Tradatorii Poporului Roman ne-au integrat in UE, (din URSS) pentru…CANALUL MORŢII- Din minciuna, hotie, nedreptate si curvie s-au intrupat comunistii, in desertaciune si goana dupa vant au ajuns FESENISTII

 Revolutia sugrumata: Procesul Ceausescu si geneza puterii feseniste (Bonus–”The Interview” si “Wind of Change”)-Vladimir Tismaneanu …Lista şefilor CPUN din ţară… Fantana cu larimi- Presa Românească 1989-1990 Mai 7, 2011…Discursul SERPESC, FESENIAN-
ppVariatiuni pe aceeasi minciuna/ manipulare a POPORULUI ROMAN – Tineri, sa nu uitati ca… toti criminalii si tradatorii iliescieni impreuna cu asasinii economici globali , au dat lovitura de stat din decembrie / Iata si citeva imagini : https: // www. youtube. com/ watch?v = Q6IE9xMdBoc…https: // proiectromania. wordpress. com/ 2014/ 06/ 13/ atentie- un- criminal- deosebit- de- periculos- se- afla- in- libertate- atentie

CANALUL MORŢII- Executaţi în „Procesul sabotorilor şi diversioniştilor de la Canal”. Comunicare la Conferinţa internaţională 

1 Canal - Lozinca - Detinuti Politic - Ziaristi OnlineAcademia Romana - INST - Dej - Ceausescu 1965 - 2015Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului din cadrul Academiei Române a organizat în perioada 25-26 iunie 2015 conferinţa internaţională intitulată „1965. De la Gheorghiu Dej la Ceauşescu. 50 de ani de la schimbarea conducerii comuniste”. Cu acest prilej, au susţinut comunicări valoroase istorici şi cercetători din cadrul următoarelor asociaţii academice, universităţi şi institute specializate din România şi din Republica Moldova: Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă din România, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, CNSAS, IICCMER, INST, Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 şi Biblioteca Metropolitană (Bucureşti); Universitatea Alexandru Ioan Cuza (Iaşi); Universitatea de Vest (Timişoara) şi Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. Una dintre comunicări a fost dedicată “Canalului Morţii”, proiect  început şi abandonat sub Gheorghiu-Dej, unde s-a lucrat în principal cu deţinuţi politici sub control sovietic, proiect reluat şi finalizat ulterior de Ceauşescu, fără aportul URSS.

Vieţi furate. La Canal, i se spunea „Americanul”.

Cazul inginerului Nicolae Vasilescu – Colorado.

O stradă are două tăbliţe, una la intrare, alta la ieşire. Când dispar tăbliţele, dispare şi strada. Cam aşa se-ntâmplă lucrurile la Câmpulung-Muscel. Au dispărut „Haiducii Muscelului”! De ce ei şi nu alţii? O enigmă nedesluşită de luni de zile de autorităţile locale. Ar mai fi un răspuns. “C-aşa e-n tenis…”. Vorba lui Toma Caragiu. De ce în tenis? Pentru că aceleaşi autorităţi locale nu-şi bat capul să atribuie altei străzinumele unui biet jucător de tenis care n-a ajuns să câştige măcar un turneu de Mare Şlem. De-ar fi câştigat, poate i-ar fi dat vreo 500 metri pătraţi, să crape de invidie buştenarii. E vorba de inginerul câmpulungean ţărănist NICOLAE VASILESCU, zis Colorado. De ce Colorado? Pentru că acolo, în America, a devenit inginer minier, dar a învăţat şi să joace tenis de cânp. Minier ca să ajungă să lucreze la Canalul Dunăre-Marea Neagră, la începutul anilor ’50. Iar tenis ca să joace în timpul liber cu granguri precum dr. PETRU GROZA şi ION-GHEORGHE MAURER. Da’ nu i-a folosit la nimic când s-a pus problema „stârpirii sabotorilor şi diversioniştilor” de la Canal. Tot l-a „stârpit” în ‘52 Securitatea, din ordinul lui GHEORGHIU-DEJ, în modul descris pe-ndelete în broşura de partid şi de stat „Procesul sabotorilor şi diversioniştilor de la Canal”, plină de clişeele Războiului rece “cald”. Pe el şi încă doi: un inginer minier şcolit în Franţa şi un mecanic de locomotivă şcolit în Germania. Despre ultimii doi, aflăm mai multe din cărţile „Secante româneşti” (autor Adrian Irvin ROZEI) şi „Cazul NICHITA DUMITRU. Încercare de reconstituire a unui proces stalinist” (autor Doina Jela). Despre NICOLAE VASILESCU-COLORADO ştim mult mai puţin.

În eseul „Asimetrii dejisto-ceauşiste. NICOLAE VASILESCU-COLORADO, «Americanul» executat la Canal.” am analizat sumbrul destin al musceleanului NICOLAE VASILESCU-COLORADO, executat sub Gheorghiu-Dej şi reabilitat sub Ceauşescu. Stalin, “eliberatorul” Europei de Est, şi-a “marcat” teritoriul cu ajutorul marionetelor aduse la putere şi protejate de Armata Roşie. Între anii 1948-1952, imediat după anatemizarea lui Tito, în întreaga regiune s-a pus în practică „experienţa”acumulată în anii ’30 în Rusia. Procesele-spectacol au vizat iniţial „purificarea” activului superior de partid, dar şi crearea iluziei unităţii lagărului socialist. O unitate aparentă, bazată pe instalarea şi întreţinerea fricii şi urii: frica de arestare, frica şi ura faţă de sabotori, complotişti şi spioni, frica de Războiul Rece şi „cald”. În acest concert monstruos se încadrează şi procesele intrumentate la Canalul Dunărea-Marea Neagră, în 1952, de Securitatea autohtonă şi consilierii sovietici.

De regulă, prin procese de tip stalinist, aşa-numitele “procese-spectacol”, înţelegem procesele intentate liderilor opoziţiei încolţite (NIKOLA PETKOV în Bulgaria, IULIU MANIU şi ION MIHALACHE în România, “paralizarea” Partidului Micilor Agrarieni în Ungaria – n.a.). sau unor conducători ai partidului comunist însuşi, „canibalizaţi” de proprii lor camarazi, la sugestia “tătucului” STALIN, prin procese coordonate de consilierii sovietici trimişi de BERIA şi ABAKUMOV.

Iuliu-Maniu-Ion-Mihalache-Scanteia-Antonescu-Prof-Buzatu-Ziaristi-OnlineÎn primii ani postbelici, în principal datorită conflictului STALIN-TITO, o pletoră de astfel de “răfuieli interne”, soldate cu execuţii, au fost declanşate în ţările de “democraţie populară”: KOÇI XOXE / kɔtʃi dzɔdzɛ în Albania (1949 – nereabilitat, cu toate presiunile URSS şi Iugoslaviei, făcute după moartea lui STALIN), DONATH GYORGY şi LÁSZLÓ RAJK în Ungaria (executat în 1947 – foto -, respectiv 1949 – cel din urmă reabilitat la 6 octombrie 1956, înaintea contrarevoluţiei din 23 octombrie 1956), TRAICIO KOSTOV în Bulgaria (1949 – reabilitat în aprilie 1956), RUDOLF SLAŃSKY şi VLADIMIR CLEMENTIS în Cehoslovacia (1952 – reabilitat parţial de NOVOTNY în aprilie, respectiv decembrie 1963, şi integral de DUBCEK în mai 1968), LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU în România (arestat primul, în martie 1948, dar executat abia la 17 aprilie 1954, adică după moartea lui STALIN – reabilitat de CEAUŞESCU şi pentru a se debarasa de ALEXANDRU DRĂGHICI, pe baza Hotărârii Plenarei CC al PCR din 22-25 aprilie 1968, reabilitare consfinţită de sentinţa de achitare emisă de Tribunalul Suprem la 28 mai 1968).

Donath Gyorgy - 1947 - Budapest - Ziaristi OnlinePumnul greu al lui STALIN urma să lovească şi Polonia, ţară în care i se pregătea un astfel de proces lui WLADISLAW GOMULKA, arestat în perioada iulie 1951-aprilie 1955. L-au salvat doar ezitările lui BIERUT şi dispariţia fizică a lui STALIN. În timp ce stalinistul WALTER ULBRICHT, mână forte, abia în 1956 s-a simţit ameninţat de un “complot”, al foştilor propagandişti WOLFGANG HARICH şi WALTER JANKA, condamnaţi rapid la 10, respectiv 5 ani de închisoare.

Desigur, „răfuielile”pe linie de partid şi de stat din ţările totalitare, indiferent de coloratură, “brună” sau „roşie”, prezintă un interes aparte nu numai pentru istorici, ci şi pentru publicul larg.

Prin prezentul eseu încerc să onorez memoria altor victime ale regimului totalitar de timp comunist din România, victime despre care s-a vorbit şi s-a scris mai puţin. Cele din procesul primului lot de ingineri şi muncitori de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, soldat cu 5 condamnări la moarte (3 executări), după un simulacru de proces care se încadrează în aceeaşi tipologie, a proceselor de tip stalinist de care nu ne-a fost dat să scăpăm decât prin altul, soldat cu rapida executare a soţilor NICOLAE ŞI ELENA CEAUŞESCU în ziua de Crăciun a anului 1989, condamnaţi şi pentru „subminarea economiei naţionale”.

O mărturie a domnului RADU CIUCEANU scoate la iveală interesul lui GHEORGHIU-DEJ de a intra în istorie prin finalizarea unui proiect ambiţios antamat în anii ’30 cu un consorţiu britanic (Sir Alexander Gibb): realizarea Canalului Dunăre-Marea Neagră şi a unui port militar. Directorul general al lucrărilor urma să fie – în 1948 – unchiul domniei sale, profesorul universitar CRISTEA MATEESCU, creatorul şcolii româneşti de hidrotehnică. În acest scop, GHEORGHIU-DEJ i-a invitat la discuţii pe profesorul MATEESCU, însoţit de AUREL ROZEI, inginer la fel de experimentat, ambii cu studii în străinătate. Competentul profesor universitar i-a demonstrat că economia ţării nu dispune de resursele necesare (utilaje şi forţă de muncă specializată) pentru finalizarea rapidă a unui proiect atât de complex, de nivel european, existând riscul eşecului personal şi compromiterea socialismului.

În mai 1949, la sugestia lui STALIN, interesat, printre altele, nu numai de valorificarea unor utilaje „obosite” la alte lucrări gigantice de pe teritoriul U.R.S.S., ci şi de o viitoare bază secretă de submarine, conducerea de partid a decis începerea lucrărilor la acest proiect, parte integrantă a submarine, conducerea de partid a decis începerea lucrărilor la acest proiect, parte integrantă a „programului de reconstrucţie economică a ţării şi de construire a socialismului”, urmând să beneficiem acolo, „din plin”, de experienţa specialiştilor sovietici.

Într-un discurs rostit înaintea zilei de 23 august 1949, ANA PAUKER a accentuat: „Construim fără burghezie şi împotriva burgheziei”. Primul număr al ziarului de şantier „Canalul Dunăre-Marea Neagră”i-a publicat discursul, iar lozinca a fost scrisă pe o pancartă albă, cu litere roşii, aşa cum putem afla din voluminoasa creaţie a „răsfăţatului” scriitor proletcultist PETRU DUMITRIU, „Drum fără pulbere”, lăbărţată pe nu mai puţin de 666 pagini (semnul fiarei – n.a.). Coincidenţă bizară, ediţia electronică a Raportului Tismăneanu” are tot 666 pagini!

Nu numai PETRU DUMITRIU şi-a format mâna pe şantierele Canalului, ci şi ziaristul SERGIU FĂRCĂŞANU, viitor scriitor SF, retras ulterior pe meleaguri israeliene, după ce transmis „Scânteii”corespondenţe pline de „ură proletară”.

Organismul abilitat pentru executarea activităţilor de proiectare şi construcţii-montaj era Direcţia Generală a Lucrărilor Canalului Dunăre-Marea Neagră (DGC – n.a.), subordonată direct Consiliului de Miniştri. Primul director general al Direcţiei Generale a Canalului, cu rang de ministru, a fost numit, în septembrie 1949, muncitorul agricol GHEORGHE HOSSU, urmat, în perioada 1951-1952, de inginerul MAYER GRÜNBERG, respectiv 1952-1953, de VASILE POSTEUCĂ (spionul sovietic MIŞA POVSTANSCHI, infiltrat la 23 august 1944 în Comandamentul Gardă al Formaţiunilor de Luptă Patriotică – n.a.), în timp ce iniginerul A. BECIN conducea grupul de experţi sovietici.

NKVD_Posteuca-Povstanschi_dir.CanalCa forţă de muncă necesară executării lucrărilor, s-a recurs în principal la trei surse: 1) personal civil de profesii şi categorii sociale diferite, recrutat din întreaga ţară, 2) militari în termen (constructori şi servicii de pază) şi 3) deţinuţi – atât de drept comun, cât mai ales din deţinuţi politici (condamnaţi sau cu pedepse administrative). Deşi salariile de care beneficia personalul civil erau extrem de atrăgătoare, raportate la media pe ţară, condiţiile grele de muncă au impus o creştere masivă a ponderii deţinuţilor, de la circa 20% în septembrie 1949 la peste 80% în noiembrie 1952. Totul, conform principiului marxist, adică “după nevoi”. „Arestările se făceau după nevoile Canalului şi nu după vina anumitor elemente duşmănoase“ se arată în declaraţia din 16 martie 1968 a col. ILIE BĂDICĂ, directorul Unităţilor de Muncă în perioada 1950-1953:

Lucrările avansau greu, cu costuri enorme şi multe pierderi de vieţi, iar conducerea de partid a înţeles că şansele finalizării sunt mici. Nu a îndrăznit să ia vreo decizie până la producerea „miracolului”: la 5 martie 1953 a încetat din viaţă STALIN. Din „respect”, au lăsat să treacă trei luni, iar la 18 iulie 1953 au „înmormântat” şi proiectul, decretându-se încetarea lucrărilor printr-un HCM secret. „Delfinul” NICOLAE CEAUŞESCU le-a reluat în 1976, pe baza altui proiect, cu tăierea panglicii la 26 mai 1984. Fără ajutor sovietic şi fără baza secretă de submarine!

Pentru ca populaţia să nu creadă că este vorba de un eşec al noii orânduiri sociale, DEJ a identificat în 1952 – cu “binecuvântarea” lui STALIN – şansa de a se debarasa smultan de “aripa moscovită” a conducerii partidului şi, prin ricoşeu, de a acuza de toate relele intelectualitatea tehnică, insuficient de bine “dresată” să execute, obedientă, ordinele partidului.

De “aripa moscovită” (ANA PAUKER, VASILE LUCA, TEOHARI GEORGESCU) s-a servit iniţial pentru eliminarea lui LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU, fost ministru de justiţie, un potenţial concurent. În mai-iunie 1952 este trecut pe linie moartă VASILE LUCA (vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Finanţe între 1947-1952). Mai întâi criticat ca deviaţionist, apoi arestat, judecat şi condamnat la moarte prin Sentinţa nr. 180 din 8 octombrie 1954 a Colegiului militar al Tribunalului Suprem pentru „subminarea economiei naţionale” şi „activitate intensă împotriva clasei muncitoare”. Prezidiul Marii Adunări Naţionale îi comută pedeapsa în muncă silnică pe viaţă şi va înceta din viaţă la Aiud, la 27 iulie 1963. Prompt, Sfatul Popular din localitate emite certificatul de deces numărul 1165 din 30 iulie 1963. Fusese vinovat, printre altele, de “numirea unor sabotori şi alte elemente ostile în sectorul financiar-bancar, vizând în mod deliberat întârzierea dezvoltării industriei grele”, dar şi „favorizarea chiaburilor şi a micilor capitalişti”. Odată cu VASILE LUCA au fost arestaţi ALEXANDRU IACOB, ministrul său adjunct şi DUMITRU CERNICICA, preşedintele Comitetului de Stat pentr Preţuri. În mod miraculos, ALEXANDRU IACOB şi DUMITRU CERNICICA supravieţuiesc închisorilor (CERNICICA, în perioada 1992-2004, a locuit în America!), iar în septembrie 1968, împreună cu nefericitul VASILE LUCA, sunt reabilitaţi de Tribunalul Suprem prin Decizia nr. 29/1968, care casează sentinţa iniţială şi îi achită de orice penalitate.

La 10 iulie 1952, ANA PAUKER, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, este demisă din funcţia de ministru de Externe şi pierde orice poziţie în partid, iar moartea sa, la 3 iunie 1960, va trece neobservată.

La Plenara din 28 mai 1952, DEJ îl îndepărtase şi pe TEOHARI GEORGESCU, fost vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Interne. Va fi arestat în februarie 1953, în aprilie 1955 şi reabilitat abia în 1968. Îl înlocuise imediat cu docilul ALEXANDRU DRĂGHICI, adjunct la Interne, care a preluat în septembrie şi funcţia de ministru al Securităţii Statului.

Este momentul în care „victoriosul” DEJ, responsabil pe linie de partid şi de stat de bunul mers al lucrărilor la Canal, ia decizia ca Securitatea să se ocupe şi de „sabotorii” de acolo.

“Ghinionul” inginerului AUREL ROZEI a fost nu doar faptul că era nevoie de “ţapi ispăşitori” pentru eşec, ci şi transferul său la Canal sub semnătura lui VASILE LUCA şi a lui ALEXANDRU IACOB, pe post de şef Sector Planificare.

Canal_brosura procesCa să se delimiteze de abuzurile epocii lui Dej şi să se debaraseze de “incomodul” DRĂGHICI, CEAUŞESCU impune formarea unei Comisii de anchetă, compusă din GHEORGHE STOICA, VASILE PATILINEŢ, NICOLAE GUINĂ ŞI ION POPESCU-PUŢURI, consiliată de ministul de Interne ION STĂNESCU. Cercetându-se, din noiembrie 1965 şi până în august 1968, modul în care s-au desfăşurat procesele de la Canal din toamna anului 1952, s-a aflat, de exemplu, din depoziţia lui MIŞU DULGHERU (MOISE DULBERGER), pe atunci colonel de Securitate, că în iunie sau iulie 1952 a avut loc o şedinţă în care IOSIF CHIŞINEVSCHI a informat că GHEORGHIU-DEJ înşusi “cere să se organizeze rapid un proces de sabotaj”. La şedinţă au luat parte ALEXANDRU DRĂGHICI, VLADIMIR MAZURU, GHEORGHE PINTILIE (TIMOFEI BODNARENKO, zis PANTIUŞA), ALEXANDRU NICOLSCHI (BORIS GRÜNBERG), GOGU POPESCU şi consilierii sovietici ŢIGANOV şi MAXIMOV. CHIŞINEVSCHI a condus şedinţa iar GOGU POPESCU a prezentat un dosar în care DULGHERU, solicitând să-l consulte, nu a găsit dovezi de sabotaj. DULGHERU s-a deplasat de mai multe ori la Constanţa, însoţit de ŢIGANOV şi MAXIMOV, pentru a organiza ancheta, iar indicaţiile privind mersul acesteia veneau de la POSTEUCĂ, un apropiat al lui GHEORGHIU-DEJ. Declaraţiile acuzaţilor şi ale martorilor erau traduse imediat pentru consilierii sovietici care le triau, rămânând care conţineau dovezi de vinovăţie în scopul alcătuirii dosarului de proces.

Depoziţia din 1968 a lui MAXIMILIAN VARDAN, şeful Direcţiei a II-a Contrasabotaj din Securitatea Statului este concludentă: „Conducerea Canalului, care nu are acces la planurile sovieticilor, aceştia refuzând să le dea, acoperă grave deficienţe de proiectare, printre altele porţiunea de nisip apţian a cărui betonare ar costa cât încă un canal […] S-a început pe bază de documentaţii incomplete şi greşite.”Dovada limpede a obstrucţiilor făcute de sovietici, de natură să amplifice dificultăţile insurmontabile cu care se confruntau la faţa locului, specialiştii români. Nemulţumit de conţinutul obiectiv al raportului, oportunistul ALEXANDRU DRĂGHICI îl destituie pur şi simplu pe VARDAN şi decide să meargă personal la faţa locului în vara anului 1952 pentru a impulsiona ancheta ordonată de DEJ prin CHIŞINEVSCHI şi urmărită prin POSTEUCĂ.

Prin “metode specifice”, de la verificarea dosarelor de cadre până la instaurarea unei atmosfere de teroare şi suspiciune generalizată pe şantiere, concentrând la faţa locului echipe de anchetatori „de succes” din întreaga ţară, organele de Securitate reuşesc să însăileze un complot pus la cale de „sabotori şi diversionişti”, formând două loturi de acuzaţi (inginerul GHEORGHE CRĂCIUN, fratele cunoscutei activiste de partid CONSTANŢA CRĂCIUN, a intrat în al doilea lot).

Primul lot includea opt inginer şi doi muncitori, arestaţi simultan în noaptea de 30 iulie 1952 şi anchetaţi cu sălbăticie pentru a fi apoi judecaţi – în zeghe şi cu ochelari de tablă la ochi în permanenţă – în marea Sala a Clubului Muncitoresc de la Poarta Albă în intervalul 29 august (vineri) – 1 septembrie (luni) de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, deplasat la faţa locului, asistat fiind de un Tribunal al Poporului format din 12 juraţi.

Aurel Rozei Rosenberg si Nicolae Vasilescu zis Colorado - executati la CanalPrin Sentinţa nr. 1 din 1 septembrie 1952, inginerii AUREL ROZEI-ROSENBERG, VASILESCU NICOLAE zis COLORADO, PETRE CERNĂTESCU şi GEORGESCU GHEORGHE-TOPAZLĂU, împreună cu mecanicul de locomotivă DUMITRU NICHITA, au fost condamnaţi la moarte pentru crimă de „sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R.” (art. 3 din Decretul nr. 199/1950). Dintre aceştia, VASILESCU NICOLAE zis COLORADO şi NICHITA DUMITRU au mai fost condamnaţi şi la 25 de ani de muncă silnică pentru crimă de „ameninţare a păcii popoarelor” (art. 2 din Legea nr. 9/1950) şi la 10 ani de închisoare corecţională pentru delictul de „încercări de agitaţie” (art. 327, alin. 5, Cod Penal)., urmând să execute pedeapsa cea mai grea. Adică execuţia!

Au mai fost condamnaţi:

Inginerul NICOLAE FRANGOPOL NICOLAE la muncă silnică pe viaţă pentru crimă de „sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R.”, la 25 de ani de muncă silnică pentru crimă de „ameninţare a păcii popoarelor” şi la 10 ani de închisoare corecţională pentru „încercări de agitaţie.

Inginerul MIRCEA CIORAPCIU la muncă silnică pe viaţă pentru crimă de „sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R.

Inginerul IONESCU OPRIŞAN la 25 de ani de muncă silnică pentru crimă de „sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R.”, 25 de ani de muncă silnică pentru crimă de „ameninţare a păcii popoarelor” şi la 10 ani de închisoare corecţională pentru „încercări de agitaţie.

Inginerul CONSTANTIN NIŢESCU la 25 de ani de muncă silnică pe viaţă pentru crimă de „sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R.

Mecanicul de locomotivă PETRE VIERU la 20 de ani de muncă silnică pe viaţă pentru crimă de „sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R.”.

Toţi acuzaţii au fost condamnaţi la 10 ani de degradare civică.

Colegiul militar al Tribunalului Suprem al R.P.R., judecând recursurile sabotorilor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, condamnaţi la moarte de către Tribunalul Teritorial Bucureşti a pronunţat Decizia nr. 27 din4 octombrie 1952, respingând recursurile.

Ca urmare a primirii cererilor de graţiere, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a comunicat Ministerului Justiţiei, la 10 octombrie 1952, aprobarea comutării pedepsei cu moartea în muncă silnică pe viaţă pentru GHEORGHE GEORGESCU-TOPAZLĂU şi PETRE CERNĂTESCU şi respingerea cererilor de graţiere pentru VASILESCU NICOLAE zis COLORADO, AUREL ROZEI-ROSENBERG şi DUMITRU NICHITA.

Conform raportului medicului-legist, sentinţa a fost executată la 14 octombrie 1952, orele 0.3 (sic!).

Actul de acuzare respectă pe de-a întregul „clişeele” de politică internă şi externă valabile în perioada “caldă” a Războiului Rece de la sfârşitul anilor ‘40 – începutul anilor ’50.

„[…] ticăloşii de teapa bandiţilor din boxă se sprijină moral şi material pe ajutorul stăpânilor lor imperialişti, pe călăii poporului coreean, pe asasinii imperialişti americani şi englezi. Aceasta ne demonstrează că sfera LUPTEI DE CLASĂ DIN INTERIOR nu poate fi privită izolat de lupta lagărului păcii împotriva imperialiştilor aţâţători la război. […] Serviciile de spionaj AMERICAN, ENGLEZ ŞI TITOIST nu se dau în lături de la cele mai mârşave acţiuni de subminare a succeselor regimului nostru de democraţie populară, punând la dispoziţia agenţilor lor armamentul şi fondurile necesare desăvârşirii acţiunii lor criminale. Galeria odioşilor criminali imperialişti şi titoişti se complectează cu figurile bandiţilor din interiorul ţării de teapa lui VASILESCU-COLORADO, CERNĂTESCU, ROZEI, CIORAPCIU, TOPAZLĂU şi ceilalţi acuzaţi. Puţini şi netrebnici, aceste lepădături ale societăţii, punându-şi speranţele în război, propagau războiul aducător de jale şi lacrimi, de sărăcie, ruină şi moarte.”

Fără a intra în detalii tehnice, atrage atenţia modul în care Securitatea a încercat să construiască un scenariu apocaliptic din care să rezulte o acţiune coordonată între oameni legaţi prin poziţia de clasă şi trecutul lor criminal”, care lucrau în „sectoarele-cheie”: PLANIFICARE, MECANIC şi TEHNIC DE EXECUŢIE ca să poată şubrezi, astfel, socialismul:

În Clubul Muncitoresc de la Poarta Albă se aflau sute de muncitori, tehnicieni, ingineri de la toate şantierele Canalului şi din întreprinderile dobrogene, printre care şi numeroşi agitatori care periodic strigau lozinci („Moarte bandiţilor!”, „Trăiască tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej!”, „Moarte sabotorilor!” etc.). În faţă trona o masă lungă, acoperită cu pânză roşie, iar pe peretele din spate se aflau la loc de cinste portretele lui STALIN şi GHEORGHIU-DEJ. La masă se aflau cei 12 juraţi, împreună cu şefii muncitorilor pe linie de partid şi sindicat. Pe laterale, completul de judecată ai Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti deplasat la Poarta Albă, format din general-maior de justiţie ALEXANDRU PETRESCU ca preşedinte, lt. col. COCIŞ GHEORGHE şi cpt. de rangul II BACIU TEODOR, ca membri. Procuror militar, cel care a susţinut rechizitoriul, era maiorul de justiţie TEODORESCU OVIDIU.

Celor aproape o mie de oameni prezenţi în incinta Clubului Muncitoresc li se alătura o altă mie de persoane aflate afară, care ascultau dezbaterile la megafoanele de pe camioanele-platformă.

Semnificativă mi se pare REGIA la care s-au dedat organele de partid cu prilejul procesului. A existat o repetiţie prealabilă în sala mare a Teatrului de Stat din Constanţa, cu şedinţe ţinute pe 5 şi 6 august 1952, între orele 18-24, la care au participat membrii Asociaţiei Inginerilor şi Tehnicienilor de pe întreg Canalul (ASIT). Scopul repetiţiei a fost „dresarea”participanţilor pentru demascarea „duşmanilor poporului” şi solicitarea de către aceştia ca Tribunalul, încă neconstituit atunci, să îi judece public şi să se obţină, prin presiuni populare, PEDEAPSA CAPITALĂ. Iar pentru ca spectacolul să fie deplin – pâine şi circ – imediat ce s-a pronunţat sentinţa, a avut loc mitingul de satisfacţie, tribuna fiind aceleaşi camioane-platformă, la care au luat cuvântul aceiaşi vorbitori ca şi la repetiţia preliminară (ex. fraţii GHEORGHE şi NICOLAE VASU, muncitori stahanovişti de la Uzinele “23 August”, respectiv „Mathias Rakosi”, viitori deputaţi; cu titlu anecdotic, strungarul NICOLAE VASU făcea parte din Comisia ARLUS aleasă pentru organizarea serbărilor de 7 noiembrie, alături de – pe lângă nelipsiţii conducători de partid şi de stat, de civili precum actriţa Lucia Sturdza Bulandra şi compozitorii Ioan Chirescu şi Sabin Drăboi, iar în 1953, cu prilejul Festivalului Mondial al Tineretului Democrat, i-a onorat pe oaspeţi cu un discurs înflăcărat – n.a.).

Faptul că inginerul AUREL ROZEI-ROSENBERG absolvise în perioada interbelică École Nationale Supérieure des Mines din Saint Etiénne, Franţa, preferând să revină în ţară pentru a-şi practica meseria, devenind între timp şi acţionar la renumita societate minieră „Mica”, nucleul unui puternic concern industrial, dar mai ales activitatea pe care a desfăşurat-o în cadrul Direcţiei de Livrări de pe lângă Comisia româno-sovietică însărcinată să trimită ruşilor datoria de război, au atras atenţia conducerii Ministerului de Finanţe, în primul rând ministrului VASILE LUCA şi a adjunctului său, ALEXANDRU IACOB. Aflaţi deja în vizorul Securităţii din ordinul luli GHEORGHIU-DEJ, chiar aceştia sunt cei care îi semnează ordinul de transfer la Canalul Dunăre-Marea Neagră în postul de şef al serviciului PLANIFICARE. Practic, condamnarea lui la moarte, după ce i s-a mai pus în cârcă şi acuzaţia de a fi SIONIST, în condiţiile în care nici nu se gândise vreodată la aşa ceva, aşa cum a şi punctat în pledoaria sa finală. În urma sa rămâneau, fără apărare, soţia LOLA (LEA) şi cei doi copii, ALEXANDRU şi ILEANA.

În nota informativă semnată cu numele de cod „Marga”, datată 30 iulie 1950, se afirmă că ROZEI ar fi spus următoarele:

Noi suntem din altă lume şi, orice facem, regimului i se pare că noi suntem contra.”

O frază care spune totul. O asumare conştientă a tragediei ciobanului din balada „Mioriţa.”

Spre deosebire de AUREL ROZEI, NICOLAE VASILESCU-COLORADO, fiind conştient că va muri, îşi exprimă faţă de ADRIAN MARINO, în perioada în care se aflau amândoi în închisoarea de tranzit Jilava, gândul că nu va apuca vremuri mai bune, apropiate de „rapsodia” din perioada studiilor sale în Colorado .

“Nu-mi pare rău că mor, dar îmi pare rău că mor şi nu-i mai apuc pe Americani venind.”

O traiectorie oarecum asemănătoare a carierei inginerului minier şcolit în Franţa o întâlnim şi la inginerul NICOLAE VASILESCU-COLORADO, cel care, până în prezent, n-a avut şansa ca cineva să-i dedice o carte.

Născut la 27 februarie 1910, la Câmpulung-Muscel, fiul lui TEODOR şi al SMARANDEI, termină liceul “Dinicu Golescu” în 1927 şi intră la Politehnica din Bucureşti, ca student bursier. Politicianul ţărănist ION MIHALACHE, originar din acelaşi judeţ, Muscel, îi acordă sprijinul necesar pentru a putea studia în America în perioada 1934-1937, absolvind prestigioasa Colorado School of Mines Golden şi lucrând la mari concerne multinaţionale producătoare de echipamente miniere, precum Caterpillar. În campusul universitar, se remarcă în special prin activităţi extraşcolare de elită, tenis de câmp şi ansambluri corale. Cu o înfăţişare nu mult diferită de felul în care şi-l amintea muncitorul Florea Dimancea: „Trecea des prin şantiere, cu toate că era şef foarte mare şi om capabil, cu pregătire, inteligent. I se spunea «Americanul». Avea figură de american, înalt, sportiv, blond.”

Revine în ţară în 1938, fiind angajat imediat de societatea „Mica” pentru minele aurifere din perimetrul Gura Barza-Brad, unde a adus îmbunătăţiri pe linia protecţia muncii, asigurarea mesei calde la cantină, duşuri, îmbrăcăminte de lucru şi căşti de protecţie etc, fiind iubit de muncitori, dar acuzat de conducere de a fi “simpatizant comunist”. În 1941 a fost transferat la Bucureşti, apoi la Baia Mare şi Baia Sprie. Este autorul mai multor invenţii (recuperare nisipuri aurifere, răcitor tip Pinguin la uzinele Malaxa etc.).

Din devotament faţă de ION MIHALACHE, devine membru al Partidului Naţional-Ţărănist, fără să devină un militant politic.

La finele anului 1944, NICOLAE MALAXA îl angajează consilier tehnic pentru reconversia la producţia de pace a fabricii de muniţie de artilerie “TOHAN”. Marele industriaş îl aprecia enorm, contribuind financiar, în această perioadă la “asigurarea viitorului” fiicei acestuia, micuţa NICOLE.

În 1946, îl secondează pe ION MIHALACHE în convorbirile acestuia cu ziaristul MARK ETHRIDGE, delagetul special al preşedintelui HARRY TRUMAN trimis în misiune de sondare în Bulgaria şi România.

În 1946-1947 îl regăsim la Ploieşti ca reprezentant al Institutului de Proiectări Schele din Bucureşti, subordonat Sovrompetrol.

În 1947, încearcă să treacă ilegal graniţa în Iugoslavia (se pare că avea un frate cetăţean american – n.a., este arestat şi condamnat în 1948 la 5 ani de închisoare. După 2 ani i se promite libertatea, cu condiţia să lucreze la Canal ca inginer-şef.

Între timp, se căsătorise cu MARIA CLOTHILDA, născută MEŢIANU, provenită dintr-o renumită familie ardeleană, în cadrul căreia s-au remarcat mitropolitul ION MEŢIANU, medicul otorinolaringolog cu acelaşi nume, inginerul de mine şi petrol TRAIAN MEŢIANU, directorul societăţii „Steaua Română”, dar şi ofiţerul britanic SILVIU MEŢIANU (paraşutat în 1943 în cadrul misiunii de sabotaj SOE cu nume de cod „Autonomous”, împreună cu lt. col. ALFRED GARDYINE de CHASTELAIN şi IVOR PORTER).

Dumnezeu i-le-a binecuvântat căminul cu un băiat (DAN, inginer hidrotehnician) şi NICOLE (farmacistă).

După suferinţe de nedescris, fiindu-le confiscată şi locuinţa proprietate personală din Calea Victoriei nr. 101, mama şi cei doi copii reuşesc să părăsească ţara, stabilindu-se la Paris.

Este semnificativ faptul că VASILESCU-COLORADO, la un singur interogatoriu, imediat după arestare (30 iulie 1952), a menţionat numele lui MAURER. Mai mult ca sigur, anchetatorul său, renumitul căpitan LUDOVIC WEISZ, şeful Securităţii din Baia Mare, nu i-a mai permis să facă acest lucru, obţinând, în schimb, după bătăi crunte, “dovezile”: recunoaşte că “a fost o prostie construcţia canalului, poporul este jefuit şi suferă din pricina acestei construcţii, iar eşecul este din cauza utilajului folosit (de fabricaţie proastă) şi a tehnicei inferioare celei americane”.

Total diferită de mizeriile prezentate în “Scânteia” şi în ziarul de şantier „Canalul Dunăre-Marea Neagră”, pledoaria sa reală, energică, deşi fuseseră cu toţii drogaţi în prealabil şi “dresaţi” prin lovirea testicolelor cu creionul (metodă patentată, se pare, de securista NEDA VIDICI) să-şi prezinte “litaniile” învăţate pe de rost, aşa cum s-a întipărit ea în memoria unui martor ocular (doctorul NECULA).

„Sunt român din Banat, fiu de ţăran şi membru întemeietor al Partidului Naţional al Ţăranilor. N-am legături cu IULIU MANIU şi am încercat trecerea frontierei, fapt pentru care am fost condamnat la 5 ani închisoare. Am studiat ca bursier în România, după care am absolvit universitatea Denver Colorado. Ca român îmi iubesc ţara şi doresc ca această construcţie să fie terminată. Refuz acuzaţiile aduse. Ele sunt bazate pe supoziţii greşite şi consideră acest proces o mascaradă împotriva inteligenţei româneşti. Universităţile au fost golite pentru că aţi închis mii de studenţi, aţi omorât preoţi prin tortură, aţi omorât personalităţi culturale şi ofiţeri care şi-au făcut datoria luptând în stepa rusească şi în Munţii Tatra împotriva nemţilor. Ordinele de la Moscova sunt ascultate orbeşte. V-aţi pierdut demnitatea umană.”

Un murmur străbate sala. Agitatorii strigă: „Întrerupeţi mărturia. Noi, muncitorii, cerem moartea lui VASILESCU-COLORADO!” Un fel de „Noi muncim, nu gândim!”, reziduu valabil şi în 1990.

La 13 iulie 1968 s-a introdus recurs în supraveghere, solicitându-se plenului Tribunalului Suprem desfiiinţarea Sentinţelor nr. 1 din 1 septembrie 1952 99 din 14 octombrie 1952 ale Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti şi Decizia nr. 27 din 4 octombrie 1952 a Colegiului militar al Tribunalului Suprem, învinuiţi de subminarea economiei naţionale, cu achitarea tuturor inculpaţilor din primul lot de la Canal. În paralel, Procuratura Generală – Direcţia Procuraturilor militare i-a comunicat văduvei MARIA CLOTHILDA VASILESCU, la 18 iulie 1968, printre altele, următoarea concluzie:

„Hotărârile pronunţate în cauză sunt neîntemeiate şi nelegale […] Instanţele s-au întemeiat, în pincipal, pe mărturisirile inculpaţior şi depoziţiilor unor martori obţinute ca urmare a unor presiuni fizice şi morale şi a altor abuzuri în cursul anchetei. Sentinţa de condamnare a constituit o formalitate, fiind pronunţată fără ascultarea asesorilor […].”

Interesantă motivare, mai ales în legătură cu “asesorii” Tribunalului Popular. Asta în condiţiile în care inginerul NICOLAE VASILESCU-COLORADO a refuzat asistenţa juridică din oficiu, absolut formală, preferând să se apere singur şi să atragă atenţia în pledoaria sa inclusiv asupracestui aspect.

Cine sunt acesti 12 juraţi?” Cunoaşteţi legile acestei ţări, sancţionate de Constituţie. Posteritatea vă va judeca!”

Plenul Tribunalului Suprem a constatat nevinovăţia acestora, nelegalitatea şi netemeinicia hotărârilor şi prin Decizia nr. 31/1968 a admis recursul în supraveghere, a casat aceste hotărâri şi i-a achitat de orice penalitate.

CICERONE IONIŢOIU consideră că executarea celor trei şi condamnarea celorlalţi şapte la muncă silnică a constituit o ripostă la condamnarea la moarte a soţilor JULIUS şi ETHEL ROSENBERG în aprilie 1951 şi execuţia lor ulterioară, în iunie 1953, pentru transmiterea secretelor bombei atomice către Uniunea Sovietică.

Spre deosebire de cei din America, CEI EXECUTAŢI LA NOI NU AU MORMINTE.

Cu siguranţă, ei au fost executaţi prin împuşcare în sediul Securităţii din Constanţa, pe fosta stradă Karl Marx nr. 19, actuala Revoluţia din 22 Decembrie 1989”. În următoarea ordine: NICOLAE VASILESCU-COLORADO, NICHITA DUMITRU, AUREL ROZEI, cum precizează Ioan Ioanid, care i-a cunoscut, la Cavnic, pe cei doi graţiaţi, PETRE CERNĂTESCU şi GHEORGHE GEORGESCU-TOPAZLĂU. Prin împuşcare şi nu datorită tensiunii arteriale”, aşa cum apare menţionată cauza decesului în certificatul de moarte pus la dispoziţia familei de Sfatul Popular al oraşului Constanţa ulterior înregistrării oficiale a decesului în evidenţele proprii (09.08.1957).

Ce-am putea face noi, cei de azi, pentru cei executaţi în cadrul procesului de la Canal?

Să încercăm să convingem autorităţile din localităţile în care s-au născut cei trei OAMENI că ei merită să aibă străzi eponime acolo. În ceea ce mă priveşte, am înaintat deja un memoriu în acest sens Primăriei Municipiului Câmpulung-Muscel şi Consiliului Local pentru a oferi CETĂŢENIA DE ONOARE şi a redenumi două străzi, în 2015, cu numele inginerului NICOLAE VASILESCU zis COLORADO şi al locotenent-colonelului GHEORGHE ARSENESCU, iniţiatorul şi conducătorul celor mai longevive nuclee de rezistenţă armată anticomunistă din ţară, cunoscute sub numele generic de „Haiducii Muscelului” (1948-1960).

Amândoi sunt născuţi la Câmpulung-Muscel.

Amândoi merită să reintre, astfel, în memoria colectivă.

Gesturi simbolice, de recunoştinţă, faţă de doi musceleni care nu şi-au dorit decât să-şi facă datoria faţă de Ţară, faţă de poporul român. Pentru libertate. Pentru demnitate.

Radu Petrescu-Muscel

membru SSIR, ARIP, UZPR, AFDRP, ANCE “Regina Maria”

Sursa: Ziaristi Online

 

Puric: Suntem o colonie condusă din afară.Europa se schilodește.Nu putem îngenunchea in fata falselor  valori,botezate in necunostinta de cauza,in  minciuna ,pe bani ,de bisericani -manipulatori de suflete


ff Romania a fost tradata,terminata,lichidata pentru un fotoliu de presedinte,ocupat de un calau,votat de  electorii prostiti,MINTITI,orbiti .Cum orice minciuna are picioare scurte,a sosit momentul Adevarului :Orice Popor care-si omoara propriul conducator (cu acceptul Patriarhului si popimii) ramine fara viitor,daca nu se pocaieste  ,precum Patriarhul Iov(capitolul 42)

 saa

ZIGZAG1
catherine durandinPUCIUL. LOVITURA DE STAT DATA DE ION ILIESCU (FSN) CU AJUTORUL SECURITATII. GRU, KGB SI AL GENERALULUI VICTOR STANCULESCU, IULIAN VLAD.
Prof. C.H. Alupului Rus: „A fost o lovitură de stat gândită, organizată şi realizată de forţe EXCLUSIV străine: americană şi sovietice prin mâna unor mercenari unguri, sârbi, români din diaspora, ruşi. De ce fost executat Ceauşescu? Pentru că a avut îndrăzneala să dea cu tifla tuturor marilor puteri: Rusia şi America. Pe ruşi i-a jignit ieşind din sfera lor de influenţă, iar pe americani, mai mult, pentru că, plătind toate datoriile externe, România risca să devină independentă. Ceea ce este şi va fi un motiv de condamnare la moarte!” 29 Dec 2014 ora 09:37
„La mort des Ceausescu. La vérité sur un coup d’état communiste”, Catherine Durandin, Bourin, 2009″
Istoricul francez Catherine Durandin scrisese o carte „Moartea lui Ceausescu” afirmand ca in 1989 a avut loc o lovitura de stat data de comunistii din esalonul doi.
„La révolution roumaine, un coup d’Etat de l’armée” Revoluţia română, o lovitură de stat dată de armată. Citeste aici Si aici
Ceausescu avea intr-adevar dreptate cand vorbea in fata tribunalului care l-a judecat, pe 25 decembrie 1989, de tradatori si de lovitura de stat: ”Aceasta lovitura de stat este o actiune a armatei, a generalilor Militaru si Stanculescu” Publicatia franceza L’Express rememoreaza, intr-un amplu articol, evenimentele sangeroase care au avut loc la sfarsitul anului 1989 in Romania si care au dus la caderea regimului comunist al lui Nicolae Ceausescu, informeaza Agerpres. Concluzia trasa de ziaristii de la L’Express este aceea ca, dupa evenimentele din decembrie 1989, la putere au ramas aceiasi oameni. Implicarea CIA si KGB în revoluţia română
cristian1 – Istoricul Cristian Troncotă: „pe 21 acea dezorganizare profesionista cum i-a spus domnul Magureanu a mitingul din 21 vine mi se pare primarul capitalei Petrescu si ii spune la ureche lui Ceausescu e SECU, adica el ramasese convins ca toata ca tot mitingul ala fusese dezorganizat de Securitate. Astazi cand citim ca la Timisoara date transmise de ei de revolutionari ca 70% dintre revolutionari care au fost pe 16 pe 17 si pe 18 in strada deci 70% aveau dosare de informatori.
– Discutia acea din noaptea de 21 spre 22 decembrie intre generalul Vlad si Generalul Milea unde ma rog ni s-a spus ca Vlad a zis uite tu ai exteriorul si eu am interiorul si o putem rezolva si ca generalul Milea ar fi raspuns sunt prea batran nu pot si asa mai departe. NU, FOARTE MULTI AU AUZIT PE MILEA SPUNAND AAA VOI SUNTETI TRADATORII.
-In dimineata de 22 decembrie la ora 7 si 20, Seful Departamentului Securitatii Statului generalul Iulian Vlad a dat ordin de ridicarea dispozitivului din exteriolul din piata din exteriolul cladirii 400 de ofiteri si subofiteri s-au dus la servici si au depus armele acolo si la ora 10 si un minut ordinul tot al generalului Iulian Vlad de a se deschide poarta B, pe unde au intrat revolutionarii in timp ce el era luat (Ceausescu) de cei de la Directia 5 el (Ceausescu) s-a opus nu vroia sa mearga la elicopter l-au luat pe sus si l-au dus la elicopter.
luceGeneralul Lucescu: În 1989 a fost o lovitură de stat regizată în afară şi realizată de români.
Generalul Constantin Lucescu, avocatul din oficiu al cuplului Ceauşescu, în procesul de la Târgovişte, din decembrie 1989, a decis sã spunã prin interviul fluviu acordat ziaristului Ciprian Traian Sturzu, adevãrul despre ceea ce s-a întâmplat în acele momente de cotitură pentru societatea românească.
,,Nu a fost un process, ci un simulacru. Nu se poate vorbi despre un process atâta timp cât nu a existat un rechizitoriu”, a afirmat fostul avocat în cel mai mediatizat şi important proces, cu implicaţii majore asupra României. Gen. Lucescu a susţinut că ,, Dosarul procesului soţilor Ceauşescu poartă nr.1 din 1990 iar în rechizitoriul care a stat la baza condamnării la moarte a fostei familii prezidenţiale au fost invocate revolte din primăvara primului an de libertate”
Interviu pentru Jurnalul National, data 21 Dec 2014 – 17:13
Generalul Lucescu: „Revoluţia din România a fost o piesă de teatru scrisă de autori străini, cu regizori străini, actori predeterminaţi de posturile străine de propagandă şi cu populaţia nemulţumită pe post de figuraţie. Aceasta nu a fost niciodată o controversă întrucât, din punct de vedere istoric şi politic, este cert că momentul ’89 reprezintă o lovitură de stat în care factorul militar a avut un rol hotărâtor în înlăturarea conducătorilor regimului dictatorial. Nu poate fi o revoluţie pentru că nu a fost organizată conform unui plan prealabil intern de acţiune pentru preluarea puterii. Intâlnirea de la Malta a dat undă verde dispariţiei Cortinei de Fier şi reformării guvernelor din Europa de Est, urmările fiind cele pe care le simţim acum pe pielea noastră”.
paulian-pasarinColonelul Paulian Păsărin face dezvăluiri şocante despre Lovitura de stat din decembrie 1989. un interviu dat pentu „Agentia Org” pe data de Duminică, 27 februarie 2011 ora 08:56
Colonel Paulian Păsărin a fost şeful Serviciului de Contraspionaj. El a condus serviciul de la înfiinţarea sa, în anul 1974, până la dizolvare, în decembrie 1989. Acesta declara că în decembrie 1989 nu a fost revoluţie, iar evenimentele care au dus la înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu şi chiar împuşcarea lui şi a Elenei Ceauşescu, au fost planificate cu mult timp înainte, de Uniunea Sovietică şi Statele Unite.
dan-puric(2)Bush cu Gorbaciov s-au întâlnit în vara lui 89 la Malta şi au
hotărât înlăturarea lui Ceauşescu de la conducerea României, dar s-a hotărât ca treaba să fie executată pe cale terestră de Uniunea Sovietică şi pe cale aeriană de Statele Unite.
Dan Puric: De 25 de ani, suntem băgaţi într-un malaxor de reeducare. A fost o lovitură de stat în 1989. Mi-am dat seama în două ore că e o lovitură de stat şi că Securitatea ne foloseşte“, a punctat actorul. „Crăciunul trebuie asociat cu crima. Vedem, în fiecare decembrie, cu câte cartuşe a fost împuşcat Nicolae Ceauşescu“.
anablandianaIoan Talpeş : “Soarta României nu la Malta s-a decis ci la Kiev” Departamentul de Stat american, dimineata pe 25 dec ’89 a promovat un document cu interesul vizavi de soarta sotilor Ceausescu. Chiar în ziua în care Ceausescu a fost omorât, la Departamentul de Stat a fost promovat un document care urma să se citească la Vocea Americii, deci o declaratie, prin care departamentul îsi comunica interesul vizavi de soarta familiei Ceausescu. Or, vă dati seama dacă în dimineata aceea s-ar fi rostit această declaratie din partea Departamentului de Stat, care ar fi fost situatia în România. La Kiev s-a întâlnit Gorbaciov cu Mitterrand. Si atunci au discutat, în ’89, foarte clar asupra schimbărilor care urmau să aibă loc în Europa si în special asupra României.
Poeta Ana Blandiana, despre lovitura de stat din 1989 şi misterul basculantei cu copii. 19 decembrie 2010 interviu pentru Romania Libera. A fost o lovitură de stat şi că ieşirea în stradă a oamenilor a fost în mare măsură organizată. Dar cred că aceia care au murit absolut fără nicio vină.
Cine i-a urcat pe copii în basculantă, cine i-a dus acolo, cine i-a lăsat să intre pe uşa principală şi cine i-a ajutat să ajungă pe acoperiş. în 25 decembrie, când am aflat de execuţie, am avut un fel de revelaţie: ce fel de oameni au fost cei care au hotărât execuţia în ziua de Crăciun?
mariusScriitorul Marius Daniel Popescu: Nici măcar nu a fost o revoluţie. A fost o lovitură de stat. Avem o revoluţie în care inamicul nu a existat. Am tras unii în alţii, dar nimeni nu e vinovat. E trist. Am trăit o schizofrenie. Au murit peste o mie de persoane degeaba şi nimeni nu a fost tras la răspundere. E foarte grav. Au urmat mineriadele şi totul s-a terminat. Mi-am dat seama imediat că e o falsă schimbare atunci când a venit Ion Iliescu la putere. În viaţa de zi cu zi, vedeam cum persoanele care conduceau pe timpul comunismului au rămas tot acolo. Mi-am dat seama de asta atunci când am început să scoatem ziarul.
gheorghe+dumitrascuIstoricul Gheorghe Dumitraşcu: Este imposibil ca în 1989 să nu fi fost o lovitură de stat. 10 decembrie 2010.
Asasinarea lui Nicolae Ceauşescu, printr-un proces care nu are nimic în comun cu normele de drept internaţional, este o greşeală legată de viitorul acestei ţări, de faptul că omul acesta ar fi putut să spună multe lucruri. Este o greşeală prin faptul că a fost făcută o crimă în ziua de Crăciun. Este o greşeală în sensul că nu i s-a dat posibilitatea să se apere. Este evident că sunt de părerea multor oameni care au nostalgia comunismului. Nu neapărat nostalgia după Nicolae Ceauşescu, deşi prezentarea diabolizată a acestuia a ajutat de fapt la salvarea adevăratei sale personalităţi. Acum cred că 30% din populaţia ţării regretă. Poate chiar 40%. Din punctul de vedere al raportării unei realităţi româneşti de astăzi cu realitatea socialistă din 1989 este vident că balanţa înclină hotărât spre acea perioadă ca fiind mai bună şi mai realizabilă decât asta.
kemenicGeneralul Andrei Kemenici: „Întelegerea dintre mine si Iliescu fusese sa vina sa-i ia, sa-i duca la Bucuresti si sa le faca proces.”
împuşcarea cuplului dictatorial a fost un act injust, săvârşit în total dispreţ faţă de lege. De ce spun asta? Pentru că nu li s-a acordat dreptul la un recurs firesc. Pentru că erau condamnaţi încă înainte de a fi judecaţi.- De ce credeti ca au disparut documentele procesului lui Ceausescu?

Pentru ca erau false. Un fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au batut la masina dupa aceea, la Bucuresti. Daca dosarul procesului nu disparea, intrau cu totii în puscarie

IULIAN VLAD– IULIAN VLAD -11 iulie 1991: NU I-AM RAPORTAT ABSOLUT NIMIC LUI N. CEAUSESCU IN LEGATURA CU EVENIMENTELE DE LA TIMISOARA PINA A PLECAT IN IRAN. CA LA TIMISOARA SINT ELEMENTE CARE SPARG, DEVASTEAZA MAGAZINE, INCEDIAZA. SAU DESPRE DESTABILIZAREA SITUATIEI. IN DATA 20 DECEMBRIE 1989 I-AM COMUNICAT ELENEI CEAUSESCU. (În 11 iulie 1991 fostul şef al Securităţii, Iulian Vlad, a fost chemat ca martor în procesul revoluţiei din Timişoara. Mulţumită asociaţiei “21 Decembrie” din Bucureşti şi a saitului “Dosarele revoluţiei”, această declaraţie este acum publică.)

„În sediul Comitetului Central, la acea oră erau până la aproape câteva sute (500) de ofiţeri ai Direcţiei de Securitate, înarmaţi cu cele mai bune arme din dotarea infanteriei, pistolete, automate, puşti mitralitere ş.a.m.d., dar uşile s-au deschis tot la ordinul pe care l-am dat.
Generalul Nicolicioiu, fostul şef al unităţii anti-KGB: Generalul Victor Atanasie Stănculescu dădea informaţii ataşatului militar Aradi.
Fostul şef al unităţii de contraspionaj “ţări estice” (UM 0110), numită şi “unitatea anti-kgb”, a dezvăluit şi el anumite informaţii cu privire la scenariul pe baza căruia s-au derulat culisele evenimentelor din decembrie 1989.
Victor Athanasie Stănculescu, adjunct al ministrului apărării şi ataşatul militar Aradi, de la ambasada Ungariei la Bucureşti. “În septembrie (1989 – n.red), ataşatul Aradi a fost presat de la Budapesta să dea informaţii şi a răspuns că “maine” primeşte setul de informaţii. A doua zi l-am urmărit şi Aradi a intrat în cabinetul ministrului adjunct al apărării, care apoi nu pentru acest lucru şi-a pus piciorul în ghips” – a declarat în faţa Comisiei generalul Nicolicioiu.
“Serviciile secrete din URSS, Ungaria, Jugoslavia, ţările NATO, erau deosebit de active în ţară înainte de 1990 – avand bază de lucru aici.
Ungurii au trimis în Romania circa 1000 de agenţi
în special tineri maghiari romani, să emigreze. Din 1988, 1989 începeau să-i trimită înapoi, printre care şi unii recrutaţi în serviciile lor. Din cei 30.000 s-au trimis cca 1000. Noi aveam acreditaţi în Ungaria 9 persoane cu 2 maşini – ei aveau 87 acreditaţi cu 127 maşini aici la Bucureşti. Am un singur caz, în 12 dec. – viceconsulul Csikos este sunat din Timişoara si i se spune că “suntem organizaţi, avem lanţ viu Timişoara – Gyula – sîntem în jurul lui Tokes”, şi au luat legătura şi cu consiliul judeţean! (Tokes era lucrat de Direcţia I şi nu de noi – Unitatea 110; este o anomalie aici, Tokes dovedit 100% că-i agent al Budapestei trebuia “lucrat” de noi, dar noi nu mai aveam bani). Contra americanilor lucra Direcţia a lll-a,(…) dar noi o aveam pe fiica lui Pacepa.

Gheorghe Raţiu: “Revoluţia de la Timişoara a fost declanşată de 100 de diversionişti antrenaţi în Ungaria”
Declaraţia dată de Raţiu în faţa Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989
Diversioniştii s-au pregătit în tabăra de la Bicske-Ungaria
Am trimis oameni să-i cerceteze, circa 20 au recunoscut că au fost recrutaţi de organizaţia “Romånia liberă” din Budapesta şi aveau o tabără de antrenament la Bicske. La biserica Sfantul Ştefan, un preot reformat Nemet Geza îi primea pe transfugi. Cel mai mare contingent de transfugi reţinuţi în Ungaria era în jur de 6.000. Geza Nemet a sprijinit organizaţia “Romania Liberă”. Scriau lozinci contra lui Ceauşescu. Scanteia s-a declanşat în Timişoara. A lucrat serviciul secret maghiar dar şi alte servicii – erau şi maghiari veniţi din SUA ca să sprijine acţiunea.
Mihai Harjeu, Secretarul personal al lui Nicolae Ceauşescu, descrie mişcările făcute de şeful statului în perioada 17-22 decembrie 1989. Mihai Harjeu era omul care, din 1983, se ocupa de evidenţa şi verificarea documentelor care ajungeau la Cabinetul 1, de legăturile telefonice ale preşedintelui, de convocarea celor cu care voia să discute şi de agenda personală a acestuia.
De teamă să nu fie asasinat, Ceauşescu a cerut să fie însoţit în Iran de două avioane de vânătoare
Pentru că fusese informat deja, din noiembrie că se va încerca asasinarea sa, el a cerut ca aeronava sa să fie însoţită, în Iran, de două avioane de vanătoare.

La ora 9:30 22 decembrie Victor Stanculescu si-a pus piciorul in ghips.

La ora 10:00 Victor Atanasie Stanculescu s-a intors la Ceausescu la chemarea acestuia la Comitetul central al PCR, si a fost numit de acesta ministru al aprarii nationale in locul lui Vasile Milea, care se sinucisese.
si a raportat ca unitatile sunt pe drum si vor ajunge, “sper, la timp”, dar presiunea in piata a crescut si trebuie sa vedem ce solutie avem, parerea mea este ca “”Mai bine ar fi sa plecati din sediu!””. “”Cum sa plecam, cu ce?”” “”Singura varianta care este posibila acum, ma gandesc, este cu elicopterele””, nestiind ca pe acoperis, de fapt, nu era spatiu deschis, ci erau antene, pe care Securitatea a trebuit sa le darame ca sa poata sa aterizeze un elicopter. Ceausescu l-a intrebat: “”In cat timp vine elicopterul?””. Stanculescu : “”Daca aprobati, vine intr-un sfert de ora!”” A fost de acord.

(Ora) 10:11 – col(oana) de la IMGB – Ap. Patriei, imense – blocat la jumatatea distantei, la 300 m de Oraselul Copiilor – lt. col. Costache.

(Ora) 10:30 Lt. col. Costache. Pantelimon, Muncii, Socului, Catelu, grupuri imense de la 23 Aug. – scandeaza.

(Ora) 10:35 – c. amiral P. George si col. Costin – sa se parlamenteze cu demonstrantii, la care sa se spuna ca se retrag in cazarma.

(Ora) 10:40 – Toate unitatile parlamenteaza cu demon strantii ca se intorc in cazarma.

(Ora) 11:15. Strada Baceni – Obor, Dimitrov, Republicii, M.Eminescu, coloane.
R7Mc. este solicitat sa intervina, “nu se aproba”.

Vineri, 22 decembrie 1989, ora 11:40.
La aceste ore Nicolae Ceausescu era in sediul CC, inca secretetar general al PCR si comandant suprem

La ora 12:08 Ceausistii au evadat pe fereastra de la etajul 6.
sotii Ceausescu parasesc capitala la bordul unui elicopter pilotat de Vasile Malut, impreuna cu Emil Bobu si Manea Manea

Pe site sunt prezentate și câteva extrase din volumul procurorului militar Romeo Bălan. Între acestea, o stenogramă cu Ceaușescu și miniștrii săi:
Tov. Nicolae Ceauşescu: Voi n-aţi executat ordinul dat, că am dat ordin care este obligatoriu pentru voi, pentru toate unităţile, atât ale Ministerului Apărării cât şi ale Ministerului de Interne. Cum este posibilă o asemenea situaţie? Nişte derbedei să intre în sediul Comitetului judeţean de partid, să bată soldaţi, pe ofiţeri, şi ei să nu intervină? Ce au făcut ofiţerii tăi, Milea, de ce nu au intervenit imediat, de ce nu au tras? Trebuia să tragă, să-i lase jos, să someze şi pe urmă să tragă în picioare.
Tov. Tudor Postelnicu: Vă asigur, tovarăşe secretar general, că nu se va mai repeta o asemenea situaţie. Vă rog să-mi acordaţi această încredere şi să lăsăm să vorbească faptele până când dumneavoastră, conducerea supremă de partid, Comitetul Politic executiv vor aprecia.
Tov. Vasile Milea: Garanţia pentru mine este că n-am înţeles primejdia de la început, acum îmi este clar, când aţi spus că este stare excepţională.
Tov. Vlad Iulian: Vă asigur, tovarăşe secretar general, că ascultând sarcinile care mi le-aţi dat, voi face în aşa fel să merit încrederea dumneavoastră”. http://www.dosarelerevolutiei.ro
Ceauşescu a recitat din “Deşteaptă-te, române”!
Nicolae Ceauşescu: “Murim mai bine-n luptă, cu gloria deplină, Decât să fim sclavi iarăşi, pe vechiul nost’ pământ.” 21 decembrie 1989 la miting, dar si la procesul de la Targoviste, vezi stenograma procesului.

F-TeodorescuFostul şef al contraspionajului de dinainte de ’89, Filip Teodorescu: „Americanii au vrut să-l salveze pe Ceauşescu”
În ziua de 22 decembrie 1989, era un avion militar american care venise să recupereze familia Ceauşescu, pe fosta soţie a lui Valentin şi pe fata lui Pacepa, Daniela. Pe soţii Ceauşescu nu au putut să îi recupereze. Când a plecat Ceauşescu cu elicopterul (de pe sediul CC – n.r.), primul zbor a fost spre Otopeni. Generalul Rus, şeful artileriei antiaeriene, care era şi el în conspiraţie, i-a zis pilotului: „Nu ateriza, că trag”. Apoi, după ani, Maluţan (n.r. – pilotul personal al lui Ceauşescu) a căzut cu totul întâmplător cu un zbor utilitar.

Ruşii au vrut să îl termine pe Ceauşescu. Exponentul ruşilor era Silviu Brucan. Americanii sau gândit că îl mai pot folosi la ceva şi să arate că nu sunt barbari. Acesta a fost mobilul lor.
Uşa de la CC nu se putea deschide pe dinafară decât cu tancul, împingând cu turela, sau pe dinăuntru, cu cheia. Uşa a fost deschisă din interior.
IMPORTANT

Marea Britanie a dat un semnal direct securitatii romane in data de 19 decembrie 1989 “este momentul ca securitatea romana sa treaca la actiune pentru a indeparta regimul lui Nicolae Ceausescu

[Important vezi jos „Note”]

Represiunea a început spre miezul nopţii, sub conducerea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale. Au fost ucise 50 de persoane, 462 rănite, iar 1.245 au fost arestate şi transportate la penitenciarul Jilava. Cam pe la 1 noaptea, Vasile Milea și Iulian Vladl-au informat pe Nicolae Ceaușescu că zona centrală a Bucureștilor a fost degajată de manifestanti


Uşa de la CC nu se putea deschide pe dinafară decât cu tancul, împingând cu turela, sau pe dinăuntru, cu cheia. Uşa a fost deschisă din interior.
Dumitru Burlan, care se ocupa contrainformativ cu securitatea familiei prezidenţiale, confirmă că Securitatea a anticipat căderea lui Ceauşescu şi a contribuit la asta. Mai mult, colonelul Burlan relatează o întâmplare de o importanţă deosebită. El susţine că superiorul său direct, generarul Marin Neagoe, şeful Direcţiei a V-a a Securităţii, discuta cu alţi capi ai Securităţii despre înlăturarea dictatorului.

„La 3 decembrie 1989 ­m-am dus cu nişte casete audio la generalul Marin Neagoe, şeful Direcţiei a V-a. Am avut următoarea convorbire cu el. I-am spus: «Tovarăşe general, mă cunoaşteţi de 22 de ani, ­v-am executat tot timpul ordinele. Am o rugăminte. Vreau să mă schimbaţi din acest colectiv sau din Direcţie. Am acasă trei copii şi nu vreau să fiu acuzat de trădare. Fapt pentru care v-am adus patru casete şi un casetofon la care să le ascultaţi. Ascultaţi casetele şi luaţi măsurile ce se impun». El n-a luat casetele. Mi le-a dat înapoi. Şi a zis: «Bine, Burlane. Du-te, şi de acum încolo vii tot la mine să-mi raportezi. Asta până la 1 ianuarie. Că după aia o să vezi tu». Ce concluzie să trag eu când aghiotantul lui Ceauşescu spune o treabă ca asta?”

 [Important vezi jos „Note”]

Lovitură militară cu guvern civil

Una dintre problemele centrale ale controversei constă în afirmaţia că, în cazul unei lovituri militare, Armata face un anunţ explicit asupra preluării puterii şi instituie un guvern militar. Doctrina militară franceză indică două posibilităţi ale loviturii militare: a. Guvern militar. b. Guvern civil aservit puterii militare. La Sofia, unde trupele au înconjurat Capitala, ministrul Apărării Dobri Djurov a refuzat ordinul de represalii dat de Jivkov şi a condus manifestaţia, organizată de Jivkov, împotriva lui Jivkov, şi a anuţat că „Armata sprijină preluarea conducerii PCB de către tovarăşul Mladenov”. La Berlin, Mielke a procedat la fel. În toate aceste cazuri, ca şi la Bucureşti, nu putem vorbi de lovituri militare clasice şi explicite, în care Armata formează un guvern militar, dar toate gesturile sale indică prezenţa unui interval, mai lung sau mai scurt, în care cele mai importante decizii ale evenimentelor au aparţinut Armatei. Să facem bilanţul pe scurt al „acţiunii militare”:
1. Ordinele de represiune ale lui Ceauşescu nu sunt executate de conducerea Securităţii; 2. Ceauşescu este îndepărtat de la putere de militari ai Armatei şi Securităţii (Stănculescu, Rus, Vlad, col. Lăzărescu, col. Nae); forţele de apărare ale clădirii CC refuză ordinul de a trage – de subliniat aici că, în momentul în care revoluţionarii deschid focul asupra elicopterului presidenţial (muncitorul Daniel Păcuraru), garda preşedintelui ripostează cu foc viu din dreptul elicopterului;

„La ora unu ţara era sub control”

3. Gen. Stănculescu şi Rus se înţeleg asupra evacuării preşedintelui statului în China, apoi asupra doborârii elicopterului presidenţial; 4. Ministerul Apărării preia funcţiile de comandă ale comandantului suprem; Gen. Stănculescu va declara la B1TV: „La ora unu ţara era sub control”; 5. Ministerul Apărării preia controlul (paza) asupra Comitetelor Judeţene de Partid din întreaga ţară şi a principalelor locaţii strategice din Bucureşti; comandanţii militari locali intră în toate CFSN din teritoriu, iar în unele locuri ( de ex. gen. Roşu, la Craiova) chiar le conduc; 6. Noua putere provizorie este recunoscută într-o şedinţă ţinută la MApN (ora 16.00); 7. Şeful statului este reţinut ca prizonier într-o unitate militară;8. Ministerul Apărării, sub semnătura gen. Militaru, emite primul său comunicat, în care se afirmă: „Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Militar Superior, care coordonează întreaga activitate a Armatei şi a unităţilor Ministerului de Interne” (Revista La datorie, serie nouă, Nr.1/24 decembrie 1989, p. 1- n.a.)9. Şeful statului este executat într-o unitate militară, de un pluton de execuţie militar.10. În pasajul din Proclamaţia către ţară, în care se explică baza de putere a noii echipe, se precizează: „În acest moment de răscruce am hotărât să ne constituim în Frontul Salvării Naţionale, care se sprijină pe armata română şi care grupează toate forţele sănătoase ale ţării, fără deosebire de naţionalitate, toate organizaţiile şi grupările care s-au ridicat cu curaj în apărarea libertăţii şi demnităţii în anii tiraniei totalitare”.

Emanaţia care nu miroase bine

Îndepărtarea de la putere a lui Nicolae Ceauşescu de către militari, retragerea sprijinului Securităţii şi „trecerea Armatei de partea poporului” au avut consecinţe în raporturile dintre noua putere provizorie, micul grup CFSN, şi Armată. Acest rol, în care s-a intrat printr-o serie de acţiuni echivalente loviturii militare, nu poate fi eliminat sau minimalizat pentru a se scoate în relief o „emanaţie politică” a maselor, pe care masele nu o recunosc. Dnul Iliescu, în calitate de om politic, nu trebuie să adopte opinia istorică. În condiţiile existenţei adevărului juridic, popular, filozofic sau istoric, domnia sa poate adopta o poziţie politică, dar nu înseamnă că aceasta corespunde adevărului istoric, aşa cum este el determinat de istorici. De aici provine controversa între mine şi dnul Iliescu. În ultimul rând, este absurdă ipoteza că totul a fost regizat, că lucrurile s-au desfăşurat după un plan, după un program, chiar dacă Marile Puteri – URSS, Franţa şi SUA – s-au înţeles asupra răsturnării lui Nicolae Ceauşescu, iar prin cancelariile lor a circulat numele lui Ion Iliescu. În opinia mea, scenariul sovietic era aşezat pe structura minimului efort şi a totalei legitimităţi. Asta însemna înlocuirea lui Ceauşescu, din interiorul CPEx, cu un lider de tranziţie şi cu supravieţuirea partidului comunist, pentru ca asta să permită dezvoltarea din interiorul acestuia a unei formaţiuni politice social-democrate, al cărui lider ideal era Ion Iliescu. În ciuda micilor dificultăţi de înlocuire a vechiului lider din RDG, Cehoslovacia, Bulgaria, acest scenariu a devenit transparent şi patent. În România Ceauşescu a rezistat, s-a opus printr-o represiune militară care a dat totul peste cap, aruncând ţara în haos, creând golul de putere şi prăbuşind Armata într-o situaţie limită, din care a ieşit cu o lovitură militară, prin care l-a înlăturat pe Ceauşescu de la putere, şi printr-o diversiune teroristă care i-a asigurat o poziţie intangibilă şi rolul de bază de putere pentru noua echipă politică.

Moscova crede în Iliescu

În aceste condiţii, rolul lui Ion Iliescu devine istoric, nu atât pentru faptul că a calmat reacţia panicardă a Armatei, cât pentru faptul că a dat Marilor Puteri garanţia că România reintră în tiparele schimbărilor generale declanşate în Europa. În condiţiile pericolului ca statul român să fie destructurat, Ion Iliescu a reprezentat garaţia pentru URSS că România rămâne fidelă Tratatului de la Varşovia, fapt consemnat cât se poate de clar în faimosul Comunicat din 22 decembrie 1989, invocat mereu de dnul Iliescu drept programul politic al revoluţiei (pct. 9… „Vom respecta angajamentele internaţionale ale României şi, în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varşovia”). Asta, că tot afirmă domnul Iliescu: „Toate punctele programului revoluţiei din 22 decembrie au fost respectate”! Acesta este de fapt rolul istoric al lui Ion Iliescu – garanţia dată Moscovei -, cu rezultatul pozitiv incontestabil că România nu a fost destructurată total, rol pe care însă îl refuză pentru un iluzoriu statut de „revoluţionar” şi „emanat”. Diversiunile pe care le tot aruncă în cărţile lui şi pe la televiziuni au rolul de a ascunde contradicţia totală între afirmaţia: „Meritul nostru este că ne-am asumat răspunderea în momentele cele mai dramatice” şi faptul incontestabil că, după ce şi-a asumat Ion Iliescu răspunderea, au murit 942 de oameni.

Revoluţia română nu există în dicţionare
Marea Enciclopedie de Istorie Universală a Italiei: „1989. Revoltă militară şi populară împotriva dictaturii lui Ceauşescu şi a familiei sale; dictatorul şi soţia sa sunt executaţi. Vine la putere I. Iliescu, fost reprezentant al regimului comunist, după ce se autoimpune la conducerea Frontului Salvării Naţionale” (Enciclopedie de Istorie Universală, Ed. De Agostini şi All, Bucureşti, 2003, p. 1112 – n.a.)
Nomenclatura se vopseşte şi rămâne ca nouă
O istorie a lumii moderne (1920-2000) a lui Paul Johnson face afirmaţia că „schimbarea din România, ca şi cea din Bulgaria, s-au dovedit a fi mai mult de persoane decât de regim; în ambele ţări vechea nomenclatură comunistă şi-a păstrat puterea politică şi militară, şi-a schimbat titulatura şi numele partidelor, a recâştigat controlul asupra posturilor de radio şi televiziune şi a ziarelor, şi a înscenat «alegeri», în cursul lui 1990, care au menţinut-o la putere” (Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, Ed. Humanitas, Bucureşti, 205, p. 736 – n.a.).
Potrivit Tratatului de politologie al Universităţii din Paris, întocmit de somităţi ale politologiei franceze şi ruse – Dominique Colas, Anne Gazier, Georges Mink, Jean-Christophe Romer, Anatoli Vichnevski, Gérard Wild -, ceea ce învaţă studenţii din întreaga lume despre evenimentele din România nu mai lasă loc de comentarii: „...regimul Ceauşescu a fost răsturnat printr-o lovitură de stat condusă de comunişti, care n-au părăsit puterea decât în 1996, pentru a reveni în 2000 cu preşedintele Iliescu” (Dominique Colas (coordonator), L’Europe post-communiste, Ed. Presses Universtaires de France, Paris, 2002 – n.a.)
Ceea ce scrie Dicţionarul Oxford de Istorie Universală Contemporană este concludent: „Iliescu a stabilizat noul regim, confirmat în urma alegerilor din mai 1990 cu o majoritate zdrobitoare de voturi, ceea ce a minimalizat ruptura cu regimul Ceauşescu. Aparatul birocratic şi administraţia au rămas în mare măsură neschimbate şi a continuat discriminarea împotriva minorităţilor naţionale. Fosta poliţie secretă a continuat să funcţioneze în calitate de securitate a statului. În 1990 preşedintele Iliescu a chemat de trei ori minerii la Bucureşti pentru a pune capăt cu brutalitate demonstraţiilor studenţeşti şi ale opoziţiei” (Oxford. Dicţionar de Istorie Universală Contemporană de la 1900 până azi, Vol. II, Ed. Oxford University Press/All, Oxford, Bucureşti, 2005, p. 328 – n.a.)
Cu astfel de definiţii este greu ca vreun englez sau bolivian sau de prin alte părţi să creadă că în România a avut loc o revoluţie.
Sediul CC al PCR era apărat de un sistem militar numit “Dispozitiv militar de apărare al sediului central al CC al PCR”, format din blindate, trupe de linie ale Armatei, trupe de elită ale Academiei Militare, forţe ale MAI şi ale Securităţii, pe care l-a dezorganizat intenţionat gen. Vlad după ora 08.30, retrăgând toate forţele MAI şi Securităţii din dispozitiv. la fel cum, începând cu ora 10.07, gen. Stănculescu îndepărtează blindatele din Piaţa Palatului şi opreşte trupele proaspete chemate de tandemul Ceauşescu-Milea pentru a face „mişcarea populară” una cu pământul. Aşa a trecut nestingherită „mişcarea populară” a dlui Iliescu prin cordoanele dispozitivului militar de apărare al CC şi nu a găsit în faţa clădirii nici picior de militar.

Aşa au ajuns protestatarii liber în Piaţa Palatului şi tot ca urmare a ordinelor gen. Stănculescu dintre 10.07 şi 10.35 „Armata a fraternizat cu populaţia”, „a trecut de partea poporului” etc.

Faptul că dnul Iliescu nu ştie cine a generat fenomenul terorist, deşi domnia sa a fost preşedinte al României timp de 11 ani fără să ne dea un răspuns, nu înseamnă că fenomenul nu a existat şi nu a avut nişte autori. Care, între altele, i-au ţinut la respect şi pe dânşii, sub mesele de la Televiziune sau de la MapN. Istoricul trebuie să caute răspunsul în locul celui care timp de 11 ani a avut serviciile secrete, întregul aparat de stat, Justiţia şi Procuratura pe mână. În aceste condiţii, formularea de ipoteze este firească.
Generalul Victor Stanculescu:

Iliescu trebuie să înţeleagă faptul că a ajuns la putere cu ajutorul Armatei, a lui Stănculescu şi a ministerelor de forţă, în primul rând (şedinţa de la MApN din 22 decembrie ora 16.00), şi apoi a fost legitimat provizoriu ca lider de disidenţii comunişţi şi opozanţii de tip Doina Cornea, Tokes, Blandiana, Pleşu, aflaţi la prima şedinţă a CFSN din 27 decembrie 1989, când s-a hotărât ca ţara să fie condusă de un Biroul Politic, în frunte cu Ion Iliescu. El a reprezentat atunci, fie că unora nu le convine, o garanţie pentru Marile Puteri implicate în răsturnarea lui Ceauşescu, că persoana anunţată ca succesor a ajuns la putere. Nu era altul.

„Ion Iliescu nu avea nici o autoritate sa infiinteze Tribunalul exceptional (…) Executia sotilor Ceausescu se inscrie in categoria istorica a asasinatului politic pe timp de revolutie (sau in fapt revolutionar), lucru pe care l-a confirmat si celebrul jurist francez Badenter la postul de televiziune France 3″

“dupa evacuarea lui Ceausescu din CC 22 decembrie 1989 ora 12:08, a fost nevoie de atitea morti pentru ca sa fie executati Ceausestii. De ce ? intrebati-l pe Ion Iliescu

 (interviu pentru DER SPIEGEL din data 20 septembrie 2009).
citeste aici mai departe tot interviul

IMPORTANT!!!

* Marea Britanie a dat un semnal direct securitatii romane in data de 19 decembrie 1989 “este momentul ca securitatea romana sa treaca la actiune pentru a indeparta regimul lui Nicolae Ceausescu”

Iulian Vlad l-a contactat pe Milea si i-a cerut sa aterizeze avionul fortat , avionul cu care se intorcea Nicola Ceausescu din Iran la Mihail Kogălniceanu urmand sa fie gazduiti la unitatea Vasile Lupu, Milea a raspuns, nu, nu acum, este in pregatire.

Pe 21 decembrie 1989 Ion Iliescu s-a dus intr-un loc, si solicitat celor doi ofiteri de securitate sa-l insoteasca la televiziune, vezi minutul 03:15. VIDEO.
vezi video

Pe 21 decembrie, în jurul orei 20.30, Ceauşescu cere maşina să plece acasă. Gărzile de corp îl sfătuiesc să rămână în sediul CC, pentru că e cel mai bine apărată clădire. Ceauşescu urmează sfatul şi decide să înnopteze – şi el, şi „Tovarăşa” – în fortăreaţa Partidului şi a puterii sale.

Cina de adio cu Zoia şi cu Valentin

Pentru că nu au mai ajuns la reşedinţa din cartierul Primăverii, soţii Ceauşescu au primit vizita copiilor Zoia şi Valentin în sediul CC, în jurul orei 21.00. Martori au fost secretarii Mihai Hîrjău şi Constantin Manea.

„Către ora 21.00 au venit Zoia şi Valentin, fără Nicu, care era la Sibiu. Cred că au încercat să facă un fel de masă, că s-au retras în sufragerie. Cred că au luat o gustare. Au stat cam o jumătate de oră. Valentin a fost foarte insistent, că suna din cinci în cinci minute şi voia să vorbească cu taică-su, dar de regulă a vorbit cu maică-sa. Ea încerca să-i liniştească şi le spunea că situaţia e stăpânită, iar Zoia şi Valentin le povesteau ce e pe stradă”, spune Manea.

Arestarea lui Ceauşescu: planul de la ora 3.00

În alte încăperi din sediul CC al PCR, noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 a fost cel puţin la fel de agitată ca în Cabinetele 1 şi 2. Toată „crema” partidului se afla în clădire.

Târziu, pe la ora 3.00, generalul Milea s-a întors din zona Intercontinental, unde coordonase personal represiunea. Atunci s-a petrecut un episod care putea pune capăt regimului Ceauşescu cu nouă ore mai devreme.

Generalul Iulian Vlad, şeful Securităţii, a relatat acel episod Comisiei „Decembrie 1989“: „După ce s-a întors generalul Milea am urcat împreună la etajul 1, unde era Statul Major. Vizavi de biroul lui Ceauşescu. Milea era foarte afectat. Am ieşit pe culoar, la fotolii, şi a început să plângă. Spunea că nu crede că sănătatea îi va mai îngădui … să le spun soţiei, fetelor sale ce s-a întâmplat… că nu a fost pregătit să se întâmple aşa ceva. Atunci i-am spus că nu putem lăsa lucrurile aşa, că de fapt forţa este în mâna lui şi a mea. Eu stăpâneam lucrurile în sediu, iar el afară, dar el era foarte afectat. Era posibil să se evite vărsarea de sânge. Ceauşescu a rămas în sediu. Lui Milea i-am spus că trebuie să-l arestăm pe Ceauşescu. Redau: «Dumneavoastră aveţi forţa afară, iar eu în interior». Mi-a spus clar: «Dragul meu, nu pot, nu mai sunt în stare»”.
După ce a primit rapoarte de la toţi oamenii din jurul lui, puţin după ora 8.00, Ceauşescu a convocat de urgenţă o şedinţă a Comitetului Politic Executiv al PCR. Aceasta este şedinţa în care Vasile Milea se bâlbâie şi nu este în stare să-i prezinte comandantului suprem un raport despre starea trupelor.

Ceauşescu ţipă la el şi rosteşte celebra replică: „Marş şi adu trupele!”. Vizibil marcat de această reacţie a dictatorului, Milea „bântuie” aproape o oră prin sediul CC, apoi sfârşeşte, la ora 9.35, într-un birou de la etajul 6. Ceauşescu anunţă că generalul Milea s-a sinucis şi îi pune eticheta: „laş şi trădător”.

În acest timp, Ilie Ceauşescu revine la biroul fratelui său, chemat de secretarul Hîrjău. „Am intrat în Cabinetul 1 şi mi-a spus: «Uite, Milea s-a sinucis». Era afectat atunci. Era şi ea acolo, lângă el. Şi el mi-a spus: «Te pregăteşti să iei comanda Armatei!». Îi zic: «Eu nu pot să iau comanda Armatei. Nu e calitatea mea». Aşa că mi-a zis: «Atunci du-te şi te-mbracă militar şi te duci la minister! Nu mai pierde timpul aici!». Aşa că am refuzat. Oricum, nu îmi dădea comanda Armatei, dar probabil a încercat, că deja îl chemase pe Stănculescu”, a declarat Ilie Ceauşescu, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989.
I-am spus lui Ceauşescu ce se întâmplă, că are piciorul în ghips, şi a ţipat: «Cu picioarele rupte să vină, şi să vină în cinci minute! Să nu se joace, că-l aduc arestat!»”, a relatat Constantin Manea, unul dintre secretarii de cabinet ai lui Ceauşescu.

Într-un sfert de oră de la această ieşire violentă, Stănculescu s-a conformat şi a venit la Palat. El avea să constate că sediul CC era păzit de oameni înarmaţi până-n dinţi. Ceasul arăta 9.50. Povesteşte generalul Stănculescu: „Am intrat în Cabinetul 1, în holul din faţă. Pe parcurs, pe coridoare, erau cam 50 de oameni cu automate. Asta a fost o primă imagine. Am întrebat pe unul dintre cei de pe hol unde este Comandamentul Militar. Mi-a arătat că undeva lângă Cabinetul 1. Am intrat, le-am spus că am venit şi erau toţi în panică.

M-am dus la Ceauşescu la birou. Cred că Silviu Curticeanu m-a repezit puţin. A ieşit Ceauşescu şi m-a întrebat ce am păţit la picior. Mi-a spus să iau comanda, să întărim dispozitivul şi să apărăm“.
„Generalul Stanculescu s-a intors la Cabinetul 1 si i-a spus lui Ceausescu: «Tovarase comandant suprem, trupele nu mai pot ajunge in piata. Mi-au comunicat ca nu pot trece de baraje. Va propun sa organizez o plecare cu elicopterul la unul din centrele de comanda din tara». Aveam trei astfel de centre de comanda in tara, dotate cu sisteme de conducere a fortelor. «… pregatesc sa fiti instalat la centrul de comanda si sa conduceti de acolo». In acel moment, Ceausescu l-a oprit si i-a spus: «Nu. Eu sunt comandantul Fortilor Armate… nu putea sa pronunte fortelor, spunea fortilor… Eu sunt comandantul Fortilor Armate si locul meu de comanda este aici». Stanculescu s-a dus atunci la Neagoe si s-a inteles cu el sa-l evacueze cu elicopterul”. Intors in cabinet, Nicolae Ceausescu cere, prin intermediul ofiterilor Directiei V care il pazeau, ca fortele aflate in sediu sa reziste presiunii multimii. Cei doi ofiteri nu transmit ordinul mai departe. Trebuie sa intelegem ca in acel moment in care ministrul Apararii trece peste ordinele comandantului suprem, cand ajunge la o intelegere cu seful Directiei V pentru evacuarea sefului statului din sediul puterii, iar insusi seful Departamentului Securitatii Statului comunica in teritoriu, tot din cladirea CC, ca nu se executa alt ordin decat cel dat de el, teoretic si practic, Ceausescu era indepartat de la putere. Cei trei generali au fost obligati sa joace timp de aproximativ doua ore un joc fata de Ceausescu – aparent loiali, ordonau trupelor sa nu faca nici un gest in apararea lui. Toate fortele care aparau sediile partidului au primit ordine clare sa nu intervina si mai ales sa nu apere aceste sedii, care reprezentau centrele teritoriale ale Partidului Comunist Roman, adica ale Puterii. Aceste ordine au fost date de noul ministru al Apararii, iar in ce priveste efectivul MI din Capitala, ordinul i-a apartinut, independent de Stanculescu, generalului Iulian Vlad.
Ion Iliescu –Jurnalul National 18 – 02 – 2009: „în seara de 22 decembrie, în timp ce lucram într-un birou de la etajul al III-lea din clădirea CC al PCR la redactarea documentului, devenit Comunicatul către ţară al CFSN, am avut o convorbire telefonică (pe care nu eu am iniţiat-o) cu un locţiitor al ambasadorului URSS, de faţă cu toţi cei care se aflau atunci în biroul respectiv.

Din sediul MApN nu am vorbit la telefon cu nimeni! Eram însă informaţi de convorbirile purtate de cei din MStM cu reprezentanţii Tratatului de la Varşovia.’
Stenograma comunicatiilor pilotului elicopterului prezidential
Stenograma dezvaluie dorinta lui Nicolae Ceausescu de a fi dus in judetul Dolj. Prin Baza, primul-secretar al Judeţului Dolj a recomandat sa nu se deplaseze acolo.

” – 203, asteapta putin! Sa se ia o hotarare in legatura cu 202! (este o comunicare a Bazei, n.a.)
5. Uite-l jos, acolo! A aterizat! (203 aflat in zbor raporteaza aterizarea lui Malutan pe cladire, n.a.)
6. Pai… o sa mearga (adica, o sa plece, n.a.)… nu se mai poate intra acolo… (202 anunta ca 203 nu mai poate ateriza, pentru a lua restul conducerii, din cauza oamenilor urcati pe acoperisul CC, n.a.)… cred ca… (ne indreptam, n.a.) catre Baza, de la mine la (Dolj) se solicita sa mergem catre Olt (Ceausescu a cerut asta, n.a.) sa se ia legatura cu primul-secretar de acolo si sa se comunice, pentru ca nu am alta posibilitate!
7. Ai auzit «Panseaua», da?
8. Afirmativ! (raspunde Baza, n.a.) E «persoana nr. 1» la bord?
9. … Mergem la nord, la Balta Mica (resedinta de la Snagov, n.a.) si de acolo sa se incerce sa se ia o legatura.
10….
11. Hai, ma, lasa-ma!
12. «Panseauaa»! In 30 de secunde aterizez!
13. O.K.!
14. Baneasa 08…
15. Am confirmat!
16. Am aterizat! Toata lumea!”
—————————————
16 decembrie, ora 17.00: peste 400 de oameni se adună în jurul bisericii reformate din Timişoara, pentru ceea ce ar fi trebuit să fie un protest faţă de evacuarea pastorului Laszlo Tökes. O parte dintre ei se îndreaptă spre căminele studenţeşti, pentru a strânge cât mai multă lume. Se strigă pentru prima dată „Jos Ceauşescu!“. Adunarea se transformă astfel într-o manifestaţie anticomunistă, la care autorităţile răspund cu focuri de armă. Sute de oameni aveau să fie ucişi sau răniţi.

18 decembrie, la ora 8.15, la resedinta din Primaverii s-a infiintat seful Directiei a V-a de securitate si garda, generalul Marin Neagoe, care l-a insotit pe Ceausescu in Iran, impreuna cu ministrul de Externe de la acea data, Ion Stoian. In jurul orei 8.30, relateaza Talpeanu, au venit generalul Vasile Milea, ministrul Apararii, si apoi, la scurt timp, ministrul de Interne Tudor Postelnicusi generalul Iulian Vlad, seful DSS, cu care Ceausescu a avut ultimele consultari. Avionul a decolat la ora 9.30 si, pentru prima oara, aeronava a fost insotita pe tot teritoriul tarii si in apele teritoriale ale Marii Negre de patru avioane de vanatoare MIG, fapt repetat si la intoarcere, pe 20 decembrie. 20 decembrie, ora 19.00: într-o declaraţie televizată, Ceauşescu vorbeşte despre o serie de „manifestări şi incidente“ organizate la Timişoara de „câteva grupuri huliganice“, cu trei zile în urmă. „În aceste împrejurări grave, în seara zilei de 17 decembrie, fiind atacate, unităţile militare au răspuns prin focuri de avertisment împotriva celor care au continuat să acţioneze. Deoarece acţiunile grupurilor antinaţionale, teroriste au continuat, unităţile militare – conform Constituţiei şi în conformitate cu legile ţării – au fost obligate să se apere, să apere ordinea şi bunurile întregului oraş, de fapt să apere ordinea în întreaga ţară“. Acţiunile ar fi făcut parte dintr-un plan vast al unor „cercuri şi guverne“ de destabilizare a României.

22 decembrie, ora 10.00: este introdusă legea marţială
după ce, în noaptea precedentă, grupurile de bucureşteni fuseseră împrăştiate cu greu de forţele armatei şi ale Miliţiei. În această vreme însă, grupuri de muncitori se strâng din nou în centrul oraşului, iar forţele de ordine trec de partea acestora.

La ora 11.30 Stanculescu il sfatueste pe Ceausescu sa plece cu un Elicopter „Stanculescu catre Ceausescu ; „Puteti fi linsati”

Stanculescu: „îi văzusem speriaţi; era agitaţie, cam de genul ăsta: „Noi ce o să facem, ce o să ne facem?” Şi deja era panică, îi cuprinsese efectiv, gal­beni, speriaţi, transpiraţi, agitaţi. Adică au fost câteva ele­mente care îi marchează pe oameni foarte clar. Atunci mi-a venit ideea”

„M-am întors la Ceauşescu pe coridor şi am rapor­tat că unităţile sunt pe drum şi vor ajunge, sper, la timp, dar presiunea în piaţă a crescut şi trebuie să vedem ce soluţie avem, părerea mea este că: „Mai bine ar fi să plecaţi din sediu!” „Cum să plecăm, cu ce?” „Singura variantă care este posibilă acuma, mă gândesc, e cu elicopterele”

După lovitura de stat dată de Stănculescu, Ceauşescu avea să mai reziste două ore în sediul CC. Până la 12.09, când a decolat spre Snagov. După şedinţa CPEx, Ceauşescu a intenţionat să preia conducerea armatei, însă directorul Cancelariei, Silviu Curticeanu nu a mai apucat să scrie decretul.

La ora 10.59 a fost transmis la Radio şi la Televiziune comunicatul despre moartea lui Milea. Se strângea laţul. Clădirea CC nu mai era sigură, pentru că gărzile slăbiseră paza, iar Piaţa Palatului era plină de revoluţionari.

„Ceauşescu ceruse, după ora 10.00, de trei ori să părăsească clădirea. Prima a fost să fie scos prin subsol, însă cei de la Direcţia a V-a, au spus că traseul nu este operaţional. A cerut apoi ca maşina să vină la scară. Marin Neagoe, şeful pazei preşedintelui, i-a spus să nu iasă că sunt muncitorii pe stradă. Era pe la ora 10.30. I-a cerut generalului Eftimescu, care era şeful grupei operative la etajul 1, să-i organizeze evacuarea cu forţe militare. În piaţă ar fi trebuit să fie TAB-urile, dar au fost trimise de Stănculescu spre cazarmă. Trebuia să vină cu chepengurile deschise. Să iasă direct de pe uşa CC în TAB-uri şi să plece în forţă trăgând foc, chiar omorând oameni. Cu TAB-urile astea avea în gând să ajungă la Snagov. A fost planul lui Eftimescu. În urma acestor eşecuri de a-l evacua s-a mers cu varianta cu elicopterul. Stănculescu ia legătura cu generalul Rus şi îi cere elicopterul. Stănculescu se înţelesese cu Neagoe. Au chemat să coboare două elicoptere. Cum Ceauşescu a plecat de la etajul 1, Vlad a dat ordinul de deschidere a uşilor.

vasile_malutan_topLa ora 11.30, 22 decembrie 1989 Vasile Maluţan primeste ordin de la generalul Opruţa – de decolare de pe baza aeriana de langa capitala 22 decembrie, ora 12.08: elicopterul (elicopter alb Dauphin nr. 202) în care se află cuplul Ceauşescu şi câţiva la ora 12:08 fideli decolează de pe sediul Comitetului Central spre Snagov Peste 10 minute am aterizat (12.20)

Vasile Malutan:”M-au chemat la telefon, la palat, comandantul aviatiei si al unitatii.
In jurul orei 13:00 se urca din nou in elicopter cu pilotul Vasile Malut, pilotul ii debarca inainte de localitatea Titu- Boteni, ora 13.30 sub pretextul ca pot fi reperati de la sol si pot fi oricand doborati. Dupa ce reusesc sa captureze un automobil Dacia, condus de un medic Nicolae Deca din Gaesti, cei doi comanda sa fie dusi la Targoviste. Medicul opreste masina Dacia rosie nr. 4B2646 in ComunaVacaresti la ora 14.00.  La 14.15 o Dacie neagra  4DB3005 condusa de Nicolae Petrisor  oprita de Ceausescu .Petrisor le-au dat jos din masina la ora  15.00 , la Centrul pentru protectia plantelor jud. Dambovita.
Citeste aici interviul cu Vasile Malutan
În cursul lunilor mai (17) şi iunie (21) 2006, I.R.R.D. a organizat un SIMPOZION cu tema Ceauşescu la Târgovişte. 22 – 25 decembrie 1989.

La această manifestare au participat:
– Maior Ion Enache – În decembrie 1989, sergent major. A preluat, împreună cu sergentul
major C. Paisie, cuplul Ceauşescu de la Centrul pentru Protecţia Plantelor la ora 15,00 şi l-a protejat, în pădurea Răţoaia, până la lăsarea întunericului, când a fost adus în sediul Miliţiei Judeţene.
– Colonel (r) Ştefan Conţ – ofiţerul operativ, de serviciu la biroul Miliţiei Judeţene, care i-a preluat pe cei doi, după aducerea lor în sediu.
– Petre Ştirbescu – revoluţionar, care a participat, în sediul Miliţiei Judeţene, la percheziţia lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu şi cărora le-a făcut un prim şi veritabil rechizitoriu.
– Colonel (r) Ion Mareş – pe atunci maior, cel care, împreună cu lt. col. Dinu, locţiitorul comandantului Securităţii Judeţene, i-a preluat pe cei doi de la sediul Miliţiei pentru a fi duşi în UM 01417.
– Locotenent colonel (r) Ion Ţecu – pe atunci căpitan, a pregătit preluarea de către armată a celor doi şi, cu maximă precauţie şi în deplină conspirativitate, i-a condus în locul de detenţie din cazarma UM 01417.
– General (r) Andrei Kemenici – pe atunci colonel, şeful garnizoanei Târgovişte şi comandantul UM 01417.
– Locotenent colonel (r) Ion Boboc – unul dintre cei doi ofiţeri (al doilea fiind Stoica Iulian) care au stat permanent, clipă de clipă, în aceeaşi cameră cu soţii Ceauşescu, în toate cele 3 zile şi 4 nopţi petrecute de aceştia în cazarma de la Târgovişte.
– Maior Marian Apostol – în decembrie 1989 locotenent-major, comandantul subunităţii care a luat sub control Inspectoratul Judeţean al Ministerului de Interne (Securitatea şi Miliţia). Plutonier Andrei Osman – şofer, a participat la „ridicarea“ soţilor Ceauşescu de la Centrul de Protecţia Plantelor.

Ion Enache: „După aproape o jumătate de oră, un alt cetăţean care venise la Inspectorat şi care mă cunoştea mi-a spus: „Am dat de un mare necaz. I-am luat pe soţii Ceauşescu de la Văcăreşti, i-am dus la (Centrul de- n.red.) Protecţia Plantelor şi i-am lăsat acolo” Colegul meu, Paisie, a ieşit cu mine din birou şi a spus: „Hai Gică, să-i prindem noi”. Am mers la garaj, am luat maşina dotată cu radar şi am plecat spre sediul Centrului de Protecţie a Plantelor. Acolo, ne-a întâmpinat femeia de serviciu, care ne-a confirmat că soţii Ceauşescu se aflau în sediul Centrului.
Intrând în holul clădirii, am văzut-o pe Elena Ceauşescu stând rezemată de uşa biroului directorului. Am prins-o de braţul stâng, iar Ceauşescu (Nicolae – n. red.) – aflat în biroul directorului,
a făcut câţiva paşi spre noi şi ne-a întrebat: „Cine sunteţi voi, cetăţeni ai R.S.R? Aţi venit să arestaţi un şef de stat?”
I-am răspuns: „Suntem de la Miliţie. Cetăţenii au aflat că sunteţi aici. Ei sunt împotriva dumneavoastră. Noi vrem să vă asigurăm protecţia şi vă rugăm să mergeţi cu noi”. El a făcut un pas înapoi, în timp ce directorul Centrului ne tot făcea semne să tăcem, dar noi i-am spus că ştim ce facem.
I-am urcat (pe soţii Ceauşescu – n. red.) în maşina dotată cu radar. În ajutorul nostru venise un alt coleg, Osman, cu un ARO, cu care am stabilit să fie antemergătorul nostru, fără a stabili, însă, traseul. Ştiind că în oraş este forfotă, am luat-o pe variantă, ca să evităm aglomeraţia.
În apropierea Combinatului de Oţeluri Speciale era staţionat un camion din care coborau mai mulţi cetăţeni. Trecând pe lângă ei, i-am auzit spunând: „Uite-i, sunt în maşina albă!”La ieşirea din Municipiu, am comunicat prin staţie că cei doi pioni principali sunt la mine în maşină şi am cerut să mi se ordone ce am de făcut. Ştefan Conţ:Deci, în jurul orei 17,30, vine Săftoiu, din echipa lor, şi zice: „Tovarăşul colonel, am să vă raportez ceva confidenţial”.
Eu eram în biroul lui Dureci, al comandantului. Stăteam pe scaunul lui, şi îmi spune: „E ceva confidenţial”. I-am dat pe ăia afară – era acolo Sabău, care acum este reprezentantul Ministerului de Interne în Franţa, Avramescu, Atanasiu, care a fost şef de Poliţie la Dâmboviţa, mai târziu. I-am dat, deci, afară şi el îmi zice:
– „Ştiţi că Ceauşeştii sunt în curte!”
– „Unde sunt, măi?”, îl întreb eu.
– „Păi, sunt în maşina lui Enache”.
– „Hai la Dispecerat să luăm legătura cu ei”, zic eu.
N-am mai luat legătura, că Enache şi Paisie erau cu ei şi i-au băgat în birou. După ce i-am băgat (în birou – n. red.) pe Ceauşeşti, m-am dus la domnul căpitan Apostol, care era la comandă din partea Armatei, şi i-am spus să nu îi mai caute armata, pentru că sunt la noi în birou. Ştefan Conţ: La 18,10, deja, am scăpat de ei. Pe la 17,30, deci, în perioada asta. Percheziţia a durat vreo 7- 10 minute, după care…

Ştefan Conţ:  -am dat lui Paisie, ca şi stilourile (lui Ceauşescu – n. red.). Deci, se termină percheziţiaTelefoanele sunau. Când sunau telefoanele am zis că să-i luăm şi să-i ducem în partea ailaltă.Eu l-am dezbrăcat de palton pe Ceauşescu, atunci, în momentul ăla, când i-am spus. Ştirbescu a luat-o pe ea în primire. A căutat-o prin genţi. După ce l-am dezbrăcat pe Ceauşescu de palton şi de haină, l-am pipăit de sus până jos, i-am scos ceasul de la mână, apoi i l-am dat înapoi.
Ceauşescu a simţit. Zice: „Cine sunteţi voi? Eu sunt preşedintele vostru, mă, sunt secretarul vostru general, mă. Sunt comandantul vostru suprem, mă. Cine sunteţi voi să mă arestaţi?”
Locotenent colonel Conţ spune: „Mă numesc locotenent colonel Conţ, din partea Ministerului de Interne, de la Miliţia Judeţeană Dâmboviţa. Dânsul se numeşte căpitan Boboc Ion, de la unitatea militară 1378“, după cum, pare-mi-se, a completat Boboc. „Dânsul se numeşte Ştirbescu, iar dânsul Ionescu, care sunt reprezentanţii maselor populare”, adaugă Conţ. Ceauşescu rămâne surprins.
Eu dau cu capul spre căpitanul Boboc, ca să trecem la percheziţie. La Ceauşescu se duce lt. colonel Conţ şi plutonier Paisie. La Elena se duce Enache. Eu nu exagerez. Eu vă spun aşa cum a fost.
Intervine Elena: „Pentru ce să îmi faceţi mie percheziţie şi soţului?” Îi răspund eu:
„Doamnă, ca să nu aveţi obiecte dubioase asupra dumneavoastră”. „Nu am”, zice ea. Repede deschide o geantă în care avea medicamente atât pastile, cât şi injectabile. Mai avea într-o gentuţă mai mică ruj, oglindă, pieptăn, ce are de obicei o femeie. La percheziţia corporală nu li se găseşte absolut nimic. Nici la Ceauşescu, nici la Elena.
În continuare ajung la Ceauşescu, locotenent colonel Conţ îi dă paltonul jos, se uită la rever, bagă mâna în buzunar, scoate o agendă, mi-o prezintă. Mă uit pe ea, o răsfoiesc. Din costum, îi mai scoate o agendă, ceva de mărimea unei brichete, era maro, cu ceva sculptat pe ea – ulterior m-am gândit să nu fie vreun emiţător –, un ceas, o batistă şi două stilouri.
Ceasul i-l dă înapoi, şi-l pune la mână, stilourile au rămas pe masă, răsfoiesc şi a doua agendă. Se vedea ruptă o filă, două… s-ar putea să fi fost chiar trei. Dar, cu ochiul liber, la vederea
mea, nu am putut vedea ce este în agendele alea. Putea fi scris cu cerneală simpatică, care nu vezi scrisul decât cu un aparat special.
În continuare, ele rămân pe masă, şi se deschide uşa şi apare pe uşă domnul colonel Mareş, dă bună seara, şi zice: „Tovarăşe preşedinte, să ştiţi că noi vă asigurăm protecţia”. (Mareş – n. red.) era îmbrăcat în ţinuta militară de război. Mai urâtă, ştiţi.
– „Da cine mai eşti şi tu, măi?” – întreabă Ceauşescu.
– „Tovarăşe preşedinte, sunt maiorul Mareş, de la unitatea militară 01378” – s-a prezentat el. Şi s-a aşezat şi el în rândul în care eram noi.
Lorin Fortuna: Dumneavoastră, mai devreme aţi spus că îi comunicaseţi că nu mai este preşedinte. V-aţi citat pe dumneavoastră ca martor. Cotinuaţi mai departe ca şi cum vă adresaţi preşedintelui ţării?! Şi ce spuneţi dumneavoastră, şi ceilalţi, arată că ceva nu este în regulă.
Petre Ştirbescu: Păi nu e în regulă. Dumneavoastră credeţi că, dacă eraţi în locul meu, îi vorbeaţi altfel?
Lorin Fortuna: I-aţi spus, sau nu, că nu mai este preşedinte?
Petre Ştirbescu: Cum să nu? Doar a fost acolo. „Sunteţi la dispoziţia maselor populare”.
„Din dispoziţia cui?”, întreabă el.
Am luat iar legătura cu domnul Kemenici să trimită escortă să-i ia. Eu am intrat în bi-roul locţiitorului, între timp a venit Dureci, care m-a întrebat: „ Unde sunt, Fănică? ”.
Am mai primit telefoane, adică sunt multe amănunte din astea, dacă vreţi vi le pot relata,
dar cred că sunt nesemnificative. Am primit telefoane de la Dureci, de la Bâlă, locţiitorul şefului Miliţiei judeţene, cărora le-am zis să vină încoace, că trebuie să luăm o măsură, ceva. Au fugit de răspundere, ce să mai zic. Ştefan Conţ: Eu am spus cam tot ce trebuia. Percheziţia a fost făcută de mine, de Ştirbescu, de Enache şi Paisie. Cred că eu trebuie să închei cu anunţarea la Garnizoana Târgovişte a arestării lui Ceauşescu şi solicitarea acestei escorte. Că mi-a dat-o domnul general Kemenici, şi s-a prezentat domnul colonel Mareş, care a venit şi i-a luat. Acolo, în curte, era un ARO alb cu patru uşi. Uşile erau deschise. Se urcă Nicolae Ceauşescu, se urcă Elena, se urcă Paisie, se urcă maiorul Mareş, în faţă. Iar eu, ocolesc maşina, ca să văd cine se urcă la volan. Mă aşteptam să urce Enache.
Apare locotenent colonelul Dinu. Eu nu ştiam ce aranjamente se făcuseră. Pun mâna pe volan şi zic: „Ce-i cu dumneata, ce cauţi aici?”. Colonelul Dinu era ofiţer de securitate, adjunctul comandantului securităţii. Veniseră miliţieni şi securişti, îmbrăcaţi în civil, şi înconjuraseră curtea. Mie mi-era frică ca nu cumva să-mi scape. Că dacă îmi scăpau, vă daţi seama ce aş fi păţit! Mi s-a ridicat sângele în cap, dar sunt de acord să plece. Dar le spun să fie atenţi unde îi duc, că: „De mine nu scăpaţi nici în gaură de şarpe”.
„Îl ducem la unitatea militară”, zic ei.
„Bine”.
„Lasă-ne să plecăm mai repede că cine ştie cine mai intervine şi nu mai putem pleca de aici”.
În spate mai era o maşină şi întreb: „Măi, care mergeţi cu mine ca să urmărim maşina”. Ne-am suit în maşină, dar nu am avut cheie cu ce să o pornim. Nu am găsit la cine erau cheile şi am ieşit la poartă, măcar să ştim încotro o iau. Au luat-o la stânga, pe drumul cel mai scurt, spre unitatea militară. Dar, tot pe acolo exista un alt drum care ducea la autogară, pe unde puteau să îi ducă de nu le mai dădeam de urmă, spre Voineşti.
Urc repede sus şi ajung la căpitanul Apostol Marian. Era în biroul inspectorului şef, acolo unde organizaserăm noi conducerea Revoluţiei de la Inspectorat. Îi transmit domnului Apostol că l-am predat pe Nicolae şi s-au dus Mareş şi alţii cu el pentru a-l preda la unitatea militară. Îi spun căpitanului Apostol să se intereseze să afle dacă au ajuns (la unitatea militară – n. red.), că dacă nu, să-i luăm urma şi să vedem ce avem de făcut. „Trimiteţi acolo un soldat sau un ofiţer”, îi zic. A trimis un ofiţer, care s-a întors după 10-12 minute. Vă daţi seama în ce criză eram eu în timpul ăsta. Ne aduce răspunsul: „A ajuns pe mâini bune. L-a preluat colonelul Kemenici la ora 18:30

Ceauşescu la Târgovişte
22-25 decembrie 1989
CAIETELE REVOLUŢIEI

25 decembrie, ora 14.50: în urma unui proces care a durat mai puţin de o oră, Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt condamnaţi la moarte prin împuşcare, de către un complet de judecată alcătuit din câţiva reprezentanţi ai CFSN. Sentinţa este executată imediat.

PUCIUL.
La ora 9:30 22 decembrie Victor Stanculescu si-a pus piciorul in ghips.

La ora 10:00 Victor Atanasie Stanculescu s-a intors la Ceausescu la chemarea acestuia la Comitetul central al PCR, si a fost numit de acesta ministru al aprarii nationale in locul lui Vasile Milea, care se sinucisese.
si a raportat ca unitatile sunt pe drum si vor ajunge, “sper, la timp”, dar presiunea in piata a crescut si trebuie sa vedem ce solutie avem, parerea mea este ca “”Mai bine ar fi sa plecati din sediu!””. “”Cum sa plecam, cu ce?”” “”Singura varianta care este posibila acum, ma gandesc, este cu elicopterele””, nestiind ca pe acoperis, de fapt, nu era spatiu deschis, ci erau antene, pe care Securitateaa trebuit sa le darame ca sa poata sa aterizeze un elicopter. Ceausescu l-a intrebat: “”In cat timp vine elicopterul?””. Stanculescu : “”Daca aprobati, vine intr-un sfert de ora!”” A fost de acord.

(Ora) 10:11 – col(oana) de la IMGB – Ap. Patriei, imense – blocat la jumatatea distantei, la 300 m de Oraselul Copiilor – lt. col. Costache.

(Ora) 10:30 Lt. col. Costache. Pantelimon, Muncii, Socului, Catelu, grupuri imense de la 23 Aug. – scandeaza.

(Ora) 10:35 – c. amiral P. George si col. Costin – sa se parlamenteze cu demonstrantii, la care sa se spuna ca se retrag in cazarma.

(Ora) 10:40 – Toate unitatile parlamenteaza cu demon strantii ca se intorc in cazarma.

(Ora) 11:15. Strada Baceni – Obor, Dimitrov, Republicii, M.Eminescu, coloane.
R7Mc. este solicitat sa intervina, “nu se aproba”.

Vineri, 22 decembrie 1989, ora 11:40.
La aceste ore Nicolae Ceausescu era in sediul CC, inca secretetar general al PCR si comandant suprem

La ora 12:08 Ceausistii au evadat pe fereastra de la etajul 6.
sotii Ceausescu parasesc capitala la bordul unui elicopter pilotat de Vasile Malut, impreuna cu Emil Bobu si Manea Mane

Fac o scurta escala la Snagov, dupa care isi continua drumul spre Targoviste,Dupa ce ii abandoneaza pe Emil Bobu si Manea Manescu, sotii Ceausescu se urca din nou in elicopter la ora 13:05, ordonandu-i pilotului Vasile Malutan (decedat in 1995 intr-un stupid accident aviatic) sa-i duca spre Tîrgoviste. Speriat de misiunea ce-i revenise, pilotul ii debarca inainte de localitateaTitu, sub pretextul ca pot fi reperati de la sol si pot fi oricand doborati. Dupa ce reusesc sa captureze un automobil Dacia, condus de un medic din Gaesti, cei doi comanda sa fie dusi la Targoviste. Masina se defecteaza, astfel ca in comuna Vacaresti este oprita o alta Dacie, al carei proprietar ii conduce siii lasa la Institutul pentru Protectia Plantelor din Targoviste la ora 14:30, unde, dupa nici o ora (15.30), sosesc doua masini ale militiei (Constantin Paisie)

Maior Ion Enache – În decembrie 1989, sergent major. A preluat, împreună cu sergentul major Constantin Paisie, cuplul Ceauşescu de la Centrul pentru Protecţia Plantelor la ora 14,30 şi l-a protejat, în pădurea Răţoaia, până la lăsarea întunericului, când a fost adus în sediul Miliţiei Judeţene.

 Ion Tecu confirma ca intre orele 14 si 17, militarii si securistii au inceput sa evacueze cladirea inspetoratului, in Goia si Barbu. Scurta vreme dupa 6 seara cuplul a fost transportat la garnizoana militara. Victor Stanculescu a aflat de la generalul Andrei Kemenici la ora 17:00  ca sotii Ceausescu sunt in mina generalului Kemenici. Iliescu a aflat in ziua de 23 decembrie 1989 spre dimineata.  (Generalul Victor Stanculescu a dat ordin ca sotii Ceausescu sa fie arestati fara sa se consulte cu Ion Iliescu, asta inseamna  LOVITURA DE STAT MILITARA, mai ales ca securistii si militienii nu stiau ce sa faca doar cu sosirea armatei , normal la ordinea generalului Victor Atanasie Stanculescu – intr-un interviu Generalul Andrei Kemenici a confirmat. CITAT:  „Andrei Kemenici: am primit ordin de la comandantul Armatei, Gheorghe Voinea sa-l caut pe Ceausescu  si sa-l retin pentru al preda  natiunii , l-am arestat la 22 decembrie la ora 18:30 – Stiu ca de la Snagov s-au dat telefoane la Pitesti, la Constanta, la Slatina, la Targoviste. – deci inca o dovada ca dupa plecarea ceausistelor din acoperisul CC, cu elicopterul spre Snagov, s-a continuat programul loviturii de stat impotriva lui Ceausescu de la Stanculescu si Securitate)

Maiorul Ion Tecu declara: „Din 22 decembrie, ora 18,30, si pina pe 25 decembrie, ora14:50, cind a avut loc executia, ei n-au parasit acest perimetru al cazarmii”

Prin ordinul transmis la ora 13:30 (nota telefonica nr. 39)generalul Stanculescu il deposedeaza oficial pe Ceausescu din functia de comandant suprem, ordonand Armatei sa nu mai execute decat ordinele ministrului Apararii.

Florin Velicu era la ora 13:05 in biroul lui Ion Iliescu.

La ora 14, căpitanul de rangul I Emil Cico Dumitrescu s-a adresat din studioul 4 al Televiziunii:„Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm”. Peste circa o jumătate de oră, Ion Iliescu a venit la Televiziune, unde a fost salutat cu entuziasm de Teodor Brateş, coordonatorul emisiei din studioul 4, care transmitea revoluţia română în direct. Ion Iliescu a luat cuvântul în jurul orei 14.45 şi, după ce a salutat înlăturarea dictatorului Ceauşescu, a apreciat: „Poporul nostru trebuie să dea dovadă de maturitate în aceste momente, să ne putem reorganiza pe baze democratice. Vom constitui în cursul acestei zile un Comitet al Salvării Naţionale, care să înceapă să pună ordine”. El a cerut ca la ora 17 „toţi cei responsabili care se pot angaja în această operă constructivă” să vină la Comitetul Central: „Trebuie neapărat să ne reorganizăm, într-un Comitet de Salvare Naţională. Să elaborăm un program de acţiune”

Ion Iliescu – Jurnalul National  18 – 02 – 2009: „Cândva, se lansase o întrebare retorică, cu tâlc: „De ce nu s-a tras asupra balconului, atunci când vorbeau unii din viitorii lideri ai CFSN?”, lăsând să planeze o suspiciune, omiţând conştient faptul că din balcon s-a vorbit mai devreme ( eu – în jurul orei 17:00-17:30), în timp ce diversiunea militară a apărut după ora 18:30″.

Dupa ora 13:30 (estimarea veridica este 13:40-13:45), contactat de Ion Iliescu, generalulStanculescu il cheama pe acesta la MApN, ii ofera protectie si il recunoaste ca succesor al lui Nicolae Ceausescu. In scurt timp, Ion Iliescu va fi contactat si de colonelul Gheorghe Ratiu, din partea conducerii Securitatii.

La ora 16:10 a zilei de 22 decembrie 1989, Ion Iliescu era recunoscut ca succesor al lui Nicolae Ceausescu si sprijinit de Armata, Ministerul de Interne si Securitate.”
În jurul orei 18:00 cuplul Ceauşescu este luat şi depus (arestat) într-o unitate militară din Târgovişte oridul la dat generalul Victor Atanasie Stanculescu.

Dupa fuga sotilor Ceausescu din cladirea CC la 22 decembrie ora 12:08 – 1989, generalul Victor Stanculescu a dat Lovitura de stat, si a transmis telefonic, la ora 13:30, Ordinul nr. 38 care prevedea urmatoarele: “Unitatile militare de pe intreg teritoriul tarii se retrag in cazarmi, in ordine si calm, fara a se lasa provocate, dezarmate sau dispersate. Unitatile militare care sunt angajate in fata sediilor comitetelor judetene de partid vor calma spiritele, fara sa traga, dupa care se retrag in cazarmi. IÎn unitati se va organiza apararea cazarmilor si a tuturor obiectivelor militare.

Ion Ilescu: “Dupa miscarea de protest de la Brasov, s-au intensificat masurile de supraveghere. “Filajul” care ma urmarea a inceput sa se desfasoare la vedere, fara nici un fel de jena 3 echipaje (in masini “Dacia”) ma urmareau permanent, 24 de ore din 24 : 2 insotindu-ma permanent, in toate deplasarile, a treia, supraveghind casa noastra si deplasarile sotiei Acest filaj a durat până în ziua de 22 decembrie, ora 11.00, când colegi din Editură m-au anunţat că cele două echipaje care mă însoţeau au dispărut din parcarea de lângă “Casa Scânteii” (unde, la et. VII se afla Editura Tehnică).
Ovidiu,
Ion Iliescu:
„Am raspuns la aceasta intrebare in tot ceea ce am scris. Eram director la Editura Tehnica. Ma aflam in perioada in care “filajul” efectuat asupra mea functiona la vedere . trei echipaje (Dacii) ma urmareau permanent; doua ma urmareau pe mine, peste tot, unde ma deplasam, a treia supraveghea casa si o urmarea pe sotia mea. Filajul a continuat pana in dimineata zilei de 22 decembrie. La ora 11, un colaborator mi-a comunicat ca ambele Dacii din parcarea de langa cladirea Casei Scanteii, care ma insotisera de dimineata, au disparut din parcare.

In dimineata zilei de 17 decembrie ma aflam in editura. Unul dintre colaboratori, redactor al unei carti care se afla sub tipar la tipografia din Timisoara, dand telefon ca sa se intereseze de mersul tiparirii cartii, nu a reusit sa discute mai mult de cateva cuvinte, pentru ca a auzit zgomote, iar apoi s-a intrerupt legatura telefonica. De unde am dedus amandoi ca la Timisoara se desfasurau lucruri foarte grave. Restul il gasiti in cartea “Revolutie si reforma”.

De la Televiziune in jurul orei 15:30 dus cu o masina insotit de Florin Velicu, si generalul Andrei Militaru (primul sef de cabinet a lui Ion Iliescu – coleg de atunci cu el la Editura Tehnica), Iliescu s-a deplasat la Ministerul Apararii Nationale, unde a discutat cu generalul Stanculescu. Ulterior, Iliescu avea sa precizeze:„El ne-a oferit gazduire si primele informatii. Mi-am dat seama ca singura institutie pe care ne puteam sprijini, in conditiile acelea, era Armata. Acolo exista si reteaua speciala de telefonie, care acoperea intreg teritoriul Romaniei”. Generalul Victor Stanculescu avea sa redea acest moment astfel: „un TAB la Televiziune sa aduca pe cei de acolo, intrucat le pot asigura protectie la Ministerul Apararii NationaleI-am spus lui Sergiu Nicolaescu ca ii trimit .Si atunci au venit la M.Ap.N. si Iliescu si Nicolaescu, cu Voican si cu inca unul, care asa tot umbla cu automatul de gat, Montanu, iar aghiotantul le-a spus: Atunci m-a intrebat Iliescu: si eu i-am spus: „ Generalul Stanculescu aprecia ca Mihai Montanu: „Pe 22 decembrie am ajuns la sediul MApN, in jurul orei 16:00.In biroul generalului Milea, fostul ministru al Apararii, era foarte multa lume. 90% erau militari si doar cativa erau civili. Acestia erau Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Florin Velicu, primul sef de cabinet al lui Iliescu, coleg atunci cu el la Editura Tehnica, care il adusese pe Iliescu cu masina. Aici avea loc o discutie. Dupa ce s-a terminat, toata lumea s-a ridicat sa plece deoarece fiecare primisese cate o sarcina pe linia lor. Militarii pe linia lor militara. Civilii toti in carca lui Iliescu urmau sa plece in sediul CC-ului pentru a vedea ce se intampla acolo. Se auzea ca in CC se formeaza nu stiu cate guverne. Guvernul Verdet, Guvernul Dascalescu, x, y, z, fiecare civil mai cu tupeu organiza dupa capul lui guverne. Atunci cand lumea dadea sa iasa din incaperea de la MApN, Iliescu a zis: “Stati asa! Cine ramane aici din partea revolutionarilor sa raspunda de activitatile militare?”. Ceea ce practic denota, zic eu.”

Ion Iliescu : – “Nu aceasta e esenţial. Nu m-am dus singur. Era o agitatieaţie generala explicabila de entuziasm, era o atmosfera generala de euforie, de bucurie.. Apoi, am revenit la etajul 7, mi-am strans lucrurile, mi-am luat ramas bun de la colegi; am coborat, mi-am luat masina, am dus-o acasa… Au plecat atunci mai multi, împreuna cu mine, vreo cinci masini m-au insotiitoţit pana acasa. Printre ei, colegi din Editura si alti cativa din Ministerul Culturii. M-am dus acasa, mi-am lasat masina, i-am spus sotiei ca ma duc pre Televiziune. Unul dintre prieteni (Florin Velicu) m-a luat cu masina lui pana la Televiziune. Se cunoaste aparitia mea la Televiziune”.
Ovidiu trage concluzia ca : intrucat am fost urmarit de Securitate (filat chiar in timpul revolutiei la TVR) pana la 11 dimineata, in ziua de 22 decembrie 1989, eu “nu am putut participa la revolutie!”.

Ion Iliescu: „Fuga lui Ceausescu, ca urmare a presiunii miscarii populare si mai ales, a revarsarii masive a coloanelor de muncitori de la periferia capitalei – a fost inceputul si nu sfarsitul Revolutiei Romane!
Momentele decisive pentru transformarea unei revolte populare in revolutie sunt – aparitia unui Program al Revolutiei (acesta a fost continutul COMUNICATULUI CATRE TARA AL CFSN – cu cele 10 puncte programatice – prezentat public la Televiziune, in noaptea de 22 decembrie1989 ) si – structurarea unei noi puteri (acesta a fost Consiliul Frontului Salvarii Nationale).
In comunicat se afirma clar : “Din acest moment se dizolva toate structurile de putere ale clanului Ceausescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat si institutiile sale isi inceteaza activitatea, intreaga putere in stat este preluata de Consiliul Frontului Salvarii Nationale”).
Interlocutorul ma intreaba cum am reusit sa intru in cladirea CC care era pazit de armata. Daca am cerut pentru aceasta aprobarea generalului Victor Stanculescu ?!!
Sediul nu era pazit de armata. El fusese ocupat de demonstranti. Deoarece se crease o mare aglomeratie, portile de intrare erau protejate de grupuri de tineri constituite ad-hoc. Ei m-au si ajutat sa patrund in sediu si apoi sa ajung pe balcon, de unde m-am adresat celor adunati in Piata.Generalul Victor Stanculescu nu era in masura sa dea aprobari sau dispozitii civililor participanti la Revolutie. Meritul sau este acela ca a inteles esenta evenimentelor si s-a pus in slujba Revolutiei.
Raporturile noilor structuri de putere cu armata sunt explicit exprimate in COMUNICATUL CFSN: “Lui(CFSN) i se vor subordona Consiliul Militar Superior, care coordoneaza intreaga activitate a armatei si a unitatilor Ministerului de Interne”.

Ion Iliescu:“Plenul Consiliului, intrunit pe 27 decembrie, a ratificat acest fapt prin desemnarea intregului sau birou executiv (presedinte, vicepresedinti, secretari si membri), desemnand, in acelasi timp, pe primul ministru si alti membri al guvernului. Asupra tuturor acestor lucruri m-am referit, la vremea respectiva, atat in discutia cu Comisia Senatoriala care a aparut in volumul “Revolutia traita”, ca si in volumele “Revolutie si reforma”, “Revolutia Romana”, “Momente de istorie” vol.I. –
Desfiintarii Constitutiei Romaniei din 1965 – Adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991. Apărută în Monitorul Oficial Nr. 233/1991.
La ora 14, capitanul de rangul I Cico Dumitrescu s-a adresat din studioul 4 al Televiziunii: Rog pe tovarasul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, sa vina la Televiziune! Trebuie, tovarasi, sa ne organizam”. Peste circa o jumatate de ora, Ion Iliescu a venit la Televiziune, unde a fost salutat cu entuziasm de Teodor Brates, coordonatorul emisiei din studioul 4, care transmitea revolutia romana în direct. „Stimati telespectatori, avem marea bucurie de a gazdui, aici in studio, pe Ion Iliescu. Domnul Iliescu este fiul unui revolutionar, unui patriot, el insusi patriot”.

Ion Iliescu a luat cuvantul in jurul orei 14.45si, dupa ce a salutat inlaturarea dictatorului Ceausescu, a apreciat: „Poporul nostru trebuie sa dea dovada de maturitate in aceste momente, sa ne putem reorganiza pe baze democratice. Vom constitui in cursul acestei zile un Comitet al Salvarii Nationale, care sa inceapa sa puna ordine”. El a cerut ca la ora 17 „toti cei responsabili care se pot angaja in aceasta opera constructiva” sa vina la Comitetul Central: „Trebuie neaparat sa ne reorganizam, intr-un Comitet de Salvare Nationala. Sa elaboram un program de actiune”. Asadar, inca de la prima sa aparitie publica, Ion Iliescu s-a comportat ca un lider politic, hotarat sa-si asume raspunderea organizarii Romaniei pe baze democratice.
De precizat ca generalul Nicolae Militaru i-a dat lui Teodor Brates numarul de telefon a lui Iliescu ca sa-l contacteze, vezi mai jos, asta inseamna ca G. Militaru se afla in jurul orei 13:00 la televiziune

Interviu cu Stanculescu la B1TV
Ion Cristoiu: Dumneavoastra cand ati stiut precis ora, daca mai tineti minte din dupa-amiaza de 22 ca sotii ceausescu sint la Targoviste in mina lui Kemenici?
Generalul Victor Stanculescu: In momentul cand Andrei Kemenici (Colonel seful Garnizoanei de la Targoviste)mi-a dat telefon.
Ion Cristoiu: Cand?
Victor Stanculescu: cred ca la 17:00.
Ion Cristoiu
: Seara?
Victor Stanculescu: Da, seara in 22. Iliescu a aflat in 23 decembrie 1989 spre dimineata.
Victor Stanculescu: Si i-am spus lui Kemenici – Kemenici e singuru unitate care n-ai forte, si i-am trimis o companie de tancuri de la Batalionul de tancuri din zona, si o companie de vanatorii de mici, si i-am intarit apararea lui.

Interviu cu generalul Militaru

Ce s-a întâmplat când aţi ajuns la Televiziune?
Generalul Nicolae Militaru 
Când eu am ajuns acolo, Iliescu nu sosise Am rugat pe cineva din Televiziune să-l sune şi i-am dat numărul de telefon:180630 Nu ştiu dacă i s-a telefonat, însă, la scurt timp după aceea, l-am văzut în emisiune. Ne-am întâlnit, ne-am îmbrăţişat…De acolo am plecat la MApN şi apoi la sediul CC unde am rămas toată noaptea”
Este Gelu Voican răspunzător de executarea clanului Ceauşescu?

Generalul Nicolae Militaru Nu vreau să ies la limitele adevărului şi nici să spun ceea ce nu cunosc.Hotărârea de a avea loc procesul s-a luat în seara lui 24 decembrie, în incinta MApN. Nu am participat la şedinţă. În schimb, ştiu că generalul Stănculescu a organizat totul: elicoptere, tribunal, procuratură. În dimineaţa de 25 decembrie, am fost informat că va avea loc procesul. Nu mai reţin cine m-a întrebat. “Ai ceva împotrivă să se ţină astfel procesul?” Bineînţeles că nu am avut nimic împotrivă. Când s-au întors seara de la proces, Stănculescu mi-a şoptit la ureche “Am pierdut pachetele”.Era vorba (aveam să aflu mai târziu) de cadavrele celor doi Ceauşeşti”

Interviu cu generalul Nicolae Kemenici

Puşa Roth: Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost judecaţi, au fost condamnaţi la moarte de un tribunal constituit din oameni care făceau această meserie.

Andrei Kemenici: Meseria lor, într-adevăr. Mă puneţi într-o situaţie foarte complicată. Şi m-aţi luat şi prin surprindere. Oamenii aceştia erau de meserie, dar ei, istoria încă nu spune că trebuie să aibă şi ei nişte circumstanţe. Dar vreau totuşi să le dau o circumstanţă atenuantă acestor oameni, eu i-am văzut, doamnă, cum le tremurau pantalonii, în holul comandamentului militar, unde au fost adunaţi după coborârea din elicoptere. Voican Voiculescu le-a spus aşa, şi vă rog să reţineţi că asta însemnă că ei nu ştiau: «Cei doi terorişti pe care îi judecaţi astăzi, acum, sunt Nicolae şi Elena Ceauşescu.»Întâi a fost o linişte mormântală, erau toţi acolo, erau vreo 15 inşi şi asistenţa, au rămas toţi înmărmuriţi. Şi începuseră să tremure. Atunci s-a greşit, zic acum, aşa cum sună proverbul: «După război mulţi viteji se arată.» Dacă se punea întrebarea: «Cine vrea să judece?», mulţi sau poate majoritatea ar fi vrut să judece. Dar a fost un şoc. Ei, ştiţi cum a sunat enunţul următor? «Aveţi 15 minute – gândiţi dumneavoastră, 15 minute!. domnul Voican Voiculescu zice: «Aveţi 15 minute să scrieţi acolo tot ce aveţi nevoie pentru procesul acesta.» Apoi domnul general Stănculescu îmi spune să-i repartizez într-o cameră ca să fie linişte, ca să-şi facă oamenii ce trebuia să facă, unul acuzarea, celălalt apărarea. În fine, domnul Voican Voiculescu adaugă: «Aveţi acest timp scurt pentru că e clar, ăştia au fost nişte criminali. Să nu le daţi posibilitatea să se apere, să fiţi duri, pentru că trebuie să terminăm într-un timp foarte scurt cu aceşti oameni”
Puşa Roth: Se spune, domnule general Kemenici, că la Târgovişte ar fi fost sosia lui Ceauşescu…

Andrei Kemenici: E o prostie! Eu am ordinul de zi pe unitate în care scrie că au fost 1237 de oameni, iar din aceştia, cam 550 – 600 au văzut această execuţie. Vă spun categoric, fiindcă aceştia erau oamenii. Aproape 300 erau în comandament, comandament care s-a transformat în, nu zic tribunal, că în tribunal mai vorbeşte unul cu altul, în biserică pentru că acolo nu se vorbeşte. Era o linişte desăvârşită la cele două niveluri, la parter şi la etaj. Erau în cazarmă vreo 100 –150 care, la fel, nu s-au mişcat din loc, erau şi în dispozitiv, după clădiri etc. Eu nu le-am spus, pentru că oricare, care avea ceva cu Ceauşescu aşa cum am avut şi eu dar nu am spus la nimeni, putea să facă vreun gest. Au ascultat toţi, fiindcă nu au ştiut ce se va întâmpla. Lumea se uita în sus şi a văzut 5 elicoptere, a văzut cum două au aterizat pe terenul unde făceam adunarea zilnic, dimineaţa şi seara. Toţi oamenii erau cu ochii pe cer, pe aceste două elicoptere şi până au aterizat jos, toţi erau curioşi ce se întâmplă.Atunci eu m-am dus cu un transportor blindat la elicopter. N-au vrut să-i ia de acolo pe cei doi – înţelegerea aşa a fost – şi asta e de o gravitate extraordinară. Eram colonel, comandant de unitate, comandant de garnizoană. Nu puteam fi minţit ca ultimul trecător de pe stradă. Înţelegerea era că vin cu două elicoptere şi că îi iau de aici pentru proces, ăsta a fost crezul meu, patru zile şi trei nopţi

Interviu cu militeanul Constantin Paisie
Constantin Paisie
, militianul care s-a aflat alaturi de Nicolae si Elena Ceausescu la Targoviste, povesteste cum au ajuns cei doi in cladirea Inspectoratului de Politie si, mai apoi, la unitatea militara din oras.

V-a spus colonelul Cont sa-i insotiti si dumneavoastra pe  Ceausesti in unitatea militara?

Da. Mi-a dat aceasta dispozitie. Mi s-a adresat astfel: “De ce sa mearga colonelul de Securitate Gheorghe Dinu cu Ceausestii in garnizoana? Nu, trebuie sa te duci si dumneata, mergi si dumneata cu ei”.Cum sa va spun, eu oricum ma duceam cu cei doi Ceausescu. Si eu voiam sa merg. Nu stiu, poate instinctul. Fiindca eu m-am urcat in ARO, cred ca printre primii. De fapt eu il tineam pe Ceausescu tot timpul de brat si deci era de fiecare data langa mine. Nimeni nu s-a impotrivit urcarii mele in ARO. Cum s-a urcat Ceausescu, eu m-am urcat langa el.Intre Militie si Unitatea Militara erau cam o mie de metri maxim. Cand am ajuns in fata unitatii militare, ofiterii de armata au dispus deschiderea portilor. Am intrat, si chiar la intrare, pe scari, a aparut comandantul unitatii, colonelul Kemenici Andrei, care i-a dat raportul lui Ceausescu: “Domnule presedinte, sunt comandantul garnizoanei…”, dupa formulele de atunci, cu emotie, asa i-a dat raportul, asigurandu-l ca se afla sub protectie si nu mai stiu ce i-a spus. Si daca nu ma insel, chiar Ceausescu a salutat; colonelul Kemenici a salutat in pozitie de militar si Ceausescu a dus mana la frunte. In orice caz a dat mana cu el, dupa care ne-a poftit in sala din incinta comandamentului, in care am ramas eu si cu cei doi Ceausesti.

Concluzia:

La ora 13.30, generalul Stănculescu a semnat o notă telefonică, în care se menţiona: „Unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării se retrag în cazărmi, în ordine şi cu calm, fără a se lăsa provocate, dezarmate sau dispersate. Unităţile militare care sunt angajate în faţa sediilor comitetelor judeţene de partid vor calma spiritele, fără să tragă, după care se retrag în cazărmi. În unităţi se va organiza apărarea cazărmilor şi a tuturor obiectivelor militare”. Într-o altă notă telefonică, generalul Stănculescu preciza: „Se vor executa numai ordinele primite de la ministrul Apărării Naţionale”. Astfel, generalul Stănculescu a preluat asupra sa prerogativele Comandantului Suprem, care, potrivit Constituţiei aparţineau Preşedintelui Republicii Socialiste România !
Nici generalul Stanculescu, nici generalii prezenti in locul deciziei nu au facut publice detaliile preluarii puterii de catre Armata, deoarece le-a fost teama sa recunoasca gestul ce parea si grav, din punctul de vedere al conportamentului unei institutii, si periculos din punctul de vedere al imaginii.

Confuzie totala, Generalul Stanculescu a predat puterea sau i-a acordat incredere lui Iliescu nestiind unde sunt exact sotii Ceausescu, el a afirmat ca la ora 17:00 a aflat de la Colonelul Andrei Kemenici ca sotii Ceausescu sunt tinuti si protejati in unitatea militara din Targoviste la ora 18,20 au fosti tinuti la unitatea militara. Un moment foarte important, Stanculescu nu l-a trimis pe Ceausescu la Targoviste, Stanculescu nu i-a zis lui Ceausescu du-te cu elicopterul ca numai esti presedinte, eu totusi cred ca atunci cand l-a sfatuit pe Ceausescu sa plece cu elicopterul a facut-o „sincer”, dar vazand situatia si analizand-o a preferat sa nu-s ieie asupra lui responsabilitatea in acest fel se explica de ce l-a chemat prin telefon pe Ion Iliescu, si i-a acordat increderea in timp ce Ceausescu era inca presedinte, la ora 19:00 Stanculescu a dat ordin lui Kemenici sa-l aresteze pe Ceausescu, in acest timp Iliescu nu mai era la Stanculescu, intrebarea este de ce nu l-a chemat pe Iliescu la el dupa ce aflase unde sunt exact sotii Ceausescu? totusi exista si o logica si cred ca Stanculescu s-a ferit de Ion Iliescu si n-a avut probabil incredere, cred ca si tribunalul era ideea lui Ion Iliescu ca sa scape cat mai repede se poate de Ceausescu prin executare. Iliescu a profitat de Stanculescu. Sa zicem ca Ceausescu ajungea in alt loc si era protejat de securitate cu toata libertatea, ce facea Stanculescu? Ce facea Iliescu? nu-l putea aresta ! nu-l putea executa! trebuie de mentionat ca Ceausescu la ora 11:45 era intrebat de Stanculescu daca-i de acord sa plece cu elicopterul si sa aprobe deci era un sfat pe care Ceausescu nu l-a acceptat la inceput dar supa ce Stanculescu s-a consultat cu generalul Nagoe in CC Ceausescu nu mai avea alta alternativa decat sa accepte, Ceausescu nu a abandonat puterea, Stanculescu a dat ordin fara sa se consulte cu Iliescu, Iliescu aflase in 23 spre dimineata de la Gelu Voican Voiculescu unde sunt Ceausistii dar nu au stiut exact in ce unitate sotii Ceausescu sunt arestati, asa se explica Lovitura de stat militara, deci Ion Iliescu a preluat puterea de la Stanculescu, tot in acelasi interviu Stanculescu a declarat ca numai el stia pina la proces unde sunt arestati sotii Ceausescu cu toate ca in 24 seara Iliescu a fost la sedinta in sediul MApN in ceea ce priveste Tribunalul Militar Exceptional. Roxana Iordache intreba: ” Cum se numeşte când un fost şef de stat e executat într-o cazarmă?”Eu am zis Lovitura de stat!

Lorin Fortuna:Astea au fost jocurile pentru putere, la Bucureşti.
Ion Iliescu: A fost salvarea pentru ţară.
Lorin Fortuna: Aţi crezut dumneavoastră!
Ion Iliescu: Ba da! Dacă nu era procesul şi execuţia, continuau…
Lorin Fortuna: Trebuia să-l judece poporul!
Gelu Voican Voiculescu: Asta a vrut domnul Iliescu timp de trei zile. În seara zilei de 24 a cedat insistenţelor noastre, ale mele îndeosebi.
Ion Iliescu: Din seara zilei de 22 şi până în 25 decembrie au murit şi mureau oameni cu fiecare oră care trecea.
Lorin Fortuna: Nu din cauza aceasta, ci din cauză că cei din conducerea armatei au luat această decizie de a ascunde totul şi de a da drumul la acest episod al teroriştilor. Deci, toată mascarada aia a fost organizată de trupe speciale ale armatei.
General Andrei Kemenici: Domnilor, să ni se spună unde au fost ăştia (teroriştii – n. red.) că eu, în Târgovişte, nu am avut nici un pod, nici o clădire atacate. Acelea au fost diversiuni, nu terorişti.
Lorin Fortuna: Cine a făcut diversiuni?
General Andrei Kemenici: Asta trebuie să căutăm. Ceauşescu a spus „terorişti”…

vedeti si declaratia lui Constantin Paisie de mai sus.

Sa vedeti cat de prudent era Ion Iliescu, inca din 1980. In 1983 s-a incercat prima lovitura de stat.

Când aţi intrat în rezistenţa militară?
Generalul Nicolae Militaru.: Am luat contact cu această rezistenţă în 1983,prin intermediul lui IonIliescu.Ne întâlnisem întâmplător, la Spitalul Elias. Eu eram internat acolo, iar Iliescu venise în vizită laWalter Roman. Mai târziu, m-a căutat la telefon şi prima noastră întâlnire a fost în parcul Herăstrău. După două zile, mi-a făcut cunoştinţă cu doi oameni: Virgil Măgureanu şi căpitanul de rang I Radu Nicolae. La scurt timp, mi-am asumat sarcina să fac contractul între grupul militar al generalului Ionita şi grupul civil al lui Iliescu.

De aceea a fost lansata teza mult mai convenabila a „trecerii armatei de partea Revolutiei”.

Aceasta formula se bazeaza, in fond, pe al doilea factor, care a favorizat intarzierea cunoasterii adevarului – ignoranta in privinta terminologiei si proceselor istorice de catre majoritatea populatiei.

Doar cativa oameni avizati si educati au inteles ca orice trecere a unei Armate de partea unei revolutii se numeste lovitura de stat militara sau puci, pentru ca se face impotriva guvernului si a puterii existente si in folosul unei puteri noi, revolutionare.

Al treilea factor obliterant a fost pus in miscare prin folosirea de catre Armata a puterii preluate si a rolului decisiv avut in rasturnarea lui Ceausescu pentru a se proteja de erorile, ilegalitatile si crimele facute sub comanda generalului Milea pana atunci.

Cheia loviturii din 22 decembrie 1989 este ca generalul Stanculescu si Armata au hotarat sa sprijine grupul Iliescu si sa-i ofere puterea. Lor li s-a asociat imediat Securitatea

Când s-a pus la cale primul plan de înlăturare a lui Ceauşescu?

Generalul Nicolae Militaru.:În toamna lui 1984. Se spunea atunci că cel mai bun moment ar fi fost în timpul când Ceauşescu se afla în RFG. Se ştia că cei care rămâneau în ţară erau nişte fricoşi. Planul nu a mai fost pus în aplicare din cauza unor evenimente ciudate. Unităţile militare care trebuiau să acţioneze au fost trimise la munci agricole. Unii comandanţi au fost trecuţi în rezervă… Deci, cineva juca dublu.”

Tactica si strategia Loviturii de stat.

Aţi încercat aceset lucru şi cu generalul Iulian Vlad?
Generalul Nicolae Militaru.:
Asta s-a întâmplat mai târziu. Primele contacte le-am realizat cu generali şi ofiţeri activi şi în rezervă din MApN. Unii au trădat. În februarie 1984, am fost supus unei anchete. În 8 martie 1989, mă aflam împreună cu generalul Ioniţă când securitatea a venit să mă aresteze. Nu m-am lăsat arestat şi m-am prezentat personal la Comitetul Central, pe timpul anchetei, m-au confruntat cu doi generali turnători. După acest moment, am continuat penetrarea armatei şi securităţii. Aveam nevoie de cineva care să ne informeze asupra programului cuplului Ceauşescu. Aceest om de mare încredere a fost profesorul Ion Ursu Stabilisem ca Ceauşescu să fie atras fie la vânătoare de urşi la Bistriţa, fie la vânătoare de fazani şi mistreţi la Timiş Cornel Pacoste, care era prim-secretar la Timiş, aintrat în joc fără rezerve Pentru acţiune a fost nevoie să atragem în conspiraţie ofiţeri de securitate şi miliţie, şi foarte mulţi activişti de partid.Ajunsesem cu penetrarea Securităţii în rezistenţa militară până la nivel de adjunct de ministru.Iulian Vlad era şeful Securităţii. La armată se afla generalul Milea care fusese informat de ce urma să se întâmple şi de sarcina armatei de a nu deschide foc împotriva poporului, chiar dacă va primi ordin.

Ce rol ar fi avut armata în strategia pe care urma să o aplicaţi?
Generalul Nicolae Militaru.:
Acţiunea trebuia realizată cu ajutorul unui “detaşament de asalt” înarmat cu mijloace speciale. Nu urma a se folosi gloanţe, ci nişte capsule care conţineau un drog foarte puternic. Nu doream să curgă sânge. Se urmărea ca Ceauşescu să-şi prezinte demisia, iar după instalarea noilor organe de conducere ale ţării, Marea Adunare Naţională urma să se autodizolve şi să constituie Frontul Salvării Naţionale.

Deci lovitura de stat planificata inca din 1983 s-a indeplinit in 22 decembrie 1989!

Intre 22 si 24 decembrie 1989, Ion Iliescu a luat decizia istorica de a constitui un “tribunal militar exceptional”, care sa-i judece pe sotii Ceausescu.

Ironia sortii a facut ca acesata decizie istorica sa fie luata in W.C.-ul din apropierea cabinetului ministrului Apararii din Drumul Taberei, unde “grupul pucist” se refugiase. In susurul apei de la W.C. Iliescu credea ca decizia va fi mai bine protejata si evitate astfel si eventualele surprize. Pe data de 24 decembrie 1989 a fost redactat si semnat de Ion Iliescu “Decretul” de instituire al “tribunalului miltar exceptional”. Acest document nu s-a supus nici o clipa legilor aplicabile pe timp de pace, deoarece prin codul secret cu indicativul – “Radu cel frumos”, in toata tara se declansase “alarma de lupta partiala”. In aceste conditii, Romania s-a aflat in decembrie ’89 in stare de razboi, iar trupele Ministerului Apararii Nationale au actionat in consecinta, dupa regulile si legile ce se impun intr-o astfel de situatie critica.
Virgil Magureanu, Gelu Voican Voiculescu, Victor Atanasie Stanculescu

Incepand din seara zilei de 16 decembrie 1989, atunci cand toti militarii Armatei Romane au primit ordin sa se prezinte la posturi in unitati, trupele Ministerului Apararii Nationale au actionat dupa legile razboiului si in conformitate cu odinele primite. Astfel, inca de pe 16 decembrie, trupele aflate sub camanda M.Ap.N.-ului , adica a generalului Vasile Milea, au fost echipate cu armament de lupta si au primit ordin sa iasa pe strazi in vederea restabilirii ordinii, avand totodata dispozitie sa se foloseasca de armamentul din dotare. Cu alte cuvinte, Armata Romana a primit ordin sa traga in populatia civila aflata pe strazi. Inafara exceptiilor binecunoscute, ofiterii aflati in misiune, s-au ferit sa deschida focul asupra propriilor “concetateni”, fenomen constatat de toti revolutionarii care au participat direct la evenimente. Lipsa de pregatire a numeroasei armate dislocate pe starzile oraselor si a vidului informational, si-au spus insa cuvantul in multe situatii. Ofiterii si cu atat mai putin soldatii in termen nu fusesera pregatiti pentru o lupta de gherila, in mijlocul oraselor, o lupta purtata cu un inamic invizibil.

“Tribunalul Militar Exceptional” – lovit de nulitate absoluta

Decretul redactat si semnat de Ion Iliescu pe 24 decembrie 1989, ce nu a beneficiat de un “numar de inregistrare”, decidea in numele Consiliului Frontului Salvarii Nationale (C.F.S.N.) din Romania, instituirea unui “Tribunal Militar Exceptional”, care urma “sa procedeze de urgenta – la judecarea faptelor comise de Ceausescu Nicolae si Ceausescu Elena”. Ion Iliescu a semnat acest document istoric in calitate de Presedinte al Comisiei Frontului Salvarii Nationale (subl.n.). Cu toate acestea, la data de 24 decembrie 1989, CFSN-ul nici macar nu exista oficial, cat despre legaliatea acestui consiliu nici nu se poate discuta in termeni juridici, prima intrunire a C.F.S.N. avand loc patru zile mai tarziu, pe 28 decembrie 1989, la Palatul Victoria. Nici la acea data Ion Iliescu nu a fost ales sau numit presedinte al C.F.S.N.-ului. Din insumarea logica a acestor motive rezulta ca Ion Iliescu a semnat ilegitim, printr-o uzurpare de titlu si caliati oficiale, un document ilegal, lovit de nulitatea absoluta din punct de vedere juridic.
In aceste conditii “Tribunalul Militar Exceptional” care i-a “judecat” pe sotii Ceausescu la Targoviste, datorita semnaturii ilegitime a lui Ion Iliescu pe decretul ilegal de constituire, este la randul sau ilegal si nul. In consecinta, sotii Ceausescu n-au fost condamnati si executati dupa un proces, ci mai de graba asasinati. Gelu Voican Voiculescu a sustinut ulterior, ca sa-si “salveze” tovarasul de drum, ca: „Acest decret a ramas scris de mana din ratiuni de protectie a secretului, neriscandu-se dactilografierea lui”. In mod evident singurii care au avut grija sa fie in permanenta protejati au fost “pucistii”, constransi de Moscova sa organizeze un proces pe care nu si-l doreau, in loc sa recurga la o alta “metoda” mai simpla. Toate aceste evenimente s-au desfasurat pe fondul unui “razboi” declansat de “Radu cel frumos”, iar din acest motiv, faptele si deciziile “emanatilor” trebuiesc judecate dupa legile razboiului si nu dupa cele aplicate pe timp de pace. Chiar si Presedintele Ion Iliescu a explicat ulterior, ca in acele momente de tensiune, in acea situatie exceptionala se impunea ca masura de urgenta consituirea unui tribunal organizat de armata si care sa poarte eticheta de tribunal “exceptional”.
Nicolae Ceausescu – coborat din transportorul blindat la Targoviste

Generalul Victor Stanculescu s-a ocupat de amanuntele executiei

Deplasarea la Targoviste, acolo unde urma sa aiba loc “procesul”, a asa-zisului “Tribunal Militar Exceptional”, s-a facut cu cinci elicoptere, strategia fiind pusa la punct de generalul Stanculescu. Intr-unul dintre elicoptere se aflau cele doua prelate verzi, in care urmau sa fie infasurate cadavrele sotilor Ceausescu. Asadar, se stia inca inaintea procesului ca sotii Ceausescu urmau sa fie ucisii iar cadavrele lor transporate in alta locatie: “In loc sa vina doua cum ne-au anuntat, au venit cinci. Un motiv intemeiat sa deschidem focul asupra celorlalte trei. Si-au venit si cu usile deschise cu mitralierele indreptate spre noi. Ne anunta ca vin la ora 9, si vin la ora 12. (declaratia colonelului (r) Ioan Tecu, loctitorul colonelului Chemenici)
Dupa aterizare, in timp ce generalul Victor Atanasie Stanculescu se ocupa de detaliile executiei impreuna cu, colonelul Chemenici, Gelu Voican Voiculescu cuprins de valtoarea evenimentelor, a cerut ca procesul sa nu dureze mai mult de 10-15 minute. Locul indicat cu degetul de generalul Stanculescu, unde urma sa aiba loc executia sotilor Ceausescu, a fost peretele unui W.C. Acest loc a fost ales din mai multe motive de ordin strategic, unul dintre acestea fiind vecinatatea cu “sala de judecata” unde urma sa se desfasoare “procesul”.

In timpul procesului unitatea de la Targoviste a fost tinta razboiului psihologic

In timpul procesului, unitatea de la Targoviste a fost supusa in permanenta unui razboi psihologic sustinut: “ Incepuse procesul, suna telefonul si eu ma duc la telefon… Era usa-in-usa cu sala de judecata ! Si zice… : Nu mai vin elicopterele faceti voi ce trebuie facut ! Ce trebuia sa facem? Elicopterele erau venite ! Era procesul in plina desfasurare. Suna colonelul Suciu ! Ce se intampla … ca are informatii ca vom fi atacati? Domnule nu se intampla nimic ! Grabitiva ca se anunta ca ve-ti fi atacati ! Si procesul s-a desfasurat intr-o stare de tensiune fantastica ! Eram in stare de razboi … nu? Ordinul – Radu cel frumos – parca asta era indicativul… asta era, alarma de lupta … .” (declaratia colonelului (r) Ioan Mares)

Video-caseta “procesului” sotilor Ceausescu a fost trimisa in Franta pentru examinari

Cu toate ca “procesul” si executia sotilor Ceausescu au fost filmate la Targoviste, video-caseta originala (master) a ajuns mai intai in posesia unor televiziuni franceze si mai apoi in Romania. In legatura cu acest episod controversat al casetei “disparute” au gravitat mai multe speculatii in jurul domnului Petre Roman, dar pana in prezent nimeni nu s-a arata interesat de descifrarea acestui “mic amanunt”. La Televiziunea Romana Libera au fost repetate mai multe cadre, dar niciodata versiunea completa a casetei. Interesante sunt insa concluziile profesorului legist francez Louis le Riboux, care a analizat caseta cu pricina, cu privire la momentul si conditiile in care sotii Ceausescu au fost executati. Legistul francez a constatat printre altele, ca parul lui Nicolae Ceausescu atunci cand a fost filmat in cadru apropiat, imediat dupa executie, ara foarte sarmos, fenomen fizic care se petrece la peste 12 ore de la momentul in care survine decesul unei persoane. Concluzia evidenta care rezulta in urma acestei constatari, atesta faptul ca, intre momentul executiei si momentul in care sotii Ceausescu au fost filmati (in cadru apropiat) se afla un interval de cel putin 12 ore. In aceste conditii, caseta care a fost prezentata de Televizunea Romana Libera, este de fapt rezultatul unui montaj si nici cum redarea autentica a evenimentelor petrecute la Targoviste. Desfasurarea procesului, la care printre invitati s-a numarat si domnul profesor Virgil Magureanu, merita analizata in particular pe baza inregistrarilor prezentatea in mod repetat pe micile ecrane in ultimii 16 ani. Din punct de vedere juridic, “procesul” sotilor Ceausescu reprezinta o mare “pata” pe “obrazul” justitiei romane. Desi, acest proces, asa cum a fost el organizat, ofera foarte multe informatii despre cei care l-au gandit si despre modul in care au fost practic judecati si condamnati Elena si Nicolae Ceausescu.

Cerasela Baijac Demetrescu si Gelu Voican Voiculescu s-au ocupat in liniste de inmormantare

Dupa executie, cadavrele celor doi au fost aduse, infasurate in prelatele verzi, cu elicopterul, pana la stadionul Ghencea in Bucuresti, unde au fost “abandonate”, in timp ce generalul Stanculescu si revolutionarul Gelu Voican Voiculescu s-au dus sa manance. Cert este ca abia a doua zi dimineata, la orele 8, trupurile sotilor Ceausescu au fost aduse la morga Spitalului Militar, unde cadavrul lui Ceausescu se pare ca a fost profanat de un autopsier, curios „sa vada p…a, cu care fostul dictator a f..t o tara timp de 24 de ani”. Din dimineata de 26 decembrie pana in 30 decembrie 1989, cand s-a decis in final inhumarea, cadavrele celor doi au ramas sigilate in camera frigorifica de la morga spitalului. De inmormantarea lor s-a ocupat Gelu Voican Voiculescu, in calitatea sa de viceprim-ministru, impreuna cu prietena sa Cerasela Baijac Demetrescu, care a si sustras cu aceasta ocazie bijuteriile si plicul Elenei Ceausescu. Au mai asistat: Mugurel Florescu, lt. mai. Trifan Matenciuc si col. Ion Baiu, cel care a asigurat, ca si la Targoviste, filmarile. De procurarea sicrielor se ingrijise anterior generalul Victor Atanasie Stanculescu, fostul protejat al familiei Ceausescu. Ambele cadavre au fost perchezitionate de Cerasela Baijac Demetrescu, grijulie mai ales cu cadavrul Elenei. Apoi, ambele cadavre au fost acoperite cu panze albe de cearceaf. Mai intai s-a pus capacul peste cosciugul Elenei. Apoi peste cosciugul lui Nicolae Ceausescu, pe care Gelu Voican, prudent, a desenat cu o creta semnul lui Marte. Langa fiecare groapa se gaseau dale din beton gata pregatite si cate o roaba cu ciment proaspat preparat. Groparilor li se spusese ca era vorba despre doi colonei in rezerva, ucisi la datorie de teroristi. Ceausestilor nu li s-au pus si cruci in prima etapa, deoarece fusesera uitate la morga.

Doua dosare cu acelasi numar 1 / SP 1989

Referitor la executia sotilor Ceausestilor au fost intocmite doua dosare, care poarta acelasi numarul: 1 / SP 1989. Certificatele medicale din dosar, prin care se constata decesul sotilor Ceausescu, ca si actele de deces, au fost eliberate fara autopsiere si fara actele de identitate ale celor doi. Astfel, in absenta buletinelor de identitate, toate celelalte acte eliberate de medicul constatator, Vladimir Belis, si de notarul Sectorului 1 Bucuresti, Adrian Toma, sunt ilegale. Un fapt trebuie insa mereu reaminti celor care sunt inca framantati de amintirea acelor evenimente tragice. Romania se afla in acele zile ale lui decembrie 1989, intr-una dintre situatiile “exceptionale” ale istoriei mondiale si europene.
Niclae Ceausescu proces1
Garda personală a lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu.
Maiorul Aurel David, maiorul Florian Raţ, căpitanul Marian Constantin Rusu şi căpitanul Paulică Tănasi
.

Cei patru erau consideraţi responsabili de fuga cuplului Ceauşescu de pe acoperişul CC al PCR, întrucât nu-i arestaseră, şi, mai mult, depuseseră eforturi să le faciliteze „evadarea”. Faptele lor din 22 decembrie 1989 erau încadrate în prevederile codului penal, „întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a infractorului”. Ofiţerii David, Raţ, Rusu şi Tănasi riscau pedeapsa cu închisoarea, între 3 şi 10 ani.
––––––
Juridic, la data înfăptuirii infracţiunilor de care erau acuzaţi cei patru ofiţeri, regimul comunist nu fusese abolit oficial. FSN-ul, noua structuă de putere, s-a constituit abia în jurul orei 18.00. La acel moment, ofiţerii David, Raţ, Rusu şi Tănasi se „dispensareră” de „încărcătura” prezidenţială.

Paulică Tănasi: „Garda personală nu era proprietatea soţilor Ceauşescu, ci a preşedintelui României. Atât cât am contribuit eu la această acţiune, prin semnalizarea cu cearceaful alb, o consider o acţiune încadrată perfect în atribuţiile de serviciu. Mai mult, am înţeles că trebuie să-i scoatem vii din sediu nu în sensul de a împiedica tragerea lor la răspundere ci, dimpotrivă, pentru a-i preda judăcăţii drepte”.

Florian Raţ: „În întreaga mea activitate am respectat legile ţării, jurământul şi regulamentele militare. Nu am făcut nimic care să depăşească aceste atribuţiuni. În momentul plecării – şi în perioada cât l-am însoţit – Ceauşescu îndeplinea toate prerogativele de comandant suprem. Eu nu am făcut altceva decât să-i execut ordinele atâta timp cât era în funcţie. Când m-am convins de realitate, m-am disociat de el. Am curajul să primesc cu demnitate hotărârea pe care o veţi lua şi care, sper, să fie achitarea şi punerea noastră în libertate”.

Marian Constantin Rusu: „Am convingerea că prin actele mele nu am influenţat în nici un fel fuga soţilor Ceauşescu din fostul sediu al CC. Eu am conştiinţa curată, singura idee care m-a determinat să mă îmbarc în elicopter a fost adeziunea la tot ceea ce se întâmpla în jur, adeziune materializată prin depunerea acelei genţi ce conţinea valori şi a cărei recuperare am urmărit-o. Bănuiam că geanta poate să conţină documente secrete de mare valoare pentru ţară. Cred într-o justiţie a dreptăţii, a adevărului, nu aşa cum a fost până acum, pe bază de indicaţii sau presiuni”.
–––––––––––-
Aurel David: „Am fost arestat în ziua de 24 decembrie 1989 în timp ce încercam, împreună cu alţi foşti doi colegi, să mă prezint la colonelul Lăzărescu Florea, la apelul acestuia. Am fost arestat de către un ofiţer din MApN, colonelul Rădulescu, cu o învinuire foarte gravă: criminal şi terorist! Asta la simpla pronunţare a cuvintelor de prezentare: sunt maiorul David, din Direcţia a V-a. După un calvar care a durat 5 zile – criminali şi terorişti erau consideraţi şi alţi ofiţeri din Direcţia a V-a, care au fost arestaţi alături de alţi civili, între care erau şi mulţi revoluţionari – a început ancheta. În cele 5 zile am fost ţinut legat 24 de ore pe burtă, cu mâinile la spate. După aceea am fost transportaţi, legaţi cu frânghii la picioare, de mâini şi de gât, în subsolul de la Ministerul Apărării Naţionale. Apoi, într-o maşină de carne, am fost dus în unul din forturile din apropierea Bucureştiului, la Ştefăneşti. În ziua de 28 decembrie am fost adus la Direcţia cercetări penale, de la sediul Poliţiei municipiului Bucureşti, unde s-a demonstat, cu toată strădania domnilor procurori Joarză şi Pantea, că cele două acuzaţi aduse nu au nici un temei legal. Apoi mi s-a pus în seamă o altă infracţiune pe care aş fi săvârşit-o: favorizarea fugii celor doi Ceauşescu. Onorată instanţă, consider că nu pot fi învinuit de o asemenea faptă deosebit de gravă şi care atinge în cel mai înalt grad demnitatea mea de om şi ofiţer. Domnii procurori care m-au anchetat mi-au reproşat: «Asta ţi-ai găsit să faci? I-ai lăsat să fugă, deci ai împiedicat pe revoluţionari să-i prindă». În timpul instrucţiei acestui proces mi s-au spulberat îndoielile asupra vinovăţiei mele. Mulţumesc completului de judecată că a pus la dispoziţie caseta cu ultimele imagini ale fugii, din care rezultă că, în momentul în care revoluţionarii intraseră pe terasă, soţii Ceauşescu erau deja în elicopter. Distanţa de aproximativ 40 de metri nu îmi permitea în nici un fel să împiedic pătrunderea pe terasă a revoluţionarilor. Mă întreb dacă prin ceea ce am făcut eu am contribuit în mod decisiv la fugă. Oare acelor revoluţionari le-a fost frică de un singur om cu o armă într-o mână şi cu cealaltă ridicată în sus, din moment ce ei au avut acel curaj fantastic de a pătrunde în sediul fostului CC, dezarmând chiar ofiţerii de Securitate? Vă rog să-mi daţi voie să spun – şi am această convingere – că prin atitudinea mea nu am putut influenţa în nici un fel evacuarea soţilor Ceauşescu. Din alt punct de vedere, în momentul consumării faptelor, am fost un simplu executant de ordine. Nu am abuzat de legislaţia în vigoare. Nu eu am organizat ieşirea pe terasă, nu eu am pregătit locul aterizării, nu eu am pus la dispoziţie mijlocul de transport cu care au plecat la Snagov. Nu mă consider vinovat. Nu vreau să mă disculp. Sunteţi singurii în măsură să judecaţi faptele mele. Vreau, domnule preşedinte, să vă privesc în ochi cu aceiaşi demnitate de militar şi de om, cu care am privit viaţa şi profesia pe care am avut-o. Considerându-mă încă o dată nevinovat, aş vrea – indiferent de hotărârea pe care o veţi lua – să văd dacă dumneavoastră ne veţi putea privi în ochi cu conştiinţa curată, să văd dacă aveţi acest curaj să faceţi o justiţie adevărată”.

SENTINŢA
În dimineaţa zilei de 7 martie 1989 a avut loc ultima şedinţă a procesului celor patru ofiţeri de Securitate. Faţă de situaţia din februarie, când aportul lor la fuga soţilor Ceauşescu cu elicopterul de pe acoperişul CC era considerat de presă capital, discursul mediatic se domolise. Aşadar, sentinţa nu a stârnit proteste faţă de „justiţia democrată” , care ar fi încercat să-i disculpe pe securişti.

Maiorul Aurel David, maiorul Florian Raţ, căpitanul Marian Constantin Rusu şi căpitanul Paulică Tănasi au fost achitaţi, fiecare pentru ambele capete de acuzare pentru care erau învinuiţi. Totodată, instanţa a dispus punerea lor imediată în libertate, deoarece nu făceau obiectul unei alte anchete judiciare.

Ziarul România liberă, în comentariul final pe baza procesului, observa, cu nemulţumire, că din multitudinea de cadre ale Securităţii implicate în fuga cuplului Ceauşescu au fost selectaţi doar cei patru ofiţeri, care avuseseră roluri episodice, insignifiante. Ziariştii considerau că sentinţa a fost dreaptă, într-un dosar plin de lacune de la începutul procedurii judiciare, reuşindu-se, în ultimul moment, condamnarea „acarului Păun”.Note

Stănculescu decide să-l zboare pe Ceauşescu

În jurul orei 11.30, în înţelegere cu gen. Rus, gen. Stănculescu alege varianta evacuării pe calea aerului cu elicopterul. În acelaşi timp, în cadrul aceloraşi comunicaţii cu gen. Rus, Stănculescu îi cere acestuia să aducă în ţară aeronava presidenţială pentru evacuarea lui Nicolae Ceauşescu în China.

Între orele 12.10 şi 13.00, la indicaţia lui Stănculescu, Comandamentul Aviaţiei ordonă interdicţia oricărui zbor în spaţiul aerian al României şi doborârea oricărei aeronave, iar Direcţia V a Securităţii ordonă subunităţii de pază de la Snagov să îi blocheze pe soţii Ceauşescu în palat.

Ora 13.30. Ajuns la sediul M.Ap.N., gen. Stănculescu semnează două ordine fundamentale pentru a se înţelege poziţia sa şi a Armatei la acea oră.

Notele telefonice ale M.Ap.N.

Nota telefonică nr. 38 a fost întocmită de conducerea Marelui Stat Major, după evacuarea lui Nicolae Ceauşescu din clădirea CC al PCR, găsită în acest stadiu de generalul Stănculescu la sosirea în minister şi semnată de acesta. Prin nota nr. 39, Nicolae Ceauşescu este deposedat oficial de autoritatea de comandant suprem, iar unităţile militare din ţară şi din Bucureşti primesc misiunea de a prelua controlul asupra Comitetelor Judeţene de Partid, asupra Televiziunii, Radioului, Palatului Telefoanelor şi a altor obiective.

Republica Socialistă România
Ministerul Apărării Naţionale
NOTĂ TELEFONICĂ

Nr. 37/ 22 decembrie 1989, ora 11.30

Toate unităţile militare să se considere în stare de luptă şi să acţioneze conform condiţiilor „Stării de necesitate”.

General-locotenent Ilie Ceauşescu

Republica Socialistă România
Ministerul Apărării Naţionale
NOTA TELEFONICĂ

Nr. 38/ 22 decembrie 1989, ora 13.30

Unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării se retrag în cazărmi, în ordine şi calm, fără a se lăsa provocate, dezarmate sau dispersate. Unităţile militare care sunt angajate în faţa sediilor comitetelor judeţene de partid vor calma spiritele, fără să tragă, după care se retrag în cazărmi. În unităţi se va organiza apărarea cazărmilor şi a tuturor obiectivelor militare.

General locotenent Atanasie Stănculescu

Republica Socialistă România
Ministerul Apărării Naţionale
NOTA TELEFONICĂ

Nr. 39/ 22 decembrie 1989, ora 13.30
Se vor executa numai ordinele primite de la ministrul Apărării Naţionale. Faţă de cele ordonate, comandanţii militari să asigure paza obiectivelor civile de importanţă deosebită cu subunităţi înarmate, care să nu tragă decât în situaţia în care sunt atacate de grupuri înarmate cu arme de foc. Pentru stabilirea priorităţilor în asigurarea pazei, comandanţii militari să se pună de acord cu reprezentanţii organelor locale. Militarii care asigură paza acestor obiective să poarte pe braţul stâng banderolă tricoloră.

General-locotenent Atanasie Stănculescu

Dovada loviturii de stat militare

Asupra Ordinului nr. 39, Curtea Supremă de Justiţie, ca autoritate juridică, s-a pronunţat astfel: „Acesta a fost momentul în care Armata a preluat practic prerogativele comandantului suprem, în condiţiile în care ministrul Apărării nu mai exista” (CSJ.SPM, Autor colectiv coordonat de gen.bg. Samoilă Joarză, Sinteza aspectelor rezultate din anchetele efectuate de Parchetul Militar, în perioada 1990-1994, în cauzele privind evenimentele din decembrie 1989, p.122 – n.a.) În acest loc doresc să precizez că oriunde şi oricând formule de genul „Armata a trecut de partea revoluţiei” sau „Armata a preluat prerogativele comandantului suprem” echivalează cu lovitura de stat militară.Academicianul Răzvan Theodorescu propune pentru acest moment formula: „acţiunea militară”, pentru a se evita folosirea termenului deranjant de lovitură de stat militară. Formula poate fi acceptată doar dacă se referă la întregul comportament al Securităţii şi Armatei de după 22 decembrie.

Armata preia controlul obiectivelor strategice

În privinţa semnificaţiei Ordinelor 38 şi 39 este de observat că, în timp ce Ordinul 38 cere tuturor unităţilor militare de pe întreg teritorul ţării să se retragă în cazărmi, Ordinul 39 le cere să asigure „paza obiectivelor civile de importanţă deosebită cu subunităţi înarmate”. Cauza schimbării de atitudine, de la retragere în cazărmi, la preluarea controlului asupra obiectivelor strategice, este deschiderea „Televiziunii Române Libere”. În momentul în care cpt. Mihai Lupoi vorbeşte despre Gărzile Patriotice, care „trebuie să apere revoluţia pe care noi o facem acum” (este prima cerere de înarmare a GP), la Ministerul Apărării, generalul Stănculescu dă urgent un ordin de repetare a ordinului conţinut de Nota telefonicănr.39 (la ora 14.10), apoi un ordin de împiedicare a înarmării Gărzilor Patriotice, care ajunge la Armata 1 la 14.45:

(Ora) 14.45. Gl. lt. Stănculescu

să nu se dea armament la G.P ( Gărzile patriotice).
Serviciul operativ. Ordinele să se dea numai de comandanţi” (Documentarul-Comandantului, Gl.Mr. Voinea Gh., copertă verde, p.113 – n.a)

La ora 15.00, gen. Stănculescu emite un nou ordin, prin care precizează obiectivele care intră sub controlul Armatei:

Control militar total

Obiective ocupate în Bucureşti de forţele Ministerului Apărării Naţionale începând cu ora 15.00

OBIECTIVE

Banca comerţ. Exterior
Da – Banca RSR pl. (Da) R(egimentul) 22 = 26 mil(itari)
Da – Poşta pl. (Da. R22)

Castelul de apă Buc. (vezi verso) (au fost preluate sub pază toate centrele de alimentare cu apă potabilă ale Capitalei, indicate de ICAB, n.a.)
Radiodifuziunea Nuferilor – 4 (blindate)
TV – 8 (blindate)
CC – 8 (tăiat şi pus 7 blindate)
Palat. Cons. Stat – 4 (blindate)

Telefoane (Palatul Telefoanelor) – 3 (blindate) – 40.22.53 (telefon de legătură).
Centr. Rd. Comunic Nr. 2 (Centrul de Radiocomunicaţii) – 3 (blindate)
MAI (greu descifrabil) – 4 (blindate)
Dispeceratul energetic naţ. – 2 (blindate)
CET Progresu – 30 militari (de la) R 2 Mc.
Da – (text indescifrabil) … Venezuela Nr. 1 – 10 ( militari de la) R 48 R H 1 (sau A).
Da – cpt. Pascu – Centr. ptr. inf. extern (acesta ar fi sediul CIE al Securităţii, dar, având în vedere locaţia, este posibil să fie vorba de centrul de informatică din clădirea Creţulescu, n.a.) –
– mag. Muzica C. Victoriei
– Ministerul de externe – 3 (TAB) + 1 Tc ?
– Tezaur (vizavi CEC) – 6×3 = 18 +1+1) R2 Mc (Documentarul Comandantului Armatei 1 -copertă verde-, p. 114 n.a.)

Spectacol televizat cu împuşcături

Fundamental pentru ordinul de la ora 15.00 a fost ocuparea de către forţele Armatei a sediilor tuturor Comitetelor Judeţene de Partid. Totodată, pe măsură ce căpitanul Mihai Lupoi face greşeala de a se implica în direct în scandalul din studioul 4 – la un moment dat chiar afirmă că s-a tras cu „trasoare de manevră”!! – , generalul Stănculescu ia legătura cu ministrul Poştelor şi Telecomunicaţiilor, Pintilie, ofiţer acoperit DIA, pentru a opri emisia: „Am vrut să opresc televiziunea. Era răposatul gen. Pintilie, care fusese la Centrul de comunicaţii guvernamentale. Şi i-am spus: „De unde?”. Zice: „Ştiu de unde. De la telefoane, sus, Palatul Telefoanelor, sus, la ultimul etaj”. Pe urmă am văzut că spectacolul este favorabil totuşi, era o masă care se adresa maselor, şi aici era un grup mare, de aceea spun o masă, şi că este favorabil, am zis: „Lasă, domnule televiziunea să meargă”. Şi l-am oprit să întrerupă televiziunea. A fost momentul în care poate am greşit sau nu am greşit, dar vreau să vă spun de ce. Pentru că nu voiam să se lase impresia că vreau să astup dialogul direct cu masele” (Historia, Anul 2, nr. 30, mai 2004, p. 15 – n.a.). Afirmaţiile generalului Stănculescu întăresc imaginea de control al statului exercitat atunci de Armată, de forţă care dispunea din umbră asupra evenimentelor, în care revoluţionarii nu se opreau din a cere ajutorul ei. În dialogul pe care l-am purtat cu gen. Stănculescu la 29 octombrie 2004, imaginea sa despre acest moment implică ideea de control al puterii.

Cum a primit Iliescu Armata pe tavă

VAS: Nu se înţelege ce am gândit eu atunci, că ce gândeam eu, având Armata pe mână, se executa.
AMS: I-aţi dat puterea asta lui Iliescu.
VAS: Poate am greşit.
AMS: Dar ce aveaţi de ales?
VAS: Asta este, că la CC era grupul Dăscălescu-Verdeţ şi m-am interesat: „Ce fac domnule ăştia acolo?”.
AMS: Eraţi informat din CC, aveaţi oameni acolo?
VAS: Nu, am dat eu telefon şi m-am interesat.
AMS: Cu cine aţi vorbit?
VAS: Nu mai ştiu, era cineva de acolo. „Ce fac, domnule?”. Şi mi-a spus că a apărut ăla care a fost ministru…. Avram, apoi nu ştiu care din vechiul regim.
AMS: Apăruse şi Drăghici cu soţia.
VAS: Da, aşa e, Drăghici… Ce-i asta?! Ăştia vor să refacă conducerea lui Ceauşescu, iar la televiziune erau Dinescu şi Caramitru. Nu se putea da puterea acestor oameni.
AMS: Bine, dar la ora aceea vorbiseţi deja cu Ion Iliescu.
VAS: Tatonam, urmăream ce se întâmplă, cine…”.

Controlează ca să nu fii controlat!

În interviul acordat la 2 decembrie 2004, dnul Iliescu a avut şi următoarea replică sinceră şi responsabilă:

AMS: Cine avea puterea în acel moment, domnule preşedinte, în momentul în care partidul se dizolvase în câteva ore?
Ion Iliescu: Sigur, Armata. Practic era singura instituţie de stat care şi-a păstrat structura.

Întâlnirea de la ora 16.00, de la M.Ap.N. are semnificaţia istorică de loc şi moment în care Ion Iliescu este recunoscut de ministerele de forţă în calitate de succesor al lui Nicolae Ceauşescu. Asupra lui Stănculescu şi a Armatei nu mai insist. Ministerul de Interne şi Securitatea erau reprezentate de gen. Câmpeanu şi de col. Raţiu ( în numele gen. Vlad):

„Atunci l-am recunoscut pe Iliescu drept lider”

Romeo Câmpeanu: La poartă s-a dat telefon şi am fost primit. Stănculescu era pe scaunul lui Milea, iar în birou erau revoluţionarii… Iliescu, Montanu, Voiculescu. Eu când am intrat, m-am adresat: „Să trăiţi, tovarăşe general locotenent!”, însă el s-a sculat în picioare şi mi-a făcut semn: „Nu, nu mie..” şi mi l-a arătat pe Ion Iliescu: „prezintă-te la tov. Iliescu”. M-am prezentat şi am rugat să ştiu cu cine ţin legătura. Stănculescu a spus atunci: „Pentru orice problemă deosebită ţii legătura cu mine. Dacă acum ai nişte probleme de ridicat, raportează-i dlui Iliescu”.

Gh. Raţiu (şeful Direcţiei I a Securităţii): „Ion Iliescu a dat mâna cu toţi. De la început l-am recunoscut ca lider. Când a dat mâna cu mine i-am reamintit că toate unităţile Departamentului Securităţii Statului sunt de partea revoluţiei şi că aşteptăm ordine” (Col. Gheorghe Raţiu, Raze de lumină pe cărări întunecate, Ed. Paco, Bucureşti, 1996, p. 207 – n.a.)

Lovitură militară cu guvern civil

Una dintre problemele centrale ale controversei constă în afirmaţia că, în cazul unei lovituri militare, Armata face un anunţ explicit asupra preluării puterii şi instituie un guvern militar. Doctrina militară franceză indică două posibilităţi ale loviturii militare: a. Guvern militar. b. Guvern civil aservit puterii militare. La Sofia, unde trupele au înconjurat Capitala, ministrul Apărării Dobri Djurov a refuzat ordinul de represalii dat de Jivkov şi a condus manifestaţia, organizată de Jivkov, împotriva lui Jivkov, şi a anuţat că „Armata sprijină preluarea conducerii PCB de către tovarăşul Mladenov”. La Berlin, Mielke a procedat la fel. În toate aceste cazuri, ca şi la Bucureşti, nu putem vorbi de lovituri militare clasice şi explicite, în care Armata formează un guvern militar, dar toate gesturile sale indică prezenţa unui interval, mai lung sau mai scurt, în care cele mai importante decizii ale evenimentelor au aparţinut Armatei. Să facem bilanţul pe scurt al „acţiunii militare”:

1. Ordinele de represiune ale lui Ceauşescu nu sunt executate de conducerea Securităţii;
2. Ceauşescu este îndepărtat de la putere de militari ai Armatei şi Securităţii (Stănculescu, Rus, Vlad, col. Lăzărescu, col. Nae); forţele de apărare ale clădirii CC refuză ordinul de a trage – de subliniat aici că, în momentul în care revoluţionarii deschid focul asupra elicopterului presidenţial (muncitorul Daniel Păcuraru), garda preşedintelui ripostează cu foc viu din dreptul elicopterului;

„La ora unu ţara era sub control”

3. Gen. Stănculescu şi Rus se înţeleg asupra evacuării preşedintelui statului în China, apoi asupra doborârii elicopterului presidenţial;
4. Ministerul Apărării preia funcţiile de comandă ale comandantului suprem; Gen. Stănculescu va declara la B1TV: „La ora unu ţara era sub control”;
5. Ministerul Apărării preia controlul (paza) asupra Comitetelor Judeţene de Partid din întreaga ţară şi a principalelor locaţii strategice din Bucureşti; comandanţii militari locali intră în toate CFSN din teritoriu, iar în unele locuri ( de ex. gen. Roşu, la Craiova) chiar le conduc;
6. Noua putere provizorie este recunoscută într-o şedinţă ţinută la MApN (ora 16.00);
7. Şeful statului este reţinut ca prizonier într-o unitate militară;
8. Ministerul Apărării, sub semnătura gen. Militaru, emite primul său comunicat, în care se afirmă: „Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Militar Superior, care coordonează întreaga activitate a Armatei şi a unităţilor Ministerului de Interne” (Revista La datorie, serie nouă, Nr.1/24 decembrie 1989, p. 1- n.a.)
9. Şeful statului este executat într-o unitate militară, de un pluton de execuţie militar.
10. În pasajul din Proclamaţia către ţară, în care se explică baza de putere a noii echipe, se precizează: „În acest moment de răscruce am hotărât să ne constituim în Frontul Salvării Naţionale, care se sprijină pe armata română şi care grupează toate forţele sănătoase ale ţării, fără deosebire de naţionalitate, toate organizaţiile şi grupările care s-au ridicat cu curaj în apărarea libertăţii şi demnităţii în anii tiraniei totalitare”.

Emanaţia care nu miroase bine

Îndepărtarea de la putere a lui Nicolae Ceauşescu de către militari, retragerea sprijinului Securităţii şi „trecerea Armatei de partea poporului” au avut consecinţe în raporturile dintre noua putere provizorie, micul grup CFSN, şi Armată. Acest rol, în care s-a intrat printr-o serie de acţiuni echivalente loviturii militare, nu poate fi eliminat sau minimalizat pentru a se scoate în relief o „emanaţie politică” a maselor, pe care masele nu o recunosc. Dnul Iliescu, în calitate de om politic, nu trebuie să adopte opinia istorică. În condiţiile existenţei adevărului juridic, popular, filozofic sau istoric, domnia sa poate adopta o poziţie politică, dar nu înseamnă că aceasta corespunde adevărului istoric, aşa cum este el determinat de istorici. De aici provine controversa între mine şi dnul Iliescu. În ultimul rând, este absurdă ipoteza că totul a fost regizat, că lucrurile s-au desfăşurat după un plan, după un program, chiar dacă Marile Puteri – URSS, Franţa şi SUA – s-au înţeles asupra răsturnării lui Nicolae Ceauşescu, iar prin cancelariile lor a circulat numele lui Ion Iliescu. În opinia mea, scenariul sovietic era aşezat pe structura minimului efort şi a totalei legitimităţi. Asta însemna înlocuirea lui Ceauşescu, din interiorul CPEx, cu un lider de tranziţie şi cu supravieţuirea partidului comunist, pentru ca asta să permită dezvoltarea din interiorul acestuia a unei formaţiuni politice social-democrate, al cărui lider ideal era Ion Iliescu. În ciuda micilor dificultăţi de înlocuire a vechiului lider din RDG, Cehoslovacia, Bulgaria, acest scenariu a devenit transparent şi patent. În România Ceauşescu a rezistat, s-a opus printr-o represiune militară care a dat totul peste cap, aruncând ţara în haos, creând golul de putere şi prăbuşind Armata într-o situaţie limită, din care a ieşit cu o lovitură militară, prin care l-a înlăturat pe Ceauşescu de la putere, şi printr-o diversiune teroristă care i-a asigurat o poziţie intangibilă şi rolul de bază de putere pentru noua echipă politică.

Moscova crede în Iliescu

În aceste condiţii, rolul lui Ion Iliescu devine istoric, nu atât pentru faptul că a calmat reacţia panicardă a Armatei, cât pentru faptul că a dat Marilor Puteri garanţia că România reintră în tiparele schimbărilor generale declanşate în Europa. În condiţiile pericolului ca statul român să fie destructurat, Ion Iliescu a reprezentat garaţia pentru URSS că România rămâne fidelă Tratatului de la Varşovia, fapt consemnat cât se poate de clar în faimosul Comunicat din 22 decembrie 1989, invocat mereu de dnul Iliescu drept programul politic al revoluţiei (pct. 9… „Vom respecta angajamentele internaţionale ale României şi, în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varşovia”). Asta, că tot afirmă domnul Iliescu: „Toate punctele programului revoluţiei din 22 decembrie au fost respectate”! Acesta este de fapt rolul istoric al lui Ion Iliescu – garanţia dată Moscovei -, cu rezultatul pozitiv incontestabil că România nu a fost destructurată total, rol pe care însă îl refuză pentru un iluzoriu statut de „revoluţionar” şi „emanat”. Diversiunile pe care le tot aruncă în cărţile lui şi pe la televiziuni au rolul de a ascunde contradicţia totală între afirmaţia: „Meritul nostru este că ne-am asumat răspunderea în momentele cele mai dramatice” şi faptul incontestabil că, după ce şi-a asumat Ion Iliescu răspunderea, au murit 942 de oameni.

ar8877

ar333
ar3354General Nicolae MilitaruAR33443Generalul Victor Stanculescu,Gelu Voican Voiculescu

„Revoluţia, în direct la TVR”
Poetul disident Mircea Dinescu, în direct: „Dictatorul a fugit” În jurul orei 12.47, 22 decembrie, actorul Ion Caramitru şi poetul Mircea Dinescu, împreună cu un grup de protestari, intră în direct, în prima lor transmisiune liberă. „Sunt momente în care Dumnezeu şi-a întors faţa către Români”, spune Dinescu, care a anunţat totodată şi fuga cuplului Ceauşescu.
AR2000
Mircea Dinescu anunţă, în a doua intervenţie televizată, că în curând va fi citită o proclamaţie. Dinescu le cere românilor să-şi păstreze calmul şi face un apel de fraternizare către Armată şi Securitate. „Daţi dovadă încă o dată de calm şi înţelepciune(…) nu răspundeţi la provocări”, a spus Dinescu.AR3000
Pe parcursul desfăşurării Revoluţiei, s-au remarcat trei piloni în jurul cărora s-au luat decizii; unul a fost televiziunea, de unde românii aflau evoluția evenimentelor, iar protagoniștii dădeau ordine în direct; al doilea „punct fierbinte” a fost sediul Comitetului Central, unde s-au creionat primii pași pe care urma să-i ia viitoarea putere și, în final, a fost sediul Ministerului Apărării Naționale, de unde s-au coordonat acțiunile militare din acele zile.

Televiziunea s-a transformat în canalul de comunicare al revoluţionarilor. Din studiourile TVR, au avut intervenţii disidenţi, cadre militare, foşti comunişti, actori sau politicieni din filonul al doilea al partidului, care voiau să-şi arate devotamentul faţă de noua mişcare din ţară.
ar554
Unii dintre ei au văzut în apariţiile la televizor drept o cale prin care, fie să „se spele de păcate”, fie să profite de vidul de putere care s-a creat odată cu răsturnarea regimului. De multe ori, intervenţiile lor, combinate cu mesajele de ultimă oră citite de crainicii Televiziunii, nu au dus decât la creşterea sentimentului de nesiguranţă şi panică în rândul oamenilor.
Începând cu 22 decembrie, pe micul ecran românii au putut vedea cadre militare care voiau să transmită mesaje și noi ordine structurilor Armatei sau să asigure populaţia de sprijinul lor. Avem cazul generalului Nicolae Militaru, care, deși era trecut în rezervă, a venit în Dorobanți, îmbrăcat în uniforma militară, fapt interzis prin lege, și a „dat ordine”, în direct, celorlalți generali din structurile militare; căpitanul Mihai Lupoi s-a remarcat prin mesajele cu puternică încărcătură populistă și „informațiile de ultimă oră”, prin care anunța atacurilor forțelor teroriste.
ar25
Din Studioul 5, şeful Marelui Stat Major, generalul Ştefan Guşă, citeşte un comunicat oficial către unităţile militare din ţară. „Toate unităţile şi subunităţile intră în cazărmi. Nu se deschide foc în niciun fel de situaţie împotriva oamenilor. Este nevoie de linişte în toată ţara”, spune generalul Guşă.
ar17
În faţa camerei, apare şi generalul Mihai Chiţac, comandantul Garnizoanei Bucureşti, care le cerea unităţilor militare să fie atente la posibilele atacuri teroriste. Adresez in acelaşi timp un apel tuturor comandanţilor de garnizoane militare, unde mai sunt incă focare, in mod deosebit Garnizoana Sibiu şi altele, să ia legătura cu forţele populare şi să ia măsuri urgente de terminare in cel mai scurt timp a tuturor operaţiunilor militare sau de altă natură, cu caracter de violenţă, ţinănd seama că in realitate ele sunt zadarnice”
„Este mai uşor să-l omorâm pe Ceauşescu, decât să schimbăm sistemul” (Dan Petrescu, 26/27 ianuarie, 1988, cotidianul Liberation)
ar11
Prima intervenţie la televizor a lui Ion Iliescu are loc la 14:45. În discursul său, Iliescu prezintă faptele de care se face vinovat cuplul Ceauşescu şi îi asigură pe oameni de sprijinul Armatei. „În momentul de faţă situaţia este oarecum stăpânită. Am vorbit la telefon acum 20 de minute cu generalul Victor Stănculescu. Se află la ministerul Apărării Naţionale, a dat dispoziţie, s-au retras trupele care erau dispuse în oraş cu dispoziţie de a trage, a tras înapoi o coloană de blindate care fusese ordonată să vină dinspre Piteşti, spre Bucureşti”, spune Iliescu.
ar
El mai precizează faptul că în timpul aceleiaşi seri (22 Decembrie) o autoritate provizorie, numită Frontul Salvării Naţionale, va fi prezentată oamenilor. De asemenea, el face un apel la calm şi ordine, „trebuie să dăm dovadă de maturitate în aceste momente, să ne putem reorganiza pe baze democratice”, continuă Iliescu.

În a doua lui intervenţie, Iliescu atrage atenţia asupra posibilelor atacuri sau acte de vandalism din partea unor grupuri de oameni.
ar8(Cico Dumitrescu)
„În acest moment de răscruce, am hotărât să en constituim în Frontul Salvării Naţionale”, spune Ion Iliescu. La 23:30, el revine în faţa camerelor şi citeşte primul comunicat oficial emis de CFSN, noul organism, care va fi responsabil cu trecerea de la cu trecerea de la regimul comunist înspre cel democratic.
ar7(Cico Dumitrescu)
„Scopul Frontului Salvării Naţionale este instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului. Din acest moment se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu”

Printre măsurile pe care le va lua noul organism înfiinţat, se numără:

– Abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic, pluralist de guvernare

– Organizarea de alegeri libere în cursul lunii aprilie
ar9
– Separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat şi alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau cel mult două mandate. Nimeni nu poate pretinde putere pe viaţă. Consiliului Frontului Salvării Naţionale propune ca ţara să se numească în viitor România. (n.r.: în timpul regimului comunist, avea numele oficial Republica Socialistă a României)

La baza acestui document a stat Proclamaţia Forumului Civic pe care a citit-o Dumitru Mazilu, de la balconul CC, în jurul orei 17:00. Ulterior, textul a fost modificat de Silviu Brucan, înainte de a fi dat pe post.
ar10
Într-o primă fază, CFSN va avea 40 de membri; printre aceştia se găseau membri ai disidenţei româneşti, cadre militare sau personalităţi din aria literaturii, cinematografiei etc. Mai târziu, o parte dintre aceştia vor părăsi Consiliul, după ce se creionează planul transformării CFSN în formaţiune politică. Lista membrilor va fi completată cu numele revoluţionarilor din care au fost prezenţi în CC şi care făceau parte din Comitetul Provizoriu de Uniune Naţională (organism înfiinţat în după amiaza zilei de 22 decembrie)
000000000000000000000000000000000000000000000000000000000Mircea Kivu – sociolog: „Emisiunea a implificat fenomenul respectiv adica teroarea. Teroristii care au existat au fost multiplicati de televiziune parea ca din stirile care apareau la televiziune pareau ca sunt de ordinul miilor,parea ca sunt armate intregi de teroristi care se indreapta spre Bucuresti, si asta a impiedicat lumea sa ramina in strada si se participe in continuare efectiv la tranzitia de putere. Aceste apeluri adresate oamenilor nepregatiti pentru o conflict armat mi s-a parut o mare greseala si cei care l-au facut au pe constiinta o parte din cei care au murit aicea in fata gardului televiziunii, pentru ca era un apel patetic si nu avea nicio consistenta nu putea sa rezolve nimic ca dovada ca acei oameni mai ales tineri au murit aici fara sa stie de ce. Intrun conflict cu armament este implicat omul care stie sa manuiasca arma. Sa chemi oameni de pe strada sa vina sa faca ce? sa fie un zid viu sa devina carne de tun si dupa acea ?”
ceausescua1STENOGRAMĂ

Ceaușescu le-a ordonat să tragă. Generalul Vlad: „Voi face în așa fel să merit încrederea dv.”

Lovitura de stat 22 decembrie 1989 vineri la ora 10.07. Trădarea lui Iulian Vlad şi a lui Victor Stănculescu. Complotul comunistului Ion Iliescu.

Toti generalii inclusiv Vasile Milea foto noiembrie 1989

Represiunea a început spre miezul nopţii, sub conducerea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale. Au fost ucise 50 de persoane, 462 rănite, iar 1.245 au fost arestate şi transportate la penitenciarul Jilava.

Nicolae Ceauşescu

, pe 22 decembrie 1989, ora 12.06, când cuplul dictatorial a urcat la bordul elicopterului şi a plecat în direcţia Snagov. Din acel moment Ceauşescu a devenit de facto ostatic al Armatei – cu alte cuvinte, al şefului acesteia, generalul Victor Atanasie Stănculescu.

O parte din echipa conducătoare îşi dădea seama de inevitabilitatea unor schimbări şi se străduia să pregătească cât mai bine sosirea acestora. Afirmaţia este valabilă şi în legătură cu o parte dintre funcţionarii de la niveluri inferioare. Printre membrii nomenclaturii superioare existau cel puţin două grupuri care i se opuneau lui Ceauşescu, dar care nu colaborau întru totul unul cu celălalt: semnatarii „Scrisorii celor şase” şi cei în fruntea cărora se afla Iliescu. Persoana care făcea legătura între cele două tabere era Silviu Brucan.

Puciul nereuşit din 1984 a agravat şi mai mult această situaţie. În îndepărtarea lui Ceauşescu armata vedea o şansă şi de aceea a fost favorabilă faţă de activitatea lui Militaru şi a celorlalte persoane cu relaţii în Uniunea Sovietică. Deciziile fundamentale din zilele fierbinţi ale lui decembrie au fost luate de doi generali: Guşă şi Stănculescu. Primul a pus capăt represiunii, iar ultimul a săvârşit de fapt o lovitură de stat, luându‑i puterea lui Ceauşescu, după care a avut grijă ca acesta să fie lichidat.

Uşa de la CC nu se putea deschide pe dinafară decât cu tancul, împingând cu turela, sau pe dinăuntru, cu cheia. Uşa a fost deschisă din interior.
Iulian Vlad a declarat in fata comisiei senitoreale: „Apoi, alt ordin am dat în 22 dimineaţa ora 8:30, că dacă se forţează cordonul (ce înconjura piaţa CC) să nu se facă opoziţie! Ordinul l-am dat lui Bucurescu, col. Ardeleanu, Nae (adjunctul lui Neagoe, pentru că pe Neagoe nu l-am găsit), Ghiţă. Acest ordin a ajuns şi la cei care apărau televiziunea, radioul.”

Adjunctul fostului şef al Departamentului Securităţii Statului general Bucurescu Gianu:

„Pe 22 decembrie 1989 Iulian Vlad a cerut ca, în caz că presiunea mulţimii creşte, să dăm voie oamenilor să intre în sediul fostului CC al PCR.

Stenograma şedinţei CPEx al CC al PCR din 22 decembrie 1989, ora 10.00. Participanţi: Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu, Manea Mănescu, Emil Bobu, Constantin Dăscălescu, Ion Dincă, Ştefan Andrei, Ion Radu, Lina Ciobanu, Ioan Totu, Paul Niculescu-Mizil, Ludovic Fazekaş, Dumitru Popescu, Gheorghe (Gogu) Rădulescu, Silviu Curticeanu, Mihai Gere, Nicolae Giosan, Ana Mureşan, Suzana Gâdea, Ion Stoian, Ioan Ursu, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad.

Nicolae Ceauşescu: Să declarăm imediat starea de necesitate în întreaga ţară. Aceasta este conform Constituţiei şi este dreptul preşedintelui. Nu trebuie să convocăm Consiliul de Stat. Sunteţi de acord?

Ion Dincă: Dacă aceştia dezarmează Armata noastră şi vor să intre în sediu?

Iulian Vlad: Armata nu se lasă dezarmată.

Nicolae Ceauşescu: Ce facem?

Iulian Vlad: Procedăm cum aţi spus.

Tudor Postelnicu: Aşa facem.

Ceauşescu, părăsit de securitate, a fost fugărit. Este clar că Ceauşescu  încă era considerat preşedinte – comandant suprem vezi de ce!

Reporter: Cum aţi „executat” ordinul comandantului suprem?

Stănculescu: Am acţionat pe dos. L-am oprit la ora 10.45, pe primul transmisionist pe care l-am întâlnit căpitanul Marius Tufan, de la centrul de transmisiuni al armatei, să comunic, s-a prezentat, l-am întrebat dacă are legătură cu cele două unităţi care afluiesc şi l-am întrebat care-i situaţia lor. A intrat într-o cameră şi a luat legătura prin staţie. După două minute a ieşit şi a zis că una e pe Viilor, alta e la Tineretului. Veneau spre Piaţa Palatului, Am spus: „Dă ordin imediat să se întoarcă în cazărmi şi, dacă e populaţie, să spună că «Armata e cu voi, staţi liniştiţi că nu se întâmplă nimic!»”. Era ora 10.20, cred. M-am întors si i-am zis «Tovarase comandant suprem, trupele nu mai pot ajunge in piata. Mi-au comunicat ca nu pot trece de baraje. Va propun sa organizez o plecare cu elicopterul la unul din centrele de comanda din tara». Aveam trei astfel de centre de comanda in tara, dotate cu sisteme de conducere a fortelor. «… pregatesc sa fiti instalat la centrul de comanda si sa conduceti de acolo».. Stănculescu: „Mi-am dat seama că trebuia să-l scot din joc. I-am spus că a început presiunea în piaţă. „Cred că ar fi bine să ieşiţi din local…”. Erau deja în panică, cam cum i-aţi văzut la proces, în film. „Cum să ieşim?” „Chemăm elicopterul sus, pe terasă, vă suiţi şi plecaţi din clădire”. Voiam să le rup legătura cu pământul. Dacă-i ridicam în aer, le luam puterea. Stănculescu catre Ceauşescu: „Vă raportez că elicopterul a aterizat, dar numai unul, pentru că al doilea nu mai încape pe terasă”. Atunci a zis: „Manea şi Bobu, mergeţi cu mine!”.

Reporter. Nu a fost un „La revedere”, ceva?

„Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!” – atât. Simplu. Foarte milităros.”

Athanasie Stănculescu a avut puterea unui şef de stat pe data de 22 decembrie, de la ora 10.07 la ora 16.00. Cum v-aţi asigurat că Ceauşescu, o dată scos din CC, este îndepărtat de putere?

Stănculescu: Acolo am avut un moment mare. Am fost eu „în aer”, de data asta. Dacă-i spune lui Maluţan să plece spre Bulgaria, să iasă, că era frontiera cea mai apropiată? Şi de acolo să schimbe? N-am ştiut etapa Snagov. Maluţan i-a raportat generalului Rus şi generalul Rus mi-a raportat mie telefonic că a aterizat la Snagov. Am fost foarte nelămurit – ce se întâmplă la Snagov? Nu era nimic organizat în zonă, paza era subţire. A fost un moment de cumpănă. Eram puţin dezorientat şi eu. I-am spus lui Rus să-i spună lui Maluţan, dacă decolează din nou, să spună ce spune Ceauşescu. Maluţan a raportat tot timpul.

Tovarăşul a vorbit cu primii-secretari de la judeţe şi i-a spus clar lui Maluţan: „Târgovişte! Oţelarii ne vor apăra”. Atunci m-am liniştit. Ordinul al doilea l-a dat Rus, nu-mi aparţine mie: „Nu mai zboară nimeni în spaţiul aerian românesc!”. Iar lui Maluţan: „Găseşte o soluţie ca să aterizezi, motivează ceva!”. Maluţan a aterizat aproape de Boteni, lângă şosea.
Stănculescu: Pe la 1.05. L-am întrebat din nou pe Rus care e situaţia în spaţiul aerian, mi-a confirmat din nou că i-a dat ordin lui Maluţan să găsească o soluţie ca să nu intre să aterizeze în Combinatul de Oţeluri Speciale de la Târgovişte. S-a dat drumul la Televiziune. Atunci l-am chemat pe ministrul Telecomunicaţiilor, Pintilie, care era fost general de la Direcţia a V-a. Am avut două treburi cu el. Prima – să taie legăturile de la Securitate, că de-aia a fost Securitatea supărată pe mine.I-am spus: „Taie legăturile de la Securitate! Şi spune-mi de unde se poate opri Televiziunea!” – care începuse.Vă raportez într-o jumătate de oră”. A plecat, s-a întors, am tăiat legăturile pe la ora 1.20. „Televiziunea se poate decupla de la Palatul Telefoanelor, ultimul etaj”. „Bine, lasă atunci Televiziunea să meargă”.Între timp mă ocupam să pregătesc ordinul pe care trebuia să-l semnez, cu unităţile.Şase zile care au zguduit România. Ministerul de Interne în decembrie 1989. Pledoarie pentru istorie, vol. I, Coordonator gen. de divizie Ion Pitulescu, Bucureşti, Tipografia Luceafărul, 1995, pp. 174 – 175In timp ce Armata făcea prăpăd în Bucureşti, Ceauşescu a înnoptat, pentru mai multă siguranţă, în sediul Comitetul Central al PCR. Noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 a fost ultima petrecută în libertate de soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu.

Pe 21 decembrie 1989, după teleconferinţa cu prim-secretarii judeţeni ai PCR, Nicolae Ceauşescu a organizat apărarea Palatului puterii sale. A sunat goarna mobilizării, dar avea să constate că tot mai puţini erau dispuşi să-l urmeze în nebunia lui.În noaptea de 21/22 decembrie, „nea Nicu” nu a dormit acasă. Nici el, nici Elena Ceauşescu şi nici principalii lor colaboratori, care au încercat să aţipească prin birouri. Cei mai mulţi aveau amenajat şi câte un spaţiu de odihnă, dotat cu pat şi cu o mică garderobă.

Consemnaţi în C.C.

Constantin Manea, unul din secretarii de Cabinet ai lui Ceauşescu, declara în 1993, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „Toată după-amiaza, Ceauşescu a avut o perioadă tensionată. Nu s-a mai odihnit, cum avea obiceiul. I-a chemat pe Milea, Postelnicu şi Vlad. Succesiv. De mai multe ori. În final i-a consemnat aici. La scurtă vreme le-a ordonat lor şi directorului Cancelariei prezidenţiale, Silviu Curticeanu, să amenajeze trei birouri pentru a se instala un grup de tehnicieni, cu probleme de telecomunicaţii”.

În acest moment, practic, lua fiinţă Comandamentul Militar Unic, prin care Ceauşescu voia să coordoneze represiunea. „Armata, trupele de Securitate, toate celelalte unităţi subordonate, inclusiv gărzile sau detaşamentele de luptă şi apărare sunt subordonate comenzii unice. Această comandă unică este asigurată de ministrul Apărării, ministrul de Interne, ministrul secretar de stat la Interne şi şef al gărzilor patriotice, desigur sub conducerea comandantului suprem. Cu orice problemă, vă adresaţi comandantului suprem”, le-a ordonat Ceauşescu şefilor ministerelor de forţă, la 21 decembrie 1989, puţin după ora 18.00.

În acest fel, dictatorul comanda direct represiunea. Decizia a venit imediat după teleconferinţa în care Ceauşescu dăduse mână liberă acţiunilor de forţă şi în ţară.Pregătirea demiterii lui Milea

Lucrurile se precipită. Pe măsură ce-l cuprinde panica, dictatorul se implică tot mai mult în coordonarea represiunii. O energie colosală, aproape tinerească, îl împinge de la spate. Parcă n-ar avea aproape 72 de ani…

Tot mai nemulţumit de reacţia Armatei, Ceauşescu pregăteşte schimbarea ministrului Vasile Milea cu un general mai hotărât, mai eficient. Şi, poate, mai loial… dată fiind suspiciunea dictatorului că un spion se ascunde chiar lângă el.

Directorul Cancelariei prezidenţiale, Silviu Curticeanu, a mărturisit Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „În seara de 21 decembrie i-a spus lui Milea ca în dimineaţa de 22 decembrie generalul Stănculescu să fie prezent la sediul CC. Nu înţeleg de ce l-a chemat pe Stănculescu şi nu pe Guşă. Mie, Milea mi-a spus că se duce să-l cheme pe Stănculescu, că «mi-a spus tovarăşul, probabil că nu mai are încredere în mine»”.

Să vină Dan Deşliu şi Adrian Păunescu!

Dornic să-şi atragă încrederea poporului, Ceauşescu mai crede în minuni şi în al 12-lea ceas. Apelează la o soluţie propagandistică: folosirea unor personaje care au o imagine „adecvată” în rândul populaţiei. Elocventă este mărturia secretarul de Cabinet, Constantin Manea, în faţa Comisiei „Decembrie 1989”.

„Pe seară, după ora 18.00, l-a chemat pe şeful Secţiei Presă, Mitea. I-a cerut să-i caute pe scriitorii Dan Deşliu şi Adrian Păunescu. Nu ştiu ce i-a spus direct. Din câte ştiu, Păunescu a refuzat să vină. Am impresia că ar fi vrut să-i pună să vorbească la televizor, pentru susţinerea cauzei”, a povestit Manea.

Televiziunea era, în acel moment, principalul mijloc de propagandă al lui Ceauşescu. Din ordinul lui, programul din seara de 21 decembrie 1989 a fost altul decât în revista „Program Radio – TV”. Aceste modificări de program sunt explicate în cartea „Revoluţia Română în direct”.

Nicolae şi Elena, în vremuri mai fericite

După fiecare emisiune propagandistică erau difuzate chemări la calm. În cele aproape trei ore şi jumătate de emisie, de la 19.00 la 22.22, au fost patru astfel de intervenţii, la orele 20.00, 20.20, 21.20 şi 21.40. Nici serialul sovietic din acea seară, „Punctul de întoarcere”, nu a mai fost difuzat, în locul lui fiind programate cântece patriotice revoluţionare.

Sfatul lui Verdeţ

Tot pe 21 decembrie, în jurul orei 20.30, Ceauşescu cere maşina să plece acasă. Gărzile de corp îl sfătuiesc să rămână în sediul CC, pentru că e cel mai bine apărată clădire. Ceauşescu urmează sfatul şi decide să înnopteze – şi el, şi „Tovarăşa” – în fortăreaţa Partidului şi a puterii sale.

În această perioadă, Ceauşescu este vizitat de Ilie Verdeţ, preşedinte al Comisiei Centrale de Revizie a PCR şi deputat în Marea Adunare Naţională, şi de alţi doi tovarăşi, Mihail Burcă şi Vasile Vîlcu, comunişti bătrâni.

Constantin Manea declară Comisiei senatoriale: „A fost o seară foarte agitată. Un du-te-vino. De multe ori, nici nu mai închidea uşa şi venea în secretariat, la telefon, unde erau 22 de linii. Într-un târziu m-a pus să-i chem pe Vîlcu, Burcă şi Verdeţ, care au cerut o întrevedere. Întâi i-a întâmpinat ea. La intrarea lor în anticamera lui Ceauşescu era Elena de faţă. El – în birou, cu uşa închisă. Ea le-a spus: «Vedeţi cum se dezvoltă lucrurile pentru care am muncit?». Şi a ieşit el. Am fost de faţă când Verdeţ i-a propus lui Nicolae Ceauşescu să caute o înţelegere cu cei care sunt instalaţi la baricadă, la Inter, în
faţa cărora s-au mobilizat trupe”.Cina de adio cu Zoia şi cu Valentin

Pentru că nu au mai ajuns la reşedinţa din cartierul Primăverii, soţii Ceauşescu au primit vizita copiilor Zoia şi Valentin în sediul CC, în jurul orei 21.00. Martori au fost secretarii Mihai Hîrjău şi Constantin Manea.

„Către ora 21.00 au venit Zoia şi Valentin, fără Nicu, care era la Sibiu. Cred că au încercat să facă un fel de masă, că s-au retras în sufragerie. Cred că au luat o gustare. Au stat cam o jumătate de oră. Valentin a fost foarte insistent, că suna din cinci în cinci minute şi voia să vorbească cu taică-su, dar de regulă a vorbit cu maică-sa. Ea încerca să-i liniştească şi le spunea că situaţia e stăpânită, iar Zoia şi Valentin le povesteau ce e pe stradă”, spune Manea.

După plecarea celor doi copii, dictatorul a vrut să iasă din clădire. Şeful Direcţiei a V-a a Securităţii, generalul Marin Neagoe, susţine că Nicolae Ceauşescu a făcut câţiva paşi pe scări, apoi a intrat înapoi. Tot atunci a cerut să-i fie aduşi şi nişte revoluţionari care strigau „Jos Ceauşescu”, cărora să le vorbească. „I-a fost adus unul care era bătut măr. Îi curgea sânge din nas. Le-am spus oamenilor mei să-l ducă undeva, să-l spele, şi apoi să-l ducă de acolo“, declara Marin Neagoe în faţa Comisiei „Decembrie 1989”.El a adormit, ea s-a foit toată noaptea

Din mărturiile secretarilor de Cabinet, Manea şi Hîrjău, reiese că vizitele de la Cabinetul lui Ceauşescu au durat până la miezul nopţii. Apoi, lucrurile s-au mai liniştit, însă în Cabinetele 1 şi 2 era tensiune mare.

„În cursul nopţii, către ora 24.00, informaţiile curgeau ca şi până atunci. El a trecut la odihnă. Nu ştiu dacă o fi aţipit sau nu, dar dimineaţa era mai odihnit. Ea a ieşit frecvent şi s-a informat. Nu a dormit. Probabil că mergea şi îi spunea şi lui. Îmi mai aduc aminte că, tot pe la miezul nopţii, a indicat să trimită o echipă de operatori TV care «să filmeze ce au făcut huliganii, că acolo se va face curăţenie şi nu se mai poate filma». Nu ştiu dacă s-a filmat”, a mai declarat Manea, în 1993, Comisiei „Decembrie 1989”.

Arestarea lui Ceauşescu: planul de la ora 3.00

În alte încăperi din sediul CC al PCR, noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 a fost cel puţin la fel de agitată ca în Cabinetele 1 şi 2. Toată „crema” partidului se afla în clădire. Iulian Vlad impreuna cu Traian Basescu in spatele lui Vasile Blaga

Iulian Vlad impreuna cu Traian Basescu in spatele lui Vasile Blaga

Târziu, pe la ora 3.00, generalul Milea s-a întors din zona Intercontinental, unde coordonase personal represiunea. Atunci s-a petrecut un episod care putea pune capăt regimului Ceauşescu cu nouă ore mai devreme.
Generalul Iulian Vlad, şeful Securităţii, a relatat acel episod Comisiei „Decembrie 1989“:„După ce s-a întors generalul Milea am urcat împreună la etajul 1, unde era Statul Major. Vizavi de biroul lui Ceauşescu. Milea era foarte afectat. Am ieşit pe culoar, la fotolii, şi a început să plângă. Spunea că nu crede că sănătatea îi va mai îngădui … să le spun soţiei, fetelor sale ce s-a întâmplat… că nu a fost pregătit să se întâmple aşa ceva. Atunci i-am spus că nu putem lăsa lucrurile aşa, că de fapt forţa este în mâna lui şi a mea. Eu stăpâneam lucrurile în sediu, iar el afară, dar el era foarte afectat. Era posibil să se evite vărsarea de sânge. Ceauşescu a rămas în sediu. Lui Milea i-am spus că trebuie să-l arestăm pe Ceauşescu. Redau: «Dumneavoastră aveţi forţa afară, iar eu în interior». Mi-a spus clar: «Dragul meu, nu pot, nu mai sunt în stare»”.

Milea, prăbuşit Iulian Vlad spune că niciodată nu l-a mai văzut pe Vasile Milea atât de afectat. Starea în care se afla ministrul Apărării este confirmată şi de Mihai Hîrjău, secretar personal al lui Ceauşescu: „Era în jur de trei şi ceva noaptea. Milea era deprimat. Murdar de motorină, de praf, deci ţinuta îi era complet dezordonată. Răvăşit, mi-a spus cu aproximaţie: «Măi, băiete! Să fii fericit că n-ai văzut ce am văzut eu». Şi, mai departe, întrebându-l care e situaţia, a adăugat: «Ce o să fie mâine … iarăşi o luăm de la capăt». Şi cu asta am încheiat discuţia cu el”.

La nici şapte ore de la propunerea generalului Vlad şi de la dialogul cu Hîrjău, Milea avea să închidă discuţia cu toată lumea. La 22 decembrie, puţin după ora 9.30, s-a sinucis.

Paranoia

În timp ce Armata şi celelalte forţe de represiune omorau oamenii în centrul Capitalei, Nicolae Ceauşescu ordona mascarea acţiunilor prin diferite activităţi propagandistice. Mai mult, a ordonat chiar folosirea forţei în întreprinderi,împotriva „elementelor reacţionare“.Ceauşescu – ultimele 6 ore la cârma ţării

Pe 22 decembrie 1989, între orele 6.00 şi 12.00, Nicolae Ceauşescu şi-a trăit cu intensitate nebunească ultimele clipe în sediul Puterii comuniste. În timp ce coloanele de muncitori veneau spre sediul Comitetului Central al PCR, „nea Nicu” încă se mai gândea la o reprimare sângeroasă a demonstranţilor. Stenograma şedinţei CPEx al CC al PCR din 22 decembrie 1989, ora 10.00

Vineri, 22 decembrie 1989. La ivirea zorilor, în Capitală încă mai mirosea a praf de puşcă, după prăpădul făcut de forţele de represiune în timpul nopţii. Sângele oamenilor împuşcaţi în zona Sălii Dalles a fost spălat, pentru a acoperi urmele intervenţiilor violente, iar sloganurile anticeauşiste de pe ziduri au fost acoperite cu vopsea.

În sediul puterii, la CC al PCR, Ceauşescu îşi pregătea rezistenţa. Ordonase ca militarii să recurgă la orice mijloace pentru a opri mulţimea care se pregătea să vină spre Piaţa Palatului.

„La metrou să se dea cu gaze lacrimogene!“

Pe 22 decembrie, Nicolae Ceauşescu s-a trezit la ora 6.00. „Pe la 6.30 s-a întâlnit cu fratele său, generalul Ilie Ceauşescu, adjunctul ministrului Apărării. Discuţia a avut loc în Cabinetul 1 din sediul CC. Ilie Ceauşescu venise să-i sugereze fratelui său să schimbe strategia şi să facă schimbările dorite de Moscova. Îl îndemna să fie mai conciliant, să negocieze. Dar şeful statului i-a dat exemplul chinezesc cu Piaţa Tien An Men şi i-a spus lui Ilie să plece”, explică istoricul Alex Mihai Stoenescu.

Nicolae Ceauşescu a primit raportul de dimineaţă. Secretarul de cabinet al lui Ceauşescu, Mihai Hîrjău, a reconstituit momentul în 1994, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie: „În anticameră i-am găsit pe Dăscălescu şi pe Bobu. Aşteptau să iasă ori el, ori ea. În jurul orei 6.30 a ieşit Elena Ceauşescu şi ei i-au spus că în oraş au început să apară concentrări de oameni în diferite puncte. Pe la gurile de metrou, pe la Pipera, la Turbomecanica. După care, ea a intrat în birou la Ceauşescu. A ieşit şi Ceauşescu, îmbrăcat sumar, într-un halat de baie, e greu de descris cum arăta. Avea o figură descompusă. Le-a dat indicaţia ca orice încercare de regrupare să fie reprimată cu brutalitate. A spus: «Dacă sunt în metrou, să se dea cu gaze lacrimogene!» şi să fie aduse Gărzile patriotice, să se facă apel la uzine”.

Pregătirea de luptă

În ciuda avertismentelor primite de la Ilie Verdeţ (în seara de 21 decembrie) şi de la Ilie Ceauşescu (în dimineaţa de 22 decembrie), Nicolae Ceauşescu a continuat să creadă în „servirea cauzei”. El vedea totul ca pe o luptă eroică pentru salvarea socialismului mondial, grav ameninţat de înţelegerile sovieto-americane şi de agenţii care mişunau prin România. Inclusiv în palatul său, căci dictatorul îşi suspectează apropiaţii că s-au dat cu duşmanul.

Secretarul Mihai Hîrjău avea să-şi amintească de întâlnirea dintre Ceauşescu şi conducătorii ministerelor de forţă: „În jurul orei 7.00 i-a chemat înăuntru, în cabinet, pe Milea, Postelnicu şi Iulian Vlad. Au stat câteva minute şi au plecat precipitaţi la punctele lor de comandă, care erau stabilite de seara”.Să vină Stănculescu!

Nemulţumit de informaţiile primite de la cei trei responsabili cu ordinea, Ceauşescu încearcă să grăbească schimbarea, care peste numai câteva ore îi va fi fatală. „La ora 7.00, Ceauşescu a cerut legătura cu Victor Stănculescu. Eu atunci am aflat că-l chemase de la Timişoara. Am sunat la cabinetul lui şi mi-a spus că este la Spitalul Militar. Am vorbit cu el, personal, la spital şi i-am spus că l-a chemat Ceauşescu. Mi-a spus că nu poate să vină, că are piciorul în ghips, dar îl poate trimite pe adjunctul său cu probleme de înzestrare. I-am spus lui Ceauşescu că Stănculescu nu poate să vină şi mi-a spus să-l chem pe Ilie Ceauşescu”, declara Hîrjău, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989”.

„Doping“ cu coniac finCei care au vorbit cu Ceauşescu în orele următoare au simţit mirosul de alcool fin pe care-l răspândea respiraţia acestuia. Niciun mister: dis-de-dimineaţă, dictatorul a băut două sticluţe mici de coniac Courvoisier, din „rezerva” secretarului de cabinet Constantin Manea.

De asemenea, Ceauşescu şi-a găsit timp să-şi facă şi injecţia cu insulină pe care o neglijase de câteva zile. În mod normal, el îşi injecta insulină de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, altfel îi creştea glicemia foarte mult. Diabetul îi măcina tot mai serios sănătatea lui Ceauşescu.

Încercarea cu Ilie Ceauşescu

După ce a primit rapoarte de la toţi oamenii din jurul lui, puţin după ora 8.00, Ceauşescu a convocat de urgenţă o şedinţă a Comitetului Politic Executiv al PCR. Aceasta este şedinţa în care Vasile Milea se bâlbâie şi nu este în stare să-i prezinte comandantului suprem un raport despre starea trupelor.

Ceauşescu ţipă la el şi rosteşte celebra replică: „Marş şi adu trupele!”. Vizibil marcat de această reacţie a dictatorului, Milea „bântuie” aproape o oră prin sediul CC, apoi sfârşeşte, la ora 9.35, într-un birou de la etajul 6. Ceauşescu anunţă că generalul Milea s-a sinucis şi îi pune eticheta: „laş şi trădător”.

În acest timp, Ilie Ceauşescu revine la biroul fratelui său, chemat de secretarul Hîrjău. „Am intrat în Cabinetul 1 şi mi-a spus: «Uite, Milea s-a sinucis». Era afectat atunci. Era şi ea acolo, lângă el. Şi el mi-a spus: «Te pregăteşti să iei comanda Armatei!». Îi zic: «Eu nu pot să iau comanda Armatei. Nu e calitatea mea». Aşa că mi-a zis: «Atunci du-te şi te-mbracă militar şi te duci la minister! Nu mai pierde timpul aici!». Aşa că am refuzat. Oricum, nu îmi dădea comanda Armatei, dar probabil a încercat, că deja îl chemase pe Stănculescu”, a declarat Ilie Ceauşescu, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989.

În dimineaţa de 22 decembrie, imediat după ora 08.30, gen. Vlad iese în strada Oneşti, cheamă la el pe şeful de stat major alpe Trupelor de securitate-miliţie, pe comaandantul USLA şi pe şeful de stat major al Şcolii de a Băneasa şi le ordonă ridicarea Dispozitivului Militar Unic de Apărare a sediului CC al PCR, prevăzut prin Legea Apărării Naţionale; retragerea efectivelor în cazărmi, permiţând astfel penetrarea perimetrului de apărare a sediului central al puterii şi intrarea manifestanţilor în Piaţa Palatului (pătrunderea s-a petrecut în jurul orei 09.50). Aşa se explică de ce Raportul MApN înaintat Comisiei senatoriale de anchetă acuză Securitatea că s-a retras din dispozitiv şi a lăsat unităţile Armatei izolate, în contact cu mulţimea.

La ora 10.00 dupa sedinta CPEx (Vlad era deacord cu Ceausescu), generalul Vlad aprobă ordinul Inspectoratului General al Miliţiei redactat de gen. Romeo Câmpeanu, cu următorul conţinut:

Radiograma nr. S/65.809/22.12.1989.

„Din ordin vi se transmite că nu se folosesc armamentul din dotare şi nici alte forme de violenţă împotriva muncitorilor care demonstrează. În caz de atac al sediilor sau organelor noastre de către elemente anarhice, huliganice, se ripostează în conformitate cu legea (în loc de «cu fermitate», – Modificat pe ciornă de Generalul Vlad n.a.), prevenindu-se pătrunderea în sediile organelor noastre şi dezarmarea cadrelor.

Semnat: general-maior Câmpeanu Romeo” (Generalul Câmpeanu îndeplinea funcţia de adjunct al Şefului Inspectoratului General al Miliţiei – n.a.)

La ora 10.30, generalul Vlad ordonă, prin gen. Ghiţă, ieşirea unităţii combatante a Securităţii de la Televiziune din situaţia de luptă şi retragerea armamentului. La ora 11.15, deşi conducerea Televiziune se opune, comandantul unităţii de Securitate, Diţiu, îi invită pe primii revoluţionari în clădire.

Elena şi cheia de seif

Un episod controversat se petrece puţin după ora 9.30, când cuplul dictatorial aflase despre moartea lui Milea. Elena Ceauşescu îşi chemă aghiotantul, pe căpitanul Marian Rusu. Acesta avea să declare Comisiei Senatoriale în 1995: „În dimineaţa zilei de 22 decembrie am fost chemat de Elena Ceauşescu, în jurul orei 9.30. Am fost trimis până acasă la ei, în Primăverii, să iau o cheie. Am mers până la reşedinţă, am luat cheia. Ştia de ea femeia din casă care se ocupa de femeile de serviciu, răspundea de reşedinţa de la Snagov, era un fel de intendentă. O chema Suzana, mi-a dat cheia şi am adus-o la sediu. Era o cheie mare – dacă vreţi, ca o părere, o cheie de seif, deci pentru o casă de bani. Dar unde era această casă de bani, la Cabinetul 1, la Cabinetul 2, nu am de unde să ştiu”.

Cheia respectivă a ajuns la Elena Ceauşescu după ora 10.00. Această poveste este legată de prezenţa unui pachet şi a unei mape de piele pe parcursul fugii soţilor Ceauşescu din sediul CC spre Snagov şi apoi spre Boteni-Sălcuţa, unde avea să aterizeze elicopterul prezidenţial în jurul orei 13.00.„Cu picioarele rupte să vină, altfel îl aduc arestat!“

După ce a primit confirmarea, de la oamenii săi de încredere, că generalul Milea a fost găsit împuşcat, secretarii de la Cabinetul 1 au continuat telefoanele către generalul Stănculescu. „Am sunat la Stănculescu la Cabinet, pe firul scurt, şi mi-a spus aghiotantul că e acasă. I-am spus lui Ceauşescu ce se întâmplă, că are piciorul în ghips, şi a ţipat: «Cu picioarele rupte să vină, şi să vină în cinci minute! Să nu se joace, că-l aduc arestat!»”, a relatat Constantin Manea, unul dintre secretarii de cabinet ai lui Ceauşescu.

Într-un sfert de oră de la această ieşire violentă, Stănculescu s-a conformat şi a venit la Palat. El avea să constate că sediul CC era păzit de oameni înarmaţi până-n dinţi. Ceasul arăta 9.50. Povesteşte generalul Stănculescu: „Am intrat în Cabinetul 1, în holul din faţă. Pe parcurs, pe coridoare, erau cam 50 de oameni cu automate. Asta a fost o primă imagine. Am întrebat pe unul dintre cei de pe hol unde este Comandamentul Militar. Mi-a arătat că undeva lângă Cabinetul 1. Am intrat, le-am spus că am venit şi erau toţi în panică.

M-am dus la Ceauşescu la birou. Cred că Silviu Curticeanu m-a repezit puţin. A ieşit Ceauşescu şi m-a întrebat ce am păţit la picior. Mi-a spus să iau comanda, să întărim dispozitivul şi să apărăm“.

„Luptăm sau nu luptăm?“

Pe la ora 10.00, după numirea lui Stănculescu ca ministru al Apărării, Nicolae Ceauşescu dictase deja consilierilor săi de presă comunicatul despre sinuciderea lui Milea. A urmat o şedinţă CPEx, în care „nea Nicu” a vrut să se convingă dacă „tovarăşii” mai luptă cu el până la capăt.

Unul dintre membrii CPEx, Ion Radu, fusese trimis de Ceauşescu să ia pulsul evenimentelor. „Ce-ai făcut, Radu?”, a întrebat Ceauşescu. Ion Radu a răspuns: „Am fost, aşa cum aţi ordonat. A fost imposibil să intrăm în discuţii. Nu am izbutit să intrăm în uzină. Plecau de la ICEM şi de la Turbomecanica din Militari. Au plecat şi de la «23 August». Tovarăşul Avram nu a putut să-i mai reţină. S-a oprit toată activitatea la cuptoare”.

Atunci, Ceauşescu recunoaşte că e vorba de o acţiune bine organizată şi face o informare asupra morţii lui Milea, după care a declarat stare de necesitate în întreaga ţară. Era trecut de ora 10.00. Principala întrebare pusă de Ceauşescu slugarnicilor din jurul său a fost dacă vor lupta toţi până la capăt. Răspunsul a venit în cor:
„Luptăm, tovarăşe secretar general!”.

După şedinţă, Nicolae Ceauşescu a cerut să se elaboreze un decret prezidenţial privind introducerea stării de necesitate în întreaga ţară. Decretul, citit la radio la ora 10.11 şi la Televiziune, de la ora 10.50, menţiona: „Având în vedere încălcarea gravă a ordinii publice prin acte teroriste, de vandalism şi de distrugere a unor bunuri obşteşti”, în temeiul art. 75 din Constituţie se instituia starea de necesitate în întreaga ţară. Toate unităţile armatei, Ministerului de Interne şi formaţiunile patriotice erau puse în stare de alarmă. Pe timpul stării de necesitate se interziceau orice întruniri publice, precum şi circulaţia în grupuri mai mari de cinci persoane; se interzicea circulaţia în timpul nopţii, începând cu ora 23, cu excepţia persoanelor care lucrau în schimbul de noapte etc. Decretul se încheia cu aceste cuvinte: „Întreaga populaţie a ţării este obligată să respecte cu stricteţe legile ţării, ordinea şi liniştea publică, să apere bunurile obşteşti, să participe activ la înfăptuirea normală a activităţii economico-sociale

Decretul privind instituirea stării de necesitate a mai fost difuzat de câteva ori la radio şi la televiziune. Emisiunea TV s-a închis la ora 11.46.
Ar fi trebuit, conform programului tipărit, ca emisiunea să se reia la ora 19.00 cu telejurnalul, urmată de documentarul Deplina independenţă economică şi politică a ţării – realizare istorică a epocii Nicolae Ceauşescu, realizat de Vartan Arachelian, apoi un alt documentar: România în lume (redactor Paul Şoloc) etc., până la ora 22.00, când programul se încheia. La radio programul a continuat cu difuzarea unor cântece patriotice.Lovitura de stat a lui Stănculescu

În timp ce Nicolae Ceauşescu primea confirmarea membrilor CPEx că vor lupta alături de el, generalul Victor Stănculescu oprea trupele care – la ordinul anterior al lui Milea – veneau să facă prăpăd în Bucureşti.

Momentul deposedării lui Ceauşescu de putere este relatat de istoricul Alex Mihai Stoenescu. „Stănculescu emite ordinul de la ora 10.07: RONDOUL – indicativul personal al lui Milea. Stănculescu transmite prin căpitanul Tufan, care se afla la etajul 6 al clădirii, ca şi când Milea trăieşte. Ordinul este ca trupele să se întoarcă în cazărmi, iar dacă se întâlnesc cu oamenii, să parlamenteze. Este momentul în care civilii se urcă pe tancuri. Stănculescu trimite spre cazarmă inclusiv TAB-urile din Piaţa Palatului, în timp ce grupa operativă de la etajul 1 le cerea să vină TAB-urile. De la 10.07 până la 10.40, Stănculescu repetă ordinele de întoarcere în cazărmi. Aşa s-a putut intra în Piaţă: pentru că TAB-urile plecaseră în urma acelor mesaje repetate transmise de Stănculescu. Acesta a fost momentul în care Stănculescu a iniţiat lovitura de stat. Ceauşescu i-a spus: «Mergi şi opriţi!», iar el a dat ordin ca militarii să nu tragă, să colaboreze”.

Nicolae Ceauşescu a ieşit în balcon pe la 11.30, cu o portavoce în mână, încercând să potolească spiritele. Nu a reuşit să vorbească.

Tentativele de ieşire din CC

După lovitura de stat dată de Stănculescu, Ceauşescu avea să mai reziste două ore în sediul CC. Până la 12.09, când a decolat spre Snagov. După şedinţa CPEx, Ceauşescu a intenţionat să preia conducerea Armatei, însă directorul Cancelariei, Silviu Curticeanu, nu a mai apucat să scrie decretul.

La ora 10.59 a fost transmis la Radio şi la Televiziune comunicatul despre moartea lui Milea. Se strângea laţul. Clădirea CC nu mai era sigură, pentru că gărzile slăbiseră paza, iar Piaţa Palatului era plină de revoluţionari.

„Ceauşescu ceruse, după ora 10.00, de trei ori să părăsească clădirea. Prima a fost să fie scos prin subsol, însă cei de la Direcţia a V-a au spus că traseul nu este operaţional. A cerut apoi ca maşina să vină la scară. Marin Neagoe, şeful pazei preşedintelui, i-a spus să nu iasă că sunt muncitorii pe stradă. Era pe la ora 10.30. I-a cerut generalului Eftimescu, care era şeful grupei operative la etajul 1, să-i organizeze evacuarea cu forţe militare. În piaţă ar fi trebuit să fie TAB-urile, dar au fost trimise de Stănculescu spre cazarmă. Trebuia să vină cu chepengurile deschise. Să iasă direct de pe uşa CC în TAB-uri şi să plece în forţă trăgând foc, chiar omorând oameni. Cu TAB-urile astea avea în gând să ajungă la Snagov. A fost planul lui Eftimescu. În urma acestor eşecuri de a-l evacua s-a mers cu varianta cu elicopterul. Stănculescu ia legătura cu generalul Rus şi îi cere elicopterul. Stănculescu se înţelesese cu Neagoe. Au chemat să coboare două elicoptere. Cum Ceauşescu a plecat de la etajul 1, Vlad a dat ordinul de deschidere a uşilor”

–-

 Generalul Stănculescu (ministrul Apărării) şi colonelul Neagoe (şeful Direcţiei a V-a a Securităţii) sunt cei care au hotărât evacuarea cuplului dictatorial din palatul puterii comuniste.

22 decembrie 1989. După moartea generalului Vasile Milea, consemnată la ora 9.35, lucrurile se complică şi mai mult în palatul puterii lui Ceauşescu. Dictatorul ia decizii pripite, se simte sabotat şi îşi încearcă apropiaţii, poate-poate îi depistează pe trădători. O decizie crucială, motivată de dispariţia lui Milea, este numirea lui Victor Atanasie Stănculescu la comanda Armatei. Ceasul arată ora 9.50. Din acest moment, presiunea din stradă începe să crească, iar în interiorul Comitetului Central planează neliniştea.

Puţin după ora 11.00, Ceauşescu constată că ordinele date de el sunt executate exact pe dos. În loc ca Piaţa Palatului să se golească de manifestanţi, ea se umple. În loc ca trupele să vină în centrul Capitalei, ele sunt retrase în cazărmi.

Explicaţia se află la generalul Stănculescu: abia numit – verbal – ministru al Apărării, acesta emite, la ora 10.07, ordinul de retragere a trupelor în cazărmi. Ceauşescu devine prizonier în sediul CC. Palatul puterii sale devine un loc periculos. Singura soluţie rămâne evacuarea!

Indicativul „RONDOUL“

Încercările de evacuare terestră sau prin tunelele subterane sunt practic inutile. Piaţa se umple cu demonstranţi, iar subsolul nu e operaţional.

În „Istoria loviturilor de stat din România”, Alex Mihai Stoenescu a consemnat: „Aflat încă în sediul puterii, la ora 10.07, generalul Stănculescu dă primul ordin contrar ordinului comandantului suprem. El foloseşte indicativul «RONDOUL», care era indicativul ministrului Apărării Naţionale. Ordinul este repetat, întocmai, de cel puţin două ori. Armata execută acest ordin, trupele venite din teritoriu se opresc, iar cele din Bucureşti parlamentează, apoi se retrag spre cazărmi”.

Nicolae Ceauşescu constată ce nu mai conduce el, ci altcineva. De aceea, disperat, apelează la „arma populară”: încearcă să se adreseze mulţimii.

„Nicule, Nicule, hai!“

Ora 11.30. „Nea Nicu” priveşte, din spatele unei perdele, spre mulţimea din Piaţă. Ce vor oamenii ăştia? Ce au cu noi? Îl fulgeră o amintire: ce frumos a fost atunci, în ’68, când au intrat în Cehoslovacia!… Comparaţia cu prezentul e dureroasă. Acum, pericolele îl încolţesc din toate părţile. Ţara e plină de „spioni”, iar „trădătorii” fac planuri chiar în preajma comandantului suprem. Se hotărăşte: trebuie să le vorbească oamenilor din Piaţă! Nu se poate să nu-l înţeleagă… Încercând să-şi facă singur curaj, uită că, la acelaşi balcon, fusese huiduit cu o zi în urmă.

Constantin Manea, secretar de cabinet al lui Ceauşescu, îşi amintea în 1993, la Comisia „Decembrie 1989”: „Când a apărut primul elicopter care arunca fluturaşi, a făcut zgomot deasupra Pieţei. Dăscălescu a avut primul exces de furie: «Tovarăşe secretar general, asta este o mare greşală, cine a chemat elicopterul?». Înainte de a apărea acest elicopter, Ceauşescu îi spusese lui Dăscălescu: «Ar fi bine să ieşi tu să-i calmezi puţin, şi după aceea mai vedem». Apoi, Dăscălescu a spus: «Numai dumneavoastră mai puteţi fi în stare să-i potoliţi». La care Ceauşescu s-a uitat aşa, o dată, şi a făcut semn cu mâna a lehamite.

A chemat aghiotantul să-i facă rost de o portavoce. Au găsit portavoce, au pus o baterie, a durat câteva minute şi lui i s-a părut enorm. Au ieşit la balcon – Ceauşescu, Bobu şi Dăscălescu. Elena Ceauşescu nu a vrut să iasă, a rămas în birou, după perdea, să vadă ce se întâmplă pe balcon. Ceauşescu nici nu a putut vorbi, că au şi început să zboare pietre către el. Nu au fost loviţi nici el, nici ceilalţi, dar una dintre pietre a spart geamul şi s-a oprit exact peste telefoane. Ea s-a speriat şi a strigat: «Nicule, Nicule, hai!»”.

Portavocea neagră

După ordinele lui Stănculescu, Securitatea a început să slăbească şi ea paza sediului CC. Întâi în exterior, apoi şi pe interior. De breşele de afară au profitat câteva zeci de manifestanţi. Printre ei: pictorul Ion Gâtlan, tatăl primei victime a represiunii de la Bucureşti.

„Eu am venit dinspre Cişmigiu. Am ajuns la CC puţin după sinuciderea generalului Milea. Pe manifestele care cădeau din cer, aruncate din elicopter, scria aşa: «Mergeţi la casele dumneavoastră! Ordinea de stat se va restabili». În faţa CC erau trei-patru sute de oameni. Nu erau organizaţi. Stăteau în pâlcuri şi comentau despre Ceauşescu. Era o zi de decembrie neobişnuit de caldă. Pe lângă sediul CC erau tufe de trandafiri cu pământul strâns în jurul rădăcinii. Pământul era moale, puteai să-l modelezi în mână. La un moment dat, Ceauşescu iese disperat la balcon. Asta după ce plecaseră TAB-urile din Piaţă. Cu toate că avea microfoanele montate, nu erau conectate. Şi a ieşit cu o portavoce neagră, apoi a vorbit: «Tovarăşi! Mergeţi la casele voastre! S-a pregătit o lovitură de stat, dar vom restabili ordinea. Acum plecaţi la casele voastre! Este o încercare de lovitură de stat». Nu mai era acea voce autoritară a lui Ceauşescu, voce pe care o ştiam de zeci de ani. Era glasul unui om sfârşit. Şi el era transfigurat. Se vedea frica pe faţa lui”.

Pământ de flori

Gâtlan se afla chiar sub balconul în care se agita Ceauşescu. El venise în Piaţa Palatului împreună cu soţia sa, dar la un moment dat a trimis-o acasă: „Du-te, că ne împuşcă ăştia pe amândoi şi nu mai are cine creşte copiii. Măcar tu să scapi”. Aveau doi băieţi şi trei fete. Gâtlan nu aflase că băiatul său cel mare, de 19 ani şi 9 luni, fusese omorât în seara precedentă, la Sala Dalles!

Ion Gâtlan reia firul evenimentelor din 22 decembrie.

„În timp ce ne spunea Ceauşescu să mergem acasă, eu iau nişte pământ de jos, de la tulpina tufelor de trandafiri, şi dau spre el. S-a sfărâmat, a sărit în toate părţile. Unul de pe lângă mine a luat de jos o bâtă, să fi fost coada vreunui steag abandonat după mitingul din 21 decembrie. A aruncat cu el spre balcon. Ceauşescu s-a ferit. Când a văzut că se aruncă în el, s-a retras dezamăgit, cu portavocea în mână. Părăsea balconul”.

Chipuri de fugari pe plăcuţe de WC

După încercarea nereuşită de a le vorbi demonstranţilor, Ceauşescu n-a mai stat pe gânduri: părăseşte sediul.
Unul dintre ofiţerii de pază din  CC, locotenent-colonelul Ion Tălpeanu, a lăsat o mărturie despre cât de rapidă a fost decizia de plecare spre lifturi. „După încercările nereuşite de a vorbi mulţimii, m-a trimis să-i aduc paltonul. Îşi ţinea hainele în spatele cabinetului. Am luat de acolo paltonul, fularul, pălăria. I le-am adus, iar când am ajuns, am văzut că se hotărâseră să plece. În momentul în care i-am dat hainele, Ceauşescu ori vorbea cu soţia, ori vorbea singur: «Plecăm, sunt muncitori şi nu se poate trage! Plecăm şi vedem ce-o să facem!»“.

Ceauşescu şi însoţitorii săi nu au plecat spre terasă cu cele două lifturi din faţa Cabinetului 1, pentru că, din construcţie, acestea urcau numai până la etajul 5. De aceea, „iubitul conducător“ şi „cea dintâi femeie a ţării“ au fost conduşi pe holul principal, spre dreapta, până la alte două lifturi. Acestea erau situate în zona destinată personalului de serviciu şi chelnerilor aflaţi în slujba lui Ceauşescu.

În apropierea acestor lifturi se află două WC-uri, pe lângă care Ceauşeştii au trecut în fugă. Au avut ocazia să vadă, pentru ultima oară, o ctitorie care mai dăinuie şi azi: cele două fotograme care indică „Bărbaţi“ şi „Femei“. Profilurile de pe ele sunt, evident, ale celor doi – Nicolae şi Elena Ceauşescu.

După 20 de ani, în fostul CC au mai rămas pe pereţi indicatoarele de la toalete, cu profilul dictatorilor

„Potârnichile“

Până să părăsească holul principal, Ceauşescu a dus un dialog al surzilor cu cei din apropierea cabinetului său. Nu-l mai asculta nimeni. Revoluţionarii erau la uşi şi încercau să pătrundă în sediu. Edificatoare este relatarea generalului Stănculescu, în 1993, la Comisia „Decembrie 1989”: „Nu am văzut atunci decât nişte oameni speriaţi, asta era imaginea. S-au răspândit ca potârnichile. Câţiva i-au urmat pe soţii Ceauşescu şi au plecat cu un lift care era plin“.

Tehnica „potârnichilor“ a fost folosită şi de prim-ministrul Constantin Dăscălescu. „Ceauşescu a vrut să-l ia pe Dăscălescu în elicopter. Dar Dăscălescu a spus că merge să-şi ia paltonul şi s-a ascuns în WC până când a plecat Ceauşescu“, a declarat pentru „Adevărul“ Ştefan Andrei, fost membru al CPEx.

Operaţiunea „Liftul“

Ultimul drum al lui Nicolae Ceauşescu în sediul Comitetului Central a fost cu liftul. De la etajul 1 până aproape la etajul 6. Nu de alta, dar liftul s-a blocat între etajele 5 şi 6, cu două palme înaintea destinaţiei. Iniţial, însoţitorii au crezut că este mâna revoluţionarilor, însă unii martori din CC spun că, de emoţie, este posibil ca Elena Ceauşescu să fi lovit uşa liftului.

Aghiotantul lui Nicolae Ceauşescu, maiorul Florian Raţ, a însoţit cuplul dictatorial în lift. Acesta avea să declare Comisiei „Decembrie 1989”: „Era aproximativ ora 11.45 şi am urcat în lift cu Elena şi cu Nicolae Ceauşescu, să ajungem la etajul 6, unde aterizase elicopterul. Când să mai avem vreo 30 de centimetri până la etajul 6, s-a oprit liftul, probabil că a umblat cineva la el. Atunci Ceauşescu mi-a spus să sparg geamul, că poate deblocăm uşa. Am dat cu patul automatului şi am spart geamul, dar tot nu s-a putut. Atunci, cineva de afară a băgat mâna şi a declanşat rotiţa de sus şi s-a deschis uşa. Am ieşit eu întâi, am dat mâna şi i-am ajutat şi pe ei să iasă. Acolo era generalul Stănculescu. A spus să mergem pe terasă, că ne aşteaptă elicopterul.
I-am spus că nu ştiu unde este, că deşi sunt de 17 ani în CC, nu am fost niciodată acolo”.

Stănculescu i-a condus pe soţii Ceauşescu până la elicopter, în care urcaseră deja Emil Bobu şi Manea Mănescu. Aşadar, generalul nu s-a despărţit de cuplul dictatorial la lift, la etajul 1, ci sus, pe acoperişul clădirii.

Interesul sovieticilorÎn cartea „Revoluţia Română din decembrie 1989 în context internaţional”, istoricul Ioan Scurtu sesizează un aspect important al evenimentelor de atunci: interesul sovieticilor.

„După ce, timp de o săptămână, conducerea sovietică a evitat să-şi exprime public poziţia faţă de România, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, Congresul Deputaţilor Poporului al URSS a fost informat de Gorbaciov că a primit veşti de la Ambasada sovietică la Bucureşti, despre evenimentele din noaptea precedentă, drept care a propus elaborarea unei declaraţii politice. «Congresul Deputaţilor Poporului ai URSS îşi exprimă îngrijorarea serioasă în legătură cu ştirile referitoare la evenimentele dramatice din România, care au dus la victime omeneşti. Aceasta trezeşte un sentiment de profund regret. Ne exprimăm speranţa că, în cel mai scurt timp, în România vor fi găsite posibilităţi de reglementare paşnică a problemelor apărute, în spiritul răbdării, umanismului şi respectării drepturilor omului».

În timp ce la Moscova se adopta acest document, în Bucureşti, revoluţionarii pătrundeau în clădirea Comitetului Central, iar militarii din interior, deşi aveau la dispoziţie armament şi muniţie, nu au opus rezistenţă”, scrie Scurtu în cartea sa.

În aceste clipe istorice, Ceauşescu era aşteptat pe terasa clădirii CC de elicopterul prezidenţial, cu motoarele pornite.La ora 13.00, generalul Stănculescu a semnat o notă telefonică prin care dădea ordin ca armata să se subordoneze numai Ministerului Apărării Naţionale.

În acea zi de 22 decembrie 1989, vestea căderii lui Nicolae Ceauşescu a fost comunicată de televiziunea română, în jurul orei 13.00, prin intervenţiile actorului Ion Caramitru şi poetului Mircea Dinescu. La postul naţional de radio ştirea a fost anunţată de Alexandru Mironov. La rândul său, Emanuel Valeriu a transmis, prin telefon, din Bucureşti, primul reportaj recepţionat de „Europa Liberă”, care l-a difuzat imediat.La ora 13.30, generalul Stănculescu a semnat o notă telefonică, în care se menţiona:„Unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării se retrag în cazărmi, în ordine şi cu calm, fără a se lăsa provocate, dezarmate sau dispersate. Unităţile militare care sunt angajate în faţa sediilor comitetelor judeţene de partid vor calma spiritele, fără să tragă, după care se retrag în cazărmi. În unităţi se va organiza apărarea cazărmilor şi a tuturor obiectivelor militare”[16]. Într-o altă notă telefonică, generalul Stănculescu preciza: „Se vor executa numai ordinele primite de la ministrul Apărării Naţionale”[17]. Astfel, generalul Stănculescu a preluat asupra sa prerogativele Comandantului Suprem, care, potrivit Constituţiei aparţineau Preşedintelui Republicii Socialiste România.

Stănculescu a părăsit clădirea Comitetului Central după ce a constatat că elicopterul în care s-au îmbarcat Nicolae şi Elena Ceauşescu şi-a luat zborul după cum singur avea să mărturisească, s-a strecurat prin mulţimea care afluia spre Comitetul Central şi s-a dus pe jos până la fostul sediu al Ministerului Apărării Naţionale, din strada Valter Mărăcineanu (lângă Cişmigiu), pentru a face rost de o maşină cu care să se deplaseze.

După ce autorul loviturii de Stat a reuşit să obţină maşina solicitată, a ajuns la Ministerul Apărării Naţionale din cartierul Drumul Taberei, unde şi-a exercitat funcţia de ministru, în condiţiile în care ministrul titular, generalul Vasile Milea, era mort, iar generalul Ştefan Guşă – şeful Marelui Stat Major – nu sosise de la Timişoara. Generalul Stănculescu s-a prevalat de faptul că era prim-adjunct al ministrului şi că fusese numit titular de Nicolae Ceauşescu.

Ceauşescu nu era numai comandantul suprem al forţelor armate şi preşedintele Consiliului Apărării Republicii Socialiste România, ci şi Preşedintele Republicii şi al Consiliului de Stat; el numea şi revoca miniştrii, membrii Tribunalului Suprem, stabilea rangurile diplomatice etc[18]. În calitate de secretar general al P.C.R., Ceauşescu avea în subordine toate organele şi organizaţiile de partid, inclusiv pe primii secretari din judeţe, care erau în acelaşi timp şi preşedinţii Consiliilor judeţene.La ora 14, căpitanul de rangul I Constantin Cico Dumitrescu s-a adresat din studioul 4 al Televiziunii: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm”

Peste circa o jumătate de oră, Ion Iliescu a venit la Televiziune, unde a fost salutat cu entuziasm deTeodor Brateş, coordonatorul emisiei din studioul 4, care transmitea revoluţia română în direct. Ion Iliescu a luat cuvântul în jurul orei 14.45 şi, după ce a salutat înlăturarea dictatorului Ceauşescu, a apreciat: „Poporul nostru trebuie să dea dovadă de maturitate în aceste momente, să ne putem reorganiza pe baze democratice. Vom constitui în cursul acestei zile un Comitet al Salvării Naţionale, care să înceapă să pună ordine”
El a cerut ca la ora 17 „toţi cei responsabili care se pot angaja în această operă constructivă” să vină la Comitetul Central: „Trebuie neapărat să ne reorganizăm, într-un Comitet de Salvare Naţională. Să elaborăm un program de acţiune”. Aşadar, încă de la prima sa apariţie publică, Ion Iliescu s-a comportat ca un lider politic, hotărât să-şi asume răspunderea organizării României pe baze democratice.

De la Televiziune, Iliescu s-a deplasat la Ministerul Apărării Naţionale, unde a discutat cu generalul Stănculescu. Ulterior, Iliescu avea să precizeze: „El ne-a oferit găzduire şi primele informaţii. Mi-am dat seama că singura instituţie pe care ne puteam sprijini, în condiţiile acelea, era Armata. Acolo exista şi reţeaua specială de telefonie, care acoperea întreg teritoriul României”[21]. Generalul Victor Stănculescu avea să redea acest moment astfel: „I-am spus lui Sergiu Nicolaescu că îi trimit un TAB la Televiziune să aducă pe cei de acolo, întrucât le pot asigura protecţie la Ministerul Apărării Naţionale. Şi atunci au venit la M.Ap.N. şi Iliescu şi Nicolaescu, cu Voican şi cu încă unul, care aşa tot umbla cu automatul de gât, Montanu, iar aghiotantul le-a spus:Atunci m-a întrebat Iliescu:şi eu i-am spus:„ Generalul Stănculescu aprecia că „Iliescu nu prea ştia ce să mă întrebe, atunci i-am spus eu, situaţia la ora actuală era aşa, armata a intrat în cazărmi, repet – pot să vă asigur securitatea şi nu vom mai putea scoate armata din cazărmi din nou”.

La întrebarea lui Dinu Săraru: „Cum l-aţi tratat? Ca un posibil conducător al Revoluţiei?”, Stănculescu a răspuns: „Am considerat că este posibil să fie conducător […] I-am acordat încredere, acesta a fost de fapt adevărul, nu i-am spus concret: , dar l-am lăsat să-şi dea drumul să meargă pe ce voia el, deci nu a fost o „. Generalul a explicat: „Tot timpul le-am asigurat masa, iar în sala de Consiliu le-am asigurat saltele, paturi pliante şi i-am pus pe toţi să doarmă în noaptea aia în minister”
în calitatea pe care o avea, de ministru al Apărării Naţionale, a oferit lui Ion Iliescu şi însoţitorilor săi, protecţie personală, sală unde să aibă loc discuţiile, hrană şi locuri de dormit.

La acea primă întâlnire: Armata a predat puterea lui Ion Iliescu.„Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm!

Pe 22 decembrie, în jurul orei 14.15, căpitanul de rang I Emil (Cico) Dumitrescu şi-a făcut apariţia la Televiziunea Română. Discursul lui a fost difuzat din Studioul 5 al Televiziunii Române, de unde cu numai zece minute mai devreme vorbea generalul Nicolae Militaru.

Căpitanul Emil Cico Dumitrescu cerea în direct ca Ion Iliescu să se prezinte la Televiziune: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm! „Tovarăşul Iliescu era în zonă, fiind contactat de Sergiu Nicolaescu. Căpitanul Emil Cico Dumitrescu: Cu Iliescu am lucrat când era el ministru la „Ape”, acolo am fost colegi.

Bibliografie

[1] Şase zile care au zguduit România. Ministerul de Interne în decembrie 1989. Pledoarie pentru istorie, vol. I, Coordonator gen. de divizie Ion Pitulescu, Bucureşti, Tipografia Luceafărul, 1995, pp. 174 – 175

[2] Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere, decembrie ’89, Bucureşti, Editura All, 2005, p. 150

[3] Constantin Sava şi Constantin Monac, Revoluţia Română din decembrie 1989 retrăită prin documente şi mărturii, Bucureşti, Editura Axioma, 2001, p. 542

[4] Sergiu Nicolaescu, op. cit., p. 168

[5] Sfârşitul dictaturii. Bucureşti. 21 – 25 decembrie 1989. Coordonator Ioan Scurtu, Craiova, Editura Clio, 1990, pp. 38 – 39

[6] Armata română în revoluţia din decembrie 1989. Coordonator Costache Codrescu, Bucureşti, Editura Militară, 1988, p. 112

[7] Ilie Verdeţ, In memoriam, f.a., pp. 86 – 87

[8] Stenograma din 22 decembrie 1989 (Şedinţa C.P.Ex. – în sediul Comitetului Central al P.C.R.), în Sergiu Nicolaescu, op. cit., p. 289

[9] Sfârşitul dictaturii, p. 42

[10] Dinu Săraru în dialog cu Victor Atanasie Stănculescu. Generalul Revoluţiei cu piciorul în ghips. Interviu – fişe pentru un posibil roman, Bucureşti, Editura Rao, 2005, pp. 40 – 41

[11] Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România, Bucureşti, Editura Elion, 2003, p. 214

[12] Teodor Brateş, Trilogia revoluţiei române în direct. Câteva zile din viaţă, vol. I. 22 decembrie ’89 în studioul 4 al TVR, Bucureşti, Editura Ager-Economistul, 2004, p. 86

[13] Generalul Revoluţiei, p. 53

[14] Emanuel Valeriu, Faţa necunoscută a „Europei Libere”, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2001, p. 9

[15] Vezi, pe larg, Teodor Brateş, Explozia unei clipe. 22 decembrie 1989 – o zi în studioul 4, Bucureşti, Editura Scripta, 1992

[16] Constantin Sava şi Constantin Monac, op. cit., pp. 308 – 309

[17] Ibidem, p. 309

[18]„Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România”, nr. 45 din 28 martie 1974

[19] E un început în tot sfârşitul… Culegere selectivă din programele radiodifuzate în zilele de 17 – 25 decembrie 1989, Bucureşti, Societatea Română de Radiodifuziune, 1998, p. 183

[20] ibidem, p. 273

[21] Marele şoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, p. 188

[22] Generalul revoluţiei, pp. 58 – 59

[23] Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, „Revoluţia din decembrie 1989” – o tragedie românească, vol. 4, partea a II-a, Editura RAO, 2005, p. 528

 

Atacul terorist din decembrie 1989, asupra Romaniei

Ma adresez conducatorilor Uniunii Europene, ai Federatiei Ruse si ai Statelor Unite ale Americii, in calitate de cetatean roman ajuns la virsta la care nu mai am nimic de pierdut, hotarit, deci, sa spun faptelor pe nume si sa arat pe cei vinovati de caderea Romaniei la nivelul sub care nu se mai poate cobori. Pina in 1989 Romania era o tara care facea parte din lagarul comunist, condusa de un dictator, precum toate suratele din lagar, apreciata din consideratie sau ingrijorare, cu o populatie, in continua crestere, de peste 23 milioane oameni, hraniti la limita modestiei, exclusiv din resurse interne, fara vreo datorie externa. Astazi, „dupa 20 de ani, in Romania, industria este lichidata, agricultura – distrusa, invatamintul – la pamint, sistemul de sanatate in faliment, iar in ce priveste politica externa, Romania a disparut de pe harta diplomatica a lumii din cauza lipsei de initiative” , dupa cum spune istoricul academician Florin Constantiniu. Domnia sa si-a exprimat convingerea ca „singura solutie este inca o revolutie”, ceea ce ar trebui sa trezeasca constiintele puternicilor zilei, acestia fiind obligati sa ia masuri care sa inlature o astfel de posibilitate, stiind ca o revolta a celor obiditi, avind in vedere numarul si gradul de nemultumire (cutitul la os) ar declansa un razboi fratricid, din care ar cistiga numai dusmanii dintotdeauna ai Romaniei. Aceiasi care au provocat si asa zisa revolutie din ’89.

In luna mai 2005, la 60 de ani de la odiosul acord de la Yalta, presedintele Statelor Unite a afirmat ca „acordul de la Yalta a fost una din cele mai mari greseli ale istoriei” pentru ca „de dragul stabilitatii” marile puteri „au sacrificat libertatea natiunilor mici” din Europa Centrala si de Est, carora le-a fost impus comunismul. Nu au fost suficiente suferintele romanilor, timp de 45 de ani, de dominatie bolsevica, pentru ca atunci cind George Herbert Bush si Mihail Gorbaciov s’au inteles, tot de dragul stabilitatii (?), sa elibereze tarile satelit de sub tutela URSS, tot ei, intru bucuria dusmanilor Romaniei, au hotarit, la Malta, sa desfiinteze regimul Ceausescu. Este o datorie de onoare si o problema de constiinta pentru cei doi mari ai anului 1989, sa recunoasca, cel putin, dupa ce vor lua cunostinta de cele ce urmeaza, ca in Romania nu a fost o revolutie, nu a fost o lovitura de stat, ci a fost un veritabil atac terorist efectuat de KGB, CIA, AVO ungar si UDP iugoslav, pe fondul unei revolte populare, provocata tot de agenturile straine. In decembrie 1989 Romania a fost invadata de trupe sovietice, de teroristi – romani si unguri antrenati pentru lupte de gherila in Ungaria, de agenti speciali (rusi, unguri si iugoslavi), toti in colaborare cu teroristii autohtoni, reactivati din cei care au fost studenti si aspiranti la Moscova (colegii agentului KGB, Ion Iliescu).

Acum, la 21 de ani de la singerosul atac terorist din dec.’89, victimele – tinta ale celor care au acaparat puterea, cer sa li se faca dreptate, sa fie recunoscut si raspindit in lume, adevarul, iar infaptuitorii atacului terorist, indivizi si state sa ia masuri de indreptare, morala si materiala. Fostul presedinte al URSS, Mihail Gorbaciov, cel care a initiat atacul terorist ce a distrus din temelii Romania si a provocat pierderea a peste 1500 de vieti omenesti, trebuie sa recunoasca public, ca masura de reformare a sistemului comunist, in numele careia a creat imense pagube umane si materiale in sud-estul Europei, a fost o regretabila eroare politica de talie mondiala. Daca e nevoie, ii putem reaminti ca, in nov.2001, la Conferinta Internationala privind tranzitia si consolidarea democratiei, Ion Iliescu l-a felicitat pe Mihail Gorbaciov pentru „declansarea analizei critice de profunzime a sistemului comunist”. „Evolutiile peresstrikai si glasnosti-ului au demonstrat ca sistemul politic al totalitarismului comunist nu este reformabil. Sensul profund si ultimul tel ramine Europa Unita. Pacat ca Ceausescu, aflat la o si mai mare profunzime, nu poate auzi confirmarea sustinerilor lui. Pentru Romania, recunoasterea utopiei este insuficienta consolare, motiv pentru care se impune un proces la Tribunalul

International de la Haga care sa judece Revolutia (atacul terorist) din dec. ’89. Proces pe care il cer victimele atacului terorist precum si cei 62% din populatie care, miine, l-ar vota pe Ceausescu pe post de presedinte al tarii.

De ce atac terorist si nu revolutie:

Un raport al colonelului Gordievski (inainte de a fi arestat de KGB ca spion englez ) recomanda, printre altele, reactivarea agentilor mai vechi si mai noi ai Moscovei, din Romania. Urma ca ei sa pregateasca o succesiune de coloratura sovietica, in urma unei revolte populare sau a unui complot anti-Ceausescu, dirijat de sovietici. Se pare ca recomandarea colonelului Gordievski privind activarea retelelor KGB din Romania a reusit. In timpul revolutiei, ele au jucat un rol important, dat fiind ca Romania post comunista a fost impiedicata sa se indrepte spre tabara occidentala. Sa ne amintim ca in dimineata zilei de 23 dec. 89, in editia unica a , aparea urmatorul comunicat al lui Ion Iliescu : „Noi, romanii, nu dorim sa copiem modelul vecinilor nostri. Protestul nostru era indreptat impotriva lui Ceausescu, dar era in acelas timp (un semnal) favorabil mentinerii unei etici socialiste. Avem nevoie de diversitatea de opinie si de o ordine socialista. Iata, deci, ca Iliescu, a pornit la revolutie numai pentru schimbarea lui Ceausescu, nicidecum caderea comunismului.

Petre Roman, prim-ministrul acelor ani, a recunoscut ca in oct. 1990 i-a cerut sefului SIE, generalul Caraman, sa dispuna retragerea celor 26.000 de agenti sovietici sub acoperire, aflati in Romania din 1989, gazduiti si protejati de autoritatle romane. E de presupus ca cei 26.000 de agenti sovietici, printre care basarabeni vorbind perfect romaneste, au jucat, timp de un an, rolul unei imense armate secrete, de consolidare, prin toate metodele cunoscute din arsenalul clasic al KGB, a primului regim postcomunist din fostul Pact de la Varsovia readus pe orbita Moscovei. Cheia de bolta a acestei realinieri a fost Tratatul romano-sovietic, in primavara anului 1990, incheiat de Iliescu si Gorbaciov prin care, partea romana accepta, singura din Europa rasariteana, ca eventualele aliante prooccidentale de securitate ale tarii sa fie aprobate de Moscova. Curioasa faptura si acest Gorbaciov, cu numai citeva luni inainte declarase, cu voce tare, ca noul tip de relatii stabilite cu tarile socialiste il constituiau egalitatea in drepturi, suveranitatea si neamestecul in treburile interne, principii sustinute de Ceausescu pina si-a pierdut viata. Oare sa nu-si fi amintit Gorbaciov atuci cind l-a insarcinat pe Iliescu sa-l spulbere pe Ceausescu, ca „unele din declaratiile cu care (Ceausescu) voia sa obtina un marer efect. . . mergeau totusi in directia justa”. Si ca „nesfirsitele pretentii si capricii ale romanilor . . . contineau si un dram de ratiune”?, asa cum a recunoscut, ulterior, in cartea sa de memorii?.

Fostul general Victor Stanculescu a dezvaluit, in cartea sa „In sfirsit adevarul . . ” ca in dimineata de 23 dec.’89, cind Iliescu si echipa sa au venit la MapN de unde au luat legatura cu Moscova pentru a cere instructiuni, precum si faptul ca a fost insarcinat cu organizarea procesului Ceausestilor, in legatura cu care, Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu si Ion Iliescu i-au cerut sa’i suprime pe Elena si Nicolae Ceausescu. Stanculescu a mai aratat ca inclusiv in spatele sau, la MApN, a actionat un grup filorus care a urmarit crearea tuturor conditiilor pentru ca toata lumea sa fie convinsa ca Ceausestii trebuiau lichidati si ca decizia in acest sens a venit de pe doua fronturi care au lucrat combinat: din partea GRU (serviciul secret al armatei) si KGB (securitatea rusilor. („Ziua”/ 18 dec.’09).

Virgil Magureanu, intr’un interviu la BBC a spus: „A fost evident ca KGBul a organizat diversiunea impotriva fostului regim”. „Au existat teroristi straini, care au actionat cu complicitati din interior”. „Desigur scopul lor era de a crea deruta si de a duce la o deteriorare a situatiei si a echilibrului nostru intern de atunci. Dupa care, tot la comanda, ei au fost, de fiecare data, retrasi, in asa fel incit urme palpabile despre acest episod nu au ramas. Sau, aceste urme au fost sterse de catre anumiti complici din interior. Dar, repet, cred ca acest lucru nu s’ar fi putut face fara complicitati din interior. (R.L./22dec.2003).

Ultimul vice prim-ministru al comertului exterior si fost ministru de externe, Stefan Andrei, marele om politic al regimului asasinat, a declarat istoricilor-reporteri Vladimir Alexe si Victor Roncea, adevaruri cutremuratoare despre atacul terorist : Daca in 1989-1990, in Romania, se aflau circa 60.000 de agenti speciali rusi, unguri si iugoslavi, in toamna lui 1991 mai erau 29.000 de militari sovietici, care erau imbracati civil si se numeau „visautniki, (ofiteri spetznaz insarcinati cu operatiuni speciale)”. „In ’91 mai erau cam 29.000. Caraman i-a spus lui Roman si lui Magureanu. Cind au mers la Moscova, s’a discutat si despre retragerea lor de aici. Atunci rusii au spus: noi nu mai vrem sa fie Caraman la DIE (SIE). („Ziua” on line/ 19 dec.2008).

Colonel dr. Mircea Dogaru, presedintele fondator al Sindicatului Cadrelor militare disponibilizate, in retragere si in rezerva, doctor in istoria militara, face dezvaluiri din care, usor te poate duce gindul ca atacul terorist din dec.’89 s’a vrut un razboi impotriva Romaniei. Intr’un interviu intitulat „Rusia nu s’a destramat, ci s’a extins. Este peste tot, inclusiv in Romania”, istoricul militar arata ca: „Romania a fost atacata de fortele profesioniste ale statelor celor doua tratate. Nu au fost doar SPETZNAZ si OMON au fost si batalioane franco-germane care s’au antrenat la Debretzin. Deci a fost o lucrare generala . . . pentru a ajuta Rusia sa se preschimbe dar sa ramina un mare imperiu.. Noi am identificat agresorii, dar nu am putut sa ne batem pentru ca intre ei si noi erau masele mankurtizate.. (Iliescu chema masele in strada sa apere revolutia. n.m.) Mai mult, agresorul tragea lepadind unul dupa altul vestoane ba de securitate, ba de Armata, ba de militie, ba de mai stiu ce . . . „. „Am o singura intrebare: era nevoie sa se deplaseze masele de prosti la televiziune, care putea fi inchisa printr’o simpla apasare de buton in punctul de comanda?. Acolo unde au lipsit masele, adica gloatele, intre noi si adversari, cum a fost podul de la Slatina, acolo adversarul a fost facut tandari. Esaloanele venite dinspre Craiova au fost facute praf de TAB-urile armatei. Supravietuitorii care urlau „mama” in ruseste au fost dusi la spitalul de la Slatina, de unde au fost recuperati. In schimb, ofiterii nostri au dat, ani de zile, cu subsemnatul la ambasada sovietica: ?”.

Seful Directiei de Informatii a Armatei, din dec.’89, viceamiralul Stefan Dinu, dezvaluie faptul ca fusese avertizat asupra planurilor serviciilor secrete straine privind declansarea revoltei impotriva lui Ceausescu. „Contraamiralul sovietic, Terentiev, ne-a facut o ampla expunere despre reformele din URSS si alte tari socialiste, intrebindu-se la fiecare problema, retoric desigur, de ce in Romania aceste programe n’ar fi posibile?”. In mai 1989, omologul meu maghiar a tinut sa-mi precizeze ca „programele de reforma din Ungaria depasesc cu mult pe cele adoptate in URSS de Gorbaciov prin cunoscuta politica de perestroika si glasnosti. In sprijinul acestei afirmatii au fost subliniate o serie de proiecte dintre care mentionez: descentralizarea conducerii economice, incurajarea proprietatii private si libera initiativa a micilor intreprinzatori, liberalizarea preturilor, incurajarea cererii si ofertei pe piata interna, libertatea presei, dreptul de constituire de noi partide si organizatii politice ale caror programe nu contravin intereselor Ungariei etc.”. „I-am solicitat totodata parerea sa in legatura cu aparitia in Ungaria a unor lucrari care contestau sau puneau la indoiala apartenenta la Romania a unor parti din Transilvania. Rezum discutia noastra la doua afirmatii ale generalului maghiar: mai intii ca aceia care revendica teritorii din jurul granitelor ungare sunt foarte putini in tara sa si, in al doilea rind, dupa parerea sa, ori de cite ori Ungaria a pretins sau a incercat extinderea teritoriilor pe seama vecinilor a pierdut de fiecare data si mai mult, iar Ungaria nu poate risca si alte pierderi”. Stie si . . . Laszlo Tokes?

Aplicatii in jurul Romaniei: La nord-vest, in Ungaria, 6-8 iunie ’89, aplicatie comuna ungara, cehoslovaca si sovietiva. Intre 14-28 oct. trupele sovietice din Ungaria (Divizia 102 si Corpul 3 Armata sovietic, concomitent cu trupele din apararea antiaeriana, totalizind 13.000 militari, au organizat o aplicatie in raionul Budapesta-Tokay. Din directia nord-est, in URSS, de asemenea, aplicatii (4-17 oct. in Bucovina de Nord, in sudul Basarabiei, 2-4 nov. in raionul Balti). Apele Marii Negre au constituit de asemenea teatrul unor aplicatii navale: la sud-est de Insula Serpilor, la sud de Yalta, la vest de Suhumi si sud de Subla, in apele de est ale Bulgariei. Avertismentul iugoslav: „Nu stiu daca pe filiera iugoslava ne-a venit revolutia, stiu doar ca pe filiera iugoslava ne-au venit informatiile despre cum se va actiona pentru a provoca Revolutia”. „Prin luna oct. 1989, fostul meu omolog iugoslav, general-locotenent Giorgio Iovicic, l-a invitat pe atasatul militar roman la Belgrad, colonel Manea Dumitru, pentru a-i face o informare cu unele probleme de un deosebit interes pentru tara noastra”. Generalul iugoslav a solicitat sa se comunice la Bucuresti despre existenta unor planuri care vizau rasturnarea regimului politic din Romania. Sursela, Budapeste, Sofia, Moscova, de unde a aflat ca la o data foarte apropiata, in Romania urma sa aiba loc unele actiuni destabilizatoare. Se mentiona faptul ca vor fi organizate mai intii patrunderea unor grupuri de indivizi pregatiti spacial, care sub acoperirea de turisti veniti la neamuri sau prieteni, la momentul potrivit vor provoca tulburari si panica in rindul populatiei. Dupa care, se avea in vedere extinderea revoltelor in marile localitati din interiorul tarii. (Sa ne amintim de turistii sovietici , teroristii pregatiti in Ungaria pentru lupte de gherila urbana, agentii curieri ai miscarilor , din Ungaria, Cehoslovacia si RD Germana, zecile de mii de agenti mai noi si mai vechi ai Moscovei reactivati sub comanda lui Ion Iliescu, plus armatele din jurul granitelor, au transformat tara intr’un teatru de lupte, omoruri, fratricid, razbunari, sinucideri etc. in scopul slabirii capacitatii de aparare si, in consecinta, crearea conditiilor pentru dezmembrarea tarii.

Disidentul rus Pavel Stroilov a aratat, in urma consultarii arhivelor furate din Fundatia Gorbaciov, ca au existat planuri avansate franco-sovietice de creare a unei Confederatii Europene Socialiste. El a destainuit, intr’un interviu pentru Hotnews, ca revolutiile din 1989 au fost „planuite si inscenate de KGB, iar FSN a fost complet sub controlul sovieticilor. Un memorandum al Departamentului pentru Relatii Internationale al Comitetului Central al Partidului Comunist din URSS arata ca sovieticii stiau inca din februarie 1989 ca evenimentele de la Bucuresti vor fi unele singeroase. Fragmentul din memorandumul citat, publicat de Woodrow Wilson International Center for Scholars arata ca: „In Romania inca exista atmosfera opresiva a cultului lui Ceausescu. Straduindu-se sa izoleze tara de influenta noastra, acum incearca sa imbrace haina si indirect aduce argumente impotriva noastra. Unele eruptii de nemultumire sunt posibile in aceasta tara, insa nu este posibil ca ele sa se extinda in acest moment. Situatia se va schimba cel mai probabil odata cu plecarea lui Ceausescu, care ar putea fi insotita de evenimente dureroase”. (Si, totusi, evenimentele dureroase s’au petrecut dupa plecarea lui Ceausescu, sub Iliescu-KGB si Militaru-GRU care au savirsit oribile asasinate in masa, dupa cum vom vedea in continuare). O transcriere interesanta este cea a unei conversatii in care Gorbaciov recunoaste ca Iliescu este omul Moscovei, fata de liderul bulgar, Alexander Lilov, primul presedinte al Partidului Socialist Bulgar din 23 mai 1990. In cadrul acestei discutii, Lilov i se adreseaza lui Gorbaciov: „Pina la urma, Iliescu se descurca bine in Romania, in ceea ce ne priveste”. Gorbaciov ii raspunde: „Ssst! Nu vrem sa facem publica apropierea noastra de Iliescu. Cu alte cuvinte, da, se descurca bine, dar nu vrem sa se stie ca este apropiat Moscovei”. („Ziua pe Internet/ 29 sept. 2009). (Iata ca nici Gorbaciov nu vroia sa se stie ca asasinul Romaniei este apropiat lui). Cind credea ca totul a devenit istorie, in decembrie 2000, Gorbaciov, felicitindu-l pe Iliescu pentru neconstitutionalul mandat nr.3, a recidivat in a recunoaste implicarea totala in evenimentele din decembrie ’89 din Romania: „O mare stima si o enorma simpatie. L-am sustinut cu toate fortele in timpul acelor momente extrem de dificile din dec.’89 pe care le traiau cu totii la Bucuresti. Vorbeam des cu el la telefon si il sustineam”. Iar Iliescu, zilele trecute, spunea: „In decembrie ’89 Gorbaciov nici nu stia de existenta mea.

De ce evenimente dureroase dupa plecarea lui Ceausescu:

Dupa cum Mihail Gorbaciov stie prea bine, declansarea evenimentelor din decembrie ’89 a fost precedata de o invazie masiva de militari sovietici. Incepind cu 10 decembrie ’89, in Romania patrunde un numar fara precedent de „turisti” sovietici. Coloane intregi de automobile „Lada” cu cite patru barbati atletici, sunt semnalate la granita cu RSS Moldoveneasca, Bulgaria si Ungaria. Important de mentionat este faptul ca „turistii” sovietici au patruns in Romania fara pasapoarte ceea ce dovedeste o complicitate la nivel inalt, dar si existenta unui numar mare de tradatori. Conform unor statistici se estimeaza la 67.000 numarul invadatorilor sovietici intrati in tara in dec.’89. „Turistii” sovietici formau forta de soc „spetznaz”, constituita din operativi ai GRU (serviciul secret al armatei sovietice), care actionau in civil (visautniki). Totodata la granitele Romaniei se semnaleaza constituirea unor forte de invazie: La granita cu URSS, in zona Galati Braila s-a semnalat o forta de interventie sovietica alcatuita din trupe de comando ale „spetznaz”. La granita cu Bulgaria, la Ruse se semnaleaza o concentrare a unitatilor franceze GIGN. In timp ce la frontiera romano-ungara se aflau unitati vest-germane din cadrul cunoscutei forte CSG-9. De ris-plinsul lumii, cite forte mecanizate s’au concentrat pentru asasinarea unui batrin-bolnav care la prima huiduiala a multimii a parasit puterea.

Pastorul Laszlo Tokes este considerat astazi, scinteia care a provocat, in doar citeva zile, darimarea regimului dictatorial al lui Nicolae Ceausescu. Faptul ca el este, acum, vicepresedinte al Parlamentului European denota ca, in evenimentele din decembrie ’89 a fost un factor pozitiv pentru interesele maghiare si, poate, euroatlantice, dar pentru Romania, tara in care traieste, slujeste si al carei cetatean este, Tokes ramine un odios spion si tradator ce si-a minjit sutana cu singe. O prima dovada, dezvaluirile fostului adjunct al Securitatii Timis, Radu Tinu, potrivit caruia, ofiterii securitatii au descoperit, in zilele acelui fierbinte 89, la doi agenti ai Ungariei care paraseau Romania printr’un punct vamal, o chitanta de mina semnata de insusi Laszlo Tokes. Viitorul vicepresedinte al Parlamentului European scria cu mina lui ca a primit 20.000 de lei. Penibila situatie pentru Parlamentul European, dar si pentru slujitorul Domnlui care a vindut vieti omenesti. De la Bella Kun la Laszlo Tokes maghiarii urmaresc dezmembrarea Romaniei, in 1931 sub directivele lui Stalin, in 1989 sub indicatiile lui Gorbaciov. La 8 iulie 1989 are loc, la Bucuresti, intilnirea la nivel inalt a statelor membre ale Tratatului de la Varsovia, prilej cu care, intr’o intrevedere bilaterala, facilitata de Gorbaciov, conducerea ungara – Nyares Reszo, Nemeth Miklos si Gyula Horn, sustine ca Transilvania nu apartine Romaniei si ameninta ca va internationaliza problema maghiarilor din Romania. Astazi, Laszlo Tokes cere, la ONU, autonomie teritoriala si limba maghiara oficiala in Transilvania.

Generalul de brigada (rez) Aurel Rogojan, care,in 1989 era seful Cancelariei DSS, „omul din umbra” al lui Iulian Vlad, seful Departamentului Securitatii Statului, deescrie contextul international si eforturile revizioniste ale Ungariei. Potrivit generalului in rezerva, DSS a avut agenti in taberele de pregatire ale celor care urmau sa duca in Romania operatiuni de gherila urbana. Totodata securitatea a interceptat mai multi emisari care au realizat puncte de sprijin in localitati importante din Romania. Anterior, in dec. 1988, conducerea iugoslava l-a iritat pe Ceausescu punind in discutie problema Banatului. In august 1989, agenti de informatii ai Departamentului Securitatii Statului, infiltrati in cantonamentele speciale paramilitare din Ungaria, raporteaza primele date in legatura cu pregatirea unor formatiuni de lupta (gherila urbana) ale caror misiuni erau sa actioneze in Romania pentru crearea pretextelor unor evenimente in consens cu evolutiile din Polonia si Ungaria, iar ulterior si din Cehoslovacia, R.D. Germana si Bulgaria, convenite, pe de o parte, de Mihail Sergheevici Gorbaciov si George Herbert Bush si, pe de alta parte, de Francios Mitterand si Helmuth Kohl, avind si binecuvantarea Sanctitatii Sale, Ioan Paul al II-lea, Pontiful Vaticanului. Organizatia Romania Libera si UMRL au fost paravanul sub care AVO (acronimul Securitatii RP Ungara) au organizat formatiuni paramilitare pe care le-au instruit in tabara (cazarma militara) de la Bicske pentru „actiuni viitoare de gherila urbana in Romania”. Agenti curieri ai miscarilor „solidarnosc” din Polonia, „forumurilor civice” din Ungaria, Cehoslovacia si RD Germana sunt interceptati si anchetati, in plenitudinea indeplinirii misiunilor de racolare si fixare ce reveneau „revolutionarilor alesi pentru provocarea surprizelor strategice (politice) planificate”. Ei aveau sa recunoasca cine sunt, de unde au venit si cu ce scop, precum si gradul de indeplinire a misiunii lor. In toamna anului 1989, emisarii realizasera contacte si constituisera puncte de sprijin in Alba Iulia, Arad, Brasov, Bucuresti, Caransebes, Cisnadie, Cluj, Constanta, Craiova, Cugir, Iasi, Lugoj, Oradea, Satu Mare, Sibiu, Targu Mures, Timisoara . . . .Fiecare emisar actiona „multiplu de zece”, iar fiecare nou membru cauta alti zece. In Bucuresti s’au vizat recrutari, inclusiv din rindurile elevilor de liceu, cu care se realizau intilniri de instruire in parcuri. Unii parinti, ingrijorati, s’au adresat Biroului de Informatii, Sesizari si Reclamatii al Ministerului de Interne. In zilele de foc din dec.’89 am avut confirmarea deplina a misiunikor acelor emisari. Cele mai mai multe orase-tinta ale curieratului lor au fost cuprinse, in dupa amiaza zilei de 22 dec., de furia unor revolte, aparent ilogice, in care, initial, interlopi periculosi, terorizind unitatile de securitate si militie (din inalt ordin subordonate comandamentelor judetene militare de aparare, urmare a starii exceptionale instituite), s’au transformat ad-hoc in „revolutionari profesionisti”.. In sinteza, cind generalul Vlad a cerut sa fie informat despre situatia din tara, i-am raportat ca pe linia Timisoara-Resita-Caransebes-Alba Iulia (Cugir)-Sibiu-Brasov, Banatul si Transilvania sunt incercuite de focarele unor violente extreme ale caror tinte erau sedii ale Securitatii si Militiei, unele fiind atacate, incendiate, cu evidenta intentie ca ocupantii lor sa fie arsi de vii. Am mai mentionat ca, asa cum se prezinta situatia, Banatul si Transilvania par a fi izolate de restul tarii si i-am prezentat succint ce s’a comunicat din fiecare judet. S’a interesat daca sunt probleme la Targu Mures, in Harghita si Covasna. Acolo insa era o linste suspecta si se astepta ca, in urmatoarele doua zile, la Odorheiul Secuiesc si in alte localitati sa se dezlantuie evenimente de un tragism cutremurator . . . .”, incheie generalul de brigada (rez), Aurel Rogojan, edificatoarele dezvaluiri. Astazi, cu voia Sfintului Scaun (?), Laszlo Tokes cere la ONU, autonomie teritoriala. Preludiul la cantata „dezmambrarea Romaniei”??. Nu pot sa nu completez dezvaluirile generalului Rogojan cu aspecte privind relatiile romano iugoslave. „Putini dintre istoricii romani cunosc faptul ca in perioada regimurilor Dej si Ceausescu, Iosip Broz Tito a fost cel care s’a impus in fata celor doi sefi de stat romani, dar, din umbra, Iugoslavia, alaturi de alte state vecine, uneltea la destramarea Romaniei. Documentele cercetate pentru scrierea cartii „Istorie, geopolitica si spionaj in Balcanii de vest”, demonstreaza temeinic ca Tito, fostul presedinte al Iugoslaviei, a incercat, folosindu-se de serviciile secrete, sa rupa bucati din Romania”.

Ce faceau, in zilele fierbinti, complicii teroristilor, din interior.

Spune, cel care, la ordinul lui Gorbaciov, s’a instalat, chiar din 22 decembrie ’89, in locul lui Ceausescu. Acesta, in fata Comisiei Parlamentare pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, confirma ca el a fost cel care, imediat dupa fuga dictatorului, a preluat toate pirghiile puterii si in special organele de forta, armata, securitate, militie, pe care le-a manevrat si dirijat intru realizarea scopului final, distrugerea Romaniei: „Deci, am dat acest gir politic conducerii existente a armatei. Generalul Guse, din pacate, a ramas aici (in fostul sediu al CC al PCR) in noaptea de 22 si toata ziua de 23, cind lucrurile au devenit foarte dificile . . . Si, in seara de 23, cind ne-am adunat la Ministerul Apararii Nationale, am decis sa fie chemat Guse la MapN, sa-si ia treburile in mina” (inclusiv cadavrele trupelor USLA pe care le-ati chemat, ciuruit si lasat in strada cu placarda . n.m.). „In noaptea de 23 ne-am dat seama ca Guse este depasit. . . .a venit la mine, foarte agitat, foarte tulbure, sa-mi ceara sa ies la televiziune si sa cer populatiei Bucurestiului sa paraseasca strazile, sa se retraga toti in case si in intreprinderi. In conditiile acestea, de anarhie totala din oras, spunea el, armata nu poate sa faca ordine. Am cautat sa stau de vorba cu el, sa-i explic ca asta ar fi o mare gafa, o mare greseala politica. Revolutia a fost infaptuita de oameni care au iesit in strada; a veni cu o asemenea idee si cu motivatia ca armata sa faca ordine, ar fi un semnal ca armata vrea sa puna mina pe putere. In plus i-am spus: dumneata stai aici in sediul Ministerului Apararii Nationale. Eu circul prin oras, pentru ca circulam tot timpul, de la MapN la Televiziune si viceversa, intr’un TAB . . .Era atmosfera aceea de entuziasm general.` . . . Adica se vedea ca il parasisera nervii . . .De aceea , in ziua de 24 dupa amiaza, am luat decizia ca sa-l inlocuim . . .sa apelam la generalul Militaru”. Cu scuzele de rigoare, trebuie sa-i spun presedintelui de onoare ca minte ca un . . . mincinos. Nu pe 24 l-a inlocuit pe Guse cu Militaru; in seara de 22 dec. La TVR s-a anuntat ca generalul Nicolae Militaru este noul ministru al Apararii, iar acesta a trecut imediat la aplicarea principalului obiectiv al noii puteri: desfiintarea fizica a securitatii, dusmanul terorismului. Astfel, pe 23 decembrie ’89, principalii agenti sovietici, Militaru (GRU) si Ion Iliescu (KGB) au savirsit un asasinat in masa de o cruzime nemaiintilnita in tara noastra, asasinat care probeaza cu plus de evidenta, sustinerea tezei atacului terorist din dec.’89. Constantin Isac, un revolutionar care l-a arestat pe Ilie Ceausescu si care s’a aflat, in primele zile dupa fuga Ceusestilor, linga Iliescu, Roman, Voican Voiculescu, Victor Stanculescu, Dan Voinea si Mihai Chitac, atit la TVR, cit si la MAPN, a dezvaluit, in amanunt, odiosul asasinat savirsit in seara zilei de 23 dec.’89, de catre generalul Militaru, proaspat numit, anume, de Iliescu, ministru al Apararii. Citeva vehicole ARO blindate (ABI), pline cu uslasi condusi de colonelul Trosca (fost sef al statului major al Unitatii Speciale de Lupta Antiterorista – USLA) au fost chemate in fata sediului MapN, de insusi generalul Militaru, pentru a apara sediul ministerului de teroristi, pentru ca tot el, Militaru, sa ordone spulberarea ABI-urilor; ordinul de tragere fiind transmis tancurilor din fata ministerului de colonelul Safta (ulterior general) cu textul „NIMICITI PRIN FOC SI CALCARE CU SENILE” Ferocitatea asasinilor Iliescu si Militaru depaseste orice imaginatie:Dupa ce militarii din ABI-uri au fost ciuruiti de mitralierele de pe tancuri, cadavrele acestora au fost tinute, in strada, timp de sase zile, cu pancarde pe care scria TERORISTI., pentru ca trecatorii sa le scuipe sa le arda cu tigara, ori sa urineze pe ele. Capul colonelului Trosca, despartit de trup, a fost asezat in batjocura, cu o tigara in gura, infipt pe osia unui ABI rasturnat. Diversiunea Trosca a fost o cruda razbunare, pentru ca Trosca a fost ofiterul de contrainformatii care in anii ’80 l-a depistat pe generalul Nicolae Militaru (pus in functia de ministru) drept colaborator al fostului KGB, motiv pentru care Ceausescu l-a trecut pe linie moarta.SAPTE MORTI, 11 ORFANI, NICI O ANCHETA. Generalul Militaru ordonase expres ca blindatele usoare ale USLA sa fie conduse, personal, de colonelul Trosca, pe motiv ca trebuiau eliminati „teroristii” care trageau de la restaurantul Orizont spre sediul MapN. Unsprezece tineri care traiesc cu stigmatul „fiu de terorist” si carora trebuie sa li se schimbe oprobriul in onoare: fiu de erou. Iar asasinul, teroristul nr.1, dupa peste 20 de ani, la intrebarea ziarului Vremia Novostei „cine a tras” raspunde, parca, dupa alta lume: „Este, inca, o enigma. Cred ca a fost vorba de o structura pregatita inca de Ceausescu pentru vremuri tulburi, pentru luptele de gherila in conditii urbane in cazul ca tara ar fi fost ocupata”. Iar vorbeste de fringhie in casa spinzuratului.

Inca o proba de terorism, nu revolutie: In seara zilei de 21 decembrie ’89, generalul Vlad, fiind chemat la sediul CC, a asigurat preluarea rapoartelor operative telefonice ale sefilor unitatilor judetene (municipale si orasenesti, unde existau structuri locale) ale DSS, transmise la cabinetul sefului departamentului. Invariabil, la apelurile „suntem atacati, ne dau foc, ce facem?”, raspunsul era standard: „solicitati sprijin comandamentului judetean de aparare!”. Seful securitatii judetului Sibiu, locotenent-colonel inginer Theodor Petrisor, primind aceasta solutie, mi-a spus sa astept un moment si sa ascult. A deschis probabil fereastra si a orientat receptorul telefonului spre exterior. Am auzit un tir infernal, suieraturi si rapait de gloante, cum numai in filmele de razboi auzisem. „Cine trage?’, l-am intrebat. „Cei la care ne trimiteti sa ne apere”, a fost raspunsul. Orice om de bun simt, aflind toate acestea, se lamureste ca revolutia lui Iliescu a fost, in fapt, actiunea de distrugere prin foc si calcare cu senile a securistilor, acei slujbasi ai puterii instriti si platiti sa apere tara de teroristii sovietici si de hienele vecine gata sa muste din trupul tarii. Dar, asa cum a spus si Virgil Magureanu, complotistul din echipa lui Iliescu, totul s’a desfasurat numai cu complicitati din interior.

La Iasi, da, revolutie. De catifea. Trupele sovietice oprite la Prut..

Iasi, 22 decembrie 1989. In biroul comandantului de divizie, colonelul I.C., suna telefonul. Este invitat in cladirea unde reprezentantii miilor de ieseni iesiti in strada preluasera puterea de la autoritatile locale. Ajuns la imobilul inconjurat de manifestanti, in timp ce o voce striga „armata e cu noi”, a fost rugat sa vorbeasca multimii. Colonelul a fost privit de manifestanti cu speranta. Le-a vorbit calm.. Militarii fac parte din popor. Multimea a scandat: „Ar-mata e cu noi”. A zarit oameni plingind. La Bucuresti, conform TVR, Nicolae Ceausescu mai era seful statului. Atunci au intrat pe usa doi ofiteri, dotati cu pistoale si masti contra gazelor.”Ma aresteaza, si-a zis colonelul, pentru ca am pactizat cu demonstrantii”. S’a inselat. I-au raportat ca o coloana de manifestanti se indreapta spre comandamentul local al Securitatii. A intuit pericolul si a dat ordine precise. Cind revolutionarii au ajuns acolo, au observat cu uimire, ca infanteristii preluasera paza institutiei.. S’a cerut eliberarea tuturor celor aflati in arest… Li s’a dat drumul imediat. Demonstrantii au vrut sa’i vada pe securisti. Si au acceptat sugestia de a forma un grup de reprezentanti. Acestora li s’a aratat sala unde erau adunati, dezarmati si sub paza militara, ofiterii si suofiterii de securitate gasiti in unitate. Revolutionarii au vazut si locurile unde santinelele armatei pazeau rastelele cu armele cadrelor de securitate si documentele secrete. Revendicarile multimii erau indeplinite. NU S’A TRAS NICI UN FOC DE ARMA. Cu luciditate a fost evitata o baie de singe. („Ziua” pe internet/16 dec.2009).Ziarul Ziua continua: In Capitala, dupa euforia initiala a populatiei, eliberata de dictatura, au urmat zile si nopti de confuzie, cu civili si militari, toti romani, impuscati cu cinism in cap. La televiziune se cerea chemarea unor trupe straine, specializate in „lichidarea teroristilor”, tocmai cind granicerii il informasera si pe comandantul diviziei din Iasi despre deplasarea unor coloane militare sovietice spre podurile de trecere peste Prut. Iata de ce colonelul I.C. nu a fost surprins de invitarea sa la Ungheni, de catre omologul sau sovietic. Acesta l-a intrebat care este soarta comunistilor romani. Apoi i-a declarat ca are mandat sa intre cu trupele sale in Romania, daca i se solicita ajutorul. Colonelul surise amar: „Asa ati procedat si in Cehoslovacia, in 1968”. Sovieticul raspunse dur: „Stiti ca nu veti rezista aici, cu fortele proprii, mai mult de 90 de minute. De ce nu ne lasati calea libera?”. Romanul s’a ridicat in picioare si a replicat senin: „Si ce o sa faceti dupa ce ne striviti pe noi, la frontiera? O sa treceti cu tancurile voastre peste sutele de mii de ieseni, iesiti in strada pentru libertate?. Cind a revenit in biroul sau i s’a raportat ordinul sosit de la Bucuresti. Armata romana nu are nevoie de „sprijinul” trupelor sovietice – specificase clar generalul Stefan Gusa, seful Marelui Stat Major. Se confirma astfel masura luata anterior, telefonic, de catre generalul Petre Geanta, seful de stat major al trupelor de graniceri: NU TRECE NIMENI PESTE VOI!. Slava tie, oras erou. Traiesc mindria ca sunt fiu de moldovean.

Atrocitatile impotriva fortelor de securitate si ordine si in special impotriva detinatorilor de secrete privind uzurpatorii, continua.

Incepind cu 22 dec.’89, activitatea teroristilor s’a axat, in principal, pe suprimarea celor ce le stiau trecutul, a organelor de securitate si ordine, pentru ca apoi sa se transforme intr’o permanenta vinatoare si deconspirare a securistilor si colaboratorilor lor. S’a inoculat in mintea poporului conceptia ca vinovati pentru tot ce a fost inainte au fost securitatea si militia, adica tocmai acele organe care au asigurat apararea integritatii statului, a avutiei nationale si a ordinei publice. Totul a disparut odata cu disparitia acestor organe. Sa vedem ce a urmat zilei de 22, iesirea din adincuri a teroristului sef.

– In zilele atacului terorist au fost ucisi generalul Constantin Nuta, adjunct al ministrului de interne si seful Inspectoratului General al Militiei (IGM), si sdjunctul IGM, general Velicu Mihalea. Nuta era un militar cu experienta si fost sef al contrainformatiilor militare, calitate in care cunostea numeroase dedesubturi ale racolarilor facute de serviciile straine de spionaj. Dati in urmarire, cei doi generali sunt arestati la Deva si urcati intr’un elicopter pentru a fi dusi la Bucuresti. Insa, in mod ciudat, elicopterul este doborit cu arme de foc si toti cei aflati la bord isi pierd viata.

– Nicolae si Elena Ceausescu sunt judecati si executati pe data de 25 dec.’89, la Targoviste. Opt ani i-au trebuit Ministerului Apararii Nationale pentru a elibera certificatele medicale de constatare a decesului, intrucit documentele au fost semnate de Vladimir Belis, directorul Institutului National de Medicina Legala, la ordinul lui Stanculescu, fara sa fi vazut cadavrele. Ceausestii au fost torturati, dupa cum a declarat Cerasela Birjac, garda de corp a lui Gelu Voican Voiculescu, martor la inmormintarea dictatorilor: „Cei doi au fost torturati inainte de a muri. Vroiau sa afle numele de conturi”. „Picioarele lui erau negre si pareau rupte. Elena, foarte frumoasa, in ciuda ranii de pe partea stinga a capului. Piciorul drept scos din articulatie, fiind intors nefiresc. Nu a reusit sa-i puna decit un pantof”. „Am bagat in el sase gloante si s’a blocat arma. Ionel a descarcat in el tot incarcatorul, iar Gheorghiu a tras si el tot sase sapte gloante. Ceausescu s’a ridicat pe zid cam un metru cind l-a prins Ionel in rafala. A cazut ca un sac de cartofi. Ea a cazut pe o parte si facea niste gesturi macabre. Avea gauri imense in ea si se zbatea.. Eram la 15-20 de centimetri. Am schimbat incarcatorul si i-am tras 30 de cartuse in cap.Eram plin de creier si de oase”, si-a incheiat eroica poveste bravul ostas al armatei romane, plutonierul major (azi, probabil, ofiter) Dorin Carlan, cel care s-a amuzat auzind, la sfirsitul procesului de o ora si jumatate, sentinta: „Cu recurs in zece zile.Sentinta se duce la indeplinire imediat”.

– Pe 28 dec., generalul Marin Ceausescu, fratele dictatorului, este gasit mort la Viena. El indeplinea functia de sef al Reprezentantei Comerciale a Romaniei, considerata sediul spionajului romanesc in Europa Occidentala. Marin Ceausescu a fost gasit spinzurat la subsolul cladirii care gazduia Agentia Economica din Austria. Decedatul ar fi avut acces direct la conturile familiei Ceausescu din strainatate.

– Genaralul Dumitru Puiu era comandantul Aeroportului Otopeni si a fost martor al carnagiului din zona aeroportului. Puiu a disparut dupa ce a anuntat in direct la televiziune, in seara zilei de 24 decembrie ’89, ca detine filme cu ce s’a intimplat la Otopeni, cu o zi in urma. Este internat la spitalul de nebuni din Timisoara unde isi gaseste sfirsitul in conditii ramase neelucidate, la inceputul aceluias an 1990.colegii lui au declarat ulterior, ca ultimele lui cuvinte au fost:”Salvati-ma,astia vor sa ma omoare”

– Presedintele completului de judecata al sotilor Ceausescu, generalul Gica Popa, a intrat, pe 1 martie 1990, in biroul 122 de la Ministerul de Justitie. Se aude un zgomot puternic, iar Popa este gasit intr’o balta de singe. Inca traia. A fost transportat la Spitalul Militar Central, dar aici si-a gasit sfirsitul.

– Nicolae Giosan, fostl ministru al agriculturii, moare la inceputul lunii august 1990 in penitenciarul Jilava, dupa ce ii este administrata o injectie „ciudata”. Ministrul era o somitate in agronomia romaneasca si un apropiat al cuplului Ceausescu.

– Generalul Emil Macri, seful Directiei a II-a a Securitatii, era un specialist in inabusirea revoltelor. A participat la reprimarea rascoalei minerilor din Valea Jiului, in 1977, dar si la evenimentele de la Brasov, 1987. Dupa revolutie a fost arestat si inchis, fiind anchetat in dosarul Timisoara. Procesul sau nu a apucat sa se termine deoarece Macri a murit in inchisoare, in aprilie 1991. Coincidenta face ca aceasta moarte sa fie una extrem de oportuna, avind in vedere faptul ca Emil Macri, un personaj din camarila dictatoriala, nu a mai apucat sa depuna marturie in dosarul evenimentelor din dec.89.

– Colonelul Petre Moraru, loctiitorul sefului Inspectoratului General al Militiei, a fost cel care a asigurat transportul celor 41 de cadavre de la Timisoara la crematoriul „Cenusa” din Bucuresti. Condamnat la 15 ani de inchisoare, acesta se spinzura in inchisoare, in anul 1991, nesuportind regimul de detentie. De cercetat istoria acestor cadavre caci se spune ca ar fi fost agenti maghiari proveniti din centrele de antrenament pentru lupte de gherila, recunoscuti de securistii infiltrati in acele centre, si lichidati in timp ce isi faceau datoria fata de statul maghiar. Acestor teroristi li s’ar fi ridicat un monument in tara vecina si prietena.

– Nicolae Doicaru, fost sef al Securitatii Constanta, a murit in mod misterios in timpul unei vinatori in 1992. In ciuda faptului ca toti participantii foloseau alice, el este lovit de un glont care il reduce la tacere. Nicolae Doicare facea parte din anturajul lui Nicolae Ceausescu.

– In noaptea de 22 decembrie, la sediul CC isi face aparitia comandantul USLA, Gheorghe Ardeleanu, pe numele real Moise Bula. El pune la dispozitia Armatei trupele speciale de interventie. Incidentul in care este ucis colonelul Trosca si colegii sai, in fata Ministerului Apararii, la comanda generalului Militaru, demonstreaza cu prisosinta ca PROFESIONISTII ANTITERO ERAU VIZATI SA POZEZE IN POSTURA DE TERORISTI. Inginerul Constantin Isac, apropiat al familiei Ardeleanu, ne relateaza: „La sase luni dupa evenimetele din dec.’89, colonelul Ardeleanu a fost indepartat de la conducerea USLA. Era normal pentru ca activase ca sef de contraspionaj pe Europa si avea baza de date cu spionii europeni. . . . S’a retras in satul Petrani, linga Oradea, unde avea sa-si gaseasca sfirsitul in iunie 1993, oficial intoxicat cu insecticid in timp ce stropea cartofii din gradina”.

– Colonelul in rezerva Vasile Malutan, pilotul elicopterului cu care cei doi dictatori paraseau sediul Comitetului Central, s’a stins din viata in luna mai 1995, a doua zi dupa ce a afirmat in fata Comisiei parlamentare pentru cercetarea evenimentelor din dec.’89 ca Ceausescu plecase din CC si a avut in elicopter, tot timpul asupra sa o valiza plina cu documente.

– Senatorul taranist Serban Sandulescu, autorul cartii „Decembrie ’89 – Lovitura de stat a confiscat revolutia romana” si membru in Comisia senatoriala „Decembrie 1989”, a murit, in conditii misterioase, la sfirsitul anului 2000.

– Tot suspect a murit si jurnalistul Alexandru Sanc, autorul cartii „KGB-ul si revolutia romana”, dupa un cancer galopant.

Si, astfel de tragisme traite de romanii care si-au iubit tara, sunt de ordinul miilor, poate, a zecilor de mii, datoria noastra, a celor care nu mai au ce pierde, este sa trezim marile puteri din expectativa si sa cerem, in numele „drepturilor fundamentale ale omului”, adevarul despre evenimentele din decembrie 1989, evenimente care au distrus, din temelii, Romania, au provocat moartea a peste 1500 de oameni si au ucis speranta, increderea in autoritati si viitorul a cel putin trei generatii, al caror nivel de trai va fi grav afectat de faptul ca de 21 de ani, romanii maninca pe datorie. Nu este ingaduit a se privi cu indiferenta situatia alarmanta a generatiilor de miine, copiii de azi care traiesc, unul din trei (33%) SUB PRAGUL SARACIEI. Mortalitatea infantila, pe primul loc in Uniunea Europeana. La fel nivelul de trai.

Ultimul conducator al URSS, Mihail Gorbaciov, are datoria sa recunoasca dezastrul produs Romaniei, dezstru care nu poate fi evidentiat decit in cadrul unui proces la Tribunalul International de la HAGA.. Una din motivatiile acestui proces este impactul atacului terorist asupra poporului roman, care, in proportie de 62% l-ar vota pe Ceausescu presedinte. Numai un tribunal international poate stabili daca distrugerea Romaniei a fost consecinta ambitiei absurde a lui Gorbaciov de a-i baga pe git lui Ceausescu utopicele idei ale reformarii comunismului, sau ambitiei criminale de a-l umili si pedepsi pe dictatorul roman pentru repetatele cazuri cind acesta il infrunta si il contrazicea, uneori, pe buna dreptate. Oricare ar fi motivatia, adevarul este ca URSS, KGB-ul au exercitat asupra Romaniei o invazie cu forte armate proprii unui razboi de ocupatie. Poate este exagerat spus, dar fortele armate puse in miscare nu justifica n ecesitatea de a schimba un conducator, si URSS erau cel mai putin indreptatite sa procedeze astfel cu un conducator comunist..Foarte grav si cinic apare gestul lui Gorbaciov, care cu citeva zile inainte, la 4 decembrie 1989, s’a semnat acea declaratie a tarilor din Tratatul de la Varsovia, fara Romania, prin care se condamna interventia in Cehoslovacia din 1968. Fara Romania, intrucit, cind Gorbaciov a comunicat ca se va semna o declaratie de condamnare a interventiei din 1968, Ceausescu a spus: , la care Gorbaciov: . Generalul Constantin Olteanu, secretar al CC cu probleme internationale, care a participat, alaturi de Ceausescu, la intilnirea de la Moscova din 4 dec.’89, continua povestirea : Ceausescu a continuat cu propunerile. . Gorbaciov, ca sa raspunda ceva, zice . Gorbaciov s-a blocat, a zis ca trebuie sa discute cu fiecare si a cerut o pauza. Ceausescu n-a iesit in pauza. In aceasta pauza, Egon Krentz, secretar-general al Germaniei a venit si la Ceausescu. etc. La plecare a spus asa: E bine de aflat la cine s’a referit Krentz ca nu va mai fi. Poate, chiar la el, caci dupa pauza, nemtii au spus ca nu sunt de acord sa se retraga trupele sovietice . . . Este adevarat ca Ceausescu nu a fost un intelept, dar istetimea nativa l-a ajutat sa iasa invingator in mai toate disputele cu omologul sau sovietic, pe care il considera egalul si nu superiorul sau.. Mai ales ca masurile preconizate de Gorbaciov, privind intregul lagar socialist (reformarea si liberalizarea comunismului), s’au dovedit greseli istorice cu costuri, umane si materiale, imense. Cind i s’a acordat premiul Nobel pentru pace, nu cred ca s’a stiut ca in timp ce propovaduia libertatea popoarelor de a-si alege, singure, linia politica, egalitatea in drepturi si neamestec in treburile interne ale altor state si condamna interventia armata in Cehoslovacia din 1968, Gorbaciov trimetea armata sovietica sa ocupe Romania..Si ar fi ocupat-o daca Generalul Stefan Gusa, generalul Petre Geanta si colonelel I.C. de la Iasi nu ar fi comandat infanteristilor si granicerilor „Nimeni nu trece peste voi”.

Speram si dorim ca actualii conducatori ai Federatiei Ruse, ai Statelor Unite ale Americii si ai tarilor din Uniunea Europeana, ca, in cazul ca vor aprecia drept juste cele semnalate in prezenta scrisoare, sa-si asume raspunderea pentru masurile neloiale si nelegitime luate de tarile lor impotriva Romaniei, din decembrie ’89, nevindecate pina in ziua de azi, cu rugamintea de a coopera la eforturile de scoatere a tarii din marasmul in care se afla de 21 de ani. Apelam, de asemenea, la Sfintia Sa Parintele Bisericii Catolice, de a face cele trebuincioase vindecarii spirituale si morale a credinciosilor romani care au comis pacatul de fratricid, impinsi la acest pacat de interese globale, poate, necesare, incuviintate si de Vatican. Adresam Sfintului Parinte, rugamintea de a ridica la cer rugaciuni pentru sufletele celor ucisi in decembrie ’89 si iunie 2000.

Asigur pe cei ce ma vor acuza de intentia de a rascoli trecutul, sau de a incita la razbunare si noi violente, ca nu acesta este scopul scrisorii de fata. Aceasta culegere de adevaruri si realitati, extrase din presa romaneasca, are menirea de a informa, pina la cele mai inalte nivele, situatia dezastroasa in care se gaseste Romania, nu din vina fostei conduceri, nu din vina actualei conduceri, ci numai din vina vecinilor interesati in dezmembrarea Romaniei si insusirea de halci din trupul tarii.

Sfatul dat, cindva, de Mao lui Ceausescu: „Focul de acasa il stingi cu vecinii, nu cu prietenii de departe”, nu a fost de folos Romaniei care a invatat, din experienta, ca decit asa vecini, mai bine in pustiu.

Multumesc cititorilor pentru interesul de a afla adevarul si le urez, sanatate si impliniri.

Gheorghe Tanasescu, cetatean roman si american. 3 decembrie 2010

Nota. Materialul a fost difuzat la: Presedintia Romaniei, CSAT, prim ministru, ambasadele tarilor din Uniunea Europeana, Ambasada Federatiei Ruse, Ambasada SUA, Nuntiul Apostolic – Vatican.

 

Generalul IULIAN VLAD a dat ordin să se deschidă…

 

 

Pe www.ioncoja.ro am publicat mai multe texte în care am examinat ipoteza că planul pus la cale de autorii loviturii de stat din decembrie 1989 prevedea ca soții Ceaușescu să fie lichidați prin linșaj. Se pare că această soluție nu a fost agreată de toți participanții la complot. Linșajul a fost dejucat de Victor Stănculescu care a chemat vestitul elicopter prin care cei doi au fost „sustrași” din scenariul imaginat de Sergiu Nicolaescu &  comp. Se pare că și Ion Iliescu agrease acest sfârșit de carieră pentru cei care fuseseră o vreme un fel de părinți adoptivi ai orfanului Ilici Iliescu.

Trebuie lămurit de ce soluția linșajului putea fi agreată! Agreată, nota bene!, de niște indivizi fără scrupule, cum s-au dovedit „emanații” revoluției, indivizi care nu s-au dat în lături să introducă în scenariul lor și moartea a sute, a mii de oameni nevinovați!

Desigur, nemernicii și-au pus și problema răspunderii: Cum să-i omoare pe cei doi Ceaușescu fără ca ei să fie trași la răspundere? Simplu, și-a zis Sergiu Nicolaescu, individul pe care psihiatrii români nu l-au diagnosticat cât era de nebun nici măcar după ce a dat colțul! „Îi dăm pe mâna mulțimii!”, o fi zis psihopatul la întâlnirile de taină ale complotiștilor.  O mulțime care să calce în picioare cuplul prezidențial, producându-se astfel o crimă colectivă, la care să participe zeci de „revoluționari”, iar justiția să nu poată identifica persoana care a cauzat, prin lovitura sa de picior, pumn sau bâtă, moartea celor doi bătrânei. Mai ales că acea mulțime, după ce-și juca rolul, urma să se împrăștie!… Prinde orbul, scoate-i ochii!…

Esențială în acest sens este declarația domnului AUREL DAVID, aghiotant al lui Nicolae Ceaușescu, care în ziua de 22 decembie, împreună cu alți doi colegi, l-a însoțit pe Ceaușescu pe terasa clădirii CC, dar nu a mai încăput în elicopter, așa că a rămas pe terasă. Citez așadar din textul intitulat O situație limită din viața unui ofițer din fosta Direcție a V-a, apărut în volumul Adevăruri Incomode, editura Semne, 2013, p.111-121:

 

      „În 22 decembrie 1989, la ora 12,09, sub presiunea mulțimii de oameni adunați în Piața Palatului pentru răsturnarea regimului politic, decola spre necunoscut, de pe terasa Comitetului Central al partidului, într-o atmosferă ajunsă la paroxism, elicopterul în care se afla președintele țării, Nicolae Ceaușescu. Alături de acesta erau soția sa, Elena, doi demnitari de partid și de stat, precum și doi ofițeri din garda prezidențială aflați în misiune de securitate și gardă.

      Decolarea respectivă, intrată în istorie, s-a efectuat sub amenințarea directă a capturării președintelui țării de către un grup de manifestanți, unii înarmați cu diferite obiecte contondente bine și din timp meșteșugite, iar alții cu pistoale mitralieră cu pat rabatabil. Acest grup, care ajunsese pe terasa respectivă cu câteva clipe înainte de decolarea elicopterului, a fost pe punctul de a-l captura pe președintele țării și, după expresia unor manifestanți violenți, de a-l judeca „pe loc”, într-o manieră medievală.

     (…) În momentele care au urmat, viața mea a intrat într-o situație limită, fiind dezarmat cu violență și agresat fizic de către unii manifestanți înfierbîntați care m-au acuzat, sub amenințarea cu aruncarea de pe terasă, că eram vinovat pentru faptul că „tiranul” scăpase de judecata poporului. (p.111)

     (…) Alături de o femeie care se afla în grupul de manifestanți, acel copil mă apărase cu corpul său de urgia războinică a unor „bruneți” care au început să-și verse furia pe mine, pentru că nu i-am lăsat să-l facă pe Ceaușescu „carne de mici”.(p.112-113)”

Sublinierile îmi aparțin.

„Bruneții” erau țigani, din categoria lumpenilor. Țiganii au avut un rol foarte activ în „revoluția” impropriu numită „română”! Nu se potrivește nici numele de revoluție, nici calificativulromână. Denumirea corectă este diversiune criminală anti-română!

Am avut ocazia să stau de vorbă cu domnul (actual) profesor AUREL DAVID. A fost categoric în a-mi confirma înțelesul celor relatate de domnia sa în „Vitralii”: dacă nu erau salvați de elicopter, soții Ceaușescu ar fi fost linșați în clădirea CC-ului. Cu această intenție au urcat după Ceaușescu grupul de revoluționari „bruneți”!

Problema care se pune este simplă: cum au intrat aceștia în clădirea Comitetului Central, clădirea cea mai bine securizată din toată România?

Pentru a afla răspunsul la această întrebare-cheie nu am nevoie de nicio mărturie, de niciun document: am fost martor al momentului când mulțimea a intrat în clădirea Comitetului Central. Și depun mărturie pentru istorie – sic!, mărturie pe care au confirmat-o și alții care au fost de față: nu a existat nicio presiune din partea mulțimii adunate în piața din fața CC-ului.Lumea păstra un fel de distanță față de clădire, de câțiva metri. La un moment dat ne-am pomenit că poarta dinspre strada Onești, fostă Wilson, se deschide! Ca prin farmec! Repet: fără ca în piață să se producă cel mai mic gest de violență din partea celor prezenți.

Un episod pe care am uitat să-l evoc în precedentele mele relatări, și care lipsește din „desfășurătorul” oficializat de istoriografi: a mai existat un elicopter în dimineața aceea. Pe la ora 11 a zburat deasupra mulțimii și a împrăștiat fluturași care ne chemau la vigilență, să nu dăm crezare diversiunii aflate în plină dsfășurare. Un apel de susținere a regimului. Ultimul!… Poate că nu este prea târziu să aflăm detalii despre această acțiune: cine era pilotul, cine a făcut textul, cine și unde l-a multiplicat. Există vreun motiv serios pentru care emanații revoluției să treacă sub tăcere acest episod?

Mă întorc la elicopterul celălalt, celebrul! Dacă ar fi întârziat numai cu un minut, bruneții năimiți de Iliescu & comp. ar fi pus mâna pe Ceaușescu. Sau, dacă ușa CC-ului s-ar fi deschis cu un minut mai devreme, Ceaușescu n-ar mai fi avut timp să ajungă pe terasă… Mă întreb: prin faptul că a chemat elicopterul, Victor Stănculescu s-a abătut de la scenariul proiectat? Oare venirea elicopterului a grăbit deschiderea ușii de la CC, fără ca cei dinlăuntru să mai aștepte crearea unei busculade, a unui atac al celor din piață asupra clădirii?!

Ani de zile m-am întrebat, public, cine a ordonat deschiderea ușii! Logic, această decizie n-o putea da decât generalul Iulian Vlad. Securitatea era răspunzătoare de apărarea lui Ceaușescu în interiorul clădirii.

Azi am aflat că într-adevăr generalul Vlad a dat acest ordin. Într-un interviu publicat în ultimul număr din „Adevărul weekend” domnul general recunoaște că domnia sa a dat ordinul care a declanșat sfârșitul.

Pe domnul general Iulian Vlad l-am cunoscut în urmă cu vreo trei-patru ani. Am motive să apreciez că ne-am plăcut și simpatizat de la primul schimb de impresii, de cuvinte… De aceea mi-a părut rău să aflu, azi, că domnia sa a dat ordinul pe care l-am incriminat de nenumărate ori! Și mai ales îmi pare rău că explicația domniei sale nu intră în concordanță cu cele văzute de mine în acea zi fatală! Reproduc fragmentul care ne interesează:

General Vlad – Aveam două variante de luat în calcul: ori retrag oamenii în cazărmi, ori îi las în dispozitiv și opun rezistență. Puteam să aleg a doua variantă? Nu! Așa că am trimis oamenii în cazărmi. Toate forțele din exterior!

Reporter – S-au retras și oamenii pe care îi aveați în sediul CC?

General Vlad – Nu, ei au rămas acolo până când Ceaușescu s-a dus cu liftul pe platformă și a plecat cu elicopterul spre …moarte. (…) Am dat ordin să deschidă ușile sediului CC. Veniseră unii demonstranți cu sisteme pe care credeau că le pot folosi la deschiderea ușilor. Nu s-a forțat nicio ușă, nu s-a spart niciun geam. Oamenii au intrat în sediu fără să se spargă un geam. Au intrat buluc. Așa cum intră mulțimea.

Este ușor de constatat că relatarea domnului general intră în contradicție cu relatarea domnului Aurel David. După părerea mea, domnul general știe ce ordine a dat, dar nu știe tot ce s-a întâmplat. Și mi-ar plăcea să se confirme bănuiala mea, exprimată în urmă cu vreo doi ani, bănuiala că grupul care era cât pe ce să pună mâna pe Ceaușescu se afla deja în clădirea CC-ului când s-a dat ordinul de a se deschide ușa acestuia. Așa s-ar explica cum de au ajuns așa de repede pe terasă și cum se face că „bruneții” erau deja înarmați! Doar n-o să-mi închipui că demonstranții, de cum pășeau în clădirea CC-ului, primeau o armă automată!

Mi-aduc destul de bine aminte: întâi a apărut elicopterul, a făcut câteva manevre deasupra CC-ului înainte de a ateriza și cam în aceleași clipe s-a deschis și ușa. Cei care au intrat primii nu prea ar fi avut timp să ajungă pe terasă, mai ales că nu cunoșteau clădirea!

Ba ar mai fi ceva: venirea elicopterului și aterizarea acestuia nu putea fi văzută de cei care stăteau masați în strada Onești, în fața ușii care s-a deschis la ordinul domnului general! Deci cei care au intrat în primele minute nu aveau de unde să știe că fuge Ceaușescu cu elicopterul!

Este clar vorba de o diversiune, de o trădare. Dar această trădare se putea produce fără ca domnul general să știe!… Așa sper eu, cel puțin!…

18 decembrie 2015

Ion COJA

 

 

Cele cinci porunci rămase de la PETRE ȚUȚEA

Cele cinci porunci ale crezului naționalist

 

Într-o plimbare filosofică pe Calea Victoriei, discuția alunecând ușor spre subiectul care pasiona întreaga suflare interbelică – viitorul României, Petre Țuțea o fost întrebat de Nae Ionescu “Care trebuie să fie însuşirile unui adevărat cetăţean român?” Răspunsul lui Petre Ţuţea a fost prompt.

Românul chemat să facă istorie, românul la care merita să se gândească orice voitor de bine pentru Neamul românesc, românul care putea să dea substanță și organicitate oricărui „proiect de Țară” românesc, acel român ideal trebuia

1. Să fie creştin, conştiinţa religioasă fiind definitorie pentru om;
2. Să fie dispus a-şi da viaţa pentru România fără regret;
3. Să nu înşele pe nimeni;
4. Să nu necinstească nicio fecioară, pentru a nu ofensa obrazul Maicii Domnului;
5. Să-şi cunoască limitele şi să respecte ceea ce poate face altul şi nu poate face el.

Memorabila plimbăreală prin metropola dâmbovițeană trebuie să fi avut loc prin anul 1937, dacă-mi aduc bine aminte.

Povestindu-ne acea amintire, Petre Țuțea insista pe cea de a cincea poruncă a crezului său naționalist: ca român, să te bucuri când ai norocul să întâlnești un român mai deștept decât tine, mai înzestrat, mai talentat, mai capabil. Să te bucuri că ți se ivește ocazia să-l sprijini, să-l ajuți să se împlinească pe deplin, să-și valorifice întregul potențial cu care bunul Dumnezeu l-a înzestrat, căci acele daruri Dumnezeu le-a hărăzit de fapt întregului neam românes, iar câteodată, nu rareori, acel român este un dar pentru întreaga omenire. Să te bucuri când altul este mai bun decât tine! Să nu te doară succesul altuia dacă este bine meritat!…

Personal, aflând această minunată poveste la o vârstă când încă mă mai coceam, pot spune că am făcut o regulă de comportament din a sprijini munca și talentul Celuilalt. Nu am reușit totdeauna, dar am încercat măcar. Am scos la viața mea câteva cărți. Fiecare carte este o bucurie, o mulțumire de sine. Dar cel mai mult m-am bucurat când am putut să ajut să apară cărțile altor autori! Când am putut să recomand textele altora! Bucuria aceasta am simțit-o și la Alexandru Graur, atunci când m-a publicat pe mine, student în anul al II-lea, în compania academică cea mai selectă…

Ani buni după aceea m-am mirat nespus să aflu că mulți profesori  universitari  se trec co-autori pe lucrările studenților și colaboratorilor mai tineri. Când m-am întâlnit cu colegul meu de liceu și șef de promoție TOMA EMIL și acesta mi-a mărturisit că va rămâne în străinătate cu prima ocazie, am încercat să-l abat de la intenția sa, atât de păguboasă pentru știința medicală românească în care el începea să se afirme. Mi s-a plâns: șeful său, ministru adjunct al Sănătății la acea dată, își punea cu nerușinare numele pe toate lucrările lui EMIL TOMA, ca prim autor… Îl chema cumva Păun sau mă înșel?!

Ion Coja

 

Victor Atanasie Stănculescu: Lovitura de stat din decembrie ‘89 nu a fost dată pentru Iliescu

de Sabina Fati 

1

Victor Atanasie Stănculescu, 85 de ani, mărturiseşte că avea legături cu reprezentanţi ai serviciilor secrete occidentale în perioada 1980-1990, pe vremea când conducea Departamentul Înzestrării din MApN.

General şi fost ministru al Apărării în ziua în care Ceauşescu a fugit, Stănculescu se află acum în penitenciarul din Jilava, condamnat pentru omor deosebit de grav săvârşit prin reprimarea revoluţiei de la Timişoara. Stănculescu recunoaşte că Ion Iliescu l-a protejat în perioada în care era preşedinte, iar procurorul general al României din acea perioadă a jucat în favoarea sa.

Victor Atanasie Stănculescu a preluat puterea, ca ministru al Apărării înainte de fuga lui Ceauşescu, în dimineaţa de 22 decembrie, când le-a şi cerut soldaţilor să revină în cazărmi. Această lovitură de stat avea mai mulţi clienţi politici în acele zile: „Puteam să aleg între Ion Iliescu, aflat pe poziţii, Ilie Verdeţ, care era dispus să facă repede un guvern recondiţionat, Constantin Dăscălescu, despre care aveam informaţii că vrea să cheme Marea Adunare Naţională. Eu mă gândisem însă la Mihai Botez, dar nu ştiam de unde să îl iau“.

De ce l-aţi trădat pe Ceauşescu?

V.A.S.: Pentru că în acele momente România era în pragul unei iugoslavizări, din cauza presiunii externe, chiar înaintea dezmembrării propriu-zise a Iugoslaviei, dar şi pentru că eram în pragul unui război civil. În al treilea rând, ţara era plină de agenţi străini.

Deci v-aţi hotărât să-l trădaţi pe 22 decembrie?

V.A.S.: Da, am văzut că altă soluţie nu era, fie continuam acţiunile care fuseseră amplificate şi din exterior, dar şi de dorinţele unora de a se reabilita, fie încercam să oprim dezastrul.

Cine voia să se reabiliteze?

V.A.S.: Vă dau exemplul cel mai relevant: generalul Nicolae Militaru, care fusese dat afară din armată şi făcut, din comandantul Armatei Bucureşti, adjunctul ministrului Construcţiilor, în momentul în care s-a aflat că fusese partizan al GRU –Directoratul principal de spionaj, structura de spionaj militar a Moscovei din 1918 până acum (n.a).

Acest lucru s-a întâmplat după încercarea de răsturnare a lui Ceauşescu din 1978 în care a fost implicat, dar, potrivit WikiLeaks, într-o telegramă clasificată a Ambasadei Statelor Unite la Bucureşti se descrie şi o altă încercare de asasinare a lui Nicolae Ceauşescu din 23 mai 1974. Vă aduceţi aminte de aceste lucruri?

V.A.S.: Ştiu despre mişcarea din armată condusă de Militaru şi de alţi câţiva generali, care erau legaţi de structurile ruseşti, dar nimic despre ce s-ar fi întâmplat în 1974.

Vreţi să spuneţi că singurul complot împotriva lui Ceauşescu despre care aţi auzit este cel la care a participat Militaru?

V.A.S.: Am auzit şi despre Scrisoarea celor 6.

Dvs. v-aţi gândit vreodată la posibilitatea răsturnării lui Ceauşescu?

V.A.S.: Nu.

În afară de Nicolae Militaru, care într-un fel a fost adversarul dvs. personal, cine ar mai fi vrut să se reabiliteze în decembrie 1989?

V.A.S.: Ceilalţi pe care i-a adus Militaru lângă el, este vorba despre 25 de generali care fuseseră pensionaţi toţi pe criteriu de vârstă, nu politic, dar care aveau în comun faptul că studiaseră la Moscova.

Generalul Militaru a fost numit ministru al Apărării imediat după condamnarea la moarte a cuplului Ceauşescu de către Ion Iliescu, pe atunci şef al Frontului Salvării Naţionale, care a preluat puterea politică. Făcea şi el parte din grupul celor care studiaseră la Moscova.

V.A.S.: Da, s-a şi văzut care au fost consecinţele imediate.

Până în 22 decembrie 1989, când l-aţi trădat pe Ceauşescu imediat ce v-a numit ministru al Apărării, i-aţi fost loial?

V.A.S.: Eu am fost loial României.

Până pe 22 decembrie 1989 aţi fost de acord cu tot ceea ce făcea Ceauşescu şi i-aţi respectat ordinele?

V.A.S.: Nu.

Vreţi să spuneţi că aţi avut momente în care v-aţi revoltat?

V.A.S.: Da, când m-am dus la Timişoara şi am văzut ce se întâmplă acolo nu am mai fost de acord cu el.

Aţi fost trimis la Timişoara pe 17 decembrie 1989?

V.A.S.: Da, dar nu de Ceauşescu, ci de ministrul Apărării, Vasile Milea.

Care respecta un ordin dat de Ceauşescu.

V.A.S.: El m-a trimis să văd nu doar care este influenţa mişcării de la Timişoara, ci şi pentru lucruri mai tehnice, fiindcă se încheia anul bugetar şi trebuia să vedem care este stadiul livrărilor de către industria din Timişoara.

După şedinţa din 17 decembrie a Comitetului Politic Executiv, unde Ceauşescu şi ceilalţi au luat decizia reprimării revoltei de la Timişoara, dvs., împreună cu alţi generali de armată, miliţie şi Securitate, aţi fost trimişi să puneţi în aplicare acest ordin.

V.A.S.: Acest ordin nu există nicăieri, mai puţin în hotărârile justiţiei, fiindcă nu există nici un martor care să fi spus că eu am primit ordin să trag.

Înainte de 22 decembrie au murit la Timişoara 73 de oameni şi au fost răniţi mai mult de 300. Nu vă simţiţi în nici un fel responsabil faţă de ceea ce s-a întâmplat atunci?

V.A.S.: Ba da. Mă simt responsabil că nu am putut să opresc acest lucru. Prea multe nu aveam de făcut. Când am ajuns la Timişoara, ni s-a spus să nu intrăm în oraş că se trage. Ordinul se dăduse deja de la Bucureşti.

Dvs. sunteţi inocent, nu vă aduceţi aminte de nimic?

V.A.S.: Îmi aduc foarte bine aminte că nu am putut ajunge la Comandamentul Diviziei din Timişoara pentru că fusese atacat.

Aveţi remuşcări pentru cei care au murit la Timişoara în perioada în care dvs. aţi fost trimis acolo?

V.A.S.: Am remuşcări şi îmi pare rău.

Dar pentru înăbuşirea mişcării studenţeşti din 1956 de la Timişoara?

V.A.S.: Nu, pentru că atunci nu am fost implicat deloc.

Dar eraţi la Timişoara în perioada represiunii din ‘56.

V.A.S.: Am fost trimis la Timişoara în 1952, eram şeful Statului Major Artilerie nr. 38, şi eram într-adevăr la Timişoara în ’56, dar generalul Dragnea era şeful Corpului 38 Armată, care s-a ocupat nemijlocit de această activitate.

Au fost agresaţi şi duşi la închisoare aproape 3.000 de studenţi.

V.A.S.: Eu nu am fost implicat.

Generalul Dan Voinea povesteşte că i-aţi fi spus ministrului Milea, înainte să plecaţi, următoarele: “Lichidez tot, ca în 1956”.

V.A.S.: Invenţii.

Aţi avut o carieră de succes în perioada regimului comunist.

V.A.S.: Am avut fiindcă atunci când au fost aduşi mulţi oameni noi pentru refacerea armatei, eu eram deja un om cu un trecut politic bun pentru dosar, pentru că trecusem pe la Şantierul Tineretului Bumbeşti-Livezeni.

De ce v-a înaintat în grad Ceauşescu în timpul invaziei sovietice din Cehoslovacia, în 1968?

V.A.S.: Pentru că la Marele Stat Major eram şeful Direcţiei Organizare, Mobilizare, Planificare, Înzestrare, Încorporare şi răspundeam de mobilizarea armatei. Am condus 12 sau 13 variante de mobilizare parţială şi două variante de mobilizare totală pentru a face faţă celor 22 de divizii ale Bulgariei, Ungariei şi URSS. Fiecare din aceste state ar fi avut interesul să vină în România.

Când aţi fost contactat pentru prima dată de serviciile secrete străine?

V.A.S.: După ce am devenit şeful Direcţiei Economice din MApN, deci între 1980 şi 1989. Reprezentanţii acestor servicii străine veneau la mine sub forma unor industriaşi.

Era deci vorba despre servicii secrete occidentale?

V.A.S.: Da, voiau să vadă ce pot cumpăra.

Discutaţi cu ei şi altceva?

V.A.S.: Erau destul de ermetici în ceea ce priveşte colateralele pentru care veniseră.

Vă trăgeau de limbă?

V.A.S.: În general voiau să afle dacă sunt pro sau contra. Şi nu cred că au reuşit să afle.

Până când n-au aflat nimic despre opţiunile dvs.?

V.A.S.: Până pe 22 decembrie, dar nici eu nu am avut încredere în nimeni în jurul meu. Am fost un fel de lup singuratic.

În anii ’80 eraţi în amiciţii cu ataşaţii militari occidentali acreditaţi la Bucureşti. Aceste relaţii erau încurajate sau tolerate de conducerea politică?

V.A.S.: Ambele. Eram în relaţii bune cu ataşaţii militari din SUA, din Franţa, din Japonia, din Marea Britanie etc. Toţi ataşaţii militari îşi făceau program să se vadă cu şeful departamentului Înzestrare pentru a afla ce producem, cât vindem, ce vindem, cui vindem, cu ce preţ vindem. Îi invitam la expoziţiile pe care le organizam ca să nu fiu nevoit să le fac expuneri individuale.

Totuşi, legăturile cu ei erau permanente, discutaţi şi politică?

V.A.S.: Şi nu doar cu ei, şi cu ambasadorii, fiindcă eram maestru de ceremonii al vânătorilor pe care le organiza MApN. Organizam vânători pentru corpul diplomatic şi ataşaţii militari.

Era deci o politică să-i cultivaţi pe diplomaţii occidentali?

V.A.S.: Nu. Aşa se întâmpla.

Securitatea vă urmărea în această perioadă?

V.A.S.: Da. Eu nu m-am ferit de Securitate, ci de cercetarea celor din exterior.

După ce vă întâlneaţi cu aceşti diplomaţi din state membre NATO, deci adversare, făceaţi rapoarte despre discuţiile avute?

V.A.S.: Nu eram obligat.

Nu trebuia să le spuneţi nici superiorilor dvs. despre aceste discuţii?

V.A.S.: Vorbeam despre aceste discuţii cu şeful Marelui Stat Major şi cu ministrul.

Diplomaţii străini pe care-i întâlneaţi nu erau interesaţi înainte de 1989 să afle amănunte despre politica internă sau despre ideile lui Nicolae Ceauşescu?

V.A.S.: Poate, dar nu cu mine.

Înaintea ultimului Congres al PCR din toamna anului 1989 eraţi pe lista celor propuşi să facă parte din Comitetul Central (CC), dar ulterior aţi fi fost retras pe baza unui raport al Securităţii din care ar fi rezultat că aţi fi avut legături cu un serviciu secret străin. Dvs. aţi vorbit la un moment dat de MI-6, serviciul secret britanic.

V.A.S.: Da, m-am întâlnit cu unii reprezentanţi, care au venit aici să facă afaceri şi care au intrat în cercurile înalte din Bucureşti şi au participat inclusiv la vânătorile organizate de MApN.

Generalul Pacepa, care era convins de implicarea masivă a sovieticilor în Revoluţia din 1989, spunea că Nicolae Ceauşescu a fost împuşcat în stil KGB.

V.A.S.: Nu ştiu ce înseamnă stilul KGB.

Adică după un proces sumar.

V.A.S.: Nu e singurul caz în istorie.

Vă faceţi reproşuri pentru felul în care aţi organizat procesul lui Ceauşescu?

V.A.S.: Acum e prea târziu, nu trebuia făcut aşa.

Când v-aţi întâlnit prima dată cu Ceauşescu?

V.A.S.: În 1968, când m-a avansat.

Îl admiraţi?

V.A.S.: Era comandantul Armatei Române.

Vă era frică de el?

V.A.S.: N-am avut niciodată senzaţia de frică, nici măcar aici în închisoare.

Cine a declanşat Revoluţia, grupul disidenţilor lui Iliescu, agenţii Securităţii, forţe din afară sau a fost o revoltă populară?

V.A.S.: Au intrat în ţară 4.000 de turişti ruşi în 1989, iar 1.000 din ei au plecat abia la finele anului 1990.

Nici Armata, nici Miliţia, nici Securitatea nu au făcut nimic atunci când şi-au dat seama de numărul mare al acestor turişti?

V.A.S.: Invazia era mai mare decât forţele implicate în repre­siune. 4.000 de oameni erau prea mulţi pentru capacitatea Securităţii de urmărire operativă.

Din datele existente, de fapt, dvs. aţi dat în 1989 o lovitură de stat.

V.A.S.: Aşa spun unii istorici.

Pentru cine aţi dat această lovitură de stat?

V.A.S.: Întrebaţi-i pe cei care spun asta.

Este evident că aţi dat o lovitură de stat, pentru că dvs. aţi preluat puterea chiar înainte de fuga lui Ceauşescu, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, după ce aţi fost numit ministru şi aţi ordonat retragerea armatei în cazărmi.

V.A.S.: Da, dar nu aveam pe cine să mă sprijin.

La cine v-aţi gândit atunci când aţi pus mâna pe putere? Cum v-aţi imaginat că ar trebui să se petreacă lucrurile mai departe? Aveaţi un scenariu?

V.A.S.: Eu puteam să aleg între Ion Iliescu, aflat pe poziţii, Ilie Verdeţ, care era dispus să facă repede un guvern recondiţionat, Constantin Dăscălescu, despre care aveam informaţii că vrea să cheme Marea Adunare Naţională. Eu mă gândisem la Mihai Botez, dar nu ştiam de
unde să îl iau.

Aşa că l-aţi lăsat pe Ion Iliescu să se aşeze la butoane.

V.A.S.: S-a întâmplat.

După 22 decembrie 1989, deci după fuga lui Ceauşescu, au mai murit 1.000 de oameni. Ion Iliescu e responsabil pentru aceşti morţi?

V.A.S.: În primul rând Militaru, care avea deja ordinele şi planurile făcute de la Moscova.

Şi abia apoi Iliescu?

V.A.S.: Da.

Ion Iliescu a jucat atunci pe cartea Rusiei?

V.A.S.: Da, din momentul în care m-a înlocuit pe mine cu Militaru. După aceea, în februarie m-a rechemat, de teamă să nu fie dat jos tot de armată.

Aţi rămas în relaţii bune cu Ion Iliescu.

V.A.S.: Da, mi-a trimis cu o dedicaţie frumoasă cartea lui După 20 de ani, în care scrie că eram „cel mai“; ca dovadă că eram „cel mai“ sunt la închisoare.

Totuşi, Ion Iliescu v-a protejat cât a fost la putere.

V.A.S.: Da, într-adevăr: după prima condamnare, procurorul general Tănase Joiţa, îmi imaginez că la indicaţia lui Iliescu, a făcut recurs în anulare în care scrie pe 45 de pagini realitatea întâmplărilor de la Timişoara, adică faptul că am dat doar ordin să nu sune sirenele sau că am trimis pe cineva să se intereseze de numărul morţilor şi răniţilor. Joiţa cerea achitarea sau înapoierea dosarului la parchet.

Deci Iliescu v-a protejat.

V.A.S.: Da.

Cine a fost împotriva dvs.?

V.A.S.: Procesul care m-a adus la închisoare a avut loc după ce adevăraţii actori care au condus efectiv represiunea, pentru fiecare armă în parte, erau deja morţi.

În 1997?

V.A.S.: Da.

Mai există cele 10 casete cu secrete cu care aţi ameninţat odinioară? Pe cine incriminează?

V.A.S.: Nici nu mai ştiu pe unde sunt, nu incriminează pe nimeni, e o trecere în revistă a lucrurilor, un fel de jurnal pe care l-am filmat.

Ce fel de lucruri nu puteţi spune?

V.A.S.: Diverse; de la moartea lui Kennedy au trecut mai mulţi ani şi încă nu se spune tot, de ce să ne grăbim? Deocamdată eu sunt aici în închisoare şi mai am 9 luni de stat.

Aţi cerut graţierea.

V.A.S.: Cei de-acasă au insistat. În cererea către preşedinte am scris în final că „deşi nu am făcut…“, rog să fiu graţiat. N-aş fi vrut să cer să fiu iertat pentru ceea ce nu am făcut.

Aţi avut relaţii bune cu familia Ceauşescu, dovadă că aţi avut o carieră de succes. De care dintre ei eraţi mai apropiat?

V.A.S.: Vorbeam cu ei doar în cadru oficial.

Ce fel de relaţii aţi avut cu Elena Ceauşescu?

V.A.S.: Nici una, nu ştiu cine a inventat zvonurile şi propoziţia „Ai grijă de copii“.

Circulă pe internet poze cu dvs. şi Elena Ceauşescu, în care dvs. eraţi foarte curtenitor.

V.A.S.: Totdeauna când venea la expoziţiile militare îi sărutam mâna.

Avea ea vreo slăbiciune faţă de dvs.?

V.A.S.: Nu ştiu, îmi pare rău că n-aţi apucat să o întrebaţi.

 

Un colonel face dezvăluiri şocante despre Lovitura de stat din decembrie 1989

Un colonel face dezvăluiri şocante despre Lovitura de stat din decembrie 1989

Col (r.) Paulian Păsărin a fost şeful Serviciului de Contraspionaj. El a condus serviciul de la înfiinţarea sa, în anul 1974, până la dizolvare, în decembrie 1989. Acesta declara că în decembrie 1989 nu a fost revoluţie, iar evenimentele care au dus la înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu şi chiar împuşcarea lui şi a Elenei Ceauşescu, au fost planificate cu mult timp înainte, de Uniunea Sovietică şi Statele Unite.  Paulian Păsărin a murit în anul 2007, iar apropiaţi ai săi au declarat că ultimele sale cuvinte ar fi fost: “Mi-au făcut-o şi ei mie…”. Agentia de presa “Asii Romani” a publicat in exclusivitate un foarte interesant interviu cu Pasarin despre culisele loviturii de stat din decembrie 1989.

Reporter: Domnule colonel, a ştiut Nicolae Ceauşescu
ce i se pregăteşte, sau a fost luat prin surprindere de Revoluţia
din Decembrie 1989?
Paulian Păsărin: Despre evenimentele din 1989 pot să spun adevărul, pentru că am cunoscut faţa nevăzută a lucrurilor, dar nu voi folosi termenul de revoluţie, pentru că nu împărtăşesc această variantă şi vă voi argumenta în
continuare de ce.
S-a ştiut cu mult timp înainte ce va urma. Au existat informaţii în mediul oamenilor de informaţii şi nu de genul că s-ar putea, ci au fost informaţii certe.
Totul a plecat de la o greşeală a lui Nicolae Ceauşescu.
La sfârşitul anilor 70, după moartea lui Brejnev, s-a pus problema cine să fie succesorul lui la conducerea Partidului Comunist din Uniunea Sovietică.
Printre posibilii succesori a apărut şi Andropov, care era şeful KGB-ului în Uniunea Sovietică.
Atunci Ceauşescu a făcut greşeala (nu ştiu dacă sfătuit, sau din proprie iniţiativă, dar cred că a fost o iniţiativă personală), de a ieşi pe postul naţional de televiziune cu părerea că nu este Andropov cel mai potrivit să-l urmeze pe Brejnev la conducerea partidului.
De aici au sărit scântei şi de o parte şi de alta, dar mai ales din partea lui Andropov, care a ajuns în poziţia de preşedinte al Uniunii Sovietice.
Deci înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu a fost pusă la cale la Moscova.
În plan informativ, un subordonat de-al meu a venit şi mi-a spus că, în fiecare zi de marţi şi de vineri ale săptămânii, la blocul din Piaţa Aviatorilor, bloc care era al sovieticilor şi era un cămin-hotel, vin un autocar sau două cu turişti, care a două zi nu făceau altceva decât să împânzească Bucureştiul.
În urma verificării informaţiilor am constatat că turiştii verificau pieţele, magazinele, dar mai ales se familiarizau cu dispozitivele de pe traseele pe care circula Ceauşescu.
Dacă bărbaţii aveau ca sarcină să monitorizeze intersecţiile şi să vadă lipsurile cu care se confruntă populaţia, femeile au mers până acolo încât îi identificau pe băieţii noştri aflaţi în dispozitiv şi încercau să le facă “ochi dulci”, în ideea de a intra în vorbă cu ei.
Am mers mai departe cu verificarea şi am aflat că aceste grupuri făceau parte dintr-o divizie amplasată în Basarabia. Unii dintre ei îşi căutau anumite poziţii, din care să poată acţiona cu arme de foc.
Eu îmi întăresc afirmaţia prin faptul că toţi care s-au aflat în mulţime şi asupra cărora s-a tras, au fost împuşcaţi de la înălţime, după traiectoria gloanţelor.

R: Coincid clădirile în jurul cărora au stat mai mult presupuşii turişti cu cele din care s-a tras în timpul evenimentelor din Decembrie 1989?

P. P.: Da, cele mai studiate clădiri de către respectivele persoane au fost chiar cele din care sau de pe care s-a tras în mulţime.
De exemplu, în jurul Televiziunii au fost instalate acele simulatoare, iar eu cunosc un caz concret, al unui anume Popescu, de pe Zambacian, care a mânuit tot timpul simulatorul şi a recunoscut ulterior acest lucru.
Este un fost agent KGB, care a povestit că a folosit simulatorul, iar pe masă avea un pahar cu apă şi o pastilă, pe care trebuia să o ia, ca să moară, dacă acţiunea ar fi eşuat, iar el ar fi fost prins.
R: Ce se făcea, concret, cu acele simulatoare?
P. P.: Simulatoarele erau de mai multe categorii:
de zgomot care imitau trecerea unui tanc, o rafală de mitralieră,
o explozie, dar şi simulatoare cu efecte luminoase, cu trasoare.
Deci, revenind la întrebarea iniţială, dacă s-a cunoscut sau nu ce urmează, este cert că Ceauşescu a fost informat despre faptul că urma să fie înlăturat.
Astfel, pentru că ştia că i se pregăteşte ceva, nu a rămas
niciodată pe timp de noapte în URSS, de câte ori s-a dus în vizită,
n-a acceptat niciodată să se facă aplicaţii pe teritoriul României,
împreună cu celelalte state din Tratatul de la Varşovia
şi nici măcar să treacă trupele pe teritoriul ţării, singurul lucru
pe care l-a acceptat fiind aplicaţiile pe hartă.
Mulţi spun că ar fi fost vorba despre o trădare a Securităţii,
dar Securitatea şi-a făcut datoria, aceea de a culege informaţii,
de a le verifica şi de a informa pe preşedinte despre ce se întâmplă,
ori noi asta am făcut.
Trebuie precizat că eu şi cu oamenii mei ne ocupam
strict de securitatea preşedintelui şi nu aveam nici o legătură
cu trupele de securitate, care se ocupau de securitatea naţională.
Poate am fost acuzaţi că nu am acţionat în timpul
evenimentelor din 1989, dar trebuia să te gândeşti întâi la ţară
şi apoi dacă e bine sau nu să-l aperi pe Ceauşescu.
Dacă ar fi acţionat Securitatea, ar fi însemnat măcel naţional.
Trebuie spus că s-a afirmat că în
România a fost genocid şi că sunt 62.000 de morţi,
o cifră lansată dinainte de sistemul de dezinformare sovietic,
ca să justifice intervenţia militară, o altă variantă pusă la
cale de sovietici, dacă varianta începută ar fi eşuat.
S-a acţionat cu planuri de dezinformare, s-a acţionat cu
zvonuri, propagandă defăimătoare, prin Europa Liberă şi
cu mobilizare de oameni, ceea ce s-a întâmplat la
Timişoara şi la Bucureşti.
Asta pentru că lumea era nemulţumită şi era uşor de
scos în stradă.
Iar la acţiune n-au participat numai sovieticii, au
participat şi americanii, aceştia din urmă în partea aeriană.
R: Deci, concret, cine şi ce a hotărât îl legătură cu soarta soţilor Ceauşescu?
P. P.: Bush cu Gorbaciov s-au întâlnit în vara lui 89 la Malta şi au
hotărât înlăturarea lui Ceauşescu de la conducerea României, dar s-a hotărât ca treaba să fie executată pe cale terestră de Uniunea Sovietică şi pe cale aeriană de Statele Unite. Reţeaua informativă, însă, a fost îmbunătăţită, pentru că, pe lângă serviciile secrete ruse şi americane ce au acţionat în plan informaţional, s-a colaborat şi cu serviciile de informaţii ale evreilor, sârbilor. De altfel, vreau să-i informez pe cititori că primul partid comunist care a rupt legăturile cu Nicolae Ceauşescu a fost Uniunea Comuniştilor Iugoslavi, în frunte cu Miloşevici, iar principala poartă de intrare a trupelor de comando în România, care au declanşat evenimentele de la Timişoara, a fost graniţa sârbească.
R: Am înţeles cine au fost actorii acestor scene, dar care era scopul, ce voiau, de fapt, să facă?
P. P.: Gorbaciov voia înlăturarea lui Ceauşescu şi o Perestroika, adică schimbarea şi destinderea, care să ducă la un grad mai mare de libertate, dar tot într-un socialism cu un singur partid.
De ce? Pentru că Gorbaciov era finul lui Andropov şi a fost şeful direcţiei de dezinformare din KGB, deci acţiona ca un profesionist. De altfel, la întâlnirea şefilor de state şi de guverne din Tratatul de la Varşovia, care a avut loc la Moscova, Gorbaciov s-a întâlnit separat cu fiecare şef de stat, iar când s-a întâlnit cu Ceauşescu i-a spus că trebuie făcută o schimbare, iar aşa cum s-au retras alţii (Honeker a plecat, Brejnev a plecat, Jivcov a plecat), e cazul să se retragă şi el, la al XIV-lea congres.
Răspunsul lui Ceauşescu a fost destul de categoric, cum că e treaba partidului şi a poporului său, iar atunci Gorbaciov l-a ameninţat, că-l şterge de pe faţa pământului, la care Ceauşescu a trecut şi el la ameninţări, spunând: “Dacă te mai amesteci în ţara mea îţi fac din Europa un Vietnam cum n-ai mai văzut niciodată şi-ţi cer Tezaurul, Insula Şerpilor şi Basarabia!”…
Efectul discuţiei lor s-a văzut şi în întâlnirea generală, pentru că Ceauşescu a anunţat că s-a înţeles cu şefii de state şi cu primii miniştrii, ca următoarea întâlnire a primilor miniştrii să aibă loc la Bucureşti şi Gorbaciov din prezidiu i-a zis: “Să vedem dacă mai apuci!”.
R: A fost acea întâlnire de la Moscova semnalul de începere a evenimentelor din decembrie 89?
P. P.: Categoric! La cererea lui Gorbaciov, a pornit ofensiva şi trebuie să clarificăm ce s-a întâmplat la Timişoara.
Se tot vorbeşte de cei 42 de morţi, care au fost împuşcaţi la Timişoara şi arşi în crematoriu la Bucureşti. Nu au fost oameni din Timişoara , ci oameni din trupele de comando, care trăgeau de aproape în oamenii care manifestau.
Au fost depistaţi, împuşcaţi şi duşi la Morgă. Din toţi, n-a venit până acum vreo rudă să spună că le-a fost ars cineva la crematoriu. Ei erau oameni recrutaţi cu ani în urmă din străinătate, e drept români, dar despre care nu se mai ştia nimic. Ei au fost recrutaţi şi pregătiţi în Ungaria şi au fost
pregătiţi special. Ei au fost cei care i-au scos pe studenţi afară cu forţa. Mulţi se tem să spună, dar eu ştiu, pentru că am cules informaţii.
R: Pe aceşti oameni din trupele de comando cine i-a împuşcat?
P. P.: Oamenii generalului Nuţă Constantin, şeful Inspectoratului General al Miliţiei i-au împuşcat, iar el a fost trimis la Timişoara de Elena Ceauşescu,
pentru că Ceauşescu era în Iran . Iar ca o dovadă că aşa a fost, ungurii au făcut deja monument celor 42 de morţi în Ungaria. Când a plecat din Timişoara , Nuţă a luat cu el toate documentele şi probele pe care le avea de la acţiunea care a avut loc, inclusiv probe video. Ruşii au ştiut, însă, că acesta are probe împotriva lor, aşa că l-au interceptat în tren la Alba Iulia şi l-au urcat într-un elicopter, care a pierit într-o explozie, iar Nuţă, echipajul şi dovezile au ars.
Deci, după cum vedeţi, totul a fost pus la punct, spontane fiind doar manifestaţiile oamenilor în stradă, dar şi ieşirea lor a fost provocată de cei care au organizat totul. Asta pentru ca o simulare de revoluţie a poporului
să mascheze intervenţia externă.

Puric: Suntem o colonie condusă din afară.Europa se schilodește.Nu putem îngenunchea la false valori

Puric: Suntem o colonie condusă din afară.Europa se schilodește.Nu putem îngenunchea la false valori

În viziunea sa, “Europa de astăzi se schilodește” întrucât pleacă împotriva tradițiilor, iar fenomenul globalizării este mult mai periculos, în planul reeducării, decât ceea ce a însemnat regimul comunist.

“Nu se ocupă nimeni de destinul României. Țara asta nu mai are destin. Oamenii politici se ocupă de propriul lor destin. De destinul României trebuie să ne ocupăm personal, să ne refacem arhitectura sufletească care e fantastic de mult atacată pe față, în ultima perioadă. Acolo se lucrează mai mult ca oricând la distrugerea structurii sufletești a acestui popor. Statul oricum nu mai există, suntem o regiune europeană. Este vorba de neam, care e produsul lui Dumnezeu. Dacă ne uităm în istorie și vedem ce a dat dăinuire acestui popor: nu o armată puternică, ci credința (…) Noi suntem nemuritori atât timp cât suntem legați de Dumnezeu. Acum nu mai are sens, neamaivând sens, nici nu mai are destin”, a declarat Dan Puric.

În acest context, subliniază Puric, este important “să ne refacem pe cont propriu”.

“Important este unde îngenunchezi. Nu putem îngenunchea la false valori. Acest rost, fel de a fi în rostul românesc a fost, prima dată, schilodit de regimul comunist. După ’89, globalizarea care e mult mai feroce (…) reeducarea e mult mai subtilă. Dacă va uitati la desene, filme violente, urâte, un proces de agresare (…) și în parcuri se pun tunuri. Lucruri mici, dar cu consecințe în timp extraordinare. Achizițiile lucrează în timp. Asistăm la un proces lent de 26 de ani de desromânizare, descreștinare. Vor să ne ridice cu tâlpile de pe pământul ăla sfânt al nostru”, a completat actorul.

În viziunea sa, “suntem un penitenciar și o colonie condusă din afară”.

“Procesul de europenizare la noi e voluntar. De la pacea de la Adrianopol, noi toți am vrut să ne europenizăm. Problema acum se pune în sens major: Europa de astăzi o ia împotriva ei, se schilodește. Este o Europă care pleacă împotriva tradițiilor (…) Astăzi a fi român este o rușine. Am fost reeducați să ne fie rușine de condiția de român, să fim culpabilizați etern. O viclenie a ocultei internaționale să pui în spate tot felul de vine ca să te simți prost.

Ca să vrei să scoți religia înseamnă că vrei să desrădăcinezi acest popor și în substanța lui, care o definește, și asta se numește crimă. Dacă ați venit să ne luați ca aliați, respectați-ne valorile. Noi nu mai avem oameni de stat, ci niște politruci care aleargă pe post de slugi”, a adăugat Puric.

“Ba ne împing spre ruși, ba spre lumea musulmană. De ce să ne punem într-un conflict cu rușii?(…) Care e principiul: suntem jucați la ruletă de marile puteri (…) Suntem confruntați cu o situație cumplită, dezastruoasă la care trebuie să îi facem față prin bisericuțe mici, de lemn ale familiei pentru că sistemul e în putrefacție (…) Noi dacă eram regat și nu o regiune stăteam de vorbă altfel”, a mai punctat Dan Puric.

Data articol: 23/12/2015

Comentarii

Postat de Tapus Constantin in data de Duminică, 21 aprilie 2013 10:25
 Nu am citit pana acum asa de mari minciuni ca cele scrise aici in acest interviu . Singurul lucru adevarat este ca atat rusii cat si americanii dar mai ales romanii se saturasera de ceausescu ca de merele acre , restul se stie !

2.Nu trebuie

Postat de Carmen in data de Vineri, 26 decembrie 2014 07:37
Cum este posibil sa dai averea tarii unor straini? Primul lucru pe care-l fac acestia este darea in somaj a muncitorilor.  Plata salariilor  intarzie, ziua de munca mai mare de 8 ore, zile libere – daca se poate. Am dat “investitorilor straini”  economia tarii, intai industria si acum agricultura. Apararea tarii nu o mai facem cu Ion, o facem cu Jon. Sunt multe de scris si le stiti si voi cei care veti citi. Pe timpul comunistilor s-a facut ceva, acum pe timpul democratiei se darama tot.

de ce nu se mai revolta romanii astazi?

Postat de doru in data de Sâmbătă, 21 martie 2015 19:30
as vrea sa-mi raspunda la acesta intrebare simpla “desteptii” astia care spun ca este bine acum in “democratie”.Asta in conditiile in care eu si alte sute de mii de romani slugarim pentru occident fiindca in romania locurile de munca sunt o problema si ca numar si ca renumeratie.Timp de 25 de ani “democratia” a distrus tot ce a relizat “tiranul” si comunismul.Astazi tara este plina de interlopi care terorizeaza fiecare in zona care i- i apartine,plina de patroni care i-si exploateaza angajatii ca pe niste sclavi oferindu-le salarii de mizerie si conditii de munca mizerabile.Sa nu uitam caci toate bogatiile tarii sunt vandute la straini si in aceste conditii vanzand tot din tara, mai suntem si datori nu mai stiu cate milarde de euro ,fapt pentru care sunt condamnati si copii nostrii la o viata mizera.Fireste eu vorbesc in nume clasei muncitoare nu si in numele imputitilor care au facut averi peste noapte cu ajutorul parghiilor lasate de acest sistem “democratic”.Cu acest prilej cer romanilor sa se detaseze manipularea mass-media,sa devina solidari unii cu altii si sa nu mai mearga pe ideea “daca i-mi este mie si familiei mele bine nu ne mai intereseaza de cei din jur” ,sa cerem in fruntea niste adevarati romani care sa iubesca si sa munceasca pentru binele poporului,sa cerem schimbarea imediata aconstitut

3.romania tradata de iilovici zis iliescu

Postat de jan in data de Sâmbătă, 30 martie 2013 12:21
deigur a fost o lovitura de stat data de SUA si URSS pacat k afost realizata si cu cativa (iliescu, stanculescu, militaru) care nu pot sa-i numesc oameni romani ce se fac vinovati de crimele din dec. 89 incepand cu primul om de pe strada si incheiat cu presedintele tarii, iar azi sunt printre noi. RUSINEEEE……

Revolutia sugrumata: Procesul Ceausescu si geneza puterii feseniste (Bonus–”The Interview” si “Wind of Change”)

Una dintre marile intrebari ramase inca fara raspuns (ori fara un raspuns definitiv) legate de revolutia din decembrie 1989 are de-a face cu procesul inscenat de noua putere impotriva cuplului Nicolae si Elena Ceausescu. Tiranicidul (probabil justificat) a fost prezentat drept implinirea pe cale judiciara a vointei poporului. Nicolae si Elena Ceausescu au respins legitimitatea tribunalului militar si au cerut sa vorbeasca in fata “Marii Adunari Nationale”. Au respins apararea din oficiu care, oricum, era o parodie penibila a ce-ar fi implicat o asemenea pozitie. Presedintele completului de judecata a recurs la un limbaj agresiv, umilitor si arogant, menit sa dovedeasca reprezentantilor Consiliului FSN, deplasati la Targoviste sa pregateasca si supravegheze lichidarea ultimului secretar general al PCR, presedintele RSR, comandant suprem al Fortelor Armate, precum si a sotiei sale, cat de devotat este celor instalati la putere in urma revoltei populare spontane, utilizata si manipulata cinic. O spun cat pot de apasat: milioanele de romani care au iesit in strada in acele zile cerand sfaristul si provocand caderea unui regim criminal si ilegitim aveau dreptate din toate punctele de vedere: politic, moral, social si civilizational.

Sistemul totalitar comunist fusese barbar, represiv si inuman de la inceput, strain de valorile patriotice si opus lor, strain de valorile democratice si opus lor. Asasinarea pseudo-legala a dictatorului era insa altceva. Un stat de drept nu se cladeste pe o farsa judiciara. Scenariul a fost, cel mai probabil, conceput de Silviu Brucan in consens cu Ion Iliescu si Petre Roman. S-a ticluit trama unui show-trial, a unui proces spectacol. Tele-revolutia avea nevoie de o tele-executie. Generalul Victor Atanasie Stanculescu, membru al CC al PCR ales la Congresul al XIV-lea din noiembrie 1989, prim-adjunct al Ministrului Apararii Nationale (specializat in tranzactii cu armament), investit de Ceausescu cu conducerea Armatei dupa sinuciderea generalului Vasile Milea, a fost de fapt regizorul acelui grotesc spectacol, acompaniat de straniul geolog cu pasiuni mistico-oculte Gelu Voican-Voiculescu si de profesorul de socialism stiintific de la “Stefan Gheorghiu”, Virgil Magureanu. Un trio mai mult decat bizar.

Faptul ca Stanculescu a jucat rolul decisiv in anihilarea fizica a lui Ceausescu probeaza fara putinta de tagada ca a fost vorba de o lovitura de stat (din punctul de vedere al institutiilor care au functionat in Romania intre decembrie 1947 si decembrie 1989). Voican-Voiculescu si Magureanu au fost activi in lunile urmatoare (Magureanu in anii urmatori) in actiunile de neutralizare a societatii civile, de decredibilizare a opozitiei democratice si de mentinere a unui status quo convenabil lui Ion Iliescu si echipei sale perestroikiste.

Nu exista, la 25 decembrie 1989, o baza legala clara pentru acel tribunal. Completul de judecata, procurorul, avocatii, erau de fapt marionete puse in actiune de noii papusari. Temeiul legal a fost creat a posteriori, abia pe 27 decembrie si a fost anuntat public de succesorul lui Ceausescu in fruntea tarii, Ion Iliescu. Disidentii, intre care Doina Cornea, Ana Blandiana si Mircea Dinescu, care fusesera cooptati strict simbolic in Consiliul FSN, erau de-acum ignorati si marginalizati. Nomenclatura s-a regrupat cu o viteza fulgeratoare si a luptat (lupta inca) sa-si pastreze nerusinatele privilegii. Ceausescu a fost impuscat pentru a scapa de un martor periculos. Mai mult, procesul cuplului Ceausescu era menit sa previna procesului regimului comunist. Ceausescu a trait si a murit ca un true believer, ca un fanatic comunist. La fel si sotia sa. Au murit cantand “Internationala”.

Generalul Stanculescu nu spune adevarul atunci cand afirma ca, daca fostul dictator ar fi fost lasat in viata, Romania ar fi devenit teatrul unui cumplit razboi civil. Iliescu, Brucan, Voican-Voiculescu, Petre Roman, Dumitru Mazilu au patronat cu totii acel proces macabru, un fals exorcism care nu avea cum sa duca la un catharsis colectiv. Vinovat de numeroase crime, inclusiv cele comise in anii colectivizarii fortate, Nicolae Ceausescu nu a fost judecat pentru aceste faradelegi, ci in numele unor acuzatii fabricate, nascocite din ratiuni propagandistice. Nici azi nu este clar de ce a trebuit ucisa Elena Ceausescu (sa nu fiu gresit inteles, n-am nutrit niciodata vreo urma de simpatie pentru ea, dar nu despre acest lucru este vorba aici). Victor Stanculescu n-a avut curajul sa-i priveasca in ochi pe cei carora le jurase credinta si pe care i-a tradat fara reticente. Ion Iliescu n-a avut curajul sa se infatiseze in sordida sala de pseudo-tribunal din prafuita cazarma de provincie. Era de-acum ocupat cu impartirea “placintei”.

Ulterior, Mazilu, care era (ori parea a fi) cel mai radical anti-comunist in cadrul juntei ajunsa la putere, s-a despartit de noii lideri (ori a fost ajutat sa se desparta prin informatiile scurse convenabil in presa privind trecutul sau de director al Scolii de Securitate). Sangele varsat de peste o mie de cetateni pasnici ai Romaniei a fost alibiul noii puteri pentru a poza in “emanatie” a unui proces revolutionar. In fapt, revolutia a fost confiscata, deturnata si sugrumata. Au trebuit sa treaca doua decenii pentru ca Romania sa ajunga sa se confrunte cu acele tulburi momente. Un stat de drept care isi ignora originile, fie ele chiar si atat de controversate, nu este unul robust. O democratie intemeiata pe amnezie si falsificari ale istoriei nu este una credibila. Natura autoritara a regimului impus in decembrie 1989 nu poate fi inteleasa fara a lamuri ce s-a intamplat la Targoviste, in urma cu un sfert de veac, in ziua de Craciun a anului 1989 atunci cand sefii garzii pretoriene l-au lichidat pe cel caruia ii jurasera eterna, neclintita credinta. Omul pe care il aplaudasera frenetic cu doar cateva saptamani mai devreme. Riturile bizantine ale comunismului dinastic culminau intr-un asasinat judiciar cu functie ritualica. Pentru a se legitima, puterea neo-comunista avea nevoie de un tap ispasitor, Ceausescu era candidatul perfect pentru aceasta pozitie. Narcisist si megaloman, facuse tot ce era nevoie pentru a se califica.

PS: O coincidenta cu misterioase intelesuri face ca astazi, de Craciun, sa fie si premiera pe internet a filmului “The Interview”. La 25 de ani de la asasinarea lui Ceausescu de catre lacheii sai, un film despre posibilul destin al monstrului de la Pyonyang (Phenian). Despre o revolutie care incepe,asemeni celei din Romania acum un sfert de veac, atunci cand logoreea scrantita a tiranului se izbeste de forta adevarului. Cand imparatul constata ca e gol, ca e muritor, ca asuda, urineaza, ba chiar, cand moare de groaza, se defecheaza. Ca neinfricatul lider este, de fapt, un cacacios. Un prilej de meditatie la soarta dictatorilor si la perisabilitatea puterii lor aparent infinite. Celebrating Christmas with James Franco. Listening, twenty-five years after that bloody, ferociously magnificent, magically uncanny, maddeningly liberating, December, to the wind of change…

Articolul de mai sus este versiunea actualizata a unui eseu aparut aici, pe “Contributors”, in luna mai 2012.

http://www.contributors.ro/cultura/anatomia-unei-inscenari-judiciare-ultimele-ore-ale-cuplului-ceausescu/

Recomandari:

http://www.contributors.ro/global-europa/leninismul-lui-ceau%c8%99escu-un-palimpsest-din-balcani-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-elena-ceausescu-tovarasa-de-viata-si-de-lupta-a-dictatorului/

http://www.movingimagesource.us/articles/how-was-ceausescu-possible-20110929

http://tismaneanu.wordpress.com/2009/12/19/un-mesaj-pentru-valentin-ceausescurevolutia-nu-a-fost-o-mizerie/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-silviu-brucan-marele-maestru-al-mistificarilor/

Lista şefilor CPUN din ţară, prima structură post-decembristă condusă de Iliescu. Ce s-a ales de cei care ne-au vândut ideea că suntem oameni liberi

Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, organism provizoriu al puterii de stat cunoscut ca CPUN, a luat naştere în anul 1990 şi a fost condus de Ion Ilescu.  Noul organism a funcţionat doar câteva luni şi a luat naştere în urma unor discuţii pe care reprezentanţii partidelor înfiinţate după Revoluţie le-au purtat cu reprezentanţii Consiliului Frontului Salvării Naţionale (CFSN). „Adevărul“ vă prezintă persoanele care au făcut parte din CPUN.  Cum a luat naştere Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, organism condus de Ion Iliescu în 1990   Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, organism provizoriu al puterii de stat cunoscut ca CPUN, a luat naştere în anul 1990 şi a fost condus de Ion Ilescu.  Noul organism a funcţionat doar câteva luni şi a luat naştere în urma unor discuţii pe care reprezentanţii partidelor înfiinţate după Revoluţie le-au purtat cu reprezentanţii Consiliului Frontului Salvării Naţionale (CFSN).   La sfârşitul lunii ianuarie 1990, mai multe partide politice nou înfiinţate în urma Revoluţiei din 1989 au organizat un protest faţă de acapararea puterii de către Frontul Salvării Naţionale, după cum se precizează pe wikipedia. Ca răspuns la manifestaţia de amploare organizată de noile partide, „susţinătorii Frontului Salvării Naţionale au devastat sediile partidelor politice de opoziţie“.   Dorel Vişan, revoluţionarul devenit „Senatorul melcilor”:  „Am schimbat o minciună cu alta” Îndrăgitul actor Dorel Vişan a fost preşedintele organismului care a preluat puterea administrativă în Cluj la puţin timp după începerea Revoluţiei din 1989.  El spune că s-a implicat atunci pentru că a crezut că astfel se va schimba lumea, însă vede acum că „s-a schimbat o minciună cu alta”.   În primele zile de la începerea Revoluţiei din 1989, o mână de oameni, „revoluţionari care au vrut să schimbe lumea”, după cum spune maestrul Dorel Vişan, au făcut parte dintr-o instituţie provizorie care a preluat puterea administrativă. Dorel Vişan a fost preşedintele Frontului Salvării Naţionale, care s-a transformat după o vreme în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN) Cluj. „Ne-am adunat la judeţeana de partid, unde este acum sediul Prefecturii. S-a înfiinţat atunci prima formă de organizare a noii puteri, preşedintele şi membrii însă au fost aleşi destul de arbitrar. Pe mine m-au ales preşedinte pentru că eram cunoscut. Aceste organisme erau formate din revoluţionari, dar nu totdeauna erau oameni de cea mai bună caliatate. Îmi amintesc că era şi Doina Cornea acolo”, povesteşte Dorel Vişan. El spune că a renunţat după 10 zile pentru că „am crezut că au venit cei care se pricep, dar au venit nişte şnapani, care şi acum conduc ţara”.    Poetul care a stat 73 de zile în fruntea Comitetului Provizoriu de Uniune Naţională Vrancea Pe 22 decembrie 1989, poetul Liviu Ioan Stoiciu, care lucra ca bibliotecar la Biblioteca Judeţeană, a fost pus de revoluţionari în fruntea judeţului după ce se ştia că este un opozant al fostului regim. În zilele Revoluţiei Române de la 1989, vrâncenii au avut în fruntea judeţului un poet. Este vorba despre Liviu Ioan Stoiciu, vrâncean prin adopţie, după ce a copilărit într-un canton al Haltei CRF Adjud, oraş unde a şi finalizat studiile liceale. Acesta a urmat între 1968 şi 1975 studii de filologie şi filozofie la Baia Mare şi Bucureşti, iar în 1975 s-a căstătorit la Focşani cu prozatoarea Doina Popa. Aurelian Ghiorghiu- primul şi singurul primar de judeţ, care a condus Consiliul Provizoriu de Uniunea Naţională de la Satu Mare, înfiinţat în ’90 Aurelian Gheorghiu a fost imediat după decembrie ’89 primul şi singurul “primar de judeţ”, funcţie pe care a deţinut-o însă puţin timp. El a condus, timp de câteva luni, Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională Satu Mare după care a fost instalat în funcţie de arhitect şef al judeţului Satu Mare.     Aurelian Ghiorghiu este născut pe 14 noiembrie 1948 şi are doi copii. A fost arhitectul şef al judeţului Satu Mare timp de 20 de ani şi s-a născut în 14 noiembrie 1947, în aceeaşi zi cu Prinţul Charles al Marii Britanii. Este căsătorit şi are doi copii şi cinci nepoţi.   Prof.univ.dr. Mircea Tomuş, preşedinte al FSN şi apoi al CPUN la Sibiu, despre zilele Revoluţiei şi primele luni de libertate   Reputat scriitor şi cadru didactic universitar, Mircea Tomuş a condus FSN-ul şi apoi Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională de la Sibiu în zilele fierbinţi ale Revoluţiei şi apoi în primele luni din 1990. S-a retras repede din politică şi s-a dedicat carierei universitare, iar astăzi este pensionat şi cetăţean de onoare al oraşului Avrig. Mircea Tomuş a rememorat, pentru Adevărul, momentele de cumpănă din 1989, respectiv începutul anilor 1990.   Revoluţia l-a prins pe Mircea Tomuş, reputat scriitor şi cadru didactic universitar, în funcţia de redactor şef al revistei de cultură Transilvania. De la redacţia de pe strada doctor Raţiu, un grup de soldaţi i-au cerut să-i însoţească la sediul regionalei judeţene de partid.     Cine a condus Sălajul după Revoluţie. Ce au fost şi ce au ajuns membrii CPUN   Imediat după evenimentele din decembrie 1989, în Sălaj, ca de altfel şi în celelalte judeţe ale ţării, a luat fiinţă Consiliul Judeţean Provizoriu al Frontului Salvării Naţionale din Sălaj, constituit în ziua de 22 decembrie 1989.   Potrivit istoricului Marin Pop, noul organism a fost condus, pentru început, de inginerul Nicolae Maier – preşedinte. Acesta a renunţat, câteva zile mai târziu, la funcţie, fiind înlocuit de locotenent – colonelul (pe atunci) Teodor Mănăilă, Comandantul gărzilor patriotice.     Din Consiliul Judeţean Provizoriu al Frontului Salvării Naţionale din Sălaj mai făceau parte Spiridon Huchiu – Comandantul Granizoanei Zalău, Fabian Barbolovici – muncitor, Ioan Puşcaş – medic, Payer Zoltan – inginer,  Cornel Grad – istoric, Ioan Ghiurco – preot; Gheorghe Stanciu – muncitor, Dan Laza – profesor,  Eugen Teglaş – ziarist, Cornel Halmaghi – inginer, Gheorghe Şişeştean – profesor, Călin Oros – inginer,  Szekely Istvan -paroh reformat,  Alexandru Matei – istoric,  Geczi Francisc – inginer, Eugen Meseşan – avocat,  Marian Levi – pastor baptist,  Ioan Moldovan – jurist,  Gheorghe Steţca – inginer,  Ioan Hâş – inginer,  Liviu Goia – muncitor, Nicu Filipaş – muncitor,  Florin Horvat – muncitor, Poienaru Ioan – programator calculatoare, Ştefănescu Mihail – inginer agronom,  Şildan Sergiu – inginer, Bucur Florin – inginer,  Florin Negrea,  Aurel Gavrea, Astaloş Jiga.     Un actor a fost conducătorul Revoluţiei din Arad, dar şi preşedinte al Consiliului Judeţean şi al CPUN Arad   Actorul Valentin Voicilă a fost conducătorul Revoluţiei din Arad, dar şi fost preşedinte al Consiliului Judeţean Arad şi al CPUN Arad. Valentin Voicilă s-a născut în anul 1958, în oraşul Brăila. Revoluţia din anul 1989, l-a prins la Arad. El s-a implicat direct în evenimentele din decembrie.   Valentin Voicilă a preluat conducerea judeţului în data de 22 decembrie şi a ajuns în Parlamentul României ca preşedinte al C.P.U.N. (Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională) Arad, C.F.S.N. Arad.   „Politica de azi a coborât ştacheta nepermis de mult”: Primul senator de Bârlad plăteşte cotizaţia de partid, dar nu mai calcă prin sediul PSD   Virgil Popa, fostul senator de Bârlad din perioada 1990 – 2000, trăieşte viaţa de pensionar în linişte, departe de lumea politică din care a făcut parte în primul deceniu de democraţie.   La 77 de ani, fostul senator Virgil Popa trăieşte la fel de simplu ca majoritatea pensionarilor. Locuieşte într-o casă modestă de pe str. Ion Codrescu, din Bârlad, şi se ţine departe de oamenii politici pe care, cu ani în urmă, îi avea colegi sau subordonaţi. Are grijă de cei doi nepoţi ai săi şi trăieşte din pensia de fost demnitar: 2.200 lei. Nu mai face politică şi îi condamnă pe actualii politicieni că nu au o atitudine corectă şi sunt prea implicaţi în fapte de corupţie. Orele petrecute în decembrie 1989 în mijlocul bârlădenilor care au ieşit să scandeze „Libertate!” în centrul oraşului par să fi rămas la fel de vii ca acum 24 de ani.   Ion Sârbulescu, primul preşedinte ales prin vot democratic la conducerea judeţului Mehedinţi   Judecarea şi împuşcarea soţilor Ceauşescu la Târgovişte a coincis la Severin cu constituirea Consiliului Judeţean al Frontului Salvării Naţionale, prima formă de organizare administrativă după Revoluţie, şi alegerea conducerii acestui guvern local.     În Mehedinţi predarea-preluarea puterii politice şi administrative s-a făcut fără vărsare de sânge. Faptul că în Mehedinţi nu s-a tras, cu excepţia unui singur foc de armă descărcat accidental în sediul palatului administrativ, nu a însemnat că manifestaţiile spontane de protest anti-Ceauşescu au avut întotdeauna un caracter nonviolent. Acţiunile revoluţiei au fost duse la bun sfârşit, fără jertfe umane, graţie în primul rând comandanţilor militari, precum şi comandanţilor unităţilor de miliţie şi securitate din zonă, care au depus imediat armele şi au fraternizat cu mişcarea revoluţionară.   Spre aducere aminte. Erou al Constanţei: Barbu Dănescu, primul lider post-revoluţionar   Primul lider al administraţiei Constanţei post-revoluţionare avea să moară eroic după aproape un sfert de veac. În vara 2013, Barbu Dănescu a salvat doi copii de la înec, cu preţul vieţii sale.   Barbu Dănescu a fost primul lider al organismului de conducere post-revoluţionară a judeţului Constanţa. Dănescu a condus Consiliul Frontului Salvării Naţionale (CFSN) Constanţa), Consiliul Provizoriu de Unitate Naţională (CPUN) Constanţa şi Primăria Constanţa, contribuind la înfiinţarea Universităţii Ovidius.    Marinar de profesie, Dănescu era la momentul Revoluţiei din 1989 şef mecanic pe navă. A fost printre primii constănţeni care au pătruns în Casa Albă, sediul politico-administrativ al Constanţei. Deşi mulţimea incita la violenţă, Dănescu şi-a păstrat cumpătul şi a ţinut ca nimeni dintre activiştii comunişti să nu fie agresat. A condus CFSN-ul în tandem cu muzicantul Lazăr Cercel. După stabilizarea situaţiei politice s-a retras din viaţa publică.   Destin tragic pentru fostul lider al CPUN Prahova: Corneliu Ruse a murit într-un grav accident grav, provocat de el   Fost preşedinte, pentru câteva luni, al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN) Prahova, Constantin Corneliu Ruse a murit în 2005, într-un accident tragic, provocat de el, în care şi-au pierdut viaţa şi alte două persoane. Deputat FSN şi PD între 1990 – 2000, a fost implicat şi în scandalul “Sun Oil”.   CPUN-ul, organismul provizoriu de conducere a României din perioada 9 februarie 1990 – 20 mai 1990, când au avut loc primele alegeri care au urmat Revoluţiei din 1989, a fost condus, în Prahova, de Constantin Corneliu Ruse. Absolvent al Facultăţii de Tehnologia Construcţiilor de Maşini, între 1982-1985 a fost inginer la Combinatul de Îngrăşăminte Chimice Valea Călugărească, iar între 1985-1990, inginer şef secţie la Societatea Comercială UZUC – SA Ploieşti.

 

Dezvaluiri – Cazul “Frontului Salvarii Nationale”

In presa postdecembrista s-a dezbatut aprins povestea aceasta a Frontului Salvarii Nationale anterior Revolutiei si s-a gasit pana la urma o explicatie intr-o confuzie cu scrisoarea profesorului Melian trimisa postului Europa Libera, realizatorul tv, Vartan Arachelian, incercand o clarificare.Primul instrument sigur pe care il avem la dispozitie este cronologia. Aceasta, ajutata de informatiile suplimentare prezentate mai sus, ne-ar putea lamuri asupra cazului. Alexandru Melian a scris un Apel catre participantii la Congresul al XIV-lea al PCR la sfarsitul lunii iulie 1989 si a fost difuzat “la sfarsitul lunii august, inceputul lunii septembrie”. Conform liderilor UMRL (Uniunea Mondiala a Romanilor Liberi), care au primit acest mesaj, el a ajuns la Paris in iunie 1989, nu in iulie, si a fost adus de un tanar care a afirmat “ca a fost trimis de un grup de persoane ce au alcatuit acest apel”, “persoane marcante din Partid si Securitate ce urmareau sa-l impiedice pe Ceausescu sa fie din nou numit la congresul din noiembrie 1989″. Nu pare a fi scrisoarea lui Melian. Tanarul a putut fi identificat in persoana fotbalistului Dan Mihai Florea, din Belgia, care insa actionase in numele conspiratiei militare conduse de sovietici. Ion Ratiu a lamurit aceasta problema in Jurnalul sau:

“Duminica, 24 decembrie 1989: (…) Danny (Dan Mihai Florea) imi telefoneaza din Belgia. Am vorbit cu Comandorul? Ma intreaba. Nu, i-am raspuns. Mi-a dat numarul lui la Bucuresti. Il cheama Radu Nicolae. (Este cel care mi-a scris in aprilie, in numele organizatiei «O». Mi-au cerut sprijin logistic si de arme pentru incapacitarea celor vizati, nu uciderea lor. Se avea in vedere o lovitura de palat. Am temporizat.)Luni, 25 decembrie 1989: Pe la 04:45 suna telefonul. E Radu Nicolae. Incantat sa-mi vorbeasca. Sunt multumiti. Intreaga armata a fost solidara cu poporul. M-a intrebat daca am citit scrisorile lui. Cele pe care mi le adusese prietenul Danny, curier special trimis de mine in tara sa le aduca”.CONFUZIA. Asadar, nu este vorba de nici un Alexandru Melian. El isi atribuie Apelul trimis participantilor la Congresul PCR in numele FSN. Dan Florea vorbeste de un grup de persoane din Partid si Securitate, iar dupa Revolutie, Ion Ratiu afla ca grupul respectiv era cel militar. Cumva impacientat ca nu citise si nici nu stia pe unde mai sunt scrisorile comandorului Radu Nicolae, Ion Ratiu porneste sa le caute, le gaseste si constata ca erau semnate in numele Frontului Militar Roman. Continutul lor este dezvaluit tot in jurnal:”Luni, 25 decembrie 1989: (…) FMR (Frontul Militar Roman, cu ramificatii pana la nivelul companiilor) are numeroase scopuri (mi se scrie): (a) anularea actului de abdicare a regelui, (b) legalizarea partidelor politice, (c) relegalizarea Bisericii Unite, (d) alegeri libere. Examineaza, apoi, cum se poate face actiunea, mijloacele necesare lor si stabilirea unui contact sigur. Incheie, cerandu-mi sa transmit MS regelui «asigurarea stimei si devotamentului nostru». Radu Nicolae imi trimite, de asemenea, «Scrisoarea CMR adresata opiniei publice romanesti si internationale»”.CRONOLOGIA. Confuzia vine de la UMRL – alta explicatie logica nu poate exista – , Doru Novacovici sau altcineva de acolo confundand mesajele primite de Ion Ratiu de la grupul militar aflat sub control sovietic, in aprilie 1989, si semnate Frontul Militar Roman, si Apelul din iulie 1989, semnat Frontul Salvarii Nationale, venit, se pare, de la profesorul Melian. Profesorul Melian trimite propria sa scrisoare in iulie, la Europa Libera, printr-o doctorita. In acel moment, in lumea emigratiei romanesti se producea un fenomen de relativa unificare, astfel ca si scrisorile profesorului ajungeau in acelasi loc, la Uniunea Mondiala a Romanilor Liberi. Cronologia pe care o propun se sprijina pe toate datele obtinute pana acum:11 martie 1989 – se citesc la BBC primele fragmente din Scrisoarea celor 6.Aprilie 1989 – au loc intalniri conspirative intre membrii grupurilor politic si militar (FMR) in care se dezbate situatia lor de inferioritate ca urmare a aparitiei Scrisorii celor 6. Ion Iliescu se angajeaza sa trimita la Europa libera o scrisoare. El afirma ca a compus-o si i-a dat-o lui Virgil Magureanu, care i-a spus ca nu a mai transmis-o.Aprilie 1989 – grupul militar, in primul rand Nicolae Militaru ajunge la concluzia ca Ion Iliescu nu are curajul sa se implice in actiune si decide sa actioneze singur, trimitand scrisorile cu caracter proregalist si cu planul unei lovituri de palat lui Ion Ratiu;Aprilie 1989 – la UMRL ajunge emisarul comandorului Radu Nicolae cu scrisoarea Frontului Militar, o tentativa a grupului militar de a suplini inactivitatea grupului civil; aici este posibil sa fie o confuzie a lui Doru Novacovici, dar stim ca, in timpul intalnirilor conspirative, generalul Militaru cerea deja semnarea documentului in numele FSN.Iulie 1989 – profesorul Alexandru Melian trimite o scrisoare la Europa Libera, prin intermediul unei doctorite, si afirma ca este autorul Apelului catre Congresul PCR; traseul Radu Nicolae – Dan Florea nu ar fi avut intermediari.IPOTEZE. Se pot formula de aici mai multe ipoteze:1. Documentele ajunse la Ion Ratiu au apartinut exclusiv grupului militar. Documentul FSN este altceva, poate chiar al profesorului Melian. Comandorul Radu Nicolae trimite un plan de lovitura de palat si o “Scrisoare a CMR adresata opiniei publice romanesti si internationale”, in timp ce al doilea document politic este “Apelul catre Congresul al XIV-lea al PCR”.2. Doru Novacovici face o confuzie intre documentele FMR si documentul FSN, gresind si luna in care le-a primit – iunie sau iulie.3. Exasperati de inactivitatea grupului civil si fara sa stie ca Ion Iliescu a fost avertizat, grupul militar elaboreaza un rand de scrisori si il trimite pe acelasi canal spre UMRL.4. Nicolae Militaru foloseste denumirea FSN sugerata de reteaua KGB din Romania, fara sa stie de existenta profesorului Melian.5. Profesorul Melian face si el o confuzie intre documentul pe care l-a trimis si Apelul catre Congresul PCR citit la Europa Libera sau si-l asuma pentru a acoperi o legatura periculoasa.

CAPETENIA. In cladirea CC-ului, Ion Iliescu organiza lupta cu “ramasitele regimului”

SUB CONTROL. Daca privim inca cu atentie continutul programului Frontului Militar Roman, vom observa straneitatea caracterului sau proregalist si, cu totul neasteptat, atingerea problemei Bisericii Unite! Acestea erau intr-adevar puncte ale programului UMRL si de aceea devin foarte suspecte in gandul unui Militaru sau Radu Nicolae. Ion Ratiu vorbeste de mai multe scrisori, iar daca ne reamintim afirmatiile conducatorilor Securitatii asupra controlului total pe care il exercitau in anturajul lui Ion Ratiu, avem tot temeiul sa credem ca acel canal era dirijat de Securitate. Securitatea era in stare sa formuleze un program pe placul UMRL, sa ceara bani de la Ion Ratiu si sa intre in posesia lor – aproximativ 1 milion si jumatate de lei. Or, daca toti banii cheltuiti de Ratiu cu diferite actiuni si proiecte de rasturnare a lui Ceausescu au ajuns la Securitate, inseamna ca UMRL era intr-adevar puternic infiltrata sau ca Securitatea se infiltrase bine chiar in interiorul Frontului Militar Roman. Aceasta versiune este confirmata de Virgil Magureanu. In timpul audierii sale la Comisia senatoriala, seful SRI de la acea data a furnizat mai multe amanunte despre acest caz. El afirma – sigur, si din pozitia pe care o avea in 1994 si care ii permitea sa verifice – ca Radu Nicolae fusese racolat de Securitate: “Daca am pomenit de Radu Nicolae, este ca sa-mi justific ceea ce am spus aici de o tensiune interioara a mea. Omul acesta a facut declaratii publice in care incerca sa-si confere o statura de disident, si el a comis niste acte care l-au adus la puscarie in toamna lui 1987 si a scapat de acolo, turnindu-ne. Si apoi a declarat la ziar in 1990 si ulterior ca, de fapt, Securitatea ma proteja pe mine, il proteja pe actualul presedinte si ca de aceea el a fost amenintat ca daca vorbeste de Magureanu (probabil “cu”, n.a.) capeti 15 ani si, daca nu vorbesti, scapi”. Generalul Vlad nu s-a oprit asupra acestui aspect pe timpul audierilor sale, dar este perfect posibil ca acel “agent de influentare deconspirat printr-o prostie” sa fi fost o alta persoana din anturajul lui Ion Iliescu. Este insa sigur ca Securitatea controla toate miscarile si actele celor doua grupuri conspirative de inspiratie sovietica, inclusiv legatura stabilita cu Ion Ratiu. Securitatea a informat mai departe – Vlad pe Ceausescu – asupra stadiului avansat in care se gasea penetrarea acelor grupuri. Cercetarea acestui caz a dezvaluit etapele pe care le-a parcurs Securitatea in cazul Ion Iliescu, printr-o nota pusa la dispozitie de o persoana implicata in operatiune. Din mai multe cazuri se poate desprinde ideea ca Securitatea proteja aceste grupuri cu scopul de a-si asigura propria protectie dupa caderea lui Ceausescu. De asta nu-i aresta si il atentiona pe Iliescu sa nu scrie. Asta, adica aparitia publica a unui text semnat de Ion Iliescu, insemna, exact ca in cazul Petre Mihai Bacanu, obligatia Securitatii de a-i dezvalui lui Ceausescu stadiul supravegherii, de a-i raporta cu ce se ocupa grupurile respective, poate si legatura cu KGB, poate si legatura cu UMRL, de a-i furniza lui Ceausescu informatii pe baza carora Iliescu, Militaru si ceilalti sa fie arestati, pierzand un atu foarte important pentru supravietuirea sa ca institutie. In cazul unei iesiri la Europa libera a lui Ion Iliescu, printr-un manifest anticeausist, Securitatea nu putea risca sa ascunda vreo latura a conspiratiei pe care o descoperise si o controla, pentru ca altfel devenea ea insasi suspecta. Aceasta teza nu se sustine. Securitatea i-a fost loiala lui Ceausescu pana aproape de sfarsit. Securitatea il informa pe Ceausescu asupra grupurilor disidente, iar gradul de reactie a fost o decizie care i-a apartinut lui. Pe de alta parte, este in metodologia serviciilor de informatii sa controleze o retea si sa nu o distruga, pentru a cunoaste toate ramificatiile ei si pentru faptul simplu ca, dupa o distrugere de retea, inamicul cauta sa construiasca alta, iar serviciul de informatii respectiv trebuie s-o ia de la capat cu descoperirea, infiltrarea si tentativa de control.

TERORISTII. Dusmanii invizibili au legitimat Frontul Salvarii Nationale

KGB. Dand la o parte mesajul profesorului Melian, ca fiind o initiativa independenta – daca nu cumva este inspiratoarea denumirii FSN pentru sovietici inca din 1982! – , ramane de clarificat sursa denumirii alese de Ion Iliescu in dupa-amiaza de 22 decembrie. Comandorul Radu Nicolae a explicat intr-o emisiune de televiziune: “In legatura cu Frontul Salvarii Nationale. Vreau sa va informez ca in 1985, in luna ianuarie – dupa 13 ianuarie, cand a avut loc intalnirea dintre Militaru, Radu si Magureanu si cand s-au lamurit anumite lucruri dintre cele doua grupuri – s-a constituit de catre Ion Ionita Comitetul Salvarii Nationale, despre care noi nu stiam nimic. (…) In legatura cu manifestul pe care l-am trimis noi domnului Ratiu. Este vorba despre manifestul grupului Militaru, care nu avea nimic comun cu acel tanar fotbalist, prin care noi am trimis de trei ori domnului Ratiu scrisori. Una a fost trimisa in iunie, alta in octombrie si ultima pe 13 decembrie, cu manifestul care nu s-a mai citit. Deci, sa nu se faca confuzie intre Comitetul Salvarii Nationale, care a luat nastere la initiativa lui Ionita, si Frontul Salvarii Nationale al domnului profesor”. Din colaborarea serviciilor secrete sovietice si franceze, ca urmare a intelegerilor la nivel inalt, a rezultat decizia de sprijinire a grupurilor disidente Militaru si Iliescu, militar si respectiv politic, sub acoperirea de Comitet al Salvarii Nationale care trebuia sa initieze aparitia unei formatiuni politice numite Frontul Salvarii Nationale. Una dintre modalitatile de sprijin au reprezentat-o tiparirea de manifeste cu semnatura Frontului Salvarii Nationale, introducerea lor clandestina in tara si raspandirea in orasele unde era planificata provocarea revoltei populare. Astfel au ajuns si la Iasi. Colonelul Ratiu a confirmat, de exemplu, capturarea unui astfel de transport: “In calitatea pe care o aveam, de sef al Informatiilor Interne la Departamentul Securitatii Statului, cu doua luni inainte confiscasem la intrarea in tara, unde se voiau introduse in mod clandestin 10.000 de manifeste de marimea unei coli de hartie, tiparite pe hartie bleu si portocalie in limba romana – se pare ca in Franta, expertii au spus ca pare a fi hartie frantuzeasca si tipar francez – si semnate Frontul Salvarii Nationale. Introducerea se incerca sa se faca prin Germania Federala, printr-un autotir care venea din Germania Federala. Aceste manifeste anuntau crearea Frontului Salvarii Nationale ca formatiune care isi propune inlocuirea lui Ceausescu la conducerea tarii si a regimului comunist. Cu aproximativ sapte-zece zile inainte de revolutie, posturile de radio Deutsche Welle, France International, BBC, Vocea Americii, Europa Libera anuntau constituirea unei noi grupari de opozitie – Frontul Salvarii Nationale – care isi propune sa preia conducerea in Romania”. De la Europa Libera, fostul director Emil Hurezeanu va ramane cu urmatoarea impresie: “Eu consider ca si scrisorile FSN-ului de atunci – venite in cel putin trei variante diferite, inclusiv grafice, din mai multe tari, din mai multe surse, surse care si-au pastrat riguros anonimatul pana astazi – fac parte din aceste operatiuni de masuri active ale serviciilor sovietice si ale serviciilor romanesti”. Emil Constantinescu sugereaza ca intre Ion Iliescu si profesorul Melian exista o legatura: “In 1990, dupa ce fusesem ales prorectorul Universitatii, lectorul Melian de la Facultatea de Filologie, care il cunostea bine pe Iliescu, pentru ca lucrasera impreuna la UASCR si UTC, mi-a povestit si mie despre scrisoarea trimisa de el si nu am motive sa nu-l cred, dar, asa cum a aratat si Emil Hurezeanu (vezi citatul de mai sus, n.a.), Europa Libera a fost (si s-a lasat folosita) in acea perioada pentru lansarea unor diversiuni care urmareau promovarea unor teme sau persoane anti-Ceausescu”. Faptul este confirmat de fostul sef al unitatii anti-KGB din Securitate: “In 2 ianuarie 1989, daca bine retin, mare alerta la Ambasada URSS intre cadrele de informatii, ca au primit o scrisoare din care rezulta ca e un comitet de salvare. Ei au primit-o in 31 decembrie 1989 sau 1988. Eu cred ca in 1989 (2 ianuarie – n.a.). Si au pornit toti la atac, cadrele de informatii, trimise imediat”Actiunea viza doar rasturnarea lui Ceausescu, nu si a regimului. Cadrele de informatii sovietice de la Ambasada, reprezentanta Tratatului de la Varsovia, reprezentanta economica, intre care multi basarabeni, n-au reusit sa-i gaseasca pe autorii scrisorii. Cu acest prilej, o parte din cei contactati de sovietici, cu scopul de a afla pe autorul ei, a turnat la Securitate contactele, astfel ca s-a extins imaginea actiunilor KGB in Romania. Securitatea a avut atunci ocazia sa descopere cat de vasta este reteaua KGB aici. A fost o operatie sovietica nereusita, o ratare, una din erorile care se fac in munca de spionaj, dar si o intarire a convingerii ca Securitatea ii este evident ostila. Generalul Neculicioiu mai spune un lucru interesant Comisiei senatoriale: de multe ori conducerea KGB de la Moscova fabrica ea materiale si documente si le trimitea in Romania, inclusiv ambasadei sale, punand-o astfel la lucru fara ca aceasta sa cunoasca originea informatiei.FSN. Prin urmare, cazul FSN, de fapt al denumirii structurii pe care Ion Iliescu o anunta in dupa-amiaza zilei de 22 decembrie la Televiziune, se poate sintetiza printr-o legatura directa intre initiativa sovietico-franceza si grupul militar din Romania, legatura cunoscuta si de Securitate. Desi Ion Iliescu nu era multumit de aceasta denumire, generalul Nicolae Militaru a fost acela care a insistat sa se pastreze, pentru ca marca legatura cu URSS, si a reusit. In momentul victoriei, cand Ion Iliescu era preocupat de contactarea Ambasadei URSS, improvizatii de tip Frontul Unit Muncitoresc sau Frontul Unitatii Poporului nu puteau avea prioritate in fata unei denumiri care venea, cum se spune, din adanca ilegalitate.
Fragmente din Istoria loviturilor de stat in Romania, volumul IV, partea a II-a, Editura RAO – Alex Mihai StoenescuSTRANIU
“Daca privim inca cu atentie continutul programului Frontului Militar Roman, vom observa straneitatea caracterului sau proregalist si, cu totul neasteptat, atingerea problemei Bisericii Unite! Acestea erau intr-adevar puncte ale programului UMRL si de aceea devin foarte suspecte in gandul unui Militaru sau Radu Nicolae”IN ATENTIE
“Ion Ratiu vorbeste de mai multe scrisori, iar daca ne reamintim afirmatiile conducatorilor Securitatii asupra controlului total pe care il exercitau in anturajul lui Ion Ratiu, avem tot temeiul sa credem ca acel canal era dirijat de Securitate” Alex Mihai StoenescuRAMIFICATIILE
“Securitatea i-a fost loiala lui Ceausescu pana aproape de sfarsit. Securitatea il informa pe Ceausescu asupra grupurilor disidente, iar gradul de reactie a fost o decizie care i-a apartinut lui. Pe de alta parte, este in metodologia serviciilor de informatii sa controleze o retea si sa nu o distruga, pentru a cunoaste toate ramificatiile ei” – Alex Mihai StoenescuCONVINGERE
“Eu consider ca si scrisorile FSN-ului de atunci – venite in cel putin trei variante diferite, inclusiv grafice, din mai multe tari, din mai multe surse, surse care si-au pastrat riguros anonimatul pana astazi – fac parte din aceste operatiuni de masuri active ale serviciilor sovietice si ale serviciilor romanesti” – Emil Hurezeanu

NOTA
In legatura cu investigarea si documentarea cazului Ion Iliescu in perioada ulterioara aparitiei Scrisorii celor 6, mentionez ca au existat trei etape distincte:Etapa de fixare. A fost fixata activitatea grupului Iliescu, ce facea, in ce anume consta activitatea si s-a stabilit ca se limita la discutii, fara vreun consens actional. A fost descoperita ca sigura calitatea lui Ion Iliescu de sef al grupului. S-au documentat clar intentiile si jocul lor, in sensul intocmirii unor apeluri sau proteste ce urmau a fi transmise in strainatate. Tot in aceasta etapa a fost documentata relatia cu KGB-ul ca fiind indubitabila.Etapa a doua se poate caracteriza prin ordinul primit de Securitate de la Nicolae Ceausescu de a destrama grupul. Actiunea consta il a-l determina sa renunte la activitate, iar pe unii membri ai grupului sa paraseasca grupul. S-a reusit, dar cu pretul unei deconspirari grave (om valoros).Etapa a treia. I s-a raportat lui Nicolae Ceausescu stadiul actiunii si acesta a dispus chemarea lui Ion Iliescu la Comitetul Central al PCR. Desi chemarea sa este certa, nu detinem informatii asupra persoanei cu care a stat de vorba. Estimam a fi un membru CPEx.

 

Discursul SERPESC, FESENIAN- De Anul Nou 1990 A Lui Ion Iliescu. CFSN A Decis Abolirea Pedepsei Cu Moartea. „Producţia De Cereale Însumează Nu 60 Milioane Tone Ci Doar 16,9 Milioane Tone” Decembrie 31, 2014

AnNou1Ziarul „Renaşterea” este numele preluat în ianuarie 1990 de fostul ziar comunist „Drapelul Roşu”, devenit în 22 decembrie 1989 „Luptătorul Bănăţean”. Probabil s-a sesizat cineva că numele de „Luptătorul Bănăţean” pe care îl avusese ziarul partidului comunist din Timişoara în perioada stalinistă nu e tocmai potrivit, că nu e tocmai sigur că revoluţia înseamnă întoarcerea la vremurile staliniste. De aceea din ianuarie 1990 ziarul a luat un alt nume – „Renaşterea”. Acest nume avea să fie folosit pentru un singur număr – primul apărut în ianuarie 1990, fiind înlocuit apoi de „Renaşterea Bănăţeană”.

„Renaşterea” a publicat în primul şi singurul său număr discursul de Anul Nou prezentat la posturile de radio şi televiziune de Ion Iliescu, noul conducător al ţării. Redau şi eu acest discurs.

DISCURSUL rostit cu prilejul Anului Nou de preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu, la posturile româneşti de radio şi televiziune

Stimaţi cetăţeni ai României,

Ne apropiem de sfîrşitul unui an care pentru ţara noastră a marcat un moment de cotitură istorică.

Prin voinţa neclintită a maselor şi acţiunea hotărîtă a tineretului a fost răsturnată dictatura personală a lui Ceauşescu care a adus daune enorme ţării şi suferinţe fără seamăn poporului român.

După ani îndelungaţi de acumulare a unor profunde presiuni sociale, o veritabilă explozie a nemulţumirilor şi mîniei populare a obligat dictatorul să fugă. Dar el nu a mai putut scăpa de pedeapsa inevitabilă meritată.

Din păcate, această eliberare s-a obţinut printr-un dureros tribut de sînge. Monstruosul aparat de represiune conceput şi organizat în slujba dictatorului a deschis focul asupra manifestanţilor la Timişoara şi apoi, după fuga dictatorului, formaţiuni de terorişti au acţionat în Capitală şi în alte oraşe din ţară în scopul destabilizării noii puteri – generată spontan de mişcarea de masă – putere care abia s-a înfiripat.

Însă, orice încercări ale rămăşiţelor vechiului regim nu mai sînt în stare să întoarcă roata istoriei. Procesul care a avut loc este ireversibil. Revoluţia populară a învins şi va rămîne invincibilă.

Doresc să mă folosesc de acest prilej pentru a aduce un profund omagiu tuturor celor care s-au sacrificat pentru cauza revoluţiei, tuturor celor ce au participat activ la asaltul şi înlăturarea dictaturii. Încă o dată doresc să repet preţuirea ce se cuvine acordată armatei noastre şi formaţiunilor Ministerului de Interne, care au rămas fidele poporului şi au apărat revoluţia.

Faptul cel mai remarcabil al acestei cotituri revoluţionare este consensul larg al întregului popor, exprimat şi în adeziunea largă la platforma Frontului Salvării Naţionale – expresie a voinţei populare pentru reconstrucţie şi reînoirea României.

Odată cu intrarea în noul an, dorim să păşim într-o nouă etapă a procesului revoluţionar. Menţinînd în continuare vigilenţa împotriva tuturor celor care ar încerca să împiedice procesul de renaştere al ţării – trebuie să ne concentrăm spre obiectivele contructive ale Revoluţiei.

Pentru a sublinia caracterul profund popular şi umanist al noului regim care a luat naştere, Consiliul Frontului Salvării Naţionale a decis abolirea pedepsei cu moartea – în consens cu propunerile venite din mase şi cu gîndul exprimat de un grup de studenţi că „cei doi dictatori au fost ultimele persoane care meritau această soartă”. Aceasta nu înseamnă slăbirea vigilenţei – toţi cei vinovaţi de crime vor avea parte de o judecată dreaptă.

Una din primele preocupări ale noii puteri – aşa cum s-a putut vedea în aceste zile – a fost anularea legilor antipopulare impuse de vechiul regim, ca un prim set de măsuri în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale oamenilor:

– au fost anulate prevederile care încorsetau activitatea unităţilor economice – ca un prim pas spre înlăturarea centralismului excesiv şi ca un început de descentralizare;

– au fost abrogate legi şi decrete care lezau grav libertăţile individului, drepturile omului;

– au fost luate măsuri concrete pentru îmbunătăţirea aprovizionării populaţiei cu alimente, energie, căldură. Cantităţile de energie electrică şi gaze naturale alocate populaţiei, în această perioadă, sînt cu 40-45 la sută mai mari decît în perioada corespunzătoare a anului trecut;

– au fost sistate exporturile de alimente şi se livrează către unităţile comerciale stocurile existente în întreprinderile industriale alimentare, uşoare şi altor ramuri producătoare de bunuri de consum;

– s-a prevăzut realizarea unor importuri de bunuri de consum;

– a fost redus tariful energiei electrice livrată populaţiei şi urmează reducerea celui de gaze naturale (la 1 leu/m cub);

– s-a hotărît sistarea unor lucrări de investiţii costisitoare promovate fără studii de fundamentare economică, la indicaţia fostului dictator – bolnav de magalomanie;

Voi cita doar cîteva dintre ele:

AnNou2AnNou3

– amenajarea rîului Argeş pentru navigaţie şi alte folosinţe (aşa numitul canal Dunăre-Bucureşti) – cu o valoare totală de peste 25 miliarde lei – din care s-au executat cca 11 miliarde;

– sistemul hidrotehnic Dunăre – Jiu – Argeş – cu o valoare de peste 4 miliarde;

– construirea zonei libere în Portul Constanţa – 20 miliarde;

– Centrala termoelectrică pe şişturi Anina – 11,3 miliarde (din care s-au executat 7,6 miliarde);

– lucrările de la Casa Republicii au însumat pînă acum peste 6 miliarde lei.

La acestea se adaugă multe alte obiective din minerit, metalurgie, chimie şi alte ramuri – care se vor sista, urmînd să se analizeze minuţios eficienţa lor.

Mijloacele eliberate vor fi îndreptate spre repararea obiectivelor distruse sau deteriorate de contrarevoluţie, în Capitală şi alte oraşe din ţară.

Guvernul a primit sarcina să studieze şi să prezinte măsuri pentru trecerea, în cursul lunii martie, la săptămîna de lucru de 5 zile.

Totodată, conducerea Consiliului Frontulu Salvării Naţionale şi Guvernul au decis o serie de măsuri în sprijinul agriculturii şi al ţărănimii:

– verificînd raportările false cu privire la producţia agricolă a acestui an – pe care le trîmbiţa cu emfază dictatorul – putem informa că producţia de cereale însumează nu 60 milioane tone ci doar 16,9 milioane tone;

Producţiile medii reale pe ţară sînt următoarele:

– grîu, secară 3170 kg/ha faţă de 8180

– orz 4645 kg/ha faţă de 7380

– porumb boabe 1913 kg/ha faţă de 16500 ştiuleţi

– floarea soarelui 1301 kg/ha faţă de 5635

– sfeclă de zahăr 24700 kg/ha faţă de 100000

– cartofi de toamnă 14300 kh/ha faţă de 81296

Este clar pentru toată lumea că euforia minciunii în care era cuprins despotul a dus la nişte cifre aberante, incredibile.

Dorim să curmăm odată pentru totdeauna minciuna în practica economică şi de stat cu sancţionarea severă a tuturor celor ce vor încerca să o mai practice!

Întreaga noastră politică economică şi socială trebuie să se bazeze pe cunoaşterea reală a lucrurilor, pe adevăr.

Pentru a stimula unităţile agricole şi ţărănimea, în anul agricol 1990, Consiliul Frontului şi Guvernul au stabilit încă de pe acum cîteva măsuri practice:

1. Atribuirea de terenuri arabile în folosinţă agricolă îndelungată membrilor cooperativelor agricole din zonele de deal-munte şi preorăşeneşti, slab dezvoltate economic, precum şi altor locuitori din comuna sau satele respective.

– Suprafeţele arabile se vor atribui persoanelor apte de muncă care pot lucra şi obţine producţii bune, fără a angaja forţă de muncă.

– Suprafeţele de păşuni şi fîneţe vor fi folosite ca păşuni comunale.

– Cooperativele agricole din aceste zone pot face acţiuni de cooperare, pe bază de contract, cu membri cooperatori care doresc să preia animale în exploatare, cu condiţia să livreze minim 70 la sută din producţia obţinută unităţilor contractante.

Animalele care nu se vor prelua prin aceste acţiuni de cooperare sau care nu pot fi ţinute de cooperative pot fi vîndute altor unităţi agricole.

2. Adunările generale ale cooperativelor agricole de producţie din celelalte zone ale ţării pot hotărî mărirea loturilor în folosinţă pînă la 5000 metri pătraţi, de fiecare membru cooperator, sau mecanizator sau alţi lucrători din S.M.A. cu obligaţia ca aceştia să efectueze volumul de muncă stabilit. De asemenea, adunările generale pot atribui loturi în folosinţă în condiţiile de mai sus şi celor care doresc să se întoarcă în sat şi să devină membri cooperatori.

Adunările generale pot atribui loturi în folosinţă pînă la 2500 metri pătraţi pe familie şi altor persoane care locuiesc în comună sau în oraşele învecinate şi nu sînt membri cooperatori, dar care se obligă să plătească o taxă şi să cultive bine pămîntul.

– Unităţile agricole de stat pot atribui în folosinţă lucrătorilor terenuri agricole de pînă la 5000 metri pătraţi din suprafaţa proprie sau a unităţilor agricole cooperatiste sau de stat unde aceştia îşi au domiciliul stabil, cu aprobarea acestora.

3. În zonele cooperativizate, terenul aferent casei de locuit, anexelor gospodăreşti şi curtea din jurul acestora, constituie proprietate particulară a deţinătorilor, cu drept de moştenire şi înstrăinare.

La stabilirea suprafeţelor acestor curţi, se va ţine seama de situaţia existentă înainte de apariţia legilor nr. 58 şi nr. 59 din anul 1974.

Această suprafaţă, împreună cu lotul dat în folosinţă, nu va depăşi suprafaţa de 6000 metri pătraţi pentru deţinătorul casei de locuit.

S-au stabilit, deasemenea, cîteva măsuri pentru vînzarea produselor.

4. Deţinătorii de terenuri în folosinţă agricolă sau în proprietatea particulară, pot să-şi vîndă în mod liber fără preţuri de mercurial produsele obţinute de pe aceste suprafeţe, atît pe piaţă cît şi pe bază de contracte încheiate cu unităţi specializate, în condiţii reciproc avantajoase.

De asemenea, deţinătorii de animale şi păsări pot valorifica produşii şi produsele obţinute de la acestea, în mod liber şi fără preţ de mercurial dacă şi-au îndeplinit obligaţiile asumate prin contract.

Tăierea bovinelor se poate face numai în abatoare autorizate.

5. Statul, prin staţiunile de mecanizarea agriculturii şi alte unităţi ale sale, va sprijini pe toţi deţinătorii de terenuri agricole, prin executarea de lucrări mecanizate cu plata în natură şi în bani.

Totodată, producătorii agricoli vor fi sprijiniţi prin unităţi specializate să-şi procure seminţe, material săditor, îngrăşăminte, substanţe de combatere, reproducători, material seminal, furaje, utilaje de uz gospodăresc şi să primească asistenţă tehnică.

Stimaţi compatrioţi,

Situaţia moştenită de la vechiul regim – în economie şi în viaţa socială – este grea. În perioada următoare vom avea de escaladat numeroase greutăţi pentru a însănătoşi economia ţării. Va trebui să muncim cu încordare, uniţi pentru a asigura înfrîngerea tuturor greutăţilor, reconstrucţia şi propăşirea economiei naţionale. Doar uniţi vom putea învinge în continuare. Este apelul pe care Frontul Salvării Naţionale îl adresează întregii ţări, cu convingerea că el va avea un larg ecou în toate straturile populaţiei.

Trebuie să fie clar pentru noi toţi, că nu e suficientă înlăturarea tiraniei şi cucerirea libertăţii – cu mult mai grea este consolidarea acestor cuceriri şi activitatea practică pentru propăşirea ţării.

Consiliul Frontului Salvării Naţionale, concomitent cu elaborarea proiectului noii constituţii şi a legii electorale, în vederea organizării alegerilor libere în primăvară, aşa cum s-a angajat, va acţiona în continuare atît pentru rezolvarea unor probleme concrete imediate ale vieţii economice şi sociale, în folosul oamenilor, cît şi pentru elaborarea liniilor directoare ale strategiei economice de perspectivă – pentru a pune economia ţării pe baze sănătoase, în concordanţă cu legile economice şi cu realităţile ţării noastre.

O linie călăuzitoare în mtot ce întreprinde Frontul Salvării Naţionale – trebuie să fie promovarea democraţiei în toate sferele vieţii sociale, o veritabilă participare a maselor la actul decizional şi controlul lor asupra factorilor de conducere.

Vom promova, de asemenea, activ ideile programatice ale frontului privind realizarea unui larg pluralism politic, de natură nouă, nu bazat doar pe existenţa mai multor partide, ci pe o veritabilă afirmare a unui larg cadru democratic, în care să se poată afirma toate tendinţele, toate interesele şi toate valorile, să poată fi atrase la munca constructivă toate forţele creatoare ale ţării.

În promovarea acestor idei nu sîntem sclavii nici unei ideologii, nici unor idei preconcepute, nici unor modele prefabricate. Dorim să purtîm un dialog deschis, continuu cu toate forţele, cu toţi cei interesaţi în propăşirea României, indiferent de culoare politică, de naţionalitate sau de convingeri religioase.

Dorim să creem condiţii optime pentru înlăturarea tuturor îngrădirilor, a tuturor surselor de tensiuni şi neînţelegeri, pentru o conlucrare cu adevărat frăţească între toate naţionalităţile care convieţuiesc pe teritoriul României.

În viaţa internaţională, România se va afirma cu demnitate, ca promotoarea ideilor de pace şi colaborare internaţională. Ne vom respecta toate obligaţiile internaţionale atît faţă de vecini, cît şi faţă de tratatele şi organizaţiile internaţionale din care facem parte. Totodată, vom promova o largă deschidere spre lume, înlăturînd toate îngrădirile impuse de vechiul regim, dezvoltăm activ colaborarea, în primul rînd cu ţările europene, dar şi cu restul statelor lumii.

Cetăţeni şi cetăţene,

Fie ca anul 1990, ultimul an al deceniului al nouălea al acestui secol, să marcheze în viaţa României, a poporului român, un veritabl salt într-o nouă etapă de progres şi bunăstare, o înoire radicală în viaţa economică, socială şi spirituală a ţării.

În numele Consiliului Frontului Salvării Naţionale doresc să exprim, şi pe această cale, tuturor cetăţenilor României – tineri şi vîrstnici, bărbaţi, femei şi copii – La mulţi ani!

Mai citeşte alte articole din presa vremii în pagina Presa românească 1989-1990.

 

 

 

   Fantana cu larimi- Presa Românească 1989-1990 Mai 7, 2011

Linc scurt http://wp.me/PjejF-2GKMai jos găsiţi o listă de articole de pe acest blog care conţin facsimile din presa românească a anilor 1989-1990, grupate pe localităţile în care apăreau ziarele sau revistele respective (Timişoara / Bucureşti / Cluj). În paranteze am pus autorii şi titlurile articolelor care au fost scanate. Dacă aceeaşi facsimil l-am folosit la mai multe articole, am indicat uneori numai unul din articolele respective.Presa din Timişoara

– „Luptătorul Bănăţean” din 22 decembrie 1989 despre prim-secretarul PCR Timiş: „Radu Bălan e liderul pe care Timişoara şi l-a dorit, e omul pe ale cărui excepţionale calităţi se bizuie de-acum a noastră adevărată lumină” (Anonim – Radu Bălan, lider al Frontului Democratic Român de la Timişoara, român prin fiinţă, bănăţean prin simţire, în „Luptătorul Bănăţean” din 22 decembrie 1989)

– Documentul prin care a fost destituit Ceauşescu (Rezoluţia finală a Adunării Populare din Timişoara, în „Luptătorul Bănăţean” din 22 decembrie 1989)

– Ion Iliescu despre terorişti: Indivizi fanatizaţi, care acţionează cu o cruzime fără precedent. O perfidie fără seamăn, o cruzime pentru care nu se găsesc calificative potrivite. Împuşcă din orice poziţie (Informare din partea Consiliului Frontului Salvării Naţionale prezentată la televiziune de Ion Iliescu, în „Luptătorul Bănăţean” din 24 decembrie 1989)

– „Luptătorul Bănățean” lansează, sub anonimat, chemarea: „Fără milă!” (Anonim – Fără milă!, în „Luptătorul Bănățean” din 24 decembrie 1989)

– Luptătorul Bănăţean din 25 decembrie 1989: Se desfăşoară operaţii „pentru neutralizarea cuiburilor de terorişti care, din instinct demenţial, continuă să ţină mîna pe trăgaci” (Comunicat al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, în „Luptătorul Bănăţean” din 25 decembrie 1989)

– 26 decembrie 1989: Frontul Democratic Român din Timişoara acceptă să se subordoneze CFSN-ului (Anonim – Consiliul Judeţean Timiş al Frontului Salvării Naţionale, în „Luptătorul Bănăţean” din 27 decembrie 1989)

– Generalul Gheorghe Popescu, proaspăt numit la comanda garnizoanei Timișoara, face apel către populație (Gheorghe Popescu – Armata e cu noi!, în „Luptătorul Bănățean” din 28 decembrie 1989)

– Oliviu Tocaciu explică la TVR treaba cu teroriștii: „Cei care nu se vor preda pînă la ora 17,00 în cursul zilei de joi vor fi judecați de tribunalele militare excepționale, după o procedură sumară, de excepție, pedeapsa aplicată fiind pedeapsa capitală (…) Pînă acum s-au înregistrat cîteva cazuri de predare voluntară” (Precizări făcute la televiziune de avocatul Oliviu Tocaciu, membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale, în „Luptătorul Bănățean” din 28 decembrie 1989)

– „Cea mai mare parte din elementele teroriste s-au predat, au fost nimicite sau capturate” (Din partea Consiliului Militar Superior, în „Luptătorul Bănăţean” din 30 decembrie 1989)

– Discursul de Anul Nou 1990 a lui Ion Iliescu. CFSN a decis abolirea pedepsei cu moartea. “Producţia de cereale însumează nu 60 milioane tone ci doar 16,9 milioane tone (Discursul rostit cu prilejul Anului Nou de preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu, la posturile româneşti de radio şi televiziune, în „Renașterea” din 4 ianuarie 1990)

– Interviu cu Lorin Fortuna din ianuarie 1990. „Ne considerăm apartenenți ca obiectiv politic la platforma Frontului Salvării Naționale pînă în preajma alegerilor, la care dorim să ne prezentăm ca o formațiune politică de sine stătătoare” (Ion Dancea, interviu cu Lorin Ioan Fortuna – Preocupări la zi, obiective de perspectivă și Claudiu Iordache – E adevărat!, în „Renașterea” din 4 ianuarie 1990)

– Biserica mucenicilor arşi de la Timişoara, sfinţită la Popeşti-Leordeni (Gheorghe Robu şi Jean Moldoveanu – Agenţia de presă „Rompres” a primit din partea Procuraturii Generale a României şi Inspectoratului General al Poliţiei următorul comunicat, în „Renaşterea Bănăţeană”, ianuarie 1990)

– 12 ianuarie 1990 – înlăturarea lui Lorin Fortuna de la conducerea judeţului Timiş (Anonim – O nouă demonstraţie la Timişoara şi General-maior Gheorghe Popescu – Cetăţeni ai Timişoarei şi ai judeţului Timiş!, în „Renaşterea Bănăţeană” din 13 ianuarie 1990; Din partea Consiliului Judeţean al Frontului Salvării Naţionale, în „Renaşterea Bănăţeană” din 14 ianuarie 1990; Biroul Executiv al Consiliului Judeţean Timiş al Frontului Salvării Naţionale – Comunicat, în „Renaşterea Bănăţeană” din 16 ianuarie 1990; Corneliu Ritt şi Vasile Onofrei – Comunicat privind modul de organizare a alegerilor în vederea reconstituirii Consiliului Municipal Timişoara şi Consiliului Judeţean Timiş al Frontului Salvării Naţionale, în „Renaşterea Bănăţeană” din 20 ianuarie 1990; Consiliul Judeţean Timiş al FSN respectiv Consiliul Municipal Timişoara al FSN – Precizări, în „Renaşterea Bănăţeană” din 21 ianuarie 1990; Consiliul Judeţean Timiş al FSN – Comunicat, în „Renaşterea Bănăţeană” din 21 ianuarie 1990)

– Ianuarie 1990: „Renașterea Bănățeană” apără revoluția. „Oamenii de bună credință din întreprinderea Electrotimiș sînt indignați de încercările de destabilizare politică” … „Să nu uităm ținuta plină de demnitate a domnului Iliescu, cînd, în acea seară încărcată de groază, a acceptat să se urce pe carul blindat, în mijlocul acelei turme eterogene, turbate și nestăpînite, capabilă să dezlănțuie în acele momente o mare ticăloșie” (Corneliu PopoviciComitetul Frontului Salvării Naționale din întreprinderea ElectrotimișGina NicoarăSorin Gavra – Să apărăm revoluția, să apărăm democrația!, în „Renașterea Bănățeană” din 16 ianuarie 1990)

– Groapa comună din cimitirul eroilor descoperită în ianuarie 1990 (Anonim – Unde sînt morţii Timişoarei? Un nou „cimitir secret” în cimitirul eroilor, în „Renaşterea Bănăţeană” din 16 ianuarie 1990 şi Comunicat din partea comenduirii garnizoanei Timişoara, în „Renaşterea Bănăţeană” din 18 ianuarie 1990)

– În unitatea militară 01942 din Calea Lipovei s-a prezentat o echipă a TV Liberă Timişoara să „cerceteze” purtarea militarilor în zilele revoluţiei. Cu ce drept? (Alexandru Şelaru – Adevărul despre armată, în „Renaşterea Bănăţeană” din 18 ianuarie 1990)

– Cum au venit şi au plecat din Timişoara Bobu şi Dăscălescu (Marian Leş – Din partea aeroportului civil internaţional Timişoara, în „Renaşterea Bănăţeană”, ianuarie 1990)

– Timişoara – oraş liber în 20 decembrie 1989. Mit sau realitate? (Bătălia de la poligrafie. Partea 1-a: Desantul paraşutiştilor, în „Victoria” nr. 6 din august 1990)

– Slobodan Bachici, avocatul securistului Traian Sima: „N-au fost la Timişoara nici spioni sîrbi şi nici spioni unguri” (Dinu Barbu, interviu cu Slobodan Bachici – Domnule gazetar, asta e o prostie!, în „Gazeta de Vest” din 4 octombrie 1990)

Presa din Bucureşti

– CFSN cere încetarea completă și imediată a focului pe întreg teritoriul țării (video) (Comunicat al Consiliului Frontului Salvării Naționale, în „Adevărul” din 25 decembrie 1989)

– Rich Andrew Hall – „Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România” (1). Ceauşescu pleacă în Iran (Agerpres – În cursul ultimei vizite în străinătate, liderii iranieni i-au cerut lui Ceauşescu să accepte cererile poporului român şi Familia Ceauşescu a transferat stocuri de aur în Iran, în „Tineretul Liber” din 26 decembrie 1989)

– Ion Iliescu a refuzat să confirme existenţa unor mercenari străini. „Rezistenţa atroce a vechiului aparat pro-ceauşist a fost bine pregătită. Vor să creeze o situaţie de instabilitate prin teroare, lansînd atacuri împotriva uzinelor, spitalelor, televiziunii şi radiodifuziunii” (Agerpres – Noua conducere a României nu a cerut ajutor militar Uniunii Sovietice, în „Tineretul Liber” din 26 decembrie 1989)

– Agerpres despre cimitirul săracilor din Timișoara (+ video) (Agerpres – Atrocități de nepovestit la Timișoara. Relatări cutremurătoare ale unor reporteri iugoslavi, în „Tineretul Liber” din 26 decembrie1989)

– Bernard Kouchner: „Românii au făcut revoluţia singuri, fără ajutor din străinătate, fără lovitură de stat pregătită dinainte” (Mihai Stănescu, interviu cu Bernard Kouchner – Românii au făcut revoluţia singuri, în „Flacăra Libertăţii” din 28 decembrie 1989)

– Corneliu Coposu, o mediocritate a politicii româneşti (Ion Lazăr – Aberantul preţ al kilowattului-oră a fost anulat. Precizare a primministrului Petre Roman, în „Adevărul” din 29 decembrie 1989)

– 20 mai 1990 – duminica orbului (Ion Lazăr – Aberantul preţ al kilowattului-oră a fost anulat. Precizare a primministrului Petre Roman, în „Adevărul” din 29 decembrie 1989 şi Ion Lazăr – O propunere. Acum, despre gazul natural livrat populaţiei, în „Adevărul” din 31 decembrie 1989)

– Teroriştii, „cele mai înrăite fiare cu chip de om” (Emil Munteanu – Cine sînt teroriştii şi Surpriza din rezervă, în „România Liberă” din 29 decembrie 1989)

– Procurorul Teodor Ungureanu – Diversiunea (4). Scenariul (Anonim – Adunarea de doliu în memoria aceluia care a fost general-colonel Vasile Milea, ministrul apărării naţionale, general de armată post-mortem)

– O iniţiativă corectă a ziarului „Adevărul”: jos plăcuţele cu Milea! (Consiliul Frontului Salvării Naţionale – Funeraliile lui Vasile Milea, în „Adevărul” din 30 decembrie 1989)

– Mihail Eminescu, poetul semiinterzis (În legătură cu difuzarea volumului X al „Operelor” lui M. Eminescu, în „Adevărul” din 30 decembrie 1989)

– Petre Roman: “Informaţii foarte sigure arătau că forţe paraşutate se pregăteau să invadeze locul, nu foarte bine apărat, unde se afla dictatorul” (Radu Bogdan și Ștefan Ciochinaru – Un interviu al primului ministru, Petre Roman, în „Adevărul” din 31 decembrie 1989)

– Silviu Brucan: „Dacă un complot ar fi fost organizat, atunci noi, conducătorii Frontului, am fi fost primii care să ne lăudăm cu aceasta”(Rompres – Conferinţă de presă. Precizări făcute de Silviu Brucan în legătură cu particularităţile Revoluţiei Române, în „Adevărul” din 5 ianuarie 1990)

– Prima prezentare a persoanei lui Victor Stănculescu pentru publicul larg (Anonim – Adevărul vă prezintă Guvernul României. Astăzi: Ministrul economiei naţionale, General-colonel Atanasie Victor Stănculescu, în „Adevărul” din 5 ianuarie 1990)

– 5 ianuarie 1990: Maiorul Mihai Floca începe reabilitarea USLA (Mihai Floca – Reportaj la USLA, în „Tineretul Liber” din 5 ianuarie 1990)

– Incendierea Bibliotecii Centrale Universitare și diversiunea din presă pentru acoperirea vinovățiilor (Alina Ungureanu – Napalm împotriva culturii române, în „Tineretul Liber” din 5 ianuarie 1990)

– Nicolae Militaru despre afirmaţia sa că „Frontul există de 6 luni” (Mihai Coman – Un adevăr zdrobitor: Revoluţia română n-a fost un puci!, în „România Liberă” din 7 ianuarie 1990)

– Recenzie americană despre Pacepa, pe saitul CIA: „Pacepa doesn’t connect the dots, he adds new ones. A health warning is warranted” (Mihai Creangă – Deci, Pacepa ştia!, în „România Liberă” din 7 ianuarie 1990)

– Habarnistul Traian Băsescu vorbeşte despre revoluţie: “Cine a luat decizia politică şi a cerut ministrului Apărării să fie scoasă armata împotriva poporului?”. Nicolae Ceauşescu (17.12.1989): “Ce-au făcut ofiţerii tăi Milea, de ce nu au intervenit imediat, de ce nu au tras?”(Ordin clar: Trageţi! – stenograma şedinţei C.P.Ex. din 17 decembrie 1989, şi Stenograma şedinţei biroului permanent al Comitetului politic executiv din 14 decembrie 1989, în „România Liberă” din 10 ianuarie 1990)

– Ion Druţă: „Se schimbau liderii de la Kremlin, dar ordinele Lenin se băteau cu regularitate şi se trimiteau la Bucureşti” (Ion Druţă – Învăţămintele Revoluţiei, în „Adevărul” din 11 ianuarie 1990)

– Primul miting studențesc și cenzura de la TVR (Liliana StoicescuDelia Verdeș – Cum a arătat primul miting studențesc la Televiziunea Română Liberă, în „România Liberă” din 11 ianuarie 1990)

– Braşovenii din noiembrie 1987 (Braşovenii lui „15 noiembrie” s-au întors acasă, în „România Liberă” din 9 ianuarie 1990 şi Braşovenii lui 15 noiembrie, în „România Liberă” din 12 ianuarie 1990)

– Braşov: “oameni care s-au opus pe faţă revoluţiei au devenit peste noapte activişti de frunte ai FSN” (Comitetul Provizoriu al FSN din Institutul de cercetare ştiinţifică şi inginerie tehnologică pentru tractoare şi autovehicule Braşov / sector autovehicule – Scrisoare din Braşov, în „România Liberă” din 12 ianuarie 1990)

– Petre Mihai Băcanu: Nu se poate admite ca un apropiat cu cei carecare au timorat, umilit, sfidat şi chiar batjocorit poporul nostru să vină acum în postura de persecutaţi şi vajnici luptători din “opoziţie” (Petre Mihai Băcanu – Cine eşti dumneata, domnule Paul Niculescu Mizil?, în „România Liberă” din 12 ianuarie 1990)

– Motru 1981 – o revoltă uitată de guvernanți. Pe cînd includerea acesteia în legea 341/2004? „Minerii din Motru au înscris una din cele mai mărețe fapte eroice” (Petre Mihai Băcanu – Da, și Motru!, în „România Liberă” din 12 ianuarie 1990)

– 12 ianuarie 1990, a doua încercare de răsturnare a regimului Iliescu (Rompres – Mitingul din Piaţa Victoriei, în „Adevărul” din 13 ianuarie 1990)

– Psihoza turiştilor sovietici, similară cu cea despre terorişti răspîndită în 1989 (Rompres – Gorbaciov în favoarea principiului autodeterminării pînă la separare a republicilor unionale, în „Adevărul” din 13 ianuarie 1990; Rompres – Grave incidente în regiunile Nagorno-Karabah şi Hanlar din URSS, în „Adevărul” din  16 ianuarie 1990)

– Întrebări pentru Dumitru Mazilu, în ianuarie 1990 (Petre Muşină – Răspundeţi la întrebări!, în „Adevărul” din 14 ianuarie 1990)

– Ziarul „Adevărul”, după mitingul din 12 ianuarie 1990: „Revoluția are nevoie de calm!” (Mircea Bunea – Fără violență!, în „Adevărul” din 14 ianuarie 1990)

– 12 ianuarie 1990 – cînd s-a clătinat puterea FSN. Darie Novăceanu: „Timp de șase ore, Piața Victoriei a devenit piața rușinii și profanării”(Darie Novăceanu – Să fim lucizi: tiranul e mort, în „Adevărul” din 14 ianuarie 1990)

– Paul Niculescu-Mizil: „Nu vreau să invoc motivele procesului marginalizării mele… Sînt la dispoziţia Frontului Salvării Naţionale, la dispoziţia revoluţiei” (Paul Niculescu-Mizil – Scrisoarea domnului Paul Niculescu-Mizil, în „România Liberă” din 16 ianuarie 1990)

– Rolul Frontului în zilele revoluţiei, explicat de Silviu Brucan. “Este important ca cetăţenii patriei noastre să cunoască cu exactitate şi precizie filmul evenimentelor care au dus la înfrîngerea bandelor ceauşiste” (Romulus Căplescu, interviu cu Silviu Brucan – Poporul român are dreptul să cunoască rolul Frontului în zilele Revoluţiei, în „Adevărul” din 16 ianuarie 1990)

– Un simpatizant a lui Nicolae Ceauşescu: Constantin Dobre, conducătorul mişcării muncitoreşti din Valea Jiului din 1977 (Constantin Dobre– O scrisoare de la domnul Constantin Dobre…C. Moraru – …şi un răspuns, în „Adevărul” din 17 ianuarie 1990)

– Ianuarie 1990: Firma „Crescent” se dezvinovăţeşte (Rompres – O precizare: „Crescent” nu este amestecat, în „România Liberă” din 17 ianuarie 1990)

– Mihail Montanu, ianuarie 1990: „Am fost evacuat din clădirea CFSN sub pază militară, ca un duşman al revoluţiei” (Primim de la domnul Mihail Montanu, în „România Liberă” din 17 ianuarie 1990)

– Căinţă şi sfidare – Nomenclatura comunistă în puşcărie. Nicu Ceauşescu, şeful arestaţilor. Ion Dincă îşi exprimă profunde regrete (Sergiu Andon – Căinţă şi sfidare, în „Adevărul” din 19 ianuarie 1990)

– Generalul Grigorie Ghiță, unul din cei vinovați de măcelul de la Otopeni, explică poporului: trupele de securitate nu trebuie confundate cu „acele forțe speciale de securitate și elemente teroriste care au fost pregătite în ascuns de dictator într-o totală conspirativitate” (General-maior Ghiță Grigorie – Să se cunoască adevărulN. Militaru – O diferențiere necesară, în „Adevărul” din 19 ianuarie 1990)

– „Misterul” celor 40 de cadavre (Gheorghe Ionescu-Olbojan – Morţii din TIR-ul frigorific – ofiţeri DIA?, în revista „Zig-Zag” nr. 9 / aprilie 1990)

– 26 decembrie 1989 – prima încercare de răsturnare a regimului Iliescu (Crina Nedelcu – Cum a fost suspendat de către guvern primul miting anticomunist, în revista „Zig-Zag” nr. 13/1990)

– TVR 22 decembrie 1989. Colonelul inginer Colţ explică despre dispozitivul infernal de la TVR (video) (Alexandru Coman – Cacealmaua cu teroriştii, în revista „Zig-Zag” nr. 14/1990)

– Demisia din procuratură în 1990 a actualului senator PSD Valer Marian (Valer Marian – Către Procuratura Generală. Domnului Procuror General al Republicii, în „Expres” din 2 august 1990)

– 28 decembrie 1989 – doborîrea avionului Bucureşti-Belgrad care avea un singur pasager: reporterul englez Ian Parry (Cristina Paţ – O catastrofă aeriană trecută sub tăcere, în revista „Zig-Zag” nr. 24 din 21 august 1990)

– Adevărul despre elicopterul care a tras la Televiziune, speriindu-l pe actualul procuror general adjunct Tiberiu Mihail Niţu (Nicolae Militaru– Revoluţia văzută din cer, în „România. Sînge, durere, speranţă”, album despre revoluţie publicat de ziarul „Adevărul”, decembrie 1990)

Presa din Cluj

– Cazul locotenent-colonelului Bînzaru, propus pentru degradare şi trecere în rezervă în decembrie 1989 (Florinela Gherasim – Conştiinţa a fost mai puternică decît gradele, în revista „Nu” nr. 32 şi 33 / 1990)

– Generalul Cioflină, în 1990, pretindea că nu ştie nimic despre sovieticii ucişi la Brădeşti (Dan Necşa, interviu cu general Dumitru Cioflină – „Ce are asta cu revoluţia?”, în revista „Nu” nr. 33 / 1990)

– În 1990 scriam despre “acoperirea adevărului despre revoluţie printr-un potop de minciuni” (Marius Mioc – Măsluirea istoriei revoluţiei, în revista „Nu” nr. 33/1990)

 Din minciuna, hotie, nedreptate  si curvie s-au intrupat comunistii, in desertaciune si goana dupa vant au ajuns FESENISTII 

Ana, Luca şi cu Dej bagă spaima în burgheji!”, aşa suna o cunoscută lozincă a sfârşitului anilor ’40.

„Burghejii” au reprezentat de fapt o denumire generică, întrucât comuniştii au căutat să bage spaima în toţi cei care ar fi putut opune o cât de mică rezistenţă în calea aplicării principiilor stalinismului economic, proclamate încă de la conferinţa naţională a P.C.R., din octombrie 1945.

Terenul pentru aplicarea acestora a fost pregătit în anii premergători abdicării monarhiei şi preluării totale a puterii de către comunişti odată cu proclamarea Republicii Populare Române. Avem în vedere aici, în primul rând, reforma agrară din 1945, cea monetară din 1947 sau crearea Sovromuri-lor. Din 1948, ritmul aplicării principiilor mai sus menţionate a fost unul accelerat, cu consecinţe dramatice pentru economia şi societatea românească. Constituţia din aprilie 1948 a creat condiţiile necesare „marii naţionalizări” ce urma să se întâmple peste câteva luni. Articolul 6 al legii supreme spunea că „bogăţiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţii ferate, rutiere, pe apă şi pe mare, poşta, telegraful şi radioul aparţin statului, ca bunuri comune ale poporului”; articolul 11 crea practic baza juridică a exproprierii, menţionând că atunci „când interesul general o cere, mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului adică bun al poporului, în condiţiile prevăzute de lege”.

Pe 11 iunie 1948, Marea Adunare Naţională vota Legea nr. 119, pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, cu scopul creării sectorului socialist de stat şi premiselor trecerii la conducerea planificată a economiei naţionale şi aplicării politicii de industrializare forţată de mai târziu. La articolul 1, se menţiona faptul că „se naţionalizează toate bogăţiile subsolului care nu se găseau în proprietatea Statului la data intrării în vigoare a Constituţiei Republicii Populare Române, precum şi întreprinderile individuale, societăţile de orice fel şi asociaţiunile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii”. La acelaşi articol erau  enumerate cele 77 de criterii de naţionalizare, pentru fiecare categorie de întreprinderi în parte. Deşi legea avea articole în care se menţiona că se vor acorda despăgubiri proprietarilor şi acţionarilor întreprinderilor naţionalizate, acestea erau de fapt inaplicabile întrucât, de la plata despăgubirilor erau excluşi cei care „fiind în serviciul Statului, judeţelor sau comunelor, s-au îmbogăţit în timpul cât erau în serviciu, prin fapte ilicite constatate judecătoreşte”, precum şi cei care „au plecat din ţară în mod clandestin ori fraudulos, precum şi acelora care nu se întorc în ţară după expirarea termenului de valabilitate a actelor de călătorie eliberate de autorităţile române”. Deci comuniştii îşi făcuseră în aşa fel calculele încât să nu plătească nici o despăgubire. De asemenea, se prevedeau sancţiuni dure pentru cei care s-ar fi opus procesului de naţionalizare.

Sarabanda naţionalizărilor a continuat în anul 1948. Prin decretul nr. 197 din 13 august 1948, erau dizolvate şi lichidate întreprinderile bancare şi instituţiile de credit; prin decretul din 9 septembrie 1948 se naţionalizau ultimele întreprinderi de căi ferate; prin decretul nr. 302 din 3 noiembrie 1948 erau naţionalizate instituţiile sanitare particulare. Vor urma în anii următori: casele de filme, cinematografele, farmaciile, laboratoarele, restaurantele, taxiurile, cabinetele medicale particulare. Nu trebuie uitat decretul nr. 92 din 19 aprilie 1950, privind naţionalizarea unor imobile, prin care „imobilele clădite ale foştilor industriaşi, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii, imobile clădite ale exploatatorilor de locuinţe, hoteluri şi alte asemenea”, intrau în proprietatea statului.

După ce problema industriei a fost „rezolvată”, s-a trecut la agricultură. Prin decretul nr. 121 din 6 iulie 1948 se stabileşte regimul de colectare a cotelor la cereale (înnoit în fiecare an, adăugându-se şi alte categorii de produse). Prin volumul lor şi prin maniera de colectare, cotele obligatorii, menţinute până în 1956, au construit un instrument foarte eficient pentru a “convinge ţărănimea să-şi predea pământul şi inventarul pentru a intra în colectivă“. Situaţia era de-a dreptul aberantă, întrucât, cantitatea datorată statului (între 20 şi 60% din producţie – cereale, carne, lapte, lână, fructe, furaje etc.), era stabilită înainte de recoltare şi nu se modifica în funcţie de producţie, astfel că, de multe ori cota datorată era mai mare decât producţia obţinută, iar ţăranul nu numai că nu rămânea cu nimic, dar ajungea în situaţia de a cumpăra produse pentru a le preda statului, spre a scăpa de pedepsele foarte aspre instaurate de comunişti. Plenara Comitetului Central al P.M.R. din 3 – 5 martie 1949 a elaborat programul vizând transformarea socialistă a agriculturii şi declanşarea campaniei de colectivizare şi de „îngrădire a chiaburilor”. Ultimul aspect era considerat foarte important, din moment ce se stabilea că „în etapa actuală, lupta împotriva exploatării capitaliste la sate trebuie dusă prin aplicarea unei politici de îngrădire a chiaburimii”, stabilindu-se şi mijloacele prin care se duce această „luptă”: „prin apărarea intereselor proletariatului agricol, ale ţăranului sărac şi mijlocaş faţă de chiabur, chiar în problemele cele mai mărunte”; „printr-o politică fiscală de clasă, care să uşureze situaţia ţăranului sărac şi mijlocaş, de o parte, şi să apese pe chiabur, pe de altă parte”; prin „curăţirea” mişcării cooperatiste „de orice fel de elemente capitaliste”; prin acordarea conducerii cooperativelor „numai muncitorilor agricoli, ţăranilor săraci şi mijlocaşi”; prin neprimirea chiaburilor în gospodăriile colective etc.

După modelul sovietic s-au înfiinţat Gospodăriile Agricole Colective (G.A.C.) şi Gospodăriile Agricole de Stat (G.A.S.), pe 24 iulie 1949 fiind inaugurate primele cinci G.A.C.-uri: Zorile, din Turnişor – Sibiu, Drumul Nou, din Zăbrani – Arad, Ogorul Roşu, din Laslea – Târnava Mare, Victoria Socialismului, din Răşcani – Vaslui şi Tractorul Roşu, din Lunca de Jos – Cluj.Gospodăriile colective au primit un sprijin important de la autorităţi: le-au fost date cele mai bune terenuri, le-au fost oferite reduceri de 20% la cotele obligatorii, scutiri la impozitul agricol, ajutor din partea staţiunilor de maşini şi tractoare (S.M.T.). În ciuda acestor facilităţi, gospodăriile nu au dat dovadă nici de eficienţă economică, nici nu au exercitat o atracţie pentru majoritatea ţăranilor. La sfârşitul anului 1949 erau înfiinţate doar 56 de unităţi G.A.C., cuprinzând 4.085 gospodării ţărăneşti, cu o suprafaţă de 14.692 ha.Autorităţile comuniste au acţionat în forţă pentru a-i determina pe ţărani să intre în G.A.C. Bătăile, arestările, schingiuirile, şantajul au fost folosite în acest scop. Spre exemplu, în judeţul Târnava Mică, au fost bătuţi câte opt ţărani în fiecare comună, iar în Constanţa, preoţii şi învăţătorii au fost nevoiţi să intre în gospodărie, pentru a-i atrage pe ţărani. Au avut loc chiar şi execuţii demonstrative.

Evident, în faţa acestor abuzuri ţăranii au răspuns pe măsură, în numeroase localităţi înregistrându-se revolte împotriva „colectivei”, care au degenerat deseori în confruntări violente cu autorităţile, în urma cărora s-au înregistrat morţi şi răniţi. În ciuda presiunilor permanente, ritmul colectivizării a fost unul lent. Până la sfârşitul anului 1953 (an în care producţia agricolă o atinsese pe cea din anul 1938), se înfiinţaseră 1.997 de G.A.C.-uri, reprezentând doar 8,3% din totalul gospodăriilor ţărăneşti, restul de 91,7% fiind reprezentat de gospodăriile particulare. A urmat o perioadă de relativă relaxare, în condiţiile în care, după moartea lui Stalin şi în contextul convulsiilor care au marcat blocul comunist, liderii comunişti români au fost preocupaţi mai mult de rezolvarea problemelor interne de partid. Din 1958 procesul de colectivizare a reînceput în forţă, plenara Comitetului Central din 26 – 28 noiembrie declarând că ţara este pregătită de un efort general de modernizare socialistă.Comuniştii au declanşat o adevărată ofensivă împotriva chiaburilor. În martie 1959, printr-un decret al Marii Adunări Naţionale s-a anunţat „lichidarea exploatării omului de către om” şi practic desfiinţarea chiaburimii. La Plenara din 30 noiembrie 1961, Gheorghiu-Dej admitea că „în numele luptei împotriva chiaburilor, peste 80.000 de ţărani, în majoritatea lor muncitori, au fost trimişi în judecată, dintre ei peste 30.000 au şi fost judecaţi în procese publice”. La plenara C.C. al P.M.R. din aprilie 1962, liderul comunist român anunţă încheierea colectivizării, remarcând faptul că 96% din suprafaţa arabilă a ţării şi 93,4% din suprafaţa agricolă, cu 3.201.000 familii, sunt cuprinse în sectorul socialist.

Mecanismul de organizare a economiei centralizate s-a bazat pe sistemul de conducere pe bază de plan. Primul plan anual a fost cel din 1949, urmat de altul în 1950. Ulterior s-a trecut la planurile cincinale, primul fiind cel dintre 1951 – 1955 şi chiar planuri şesenale (1960 – 1965). Cuvântul de ordine pentru economia socialistă a fost industrializarea, fenomen ce implica: electrificarea, mecanizarea complexă, dezvoltarea industriei grele (siderurgie, construcţii de maşini), automatizarea producţiei. Pe 26 octombrie 1950, în şedinţa plenară a Comitetului Central al P.M.R., s-a aprobat raportul lui Dej asupra planului de electrificare a ţării şi s-a hotărât „mobilizarea tuturor organizaţiilor de partid, a instituţiilor de stat, a organizaţiilor de masă, a oamenilor de ştiinţă, inginerilor şi tehnicienilor şi a întregului popor muncitor din Republica Populară Română la acţiunea de realizare a sarcinilor cuprinse în raport şi a planului de electrificare”.

Fonduri considerabile au fost alocate industriei româneşti. Partea industriei din produsul social total a crescut de la 46,6% în 1950 la 57,3% în 1965. S-au construit mari obiective industriale, unele dintre ele fără a avea o justificare economică. Cu toate acestea, rata acumulărilor necesare investiţiilor şi industrializării a fost printre cele mai ridicate din lume. Se remarcă un progres economic evident faţă de anul 1938, în ceea ce priveşte industrii precum: industria chimică, metalurgică sau cea producătoare de maşini. În domeniul agriculturii şi a ramurilor industriale legate de aceasta, progresul faţă de anul de referinţă interbelic nu este atât de mare. Însă, cu tot acest progres, puterea de cumpărare a muncitorului din 1938, rămânea de 1,9 ori mai ridicată decât a muncitorului din 1963.

Pe plan extern, România este integrată în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.), organizaţia economică a statelor comuniste, creată în 1949, şi din care făceau parte: Uniunea Sovietică, R.D. Germană, R.P. Polonă, R.P. Bulgară, R.S.F. Cehoslovacă şi R.P. Ungară. Partea română nu a fost mereu pe aceleaşi poziţii cu „tovarăşii” din celelalte state şi în special cu cei din U.R.S.S., la începutul anilor ’60 având chiar atitudini critice la adresa propunerilor venite de la Moscova.Merită amintită şi faimosul „plan Valev”, care propunea realizarea unui „complex de producţie interstatal al Dunării de Jos”, în componenţa căruia urmau să intre partea de sud-est a României, nordul Bulgariei şi nordul Deltei Dunării, atunci parte a U.R.S.S. Teritoriul nostru trebuia să se transforme într-un fel de „grădină de zarzavaturi” a Europei comuniste, fapt de care liderii politici de la Bucureşti nici n-au vrut să audă.

Venit la putere în 1965, Ceauşescu a continuat planul de industrializare al ţării, accentul fiind pus pe industria grea. Ca o mare realizare în acest sens a fost prezentată inaugurarea (ce-i drept parţială) a combinatului siderurgic de la Galaţi, în anul 1968. În perioada 1965 – 1970, rata de acumulare din industrie este foarte ridicată (11,8%), iar investiţiile în această ramură economică ajung la în 1970 la 47,5% din totalul investiţiilor.Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre agricultură, unde investiţiile sunt mult mai mici (doar 16% în 1970), la fel şi exporturile de produse alimentare (în jur de 4% din totalul exporturilor), în condiţiile în care producţia agricolă fusese foarte bună la începutul anilor ’70. La Congresul al X-lea al P.C.R. (6 – 12 august 1969) Ceauşescu şi-a impus punctul de vedere în ceea ce priveşte viitorul plan cincinal (1971 – 1975), mărind foarte mult prevederile producţiei economice. Este momentul în care începe „etapa făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate”, transformată într-o adevărată obsesie de către liderul comunist de la Bucureşti.

Planul cincinal prevedea investiţii foarte mari în industrie, în proiecte economice ample, dar de o valoare economică îndoielnică. Se insistă foarte mult asupra siderurgiei, petrochimiei, industriei chimice, dar şi asupra celei constructoare de maşini. Asta în condiţiile în care minereurile de fier autohtone erau insuficiente, producţia românească de petrol era în scădere iar preţul petrolului de import era în creştere. Dacă în 1975 România importa peste 10 milioane tone minereu de fier, în 1981 acesta a crescut la peste 15 milioane tone; în acelaşi an (1981) ţara noastră importa aproape 13 milioane tone de petrol. Cu toate acestea, în anul 1975, Republica Socialistă România se putea „mândri” cu: fabricile de amoniac şi acid azotic de la Târgu Mureş; grupul de îngrăşăminte azotoase nr. 1 la Combinatul chimic Craiova; Combinatul petrochimic Piteşti; Combinatul chimic Râmnicu Vâlcea; Uzina de superfosfaţi şi acid sulfuric de la Năvodari; Combinatul chimic de la Brăila; Uzina de detergenţi de la Ploieşti; Combinatul petrochimic Ploieşti; Combinatul chimic de la Turnu-Măgurele; Combinatul chimic din oraşul Victoria; Uzina de ţevi de la Roman; Fabrica de rulmenţi de la Bârlad; unităţile siderurgice de la Alba-Iulia, Bucureşti, Buzău, Roman, Hunedoara, Câmpia Turzii sau Slatina. Fără să ţină seama de condiţiile şi resursele locale, partidul a început construirea nu numai de automobile (la Colibaşi) şi maşini agricole (la Braşov) ci şi helicoptere, avioane sau vase maritime de până la 100.000 de tone!

O altă obsesie a regimului Ceauşescu a fost cea legată de „asigurarea independenţei energetice a ţării”. În acest scop au fost construite zeci de centrale termoelectrice şi hidroelectrice: Doiceşti, Borzeşti, Paroşeni, Fântânele, Bicaz, Sadu, Lotru, Mintia – Deva, Bucureşti Sud etc., ce se adaugă sistemului hidroenergetic de la Porţile de Fier, construit anterior, în colaborare cu R.S.F. Iugoslavia. Românii aveau să simtă din greu costurile acestei „independenţe” în următorii ani.

În ceea ce priveşte agricultura, deşi era privită ca o problemă de bază a planului cincinal, a beneficiat de investiţii chiar mai mici decât cele avute anterior, doar 13% din total, în ciuda dublării, în primii patru ani ai deceniului opt, a exporturilor de produse cerealiere şi de carne.O sintagmă care revine în actualitate cu şi mai mare putere şi care a făcut zile negre românilor, indiferent în ce domeniu economic activau, a fost cea legată de „depăşirea planului de producţie” sau „cincinalul în patru ani jumate” (ori poate chiar mai puţin)!

Un proiect care a avut costuri uriaşe a fost Canalul Dunărea – Marea Neagră. Construcţia Canalului, a fost începută de comunişti în 1949, lucrările fiind sistate în 1953. Ceauşescu a reluat lucrările în 1975, canalul (64 kilometri lungime, adâncime – 7 m, lăţime la bază – 70 m, lăţime la suprafaţă – 110 – 140 m, pescaj maxim admis – 5,5 m, prevăzut cu câte două ecluze la fiecare capăt) fiind inaugurat cu mare fast pe 26 mai 1984. Pentru construirea canalului s-au investit aproximativ 2 miliarde de dolari, preconizându-se o recuperarea a investiţiei în circa 50 de ani. Numai că exploatarea acestuia aduce venituri anuale de 3 milioane de euro, ceea ce înseamnă că recuperarea investiţiei se va face în câteva sute de ani! Un alt proiect de anvergură, Canalul Dunăre – Bucureşti a rămas neterminat.

Planificarea planului cincinal 1976 – 1980 este nerealistă, majoritatea indicatorilor principali (venitul naţional, producţia industrială, producţia agricolă) rămânând neîndepliniţi. Drept consecinţă, prevederile cincinalului următor, cu excepţia indicatorilor pentru comerţ exterior şi agricultură, au fost reduse pentru prima dată în istoria comunismului românesc. Cu toate acestea, planul rămâne neîndeplinit la numeroşi indicatori: energie electrică, petrol, cărbune, oţel, automobile, vase maritime, cereale, construcţii locuinţe. Una din repercusiunile acestei politici economice a fost creşterea datoriei externe care, în 1983 ajunsese undeva pe la 11 miliarde de dolari. Lichidarea acesteia va reprezenta încă una din obsesiile dictatorului de la Bucureşti.

Agricultura este poate cea mai văduvită ramură economică în anii `80. Partidul a căutat prin diferite legi să rezolve criza din acest sector, dar acestea nu au făcut decât să accentueze controlul central şi să creeze mari probleme ţăranilor. Un astfel de exemplu îl reprezintă decretul din 18 octombrie 1981, „privind unele măsuri referitoare la întărirea autoconducerii şi autoaprovizionării teritoriale, precum şi la asigurarea aprovizionării în bune condiţii a populaţiei cu pâine, făină şi mălai”. Prin acesta se interzicea populaţiei aprovizionarea cu produse din afara localităţii de reşedinţă sau în care lucrează şi se stabileşte ca, în perioadele de vârf ale lucrărilor agricole, toţi locuitorii satelor, comunelor şi oraşelor agro-industriale, indiferent de unitatea în care îşi desfăşoară activitatea, să participe efectiv la efectuarea muncilor agricole în unităţile de stat şi cooperatiste. Acest lucru, ce recunoaştea faptul că C.A.P. – urile nu erau în stare să-şi îndeplinească menirea cu forţa de muncă proprie, nu făcea altceva decât să ateste falimentul agriculturii socialiste. Un alt decret, cel din 24 ianuarie 1982, cu privire la aplicarea experimentală a proiectului „Legii retribuirii muncii în unităţile agricole cooperatiste”, desfiinţa venitul minim garantat. Cooperatorii erau obligaţi să presteze un număr sporit de zile de muncă pe an, în cooperativele agricole de producţie şi să îndeplinească planurile de producţie. Acestea erau fixate fără a ţine seama de condiţiile locale sau de variaţiunile climatice. A fost redusă cota în produse ce le revenea ţăranilor şi înlocuită prin plata în bani, calculată fireşte la preţurile oficiale şi nicidecum la valoarea pieţei.

Şi în ceea ce priveşte relaţiile economice cu alte state lucrurile au mers din rău în mai rău. În primii ani ai deceniului opt România a stabilit relaţii bune cu Occidentul şi cu organismele financiare internaţionale: a fost admisă la GATT, a aderat la Fondul Monetar Internaţional şi a primit clauza naţiunii celei mai favorizate din partea Statelor Unite (1975). Au fost împrumutate mari sume de bani în vederea industrializării, dar produsele realizate nu au avut calitatea necesară care să le impună pe piaţa mondială. În anii `80 exporturile pe pieţele occidentale au scăzut foarte mult, crescând în schimb cele cu statele blocului socialist (57% din total, în 1985).Trebuie admis că nu toate proiectele iniţiate de Ceauşescu au fost eşecuri. Sistemul energetic şi Metroul din Bucureşti se pot număra printre cele reuşite. În epocă s-a bătut monedă pe faptul că s-au construit numeroase blocuri de locuinţe în toată ţara. Trebuie însă ţinut seama de faptul că înainte de a se construi s-a demolat! Case, biserici, palate, stadioane, construcţii de valoare istorică extraordinară au fost rase de buldozere în numele socialismului şi a procesului de sistematizare. Cheltuieli imense au fost cu construcţii megalomanice de tipul Casei Poporului, a doua clădire administrativă ca mărime din lume, după Pentagon.Criza economică instalată în România în a doua jumătate a anilor ’70 şi incapacitatea regimului de schimbare în bine, aduce după sine şi reacţia societăţii. Nemulţumirea oamenilor devine tot mai acută, greva minerilor din Valea Jiului (1977) fiind un semnal important în acest sens. De asemenea un moment dramatic se petrece la Braşov în 15 noiembrie 1987, când marşul de protest al muncitorilor de la Uzina de camioane “Steagul Roşu” a fost reprimat şi conducătorii lui au fost arestaţii. Interesant a fost că spre deosebire de protestul din 1977, acum au loc manifestări de susţinere pentru gestul muncitorilor braşoveni în capitalele est-europene (Praga, Varşovia, Berlinul de est şi Budapesta).

Autor: Cornel ILIE

Ce dovezi mai vreţi despre distrugerea intenţionată a României după 1989?

Cei care conduc destinele României după 1989 sunt trădători de ţară. După asasinarea Ceaușeştilor, România a intrat în stare de ocupaţie nedeclarată şi plăteşte tribut.

Cum altfel explicaţi distrugerea sistematică a economiei, din ordinul şi cu supervizarea celor aflaţi la putere, înstrăinarea avuţiei naţionale pe comisioane luate de cei cu drept de semnătură şi stampilă, recunoaşterea sabotarilor nationale

Între cei mai mari trădători şi vânzători de ţară este Mugur Isărescu, adus la BNR prin intermediul altui mare trădător de ţară, Ion Iliescu.

În ianuarie 1990, Isărescu a refuzat să semneze, cu acordul lui Iliescu, plata combustibilului cu care trebuiau aprovizionate 128 de nave de mare tonaj aflate în diverse locuri în lume, lăsându-le să fie arestate în porturi şi apoi au fost pierdute de România pentru neplata taxelor portuare. BNR deţinea peste două miliarde de dolari în rezerve. Iliescu a ştiut şi a fost de acord cu acest jaf. Isărescu a fost primul care a pus umărul la dispariţia flotei. Au urmat Băsescu şi alţi miniştri la transporturi, în cârdăşie cu reprezentanţi marcanţi ai partidelor de guvernământ.

Isărescu era prim-ministru în timpul lui Emil (Cazbici) Constantinescu, Bercovici-Berceanu fiind semnatar al contractului cu Gold Corporation. Emil Cazbici Constantinescu, dar şi toţi cei din conducerea Partidului Democrat au căpătat acţiuni la Gold Corporation, la fel ca şi mulţi reprezentanţi ai guvernului de atunci.

În mandatul de preşedinte al României, Emil Cazbici Constantinescu, în cârdăşie cu directorii SRI şi SIE, au decis vânzarea pe ascuns şi pe comisioane mici a întregii documentaţii privind prospecţiunile geologice şi zăcămintele de aur ale României, aflate în camerele cu seifuri de la Institutul de Geologie. Într-o noapte au fost luate din Institutul de Geologie toate documentele, fiind apoi scoase din ţară. Atunci au venit la fix, prin intermediarul Frank Timiş, întreprinzători din Canada, să cesioneze nu numai Roşia Montană dar şi alte mari zăcăminte de aur. Mai mult, se ştia că zăcămintele respective conţin şi metale rare, mult mai preţioase, nu doar aur şi argint.

Actualmente, întreaga documentaţie privind prospecţiunile geologice şi rezervele de aur ale României umple rafturile unui birou evreiesc de avocatură din Toronto, la etajul 52 dintr-un bloc turn. În cârdăşie cu interesele evreiești, Isărescu a sistat cumpărarea aurului extras din minele de aur din România.

Mugur Isărescu a trimis aurul României din BNR în bănci străine, pentru o dobândă mică, şi apoi s-au făcut presiuni ca Băsescu şi Isărescu să facă împrumutul de 20 miliarde euro, împrumut neaprobat în parlament, îndatorând populaţia României pentru multe generaţii.

În condiţiile în care nu mai avem producţie (a fost distrusă economia prin aşa-zisa privatizare strategică), nu mai creăm plusprodus, vom vedea aurul înapoi ca pe tezaurul de la Moscova.

Din ordinul lui Ceauşescu, în minele de aur, atunci când se dădea de un filon, se sigila capătul filonului de aur şi se punea sigiliul Băncii Naţionale a României. Exploatarea filoanelor era interzisă. Periodic erau trimise echipe care verificau dacă sigiliile puse erau la locul lor şi se treceau în inventar şi filoanele nou descoperite. În minele de aur din România sunt zeci de filoane de aur sigilate în vremea lui Ceauşescu. Înainte de 1990, periodic erau delegate echipe de securişti care inventariau sigiliile filoanelor de aur din mine.

Anual, numai din aluviuni erau înregistrate la Banca Naţională peste zece tone de aur. Aurul colectat din aluviuni în 1989 nu a mai fost înregistrat de noul guvernator al BNR, Mugur Isărescu, fiind scos lingou cu lingou din ţară de către persoane aflate sub directa supraveghere a lui Stănculescu şi Chiţac. Din pricină că un lingou a dispărut, a avut loc crima din Precupeţii Vechi.

(După ce Ceauşescu a anunţat, în martie 1989, achitarea datoriilor externe şi în aprilie acelaşi an a şters toate datoriile CAP-urilor şi IAS-urilor, în fiecare săptămână soseau, pe aeroportul Otopeni, lingourile din aur cu care România garantase împrumuturile externe.)

În înțelegerea stabilită cu canadienii, statului român îi revenea foarte puţin din zăcământ, ceea ce însemna că dăm aurul pe gratis. Mai ales cu contribuţia lui Isărescu, cel care spune că România şi BNR nu au nevoie de rezerve de aur. Întrebaţi-vă de ce nu fac referiri la dezvoltarea durabilă?

Când a venit pentru cesionarea zăcămintelor de la Roşia Montană, Gold Co a șpăguit în mod special pe reprezentanţii puterii, mai ales membrii PD, care au acţiuni la firmă mai multe decât statul român. Cum explicaţi faptul că, în 2004, Berceanu a zis că exploatarea de la Roşia Montană trebuie să continue, iar Băsescu, în vizită la Roşia Montană, chiar înainte de alegeri a zis acelaşi lucru?

Director pe bani mulţi şi cu acţiuni la Gold Corporation a fost numit un membru marcant al PD, plecat de la Ministerul Mediului, Gabriel Dumitraşcu. Cum au făcut averi colosale cei cu funcţii?

Un mic exemplu. Era pe vremea când prim-ministru era Stolojan. Băsescu, ministru la transporturi, l-a trimis pe fratele lui pe o navă, pentru reparaţii în Japonia (de parcă noi n-am fi avut şantiere navale), cu 3.000.000 dolari. Ajuns acolo, Mircea Băsescu i-a trimis un fax fratelui său, la minister, cum că ar fi necesari încă 3.000.000 dolari pentru reparaţii, fără notă justificativă sau deviz de lucrări. Traian Băsescu a dat aviz favorabil, fără nicio notă justificativă şi a trimis-o lui Stolojan. Acesta, fără a solicita lămuriri ori notă justificativă, a semnat favorabil şi a trimis-o lui Isărescu, cel care a aprobat trimiterea în contul lui Mircea Băsescu a încă 3.000.000 dolari. Poate aşa înţelegeţi de ce Stolojan şi Isărescu sunt aşa de mediatizaţi ca tehnocraţi. La corpul de control al guvernului lucra pe atunci Ionel Blănculescu, care poate confirma.

În decembrie 1989, în CC era un metru cub de dolari care au fost depozitaţi într-o cameră şi păziţi de Pluto şi Furdea Dumitru. În cameră au fost iniţial depuse şi trei mape din piele conţinând conturile secrete ale României în străinătate. La câteva ore după depunerea acestora, a venit Petre Roman şi a cerut cele trei mape şi i-a spus lui Furdea să zică, dacă va fi întrebat, că nu ştie nimic despre mape.

Crin Antonescu la nunta cu Vlădean a primit cadou de nuntă de la Dinu Patriciu acţiuni la Roşia Montană în valoare de 100.000 euro. Şi Daciana Sârbu, europarlamentar ca şi Vlădean, au susţinut deschiderea exploatărilor la Roşia Montană.

Credeţi cumva că refuzul lui Isărescu de a mai înregistra la BNR aurul din exploatări a fost întâmplător? Asta a dus la închiderea minelor de aur. Tot Isărescu a dispus vânzarea rezervelor de argint ale României. Rezervele de aur ale României sunt pentru generaţii, iar cei care au devastat România, în schimbul unor comisioane personale substanţiale, au avut şi au dreptul de semnătură şi stampilă.

Nu Ceauşescu a subminat economia naţională ci cei ce au luat frâiele puterii, au păstrat dreptul de semnătură şi ştampilă ca să-şi umfle buzunarele şi conturile din străinătate. Cei care au păstrat după 1990 funcţiile la stat sunt multimiliardari, pentru că şi-au însuşit drepturile de proprietate ale românilor şi au înstrăinat tot ce se poate, determinând pe tineri şi pe cei apţi de muncă să părăsească ţara, ca ei să jefuiască liniştiţi.

Noi nu mai producem aproape nimic, iar din cei 20 miliarde euro împrumutaţi nu se fac niciun fel de investiţii pentru a avea producţie, dar vindem tot. Ei ştiu doar să vândă ce nu le aparţine. Dacă după război sovieticii, ca armată de ocupaţie, au impus numirea în funcţiile de conducere a unor personaje în majoritate evrei, care au dispus arestarea şi uciderea a aproape 2.000.000 de romani, după uciderea Ceauşeştilor s-au cocoţat în funcţii tot evrei. Ei şi masoneria coordonează exterminarea românilor.

Nu-i de ajuns că Israelul ne-a cerut şi ne obligă să-i plătim peste 60.000.000.000 dolari în contul falsului holocaust care ar fi avut loc în România. Tocmai ei, care au făcut holocaust cu românii după 1944. Evreii au cerut ruşilor tezaurul României, în contul holocaustului. Dacă Ion Iliescu, în 2001, a acceptat recunoaşterea falsului holocaust, iar Băsescu a dispus plata a o treime din suma promisă Israelului, acesta din urmă, prin Mihai Răzvan Ungureanu, a refuzat recuperarea tezaurului de la Moscova. În acest timp, evreii au cerut ruşilor tezaurul României, în contul holocaustului. Ce mai contează după ce Băsescu a îndatorat România pentru generaţii, iar USL a făcut împrumuturi suplimentare şi ne-a îndatorat şi mai mult. Străinii ştiu cât de corupţi sunt cei ce ne conduc, îi susţin în ticăloşiile lor şi se folosesc de ei.

Zăcămintele de aur sunt ale românilor! N-au ce căuta străinii!

Românii pot cere naţionalizarea resurselor naturale. Verificaţi dacă nu credeţi! Formulaţi cât mai multe plângeri penale la Parchet, DIICOT şi DNA!

Notă: În problema Roșia Montană, de ce nu s-a auzit vocea, opinia legitimă a geologului Emil Constantinescu, a primului geolog din România? Au circulat despre el acuzații că ar fi avut, înainte de 1990, probleme cu Securitatea, suspectat fiind că a vândut secrete de stat privind zăcămintele prețioase din subsolul României. Se cam leagă lucrurile.

A mai existat o nedumerire cu privire la persoana lui: cum de a făcut Emil Constantinescu două facultăți la zi? Legile de atunci nu dădeau voie să faci a doua facultate decât la F.F., adică la „fără frecvență”. A făcut mai întâi facultatea de drept, apoi pe cea de geologie! Cumva cu misiune? Ce se știe sigur este că mama lui Emil vorbea stricat românește, după cum a povestit un coleg de grupă al lui Emil. Se trăgea dintr-o familie de evrei expulzați din Elveția pentru activități anarhiste, teroriste, inspirate de isprăvile evreilor din Rusia. Ajunși în Rusia, bunicii lui Emil al nostru, dar mai mult al altora, s-au stabilit în Basarabia. N-a avut curajul să spună că bunicii săi erau franțuji, minciuna ar fi fost prea mare, a zis că erau „francofoni!”

 CATEVA INVESTITII OPRITE DE CATRE SABOTORII fESENIEI iLIESCIENE:Cuprins

Infrastructură hidrotehnică și de navigație[modificare | modificare sursă]

Canalul Dunăre–București[modificare | modificare sursă]

Ecluza abandonată de la Copăceni, parțial executată. Fotografie din 2007.

Primele mențiuni despre ideea unui canal între Dunăre și București datează din anul 1864,[1] când un trimis al lui Alexandru Ioan Cuza la Paris comunica propunerea unui grup de investitori francezi de a canaliza Dâmbovița „de la București și chiar mai sus spre Oltenița” și de a înființa o companie de navigație. Primul proiect real a fost inițiat în anul 1880 de către inginerul Nicolae Cucu, care a realizat o schiță pentru o cale navigabilă între București și Oltenița.[2] În 1929, Parlamentul României a adoptat o lege ce prevedea construirea unui canal care să transforme Bucureștiul în port la Dunăre, dar criza economică din anii 1930 a dus la abandonarea proiectului. Ulterior, pe baza acestei legi, inginerul Dorin Pavel a realizat un proiect de canal cu șase ecluze de câte 6,5 m înălțime fiecare, pentru vasele de 1.000-2.000 tone, dar acesta a fost și el abandonat după izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial.[2]

Ideea canalului a fost reluată de Nicolae Ceaușescu în anii 1980. Ministerului Transporturilor a întocmit un proiect care a fost discutat în 1984, la o ședință a Comitetului Politic Executiv al PCR.[2] Lucrările efective de construcție au început în 1986.[3] Proiectul prevedea amenajarea râurilor Dâmbovița și Argeș pe o lungime de 73 km. Amenajarea presupunea realizarea unei căi navigabile cu o lățime de 80 m și o adâncime minimă a apei de 4,5 m. Diferența de nivel existentă, de 53 m (10 m deasupra nivelului mării la Oltenița și 63 m la București), urma a fi rezolvată prin realizarea a patru ecluze și a trei porturi, două la București (lângă comuna 1 Decembrie – pe Argeș și la Glina – pe râul Dâmbovița) și altul la Oltenița.[4]

Construcția a fost sistată după Revoluția Română din 1989, deși se estimează că partea de canal deja realizată se situa la 70% din întregul volum de lucrări.[5][6] Proiectul a fost transferat la Administrația Națională Apele Române, iar în 2008 la Administrația Canalelor Navigabile. De-a lungul timpului, diverși responsabili politici sau guvernamentali au făcut declarații privind reluarea lui:

  • Ovidiu Cupșa, directorul Companiei Naționale Administrația Canalelor Navigabile, care a anunțat în martie 2008 reînceperea construcției;[5]
  • ministrul Ludovic Orban, care a anunțat reluarea lucrărilor în perioada 2009-2012;[2]
  • ministrul Elena Udrea, care o estima pentru anul 2010;[7]
  • ministrul Anca Boagiu, în 2011;[8]
  • ministrul Alexandru Nazare, în primăvara anului 2012;[1]
  • Daniel Georgescu, directorul Companiei Naționale Administrația Canalelor Navigabile, care a făcut public, în noiembrie 2012, că Ministerul Transporturilor intenționează să acceseze fonduri europene sau să facă apel la investitori străini pentru terminarea canalului;[9]
  • Sorin Oprescuprimarul Bucureștiului, care a declarat, în octombrie 2013, „că întreaga zonă a Bucureștiului trebuie conectată la fluviul Dunărea”;[1]
  • Președintele României Traian Băsescu, în 2013;[10]

În tot acest timp și estimările privind costurile finalizării canalului au variat între 450-500 de milioane[5][7][11], 800 de milioane[10] și 2,5 miliarde de euro.[1] Master Planul General de Transport al României, întocmit în 2015, prevede necesitatea alocării a 1,381 miliarde de euro pentru „Amenajarea râurilor Argeș (73,289 km) și Dâmbovița (31 km) pentru navigație”.[12]

Între timp, lucrările existente s-au deteriorat dramatic. O mare parte a plăcilor de beton, a componentelor metalice și a bordurilor au fost furate.[13] Multe dintre coloane au fost distruse de căutătorii de fier vechi, iar zonele porturilor sunt pline de bălți poluate și urât mirositoare, praf și gunoaie.[4] Canalul Dunăre-București a rămas de zeci de ani o enormă construcție abandonată,[14] care se degradează pe zi ce trece, și a cărei reluare este prevăzută în Master Planul General de Transport al României după anul 2030.

De-a lungul vremii, proiectul a avut numeroși susținători, însă utilitatea lui este îndoielnică. În octombrie 2014, Laurențiu Mironescu, vicepreședintele Asociației Operatorilor Portuari, declara că „Transportul pe apă este mai ieftin decât cel rutier de la 450 de kilometri în sus. Ori Bucureștiul este la 200. Dacă vă așteptați la o aglomerare de oameni care să-și transporturile mărfurile pe Dunăre ca să ajungă la București, vă înșelați”.[6]

Canalul Siret–Bărăgan[modificare | modificare sursă]

Topografi pe șantierul
Canalului Siret-Bărăgan în anul 1989.

Primul studiu privind realizarea unui canal care să permită irigarea unor vaste suprafețe din regiunea cuprinsă între râurile Siret și Ialomița a fost elaborat în 1912, de către profesorul Alexandru Davidescu.[15] Studiul demonstra fezabilitatea unui canal magistral pornind din Siret, în aval de Adjud, și care ar fi permis irigarea a peste 200.000 de hectare. Totuși, concentrându-se exclusiv asupra problemelor cu caracter hidrotehnic, studiul nu analiza și problemele de gospodărire a apelor legate de acest canal, precum regimul necesarului de apă pentru irigații, și nu scotea în evidență faptul că, în perioadele în care necesarul de apă al irigațiilor era maxim, debitul Siretului era insuficient pentru acoperirea acestuia. Problema a fost reluată în perioada interbelică de inginerul Dimitrie Leonida,[16] care studia posibilitatea realizării unui baraj pe Râul Bistrița, la Bicaz. În analizele sale, Dimitrie Leonida a demonstrat că lacul de acumulare pe care îl proiecta putea avea un efect de regularizare a debitelor Siretului, astfel încât debitele acestuia în perioada de vară să poată fi suplimentate pentru a acoperi deficitul de apă și a satisface cerințele de apă pentru irigații. Noi studii au fost ulterior realizate între anii 1959-1962, în cadrul Planului de Amenajare a bazinului Siret și a Planului Național de Amenajare a Apelor din România,[17][18]respectiv între 1969-1972.[16]

Construcția a fost demarată în anul 1985, iar proiectul prevedea construcția a 198 de kilometri de canal, cu o lățime de 57 m la suprafață și 20 m la fund și cu o adâncime de 7 m.[15]Cei 198 de kilometri ar fi trebuit dați în exploatare în 1995.[19] După Revoluția Română din 1989, fondurile nu au mai fost alocate decât sporadic. Până în acel moment fuseseră alocate proiectului 130 de milioane de euro, fuseseră finalizate lucrările pe 5,7 km din partea dinspre Siret și începute lucrările pe alți 37 km.[15] Ulterior anului 1990, construcția a continuat lent din cauza finanțării insuficiente.[20] Spre exemplu, proiectul hidrotehnic a fost finanțat în anul 2011 cu puțin peste 2,7 milioane de lei.[19]

În 2012, Ministerul Agriculturii a făcut public că grupul spaniol Mondragon ar fi interesat de terminarea canalului în parteneriat public-privat,[21] iar un an mai târziu Guvernul României a încadrat proiectul pe lista investițiilor prioritare de infrastructură realizate în parteneriat public-privat începând cu 2013.[19] În 2015, construcția canalului a fost discutată cu Compania Națională de Apă din Israel și cu China Communications Constructions Company,[20] fără nici un rezultat concret.

Dacă în 2012 presa economică estima suma necesară pentru terminarea proiectului la 3,5 miliarde de euro,[21] în 2016 estimarea ajunsese la 6 miliarde de euro.[20]

Infrastructură feroviară[modificare | modificare sursă]

Calea ferată Brașov–Buzău (Tunelul Teliu)[modificare | modificare sursă]

Panoramă a viaductului feroviar din apropierea comunei Teliu, în 2014.

Portalul de sud al tunelului Teliu, aflat atunci în construcție, în jurul anului 1924.

În 1907, Banca Marmorosch Blank Societate Anonimă a contractat de la Ministerul Lucrărilor Publice, prin actul de concesiune nr. 5431/12 martie 1907, construcția liniei Buzău–Nehoiașu și a dat-o spre execuție antreprizei Weiss-Vasilescu, care a finalizat lucrarea în 1909, aceasta fiind dată în folosință în ziua de 26 iulie/9 august 1909 a acelui an.[22] Calea ferată respectivă avea o lungime totală de 74 kilometri și era folosită pentru transportul de călători și mărfuri, însă se intenționa ca aceasta să fie prelungită peste Carpați până la Brașov. Această ocazie s-a ivit după Primul Război Mondial, când Transilvania s-a unit cu Regatul României.

Proiectul realizării unei legături feroviare transcarpatice s-a regăsit în toate cele patru programe de dezvoltare ale rețelei feroviare naționale realizate între 1920 și 1926. În anul 1922 a fost finalizat un studiu în acest sens,[23] ceea ce a dus la publicarea în Monitorul Oficial nr. 80 din data de 12 iulie 1923 a unei legi prin care linia de cale ferată Brașov–Buzău era considerată „lucrare de utilitate publică”, iar Direcției Generale a Căilor Ferate Române îi era acordat un credit în valoare de 100 de milioane de lei pentru construirea acesteia.[24]

Lucrările au început în toamna anului 1923, intenționându-se realizarea, într-o primă etapă, a căii ferate Brașov–Întorsura Buzăului. Aceasta a fost deschisă circulației pe 25 iunie 1931. Linia are aproximativ 36,5 kilometri, o declivitate maximă de 12‰, curba sa cea mai strânsă are raza de 360 m, iar traseul însumează 348 de poduri și podețe[23] și trei tuneluri.[24] Cel mai impresionant dintre acestea, Tunelul Teliu (Portalul de vestportalul de est), măsoară 4.369,5 metri[25][26] (după alte surse 4.379 metri[24]) și a fost construit în mod vizionar pentru cale ferată dublă și electrificată. Execuția tunelului a fost realizată de firma germană Julius Berger Tiefbau Aktien Gesselschaft, între 1924 și 1929. Străpungerea tunelului a demarat pe 15 iulie 1924 de la nord înspre sud și pe 5 iulie 1925 dinspre stația Întorsura Buzăului către nord. Cele două fronturi de lucru s-au întâlnit pe 1 octombrie 1926, la o distanță de 3.363 de metri de portalul nordic al tunelului și 1.013 metri față de cel sudic.[24] Tunelul a fost complet finalizat pe 30 septembrie 1928 și deschis circulației pe 25 iunie 1931, odată cu restul liniei.[27]

Situația internațională tulbure și izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial au făcut ca ultimul tronson de linie rămas, Întorsura Buzăului–Nehoiașu, să nu mai fie construit niciodată, iar din proiectata cale ferată transcarpatică Brașov–Buzău să lipsească doar circa 35 de kilometri în linie dreaptă. Realizat din start pentru a permite fără probleme dublarea și electrificarea unei linii care se dorea monumentală, prin Tunelul Teliu, cel mai lung tunel construit vreodată în România, au circulat până în 30 iunie 2018 șase curse de călători tip Regio pe zi (în regim dus-întors), operate cu automotoare de către compania privată Regiotrans.[28] Celălalt ciot al căii ferate Brașov–Buzău, linia Buzău–Nehoiașu, este operat și el cu 9 curse de tip Regio dus-întors pe zi de către societatea Transferoviar.[29]

Calea ferată Sinaia–Pietroșița (Tunelul Izvor)[modificare | modificare sursă]

La începutul anilor 1900, Guvernul Titu Maiorescu, având acceptul Regelui Ferdinand,[30] a luat decizia construirii unei căi ferate care să conecteze Sinaia de Pietroșița, în județul Dâmbovița, cu scopul de a crea magistrala CFR Târgoviște – Pietroșița – Sinaia[30] și de a realiza astfel o a doua legătură feroviară între București și Sinaia.

Principalul obstacol între Sinaia și Pietroșița era Masivul Păduchiosu, iar Căile Ferate Române (CFR) au contractat compania germană Julius Berger în scopul realizării unui tunel în linie dreaptă, lung de 5.918 m, prin acest masiv.[31] Termenul de predare către beneficiar era de 28 de luni.[31] În 1913, directorul național al CFR a împrumutat în numele companiei suma de 480 de milioane de lei pentru mai multe proiecte feroviare mari, printre care și acest tunel,[32] iar construcția a demarat efectiv în 1914. Constructorii germani au hotărât să înceapă perforarea tunelului de la ambele capete, dinspre Sinaia și dinspre Moroieni.[31][32] Locul de străpungere a Masivului Păduchiosu dinspre Sinaia a fost ales chiar înainte de intrarea în oraș, pe Platoul Izvor, în apropierea cimitirului orașului.[30] Din acest motiv, în presa sau literatura tipărită tunelul este denumit „Izvor”.

Lucrările la tunel au fost oprite în august 1914, din cauza Primului Război Mondial, și au fost reluate abia în 1938, după o ședință a Consiliului de Coroană care a dispus suplimentarea finanțării.[31] Investiția a fost din nou înghețată în 1939, după izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Sesizând potențialul strategic, Adolf Hitler i-a solicitat mareșalului Ion Antonescu reluarea, pentru a treia oară, a construcției tunelului, acesta putând asigura o cale mai sigură de transport a petrolului românesc spre Germania.[31]Lucrările, reîncepute în 1941, s-au desfășurat de data aceasta într-un ritm mai rapid. Circa 2000 de oameni de diferite naționalități au lucrat la tunel: germani, ruși, cehi, țigani, maghiari, bulgari,[30] italieni și români, mulți dintre ei prizonieri de război. Înfrângerea Germaniei pe Frontul de Est a pus însă capăt pentru a treia oară construcției. Până în acel moment se săpaseră, conform inginerului Radu Bellu de la Divizia de Patrimoniu a CFR, circa 800 de metri de galerie, având aproximativ 5 metri înălțime și 4,8 metri lățime.[31]

După război, portalul și galeria dinspre Sinaia au adăpostit un depozit de brânză, apoi un depozit de legume și fructe, iar în prezent o firmă care cultivă ciuperci. În 2015, o echipă a Televiziunii Române a primit acceptul și a filmat în partea de tunel dinspre Sinaia. Echipa a avansat circa 300 de metri în tunel și a descoperit o bifurcație a acestuia, prăbușită însă după circa 25 de metri. Jurnaliștii au continuat să exploreze galeria principală, pe care, după circa 480 de metri, au găsit-o obturată de un zid de cărămidă.[31] Toți cei 480 de metri de galerie sunt consolidați, iar tunelul se prezintă în stare foarte bună.[31] Echipa TVR a profitat de o breșă în zidul de cărămidă și a mai avansat circa 30 de metri, într-o secțiune de tunel neconsolidată și prezentând emanații de gaze toxice.[31] Jurnaliștii au descoperit o nouă obturare a galeriei, de data aceasta cu mormane de pământ, și au fost nevoiți să se întoarcă.

La intrarea în portalul Sinaia a fost construit și un viaduct de acces care există și în prezent. În galerie se află o locomotivă cu aer comprimat și vagonete, pe care Divizia de Patrimoniu a CFR a încercat, fără succes, să le recupereze.

Dinspre Moroieni au fost săpați, după unele surse, alți 480 de metri, din care doar 100[30][32]-175[33] de metri consolidați. În 1984[31] sau 1985,[30] Departamentul Securității Statuluia adus muncitori care au astupat cu buldozerele portalul Moroieni. Motivele nu sunt cunoscute, iar acțiunea organelor de Securitate a dat naștere în zonă mai multor legende. Există persoane care susțin că tunelul a fost străpuns în totalitate[33] și că în el s-ar afla cadavrele celor care au lucrat la construcție, executați de germani.[33] Cel mai probabil e că tunelul nu a fost niciodată străpuns, iar portalul Moroieni a fost astupat din motive de siguranță, galeria nefiind consolidată și lipsind forajele de aerare, ceea ce ar fi dus la acumulări de gaze toxice.[33] În prezent, în fața portalului Moroieni mai există doar culeea podului de acces construit de germani și resturile organizării de șantier a acestora.

Chiar dacă Tunelul Izvor se încadrează ca mare lucrare inutilă, el stă în același timp mărturie asupra viziunii curajoase a responsabililor feroviari și a spiritului ingineresc de la începutul secolului trecut. Dacă ar fi fost realizat, Tunelul Izvor ar fi fost cel mai lung tunel din România.

Calea ferată Râmnicu Vâlcea–Vâlcele[modificare | modificare sursă]

Viaductul abandonat Sâmnicel, în 2008.

Viaductul abandonat de la Sâmnic, în 2008.

Încă din perioada interbelică a apărut ideea scurtării distanței feroviare dintre București și Transilvania prin realizarea unei linii care să conecteze magistralele CFR 901 (București–Pitești) și 201 (Râmnicu Vâlcea–Podu Olt). Traseul urma să se desprindă din linia CFR 906 în zona haltei Vâlcele din județul Argeș (Poziție pe hartă), să traverseze râul Argeș pe un pod nou și să continue pe un traseu complet nou până în localitatea Bujoreni din județul Vâlcea, unde ar fi realizat conexiunea cu Magistrala 201 (Poziție pe hartă). Această linie proiectată, împreună cu alte linii existente, ar fi asigurat astfel o legătură directă între București, PiteștiRâmnicu Vâlcea și Sibiu. Noua cale ferată ar fi traversat Carpații la o altitudine maximă de doar 420 m, față de 1050 m la Predeal, pe Magistrala CFR 300.[34]

Primele studii au fost realizate în 1949, iar construcția efectivă, la care au participat peste 4.000 de muncitori, a început în anul 1979. Până în 1989 s-au construit 2.406 m de poduri și viaducte cu infrastructură pentru cale dublă, 1.241 m de poduri și viaducte cu infrastructură pentru cale simplă, 2 tuneluri, 165 de podețe și 55.236 km de suprastructură feroviară.[35] În același an, stadiul lucrărilor era de: 70% la poduri și viaducte, 100% la tuneluri (pentru construcția acestora s-a folosit, pentru prima dată în România, scutul integral mecanizat), 97% la podețe, 100% la terasamente, doar 23% la consolidările terasamentelor și 97% la suprastructura căii ferate.[35] Pentru terasamente au fost folosiți 30.000.000 m3 de umpluturi.[34] Unul dintre viaducte, Topolog (Poziție pe hartă), cu o lungime de 1.440 m și o înălțime maximă de circa 50 m, este cel mai lung viaduct construit vreodată în România. Cele două tuneluri sunt și ele impresionante. Tunelul Gibei (2.240 m) și Tunelul Ploștina (1.910 m) sunt al patrulea, respectiv al cincilea tunel ca lungime din România.[36] Pe noul traseu ar fi trebuit să existe șase gări: Vâlcele (transformată din haltă în gară cu 3 linii), Tutana, Schitu-Matei, Ciofrângeni, Sâmnic și Râmnicu Vâlcea Est („Goranu”). În 1989, pe linie a circulat primul tren de probă.

După 1989 toate lucrările au fost abandonate. Investiția, în lungime de 38,6 km, costase până în acel moment circa 1 miliard de dolari.[34]Datorită economiilor care se făceau în anii 1980, rambleurile au fost construite doar din pământ și s-a decis scurtarea unor viaducte prin construcția unor rambleuri înalte la capetele acestora.[37] Din aceste motive și din lipsa consolidărilor terasamentelor, rambleurile au fost grav afectate de inundații și de alunecări de teren după 1990, unele din rampele de legătură cu viaductele fiind complet spălate de apă. Cu toate că secția nu era funcțională, ea figura în „Mersul Trenurilor” din 1991-1992 drept Linia 219.[35][34][37]

Între anii 1995 și 2000 proiectul de finalizare a investiției a fost inclus în Programul de modernizare a infrastructurii feroviare din România.[38] În aprilie 1996 s-a organizat o licitație publică restrânsă cu participare internațională pentru finalizarea execuției, iar aceasta a fost adjudecată de asocierea S.E.C.O.L. S.p.A. Italia–Royal Inter Trade Ltd. S.U.A.[34][38]Ulterior, pe baza „riscurilor financiare și tehnice existente”,[38] CFR a dorit să renunțe la investiție, însă a fost obligată în instanță să continue și să semneze un contract de execuție lucrări cu asocierea câștigătoare a licitației din 1996. Acest lucru este confirmat și de Scrisoarea de Acceptare semnată de CFR ca urmare a emiterii HG nr. 1024/14 decembrie 1999 privind „garantarea de către Ministerul Finanțelor a unui credit extern în valoare de 138 milioane dolari S.U.A. în favoarea Companiei Naționale de Căi Ferate “C.F.R” – S.A.” „pentru finanțarea obiectivelor de investiții prevăzute în anexă, care se vor executa de SOCIETA EDILE COSTRUZIONI E LAVORI – S.p.A. Roma, câștigătoare a licitației pentru realizarea lucrărilor respective”.[39] Acest contract, care teoretic prevedea finalizarea, dublarea și electrificarea liniei,[37] este unul controversat, mai ales că nu a fost niciodată făcut public.[34][38] În urma lui, firma italiană a mobilizat un număr foarte mare de muncitori care au demontat traversele și șinele vechi de pe toată lungimea căii ferate Râmnicu Vâlcea–Vâlcele,[40] acestea fiind parțial depozitate la Craiova și în gările de pe traseu.[35] Firma S.E.C.O.L. a instalat totuși pe tot traseul liniei 219 celule pasive GPS care monitorizează mișcarea solului. Aceste celule erau încă funcționale în februarie 2016.[38]

În anul 2011 a fost lansat un nou proiect de reconstrucție a secției, în valoare de 500 de milioane de dolari. În februarie 2016, CN CFR SA răspundea, la solicitarea publicației Electronica.Net, următoarele: „Costul total al investiției este estimat la aproximativ 2 miliarde lei, durata estimată de realizare este de 4 ani, dar este condiționată de asigurarea sursei de finanțare”.[38] În Master Planul General de Transport al României din septembrie 2016, finalizarea liniei este prevăzută pentru ciclul 2021-2026, la un cost de 365,8 milioane euro.

Construită cu costuri semnificative și presărată cu lucrări de artă impresionante, calea ferată Vâlcele–Bujoreni Vâlcea este probabil cel mai mare eșec feroviar din România și, în stadiul în care se află astăzi, cel mai bun exemplu de mare lucrare inutilă.

Calea ferată Alunu–Seciurile[modificare | modificare sursă]

În a doua parte a anilor 1980 s-a dat startul construcției unui tronson de 8 km de cale ferată între localitățile Alunu din județul Vâlcea și Seciurile din județul Gorj. Pe plan local, în conexiune cu calea ferată Băbeni–Alunu și calea ferată Târgu Cărbunești–Seciurile, acest tronson urma să realizeze o legătură feroviară directă între Râmnicu Vâlcea și Târgu Jiu, iar pe plan național, împreună cu tronsonul Vâlcele – Bujoreni Vâlcea, urma să reducă distanța dintre București și Petroșani cu 91 km. Lucrările la tronsonul Alunu–Seciurile au demarat în anul 1987, abordându-se mai întâi cele mai complexe lucrări de artă de pe traseu: construcția Viaductului Alunu (Poziție pe hartă) și săparea a trei tuneluri (Roșia, Seciuri și Dobrana). Termenul de finalizare a lucrării era anul 1991.[41] Până în 1989 au fost ridicate pilele viaductului, montat parțial tablierul, străpuns Tunelul Seciuri, străpuns și finalizat Tunelul Roșia (ambele în lungime de circa 600 m),[41] străpuns parțial (circa 550 m) Tunelul Dobrana și realizate câteva porțiuni de terasament.[42]

Lucrările la acest tronson de cale ferată au fost abandonate după 1990. Scutul de săpat folosit pentru executarea Tunelului Dobrana a fost părăsit în interiorul galeriei și componente ale lui au fost furate.[42] Alunecările de teren datorate exploatărilor de cărbune de suprafață din zonă au distrus o parte din terasamentele executate și o parte din stația Seciurile.[42]

Calea ferată Hârlău–Botoșani[modificare | modificare sursă]

În toamna anului 1987 au început lucrările de construcție a unei căi ferate de 57 km care să lege Botoșaniul de orașul Hârlău din județul Iași și, mai departe, prin intermediul liniei CFR 607 existente, de municipiul Iași. Această cale ferată ar fi redus distanța feroviară dintre Iași și Botoșani cu 87 de km.[43]

Investiția a fost atacată cu peste 400 de muncitori care lucrau în ture și, printre primele obiective abordate, s-a început străpungerea Tunelului Hârlău, în lungime de circa 900 m și un diametru de 9 m.[43] Termenul de finalizare era ambițios: linia trebuia terminată în trei ani.[44] Lucrările au fost oprite însă după 1990, iar guvernele Petre Roman și Theodor Stolojanau prevăzut în buget pentru investiție sume care acopereau doar cheltuielile de conservare, fără să permită și continuarea construcției.[45]

Lucrările au fost redemarate abia după 1996, în urma schimbărilor politice. În această perioadă s-a montat podul de la Maxut peste DN28B (Poziție pe hartă) și a fost reluată străpungerea Tunelului Hârlău (Portalul de nordportalul de sud). Forarea tunelului a fost executată de firma „Tunele Brașov” cu ajutorul unei freze semi-mecanizate cu o putere de împingere de aproximativ 4000 de tone.[43] Tunelul a fost străpuns pe data de 12 noiembrie 1998.

Lucrările de construcție a căii ferate au fost din nou stopate în 1998, după ce, între 1996 și 1998, fuseseră cheltuite peste 20 de milioane de dolari.[44] În 2007 a existat o nouă tentativă de a relua proiectul căii ferate Hârlău–Botoșani. Constantin Axinia, director la acea vreme al SN CFR Călători SA, a introdus un traseu parțial, Hârlău–Flămânzi, în planul de investiții pentru 2007. Suma estimată pentru finalizarea lucrărilor până la Flămânzi era de 1,2 milioane de lei, dar guvernul nu a alocat nici un leu pentru lucrare.[44]

Între timp, lucrările existente s-au degradat, componentele metalice au fost furate sau au ruginit, pe traseul proiectat au fost construite case, prefabricatele din beton pentru podețe au dispărut, iar terasamentele au fost parțial transformate în drumuri agricole.[45] În perioada 2000-2004, poliția de pe raza județului Botoșani a întocmit mai multe dosare penale pentru furt de șine și traverse de cale ferată, inclusiv viceprimarului din acea perioadă al comunei Frumușica.[45] În plus, o eventuală reluare a lucrărilor la calea ferată Hârlău–Botoșani ar fi îngreunată și de necesitatea construcției unui al doilea tunel feroviar, în lungime de aproximativ 300 m, în zona comunei Deleni.[43]

Într-o analiză din septembrie 2014 a Agenției pentru Dezvoltare Regională Nord-Est se atrăgea atenția că, în urma renunțării la unele proiecte de infrastructură feroviară precum linia Dângeni–Săveni–Darabani și linia Hârlău–Flămânzi–Botoșani, „38,4% din populația regiunii nu are acces la rețeaua de căi ferate a regiunii, la care se adaugă 7,3% din populație aflată de-a lungul liniilor închise, procentul ajungând la 45,7%”.[46]

Calea ferată Dângeni–Săveni–Darabani[modificare | modificare sursă]

În 1987 au început lucrările de construcție a unei căi ferate de 53,4 km care să lege localitatea Dângeni din județul Botoșani de orașele Săveni și Darabani.[47] Această lucrare ar fi fost o continuare a liniei CFR 608 existente și ar fi permis astfel o conexiune directă între Darabani și municipiul Iași. Exista chiar intenția ca această cale ferată să fie ulterior prelungită până la punctul de frontieră Rădăuți-PrutLipcani, pentru a realiza o nouă legătură feroviară cu Uniunea Sovietică.[35] Ideea unei astfel de căi ferate data de la începutul anilor 1900. În 1916 chiar se demarase execuția ei, dar lucrările au fost oprite la scurtă vreme, după intrarea României în Primul Război Mondial.[47]

Primii 17,4 km din această linie, tronsonul Dângeni–Săveni, au fost inaugurați pe 5 iulie 1991 și cuprindeau realizarea unei clădiri moderne pentru Gara Săveni (Poziție pe hartă) și o lucrare de artă feroviară impresionantă, de circa 400 m lungime, Viaductul Vlăsinești (Poziție pe hartă). Linia a primit indicativul 609 și a funcționat – pe cei 17,4 km – numai până în 1992, când a fost temporar închisă traficului după avariile produse terasamentului de inundațiile și alunecările de teren din zona viaductului și de la ieșirea din Vlăsinești. După reparații minimale și instituirea unor restricții de trafic, linia a continuat să fie exploatată doar până 1994, când CFR a renunțat definitiv la cursele spre Săveni.

În afară de primii 17,4 km, se executaseră încă circa 10 km din tronsonul următor spre Darabani. Fuseseră realizate două poduri metalice de tip grinzi cu zăbrele peste Râul Bașeu și Râul Podriga, podețe peste diverse canale și pârâuri din zonă și se montaseră șinele pe întreaga distanță între Săveni și Podriga (circa 6,5 km). De la Podriga fusese realizat terasamentul până la ieșirea din Drăgușeni (circa 3,5 km). Complet abandonată, linia a căzut pradă intemperiilor și hoților. S-au furat șine, traverse, alte elemente metalice,[47] piatra spartă, stâlpii și firele sistemului de telecomunicații,[47][48] blocuri de beton aduse pentru consolidări.[49] Gările de pe traseu, inclusiv cea din Săveni, au fost devastate. Din această masivă investiție se mai păstrează doar urmele unei mari lucrări inutile.

Într-o analiză din septembrie 2014 a Agenției pentru Dezvoltare Regională Nord-Est se atrăgea atenția că, în urma renunțării la unele proiecte de infrastructură feroviară precum linia Dângeni–Săveni–Darabani și linia Hârlău–Flămânzi–Botoșani, „38,4% din populația regiunii nu are acces la rețeaua de căi ferate a regiunii, la care se adaugă 7,3% din populație aflată de-a lungul liniilor închise, procentul ajungând la 45,7%”.[46]

Infrastructură rutieră[modificare | modificare sursă]

Autostrada Transilvania, secțiunea 3C[modificare | modificare sursă]

Viaduct neterminat la Dolea, pe secțiunea 3C a Autostrăzii Transilvania.

Proiectul construirii autostrăzii Transilvania, o magistrală rutieră lungă de 415 km între BrașovCluj și Borș, la granița României cu Ungaria, a început în 2004, în baza unui contract de proiectare și execuție în valoare de 2,24 miliarde euro[50] încheiat prin atribuire directă cu asocierea americano-turcă Bechtel International Inc.–Enka İnșaat ve Sanayi A.Ș. Investiția a fost împărțită în opt secțiuni,[51] iar execuția a început pe două din ele, considerate prioritare: 2B Câmpia Turzii–Cluj Vest (Gilău) și 3C Suplacu de Barcău–Borș (frontieră).

Proiectul a fost controversat încă de la început, deoarece constructorul era plătit pe baza unor liste de cantități pe care le întocmea el însuși, în calitate de proiectant. Din cauza unor nereguli contractuale semnalate de Uniunea EuropeanăBanca Europeană de Reconstrucție și DezvoltareFondul Monetar Internațional, dar și de societatea civilă, în perioada ianuarie-martie 2005 s-a realizat o analiză a clauzelor contractuale. Acestea au fost renegociate cu reprezentanții investitorului în perioada mai-decembrie 2005, perioadă care s-a încheiat cu un amendament la contract.[52] Datorită negocierilor, anul 2005 nu a adus niciun progres în evoluția lucrărilor.[53] În februarie 2006 a fost prelungit termenul de finalizare din decembrie 2012 până în decembrie 2013. Lucrările s-au reluat în luna iunie 2006.[53]

Între timp, costurile au crescut exponențial, generate și de acumularea datoriilor CNADNR către constructor. La sfârșitul anului 2009, datoriile înregistrate de către Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale față de consorțiul americano-turc se ridicau la 903 milioane lei.[54] Până la finele lunii aprilie 2010, ministerul de resort a plătit Bechtel 607,6 milioane de lei ca parte a datoriilor.[54] Pe 1 decembrie 2009 s-au inaugurat primii 42,5 kilometri de autostradă de pe secțiunea 2B, între Turda și Gilău,[55] iar pe 13 noiembrie 2010 au fost inaugurați alți 10 kilometri de pe aceeași secțiune, între Turda și Câmpia Turzii.[56] În acel moment, constructorul cheltuise deja 1,13 miliarde de euro, respectiv jumătate din suma prevăzută inițial în contract pentru întreaga lungime de 415 kilometri.[57] Cu acești bani fuseseră finalizați 52,5 kilometri de autostradă, adică aproape întreaga secțiune 2B (exceptând podul peste Râul Someș, care face legătura cu secțiunea 3A), plus – conform estimării CNADNR[58] – 52,12% din lucrările aferente secțiunii 3C. Acestea din urmă includeau și realizarea celui mai lung viaduct rutier din România, cel de la Suplacu de Barcău, în lungime de 1,8 km și având 45 de deschideri de 40 m fiecare. (Poziție pe hartă)

Viaductul Suplacu de Barcău de pe Autostrada Transilvania, vedere din 2013.

Viaductul de la Suplacu de Barcău este probabil cea mai controversată lucrare de artă de pe întreg traseul autostrăzii. El a fost construit pe un teren care a fost ulterior inundat pentru a fi realizată acumularea nepermanentă pentru apărare împotriva inundațiilor Suplacu de Barcău.[59][60] Mai mult, la capătul de vest al viaductului se găsește un întins câmp de sonde aparținând Zonei de Producție nr. 1 Crișana-Banat a OMV Petrom. Conform unei declarații din 2009 a lui Radu Gașpar, directorul proiectului „Autostrada Transilvania” din cadrul CNADNR, pentru construcția șoselei în zona Suplacu ar fi trebuit relocate circa 30 de sonde, cu un cost total cuprins între 15 și 50 de milioane de euro.[61][62][63] Oficialul din CNADNR mai afirma că „proiectarea s-a făcut în mod defectuos și a fost aleasă soluția cea mai scumpă”, iar „soluția tehnică privind construcția viaductului a fost respinsă în anul 2004 de Serviciul Control Tehnic al Companiei Naționale de Autostrăzi, însă a fost aprobată de același serviciu din Ministerul Transporturilor”.[61] În final, Gașpar a concluzionat că „oricare altă soluție care nu se referea la construcția viaductului era mai ieftină”.[61] În iulie 2009, Radu Gașpar a fost înlăturat de la conducerea proiectului.[63]

Necesitatea construirii unui viaduct rutier în valoare de 120 milioane de euro prin mijlocul unui lac de acumulare și continuarea traseului autostrăzii printr-un câmp compact de sonde a fost contestată de o parte a presei,[64][65][66] însă, în iulie 2009, Cătălin Popescu, director de proiect în cadrul firmei de proiectare IPTANA București, răspundea că în prima fază au fost propuse cinci soluții de proiectare. Trei dintre acestea includeau construcția unui viaduct, una înconjura lacul de acumulare, iar alta ar fi trecut pe lângă parcul de extracție al Petrom, prin pădure. Dintre soluții, proiectanții au considerat că „cea mai viabilă a fost aceea de a traversa lacul de acumulare prin construirea unui viaduct care iese într-un câmp petrolifer și afectează cât mai puțin extracția Petromului. A mai fost soluția ocolirii lacului, ce ar fi presupus construirea unui viaduct mai mic și efectuarea unor consolidări masive. Costul ar fi fost egal cu cel din soluția construirii viaductului.”[63]

În 2013, CNADNR estima că mai sunt necesare circa 250 milioane de euro pentru finalizarea celor 60,25 km ai secțiunii 3C.[67] După negocieri eșuate cu firma Bechtel, Guvernul Victor Ponta a reziliat contractul de execuție și a plătit constructorului american despăgubiri în valoare de 38 milioane de euro.[67] Pe 27 mai 2014, CNADNR a publicat în SEAPanunțul cu numărul 151083/27.05.2014[67] prin care s-a scos la licitație contractul de „Proiectare și execuție pentru finalizarea autostrăzii Brașov – Tg.Mureș – Cluj – Oradea, secțiunea 3C: Suplacu de Barcău – Borș (km 4+200 – km 64+450)”. Licitația a fost câștigată de asocierea româno-spaniolă Corsán-Corviam Construcción S.A. – SC Consinit SRL – SC Road Consulting & Design Solution SRL – SC Via Design SRL pentru o valoare de 701 milioane lei fără TVA.[68] Ordinul de reîncepere a lucrărilor pe secțiunea 3C a fost dat pe 3 iulie 2015, însă mobilizarea slabă a constructorului spaniol, motivată și de gravele probleme financiare ale grupului-mamă Isolux Corsán,[69][70][71] l-au determinat, pe 6 octombrie 2016, pe ministrul Transporturilor Sorin Bușe să sugereze ca posibilă rezilierea contractului cu Corsán-Corviam și organizarea unei noi licitații pentru finalizarea lucrărilor.[72] Pe 4 noiembrie 2016, constructorul spaniol a trimis CNAIR o notificare prin care solicită rezilierea contractului, „demonstrând că este în incapacitate financiară și organizatorică”.[73] Printr-un comunicat publicat în aceeași zi, CNAIR a anunțat că „singura opțiune pe care o poate lua compania este aceea de a rezilia actualul contract și de a relicita proiectul”.[73]

Între timp, abandonate de ani buni în diferite stadii de execuție, din care cel al viaductului de la Suplacu de Barcău este cel mai avansat, circa 90%,[74] lucrările de pe secțiunea 3C a Autostrăzii Transilvania se degradează pe zi ce trece,[75] în așteptarea unor zile mai bune.

Infrastructură socio-administrativă[modificare | modificare sursă]

Casa Radio[modificare | modificare sursă]

Structura abandonată a Casei Radio în 2015.

La sfârșitul anilor 1970, dictatorul Nicolae Ceaușescu a început un amplu proces de transformare urbanistică a orașului București. În 1971, el vizitase Republica Populară ChinezăCoreea de NordVietnamul de Nord și Republica Populară Mongolă și se arătase foarte impresionat de modelul de conducere pe care l-a găsit în aceste țări.[76][77][78] Astfel, după Cutremurul din 1977, la ordinele lui Ceaușescu a început demolarea a circa 7 km2 din zona centrală a capitalei, cuprinzând circa 10.000 de imobile și incluzând numeroase clădiri de patrimoniu.[79][80] Acestea urmau să fie înlocuite cu piețe și construcții care se doreau monumentale, inspirate din țările asiatice vizitate anterior,[81][82] și care să facă din București „un oraș grandios, demn de epoca respectivă și de viziunea lui Nicolae Ceaușescu”.[79]

Cele mai mari edificii care urmau a fi realizate erau Casa Poporului (noul sediu administrativ al R.S.R.), Bulevardul Victoria Socialismului (o arteră care pornea din fața Casei Poporului și reprezenta axa longitudinală a proiectului noului centru civic comunist), Biblioteca Națională, (clădire care flanca Bulevardul Victoria Socialismului) și Muzeul Național de Istorie a Republicii Socialiste România. Acesta din urmă era oarecum izolat față de restul ansamblului civic pe care Ceaușescu îl construia în centrul Bucureștiului, fiind situat pe malul stâng al Dâmboviței, în zona Eroilor.

Ridicarea Muzeului Național de Istorie a Republicii Socialiste România a început în 1986, pe locul fostului hipodrom din București, aparținând clubului „Steaua” și dezafectat în același an.[83][84] Muzeul urma să fie o clădire enormă cu 7 etaje, compusă în realitate din două corpuri cu aceleași dimensiuni dispuse în oglindă. Intrarea principală în muzeu urma să se facă prin Strada Știrbei Vodă. Până în 1989, structura de rezistență a construcției era gata, dar compartimentarea interioară, lucrările de instalații și amenajare interioară nu începuseră încă. Pe 23 august 1989, Nicolae Ceaușescu a privit din balconul principal al edificiului parada de Ziua Națională, când au defilat prin fața lui armata, pionierii și sportivi celebri din vremea respectivă.[79] După Revoluția din Decembrie 1989 lucrările au fost abandonate.

În 1992, prin Hotărârea nr. Nr. 571 din 22 septembrie 1992, Guvernul Theodor Stolojan a transmis <<imobilul situat în str. Știrbei Vodă, sector 6 București, având denumirea „Muzeul Național”, [..], împreună cu terenul aferent, din administrarea Ministerului Culturii în administrarea Radioteleviziunii române, în scopul asigurării unui nou sediu pentru Radiodifuziunea Română (Casa Radio)>>.[85][86] Din acest moment, clădirea a rămas cunoscută în spațiul public sub numele de „Casa Radio”.

Lucrările de finalizare a construcției nu au fost reluate nici în anii următori, nefiind asigurată finanțarea. În decembrie 2006, autoritățile române au semnat un contract de parteneriat public-privat cu compania Plaza Centers, parte a grupului israelian Elbit, căreia i-au concesionat Casa Radio pe o perioadă de 49 de ani.[87] Plaza Centers, cu o participație de 75% din capital era principalul acționar, iar Statul român, prin Compania Națională de Investiții, participa cu 15%. Restul acțiunilor era deținut de Cenk Demir, parte a grupului turcescKüçük.[88] Investiția alocată proiectului intitulat „Dâmbovița Center” era estimată la câteva sute de milioane de euro și presupunea demolarea a circa 70% din Casa Radio pentru ridicarea unui complex de 467.000 m2, care să includă un centru comercial de 90.000 m2 închiriabili, birouri, un hotel și un centru de conferințe.[87]

Constructorul israelian a demarat construcția și a estimat că a cheltuit circa 85 de milioane de euro pe demolări, proiectare și lucrări la fundație până în 2010,[87] an în care lucrările au fost oprite din cauza crizei financiare internaționale. Dacă raportul financiar săptămânal al companiei Plaza Center considera, în 2006, că valoarea suprafeței de 91.000 m2afectată proiectului se cifrează la 87,4 milioane de euro, estimări din 2007 sugerau că aceasta s-ar fi dublat, ajungând la 164 de milioane de euro.[88]

În 2012 a fost anunțată reluarea lucrărilor, dar acest lucru nu s-a materializat. În 2015 au existat speculații că situația financiară ar permite repornirea investiției în anul 2016, însă și acestea s-au dovedit optimiste.[89] În 2016, după mai mulți ani de inactivitate pe șantier, un raport al Plaza Centers recunoștea că „pot exista riscuri de reglementare referitoare la dreptul Guvernului Român de a expropria proiectul Casa Radio sau altele referitoare la sancțiunile pe care le pot impune Plaza Centers în ceea ce privește proprietatea. Mai mult, aceste drepturi sunt supuse rezilierii în anumite circumstanțe, de către Guvernul Român, cum ar fi în eventualitatea întârzierii în realizarea proiectului”.[87][90][91]

Un raport din 2015 realizat de evaluatorul Cushman & Wakefield estima valoarea din acel moment a clădirii abandonate și a terenului Casei Radio la 81,45 milioane de euro, iar valoarea proiectului imobiliar „Dâmbovița Center”, în cazul finalizării acestuia, la 578,7 milioane de euro.[87]

Infrastructură industrială[modificare | modificare sursă]

Combinatul de Îmbogățire a Minereurilor Acide de la Krivoi Rog[modificare | modificare sursă]

Prezența minereului de fier în regiunile din jurul orașului ucrainean Krivoi Rog este certificată cel puțin din 1781[92] și cunoscută chiar din antichitate.[93] În anii 1800, resursele minerale ale zonei au fost investigate metodic. Au fost descoperite minereu de fier cu 70% puritate și mangan. În 1881 a început extragerea minereului de fier; până în 1884 fuseseră extrase peste 100.000 de tone.[92] Producția a crescut rapid și, în anul 1896, existau peste 20 de mine în bazinul Krivoi Rog, care extrăgeau circa 1.000.000 de tone de minereu.[92]Industria minieră s-a dezvoltat și în perioada sovietică. În 1931 s-a pus piatra de temelie a Combinatului Metalurgic de la Krivoi Rog, care a început să producă oțel din anul 1934.[92]

Industria minieră din bazinul Krivoi Rog a lăsat în urmă depozite uriașe de material steril, răspândite în întreaga regiune. Aceste depozite conțineau procente importante metale rare, metale grele, aurwolfram și, foarte probabil, uraniu.[94] La începutul anilor 1980, conducerea sovietică și-a pus problema extragerii acestor metale din steril. Deoarece sterilul avea aciditate mare și ar fi afectat cuptoarele combinatelor metalurgice tradiționale,[94] sovieticii au luat decizia construirii unui combinat de îmbogățire a minereurilor acide, cu participarea mai multor țări socialiste. Combinatul ar fi urmat să producă pelete, un fel de bulgări alcătuiți din concentrații de minerale.

În decembrie 1983, în cadrul unei ședințe a CAER, au fost semnate Convenția Multilaterală și contractul nr. 63-08/00020/109 privind construcția combinatului.[94][95] La acea dată, participanții la realizarea obiectivului erau URSS, R.P. BulgariaR.D. Germană și R.S. Cehoslovacă. Combinatul urma să fie ridicat la Dolînska, lângă Krivoi Rog, și să fie numit „Combinatul de Îmbogățire a Minereurilor Acide de la Krivoi Rog”, prescurtat C.I.M. Krivoi Rog în română și KGOKOR în rusă. România, care a văzut în realizarea combinatului o oportunitate de a alimenta cu pelete propriul Combinat Siderurgic din Galați, și-a exprimat interesul de a participa și ea la investiția de la Krivoi Rog și a semnat, în decembrie 1986, o Convenție Bilaterală Interguvernamentală Româno-Sovietică.[95] În iunie 1987 a fost emis Decretul nr. 156, fundamentat pe Decretul Consiliului de Stat nr. 242/1974, nepublicat în Monitorul Oficial, și pe Decretul nr. 138/1976, prin care se legifera participarea României la combinatul de la Dolînska.[95] Pe 12 iulie 1987, R.S.R. a semnat cu URSS un Contract de Antrepriză cu termen de punere în funcțiune (TpF),[95] prin care R.S.R. devenea antreprenor general al lucrării și se angaja la investiții de 782,2 milioane Rbl Tr (ruble transferabile), adică circa 700 de milioane de dolari la acea vreme.[96][97] România urma să primească ulterior pelete corespunzând ca valoare sumei investite în combinat. La data respectivă, investiția totală era estimată la 3,5 miliarde de dolari, iar participația țărilor socialiste,[96] bazată pe asumarea procentului de pelete pe care erau dispuse să-l preia, era următoarea:

  • U.R.S.S. – 45,7%
  • R.S. România – 26,7%
  • R.S. Cehoslovacă – 16,2%
  • R.D. Germană – 11%
  • R.P. Bulgară – 0,4%

Cei patru mari antreprenori desemnați de România să se ocupe de construcție, ArcifArcomUzinexportimport și Ipromet, au construit în R.S.S. Ucraineană nu doar un combinat, ci un adevărat oraș.[98] Deși din numele combinatului se poate deduce că acesta este situat în Krivoi Rog, în realitate amplasamentul său este lângă fostul sat Dolînska, transformat de investiție într-o veritabilă așezare urbană cu 20.000 de locuitori.[97] Constructorii români au realizat la Dolînska blocuri de locuințe, grădinițe, școli și magazine.[94][98] După destrămarea Uniunii SovieticeUcraina a preluat participația acesteia, ca și pe cea a R.D. Germane, care s-a retras din investiție în urma unificării Germaniei, iar cotele de participare au devenit următoarele:[95]

  • Ucraina – 56,7%
  • România – 26,7%
  • Slovacia – 16,2%
  • Bulgaria – 0,4%

Dar situația economică a celor patru țări, precum și noile realități politice, nu au mai permis continuarea lucrărilor. În 1997, Ucraina a decis stoparea completă a construcției.[97] Până în acel moment, se estimează că România se achitase deja de 80% din obligațiile asumate[97] și investise, conform Ministerul Economiei și Finanțelor, circa 644,6 milioane Rbl Tr.[99]Presa din România considera însă că suma cheltuită de statul român se cifra în realitate la peste 1 miliard de dolari.[96][97][100][101] Împreună cu dobânzile aferente creditelor împrumutate pentru realizarea investiției, suma ar ajunge la 1,4 miliarde de dolari.[99]

Guvernul român a recalculat ulterior valoarea investiției la 350 de milioane de dolari și a transferat-o drept „creanță” Fondului Proprietatea. S-au făcut diverse încercări de a recupera acești bani. Prin contractul de privatizare a combinatului Sidex din Galați, guvernul a împuternicit noul proprietar, LNM Holdings NV, parte a grupului Mittal Steel, să negocieze, în numele statului român, condițiile de finalizare a lucrărilor de la Dolînska, deoarece Sidex ar fi fost principalul beneficiar din România al producției de pelete.[102] În 2006 a fost trimisă o scrisoare oficială guvernului ucrainean solicitându-se rambursarea investiției, eventual prin furnizarea de pelete combinatelor Mital Steel din România.[103]

În 2005, un consorțiu condus de Mittal Steel și-a exprimat interesul de a investi până la 300 de milioane de dolari în finalizarea combinatului din Dolînska, dar răspunsul guvernului ucrainean a fost negativ.[96] În același an, Mittal Steel a cumpărat combinatul siderurgic Krivorijstal din Krivoi Rog.[104] În toamna anului 2006, statul ucrainean a făcut public faptul că va scoate la licitație participația sa la investiția de la Dolînska, de 56,7%.[96] Au fost depuse două oferte. Un consorțiu condus de Mittal Steel a propus crearea unei societăți mixte pentru finalizarea lucrărilor, cu o participație de 40% a guvernului și 60% a companiei Mittal Steel. Un al doilea consorțiu, format din compania rusă Metalloinvest și grupul ucrainean Smart, a propus și el realizarea unei societăți mixte cu guvernul ucrainean și s-a arătat dispus să investească o sumă de 400 milioane de dolari.[96][104][105] Ambele oferte au fost respinse de guvernul ucrainean.

În 2010, guvernul român și-a anunțat disponibilitatea de a vinde participația sa la construcția combinatului, însă fără rezultat.[106] În ianuarie 2011, guvernul ucrainean a anunțat că pregătește din nou privatizarea KGOKOR.[107] La scurtă vreme, concernul rus Metalloinvest și-a reiterat interesul față de punerea în funcțiune și operarea combinatului.[108] Nici de această dată privatizarea nu s-a materializat. Un nou anunț de privatizare a fost făcut în 2013.[96]

În total, peste 140 de firme românești au contribuit la lucrările de la Dolînska. Statul român plătește în continuare circa 1,8 milioane de dolari pe an, în condiții neclare,[97][101][100]firmelor Arcom, Uzinexportimport și Arcif pentru paza și întreținerea părții românești a combinatului, deși multe sisteme și instalații sunt depășite moral, iar furturile de pe șantier sunt endemice. S-au furat cantități însemnate de cupru, țevi, cabluri, macarale și stații electrice, care au fost scoase din combinat în ciuda pazei care ar fi trebuit să fie asigurată de partea română.[101][100] Au dispărut inclusiv dalele de beton cu care erau placate drumurile. Reportaje ale presei din România au dezvăluit că ani la rând au fost devalizate zeci de tone de bile de oțel special și componente de cupru de înaltă calitate folosindu-se buldozere, macarale și personal din șantier. S-au tăiat silozuri metalice și s-au furat strunguri de 26 de tone, 20 de tone tablă lungă (având un preț de 500-600 $/tonă pe piața mondială) și bolțurile din oțel special CrNiSi ale mașinii de ardere spre a fi vândute la fier vechi.[99] Au dispărut din șantier 70 de butoaie de carbid, fiecare având 30-40 kg, o macara pe șenile „American Hoist” de 100 de tone, macaraua ce descărca vagoanele, alte macarale, șine de cale ferată, panouri sandwich cu spumă, garduri, rețele termice,[99] stâlpi metalici, balustrade.[101] Presa românească susține că furturile se fac cu știrea conducerii filialelor Arcom și Uzinexport din Dolînska, a responsabililor ucraineni ai combinatului și a autorităților române.[99][97][101]

În afară de creanța directă pe care statul român dorește s-o recupereze de la statul ucrainean, există și datorii indirecte, estimate la circa 100 de milioane de dolari.[98] Conform contractului de antrepriză semnat cu Uniunea Sovietică, industria românească trebuia să livreze pe credit diverse echipamente și instalații unor combinate siderurgice de pe teritoriul R.S.F.S.R. Aceste livrări nu mai sunt acum recunoscute ca parte a datoriei de către Ucraina, devenită moștenitoarea proiectului de la Dolînska.[98]

În 2013, ministrul Economiei Varujan Vosganian recunoștea că singura cale ca România să mai poată recupera ceva din această mare lucrare inutilă „este ca platforma de la Krivoi Rog să se vândă și, din ceea ce se vinde, România să fie parte, ca un fel de creditor”.[96]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. a b c d Petre Laurențiu (). „Primarul Sorin Oprescu nu renunță la canalul Dunăre-București”. activenews.ro. Accesat în .
  2. a b c d Alexandru Năstase (). „Canalul Dunăre – București, tichie de mărgăritar”Jurnalul Național. Accesat în .
  3. ^ „Proiect faraonic, de 2,5 miliarde de euro: Canalul Dunăre- București, REACTIVAT”. replicaonline.ro. . Accesat în .
  4. a b „Cum arată Portul 1 Decembrie de pe Canalul Dunăre-București”. dcnews.ro. . Accesat în .
  5. a b c Adrian Tudor (). „Posibilă relansare a lucrărilor la Canalul Dunăre – București”BBC News. Accesat în .
  6. a b „Canalul București-Dunăre, început de Ceaușescu în anii 80, a fost amânat pentru 2030, din cauza costurilor prea mari”Digi24. Accesat în .
  7. a b „Elena Udrea se pregătește să arunce peste 500 de milioane de euro pe canalul Dunăre-București”Cotidianul. Accesat în .
  8. ^ Lucian Hainăroșie (). „Cum a lungit Boagiu canalul Dunare-Bucuresti cu 30 km si l-a scumpit de 4 ori”. ziare.com. Accesat în .
  9. ^ „Ministerul Transporturilor dezgroapă Canalul Dunăre-București și reîncepe lucrările în 2013”. b365.ro. . Accesat în .
  10. a b Roxana Garaiman (). „Cum au ajuns ambițiile lui Ceaușescu priorități naționale după 30 de ani”. Business24. Accesat în .
  11. ^ Mădălina Drăghici (). „Canalul Dunăre – București, o investiție de jumătate de miliard de euro”Curierul Național. Accesat în .
  12. ^ „Anexă Master Planul General de Transporturi_mai 2015” (PDF). Ministerul Transporturilor. p. 163 (Anexa 10.39). Accesat în .
  13. ^ „REALITATEA .NET”REALITATEA.NET.
  14. ^ „Canal Dunare Bucuresti Danube–Bucharest Canal”YouTube. Accesat în .
  15. a b c Mihai Păvălașc (). „CANALUL conceput de Nicolae Ceaușescu pe care s-au aruncat 130 de milioane de euro”Evenimentul Zilei. Accesat în .
  16. a b Dan Gheorghe (). „Cât ne costă seceta de anul acesta”România Liberă. Accesat în .
  17. ^ Planul de Amenajare a Bazinului Siret – IPACH – 1960
  18. ^ Planul Național de Amenare a Apelor din România – Comitetul de Stat al Apelor, București, 1962
  19. a b c Mihai Păvălașc (). „Canalul care bate seceta și aduce yahturi în Bărăgan”Evenimentul Zilei. Accesat în .
  20. a b c Alina Stanciu (). „Proiectul canalului Siret-Bărăgan, estimat la șase miliarde de euro, este blocat de schimbarea Guvernului”. economica.net. Accesat în .
  21. a b Gabriel Razi (). „Apar primele nume de investitori interesați de canalul Siret-Bărăgan”Ziarul Financiar. Accesat în .
  22. ^ Cristian Răuțu (). „Istoria liniei de cale ferată Buzău – Nehoiașu: trebuia să lege Muntenia de Transilvania”Televiziunea Română. Accesat în .
  23. a b Dan Dragoș Aldea. „CU TRENUL PRIN CEL MAI LUNG TUNEL DE CALE FERATA DIN ROMANIA”. Primăria comunei Teliu. Accesat în .
  24. a b c d Andrei Berinde. „Drumul de fier Brașov-Buzău, un vis rămas neîmplinit”Historia. Accesat în .
  25. ^ Alin Ion (). „Cele mai lungi tuneluri din România”Adevărul. Accesat în .
  26. ^ Toma Roman Jr. (). „Tunelul cu fantomă din Întorsura Buzăului”Jurnalul Național. Accesat în .
  27. ^ „A murit cel mai lung tunel din România. Era în comă de 87 de ani. Popa satului a dărâmat mormântul stafiei locului. “Încurca oamenii, la Înviere””A1.RO.
  28. ^ „Mersul trenurilor relatia BRASOV—ÎNTORSURA BUZAULUI”Regiotrans. Accesat în .
  29. ^ „Mersul trenurilor Buzau – Nehoiasu”Transferoviar. Accesat în .
  30. a b c d e f Ionuț Dima (). „Misterele tunelului secret care leagă Prahova de Dâmbovița, pe sub Bucegi”Adevărul. Accesat în .
  31. a b c d e f g h i j Cristian Răuțu (). „Reportajele Telejurnalului: Povestea tunelului de sub Carpați!”Televiziunea Română. Accesat în .
  32. a b c „Tunelul IZVOR – Misteriosul tunel din Muntele Păduchiosu!”. Gazeta Dâmboviței. . Accesat în .
  33. a b c d Adriana Răceanu, Ion Obăgilă (). „MISTERIOSUL TUNEL IZVOR DIN BUCEGI”. Gazeta Dâmboviței pe YouTube. Accesat în .
  34. a b c d e f Cristian Răuțu (). „Reportajele Telejurnalului: Pe calea furată. Cum a dispărut un adevărat “Transfăgărășan feroviar”!”Televiziunea Română. Accesat în .
  35. a b c d e Idh80 (). „Constructii si reconstructii de cai ferate in Romania”. railnet.ro. Accesat în .
  36. ^ „Tunelurile din Romania”. forumtrenuri.com. . Accesat în .
  37. a b c „Linia 219. Vâlcele – Râmnicu Vâlcea”. transport-in-comun.ro. . Accesat în .
  38. a b c d e f Mihai Nicuț (). „Calea ferată Vâlcele-Râmnicu Vâlcea, îngropată definitiv. Apare în Masterplan, dar nu primește niciun ban până în 2020”. economica.net. Accesat în .
  39. ^ „HOTĂRÂRE nr. 1.024 din 14 decembrie 1999”. legislatie.just.ro. . Accesat în .
  40. ^ „Vâlcea – Vâlcele: Istoria celui mai mare dezastru feroviar din România de după 1989”. ramnicuvalceaweek.ro. . Accesat în .
  41. a b „Calea ferată Râmnicu Vâlcea – Târgu Jiu, cum a fost distrus un proiect realizat 90%, de către guvernanți”. ramnicuvalceaweek.ro. . Accesat în .
  42. a b c „Alunu – Seciuri”. forumtrenuri.com. . Accesat în .
  43. a b c d „La Hirlau, ieri s-a vazut lumina de la capatul tunelului”. Ziarul de Iași. . Accesat în .
  44. a b c „TRENUL FANTOMĂ”. Forumul Transira, preluare din ieșeanul.ro. . Accesat în .
  45. a b c Ioan Rotundu (). „O investiție anchilozată de neputința autorităților”. Jurnalul de Botoșani și Dorohoi. Accesat în .
  46. a b „Analiza socio-economică a Regiunii Nord-Est 2014-2020” (PDF). Agenția pentru Dezvoltare Regională Nord-Est. . p. 3. Accesat în .
  47. a b c d „Cale ferată în ruină”. Botoșani News. . Accesat în .
  48. ^ Ioan Rotundu (). „Încremenită în indiferența autorităților”. Jurnalul de Botoșani și Dorohoi. Accesat în .
  49. ^ Ioan Rotundu (). „Devalizatorii CFR Dângeni – Săveni prinși în flagrant”. Jurnalul de Botoșani și Dorohoi. Accesat în .
  50. ^ „Somajul tehnic si disponibilizarile au ajuns la portile marilor angajatori ai Clujului”Ziarul Financiar. Accesat în .
  51. ^ „Intrebari frecvente”. Pagina oficială a proiectului Autostrada Transilvania. Accesat în .
  52. ^ „Notă privind renegocierea contractului de proiectare și construire a autostrăzii Brașov–Cluj–Borș” (PDF). mt.ro. . Accesat în .
  53. a b „Interviu cu domnul Michael John Mix, directorul de proiect al Bechtel International pentru Autostrada Transilvania”. Bursa. . Accesat în .
  54. a b „Protocol de finanțare a autostrăzii Transilvania”Wall-street.ro. Accesat în .
  55. ^ „Autostrada Transilvania: Se circulă pe primii 42 de kilometri”Jurnalul Național. Accesat în .
  56. ^ „Boc a inaugurat încă zece kilometri din Autostrada Transilvania”Mediafax. Accesat în .
  57. ^ „Autostrăduța de un miliard de euro”Adevărul. Accesat în .
  58. ^ „Autostrada Brasov – Targu – Mures – Cluj – Oradea”CNADNR. Accesat în .
  59. ^ „Bihor: Investiție în baraj de acumulare pe Barcău”. epochtimes-romania.com. . Accesat în .
  60. ^ „Barajul de la Suplacul de Barcău, protejează sondele, locuitorii și drumurile de inundațiile”Adevărul de Oradea. . Accesat în .
  61. a b c „Autostrada Transilvania: în Cluj, bombe, în Bihor, sonde!”Gândul. Accesat în .
  62. ^ „Omul care a oprit Autostrada Transilvania, demis”. Gazeta de Cluj. . Accesat în .
  63. a b c „Cel care a pus sondele în calea autostrăzii, demis”Evenimentul Zilei. Accesat în .
  64. ^ Iulia Barbu (). „”Soluția” Autostrăzii Bechtel: viaduct de 250 milioane €”Jurnalul Național. Accesat în .
  65. ^ Marian Sultănoiu (). „DOSARUL BECHTEL surprins într-o imagine: Unde se termină viaductul de la Suplacu de Barcău, care ar fi trebuit să fie vedeta construcțiilor din Europa”Gândul. Accesat în .
  66. ^ „VIADUCTUL DE LA SUPLACU DE BARCĂU – necesitate sau eroare umană?”. napocanews.ro. Accesat în .
  67. a b c Victor Cozmei (). „Dupa ce a reziliat contractul cu Bechtel si a platit si 38 de milioane de euro despagubiri, Dan Sova vrea sa plateasca noului constructor aproape aceeasi suma pe care o cerea compania americana pentru a termina lucrarile”HotNews. Accesat în .
  68. ^ „Sectiunea 3C: Suplacu de Barcau – Bors (km 4+200 – km 64+450)”CNADNR. Accesat în .
  69. ^ Luca Casiraghi, Katie Linsell (). „Isolux Seeks to Avoid Becoming Next Spanish Engineering Default”Bloomberg. Accesat în .
  70. ^ „Fitch Downgrades Isolux to ‘CC'; off Negative Watch”Fitch Ratings. Accesat în .
  71. ^ Luca Casiraghi (). „Isolux Creditors Agree $2.2 Billion Debt-Restructuring Deal”Bloomberg. Accesat în .
  72. ^ „Infrastructura rutieră, condiție pentru dezvoltare”Digi24 Oradea. . Accesat în .
  73. a b „Comunicat de presa 04.11.2016”CNAIR. Accesat în .
  74. ^ „Autostrada Bors – Suplacu de Barcau din avion”. bihon.ro. . Accesat în .
  75. ^ Paul Barabaș (). „A3 Suplacu de Barcau-Bors — 10 august 2012”YouTube. Accesat în .
  76. ^ Cioroianu, Adrian (). Pe umerii lui Marx: o introducere în istoria comunismului românesc (ed. 2007, pag.489). BucureștiCurtea Veche. p. 519. ISBN 9736691756. Accesat în .
  77. ^ Tismăneanu, Vladimir (). Stalinism pentru eternitate: O istorie politică a comunismului românesc (ed. 2005). IașiPolirom. p. 456. Accesat în . Parametru necunoscut |urlcapitol= ignorat (ajutor)
  78. ^ „Minutes of the Romanian Politburo Meeting Concerning Nicolae Ceaușescu’s Visit to China, North Korea, Mongolia, and Vietnam”. Parallel History Project on Cooperative Security. . Accesat în .
  79. a b c „Distrugerea Micului Paris. În București, 10.000 de case au fost demolate de comuniști”Digi24. Accesat în .
  80. ^ „Uranus-Antim-Rahova neighborhood before Ceausescu demolition, Bucharest, August 1980 – my photos”. danperry.livejournal.com. . Accesat în .
  81. ^ „N-aveam astăzi Casa Poporului, dacă tovarășul Ceaușescu nu vizita, în 1971, Coreea de Nord”Antena 1. Accesat în .
  82. ^ Stelian Tănase (). „NEBUNIA A LUI CEAUȘESCU”. stelian-tanase.ro. Accesat în .
  83. ^ „Casa Radio: din muzeu al lui Ceaușescu, la sinucideri și ritualuri satanice”Adevărul. Accesat în .
  84. ^ G. Graur (). „Șoapte din trecut pe strada Știrbei Vodă (I)”. bucurestiivechisinoi.ro. Accesat în .
  85. ^ „HOTARARE Nr.571 din 22 septembrie 1992”. legex.ro. Accesat în .
  86. ^ „Ședința Camerei Deputaților din 20 iunie 2005”Camera Deputaților. Accesat în .
  87. a b c d e Alexandru Urzică (). „Guvernul ar putea rezilia contractul cu Plaza Centers pentru construcția Casa Radio”Capital. Accesat în .
  88. a b Simona Pârva (). „Prețul terenului Casei Radio a ajuns la 164 milioane euro”Curierul Național. Accesat în .
  89. ^ Andrada Ghira (). „După ani și ani de amânări, dezvoltatorul israelian are în plan demararea construcției proiectului Casa Radio din București în 2016”. economica.net. Accesat în .
  90. ^ Alexandru Urzică (). „Marile proiecte care ar schimba România, înțepenite de incompetență”Capital. Accesat în .
  91. ^ Andrada Ghira (). „Fondatorul Plaza Centers, care deține 75% în proiectul Casa Radio din București, a murit”. economica.net. Accesat în .
  92. a b c d „Historical chronicle of events (Kryvyi Rih City) 1734-1900”www.kryvyirih.dp.uaarhivat din originalul de la , accesat în 
  93. ^ „ArcelorMittal Kryviy Rih, Product catalogue” (PDF). constructalia.com. p. 17. Accesat în .
  94. a b c d „Imagini de la inceputurile lucrărilor la CIM Krivoi Rog (KGOKOR in limba rusa)”. avertisment.net. Accesat în .
  95. a b c d e Ovidiu Ohanesian (). „Povestea adevărată a dezastrului CIM Krivoi Rog”Cotidianul. Accesat în .
  96. a b c d e f g h Alexandru Boariu (). „O nouă încercare pentru miliardul de la Krivoi Rog”Capital. Accesat în .
  97. a b c d e f g „Romania, te iubesc:Krivoi Rog, o investitie de 1 miliard de dolari pierduta”ProTV. Accesat în .
  98. a b c d Alexandru Moldovan (). „Rugina de la Krivoi Rog ne-a mancat 1 miliard USD”Mediafax. Accesat în .
  99. a b c d e „”Creanța” CIM Krivoi Rog – gaură fără sfarșit în bugetul Romaniei”Curentul. Accesat în .
  100. a b c „Krivoi Rog, colosul care înghite anual două milioane de dolari din bugetul României”Gândul. Accesat în .
  101. a b c d e Cosmin Savu (). „Krivoi Rog – cum sa ingropi un miliard”Ziarul Financiar. Accesat în .
  102. ^ „Mittal Steel vaneaza combinatul Krivoi Rog cu opriri la Bucuresti”Wall-street.ro. Accesat în .
  103. ^ „Romania asks Ukraine to pay off KGOKOR’s construction debt”. steelorbis.com. . Accesat în .
  104. a b „Mittal Steel Bids For Ukraine Iron Plant KGOKOR”. kievukraine.info. . Accesat în .
  105. ^ „Who (and when) will complete KGOKOR Construction?”. steelorbis.com. . Accesat în .
  106. ^ „Romania mulls selling its KGOKOR stake to ArcelorMittal”. kyivweekly.com.ua. . Accesat în .
  107. ^ Alexander Martynenko (). „KGOKOR readies for privatisation by end-2011”. Daily Insight. Accesat în .
  108. ^ „Metalloinvest mining mulling KGOKOR project participation”. leeuniversal.blogspot.be. . Accesat în .

Legături externe[modificare | modificare sursă]

 

Ca vechi defăimător de țară și sabotor la fundamentul-bazei-temeliei suveranității României profunde, încă de pe vremea Părinților Fondatori ai PSD – Nicolae și Elena Ceaușescu – am și eu o întrebare pentru dl Liviu Dragnea

La al nu-știu-câtelea Congres al PSD, dl Liviu Dragnea a combătut înfășurat în sloganul „Mai consecvent ca moartea!”

Printre perlele aruncate în sală de pe scena Sălii Palatului de Președintele Puterii s-a numărat și aceasta:

„Atunci când voci cunoscute își sabotează cu bună știință țara, cu declarații antiromânești, pierdem suveranitatea.”

Tradus din română în pesede:

„Din cauza celor care spun adevărul, nu mai putem fura și noi câteva făbricuțe; nu mai putem tăia și noi câteva păduri ca să ne facem scaune de import; nu ne mai putem face cratițele miniștrii; nu ne mai putem trage și noi Transfăgărășanul în curtea casei; nici măcar nu mai putem înregistra județul Teleorman în Brazilia, unde să-l pitim între cătunele Rio de Janeiro și Minas Gerais – cu vedere la ocean și jet personal ca al lui Neymar. Se impune…“

Desen & © – DION

Binențeles că se impune.

Se impune o lege – ba chiar două – care să pedepsească defăimarea țării.

Ca vechi defăimător de țară și sabotor la fundamentul-bazei-temeliei suveranității României profunde, încă de pe vremea Părinților Fondatori ai PSD – Nicolae și Elena Ceaușescu – am și eu o întrebare pentru dl Liviu Dragnea:

“Pe mustața ta, nenicule?”

 

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*