Topul celor mai populare destinaţii turistice din lume si… 2- Topul minciunilor conspiratiei invinse de Adevar! Ce era o simplă teorie a conspirației s-a dovedit a fi adevărat. Vă prezentăm zece teorii ale conspirației care s-au dovedit adevărate/ Supravegherea globală a populaţiei, armă redutabilă a francmasoneriei mondiale, în cârdăşie cu aşa-zişii «iluminaţi»… (II) Cele mai întunecate secrete ale Imperiului bancar

Revista Informatii Agrorurale va ofera ,fara bani,spatiul pentru publicat orice text si  oferte sau cereri la Anunturi Gratuite  pe www.informatii-agrorurale.ro

(foto) Top 25 cele mai populare destinaţii turistice din lume. Portalul TripAdvisor a anunţat cele mai populare destinaţii turistice ale anului.

Pentru prima dată, Marrakech a fost aleasă cea mai frumoasă destinaţie de vacanţă din lume, urcând de pe locul şase faţă de topul de anul trecut, notează Business Insider.

Totodată, deşi destinaţii clasice cum ar fi Parisul sau Roma au fost nominalizate, alte oraşe mai puţin cunoscute, cum ar fi Cusco din Peru sau Queenstown din Noua Zeelanadă s-au clasat în topul preferinţelor

Lista a fost întocmită pe baza a milioanelor de recenzii făcute de utilizatorii TripAdvisor la atracţiile şi restaurantele din aceste oraşe, pe o perioadă de 12 luni.

25. Sydney, Australia

24. Dubai, Emiratele Arabe Unite

23. Hong Kong, China

22. Queenstown, Noua Zeelandă

21. Budapesta, Ungaria

20. Atena, Grecia

19. Kathmandu, Nepal

18. Bangkok, Tailanda

17. St. Petersburg, Rusia

16. Cusco, Peru

15. Ubud, Indonezia

14. Goreme, Turcia

13. Barcelona, Spania

12. Zermatt, Elveţia

11. New York, Statele Unite ale Americii

10. Cape Town, Africa de Sud

9. Paris, Franţa

8. Buenos Aires, Argentina

7. Roma, Italia

6. Londra, Marea Britanie

5. Praga, Cehia

4. Hanoi, Vietnam

3. Istanbul, Turcia

2. Siem Reap, Cambogia

1. Marrakech, Maroc

2-Topul minciunilor conspiratiei invinse de Adevar ! Ce era o simplă teorie a conspirației s-a dovedit a fi adevărat. Vă prezentăm zece teorii ale conspirației care s-au dovedit adevărate.

 

  1. Guvernul american l-a asasinat pe Martin Luther King Jr.

Deși guvernul SUA a cuprins moștenirea lui Martin Luther King Jr. în steagul american, folosind cuvintele sale pentru a simboliza armonia dintre rase și unitatea patriotică, se vorbește prea puțin despre faptul că judecătorii din Memphis au găsit vinovat guvernul SUA de conspirație în asasinarea lui King, pe 4 aprilie 1968. Familia lui Dr. Martin Luther King a început un proces civil în anul 1999, în Memphis, statul Tennessee. După patru săptămâni de mărturii, fiind audiați peste 70 de martori, 12 jurați au dat un verdict unanim, pe 8 decembrie 1999, că Martin Luther King a fost asasinat ca urmare a unei conspirații. Familia sa a primit 100 dolari. Jurații au ajuns la concluzia că agențiile guvernamentale americane locale, de stat și federale împreună cu mafia au fost implicați în asasinarea lui Martin Luther King Jr. și că James Earl Ray, cel care a pledat vinovat de asasinarea sa, a fost doar un țap ispășitor.

 

  1. Operațiunea „Fast and Furious”

În anul 2011, administrația Obama a asigurat arme de contrabandă pentru cei mai mari traficanți de droguri mexicani, aparent pentru a urmări armele și pentru a anihila grupările de trafic de droguri. Această operațiune a fost cunoscută sub numele de „Fast and Furious”. Cu toate acestea, CBS News a obținut, în decembrie 2011, niște documente care au dovedit că agenții ATF au discutat despre modul în care ar putea lega armele implicate în actele de violență mexicană cu dealerii de arme din SUA, ca o modalitate de a adopta reglementări mai stricte pentru controlul armelor. O sursă din apropierea procesului legislativ legii a declarat pentru CBS News că „e ca și cum ATF a creat sau a amplifiat problema, astfel încât ei ar putea reprezenta soluția. Este un mod circular de gândire”.

 

  1. Operațiunea Northwoods

La începutul anilor 1960, responsabilii din cadrul armatei americane au elaborat planuri pentru a crea susținerea din partea populației pentru un război împotriva Cubei. Planurile au inclus comiterea unor acte de terorism în Washington, Miami și în alte orașe mari, omorând oameni nevinovați și soldați americani, aruncând în aer o navă americană, deturnând avioane, scufundând bărci cu refugiați cubanezi, dar și un dezastru NASA, care l-ar fi ucis pe astronautul John Glenn. Din fericire, planul a fost respins de către președintele John F. Kennedy în martie 1962. Timp de aproape 40 de ani, Operațiunea Northwoods a fost ținută secretă fiind considerată doar o ridicolă teorie a conspirației. Cu toate acestea, în 1997, în cadrul procesului de căutare a informațiilor privind asasinarea lui John F. Kennedy au fost desecretizate peste 1.500 de pagini de informații militare, care includeau și documentele referitoare la Operațiunea Northwoods.

 

  1. Studiul Tuskegee Syphilis

În prezent, experimetul Tuskegee de studiere a sifilisului este predat la lecțiile de istorie din școlile americane. Însă, în trecut, acesta nu era decât o altă teorie a conspirației. Experimentul Tuskegee a reprezentat un studiu clinic care a durat 40 de ani și a fost realizat de Serviciul de Sănătate Publică din SUA asupra bărbaților afro-americani din mediul rural care au contractat sifilis. Serviciul de Sănătate Publică nu i-a informat pe acei oameni că aveau această boală cu transmitere sexuală și nici nu le-a oferit tratament, chiar și după ce penicilina a devenit un remediu acceisibil, în anii 1940. Bărbaților li s-a spus doar că aveau „sânge rău”. Când a început Cel de-Al Doilea Război Mondial, 250 de bărbați s-au înregistrat și atunci, pentru prima dată, au fost informați că aveau sifilis. Însă chiar și atunci le-a fost refuzat tratamentul. La începutul anilor 1970, 128 de bărbați dintre cei 399 cuprinși în studiu au murit de sifilis, precum și 40 de soții ale lor, dar și 19 copii care contractaseră boala. În 1997, președintele Bill Clinton și-a cerut public scuze de la victimele Studiului Tuskegee.

 

  1. Contrabanda CIA cu cocaină din SUA

În luna august a anului 1996, „San Jose Mercury News” a publicat un articol de investigație format din trei părți, scris de jurnalistul care a câștigat Premiul Pulitzer Gary Webb. Articolul, numit „Dark Alliance” („Alianța Neagră”), de 20.000 de cuvinte, este o investigație a procesului de distribuire a cocainei în Los Angeles, în anii 1980. Jurnalistul Gary Webb a afirmat că reprezentanți ai grupurilor de rebeli Contras sprijiniți de CIA făceau contrabandă de cocaină în SUA, care era apoi distribuită la dealerii din Los Angeles. Webb a afirmat: „Această rețea de droguri a deschis prima conductă dintre cartelurile columbiene de cocaină și cartierele negre din Los Angeles, un oraș cunoscut acum ca fiind capitala lumii a cocainei „crack”. Cocaina care a inundat orașul a dus la declanșarea unei explozii a acestui tip de consum de cocaină în orașele americane. Totodată, a asigurat și banii și legăturile necesare pentru ca grupările din Los Angeles să poată cumpăra arme automate. În 1998, inspectorul general CIA, Frederick Hitz, a lansat un raport în care admite că CIA a știut mereu că membrii Contras făceau trafic cu cocaină. Cu toate acestea, respectiva mărturisire nu a beneficiat de suficientă atenție din partea presei din cauza scandalului Monica Lewinsky. În 2004, jurnalistul Gary Webb a fost găsit mort cu două împușcături în cap. Poliția a decis că a fost vorba de sinucidere.

 

  1. Scandalul Watergate

Scandalul Watergate este considerat acum o parte din istoria SUA. Cu toate acestea, la un moment dat în trecut, ideea că oficialii Partidului Republican ar putea spiona sediul central al Democraților părea o simplă teorie a conspirației. Începând cu 1972, într-un efort de a-l realege pe președintele Nixon, oficialii republicani au spionat sediul Partidului Democrat din Hotelul Watergate. Ei au putut face acest lucru după ce locația a fost spartă de mai multe ori. Existau și până atunci zvonuri legate de corupția politică, însă abia în 1974 a fost făcută legătura dintre acele spargeri și președintele Nixon. Scandalul Watergate l-a obligat Nixon să-și dea demisia din înalta funcție. Acum, Watergate este un termen cuprinzător utilizat pentru a desemna o rețea complexă de scandaluri politice, însă, mai presus de toate, este sinonim cu abuzul de putere.

 

  1. Incidentul din Golful Tonkin nu a existat

Pe data de 4 august 1964, președintele american Lyndon Johnson a declarat în fața poporului că Vietnamul de Nord a atacat navele americane. Acest eveniment, cunoscut sub numele de Incidentul din Golful Tonkin, a reprezentat un motiv important de escaladare a implicării SUA în războiul din Vietnam. Incidentul a implicat distrugătorul american Maddox și trei nave Navy Torpedo din Vietnamul de Nord. Ca urmare a atacului, Congresul a adoptat Rezoluția Golful Tonkin, care i-a permis lui Johnson să obțină pre-aprobarea pentru a desfășura operațiuni militare împotriva Vietnamului de Nord. Până în 1969, peste 500.000 de trupe luptau în Asia de Sud și, când războiul s-a încheiat în anul 1973, peste 3 milioane de oameni fuseseră uciși în acest conflict. Abia în 2005, NSA a publicat unele informații clasificate, dezvăluind că Vietnamul de Nord nu a atacat distrugătorul Maddox și că nicio navă militară nord-vietnameză nu a existat în acel moment în Golful Tonkin. În realitate, președintele Johnson a mințit Congresul și poporul american, pentru a-și justifica implicarea militară în Vietnam.

 

  1. Operațiunea Paperclip (Agrafa de Hârtie)

Operațiunea Paperclip (Agrafa de Hârtie) a fost numele de cod pentru operațiunea desfășurată în 1945 de recrutare și aducere cu forța în SUA a oamenilor de știință din Germania nazistă după sfârșitul războiului în Europa. Președintele Harry Truman a autorizat Operațiunea Paperclip în august 1945. Totuși, el dat ordin să fie excluși toți foștii membri ai partidului nazist. Un grup de oameni de știință talentați din industriile naziste de rachete, medicină și arme chimice au fost scoși din sistem pentru a lucra în SUA, după ce armata le-a „albit” istoricul. A fost falsificat și istoricul angajărilor, iar afilierea lor nazistă a fost radiată din registre. Forțele Speciale Americane au crezut că experiența și cunoștințele lor ar putea servi intereselor Statelor Unite.

 

  1. CIA a plătit pentru mărturii false

Nayirah al-Sabah, o femeie din Kuweit, a mărturisit, în 1990, în fața Camerei Reprezentanților că a fost martoră atunci când soldații irakieni au invadat spitalele din Kuweit, au luat nou-născuții din incubatoare și i-au aruncat pe podea lăsându-i să înghețe. Mărturisirea lui Nayirah a ajutat să influențeze opinia publică americană în favoarea intervenției militare împotriva Irakului. Cu toate acestea, doi ani mai tarziu, s-a descoperit că povestea lui Nayirah nu era adevărată, că CIA a plătit-o să mintă și i-a transformat declarația într-un instrument de marketing de masă. În 1992, John MacArthur de la New York Times a descoperit că Nayirah era fiica ambasadorului Kuweitului în SUA și că CIA a folosit-o pentru a crea o opinie publică favorabilă războiului cu Irakul. CIA a plătit-o pe Nayirah pentru mărturia ei falsă și chiar i-a plătit niște cursuri de actorie pentru ca aceasta să pară cât mai convingătoare. În ianuarie 1991, SUA a lansat o operațiune militară împotriva Irakului, cunoscută sub numele Operațiunea Desert Storm (Furtuna Deșertului).

 

  1. Asasinatele CIA

După scandalul Watergate, care a avut loc la începutul anilor 1970, Comisia pentru Informații din cadrul Senatului American a investigat serviciile CIA și FBI pentru a afla mai multe informații. Comisia a descoperit că CIA și-a încălcat statutul pentru a aduna diverse informații. Astfel, au fost descoperite asasinarea lui Allende în Chile, a lui Mossadegh în Iran, și asasinate ale liderilor și revoluționarilor din America Centrală și de Sud. Atunci s-a aflat despre „Heart Attack Gun”, o armă produsă pentru a putea ucide pe cineva fără a fi detectată. Au fost declasificate cele mai răspândite metode de asasinare folosite de CIA, printre care îmbolnăvirea de cancer, accidentele de mașină, sinuciderile, accidentele din timpul plimbărilor cu barca și la schi, atacurile de cord și împușcarea.

 

Cateva locuri impresionante din România

100 locuri impresionante din România – partea întâi

Munţii Ceahlău

Munţii Ceahlău

 

Transfăgărăşan

Transfăgărăşan

 

Statuia lui Decebal

Statuia lui Decebal

 

Peştera Gheţarului de la Scărişoara

Peştera Gheţarului de la Scărişoara

 

România rurală

România rurală

 

Munţii Bucegi

Munţii Bucegi

 

Râpa Roşie

Râpa Roşie

 

Braşov

Braşov

 

Sighişoara

Sighişoara

 

Cascada Bigăr

Cascada Bigăr

 

Munţii Ţarcu

Munţii Ţarcu

 

Poiana Mărului

Poiana Mărului

 

Munţii Rodnei

Munţii Rodnei

 

Crucea Eroilor Neamului

Crucea Eroilor Neamului

 

Biertan

Biertan

 

Babele

Babele

 

Bucovina

Bucovina

 

Tunelul Dragostei din Caraş-Severin

Tunelul Dragostei din Caraş-Severin

 

Bâlea Lac

Bâlea Lac

 

Vulcanii noroioşi

Vulcanii noroioşi

 

Parcul Naţional Retezat

Parcul Naţional Retezat

 

Cetatea Enisala

Cetatea Enisala

 

Munţii Apuseni

Munţii Apuseni

 

Bran

Bran

 

Vârful Piatra Mică

Vârful Piatra Mică

 

Ca de fiecare dată, lista rămâne deschisă

Cele mai întunecate secrete ale Imperiului bancar

La scurt timp după ce Rezerva Federală (Fed) a fost înființată în SUA în 1913 (si asta printr-o conspiratie, in timpul sărbătorilor de iarnă din 1913 cand congresmenii erau in vacantă), bancherii internaționali au schimbat modul în care băncile împrumută bani pentru poporul american și restul lumii.

Au facut acest lucru prin eliminarea dolarului american susținut de aur și înlocuit cu monedă fiduciară, care este susținut de buna-credință a poporului american. Acest act criminal a făcut din fiecare american un sclav al bancherilor și a distrus încet economia occidentală.

   Știați că băncile nu împrumută bani reali?

 Astăzi, băncile nu împrumută efectiv bani reali, dar în schimb împrumută bilete sau cecuri care sunt susținute de o promisiune de a plăti. Înainte de împrumut aceste bilete sau cecuri, împrumutatul trebuie să semneze documente care au termeni și condiții scrise pe ele, împreună cu un preț (suma de bani pe care împrumutatul este de acord să o plătească înapoi).

Un nume mai specific pentru aceste documente este “contracte negociabile“, “contracte de împrumut,” sau “bilete la ordin.” Aceste contracte negociabile sunt, practic, “I OWN YOU” (TE DETIN) cu semnătura persoanală pe ele.

Din cauza corupției în sistemul financiar, băncile centrale pot crea în mod legal bani din nimic. Cu toate acestea, ele nu pot crea în mod legal bani.

Din păcate, oamenii au devenit prea speriați și ignoranți pentru a contesta sistemul bancar penal, și, prin urmare, bancherii care controlează sistemul bancar cred că pot face ce vor.

Înainte de a expune mai multe secrete ale sistemului bancar, să ne îndreptăm atenția către cele două cuvinte: legale și juridice. Când vine vorba de sistemul de justiție din Vest, cunoscând diferența dintre aceste două cuvinte te poți fie elibera, fie subjuga.

FamGuardian.org.

Este esențial să se definească diferența dintre juridic și legal. Constituția Generică face referire la dreptul autentic. Autoritățile civile și instanțele lor actuale folosesc cuvântul legal. Există o diferență în semnificații? Citatul următor este din Un Dictionar De Drept din1893:

Legal (juridic). În conformitate cu legislația țării; potrivit legii; permis, sancționat, sau justificat prin lege. “Legal” in mod corespunzător, presupune un lucru adaptabil sau poruncit prin lege; “Legal”, un lucru în forma impusa prin lege sau obligatoriu prin lege. O citație sau mandat emis de orice instanță, în conformitate cu culoarea legii, este un proces “juridic” cu toate acestea este defectuos.

Legal (legal). Legalis in latină. Referitor la înțelegerea, expunerea, administrația, știința și practica de drept: profesia de avocat, consultații juridice; schițe juridice, ziare. Implicite sau imputate în lege.

” Juridic ” înseamnă mai mult cuvânt cu cuvânt  [forma / aspectul], și ” legal ” înseamnă spiritul [substanța / conținutul], legii. ” Juridic ” este mai potrivit pentru conformitatea cu normele pozitive legii; ” legal “este în concordanță cu principiul etic. ” Juridic “, urmarește mai degrabă ca formele de drept să fie respectate, că procedura este corectă în metodă, că regulile prescrise au fost respectate; ” legal ” urmarește ca dreptul să fie un act în esență, acea calitate morală să fie asigurată. ” Juridic ” este antiteza echitabilului, precum și echivalentul constructivului. – Abbott’s Law Dic. 24

Aici este un alt fragment dintr-un site diferit (SpoonFedTruth.ucoz.com) despre diferenta dintre legal și juridic.

Pentru a înțelege diferența în ceea ce este juridic, si ce este legal trebuie să înțelegem că presupunerea, și prezumția joacă un rol important în frauda numită “sistemul juridic”. Ca un exemplu, hai sa luăm un eveniment de bază cum ar fi căsătoria.

După cum știm cu toții căsătoria este o instituție “legală”. Oamenii au fost căsătoriți de secole. De fapt, în cele mai vechi timpuri tot ce trebuia pentru ca două persoane să se căsătorească era să stea în satul lor, înaintea pilonilor lor, si Dumnezeului lor (nimic despre religie), să anunțe intențiile lor, si jurămintele lor reciproc. Acum, ei sunt căsătoriți, si recunoscuți ca atare în conformitate cu legea naturală – “dreptul comun”.

Să ne uităm acum la procesul de astăzi. Tu decizi să te căsătorești cu sufletul tău pereche. Primul lucru pe care trebuie să-l faci (pe lângă planificare) este să aplici pentru un certificat de căsătorie, care părea destul de drept înainte, corect? Gresit! Nevoia de certificat este o prezumție, sau presupunere din partea ta! Această presupunere rezultă din alimentarea constantă a dezinformării la care ai fost supus de-a lungul vieții tale, si modul în care sistemele de educație religioasă, de stat, administrativă, te-a îndoctrinat în timpul anilor de creștere.

În termeni simpli, ceva care este juridic este deasupra ceva care este legal. Dacă ceva este legal, aceasta nu înseamnă neapărat că aceasta este juridic. De exemplu, uciderea cuiva este ilegal, dar poate fi juridic. Legal este mai mult despre drepturile naturale (drepturi date de Dumnezeu) si juridic este mai mult despre drepturile acordate de om sau de guvern.

Când vine vorba de libertate spirituală, Legea naturală este cea mai importantă cunoaștere pe care trebuie să o ai . Una dintre legile naturale cele mai de bază are de-a face cu un prejudiciu. Această lege prevede pur și simplu că, atâta timp cât nu faci rău altora sau proprietăților lor, ești liber să faci ce vrei.

Odată ce stii Legea naturală si cum să-ți aperi drepturile tale naturale, judecătorilor și avocaților le va fi frica să te privească în ochi, pentru că știu că s-ar putea ști că tu ești  peste competența lor si a normelor legale.

Un alt fapt important de care ar trebui să fiți conștienți este diferența dintre un termen legal si un termen juridic. Din moment ce am explicat deja diferența dintre legal si juridic, eu voi da doar un exemplu de ceva care este un termen legal si ceva care este considerat un termen juridic.

De exemplu, călătoria este un termen legal si conducerea unei mașini este un termen juridic. Călătorie este un drept natural si, prin urmare, nu poți fi arestat pentru călătorie. Pe de altă parte, conducerea unei mașini este un privilegiu. Dacă un polițist vă trage pe dreapta, polițistul vă poate aresta legal pentru încălcarea legilor de trafic.

Când noi aplicăm pentru un permis (de exemplu, certificat de căsătorie, permis de conducere), ceea ce de fapt facem este să cerem permisiunea guvernului de a face ceva care este legal.

Cu toate acestea, avem deja dreptul natural să ne căsătorim sau să călătorim, astfel încât nu avem nevoie de permisiune de la guvern. Cu alte cuvinte, noi nu suntem obligați legal pentru a obține orice fel de licență.

O licență este de fapt un contract de permisiune. Ghiciți cine cere de multe ori permisiunea înainte de a face ceva? Copiii! Datorită acțiunii noastre iresponsabile de a cere mereu permisiune pentru a face ceva legal, guvernul ne vede ca pe niște copii si, prin urmare, guvernul crede că are dreptul legal de a ne controla.

Unul dintre principalele motive pentru care guvernul a devenit corupt si tiranic este că noi nu vrem să creștem.

   Procedeele secrete prin care băncile creează “bani”

Din moment ce acum avem o idee generală a diferenței dintre legal si juridic, să ne îndreptăm atenția înapoi la secretele modului în care băncile creează “bani”.

Când te duci să soliciti un împrumut la o bancă locală, dacă este aprobat, banca locală iți oferă o bucată de hârtie scrisă cu cuvinte juridice specifice să o semnezi. Odată ce ai semnat această bucată de hârtie, ea devine un instrument negociabil cu valoare.

Singurul motiv pentru care această bucată de hârtie are valoare este pentru că ați fost de acord să plătiți înapoi la bancă cu bani reali. Mai simplu, această bucată de hârtie a devenit acum o datorie. Ghici cine este garanția pentru această datorie? Tu, împrumutatul!

Pentru că ai semnat contractul de împrumut, acesta devine un bilet la ordin valabil. Banca locală apoi depozitează biletul  d-voastra la ordin în contul său ca bani, care sunt de fapt banii tăi.

Banca locală folosește biletul la ordin să facă schimb de credite în contul dvs. de tranzacție, creând astfel noi bani. După tranzacție, banca locală se întoarce si vă dă aceeași bani ca un împrumut bancar.

Ce a făcut banca locală este o fraudă, pentru că vă împrumută banii proprii. Prin faptul că vă împrumută banii proprii, banca locală face profit de 100 la sută de fiecare dată când plătiți rata lunară.

Dacă adăugați dobânda în ecuație, banca locală face profit mai mult de 100 la sută. Acesta este modul în care băncile vă fură banii fără știrea dumneavoastră.

Banca locală va plasa de multe ori un drept de gaj împotriva contractului de împrumut si apoi îl vinde ca o garanție la bursă după trei zile. Banca face acest lucru, pentru că știe că se comite o fraudă. Prin vânzarea lui către alți investitori, banca se poate scuti de anumite obligații, în timp ce în același timp, face niște bani.

Banca va cumpăra adesea o poliță de asigurare pentru contractul de împrumut, astfel că, dacă nu îți îndeplinești obligațiile contractului de împrumut, banca poate colecta chiar mai mult profit de la societatea de asigurare.

În plus, dacă ai folosit împrumutul pentru a achiziționa o mașină, o casă, sau ceva cu o mare valoare si nu poți plăti rata lunara, banca, în cele din urmă te va duce la tribunal să încerce să ia această proprietate de la tine, astfel să o poate vinde pentru mai mulți bani.

   Ce grămadă de escroci !!!

Acest proces a modalității prin care băncile creează si împrumută “bani” se bazează în totalitate pe șmecherie si înșelăciune. Băncile nu împrumută bani de fapt, deoarece acestea creează bani din nimic.

Din moment ce acestea creează bani din nimic si se comite o fraudă, aceste acțiuni anulează contractele lor de împrumut si, prin urmare, nu există nici o datorie! Îți dai seama acum de ce băncile sunt organizații criminale ?!

   De ce toate datoriile sunt plătite în avans si frauduloase

Prin certificatul nostru de naștere, care este o obligațiune care este comercializată ca o garanție în piața de valori, toate datoriile actuale si viitoarele datorii sunt destul de mult preplătite. Atunci când guvernul securizează certificatele noastre de naștere, de asemenea, le transformă în valori publice (in sistemul financiar american) .

Odată ce stii modalitatea prin care băncile creează bani din nimic și modul în care certificatul de nastere este utilizat ca și garanție pentru datoria dumneavoastră si datoria națională a țării dumneavoastră, trebuie să știți că toate datoriile sunt plătite în avans și frauduloase.

   Știați că SUA a fost “în stare de faliment”, din 1933?

Două decenii după ce Federal Reserve a fost înființată (1913), Statele Unite ale Americii au intrat “în stare de faliment.” Acest faliment a fost proiectat de bancheri pentru a subjuga poporul american cu datorii și de a distruge libertatea și suveranitatea lor. Bancherii de asemenea au făcut asta în multe alte țări din întreaga lume.

La 9 martie 1933, Rezoluția comună  nr 192-10 prin cel de-al 73-lea Congres, a fost votată prin lege, care este actul de urgență bancar. Această lege a declarat Trezoreria Statelor Unite “în faliment”, care este un fapt imposibil deoarece Trezoreria SUA a fost în secret închisă de Congres doisprezece ani mai devreme în 1921. The Emergency Banking Act a reușit să abroge standardul de aur al Americii si să ipotecheze toate proprietățile aflate în statele Unite ale Americii în favoarea Consiliului guvernatorilor al Federal Reserve Bank.

Toți cetățeni americani suverani care locuiesc în Republica statelor au fost expatriați brusc și pe nedrept din statutul lor Suveran american fără știrea sau acordul lor, iar forța lor de muncă, sufletele, copiii, proprietățile, au devenit garanție financiară pentru datoria publică, care apoi au fost transformate în bun public.

Instrumente financiare scriptice sau bilete la ordin negociabile au fost emise de o societate privată, care este detinută de un grup de bancheri europeni evrei și care este cunoscută de toată lumea drept “Sistemul Rezervei Federale.” Aceste bilete la ordin au fost numite Reserve Note.

Deci iata, oameni buni! Un pic de istorie a SUA, ce ei nu ne-au învățat în liceu. STATELE UNITE este o corporație deținută și controlată de către CROWN TEMPLE, care este controlată de Vatican. CrownTemple și Vaticanul sunt controlate de societăți secrete!

    Dovada că societățile secrete controlează sistemul financiar al SUA

 Daca vrei o dovadă că societățile secrete controlează SUA și sistemul său financiar, uita-te la marele sigiliu pe bancnota un dolar de mai jos.

Aici este imaginea mărită a marelui sigiliu pe bancnota de un dolar.

Dacă te uiți la partea de sus a Marelui Sigiliu, vei vedea expresia Annuit Coeptis. Această frază sau motto latin este adesea tradus ca “El (Dumnezeu) este favorabil întreprinderilor noastre”. Cu toate acestea, în conformitate cu Jordan Maxwell, cuvântul Annuit este tradus ca “întreprinderea noastră”, iar cuvântul Coeptis este tradus ca “încununat de succes.”

Împreună cele două cuvinte înseamnă “întreprinderea noastră este acum un succes.” Pentru a afla despre ce întreprindere vorbesc, uită-te la partea de jos a Marelui Sigiliu și ar trebui să vezi expresia Novus Ordo Seclorum, care se traduce ca “noua ordine a lumii “sau” noua ordine mondială “.

În partea de sus a piramidei, există un triunghi iluminat cu un ochi interior în el. Acest triunghi iluminat este un simbol masonic, care este adesea menționat ca “ochiul a toate văzător.” Pe lângă simbolul “ochiului a toate văzător, încercați să numărați numărul de scări ale piramidei și ar trebui să obțineți 13 scări.

De asemenea, observați că expresia Annuit Coeptis are 13 litere. Numărul 13 este un număr foarte important în religia societăților secrete. V-ați întrebat vreodată de ce SUA obișnuia să aibă și 13 colonii?

În partea de jos a piramidei, există cifrele romane MDCCLXXVI., adică 1776. Majoritatea istoricilor sunt de acord că anul 1776 a fost anul în SUA a declarat oficial independența față de Marea Britanie. Ceea ce mulți dintre ei nu știu este că 1776 a fost, de asemenea, anul în care Bavarian Illuminati a fost inființată.

Dacă te uiți în partea dreaptă pe spatele bancnotei de un dolar, ar trebui să vedeți un alt simbol, care are un vultur în el. Unii cercetători ai societăților secrete cred că este de fapt pasărea phoenix. Acest simbol are, de asemenea, numărul 13 codificat în el.

Dacă vă uitați atent la simbol, ar trebui să vedeți vulturul care ține o ramură cu 13 frunze. Există, de asemenea, 13 boabe pe frunze. În celălalt picior, vulturul ține 13 săgeți. În plus, există 13 stele deasupra capului vulturului și 13 dungi pe scutul său.

Ați observat că cele 13 stele de deasupra capului vulturului sunt dispuse sub forma unei stele cu 6 colțuri, de asemenea, cunoscută sub numele hexagrama sau steaua lui David. Hexagrama este un simbol masonic pe care sioniștii încep sa îl utilizeze la sfârșitul anilor 1800 pentru a reprezenta societatea lor secretă. Acest simbol nu prea are de-a face cu oamenii de rând evrei.

De ce sunt societățile secrete atât de obsedate de simbolurile masonice, numerologie, și coduri secrete? Societățile secrete sunt similare cu bandele de stradă, cu excepția faptului că ele sunt mult mai organizate și mult mai puternice decât bandele de stradă.

Ca și bandele de stradă, societătilor secrete le place să marcheze teritoriile lor cu semne și simboluri pentru a permite altor societăți secrete să știe că dețin o proprietate sau un teritoriu. Prin marcarea bancnotei de un dolar cu ochiul a toate văzător, Illuminati vă spune că ei controlează sistemul financiar al SUA.

Societățile secrete folosesc, de asemenea simbolurile care conțin geometrii sacre și sigilii sacre pentru a produce efecte de magie neagră. Aceste efecte magice negre pot afecta mintea noastră la un anumit punct.

Este important de stiut că geometriile sacre nu sunt lucruri rele, pentru că ele pot fi folosite în scopuri bune sau rele. Geometriile sacre sunt unele dintre pietrele de temelie ale Universului. Fără ele realitatea și viața nu pot exista.

   Ce este Noua Ordine Mondială (NWO)?

NWO este o organizație secretă formată din câteva societăți secrete, inclusiv, dar fără a se limita la Illuminati, iezuitii, francmasonii, sioniștii, naziștii, Vatican, și Skull and Bones. Aceste societăți secrete sunt foarte obsedate de numerologie, geometrie sacra, știință sacră, și magie neagră.

De ce? Pentru că dacă ați înțeles cum numerologia, geometria sacră, știința sacră, și magia funcționează , poate influența modul în care energia se manifestă în lucruri materiale. Acest lucru vă permite să controlați modul în care natura creează realitatea la un anumit punct.

Astfel, “cel care are cunoștințele are puterea de” a controla lumea!

Două dintre obiectivele principale ale NWO sunt de a stabili o religie mondială și un guvern mondial pentru a controla și subjuga omenirea. Din păcate pentru NWO, prea mulți oameni se trezesc în fața planurilor sale diabolice.

Imperiul NWO se prăbușește din cauză că ciclul veacurilor întunecate se apropie de sfârșit. Suntem în procesul de trecere la noua eră a Vărsătorului și această eră va ajuta ca  mulți oameni să realizeze că au fost înrobiți. Atâta timp cât această mare trezire continuă, omenirea va avea un viitor luminos.

   Știați că guvernul federal al Statelor Unite ale Americii îi consideră pe cetățenii săi dușmani?

După ce anumiți politicieni au permis Tranzacționarea ca The Enemy Act să devină o lege, a făcut din fiecare cetățean american un inamic al guvernului federal STATELE UNITE ALE AMERICII. Îți dai seama acum de ce voturile noastre nu înseamnă nimic și de ce majoritatea politicienilor nu iși țin promisiunile lor?

Dacă nu locuiești în SUA, dar trăiești într-o țară occidentală, guvernul tău cel mai probabil te consideră inamicul său, de asemenea. Multe guverne orientale urmează, de asemenea, acest tip de sistem tiranic de guvernare.

Vestea bună este că majoritatea oamenilor care lucrează pentru guvern sunt oameni buni. Problema este că mulți dintre ei nu înțeleg ce se întâmplă cu adevărat în spatele scenei sistemului lor politic.

Deoarece cele mai multe guverne din întreaga lume au devenit tiranice și nu le pasă de drepturile noastre naturale, nu ar trebui să ne bazăm pe ele și să așteptăm ca ele să ne salveze.

În schimb, trebuie să fim oameni mai responsabili prin a nu ne mai comporta ca niște copii și să începem să luăm măsuri pentru a crea o schimbare reală pozitivă. Schimbarea reală va veni întotdeauna de la oameni, nu de la Guvern. Guvernul nu are de fapt nicio putere asupra noastră când știm cum să ne apărăm drepturile noastre naturale.

Fiți deci proprii voștri stăpâni, retrageți-vă încrederea în guverne și sistem și luați-vă viata în propriile mâini. Viitorul noi îl construim acum și va fi al nostru cu siguranță !

Sursa : http://humansarefree.com/

 

Carnea procesată este la fel de periculoasă ca și țigările, avertizează Organizaţia Mondială a Sănătăţii

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a făcut public un raport în care susţine că micii, cârnații, carnea tocată, costița, șunca, salamul și alte alimente asemănătoare preferate de mulți români pentru mesele de sărbători cauzează cancer în aceeași măsură ca și țigările.
Cercetătorii care au întocmit raportul consideră că preparatele din carne procesată prezintă cel mai mare risc de îmbolnăvire cu cancer a populației, alături de țigări, alcool, arsenic și azbest.
O dietă care cuprinde 50 g de carne procesată pe zi (echivalentul unui cârnat sau a mai puțin de două felii de kaiser) crește riscul îmbolnăvirii de cancer de colon cu aproape 20%, susține raportul OMS.Înainte de apariția acestui raport, Fondul Mondial pentru Cercetarea Cancerului (WCRF World Cancer Research Fund International) avertizase că există „dovezi solide” care arată că o dietă ce conține carne roșie din abundență cauzează cancer.
WCRF a recomandat încă din 2009 să nu fie consumate mai mult de 70g de carne procesată pe săptămână, iar consumul acestui aliment de către copii a fost total nerecomandat.
Și profesorul Tim Key, de la Cancer Research UK (Institutul de Cercetare a Cancerului din Anglia) susține că există dovezi de necontestat care arată legăturile dintre consumul de carne procesată și cancer.
Ați putea alege o salată cu fasole pentru masa de prânz, în locul sendvişurilor cu șuncă”, a recomandat cercetătorul.
Potrivit The Telegraph, britanicii consumă, în medie, la o singură masă, de trei ori mai multă carne decât maximul săptămânal indicat de OMS.
Marii afaceriști din industria cărnii nu au privit nepăsători aceste date, ci au furnizat rapid opinii care, chipurile, să arate că de fapt și vegetarienii suferă în aceeași măsură de cancer ca și cei avizi după hamburgeri și cârnați. Evidența faptelor, însă, îi contrazice flagrant.
La polul opus, pe site-ul cunoscutei emisiuni culinare Good FoodBBC propune un meniu de Sărbători total vegetarian.

 

Supravegherea globală a populaţiei, armă redutabilă a francmasoneriei mondiale, în cârdăşie cu aşa-zişii «iluminaţi»… 

…ce vizează instaurarea insidioasă a statului fascist unic, planetar, ce are drept consecinţă distrugerea vieţii intime a fiinţelor umane
Citiți prima parte a articolului
„Aşteptări rezonabile“ – conceptul fantasmagoric care batjocoreşte dreptul fundamental al omului la viaţă privată
Critica tranşantă a legislaţiei haotice, făcută de tot mai mulţi specialişti în domeniu, solicită căutarea unui răspuns mai bun. O abordare mai nuanţată ar trebui să păstreze preocuparea instanţelor abilitate să asigure conformitatea cu „aşteptarea rezonabilă de respectare a intimităţii“, dar acest concept este de altfel înjositor şi degradant în contextul informaţiilor pe care guvernul nu ar putea să le obţină decât dacă ar recurge la tehnologii care permit monitorizarea pe scară largă, fără intervenţie umană.
În mod similar, faptul că navigând pe internet sau prin trimiterea de e-mail-uri împărtăşim informaţii cu Google, nu ar trebui să implice în mod automat că suntem de acord ca acestea să fie împărtăşite cu oricine le vânează, în speţă cu statul. Acesta, spre deosebire de Google, ne poate priva de libertate, şi este capabil de a suprima opoziţia, la orice semn neconform cu planurile satanice pe care este obligat să le urmeze. Astfel, reformularea contractului social de care vorbeau mai sus unii specialişti nu trebuie să treacă prin abandonarea completă a noţiunii de respect pentru viaţa privată, ci prin continua sa actualizare.
Aceasta este exact ceea ce a fost decis de către un judecător al Districtului Columbia, Nicholas Garaufis, pe 22 august 2011: chiar dacă utilizatorii de telefoane mobile transmit automat locaţia lor operatorului, a decis el, nu se poate deduce din aceasta faptul că respectiva informaţie nu este în sfera privată, din care rezultă că serviciile de securitate trebuie să aplice pentru un mandat dacă doresc obţinerea de înregistrări. Judecătorul Garaufis a scris: „Noi trebuie să respingem ficţiunea conform căreia marea majoritate a americanilor sunt de acord că Administraţia are acces fără mandat la informaţii cu privire la multe dintre acţiunile lor, implicate de alegerea de a avea un telefon mobil. În lumina evoluţiilor tehnologice considerabile, teoria jurisprudenţei referitoare la al patrulea amendament trebuie să evolueze pentru a menţine drepturile utilizatorilor acestor dispozitive în ceea ce priveşte respectarea vieţii private a acestora.
Dincolo de dizertaţiile pe marginea unor noi concepte de drept propuse de diferiţi specialişti în domeniul juridic, preţul dorinţei acerbe şi obsesive de a ne ţine sub control cu orice preţ se dovedeşte a fi inacceptabil.
David Shipler este un jurnalist la The New York Times care ne povesteşte într-o carte a sa, într-o manieră foarte realistă, cum respectul pentru viaţa privată a fost sacrificat. Unele dintre cazurile menţionate de el sunt cunoscute în linii mari, aşa cum este cel al arestării arbitrare a avocatului musulman Brandon Mayfield, ale cărui amprente digitale se „potriveau” în mod eronat cu cele găsite în atentatele cu bombă de la Madrid din 2004. Shipler relatează aceste poveşti cu o bogăţie de detalii noi şi inedite, dându-ne impresia că trăim cu membrii familiei Mayfield, care se confruntă cu coşmarul vizitelor repetate ale oficialilor administraţiei, interceptarea convorbirilor telefonice şi, în cele din urmă, tatăl avocatului este arestat pe nedrept. Guvernul a folosit pretextul oferit de cazul Mayfield pentru a repune în vigoarePatriot Act (lege adoptată de Congresul SUA în 2001, care permite agenţilor federali accesul la informaţii personale despre cetăţeni, fără mandat; USA PATRIOT este acronimul pentru Unity and Strengthening America by Providing Appropiate Tools Required to Intercept and Obstruct Terrorism).
Dreptul european, supravegherea populaţiei prin GPS şi ceea ce mai rămâne din viaţa noastră privată
Statele membre ale Uniunii Europene sunt obligate să respecte Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. La articolul 8 se prevede că, dacă un mijloc de probă folosit de către serviciile de securitate constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii private, aceasta trebuie să fie în mod explicit prevăzută de lege, cu condiţii specifice de aplicare. Două cazuri similare cu cazul Jones din SUA au fost obiectul unor cercetări penale în Germania şi Franţa.
Totuşi, prin prisma aceluiaşi haos legislativ, în 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în privinţa cazului german, în care timp de trei luni, la comanda unui procuror, organele de anchetă, fără o hotărâre judecătorească, au colectat şi stocat în mod sistematic date care indicau locul şi deplasările în public ale persoanei vizate şi le-au utilizat pentru a urmări toate mişcările acesteia, pentru a efectua investigaţii complementare şi pentru a aduna alte probe suplimentare în locurile prin care reclamantul a trecut, elemente care au fost ulterior utilizate în procesul penal.
La momentul faptelor (această situaţie s-a modificat de atunci), nicio lege germană nu prevedea în mod explicit posibilitatea de a plasa un GPS pe o maşină pentru a monitoriza conducătorul auto. Cu toate acestea, Curtea a fost de acord cu Poliţia germană, argumentând că această tehnică este mai puţin deranjantă pentru confidenţialitate decât alte practici de o natură diferită şi pe care Curtea le-a mai judecat, cum ar fi interceptările telefonice sau „sistemele de sonorizare“ (acţiunea de a plasa microfoane).
În Franţa, în conformitate cu un articol foarte general din Codul penal, este necesară aprobarea unui judecător de instrucţie pentru a permite poliţiei să plaseze un GPS sub acoperire. Dar nu există niciun articol de lege referitor la această situaţie. Într-un caz judecat în noiembrie 2011 de către Curtea de Casaţie, un judecător de instrucţie a permis astfel anchetatorilor să urmărească o maşină folosită de persoane suspectate, ca şi în cazul american, de trafic de droguri. Curtea a respins recursul pe motiv că ingerinţa în viaţa privată a fost proporţională cu scopul legitim, pentru că declaraţia anchetatorilor a implicat o importantă reţea de trafic de droguri ce submina în mod grav ordinea publică.
Încălcarea vieţii private – o practică masonică ce îndobitoceşte fiinţa umană
Obiectivul nostru nu este de a rescrie acum regulile de drept, ci de a sesiza limitele dincolo de care normele încetează să mai aibă un curs firesc. Observăm şocaţi că trăim într-o lume în care, de exemplu, un judecător federal ajunge să spună cu resemnare: „Eu cred că nu a mai rămas mare lucru din al patrulea amendament din dreptul penal.“
Dacă există încă o speranţă pentru o trezire a conştiinţelor şi o mai clară delimitare a sferei de acţiune a intruziunii statului în viaţa noastră intimă, este deoarece protecţia drepturilor se dezvoltă mereu în proporţie directă cu gradul de conştientizare a abuzului. Revoluţia internaţională a drepturilor omului a fost parţial o reacţie la ororile celui de al Doilea Război Mondial; de exemplu, egalitatea drepturilor a fost definită în SUA, ca răspuns la sclavie, la războiul de secesiune şi la segregare. Reforma are loc numai atunci când opinia o solicită, şi opinia o solicită numai atunci când mişcările sunt făcute publice – aşa cum am văzut în anii 1970, atunci când o comisie a Congresului, prezidată de senatorul Frank Church a arătat că guvernul satanic spiona grupurile de pacifişti şi de activişti pentru egalitatea rasială. Astfel, prin exemplele prezentate ne obiectivăm pentru a descoperi şi a diagnostica problema. Apoi este rândul nostru să solicităm şi să găsim o soluţie.
Dacă dreptul la respectarea vieţii private trebuie să supravieţuiască, aceasta se va produce deoarece cetăţenii, revoltaţi de afaceri de genul celor relatate de Shipler, au înţeles că nu este suficient să ridici din umeri şi să spui, „nu am nimic de ascuns”.
În concepţia francmasonilor, suntem tot timpul suspecţi şi avem ceva de ascuns! Acesta este refrenul preferat al promotorilor satanişti ai supravegherii: dacă nu aveţi nimic să vă reproşaţi, nu aveţi de ce să vă temeţi de incursiuni ale autorităţilor în viaţa voastră privată. Statul protejează cetăţenii care respectă legea şi ameninţă doar criminalii. Un argument simplist şi mai periculos decât pare.
Mulţi oameni spun că nu sunt preocupaţi de faptul că autorităţile colectează informaţii cu caracter personal despre viaţa lor. „Nu am nimic de ascuns, spun ei. Numai cei care au ceva să-şi reproşeze au motive să fie alarmaţi, şi nu merită ca acţiunile lor să fie păstrate secrete.“ Acest argument pătrunde întreaga dezbatere cu privire la viaţa privată. Potrivit expertului în securitatea datelor, Bruce Schneier, acesta este „răspunsul cel mai frecvent, opus părerii apărătorilor respectului pentru sfera personală“. Acest raţionament minimizează atât de mult importanţa vieţii private încât, în cazul în care suntem confruntaţi cu anumite probleme de securitate, acest aspect al vieţii private pierde teren. Argumentul conform căruia nu avem „nimic de ascuns“ este peste tot.
În Marea Britanie, guvernul a instalat milioane de camere de supraveghere în locurile publice ale oraşelor, mari şi mici, ale căror imagini sunt revizuite de către ofiţerii de poliţie prin intermediul unui sistem de televiziune cu circuit închis. Din nou, „dacă nu ai nimic de ascuns, nu ai de ce să te temi”, declară unul dintre sloganurile nebuneşti ale campaniei guvernamentale în favoarea acestui program. Diferite variante ale acestui argument apar în mod regulat pe blog-uri, în scrisori către editor, talk-show-uri şi alte forumuri de discuţii. Oameni lipsiţi de discernământ, căzuţi în plasa perfidă a propagandei francmasonice care susţine supravegherea globală a întregii populaţii „pentru protecţia individului“, ajung să declare cu inconştienţă: „Nu-mi pasă că oamenii caută informaţii despre mine, nu am nimic de ascuns! Din această cauză sprijin eforturile [guvernului] de demascare a teroriştilor prin ascultarea apelurilor noastre telefonice!“. Scopul mârşav al supraveghetorilor nu este nou. Scriitorul Henry James a scris încă din 1888 despre un personaj cu idei tiranice din nuvela sa Reverberator: „Ideea lui era că, dacă aceste persoane au comis fărădelegi, ar trebui să le fie ruşine de ele însele şi nu este cazul să avem milă pentru ele, nu trebuie să le trecem cu vederea ce au făcut ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic, şi nu au nici dreptul să facă atâta tapaj pentru că s-a vorbit despre ele“.
Intimitate versus supraveghere
Cu toţii avem preocupări şi aspecte intime, asupra cărora dorim să păstrăm secretul, chiar dacă nu suntem secretomani. „Dacă nu ai nimic de ascuns, aceasta înseamnă literalmente că eşti de acord să te fotografiez nud oricând vreau eu? Şi că, din moment ce deţin toate drepturile de proprietate asupra acestei fotografii, pot să o arăt şi duşmanilor tăi?“, punea la un moment dat cineva problema, la modul ironic. David Flaherty, un expert canadian în acest domeniu, exprimă o idee similară atunci când spune: „Nu există în lumea occidentală nicio fiinţă raţională care să nu ţină, mai mult sau mai puţin, la viaţa sa privată. Întrebaţi despre anumite aspecte intime ale existenţei lor, cei ce pretind că nu au nimic de ascuns ar protesta împotriva caracterului indiscret al anumitor întrebări după primele cinci replici.
Cele mai multe încercări de a defini ideea de viaţă privată caută să identifice esenţa acesteia – caracteristicile sale fundamentale sau numitorul comun al diferitelor elemente pe care noi le punem în această categorie. Dar conceptul este mult prea complex pentru a fi redus la o idee simplistă. Intimitatea noastră poate fi pur şi simplu încălcată prin divulgarea unor aspecte pe care noi le considerăm de natură intimă. Există însă multe alte forme de invadare a vieţii private, cum ar fi şantajul sau utilizarea necorespunzătoare a datelor personale. Aceasta poate fi, de asemenea, încălcată şi în cazul în care autorităţile întocmesc fără consultarea şi ştirea noastră un dosar informativ complet despre noi. Cu alte cuvinte, fenomenul acoperă mai multe realităţi pe care este imposibil să le reduci la o simplă idee.
Respectarea vieţii private este de cele mai multe ori subordonată de autorităţi intereselor politice şi economice. În plus, atât justiţia, cât şi legiuitorul, se eschivează şi nu recunosc că viaţa intimă este încălcată prin aceste măsuri de supraveghere globală.
Pentru a descrie dificultăţile ridicate de colectarea şi de utilizarea datelor cu caracter personal, mulţi comentatori folosesc o parabolă inspirată de celebrul roman 1984 al lui George Orwell. Scriitorul descrie o societate totalitară guvernată de o entitate numită Big Brother, care îi supraveghează pe cetăţenii săi într-un mod obsesiv şi le impune acestora o disciplină tiranică. Metafora lui Orwell, axată pe efectele nocive ale monitorizării (cum ar fi limitarea individualităţii şi controlul social), este probabil, adecvată pentru a descrie supravegherea cetăţenilor de către stat. Dar cele mai multe dintre informaţiile colectate în bazele de date, cum ar fi rasa, data naşterii, sexul, adresa sau starea civilă, nu par a fi deosebit de deranjante. Mulţi oameni nu văd niciun motiv special pentru a ascunde numele hotelurilor unde se cazează, marca maşinii pe care o conduc sau băutura lor preferată. De cele mai multe ori, dezvăluirea unor astfel de informaţii nu produce nici jenă şi nici inhibare.
Există şi o altă parabolă ce permite o mai bună înţelegere a problemei: cea a Procesului lui Kafka. Intriga romanului halucinant cu acest nume se învârte în jurul unui om care a fost arestat pentru o infracţiune neprecizată. Acesta caută cu disperare să descopere motivele încarcerării lui şi ceea ce îl aşteaptă. El află că un tribunal misterios îl anchetează şi are un dosar despre el, dar nu poate afla mai multe. Procesul descrie o birocraţie stranie, cu obiective impenetrabile, care utilizează informaţiile pe care le deţine pentru a lua în mod tiranic decizii importante cu privire la viaţa oamenilor, cărora în schimb le interzice accesul la informaţiile în cauză. Controlul şi monitorizarea exercitată de o autoritate tiranică şi absurdă asupra informaţiilor personale scufundă individul în depresie şi neputinţă şi creează premisele unor relaţii aberante cu instituţiile care îi guvernează viaţa.
Dezbaterile derizorii din presă nu fac decât să dezinformeze publicul
Argumentul că nu ar trebui să avem „nimic de ascuns“ este subiectul unor lungi dezbateri sterile şi inutile în presă. Problema acestui argument cretin este tocmai prezumţia de vinovăţie care stă la baza sa şi care echivalează din capul locului viaţa privată, intimă cu ascunderea unor fapte mai mult sau mai puţin condamnabile. Aşa cum observă pe bună dreptate unii comentatori, logica lui „nimic de ascuns“ se bazează pe „presupunerea eronată că viaţa privată se rezumă la sustragerea de la orice vină“. Monitorizarea poate, de asemenea, afecta şi chiar împiedica unele activităţi absolut legitime, cum ar fi libertatea de exprimare, de asociere şi toate celelalte drepturi fundamentale propovăduite de avocaţii democraţiei.
Dacă noi concepem respectul pentru viaţa privată ca fiind o problemă cu mai multe dimensiuni, legate între ele, divulgarea delictelor este văzută ca fiind doar una din multiplele dificultăţi cauzate de politicile de securitate. Programele guvernamentale pentru colectarea de informaţii sunt îngrijorătoare. În romanul lui Kafka, problema nu este comportamentul inhibat al eroului, ci sentimentul de neputinţă şi de vulnerabilitate care este provocat de folosirea datelor personale de către instanţa de judecată, combinată cu neacordarea dreptului de a afla care este procedura de judecată.
Daunele cauzate de aceste modalităţi discreţionare de monitorizare sunt imense şi le resimţim actualmente cu toţii – indiferenţa autorităţilor, abuzurile flagrante, frustrarea, lipsa de transparenţă şi tirania.
Un prejudiciu de natură birocratică rezultă din punerea cap la cap a unor fragmente de date inofensive la prima vedere, dar foarte semnificative atunci când sunt coroborate. Prin colectarea de informaţii care, individual, nu sunt protejate, autorităţile pot culege totuşi anumite informaţii despre noi asupra cărora noi am prefera să păstrăm discreţia. De exemplu, să presupunem că am cumpărat o carte despre cancer. Prin ea însăşi, această achiziţie nu dezvăluie mai mult decât interesul nostru pentru studiul acestei boli. Dar să presupunem că aţi cumpărat, de asemenea, şi o perucă. Există multe motive pentru a face aceasta. Dar este suficient să fie coroborate aceste două elemente pentru ca autorităţile să concluzioneze că avem cancer şi că facem chimioterapie. Probabil că nu vedem niciun rău în accesul autorităţilor la astfel de informaţii private, dar cu siguranţă că ar trebui să avem dreptul de a decide în privinţa lor.
Un alt pericol ce rezultă din colectarea datelor cu caracter personal este ceea ce se numeşte excludere. Excluderea constă în a împiedica persoanele fizice să ia la cunoştinţă modul în care sunt folosite informaţiile lor, în a li se refuza accesul la aceste informaţii şi posibilitatea de a corecta eventualele erori. O mare parte a măsurilor naţionale de securitate implică menţinerea unei baze de date gigantice, complet inaccesibile pentru cetăţeni. Într-adevăr, existenţa însăşi a acestor programe este de multe ori ţinută secretă din cauza aceleiaşi probleme de securitate pe care o reprezintă. Acest mod de a exclude subiecţii implicaţi este o formă de negare a drepturilor lor. Aceasta este o problemă structurală, care afectează modul în care instituţiile tratează oamenii şi introduce un dezechilibru între conducători şi cei conduşi. Ce justifică acordarea unei astfel de puteri a autorităţilor asupra cetăţenilor? Problema aici nu este legată de informaţiile pe care oamenii preferă să le ascundă, ci este legată de putere şi de structura statului.
O problemă asemănătoare este reprezentată de utilizarea derivatelor din informaţiile colectate, adică folosirea acestora pentru un alt scop, fără acordul persoanei în cauză, a datelor obţinute pentru un singur scop. Cât timp este prevăzut să se păstreze informaţiile personale? Cum vor fi acestea folosite? La ce vor fi folosite? Fără a impune o limită sau o răspundere juridică în acest sens, populaţia poate evalua cu greu riscurile asociate cu deţinerea acestor informaţii de către guvern.
Colectarea şi utilizarea datelor cu caracter personal de către stat prezintă o altă problemă: cea a denaturării. Deşi aceste informaţii private pot dezvălui o mulţime de aspecte despre personalitatea şi activitatea persoanelor fizice, acestea reflectă rareori integralitatea unei fiinţe. Ele pot oferi o imagine deformată, parţială din cauza naturii simpliste a arhivelor, care înregistrează adesea informaţii într-un format standardizat, care omite multe detalii.
De exemplu, să presupunem că autorităţile află că cineva a cumpărat cărţi despre fabricarea de metamfetamină. În consecinţă, persoana respectivă, va deveni suspectă de a fi încercat să îşi dezvolte un laborator de sinteză pentru a produce acest drog. Dar le lipseşte o parte din poveste: persoana în chestiune scrie un roman în care un personaj foloseşte amfetamină. Pe moment nu i-a venit ideea, atunci când a cumpărat aceste cărţi, că ar putea trezi suspiciuni şi că datele stocate în ce îl priveşte nu dezvăluie motivul real al achiziţiilor sale. Ar fi putut el să se gândească la felul în care caracatiţa francmasonică din spatele guvernului îi monitorizează îndeaproape fiecare mişcare? Ar fi trebuit să ia măsuri de precauţie ca să nu apară pe o listă de persoane suspecte? Chiar dacă nu comite infracţiuni, el poate dori să sustragă controlului din partea autorităţilor informaţiile ce sunt de natură să atragă concluzii eronate.
Această persoană ar putea să nu dorească, în mod legitim, să se îngrijoreze cu privire la modul în care şi cele mai mărunte dintre acţiunile sale vor fi percepute de către febrilii ofiţeri de poliţie, avizi să găsească infracţiuni acolo unde nu există. În mod legitim, această persoană ar putea să nu dorească să fie raportată ca fiind suspectă de către un calculator, pe motiv că ar avea un comportament neobişnuit.
Argumentul lui „nimic de ascuns” se concentrează în mod eronat şi limitativ pe una sau două probleme legate de conservarea vieţii private – în acest caz, divulgarea de informaţii cu caracter personal şi supravegherea – şi le exclude pe toate celelalte. Rezultă de aici o definiţie foarte specifică a vieţii private, excluzând alte puncte de vedere, mult mai clare şi la obiect.
O idee infantilă şi distructivă din perspectiva drepturilor fundamentale ale fiinţei umane: „Statul nu îmi vrea răul”
Este important să se distingă aici între două moduri de a justifica un program de securitate naţională ce solicită acces la informaţii cu caracter personal. Primul este de a nu recunoaşte existenţa unui motiv de îngrijorare. Astfel, funcţionează argumentul lui „nimic de ascuns“. Al doilea este de a recunoaşte problema, în timp ce pretindem că beneficiile prezentate depăşesc cu mult sacrificiile făcute în domeniul vieţii private. Prima strategie o influenţează oarecum şi pe cea de-a doua, pentru că minimalizarea importanţei aspectelor personale este fundamentată pe o viziune îngustă asupra mizei problemei. Şi marea neînţelegere provine din faptul că argumentul „nimic de ascuns“ se bazează pe această concepţie atât de particulară şi de limitată asupra vieţii private.
La o privire mai atentă asupra acestui argument deja celebru, vom vedea că acesta vizează un fel unic şi brutal de prejudiciu. În mod ironic, această viziune este împărtăşită, uneori, de cei care militează pentru o mai bună protecţie a sferei personale. Ann Bartow, profesor de drept la Universitatea din Carolina de Sud, susţine că pentru a avea un ecou real în rândul populaţiei, problemele legate de viaţa privată trebuie să „afecteze în mod nefast fiinţele umane în integritatea lor corporală, şi nu doar să le provoace un sentiment de disconfort“. Ea susţine că această cauză a respectării intimităţii are nevoie de „cadavre“ şi că „lipsa de sânge şi de morţi, sau cel puţin de oase rupte, precum şi sumele gigantice de bani alocate implementării la scară globală a măsurilor de monitorizare, reliefează încălcarea vieţii private în raport cu alte categorii de daune individuale“.
Este adevărat, oamenii au o reacţie mai puternică la vederea sângelui şi a cadavrelor, decât la probleme mai abstracte. Dintr-o perspectivă spirituală însă, este absurd ca totul să depindă doar de declanşarea unor evenimente tragice pentru ca o problemă să fie conştientizată… Încălcarea vieţii private este rareori rezultatul unui act singular, dăunător, ci cel mai adesea este acumularea lentă şi insidioasă de intervenţii relativ minore. Din acest punct de vedere, procesul este destul de mult comparabil cu unele daune aduse mediului înconjurător, care apar în timp, printr-o succesiune de gesturi mărunte, realizate de către personaje diferite. Chiar dacă societatea este mult mai probabil să răspundă la o scurgere de petrol, poluarea treptată printr-o multitudine de protagonişti este adesea cauza unor dificultăţi mai grave.
Rareori viaţa privată se pierde dintr-o singură lovitură. Aceasta se erodează în timp, se dizolvă aproape pe nesimţite, cu paşi mici, înainte de a începe să ne dăm seama de gradul de deteriorare. Atunci când statul a început să controleze numerele de telefon apelate de către cetăţeni, mulţi au ridicat din umeri: „Nu este nimic, doar numere de telefon“. Şi apoi a început să asculte unele conversaţii: „Nu este nimic, doar câteva conversaţii“. Ulterior, se instalează camere noi de supraveghere în locurile publice: „Şi ce? Câteva camere suplimentare pentru a filma mai multe locuri. Nu are rost să facem tam-tam din atâta lucru“.
Proliferarea acestor dispozitive creează o reţea video elaborată. Acesteia i se adaugă monitorizarea prin satelit, pentru a urmări mai bine mişcările unei persoane. Guvernul va revizui apoi extrasele de cont. „Sunt doar câteva dintre depozitele mele şi unele dintre facturile mele. Mare lucru!“ Apoi va veni rândul să fie analizată situaţia cardului de credit, navigarea pe internet, beneficiile medicale, fişele de salariu etc. Fiecare pas poate părea banal, dar, de la un moment dat, statul va monitoriza şi va şti fiecare mişcare a noastră, datorită acestor acţiuni constante şi insidioase de intruziune în viaţa noastră intimă şi a „adormirii” în care suntem intenţionat ţinuţi cei mai mulţi dintre noi, folosindu-se varii mijloace pentru aceasta.
Gruparea ocultă a aşa-zişilor „iluminaţi“ are în prezent dosare voluminoase de înregistrări ale activităţilor, centrelor de interes, obiceiurilor de lectură, finanţelor şi stării de sănătate ale noastre ale tuturor. Şi dacă ar fi dezvăluite aceste informaţii? Dacă autorităţile, date fiind activităţile pe care le desfăşurăm în mod obişnuit, în mod greşit ne-ar suspecta de a fi implicaţi în activităţi criminale? Dacă, în cazul în care tranzacţiile financiare făcute sunt considerate suspecte – chiar dacă nu am făcut nimic greşit – decid să ne îngheţe conturile? Dacă nu ar fi protejate informaţiile personale aşa cum ar trebui şi un hoţ de identitate le-ar folosi pentru a ne înşela? Chiar dacă nu avem nimic de ascuns, autorităţile ne pot provoca daune extrem de mari şi ne pot face cu adevărat foarte mult rău.
Statul nu vrea să-mi facă rău“, insistă unii. Acest lucru poate fi adevărat în unele cazuri, dar autorităţile pot, de asemenea, prejudicia persoanele fizice, din greşeală sau din neglijenţă. Odată analizat argumentul „nimic de ascuns“, odată examinate şi respinse ipotezele care stau la baza acestuia, vom vedea cum este adus în dezbatere acest argument şi ce avantaje nedrepte îşi trage puterea de aici. Aceasta poate fi o capcană, deoarece forţează discuţia să graviteze in jurul unei concepţii înguste şi limitate asupra vieţii private. Dar, confruntat cu multitudinea de probleme ridicate de colectarea şi utilizarea de date de către stat, cu mult dincolo de problema supravegherii şi a divulgării de informaţii, argumentul „nimic de ascuns“ nu ne mai spune nimic, în cele din urmă

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*