Publicat la:
August 16, 2015
Când te desparți din vina ta, încerci o vreme să te lupți cu ireversibilul, îți dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă și renunți. Când te desparți din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înțelegi ce s-a întâmplat.
Iei povestea de la capăt, pas cu pas, și te chinui să pricepi ce n-a fost bine și unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum. La fel se întâmplă și atunci când te desparți de țara ta. Dezamăgit, înșelat, mânios, îndurerat. Nu ți-e usor s-o lași. Țara și mama nu ți le alegi. Te așezi pe celălalt mal al lumii și cauți răspunsul: ce s-a întâmplat cu țara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.
României i-a dispărut rostul. E o țară fără rost, în orice sens vreți voi. O țară cu oameni fără rost, cu orașe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, mașini și țoale fără rost, cu relații și discuții fără rost, cu minciuni și înșelătorii care nu duc nicăieri. Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul și credința.
Bătrânii. România îi batjocorește cu sadism de 20 de ani. Îi ține în foame și în frig. Sunt umiliți, bruscați de funcționari, uitați de copii, călcați de mașini pe trecerea de pietoni. Sunt scoși la vot, ca vitele, momiți cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privați prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde și bătute, asta au ajuns bătrânii noștri. Câini ținuți afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiți. O fonotecă vie de experiență și înțelepciune a unei generații care a trăit atâtea grozăvii e ștearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.
Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în țara aia? Cine-l mai are și cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susține un program care se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajați să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supraviețui fără ajutoare de la țările “prietene”. La noi chestia asta se numește “agricultură de subzistență” și lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca țăranii să-și cumpere roșiile și șoriciul de la hypermarketuri franțuzești și germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoșilor dimineața, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiță până de Ignat, corcodușele furate de la vecini și iazul cu sălcii și broaște sunt imagini pe care castrații de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înțelege și, prin urmare, le califică drept niște arhaisme barbare. Să dispară! Din bețivii, leneșii și nebunii satului se trag ăștia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu știu ce înseamnă pământul, câtă liniște și câtă putere îți dă, ce povești îți spune și cât sens aduce fiecărei dimineți și fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineața și plecau la câmp cu ciorba în sufertaș. Pe toți gângavii și pe toți puturoșii ăștia i-au făcut comuniștii primari, secretari de partid, șefi de pușcării sau de cămine culturale. Pe toți ăștia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creștinește.
Credinta. O mai poartă doar bătrânii și țăranii, câți mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume și pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă și flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or sa moară oamenii ăștia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o variantă modernă de credință, cu fermoar și arici, prin care ți se văd și țâțele și portofelul burdușit. Se poartă la nunți, botezuri și înmormântări, la alegeri, la inundații, la sfințiri de sedii și aghesmuiri de mașini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluției. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă și cu un “Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu’ părinte, e urgent. Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăștia depozite și vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulțesc, credincioșii se împuținează, sfinții de pe pereți se gândesc serios să aplice pentru viză de Canada . Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân și cu bani, cu care se mărită. Băieții noștri fură bancomate, joacă la pokere și beau de sting pentru că știu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de securiștii nostri.
Sună-ți bunicii, pune o sămânță într-un ghiveci și aprinde o lumânare pentru vii și pentru morți.
2-„Neam de neamul nostru n-a cunoscut vreodată atâta violenţă, dezmăţ și nesupunere!”-Mediocrii și submediocrii fac legea și reprezintă statul, obligându-i pe adevăraţii specialiști să-și părăsească locurile de muncă
Ioan Munteanu (deputat de Neamţ), a rostit un cutrămurător adevăr de la Tribuna Parlamentului României, de la 1945 încoace:Milioane de români sînt măcinaţi de aceleaşi probleme care, parcă, nu le vede nimeni dintre cei ajunşi în Parlament.
„ E din ce în ce mai clar că nimic nu mai e ca altădată. S-a schimbat vremea, dar s-au schimbat și vremurile. S-a cam terminat cu cei șapte ani de acasă, cu respectul faţă de profesori sau faţă de persoanele în vârstă. O nestăvilită bășcălie a luat locul bunului simţ și a comportamentului civilizat. Lumea s-a întors pe dos, copiii își bat ori își ucid părinţii, tineri netrebnici violează, apoi ucid cu bestialitate bătrâne neputincioase, nu mai există onoare, cinste, muncă,generozitate, nimic din ceea ce înseamnă valori morale și spirituale strămoșești.
Unde au dispărut cuminţenia românului și frica de mânia lui Dumnezeu? Neam de neamul nostru n-a cunoscut vreodată atâta violenţă, dezmăţ și nesupunere ca la acest început de mileniu. Sau, după cum spunea Alexandru Vlahuţă într-o poezie de o surprinzătoare actualitate, publicată, însă, în 1881): “vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!” .
Îngrijorător este faptul că suntem conduși și de oameni de proastă calitate, de analfabeţi (cu sau fără diplomă), de parveniţi și de mojici .Incultura, prostia și obrăznicia au devenit criterii și atuuri de promovare
Grav e că aproape toţi acești indivizi , considerând că li se cuvin posturile și că pot lua orice hotărâre, trag după dânșii oameni de aceeași calitate îndoielnică. Așa se explică paradoxul din multe instituţii bugetare în care mediocrii și submediocrii ajung să facă legea și să reprezinte statul, obligându-i pe adevăraţii specialiști să-și părăsească locurile de muncă. Acești indivizi, aflaţi vremelnic în funcţii nemeritate, își fac loc în faţă dând din coate, le place să fie băgaţi în seamă, să se vorbească și să se scrie despre ei.
În România va trebui să se ducă o luptă foarte grea cu această categorie care a impus regulile junglei. Doar un lider respectat și autoritar, un patriot, un român adevărat mai poate readuce ţara pe calea cea bună.
Îl vom găsi? Îl vom avea? Eu nu pot decât să sper!”
Sunt nelipsiţi de la tot felul de sindrofii și ceremonii, de la evenimente mondene, dar și de la slujbe, parastasuri și pomeniri. Se închină cu falsă smerenie la icoane, în timp ce mintea le umblă la hoţii și șmecherii. Fac gesturi umanitare de ochii lumii, dar de fapt nu cheltuiesc nici 0,1 % din ceea ce fură. Trăiesc într-un lux deșănţat, risipesc fără măsură banii ușor câștigaţi, petrec vacanţe în locuri exotice, adună averi peste averi și îi sfidează cu neobrăzare pe cei care ar fi meritat să ajungă în locul lor, dar n-au făcut- o pentru că le-a lipsit tupeul lor nerușinat.
Exemple de acest fel se întâlnesc la orice pas, fără ca oamenii din jur să mai aibă vreo reacţie. Într-o lume în care scara adevăratelor valori s-a răsturnat, nimeni nu se mai miră că X sau Y au ajuns acolo unde au ajuns. Şi, mai ales, cum au ajuns. ”Ei sunt mari și tari, nu au nici rușine, nici sfială (…) că-ntr-o zi urmașii le vor cere socoteală’’ ( tot Vlahuţă, 1881!).
~ // ~
Cârmacii de Alexandru Vlahuţă
dedicată lui V. A. Urechia ( fost ministru PNL al Cultelor și Instruncțiunii Publice în guvernul lui I. C. Brătianu, membru fondator al Academiei Române, istoric, scriitor)
Din bordei de lângă vatra unde stă nenorocirea
Ca o strajă neclintită ridicatu-mi-am privirea
Sus, spre sfetnici, și văzut-am a lor fețe luminoase,
Ș-am văzut maimuțăria, strâmbăturile grețoase
Astor molii, astor ciocli, dezmățați copii ai spumei,
Care-n aur văd, smintiții, sufletul și cinstea lumei,
Inimi dogorâte-n para poftei de-a se-navuți,
Stând ca viermii pe-un cadavru, ce-a-nceput a se-mpuți.
I-am văzut păpuși gătite, tologiți în jețuri moi,
Trântori, fără nici o grijă, și străini de-orice nevoi,
Răscolind în a lor cuget ale țării măruntaie
Și cătând, nesocotiții, ca din trupul ei să taie
Partea ce-a mai rămas bună, membrul ce-a mai
rămas teafăr.
Pieptul lor, plin de medalii, strălucea ca un luceafăr.
Dar înnuntru sub medalii și sub hainele bogate
Clocotește-n oala cărnei, otrăvită de păcate,
La a negrelor lor pofte, la a infamiei pară
Clocotește crima . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . Stoarceți, stoarceți măduva din țară!
Nu vă pese! Striviți totul! Cugetați că poate mâini
O să pierdeți cârma țării ș-or să vină alți stăpâni.
Deci, pârjol și jaf! Opinca hoitul să rămână os
Ca să nu mai aibă alții, după voi, nimic de ros.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Voi, cucoane mari, avute, ce-n mătăsuri și-n dantele
Vă-nveliți a voastră carne, voi, ce-n câteva inele
Purtați hrana ce lipsește unei jumătăți de țară,
Spuneți, nu cumva vrodată s-a-ntâmplat să vi se pară
Că a voastre diamante se topesc și vi s-arată
Ca atâtea lăcrimi curse dintr-o geană întristată?
Vai, acele pietre scumpe ochi focoși sub geana serii
Credeți voi că sunt podoabe? Nu! sunt lăcrimile țării!
Dar te-a-ncălecat de-acuma, cal, te du unde te mână
Călărețul, o maimuță, care ține-n a ei mână
Frâul tău a ta viață. Du-o unde vrea să meargă!
Când uscatele-i călcâie bat în burta ta, aleargă,
Iar când frâul tău îl strânge, de-ți trosnesc dinții din gură,
Te oprește: să răsufle vrea scârboasa pocitură.
Vai, nenorocită țară, rele zile-ai mai ajuns!
A lor gheare-nfipte-n pieptu-ți fără milă l-au străpuns
Și-n bucăți împart, infamii, carnea ta, avutul tău!
Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,
Ăști nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,
Țin a tale zile-n mână, ș-a ta cinste sub călcâi.
Și călări pe tine, țară, se cred zei aceste bestii,
Cum se cred ades copiii împărați călări pe trestii.
Ei sunt mari și tari, și nu au nici rușine, nici sfială
Că-ntr-o zi, poate, urmașii le vor cere socoteală
De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari, la cârma țării
Sunt stăpâni pe vas, pe vânturi, și pe valurile mării!
Și când cugeți c-acești trântori, astă haită de samsari
Prin tertipuri și prin intrigi au ajuns puternici, mari,
Și când vezi pe-a vieții scară unde-au fost și unde sunt,
Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeți și crunt
Privesc azi din înălțime spre norodul tăvălit
În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trântit,
Când te uiți cum se răsfață, cum își fac de cap mișeii,
Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!
Ș-apoi, după ce-au dat palme, și-au scuipat în fața țării,
După ce-a-mbrâncit poporul în prăpastia pierzării,
După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,
Au curajul acești oameni de nimic, acești mișei
Au curaju-n fața lumii ca să strige-n gura mare:
Ne vrea țara! Îi vrea țara? Auziți nerușinare!
Vai, de-ar fi pe voia țării, știți voi unde v-ați trezi!
Într-o ocnă da! acolo oasele v-ar putrezi!
Cum să mai vedem în țară cinste, muncă, propășire,
Când spoiala azi e totul, când vezi că prin lingușire
Și fățărnicii, netoții, au ajuns așa departe!
Cum să-ți mai trudești viața ca să-nveți puțină carte
Când te uiți că-n astă țară, dată pradă celor răi,
Înțelepții sunt victime, ticăloșii sunt călăi!
Fii viclean, corupt, sperjur, pune-ți mască, fă-te blând,
Pleacă-ți fruntea ta cucernic, bate-ți pieptul tău strigând:
Scumpa, draga Românie, idolul vieții mele!
Și când vei fi Leu, pisică, scoate-ți ghearele din piele!
Iată norma după care poți s-ajungi unde poftești!
Ș-apoi, ca să n-ai mustrare, nici vreodată să roșești,
Înainte de-a purcede pe-ale crimei negre căi,
Cearcă-ți sabia în gâtul conștiinței tale-ntăi!
Asta-i lecția pe care o lăsați posterității!
Ah, cumplit v-ați râs de lege și de cumpăna dreptății,
Și de oameni, și de țară, și de tot ce-i sfânt pe lume!
Peste veacuri depărtate vor pluti a voastre nume,
Și vor spune că sub soare n-au stat răi, călăi, bandiți,
Nici atât de cruzi la suflet, nici atât de iscusiți.
Tîrgoviște, 1881, iunie
De la publicarea acestei poezii cutremurătoare au trecut 134 de ani iar politica românească pare încremenită în acelaşi spaţiu odios şi hulpav al guvernanţilor. Istoria românilor stagnează în timpuri păcătoase în care cinstea, generozitatea, valoarea, interesul naţional sunt strivite de bocancii murdari ai parveniţilor simulatori de dreptate şi evoluţie.
