Introducere

Mulţi creştini sunt confuzi în privinţa modalităţii de a cunoaşte voia lui Dumnezeu în viaţa lor. Această carte este o încercare de a-i ajuta. Ea nu prezintă o formulă infailibilă de călăuzire, pentru că nici Biblia nu ne descoperă un astfel de lucru. Trebuie să evităm să căutăm călăuzirea Divină într-un mod mai degrabă mecanic decât spiritual.

Această carte nu pretinde că îţi dă toate răspunsurile. Scopul ei principal este să te încurajeze să fii mai dependent de Duhul Sfânt.

Watchman Nee a spus, „Noi, fiinţele umane, nu suntem menite să scriem cărţi

„perfecte”. Pericolul unei astfel de perfecţiuni este că omul ar putea înţelege lucrurile fără ajutorul Duhului Sfânt. Iar, dacă Dumnezeu ne dă cărţi, ele vor fi câteodată doar nişte texte fragmentare, nu întotdeauna clare, consistente din punct de vedere logic, lipsindu-le concluziile explicite. Însă astfel de cărţi devin parte a vieţii noastre şi ne păstoresc viaţa. Nu putem diseca, schiţa sau sistematiza faptele Divine. Numai creştinul imatur va încerca să ajungă întotdeauna la concluzii satisfăcătoare din punct de vedere logic. Cuvântul lui Dumnezeu are drept caracteristică fundamentală pe aceea că întotdeauna vorbeşte în primul rând spiritului nostru şi vieţii noastre”.

Fie ca această carte să nu se limiteze la a împărtăşi minţii tale informaţii, ci, mai presus de toate, să dea viaţă duhului tău.

Câteva cuvinte privind conţinutului acestei cărţi: Niciun paragraf, sau chiar capitol, nu este complet în sine, dacă nu este citit în contextul întregii cărţi. În unele cazuri, chiar dacă o singură propoziţie din carte este ignorată sau citită fără atenţie, aceasta poate conduce la o înţelegere cu totul diferită de cea intenţionată de autor.

De aceea aş îndemna de aceea cititorul să citească această carte fără grabă şi cu atenţie (citeşte-o de două ori dacă este posibil) pentru a primi mesajul corect.

Capitolul al doilea este poate cel mai important capitol din carte. Dacă îndeplinim condiţiile pentru găsirea voii lui Dumnezeu, atunci călăuzirea devine o chestiune simplă. De obicei, faptul că ne împotmolim se datorează unor condiţii esenţiale rămase neîndeplinite în viaţa noastră

Fie ca Dumnezeu să ne ajute pe fiecare să-L glorificăm făcând voia Lui pe pământ precum în cer.

Sunt îndatorat unui număr de slujitori ai Domnului care au citit manuscrisul original al acestei cărţi şi mi-au oferit sugestii preţioase.

Zac Poonen

PLANUL LUI DUMNEZEU PENTRU VIAŢA TA

Pentru om, cea mai mare onoare şi cel mai mare privilegiu este să facă voia lui Dumnezeu. Aceasta e ceea ce Domnul Isus i-a învăţat pe ucenicii Săi.

Odată, El a spus că numai aceia care fac voia Tatălui Său vor intra în împărăţia cerurilor (Matei 7:21). El a mai spus, de asemenea, că adevăraţii lui fraţi şi surori sunt aceia care fac voia lui Dumnezeu (Matei 12:50).

Această afirmaţie a fost transmisă cu credincioşie de către apostoli generaţiei lor. Petru arăta că Dumnezeu i-a eliberat pe oameni de păcat pentru ca astfel ei să poată face voia Lui (1 Petru 4:1, 2).

Pavel afirma că noi, creştinii, suntem recreaţi în Isus Hristos astfel încât să putem umbla pe calea deja trasată de Dumnezeu pentru noi. De aceea, el îi îndemna pe creştinii din Efes să nu fie nepricepuţi, ci să înţeleagă care este voia lui Dumnezeu pentru vieţile lor (Efeseni 2:10; 5:17).

El s-a rugat pentru creştinii coloseni să poată fi umpluţi de cunoaşterea voii lui Dumnezeu. Le-a spus acestora că şi Epafras se ruga pentru ei să poată împlini toată voia lui Dumnezeu (Coloseni 1:9; 4:12).

Apostolul Ioan învăţa că numai aceia care fac voia lui Dumnezeu vor rămâne pentru totdeauna (1 Ioan 2:17).

Din nefericire, această afirmaţie este rostită din ce în ce mai rar în zilele noastre, de către cei din generaţia noastră. Astfel se şi explică superficialitatea şi lipsa de putere a credinciosului de rând din ziua de astăzi. Oamenii sunt îndemnaţi să vină la Isus doar pentru a primi iertarea. În vremea apostolilor, oamenilor li se spunea că iertarea păcatelor era doar începutul unei vieţi dedicate împlinirii desăvârşite a voii lui Dumnezeu.

Faptele Apostolilor 13:22 ne spune că David era numit „om după inima lui Dumnezeu” deoarece dorea să facă numai voia lui Dumnezeu. Într-un alt loc, chiar David ne spune că se desfăta în împlinirea voii lui Dumnezeu (Psalmul 40:8). El nu era un om perfect. A comis multe păcate, unele foarte grave, pentru care Dumnezeu l-a pedepsit aspru. Totuşi, Dumnezeu l-a iertat şi a găsit plăcere în el pentru că, în esenţă, David a dorit să împlinească pe de-a-ntregul voia lui Dumnezeu.

Aceasta ne încurajează şi pe noi să credem că, în ciuda tuturor imprefecţiunilor noastre, şi noi putem fi bărbaţi şi femei după inima lui Dumnezeu Singura condiţie este ca inimile noastre să tânjească după a face voia Lui.

Noul Testament îndeamnă credincioşii să umble aşa cum a umblat Isus, urmând exemplul Lui (1 Ioan 2:6). Principiul călăuzitor al lui Isus, pentru întreaga sa viaţă şi lucrare, a fost să împlinească voia Tatălui Său. El nu a întreprins niciodată o acţiune înainte ca Tatăl Său să îi ceară lucrul acesta. Iar atunci când a acţionat, nici ameninţările vrăjmaşilor, nici rugăminţile prietenilor nu L-au putut opri de la a face ceea ce Tatăl Său I-a cerut.

Hrana Sa zilnică era să facă voia Tatălui Său (Ioan 4:34). Aşa cum oamenii tânjesc după mâncare pentru a-şi hrăni trupurile, El tânjea să facă voia Celui Care L-a trimis. Fiecare credincios ar trebui să aibă o astfel de dorinţă arzătoare de a împlini pe de-a-ntregul voia lui Dumnezeu.

Cât de uşor este să ne rugăm „Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ” şi apoi să facem doar ceea ce ne place, fără să mai căutăm călăuzirea lui Dumnezeu în viaţa noastră de zi cu zi.

Planul lui Dumnezeu este cel mai bun

Este culmea prostiei să nu căutăm călăuzirea lui Dumnezeu. Dacă ai fi singur în mijlocul unei păduri dese, într-o noapte extrem de întunecoasă, neştiind încotro s-o apuci, ai fi fericit să ai cu tine pe cineva care cunoaşte fiecare colţişor al pădurii şi în care să te poţi încrede în totalitate. L-ai urma bucuros, fără a te îndoi de direcţia pe care ţi-o indică. Ar fi o prostie să ignori sfatul lui şi să cauţi tu însuţi de capul tău, o direcţie în acea pădure densă şi întunecată, plină de pericole ascunse.

Totuşi, mulţi credincioşi fac întocmai lucrul acesta. Viitorul care ne stă înainte este mai întunecos decât orice altceva de pe pământ. Nu putem vedea nimic înainte. Cu toate acestea, noi trebuie să mergem înainte. Uneori, în viaţa noastră, întâlnim răspântii când trebuie să luăm decizii cu implicaţii majore.

Decizii precum alegerea carierei, alegerea unui partener de viaţă ne afectează întregul viitor. Cum trebuie să decidem în aceste situaţii? Nu cunoaştem nimic despre pericolele şi capcanele ascunse pe care le-am putea întâlni atunci când alegem o cale anume. Nu ştim nimic despre cursele pe care ni le-a aşezat Satan. Şi, cu toate acestea,,noi trebuie să decidem pe ce cale să înaintăm. De aceea ar fi nu doar de dorit ci chiar necesar să avem pe cineva alături în aceste momente, pe cineva în care să ne putem încrede în totalitate, pe cineva care să cunoască întregul viitor.

Găsim un astfel de Om în Domnul Isus Hristos iar El este mai mult decât nerăbdător să ne călăuzească către cea mai bună şi mai sigură cale. Biblia ne învaţă că Dumnezeu are un plan specific pentru viaţa fiecăruia (Efeseni 2:10). El ne-a planificat o carieră, ne-a ales un partener de viaţă şi a planificat chiar şi unde vom locui şi ce vom face în fiecare zi.

În orice situaţie, alegerea Lui este cea mai bună cu putinţă, pentru că El ne cunoaşte atât de bine şi ia în calcul orice factor. Aşadar, cel mai înţelept lucru cu putinţă este să căutăm voia Lui în toate aspectele – atât în cele majore cât şi în cele minore.

Este un lucru prostesc şi periculos să ne călăuzim doar după judecata minţilor noastre limitate şi după impulsurile propriilor emoţii. Dacă nu suntem pe deplin încredinţaţi că planul lui Dumnezeu este, într-adevăr, cel mai bun cu putinţă, nici nu-l vom căuta cu toată seriozitatea.

Mulţi au făcut din vieţile lor un eşec pentru că nu au căutat voia lui Dumnezeu încă din tinereţe. Este „bine pentru om să poarte jugul în tinereţea lui” (Plângerile lui Ieremia 3:27). În Matei 11:28-30, Isus ne invită să luăm jugul Lui asupra noastră. Însă ce înseamnă să iei un jug asupra ta?

Când se foloseşte pereche de boii la aratul unui ogor, aceştia sunt ţinuţi împreună printr-un jug pus pe grumazurile lor. Când un bou tânăr este învăţat să are, el este înjugat împreună cu un altul mai experimentat. Cel tânăr este astfel constrâns să meargă în aceeaşi direcţie şi în acelaşi ritm cu cel bătrân. Iată ce înseamnă să luăm jugul lui Isus asupra noastră. Va trebui să mergem cu Isus pe calea care-I place Lui, fără să ne grăbim vreodată să facem altceva decât ceea ce ne călăuzeşte El,, fără să rămânem în urmă atunci când El ne cheamă să facem un nou pas în ascultare.

Puţini înţeleg această semnificaţie a jugului. Şi încă şi mai puţini sunt gata să-l accepte. Boul este forţat de proprietarul lui să ia jugul. Dar pe noi Isus ne invită să luăm jugul.Nu e vorba aici de o constrângere. Cât de nebuni suntem să respingem această invitaţie! Noi mai degrabă luăm jugul greu al propriei voinţe, cu toate frustrările, înfrângerile şi regretele care-l însoţesc, decât să luăm jugul uşor al lui Isus, care ne aduce libertatea adevărată şi odihna deplină!

„Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă – toţi aceia care vă trudiţi din greu sub un jug încărcat. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine ( aşa cum îl învaţă boul mai bătrân pe cel mai tânăr), căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.” (Matei 11:28-30).

Citim despre Enoh că „a umblat cu Dumnezeu” (Geneza 5:22). Cu alte cuvinte, Enoh nu a dat năvală înainte, nici nu a rămas în urmă, ci a umblat, timp de trei sute de ani, pe calea stabilită de Dumnezeu, ca unul înjugat la jugul lui Dumnezeu. Ca urmare, Dumnezeu a declarat solemn că viaţa lui Enoh I-a fost plăcută Lui (Evrei 11:5). Acesta este singurul mod prin care îi putem fi plăcuţi lui Dumnezeu – trăind şi mergând înainte sub jugul Său, în voia Sa perfectă. Numai aşa vom fi capabili să stăm înaintea Lui fără regret atunci când El va veni din nou.

Ratând planul lui Dumnezeu

Este posibil ca un credincios să rateze voia perfectă a lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Saul a fost ales de Dumnezeu să fie împărat peste Israel, dar, în cele din urmă, ca rezultat al nerăbdării şi neascultării lui, Dumnezeu l-a respins. Este adevărat că el a rămas pe tron mai mulţi ani, dar eşuase în a împlini voia lui Dumnezeu pentru viaţa sa.

Solomon este un alt exemplu. El a fost plăcut lui Dumnezeu în primii ani, dar a căzut mai târziu prin căsătoriile sale cu femei străine.

În Noul Testament suntem îndemnaţi de două ori să luăm ca avertisment exemplele israeliţilor care au pierit în pustie. Voia perfectă a lui Dumnezeu a fost ca ei să intre în Canaan. Dar toţi, cu excepţia a doi dintre ei, au pierdut prin necredinţă şi neascultare, împlinirea voii perfecte a lui Dumnezeu în viaţa lor (1 Corinteni 10:1- 12; Evrei 3:7-14).

În mod asemănător, mulţi credincioşi au compromis planul perfect al lui Dumnezeu pentru viaţa lor prin neascultare şi compromis – adesea în ceea ce priveşte căsătoria sau alegerea unei cariere.

G. Christian Weiss în cartea,

„Voia perfectă a lui Dumnezeu”,ne povesteşte despre un profesor dintr-o şcoală biblică, care le-a spus într-o zi studenţilor: „am trăit cea mai mare parte a vieţii mele în afara voii perfecte a lui Dumnezeu”. În tinereţe, Dumnezeu îl chemase să fie misionar, dar el s-a abătut de la această chemare ca urmare a căsătoriei. Apoi a început o viaţă egoistă, lucrând într-o bancă şi având ca scop principal pe acela de a câştiga mulţi bani. Dumnezeu a continuat să-i vorbească mai mulţi ani, dar el a refuzat să îşi înmoaie inima. Într-o zi, copilaşul lui a căzut de pe scaun şi a murit. Această întâmplare l-a adus în genunchi şi, după o noapte întreagă petrecută în lacrimi înaintea lui Dumnezeu, şi-a pus viaţa pe deplin în mâinile lui Dumnezeu. Acum era prea târziu pentru ca el să mai meargă în Africa. Această uşă era închisă. Şi-a dat seama că acel lucru ar fi fost cel mai bun lucru pe care Dumnezeu îl pregătise pentru el, dar pierduse deja ocazia pe a merge pe această cale. Tot ce putea face era să-I ceară lui Dumnezeu să se folosească de restul vieţii sale. A devenit profesor într-o şcoală biblică, dar nu putea uita niciodată că acesta nu era planul principal pe care Dumnezeu îl făurise pentru el, ci doar un plan secundar.

Weiss continuă: „De atunci am întâlnit numeroşi oameni care aveau mărturii asemănătoare. De obicei, aceste mărturii erau însoţie de lacrimi amare sau chiar scăldate în lacrimi.

Trebuie să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că El are modalităţi de a se folosi chiar şi de aceia care, datorită păcătoşeniei lor, au trăit în afara voii Sale perfecte. Totuşi, în această situaţie,,viaţa nu mai poate fi aşa cum a intenţionat-o El iniţial. Este o tragedie să ratezi voia perfectă a lui Dumnezeu cu privire la viaţa ta. Creştinule, ia bine aminte la aceste cuvinte şi la această mărturie, ca nu cumva şi tu să ratezi planul principal pe care El l-a făurit pentru tine. Fără îndoială, Dumnezeu va folosi orice viaţă care este predată în mâinile Sale, indiferent de când are loc această predare, dar haideţi să fim printre aceia care au căutat şi s-au predat voii Lui chiar de la începutul drumului, şi să evităm astfel acele ocolişuri ruşinoase şi dureroase.”

Noi nu putem trăi o viaţă victorioasă şi nu putem să fim folositori la maxim pentru Dumnezeu, nu putem să fim cu adevărat o binecuvântare pentru alţii în orice loc pe care îl alegem noi, de unii singuri. Poate unii simt că-şi pot alege propria carieră sau locul unde trăiesc şi apoi caută să fie o mărturie pentru Domnul oriunde ar fi. În îndurarea Sa, Domnul poate folosi şi asemenea credincioşi, dar în mod limitat. Utilitatea lor în a face voia lui Dumnezeu este doar o fracţiune din ceea ce ar fi fost dacă aceştia ar fi căutat cu seriozitate planul Lui şi dacă ar fi rămas pe deplin în voia Sa perfectă.

Creşterea spirituală sfrijită şi rodirea limitată sunt consecinţe ale unei atitudini nepăsătoare, dispreţuitoare chiar, faţă de legile lui Dumnezeu. Dacă nu L-ai ascultat pe Dumnezeu într-o anumită chestiune, du-te acum la El plin de pocăinţă, înainte de a fi prea târziu. Încă mai poate fi posibil pentru tine, ca şi în cazul lui Iona, să te întorci pe traseul principal al planului lui Dumnezeu pentru viaţa ta.

Fiecare dintre noi are o singură viaţă. Binecuvântat este omul care, asemeni lui Pavel, poate spune la sfârşitul ei, că a terminat ceea ce Dumnezeu i-a hărăzit (2 Timotei 4:7).

„Şi lumea trece şi pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2:17). „Luaţi seama deci cu amănunţime cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi, răscumpărând timpul, căci zilele sunt rele. De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului” (Efeseni 5:15-17).

Rezumat

1. Domnul Isus şi apostolii Săi ne-au învăţat că cea mai mare onoare şi cel mai mare privilegiu pentru om este să facă voia lui Dumnezeu.

2. Este o prostie să mergi înainte de unul singur când Dumnezeu aşteaptă să te călăuzească. Planul Lui este cel mai bun. Dacă ne supunem Lui, El ne poate salva din capcanele lui Satan.

3. Este posibil să ratăm voia perfectă a lui Dumnezeu pentru vieţile noastre prin neglijenţă şi neascultare.

CONDIŢII PENTRU GĂSIREA VOII LUI DUMNEZEU

Călăuzirea Divină nu poate fi despărţită de relaţia noastră personală cu Dumnezeu. Mulţi doresc darurile, dar nu şi pe Acela care le oferă. Dacă tânjim după călăuzire, dar nu însetăm după Dumnezeu Însuşi, nu vom obţine călăuzirea pe care o căutăm.

O persoană trebuie să fie în părtăşie cu Dumnezeu pentru a experimenta călăuzirea Lui în viaţa sa. Acest lucru presupune, înainte de toate, că ea trebuie să intre într-o relaţie vie cu Hristos, prin naşterea din nou. Însă lucrurile nu se rezumă doar la atât. Mai există şi alte condiţii esenţiale care trebuiesc îndeplinite dacă vrem să experimentăm călăuzirea lui Dumnezeu. Aceste condiţii prealabile sunt menţioante în două pasaje din Scriptură, unul în Vechiul Testament şi celălalt în Noul Testament (Proverbe 3:5,6; Romani 12:1,2). Haideţi să privim în detaliu la aceste pasaje!

Credinţa

„Încrede-te în Domnul din toată inima ta….şi El îţi va netezi cărările” (Proverbe 3:5,6). Sunt mulţi care nu ajung să cunoască niciodată voia lui Dumnezeu pentru că, pur şi simplu, ei nu cred că Dumnezeu îi va călăuzi. Credinţa este o condiţie esenţială atunci când căutăm călăuzirea lui Dumnezeu. Prin credinţă înţelegem nu doar o acceptare mentală a adevărului, dar şi o încredere vie în Dumnezeu, care vine printr-o cunoaştere personală a Lui.

Atunci când simţim că ne lipseşte înţelepciunea (cunoaşterea perspectivei lui Dumnezeu într-o anumită situaţie), suntem invitaţi să-i cerem lui Dumnezeu să ne dea înţelepciune şi ni se promite că El ne-o va dărui din abundenţă – cu condiţia să o cerem cu credinţă.

Acela care cere fără credinţă nu va primi niciodată nimic (Iacov 1:5-7). Credincioşii tineri pot simţi că numai credincioşilor maturi, care au crescut mai mulţi ani în cunoaşterea Domnului, le este rezervată călăuzirea Divină. Fără îndoială, cu cât mergem mai mult cu Dumnezeu, cu atât mai bine putem discerne voia Lui.

Cu toate acestea, este la fel de adevărat că Dumnezeu doreşte să-i călăuzească pe toţi copiii Lui. Ceea ce i s-a spus lui Pavel, este adevărat pentru noi toţi –

„Dumnezeul părinţilor noştri te-a ales mai dinainte ca să cunoşti voia Lui, să vezi pe Cel Drept şi să auzi un glas din gura Lui” (Faptele Apostolilor 22:14).

Un tată le descoperă bucuros copiilor dorinţele şi planurile lui pentru ei – nu doar celor maturi, ci şi celor încă mici. Acelaşi lucru se întâmplă cu Tatăl nostru ceresc. Dumnezeu a spus, în Cuvântul Său, că în aceste zile ale Noului Legământ, toţi copiii Lui, „de la cel mai mic până la cel mai mare”, Îl vor cunoaşte personal (Evrei 8:10,11).

De aceea fiecare dintre noi poate veni la El „cu asigurarea deplină a credinţei” că El se desfată în a-Şi face cunoscută voia Sa copiilor Lui care o caută. În Evrei 11:6 ni se spune că fără credinţă este imposibil să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Versetul continuă spunând că aceia care vin la Dumnezeu trebuie să creadă că El răsplăteşte pe cei care Îl caută cu ardoare şi perseverenţă.

Dovada credinţei unei persoane se găseşte în perseverenţa acesteia în rugăciune (Vezi Luca 18:1-8). Acela care se îndoieşte se va opri foarte curând din rugăciune. Însă un om care crede se va ţine de Dumnezeu până va primi un răspuns.

Dumnezeu onorează perseverenţa pentru că ea este rezultatul unei credinţe puternice. Nu putem primi nimic preţios de la Dumnezeu fără să-l fi dorit mai înainte cu intensitate. „El satură (doar) sufletul însetat” (Psalmul 107:9). Dumnezeu a spus, „Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, căci Mă veţi căuta cu toată inima” (Ieremia 29:13).

Nu este oare adevărat că, adeseori, în căutarea călăuzirii lui Dumnezeu, am fost prea fără tragere de inimă? Când Isus a căutat voia Tatălui în grădina Ghetsimani, El s-a rugat mereu şi mereu „cu strigăte mari şi cu lacrimi” (Evrei 5:7). Cât de comodă este căutarea noastră când o comparăm cu aceasta!

Adeseori nu căutăm voia lui Dumnezeu cu o perseverenţă mai mare decât aceea cu care am căuta a monedă pierdută de 50 de bani! Nu-i de mirare de ce nu o găsim. Dacă preţuim voia lui Dumnezeu ca pe cea mai mare comoară de pe pământ, atunci o vom căuta cu toată inima.

Credem noi cu adevărat că Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei ce Îl caută cu perseverenţă? Atunci credinţa noastră se va manifesta prin rugăciuni fierbinţi. Dacă suntem mistuiţi de dorinţa puternică de a împlini voia Lui în fiecare aspect al vieţii noastre, Dumnezeu, fără îndoială, ne va revela care este planul Său pentru noi.

El nu poate să nu ia aminte la acela care are atât de multă credinţă încât se ţine de Dumnezeu până când primeşte un răspuns. În Biblie, credinţa este adeseori asociată cu răbdarea. Sunt necesare amândouă dacă vrem să moştenim făgăduinţele lui Dumnezeu (Evrei 6:12,15).

David ne îndeamnă (fără îndoială că pe baza propriei sale experienţe), să ne încredinţăm calea Domnului, să ne încredem în El şi să aşteptăm cu răbdare timpul Lui şi suntem asiguraţi că El nu ne va lăsa (Psalmul 37:5,7).

Una dintre tentaţiile cele mai mari care apar atunci când căutăm călăuzirea Domnului este să ne agităm şi să devenim nerăbdători. Dar inima credincioasă este una liniştită. Există câteva decizii pentru care nu este nevoie să aşteptăm o indicaţie absolut clară din partea lui Dumnezeu. De exemplu, dacă nu ştii când ar fi mai potrivit să pleci într-o călătorie, pe 15 sau pe 16 ale lunii, într-o astfel de situaţie, de obicei, nu trebuie să aştepţi o indicaţie clară din partea lui Dumnezeu.

Totuşi, există unele decizii în legătură cu care trebuie să aşteptăm până când suntem perfect clarificaţi în ceea ce priveşte voia lui Dumnezeu. De exemplu, atunci când plănuim căsătoria nu ne putem permite să fim nesiguri. Avem nevoie să fim perfect siguri de voia lui Dumnezeu înainte de a ne decide. Decizia de a te căsători cu un anumit partener are o importanţă mai mare decât decizia de a pleca într-o călătorie la o anumită dată pentru că efectele ei sunt mult mai ample.

De obicei, cu cât e mai importantă decizia, cu atât mai mult trebuie să aşteptăm să fim siguri de voia lui Dumnezeu. Dacă ne încredem în Domnul, nu ne va fi teamă să aşteptăm.

Nu trebuie să o luăm înainte de capul nostru, fără a aştepta momentul stabilit de Dumnezeu pentru un anumit lucru, de teama că aşteptând am putea pierde ceea ce e cel mai bun. Dumnezeu este suficient de capabil să asigure şi să protejeze cel mai bun lucru pentru noi în fiecare domeniu. Când dăm năvală nerăbdători, pierdem mereu cel mai bun lucru pentru noi, pe care ni-l asigură Domnul. Biblia spune că cel care crede „…nu se va grăbi să fugă” (Isaia 28:16).

În Psalmul marii „Călăuziri” – Psalmul 25 – David vorbeşte mereu şi mereu de aşteptarea Domnului (versetele 3, 5, 21). Niciun om care aşteaptă timpul Domnului nu va regreta vreodată că a aşteptat, pentru că Dumnezeu lucrează şi se dezvăluie pe Sine „pentru cei care aşteaptă (arzător) totul de la El” (Isaia 64:4; cf.49:23).

Adesea, numai pe măsură ce aşteptăm, Dumnezeu poate să ne dezvăluie planurile Sale. James McConkey, în broşura sa, „Călăuzire”, a scris, „Uneori iei de la robinet un pahar cu apă nisipoasă şi tulbure. Cum o limpezeşti? Pui paharul cu apa murdară pe masă. Secundă cu secundă, sedimentul se depozitează la fundul paharului. Treptat, apa devine mai limpede. În câteva momente, este aşa de limpede că poţi distinge obiectele prin ea. Toate s-au întâmplat doar prin aşteptare. Aceeaşi lege se aplică şi în tărâmul călăuzirii. Şi în această situaţie, reţeta magică pe care ne-o propune Dumnezeu este aşteptarea….. Pe măsură ce aşteptăm, sedimentele se depun la fund….. Lucrurile neînsemnate îşi preiau exact locurile lor inferioare. Lucrurile mari se arată în importanţa lor cuvenită. Aşteptarea este soluţia pentru toate …. Marea majoritate a greşelilor noastre vin din neglijarea ei. Graba este prea adeseori o capcană a lui Satan şi nu o necesitate venită din călăuzire…..”

„Uneori ne găsim într-o încurcătură atât de mare încât ni se pare că nu mai e cu putinţă să primim vreo călăuzire. Pentru astfel de situaţii psalmistul ne transmite un mesaj preţios, folosindu-se de o comparaţie cu străjerii. „Sufletul meu aşteaptă pe Domnul mai mult decât aşteaptă străjerii dimineaţa” (Psalmul 130:6).

Cum se uită după zorii dimineţii oamenii care aşteaptă răsăritul în orele nopţii? Răspunsul are patru părţi:- „Se uită în întuneric. Se uită după ceea ce vine încet. Se uită după ceea ce este sigur că vine. Se uită după ceea ce, atunci când vine, aduce lumina zilei.”

„La fel se întâmplă cu noi, cei care aşteptăm călăuzirea. Adesea, încurcătura noastră este atât de gravă încât părem a aştepta într-un întuneric total. De multe ori, pentru aceia care aşteaptă ziua, primii zori de zi par a veni, oh, aşa de încet! Însă, aşa cum nu a existat niciodată o noapte care să nu se sfârşească odată cu răsăritul, tot atât de sigur este şi faptul că noaptea noastră de incertitudine se va sfârşi în lumina răsăritului călăuzirii lui Dumnezeu. În cele din urmă, asemenea răsăritului venit atât de încet care, odată sosit, aduce lumină şi binecuvântare nemăsurată, atunci când, în sfârşit, călăuzirea lui Dumnezeu va răsări peste noi, ea ne va bucura atât de mult sufletele noastre aflate în aşteptare şi va lumina atât de puternic calea noastră întunecată, încât aproape vom uita zilele lungi când am aşteptat în întuneric”.

Feriţi-vă de a aştepta în grabă. Nerăbdarea se naşte întotdeauna din necredinţă. Despre israeliţii din pustie se spune că „nu au aşteptat (cu ardoare) împlinirea planului Său” (Psalmul 106:13). Drept consecinţă, ei au pierdut lucrul cel mai bun oferit lor de Dumnezeu. Fie ca Dumnezeu să ne salveze de la o astfel de tragedie!

Neîncrederea în sine

„….nu te sprijini pe înţelepciunea ta ….şi El îţi va netezi cărările” (Proverbe 3:5,6). Acela care dă mai multă crezare propriei înţelepciuni naturale în privinţa aspectelor spirituale ale vieţii trebuie să înveţe una din lecţiile fundamentale ale vieţii creştine. Inteligenţa mediocră nu poate, prin ea însăşi, să-l priveze pe om de cunoaşterea voii lui Dumnezeu, dacă El se bazează pe Dumnezeu. Dar dependenţa mândră de propria deşteptăciune şi capacitate de prevedere îl poate împiedica să afle voia lui Dumnezeu. Pavel spune, în Filipeni 3:3, că un credincios ar trebui să fie caracterizat printr-o lipsă de încredere în sine.

Pavel era un mare intelectual dar şi el a trebuit să se îndoiască de sine şi să se bazeze pe Dumnezeu. Din propria sa experienţă, el scrie creştinilor corinteni,

„Nimeni să nu se înşele: dacă cineva dintre voi se crede înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3:18,19).

Înţelepciunea lumească este o piedică în calea cunoaşterii voii lui Dumnezeu şi de aceea nu trebuie să ne bazăm pe ea.

Pentru ca nu cumva această ultimă afirmaţie să fie înţeleasă greşit, lăsaţi-mă să adaug o scurtă explicaţie. Respingerea înţelepciunii lumeşti nu înseamnă nefolosirea abilităţilor intelectuale. Pavel şi le-a folosit şi nici nu se pune problema ca el să fi cerut vreodată altora să nu şi le folosească. Înţelepciunea lumească nu poate avea nici sensul de educaţie şi nici pe acela de învăţare, deoarece în acest caz, atât eruditul Pavel cât şi puţin învăţaţii corinteni (cărora le scrie el) ar fi trebuit să le abandoneze pe acestea.

Înţelepciunea lumească despre care vorbeşte Pavel se referă la încrederea pe care ne-o punem în propriile noastre abilităţi intelectuale, fie că avem învăţătură multă sau puţină. Este o boală care îi chinuie deopotrivă pe cei învăţaţi şi pe cei neînvăţaţi.

Biblia îi asemuieşte pe credincioşi cu oile. Oaia este un animal prostuţ, incapabil să se orienteze şi extrem de imprudent. Singurul mod în care ea poate fi în siguranţă este să îşi urmeze păstorul oriunde se duce el. Acesta este un fapt foarte umilitor, greu de acceptat pentru un om care se încrede în sine. Mândria lui se va revolta la simpla sugestie că el ar fi chiar atât de prostuţ în chestiunile spirituale.

De aceea, a nu-ţi pune cu totul încrederea în tine însuţi reprezintă o condiţie absolut necesară pentru cunoaşterea călăuzirii lui Dumnezeu în viaţa noastră.

David a stat înaintea Domnului aşa cum stă o oaie înaintea păstorului şi, prin urmare, a trăit călăuzirea Divină. „Domnul este Păstorul meu. …El mă duce…. El mă călăuzeşte” (Psalmul 23:1-3). Dacă omul nu se smereşte şi nu adoptă o poziţie umilă, el nu poate cunoaşte căile lui Dumnezeu. „El (Dumnezeu) face pe cei smeriţi să umble în dreptate, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa” spune David în Psalmul 25:9.

Încrederea în sine i se potriveşte omului lumesc, însă nu este deloc potrivită copiilor lui Dumnezeu. Adeseori ea este cauza pentru care mulţi credincioşi ratează planul lui Dumnezeu pentru vieţile lor. Încrezători în propriile abilităţi, ei nu caută cu dăruire voia lui Dumnezeu. În schimb, ei se bazează pe propria inteligenţă şi astfel se rătăcesc.

Adesea, Dumnezeu permite eşecul şi confuzia în viaţa noastră pentru ca astfel noi să putem vedea caracterul cu totul corupt al inimilor noastre şi slăbiciunea raţiunii umane, atât de supusă greşelilor, şi să învăţăm să ne agăţăm cu cât mai multă tărie de El.

Una din lecţiile principale pe care Domnul a căutat să le-o dea ucenicilor Săi a fost aceea că ei nu puteau face nimic fără El (Ioan 15:5). Ucenicii au avut multe dificultăţi în învăţarea acestei lecţii; la fel şi noi.

Omul umil, care îşi recunoaşte limitele şi se sprijină puternic pe Dumnezeu, va descoperi fără greutate voia Divină. Pe de altă parte, doctorul în teologie, care depinde de pregătirea de la seminar, va fi lăsat să bâjbâie în întuneric.

Ascultare în fiecare domeniu

“Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările” (Proverbe 3:6).

Uneori suntem nerăbdători să aflăm călăuzirea lui Dumnezeu într-un domeniu al vieţii naostre, dar nu la fel de dornici în a avea direcţia Lui şi pentru alte domenii.

De exemplu, putem căuta cu ardoare voia lui Dumnezeu în căsătorie, dar poate nu facem la fel când căutăm o slujbă. Sau ar putea fi invers. Ori, poate căutăm călăuzirea lui Dumnezeu pentru cum şi unde să ne petrecem concediul, dar poate că niciodată nu-L întrebăm cum să ne cheltuim banii. Acest lucru se întâmplă deoarece suntem înclinaţi să dorim călăuzirea lui Dumnezeu atunci când ne convine. Adesea, motive egoiste, de care nici nu suntem conştienţi, pândesc în inimile noastre.

Căutăm voia lui Dumnezeu în unele chestiuni pentru că nu vrem să facem greşeli care să ne poată cauza suferinţă sau pierdere. Motivul nu este să-i fim plăcuţi lui Dumnezeu, ci să ne simţim bine şi prosperi. Prin urmare, eşuăm în primirea călăuzirii lui Dumnezeu, pentru că El a promis să-i călăuzească numai pe aceia care Îl recunosc în toate căile lor, pe aceia care acceptă cu bucurie direcţia Lui în fiecare domeniu al vieţii lor.

Există multe domenii în care voia lui Dumnezeu ne este deja revelată în Scriptură. De exemplu, Biblia spune că Dumnezeu vrea să fim sfinţi şi mulţumitori: „căci aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră: să vă feriţi de desfrânare…”,

„Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus pentru voi” (1 Tesaloniceni 4:3; 5:18).

În mod asemănător, ni se spune că Dumnezeu aşteaptă să ne iubim aproapele ca pe noi înşine (Romani 13:9). Dacă am primit iertarea şi salvarea lui Dumnezeu, ar trebui să dorim acelaşi lucru pentru aproapele nostru. Voia lui Dumnezeu este dezvăluită limpede în Noul Testament: noi să fim martorii Lui (Faptele Apostolilor 1:8).

Iubirea pentru aproapele nostru implică grija, în primul rând pentru nevoile lui spirituale, dar nu exclude grija faţă de alte nevoi. Dumnezeu a spus, „să-ţi împarţi pâinea cu cel flămând …………………..dacă vezi pe un om gol să-l acoperi………….Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi vindecarea ta va încolţi repede; dreptatea ta îţi va merge înainte şi slava Domnului va fi paza din spatele tău. Atunci tu vei chema şi Domnul va răspunde; vei striga şi El va zice: „Iată-Mă!” Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, ameninţările cu degetul şi cuvintele

deşarte, dacă vei da mâncarea ta celui flămând şi vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime şi întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat” (Isaia 58:7-11).Dumnezeu se bucură să-Şi descopere planurile acelora care nu sunt egoişti şi care se îngrijesc de nevoile altora. Dacă eşuăm în a-L asculta pe Domnul în aceste domenii unde El deja Şi-a dezvăluit voia, atunci nu ne putem aştepta ca El să ne călăuzească în alte probleme.

Este un principiu al călăuzirii Divine acela potrivit căruia Dumnezeu niciodată nu oferă mai multă lumină aceluia care ignoră lumina pe care o are deja. Dumnezeu nu ne arată al doilea pas înainte să-l parcurgem pe primul. „Când vei umbla (pas cu pas), pasul nu-ţi va fi stânjenit…. Eu îţi voi deschide calea înaintea ta“, este promisiunea Lui (Proverbe 4:12 – Parafrazat).

El este interesat de fiecare pas al nostru. „Domnul întăreşte paşii omului (bun) şi astfel El îşi găseşte plăcere în calea lui” (Psalmul 37:23). Iată aici o altă promisiune de călăuzire pentru cel ce ascultă: „Eu, zice Domnul, te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi; te voi sfătui cu ochiul asupra ta. (Dar) nu fiţi ca un cal sau ca un catâr care nu au pricepere, pe care-i struneşti cu un frâu şi cu o zăbală, ca să nu se apropie de tine” (Psalmul32:8,9). Pe cal îl caracterizează nerăbdarea, dorind întotdeauna să o ia la goană înainte, în timp ce măgarului îi este caracteristică încăpăţânarea, refuzând adeseori să înainteze. Noi trebuie să evităm ambele atitudini.

Când suntem neascultători, Dumnezeu ne vorbeşte prin conştiinţă. De aceea trebuie să fim atenţi la ce ne spune conştiinţa, să ţinem seama întotdeauna de vocea conştiinţei.

Isus a spus, „Ochiul este lumina trupului tău. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău este plin de lumină” (Luca 11:34). Ce a vrut să spună Isus prin „ochi”? În Matei 5:8, El a identificat viziunea spirituală cu puritatea inimii. Deci, ochiul se referă la conştiinţă, care, atunci când este întotdeauna plină de ascultare, ne conduce la puritatea inimii.

De una singură, conştiinţa nu este vocea lui Dumnezeu pentru că ea este formată şi modelată de principiile pe care îşi bazează o persoană propria viaţă. Dar, dacă este formată şi modelată după învăţăturile Bibliei, ea va reflecta din ce în ce mai bine etalonul lui Dumnezeu.

Făgăduinţa din Luca 11:34 este că, dacă ne păstrăm conştiinţa curată, lumina lui Dumnezeu ne va inunda viaţa şi astfel vom cunoaşte astfel voia Lui. Dacă în viaţa de zi cu zi dăm greş în a asculta vocea conştiinţei, nu vom putea asculta nici vocea Duhului când căutăm călăuzirea lui Dumnezeu.

Supunerea imediată faţă de Dumnezeu în orice situaţie în care ne vorbeşte El este unul din secretele călăuzirii. Am auzit recent despre un băiat de 15 ani, orb din naştere, care a pilotat şi a făcut să aterizeze un aparat de zbor în condiţii de siguranţă. Această faptă remarcabilă s-a datorat supunerii imediate faţă de fiecare ordin dat de instructorul pilot.

În confruntarea cu problemele de tot felul, ne putem simţi asemenea unor oameni orbi care încearcă să facă să aterizeze un avion pe o pistă necunoscută şi invizibilă. Dar, dacă ne cultivăm obiceiul de a ne supune fără preget poruncilor lui Dumnezeu, vom reuşi să aterizăm în siguranţă.

Predare necondiţionată

„Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu….ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu cea sfântă, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:1,2).

Noul Testament ne îndeamnă să devenim robi ai Domnului. Pavel însuşi s-a numit pe sine rob de bunăvoie al lui Isus Hristos. În Vechiul Testament, existau două clase de servitori – robul şi servitorul angajat. Un rob, spre deosebire de servitorul angajat, nu era niciodată plătit. El era cumpărat de stăpânul lui cu un preţ şi, drept urmare, tot ce era el şi tot ceea ce poseda el aparţineau stăpânului său.

Aceasta e ceea ce fiecare credincios trebuie să se recunoască pe sine a fi. Timpul nostru, banii, talentele, familiile, posesiunile, mintea şi trupurile noastre – totul – aparţin Stăpânului şi Domnului nostru, pentru că sunt ale Lui prin faptul că ne-a răscumpărat pe noi pe Cruce (1 Corinteni 6:19,20).

De aceea suntem îndemnaţi să ne înfăţişăm trupurile noastre, odată pentru totdeauna, ca o jertfă vie, exact ca arderile de tot din Vechiul Testament. Spre deosebire de jertfa pentru păcat, arderea de tot era adusă în întregime lui Dumnezeu şi simboliza dedicarea totală a celui care o aducea Domnului. Când un om aducea o ardere de tot, el nu primea nimic înapoi. Dumnezeu putea să facă orice dorea cu acea jertfă. Ea era simbolul Crucii de la Calvar, unde Domnul Isus s- a oferit pe Sine în mod absolut Tatălui Său zicând: „Tată, facă-se nu voia Mea, ci a Ta!”

Iată ce însemnă să ne aducem trupurile noastre ca o jertfă vie lui Dumnezeu: trebuie să murim faţă de propria noastră voinţă şi să alegem să fim folosiţi de El. Numai atunci putem afla voia Lui.

De obicei, absenţa acestui fel de predare este motivul principal datorită căruia nu suntem capabili să descoperim voia lui Dumnezeu. Predarea noastră lui Dumnezeu este adesea făcută cu rezerve. Nu suntem cu adevărat gata să acceptăm orice ne poate oferi Dumnezeu.

Am întâlnit odată un frate care era gata să îşi asume orice profesie în afara slujirii creştine ca activitate permanentă. I-am spus că tocmai această rezervă îl împiedica să vadă limpede planul lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Când, în cele din urmă, s-a predat total Domnului, a obţinut imediat o asigurare mai profundă a voii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu l-a chemat la slujirea creştină permanentă, însă El dorea ca acel frate să fie gata şi pentru aceasta.

Mulţi care vin la Dumnezeu sub pretextul că doresc să-I cunoască voia vor, de fapt, numai aprobarea Lui pentru o cale deja aleasă de ei înşişi. De aceea nu primesc niciun răspuns de la El.

Cât de repede s-ar rezolva problemele noastre de călăuzire, dacă ne-am da pe noi înşine Domnului nostru, spunând, „Doamne, sunt gata să accept orice, dacă Tu doar m-ai asigura că aceea este voia Ta. Alege Tu pentru mine, Domnul meu. Nu am nicio opţiune în această problemă”.

Consimţământul lui Avraam de a merge oriunde şi de a face orice, oricând, pentru Dumnezeu a fost motivul pentru care el a devenit „prietenul lui Dumnezeu”.

George Muller, din Bristol (Anglia), a fost un om cu o credinţă mare şi unul care putea descoperi voia lui Dumnezeu cu o exactitate remarcabilă. Spunea referitor la aceasta: „la început, caut să-mi aduc inima într-o asemenea stare încât nu are nicio voinţă proprie în legătură cu o problemă apărută. Nouă zecimi din necazurile oamenilor îşi au cauza exact aici. Nouă zecimi din greutăţi sunt depăşite când inimile noastre sunt gata să facă voia Domnului, oricare ar fi aceasta. Când cineva este sincer în această privinţă, aceluia nu îi mai rămâne decât un drum scurt până la cunoaşterea voii Lui”.

Unii doresc să afle mai întâi voia lui Dumnezeu înainte de a decide dacă să se supună sau nu. Dar Dumnezeu nu-Şi dezvăluie voia unor astfel de oameni.

Isus a spus, „Dacă voieşte cineva să facă voia Lui, va cunoaşte….” (Ioan 7:17). A consimţi la a face orice porunceşte Dumnezeu, aceasta este singura cale care ne va face capabili să cunoaştem care este voia Lui perfectă. Acest lucru se aplică atât lucrurilor mărunte cât şi celor mari.

O minte reînnoită

„Să nu vă conformaţi veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită (Romani 12:2).

Ceea ce este lumesc astupă urechile duhului nostru, împiedicându-ne să auzim vocea lui Dumnezeu. Fiecare persoană care trăieşte în această lume este afectată de spiritul acestei lumi. Nimeni nu se sustrage influenţei ei. Din copilărie, fiecare din noi absoarbe în sine însuşi, mai mult sau mai puţin, din spiritul acestei lumi – prin ceea ce auzim, vedem şi citim.

Acest spirit afectează în mod special minţile noastre şi ne influenţează gândirea. Drept urmare, în mod firesc, deciziile pe care le luăm se bazează, în principal, pe consideraţii lumeşti.

Duhul lui Dumnezeu, Care vine să locuiască în noi atunci când suntem „născuţi din nou”, se opune spiritului acestei lumi şi de aceea doreşte să ne reînnoiască gândirea în totalitate.

Scopul final al lui Dumnezeu pentru noi este să fim asemenea Fiului Său. Aceasta este componenta fundamentală a voii Lui pentru noi toţi. Orice altceva – cu cine ne vom căsători, unde vom locui şi unde vom munci – este secundar.

Toate interacţiunile lui Dumnezeu cu noi sunt direcţionate către acest scop final – să ajungem asemenea lui Isus (vezi Romani 8:28 şi 29). Dar acest lucru poate fi împlinit în noi numai pe măsură ce permitem Duhului Sfânt să ne reînnoiască minţile zi de zi. Cu cât sunt minţile noastre mai reînnoite, cu atât mai exact vom putea desluşi voia lui Dumnezeu la răspântiile vieţii.

În esenţă, lumescul nu este ceva extern, cum ar fi mersul la filme, băutura, fumatul, hainele scumpe şi la modă, podoabele sau viaţa extravagantă. Acestea pot indica o persoană lumească, dar ele sunt numai expresia exterioară a unei gândiri lumeşti.

În esenţă, conformarea cu lumea este de găsit la nivelul minţii unei persoane şi se manifestă în moduri diferite, mai ales în luarea deciziilor.De exemplu, când se are în vedere o slujbă sau o carieră, deciziile unei persoane lumeşti vor fi determinate de factori ca salariul, perspectivele de promovare, confortul, uşurinţa, avantajele etc. În privinţa căsătoriei, ele vor fi influenţate de aspecte ca situaţia familială, zestrea, poziţia socială, frumuseţea fizică sau averea.

Pe de altă parte, deciziile unui credincios vor fi determinateîn principal de factori spirituali, deşi alte considerente nu trebuie neglijate. Slava Numelui lui Dumnezeu şi extinderea Împărăţiei Lui ar trebui să fie prima noastră grijă. De aceea, Domnul ne- a învăţat să ne rugăm la început „Sfinţească-Se Numele Tău, vie Împărăţia Ta” şi abia apoi „Facă-se voia Ta”.

Procesul identificării şi abandonării motivelor lumeşti este vital dacă vrem să aflăm voia lui Dumnezeu. A spune „Dumnezeu m-a condus”, când motivele noastre au fost egoiste, este blasfemie. În astfel de cazuri, este mult mai bine să spunem că decizia a fost doar a noastră, decât să luăm în deşert Numele lui Dumnezeu, ca să ascundem sub un paravan de spiritualitate lumescul din noi.

Nu câştigăm nimic prin simpla convingere a altora (şi chiar a noastră) cum că noi am împlini voia lui Dumnezeu. În cele din urmă, Dumnezeu nu poate fi prostit. Aşa cum spune Biblia, „Toate căile omului sunt curate în ochii lui, dar cel ce cântăreşte duhurile este Domnul” ….”Orice cale a omului este dreaptă în ochii lui, dar Cel ce cântăreşte inimile este Domnul” (Proverbe 16:2; 21:2).

Înnoirea minţii noastre ne va determina să începem să gândim aşa cum gândeşte Dumnezeu şi să vedem situaţiile şi oamenii aşa cum le vede El. Mintea lui Pavel era atât de reînnoită încât îndrăznea să spună că are gândul lui Hristos şi că el nu îi mai priveşte pe oameni dintr-o perspectivă umană (1 Cor. 2:16; 2 Cor. 5:16). Rugăciunea lui pentru credincioşii coloseni era ca şi ei să fie astfel transformaţi –

„nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă umpleţi de cunoaşterea deplină a voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi de pricepere duhovnicească” (Coloseni 1:9).

O astfel de transformare a minţilor noastre ne va face capabili să cunoaştem ce-I este plăcut lui Dumnezeu şi ce nu, putând discerne uşor voia Lui în situaţiile diferite cu care ne confruntăm.

Promisiunea lui Dumnezeu pentru noi în această perioadă a Noului Testament este aceasta: „acesta este legământul pe care-L voi face…. Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor….. toţi Mă vor cunoaşte în ei înşişi” (Evrei 8:10; 10:16).

Reînnoirea aceasta ne va aduce nu doar înţelegerea voii lui Dumnezeu, ci şi înţelegerea metodelor Lui şi a scopului Lui – vom cunoaşte nu doar ce doreşte Dumnezeu de la noi să facem, ci şi cum doreşte El să facem şi de ce.

A face voia lui Dumnezeu poate fi o corvoadă dacă nu preţuim scopurile Lui. Când le preţuim, voia lui Dumnezeu devine pentru noi ceea ce a fost pentru Isus – o desfătare.

Numai datorită propriei noastre ignoranţe privind natura lui Dumnezeu ajungem să ne fie frică de voia Lui. Dacă L-am cunoaşte mai bine, am tresălta de fericire să împlinim fiecare poruncă a Lui.

Cum pot fi reînnoite minţile noastre? O soţie care trăieşte aproape de soţul ei, în comuniune strânsă cu el, ajunge să cunoască din ce în ce mai mult din mintea şi căile soţului, pe măsură ce trec anii.

Acelaşi lucru se aplică şi relaţiei dintre credincios şi Dumnezeu. Naşterea din nou este ca o căsătorie cu Domnul Isus. Acel punct trebuie să fie începutul unei umblări în părtăşie apropiată cu Domnul, vorbind cu El zi de zi.

Trebuie totodată să-L lăsăm şi pe El să vorbească inimilor noastre zi de zi, atât prin Cuvântul Lui cât şi prin disciplina încercărilor pe care El le trimite în viaţa noastră. Astfel, vom vedea cum creştem în asemănare cu imaginea Domnului nostru (2 Corinteni 3:18). Dacă neglijăm meditaţia zilnică la Cuvântul lui Dumnezeu şi părtăşia în rugăciune cu Domnul, ne va fi foarte greu să descoperim planurile lui Dumnezeu. Meditaţia la Cuvântul lui Dumnezeu poate îndrepta căile gândirii pervertite şi strâmbe şi ne poate deschide spiritual, devenind sensibili la Vocea lui Dumnezeu.

Putem recunoaşte vocea Domnului numai deprinzându-ne să o auzim. Un om recent întors la Domnul l-a întrebat odată pe un slujitor matur ce înseamnă ceea ce a spus Hristos prin „Oile Mele cunosc vocea Mea”, căci el nu auzea vocea Domnului. Slujitorul Domnului a răspuns: „Da, este adevărat că oile Lui cunosc vocea Lui, dar este tot atât de adevărat că mieii trebuie să înveţe s-o recunoască”.

Un fiu poate identifica uşor vocea tatălui său numai dacă a auzit-o suficient de des. Chiar şi aşa, numai printr-o ascultare constantă a vocii Domnului, noi ajungem să fim capabili s-o distingem dincolo de zgomotul şi larma altor voci care ne sună în minte când căutăm voia lui Dumnezeu.

Dacă eşti obişnuit să asculţi vocea Domnului, atunci, în vreme de pericol, promisiunea Lui este: „Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul, mergeţi pe el!”, când veţi voi să vă mai întoarceţi la dreapta sau la stânga” (Isaia 30:21).

Dacă, pe de altă parte, ne întoarcem la Domnul doar în vremuri de strâmtorare, este posibil să nu auzim vocea Lui deloc.

Unii copii ai lui Dumnezeu sunt aşa de ocupaţi încât nu au timp să-L asculte pe Domnul în viaţa lor de zi cu zi iar, la vreme de necaz, doresc să afle imediat voia Lui. Vorbind despre asemenea credincioşi, G. Christian Weiss spunea că omul care se roagă doar în situaţii de pericol se roagă în spiritul acesta: „Doamne Isuse, am fost groaznic de ocupat şi nu am avut aşa de mult timp să vorbesc cu tine. Iartă- mă. Dar acum, Doamne, sunt într-o situaţie critică şi trebuie să aflu voia Ta, în această problemă foarte importantă, până mâine dimineaţă la ora 10. Aşa că te rog, Doamne, grăbeşte-Te şi arată-mi-o. Amin.” Voia lui Dumnezeu nu este revelată într- un asemenea mod şi categoric nu unor astfel de persoane.

Părtăşia zilnică cu Dumnezeu în meditaţie şi în rugăciune este vitală dacă vrem să avem călăuzirea lui Dumnezeu în vieţile noastre.

Rezumat

Dacă vrem să găsim voia lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să îndeplinim următoarele condiţii:

1. Trebuie să credem că Dumnezeu ne va arăta voia Lui. O astfel de credinţă se va caracteriza prin dorinţă arzătoare şi răbdare. Trebuie să fim gata să aşteptăm timpul lui Dumnezeu.

2. Trebuie să ne îndoim de propria deşteptăciune şi, plini de smerenie, să ne punem baza în Dumnezeu. Nu trebuie să ne ignorăm abilităţile intelectuale, însă încrederea noastră trebuie să fie în Dumnezeu şi nu în noi înşine.

3. Trebuie să fim gata să facem voia lui Dumnezeu în fiecare domeniu al vieţii noastre, nu doar în câteva dintre ele. Trebuie să ne supunem luminii pe care Dumnezeu ne-a dat-o deja şi să ne păstrăm întotdeauna conştiinţa curată.

4. Trebuie să ne predăm fără rezerve lui Dumnezeu şi să fim gata să acceptăm

orice alege El pentru noi.

5. Trebuie să umblăm zilnic cu Dumnezeu, ascultând la ceea ce El are să ne spună. De aceea trebuie să-I permitem să ne reînnoiască mintea şi să ne elibereze de principiile gândirii lumeşti.

CĂLĂUZIREA PRIN MĂRTURIA INTERIOARĂ

În ceea ce priveşte mijloacele prin care Dumnezeu ne călăuzeşte, trebuie să ţinem cont de faptul că principiile biblice sunt mai importante decât experienţele personale chiar şi ale celor mai evlavioşi bărbaţi sau femei.

Dumnezeu nu se limitează la a lucra prin acele mijloace pe care le descriem noi. El este Suveran şi poate folosi uneori mijloace de călăuzire miraculoase în locul celor normale. El a călăuzit Israelul în pustie printr-un stâlp de nor şi printr-unul de foc, dar această metodă a încetat când au intrat în Canaan.

Faptele Apostolilor prezintă câteva cazuri de călăuzire extraordinară. Un înger i-a vorbit lui Filip şi i-a spus să părăsească Samaria şi să meargă pe drumul pustiu (8:26). Lui Anania, Dumnezeu i-a spus într-o viziune să meargă şi să-l întâlnească pe Saul (9:10-16). Petru a avut o viziune în care Dumnezeu i-a decoperit că el era cel care trebuia să ducă evanghelia neamurilor (10:9-16). Pavel a avut o viziune care-i arăta să meargă în Macedonia (16:9). Tot el vorbeşte despre un moment când, aflându-se în Ierusalim, Domnul i-a dat într-o viziune direcţii de acţiune (22:17-21). Dar acestea sunt mai degrabă excepţii decât regula.

Nu putem ignora în întregime posibilitatea ca Dumnezeu să-Şi direcţioneze şi astăzi copiii în moduri asemănătoare. Dar, aşa cum vedem şi în Faptele Apostolilor, astfel de cazuri sunt rare.

În această carte ne ocupăm doar de mijloacele obişnuite de călăuzire. În Vechiul Testament, aflarea voii lui Dumnezeu pare să fi fost o sarcină uşoară. Legea lui Moise era clară şi specifică în privinţa multor lucruri. În pustie, Israeliţii trebuiau doar să observe şi să urmărească stâlpul de nor ziua şi stâlpul de foc noaptea. Nu era nevoie să fie spirituali pentru a şti când şi unde să se deplaseze. Aveau nevoie doar de vedere bună!

Când marele preot căuta să găsească voia lui Dumnezeu, tot ce avea de făcut era să arunce „Urim şi Tumim” în prezenţa Domnului şi acestea indicau „Da” sau „Nu”. Totul era aşa de simplu pentru că erau modalităţi externe şi uşor de perceput prin simţuri.

Bizuindu-ne pe Duhul Sfânt

În contrast cu toate acestea, cunoaşterea voii lui Dumnezeu pare să fie mult mai dificilă pentru noi în epoca noastră. Motivul este acela că Dumnezeu doreşte să ne dovedim nouă înşine care este voia Lui perfectă (Romani 12:2).

Acum, Duhul Sfânt locuieşte în cel credincios, fiindu-i Călăuză, şi El înlocuieşte toate mijloacele externe de călăuzire care au existat în Vechiul Testament. Călăuzirea externă este pentru cel imatur. Călăuzirea internă este pentru cel matur

– şi aceasta este calea prin care Dumnezeu doreşte să-Şi călăuzească astăzi toţi copiii.

Când căutăm voia lui Dumnezeu, avem nevoie să descoperim ce ne spune Duhul Sfânt în duhurile noastre. De aceea este esenţial să căutăm să fim umpluţi cu Duhul Sfânt. Biblia spune, „nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului…….dimpotrivă, fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:17,18).

Cuvintele din Luca 4:1 sunt şi ele semnificative – „Iar Isus, plin de Duh Sfânt …..a fost dus de Duhul (Sfânt) în pustie”. Pe tot parcursul vieţii Sale pământeşti Domnul Isus a fost guvernat şi călăuzit numai de mărturia interioară a Duhului Sfânt – niciodată de vreo constrângere sau sfat omenesc, nici măcar de vreo rugăminte înduioşătoare. Această sensibilitate la vocea Duhului se găsea şi la primii creştini. În Faptele Apostolilor îl vedem pe Filip acţionând la îndemnul interior al Duhului şi alăturându-se carului omului de stat etiopian (Faptele Apostolilor 8:29); pe Petru supunându-se vocii interioare a Duhului care-l direcţiona spre casa lui Cornelius (Faptele Apostolilor 10:19,20); pe liderii bisericii din Antiohia recunoscând mărturia Duhului Sfânt în duhurile lor, mărturie care confirma chemarea lui Saul şi a lui Barnaba la slujirea misionară printre neamuri (Faptele Apostolilor 13:2). Acelaşi Duh doreşte să ne călăuzească pe fiecare dintre noi în fiecare decizie.

Recunoscând vocea Duhului

Duhul Sfânt ne vorbeşte mai degrabă printr-o presiune interioară în duhurile noastre decât printr-o voce perceptibilă. El ne îndeamnă dinlăuntru fie să acţionăm fie să nu acţionăm într-o anumită direcţie. În mod normal, aceasta este rezultatul unui timp îndelungat petrecut în rugăciune, în cântărirea avantajelor şi dezavantajelor unui curs de acţiune propus.

Totuşi, Duhul Sfânt ne poate da uneori şi un îndemn brusc să mergem undeva sau să facem ceva. Însă impulsurile neaşteptate de a face ceva ridicol pot veni de la Cel Rău sau de la noi înşine. De aceea trebuie să fim prudenţi în aceste situaţii.

În orice caz, Duhul Sfânt nu ne va conduce niciodată contrar învăţăturilor Bibliei. Putem distinge vocea Duhului Sfânt prin presiunea crescândă pe care o produce în duhurile noastre şi prin pacea sporită pe care El o dă minţilor noastre, pe măsură ce ne rugăm cu privire la o problemă.

„Gândirea Duhului este viaţă şi pace” (Romani 8:6). De obicei, vocea lui Satan este chinuitoare şi adesea însoţită de ameninţări, pentru situaţia în care nu ne supunem imediat ei.

Dumnezeu ne dă mereu suficient timp pentru a analiza şi a ne asigura de voia Lui. Totuşi, în anumite ocazii, Duhul ne poate conduce să facem ceva ce minţile noastre nu pot înţelege pe deplin.

Stephen Grellet, un predicator american, a fost condus odată de Duhul la o tabără de exploatare forestieră pe care a găsit-o părăsită. Dar el a fost aşa de sigur de călăuzirea lui încât a intrat în sala de mese, care era pustie, şi a ţinut o predică. Mulţi ani mai târziu, un bărbat l-a abordat pe Grellet în Londra. Amintindu-i de acea întâmplare, i-a spus că el a fost bucătarul acelei tabere şi singurul prezent acolo în acea zi. Era ascuns în spatele unei ferestre şi ascultase predica lui Grellet. A fost transformat şi a început să lucreze pentru Domnul.

Însă o asemenea călăuzire este extrem de rară. Adesea nu este uşor să distingem între vocea propriei inimi şi vocea Duhului, pentru că inimile noastre sunt atât de înşelătoare. De exemplu, gândindu-ne la un posibil partener de viaţă, putem confunda uşor presiunea emoţională şi „sentimentul crescând de pace şi de bucurie pe care îl primim atunci când ne gândim la ceea ce ar urma” cu mărturia Duhului

Sfânt. Şansele să fim înşelaţi scad considerabil dacă ne examinăm motivaţiile şi ne asigurăm că numai Slava Lui Dumnezeu este ceea ce dorim, că suntem gata să acceptăm orice ne va cere Dumnezeu.De obicei, în cazul în care lipseşte o asemenea predare sau dacă motivaţiile sunt egoiste ajungem să rătăcim. Uneori, voia lui Dumnezeu poate fi exact ceea ce ne place nouă, însă poate fi şi exact ceea ce, în mod instinctiv, nu dorim.

Nu ar trebui să gândim că voia lui Dumnezeu este întotdeaunacea mai dificilă cale care ne stă înainte. Însă nu e nici cea mai uşoară. Când ne găsim într-o situaţie dificilă sau avem înainte o sarcină grea, putem fi tentaţi să fugim. Această decizie poate fi greşit înţeleasă drept călăuzirea Duhului. În aceste ocazii, dacă suntem în dubii, este mai bine să stăm pe loc şi să ne încredem în Domnul că ne va da har să experimentăm biruinţa lui Hristos şi în situaţia respectivă.

Atunci când trebuie să decizi asupra cursului unei acţiuni, un pas practic ar putea fi trasarea unui „bilanţ”. Trage o linie de-a curmezişul unei foi de hârtie şi scrie toate motivele pentru a face un anumit lucru pe o parte, şi toate motivele împotriva acelui lucru de cealaltă parte. Roagă-te cu privire la aceste motive zi de zi şi revizuieşte lista dacă este necesar. Fii cu adevărat gata să accepţi orice curs pe care l-ar putea lua lucrurile. Pe măsură ce continui să te rogi, Duhul Sfânt îţi va transmite, în duhul tău, ce trebuie să faci. Dacă trăieşti o pace crescândă în duhul tău cu privire la un anumit curs al acţiunilor, de obicei, aceasta va fi un indiciu clar a ceea ce doreşte Dumnezeu să faci tu.

Biblia spune, „Lăsaţi pacea lui Hristos(care vine din Hristos prin Duhul Sfânt) să stăpânească (să acţioneze ca arbitru) în inimile voastre – decizând şi aşezând cu hotărâre toate problemele care apar în minţile voastre” (Coloseni 3:15 – cu subliniere). Ca la jocul de fotbal, care se opreşte imediat atunci când arbitrul fluieră (pentru a indica un fault), la fel ar trebui să ne cercetăm şi noi când ne pierdem pacea. Ar trebui să înaintăm numai când avem pace perfectă în duhurile noastre.

Realizând importanţa Duhului

Este esenţial să recunoaştem importanţa mărturiei interioare a Duhului Sfânt, despre care am vorbit în acest capitol, pentru că aceasta este mijlocul principal prin care Dumnezeu Îşi călăuzeşte astăzi copiii. Întotdeauna trebuie să ne supunem îndemnurilor interioare precum şi cercetărilor interioare ale Duhului. Pentru un credincios nu este suficient să fie călăuzit de principiul binelui şi răului. Acela era nivelul Vechiului Legământ. Suntem chemaţi sub Noul Legământ al lui Dumnezeu să trăim la un nivel mai înalt, împărtăşind viaţa adevărată a lui Dumnezeu şi fiind guvernaţi de acea viaţă.

Aceste două niveluri ale vieţii sunt simbolizate de cei doi pomi din grădina Edenului

– pomul cunoştinţei binelui şi răului, respectiv pomul vieţii. Este bine să avem un cod moral care ne spune ce este bine şi ce este rău şi să trăim potrivit acestui standard. Dar aceasta înseamnă întoarcerea la „trăirea sub lege”. Standardul creştin este mai înalt (Matei 5:17-48).

Watchman Nee, în broşura sa, „Două principii de conducere”, spune, „Este cel mai uimitor lucru acela că obiectivul atâtor creştini este doar conformarea faţă de un standard extern, deşi ceea ce Dumnezeu ne-a dat la naşterea din nou nu este un nou set de reguli şi legi faţă de care ni se cere să ne supunem. El nu ne-a adus la un nou Sinai şi nu ne-a dat un set nou de porunci de tipul „Tu trebuie” şi „Tu nu

trebuie”…. În calitate de creştin, deţii acum viaţa lui Hristos şi la modul Lui de a fi trebuie să te raportezi. Dacă, atunci când meditezi cu privire la o decizie anume, se iveşte în tine o pornire vie de a face acel lucru, dacă apare un răspuns pozitiv din interior, asemenea unei unger” a duhului (1 Ioan 2:20,27), atunci poţi urma încrezător cursul propus. Mărturia interioară îţi indică aceasta. Dar dacă, meditând asupra unei anumite decizii, apare în lăuntrul tău un sentiment de ezitare, atunci poţi şti că pasul la care ai meditat ar trebui evitat, oricât de lăudabil ar putea părea”.„Observă cum comportamentul multor necreştini este guvernat de principiul binelui şi răului. Cu ce diferă atunci creştinul de cel necreştin, dacă acelaşi principiu îi guverenează pe amândoi? Cuvântul lui Dumnezeu ne arată clar că viaţa lui Hristos reprezintă standardul după care se conduce un creştin şi nu vreun cod extern de norme morale. Există ceva viu înlăuntrul creştinului, care răspunde la ceea ce vine de la Dumnezeu şi reacţionează împotriva a ceea ce nu vine de la El; deci trebuie să luăm seama la reacţiile noastre interioare ….. Noi nu trebuie să ne lăsăm guvernaţi de lucrurile exterioare nouă şi nici de propria raţiune sau de cea a altor oameni. Alţii pot aproba un anumit lucru, chiar şi noi îl putem considera drept atunci când cântărim raţiunile în favoarea lui şi pe cele împotriva lui; dar ce spune despre el mărturia noastră interioară?”

„Odată ce realizezi că factorul determinant al întregului comportament creştin este trăirea interioară, atunci realizezi că trebuie să eviţi nu numai ceea ce apare ca fiind rău, ci şi tot ceea ce doar apare ca fiind bun în exterior. Numai ceea ce decurge din trăirea interioară creştină reprezimtă comportament creştin; de aceea nu trebuie să consimţim asupra niciunei acţiuni care nu izvorăşte din sentimentul viu din lăuntru …. Multe lucruri sunt drepte potrivit standardelor umane, dar standardul Divin le declară pe acestea greşite pentru că le lipseşte viaţa Divină …. Calea lui Dumnezeu pentru noi nu ni se revelează pe baza unor indicii exterioare, ci pe baza unei mărturii interioare. Pacea şi bucuria care vin duh îi arată creştinului calea. Este un fapt real acela că Domnul Isus Hristos locuieşte în credincios şi că, în mod constant, El se arată pe Sine în noi. De aceea, noi trebuie să ne deschidem către trăirea Lui şi să învăţăm ce înseamnă această trăire”.

Fie ca Dumnezeu să ne ajute să învăţăm această lecţie.

Rezumat

1. Foarte rar Dumnezeu ne călăuzeşte în mod spectaculos. Acum, în vremea Noului Testament, Dumnezeu ne călăuzeşte prin Duhul Sfânt. Deci trebuie să căutăm să fim umpluţi cu Duhul Sfânt.

2. Duhul Sfânt ne vorbeşte printr-o presiune interioară pe care o simţim în duhurile noastre. Această presiune creşte pe măsură ce ne abandonăm lui Dumnezeu în rugăciune şi va fi însoţită de o pace interioară crescândă.

3. Pentru a distinge vocea Duhului de alte voci, trebuie să examinăm motivaţiile acţiunilor noastre şi să vedem dacă ele sunt pure.

4. Un „bilanţ” prin care evaluăm avantajele şi dezavantajele unui posibil curs de acţiune ne poate ajuta să găsim voia lui Dumnezeu.

5. Trebuie să punem mare preţ pe mărturia interioară a Duhului Sfânt, pentru că acesta este principalul mijloc de călăuzire pe care-l foloseşte Dumnezeu astăzi. Dumnezeu se aşteaptă ca noi să fim conduşi de această mărturie interioară în viaţa noastră de zi cu zi şi nu doar de un cod moral.

CĂLĂUZIREA PRIN MIJLOACE EXTERNE

Atunci când căutăm călăuzirea Lui, Duhul Sfânt ne vorbeşte duhurilor noastre şi prin următoarele mijloace externe:

(i) Învăţătura Bibliei.

(ii) Indicaţiile circumstanţelor.

(iii) Sfatul altor credincioşi.

Dacă am desluşit corect voia lui Dumnezeu, mărturia pe care Duhul Sfânt ne-o transmite prin aceste mijloace externe va fi în concordanţă cu mărturia interioară pe care El o pune în duhurile noastre.

Învăţătura Bibliei

Biblia ne-a fost dată ca să putem fi învăţaţi într-un mod corect şi să putem fi conduşi pe calea cea dreaptă (2 Timotei 3:16,17). În cazul unui anumit număr de probleme, voia lui Dumnezeu este dezvăluită limpede chiar în Biblie.

De exemplu, dacă te gândeşti la căsătoria cu un necredincios (chiar şi cu un creştin cu numele, care merge regulat la biserică), Cuvântul lui Dumnezeu spune în mod explicit: „Nu vă înjugaţi la un jug(un simbol al căsătoriei) nepotrivit cu cei necredincioşi – nu faceţi alianţe nepotrivite cu ei” (2 Corinteni 6:14).

De asemenea, dacă vedem un frate în lipsuri materiale, Biblia ne învaţă clar că trebuie să-l ajutăm (Iacov 2:15,16; 1 Ioan 3:17). Sau, dacă eşti într-o dispută cu un credincios şi vrei să ştii dacă să mergi sau nu la judecată cu el, Biblia spune apăsat

„NU” (1 Corinteni 6:1-8).

Biblia ne mai învaţă că minciuna şi hoţia sunt întotdeauna greşite (Efeseni 4:25,28). Dacă s-a produs o dezbinare între tine şi un alt credincios, din cauză că tu l-ai rănit în vreun fel, din nou, Biblia nu lasă loc de îndoială pentru ceea ce ar trebui să faci. Trebuie să mergi şi să te împaci, luând tu însuţi iniţiativa (Matei 5:21-24).

Dacă am semnat un contract sau un angajament cu o firmă sau instituţie, nu e necesar să mai căutăm în altă parte voia lui Dumnezeu ca să ştim dacă putem rupe contractul sau încălca angajamentul, atunci când ni se oferă un post mai atractiv în altă parte. Biblia ne spune clar că o persoană care trăieşte cu Dumnezeu „nu-şi ia cuvântul înapoi dacă face un jurământ în paguba lui” (Psalmul 15:4) şi, pe lângă asta, „buzele mincionoase sunt o urâciune înaintea Domnului, dar cei care lucrează cu adevăr Îi sunt plăcuţi” (Proverbe 12:22). Este o ruşine şi o dezonoare când un credincios nu-şi ţine cuvântul. În mod asemănător, Biblia ne mai învaţă că nu ar trebui să rămânem datori nimănui (Romani 13:8).

Pe lângă poruncile specifice, Cuvântul lui Dumnezeu stabileşte şi nişte principii călăuzitoare. De exemplu, gândindu-se la căsătorie, un tânăr se poate întreba dacă ar trebui să ceară zestre, aşa cum fac ceilalţi bărbaţi din societatea în care trăieşte. Cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează clar să ne ferim de lăcomie şi de iubirea de bani.

CHEMAREA PROFESIONALĂ

Una din primele mari probleme de călăuzire, cu care se confruntă de obicei tinerii, este cunoaşterea voii lui Dumnezeu cu privire la profesia şi la locul lor de muncă. Este necesar ca Voia perfectă a lui Dumnezeu cu privire la profesie să fie căutată nu doar de aceia care îşi doresc o slujire creştină permanentă, ci de către fiecare credincios în parte.

Aşa cum arătam în Capitolul Întâi, Dumnezeu a planificat o profesie pentru fiecare copil al Său. Aşadar, este esenţial să căutăm să descoperim care este aceea. Când chemarea lui Dumnezeu pentru tine este să fii profesor într-o şcoală, vei fi neascultător dacă devii pastor. Nu fii evanghelist dacă Dumnezeu doreşte să fii doctor. Tot aşa, nu-ţi lua o profesie laică dacă Dumnezeu te doreşte exclusiv în slujirea creştină.

Profesia aleasă de Dumnezeu

Indiferent de profesia aleasă, fiecare credincios trebuie să fie un martor permanent al Domnului Isus Hristos – chiar dacă nu este în serviciul creştin permanent. Un doctor creştin, întrebat fiind ce profesie are, a răspuns: „Profesia mea este să fiu un martor pentru Domnul Isus Hristos şi să aduc suflete la El. Muncesc ca doctor pentru a-mi plăti cheltuielile.”

Într-adevăr, el avea perspectiva corectă. Dacă profesia este considerată din acest punct de vedere, nu trebuie să ne mai fie teamă de posibilitatea de a rata voia lui Dumnezeu. Atunci când cultivarea personalităţii şi reputaţia ne determină alegerile, ajungem să rătăcim.

Cum ar trebui să procedeze un tânăr credincios pentru a decoperi voia lui Dumnezeu în acest domeniu? Când opţiunea alegerii unei cariere este încă deschisă înaintea lui, ar trebui să ţină seama de propriile sale aptitudini intelectuale şi să caute să studieze în vederea celei mai potrivite profesii pentru el. Oricum, el ar trebui să selecteze o profesie numai după multă rugăciune. Dacă chiar şi după multă rugăciune el nu primeşte nicio călăuzire înlăuntrul duhului său, trebuie să meargă înainte şi să aleagă profesia pe care o consideră cea mai potrivită pentru el. Niciodată, în niciun caz, nu ar trebui să permită să fie împins înspre o profesie de către altcineva.

Aceia care urmează deja o universitate pot fi, probabil, limitaţi în selectarea unei profesii. Nu este nevoie ca aceştia să considere că au ratat voia lui Dumnezeu. Dumnezeu este suveran şi stăpâneşte peste vieţile noastre, inclusiv atunci când noi nu suntem conştienţi de căile Lui. El îşi pune mâna asupra noastră şi ne conduce pe căile Sale fără ca noi să ştim, cu mult înainte ca noi să ajungem la momentul în care ne predăm Lui. Însă El ne consideră responsabili numai după ce ne vorbeşte.

Locul ales de Dumnezeu

Pe parcursul anilor de studenţie, un credincios ar trebui să petreacă mult timp în rugăciune pentru ca Dumnezeu să-i dea informaţiile corecte despre oportunităţile de angajare şi contactele cu oamenii şi instituţiile potrivite, astfel încât, la terminarea studiilor, să poată fi capabil să meargă la locul ales de Dumnezeu.

Trebuie să aibă tot timpul în minte cuvintele Domnului din Matei 9:37 – „Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii!” În ascultare de porunca Domnului din Ioan 4:35, el va trebui să afle detalii despre lucrarea Domnului în diverse părţi ale ţării şi ale lumii. El trebuie să fie gata să meargă oriunde ar putea avea Dumnezeu nevoie de el – fie ca profesor fie ca asistent medical fie ca inginer fie având orice altă profesie. Este ruşinos că atât de mulţi creştini caută confortul personal şi nu au niciun interes pentru răspândirea evangheliei sau pentru salvarea sufletelor.

Apoi, el trebuie să apeleze la sfatul şi la rugăciunile credincioşilor maturi (din localitatea sa ori de altundeva) care sunt interesaţi de el şi cunosc situaţia în zonele în care îşi caută de lucru. Totodată, el trebuie să încerce să înţeleagă ce îi spune Dumnezeu prin circumstanţele în care se află. Cu toate aceste informaţii în mână, când se apropie momentul de a lua o decizie, va trebui să caute să desluşească ce-i spune Duhul Sfânt în propriul lui duh. În final, va trebui să-şi fundamenteze decizia pe această mărturie a Duhului dinlăuntrul său, încrezându-se în Dumnezeu, chiar dacă va trebui să se întoarcă în cazul în care s-a înşelat.

Slujirea creştină permanentă

Sunt necesare câteva cuvinte cu privire la slujirea creştină permanentă, cu privire la chemarea de a fi angajat exclusiv în predicarea Cuvântului, ca misionar, evanghelist, învăţător al Bibliei sau pastor.

Dumnezeu cheamă un procent redus de credincioşi într-o astfel de slujire, la fel cum, din poporul Israel, a chemat o singură seminţie din doisprezece pentru slujirea de la templu. Însă El se aşteaptă ca toţi copiii Lui să fie doritori să împlinească această slujire, în cazul în care i-ar chema. De aceea fiecare credincios trebuie să aibă în vedere şi această chemare şi să caute din toată inima să afle dacă Dumnezeu îl doreşte sau nu în această lucrare.

Persoana care intră în slujirea creştină permanentă ar trebui să fie absolut sigură că Dumnezeu a chemat-o la aceasta. Tot astfel, o persoană implicată într-o profesie laică trebuie să fie la fel de sigură că Dumnezeu doreşte ca ea să fie acolo.

Chemarea de a fi evanghelist sau misionar nu este mai spirituală decât chemarea de a fi inginer ori contabil. Ce este important e să fii ceea ce Dumnezeu doreşte să fii. Decizia de a intra în slujirea creştină trebuie să fie luată la rece – nu în atmosfera încărcată de tensiune emoţională a unei întâlniri şi nici sub presiunile cuiva. Deciziile pripite sunt de obicei regretate mai târziu.

Dumnezeu ne dă întotdeauna timp suficient înainte să ne decidem. Nu se poate spune cum anume primeşte cineva chemarea la o slujire exclusiv creştină. Asemenea celorlalte tipuri de călăuzire, ea vine în forme diferite la oameni diferiţi. În unele cazuri rare, ea poate veni chiar şi printr-o viziune sau printr-o voce perceptibilă.

Esther Butler, misionară pionier în China la începutul acestui secol, a povestit că, atunci când Dumnezeu a chemat-o în această lucrare, a văzut într-o viziune o stradă chinezească aglomerată. Mai târziu, la sosirea în Nanking, a recunoscut acolo, în chip limpede, feţele şi locurile văzute anterior în viziune.

Altora, chemarea le-a venit ca un îndemn interior bazat doar pe raţiuni de natură logică. John G. Paton a plecat din Scoţia, ca misionar în Insulele Pacificului de Sud, pentru că a simţit că oamenii de acolo aveau oportunităţi mai reduse de a auzi mesajul decât cei din Scoţia. James Gilmour a plecat în Mongolia deoarece, spunea el, nu a primit o chemare să rămână în ţara sa de origine. Realizările lor pentru Dumnezeu în aceste locuri arată clar că ei au trăit în voia perfectă a lui Dumnezeu pentru vieţile lor.

Ce formă ia chemarea este nesemnificativ, însă acela care intră într-o slujire creştină permanentă nu-şi poate permite să fie nesigur de chemarea lui. Nu se poate decide de unul singur pentru această slujire, nici măcar altcineva nu-l poate determina să facă această alegere. Acest prerogativ rămâne întotdeauna doar în mâinile lui Dumnezeu.

În majoritatea cazurilor, o persoană chemată în slujirea creştină permanentă va descoperi că Dumnezeu îi confirmă chemarea prin circumstanţe şi prin credincioşii umpluţi de Duh. Cu toate acestea, pot exista, şi chiar au şi existat, excepţii de la această regulă, pentru că modul în care lucrează Dumnezeu nu poate fi limitat de anumite reguli fixe.

Totuşi, pot fi stabilite câteva norme: Dumnezeu îi cheamă pe aceia care sunt activi în ocupaţiile lor laice. El le vorbeşte doar acelora care caută să fie martorii Lui în circumstanţele prezente. El răsplăteşte pe aceia care-L caută cu statornicie. De asemenea, trebuie să ne amintim că această chemare a lui Dumnezeu nu este neapărat un lucru definitiv. Dumnezeu te poate conduce către o slujire creştină permanentă pentru o perioadă, pentru ca mai târziu să te conducă să fii martorul Lui într-o ocupaţie laică.

Trebuie să fim gata să rămânem de partea lui Dumnezeu pe măsură ce situaţiile şi circumstanţele se schimbă şi să nu rămânem sclavii unei tradiţii sau ai opiniilor oamenilor. Fie că suntem într-o slujbă laică sau într-o slujire creştină permanentă, chemarea noastră este aceeaşi – să fim robii lui Dumnezeu.

Natura şi domeniul muncii noastre pot fi diferite, însă întotdeauna noi suntem chemaţi să-L mărturisim pe Domnul înaintea altora şi să-i aducem pe aceştia la cunoaşterea lui Dumnezeu, cunoaştere care le va aduce eliberarea. Dumnezeu are un loc specific pentru fiecare în via lui vastă. Aşa cum spun versurile, „Este o lucrare pentru Isus pe care numai tu o poţi face”. Este responsabilitatea ta să găseşti care este aceea şi să te asiguri că o duci la bun sfârşit. „Ia seama bine la slujba pe care ai primit-o de la Domnul, ca s-o împlineşti!” (Coloseni 4:17).

Rezumat

1. Dumnezeu are o profesie specifică pentru tine. Datoria ta este s-o împlineşti.

2. Fiecare credincios, indiferent de profesia lui, este chemat să fie un martor permanent al Domnului Isus.

3. O persoană tânără aflată în căutarea călăuzirii lui Dumnezeu cu privire la profesia sa ar trebui să se pregătească în domeniul pe care-l simte cel mai potrivit, în absenţa vreunei indicaţii contrare.

4. Când un creştin caută o slujbă, mai întâi el trebuie să găsească informaţii privind nevoile lucrării Domnului în diferite locuri. Va trebui să petreacă mult timp în rugăciune şi, după consultarea credincioşilor maturi şi luarea în considerare a circumstanţelor, în final, trebuie să se lase călăuzit de mărturia interioară a Duhului Sfânt.

5. Nicio persoană nu ar trebui să intre în slujirea creştină permanentă fără o chemare clară de la Dumnezeu.

6. Chemarea lui Dumnezeu este un lucru dinamic. Trebuie să fim gata să îl urmăm pe El într-un domeniu nou de activitate, în funcţie de cum ne cheamă El şi în momentul în care ne cheamă.

CONSIDERAŢII FINALE

Până acum ar trebui să fie evident cititorului că nu există nici o formulă de călăuzire perfectă, infailibilă. Ne vom confrunta foarte adesea cu incertitudinea în căutarea de a afla voia lui Dumnezeu. Dumnezeu îngăduie aceasta pentru ca noi să stăruim să ajungem şi mai aproape de El şi să-L cunoaştem tot mai mult, să primim tot mai mult din viaţa Sa.

Momentele de incertitudine sunt folosite de Dumnezeu şi pentru a ne cerne motivaţiile. Când suntem nesiguri de voia lui Dumnezeu ar trebui să ne examinăm pe noi înşine să vedem dacă am îndeplinit condiţiile esenţiale ale călăuzirii Lui (menţionate în Capitolul 2).

Dumnezeu foloseşte incertitudinea pentru a antrena şi a întări credinţa noastră.

„Cine dintre voi se teme de Domnul, care ascultă glasul Slujitorului Său (Domnul Isus)? Cine umblă în întuneric şi n-are lumină, să se încreadă în Numele Domnului şi să se sprijine pe Dumnezeul lui” (Isaia 50:10). De aceea nu ar trebui să fim surprinşi sau descurajaţi când întâmpinăm greutăţi. Chiar şi apostolul Pavel a fost adeseori în încurcătură, dar niciodată nu a disperat şi nici nu a renunţat (2 Corinteni 4:8).

Uneori, Dumnezeu ne arată voia Lui exact înainte de a lua o decizie şi ne ţine în aşteptare o perioadă lungă înaintea acestui moment. În orice situaţie, El ne va arăta numai următorul pas ce ne stă înainte. El ne conduce pas cu pas pentru că doreşte să trăim în dependenţă de El zi după zi, pentru că doreşte să umblăm prin credinţă şi nu prin vedere.

Când ne arată doar câte un pas, suntem forţaţi să depindem de El. Mai mult, dacă Dumnezeu ne-ar arăta întreg viitorul, este foarte probabil că noi nu am dori să ne supunem Lui în totalitate. De aceea, El ne arată doar câte un pas, făcându-ne treptat treptat doritori să împlinim toată voia Lui.

Aşadar, pentru a găsi voia lui Dumnezeu în viaţa noastră, tot ce este necesar să facem e să parcurgem întotdeauna următorul pas pe care ni-l arată Dumnezeu. Pe măsură ce facem aşa, vom descoperi cum planul lui Dumnezeu se desfăşoară treptat înaintea noastră.

Un vechi proverb chinezesc spune, „O călătorie de o mie de mile începe doar cu un singur pas”. Avraam a părăsit ţara sa de origine, neştiind unde avea să ajungă în final. El ştia doar că Dumnezeu îl conducea (Evrei 11:8). El s-a supus lui Dumnezeu la fiecare pas şi Dumnezeu nu l-a dezamăgit. Niciunuia dintre noi, care îl urmează pe Dumnezeu aşa cum l-a urmat Avraam, n-ar trebui să-i fie vreodată teamă de dezamăgire.

Eliberare de indecizie

De multe ori, va trebui să facem paşi înainte fără a fi perfect siguri de voia lui Dumnezeu. Şi aceasta este o parte a disciplinei umblării prin credinţă, pentru că

certitudinea poate uneori echivala cu umblarea prin vedere. Dumnezeu ne dă uneori asigurări clare ca să ne încurajeze ca nu cumva să slăbim în credinţa noastră. Dar de multe ori El aşteaptă de la noi să mergem înainte, fără a avea dovezi vizibile ale aprobării Lui.

Descoperind, pe baza cunoaşterii pe care o deţinem, care este călăuzirea, Duhului Sfânt, va trebui să înaintăm fără să avem ezitări. Biblia spune că „Inima omului se gândeşte pe ce cale să meargă, dar Domnul îi îndreaptă paşii” (Proverbe 16:9). Mai târziu, privind retrospectiv către aceste decizii, vom decoperi că, în ciuda întunecimii viziunii noastre, Dumnezeu nu ne-a lăsat să rătăcim. Cu alte cuvinte, deşi dintr-o perspectivă anticipativă există multă incertitudine, la o privire retrospectivă vom găsi multă siguranţă şi bucurie.

“Chiar întunecimea dinaintea mea Mă linişteşte –

Căci în bâjbâirea pe calea înceţoşată Simt mâna Lui şi Îl aud cum spune,

„Ajutorul meu e sigur”.

J. Oswald Sanders, în „Spiritual Leadership”, spune: „Cei care nu s-au găsit într-o poziţie de lider ar putea crede că experienţa şi umblarea îndelungată cu Dumnezeu conduc la capacitatea de a descoperi cu mai multă uşurinţă voia lui Dumnezeu în situaţiile grele. Dar, de obicei, se întâmplă invers. Dumnezeu îl tratează pe lider ca pe un credincios matur, lăsând deciziile din ce în ce mai mult pe seama discernământului său spiritual şi dând mai puţine indicii perceptibile ale călăuzirii Lui decât o făcea la început”.

Hudson Taylor, fondatorul misiunii China Continentală a spus odată, referindu-se la călăuzire, că, în anii tinereţii, lucrurile obişnuiau să-i vină clar şi repede. „Dar”, spunea el, „după ce am înaintat şi Dumnezeu m-a folosit din ce în ce mai mult, mă simt adeseori ca un om care merge singur în ceaţă. Nu ştiu ce să fac.” (Citat în

„D.E. Hoste” de Phyllis Thompson). Cu toate acestea, ori de câte ori Hudson Taylor a luat o decizie, Dumnezeu a onorat încrederea lui.

Când facem un pas în incertitudine şi se întâmplă să pierdem calea ce reflectă voia perfectă a lui Dumnezeu, ne putem încrede în El că ne va elibera. Făgăduinţa din Isaia 30:21 este că „Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul, mergeţi pe el!”, când veţi voi să vă mai întoarceţi la dreapta şi la stânga”. Dumnezeu poate schimba împrejurările când pierdem calea. Dar noi nu trebuie să rămânem permanent pasivi, aşteptând o călăuzire spectaculoasă la fiecare pas. Un vapor poate fi întors mult mai repede în timp ce se mişcă decât atunci când staţionează; la fel şi noi.

În Faptele Apostolilor 16:6-10, Pavel şi Sila au încercat să meargă în Asia, nu ca rezultat al unei călăuziri evidente a Domnului, dar dorind să facă voia Domnului. Ei au fost împiedicaţi – probabil de împrejurări aranjate de Dumnezeu. Apoi, au încercat să intre în Bitinia. Din nou drumul le-a fost blocat. Însă, pentru că ei căutau în mod activ voia lui Dumnezeu, şi nu adoptaseră o atitudine pasivă, de aşteptare a călăuzirii, Dumnezeu i-a condus în final către locul ales de El – Macedonia.

În micile detalii ale vieţii de zi cu zi, călăuzirea

nu esteneapărat o chestiune de cercetare conştientă constantă. Este o problemă ce ţine de umblarea în Duh. Relaţia corectă cu Domnul va conduce la acţiunea corectă. În cazul unor astfel de detalii, călăuzirea lui Dumnezeu nu este ceva de care ar trebui să fim conştienţi tot timpul. Putem chiar

să nu fim conştienţi de ea. Relaţia noastră fundamentală cu Domnul este factorul important, călăuzirea fiind o chestiune spitituală şi nu o tehnică mecanică.

Eliberarea de regret

Regretele faţă de greşelile trecute pot chinui minţile unora dintre noi. Poate am ratat voia lui Dumnezeu în unele aspecte şi acum suntem incapabili să mai corectăm lucrurile. Dar regretul este inutil, deoarece el doar ne va consuma vitalitatea spirituală şi ne va lăsa total nepregătiţi pentru orice slujire a lui Dumnezeu. Eşecul trebuie mărturisit lui Dumnezeu, Care este credincios să ne ierte şi să ne cureţe imediat (1 Ioan 1:7,9). El ne-a promis că nu-Şi va mai aminti de păcatele noastre trecute (Evrei 8:12). Dacă Dumnezeu nu mai stăruie asupra trecutului nostru, nici noi nu mai avem de ce să agonizăm asupra lui. De aceea, trebuie să întoarcem spatele odată pentru totdeauna acestor eşecuri. Poate nu mai este posibil să îndreptăm greşelile făcute, dar Îi putem cere Domnului să folosească restul vieţii noastre pentru slava Lui.

David s-a simţit ca un om josnic când a păcătuit cu Bat-Şeba şi când l-a trimis pe soţul ei, Urie, în luptă pentru a fi ucis. Cu toate acestea, în loc să trăiască tot restul vieţii în regret, el s-a întors la Dumnezeu zdrobit şi plin de pocăinţă. Primind iertarea lui Dumnezeu, a trăit după aceea pentru gloria lui Dumnezeu. Mai târziu, mărturia Duhului Sfânt va fi aceea că David îi fusese plăcut Domnului toată viaţa lui, cu excepţia întâmplării cu Urie (1 Împăraţi 15:5). Dacă David ar fi lăsat regretul să-i infesteze mintea, nu ar fi făcut decât să-L mâhnească mai departe pe Domnul.

Aceia care trăiesc purtând povara regretului neîncetat în mintea lor nu reuşesc decât să adauge un alt eşec la eşecurile deja avute. Trebuie să uităm greşelile trecutului şi să mergem înainte să împlinim voia lui Dumnezeu (cf. Filipeni 3:13,14). Dumnezeu ne poate înapoia anii pe care i-am pierdut (Ioel 2:25).

O altă ispită este să regretăm o decizie trecută în legătură cu care, la momentul respectiv, am fost convinşi că fusese voia lui Dumnezeu, dar de care ne îndoim acum. Poate că decizia ne-a condus în necaz. Sau poate că acum suntem conştienţi de anumite realităţi care, dacă le-am fi cunoscut atunci, ne-ar fi condus la o decizie diferită. Principiul pe care trebuie să îl avem mereu în minte este: Niciodată să nu te îndoieşti în întuneric de ceea ce Dumnezeu ţi-a arătat la lumină. Dacă am căutat cu sinceritate voia lui Dumnezeu şi am decis potrivit luminii pe care am primit-o atunci, nu are niciun sens să mai privim acum înapoi plini de regret. Dumnezeu nu este un despot crud care se delectează în a-şi bate joc de noi. El este un Tată iubitor şi nu ne va da o piatră dacă îi cerem o pâine. Dacă am căutat voia Lui cu sinceritate, putem fi siguri că Dumnezeu a controlat totul pentru a ne lăsa să decidem corect. Chiar şi faptele de care nu am fost conştienţi atunci, trebuie să fi fost plănuite de Dumnezeu cu un scop tainic.

În Troia, Dumnezeu le-a dat lui Pavel şi lui Sila indicaţii clare să meargă în Macedonia şi ei au plecat imediat. Cu toate acestea, imediat după ce au sosit în Macedonia, ei au fost aruncaţi în închisoare, cu picioarele prinse în butuci. Ar fi putut atunci să se întrebe dacă nu cumva sentimentul lor de călăuzire nu a fost greşit. Dacă ei şi-ar fi ştiut soarta dinainte, probabil că nu ar fi părăsit Troia niciodată. Dar Dumnezeu nu le-a dat niciun avertisment. Cu toate că erau închişi, Pavel şi Sila s-au încrezut în Dumnezeu. Refuzând să se îndoiască în întuneric de ceea ce Dumnezeu le arătase în lumină, ei au continuat să-L laude (Faptele Apostolilor 16:8-26). Evenimentele de mai târziu au arătat clar că se aflau cu adevărat în voia lui Dumnezeu. Apariţia necazurilor nu este, în sine, un indiciu al

faptului că am fi în afara voii lui Dumnezeu. Dacă ne încredem în Domnul Îl vom lăuda chiar şi în cel mai dens întuneric, fără niciun regret.Eliberarea de frică

Frica de oameni şi de circumstanţe ne poate face să ratăm voia lui Dumnezeu. Mulţi credincioşi sunt guvernaţi de considerente cum ar fi căutarea certitudinii şi a siguranţei atunci când caută călăuzirea Domnului. Ei simt că anumite locuri şi ocupaţii sunt nesigure şi periculoase şi de aceea le elimină cu totul din mintea lor. Dar nu există niciun loc şi nicio ocupaţie total lipsite de pericol în această lume. Cel mai sigur loc din toată lumea este întotdeauna centrul voii perfecte a lui Dumnezeu. Păşim în pericol numai atunci când ieşim din planul lui Dumnezeu. Acela care ia decizii fără a căuta călăuzirea lui Dumnezeu poate fi vulnerabil atacurilor lui Satan. Dar “cel ce stă (şi lucrează) în locuinţa tainică a Celui-Prea-Înalt (în locul hotărât de Dumnezeu) se va odihni la umbra Celui-Atotputernic” (Psalmul 91:1 – adaptat).

Avem nevoie să fim eliberaţi şi de frica de a nu greşi. Singurul om care nu va greşi niciodată este omul care nu face niciodată nimic. Suntem elevi în şcoala lui Dumnezeu şi, fără îndoială, vom greşi din când în când. Dar Domnul este întotdeauna aproape, gata să pună lucrurile în ordine.

În afară de Domnul Isus, niciun om nu a reuşit vreodată să acţioneze potrivit voii perfecte a lui Dumnezeu fără să facă multe greşeli. Cei mai mari sfinţi au învăţat să umble în voia lui Dumnezeu exact ca un copil care învaţă să meargă – prin multe căderi. Copilul căruia îi este teamă de căderi nu va putea niciodată să înveţe să meargă! Nu trebuie să lăsăm niciodată o astfel de frică să ne oprească de la înaintare.

Umblarea în voia lui Dumnezeu poate fi nu tocmai uşoară, dar este o aventură minunată alături de El şi Dumnezeu ne-a promis că ne va ţine atunci când cădem –

„Domnul întăreşte paşii omului …..Chiar dacă va cădea, nu se va prăbuşi de tot, căci Domnul îl apucă de mână” (Psalmul 37:23,24).

În final, nu uita un lucru: călăuzirea este, în esenţă, o chestiune ce ţine de relaţia personală dintre Dumnezeu şi tine. Modul în care Dumnezeu a condus o altă persoană nu va putea fi niciodată exact modul în care El doreşte să te călăuzească pe tine. Principiile generale sunt aceleaşi pentru toţi credincioşii, dar modalitatea exactă diferă de la individ la individ. Vei fi doar confuz dacă vei căuta acelaşi tip de călăuzire descris de altcineva în mărturia lui.

Lasă în seama lui Dumnezeu să decidă cu privire la modul cum te va călăuzi. Grija ta e să fii întotdeauna disponibil pentru El, să faci orice doreşte El. Iar El se va îngriji să-ţi aducă la cunoştinţă voia Lui şi să te întărească s-o împlineşti.

Introducere