Revista Informaţii Agrorurale premiază Profesionişti de TOP din toate domeniile de activitate.De această dată Gala Excelentei publică texte premiate si semnate de Emil Proşcan, Primarul Oraşului Mizil, judeţul Prahova. Valoarea acestora,apreciata inclusiv de scriitorul M.Cartarescu, a dobândit dreptul de a fi tipărite, pentru a fi asimilate de cei care vor să se îmbogăţească; 2 – Idei creative pentru pavarea aleilor din gradina


qqqqq
  1 . 
SORA SOARELUI

2 .La început a fost tăcerea!

 3 . Ce mai faci Ioane?

4 .ION 

  1 . SORA SOARELUI 

Avem în jurul nostru, pe pământul pe care ne ducem grijile, zbaterile, visele şi tot ce ne mai mână paşii,  fel de fel de minunăţii!

Da, chiar minunăţii!

Aşteptaţi timpul potrivit când un pom îşi trimite puterea zâmbetului către noi! Opriţi-vă privirea  pe una din crengile înflorite a  unui cireş, gutui, măr ori salcâm şi imploraţi gândurile să vă lase puţin în pace! Lăsaţi cât mai în urmă zgomotul maşinilor, al paşilor, al grijilor şi încercaţi să pătrundeţi cu puterea trază a înţelegerii, petalele, culorile, parfumul!

Fără să faceţi nici un efort, doar privind, veţi simţi frumosul! Şi multe alte senzaţii ce vă vor defini o necunoscută stare de bine veţi simţi! Ca şi cum florile privite vă vor intra în seva ce vă dă căldura gândurilor şi a corpului!

Veţi simţi astfel minunea!  Veţi auzi Liniştea ! O descătuşare, o eliberare spontană de o apăsare nevăzută vă va face să vă auziţi respiraţia îmbrăţişându-vă corpul şi degetele mâinilor mângâindu-se unele pe altele, ca într-o îmbrăţişare până atunci interzisă!

Dar dacă la fel am reuşi să privim cîmpiile, zăpada, apele, păsările, cerul…, şi parte din ce este în fiecare zi, în fiecare noapte în jurul nostru? Câtă lumină ar pătrunde în dreptul de a fi al simţurilor noastre? Ce puţină nepăsare ar mai fi în rostul lucrurilor şi câtă mulţumire am aduce în rugăciunile noastre? Cu siguranţă am avea senzaţia că fiecare moment, viecare zi este o dumnezeiască duminică, iar viaţa am simţi că e într-adevăr  frumoasă!

Dacă n-ar fi existat toate astea şi Cineva ne-ar fi propus ca o favoare supremă să-i cerem să facă ceva pentru desfătarea sufletului nostru, noi, toţi oamenii Pământului, cu siguranţă nu am fi putut să imaginăm aşa ceva! Nu am fi putut să modelăm cu puterea gândurilor noastre florile, munţii, soarele, valul de mare, mângâierea mamei sau ochii unei fete zîmbind!

Nu am fi putut să ne imaginăm asemenea minuni!

Poate de aceea minunile se definesc a fi construcţii dincolo de legile ce guvernează putinţa noastră de a gândi, de a face!

Ar trebui, deci, să onorăm cu cât mai multe emoţii aceste aparaţii neântâmplătoare din calea paşilor noştri!

Faptul că o aşa zisă „obişnuiţă” sau altceva ne face să ignorăm „minunile” pe lângă care trecem, mi se pare o cruntă nedreptate!

Durerea ce am simţit-o la moartea unor foarte dragi oameni provenea şi din regretul că ei, cei plecaţi ireversibil, nu vor mai avea niciodată privilegiul de a vedea şi simţi ceea ce rostuiesc anotimpurile şi Dumnezeu!

Poate că starea de fericire e mereu la îndemâna noastră şi am putea chiar vorbi despre o stare perpetuă de bine, aici foarte aproape de noi!

Viaţa  înseamnă iubire şi tot ce există anume pentru desfătarea sufletului nostru este dovada dragostei ce ni se poartă poartă!

M-am gândit la toate astea pentru că în vara acesta am văzut cele mai multe lumi de floarea soarelui din viaţa mea!

Unduieli galbene nesfîrşite se pierdeau puterii ochiului până când se uneau cu pogorârea cerului pe pământ! Deşertăciuni vii, ciudat de cuminţi,  rătăcite printre paşii şi aşteptările noastre!

Mulţime de statui vii, aparent nemişcate, în cârdăşie cu cerul şi soarele pe care-l venerau necondiţionat! Nimburi de lumină galbenă cu hrana ascultării  şi a existeţei îngemănată necondiţionat în existenţa soarelui, precum nou născutul în dragostea de la sânul mamei sale! Fiecare astfel de plantă „minune” este conectată trup şi suflet la Soare, la mişcarea lui! Cele două personaje fiind într-un dialog continuu de zâmbet şi mişcare! O atracţie reciprocă care sfidează reguli ştiute de noi întru iubire, dragoste, îmbrăţişare!

Am reuşit într-o zi să mă opresc în faţa unui astfel de spectacol al imensităţilor de lanuri de Floarea Soarelui! Priveam de undeva de sus întinderile ce-şi desăvârşeau galbena nesfârşeală în pogorârea cerului.

Fantastice simţiri m-au cuprins!

O lumină galbenă blagoslovea, până în adâncul necunoaşterii,  pământul, cerul şi simţirile mele!

O culoare ca flacăra unei gutui aprinsă de mâinile copilăriei coborâse pe pământ şi cuminţea aerul!

Trecutul acestui loc nu mai exista! Doar un  ţipăt blajin ce desena peste tot un uriaş zâmbet!

Încercam să-mi închipui fiecare plantă ce compunea acest uriaş tablou şi nu reuşeam!  Totul era compact! Un devotament total în personalitatea de nepătruns a galbenei întinderi! Îmi aminteam chipul ei, a Florii Soarelui, din grădina casei,  din glastrele cu flori, din desenele cu acuarele pe care le făceam la şcoală sau când alergam să-i caut seminţele. Culoarea aceasta vie  dinaintea ochilor mei nu putea proveni din plantele pe care le ştiam! Era un tot ce producea în modul cel mai simplu încântare ochiului şi sufletului! Era desăvârşirea simplităţii şi a stării de bine în slujba pământului, a celor ce pot privi şi simţi!

Am coborât, apoi, odată cu drumul, care şi el era altfel, spre lumina galbenă!

Am intrat cu sfială, ca într-o minune adevărată, printre statuile cu nimb galben!

Mi-am amintit brusc de zecile de mii de statui descoperite în China, apoi de cele uriaşe din Insula Paştelui care-şi ţintuiau pierzania privirii tot înspre răsărit, iar apoi de dialogul Lizucăi cu Sora Soarelui din dumbrava cea minunată. Priveam şi simţeam complicitatea reciprocă  cu fiinţele din jurul meu cu ceea ce gândeam şi simţeam! Priveam şi încercam să înţeleg,  să desluşesc, să aflu mai mult!

Eram în mijlocul unei lumi mult deosebită de lumea mea, cea care dădea tumultul fiecărei zile! Trăiam senzaţia senzaţia unei binefaceri!  Eram în mijlocul unei lumi care rezona cu ceva din mine sau din altă parte! O lume care se năştea aici la îndemâna noastră şi trăia pentru noi! O lume ca un act de dreptate la ceea ce sufletul oamenilor  aştepta de foarte mult timp să se  producă!

Era spre seară! Soarele mai avea mai mult de un ceas până să treacă de orizontul spre care inevitabil se ducea  să tragă după el înserarea. Toate figurile cuminţi ale soldaţilor erau îndreptate spre răsărit aşteptând de pe acum dimineaţa! Oare de ce de acum!? De ce nu au profitat şi de ora care mai era până la asfinţit şi ca la o comandă au întors dintr-o dată spatele Soarelui pe care până acum l-au urmărit fără clipire?  Porţie epuizată? Un gest de supărare pentru dispariţia ce se va produce din moment în moment? Nerăbdarea de a savura spectacolul răsăritului? Chemarea de a veni cât mai repede?

Ori atracţia lor este secretul  de atâtea milioane de ani al Soarelui nostru răsare! Un magnet care-l obligă să vină? Soarele vine atras de aceste priviri? Dar în timpul iernii când ele nu sunt?

A doua zi am intrat într-o biserică!

De regulă în drumurile mele atunci când întâlnesc un lăcaş de închinăciune, oricât de grăbit aş fi, mă opresc şi intru. Un fel anume de a mă apropia de mine şi de ceea ce ar putea să-mi aducă înţelegerea  şi liniştea de care am de cele mai multe ori nevoie!

Trupurile măicuţelor învăşmântate în negrul tuturor suferinţelor lumii erau aplecate în rugăciune mărind măreţia icoanelor şi a liniştei de şoapte! În jurul feţei, de sub demnitatea negrului ce le înfăşura capul se zărea un veşmănd alb, imaculat, ca o diademă a purităţii.

Măicuţele se închinau numai spre răsărit!

O altă măicuţă turna ulei în candelele  ce împrăştiau cu bunătate şi iertare întunericul.

Ulei de Foarea soarelui!

Doream  să-mi înving răvăşeala gândurilor!  M-am oprit în faţa fiecărei icoane încercând să spun adevăruri, dorinţe, regrete… Totul era învăluit în linişte şi în gândurile mele! O altfel de linişte simţeam că încearcă să desăvârşească încercările de a atinge şi simţi!

Totdeauna timpul aici se opreşte!

Paşii nu se mai aud, se intuiesc şi se aşează în icoane, pe pereţi, în aer!

Tainele se îmbânzesc!

Mă găndeam la multele slujbe săvârşite , la mulţimea de rugăciuni pe care mii şi mii de oameni le-au lăsat aici! Chiar dacă ele s-au ridicat la Cer, urmele lor se văd în ochii şi mîinile icoanelor, ele înşile bucăţi de cer la îndemâna noastră!

Măicuţele se rugau cu voci subţiri ca  aripile ce-şi fac cale de zbor!

Într-un târziu am ieşit!

Mi-au venit în minte nimburile de lumină ale lumilor de Floarea Soarelui  care semănau în gesturile tăcerii, al închinăciunii şi al privirii cu cel al măicuţelor. Apoi mă gândeam la faptul că  seminţele zămislite din dragostea lor cu Soarele, dădeau uleiul de candele şi mir luminând speranţa din adevărul rugăciunilor.

Peste tot în gândurile mele privirea Soarelui, a lumilor de Floarea Soarelui şi a măicuţelor!

În zgomotul paşilor mei care nu mă depărtau de biserică, toate lumile de Floarea Soarelui deveneau acum o imensă candelă vie!

În urma mea un murmur de şoapte se amesteca cu lumina ce-şi ridica voalul alb spre liniştea bolţilor şi cu siguranţă mult mai sus!

Emil Proşcan

Iulie 2011

2 .

La început a fost tăcerea!

 

Pământul s-a născut din abisul Cerului din care ne vin înserările şi dimineţile. Apoi totul a fost tăcere, ca atunci când eşti înpins de gânduri să iei o hotărâre ce se vrea foarte imporrtantă. Anotimpurile au fost dintotdeauna. Ele erau chemarea. Aşa au venit copacii şi lumea lor. La fel şi lumile ierburilor, păsărillor, insectelor, păsărilor,animalelor. Viaţa s-a desfăcut ca un evantai, ca un curcubeu. Multă apă era pe Pământ atunci la începuturi şi în ea s-a născut lumea scoicilor, apoi lumea peştilor, lumea visurilor şi avalurilor… Peste tot era tăcere. Chiar şi atunci când ploua.

Când ningea Pământul îşi ţinea respiraţia să audă mai bine tăcerea!

Aşa  s-a născut omul şi lumea luiDincolo de naşterea saIon este primul prieten al Pământului şi amândoi şi-au legat gânduriles-au legatvine din gândurile  Pământului

A FOST ODATĂ UN OM

 

A fost odată un Om! S-a născut la începuturile lumii precum celelalte trebuinţe. Ca un strigăt. La început totul era tăcere. Lumina desluşea neantul.

Dumnezeu i-a dat câte puţin din toate lucrurile Pământului. Avea tot ce există. După primii paşi s-a uitat în jur, a privit, a înţeles, a zâmbit.

Din zâmbetul lui primea Cerul veşti!

Munţi, ape, câmpii  au fost  aşezate împrejurul lui cetate. Loc care  apără, dă linişte şi încredere.

Gândurile sale alergau peste tot. Seara  se întâlneau cu cele ale Pământului. Aşa a învăţat despre prietenie şi dragoste!

Omul mângâia Pământul. Cu privirea, cu paşii, cu mâinile. Fiecare mângâiere era din rostul  Pământului. Nu exista aşteptare deşartă, doar  curgerea zilelor, mersul său, şi nopţile. Când lumina se elibera de noapte,  pământul se trezea. Pâna la urmă totul se întoarce  în Cer. Dragostea, iubirea şi nevoia de zâmbet fuseseră trimise aici înainte. Erau peste tot. Omul învăţa din tot ce întâlnea. Învăţa simţind. Aşa înţelegea. Apoi mângâia, strângea învăţăminte şi zâmbete în el. Anotimpurile veneau şi plecau. Urmele lor se cuibăreau în el. Aşa a învăţat despre frumos, zâmbet, dorinţă.

Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet aerul avea.

Din mângâieri Omul împletea podoabe.: fructe, spice, legume, poame, lut, animale, păsări. Copacii mângâiaţi i-au dat  cămin, căldura, fereastră. Le  aşeza în calea dimineţilor. Pe acolo veneau şi anotimpurile. Roata,  focul şi cumpenele din lemnul copacilor Omul le  făcea.

Adevăr despre viaţă Omul primea.

Copii mulţi avea Omul. Câmpiile, munţii, dealurile aveau nevoie de dragoste. Totul avea nevoie de dragoste. I-a învăţat pe toţi să mângâie Pământul şi tot ce privirea lor întâlnea. I-a învăţat dragostea, iubirea, zâmbetul. I-a învăţat rostul mâinilor. Şi copiii lor au primit copii. Nimeni nu murea. Venea doar un timp când unul dintre ei  pleca în munţii din jur şi nu se mai întorcea. Copiii plângeau până când îl simţeau în ei. Îşi descopereau părinţii în ei. Aşa revenea zâmbetul şi încrederea. Aşa li se transmiteau toate câte erau. Omul poveştii noastre, despre viaţă, trăia în toţi cei ce se năşteau.

Din el veneau toţi cei ce se-ntorceau şi-n toţi ce se năşteau El se întorcea.

Anotimpurile veneau pe rând. Îmbrăţişau Pământul şi sufletul  Omului şi plecau în aceiaşi ordine a venirii. Totul se întoarce până la urmă în cer. Aşa învăţau oamenii dorul. De la păsări au învăţat să cânte. Apoi de la  izvoare, vânt,  frunze, zăpadă. Aşa au învăţat oamenii doina. Puteau acum să  povestească mai uşor şi mai pe înţeles despre viaţa lor. Munţii, apele, câmpiile, dealurile înţelegeau.

Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi, Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet aerul avea.

Într-o zi liniştea s-a tulburat. Ca o apă strivită. Aşa a apărut zgomotul. În el erau oameni, necunoscuţi. Au dat năvală, parcă dintr-o înghiţitură a pământului. Aveau priviri scurte şi nu puteau să zâmbească Soarelui, copacilor, celorlaţi oameni. Doar caii lor aveau aburi calzi şi priviri blajine. Caii lor aveau priviri iertătoare!

Săracii de ei, înseamnă că nu cunosc şi nu simt dragostea şi iubirea! îi compătimeau oamenii.

Fără să ceară sau să roage, necunoscuţii au început să se înfrupte din podoabele oamenilor! Umpleau căruţele în care veniseră cu agoniseala oamenilor. Ceea ce rămânea era distrus şi pustiit. Oamenii priveau miraţi şi îngăduitori . Cu milă îi priveau. Nu ştiau să urască. Omul din ei îi învăţase despre viaţă.

Apoi plecau. Un nor de fum şi praf  rămânea în urma oamenilor străini, fără zâmbet. Plecau cu zgomot cu tot.

Le luau tot. Liniştea fumega. Oamenii călcau pe întrebări fără răspuns. Dar nu erau supăraţi, Omul din ei, care îi învăţa despre viaţă, le spunea că munţii, apele, câmpiile, animalele, păsările, aerul şi Soarele sunt numai ale lor. Vor primi alte podoabe. Ei trebuiau doar să  mângâie. Cu dragoste. Aşa cum învăţaseră. Aşa cum ştiau şi simţeau! Liniştea se astâmpăra şi zâmbetul ieşea din ascunzişuri.

Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet din nou aerul avea.

După câteva anotimpuri oamenii străini, fără zâmbet, au adus din nou zgomotul.

Aveau, acum, ciomegi şi bâte! Loveau tot ce întâlneau. Nu cunoşteau mila. Oamenii cădeau loviţi de neputinţa zâmbetului din mâinile lor. Umpleau căruţele cu podoabe, pustiau şi plecau lăsând norul de fum şi praf să usuce lacrimile. Multă tăcere în urma zgomotului rămânea. Liniştea ploua lacrimi. Aşa au cunoscut oamenii nedreptatea. Privirile se ridicau spre Cer. Aşteptarea se reîntorcea. Liniştea se tulbura. La fel privirile şi feţele oamenilor. Soarele nu mai era  la fel. Zăbavă, iertare şi înţelegere! le striga Omul din ei. Cei căzuţi dintre noi s-au dus în Cer să spună. Străinii se vor întoarce din nou, dar să nu vă temeţi. Noi avem munţii, apele, câmpurile, animalele, păsările, aerul, Soarele. Nu ni le vor lua niciodată. Sunt ale noastre. Sunt din naşterea noastră!

Dar străinii veneau  iarăşi şi iarăşi şi iarăşi…! Şi iarăşi! Doborau  oamenii zâmbitori, încărcau căruţele, pustiau şi plecau. Tot mai multe corpuri zăceau fără zâmbet. Ploi de lacrimi rămâneau în norul de fum şi praf. Se învăţa despre teamă, frică, nedreptate. Întrebările fără răspuns rămâneau în aerul dintre Pământ şi Cer. Oamenii se strecurau printre ele. Înţelegeau şi îşi ascundeau zâmbetul în ei. Acolo în căldura sufletului lor zâmbetul se îmblânzea şi era lăsat să aştepte. Şi să înţăleagă. Ce să înţeleagă? Ce să înţeleagă? Ei de ce nu aveau podoabe? De ce nu mângâiau ca să aibă? Iar dacă aveau, de ce le luau pe ale lor? Bunătatea din ei tăcea.

Să mergem  în păduri să alegem  lemne potrivite pentru a ne ajuta. Nu trebue să-i mai lăsăm în plata nezâmbetului să ne trimită înainte de vreme în Cer şi să ne ia podoabele.   Să ne  înveţi să folosim şi noi lemnele noduroase, Omule din noi.

Omul din ei a avut de furcă până i-a făcut să înţeleagă că nu trebuie să facă asta. Multele lacrimi de până atunci i-au îndemnat să lovească. Şi au lovit şi ei.

Străinii s-au speriat. Nimeni nu îndrăznise până atunci să-i lovească.

Oamenii loveau cu forţa lacrimilor şi a nedreptăţilor ce le speriase zâmbetul.  Vorbele de îndemn ce le striga Omul din ei, dar şi fuga străinilor îi potoliră.

Fugiră toţi care încotro. Norul de praf era acum fără fum. Anotimpurile se grăbeau să şteargă urmele. Lacrimi şi distrugeri erau acum mai puţine.

Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet din nou aerul avea.

Dar străinii s-au întors din nou. Fără ciomege şi bâte. Străinii ştiau  că oamenii au învăţat să lupte şi nu li se părea drept. Ei trebuiau să se lupte cu oameni care nu ştiau să se lupte. Gândurile negre le rânjeau din nou. Vor învinge altfel. Vor modela nedreptatea. Alte căi de luptă vor găsi, neştiute. Totdeauna neştiute. Când oamenii  îşi vor da seama, vor inventa altele. Şi altele. Oamenii cu zâmbet se păcălesc uşor. Cu încrederea lor în oameni îi vom nimici. Trebuie învinşi prin  bunătatea şi neputinţa lor de a face rău. Precum copacii şi animalele. Nevinovăţia lor este putinţa noastră de a fi. De a fi puternici. A tot stăpânitori. Iertarea şi dragostea lor ne vor ajuta.  Podoabele Pământului sunt ale noastre. Dreptul lor este să le producă. Au primit pentru asta taina mângâierii. Şi taina zâmbetului au primit. Pentru ca noi să putem dirija prin ei trebuinţele noastre. Şi nu ne vom plictisi. 

Au cerut să fie adăpostiţi. Li s-au dat adăpost, pâine şi sare! Daruri din dărnicia Pământului li s-a dat.

Şi nu au mai plecat! Au rămas cu oamenii purtători de zâmbet. Feţele lor împietrite nu au putut să înveţe zâmbetul. Au învăţat cuvintele oamenilor şi fărăzgomotul. Erau stângaci, dar oamenii îi priveau cu înţelegere.

Străinii nu ştiau să mângâie pământul şi oamenii ştiutori de zâmbet, îi lăsau să se plimbe în voie. I-au acceptat în Cetatea lor dintre munţi, ape, câmpii, dealuri. Nu le amintea nimeni de răutăţile pe care le făcuseră până atunci. Nimeni. Omul din ei îi învăţase să ierte. Cu bucurie. Şi înţelegere. Pentru a fi şi ei ca ei şi a cunoaşte bucuria zâmbetului. Într-o zi unul din ei s-a ridicat pe o piatră şi a strigat:

-Oamenilor! Oamenilor! Veniţi mai aproape! Eu sunt ca voi şi vreau să vă ajut. Am învăţat să fiu ca voi.  Eu ştiu ce trebuie făcut ca să vă scoateţi din nou zâmbetul la lumina dătătoare de viaţă a Soarelui! Vă voi păzi şi înmulţi podoabele. Va fi linişte. Ciomegele şi bâtele le vom arde. În jurul focului ne vom prinde de mâini şi ne vom roti. Ca într-o îmbrăţişare. Precum Soarele. Pământul va zâmbi şi el. Va fi linişte. Zâmbet de linişte va fi.

Tare s-au mai minunat oamenii! Nu înţelegeau de unde ştia el de povestea zâmbetului lor? Şi ce bine ar fi să aibă pentru copii mai multe podoabe. Linişte. Zâmbet. Şi să nu mai fie nimeni doborât.

Sunt ca voi, de aceea ştiu! Aveţi încredere în mine şi alegeţi-mă MaiMarele vostru.

Oamenii l-au crezut. Au avut încredere şi si-au scos din nou zâmbetul la lumina Soarelui.

De a doua zi culegătorii de podoabe au fost schimbaţi cu străinii ce începuseră să vină din ce în ce mai mulţi. Oamenii i-au crezut şi pe ei. I-au lăsat să îi ajute. Li s-a pus la dispoziţie totul şi fiecare se căznea să facă să le fie  mai bine.

Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet din nou aerul avea.

Într-o zi străinii s-au întors cu spatele. Vorbele lor s-au transformat în întuneric. Precum şerpii cei veninoşi se târau şi se înveninau vorbele lor. Încet, încet toate bogăţiile au fost luate şi duse  în zarea depărtării, acolo unde veniseră.

Nu vă temeţi, a tunat vocea şi ea fără putinţa zâmbetului. Aşa trebuie. Ştiţi secretul binelui. Îl vom muta de aici. Voi cei mai înţelegători, trebuie să înţelegeţi că NOI suntem stăpânii voştrii. Înţelegeţi şi mulţumiţi-ne. Aţi fost până acum  nişte cai slobozi. Sunteţi puternici. Mai puternici ca noi. Dar spre deosebire de voi, noi suntem vicleni. Avem ştiinţa de a aranja rostul tuturor lucrurilor. Pentru noi. Pentru binele nostru şi al copiilor noştrii. Avem ştiinţa de a fi stăpâni. Acestea sunt adevăratele virtuţi. Peste tot ce mişcă. Peste tot.  Doar printr-o bataie a palmelor decretăm supunere. Şi ascultare. Şi dragoste în slujire. Virtutea de a stăpâni tot ce există e numai în noi. Voi aveţi şi alte trebuinţi. A venit timpul să vă strunim. În libertate caii nu ştiu să-şi poarte stăpânii. Noi ştim ce nu ştiţi voi.  Gata cu coama în vânt. Rostul vostru este să mângâiaţi pământul şi să faceţi şi alte lucruri minunate decât nimicurile de aici. Vă vom duce  să construiţi oraşe. Palate, case, străzii. Şi  poduri veţi face. Pentru noi. Copii voştri ne vor admira. Vor dori să fie ca noi. Să trăiască ca noi. Struniţi  veţi şti să faceţi mult mai multe lucruri minunate. Cine nu se supune va fi trimis înapoi. În Cer!

Li s-au luat podoabele. Copaci, metale, cărbuni, petrol, pietre strălucitoare. Totul a fost dus dincolo de zare. Dincolo de zare. Palate, străzi, poduri, oraşe au bătut din palme să fie purtătorii nezâmbetului. Oamenii s-au supus. Marmura şi pietrele de peste tot au fost aduse aici. Să strălucească. Pământul a rămas dedesubt. Ascultător şi supus ca şi ei, ca şi oamenii. Munţilor li se luau piatra şi pădurile. Palate, străzi, poduri din ei făceau.  Măiestria mâinilor venea din sufletul lor. Poate aşa vor zâmbi şi se vor îndura, îşi spuneau oamenii. În fiecare perete sunt mâinile lor. Zidite. Dragostea din mângâierile lor au  pus-o peste tot. Pentru ei. Pentru măreţia lor nevăzută. Pentru dorinţele lor mereu nepotolite. În asfinţit întunericul se agaţă de palate, străzi, poduri unindu-se cu umbra nezâmbetului lor. Cel care le era Maimarele se căznea în fiecare moment să zâmbească pentru a fi ascultat, pentru a sădi încredere, dar nu reuşea decât un rânjet jalnic. Oamenii îl priveau şi nu înţelegeau de ce stătea cu ei şi nu se ducea dincolo în lumea nezâmbetului. De ce îi sfătuia să dea totul şi să meargă dincolo pentru că numai aşa le va fi cel mai bine. Nu înţelegeau, dar  pentru că stătea cu ei îl ascultau. Nu din frică. şi nici pentru că ar fi avut încredere, dar aşa îi învăţase Omul din ei.

Omul din ei tăcea şi-i îndemna şi pe ei să tacă!  De ce atâta linişte? Şi cât zgomot producea nezâmbetul.

Tăcerea voastră e o insultă pentru noi, le-a tunat vocea nezâmbetului. Şi privirea ce o duceţi spre Cer. Totul contravine legilor noastre. Trebuie să faceţi numai ceea ce vă este îngăduit.  Am auzit fel de fel de vorbe despre tăcerea vostră. Adevăr, cinste, dreptate, iertare, credinţă, judecata de apoi şi alte bazaconii. Sunteţi un mare pericol pentru omenirea ce vrea să se dezvolte şi nu să se întoarcă în slobozenia necontrolată precum caii sălbatici de care v-am vorbit. Aţi avut onoarea să scoateţi bogăţiile din pământul ăsta puturos şi nesuferit. Aţi avut onoarea să ne construiţi oraşele şi tot ce ne este de trebuinţă. Aţi fost aleşi pentru asta. Şi în loc să vă mulţumiţi cu ce v-am oferit tăceţi, priviţi spre cer şi spuneţi lucruri îngrozitoare despre bunul mers al vieţii. Noi comandăm aici totul, nu Cerul. Tot ce mişcă e plănuit de noi. Am fost aleşi să facem asta.Sunteţi duşmanii noştrii. Veţi fi pedepsiţi.

Au fost aduşi oamenii în negru pentru a fi judecaţi. Au fost acuzaţi de nesupunere şi trădare faţă de legile date de oamenii nezâmbetului. Nimeni nu s-a împotrivit acuzelor nedrepte.

S-a înserat în Cetate şi în oameni. Tristeţea nedreptăţii ca un voal de mireasă nenuntită alergă printre lacrimi. Pământul răscolit peste tot ascunde rădăcini şi urme de paşi. Omul din ei i-a învăţat secretul dăinuirii.

Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet aerul are.

Zâmbetul s-a adâncit  în tristeţea din ei. Toamna zăboveşte în fiecare anotimp. Doar gândurile oamenilor ca o coamă de cal fluturând veşnicia, sunt slobode şi se unesc în îmbrăţişări precum libertatea de a fi. Dimineaţile vin în ferestrele lor. Anotimpurile nu mai zăbovesc ca altădată. Vin şi pleacă. Cei rămaşi în Cetate îşi aşază privirile pe cărările de întoarcere dintre Cer şi Pământ! Şi sclipesc ca nişte stele într-o noapte geroasă.

Ce facem acum Omule din noi?  Ce facem acum?

În liniştea din ei au simţit căldură.

Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de lacrimă aerul avea.

Pe rând fiecare din voi va urca muntele cel mai aproape de Cer. Când terminaţi de urcat rămâne calea spre Cer. Veţi duce cu sine nedreptatea ce s-a făcut oamenilor şi Pământului. Va fi multă şi grea, dar o s-o puteţi duce. Eu sunt în fiecare din voi.

Nu e pedeapsă. Este putera din simţirile noastre. Este ceea ce trebuie făcut vieţii.

Acolo sus în vârful de munte pământul rămâne jos, ca o ultimă treaptă. Acolo se va produce eliberarea. Pentru ei, cei nedrepţi. E singura lor şansă de a-i învăţa zâmbetul. Vă veţi aşeza cu faţa în sus. Nedreptatea  ce aţi strâns-o până acum în voi, v-o veţi scoate să vadă lumina soarelui, apoi o veţi înfige în mâini şi picioare. Singuri. Cu bunătate şi înţelegere. Pentru că aşa se naştele binele. Va curge sânge, ca  izvorul ce izbucneşte din adâncuri pentru a da viaţă.  Astfel vă veţi elibera şi veţi fi din nou ca atunci,  la început. Veţi ajunge la Cer. Veţi lua cu voi tot ce aţi învăţat, tot ce aţi cunoscut. Veţi ajunge acolo unde  începe începutul. Curaţi, drepţi, zâmbitori, frumoşi. Totul o să fie ca înainte.

Oamenii îşi desenează în aerul trupului semnul crucii. Exact deasupra Omului din ei. La fel precum Omul din ei este.

Oamenii vorbesc şoptit cu Omul din ei şi-l mângâie, adică se închină. Aşa primeşte Cerul veşti.

 

În Cetate se strâng gândurile. Oamenii ştiu acum că duc cu ei crucea. Viaţa fiecăruia, cu zilele rămase, va fi  spre vârful muntelui. Nedreptăţile şi tot ce au mai strâns le vor căra spre a ajunge acolo. Un drum prin ploi, zăpezi, nopţi, poticneli. La capătul lui va fi piscul muntelui, lumina şi Cerul. Până la urmă totul se întoarce în Cer. Ca un izvor ce izbucneşte din adâncuri pentru a da viaţă.

Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet aerul mereu va avea!

 

Emil Proşcan

Ianuarie 2013

 

   3 .

 Ce mai faci Ioane?

 

Mă tot plimb prin nădejdea acestui timp, acestui pământ şi dau mereu de tine ascuns, precum copilăria celor ce nu mai pot plânge, precum locurile devenite acum deşarte, precum  viaţa celor mai mulţi!

Te caut peste tot unde  pământul îşi plânge nevoia mâgâierilor tale! Te caut prin câmpurile goale, prin ascunjişurile dealurilor, în urmele pădurilor retezate, prin privirile rătăcite al neantulului ireversibil şi prin toate colţurile aşteptării!

Te caut să te dojenesc, să te mângăi, să te âmbrăţişez, să mă conving că exişti! Te caut să sper, să pot să mai sper, să-mi pot chema într-o zi de dumincă toţi copii acasă să mâncăm împreună şi să încercăm să vorbim! Da, să vorbim! Aşa cum se întâmpla la masa de sub teiul din curtea ta când ţi se umplea sufletu de bucurie ascultându-i pe ficare. Te bucurai şi nu schiţai nici un zâmbet! „Bucuriile  şi necazurile trebuiesc ţinute numai în tine! Dacă le dai drumul te sărăcesc şi-ţi poţi pune pezevenchii de copii pe nişte gânduri pentru care nu sunt pregătiţi”, aşa îţi spuneai!

Fără tine viaţa se mută definitiv în cer!

Te intuesc şi te simt prin toate locurile ce au fost copilăria cuiva şi ştiu că trăieşti în fiecare din noi, acolo de unde ne vine zâmbetul, întristarea şi putinţa de a înţelege tot ce este neînţeles. Nu poţi fi ucis de nimeni şi nimic. Exişti  undeva şi peste tot. Faci parte din viaţa pământului şi vei exista atâta timp cât şi el va exista! Mă gândesc că dispariţia ta are cu siguranţă un motiv şi nu aş vrea să ţi-l tulbur.

Întreg pământul  trăieşte jalea, tristeţea, tăcerea prin tine, prin ceea ce tu acum eşti!

Lipsa ta se simte zguduitor peste tot! Odată cu tine ceva din identitatea noastră  s-a pierdut pe undeva! Amintirile despre tine şi despre copilăriile lumii sunt răstignite în căutări împietrite!

Ţesala, plugul, grapa, hamul, coasa, jugul cu restee, fluierul, chimirul, buciumul, căruţa, sania de lemn, teascul, lojniţa, rodanul, arcerul, teocul, secera, putineiul…, sunt prăfuite cu uitare, tăcere şi inutilitate. Casele  învelite cu şindrilă au  pereţii crăpaţi precum obrazul tău trecut prin aceleaşi aşteptări. Casele tale  intră încet, încet în pământ în dorinţa de a se ascunde. Ca şi tine!

Te văd în amintiri înmărmurite zâmbind în cămaşa de borangic cusută de muierea ta în taina nopţilor lungi de iarnă! Te văd în toate tăcerile lumii.

Amintirea zâmbetului  tău pâlpâie în rugăciuni şoptite.

Păduririle, cărările, munţii, câmpiile…, chiar şi atunci când sunt miruite de primăvară cu verde şi floare, au  frumuseţea resemnată! O frumuseşe tăcută, parcă vinovată de faptul că există fără tine, fără mâinile tale.

Satele pe care le-ai născut sunt goale şi triste Ioane,  scufundate parcă pe fundul unui ocean aşteptând pietrificarea liniştii!  O lume a tăcerii în care urmele tale ţipă mocnit ca ecoul unui bocet prelung. Ce anume s-a întâmplat? Ce urlet pustiitor în goliciuna satelor şi a pământului? Ce anume te-a îndepărtat de au rămas pustii, cu anotimpuri şi zile inutile?

Cimitirul este tot acolo. Mormintele  năpădite de hăţişuri, ca şi gândurile tale, fac liniştea să fie tot mai aplecată peste pământul acoperitor, întunecind chiar în amiaza mare singurătatea!

Câte o bătrână mai plânge fără lacrimi cu vocea sugrumată, fără vlagă, ceva ce nu mai are de mult şi de care nici nu-şi mai adue aminte.

Am văzut anul acesta cele mai multe lanuri de floarea soarelui, cele mai multe şi vaste din viata mea! Cămpuri întregi îşi uneau cu cerul culoarea din care sunt făcute flăcările gutuii, ale aurului şi ale zâmbetului copilului bălai!

M-am gândit că ai început să-ţi mângâi iară pământurile tale şi să le faci să lumineze!

Dar de ce atât de multă floarea soarelui sau „sora soarelui” cum îţi plăcea ţie să-i zici? De ce atâta galben de soare dintr-o dată pe pământ?

Am intrat în imensitatea unui lan! Vroiam să văd de aproape minunea galbenă şi să simt urmele tale!

Erau milioane de floarea soarelui!

Ca nişte ostaşi ce-şi supuneau unui ordin nemişcarea şi privirea erau! Toate cu „faţa” spre soare! Galbenul auriu era perpendicular pe razele soarelui părând că se hrănesc din flăcările de acolo pe care, apoi, le trimiteau în pământ.

M-am apropiat şi am privit atent! M-am uitat minute în şir numai la o singura plantă ce devenea acum pentru mine miracol! Apoi m-am rotit brusc, parcă să le surprind o mişcare secretă, apoi făceam câţiva paşi, mă apropiam de alta şi alta şi alta! Nu erau la fel! Fiecare „soră a soarelui” avea personalitatea ei! Simţeam că sunt vii şi mă simt!

Aveam senzaţia că dacă o să mai insist în „studiul” meu, o să le aud respiraţia!

Emoţie şi chiar teamă simţeam! Priveam corpul lor ca pe un pedestal al unei statui! L-am atins! Era aspru ca palmele mâinilor tale Ioane! O asprime caldă şi vie! La fel şi frunzele! Nervuri proeminente precum cele de la gătul tău când te roteai cu mâna streaşină la ochi ca să priveşti cerul să ştii dacă va ploua! În vârful piedestalului explozia de galben strânsă într-un cerc cu rotunjimea perfectă, ca şi a soarelui, ca şi aceea din jurul capului sfinţilor!  Ştiam că această rotunjime conţine secretul rotirii după soare.  Priveam mut de uimire şi încercam să găsesc o explicaţie. Dacă ar fi stat în nemişcare numai spre sud ar fi primit toată ziua lumina soarelui în acest uriaş ocean galben. Dar ea a preferat să fie ochi în ochi cu soarele, să nu-l scape din vedere nici un moment! De ce oare? De ce toate se sincronizau perfect în această mişcare a nemişcării? Mişcare în nemişcare! Aceiaşi  pe furiş la toate! Ce forţe nevăzute le fac să se rotească?

Spre asfinţit tot ca la o comandă se întorc cu spatele la locul ce a „înghiţit” soarele  şi cu faţa spre răsărit! Un batalion uriaş care a primit comanda de a se întoarcă la 180 de grade  spre a aduce pe Pământ dimineaţa, răsăritul, soarele! Parcă ar spune:

-Hei Soare, să nu te rătăceşti! Noi suntem aici! Te aşteptăm! Pe aici, în această direcţie a chemării noastre să vii! Numai pe aici!

Sau pote:

-Ştii foarte bine Soare că trebuie să ne asculţi şi să ne respecţi! Fără noi ai luoa-o razna! Lăsat de capul tău cine ştie pe unde ai ajunge! Şi ce-ar face oamenii, copacii şi toate vietăţile pământului dacă ai veni după pofte şi pe unde ţi-ar trăzni ţie prin cap? Suntem aici ca să ştii în orice moment pe unde şi când să vii! Noi te rotim pe tine, şi nu tu pe noi, aşa cum cred oamenii!

Apoi mi-a venit în mite importanţa vieţii noastre în lumina răsăritului! Momentul în care întunericul nopţii este învins iar noi aşteptăm dimineaţa. Locul acela unde cerul se uneşte cu pământul şi noi ne trimitem  rugăciunile şi închinările noastre, direcţia spre care se aşează altarele bisericilor lumii!

Lumile de Floarea Soarelui ne aduc lumina soarelui!

Extraordinar! Fantastic! Şi totuşi adevărat! Un adevăr pe lângă care am trecut până acum nepăsător! Uriaş adevăr şi mister!

Cerul are aici complici, intruşi, oameni de veghe, îngeri vegetali sau cum am păutea numi lumile de floarea soarelui care sunt „înţelese” cu Soarele!

De ce anul acesta pe pământurile tale Ioane au poposit cele mai multe lumi de floarea soarelui? Tu ai făcut asta?

M-am aşezat acolo, în lanul imens, la picioarele uriaşe cu miros de mir şi candele ale aşteptării! Glasul a mii de greieri, care cu siguranţă ştiau, m-a trezit! Se înserase! Dorinţa grabnică de a se face mai repede dimineaţă sau poate numai rânduiala pământului, trăsese întunericul peste ziua de mai nainte! M-am ridicat şi am pornit pe drumul ce trebuia să mă depărteze de lanul de floarea soarelui,  adică să ducă spre casă.  Simţeam acea lume, cu tot ce reuşisem sau nu reuşisem să înţeleg, în urma mea. Un singur glas de greieri mi se părea că e acum! Am întors capul ca pentru a răspunde unei chemări! Siluetele a mii de statui ce puteau chema cu lumină, lumina, stăteau înfipte în taina pământului! Dimineaţă lumina se va scurge în cercurile galbene, apoi prin corpul lor, în el, în Pământ!

Lumile de Floarea Soarelui aduc lumina soarelul în pământ!

În pământul nostru este,deci, lumină şi lesne o putem simţi când mergem desculţi!

Apoi m-am gândit la seminţele de floarea soarelui , care dau sfinţenia mirului, care dau uleiul din candele şi lumina rugăciunilor !

Totul este şi trebuie să fie lumină!

Apoi m-am gândit din nou la tine Ioane, la viaţa ta, la multele tale necazuri, la întunericul din viaţa  celorlaţi oameni!

Oare cum ar fi dacă noi, toţi oamenii pământului, ne-am strânge cu toţi laolaltă să aşteptăm împreună dimineaţa! Să primim împreună lumina! Să ne închinăm împreună şi să trimitem Cerului prin gândurile noastre o uriaşă rugăciune, o singură rugăciune rostită de toţi oamenii pământului:

– Noi oamenii pământului am păşit peste întuneric şi  ne-am strâns  cu toţii aici în lumina Soarelui Tău! Într-un singur gând şi o singură dorinţă ne-am strâns!   Te rugăm Doamne să faci să vină lumina Soarelui Tău  în noi, să faci să o primim, să ne răsucim după gândurile Tale şi să avem mereu faţa spre Tine!

Privită de sus marea de oameni  a lumii  părea o   întindere nesfârşită de floare soarelui ce lumina ca o candelă uriaşă şoaptele aceliaşi  rugăciuni!

 

Emil Proşcan

August 2011

4 .

ION

La început era în fiecare sat, în fiecare cătun, în fiecare aşezare cu case ce aveau prispa aşezată spre dimineţi, şure de fân, fântâni cu cumpene…

Mângâia ploile, pământul, zăpada, bunătatea animalelor, copacii şi tot ce avea nevoie de binecuvântare.

A luat din cer doina, dorul, zâmbetul, desculţul prin rouă şi carul mare!

A învăţat frunza, solzul de peşte, coaja de copac şi lemnul să vibreze cu zâmbetul sufletului său, cu lacrima, cu aerul din zilele de duminică…, şi să cânte!

Mult mai târziu, a început să coboare, din când în când, în oraşe să-şi dojenească strănepoţii, să-i mângâie şi să-i înveţe să deschidă fereastra. Nu a înnoptat niciodată acolo! Spunea că în oraş nu sunt dimineţi, nici înserări, iar zăpada, atunci când vine, plânge!

Acum îmbătrâneşte în satul de la poalele munţilor, unde fiecare anotimp încă se mai aşează când îi vine vremea, conştiincios şi cuminte, ca mâinile mamei care-şi trimite prin gânduri şi rugăciuni, mângâieri de lumină spre dimineţile copilului său!

Se bărbiereşte cu briciul, tot o dată pe săptămână, duminica dimineaţă, înainte de a merge la biserică, aşa cum din totdeauna făceau bunicii şi toţi oamenii satului.

Din ce în ce mai puţine lucruri se mai pot face că atunci, ca în întreaga lor viaţă!

Înalt, negârbovit, cu spatele lat, cât distanţa dintre coarnele plugului, braţele încă vânjoase, cu urme de munţi, fân, anotimpuri, îmbrăţişări… Palme uriaşe, netremurânde, liniile adânci din palme, ca nişte gânduri resemnate, au crăpături ca florile de gheaţă din nopţile de după Crăciun! Fruntea şi faţa sunt brăzdate de riduri, râuri secate odată cu zâmbetul, în care o lume trecută, dar trăită, se regăseşte aici, cu înţelegere şi odihnă, ca într-un refugiu. Prea puţin vorbitor prin vorbe, dar totdeauna prin gânduri, privirea-i infinitică, blajină, neîntrebătoare, îşi caută din când în când spre munţi şi cer, hrana aşteptării. O mare de tăcere se ascunde în mâinile, paşii şi tăişul moale al privirii sale.

Casa din paiantă, este şi ea tristă! Treptele uriaşe de piatră, sparg în două prispă din scândură, răstignind mulţimea de paşi şi zile  şlefuite în aceiaşi tristă tăcere. Atunci, de mult, totul zâmbea din zâmbetul său şi se mângâiau reciproc! Acum curtea, grădina, nucul şi tot ce mai plânge mocnit, se hrănesc până la lacrimi, cu aceiaşi supuşenie, din el, adică tot din sufletul lui.

Ion e sărac la vorbă şi stă mai mult acasă! Duminica sau de sărbători merge la biserică, unde, cu excepţia momentelor când se închină, stă nemişcat, cu privirea aţintită spre icoana Sfintei Mării, ca într-un dialog de ţipăt mocnit al tăcerii, ca o spovedanie!

Unii spun că ar umbla noaptea prin munţi să-şi adune buruieni de leac pentru a nu îmbătrâni, alţii că se teme de oameni, alţii, nemaiştiindu-i vârsta, că ar fi o stafie a străbunicilor săi care bântuie munţii la adăpost de întuneric.

Grădina cu pomi şi iarbă se întinde din spatele casei până la poalele muntelui, în care parcă se înfige ca o îmbrăţişare sau ca o dorinţă de a afla şi simţi viaţa de acolo.

Ziua stă mai mult în vechiul atelier de tâmplărie, mai repară câte ceva prin curte, mai pune câte un lemn în goliciunea vechiului grajd. Hamul, căruţa, plugul, ieslea şi toate celelalte, în fiecare zi le petrece atent cu degetele palmelor şi nimeni nu ştie dacă le şterge de praf, de altceva, sau le mângâie. Mai are o capră, o oaie, câteva păsări şi în fiecare an, un porc.

În taina nopţilor cu lună, Ion iese, într-adevăr, să-şi vadă munţii, pădurile, cărările, izvorul. Ca răspuns la o chemare la care a fost din totdeauna conectat, ca ceva din care face parte şi la care trebuie din când în când să se întoarcă. Viaţa lui a fost într-un fel anume, aproape de munţi, de copaci, de animale, păsări şi de tot ce a mai lăsat Dumnezeu pe pământ! Aşa făceau toţi oamenii! Ascultau de legi nescrise, dictate de părinţii din părinţi, şi din ele  îşi hrăneau zâmbetul, pofta de muncă, de viaţă, de sărbători. Aşa procedeau toate generaţiile venite din timpurile începutului: se înfrăţeau cu pădurile, apele, animalele,  ploile, ninsorile, iar anotimpurile deveneau înţelegătoare, bune şi viaţa tuturor avea frumuseţe şi rost.

Multe s-au schimbat! Munţii au devenit goi, ca nişte statui imense, încremenite în neputinţă, doar iarbă înverzindu-i pe unde se mai poate căţăra. Ploile, vânturile şi zăpada, le mai alină durerea sfâşietoare a nedreptei ţintuiri în singurătate. Munţii uu fost despărţiţi de copacii, alături de care din totdeauna au trăit împreună inventând veşnicia cu păduri, flori, păsări, izvoare, cărări, foşnet de timp. Au rămas singuri şi trişti ca o lacrimă uriaşă!

Universul frumuseţii venit din eternitaea rostului de a fi, a fost distrus !Cu sălbăticie, răutate şi multă neînţelegere!

Omul a ucis pădurile şi munţii au devenit fără rost! Cărările, dorurile şi urmele de paşi s-au muta în cer!

Nici izvorul nu mai e la fel! Susurul său cânta acum o doină cu bocet de dor!

Ce frumuseţe tristă ne trimite pământul prin lacrimile zvârcolite a unui izvor!

Ion vine aici noapte şi se aşeza în mijlocul copacilor tăiaţi. Stă aşa ore-n şir! Este parte a acestui munte şi pare şi el un copac cu aripile retezate. Se aşeza pe pământ, în mijlocul imensităţii de cioturi şi tace! Ascultă rugăciunea de iertare a corului de şoapte şi plânge!

De aceea vine Ion aici, să poată plânge! Acolo jos, în satul din ce în ce mai fără rost, cu casele intrând în pământ, nu mai poate să plângă! Simte nevoia acestei singure forme de descătuşare a cărui intimitate nu o găseşte decât aici!

Primăvara va veni degeaba pentru ei, pentru el şi pentru toţi oamenii!

Şi câte amintiri curg acum prin el! Câtă mulţime de zile au petrecut împreună! Şi câtă grijă aveau unii de alţii! Tot timpul Ion se întrebase dacă în timpul zăpezilor, pentru ei, copacii, nopţile geroase însemnau suferinţă sau durere. Dar el ştia că nu peste mult timp, va veni primăvara şi vor înfrunzi, ca un zâmbet pentru ce a fost, pentru ce va fi. Ştia, se liniştea şi se bucura! Ce fără rost vă veni primăvara aici, în munţii goi şi trişti!

Îşi imagina verile cu umbra întunericită şi plină de răcoare, mulţimea de păsări doinitoare, chemarea cărărilor. Oare unde or fi acum păsările pădurii? Unde îşi vor purta lacrimile de nedreptate? Cu siguranţă ele au asistat la masacru. Câtă durere şi ţipăt mocnit o fi fost atunci în supuşenia lor din faţa morţii?

O imensă masă a tăcerii era peste tot în jurul lui!

Ion vine aici să plângă! Să plângă împreună cu ei! Cu copacii!

„Oamenii nu sunt aşa! Oamenii sunt ca voi buni, înţelegători şi falnici!”, şoptea Ion printre lacrimi!

Apoi caută prin mulţimea de crăci abandonate în răvăşire un lemn. Îl ridică pe umărul drept şi plecă acasă. A doua zi îl curăţa cu cuţitoaia în mare grijă, îl prindea în menghina tejghelei, şi ea de lemn, îl trăgea la rindea făcându-i patru feţe. Măsura, tăia, apoi, într-un târziu, luă bucata de lemn, parcă însufleţită şi o ducea în casă, alături de celelalte. Aici, în camera fără mobilă, erau o mulţime de astfel de lemne şi cruci. Toate lemnele aduse de el din pădurile înnoptate ale munţilor, până la urmă, deveneau cruci. Şi toate fuseseră copaci!

Ion ştia povestea lui Iisus! O auzise de la bunicul lui, apoi o simţise! Ştia că viaţa Lui a fost o cruce, ce a cărat-o, a dumnezeit-o şi apoi a dat-o oamenilor, ţintuită cu suferinţa şi jerfa sa, spre a fi dusă mai departe prin închinăciune. Ion ştia că acolo, în crucea lui Iisus, intrau toate greşelile şi suferinţele oamenilor şi doar prin ea puteau fi mântuite, adică prefăcute în lumină! Şi de atunci, în zilele în care oamenii şi-au pierdut mila şi lumina din ochi şi din mâini, Ion şi-a pierdut şi el zâmbetul. Nu a reproşat nimănui nimic, nu a căutat vinovaţi, doar s-a coborât în el şi a rămas acolo, în singurătatea lui albă, printre amintirile din întreaga lui viaţă. Acolo, ca o revelaţie, l-a regăsit pe bunicul şi povestea lui Iisus! De atunci a început să facă cruci, cât mai multe cruci! Fiecare să preia cât mai multe din păcatele oamenilor necopii.

În nopţile din Săptămâna Mare le va scoate! Le va pune pe uliţi în calea oamenilor! Vor înţelege! Oameni vor călca pe acolo, păcatele lor vor trece pe acolo!

Aşa a făcut! Mulţime de cruci au apărut în calea oamenilor în drumul lor în săptămâna în care Iisus îşi suia Golgota!

Paşii trecătorilor se opreau, zăbovind în drumul crucilor! Oamenii priveau în tăcere, se închinau şi plecau mai departe cu paşi gânditori.

În dimineaţa de după Înviere, Ion a adormit! Câmpuri cu grâne, coama cailor, stoluri de ciocârlii, hora din zilele de sărbătoare, brazdele plugului, ploile de vară aducătoare de curcubeu, păsatul pe frunză de nuc, troienile uriaşe şi blânde, floarea de cireş, moara de apă, războiul de ţesut sumane, macate şi covoare, suflarea caldă şi blândă a boilor, zâmbetele oamenilor…, şi mute zâmbete peste tot erau! Toate  erau învăluite în lumină, în multă lumină.

Apoi un înger s-a pogorât, şi l-a mângâiat!

„Să nu mai fii trist Ioane! Dumnezeu ştie şi e aici lângă tine! Ai să vezi!”, şi continuă să-l mângâie.

– Hai bunicule, trezeşte-te! Trezeşte-te, astăzi e Paştele! Iisus a înviat!

Ion deschise ochii şi pentru moment se crezu în visul său alături de înger! Se trezi apoi de-a binelea, privi îngrijorat în jur şi în neînţelegere, întrebă fetiţa pe care nu o cunoştea, dar care îl zgâlţâise sau probabil îl mângâiase:

– Cine eşti? Şi cum ai ajuns aici!, întrebă Ion îngrijorat.

– Vorbeşti! Vorbeşti! Mama spunea că nu vorbeşti!

Fetiţa făcu o pauză pentru a-l auzi din nou pe „bunicul” vorbind, dar Ion, trezindu-se şi parcă înţelegând, nu a mai spuse nimic, dar din nevoia de a face ceva, se ridică şi se aşeză pe marginea patului. Frânturi din slujba de înviere se perindau acum pe râsul cristalin al fetiţei cu părul negru şi lung. Era foarte frumoasă! Fugare amintiri pline de lumină treceau acum prin Ion! Ele, fetiţa sau împreună, făcură să lumineze faţa lui Ion! Mâna dreaptă se ridică la fruntea fetiţei şi degetele desenau acum stângaci, o mângâiere.

– Am venit cu mama la tine…, să-ţi aducem împărţanie…, drob, cozonac, pască, miel, vin şi ouă roşii. Dormeai şi mama nu a mai putut să stea, trebuie să mai împartă şi în alte case şi m-a lăsat pe mine. Eu am rugat-o! Mi-a povestit de tine şi mi te-a arătat azi-noapte la biserică. Eu ştiu că tu ai făcut crucile şi că eşti bun şi singur. Şi să nu mai fii trist! Uite, am venit la tine… şi am să mai vin! Ai să vezi!

– Uite, ia de aici un ou roşu. Vreau să ciocnim! Hai! Să vezi cum te câştig!

Fetiţa îi puse un ou roşu în mână, ochi cu atenţie şi lovi cu putere. Oul, lovit un pic lateral, se sparse fără împotrivire.

– Cristos a înviat!

– Adevărat a înviat!, spuse Ion, care rămase ţintuit cu oul în mână. Fetiţa i-l luă şi începu să-l cureţe.

– Îl mâncăm pe al tău că s-a spart şi apoi ciocnim altul, da? Fetiţa îi întinse apoi oul pe jumătate curăţat:

– Hai, muşcă tu primul!

– Ba tu! E oul tău, l-ai câştigat!

– Bine, uite am muşcat, acum e rândul tău!

Ion se supuse, apoi, îi luă o mână fetiţei într-a lui, o mângâie şi o întrebă:

– Cum te cheamă?

– Ioana, răspunse fetiţa!

Deasupra satului de la poalele muntelui în care grădina lui Ion se înfige ca o îmbrăţişare, un stol de păsări, ca cele călătoare, treceau spre răsărit!

 

Emil Proşcan

Mizil, aprilie 2011

 

2 – Idei creative pentru pavarea aleilor  din gradina

Alei de gradina: Daca doriti sa va redecorati aleea din gradina, va puteti inspira din articolul urmator, unde avem alei decorate in stil vintage cu caramizi sau in stil japonez cu pietre de rau de toate culorile sau dimensiunile.

Aleile de graidina trebuie sa fie la fel de ingrijite ca orice spatiu din gradina din fata sau din spate deoarece sunt puncte importante din decor. Organizeaza-ti ideile si alege-te cu aleea perfecta pentru gradina ta!

alei-de-gradina-1

alei-de-gradina-2

alei-de-gradina-3

alei-de-gradina-4

alei-de-gradina-5

alei-de-gradina-6

alei-de-gradina-7

alei-de-gradina-8

alei-de-gradina-9

alei-de-gradina-10

alei-de-gradina-11

alei-de-gradina-12

alei-de-gradina-13

alei-de-gradina-14

alei-de-gradina-15

alei-de-gradina-16

alei-de-gradina-17

alei-de-gradina-18

alei-de-gradina-19

alei-de-gradina-20

alei-de-gradina-21

alei-de-gradina-22

alei-de-gradina-23

alei-de-gradina-24

alei-de-gradina-25

 

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*