Preot prins în flagrant în timp ce întreținea relații sexuale cu un minor! Reactia BOR a venit imediat… …MANTUIREA IN TEOLOGIA ORTODOXA…O DEFINIRE A CEEA CE ADUCEM NOU…MOASTELE, INCHINAREA LA SFINTI SI LA ICOANE: IDOLATRIA INTRATA IN CRESTINISM…(Sa ne pregatim pentru…) ADEVARATUL MARTIRAJ…Dacă Dumnezeu Tatăl şi Fiul sunt vii în vecii vecilor, de ce pupaţi şi vă închinaţi la morţi?!

James Montgomery Boice – O nouă familie… Ca si URSS, adunatura din cuibusorul de nebunii /fesenii/globalii a colosului de lut,… Capcana fariseilor (3)- Matei 23.14 – A doua exclamare „vai de voi!”, de Stephan Isenberg… Roadele învierii- Ioan 12.20-24; Evrei 2.6-15, de Walter Thomas Turpin…Ce este adevărata părtăşie cu Hristos? (4)- Ioan 14.27; 15.8,9; 15.11; 17.24,de  Willem Johannes Ouweneel… A purtat Hristos păcatele tuturor oamenilor?-Aspecte ale ispăşirii, de Roy A. Huebner… Înţelesul cunoaşterii lui Dumnezeu …Primul schimb întunecat: Idolatria

Simboluri satanice…Innoirea tuturor lucrurilor…1 Descoperirea lui Iisus Christos,…Marea Imparatie mileniala si judecata universala si…Cateva frumuseti – Gran Paradiso din Italia, Triglav din Slovenia şi Oulanka din Filanda… Barcelona , locatie  de  top 10 cele mai vizitate orașe din lume.Iata citeva invitatii care nu trebuie ocolite…Înțelepciunea străzii sau înțelepciunea cerului?Disidenta in Romania comunista (II)… Un caz emblematic şi simptomatic  …Marx, Engels, parintii comunismului criminal: „Comunistii nu au patrie” … Pentru a nu uita, pentru a condamna, spre a nu se mai repeta  …..Când SRI-ul apăra criminali din Securitatea comunistă şi fura cot la cot cu mafioţii roşii din PSD, nu era atacat de parlahoţii, tot roşii, din Parlament … Capetenia PeSeDista nu este un pericol  social, ci este un genocid cosmic… Dragnea s-a milogit in fata judecatorilor cerand liberarea: „Nu sunt un pericol pentru societate” … Adrian Pătrușcă: Sub aceasta pandalie este mascata  dictatura fără scăpare … MApN a semnat cu SUA acordul pentru înzestrarea cu sistemele de rachete antinavă… Rusia cere SUA și UE să nu se amestece în treburile interne ale R. Moldova… O femeie din Cluj, vaccinata cu ambele doze de la Pfizer, s-a infectat si a murit! 

Împaratul legitim înfrânge rebeliunea (19:11-21).

Este descris aici evenimentul culminant al revenirii vizibile a lui Iisus (comp. v.ll cu cap.6:14-17). Tema razboiului final a fost anuntata deja în cap. 16, dar aici este complet si clar desfasurata. Acest razboi final început de ultima generatie a rebelilor de pe pamânt este reluat de multimea tuturor rebelilor, sub conducerea lui Satan, dupa cei o mie de ani (20:8-9). Scena aceasta este o alta viziune asupra evenimentului vazut în cap. 14:14-20 si are ca model profetiile din Is.63:2.3, Hab 3:8, Ps 45:2-6, Ex 15:3.Numele împaratului care vine ca un razboinic arata în ce rol si în ce caracter vine Christos a doua oara. Acesta este numele sub care Se prezinta El bisericii din timpul Sfârsitului (3:14). El este un martor-martir credincios si adevarat. Credincios fagaduintei Lui si, în opozitie cu Vrajmasul care s-a prezentat lumii ca Christos, El este „Cel adevarat”. Christosul adevarat vine din cer,in mod vizibil si lumea este surprinsa nu închinându-se Lui, ci în razboi cu El. Spre deosebire de Antichrist, de modul de a judeca si de a se lupta al puterilor pamântesti, Iisus judeca si se lupta dupa dreptate. Tocmai acest fair-play (fer-plei =joc cinstit) care pare sa dea mari avantaje inamicului (care îsi permite sa foloseasca o gama mult mai larga si mai variata de manevre) aduce victoria lui Iisus, care este o victorie a justitiei Cerului, nu a fortei.Imaginea lui Iisus revenind are anumite asemanari cu cea din 6:2 si cu viziunea de fond din 1:14, 2:18. El este descris ca unul care vine sa-Si exercite autoritatea asupra neamurilor vrajmase. Cei ce n-au vrut sa fie pastoriti de El cu toiagul de lemn al Crucii, cu trestia-sceptru prin care sunt masurati închinatorii Sanctuarului ceresc (11:1-2), sunt acum pastoriti cu toiagul de fier al sabiei si judecatii. Numele Lui, desi scris ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, nu-l stie nimeni decât El singur, ca si biruitorii din Pergam (v. 12-13.16). Cuvântul prin care Dumnezeu a creat lumea, vine acum sa judece lumea. Atitudinea lumii fata de Cuvântul lui Dumnezeu, fata de Christos în felul si în masura în care le-a fost revelat de Providenta lui Dumnezeu, este ceea ce-i va judeca. Oamenii au iubit mai mult minciunile traditiei omenesti si soaptele spiritelor rele. Acum trebuie sa stea toti în fata Adevarului.Ostirea cerului, îngerii care-l însotesc, sunt descrisi ca si Christos. Culoarea alba stralucitoare a hainelor si a vesmintelor subliniaza puritatea si justitia cereasca. In toata aceasta interventie „în forta”, nu este altceva decât cea mai dreapta dreptate. Cerul intervine în apararea onoarei lui Dumnezeu si a vietii sfintilor de pe pamânt care sunt tinuti ca ostatici de catre rebeli. Provocarea îngerului din v.17-18, care se adreseaza pasarilor rapitoare, împrumuta limbajul obisnuit în antichitate, ca în lupta dintre David si Goliat (1 Sam 18:46), ca în razboiul împotriva lui Gog (Ez 39:17-20). Inspiratia nu urmareste sa ne dea informatii asupra rolului pasarilor în ultimul conflict, ci vrea sa ne spuna ca aceia care au refuzat invitatia la ospatul nuntii Mielului vor participa, ca victime, la ospatul cel mare oferit de Dumnezeu corbilor….Întreaga lume, este surprinsa aici într-un conflict deschis cu Cuvântul lui Dumnezeu. El apare, spre deosebire de albul imaculat al îngerilor, într-un vesmânt… patat. Si nu doar patat, sau stropit, ci muiat în sange. Daca în Is 63:2-3 este sângele edomitilor „calcati în teasc” de catre Yahwe, aici haina este saturata de sânge, înainte de a-i calca în teasc (v. 13.15). Acela care vine ca împarat este Cel rastignit. Spre deosebire de îngeri, El vine în aceasta purpura imperiala. Noi ne putem albi hainele spalându-le în acest sânge (7:13, 22:14), dar pentru El, propriul sânge este distinctia unica si vesnica. Ceea ce-i va îngrozi pe nenorocitii vrajmasi adunati împotriva Lui este mânia Mielului (6:16)Lumea este condusa la lupta de catre împaratii pamântului, în frunte cu Fiara (Antichristul papal) si falsul profet (America Protestanta). Se reaminteste aici faptul ca impunerea cultului fiarei, al imaginii ei politico-religioase si al semnului ei duminical este o lupta împotriva lui Christos cel Rastignit, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu care este ca o sabie cu doua taisuri. Acest Cuvânt este cel ce ne cerceteaza profunzimile fiintei, invitându-ne la odihna sabatica a lui Dumnezeu (Ev.4:9-12). Ostirile pamântului sunt surprinse pregatite pentru o batalie care nu este nicaieri descrisa în fapt. Nimeni nu mai schiteaza o încercare de rezistenta fata de invadatorii extraterestri. Pregatirea s-a facut, toata lumea s-a înarmat, dar când a venit inamicul nimeni n-a putut opune rezistenta.

Fiara si falsul profet sunt prinsi, în ciuda puterilor miraculoase pe care le manifestasera si care le dadusera curaj sa continue acest razboi împotriva Creatorului. Institutiile politico-religioase care au manipulat masele sunt acum prinse. Prinse asupra faptului, demascate, luate ca prizonieri. Fiind vorba de niste institutii si nu indivizi, nu trebuie sa credem ca în v.20 ar fi vorba de pedeapsa vesnica a membrilor care compun sau a celor care conduc aceste institutii, ci de institutiile în sine, care sunt nimicite pentru totdeauna la revenirea lui Iisus. Iazul de foc este moartea a doua. Aceasta este pedeapsa fiarei hotarâta la judecata divina, în „sfatul veghetorilor” (Dan 7:11). f. vt . «î ;Una din revistele noastre oficiate americane sugereaza, într-un articol, ideea ca acest ultim conflict ar putea sa cuprinda si aspecte mai „tari”. Dupa cum la sfârsitul mileniului, în continuarea acestui razboi, Satan si îngerii lui conduc lumea întreaga într-un conflict real si armat împotriva Ierusalimului, tot astfel, în acest moment premilenial, puterile pamântului care sunt pregatite sa creada în „razboiul stelelor” si în invazii extraterestre, au fost avertizate de oracole spiritiste (si de Satan personificând pe Christos) cu privire la posibilitatea unei invazi extraterestre inamice. Identificând pe Satan cu Christos, ei vor fi facuti sa creada ca urmatorul val extraterestru este condus de Diavolul, patronul…,, ereticilor sâmbatari”. Spiritele îi vor convinge sa se înarmeze cu cele mai eficiente mijloace de lupta, aparatura si armament ultramoderne, cunoscute la data aceea, pentru detectare, aparare si atac…Sa nu uitam ca îngerii rai, desi neputinciosi în fata lui Christos, nu se sfiesc sa ameninte cu forta. Si sa ne amintim de cuvintele Ellenei White care a prevazut ca „orice forma a raului va face salt la o activitate intensa,” si ca „puterile raului nu vor ceda, în ultima mare batalie, fara o încaierare disperata.” (vezi cele de la Apoc 16:12-16)Dar Biblia arata ca totul va fi fara efect, ca si garda romana de la mormântul lui Iisus. Armele oamenilor se vor întoarce împotriva lor, distrugând pamântul si contribuind la transformarea planetei într-un „tohu-va-bohu” (pustiu si gol), ca acel abis sau haos primordial dinaintea Creatiei. Marele cutremur final, grindina aceea teribila si macelul dintre oameni nu vor fi suficiente pentru a transforma lumea într-un iad viu. Ceea ce nu putea fi crezut în generatiile anterioare este astazi o banalitate: omenirea stapâneste acum cunostinte, tehnica si armament la care nu se putea visa acum 60 de ani. Ei le-au pus în serviciul diavolului, ca sa lupte împotriva aproapelui si împotriva lui Christos. Dar în final, aceste arme se vor întoarce împotriva lor. Dupa cum distrugerea primei civilizatii terestre (aceea a gigantilor) s-a facut prin combinarea apelor de sus cu acelea ale abisului de jos (Gen 7:11, 1:7), tot astfel sfârsitul lumii noastre va veni prin combinarea focului mâniei de sus cu focul mâniei de jos. Fulgerele aparitiei glorioase a lui Christos si a tuturor îngerilor, vor fi atintite asupra pamântului cu raze mai penetrante decât laserul. Tot ce este inflamabil se va aprinde, apoi si materia neinflamabila. Bazinele de petrol si de gaze naturale se vor transforma în vulcani si vor avea loc incendii de proportii catastrofale. Dar ce se va întâmpla cu armele nucleare care exista în cantitati imense, încât pot transforma planeta într-un peisaj selenar ? Unii cred ca Dumnezeu nu va permite asa ceva. Dar Biblia arata ca tocmai în acest mod, printr-un potop de foc va pedepsi Dumnezeu lumea la venirea lui Iisus (2 Petru 3:10-12). Focul de sus se va unii cu focul de jos, transformând lumea într-un iad, într-un pustiu.Ultimul verset din cap. 19 arata ca nu numai fiara si profetul mincinos vor fi distrusi, ci si restul lumii. Evident, sabia este aici simbolul cuvântului divin ca instrument al executarii judecatii. Nu reprezinta modul precis în care va fi distrus fiecare personal. Imaginea pasarilor care se satura din carnea victimelor este poetica si subliniaza distrugerea definitiva. În realitate nici o pasare nu va mai putea supravietui acelei zile. Cum îsi imagineaza, oare, unii crestini, ca va ramâne atâta lume pe pamânt încât va începe o domnie a lui Christos pe pamânt, o domnie a pacii si fericirii ? Cei rai vor fi distrusi. Cei sfinti vor fi luati la cer cu Iisus (1 Tes 4:17, Ioan 14:1-4). Ce se va întâmpla în acest timp cu pamântul? Fantezia populara manifestata si în unele sisteme teologice, aplica o serie de profetii ale VT la acest timp, uitând ca acele profetii se refereau la Israelul de dupa exil si ca ele nu s-au realizat. Fiind niste profetii conditionate, ele nici nu se vor mai realiza vreodata (Ier 18:6-11). Cap. 20 vorbeste despre împaratia mileniala, ar nu spune ca ea sfintii vor domni pe pamânt, ci vor domni „cu Christos” (20:4) o mie de ani. Unde este Christos cu sfintii dupa venirea lui Iisus? Biblia indica spre cer. Cautati pasaje biblice din VT (asemenea celui din Is 2:10-22) sau din NT care subliniaza distrugerea completa a lumii la revenirea lui Iisus.

---

Domnia si judecata mileniala ( cap.20).

Acest mileniu apocaliptic a dat nastere la cele mai fantastice speculatii si a creat multe controverse inutile. Dar cei care studiaza acest capitol descaltati de prejudecati si de povesti populare, pot vedea lucrurile în mod clar. Adventistii sunt singurii care cred ca în timpul mileniului nu va exista viata pe pamânt, ca pamântul va deveni o temnita a diavolului si numai dupa acest mileniu sabatic, dupa pedeapsa finala a diavolului cu toate ramurile lui, pamântul va fi facut nou, recreat.Descrierea legarii Diavolului este numai în simboluri (v.1-3). Daca lantul, balaurul, cheia, sunt simboluri, n-avem de ce sa credem ca abisul ar trebui înteles în sens propriu, o prapastie adânca sau o fântâna parasita, cu capac si încuietoare… Diavolul este spirit si nu poate fi încatusat de niste elemente, materiale Numai cuvântul sj faptele lui Christos îi pot restrânge activitatea. (Pentru o tratare mai ampla a subiectului, revedeti explicatiile de la cap. 12:9-12). Singura activitate a îngerilor rai este lupta împotriva lui Dumnezeu, provocând la pacat si distrugând pe oameni. O activitate restrânsa de Dumnezeu, în limitele dreptatii Lui, dar eficienta, si atotprezenta în lume. Însa când dreptii vor fi luati la cer, iar cei rai nimiciti la revenirea lui Iisus, Satan va fi „legat în lanturi” prin acest eveniment. Abisul, încuietoarea si pecetea, subliniaza faptul ca nu va avea nici o posibilitate de iesire din situatie.Credinciosii persecutati devin regi si judecatori ai lumii (v.4-6). Sufletele martirilor din trecut împreuna cu sufletele martirilor din timpul ultimei persecutii (13:15,6:11,16:6, 18:24) judeca pe judecatorii lor. Este descris aici un tribunal infinit mai înalt decât cel de la Nurnberg, în fata caruia vor fi strigate toate numele care n-au fost scrise sau au fost sterse din cartea vietii (v.15). Acestea nu sunt spirite fara corp ale celor morti, în ciuda limbajului folosit de Ioan. La sfârsitul versetului se spune ca sunt fiintele înviate la venirea lui Christos. Aici sunt vazuti numai martirii ca judecatori si preoti-regi, dupa cum în alte scene de triumf sunt vazuti numai cei din ultima generatie. Dar Biblia ne spune ca toti credinciosii vor participa la aceasta judecata împotriva lumii si a îngerilor rai (1 Cor 6:2-3, Ob 21, Dan 7:27). Durata de o mie de ani nu înseamna¦ ca domnia lui Christos si a sfintilor va avea sfârsit, ci ca Christos împreuna cu sfintii domnesc în acest timp, punând capat existentei razvratirii în univers. Dupa aceea împaratia lui Dumnezeu va continua sub o alta forma, pentru toata vesnicia (1 Cor. 15:22-25-28, Apoc 22.5). Mileniul are si un aspect sabatic. însusi Satan va trebui sa „sabatizeze” (Lev 25, 26:34-35, 2 Cr 36:21). Cele doua învieri(v.4:u.p—6). Prima propozitie din v.5 trebuie înteleasa ca o paranteza, astfel totul are sens. Exista o înviere a celor fericiti si sfinti la începutul mileniului (inaugurat prin venirea lui Iisus, si o înviere a celorlalti la sfârsitul mileniului. Ceilalti sunt nefericiti si nesfinti, ei vor cadea iarasi sub puterea pacatului si a lui Satan dupa ce vor învia (v.8-9). Soarta lor a fost hotarâta de mult, în timpul judecatii preadvente, dar în timpul acestei judecati este hotarâta rasplata fiecaruia dupa faptele lui. Judecata mileniala nu mai are de-a face cu natiuni si cetati, ci cu indivizi. Chiar si îngerii rebeli sunt judecati ca indivizi. La sfarsit Satan va fi dezlegat în acelasi mod în care a fost legat. Sfintii vor fi adusi înapoi pe pamânt, împreuna cu Christos si pacatosii morti vor fi înviati. Cetatea Sfânta, capitala de drept a întregului pamânt, se va coborî din cer (Ev 11:10.16, 12:22, Gal 4:26, Apoc 21:2) inaugurând înoirea lumii.

Dupa cum cetatea sfânta care apare în v.9 nu a fost pe pamânt în tot timpul mileniului ci coboara la sfârsitul mileniului, tot astfel si neamurile din v.8 n-au trait pe pamânt în tot acest timp. Ei sunt pacatosii înviati. Aparitia lor da iarasi ocazie de activitate Satanei. Are acum pe cine pacali. Nu-i mai poate minti ca el este Christos, dar îi convinge sa continue razboiul început înainte de mileniu, asigurându-i ca dreptatea este de partea lui, ca Christos si întregul cer n-au dreptate,ca el i-a înviat, ca el si cu îngerii lui, împreuna cu inteligenta umana din toate timpurile au suficienta putere sa cucereasca Noul Ierusalim. Razboiul lui Gog si Magog din Ez 38-39 (care nu s-a împlinit cu Israel la timpul prezis, dupa întoarcerea din robie, ca si profetiile din cap.36-37 si 40-48) se va împlini în acest ultim asalt paranoic si disperat al tuturor nefericitilor lumii care s-au obisnuit sa-si lase mintea controlata de argumentele lui Lucifer. Numarul lor…ca nisipul marii... este cea mai tragica metafora din Biblie. Miliardele pentru care Christos a murit, târâte în rebeliune de îngerii apostati…Toti cei ce au respins invitatia lui Dumnezeu în timpul vietii, nu vor mai avea o alta sansa.Pedepsirea celor rai are loc chiar în momentul în care asalteaza cetatea. Fara îndoiala, au avut timp suficient sa se pregateasca de un atac armat. Biblia spune ca focul mâniei lui Dumnezeu, un foc supranatural i-a mistuit. Nu exista un termen mai clar si mai tare care sa descrie pedeapsa exacta pe care o vor primi cei rai (Mal 4:1, Ob 16, Ev 10:27, Mat 10:28, Ez 28:16-19). Unii prefera sa admire flacarile si fumul vesnic din imaginea metaforica a v.10.15, fara sa observe care este sensul metaforei (v.14, cap 21.8). Moartea a doua înseamna moartea fara înviere, o pieire vesnica. Ultima scena (v. 11-15) priveste aceeasi judecata finala din punct de vedere al dreptatii desfasurarii ei: focul iadului va fi împartit fiecaruia dupa gradul de vinovatie (v. 12 u.p.). Focul acesta este supranatura| (Is 30:33). Numai un asemenea foc poate tortura si nimici pe Satan si poate pedepsi în mod selectiv pe oamenii razvratiti. Scena judecatii mileniale se deschide prin a doua venire a lui Iisus ca Judecator suprem (v. 11,).Tronul alb, ca si calul alb (19:11) si norul alb (14:14) sunt simboluri ale dreptatii judecatii Lui. În fata acestei dreptati de un alb înspaimântator, cerul si pamântul sunt descrise ca alergând sa se ascunde din fata Lui. „Si nu s-a mai gasit loc pentru ele„. Cine mai ramâne în viata în acest timp? Toti oameni sunt judecati ca morti, dar sunt înviati ca sa-si poata primi plata (v. 13). Nimicirea este atât de completa încât si moartea si mormântul pier împreuna cu vaietele si durerile pentru totdeauna (vi4, 21:4). Unde se mai poate gasi loc pentru un iad vesnic într-o lume în care toate lucrurile devin noi? (21:5).De ce nu accepta Dumnezeu si pe cei pacatosi în împaratia slavei Lui? Fiindca „cei ce sunt necredinciosi lui Iisus în aceasta viata, ar fi necredinciosi fata de El si în lumea viitoare si ar crea o noua rebeliune în cer.” (RH Sept 28, 1897). Vezi si Is 26:10.

Ultima viziune a lui Ioan este aceea a înoirii lumii noastre (v. 1), înoire inaugurata de coborârea Noului Ierusalim (v.2-3)care vine cu putin timp înainte de curatirea prin foc a întregului pamânt (20:9). Versetele 3-8 sunt cuvinte ale lui Dumnezeu referitoare la aceasta înoire totala si la conditiile cetateniei vesnice în Noul Ierusalim. Toate lucrurile vor fi facute noi atunci (v.5), numai inima omeneasca trebuie sa se înoiasca acum. Ca si înoirea lumii, înoirea inimii începe prin coborârea din cer, de sus a tronului lui Dumnezeu si nu prin zidirea de jos, de la pamânt la cer, a unei dreptati (religii) proprii, asa cum a facut de la început Babilonul. Si dupa cum înoirea lumii începe prin curatirea cu foc divin a tuturor urmelor razvratirii, mistuindu-le pentru totdeauna, la fel si înoirea spirituala, sfintirea vietii, începe cu focul Spiritului care curateste inima de pacat (moartea omului vechi), fara sa mai ramâna în suflet vreo miasma de tortura vesnica. Toate lucrurile vor fi noi. Dar nu va mai fi o noua razvratire. 2 Petru 3:13.

---

Cerul, pamântul si marea sunt domeniile Creatiei originale ale lui Dumnezeu. Aici ni se spune ca toate se vor înoi (21:1). Primele opt versete par sa reflecte cele scrise de Pavel în Rom.8:12-23. Enumerati asemanarile. „Marea nu va mai fi” nu vrea sa ne informeze ca pe noul pamânt nu vor mai exista mari. Ele sunt o parte a creatiei originale (Gen 1:10). Exprimarea trebuie înteleasa în relatie cu cerul dintâi, si pamântul dintâi. Articolul definit de la marea, (marea aceea) arata ca autorul se refera la marea dintâi, la oceanul terestru si la marile blestemate de poluare si de plagile divine ale lumii vechi. Este esential sa stim ca noua lume va fi diferita de cea de astazi. Aceasta viziune finala nu intentioneaza sa ne dea informatii precise despre tot ce va fi si cum va fi (2 Cor 12:4). Imaginile din Is 65 sau din alte locuri profetice, care stau ca model pentru anumite scene si expresii din capitolele finale ale Apocalipsei, sunt niste umbre slabe, niste prefigurari ale lumii viitoare, nu realitatea însasi. De exemplu, Is 65:17-25 prevedea o înoire extraordinara a

tarii lui Israel si a lumii, dupa pedeapsa exilului, dar acea înoire nu este a tuturor lucrurilor, asa cum vedem aici în Apocalipsa. Acolo sunt înca prezente cele mai dureroase dintre ‘lucrurile vechi’: moartea si pacatul. Pentru a întelege descrierea cetatii din cap. 21-22 este nevoie mai mult de o credinta copilareasca decât de explicatii. Cetatea este plina de lumina aceea care a luminat lumea la Creatie înainte de a straluci soarele (21:23, 22:5). Acolo va fi Paradisul pierdut de Adam si pomul vietii (22:1-2; nici atunci nu vom avea o nemurire naturala- 22:14). Dar mai mult decât stralucirea aurului strazilor si a zidirilor de diamant, mai mult decât paradisul cu toti pomii lui (mai putin unul!), mai mult decât întâlnirea cu cei dragi, cu sfintii si cu îngerii, este fericirea de a vedea întotdeauna „fata Tatalui‘ ‘(V. 4, Ex 33:20). „Si vor împarati în vecii vecilor” (V. 5).

O DEFINIRE A CEEA CE ADUCEM NOU

CUVINTELE DEFINITORII SUNT FOARTE NECESARE, PENTRU CA TOATA LUMEA SA STIE CE ESTE DISTINCTIV IN PLATFORMA ACEASTA. AM SPUS DEJA CA TEMA NOASTRA ESTE BUNATATEA SI CA URMARIM TRIUMFUL BUNATATII IN SOCIETATEA UMANA.

La ora actuală, bunătatea nici măcar nu este luată în serios ca subiect de discuție  în lumea culturii, a filosofiei, a sociologiei, a politicii, sau a economiei. Putem spune că nu există o știință a bunătății, așa cum nu există o cultură a bunătății. Mai mult, în  lumea creștină nu există o teologie a bunătății, așa cum nu există un accent major și primordial pe abandonarea răutății și pe transformarea după bunătatea lui Dumnezeu.

DEFINIȚIA BUNĂTĂȚII

Înainte de toate,  ce este bunătatea? Bunătatea este un mod de a privi și de a trata pe ceilalți oameni. Trebuie plecat de la datul fumndamental că toți, dar absolut toți oamenii au valoare inestimabilă șiu trebuie tratați ”la justa lor valoare”. Lucrurile de mare preț și fragile, fiind extrem de scumpe, sunt tratate cu mare grije, sunt păstrate la locuri sigure și evităm să le producem vreo daună.

Al doilea dat fundamental este că ființa umană are demnitate. Nici o ființă umană nu trebuie înjosită, nu trebuie jignită, nu trebuie să i se lezeze demintatea.

Al treilea dat fundamental este că fiecare ființă umană trebuie respectată, trebuie cinstită.

Al patrulea dat fundamental este că omul are nevoie de iubire. Dacă un copil nu capătă iubire, nu-i înfășurat în iubire, nu-i tratat cu iubire, el nu se dezvoltă ”normal”, el nu devine un om ”normal”.

Aceste lucruri fundamentale vin de la Dumnezeu. Prin faptul că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa, El i-a dat omului valoare inestimababilă. Dumnezeu îi spune omului ”ai preț (valoare) în ochii Mei” (Isaia 43:3-4). Și Isus ne spune că ”atât de mult l-a iubit (l-a prețuit) pe om încât a dat” ce-a avut mai scump pentru recuperarea lui (Ioan 3:16).

Când Isus ne învață că dacă îi spui unui om (oricărui om!) un cuvânt jignitor (”prostule”, ”nebunule”), ai comis o crimă, El ne arată cât de mult ține Dumnezeu la demnitatea omului!

Iar faptul că Dumnezeu îi respectă omului libertatea de a alege chiar și să Îi întoarcă Lui spatele, ne arată cât de mult îl respectă Dumnezeu pe om.

Iubirea lui Dumnezeu pentru om s-a manifestat în mod suprem în ceea ce a făcut El prin Fiul Său pentru om (pentru toți oamenii) la crucea de pe Calvar.

Prin urmare, fiecare om dorește să fie prețuit, să aibă demnitate, să fie respectat și să fie iubit. Dumnezeu Însuși i le acordă fiecărui om.

În acestea stă bunătatea lui Dumnezeu față de om.

Isus ne învață că pe lângă porunca de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată ființa ta, porunca tot atât de mare este ”Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Pe tine te iubești dorind să fii prețuit, să fii stimat, să fii respectat și să fii iubit. Dumnezeu îți cere să tratezi pe toți oamenii așa cum ai dori să te trateze ei pe tine.

Isus reformultează această poruncă prin aceste cuvinte: ”Ce doriți să vă facă vouă oamenii, faceți-le voi la fel”. Tu dorești să fii prețuit, să fii stimat, să fii respectat și să fii iubit. Tratează-i pe toți oamenii în felul acesta.

Când îi tratezi pe oameni cu toate acestea, tu ești un om bun!

SINONIME

Este o tehnică frecvent folosită în Biblie să spui același lucru de două, de trei ori, dar cu alte cuvinte. Cea mai importantă asemenea repetare cu alte cuvinte este în  rugăciunea ”Tatăl nostru”:

”Să vie Împărăția Ta, (cu alte cuvinte) Să se facă pe pământ voia Ta așa cum se face în ceruri”.

”Voia lui Dumnezeu” este ca toți să fim buni așa cum El este bun, adică să ne tratăm unii pe alții cum ne tratează El.

Câteva sinonime pentru bunătate: amabilitate, mărinimie, generozitate.

Biblia include și mila în conținutul noțiunii de bunătate.

Mai complet, mila și îndurarea. Cuvântul ”îndurare” în vine din limba latină, in-dolores, sau in-durere. Adică ai capacitatea de a te proiecta în celălalt, a intra în durerile celuilalt și chiar de a le lua asupra ta, de a suferi tu în locul celuilalt. În acest sens, Dumnezeu estee îndurător: El ia asupra Lui păcatele noastre și condamnarea noastră și poartă el păcatele și condamnarea.

La rândul ei, mila este capacitatea de a te uita la cel ce ți-a greșit și de a zice în tine însuți: ”Sărmanul de el, oare de ce o face?” Și găsindu-i o explicație, îi găsești o scuză și te înduri de el. Când lui Isus îi băteau cuie în mâini și picioare (Ce poate fi mai crud, mai barbar!), El vorbea cu Tatăl Său: ”Tată, sărmanii de soldați: ei nu știu ce fac, nu știu pe cine răstignesc! Prin urmare, fiindcă le-am găsit o scuză, iartă-i!”

Așadar, mila și îndurarea trebuie adăugate la conținutul termenului de bunătate pe care încercăm noi să-l definim.

LA CE NE CHEAMĂ DUMNEZEU

Când noi am plecat de la Dumnezeu și ne-am separat de Dumnezeu, fără să ne dăm noi seama, ne-am asociat cu un ”altul” pe care Isus l-a numit ”cel rău” și prin această asociere am devenit răi. Răutatea nu ne este nativă: la origine am fost buni, așa cum Creatorul nostru este bun.

În procesul acesta al separării de Dumnezeu, pe lângă faptul că am devenit răi, ni s-au mai întâmplat două lucruri: 1. Ne-am pierdut calitatea de fii ai lui Dumnezeu si am devenit fiii celui rău, și 2. Am intrat în conflict cu justiția lui Dumnezeu și am intrat sub condamnarea dreptății divine.

Să urmărim acum logica invitației divine. Fiul risipitor, ajuns în mizerie, își aduce aminte de frunusețea, de bogăția și de bunătatea casei lui Dumnezeu și decide să se întoarcă la acestea știind că el nu mai este vrednic de ele. Dar El se bazează pe bunătatea lui Dumnezeu și pornește spre casă. Tatăl (adică Dumnezeu) îl așteaptă, aleargă în întâmpinarea Lui, îl îmbrățișează cu iubire, îl restaurează în toate drepturile de fiu și îl primește înapoi în casa Lui.

Să fim atenți că același Isus, care ne-a spus istoria fiului risipitor și istoria bunătății Tatălui, ne face și invitația din predica de pe munte și în cea de pe câmpie. Să o privim în Luca 6 (predica de pe câmpie).

El începe prin a ne spune să ne iubim dușmanii și să le faceem bine celor ce ne fac rău și ne spune de ce să facem așa ceva: Fiindcă Dumnezeu este bun cu acest fel de bunătate și dacă acceptăm să venim înapoi la acest fel de bunătate recăpătăm calitatea de fii ai lui Dumnezeu: ”ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El este bun cu cei nemulțumitori și răi”.

Fiul se gândea la faptul că a păcătuit împotriva cerului și împotriva lui Dumnezeu, și că era vinovat și vrednic de pedeapsă și se gândea cum să capete iertarea înainte de a intra în casa Tatălui. Tatăl nu l-a lăsat să-și rostească pledoaria: i-a astupat gura cu sărutul de Tată bun și milos! Pentru Tata era suficient un singur lucru: fiul Lui a întors spatele răului și acum voia să intre înapoi în bunătatea Lui!

Invitația din Luca 6 (și Matei 5:43-48) trebuie citită în lumina pildei fiului risipitor. Singurul lucru pe care ni-l cere Dumnezeu este să întoarcem spatele răului și să dăm năvală în Împătăția lui Dumnezeu, care este Împărăția bunătății.

Dar ce ne facem că noi am păcătuit împotriva cerului și împotriva lui Dumnezeu? Bunul nostru Dumnezeu ne spune clar: Când Fiul Meu era pe cruce încărcat cu păcatele voastre, Eu eram în El, împăcându-vă cu Mine. Voi nu mai trebuie să faceți nimic, nimic în această problemă, care este rezolvaată prin harul Meu, adică prin bunătatea Mea. Când veniți, cu aceasta dovediți cu adevărat că credeți în Mine și în Fiul Meu și eu vă restaurez în calitatea de fii, vă nasc din nou, vă nasc din Dumnezeu.

Dar mai este de adăugat un lucru de cea mai mare importanță: Fiul lui Dumnezeu ne cheamă în școala Lui. El ne dă calitatea de ucenici (elevi, studenți). Școala lui este școala bunătății, căci bunătatea se învață și crește și are ca țel să devenim buni, așa cum El este bun.

Ceea ce aducem noi ca un lucru distinctiv este că invitația noastră nu este la iertarea de păcate, ci la transformarea după chipul lui Dumnezeu în școala bunătății.

Platforma aceasta se vrea a fi parte din această școală a bunătății.

MANTUIREA IN TEOLOGIA ORTODOXA…

APOSTOLUL PAVEL NE EXPLICA CE SE INTAMPLA LA BOTEZ:

Vă propun să citim împreună ce se scrie despre mântuire într-un  manual de teologie ortodoxă şi apoi să comentăm cele citite.

Voi transcrie mai jos fragmente din manualul „Dogmatica Ortodoxă”, scris de Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean şi publicat de editura Renaşterea  Cluj în anul 2000.

„Mântuirea pentru toată lumea, înfăptuită prin opera lui Iisus Hristos se numeşte mântuirea obiectivă sau generală, iar însuşirea de fiecare om a acestei mântuiri se numeşte mântuire subiectivă sau personală, îndreptare, sfinţire, la temelia căreia stă mântuirea obiectivă.

„Creştinismul este religia mântuirii şi, de aceea, în centrul dogmaticii stă învăţătura despre mântuirea în Hristos…” (pag. 187).

„Mântuirea este o reînnoire, o refacere prin har a omului şi a lumii…” (pag.188).

„În Iisus Hristos, întreaga fire dumnezeiască s-a unit cu firea omenească…” (pag.204).

„Unirea ipostatică începe în momentul zămislirii Fiului ca om şi rămâne pentru veşnicie, fără nici o schimbare, fără nici o întrerupere… (pag.204).

„Răscumpărarea şi aspectele ei.                                                                                                               „Deoarece răscumpărarea este actul culminant al întregii lucrări mântuitoare a lui Iisus Hristos în lume, Sfinţii Părinţi s-au silit să o înfăţişeze în toată bogăţia ei, iar unii teologi mai vechi şi mai noi, pe temelia lor, au formulat mai multe teorii cu privire la sensurile răscumpărării, precum teoria penală, teoria preţului de răscumpărare, teoria răscumpărării prin jertfă, teoria ontologică, teoria morală şi altele, cu diferite nuanţări după confesiuni şi după autorii acestor teorii.

„Explicarea numărului relativ mare al acestor teorii stă în bogăţia conţinutului răscumpărării, ca cel mai minunat act dumnezeiesc în legătură cu lumea. Teologia ortodoxă rezumă teoriile referitoare la răscumpărare, luând în considerare cele trei aspecte ale acesteia şi anume, de jertfă, ontologic şi recapitulativ.

„Aspectul de jertfă al răscumpărării. Sub acest aspect, răscumpărarea se manifestă pe de o parte ca fiind îndreptată sau având direcţia către Dumnezeu, jertfa fără prihană fiind preţ al răscumpărării, jertfa curată a Dumnezeului-Om, iar pe de alta, în direcţia către om, ca ridicare a pedepsei pentru păcat… (pag.222)

„Aspectul ontologic al răscumpărării. Acest aspect… pune un accent mai puternic pe ridicarea, pe îmbunătăţirea şi perfecţionarea internă a firii omeneşti, prin opera de mântuire înfăptuită de Iisus Hristos… conţinutul ei, adică fiinţa sau substanţa ei fiinţială, ontologică, constă dintr-o îmbunătăţire sau perfecţionare, desăvârşire a însăşi firii omeneşti. Aşadar, aspectul ontologic al răscumpărării se referă la această perfecţionare internă, fiinţială, a firii omeneşti, prin jertfa Mântuitorului. Sub acest aspect, ascultarea şi moartea ca jertfă a lui Iisus Hristos a ridicat firea omenească însuşită de El, desăvârşind-o până la îndumnezeire…

„Mai trebuie subliniat că ascultarea şi moartea lui Iisus Hristos au avut puterea deplină de a ajunge la ţelul urmărit, adică la mântuire, putere de ridicare fiinţială, ontologică, a firii umane din stricăciune şi moarte, întrucât n-a fost ascultarea şi moartea unui simplu om, ci a lui Dumnezeu-Omul…                                                                               În teologia ortodoxă se acordă o atenţie deosebită aspectului ontologic al răscumpărării…(pag.123-124).

„Aspectul recapitulativ al răscumpărării. Iisus Hristos, întrupându-Se, Şi-a însuşit firea omenească în mod real, dar în această fire suntem cuprinşi în mod virtual (duhovnicesc, cum spun în numeroase locuri cărţile liturgice) toţi oamenii, iar prin jertfa şi îndumnezeirea firii umane în Hristos, toţi am fost aduşi jertfă şi îndumnezeiţi în mod virtual…

„În mod tainic, Iisus Hristos ne-a cuprins pe toţi în tot ce a făcut, recapitulându-ne virtual în El. Şi astfel, mântuirea noastră personală  sau subiectivă nu este altceva decât însuşirea de către fiecare dintre noi a ceea ce avem deja virtual în Hristos de la început. Aceasta înseamnă că mântuirea noastră este o prefacere a unirii noastre virtuale cu Hristos într-o unire cu El, actuală, personală, voită, prin credinţă, astfel actualizându-se, prin repetare tainică, tot ceea ce Hristos a făcut pentru răscumpărarea tuturor…”(pag.224).

Până aici este explicarea mântuirii aşa cum ne-a realizat-o Domnul nostru Iisus Hristos. Putem să spunem că suntem de acord cu această explicare. Este adevărat, explicarea se face în termeni teologici şi este greu de înţeles pentru omul neobişnuit cu jargonul acesta. Noi simplificăm lucrurile, folosind un limbaj modern mai simplu şi mai uşor de înţeles. În esenţă, mântuirea noastră stă în faptul că Fiul lui Dumnezeu, prin întrupare, S-a făcut una cu noi, ne-a luat pe toţi în Fiinţa Lui şi când a fost răstignit, omorât, înviat şi înălţat la cer, noi am trăit împreună cu El toate aceste evenimente: Am fost răstigniţi împreună cu Hristos, am murit împreună cu El, am fost îngropaţi împreună cu El, am înviat împreună cu El şi am fost înălţaţi şi aşezaţi împreună cu El în ceruri. Aceste lucruri s-au întâmplat realmente. Când noi le credem,  înseamnă că ni le însuşim, că devin ale noastre. Unirea noastră cu Hristos devine reală şi noi suntem „în Hristos” şi „Hristos trăieşte în noi”.

În Evanghelia după Marcu citim că Domnul nostru Iisus Hristos, după ce a înviat din morţi, i-a trimis pe ucenici să predice Evanghelia la toate popoarele şi apoi a declarat: „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit. Dar cine nu va crede va fi osândit” (Marcu 16: 15-16).

Vedem că Mântuitorul adaugă botezul la procesul mântuirii şi noi trebuie să-L credem, fiindcă El este  Dumnezeu Întrupat. Apostolul Pavel ne explică ce se întâmplă la botez:

„Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Iisus Hristos am fost botezaţi în moartea Lui? Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. Într-adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui” (Romani 6:3-5).

Cu cuvinte simple: noi mărturisim  cu gura că acceptăm să ne facem una cu Hristos. Pe baza aceasta suntem scufundaţi în apă, suntem scufundaţi în Hristos, ne facem una cu El şi de aici înainte trăim în unire cu El.                                                                                                        Prin credinţă ne însuşim tot ce a făcut şi ce este Hristos; prin botez arătăm lumii că ne-am făcut una cu El şi că, de acum încolo, trăim în această realitate.

Să recapitulăm: Hristos s-a făcut una cu noi prin întrupare; noi ne facem una cu El prin credinţă şi botez.

Unirea cu Hristos este reală, obiectivă şi indistructibilă. De aceea, Apostolul Pavel exclamă: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” Şi declară hotărât că nimic de pe pământ sau din lumea spirituală nu ne poate despărţi de Dumnezeu, fiindcă noi suntem „în Iisus Hristos” (Romani 8: 35-39).

Să revenim la Cartea de dogmatică ortodoxă din care am transcris ceea ce aţi citit mai sus, pe primele două pagini.  Acum urmează ceva cu totul neaşteptat:

„Mântuirea subiectivă este consecinţa răscumpărării în Iisus Hristos, prin care ne-a venit harul şi adevărul (Ioan 1:17). În concepţia Bisericii noastre şi spre deosebire de protestanţi, potrivit textului de la Romani 8:29, este o renaştere spirituală adevărată şi reală a omului, prin care el devine drept înaintea lui Dumnezeu. Ea progresează sau regresează datorită unor condiţii subiective ale creştinului, fiind  dependentă de pregătirea şi ridicarea lui din punct de vedere moral. Ea este deci susceptibilă de creştere, întărire şi desăvârşire, dar fiindcă este legată nu numai de voinţa şi de lucrarea omului, ci şi de cum va găsi Dumnezeu rezultatul acţiunilor lui, nimeni nu poate fi sigur de mântuirea sa.        De aceea, omului îi este necesară continua lucrare în acest scop…” (pag.253, sublinierea noastră, Iosif Ţon) ).

Doar opt rânduri mai jos, tot pe pagina 253 se scrie:

„Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu, deci nu este rezultatul vredniciei personale a omului: „Căci în dar sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu vine de la voi: al lui Dumnezeu este darul. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos spre faptele bune, ca să umblăm întru ele” (Efeseni 2:8-10).

Iar, două pagini   mai încolo se scrie:

„Învăţătura Bisericii noastre susţine că alături de credinţă şi faptele bune sunt necesare pentru mântuire” (pag.255).

Să se observe că în textul citat, din Sfânta Scriptură (Efeseni 2:8) se spune clar: „sunteţi mântuiţi prin credinţă… nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”.

Să ne amintim că mântuirea înseamnă că Domnul Hristos S-a unit cu noi şi noi ne-am unit cu El. Aici, în Efeseni 2:10, ni se spune că zidirea, sau plantarea noastră în Hristos se face „spre faptele bune, ca să umblăm în ele”.

Să observăm logica textului Biblic: Mântuirea noastră s-a făcut numai şi numai „prin darul lui Dumnezeu” şi noi, prin credinţa noastră, ne-am însuşit darul mântuirii, acceptând astfel unirea cu Hristos în vederea faptelor bune pe care le-a pregătit Dumnezeu ca să umblăm în ele.

Noi nu facem fapte bune ca să fim mântuiţi, ci facem fapte bune fiindcă suntem mântuiţi.

Domnul Iisus Hristos, în Predica de pe munte, se referă la fapte ca fiind „roade”. El ne dă cheia cum să cunoaştem pe adevăraţii creştini: „Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini?… Pomul bun nu poate face roade rele,  nici pomul rău nu poate face roade bune… Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7: 15-20). Roadele de care vorbeşte Iisus Hristos că pe baza lor va despărţi la judecată oile de capre trebuie să se vadă deja de pe acum. Noi de pe acum ştim că suntem oile Lui, fiindcă „oile Mele cunosc glasul Meu”. Domnul nostru, care este Păstorul nostru cel Bun, ne spune că acum „Eu Îmi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine” (Ioan 10:11-14). Noi nu trebuie să aşteptăm până la judecata finală ca să cunoaştem aceste lucruri. Tocmai în aceasta stă frumuseţea vieţii creştine, că ştim de pe acum că am fost mântuiţi şi suntem oile Domnului nostru Iisus Hristos, suntem ai Lui şi El este al nostru.

Tot astfel, Apostolul Pavel ne spune că ne-am făcut una cu Hristos „pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.” (Romani 6:6). De asemenea, Duhul Sfânt ne este dat  ca să căpătăm puterea necesară să trăim o viaţă curată: „Dacă prin Duhul faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:13-14).

Prin urmare, afirmaţia că „alături de credinţă şi faptele bune sunt necesare pentru mântuire” contrazice în mod vizibil textul Sfintei Scripturi! Faptele bune sunt dovada mântuirii, nu cauza mântuirii.

Şi tot astfel, afirmaţia că „nimeni nu poate fi sigur de mântuirea sa” este totalmente contrară Sfintelor Scripturi!

Dar, dacă citim mai departe în cartea de dogmatică ortodoxă, suntem surprinşi să vedem cum se mai adaugă şi alte cerinţe pentru dobândirea mântuirii:

„Mântuirea subiectivă  sau îndreptarea trebuie  să şi-o însuşească însă fiecare creştin în mod personal, împropriindu-şi roadele răscumpărării sau împăcării de pe Golgota. La dobândirea acestei mântuiri, în afară de harul însuşit sau câştigat prin Sfintele Taine, sunt necesare credinţa şi faptele bune ale creştinului, la care însă se adaugă şi mijlocirea sfinţilor prin rugăciunile lor către Dumnezeu. Desigur, lucrarea pentru dobândirea mântuirii subiective trebuie să şi-o facă fiecare creştin personal. Dar Biserica, prin sfintele ei slujbe şi îndeosebi prin Sfânta Liturghie, de asemenea sfinţii prin rugăciunile lor, mijlocesc  pentru creştini către Dumnezeu, pentru ca aceştia, pentru milostivirea dumnezeiască, să-şi poată dobândi mântuirea, ceea ce nu este un lucru uşor” (pag.264).

Pentru dobândirea mântuirii, „care nu este lucru uşor”, se mai adaugă imediat următoarele: cinstirea sfintelor moaşte, cinstirea sfintelor icoane, cinstirea sfintei cruci, preacinstirea Maicii Domnului” (pag. 264-272).

La toate acestea se mai adaugă teoria că tot ce a realizat Fiul lui Dumnezeu pe cruce este acum depozitat în Biserică şi „astfel Biserica este vistieria puterii răscumpărătoare a jertfei de pe cruce, iar prin  Tainele cu care a înzestrat-o dumnezeiescul ei Întemeietor, ea împărtăşeşte credincioşilor harul divin până la sfârşitul veacurilor. Ea e vistieria nesecată şi neîmpuţinată a harului divin pe care îl împărtăşeşte fiilor ei duhovniceşti prin Sfintele Taine” (pag.330).

Dacă întrebăm pe un teolog ortodox ce este de fapt Biserica, acesta îţi va răspunde că Biserica, în esenţa ei este alcătuită din ierarhia ei, adică din episcopii, mitropoliţii şi patriarhul ei. Iată concluzia din manualul de care ne-am folosit noi;

„Biserică-ierarhie-taine este „sfânta triadă” în şi prin care se realizează mântuirea şi sfinţirea credincioşilor” (pag.331).

Să observăm contradicţia: La început ni s-a explicat cum mântuirea noastră o realizează, o face, o împlineşte Fiul lui Dumnezeu pe crucea de la Golgota şi că noi doar trebuie să ne-o însuşim prin credinţă. Acum ni se spune că mântuirea se realizează prin sfânta triadă care este Biserica-ierarhia-tainele.

În Matei 17:18 citim că Domnul Iisus spune „Eu voi zidi Biserica Mea”, apoi în Matei 18:20, după ce ne spune că dacă nu ne putem împăca cu fratele nostru să-l spunem Bisericii, El adaugă: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor” şi prin aceasta ne dă definiţia Bisericii!  Lucrul acesta îl întăreşte Sfântul Apostol Petru, care, scriind către toţi creştinii, ne spune: „Voi sunteţi o preoţie sfântă… şi voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească…” (1 Petru 2: 5 şi 9) . În teologie, învăţătura aceasta se numeşte preoţia tuturor credincioşilor! Prin urmare, Biserica nu este ierarhia, Biserica este alcătuită din toţi creştinii adunaţi laolaltă în Numele lui Isus!!

Am văzut deasemenea că în „Dogmatica ortodoxă” ni se spune că dobândirea mântuirii „nu este un lucru uşor”, fiindcă pentru a o dobândi ne trebuie intervenţia Bisericii, a ierarhiei, a sfinţilor, a Maicii Domnului, a moaştelor, a icoanelor.

Mântuirea, care în Sfânta Scriptură, adică în Cuvântul lui Dumnezeu, este prezentată ca fiind lucrarea Domnului Iisus pe cruce, însuşită de noi prin credinţă,   în partea a doua a dogmaticii ortodoxe ni se prezintă ca fiind ceva foarte complicat, greu de obţinut şi nimeni nu poate şti în viaţa aceasta dacă este mântuit ssau nu. Dar noi am văzut că în Sfânta Scriptură ni se spune că aici şi acum noi ştim că am fost şi suntem mântuiţi, ştim că am devenit copii ai lui Dumnezeu, ştim că ne-am făcut una cu Domnul Iisus Hristos, ştim că suntem „în El” şi că „El trăieşte în noi”, ştim că avem părtăşie cu Dumnezeu, ştim că avem viaţă veşnică, ştim că vom petrece veşnicia cu Mântuitorul nostru, care ne-a garantat că acolo unde este El vom fi şi noi!

Desigur, mântuirea ca relaţie personală cu Dumnezeu, este ceva care durează toată viaţa şi de aceea cere  cultivarea ei, creşterea ei, cere studierea cuvântului lui Dumnezeu, cere cooperarea noastră cu Dumnezeu. Despre aceasta vom discuta într-un alt articol.

Aici vrem doar să adăugăm că lucrurile ne-biblice pe care ortodoxia le adaugă pentru dobândirea mântuirii sunt oferite pe bani. Dorinţa actuală a Bisericii ortodoxe române de a stoarce bani de pe popor prin oferta unor lucrări plătite este extrem de primejdioasă spiritual. Tocmai lucrurile acestea le-a înlăturat Reforma religioasă de acum cinci sute de ani. O asemenea Reformă ar revoluţiona şi viaţa spirituală din România.

Esenţa Reformei.

Mântuirea cuprinde trei evenimente esenţiale: Iertarea de păcate, împăcarea cu Dumnezeu şi eliberarea de sub orice stăpânire a celui rău. Acestea au fost realizate prin jertfa Fiului lui Dumnezeu pe cruce şi sunt oferite de Dumnezeu fiecărui om ca un dar, care se însuşeşte prin credinţă.

Mântuirea aduce cu sine intrarea omului într-o relaţie personală cu Dumnezeu.

Reforma a înlăturat preotul, biserica, ierarhia, liturghia, pe sfinţii, pe Maica Domnului, moaştele, icoanele din procesul de mântuire.

Preotul (pastorul) rămâne cu funcţia de învăţător, sfătuitor (consilier spiritual), predicator al Cuvântului lui Dumnezeu, conducător al lucrărilor bisericii (actele de cult, sacramentele, tainele).

Biserica rămâne mediul în care credincioşii cresc spiritual şi în care lucrează împreună pentru promovarea lucrărilor lui Dumnezeu în societate şi pe câmpul de misiune.

MOASTELE, INCHINAREA LA SFINTI SI LA ICOANE: IDOLATRIA INTRATA IN CRESTINISM

Esenţa Reformei religiei creştine, făcută în 1517 în Germania, a fost întoarcerea la Cuvântul lui Dumnezeu aflat în Sfânta Scriptură. Toate practicile care nu se găsesc scrise în Cuvântul lui Dumnezeu au fost scoase din Biserică şi din practica creştinilor. Este semnificativ faptul că nu Martin Luther, ci poporul de rând, în absenţa Reformatorului, au scos din Biserici icoanele şi moaştele (osemintele, sau frânturi de oase ale „sfinţilor”). Ei le-au scos şi din casele lor şi astfel au pus capăt închinării la aceste obiecte.

Din moment ce au acceptat principiul fundamental sola Scriptura (numai ceea ce scrie în Sfânta Scriptură) şi după ce au văzut că Sfânta Scriptură nu numai că nu porunceşte închinarea aceasta ci, dimpotrivă, condamnă orice închinare afară de închinarea lui Dumnezeu, credincioşii au făcut curăţenie atât în Biserici cât şi în casele lor, aruncând afară icoanele şi osemintele sfinţilor.

Când şi cum a intrat în practica unor creştini închinarea la oasele unor morţi, practica rugăciunilor adresate unor oameni decedaţi şi închinarea la icoane?

Totul a început în oraşul Smirna, din Asia Mică, la câtăva vreme după anul 150 după Cristos.

Policarp, Episcopul Bisericii creştine din oraşul Smirna, era un bătrân respectabil, care în tinereţe fusese ucenic al apostolului Ioan. Când a început persecuţia, unii creştini au plecat spre alte locuri, unde nu era persecuţie. Policarp a refuzat să fugă de persecuţie. Totuşi, pentru a nu provoca direct autorităţile oraşului, s-a mutat la o fermă din apropierea oraşului. De acolo a fost arestat şi adus în oraş. I s-a cerut să se lepede de credinţă şi, desigur, a refuzat. A fost torturat şi în cele din urmă a fost ars pe rug. Creştinii din oraş i-au cules  oasele care au rămas din foc şi le-au înmormântat în cimitirul oraşului.

Pe vremea aceea, ziua morţii unui martir era considerată ziua lui de naştere cerească. La un an de la moartea lui Policarp, iubitului lor pastor, credincioşii din Smirna s-au adunat la cimitir, şi au făcut acolo Cina Domnului (Împărtăşania), mormântul lui considerându-l a fi altarul. Au repetat lucrul acesta şi în anii următori. În cele din urmă, s-au gândit că e greu să vină toţi la mormânt, au scos rămăşiţele lui din mormânt, le-au curăţat cu mare grijă şi le-au depus în altarul Bisericii, pentru ca fiecare Cină a Domnului să fie făcută peste rămăşiţele lui.

Vestea a ceea ce au făcut ei s-a răspândit şi tot mai multe biserici au făcut le fel: au cules cu evlavie rămăşiţele pământeşti ale martirului lor local şi le-au depozitat în Biserică.

Apoi au făcut un pas mai departe: Au considerat că martirul lor, fiind acum în prezenţa lui Dumnezeu şi fiind sfânt, are puterea să se roage pentru credincioşii din Biserica sau Bisericile lui şi deci au început să se roage lui, ca el să mijlocească la Dumnezeu pentru ei. În felul acesta s-a dezvoltat un adevărat cult al martirilor, adică a „sfinţilor”.  Iată care erau, pe la anul 400, practicile de venerare a sfinţilor martiri:

1. Numele martirului era înscris în catalogul sfinţilor şi era poruncită recunoaşterea lui publică.
2. Mijlocirea lui era cerută în rugăciunile publice ale Bisericii.
3. Se dedicau (închinau) Biserici lui Dumnezeu în numele lui.
4. Slujba divină şi euharistia erau celebrate în numele lui.
5. Se ţinea anual sărbătoarea (hramul) lui.
6. Să făceau tablouri sau picturi ale lui, cu o aureolă în jurul capului lui.
7. Rămăşiţele (relicvele, moaştele) lui erau puse în vase de argint sau de aur,  erau plasate în altar şi erau cinstite în mod public.

Lucrurile acestea nu s-au întâmplat fără opoziţie. Astfel, un cleric  din Aquitania, pe nume Vigilantius, a contestat respectul acordat rămăşiţelor martirilor, afirmând că practicile legate de aceste relicve erau de origine păgână. Împotriva lui s-a ridicat vehement Ieronim, care la anul 404 l-a atacat vitriolic într-un tratat întitulat Contra Vigilantius. Ieronim avea în spatele lui autoritatea imperială şi intervenţia lui a pus capăt oricăror obiecţii la venerarea sfinţilor.

Ultimul pas în acest proces a fost că picturile de pe pereţii Bisericilor şi tablourile portabile ale sfinţilor au început să fie venerate.  Nici lucrul acesta nu s-a întâmplat fără opoziţie. Astfel, la anul 305, la Elvira, în sudul Spaniei, a avut loc un Sinod local la care s-au luat multe decizii care defineau credinţa şi practica creştină. Între acestea se găseşte articolul (canonul) 36 care spune că „s-a găsit potrivit ca imaginile să nu existe în biserici aşa încât ceea ce venerăm şi la ce ne închinăm să nu fie pictat pe pereţi.”

Decizia aceasta nu a fost luată în seamă şi bisericile au continuat să fie umplute de icoane. Dar tot timpul a continuat să existe şi opoziţie. Lucrul acesta reiese dintr-o scrisoare a patriarhului Ghermanus, scrisă cândva după anul 700 şi adresată la doi episcopi anti-icoane, în care se spune că „acum oraşe întregi şi o mulţime de oameni sunt într-o mare agitaţie din cauza acestei probleme” (adică închinarea la icoane).

În acea vreme ( adică după anul 700) dinspre răsărit veneau atacuri tot mai puternice ale arabilor convertiţi la noua religie a lui Mahomed. Aceştia aveau o anumită toleranţă faţă de creştini, dar ei erau foarte împotriva icoanelor. Creştinii care reuşeau să scape de sub dominaţia arabă şi să se refugieze în imperiul bizantin aduceau cu ei şi vestea atitudinii islamiştilor împotriva oricărei reprezentări în imagini a divinităţii.

Ajunşi la acet punct, trebuie să ne ocupăm de împăratul Bizanţului Leon al III-ea Isaurul (a domnit între anii 717-741). La câteva luni după urcarea lui la tron, arabii au asediat Constantinopolul, pe mare şi pe uscat. Asediul a durat un an de zile. Leon s-a dovedit a fi bun strateg şi i-a biruit pe arabi, salvând imperiul de avansul islamului. Leon a luat această biruinţă ca semn al ajutorului lui Dumnezeu. El era un om profund religios şi era foarte tulburat de fenomenul închinării la moaşte, la sfinţi şi la icoane. În anul 726 a avut loc o mare erupţie a unui vulcan pe insula Thera (Santorini), precum şi un cutremur devastator. Leon a luat evenimentele acestea ca un semn al mâniei lui Dumnezeu pentru idolatria închinării la moaşte şi la icoane. De aceea, în anul acela el a emis un decret prin care interzicea  această închinare şi poruncea scoaterea icoanelor şi a moaştelor din biserici. Opoziţia, extrem de vehementă, a venit de la Papa de la Roma şi din mânăstiri. Leon al III-lea n-a cedat şi a pornit la o acţiune sistematică de oprire a ceea ce el considera a fi idolatrie, scoţând icoanele şi moaştele din biserici. A închis multe mânăstiri şi i-a obligat pe călugări să se căsătorească.

Leon al III-lea  a imprimat credinţa lui împotriva icoanelor şi în fiul său,Comstantin, care l-a urmat la tron sub numele de Constantin al V-lea (741-775) şi care a continuat politica iconoclastă a tatălui său cu şi mai mare violenţă. Nu numai atât. El a condamnat cultul Fecioarei Maria şi cultul sfinţilor, iar călugăria a considerat-o a fi contra naturii umane.

Pentru a da o bază teologică respingerii închinării la icoane, Constantin al V-lea a convocat un Sinod la care au participat 300 de episcopi în anul 754. Iată decretul pe care l-au formulat aceştia:  „În temeiul cuvintelor din Sfânta Scriptură şi ale Sfinţilor Părinţi declarăm în unanimitate, în numele Sfintei Treimi, că va fi alungată, respinsă, îndepărtată şi anatemizată de Sfânta noastră Biserică, orice icoană, făcută din orice fel de material sau prin arta blestemată a picturii. Cel care, în viitor, va îndrăzni să-şi facă un asemenea obiect şi să-l venereze sau să-l aşeze într-o biserică sau într-o casă particulară sau să-l ţină ascuns, va fi, dacă este episcop sau diacon, destituit, dacă este călugăr sau laic va fi anatemizat şi va suporta rigoarea legilor ca duşman al lui Dumnezeu şi al doctrinelor transmise de Sfinţii Părinţi.”

Constantin al V-lea a fost urmat la tron de Leon al IV-lea Khazarul (775-780). Noul         împărat s-a declarat şi el împotriva icoanelor, dar a fost foarte moderat în aplicarea acestei politici. Aceasta datorită soţiei lui, împărăteasa Irina, care era o pasionată adeptă a icoanelor.

La moartea lui Leon Khazarul, succesiunea la tron a avut-o fiul acestuia, Constantin al VI-lea, care era minor. Mama lui, Irina, preia conducerea statului.

După ce îşi consolidează domnia, Împărăteasa Irina convoacă un nou Sinod, în anul 787, la Niceea (aproape de Constantinopol), Sinod care restaurează cultul icoanelor şi al sfinţilor. Acest Sinod este considerat, atât de ortodocşi cât şi de catolici, ca fiind al şaptelea Sinod ecumenic.

În anul 802,  are loc o lovitură de stat şi Împărăteasa Irina este înlăturată de la tron. Urmează o perioadă tulbure, de lupte mari între iconoclaşti şi iconoduli. În cele din urmă, tronul este preluat de Leon al V-lea Armeanul (813-820), care este un convins iconoclast. El convoacă un  nou Sinod la Constantinopol în 815, Sinod care anulează deciziile Sinodului de la Niceea şi reintroduce politica de distrugere a icoanelor.

Leon al V-lea este asasinat în anul 820 şi pe tron se instalează o nouă dinastie, cea Amoriană sau Frigiană, prin Mihail al II-lea (820-829), şi el un iconoclast pasionat. Tot aşa este şi fiul lui, Teofil,  care a domnit între 829-842. Soţia lui, însă, Împărăteasa Teodora era o pasionată închinătoare la icoane. Când soţul ei a murit, tronul i-a revenit fiului lui, Mihail al III-lea, care nu avea decât trei ani. Iarăşi, puterea imperială a fost preluată de mama lui, Împărăteasa Teodora.

Aceasta va convoca un nou Sinod la începutul anului 843, Sinod care va restaura închinarea la icoane. La încheiera acestui Sinod, la 11 martie 843, s-a ţinut o slujbă solemnă în biserica Sfânta Sofia, în care s-a celebrat în mod solemn reintroducerea cultului icoanelor.  Această reintroducere s-a dovedit a fi definitivă şi această dată este considerată „Duminica Ortodoxiei”, care se sărbătoreşte de atunci până astăzi în prima duminică din Postul Paştilor.

După această schiţă istorică, să ne uităm la problema închinării la moaşte, la sfinţi şi la icoane din punct de vedere biblic şi teologic. Toate trei vin sub o singură denumire: idolatrie. Ele sunt o încălcare a primei dintre cele zece porunci, care sună aşa:

„Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele care sunt mai jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti” (Exod 20: 4-5).

Cartea Deuteronomul, care a fost scrisă de Moise la sfârşitul celor 40 de ani de călătorii prin pustie şi care conţine gândurile şi îndemnurile finale ale acestui mare prooroc şi legiuitor al lui Israel, ne dă aceste cuvinte ale lui Moise despre idolatrie:

„În vremea aceea, Domnul mi-a poruncit să vă învăţ legi şi porunci, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire. Fiindcă n-aţi văzut nici un chip în ziua aceea, când v-a vorbit Domnul din mijlocul focului la Horeb, vegheaţi cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă stricaţi şi să vă faceţi un chip cioplit, sau o înfăţişare a vreunui idol, sau chipul vreunui om, sau chipul vreunei femei, sau chipul vreunui animal de pe pământ, sau chipul vreunei păsări care zboară în ceruri, sau chipul vreunui animal care se târăşte pe pământ, sau trupul vreunui peşte care trăieşte în apele dedesubtul pământului” (Deut.4:14-18).

Cel care, în timpul controversei născute din încercarea lui Leo al III-lea de a face să înceteze închinarea la moaşte, la sfinţi şi la icoane, s-a ridicat să apere această închinare, a fost Ioan Damaschinul (a trăit între anii 675-749). El a scris trei cărţi împotriva iconoclaştilor şi în apărarea icoanelor.

Argumentele lui în favoarea închinării la icoane trebuie să fie cunoscute, deoarece ele sunt folosite în ortodoxie până în zilele noastre. Afirmaţia lui fundamentală este că poruncile care interziceau idolatria, date în Vechiul Testament, şi-au pierdut valabilitatea odată cu întruparea lui Dumnezeu în Fiul Său Isus Cristos. El argumentează că, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu în materie (în trup material), Acesta a sfinţit materia şi, prin  urmare, venerarea unor lucruri materiale nu mai este un păcat.

Argumentul acesta se spulberă când vedem cu câtă grijă argumentează apostolul Pavel (care scrie după întruparea Fiului) împotriva idolatriei:

„S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, animale cu patru picioare şi păsări. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimii lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii, în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci. Amin” (Romani 1:22-25).

Să ne uităm cu atenţie la textul acesta deoarece apostolul Pavel ne explică aici întreaga problemă a închinării. El ne arată că esenţa idolatriei stă în faptul că oamenii se închină „făpturii” sau „creaturii,” în locul Creatorului. Aici nu e vorba de a „sfinţii” creaţia pentru ca apoi să ne putem închina ei. Aici e vorba de unul dintre cele mai importante principii pe care ni le dă Dumnezeu: Noi trebuie să ne închinăm Lui şi numai Lui. Nimic din toată creaţia nu-L poate înlocui şi nu-i este permis nici unui om să-L înlocuiască. Dumnezeu ne vrea cu exclusivitate pentru Sine. Un exemplu pe care ni-L dă apostolul Pavel în alte epistole este iubirea de avere. El o consideră ca fiind idolatrie, deoarece dragostea de avere ia locul lui Dumnezeu în dragostea noastră (Efeseni 5:5 şi Coloseni 3:5). Prin urmare, orice lucru creat, la ne închinăm, ia în inima noastră locul cuvenit numai Creatorului şi de aceea este o trădare a Creatorului şi o jignire adresată Creatorului.

Al doilea argument al lui Ioan Damaschinul  a fost acesta: Dacă pe vremea lui Moise a fost valabil că nimeni n-a văzut faţa lui Dumnezeu, prin întrupare, noi am văzut faţa lui Dumnezeu când am văzut faţa lui Cristos, şi prin urmare acum putem picta faţa Lui şi apoi ne putem închina feţei Lui pictate pe icoană.

Există un răspuns biblic şi la această teorie. În psalmii lui David ni se spune să căutăm Faţa lui Dumnezeu (de ex. Psalmul 27:8 şi 34:5) fiindcă „înaintea Feţei Lui sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la Dreapta Lui” (Psalmul 15:17). Este evident că aici „Faţa” lui Dumnezeu şi „Dreapta” lui Dumnezeu sunt termeni folosiţi metaforic şi ei înseamnă „Prezenţa” lui Dumnezeu.

Şi apostolul Pavel, în Noul Testament, deci după întruparea Fiului lui Dumnezeu, foloseşte cuvântul „Faţa” lui Cristos în mod metaforic, când scrie că Dumnezeu face să strălucească în inimile noastre „lumina cunoaşterii slavei lui Dumnezeu pe Faţa lui Cristos”(2 Corinteni 4:6). Aici „Faţa” înseamnă „Persoana” lui Cristos. Şi astfel, noi privim „slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip cu al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor.3:18).

Nu găsim nicăieri în Noul Testament vreo indicaţie că acum putem picta faţa Lui Cristos şi să ne închinăm acestei picturi.

Trebuie să adăugăm că Ioan Damaschinul, asemenea multora din vremea lui, a făcut distincţie între închinare sau „adorare” şi „venerare”, sau proşternere, adică aplecare pentru cinstire în faţa cuiva. Această subtilă distincţie este cu totul străină de înţelegerea poporului şi de aceea închinarea la moaşte, la sfinţi şi la icoane este discutată fără să se facă această „subtilă” distincţie.

Toată discuţia despre închinarea la moaşte, la sfinţi şi la icoane ar trebui să se spulbere datorită acestor cuvinte ale Domnului nostru Isus Cristos: „Căci este scris: „Domnului, Dumnezeului tău se te închini şi numai Lui să-I slujeşti” (Matei 4:10).

Cât priveşte rugăciunea adresată sfinţilor, ca aceştia să mijlocească pentru noi, şi aceasta este spulberată dintr-o singură lovitură tot de apostolul Pavel care scrie: „Este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între om şi Dumnezeu: Omul Isus Cristos” (1 Timotei 2:5). Dumnezeu nu este o Fiinţă distantă, retrasă în Sine şi inaccesibilă. Dumnezeu este aproape de fiecare dintre noi. El chiar s-a făcut una cu noi prin întruparea Fiului Său, prin care nu mai există nici un zid de despărţire între noi şi Dumnezeu. Isus este Cel ce ne aduce la unire cu Dumnezeu. Nu mai există nevoie de alţi intermediari. Domnul Isus Cristos ne este suficient fiindcă în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.

Să ne întoarcem acum la Leon al III-lea Isaurul. Omul acesta era un creştin şi un credincios sincer, care a ajuns la convingerea că închinarea la moaşte, la sfinţi şi la icoane este idolatrie.   El a vrut să cureţe creştinismul de această rătăcire. El a fost un mare Reformator al creştinismului, cu opt secole înainte de Reforma lui Martin Luther. Mişcarea de Reformă începută de el a primit adeziunea a sute de episcopi şi a fost aprobată de o mare parte a creştinismului.   Ceea ce-i lipsea lui Leon al III-lea şi urmaşilor lui era Sfânta Scriptură, pe care oamenii din vremea lui Luther o aveau datorită invenţiei tiparului făcută de Gutemberg, care de îndată ce a făcut această invenţie a inaugurat-o tipărind Sfânta Scriptură în 1445. Şaptezeci de ani mai târziu, când a început Luther Reforma, Sfânta Scriptură, în limba latină, era deja în mâinile tuturor învăţaţilor din acea vreme. Cărţile Reformei, datorită tiparului, s-au răspândit şi ele ca fulgerul.

După 123 de ani, de la începutul Reformei lui Leon, în anul 843, aceasta a fost total înăbuşită şi ziua biruinţei moaştelor, sfinţilor şi icoanelor este declarată drept Duminica Ortodoxiei. În ziua aceasta a biruit întunericul şi a fost stinsă lumina Adevărului lui Dumnezeu.

În Europa de Apus acest întuneric a fost biruit prin Reforma lui Martin Luther, care a adus lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi a produs civilizaţia modernă. Noi credem că această Reformă este necesară şi în România.

Textele din Scriptură împotriva închinării la orice lucruri create şi a închinării numai Creatorului sunt fără putinţă de negare.  Întruparea Fiului lui Dumnezeu nu a schimbat cu nimic această poruncă divină.  Domnul nostru Isus Cristos ne învaţă că cea mai mare poruncă dată de Dumnezeu este să-L iubim pe El cu toată inima, cu toată mintea, cu tot sufletul şi cu toată puterea. Această poruncă nu lasă loc închinării la „altceva”. Dumnezeu ne vrea cu exclusivitate pentru Sine.

Când ne dăruim numai lui Dumnezeu, Lumina vine în noi, în familia noastră, în Biserica noastră şi în ţara noastră.

(Sa ne pregatim pentru…) ADEVARATUL MARTIRAJ

NICIODATA NU S-AU INTAMPLAT ATATEA CONVERTIRI IN LUMEA MUSULMANA CATE SE INTAMPLA ASTAZI. SI MII DE MUSULMANI CARE SE CONVERTESC O FAC FIINDCA LI S-A ARATAT DOMNUL ISUS IN VIS SI LE-A CONFIRMAT CA EL ESTE MESIA.

Apostolul Pavel a fost un martir pentru credinţa creştină. Am putea spune că a fost martirul model. Martirajul lui final a fost atunci când a fost decapitat, pe vremea lui Nero. Dar el a fost martir cu mult înainte, atunci când a fost în stare să definească lucrarea lui de răspândire a credinţei creştine prin cuvintele: „în mine lucrează moartea, pentru ca în voi să lucreze viaţa”.

Dar să adăugăm aici un alt element fundamental: Când el făcea lucrul acesta, el Îl imita pe Fiul lui Dumnezeu, care a acceptat să fie batjocorit şi maltratat şi răstignit pentru ca întreaga omenire să capete viaţa din Dumnezeu.

Pavel descrie actul răstignirii lui Isus prin aceste cuvinte: „Când S-a arătat (S-a manifestat) bunătatea lui Dumnezeu şi iubirea Lui de oameni” (Tit.3:4). Unii cercetători ezită să-L considere pe Isus drept martir. Alții, inclusiv subsemnatul, consideră că esenţa adevăratului martiraj trebuie văzută în moartea Fiului lui Dumnezeu ca manifestare a bunătății şi a iubirii lui Dumnezeu cu scopul de a ne readuce la viaţa lui Dumnezeu.

Să semnalăm acum cel mai important eveniment din zilele noastre. Niciodată nu s-au întâmplat atâtea convertiri în lumea musulmană câte se întâmplă astăzi. Şi mii de musulmani care se convertesc o fac fiindcă li S-a arătat Domnul Isus în vis şi le-a confirmat că El este Mesia. Este același Mesia care i S-a arătat şi rabinului Saul în Siria, pe drum spre Damasc.

Să înţelegem ce se întâmplă astăzi. Isis este cea mai brutală manifestare a răului din toate timpurile şi se întâmplă exact acolo unde Domnul Isus i-a ieșit în cale rabinului prigonitor! Domnul Isus este manifestarea bunătății şi a iubirii lui Dumnezeu şi El Se arată în vis la mii de oameni! Ceea ce vedem astăzi în Orientul Mijlociu este confruntarea dintre răul absolut al lui Satan şi bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu.

O familie de români, sprijiniți de biserica noastră, se află chiar acum în Nordul Irakului, în Kurdistan, ca vestitori ai bunătății şi iubirii lui Dumnezeu. Ei sunt cu adevărat niște miei în mijlocul lupilor (cea mai perfectă descriere a martirilor făcută de Domnul Isus). Toată lumea islamică este împânzită de „mieii lui Isus”.

Ar trebui să se ridice mult mai multe mii de asemenea miei, care să copleșească imperiul răutății cu bunătatea şi cu iubirea lui Dumnezeu.

De două mii de ani, Domnul Isus cucerește omenirea prin martorii/martirii Săi. S-ar putea ca noi să asistăm astăzi la cea mai măreață bătălie a bunătății şi a iubirii împotriva răutății din toate timpurile.

Câți dintre noi se vor înrola în armata Mielului?

Ca să te califici, trebuie să fii plin de bunătatea şi de iubirea care te fac să-ţi dai viaţa pentru convertirea răilor, adică pentru mântuirea celor mai răi oameni din toate timpurile. Răutatea poate fi biruită numai prin bunătatea care se jertfește pe sine!

MARTIRAJUL ISLAMIC SI CEL CRESTIN

După o mie de ani de somnolență, Islamul s-a trezit. Sau, mai exact s-a trezit dorința islamiștilor de a fi stăpâni pe toată omenirea. Trezirea a produs-o Ayatollahul Khomeini, în 1979, când a preluat puterea în Teheran de la Șahul Iranului. În predici înflăcărate, în fiecare vineri, timp de aproape zece ani, Khomeini a vorbit deschis şi pe larg despre cucerirea întregii lumi de către islam. Piedica, spunea el, o formează Statele Unite ale Americii, care este „marele satan,” care trebuie nimicit. De la acesta a preluat Ossama Bin Laden ideea de a nimici America. Şi de la acesta s-a aprins focul în toată lumea islamică. ISIS, care stăpânește astăzi peste jumătate din Siria şi mai bine de o treime din Irak şi are filiale pretutindeni în lumea musulmană, este forma cea mai virulentă, mai nemiloasă, mai brutală şi mai ucigașă dintre toate acțiunile de cucerire a lumii pornite de către islam.

Mahomed (Muhammad), întemeietorul islamului (570-632), şi-a luat multe dintre ideile lui din Vechiul Testament, aşa cum l-a înţeles el şi din creştinism, pe care l-a pervertit după ideile lui războinice. Una dintre ideile pe care le-a luat din creştinisma fost cea de martiraj. În creştinism, martiraj însemna că oameni neînarmaţi, sau, mai exact, înarmaţi numai cu dragostea de oameni şi cu vestea bună a iubirii jertfitoare a lui Dumnezeu, se duceau la popoare păgâne să le ducă şi lor bunătatea lui Dumnezeu şi pentru acest singur motiv  uneori erau bătuți, torturați şi uciși cu o cruzime zguduitoare.

Mohamed a luat acest concept şi l-a pervertit în aşa fel încât să arate toată natura perversă a acestei religii. Mohamed a poruncit ca adepții lui să ia sabia, să meargă în toată lumea şi să impună cu ajutorul sabiei credinţa musulmană. Oricine refuza să o accepte, trebuia ucis cu sabia. Excepție trebuia să facă creștinii şi evreii. Acestora trebuia să li se acorde dreptul de a alege: ori să accepte credinţa musulmană ori să fie făcuți robi, ca să muncească pentru islamiști. Dacă unii din armata islamică erau uciși în luptă, aceștia erau martiri, şi li se promitea că vor merge imediat în cer şi acolo va primi fiecare câte un harem alcătuit din 72 femei tinere.

Islamul reprezintă astăzi cea mai mare primejdie pentru întreaga lume şi în special pentru creştinism. În secolul al XX-lea, s-au ridicat alte două primejdii pentru creştinism: nazismul şi comunismul. Dumnezeu ne-a învățat multe lucruri prin ele şi, la timpul găsit de El potrivit, le-a făcut să se prăbușească.

Tot aşa se va întâmpla şi cu Islamul. Aveți în vedere faptul că în zonele dominate de islam există  cam o mie de limbi la care Evanghelia n-a ajuns încă. Şi Domnul Isus ne-a asigurat că Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu va fi predicată la toate popoarele!  El şi-a ținut şi își ține cuvântul!

Evanghelia Domnului Isus va triumfa pe tot pământul, nu perversiunea făcută de Mohamed.

Într-un articol viitor vom analiza mai pe larg diferența dintre martirajul creştin şi pervertirea lui din islam. Studiul comparativ este întotdeauna producător de multă lumină.

INVATATURA – SUBSTANTA ADEVARATULUI MARTIRAJ (II)

INVATATURA DOMNULUI ISUS CRISTOS ESTE LUCRUL CEL MAI DE SEAMA DE PE PAMANT. A O IUBI, A O TRAI, A O VESTI SI A MURI PENTRU EA ESTE SUBSTANTA ADEVARATULUI MARTIRAJ.

Uneori un cuvânt are două, trei, sau chiar patru sensuri și de aceea, de câte ori vedem acel cuvânt scris, sau îl auzim pronunțat, trebuie să ne întrebăm: În ce sens este folosit cuvântul acesta acum? Un asemenea cuvânt este ”a mărturisi” și ”mărturisire”. De regulă, ”a mărturisi” înseamnă a destăinui un secret. Dar, în limbajul biblic, el poate însemna și ”a vesti”, sau ”a proclama”,  sau chiar ”a da învățătură”.

Să ne uităm cu atenție la aceste cuvinte ale lui Ioan Botezătorul:

”Cel ce vine din cer este mai mare decât toți; cel ce este de pe pământ este pământesc și vorbește ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai mare decât toți. El mărturisește ce a văzut și a auzit și totuși nimeni nu primește mărturia Lui. Cel ce primește mărturia Lui adeverește prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul. Căci Acela pe care L-a trimis Dumnezeuvorbește cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-i dă Duhul cu măsură” (Ioan 3: 31-34).

Vedem de aici că ”mărturisește” înseamnă ”vorbește” și ceea ce ”mărturisește” el sunt ”cuvintele lui Dumnezeu”. Iar a primi ”mărturia Lui” înseamnă a crede că ce spune El este ceea ce spune Dumnezeu.

Din analiza acestui text și din analiza altor pasaje din Evanghelia lui Ioan, putem trage cu certitudine concluzia că ”mărturia” lui Isus este învățătura pe care ne-a dat-o Isus.

În lumina aceasta trebuie să citim această declarație a lui Isus:

”Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor națiunilor. Atunci va veni sfârșitul” (Matei 24:14).

Unii, printr-o citire superficială a acestui text, ne spun că trebuie să vestim Evanghelia națiunilor numai ca la judecata din urmă să le fie o mărturie împotrivă, adică să nu poată zice că n-au știut ce le cere Dumnezeu.

Imaginați-vă ce fel de bunătate are Dumnezeu dacă Își ia atâta timp și ne cere atâta efort în a vesti Evanghelia numai ca El să aibă justificare să-i condamne pe oameni la o pedeapsă eternă!

Dacă, însă, prin ”mărturie” înțelegem ”învățătura lui Isus”, atunci planul lui devine cu totul altul:
”Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea ca să slujească de învățătură tuturor națiunilor”!

Aceasta corespunde cu marea trimitere din cap.28:19, unde ni se spune să ucenicizăm toate națiunile învățându-le tot ce ne-a învățat El și învățându-le să trăiască după această învățătură!

Să mai adăugăm la acestea faptul că ”voia lui Dumnezeu”, conform lui Matei 7:21-24 înseamnă toate cuvintele lui Isus din predica de pe munte și, prin extensie, toată învățătura lui Isus, și atunci vom înțelege că planul lui Isus este ca învățătura Lui să devină baza gândirii și a trăirii tuturor popoarelor care alcătuiesc omenirea!

Să facem acum un exercițiu extrem de important, și anume, să înlocuim ”mărturia” cu ”învățătura” în următoarele pasaje din cartea Apocalipsa:

Apostolul Ioan ”a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu și despre mărturia (învățătura) lui Isus Cristos” (1:2) și a fost exilat în insula Patmos ”din cauza Cuvântului lui Dumnezeu și din cauza mărturiei (învățăturii) lui Isus Cristos” (1:9).

În cap. 6, versetul 9, Ioan a văzut ”sufletele celor ce fuseseră junghiați din cauza Cuvântului lui Dumnezeu și din cauza mărturisirii (învățăturii) pe care o ținuseră”.

În cap.12, balaurul pornește un război cu cei care ”păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia (învățătura) lui Isus Cristos” (12:17).

Fiarele din cap.13-14 dezlănțuie o persecuție împotriva copiilor lui Dumnezeu și Ioan, autorul Apocalipsei, exclamă: ”Aici este răbdarea sfinților și care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin credința lui Isus” (14:12). Evident, aici ”credința lui Isus” înseamnă toată ”învățătura lui Isus”.

În lumina celor de mai sus putem înțelege și declarația enigmatică din 19:10, ”Căci mărturia (învățătura) lui Isus este duhul proorociei”. Ca să le înțelegem și mai clar, să ne amintim că Isus le-a spus ucenicilor Săi: ”Cuvintele Mele sunt duh și viață” (Ioan 6:63). Cuvintele lui Isus sunt impregnate de Duhul lui Dumnezeu. Când te lași educat de ele, nu numai că îți este iluminată mintea de Duhul Sfânt, ci acest Duh dătător de viață te infuzează cu viața lui Dumnezeu.

Mai mult, toată cartea Apocalipsa este o proorocie: ”Ferice de cine citește și de cei ce ascultă cuvintele acestei proorocii și păzesc lucrurile scrise în ea” (1:3).

Dacă învățătura lui Isus este duhul (substanța) ”proorociei” (care este cartea Apocalipsa), înseamnă că învățătura lui Isus este duhul sau substanța Apocalipsei.

O ultimă apariție a ”mărturiei”, adică a ”învățăturii” lui Isus în Apocalipsa:

”Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din cauza mărturiei (învățăturii) lui Isus și din cauza Cuvântului lui Dumnezeu și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat și au împărățit împreună cu Cristos o mie de ani. Ceilalți morți n-au înviat până nu s-au sfârșit cei o mie de ani” (Apoc.20:4-5).

Câteva observații despre acest text. Este singurul loc în Noul Testament unde ni se vorbește despre o perioadă din istoria omenirii care va dura o mie de ani. În Apocalipsa 22:18-19 suntem avertizați să nu adăugăm și să nu scoatem nimic din textul Scripturii.  Unii iau texte din restul Noului Testament și le transferă aici. De exemplu, transferă aici tot ce spune Isus despre Împărăția lui Dumnezeu (Împărăția cerurilor). Acest transfer este ilicit: Împărăția lui Dumnezeu este în contrast și în luptă cu împărăția lui Satan (vezi Matei 12:26 și 28 și Matei 13:19). Ori, în timpul împărăției de o mie de ani, numită și ”mileniul”, Satan este legat și el nu mai poate amăgi și înșela pe nimeni!

Este clar că Împărăția lui Dumnezeu, despre care  Isus spune că a venit și că se poate intra în ea (vezi Luca 16:16, etc.) și în care lupta cu Satan continuă ( vezi, printre altele Romani 16:20 și Efeseni 6:10-12), deci este o realitate prezentă în actuala istorie și împărăția de o mie de ani în care Satan va fi legat ”ca să nu mai înșele națiunile” (Apoc.20:3) sunt două realități distincte. Să nu transferăm lucrurile dintr-una în cealaltă!

Acesta este al doilea articol despre martiraj (click aici pentru primul articol). Să reținem că martiri sunt cei ce se țin de mărturia, adică, de învățătura proclamată sau mărturisită de Isus din Nazaret. Peste tot în Apocalipsa, ”învățătura lui Isus” este imediat calificată ca fiind ”Cuvântul lui Dumnezeu”.  Acestea două sunt unul și același lucru.

Apostolul Ioan, cel ce a scris Apocalipsa, chiar înainte de aceasta a scris două epistole scurte (mai puțin de o pagină fiecare). În a doua epistolă, la versetul nouă, el scrie:

”Oricine o ia înainte și nu se ține de învățătura lui Cristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învățătura aceasta are și pe Tatăl și pe Fiul”.

Învățătura Domnului Isus Cristos este lucrul cel mai de seamă de pe pământ. A o iubi, a o trăi, a o vesti și a muri pentru ea este substanța adevăratului martiraj.

MARTIRAJUL – MANTUIREA SUFLETELOR (III)

TU O FACI DIN IUBIRE SI DUCANDU-TE LA EI FACI UN ACT DE MARE BUNATATE, SI FACI O JERTFA SUPREMA. TU AJUNGI LA ASEMANAREA SUPREMA CU CRISTOS!

Există două feluri de martiraj: Unul nechemat, determinat de situația religioasă și politică din țară, când se decide o persecutare a credincioșilor. Atunci ești pus în situația să alegi: poți să te lepezi de credință și rămâi liber, sau refuzi să-ți schimbi credința și urmează bătăila, inschisoarea și uneori chiar moartea.

Există un al doilea fel de martiraj, când ești trimis să predici într-un mediu ostil Evangheliei și când te duci „ca un miel în mijlocul lupilor”. Așa Și-a trimis Isus ucenicii și a precizat că așa L-a trimis pe El Tatăl în lume. Această trimitere crează o situație ciudată. Te duci la oameni care te urăsc și care sunt gata să te ucidă, dar tu te duci la ei cu iubire și cu dorința de a le face cel mai mare bine: mântuirea sufletelor. Tu accepți să mori pentru supremul lor bine!

Tu o faci din iubire și ducându-te la ei faci un act de mare bunătate, și faci o jertfă supremă. Tu ajungi la asemănarea supremă cu Cristos!

Trebuie să semnalăm și o diferență. Când a venit Fiul lui Dumnezeu la noi, la dușmanii lui Dumnezeu, El a venit și a murit pentru păcatele noastre. Acțiunea Lui a fost mântuitoare, fiindcă S-a încărcat cu păcatele noastre și le-a topit în sângele Lui. Jertfă Lui a fost unică necesară. Și ea a făcut o lucrare completă. Nimic nu mai trebuie să i se adauge. Atunci, de ce mai este necesară și acțiunea noastră pentru mântuirea lor?

Răspunsul ne vine dintr-una din scrisorile lui Pavel către Timotei:

„De aceea rabd totul pentru cei aleși, pentru că și ei să capete mântuirea care este în Cristos Isus, împreună cu slavă vesnica” (2 Tim. 2:10).

Uitați-va bine la text: mântuirea este în Cristos și numai în Cristos! Dar cum pot oamenii să o capete? În altă parte, Pavel se întreabă: ”Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Și cum vor crede în Acela despre care n-au auzit?” (Romani 10:14). Și că ei să audă despre Cristos, cineva trebuie să-și riște viața ca să se ducă la ei și să le spună vestea bună a Fiului lui Dumnezeu care i-a iubit și a murit El în locul lor.

Cândva am predicat despre lucrurile acestea într-o biserică din apropiere de Londra. Am explicat că moartea Domnului Isus a lucrat pe verticală, ca să ne împace cu Dumnezeu, iar moartea noastră ca martiri lucrează pe orizontală, ca să ducă această mântuire la dușmanii lui Dumnezeu.

În sală era și un teolog în vârstă, care mă ascultă cu mare atenție. Când am încheiat, a venit la mine și mi-a spus: „Te-am văzut cum te lupți să-ți cauți cuvintele cele mai potrivite ca să explici aceste idei teologice delicate și m-am gândit să te ajut. Iată la ce formulare am ajuns: „The death of Christ is for propitiation; our death is for propagation!” Adică: „Moartea lui Cristos este pentru împăcare; moartea noastră este pentru propagare.”

MARTIRAJUL – O REALITATE ARZATOARE ASTAZI (I)

CE VALOARE ARE MOARTEA PENTRU CREDINTA? CE ROL ARE MARTIRAJUL IN ECONOMIA LUI DUMNEZEU? ATUNCI AM CITIT ACESTE CUVINTE DIN CARTEA APOCALIPSA:

Conform unei statistici făcute de Vatican, în anul 2012 au mutit ca martiri 100.000 de creștini. O altă organizație creștină, ”Open Doors”, care se ocupă și ea de monitorizarea persecutării creștinilor în lume, spune că în 2012 au murit ca martiri 1.200 de creștini. Diferența enormă dintre cele două cifre se explică astfel. În diferite țări unde sunt minorități creștine (catolice, ortodoxe sau protestante) și unde acestea sunt atacate de majorități musulmane sau de alte religii, toți creștinii uciși în aceste atacuri, conform Vaticanului, sunt considerați martiri. Pe de altă parte, Open Doors îi consideră martiri numai pe aceia care, într-o țară sau regiune ostilă creștinismului, îl mărturisesc pe Cristos și sunt uciși pentru faptul acesta.

Cuvântul definitoriu pentru ei este ”a mărturisi”, sau a-L vesti pe Cristos. Unul care a mărturisit, adică a fost martor, și pentru actul a fost ucis, acesta a devnit ”martir”.

Să ne obișnuim cu cuvântul acesta așa cum este el folosit în limba greacă a Noului Testament. Cuvânmtul ”martor” în limba greacă este martys, care la genitiv ia forma de martyros. Verbul ”a mărturisi” este martyrein, iar acțiunea de ”a mărturisi” estemartyria. Isus i-a trimis pe ucenicii Săi să-L mărturisească pe El și învățătura Lui în toată lumea. Dar El știa că îi trimite într-un mediu ostil, în care unii vor fi uciși pentru mărturisirea lor. Expresia plastică folosită de El a fost: ”vă trimit ca pe niște miei în mijlocul lupilor”, adică într-o situație în care riscul de a fi sfâșiat de lupi era foarte evident. Și totuși, scopul cu care îi trimitea la lupi era să-i transforme pe aceștia în credincioși în Cristos.

Încă în perioada în care se mai scriau ultimele cărți din Noul Testament, când ucenicii își luaseră slujba de ”mărturisitori” și când unii dintre ei fuseseră uciși pentru aceasta, cuvântul ”martor” suferă o transformare interesantă. O vedem prima dată în Apocalipsa 2:13

”Tu ai Numele Meu și n-ai lepădat credința Mea, nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuiește Satana.”

Aici trebuie să fim atenți. În limba română veche, pentru ”martir” s-a folosit cuvântul ”mucenic”. Aici, în Apocalipsa 2:13, cuvântul ”martor, fi putut fi tradus cu ”mucenic”. Dar traducătorul în limba română așteaptă  până în capitolul 17:6 pentru ca acolo, unde era și mai evident că cuvântul ”martori” a căpăt sensul de ”martiri”, să traducă textul  în românește astfel:
”Și am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinților și de sângele mucenicilor lui Isus.”

În limba română modernă, cuvântul martys (martyros) este tradus prin ”martor”, atunci când este evident că sensul este de ”unul care depune mărturie” și prin ”martir”, atunci când el a fost ucis pentru mărturia lui.

Odată cu căderea comunismului, românii au devenit liberi să călătorească unde vor. Una dintre consecințele acestei libertăți este că o mulțime de credincioși evanghelici au plecat misionari în diferite țări din Asia, din Africa și din America latină. Acum vreo zece ani, trei asemenea misionari au fost uciși de musulmani în Turcia. Dacă sunt bine informat, aceștia sunt primii noștri martiri.

Fac aici un apel să adunăm toate datele și să informăm publicul românesc despre toți martirii noștri.

În anul 1972, m-am întors de la studii în Anglia, fiind bine informat că s-ar putea ca dușmanii înversunați ai creștinismului, comuniștii, să mă ucidă. Au fost planuri să o facă. Este o minune că sunt și astăzi în viață.

Fiindcă știam că predicile mele și, mai ales scrierile mele despre persecuția noastră și despre falimentul comunismului de a produce omul nou, stârnesc furia comuniștilor până la vârf, a fost normal să-mi pun întrebarea:

Ce valoare are moartea pentru credință? Ce rol are martirajul în economia lui Dumnezeu? Atunci am citit aceste cuvinte din cartea Apocalipsa:

”Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiați din cauza Cuvântului lui Dumnezeu și  din cauza mărturisirii pe care o făcuseră.

”Ei strigau cu glas tare și ziceau: ”Până când, Stăpâne, Tu care ești sfânt și adevărat, întârzii să judeci și să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?

”Fiecăruia dintre ei i s-a dat o haină albă și li s-a spus să se mai odihnească puțină vreme, până se va împlini numărul tovarășilor lor de slujbă care trebuia să fie omorâți ca și ei” (Apoc.6:9-11. Sublinierea noastră, I.Ț.).

De aici rezultă clar că Dumnezeu are în plan un număr fix de copii ai Săi care ”trebuie” să fie martirizați! De ce? Ce realizează Dumnezeu prin moartea acestor dedicați copii ai Săi?

Acestea sunt întrebări fundamentale care duc spre o teologie a martirajului. Am meditat mulți ani la tema aceasta. Răspunsurile pe care le-am primit m-au întărit mult și mi-au dat curaj să-i înfrunt pe securiști și să le fac mărturii care îi puneau în încurcătură și în derută. În cele din urmă, mi-am scris teza de doctorat pe această temă: ”Suferință, martiraj și răsplătiri în cer”. Se mai găsesc exemplare din această carte de vânzare la editura LuxMundi din Arad și la unele librării creștine.

Fiindcă subiectul acesta devine tot mai actual și mai fierbinte, voi scrie în continuare câteva meditații pe această temă.

 A) Domnilor Preoţi de pretutindeni, vă pierdeţi (singuri) pâinea, dacă nu–i învăţaţi pe oameni să se nască din Sămânţa lui Dumnezeu, cum ne-a explicat Isus în Ioan, cap 3 ; Altfel, se va scufunda pământul în nelegiuiri, dar şi oamenii se vor inneca în greutăţi, nedreptăţi şi lipsuri prevăzute şi scrise în Gal 5/20! Iubiţi oamenii pentru care a sângerat Isus şi, pentru câştiguri mârşave, nu-i mai îmbrobodiţi, manipulaţi, cartonaţi, iconati cu falsuri, surogate, minciuni, bani ori condiţionări şi învăţături nedumnezeiesti, ca să nu ardeţi o veşnicie la talpa iadului/

Ascultaţi cuvântul acesta  din Ezecheiel,34, cântecul acesta de jale pe care-l fac pentru voi, POPOARE şi pentru casa lui Israel!

“A căzut, şi nu se va mai scula, fecioara lui Israel, sta trântită la pământ, şi nimeni n-o ridică.”

Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: “Cetatea care scotea la luptă o mie de oameni nu va rămâne decât cu o sută, şi cea care scotea o sută de oameni nu va mai rămâne decât cu zece din casa lui Israel.”

Căci aşa vorbeşte Domnul către casa lui Israel: “Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!

Nu căutaţi Betelul, nu vă duceţi la Ghilgal şi nu treceţi la Beer-Seba. Căci Ghilgalul va fi dus în robie, şi Betelul va fi nimicit.

Căutaţi pe Domnul, şi veţi trăi! Temeţi-vă, ca nu cumva să apuce ca un foc casa lui Iosif, şi focul acesta s-o mistuie, fără să fie cineva la Betel ca să-l stingă,

Voi care prefaceţi dreptul în pelin şi călcaţi dreptatea în picioare!”

El a făcut Cloşca cu pui şi Orionul, El preface întunericul în zori, iar ziua în noapte neagră; El cheamă apele mării şi le vars ă pe faţa pământului: Domnul este numele Lui.

El aduce ca fulgerul prăpădul peste cei puternici, aşa că nimicirea vine peste cetăţui.

Ei urăsc pe cel ce-i mustră la poarta cetăţii şi le este scârbă de cel ce vorbeşte din inimă.

De aceea, pentru că pe sărac îl călcaţi în picioare şi luaţi daruri de grâu de la el, măcar că aţi zidit case de piatră cioplită, nu le veţi locui; măcar că aţi sădit vii foarte bune, nu veţi bea din vinul lor!

“Căci Eu ştiu că nelegiuirile voastre sunt multe şi că păcatele voastre sunt fără număr: asupriţi pe cel drept, luaţi mită şi călcaţi în picioare la poarta cetăţii dreptul săracilor.”

De aceea, în vremuri ca acestea, înţeleptul trebuie să tacă; căci sunt vremuri rele.

Căutaţi binele, şi nu răul, ca să trăiţi, şi că astfel, Domnul Dumnezeul oştirilor să fie cu voi, cum spuneţi voi!

Urâţi răul, şi iubiţi binele, faceţi să domnească dreptatea la poarta cetăţii; şi poate că Domnul Dumnezeul oştirilor va avea milă de rămăşiţele lui Iosif.

De aceea, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul oştirilor, Cel Atotputernic: “În toate pieţele se vor boci şi pe toate uliţele vor zice: “Vai! Vai!” Vor chema pe plugar la jale şi la bocire pe cei ce fac jelanii pentru morţi.

În toate viile va fi bocet, când voi trece prin mijlocul tău, zice Domnul.

Vai de cei ce doresc “ziua Domnului”! Ce aşteptaţi voi de la ziua Domnului? Ea va fi întuneric, şi nu lumina.

Veţi fi ca un om care fuge dinaintea unui leu pe care-l întâlneşte un urs şi care, când ajunge acasă, îşi reazemă mâna pe zid, şi-l muşcă un şarpe!

Nu va fi oare ziua Domnului întuneric în loc de lumină? Nu va fi ea întunecoasă şi fără strălucire?

Eu urăsc, dispreţuiesc sărbătorile voastre şi nu pot să vă sufăr adunările de sărbătoare!

Când Îmi aduceţi arderi de tot şi daruri de mâncare, n-am nicio plăcere de ele; şi viţeii îngrăşaţi pe care-i aduceţi că jertfe de mulţumire, nici nu Mă uit la ei.

Depărtează de Mine vuietul cântecelor tale; nu pot asculta sunetul lăutelor tale!

Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea, ca un pârâu care nu seacă niciodată!

Mi-aţi adus voi jertfe şi daruri de mâncare în timpul celor patruzeci de ani din pustiu, casa lui Israel?…

Veţi ridica, dar, pe Săcuţ, împăratul vostru, şi pe Caivan, chipurile voastre idoleşti, steaua dumnezeului vostru pe care vi l-aţi făcut,

Şi vă voi duce în robie dincolo de Damasc, zice Domnul al cărui nume este Dumnezeul oştirilor!”Amos 5 şi restul)

B) Dumnezeu ne-a creat ca să fim Una cu El, dar “slujbaşii Domneşti” ne-au hărăţit-manipulat /împărţit în mii de culte, bisericuţe, partide, religii, pentru câştigurile lor mârşave! Ei au înlocuit pe Isus, care este Lumina lumii- cu lumânarea, pomenile costisitoare cu Pâinea Vieţii, aghiazma cu Apa Vie, Atotputernicia Vieţii Infinite cu o pictură limitată, aurită, dar mută, surdă, mortală – Icoană a Fiarei

Este aproape clipa în care globaliştii cu Anticrist ne transformă într-o turmă teleghidată. Ne au la mână cu telefonul,gazul,curentul, radio/tele/calculatorul, apa, gunoi, medicamente, hrana,mormint –totul.Cu ajutorul falsei religii, ei  fac din lume o adunătură de …nebuni -nenăscuţi din nou… Aşa cum  El a îngăduit celor doi să se lipească, pentru a se “face un singur trup” (Gen 2/24),   ca să devenim Una cu El, după cum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt UNA,tot aşa” Credinţele” făcătoare de bani şi de falşi credincioşi, manipulantele   religii  in care nu pulseaza Isus cel Viu, au format o adunătură de idolatri…

Barcelona , locatie  de  top 10 cele mai vizitate orașe din lume.Iata citeva invitatii care nu trebuie ocolite…

–Operele lui Antonio Gaudi, architect care a dus faima acestui oraș în lume. Catedrala Sagrada Familia, Parcul Guell, la Predrera, cu forme ciudate dar atrăgătoare, care te poartă cumva într-o altă lume, sunt adevărate embleme ale Barcelonei. Chiar dacă nu a fost încă finalizată, catedrala Sagrada Familia este un obiectiv care nu trebuie ocolit, care impresionează prin forma sa inspirată din muntele sacru al Cataloniei, Montserrat.
–Barceloneta, fost sat de pescari, Barceloneta are un stil eclectic în care străduțele veche sunt pline și restaurante de familie (unele dintre cele mai bune din oraș), iar blocurile elegante și futuriste din sticlă “umbresc” plaja cu nisip fin unde se poate face baie chiar și în luna octombrie.
–Rambla. Vestitul bulevard pietonal, de fapt o inșiruire de cinci străduțe cunoscute sub denumirea de Las Ramblas, este cel mai aglomerat loc din Barcelona. Aici, alături de magazine de suveniruri și restaurante, sunt câteva locuri unde merită să poposiți:Mercat de la Boqueria, cea mai mare piață din Spania. În capătul dinspre Mediterana se află monumentul dedicat lui Cristofor Columb, Muzeul Naval dar și un mare mall, Mare Magnum și Aquarium Barcelona, în Port Vell.
–Barri Gotic. La câteva sute de metri nord-est de La Rambla se află centrul vechi, Barri Gotic, o concentrație de cladiri medievale gotice, dominate de catedrala gotică cu venerabila vârstă de peste 800 de ani. Barcelona se mândrește cu una dintre cele mai mari concentrații de clădiri gotice din Europa și cele mai multe dintre clădirile din Barri Gotic datează din secolele XVI si XV, când Barcelona era un puternic centru comercial.
-Muzeul Picasso, aflat la cîțiva pași de catedrala gotică, găzduit între pereții unor mici vechi palate. Lucrările artistului sunt expuse în ordine cronologică.
-Montjuic, un deal unde poți ajunge și cu o telecabină, unde sunt amplasate o serie de obiective care merită văzute: Muzeul Nacional d’Art de Catalunya din Palau Nacional sau parcul Parcul Joan Miró. Fântânile magice, unde are loc un spectacol de lumini și umbre pe muzică clasică  este o atracție de neratat în Montjuic. Tot în Montjuic se află și Stadionul Olimpic, deschis publicului, fără taxă. Pentru a vizita stadionul FC Barcelona, trebuie să plătiți bilet de intrare ( aprox.15 euro). Barcelona este și o destinație de shopping, despre care am scris aici.

Madrid
 Madrid, capitala artelor
Capitala Spaniei, Madrid găzduieşte unele dintre cele mai vizitate obiective turistice din Spania, dar odată ajunși în capitala Spaniei nu ar trebui să ratați:
-Muzeul şi Galeria de Arta Prado unde sunt expuse unele din cele mai importante colecţii de artă din Europa, cu peste 700 de opere de artă expuse permanent printre care şi opere semnate de  El Greco şi Francisco de Goya. Muzeul Prado este una dintre cele mai importante galerii de artă din lume, unde puteți admira și operele altor artiști deosebit de valoroși precum Dürer, Rafael, Van Dyck, Rubens, Titian, Tintoretto, Sorolla, Gainsborough, Fra Angelico… iar clădirea în sine este impresionantă.  Preţul unui bilet porneşte de la 7 euro pentru copii şi vârstnici şi poate ajunge până  la 23 de euro dacă doriţi să vă însoţească un ghid.
-Palatul Regal (alias Palacio Real sau Palacio de Oriente ) este de asemenea un obiectiv turistic pe care nu ar trebui să-l ocoliți odată ajunşi în Madrid, fiind unul dintre cele mai mari şi mai importante palate regale din Europa. Imensul palat se întinde pe o suprafaţă de 135.000 de metri pătraţi şi numără 870 de ferestre, 240 de balcoane şi 110 uşi.. Este indicat să alocaţi mai mult de o zi pentru a vizita impresionantul palat construit în stil rococo și situat în apropiere de centrul istoric al oraşului şi destul de aproape de Plaza de Espana, cel mai important loc de întâlnire pentru madrileni.
-El Escorial, aflată la aproximativ 57 de km de Madrid este o destinaţie interesantă  pentru o excursie plină de o zi. În secolul al 16-lea, Philip al II–lea, cel mai influent și temut rege spaniol, a pus bazele acestei construcții impresionante din piatră cenușie, cu un aer austrer și oarecum înfricoșător, care a servit ca reședinţă regală și ca mănăstire. În prezent, Mânastirea El Escorial  găzduieşte rămăşitele câtorva monarhi spanioli, fiind însă și o imensă galerie de artă cu nenumărate lucrări aparținănd unor pictori și sculptori celebri în 11 săli. Sala bătăliilor, sala de tortură, Basilica San Lorenzo el Real, imensa bibliotecă și Grădina călugărilor sunt alte obiective din El Escorial care nu ar trbui trecute cu vederea. Mănăstirea a fost inclusa in Patrimoniul Mondial al UNESCO în 1984.
-Corral de la Moreria este cel mai renumit club de flamenco din lume. Locaţia clubului este privilegiată, fiind situat în centrul istoric al Madridului, vizavi de Palatul Regal. Clubul considerat „Catedrala artei flamenco” este adesea vizitat de celebrităţi, aşa că să nu fiţi surprinşi dacă veţi asista la un spectacol în care îl veţi avea alături pe regele Spaniei sau pe unele V.I.P.-uri internaţionale. Dacă doriţi să vă petreceţi seara la un spectacol de flamenco trebuie să stiti ca un bilet de intrare porneşte de la 38,9 euro plus TVA la care se adaugă consumaţia dvs.
-Stadionul Santiago Bernabeu cu siguranţă  nu poate fi ratat indiferent dacă sunteţi pasionaţi sau nu de fotbal. Dacă vreţi să faceţi un tur al stadionului, trebuie să scoateţi din buzunar 19 euro.
Lista obiectivelor de top din Madrid contină cu Muzeul Thyssen-Bornemisza ( colecție de artă) și de Centro de Arte Reina Sofía, cu Parcul del Buen Retiro, teatul zarzuela, construit dupa modelul Teatrului din Milano dar dedicat zarzuelei.
Nu uitați că Madridul este una dintre destinațiile de shopping de top din Europa!

Toledo
Toledo, oraşul pictorului El Greco
Toledo, orășel cu o istorie de peste 2.000 de ani aflat la aproximativ 72 de kilometri de Madrid este cunoscut ca „oraşul celor trei culturi” deoarece evreii, creştinii şi musulmanii au convieţuit aici cândva, punându-şi amprenta asupra oraşului. Toledo, oraș cu o mare importanță strategică, a fost de-a lungul existenței sale municipiu roman, capitala regatului vizigot Hispania, fortăreaţă a Emiratului Cordoba și citadelă creştină de mare importanță în războaiele cu maurii. În secolul al XVI-lea, Toledo a devenit sediul central al regatului lui Carol al V-lea. Oraşul Toledo, capitala religioasă a Spaniei și oraș protejat prin lege de guvern, a fost inclus în Patrimoniu Mondial al UNESCO în anul 1986. Multe personalităţi importante s-au născut sau au trăit în Toledo, printre care poetul Garcilaso de la Vega, regele Alfonso X şi pictorul El Greco. Orașul înconjurat de trei părți de fluviul Tajo în care pătrunzi prin porți de mii de ani are un puternic aer medieval, în care sunt foarte vizibile influențele orientale. Dacă ajungeţi în Toledo nu rataţi:
-Catedrala din Toledo a cărei construcţie a început in 1226 şi a fost finalizată în secolul al 15-lea. Catedrala, pe locul căreia a fost inițial o moschee, este considerată a fi una dintre cele mai măreţe structuri gotice de acest gen din Europa. Catedrala gotică din Toledo are nenumărate comori precum o imensă hostie din argint, aur și pietre prețioase, lucrări de El Greco, Zurbarán, Caravaggio, Titian, Rafael and Velázquez aşa că nu o rataţi! Intrarea costă 3 euro.
–Muzeul El Greco ce datează din 1911 este situat în Cartierul Evreiesc din Toledo. Muzeul constă in două clădiri:,  una din secolul al XVI-lea și una din secolul al XX-lea unite de o grădină. Aici puteți admira numeroase opere semnate de faimosul pictor El Greco dar și lucrări semnate de pictori ai secolului al XVII-lea.  Daca doriti sa vizitati muzeul pretul unui bilet este de doar 3 euro sau 1.5 euro pret redus. Intrarea este gratis duminica.

–Mănăstirea San Juan de los Reyes a fost construită de monarhii catolici în perioada 1477-1504 fiind fondată de Regele Ferdinand al-II-lea de Aragon și de Regina Isabella I a Castiliei pentru a sărbători atât nașterea fiului lor cât și victoria în bătălia de la Toro.
-Fortăreața Alcázar este probabil cel mai cunoscut obiectiv din Toledo fiind și cea mai înaltă construcție din oraș. Romanii au construit aici un palat, maurii s-au instalat în secolul al X-lea, apoi locația a fost modificată de creștini, pentru a servi ca reședință regală, dar pănă la urmă a devenit  academie militară . Grav afectată de asediul milițiilor monarhiste la începutul războiului civil din 1936, Alcázar găzduiește astăzi o bibliotecă și Muzeul Armatei, unde sunt exuse printre altele sabia legendarului El Cid sau obiecte care au aparținut concquistadorilor spanioli.
–Sinagoga Santa María la Blanca, cea mai veche din Europa datând din 1180 și Plaza de Zocodover sunt alte obiective care merită atenție în Toledo.

Segovia, o bijuterie a Castiliei
Pitorescul oraș Segovia din provincia Castilia, aflat la nici 92 de kilometri de Madrid este un oraș vechi cu rădăcini romane, cu multe legende țesute în jurul său: ar fi fost fondat de către Hercules sau chiar de fiul lui Noe, iar apeductul este opera diavolului. Ceea ce este cert: Segovia a fost în 1985 inclusă în Patrimoniului Mondial al UNESCO. Astăzi , partea veche a Segovia impresionează prin clădirile sale în nunațe calde de teracotă, iar o plimbare pe străduțele centrului vechi este precum o călătorie în Evul Mediu. În orașul vechi ridicat pe dalurile din Castilia străjuit în fundal de munții Sierra de Guadarrama sunt o mulțime de biserici, unele dintre cele mai vechi fiind Iglesia de Vera Cruz ( din secolul al XIII-lea construită de cavalerii templieri), Iglesia de San Giusto și Iglesia de San Martín.
Nu ratați în Segovia:
-Fortăreața Alcazar, una dintre principalele sale atracții turistice, a fost ridicată de romani, reconstruită și extinsă în secolele XIII-XIV pentru a arde întegral în 1862. Este locul în care regina Isabella I a Castiliei a fost de acord să finanțeze expediția lui Cristofor Columb către “Lumea nouă”. Cu turnuri crenelate și șanțuri adânci de apărare, pitorescul palat a fost sursă de inspirație a companiei Walt Disney la construcția castelelor din parcurile de distracții din SUA. Interiorul este deosebit, seamănă cu un palat din “poveștile celor 1001 nopți”. Prețul unui bilet de intrare este de 5 euro, dar duminica accesul este gratuit.
-Catedrala din Segovia este una dintre cele mai reprezentative biserici gotice din Spania, a cări construcție a început în 1525 și s-a finalizat după 200 de ani. Este impresionantă!
-Muzeul Orașului Segovia  prezintă numeroase colecții ce ilustrează  istoria și cultura urbei. Muzeul adună circa 1.500 de piese: sculpturi, mozaicuri, picturi și o colectie impresionantă de monezi. Prețul unui bilet este de circa 1,2 euro, insă pentru grupuri, studenți și pensionari sâmbăta și duminica intrarea este gratuită.
-Simbolul orașului Segovia este însă Apeductul roman -El Acueducto-datând din secolul I d.Hr, care construit fără mortar și din 200.000 de bucăți de granit, rezistă și astăzi deși formează un arc de 28 de metri înălțime în cel mai înalt punct, Plaza del Azoguejo.

Salamanca, Catedrala
5. Salamanca, o comoară arhitecturală
Cunoscut ca “orașul de aur” datorită culorii aurii a pietrei din care sunt construite majoritatea clădirilor sale, Salamanca este unul dintre cele mai frumoase orașe spaniole, vestit în special datorită universității sale foarte vechi, fondată în anul 1218. Acest oraș vechi, fondat de romani pe malul râului Tormes, este impresionant prin stilurile arhitecturale ale clădirilor sale, oferind o imagine cuprinzătoare a arhitecturii locale. Nu ratati în Salamanca:
–Catedrala Nouă și Catedrala Veche din Salamanca care împreună formează un ansamblu impresionant, masiv, sunt cele mai vizitate obiective turistice, îmbinând o multitudine de stiluri arhitecturale. Constructia Catedralei Vechi a început în 1140 și celebreaza stilul romanic arhitectural. Constructia Catedralei Noi a inceput in 1513 constructia fiind finalizata 220 de ani mai tarziu si cuprinde elemente din stilul gotic târziu, renascentist, plateresc dar și baroc.
–Plaza Mayor, situată în centrul orașului, este cu siguranță unul dintre cele mai frumoase locuri din Spania datorită arhitecturii spaniole în stil baroc. Constructia pieții a inceput în 1720 de către frații Churriguera căreia Salamanca îi mai datorează și ornamentele deosebite ale Noii Catedrale și a fost finalizată în 1755. Aici sunt expuse portretele unor personalități spaniole, adevărați deschizători de drumuri, precum Columb, Cervantes sau El Cid, dar principala atracție a locului o constituie cafenele și restaurantele din interiorul Plaza Mayor. Seara, Plaza Mayor este iluminată deosebit și locul se lasă invadat de mulțimea de studenți, muzicieni și artiști.
–Universitatea Salamanca, una dintre cele mai vechi universități din lume, fost fondată în 1218 impresiinează prin fațadele sale realizate cu migală. Biblioteca universității conține peste 250.000 cărți. Fațada vechii clădiri a Universitatii este încărcată de decorațiuni, în rândul studenților existând mitul că acel care zărește Broscuța Norocului va trece examenul.
–Casa de las Chonchas ( Casa Scoicilor), altădată un palat, acum bibliotecă publică, cu fațada sa renascentistă din piatră, cu sute de cochilii de scoici pictate-simbolul pelerinilor către Santiago de Compostela este unul dintre cele mai fotografiate obiective  din Salamanca.

Spurgeon și doctrinele harului

Carl F.H. Henry – Doctrina predestinării. Obiecții frecvente

C.H. Spurgeon. O explicaţie a versetului din Ioan 6:66

Charles H. Spurgeon. O slujire bazată pe rugăciune şi pe puterea Duhului Sfânt

Spurgeon cel uitat, Iain Murray

Tratat despre har, Jonathan Edwards (1)

Tratat despre har, Jonathan Edwards (8)

James Montgomery Boice – O nouă familie

Richard Sibbes – „Crede-L pe Hristos, (care este mai mare ,mai tare si vesnic biruitor) nu pe Satan!”

Cateva saptamani bune, la Iasi sau la Bucuresti, in fiecare an, poporul credincios ortodox din Romania, sta la cozi interminabile, ca sa pupe morti la greu, ma refer la moaste, si s-a rugat la ei, la morti si oase de morti, ca la Dumnezeu insusi. Ce mi se pare mie strigator la cer, abominabil, este faptul ca biserica si clerul incurajeaza aceasta practica satanica, tinand poporul in intuneric, nespunandu-le adevarul salvator, care este doar Isus Hristos, nu oase de oameni morti. Este drept ca si poporului credincios ii place sa fie prostit, pentru ca altfel si-ar cumpara fiecare o Bibile care acum se gaseste pe toate drumurile, si ar afla adevarul din ea, foarte usor. De ce nu faceti asta fratilor ? De ce nu va informati corect din singura sursa autorizata de Viul Dumnezeu, care este Biblia, Cuvantul lui Dumnezeu catre si pentru omenirea de pe planeta Pamant? De ce ?! De ce va lasati prostiti si manipulati de niste smecheri in frunte cu Dracu’. care doar va batjocoresc, si nu va ajuta cu nimic?! Toti cei care pupa oase de morti, adica moaste, nu citesc Biblia ! Nici preotii, nici mirenii ?! Habar nu au de voia lui Dumnezeu in legatura cu asta, cu mortii, si nici nu vor sa afle. Iau de bun ceea ce le spun preotii sau basmele din batrani, adica traditia. Hai sa vedem care este ADEVARUL in legatura cu mortii, adica cu moastele.

Ia sa vedem ce spune Biblia, adica Viul Dumnezeu, despre subiectul pe care il discutam aici, adica despre cadavre si despre oamenii morti: „Daca cineva se duce la cei ce cheama pe morti si la ghicitori, ca sa curveasca dupa ei, Imi voi intoarce Fata impotriva omului aceluia, si-l voi nimici din mijlocul poporului lui.” (Levitic 20-6)  Auziti ce ne spune Dumnezeu despre toti cei care vor sa socializeze cu mortii, sa-i pupe, sa se roage la ei, si sa se umileasca in fata lor: ca sunt niste curvari, si ca isi intoarce fata de la ei, adica nu-i va recunoaste ca fiind ai Lui, si…mai mult, ii va nimici din randurile poporului lui Dumnezeu. Adica vor pieri impreuna cu Dracu’, cel care i-a prostit sa faca asa ceva, daca pana la sfarsitul vietii lor, vor persista in aceasta eroare. Stiti de ce ?! Pentru ca asta este satanism, nu crestinism, si o sa vedem imediat de ce.

” Sa nu fie la tine nimeni care sa intrebe pe cei ce cheama duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care sa intrebe pe morti.„  (Deuteronom)  Si aici Dumnezeu ne spune ca socializarea cu mortii si cu duhurile lor, este in realitate o socializare cu Dracu’ si ingerii lui. Ei raspund la intrebari, nu mortul. Asa cum in Eden, sarpele, adica tot Dracu’, i-a raspuns Evei la dilemele ei „stiintifice” si existentiale pe care le avea, daca sa cunoasca mai mult rau si mai mult bine sau sa ramana la ceea ce stia deja. Dracu’ a raspuns framantarilor ei, si am vazut cu totii ce a iesit din asta: o planeta blestemata, plina ne nelegiuiti.

” Daca vi se zice insa: „Intrebati pe cei ce cheama mortii, si pe cei ce spun viitorul, cari soptesc si bolborosesc,” raspundeti: „Nu va intreba oare un popor pe Dumnezeul sau? Va intreba el pe cei morti, pentru cei vii ? „ (Isaia 8-19)  Nu vi se pare pertinenta aceasta abordare a lui Dumnezeu? Mie, da. Aici, Dumnezeu ne spune cu subiect si predicat, ca un popor zdravan la cap, nu vorbeste cu mortii, adica cu Dracu’ pe post de ventriloc, ci il va intreba direct pe Dumnezeul lui, care este Viu, nu mort, si din aceasta cauza, pentru ca este VIU, chiar poate sa raspunda la intrebarile omului la fel de viu. Mortii, dupa cum stim cu totii, nu mai misca, nu mai gandesc, nu mai mananca, nu mai beau apa, nu se mai uita la televizor, nu mai vorbesc, nu mai dau sfaturi , nu mai vindeca, nu mai…. Iata si dovada din Biblie, ca ceea ce am scris este adevarul adevarat:” Cei vii, in adevar, macar stiu ca vor muri, dar cei morti nu stiu nimic, si nu mai au nici o rasplata, fiindca pana si pomenirea li se uita. Si dragostea lor, si ura lor, si pizma lor, de mult au si pierit, si niciodata nu vor mai avea parte de tot ce se face supt soare.” (Eclesiastul)  Este extrem de limpede ca omul mort, nu mai este constient de nimic. Chiar daca moartea este comparata in Biblie cu somnul, pe buna dreptate, in sensul ca va exista o trezire din moarte, facuta de Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, totusi, in timpul acestui „somn”, mortul este total inactiv si nesimtitor, asa cum nici noi in somn, nu mergem la servici, nu operam, nu jucam fotbal, nu mancam, nu bem, etc. Corect?

Hai sa vedem acum, ce spune Dumnezeu in Biblie, ca trebuie sa faca un preot adevarat al Viului Dumnezeu, in raport cu mortii, si sa nu uitam ca invatatura Evangheliei vesnice este ca TOTI suntem preoti ai lui Dumnezeu prin Isus Hristos, nu uitati asta: ” Domnul a zis lui Moise: „Vorbeste preotilor, fiilor lui Aaron, si spune-le: „Un preot sa nu se atinga de un mort din poporul sau, ca sa nu se faca necurat. „ (Levitic)  Aoleu! Cum se face un preot daca se atinge de un mort? NECURAT! Aoleu! Si cine este Necuratul in limbaj popular ?! Dracu’, of course ! Ia uitati-va dumneavoastra cum se leaga lucrurile, si cum pupatul de moaste este in realitate o inchinare si o pupare de Satana, de Dracu’, nu de Dumnezeu. Sunt si multe alte texte in Biblie, care vorbesc despre faptul ca Dumnezeu interzice categoric atingerea mortilor de catre cei vii. Doar in situatii strict normale este de acord cu aceasta. Atunci cand rudele, prietenii, etc… isi iau la revedere de la mort, si atunci cand acest mort trebuie atins pentru a fi transportat si pregatit pentru inmormantare. Atat. Stiti de ce nu lasa Dumnezeu pe poporul Sau sa mozoleasca mortii si sa aiba de-a face cu mortii ? Pentru ca Dumnezeu vrea sa dea un mesaj extrem de clar, ca El, nu are absolut nicio legatura, si absolut nimic de-a face, si nimic in comun, cu MOARTEA. Dumnezeu este Viata, si nu Moarte. Moartea este darul facut noua de Dracu’ ! Dracu’ = Moarte. Dumnezeu = Viata. Simplu! Darul lui Dumnezeu prin Hristos este VIATA, nu Moartea. Intre viata si moarte, nu este nici o legatura, asa cum nu este nici o legatura intre lumina si intuneric, intre Hristos si Dracu’, intre ceea ce se intampla pe planeta asta blestemata, si Imparatia lui Dumnezeu. Atunci de ce incurajeaza biserica, in Numele lui Isus Hristos, inchinarea la morti, adica inchinarea la Dracu’ ? Pe ce baza, pe ce invatatura ? Care invataturi sau mesaje de la Viul Dumnezeu, aproba aceasta practica ? Dupa cum se vede, Dumnezeu este clar si fara echivoc impotriva acestor practici satanice, mincinoase, inepte. Frati romani ortodocsi, Dumnezeu nu va cere sa va inchinati la morti, si sa pupati morti, fie ei si „sfinti”. Numai Dumnezeu stie cu adevarat cine este sfant si cine nu este. Nici macar asta nu sta in puterea noastra sa apreciem sau sa stim. Noi oamenii, nu putem sa stim asta. Noi doar ne dam cu parerea, total aiurea, of course. Sfatul meu pentru dumneavoastra, este acela din Evanghelia Vesnica, care ne spune ca trebuie sa ne adresam direct Viului Dumnezeu, fara popi si fara pastori, fara sfinti, si fara moaste, care ne va asculta oricand, la orice ora din zi sau din noapte, pe oriccare dintre noi, si este SINGURUL in masura sa ne ajute in mod real. Mortii nu va pot ajuta cu nimic, o spune Dumnezeu insusi, personal, prin persoana lui Isus Hristos. Restul sunt povesti si basme lumesti, inventii dracesti, ca sa va tina Dracu’ in intuneric si in eroare. Sunteti mintiti frati ortodocsi! Sunteti manipulati! Iata care este adevarul:

„Binecuvinteaza, suflete, pe Domnul, si nu uita nici una din binefacerile Lui ! El iti iarta toate faradelegile tale, El iti vindeca toate bolile tale, El iti izbaveste viata din groapa, El te incununeaza cu bunatate si indurare, El iti satura de bunatati batraneta, si te face sa intineresti iaras ca vulturul. Domnul face dreptate si judecata tuturor celor asupriti. Domnul este indurator si milostiv, indelung rabdator si bogat in bunatate. El nu se cearta fara incetare, si nu tine mania pe vecie. Nu ne face dupa pacatele noastre, nu ne pedepseste dupa faradelegile noastre. Ci cat sunt de sus cerurile fata de pamant, atat este de mare bunatatea Lui pentru cei ce se tem de El; cat este de departe rasaritul de apus, atat de mult departeaza El faradelegile noastre de la noi. Cum se indura un tata de copiii lui, asa se indura Domnul de cei ce se tem de El. Caci El stie din ce santem facuti, isi aduce aminte ca suntem tarana. Dar bunatatea Domnului tine in veci pentru cei ce se tem de El, si indurarea Lui pentru copiii copiilor lor, pentru cei ce pazesc legamantul Lui, si isi aduc aminte de poruncile Lui, ca sa le implineasca.„ (Psalmul 103)  Dupa cum se vede si aici, doar Dumnezeu face tot ceea ce trebuie facut, nu sfintii, nu preotii, nu pastorii, nu moastele, nimeni altcineva, decat Viul Dumnezeu.

” Chiar in clipa aceea, Isus a vindecat pe multi de boli, de chinuri, de duhuri rele, si multor orbi le-a daruit vederea.” (Luca)

„El (Hristos) a vindecat pe multi cari patimeau de felurite boli, de asemenea, a scos multi draci, si nu lasa pe draci sa vorbeasca, pentruca-l cunosteau. „ (Marcu)

„Vindeca-ma Tu, Doamne, si voi fi vindecat, mantuieste-ma Tu, si voi fi mantuit, caci Tu esti slava mea !” (Ieremia 17-14)  Numai Dumnezeu vindeca real si spiritual, mortii niciodata, si nici macar cei vii. Tot ce se face de catre oameni, se face prin puterea lui Dumnezeu. Asa spune Biblia. Oamenii care au facut vindecari, au facut tot prin puterea lui Dumnezeu, si erau doar oameni vii, nu morti. Mortii nu pot sa faca nimic, niciodata.

Si inca ceva, de Paste, credinciosii ortodocsi, nu cumva sarbatoresc Invierea lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Tatal, care Tata este si el la fel de viu in ceruri, ca si noi ? „Viu este Domnul” ! spune Biblia. Daca Isus Hristos este Viu datorita invierii, si Tatal este Viu pentru ca nu a fost niciodata mort, atunci de ce va duceti la morti frati „crestini” ? Cu ce va pot ajuta ei ? Il dati la o parte pe Viul Dumnezeu, Tatal si Fiul, si puneti in locul lor, MORTI ?!  Ce logica este asta ? Ce logica are asta ? Sa inteleg cumva ca sfintii morti, sunt mai tari decat Viul Dumnezeu ? Sa inteleg cumva ca Viul Dumnezeu este prea ocupat ca sa ne asculte si sa ne ajute pe fiecare in parte, si atunci a delegat aceasta sarcina la niste morti ?! Ce dracovenie satanica este asta ? Doamne apara si pazeste ! Ia mai ganditi-va putin ?! Poate va veniti in fire, si scapati astfel din minciunile si cursele Satanei, si va intoarceti cu toata mintea si tot sufletul, la Viul Dumnezeu.

Concluzia: „Si asa, ati desfiintat Cuvantul lui Dumnezeu, prin datina voastra. Si faceti multe alte lucruri de felul acesta !” (Marcu 7-13) …

“Caci este un singur Dumnezeu si este un singur mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine insusi ca pret de rascumparare pentru toti.” (1Timotei) … “Isus i-a zis: “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine.” (Ioan 14-6)  Nimeni nu poate sa vina la Dumnezeu prin moaste, prin icoane, prin preoti sau pastori, prin biserici, prin sfinti, prin ritualuri si dogme stupide, ci doar prin Isus Hristos. “In nimeni altul nu este salvare, caci nu este supt cer nici un alt Nume dat oamenilor, in care trebuie sa fim SALVATI.” (Faptele Apostolilor)

Oasele de morti nu mijlocesc pentru nimeni, nu salveaza pe nimeni, nu vindeca pe nimeni. Sfintii nu salveaza si nu vindeca pe nimeni. Doar Viul Dumnezeu este totul totului tot pentru un crestin adevarat. Restul e… cancan, minciuna satanica. Cine vrea sa creada adevarul acesta bine, cine nu, va culege roadele ratacirilor lui. Aveti grija sa nu ramaneti in continuare doar niste prosti prostiti de Dracu’, marele prostitor al omenilor de pe planeta Pamant. Daca Dumnezeu Tatal si Fiul sunt vii in vecii vecilor, de ce pupati si va inchinati la morti?!

Sursa: danuttanase.wordpress.com

Țara pupătorilor de moaște

Cum sa ne descurcam cu persoanele zise toxice (abordare psihologica si duhovniceasca)

Cum să ne descurcăm cu persoanele zise toxice

(abordare psihologică și duhovnicească)

 

 

Toți avem astfel de oameni în viețile noastre, la un moment dat. Este vorba de cineva care face viața insuportabilă. Din păcate această persoană este adesea un membru al familiei sau un prieten apropiat. Articolul de față vă poate ajuta să identificați asemenea persoane și să găsiți soluții de a relaționa cu ele, din perspectivă psihologică și spirituală (duhovnicească).

 

Ce definește o persoană sau o relație toxică?

 

Poate cea mai bună modalitate de a descrie o persoană toxică este următoarea: persoana pe care nu o doriți absolut deloc în preajma dumneavoastră și pe care o urâți (probabil că și pe dumneavoastră, de asemenea) pentru că vă provoacă această respingere.

Diferite tulburări de personalitate pot conduce la comportamente toxice.

Iată câteva semne care arată toxicitatea comportamentului cuiva (nu este obligatoriu să fie prezente toate simultan la aceeași persoană):

• Egoismul extrem
• Rolul de victimă
• Comportament agresiv sau amenințător
• Reacționează adesea peste măsură, irațional
• Perfecționism sufocant
• Foarte teatral, gesturi afectate
• Gelos sau invidios
• Hipercritic
• Pesimism exagerat
• Obsesia de a fi bolnav
• Abuz de alcool / droguri

 

Reacția dumneavoastră vă ajută să identificați problemele

 

Modul în care răspundeți persoanei de acest tip este o parte esențială a identificării și vindecării. Câteva semne că sunteți implicat într-o relație toxică sunt:

• Frica de persoana respectivă
• Vă simțiți golit emoțional
• Vă simțiți frustat de reacțiile proprii, la fel de mult ca și de comportamentul toxic al persoanei
• De fiecare dată când credeți că lucrurile se îndreaptă, ele de fapt se deteriorează din nou
• Sfârșiți prin a face compromisuri de la propriile valori, în încercarea de a face față în această relație
• Dialog bazat pe argumente nesfârșite pe aceeași temă, fără niciun rezultat
• Simțiți că există o luptă între voi, pentru preluarea controlului.

 

Cum să tratăm relațiile toxice: Perspectiva psihologică

 

În primul rând, dacă vă aflați în orice fel de pericol, cereți imediat ajutor (violență domestică etc.).

Principalul motiv pentru care oamenii acționează în mod irațional este de obicei o traumă emoțională nevindecată. Poate că persoanele zise toxice au fost abuzate sau neglijate ori poate ei au trăit la rândul lor cu o persoană toxică. Aceste traume pot face pe oricine să reacționeze în moduri nedorite.

Pe de altă parte, oamenii care au în grijă părinți / rude / cunoștințe ce suferă de boala Alzheimer sunt deseori frustrați. Dar când aceștia înțeleg că este o manifestare a bolii, pot deveni mai obiectivi. Tocmai obiectivitatea vă poate ajuta să navigați în cadrul relațiilor toxice.

– Gândiți-vă la asta: comportamentul lui / ei irațional e bazat pe o traumă sau slăbiciune (neputință) din trecut.

– Încercați să nu vă contraziceți cu o asemenea persoană, evitați să o întrerupeți. Lăsați-o să vorbească, chiar dacă ceea ce spune ea nu are nici un sens. Amintiți-vă, tăcerea nu înseamnă că sunteți de acord cu ideile ei. Toxicitatea se dezvoltă pe baza contrazicerii cu diferite argumente, deci nu o hrăniți.

– Nu mai încercați să faceți lucrurile ușoare pentru cealaltă persoană sau pentru dumneavoastră înșivă. A face compromisuri vizavi de propriile convingeri și valori înrăutățește situația. Stabiliți granițe sănătoase și aveți curajul de a pleca până când se curăță fumul. În unele cazuri, acest lucru poate însemna ruperea totală a relației respective.

– Ar putea fi înțelept să căutați consiliere psihologică.

 

Cum să tratăm relațiile toxice: Perspectiva bazată pe credința creștină

 

În Romani 8, 28 se spune că tot ceea ce ni se întâmplă este spre binele nostru, dacă Îl iubim pe Dumnezeu. Aceasta ar putea fi o pastilă greu de înghițit când avem de-a face cu persoane toxice. Cu toate acestea, gândiți-vă la acest lucru: dacă o persoană este toxică, înseamnă că ea e bolnavă. La Marcu 2, 17, Iisus spune că nu a venit să vindece pe cei sănătoși, ci pe cei bolnavi și păcătoși.

 

Comportamentul toxic este adesea rezultatul unei forme de influențe negative. Ar putea fi rezultatul unui păcat vechi, al unui abuz sau chiar al unei influențe demonice. Cea mai bună modalitate de a combate acest lucru este prin rugăciune. Rugați-vă neîncetat pentru acea persoană care vă afectează. Separați în mintea dumneavoastră comportamentul ei de persoana ei. Lăsați-L pe Dumnezeu să vă înmoaie inima și să vă întărească simultan caracterul, chiar dacă nu vă convine situația. Aceasta este adevărata asemănare cu Hristos.

 

Este nevoie de multe rugăciuni făcute cu toată puterea, pentru a face față cu asemenea persoane. Dar când ei vor căuta conflicte, vor găsi dragostea lui Dumnezeu în inima voastră.

 

Încercările din viața noastră produc răbdarea. De multe ori, prezența unei persoane toxice în viața ta este cea mai bună cale de a înmulți roadele Duhului Sfânt, precum: pacea, bunătatea, autocontrolul. Lumea vă va spune să vă păstrați demnitatea cu orice preț; Iisus Hristos vă va spune să vă iubiți vrăjmașii. Cereți-I lui Dumnezeu să vă modeleze inima prin aceste încercări.

 

Proiect de o viață

 

Acești oameni sunt cei care au cea mai mare nevoie de ajutor, dintre cei întâlniți în viața noastră. Pot trece ani de zile până când ei ar putea fi gata să se schimbe. Dar nu renunțați niciodată la speranță. Aceasta nu înseamnă că sunteți obligați să rămâneți fizic în preajma persoanei respective, ci să continuați să bateți la ușa lui Dumnezeu, cerându-I să schimbe lucrurile. În unele cazuri, este posibil să nu puteți nici măcar să vă puteți îndepărta fizic. În această situație, deveniți complet dependenți de mila și dragostea lui Dumnezeu. Lăsați Duhul Său cel Sfânt să ducă lupta în locul vostru.

S-ar putea să gândiți: Trebuie să-mi irosesc viața de dragul acestei persoane, care nici măcar nu apreciază ce fac sau simt pentru ea? Este atât de nedrept!

Doar dreptatea și mila lui Dumnezeu sunt perfecte. Cine este cel drept? Noi putem doar solicita milă, asemenea vameșului care nici măcar nu se simte vrednic să ridice ochii până la cer (Luca 18, 9-14); sau ca femeia păcătoasă care spală picioarele Domnului cu lacrimile ei (Luca 7, 36-50).

 

Răspunsurile nu sunt niciodată simple. Luați în considerare toate lucrurile în lumina rugăciunii. Vorbiți cu duhovnicul vostru. Amintiți-vă, când ne bucurăm în suferințele și încercările noastre, harul lui Dumnezeu strălucește în noi cu atât mai mult.

 

(după articolul https://prayerforanxiety.com/2014/07/22/prayer-for-anxiety-how-to-deal-with-toxic-people/)

 

 Ca si URSS, adunatura din cuibusorul de nebunii /fesenii/globalii a colosului de lut,amestecat cu Fiara Europeana,poleita cu promisiuni aurifere,va deveni praf si pulbere,pentru ca nu are nevoie de Dumnezeu cel viu si Adevarat… https://www.capital.ro/alerta-uniunea-europeana-se-prabuseste-avertismentul-dur-facut-d.html

Alertă! Uniunea Europeană se prăbușește. Avertismentul fără precedent făcut de un cunoscut miliardar

Uniunea Europeană se poate prăbuşi asemenea Uniunii Sovietice. Este avertismentul dur lansat de miliardarul George Soros care trage un semnal de alarmă asupra amenințării uriașe cu care UE se confruntă

Magnatul american George Soros a publicat un editorial în care atrage atenția asupra pericolelor cu care se confruntă Uniunea Europeană și trage un semnal de alarmă în legătură cu viitorul Uniunii. Controversatul om de afaceri crede că dacă UE nu se va trezi curând, va avea soarta Uniunii Sovietice. Soros pledează pentru revenirea la valorile pe care s-a fondat UE și care, în acest moment, ar fi puse la îndoială de către forțele anti-europene din majoritatea statelor membre.

Redăm mai jos integral editorialul publicat în Project Syndicate și preluat de mai multe publicații internaționale

”Primul pas pentru a apăra Europa de dușmanii săi, atât interni, cât și externi, este să recunoaștem magnitudinea pe care amenințarea lor o reprezintă. Al doilea pas este să trezim din somn majoritatea pro-europeană și să o mobilizăm pentru a apăra valorile pe care UE s-a fondat.

Europa este un somnambul în mișcare care se îndreaptă spre neant, iar europenii trebuie să se trezească înainte de a fi prea târziu. Dacă nu o vor face, Uniunea Europeană va păși pe calea pe care Uniunea Sovietică a călcat în 1991. Nici liderii noștri, nici cetățenii obișnuiți nu par să înțeleagă că suntem în pragul unui moment revoluționar, în care paleta de posibilități este foarte îngustă, iar rezultatul eventual este foarte incert.

Mulți dintre noi asumăm că viitorul va fi, mai mult sau mai puțin, asemănător prezentului, dar acest lucru nu este necesar. Într-o viață lungă și încărcată de evenimente, am fost fost martorul unor perioade pe care le numesc de dezechilibru radical. Astăzi trăim o astfel de perioadă.

Următorul punct de cotitură vor fi alegerile pentru Parlamentul European din mai 2019. Din nefericire, forțele anti-europene se vor bucura de un avantaj competititv în alegeri. Motivele sunt mai multe, printre care sistemul de partide învechit care prevalează în cele mai multe țări europene, imposibilitatea practică de a schimba Tratatele [U.E., n.red] și absența instrumentelor legale de a disciplina statele membre care violează principiile pe care Uniunea Europeană a fost întemeiată. UE poate impune acquis-ul comunitar (legislația Uniunii Europene) țărilor din Uniune, dar îi lipsește capacitatea de a obține acordul statelor membre pentru a a-l pune în aplicare.

Sistemul de partide învechit îi împiedică pe care aceia care vor să conserve valorile pe care UE s-a fondat, dar îi ajută pe aceia care vor să înlocuiască acele valori cu ceva complet diferit. Observația este valabilă atât pentru statele din Uniune, cât și pentru alianțele trans-europene.

Țara dominantă din UE este Germania, iar alianța politică dominantă din Germania – aceea dintre Uniunea Creștin Democrată (CDU) și Uniunea Socială Creștină (CSU) din Bavaria – a devenit nesustenabilă. Alianța a funcționat atât timp cât nu a existat niciun partid de drepta semnificativ în Bavaria. Situația s-a schimbat odată cu apariția partidului extremist Alternative für Deutschland (AfD). În ultimele alegeri din septembrie pentru legislativele landurilor, rezultatele CSU au fost cele mai proaste din ultimele șase decenii, iar AfD a intrat în Parlamentul din Bavaria pentru prima dată.

Apariția AfD a eliminat rațiunea de a fi a alianței CDU-CSU. Dar alianța lor nu poate fi desființată fără declanșarea unor noi alegeri, pe care nici Germania, nici Europa nu și le permit. Prin urmare, actuala coaliție de guvernare nu poate fi la fel de ușor pro-europeană, cum ar fi fost dacă  AfD nu i-ar fi amenințat flancul drept.

Situația este departe de a fi fără speranță. Verzii germani s-au arătat singurul partid din țară profund pro-european, continuând să crească în sondaj, în timp de AfD pare că a atins punctul maxim (cu excepția fostei Germanii de Est). Dar acum votanții CDU/CSU sunt reprezentați de un partid al cărui angajament față de valorile europene este ambivalent.

În Marea Britanie, de asemenea, un sistem de partide învechit previne voința populară de a-și găsi propria expresie.  Atât laburiștii, cât și conservatorii sunt divizați intern, în timp ce liderii lor, Jeremy Corbyn și Theresa May, sunt hotărâți să obțină un Brexit pentru care s-au angajat să coopereze. Situația este atât de complicată încât mulți britanici vor doar ca acesta să ia sfârșit cât mai repede, chiar dacă Brexitul s-ar putea să fie evenimentul definitoriu pentru țara lor pentru multe decenii de acum înainte.

Dar complotul dintre Corbyn și May a condus la apariția opoziției în ambele partide, în timp ce în cazul laburiștilor este aproape de rebeliune. În ziua următoare întâlnirii dintre Corbyn și May, May a anunțat un program prin care va ajuta circumscripțiile sărace laburiste și pro-Brexit din nordul Angliei. Corbyn este acuzat acum că și-a trădat promisiunea pe care a făcut-o în septembrie 2018 la Adunarea Partidului Laburist că va organiza un al doilea referendum pentru Brexit.

Publicul devine conștient de consecințele îngrijorătoare ale Brexitului. Șansele ca acordul lui May să fie respins pe 14 februarie cresc zi de zi. Aceasta ar putea declanșa o creștere a susținerii populare pentru un nou referendum sau, chiar mai bine, pentru revocarea notificării Marii Britanii la articolul 50.

Italia se află ea însăși într-o situație similară. UE a făcut o greșeală fatală în 2017 când a impus într-un mod strict Acordul de la Dublin, care împovărează pe nedrept țările ca Italia, în care imigranții intră prima dată în UE. Aceasta a împins electoratul italian preponderent pro-european și pro-imigrație în brațele partidelor anti-europene, Liga Nordului și Mișcarea Cinci Stele, în 2018. Fosta formațiune politică dominantă, Partidul Democrat, a devenit un haos. Prin urmare, partea semnificativă a electoratului care a rămas pro-european nu a avut pentru cine să voteze. Există, oricum, o încercare în curs de a forma o listă unită pro-europeană. O reorganizare asemănătoare a sistemelor de partide are loc în Franța, Polonia, Suedia și, probabil, peste tot.

Când vine vorba de alianțele trans-europene, situația este chiar mai rea. Partidele naționale au măcar câteva rădăcini în trecut, dar alianțele trans-naționale sunt dictate în întregime de interesul liderilor de partid. Partidul Popular European (EPP) este cel mai bun exemplu. EPP este lipsit în întregime de principii, așa cum a demonstrat în cazul îngăduinței cu care a permis în continuare partidului primului ministru ungar Orban, Fidesz, să fie membru al alianței, pentru a-și păstra majoritatea și a controla alocarea celor mai importante posturi în Uniunea Europeană. Forțele anti-europene pot arăta chiar bine în comparație: măcar ele au câteva principii, chiar dacă acestea sunt odioase.

Este dificil de văzut cum partidele pro-europene pot ieși victorioase în alegerile din mai dacă nu vor pune interesele Europei mai presus de propriile interese. Pentru ca cineva să mai poată susține în continuare că Europa trebuie să se conserve în loc de a se reinventa radical este nevoie de o schimbare a atitudinii în interiorul Uniunii Europene. Actuala conducere aminteşte de politburo(principalul comitet de decizie al Uniunii Sovietice, n. red) la căderea URSS: continuă să dea ukazuri (decrete) ca şi cum ar mai avea vreo relevanţă.

Primul pas pentru a apăra Europa de dușmanii săi, atât interni, cât și externi, este să recunoaștem magnitudinea pe care amenințarea lor o reprezintă. Al doilea pas este să trezim din somn majoritatea pro-europeană și să o mobilizăm pentru a apăra valorile pe care UE s-a fondat. Altfel, visul unei Europe unite ar putea deveni coșmarul secolului douăzeci și unu.”

Traducere după Europe, Please Wake Up, articol în limba engleză publicat de George Soros în Project Syndicate.

NOTĂ Robert Ciobanu este bursier al Fundației Konrad Adenauer în parteneriat cu G4Media.ro

Sunt atât de obosit că nu mai pot să țin ochii deschiși, dar vreau neapărat să scriu acest articol.

Unul dintre cele mai cunoscute efecte ale mass-media se numește agenda settings și înseamnă că presa ne învață ce este mai important dintr-un eveniment, care sunt cele mai importante evenimente ale zilei, ne setează agenda. Cum ne arată ce este mai important într-un eveniment? Prin unghiul de abordare. Prin modul în care alege să relateze evenimentul. Reporterul pleacă să facă un material la Iași, la Sfânta Parascheva. La plecarea din redacție întreabă: cum dauevenimentul acesta? Și i se răspunde în același mod în care i se răspunde și de Crăciun/Paște/Revelion și la toate sărbătorile importante: te duci și vezi câți oameni au ajuns la spital (de Crăciun/Paste din cauză că au mâncat prea mult, acum de epuizare), vezi dacă au existat incidente….etc. Reporterul pleacă și la fața locului prima lui întrebare este: câți oameni au ajuns la salvare (asta dacă nu întreabă chiar din redacție, telefonic, înainte de a pleca . Primește numărul deci are deja jumătate din material. Anul acesta au fost 500 de oameni la Salvare. Buuuuun, are ce să scrie. Ce mai caută? Incidente! S-au îmbrâncit oamenii cu jandarmii și invers? Nu. Ce-ar trebui să mai fac eu aici, se gândește…? Să caut niște băbuțe și să obțin niște răspunsuri amuzante. Asta s-a făcut și anul trecut și acum doi ani, face audiență și redactorul-șef o să se amuze când o să vadă filmul, o să-i placă. Deci să-i duc ce-i place… Și face mini-interviuri cu oameni care arată rău sau vorbesc aiurea, în speranța că va avea noroc și va prinde ca anul trecut, o isterică luată cu salvarea în timp ce urlă că e posedată – dacă ar prinde asta, ar fi aur curat, poate ar lua și o primă (Sergiu Toader, creatorul Știrilor Pro Tv, dădea primă jurnaliștilor care aduceau imagini cu oameni în lacrimi, ca să-i învețe să-i caute – a perpetuat asta și la Observatorul Antenei 1, tot creația sa și la Realitatea TV etc). Așadar, acesta e unghiul de abordare al evenimentului. Asta ne arată jurnaliștii. În fiecare an. Același lucru. Nu vi se pare că vedem în fiecare an același lucru, același tip de abordare al unui eveniment? Și acum să vă spun un secret: eu am lucrat 14 ani în presă. Printre altele, am fost și editor, iar apoi editor-coordonator la Realitatea TV, pe vremea lui Prigoană, Cristoiu, Sergiu Toader etc. Am fost mâna dreaptă a lui Cristoiu. În paralel, realizam un talk-show la Radio France Internationale, în care analizam și demascam tehnicile prin care presa manipulează evenimentele săptămânii. Și acum secretul. Jurnaliștii păstrau în softul redacției știrile din anii trecuți și le refoloseau. De exemplu: știrea că au apărut brazii în piețe. O luau de anul trecut, schimbau prețurile dacă era cazul și o dădeau din nou. Sunt aceleași știri în fiecare ani despre brazi. Sunt aceleași știri în fiecare an despre Procesiunea de la Sfânta Parascheva. Jurnaliștii cunosc bine subiectele gustate de public și momentul când trebuie difuzate. Și reiau unghiul de abordare care a avut succes în anii anteriori. Anul trecut a devenit viral subiectul cu isterica de la procesiune? De ce să încercăm ceva nou? Mergem tot pe rețeta de anul trecut. În februarie e Gripa! Cu G mare. Este sau nu este gripă, jurnaliștii încep să dea telefoane ca să o găsească. E momentul GRIPEI. Și află că sunt două cazuri. Deci titrează: ÎNCEPE EPIDEMIA DE GRIPĂ! PRIMELE DOUĂ CAZURI! Asta interesează oamenii în februarie. Se dezgheață vremea, se îmbracă mai subțire, li se înfundă nasul și încep să fie speriați de perspectiva unei gripe. Iar jurnaliștii știu. Pentru că asta se întâmplă în fiecare an. Paranteză: mă gândesc să fac un calendar al lucrurilor pe care jurnaliștii le servesc publicului în fiecare an, la date fixe. Aceleași în fiecare an :). Deci, jurnaliștii aleg un unghi de abordare pentru noi. NU este realitatea. Este un unghi de abordare. Mai devreme am arătat cât de stereotipal și de fals este.

Și acum o poveste prin care am trecut eu.

Acum patru ani conduceam un site mare de știri, creat de mine. Era coadă la Moaștele Sfântului Dumitru, deci am trimis un reporter tânăr, care promitea, acolo. I-am spus să urmărească ce se întâmplă și să facă o relatare. Pur și simplu, să povestească ce vede. Pentru că urma să stea toată noaptea, am stat și eu cu el. De acasă  Îl mai sunam, îi mai dădeam sfaturi, îl încurajam, era examenul uceniciei lui de reporter (există niște momente inițiatice, care transformă un ucenic într-un jurnalist: manifestațiile etc, sunt mai multe – am format mulți jurnaliști). Deci stăteam cu el, prin telefon, făceam echipă. Pe la trei dimineața s-a făcut foarte frig, deci m-am urcat în mașină, m-am dus la el, în față la Patriarhie și i-am dus un pulovăr. M-am gândit că îngheață de frig. A fost foarte bucuros. Și, dacă tot am ajuns acolo, am zis să “inspir” puțin atmosfera, adică să mă duc puțin să vorbesc cu oamenii de la coadă, să văd ce se întâmplă etc. Și am mers și am mers, până la capătul cozii, am vorbit cu oameni…am stat, i-am observat. Am inspirat și am expirat ce se întâmpla. Vreau să vă spun un singur lucru: nu am întâlnit în viața mea oameni atât de extraordinari. Erau toate categoriile sociale: oameni săraci, necăjiți, de condiție medie, intelectuali, toate categoriile. Dar acolo, la coada imensă, de la poalele Patriarhiei, unde stăteau oamenii și câte 24 de ore la rând, am simțit ceva extraordinar, ceva ce n-am să uit niciodată, ceva ce mă emoționează și acum când tastez: un amestec de speranță, de iubire, de bunătate dar mai presus de orice, de speranță. Era un loc magic. Așa cum aș vrea să fie România de-a pururi: oamenii se iubeau, se ajutau, erau buni, erau oameni. Erau oameni între oameni. La ora 3 dimineața, se făcea 4 și eu nu mai voiam sa plec de acolo. Nu mai voiam să plec din atmosfera aceea care îmi pusese un nod în gât, nu mai voiam să plec dintre oamenii aceia care, în acea noapte, erau buni și aveau toți o flacără, o căldură cu ei: a speranței, a binelui. Era cu ei. În seara asta am văzut la tv un jandarm din Iași care spunea cu drag că se cunoaște cu pelerinii, se întâlnesc în fiecare an. Așa era și în acel an la Sfântul Dumitru: jandarmii erau fericiți că se aflau în acel loc, trăiau cu toții un moment minunat, ca la începuturi, așa ca într-un sat fain, într-un loc ca Maramureșul,  unde oamenii stau pur și simplu împreună, nu există garduri, oamenii se ajută între ei, se iubesc între ei, pentru că sunt toți pe același drum. Al speranței. Care-i face să nu mai fie simpli oameni.

Spre zori am plecat cu sufletul plin-plin, am trimis reporterul la culcare și, a doua zi, am scris împreună cu el cel mai frumos reportaj din viața mea. Cred că și a lui (mi-a spus asta și cred că s-a format frumos). Un reportaj despre minune. Dacă mă citește, îl rog să mă caute, am căutat și eu reportajul și nu l-am mai găsit. A fost unul dintre cele mai frumoase reportaje și nu a avut nimic jurnalistic. A fost pur și simplu o reflectare a realității așa cum am putut noi, două biete ființe umane, să o cuprindem.

A avut 30 de cititori. Nu 30-50.000 cum aveau celelalte articole. Oamenii așteptau salvare, amuzament, bășcălie. Dar noi am ales să scriem ce am văzut, fără să ne pese de audiență.

Am scris realitatea. Aceasta este realitatea, dragi cititori. La acele moaște nu merg numai proști, tâmpiți și idioți. Acesta este unghiul de abordare al presei. Ca să vă facă să vă uitați la televizor și să comentați în rețelele sociale. Așa cum faceți în fiecare an, fără să vă deranjeze sau să vă pună semne de întrebare acest comportament repetitiv, deci rutinier.

La moaște merg toate categoriile de oameni. Merg și proști și tâmpiți și idioți. Acolo, la moaște, ei nu mai sunt proști, tâmpiți, idioți. M-aș întreba cum ai reacționa tu, cel care râzi de pupătorii de moaște, dacă un reporter ar porni camera și ți-ar adresa din senin o întrebare, fără avertisment. Sunt convins că ai fi magic, ai avea răspunsuri spontane și ai arăta deșteptăciune și frumusețe. Dar dacă reporterul ți-ar adresa întrebarea în timp ce scrii un mesaj, absorbit pe Messenger? Oamenii aceia trăiesc o experiență profundă, după multe ore de stat la coadă, de sacrificiu. Nu e momentul pentru presă, pentru întrebări. Nu atunci. Decât dacă vrei reacții pentru audiență. Și oricum vor fi selectați, din cei peste 20 de intervievați numai cei ale căror răspunsuri fac audiență. Pentru ca jurnaliștii să dea publicului ceea ce așteaptă în fiecare an, la Sfânta Parascheva: proști, idioți, tâmpiți. Numai că dragii mei, acolo la icoana Sfintei Parascheva nu există proști, tâmpiți și idioți. Acolo există cei mai frumoși oameni. Dar nu-i veți vedea în această postură la televizor, pentru că asta nu face audiență.

Tu, cel care râzi în rețelele sociale, nu îți forma opinia despre un eveniment pe baza unghiului de abordare folosit de jurnalist. Nu te lăsa manipulat de efectul agenda settings. Chiar dacă vei vedea opinia ta multiplicată de alții în rețelele sociale. Și ei au văzut aceleași știri ca și tine. Du-te acolo. Și eu gândeam ca tine până la noaptea Sfântului Dumitru când aș fi vrut să îmbrățișez câțiva țigani :). Du-te acolo. Trăiește propria ta experiență. Viața e scurtă. Participă la un astfel de pelerinaj. Cu siguranță va fi o experiență.

Iar dacă ai îndoieli cu privire la modul în care poate manipula presa, prin reprezentarea unui eveniment, uită-te la vecini, caută pe Google modul în care se scrie despre pelerinajul de la Compostela (El Camino). Pe care l-au făcut mulți români. Uită-te la diferența uriașă între felul în care scrie presa europeană (dar și cea din România) despre Magicul Pelerinaj de la Compostela și modul în care scrie presa română despre Pelerinajul la Sânta Parascheva. Acolo ai să vezi dragoste, speranță, tărie, inițiere. La noi ai să vezi, rizibil, ridicol, prostie. Noi ne batem joc de semenii noștri (pentru audiență). Deși este exact același tip de eveniment. Reprodus de jurnaliști din două unghiuri de abordare diferite. Se spune că jurnaliștii sunt “bricoleurs de la realite” (Bourdieu). Ei construiesc lumea în care trăim prin cuvinte. Nu-i lăsa pe alții să construiască realitatea în care trăiești tu, prin cuvinte. Descoperă realitatea prin experiment, nu prin cuvintele altora.

Și stii de ce am scris acest articol deși sunt epuizat?

Pentru că atunci când vezi că râdem și ne batem joc de semeni nu e realitate. E doar circ. Și m-am bucurat să spun asta. Nu aplauda la circ. Dacă faci asta, îl vei primi și anul viitor. Jurnaliștii îți vor da din nou lucrurile pentru care aplauzi. Așa își câștigă pâinea din păcate. În România. În fața acestei situații, eu mi-am dat demisia de la Realitatea TV și am înființat un ONG, Asociația Consumatorilor de Media, cu care am luptat apoi, timp de 10 ani, pentru dreptul publicului de a fi informat corect – citiți aici, este un demers de actualitate si in 2017. 

.

Nu te lăsa manipulat.

Cu drag, Horea

Mi-a pierit și somnul

Un caz emblematic şi simptomatic

Cazul Gheorghe Ursu este unul emblematic şi simptomatic din mai multe puncte de vedere.

El arată care era soarta ce îl aştepta pe intelectualul care în “epoca de aur” ar fi încercat să conteste sau să critice sub orice formă, prin scrisori adresate postului de radio “Europa Liberă” sau chiar şi într-un jurnal intim, organizarea şi funcţionarea societăţii comuniste ori conducerea de partid şi de stat.

În urma unui denunţ al colegei sale de serviciu – Pârguţa Croitoru – de la Institutul de Cercetări, Proiectări, Sistematizare a Localităţilor şi Gospodărire Comunală din Bucureşti, în decembrie 1984, inginerul Gheorghe Ursu este anchetat de Securitate în stare de libertate între ianuarie şi mai 1985, este percheziţionat la serviciu şi la domiciliu, avertizat şi sancţionat pe linie administrativă şi politică. Dar teroarea nu se opreşte aici, Ursu fiind în mod insistent presat să toarne, securiştii dorind probabil să-şi demonstreze “patriotismul” şi “iubirea neţărmurită faţă de cel mai iubit fiu al poporului”.

Arestarea lui Ursu se produce abia la 21 septembrie 1985, după ce anchetatorii securişti, în frunte cu maiorul Marin Pârvulescu (achitat după 1989, în dosarul asasinării disidentului Gheorghe Ursu, de către o justiţie aflată la şliţul penalilor din PSD, urmaşul Partidului Comunist Român – n.m.), se lovesc de refuzul lui Ursu de a da declaraţii despre prietenii şi cunoştinţele sale (din rândul scriitorilor, mai ales). Sub pretextul unei infracţiuni de drept comun, “deţinere ilegală de valută” şi “operaţiuni cu mijloace de plată străine” (i se găsesc la o percheziţie domiciliară câteva sume infime: 5$ (dolari americani), 10 DM (mărci germane), 40 DK, 40 DDRM, 1 shekel, 3.000 lire italiene), este arestat şi închis la Direcţia Cercetări Penale din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei din Calea Rahovei (arestul Direcţiei Cercetări Penale a Securităţii fiind lipit de cel al Miliţiei), unde este anchetat şi torturat atât de miliţieni (maior Florea Popescu, locotenent-colonel Mihail Creangă, locotenent-colonel Stănică Tudor), cât şi de securişti (maior Marin Pârvulescu, colonel Gheorghe Vasile), precum şi de informatori şi colaboratori ai acestora aleşi dintre deţinuţii de drept comun, răsplătiţi cu pachete, bani şi reducere de pedeapsă (Radu Gheorghe, Marian Clită).

Toţi aceşti torţionari, în complicitate cu restul personalului de pază al arestului şi cu personalul medical din Calea Rahovei şi, în parte, din Spitalul Penitenciar Jilava, sunt responsabilii morţii violente, la 17 noiembrie 1985, a lui Gheorghe Ursu, cauzată de peritonita generalizată, rezultată în urma spargerii intestinului subţire prin bătăile sălbatice şi repetate la care era supus atât în arest cât şi la anchete.

Este semnificativă şi muşamalizarea crimei, prin procedee la fel de tipice epocii ca şi cele privind arestarea şi anchetarea. Familia este minţită (minciuna – sufletul nepieritor al comunismului, n.m.), izolată, ameninţată, supravegheată şi, practic, obligată să emigreze (lagărul sovietic numit Republica Socialistă România nu era ţara tuturor românilor, ci era ţară unei clici, clica ceauşistă, oricine nu era de acord cu clica criminală bolşevică nu putea trăi în România comunistă – n.m.).

Ancheta internă din cadrul arestului Miliţiei (şi Securităţii) din Calea Rahovei şi cea a Procuraturii militare, ambele obligatorii în astfel de împrejurări, sunt înlocuite cu un simulacru de anchetă, condusă de procurorul civil din Procuratura Bucureşti – Vasile Manea Drăgulin (ajuns, deloc întâmplător, procuror general al României între 1992 şi 1996). Doi alţi procurori celebri au fost implicaţi în desfăşurarea acestui caz: Alexandru Ţuculeanu (azi (era ianuarie 2004 – n.m.) în Colegiul Superior al Magistraturii, după eroica sa prestanţă din cazul Armaghedon – Mugur Ciuvică) a fost cel care, la ordinul Securităţii, a prelungit nemotivat arestarea preventivă a lui Gheorghe Ursu, iar Ilie Picioruş (azi tot în Colegiul Superior al Magistraturii şi tot după eroice prestanţe în cazurile Armaghedon, Lele, Panait) s-a dovedit atât de obedient încât a dispus trimiterea în judecată în stare de arest a lui Gheorghe Ursu în decembrie 1985, după ce acesta murise (dosar penal nr. 10639/1985, Judecătoria sectorului 6 Bucureşti), frizând grotescul. Alt procuror, militar de această dată şi implicat în muşamalizarea anchetei de după 1990, timp de peste zece ani, inclusiv în prezent (era ianuarie 2004, în România fiind la guvernare PSD = ciuma roşie = mafia, n.m.), este generalul Samoilă Joarză, actualul şef al secţiei Parchetelor militare din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cel care a dat NUP-uri (neînceperea urmăririi penale) pe bandă rulantă pentru toţi ofiţerii implicaţi în cazul Ursu.

Alături de magistraţii amintiţi trebuie spus că şi securiştii de ieri şi de azi (rebotezaţi ofiţeri de informaţii) au continuat să dezinformeze şi să manipuleze, încercând, şi parţial reuşind, blocarea dosarului. Printre ei se numără Vasile Hodiş, fostul locotenent-major implicat direct în cazul Ursu, care până în 1999 a fost colonel în SRI; colonelul Gheorghe Cotoman, adjunctul colonelului Gheorghe Vasile, şeful Direcţiei Cercetări Penale a Securităţii în anii ’80, care i-a şi succedat acestuia la conducerea direcţiei (rebotezată Diviziunea Juridică) în anii ’90; generalul de brigadă în rezervă Eugen Grigorescu, adjunctul şefului Unităţii Speciale “S” a Securităţii în anii ’80 (devenită UM 05135 Bucureşti MApN – 1990 şi apoi UM 0289 Bucureşti SRI în anii ’90), cel care a preluat jurnalul lui Gheorghe Ursu de la Securitate abia în 1987 şi din nou la 6 iunie 1990 sub semnătură, iar apoi l-a distrus şi l-a făcut de negăsit, faptă pentru care este judecat în prezent; Dorin Mihăiasa, fost ofiţer inferior la Direcţia Cercetări Penale din Inspectoratul General al Poliţiei între 1991-1993, colonel din 1994, funcţionar superior MI în 1999, comisar-şef IGP şi şeful Direcţiei de Cazier Judiciar şi Evidenţă operativă în 2003; generalul Marius Brătianu, secretar general al SRI (Securitatea de azi (din vremea guvernărilor PSD = ciuma roşie = mafia, n.m.)), care a aburit societatea civilă atât în regimul Constantinescu, cât şi în regimurile PSD.

Bineînţeles că nu trebuie uitaţi cei doi colonei de Miliţie, Mihail Creangă şi Stănică Tudor, condamnaţi definitiv de Curtea Supremă de Justiţie pentru uciderea lui Gheorghe Ursu la 10 ani de închisoare, la 10 octombrie 2003, după îndelungi tergiversări ale Justiţiei româneşti, cei care cu mare greutate s-au predat autorităţilor (ce s-au dovedit neputincioase în privinţa prinderii lor) după ce instanţa supremă a dat sentinţa definitivă, dar fără să omită să arunce o ultimă diversiune presei, murdărind memoria victimei lor – Gheorghe Ursu – cu acuza nedovedită de colaboraţionism cu Securitatea.

Cercetarea de faţă, realizată în baza studierii dosarelor judiciare despre Gheorghe Ursu, dovedeşte şi faptul că Securitatea, în întregime (inclusiv DIE) şi în mod permanent, a făcut poliţie politică, această instituţie fiind creată şi organizată exclusiv în acest scop: menţinerea la putere a nomenclaturii comuniste şi distrugerea oricăror potenţiali inamici ai statului comunist.

De asemenea, aceeaşi activitate de poliţie politică o aveau, prin fişa postului, toţi miliţienii, magistraţii şi activiştii de partid de orice rang. Cu atât mai mult demnitarii, ca miniştrii de Interne şi de Externe din acea vreme: Gheorghe Homoştean şi Ştefan Andrei, care au minţit chiar şi autorităţile americane (ce vă spuneam: minciuna, sufletul nepieritor al comunismului – n.m.), desigur, sub pretextul interesului naţional şi al siguranţei naţionale, atât de des invocate de omologii lor de azi, asigurându-i că Gheorghe Ursu nu este un deţinut politic, ci un simplu infractor de drept comun. Ca să nu mai vorbim de şefii Securităţii (generalii Iulian Vlad, Emil Macri, Gheorghe Vasile şi Gianu Bucurescu), Miliţiei şi Procuraturii sau de membrii Biroului Politic şi ai Comitetului Central al Partidului Comunist Român, partidul unic, care se identifica cu statul şi era, prin chiar legea de înfiinţare a Securităţii, comanditarul acesteia (după modelul sovietic din care s-a născut: PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice – n.m.) comanda KGB). (Gabriel Catalan)

Citeste si articolele:

• Dublul blestem al Securităţii
• Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, ucis în bătaie în beciurile Securităţii, despre securiştii comunişti criminali
• Când SRI-ul apăra criminali din Securitatea comunistă şi fura cot la cot cu mafioţii roşii din PSD, nu era atacat de parlahoţii, tot roşii, din Parlament
• Conspiraţia cenuşii
• Aerul din subterane

 

Când SRI-ul apăra criminali din Securitatea comunistă şi fura cot la cot cu mafioţii roşii din PSD, nu era atacat de parlahoţii, tot roşii, din Parlament

Pe criminalii disidentului Gheorghe Ursu (arestat şi ucis în puşcărie din cauza unor notiţe în care era criticat dictatorul comunist Nicolae Ceausescu – n.m.) i-au protejat generalii Gioni Popescu şi Eugen Grigorescu, de la SRI

Procesul criminalilor lui Gheorghe Ursu, zis Babu, a început abia în anul 2000. Coloneii de miliţie Stănică şi Creangă, acuzaţi de instigare la omor deosebit de grav, au fost protejaţi de autorităţi, fără nici o deosebire de culoarea lor politică. La fel ca şi foştii ofiţeri de Securitate care l-au anchetat pe Ursu, care după revoluţie au fost integraţi în SRI şi protejaţi deopotrivă de Măgureanu sau Georgescu (foşti şefi ai SRI – n.m.).

Dosarul Ursu a fost instrumentat de generalul magistrat Dan Voinea, de la Secţia Parchetelor Militare a Parchetului General, începând cu anul 1990. Securitatea a codificat dosarele de urmărire informativă ale lui Ursu sub numele “Călătorul” şi “Udrea”. Pe lângă cadrele de miliţie Stănică şi Creangă, Ursu a fost anchetat de maiorul Marin Pârvulescu şi de locotenentul-major Vasile Hodiş, de la Direcţia VI Cercetări Penale a Securităţii. La anchete a participat şi şeful Direcţiei VI, colonelul Vasile Gheorghe.

După revoluţie, Hodiş a fost absorbit de SRI, în cadrul Diviziunii Juridice, codificată J, de unde va trece în rezervă abia în 1999, cu gradul de colonel (şi azi cu pensie specială imensă, plătită de fraieriii care mai muncesc în România – n.m.), pentru a i se pierde urma şi a scăpa de răspunderea penală. El este omul de legătură dintre SRI şi generalul Samoilă Joarză, cel care i-a luat dosarul lui Dan Voinea, la ordinul procurorului general Manea Drăgulin (pe când la Cotroceni era KGB-istul criminal Ion Iliescu – n.m.).

În 1996, Joarză a dat soluţia de neîncepere a urmăririi penale împotriva lui Stănică. Şeful lui Hodiş, generalul Cotoman, comandantul Diviziunii J, a cosmetizat dosarul lui Ursu de aşa manieră încât l-a golit, efectiv, de conţinut. În acest timp, Costin Georgescu (fost şef al SRI pe timpul lui Emil Constantinescu, pe care-l mai zărim astăzi, în anii 2010, pe la Mafia TV, apărându-i pe corupţii din politică – n.m.) a anunţat public că nu poate restitui probele Parchetului Militar, întrucât cazul Ursu aduce atingere siguranţei naţionale.

Abia în octombrie 2001, SRI a anunţat că va restitui integral manuscrisele confiscate de fosta Securitate de la o serie de oameni de cultură, inclusiv pe cele ale scriitorului disident Gheorghe Ursu, ucis în beciurile Securităţii în 1985. Vă reamintim că Ursu a ţinut un jurnal intim, care i-a fost confiscat de ofiţerii de miliţie Stănică şi Creangă, de la Secţia de Cercetări penale a IJM, cu sediul în Calea Rahovei. Timp de 11 ani, SRI nu a recunoscut niciodată că acest jurnal de 811 pagini ar fi existat aievea, deşi, în 1990, generalul magistrat Dan Voinea l-a avut pe mână şi l-a studiat pe îndelete. Ulterior, jurnalul a fost ridicat de SRI, la ordinul lui Măgureanu, şi pus la păstrare până în ziua de astăzi, în custodia Diviziunii Expertize Tehnice a SRI, condusă de generalul Grigorescu.

Întrucât a refuzat să înapoieze jurnalul lui Ursu, generalul SRI Grigorescu a fost trimis în judecată la 23 decembrie 2000, pentru abuz în serviciu, de către generalul magistrat Dan Voinea, cel care i-a adus în instanţă şi pe foştii coloneii de miliţie Tudor Stănică şi Mihai Creangă, acuzaţi de moartea disidentului Ursu.

Grigorescu este învinuit pentru distrugerea sau sustragerea jurnalului lui Ursu. Împotriva lui au depus mărturie cinci subalterni. O probă esenţială este propria semnătură a generalului de primire a documentului. Cazul a fost respins a doua oară de judecătorul Florian Stinghie, de la Tribunalul Militar Bucureşti, fost lucrător la UM 0215 (adică fost securist – n.m.). Stinghie ţine de mai multă vreme pe loc dosarul Ursu, la indicaţiile Ministerului de Interne şi ale SRI (în perioada în care la putere, în România, era PSD = ciuma roşie = mafia, n.m.).

În anul 2000, generalul Voinea l-a sunat de mai multe ori pe generalul SRI Grigorescu, pentru a-i restitui jurnalul, făra de care doasarul nu se putea mişca spre instanţa de judecată. Cum Grigorescu nu i-a răspuns niciodată la solicitări, Voinea a făcut o descindere la sediul Diviziunii S a SRI, din str. Dinu Vintilă, împreună cu procurorii asistenţi şi înarmat cu un mandat de percheziţie. Cum Grigorescu era de negăsit, Voinea a căutat jurnalul în registrul de intrări documente. De aici fusese repartizat în registrul diviziei de resort, respectiv Expertize Tehnice, de unde a fost ridicat personal de ofiţerul de caz, Eugen Grigorescu.

Eugen Grigorescu a fost şeful Secţiei Înscrisuri a Securităţii, preluat de SRI cu gradul de colonel şi, avansat, ulterior, general de brigadă. Este şeful Diviziunii Experize Tehnice, codificată Diviziunea S, din cadrul fostei unităţi TONOLA, localizată (în 2003 – n.m.) pe strada Dinu Vintilă, în proximitatea Circului de Stat şi a sediului IGP. Pe teritoriul unităţii activează şi Institutul pentru Tehnologii Avansate. Grigorescu a lucrat mână în mână cu Petre Pavel, fost ofiţer de Securitate preluat în structurile SRI, cu gradul de colonel. După trecerea în rezervă, Pavel a fost folosit de Grigorescu la fabricarea în laboratoarele Diviziunii S a unor documente şi înscrisuri false, pentru compromiterea unor lideri politici, în perioada guvernării CDR, 1997 – 2000.

Comanda pentru aceste acţiuni de compromitere venea de la Cotroceni, pe filiera Administraţiei Prezidenţiale. Cum fostul director al SRI, Costin Georgescu, a început să refuze să mai subscrie la asemenea comenzi, care l-ar fi pus în situaţia ingrată de a încălca Legea de organizare şi funcţionare a SRI, este de la sine înţeles că, pe de o parte, a căzut în dizgraţia preşedintelui, iar pe de alta, că aceste fapte ilegale erau aduse la îndeplinire de alte cadre din structurile SRI, fidele comandamentelor venite de la Cotroceni. Mărturia i-a fost făcută personal autorului acestei dezvăluiri, în cursul anului 1999, de către directorul Georgescu. Activităţile de poliţie politică ale SRI, din această perioadă, au fost instrumentate de generalii Gioni Popescu, Cotolan, Grigorescu şi Vasile Valeriu Iancu. Există indicii că Diviziunea S continuă să fabrice documente compromiţătoare, împotriva inamicilor actualului partid de guvernământ (PSD – n.m.).

Iancu a fost colonel de Securitate în cadrul unităţii de contrainformaţii externe UM 0195, formată după fuga în Occident a generalului Ion Mihai Pacepa, din componenţa DIE/CIE. După revoluţie, a devenit primul şef al Diviziunii de contrainformaţii a SRI, apoi şeful Corpului de Control al SRI şi, ulterior, prim adjunct al directorului SRI. La 30 noiembrie 1999 a fost înaintat la gradul de general de brigadă. Întrucât n-a primit aviz din partea ORNISS pentru a rămâne în cadrul structurilor SRI, şi deoarece numele lui figura în fişele de contraspionaj din mai multe state occidentale, Iancu s-a îmbolnăvit subit şi a cerut să fie trecut în rezervă. Recent (era 2003 – n.m.), am reuşit să-i dăm de urmă: generalul Iancu este în acest moment (noiembrie 2003 – n.m.) consilierul ministrului Gabriel Oprea (acel Oprea vinovat de moartea tânărului motociclist în 2015 – n.m.). Ministrul este absolvent al Şcolii Militare de Ofiţeri din Sibiu, unde a ajuns un apropiat al Direcţiei de contrainformaţii militare a Securităţii, iar după revoluţie a absolvit Colegiul Naţional de Apărare, specializat în securitate şi siguranţă naţională.

Gioni Popescu a fost numit pentru a doua oară adjunct al directorului SRI, la data de 20 noiembrie 2001, prin decretul prezidenţial numărul 951. În anii ’70, Gioni Popescu a compărut ca acuzat în procesul lotului de la Facultatea de Drept, format din mai multe cadre universitare, arestate pentru luare de mită, la examenul de admitere. Popescu s-a autodenunţat că a dat mită. Va pierde examenul şi se va reorienta spre ASE. Dosarul lotului cu pricina se găseşte în arhiva Parchetului General. În anii ’80 va fi deferit din nou justiţiei, pentru fals şi uz de fals, când av vinde câteva duzini de diplome de absolvenţi ai unor cursuri de ospătari de la Măgurele, nerecunoscute de Ministerul Învătământului. Cazul, instrumentat de colonelul Stănică, de la Direcţia Cercetări Penale, acelaşi care l-a arestat pe disidentul Ursu, va fi muşamalizat. La nivelul procuraturii, de acest dosar, care se găseşte în arhiva Procuraturii Ilfov, s-a ocupat procurorul Guzu.

Sursele noastre din serviciile secrete au acreditat teza că Gioni Popescu a devenit informatorul colonelului Stănică. Cei doi şi-au făcut vilă la Izvorani, unul lângă altul, încă de pe vremea lui Ceauşescu. Tot prin intermediul lui Gioni Popescu, Stănică a devenit, după Revoluţie, vicepreşedintele băncii Credit Bank şi al Băncii Populare Române, ajunse ambele în faliment, graţie consultanţei discrete a SRI. Gioni Popescu va falimenta Universalcoop, unde era director general, de unde va fi salvat de Măgureanu, care îl aduce în SRI, în 1993, cu gradul de general-maior, şi unde va deţine funcţia de prim adjunct al directorului timp de patru ani. Din 1997, va fi numit şeful Comandamentului Financiar-Logistic. Cooperativele de credit fuseseră falimentate după aceeaşi schemă cu a Bancorex şi enormul lor patrimoniu a dispărut pe vecie în buzunarele mafiei, reprezentată de Gioni Popescu, supranumit în anii aceia Televizor sau Butelie.

Întrebat în 1998 de autorula cestor rânduri (Cornel Ivanciuc – n.m.) de ce nu renunţă la serviciile lui, dacă tot a promis ca va face reforma instituţiei, directorul Costin Georgescu a răspuns: “SRI nu se poate dispensa de serviciile generalului Gioni Popescu”. La data de 27 noiembrie 2002, prin decretul prezidenţial nr. 949, Gioni Popescu a fost avansat la gradul de general de corp de armată. Gioni Popescu este vinovat de trafic de influenţă şi abuz în serviciu în cazul Stănică, pe care l-a salvat prin toate mijloacele, pentru nu compărea în instanţă, ca acuzat pentru instigare la omor. El este cel care i-a dat ordin generalului Grigorescu să ascundă jurnalul lui Ursu. Prin Radu Timofte, PSD este partidul care îl menţine în continuare în structuri (era în 2003 – n.m.) pe Gioni Popescu. Iar noi, românii, suntem cei care sponsorizăm acest serviciu complet inutil, SRI, care prin generalii lui de pripas nu face altceva decât să obstrucţioneze Justiţia şi să-i protejeze pe criminalii epocii comuniste.

Autorul articolului: Cornel Ivanciuc; articol preluat din revista Academia Caţavencu, nr. 623/2003.

Aşa era în 2003. Cum stau lucrurile în 2019, în ce-l priveşte pe miliţianul torţionar Stănică, vedeţi aici.

Citeste si articolele:

• Disidenta in Romania comunista (II)
• Cronologia si geografia represiunii comuniste (III)
• Pentru a nu uita, pentru a condamna, spre a nu se mai repeta
• Cum s-a implicat SRI-ul lui Virgil Măgureanu în menţinerea mafiei PSD-iste la guvernare
• De ce nu era atacat SRI-ul atunci cand era plin ochi de fosile bolsevice?

Pentru a nu uita, pentru a condamna, spre a nu se mai repeta

 

Pe baza imensului material documentar consultat, a mărturiilor victimelor şi a unei copleşitoare literaturi pe tema experienţei comuniste din România, întrucât dictatura comunistă din România s-a făcut vinovată de crime imprescriptible împotriva umanităţii, membrii Comisiei propun şefului statului măsuri legate de: 1. condamnare; 2. memorializare; 3. legislaţie şi justiţie; 4. cercetare şi arhive; 5. educaţie.
I. Condamnare a comunismului:
– condamnarea explicită, categorică şi neechivocă a sistemului comunist din România, de la înfiinţarea sa, pe bază de dictat, în anii 1944-1947 şi până la prăbuşire, în decembrie 1989. Făcând acest lucru, preşedintele României îşi va afirma admiraţia pentru eroismul celor care s-au opus dictaturii, de la luptătorii din rezistenţă şi militanţii partidelor politice anihilate de comunişti şi până la disidenţii şi opozanţii perioadei Ceauşescu. Prin gestul său, Preşedintele ţării va aduce un solemn omagiu marilor oameni de stat ca Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu, Victor Rădulescu Pogoneanu, Ion Flueraş şi Iosif Jumanca, miilor de clericilor ortodocşi, greco-catolici, de alte confesiuni şi religii aruncaţi în lagăre şi închisori, ierarhilor care au înfruntat regimul (Nicolae Popovici), martirilor Bisericilor precum Ioan Suciu, Iuliu Hossu, Sandu Tudor, Vladimir Ghika, Richard Wurmbrand, Márton Áron, membrilor partidelor democratice din România, tuturor victimelor regimului totalitar comunist, oponenţilor şi disidenţilor. În acelaşi timp îşi va exprima compasiunea pentru suferinţele îndurate de marea majoritate a poporului român. Luând act de acest Raport, Preşedintele ţării poate spune cu mâna pe inimă: Regimul comunist din România a fost ilegitim şi criminal. Condamnând acest regim, statul democratic român condamnă instrumentele acestuia, în primul rând Partidul Comunist Român şi Securitatea, precum şi persoanele responsabile pentru neligitimitatea şi criminalitatea comunismului. Nu este vorba de marea masă a membrilor de partid, a căror unică activitate era să-şi achite cotizaţia şi să participe lunar la şedinţe formale, golite de orice conţinut, ci de instituţia partidului, deci de aparatul birocratic, „nomenclatura” acestuia, acea castă parazitară care a făcut posibilă dictatura. În cazul Securităţii, a fost vorba de o instituţie criminală şi teroristă, de la început şi până la sfârşit. Securitatea a fost subordonată conducerii centrale şi teritoriale (regionale/judeţene) a partidului comunist (PMR/PCR). În consecinţă, acestea au reprezentat structuri cu scopuri represiv-criminale, acţionând de regulă prin intermediul Securităţii.
– Comunismul a căzut doar oficial la 22 decembrie 1989. Neoficial, structuri, dar mai ales metode şi mentalităţi comuniste au continuat să existe sub diferite forme, unele extrem de grave, pe care avem datoria le prezentăm tocmai pentru că ele reprezintă forme de manifestare ale vechiului regim, transfigurat, însă nu transformat fundamental.
Astfel, Comisia propune şefului statului să ia în consideraţie necesitatea de a analiza în mod riguros, ştiinţific, evenimentele din decembrie 1989 şi postdecembriste, direct legate de regimul comunist, inclusiv prin finalizarea în regim de urgenţă a cercetărilor începute prin justiţie. Aceste evenimente sunt următoarele: a). reprimarea
12
manifestaţiilor anticomuniste din perioada decembrie 1989-aprilie 1990; b). diversiunea etnică de la Târgu-Mureş din martie 1990; c). reprimarea manifestaţiei anticomuniste din Piaţa Universităţii din Bucureşti (manifestaţia a început în 22 aprilie 1990 şi a durat 52 de zile; formele de reprimare au acţionat discontinuu, culminând cu reprimarea din 13-15 iunie 1990); d). „mineriadele” din 1991 şi 1999. Toate acestea au fost diversiuni şi manifestări tipic comuniste. Considerăm necesară formarea unei comisii de studiere a „mineriadelor” (din 1990, 1991, 1999) şi, în primul rând, a celei din 13-15 iunie 1990. Considerăm necesară formarea unei comisii de studiere a reprimării revoltelor muncitoreşti din Valea Jiului (1977) şi din Braşov (1987). Este necesară desecretizarea imediată a arhivelor Ministerului de Interne şi garantarea accesului neîngrădit la acestea pentru lămurirea a ceea ce s-a petrecut în timpul evenimentelor din decembrie 1989 şi pe parcursul anului 1990.
Considerăm că se impune recunoaşterea oficială a caracterului anticomunist al Revoluţiei din decembrie 1989. Deoarece N. Ceauşescu şi clica sa ajunseseră să fie identificaţi cu comunismul ca regim şi ideologie (PCR – Partidul, Ceauşescu, România), era normal ca această revoltă populară să dobândească rapid un caracter anticomunist. La fel de previzibilă a fost şi reacţia panicată şi agresivă a nomenclaturii renăscute (de fapt niciodată complet distrusă). Este necesară analiza felului în care birocraţia s-a regrupat şi a exploatat sentimentele antitotalitare pentru a împiedica avansul revoluţiei. Totodată, se impune recunoaşterea oficială a Proclamaţiei de la Timişoara (din martie 1990), precum şi a manifestaţiei anticomuniste din aprilie-iunie 1990 care a avut loc în Piaţa Universităţii din Bucureşti, ca momente constitutive şi reprezentative ale Revoluţiei anticomuniste începută în decembrie 1989. Deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei din decembrie 1989 şi reprimarea manifestărilor anticomuniste au constituit acte deliberate de asfixiere a pluralismului democratic şi tentative de restaurare a unui regim autoritar, de tip dictatorial.
– adoptarea de către Camerele Reunite ale Parlamentului a unei declaraţii explicite de condamnare a crimelor comunismului, de regret şi de compasiune faţă de victimele acestora, în spiritul Rezoluţiei nr. 1481 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 25 ianuarie 2006.
II. Memorializare:
– înfiinţarea unei zile comemorative în memoria victimelor represiunii şi terorii comuniste. Urgentarea construirii în centrul capitalei a unui Monument al Victimelor Comunismului. Continuarea omagierii victimelor comunismului prin ridicarea de monumente comemorative şi în alte locuri simbolice din ţară, completând seria celor realizate de AFDPR.
– introducerea în muzeele de istorie din ţară a unor secţiuni referitoare la ororile comunismului. Înfiinţarea, în colaborare cu Fundaţia Academia Civică, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, CNSAS, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului din România, Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Institutul de Istorie „George Bariţ”, a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din România. Asemeni Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, acest muzeu va fi în egală măsură un loc de memorie şi unul al afirmării valorilor
13
societăţii deschise. Muzeul va fi condus de un consiliu ştiinţific numit de Preşedintele ţării. Pe lângă Muzeu ar fi necesară crearea unui centru de documentare destinat informaţiei publice, cu acces neîngrădit, în care să fie colecţionate documente esenţiale pentru înţelegerea fenomenului comunist, a universului concentraţionar, a propagandei ca mijloc de constrângere spirituală.
– organizarea unei conferinţe internaţionale pentru condamnarea crimelor comunismului, anunţată la Strasbourg, la 27 ianuarie 2006, de către ministrul de Externe român şi programată să aibă loc în România, la Sighet, având în vedere că acest prim Memorial al Victimelor Comunismului din lume se află din 1995 sub egida Consiliului Europei, iar în 1997 a fost declarat de către Parlamentul României „ansamblu de interes naţional” (în 1998 a fost nominalizat printre primele trei locuri ale memoriei europene, împreună cu Memorialul de la Auschwitz şi cu Memorialul Păcii din Franţa).
– continuarea emisiunilor de la TVR din ciclul Memorialul Durerii, realizate de Lucia Hossu Longin, cu o programare la ore de maximă audienţă.
– organizarea unei expoziţii permanente în cadrul Palatului Parlamentului, cu documente ilustrative pentru ideea de poliţie politică, documente care să fie reprezentative pentru fenomenul încălcării drepturilor civile fundamentale în România comunistă.
– organizarea unui ciclu de conferinţe în marile centre universitare, în care să fie prezentat conţinutul Raportului CPADCR, însoţit de explicaţii, comentarii şi documente ilustrative.
– publicarea raportului pe website-ul Administraţiei Prezidenţiale, după o perioadă de editare, stilizare şi definitivare a capitolelor. Traducerea Raportului în limbile de circulaţie universală şi publicarea lui. Publicarea unor variante prescurtate ale Raportului în română şi în versiuni străine.
– membrii şi experţii Comisiei vor pune la dispoziţia Departamentului de Comunicare Publică a Preşedinţiei lista fondurilor arhivistice pe care le-au consultat pentru a fi afişate pe site-ul Preşedinţiei.
– necesitatea adaptării rezultatelor cercetării şi a raportului pentru obiective cu caracter didactic (un manual despre regimul comunist în care subiectul represiunii să ocupe un loc important) care să fie predat în învăţământul mediu. Revizuirea manualelor şcolare şi introducerea în programele de învăţământ a unui curs obligatoriu de studiere a represiunii comuniste.
– formarea unui grup restrâns de cercetători, sub egida Preşedinţiei, care să elaboreze în circa un an o Enciclopedie a comunismului românesc. Acelaşi grup va lucra pentru sintetizarea Raportului final sub forma unui manual şcolar.
– este importantă cunoaşterea luptei, a opoziţiei şi a rezistenţei faţă de comunism a României şi a poporului român în perioada 1919-1944: participarea armatei române la lupta împotriva regimului totalitar-bolşevic condus de Bela Kuhn, al cărui scop a fost,
14
între altele, promovarea viziunii lui Lenin despre revoluţia comunistă mondială; opoziţia statului constituţional român şi a formaţiunilor politice democratice în raport cu poziţia antinaţională a PCdR, care a dus la interzicerea acestui partid şi a dezamorsat temporar planurile expansioniste ale Kremlinului prin neutralizarea unui instrument politic total devotat lui Stalin şi Cominternului; lupta pentru eliberarea teritoriilor româneşti anexate nelegitim, prin forţă şi abuz de URSS (în iunie 1940), ca rezultat al acordului gangsteresc dintre Hitler şi Stalin (Pactul Ribbentrop-Molotov din august 1939 şi anexele sale secrete): Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Din nefericire, guvernul Antonescu a asociat politica de eliberare a teritoriilor româneşti cu o solidaritate necondiţionată cu Germania hitleristă şi a pus în practică măsuri de exterminare a unor largi straturi de populaţie civilă, pe baza ideologiei rasiste, aşa cum reiese din Raportul Final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România. Meritul luptei împotriva comunismului a fost anulat de alianţa fatală cu Germania lui Hitler, a cărei ideologie – nazismul – a fost la fel de nefastă precum ideologia comunistă a Uniunii Sovietice conduse de Stalin.
– este necesară aprecierea justă a luptei, a opoziţiei şi a rezistenţei unei bune părţi a poporului român faţă de comunism între 1945-1989. Acestea sunt cu atât mai merituoase cu cât s-au manifestat în condiţiile unui regim extrem de dur. Ne referim în primul rând la teroarea exercitată prin intermediul Securităţii, o poliţie politică la fel de dură precum cea sovietică. Prezentul Raport oferă exemple de luptă, opoziţie şi rezistenţă faţă de comunism: voinţa covârşitor anticomunistă exprimată la alegerile din 19 noiembrie 1946, în pofida faptului că România era practic controlată de Uniunea Sovietică încă din martie 1945; rezistenţa armată prin numeroase grupuri de partizani existente în întreg teritoriul României (1944-începutul anilor 1960); numărul imens de deţinuţi politici şi persoane discriminate din punct de vedere politic (între 500 000 şi 2 000 000) raportat la numărul populaţiei; rezistenţa faţă de colectivizarea forţată, proces care a inclus şi represiuni deosebit de brutale împotriva revoltelor ţărăneşti; forme de solidarizare cu Revoluţia anticomunistă din Ungaria din 1956; revolta muncitorească din Valea Jiului (1977); diversele forme de rezistenţă individuală la eforturile statului totalitar de a controla viaţa personală, inclusiv forme de a evita regimul draconic prin care au fost interzise avorturile după Decretul din 1966 (el însuşi unic pentru întreg blocul sovietic în epocă); diferitele forme de disidenţă colectivă (mişcarea Goma, ALRC, SLOMR etc); exemplele de disidenţă individuală (Vasile Paraschiv, Radu Filipescu, Doina Cornea şi alţii); revolta muncitorească de la Braşov (1987); spiritul de sacrificiu al populaţiei neînarmate şi paşnice („vom muri şi vom fi liberi”) în timpul revoluţiei anticomuniste din decembrie 1989.
III. Legislaţie şi justiţie:
– declararea crimelor şi abuzurilor regimului comunist – în baza dovezilor existente – ca fiind crime împotriva umanităţii şi, în consecinţă, imprescriptibile juridic.
– având în vedere criminalitatea şi nelegitimitatea regimului comunist, se impune adoptarea urgentă a legii lustraţiei.
15
– desfiinţarea prin lege a condamnărilor emise pe baza unor articole cu caracter politic făcând parte din codurile penale din 1948, 1955 şi 1968 cu modificările ulterioare, ţinând cont de neconstituţionalitatea conţinutului şi a procedurii aplicării lor, chiar faţă de Constituţiile din 1948, 1952, respectiv 1965, precum şi de încălcarea flagrantă a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului votată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948. Anularea pedepselor cu închisoare şi muncă forţată rezultate pe baza decretului 153/1970 privind „parazitismul social”, „anarhismul” şi orice alt „comportament deviant”. Dezavuarea legii nr. 5 din 6 august 1978 pe baza căreia se putea desface contractul de muncă pentru „abateri de la etica şi echitatea socialistă”. Anularea condamnărilor la moarte de tipul celor aplicate aşa-zişilor trădători de ţară, care nu au trădat de fapt România, ci criminalitatea comunismului. De exemplu: Constantin Răuţă – 1973, Ion Mihai Pacepa – 1977, Mircea Răceanu – 1989.
– recunoaşterea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ilegalităţii măsurilor de internare administrativă în unităţi, colonii şi batalioane de muncă, a domiciliilor obligatorii, a arestărilor fără mandat, a actelor de tortură fizică şi psihică din timpul anchetei şi detenţiei, a arestărilor colective pe bază de naţionalitate, apartenenţă politică, religioasă sau profesiune, a asasinatelor politice, a tratamentelor psihiatrice cu scop represiv, a discriminărilor pe bază de origine socială, religioasă sau etnică în politica de cadre şi în învăţământ.
– abrogarea prin lege a prevederilor decretului prezidenţial al lui Nicolae Ceauşescu din 1988 în ceea ce priveşte crimele politice (scoaterea de sub incidenţa acelui decret a infracţiunilor de natură politică). Acest decret a amnistiat diverse condamnări (de exemplu, infracţiunile soldate cu pedepse sub 10 ani au fost amnistiate, iar pedepsele de peste 10 ani au fost reduse la jumătate). Datorită aplicării acestui decret, securişti şi şefi comunişti care, de pildă, au torturat sau au ordonat torturarea unor disidenţi nu pot fi acţionaţi în justiţie, deoarece orice vină în afară de omor a fost amnistiată prin acest act normativ. Există opinia că, din punct de vedere legal, aceasta a fost cauza principală pentru care nu s-a putut face „Procesul comunismului”: majoritatea crimelor nu au fost omoruri, ci: tortură, lovituri cauzatoare de moarte, bătăi, privare ilegală de libertate, abuz în serviciu cu vătămarea intereselor persoanei etc., toate „amnistiate”.
– în puţine cazuri de crime politice de dinainte de decembrie 1989 au avut loc urmăriri penale şi procese care să se soldeze cu condamnări (procesele membrilor CPEx, procesul lui Victor A. Stănculescu, procesul asasinilor lui Gheorghe Ursu). Însă în toate aceste cazuri sistemul juridic corupt a făcut ca şi condamnaţii să fie eliberaţi la foarte scurt timp, totdeauna sub pretexte medicale. De aceea se impune declanşarea de cercetări penale şi realizarea de noi expertize medico-legale, de data aceasta transparente, independente şi obiective, în toate cazurile în care condamnaţii pentru crime politice săvârşite în comunism au fost eliberaţi pe motive medicale, existând suspiciunea că certificatele şi expertizele medico-legale în baza cărora au fost eliberaţi ar fi putut fi fost false.
– foştii cetăţenii români exilaţi în perioada comunistă (şi/sau urmaşii lor direcţi) să-şi reprimească drepturile de care au fost privaţi prin abuz (drepturile referitoare la cetăţenie – este vorba în primul rând de scriitorul disident Paul Goma care nu a renunţat niciodată 16
la cetăţenia română şi nu are nici un motiv să o solicite acum –, avere, alte drepturi). Foştii cetăţeni români care au făcut cerere de plecare definitivă cu scopul reîntregirii familiei sau cu alte scopuri (şi/sau urmaşii lor direcţi), inclusiv cei care au fost “vânduţi” (cetăţenii români de etnie germană, evreiască, română şi de alte etnii) să-şi reprimească drepturile (cetăţenie, avere şi alte drepturi). Statul român trebuie să-şi ceară tuturor scuze şi să-i cheme înapoi, pe ei şi/sau pe urmaşii lor. Toţi cetăţenii români emigraţi, izgoniţi, “vânduţi”, toţi cei care au reuşit să părăsească legal sau clandestin România din cauza criminalităţii comunismului (şi/sau urmaşii lor direcţi), trebuie să poată veni înapoi. În felul acesta se vor diminua şi efectele crimei istorice îndreptate împotriva minorităţilor etnice, a germanilor, maghiarilor şi a evreilor, care, trăind sute de ani pe teritoriul României, şi-au adus o contribuţie extrem de importantă la cultura şi civilizaţia acestui spaţiu.
– toate nedreptăţile şi nelegiuirile făcute de regimul comunist trebuie reparate prin legi. De exemplu: foştii activişti comunişti de frunte, foştii conducători ai Securităţii, ai Miliţiei, şi ai Ministerului de Interne, ai “Justiţiei” comuniste, foştii torţionari să nu poată beneficia de pensii peste nivelul minim al populaţiei. Pensia foştilor deţinuţi politici şi a urmaşilor direcţi ai acestora să fie considerabil majorată. Foştilor deţinuţi politici să li se acorde cât mai multe gratuităţi: asistenţă medicală, medicamente, transport urban şi interurban, abonamente radio-TV, costul mediu de întreţinere: căldură, energie electrică, gaz metan, apă, salubritate).
– propunerea de a se interzice drept forme de negaţionism, pedepsibile prin lege, tentativele de apologie a regimului comunist ori a liderilor comunişti. Extremismul de stânga trebuie respins cu aceeaşi hotărâre precum cel de dreapta. A nega crimele comunisului este la fel de inacceptabil cu a le nega pe cele ale fascismului. La fel cum este intolerabilă evocarea apologetică a crimelor contra umanităţii comise de regimul Antonescu, considerăm că este de neacceptat proliferarea de busturi şi alte forme comemorative în raport cu activiştii comunişti. Interzicerea afişării în public a simbolurilor şi însemnelor comuniste (steaua roşie, drapelul roşu cu secera si ciocanul, stema RPR, repectiv RSR) cu excepţia contextului educativ antitotalitar. Interzicerea difuzării materialelor de propagandă comunistă (afişe, pliante, cărţi, filme, cântece) cu excepţia contextului educativ antitotalitar. Eliminarea tuturor numelor de foşti comunişti (în măsura în care mai există) pentru nume publice (străzi, localitaţi, instituţii etc).
– propunerea de a lua în consideraţie solicitările foştilor deţinuţi politici legate de recunoaşterea publică a tragediei prin care au trecut. Majorarea pensiilor acestora prin acordarea unei pensii suplimentare, precum şi a unor indemnizaţii retroactive compensatorii, acordarea de gratuităţi (asistenţă medicală, medicamente, transport public), acordarea unor indemnizaţii pentru deţinuţii politici care nu sunt pensionari.
– recunoaşterea calităţii de deţinuţi politici a celor arestaţi pentru participarea la manifestaţia anticomunistă din Piaţa Universităţii.
17
– modificarea legislaţiei referitoare la Arhivele Naţionale şi imediata desecretizare a tuturor arhivelor legate de perioada comunistă şi trecerea Arhivelor Naţionale în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor. La 17 ani de la Revoluţia din decembrie 1989, a sosit din plin clipa transparenţei şi accesibilităţii tuturor arhivelor comuniste. Obstacolele întâlnite frecvent şi frustrant de către membrii şi experţii Comisiei trebuie înlăturate de urgenţă şi fără ezitări. Legea Arhivelor Naţionale trebuie modificată imediat în ceea ce priveşte termenele de acces la arhivele de interes istoric, care sunt în flagrantă contradicţie cu Legea 544/2001 a Liberului Acces la Informaţia Publică. Neglijarea îndeplinirii obligaţiei legale de a aduce Legea Arhivelor în concordanţă cu prevederile Legii Generale de Acces la Informaţie din anul 2001 şi până azi arată lipsa de voinţă politică în a acorda un acces nediscriminatoriu la arhivele de interes pentru cercetătorii regimului comunist. Susţinem adoptarea imediată a variantei de armonizare propusă de APADOR-CH, fără a mai aştepta revizuirea generală a Legii Arhivelor Naţionale, care rămâne un deziderat important.
IV. Cercetare şi arhive:
– Comisia apreciază sprijinul constant al Preşedintelui Traian Băsescu în direcţia facilitării accesului la arhive. Mulţumim, de asemenea, arhiviştilor de la Arhivele Naţionale, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Arhivele Secretariatului de Stat pentru Culte şi Arhivele Militare Române. În relaţia cu deţinătorii de arhive, experienţe mai puţin fericite s-au înregistrat la Ministerul Administraţiei şi Internelor – Arhiva Aparatului Central, Ministerul Sănătăţii, Institutul Naţional de Statistică, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
– Este indispensabil ca transferul tuturor arhivelor comunismului de la serviciile secrete sau alţi deţinători la CNSAS sau Arhivele Naţionale să fie însoţit de o anchetă detaliată a tratamentului la care au fost supuse aceste arhive. Suntem ultima ţară din cele candidate la Uniunea Europeană care extrage, cu mare dificultate, arhivele comunismului din domeniul Securităţii şi armatei. Vreme de peste cincisprezece ani, aceste arhive au fost secretizate arbitrar, distruse sau manipulate, mai ales contra foştilor disidenţi, a opoziţiei politice, a societăţii civile apărute în 1990. Fără o analiză riguroasă a felului în care serviiciile secrete au tratat moştenirea Securităţii, atât cea internă, cât şi cea externă, nu se poate vorbi de o despărţire a lor de trecutul acesteia.
– Solicităm şefului statului acţiunea cât se poate de hotarâtă pentru deblocarea accesului la arhivele comuniste, în totalitatea lor. Comisia recomandă publicarea pe internet a inventarelor Ahivelor Naţionale, ale Direcţiilor judeţene ale Arhivelor Naţionale, ale Armatei, CNSAS, SRI, SIE, Ministerelor Justiţiei, de Interne, Sănătaţii, Învăţământului etc. Sensul acţiunii acestei Comisii nu se rezumă la examinarea trecutului. O Românie democratică este una în care accesul la istorie, deci la arhive, este liber şi neîngrădit.
18
– Deţinătorii de arhive din România trebuie să-şi practice profesia la standarde internaţionale. Actualul acces selectiv este, în parte, legat direct de problema deţinătorilor de arhive şi a atitudinii lor neprofesionale. Ei se află acolo cu scopul de a servi interesele cercetătorilor, şi nu pentru a stabili parametrii şi limitele activităţii de cercetare. Arhivarii nu sunt specialişti în cercetare. Punând limite proiectelor de cercetare şi felului în care cercetătorii consultă materialele din arhivă, ei periclitează validitatea şi credibilitatea oricărei forme de cercetare. Aceasta este una din cele mai importante probleme privind activitatea arhivelor româneşti şi trebuie corectată fără întârziere.
– Cercetătorii trebuie să aibă acces nelimitat la inventarul tuturor arhivelor instituţionale. Din experienţa membrilor comisiei reiese că activitatea celor care controlează accesul cercetărilor la dosare trebuie evaluată riguros, iar instituţiile unde se află (Arhivele Naţionale, CNSAS, ministere etc.) trebuie să îşi asume răspunderea pentru modul în care gestionează astfel de poziţii de autoritate. În repetate rânduri persoane cu putere de decizie în această privinţă au acţionat astfel încât să descurajeze accesul la dosare, atât în cazul unor membri ai Comisiei, cât şi al altor cercetători, împiedicând astfel desfăşurarea activităţii de cercetare în arhive. În mod similar, activitatea deţinătorilor de arhive din teritoriu va trebui să se conformeze practicilor şi standardelor profesionale.
– Funcţionarii de la instituţiile deţinătoare de arhive trebuie să înceteze practica de a acumula sau ascunde documente, blocând astfel accesul cercetătorilor din afara instituţiei respective până la publicarea lor de către angajaţii arhivelor. Aceasta este o practică răspândită dar care nu ar exista dacă deţinătorii de arhive ar atinge un nivel de profesionalism deontologic. Este inacceptabil ca cercetătorilor să li se spună frecvent că dosarele solicitate nu există cu toate că ele se află în arhive. La fel de reprobabilă este şi interzicerea accesului în sălile de lectură cu laptopuri şi camere foto digitale sau refuzul de a pune la dispoziţia cercetătorilor facilităţi pentru funcţionarea şi utilizarea acestor mijloace moderne de stocare şi copiere a documentelor. Comisia insistă ca asemenea practici să fie eliminate şi ca legislaţia privitoare la Arhivele Naţionale să ţină cont de această propunere.
– desecretizarea arhivelor „grupelor operative” (Servicul „K”, după 1956), ca o ultimă şansă de a descoperi din rapoartele securiştilor care supravegheau închisorile locurile secrete unde au fost înmormântaţi numeroşi deţinuţi politici;
– restituirea arhivelor cultelor religioase confiscate în mod abuziv;
– retrocedarea arhivelor sioniste capturate de Securitate şi accesul la dosarele personale ale tuturor sioniştilor. Imperativul ca organele abilitate să dea publicităţii locurile unde sunt îngropaţi sioniştii care au pierit în anchete şi adoptarea măsurilor corespunzătoare pentru reînhumarea lor conform datinii evreieşti.
– Solicităm SRI descoperirea şi predarea neîntârziată instituţiilor şi Fundaţiei abilitate a „Jurnalului” lui Gheorghe Ursu în scopul publicării. Jurnalul a fost păstrat de Securitate până în februarie 1990, predat pentru câteva zile către GDS şi revista „22”, dar în martie 1990 a fost preluat şi depozitat în Arhiva SRI, de unde a dispărut în 1996. Jurnalul
19
reprezintă o autopsie a epocii comuniste pentru care inginerul Gheorghe Ursu a fost anchetat, torturat şi, în cele din urmă, ucis.
– Distrugerea, manipularea (falsificarea) sau ascunderea (sustragerea) de documente de către funcţionari de stat în exerciţiul funcţiunii constituie fapte penale. De aceea, Comisia recomandă declanşarea de urmăriri penale de către organele juridice abilitate (Procuratura) împotriva celor care au „distrus sau manipulat” dosarele Securităţii sau ale altor instituţii. SRI a pretins că aceste dosare au avut un caracter secret şi în anii 1990. În fapt, tocmai prin invocarea acestui pretins statut de „secret de serviciu” sau „de stat”, SRI a refuzat ani de zile restituirea către persoanele interesate atât a dosarelor, cât şi a altor materiale din arhivele fostei Securităţi (manuscrise etc). Or, dacă au fost secrete, accesul la aceste dosare trebuia, conform regulamentelor SRI, să fie strict controlat. Trebuiau să fie sigilate, sigiliul verificat periodic, iar cei care le luau „în lucru” trebuiau să semneze atât într-un borderou ataşat chiar la dosar, cât şi în registrul arhivei. Se pot stabili astfel vinovăţiile de abuz în serviciu prin distrugerea/falsificarea/sustragerea/înstrăinarea unor documente importante, documente care în unele cazuri ar fi putut stabili fapte penale (arestări fără mandat, acte de tortură fizică şi psihică în timpul detenţiei, asasinate politice, tratamente psihiatrice represive, discriminări etc). Abuzurile legate de falsificarea/distrugerea dosarelor pot fi cercetate penal chiar conform legii actuale, deoarece au fost comise după 1988, deci nu cad sub incidenţa decretului lui Ceauşescu sus pomenit.
– desecretizarea acordurilor încheiate între România şi RFG privind plata unor „despăgubiri” şi acordarea unor avantaje economice României în funcţie de numărul de etnici germani lăsaţi să părăsească România.
– necesitatea grăbirii transferului documentelor Tribunalelor Militare, ale Direcţiei de evidenţă a Miliţiei, a Ministerului Justiţiei etc. spre CNSAS şi sporirea numărului de angajaţi din această instituţie pentru a putea gira mai eficient documentele şi punerea lor la dispoziţia publicului.
V. Educaţie:
– Prezentarea adevărului referitor la perioada precomunistă, comunistă şi postcomunistă în manualele şcolare şi cursurile universitare de istorie.
– sprijinirea studiului aprofundat în institutele şi centrele de cercetare ştiinţifică existente în cadrul statului sau al societăţii civile, în vederea alcătuirii unor lucrări fundamentale de istorie a perioadei comuniste.
– înfiinţarea unui sistem de 12 burse prezidenţiale acordate anual, pe bază de concurs, unor cercetători (sub 40 de ani) interesaţi de cercetarea diverselor aspecte ale dictaturii comuniste. Bursierii vor lucra în cadrul Muzeului, a centrului de documentare şi, pe bază de colaborare, în cadrul IICCR.20
Citeste si articolele:

• Marx, Engels, parintii comunismului criminal: „Comunistii nu au patrie”
• Ce-au înţeles unii din dictatura comunistă

 

Marx, Engels, parintii comunismului criminal: „Comunistii nu au patrie”

Necesitatea analizei, repudierii şi condamnării regimului comunist

Pe baza examinării a mii şi mii de pagini de documente, luând în consideraţie existenţa unei imense literaturi analitice şi de mărturii care probează natura antipatriotică a dictaturii comuniste, putem afirma că regimul comunist din România (1945-1989) a fost nelegitim şi criminal1. A sosit aşadar momentul să evaluăm natura şi moştenirile regimului comunist. Acest lucru este cu atât mai important cu cât există tentaţia simultană de a idealiza perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, uitându-se faptul că aceasta a fost de fapt baza pe care s-a edificat dictatura lui Nicolae Ceauşescu, şi, pe de altă parte, tendinţa de a scuza ororile epocii Ceauşescu în numele pretinsului ataşament faţă de valorile naţionale. Simplu spus, regimul comunist din România, un sistem totalitar de la înfiinţare şi până la prăbuşire, a fost unul bazat pe încălcarea constantă a drepturilor omului, pe supremaţia unei ideologii ostile societăţii deschise, pe monopolul puterii exercitat de un grup restrâns de indivizi, pe represiune, intimidare şi corupţie. Trebuie accentuat astfel faptul că Republica Populară Română, înfiinţată prin dictat, ori mai exact spus, prin lovitură de stat, a simbolizat o triplă impostură: nu a fost nici republică (în sensul autentic al acestui concept), nici populară şi, în mod cert, nici românească. Acelaşi lucru trebuie spus despre perioada Ceauşescu, în care retorica suveranităţii naţionale a fost mai presus de orice un alibi pentru perpetuarea dictaturii prin manipularea sentimentelor populaţiei. Pe parcursul perioadei comuniste, România a suferit consecinţele aplicării inflexibile a dogmelor leniniste: industrializarea forţată, întemeiată pe un model vetust de creştere economică care favoriza industria grea în detrimentul industriilor producătoare de bunuri de consum; lichidarea proprietăţii private deopotrivă în zonele urbane şi rurale, asociată cu politica violentă şi brutală de colectivizare a agriculturii; nimicirea valorilor tradiţionale în numele unei false modernizări sociale şi economice; controlul metodic şi mereu mai pervers asupra spaţiului social şi al vieţii intime a cetăţenilor (mai ales prin politica natalistă a dictaturii lui N. Ceauşescu). Sfera privată a fost astfel aproape complet anexată de către tentacularul partid/stat totalitar. Ca şi în URSS, viaţa cotidiană în socialismul de stat era invadată de elemente propagandistice şi de control dictate de partid2.
1 Reluăm, în cadrul acestui capitol, de o manieră sintetică, cu mici adăugiri şi modificări, principalele capete de acuzare împotriva regimului comunist formulate în Raportul pentru condamnarea regimului politic comunist ca nelegitim şi criminal propus Preşedintelui României, Traian Băsescu, de Sorin Ilieşiu în octombrie 2005, text actulizat în ianuarie 2006. (Supliment, „Revista 22”, nr. 188, 21 martie 2006). Textul reprezintă în cea mai mare parte un rezumat concis al materialului documentar elaborat vreme de peste 12 ani de către Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Fundaţiei Academia Civică/Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.
2 Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchevici, Ioan Stanomir, Explorări în comunismul românesc, Iaşi, Editura Polirom, vol. I, 2004; vol. II, 2005; Adrian Neculau (coord.), Viaţa cotidiană în comunism, Iaşi, Editura Polirom, 2004. 1
Regimul comunist din România nu a cunoscut de fapt o veritabilă de radicalizare. Pentru aceşti oameni, stalinismul ţinea de ordinea veşniciei3. De la instaurarea sa prin dictat regimul comunist a urmărit distrugerea statului de drept, a pluralismului, a economiei de piaţă şi a libertăţii spiritului. Ascultând orbeşte ordinele Kremlinului, prima generaţie de comunişti români aflaţi la putere şi, în primul rând, Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Gheorghe Apostol, Iosif Chişinevschi, Alexandru Moghioroş, Petre Borilă, Alexandru Drăghici, Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraş, Chivu Stoica, Miron Constantinescu, Leonte Răutu, Dumitru Coliu şi Leontin Sălăjan au impus un sistem întemeiat pe teroare şi represiune universalizată. Toate instituţiile statului totalitar au fost create în timpul epocii Dej. Nicolae Ceauşescu şi grupul de aparatcici care l-a susţinut le-a perfecţionat şi le-a dus la cele mai dezastruoase consecinţe. În contrast cu diversele tendinţe revizioniste şi cu miturile epocii Ceauşescu, Comisia Prezidenţială susţine că a existat o continuitate între perioada Dej şi perioada Ceauşescu.
Gheorghiu-Dej şi acoliţii săi au respins de stalinizarea iniţiată de Nikita Hruşciov şi au exploatat sentimentele antisovietice ale populaţiei pentru a-şi clădi o bază de putere. Acest lucru îl recunoaşte chiar şi un fost ideolog comunist precum Ion Iliescu. Nu s-a produs de fapt în România o de totalitarizare a dictaturii în sensul transformării ei într-un regim mai tolerant şi al scăderii impactului ideologiei asupra întregii societaţi. Dimpotrivă, după o scurtă şi precară liberalizare, Nicolae Ceauşescu, venit la putere în martie 1965, a reluat la puţin timp după aceea vechile fixaţii staliniste. Pentru Ceauşescu, creşterea rolului conducător al PCR apărea drept o „necesitate obiectivă”. Constituţia adoptată în 1965 proclama cu vigoare faptul că PCR era forţa politică conducătoare în România socialistă. Istoria ţării era rescrisă astfel încât să prezinte partidul comunist drept continuatorul tradiţiei de luptă pentru independenţa naţională. Perioada cominternistă era menţionată, însă întotdeauna cu scopul de a o contrasta cu ceea ce propaganda glorifica sub numele de „Epoca de aur – epoca Ceauşescu”. Astfel s-a configurat mitologia „obsedantului deceniu” menită să contrapună perioada Gheorghiu-Dej (cel de până la ruptura cu Kremlinul) celei de presupusă renaştere naţională asociată cu numele lui N. Ceauşescu. Cultul personalităţii conducătorului suprem a devenit, mai ales după 1968, fundamentul ideologic al sistemului. Ceauşescu era prezentat drept călăuză vizionară, erou între eroii neamului, fiinţa providenţială, personalitate de vârf a vieţii internaţionale, demiurg, arhitect, strateg de geniu şi câte altele. La rândul ei, Elena Ceauşescu, o persoană cu slabe înzestrări intelectuale, însă animată de o ambiţie nemăsurată, a devenit şi ea subiectul unui deşănţat cult4. S-au întrecut în această privinţă barzii oficiali ai ceauşismului, poeţii de curte Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor. Un întreg aparat de propagandă a contribuit la crearea unui climat al linguşelii, ipocriziei şi duplicităţii universalizate. În atari condiţii, simpla decenţă devenea un act de rezistenţă,
3 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Iaşi, Editura Polirom, 2005; Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997.
4 Privitor la biografia Elenei Ceauşescu, menţionăm că în anii războiului, din toamna lui 1942 şi până în vara 1943, aceasta nu a avut legătură de partid. După 1945 acest lucru a fost examinat intens şi, în 1960, un referat semnat de Dumitru Coliu propunea rectificarea stagiului de vechime începând cu anul 1939. Autobiografia Elenei Ceauşescu scrisă în acel an este plină de erori gramaticale; ANIC, fond CC al PCR – Secţia Cadre, dosar nr. 1424 C (Dosarul de cadre al Elenei Ceauşescu). Menţionăm că acest dosar de cadre este printre foarte puţinele pe care membrii şi experţii Comisiei Prezidenţiale le-au putut consulta.
2
iar sfidarea pe faţă a dictatorului şi a aparatului pe care se sprijinea devenea o formă de curaj etic exemplar.
Îndărătul ideologiei naţiunii socialiste unitare şi omogene se aflau obsesiile monolitismului leninist combinate cu cele ale unei extreme drepte recidivate cu binecuvântarea liderilor comunişti şi în primul rând a lui Nicolae Ceauşescu. „Societatea socialistă multilateral dezvoltată” era, de fapt, numele unui sistem politic şi economic îngheţat, dominat de un lider faraonic şi de anturajul său imediat. Sub Ceauşescu, în pofida promisiunilor legate de întărirea „legalităţii socialiste”, a continuat demonizarea proprietăţii private, persecutarea credinţelor şi practicilor religioase, criminalizarea oricărei forme de opoziţie. Nu mai puţin semnificativ, Ceauşescu şi regimul au dus la paroxism politica „demografică” de persecutare a femeilor şi copiilor. Disidenţa, fenomen general în blocul sovietic după 1964, a fost strivită nemilos de cerberii regimului şi instrumentul lor principal, Securitatea. Să menţionăm aici acţiunile constante de marginalizare, compromitere şi lichidare a oricăror forme de gândire şi acţiune liberă: persecuţia mişcării iniţiate şi conduse de Paul Goma, cea mai importantă acţiune de protest colectiv împotriva încălcării drepturilor omului, arestările şi prigoana în rândurile muncitorilor mineri care au declanşat greva din vara anului 1977, sălbatica persecuţie a lui Vasile Paraschiv şi a altor activişti angajaţi în lupta pentru sindicate libere, distrugerea efortului de a crea Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, acţiunile împotriva unor disidenţi, oponenţi şi critici ai regimului precum (ordinea nu este alfabetică şi nu indică vreo ierarhie a meritelor, iar lista nu se pretinde a fi exhaustivă): Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Vlad Georgescu, Doina Cornea, Cs. Gymesi Éva, Gabriel Andreescu, Mihai Botez, Mariana Celac, Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Mihai Creangă, Ştefan Niculescu-Maier, Alexandru Chivoiu, Dumitru Iuga, Ionel Cană, Gheorghe Braşoveanu, Carmen Popescu, Nicolae Liţoiu, Ion Drăghici, Ion Bugan, Géza Szöcs, William Totok, Herta Müller, Richard Wagner, Helmuth Frauendorfer, Ion Puiu, Iulius Filip, Victor Frunză, Aurel Dragoş Munteanu, Vasile Gogea, Molnár Gusztáv, Barabás Francisc, Barabás-Márton Piroska, Barabás János, Borbély Ernő, Búzás László, Pavel Nicolescu, Dimitrie Ianculovici, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Liviu Babeş, Dumitru Mircescu, Gheorghe Fiştioc, Viorel Padina, Aurelian Popescu, Silviu Cioată, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Liviu Antonesei, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Tökes László, Andrei Pleşu, Ion Negoiţescu, Ion Vianu, Dumitru Mazilu, Nicu Stăncescu, Luca Piţu, Nica Leon5. Nu trebuie uitate acţiunile represive împotriva Bisericilor neoprotestante şi a credincioşilor Bisericii Greco-Catolice (interzisă încă din 1948). În 1975, N. Ceauşescu a semnat, în numele României, Actul Final al Conferinţei de la Helsinki. Departe de a se conforma angajamentelor luate pe plan internaţional, regimul comunist a continuat să calce în picioare drepturile cetăţenilor. Pe scurt, regimul a continuat să opereze după logica exclusivistă a bolşevismului, văzând în orice act autonom o inacceptabilă sfidare.
5 Vezi capitolul despre România în Stéphane Courtois et al., Cartea neagră a comunismului, Bucureşti, Editura Humanitas – Fundaţia Academia Civică, 1998; Paul Goma, Culoarea curcubeului ’77. Cod “Bărbosul”, Iaşi Editura Polirom, 2005; seria de volume „Analele Sighet” publicate de Fundaţia Academia Civică; Dorin Tudoran, Frost or Fear. Reflections on the Condition of the Romanian Intellectual, Daphne, Ala. Europa Media, 1988; Vasile Paraschiv, Lupta mea pentru sindicate libere în Romania. Terorismul politic organizat de statul comunist, Iaşi, Editura Polirom, 2005; Herma Kennel, Jogging cu Securitatea, rezistenţa tânărului Radu Filipescu, traducere de Nora Iuga, Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 1998.
3
O formaţiune devorată de lupte intestine pentru putere, PCR a respins întotdeauna fracţionismul, iar democraţia de partid a fost o himeră propagandistică. În egală măsură, conducerea PCR a acţionat neîntrerupt pentru eliminarea, la nevoie prin forţă, a oricăror gesturi de independenţă civică. Tocmai din acest motiv, disidenţa din România, atâta câtă a fost, nu a izbutit să genereze acţiuni de protest colectiv echivalente cu Carta 77 din Cehoslovacia, sindicatul liber Solidaritatea din Polonia sau Opoziţia Democratică din Ungaria. Trebuie respins categoric mitul care încearcă să acrediteze ideea existenţei a două Securităţi: una internaţionalistă, de sorginte etnică alogenă, până în 1960, şi cealalată, de pură stirpe românească, devotată „gliei şi neamului”. Fără a nega faptul că în prima sa fază Securitatea a acţionat cu o brutalitate înspăimântătoare pentru zdrobirea oricărui inamic, real sau imaginar, al regimului, este necesar să accentuăm că în perioada Ceauşescu această instituţie a continuat să practice metode ilegale de lichidare a oricărei forme de rezistenţă. Trebuie amintit aici rolul excepţional jucat în demascarea naturii criminale a regimului şi a Securităţii de cartea Orizonturi roşii de Ion Mihai Pacepa. Mai întâi publicarea în limba engleză a acestei cărţi, în 1987, apoi transmiterea la secţia română a postului de radio Europa Liberă a memoriilor acestui defector de cel mai înalt rang – înaintea fugii sale, Pacepa era consilier personal al lui Ceauşescu, general locotenent, director-adjunct al Direcţiei de Informaţii Externe şi secretar de stat în Ministerul de Interne – a contribuit la degradarea dramatică a imaginii lui Ceauşescu. Informaţiile oferite de Pacepa au fost de asemenea un important revelator al caracterului criminal al dictaturii în influente cercuri politice şi de media din Vest. Securitatea şi moştenitorii săi nu i-au iertat vreodată lui I. M. Pacepa ceea ce ei consideră a fi fost o „trădare”. Posturile de radio occidentale, „Europa Liberă”, BBC, „Vocea Americii”, Deutsche Welle, Radio France Internationale, au contribuit esenţial la informarea cetăţenilor României privind situaţia din ţară şi din lume. Nu întâmplător regimul a purtat un război neîntrerupt împotriva lor şi mai cu seamă împotriva „Europei Libere”. Trei directori ai acestui post de radio au murit în împrejurări suspecte, probabil iradiaţi (Noel Bernard, Mihai Cismărescu şi Vlad Georgescu)6. Spre disperarea politrucilor din ţară, Radio „Europa Liberă” a fost într-adevăr ceea ce s-a dorit a fi: ziarul vorbit al românilor de pretutindeni. Omagiem aici memoria unor Ghiţă Ionescu, Preda Bunescu, Noel Bernard, George Ciorănescu şi Vlad Georgescu, oameni care au luptat cu altruism şi pasiune pentru cunoaşterea şi rostirea adevărului. Omagiem memoria lui Virgil Ierunca, intelectual critic, scriitor şi eseist de marcă, ale cărui emisiuni au ţinut trează conştiinţa morală românescă. Subliniem rolul Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului din România de la Paris care din 1977 a sensibilizat Occidentul în problema abuzurilor din România. Merită menţionat în acest context şi numele lui Remus Radina.
Antioccidentalismul PCR şi al Securităţii a rămas neschimbat după moartea lui Gheorghiu-Dej, fiind acum chiar potenţat de aspiraţiile lui Ceauşescu de a fi privit drept un lider al „luptei anti-imperialiste” pe plan global. Mult-trâmbiţata „democraţie muncitoresc revoluţionară – unică în felul ei”, contribuţia lui Ceauşescu la demagogia despre democraţia socialistă, nu era decât un paravan retoric pentru perpetuarea unui regim totalitar închistat, sufocant şi obtuz. Teoria marxistă respingea aşa-numitele „libertăţi formale” drept mofturi burgheze. În numele acestei „democraţii de masă”, de fapt un colectivism oligarhic, spre a relua termenul propus de George Orwell în romanul 1984, se călca în picioare demnitatea fiinţei umane şi se batjocoreau drepturile sale
6 Experţii Comisiei nu au avut acces la dosarele complete ale directorilor Europei Libere.
4
inalienabile. „Omul nou” glorificat de propaganda regimului era de fapt fiinţa total pliabilă, fără şira spinării şi fără un sentiment al responsabilităţi. Una dintre cele mai grave moşteniri ale comunismului o reprezintă tocmai această larg-răspândită psihologie cinică şi conformistă. La care se adaugă utilizarea delaţiunii ca armă favorită a Securităţii. Recrutarea de informatori începea încă din şcoli, continua apoi în facultăţi, întreprinderi, institute de cercetare etc. Informatorii erau micile, dar importantele rotiţe ale mecanismului terorist. Însă ofiţerii de securitate şi din alte unităţi ale Ministerului de Interne erau cei care acţionau direct pentru supravegherea, intimidarea şi terorizarea populaţiei. Securitatea, miliţia, procuraturile militare, grănicerii erau subordonate la rândul lor secţiilor specializate ale CC al PCR. Miniştrii de interne şi şefii Securităţii au fost cu toţii soldaţi fideli ai partidului. Cei mai mulţi au fost ei înşişi activişti de partid, înainte de a lucra în Securitate. Să-i menţionăm aşadar pe cei responsabili, ca demnitari ai aparatului represiv, pentru ceea ce s-a petrecut vreme de peste patru decenii în România, pentru sutele de mii de morţi şi deportaţi: Teohari Georgescu, ministru de interne implicat în luarea puterii şi instituirea regimului de teroare în masă, precum şi adjuncţii săi Vladimir Mazuru şi Marin Jianu; Emil Bodnăraş, şef al Serviciului de Informaţii care a jucat un rol cheie în terorizarea populaţiei între 1945-1947; Pintilie Bodnarenko (Pantiuşa) spion sovietic, primul şef al Securităţii; Alexandru Nicolschi (Grünberg), mâna dreapta a lui Pintilie, organizatorul sistemului concentraţionar din România stalinizată; Alexandru Drăghici, succesorul lui Teohari Georgescu; adjuncţii săi, în diverse perioade, Ladislau Ady, Aurel Stancu, Vasile Negrea, Ion Vinţe, Grigore Răduică, Ionel Gal; Cornel Onescu (succesorul lui Drăghici); Ion Stănescu, Gheorghe Homoştean, Teodor Coman, Emil Bobu, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad. Aceştia, la rândul lor, au lucrat direct cu secretarii CC şi şefii de secţii ale CC al PCR, responsabili cu coordonarea organelor represive: Iosif Chişinevschi, Mirel Costea, Alexandru Moghioroş, Nicolae Ceauşescu, Petre Lupu, Vasile Patilineţ, Virgil Trofin, Iosif Banc, Ion Coman, Emil Bobu, Constantin Olteanu. Activităţile Securităţii pe plan extern au avut de asemenea loc sub directa îndrumare a partidului. Şefii spionajului românesc şi subordonaţii lor aveau, ca misiune principală, anihilarea rezistenţei din exterior, a mişcărilor de exil opuse statului/partid totalitar. Să-i amintim: Mihai Gavriliuc, Wilhem Einhorn, Nicolae Doicaru7, Ion Mihai Pacepa8, Romus Dima, Nicolae Pleşiţă, Aristotel Stamatoiu. Generalul securist Nicolae Pleşiţă a lucrat atât în represiunea internă, cât şi în eforturile de a anihila forţele democratice din exil. În chip scandalos, acest torţionar continuă să apară în diverse emisiuni de televiziune şi să-şi ponegrescă fostele victime. Pensiile foştilor ofiţeri de securitate sunt în multe cazuri de zece ori mai mari decât pensia unui fost profesor de liceu.
Comisia Controlului de Partid (CCP) a jucat de asemenea un rol nefast în lichidarea oricăror tentative de a organiza minime dezbateri ori de a contesta abuzurile liderilor. Şeful CCP a fost mai întâi Iosif Rangheţ, căruia i-a succedat ca şef veteranul
7 Generalul Doicaru a fost epurat după defecţiunea fostului său adjunct Pacepa. Apropiat de grupul care a semnat Scrisoarea celor şase, se pare că în ultima perioadă a vieţii s-a distanţat de propriul trecut. După 1990 există indicii că s-a opus tendinţelor de subordonare a serviciilor de informaţii române faţă de cele sovietice. Moare în februarie 1991, într-un straniu accident de vânătoare.
8 I. M. Pacepa a rupt cu sistemul în 1978, defectând prin R. F. Germană către SUA. Informaţiile şi dezvăluirile sale sunt comparabile cu cele furnizate de defectori celebri din perioada stalinismului (Walter Kriwitskzy şi Aleksander Orlov), precum şi cu cele oferite de colonelul polonez Ryszard Kuklinski în perioada Solidarităţii din Polonia. 5
cominternist Constantin Pîrvulescu, avându-l ca adjunct pe Dumitru Coliu (Colev). După mazilirea lui Pîrvulescu (1958), generalul politic Coliu, membru proeminent al facţiunii moscovite din partid, a preluat şefia, avându-l adjunct pe János Vincze (Ion Vinţe), fost general de securitate. Coliu a condus un timp Ministerul Controlului de Stat, altă instituţie teroristă. Adjuncta sa a fost Vanda Nikolschi, veche militantă cominternistă (fără legătura cu generalul securist Nicolschi). În fruntea serviciului de informaţii al armatei s-a aflat în anii ’50 generalul de origine rusă Serghei Nikonov (Nicolau), spion sovietic. Soţia sa, Nina, a fost mult timp secretara personală a lui Gh. Gheorghiu-Dej. Responsabilitatea finală şi incontestabilă pentru ce s-a petrecut în România revine, conform chiar modelului leninist al centralizării birocratice absolute, membrilor Biroului Politic, secretarilor CC şi, mai presus decât oricui, secretarului general. Consultarea permanentă cu emisarii sovietici a fost o regulă respectată cu sfinţenie în perioada 1944-1963. De la CC şi Ministerul de Interne şi până la Comitetul de Stat al Planificării şi Ministerul Sănătaţii, toate instituţiile statului şi partidului aveau consilieri sovietici. Menţionăm aici pe Katelineţ (consilierul lui Dej), pe Aleksandr Mihailovici Saharovski (principalul consilier la Ministerul de Interne/Securitate) şi pe Mark Borisovici Mitin, redactorul-şef al săptămânalului Cominformului (Biroul Informativ al Partidelor comuniste şi muncitoreşti), „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară”, cu sediul la Bucureşti, membru al CC al PCUS.
Inspiraţi de modelul bolşevic, sfătuiţi de consilierii sovietici, dar dovedind o maniacală ardoare personală, liderii români au făcut tot ce ţinea de ei pentru a-şi depăşi magistrii întru zel şi demonism. În acest sens, putem afirma că cei vinovaţi de impunerea şi perpetuarea unui sistem bazat pe crimă şi fărădelege s-au numit: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca (Luka Laszlo), Teohari Georgescu, Iosif Chişinevschi (Roitman), Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Petre Borilă (Iordan Drăgan Rusev), Chivu Stoica, Miron Constantinescu, Constantin Pîrvulescu, Alexandru Drăghici, Nicolae Ceauşescu, Ion Gh. Maurer, Gheorghe Rădulescu, Dumitru Coliu (Dimităr Colev), Leonte Răutu (Lev Oigenstein), Grigore Preoteasa, Mihai Dalea, János Fazekas, Leontin Sălăjan (Szilagyi), Ştefan Voitec, Manea Mănescu, Petre Lupu (Lupu Pressmann), Florian Dănălache, Vasile Patilineţ, Ion Ioniţă, Constantin Dăscălescu, Virgil Trofin, Ilie Verdeţ, Elena Ceauşescu, Ion Dincă, Emil Bobu, Dumitru Popescu, Suzana Gâdea, Ion Iliescu, Ştefan Bârlea, iar lista este desigur departe de a fi completă. Trebuie cunoscute numele primilor secretari de comitete regionale, ulterior judeţene. Răul a mers iniţial de sus în jos, apoi şi de jos în sus, devenind un cancer al întregii societăţi.
În aparatul ideologic menit să îndoctrineze populaţia, trebuie menţionaţi: Iosif Chişinevschi, secretar al CC; Mihail Roller şeful sectorului Ştiinţă al CC sub Gheorghiu-Dej; Leonte Răutu, membru supleant al Biroului Politic, şeful Direcţiei Propagandă şi Cultură a CC în perioada Dej, groparul culturii româneşti; adjuncţii săi în diverse perioade: Nicolae Goldberger, Mihail Roller, Ofelia Manole, Pavel Ţugui, Virgil Florea, Paul Niculescu-Mizil, Vasile Dinu, Elvira Cincă, Elena Beşcu; activişti de vârf din cultură precum Eduard Mezincescu, Constanţa Crăciun, Nicolae Moraru, Traian Şelmaru, Mihai Beniuc, Ion Roşianu, Pompiliu Macovei. Ion Iliescu a fost şeful Secţiei învăţământ-ştiinţă în ultima perioadă a vieţii lui Dej şi la începutul perioadei Ceauşescu; Sorin Toma, redactorul şef de la „Scânteia” şi adjuncţii săi Silviu Brucan, Nestor Ignat, N. Corbu, apoi alţi redactori-şefi: Dumitru Popescu, Teodor Marinescu, Alexandru Ionescu, Constantin Mitea, Nicolae Dragoş. Alţi ziarişti de vârf al Scânteii, deci zeloşi
6
propagandişti ai partidului au fost: Ion Cumpănaşu, Dumitru Tinu, Anghel Paraschiv (primul redactor şef al cotidianului succesor „Scânteia Poporului”, apărut imediat după 22 decembrie 1989 şi transfigurat rapid în „Adevărul”. Gheorghe Badrus, mult timp redactor-şef adjunct de la „Scânteia” a devenit adjunct al lui Ilie Rădulescu la Secţia de Propagandă după 1969, lucrând sub îndrumarea secretarului CC al PCR responsabil cu ideologia (întâi P. Niculescu-Mizil, apoi Ion Iliescu). După 1972, ca şi alţi activişti ideologici (Constantin Vlad, Mihai Bujor Sion), Badrus a plecat în diplomaţie (ambasador în URSS). În fruntea revistei „Contemporanul”, transformată în megafon al Secţiei de Propagandă, s-au aflat Horia Liman, Marcel Breazu, Iosif Ardeleanu ş.a. Săptămânal, linia sovietică era prezentată în limba română în revista Cominformului „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară”, cu sediul la Bucureşti, condusă iniţial de Pavel Iudin şi apoi, până la desfiinţare, în 1956, de M. B. Mitin, membru al CC al PCUS. La Editura PMR (ulterior Editura Politică) directori au fost Barbu Zaharescu, Jack Podoleanu (cumnatul Ghizelei Vass), Grigore Naum (general de securitate), Valter Roman, Dumitru Ghişe, iar adjuncţi, în diverse perioade, Leonte Tismăneanu (Tismineţki), Ilka Melinescu (Wasserman), Florica Mezincescu, Al. Şiperco. O altă instituţie ideologică a fost Agenţia Română de Presă (AGERPRES) condusă, între alţii, de ilegalistul Vasile Dumitrescu, ulterior ambasador în Elveţia şi Chile, şi în perioada Ceauşescu de Ion Găleţeanu. Radiodifuziunea, respectiv Televiziunea au fost conduse în diverse perioade de compozitorul ilegalist Matei Socor, de soţia lui Gh. Apostol, Melita, de Ion Pas, de Teodor Marinescu, de Valeriu Pop, de Vasile Muşat, de Alexandru Ionescu, de Constantin Petre. Ilegalista Ecaterina Borilă a fost redactor-şef la „Viaţa sindicală” (apoi „Munca”). În anii stalinismului dezlănţuit, „România liberă” a fost condusă mai întâi de Grigore Preoteasa, apoi de Nicolae Bellu (Schor), care ulterior a devenit preşedintele Comitetului de Stat al Cinematografiei, în anii 1970 de Octavian Paler9, iar în anii 1980 de Maria Costache. Revista teoretică a CC al PCR s-a numit iniţial „Lupta de clasă” şi a fost condusă de Ştefan Voicu (Aurel Rotenberg), care a rămas în fruntea ei şi sub Ceauşescu, câţiva ani după schimbarea denumirii în „Era Socialistă”. Urmaşul lui Voicu a fost Ion Mitran. Pentru activiştii din domeniul organizatoric se publica revista lunară „Munca de partid”, condusă în anii 1950 de Paul Radovan. Editorialele „Scânteii” şi ale „Luptei de clasă”, elaborate sub directa îndrumare a Secţiei de Propagandă, au fost menite să propage linia partidului şi să stigmatizeze (cuvântul din epocă era să înfiereze) orice reală ori imaginară „erezie” culturală. Urmarea nemijlocită a unui asemenea editorial era efortul de „critică şi autocritică” semnat cu entuziasm în „Gazeta literară” de intelectualii desemnaţi de partid să supravegheze „frontul ideologic”: Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Savin Bratu, N. Moraru, Traian Şelmaru, M. Beniuc, N. Tertulian etc. Nu trebuie uitaţi cei care, la nivele relativ inferioare, au jucat rolul de controlori ideologici în deceniile comuniste: Ion Ianoşi, Tiberiu Utan, Al. Simion, Gheorghe Stroia, instructori ai CC al PMR/PCR. În acelaşi sens, şedinţele Secţiilor de Propagandă, respectiv Presă din perioada Ceauşescu erau destinate să controleze şi să „călăuzească revistele culturale şi politice. Protocronismul a fost impus de la acest nivel în special prin intermediul lui Eugen Florescu, ulterior deputat PSM, care cu numeroase prilejuri a atras atenţia intelectualilor recalcitranţi că protocronismul
9 În anii 1980, Octavian Paler a publicat eseuri şi romane nonconformiste şi a fost blamat în adunări publice regizate de activiştii regimului. A semnat Scrisoarea unui grup de şapte intelectuali în semn de solidaritate cu Mircea Dinescu. În anii postcomunişti a fost un critic consecvent al tendinţelor de restauraţie autoritară.
7
nu este o simplă direcţie estetică, ci „contribuţia teoretică a tovarăşului N. Ceauşescu”. A te opune protocronismului devenea astfel o atitudine antipartinică.
Şcolile de partid au fost instrumente ale condiţionării şi înregimentării ideologice, veritabile pepiniere de cadre ale partidului. Printre conducătorii şcolilor de partid „A. A. Jdanov” (pentru activiştii ideologici) şi „Ştefan Gheorghiu” (pentru cei din aparatul organizatoric) au figurat: Zina Brâncu, Paul Niculescu-Mizil, Ion Rachmuth, Constantin Nicuţă, N. Goldberger, Grigore Kotovski, Tatiana Bulan (al cărei soţ, Iakov, fost ofiţer sovietic, era rector al Academiei Militare). În perioada Ceauşescu, funcţii de vârf în aparatul ideologic (propagandă, Consiliul Culturii, presă, editori) au deţinut: Paul Niculescu-Mizil, Leonte Răutu, Dumitru Popescu, Ion Iliescu, Cornel Burtică, Miu Dobrescu, Tamara Dobrin, Petru Enache, Mihai Dulea, Ion Traian Ştefănescu, Eugen Florescu. După pensionarea ilegalistului Iosif Ardeleanu (Adler), cenzura a fost condusă de Ion Cumpănaşu, fost redactor-şef adjunct la „Scânteia”. Muzeul de istorie al PCR, altă insituţie a „frontului ideologic”, a fost condus succesiv de Clara Cuşnir-Mihailovici, Petre Grosu, N. Cioroiu. Institutul de Istorie a partidului (Institutul de Studii Social Politice de pe lângă CC al PCR) a fost condus iniţial de politrucul Mihail Roller, apoi, vreme de decenii de ilegalistul Ion Popescu-Puţuri, avându-l ca adjunct pe generalul Gh. Zaharia. În perioada Ceauşescu, mistificarea istoriei naţionale a fost întreprinsă de istorici-activişti ai Comitetului Central precum Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, Gh. I. Ioniţă, Ion Spălăţelu, împreună cu asociaţii lor N. Copoiu, Titu Georgescu, Mihai Fătu şi alţii. Vulgata istoriografică autohtonistă a fost potenţată prin implicarea directă în acest tip de discurs a fratelui dictatorului, generalul Ilie Ceauşescu, directorul Centrului de Istorie şi Teorie Militară, în jurul şi cu protecţia căruia s-a constituit un grup ideologic extrem de influent în justificarea orientării naţional-staliniste a partidului. Patronaţi şi încurajaţi de conducerea PCR, o serie de scriitori, critici literari, artişti plastici, compozitori şi sociologi au inventat în spirit jdanovist ideologia „protocoronismului românesc”, alibiul teoretic al omniprezentului cult al personalităţii al lui N. Ceauşescu. Desfigurând ideile esteticianului Edgar Papu, aceştia au susţinut poziţii autarhice şi profund antiliberale, xenofobe şi antiintelectuale10. Printre exponenţii protocronismului s-au remarcat prin vehemenţă: Paul Anghel, Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Doru Popovici, Dan Zamfirescu, Ilie Bădescu, Ion Lăncrănjan, Pompiliu Marcea, Ion Dodu Bălan, Dinu Săraru, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Nicolae Dan Fruntelată, Artur Silvestri, Ilie Purcaru etc. Publicată sub egida Comitetului pentru Cultură şi Artă al capitalei, revista „Săptămâna” a fost principala tribună de manifestare a pseudonaţionalismului manipulator al perioadei ceauşismului târziu. Revista a publicat adeseori documente ale Securităţii menite să atace şi să compromită exilul literar anticomunist.
Creată în 1979, Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a funcţionat ca o secţie a CC al PCR. Primul preşedinte a fost Miron Constantinescu, urmat de Mihnea Gheorghiu. La secţia internaţională, responsabilă pentru relaţiile cu partidele comuniste la putere şi cu cele din ţările necomunizate, au lucrat Maria Rab (cumnata lui Leonte Răutu), Ghizela Vass (notabilă prin longevitate politică, o apropiată a Elenei Ceauşescu), Constantin Lăzărescu, Constantin Vlad, Ştefan Andrei. Militanta de origine basarabeană Ghizela Vass a fost direct implicată în raporturile cu Partidele Comuniste Grec, Spaniol şi cu
10 Vezi pentru detalii Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
8
exilul cominformist din Iugoslavia. Aceste relaţii au inclus ajutor material substanţial din partea PCR pentru partidele şi organizaţiile respective, precum şi din alte ţări. PCR a folosit banii ţării pentru a susţine mişcări subversive şi antidemocratice în diverse părţi ale lumii. Posturile de radio ale Partidelor Comunist Grec şi Spaniol („Vocea adevărului” şi „Pirinei”) s-au aflat mulţi ani la Bucureşti. În anii 1970 şi 1980, PCR a subvenţionat mişcări radicale, antidemocratice din Lumea Treia. Este un subiect care trebuie cercetat în continuare.
Când încercăm să luminăm resorturile stalinismului, este cazul să nu uităm că avem de-a face cu o întreprindere politică esenţialmente barbară, că arhitecţii şi beneficiarii sistemului nu au demonstrat nici un fel de scrupule şi remuşcări şi că, în substanţa sa lăuntrică, deopotrivă ca intenţionalitate şi ca experienţă practică, regimul comunist a fost bazat pe dispreţul faţă de drepturile omului şi faţă de lege. Scopul său a fost anihilarea societăţii civile, a sistemului politic pluralist, a gândirii autonome şi a pieţii libere. A inventat instituţii menite să facă posibilă distrugerea spiritului liber şi manipularea totală a subiecţilor statului totalitar: partidul ca elită auto-desemnată; poliţia secretă (cu braţele sale din interior şi din exterior); propaganda şi agitaţia; pseudo-justiţia aservită total intereselor dictaturii.
Adevărul este că nici Dej, nici Ceauşescu nu au nutrit sentimente patriotice. „Comuniştii nu au patrie” afirma Manifestul Partidului Comunist, scris de Marx şi Engels la mijlocul secolului al XIX-lea. Indiferent de răsucirile şi salturile mortale ideologice, conducătorii comunişti din România au rămas fideli preceptelor de bază ale leninismului ca tehnică de control şi menţinere a unei dictaturi ideocratice. Ideologia a fost într-adevăr la putere. Statul comunist, precum cel nazist, a fost un stat întemeiat pe o concepţie despre lume şi viaţă. Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu au fost ambii partizanii unei formule politice autoritare, întemeiată pe monolitism ideologic, intoleranţă fanatică în raport cu orice adversar, terorism poliţienesc şi un cult aberant al economiei planificate. Moştenirea RPR-RSR, augmentată până la proporţii de un nemărginit iraţional în ultimii ani ai lui Ceauşescu, a fost aşadar una a despotismului, a distrugerii şi marginalizării valorilor veritabile (axiofobie), a eliminării elitelor politice, culturale şi religioase şi a izolării ţării în raport cu direcţiile novatoare din lumea ideilor şi din tehnologie.
Principalele acţiuni criminale pe care ţinem să le amintim aici, ca argument suprem pentru aceasta prea-mult amânătă condamnare sunt:
(1) abandonarea intereselor naţionale prin servilism neţărmurit în relaţiile cu URSS, după impunerea guvernului-marionetă condus de Petru Groza (6 martie 1945). Regimul comunist din România a venit la putere prin intervenţia directă a Uniunii Sovietice, a forţelor militare sovietice aflate pe teritoriul ţării şi prin ingerinţa insolentă a lui A. I. Vîşinski, ministru-adjunct de externe al URSS în afacerile interne ale României. Menţionăm aici rolul nefast al lui Emil Bodnaraş ca secretar general al guvernului Groza, responsabil cu serviciul de informaţii, precum şi al cvartetului dominant din PCR: Gh. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu.
(2) anihilarea statului de drept şi a pluralismului prin înscenări şi fraude, mai ales după furtul alegerilor în noiembrie 1946; agresiunile continue, prin fasciile de „oameni ai muncii”, în realitate grupuri de lumpeni atraşi în PCR, împotriva partidelor şi forţelor
9
democratice; utilizarea antifascismului ca argument propagandistic pentru delegitimarea oricărei forme de opoziţie anticomunistă.
(3) distrugerea partidelor politice, prin arestarea liderilor şi militanţilor, şi a continuităţii constituţionale a statului român, prin lovitura de stat din 30 decembrie 1947, care a dus la abdicarea forţată a Regelui Mihai.
(4) impunerea unui regim dictatorial total înfeudat Moscovei şi ostil valorilor politice şi culturale naţionale; lichidarea sindicatelor libere, distrugerea social-democraţiei ca mişcare politică opusă bolşevismului îmbrăţisat de PCR, anexarea nedemnă a justiţiei intereselor regimului.
(5) sovietizarea totală, prin forţă, a României, mai ales în perioda 1948-1956 şi impunerea, sub numele de „dictatura proletariatului” a unui sistem politic despotic, condus de o castă profitoare (nomenklatura), strâns unită în jurul liderului suprem;
(6) politica de exterminism social (lichidarea fizică, prin asasinat, deportare, întemniţare, muncă forţată, a unor categorii sociale – burghezie, moşierime, ţărani, intelectuali, studenţi etc) ghidată de preceptul luptei de clasă. Introducerea logicii vinovăţiei colective şi persecutarea membrilor familiilor celor bănuiţi de intenţii ori acţiuni anticomuniste; utilizarea unor criterii aberante pentru a distruge şansele copiilor din familii cu „origine nesănătoasă” de a studia în învăţământul superior.
Ca urmare a politicii criminale a regimului comunist, au fost deţinute în închisori şi lagăre, deportate/strămutate sute de mii de persoane. Cifrele propuse de cercetători, luate în considerare de această Comisie, se situează între 500 000-2 000 000 de victime. Dificultatea estimării provine din ocultarea sistematică de către Securitate, Procuratură, Miliţie, Trupe de Grăniceri, Armată şi alte organe represive a informaţiilor privind soarta multora dintre aceste victime.
(7) persecuţia minorităţilor etnice, religioase, culturale ori de orientare sexuală; persecutarea minorităţilor de gândire de la Asociaţia Teosofică Română în anii 1950 şi până la prigonirea mişcării Meditaţiei Transcendentale în anii 1980. De-a lungul întregii sale existenţe, regimul a urmărit să suprime orice expresie veritabilă a libertăţii de gândire.
(8) exterminarea programată a deţinuţilor politici;
(9) exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau rezistenţa anticomunistă armată în munţi (1945-1962);
(10) represiunea împotriva cultelor şi exterminarea/persecutarea tuturor celor care se opuneau comunismului, deopotrivă din rândul majorităţii etnic române, ca şi din rândul minorităţilor; desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice. Persecuţiile împotriva mişcării sioniste.
10
(11) Arestarea, uciderea, detenţia politică sau deportarea ţăranilor care opuneau rezistenţă faţă de colectivizare. Lichidarea violentă a revoltelor ţărăneşti (1949-1962).
(12) Deportările cu scop de exterminare. Represiunile etnice. Gonirea şi „vânzarea” evreilor şi germanilor.
(13) Represiunea împotriva culturii, eradicarea valorilor naţionale, respingerea artei şi culturii occidentale, cenzura extremă, arestarea şi umilirea intelectualilor neînregimentaţi ori protestatari (1945-1989).
(14) Reprimarea mişcărilor şi acţiunilor studenţeşti din 1956. Arestarea studenţilor protestatari (Timişoara, Bucureşti, Cluj, Iaşi) şi organizarea de şedinţe de denunţare a celor care au ridicat glasul împotriva dictaturii şi în semn de solidaritate cu mişcările de emancipare din Polonia şi Ungaria. Procesele împotriva studenţilor protestatari, organizate de PMR, UTM, UASR şi Securitate (1958-1960).
(15) Reprimarea mişcărilor muncitoreşti din Valea Jiului (1977), Braşov (1987) şi a celorlalte greve din anii 1980. Arestarea şi deportarea muncitorilor protestatari.
(16) Reprimarea oponenţilor şi disidenţilor în anii ’70 şi ’80. Arestarea şi asasinarea celor mai periculoşi oponenţi – omorârea inginerului Gheorghe Ursu, condamnarea la moarte a diplomatului Mircea Răceanu, arestat şi judecat în 1989; condamnarea la moarte a generalului Ion Mihai Pacepa, a fostului ofiţer DIE Liviu Turcu, a lui Constantin Răuţă şi a altor persoane pe care regimul le considera vinovate de trădare.
(17) Distrugerea patrimoniului istoric şi cultural prin dărâmările din anii 1980 (un sfert din centrul istoric al Bucureştiului), inspirate de grandomania lui Ceauşescu şi de obsesia lichidării marilor repere culturale şi istorice. Constrângerea unei părţi a populaţiei României de a-şi părăsi locuinţele în numele politicii de „sistematizare” a zonelor rurale.
(18) Consecinţele criminale ale „politicii demografice” (1966-1989) soldate cu mii de morţi.
(19) Impunerea unor norme aberante privitoare la „alimentaţia raţională”, înfometarea populaţiei, oprirea căldurii, starea de mizerie, de disperare provenită din degradarea fizică la care regimul a condamant un întreg popor. Notăm că nici un membru al conducerii PCR nu şi-a ridicat vocea împotriva acestei politici de exterminare prin frig şi foamete.
(20) Conceptualizarea mizeriei materiale şi morale, precum şi a fricii, ca instrumente de menţinere a puterii comuniste. În „Programul PCR” adoptat în 1974 se vorbea despre „umanismul revoluţionar ca adevărat umanism”, în practică triumfase cel mai devastator antiumanism. Pretinzând că împlineşte dezideratele marxismului, regimul a tratat o întreagă populaţie ca pe o masă de cobai supuşi acestui delirant experiment de inginerie socială.
11
(21) Masacrarea cetăţenilor, din ordinul lui N. Ceauşescu, cu aprobarea conducerii PCR, şi cu participarea efectivă a unor unităţi ale Armatei şi Securităţii, în timpul Revoluţiei anticomuniste din Decembrie 1989.

Citeste si articolul:

• Ce-au înţeles unii din dictatura comunistă

Disidenta in Romania comunista (II)

Disidenţa din România, 1977-1989 (II)

Pe lângă aceste proteste venite din mijlocul societăţii româneşti ce abia începea să se auto-organizeze în vreme ce regimurile din ţările vecine se clătinau serios, a existat şi o scrisoare colectivă de protest din interiorul partidului, semnată de şase veterani comunişti marginalizaţi de Ceauşescu. În România, ea a avut un impact limitat în rândul populaţiei, dar în străinătate ecoul acestei scrisori a fost incomparabil mai mare decît cel al scrisorilor semnate de intelectualii critici46.

Din 1977 şi până în 1989, supravieţuirea dincolo de primul gest de protest public a disidenţilor de mai sus şi a altora nemenţionaţi aici, dar nu mai puţin curajoşi, a fost posibilă, ca şi în cazul celorlalte ţări comuniste, numai datorită noului cadru de colaborare internaţională, inaugurat de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki. Până în acest moment este clar că

41 Gabriel Andreescu se referă la modul în care a devenit şi a înţeles să fie disident în Spre o filozofie a dizidenţei, Bucureşti, Editura Litera, 1992, pp. 155-197. Pentru textele disidente ale lui Andreescu vezi şi OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 6, File Dissidents: Gabriel Andreescu.
42 Trebuie menţionat că şi Dan Petrescu a beneficiat la Iaşi de susţinerea unui grup de prieteni, dintre care mulţi i s-au asociat ulterior în disidenţă (Alexandru Călinescu, Luca Piţu, Liviu Cangeopol, Liviu Antonesei, Dan Alexe), dar înainte de toate a contat pe sprijinul necondiţionat al soţiei sale, Tereza Culianu-Petrescu. Toate textele critice ale lui Dan Petrescu sunt cuprinse în ultima ediţie română a dialogului său cu Liviu Cangeopol. Dialogul ca atare a fost publicat prima dată de Vladimir Tismăneanu în „Agora”, revista de cultură alternativă la a cărei apariţie a contribuit ca redactor. Vezi „Agora”, vol. 3, nr. 1, februarie 1990, pp. 45-258. Din păcate, datorită avatarurilor transmiterii textului de la autori la editori, acesta a fost publicat abia după Revoluţie, pierzând mult din impact. Pentru ediţia română cea mai completă, vezi Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Ce-ar mai fi de spus. Convorbiri libere într-o ţară ocupată, Bucureşti, Editura Nemira, 2000. Vezi şi OSA/ RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 6, File Dissidents: Dan Petrescu.
43 Multe dintre scrisorile lui Mircea Dinescu au fost publicate iniţial în „Libération”. Pentru scrisorile deschise ale lui Mircea Dinescu vezi şi OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 7, File Dissidents: Mircea Dinescu.
44 A se vedea modul în care a eşuat încercarea unui grup de intelectuali din Bucureşti de a formula un protest comun în Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice pp. 394-408.
45 Pentru protestul împotriva realegerii şi „scrisoarea celor şapte”, vezi Dennis Deletant, Ceauşescu and the Securitate. Coercion and Dissent in Romania, 1965-1989, London, Hurst & Company, 1995, 282-284 şi 291-292. Pentru „scrisoarea celor optsprezece”, vezi Cartea Albă a Securităţii, p. 457, iar pentru o relatare privind modul în care s-a înfiripat acest protest, vezi Stelian Tănase, Ora oficială de iarnă, Iaşi, Institutul European, 1995.
46 Pentru o analiză detaliată a semnificaţiei acestei scrisori, vezi Cristina Petrescu, The Letter of the Six:’ On the Political (Sub)Culture of the Romanian Communist Elite, „Studia Politica”, Vol. V, nr. 2, 2005, pp. 355-384.
regimul comunist din România în general, şi Ceauşescu, în particular, au desconsiderat profund ideea de drepturi ale omului. Mai mult, toate intervenţiile occidentale în favoarea disidenţilor erau considerate drept intervenţii străine în treburile interne ale ţării şi erau tratate ca atare, cu riscul deteriorării relaţiilor diplomatice. Aceste intervenţii îi păreau lui Ceauşescu cu atât mai suspecte cu cât mulţi dintre disidenţi erau fie de origine maghiară, fie de alte confesiuni decât cea ortodoxă. Toate presiunile diplomatice de acest gen erau puse pe seama manevrelor emigraţiei maghiare ultranaţionaliste, care încerca să agite problema Transilvaniei şi prin urmare erau total ingnorate. Aceste intervenţii au fost motivul pentru care liderul român devenise obsedat de plata datoriei externe. În acest fel, Ceauşescu spera să scape de orice intervenţie în favoarea disidenţilor. Rezultatul, însă, nu a fost cel scontat. Până în momentul în care a reuşit să-şi plătească datoriile externe, la începutul lui 1989, România era deja izolată pe plan internaţional, fiind condamnată pentru grosolanele încălcări ale drepturilor omului nu numai de ţările occidentale, dar şi de ţări din blocul comunist, precum Ungaria şi URSS47.
Desigur, întrebarea, la care încă nu s-a găsit un răspuns convingător, este de ce în România anilor 1980, în plină criză economică şi mizerie morală, nu s-au ridicat mai multe voci care să critice regimul? Puţinii ziarişti străini care au reuşit să călătorească în România în ultimii ani ai regimului ne-au transmis imaginea unei ţări aflate în cea mai neagră sărăcie, populată de oameni abrutizaţi, incapabili să protesteze împotriva regimului pentru precaritatea condiţiilor de viaţă48. Cu alte cuvinte, de ce în ţările Europei Centrale, aflate sub regimuri mult mai puţin dure decât cel de la Bucureşti, au existat mereu voci care au criticat regimul în numele unor mişcări pentru respectarea drepturilor omului, pentru pace sau pentru conservarea mediului, în timp ce în România lucrurile au stat altfel? Motivele care au împiedicat dezvoltarea unor mişcări disidente comparabile cu cele din alte ţări sunt multiple dar, în general, au fost avansate două categorii de explicaţii.
Prima subliniază faptul că tradiţiile politice ale României, caracterizate prin slăbiciunea societăţii în raport cu statul atotputernic, snt diferite de cele ale Europei Centrale, mult mai apropiate de tradiţiile occidentale ale unei societăţi civile puternice, datorită multor experienţe istorice comune cu Vestul, începând de la Renaştere şi Reformă şi până astăzi. Al doilea tip de explicaţii subliniază specificitatea regimului comunist din perioada ceauşistă, bazat pe naţionalism, deci mai atrăgător decât unul internaţionalist şi prosovietic49, dar, în acelaşi timp, exercitând prin Securitate o constrângere fără egal în blocul sovietic50.
Naţionalismul, care în ţări precum Ungaria şi Polonia a fost una dintre poziţiile de pe care a fost criticat regimul comunist, a reprezentat în România lui Nicolae Ceauşescu monopolul exclusiv al puterii, implicând un segment important al intelectualităţii în discursul despre naţiune51. Celebra scenă
47 Singurul mecanism de presiune care a funcţionat în cazul lui Ceauşescu a fost reînnoirea anuală a clauzei naţiunii celei mai favorizate de catre Statele Unite. Pentru că Ceauşescu se mândrea cu faptul că era, credea el, favoritul Occidentului, acesta a făcut tot posibilul să păstreze această clauză, care nu mai fusese oferită decît Poloniei, apoi retrasă după Legea Marţială, şi mult mai târziu Ungariei. Atât timp cât disidenţii erau puţini, era suficient să le îngăduie să emigreze pentru a atenua criticile. Atunci când numărul protestelor s-a înmulţit, în 1988, Ceauşescu a preferat să renunţe la clauză decât să mai răspundă la presiunile occidentale. Din acest motiv, cadrul de cooperare internaţională iniţiat la Helsinki nu a avut decît o mică influenţă în ceea ce priveşte îmbunătăţirea situaţiei drepturilor omului în România. Mai multe despre funcţionarea clauzei naţiunii celei mai favorizate ca pârghie de presiune asupra regimului de la Bucureşti, vezi în Vojtech Mastny (coord.), Helsinki, Human Rights and European Security. Analysis and Documentation, Durham, Duke University Press, 1986 şi Roger Kirk, Mircea Răceanu, Romania versus the United States. Diplomacy of the Absurd, 1985-1989, New York, St. Martin’s Press, 1994.
48 Vezi spre exemplu David Selbourne, Death of the Dark Hero. Eastern Europe, 1987-1990, London, Jonathan Cape, 1990, pp. 44-46.
49 Michael Shafir consideră că, mai mult decât orice altceva, naţionalismul regimului comunist din România a contribuit la canalizarea posibilelor disidenţe şi cereri de reformă din sfera afacerilor interne spre cea a relaţiilor externe. Vezi cartea sa Romania. Politics, Economics and Society. Political Stagnation and Simulated Change, London: Frances Pinter Publishers, 1985, p. 148.
50 Dennis Deletant susţine că regimul lui Ceauşescu s-a bazat pe constrângere, deosebirea principală faţă de predecesorul său, Gheorghiu Dej, fiind aceea că accentul se mutase de pe pedepsire pe prevenirea oricăror încercări de critica regimul. Vezi cartea sa Ceauşescu and the Securitate.
51 Vezi Katherine Verdery, National Ideology under Socialism. Identity and Cultural Politics in Ceauşecu’s Romania, Berkeley, University of California Press, 1991.
a balconului din 21 august 1968, când Ceauşescu a condamnat intervenţia în Cehoslovacia a trupelor Tratatului de la Varşovia, câştigînd astfel sprijinul multor români, nu a dat însă semnalul unui început de liberalizare, ci pe acela al unei închideri, care a culminat cu un regim de „socialism dinastic”52, bazat pe un cult al personalităţii fără egal în Europa comunistă şi pe o politică naţionalistă dusă la extrem53. În plus, nu se poate trece tocmai peste activitatea Securităţii de prevenire a oricăror proteste colective, a cărei amploare şi complexitate abia începe a fi studiată pe baza noilor documente declasificate de SRI şi SIE. Ca primă evaluare, datele avansate de Dennis Deletant arată că aparatul poliţiei secrete române a fost de trei ori mai mic decât cel al Stasi54, astfel că, atât timp cât nu există o analiză mai detaliată, este greu de susţinut că aceasta ar fi reprezentat aparatul represiv cel mai bine pus la punct din întreg blocul sovietic. Totuşi, după cum au mărturisit, mulţi dintre cei care au cochetat cu disidenţa fără să se hotărască să facă pasul decisiv, memoria terorii anilor 1950, combinată cu uciderea – posibil demonstrativă – a inginerului Gheorghe Ursu în închisoare, în 1985, i-au împiedicat pe mulţi dintre români să îşi facă publice protestele.
Recapitulând, trebuie spus, din păcate, că până la Revoluţia din 1989, în România ceauşistă nu se poate afirma că ar fi existat mişcări disidente organizate provenite din cadrul societăţii. Nici măcar protestul efemer al lui Goma nu a fost o mişcare în sensul de structură organizată cu un plan de acţiune bine formulat. Nu se poate vorbi nici de apariţia unei aripi reformatoare din cadrul partidului, capabilă să negocieze trecerea de la un regim la altul. Din acest motiv, în 1989, schimbarea de regim din România a fost violentă. Tot din acest motiv, primele alegeri libere au adus la putere pe cei din eşaloanele doi şi trei de cadre comuniste. Abia revoluţia electorală din 1996 a adus o reală schimbare a elitei politice – motiv pentru care România este un caz „excepţional” printre celelate foste state satelite ale Moscovei. Această tranziţie întârziată şi sinuoasă din perioada post-comunistă nu se poate explica fără a lua în considerare şi faptul că evoluţia post-stalinistă a României, până în 1989, a fost „excepţională” sau, altfel spus, nu a urmat aceeaşi traiectorie generală ca în restul ţărilor din blocul sovietic55. În ciuda faptului că ar fi existat cîteva personalităţi influente care ar fi putut pune sub semnul întrebării dogmatismul politicii partidului, revizionismul marxist nu s-a transformat într-un curent influent în interiorul elitei aflate la conducere şi, prin urmare, nu a existat nici o aripă reformistă care să susţină destalinizarea, aşa cum s-a întâmplat în ţările Europei Centrale56. În schimb, aparenta politică externă independentă în cadrul blocului sovietic, aplaudată multă vreme de Occident, l-a făcut pe Ceauşescu să fie, pentru multă vreme, cel mai important „disident” al României57.
52 Vladimir Tismăneanu, Byzantine Rites, Stalinist Follies: The Twilight of Dynastic Socialism in Romania, în „ORBIS”, vara 1986, pp. 65-90.
53 Dintre lucrările occidentale care analizează cultul personalităţii în România, vezi Jaques Rupnik, The Other Europe, London, Weidenfeld and Nicholson, 1988.
54 Dennis Deletant, Ceauşescu and the Securitate, p. 380.
55 Vladimir Tismăneanu a elaborat pe această temă în Romanian Exceptionalism? Democracy, Ethnocracy and Uncertain Pluralism in Post-Ceauşescu Romania, în Karen Dawisha, Bruce Parrott (coord.), Politics, Power and the Struggle for Democracy in South-East Europe, Cambridge, Cambridge University Press, 1997, pp. 403-450.
56 În ce priveşte cultura politică a comunismului românesc, cea mai bună analiză îi aparţine lui Vladimir Tismaneanu. Vezi articolul său From Arrogance to Irrelevance. Avatars of Marxism in Romania, în Raymond Taras (coord.), The Road to Disillusion. From Critical Marxism to Postcommunism in Eastern Europe, Armonk, New York, M. E. Shape, 1992, pp. 135-150.
57 Vezi în acest sens şi părerea exprimată de Michnik în emisiunea lui Nicolae Manolescu din mai 1997, referitor la modul în care era privit Ceauşescu chiar de criticii regimului comunist din celelalte ţări est-europene după ce a condamnat invadarea Cehoslovaciei în august 1968.

Citeste si articolele:

• Disidenta in Romania
• Disidenta in regimul comunist (II)
• Disidenta in regimul comunist
• Proteste muncitoresti in Romania comunista (III)
• Proteste muncitoresti in Romania comunista (II)

 

MApN a semnat cu SUA acordul pentru înzestrarea cu sistemele de rachete antinavă

Florin Budescu

Ministerul Apărării Naţionale a semnat, prin Direcţia generală pentru armamente, acordul de tip Guvern la Guvern, cu Statele Unite ale Americii, aferent programului de înzestrare „Sistem de instalaţii mobile de lansare rachete antinavă”.

Costurile programului de înzestrare „Sistem de instalaţii mobile de lansare rachete antinavă”, în configuraţia cuprinsă în legea care a fost aprobată de Parlamentul României, sunt estimate la 286 de milioane de dolari, fără TVA, urmând ca valoarea exactă să fie stabilită în urma derulării procedurii de achiziţie.

Sistemul va fi livrat în trimestrul IV al anului 2024.

Conform MApN, SIML reprezintă produsul militar destinat apărării zonelor costiere şi de litoral împotriva ameninţărilor navelor de suprafaţă, având capacitatea de a coopera cu nave, aeronave şi echipamente proprii şi ale aliaţilor, utilizând datele furnizate de către acestea şi viceversa, folosind sisteme de legături de date şi canale de comunicaţii protejate, pentru executarea atacului cu rachetele antinavă.

Prin realizarea acestei capabilităţi, Forţele Navale Române vor dispune de un sistem de instalaţii mobile de lansare rachete antinavă nou, modern, testat, operaţional şi interoperabil în cadrul NATO, adaptat misiunilor actuale, împreună cu instruirea privind folosirea în luptă a sistemului şi actualizarea permanentă a bazelor de date specifice SIML, constituind o necesitate esenţială ce va trebui satisfăcută în cel mai scurt timp posibil.

Prin semnarea acestui document, s-a atribuit Guvernului Statelor Unite ale Americii contractul de tip Letter of Offer and Acceptance (LOA), specific Programului Foreign Military Sales – FMS, conform prevederilor Legii nr. 37/2021 pentru realizarea „Capabilităţii de luptă împotriva navelor de suprafaţă”.

Derularea contractului va avea loc în perioada 2021-2024, iar „Sistemul de instalaţii mobile de lansare rachete antinavă” va fi livrat în trimestrul IV al anului 2024.

Conform actului normativ menţionat, producătorul SIML are obligativitatea de a constitui o capacitate de producţie şi realizare a mentenanţei la nivelul unui operator economic din industria naţională de apărare, aşa cum este definit la art. 3 lit. s) din Legea nr.232/2016 privind industria naţională de apărare, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare.

Operatorul economic va fi selectat de producătorul SIML, cu acordul Guvernului României.

Sistemul de instalaţii mobile de lansare rachete antinavă include, fără a se limita la acestea, patru instalaţii mobile de lansare, platforme de comandă-control-comunicaţii, platforme de transport şi încărcare-descărcare, senzori, suport logistic iniţial, mentenanţă şi echipamente de testare, echipamente criptografice şi cu regim special, asistenţă de specialitate, instruirea personalului la toate nivelurile necesare, inclusiv folosirea în luptă, echipamente de instruire, precum şi baze de date specifice SIML.

Costurile programului de înzestrare „Sistem de instalaţii mobile de lansare rachete antinavă”, în configuraţia cuprinsă în legea care a fost aprobată de Parlamentul României, sunt estimate la 286 milioane USD, fără TVA, urmând ca valoarea exactă să fie stabilită în urma derulării procedurii de achiziţie.

Parlamentul a adoptat în 24 februarie proiectul de lege pentru realizarea „Capabilităţii de luptă împotriva navelor de suprafaţă”, aferentă programului de înzestrare ”Sistem de instalaţii mobile de lansare rachetă antinavă” (SIML).

 

Rusia cere SUA și UE să nu se amestece în treburile interne ale R. Moldova

La Moscova, luni, purtătoarea de cuvânt a Ministerului de Externe este citată de agenția TASS cu declarația că Rusia constată că Statele Unite și Uniunea Europeană se amestecă în mod direct în afacerile interne ale Republicii Moldova și le îndeamnă să evite acest lucru.

De la criza politică la o criză a Curții Constituționale?

„Ministerul rus al Afacerilor Externe a atras în mod repetat atenţia asupra amestecului direct al SUA și UE în procesele politice interne ale Republicii Moldova, a implicării lor politice clare, ceea ce duce la o polarizare şi mai mare a societăţii moldovene”, a afirmat purtătoarea de cuvânt a Ministerului de Externe.

### VEZI ȘI… ###

Europarlamentar: Prioritățile UE în R.Moldova – statul de drept și alegerile anticipate

Zaharova susține că ţările occidentale au încercat din nou să se amestece în problemele R. Moldova având ca pretext adoptarea de către Parlamentul de la Chişinău, pe 23 aprilie, a unei declarații împotriva Curţii Constituţionale naționale, care a stabilit că sunt îndeplinite condițiile pentru pentru dizolvarea legislativului. Un alt pretext a fost, potrivit Mariei Zaharova, anularea de către parlamentari a deciziei lor din 2019 de numire a actualului preşedinte al Curţii Constituţionale.

„Facem din nou apel la colegii noştri din Statele Unite şi Uniunea Europeană să se abţină de la a interfera în afacerile interne ale Republicii Moldova şi să nu depăşească limitele de etică diplomatică”, a subliniat Maria Zaharova.

Tot luni, președinta Maia Sandu a anunțat că a avut o discuție telefonică cu Președintele Parlamentului European, David Sassoli.

„ Domnul Sassoli și-a exprimat convingerea că independența Curții Constituționale trebuie respectată de toate forțele politice” a comunicat președinta țării.

Mai mulți înalți oficiali europeni au criticat deciziile votate de deputații PSRM-Partidul Șor privind Curtea Constituțională, inclusiv președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, șeful Diplomației UE, Josep Borrell, președintele Comisiei de la Veneția, Gianni Buquicchio și președintele Consiliului European, Charles Michel.

 

Adrian Pătrușcă: Sub aceasta pandalie este mascata  dictatura fără scăpare

DE ADRIAN PĂTRUȘCĂ ȘI EVZ | EVZ.RO 

Izoleta a fost vestitorul pandemiei. Un simbol al noii dictaturi care se pregătea.

Vă amintiți? Infectatul era luat de acasă și închis într-un coșciug etanș. Scena semăna cu arestările din anii ’50, când oamenii erau săltați de Volga neagră și duși în beciurile Securității cu ochelari de tablă la ochi.

În izoletă, ca și în Volgă, știai doar când intri.

În izoletă, ca și în Volgă, era un dușman al poporului.

După o vreme, izoleta, ca și Volga, a dispărut. Dictatura a rămas.

Spre deosebire de comunism, dictatura medicală este una perfectă. O dictatură fără scăpare.

Eliberarea prin vaccinare s-a dovedit o farsă. Vaccinul nu te scapă nici măcar de boală, necum de cătușele invizibile ale Sistemului.

Pentru efectul izbăvitor al vaccinului ne este dat ca exemplu Israelul. Și-a vaccinat tot poporul în trei luni și pasămite acum poporul zburdă liber. „Să facem cu toți la fel!”, îndeamnă propaganda.

Ceea ce nu spune propaganda este că „experții” din Israel au avertizat în privința unui nou val de epidemie în iarnă.

Ceea ce înseamnă un nou lockdown și un nou hei-rup vaccinal. În varianta fericită. Pentru că „experții” israelieni avertizează și asupra posibilității ca „virusul să fie mai puternic decât vaccinul”! Ceea ce face necesară inventarea unui nou vaccin.

Când „experții” vorbesc despre o nenorocire posibilă, poți să fii sigur că aceasta va veni cu siguranță.

Așadar, Israelul nu a scăpat. Doar i s-a dat puțin drumul prin curte. C-așa-i virusul de la munte!

*

Marea Britanie este un alt exemplu scos în față de propaganda înțepătorilor. Prima țară din lume care a început vaccinarea.

Puține locuri de pe planetă au fost mai terorizate de Dictatura COVID. Lockdown draconic și prelungit, uși sparte de poliție pentru a-ți număra musafirii, oameni săltați de pe stradă în uralele colaboraționiștilor, sondaje cu multe procente încântate de carantină…

În această atmosferă de groază, șeptelul Majestății Sale a fost vaccinat masiv: 60% din populație. După multe luni de carceră grea, britanicilor li s-a dat drumul afară. Imaginile cu oamenii veseli, care își savurau pintele de bere, în frunte cu Boris Johnson, au făcut înconjurul lumii.

„Au răbdat, dar a meritat”, a fost mesajul transmis de propagandă. Libertatea merită o înțepătură și un an de izolare.

Ce nu a spus propaganda este că asta a fost doar arvuna. Grosul prețului abia urmează să fie plătit: „experții” britanici avertizează că este posibilă reintroducerea carantinei, dacă vaccinurile nu fac față noilor tulpini.

Iar tulpinile noi apar pe bandă rulantă: braziliană, sud-africană, britanică, americană, californiană… Toate neamurile pământului au tulpina lor. Ultima sperietoare vine tocmai din India.

*

Chiar și dacă noile tulpini se vor înclina în fața vaccinurilor actuale, tot nu se rezolvă nimic.

Pfizer și Moderna au anunțat că, în afara celor două doze, mai este nevoie și de o a treia, pentru „boost”. Apoi, tot așa, de câte o nouă vaccinare, la intervale de cel mult 12 luni.

Deși, zic „experții”, durata de protecție sigură (!) pentru un vaccin este doar de 6 luni.

Chiar și dacă oamenii acceptă să se vaccineze de câte ori recomandă „experții” (la 6, 9 sau 12 luni), ei tot nu își redobândesc libertatea.

Pentru că vaccinații continuă să se îmbolnăvească și să răspândească boala.

Asta îi încurcă puțin pe adepții „Pașaportului de vaccinare”: ei nu pot răspunde cu ce este mai puțin periculos un vaccinat decât un nevaccinat. Și, în aceste condiții, de ce îți mai trebuie pașaport.

De aceea, în viitorul document, botezat duios „Certificat verde digital”, care urmează să intre în vigoare din vară, dreptul de a călători liber va fi asigurat fie de vaccinare, fie de un test negativ, fie de o analiză a anticorpilor.

Spre deosebire de ultimele două, vaccinarea este gratuită, pentru a îmbia la înțepare.

Înduioșătoare este grija pe care o au liderii politici de a sublinia că „Certificatul” are rolul de „a facilita mișcarea sigură și liberă” și nu este o „precondiție pentru a-ți exercita libertatea de mișcare”.

Minciuna este de o grosolănie fără de margini. Mișcarea nu este nici sigură (cum s-a văzut mai sus), nici liberă. Pentru că presupune obligativitatea uneia dintre cele trei măsuri.

UE va legaliza Pașapoartele COVID, însă nu le va declara obligatorii. Într-un gest de mărinimie, ea va lăsa statelor membre dreptul de a le impune sau nu cetățenilor care circulă dintr-o țară într-alta.

Obligativitatea prezentării unui document doveditor al stării de sănătate funcționează deja la intrarea în aproape toată țările europene.

În privința drepturilor și libertăților interne, țările vor mima neputința de a se opune adoptării Pașapoartelor de către companiile private.

Sub generosul pretext al protejării clienților, Pașapoartele vor putea fi solicitate în cele mai diverse ocazii, de la restaurant la supermarket, de la metrou la rată, de la concert la closet public.

Ironia soartei face ca, în timp ce rasialismul și lupta împotriva discriminării au devenit doctrină obligatorie pentru societatea contemporană, să se instituie la nivel global apartheidul sanitar.

Nevaccinații sunt noii negri.

*

Bolnavii sunt o categorie specială de deținuți. Ei nu au nici un drept. Sunt ultimii dintre robi, care se uită cu jind la soarta lui Vasile Porojan

Nu au dreptul de a se trata acasă, chiar dacă fac o formă ușoară a bolii. Nu pot lua o aspirină și un piramidon, sau un polidin în fund, ca pe vremuri. Trebuie să se prezinte la medicul de familie.

Acesta dă din umeri: nu îi poate prescrie nici un tratament, pentru că medicamentele necesare nu se găsesc în farmacii. Doar în spitale. Așa e protocolul.

(Omul nu trebuie lăsat să se trateze singur acasă: ar scăpa din gheara lungă a sistemului și toată dictatura s-ar duce dracului.)

Prin urmare, medicul de familie se uită lung la pacient. Dacă îl vede că pică din picioare, îl pune să sune la 112 și-l lasă în plata lui Arafat.

Dacă îl vede că încă se ține bine, îl trimite acasă și să aștepte evoluția bolii. Trimiterea acasă este însoțită de urarea de specialitate: „Sănătate”.

Îmbărbătat, bolnavul merge la domiciliu și face frecții cu Diana, bea agheasmă și își pune prietenii să dea acatiste.

Dacă acest tratament nu ajută și boala se agravează, omul este dus la spital. Aici, după ce i se ia telefonul, i se interzice să fie vizitat și este încuiat în salon, sunt două posibilități: ajunge la ATI sau nu.

Dacă ajunge la ATI, Dumnezeu să-l ierte! I-au intrat zilele în sac de plastic!

Dacă nu ajunge la ATI, se întoarce marcat pe viață, dar bucuros că s-a imunizat natural.

Dacă e exagerat de curajos, apare la TV și mărturisește grozăviile pe care le-a trăit.

Apoi, supraviețuitorul așteaptă. Un nou val, o nouă tulpină, un nou vaccin.

Pentru că Dictatura COVID este una perfectă: nimeni nu scapă definitiv.

 

O femeie din Cluj, vaccinata cu ambele doze de la Pfizer, s-a infectat si a murit!

De către

Stirea Zilei

O femeie din județul Cluj, în vârstă de 70 de ani, vaccinată cu ambele doze de vaccin Pfizer, a murit recent în secția de Terapie Intensivă a Spitalului din Turda, după ce a fost depistată cu Covid la două luni după rapel. Cazul este unic în România, informează g4media.ro.

• Este unic deoarece, potrivit medicilor consultați de G4Media.ro, persoana decedată avea făcut rapelul în luna februarie, apoi a fost testată pentru anticorpi după vaccin. Și avea un număr considerabil, 6700.
• Explicațiile în acest caz le oferă unul dintre medicii care au tratat pacienta în Terapie Intensivă, medicul specialist Sergiu Habago.
• Infectări cu Covid-19 după rapel mai sunt la mai multe spitale din județul Cluj. O femeie de 50 de ani a ajuns la Spitalul de Pneumoftiziologie cu Covid-19, cu formă moderată, după peste o lună de la a doua doză de vaccin.  Sunt și alte cazuri de infectare după rapel la spitalele din Cluj. Dacă unele persoane s-au infectat între cele două doze, cu atât mai ciudat este cazul de la Turda, unde persoana își făcuse rapelul și a fost testată pozitiv la Covid la o perioadă considerabilă după. Vaccinurile, se știe, nu oferă protecție 100%, te poți infecta chiar dacă ești vaccinat, dar, cel puțin în cazul Pfizer, specialiștii spun că oferă protecție împotriva formelor severe. Te poți infecta, dar teoretic faci o formă ușoară.

Directorul medical de Spital, Andrașoni Victor: „Avea dozele făcute, avea titru de anticorpi mare, a fost confirmată cu Covid și avea afectare pulmonară de peste 85%. Asta a fost. Explicația este greu de găsit.

Managerul spitalului, doctorul Stănilă Ovidiu, a transmis că: „Nu am o explicație, iar colegii mei infecționiști nu se pronunță deocamdată vizavi de particularitatea acestui caz.”

Departe de a fi un caz obișnuit, decesul pacientei din Turda are, însă, câteva particularități logice. Stăm de vorbă cu medicul Sergiu Habago, unul dintre doctorii care au tratat-o în secția de Terapie Intensivă.

• „E strict părerea mea personală ceea ce vă voi spune. Eu nu cred că acest caz are vreo legătură cu Covidul activ. Este vorba despre o pacientă cu multe boli, o mare cardiacă, care probabil a avut o expunere la Covid undeva la finalul toamnei sau în iarnă, apoi a făcut prima doză de vaccin, în februarie pe a doua, iar acum i-a ieșit un test PCR pozitiv. După cum bine știm din literatura de specialitate un test PCR poate ieși pozitiv și la șase luni după infecție. Unele lucruri le putem interpreta foarte ușor greșit.  Eu cred că în privința acestei paciente a fost vorba candva de o infecție Covid minim simptomatică, peste care s-a vaccinat, a făcut și rapelul și a ajuns la un nivel de anticorpi de 6700. Paradoxul a făcut să-i iasă acest test PCR pozitiv, deși, repet, asta se poate întâmpla și la șase luni după. E cea mai logică variantă. Nu am descoperit noi America.”

Medicul spune că după testul PCR pozitiv în cazul femeii, acesteia i-au fost făcute cel puțin alte patru test antigenige, toate ieșind negative.

• „Am repetat testele de antigen, au ieșit toate negative, doar PCR-ul pozitiv. Trebuie să privim lucrurile rațional. Multe nu se leagă. Antigenul negativ de fiecare dată, de patru ori cel puțin, pacienta avea insuficiență cardiacă, detresă respiratorie, un plâmân umed, o detresă cu complianță pulmonară alterată, ca o pneumonie clasică cu suprainfecție  bacteriană. Nu cred că am văzut Covidul aici. Vedeam insuficiența respiratorie și a ieșit Covid fiindcă a ieșit PCR-ul pozitiv.  Fiind pozitiv, cu simptomatologie respiratorie, a fost încadrat la definiția de caz dată de Ministerul Sănătății. A avut evoluție proastă de la început. Avea diabet zaharat, insuficiență cardiacă,  insuficiență respiratorie cronică pe decompensarea cordului. A venit cu insuficiență respiratorie acutizată, avea un plămân voalat cu leucocitoză, cu însemne de infecție bacteriană, cu elemente de sepsă bacteriană și cu complianță pulmonară redusă. Avea anumite elemente care nu corespundeau unei infecții Covid clasice. A făcut insuficiență cardio-circulatorie acută, insuficiență multiplă de organe, detresă respiratorie severă. A fost intubată, ventilată, au căzut toate organele. În certificatul de deces poate apărea Covid, fiindcă a ieșit testul PCR pozitiv. Poate că a jucat un rol cândva, dar nu cred că de Covid a murit. Părerea mea este că este vorba despre o infecție veche, s-a vaccinat apoi și a ieșit acest test PCR. Nu putem spune niciodată că s-a vaccinat și a murit”, spune medicul pentru g4media.ro.

 

 Capetenia PeSeDista nu este un pericol  social, ci este un genocid cosmic… Dragnea s-a milogit in fata judecatorilor cerand liberarea: „Nu sunt un pericol pentru societate”

 

De către

Stirea Zilei

Judecatoria Sectorului 5 dezbate, marti, cererea de eliberarea conditionata depusa de fostul lider al PSD Liviu Dragnea, care executa la Penitenciarul Rahova o pedeapsa de 3 ani si 6 luni inchisoare in dosarul angajarilor fictive de la DGASPC Teleorman

Dragnea nu a fost adus in instanta, el a fost audiat prin videoconferinta.

La inceputul procesului, avocata lui Dragnea, Flavia Teodosiu, a spus ca fostul lider social-democrat indeplineste toate conditiile pentru a fi eliberat inainte de termen.

„Ne aflam in fata unei cereri de liberare conditionata pe articolul 59 din vechiul Cod penal: a fost staruitor in munca si a dat dovezi temeinice de indreptare. Atributul dumneavoastra esential este sa constatati indeplinirea conditiilor. (…) A fost izolat, i s-a permis sa iasa la aer o ora pe zi din 24. Intre iulie si februarie a urmat o serie lunga de plangeri. Nu au fost aplicate solutiile, desi definitive. Se impune compensarea cu zilele de munca pentru perioada in care nu i s-a permis sa munceasca. Inclusiv dreptul la sanatate i-a fost incalcat. A fost carantinat de trei ori, o data in decembrie si de doua ori ulterior, desi avea teste negative. Comisia a constatat in unanimitate ca a avut o atitudine pozitiva. A achitat prejudiciul din dosar. Aveti la dosar o societate care il va incadra in munca. (…) Sa nu uitati ca suntem in Saptamana (…) inainte de Paste”, a afirmat Teodosiu, citat de Agerpres.

Ea a prezentat pasaje din raportul favorabil intocmit de Comisia de liberare conditionata de la Penitenciarul Rahova: „Detinutul a avut un comportament in general pozitiv, a beneficiat de mai multe recompense si o singura sanctiune, care ulterior a fost anulata”.

Procurorul DNA a cerut ca cererea de eliberare sa fie respinsa intrucat „el apreciaza ca a fost condamnat politic denota ca nu a inteles sa se conformeze normelor de drept.”.

„Noi apreciem ca nu a dat dovezi temeinice de indreptare, instanta ar trebui sa se raporteze si la persoana condamnatului. Nu e relevant ca a fost recompensat, provine dintr un mediu cu o buna educatie, a avut un comportament normal. Nu vedem cum aceasta persoana condamnata a fost la activitati destinate in principal condamnatilor pentru violenta, cu o educatie precara, nu vedem cum l-ar fi putut indrepta.

Faptul ca el apreciaza ca a fost condamnat politic denota ca nu a inteles sa se conformeze normelor de drept. Anul trecut a acordat un interviu neautorizat.

El a contestat insasi temeinicia hotararii de condamnare, care ar fi fost motivata politic, iar asta inseamna ca nu isi atribuie nicio culpa, prin urmare nu ar avea de ce sa isi schimbe optica, apreciem ca pedeapsa nu si a atins scopul.

Faptul ca a avut probleme in penitenciar, legat de exercitarea unor drepturi, consideram ca nu este relevant din perspectiva legii”, a spus procurorul DNA.

Dragnea a sustinut in schimb ca „nu sunt un perciol pentru societate”. „Indeplinesc conditiile (pentru eliberarea conditionata – n.r.). Am stat destul in penitenciar, nu reprezint un pericol pentru societate. Pot face bine”, a declarat Dragnea.

 

 

Simboluri satanice

 

– http://bucurialuisatan.com/simboluri-satanice/

E un fapt trist că puțini sataniști cunosc adevărata semnificație a simbolurilor noastre. Cei mai mulți preiau informații false și eronate din surse creștine. Creștinii își arată încontinuu prostia și ignoranța. Cunoștința este cel mai mare dușman al lor, întrucât nicio înșelătorie, nicio farsă și nicio minciună nu poate avea succes atunci când victima cunoaște adevărul. Fiecare simbol satanic poartă o semnificație spirituală puternică și care are de-a face cu dobândirea dumnezeirii, a perfecțiunii și imortalității fizice și spirituale de către omenire. Cele mai multe simboluri satanice – dacă nu chiar toate acestea – fac referință la adevărata cunoștință spirituală și la sufletul uman.

ȘARPELE: cel mai sacru simbol din Satanism. Șarpele reprezintă forța kundalinică de la baza coloanei vertebrale. Atunci când Șarpele este activat prin meditația de împuternicire și prin anumite exerciții specifice, acesta urcă prin cele șapte chakre, aducând cu sine un grad ridicat și intens de conștientizare, iluminare, abilități fizice și spirituale și a-tot-cunoaștere. Cobra cu capișon care apare în multe dintre gravurile din Egipt, simbolizează gradul de conștientizare expandat care rezultă din ridicarea șarpelui Kundalini.

Acesta este ADEVĂRATUL fundament al Satanismului: ridicarea Șarpelui. Aceia care își ridică energia șerpească cu succes, se află la un nivel spiritual mult mai ridicat și nu mai pot fi înșelați de programul creștinismului și de celelalte programe inamice.

Pentagrama cu vârful în jos simbolizează energia de sus care intră prin chakra coroanei. Fulgerul satanic îl simbolizează pe Satan ca adevăratul nostru Zeu Creator. Fulgerul este forța vitală – bioelectricitatea. Toate simbolurile cu vârful în jos întâlnite în satanism, reprezintă energia de sus care descinde, dă viață și împuternicește sufletul uman.

 

Crucea de fier cu brațe egale poate fi văzută în majoritatea sigiliilor Demonilor și reprezintă atât alinierea corectă a chakrelor din cele trei granthi (noduri) ale sufletului, cât și forma sufletului uman.

Lucifer are mai multe sigilii. Fiecare dintre acestea are de a face cu dobândirea dumnezeirii. Simbolul său din stânga reprezintă adevăratul GRAAL. Acesta este pocalul care reține elixirul vieții. Biserica Catolică a FURAT și a corupt acest simbol. Gralul face parte din lucrarea Magnum Opus, potențial pe care îl purtăm în noi înșine. Acesta nu este un obiect fizic, ci este un concept. „sângele chakrelor” este energia care picură din acestea, atunci când sunt stimulate. Se spune că Graalul colectează „sânge regal” – acesta este „sângele” chakrelor.

 

Simbolurile din stânga sunt ale lui Astaroth. Ambele au derivat din Ankh-ul egiptean.

 

 

Ankh-ul Egiptean reprezintă cheia sufletului și chakra inimii. Iconița planetei Venus a derivat și ea din ankh. Astaroth guvernează atât peste planeta Venus cât și peste chakra inimii.

Culorile ROȘU, ALB și NEGRU datează nu numai din Egiptul Antic, ci din originile lor în Orientul Îndepărtat. Egiptul a fost cunoscut drept „Țara Neagră-Roșie” și a fost un centru de alchimie. Alchimia este transformarea sufletului uman în cel de zeu. Prin această transformare, finalizăm munca neterminată a Creatorului nostru Satan. Culorile roșu, alb și negru țin de cele trei nadii majore ale sufletului. Ida e neagră, Pingala este roșie, iar Sushumna este albă.

„ÎNTUNERICUL”
Asocierea „întunericului” cu satanismul a fost sucită și pervertită până peste cap. Aceasta nu are de-a face cu sperietori, vampiri sau orice alt rahat asemănător. „Întunericul” satanic are de-a face cu polaritățile „yin” și „yang.” Reprezintă partea feminină a sufletului: mintea subconștientă pe care o accesăm prin meditația de împuternicire. Șarpele lui Satan aparține și el părții feminine a sufletului. Partea masculină a sufletului este partea logică și stângă a creierului, în timp ce cea feminină ține de partea dreaptă a creierului. Sufletul are atât un pol negativ cât și un pol pozitiv. Partea masculină și cea feminină trebuie să lucreze împreună. Partea logică și masculină, direcționează partea feminină prin reflecție și voință. Partea feminină este uzina sufletului și manifestă gândurile și ideile generate de partea masculină. De asemenea, partea feminină este partea creativă a sufletului: vise, muzică, sentimente, intuiție. Datorită faptului că puterea de a-ți controla propriul destin – și libertatea spirituală care rezultă de aici – ține de partea feminină a sufletului, biserica catolică împreună cu fratele ei geamăn, islamul, lucrează pentru a promova femeile într-o imagine inferioară. Islamul este brutal cu femeile, iar biblia iudeo-creștină le degenerează până peste cap. Toate aceste lucruri lasă amprente în subconștient, în mod subliminal suprimând și tăgăduind puterea feminină din suflet. După secole de impunere a acestui gunoi, partea feminină a sufletului și puterile acesteia s-au atrofiat. Acesta este motivul pentru care omenirea și lumea se află în dezordinea în care se află în ziua de azi. A fost creat cel mai serios dezechilibru, care acum s-a generalizat. Satanismul lucrează, prin meditația de împuternicire, să întărească partea feminină a sufletului, să restaureze echilibrul și sănătatea spirituală (pe lângă împuternicirea individului ca întreg).

„Furca Diavolului” este în fapt un simbol antic care a precedat creștinismul cu mii de ani. Originile acestui simbol sunt în Orientul Îndepărtat (de unde l-a furat creștinismul cu rădăcinile sale evreiești și l-a pervertit și corupt până nu a mai rămas nimic din el; au făcut asta cu scopul de a distruge cunoștința spirituală din rândul populației, pentru ca aceasta să poată fi ținută bine mersi în mâinile câtorva „aleși”). Este cunoscută sub numele de „TRISHUL” și simbolizează străpungerea prin cele trei noduri ale sufletului – din chakra sexuală, a gâtului și cea a coroanei – noduri care în sanscrită se mai numesc și „granthi.” Pentru ca Șarpele să poată urca, toate aceste trei noduri trebuie să fie deschise. Trishul simbolizează energia kundalinică care străpunge prin cele trei granthi.

Imaginea Baphometului din ocultismul occidental a fost preluată din imaginea lui Shiva (vezi poza cu albastru de mai sus). Fii atent la postură, în special la postura mâinilor: una ațintită în sus și alta în jos. Și aici, Baphometul simbolizează atât aspectul masculin cât și cel feminin al sufletului (acest lucru apare și în imaginea lui Akhenaton din Egipt). Coarnele sunt un simbol al lui Mercur, care reprezintă vrilul/chi-ul/puterea vrăjitorească/forța vitală/prana.
Aripile sufletului înseamnă libertate spirituală. Capra simbolizează fertilitatea – fertilitate în sensul de sporire a forței vitale, care în schimb activează și ridică șarpele Kundalini. „Capra a o mie de tineri” face referire la chakra coroanei care în sanscrită mai este cunoscută și ca „Sahasrara,” cuvânt care înseamnă „Lotusul cu o mie de petale.”

Coarnele simbolizează forța vitală/puterea vrăjitorească/vrilul/chi-ul/etc. Acest lucru este simbolizat de iconița planetei Mercur (imaginea din dreapta). „Mercur” este cunoscut drept „mesagerul Zeilor.” „Zei” este un cuvânt de cod pentru chakre. Notează cele două coarne din frunte, evidențiate în imaginea lui Azazel din stânga, dar și razele care îi iese din cap; aceasta simbolizează Șarpele ridicat.

 

PIRAMIDA reprezintă forma chakrelor umane. Partea care lipsește din vârful piramidei reprezintă munca neterminată din sufletele noastre și OCHIUL ATOTVĂZĂTOR – care în gnosticism reprezintă atotcunoașterea care se manifestă atunci când dobândești zeificarea. Această stare mai este cunoscută ca „SAMADI,” adică „SUPER-CONȘTIINȚĂ.” Poza din stânga a fost luată de pe bancnota americană de $1. Statele Unite ale Americii au fost fondate în întregime pe principiile masonice și nu a fost absolut deloc creștină. Francmasoneria originală a fost satanică

este numărul cabalistic al Soarelui. 666 este a-tot-importanta chakră solară. Adevărata semnificație a „templului lui Solomon” este TEMPLUL SOARELUI. „Sol,” „Om” și „On” sunt cuvinte pentru soare. „Sol” este cuvântul latinesc pentru Soare. „Om” este numele dat de hinduși soarelui spiritual. „On” este cuvântul egiptean pentru soare. Simbolismul templului lui Solomon a fost furat de evrei și transformat de aceștia într-o figură fictivă, la fel ca și bazaconia numită „nazarinean” și la fel ca aproape tot ceea ce se găsește în biblia iudeo-creștină. Adevărata semnificație a „templului Soarelui” este una spirituală; simbolizează sufletul perfecționat în care razele chakrei solare (666) – care este centrul sufletului și care circulă energia spirituală – radiază în 8 raze distincte. Sufleul strălucitor este simbolizat de soare. 8 este numărul lui Astaroth. De asemenea, acesta are de-a face și cu „noul Ierusalim.” Numele de „Ierusalim” a fost furat, corupt și transformat în numele unui oraș din Israel. „Ierusalim” ESTE UN CONCEPT!

 

 

 

Fii atent la simbolurile satanice de mai sus, în care numărul 8 – răsturnat pe verticală – este simbolul infinității/imortalității. Crucea dublă simbolizează sufletul uman la nivelul chakrei solare (666), și cea a inimii/umerilor. Steaua cu 8 colțuri de mai sus, este steaua lui Astaroth, pe care Biserica Catolică a etichetat-o ca „Sigiliul Fiarei.” Tot ceea ce are de-a face cu spiritualitatea a fost calomniat, defăimat, blasfemiat și pângărit de către bisericile catolice/creștine. „Lumina” este de asemenea simbolică pentru sufletul strălucitor și perfecționat.

Simbolul lui Astaroth din stânga simbolizează balansul și echilibrul la care se ajunge atunci când nadiile Ida și Pingala sunt active în egală măsura, iar Sushumna încetează să mai fie inactivă.

 

Craniul și oasele este un simbol pentru stadiul Nigredo (transformare) din lucrarea Magnum Opus (transformarea sufletului într-unul de zeu). Acesta este stadiul morții, înainte de purificarea sufletului în zeificare. Zgura este separată de partea pură. (Moartea și învierea multor Zei păgâni – cum e Odin, Horus, etc. – simbolizează același stadiu. Te-ai prins acum de unde au furat jidanii povestea gogonată cu „moartea și învierea gunoiului Isus”)

De asemenea, Soarele Negru, corbul, cioara și culoarea neagră simbolizează și ele acest stadiu Nigredo (transformare). Soarele Negru este Soarele astral.

 

Păunul este sacru înaintea lui Satan și reprezintă cel de-al treilea ochi și stadiul multicolor din Magnum Opus, stadiu care urmează imediat după cel Nigredo (transformare). „Lucifer, Lucifer, întinde-ți poala și trece-mă repede prin strâmtoarea văii morții, spre lumina strălucitoare, spre palatul Zeilor.” – Isanatha Muni

 

Crucea întoarsă este un simbol antic și DA, precedă creștinismul și rădăcinile lui evreiești, cu mii de ani. Adevărata semnificație a acesteia este modul corect de aliniere a chakrelor. A-tot-importanta chakra solară (666) se aliniază cu vârful în jos, conferindu-i sufletului putere.

 

Cu privire la chakra solară și francmasonerie: personajul „Hiram Abiff” e o altă alegorie. „HIRAM” este o mantră foarte antică a soarelui. A Soarelui Negru (soarele astral). Hrim e în strânsă conexiune cu Hiram Abiff – „care e prezentat tuturor candidaților, atunci când trec prin gradul al treilea în francmasonerie.” Atenție, al TREILEA grad – a treia chakră e chakra solară. Chakra aurie. Chakra soarelui, care e simbolizată și de svastica.

Citat de pe WikiPedia despre Hiram Abiff:
„Hiram Abiff (de asemenea Hiram Abif sau ‘fiul văduvei’) este caracterul central dintr-o alegorie care e descoperită tuturor candidaților aflați în gradul al treilea în francmasonerie. Hiram e prezentat drept arhitectul șef al Templului regelui Solomon, care e omorât în templul pe care el însuși l-a proiectat, de către trei bandiți care încearcă fără succes, să-l forțeze pe Hiram să le dezvăluie parolele secrete ale Maeștrilor Masoni.”

NOTĂ: „Hiram e prezentat drept arhitectul șef al Templului regelui Solomon.” Cu alte cuvinte, chakra solară simbolizată de crucea inversată, este sursa lucrării Magnum Opus și centrala de energie a sufletului. Acest lucru e simbolizat și de ciocanul lui Thor. Chakra solară e „arhitectul sufletului.” Toată energia care împuternicește sufletul vine din această chakră. Dat fiind faptul că e localizată în proximitatea bazinului, aceasta ne-a alimentat și ne-a dat viață în pântecul mamei. Hiram Abiff nu e un personaj istoric, ci un CONCEPT. „Parolele secrete” sunt mantrele și cuvintele de putere care trezesc și împuternicesc chakrele. Toate religiile păgâne antice au pus o mare emfază pe soare. Soarele e cel ce ne dă viață, iar aici e inclus și soarele astral al sufletului; adică „Templul lui Solomon.” Chakra solară joacă un rol important și în Magnum Opus.

 

Preot prins în flagrant în timp ce întreținea relații sexuale cu un minor! Reactia BOR a venit imediat

De către

Stirea Zilei

Un preot din Videle a fost reținut după ce a fost prins în flagrant, luni seara, în timp ce intreținea relații sexuale cu un minor în vârstă de 16 ani dintr-un centru de plasament, au declarat pentru G4Media.ro surse din poliție.

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, a declarat pentru G4Media.ro, că preotul era deja suspendat de la slujire și urmează să fie caterisit.

”Este vorba despre un preot din episcopia Alexandriei care era deja suspendat de la slujire si care va fi deferit acum consistoriului bisericesc, forul ecleziastic de judecată pentru abateri deosebit de grave. Sancțiunea cea mai înaltă pe linie bisericească este caterisirea, adică îndepărtarea definitivă din preoție. Este ceea ce urmeză să se întâmple și în acest nefericit caz”, a declarat Bănescu pentru G4Media.ro

Potrivit televiziunii publice, preotul ar fi avut, de o perioadă lungă de timp, astfel de activități infracționale, mai exact acte sexuale cu minori.

Polițiștii Secției 24 au realizat investigații de amploare. Minorul ar fi fost luat în mod frecvent de către preot și ademenit cu bani, pentru a întreține raporturi intime cu el.

Minorul este audiat în prezența psihologilor anchetatori și urmează și alte cercetări pentru a vedea dacă este vorba și despre alte victime în ceea ce-l privește pe acest preot.