Preoţi, voi care înlocuiţi ÎNDUMNEZEIREA Oamenilor în schimbul unor câştiguri mârşave; Voi care minţiţi „creştinii” -să se închine la foto-picturi iconate, aurite, dar mute şi surde, (Ps. 115 şi 135) de ce nu vă pocăiţi şi pentru păcatul acesta?! Până când îl înlocuiţi pe Făcătorul tuturor celor foarte bune cu făcături omeneşti, cu datini, tradiţii şi alte surogate? De ce prostiţi şi manipulaţi oamenii, pentru care a sângerat Isuss! Voi sunteţi mai răi decât şnăpanii din vechime care… „S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare.” (Rom.1/22,23) Voi nivelaţi calea pupării nu doar de oase microboase, ci a icoanei Apocaliptice Dar…” Şi fiara a fost prinsă. Şi, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc care arde cu pucioasa.” (Ap.19/20)

Preot prins în flagrant în timp ce întreținea relații sexuale cu un minor! Reactia BOR a venit imediat… …MANTUIREA IN TEOLOGIA ORTODOXA…O DEFINIRE A CEEA CE ADUCEM NOU…MOASTELE, INCHINAREA LA SFINTI SI LA ICOANE: IDOLATRIA INTRATA IN CRESTINISM…(Sa ne pregatim pentru…) ADEVARATUL MARTIRAJ…Dacă Dumnezeu Tatăl şi Fiul sunt vii în vecii vecilor, de ce pupaţi şi vă închinaţi la morţi?!

ht

Richard Sibbes – „Crede-L pe Hristos, (care este mai mare ,mai tare si vesnic biruitor) nu pe Satan!”…Spurgeon și doctrinele harului…Spurgeon cel uitat, Iain Murray…Tratat despre har, Jonathan Edwards (8)… A) Domnilor Preoţi de pretutindeni, vă pierdeţi (singuri) pâinea, dacă nu–i învăţaţi pe oameni să se nască din Sămânţa lui Dumnezeu, cum ne-a explicat Isus în Ioan, cap 3 ; Altfel, se va scufunda pământul în nelegiuiri, dar şi oamenii se vor inneca în greutăţi, nedreptăţi şi lipsuri prevăzute şi scrise în Gal 5/20! Iubiţi oamenii pentru care a sângerat Isus şi, pentru câştiguri mârşave, nu-i mai îmbrobodiţi, manipulaţi, cartonaţi, iconati cu falsuri, surogate, minciuni, bani ori condiţionări şi învăţături nedumnezeiesti, ca să nu ardeţi o veşnicie la talpa iadului…
7James Montgomery Boice – O nouă familie… Ca si URSS, adunatura din cuibusorul de nebunii /fesenii/globalii a colosului de lut,… Capcana fariseilor (3)- Matei 23.14 – A doua exclamare „vai de voi!”, de Stephan Isenberg… Roadele învierii- Ioan 12.20-24; Evrei 2.6-15, de Walter Thomas Turpin…Ce este adevărata părtăşie cu Hristos? (4)- Ioan 14.27; 15.8,9; 15.11; 17.24,de  Willem Johannes Ouweneel… A purtat Hristos păcatele tuturor oamenilor?-Aspecte ale ispăşirii, de Roy A. Huebner… Înţelesul cunoaşterii lui Dumnezeu …Primul schimb întunecat: Idolatria
mu 
Simboluri satanice…Innoirea tuturor lucrurilor…Descoperirea lui Iisus Christos,…Marea Imparatie mileniala si judecata universala si…Cateva frumuseti – Gran Paradiso din Italia, Triglav din Slovenia şi Oulanka din Filanda… Barcelona , locatie  de  top 10 cele mai vizitate orașe din lume.Iata citeva invitatii care nu trebuie ocolite…Înțelepciunea străzii sau înțelepciunea cerului?juuDisidenta in Romania comunista (II)… Un caz emblematic şi simptomatic  …Marx, Engels, parintii comunismului criminal: „Comunistii nu au patrie” … Pentru a nu uita, pentru a condamna, spre a nu se mai repeta  …..Când SRI-ul apăra criminali din Securitatea comunistă şi fura cot la cot cu mafioţii roşii din PSD, nu era atacat de parlahoţii, tot roşii, din Parlament … 66Capetenia PeSeDista nu este un pericol  social, ci este un genocid cosmic… Dragnea s-a milogit in fata judecatorilor cerand liberarea: „Nu sunt un pericol pentru societate” … Adrian Pătrușcă: Sub aceasta pandalie este mascata  dictatura fără scăpare … MApN a semnat cu SUA acordul pentru înzestrarea cu sistemele de rachete antinavă… Rusia cere SUA și UE să nu se amestece în treburile interne ale R. Moldova… O femeie din Cluj, vaccinata cu ambele doze de la Pfizer, s-a infectat si a murit! 

 

Înțelepciunea străzii sau înțelepciunea cerului?

„Înțelepciunea care vine de sus este, întâi, curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și de roduri bune, fără părtinire, nefățarnică” –  IACOV 3:17

În ultimii ani, lumea în care trăim a ajuns să fie caracterizată de un adevărat barbarism. De ce?  Una dintre cauze este că înțelepciunea lui Dumnezeu a fost progresiv abandonată și înlocuită cu înțelepciunea omenească. Acest lucru se întâmplă chiar și în bisericile creștine. Înțelepciunea lui Dumnezeu este o înțelepciune practică și felurită, adică nu există situație în care Dumnezeu să nu aibă o soluție.  Dumnezeu a dat această înțelepciune în Biserica Sa și dorește ca ea să fie căutată: „pentruca domnuiile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi, prin biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu ”(Efeseni 3:10).

Dumnezeu nu dorește ca în biserica Sa să fie promovată înțelepciunea lumii: „Și învățătura și propăvăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înțelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul și de putere, pentru ca credința voastră, să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor ci pe puterea lui Dumnezeu” (1Corinteni 2:4-5). Așadar, înțelepciunea care vine de sus este dată prin Duhul Sfânt. Tocmai de aceea trebuie să caut umplerea cu Duhul. De ce sunt probleme în familii? De ce sunt probleme în biserici? De ce sunt atâtea probleme în lume? Și, mai ales, de ce nu pot fi rezolvate? Pentrucă soțul și soția, slujitorii bisericii, conducătorii lumii, se încred în înțelepciunea lor și nu caută înțelepciunea lui Dumnezeu, care este pașnică, blândă și ușor de înduplecat. De aceea lumea a înnebunit: „S-au fălit că sunt înțelepți și au înnebunit”(Romani 1:22).

Nu mă rog eu rugăciunea Tatăl Nostru spunând: „Sfințească-Se Numele Tău?” Cum? Oare fără a apela la înțelepciunea Sa? Nu mă rog: „Vie Împărăția Ta?” Nu înseamnă asta că am nevoie și doresc să trăiesc într-un mediu în care guvernează înțelepciunea lui Dumnezeu? Nu mă rog eu: „Facă-Se voia Ta?” Dar cum să fac voia lui Dumnezeu fără înțelepciunea Sa? Dar nu pot avea înțelepciunea lui Dumnezeu dacă nu o cer în fiecare zi, pentru orice lucru mare sau mic din viața mea. Solomon a cerut această înțelepciune. El nu a dorit să conducă poporul la fel ca ceilalți conducători din vremea lui. Există situații în care pot fi tentat a împrumuta din înțelepciunea lumii sau din strategiile altor credincioși sau biserici, care la rândul lor au împrumutat de acolo. Este un pericol să privesc biserica ca pe o întreprindere și, de exemplu, să cred că ar merge mai bine dacă am aplica legile marketingului. Frederich Buechner judeca slujirea în biserică după o regulă clară: „Locul unde te cheamă Dumnezeu este locul unde bucuria ta profundă se întâlnește cu nevoia profundă a oamenilor.

Concluzia este că dacă numai nevoia ta profundă este împlinită, această slujire este egoistă și, prin urmare, păcătoasă, deși după înțelepciunea lumii este recomandată. Dacă numai nevoia umană este împlinită, atunci sigur nu ești persoana chemată să facă acea slujire (Wishful Thinking – A Theological ABC, pg. 95). Și în Grecia antică, când a fost scrisă Epistola lui Iacov, erau mulți care căutau înțelepciunea omenească. Înțelepciunea lumii este identificată cu capacitatea intelectuală și realizări educaționale. Între înțelepciunea lumii și înțelepciunea lui Dumnezeu există un mare contrast. În lume, înțelepciunea este afișată prin folosirea gurii, dar în spate, de cele mai multe ori se ascund invidia, amărăciunea și ambițiile personale. Acestea fac pe oameni să fie aroganți și orizontul lor să fie doar pentru viața pământească. Și ce este în spatele înțelepciuni pământești, vine de la Diavolul (Iacov 3:15). Pe când înțelepciunea care vine de sus este curată, lipsită de interese personale, pașnică, conciliantă, blândă, ușor de convins, prietenoasă, amabilă, practică și plină de compasiune.

 

Primul schimb întunecat: Idolatria


 

Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înebunit; şi au schimbat slava Dumnezelui nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare.

SCHIMBÂND SLAVA LUI DUMNEZEU CU IMAGINI

Timp de trei săptămâni de acum înainte ne vom uita la două schimburi întunecate care-l caracterizează pe omul păcătos şi fără de har. Primul schimb întunecat este schimbul slavei lui Dumnezeu cu slava icoanelor omului şi animalelor. Numiţi aceasta idolatrie. Vom vorbi despre aceast schimb în această dimineaţă. Al doilea schimb întunecat este schimbul relaţiilor sexuale cu cei de sex opus cu relaţii sexuale cu persoane de acelaşi sex. Noi numim aceasta homosexualitate. Despre aceasta vom vorbi, din versetele 24-27, în următoarele două săptămâni. (Părinţii cu copii mici, folosiţi înţelepciunea în a decide dacă vreţi ca ei să participe la aceste lecţii pentru a învăţa despre homosexualitate. Textul şi aspectele prezentate sunt dureroase şi dure).

Astăzi ne vom concentra pe versetele 21-23 şi pe primul schimb întunecat care caracterizează cultura umană decăzută: idolatria. Nu uitaţi contextul: “Mânia lui Dumnzeu se descoperă [în conformitate cu versetul 18] împotriva oricărei necinstiri şi împotriva oricărei nelegiuri a oamenilor, cari înăduşe adevărul în nelegiuirea lor.” Adevărul pe care ei îl suprimă este un adevăr universal revelat – un adevăr revelat în ceea ce a făcut Dumnezeu, şi anume adevărul Lui cu privire la “puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui” (versetul 20). Versetul 21a spune că înăduşind adevărul, oamenii “nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit.” De aceea ei n-au nici o scuză împotriva mâniei lui Dumnezeu. Mânia lui Dumnezeu este dreaptă pentru că ei au cunoştinţă şi nu trăiesc conform acesteia. Ei suprimă această cunoştinţă.

Sau, ca să spun altfel, bazat pe textul de astăzi: oamenii privesc şi cunosc slava lui Dumnezeu care le este dată pentru bucuria şi încrederea lor, iar ei o schimbă pentru imagini. Aceasta este aceeaşi suprimare a adevărului şi acelaşi faliment de a-i aduce slavă şi de a-i mulţumi lui Dumnezeu, pe care le-am văzut în ultimile două mesaje din acest paragraf.

Deci ceea ce vreau să fac astăzi este să-mi concentrez atenţia asupra acestui schimb întunecat ca să vedem ce are de spus Pavel cu privire la schimbul acesta. Şi sunt sigur că motivul pentru care Pavel spune ceva cu privire la schimbul acesta, nu este ca să ne stârnească interesul intelectual, ci ca să ne motiveze să fugim de acest schimb cu toată puterea şi să facem tot ce putem ca să-i ajutăm şi pe alţii să scape, pe oamenii care sunt prinşi în acest întuneric al idolatriei – care abundă atât în culturile primitive cât şi în cele mai avansate culturi tehnice ale lumii moderne.

SCHIMBÂNDU-L PE DUMNEZEU CU NIŞTE ÎNLOCUITORI JALNICI

Am cel puţin patru observaţii pe care cred că ar trebui să le facem din acest text. Dar mai întâi îngăduiţi-mi să mă asigur că vedeţi schimbul însuşi în versetul 23, “[Ei] au schimbat slava Dumnezelui nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi tărătoare.” Remarcaţi bine – schimbul care are loc este al slavei lui Dumnezeu pentru nişte înlocuitori jalnici.

Lucrul acesta ar trebui subliniat. Vorbim foarte mult despre slava lui Dumnezeu la Bethlehem. Aceasta este tema noastră preferată. Noi credem că aceasta este marea realitate care uneşte Biblia şi universul. Totul izvorăşte din şi curge înspre slava lui Dumnezeu. Tot ceea ce există, există pentru slava lui Dumnezeu. Valoarea supremă şi ultimă în univers este slava lui Dumnezeu, nu sufletul omului. Atunci este important pentru o biserică ca a noastră să vedem texte ca acestea foarte clar astfel încât să realizăm că această temă, acest accent, această valoare nu este pusă în Biblie. Ci ea vine din Biblie.

Ceea ce vedem aici este că de două ori în acest pasaj Pavel spune că problema fundamentală, de bază, a rasei umane are de a face cu ceea ce facem cu slava lui Dumnezeu. În versetul 21 Pavel spune, “Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit [literal: nu L-au glorificat] ca Dumnezeu.” Aceasta este problema fundamentală a rasei umane. Noi nu recunoaştem, nu preţuim, nu iubim, nu savurăm, nu cinstim sau nu dăm cea mai mare atenţie celei mai mari valori din univers, slava lui Dumnezeu. Aceasta este răutatea noastră, boala noastră şi marea noastră revoltă împotriva lui Dumnezeu.

Apoi în versetul 23 Pavel spune altfel: “noi schimbăm slava unui Dumnezeu incoruptibil (nemuritor) cu o icoană.” Deci marea problemă a universului are de a face cu ceea ce fac oamenii cu slava lui Dumnezeu. Aceasta este problema vieţii tale şi a acestei culturi şi a acestei ţări şi a acestui secol şi al fiecărui secol, şi este problema tuturor naţiunilor lumii. Când Pavel ajunge să descrie profunzimile condiţiei umane păcătoase sub mânia lui Dumnezeu, el nu se ocupă mai întâi de păcatele sexuale din versetele 24-27 sau de lista de 21 de păcate din versetele 29-31. El se referă mai întâi la problema fundamentală: Ce facem cu slava lui Dumnezeu? O preamărim preţuind-o mai presus de orice? Sau o micşorăm preferând alte lucruri şi schimbând-o cu alte lucruri create?

OBSERVAŢII CU PRIVIRE LA ACEST SCHIMB ÎNTUNECAT

Deci aceasta este o chestiune importantă şi mă rog ca în timp ce facem aceste patru observaţii cu privire la acest schimb întunecat, Dumnezeu va trezi în noi o nouă dragoste şi o nouă reverenţă pentru slava Sa.

1. Acest schimb întunecat al slavei lui Dumnezeu pentru icoane este însoţit de speculaţii inutile

Versetul 21: “Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţămit; ci s-au dedat la gândiri deşarte.” Deşarte aici, înseamnă goale, în van, fără nici un folos. Dumnezeu le-a dat oamenilor minţi cu capacitatea de a gândi, de a-şi imagina, de a specula, de a putea gândi, şi medita. De ce? Ca să putem să le folosim să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să ne gândim la El, să vorbim despre El, să-L lăudam şi să inventăm lucruri în lume care să-i aducă Lui slavă.

Vedem foarte clar lucrul acesta în povestea lui Nebucadneţar din Daniel 4. El îşi foloseşte mintea şi puterea ca să construiască Babilonul, apoi spune, “Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca loc de şedere împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?” (4:30). Lui Dumnezeu nu i-a plăcut deloc mândria Sa şi falimentul său de a-şi folosi mintea pentru a-L recunoaşte pe Dumnezeu încât Nebucadneţar “a fost izgonit din mijlocul oamenilor, a mâncat iarbă ca boii, trupul i-a fost udat de roua cerului, pînă i-a crescut părul ca penele vulturului, şi unghiile ca ghiarele păsărilor” (4:33).

Apoi vin cuvintele cheie: “După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre cer [adică la Dumnezeu], şi mi-a venit iarăşi mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat şi slăvit pe Cel ce trăieşte veşnic.” Când ochii tăi sunt îndreptaţi spre Dumnezeu, mintea îţi vine la loc. De ce? Pentru că mintea ta a fost făcută pentru Dumnezeu. Şi atunci când mintea îi vine la loc lui Nebucadneţar, el o foloseşte aşa cum a intenţionat Dumnezeu: “a binecuvântat, a lăudat, şi a slăvit pe Cel care trăieşte pe vecie.”

De aceea Pavel spune că toate speculaţiile şi gândurile sunt deşarte atunci când Dumnezeu nu este glorificat şi nu i se mulţumeşte, ci este schimbat cu icoane. Deşertăciune înseamnă în van, gol, fără folos – şi asta este ceea ce devine mintea când nu mai este folosită pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, pentru a-L iubi pe Dumnezeu, pentru a-L preţui şi cinsti pe Dumnezeu. Nu contează dacă eşti cel mai sclipitor om de ştiinţă sau artist sau inginer. Tot ceea ce faci cu mintea, fără Dumnezeu, este inutil, gol şi în van. 1 Corinteni 3:20: “Domnul cunoaşte gândurile celor înţelepţi. Ştie că sunt deşarte.”

Nu-L schimba pe Dumnezeu cu alte lucruri. Toate gândurile tale vor deveni inutile şi goale şi nu vor avea o semnificaţie durabilă.

2. Schimbul slavei lui Dumnezeu pentru icoane este însoţit de întunecarea inimii

Versetul 21b: “ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat.” De ce se întunecă inima când oamenii schimbă slava lui Dumnezeu pentru alte lucruri? Răspunsul este că singura lumină în univers care poate umple inima cu lumină este slava lui Dumnezeu.

Comparaţi lumina fizică cu lumina spirituală, lucru pe care l-a făcut Isus în Matei 6:22. Isus a zis acolo, “Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină.” Cu alte cuvinte – nu este nici un element în trup care să producă lumină; totul vine din afară; ochiul trebuie să fie bun dacă este ca această lumină să intre în trup şi să lase trupul să vadă.

Aşa stau lucrurile şi cu inima şi cu lumina spirituală pe care Dumnezeu a proiectat-o ca să umple inima. Nu există nici un element în inimă care produce lumină. Toată lumina vine din afară, şi anume, de la slava lui Dumnezeu. (Nu de la soare – n u vorbim despre lumină fizică, ci despre lumină spirituală.) Isus este Lumina spirituală a lumii (Ioan 14:6) pentru că slava Lui este “o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1:14). Pavel se roagă ca “ochii inimii noastre să fie luminaţi” pentru că numai Dumnezeu care aude rugăciunile poate lumina inima (Efeseni 1:19). Şi în 2 Corinteni 4:6, Pavel spune, “Dumnezeu, care a zis: “Să lumineze lumina din întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus.”

Singura lumină din univers care poate aduce lumină în inimă este slava lui Dumnezeu. Dacă o schimbăm pentru alte lucruri, vom trăi în întuneric, indiferent de cât de strălucitori suntem sau câte focuri am construi sau câte lumânări am aprinde.

3. Schimbul slavei lui Dumnezeu pentru alte lucruri este întotdeauna perceput ca un lucru înţelept de către cei care fac schimbul

Versetul 22: “S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înebunit.” Pentru omul firesc, separat de har, şi întunecat în inimă, nimic nu pare mai evident decât faptul că este mai înţelept să-ţi faci propriul tău dumnezeu decât să iei ce ţi se dă. Ce ar putea fi în mod evident mai înţelept, spune el, decât să-ţi faci propriul dumnezeu? Avantajele sunt nenumărate: lucrul acesta arată că eşti plin de resurse, că eşti creativ şi inteligent. Toate acestea fac ca egoul tău să se simtă bine. Dar mai presus de orice, făcându-ţi propriul dumnezeu te va face independent şi te va menţine pe tine în control. Tu eşti cel care trage sforile. Cu alte cuvinte, făcându-ţi propriul dumnezeu îţi dă posibilitatea să fii tu dumnezeu. Şi ce ar putea fi mai înţelept decât alegerea de a fi dumnezeu?

Satan i-a zis Evei în grădină, “dar Dumnezeu ştie că, în ziua cînd veţi mânca din el [din pomul interzis], vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Femeia a văzut că pomul … era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui, şi a mâncat a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el” (Geneza 3:5-6). Aşa au stat lucrurile de la început şi aşa stau şi astăzi. Dacă vrei să-ţi asumi rolul lui Dumnezeu în guvernarea vieţii tale, vei percepe acest schimb întunecat – idolatria – ca fiind cel mai înţelept lucru din lume.

4. Totuşi Pavel spune la finele versetului 22, ” S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înebunit” – schimbul acesta întunecat este o nebunie, chiar dacă pare înţelept

Aceasta este cea de a patra observaţie cu privire la schimbul întunecat al slavei lui Dumnezeu cu alte lucruri. Este o nebunie să-L schimbi pe Dumnezeu cu icoane. Este o nebunie să-ţi creezi propriul dumnezeu sau să fii propriul tău dumnezeu. Este o nebunie să te sprijini pe speculaţii inutile şi să umbli în întuneric.

De ce? De ce este o nebunie acest schimb obscur al lui Dumnezeu cu icoane? Pavel dă cel puţin trei răspunsuri în versetul 23, şi vom încheia uitându-ne la două dintre ele (în versetul 23) şi la cel de-al treilea ne vom uita săptămâna viitoare (în versetele 24-27). Rugăciunea mea este ca aceasta va stârni în voi dorinţa să luptaţi în inima voastră împotriva acestui schimb întunecat, şi îi va ajuta şi pe alţi oameni să facă la fel (pentru aceasta există evanghelizarea şi grupurile mici).

4.1. Mai întâi, Pavel arată că schimbul acesta este o nebunie, accentuând diferenţa infinită în valoare dintre ceea ce dai şi ceea ce capeţi în loc. Slava lui Dumnezeu este de o valoare infinită şi ceea ce capeţi în schimb este infinit mai mic prin comparaţie.

Uitaţi-vă cum arată Pavel lucrul aceasta. Versetul 23: În nebunia lor “au schimbat slava Dumnezelui nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor.” Literal înseamnă: “Ei au schimbat slava Dumnezeului nemuritor cu o asemănare a unei imagini a omului muritor.” Acum remarcaţi: în conformitate cu Geneza 1:27omul însuşi este deja o imagine a lui Dumnezeu şi nu este Dumnezeu. Dar aceasta nu este ceea ce se capătă prin schimbul lui Dumnezeu. Nu, nici măcar atât. Ci mai degrabă schimbul este făcut pentru o imagine a omului. Însă nici pentru asta. Ci este făcut pentru “o asemănare a imaginii omului” care este el însuşi o imagine.

Vedeţi ce face Pavel spunând cuvinte ca acestea? El accentuează diferenţa infinită în valoare dintre real şi copie. Şi face asta spunând: Când faci acest schimb – chiar şi pentru cel mai bun lucru la care poţi să te gândeşti, şi anume, omul – tu însuţi – (ca să nu menţionăm animalele!) îl schimbi pe Dumnezeu pentru imaginea imaginii unei imagini. Vinzi opera originală pentru copia copiei unei copii.

Noi trăim într-o cultură muribundă şi bolnavă unde auzi şi citeşti lauda – nu mărturisirea ruşinoasă, ci lauda – că “imaginea este totul.” Ei bine, contrar acesteia, Biblia ne spune, că slava lui Dumnezeu este totul, şi a-L schimba pe El pentru altceva este să pierzi cea mai mare comoară din lume pentru imaginea, imaginii unei imagini. Lucrul acesta este inutil, obscur şi nebunesc. Fugi de aşa ceva. Salvează-i pe oameni de la aşa ceva. Să nu-ţi fie teamă să-i spui pe nume.

4.2 Al doilea fel în care Pavel arată că acest schimb întunecat este o nebunie este observând că slava lui Dumnezeu este incoruptibilă şi că omul este coruptibil.

Versetul 23: “au schimbat slava Dumnezelui nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor.”

Coruptibil înseamnă muritor. Dumnezeu trăieşte veşnic. Dar omul? Isaia spune, “Poporul este ca iarba: iarba se usucă, floarea cade; dar cuvîntul Dumnezeului nostru rămîne în veac” (Isaia 40:7-8).

Dacă preţuieşti alte lucruri mai mult decât Dumnezeu, dacă viaţa ta este într-adevăr condusă de alte valori, atunci tu schimbi nemuritorul pentru muritor. Schimbi diamantul pentru o piersică uitată undeva în spate în frigider. Schimbi rubinul pentru o banană care stă la soare. Schimbi o bucată de aur pentru un şurub ruginit în ploaie.

Haideţi să facem opusul, împreună cu apostolul Pavel. Să socotim orice altceva ca şi un gunoi ca să putem să-L câştigăm pe Cristos. Lăsaţi lumea să numească lucrul acesta o nebunie. Însă nu este o nebunie. Să fim ca Secretarul de Stat William Seward în 1867 care a ajutat America să cumpere Alaska de la ruşi pentru 7,200,000 dolari. Batjocura oamenilor au numit gestul lui: “Nebunia lui Seward.” Să schimbi şapte milioane de dolari pentru gheaţă!

Ei bine în ultimii 130 de ani Alaska a dat miliarde şi miliarde de dolari la resursele Americii. Lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. Vă implor. Deschideţi-vă ochii. Şi nu-L schimbaţi pe Dumnezeul vostru pentru nimic în lume. Schimbaţi însă totul pentru El.


© Desiring God

Permisiuni: Aveţi permisiunea şi sunteţi încurajaţi să reproduceţi şi să distribuiţi acest material în orice format, cu condiţia să nu modificaţi cuvintele în nici un fel şi să nu cereţi bani mai mulţi decât v-a costat copierea materialului. Pentru postarea pe internet, preferăm un link către acest document de pe pagina noastră. Orice excepţie de la cele de mai sus trebuie aprobată de către Desiring God.

Vă rugăm să includeţi următoarea afirmaţie pe orice copie a acestui material pe care-l distribuiţi: De John Piper. © Desiring God. Pagina web: www.desiringGod.org.

 

Traducere din limba engleză de

Dinu Moga

A-L cunoaşte pe Dumnezeu nu înseamnă doar să ştii că există Dumnezeu. Dumnezeu nu este cu adevărat cunoscut de oamenii care nu trăiesc o viaţă evlavioasă. Cunoştinţele unora despre Dumnezeu se rezumă la cunoaşterea faptului că El a creat toate lucrurile prin puterea Lui şi că El le menţine aşa cum sunt. Pe lângă aceasta, unii mai recunosc că El guvernează omenirea cu înţelepciune, dreptate şi grijă motivată de dragoste. Dar pe Dumnezeu îl putem cunoaşte cu adevărat numai când ştim că înţelepciunea, dreptatea şi puterea noastră le putem avea numai de la El. Toate lucrurile bune trebuie cerute numai de la El şi tot Lui trebuie să-I mulţumim pentru ele. Atunci vom şti că, de îndată ce El ne-a creat şi tot El ne şi ţine în viaţă, viaţa noastră îi aparţine Lui. Dacă suntem ai Lui, faptele noastre ar trebui să fie numai cele pe care El le vrea făcute. Când suntem ai Lui refuzăm să facem păcat. Dorinţa noastră de a face binele nu va fi un rezultat al fricii de pedeapsă dacă nu facem binele, ci al iubirii şi al dorinţei de a nu-L supăra.

Cunoaşterea lui Dumnezeu este implantată natural în mintea omului.

Că în fiecare minte omenească există o anumită idee despre un oarecare dumnezeu, este o realitate a vieţii care nu poate fi pusă la îndoială. Dumnezeu a dat şi continuă să dea această convingere. Oamenii nu se pot scuza că n-au ştiut că există un Dumnezeu. Chiar şi faptul că oamenii se închină înaintea idolilor dovedeşte că ei cred că există un Dumnezeu, cineva deasupra lor care merită închinarea.

Putem vedea deci cu uşurinţă că religia n-a fost inventată, aşa cum au afirmat unii critici, ca să-i ţină în ignoranţă pe oamenii simpli. E adevărat că unii s-au folosit de religie pentru a realiza acest lucru, dar niciodată n-ar fi putut face aceasta dacă oamenii n-ar fi avut adânc înrădăcinat în minţile lor anumite convingeri despre existenţa lui Dumnezeu. Unii oameni pot pretinde că nu cred că există Dumnezeu şi totuşi chiar şi aceştia trec prin momente când sunt obligaţi să creadă într-un dumnezeu pe care îşi doresc să-l uite. Acestora le e teamă de pedeapsa pentru faptele lor rele.

A-L cunoaşte pe Dumnezeu nu este ceva ce se poate învăţa la şcoală. Omul descoperă această cunoaştere înlăuntrul lui şi este greu să îndepărteze total acest adevăr din viaţa lui, indiferent cât de mult ar încerca.

Această cunoaştere este înăbuşită sau coruptă de neştiinţă şi răutate.

Chiar dacă este incontestabil că oamenii au o anumită idee despre existenţa lui Dumnezeu, foarte puţini preţuiesc acest lucru. Unii oameni sunt superstiţioşi. Alţii aleg în mod intenţionat răutatea. Aceştia nu sunt doar lipsiţi de judecată. Ei s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Chiar dacă se gândesc la Dumnezeu, ei n-au o părere entuziastă despre El. Deşi părerea lor despre Dumnezeu este eronată, ei se cred înţelepţi. Pavel afirmă: “S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înebunit” (Rom. 1:22).

David descrie pe cei care înăbuşă lumina care le-a fost dată de Dumnezeu, zicând: “Nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu”!” (Psalmul 14:1). Unii oameni răi spun că nu există Dumnezeu. Alţii se comportă ca şi cum n-ar exista Dumnezeu. Pe aceştia David îi descrie când spune că Înaintea ochilor celor răi nu este teamă de Dumnezeu şi că ei se încurajează în căile lor rele imaginându-şi că Dumnezeu nu-i vede (Psalmul 36:2, 10, 11). În acelaşi timp, chiar şi cei care caută să-L alunge pe Dumnezeu din inimile lor se confruntă uneori cu standardul judecăţii lui Dumnezeu. Judecata aceasta care strigă din sufletul lor este conştiinţa.

Unii cred că nu contează ce cred atâta timp cât se străduiesc să facă binele. Dar Dumnezeu este neschimbător. Standardele Sale pentru bine şi rău nu sunt modificate după placul nostru. Dumnezeu trebuie cunoscut în mod corect pentru că altfel concepţia noastră despre El va fi atât de greşită încât ar fi fost mai bine să n-o avem deloc. Apostolul Pavel le spunea efesenilor că ei erau fără Dumnezeu atâta timp cât s-au rătăcit de la adevărata cunoaştere a singurului Dumnezeu adevârat. Acest lucru este adevărat şi despre noi. Dacă nu-l cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum trebuie, putem la fel de bine să ne închinăm idolilor.

A nu te gândi niciodată la Dumnezeu dacă nu eşti forţat s-o faci este de asemenea un lucru păcătos. Teama de El manifestată de cei păcătoşi este îndepărtată din viaţa lor prin teama de judecată. Aceştia ar dori chiar să schimbe deciziile Lui drepte. Totuşi unii dintre oamenii descrişi mai sus îşi etalează ostentativ religiozitatea şi în acelaşi timp comit tot felul de păcate.

Ar trebui să existe o ascultare constantă de Dumnezeu în toate domeniile vieţii, dar păcătoşii se răzvrătesc împotriva Lui făcând tot felul de lucruri rele. Apoi, oamenii cred că pot recâştiga favoarea lui Dumnezeu prin câteva jertfe. Prin astfel de fapte rele scânteile cunoaşterii lui Dumnezeu sunt stinse. Oamenii aceştia pierd cunoaşterea pe care Dumnezeu le-a dat-o despre Sine. În vremuri bune îşi bat joc de Dumnezeu. În vremuri grele se întorc spre El în disperare. Rugăciunile lor în asemenea clipe demonstrează că aceştia nu sunt complet neştiutori.

Dumnezeu poate fi cunoscut prin activitatea desfăşurată în Univers.

Dumnezeu se arată pe Sine atât de clar în structura Universului încât oamenii nu trebuie decât să-şi deschidă ochii şi să-L vadă în lucrările pe care le face. Este adevărat că oamenii nu pot pricepe pe deplin esenţa Sa, pentru că ea le este ascunsă. Dar există semne clare şi sigure ale gloriei Sale în ceea ce El a făcut. Nu ne putem scuza că nu-L cunoaştem. Ne putem îndrepta privirile spre orice parte a creaţiei şi o vom vedea îmbrăcată cu măsura gloriei pe care Dumnezeu i-a dat-o. În Romani 1:19 apostolul Pavel ne spune că Dumnezeu s-a descoperit pe Sine oamenilor prin lucrările făcute de El, aşa încât însuşirile Sale nevăzute, puterea Lui veşnică şi divinitatea Lui se văd lămurit, fiind înţelese de minte prin lucrările făcute de El.

Sunt atâtea lucruri în care se vede înţelepciunea Lui. Este adevărat că în zilele noastre oamenii de ştiinţă pot cerceta mult mai adânc secretele înţelepciunii divine. Ei se pot folosi de cunoştinţele lor pentru a observa mişcarea stelelor şi a planetelor, a soarelui şi a lunii. Ei pot măsura distanţa dintre corpurile cereşti şi le pot admira grandoarea. Dar aceasta nu înseamnă că noi care nu suntem oameni de ştiinţă avem o scuză pentru a nu-L recunoaşte pe Creatorul acestor lucruri. Noi avem ochi. Noi putem vedea cât de multe, cât de variate şi cât de ordonate sunt aceste corpuri cereşti. Este deci cât se poate de clar că Dumnezeu Şi-a revelat înţelepciunea prin aceste minunate lucrări faţă de TOATĂ omenirea.

În mod similar doctorul are nevoie de o înaltă calificare ca să poată înţelege pe deplin structura, frumuseţea şi funcţionalitatea unui trup omenesc. Cu toate acestea, toţi vom recunoaşte că alcătuirea generală a corpului omenesc dovedeşte marea îndemânare a Creatorului său. Cu adevărat “Dumnezeu nu este departe de fiecare dintre noi” (Fapte 17:27). Deci, dacă ne-am opri privirile fie şi numai asupra trupului nostru, ca să descoperim măiestria mâinilor lui Dumnezeu, nu ne-am mai putea scuza pentru lenevia şi refuzul nostru de a-L căuta pe Dumnezeu. De fapt, lucrul acesta demonstrează cât sunt oamenii de nerecunoscători. Ei poartă în ei înşişi marile lucrări ale lui Dumnezeu şi darurile Sale nemărginite, dar se umflă de mândrie că sunt atât de dotaţi. Ei ar trebui să-l laude pe Cel care le-a dat aceste daruri.

Ca să nu fie obligaţi să folosească numele lui Dumnezeu, oamenii au folosit cuvântul “natură”. Ei susţin că “natura” a fost creatorul tuturor acestor lucruri minunate, de la complexitatea ochiului lor şi până la vârful degetului. Mai mult, iuţimea cu care lucrează mintea omului, puterile splendide ale raţionamentului său îl arată clar pe Creatorul lui. Şi totuţi oamenii se folosesc de aceste puteri date de Dumnezeu ca să facă război împotriva Lui.

Unii oameni spun că sufletul nu poate exista fără trup. Acesta moare în momentul morţii trupului. Sufletul însă funcţionează independent de trup. Când studiem cerul, lucrul acesta n-are nimic de-a face cu trupul. Nu cu trupurile noastre cugetăm la trecutul şi viitorul nostru, nu cu trupul ne amintim de ce am auzit sau reţinem în mintea noastră un tablou, o imagine, sau când dormim creăm în minte gânduri şi imagini. Acestea sunt semne ale lucrărilor pe care le-a făcut Dumnezeu în om. Semnele nemuririi nu pot fi niciodată şterse din natura omenească. Gândirea logică a fiecăruia dintre ne obligă să recunoaştem că există un Creator.

Alţi oameni au încercat să îndepărteze ideea unui Dumnezeu adevărat, afirmând că există un anume fel de minte cosmică care dă viaţă universului. Această idee îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu o umbră de putere, iar de o asemenea putere nu merită să te temi şi nu merită să i te închini. În chestiuni de o asemenea importanţă a-L confunda pe Dumnezeu cu lucrurile pe care El le-a creat sau cu activităţile desfăşurate de natură, care sunt şi ele supuse vrerii Sale, e o greşală mare care atrage după sine consecinţe serioase.

De aceea, ori de câte ori ne gândim la trupul nostru ar trebui să ne aducem aminte că există un singur Dumnezeu care stăpâneşte peste toate lucrurile. Dorinţa Lui este să ne întoarcem la El, să credem în El şi să ne închinăm Lui. Este împotriva oricărei gândiri sănătoase să ne folosim şi să ne bucurăm de darurile măreţe pe care ni le-a dat El, dar în acelaşi timp să-l ignorăm pe Dădătorul care continuă să ne binecuvânteze cu toate cele necesare.

Haideţi să examinăm lucrările minunate ale lui Dumnezeu. Prin puterea Sa El ţine cerul şi pământul. El zguduie cerul cu tunetele Lui şi îl luminează cu fulgerele Lui. El învolburează aerul cu furtuni după care le potoleşte într-o clipă. El pune margini valurilor înspumate ale mării, le înalţă cu furie folosindu-se de vânturile sălbatice, după care aşterne din nou liniştea. Puterea lui Dumnezeu ne călăuzeşte gândurile spre veşnicia Lui. El, de la care se coboară toate lucrurile, trebuie să fie veşnic. El trebuie să existe prin El Însuşi.

Mai putem vedea lucrarea lui Dumnezeu şi în îndeletnicirile oamenilor. El este bun cu toţi oamenii şi totuşi El îşi arată lucrarea Sa într-o manieră prin care în mod continuu El este bun faţă de cel drept şi aspru faţă de cel rău. El ni se arată în judecarea crimei şi la fel de clar prin rolul Său de păzitor şi răzbunător al celui nevinovat. Faptul că uneori El permite ca cel rău să triumfe pentru o vreme şi cel nevinovat să sufere greul şi să fie asuprit de cel rău, nu ascunde dreptatea Sa. În contrast cu acest gând, când El pedepseşte o crimă noi ar trebui să învăţăm că El urăşte toate crimele. Şi când vedem că în prezent pe mulţi îi lasă nepedepsiţi, ar trebui să învăţăm că există o judecată viitoare când aceştia vor fi pedepsiţi.

În Psalmul 107 psalmistul ne vorbeşte despre grija lui Dumnezeu faţă de oameni. În acest psalm ni se spune cum Dumnezeu a ajutat într-un mod uimitor şi neaşteptat pe cei întristaţi, i-a păzit şi i-a călăuzit pe cei ce călătoreau prin pustie, a dat hrană celor flămânzi, a eliberat pe prinşii de război, a vindecat pe bolnavi, a făcut pământul să fie fertil şi a ridicat pe cei ce au fost înjosiţi. Mulţi oameni cred că asemenea evenimente sunt rezultate ale norocului, dar psalmistul ne arată că ele reprezintă grija lui Dumnezeu pentru poporul Său. El spune în continuare că acei care îşi dau seama de lucrul acesta vor înţelege cu adevărat care este bunătatea Domnului.

Când cunoaştem cu adevărat bunătatea Domnului, vom aştepta cu nerăbdare viaţa viitoare. Când cunoaştem că bunătatea ori asprimea lui Dumnezeu care se manifestă la un moment dat sunt incomplete, trebuie să concludem că viaţa aceasta este numai începutul. În lumea viitoare mila şi judecata vor fi pe deplin demonstrate. Când îi vedem pe cei evlavioşi că suferă din partea celor nedrepţi, iar cel nedrept trăieşte în confort, avem dreptate să credem că va exista o altă viaţă când cel bun şi cel rău vor primi răsplata pe care o merită.

Înţeleptul Augustin a spus: “Dacă fiecare păcat şi-ar primi acum pedeapsa s-ar putea să credem că nu va mai fi nici o judecată viitoare; şi dacă nici un păcat n-ar fi pedepsit imediat s-ar putea să credem că nu există aşa zisa putere şi grijă divină”.

În ciuda faptului că Dumnezeu Îşi arată clar puterea Lui veşnică în lucrarea mâinilor Sale, omenirea nu vrea să înveţe nimic din aceasta. De multe ori nu ne uităm la lumea naturală din jurul nostru şi nu ne gândim la Creator. Prea de multe ori spunem că evenimentele din viaţa noastră sunt întâmplări, în loc să credem că ele sunt lucrarea lui Dumnezeu. Lucrările creaţiei strălucesc în jurul nostru ca nişte felinare ca să ne arate gloria Creatorului lor. Dar ele strălucesc degeaba. Nu le dăm prea mare importanţă. Dar pentru că ele există în jurul nostru nu ne putem scuza că n-am avut cum îl cunoaşte pe Dumnezeu. Oricum, în harul Său, Dumnezeu ne-a dat o altă călăuză, o lumină şi mai strălucitoare, care să ne aducă la adevărata cunoaştere a Creatorului nostru. Lumina aceea este Scriptura.

Pentru a-L cunoaşte cu adevărat pe Creatorul Său omul are nevoie de Scriptură.

Cu toate că prin creaţie Dumnezeu ne arată splendoarea gloriei Sale, ca să nu ne putem scuza că nu-L cunoaştem, avem nevoie de un ajutor şi mai bun ca să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi mai bine. De aceea, El ne-a dat lumina Cuvântului Său. Pentru cei pe care i-a ales pentru a-L cunoaşte în mod personal şi intim, Cuvântul Său este un privilegiu.

Unei persoane cu vederea slăbită îi este greu să citească două cuvinte într-o carte, dar dacă îşi foloseşte ochelarii va putea citi cu uşurinţă. La fel se întâmplă şi cu Scripturile. Ele limpezesc cunoaşterea noastră despre Dumnezeu şi ni-L revelează în mod distinct. Din cauza aceasta Biblia este cel mai preţios cadou. Dumnezeu ne-a dat informaţia scrisă ca să nu fim nevoiţi să-L căutăm numai printre lucrările creaţiei.

Dumnezeu s-a făcut cunoascut scriitorilor Scripturii vorbindu-le în cuvinte omeneşti, dându-le viziuni şi învăţându-i ce să scrie. Având la-ndemâna lor toate aceste mijloace de cunoaştere a voinţei lui Dumnezeu ei au fost siguri de acurateţea învăţăturii pe care au primit-o şi au fost siguri că ea venea de la Dumnezeu. Dumnezeu şi-a ferit adevărul Său de orice suspiciune. Aceste adevăruri au fost înregistrate într-o formă scrisă, accesibilă tuturor oamenilor, pentru a fi folosite de generaţiile care vor urma. Scopul suprem al cărţilor legii şi a profeţilor a fost să mărturisească despre Cristos; dar Scripturile au mai fost lăsate şi pentru a face deosebire între Dumnezeul celadevărat, Creatorul cerului şi al pământului, şi întreaga mulţime de falşi dumnezei.

Putem spune deci cu fermitate că este folositor ca omul să admire gloria lui Dumnezeu pe care El o arată în creaţia Sa. La fel se recomandă ca el să citească Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să-l citim dacă vrem să creştem în cunoaşterea noastră despre Creator. N-avem cum învăţa doctrinele adevărate dacă nu le învăţăm din Sfintele Scripturi.

Când vedem cât de repede îl poate uita mintea omenească pe Dumnezeu, ne dăm seama cât de necesar a fost ca adevărul Lui să fie scris. Dacă nu cunoaştem Cuvântul Lui niciodată nu ne vom atinge scopul de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Este interesant de observat că acelaşi profet care ne spune că cerurile vestesc gloria lui Dumnezeu şi că succesiunea continuă a zilelor şi a nopţilor vesteşte puterea Sa, continuă după aceea să spună: “Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul. Mărturia Domnului este trainică şi dă înţelepciune celui neştiutor” (Psalmul. 19).

Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).

© Editura Făclia

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii

Capcana fariseilor (3)- Matei 23.14 – A doua exclamare „vai de voi!”, de Stephan Isenberg

Verset călăuzitor: Matei 23.15

Matei 23.15: Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici, pentru că voi înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un prozelit şi, când a devenit aşa, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă.

Este într-adevăr interesant cum Domnul Isus pătrundea cu privirea şi îi evalua pe farisei. Dar noi toţi suntem mai degrabă „evanghelişti”, care deseori nu îndrăznesc nici măcar să treacă strada, ca să vorbim cu vecinul nostru despre Evanghelie şi gândim că aceia care sunt gata să se mute chiar în ţări străine, ca să vestească Evanghelia, ar trebui să fie automat buni şi să fie călăuziţi de motivaţii veritabile. Ceea ce pentru noi deseori arată ca foarte sănătos şi spiritual, Domnul numeşte în acest caz boală. Care era greşeala în cazul acesta? Nu era un exemplu bun să întreprinzi astfel de eforturi ca să converteşti pe un păgân la iudaism? Nu ar fi trebuit Domnul mai bine să laude aceasta? Nu! Chiar dacă râvna a fost preţuită de Domnul şi El Însuşi ne-a dat însărcinarea: „Mergeţi”, şi Israel trebuia să fie deja o lumină pentru naţiuni, totuşi Domnul a trebuit să condamne motivaţia prin care fariseii făceau un prozelit. Pe farisei îi interesa în primul rând convertirea la înţelegerea pe care o aveau ei şi la sistemul lor doctrinar şi la concepţiile lor cu privire la felul cum trebuia să arate o viaţă sfântă. Ei erau preocupaţi să convingă pe oameni pentru religia lor şi cultura lor de credinţă, în loc să se preocupe cu adevărata misiune, care constă în a aduce pe oameni în legătură cu Dumnezeul cel viu. Şi noi suntem înclinaţi să convertim oameni la gruparea noastră, ca şi cum ea ar fi singura care pune în legătură cu Hristos. Putem observa aceasta atunci când se vorbeşte de sus în jos despre aceia care nu merg pe acelaşi drum cu noi. Se gândeşte atunci repede că trebuie să se spună sau cel puţin să se gândească că aceia nu au primit lumină atât de multă cum am primit noi înşine. Şi lăuntric ajungem la linişte abia atunci când cineva se converteşte la părerile noastre despre ce înseamnă să fi creştin. Şi aici observăm desigur cu toţii că aceste lucruri nu ne sunt total necunoscute.

Desigur aici nu este vorba de a conduce mai departe în credinţă pe cei care s-au convertit. Pentru aceasta este desigur nevoie de drumul părtăşiei cu alţi creştini. Şi este de asemenea foarte clar, că un creştin hotărât este convins că drumul, pe care el merge, este drumul corect – altfel este mai bine să-l părăsească. Problema este mai mult o evanghelizare bazată pe motivaţii false. În acest caz oamenii sunt conduşi la un sistem, în loc să fie conduşi la Hristos. Şi dacă s-a ajuns să câştigi pe aceşti oameni pentru un sistem, atunci ei devin mai radicali şi mai fanatici decât aceia care i-a adus la acest sistem. La aceasta Se referă Domnul când spune: „… şi, când a devenit aşa, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă.” Al doilea strigăt „vai de voi” vrea deci să ne arate clar motivaţiile cu care noi evanghelizăm sau explicăm altora drumul creştin.

 

Detalii pe  https://www.soundwords.de/ro/capcana-fariseilor-3-a11298.html

 

Roadele învierii- Ioan 12.20-24; Evrei 2.6-15, de Walter Thomas Turpin

Versete călăuzitoare: Ioan 12.20-24Evrei 2.6-15

Ioan 12.20-24: Şi erau nişte greci dintre cei care se suiseră să se închine la sărbătoare; ei s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileii, l-au rugat şi i-au zis: „Domnule, am vrea să vedem pe Isus.” Filip s-a dus şi a spus lui Andrei; apoi Andrei şi Filip au spus lui Isus. Dar Isus le-a răspuns: „A sosit ceasul să fie preamărit Fiul Omului. Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă.

Evrei 2.6-15: Iar cineva a mărturisit undeva, zicând: „Ce este omul ca să-Ţi aduci aminte de el, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, l-ai încununat cu slavă şi cu cinste şi l-ai pus peste lucrările mâinilor Tale. Toate le-ai supus sub picioarele lui.” Dar, dacă i-a supus toate, nu i-a lăsat nimic nesupus. Totuşi acum încă nu vedem că toate îi sunt supuse. Dar Îl vedem pe Isus, care a fost făcut „pentru puţin timp mai prejos decât îngerii”, încununat cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii pe care a suferit-o, pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi. Se cuvenea ca Acela pentru care sunt toate lucrurile şi prin care sunt toate lucrurile, aducând pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor. Căci atât Cel care sfinţeşte cât şi cei care sunt sfinţiţi sunt dintr-unul. De aceea, El nu Se ruşinează să-i numească „fraţi”, zicând: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei, Îţi voi cânta laudele în mijlocul adunării.” Şi iarăşi: „Îmi voi pune încrederea în El.” Şi în alt loc: „Iată-Mă, Eu şi copiii pe care Mi i-a dat Dumnezeu!” Astfel, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El a fost deopotrivă părtaş le ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să elibereze pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor.

Scopul prelegerii

În această prelegere dorim să studiem unele rezultate ale învierii. Să vedem toate rezultatele într-o seară ar fi oricum imposibil. Ne vom ocupa în mod deosebit cu două aspecte ale acestor rezultate, şi anume, o dată cu privire la gloria lui Dumnezeu, şi apoi cu privire la binecuvântarea pentru toţi ai Săi.

Domnul Isus singur în viaţa Sa

În primul rând vrem să constatăm că până în momentul învierii Sale Domnul Isus a fost singur, atât în viaţa Sa minunată, trăită spre bucuria lui Dumnezeu, cât şi în moartea Sa fără asemănare pe cruce. El a fost singur chiar până în momentul când a ocupat public locul Său ca Omul înviat pe pământ şi Dumnezeu a îndreptat atenţia spre realitatea învierii Sale şi spre tot ce era legat de aceasta. El era un Om singuratic, viaţa Lui a fost o viaţă retrasă, frumoasă, unică în felul ei, dar nu era nimeni cu El. Da, este adevărat, că El a ales şi a chemat pe ucenicii Săi, pentru ca ei să fie cu El. Dar ca să-L însoţească cu adevărat de fapt ei nu au făcut-o niciodată. El era de neimaginat singuratic. El nu a adus pe nimeni la nivelul Lui. El a călătorit singur prin lume. Aceasta este ceea ce a caracterizat în mod deosebit cărarea acestui Om unic în felul Lui. El era inegalabil în mărturia acestei vieţi extrem de frumoase. Dar nici nu s-a găsit pe pământ un Om asemenea Lui. Însă aceasta nu înseamnă, că El nu a simţit nenorocirea şi lipsa şi a fost indiferent de ceea ce a întâmpinat pe drumul Său. El a făcut aceasta, cum nimeni altul nu putea s-o facă, dar cu toate acestea El era singur.

Domnul Isus singur în moartea Sa

Şi nu este nevoie să spun că în moartea Sa El a fost şi mai singur. Acolo El a intrat într-o singurătate, care a coborât mai adânc decât cineva dintre noi îşi poate imagina. Vorbesc acum în mod deosebit despre acel moment care le-a depăşit pe toate, când El pe cruce era părăsit de Dumnezeu. Niciodată nu a existat o singurătate ca aceasta. Din tot timpul vieţii Sale, în momentul acesta era despărţit de toţi, cu privire la oameni. Un singur lucru era, şi acesta era părtăşia cu Tatăl şi înviorarea dată de Tatăl. Vă amintiţi de acele cuvinte, acele cuvinte impresionante: „Iată, vine ceasul şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui şi pe Mine Mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine.” (Ioan 16.32) Dar la cruce, unde El a întâmpinat judecata unui Dumnezeu sfânt faţă de păcat, unde El S-a expus tuturor consecinţelor judecăţii divine asupra păcatului, unde El a băut paharul îngrozitor, luându-l din mâna Tatălui, unde El a întâmpinat toate cerinţele drepte şi sfinte ale lui Dumnezeu şi unde El a permis, ca să zicem aşa, ca sabia dreptăţii divine să pătrundă în propria Lui inimă, acolo El a intrat într-o singurătate pe care buzele omeneşti nu o pot descrie. El era singur, aşa cum nimeni n-a fost singur, El a băut acel pahar îngrozitor, El a coborât singur în moarte, şi când acel Trup sfânt a fost pus în groapă, când El a fost pus în acel mormânt care niciodată nu a văzut putrezirea unui om (şi Dumnezeu a rezervat această onoare deosebită pentru trupul lui Isus), atunci El era singur acolo.

Domnul Isus mai întâi singur în învierea Sa

Şi chiar în cele mai dintâi clipe ale învierii Sale El Se află în împrejurări ca cele de exemplu prezentate simbolic în acel măreţ capitol 23 al cărţii Leviticul. Acest capitol vorbeşte despre snopul legănat, acel snop al primelor roade, care era legănat înaintea Domnului în desăvârşirea lui proprie măreaţă. Nu era însoţit de nici o jertfă pentru păcat, însă era însoţit de un număr complet de jertfe de un miros plăcut. Era acolo jertfa de ardere-de-tot şi jertfa de mâncare – jertfa care vorbeşte despre desăvârşirea Lui în viaţa Sa şi jertfa care vorbeşte despre desăvârşirea misiunii vieţii Sale – dar nu era nici o jertfă pentru păcat. De ce? Deoarece Hristos putea fi arătat înaintea lui Dumnezeu în propria Sa persoană, în lipsa Sa totală de pete, în sfinţenia şi desăvârşirea Sa. Şi aceasta a fost arătat! Dar când vedem aceasta în cartea Leviticul 23 şi vedem darul celor dintâi roade ale recoltei din Canaan, ceea ce creştea în ţară şi ce aparţinea ţării – atunci când acestea au fost recoltate de Israel, ei trebuiau să le ia în dimineaţa de după sabat, în ziua a opta, în prima zi a săptămânii trebuiau să le legene în toată desăvârşirea frumuseţii lor proprii înaintea Domnului. Acolo, preaiubiţi fraţi şi preaiubite surori, a fost de asemenea o singurătate.

În primele momente ale învierii Sale ca Întâiul rod El era acolo absolut singur în desăvârşirea unică în felul ei a ceea ce Îi era propriu Lui. Aceasta este ceea ce bucură inimile noastre aşa de mult, când citim Leviticul 23 ca model al învierii Domnului Isus. Acest eveniment aduce cu sine tot ce urmează după aceea. Era arvuna, siguranţa, măsura şi exemplul a ceea ce trebuia să urmeze. Dar mai era ceva unic la acest snop legănat. Aici, aşa cum am spus, nu era necesară nici o jertfă. Numai jertfa de ardere-de-tot şi jertfa de mâncare erau acolo cu mirosul lor plăcut, viaţa şi misiunea vieţii în desăvârşirea lor dublă, totul era legănat înaintea Domnului.

Domnul Isus nu mai este singur

Însă acum sosise momentul când singurătatea lui Isus se sfârşise; de acum încolo El nu mai este singur. Şi de aceea m-am referit la acest frumos capitol 12 al evangheliei după Ioan, unde Domnul prin cuvinte impresionante face o afirmaţie în privinţa aceasta. Care era aici planul secund al situaţiei? Totul era pregătit pentru gloria Împărăţiei, aşa se părea. Pentru un moment Israel Îl primise, naţiunile veniseră şi voiau să-L vadă; aşa cum va fi odată în viitor. Duhul ne dă în toate acestea un tablou frumos al gloriei care va veni. Israel este acolo, naţiunile sunt acolo şi Hristos este acolo ca Centru. Chiar dacă numai pentru un moment scurt era o primire slabă de către poporul Său – şi desigur din punct de vedere istoric a fost aşa – sau era o simplă curiozitate a grecilor, care veniseră la sărbătoare să se închine, că voiau să vadă pe Acel minunat, era totuşi aşa, că Împărăţia în toată slava ei şi în tot ce este legat de ea a trecut pe dinaintea ochilor Domnului demn de slavă. Deci era o situaţie din viaţa Domnului, în care cel mai puţin s-ar fi putut gândi că Domnul era singur. Niciodată nu au fost mai mulţi oameni în jurul Lui cu atâta entuziasm şi interese. Şi acum ia seama la cuvintele: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur” (Ioan 12.24). Aceasta este tocmai ceea ce am văzut, El era singur – singur în desăvârşirea Lui, singur în toate valorile mari în care era El în persoana Sa înaintea lui Dumnezeu tot timpul vieţii Sale. Însă acum, ia bine seama: „Dar, dacă moare, aduce multă roadă.”

Şi aici găsim primul lucru care are a face cu roada învierii Sale. Şi este un adevăr măreţ pentru inimile noastre. Cu el trebuie să ne ocupăm! Domnul se pronunţă în cuvintele acelea cu privire la ceea ce El în harul Său voia să facă din noi. Noi înşine suntem o parte a rezultatelor morţii Sale preţioase. Noi suntem roadele ei. Suntem o parte a acestui rod! În ceea ce priveşte istoria noastră actuală, ca să zicem aşa, noi am rezultat din Hristos Cel înviat. Noua noastră origine este în Hristos Cel înviat. Acest început nou, pe care Dumnezeu ni l-a dăruit în harul Său minunat, îşi are originea în învierea Domnului Isus. Aceasta este o chestiune complet nouă, care a început acum în acel Om înviat. Şi ca atare noi am luat naştere din moartea Lui.

Această moarte a închis uşa la tot ce a fost mai înainte. Această moarte a terminat întreaga istorie anterioară a omului. Fie că este vorba de timpul sub providenţă sau de timpul sub Lege – orice ar fi, moartea a încheiat aceste faze înaintea lui Dumnezeu. De aceea noi avem a face cu o chestiune absolut nouă. Şi ce situaţie uimitoare este aceasta pentru noi. Să ne gândim numai la demnitatea locului pe care Dumnezeu în harul Său minunat şi puterea răscumpărării ne-a aşezat: că tu şi eu, preaiubiţi fraţi şi preaiubite surori, suntem uniţi pe baza lucrării Domnului Isus, uniţi cu El în moartea Lui, uniţi cu El în toate binecuvântările minunate ale morţii Sale, că noi suntem acum uniţi cu El, da, că noi suntem făcuţi una cu El. Căci eu vorbesc de faptul că noi am fost aduşi la viaţă împreună cu Hristos, înviaţi împreună cu El şi aşezaţi împreună în locurile cereşti în Hristos Isus, aşa cum vedem aceasta în Efeseni 2. Aceasta aduce cu sine atât gândul unităţii cât şi gândul unei creaţii noi. Este o chestiune cu totul nouă, o istorie nouă. Dar ea este rodul morţii Lui. Şi aceasta este ceea ce noi am devenit prin har, noi, cei care credem în Numele Lui, noi, rodul morţii Lui! Noi am rezultat din acel bob de grâu – spun aceasta cu reverenţă – acel grăunte, care era în hambarul lui Dumnezeu şi singurul care putea să aducă această nouă recoltă minunată spre slava lui Dumnezeu.

Istoria primului om încheiată judiciar

Deci, în deplină concordanţă cu aceasta sunt cuvintele, care în Evrei 2.11 sunt aplicate profetic la El. Duhul lui Dumnezeu spune: „Atât Cel care sfinţeşte cât şi cei care sunt sfinţiţi sunt dintr-Unul.” Cum aşa? Da, acolo este o societate înaintea lui Dumnezeu. Dacă vrei să exprimi cu alte cuvinte: acolo este o mulţime înaintea lui Dumnezeu. Şi tocmai acesta este punctul. Prin aceea că Hristos S-a coborât şi a luat parte la vechea rânduială a existenţei noastre? Niciodată! Aceasta ar înjosi pe Hristos, şi tocmai aceasta este rătăcirea acelei învăţături care afirmă că o unitate a avut loc prin întrupare. Ea degradează pe Hristos, deoarece ea leagă pe Hristos cu omul păcătos. Ea leagă pe Hristos în toate desăvârşirile Lui cu oamenii în toate păcatele lor şi în răutatea lor şi îndepărtarea lor de Dumnezeu.

Nu, Hristos prin moartea Sa preţioasă a terminat pentru totdeauna din punct de vedere juridic istoria omului, a omului pe care Moise în şcoala sa a Legii nu a putut să-l supună. Căci această încercare nu a adus altceva decât numai a adus la lumină toată păcătoşenia omului. De aceea crucea a încheiat din punct de vedere juridic această istorie înaintea lui Dumnezeu. Nu mă interesează absolut deloc aici ce aduc oamenii împotrivă în această privinţă; pentru credinţă, crucea a încheiat pentru totdeauna juridic înaintea lui Dumnezeu istoria primului om. Domnul Isus Hristos era Omul al doilea şi ultimul Adam, şi în legătură cu aceste două expresii sunt adevăruri adânci şi binecuvântate, căci ele nu exprimă acelaşi lucru. Este vorba de două aspecte total diferite ale slavei Domnului. El era Omul al doilea, deoarece El a înlocuit pentru totdeauna pe primul om, şi El era ultimul Adam, deoarece niciodată dup El nu va mai fi o altă rânduială a omului. El este Omul al doilea, deoarece El a înlocuit pentru totdeauna istoria primului om, şi El este ultimul Adam, deoarece în această nouă rânduială a învierii El este singura rânduială a omului înaintea lui Dumnezeu. Acum există numai o singură rânduială a omului înaintea lui Dumnezeu şi aceasta este ultimul Adam.

„Fraţii Mei”

Să observăm acum, că Domnul Isus a adus pe ucenicii Săi pe acest loc nou al învierii înaintea lui Dumnezeu, şi din această cauză El poate să-Şi revendice dreptul de proprietate asupra lor. De aceea se spune despre ei în Evrei 2.11: „Sunt (toţi) dintr-Unul”. El i-a dus acolo, El i-a adus pe acest loc nou, aşa că ei pot sta acolo. Avem parte de binecuvântare, când ne gândim la aceasta. Să păstrăm cu tărie în inimile noastre: nu prin coborârea Lui la noi, acolo unde eram noi, ci prin moartea Lui El ne duce la propriul Lui loc nou de înviere, binecuvântat, înaintea lui Dumnezeu.

Şi ascultă ce a spus El profetic în Psalmul 22 şi istoric în evanghelia după Ioan 20: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei”. Imediat după ce suferinţele morţi au trecut şi crucea a devenit o mare realitate, de îndată ce toată chestiunea s-a terminat pentru El, de îndată ce El singur a mers pe cărarea morţii, singur a îndurat judecata – după ce toate acestea au fost înfăptuite – ascultă cuvintele frumoase, care deseori au produs bucurie inimilor noastre: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei”. Da, niciodată înainte El nu a avut fraţi – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, El are acum! Gândeşte-te numai, ce moment era acesta pentru inima Domnului. În acest cel mai devreme moment, când El a fost auzit pe locul pe care ajunsese prin moarte, auzit dintre coarnele bivolului (o expresie care exprimă în forma cea mai profundă suferinţa morţii) – El a fost auzit, şi aceasta merge desigur până la înviere, când El spune: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei. Te voi lăuda în mijlocul Adunării.” Şi apoi aceasta merge mai departe, până la rezultatul deplin: „În Adunarea cea mare Te voi lăuda”.

Deci, toate acestea sunt roade mari şi preţioase ale triumfului şi biruinţei Domnului nostru Isus Hristos, ale Celui înviat. Dar menţionez aceasta acum, ca să vă arăt ce s-a petrecut scurt timp după aceea, după ce singurătatea Domnului Isus Hristos a trecut. El nu mai este singuratic, nu mai este singur. El a fost aşa, după cum am văzut – preamărit să fie Numele Lui pentru aceasta – atât în viaţă cât şi în moarte. Dar acum El are o societate, care este legată cu El, o societate nouă; pe aceia, pe care El îi numeşte rod al morţii Sale, aceia, pe care El îi strânge în jurul Lui şi despre care El spune: „Ei toţi sunt dintr-Unul”, şi El îi numeşte „fraţi”.

La cine se arată Cel înviat mai întâi?

Vă veţi aminti cum ce s-a spus profetic de David în Psalmul 22 a devenit realitate istorică în Ioan 20, când Domnul a vorbit Mariei Magdalena, ei, cea pentru care lumea fără El nu mai avea nimic de oferit. Ne bucură să ştim, că acolo era cineva care nu putea fi fără El, a cărei inimă era deznădăjduită fără Isus. Pentru ea nu mai era nimic pe lume. Petru şi Ioan, ca şi ceilalţi, aveau căminele lor, dar pentru Maria pământul acesta era un gol, o pustie fără Isus. Şi aceasta este ceea ce El preţuieşte, că El Însuşi este totul pentru noi, că El este nu numai o necesitate pentru mântuirea veşnică a sufletului nostru sau ca să scăpăm de judecata care va veni, ci că El este cu adevărat totul pentru noi.

Este El totul pentru noi? Nu numai puţin? Nu numai Mântuitorul? Este El cu adevărat totul? Pentru Maria El era în orice caz totul şi El vine şi Se arată ei. El Se arată mai întâi persoanei pentru care El era totul. Gândeşte-te încă o dată la valoarea pe care El o acordă dăruirii. Nu este vorba să faci lucruri mari pentru El. Nu acesta este înţelesul dăruirii! Sunt mulţi oameni care fac lucruri mari pentru Domnul şi care nicidecum nu s-au dăruit. Da, probabil ei pot fi realmente cei mai serioşi, şi eu nu doresc să subapreciez aceasta. Sunt aşa de puţini care sunt cu adevărat şi realmente pentru Domnul, că mă tem să subapreciez ceva care se face. Însă noi trebuie să numim lucrurile pe numele lor adevărat. Şi dăruirea – aceasta este o inimă care preţuieşte pe Hristos mai mult decât orice altceva din lumea aceasta, o inimă care Îl are pe El Însuşi ca subiect. Şi El Se bucură să se reveleze unei astfel de inimi.

Medierea vieţii de înviere la ucenici

Şi acum, priveşte! Mărturia ei adună pe ucenici. O femeie sărmană, slabă – este adevărat -, ea nu era un predicator şi totuşi uită-te la slujba ei. Slujba ei a fost cea care i-a adunat pe ucenici. Şi când ei erau strânşi laolaltă prin cuvântul pe care ea l-a spus despre învierea Lui, cum El i S-a arătat ei pentru prima dată, deodată El Însuşi stă în mijlocul lor ca să împlinească istoric făgăduinţa făcută profetic în Psalmul 22, ca să vestească toate lucrurile minunate, să vestească pacea. El le spune: „Pace vouă!”, pace ca rod al morţii Sale. Pace, aşa cum ea este vestită în învierea Lui, aceasta este primul lucru.

Şi apoi El le spune: „Primiţi”, nu(!) „pe Duhul Sfânt” (cu articol), ci: „Primiţi Duh Sfânt” (fără articol). Aceasta înseamnă, El le face parte de propria Lui viaţă de înviere. Eu cred că motivul pentru care Domnul Isus foloseşte expresia „Primiţi Duh Sfânt” este acela, că Duhul lui Dumnezeu este puterea a tot ce Hristos ne dă, şi de aceea respiraţia vieţii de înviere este legată aici cu Numele care va fi puterea acestei vieţi, Duhul Sfânt. Dar ceea ce El le-a dat cu adevărat acolo ca Cel înviat, ca ultimul Adam şi ca Duhul dătător de viaţă din 1 Corinteni 15, era propria Lui viaţă în puterea învierii.

Şi acum ucenicii erau pentru prima dată în posesia vieţii veşnice. Ei nu aveau încă pe Duhul Sfânt, dar aveau acum viaţa veşnică. Ei o posedau prin puterea lucrării Lui de răscumpărare şi prin vestirea acestei vieţi noi minunate. Ea le-a fost insuflată prin gura Aceluia care era înviat dintre morţi. Ei aveau deja viaţa nouă, dar acum ea era viaţa pe care Ioan o denumeşte „viaţă din belşug”.

Savurarea practică a vieţii veşnice

Recunosc, că noi vom constata diferenţe mari dacă ne gândim la realizarea practică a acestei realităţii în zilele noastre. Dar noi trebuie să privim învăţătura din Scriptură şi nu experienţele credincioşilor. Este o mare greşeală să asculţi experienţele oamenilor, în loc să priveşti în Scriptură. Scriptura trebuie să ne vorbească despre adevărul lui Dumnezeu şi nu experienţele şi nici temerile conştiinţei acelora care probabil au fost greşit învăţaţi. Dacă vrei să şti ce vrea să spună Dumnezeu, atunci trebuie să afli din această Carte şi nu de la inimile oamenilor! Oricât de valoroasă ar fi experienţa în realizarea practică a lucrurilor lui Dumnezeu, sunt totuşi totdeauna lucruri pe care noi încă nu le-am practicat, şi unde se găsesc aceste lucruri? În Cuvântul Său propriu.

O societate nouă cu Hristos

Aşa împlineşte Domnul prima parte a cuvântului Său. El stă – simbolic – în mijlocul Adunării; El vesteşte pace în mijlocul ei. Ca ultimul Adam face parte de viaţa de înviere, şi El îi trimite în lume cu această putere, aşa cum Tatăl Său L-a trimis: „»Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.« Şi spunând acestea, a suflat peste ei şi le-a zis: »Primiţi Duh Sfânt«” (Ioan 20.21,22). Totul este legat cu învierea. Noi suntem rod al morţii Lui. Noi suntem o societate nouă, pe care El a adus-o în poziţia Sa nouă înaintea Dumnezeului Său. Acolo noi ne aflăm ca şi copii, aşa că El ne recunoaşte ca fraţi ai Lui. El spune despre noi: „Ei sunt fraţii Mei”, aşa cum a spus Mariei: „Du-te la fraţii Mei” – Eu am acum alţii, care sunt legaţi cu Mine – „şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.”

Rezultate individuale şi comune ale învierii

Dar mai sunt şi alte roade ale învierii Domnului Isus Hristos, care sunt mai mult de natură comună. Până acum am vorbit mai mult despre aspectul individual. Sunt rezultate care se referă la noi ca persoane individuale, deoarece noi ca şi copii ai lui Dumnezeu suntem capabili să spunem lui Dumnezeu: „Ava, Tată”, ca să folosim cuvinte lui Hristos. Desigur aceasta este o relaţie individuală. Dacă privim din această latură, ca de exemplu în epistola către Coloseni, acolo este vorba de persoane individuale. Viaţa de înviere în epistola către Coloseni este îndreptată spre persoane individuale. Nu este vorba de relaţii corporative. Eu nu cred că aceasta este acelaşi lucru ca atunci când noi împreună am fost aduşi la viaţă cu Hristos în epistola către Efeseni. Acolo avem un cu totul alt aspect, şi anume acela, care este corporativ, acolo sunt roade corporative. Ca să arăt ce sunt aceste roadele corporative, doresc să îndrept atenţia la finalul capitolului 1 din epistola către Efeseni.

Hristos Însuşi a înviat în puterea divină

Găsim în Scriptură, că despre Hristos se vorbeşte ca despre Acela care în propria putere a înviat dintre morţi, dar despre El se vorbeşte şi ca despre Unul care a fost înviat dintre morţi. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, ambele sunt adevărate. El a fost înviat, şi El a înviat. El era Fiul lui Dumnezeu înainte de toate timpurile şi de toate lumile, şi cu toate că El a coborât ca Om, El nu a încetat să fie Dumnezeu, atunci când a devenit Om. Îl vedem ca Persoană divină spunând iudeilor: „Dărâmaţi Templul acesta şi în trei zile Îl voi ridica.” Aceasta vorbeşte aici despre desfăşurarea propriei Sale puteri ca Dumnezeul cel puternic, ca Fiul lui Dumnezeu, ca Persoană divină, care putea să învieze. El era Acela care dă viaţă morţilor, dar şi El Însuşi a înviat dintre morţi, aşa cum se spune în Scriptură: „Domnul a înviat dintre morţi”, „Domnul a înviat cu adevărat”. Aceasta era mărturia cu care s-au salutat ucenicii în dimineaţa învierii.

Hristos a fost înviat dintre morţi şi ca Om

La sfârşitul capitolului 1 din epistola către Efeseni găsim pe Domnul Isus ca Om. El este văzut acolo ca Omul glorificat, care a înfăptuit totul spre gloria lui Dumnezeu. El era singurul care putea încerca să facă aceasta şi care putea să ia asupra Lui misiunea să justifice pe deplin întreg caracterul sfânt şi drept al lui Dumnezeu şi să asigure gloria Sa. Şi – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu – Dumnezeu a găsit în El un Om pe care El putea să unească toată gloria Sa, şi El a unit toată gloria Sa pe El!

Aşa este deci El în Efeseni 1, Omul glorificat, şi puterea lui Dumnezeu coboară la mormântul în care era Domnul Isus, Îl înviază şi Îşi revendică dreptul asupra Lui. Apostolul se roagă ca ochii inimilor credincioşilor din Efes să fie deschişi, pentru ca ei să cunoască nemărginita mărime a puterii Sale, „pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi şi L-a aşezat la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.” Dacă tu şi eu ne gândim la puteri şi domnii şi stăpâniri şi autorităţi, atunci noi nu ne putem gândi în afara acestora. Acestea sunt expresii care ne pun graniţe. Însă ele sunt tocmai platforma deasupra căreia El Se ridică. Duhul nostru slab eşuează aici, să înţeleagă aceasta. Dar priveşte mărimea binecuvântării: „… mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate.” Şi ce mângâiere este aceasta pentru inimile noastre, care au gustat ceva din dragostea Sa, să privească această Persoană, care S-a coborât mai prejos de tot ce se vede, că Ea este acum înălţată mai presus de toate.

Dacă citesc Efeseni 1, ah, ce lucrare este aceasta pentru inimă şi pentru sentimente! Cât de mult ne bucurăm, când ne gândim la Acela care a fost călcat în picioare de oameni, care S-a coborât mai prejos de toate, da, Cel pentru care nu era nici o apărare, în al cărui piept a pătruns sabia judecăţii, Cel care a băut acel pahar îngrozitor, care Însuşi S-a dat la moarte şi care S-a dat la tot ce era în legătură cu judecata dreaptă asupra păcatului, că Dumnezeu S-a coborât la El, când totul a fost terminat, şi că El Însuşi L-a înviat pe Isus şi L-a aşezat „mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare.” Nu este aceasta o bucurie pentru fiecare care a cunoscut şi a gustat dragostea Sa? Toate sunt sub picioarele Aceluia care odinioară a fost călcat în picioare, ale Omului care S-a coborât în moarte. Şi Lui I-a fost dat în înviere şi în mod deosebit prin înălţarea la cer şi glorificarea Sa să fie şi Cap peste toate – şi aceasta ca Om!

Acest aspect doresc să-l accentuez în mod deosebit înaintea voastră. Eu văd desigur valoarea şi gloria Persoanei Sale ca Fiu al lui Dumnezeu şi mă bucur să mă gândesc la El în gloriile Lui ca Fiu al lui Dumnezeu. Dar noi nu vrem să trecem cu vederea nici o parte din gloria Lui. Să ne amintim: aici în Efeseni 1 nu este vorba de problema demnităţii Persoanei Lui. Aici este vorba de faptul că El are drept la această glorie ca Om. Şi El a pretins lui Dumnezeu să-L înalţe şi să-L glorifice şi ca Om pe locul cel mai înalt din cer (Ioan 13). Nu este aceasta ceea ce îşi doresc inimile noastre? Creştinismul, accesul nostru la creştinism şi legătura noastră cu el depinde de aceste teren nou al învierii şi de locul înalt, pe care Hristos l-a primit acum, la care El are acum dreptul şi pentru care era şi bucuria lui Dumnezeu să-L aşeze într-o dreptate de nedepăşit. Şi dacă tu nu înţelegi acest loc nou, pe care l-a primit Hristos ca Om glorificat pe baza a ceea ce El a înfăptuit, atunci tu niciodată nu vei înţelege ce este creştinismul cu adevărat. Creştinismul este legat cu aceasta, el este un teren cu totul nou, şi noi găsim pe Hristos acolo ca Om, ca şi Cap peste toate pentru Adunare, care este trupul Lui.

Puterea învierii, care a lucrat pentru Hristos, lucrează şi pentru noi

Vin acum la cele referitoare la lucrurile comune, cu toate că nu doresc să intru în detalii referitoare la învăţătura cu privire la aceste lucruri. Dar desigur în mod normal nu poţi avea un trup, dacă nu există capul trupului. Şi aici găsesc puterea lui Dumnezeu, care lucrează în moarte, pentru ca din moarte să scoată pe singurul Om care L-a glorificat vreodată şi putea să-L glorifice, şi să-L înalţe şi glorifice la dreapta Sa, ca şi Cap peste toate ale Adunării, care este trupul Lui. Şi acum, fii atent, ce urmează acum! În capitolul 2 găseşti aceeaşi putere lucrând în mădularele trupului lui Hristos, şi noi suntem împreună aduşi la viaţă cu Hristos, înviaţi împreună şi şedem împreună în locurile cereşti în Hristos Isus. Aici ai consecinţele. Desigur eu nu spun: consecinţele numai ale învierii; însă consecinţele care puteau veni abia după ce învierea era o realitate. Căci înainte ca aceasta să poată deveni eficientă, trebuia să aibă loc învierea dintre morţi. Observă că Biserica (şi în privinţa aceasta vorbim despre această relaţie corporativă mare) nu se bazează pe înviere, ci pe înălţarea la cer. Desigur, pentru a avea înălţarea la cer trebuie să aibă loc învierea. Dar de ce este ea întemeiată pe înălţarea la cer? Deoarece ea aştepta prezenţa Lui într-o scenă a înălţării şi gloriei, pentru ca Mângâietorul, Duhul Sfânt, să poată fi trimis jos pe pământ de un Om glorificat. Şi Duhul Sfânt este Cel care a alcătuit Biserica şi a botezat pe credincioşi să alcătuiască un singur trup. De aceea Hristos trebuia să fie în cer, înainte ca Duhul Sfânt să poată veni pe pământ. „Duhul nu era încă”, aşa se exprimă Scriptura, „pentru că Isus nu fusese încă glorificat”.

Deci acesta este una din primele mari roade comune, pe care noi le-am primit în legătură cu învierea Domnului Isus. Aceasta are într-adevăr a face şi cu înălţarea la cer, care este numai un pas mai departe, însă învierea este o necesitate absolută pentru aceasta. Căci dacă El a murit, pentru ca în cruce să pună baza pentru gloria lui Dumnezeu, atunci El trebuia şi să învieze, pentru ca să fie înălţat la cer. De aceea în Efeseni 1 Îl găsim „înviat” şi „înălţat mai presus de orice stăpânire şi orice autoritate”. Şi în capitolul 2 găsim aceeaşi putere, care lucrează învierea mădularelor trupului, legate cu Capul, aduse la viaţă împreună cu Hristos, înviate împreună cu El, aşezate împreună în locurile cereşti – nu ca unii care sunt aşezaţi direct împreună cu El; căci noi nu suntem încă efectiv cu El acolo, ci în El.

Cei adormiţi sunt prin înviere în mod deosebit legaţi cu Hristos

Hristos, Cel dintâi dintre cei adormiţi

Acum doresc să amintesc o altă consecinţă a învierii lui Hristos – şi una foarte mângâietoare. Şi aceasta este siguranţa învierii tuturor acelora care sunt ai lui Hristos. În Scriptură există o legătură minunată între un Hristos înviat şi aceia care au adormit. Pentru mine nu există nimic mai preţios, când mă gândesc la sfinţii care au adormit în Hristos, decât să văd cum se vorbeşte despre ei în Scriptură. Să luăm de exemplu un loc ca acela din 1 Corinteni 15: „Dar acum, Hristos a înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi”. Un Hristos înviat şi aceia care au adormit – nu este aceasta o legătură binecuvântată? Când stăm la mormintele acelora pe care i-am iubit în lumea aceasta, şi când noi tot ce este muritor în ei predăm nu mormântului nesimţitor, ci pazei lui Dumnezeu, pazei lui Hristos, Aceluia care are cheile morţi şi ale locuinţei morţilor şi cheile mormintelor poporului Său şi El le va deschide, când va veni – când noi predăm în paza Lui trupul unui prieten preaiubit, ce mare mângâiere este să ştii că există această legătură între cel adormit şi Hristos Cel înviat. „Dar acum, Hristos a înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi.”

Chiar şi faptul învierii însuşi dovedeşte această legătură

Şi chiar şi atunci când apostolul vorbeşte despre realitatea învierii, el spune: dacă nu ar fi o înviere a morţilor (voi ştiţi desigur, că unii din corinteni tăgăduiau învierea), atunci Hristos nu a înviat, şi dacă Hristos nu a înviat, credinţa voastră este zadarnică. La ce foloseşte credinţa într-un Hristos care a murit şi nu a înviat? Voi sunteţi încă în păcatele voastre. Şi nu este nici o dovadă că lucrarea a fost înfăptuită şi că Dumnezeu a fost glorificat. Şi aceia, care au murit în Hristos, sunt pierduţi. – Priviţi cât de mult iubeşte el să păstreze legătura între Hristos ca Cel înviat şi sfinţii adormiţi.

Mângâierea cuprinsă în această legătură

Pentru mine aceasta, cu cât mă gândesc mai mult la ea cu atât este mai preţioasă, şi vreau să vă spun ce este aşa de mângâietor în aceasta. Deseori, când plecăm de la mormânt, de la această scenă a morţii, atunci inima sărmană primeşte un sentiment că a lăsat ceva în urma ei. Dar voi vedeţi, este de fapt cu totul altfel. În realitate înseamnă că mai dinainte vezi acel moment minunat, glorios, momentul, pe care noi toţi îl aşteptăm – când El va arăta puterea Sa ca Cel care din morţi face vii, şi când toţi ai Săi, care au adormit în El, vor fi făcuţi vii şi vor fi scoşi din fiecare mormânt şi din fiecare cimitir în viaţa de înviere şi în glorie. Aceasta este o legătură cu o mângâiere neobişnuită: un Hristos înviat şi aceia care au adormit, şi nu numai aceasta. Ei sunt chiar aceia, care primii vor învia. Ai putea să gândeşti, că ei au pierdut ceva, prin faptul că au plecat de pe scenă şi nu mai sunt aici, pentru ca în trupurile lor să fie martori ai gloriei Sale, cu care El va reveni. Dar dacă este aşa, totuşi în orice caz pentru aceasta ei vor fi primii în ziua puterii Sale: „Întâi vor învia cei morţi în Hristos”. Cât de mult se potriveşte aceasta Lui, să-Şi extindă puterea spre cei mai slabi, aşa că acolo unde moartea – rodul păcatului omului – a pătruns şi şi-a revendicat drepturile, Hristos va arăta în primul rând biruinţa învierii Sale în ziua puterii Sale. După aceea noi, cei vii, vom fi răpiţi împreună; împreună – gândeşte-te: nu va mai fi nici o despărţire, nici un salut de adio, răpiţi împreună în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; nu ca să ne întâlnim unii cu alţii, ci ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh. „Şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.”

O dovadă istorică pentru această legătură

Deci învierea Sa ne garantează faptul acesta. Şi doresc să vă dau cu  plăcere un exemplu mic despre aceasta. S-a arătat deja aceasta din primul moment când Dumnezeul nostru a revelat această mare şi minunată realitate. În evanghelia după Matei vedem primul lucru după moartea Domnului Isus Hristos; perdeaua Templului s-a rupt în două de sus până jos şi pământul s-a cutremurat şi stâncile s-au despicat. Toate sferele au simţit atingerea Biruitorului. El a făcut aşa fel, că atingerea Sa a fost simţită în cer şi pe pământ; şi mormintele s-au deschis, ca şi cum morţii i s-ar fi spus: până acum ai avut dreptul să ţii cu tărie, dar acum nu-l mai ai. – Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat. Ei au ieşit din morminte după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat multora. Gândeşte-te cum în primele momente ale biruinţei lui Isus Dumnezeul nostru a dat expresie efectului acestei biruinţe, că mormintele nu mai trebuiau să ţină cu tărie ceea ce posedau, şi că în felul acesta învierea era asigurată. Erau semne vizibile ale puterii morţii Sale şi ale învierii Sale. Aceasta este o realitate foarte binecuvântată, că deja în primele momente ale biruinţei lui Isus nouă ni se prezintă simbolic învierea acelora care sunt ai lui Hristos.

Învierea este şi dovada pentru judecata care va veni

Dar mai este şi o altă consecinţă şi roadă a învierii lui Hristos, care este foarte serioasă. Şi mi-aş putea imagina, că cineva probabil gândeşte, că aici nu sunt ascultătorii potriviţi pentru a le prezenta aceasta. Dar noi nu avem nici un drept să alegem şi să culegem în lucrurile lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu în cartea Sa leagă anumite realităţi cu anumite consecinţe, fie că ele sunt mângâietoare sau foarte grave pentru suflet, atunci noi nu avem nici un drept să primim pe unele şi să renunţăm la altele. S-ar putea ca aici să fie cineva pentru care Dumnezeu are un cuvânt special în această consecinţă, şi de aceea din pricina voii lui Dumnezeu nu doresc să reţin aceasta. În cartea Faptele Apostolilor 17.30 apostolul vorbeşte atenienilor culţi despre timpurile de odinioară şi cum S-a purtat Dumnezeu cu ei: „Dumnezeu deci, trecând cu vederea timpurile de neştiinţă” – şi în privinţa aceasta nu sunt prea multe complimente cu privire la erudiţia lor, filozofia lor, înţelepciunea lor şi educaţia lor, indiferent dacă ei erau sălbatici sau oameni culţi – aici toţi sunt aruncaţi în aceeaşi oală – „Dumnezeu a trecut cu vederea timpurile de neştiinţă”, El nu le-a socotit, dar „porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască”. Ia seama la aceste cuvinte: „să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit şi despre care a dat tuturor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi.”

Acesta este un loc cu o însemnătate adâncă şi serioasă pentru fiecare dintre noi. Am văzut partea privilegiilor, partea care se cuvine copiilor lui Dumnezeu, dar este şi cealaltă parte cu privire la învierea Domnului Isus, partea îngrozitoare a învierii, pentru lume. Sunt probabil unii aici care nu sunt copii ai lui Dumnezeu, care sunt încă în păcatele lor, departe de Dumnezeu, vinovaţi şi pierduţi. Şi acum fii atent: învierea este asigurarea judecăţii, ea este premergătorul judecăţii, siguranţa că judecata vine. Ar putea ceva să împovăreze conştiinţa sau inima cu o seriozitate mai mare decât aceasta, că Dumnezeu a rânduit o zi de judecată şi că Judecătorul este deja stabilit? Dacă în seara aceasta este aici un păcătos, gândeşte la acest fapt: Dumnezeu a stabilit ziua judecăţii şi Judecătorul este deja stabilit. Întrebi, de unde ştiu eu aceasta? El a înviat pe Isus dintre morţi, şi aceasta este dovada. Această înviere a Domnului Isus dintre morţi este înconjurată de dovezi. Nu numai din partea propriilor Lui oameni, ci de diavolul şi de vrăjmaşii lui Dumnezeu. Ei au fost făcuţi purtători de dovezi. Satan şi iudeii au fost făcuţi purtători de dovezi pentru adevărul învierii. Dumnezeu a înconjurat învierea Fiului Său cu dovezi de netăgăduit, şi în legătură cu aceasta El ne spune, că El a stabilit o zi în care El va judeca lumea. Să nu gândeşti că este o întrebare referitoare la marele Tron alb. Aici nu este nicidecum vorba de problema celor morţi. Aici este vorba de lumea locuită, scena localităţii de domiciliu a omului. El va judeca lumea aceasta în dreptate. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, El acţionează astăzi în har, dar – pentru ultima dată în har. El o va judeca după dreptate.

În timpul actual de har nu este nici un nor al judecăţii, şi în timpul de judecată care va veni nu va fi nici măcar o singură rază de har. El va judeca printr-un Om, pe care lumea L-a scuipat, pe care L-au jucat cu picioarele, prin acest Om, pe care El L-a rânduit pentru aceasta, şi El a dat dovada de netăgăduit despre aceasta, prin aceea că L-a înviat dintre morţi.

Un apel serios

O, prieteni preaiubiţi, dacă mă gândesc la roadele binecuvântate ale învierii Sale, la legătura în care noi am fost aduşi prin învierea Sa, la lucrurile minunate, care ne aparţin ca şi copii ai lui Dumnezeu, aşa că noi putem numi pe Dumnezeu Tatăl nostru, aşa cum ne-a fost vestit de Domnul înviat prin Maria Magdalena: „Du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Dacă îmi amintesc, că prin înviere ni se predică iertarea păcatelor, prin acest Om, prin acest Isus înviat „vi se vesteşte iertarea păcatelor”; dacă mă gândesc că de la acest Om înviat şi glorificat a coborât Duhul Sfânt; dacă mă gândesc că toţi cei care sunt ai lui Hristos vor învia în puterea învierii lui Hristos; dacă meditez în linişte la aceasta – atunci mă pierd în admirare.

Dar, vai, nu pot să trec cu vederea aceasta: ziua hotărâtă şi Judecătorul stabilit. Şi rog pe aceia, care în seara aceasta sunt aici şi nu sunt ai lui Hristos, să se gândească serios la cuvântul acesta: El „a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit şi despre care a dat tuturor o dovadă de netăgăduit” – atunci nu va fi nici un om în lumea aceasta care se va putea dezvinovăţi, asigurarea este înaintea ochilor lui -: „prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi”. Voi aţi putea fi ca atenienii, şi voi aţi putea să batjocoriţi, aşa cum făceau ei, atunci când au auzit despre învierea morţilor. Tot aşa ca şi păgânul sărman Festus, care a spus mai târziu: „Au nişte neînţelegeri cu privire la religia lor” – nu ceea ce eu gândeam de fapt, ci neînţelegeri „cu privire la religia lor şi la un oarecare Isus, care a murit şi despre care Pavel afirmă că este viu”. Aceasta a fost tot ce îl interesa pe el. Şi probabil aceasta este tot ce te interesează şi pe tine, păcătosule. Dar rămâne totuşi adevărat. Sabia judecăţii necruţătoare după dreptate atârnă deasupra lumii acesteia, şi ziua practicării răzbunării a fost deja stabilită şi Judecătorul a fost rânduit deja. Facă Dumnezeu prin harul Său ca aceia care nu sunt mântuiţi să se gândească la aceasta. Pune-ţi pe inimă, te rog, gândeşte-te ce îţi mărturiseşte învierea. Şi, preaiubiţi fraţi şi preaiubite surori, fie ca inimile noastre să se bucure în ceea ce ne aduce învierea, să se bucure de gloria şi binecuvântarea pe care ea le-a adus spre glorificarea lui Dumnezeu şi pentru noi, prin Isus Hristos Domnul nostru.

Continuare pe https://www.soundwords.de/ro/roadele-invierii-a11274.html

 

 

Ce este adevărata părtăşie cu Hristos? (4)- Ioan 14.27; 15.8,9; 15.11; 17.24,de  Willem Johannes Ouweneel

Versete călăuzitoare: Ioan 14.27; 15.8,9; 15.11; 17.24

Am voie să prezint pe scurt, ce se găseşte acolo, printre altele, pe masă? Eu cred că am unele indici în privinţa aceasta în Ioan capitolele 14 – 17. Numesc numai câteva. Când Domnul Isus spune: «parte cu Mine», atunci aceasta înseamnă: partea Mea doresc s-o împart cu tine.

Şi haideţi acum să vedem ce numeşte Domnul Isus „partea Mea”, despre care el spune: aceasta Îmi aparţine. Vă voi numi patru lucruri, despre care El spune „a Mea”.

1. Primul este în Ioan 14.27:

Ioan 14.27: Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.

Aceasta este primul lucru, pe care-l învăţăm acolo în camera de sus. Fiecare credincios are pace cu Dumnezeu, aceasta înseamnă, că el a primit parte cu Domnul Isus. Dar să cunoşti pacea Sa, este altceva. Aceasta este pacea personală a Domnului Isus în toate împrejurările din lumea aceasta. El era în părtăşie cu Dumnezeul Său. Când El a fost aici pe pământ, atunci a ştiut ce înseamnă să fi în părtăşie cu Dumnezeu acolo în camera de sus. Noaptea S-a dus pe munte şi a avut părtăşie cu Dumnezeul Său. Acolo a primit putere. Şi cu această putere, cu această pace în inima Sa S-a întors înapoi – El a fost în grădina Ghetsimani, aceasta nu era nici o bucurie pentru Domnul. Acolo stătea înaintea lui groaza mare, groaza Golgotei, când Dumnezeu a trebuit să Se întoarcă de la El. Dar era prezentă pacea, pace şi în grădina Ghetsimani. Şti tu de ce eu ştiu aceasta? Când un om poate spune cu adevărat: nu voia mea, ci voia ta să se facă, atunci el are pace în inimă. Atunci el poate spune lui Dumnezeu groaza, teama, frica sa. Dar el poate spune şi: Dumnezeule, toate sunt în mâna Ta, Îți predau totul și Tu fă cu mine ce îți place. După ce El a avut parte de dezamăgiri aşa de mari în Israel, că Israel L-a lepădat, El putea spune: da Tată, Te laud, Tată, Tu Domn al cerului şi al pământului, Tu ai toate în mâinile Tale, Te laud. Da, Tată, căci aşa Îţi place Ţie. – Aceasta este pace. Aceasta învăţăm în camera de sus. Când am mâncat acolo cina împreună cu El, atunci mergem prin lumea aceasta având pace în inimă. Nu ne preocupăm noi cu lucrurile lumeşti sau pământeşti? Spunem noi în toate împrejurările: da, Tată, căci aşa Îţi place Ţie? Această pace este convingerea, că orice ar veni în viaţă, toate vin de la Tatăl, că El ştie totul, că El ne iubeşte şi nu poate fi nici o împrejurare în afara guvernării Sale. Aceasta este pacea Sa şi El doreşte să ne-o dea în mod foarte practic.

2. Al doilea lucru, pe care îl găsim în camera de sus şi pe care Domnul Isus doreşte să-l împartă cu noi, îl avem în Ioan 15.8,9:

Ioan 15.8,9: Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei. Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea.

Cuvântul »a rămâne« în evanghelia după Ioan înseamnă deseori de fapt: „a mai sta, să ne avem acolo domiciliul, a locui”. Nu este aceasta o locuinţă minunată, să locuieşti în dragostea Domnului Isus, şi prin aceasta să te şti înconjurat de dragostea Sa? El ştia ce înseamnă aceasta. El a spus: »Dacă păziţi poruncile Mele«, Ioan 15.10, »veţi rămânea în dragostea Mea.« Avem deci aici principiul, cheia, cum putem rămânea în dragostea Sa: şi anume, dacă rămânem şi în ascultarea Sa. Acestea aparţin împreună, lumina şi dragostea aparţin împreună. Dumnezeu este lumină şi Dumnezeu este dragoste. Cine doreşte să rămână în dragostea Domnului Isus, trebuie să fie în concordanţă şi cu lumina, trebuie să păzească poruncile Sale.

Care sunt poruncile Domnului Isus? Întrebi probabil, unde le poţi găsi în Scriptură. Tinerii doresc deseori să aibă o listă cu porunci, pentru ca să ştie exact, ce au voie să facă şi ce nu. Dar Domnul nu face aceasta. El nu ne dă nici o listă. Şti tu care sunt poruncile Domnului? Ele sunt mult mai grele decât cele zece porunci din Vechiul Testament. Acolo aveai în orice caz o listă şi cine se ţinea de această listă, acela putea spune: Sunt un om corect. Pavel putea spune, când era vorba de dreptatea pe care o dă Legea; era fără vină. Dar Legea nici nu mergea aşa de departe. Un om fără vină a trebuit mai târziu să spună: eram cel mai mare păcătos. Poruncile noastre sunt mult mai mult mai grele şi în acelaşi timp se spune în 1 Ioan 5, că ele sunt uşoare, deoarece dragostea lui Dumnezeu locuieşte în inimile noastre, deoarece nouă ne-a fost dăruit Duhul Sfânt.

Poruncile Domnului sunt orice dorinţă a inimii Domnului. Şi prin dragoste noi nu simţim poruncile Lui ca porunci, ci le simţim ca dorinţe, pe care noi dorim să le împlinim cu plăcere. Aceasta o face dragostea, aşa a fost la Domnul. El a spus: »după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui.« Gândeşti tu, că Domnul Isus a păzit Legea numai ca iudeu? El a făcut aceasta. Dar aceasta nu era totul, nu! Orice dorinţă a inimii Tatălui era poruncă pentru El. El putea spune: „Dorinţa Ta este comandă, poruncă pentru Mine.” Nu este aceasta mai mult decât cele zece porunci? Tatăl I-a dat porunca în capitolul 10 (Ioan 10), să-Şi dea viaţa, să depună viaţa Sa, literalmente, să-Şi dea viaţa la moarte. Este aceasta o poruncă din Vechiul Testament? Unde a poruncit Dumnezeu vreodată cuiva să-şi dea viaţa? »Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu.« Aceasta era plăcerea Tatălui în veşnicie. Şi era dorinţa Domnului Isus, să facă plăcerea lui Dumnezeu. El a împlinit porunca Tatălui, să-Şi dea viaţa, şi să o ia iarăşi înapoi. Aşa de departe a mers aceasta la El. Era taina dragostei. Să se rămână în dragostea Sa, aceasta este tot ce Îşi doreşte inima Sa, pentru noi este o poruncă. Atunci nu mai întrebi ce este permis, şi ce nu este permis. Dacă ai fost în camera de sus, nu vei mai întreba ce ai voie şi ce nu ai voie. Atunci vom întreba numai: Doamne Isuse, ce doreşti Tu să vezi la mine, ce doreşti să descoperi în viaţa mea, care este plăcerea Ta pentru viaţa mea? Aceasta întreabă aceia care sunt obişnuiţi să fie acolo în camera de sus. Atunci nu mai este vorba de ce ai voie şi ce nu ai voie, ci este vorba numai de dorinţele inimii Domnului şi de ceea ce El doreşte să vadă la noi. Şi cât de mult ne-am bucura, când El Se va bucura odată de noi şi ne va spune: „Ai făcut lucrarea, tu rob bun şi credincios!” Nu ar fi aceasta minunat? Nu are aceasta valoare mult mai mare decât comorile lumii acesteia, valoare mai mare decât răsplăţile lumii acesteia, să vezi odată zâmbetul Domnului, când El poate să ne spună aceasta? Aceasta învăţăm acolo în camera de sus.

3. Există şi al treilea lucru. El spune în Ioan 15.11:

Ioan 15.11: V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină.

Aici ele sunt încă diferite, Domnul spune »bucuria Mea« şi »bucuria voastră«. Şi dacă eu însumi mă verific, atunci trebuie să spun, că bucuria mea şi bucuria Domnului realmente nu sunt totdeauna aceleaşi. Dar Domnul doreşte să ne încerce, pentru ca aceste două lucruri să se apropie tot mai mult unul de altul. Şi aşa spune El mai târziu în capitolul 17: »… pentru ca să aibă în ei bucuria Mea deplină«. Aici nu mai există nici o diferenţă. Noi trebuie să creştem în viaţa creştină, pentru ca bucuria Domnului şi bucuria mea să se suprapună în chip desăvârşit, ca ele să fie identice. Aceasta trebuie să verifice fiecare, în fiecare zi. În ce îmi găsesc bucuria, este aceasta bucuria Domnului? Se armonizează ele între ele? Bucuria Sa o învăţăm în camera de sus. Ori de câte ori ne aflăm acolo, fiecare domeniu al vieţii noastre se va schimba, va ajunge sub influenţa acestei poposiri în camera de sus.

4. Urmează al patrulea lucru. În evanghelia după Ioan 17.24:

Ioan 17.24: Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.

Aceasta era dorinţa Sa – nu, aceasta era voinţa Sa. Domnul Isus nu a vorbit deseori lui Dumnezeu despre voinţa Sa. Numai o singură dată. »Tată, vreau …« Aceasta era dorinţa inimii Domnului Isus, să ne aibă acum la Sine în camera de sus şi să ne aibă veşnic la Sine în casa Tatălui. »Tată, vreau …«, El poate spune aceasta. El este Fiul Dumnezeului cel viu, Dumnezeu Fiul. El poate spune, că El doreşte să ne aibă aşa la Sine. Şi acolo vom vedea slava Sa. Şi noi o putem vedea deja acum. Eu cred că nu există nimic în cer, pe care noi să-L vedem ca ceva nou. Desigur, totul va exercita asupra noastră o impresie cu totul nouă, deoarece acum noi suntem deseori prin firea noastră împiedicaţi să vedem cu adevărat. Însă principial nouă ne-a fost revelat tot ceea ce vom vedea acolo. Nu va fi ca la împărăteasa din Seba, care a spus: »Nu mi s-a spus nici măcar pe jumătate.« Noi nu vom spune aceasta, totul ne-a fost revelat. Dar de ce am citit acest verset? Tot ce noi avem voie să vedem atunci în slavă, putem să savurăm deja acum în camera de sus. Ce este slava Sa? Aceasta nu este slava mea. Domnul ne va face parte şi de slava Sa. În versetul 22 se spune: »Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una …« Aceasta este o slavă, pe care El o împarte cu noi. Dar la toată slava, pe care El o împarte cu noi, El va avea totdeauna ceva mai mult. Ce împarte El cu noi? Deci, noi suntem trupul lui Hristos, uniţi cu El. Aceasta împărţim cu El. Dar ce are El mai mult? El este Capul, iar noi suntem mădularele. Şi slava Capului o vom vedea, căci El a spus: »Să vadă slava Mea«. Noi suntem uniţi cu El, prin aceea că El ne numeşte fraţii Săi. Şi aceasta este o legătură. El nu Se ruşinează să ne numească fraţii Săi. Aceasta este o slavă, pe care El o împarte cu noi. El, Fiul lui Dumnezeu, şi noi mulţii fii, care de asemenea vor fi introduşi în slavă (Evrei 2). Dar ce are El mai mult? El este Cel Întâi-născut între mulţi fraţi (Romani 8). El este Fiu peste casa lui Dumnezeu, căci noi suntem o casă de preoţi, uniţi cu El. Şi aceasta este o slavă pe care El o împarte cu noi. Dar care este slava Sa? El este în veac Marele Preot, Capul casei preoţeşti. În orice privinţă El are mai mult. Vedem aceasta în Apocalipsa 1, că El ne-a făcut o împărăţie şi preoţi. Noi vom domni ca împăraţi împreună cu Domnul Isus. El va fi împărat peste pământ şi noi vom fi împăraţi împreună cu El. Aceasta este o slavă, pe care El o împarte cu noi.

Dar ce va avea El mai mult? Apocalipsa 1 ne spune ce are El mai mult. El este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Aceasta are valoare mai mare, şi aceasta o vom vedea noi. Noi nu putem înţelege gloria Sa divină. Principial Dumnezeu nu poate fi văzut niciodată. Dar noi Îl vom vedea, pe acest Om, glorificat în cer. Şi noi vom vedea cum El, deoarece El este Dumnezeu Fiul, în orice privinţă posedă o slavă mai mare decât noi. Dar îţi spun, tu nu trebuie să aştepţi, până vei ajunge în cer. Acum camera de sus este deschisă, în orice caz pentru aceia dintre noi, care şi-au spălat picioarele şi doresc să intre la El, ca acolo să mănânce cina împreună cu El.

Eşti tu pregătit pentru aceasta? Ştiu cât de mare este preţul ca să poţi intra acolo. Dar eu am aflat puţin ce valoare este să intri acolo. Şi ştiu că sunt din aceia, cu mult mai în vârstă decât mine, care au făcut multe experienţe în această cameră de sus. Şi ei ne-ar putea spune mult mai bine, că se merită osteneala să renunţi la tot ce ne împiedică, să intri prin uşă, să fii la El în camera de sus. Nu doreşti tu aceasta? Prin aceasta toată viaţa ta se va schimba şi vei avea deja aici gustul anticipat a ceea ce noi, potrivit cu făgăduinţa Lui, vom savura la El în veşnicie. Ce minunat ar fi, dacă noi am avea parte deja acum de această făgăduinţă! Nu ştim ce ne va aduce timpul care va veni. Dar tu ai voie să iei pe Domnul Isus în toate situaţiile tale. El bate la uşă şi doreşte să intre. Dar în fiecare zi noi putem experimenta ce înseamnă să fi la El şi să savurezi împreună cu El binecuvântările Sale, bogăţiile Sale. Domnul să ne dăruiască multe astfel de experienţe.

cont. pe https://www.soundwords.de/ro/ce-este-adevarata-partasie-cu-hristos-4-a11267.html

 

A purtat Hristos păcatele tuturor oamenilor?-Aspecte ale ispăşirii, de Roy A. Huebner

Versete călăuzitoare: 2 Corinteni 5.14,15

Hristos a murit pentru toţi, sângele Lui a fost vărsat pentru mulţi

Hristos a murit pentru toţi

Că Hristos a murit pentru toţi, aceasta ne-o spune Scriptura:

2 Corinteni 5.14,15: Pentru că dragostea lui Hristos ne constrânge, noi judecăm aceasta: că dacă Unul a murit pentru [ύπέρ = „din cauza”] toţi, toţi deci au murit; şi El a murit pentru [ύπέρ] toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru [ύπέρ] ei a murit şi a înviat.

Totalitatea conţine o submulţime

Înainte să ne preocupăm mai îndeaproape cu pasajul acesta, vrem să ţinem seama de un anumit aspect, care este de foarte mare ajutor şi despre care găsim un exemplu în acest pasaj.

Hristos a murit pentru toţi, deci noi spunem: El a murit pentru noi. „Noi” este o parte dintr-o grupă mai mare, care în pasajul acesta este numită „toţi”. „Noi” este o submulţime din „toţi”. Dacă eu spun: Hristos a murit pentru mine, aceasta însă nu înseamnă neapărat că El nu a murit pentru toţi. În cazul acesta Scriptura învaţă categoric, că El a murit pentru toţi. Moartea lui pentru (din cauza sau în favoarea) toţi stă în legătură cu aspectul ispăşirii făcute pentru lume:

1 Ioan 2.2: Şi El este ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru lumea întreagă.

Însă de îndată ce este introdusă noţiunea păcat, trebuie să aibă loc o diferenţiere. În 1 Corinteni 15.3 citim:

1 Corinteni 15.3: Hristos a murit pentru [ύπέρ = „în favoarea”] păcatele noastre.

Însă prin aceasta nu vrea să se spună că Hristos a murit pentru păcatele lumii. Scriptura nu învaţă niciunde, că Hristos ar fi murit pentru păcatele fiecărui om sau că El ar fi purtat pe  trupul Său pe cruce păcatele fiecărui Om. Moartea pentru toţi nu este acelaşi lucru cu moartea pentru păcatele tuturor. Moartea lui Hristos pentru păcatele noastre  nu include, că Hristos ar fi murit pentru păcatele tuturor. Multe rătăciri iau naştere când se priveşte ceva ca parte a unui întreg mai mare şi acest întreg nici nu există în realitate. O comparaţie a textului din 1 Corinteni 15.3 cu 1 Ioan 2.2 este falsă, căci într-un loc (1 Corinteni 15.3) se vorbeşte despre o submulţime (cantitate parţială), în celălalt loc se vorbeşte de grupa mai mare (1 Ioan 2.2). Aceasta înseamnă, în Scriptură sunt locuri pentru ambele cazuri şi nu numai pentru unul din ambele cazuri [pentru submulţime (= păcatele noastre) şi pentru grupa mai mare generală (= lumea)].

Hristos a purtat exclusiv păcatele credincioşilor, despre sângele Lui se spune numai că el a fost vărsat pentru mulţi.

 

Lumea Numai credincioşii

Ispăşirea

„Ispăşire … pentru toată lumea” (1 Ioan 2.2)Aceasta este general valabil, aşa că Dumnezeu poate spune: „Vino!”

Nu se spune că Hristos a făcut ispăşire pentru păcatele lor.

Ispăşire pentru păcatele noastre (1 Ioan 2.2; 4.10Evrei 2.17)Ispăşire cu privire la Dumnezeu – Hristos a glorificat pe Dumnezeu cu privire la păcatele noastre; aceasta este caracteristic.

Suplinirea se referă la om; Hristos a luat asupra Sa păcatele noastre.

Răscumpărarea[1]

CUMPĂRAREA„… cumpără ogorul acela” (Matei 13.44)

„… tăgăduiesc pe Stăpânul care i-a cumpărat” (2 Petru 2.1)

Nu se spune că Hristos i-a răscumpărat prin sângele Său.

SUPLINIREA„Adunarea lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele propriului Său Fiu” (Faptele apostolilor 20.28)

Preţul răscumpărării

CUMPĂRAREA„Preţ de răscumpărare pentru [ύπέρ = „în favoarea”] toţi” (1 Timotei 2.6) SUPLINIREA„Ca răscumpărare pentru [άντί = „în loc de”][2] mulţi” (Matei 20.28Marcu 10.45)

Dreptatea lui Dumnezeu

„pentru toţi” (Romani 3.22)Nu se spune că ea este peste toţi. „… peste toţi cei care cred” (Romani 3.22)

Moartea lui Hristos

CUMPĂRAREA„El a murit pentru [ύπέρ = „în favoarea”] toţi” (2 Corinteni 5.15).

Nu se spune că El a murit pentru păcatul tuturor.

SUPLINIREA„… a murit pentru [ύπέρ = „în favoarea”]  păcatele noastre” (1 Corinteni 15.3)

Purtarea păcatelor

Nu se spune că El a purtat păcatele tuturor.Nu se spune că El a purtat păcatul tuturor. SUPLINIREA„… care a purtat El Însuşi păcatele noastre pe trupul Său pe lemn” (1 Petru 2.24)

„… a purtat păcatul multora” (Isaia 53.12)

Sângele lui Hristos

Nu se spune că El Şi-a vărsat sângele pentru toţi.Nu se spune că El i-a spălat pe toţi în sângele Său. SUPLINIREA„… sângele Meu, … cel care se varsă pentru [πєρί = „cu privire la, din cauză”] mulţi spre iertarea păcatelor” (Matei 26.28).

„… sângele Meu, … cel care se varsă pentru [ύπέρ = „în favoarea”] mulţi” (Marcu 14.24).

„… ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său” (Apocalipsa 1.5).

Răscumpărarea

Nu se spune că toţi au fost răscumpăraţi prin sânge (sau într-un alt fel) SUPLINIREA„în El avem [noi] răscumpărarea prin sângele Lui” (Efeseni 1.7).

 

Dacă studiem cum vorbeşte Scriptura despre aceste lucruri, constatăm următoarele:

  1. Niciunde nu se spune că Hristos a murit pentru păcatele tuturor. Deoarece Scriptura tace în privinţa aceasta, vrem să învăţăm din aceasta că Hristos nu a purtat păcatele tuturor pe cruce.
  2. Din îngrădirea pe care o face Scriptura putem deduce următoarele: Pasajele care vorbesc despre faptul că Hristos a purtat păcatele, vorbesc numai despre păcatele multora, şi nu despre păcatele tuturor.
  3. Chiar şi Isaia 53, unde este vorba despre iudei, este valabilă această îngrădire. Hristos nu a purtat păcatele tuturor iudeilor.
  4. Din delimitarea făcută de Scriptură putem deduce că pasajele care vorbesc de faptul că Hristos Şi-a vărsat sângele, vorbesc numai despre mulţi şi nu despre toţi.
  5. Foarte remarcabil este şi faptul că Adunarea lui Dumnezeu a fost răscumpărată cu „sângele propriului Său Fiu” (Faptele apostolilor 20.28).
  6. Există apoi diferenţa remarcabilă în ceea ce priveşte „preţ de răscumpărare pentru mulţi”. Această diferenţă confirmă faptul că noi putem vedea realmente suplinirea în noţiunea „în locul [άντί] multora” (Matei 20.28Marcu 10.45), ceea ce nu este în cazul „preţ de răscumpărare pentru [ύπέρ = „în favoarea”; 1 Timotei 2.6] toţi”.
  7. Prin faptul că Hristos a murit pentru toţi, El a murit pentru noi; însă numai despre credincioşi se spune că Hristos a murit pentru păcatele noastre.
  8. Chiar şi cu privire la ispăşire se găseşte această completare: este ispăşire pentru lume şi este ispăşire pentru păcatele noastre.
  9. Dreptatea lui Dumnezeu este „pentru toţi”, deoarece ispăşirea este pentru lume şi Hristos a murit pentru toţi; însă dreptatea lui Dumnezeu este „peste toţi cei care cred” – aceştia sunt numai aceia ale căror păcate Hristos le-a purtat ca Suplinitor, cei mulţi, pentru care a fost vărsat sângele Său (Romani 3.22).

Dacă ar exista un loc în Scriptură care ar spune că Hristos ar fi purtat păcatele tuturor, atunci acesta ar fi fost demult arătat. În Scriptură lipseşte o astfel de afirmaţie. Aceasta înseamnă: în locuri ca cel „preţ de răscumpărare pentru toţi” şi „El a murit pentru toţi” trebuie citit gândul că Hristos a purtat păcatele fiecărui om. Însă gândul acesta a fost numai fals interpretat în aceste texte; însă pentru acest gând fals nu este nici un loc din Scriptură.[3] Deoarece se doreşte citarea de locuri din Scriptură pentru acest gând, aceste pasaje din Scriptură sunt folosite abuziv, făcându-le să afirme ceva, care de fapt nu îl spun.

Romani 5.6,8 vorbeşte despre Hristos, care a murit pentru noi cei fără Dumnezeu (versetul 6), pe când noi eram încă păcătoşi. Desigur toţi oamenii sunt fără Dumnezeu şi păcătoşi; însă în aceste versete este vorba de o parte din oameni: despre noi credincioşii.

Noi trebuie să privim pe fratele nostru ca pe unul pentru care Hristos a murit (Romani 14.15). În 1 Corinteni 8.11 fratele nostru este privit ca unul „pentru care [sau: din pricina căruia] a murit Hristos”.

Alte locuri din Scriptură găsim în:

  • 1 Tesaloniceni 5.10: „care a murit pentru noi”
  • Tit 2.14: „care S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi”
  • Galateni 2.20: „care … S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”
  • Galateni 3.13: „făcându-Se blestem pentru noi”

Niciunul din aceste locuri nu arată că Hristos ar fi purtat pe trupul Său pe cruce păcatele fiecărui om. În timp ce credinciosul admiră şi preţuieşte tot mai mult faptul că Hristos a murit pentru el, cel necredincios respinge această realitate. Însă cel credincios ştie că Hristos a purtat păcatele lui pe trupul Său pe lemn (1 Petru 2.24), da, chiar că El a fost făcut păcat pentru noi (2 Corinteni 5.21), ceea ce are a face cu păcatul în carne.

2 Corinteni 5.14,15 nu vorbeşte despre suplinire pentru toţi

2 Corinteni 5.14,15: … dacă Unul a murit pentru [ύπέρ = „din cauza”] toţi, toţi deci au murit; şi El a murit pentru [ύπέρ] toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru [ύπέρ] ei a murit şi a înviat.

N. Darby s-a preocupat cu unele din aceste păreri false:

Ceea ce noi nu găsim în Scriptură este suplinirea pentru toţi. În marea zi a ispăşirii în jertfa pentru păcat a poporului erau două aspecte: sorţul pentru Domnul şi sorţul pentru popor. Sorţul pentru Domnul era sacrificat, deoarece acesta corespundea Fiinţei desăvârşite a lui Dumnezeu; Dumnezeu a fost glorificat în chip desăvârşit în Hristos şi Evanghelia este vestită în toată lumea. Sorţul pentru popor, ţapul pentru păcat, a purtat apoi pe capul său păcatele poporului. În acest ţap eu văd pe Hristos ca Suplinitor pentru poporul Său, şi în celălalt ţap [animalul sacrificat] văd ispăşire faţă de Dumnezeu. Desigur aceasta era valabil pentru aceia ale căror păcate au fost mărturisite. În Romani 3 citim despre dreptatea lui Dumnezeu „pentru toţi şi peste toţi cei care cred” (Romani 3.22). Ea merge spre toţi şi este peste toţi cei care cred. Unii ar putea spune, că Hristos a purtat păcatele lumii, dar dacă este aşa, cum poate atunci Dumnezeu să învinuiască de acestea [păcatele oamenilor]? Nici El nu ar putea aceasta şi nici Scriptura nu spune niciodată aşa ceva. Calvinistul acceptă numai sângele pe scaunul harului, în realitate el tăgăduieşte ispăşirea. Găsim aici satisfacerea cu privire la glorificarea lui Dumnezeu, şi după aceea Evanghelia este vestită şi spune: „Vă rugăm, pentru Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5.20). Dar dacă apoi vine cineva, îi pot eu spune, că am ceva să-i comunic, şi anume că Hristos a purtat toate păcatele sale? Un evanghelist nu poate spune simplu: „Hristos a purtat toate păcatele tale.” Desigur Dumnezeu cunoaşte pe cei aleşi ai Lui, însă noi îi putem cunoaşte numai pe baza lucrărilor lor (Collected Writings 26:337).

Hristos a mărturisit toate păcatele poporului Său ca fiind ale Sale; El a purtat păcatele noastre pe trupul Său pe cruce (1 Petru 2.24). Sunt doi ţapi, dar este un singur Hristos. Cei doi ţapi reprezintă aspectul dublu al jertfei lui Hristos: aspectul orientat spre Dumnezeu şi aspectul, că Hristos a purtat păcatele noastre. Sângele este martorul că Hristos a înfăptuit totul, şi El nu a intrat fără sânge (Evrei 9.12). El este ispăşire pentru păcatele noastre, însă în acest aspect se adaugă lumea: El este ispăşire pentru lumea întreagă. El a făcut tot ce era necesar. Omul, chiar şi cel mai adânc căzut, îşi poate revendica acest sânge. De aceea Evanghelia vesteşte lumii: „Cine vrea, să vină”. În ceea ce priveşte acest aspect, putem probabil spune, că Hristos a murit pentru toţi şi că El S-a dat ca preţ de răscumpărare pentru toţi. El stă la dispoziţie ca jertfa pentru păcat desăvârşită, şi anume pentru fiecare care vrea să vină la El – El a gustat moartea pentru toţi oamenii (Collected Writings 27:319).

Drept urmare, au fost puse pe Hristos păcatele tuturor oamenilor? Dacă ar fi aşa, atunci toţi ar fi mântuiţi sau lucrarea Sa (că El a purtat mânia[4] lui Dumnezeu asupra păcatelor noastre) ar fi ineficace şi reversibilă. Întreaga argumentare a cărţii arată interpretarea greşită a Dr. Bonar cu privire la suplinire: transmiterea vinei şi păcatului de pe cel vinovat la o altă persoană; un act de suplinire al unei persoane pentru alta, comparabil cu plata unei datorii (aşa cum Dr. Bonar explică intuitiv); ispăşirea este dimpotrivă orientată spre Dumnezeu (Collected Writings 23:240).

[…] Scriptura dimpotrivă diferenţiază atent între ispăşire şi transmiterea vinei (suplinire), între sorţul pentru Domnul şi sorţul pentru popor în marea zi a ispăşirii (Levitic 16). Deoarece păcatul a pătruns, gloria lui Dumnezeu a fost lezată şi de asemenea şi păcatele noastre. Sângele a fost dus ca ispăşire înaintea ochilor lui Dumnezeu, şi păcatele oamenilor au fost puse prin suplinitorii lor pe capul ţapului pentru păcat. Ambele ţeluri au fost atinse: Dumnezeu a fost glorificat prin ceea ce era El, şi păcatele oamenilor au fost îndepărtate. Astfel S-a arătat Hristos la împlinirea timpului ca să îndepărteze păcatul prin jertfa Persoanei Sale, însă în afară de aceasta El a fost jertfit o singură dată ca să poarte păcatele multora (Collected Writings 23:265).

De necrezut, câte interpretări absurde ale Scripturi s-au făcut deja – chiar şi aceea, că toţi ar fi murit cu Hristos.[5]

Hristos Şi-a vărsat sângele pentru mulţi

Am studiat deci numeroase diferenţe, pe care le face Scriptura, ca de exemplu, Hristos a murit pentru toţi. Însă niciunde nu citim, că El ar fi murit pentru păcatele tuturor; dimpotrivă citim, că El a murit pentru păcatele noastre. Deci ne întrebăm: Unde stă scris că sângele Său a fost vărsat pentru toţi? Desigur Scriptura este mai înţeleaptă decât noi în exprimarea ei. Preţul răscumpărării este pentru toţi şi Hristos a murit pentru toţi. Aceasta ne-o spune Cuvântul lui Dumnezeu. Am văzut că aceasta stă în legătură cu ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu învaţă cu privire la cumpărarea prin Fiul Omului. Aceasta la rândul ei stă în legătură cu faptul că Hristos este ispăşire pentru lume (1 Ioan 2.2). Salvarea este însă altceva decât cumpărarea. Suntem conştienţi că numai credincioşii sunt salvaţi. Întrebare: Prin ce au fost ei salvaţi?

1 Petru 1.18,19: 18 … ştiind, că … aţi fost răscumpăraţi 19 … cu sângele preţios al lui Hristos.

Efeseni 1.7: … în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţia harului Său.

În acest context trebuie amintite şi versetele următoare:

Apocalipsa 5.9: … ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminţie.

Apocalipsa 14.3,4: 3 … cei răscumpăraţi de pe pământ. 4 … Aceştia au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel.

[Darby adaugă la locul din Apocalipsa 5.9 o adnotare în versiunea engleză a traducerii Bibliei: „sau răscumpărat, ca în capitolul 14.3,4”.]

Sângele se referă la moarte

În Scriptură găsim unele locuri, în care sângele se referă la moartea unui om, ca de exemplu: Matei 23.30,35; 27.6,25Faptele apostolilor 5.28; 22.20Apocalipsa 6.10; 18.24; 19.13. Când citim despre sângele lui Hristos, ştim că aceasta include gândul referitor la moartea Lui.

Nu se spune că sângele lui Hristos este pentru toţi

Dacă cercetăm folosirea cuvântului „sânge” în Noul Testament, găsim în mod remarcabil că el nu se foloseşte în acelaşi sens ca şi „a murit pentru toţi”. Niciunde în Biblie nu citim ceva de felul: „El Şi-a vărsat sângele pentru toţi”. Dacă nu se înţelege aceasta, nu este nici o bază să se spună că nu este nici o diferenţă. Cu o astfel de concepţie trecem cu vederea că Dumnezeu ne poate explica aceasta. Noi putem, fără a deveni dogmatici, să spunem cel puţin că I-a plăcut Duhului Sfânt, care ne-a dat Cuvântul lui Dumnezeu, să aplice într-un fel moartea lui Hristos şi în alt fel sângele Lui.

Ştim că lucrarea de ispăşire de la cruce a constat din suferinţele ispăşitoare, din moartea Lui şi din vărsarea sângelui Lui.[6] Sângele, despre care vorbeşte Scriptura, este sângele care a curs împreună cu apa din coasta Domnului (Ioan 19.341 Ioan 5.6). Credinţa vine în urma vestirii, vestirea însă este prin Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 10.17). Credinţa cunoaşte deci numai sângele din coasta Domnului. Acesta este sângele ispăşirii, pe care Scriptura îl prezintă credinţei.

Noul legământ pentru Israel, când tot Israelul va fi mântuit (Romani 11.26), se bazează pe sângele lui Hristos (Matei 26.28). Sângele lui Hristos este folosit în sens simbolic ca sângele pe care îl bea credinciosul (Ioan 6.53-56). Înseamnă aplicarea morţii Sale pe cruce; această moarte are întreaga valoare a suferinţelor ispăşitoare.

În Faptele apostolilor 20.28 găsim o expresie remarcabilă:

Faptele apostolilor 20.28: … Adunarea lui Dumnezeu, pe care a cumpărat-o cu sângele propriului Său Fiu.

N. Darby s-a preocupat detaliat cu greutatea traducerii locului acesta corect şi cum se cuvine.

În ceea ce mă priveşte cred – şi totdeauna am crezut aşa –, că, corect trebuie să se spună: „Biserica lui Dumnezeu”. Dacă textul original în limba greacă este aici: dia tou idiou haimatos, atunci singura traducere corectă este: „Biserica lui Dumnezeu, pe care El a dobândit-o cu propriu Său sânge”, şi aşa citesc traducătorii englezi locul acesta.[7] Însă eu mărturisesc, că sunt de acord cu Athanasius: alegerea cuvântului potrivit nu corespunde analogiei şi veridicităţii Scripturii. Aceasta nu este o întrebare referitoare la dumnezeirea Domnului, ci este vorba de felul de exprimare corect, atunci când vorbim despre „sângele lui Dumnezeu”. Eu nu cred că o astfel de exprimare este conform Scripturii, şi în aceeaşi măsură resping titlul „mama lui Dumnezeu”. Eu sunt de părere că acestea sunt contrare gândurilor corecte şi divine şi îndepărtează de la dumnezeirea adevărată şi veşnică a preaslăvitului nostru Domn. El, Cel care era Dumnezeu, a avut o mamă, şi El, Cel care era Dumnezeu, Şi-a vărsat sângele; eu nu cred că Scriptura vorbeşte, că Dumnezeu Şi-a vărsat sângele. Sunt convins că acest gând este fals şi nepotrivit, da, este profan. Ştiu însă bine, ce vrea cineva să spună prin aceasta, şi eu îl suport, deoarece expresia aceasta exprimă Dumnezeirea adevărată, absolută a Domnului nostru. Însă cu toate că eu niciodată nu am citit ceva de la Athanasius, eu am fost de aceeaşi părere ca el, atunci când am studiat locul acesta sub punctul de vedere că astfel de feluri de exprimare sunt contrare analogiei credinţei. În ceea ce priveşte traducerea expresiei dia tou idiou haimatos cu „prin sângele Propriului Său [Fiu]”, eu cred că aceasta este greceşte, şi anume în afara tuturor controverselor şi cu toate îndoielile şi reţinerile. Această expresie este folosită în Ioan 15.19, care se poate găsi în toate dicţionarele: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei” – to idion ephilei. Aceasta este fără îndoială o expresie greacă. Desigur se poate traduce [în Faptele Apostolilor 20.28] şi: „prin propriul Său sânge”. Însă întrebarea este, ce este corect. To idion înseamnă ceva care ne este foarte aproape; corespunde cuvântului „propriu”. De aceea se spune: „… nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu” (Romani 8.32). Dumnezeu a dobândit Biserica cu ceea ce Îi aparţinea Lui, cu ceea ce Lui Îi era cel mai apropiat, cel mai iubit, cel mai de preţ. Acesta este un gând cum aici nu putea să fie mai potrivit şi mai frumos. În privinţa aceasta nu poate fi nici o îndoială. Singularul exprimă acest fapt aici după părerea mea mai mult decât pluralul, pentru care însă nu pot oferi nici o dovadă. În orice caz nu există nici o expresie mai potrivită şi, aşa cum îmi pare mie, nici mai expresivă. Dumnezeu a cumpărat Biserica cu ceea ce Lui Îi era cel mai apropiat şi cel mai de preţ. Eu gândesc că puterea de expresie a acestor cuvinte este enormă, în mod deosebit în locul acesta, şi în afară de aceasta ea pare să fie mai puternică decât expresia care ar fi exprimat relaţia Domnului nostru preaslăvit cu Tatăl Său, oricât de importantă ar fi aceasta aici. Puterea frazei constă în cuvântul idion („propriu”), pentru mine o expresie cu conţinut profund (Collected Writing 34:107).

Gândul central este că Adunarea aparţine lui Dumnezeu prin sânge.

În continuare avem credinţa în sângele lui Hristos:

Romani 3.35: Hristos Isus, pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire, prin credinţa în sângele Lui.

Însă aceasta nu este totul. În Romani 5.9 citim:

Romani 5.9: … fiind îndreptăţiţi acum prin sângele Lui.

Locul acesta leagă sângele cu îndreptăţirea, în care învierea este desigur inclusă (Romani 4.25). Să mai observăm şi felul cum îndreptăţirea şi răscumpărarea sunt legate între ele (Romani 3.24). Noi am fost răscumpăraţi cu sângele Său preţios (1 Petru 1.18,19), noi avem răscumpărarea prin sângele Său (Efeseni 1.7).

În afară de aceasta prin sângele lui Hristos am fost apropiaţi (Efeseni 2.13) şi avem pace prin sângele crucii Sale (Coloseni 1.20). Este sângele lui Hristos, care ne curăţă conştiinţa de faptele moarte, ca să slujim Dumnezeului celui viu (Evrei 9.14). Prin sângele lui Isus avem îndrăzneală să intrăm în Locul Preasfânt (Evrei 10.19,20).

În Apocalipsa 1.5,6 vedem cum binecuvântările pe baza folosirii valorii morţii lui Hristos sunt legate cu sângele. Dacă odată s-a recunoscut această valoare, atunci eşti în posesia suplinirii.

Apocalipsa 1.5,6: A Aceluia care ne iubeşte şi ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său şi ne-a făcut o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeul şi Tatăl Său: a Lui fie gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin.

În final ar trebui să ţinem seama şi de următoarele: când Scriptura vorbeşte despre iertarea păcatelor noastre şi numeşte un aspect al lucrării lui Hristos, atunci aceasta stă întotdeauna în legătură cu sângele şi/sau cu răscumpărarea. Versetul din Efeseni 1.17, pe care l-am citat în paragraful anterior, ar trebui să-l legăm cu Coloseni 1.14. În afară de aceasta stă în Evrei 9.22: „… fără vărsare de sânge nu este iertare.” Însă acolo unde lucrarea lui Hristos nu este luată în posesiune, nici sângele lui Hristos nu este amintit.

Sângele – vărsat pentru mulţi

Când a fost instaurată masa Domnului, Domnul Isus spune în legătură cu paharul:

Matei 26.28: pentru că acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor.

Marcu 14.24: Acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi.

Aceste locuri din Scriptură arată că sângele a fost vărsat şi pentru aceia care nu aparţin noului legământ. Se spune însă: „pentru mulţi”, nu „pentru toţi”. Aici găsim o diferenţă faţă de preţul răscumpărării. Domnul foloseşte cuvintele „preţ de răscumpărare pentru mulţi”; însă la timpul respectiv El va mărturisi că El era „preţul de răscumpărare pentru toţi”. Însă în continuarea acestei afirmaţii nu se spune, că sângele Său S-a vărsat pentru toţi.

Cu privire la masa Domnului şi vărsarea sângelui pentru mulţi sunt probabil ajutătoare următoarele remarci ale lui Darby:

După aceea Domnul introduce Cina. Mai întâi El Se așează pe Sine în locul paştelui iudaic şi al vechiului legământ, şi apoi sângele noului legământ şi apoi sângele Lui vărsat pentru mulţi. De asemenea binecuvântările nu mai trebuiau să rămână limitate la poporul iudeu. Acesta este caracterul tipic al Cinei, care corespunde temei acestei Evanghelii (a lui Matei) [vezi şi Collected Writings 24:66,197]. Prezentarea făcută de Marcu corespunde în principal relatării lui Matei. Relatarea lui Luca dimpotrivă este mult mai personală şi ne arată sentimentele (desigur divine, dar şi) umane, pe care Domnul le avea faţă de ucenici. Însă toate evangheliile relatează despre sângele noului legământ sau despre noul legământ în sângele Său. În evanghelia după Matei găsim Masa Domnului în legătură cu gândul referitor la despărţire: că El va părăsi pe oameni şi chiar şi pe ucenicii Săi pe pământ. Începând de atunci El nu va mai bea din rodul viţei; numai Matei şi Marcu amintesc, că El îl va bea nou cu ei. Această masă era mărturia simplă şi frumoasă, că tot ce a fost înainte cu privire la om şi relaţia lui cu Dumnezeu va trebui să primească o bază absolut nouă.

Într-adevăr noul legământ nu era încă instaurat, însă sângele, pe care se bazează noul legământ, a fost deja vărsat şi putea acum să fie vestit. Prin aceasta s-a terminat cu iudaismul, aceasta înseamnă, relaţia omului conform cărnii cu Dumnezeu a ajuns la sfârşit. Tot ce avea ca bază o dreptate omenească era acum terminat. De asemenea şi orice legătură între Domnul, care a venit în carne, şi om s-a terminat. Trupul Său – însă ca trup mort – a fost dat în loc de aceasta ca şi carne. Aceasta mărturiseşte în două feluri despre faptul că pe de o parte începând de acum nu mai putea fi nici o legătură între omul în carne şi Dumnezeu. [Prin aceasta s-a încheiat termenul de încercare al primului om. După cruce s-a terminat cu faza de încercare a omului.] Pe de altă parte mărturiseşte despre faptul că a avut loc răscumpărarea, adevăratul Miel de paşte a fost jertfit. Mai înainte moartea era pentru om, acum el are viaţă prin moarte, prin moartea lui Hristos. Aici nu este vorba ca în evanghelia după Luca să se facă aceasta spre amintirea Lui, ci aici este scoasă în evidenţă în mod deosebit despărţirea de ucenicii Lui, care urma să aibă loc în curând. Într-adevăr El nu mănâncă şi nu bea împreună cu ei, însă le dă semnul morţii Sale, semnul răscumpărării desăvârşite prin moartea Sa. Moartea Lui, şi nu viaţa Lui, era partea lor cu El. Aceasta însemna o schimbare enormă şi deplină a tuturor  relaţiilor lor cu El. În afară de aceasta aceste relaţii au obţinut un caracter veşnic. Moartea era partea Fiului lui Dumnezeu ca Om pe pământ, şi partea lor cu El şi cu Dumnezeu s-a întemeiat pe această moarte.

Sângele a fost vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor, şi noul legământ este întemeiat pe aceasta. Întreaga epocă s-a schimbat prin aceasta; totul a fost întemeiat pentru veşnicie, şi chiar cu privire şi la om, cu privire la relaţia credinciosului cu Dumnezeu. Legătura, care exista în momentul acesta, a fost total întreruptă, până când ea va fi înnoită sub o formă nouă în Împărăţia Tatălui Său. Această exprimare este specifică evangheliei după Matei, care vorbeşte despre Împărăţia cerească. Această Împărăţie cerească este partea mai sublimă şi cerească a Împărăţiei. [Viitoarea Împărăţie va consta întrucâtva din două sfere: din sfera pământeană, care este Împărăţia Fiului Omului, şi sfera cerească, care este Împărăţia Tatălui.] Găsim aceasta în evanghelia după Matei 13.41-43 în explicarea parabolei despre neghină şi sămânţa bună: „Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor aduna din Împărăţia Sa toate prilejurile de poticnire … Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.” Împărăţia Tatălui este locul sublim, unde ei vor fi în aceeaşi glorie ca şi Hristos Însuşi, „rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos” (Efeseni 1.5); deci aici este „Tatăl Meu”, acolo „Tatăl lor”. Atunci Hristos va avea într-un mod nou minunat (vezi Collected Writings 25:21; Synopsys 3:139) iarăşi părtăşie cu ucenicii Săi şi ei cu El. Ce loc binecuvântat şi ce legătură binecuvântată! Domnul a renunţat la părtăşia cu ucenicii Săi, ca să înfăptuiască răscumpărarea lor, şi El doreşte cu ardoare, ca şi noi, să reînnoiască această părtăşie într-un loc mai bun şi mai frumos – o părtăşie aşa de reală şi de intimă, aşa cum ucenicii nu ar putea s-o aibă pe pământ. Nu este nimic mai frumos şi mai copleşitor decât această înştiinţare din partea Domnului, scurt înainte când a trebuit să-i părăsească. El a revelat inima Sa, dragostea Lui pentru noi. După aceia ei au cântat o cântare de laudă şi au pornit spre Muntele Măslinilor, unde El mergea de obicei (Collected Writings 24:197-199).

Este noul legământ în sângele Său, care S-a vărsat pentru mulţi. Prin aceasta este exclusiv sângele vărsat, care ne este prezentat la Cină. Sângele este martorul permanent pentru faptul că (în ceea ce priveşte partea lui Dumnezeu în legământ) baza legământului este sângele Mijlocitorului, care s-a vărsat pentru mulţi. În afară de aceasta sângele este un semn al unităţii trupului [Remarca redacţiei: Noi nu putem vedea în sânge un semn al unităţii. El este mai degrabă baza pentru adevărul: „este un singur trup”. Numai despre pâine se spune, că ea simbolizează trupul], aşa că aceia, care iau parte, sunt un singur trup în Hristos, alcătuit din toţi sfinţii adevăraţi (Collected Writings 29:366).


Tradus de la: Trug Christus die Sünden aller Menschen?

Tradus: Ion Simionescu

 

Adnotare

[1]Ne amintim că tema „Cumpărare” a fost tratată în unul din capitolele anterioare. Prin moartea lui Hristos totul a fost cumpărat. Aceasta nu este acelaşi lucru cu răscumpărare.

[2]Expresia „pentru” înseamnă „în locul” (άντί) multora. Ea are foarte clar înţelesul de suplinire. Când se vorbeşte despre toţi, ca în 1 Timotei, se spune numai „în favoarea  tuturor” (W. Kelly, Lectures on the Day of Atonement).

[3]Am auzit, că singurul păcat pentru care omul ar fi judecat, ar fi acela că Hristos nu a fost primit ca Salvator. Aceasta ar însemna, că Hristos a purtat fiecare păcat al omului, cu o singură excepţie. Această idee decurge dintr-o gândire carnală. La marele tron alb necredincioşii vor fi judecaţi „fiecare după faptele lui” (Apocalipsa 20.13). De ce să aibă loc această judecată, dacă Hristos ar fi plătit la cruce pedeapsa şi a purtat pe trupul Său aceste păcate?

[4]

Darby scrie:

S-a afirmat deja că nu ar fi nici o potolire a mâniei lui Dumnezeu. Cuvintele ίλάσκεσθαι, ίλάσ τήροιυ, ίλάσμός au toate acelaşi înţeles. Ele descriu caracteristici şi însuşiri în Dumnezeu, care sunt necesare şi trebuie păstrate permanent, căci altfel El nu mai este Dumnezeu, aşa cum este (respectiv, atunci El nu mai este Dumnezeu). Sfinţenia Lui şi dreptatea Lui trebuie păstrate, dragostea Lui însă este nelimitată (Collected Writings 10:349; vezi şi 12:246)

Kelly remarcă:

În ceea ce priveşte litera, Noul Testament nu vorbeşte nici despre exercitarea mâniei la cruce şi nici despre o potolire a lui Dumnezeu. Şi înapoia acestui fapt este aceeaşi înţelepciune care evită aceste două noţiuni. Vrem însă să fim atenţi să nu tăgăduim nici pe una şi nici pe cealaltă, prin faptul că Dumnezeu a purtat grijă să nu se abuzeze de ele (The Bible Treasury 18:97, adnotare).

[5]

În privinţa aceasta J. N. Darby a remarcat:

Dacă oamenii ar înţelege gândurile lui Dumnezeu cu privire la expresia „… dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit”, atunci nu ar afirma astfel de lucruri absurde. Eu resping cu hotărâre ideea, că toţi au murit cu Hristos, şi nici nu trebuie să cunoşti limba greacă, ca să înţelegi gândurile lui Dumnezeu. O astfel de afirmaţie este foarte departe de ceea ce spune apostolul şi este în contradicţie cu versetul care urmează. Este vorba de faptul că oamenii trăiesc şi mor, la care „cei care trăiesc” nu vor rămâne în această stare. Despre aceasta mărturiseşte fraza care urmează: „El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc”, aceasta nu este totul. Timpul aorist ne dă un eveniment care a avut loc în trecut, însă nu spune că această realitate istorică este urmarea faptului că ai murit cu Hristos. De ce Hristos a coborât? El a făcut aceasta, deoarece noi toţi eram în groapă, şi apoi este vorba că unii trăiesc (nu toţi), şi dacă ei trăiesc, atunci să trăiască pentru Acela care a murit pentru ei şi a înviat (Collected Writings 26:336; vezi şi Notes an Comments 6:60).

[6]Apa, care a curs împreună cu sângele din coasta Domnului, are mare importanţă, însă nu este tema de aici. Păcatul ne face vinovaţi şi ne murdăreşte moral. Prin lucrarea de pe cruce Dumnezeu a putut acţiona cu ambele urmări ale păcatului: pentru vină era sângele şi pentru murdărirea morală era apa.

[7][De exemplu: King James Version, New James Version, Wycliffe New Testament, New International Version, English Standard Version, New American Standard Bible. Şi traduceri în limba germană au tradus asemănător, de exemplu Luther 1984 şi Schlachter 2000.]

 

 https://www.soundwords.de/ro/a-purtat-hristos-pacatele-tuturor-oamenilor-a11038.html

 

 

 

 

Împaratul legitim înfrânge rebeliunea (19:11-21).
      Este descris aici evenimentul culminant al revenirii vizibile a lui Iisus (comp. v.ll cu cap.6:14-17). Tema razboiului final a fost anuntata deja în cap. 16, dar aici este complet si clar desfasurata. Acest razboi final început de ultima generatie a rebelilor de pe pamânt este reluat de multimea tuturor rebelilor, sub conducerea lui Satan, dupa cei o mie de ani (20:8-9). Scena aceasta este o alta viziune asupra evenimentului vazut în cap. 14:14-20 si are ca model profetiile din Is.63:2.3, Hab 3:8, Ps 45:2-6, Ex 15:3.Numele împaratului care vine ca un razboinic arata în ce rol si în ce caracter vine Christos a doua oara. Acesta este numele sub care Se prezinta El bisericii din timpul Sfârsitului (3:14). El este un martor-martir credincios si adevarat. Credincios fagaduintei Lui si, în opozitie cu Vrajmasul care s-a prezentat lumii ca Christos, El este „Cel adevarat”. Christosul adevarat vine din cer,in mod vizibil si lumea este surprinsa nu închinându-se Lui, ci în razboi cu El. Spre deosebire de Antichrist, de modul de a judeca si de a se lupta al puterilor pamântesti, Iisus judeca si se lupta dupa dreptate. Tocmai acest fair-play (fer-plei =joc cinstit) care pare sa dea mari avantaje inamicului (care îsi permite sa foloseasca o gama mult mai larga si mai variata de manevre) aduce victoria lui Iisus, care este o victorie a justitiei Cerului, nu a fortei.Imaginea lui Iisus revenind are anumite asemanari cu cea din 6:2 si cu viziunea de fond din 1:14, 2:18. El este descris ca unul care vine sa-Si exercite autoritatea asupra neamurilor vrajmase. Cei ce n-au vrut sa fie pastoriti de El cu toiagul de lemn al Crucii, cu trestia-sceptru prin care sunt masurati închinatorii Sanctuarului ceresc (11:1-2), sunt acum pastoriti cu toiagul de fier al sabiei si judecatii. Numele Lui, desi scris ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, nu-l stie nimeni decât El singur, ca si biruitorii din Pergam (v. 12-13.16). Cuvântul prin care Dumnezeu a creat lumea, vine acum sa judece lumea. Atitudinea lumii fata de Cuvântul lui Dumnezeu, fata de Christos în felul si în masura în care le-a fost revelat de Providenta lui Dumnezeu, este ceea ce-i va judeca. Oamenii au iubit mai mult minciunile traditiei omenesti si soaptele spiritelor rele. Acum trebuie sa stea toti în fata Adevarului.Ostirea cerului, îngerii care-l însotesc, sunt descrisi ca si Christos.

Culoarea alba stralucitoare a hainelor si a vesmintelor subliniaza puritatea si justitia cereasca. In toata aceasta interventie „în forta”, nu este altceva decât cea mai dreapta dreptate. Cerul intervine în apararea onoarei lui Dumnezeu si a vietii sfintilor de pe pamânt care sunt tinuti ca ostatici de catre rebeli. Provocarea îngerului din v.17-18, care se adreseaza pasarilor rapitoare, împrumuta limbajul obisnuit în antichitate, ca în lupta dintre David si Goliat (1 Sam 18:46), ca în razboiul împotriva lui Gog (Ez 39:17-20). Inspiratia nu urmareste sa ne dea informatii asupra rolului pasarilor în ultimul conflict, ci vrea sa ne spuna ca aceia care au refuzat invitatia la ospatul nuntii Mielului vor participa, ca victime, la ospatul cel mare oferit de Dumnezeu corbilor….Întreaga lume, este surprinsa aici într-un conflict deschis cu Cuvântul lui Dumnezeu. El apare, spre deosebire de albul imaculat al îngerilor, într-un vesmânt… patat. Si nu doar patat, sau stropit, ci muiat în sange. Daca în Is 63:2-3 este sângele edomitilor „calcati în teasc” de catre Yahwe, aici haina este saturata de sânge, înainte de a-i calca în teasc (v. 13.15).

Acela care vine ca împarat este Cel rastignit. Spre deosebire de îngeri, El vine în aceasta purpura imperiala. Noi ne putem albi hainele spalându-le în acest sânge (7:13, 22:14), dar pentru El, propriul sânge este distinctia unica si vesnica. Ceea ce-i va îngrozi pe nenorocitii vrajmasi adunati împotriva Lui este mânia Mielului (6:16)Lumea este condusa la lupta de catre împaratii pamântului, în frunte cu Fiara (Antichristul papal) si falsul profet (America Protestanta). Se reaminteste aici faptul ca impunerea cultului fiarei, al imaginii ei politico-religioase si al semnului ei duminical este o lupta împotriva lui Christos cel Rastignit, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu care este ca o sabie cu doua taisuri. Acest Cuvânt este cel ce ne cerceteaza profunzimile fiintei, invitându-ne la odihna sabatica a lui Dumnezeu (Ev.4:9-12). Ostirile pamântului sunt surprinse pregatite pentru o batalie care nu este nicaieri descrisa în fapt. Nimeni nu mai schiteaza o încercare de rezistenta fata de invadatorii extraterestri. Pregatirea s-a facut, toata lumea s-a înarmat, dar când a venit inamicul nimeni n-a putut opune rezistenta.

Fiara si falsul profet sunt prinsi, în ciuda puterilor miraculoase pe care le manifestasera si care le dadusera curaj sa continue acest razboi împotriva Creatorului. Institutiile politico-religioase care au manipulat masele sunt acum prinse. Prinse asupra faptului, demascate, luate ca prizonieri. Fiind vorba de niste institutii si nu indivizi, nu trebuie sa credem ca în v.20 ar fi vorba de pedeapsa vesnica a membrilor care compun sau a celor care conduc aceste institutii, ci de institutiile în sine, care sunt nimicite pentru totdeauna la revenirea lui Iisus. Iazul de foc este moartea a doua. Aceasta este pedeapsa fiarei hotarâta la judecata divina, în „sfatul veghetorilor” (Dan 7:11). f. vt . «î ;Una din revistele noastre oficiate americane sugereaza, într-un articol, ideea ca acest ultim conflict ar putea sa cuprinda si aspecte mai „tari”. Dupa cum la sfârsitul mileniului, în continuarea acestui razboi, Satan si îngerii lui conduc lumea întreaga într-un conflict real si armat împotriva Ierusalimului, tot astfel, în acest moment premilenial, puterile pamântului care sunt pregatite sa creada în „razboiul stelelor” si în invazii extraterestre, au fost avertizate de oracole spiritiste (si de Satan personificând pe Christos) cu privire la posibilitatea unei invazi extraterestre inamice. Identificând pe Satan cu Christos, ei vor fi facuti sa creada ca urmatorul val extraterestru este condus de Diavolul, patronul…,, ereticilor sâmbatari”. Spiritele îi vor convinge sa se înarmeze cu cele mai eficiente mijloace de lupta, aparatura si armament ultramoderne, cunoscute la data aceea, pentru detectare, aparare si atac…Sa nu uitam ca îngerii rai, desi neputinciosi în fata lui Christos, nu se sfiesc sa ameninte cu forta. Si sa ne amintim de cuvintele Ellenei White care a prevazut ca „orice forma a raului va face salt la o activitate intensa,” si ca „puterile raului nu vor ceda, în ultima mare batalie, fara o încaierare disperata.” (vezi cele de la Apoc 16:12-16)Dar Biblia arata ca totul va fi fara efect, ca si garda romana de la mormântul lui Iisus. Armele oamenilor se vor întoarce împotriva lor, distrugând pamântul si contribuind la transformarea planetei într-un „tohu-va-bohu” (pustiu si gol), ca acel abis sau haos primordial dinaintea Creatiei. Marele cutremur final, grindina aceea teribila si macelul dintre oameni nu vor fi suficiente pentru a transforma lumea într-un iad viu. Ceea ce nu putea fi crezut în generatiile anterioare este astazi o banalitate: omenirea stapâneste acum cunostinte, tehnica si armament la care nu se putea visa acum 60 de ani. Ei le-au pus în serviciul diavolului, ca sa lupte împotriva aproapelui si împotriva lui Christos. Dar în final, aceste arme se vor întoarce împotriva lor. Dupa cum distrugerea primei civilizatii terestre (aceea a gigantilor) s-a facut prin combinarea apelor de sus cu acelea ale abisului de jos (Gen 7:11, 1:7), tot astfel sfârsitul lumii noastre va veni prin combinarea focului mâniei de sus cu focul mâniei de jos. Fulgerele aparitiei glorioase a lui Christos si a tuturor îngerilor, vor fi atintite asupra pamântului cu raze mai penetrante decât laserul. Tot ce este inflamabil se va aprinde, apoi si materia neinflamabila. Bazinele de petrol si de gaze naturale se vor transforma în vulcani si vor avea loc incendii de proportii catastrofale. Dar ce se va întâmpla cu armele nucleare care exista în cantitati imense, încât pot transforma planeta într-un peisaj selenar ? Unii cred ca Dumnezeu nu va permite asa ceva. Dar Biblia arata ca tocmai în acest mod, printr-un potop de foc va pedepsi Dumnezeu lumea la venirea lui Iisus (2 Petru 3:10-12). Focul de sus se va unii cu focul de jos, transformând lumea într-un iad, într-un pustiu.Ultimul verset din cap. 19 arata ca nu numai fiara si profetul mincinos vor fi distrusi, ci si restul lumii. Evident, sabia este aici simbolul cuvântului divin ca instrument al executarii judecatii. Nu reprezinta modul precis în care va fi distrus fiecare personal. Imaginea pasarilor care se satura din carnea victimelor este poetica si subliniaza distrugerea definitiva. În realitate nici o pasare nu va mai putea supravietui acelei zile. Cum îsi imagineaza, oare, unii crestini, ca va ramâne atâta lume pe pamânt încât va începe o domnie a lui Christos pe pamânt, o domnie a pacii si fericirii ? Cei rai vor fi distrusi. Cei sfinti vor fi luati la cer cu Iisus (1 Tes 4:17, Ioan 14:1-4). Ce se va întâmpla în acest timp cu pamântul? Fantezia populara manifestata si în unele sisteme teologice, aplica o serie de profetii ale VT la acest timp, uitând ca acele profetii se refereau la Israelul de dupa exil si ca ele nu s-au realizat. Fiind niste profetii conditionate, ele nici nu se vor mai realiza vreodata (Ier 18:6-11). Cap. 20 vorbeste despre împaratia mileniala, ar nu spune ca ea sfintii vor domni pe pamânt, ci vor domni „cu Christos” (20:4) o mie de ani. Unde este Christos cu sfintii dupa venirea lui Iisus? Biblia indica spre cer. Cautati pasaje biblice din VT (asemenea celui din Is 2:10-22) sau din NT care subliniaza distrugerea completa a lumii la revenirea lui Iisus.


Domnia si judecata mileniala ( cap.20).
        Acest mileniu apocaliptic a dat nastere la cele mai fantastice speculatii si a creat multe controverse inutile. Dar cei care studiaza acest capitol descaltati de prejudecati si de povesti populare, pot vedea lucrurile în mod clar. Adventistii sunt singurii care cred ca în timpul mileniului nu va exista viata pe pamântca pamântul va deveni o temnita a diavolului si numai dupa acest mileniu sabatic, dupa pedeapsa finala a diavolului cu toate ramurile lui, pamântul va fi facut nou, recreat.Descrierea legarii Diavolului este numai în simboluri (v.1-3). Daca lantul, balaurul, cheia, sunt simboluri, n-avem de ce sa credem ca abisul ar trebui înteles în sens propriu, o prapastie adânca sau o fântâna parasita, cu capac si încuietoare… Diavolul este spirit si nu poate fi încatusat de niste elemente, materiale Numai cuvântul sj faptele lui Christos îi pot restrânge activitatea. (Pentru o tratare mai ampla a subiectului, revedeti explicatiile de la cap. 12:9-12). Singura activitate a îngerilor rai este lupta împotriva lui Dumnezeu, provocând la pacat si distrugând pe oameni. O activitate restrânsa de Dumnezeu, în limitele dreptatii Lui, dar eficienta, si atotprezenta în lume. Însa când dreptii vor fi luati la cer, iar cei rai nimiciti la revenirea lui Iisus, Satan va fi „legat în lanturi” prin acest eveniment. Abisul, încuietoarea si pecetea, subliniaza faptul ca nu va avea nici o posibilitate de iesire din situatie.Credinciosii persecutati devin regi si judecatori ai lumii (v.4-6). Sufletele martirilor din trecut împreuna cu sufletele martirilor din timpul ultimei persecutii (13:15,6:11,16:6, 18:24) judeca pe judecatorii lor. Este descris aici un tribunal infinit mai înalt decât cel de la Nurnberg, în fata caruia vor fi strigate toate numele care n-au fost scrise sau au fost sterse din cartea vietii (v.15). Acestea nu sunt spirite fara corp ale celor morti, în ciuda limbajului folosit de Ioan. La sfârsitul versetului se spune ca sunt fiintele înviate la venirea lui Christos. Aici sunt vazuti numai martirii ca judecatori si preoti-regi, dupa cum în alte scene de triumf sunt vazuti numai cei din ultima generatie. Dar Biblia ne spune ca toti credinciosii vor participa la aceasta judecata împotriva lumii si a îngerilor rai (1 Cor 6:2-3, Ob 21, Dan 7:27). Durata de o mie de ani nu înseamna¦ ca domnia lui Christos si a sfintilor va avea sfârsit, ci ca Christos împreuna cu sfintii domnesc în acest timp, punând capat existentei razvratirii în univers. Dupa aceea împaratia lui Dumnezeu va continua sub o alta forma, pentru toata vesnicia (1 Cor. 15:22-25-28, Apoc 22.5). Mileniul are si un aspect sabatic. însusi Satan va trebui sa „sabatizeze” (Lev 25, 26:34-35, 2 Cr 36:21).

Cele doua învieri(v.4:u.p—6). Prima propozitie din v.5 trebuie înteleasa ca o paranteza, astfel totul are sens. Exista o înviere a celor fericiti si sfinti la începutul mileniului (inaugurat prin venirea lui Iisus, si o înviere a celorlalti la sfârsitul mileniului. Ceilalti sunt nefericiti si nesfinti, ei vor cadea iarasi sub puterea pacatului si a lui Satan dupa ce vor învia (v.8-9). Soarta lor a fost hotarâta de mult, în timpul judecatii preadvente, dar în timpul acestei judecati este hotarâta rasplata fiecaruia dupa faptele lui. Judecata mileniala nu mai are de-a face cu natiuni si cetati, ci cu indivizi. Chiar si îngerii rebeli sunt judecati ca indivizi. La sfarsit Satan va fi dezlegat în acelasi mod în care a fost legat. Sfintii vor fi adusi înapoi pe pamânt, împreuna cu Christos si pacatosii morti vor fi înviati. Cetatea Sfânta, capitala de drept a întregului pamânt, se va coborî din cer (Ev 11:10.16, 12:22, Gal 4:26, Apoc 21:2) inaugurând înoirea lumii.
        Dupa cum cetatea sfânta care apare în v.9 nu a fost pe pamânt în tot timpul mileniului ci coboara la sfârsitul mileniului, tot astfel si neamurile din v.8 n-au trait pe pamânt în tot acest timp. Ei sunt pacatosii înviati. Aparitia lor da iarasi ocazie de activitate Satanei. Are acum pe cine pacali. Nu-i mai poate minti ca el este Christos, dar îi convinge sa continue razboiul început înainte de mileniu, asigurându-i ca dreptatea este de partea lui, ca Christos si întregul cer n-au dreptate,ca el i-a înviat, ca el si cu îngerii lui, împreuna cu inteligenta umana din toate timpurile au suficienta putere sa cucereasca Noul Ierusalim. Razboiul lui Gog si Magog din Ez 38-39 (care nu s-a împlinit cu Israel la timpul prezis, dupa întoarcerea din robie, ca si profetiile din cap.36-37 si 40-48) se va împlini în acest ultim asalt paranoic si disperat al tuturor nefericitilor lumii care s-au obisnuit sa-si lase mintea controlata de argumentele lui Lucifer. Numarul lor…ca nisipul marii... este cea mai tragica metafora din Biblie. Miliardele pentru care Christos a murit, târâte în rebeliune de îngerii apostati…Toti cei ce au respins invitatia lui Dumnezeu în timpul vietii, nu vor mai avea o alta sansa.Pedepsirea celor rai are loc chiar în momentul în care asalteaza cetatea. Fara îndoiala, au avut timp suficient sa se pregateasca de un atac armat. Biblia spune ca focul mâniei lui Dumnezeu, un foc supranatural i-a mistuit. Nu exista un termen mai clar si mai tare care sa descrie pedeapsa exacta pe care o vor primi cei rai (Mal 4:1, Ob 16, Ev 10:27, Mat 10:28, Ez 28:16-19). Unii prefera sa admire flacarile si fumul vesnic din imaginea metaforica a v.10.15, fara sa observe care este sensul metaforei (v.14, cap 21.8). Moartea a doua înseamna moartea fara înviere, o pieire vesnica. Ultima scena (v. 11-15) priveste aceeasi judecata finala din punct de vedere al dreptatii desfasurarii ei: focul iadului va fi împartit fiecaruia dupa gradul de vinovatie (v. 12 u.p.). Focul acesta este supranatura| (Is 30:33). Numai un asemenea foc poate tortura si nimici pe Satan si poate pedepsi în mod selectiv pe oamenii razvratiti. Scena judecatii mileniale se deschide prin a doua venire a lui Iisus ca Judecator suprem (v. 11,).Tronul alb, ca si calul alb (19:11) si norul alb (14:14) sunt simboluri ale dreptatii judecatii Lui. În fata acestei dreptati de un alb înspaimântator, cerul si pamântul sunt descrise ca alergând sa se ascunde din fata Lui. „Si nu s-a mai gasit loc pentru ele„. Cine mai ramâne în viata în acest timp? Toti oameni sunt judecati ca morti, dar sunt înviati ca sa-si poata primi plata (v. 13). Nimicirea este atât de completa încât si moartea si mormântul pier împreuna cu vaietele si durerile pentru totdeauna (vi4, 21:4). Unde se mai poate gasi loc pentru un iad vesnic într-o lume în care toate lucrurile devin noi? (21:5).De ce nu accepta Dumnezeu si pe cei pacatosi în împaratia slavei Lui? Fiindca „cei ce sunt necredinciosi lui Iisus în aceasta viata, ar fi necredinciosi fata de El si în lumea viitoare si ar crea o noua rebeliune în cer.” (RH Sept 28, 1897). Vezi si Is 26:10.

       Ultima viziune a lui Ioan este aceea a înoirii lumii noastre (v. 1), înoire inaugurata de coborârea Noului Ierusalim (v.2-3)care vine cu putin timp înainte de curatirea prin foc a întregului pamânt (20:9). Versetele 3-8 sunt cuvinte ale lui Dumnezeu referitoare la aceasta înoire totala si la conditiile cetateniei vesnice în Noul Ierusalim. Toate lucrurile vor fi facute noi atunci (v.5), numai inima omeneasca trebuie sa se înoiasca acum. Ca si înoirea lumii, înoirea inimii începe prin coborârea din cer, de sus a tronului lui Dumnezeu si nu prin zidirea de jos, de la pamânt la cer, a unei dreptati (religii) proprii, asa cum a facut de la început Babilonul. Si dupa cum înoirea lumii începe prin curatirea cu foc divin a tuturor urmelor razvratirii, mistuindu-le pentru totdeauna, la fel si înoirea spirituala, sfintirea vietii, începe cu focul Spiritului care curateste inima de pacat (moartea omului vechi), fara sa mai ramâna în suflet vreo miasma de tortura vesnica. Toate lucrurile vor fi noi. Dar nu va mai fi o noua razvratire. 2 Petru 3:13.

        Cerul, pamântul si marea sunt domeniile Creatiei originale ale lui Dumnezeu. Aici ni se spune ca toate se vor înoi (21:1). Primele opt versete par sa reflecte cele scrise de Pavel în Rom.8:12-23. Enumerati asemanarile. „Marea nu va mai fi” nu vrea sa ne informeze ca pe noul pamânt nu vor mai exista mari. Ele sunt o parte a creatiei originale (Gen 1:10). Exprimarea trebuie înteleasa în relatie cu cerul dintâi, si pamântul dintâi. Articolul definit de la marea, (marea aceea) arata ca autorul se refera la marea dintâi, la oceanul terestru si la marile blestemate de poluare si de plagile divine ale lumii vechi. Este esential sa stim ca noua lume va fi diferita de cea de astazi. Aceasta viziune finala nu intentioneaza sa ne dea informatii precise despre tot ce va fi si cum va fi (2 Cor 12:4). Imaginile din Is 65 sau din alte locuri profetice, care stau ca model pentru anumite scene si expresii din capitolele finale ale Apocalipsei, sunt niste umbre slabe, niste prefigurari ale lumii viitoare, nu realitatea însasi. De exemplu, Is 65:17-25 prevedea o înoire extraordinara a
tarii lui Israel si a lumii, dupa pedeapsa exilului, dar acea înoire nu este a tuturor lucrurilor, asa cum vedem aici în Apocalipsa. Acolo sunt înca prezente cele mai dureroase dintre ‘lucrurile vechi’: moartea si pacatul.

Pentru a întelege descrierea cetatii din cap. 21-22 este nevoie mai mult de o credinta copilareasca decât de explicatii. Cetatea este plina de lumina aceea care a luminat lumea la Creatie înainte de a straluci soarele (21:23, 22:5). Acolo va fi Paradisul pierdut de Adam si pomul vietii (22:1-2; nici atunci nu vom avea o nemurire naturala- 22:14). Dar mai mult decât stralucirea aurului strazilor si a zidirilor de diamant, mai mult decât paradisul cu toti pomii lui (mai putin unul!), mai mult decât întâlnirea cu cei dragi, cu sfintii si cu îngerii, este fericirea de a vedea întotdeauna „fata Tatalui‘ ‘(V. 4, Ex 33:20). „Si vor împarati în vecii vecilor” (V. 5).

1:1 Descoperirea lui Iisus Christos, pe care l-a dat-o Dumnezeu, ca sa arate robilor Sai lucrurile cari au sa se întîmple în curînd. si le-a facut-o cunoscut, trimetînd prin îngerul Sau la robul Sau Ioan, –
2 care a marturisit despre Cuvîntul lui Dumnezeu si despre marturia lui Iisus Christos, si a spus tot ce a vazut.
3 Ferice de cine citeste, si de cei ce asculta cuvintele acestei proorocii, si pazesc lucrurile scrise în ea! Caci vremea este aproape!
4 Ioan, catre cele sapte Biserici, cari sînt în Asia: Har si pace voua din partea Celui ce este, Celui ce era si Celui ce vine, si din partea celor sapte duhuri, cari stau înaintea scaunului Sau de domnie,
5 si din partea lui Iisus Christos, martorul credincios, cel întîi nascut din morti, Domnul împaratilor pamîntului! A Lui, care ne iubeste, care ne-a spalat de pacatele noastre cu sîngele Sau,
6 si a facut din noi o împaratie si preoti pentru Dumnezeu, Tatal Sau: a Lui sa fie slava si puterea în vecii vecilor! Amin.
7 Iata ca El vine pe nori. si orice ochi Îl va vedea; si cei ce L-au strapuns. si toate semin iile pamîntului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.
8 ,,Eu sînt Alfa si Omega, Inceputul si Sfîrsitul„, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine, Cel Atotputernic.
9 Eu, Ioan, fratele vostru, care sînt partas cu voi la necaz, la Imparatie si la rabdarea în Iisus Christos, ma aflam în ostrovul care se cheama Patmos, din pricina Cuvîntului lui Dumnezeu si din pricina marturiei lui Iisus Christos.

10 In ziua Domnului eram în Duhul. si am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trîmbite.
11 care zicea: ,,Eu sînt Alfa si Omega, Cel dintîi si Cel de pe urma. Ce vezi, scrie într-o carte, si trimete-o celor sapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia si Laodicea.„
12 M’am întors sa vad glasul care-mi vorbea. si cînd m’am întors, am vazut sapte sfesnice de aur.
13 si în mijlocul celor sapte sfesnice pe cineva, care semana cu Fiul omului, îmbracat cu o haina lunga pîna la picioare, si încins la piept cu un brîu de aur.
14 Capul si parul Lui erau albe ca lîna alba, ca zapada; ochii Lui erau ca para focului;
15 picioarele Lui erau ca arama aprinsa, si arsa într-un cuptor; si glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.
16 In mîna dreapta tinea sapte stele. Din gura Lui iesea o sabie ascutita cu doua taisuri, si fata Lui era ca soarele, cînd straluceste în toata puterea lui.
17 Cînd L-am vazut, am cazut la picioarele Lui ca mort. El si-a pus mîna dreapta peste mine, si a zis: ,,Nu te teme! Eu sînt Cel dintîi si Cel de pe urma,
18 Cel viu. Am fost mort, si iata ca sînt viu în vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale Locuintei mortilor.
19 Scrie dar lucrurile, pe cari le-ai vazut, lucrurile cari sînt si cele cari au sa fie dupa ele.
20 Taina celor sapte stele, pe cari le-ai vazut în mîna dreapta a Mea si a celor sapte sfesnice de aur: cele sapte stele sînt îngerii celor sapte Biserici; si cele sapte sfesnice, sînt sapte Biserici.

Descoperirea lui Iisus Christos, pe care l-a dat-o Dumnezeu, ca sa arate robilor Sai lucrurile cari au sa se întîmple în curînd. Si le-a facut-o cunoscut, trimetînd prin îngerul Sau la robul Sau Ioan, –
care a marturisit despre Cuvîntul lui Dumnezeu si despre marturia lui Iisus Christos, si a spus tot ce a vazut.
Ferice de cine citeste, si de cei ce asculta cuvinteleacestei proorocii, si pazesc lucrurile scrise în ea! Caci vremea este aproape!
4 Ioancatre cele sapte Biserici, cari sînt în AsiaHar si pace voua din partea Celui ce esteCelui ce era si Celui ce vine, si din partea celor sapte duhuri, cari stau înaintea scaunului Sau de domnie,
5 si din partea lui 
Iisus Christosmartorul credincioscel întîi nascut din morti, Domnul împaratilor pamîntului! A Lui, care ne iubeste, care ne-a spalatde pacatele noastre cu sîngele Sau,
6 si a facut din noi 
o împaratie si preoti pentru Dumnezeu, Tatal Saua Lui sa fie slava si puterea în vecii vecilorAmin.
Iata ca El vine pe nori. si orice ochi Îl va vedea; si cei ce L-au strapuns. si toate semintiile pamîntului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.
8 ,,
Eu sînt Alfa si OmegaInceputul si Sfîrsitul„, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine, Cel Atotputernic.
9 Eu, Ioan, fratele vostru, care sînt partas cu voi la necaz, la Imparatie si la rabdarea în Iisus Christos, ma aflam în ostrovul care se cheama Patmosdin pricina Cuvîntului lui Dumnezeu si din pricina marturiei lui Iisus Christos.

10 In ziua Domnului eram în Duhul. si am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trîmbite.
11 care zicea: ,,
Eu sînt Alfa si Omega, Cel dintîi si Cel de pe urma. Ce vezi, scrie într-o carte, si trimete-o celor sapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia si Laodicea.„
12 M’am întors 
sa vad glasul care-mi vorbea. si cînd m’am întors, am vazut sapte sfesnice de aur.
13 si în mijlocul celor sapte sfesnice pe cineva, care semana cu 
Fiul omului, îmbracat cu o haina lunga pîna la picioare, si încins la piept cu un brîu de aur.
14 Capul si parul Lui erau 
albe ca lîna alba, ca zapada; ochii Lui erau ca para focului;
15 picioarele Lui erau ca 
arama aprinsa, si arsa într-un cuptor; si glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.
16 In 
mîna dreapta tinea sapte stele. Din gura Lui iesea o sabie ascutita cu doua taisuri, si fata Lui era ca soarele, cînd straluceste în toata puterea lui.
17 Cînd L-am vazut, am cazut la picioarele Lui 
ca mort. El si-a pus mîna dreapta peste mine, si a zis: ,,Nu te teme! Eu sînt Cel dintîi si Cel de pe urma,
18 
Cel viuAm fost mort, si iata ca sînt viuîn vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale Locuintei mortilor.
19 
Scrie dar lucrurile, pe cari le-ai vazutlucrurile cari sînt si cele cari au sa fie dupa ele.
20 Taina celor sapte stele, pe cari le-ai vazut în mîna dreapta a Mea si a celor sapte sfesnice de aur: cele sapte stele sînt îngerii celor sapte Biserici; si cele sapte sfesnice, sînt sapte Biserici.

1. Descoperirea. Gr. apocalupsis, â€œo descoperire”. (vezi sectiunea Titlul din Introducere). â€œDescoperirea lui Iisus Hristos” poate fi vazuta ca titlul dat de Ioan cartii. Acest titlu contrazice categoric pretentia ca Apocalipsa este o carte pecetluita si nu poate fi înteleasa. Ea contine o solie pe care Dumnezeu a dorit ca â€œrobii” Sai de pe pamânt sa o â€œasculte” si sa o â€œpastreze” (v. 3). Ei nu pot face acest lucru înainte de a o întelege.
Lui Iisus Hristos.
 În greaca, ca si în româna, aceasta fraza poate fi înteleasa ca spunând fie ca Apocalipsa este de la Iisus, fie ca este una care Îl descopera pe El. Contextul pare sa sugereze ca prima interpretare este de baza aici, caci este Apocalipsa â€œpe care I-a dat-o Dumnezeu, ca sa arate robilor Sai”. În acelasi timp adevarul celei de-a doua interpretari nu trebuie trecut cu vederea, caci aceasta carte este în primul rând una care Îl descopera pe Iisus în lucrarea Sa din ceruri de dupa înaltare. În acest sens Apocalipsa este de fapt o completare a Evangheliilor. Ele înregistreaza lucrarea lui Iisus pe pamânt; Apocalipsa descopera lucrarea Sa în planul de mântuire de atunci încoace. Compara cu cap. 19:10. Privitor la numele de Iisus si Hristos vezi Mat. 1:1.
Pe care I-a dat-o
. De la patrunderea pacatului, toata comunicarea între cer si pamânt a fost facuta prin Hristos .
Robilor. Gr. douloi“sclavi” (vezi Rom. 1:1). Primii crestini se refereau astfel adesea cu privire la ei însisi.
Au sa se întâmple în curând.
 Într-un fel sau altul gândul ca diferitele evenimente prezise în cartea Apocalipsa aveau sa se întâmple nu departe în viitor este afirmat raspicat de sapte ori – â€œlucrurile care au sa se întâmple în curând [sau “sa se împlineasca”]” (cap. 1:1; 22:6), â€œvremea este aproape” (cap. 1:3), si â€œIata [sau “cu siguranta”], Eu vin curând” (cap. 3:11;

22:7,12,20). Referinte indirecte la aceeasi idee apar si în cap. 6:11; 12:12; 17:10. Raspunsul personal al lui Ioan la aceste declaratii ale rapidei împliniri a planului divin a fost â€œVino, Doamne Iisuse” (cap. 22:20). Conceptul iminentei întoarceri a lui Iisus este astfel explicit si implicit în tot cuprinsul cartii.
A doua venire a lui Hristos este marele eveniment final al vechiului conflict între bine si rau, început atunci când Lucifer a pus la îndoiala caracterul si guvernarea lui Dumnezeu. Afirmatii în Apocalipsa si oriunde cu privire la iminenta reîntoarcerii lui Hristos trebuie întelese în lumina cadrului acestui mare conflict. Dumnezeu ar fi putut pe drept sa îl anihileze pe Lucifer când, în împietrita nepocainta, el a staruit în rebeliunea sa. Dar întelepciunea divina a amânat exterminarea raului pâna când natura si rezultatele pacatului au devenit evidente locuitorilor universului . În oricare moment critic din istoria acestei lumi justitia divina ar fi putut anunta 
“S-a împlinit”
, iar Hristos ar fi putut veni sa-Si inaugureze împaratia dreptatii. Demult El ar fi putut sa aduca la împlinire roadele planurilor Sale pentru mântuirea lumii. Asa cum Dumnezeu i-a oferit lui Israel ocazia de a pregati calea pentru împaratia Sa vesnica pe acest pamânt, când ei s-au stabilit în Tara Promisa, sau când s-au întors din robia babiloniana, tot la fel El a dat Bisericii din vremurile apostolice privilegiul de a împlini trimiterea evangheliei. O alta astfel de ocazie a venit o data cu marea trezire a celei de-a doua veniri din secolul al XIX-lea. Dar în fiecare caz poporul ales al lui Dumnezeu a esuat în fructificarea avantajelor si oportunitatilor atât de îndurator acordate lor.
Încurajati de sfatul inspirat, cei din Miscarea Adventa, dupa 1844, Îl asteptau pe Hristos sa vina foarte curând. Când, spre sfârsitul secolului, Iisus înca nu revenise, credinciosilor adventisti li se amintea

 


repetat ca Domnul ar fi putut veni â€œpâna acum” . Când a fost chestionata cu întrebari de genul, de ce timpul a trecut dincolo de ceea ce marturiile ei timpurii parusera a indica, Ellen G. White a replicat : â€œCe se poate spune de marturia lui Hristos si a ucenicilor Sai? Au fost ei înselati?… Îngerii lui Dumnezeu, în soliile lor catre oameni prezinta timpul ca fiind foarte scurt… Ar trebui reamintit ca fagaduintele si amenintarile lui Dumnezeu sunt deopotriva conditionale” (Selected Messages, book 1, p. 67).
Astfel pare clar ca, desi a doua venire a lui Hristos nu este bazata pe nici o conditie, afirmatiile repetate ale Scripturii ca venirea era iminenta erau conditionate de raspunsul bisericii la însarcinarea de a duce la bun sfârsit lucrarea evangheliei în generatia lor. Cuvântul lui Dumnezeu, care declara de secole ca ziua lui Hristos 
“se apropie”
 (Rom. 13:12), nu a dat gres. Iisus ar fi venit foarte curând daca biserica si-ar fi dus la îndeplinire lucrarea însarcinata ei. Biserica nu are nici un drept sa-Si astepte Domnul atâta timp cât nu si-a îndeplinit conditiile.
Astfel, afirmatiile îngerului din Apocalipsa lui Ioan cu privire la iminenta revenire a lui Hristos pentru a pune capat stapânirii pacatului, trebuie întelese ca o expresie a vointei si scopului divin. Dumnezeu nu Si-a propus niciodata sa întârzie împlinirea planului de mântuire, ci Si-a exprimat dorinta ca revenirea Domnului nostru sa nu fie amânata îndelung.
Aceste afirmatii nu trebuie întelese în termenii prestiintei lui Dumnezeu în sensul ca oricum va fi o întârziere, si nici în lumina perspectivei istorice despre ceea ce deja a avut loc în istoria lumii de atunci încoace. Fara doar si poate Dumnezeu a stiut dinainte ca venirea lui Hristos va fi întârziata undeva la doua mii de ani, dar, când Si-a trimis soliile catre biserici prin apostoli, El a învesmântat aceste solii în termenii vointei si planului Sau cu privire la acest eveniment, pentru a-Si constientiza

poporul ca în providenta divina nu era necesara nici o întârziere. De aceea cele sapte afirmatii din Apocalipsa cu privire la apropierea revenirii lui Hristos trebuie întelese în termenii vointei si planului lui Dumnezeu, ca fagaduinte date conditionat, si nu ca exprimari bazate pe prestiinta divina. De fapt, si fara îndoiala, este de remarcat armonia între acele pasaje care avertizeaza asupra pregatirii pentru iminenta revenire a lui Hristos si profetiile desfasurate în timp care dezvaluie cât de departe este aceasta zi a Domnului.
 
A facut-o cunoscut.
 Gr. semaino“a indica [sau “a dovedi”] printr-un semn”, “a anunta”, “a descoperi”, “a face cunoscut”, “a explica”.
Înger.
 Gr. aggelos“trimis.” Îngerii activeaza frecvent ca purtatori ai descoperirilor divine (vezi Dan. 8:16; 9:21; Luca 1:19,26; etc.). Acest înger a fost identificat ca Gabriel (vezi Luca 1:19).
Ioan.
 Adica Ioan apostolul (cf. Marcu 3:17). Apocalipsa este singura carte în care Ioan se identifica pe sine pe nume ( 2 Ioan 1; 3 Ioan 1).
2. A marturisit. Gr. martureo“a depune marturie”, “a dovedi”. Timpul trecut arata ca autorul se refera aici la ceea ce urma sa scrie din punctul de vedere al cititorilor sai, fata de care actul sau de scriere va fi în trecut. Epistolele lui Pavel (vezi Gal. 6:11; Fil. 2:25) ofera numeroase exemple ale unor astfel de folosiri a timpului trecut, de asemeni si lucrarile anticilor greci si romani. Folosirea unei astfel de forme era considerata un gest de politete facut cititorului. Ioan se declara pe sine drept martor, purtând marturia pe care Dumnezeu i-o descoperise.
Cuvântul.
 Gr. logos“cuvânt”, “exprimare”, “solie”, “oracol”(vezi Ioan 1:1).
Lui Dumnezeu. Adica de la Dumnezeu, spus de catre Dumnezeu. Ioan se refera aici din nou la â€œApocalipsa lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu” (v. 1). “Cuvântul lui Dumnezeu”, “marturia lui Iisus” si “tot ce a vazut” se refera toate la unul si acelasi lucru – â€œdescoperirea” din v. 1.

 


       Marturia lui Iisus. Aceasta se poate referi la cartea Apocalipsa ca fiind o solie fie de la Iisus fie despre Iisus (vezi v. 1). Contextul favorizeaza prima propunere. Cartea este desigur si una si alta.
Versetele 1 si 2 ilustreaza un paralelism biblic tipic, în care primul si al patrulea vers, iar al doilea împreuna cu al treilea sunt paralele:

            â€œDescoperirea lui Iisus Hristos”
“pe care I-a dat-o Dumnezeu”
“Cuvântul lui Dumnezeu”
“Marturia lui Iisus Hristos”


       A vazut. Cuvinte care sa exprime comunicarea si perceptia vizuala apar de 73 de ori în Apocalipsa, iar cuvinte exprimând comunicarea si perceptia auditiva apar de 38 de ori. Apocalipsa este efectiv un raport al martorului ocular si auditiv descriind ceea ce a Ioan a vazut si a auzit în viziune.
3. Ferice. Gr. makarios“fericiti” (vezi Mat. 5:3). Exista sugestii ca aici ar putea fi o aluzie la Luca 11:28.
 
Cine citeste
. Fara îndoiala este o referinta primara la citirea de catre biserica primara a sulurilor sfinte în public. Apostolul Ioan anticipeaza o citire publica cu privire la epistola pe care le-o adreseaza acum celor â€œsapte Biserici care sunt în Asia” (v. 4), în prezenta întregii adunari a fiecarei comunitati (cf. Col. 4:16; 1 Tes. 5:27). Practica crestina reflecta obiceiul antic ebraic de a citi â€œlegea si profetii în sinagoga în fiecare Sabat“(Faptele Ap. 13:15,27; 15:21; etc.; vezi Vol. V, pp. 57, 58). Porunca implicita ca Apocalipsa sa fie citita în Bisericile din Asia sugereaza faptul ca solia ei începuse sa fie aplicabila în biserica chiar din zilele lui Ioan (vezi Apoc. 1:11).
  
Cei ce asculta
. Adica membri ai fiecarei Biserici. De remarcat ca aici este un singur cititor – în fiecare biserica – în timp ce sunt multi care â€œasculta” ceea ce se citeste. Binecuvântarea ce a însotit citirea Apocalipsei în cele â€œsapte Biserici” ale provinciei romane Asia apartine tuturor crestinilor care citesc Apocalipsa dorind sa aiba o mai clara întelegere a adevarurilor înregistrate în ea.

       Cuvintele. O indicatie textuala poate fi citata (vezi finalul capitolului) pentru a se reda simplu: â€œcuvântul”. Aceasta s-ar referi la solia cartii ca întreg mai degraba decât ca la â€œcuvinte”individuale în care solia si-ar gasi exprimarea.
Acestei proorocii
. Indicatia textuala (vezi ) favorizeaza redarea: â€œproorociei”. Exista sugestii ca Ioan scoate în evidenta aici pretentia de egalitate între Apocalipsa si cartile Vechiului Testament care erau citite în sinagoga în fiecare Sabat. Desi cuvântul â€œproorocie”, asa cum este folosit în Biblie se refera la o solie de la Dumnezeu, indiferent de natura sa (vezi Rom. 12:6), cartea Apocalipsei poate fi numita pe drept o â€œproorocie”, cu atât mai mult în sensul strict al prezicerii evenimentelor viitoare.
Pastreaza
. Forma verbului în greaca sugereaza pastrarea obisnuita, sau îngrijirea, avertizarilor acestei carti ca norma a vietii. Vezi Mat. 7:21–24.
Scrise. Literal, â€œau fost scrise”, în sensul de â€œsta scris”.
Vremea.
 Gr. kairos“timp”, în sensul unui anumit moment din timp, o vreme favorabila, un timp desemnat dinainte pentru un anumit eveniment (vezi Mar. 1:15). â€œVremea” la care se face aici referire ca fiind â€œaproape”este timpul împlinirii â€œlucrurilor scrise în ea”, “lucrurile care au sa se întâmple în curând” (Apoc. 1:1 ; vezi comentariul). Iminenta acestor evenimente este ceea ce da motivatie pentru atentia acordata â€œcuvintelor acestei proorocii”. De aceea Apocalipsa se refera la un anumit moment din timp pentru cei ce cred ca â€œvremea” venirii lui Hristos â€œeste aproape”. Compara cu Note aditionale la Rom. 13.
Aproape
. Din moment ce noi traim în ultimele momente ale timpului, profetiile din Apocalipsa au o importanta deosebita pentru noi. “Daniel si Apocalipsa ar trebui sa capete atentia noastra asa cum nu au avut-o niciodata în istoria lucrarii noastre” (TM 112). “Soliile importante care au fost date în ordinea lor în Apocalipsa ar trebui sa ocupe primul loc în mintea poporului lui Dumnezeu” .

 


       â€œCartea lui Daniel este descoperita în Apocalipsa lui Ioan” (TM 115). În timp ce cartea lui Daniel vorbeste în linii mari despre evenimentele zilelor din urma, cartea Apocalipsei da detalii vii cu privire la aceste evenimente, despre care se spune acum ca sunt â€œaproape”.
 
4. Ioan. Vezi v. 1. Faptul ca autorul nu simte o nevoie în plus de a se identifica pe sine este dovada ca el era bine cunoscut Bisericii â€œdin Asia”Certifica dealtfel si autenticitatea acestei epistole, caci oricare alt scriitor decât cel pe care credinciosii â€œdin Asia” l-ar fi recunoscut ca â€œIoan”, ar fi putut sa pretinda autoritate si pozitie. Simplitatea cu care autorul se refera la sine se armonizeaza cu practica folosita de autorul Evangheliei lui Ioan de asezare a persoanei sale în plan inferior (vezi Vol. V, p. 891 – Comentariul AZS).
Catre cele sapte Biserici
. De aici si pâna la sfârsitul capitolului al 3-lea Apocalipsa este structurata în forma unei epistole antice, sau mai bine zis a unei serii de epistole. Aceasta sectiune epistolara este introductiva pentru restul cartii, ce va fi caracterizata de succesiunea unor dramatice viziuni. Pentru comentariu asupra folosirii numarului â€œsapte” în Apocalipsa, si asupra celor sapte Biserici vezi cap. 1:11.
       
Asia. Adica provincia romana Asia, o regiune de aproape 420 km de la est la vest si 364 km de la nord la sud, în partea vestica a ceea ce cunoastem acum ca Asia Mica, pe teritoriul actualei Turcia (vezi Calatoriile lui Pavel). În timpurile elenistice aceasta zona se dezvoltase în puternicul imperiu al Pergamului, un centru de prima pozitie în cultura elenistica. Cu privire la circumstantele în care Pergamul a devenit provincia romana Asia vezi Vol. V, p. 35. În timpurile Noului Testament Asia a ramas un important centru al culturii greco-romane. Pavel a petrecut multe luni aici (vezi Faptele Ap. 18:19–21; 19:1,10), iar succesul lucrarii sale în aceasta parte este dovedit de trei din epistolele sale adresate crestinilor ce locuiau aici (Efeseni, Coloseni, Filimon). Prima sa epistola catre Timotei, care raspundea atunci de biserica

din Efes, si probabil de bisericile din întreaga provincie, dovedeste existenta aici a unei comunitati crestine bine închegate. Pavel a fost apostolul neamurilor si este probabil ca membrii acestor Biserici din provincia romana Asia sa fi fost în majoritate dintre neamuri.
Dupa îndepartarea din Ierusalim a comunitatii crestine mama, putin înainte de anul 70 d.Hr., Asia pare sa fi primit o deosebita importanta ca centru crestin. Si aceasta s-a datorat fara îndoiala prezentei si conducerii lui Ioan. Conform traditiei el a locuit în Efes si a calatorit în împrejurimi â€œaici sa numeasca episcopi, dincolo sa puna în ordine Biserici întregi, în alta parte sa porunceasca asa cum fusese aratat de Duhul” (Clement of AlexandriaWho Is the Rich Man That Shall Be Saved? xlii; ANF, vol. 2, p. 603). O astfel de relatie intima între apostol si Bisericile din Asia pare sa fie reflectata aici.
  
Har… pace. Vezi Rom. 1:7; 2 Cor. 1:2. S-a sugerat ca acest salut provenea dintr-o combinatie a salutului grecesc obisnuit chairein“sanatate!” (ca în Iacov 1:1), cu urarea ebraica shalom, în echivalentul ei grecesc eirene“pace.” Chairein este probabil înrudit cu termenul mult mai religios folosit aici charis“har”. Cele doua cuvinte â€œhar” si â€œpace” apar frecvent în saluturile epistolelor crestine timpurii, si au constituit în mod vadit o forma caracteristica de salut în biserica apostolica (vezi Rom. 1:7; 1 Cor. 1:3; 2 Cor. 1:2; Gal. 1:3; Efes. 1:2; Fil. 1:2; Col. 1:2; 1 Tes. 1:1; 2 Tes. 1:2; 1 Tim. 1:2; 2 Tim. 1:2; Tit 1:4; Filim. 3; 1 Petru 1:2; 2 Petru 1:2; 2 Ioan 3).
 
Celui ce este
. Gr. ho on“[Celui] care este”, o expresie luata evident din textul Septuagintei la Exod. 3:14, unde este folosit pentru traducerea numelui divin EU SUNT. Ca si în ebraica, aceasta expresie implica existenta de Sine a lui Dumnezeu, vesnica si dincolo de timp. În greaca este redat literal â€œdin partea Lui care este”, o fraza nu mai putin gramaticala în greaca decât în româna. Aici, în orice caz, nu avem o dovada a ignorantei gramaticale a lui Ioan; refuzul lui de a supune flexiunii cuvintele

 


reprezentând Fiinta Divina a fost probabil un mod subtil de a accentua exprimarea imuabilitatii lui Dumnezeu. Din contextul versetelor 4,5 este clar ca aceasta fraza se refera la Tatal.
 
Celui ce era
. Dumnezeu a existat din toata vesnicia (Ps. 90:2).
Celui ce vine. Seria – â€œce este”, “ce era”, “ce vine” â€“ arata ca ultima propozitie este un înlocuitor pentru timpul viitor al verbului, si ar fi echivalent cu a spune â€œce va fi”. S-a propus ideea ca ultima propozitie se refera de asemenea si la a doua venire a lui Hristos. Aceasta interpretare, desi posibila din punct de vedere verbal, nu concorda cu contextul, care ne arata clar ca nu la asa ceva se gândea autorul.
Aceasta referinta la Tatal ne pune în fata vesnicia Sa si afirma ca Acelasi care exista acum continuu, a existat dintotdeauna si va exista întotdeauna
. Existenta personala a lui Dumnezeu transcende timpul, însa o eternitate dincolo de timp poate fi exprimata în limbajul omenesc doar prin elemente temporale, finite, asa cum face Ioan aici.
Sapte duhuri. Cu privire la semnificatia numarului “sapte” în Apocalipsa vezi v. 11. În alte parti ale cartii aceste sapte duhuri sunt descrise ca sapte lampi de foc (cap. 4:5) si sapte ochi ai Mielului (cap. 5:6). Aceasta asociere a celor â€œsapte duhuri” cu Tatal si cu Hristos, ca fiind deopotriva izvor al harului si pacii crestine, implica faptul ca ele reprezinta pe Duhul Sfânt. Numirea de â€œsapte” este probabil o exprimare simbolica a desavârsirii Sale, si poate implica de asemenea si varietatea darurilor prin care lucreaza prin oameni (vezi 1 Cor. 12:4–11; cf. Apoc. 3:1).
 
Înaintea scaunului de domnie. Adica înaintea scaunului de domnie a â€œCelui ce este, Celui ce era si Celui ce vine”. Asezarea implica probabil promptitudinea în lucrarea imediata. Vezi cap. 4:2–5.
5. Iisus Hristos.
 Vezi v. 1. Ceilalti membri ai Dumnezeirii au fost deja mentionati în v. 4.
       
Martorul credincios. În greaca acest titlu sta în apozitie cu â€œIisus Hristos” fiind

cazul ablativ (dupa unii un genitiv al sursei), iar fraza â€œmartorul credincios” ar fi în mod normal la acelasi caz (martorului credincios). Fara îndoiala, asemeni titlului pentru Tatal (vezi v. 4), el ramâne aici neschimbat în cazul nominativ. Exista sugestii ca în felul acesta Ioan implica aici Dumnezeirea lui Hristos si egalitatea Sa cu Tatal. (vezi Note aditionale la Ioan 1). Hristos este â€œmartorul credincios” prin faptul ca este reprezentarea desavârsita a caracterului, mintii si vointei lui Dumnezeu cu privire la omenire (vezi Ioan 1:1,14). Viata Sa între oameni lipsita de pacat si moartea Sa ca jertfa marturisesc despre sfintenia si dragostea Tatalui (vezi Ioan 14:10; vezi cap. 3:16).
Cel întâi nascut. Gr. prototokos“primul nascut” (vezi Mat. 1:25; Rom. 8:29; cf. Ioan 1:14). Desi Iisus nu a fost primul care sa fi înviat din morti, din punctul de vedere al timpului, El poate fi privit ca primul în sensul ca toti ceilalti înviati înainte sau dupa El si-au primit libertatea din strânsorile mortii numai prin puterea victoriei Sale asupra mormântului. Puterea Sa de a a-Si da viata si de a o lua înapoi (Ioan 10:18) Îl aseaza pe o cu totul alta pozitie fata de toti oamenii care au iesit vreodata din morminte, si Îl caracterizeaza drept izvorul întregii vieti (vezi Rom. 14:9; 1 Cor. 15:12–23; vezi Ioan 1:4,7–9). Acest titlu, împreuna cu cel ce îl urmeaza reflecta gândul din Ps. 89:27.
 
Domnul. Sau â€œconducatorul”. Aceasta lume este teritoriul legitim al lui Hristos. Hristos a iesit învingator asupra pacatului si a recâstigat mostenirea pierduta a lui Adam; El este deci conducatorul de drept al omenirii (Col. 2:15; cf. Col. 1:20; vezi Apoc. 11:15). La sfârsitul timpului toti oamenii Îl vor recunoaste astfel (vezi Apoc. 5:13).
Dar, recunoscut sau nu, Hristos a exercitat controlul asupra lucrarilor de pe pamânt în împlinirea planului Sau vesnic (vezi Dan. 4:17). Planul de mântuire, adus la îndeplinire prin viata, moartea si învierea Sa, a fost descoperit pas cu pas pâna în ziua marii victorii. Vezi Apoc. 19:15,16.

 


       Ne iubeste. Într-adevar, iubirea lui Dumnezeu descoperita în Iisus Hristos este acum o realitate istorica, însa el â€œne iubeste” acum tot atât de mult ca si atunci când L-a adus pe Fiul Sau drept jertfa suprema.
 
Ne-a spalat
. Indicatia textuala (vezi cap. 1:3) favorizeaza redarea â€œne-a slobozit”. Diferenta apare fara îndoiala din asemanarea între cuvintele grecesti louo“a spala” si luo“a slobozi” A fi “slobozit” de pacate înseamna a fi eliberat de pedeapsa si puterea pacatului (vezi Ioan 3:16; Rom. 6:16–18,21,22).
Cu sângele Sau
. Sau â€œprin sângele Sau”, adica prin moartea lui Hristos pe cruce. A fost o jertfa înlocuitoare. (vezi Isa. 53:4–6; cf. DA 25).
 
6. O împaratie si preoti. Aici este probabil o aluzie la Exod. 19:6 (cf. Apoc. 5:10). Hristos a facut din biserica Sa “o împaratie”, iar din membrii ei individuali “preoti”. A fi un mebru al împaratiei înseamna a fi un “preot”. Compara cu “preotia împarateasca” din 1 Petru 2:9. Cei care au primit mântuirea în Hristos formeaza o împaratie al carei împarat este Hristos. Referinta de aici este facuta cu privire la împaratia harului divin din inima oamenilor (vezi Mat. 4:17). Un preot poate fi vazut ca cel ce aduce jertfe lui Dumnezeu (cf. Evr. 5:1; 8:3), iar în acest sens fiecare crestin are privilegiul de a aduce â€œjertfe duhovnicesti” â€“ rugaciune, mijlocire, multumire, slava â€“ lui Dumnezeu (vezi 1 Petru 2:5,9). Pentru ca fiecare crestin este un preot, poate veni pentru sine înaintea lui Dumnezeu, fara mijlocirea unei alte fiinte umane, dar si pentru altii. Hristos este mijlocitorul nostru (1 Tim. 2:5), marele nostru â€œMare Preot”, si prin El avem privilegiul de a ne apropia “cu deplina încredere de scaunul harului, ca sa capatam îndurare si sa gasim har, pentru ca sa fim ajutati la vreme de nevoie” (Evr. 4:15,16).
Dumnezeu, Tatal Sau
. Adica Dumnezeu ca fiind Tatal Sau.
  
A Lui sa fie slava. Literal, “a Lui slava” adica a lui Hristos (vezi v. 5). Articulat cu articol hotarât “slava” implica toata slava.

Pentru comentarii asupra cuvântului doxa, cuvântul tradus “slava”, vezi Rom. 3:23.
Puterea.
 A-I atribui puterea lui Hristos înseamna a-L recunoaste ca conducator de drept al universului. Dupa înviere El a primit â€œtoata puterea… în cer si pe pamânt” (vezi Mat. 28:18). Hristos merita lauda fara sfârsit a omenirii ca raspuns la victoria Sa asupra pacatului si a mortii (vezi Col. 2:15). Satana a pus la îndoiala dreptul lui Hristos la “slava si putere”, dar acestea sunt pe deplin ale lui Hristos. Cu aceasta doxologie, sau aducere de lauda, Ioan concluzioneaza salutul epistolei sale (Apoc. 1:4–6).
În vecii vecilor. Gr. eis aionas ton aianon, literal, â€œîn vecii de vecii” si astfel â€œpentru totdeauna”. Pentru o discutie asupra cuvântului aion vezi Mat. 13:39. Ioan nu prevede nici o limita pentru dreptul lui Hristos la “slava si putere”.
 
Amin.
 Vezi Mat. 5:18.
 
7. Iata ca El vine. Salutul fiind terminat la v. 6, Ioan anunta tema Apocalipsei. A doua venire a lui Hristos este tinta spre care se îndreapta toate celelalte teme. Semnificativ, el foloseste aici timpul prezent “vine”, accentuând certitudinea acestui eveniment, probabil si cu sensul iminentei sale. (vezi v. 1).
Pe nori. Vezi Faptele Ap. 1:9–11.
Strapuns. Gr. ekkenteo, acelasi cuvânt este folosit de Ioan în Evanghelia sa (cap. 19:37) când citeaza din Zaharia 12:10. Traducatorii Septuagintei au citit evident eronat cuvântul ebraic daqaru“au … strapuns”, din Zah. 12:10, ca â€œau sarit de bucurie” si astfel au redat si în greaca. Numai cea de-a patra Evanghelie reda evenimentul strapungerii coastei lui Iisus (Ioan 19:31–37). Acest punct de similaritate între cele doua carti este o dovada indirecta ca Apocalipsa a venit din aceeasi pana ca si Evanghelia lui Ioan. Desi scria în greaca, în mod vadit el ignora versiunea Septuagintei în ambele cazuri si da o corecta traducere a textului ebraic. Afirmatia din Apoc. 1:7 implica în mod clar ca cei responsabili de moartea lui Hristos vor fi martori ai venirii Sale (vezi Dan. 12:2). În timpul judecatii Sale Iisus a

 


avertizat pe liderii evrei despre acest înfricosator eveniment (Mat. 26:64).
 
Boci.
 Literal, â€œse vor taia” cu referire la obiceiul antic prin care o persoana se autoflagela ca semn al durerii. Într-un sens figurat, ca aici, cuvântul vine ca o concentrare asupra durerii mai degraba decât asupra actului de violenta fata de trup. Aici reflecta remuscarea celor necredinciosi. (vezi Ier. 8:20).
Eu sunt.
 Gr. ego eimi (vezi Ioan 6:20).
8. Alfa si Omega.
 Prima si ultima litera a alfabetului grecesc, usor de comparat cu expresia “de la A la Z”. Fraza exprima totalitatea, atotcuprinderea, cu acelasi înteles ca si în “Cel dintâi si Cel de pe urma, Începutul si Sfârsitul” (cap. 22:13). În acest caz vorbitorul este “Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine”, identificat în cap. 1:4 ca fiind Dumnezeu Tatal (vezi comentariile respective).
În orice caz, în versetele 11–18 expresia â€œAlfa si Omega” este în mod clar identificata cu Hristos, Cel care se declara pe Sine ca fiind 
“Cel dintâi si Cel de pe urma”. În cap. 22:13 expresia â€œAlfa si Omega” se refera la Hristos, acest fapt fiind evident din v. 16. Tatal si Fiul împartasesc aceste atribute atemporale. (vezi Note aditionale la Ioan 1).
 
Începutul si Sfârsitul.
 Indicatia textuala (vezi cap. 1:3) favorizeaza omiterea acestor cuvinte aici si în v. 11, dar ramân pe deplin întarite în cap. 22:13.
Cel ce este. Vezi v. 4.
       
Cel Atotputernic. Gr. pantokrator“conducator peste toate”. Titlul revine des în Apocalipsa (cap. 4:8; 11:17; 15:3; 16:7,14; 19:6,15; 21:22). În textul traducerii Septuaginta pentru Osea 12:5 termenul pantokrator traduce ebraicul seba’oth , “osti” folosit în general cu Yahveh ca o descriere a Vechiului Testament pentru Dumnezeu (vezi Vol. I, p. 173). Acest titlu accentueaza omnipotenta lui Dumnezeu. Compara 1 Sam. 1:11; Isa. 1:9; Ier. 2:19; Amos 9:5).
 
9. Eu Ioan. Vezi sectiunea Autorul din Introducere.

       Partas cu voi la necaz. În mod cert Ioan nu era singurul care suferea persecutia acelui timp.
 
Împaratie. Adica împaratia harului divin (vezi Mat. 4:17. â€œÎn Împaratia lui Dumnezeu trebuie sa intram prin multe necazuri” Faptele Ap. 14:22).
 
Rabdarea. Literal, â€œa ramâne sub”. Aici cuvântul implica exercitiul de auto-control pentru a îndura situatiile dificile când, prin abandonarea credintei, ar putea fi obtinuta eliberarea de sub presiunea persecutiei. În Hristos, crestinii au puterea de “a ramâne sub” Iisus. Vezi Rom. 2:7; Apoc. 14:12.
  
În Iisus.
 Rabdarea este un rezultat al relatiei vitale cu El.
 
Ma aflam. Sau “am ajuns sa fiu”, implicând astfel faptul ca Patmosul nu era casa lui permanenta, ci doar una de circumstanta, circumstanta prin care îl gasim pe Ioan aici.
 
Patmos. O mica insula în Marea Egee, undeva la circa 90 km sud-vest de Efes. Are dimensiunile de mai putin de 16 km pe directia nord-sud si aproape 10 km pe directia est-vest în zona cea mai deschisa. Insula Patmos este stâncoasa si stearpa. Linia de coasta neobisnuit de fragmentata contine numeroase golfulete. Scriind la anul 70 d.Hr., Pliniu (Natural History iv. 12. 23) mentioneaza ca insula era folosita drept colonie de detentie, fapt ce explica afirmatia lui Ioan ca era el â€œpartas la necaz”. Apostolul a fost pe Patmos ca prizonier roman.
Undeva la doua secole mai târziu, Victorinus din Petau (mort 303 d.Hr.) declara despre Apocalipsa: â€œCând Ioan a spus aceste lucruri era în insula Patmos, condamnat la munca în mine [latineste 
metallum] de catre cezarul Domitian” (Commentary on the Apocalypse, on ch. 10:11; ANF, vol. 7, p. 353). Cuvântul latinesc metallum se poate referi si la cariera de piatra. Întrucât Patmosul putea avea cariere de piatra, si nu da nici o dovada ca ar fi avut mine, prima varianta este probabil intentionata. Afirmatia lui Pliniu despre Patmos ca fiind o colonie de detentie este cea a unui om informat

 


contemporan cu Ioan, în timp ce cea a lui Victorinus, desi plauzibila, trebuie vazuta ca o traditie.
 
Din pricina Cuvântului.
 Adica din cauza Cuvântului. Expresia greaca se opune ideii ca Ioan se afla pe Patmos pentru a primi si a înregistra viziunile acordate lui (vezi v. 2). În pasajul acesta expresia “Cuvântul lui Dumnezeu” si “marturia lui [cu privire la] Iisus” se refera la marturia sa inspirata cu privire la Evanghelie timp de mai bine de o jumatate de secol. Aceasta a fost unica hotarâre motivanta din viata lui Ioan. În amarele zile ale persecutiei sub Domitian marturia sa netematoare a devenit ocazia pentru condamnarea sa pe Patmos.
 
10. În Duhul. Literal, “în duh”, aici însemnând “într-o stare de extaz”. A pierdut din vedere lucrurile de pe pamânt si atentia i-a fost atrasa doar de impresiile transmise lui de Duhul Sfânt. Perceptia naturala, prin simturi, a facut loc pe deplin perceptiei spirituale.
Ziua Domnului. Gr. kuriake hemera. Diferite încercari s-au facut pentru a explica aceasta expresie, care apare doar aici în Scriptura. Unii interpreti au echivalat aceasta expresie cu “ziua Domnului” folosita de profetii Vechiului Testament (vezi Ioel 2:11,31; Tef. 1:14; Mal. 4:5; cf. Faptele Ap. 2:20). Se poate considera ca, daca luam cuvintele în sinea lor, interpretarea ar putea fi acesta. Cei care explica astfel scot în evidenta faptul ca Apocalipsa îsi concentreaza atentia asupra marii zile finale a Domnului si a evenimentelor care duc la ea (vezi Apoc. 1:1). “În ziua Domnului eram în Duhul” ar putea fi interpretata ca însemnând a fi luat în viziune pâna la capatul timpului pentru a fi martor al evenimentelor relationate cu ziua Domnului.
Exista totusi motive pentru a respinge aceasta interpretare. În primul rând, când expresia “ziua Domnului” desemneaza clar marea zi a lui Dumnezeu, textul grecesc este întotdeauna 
hemera tou kuriou sau hemera kuriou (1 Cor. 5:5; 2 Cor. 1:14; 1 Tes. 5:2; 2 Petru 3:10). În al doilea rând, contextul (Apoc. 1:9,10) implica faptul ca

expresia â€œziua Domnului” se refera la timpul când Ioan a vazut viziunea, mai degraba decât la subiectul viziunii. Astfel Ioan da locatia, â€œîn ostrovul care se cheama Patmos” (v. 9); motivul pentru care se afla acolo, “din pricina Cuvântului lui Dumnezeu” (v. 9); si starea în care i-a fost data viziunea, “în Duhul”. Toate aceste expresii au de-a face cu circumstantele sub care a fost data viziunea, si este logic sa concluzionam ca si a patra face parte din aceeasi categorie, dându-ne locatia temporala specifica a Apocalipsei. Astfel concluzioneaza cei mai multi comentatori.
Desi unica în Scriptura, expresia 
kuriake hemera are o lunga istorie în greaca post-biblica. Asemeni formei abreviate kuriake , ea este o expresie familiara parintilor bisericesti pentru prima zi a saptamânii, în timp ce în greaca moderna kuriake este termenul uzual pentru duminica. Echivalentul latin dominica dies, este o denumire comuna pentru aceeasi zi, si a trecut în câteva limbi moderne ca spaniola, domingo, franceza, dimanche, ambii termeni desemnând duminica. Din acest motiv multi teologi au sustinut opinia ca în acest pasaj kuriake hemera
se refera la duminica, si ca Ioan nu doar a primit viziunea în acea zi, ci mai mult, a si recunoscut-o ca fiind “ziua Domnului”, dupa cât se pare, motivul fiind acela ca în acea zi Hristos a înviat din morti.
Exista deopotriva ratiuni negative si pozitive pentru a respinge aceasta interpretare. În primul rând este principiul recunoscut al metodei istorice, si anume ca o referire trebuie interpretata 
numai în termenii unei dovezi care îi este anterioara în timp sau contemporana si nu prin date istorice provenind dintr-o perioada ulterioara. Acest principiu are o semnificatie deosebita în problema studierii expresiei “ziua Domnului” asa cum apare în pasajul curent. Desi aceasta expresie apare frecvent în scrierile parintilor bisericesti cu sensul de duminica, prima marturie concludenta a unei astfel de folosiri nu apare pâna în a doua parte a secolului al II-lea în Evanghelia dupa Petru, apocrifa

 


(9,12; ANF, vol. 9, p. 8), acolo unde ziua învierii lui Hristos este denumita “ziua Domnului”. Din moment ce acest document a fost scris cu cel putin trei sferturi de veac dupa ce Ioan a scris Apocalipsa, nu poate fi prezentat ca dovada ca expresia “ziua Domnului” în timpul lui Ioan se refera la duminica. Numeroase exemple pot fi prezentate pentru a arata rapiditatea cu care cuvintele îsi schimba întelesul. De aceea sensul expresiei “ziua Domnului” din acest pasaj este mai corect determinat din referiri ale Scripturii mai degraba decât din literatura ulterioara.
De partea pozitiva a problemei este faptul ca, desi Scriptura nu identifica nicaieri duminica ca având vreo legatura religioasa cu Domnul, ea recunoaste repetat ca ziua a saptea, Sabatul, este ziua speciala a Domnului. Dumnezeu a binecuvântat si a sfintit ziua a saptea (vezi Gen. 2:3); El a declarat-o ca fiind un memorial al actului Sau de creatie (vezi Exod. 20:11); El a numit-o cu deosebire â€œziua Mea sfânta” (vezi Isa. 58:13); iar Iisus S-a declarat pe Sine ca fiind 
“Domn chiar si al Sabatului”
 (vezi Marcu 2:28) în sensul ca, Domn peste oameni, El era de asemenea Domn peste ceea ce fusese facut pentru om, Sabatul. Astfel, când expresia “ziua Domnului” este interpretata în concordanta cu dovezile anterioare sau contemporane timpului lui Ioan, se distinge clar ca nu poate fi decât o singura zi la care poate face referire, iar aceasta este Sabatul zilei a saptea. Vezi 6T 128; AA 581.
Descoperirile arheologice au adus o lumina suplimentara asupra expresiei 
kuriake hemera. Papirusuri si inscriptii din perioada imperiala a istoriei romane gasite în Egipt si Asia Mica folosesc cuvântul kuriakos (forma masculina pentru kuriake) pentru trezoreria imperiala si serviciul imperial. Este de înteles întrucât împaratul roman era adesea numit în greaca kurios, “domn”, si prin urmare trezoreria si serviciul sau erau “trezoreria domnului” si “serviciul domnului”. Astfel cuvântul kuriakos era familiar în limba oficialitatii romane pentru lucrurile ce aveau legatura

cu împaratul. O astfel de inscriptie vine tot atât de timpuriu ca si anul 68 d.Hr., deci este clar faptul ca folosirea cuvântului kuriakos era curenta în timpul lui Ioan (vezi Adolf Deissmann, Light From the Ancient East, p. 357–361).
Pe aceeasi inscriptie apare o referinta la o zi numita în cinstea împaratesei Iulia, sau Livia cum este mai cunoscuta.
Pe alte inscriptii, atât din Egipt cât si din Asia Mica, termenul grecesc echivalent pentru 
Augustus apare frecvent ca nume de zi. Evident acestea sunt referinte la zile speciale în onoarea împaratului (vezi Deissmann, loc. cit.). Exista sugestii ca kuriake hemera, asa cum este folosit de Ioan, se refera la o zi imperiala. Acest lucru pare îndoielnic oricum din doua motive. În primul rând, desi erau zile imperiale si cu toate ca expresia keriakos era folosita pentru alte lucruri ce aveau legatura cu împaratul, nu fost gasita pâna acum nici o situatie în care cuvântul kuriake sa fie aplicat la o zi imperiala. Aceasta nu este o dovada finala, bineînteles, caci este un argument al tacerii. În orice caz, o a doua obiectie ce se poate ridica împotriva identificarii expresiei lui Ioan kuriake hemera ca o zi imperiala este practic hotarâtoare. Si anume faptul ca deopotriva evreii, în primul secol (vezi Iosif Flavius War vii. 10. 1 [418, 419]) si crestinii, cel putin în secolul al II-lea (vezi Martyrdom of Polycarp 8), sunt cunoscuti cu privire la faptul ca au refuzat sa îl numeasca pe cezar kurios, “domn”. Devine dificil de crezut deci ca Ioan s-ar fi referit la o zi imperiala ca fiind “ziua Domnului”, cu deosebire într-un timp când fratietatea sa crestina era teribil persecutata pentru refuzul de a se închina împaratului. Pare mult mai plauzibil ca Ioan a ales expresia kuriake hemera
 pentru Sabat, ca un mijloc subtil de a proclama faptul ca, asa cum împaratul avea zile speciale închinate în onoarea sa, si Domnul lui Ioan, pentru care el suferea acum, avea ziua Sa. Pentru o discutie asupra originii pazirii duminicii si numirea ei ca “ziua Domnului” vezi Dan. 7:25. Vezi AA 581,582.

 


       Ca sunetul unei trâmbite. Comparatia cu trâmbita indica intensitatea vocii.
11. Eu sunt Alfa. Vezi v. 8. În lumina versetelor 17 si 18 este clar ca în cazul de fata aceste titluri se aplica în mod deosebit la Hristos. Oricum, indicatia textuala (vezi cap. 1:3) întareste omiterea cuvintelor “Eu sunt Alfa si Omega, Începutul si Sfârsitul”.
În versetele 4–10 Ioan adreseaza celor sapte Biserici propria sa afirmatie introductiva cu privire la circumstantele în care a primit Apocalipsa. Începând cu v. 11, el prezinta autoritatea lui Hristos asupra Apocalipsei. Este numai normal sa fie asa, caci aceasta este “Descoperirea lui Iisus Hristos” (v. 1). Apocalipsa în sine începe cu v. 11.
 
Ce vezi. Comunicarea si perceptia vizuala domina Apocalipsa (vezi v. 2). Ioan a vazut viziuni, scene panoramice în simbol, pe care le portretizeaza atât de mult si cu o acuratete atât de mare pe cât îi permite limbajul omenesc finit. Multe din aceste simboluri reprezinta adevaruri care transcend cuvintele si experienta omului. În anumite momente apostolul se regaseste pe sine ducând lipsa de cuvinte care sa descrie pe deplin ceea ce vede, spre exemplu când contempla tronul lui Dumnezeu (vezi cap. 4:3,6). Cu toate acestea, pe tot parcursul Apocalipsei grandoarea modului lui Dumnezeu de raportare fata de universul Sau, intensitatea marii lupte dintre Hristos si Satana si slava victoriei finale sunt descrise aici mult mai în detaliu si mai maret decât oriunde altundeva în Scriptura.
 
Carte. Gr. biblion, “un sul”, cea mai comuna forma de carte în timpul lui Ioan. Vezi Vol. V, p. 113.
Celor sapte Biserici.
 Ordinea în care aceste biserici sunt aranjate atât aici cât si în cap. 2 si 3 reprezinta o succesiune de locuri geografice pe care un sol, purtând o epistola plecata din Patmos, ar fi trebuit sa o strabata pentru a ajunge în aceste sapte cetati ale provinciei Asia. Pentru o discutie suplimentara asupra pozitionarii geografice a celor sapte biserici vezi Calatoriile lui Pavel. Pentru o discutie suplimentara cu privire la numele fiecarei biserici vezi solia

individuala adresata fiecareia dintre ele în cap. 2 si 3.
Cele sapte biserici sunt primele într-o serie de prezente ale numarului sapte în Apocalipsa. Astfel sunt sapte duhuri (v. 4), sapte sfesnice (v. 12), sapte stele (v. 16), sapte lampi de foc (cap. 4:5), o carte cu sapte peceti (cap. 5:1), cele sapte coarne si cei sapte ochi ai Mielului (cap. 5:6), sapte îngeri cu sapte trâmbite (cap. 8:2), sapte tunete (cap. 10:4), un balaur cu sapte capete si sapte coroane (cap. 12:3), o fiara cu sapte capete (cap. 13:1), sapte îngeri având sapte potire ce contin ultimele sapte plagi (cap. 15:1,7), si fiara cu cele sapte capete, despre care se spune si ca sunt sapte munti si sapte împarati (cap. 17:3,9,10). Aceasta folosire repetata a numarului sapte cu referire la atât de multe simboluri diferite implica faptul ca si acesta, de asemenea, trebuie înteles într-un sens simbolic. Pe tot parcursul Scripturii numarul sapte, atunci când este folosit simbolic, este în general înteles ca indicând 
totalitatea, desavârsirea
.
Aplicat deci la cele sapte Biserici acest numar poate fi vazut ca având un scop specific. Ca în Asia erau mai mult decât sapte biserici este clar din faptul ca doua alte biserici din acea regiune, cele din Colose si Hierapolis (Ierapole), sunt mentionate în Noul Testament. (vezi Col. 1:2; 4:13). De aceea este rezonabil sa concluzionam ca Domnul a ales cele sapte Biserici numite aici pentru ca erau tipice conditiei bisericii ca întreg – atât în vremurile apostolice dar si de-a lungul erei crestine (cf. AA 583,585).
Soliile catre cele sapte Biserici s-au aplicat conditiilor bisericii din zilele lui Ioan. Daca nu ar fi fost asa, aceste solii ar fi învaluit în mister si descurajat pe crestinii bisericilor din Asia ce ar fi trebuit sa le citeasca (vezi Apoc. 1:3). Ioan s-ar fi dovedit a fi un profet mincinos daca soliile adresate de el catre bisericile sale nu ar fi descoperit adevarata situatie a acelor comunitati si nu ar fi fost potrivite nevoilor lor spirituale. Aceste solii au fost trimise într-o vreme când crestinii din Asia sufereau un mare necaz, iar ferma mustrare,

 


mângâierea reasiguratoare si glorioasa fagaduinta trebuie sa fi fost destinate împlinirii acelor nevoi (vezi AA 578–588). Acceptând si luând aminte la aceste solii, bisericile crestine din Asia urmau sa fie pregatite spiritual pentru a întelege drama marii lupte descrise în cealalta parte a Apocalipsei, si pentru a mentine o nepieritoare speranta în triumful final al lui Hristos si al bisericii Sale.
Desi diferitele solii catre cele sapte Biserici trebuie sa se fi aplicat în primul rând bisericilor din Asia din chiar vremea lui Ioan, ele erau relevante si pentru istoria viitoare a bisericii. Un studiu al istoriei descopera ca aceste solii sunt într-adevar aplicabile într-un mod deosebit pentru sapte perioade de timp ce acopera întreaga istorie a bisericii.
Întrucât numarul sapte implica totalitatea, asa cum s-a spus mai sus, apare rezonabil de asemenea sa întelegem aceste solii, într-un anumit sens, ca descriind starea întregii biserici în orice timp al istoriei, caci fara îndoiala fiecare comunitate individuala de-a lungul istoriei crestine îsi poate gasi caracteristicile si nevoile descrise într-una sau mai multe dintre aceste solii. Ca atare se poate spune despre ele ca 
au o aplicatie universala, adaugata aplicatiei din timpul lui Ioan, si o aplicatie istorica în perioade succesive
. Un autor crestin scria undeva în jurul anului 200 d.Hr. ca â€œIoan scrie celor sapte biserici, totusi el vorbeste tuturor” (textul latinesc în S. P. Tregelles, ed., Canon Muratorianus, p. 19). Desi, spre exemplu, solia catre biserica Laodicea este cu cu particularitate potrivita bisericii de astazi, soliile catre celelalte biserici contin de asemenea cuvinte pe care aceasta le poate gasi drept folositoare (vezi 5T 368,481,538,612; 8T 98,99).
12. Sa vad glasul. Adica sa vada cine vorbeste.
Sfesnice.
 Gr. luchnia, “sfesnice”. Lumânarea, în forma ei familiara moderna nu era folosita în vremurile antice. Lampile aveau de obicei forma unui vas nu foarte adâncit, în care se punea ulei si se

introducea un fitil. Ca atare “sfesnicele” pe care le-a vazut Ioan erau evident niste suporti ce sustineau aceste lampi.
În v. 20 aceste sfesnice sunt declarate ca reprezentând sapte Biserici, si astfel întreaga biserica (vezi v. 11). Faptul ca sunt din aur ar putea implica pretuirea bisericii în ochii lui Dumnezeu. Ioan Îl vede pe Hristos mergând în mijlocul acestora (v. 13–18), indicând astfel prezenta Sa permanenta alaturi de biserica Sa (vezi Mat. 28:20; cf. Col. 1:18).
Referinta aceasta la cele sapte sfesnice de aur aduce aminte de cele sapte brate ale sfesnicului din Sfânta sanctuarului de pe pamânt (vezi Exod. 25:31–37). În orice caz este evident ca difera fizic de sfesnicul cu sapte brate din vremurile Vechiului Testament, caci Ioan L-a vazut pe Hristos mergând printre ele (vezi Apoc. 1:13; 2:1). Despre aceste “sapte sfesnice” se specifica ca reprezinta bisericile de pe pamânt, si de aceea nu trebuie privite ca modelul ceresc al candelabrului cu sapte brate din sanctuarul pamântesc din vechime.
 
13. Fiul omului.
 Gr. huios anthropou. Termenul grecesc este prezent aici fara articol hotarât. Este o traducere corecta a aramaicului kebar ‘enash (vezi Dan. 7:13) si pare a avea aici un sens foarte apropiat de cel al aceleiasi expresii kebar ‘enash din Daniel. Ceea ce s-a spus în comentariul la kebar ‘enash (Dan. 7:13) s-ar aplica deci si pentru acest huios anthropou. Este un lucru cert din Apoc. 1:11,18 ca Cel la care se face astfel referire – ca si în Dan. 7:13 – este Hristos. În timp ce titlul “Fiul omului”, cu articolul hotarât, este folosit pentru Hristos de mai bine de 80 de ori în Noul Testament, expresia “Fiu al omului”, fara articol hotarât, este folosit pentru El în greaca Noului Testament în doar alte doua ocazii (Apoc. 14:14, în care este o clara aluzie la Dan. 7:13; si Ioan 5:27, unde natura umana a lui Iisus este accentuata).
Aplicând acelasi principiu ca si cu 
kebar ‘enash (vezi Dan. 7:13), gasim ca aici Ioan Îl contempla pe Hristos în viziune pentru prima data. Cine este aceasta fiinta încântatoare? Are o forma, nu de înger sau

 


de alta fiinta celesta, ci de om. Este în forma umana, totusi de o stralucire orbitoare.
Desi Ioan a scris Apocalipsa în greaca, modul sau de exprimare este adesea cel nativ, aramaic (limba evreilor în vremurile Noului Testament), mai degraba decât grec. Acest lucru este adevarat în cazul unora dintre expresiile sale idiomatice, si este posibil ca 
huios anthropou, literal, â€œ[un] fiu de om”
sa fie unul dintre acestea.
Daca este asa, “un fiu de om” ar însemna simplu “o fiinta umana”, “un om” (vezi Dan 7:13). În acelasi fel, “fiii învierii” (Luca 20:36) sunt simple persoane înviate, iar “fiii împaratiei” (Mat. 8:12) sunt oameni demni de împaratie. În acelasi fel “fiii veacului acestuia” (Luca 16:8) sunt cei ce traiesc pentru aceasta lume, iar “copii ai mâniei” (Efes. 2:3) sunt cei ce merita pedeapsa pentru faptele lor rele.
Când Hristosul slavit S-a descoperit lui Ioan în splendoarea Sa celesta, i-a aparut totusi în forma unei fiinte umane. Desi Hristos a fost pre-existent din vesnicie ca a doua persoana a Dumnezeirii, si ramâne asa întotdeauna, asumarea omenescului este facuta pentru toata vesnicia ce va veni (vezi Vol. V, p. 917–919). Ce mângâiere sa stim ca Domnul nostru înaltat, slavit, este înca fratele nostru în vietuirea omeneasca, si în acelasi timp, Dumnezeu! Pentru o discutie suplimentara asupra acestui pasaj vezi tratarea în Problems in Bible Translation, p. 241–243.
 
Pâna la picioare. O haina lunga este simbol al demnitatii.
 
14. Albe ca lâna alba.
 Ioan îsi gaseste cu greu cuvinte care sa dea o descriere cât mai apropiata a celor vazute în viziune. La prima vizualizare a parului Celui ce i-a aparut în viziune, albul lânii îi vine în minte. Dar imediat ce scrie aceasta se gândeste la ceva si mai alb, zapada, si o adauga pentru o descriere cât mai exacta. Probabil ca si descrierea din Dan. 7:9 îi vine în minte.
 
Para focului. Adica un “foc arzator”, accentuând stralucirea înfatisarii Sale si patrunderea privirii Sale.

       15. Arama aprinsa. Gr. chalkolibanos, o substanta a carei identitate este nesigura. Era probabil un metal asemeni aurului, arzând si radiant. “Arama” din Biblie era de fapt bronz (vezi Exod. 25:3).
Arsa.
 Adica arama parea ca arsa într-un cuptor. Picioarele aratau asemeni unei arame supuse unei intense calduri.
 
Ape mari. În zilele lui Ioan zbuciumul marii si urletul tunetului erau printre cele mai puternice si mai patrunzatoare sunete cunoscute de om. În esenta si maiestatea lor acestea sunt înca neîntrecute ca simboluri pentru vocea Creatorului.
16. Mâna dreapta. Aici mâna lui Dumnezeu reprezinta puterea Sa de sustinere.
Sapte stele.
 Acest simbol reprezinta “îngerii”, sau solii trimisi celor sapte Biserici (vezi v. 20).
Iesea. Forma verbului în greaca implica actiune continua – puterea lui Hristos este continuu la lucru.
 
Sabie ascutita cu doua taisuri. Gr.romphaia distomos, literal â€œsabie cu doua guri – ascutisuri”Romphaia era o sabie mare, grea, de folosit cu doua mâini. Este acelasi cuvânt folosit în Septuaginta pentru “sabia” pe care Dumnezeu a pus-o la intrarea în Eden (vezi Gen. 3:24) si pentru sabia lui Goliat (1 Sam. 17:51).
Expresia literal “sabie cu doua guri – ascutisuri” este evident derivata din folosirea ei în limbajul semit, desi apare si în greaca foarte timpuriu, undeva în secolul al V-lea î.Hr. în piesele lui Euripide. Este gasita chiar mai timpuriu în Vechiul Testament, acolo unde echivalentul ei în ebraica este 
pi chereb , “ascutisul – gura sabiei” (vezi Gen. 34:26; 2 Sam. 15:14). Astfel, în descrierea întâmplarii lui Ehud, autorul cartii Judecatorii scrie literal â€œEhud si-a facut o sabie cu doua taisuri – guri” (vezi Jud. 3:16). Similar, în Prov. 5:4 se spune chereb pioth, “o sabie cu doua taisuri – guri”. Aceasta interesanta figura de stil poate fi derivata fie din gândul ca sabia unui om nimiceste, devoreaza dusmanii (vezi 2 Sam. 11:25; Isa. 1:20; Ier. 2:30) – taisul fiind gura ei – fie din forma anumitor

 


sabii antice ale caror mânere aveau forma unui cap de animal, cu lama iesind din gura acestuia.
Ioan repeta simbolul în cap. 2:12,16; 19:15,21, unde, în sensul iesirii sabiei din gura lui Hristos, aceasta este vazuta ca un instrument al pedepsei divine. Pare cel mai probabil si aici sa fie înteles ca având acelasi sens, ca un simbol al autoritatii lui Hristos de a judeca si în mod special al puterii Sale de a executa judecata. Faptul ca sabia are doua taisuri, alaturi de mentiunea ca este ascutita, ar putea implica patrunderea deciziilor Sale si eficacitatea actelor Sale de judecata.
Ca soarele. Soarele este cea mai stralucitoare lumina cunoscuta în mod curent de catre om.
17. Ca mort. Primul efect asupra celor carora li se acordau astfel de viziuni, în care o fiinta divina este înfatisata în slava cerurilor, era acela de a-i lipsi de puterile fizice obisnuite (vezi Ezec. 1:28; Ezec. 3:23; Dan. 8:17; Dan. 10:7–10; Faptele Ap. 9:4; cf. Isa. 1:5). Compara cu experienta lui Daniel (vezi cap. 10:7–10). O persoana astfel onorata era pe deplin cucerita de un simtamânt al propriei sale slabiciuni si nimicniciei. Pentru o discutie asupra starii fizice a profetului aflat în viziune vezi F. D. Nichol, Ellen G. White and Her Critics, p. 51–61. Pentru ocazii ale reactiilor emotionale ale lui Ioan fata de cele vazute în viziune vezi Apoc. 5:4; Apoc. 17:6. Pentru doua ocazii când Ioan cade la picioarele îngerului în închinare vezi cap. 19:10; 22:8.
Nu te teme. Dupa pierderea puterii naturale, un profet era întarit supranatural, în general prin atingerea mâinii (vezi Ezec. 2:1,2; 3:24; Dan. 8:18; 10:8–12,19; cf. Isa. 6:6,7). Adesea un vizitator ceresc exprima porunca “Nu te teme!” pentru a înlatura temerile ce apar natural în inima omeneasca atunci când are loc o confruntare cu o astfel de fiinta (vezi Jud. 6:22,23; Jud. 13:20–22; Mat. 28:5; Luca 1:13,30; 2:10).
Cel dintâi si cel de pe urma. Vezi v. 8. Expresia folosita aici este în mod evident citata din Isa. 44:6, si este o directa

traducere a textului ebraic, nu o citare din Septuaginta ca în v. 8.
18. Cel viu. Gr. ho zon, “viul” provenind evident din termenul familiar al Vechiului Testament ‘El chai“Dumnezeul cel viu”(Ios. 3:10; etc.). Forma verbului folosita aici implica o viata continua si constanta. Aceasta declaratie apare în mod deosebit plina de sens în lumina faptului ca El spune mai departe “am fost mort”. â€œÎn Hristos este viata, autentica, neîmprumutata, nederivata” (DA 530). â€œÎn El era viata; si viata era lumina oamenilor” (vezi Ioan 1:4).
Am fost mort. Literal, â€œam devenit mort”, o referinta la rastignire. Aici este o clara indicatie ca Cel ce i-a aparut lui Ioan în viziune a fost Hristos.
 
Sunt viu. Gr. zon eimi, “traiesc”, adica am o continua viata, o viata care nu are sfârsit, o viata care se perpetueaza pe sine (vezi Vol. V, p. 917–919; vezi Ioan 5:26). În ciuda mortii suferite pentru neamul omenesc, Hristos continua sa fie “Cel viu”, caci El este Dumnezeu. “Divinitatea lui Hristos este asigurarea credinciosului cu privire la viata vesnica” (DA 530). Vezi Apoc. 1:5. Cuvântul eimi, “Eu sunt” implica o continua existenta si sta într-un contrast izbitor cu egenomen, “am fost [literal, “am devenit]” mort.
În vecii vecilor.
 Vezi v. 6.
       
Cheile. Cheile sunt un simbol al puterii si autoritatii. Compara cu Mat. 16:19; cf. Luca 11:52.
Mortii. Gr. 
hades, “locuinta mortilor”, “mormântul” (vezi Mat. 11:23). Învierea lui Hristos este asigurarea ca cel neprihanit se va ridica la “înviere, în ziua de apoi” (Ioan 11:24) pentru o viata vesnica (vezi Ioan 11:25; Apoc. 1:5).
19. Scrie. O repetare a poruncii din v. 11.
Le-ai vazut. Adica tot ceea ce s-a vazut în viziune pâna acum (vs. 10–18).
 
Lucrurile care sunt. Sunt pareri care sustin ca aceasta expresie descrie situatia istorica prezenta, cu deosebire asupra lucrurilor privitoare la biserica. Sustinatorii acestei opinii considera, în contrast cu “lucrurile pe care le-ai vazut” – viziunea lui

 


Hristos (vs. 10–18) – â€œlucrurile care sunt si cele care au sa fie dupa ele”, ca referindu-se la actualele evenimente istorice, prezentate simbolic.
Altii sustin ca aceste propozitii “lucrurile pe care le-ai vazut lucrurile care sunt si cele care au sa fie dupa ele”, se refera simplu la lucrurile vazute de Ioan în viziune, ce vedea si ceea ce era înca în viitor (cf. v. 11).
20. Taina.
 Gr. musterion, “un secret”, “un mister” dintr-un cuvânt însemnând “unul care a fost initiat” (vezi Rom. 11:25). În folosinta crestinilor timpurii termenul “taina” nu însemna ceva ce nu putea fi înteles, asa cum este azi, ci ceva ce putea fi înteles numai de catre cei initiati, adica de catre cei care au dreptul de a cunoaste. Astfel Hristos le-a spus ucenicilor Sai ca lor li s-a â€œdat sa cunoasca tainele Împaratiei cerurilor”, si nu multimilor (vezi Mat. 13:11). Pavel vorbeste despre înviere ca despre o “taina” (1 Cor. 15:51), si adesea se refera astfel chiar la Planul de mântuire în sine (vezi Rom. 16:25,26).
Temelia ebraica a acestei expresii apare într-un pasaj din Manualul de Disciplina provenit din manuscrisele de la Marea Moarta (vezi Vol. V, p. 91, 92) care vorbeste despre mântuire: â€œLumina din inima mea patrunde taina ce va sa fie” (1QS xi. 3; in Millar Burrows, The Dead Sea Scrolls, p. 387). Termenul “taina” apare repetat în acelasi document. Expresia era de asemenea comuna în religiile pagâne ale misterelor.
Aici termenul “taina” este folosit cu privire la cele sapte “stele”, un simbol neexplicat pâna acum. Dar acum acest simbol este etichetat ca fiind o “taina” în

lumina faptului ca interpretarea sa este aproape de a fi facuta cunoscuta. Astfel în cartea Apocalipsa o “taina” este un simbol criptic aproape de a fi explicat celor ce “pazesc” (vezi v. 3) lucrurile descoperite în aceasta carte (cf. cap. 17:7,9), sau o taina pe care Dumnezeu doreste sa le-o faca cunoscuta. Simbolurile din Apocalipsa mai sunt descrise si ca minuni (vezi cap. 12:1) si semne (cap. 15:1).
 
Sapte stele. Vezi vs. 11,16. Versetul acesta este o punte între versetele 12–19 si soliile din capitolele 2 si 3. El explica simbolurile versetelor 12,16 si pregateste calea pentru soliile Bisericilor individuale.
Îngeri. Gr.aggeloi, literal, “trimisi”, indiferent daca sunt ceresti sau umani. Aggeloise aplica fiintelor umane în Mat. 11:10; Marcu 1:2; Luca 7:24,27; 9:52; cf. 2 Cor. 12:7. S-a sugerat ca “îngerii” celor sapte Biserici sunt respectiv prezbiterii lor, supraveghetorii lor în timpul lui Ioan, iar Domnul adresa soliile catre ei pentru a le transmite comunitatilor respective. În orice caz, cu exceptia “îngerilor” celor sapte Biserici, cuvântul aggeloi nu se refera niciodata la fiinte umane în cele 75 de ocazii când Ioan îl foloseste în Apocalipsa. Nu este sigur din context daca acest lucru se întâmpla si aici. Oricum ar parea improbabil ca Dumnezeu sa trimita soliile unor îngeri literali prin Ioan, de aceea identificarea acestor “îngeri” cu liderii Bisericilor este de preferat (cf. GW 13,14; AA 586).
 
Sapte sfesnice. Vezi v. 12.
       
Sapte Biserici. Vezi vs. 4,11.

 


       Critica textuala a Noului Testament în acest comentariu â€“ Importanta indicatiei textuale pentru o corecta întelegere a multor pasaje din Noul Tetament face sa fie de dorit a lua nota, pe tot parcursul acestui comentariu, de unele diferente ale textului care au legatura semnificativa cu sensul acestor pasaje. În orice caz nu este scopul acestui comentariu acela de a aborda exegeza Sfintelor Scripturi în termenii unei dezbateri asupra textului de o înalta tehnicitate, care s-ar dovedi de mica valoare pentru cititorul obisnuit. De aceea referintele la diferite versiuni nu sunt, ca regula generala, acompaniate de indicatii pentru sau împotriva unei anumite redari date; astfel de indicatii pot fi gasite în ansamblul critic de lucrari tehnice cum este cel al lui Nestle Novum Testamentum Graece. Oricum, o evaluare generala a indicatiei textuale este data, bazata pe citirea a mai multor manuscrise importante, versiuni antice, si citari patristice din Scripturi – referindu-se colectiv la toate acestea ca “indicatie textuala” – în conformitate cu principiile general recunoscute de studiere a unui text.
Indicatia pentru sau împotriva unei anumite redari este în general mentionate de una din urmatoarele afirmatii:
1. “Indicatia textuala întareste redarea…” (Acolo unde, cu posibile exceptii de importanta minora, indicatia textuala apare convingatoare).
2. “Indicatia textuala favorizeaza redarea…” (Acolo unde indicatia textuala este mai putin decât convingatoare).
3. “Indicatia textuala este împartita între redarile…” (Acolo unde indicatia textuala pentru sau împotriva unei redari este neconvingatoare).
4. “O minima indicatie textuala este pentru redarea…”
5. “O [importanta] indicatie textuala poate fi [de asemenea] citata pentru [sau împotriva] redarii…” (Acolo unde o varianta de redare este mentionata doar ca o problema de interes si/sau fara o încercare de evaluare).

O DEFINIRE A CEEA CE ADUCEM NOU

CUVINTELE DEFINITORII SUNT FOARTE NECESARE, PENTRU CA TOATA LUMEA SA STIE CE ESTE DISTINCTIV IN PLATFORMA ACEASTA. AM SPUS DEJA CA TEMA NOASTRA ESTE BUNATATEA SI CA URMARIM TRIUMFUL BUNATATII IN SOCIETATEA UMANA.

 

La ora actuală, bunătatea nici măcar nu este luată în serios ca subiect de discuție  în lumea culturii, a filosofiei, a sociologiei, a politicii, sau a economiei. Putem spune că nu există o știință a bunătății, așa cum nu există o cultură a bunătății. Mai mult, în  lumea creștină nu există o teologie a bunătății, așa cum nu există un accent major și primordial pe abandonarea răutății și pe transformarea după bunătatea lui Dumnezeu.

DEFINIȚIA BUNĂTĂȚII

 

Înainte de toate,  ce este bunătatea? Bunătatea este un mod de a privi și de a trata pe ceilalți oameni. Trebuie plecat de la datul fumndamental că toți, dar absolut toți oamenii au valoare inestimabilă șiu trebuie tratați ”la justa lor valoare”. Lucrurile de mare preț și fragile, fiind extrem de scumpe, sunt tratate cu mare grije, sunt păstrate la locuri sigure și evităm să le producem vreo daună.

Al doilea dat fundamental este că ființa umană are demnitate. Nici o ființă umană nu trebuie înjosită, nu trebuie jignită, nu trebuie să i se lezeze demintatea.

Al treilea dat fundamental este că fiecare ființă umană trebuie respectată, trebuie cinstită.

Al patrulea dat fundamental este că omul are nevoie de iubire. Dacă un copil nu capătă iubire, nu-i înfășurat în iubire, nu-i tratat cu iubire, el nu se dezvoltă ”normal”, el nu devine un om ”normal”.

Aceste lucruri fundamentale vin de la Dumnezeu. Prin faptul că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa, El i-a dat omului valoare inestimababilă. Dumnezeu îi spune omului ”ai preț (valoare) în ochii Mei” (Isaia 43:3-4). Și Isus ne spune că ”atât de mult l-a iubit (l-a prețuit) pe om încât a dat” ce-a avut mai scump pentru recuperarea lui (Ioan 3:16).

Când Isus ne învață că dacă îi spui unui om (oricărui om!) un cuvânt jignitor (”prostule”, ”nebunule”), ai comis o crimă, El ne arată cât de mult ține Dumnezeu la demnitatea omului!

Iar faptul că Dumnezeu îi respectă omului libertatea de a alege chiar și să Îi întoarcă Lui spatele, ne arată cât de mult îl respectă Dumnezeu pe om.

Iubirea lui Dumnezeu pentru om s-a manifestat în mod suprem în ceea ce a făcut El prin Fiul Său pentru om (pentru toți oamenii) la crucea de pe Calvar.

Prin urmare, fiecare om dorește să fie prețuit, să aibă demnitate, să fie respectat și să fie iubit. Dumnezeu Însuși i le acordă fiecărui om.

În acestea stă bunătatea lui Dumnezeu față de om.

Isus ne învață că pe lângă porunca de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată ființa ta, porunca tot atât de mare este ”Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Pe tine te iubești dorind să fii prețuit, să fii stimat, să fii respectat și să fii iubit. Dumnezeu îți cere să tratezi pe toți oamenii așa cum ai dori să te trateze ei pe tine.

Isus reformultează această poruncă prin aceste cuvinte: ”Ce doriți să vă facă vouă oamenii, faceți-le voi la fel”. Tu dorești să fii prețuit, să fii stimat, să fii respectat și să fii iubit. Tratează-i pe toți oamenii în felul acesta.

Când îi tratezi pe oameni cu toate acestea, tu ești un om bun!

SINONIME

 

Este o tehnică frecvent folosită în Biblie să spui același lucru de două, de trei ori, dar cu alte cuvinte. Cea mai importantă asemenea repetare cu alte cuvinte este în  rugăciunea ”Tatăl nostru”:

”Să vie Împărăția Ta, (cu alte cuvinte) Să se facă pe pământ voia Ta așa cum se face în ceruri”.

”Voia lui Dumnezeu” este ca toți să fim buni așa cum El este bun, adică să ne tratăm unii pe alții cum ne tratează El.

Câteva sinonime pentru bunătate: amabilitate, mărinimie, generozitate.

Biblia include și mila în conținutul noțiunii de bunătate.

Mai complet, mila și îndurarea. Cuvântul ”îndurare” în vine din limba latină, in-dolores, sau in-durere. Adică ai capacitatea de a te proiecta în celălalt, a intra în durerile celuilalt și chiar de a le lua asupra ta, de a suferi tu în locul celuilalt. În acest sens, Dumnezeu estee îndurător: El ia asupra Lui păcatele noastre și condamnarea noastră și poartă el păcatele și condamnarea.

La rândul ei, mila este capacitatea de a te uita la cel ce ți-a greșit și de a zice în tine însuți: ”Sărmanul de el, oare de ce o face?” Și găsindu-i o explicație, îi găsești o scuză și te înduri de el. Când lui Isus îi băteau cuie în mâini și picioare (Ce poate fi mai crud, mai barbar!), El vorbea cu Tatăl Său: ”Tată, sărmanii de soldați: ei nu știu ce fac, nu știu pe cine răstignesc! Prin urmare, fiindcă le-am găsit o scuză, iartă-i!”

Așadar, mila și îndurarea trebuie adăugate la conținutul termenului de bunătate pe care încercăm noi să-l definim.

LA CE NE CHEAMĂ DUMNEZEU

 

Când noi am plecat de la Dumnezeu și ne-am separat de Dumnezeu, fără să ne dăm noi seama, ne-am asociat cu un ”altul” pe care Isus l-a numit ”cel rău” și prin această asociere am devenit răi. Răutatea nu ne este nativă: la origine am fost buni, așa cum Creatorul nostru este bun.

În procesul acesta al separării de Dumnezeu, pe lângă faptul că am devenit răi, ni s-au mai întâmplat două lucruri: 1. Ne-am pierdut calitatea de fii ai lui Dumnezeu si am devenit fiii celui rău, și 2. Am intrat în conflict cu justiția lui Dumnezeu și am intrat sub condamnarea dreptății divine.

Să urmărim acum logica invitației divine. Fiul risipitor, ajuns în mizerie, își aduce aminte de frunusețea, de bogăția și de bunătatea casei lui Dumnezeu și decide să se întoarcă la acestea știind că el nu mai este vrednic de ele. Dar El se bazează pe bunătatea lui Dumnezeu și pornește spre casă. Tatăl (adică Dumnezeu) îl așteaptă, aleargă în întâmpinarea Lui, îl îmbrățișează cu iubire, îl restaurează în toate drepturile de fiu și îl primește înapoi în casa Lui.

Să fim atenți că același Isus, care ne-a spus istoria fiului risipitor și istoria bunătății Tatălui, ne face și invitația din predica de pe munte și în cea de pe câmpie. Să o privim în Luca 6 (predica de pe câmpie).

El începe prin a ne spune să ne iubim dușmanii și să le faceem bine celor ce ne fac rău și ne spune de ce să facem așa ceva: Fiindcă Dumnezeu este bun cu acest fel de bunătate și dacă acceptăm să venim înapoi la acest fel de bunătate recăpătăm calitatea de fii ai lui Dumnezeu: ”ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El este bun cu cei nemulțumitori și răi”.

Fiul se gândea la faptul că a păcătuit împotriva cerului și împotriva lui Dumnezeu, și că era vinovat și vrednic de pedeapsă și se gândea cum să capete iertarea înainte de a intra în casa Tatălui. Tatăl nu l-a lăsat să-și rostească pledoaria: i-a astupat gura cu sărutul de Tată bun și milos! Pentru Tata era suficient un singur lucru: fiul Lui a întors spatele răului și acum voia să intre înapoi în bunătatea Lui!

Invitația din Luca 6 (și Matei 5:43-48) trebuie citită în lumina pildei fiului risipitor. Singurul lucru pe care ni-l cere Dumnezeu este să întoarcem spatele răului și să dăm năvală în Împătăția lui Dumnezeu, care este Împărăția bunătății.

Dar ce ne facem că noi am păcătuit împotriva cerului și împotriva lui Dumnezeu? Bunul nostru Dumnezeu ne spune clar: Când Fiul Meu era pe cruce încărcat cu păcatele voastre, Eu eram în El, împăcându-vă cu Mine. Voi nu mai trebuie să faceți nimic, nimic în această problemă, care este rezolvaată prin harul Meu, adică prin bunătatea Mea. Când veniți, cu aceasta dovediți cu adevărat că credeți în Mine și în Fiul Meu și eu vă restaurez în calitatea de fii, vă nasc din nou, vă nasc din Dumnezeu.

Dar mai este de adăugat un lucru de cea mai mare importanță: Fiul lui Dumnezeu ne cheamă în școala Lui. El ne dă calitatea de ucenici (elevi, studenți). Școala lui este școala bunătății, căci bunătatea se învață și crește și are ca țel să devenim buni, așa cum El este bun.

Ceea ce aducem noi ca un lucru distinctiv este că invitația noastră nu este la iertarea de păcate, ci la transformarea după chipul lui Dumnezeu în școala bunătății.

Platforma aceasta se vrea a fi parte din această școală a bunătății.

 

MANTUIREA IN TEOLOGIA ORTODOXA…

APOSTOLUL PAVEL NE EXPLICA CE SE INTAMPLA LA BOTEZ:

 

Vă propun să citim împreună ce se scrie despre mântuire într-un  manual de teologie ortodoxă şi apoi să comentăm cele citite.

Voi transcrie mai jos fragmente din manualul „Dogmatica Ortodoxă”, scris de Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean şi publicat de editura Renaşterea  Cluj în anul 2000.

„Mântuirea pentru toată lumea, înfăptuită prin opera lui Iisus Hristos se numeşte mântuirea obiectivă sau generală, iar însuşirea de fiecare om a acestei mântuiri se numeşte mântuire subiectivă sau personală, îndreptare, sfinţire, la temelia căreia stă mântuirea obiectivă.

„Creştinismul este religia mântuirii şi, de aceea, în centrul dogmaticii stă învăţătura despre mântuirea în Hristos…” (pag. 187).

„Mântuirea este o reînnoire, o refacere prin har a omului şi a lumii…” (pag.188).

„În Iisus Hristos, întreaga fire dumnezeiască s-a unit cu firea omenească…” (pag.204).

„Unirea ipostatică începe în momentul zămislirii Fiului ca om şi rămâne pentru veşnicie, fără nici o schimbare, fără nici o întrerupere… (pag.204).

„Răscumpărarea şi aspectele ei.                                                                                                               „Deoarece răscumpărarea este actul culminant al întregii lucrări mântuitoare a lui Iisus Hristos în lume, Sfinţii Părinţi s-au silit să o înfăţişeze în toată bogăţia ei, iar unii teologi mai vechi şi mai noi, pe temelia lor, au formulat mai multe teorii cu privire la sensurile răscumpărării, precum teoria penală, teoria preţului de răscumpărare, teoria răscumpărării prin jertfă, teoria ontologică, teoria morală şi altele, cu diferite nuanţări după confesiuni şi după autorii acestor teorii.

„Explicarea numărului relativ mare al acestor teorii stă în bogăţia conţinutului răscumpărării, ca cel mai minunat act dumnezeiesc în legătură cu lumea. Teologia ortodoxă rezumă teoriile referitoare la răscumpărare, luând în considerare cele trei aspecte ale acesteia şi anume, de jertfă, ontologic şi recapitulativ.

„Aspectul de jertfă al răscumpărării. Sub acest aspect, răscumpărarea se manifestă pe de o parte ca fiind îndreptată sau având direcţia către Dumnezeu, jertfa fără prihană fiind preţ al răscumpărării, jertfa curată a Dumnezeului-Om, iar pe de alta, în direcţia către om, ca ridicare a pedepsei pentru păcat… (pag.222)

„Aspectul ontologic al răscumpărării. Acest aspect… pune un accent mai puternic pe ridicarea, pe îmbunătăţirea şi perfecţionarea internă a firii omeneşti, prin opera de mântuire înfăptuită de Iisus Hristos… conţinutul ei, adică fiinţa sau substanţa ei fiinţială, ontologică, constă dintr-o îmbunătăţire sau perfecţionare, desăvârşire a însăşi firii omeneşti. Aşadar, aspectul ontologic al răscumpărării se referă la această perfecţionare internă, fiinţială, a firii omeneşti, prin jertfa Mântuitorului. Sub acest aspect, ascultarea şi moartea ca jertfă a lui Iisus Hristos a ridicat firea omenească însuşită de El, desăvârşind-o până la îndumnezeire…

„Mai trebuie subliniat că ascultarea şi moartea lui Iisus Hristos au avut puterea deplină de a ajunge la ţelul urmărit, adică la mântuire, putere de ridicare fiinţială, ontologică, a firii umane din stricăciune şi moarte, întrucât n-a fost ascultarea şi moartea unui simplu om, ci a lui Dumnezeu-Omul…                                                                               În teologia ortodoxă se acordă o atenţie deosebită aspectului ontologic al răscumpărării…(pag.123-124).

„Aspectul recapitulativ al răscumpărării. Iisus Hristos, întrupându-Se, Şi-a însuşit firea omenească în mod real, dar în această fire suntem cuprinşi în mod virtual (duhovnicesc, cum spun în numeroase locuri cărţile liturgice) toţi oamenii, iar prin jertfa şi îndumnezeirea firii umane în Hristos, toţi am fost aduşi jertfă şi îndumnezeiţi în mod virtual…

„În mod tainic, Iisus Hristos ne-a cuprins pe toţi în tot ce a făcut, recapitulându-ne virtual în El. Şi astfel, mântuirea noastră personală  sau subiectivă nu este altceva decât însuşirea de către fiecare dintre noi a ceea ce avem deja virtual în Hristos de la început. Aceasta înseamnă că mântuirea noastră este o prefacere a unirii noastre virtuale cu Hristos într-o unire cu El, actuală, personală, voită, prin credinţă, astfel actualizându-se, prin repetare tainică, tot ceea ce Hristos a făcut pentru răscumpărarea tuturor…”(pag.224).

Până aici este explicarea mântuirii aşa cum ne-a realizat-o Domnul nostru Iisus Hristos. Putem să spunem că suntem de acord cu această explicare. Este adevărat, explicarea se face în termeni teologici şi este greu de înţeles pentru omul neobişnuit cu jargonul acesta. Noi simplificăm lucrurile, folosind un limbaj modern mai simplu şi mai uşor de înţeles. În esenţă, mântuirea noastră stă în faptul că Fiul lui Dumnezeu, prin întrupare, S-a făcut una cu noi, ne-a luat pe toţi în Fiinţa Lui şi când a fost răstignit, omorât, înviat şi înălţat la cer, noi am trăit împreună cu El toate aceste evenimente: Am fost răstigniţi împreună cu Hristos, am murit împreună cu El, am fost îngropaţi împreună cu El, am înviat împreună cu El şi am fost înălţaţi şi aşezaţi împreună cu El în ceruri. Aceste lucruri s-au întâmplat realmente. Când noi le credem,  înseamnă că ni le însuşim, că devin ale noastre. Unirea noastră cu Hristos devine reală şi noi suntem „în Hristos” şi „Hristos trăieşte în noi”.

În Evanghelia după Marcu citim că Domnul nostru Iisus Hristos, după ce a înviat din morţi, i-a trimis pe ucenici să predice Evanghelia la toate popoarele şi apoi a declarat: „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit. Dar cine nu va crede va fi osândit” (Marcu 16: 15-16).

Vedem că Mântuitorul adaugă botezul la procesul mântuirii şi noi trebuie să-L credem, fiindcă El este  Dumnezeu Întrupat. Apostolul Pavel ne explică ce se întâmplă la botez:

„Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Iisus Hristos am fost botezaţi în moartea Lui? Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. Într-adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui” (Romani 6:3-5).

Cu cuvinte simple: noi mărturisim  cu gura că acceptăm să ne facem una cu Hristos. Pe baza aceasta suntem scufundaţi în apă, suntem scufundaţi în Hristos, ne facem una cu El şi de aici înainte trăim în unire cu El.                                                                                                        Prin credinţă ne însuşim tot ce a făcut şi ce este Hristos; prin botez arătăm lumii că ne-am făcut una cu El şi că, de acum încolo, trăim în această realitate.

Să recapitulăm: Hristos s-a făcut una cu noi prin întrupare; noi ne facem una cu El prin credinţă şi botez.

Unirea cu Hristos este reală, obiectivă şi indistructibilă. De aceea, Apostolul Pavel exclamă: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” Şi declară hotărât că nimic de pe pământ sau din lumea spirituală nu ne poate despărţi de Dumnezeu, fiindcă noi suntem „în Iisus Hristos” (Romani 8: 35-39).

Să revenim la Cartea de dogmatică ortodoxă din care am transcris ceea ce aţi citit mai sus, pe primele două pagini.  Acum urmează ceva cu totul neaşteptat:

„Mântuirea subiectivă este consecinţa răscumpărării în Iisus Hristos, prin care ne-a venit harul şi adevărul (Ioan 1:17). În concepţia Bisericii noastre şi spre deosebire de protestanţi, potrivit textului de la Romani 8:29, este o renaştere spirituală adevărată şi reală a omului, prin care el devine drept înaintea lui Dumnezeu. Ea progresează sau regresează datorită unor condiţii subiective ale creştinului, fiind  dependentă de pregătirea şi ridicarea lui din punct de vedere moral. Ea este deci susceptibilă de creştere, întărire şi desăvârşire, dar fiindcă este legată nu numai de voinţa şi de lucrarea omului, ci şi de cum va găsi Dumnezeu rezultatul acţiunilor lui, nimeni nu poate fi sigur de mântuirea sa.        De aceea, omului îi este necesară continua lucrare în acest scop…” (pag.253, sublinierea noastră, Iosif Ţon) ).

Doar opt rânduri mai jos, tot pe pagina 253 se scrie:

„Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu, deci nu este rezultatul vredniciei personale a omului: „Căci în dar sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu vine de la voi: al lui Dumnezeu este darul. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos spre faptele bune, ca să umblăm întru ele” (Efeseni 2:8-10).

Iar, două pagini   mai încolo se scrie:

„Învăţătura Bisericii noastre susţine că alături de credinţă şi faptele bune sunt necesare pentru mântuire” (pag.255).

Să se observe că în textul citat, din Sfânta Scriptură (Efeseni 2:8) se spune clar: „sunteţi mântuiţi prin credinţă… nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”.

Să ne amintim că mântuirea înseamnă că Domnul Hristos S-a unit cu noi şi noi ne-am unit cu El. Aici, în Efeseni 2:10, ni se spune că zidirea, sau plantarea noastră în Hristos se face „spre faptele bune, ca să umblăm în ele”.

Să observăm logica textului Biblic: Mântuirea noastră s-a făcut numai şi numai „prin darul lui Dumnezeu” şi noi, prin credinţa noastră, ne-am însuşit darul mântuirii, acceptând astfel unirea cu Hristos în vederea faptelor bune pe care le-a pregătit Dumnezeu ca să umblăm în ele.

Noi nu facem fapte bune ca să fim mântuiţi, ci facem fapte bune fiindcă suntem mântuiţi.

Domnul Iisus Hristos, în Predica de pe munte, se referă la fapte ca fiind „roade”. El ne dă cheia cum să cunoaştem pe adevăraţii creştini: „Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini?… Pomul bun nu poate face roade rele,  nici pomul rău nu poate face roade bune… Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7: 15-20). Roadele de care vorbeşte Iisus Hristos că pe baza lor va despărţi la judecată oile de capre trebuie să se vadă deja de pe acum. Noi de pe acum ştim că suntem oile Lui, fiindcă „oile Mele cunosc glasul Meu”. Domnul nostru, care este Păstorul nostru cel Bun, ne spune că acum „Eu Îmi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine” (Ioan 10:11-14). Noi nu trebuie să aşteptăm până la judecata finală ca să cunoaştem aceste lucruri. Tocmai în aceasta stă frumuseţea vieţii creştine, că ştim de pe acum că am fost mântuiţi şi suntem oile Domnului nostru Iisus Hristos, suntem ai Lui şi El este al nostru.

Tot astfel, Apostolul Pavel ne spune că ne-am făcut una cu Hristos „pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.” (Romani 6:6). De asemenea, Duhul Sfânt ne este dat  ca să căpătăm puterea necesară să trăim o viaţă curată: „Dacă prin Duhul faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:13-14).

Prin urmare, afirmaţia că „alături de credinţă şi faptele bune sunt necesare pentru mântuire” contrazice în mod vizibil textul Sfintei Scripturi! Faptele bune sunt dovada mântuirii, nu cauza mântuirii.

Şi tot astfel, afirmaţia că „nimeni nu poate fi sigur de mântuirea sa” este totalmente contrară Sfintelor Scripturi!

Dar, dacă citim mai departe în cartea de dogmatică ortodoxă, suntem surprinşi să vedem cum se mai adaugă şi alte cerinţe pentru dobândirea mântuirii:

„Mântuirea subiectivă  sau îndreptarea trebuie  să şi-o însuşească însă fiecare creştin în mod personal, împropriindu-şi roadele răscumpărării sau împăcării de pe Golgota. La dobândirea acestei mântuiri, în afară de harul însuşit sau câştigat prin Sfintele Taine, sunt necesare credinţa şi faptele bune ale creştinului, la care însă se adaugă şi mijlocirea sfinţilor prin rugăciunile lor către Dumnezeu. Desigur, lucrarea pentru dobândirea mântuirii subiective trebuie să şi-o facă fiecare creştin personal. Dar Biserica, prin sfintele ei slujbe şi îndeosebi prin Sfânta Liturghie, de asemenea sfinţii prin rugăciunile lor, mijlocesc  pentru creştini către Dumnezeu, pentru ca aceştia, pentru milostivirea dumnezeiască, să-şi poată dobândi mântuirea, ceea ce nu este un lucru uşor” (pag.264).

Pentru dobândirea mântuirii, „care nu este lucru uşor”, se mai adaugă imediat următoarele: cinstirea sfintelor moaşte, cinstirea sfintelor icoane, cinstirea sfintei cruci, preacinstirea Maicii Domnului” (pag. 264-272).

La toate acestea se mai adaugă teoria că tot ce a realizat Fiul lui Dumnezeu pe cruce este acum depozitat în Biserică şi „astfel Biserica este vistieria puterii răscumpărătoare a jertfei de pe cruce, iar prin  Tainele cu care a înzestrat-o dumnezeiescul ei Întemeietor, ea împărtăşeşte credincioşilor harul divin până la sfârşitul veacurilor. Ea e vistieria nesecată şi neîmpuţinată a harului divin pe care îl împărtăşeşte fiilor ei duhovniceşti prin Sfintele Taine” (pag.330).

Dacă întrebăm pe un teolog ortodox ce este de fapt Biserica, acesta îţi va răspunde că Biserica, în esenţa ei este alcătuită din ierarhia ei, adică din episcopii, mitropoliţii şi patriarhul ei. Iată concluzia din manualul de care ne-am folosit noi;

Biserică-ierarhie-taine este „sfânta triadă” în şi prin care se realizează mântuirea şi sfinţirea credincioşilor” (pag.331).

Să observăm contradicţia: La început ni s-a explicat cum mântuirea noastră o realizează, o face, o împlineşte Fiul lui Dumnezeu pe crucea de la Golgota şi că noi doar trebuie să ne-o însuşim prin credinţă. Acum ni se spune că mântuirea se realizează prin sfânta triadă care este Biserica-ierarhia-tainele.

În Matei 17:18 citim că Domnul Iisus spune „Eu voi zidi Biserica Mea”, apoi în Matei 18:20, după ce ne spune că dacă nu ne putem împăca cu fratele nostru să-l spunem Bisericii, El adaugă: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor” şi prin aceasta ne dă definiţia Bisericii!  Lucrul acesta îl întăreşte Sfântul Apostol Petru, care, scriind către toţi creştinii, ne spune: „Voi sunteţi o preoţie sfântă… şi voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească…” (1 Petru 2: 5 şi 9) . În teologie, învăţătura aceasta se numeşte preoţia tuturor credincioşilor! Prin urmare, Biserica nu este ierarhia, Biserica este alcătuită din toţi creştinii adunaţi laolaltă în Numele lui Isus!!

Am văzut deasemenea că în „Dogmatica ortodoxă” ni se spune că dobândirea mântuirii „nu este un lucru uşor”, fiindcă pentru a o dobândi ne trebuie intervenţia Bisericii, a ierarhiei, a sfinţilor, a Maicii Domnului, a moaştelor, a icoanelor.

Mântuirea, care în Sfânta Scriptură, adică în Cuvântul lui Dumnezeu, este prezentată ca fiind lucrarea Domnului Iisus pe cruce, însuşită de noi prin credinţă,   în partea a doua a dogmaticii ortodoxe ni se prezintă ca fiind ceva foarte complicat, greu de obţinut şi nimeni nu poate şti în viaţa aceasta dacă este mântuit ssau nu. Dar noi am văzut că în Sfânta Scriptură ni se spune că aici şi acum noi ştim că am fost şi suntem mântuiţi, ştim că am devenit copii ai lui Dumnezeu, ştim că ne-am făcut una cu Domnul Iisus Hristos, ştim că suntem „în El” şi că „El trăieşte în noi”, ştim că avem părtăşie cu Dumnezeu, ştim că avem viaţă veşnică, ştim că vom petrece veşnicia cu Mântuitorul nostru, care ne-a garantat că acolo unde este El vom fi şi noi!

Desigur, mântuirea ca relaţie personală cu Dumnezeu, este ceva care durează toată viaţa şi de aceea cere  cultivarea ei, creşterea ei, cere studierea cuvântului lui Dumnezeu, cere cooperarea noastră cu Dumnezeu. Despre aceasta vom discuta într-un alt articol.

Aici vrem doar să adăugăm că lucrurile ne-biblice pe care ortodoxia le adaugă pentru dobândirea mântuirii sunt oferite pe bani. Dorinţa actuală a Bisericii ortodoxe române de a stoarce bani de pe popor prin oferta unor lucrări plătite este extrem de primejdioasă spiritual. Tocmai lucrurile acestea le-a înlăturat Reforma religioasă de acum cinci sute de ani. O asemenea Reformă ar revoluţiona şi viaţa spirituală din România.

Esenţa Reformei.

Mântuirea cuprinde trei evenimente esenţiale: Iertarea de păcate, împăcarea cu Dumnezeu şi eliberarea de sub orice stăpânire a celui rău. Acestea au fost realizate prin jertfa Fiului lui Dumnezeu pe cruce şi sunt oferite de Dumnezeu fiecărui om ca un dar, care se însuşeşte prin credinţă.

Mântuirea aduce cu sine intrarea omului într-o relaţie personală cu Dumnezeu.

Reforma a înlăturat preotul, biserica, ierarhia, liturghia, pe sfinţii, pe Maica Domnului, moaştele, icoanele din procesul de mântuire.

Preotul (pastorul) rămâne cu funcţia de învăţător, sfătuitor (consilier spiritual), predicator al Cuvântului lui Dumnezeu, conducător al lucrărilor bisericii (actele de cult, sacramentele, tainele).

 

Biserica rămâne mediul în care credincioşii cresc spiritual şi în care lucrează împreună pentru promovarea lucrărilor lui Dumnezeu în societate şi pe câmpul de misiune.

 

MOASTELE, INCHINAREA LA SFINTI SI LA ICOANE: IDOLATRIA INTRATA IN CRESTINISM

 

Esenţa Reformei religiei creştine, făcută în 1517 în Germania, a fost întoarcerea la Cuvântul lui Dumnezeu aflat în Sfânta Scriptură. Toate practicile care nu se găsesc scrise în Cuvântul lui Dumnezeu au fost scoase din Biserică şi din practica creştinilor. Este semnificativ faptul că nu Martin Luther, ci poporul de rând, în absenţa Reformatorului, au scos din Biserici icoanele şi moaştele (osemintele, sau frânturi de oase ale „sfinţilor”). Ei le-au scos şi din casele lor şi astfel au pus capăt închinării la aceste obiecte.

Din moment ce au acceptat principiul fundamental sola Scriptura (numai ceea ce scrie în Sfânta Scriptură) şi după ce au văzut că Sfânta Scriptură nu numai că nu porunceşte închinarea aceasta ci, dimpotrivă, condamnă orice închinare afară de închinarea lui Dumnezeu, credincioşii au făcut curăţenie atât în Biserici cât şi în casele lor, aruncând afară icoanele şi osemintele sfinţilor.

Când şi cum a intrat în practica unor creştini închinarea la oasele unor morţi, practica rugăciunilor adresate unor oameni decedaţi şi închinarea la icoane?

Totul a început în oraşul Smirna, din Asia Mică, la câtăva vreme după anul 150 după Cristos.

Policarp, Episcopul Bisericii creştine din oraşul Smirna, era un bătrân respectabil, care în tinereţe fusese ucenic al apostolului Ioan. Când a început persecuţia, unii creştini au plecat spre alte locuri, unde nu era persecuţie. Policarp a refuzat să fugă de persecuţie. Totuşi, pentru a nu provoca direct autorităţile oraşului, s-a mutat la o fermă din apropierea oraşului. De acolo a fost arestat şi adus în oraş. I s-a cerut să se lepede de credinţă şi, desigur, a refuzat. A fost torturat şi în cele din urmă a fost ars pe rug. Creştinii din oraş i-au cules  oasele care au rămas din foc şi le-au înmormântat în cimitirul oraşului.

Pe vremea aceea, ziua morţii unui martir era considerată ziua lui de naştere cerească. La un an de la moartea lui Policarp, iubitului lor pastor, credincioşii din Smirna s-au adunat la cimitir, şi au făcut acolo Cina Domnului (Împărtăşania), mormântul lui considerându-l a fi altarul. Au repetat lucrul acesta şi în anii următori. În cele din urmă, s-au gândit că e greu să vină toţi la mormânt, au scos rămăşiţele lui din mormânt, le-au curăţat cu mare grijă şi le-au depus în altarul Bisericii, pentru ca fiecare Cină a Domnului să fie făcută peste rămăşiţele lui.

Vestea a ceea ce au făcut ei s-a răspândit şi tot mai multe biserici au făcut le fel: au cules cu evlavie rămăşiţele pământeşti ale martirului lor local şi le-au depozitat în Biserică.

Apoi au făcut un pas mai departe: Au considerat că martirul lor, fiind acum în prezenţa lui Dumnezeu şi fiind sfânt, are puterea să se roage pentru credincioşii din Biserica sau Bisericile lui şi deci au început să se roage lui, ca el să mijlocească la Dumnezeu pentru ei. În felul acesta s-a dezvoltat un adevărat cult al martirilor, adică a „sfinţilor”.  Iată care erau, pe la anul 400, practicile de venerare a sfinţilor martiri:

  1. Numele martirului era înscris în catalogul sfinţilor şi era poruncită recunoaşterea lui publică.
  2. Mijlocirea lui era cerută în rugăciunile publice ale Bisericii.
  3. Se dedicau (închinau) Biserici lui Dumnezeu în numele lui.
  4. Slujba divină şi euharistia erau celebrate în numele lui.
  5. Se ţinea anual sărbătoarea (hramul) lui.
  6. Să făceau tablouri sau picturi ale lui, cu o aureolă în jurul capului lui.
  7. Rămăşiţele (relicvele, moaştele) lui erau puse în vase de argint sau de aur,  erau plasate în altar şi erau cinstite în mod public.

Lucrurile acestea nu s-au întâmplat fără opoziţie. Astfel, un cleric  din Aquitania, pe nume Vigilantius, a contestat respectul acordat rămăşiţelor martirilor, afirmând că practicile legate de aceste relicve erau de origine păgână. Împotriva lui s-a ridicat vehement Ieronim, care la anul 404 l-a atacat vitriolic într-un tratat întitulat Contra Vigilantius. Ieronim avea în spatele lui autoritatea imperială şi intervenţia lui a pus capăt oricăror obiecţii la venerarea sfinţilor.

Ultimul pas în acest proces a fost că picturile de pe pereţii Bisericilor şi tablourile portabile ale sfinţilor au început să fie venerate.  Nici lucrul acesta nu s-a întâmplat fără opoziţie. Astfel, la anul 305, la Elvira, în sudul Spaniei, a avut loc un Sinod local la care s-au luat multe decizii care defineau credinţa şi practica creştină. Între acestea se găseşte articolul (canonul) 36 care spune că „s-a găsit potrivit ca imaginile să nu existe în biserici aşa încât ceea ce venerăm şi la ce ne închinăm să nu fie pictat pe pereţi.”

Decizia aceasta nu a fost luată în seamă şi bisericile au continuat să fie umplute de icoane. Dar tot timpul a continuat să existe şi opoziţie. Lucrul acesta reiese dintr-o scrisoare a patriarhului Ghermanus, scrisă cândva după anul 700 şi adresată la doi episcopi anti-icoane, în care se spune că „acum oraşe întregi şi o mulţime de oameni sunt într-o mare agitaţie din cauza acestei probleme” (adică închinarea la icoane).

În acea vreme ( adică după anul 700) dinspre răsărit veneau atacuri tot mai puternice ale arabilor convertiţi la noua religie a lui Mahomed. Aceştia aveau o anumită toleranţă faţă de creştini, dar ei erau foarte împotriva icoanelor. Creştinii care reuşeau să scape de sub dominaţia arabă şi să se refugieze în imperiul bizantin aduceau cu ei şi vestea atitudinii islamiştilor împotriva oricărei reprezentări în imagini a divinităţii.

Ajunşi la acet punct, trebuie să ne ocupăm de împăratul Bizanţului Leon al III-ea Isaurul (a domnit între anii 717-741). La câteva luni după urcarea lui la tron, arabii au asediat Constantinopolul, pe mare şi pe uscat. Asediul a durat un an de zile. Leon s-a dovedit a fi bun strateg şi i-a biruit pe arabi, salvând imperiul de avansul islamului. Leon a luat această biruinţă ca semn al ajutorului lui Dumnezeu. El era un om profund religios şi era foarte tulburat de fenomenul închinării la moaşte, la sfinţi şi la icoane. În anul 726 a avut loc o mare erupţie a unui vulcan pe insula Thera (Santorini), precum şi un cutremur devastator. Leon a luat evenimentele acestea ca un semn al mâniei lui Dumnezeu pentru idolatria închinării la moaşte şi la icoane. De aceea, în anul acela el a emis un decret prin care interzicea  această închinare şi poruncea scoaterea icoanelor şi a moaştelor din biserici. Opoziţia, extrem de vehementă, a venit de la Papa de la Roma şi din mânăstiri. Leon al III-lea n-a cedat şi a pornit la o acţiune sistematică de oprire a ceea ce el considera a fi idolatrie, scoţând icoanele şi moaştele din biserici. A închis multe mânăstiri şi i-a obligat pe călugări să se căsătorească.

Leon al III-lea  a imprimat credinţa lui împotriva icoanelor şi în fiul său,Comstantin, care l-a urmat la tron sub numele de Constantin al V-lea (741-775) şi care a continuat politica iconoclastă a tatălui său cu şi mai mare violenţă. Nu numai atât. El a condamnat cultul Fecioarei Maria şi cultul sfinţilor, iar călugăria a considerat-o a fi contra naturii umane.

Pentru a da o bază teologică respingerii închinării la icoane, Constantin al V-lea a convocat un Sinod la care au participat 300 de episcopi în anul 754. Iată decretul pe care l-au formulat aceştia:  „În temeiul cuvintelor din Sfânta Scriptură şi ale Sfinţilor Părinţi declarăm în unanimitate, în numele Sfintei Treimi, că va fi alungată, respinsă, îndepărtată şi anatemizată de Sfânta noastră Biserică, orice icoană, făcută din orice fel de material sau prin arta blestemată a picturii. Cel care, în viitor, va îndrăzni să-şi facă un asemenea obiect şi să-l venereze sau să-l aşeze într-o biserică sau într-o casă particulară sau să-l ţină ascuns, va fi, dacă este episcop sau diacon, destituit, dacă este călugăr sau laic va fi anatemizat şi va suporta rigoarea legilor ca duşman al lui Dumnezeu şi al doctrinelor transmise de Sfinţii Părinţi.”

Constantin al V-lea a fost urmat la tron de Leon al IV-lea Khazarul (775-780). Noul         împărat s-a declarat şi el împotriva icoanelor, dar a fost foarte moderat în aplicarea acestei politici. Aceasta datorită soţiei lui, împărăteasa Irina, care era o pasionată adeptă a icoanelor.

La moartea lui Leon Khazarul, succesiunea la tron a avut-o fiul acestuia, Constantin al VI-lea, care era minor. Mama lui, Irina, preia conducerea statului.

După ce îşi consolidează domnia, Împărăteasa Irina convoacă un nou Sinod, în anul 787, la Niceea (aproape de Constantinopol), Sinod care restaurează cultul icoanelor şi al sfinţilor. Acest Sinod este considerat, atât de ortodocşi cât şi de catolici, ca fiind al şaptelea Sinod ecumenic.

În anul 802,  are loc o lovitură de stat şi Împărăteasa Irina este înlăturată de la tron. Urmează o perioadă tulbure, de lupte mari între iconoclaşti şi iconoduli. În cele din urmă, tronul este preluat de Leon al V-lea Armeanul (813-820), care este un convins iconoclast. El convoacă un  nou Sinod la Constantinopol în 815, Sinod care anulează deciziile Sinodului de la Niceea şi reintroduce politica de distrugere a icoanelor.

Leon al V-lea este asasinat în anul 820 şi pe tron se instalează o nouă dinastie, cea Amoriană sau Frigiană, prin Mihail al II-lea (820-829), şi el un iconoclast pasionat. Tot aşa este şi fiul lui, Teofil,  care a domnit între 829-842. Soţia lui, însă, Împărăteasa Teodora era o pasionată închinătoare la icoane. Când soţul ei a murit, tronul i-a revenit fiului lui, Mihail al III-lea, care nu avea decât trei ani. Iarăşi, puterea imperială a fost preluată de mama lui, Împărăteasa Teodora.

Aceasta va convoca un nou Sinod la începutul anului 843, Sinod care va restaura închinarea la icoane. La încheiera acestui Sinod, la 11 martie 843, s-a ţinut o slujbă solemnă în biserica Sfânta Sofia, în care s-a celebrat în mod solemn reintroducerea cultului icoanelor.  Această reintroducere s-a dovedit a fi definitivă şi această dată este considerată „Duminica Ortodoxiei”, care se sărbătoreşte de atunci până astăzi în prima duminică din Postul Paştilor.

După această schiţă istorică, să ne uităm la problema închinării la moaşte, la sfinţi şi la icoane din punct de vedere biblic şi teologic. Toate trei vin sub o singură denumire: idolatrie. Ele sunt o încălcare a primei dintre cele zece porunci, care sună aşa:

„Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele care sunt mai jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti” (Exod 20: 4-5).

Cartea Deuteronomul, care a fost scrisă de Moise la sfârşitul celor 40 de ani de călătorii prin pustie şi care conţine gândurile şi îndemnurile finale ale acestui mare prooroc şi legiuitor al lui Israel, ne dă aceste cuvinte ale lui Moise despre idolatrie:

„În vremea aceea, Domnul mi-a poruncit să vă învăţ legi şi porunci, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire. Fiindcă n-aţi văzut nici un chip în ziua aceea, când v-a vorbit Domnul din mijlocul focului la Horeb, vegheaţi cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă stricaţi şi să vă faceţi un chip cioplit, sau o înfăţişare a vreunui idol, sau chipul vreunui om, sau chipul vreunei femei, sau chipul vreunui animal de pe pământ, sau chipul vreunei păsări care zboară în ceruri, sau chipul vreunui animal care se târăşte pe pământ, sau trupul vreunui peşte care trăieşte în apele dedesubtul pământului” (Deut.4:14-18).

Cel care, în timpul controversei născute din încercarea lui Leo al III-lea de a face să înceteze închinarea la moaşte, la sfinţi şi la icoane, s-a ridicat să apere această închinare, a fost Ioan Damaschinul (a trăit între anii 675-749). El a scris trei cărţi împotriva iconoclaştilor şi în apărarea icoanelor.

Argumentele lui în favoarea închinării la icoane trebuie să fie cunoscute, deoarece ele sunt folosite în ortodoxie până în zilele noastre. Afirmaţia lui fundamentală este că poruncile care interziceau idolatria, date în Vechiul Testament, şi-au pierdut valabilitatea odată cu întruparea lui Dumnezeu în Fiul Său Isus Cristos. El argumentează că, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu în materie (în trup material), Acesta a sfinţit materia şi, prin  urmare, venerarea unor lucruri materiale nu mai este un păcat.

Argumentul acesta se spulberă când vedem cu câtă grijă argumentează apostolul Pavel (care scrie după întruparea Fiului) împotriva idolatriei:

„S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, animale cu patru picioare şi păsări. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimii lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii, în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci. Amin” (Romani 1:22-25).

Să ne uităm cu atenţie la textul acesta deoarece apostolul Pavel ne explică aici întreaga problemă a închinării. El ne arată că esenţa idolatriei stă în faptul că oamenii se închină „făpturii” sau „creaturii,” în locul Creatorului. Aici nu e vorba de a „sfinţii” creaţia pentru ca apoi să ne putem închina ei. Aici e vorba de unul dintre cele mai importante principii pe care ni le dă Dumnezeu: Noi trebuie să ne închinăm Lui şi numai Lui. Nimic din toată creaţia nu-L poate înlocui şi nu-i este permis nici unui om să-L înlocuiască. Dumnezeu ne vrea cu exclusivitate pentru Sine. Un exemplu pe care ni-L dă apostolul Pavel în alte epistole este iubirea de avere. El o consideră ca fiind idolatrie, deoarece dragostea de avere ia locul lui Dumnezeu în dragostea noastră (Efeseni 5:5 şi Coloseni 3:5). Prin urmare, orice lucru creat, la ne închinăm, ia în inima noastră locul cuvenit numai Creatorului şi de aceea este o trădare a Creatorului şi o jignire adresată Creatorului.

Al doilea argument al lui Ioan Damaschinul  a fost acesta: Dacă pe vremea lui Moise a fost valabil că nimeni n-a văzut faţa lui Dumnezeu, prin întrupare, noi am văzut faţa lui Dumnezeu când am văzut faţa lui Cristos, şi prin urmare acum putem picta faţa Lui şi apoi ne putem închina feţei Lui pictate pe icoană.

Există un răspuns biblic şi la această teorie. În psalmii lui David ni se spune să căutăm Faţa lui Dumnezeu (de ex. Psalmul 27:8 şi 34:5) fiindcă „înaintea Feţei Lui sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la Dreapta Lui” (Psalmul 15:17). Este evident că aici „Faţa” lui Dumnezeu şi „Dreapta” lui Dumnezeu sunt termeni folosiţi metaforic şi ei înseamnă „Prezenţa” lui Dumnezeu.

Şi apostolul Pavel, în Noul Testament, deci după întruparea Fiului lui Dumnezeu, foloseşte cuvântul „Faţa” lui Cristos în mod metaforic, când scrie că Dumnezeu face să strălucească în inimile noastre „lumina cunoaşterii slavei lui Dumnezeu pe Faţa lui Cristos”(2 Corinteni 4:6). Aici „Faţa” înseamnă „Persoana” lui Cristos. Şi astfel, noi privim „slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip cu al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor.3:18).

Nu găsim nicăieri în Noul Testament vreo indicaţie că acum putem picta faţa Lui Cristos şi să ne închinăm acestei picturi.

Trebuie să adăugăm că Ioan Damaschinul, asemenea multora din vremea lui, a făcut distincţie între închinare sau „adorare” şi „venerare”, sau proşternere, adică aplecare pentru cinstire în faţa cuiva. Această subtilă distincţie este cu totul străină de înţelegerea poporului şi de aceea închinarea la moaşte, la sfinţi şi la icoane este discutată fără să se facă această „subtilă” distincţie.

Toată discuţia despre închinarea la moaşte, la sfinţi şi la icoane ar trebui să se spulbere datorită acestor cuvinte ale Domnului nostru Isus Cristos: „Căci este scris: „Domnului, Dumnezeului tău se te închini şi numai Lui să-I slujeşti” (Matei 4:10).

Cât priveşte rugăciunea adresată sfinţilor, ca aceştia să mijlocească pentru noi, şi aceasta este spulberată dintr-o singură lovitură tot de apostolul Pavel care scrie: „Este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între om şi Dumnezeu: Omul Isus Cristos” (1 Timotei 2:5). Dumnezeu nu este o Fiinţă distantă, retrasă în Sine şi inaccesibilă. Dumnezeu este aproape de fiecare dintre noi. El chiar s-a făcut una cu noi prin întruparea Fiului Său, prin care nu mai există nici un zid de despărţire între noi şi Dumnezeu. Isus este Cel ce ne aduce la unire cu Dumnezeu. Nu mai există nevoie de alţi intermediari. Domnul Isus Cristos ne este suficient fiindcă în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.

Să ne întoarcem acum la Leon al III-lea Isaurul. Omul acesta era un creştin şi un credincios sincer, care a ajuns la convingerea că închinarea la moaşte, la sfinţi şi la icoane este idolatrie.   El a vrut să cureţe creştinismul de această rătăcire. El a fost un mare Reformator al creştinismului, cu opt secole înainte de Reforma lui Martin Luther. Mişcarea de Reformă începută de el a primit adeziunea a sute de episcopi şi a fost aprobată de o mare parte a creştinismului.   Ceea ce-i lipsea lui Leon al III-lea şi urmaşilor lui era Sfânta Scriptură, pe care oamenii din vremea lui Luther o aveau datorită invenţiei tiparului făcută de Gutemberg, care de îndată ce a făcut această invenţie a inaugurat-o tipărind Sfânta Scriptură în 1445. Şaptezeci de ani mai târziu, când a început Luther Reforma, Sfânta Scriptură, în limba latină, era deja în mâinile tuturor învăţaţilor din acea vreme. Cărţile Reformei, datorită tiparului, s-au răspândit şi ele ca fulgerul.

După 123 de ani, de la începutul Reformei lui Leon, în anul 843, aceasta a fost total înăbuşită şi ziua biruinţei moaştelor, sfinţilor şi icoanelor este declarată drept Duminica Ortodoxiei. În ziua aceasta a biruit întunericul şi a fost stinsă lumina Adevărului lui Dumnezeu.

În Europa de Apus acest întuneric a fost biruit prin Reforma lui Martin Luther, care a adus lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi a produs civilizaţia modernă. Noi credem că această Reformă este necesară şi în România.

Textele din Scriptură împotriva închinării la orice lucruri create şi a închinării numai Creatorului sunt fără putinţă de negare.  Întruparea Fiului lui Dumnezeu nu a schimbat cu nimic această poruncă divină.  Domnul nostru Isus Cristos ne învaţă că cea mai mare poruncă dată de Dumnezeu este să-L iubim pe El cu toată inima, cu toată mintea, cu tot sufletul şi cu toată puterea. Această poruncă nu lasă loc închinării la „altceva”. Dumnezeu ne vrea cu exclusivitate pentru Sine.

Când ne dăruim numai lui Dumnezeu, Lumina vine în noi, în familia noastră, în Biserica noastră şi în ţara noastră.

(Sa ne pregatim pentru…) ADEVARATUL MARTIRAJ

NICIODATA NU S-AU INTAMPLAT ATATEA CONVERTIRI IN LUMEA MUSULMANA CATE SE INTAMPLA ASTAZI. SI MII DE MUSULMANI CARE SE CONVERTESC O FAC FIINDCA LI S-A ARATAT DOMNUL ISUS IN VIS SI LE-A CONFIRMAT CA EL ESTE MESIA.

 

Apostolul Pavel a fost un martir pentru credinţa creştină. Am putea spune că a fost martirul model. Martirajul lui final a fost atunci când a fost decapitat, pe vremea lui Nero. Dar el a fost martir cu mult înainte, atunci când a fost în stare să definească lucrarea lui de răspândire a credinţei creştine prin cuvintele: „în mine lucrează moartea, pentru ca în voi să lucreze viaţa”.

Dar să adăugăm aici un alt element fundamental: Când el făcea lucrul acesta, el Îl imita pe Fiul lui Dumnezeu, care a acceptat să fie batjocorit şi maltratat şi răstignit pentru ca întreaga omenire să capete viaţa din Dumnezeu.

Pavel descrie actul răstignirii lui Isus prin aceste cuvinte: „Când S-a arătat (S-a manifestat) bunătatea lui Dumnezeu şi iubirea Lui de oameni” (Tit.3:4). Unii cercetători ezită să-L considere pe Isus drept martir. Alții, inclusiv subsemnatul, consideră că esenţa adevăratului martiraj trebuie văzută în moartea Fiului lui Dumnezeu ca manifestare a bunătății şi a iubirii lui Dumnezeu cu scopul de a ne readuce la viaţa lui Dumnezeu.

Să semnalăm acum cel mai important eveniment din zilele noastre. Niciodată nu s-au întâmplat atâtea convertiri în lumea musulmană câte se întâmplă astăzi. Şi mii de musulmani care se convertesc o fac fiindcă li S-a arătat Domnul Isus în vis şi le-a confirmat că El este Mesia. Este același Mesia care i S-a arătat şi rabinului Saul în Siria, pe drum spre Damasc.

Să înţelegem ce se întâmplă astăzi. Isis este cea mai brutală manifestare a răului din toate timpurile şi se întâmplă exact acolo unde Domnul Isus i-a ieșit în cale rabinului prigonitor! Domnul Isus este manifestarea bunătății şi a iubirii lui Dumnezeu şi El Se arată în vis la mii de oameni! Ceea ce vedem astăzi în Orientul Mijlociu este confruntarea dintre răul absolut al lui Satan şi bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu.

O familie de români, sprijiniți de biserica noastră, se află chiar acum în Nordul Irakului, în Kurdistan, ca vestitori ai bunătății şi iubirii lui Dumnezeu. Ei sunt cu adevărat niște miei în mijlocul lupilor (cea mai perfectă descriere a martirilor făcută de Domnul Isus). Toată lumea islamică este împânzită de „mieii lui Isus”.

Ar trebui să se ridice mult mai multe mii de asemenea miei, care să copleșească imperiul răutății cu bunătatea şi cu iubirea lui Dumnezeu.

De două mii de ani, Domnul Isus cucerește omenirea prin martorii/martirii Săi. S-ar putea ca noi să asistăm astăzi la cea mai măreață bătălie a bunătății şi a iubirii împotriva răutății din toate timpurile.

Câți dintre noi se vor înrola în armata Mielului?

Ca să te califici, trebuie să fii plin de bunătatea şi de iubirea care te fac să-ţi dai viaţa pentru convertirea răilor, adică pentru mântuirea celor mai răi oameni din toate timpurile. Răutatea poate fi biruită numai prin bunătatea care se jertfește pe sine!

 

MARTIRAJUL ISLAMIC SI CEL CRESTIN

 

După o mie de ani de somnolență, Islamul s-a trezit. Sau, mai exact s-a trezit dorința islamiștilor de a fi stăpâni pe toată omenirea. Trezirea a produs-o Ayatollahul Khomeini, în 1979, când a preluat puterea în Teheran de la Șahul Iranului. În predici înflăcărate, în fiecare vineri, timp de aproape zece ani, Khomeini a vorbit deschis şi pe larg despre cucerirea întregii lumi de către islam. Piedica, spunea el, o formează Statele Unite ale Americii, care este „marele satan,” care trebuie nimicit. De la acesta a preluat Ossama Bin Laden ideea de a nimici America. Şi de la acesta s-a aprins focul în toată lumea islamică. ISIS, care stăpânește astăzi peste jumătate din Siria şi mai bine de o treime din Irak şi are filiale pretutindeni în lumea musulmană, este forma cea mai virulentă, mai nemiloasă, mai brutală şi mai ucigașă dintre toate acțiunile de cucerire a lumii pornite de către islam.

Mahomed (Muhammad), întemeietorul islamului (570-632), şi-a luat multe dintre ideile lui din Vechiul Testament, aşa cum l-a înţeles el şi din creştinism, pe care l-a pervertit după ideile lui războinice. Una dintre ideile pe care le-a luat din creştinisma fost cea de martiraj. În creştinism, martiraj însemna că oameni neînarmaţi, sau, mai exact, înarmaţi numai cu dragostea de oameni şi cu vestea bună a iubirii jertfitoare a lui Dumnezeu, se duceau la popoare păgâne să le ducă şi lor bunătatea lui Dumnezeu şi pentru acest singur motiv  uneori erau bătuți, torturați şi uciși cu o cruzime zguduitoare.

Mohamed a luat acest concept şi l-a pervertit în aşa fel încât să arate toată natura perversă a acestei religii. Mohamed a poruncit ca adepții lui să ia sabia, să meargă în toată lumea şi să impună cu ajutorul sabiei credinţa musulmană. Oricine refuza să o accepte, trebuia ucis cu sabia. Excepție trebuia să facă creștinii şi evreii. Acestora trebuia să li se acorde dreptul de a alege: ori să accepte credinţa musulmană ori să fie făcuți robi, ca să muncească pentru islamiști. Dacă unii din armata islamică erau uciși în luptă, aceștia erau martiri, şi li se promitea că vor merge imediat în cer şi acolo va primi fiecare câte un harem alcătuit din 72 femei tinere.

Islamul reprezintă astăzi cea mai mare primejdie pentru întreaga lume şi în special pentru creştinism. În secolul al XX-lea, s-au ridicat alte două primejdii pentru creştinism: nazismul şi comunismul. Dumnezeu ne-a învățat multe lucruri prin ele şi, la timpul găsit de El potrivit, le-a făcut să se prăbușească.

Tot aşa se va întâmpla şi cu Islamul. Aveți în vedere faptul că în zonele dominate de islam există  cam o mie de limbi la care Evanghelia n-a ajuns încă. Şi Domnul Isus ne-a asigurat că Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu va fi predicată la toate popoarele!  El şi-a ținut şi își ține cuvântul!

Evanghelia Domnului Isus va triumfa pe tot pământul, nu perversiunea făcută de Mohamed.

Într-un articol viitor vom analiza mai pe larg diferența dintre martirajul creştin şi pervertirea lui din islam. Studiul comparativ este întotdeauna producător de multă lumină.

 

INVATATURA – SUBSTANTA ADEVARATULUI MARTIRAJ (II)

INVATATURA DOMNULUI ISUS CRISTOS ESTE LUCRUL CEL MAI DE SEAMA DE PE PAMANT. A O IUBI, A O TRAI, A O VESTI SI A MURI PENTRU EA ESTE SUBSTANTA ADEVARATULUI MARTIRAJ.

 

Uneori un cuvânt are două, trei, sau chiar patru sensuri și de aceea, de câte ori vedem acel cuvânt scris, sau îl auzim pronunțat, trebuie să ne întrebăm: În ce sens este folosit cuvântul acesta acum? Un asemenea cuvânt este ”a mărturisi” și ”mărturisire”. De regulă, ”a mărturisi” înseamnă a destăinui un secret. Dar, în limbajul biblic, el poate însemna și ”a vesti”, sau ”a proclama”,  sau chiar ”a da învățătură”.

Să ne uităm cu atenție la aceste cuvinte ale lui Ioan Botezătorul:

”Cel ce vine din cer este mai mare decât toți; cel ce este de pe pământ este pământesc și vorbește ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai mare decât toți. El mărturisește ce a văzut și a auzit și totuși nimeni nu primește mărturia Lui. Cel ce primește mărturia Lui adeverește prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul. Căci Acela pe care L-a trimis Dumnezeuvorbește cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-i dă Duhul cu măsură” (Ioan 3: 31-34).

Vedem de aici că ”mărturisește” înseamnă ”vorbește” și ceea ce ”mărturisește” el sunt ”cuvintele lui Dumnezeu”. Iar a primi ”mărturia Lui” înseamnă a crede că ce spune El este ceea ce spune Dumnezeu.

Din analiza acestui text și din analiza altor pasaje din Evanghelia lui Ioan, putem trage cu certitudine concluzia că ”mărturia” lui Isus este învățătura pe care ne-a dat-o Isus.

În lumina aceasta trebuie să citim această declarație a lui Isus:

”Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor națiunilor. Atunci va veni sfârșitul” (Matei 24:14).

Unii, printr-o citire superficială a acestui text, ne spun că trebuie să vestim Evanghelia națiunilor numai ca la judecata din urmă să le fie o mărturie împotrivă, adică să nu poată zice că n-au știut ce le cere Dumnezeu.

Imaginați-vă ce fel de bunătate are Dumnezeu dacă Își ia atâta timp și ne cere atâta efort în a vesti Evanghelia numai ca El să aibă justificare să-i condamne pe oameni la o pedeapsă eternă!

Dacă, însă, prin ”mărturie” înțelegem ”învățătura lui Isus”, atunci planul lui devine cu totul altul:
”Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea ca să slujească de învățătură tuturor națiunilor”!

Aceasta corespunde cu marea trimitere din cap.28:19, unde ni se spune să ucenicizăm toate națiunile învățându-le tot ce ne-a învățat El și învățându-le să trăiască după această învățătură!

Să mai adăugăm la acestea faptul că ”voia lui Dumnezeu”, conform lui Matei 7:21-24 înseamnă toate cuvintele lui Isus din predica de pe munte și, prin extensie, toată învățătura lui Isus, și atunci vom înțelege că planul lui Isus este ca învățătura Lui să devină baza gândirii și a trăirii tuturor popoarelor care alcătuiesc omenirea!

Să facem acum un exercițiu extrem de important, și anume, să înlocuim ”mărturia” cu ”învățătura” în următoarele pasaje din cartea Apocalipsa:

Apostolul Ioan ”a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu și despre mărturia (învățătura) lui Isus Cristos” (1:2) și a fost exilat în insula Patmos ”din cauza Cuvântului lui Dumnezeu și din cauza mărturiei (învățăturii) lui Isus Cristos” (1:9).

În cap. 6, versetul 9, Ioan a văzut ”sufletele celor ce fuseseră junghiați din cauza Cuvântului lui Dumnezeu și din cauza mărturisirii (învățăturii) pe care o ținuseră”.

În cap.12, balaurul pornește un război cu cei care ”păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia (învățătura) lui Isus Cristos” (12:17).

Fiarele din cap.13-14 dezlănțuie o persecuție împotriva copiilor lui Dumnezeu și Ioan, autorul Apocalipsei, exclamă: ”Aici este răbdarea sfinților și care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin credința lui Isus” (14:12). Evident, aici ”credința lui Isus” înseamnă toată ”învățătura lui Isus”.

În lumina celor de mai sus putem înțelege și declarația enigmatică din 19:10, ”Căci mărturia (învățătura) lui Isus este duhul proorociei”. Ca să le înțelegem și mai clar, să ne amintim că Isus le-a spus ucenicilor Săi: ”Cuvintele Mele sunt duh și viață” (Ioan 6:63). Cuvintele lui Isus sunt impregnate de Duhul lui Dumnezeu. Când te lași educat de ele, nu numai că îți este iluminată mintea de Duhul Sfânt, ci acest Duh dătător de viață te infuzează cu viața lui Dumnezeu.

Mai mult, toată cartea Apocalipsa este o proorocie: ”Ferice de cine citește și de cei ce ascultă cuvintele acestei proorocii și păzesc lucrurile scrise în ea” (1:3).

Dacă învățătura lui Isus este duhul (substanța) ”proorociei” (care este cartea Apocalipsa), înseamnă că învățătura lui Isus este duhul sau substanța Apocalipsei.

O ultimă apariție a ”mărturiei”, adică a ”învățăturii” lui Isus în Apocalipsa:

”Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din cauza mărturiei (învățăturii) lui Isus și din cauza Cuvântului lui Dumnezeu și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat și au împărățit împreună cu Cristos o mie de ani. Ceilalți morți n-au înviat până nu s-au sfârșit cei o mie de ani” (Apoc.20:4-5).

Câteva observații despre acest text. Este singurul loc în Noul Testament unde ni se vorbește despre o perioadă din istoria omenirii care va dura o mie de ani. În Apocalipsa 22:18-19 suntem avertizați să nu adăugăm și să nu scoatem nimic din textul Scripturii.  Unii iau texte din restul Noului Testament și le transferă aici. De exemplu, transferă aici tot ce spune Isus despre Împărăția lui Dumnezeu (Împărăția cerurilor). Acest transfer este ilicit: Împărăția lui Dumnezeu este în contrast și în luptă cu împărăția lui Satan (vezi Matei 12:26 și 28 și Matei 13:19). Ori, în timpul împărăției de o mie de ani, numită și ”mileniul”, Satan este legat și el nu mai poate amăgi și înșela pe nimeni!

Este clar că Împărăția lui Dumnezeu, despre care  Isus spune că a venit și că se poate intra în ea (vezi Luca 16:16, etc.) și în care lupta cu Satan continuă ( vezi, printre altele Romani 16:20 și Efeseni 6:10-12), deci este o realitate prezentă în actuala istorie și împărăția de o mie de ani în care Satan va fi legat ”ca să nu mai înșele națiunile” (Apoc.20:3) sunt două realități distincte. Să nu transferăm lucrurile dintr-una în cealaltă!

Acesta este al doilea articol despre martiraj (click aici pentru primul articol). Să reținem că martiri sunt cei ce se țin de mărturia, adică, de învățătura proclamată sau mărturisită de Isus din Nazaret. Peste tot în Apocalipsa, ”învățătura lui Isus” este imediat calificată ca fiind ”Cuvântul lui Dumnezeu”.  Acestea două sunt unul și același lucru.

Apostolul Ioan, cel ce a scris Apocalipsa, chiar înainte de aceasta a scris două epistole scurte (mai puțin de o pagină fiecare). În a doua epistolă, la versetul nouă, el scrie:

”Oricine o ia înainte și nu se ține de învățătura lui Cristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învățătura aceasta are și pe Tatăl și pe Fiul”.

Învățătura Domnului Isus Cristos este lucrul cel mai de seamă de pe pământ. A o iubi, a o trăi, a o vesti și a muri pentru ea este substanța adevăratului martiraj.

MARTIRAJUL – MANTUIREA SUFLETELOR (III)

TU O FACI DIN IUBIRE SI DUCANDU-TE LA EI FACI UN ACT DE MARE BUNATATE, SI FACI O JERTFA SUPREMA. TU AJUNGI LA ASEMANAREA SUPREMA CU CRISTOS!

 

Există două feluri de martiraj: Unul nechemat, determinat de situația religioasă și politică din țară, când se decide o persecutare a credincioșilor. Atunci ești pus în situația să alegi: poți să te lepezi de credință și rămâi liber, sau refuzi să-ți schimbi credința și urmează bătăila, inschisoarea și uneori chiar moartea.

Există un al doilea fel de martiraj, când ești trimis să predici într-un mediu ostil Evangheliei și când te duci „ca un miel în mijlocul lupilor”. Așa Și-a trimis Isus ucenicii și a precizat că așa L-a trimis pe El Tatăl în lume. Această trimitere crează o situație ciudată. Te duci la oameni care te urăsc și care sunt gata să te ucidă, dar tu te duci la ei cu iubire și cu dorința de a le face cel mai mare bine: mântuirea sufletelor. Tu accepți să mori pentru supremul lor bine!

Tu o faci din iubire și ducându-te la ei faci un act de mare bunătate, și faci o jertfă supremă. Tu ajungi la asemănarea supremă cu Cristos!

Trebuie să semnalăm și o diferență. Când a venit Fiul lui Dumnezeu la noi, la dușmanii lui Dumnezeu, El a venit și a murit pentru păcatele noastre. Acțiunea Lui a fost mântuitoare, fiindcă S-a încărcat cu păcatele noastre și le-a topit în sângele Lui. Jertfă Lui a fost unică necesară. Și ea a făcut o lucrare completă. Nimic nu mai trebuie să i se adauge. Atunci, de ce mai este necesară și acțiunea noastră pentru mântuirea lor?

Răspunsul ne vine dintr-una din scrisorile lui Pavel către Timotei:

„De aceea rabd totul pentru cei aleși, pentru că și ei să capete mântuirea care este în Cristos Isus, împreună cu slavă vesnica” (2 Tim. 2:10).

Uitați-va bine la text: mântuirea este în Cristos și numai în Cristos! Dar cum pot oamenii să o capete? În altă parte, Pavel se întreabă: ”Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Și cum vor crede în Acela despre care n-au auzit?” (Romani 10:14). Și că ei să audă despre Cristos, cineva trebuie să-și riște viața ca să se ducă la ei și să le spună vestea bună a Fiului lui Dumnezeu care i-a iubit și a murit El în locul lor.

Cândva am predicat despre lucrurile acestea într-o biserică din apropiere de Londra. Am explicat că moartea Domnului Isus a lucrat pe verticală, ca să ne împace cu Dumnezeu, iar moartea noastră ca martiri lucrează pe orizontală, ca să ducă această mântuire la dușmanii lui Dumnezeu.

În sală era și un teolog în vârstă, care mă ascultă cu mare atenție. Când am încheiat, a venit la mine și mi-a spus: „Te-am văzut cum te lupți să-ți cauți cuvintele cele mai potrivite ca să explici aceste idei teologice delicate și m-am gândit să te ajut. Iată la ce formulare am ajuns: „The death of Christ is for propitiation; our death is for propagation!” Adică: „Moartea lui Cristos este pentru împăcare; moartea noastră este pentru propagare.”

MARTIRAJUL – O REALITATE ARZATOARE ASTAZI (I)

CE VALOARE ARE MOARTEA PENTRU CREDINTA? CE ROL ARE MARTIRAJUL IN ECONOMIA LUI DUMNEZEU? ATUNCI AM CITIT ACESTE CUVINTE DIN CARTEA APOCALIPSA:

 

Conform unei statistici făcute de Vatican, în anul 2012 au mutit ca martiri 100.000 de creștini. O altă organizație creștină, ”Open Doors”, care se ocupă și ea de monitorizarea persecutării creștinilor în lume, spune că în 2012 au murit ca martiri 1.200 de creștini. Diferența enormă dintre cele două cifre se explică astfel. În diferite țări unde sunt minorități creștine (catolice, ortodoxe sau protestante) și unde acestea sunt atacate de majorități musulmane sau de alte religii, toți creștinii uciși în aceste atacuri, conform Vaticanului, sunt considerați martiri. Pe de altă parte, Open Doors îi consideră martiri numai pe aceia care, într-o țară sau regiune ostilă creștinismului, îl mărturisesc pe Cristos și sunt uciși pentru faptul acesta.

Cuvântul definitoriu pentru ei este ”a mărturisi”, sau a-L vesti pe Cristos. Unul care a mărturisit, adică a fost martor, și pentru actul a fost ucis, acesta a devnit ”martir”.

Să ne obișnuim cu cuvântul acesta așa cum este el folosit în limba greacă a Noului Testament. Cuvânmtul ”martor” în limba greacă este martys, care la genitiv ia forma de martyros. Verbul ”a mărturisi” este martyrein, iar acțiunea de ”a mărturisi” estemartyria. Isus i-a trimis pe ucenicii Săi să-L mărturisească pe El și învățătura Lui în toată lumea. Dar El știa că îi trimite într-un mediu ostil, în care unii vor fi uciși pentru mărturisirea lor. Expresia plastică folosită de El a fost: ”vă trimit ca pe niște miei în mijlocul lupilor”, adică într-o situație în care riscul de a fi sfâșiat de lupi era foarte evident. Și totuși, scopul cu care îi trimitea la lupi era să-i transforme pe aceștia în credincioși în Cristos.

Încă în perioada în care se mai scriau ultimele cărți din Noul Testament, când ucenicii își luaseră slujba de ”mărturisitori” și când unii dintre ei fuseseră uciși pentru aceasta, cuvântul ”martor” suferă o transformare interesantă. O vedem prima dată în Apocalipsa 2:13

”Tu ai Numele Meu și n-ai lepădat credința Mea, nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuiește Satana.”

Aici trebuie să fim atenți. În limba română veche, pentru ”martir” s-a folosit cuvântul ”mucenic”. Aici, în Apocalipsa 2:13, cuvântul ”martor, fi putut fi tradus cu ”mucenic”. Dar traducătorul în limba română așteaptă  până în capitolul 17:6 pentru ca acolo, unde era și mai evident că cuvântul ”martori” a căpăt sensul de ”martiri”, să traducă textul  în românește astfel:
”Și am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinților și de sângele mucenicilor lui Isus.”

În limba română modernă, cuvântul martys (martyros) este tradus prin ”martor”, atunci când este evident că sensul este de ”unul care depune mărturie” și prin ”martir”, atunci când el a fost ucis pentru mărturia lui.

Odată cu căderea comunismului, românii au devenit liberi să călătorească unde vor. Una dintre consecințele acestei libertăți este că o mulțime de credincioși evanghelici au plecat misionari în diferite țări din Asia, din Africa și din America latină. Acum vreo zece ani, trei asemenea misionari au fost uciși de musulmani în Turcia. Dacă sunt bine informat, aceștia sunt primii noștri martiri.

Fac aici un apel să adunăm toate datele și să informăm publicul românesc despre toți martirii noștri.

În anul 1972, m-am întors de la studii în Anglia, fiind bine informat că s-ar putea ca dușmanii înversunați ai creștinismului, comuniștii, să mă ucidă. Au fost planuri să o facă. Este o minune că sunt și astăzi în viață.

Fiindcă știam că predicile mele și, mai ales scrierile mele despre persecuția noastră și despre falimentul comunismului de a produce omul nou, stârnesc furia comuniștilor până la vârf, a fost normal să-mi pun întrebarea:

Ce valoare are moartea pentru credință? Ce rol are martirajul în economia lui Dumnezeu? Atunci am citit aceste cuvinte din cartea Apocalipsa:

”Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiați din cauza Cuvântului lui Dumnezeu și  din cauza mărturisirii pe care o făcuseră.

”Ei strigau cu glas tare și ziceau: ”Până când, Stăpâne, Tu care ești sfânt și adevărat, întârzii să judeci și să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?

”Fiecăruia dintre ei i s-a dat o haină albă și li s-a spus să se mai odihnească puțină vreme, până se va împlini numărul tovarășilor lor de slujbă care trebuia să fie omorâți ca și ei” (Apoc.6:9-11. Sublinierea noastră, I.Ț.).

De aici rezultă clar că Dumnezeu are în plan un număr fix de copii ai Săi care ”trebuie” să fie martirizați! De ce? Ce realizează Dumnezeu prin moartea acestor dedicați copii ai Săi?

Acestea sunt întrebări fundamentale care duc spre o teologie a martirajului. Am meditat mulți ani la tema aceasta. Răspunsurile pe care le-am primit m-au întărit mult și mi-au dat curaj să-i înfrunt pe securiști și să le fac mărturii care îi puneau în încurcătură și în derută. În cele din urmă, mi-am scris teza de doctorat pe această temă: ”Suferință, martiraj și răsplătiri în cer”. Se mai găsesc exemplare din această carte de vânzare la editura LuxMundi din Arad și la unele librării creștine.

Fiindcă subiectul acesta devine tot mai actual și mai fierbinte, voi scrie în continuare câteva meditații pe această temă.

 

 

6666

 A) Domnilor Preoţi de pretutindeni, vă pierdeţi (singuri) pâinea, dacă nu–i învăţaţi pe oameni să se nască din Sămânţa lui Dumnezeu, cum ne-a explicat Isus în Ioan, cap 3 ; Altfel, se va scufunda pământul în nelegiuiri, dar şi oamenii se vor inneca în greutăţi, nedreptăţi şi lipsuri prevăzute şi scrise în Gal 5/20! Iubiţi oamenii pentru care a sângerat Isus şi, pentru câştiguri mârşave, nu-i mai îmbrobodiţi, manipulaţi, cartonaţi, iconati cu falsuri, surogate, minciuni, bani ori condiţionări şi învăţături nedumnezeiesti, ca să nu ardeţi o veşnicie la talpa iadului/

Ascultaţi cuvântul acesta  din Ezecheiel,34, cântecul acesta de jale pe care-l fac pentru voi, POPOARE şi pentru casa lui Israel!

“A căzut, şi nu se va mai scula, fecioara lui Israel, sta trântită la pământ, şi nimeni n-o ridică.”

Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: “Cetatea care scotea la luptă o mie de oameni nu va rămâne decât cu o sută, şi cea care scotea o sută de oameni nu va mai rămâne decât cu zece din casa lui Israel.”

Căci aşa vorbeşte Domnul către casa lui Israel: “Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!

Nu căutaţi Betelul, nu vă duceţi la Ghilgal şi nu treceţi la Beer-Seba. Căci Ghilgalul va fi dus în robie, şi Betelul va fi nimicit.

Căutaţi pe Domnul, şi veţi trăi! Temeţi-vă, ca nu cumva să apuce ca un foc casa lui Iosif, şi focul acesta s-o mistuie, fără să fie cineva la Betel ca să-l stingă,

Voi care prefaceţi dreptul în pelin şi călcaţi dreptatea în picioare!”

El a făcut Cloşca cu pui şi Orionul, El preface întunericul în zori, iar ziua în noapte neagră; El cheamă apele mării şi le vars ă pe faţa pământului: Domnul este numele Lui.

El aduce ca fulgerul prăpădul peste cei puternici, aşa că nimicirea vine peste cetăţui.

Ei urăsc pe cel ce-i mustră la poarta cetăţii şi le este scârbă de cel ce vorbeşte din inimă.

De aceea, pentru că pe sărac îl călcaţi în picioare şi luaţi daruri de grâu de la el, măcar că aţi zidit case de piatră cioplită, nu le veţi locui; măcar că aţi sădit vii foarte bune, nu veţi bea din vinul lor!

“Căci Eu ştiu că nelegiuirile voastre sunt multe şi că păcatele voastre sunt fără număr: asupriţi pe cel drept, luaţi mită şi călcaţi în picioare la poarta cetăţii dreptul săracilor.”

De aceea, în vremuri ca acestea, înţeleptul trebuie să tacă; căci sunt vremuri rele.

Căutaţi binele, şi nu răul, ca să trăiţi, şi că astfel, Domnul Dumnezeul oştirilor să fie cu voi, cum spuneţi voi!

Urâţi răul, şi iubiţi binele, faceţi să domnească dreptatea la poarta cetăţii; şi poate că Domnul Dumnezeul oştirilor va avea milă de rămăşiţele lui Iosif.

De aceea, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul oştirilor, Cel Atotputernic: “În toate pieţele se vor boci şi pe toate uliţele vor zice: “Vai! Vai!” Vor chema pe plugar la jale şi la bocire pe cei ce fac jelanii pentru morţi.

În toate viile va fi bocet, când voi trece prin mijlocul tău, zice Domnul.

Vai de cei ce doresc “ziua Domnului”! Ce aşteptaţi voi de la ziua Domnului? Ea va fi întuneric, şi nu lumina.

Veţi fi ca un om care fuge dinaintea unui leu pe care-l întâlneşte un urs şi care, când ajunge acasă, îşi reazemă mâna pe zid, şi-l muşcă un şarpe!

Nu va fi oare ziua Domnului întuneric în loc de lumină? Nu va fi ea întunecoasă şi fără strălucire?

Eu urăsc, dispreţuiesc sărbătorile voastre şi nu pot să vă sufăr adunările de sărbătoare!

Când Îmi aduceţi arderi de tot şi daruri de mâncare, n-am nicio plăcere de ele; şi viţeii îngrăşaţi pe care-i aduceţi că jertfe de mulţumire, nici nu Mă uit la ei.

Depărtează de Mine vuietul cântecelor tale; nu pot asculta sunetul lăutelor tale!

Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea, ca un pârâu care nu seacă niciodată!

Mi-aţi adus voi jertfe şi daruri de mâncare în timpul celor patruzeci de ani din pustiu, casa lui Israel?…

Veţi ridica, dar, pe Săcuţ, împăratul vostru, şi pe Caivan, chipurile voastre idoleşti, steaua dumnezeului vostru pe care vi l-aţi făcut,

Şi vă voi duce în robie dincolo de Damasc, zice Domnul al cărui nume este Dumnezeul oştirilor!”Amos 5 şi restul)


wq

B) Dumnezeu ne-a creat ca să fim Una cu El, dar “slujbaşii Domneşti” ne-au hărăţit-manipulat /împărţit în mii de culte, bisericuţe, partide, religii, pentru câştigurile lor mârşave! Ei au înlocuit pe Isus, care este Lumina lumii- cu lumânarea, pomenile costisitoare cu Pâinea Vieţii, aghiazma cu Apa Vie, Atotputernicia Vieţii Infinite cu o pictură limitată, aurită, dar mută, surdă, mortală – Icoană a Fiarei

Este aproape clipa în care globaliştii cu Anticrist ne transformă într-o turmă teleghidată. Ne au la mână cu telefonul,gazul,curentul, radio/tele/calculatorul, apa, gunoi, medicamente, hrana,mormint –totul.Cu ajutorul falsei religii, ei  fac din lume o adunătură de …nebuni -nenăscuţi din nou… Aşa cum  El a îngăduit celor doi să se lipească, pentru a se “face un singur trup” (Gen 2/24),   ca să devenim Una cu El, după cum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt UNA,tot aşa” Credinţele” făcătoare de bani şi de falşi credincioşi, manipulantele   religii  in care nu pulseaza Isus cel Viu, au format o adunătură de idolatri…

 

Marginalizarea, ierarhizarea, izolarea, judecarea, cârtirea, pedepsirea, suferinţa, hoţia, curvia şi celelalte roade ale celui rău din Gal.5/19, nu sunt de sorginte Dumnezeiască. Asa cum ei fac un guvern mondial  ,o turma si un păstor ,Tata formeaza un Singur Trup  cu El şi inzidit  in El.Fiecare mădular are o menire bine definită şi, pentru a-I semăna Lui, fiecare este chemat ca prin pocăinţă să primească naşterea din nou (Ioan cap 3), dăruită gratis oricărui om.Şi dacă unii nu cred, până la urmă, toate cele 7 miliarde de suflete de azi, împreună cu miile de mii şi mii de oameni dintotdeauna, suntem chemaţi şi aleşi să alcătuim Unicul Trup Dumnezeiesc. Capul este Isus. Noi doar trebuie să ne recunoaştem păcătoşeniile, micimea şi vinovăţia, pentru ca prin pocăinţă, credinţă, umilinţă să îi dăm Lui întâietate. Merită asta, pentru că Gândul Lui, Iubirea, Mila, Iertarea, Răscumpărarea, Sângele  si toate roadele Lui sunt foarte Bune  să circule prin fiecare om infiat. Ştim că globulele sângelui nostru otrăvit sunt încărcate cu viruşi, microbi, răutăţi, păcate. Lui să îi fim recunoscători pentru că ne oferă Gratis Transfuzia cu Sânge Pur, Universal, Iertător, Hrănitor. Lui să îi dăm prioritate ca să  hraneasca, să desfunde orice mădular înfundat cu păcate ascunse. Lui să îi dăm acces liber pentru a spăla mizeriile puse de gunoierul cosmic, pentru a circula Gândul, Sângele Lui dătător de Viaţă pură, veşnică, pentru a înnoi pe oricine şi pentru a pătrunde prin orice ascunziş. Să ne întoarcem de la amăgitorul mincinos care ne vrea tot răul şi, pe El, care este şi Credinţa Dumnezeiască întrupata în Isus să îl credem şi să rămânem “credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste.” (Ef.4/15-16).

 

“Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare, şi mădularele n-au toate aceeaşi slujbă, tot aşa şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora.” (Rom.12/4-5)

 44

  

Suntem miliarde de fiinţe distincte, murdărite de uzurpatorul universului. Numai dacă trecem prin filtrul Cristic, prin Uşa Isus, putem fi purificaţi, putem scăpa de tot ceea ce avem, căci nimic bun nu locuieşte în nici un om, astfel încât să alcătuim un singur TRUP.” Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. “… Fiecare dintre noi să primească moartea dumnezeiască dăruită oricui de Isus, pentru a scăpa de orice urmă demonică. Fiecare dintre noi să înţeleagă ,că nici un om nu poate făptui dumnezeieşte -nimic.De aceea să dăm afară tot ce avem omenesc, pentru că despărţiţi de Isus nu putem face nimic bun. El care este Totul Totului Tot, să fie lăsat să lucreze dumnezeieşte prin orice vas omenesc, golit de sinele înveninat. Pentru că Tot ce este creat de El este foarte bun (Gen.1/31). Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte. Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos. Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh. Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe.”

 

Gunoierul universului a făcut din noi nişte oameni colţuroşi, pietroşi, dar Tata ne cheamă pe toţi, ca prin ÎNNOIRE (Ioan, cap 3), să devenim Pietre VII, înzidite într-un singur Trup Universal, în care toate mădularele se iubesc, se slujesc Dumnezeieşteqq

 

Aşa cum aroganţii, păcătoşii din timpul potopului nu au urcat în Arca lui Noe, tot innecati în păcate vor rămâne neascultătorii de azi, dacă nu se descalţă şi nu intră în “Corabia” -Isus. Cine este în Isus, este o făptură nouă.În “Corabia” Cristica nu este nici o deosebire între sexe, între grec şi evreu, între roman şi chinez ori american. Nimeni nu trebuie să acuze, să înjosească, să judece, să se mânie pe altul” Dacă piciorul ar zice: “Fiindcă nu sunt mâna, nu sunt din trup” – nu este pentru aceasta din trup? Şi dacă urechea ar zice: “Fiindcă nu sunt ochi, nu sunt din trup” – nu este pentru aceasta din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul? Acum, dar, Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Fapt este că sunt mai multe mădulare, dar un singur trup. Ochiul nu poate zice mâinii: “N-am trebuinţă de tine”; nici capul nu poate zice picioarelor: “N-am trebuinţă de voi.” Ba mai mult, mădularele trupului care par mai slabe sunt de neapărată trebuinţă. Şi părţile trupului care par vrednice de mai puţină cinste, le îmbracam cu mai multă podoabă. Aşa că părţile mai puţin frumoase ale trupului nostru căpăta mai multă frumuseţe, pe când cele frumoase n-au nevoie să fie împodobite. Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel, ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste, pentru ca să nu fie nicio dezbinare în trup, ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Cei care ne certăm, lovim sau care ne călcăm pe picioare, să nu uităm că, toţi sunt în fiecare, aşa cum viitoarea pădure sălăşluie într-o sămânţă de pom. Când ne mâniem, certăm-lovim în toţi, inclusiv în Creatorul închis sub obrocul fiecăruia, căci este nelipsit din fiecare.

 

Noi suntem creaţi de Dumnezeu, ca să îi semănăm Lui în gândire, simţire, slujire, iubire, umilire, iertare, dacă ne naştem din nou; Oricine iese din sine şi intră în “Corabia” Isus, poate înfăptui dumnezeieşte orice, pentru că “pot totul în Hristos”

 

Totuşi eu, care sunt falit din grădina Eden nu pot totul în Hristos, ci Harul Lui Dumnezeu poate totul, Harul care locuieşte în mine; Căci despărţiţi de Mine nu putem face nimic Bun,ne-a spus Isus. Pentru că nimic bun nu locuieşte în omul nenăscut din nou. Până şi cele mai bune fapte sunt ca nişte cârpe murdare. Din cauza păcatului, toată lumea zace în cel rău. Nu este unul măcar, niciunul fără păcat, fără suferinţă, fără mizerii.De aceea a venit Isus, ca să ne înfrăţim cu El şi să urcăm în El, să traversam cu El Marea Păcătuirii, pentru a ne uni,   sluji Dumnezeieşte unii pe alţii.” Şi dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucura împreună cu el. Voi sunteţi trupul lui Hristos, şi fiecare, în parte, mădularele lui. Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică…” (1 Cor 12/4-31)1. Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seamă la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel legea lui Hristos.” (Gal.6/1-2) “Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul”, pentru că suntem mădulare unii altora. “Mâniaţi-vă, şi nu păcătuiţi.” Să n-apună soarele peste mânia voastră şi să nu daţi prilej diavolului.” (Ef 4/25-27). Cine întreţine cearta în familie, certăreţ este  şi în angrenajul lumii. Dar cearta, cârtirea, judecarea, asprimea, răzbunarea, neiertareasi alte rele nu sunt de la Dumnezeu. Noi suntem socotiţi neprihăniţi în Hristos, aşa cum ne-a creat de la bun început, redobândind chipul şi asemănarea Lui prin credinţa Cristică, dăruită tuturora. Noi doar trebuie să primim mântuirea prin pocăinţă şi trebuie s-o administrăm, să rodim.

 

 xa

Pentru iertarea noastră, El nu are nevoie de banii, de pomeni, de lumânări ori foto-picturi aurite,” Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni

 

 Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele. De aceea, voi, care altădată eraţi Neamuri din naştere, numiţi netăiaţi împrejur de către aceia care se cheamă tăiaţi împrejur, şi care sunt tăiaţi împrejur în trup de mâna omului: aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume. Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia. El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă, celor ce eraţi departe, şi pace celor ce erau aproape. Căci, prin El, şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh. Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul.” (Ef 2/8-22) Amin.

 

 

j

 

 

Cateva frumuseti – Gran Paradiso din Italia, Triglav din Slovenia şi Oulanka din Filanda…  

  • Un top întocmit de The Guardian arată că printre cele mai frumoase parcuri naţionale care merită vizitate măcar o dată sunt în Italia, Slovenia, Finlanda, Portugalia, Germania, Suedia, Austria, Norvegia,  Franţa şi Spania.

Parcul Gran Paradiso din Italia– Una dintre cele mai vechi arii protejate din Munţii Alpi

Parcul Triglav din Slovenia este singurul parc naţional din Slovenia, fiind situat în partea de nord-vest a ţării.

Parcul Oulanka din Finlanda – situat în Lapland în apropiere de graniţa Finlandei cu Rusia, parcul este unul dintre cele mai frumoase din Europa.

Parcul Peneda-Gerês din Portugalia -este unul dintre cele mai vechi parcuri din Europa, ce cuprinde un drum roman vechi de 2000 de ani.

Parcul Saxon Switzerland din Germania, situat în estul Germaniei are unul dintre cei mai spectaculoşi munţi – Bastei

Gran Paradiso din Italia, Triglav din Slovenia şi Oulanka din Finlanda sunt câteva dintre parcurile naţioanale cele mai frumoase din Europa.

 

Parcul Triglav din Slovenia este singurul parc naţional din Slovenia, fiind situat în partea de nord-vest a ţării.

Parcul Oulanka din Finlanda – situat în Lapland în apropiere de graniţa Finlandei cu Rusia, parcul este unul dintre cele mai frumoase din Europa.

Parcul Peneda-Gerês din Portugalia -este unul dintre cele mai vechi parcuri din Europa, ce cuprinde un drum roman vechi de 2000 de ani.

 

 

Barcelona , locatie  de  top 10 cele mai vizitate orașe din lume.Iata citeva invitatii care nu trebuie ocolite…

Operele lui Antonio Gaudi, architect care a dus faima acestui oraș în lume. Catedrala Sagrada Familia, Parcul Guell, la Predrera, cu forme ciudate dar atrăgătoare, care te poartă cumva într-o altă lume, sunt adevărate embleme ale Barcelonei. Chiar dacă nu a fost încă finalizată, catedrala Sagrada Familia este un obiectiv care nu trebuie ocolit, care impresionează prin forma sa inspirată din muntele sacru al Cataloniei, Montserrat.
Barceloneta, fost sat de pescari, Barceloneta are un stil eclectic în care străduțele veche sunt pline și restaurante de familie (unele dintre cele mai bune din oraș), iar blocurile elegante și futuriste din sticlă “umbresc” plaja cu nisip fin unde se poate face baie chiar și în luna octombrie.
Rambla. Vestitul bulevard pietonal, de fapt o inșiruire de cinci străduțe cunoscute sub denumirea de Las Ramblas, este cel mai aglomerat loc din Barcelona. Aici, alături de magazine de suveniruri și restaurante, sunt câteva locuri unde merită să poposiți:Mercat de la Boqueria, cea mai mare piață din Spania. În capătul dinspre Mediterana se află monumentul dedicat lui Cristofor Columb, Muzeul Naval dar și un mare mall, Mare Magnum și Aquarium Barcelona, în Port Vell.
Barri Gotic. La câteva sute de metri nord-est de La Rambla se află centrul vechi, Barri Gotic, o concentrație de cladiri medievale gotice, dominate de catedrala gotică cu venerabila vârstă de peste 800 de ani. Barcelona se mândrește cu una dintre cele mai mari concentrații de clădiri gotice din Europa și cele mai multe dintre clădirile din Barri Gotic datează din secolele XVI si XV, când Barcelona era un puternic centru comercial.
-Muzeul Picasso, aflat la cîțiva pași de catedrala gotică, găzduit între pereții unor mici vechi palate. Lucrările artistului sunt expuse în ordine cronologică.
-Montjuic, un deal unde poți ajunge și cu o telecabină, unde sunt amplasate o serie de obiective care merită văzute: Muzeul Nacional d’Art de Catalunya din Palau Nacional sau parcul Parcul Joan Miró. Fântânile magice, unde are loc un spectacol de lumini și umbre pe muzică clasică  este o atracție de neratat în Montjuic. Tot în Montjuic se află și Stadionul Olimpic, deschis publicului, fără taxă. Pentru a vizita stadionul FC Barcelona, trebuie să plătiți bilet de intrare ( aprox.15 euro). Barcelona este și o destinație de shopping, despre care am scris aici.

Madrid
 Madrid, capitala artelor
Capitala Spaniei, Madrid găzduieşte unele dintre cele mai vizitate obiective turistice din Spania, dar odată ajunși în capitala Spaniei nu ar trebui să ratați:
-Muzeul şi Galeria de Arta Prado unde sunt expuse unele din cele mai importante colecţii de artă din Europa, cu peste 700 de opere de artă expuse permanent printre care şi opere semnate de  El Greco şi Francisco de Goya. Muzeul Prado este una dintre cele mai importante galerii de artă din lume, unde puteți admira și operele altor artiști deosebit de valoroși precum Dürer, Rafael, Van Dyck, Rubens, Titian, Tintoretto, Sorolla, Gainsborough, Fra Angelico… iar clădirea în sine este impresionantă.  Preţul unui bilet porneşte de la 7 euro pentru copii şi vârstnici şi poate ajunge până  la 23 de euro dacă doriţi să vă însoţească un ghid.
-Palatul Regal (alias Palacio Real sau Palacio de Oriente ) este de asemenea un obiectiv turistic pe care nu ar trebui să-l ocoliți odată ajunşi în Madrid, fiind unul dintre cele mai mari şi mai importante palate regale din Europa. Imensul palat se întinde pe o suprafaţă de 135.000 de metri pătraţi şi numără 870 de ferestre, 240 de balcoane şi 110 uşi.. Este indicat să alocaţi mai mult de o zi pentru a vizita impresionantul palat construit în stil rococo și situat în apropiere de centrul istoric al oraşului şi destul de aproape de Plaza de Espana, cel mai important loc de întâlnire pentru madrileni.
-El Escorial, aflată la aproximativ 57 de km de Madrid este o destinaţie interesantă  pentru o excursie plină de o zi. În secolul al 16-lea, Philip al II–lea, cel mai influent și temut rege spaniol, a pus bazele acestei construcții impresionante din piatră cenușie, cu un aer austrer și oarecum înfricoșător, care a servit ca reședinţă regală și ca mănăstire. În prezent, Mânastirea El Escorial  găzduieşte rămăşitele câtorva monarhi spanioli, fiind însă și o imensă galerie de artă cu nenumărate lucrări aparținănd unor pictori și sculptori celebri în 11 săli. Sala bătăliilor, sala de tortură, Basilica San Lorenzo el Real, imensa bibliotecă și Grădina călugărilor sunt alte obiective din El Escorial care nu ar trbui trecute cu vederea. Mănăstirea a fost inclusa in Patrimoniul Mondial al UNESCO în 1984.
-Corral de la Moreria este cel mai renumit club de flamenco din lume. Locaţia clubului este privilegiată, fiind situat în centrul istoric al Madridului, vizavi de Palatul Regal. Clubul considerat „Catedrala artei flamenco” este adesea vizitat de celebrităţi, aşa că să nu fiţi surprinşi dacă veţi asista la un spectacol în care îl veţi avea alături pe regele Spaniei sau pe unele V.I.P.-uri internaţionale. Dacă doriţi să vă petreceţi seara la un spectacol de flamenco trebuie să stiti ca un bilet de intrare porneşte de la 38,9 euro plus TVA la care se adaugă consumaţia dvs.
-Stadionul Santiago Bernabeu cu siguranţă  nu poate fi ratat indiferent dacă sunteţi pasionaţi sau nu de fotbal. Dacă vreţi să faceţi un tur al stadionului, trebuie să scoateţi din buzunar 19 euro.
Lista obiectivelor de top din Madrid contină cu Muzeul Thyssen-Bornemisza ( colecție de artă) și de Centro de Arte Reina Sofía, cu Parcul del Buen Retiro, teatul zarzuela, construit dupa modelul Teatrului din Milano dar dedicat zarzuelei.
Nu uitați că Madridul este una dintre destinațiile de shopping de top din Europa!

Toledo
Toledo, oraşul pictorului El Greco
Toledo, orășel cu o istorie de peste 2.000 de ani aflat la aproximativ 72 de kilometri de Madrid este cunoscut ca „oraşul celor trei culturi” deoarece evreii, creştinii şi musulmanii au convieţuit aici cândva, punându-şi amprenta asupra oraşului. Toledo, oraș cu o mare importanță strategică, a fost de-a lungul existenței sale municipiu roman, capitala regatului vizigot Hispania, fortăreaţă a Emiratului Cordoba și citadelă creştină de mare importanță în războaiele cu maurii. În secolul al XVI-lea, Toledo a devenit sediul central al regatului lui Carol al V-lea. Oraşul Toledo, capitala religioasă a Spaniei și oraș protejat prin lege de guvern, a fost inclus în Patrimoniu Mondial al UNESCO în anul 1986. Multe personalităţi importante s-au născut sau au trăit în Toledo, printre care poetul Garcilaso de la Vega, regele Alfonso X şi pictorul El Greco. Orașul înconjurat de trei părți de fluviul Tajo în care pătrunzi prin porți de mii de ani are un puternic aer medieval, în care sunt foarte vizibile influențele orientale. Dacă ajungeţi în Toledo nu rataţi:
-Catedrala din Toledo a cărei construcţie a început in 1226 şi a fost finalizată în secolul al 15-lea. Catedrala, pe locul căreia a fost inițial o moschee, este considerată a fi una dintre cele mai măreţe structuri gotice de acest gen din Europa. Catedrala gotică din Toledo are nenumărate comori precum o imensă hostie din argint, aur și pietre prețioase, lucrări de El Greco, Zurbarán, Caravaggio, Titian, Rafael and Velázquez aşa că nu o rataţi! Intrarea costă 3 euro.
Muzeul El Greco ce datează din 1911 este situat în Cartierul Evreiesc din Toledo. Muzeul constă in două clădiri:,  una din secolul al XVI-lea și una din secolul al XX-lea unite de o grădină. Aici puteți admira numeroase opere semnate de faimosul pictor El Greco dar și lucrări semnate de pictori ai secolului al XVII-lea.  Daca doriti sa vizitati muzeul pretul unui bilet este de doar 3 euro sau 1.5 euro pret redus. Intrarea este gratis duminica.

Mănăstirea San Juan de los Reyes a fost construită de monarhii catolici în perioada 1477-1504 fiind fondată de Regele Ferdinand al-II-lea de Aragon și de Regina Isabella I a Castiliei pentru a sărbători atât nașterea fiului lor cât și victoria în bătălia de la Toro.
-Fortăreața Alcázar este probabil cel mai cunoscut obiectiv din Toledo fiind și cea mai înaltă construcție din oraș. Romanii au construit aici un palat, maurii s-au instalat în secolul al X-lea, apoi locația a fost modificată de creștini, pentru a servi ca reședință regală, dar pănă la urmă a devenit  academie militară . Grav afectată de asediul milițiilor monarhiste la începutul războiului civil din 1936, Alcázar găzduiește astăzi o bibliotecă și Muzeul Armatei, unde sunt exuse printre altele sabia legendarului El Cid sau obiecte care au aparținut concquistadorilor spanioli.
Sinagoga Santa María la Blanca, cea mai veche din Europa datând din 1180 și Plaza de Zocodover sunt alte obiective care merită atenție în Toledo.

 

Segovia, o bijuterie a Castiliei
Pitorescul oraș Segovia din provincia Castilia, aflat la nici 92 de kilometri de Madrid este un oraș vechi cu rădăcini romane, cu multe legende țesute în jurul său: ar fi fost fondat de către Hercules sau chiar de fiul lui Noe, iar apeductul este opera diavolului. Ceea ce este cert: Segovia a fost în 1985 inclusă în Patrimoniului Mondial al UNESCO. Astăzi , partea veche a Segovia impresionează prin clădirile sale în nunațe calde de teracotă, iar o plimbare pe străduțele centrului vechi este precum o călătorie în Evul Mediu. În orașul vechi ridicat pe dalurile din Castilia străjuit în fundal de munții Sierra de Guadarrama sunt o mulțime de biserici, unele dintre cele mai vechi fiind Iglesia de Vera Cruz ( din secolul al XIII-lea construită de cavalerii templieri), Iglesia de San Giusto și Iglesia de San Martín.
Nu ratați în Segovia:
-Fortăreața Alcazar, una dintre principalele sale atracții turistice, a fost ridicată de romani, reconstruită și extinsă în secolele XIII-XIV pentru a arde întegral în 1862. Este locul în care regina Isabella I a Castiliei a fost de acord să finanțeze expediția lui Cristofor Columb către “Lumea nouă”. Cu turnuri crenelate și șanțuri adânci de apărare, pitorescul palat a fost sursă de inspirație a companiei Walt Disney la construcția castelelor din parcurile de distracții din SUA. Interiorul este deosebit, seamănă cu un palat din “poveștile celor 1001 nopți”. Prețul unui bilet de intrare este de 5 euro, dar duminica accesul este gratuit.
-Catedrala din Segovia este una dintre cele mai reprezentative biserici gotice din Spania, a cări construcție a început în 1525 și s-a finalizat după 200 de ani. Este impresionantă!
-Muzeul Orașului Segovia  prezintă numeroase colecții ce ilustrează  istoria și cultura urbei. Muzeul adună circa 1.500 de piese: sculpturi, mozaicuri, picturi și o colectie impresionantă de monezi. Prețul unui bilet este de circa 1,2 euro, insă pentru grupuri, studenți și pensionari sâmbăta și duminica intrarea este gratuită.
-Simbolul orașului Segovia este însă Apeductul roman -El Acueducto-datând din secolul I d.Hr, care construit fără mortar și din 200.000 de bucăți de granit, rezistă și astăzi deși formează un arc de 28 de metri înălțime în cel mai înalt punct, Plaza del Azoguejo.

Salamanca, Catedrala
5. Salamanca, o comoară arhitecturală
Cunoscut ca “orașul de aur” datorită culorii aurii a pietrei din care sunt construite majoritatea clădirilor sale, Salamanca este unul dintre cele mai frumoase orașe spaniole, vestit în special datorită universității sale foarte vechi, fondată în anul 1218. Acest oraș vechi, fondat de romani pe malul râului Tormes, este impresionant prin stilurile arhitecturale ale clădirilor sale, oferind o imagine cuprinzătoare a arhitecturii locale. Nu ratati în Salamanca:
Catedrala Nouă și Catedrala Veche din Salamanca care împreună formează un ansamblu impresionant, masiv, sunt cele mai vizitate obiective turistice, îmbinând o multitudine de stiluri arhitecturale. Constructia Catedralei Vechi a început în 1140 și celebreaza stilul romanic arhitectural. Constructia Catedralei Noi a inceput in 1513 constructia fiind finalizata 220 de ani mai tarziu si cuprinde elemente din stilul gotic târziu, renascentist, plateresc dar și baroc.
Plaza Mayor, situată în centrul orașului, este cu siguranță unul dintre cele mai frumoase locuri din Spania datorită arhitecturii spaniole în stil baroc. Constructia pieții a inceput în 1720 de către frații Churriguera căreia Salamanca îi mai datorează și ornamentele deosebite ale Noii Catedrale și a fost finalizată în 1755. Aici sunt expuse portretele unor personalități spaniole, adevărați deschizători de drumuri, precum Columb, Cervantes sau El Cid, dar principala atracție a locului o constituie cafenele și restaurantele din interiorul Plaza Mayor. Seara, Plaza Mayor este iluminată deosebit și locul se lasă invadat de mulțimea de studenți, muzicieni și artiști.
Universitatea Salamanca, una dintre cele mai vechi universități din lume, fost fondată în 1218 impresiinează prin fațadele sale realizate cu migală. Biblioteca universității conține peste 250.000 cărți. Fațada vechii clădiri a Universitatii este încărcată de decorațiuni, în rândul studenților existând mitul că acel care zărește Broscuța Norocului va trece examenul.
Casa de las Chonchas ( Casa Scoicilor), altădată un palat, acum bibliotecă publică, cu fațada sa renascentistă din piatră, cu sute de cochilii de scoici pictate-simbolul pelerinilor către Santiago de Compostela este unul dintre cele mai fotografiate obiective  din Salamanca.

Spurgeon și doctrinele harului

 

1. Ostilitatea generală față de doctrinele harului

Spurgeon nu a avut nici cea mai mică îndoială că ceea ce a stârnit o puternică împotrivire față de lucrarea sa a fost accentul pe care el l-a pus pe împrospătarea vechii doctrine: „Ni se strigă în batjocură că suntem hipercalviniști, suntem considerați pleava omenirii; rareori un pastor ne vorbește de bine pentru că avem concepții temeinice despre suveranitatea divină a lui Dumnezeu, alegerea sa divină și dragostea specială față de poporul Său”.

Spurgeon nu a fost surprins de ostilitatea manifestată împotriva proclamării doctrinelor harului: „Fraților, în inimile tuturor există această dușmănie naturală împotriva lui Dumnezeu și a suveranității harului Său” […] „Am cunoscut oameni care și-au mușcat buzele și au scrâșnit din dinți de furie când am predicat despre suveranitatea lui Dumnezeu… Teologii de astăzi acceptă un Dumnezeu, dar El nu trebuie să fie împărat: adică, ei aleg un dumnezeu care nu este Dumnezeu, ci mai degrabă slujitorul, decât stăpânul oamenilor”.

„Faptul că mântuirea și convertirea sunt de la Dumnezeu este un adevăr umilitor. Oamenilor nu le place adevărul acesta datorită caracterului său umilitor. «Nu-mi place», vei zice, «să mi se spună că Dumnezeu trebuie să mă mântuiască dacă este să fiu mântuit și că sunt în mâinile Lui ca și lutul în mâinile olarului». M-am gândit că n-are să-ți placă; cine oare s-a gândit oare că-ți va plăcea.”

 

2. De ce arminianismul este mult mai popular?

Spurgeon a considerat că arminianismul este popular deoarece el a slujit la aducerea Evangheliei mai aproape de gândirea omului firesc; arminianismul a adus doctrina Scripturii mai aproape de spiritul lumii. Concepția comună a creștinismului a fost acceptată de oameni pur și simplu pentru că ea nu a fost învățătura lui Hristos: „Dacă religia lui Hristos ne-ar fi învățat că omul este o ființă nobilă, numai puțin căzută; dacă religia lui Hristos ne-ar fi învățat că Hristos a șters cu sângele Său păcatul fiecărui om și că fiecare om ar putea fi mântuit prin propria sa voință liberă, fără harul divin – ar fi într-adevăr o religie foarte acceptabilă pentru masa de oameni”. Remarca usturătoare din comentariul lui Spurgeon a fost ocazionată de faptul că aceasta a fost exact ceea ce a predicat protestantismul superficial drept credință creștină!

3. Diferența dintre calvinism și arminianism

În mod evident, Spurgeon a considerat că diferența dintre calvinism și arminianism este ceva concret și definibil și nu o simplă problemă de „echilibru” sau proporție a adevărului. Prin arminianism el nu a înțeles o „accentuare” a responsabilității umane, căci el a predicat responsabilitatea omului la fel de puternic ca oricare altul vreodată. Însă el s-a gândit și mai puțin la faptul că o poziție scripturală consecventă îmbrățișează ambele poziții; într-adevăr, îi era foarte greu să fie calm când dădea peste o asemenea confuzie: „Să nu credeți”, spune el, „că trebuie să aveți erori în doctrina voastră ca să fiți folositori. Sunt unii care predică în prima parte a piedicii calvinismul și încheie cu arminianismul, deoarece cred că aceasta îi va face mai eficienți. Nonsens! Asta-i tot. Dacă un om nu poate fi eficient cu adevărul, nu poate fi eficient cu o eroare. Există destule lucruri în doctrina pură a lui Dumnezeu pe care să le predicăm păcătoșilor, fără să introducem erezii.”

 

4. Erori arminiene

Eroarea arminianismului nu constă în faptul că susține doctrina biblică a responsabilității, ci că pune semnul egal între această doctrină și doctrina nebiblică a „liberei voințe” și predică cele două lucruri ca și când ar fi sinonime. Însă voința omului este exercitată întotdeauna în armonie cu natura omului și, de vreme ce natura omului se află în vrăjmășie cu Dumnezeu, tot așa este și voința lui. Omul fiind căzut, voința sa nu ponte fi neutră, sau „liberă” să acționeze contrar naturii lui. „Libera voință a dus multe suflete în iad, dar până acum nu a dus încă niciun suflet în cer”.

Incapacitatea spirituală a omului se datorează numai păcatului său și de aceea nu reduce în niciun fel responsabilitatea lui. Faptul că omul trebuie să fie capabil să creadă și să se pocăiască pentru a fi responsabil pentru necredința și nepocăința sa este o concepție filozofică ce nu se găsește nicăieri în Scriptură. De fapt, ea este direct contrară Scripturii deoarece, dacă responsabilitatea s-ar măsura prin capacitate, s-ar ajunge la următoarea situație: cu cât omul devine mai păcătos, cu atât este mai puțin responsabil!

Când vorbesc despre acțiunea liberă a omului – care este esențială pentru responsabilitatea morală – Spurgeon și teologii reformați se referă ocazional la voința omului ca fiind „liberă”, adică, liberă de orice obligație exterioară față de păcat; în acest sens, omul are o voință liberă (care este evident diferită li termenul pe care îl folosesc arminienii) și ne face să fim într-o teribilă poziție de responsabilitate personală pentru acțiunile noastre. În predica din Faptele Apostolilor 13:46,48, Spurgeon spune: „Voi ați ales păcatul; voi ați ales să rămâneți necurățați de păcat; voi ați ales să rămâneți sub mânia lui Dumnezeu… Acesta va fi un lucru înspăimântător… Va fi iad pentru omul a cărui proprie alegere voluntară va fi confirmată și imposibil de schimbat. O, domnilor, mi-e teamă mai mult ca orice că o veșnicie întreagă veți fi lăsați în voia propriei voastre voințe libere!”. Adevăratul calvinism nu a minimalizat niciodată acest lucru, și anume că omul a fost creat ca o ființă personală, liberă și responsabilă pentru faptele sale. Doctrina neputinței omului (a decăderii totale) nu presupune că omul a încetat să fie un agent moral liber. El este liber fiindcă își determină propriile acțiuni. Orice om are conștiința obligației morale și ori de câte ori păcătuiește, acționează liber împotriva convingerilor conștiinței sale sau a normelor legii morale.

 

5. Arminianismul și mântuirea

Spurgeon nu a atacat arminianismul pentru că a crezut că erorile acestuia ar însemna că persoana care le susține nu poate să fie un creștin: el nu a crezut așa ceva. Într-adevăr, el a susținut că un om poate să fie un arminian evanghelic, ca John Wesley sau John Fletcher din Medeley și să trăiască „mult deasupra nivelului mediu al creștinilor obișnuiți’”.

El a știut că un om poate să dorească să fie ales și „să fie tot atât de mândru ca Lucifer”, pe când alți creștini, care nu văd aceste adevăruri, pot trăi o viață umilă și eficientă: „Departe de mine chiar și gândul că între zidurile Sionului nu vor exista decât creștini calviniști sau că niciunul din cei care nu adoptă concepțiile noastre nu va fi mântuit”.

 

(Spurgeon cel uitat, Iain Murray, Editura Multimedia, 1995)

Carl F.H. Henry – Doctrina predestinării. Obiecții frecvente

 

Care este temelia biblică a doctrinei alegerii (predestinării)? Cum a evoluat aceasta de-a lungul istoriei bisericii creștine? De ce astăzi este atât de neglijată? De ce umanismul a luat locul Evangheliei nou-testamentale? Cum se poate răspunde la obiecțiile pe care oamenii le aduc, de obicei, acestei doctrine? Care sunt diferențele între calviniștii supralapsarieni, infralapsarieni și sublapsarieni? La toate aceste întrebări, dar și la altele răspunde teologul Carl F.H. Henry (1913-2003) – fondator al publicației Christianity Today – în capitolul Alegerea: libertatea lui Dumnezeu, al monumentalei lucrări Dumnezeu, revelație și autoritate (vol. 6), tradusă și publicată la Editura Cartea Creștină, Oradea. Iată doar câteva fragmente din capitolul menționat:

Fapt este că Biblia însăși ne impune tema aceasta a predestinării. Calvin consideră că a ascunde de credincioși ceea ce spune Scriptura despre predestinarea lor înseamnă a-i înșela (Învățăturile, Cartea a III, xxi, 3); a ignora doctrina, afirmă el, înseamnă a micșora gloria lui Dumnezeu (ibid., pag. xxi, 1). Chiar și Emil Brunner insistă că „Alegerea constituie centrul Vechiului și Noului Testament” (The Christian Doctrine of God, pag. 303).

Isus declară că Tatăl le-a descoperit celor lipsiți de învățătură o cunoaștere a Fiului în legătură cu care înțelepților li se ascunde faptul că este „buna plăcere” suverană a lui Dumnezeu” (Matei 1126; Luca 10:21). De asemenea, apostolul Pavel descrie voia lui Dumnezeu ca eudokia sau „buna plăcere” divină atât în Efeseni 1:5-11, unde vorbește despre planul divin al răscumpărării, cât și în Galateni 1:15, unde se referă la chemarea lui apostolică. Dumnezeul cel liber al Bibliei îl leagă pe om de Sine prin alegere divină, o alegere care include revelarea unei răscumpărări atestate scriptural care implică încarnarea, răstignirea și învierea lui Hristos.

Augustin respinge utilizarea teologică a „sorții” pentru a desemna voința și puterea Dumnezeului iudeo-creștin; o face din cauza asocierii populare a termenului cu astrologia și cu alte scheme speculative pentru care universul este doar un mare mecanism lipsit atât de direcționare divină, cât și de alegere umană. Punând în opoziție concepția păgână despre soartă cu predestinarea și providența divină, Augustin respinge orice concepție despre lume care neagă credința în activitatea divină liberă de creație și de providență și care dizolvă responsabilitatea umană. Dar în loc să preceadă discuția despre precunoașterea divină, el preferă să vorbească despre un tip de soartă special (De civitate Dei, V, i; V, ix).

Dacă eliminăm alegerea din Biblie, putem la fel de bine elimina creația, sau statutul special al Israelului antic, sau încarnarea Cuvântului, sau existența Bisericii ca și trup al lui Hristos; putem la fel de bine să ne dispensăm și de poruncile de pe Muntele Sinai și de Predica de pe Munte ca norme etice.

Alegerea divină a dispărut virtual din manualele recente, fapt care reflectă atât încrederea umanistă predominantă în automântuire, cât și dezgustul omenirii căzute pentru doctrina suveranității divine absolute. Multe tradiții creștine afirmă acum predestinarea doar pe baza precunoașterii divine și văd alegerea divină ca fiind condițională. Modernismul protestant a abandonat doctrina aceasta cu totul.

În teologia reformată, suveranitatea lui Dumnezeu este temeiul predestinării și alegerii, iar gloria lui Dumnezeu este scopul suprem al decretelor Lui.

Decretele divine fuzionează într-un singur scop suveran al lui Dumnezeu; planul lui este o unitate cuprinzătoare, ceva despre care Biblia vorbește ca despre prothesis (scop, sfat) etern al lui Dumnezeu. Dacă planul lui Dumnezeu ar realiza ceva ce El nu a intenționat, dacă părți din el s-ar afla în conflict și în competiție, dacă scopul Lui necesită o revizuire constantă, atunci Dumnezeu nu ar fi nici atotînțelept, nici atotputernic.

Se ridică atunci obiecții împotriva doctrinei că Dumnezeu prestabilește întregul curs al lumii și al evenimentelor umane.

• Una dintre ele este că prestabilirea divină în sens larg este inconsecventă cu libertatea umană.

Toți creștinii, indiferent de doctrina alegerii pe care o susțin, insistă că Dumnezeu păstrează responsabilitatea morală a omului și că alegerea divină nu transformă deloc ființele divine în roboți. Scriptura afirmă că Dumnezeu cunoaște dinainte acțiunile umane ca aspecte ale planului Său; deși aceste acțiuni sunt sigure în ceea ce privește împlinirea lor viitoare, ființele umane sunt totuși responsabile din punct de vedere etic pentru acțiunile lor (Gen. 50:19 și urm.; Fapte 2:23; 4:27 și urm.).

Omul este responsabil pentru alegerile pe care le face chiar dacă natura lui păcătoasă îi restrânge foarte mult sfera alegerilor. Ființele umane aleg voluntar să facă ceea ce fac. Faptul că Dumnezeu a prestabilit alegerile umane și că decretul Lui face ca acțiunile umane să fie sigure nu distruge prin aceasta alegerea umană.

• O altă obiecție la predestinarea divină este argumentul că ea ar face ca Dumnezeu să fie autorul păcatului.

Dar realitatea este că scriitorii inspirați care afirmă predestinarea lui Dumnezeu afirmă și că Dumnezeu nu face răul și, de fapt, îi repugnă răul și îl pedepsește; Legea lui Dumnezeu condamnă întregul păcat. Dumnezeu nu face nimic în dezacord cu perfecțiunile lui; El nu Se tăgăduiește (2 Tim. 2:13); El nu minte (Evr. 6:18); El nu este ispitit (Iacov 1:13). Puterea lui Dumnezeu nu poate fi despărțită de înțelepciunea și dreptatea Lui. Și deși decretul Lui face să fie sigure nu numai actele bune, ci și cele rele (Prov. 16:4; Fapte 4:27 și urm.), Dumnezeu nu este un păcătos (Ps. 92:15; 1 loan 1:5) și El însuși nu face acte care să fie păcătoase. Mai mult, Dumnezeu nici măcar nu stimulează dorințele rele din om.

Certitudinea evenimentelor pe care le decretează Dumnezeu include deopotrivă certitudinea actelor păcătoase și drepte ale omului, fapt văzut și din consemnarea în Scriptură a celei mai crude dintre toate faptele, anume răstignirea deliberată de către om a Hristosului lui Dumnezeu: „pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât și după știința mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-ați răstignit și L-ați omorât prin mâna celor fărădelege” (Fapte 2:23). Acest pasaj subliniază atât precunoașterea divină, cât și responsabilitatea umană.

• O a treia obiecție la predestinarea divină este pretenția că ea subminează orice motivație sau efort uman.

Dar inerția spirituală și apatia evanghelistică nu le sunt caracteristice calviniștilor; de fapt, mulți calviniști sunt zeloși din punct de vedere spiritual și în ceea ce privește evanghelizarea.

Tocmai faptul că Dumnezeu a ales unele persoane stă la baza imperativului divin de a proclama în mod universal vestea bună răscumpărătoare; de asemenea, El ne asigură că unii vor răspunde cu adevărat la predicarea mântuirii.

Numai după primirea lui Isus Hristos ca mântuitor personal poate omul avea siguranța interioară a alegerii divine. Adevărul acesta explică distincția pe care unii evanghelici o fac între învățătura alegerii comunicată credincioșilor, dar nu și predicarea ei înaintea lumii; celor pierduți, spun ei, trebuie să li se predice mai degrabă vestea bună a Evangheliei. Desigur, o doctrină a alegerii care epuizează predicarea bucuriei – ca și cum creștinismul ar fi în principal un mesaj al condamnării – nu este vestea bună biblică. Dar nu există nici un motiv pentru care alegerea nu trebuie predicată și învățată, „în Biblie, notează Berkouwer, alegerea… este întotdeauna acordată la melodia unei doxologii. În marele pasaj Romani 9-11, Pavel construiește un crescendo al jubilării… Este uimirea în fața felului în care lucrează harul” („Election and Doctrinal Reaction”, pag. 13). Dacă Evanghelia nu se află în centrul proclamării alegerii, ea nu este creștină; cuprins în mesajul nou-testamental al alegerii se găsește o chemare universală din partea Dumnezeului etern la o comuniune eternă cu El.

Oricât de ascuțit a fost conflictul dintre supralapsarieni și infralapsarieni, ambele grupe au susținut suveranitatea lui Dumnezeu și harul Lui liber. Mai mult, toate grupurile au recunoscut realitatea alegerii divine. Ei nu au dat înfățișare ideilor sentimentale că Dumnezeu există și acționează numai de dragul omului – fie pentru omenire ca întreg, fie pentru ființele umane particulare – și au respins orice gând al automântuirii individuale cu ajutor divin. Astfel de idei ar fi fost detestabile pentru reformatori, la fel ca și insistența umanistă, curentă acum, că omul însuși este domnul naturii și al istoriei, și el trebuie și poate să se salveze singur.

C.H. Spurgeon. O explicaţie a versetului din Ioan 6:66

 

La 5 februarie 1882, predicând despre cuvintele „Din clipa aceea, mulți dintre ucenicii Lui s-au întors înapoi și nu mai umblau cu El” (Ioan 6:66), Spurgeon a spus:

„În acest caz greșeala a fost din cauza doctrinei… Adevărul a fost prea tare pentru ei, nu putea fi suportat. «Acestea sunt cuvinte grele. Cine le poate suporta?» Un adevărat ucenic stă la picioarele învățătorului său și crede ceea ce i se spune, chiar și atunci când nu poate înțelege sensul pe deplin sau când nu poate să vadă motivele pentru care învățătorul lui îi spune acele vorbe; dar acești oameni nu au avut duhul adevărat al unui ucenic și prin urmare când Învățătorul lor a început să scoată la iveală părțile ascunse din sulul adevărului, ei nu au ascultat ceea ce le-a citit. Ei au crezut cât au înțeles, dar când nu au mai putut înțelege s-au întors pe călcâie și au părăsit școala Marelui Învățător.

În plus, Domnul Isus Hristos îi învățase despre doctrina suveranității lui Dumnezeu și despre nevoia după Duhul lui Dumnezeu ca oamenii să fie conduși la El, «pentru că Isus știa de la început cine erau cei care nu credeau și cine avea să-L vândă. Şi a spus: ‘Adevărat vă spun că nimeni nu vine la mine decât prin Tatăl’». Aici, Domnul nostru a rostit puțin din doctrina demodată a harului fără plată, pe care oamenii din zilele noastre nu o mai agreează. Ei o numesc «calvinism» și o pun deoparte, laolaltă cu vechile dogme răsuflate, necunoscute acestui veac iluminat. Nu știu ce drept au ei să atribuie reformatorului din Geneva o doctrină la fel de veche ca și dealurile. Dar Domnul nostru Isus nu a ezitat niciodată să susțină acest adevăr în fața dușmanilor săi. El le-a spus: «Voi nu credeți pentru că nu sunteți dintre oile Mele, după cum v-am spus». «Nimeni nu poate veni la mine, în afară de cel pe care îl aduce Tatăl care m-a trims pe Mine» Aici El le spune deschis că ei mi pot veni la El decât dacă Tatăl le dă harul să vină. Ei nu au putut să primească această doctrină umilitoare, așa că au plecat pe alt drum.”

(Spurgeon cel uitat, Iain Murray, Editura Multimedia, 1995)

 

Charles H. Spurgeon. O slujire bazată pe rugăciune şi pe puterea Duhului Sfânt

 

Întreaga slujire a lui Spurgeon s-a bazat pe rugăciune şi pe puterea primită de la Duhul Sfânt, putere descoperită în spiritul și în conținutul predicilor sale. Aceasta este concluzia lui Iain Murray în primul capitol al cărții Spurgeon cel uitat.

 

Charles H. Spurgeon a venit la Londra conștient că Dumnezeu și-a ascuns fața de poporul Său. Cunoștințele lui biblice și despre istoria bisericii l-au convins că, în comparație cu ceea ce avea dreptul să aștepte biserica, Duhul lui Dumnezeu a fost retras în mare măsură și, dacă Dumnezeu va continua să-și ascundă fața, le-a declarat el oamenilor lui că nimic nu se va putea face pentru a-I lărgi împărăția. Nu cunoștințele tale, nu talentul tău, nu zelul tău, spunea el, sunt cele care pot să înfăptuiască lucrarea lui Dumnezeu. „Şi totuși, fraților, acest lucru se poate face – vom striga către Domnul până când El își va întoarce din nou fața către noi”. „Tot ce vrem este Duhul lui Dumnezeu. Dragi prieteni creștini, mergeți acasă și rugați-vă să-l primim. Nu vă odihniți până când Dumnezeu nu ni Se descoperă; nu lânceziți acolo unde vă aflați, nu vă mulțumiți să continuați să mergeți agale așa cum ați mers până acum; nu va mulțumiți să îndepliniți doar niște formalități. Trezește-te, o, Sionule; trezește-te, trezește-te, trezește-te!”

 

Preocuparea pentru rugăciune

Nu după multe luni de zile, a devenit evident că biserica din New Park Street se trezește și cum stăruința în rugăciune a devenit trăsătura caracteristică a bisericii, o sarcină obișnuită a trecut de la pastor la membrii. „Domnul să trimită o binecuvântare. El trebuie să o trimită, ni se vor frânge inimile dacă El nu o va trimite”. Ce schimbare s-a petrecut la orele de rugăciune! Acum, în locul vechilor rugăciuni monotone „fiecare om se asemăna cu un cruciat care lupta pentru Noul Ierusalim, fiecare părea hotărât să ia cu asalt Orașul Ceresc prin puterea mijlocirii. Şi curând binecuvântarea a venit peste noi atât de bogată, încât n-am avut loc să o primim”.

Spre sfârșitul vieții sale, Spurgeon a arătat înapoi spre trezirea din New Park Street ca spre o dovadă sigură că Dumnezeu răspunde la rugăciune și îi amintea adesea bisericii sale despre acele zile de început „Ce ore de rugăciune am avut! Nu vom uita niciodată Park Street, acele ore de rugăciune, când m-am simțit obligat să vă las să plecați fără să scot un cuvânt de pe buzele mele, deoarece Duhul lui Dumnezeu era atât de prezent acolo, încât eram cu toții prosternați în țărână” (…) „Şi cât de mulți ascultători erau în Park Street, unde abia am avut aer să respirăm! Duhul Sfânt a coborât ca o ploaie care satură pământul până când zăgazurile sunt gata să se rupă. Şi n-a durat mult până când am auzit din dreapta și din stânga strigătul: «Ce trebuie să facem ca să fim mântuiți?»”

Una din cele mai solemne avertizări pe care Spurgeon a adresat-o bisericii sale a fost despre pericolul ca membrii ei să înceteze să fie dependenți de Dumnezeu în rugăciune. „Fie ca Dumnezeu să mă ajute, dacă voi veți înceta să vă rugați pentru mine! Să-mi comunicați ziua și va trebui să încetez să predic. Spuneți-mi când aveți de gând să puneți capăt rugăciunilor voastre și voi striga: «O, Dumnezeul meu, pregătește-mi azi mormântul și lasă-mă să-mi găsesc odihna în țărână».”

Aceste cuvinte nu erau elocvența unui predicator, ci ele exprimau, mai degrabă, cele mai profunde sentimente ale inimii lui. El a crezut că fără Duhul lui Dumnezeu nu se poate face nimic. Când biserica sa va înceta să simtă „întreaga și absoluta dependență de prezența lui Dumnezeu”, atunci el era sigur că membrii bisericii „vor deveni în scurt timp un dispreț și o batjocură, sau, altfel spus, un simplu buștean care plutește pe apă”.

De-a lungul întregii lucrări a lui Spurgeon, această preocupare a rămas pe prim-plan în inima sa. „Dac-ar exista o singură rugăciune pe care să o pot rosti înainte de a muri, ar trebui să fie: «Doamne, trimite-Ţi oamenii bisericii plini cu Duhul Sfânt și cu foc». Dă fiecărei confesiuni astfel de oameni și progresul ei va fi mare; nu le da astfel de oameni, trimite-le domni de la colegiu, foarte rafinați și cu învățătură profundă, dar cu puțin foc și puțin har, câini surzi care nu pot să latre și îndată acea confesiune va merge spre declin.”

 

Puterea Duhului Sfânt

Adevărata explicație a lucrării lui Spurgeon trebuie găsită în persoana și puterea Duhului Sfânt. El însuși a fost profund conștient de acest lucru. El nu a dorit admirația oamenilor, ci a fost gelos ca ei să Îl adore pe Dumnezeu „Dumnezeu a venit la noi nu ca să ne înalțe pe noi, ci ca să Se înalțe pe Sine”. Mai mult decât atât, el n-a văzut nimic unic în încrederea sa în Duhul Sfânt, pentru că a considerat acest lucru drept un semn al fiecărui mesager adevărat al lui Dumnezeu. El spune că un predicator „ar trebui să știe că are cu adevărat Duhul Sfânt și că, atunci când vorbește, există o putere asupra lui care îl face să poată vorbi așa cum Dumnezeu dorește ca el să vorbească, altfel, ar trebui să coboare imediat de la amvon; nu are nici un drept să rămână acolo. Nu a fost chemat să predice adevărul lui Dumnezeu”.

 

Spiritul predicilor lui Spurgeon

Prezența Duhului Sfânt s-a manifestat în lucrarea lui Spurgeon în două aspecte proeminente. În primul rând, în spiritul predicilor lui. Ca și apostolul Pavel, el a predicat „slab, fricos și plin de cutremur” (1 Corinteni 2:3). „Noi ne cutremurăm”, spunea el, „de teamă ca nu cumva să avem o concepție greșită; și ne cutremurăm și mai mult – cei care sunt ca mine – ca nu cumva să facem o greșeală și să interpretăm greșit Cuvântul. Cred că Martin Luther l-ar fi înfruntat și pe diavolul însuși fără teamă; și totuși, avem propria lui mărturisire că deseori genunchii i s-au lovit unul de celălalt când s-a ridicat să predice. El s-a cutremurat ca nu cumva să nu fie credincios Cuvântului lui Dumnezeu. Predicarea adevărului este o sarcină teribilă. Tu și eu, care suntem trimiși ai lui Dumnezeu, nu trebuie să glumim cu Cuvântul lui Dumnezeu, ci trebuie să ne cutremurăm.”

Când Duhul Sfânt vine să locuiască într-un om, El îi dă acestuia ceva din aceeași grijă pentru sufletele oamenilor care s-a văzul în lucrarea lui Isus Hristos de pe pământ. „Isus n-a ținut niciodată o predică în care să nu dovedească grija Sa pentru oameni”, a spus Spurgeon și el a căutat să facă exact ceea ce a făcut Domnul lui. Urmând acest exemplu suprem, el a fost uneori în culmea bucuriei – predicând din Ioan 17:24, el a exclamat: „Am avut un gând, dar nu-l pot spune. Simt că în acest moment aș putea păși cu ușurință în cer” – dar el a fost dus și în agonia profundă ca cea din Ghetsimani, unde ești conștient de realitatea teribilă a judecății lui Dumnezeu împotriva păcatului omului. El a spus: „Inima mea este gata să se frângă când mă gândesc cât de mulți sunt cei care resping Evanghelia” și întotdeauna a căutat să vorbească în acest spirit: „Pot spune în această clipă”, a exclamat el în cursul unei predici, „că simt o dorință fierbinte ca ascultătorii mei să se întoarcă la Dumnezeu. Aș considera un mare privilegiu dacă aș putea să mor în această dimineață, dacă moartea mea ar putea să răscumpere sufletele voastre din iad”.

Pentru Spurgeon, amvonul a fost cel mai solemn loc din lume și nimic nu este mai departe de adevăr ca presupunerea că a făcut din amvon un loc de distracție. Dimpotrivă, încă din primele zile de activitate în slujba Domnului, lucrarea sa a fost marcată de seriozitate. În anul convertirii sale (1850), când a devenit învățător de școală duminicală, el a notat în jurnalul său după o întâlnire cu învățătorii: „Prea multă glumă și neseriozitate ca să se potrivească cu ideile mele despre cum trebuie să fiun învățător de școală duminicală”.

La trei ani după moartea lui Spurgeon, Robertson Nicoll, un aspru judecător al predicatorilor, a scris în timp ce se afla într-o vizită la New York: „Poate că evanghelizarea de tip umoristic atrage mulțimi de oameni, dar ea lasă sufletul în cenușă și distruge înseși germenii religiei. Mulți din cei care nu cunosc predicile domnului Spurgeon cred despre el că a fost un predicator glumeț. De fapt, nu există un predicator al cărui ton să fi fost permanent mai sincer, mai plin de reverență și mai solemn ca al său.”

Spurgeon s-a rugat ca Dumnezeu să-i închidă mai degrabă gura pe veci decât să-l lase să stea nepăsător sau mulțumit de sine, în timp ce sufletele se îndreaptă spre pierzare: „Mai bine să nu mă finăscut decât să le predic acestor oameni cu nepăsare sau să ascund vreunul din adevărurile Stăpânului meu. Mai bine să fi fost un diavol decât să predic jucându-mă cu ușurință cu Cuvântul lui Dumnezeu și astfel să lucrez la ruinarea sufletelor oamenilor… Culmea ambiției mele este să fiu curat de sângele tuturor oamenilor. Să pot să spun când mor ca și George Fox: «Sunt curat, sunt curat», aceasta ar fi aproape tot ce îmi doresc”.

 

Conținutul predicilor sale

Descrierea spiritului în care a predicat Spurgeon nu înseamnă totuși afirmarea dovezii absolute pentru credința noastră că Duhul Sfânt a fost prezent din plin în lucrarea sa. Conținutul mesajului său a fost mult mai important pentru el decât modul în care a predicat și trebuie să analizăm acum acest al doilea punct. Citatele date mai sus nu numai că sunt incomplete, dar, luate independent, ele pot duce în eroare. Motivul care l-a îndemnat să predice nu a fost simțul solemn al responsabilității, ci Spurgeon a fost constrâns de ceva mai presus decât chemarea datoriei. El iubea proclamarea „gloriei lui Dumnezeu în fața lui Isus Hristos”. Hristos – El a fost „subiectul glorios și atotcuprinzător în lucrarea lui Spurgeon și acest Nume a transformat munca sa de la amvon într-o „baie în apele Paradisului”.

Să ne aruncăm pentru o clipă privirea asupra uneia dintre predici, intitulată „Eternul Nume”, predicată la începutul lui 1855, când avea 20 de ani. În cursul predicii, el descrie ce s-ar întâmpla cu lumea, dacă Numele lui Isus ar putea fi șters de pe pământ și neputând să-și stăpânească sentimentele, el a exclamat: „Nu doresc să fiu aici fără Domnul meu; și dacă Evanghelia nu este adevărată, L-aș binecuvânta pe Dumnezeu dacă m-ar distruge în această clipă pentru că nu aș mai vrea să trăiesc dacă Numele lui Isus Hristos ar putea fi distrus”. La sfârșitul predicii a făcut un efort extraordinar să-și recapete vocea, dar aproape că nu mai putea vorbi și ceea ce s-a putut auzi a fost doar o patetică perorație cu accente întrerupte – „Să piară numele meu, dar Numele lui Hristos să rămână în veci! Isus! Isus! Isus! Încoronați-L pe El ca Domn peste toate! Nu mă veți auzi spunând altceva. Acestea sunt ultimele cuvinte pe care le spun în Exeter Hall. Isus! Isus! Isus! Încununați-L cu toții pe El ca Domn!” și apoi a căzut aproape leșinat în scaunul din spatele lui.

Există oare o dovadă mai puternică decât aceasta, care să arate prezența Duhului Sfânt în lucrarea unui om? Dacă există, poate că este acea conștientă, pe care nu o are decât predicatorul a propriei prezențe a lui Hristos alături de el, atunci când vorbește – „rareori este posibil pentru omul aflat de această parte a mormântului să fie mai aproape de ceruri” decât când se bucură de aceasta, scrie Spurgeon și au fost momente când a putut să mărturisească: „Am fost tot atât de conștient de prezența Domnului meu cu mine, pe cât sunt acum de sigur ca trăiesc. Isus a fost la fel de real pentru mine, lângă acest amvon, de parcă L-aș fi văzut cu propriii mei ochi”.

 

Numai Hristos

Nu putem să încheiem subiectul lucrării lui Spurgeon fără să dăm un exemplu al felului în care L-a predicat pe Hristos fiecărei categorii de ascultători – pe Hristos, ca singura nevoie a fiecărei inimi: „Păcătosule, nu uita că nu faptul că tu te ții de Hristos te mântuiește pe tine – ci Hristos; nu bucuria ta în Hristos te mântuiește – ci Hristos; nici chiar credința ta în Hristos nu te mântuiește, deși acesta este instrumentul – ci sângele și meritele lui Hristos; de aceea, nu te uita la speranța ta, ci la Hristos, sursa speranței tale; nu te uita la credința ta, ci la Hristos, autorul și împlinitorul credinței tale; și dacă faci aceasta, nici zece mii de diavoli nu te vor putea doborî… Există un lucru pe care noi toți îl lăsăm prea mult în umbră în piedicile noastre, deși cred că o facem neintenționat – și anume, marele adevăr că nu trebuie sa ne bazăm pe rugăciune, pe credință, pe faptele sau pe sentimentele noastre, ci pe Hristos și numai pe Hristos. S-ar putea să gândim că nu suntem într-o stare bună, că nu simțim destul, în loc să ne amintim că treaba noastră nu este persoana noastră, ci Hristos. Vă rog cu stăruință, priviți numai la Hristos, nu așteptați niciodată eliberarea de la voi înșivă, de la predicatori sau din nicio altă parte, decât de la Hristos; ațintiți-vă ochii numai la El; lasă ca moartea Lui, agonia Lui, suspinele Lui, suferințele Lui, meritele Lui, gloria Lui, mijlocirea Lui să fie proaspete în mintea ta; când te trezești dimineața caută-L pe El, când te adormi în pat noaptea, caută-L pe El”.

Spurgeon cel uitat, Iain Murray

 

Cine a fost Charles H. Spurgeon? Ne place să-i citim meditațiile, ilustrațiile și să-l considerăm „prințul pedicatorilor”. Dar cei mai mulți creștini evanghelici cunosc prea puțin sau chiar deloc doctrinele pe care Spurgeon le-a predicat cu pasiune timp de aproape 40 de ani. Cartea lui Iain Murray – Spurgeon cel uitat (tradusă în limba română și publicată la Editura Mutimedia în 1995) este o încercare reușită de a redescoperi învățătura și teologia „ultimului puritan”. În săptămânile următoare voi publica mai multe articole despre Spurgeon, bazate pe cartea lui Murray, în posesia căreia am intrat prin bunăvoința lui Mircea Aioanei, pastorul Bisericii Baptiste Logos din Arad.

Acel Spurgeon din piedici este un om uitat și, cu cât citeam mai mult, cu atât convingerea mea devenea mai puternică. Prin aceasta vreau să spun că, în ciuda elogiilor moderne care i se aduc ca „prinț al predicatorilor” și în ciuda anecdotelor care încă mai circulă în lumea evanghelică pe scama talentelor și a umorului său, unele dintre cele mai importante aspecte ale lucrării lui au fost uitate. Ceea ce l-a deosebit pe Spurgeon de mulți dintre contemporanii săi a fost faptul că tot ceea ce a predicat a provenit dintr-un sistem definit de adevăr, un sistem solid pentru că era biblic și totuși, în același timp, suficient de simplu încât să fie afirmat într-un cadru atât de restrâns. Spurgeon a putut să-și afirme credința și a făcut-o într-o formă confesională definită, iar predicile sale, deși au fost de o mare diversitate și au acoperit multe teme biblice, nu au pierdut niciodată contactul cu sistemul adevărului Evangheliei pe care l-a susținut el.

Singurul mod în care poți să tratezi teologia lui Spurgeon este fie să o accepți, fie să o uiți: a doua variantă fiind ceea ce cred eu că s-a întâmplat în secolul al XX-lea. Și Spurgeon fără teologia sa este cam tot atât de denaturat ca și ieftinele figurine de porțelan reprezentându-l pe Spurgeon, care erau vândute de șarlatani cu mai bine de o sută de ani în urmă. (Iain Murray)

 

Tratat despre har, Jonathan Edwards (1)

 

Capitolul I: [Arătând] că harul comun și harul mântuitor diferă nu doar calitativ, dar și în natură și caracter

Astfel de sintagme precum har comun și har special sau mântuitor pot fi înțelese ca semnificând fie diferite categorii de influență a Duhului lui Dumnezeu asupra inimilor oamenilor, fie diferite roade și efecte ale acelei influențe. Se presupune uneori că Duhul lui Dumnezeu are o anumită influență asupra minților oamenilor care nu sunt creștini adevărați și [se presupune] că acele dispoziții, alcătuiri și exerciții ale minților lor care au o tendință bună, dar care sunt comune cu acelea ale sfinților, se datorează într-o oarecare măsură influenței sau ajutorului Duhului lui Dumnezeu. Dar deoarece sunt anumite lucruri în inimile creștinilor adevărați care sunt caracteristice acestora și care sunt mai minunate decât orice alt lucru găsit în cei necredincioşi, se presupune că există o acțiune diferită a Duhului lui Dumnezeu și că valoarea care o deosebește se datorează unei influențe și unui ajutor mai mari decât virtuțile celor nemântuiţi.

Aşa că uneori sintagma har comun este folosită pentru a arăta acel tip de acțiune sau influență a Duhului lui Dumnezeu căreia i se datorează acele câștiguri religioase sau morale care sunt comune atât sfinților, cât și păcătoșilor, și astfel implică la fel de mult ajutor comun; uneori acele câștiguri morale sau religioase, care sunt roadele acestui ajutor, sunt intenționate.

În același fel, sintagma har special sau mântuitor este folosită uneori ca referindu-se la aceea categorie sau caracteristică specifică de acțiune sau influență a Duhului lui Dumnezeu, prin care acțiunile și realizările mântuitoare iau forma evlaviei, care este același lucru cu ajutorul special sau mântuitor; sau poate să semnifice aceea virtute mântuitoare distinctivă, care este roada acelui ajutor. Această sintagmă este mai frecvent înțeleasă în cel de-al doilea sens, nu ca ajutor comun și special, ci ca virtute comună și specială sau mântuitoare, care este rodul acelui ajutor. Astfel trebuie înţeleasă respectiva sintagmă în acest context.

Harul mântuitor sau special definit astfel nu este diferit de harul comun doar în ceea ce privește calitatea, ci total diferit în natură și caracter; oamenii naturali nu numai că nu au nevoie de un grad suficient de virtute pentru a fi sfinți, ci ei nu au parte de niciun fel de măsură din acel har ce se găsește în oamenii evlavioși. Acest fapt trebuie să-l prezint acum.

1. Acest lucru este clar din ceea ce spune Hristos în Ioan 3:6, unde, vorbind despre regenerare, El spune: „Ce este născut din carne este carne, și ce este născut din Duh este duh.” Acum, oricare ar fi intenţia lui Hristos în folosirea termenilor carne și duh din acest verset, totuși este în mare parte dovedit și incontestabil faptul că Hristos doreşte aici să-i arate lui Nicodim necesitatea unei nașteri din nou, sau unei alte nașteri decât nașterea sa naturală, și că un om care a experimentat doar prima naștere nu are în inima sa nimic din ceea ce are nevoie pentru a intra în Împărăție. El nu are nimic din ceea ce Hristos numește duh, orice ar însemna acel lucru. Un om care a fost martor doar al unei nașteri naturale nu merge dincolo de ceea ce Hristos numește carne, oricât ar fi de cultivat și înflăcărat, el nu se poate ridica mai presus de carne.

E clar că, prin carne și duh, Hristos are în vedere aici două lucruri total diferite ca natură, care nu pot rezulta una din alta. Un om care nu este născut din nou nu poate avea nimic din aceea natură superioară cărnii, și de aceea trebuie să fim „născuți din nou”. Prin carne și duh se urmăresc câteva principii morale, esențe sau calități total diferite și opuse prin natura lor, idee ce reiese din alte texte, cum ar fi Galateni 5:17: „Căci firea pământească poftește împotriva Duhului, și Duhul împotriva firii pământești: sunt lucruri potrivnice unele altora, așa că nu puteți face tot ce voiți”; versetul 19: „Şi faptele firii pământești sunt cunoscute și sunt acestea: preacurvia, curvia,” ș.a.m.d; versetul 22: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea,” ș.a.m.d și Galateni 6:8: „Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viața veșnică.”; Romani 8:6-9: „Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viață și pace…” ș.a.m.d; 1 Corinteni 3:1: „Cât despre mine, fraților, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos.” Astfel este dovedit faptul că oamenii care au experimentat doar prima naștere nu au nici cea mai mică măsură din acel principiu moral (calitate) pe care îl deţin cei ce sunt născuți din nou, prin care ei au drept la Împărăția Cerurilor. Acest principiu sau calitate ia ființă, deci, prin nicio altă modalitate decât prin naștere, iar nașterea prin care se dobândește nu este și nu poate fi prima naștere, ci trebuie să fie nașterea din nou. Dacă oamenii care nu au drept la Împărăția Cerurilor pot avea ceva din Duhul, la fel ca și din carne, atunci argumentarea lui Hristos ar fi falsă. Este clar, din raționamentul lui Hristos, că aceia care nu sunt mântuiţi nu pot avea aceste două principii opuse în inima lor în același timp, ceva din carne și ceva din duh, poftind una împotriva celeilalte așa cum li se întâmplă celor evlavioși, ci ei au doar carne.

2. Este dovedit în continuare că singurul principiu în aceia care sunt aduşi la mântuire – aceia ce săvârșesc faptele bune care în limbaj scriptural sunt numite Duh și sunt puse în opoziție cu carnea – este acel principiu din care ceilalți oameni nu doar că nu au o oarecare măsură, ci nu au deloc din eldeoarece Scriptura arată printr-o negație dublă că acei ce nu au Duhul nu sunt ai lui Hristos. Romani 8:9: „Voi însă nu mai sunteți pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” și, de asemenea, [printr-o afirmaţie]că cei ce au Duhul sunt ai Lui, 1 Ioan 3:24: „Şi cunoaștem că El rămâne în noi prin Duhul pe care ni L-a dat.” Și locuirea Duhului lui Dumnezeu în inimile noastre este dovada unui semn sigur că avem drept la cer, Duhul fiind numit arvuna moștenirii viitoare (2 Corinteni 1:22, Efeseni 1:14), semn ce nu ar mai fi valabil dacă ceilalţi, care nu au drept la moștenire, ar putea deţine ceva din Duhul.

Da, cei ce nu sunt sfinți adevărați nu au nimic din Duhul, nici parte de moștenire cu El, și acest lucru este încă și mai evident, pentru că nu doar a avea o anumită umblare cu Duhul, ci a aparține Duhului este un semn sigur că eşti în Hristos. 1 Ioan 4:13: „Cunoaștem că rămânem în El și că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său”. Dacă cei ce nu sunt sfinți adevărați au o anumită măsură din acel principiu spiritual, chiar dacă ei nu au atât de mult, ci doar ceva ceva din el, atunci nu ar mai exista niciun semn că o persoană este în Hristos. Dacă cei ce nu au niciun interes pentru mântuirea în Hristos nu au nimic din Duhul, atunci ei nu deţin nici o măsură din acele daruri ce sunt roadele Duhului, menționate în Galateni 5:22: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia,”. Acele roade sunt enumerate pentru ca noi să cunoaștem dacă avem Duhul sau nu.

3. Aceia ce nu sunt sfinți adevărați și nu se găsesc într-o stare de mântuire nu doar că nu au prea mult din acea natură sfântă și principiu divin care există în inimile sfinților, ci ei nu au deloc parte de așa ceva, pentru că se vorbește de o esenţă „părtașă naturii divine” ca fiind privilegiul caracteristic sfinților adevărați, (2 Petru 1:4). Este clar că apostolul vorbește aici despre sfinții adevărați. Cuvintele versetului mai sus menționat sunt: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.”. În mod evident aici se vorbește despre „natura divină” și „poftă” ca despre două legi opuse în om. Aceia care sunt din lume, și care aparţin lumii, au doar cea din urmă lege (pofta); dar a fi părtaș naturii divine este considerată caracteristica acelora care se deosebesc și sunt separați de lume, prin harul suveran și gratuit al lui Dumnezeu care le dă tot ce privește viața și evlavia, dându-le cunoașterea de El, chemându-i la slavă și putere și făcându-le parte de promisiunile nespus de mari și scumpe ale Evangheliei, și care au fugit de stricăciunea care este în lume. De asemenea, se vorbește de o esenţă părtașă naturii divine, nu doar ca despre o caracteristică a sfinților, ci ca despre cel mai înalt privilegiu al lor.

Tratat despre har, Jonathan Edwards (2)

4. Cei ce nu au mântuirea prin Hristos nu au nicio măsură din acel farmec și din tendința spre lucrurile spirituale sau spre lucrurile Duhului, din adevărul și excelența lor divină, pe care un sfânt adevărat le are. Aceasta reiese clar din 1 Corinteni 2:14: „Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește.” Omul firesc este pus aici în opoziție cu omul spiritual, sau cu cel care are Duhul, așa cum apare în versetul mai sus menționat și în următoarele. Precum am demonstrat deja, Scriptura arată cum sunt sfinții adevărați și ce îi face diferiți de cei păcătoși. Oamenii firești sunt cei ce nu au Duhul lui Hristos și nu sunt ai Lui, nefiind subiecții vreunei alte nașteri în afară de cea naturală. Dar am fost învățați deslușit că un om natural este perfect lipsit de orice rațiune, percepție sau discernământ al lucrurilor Duhului. [Suntem învățați] prin cuvintele „el nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu… și nici nu le poate înțelege”, ca și din acestea „nebunie pentru el”, că omul firesc este total străin, că el nu știe ce înseamnă discuția despre asemenea lucruri; acestea sunt cuvinte fără niciun înțeles (nicio noimă) pentru el; el nu știe nimic despre această problemă așa cum un orb nu cunoaște culorile.

De aici rezultă că tendința spre lucrurile religioase pe care un om firesc o are, nu doar că nu este la același nivel, ci nu are nimic din natura specifică unui sfânt adevărat. Și pe lângă asta, dacă o persoană firească are roada Duhului de aceeași natură cu cea pe care un om spiritual o are, atunci această persoană experimentează în ea însăși lucrurile Duhului lui Dumnezeu; și cum se poate spune despre ea că este străină acestor lucruri și că nu are nicio percepție și discernământ cu privire la ele?

Motivul pentru care oamenii firești nu au cunoștința lucrurilor spirituale este acela că ei nu au nimic din Duhul lui Dumnezeu care să locuiască în ei. Acest lucru reiese clar din context: ni se spune că Duhul ne învață aceste lucruri (versetele 10-12), iar persoanele evlavioase sunt numite, în următorul verset, spirituale, deoarece Duhul locuiește în ele. În felul acesta sensul este confirmat din nou, căci oamenii firești nu sunt sub nicio formă spirituali; ei au doar fire păcătoasă, dar fără Duh. Dacă ar avea ceva din Duhul, chiar într-o măsură mai mică decât cei evlavioși, ei ar fi învățați lucruri spirituale, sau lucrurile Duhului, proporțional cu măsura Duhului pe care o au. Duhul care cercetează toate lucrurile i-ar va învăța într-o oarecare măsură. Nu ar fi o diferență atât de mare încât să nu se poată observa nimic la ei și încât [lucrurile spirituale] să fie o nebunie pentru ei, iar pentru alții ei ar părea a fi extraordinar și remarcabil de înțelepți și minunați, așa cum ni se vorbește despre ei în context (versetele 6-9) și așa cum vorbește apostolul aici cu privire la modul prin care-i putem deosebi.

Motivul pentru care oamenii firești nu au cunoștința sau percepția lucrurilor spirituale este pentru că ei nu au nimic din ungerea despre care se vorbește în 1 Ioan 2:27: „ungerea pe care ați primit-o de la El rămâne în voi și n-aveți trebuință să vă învețe cineva”. Această ungere, despre care se vorbește aici, este clar că reprezintă ceva specific sfinților adevărați. Oamenii lipsiți de evlavie (păcătoși) nu au avut niciodată vreo măsură din acel untdelemn sfânt turnat peste ei, și de aceea nu discern lucrurile spirituale. De aceea niciuna din acele tendințe pe care oamenii firești le manifestă înspre lucrurile religioase nu este de aceeași natură cu ceea ce au oamenii evlavioși. Ci ei sunt total orbi față de aceste lucruri. De aceea prin convertire ochii orbului se deschid. Lumea este total nefamiliarizată cu Duhul lui Dumnezeu, așa cum apare în Ioan 14:17, unde citim despre: „Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L cunoaște”.

5. Oamenii religioși care nu sunt sfinți adevărați și mântuiți nu au dragoste, după cum este clar implicat la începutul celui de-al 13-lea capitol din prima Epistolă către Corinteni. De aceea ei nu au nicio măsură din acel har, dispoziție și afecțiune care sunt numite astfel. Hristos îi condamnă în alt loc pe farisei, cei care se pretindeau mari religioși între iudei, pentru că aceștia nu au dragostea lui Dumnezeu în ei (Ioan 5:42).

6. Este clar faptul că acei ce nu sunt sfinți adevărați nu dețin nicio măsură din acel har pe care sfinții îl au, deoarece ei nu au comuniune (părtășie) cu Hristos. Dacă acei ce nu sunt creștini adevărați ar fi părtași la lucrurile Duhului, la acele înclinații, afecțiuni sfinte și fapte binevoitoare ale sufletului pe care cei evlavioși le au prin locuirea Duhului lui Hristos în ei, atunci ei ar avea comuniune cu Hristos. Comuniunea sfinților cu Hristos constă în mod deosebit în aceea primire a plinătății Sale și în împărtășirea cu harul Său – după cum se afirmă în Ioan 1:16 „și noi toți am primit din plinătatea Lui și har după har” – și în împărtășirea cu acel Duh pe care Dumnezeu l-a turnat fără măsură în El. Împărtășirea cu sfințenia și harul lui Hristos, cu natura Sa, cu înclinațiile, năzuințele, dragostea, cu dorințele, mângâierile și desfătările, trebuie să însemne, în fapt, a avea comuniune cu Hristos. Da, părtășia unui credincios cu Tatăl și cu Fiul constă, în principal, în împărtășirea Duhului Sfânt, așa cum apare în 2 Corinteni 13:14 – „Harul Domnului Isus Hristos și dragostea lui Dumnezeu, și împărtășirea Sfântului Duh”.

Dar cei necredincioși nu au părtășie și nici comuniune cu Hristos, (1) deoarece ei nu sunt uniți cu Hristos. Ei nu sunt în Hristos. Căci Scriptura este foarte clară și evidentă cu privire la aceasta, și anume că acei ce sunt în Hristos sunt, de fapt, într-o stare de mântuire, fiind justificați, sfințiți, acceptați de Hristos, și deci mântuiți. Filipeni 3:8-9 – „Ba încă și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos și să fiu găsit în El” 2 Corinteni 5:17 – „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” 1 Ioan 2:5 – „Dar cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârșită; prin aceasta știm că suntem în El.” și 3:24 – „Cine păzește poruncile Lui rămâne în El, și El în el. Și cunoaștem că El rămâne în noi prin Duhul pe care ni L-a dat.”. Dar acei ce nu sunt în Hristos, și nu sunt uniți cu El, nu pot avea niciun fel de comuniune cu El. Căci nu este comuniune fără unitate. Membrele nu pot avea nicio comuniune cu capul, nicio implicare în viața și sănătatea sa, fără a fi unite cu el. Mlădițele trebuie să fie unite cu vița, altfel nu poate exista comunicare de la viță înspre mlădițe, nici vreo împărtășire din seva, viața sau influența sa. La fel, fără unitatea dintre soție și soț, soția nu poate avea parte de bunurile soțului. (2) Scriptura învață în mod categoric că doar sfinții adevărați au comuniune cu Hristos, căci se vorbește foarte clar despre ceva ce aparține sfinților, și numai sfinților, în 1 Ioan 1:3, 6, 7 – „deci ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi. Și părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Hristos […] Dacă zicem că avem părtășie cu El, și umblăm în întuneric, mințim și nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El Însuși este în lumină, avem părtășie unii cu alții; și sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăță de orice păcat.” De asemenea, în 1 Corinteni 1:9 – „Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtășia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru.”

7. Scriptura vorbește despre existența unei legi (principiu sau cauză primară) cu adevărat sfinte și binevoitoare în inimă ca fiind în totală opoziție cu inima unui om păcătos sau rău. 1 Ioan 3:9 – „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuiește, pentru că sămânța Lui rămâne în el; și nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.” Este inutil să discutăm despre ce s-a intenționat prin folosirea cuvântului „sămânță”, care se poate referi fie la legea virtuții adevărate și la natura sfântă din suflet, fie la Cuvântul lui Dumnezeu, cauza acestei virtuți. Poate fi înțeles în ambele sensuri, pare a fi același lucru în demonstrația de față. Căci dacă prin sămânță înțelegem Cuvântul lui Dumnezeu, atunci când se vorbește că rămâne în cel născut din nou, trebuie să se aibă în vedere, în aceeași măsură, efectele lui, legea sfântă din inima acestuia, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu nu rămâne în cei născuți din nou în mod diferit, mai mult în unii decât în alții, nici într-un mod diferit în privința efectelor sale. Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în inima persoanei regenerate ca o sămânță sfântă, un principiu Divin, deși ar putea fi, asemenea unei semințe, un lucru mic. Sămânța este o parte foarte mică a plantei, este cauza sa primară. Poate exista în inimă ca un bob de muștar, poate fi ascunsă, și pare a fi, în mare măsură, îngropată în pământ. Dar totuși este incompatibilă cu răutatea. Cea mai mică măsură și cauza primară a unei naturi și dispoziții sfinte și divine sunt incompatibile cu o stare de păcat, după cum se spune: „el nu poate păcătui”. Nu este nevoie aici de o analiză critică a înțelesului expresiei, căci, fără îndoială, aceasta („sămânța Lui rămâne în el”) implică o incompatibilitate cu a fi un om păcătos sau rău. Astfel că acest răsad ceresc al sfințirii adevărate nu poate exista în inima unui păcătos, nu, nu atât de mult ca o cauză primară.

8. Acest lucru este confirmat prin faptul că, în Scriptură, convertirea este reprezentată, în mod special, ca o lucrare de creație. Atunci când Dumnezeu creează, El nu doar că așază (pune în ordine) și desăvârșește (îmbunătățește) lucrurile care au fost făcute mai înainte, ci El face ceva în întregime, ceva cu totul nou, fie din nimic, fie din ceea ce a fost golit perfect de orice natură, ca și atunci când l-a făcut pe om din țărâna pământului. „Tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.” Se spune că harul mântuitor este în om o făptură nouă, iar natura păcătoasă îl reprezintă pe omul cel vechi. Dacă acea nouă natură care este în inima unui om evlavios nu ar fi diferită în esență și în caracter de tot ceea ce a fost mai înainte, atunci respectiva persoană s-ar putea să fi avut parte de aceeași experiență și cu un an în urmă, și, din când în când, încă de la începutul vieții sale, însă nu la aceeași intensitate. În cazul acesta cum este [în omul credincios] harul o făptură nouă?

De asemenea, convertirea este deseori asemănată cu o înviere. Oamenii păcătoși sunt considerați morți, dar atunci când se convertesc sunt descriși ca fiind înviați din morți prin puterea cea mare și eficace a lui Dumnezeu. Nu este nicio cale de mijloc între a fi mort și în viață. Cel ce este mort nu are niciun fel de viață; cel ce are ultima suflare în el este încă în viață. Când un om este înviat din morți, viața nu se află în el într-o măsură mai mare, ci el devine în întregime nou.

Același lucru este dovedit prin faptul că, uneori, convertirea este reprezentată ca o naștere din nou sau o regenerare. Regenerarea nu este doar perfecționarea a ceea ce este vechi, ci constituie o naștere din nou. Natura și viața care sunt atunci primite încep în momentul în care sunt primite: odată cu cauza primară.

Din nou, convertirea în Scriptură este reprezentată prin deschiderea ochilor unui orb. Într-o astfel de lucrare li se dă lumină celor ce erau total lipsiți de ea înainte. Astfel prin convertire, se spune că din pietre Dumnezeu poate să ridice fii lui Avraam; ca pietre, ele sunt total lipsite de toate acele calități care după aceea le sunt atribuite fiilor vii ai lui Avraam. În acord cu aceasta, se spune că lucrarea de convertire este îndepărtarea unei inimi de piatră și înlocuirea cu o inimă de carne. Înainte de convertire omul are o inimă de piatră, lipsită de viața și conștiința specifice inimii de carne, deoarece ea rămâne încă o piatră, care nu are niciun fel de viață și conștiință.

Tratat despre har, Jonathan Edwards (3)

Concluzia 1. Din ceea ce s-a spus, aș remarca faptul că trebuie ca orice convertire să se producă instantaneu. Aceea cunoaștere, aceea îndreptare și convingere care sunt premergătoare convertirii pot fi graduale, iar lucrarea harului după convertire poate continua gradual, totuși lucrarea harului asupra sufletului cu ajutorul căreia o persoană este scoasă din starea de corupție și depravare totală și pusă într-o stare de har – arătând interes față de Hristos, și devenind, de fapt, copilul lui Dumnezeu – are loc într-o clipă.

Prin urmare, dacă acel har (sau capacitate), pe care o persoană îl are când este adusă într-o stare de har, ar fi total diferit în natură și caracter de ceea ce a fost mai înainte, atunci ar însemna că în ultimul moment dinainte ca acel om să devină în realitate un copil al lui Dumnezeu și să ajungă într-o stare de har, respectiva persoană nu are nici cea mai mică măsură a bunătății reale și a acelei capacități adevărate care se găsesc într-un copil al lui Dumnezeu.

Aspectele prin care convertirea este reprezentată în Scriptură demonstrează același lucru. În creație, ceva este făcut din nimic într-o secundă. Dumnezeu vorbește și se împlinește, El poruncește și este ascultat. Când morții sunt chemați la viață, acest fapt are loc într-un moment. Astfel, când Hristos l-a chemat pe Lazăr afară din mormânt, nu a fost o lucrare graduală. El a spus: „Lazăre, ieși afară!”, și viața a venit împreună cu chemarea. El a auzit vocea Sa și a trăit. Astfel, Hristos spune în Ioan 5:25 „Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul, și acum a și venit, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei ce-l vor asculta vor învia”, cuvinte ce trebuie înțelese ca referindu-se la lucrarea de convertire. În creație, ființa ia naștere din neființă (din nimic) și chemarea este ascultată imediat, iar la înviere, morții sunt aduși la viață, în momentul în care este rostită chemarea morții ascultă.

În virtutea acestui caracter instantaneu al lucrării de convertire, unul din numele sub care se vorbește frecvent despre convertire, în Scriptură, este cel de chemare: Romani 8:28-30 „De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulți frați. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a și chemat; și pe aceia pe care i-a chemat, i-a și socotit neprihăniți; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-a și proslăvit.” Faptele Apostolilor 2:37-39 „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunși în inimă și au zis lui Petru și celorlalți apostoli: „Fraților, ce să facem?” „Pocăiți-vă”, le-a zis Petru, „și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduința aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri și pentru toți cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.” Evrei 9:15 (ultima propoziție) – „cei ce au fost chemați să capete veșnica moștenire care le-a fost făgăduită.” 1 Tesaloniceni 5:23, 24 – „Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin… Cel ce v-a chemat este credincios și va face lucrul acesta.”

În aceste pasaje, prin chemare nu se înțelege nimic altceva decât ceea ce Hristos face în convertirea mântuitoare a unui păcătos. De unde reiese clar că aceasta este făcută instantaneu și nu gradual (treptat). Hristos, în marea Sa putere, doar rostește cuvântul plin de putere și acesta se înfăptuiește, El doar cheamă și inima păcătosului vine imediat. Chemarea la mântuire pare să fie simbolizată prin chemarea de către Hristos a ucenicilor, care L-au urmat îndată. Atunci când i-a chemat pe Petru, Andrei, Iacov și Ioan, ei se ocupau cu alte lucruri; dar la chemarea Sa, ei au lăsat imediat totul și L-au urmat. Matei 4:18-22 – Petru și Andrei aruncau mreaja în mare, iar Hristos le spune, când trece pe lângă ei, „Urmați-mă”; imediat ce le-a spus asta, ei au lăsat mrejele și L-au urmat. Tot astfel, Iacov și Ioan erau în barcă, împreună cu Zebedei, tatăl lor, ocupându-se de mreje, când El i-a chemat, iar ei au părăsit imediat barca și pe tatăl lor și L-au urmat pe Isus. L-a fel s-a întâmplat și atunci când Matei vameșul a fost chemat: Matei 9:9 „De acolo, Isus a mers mai departe și a văzut pe un om, numit Matei, șezând la vamă. Și i-a zis: „Vino după Mine.” Omul acela s-a sculat și a mers după El.” Acum, fie că ei erau convertiți sau nu, totuși, fără îndoială, felul în care Hristos îi cheamă pe primii Săi ucenici la o urmare vizibilă a Sa reprezintă pentru noi modalitatea prin care El i-ar chema pe oameni, în toate timpurile, să fie ucenicii Săi cu adevărat și să-L urmeze. Este ceva imediat și instantaneu pus în inimile lor, la aceea chemare, ceva ce ei nu au avut înainte, ceva ce îi face să-L urmeze.

Este foarte limpede că aproape toate minunile pe care Hristos le-a făcut în timp ce a fost pe pământ au reprezentat moduri de manifestare a lucrării Sale de convertire a păcătoșilor, iar modul în care a făcut aceste minuni dovedește caracterul instantaneu al lucrării de convertire. Astfel, atunci când a vindecat lepra – ce reprezenta vindecarea noastră de lepra spirituală – „Isus a întins mâna, S-a atins de el și a zis: „Da, vreau, fii curățat!” Îndată a fost curățată lepra lui.” Matei 8:3; Marcu 1:42; Luca 5:13. Și astfel, atunci când a deschis ochii orbului – ce simbolizează deschiderea ochilor sufletelor noastre oarbe (Matei 20:30, și alte pasaje) – El le-a atins ochii, și imediat ei și-au recăpătat vederea și L-au urmat. Astfel, în Marcu 10:52, Luca 18:43, când vindeca bolnavii – ceea ce înfățișează vindecarea bolilor noastre spirituale sau convertirea – El face această lucrare instantaneu. Astfel, atunci când a vindecat-o pe soacra lui Simon (Marcu 1:31), El a luat-o de mână și a ridicat-o, și imediat febra a lăsat-o, iar ea le-a slujit. Când femeia care avea scurgere de sânge I-a atins poala hainei lui Hristos, scurgerea de sânge a fost oprită imediat (Luca 8:44). Tot astfel, femeia gârbovă, cu un duh de neputință, atunci când Hristos Și-a întins mâinile peste ea, s-a îndreptat imediat și-L slăvea pe Dumnezeu (Luca 13:12,13), fapt ce reprezintă acea acțiune asupra sufletului prin care El dă o inimă integră, și pune sufletul în libertate din captivitatea în care se găsea pentru a-L glorifica pe El. Astfel, omul la scăldătoarea din Betesda, când Hristos i-a poruncit să se ridice, și-a luat patul și umbla, a fost imediat făcut sănătos (Ioan 5:8,9). În același mod Hristos scoate afară demoni, ceea ce semnifică deposedarea diavolului de sufletele noastre prin convertire. Tot astfel, Hristos a potolit vântul și valurile, această lucrare reprezentând supunerea înaintea Sa, prin convertire, a inimii celui păcătos, care este asemenea mării agitate, când nu se poate liniști; în același fel, Hristos i-a înviat pe cei morți, ceea ce simbolizează învierea sufletelor moarte în păcat.

Același fapt este confirmat de lucrurile cu care este comparată convertirea în Scriptură. Este deseori comparată cu o înviere. Oamenii naturali (după cum s-a spus anterior) se spune că sunt morți, și înviază  atunci când sunt convertiți prin puterea măreață și eficace a lui Dumnezeu. Acum, nu este cale de mijloc între a fi mort și a fi în viață; cel ce este mort nu are nicio urmă de viață în el, cel ce are ultima suflare de viață este încă viu. Când un om este înviat din morți, viața nu este într-o măsură mai mare în el decât a fost înainte, ci totul este nou. Lucrarea de convertire este comparată cu o înviere din morți tocmai datorită caracterului său instantaneu sau a înfăptuirii sale doar la rostirea unui cuvânt. Așa cum se spune în Ioan 5:25 (citat anterior) „Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul, și acum a și venit, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei ce-l vor asculta vor învia.” Hristos are în vedere aici o lucrare de convertire, după cum apare în versetul precedent și în cuvintele care vorbesc despre timpul învierii din morți ca referindu-se nu doar la viața de apoi, dar mai ales la ceva care a și venit deja. Aceasta înfățișează convertirea ca pe o lucrare instantanee și imediată, asemenea schimbării făcute asupra lui Lazăr atunci când Hristos l-a chemat din mormânt: viața a venit odată cu chemarea, și Lazăr a înviat imediat. Chiar înainte de chemare păcătoșii sunt morți sau total lipsiți de viață, după cum apare în expresia, „Morții vor auzi glasul”, dar imediat după chemare ei sunt înviați; da, viața vine împreună cu cuvântul, această concluzie fiind clară nu doar pentru că li se poruncește să învieze, ci, de asemenea, pentru că se zice că ei vor auzi glasul. Primul moment în care ei primesc viață este clipa când Hristos îi cheamă, iar îndată ce ei sunt chemați – aceasta însemnând mai mult decât ceea ce s-a observat mai înainte – [sunt convertiți], deoarece chemarea și convertirea sunt prezentate în Scriptură ca referindu-se la același moment.

Același lucru este confirmat (după cum s-a observat anterior) din convertirea comparată cu lucrarea de creație, prin care ceva este creat fie din nimic, fie din ceva ce nu are aceleași calități sau principii, ca atunci când Dumnezeu l-a făcut pe om din țărâna pământului. Astfel se spune „Dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă”, ceea ce în mod evident implică faptul că este un tip de făptură total diferită de ceea ce a fost înainte de a fi în Hristos, că principiile și calitățile pe care le are ca și creștin sunt cu totul noi, și că acesta nu mai deține nimic din ceea ce a fost înainte de a fi în Hristos.

Concluzia 2. De aici putem învăța că este imposibil pentru oameni să se convertească ei pe ei înșiși prin puterea și sârguința lor, doar cu o contribuție exterioară care să-i ajute în dezvoltarea abilităților și a principiilor naturale din sufletele lor, și în garantarea îmbunătățirii lor. Căci ce se câștigă în acest mod este doar o achiziție graduală, și nu ceva născut instantaneu, de o natură total diferită și de un cu totul alt tip decât ceea ce a fost în natura persoanei înainte. Tot ceea ce oamenii pot face prin puterea și sârguința lor este doar să amplifice, să îmbunătățească treptat, să remodeleze și să direcționeze calități, principii și perfecționări ale naturii pe care ei o au deja. Și acest lucru este clar, deoarece un om care-și dezvoltă și își îmbunătățește puterea și legile naturii sale proprii nu are nimic decât acele calități, puteri și perfecționări care sunt deja în natura sa pentru a le folosi, și nu poate decât să lucreze la ele (să le cizeleze). Este imposibil ca printr-o astfel de lucrare să se înfăptuiască ceva durabil, ci numai o nouă modificare a ceea ce există deja în natura sufletului. Această lucrare a omului se realizează doar prin îmbunătățirea calităților, legilor și perfecționărilor naturale, însă aceste lucruri nu vor fi niciodată îmbunătățite prea mult, niciodată cu asiduitate și niciodată pentru o perioadă lungă; ele nu vor fi nimic altceva decât o îmbunătățire a acelor calități, legi și perfecționări naturale, neavând însă nimic de o natură și esență fundamental diferite și superioare.

Este imposibil (după cum observă dr. Clarke) „ca un efect să aibă vreo calitate care nu era cuprinsă în cauză: căci dacă ar avea, atunci această calitate nu ar fi cauzată de nimic.” De aceea, este absolut imposibil, în acest caz, ca perfecționările și calitățile naturale ale oamenilor (oricât de ajutate ar fi) să producă în suflet o lege sau o perfecționare de o natură total diferită de natura lor (a acestor calități naturale), ori vreun mijloc de îmbunătățire sau modificare a lor.

Calitățile și principiile corpurilor naturale, precum imaginea și mișcarea, nu pot produce niciodată ceva mai presus de ele însele. Dacă înțelegerile și categoriile infinite ar fi făcute pentru eternitate, și lucrurile ar trebui să fie, de asemenea, pentru eternitate, iar toate efectele lor posibile nu ar putea fi niciodată nimic altceva decât repetarea aceluiași lucru. Nimic nu poate fi produs doar prin acele calități ale imaginii și mișcării, și astfel să fie mai presus de imagine și mișcare; în același fel, nimic nu poate fi produs în suflet doar prin principiile sale interioare, și să ajungă mai presus de aceste principii sau calități, sau de îmbunătățirile ori modificările lor. Și dacă presupunem că un ajutor exterior poate să înlesnească o dezvoltare completă și perfectă a acelor principii și calități naturale, fără ca acel ajutor sau influență să producă, în realitate, ceva dincolo de manifestarea legii interioare, se ajunge la aceeași concluzie. Nu se va produce nimic altceva decât o îmbunătățire și o nouă modificare a acelor principii care există deja. De aceea, se înțelege că harul mântuitor în inimă nu poate fi produs în om doar prin dezvoltarea calităților pe care acea persoană le are deja, nu poate fi niciodată ajutat prea mult de convingerea morală, și niciodată ajutat prea mult de manifestarea principiilor sale naturale. Harul mântuitor este ceva mai mare decât toate acestea, reprezentând o intervenție imediată sau o acțiune a Ființei Divine asupra sufletului omului. Harul trebuie să fie lucrarea directă a lui Dumnezeu și o exercitare propriu-zisă a puterii Sale extraordinare asupra sufletului.

traducere: Iulia Toma

Tratat despre har, Jonathan Edwards (8)

 

Cu privire la aceasta, două lucruri trebuie remarcate.

1. Acest principiu divin din inimă nu se numeşte spiritual pentru că se găseşte în suflet sau în partea spirituală a omului, şi nu în corpul său. Se numeşte spiritual nu datorită relaţiei sale cu spiritul omului în care se află, ci datorită relaţiei sale cu Duhul lui Dumnezeu, de la care provine. Faptul că unele lucruri nu se numesc spirituale deoarece ele nu aparţin trupului, ci sufletului omului, este clar, fiindcă înţelegerea plină de har sau sfântă se numeşte înţelegere spirituală în pasajul menţionat anterior (Coloseni 1:9). Acum, prin înţelegere spirituală nu se poate indica acea înţelegere care îşi are locul în suflet, pentru a o distinge de altă înţelegere care îşi are locul în trup, căci toate înţelegerile pornesc din suflet; şi este foarte clar că acele lucruri se numesc spirituale datorită relaţiei lor cu Duhul lui Dumnezeu, după cum se vede în a doua parte a capitolului 2 din 1 Corinteni. Acolo avem ambele expresii, una după cealaltă, în mod evident însemnând acelaşi lucru: versetele 13, 14 – „Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu.”

Faptul că prin om spiritual se înţelege unul care are Duhul lui Dumnezeu este, de asemenea, foarte evident din context: versetele 10-12 – „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului…” şi versetul 15 – „Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul” – prin care se înţelege în mod evident acelaşi lucru cu acel ce are Duhul care „cercetează toate lucrurile,” aşa cum găsim în versetele anterioare. Astfel de persoane se spune că au o gândire spirituală, nu pentru că ele se gândesc la lucruri care sunt legate de sufletul sau duhul omului, ci pentru că se gândesc la lucruri care sunt legate de Duhul lui Dumnezeu: Romani 8:5,6 – „În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, umblă după lucrurile firii pământeşti, pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după îndemnurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace.”

2. Trebuie remarcat faptul că ceea ce acest principiu sfânt şi divin al harului salvator a lucrat cu grijă în minte este numit, în Scriptură, lucru spiritual; ceea ce se spune prin această expresie nu este doar că acel lucru vine de la Duhul lui Dumnezeu, ci că are natura Duhului lui Dumnezeu. Sunt multe lucruri în minţile unor oameni fireşti (naturali) care sunt prin influenţa Duhului, şi totuşi nu sunt în niciun fel lucruri spirituale în înţelesul scriptural al cuvântului. Duhul lui Dumnezeu convinge oamenii naturali de păcat (Ioan 16:8). Oamenii fireşti pot avea har comun, iluminări obişnuite şi afecţiuni obişnuite care sunt de la Duhul lui Dumnezeu, aşa cum apare în Evrei 6:4. Oamenii naturali sunt uneori influenţaţi de Duhul lui Dumnezeu în acţiunile Lui obişnuite şi în darurile Lui, şi de aceea se spune că Duhul lui Dumnezeu se luptă cu ei, iar despre ei se spune că rezistă Duhului (Faptele Apostolilor 7:51); că întristează şi mâhnesc Duhul Sfânt al lui Dumnezeu (Efeseni 4:30; Isaia 63:10); şi despre Dumnezeu se spune că îi părăseşte, aşa cum Duhul lui Dumnezeu a plecat de la Saul: 1 Samuel 16:14 – „Duhul Domnului S-a depărtat de la Saul; şi a fost muncit de un duh rău care venea de la Domnul.”

Dar totuşi oamenii naturali nu sunt în nici o măsură spirituali. Marea diferenţă dintre oamenii fireşti şi oamenii evlavioşi pare să fie făcută cunoscută de acest aspect, şi anume că unul este natural şi carnal, iar celălalt spiritual; oamenii naturali sunt total lipsiţi de acela care este Duh, căci ei nu ştiu nimic despre acest lucru, iar motivul este că ei nu sunt spirituali (1 Corinteni 2:13-15). Într-adevăr, câteodată acele daruri miraculoase ale Duhului, care erau comune, sunt denumite spirituale pentru că sunt de la Duhul lui Dumnezeu; dar în cele mai multe cazuri, termenul pare să fie potrivit influenţelor şi roadelor Sale binevoitoare asupra sufletului, care nu sunt nicidecum mai spirituale decât influenţele obişnuite ale Duhului de care oamenii naturali au parte; cu alte cuvinte, acest har salvator din suflet nu este doar de la Duhul, ci, de asemenea, împărtăşeşte aceeaşi natură cu Duhul de la care vine, natură pe care harul comun al Duhului nu o are. Astfel de lucruri (harul comun) în limbajul Scripturii sunt numite pământeşti, deoarece împărtăşesc o natură pământească, o natură firească; astfel de lucruri (harul salvator) se spune că sunt cereşti, deoarece ele, în natura lor, sunt potrivit cu acele lucruri care sunt în ceruri; de aceea, harul salvator din inimă se spune că este spiritual, diferit de toate celelalte influenţe ale Duhului, având natura Duhului lui Dumnezeu. Harul salvator împărtăşeşte natura acelui Duh, în timp ce niciun dar comun al Duhului nu face asta.

Dar, se poate ridica o întrebare aici:

Cum împărtăşeşte harul salvator natura acelui Duh de la care provine, astfel încât pe baza aceasta să fie denumit spiritual, în felul acesta distingându-se, în mod esenţial, de celelalte efecte ale Duhului? Căci orice efect are într-o măsură, mai mică sau mai mare, natura cauzei sale, iar convingerile şi iluminările obişnuite de care oamenii naturali au parte sunt într-o anumită măsură de natura Duhului lui Dumnezeu; căci în aceste iluminări obişnuite este lumină şi înţelegere şi convingere a adevărului, şi astfel ele sunt de natura Duhului lui Dumnezeu – asta înseamnă un duh de discernământ şi un duh al adevărului. Dar, totuşi, harul salvator, prin faptul că este denumit spiritual, ca şi cum ar fi fi astfel distins de celelalte daruri ale Duhului, pare că împărtăşeşte natura Duhului lui Dumnezeu într-un mod aparte.

Categoric, ca să răspundem la această întrebare, trebuie să facem aceste două lucruri: – 1. Trebuie să păstrăm în minte ceea ce s-a spus deja despre natura harului salvator şi ceea ce am arătat deja, şi anume acel lucru în care sălăşluieşte natura şi esenţa sa şi în care este cuprins tot harul salvator în mod radical şi concis – un principiu al dragostei divine. 2. Trebuie să luăm în considerare ceea ce Scriptura ne descoperă ca fiind într-un mod caracteristic natura Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, iar într-o întrebare asupra acestei naturi nu aş merge mai departe decât cred că Scriptura îmi spune deschis. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie, cu siguranţă, regula noastră în orice probleme, fiind cu mult deasupra raţiunii şi ideilor noastre.

traducere: Iulia Toma

Primele şapte fragmente din Tratatul despre har al lui Jonathan Edwards pot fi citite aici:

James Montgomery Boice – O nouă familie

 

Marea noastră problemă se regăseşte în înstrăinarea de Dumnezeu pe care o simţim ca rezultat al căderii în păcat şi al păcatelor noastre făcute cu voia. Augustin a scris odată: „Ne-ai creat pentru Tine…” Acesta este adevăratul nostru loc. Dar el a adăugat sincer recunoaşterea dilemei noastre şi a păcatului: „Şi inimile noastre sunt neliniştite până nu-şi găsesc odihna în Tine.”

Dumnezeu a rezolvat această mare problemă a înstrăinării prin adopţie, luând un om dintr-o familie (sau fără familie) şi punându-l într-o nouă familie – familia lui Dumnezeu. Uneori, adopţia este considerată a fi doar un aspect al justificării sau doar un alt mod de a exprima ceea ce se întâmplă în regenerare. Dar, cu toate acestea, adopţia este mai mult decât oricare din aceste lucrări ale harului.

Teologul scoţian John Murray face distincţie între adopţie, pe de o parte, şi justificare şi regenerare, pe de altă parte, în felul următor: „Justificarea înseamnă că Dumnezeu ne acceptă ca fiind neprihăniţi şi ne dă viaţa veşnică. Regenerarea este înnoirea inimilor noastre după chipul lui Dumnezeu. Dar aceste binecuvântări, oricât ar fi de valoroase în ele însele, nu arată ce ni se dă prin actul adopţiei. Prin adopţie, cei răscumpăraţi devin fii şi fiice ale Dumnezeului Cel Atotputernic; ei sunt acceptaţi în familia lui Dumnezeu şi primesc toate privilegiile acesteia.”

Numai adopţia sugerează noua relaţie de familie pe care noi o avem în Hristos şi scoate în evidenţă privilegiile de care ne bucurăm în urma acestei relaţii. Pasajul din Romani 8:14-17 vorbesc despre adopţie ca fiind o lucrare separată a Duhului lui Dumnezeu prin care: (1) suntem eliberaţi de robia legii şi de frică; (2) primim asigurarea noii noastre relaţii cu Dumnezeu; şi (3) devenim moştenitori împreună cu Hristos.

De asemenea, Murray scrie:

1. Deşi este o lucrare distinctă, adopţia nu poate fi niciodată separată de justificare şi de regenerare. Persoana care este justificată este întotdeauna cea care primeşte înfierea. Iar celor care li se dă dreptul să devină fii ai lui Dumnezeu sunt cei care, aşa cum se spune în Ioan 1:13, sunt „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”.

2. Asemenea justificării, adopţia este un act juridic. Cu alte cuvinte, este conferirea unui statut sau a unei poziţii şi nu producerea în noi a unei noi naturi sau a unui nou caracter. Adopţia se referă la o relaţie şi nu la o atitudine sau stare care ne dă posibilitatea să recunoaştem şi să cultivăm această relaţie.

3. Celor care sunt adoptaţi în familia lui Dumnezeu li se dă Duhul adopţiei, prin care pot să îşi recunoască înfierea şi să se bucure de privilegiile care decurg din ea. „Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: «Ava!», adică «Tată!»” (Galateni 4:6). Duhul adopţiei este consecinţa, dar nu constituie adopţia în sine.

4. Există o relaţie strânsă între adopţie şi regenerare.

Această relaţie este explicată prin modul în care, în Antichitate, un părinte îşi adopta oficial propriul fiu ca reprezentant şi moştenitor legal. Aceasta era o etapă importantă în viaţa unui copil evreu, grec sau roman. Înainte, el era doar fiu prin naştere. Acum, a devenit fiu din punct de vedere legal şi a trecut din grija pedagogului său la maturitate. Deşi în experienţa creştină regenerarea şi adopţia au loc simultan, totuşi adopţia accentuează noul statut al creştinului, iar regenerarea accentuează caracterul nou al vieţii.

Poate expresia statut nou nu este cea mai potrivită. Ceea ce presupune de fapt o adopţie sunt relaţii noi:o nouă relaţie cu Dumnezeu şi o nouă relaţie cu ceilalţi oameni în familia credinţei.

Noua relaţie cu Dumnezeu trebuie să fie automată. După ce ne-a justificat, Dumnezeu ar fi putut să ne lase la un nivel inferior în ceea ce priveşte statutul şi privilegiile noastre. Dar în loc să procedeze în acest fel, Dumnezeu ne-a luat în propria Lui familie, dându-ne statutul şi privilegiile de a fi fii şi fiice ale Sale. Atât de mare este bunăvoinţa lui Dumnezeu manifestată în actul adopţiei, încât am fi înclinaţi să nu o luăm în seamă, luând-o drept presupunere, dacă Dumnezeu nu ar fi făcut un demers special de a pecetlui aceste adevăruri în inimile noastre. După cum a scris şi Pavel: „dar, după cum este scris: «Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.» Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:9-10).

Într-un anumit sens, putem spune despre Dumnezeu că este Tatăl tuturor. Dumnezeu este creatorul tuturor. El ne susţine viaţa clipă de clipă „căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Faptele Apostolilor 17:28). Pe baza acestui fapt, putem spune că suntem „de neam din Dumnezeu” (vers. 29). Dar nu există niciun privilegiu care să decurgă din această „paternitate” generală. Relaţia pe care o presupune acest cuvânt lipseşte.

Domnul Isus ne-a lăsat o învăţătură clară, conform căreia unii oameni, care au crezut că sunt copii ai lui Dumnezeu, erau, de fapt, copii ai diavolului. După ce Isus a spus: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi”, evreii I-au răspuns: „Noi suntem sămânţa lui Avraam şi n-am fost niciodată robii nimănui, cum zici Tu: «Veţi fi slobozi»?” Isus a zis: „Ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam, dar căutaţi să mă omorâţi… dacă aţi fi copii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam.” La acest punct, evreii s-au supărat şi L-au acuzat că este născut din curvie, dar Domnul a răspuns cu o mânie sfântă: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-aţi iubi şi pe Mine, căci Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu: n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis. Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu. Voi aveţi de tată pe diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru” (Ioan 8:32-33,37,39,42-44). În acest schimb de păreri, Isus a pus capăt falsei doctrine conform căreia Dumnezeu este Tatăl tuturor şi toţi suntem copiii Lui.

Dar, ca rezultat al adopţiei, creştinii au nu numai o relaţie nouă cu Dumnezeu, ci şi o relaţie nouă cu unii cu alţii, care ne pretinde să ne iubim unii pe alţii şi să lucrăm împreună, aşa cum se cuvine între fraţi şi surori. Înainte eram în afara familiei lui Dumnezeu, mergând fiecare pe drumul lui în opoziţie, iar uneori chiar într-o duşmănie uşor voalată, faţă de ceilalţi. Acum, suntem altfel: „Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu” (Efeseni 2:19).

Atitudinile care ar trebui să decurgă din aceste relaţii noi, nu apar întotdeauna în mod natural şi facil. Dar acesta este un motiv în plus să ne străduim să înţelegem acest adevăr cum putem mai bine şi să lucrăm la perfecţionarea acestor relaţii. (…)

Prin urmare, eşti îndatorat lor şi ei ţie. Sunt fraţii tăi, surorile tale, părinţii tăi şi copii în Dumnezeu. Fie că-ţi plac, fie că nu-ţi plac, tu le aparţii. Ai responsabilităţi faţă de ei care trebuie împlinite în dragoste. Atâta timp cât trăieşti pe acest pământ, le eşti dator. Indiferent dacă au făcut mult sau puţin pentru tine, Hristos a făcut totul. El îţi cere ca datoria pe care o ai faţă de El să o transferi asupra noii tale familii.

Calitatea de membru în familia lui Dumnezeu nu înseamnă că vom fi insensibili la greşelile umane inerente care o caracterizează. De fapt, trebuie să fim sensibili la ele având în vedere eliminarea lor şi îmbunătăţirea calităţii relaţiilor din familia noastră. Dar, de asemenea, nu trebuie să fim exagerat de sensibili la greşelile fraţilor şi surorilor noastre în Hristos. Cu atât mai mult, nu trebuie să le criticăm făţiş. Trebuie să fim puternic dedicaţi unii altora, manifestând o loialitate familială adecvată şi lucrând pentru a ne ajuta reciproc în trăirea vieţii creştine. Trebuie să ne rugăm unii pentru alţii şi să ne slujim unii altora.

(Fragmente din capitolul „O nouă familie” al volumului Fundamente ale credinţei creştine. O prezentare accesibilă a teologiei protestante, James Montgomery Boice, Editura Institutului Biblic „Emanuel”, Oradea, 2000, traducere Corneliu Simuţ.)

Richard Sibbes – „Crede-L pe Hristos, (care este mai mare ,mai tare si vesnic biruitor) nu pe Satan!”

De vreme ce Hristos ne este prezentat aşa de mângâietor, haideţi să nu credem modul în care Satan ni-L reprezintă. Când conştiinţa este tulburată din pricina păcatelor noastre, obiceiul lui Satan este de a-L prezenta pe Hristos sufletului aflat în suferinţă ca pe un judecător foarte aspru, înarmat cu dreptatea împotriva noastră. Însă atunci, haideţi să-L înfăţişăm înaintea sufletelor noastre aşa cum ne este pus înaintea ochilor de către Însuşi Dumnezeu, ţinând un sceptru al îndurării şi întinzându-Şi braţele să ne primească.

Cum ar trebui să gândim despre Hristos

Când ne gândim la Iosif, Daniel sau la Ioan evanghelistul, ne formăm păreri plăcute despre ei şi le considerăm persoane blânde şi minunate. Cu atât mai mult, când ne gândim la Hristos, ar trebui să-L percepem ca o oglindă a întregii blândeţi. Dacă parfumul tuturor florilor s-ar aduna într-una, cât de parfumată ar trebui să fie acea floare! În Hristos se întâlnesc toate perfecţiunile îndurării şi ale dragostei. Cât de mare trebuie să fie acea îndurare care locuieşte într-o inimă atât de binevoitoare! Orice fel de gingăşie dintr-un soţ, tată, frate, cârmuitor nu este decât o rază din EI; gingăşia este în El în cea mai aleasă formă. Suntem slabi, dar suntem ai Lui; suntem deformaţi, dar purtăm chipul Lui în noi. Un tată nu priveşte atât de mult la defectele copilului său, cât priveşte la natura lui din copil; tot aşa Hristos găseşte motive să ne iubească din ceea ce vede că este al Lui în noi. El îşi vede propria natură în noi: suntem bolnavi, totuşi suntem mădularele Lui. Cine şi-a neglijat vreodată mădularele din cauză că erau bolnave sau slabe? Nimeni nu şi-a urât vreodată propriul trup. Poate capul să-şi uite mădularele? Poate Hristos să Se uite pe Sine? Noi suntem plinătatea Lui cum El este plinătatea noastră. El a fost dragostea însăşi îmbrăcată cu natura umană, pe care a unit-o cu Sine, ca să ne poată transmite bunătatea Sa mai liber. Şi El nu a luat natura noastră asupra Sa atunci când aceasta era în cea mai bună formă, ci când era decăzută, cu toate slăbiciunile naturale şi comune Ia care era supusă.

Aşadar, haideţi să urâm orice gând suspicios, ca fiind ori pus, ori cultivat de acel duh blestemat care, după cum s-a străduit să-L despartă pe Tatăl de Fiul prin suspiciuni, spunând: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu” (Matei 4:6), tot astfel preocuparea Iui zilnică este să ne despartă pe noi de Fiul, născând în noi păreri greşite cu privire Ia Hristos, făcându-ne să credem că în El nu există o dragoste caldă pentru oameni ca noi. De la început arta lui Satan a fost: să-l facă pe om să-şi piardă încrederea în Dumnezeu, punând la îndoială dragostea lui Dumnezeu faţă de primul nostru tată, Adam. Reuşita Iui de atunci îl determină să-şi folosească încă această armă.

Când Hristos pare a fi un duşman

„În ciuda tuturor acestor lucruri, nu simt că Hristos este astfel faţă de mine”, spune mucul fumegând, „ci mai degrabă simt exact opusul. El pare a fi un duşman pentru mine. Văd şi simt dovezile supărării Sale justificate.”

Hristos poate juca rolul unui duşman pentru puţin timp, cum a făcut Iosif, însă face lucrul acesta pentru a juca rolul de îndurător la timpul potrivit. El nu-Şi poate stăpâni inima plină de îndurare mult timp. Pare să se lupte cu noi, cum S-a luptat cu Iacov, însă ne dă o putere ascunsă ca să biruim în cele din urmă. Credinţa scoate masca de pe faţa Lui şi vede o inimă iubitoare sub aparenţe contrare. Fides Christo larvam decrahit (Credinţa scoate masca de pe faţa Iui Hristos).

În primă fază, nu i-a răspuns cu niciun cuvânt femeii siro-feniciene care striga după EI. Apoi, i-a dat un răspuns negativ. După aceea i-a răspuns ceva ce suna a mustrare, numind-o câine, pentru că era în afara legământului. Cu toate acestea, ea nu s-a lăsat doborâtă astfel, pentru că a avut în vedere scopul venirii Sale. Aşa cum Tatăl nu a fost niciodată mai aproape de Hristos ca să-L sprijine cu putere, ca atunci când a fost cel mai departe de EI în ce priveşte simţul mângâierii, tot aşa Hristos nu este niciodată mai aproape de noi ca să ne dea putere pentru a ne susţine, decât atunci când pare cel mai mult să-Şi ascundă prezenţa de noi. Influenţa Soarelui neprihănirii pătrunde mai adânc decât lumina Sa. În astfel de cazuri, oricare ar fi purtarea lui Hristos faţă de noi, să punem natura şi slujba Lui în opoziţie cu aceasta. El nu Se poate tăgădui pe Sine; nu poate decât să îndeplinească misiunea pe care Tatăl I-a dat-o. Vedem aici că Tatăl a garantat faptul că El „nu va stinge mucul care mai arde încă”, iar Hristos S-a angajat să ne prezinte înaintea Tatălui, înfăţişându-Se El înaintea Lui pentru noi, până când ne va prezenta fără vină înaintea Lui (Ioan 17:6,11). Tatăl ne-a dat lui Hristos, iar Hristos ne dă înapoi Tatălui.

Când îndoiala ne asaltează

„Aceasta ar fi o mare mângâiere”, spune cineva, „numai dacă aş fi un muc fumegând.” Este bine că această obiecţie loveşte în tine, şi nu în Hristos. Este bine că pe EI ÎI onorezi gândindu-te că Se îndură de alţii, chiar dacă [crezi că] nu Se îndură şi de tine. Totuşi, să nu fii nedrept cu lucrarea Duhului Său în inima ta. După cum Satan Îl ponegreşte pe Hristos înaintea noastră, tot astfel ne ponegreşte şi pe noi înaintea noastră. Dacă nu eşti un muc fumegând, atunci de ce nu renunţi la interesul tău pentru Hristos şi de ce nu tăgăduieşti legământul harului? Nu îndrăzneşti să faci asta. De ce nu te dedai complet altor plăceri? Duhul tău nu îţi va permite să faci aşa ceva. De unde vin aceste suspine şi plângeri neobosite? Pune starea pe care o ai alături de misiunea lui Hristos pentru cei ca tine, şi nu dispreţui mângâierea Celui Atotputernic; nici nu-ţi refuza îndurare. Aruncă-te în braţele lui Hristos, şi dacă e să mori, mori acolo. Dacă nu faci asta, cu siguranţă vei pieri. Dacă îndurarea se poate găsi undeva, acolo este locul în care se găseşte.

Grija lui Hristos faţă de tine se vede în faptul că ţi-a dat o inimă sensibilă într-o anumită măsură. Te-ar fi putut lăsa pradă împietririi, profanării şi sentimentului de siguranţă al inimii, care este cea mai mare dintre toate sentinţele spirituale. Cel ce a murit pentru duşmanii Lui îi va refuza oare pe cei care au în suflet dorinţă după El? Cel care, prin mesagerii Lui, vrea ca noi să fim împăcaţi, ne va lepăda când căutăm cu seriozitate lucrul acesta de la El? Nu, fără îndoială că atunci când El merge înaintea noastră aprinzând dorinţe sfinte în noi, El e gata să ne întâlnească în căile Lui. Când fiul risipitor s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său, tatăl nu l-a aşteptat, ci l-a întâmpinat pe drum. Când El pregăteşte inima să caute, îşi pune urechea să asculte (Psalmul 10:17). El nu poate, în inima Lui, să Se ascundă mult timp de noi. Dacă Dumnezeu ne-ar aduce într-o stare aşa de întunecată, încât să nu vedem nicio lumină de la EI sau de Ia vreo creatură, atunci haideţi să ne amintim ce spune prin profetul Isaia: „Cine dintre voi… umblă în întuneric şi n-are lumină” – nicio lumină mângâietoare, nicio lumină a chipului Iui Dumnezeu – „să se încreadă în Numele Domnului şi să se bizuie pe Dumnezeul lui!” (Isaia 50:10). Niciodată nu ne putem afla într-o asemenea stare, încât să avem motiv întemeiat să disperăm. Aşadar, haideţi să facem ce fac marinarii: să ne aruncăm ancora în întuneric. Hristos ştie cum să Se îndure de noi în situaţia aceasta. Uitaţi-vă la mângâierea care a simţit-o El din partea Tatălui Său, când a fost frânt (Isaia 53:5). Asta vom simţi noi din partea Lui, în frângerea noastră.

Suspinele unei inimi frânte poartă în ele o dovadă a afecţiunii noastre faţă de Hristos, cât şi a grijii Sale faţă de noi. Ochii sufletelor noastre nu pot fi îndreptaţi spre El, până când EI nu Se uită mai întâi la noi cu îndurare. Cea mai mică dragoste pe care o avem faţă de El, nu este decât o reflexie a dragostei Sale care a strălucit mai întâi peste noi. Aşa cum, în exemplul pe care ni l-a dat, Hristos a făcut tot ce ne spune şi nouă să facem, tot astfel EI a şi suferit în trupul Lui toate durerile la care ne cheamă pe noi, ca să poată învăţa mai bine să Se îndure şi să ne aline în suferinţele noastre. Când a fost părăsit în grădină şi pe cruce, El S-a mulţumit să Se lipsească de acea alinare negrăită pe care I-o dădea prezenţa Tatălui Său, ca să poarte mânia Domnului un timp pentru noi şi, de asemenea, ca să ştie mai bine cum să ne mângâie în suferinţele noastre cele mai mari. Dumnezeu găseşte cu cale să gustăm din paharul din care Fiul Lui a băut aşa de mult, ca să simţim puţin din ce este păcatul şi din dragostea Fiului. Însă mângâierea noastră este că Hristos a băut până la ultima picătură paharul şi ne va sprijini, astfel încât duhurile noastre să nu se prăbuşească de tot când gustăm puţin din dezgustul Lui, pe care l-am putea simţi. El S-a făcut nu doar om, ci blestem, un om al durerilor, pentru noi. El a fost zdrobit, ca noi să nu fim zdrobiţi; a fost tulburat ca noi să nu fim tulburaţi până la disperare; S-a făcut blestem, ca noi să nu fim blestemaţi. Tot ce se poate dori de la un mângâietor atotsuficient se găseşte în Hristos:

  1. Autoritate de la Tatăl. Toată puterea l-a fost dată (Matei 28:18).

  2. Putere în El Însuşi. Numele Lui este „Dumnezeu tare” (Isaia 9:6).

  3. Înţelepciune, şi aceasta căpătată din experienţa proprie, pentru a şti cum şi când să ajute (Evrei 2:18).

  4. Bunăvoinţă, întrucât este os din oasele noastre şi carne din carnea noastră (Geneza 2:23; Efeseni 5:30).

 

(Fragment din volumul Trestia frântă, Richard Sibbes, Editura Perla suferinţei, Suceava, 2011, traducere: Larisa Mangalagiu.)

Dacă Dumnezeu Tatăl şi Fiul sunt vii în vecii vecilor, de ce pupaţi şi vă închinaţi la morţi?!

Motto: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov”! Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morti, ci al celor vii.” (Matei)

Cateva saptamani bune, la Iasi sau la Bucuresti, in fiecare an, poporul credincios ortodox din Romania, sta la cozi interminabile, ca sa pupe morti la greu, ma refer la moaste, si s-a rugat la ei, la morti si oase de morti, ca la Dumnezeu insusi. Ce mi se pare mie strigator la cer, abominabil, este faptul ca biserica si clerul incurajeaza aceasta practica satanica, tinand poporul in intuneric, nespunandu-le adevarul salvator, care este doar Isus Hristos, nu oase de oameni morti. Este drept ca si poporului credincios ii place sa fie prostit, pentru ca altfel si-ar cumpara fiecare o Bibile care acum se gaseste pe toate drumurile, si ar afla adevarul din ea, foarte usor. De ce nu faceti asta fratilor ? De ce nu va informati corect din singura sursa autorizata de Viul Dumnezeu, care este Biblia, Cuvantul lui Dumnezeu catre si pentru omenirea de pe planeta Pamant? De ce ?! De ce va lasati prostiti si manipulati de niste smecheri in frunte cu Dracu’. care doar va batjocoresc, si nu va ajuta cu nimic?! Toti cei care pupa oase de morti, adica moaste, nu citesc Biblia ! Nici preotii, nici mirenii ?! Habar nu au de voia lui Dumnezeu in legatura cu asta, cu mortii, si nici nu vor sa afle. Iau de bun ceea ce le spun preotii sau basmele din batrani, adica traditia. Hai sa vedem care este ADEVARUL in legatura cu mortii, adica cu moastele.

pupat-de-moaste

Ia sa vedem ce spune Biblia, adica Viul Dumnezeu, despre subiectul pe care il discutam aici, adica despre cadavre si despre oamenii morti: „Daca cineva se duce la cei ce cheama pe morti si la ghicitori, ca sa curveasca dupa ei, Imi voi intoarce Fata impotriva omului aceluia, si-l voi nimici din mijlocul poporului lui.” (Levitic 20-6)  Auziti ce ne spune Dumnezeu despre toti cei care vor sa socializeze cu mortii, sa-i pupe, sa se roage la ei, si sa se umileasca in fata lor: ca sunt niste curvari, si ca isi intoarce fata de la ei, adica nu-i va recunoaste ca fiind ai Lui, si…mai mult, ii va nimici din randurile poporului lui Dumnezeu. Adica vor pieri impreuna cu Dracu’, cel care i-a prostit sa faca asa ceva, daca pana la sfarsitul vietii lor, vor persista in aceasta eroare. Stiti de ce ?! Pentru ca asta este satanism, nu crestinism, si o sa vedem imediat de ce.

” Sa nu fie la tine nimeni care sa intrebe pe cei ce cheama duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care sa intrebe pe morti.„  (Deuteronom)  Si aici Dumnezeu ne spune ca socializarea cu mortii si cu duhurile lor, este in realitate o socializare cu Dracu’ si ingerii lui. Ei raspund la intrebari, nu mortul. Asa cum in Eden, sarpele, adica tot Dracu’, i-a raspuns Evei la dilemele ei „stiintifice” si existentiale pe care le avea, daca sa cunoasca mai mult rau si mai mult bine sau sa ramana la ceea ce stia deja. Dracu’ a raspuns framantarilor ei, si am vazut cu totii ce a iesit din asta: o planeta blestemata, plina ne nelegiuiti.

” Daca vi se zice insa: „Intrebati pe cei ce cheama mortii, si pe cei ce spun viitorul, cari soptesc si bolborosesc,” raspundeti: „Nu va intreba oare un popor pe Dumnezeul sau? Va intreba el pe cei morti, pentru cei vii ? „ (Isaia 8-19)  Nu vi se pare pertinenta aceasta abordare a lui Dumnezeu? Mie, da. Aici, Dumnezeu ne spune cu subiect si predicat, ca un popor zdravan la cap, nu vorbeste cu mortii, adica cu Dracu’ pe post de ventriloc, ci il va intreba direct pe Dumnezeul lui, care este Viu, nu mort, si din aceasta cauza, pentru ca este VIU, chiar poate sa raspunda la intrebarile omului la fel de viu. Mortii, dupa cum stim cu totii, nu mai misca, nu mai gandesc, nu mai mananca, nu mai beau apa, nu se mai uita la televizor, nu mai vorbesc, nu mai dau sfaturi , nu mai vindeca, nu mai…. Iata si dovada din Biblie, ca ceea ce am scris este adevarul adevarat:” Cei vii, in adevar, macar stiu ca vor muri, dar cei morti nu stiu nimic, si nu mai au nici o rasplata, fiindca pana si pomenirea li se uita. Si dragostea lor, si ura lor, si pizma lor, de mult au si pierit, si niciodata nu vor mai avea parte de tot ce se face supt soare.” (Eclesiastul)  Este extrem de limpede ca omul mort, nu mai este constient de nimic. Chiar daca moartea este comparata in Biblie cu somnul, pe buna dreptate, in sensul ca va exista o trezire din moarte, facuta de Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, totusi, in timpul acestui „somn”, mortul este total inactiv si nesimtitor, asa cum nici noi in somn, nu mergem la servici, nu operam, nu jucam fotbal, nu mancam, nu bem, etc. Corect?

Hai sa vedem acum, ce spune Dumnezeu in Biblie, ca trebuie sa faca un preot adevarat al Viului Dumnezeu, in raport cu mortii, si sa nu uitam ca invatatura Evangheliei vesnice este ca TOTI suntem preoti ai lui Dumnezeu prin Isus Hristos, nu uitati asta: ” Domnul a zis lui Moise: „Vorbeste preotilor, fiilor lui Aaron, si spune-le: „Un preot sa nu se atinga de un mort din poporul sau, ca sa nu se faca necurat. „ (Levitic)  Aoleu! Cum se face un preot daca se atinge de un mort? NECURAT! Aoleu! Si cine este Necuratul in limbaj popular ?! Dracu’, of course ! Ia uitati-va dumneavoastra cum se leaga lucrurile, si cum pupatul de moaste este in realitate o inchinare si o pupare de Satana, de Dracu’, nu de Dumnezeu. Sunt si multe alte texte in Biblie, care vorbesc despre faptul ca Dumnezeu interzice categoric atingerea mortilor de catre cei vii. Doar in situatii strict normale este de acord cu aceasta. Atunci cand rudele, prietenii, etc… isi iau la revedere de la mort, si atunci cand acest mort trebuie atins pentru a fi transportat si pregatit pentru inmormantare. Atat. Stiti de ce nu lasa Dumnezeu pe poporul Sau sa mozoleasca mortii si sa aiba de-a face cu mortii ? Pentru ca Dumnezeu vrea sa dea un mesaj extrem de clar, ca El, nu are absolut nicio legatura, si absolut nimic de-a face, si nimic in comun, cu MOARTEA. Dumnezeu este Viata, si nu Moarte. Moartea este darul facut noua de Dracu’ ! Dracu’ = Moarte. Dumnezeu = Viata. Simplu! Darul lui Dumnezeu prin Hristos este VIATA, nu Moartea. Intre viata si moarte, nu este nici o legatura, asa cum nu este nici o legatura intre lumina si intuneric, intre Hristos si Dracu’, intre ceea ce se intampla pe planeta asta blestemata, si Imparatia lui Dumnezeu. Atunci de ce incurajeaza biserica, in Numele lui Isus Hristos, inchinarea la morti, adica inchinarea la Dracu’ ? Pe ce baza, pe ce invatatura ? Care invataturi sau mesaje de la Viul Dumnezeu, aproba aceasta practica ? Dupa cum se vede, Dumnezeu este clar si fara echivoc impotriva acestor practici satanice, mincinoase, inepte. Frati romani ortodocsi, Dumnezeu nu va cere sa va inchinati la morti, si sa pupati morti, fie ei si „sfinti”. Numai Dumnezeu stie cu adevarat cine este sfant si cine nu este. Nici macar asta nu sta in puterea noastra sa apreciem sau sa stim. Noi oamenii, nu putem sa stim asta. Noi doar ne dam cu parerea, total aiurea, of course. Sfatul meu pentru dumneavoastra, este acela din Evanghelia Vesnica, care ne spune ca trebuie sa ne adresam direct Viului Dumnezeu, fara popi si fara pastori, fara sfinti, si fara moaste, care ne va asculta oricand, la orice ora din zi sau din noapte, pe oriccare dintre noi, si este SINGURUL in masura sa ne ajute in mod real. Mortii nu va pot ajuta cu nimic, o spune Dumnezeu insusi, personal, prin persoana lui Isus Hristos. Restul sunt povesti si basme lumesti, inventii dracesti, ca sa va tina Dracu’ in intuneric si in eroare. Sunteti mintiti frati ortodocsi! Sunteti manipulati! Iata care este adevarul:

Mai multi preoti se inchina la sfintele moaste, in Bucuresti, luni, 27 octombrie 2008. Luni se sarbatoreste Sfantul Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucurestilor. RAZVAN CHIRITA / MEDIAFAX FOTO
MAI MULTI PREOTI SE INCHINA LA SFINTELE MOASTE, IN BUCURESTI, LUNI, 27 OCTOMBRIE 2008. LUNI SE SARBATORESTE SFANTUL DIMITRIE CEL NOU, OCROTITORUL BUCURESTILOR. RAZVAN CHIRITA / MEDIAFAX FOTO

„Binecuvinteaza, suflete, pe Domnul, si nu uita nici una din binefacerile Lui ! El iti iarta toate faradelegile tale, El iti vindeca toate bolile tale, El iti izbaveste viata din groapa, El te incununeaza cu bunatate si indurare, El iti satura de bunatati batraneta, si te face sa intineresti iaras ca vulturul. Domnul face dreptate si judecata tuturor celor asupriti. Domnul este indurator si milostiv, indelung rabdator si bogat in bunatate. El nu se cearta fara incetare, si nu tine mania pe vecie. Nu ne face dupa pacatele noastre, nu ne pedepseste dupa faradelegile noastre. Ci cat sunt de sus cerurile fata de pamant, atat este de mare bunatatea Lui pentru cei ce se tem de El; cat este de departe rasaritul de apus, atat de mult departeaza El faradelegile noastre de la noi. Cum se indura un tata de copiii lui, asa se indura Domnul de cei ce se tem de El. Caci El stie din ce santem facuti, isi aduce aminte ca suntem tarana. Dar bunatatea Domnului tine in veci pentru cei ce se tem de El, si indurarea Lui pentru copiii copiilor lor, pentru cei ce pazesc legamantul Lui, si isi aduc aminte de poruncile Lui, ca sa le implineasca.„ (Psalmul 103)  Dupa cum se vede si aici, doar Dumnezeu face tot ceea ce trebuie facut, nu sfintii, nu preotii, nu pastorii, nu moastele, nimeni altcineva, decat Viul Dumnezeu.

” Chiar in clipa aceea, Isus a vindecat pe multi de boli, de chinuri, de duhuri rele, si multor orbi le-a daruit vederea.” (Luca)

„El (Hristos) a vindecat pe multi cari patimeau de felurite boli, de asemenea, a scos multi draci, si nu lasa pe draci sa vorbeasca, pentruca-l cunosteau. „ (Marcu)

„Vindeca-ma Tu, Doamne, si voi fi vindecat, mantuieste-ma Tu, si voi fi mantuit, caci Tu esti slava mea !” (Ieremia 17-14)  Numai Dumnezeu vindeca real si spiritual, mortii niciodata, si nici macar cei vii. Tot ce se face de catre oameni, se face prin puterea lui Dumnezeu. Asa spune Biblia. Oamenii care au facut vindecari, au facut tot prin puterea lui Dumnezeu, si erau doar oameni vii, nu morti. Mortii nu pot sa faca nimic, niciodata.

Si inca ceva, de Paste, credinciosii ortodocsi, nu cumva sarbatoresc Invierea lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Tatal, care Tata este si el la fel de viu in ceruri, ca si noi ? „Viu este Domnul” ! spune Biblia. Daca Isus Hristos este Viu datorita invierii, si Tatal este Viu pentru ca nu a fost niciodata mort, atunci de ce va duceti la morti frati „crestini” ? Cu ce va pot ajuta ei ? Il dati la o parte pe Viul Dumnezeu, Tatal si Fiul, si puneti in locul lor, MORTI ?!  Ce logica este asta ? Ce logica are asta ? Sa inteleg cumva ca sfintii morti, sunt mai tari decat Viul Dumnezeu ? Sa inteleg cumva ca Viul Dumnezeu este prea ocupat ca sa ne asculte si sa ne ajute pe fiecare in parte, si atunci a delegat aceasta sarcina la niste morti ?! Ce dracovenie satanica este asta ? Doamne apara si pazeste ! Ia mai ganditi-va putin ?! Poate va veniti in fire, si scapati astfel din minciunile si cursele Satanei, si va intoarceti cu toata mintea si tot sufletul, la Viul Dumnezeu.

Concluzia: „Si asa, ati desfiintat Cuvantul lui Dumnezeu, prin datina voastra. Si faceti multe alte lucruri de felul acesta !” (Marcu 7-13) …

“Caci este un singur Dumnezeu si este un singur mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine insusi ca pret de rascumparare pentru toti.” (1Timotei) … “Isus i-a zis: “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine.” (Ioan 14-6)  Nimeni nu poate sa vina la Dumnezeu prin moaste, prin icoane, prin preoti sau pastori, prin biserici, prin sfinti, prin ritualuri si dogme stupide, ci doar prin Isus Hristos. “In nimeni altul nu este salvare, caci nu este supt cer nici un alt Nume dat oamenilor, in care trebuie sa fim SALVATI.” (Faptele Apostolilor)

Oasele de morti nu mijlocesc pentru nimeni, nu salveaza pe nimeni, nu vindeca pe nimeni. Sfintii nu salveaza si nu vindeca pe nimeni. Doar Viul Dumnezeu este totul totului tot pentru un crestin adevarat. Restul e… cancan, minciuna satanica. Cine vrea sa creada adevarul acesta bine, cine nu, va culege roadele ratacirilor lui. Aveti grija sa nu ramaneti in continuare doar niste prosti prostiti de Dracu’, marele prostitor al omenilor de pe planeta Pamant. Daca Dumnezeu Tatal si Fiul sunt vii in vecii vecilor, de ce pupati si va inchinati la morti?!

Sursa: danuttanase.wordpress.com

Țara pupătorilor de moaște

pelerini_sf_parascheva_47102600_13718200În fiecare octombrie mass-media de la noi e privilegiată. Nu trebuie să fugărească vedete pentru știri la care „îți stă mintea-n loc”. Din aceeași categorie pot scoate de la naftalina redacției un subiect care nu se perimează niciodată.

Mintea micului alergător după senzațional, scriitor la un birou mic prin marele București se activează instant când aude „Sfânta Parascheva”. Pentru el, sintagma se traduce prin: cozi, bani, biserică, bani, îmbrânceli, bani, lumânări, proști, bani, ciudați, bani. Odată beculețul aprins, trepădușul începe să facă enșpe mii de combinații cu cuvintele astea în zeci de articole. Dacă întrebi cine e Parascheva asta, dă din umeri. Nu-i treaba lui.

An de an, sute de mii de oameni rabd în tăcere același tir mediatic. Zeci de adjective ies din țevile tunurilor mediatice. Sunt medievali, fraieri, superstițioși, sclavi ai BOR-ului, manipulați și iar medievali. Și tunurile trag fără oprire zile la rând, întărâtați de o lipsă de reacție din partea acestor fraieri. Pentru că fraierii știu că nu merg acolo să se certe cu niște inteligenți de birou și că esențialul e altul decât bani, superstiție și coziȘi inteligenții de birou îl ratează constant.

De fapt, asta e problema. Cu rare excepții (12), luminatele minți de la București nu au încercat să facă un efort de empatie cu pupătorii de moaște. Homosexualii trebuie înțeleși. Nimeni altcineva. Diferența e prea mare și prea profundă pentru a fi înțeleasă. Pentru că funcționarul de senzațional nu e familiarizat nici cu toleranța, nici cu bunul simț, ce să vorbim de concepte abstracte precum sfințenie, rugăciune sau nevoință.

An de an, românii pupători de moaște sunt o prezență ce emană forță în tăcere și răbdare. Pentru că în România pupătorilor de moaște se vorbește despre toleranța LGBT, niciodată despre toleranță religioasă, toleranța sărăciei sau toleranță pentru alte convingeri. În fiecare an, sute de mii de români rezistă patului lui Procust, în ciuda jignirilor și umilințelor repetate.

Semidocții și părelnicii nu vor înțelege niciodată de ce stau atâția oameni acolo ore în șir. N-au cum.

Se întreabă unii de ce în acea zi toți. Le propun un exercițiu. Cel mai bun prieten își serbează ziua. Nu mergi doar pentru că vin și alții?

Cum sa ne descurcam cu persoanele zise toxice (abordare psihologica si duhovniceasca)

Cum sa ne descurcam cu persoanele zise toxice (abordare psihologica si duhovniceasca)

Cum să ne descurcăm cu persoanele zise toxice

(abordare psihologică și duhovnicească)

 

 

Toți avem astfel de oameni în viețile noastre, la un moment dat. Este vorba de cineva care face viața insuportabilă. Din păcate această persoană este adesea un membru al familiei sau un prieten apropiat. Articolul de față vă poate ajuta să identificați asemenea persoane și să găsiți soluții de a relaționa cu ele, din perspectivă psihologică și spirituală (duhovnicească).

 

Ce definește o persoană sau o relație toxică?

 

Poate cea mai bună modalitate de a descrie o persoană toxică este următoarea: persoana pe care nu o doriți absolut deloc în preajma dumneavoastră și pe care o urâți (probabil că și pe dumneavoastră, de asemenea) pentru că vă provoacă această respingere.

Diferite tulburări de personalitate pot conduce la comportamente toxice.

Iată câteva semne care arată toxicitatea comportamentului cuiva (nu este obligatoriu să fie prezente toate simultan la aceeași persoană):

  • Egoismul extrem
  • Rolul de victimă
  • Comportament agresiv sau amenințător
  • Reacționează adesea peste măsură, irațional
  • Perfecționism sufocant
  • Foarte teatral, gesturi afectate
  • Gelos sau invidios
  • Hipercritic
  • Pesimism exagerat
  • Obsesia de a fi bolnav
  • Abuz de alcool / droguri

 

Reacția dumneavoastră vă ajută să identificați problemele

 

Modul în care răspundeți persoanei de acest tip este o parte esențială a identificării și vindecării. Câteva semne că sunteți implicat într-o relație toxică sunt:

  • Frica de persoana respectivă
  • Vă simțiți golit emoțional
  • Vă simțiți frustat de reacțiile proprii, la fel de mult ca și de comportamentul toxic al persoanei
  • De fiecare dată când credeți că lucrurile se îndreaptă, ele de fapt se deteriorează din nou
  • Sfârșiți prin a face compromisuri de la propriile valori, în încercarea de a face față în această relație
  • Dialog bazat pe argumente nesfârșite pe aceeași temă, fără niciun rezultat
  • Simțiți că există o luptă între voi, pentru preluarea controlului.

 

Cum să tratăm relațiile toxice: Perspectiva psihologică

 

În primul rând, dacă vă aflați în orice fel de pericol, cereți imediat ajutor (violență domestică etc.).

Principalul motiv pentru care oamenii acționează în mod irațional este de obicei o traumă emoțională nevindecată. Poate că persoanele zise toxice au fost abuzate sau neglijate ori poate ei au trăit la rândul lor cu o persoană toxică. Aceste traume pot face pe oricine să reacționeze în moduri nedorite.

Pe de altă parte, oamenii care au în grijă părinți / rude / cunoștințe ce suferă de boala Alzheimer sunt deseori frustrați. Dar când aceștia înțeleg că este o manifestare a bolii, pot deveni mai obiectivi. Tocmai obiectivitatea vă poate ajuta să navigați în cadrul relațiilor toxice.

– Gândiți-vă la asta: comportamentul lui / ei irațional e bazat pe o traumă sau slăbiciune (neputință) din trecut.

– Încercați să nu vă contraziceți cu o asemenea persoană, evitați să o întrerupeți. Lăsați-o să vorbească, chiar dacă ceea ce spune ea nu are nici un sens. Amintiți-vă, tăcerea nu înseamnă că sunteți de acord cu ideile ei. Toxicitatea se dezvoltă pe baza contrazicerii cu diferite argumente, deci nu o hrăniți.

– Nu mai încercați să faceți lucrurile ușoare pentru cealaltă persoană sau pentru dumneavoastră înșivă. A face compromisuri vizavi de propriile convingeri și valori înrăutățește situația. Stabiliți granițe sănătoase și aveți curajul de a pleca până când se curăță fumul. În unele cazuri, acest lucru poate însemna ruperea totală a relației respective.

– Ar putea fi înțelept să căutați consiliere psihologică.

 

Cum să tratăm relațiile toxice: Perspectiva bazată pe credința creștină

 

În Romani 8, 28 se spune că tot ceea ce ni se întâmplă este spre binele nostru, dacă Îl iubim pe Dumnezeu. Aceasta ar putea fi o pastilă greu de înghițit când avem de-a face cu persoane toxice. Cu toate acestea, gândiți-vă la acest lucru: dacă o persoană este toxică, înseamnă că ea e bolnavă. La Marcu 2, 17, Iisus spune că nu a venit să vindece pe cei sănătoși, ci pe cei bolnavi și păcătoși.

 

Comportamentul toxic este adesea rezultatul unei forme de influențe negative. Ar putea fi rezultatul unui păcat vechi, al unui abuz sau chiar al unei influențe demonice. Cea mai bună modalitate de a combate acest lucru este prin rugăciune. Rugați-vă neîncetat pentru acea persoană care vă afectează. Separați în mintea dumneavoastră comportamentul ei de persoana ei. Lăsați-L pe Dumnezeu să vă înmoaie inima și să vă întărească simultan caracterul, chiar dacă nu vă convine situația. Aceasta este adevărata asemănare cu Hristos.

 

Este nevoie de multe rugăciuni făcute cu toată puterea, pentru a face față cu asemenea persoane. Dar când ei vor căuta conflicte, vor găsi dragostea lui Dumnezeu în inima voastră.

 

Încercările din viața noastră produc răbdarea. De multe ori, prezența unei persoane toxice în viața ta este cea mai bună cale de a înmulți roadele Duhului Sfânt, precum: pacea, bunătatea, autocontrolul. Lumea vă va spune să vă păstrați demnitatea cu orice preț; Iisus Hristos vă va spune să vă iubiți vrăjmașii. Cereți-I lui Dumnezeu să vă modeleze inima prin aceste încercări.

 

Proiect de o viață

 

Acești oameni sunt cei care au cea mai mare nevoie de ajutor, dintre cei întâlniți în viața noastră. Pot trece ani de zile până când ei ar putea fi gata să se schimbe. Dar nu renunțați niciodată la speranță. Aceasta nu înseamnă că sunteți obligați să rămâneți fizic în preajma persoanei respective, ci să continuați să bateți la ușa lui Dumnezeu, cerându-I să schimbe lucrurile. În unele cazuri, este posibil să nu puteți nici măcar să vă puteți îndepărta fizic. În această situație, deveniți complet dependenți de mila și dragostea lui Dumnezeu. Lăsați Duhul Său cel Sfânt să ducă lupta în locul vostru.

S-ar putea să gândiți: Trebuie să-mi irosesc viața de dragul acestei persoane, care nici măcar nu apreciază ce fac sau simt pentru ea? Este atât de nedrept!

Doar dreptatea și mila lui Dumnezeu sunt perfecte. Cine este cel drept? Noi putem doar solicita milă, asemenea vameșului care nici măcar nu se simte vrednic să ridice ochii până la cer (Luca 18, 9-14); sau ca femeia păcătoasă care spală picioarele Domnului cu lacrimile ei (Luca 7, 36-50).

 

Răspunsurile nu sunt niciodată simple. Luați în considerare toate lucrurile în lumina rugăciunii. Vorbiți cu duhovnicul vostru. Amintiți-vă, când ne bucurăm în suferințele și încercările noastre, harul lui Dumnezeu strălucește în noi cu atât mai mult.

 

(după articolul https://prayerforanxiety.com/2014/07/22/prayer-for-anxiety-how-to-deal-with-toxic-people/)

 

 Ca si URSS, adunatura din cuibusorul de nebunii /fesenii/globalii a colosului de lut,amestecat cu Fiara Europeana,poleita cu promisiuni aurifere,va deveni praf si pulbere,pentru ca nu are nevoie de Dumnezeu cel viu si Adevarat… https://www.capital.ro/alerta-uniunea-europeana-se-prabuseste-avertismentul-dur-facut-d.html

Alertă! Uniunea Europeană se prăbușește. Avertismentul fără precedent făcut de un cunoscut miliardar

Uniunea Europeană se poate prăbuşi asemenea Uniunii Sovietice. Este avertismentul dur lansat de miliardarul George Soros care trage un semnal de alarmă asupra amenințării uriașe cu care UE se confruntă

Magnatul american George Soros a publicat un editorial în care atrage atenția asupra pericolelor cu care se confruntă Uniunea Europeană și trage un semnal de alarmă în legătură cu viitorul Uniunii. Controversatul om de afaceri crede că dacă UE nu se va trezi curând, va avea soarta Uniunii Sovietice. Soros pledează pentru revenirea la valorile pe care s-a fondat UE și care, în acest moment, ar fi puse la îndoială de către forțele anti-europene din majoritatea statelor membre.

Redăm mai jos integral editorialul publicat în Project Syndicate și preluat de mai multe publicații internaționale

”Primul pas pentru a apăra Europa de dușmanii săi, atât interni, cât și externi, este să recunoaștem magnitudinea pe care amenințarea lor o reprezintă. Al doilea pas este să trezim din somn majoritatea pro-europeană și să o mobilizăm pentru a apăra valorile pe care UE s-a fondat.

Europa este un somnambul în mișcare care se îndreaptă spre neant, iar europenii trebuie să se trezească înainte de a fi prea târziu. Dacă nu o vor face, Uniunea Europeană va păși pe calea pe care Uniunea Sovietică a călcat în 1991. Nici liderii noștri, nici cetățenii obișnuiți nu par să înțeleagă că suntem în pragul unui moment revoluționar, în care paleta de posibilități este foarte îngustă, iar rezultatul eventual este foarte incert.

Mulți dintre noi asumăm că viitorul va fi, mai mult sau mai puțin, asemănător prezentului, dar acest lucru nu este necesar. Într-o viață lungă și încărcată de evenimente, am fost fost martorul unor perioade pe care le numesc de dezechilibru radical. Astăzi trăim o astfel de perioadă.

Următorul punct de cotitură vor fi alegerile pentru Parlamentul European din mai 2019. Din nefericire, forțele anti-europene se vor bucura de un avantaj competititv în alegeri. Motivele sunt mai multe, printre care sistemul de partide învechit care prevalează în cele mai multe țări europene, imposibilitatea practică de a schimba Tratatele [U.E., n.red] și absența instrumentelor legale de a disciplina statele membre care violează principiile pe care Uniunea Europeană a fost întemeiată. UE poate impune acquis-ul comunitar (legislația Uniunii Europene) țărilor din Uniune, dar îi lipsește capacitatea de a obține acordul statelor membre pentru a a-l pune în aplicare.

Sistemul de partide învechit îi împiedică pe care aceia care vor să conserve valorile pe care UE s-a fondat, dar îi ajută pe aceia care vor să înlocuiască acele valori cu ceva complet diferit. Observația este valabilă atât pentru statele din Uniune, cât și pentru alianțele trans-europene.

Țara dominantă din UE este Germania, iar alianța politică dominantă din Germania – aceea dintre Uniunea Creștin Democrată (CDU) și Uniunea Socială Creștină (CSU) din Bavaria – a devenit nesustenabilă. Alianța a funcționat atât timp cât nu a existat niciun partid de drepta semnificativ în Bavaria. Situația s-a schimbat odată cu apariția partidului extremist Alternative für Deutschland (AfD). În ultimele alegeri din septembrie pentru legislativele landurilor, rezultatele CSU au fost cele mai proaste din ultimele șase decenii, iar AfD a intrat în Parlamentul din Bavaria pentru prima dată.

Apariția AfD a eliminat rațiunea de a fi a alianței CDU-CSU. Dar alianța lor nu poate fi desființată fără declanșarea unor noi alegeri, pe care nici Germania, nici Europa nu și le permit. Prin urmare, actuala coaliție de guvernare nu poate fi la fel de ușor pro-europeană, cum ar fi fost dacă  AfD nu i-ar fi amenințat flancul drept.

Situația este departe de a fi fără speranță. Verzii germani s-au arătat singurul partid din țară profund pro-european, continuând să crească în sondaj, în timp de AfD pare că a atins punctul maxim (cu excepția fostei Germanii de Est). Dar acum votanții CDU/CSU sunt reprezentați de un partid al cărui angajament față de valorile europene este ambivalent.

În Marea Britanie, de asemenea, un sistem de partide învechit previne voința populară de a-și găsi propria expresie.  Atât laburiștii, cât și conservatorii sunt divizați intern, în timp ce liderii lor, Jeremy Corbyn și Theresa May, sunt hotărâți să obțină un Brexit pentru care s-au angajat să coopereze. Situația este atât de complicată încât mulți britanici vor doar ca acesta să ia sfârșit cât mai repede, chiar dacă Brexitul s-ar putea să fie evenimentul definitoriu pentru țara lor pentru multe decenii de acum înainte.

Dar complotul dintre Corbyn și May a condus la apariția opoziției în ambele partide, în timp ce în cazul laburiștilor este aproape de rebeliune. În ziua următoare întâlnirii dintre Corbyn și May, May a anunțat un program prin care va ajuta circumscripțiile sărace laburiste și pro-Brexit din nordul Angliei. Corbyn este acuzat acum că și-a trădat promisiunea pe care a făcut-o în septembrie 2018 la Adunarea Partidului Laburist că va organiza un al doilea referendum pentru Brexit.

Publicul devine conștient de consecințele îngrijorătoare ale Brexitului. Șansele ca acordul lui May să fie respins pe 14 februarie cresc zi de zi. Aceasta ar putea declanșa o creștere a susținerii populare pentru un nou referendum sau, chiar mai bine, pentru revocarea notificării Marii Britanii la articolul 50.

Italia se află ea însăși într-o situație similară. UE a făcut o greșeală fatală în 2017 când a impus într-un mod strict Acordul de la Dublin, care împovărează pe nedrept țările ca Italia, în care imigranții intră prima dată în UE. Aceasta a împins electoratul italian preponderent pro-european și pro-imigrație în brațele partidelor anti-europene, Liga Nordului și Mișcarea Cinci Stele, în 2018. Fosta formațiune politică dominantă, Partidul Democrat, a devenit un haos. Prin urmare, partea semnificativă a electoratului care a rămas pro-european nu a avut pentru cine să voteze. Există, oricum, o încercare în curs de a forma o listă unită pro-europeană. O reorganizare asemănătoare a sistemelor de partide are loc în Franța, Polonia, Suedia și, probabil, peste tot.

Când vine vorba de alianțele trans-europene, situația este chiar mai rea. Partidele naționale au măcar câteva rădăcini în trecut, dar alianțele trans-naționale sunt dictate în întregime de interesul liderilor de partid. Partidul Popular European (EPP) este cel mai bun exemplu. EPP este lipsit în întregime de principii, așa cum a demonstrat în cazul îngăduinței cu care a permis în continuare partidului primului ministru ungar Orban, Fidesz, să fie membru al alianței, pentru a-și păstra majoritatea și a controla alocarea celor mai importante posturi în Uniunea Europeană. Forțele anti-europene pot arăta chiar bine în comparație: măcar ele au câteva principii, chiar dacă acestea sunt odioase.

Este dificil de văzut cum partidele pro-europene pot ieși victorioase în alegerile din mai dacă nu vor pune interesele Europei mai presus de propriile interese. Pentru ca cineva să mai poată susține în continuare că Europa trebuie să se conserve în loc de a se reinventa radical este nevoie de o schimbare a atitudinii în interiorul Uniunii Europene. Actuala conducere aminteşte de politburo(principalul comitet de decizie al Uniunii Sovietice, n. red) la căderea URSS: continuă să dea ukazuri (decrete) ca şi cum ar mai avea vreo relevanţă.

Primul pas pentru a apăra Europa de dușmanii săi, atât interni, cât și externi, este să recunoaștem magnitudinea pe care amenințarea lor o reprezintă. Al doilea pas este să trezim din somn majoritatea pro-europeană și să o mobilizăm pentru a apăra valorile pe care UE s-a fondat. Altfel, visul unei Europe unite ar putea deveni coșmarul secolului douăzeci și unu.”

Traducere după Europe, Please Wake Up, articol în limba engleză publicat de George Soros în Project Syndicate.

NOTĂ Robert Ciobanu este bursier al Fundației Konrad Adenauer în parteneriat cu G4Media.ro

 

Despre cei care pupă moaște

Sunt atât de obosit că nu mai pot să țin ochii deschiși, dar vreau neapărat să scriu acest articol.

Unul dintre cele mai cunoscute efecte ale mass-media se numește agenda settings și înseamnă că presa ne învață ce este mai important dintr-un eveniment, care sunt cele mai importante evenimente ale zilei, ne setează agenda. Cum ne arată ce este mai important într-un eveniment? Prin unghiul de abordare. Prin modul în care alege să relateze evenimentul. Reporterul pleacă să facă un material la Iași, la Sfânta Parascheva. La plecarea din redacție întreabă: cum dauevenimentul acesta? Și i se răspunde în același mod în care i se răspunde și de Crăciun/Paște/Revelion și la toate sărbătorile importante: te duci și vezi câți oameni au ajuns la spital (de Crăciun/Paste din cauză că au mâncat prea mult, acum de epuizare), vezi dacă au existat incidente….etc. Reporterul pleacă și la fața locului prima lui întrebare este: câți oameni au ajuns la salvare (asta dacă nu întreabă chiar din redacție, telefonic, înainte de a pleca . Primește numărul deci are deja jumătate din material. Anul acesta au fost 500 de oameni la Salvare. Buuuuun, are ce să scrie. Ce mai caută? Incidente! S-au îmbrâncit oamenii cu jandarmii și invers? Nu. Ce-ar trebui să mai fac eu aici, se gândește…? Să caut niște băbuțe și să obțin niște răspunsuri amuzante. Asta s-a făcut și anul trecut și acum doi ani, face audiență și redactorul-șef o să se amuze când o să vadă filmul, o să-i placă. Deci să-i duc ce-i place… Și face mini-interviuri cu oameni care arată rău sau vorbesc aiurea, în speranța că va avea noroc și va prinde ca anul trecut, o isterică luată cu salvarea în timp ce urlă că e posedată – dacă ar prinde asta, ar fi aur curat, poate ar lua și o primă (Sergiu Toader, creatorul Știrilor Pro Tv, dădea primă jurnaliștilor care aduceau imagini cu oameni în lacrimi, ca să-i învețe să-i caute – a perpetuat asta și la Observatorul Antenei 1, tot creația sa și la Realitatea TV etc). Așadar, acesta e unghiul de abordare al evenimentului. Asta ne arată jurnaliștii. În fiecare an. Același lucru. Nu vi se pare că vedem în fiecare an același lucru, același tip de abordare al unui eveniment? Și acum să vă spun un secret: eu am lucrat 14 ani în presă. Printre altele, am fost și editor, iar apoi editor-coordonator la Realitatea TV, pe vremea lui Prigoană, Cristoiu, Sergiu Toader etc. Am fost mâna dreaptă a lui Cristoiu. În paralel, realizam un talk-show la Radio France Internationale, în care analizam și demascam tehnicile prin care presa manipulează evenimentele săptămânii. Și acum secretul. Jurnaliștii păstrau în softul redacției știrile din anii trecuți și le refoloseau. De exemplu: știrea că au apărut brazii în piețe. O luau de anul trecut, schimbau prețurile dacă era cazul și o dădeau din nou. Sunt aceleași știri în fiecare ani despre brazi. Sunt aceleași știri în fiecare an despre Procesiunea de la Sfânta Parascheva. Jurnaliștii cunosc bine subiectele gustate de public și momentul când trebuie difuzate. Și reiau unghiul de abordare care a avut succes în anii anteriori. Anul trecut a devenit viral subiectul cu isterica de la procesiune? De ce să încercăm ceva nou? Mergem tot pe rețeta de anul trecut. În februarie e Gripa! Cu G mare. Este sau nu este gripă, jurnaliștii încep să dea telefoane ca să o găsească. E momentul GRIPEI. Și află că sunt două cazuri. Deci titrează: ÎNCEPE EPIDEMIA DE GRIPĂ! PRIMELE DOUĂ CAZURI! Asta interesează oamenii în februarie. Se dezgheață vremea, se îmbracă mai subțire, li se înfundă nasul și încep să fie speriați de perspectiva unei gripe. Iar jurnaliștii știu. Pentru că asta se întâmplă în fiecare an. Paranteză: mă gândesc să fac un calendar al lucrurilor pe care jurnaliștii le servesc publicului în fiecare an, la date fixe. Aceleași în fiecare an :). Deci, jurnaliștii aleg un unghi de abordare pentru noi. NU este realitatea. Este un unghi de abordare. Mai devreme am arătat cât de stereotipal și de fals este.

Și acum o poveste prin care am trecut eu.

Acum patru ani conduceam un site mare de știri, creat de mine. Era coadă la Moaștele Sfântului Dumitru, deci am trimis un reporter tânăr, care promitea, acolo. I-am spus să urmărească ce se întâmplă și să facă o relatare. Pur și simplu, să povestească ce vede. Pentru că urma să stea toată noaptea, am stat și eu cu el. De acasă  Îl mai sunam, îi mai dădeam sfaturi, îl încurajam, era examenul uceniciei lui de reporter (există niște momente inițiatice, care transformă un ucenic într-un jurnalist: manifestațiile etc, sunt mai multe – am format mulți jurnaliști). Deci stăteam cu el, prin telefon, făceam echipă. Pe la trei dimineața s-a făcut foarte frig, deci m-am urcat în mașină, m-am dus la el, în față la Patriarhie și i-am dus un pulovăr. M-am gândit că îngheață de frig. A fost foarte bucuros. Și, dacă tot am ajuns acolo, am zis să “inspir” puțin atmosfera, adică să mă duc puțin să vorbesc cu oamenii de la coadă, să văd ce se întâmplă etc. Și am mers și am mers, până la capătul cozii, am vorbit cu oameni…am stat, i-am observat. Am inspirat și am expirat ce se întâmpla. Vreau să vă spun un singur lucru: nu am întâlnit în viața mea oameni atât de extraordinari. Erau toate categoriile sociale: oameni săraci, necăjiți, de condiție medie, intelectuali, toate categoriile. Dar acolo, la coada imensă, de la poalele Patriarhiei, unde stăteau oamenii și câte 24 de ore la rând, am simțit ceva extraordinar, ceva ce n-am să uit niciodată, ceva ce mă emoționează și acum când tastez: un amestec de speranță, de iubire, de bunătate dar mai presus de orice, de speranță. Era un loc magic. Așa cum aș vrea să fie România de-a pururi: oamenii se iubeau, se ajutau, erau buni, erau oameni. Erau oameni între oameni. La ora 3 dimineața, se făcea 4 și eu nu mai voiam sa plec de acolo. Nu mai voiam să plec din atmosfera aceea care îmi pusese un nod în gât, nu mai voiam să plec dintre oamenii aceia care, în acea noapte, erau buni și aveau toți o flacără, o căldură cu ei: a speranței, a binelui. Era cu ei. În seara asta am văzut la tv un jandarm din Iași care spunea cu drag că se cunoaște cu pelerinii, se întâlnesc în fiecare an. Așa era și în acel an la Sfântul Dumitru: jandarmii erau fericiți că se aflau în acel loc, trăiau cu toții un moment minunat, ca la începuturi, așa ca într-un sat fain, într-un loc ca Maramureșul,  unde oamenii stau pur și simplu împreună, nu există garduri, oamenii se ajută între ei, se iubesc între ei, pentru că sunt toți pe același drum. Al speranței. Care-i face să nu mai fie simpli oameni.

Spre zori am plecat cu sufletul plin-plin, am trimis reporterul la culcare și, a doua zi, am scris împreună cu el cel mai frumos reportaj din viața mea. Cred că și a lui (mi-a spus asta și cred că s-a format frumos). Un reportaj despre minune. Dacă mă citește, îl rog să mă caute, am căutat și eu reportajul și nu l-am mai găsit. A fost unul dintre cele mai frumoase reportaje și nu a avut nimic jurnalistic. A fost pur și simplu o reflectare a realității așa cum am putut noi, două biete ființe umane, să o cuprindem.

A avut 30 de cititori. Nu 30-50.000 cum aveau celelalte articole. Oamenii așteptau salvare, amuzament, bășcălie. Dar noi am ales să scriem ce am văzut, fără să ne pese de audiență.

Am scris realitatea. Aceasta este realitatea, dragi cititori. La acele moaște nu merg numai proști, tâmpiți și idioți. Acesta este unghiul de abordare al presei. Ca să vă facă să vă uitați la televizor și să comentați în rețelele sociale. Așa cum faceți în fiecare an, fără să vă deranjeze sau să vă pună semne de întrebare acest comportament repetitiv, deci rutinier.

La moaște merg toate categoriile de oameni. Merg și proști și tâmpiți și idioți. Acolo, la moaște, ei nu mai sunt proști, tâmpiți, idioți. M-aș întreba cum ai reacționa tu, cel care râzi de pupătorii de moaște, dacă un reporter ar porni camera și ți-ar adresa din senin o întrebare, fără avertisment. Sunt convins că ai fi magic, ai avea răspunsuri spontane și ai arăta deșteptăciune și frumusețe. Dar dacă reporterul ți-ar adresa întrebarea în timp ce scrii un mesaj, absorbit pe Messenger? Oamenii aceia trăiesc o experiență profundă, după multe ore de stat la coadă, de sacrificiu. Nu e momentul pentru presă, pentru întrebări. Nu atunci. Decât dacă vrei reacții pentru audiență. Și oricum vor fi selectați, din cei peste 20 de intervievați numai cei ale căror răspunsuri fac audiență. Pentru ca jurnaliștii să dea publicului ceea ce așteaptă în fiecare an, la Sfânta Parascheva: proști, idioți, tâmpiți. Numai că dragii mei, acolo la icoana Sfintei Parascheva nu există proști, tâmpiți și idioți. Acolo există cei mai frumoși oameni. Dar nu-i veți vedea în această postură la televizor, pentru că asta nu face audiență.

Tu, cel care râzi în rețelele sociale, nu îți forma opinia despre un eveniment pe baza unghiului de abordare folosit de jurnalist. Nu te lăsa manipulat de efectul agenda settings. Chiar dacă vei vedea opinia ta multiplicată de alții în rețelele sociale. Și ei au văzut aceleași știri ca și tine. Du-te acolo. Și eu gândeam ca tine până la noaptea Sfântului Dumitru când aș fi vrut să îmbrățișez câțiva țigani :). Du-te acolo. Trăiește propria ta experiență. Viața e scurtă. Participă la un astfel de pelerinaj. Cu siguranță va fi o experiență.

Iar dacă ai îndoieli cu privire la modul în care poate manipula presa, prin reprezentarea unui eveniment, uită-te la vecini, caută pe Google modul în care se scrie despre pelerinajul de la Compostela (El Camino). Pe care l-au făcut mulți români. Uită-te la diferența uriașă între felul în care scrie presa europeană (dar și cea din România) despre Magicul Pelerinaj de la Compostela și modul în care scrie presa română despre Pelerinajul la Sânta Parascheva. Acolo ai să vezi dragoste, speranță, tărie, inițiere. La noi ai să vezi, rizibil, ridicol, prostie. Noi ne batem joc de semenii noștri (pentru audiență). Deși este exact același tip de eveniment. Reprodus de jurnaliști din două unghiuri de abordare diferite. Se spune că jurnaliștii sunt “bricoleurs de la realite” (Bourdieu). Ei construiesc lumea în care trăim prin cuvinte. Nu-i lăsa pe alții să construiască realitatea în care trăiești tu, prin cuvinte. Descoperă realitatea prin experiment, nu prin cuvintele altora.

Și stii de ce am scris acest articol deși sunt epuizat?

Pentru că atunci când vezi că râdem și ne batem joc de semeni nu e realitate. E doar circ. Și m-am bucurat să spun asta. Nu aplauda la circ. Dacă faci asta, îl vei primi și anul viitor. Jurnaliștii îți vor da din nou lucrurile pentru care aplauzi. Așa își câștigă pâinea din păcate. În România. În fața acestei situații, eu mi-am dat demisia de la Realitatea TV și am înființat un ONG, Asociația Consumatorilor de Media, cu care am luptat apoi, timp de 10 ani, pentru dreptul publicului de a fi informat corect – citiți aici, este un demers de actualitate si in 2017. 

.

Nu te lăsa manipulat.

Cu drag, Horea

Mi-a pierit și somnul

Un caz emblematic şi simptomatic

Cazul Gheorghe Ursu este unul emblematic şi simptomatic din mai multe puncte de vedere.

El arată care era soarta ce îl aştepta pe intelectualul care în “epoca de aur” ar fi încercat să conteste sau să critice sub orice formă, prin scrisori adresate postului de radio “Europa Liberă” sau chiar şi într-un jurnal intim, organizarea şi funcţionarea societăţii comuniste ori conducerea de partid şi de stat.

În urma unui denunţ al colegei sale de serviciu – Pârguţa Croitoru – de la Institutul de Cercetări, Proiectări, Sistematizare a Localităţilor şi Gospodărire Comunală din Bucureşti, în decembrie 1984, inginerul Gheorghe Ursu este anchetat de Securitate în stare de libertate între ianuarie şi mai 1985, este percheziţionat la serviciu şi la domiciliu, avertizat şi sancţionat pe linie administrativă şi politică. Dar teroarea nu se opreşte aici, Ursu fiind în mod insistent presat să toarne, securiştii dorind probabil să-şi demonstreze “patriotismul” şi “iubirea neţărmurită faţă de cel mai iubit fiu al poporului”.

Arestarea lui Ursu se produce abia la 21 septembrie 1985, după ce anchetatorii securişti, în frunte cu maiorul Marin Pârvulescu (achitat după 1989, în dosarul asasinării disidentului Gheorghe Ursu, de către o justiţie aflată la şliţul penalilor din PSD, urmaşul Partidului Comunist Român – n.m.), se lovesc de refuzul lui Ursu de a da declaraţii despre prietenii şi cunoştinţele sale (din rândul scriitorilor, mai ales). Sub pretextul unei infracţiuni de drept comun, “deţinere ilegală de valută” şi “operaţiuni cu mijloace de plată străine” (i se găsesc la o percheziţie domiciliară câteva sume infime: 5$ (dolari americani), 10 DM (mărci germane), 40 DK, 40 DDRM, 1 shekel, 3.000 lire italiene), este arestat şi închis la Direcţia Cercetări Penale din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei din Calea Rahovei (arestul Direcţiei Cercetări Penale a Securităţii fiind lipit de cel al Miliţiei), unde este anchetat şi torturat atât de miliţieni (maior Florea Popescu, locotenent-colonel Mihail Creangă, locotenent-colonel Stănică Tudor), cât şi de securişti (maior Marin Pârvulescu, colonel Gheorghe Vasile), precum şi de informatori şi colaboratori ai acestora aleşi dintre deţinuţii de drept comun, răsplătiţi cu pachete, bani şi reducere de pedeapsă (Radu Gheorghe, Marian Clită).

Toţi aceşti torţionari, în complicitate cu restul personalului de pază al arestului şi cu personalul medical din Calea Rahovei şi, în parte, din Spitalul Penitenciar Jilava, sunt responsabilii morţii violente, la 17 noiembrie 1985, a lui Gheorghe Ursu, cauzată de peritonita generalizată, rezultată în urma spargerii intestinului subţire prin bătăile sălbatice şi repetate la care era supus atât în arest cât şi la anchete.

Este semnificativă şi muşamalizarea crimei, prin procedee la fel de tipice epocii ca şi cele privind arestarea şi anchetarea. Familia este minţită (minciuna – sufletul nepieritor al comunismului, n.m.), izolată, ameninţată, supravegheată şi, practic, obligată să emigreze (lagărul sovietic numit Republica Socialistă România nu era ţara tuturor românilor, ci era ţară unei clici, clica ceauşistă, oricine nu era de acord cu clica criminală bolşevică nu putea trăi în România comunistă – n.m.).

Ancheta internă din cadrul arestului Miliţiei (şi Securităţii) din Calea Rahovei şi cea a Procuraturii militare, ambele obligatorii în astfel de împrejurări, sunt înlocuite cu un simulacru de anchetă, condusă de procurorul civil din Procuratura Bucureşti – Vasile Manea Drăgulin (ajuns, deloc întâmplător, procuror general al României între 1992 şi 1996). Doi alţi procurori celebri au fost implicaţi în desfăşurarea acestui caz: Alexandru Ţuculeanu (azi (era ianuarie 2004 – n.m.) în Colegiul Superior al Magistraturii, după eroica sa prestanţă din cazul Armaghedon – Mugur Ciuvică) a fost cel care, la ordinul Securităţii, a prelungit nemotivat arestarea preventivă a lui Gheorghe Ursu, iar Ilie Picioruş (azi tot în Colegiul Superior al Magistraturii şi tot după eroice prestanţe în cazurile Armaghedon, Lele, Panait) s-a dovedit atât de obedient încât a dispus trimiterea în judecată în stare de arest a lui Gheorghe Ursu în decembrie 1985, după ce acesta murise (dosar penal nr. 10639/1985, Judecătoria sectorului 6 Bucureşti), frizând grotescul. Alt procuror, militar de această dată şi implicat în muşamalizarea anchetei de după 1990, timp de peste zece ani, inclusiv în prezent (era ianuarie 2004, în România fiind la guvernare PSD = ciuma roşie = mafia, n.m.), este generalul Samoilă Joarză, actualul şef al secţiei Parchetelor militare din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cel care a dat NUP-uri (neînceperea urmăririi penale) pe bandă rulantă pentru toţi ofiţerii implicaţi în cazul Ursu.

Alături de magistraţii amintiţi trebuie spus că şi securiştii de ieri şi de azi (rebotezaţi ofiţeri de informaţii) au continuat să dezinformeze şi să manipuleze, încercând, şi parţial reuşind, blocarea dosarului. Printre ei se numără Vasile Hodiş, fostul locotenent-major implicat direct în cazul Ursu, care până în 1999 a fost colonel în SRI; colonelul Gheorghe Cotoman, adjunctul colonelului Gheorghe Vasile, şeful Direcţiei Cercetări Penale a Securităţii în anii ’80, care i-a şi succedat acestuia la conducerea direcţiei (rebotezată Diviziunea Juridică) în anii ’90; generalul de brigadă în rezervă Eugen Grigorescu, adjunctul şefului Unităţii Speciale “S” a Securităţii în anii ’80 (devenită UM 05135 Bucureşti MApN – 1990 şi apoi UM 0289 Bucureşti SRI în anii ’90), cel care a preluat jurnalul lui Gheorghe Ursu de la Securitate abia în 1987 şi din nou la 6 iunie 1990 sub semnătură, iar apoi l-a distrus şi l-a făcut de negăsit, faptă pentru care este judecat în prezent; Dorin Mihăiasa, fost ofiţer inferior la Direcţia Cercetări Penale din Inspectoratul General al Poliţiei între 1991-1993, colonel din 1994, funcţionar superior MI în 1999, comisar-şef IGP şi şeful Direcţiei de Cazier Judiciar şi Evidenţă operativă în 2003; generalul Marius Brătianu, secretar general al SRI (Securitatea de azi (din vremea guvernărilor PSD = ciuma roşie = mafia, n.m.)), care a aburit societatea civilă atât în regimul Constantinescu, cât şi în regimurile PSD.

Bineînţeles că nu trebuie uitaţi cei doi colonei de Miliţie, Mihail Creangă şi Stănică Tudor, condamnaţi definitiv de Curtea Supremă de Justiţie pentru uciderea lui Gheorghe Ursu la 10 ani de închisoare, la 10 octombrie 2003, după îndelungi tergiversări ale Justiţiei româneşti, cei care cu mare greutate s-au predat autorităţilor (ce s-au dovedit neputincioase în privinţa prinderii lor) după ce instanţa supremă a dat sentinţa definitivă, dar fără să omită să arunce o ultimă diversiune presei, murdărind memoria victimei lor – Gheorghe Ursu – cu acuza nedovedită de colaboraţionism cu Securitatea.

Cercetarea de faţă, realizată în baza studierii dosarelor judiciare despre Gheorghe Ursu, dovedeşte şi faptul că Securitatea, în întregime (inclusiv DIE) şi în mod permanent, a făcut poliţie politică, această instituţie fiind creată şi organizată exclusiv în acest scop: menţinerea la putere a nomenclaturii comuniste şi distrugerea oricăror potenţiali inamici ai statului comunist.

De asemenea, aceeaşi activitate de poliţie politică o aveau, prin fişa postului, toţi miliţienii, magistraţii şi activiştii de partid de orice rang. Cu atât mai mult demnitarii, ca miniştrii de Interne şi de Externe din acea vreme: Gheorghe Homoştean şi Ştefan Andrei, care au minţit chiar şi autorităţile americane (ce vă spuneam: minciuna, sufletul nepieritor al comunismului – n.m.), desigur, sub pretextul interesului naţional şi al siguranţei naţionale, atât de des invocate de omologii lor de azi, asigurându-i că Gheorghe Ursu nu este un deţinut politic, ci un simplu infractor de drept comun. Ca să nu mai vorbim de şefii Securităţii (generalii Iulian Vlad, Emil Macri, Gheorghe Vasile şi Gianu Bucurescu), Miliţiei şi Procuraturii sau de membrii Biroului Politic şi ai Comitetului Central al Partidului Comunist Român, partidul unic, care se identifica cu statul şi era, prin chiar legea de înfiinţare a Securităţii, comanditarul acesteia (după modelul sovietic din care s-a născut: PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice – n.m.) comanda KGB). (Gabriel Catalan)

Citeste si articolele:

 

Când SRI-ul apăra criminali din Securitatea comunistă şi fura cot la cot cu mafioţii roşii din PSD, nu era atacat de parlahoţii, tot roşii, din Parlament

Pe criminalii disidentului Gheorghe Ursu (arestat şi ucis în puşcărie din cauza unor notiţe în care era criticat dictatorul comunist Nicolae Ceausescu – n.m.) i-au protejat generalii Gioni Popescu şi Eugen Grigorescu, de la SRI

Procesul criminalilor lui Gheorghe Ursu, zis Babu, a început abia în anul 2000. Coloneii de miliţie Stănică şi Creangă, acuzaţi de instigare la omor deosebit de grav, au fost protejaţi de autorităţi, fără nici o deosebire de culoarea lor politică. La fel ca şi foştii ofiţeri de Securitate care l-au anchetat pe Ursu, care după revoluţie au fost integraţi în SRI şi protejaţi deopotrivă de Măgureanu sau Georgescu (foşti şefi ai SRI – n.m.).

Dosarul Ursu a fost instrumentat de generalul magistrat Dan Voinea, de la Secţia Parchetelor Militare a Parchetului General, începând cu anul 1990. Securitatea a codificat dosarele de urmărire informativă ale lui Ursu sub numele “Călătorul” şi “Udrea”. Pe lângă cadrele de miliţie Stănică şi Creangă, Ursu a fost anchetat de maiorul Marin Pârvulescu şi de locotenentul-major Vasile Hodiş, de la Direcţia VI Cercetări Penale a Securităţii. La anchete a participat şi şeful Direcţiei VI, colonelul Vasile Gheorghe.

După revoluţie, Hodiş a fost absorbit de SRI, în cadrul Diviziunii Juridice, codificată J, de unde va trece în rezervă abia în 1999, cu gradul de colonel (şi azi cu pensie specială imensă, plătită de fraieriii care mai muncesc în România – n.m.), pentru a i se pierde urma şi a scăpa de răspunderea penală. El este omul de legătură dintre SRI şi generalul Samoilă Joarză, cel care i-a luat dosarul lui Dan Voinea, la ordinul procurorului general Manea Drăgulin (pe când la Cotroceni era KGB-istul criminal Ion Iliescu – n.m.).

În 1996, Joarză a dat soluţia de neîncepere a urmăririi penale împotriva lui Stănică. Şeful lui Hodiş, generalul Cotoman, comandantul Diviziunii J, a cosmetizat dosarul lui Ursu de aşa manieră încât l-a golit, efectiv, de conţinut. În acest timp, Costin Georgescu (fost şef al SRI pe timpul lui Emil Constantinescu, pe care-l mai zărim astăzi, în anii 2010, pe la Mafia TV, apărându-i pe corupţii din politică – n.m.) a anunţat public că nu poate restitui probele Parchetului Militar, întrucât cazul Ursu aduce atingere siguranţei naţionale.

Abia în octombrie 2001, SRI a anunţat că va restitui integral manuscrisele confiscate de fosta Securitate de la o serie de oameni de cultură, inclusiv pe cele ale scriitorului disident Gheorghe Ursu, ucis în beciurile Securităţii în 1985. Vă reamintim că Ursu a ţinut un jurnal intim, care i-a fost confiscat de ofiţerii de miliţie Stănică şi Creangă, de la Secţia de Cercetări penale a IJM, cu sediul în Calea Rahovei. Timp de 11 ani, SRI nu a recunoscut niciodată că acest jurnal de 811 pagini ar fi existat aievea, deşi, în 1990, generalul magistrat Dan Voinea l-a avut pe mână şi l-a studiat pe îndelete. Ulterior, jurnalul a fost ridicat de SRI, la ordinul lui Măgureanu, şi pus la păstrare până în ziua de astăzi, în custodia Diviziunii Expertize Tehnice a SRI, condusă de generalul Grigorescu.

Întrucât a refuzat să înapoieze jurnalul lui Ursu, generalul SRI Grigorescu a fost trimis în judecată la 23 decembrie 2000, pentru abuz în serviciu, de către generalul magistrat Dan Voinea, cel care i-a adus în instanţă şi pe foştii coloneii de miliţie Tudor Stănică şi Mihai Creangă, acuzaţi de moartea disidentului Ursu.

Grigorescu este învinuit pentru distrugerea sau sustragerea jurnalului lui Ursu. Împotriva lui au depus mărturie cinci subalterni. O probă esenţială este propria semnătură a generalului de primire a documentului. Cazul a fost respins a doua oară de judecătorul Florian Stinghie, de la Tribunalul Militar Bucureşti, fost lucrător la UM 0215 (adică fost securist – n.m.). Stinghie ţine de mai multă vreme pe loc dosarul Ursu, la indicaţiile Ministerului de Interne şi ale SRI (în perioada în care la putere, în România, era PSD = ciuma roşie = mafia, n.m.).

În anul 2000, generalul Voinea l-a sunat de mai multe ori pe generalul SRI Grigorescu, pentru a-i restitui jurnalul, făra de care doasarul nu se putea mişca spre instanţa de judecată. Cum Grigorescu nu i-a răspuns niciodată la solicitări, Voinea a făcut o descindere la sediul Diviziunii S a SRI, din str. Dinu Vintilă, împreună cu procurorii asistenţi şi înarmat cu un mandat de percheziţie. Cum Grigorescu era de negăsit, Voinea a căutat jurnalul în registrul de intrări documente. De aici fusese repartizat în registrul diviziei de resort, respectiv Expertize Tehnice, de unde a fost ridicat personal de ofiţerul de caz, Eugen Grigorescu.

Eugen Grigorescu a fost şeful Secţiei Înscrisuri a Securităţii, preluat de SRI cu gradul de colonel şi, avansat, ulterior, general de brigadă. Este şeful Diviziunii Experize Tehnice, codificată Diviziunea S, din cadrul fostei unităţi TONOLA, localizată (în 2003 – n.m.) pe strada Dinu Vintilă, în proximitatea Circului de Stat şi a sediului IGP. Pe teritoriul unităţii activează şi Institutul pentru Tehnologii Avansate. Grigorescu a lucrat mână în mână cu Petre Pavel, fost ofiţer de Securitate preluat în structurile SRI, cu gradul de colonel. După trecerea în rezervă, Pavel a fost folosit de Grigorescu la fabricarea în laboratoarele Diviziunii S a unor documente şi înscrisuri false, pentru compromiterea unor lideri politici, în perioada guvernării CDR, 1997 – 2000.

Comanda pentru aceste acţiuni de compromitere venea de la Cotroceni, pe filiera Administraţiei Prezidenţiale. Cum fostul director al SRI, Costin Georgescu, a început să refuze să mai subscrie la asemenea comenzi, care l-ar fi pus în situaţia ingrată de a încălca Legea de organizare şi funcţionare a SRI, este de la sine înţeles că, pe de o parte, a căzut în dizgraţia preşedintelui, iar pe de alta, că aceste fapte ilegale erau aduse la îndeplinire de alte cadre din structurile SRI, fidele comandamentelor venite de la Cotroceni. Mărturia i-a fost făcută personal autorului acestei dezvăluiri, în cursul anului 1999, de către directorul Georgescu. Activităţile de poliţie politică ale SRI, din această perioadă, au fost instrumentate de generalii Gioni Popescu, Cotolan, Grigorescu şi Vasile Valeriu Iancu. Există indicii că Diviziunea S continuă să fabrice documente compromiţătoare, împotriva inamicilor actualului partid de guvernământ (PSD – n.m.).

Iancu a fost colonel de Securitate în cadrul unităţii de contrainformaţii externe UM 0195, formată după fuga în Occident a generalului Ion Mihai Pacepa, din componenţa DIE/CIE. După revoluţie, a devenit primul şef al Diviziunii de contrainformaţii a SRI, apoi şeful Corpului de Control al SRI şi, ulterior, prim adjunct al directorului SRI. La 30 noiembrie 1999 a fost înaintat la gradul de general de brigadă. Întrucât n-a primit aviz din partea ORNISS pentru a rămâne în cadrul structurilor SRI, şi deoarece numele lui figura în fişele de contraspionaj din mai multe state occidentale, Iancu s-a îmbolnăvit subit şi a cerut să fie trecut în rezervă. Recent (era 2003 – n.m.), am reuşit să-i dăm de urmă: generalul Iancu este în acest moment (noiembrie 2003 – n.m.) consilierul ministrului Gabriel Oprea (acel Oprea vinovat de moartea tânărului motociclist în 2015 – n.m.). Ministrul este absolvent al Şcolii Militare de Ofiţeri din Sibiu, unde a ajuns un apropiat al Direcţiei de contrainformaţii militare a Securităţii, iar după revoluţie a absolvit Colegiul Naţional de Apărare, specializat în securitate şi siguranţă naţională.

Gioni Popescu a fost numit pentru a doua oară adjunct al directorului SRI, la data de 20 noiembrie 2001, prin decretul prezidenţial numărul 951. În anii ’70, Gioni Popescu a compărut ca acuzat în procesul lotului de la Facultatea de Drept, format din mai multe cadre universitare, arestate pentru luare de mită, la examenul de admitere. Popescu s-a autodenunţat că a dat mită. Va pierde examenul şi se va reorienta spre ASE. Dosarul lotului cu pricina se găseşte în arhiva Parchetului General. În anii ’80 va fi deferit din nou justiţiei, pentru fals şi uz de fals, când av vinde câteva duzini de diplome de absolvenţi ai unor cursuri de ospătari de la Măgurele, nerecunoscute de Ministerul Învătământului. Cazul, instrumentat de colonelul Stănică, de la Direcţia Cercetări Penale, acelaşi care l-a arestat pe disidentul Ursu, va fi muşamalizat. La nivelul procuraturii, de acest dosar, care se găseşte în arhiva Procuraturii Ilfov, s-a ocupat procurorul Guzu.

Sursele noastre din serviciile secrete au acreditat teza că Gioni Popescu a devenit informatorul colonelului Stănică. Cei doi şi-au făcut vilă la Izvorani, unul lângă altul, încă de pe vremea lui Ceauşescu. Tot prin intermediul lui Gioni Popescu, Stănică a devenit, după Revoluţie, vicepreşedintele băncii Credit Bank şi al Băncii Populare Române, ajunse ambele în faliment, graţie consultanţei discrete a SRI. Gioni Popescu va falimenta Universalcoop, unde era director general, de unde va fi salvat de Măgureanu, care îl aduce în SRI, în 1993, cu gradul de general-maior, şi unde va deţine funcţia de prim adjunct al directorului timp de patru ani. Din 1997, va fi numit şeful Comandamentului Financiar-Logistic. Cooperativele de credit fuseseră falimentate după aceeaşi schemă cu a Bancorex şi enormul lor patrimoniu a dispărut pe vecie în buzunarele mafiei, reprezentată de Gioni Popescu, supranumit în anii aceia Televizor sau Butelie.

Întrebat în 1998 de autorula cestor rânduri (Cornel Ivanciuc – n.m.) de ce nu renunţă la serviciile lui, dacă tot a promis ca va face reforma instituţiei, directorul Costin Georgescu a răspuns: “SRI nu se poate dispensa de serviciile generalului Gioni Popescu”. La data de 27 noiembrie 2002, prin decretul prezidenţial nr. 949, Gioni Popescu a fost avansat la gradul de general de corp de armată. Gioni Popescu este vinovat de trafic de influenţă şi abuz în serviciu în cazul Stănică, pe care l-a salvat prin toate mijloacele, pentru nu compărea în instanţă, ca acuzat pentru instigare la omor. El este cel care i-a dat ordin generalului Grigorescu să ascundă jurnalul lui Ursu. Prin Radu Timofte, PSD este partidul care îl menţine în continuare în structuri (era în 2003 – n.m.) pe Gioni Popescu. Iar noi, românii, suntem cei care sponsorizăm acest serviciu complet inutil, SRI, care prin generalii lui de pripas nu face altceva decât să obstrucţioneze Justiţia şi să-i protejeze pe criminalii epocii comuniste.

Autorul articolului: Cornel Ivanciuc; articol preluat din revista Academia Caţavencu, nr. 623/2003.

Aşa era în 2003. Cum stau lucrurile în 2019, în ce-l priveşte pe miliţianul torţionar Stănică, vedeţi aici.

Citeste si articolele:

Pentru a nu uita, pentru a condamna, spre a nu se mai repeta

 

Pe baza imensului material documentar consultat, a mărturiilor victimelor şi a unei copleşitoare literaturi pe tema experienţei comuniste din România, întrucât dictatura comunistă din România s-a făcut vinovată de crime imprescriptible împotriva umanităţii, membrii Comisiei propun şefului statului măsuri legate de: 1. condamnare; 2. memorializare; 3. legislaţie şi justiţie; 4. cercetare şi arhive; 5. educaţie.
I. Condamnare a comunismului:
– condamnarea explicită, categorică şi neechivocă a sistemului comunist din România, de la înfiinţarea sa, pe bază de dictat, în anii 1944-1947 şi până la prăbuşire, în decembrie 1989. Făcând acest lucru, preşedintele României îşi va afirma admiraţia pentru eroismul celor care s-au opus dictaturii, de la luptătorii din rezistenţă şi militanţii partidelor politice anihilate de comunişti şi până la disidenţii şi opozanţii perioadei Ceauşescu. Prin gestul său, Preşedintele ţării va aduce un solemn omagiu marilor oameni de stat ca Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu, Victor Rădulescu Pogoneanu, Ion Flueraş şi Iosif Jumanca, miilor de clericilor ortodocşi, greco-catolici, de alte confesiuni şi religii aruncaţi în lagăre şi închisori, ierarhilor care au înfruntat regimul (Nicolae Popovici), martirilor Bisericilor precum Ioan Suciu, Iuliu Hossu, Sandu Tudor, Vladimir Ghika, Richard Wurmbrand, Márton Áron, membrilor partidelor democratice din România, tuturor victimelor regimului totalitar comunist, oponenţilor şi disidenţilor. În acelaşi timp îşi va exprima compasiunea pentru suferinţele îndurate de marea majoritate a poporului român. Luând act de acest Raport, Preşedintele ţării poate spune cu mâna pe inimă: Regimul comunist din România a fost ilegitim şi criminal. Condamnând acest regim, statul democratic român condamnă instrumentele acestuia, în primul rând Partidul Comunist Român şi Securitatea, precum şi persoanele responsabile pentru neligitimitatea şi criminalitatea comunismului. Nu este vorba de marea masă a membrilor de partid, a căror unică activitate era să-şi achite cotizaţia şi să participe lunar la şedinţe formale, golite de orice conţinut, ci de instituţia partidului, deci de aparatul birocratic, „nomenclatura” acestuia, acea castă parazitară care a făcut posibilă dictatura. În cazul Securităţii, a fost vorba de o instituţie criminală şi teroristă, de la început şi până la sfârşit. Securitatea a fost subordonată conducerii centrale şi teritoriale (regionale/judeţene) a partidului comunist (PMR/PCR). În consecinţă, acestea au reprezentat structuri cu scopuri represiv-criminale, acţionând de regulă prin intermediul Securităţii.
– Comunismul a căzut doar oficial la 22 decembrie 1989. Neoficial, structuri, dar mai ales metode şi mentalităţi comuniste au continuat să existe sub diferite forme, unele extrem de grave, pe care avem datoria le prezentăm tocmai pentru că ele reprezintă forme de manifestare ale vechiului regim, transfigurat, însă nu transformat fundamental.
Astfel, Comisia propune şefului statului să ia în consideraţie necesitatea de a analiza în mod riguros, ştiinţific, evenimentele din decembrie 1989 şi postdecembriste, direct legate de regimul comunist, inclusiv prin finalizarea în regim de urgenţă a cercetărilor începute prin justiţie. Aceste evenimente sunt următoarele: a). reprimarea
12
manifestaţiilor anticomuniste din perioada decembrie 1989-aprilie 1990; b). diversiunea etnică de la Târgu-Mureş din martie 1990; c). reprimarea manifestaţiei anticomuniste din Piaţa Universităţii din Bucureşti (manifestaţia a început în 22 aprilie 1990 şi a durat 52 de zile; formele de reprimare au acţionat discontinuu, culminând cu reprimarea din 13-15 iunie 1990); d). „mineriadele” din 1991 şi 1999. Toate acestea au fost diversiuni şi manifestări tipic comuniste. Considerăm necesară formarea unei comisii de studiere a „mineriadelor” (din 1990, 1991, 1999) şi, în primul rând, a celei din 13-15 iunie 1990. Considerăm necesară formarea unei comisii de studiere a reprimării revoltelor muncitoreşti din Valea Jiului (1977) şi din Braşov (1987). Este necesară desecretizarea imediată a arhivelor Ministerului de Interne şi garantarea accesului neîngrădit la acestea pentru lămurirea a ceea ce s-a petrecut în timpul evenimentelor din decembrie 1989 şi pe parcursul anului 1990.
Considerăm că se impune recunoaşterea oficială a caracterului anticomunist al Revoluţiei din decembrie 1989. Deoarece N. Ceauşescu şi clica sa ajunseseră să fie identificaţi cu comunismul ca regim şi ideologie (PCR – Partidul, Ceauşescu, România), era normal ca această revoltă populară să dobândească rapid un caracter anticomunist. La fel de previzibilă a fost şi reacţia panicată şi agresivă a nomenclaturii renăscute (de fapt niciodată complet distrusă). Este necesară analiza felului în care birocraţia s-a regrupat şi a exploatat sentimentele antitotalitare pentru a împiedica avansul revoluţiei. Totodată, se impune recunoaşterea oficială a Proclamaţiei de la Timişoara (din martie 1990), precum şi a manifestaţiei anticomuniste din aprilie-iunie 1990 care a avut loc în Piaţa Universităţii din Bucureşti, ca momente constitutive şi reprezentative ale Revoluţiei anticomuniste începută în decembrie 1989. Deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei din decembrie 1989 şi reprimarea manifestărilor anticomuniste au constituit acte deliberate de asfixiere a pluralismului democratic şi tentative de restaurare a unui regim autoritar, de tip dictatorial.
– adoptarea de către Camerele Reunite ale Parlamentului a unei declaraţii explicite de condamnare a crimelor comunismului, de regret şi de compasiune faţă de victimele acestora, în spiritul Rezoluţiei nr. 1481 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 25 ianuarie 2006.
II. Memorializare:
– înfiinţarea unei zile comemorative în memoria victimelor represiunii şi terorii comuniste. Urgentarea construirii în centrul capitalei a unui Monument al Victimelor Comunismului. Continuarea omagierii victimelor comunismului prin ridicarea de monumente comemorative şi în alte locuri simbolice din ţară, completând seria celor realizate de AFDPR.
– introducerea în muzeele de istorie din ţară a unor secţiuni referitoare la ororile comunismului. Înfiinţarea, în colaborare cu Fundaţia Academia Civică, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, CNSAS, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului din România, Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Institutul de Istorie „George Bariţ”, a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din România. Asemeni Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, acest muzeu va fi în egală măsură un loc de memorie şi unul al afirmării valorilor
13
societăţii deschise. Muzeul va fi condus de un consiliu ştiinţific numit de Preşedintele ţării. Pe lângă Muzeu ar fi necesară crearea unui centru de documentare destinat informaţiei publice, cu acces neîngrădit, în care să fie colecţionate documente esenţiale pentru înţelegerea fenomenului comunist, a universului concentraţionar, a propagandei ca mijloc de constrângere spirituală.
– organizarea unei conferinţe internaţionale pentru condamnarea crimelor comunismului, anunţată la Strasbourg, la 27 ianuarie 2006, de către ministrul de Externe român şi programată să aibă loc în România, la Sighet, având în vedere că acest prim Memorial al Victimelor Comunismului din lume se află din 1995 sub egida Consiliului Europei, iar în 1997 a fost declarat de către Parlamentul României „ansamblu de interes naţional” (în 1998 a fost nominalizat printre primele trei locuri ale memoriei europene, împreună cu Memorialul de la Auschwitz şi cu Memorialul Păcii din Franţa).
– continuarea emisiunilor de la TVR din ciclul Memorialul Durerii, realizate de Lucia Hossu Longin, cu o programare la ore de maximă audienţă.
– organizarea unei expoziţii permanente în cadrul Palatului Parlamentului, cu documente ilustrative pentru ideea de poliţie politică, documente care să fie reprezentative pentru fenomenul încălcării drepturilor civile fundamentale în România comunistă.
– organizarea unui ciclu de conferinţe în marile centre universitare, în care să fie prezentat conţinutul Raportului CPADCR, însoţit de explicaţii, comentarii şi documente ilustrative.
– publicarea raportului pe website-ul Administraţiei Prezidenţiale, după o perioadă de editare, stilizare şi definitivare a capitolelor. Traducerea Raportului în limbile de circulaţie universală şi publicarea lui. Publicarea unor variante prescurtate ale Raportului în română şi în versiuni străine.
– membrii şi experţii Comisiei vor pune la dispoziţia Departamentului de Comunicare Publică a Preşedinţiei lista fondurilor arhivistice pe care le-au consultat pentru a fi afişate pe site-ul Preşedinţiei.
– necesitatea adaptării rezultatelor cercetării şi a raportului pentru obiective cu caracter didactic (un manual despre regimul comunist în care subiectul represiunii să ocupe un loc important) care să fie predat în învăţământul mediu. Revizuirea manualelor şcolare şi introducerea în programele de învăţământ a unui curs obligatoriu de studiere a represiunii comuniste.
– formarea unui grup restrâns de cercetători, sub egida Preşedinţiei, care să elaboreze în circa un an o Enciclopedie a comunismului românesc. Acelaşi grup va lucra pentru sintetizarea Raportului final sub forma unui manual şcolar.
– este importantă cunoaşterea luptei, a opoziţiei şi a rezistenţei faţă de comunism a României şi a poporului român în perioada 1919-1944: participarea armatei române la lupta împotriva regimului totalitar-bolşevic condus de Bela Kuhn, al cărui scop a fost,
14
între altele, promovarea viziunii lui Lenin despre revoluţia comunistă mondială; opoziţia statului constituţional român şi a formaţiunilor politice democratice în raport cu poziţia antinaţională a PCdR, care a dus la interzicerea acestui partid şi a dezamorsat temporar planurile expansioniste ale Kremlinului prin neutralizarea unui instrument politic total devotat lui Stalin şi Cominternului; lupta pentru eliberarea teritoriilor româneşti anexate nelegitim, prin forţă şi abuz de URSS (în iunie 1940), ca rezultat al acordului gangsteresc dintre Hitler şi Stalin (Pactul Ribbentrop-Molotov din august 1939 şi anexele sale secrete): Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Din nefericire, guvernul Antonescu a asociat politica de eliberare a teritoriilor româneşti cu o solidaritate necondiţionată cu Germania hitleristă şi a pus în practică măsuri de exterminare a unor largi straturi de populaţie civilă, pe baza ideologiei rasiste, aşa cum reiese din Raportul Final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România. Meritul luptei împotriva comunismului a fost anulat de alianţa fatală cu Germania lui Hitler, a cărei ideologie – nazismul – a fost la fel de nefastă precum ideologia comunistă a Uniunii Sovietice conduse de Stalin.
– este necesară aprecierea justă a luptei, a opoziţiei şi a rezistenţei unei bune părţi a poporului român faţă de comunism între 1945-1989. Acestea sunt cu atât mai merituoase cu cât s-au manifestat în condiţiile unui regim extrem de dur. Ne referim în primul rând la teroarea exercitată prin intermediul Securităţii, o poliţie politică la fel de dură precum cea sovietică. Prezentul Raport oferă exemple de luptă, opoziţie şi rezistenţă faţă de comunism: voinţa covârşitor anticomunistă exprimată la alegerile din 19 noiembrie 1946, în pofida faptului că România era practic controlată de Uniunea Sovietică încă din martie 1945; rezistenţa armată prin numeroase grupuri de partizani existente în întreg teritoriul României (1944-începutul anilor 1960); numărul imens de deţinuţi politici şi persoane discriminate din punct de vedere politic (între 500 000 şi 2 000 000) raportat la numărul populaţiei; rezistenţa faţă de colectivizarea forţată, proces care a inclus şi represiuni deosebit de brutale împotriva revoltelor ţărăneşti; forme de solidarizare cu Revoluţia anticomunistă din Ungaria din 1956; revolta muncitorească din Valea Jiului (1977); diversele forme de rezistenţă individuală la eforturile statului totalitar de a controla viaţa personală, inclusiv forme de a evita regimul draconic prin care au fost interzise avorturile după Decretul din 1966 (el însuşi unic pentru întreg blocul sovietic în epocă); diferitele forme de disidenţă colectivă (mişcarea Goma, ALRC, SLOMR etc); exemplele de disidenţă individuală (Vasile Paraschiv, Radu Filipescu, Doina Cornea şi alţii); revolta muncitorească de la Braşov (1987); spiritul de sacrificiu al populaţiei neînarmate şi paşnice („vom muri şi vom fi liberi”) în timpul revoluţiei anticomuniste din decembrie 1989.
III. Legislaţie şi justiţie:
– declararea crimelor şi abuzurilor regimului comunist – în baza dovezilor existente – ca fiind crime împotriva umanităţii şi, în consecinţă, imprescriptibile juridic.
– având în vedere criminalitatea şi nelegitimitatea regimului comunist, se impune adoptarea urgentă a legii lustraţiei.
15
– desfiinţarea prin lege a condamnărilor emise pe baza unor articole cu caracter politic făcând parte din codurile penale din 1948, 1955 şi 1968 cu modificările ulterioare, ţinând cont de neconstituţionalitatea conţinutului şi a procedurii aplicării lor, chiar faţă de Constituţiile din 1948, 1952, respectiv 1965, precum şi de încălcarea flagrantă a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului votată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948. Anularea pedepselor cu închisoare şi muncă forţată rezultate pe baza decretului 153/1970 privind „parazitismul social”, „anarhismul” şi orice alt „comportament deviant”. Dezavuarea legii nr. 5 din 6 august 1978 pe baza căreia se putea desface contractul de muncă pentru „abateri de la etica şi echitatea socialistă”. Anularea condamnărilor la moarte de tipul celor aplicate aşa-zişilor trădători de ţară, care nu au trădat de fapt România, ci criminalitatea comunismului. De exemplu: Constantin Răuţă – 1973, Ion Mihai Pacepa – 1977, Mircea Răceanu – 1989.
– recunoaşterea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ilegalităţii măsurilor de internare administrativă în unităţi, colonii şi batalioane de muncă, a domiciliilor obligatorii, a arestărilor fără mandat, a actelor de tortură fizică şi psihică din timpul anchetei şi detenţiei, a arestărilor colective pe bază de naţionalitate, apartenenţă politică, religioasă sau profesiune, a asasinatelor politice, a tratamentelor psihiatrice cu scop represiv, a discriminărilor pe bază de origine socială, religioasă sau etnică în politica de cadre şi în învăţământ.
– abrogarea prin lege a prevederilor decretului prezidenţial al lui Nicolae Ceauşescu din 1988 în ceea ce priveşte crimele politice (scoaterea de sub incidenţa acelui decret a infracţiunilor de natură politică). Acest decret a amnistiat diverse condamnări (de exemplu, infracţiunile soldate cu pedepse sub 10 ani au fost amnistiate, iar pedepsele de peste 10 ani au fost reduse la jumătate). Datorită aplicării acestui decret, securişti şi şefi comunişti care, de pildă, au torturat sau au ordonat torturarea unor disidenţi nu pot fi acţionaţi în justiţie, deoarece orice vină în afară de omor a fost amnistiată prin acest act normativ. Există opinia că, din punct de vedere legal, aceasta a fost cauza principală pentru care nu s-a putut face „Procesul comunismului”: majoritatea crimelor nu au fost omoruri, ci: tortură, lovituri cauzatoare de moarte, bătăi, privare ilegală de libertate, abuz în serviciu cu vătămarea intereselor persoanei etc., toate „amnistiate”.
– în puţine cazuri de crime politice de dinainte de decembrie 1989 au avut loc urmăriri penale şi procese care să se soldeze cu condamnări (procesele membrilor CPEx, procesul lui Victor A. Stănculescu, procesul asasinilor lui Gheorghe Ursu). Însă în toate aceste cazuri sistemul juridic corupt a făcut ca şi condamnaţii să fie eliberaţi la foarte scurt timp, totdeauna sub pretexte medicale. De aceea se impune declanşarea de cercetări penale şi realizarea de noi expertize medico-legale, de data aceasta transparente, independente şi obiective, în toate cazurile în care condamnaţii pentru crime politice săvârşite în comunism au fost eliberaţi pe motive medicale, existând suspiciunea că certificatele şi expertizele medico-legale în baza cărora au fost eliberaţi ar fi putut fi fost false.
– foştii cetăţenii români exilaţi în perioada comunistă (şi/sau urmaşii lor direcţi) să-şi reprimească drepturile de care au fost privaţi prin abuz (drepturile referitoare la cetăţenie – este vorba în primul rând de scriitorul disident Paul Goma care nu a renunţat niciodată 16
la cetăţenia română şi nu are nici un motiv să o solicite acum –, avere, alte drepturi). Foştii cetăţeni români care au făcut cerere de plecare definitivă cu scopul reîntregirii familiei sau cu alte scopuri (şi/sau urmaşii lor direcţi), inclusiv cei care au fost “vânduţi” (cetăţenii români de etnie germană, evreiască, română şi de alte etnii) să-şi reprimească drepturile (cetăţenie, avere şi alte drepturi). Statul român trebuie să-şi ceară tuturor scuze şi să-i cheme înapoi, pe ei şi/sau pe urmaşii lor. Toţi cetăţenii români emigraţi, izgoniţi, “vânduţi”, toţi cei care au reuşit să părăsească legal sau clandestin România din cauza criminalităţii comunismului (şi/sau urmaşii lor direcţi), trebuie să poată veni înapoi. În felul acesta se vor diminua şi efectele crimei istorice îndreptate împotriva minorităţilor etnice, a germanilor, maghiarilor şi a evreilor, care, trăind sute de ani pe teritoriul României, şi-au adus o contribuţie extrem de importantă la cultura şi civilizaţia acestui spaţiu.
– toate nedreptăţile şi nelegiuirile făcute de regimul comunist trebuie reparate prin legi. De exemplu: foştii activişti comunişti de frunte, foştii conducători ai Securităţii, ai Miliţiei, şi ai Ministerului de Interne, ai “Justiţiei” comuniste, foştii torţionari să nu poată beneficia de pensii peste nivelul minim al populaţiei. Pensia foştilor deţinuţi politici şi a urmaşilor direcţi ai acestora să fie considerabil majorată. Foştilor deţinuţi politici să li se acorde cât mai multe gratuităţi: asistenţă medicală, medicamente, transport urban şi interurban, abonamente radio-TV, costul mediu de întreţinere: căldură, energie electrică, gaz metan, apă, salubritate).
– propunerea de a se interzice drept forme de negaţionism, pedepsibile prin lege, tentativele de apologie a regimului comunist ori a liderilor comunişti. Extremismul de stânga trebuie respins cu aceeaşi hotărâre precum cel de dreapta. A nega crimele comunisului este la fel de inacceptabil cu a le nega pe cele ale fascismului. La fel cum este intolerabilă evocarea apologetică a crimelor contra umanităţii comise de regimul Antonescu, considerăm că este de neacceptat proliferarea de busturi şi alte forme comemorative în raport cu activiştii comunişti. Interzicerea afişării în public a simbolurilor şi însemnelor comuniste (steaua roşie, drapelul roşu cu secera si ciocanul, stema RPR, repectiv RSR) cu excepţia contextului educativ antitotalitar. Interzicerea difuzării materialelor de propagandă comunistă (afişe, pliante, cărţi, filme, cântece) cu excepţia contextului educativ antitotalitar. Eliminarea tuturor numelor de foşti comunişti (în măsura în care mai există) pentru nume publice (străzi, localitaţi, instituţii etc).
– propunerea de a lua în consideraţie solicitările foştilor deţinuţi politici legate de recunoaşterea publică a tragediei prin care au trecut. Majorarea pensiilor acestora prin acordarea unei pensii suplimentare, precum şi a unor indemnizaţii retroactive compensatorii, acordarea de gratuităţi (asistenţă medicală, medicamente, transport public), acordarea unor indemnizaţii pentru deţinuţii politici care nu sunt pensionari.
– recunoaşterea calităţii de deţinuţi politici a celor arestaţi pentru participarea la manifestaţia anticomunistă din Piaţa Universităţii.
17
– modificarea legislaţiei referitoare la Arhivele Naţionale şi imediata desecretizare a tuturor arhivelor legate de perioada comunistă şi trecerea Arhivelor Naţionale în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor. La 17 ani de la Revoluţia din decembrie 1989, a sosit din plin clipa transparenţei şi accesibilităţii tuturor arhivelor comuniste. Obstacolele întâlnite frecvent şi frustrant de către membrii şi experţii Comisiei trebuie înlăturate de urgenţă şi fără ezitări. Legea Arhivelor Naţionale trebuie modificată imediat în ceea ce priveşte termenele de acces la arhivele de interes istoric, care sunt în flagrantă contradicţie cu Legea 544/2001 a Liberului Acces la Informaţia Publică. Neglijarea îndeplinirii obligaţiei legale de a aduce Legea Arhivelor în concordanţă cu prevederile Legii Generale de Acces la Informaţie din anul 2001 şi până azi arată lipsa de voinţă politică în a acorda un acces nediscriminatoriu la arhivele de interes pentru cercetătorii regimului comunist. Susţinem adoptarea imediată a variantei de armonizare propusă de APADOR-CH, fără a mai aştepta revizuirea generală a Legii Arhivelor Naţionale, care rămâne un deziderat important.
IV. Cercetare şi arhive:
– Comisia apreciază sprijinul constant al Preşedintelui Traian Băsescu în direcţia facilitării accesului la arhive. Mulţumim, de asemenea, arhiviştilor de la Arhivele Naţionale, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Arhivele Secretariatului de Stat pentru Culte şi Arhivele Militare Române. În relaţia cu deţinătorii de arhive, experienţe mai puţin fericite s-au înregistrat la Ministerul Administraţiei şi Internelor – Arhiva Aparatului Central, Ministerul Sănătăţii, Institutul Naţional de Statistică, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
– Este indispensabil ca transferul tuturor arhivelor comunismului de la serviciile secrete sau alţi deţinători la CNSAS sau Arhivele Naţionale să fie însoţit de o anchetă detaliată a tratamentului la care au fost supuse aceste arhive. Suntem ultima ţară din cele candidate la Uniunea Europeană care extrage, cu mare dificultate, arhivele comunismului din domeniul Securităţii şi armatei. Vreme de peste cincisprezece ani, aceste arhive au fost secretizate arbitrar, distruse sau manipulate, mai ales contra foştilor disidenţi, a opoziţiei politice, a societăţii civile apărute în 1990. Fără o analiză riguroasă a felului în care serviiciile secrete au tratat moştenirea Securităţii, atât cea internă, cât şi cea externă, nu se poate vorbi de o despărţire a lor de trecutul acesteia.
– Solicităm şefului statului acţiunea cât se poate de hotarâtă pentru deblocarea accesului la arhivele comuniste, în totalitatea lor. Comisia recomandă publicarea pe internet a inventarelor Ahivelor Naţionale, ale Direcţiilor judeţene ale Arhivelor Naţionale, ale Armatei, CNSAS, SRI, SIE, Ministerelor Justiţiei, de Interne, Sănătaţii, Învăţământului etc. Sensul acţiunii acestei Comisii nu se rezumă la examinarea trecutului. O Românie democratică este una în care accesul la istorie, deci la arhive, este liber şi neîngrădit.
18
– Deţinătorii de arhive din România trebuie să-şi practice profesia la standarde internaţionale. Actualul acces selectiv este, în parte, legat direct de problema deţinătorilor de arhive şi a atitudinii lor neprofesionale. Ei se află acolo cu scopul de a servi interesele cercetătorilor, şi nu pentru a stabili parametrii şi limitele activităţii de cercetare. Arhivarii nu sunt specialişti în cercetare. Punând limite proiectelor de cercetare şi felului în care cercetătorii consultă materialele din arhivă, ei periclitează validitatea şi credibilitatea oricărei forme de cercetare. Aceasta este una din cele mai importante probleme privind activitatea arhivelor româneşti şi trebuie corectată fără întârziere.
– Cercetătorii trebuie să aibă acces nelimitat la inventarul tuturor arhivelor instituţionale. Din experienţa membrilor comisiei reiese că activitatea celor care controlează accesul cercetărilor la dosare trebuie evaluată riguros, iar instituţiile unde se află (Arhivele Naţionale, CNSAS, ministere etc.) trebuie să îşi asume răspunderea pentru modul în care gestionează astfel de poziţii de autoritate. În repetate rânduri persoane cu putere de decizie în această privinţă au acţionat astfel încât să descurajeze accesul la dosare, atât în cazul unor membri ai Comisiei, cât şi al altor cercetători, împiedicând astfel desfăşurarea activităţii de cercetare în arhive. În mod similar, activitatea deţinătorilor de arhive din teritoriu va trebui să se conformeze practicilor şi standardelor profesionale.
– Funcţionarii de la instituţiile deţinătoare de arhive trebuie să înceteze practica de a acumula sau ascunde documente, blocând astfel accesul cercetătorilor din afara instituţiei respective până la publicarea lor de către angajaţii arhivelor. Aceasta este o practică răspândită dar care nu ar exista dacă deţinătorii de arhive ar atinge un nivel de profesionalism deontologic. Este inacceptabil ca cercetătorilor să li se spună frecvent că dosarele solicitate nu există cu toate că ele se află în arhive. La fel de reprobabilă este şi interzicerea accesului în sălile de lectură cu laptopuri şi camere foto digitale sau refuzul de a pune la dispoziţia cercetătorilor facilităţi pentru funcţionarea şi utilizarea acestor mijloace moderne de stocare şi copiere a documentelor. Comisia insistă ca asemenea practici să fie eliminate şi ca legislaţia privitoare la Arhivele Naţionale să ţină cont de această propunere.
– desecretizarea arhivelor „grupelor operative” (Servicul „K”, după 1956), ca o ultimă şansă de a descoperi din rapoartele securiştilor care supravegheau închisorile locurile secrete unde au fost înmormântaţi numeroşi deţinuţi politici;
– restituirea arhivelor cultelor religioase confiscate în mod abuziv;
– retrocedarea arhivelor sioniste capturate de Securitate şi accesul la dosarele personale ale tuturor sioniştilor. Imperativul ca organele abilitate să dea publicităţii locurile unde sunt îngropaţi sioniştii care au pierit în anchete şi adoptarea măsurilor corespunzătoare pentru reînhumarea lor conform datinii evreieşti.
– Solicităm SRI descoperirea şi predarea neîntârziată instituţiilor şi Fundaţiei abilitate a „Jurnalului” lui Gheorghe Ursu în scopul publicării. Jurnalul a fost păstrat de Securitate până în februarie 1990, predat pentru câteva zile către GDS şi revista „22”, dar în martie 1990 a fost preluat şi depozitat în Arhiva SRI, de unde a dispărut în 1996. Jurnalul
19
reprezintă o autopsie a epocii comuniste pentru care inginerul Gheorghe Ursu a fost anchetat, torturat şi, în cele din urmă, ucis.
– Distrugerea, manipularea (falsificarea) sau ascunderea (sustragerea) de documente de către funcţionari de stat în exerciţiul funcţiunii constituie fapte penale. De aceea, Comisia recomandă declanşarea de urmăriri penale de către organele juridice abilitate (Procuratura) împotriva celor care au „distrus sau manipulat” dosarele Securităţii sau ale altor instituţii. SRI a pretins că aceste dosare au avut un caracter secret şi în anii 1990. În fapt, tocmai prin invocarea acestui pretins statut de „secret de serviciu” sau „de stat”, SRI a refuzat ani de zile restituirea către persoanele interesate atât a dosarelor, cât şi a altor materiale din arhivele fostei Securităţi (manuscrise etc). Or, dacă au fost secrete, accesul la aceste dosare trebuia, conform regulamentelor SRI, să fie strict controlat. Trebuiau să fie sigilate, sigiliul verificat periodic, iar cei care le luau „în lucru” trebuiau să semneze atât într-un borderou ataşat chiar la dosar, cât şi în registrul arhivei. Se pot stabili astfel vinovăţiile de abuz în serviciu prin distrugerea/falsificarea/sustragerea/înstrăinarea unor documente importante, documente care în unele cazuri ar fi putut stabili fapte penale (arestări fără mandat, acte de tortură fizică şi psihică în timpul detenţiei, asasinate politice, tratamente psihiatrice represive, discriminări etc). Abuzurile legate de falsificarea/distrugerea dosarelor pot fi cercetate penal chiar conform legii actuale, deoarece au fost comise după 1988, deci nu cad sub incidenţa decretului lui Ceauşescu sus pomenit.
– desecretizarea acordurilor încheiate între România şi RFG privind plata unor „despăgubiri” şi acordarea unor avantaje economice României în funcţie de numărul de etnici germani lăsaţi să părăsească România.
– necesitatea grăbirii transferului documentelor Tribunalelor Militare, ale Direcţiei de evidenţă a Miliţiei, a Ministerului Justiţiei etc. spre CNSAS şi sporirea numărului de angajaţi din această instituţie pentru a putea gira mai eficient documentele şi punerea lor la dispoziţia publicului.
V. Educaţie:
– Prezentarea adevărului referitor la perioada precomunistă, comunistă şi postcomunistă în manualele şcolare şi cursurile universitare de istorie.
– sprijinirea studiului aprofundat în institutele şi centrele de cercetare ştiinţifică existente în cadrul statului sau al societăţii civile, în vederea alcătuirii unor lucrări fundamentale de istorie a perioadei comuniste.
– înfiinţarea unui sistem de 12 burse prezidenţiale acordate anual, pe bază de concurs, unor cercetători (sub 40 de ani) interesaţi de cercetarea diverselor aspecte ale dictaturii comuniste. Bursierii vor lucra în cadrul Muzeului, a centrului de documentare şi, pe bază de colaborare, în cadrul IICCR.20
Citeste si articolele:

 

Marx, Engels, parintii comunismului criminal: „Comunistii nu au patrie”

Necesitatea analizei, repudierii şi condamnării regimului comunist

Pe baza examinării a mii şi mii de pagini de documente, luând în consideraţie existenţa unei imense literaturi analitice şi de mărturii care probează natura antipatriotică a dictaturii comuniste, putem afirma că regimul comunist din România (1945-1989) a fost nelegitim şi criminal1. A sosit aşadar momentul să evaluăm natura şi moştenirile regimului comunist. Acest lucru este cu atât mai important cu cât există tentaţia simultană de a idealiza perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, uitându-se faptul că aceasta a fost de fapt baza pe care s-a edificat dictatura lui Nicolae Ceauşescu, şi, pe de altă parte, tendinţa de a scuza ororile epocii Ceauşescu în numele pretinsului ataşament faţă de valorile naţionale. Simplu spus, regimul comunist din România, un sistem totalitar de la înfiinţare şi până la prăbuşire, a fost unul bazat pe încălcarea constantă a drepturilor omului, pe supremaţia unei ideologii ostile societăţii deschise, pe monopolul puterii exercitat de un grup restrâns de indivizi, pe represiune, intimidare şi corupţie. Trebuie accentuat astfel faptul că Republica Populară Română, înfiinţată prin dictat, ori mai exact spus, prin lovitură de stat, a simbolizat o triplă impostură: nu a fost nici republică (în sensul autentic al acestui concept), nici populară şi, în mod cert, nici românească. Acelaşi lucru trebuie spus despre perioada Ceauşescu, în care retorica suveranităţii naţionale a fost mai presus de orice un alibi pentru perpetuarea dictaturii prin manipularea sentimentelor populaţiei. Pe parcursul perioadei comuniste, România a suferit consecinţele aplicării inflexibile a dogmelor leniniste: industrializarea forţată, întemeiată pe un model vetust de creştere economică care favoriza industria grea în detrimentul industriilor producătoare de bunuri de consum; lichidarea proprietăţii private deopotrivă în zonele urbane şi rurale, asociată cu politica violentă şi brutală de colectivizare a agriculturii; nimicirea valorilor tradiţionale în numele unei false modernizări sociale şi economice; controlul metodic şi mereu mai pervers asupra spaţiului social şi al vieţii intime a cetăţenilor (mai ales prin politica natalistă a dictaturii lui N. Ceauşescu). Sfera privată a fost astfel aproape complet anexată de către tentacularul partid/stat totalitar. Ca şi în URSS, viaţa cotidiană în socialismul de stat era invadată de elemente propagandistice şi de control dictate de partid2.
1 Reluăm, în cadrul acestui capitol, de o manieră sintetică, cu mici adăugiri şi modificări, principalele capete de acuzare împotriva regimului comunist formulate în Raportul pentru condamnarea regimului politic comunist ca nelegitim şi criminal propus Preşedintelui României, Traian Băsescu, de Sorin Ilieşiu în octombrie 2005, text actulizat în ianuarie 2006. (Supliment, „Revista 22”, nr. 188, 21 martie 2006). Textul reprezintă în cea mai mare parte un rezumat concis al materialului documentar elaborat vreme de peste 12 ani de către Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Fundaţiei Academia Civică/Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.
2 Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchevici, Ioan Stanomir, Explorări în comunismul românesc, Iaşi, Editura Polirom, vol. I, 2004; vol. II, 2005; Adrian Neculau (coord.), Viaţa cotidiană în comunism, Iaşi, Editura Polirom, 2004. 1
Regimul comunist din România nu a cunoscut de fapt o veritabilă de radicalizare. Pentru aceşti oameni, stalinismul ţinea de ordinea veşniciei3. De la instaurarea sa prin dictat regimul comunist a urmărit distrugerea statului de drept, a pluralismului, a economiei de piaţă şi a libertăţii spiritului. Ascultând orbeşte ordinele Kremlinului, prima generaţie de comunişti români aflaţi la putere şi, în primul rând, Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Gheorghe Apostol, Iosif Chişinevschi, Alexandru Moghioroş, Petre Borilă, Alexandru Drăghici, Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraş, Chivu Stoica, Miron Constantinescu, Leonte Răutu, Dumitru Coliu şi Leontin Sălăjan au impus un sistem întemeiat pe teroare şi represiune universalizată. Toate instituţiile statului totalitar au fost create în timpul epocii Dej. Nicolae Ceauşescu şi grupul de aparatcici care l-a susţinut le-a perfecţionat şi le-a dus la cele mai dezastruoase consecinţe. În contrast cu diversele tendinţe revizioniste şi cu miturile epocii Ceauşescu, Comisia Prezidenţială susţine că a existat o continuitate între perioada Dej şi perioada Ceauşescu.
Gheorghiu-Dej şi acoliţii săi au respins de stalinizarea iniţiată de Nikita Hruşciov şi au exploatat sentimentele antisovietice ale populaţiei pentru a-şi clădi o bază de putere. Acest lucru îl recunoaşte chiar şi un fost ideolog comunist precum Ion Iliescu. Nu s-a produs de fapt în România o de totalitarizare a dictaturii în sensul transformării ei într-un regim mai tolerant şi al scăderii impactului ideologiei asupra întregii societaţi. Dimpotrivă, după o scurtă şi precară liberalizare, Nicolae Ceauşescu, venit la putere în martie 1965, a reluat la puţin timp după aceea vechile fixaţii staliniste. Pentru Ceauşescu, creşterea rolului conducător al PCR apărea drept o „necesitate obiectivă”. Constituţia adoptată în 1965 proclama cu vigoare faptul că PCR era forţa politică conducătoare în România socialistă. Istoria ţării era rescrisă astfel încât să prezinte partidul comunist drept continuatorul tradiţiei de luptă pentru independenţa naţională. Perioada cominternistă era menţionată, însă întotdeauna cu scopul de a o contrasta cu ceea ce propaganda glorifica sub numele de „Epoca de aur – epoca Ceauşescu”. Astfel s-a configurat mitologia „obsedantului deceniu” menită să contrapună perioada Gheorghiu-Dej (cel de până la ruptura cu Kremlinul) celei de presupusă renaştere naţională asociată cu numele lui N. Ceauşescu. Cultul personalităţii conducătorului suprem a devenit, mai ales după 1968, fundamentul ideologic al sistemului. Ceauşescu era prezentat drept călăuză vizionară, erou între eroii neamului, fiinţa providenţială, personalitate de vârf a vieţii internaţionale, demiurg, arhitect, strateg de geniu şi câte altele. La rândul ei, Elena Ceauşescu, o persoană cu slabe înzestrări intelectuale, însă animată de o ambiţie nemăsurată, a devenit şi ea subiectul unui deşănţat cult4. S-au întrecut în această privinţă barzii oficiali ai ceauşismului, poeţii de curte Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor. Un întreg aparat de propagandă a contribuit la crearea unui climat al linguşelii, ipocriziei şi duplicităţii universalizate. În atari condiţii, simpla decenţă devenea un act de rezistenţă,
3 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Iaşi, Editura Polirom, 2005; Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997.
4 Privitor la biografia Elenei Ceauşescu, menţionăm că în anii războiului, din toamna lui 1942 şi până în vara 1943, aceasta nu a avut legătură de partid. După 1945 acest lucru a fost examinat intens şi, în 1960, un referat semnat de Dumitru Coliu propunea rectificarea stagiului de vechime începând cu anul 1939. Autobiografia Elenei Ceauşescu scrisă în acel an este plină de erori gramaticale; ANIC, fond CC al PCR – Secţia Cadre, dosar nr. 1424 C (Dosarul de cadre al Elenei Ceauşescu). Menţionăm că acest dosar de cadre este printre foarte puţinele pe care membrii şi experţii Comisiei Prezidenţiale le-au putut consulta.
2
iar sfidarea pe faţă a dictatorului şi a aparatului pe care se sprijinea devenea o formă de curaj etic exemplar.
Îndărătul ideologiei naţiunii socialiste unitare şi omogene se aflau obsesiile monolitismului leninist combinate cu cele ale unei extreme drepte recidivate cu binecuvântarea liderilor comunişti şi în primul rând a lui Nicolae Ceauşescu. „Societatea socialistă multilateral dezvoltată” era, de fapt, numele unui sistem politic şi economic îngheţat, dominat de un lider faraonic şi de anturajul său imediat. Sub Ceauşescu, în pofida promisiunilor legate de întărirea „legalităţii socialiste”, a continuat demonizarea proprietăţii private, persecutarea credinţelor şi practicilor religioase, criminalizarea oricărei forme de opoziţie. Nu mai puţin semnificativ, Ceauşescu şi regimul au dus la paroxism politica „demografică” de persecutare a femeilor şi copiilor. Disidenţa, fenomen general în blocul sovietic după 1964, a fost strivită nemilos de cerberii regimului şi instrumentul lor principal, Securitatea. Să menţionăm aici acţiunile constante de marginalizare, compromitere şi lichidare a oricăror forme de gândire şi acţiune liberă: persecuţia mişcării iniţiate şi conduse de Paul Goma, cea mai importantă acţiune de protest colectiv împotriva încălcării drepturilor omului, arestările şi prigoana în rândurile muncitorilor mineri care au declanşat greva din vara anului 1977, sălbatica persecuţie a lui Vasile Paraschiv şi a altor activişti angajaţi în lupta pentru sindicate libere, distrugerea efortului de a crea Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, acţiunile împotriva unor disidenţi, oponenţi şi critici ai regimului precum (ordinea nu este alfabetică şi nu indică vreo ierarhie a meritelor, iar lista nu se pretinde a fi exhaustivă): Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Vlad Georgescu, Doina Cornea, Cs. Gymesi Éva, Gabriel Andreescu, Mihai Botez, Mariana Celac, Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Mihai Creangă, Ştefan Niculescu-Maier, Alexandru Chivoiu, Dumitru Iuga, Ionel Cană, Gheorghe Braşoveanu, Carmen Popescu, Nicolae Liţoiu, Ion Drăghici, Ion Bugan, Géza Szöcs, William Totok, Herta Müller, Richard Wagner, Helmuth Frauendorfer, Ion Puiu, Iulius Filip, Victor Frunză, Aurel Dragoş Munteanu, Vasile Gogea, Molnár Gusztáv, Barabás Francisc, Barabás-Márton Piroska, Barabás János, Borbély Ernő, Búzás László, Pavel Nicolescu, Dimitrie Ianculovici, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Liviu Babeş, Dumitru Mircescu, Gheorghe Fiştioc, Viorel Padina, Aurelian Popescu, Silviu Cioată, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Liviu Antonesei, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Tökes László, Andrei Pleşu, Ion Negoiţescu, Ion Vianu, Dumitru Mazilu, Nicu Stăncescu, Luca Piţu, Nica Leon5. Nu trebuie uitate acţiunile represive împotriva Bisericilor neoprotestante şi a credincioşilor Bisericii Greco-Catolice (interzisă încă din 1948). În 1975, N. Ceauşescu a semnat, în numele României, Actul Final al Conferinţei de la Helsinki. Departe de a se conforma angajamentelor luate pe plan internaţional, regimul comunist a continuat să calce în picioare drepturile cetăţenilor. Pe scurt, regimul a continuat să opereze după logica exclusivistă a bolşevismului, văzând în orice act autonom o inacceptabilă sfidare.
5 Vezi capitolul despre România în Stéphane Courtois et al., Cartea neagră a comunismului, Bucureşti, Editura Humanitas – Fundaţia Academia Civică, 1998; Paul Goma, Culoarea curcubeului ’77. Cod “Bărbosul”, Iaşi Editura Polirom, 2005; seria de volume „Analele Sighet” publicate de Fundaţia Academia Civică; Dorin Tudoran, Frost or Fear. Reflections on the Condition of the Romanian Intellectual, Daphne, Ala. Europa Media, 1988; Vasile Paraschiv, Lupta mea pentru sindicate libere în Romania. Terorismul politic organizat de statul comunist, Iaşi, Editura Polirom, 2005; Herma Kennel, Jogging cu Securitatea, rezistenţa tânărului Radu Filipescu, traducere de Nora Iuga, Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 1998.
3
O formaţiune devorată de lupte intestine pentru putere, PCR a respins întotdeauna fracţionismul, iar democraţia de partid a fost o himeră propagandistică. În egală măsură, conducerea PCR a acţionat neîntrerupt pentru eliminarea, la nevoie prin forţă, a oricăror gesturi de independenţă civică. Tocmai din acest motiv, disidenţa din România, atâta câtă a fost, nu a izbutit să genereze acţiuni de protest colectiv echivalente cu Carta 77 din Cehoslovacia, sindicatul liber Solidaritatea din Polonia sau Opoziţia Democratică din Ungaria. Trebuie respins categoric mitul care încearcă să acrediteze ideea existenţei a două Securităţi: una internaţionalistă, de sorginte etnică alogenă, până în 1960, şi cealalată, de pură stirpe românească, devotată „gliei şi neamului”. Fără a nega faptul că în prima sa fază Securitatea a acţionat cu o brutalitate înspăimântătoare pentru zdrobirea oricărui inamic, real sau imaginar, al regimului, este necesar să accentuăm că în perioada Ceauşescu această instituţie a continuat să practice metode ilegale de lichidare a oricărei forme de rezistenţă. Trebuie amintit aici rolul excepţional jucat în demascarea naturii criminale a regimului şi a Securităţii de cartea Orizonturi roşii de Ion Mihai Pacepa. Mai întâi publicarea în limba engleză a acestei cărţi, în 1987, apoi transmiterea la secţia română a postului de radio Europa Liberă a memoriilor acestui defector de cel mai înalt rang – înaintea fugii sale, Pacepa era consilier personal al lui Ceauşescu, general locotenent, director-adjunct al Direcţiei de Informaţii Externe şi secretar de stat în Ministerul de Interne – a contribuit la degradarea dramatică a imaginii lui Ceauşescu. Informaţiile oferite de Pacepa au fost de asemenea un important revelator al caracterului criminal al dictaturii în influente cercuri politice şi de media din Vest. Securitatea şi moştenitorii săi nu i-au iertat vreodată lui I. M. Pacepa ceea ce ei consideră a fi fost o „trădare”. Posturile de radio occidentale, „Europa Liberă”, BBC, „Vocea Americii”, Deutsche Welle, Radio France Internationale, au contribuit esenţial la informarea cetăţenilor României privind situaţia din ţară şi din lume. Nu întâmplător regimul a purtat un război neîntrerupt împotriva lor şi mai cu seamă împotriva „Europei Libere”. Trei directori ai acestui post de radio au murit în împrejurări suspecte, probabil iradiaţi (Noel Bernard, Mihai Cismărescu şi Vlad Georgescu)6. Spre disperarea politrucilor din ţară, Radio „Europa Liberă” a fost într-adevăr ceea ce s-a dorit a fi: ziarul vorbit al românilor de pretutindeni. Omagiem aici memoria unor Ghiţă Ionescu, Preda Bunescu, Noel Bernard, George Ciorănescu şi Vlad Georgescu, oameni care au luptat cu altruism şi pasiune pentru cunoaşterea şi rostirea adevărului. Omagiem memoria lui Virgil Ierunca, intelectual critic, scriitor şi eseist de marcă, ale cărui emisiuni au ţinut trează conştiinţa morală românescă. Subliniem rolul Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului din România de la Paris care din 1977 a sensibilizat Occidentul în problema abuzurilor din România. Merită menţionat în acest context şi numele lui Remus Radina.
Antioccidentalismul PCR şi al Securităţii a rămas neschimbat după moartea lui Gheorghiu-Dej, fiind acum chiar potenţat de aspiraţiile lui Ceauşescu de a fi privit drept un lider al „luptei anti-imperialiste” pe plan global. Mult-trâmbiţata „democraţie muncitoresc revoluţionară – unică în felul ei”, contribuţia lui Ceauşescu la demagogia despre democraţia socialistă, nu era decât un paravan retoric pentru perpetuarea unui regim totalitar închistat, sufocant şi obtuz. Teoria marxistă respingea aşa-numitele „libertăţi formale” drept mofturi burgheze. În numele acestei „democraţii de masă”, de fapt un colectivism oligarhic, spre a relua termenul propus de George Orwell în romanul 1984, se călca în picioare demnitatea fiinţei umane şi se batjocoreau drepturile sale
6 Experţii Comisiei nu au avut acces la dosarele complete ale directorilor Europei Libere.
4
inalienabile. „Omul nou” glorificat de propaganda regimului era de fapt fiinţa total pliabilă, fără şira spinării şi fără un sentiment al responsabilităţi. Una dintre cele mai grave moşteniri ale comunismului o reprezintă tocmai această larg-răspândită psihologie cinică şi conformistă. La care se adaugă utilizarea delaţiunii ca armă favorită a Securităţii. Recrutarea de informatori începea încă din şcoli, continua apoi în facultăţi, întreprinderi, institute de cercetare etc. Informatorii erau micile, dar importantele rotiţe ale mecanismului terorist. Însă ofiţerii de securitate şi din alte unităţi ale Ministerului de Interne erau cei care acţionau direct pentru supravegherea, intimidarea şi terorizarea populaţiei. Securitatea, miliţia, procuraturile militare, grănicerii erau subordonate la rândul lor secţiilor specializate ale CC al PCR. Miniştrii de interne şi şefii Securităţii au fost cu toţii soldaţi fideli ai partidului. Cei mai mulţi au fost ei înşişi activişti de partid, înainte de a lucra în Securitate. Să-i menţionăm aşadar pe cei responsabili, ca demnitari ai aparatului represiv, pentru ceea ce s-a petrecut vreme de peste patru decenii în România, pentru sutele de mii de morţi şi deportaţi: Teohari Georgescu, ministru de interne implicat în luarea puterii şi instituirea regimului de teroare în masă, precum şi adjuncţii săi Vladimir Mazuru şi Marin Jianu; Emil Bodnăraş, şef al Serviciului de Informaţii care a jucat un rol cheie în terorizarea populaţiei între 1945-1947; Pintilie Bodnarenko (Pantiuşa) spion sovietic, primul şef al Securităţii; Alexandru Nicolschi (Grünberg), mâna dreapta a lui Pintilie, organizatorul sistemului concentraţionar din România stalinizată; Alexandru Drăghici, succesorul lui Teohari Georgescu; adjuncţii săi, în diverse perioade, Ladislau Ady, Aurel Stancu, Vasile Negrea, Ion Vinţe, Grigore Răduică, Ionel Gal; Cornel Onescu (succesorul lui Drăghici); Ion Stănescu, Gheorghe Homoştean, Teodor Coman, Emil Bobu, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad. Aceştia, la rândul lor, au lucrat direct cu secretarii CC şi şefii de secţii ale CC al PCR, responsabili cu coordonarea organelor represive: Iosif Chişinevschi, Mirel Costea, Alexandru Moghioroş, Nicolae Ceauşescu, Petre Lupu, Vasile Patilineţ, Virgil Trofin, Iosif Banc, Ion Coman, Emil Bobu, Constantin Olteanu. Activităţile Securităţii pe plan extern au avut de asemenea loc sub directa îndrumare a partidului. Şefii spionajului românesc şi subordonaţii lor aveau, ca misiune principală, anihilarea rezistenţei din exterior, a mişcărilor de exil opuse statului/partid totalitar. Să-i amintim: Mihai Gavriliuc, Wilhem Einhorn, Nicolae Doicaru7, Ion Mihai Pacepa8, Romus Dima, Nicolae Pleşiţă, Aristotel Stamatoiu. Generalul securist Nicolae Pleşiţă a lucrat atât în represiunea internă, cât şi în eforturile de a anihila forţele democratice din exil. În chip scandalos, acest torţionar continuă să apară în diverse emisiuni de televiziune şi să-şi ponegrescă fostele victime. Pensiile foştilor ofiţeri de securitate sunt în multe cazuri de zece ori mai mari decât pensia unui fost profesor de liceu.
Comisia Controlului de Partid (CCP) a jucat de asemenea un rol nefast în lichidarea oricăror tentative de a organiza minime dezbateri ori de a contesta abuzurile liderilor. Şeful CCP a fost mai întâi Iosif Rangheţ, căruia i-a succedat ca şef veteranul
7 Generalul Doicaru a fost epurat după defecţiunea fostului său adjunct Pacepa. Apropiat de grupul care a semnat Scrisoarea celor şase, se pare că în ultima perioadă a vieţii s-a distanţat de propriul trecut. După 1990 există indicii că s-a opus tendinţelor de subordonare a serviciilor de informaţii române faţă de cele sovietice. Moare în februarie 1991, într-un straniu accident de vânătoare.
8 I. M. Pacepa a rupt cu sistemul în 1978, defectând prin R. F. Germană către SUA. Informaţiile şi dezvăluirile sale sunt comparabile cu cele furnizate de defectori celebri din perioada stalinismului (Walter Kriwitskzy şi Aleksander Orlov), precum şi cu cele oferite de colonelul polonez Ryszard Kuklinski în perioada Solidarităţii din Polonia. 5
cominternist Constantin Pîrvulescu, avându-l ca adjunct pe Dumitru Coliu (Colev). După mazilirea lui Pîrvulescu (1958), generalul politic Coliu, membru proeminent al facţiunii moscovite din partid, a preluat şefia, avându-l adjunct pe János Vincze (Ion Vinţe), fost general de securitate. Coliu a condus un timp Ministerul Controlului de Stat, altă instituţie teroristă. Adjuncta sa a fost Vanda Nikolschi, veche militantă cominternistă (fără legătura cu generalul securist Nicolschi). În fruntea serviciului de informaţii al armatei s-a aflat în anii ’50 generalul de origine rusă Serghei Nikonov (Nicolau), spion sovietic. Soţia sa, Nina, a fost mult timp secretara personală a lui Gh. Gheorghiu-Dej. Responsabilitatea finală şi incontestabilă pentru ce s-a petrecut în România revine, conform chiar modelului leninist al centralizării birocratice absolute, membrilor Biroului Politic, secretarilor CC şi, mai presus decât oricui, secretarului general. Consultarea permanentă cu emisarii sovietici a fost o regulă respectată cu sfinţenie în perioada 1944-1963. De la CC şi Ministerul de Interne şi până la Comitetul de Stat al Planificării şi Ministerul Sănătaţii, toate instituţiile statului şi partidului aveau consilieri sovietici. Menţionăm aici pe Katelineţ (consilierul lui Dej), pe Aleksandr Mihailovici Saharovski (principalul consilier la Ministerul de Interne/Securitate) şi pe Mark Borisovici Mitin, redactorul-şef al săptămânalului Cominformului (Biroul Informativ al Partidelor comuniste şi muncitoreşti), „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară”, cu sediul la Bucureşti, membru al CC al PCUS.
Inspiraţi de modelul bolşevic, sfătuiţi de consilierii sovietici, dar dovedind o maniacală ardoare personală, liderii români au făcut tot ce ţinea de ei pentru a-şi depăşi magistrii întru zel şi demonism. În acest sens, putem afirma că cei vinovaţi de impunerea şi perpetuarea unui sistem bazat pe crimă şi fărădelege s-au numit: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca (Luka Laszlo), Teohari Georgescu, Iosif Chişinevschi (Roitman), Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Petre Borilă (Iordan Drăgan Rusev), Chivu Stoica, Miron Constantinescu, Constantin Pîrvulescu, Alexandru Drăghici, Nicolae Ceauşescu, Ion Gh. Maurer, Gheorghe Rădulescu, Dumitru Coliu (Dimităr Colev), Leonte Răutu (Lev Oigenstein), Grigore Preoteasa, Mihai Dalea, János Fazekas, Leontin Sălăjan (Szilagyi), Ştefan Voitec, Manea Mănescu, Petre Lupu (Lupu Pressmann), Florian Dănălache, Vasile Patilineţ, Ion Ioniţă, Constantin Dăscălescu, Virgil Trofin, Ilie Verdeţ, Elena Ceauşescu, Ion Dincă, Emil Bobu, Dumitru Popescu, Suzana Gâdea, Ion Iliescu, Ştefan Bârlea, iar lista este desigur departe de a fi completă. Trebuie cunoscute numele primilor secretari de comitete regionale, ulterior judeţene. Răul a mers iniţial de sus în jos, apoi şi de jos în sus, devenind un cancer al întregii societăţi.
În aparatul ideologic menit să îndoctrineze populaţia, trebuie menţionaţi: Iosif Chişinevschi, secretar al CC; Mihail Roller şeful sectorului Ştiinţă al CC sub Gheorghiu-Dej; Leonte Răutu, membru supleant al Biroului Politic, şeful Direcţiei Propagandă şi Cultură a CC în perioada Dej, groparul culturii româneşti; adjuncţii săi în diverse perioade: Nicolae Goldberger, Mihail Roller, Ofelia Manole, Pavel Ţugui, Virgil Florea, Paul Niculescu-Mizil, Vasile Dinu, Elvira Cincă, Elena Beşcu; activişti de vârf din cultură precum Eduard Mezincescu, Constanţa Crăciun, Nicolae Moraru, Traian Şelmaru, Mihai Beniuc, Ion Roşianu, Pompiliu Macovei. Ion Iliescu a fost şeful Secţiei învăţământ-ştiinţă în ultima perioadă a vieţii lui Dej şi la începutul perioadei Ceauşescu; Sorin Toma, redactorul şef de la „Scânteia” şi adjuncţii săi Silviu Brucan, Nestor Ignat, N. Corbu, apoi alţi redactori-şefi: Dumitru Popescu, Teodor Marinescu, Alexandru Ionescu, Constantin Mitea, Nicolae Dragoş. Alţi ziarişti de vârf al Scânteii, deci zeloşi
6
propagandişti ai partidului au fost: Ion Cumpănaşu, Dumitru Tinu, Anghel Paraschiv (primul redactor şef al cotidianului succesor „Scânteia Poporului”, apărut imediat după 22 decembrie 1989 şi transfigurat rapid în „Adevărul”. Gheorghe Badrus, mult timp redactor-şef adjunct de la „Scânteia” a devenit adjunct al lui Ilie Rădulescu la Secţia de Propagandă după 1969, lucrând sub îndrumarea secretarului CC al PCR responsabil cu ideologia (întâi P. Niculescu-Mizil, apoi Ion Iliescu). După 1972, ca şi alţi activişti ideologici (Constantin Vlad, Mihai Bujor Sion), Badrus a plecat în diplomaţie (ambasador în URSS). În fruntea revistei „Contemporanul”, transformată în megafon al Secţiei de Propagandă, s-au aflat Horia Liman, Marcel Breazu, Iosif Ardeleanu ş.a. Săptămânal, linia sovietică era prezentată în limba română în revista Cominformului „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară”, cu sediul la Bucureşti, condusă iniţial de Pavel Iudin şi apoi, până la desfiinţare, în 1956, de M. B. Mitin, membru al CC al PCUS. La Editura PMR (ulterior Editura Politică) directori au fost Barbu Zaharescu, Jack Podoleanu (cumnatul Ghizelei Vass), Grigore Naum (general de securitate), Valter Roman, Dumitru Ghişe, iar adjuncţi, în diverse perioade, Leonte Tismăneanu (Tismineţki), Ilka Melinescu (Wasserman), Florica Mezincescu, Al. Şiperco. O altă instituţie ideologică a fost Agenţia Română de Presă (AGERPRES) condusă, între alţii, de ilegalistul Vasile Dumitrescu, ulterior ambasador în Elveţia şi Chile, şi în perioada Ceauşescu de Ion Găleţeanu. Radiodifuziunea, respectiv Televiziunea au fost conduse în diverse perioade de compozitorul ilegalist Matei Socor, de soţia lui Gh. Apostol, Melita, de Ion Pas, de Teodor Marinescu, de Valeriu Pop, de Vasile Muşat, de Alexandru Ionescu, de Constantin Petre. Ilegalista Ecaterina Borilă a fost redactor-şef la „Viaţa sindicală” (apoi „Munca”). În anii stalinismului dezlănţuit, „România liberă” a fost condusă mai întâi de Grigore Preoteasa, apoi de Nicolae Bellu (Schor), care ulterior a devenit preşedintele Comitetului de Stat al Cinematografiei, în anii 1970 de Octavian Paler9, iar în anii 1980 de Maria Costache. Revista teoretică a CC al PCR s-a numit iniţial „Lupta de clasă” şi a fost condusă de Ştefan Voicu (Aurel Rotenberg), care a rămas în fruntea ei şi sub Ceauşescu, câţiva ani după schimbarea denumirii în „Era Socialistă”. Urmaşul lui Voicu a fost Ion Mitran. Pentru activiştii din domeniul organizatoric se publica revista lunară „Munca de partid”, condusă în anii 1950 de Paul Radovan. Editorialele „Scânteii” şi ale „Luptei de clasă”, elaborate sub directa îndrumare a Secţiei de Propagandă, au fost menite să propage linia partidului şi să stigmatizeze (cuvântul din epocă era să înfiereze) orice reală ori imaginară „erezie” culturală. Urmarea nemijlocită a unui asemenea editorial era efortul de „critică şi autocritică” semnat cu entuziasm în „Gazeta literară” de intelectualii desemnaţi de partid să supravegheze „frontul ideologic”: Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Savin Bratu, N. Moraru, Traian Şelmaru, M. Beniuc, N. Tertulian etc. Nu trebuie uitaţi cei care, la nivele relativ inferioare, au jucat rolul de controlori ideologici în deceniile comuniste: Ion Ianoşi, Tiberiu Utan, Al. Simion, Gheorghe Stroia, instructori ai CC al PMR/PCR. În acelaşi sens, şedinţele Secţiilor de Propagandă, respectiv Presă din perioada Ceauşescu erau destinate să controleze şi să „călăuzească revistele culturale şi politice. Protocronismul a fost impus de la acest nivel în special prin intermediul lui Eugen Florescu, ulterior deputat PSM, care cu numeroase prilejuri a atras atenţia intelectualilor recalcitranţi că protocronismul
9 În anii 1980, Octavian Paler a publicat eseuri şi romane nonconformiste şi a fost blamat în adunări publice regizate de activiştii regimului. A semnat Scrisoarea unui grup de şapte intelectuali în semn de solidaritate cu Mircea Dinescu. În anii postcomunişti a fost un critic consecvent al tendinţelor de restauraţie autoritară.
7
nu este o simplă direcţie estetică, ci „contribuţia teoretică a tovarăşului N. Ceauşescu”. A te opune protocronismului devenea astfel o atitudine antipartinică.
Şcolile de partid au fost instrumente ale condiţionării şi înregimentării ideologice, veritabile pepiniere de cadre ale partidului. Printre conducătorii şcolilor de partid „A. A. Jdanov” (pentru activiştii ideologici) şi „Ştefan Gheorghiu” (pentru cei din aparatul organizatoric) au figurat: Zina Brâncu, Paul Niculescu-Mizil, Ion Rachmuth, Constantin Nicuţă, N. Goldberger, Grigore Kotovski, Tatiana Bulan (al cărei soţ, Iakov, fost ofiţer sovietic, era rector al Academiei Militare). În perioada Ceauşescu, funcţii de vârf în aparatul ideologic (propagandă, Consiliul Culturii, presă, editori) au deţinut: Paul Niculescu-Mizil, Leonte Răutu, Dumitru Popescu, Ion Iliescu, Cornel Burtică, Miu Dobrescu, Tamara Dobrin, Petru Enache, Mihai Dulea, Ion Traian Ştefănescu, Eugen Florescu. După pensionarea ilegalistului Iosif Ardeleanu (Adler), cenzura a fost condusă de Ion Cumpănaşu, fost redactor-şef adjunct la „Scânteia”. Muzeul de istorie al PCR, altă insituţie a „frontului ideologic”, a fost condus succesiv de Clara Cuşnir-Mihailovici, Petre Grosu, N. Cioroiu. Institutul de Istorie a partidului (Institutul de Studii Social Politice de pe lângă CC al PCR) a fost condus iniţial de politrucul Mihail Roller, apoi, vreme de decenii de ilegalistul Ion Popescu-Puţuri, avându-l ca adjunct pe generalul Gh. Zaharia. În perioada Ceauşescu, mistificarea istoriei naţionale a fost întreprinsă de istorici-activişti ai Comitetului Central precum Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, Gh. I. Ioniţă, Ion Spălăţelu, împreună cu asociaţii lor N. Copoiu, Titu Georgescu, Mihai Fătu şi alţii. Vulgata istoriografică autohtonistă a fost potenţată prin implicarea directă în acest tip de discurs a fratelui dictatorului, generalul Ilie Ceauşescu, directorul Centrului de Istorie şi Teorie Militară, în jurul şi cu protecţia căruia s-a constituit un grup ideologic extrem de influent în justificarea orientării naţional-staliniste a partidului. Patronaţi şi încurajaţi de conducerea PCR, o serie de scriitori, critici literari, artişti plastici, compozitori şi sociologi au inventat în spirit jdanovist ideologia „protocoronismului românesc”, alibiul teoretic al omniprezentului cult al personalităţii al lui N. Ceauşescu. Desfigurând ideile esteticianului Edgar Papu, aceştia au susţinut poziţii autarhice şi profund antiliberale, xenofobe şi antiintelectuale10. Printre exponenţii protocronismului s-au remarcat prin vehemenţă: Paul Anghel, Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Doru Popovici, Dan Zamfirescu, Ilie Bădescu, Ion Lăncrănjan, Pompiliu Marcea, Ion Dodu Bălan, Dinu Săraru, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Nicolae Dan Fruntelată, Artur Silvestri, Ilie Purcaru etc. Publicată sub egida Comitetului pentru Cultură şi Artă al capitalei, revista „Săptămâna” a fost principala tribună de manifestare a pseudonaţionalismului manipulator al perioadei ceauşismului târziu. Revista a publicat adeseori documente ale Securităţii menite să atace şi să compromită exilul literar anticomunist.
Creată în 1979, Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a funcţionat ca o secţie a CC al PCR. Primul preşedinte a fost Miron Constantinescu, urmat de Mihnea Gheorghiu. La secţia internaţională, responsabilă pentru relaţiile cu partidele comuniste la putere şi cu cele din ţările necomunizate, au lucrat Maria Rab (cumnata lui Leonte Răutu), Ghizela Vass (notabilă prin longevitate politică, o apropiată a Elenei Ceauşescu), Constantin Lăzărescu, Constantin Vlad, Ştefan Andrei. Militanta de origine basarabeană Ghizela Vass a fost direct implicată în raporturile cu Partidele Comuniste Grec, Spaniol şi cu
10 Vezi pentru detalii Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
8
exilul cominformist din Iugoslavia. Aceste relaţii au inclus ajutor material substanţial din partea PCR pentru partidele şi organizaţiile respective, precum şi din alte ţări. PCR a folosit banii ţării pentru a susţine mişcări subversive şi antidemocratice în diverse părţi ale lumii. Posturile de radio ale Partidelor Comunist Grec şi Spaniol („Vocea adevărului” şi „Pirinei”) s-au aflat mulţi ani la Bucureşti. În anii 1970 şi 1980, PCR a subvenţionat mişcări radicale, antidemocratice din Lumea Treia. Este un subiect care trebuie cercetat în continuare.
Când încercăm să luminăm resorturile stalinismului, este cazul să nu uităm că avem de-a face cu o întreprindere politică esenţialmente barbară, că arhitecţii şi beneficiarii sistemului nu au demonstrat nici un fel de scrupule şi remuşcări şi că, în substanţa sa lăuntrică, deopotrivă ca intenţionalitate şi ca experienţă practică, regimul comunist a fost bazat pe dispreţul faţă de drepturile omului şi faţă de lege. Scopul său a fost anihilarea societăţii civile, a sistemului politic pluralist, a gândirii autonome şi a pieţii libere. A inventat instituţii menite să facă posibilă distrugerea spiritului liber şi manipularea totală a subiecţilor statului totalitar: partidul ca elită auto-desemnată; poliţia secretă (cu braţele sale din interior şi din exterior); propaganda şi agitaţia; pseudo-justiţia aservită total intereselor dictaturii.
Adevărul este că nici Dej, nici Ceauşescu nu au nutrit sentimente patriotice. „Comuniştii nu au patrie” afirma Manifestul Partidului Comunist, scris de Marx şi Engels la mijlocul secolului al XIX-lea. Indiferent de răsucirile şi salturile mortale ideologice, conducătorii comunişti din România au rămas fideli preceptelor de bază ale leninismului ca tehnică de control şi menţinere a unei dictaturi ideocratice. Ideologia a fost într-adevăr la putere. Statul comunist, precum cel nazist, a fost un stat întemeiat pe o concepţie despre lume şi viaţă. Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu au fost ambii partizanii unei formule politice autoritare, întemeiată pe monolitism ideologic, intoleranţă fanatică în raport cu orice adversar, terorism poliţienesc şi un cult aberant al economiei planificate. Moştenirea RPR-RSR, augmentată până la proporţii de un nemărginit iraţional în ultimii ani ai lui Ceauşescu, a fost aşadar una a despotismului, a distrugerii şi marginalizării valorilor veritabile (axiofobie), a eliminării elitelor politice, culturale şi religioase şi a izolării ţării în raport cu direcţiile novatoare din lumea ideilor şi din tehnologie.
Principalele acţiuni criminale pe care ţinem să le amintim aici, ca argument suprem pentru aceasta prea-mult amânătă condamnare sunt:
(1) abandonarea intereselor naţionale prin servilism neţărmurit în relaţiile cu URSS, după impunerea guvernului-marionetă condus de Petru Groza (6 martie 1945). Regimul comunist din România a venit la putere prin intervenţia directă a Uniunii Sovietice, a forţelor militare sovietice aflate pe teritoriul ţării şi prin ingerinţa insolentă a lui A. I. Vîşinski, ministru-adjunct de externe al URSS în afacerile interne ale României. Menţionăm aici rolul nefast al lui Emil Bodnaraş ca secretar general al guvernului Groza, responsabil cu serviciul de informaţii, precum şi al cvartetului dominant din PCR: Gh. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu.
(2) anihilarea statului de drept şi a pluralismului prin înscenări şi fraude, mai ales după furtul alegerilor în noiembrie 1946; agresiunile continue, prin fasciile de „oameni ai muncii”, în realitate grupuri de lumpeni atraşi în PCR, împotriva partidelor şi forţelor
9
democratice; utilizarea antifascismului ca argument propagandistic pentru delegitimarea oricărei forme de opoziţie anticomunistă.
(3) distrugerea partidelor politice, prin arestarea liderilor şi militanţilor, şi a continuităţii constituţionale a statului român, prin lovitura de stat din 30 decembrie 1947, care a dus la abdicarea forţată a Regelui Mihai.
(4) impunerea unui regim dictatorial total înfeudat Moscovei şi ostil valorilor politice şi culturale naţionale; lichidarea sindicatelor libere, distrugerea social-democraţiei ca mişcare politică opusă bolşevismului îmbrăţisat de PCR, anexarea nedemnă a justiţiei intereselor regimului.
(5) sovietizarea totală, prin forţă, a României, mai ales în perioda 1948-1956 şi impunerea, sub numele de „dictatura proletariatului” a unui sistem politic despotic, condus de o castă profitoare (nomenklatura), strâns unită în jurul liderului suprem;
(6) politica de exterminism social (lichidarea fizică, prin asasinat, deportare, întemniţare, muncă forţată, a unor categorii sociale – burghezie, moşierime, ţărani, intelectuali, studenţi etc) ghidată de preceptul luptei de clasă. Introducerea logicii vinovăţiei colective şi persecutarea membrilor familiilor celor bănuiţi de intenţii ori acţiuni anticomuniste; utilizarea unor criterii aberante pentru a distruge şansele copiilor din familii cu „origine nesănătoasă” de a studia în învăţământul superior.
Ca urmare a politicii criminale a regimului comunist, au fost deţinute în închisori şi lagăre, deportate/strămutate sute de mii de persoane. Cifrele propuse de cercetători, luate în considerare de această Comisie, se situează între 500 000-2 000 000 de victime. Dificultatea estimării provine din ocultarea sistematică de către Securitate, Procuratură, Miliţie, Trupe de Grăniceri, Armată şi alte organe represive a informaţiilor privind soarta multora dintre aceste victime.
(7) persecuţia minorităţilor etnice, religioase, culturale ori de orientare sexuală; persecutarea minorităţilor de gândire de la Asociaţia Teosofică Română în anii 1950 şi până la prigonirea mişcării Meditaţiei Transcendentale în anii 1980. De-a lungul întregii sale existenţe, regimul a urmărit să suprime orice expresie veritabilă a libertăţii de gândire.
(8) exterminarea programată a deţinuţilor politici;
(9) exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau rezistenţa anticomunistă armată în munţi (1945-1962);
(10) represiunea împotriva cultelor şi exterminarea/persecutarea tuturor celor care se opuneau comunismului, deopotrivă din rândul majorităţii etnic române, ca şi din rândul minorităţilor; desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice. Persecuţiile împotriva mişcării sioniste.
10
(11) Arestarea, uciderea, detenţia politică sau deportarea ţăranilor care opuneau rezistenţă faţă de colectivizare. Lichidarea violentă a revoltelor ţărăneşti (1949-1962).
(12) Deportările cu scop de exterminare. Represiunile etnice. Gonirea şi „vânzarea” evreilor şi germanilor.
(13) Represiunea împotriva culturii, eradicarea valorilor naţionale, respingerea artei şi culturii occidentale, cenzura extremă, arestarea şi umilirea intelectualilor neînregimentaţi ori protestatari (1945-1989).
(14) Reprimarea mişcărilor şi acţiunilor studenţeşti din 1956. Arestarea studenţilor protestatari (Timişoara, Bucureşti, Cluj, Iaşi) şi organizarea de şedinţe de denunţare a celor care au ridicat glasul împotriva dictaturii şi în semn de solidaritate cu mişcările de emancipare din Polonia şi Ungaria. Procesele împotriva studenţilor protestatari, organizate de PMR, UTM, UASR şi Securitate (1958-1960).
(15) Reprimarea mişcărilor muncitoreşti din Valea Jiului (1977), Braşov (1987) şi a celorlalte greve din anii 1980. Arestarea şi deportarea muncitorilor protestatari.
(16) Reprimarea oponenţilor şi disidenţilor în anii ’70 şi ’80. Arestarea şi asasinarea celor mai periculoşi oponenţi – omorârea inginerului Gheorghe Ursu, condamnarea la moarte a diplomatului Mircea Răceanu, arestat şi judecat în 1989; condamnarea la moarte a generalului Ion Mihai Pacepa, a fostului ofiţer DIE Liviu Turcu, a lui Constantin Răuţă şi a altor persoane pe care regimul le considera vinovate de trădare.
(17) Distrugerea patrimoniului istoric şi cultural prin dărâmările din anii 1980 (un sfert din centrul istoric al Bucureştiului), inspirate de grandomania lui Ceauşescu şi de obsesia lichidării marilor repere culturale şi istorice. Constrângerea unei părţi a populaţiei României de a-şi părăsi locuinţele în numele politicii de „sistematizare” a zonelor rurale.
(18) Consecinţele criminale ale „politicii demografice” (1966-1989) soldate cu mii de morţi.
(19) Impunerea unor norme aberante privitoare la „alimentaţia raţională”, înfometarea populaţiei, oprirea căldurii, starea de mizerie, de disperare provenită din degradarea fizică la care regimul a condamant un întreg popor. Notăm că nici un membru al conducerii PCR nu şi-a ridicat vocea împotriva acestei politici de exterminare prin frig şi foamete.
(20) Conceptualizarea mizeriei materiale şi morale, precum şi a fricii, ca instrumente de menţinere a puterii comuniste. În „Programul PCR” adoptat în 1974 se vorbea despre „umanismul revoluţionar ca adevărat umanism”, în practică triumfase cel mai devastator antiumanism. Pretinzând că împlineşte dezideratele marxismului, regimul a tratat o întreagă populaţie ca pe o masă de cobai supuşi acestui delirant experiment de inginerie socială.
11
(21) Masacrarea cetăţenilor, din ordinul lui N. Ceauşescu, cu aprobarea conducerii PCR, şi cu participarea efectivă a unor unităţi ale Armatei şi Securităţii, în timpul Revoluţiei anticomuniste din Decembrie 1989.

Citeste si articolul:

Disidenta in Romania comunista (II)

Disidenţa din România, 1977-1989 (II)

Pe lângă aceste proteste venite din mijlocul societăţii româneşti ce abia începea să se auto-organizeze în vreme ce regimurile din ţările vecine se clătinau serios, a existat şi o scrisoare colectivă de protest din interiorul partidului, semnată de şase veterani comunişti marginalizaţi de Ceauşescu. În România, ea a avut un impact limitat în rândul populaţiei, dar în străinătate ecoul acestei scrisori a fost incomparabil mai mare decît cel al scrisorilor semnate de intelectualii critici46.

Din 1977 şi până în 1989, supravieţuirea dincolo de primul gest de protest public a disidenţilor de mai sus şi a altora nemenţionaţi aici, dar nu mai puţin curajoşi, a fost posibilă, ca şi în cazul celorlalte ţări comuniste, numai datorită noului cadru de colaborare internaţională, inaugurat de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki. Până în acest moment este clar că

41 Gabriel Andreescu se referă la modul în care a devenit şi a înţeles să fie disident în Spre o filozofie a dizidenţei, Bucureşti, Editura Litera, 1992, pp. 155-197. Pentru textele disidente ale lui Andreescu vezi şi OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 6, File Dissidents: Gabriel Andreescu.
42 Trebuie menţionat că şi Dan Petrescu a beneficiat la Iaşi de susţinerea unui grup de prieteni, dintre care mulţi i s-au asociat ulterior în disidenţă (Alexandru Călinescu, Luca Piţu, Liviu Cangeopol, Liviu Antonesei, Dan Alexe), dar înainte de toate a contat pe sprijinul necondiţionat al soţiei sale, Tereza Culianu-Petrescu. Toate textele critice ale lui Dan Petrescu sunt cuprinse în ultima ediţie română a dialogului său cu Liviu Cangeopol. Dialogul ca atare a fost publicat prima dată de Vladimir Tismăneanu în „Agora”, revista de cultură alternativă la a cărei apariţie a contribuit ca redactor. Vezi „Agora”, vol. 3, nr. 1, februarie 1990, pp. 45-258. Din păcate, datorită avatarurilor transmiterii textului de la autori la editori, acesta a fost publicat abia după Revoluţie, pierzând mult din impact. Pentru ediţia română cea mai completă, vezi Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Ce-ar mai fi de spus. Convorbiri libere într-o ţară ocupată, Bucureşti, Editura Nemira, 2000. Vezi şi OSA/ RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 6, File Dissidents: Dan Petrescu.
43 Multe dintre scrisorile lui Mircea Dinescu au fost publicate iniţial în „Libération”. Pentru scrisorile deschise ale lui Mircea Dinescu vezi şi OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 7, File Dissidents: Mircea Dinescu.
44 A se vedea modul în care a eşuat încercarea unui grup de intelectuali din Bucureşti de a formula un protest comun în Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice pp. 394-408.
45 Pentru protestul împotriva realegerii şi „scrisoarea celor şapte”, vezi Dennis Deletant, Ceauşescu and the Securitate. Coercion and Dissent in Romania, 1965-1989, London, Hurst & Company, 1995, 282-284 şi 291-292. Pentru „scrisoarea celor optsprezece”, vezi Cartea Albă a Securităţii, p. 457, iar pentru o relatare privind modul în care s-a înfiripat acest protest, vezi Stelian Tănase, Ora oficială de iarnă, Iaşi, Institutul European, 1995.
46 Pentru o analiză detaliată a semnificaţiei acestei scrisori, vezi Cristina Petrescu, The Letter of the Six:’ On the Political (Sub)Culture of the Romanian Communist Elite, „Studia Politica”, Vol. V, nr. 2, 2005, pp. 355-384.
regimul comunist din România în general, şi Ceauşescu, în particular, au desconsiderat profund ideea de drepturi ale omului. Mai mult, toate intervenţiile occidentale în favoarea disidenţilor erau considerate drept intervenţii străine în treburile interne ale ţării şi erau tratate ca atare, cu riscul deteriorării relaţiilor diplomatice. Aceste intervenţii îi păreau lui Ceauşescu cu atât mai suspecte cu cât mulţi dintre disidenţi erau fie de origine maghiară, fie de alte confesiuni decât cea ortodoxă. Toate presiunile diplomatice de acest gen erau puse pe seama manevrelor emigraţiei maghiare ultranaţionaliste, care încerca să agite problema Transilvaniei şi prin urmare erau total ingnorate. Aceste intervenţii au fost motivul pentru care liderul român devenise obsedat de plata datoriei externe. În acest fel, Ceauşescu spera să scape de orice intervenţie în favoarea disidenţilor. Rezultatul, însă, nu a fost cel scontat. Până în momentul în care a reuşit să-şi plătească datoriile externe, la începutul lui 1989, România era deja izolată pe plan internaţional, fiind condamnată pentru grosolanele încălcări ale drepturilor omului nu numai de ţările occidentale, dar şi de ţări din blocul comunist, precum Ungaria şi URSS47.
Desigur, întrebarea, la care încă nu s-a găsit un răspuns convingător, este de ce în România anilor 1980, în plină criză economică şi mizerie morală, nu s-au ridicat mai multe voci care să critice regimul? Puţinii ziarişti străini care au reuşit să călătorească în România în ultimii ani ai regimului ne-au transmis imaginea unei ţări aflate în cea mai neagră sărăcie, populată de oameni abrutizaţi, incapabili să protesteze împotriva regimului pentru precaritatea condiţiilor de viaţă48. Cu alte cuvinte, de ce în ţările Europei Centrale, aflate sub regimuri mult mai puţin dure decât cel de la Bucureşti, au existat mereu voci care au criticat regimul în numele unor mişcări pentru respectarea drepturilor omului, pentru pace sau pentru conservarea mediului, în timp ce în România lucrurile au stat altfel? Motivele care au împiedicat dezvoltarea unor mişcări disidente comparabile cu cele din alte ţări sunt multiple dar, în general, au fost avansate două categorii de explicaţii.
Prima subliniază faptul că tradiţiile politice ale României, caracterizate prin slăbiciunea societăţii în raport cu statul atotputernic, snt diferite de cele ale Europei Centrale, mult mai apropiate de tradiţiile occidentale ale unei societăţi civile puternice, datorită multor experienţe istorice comune cu Vestul, începând de la Renaştere şi Reformă şi până astăzi. Al doilea tip de explicaţii subliniază specificitatea regimului comunist din perioada ceauşistă, bazat pe naţionalism, deci mai atrăgător decât unul internaţionalist şi prosovietic49, dar, în acelaşi timp, exercitând prin Securitate o constrângere fără egal în blocul sovietic50.
Naţionalismul, care în ţări precum Ungaria şi Polonia a fost una dintre poziţiile de pe care a fost criticat regimul comunist, a reprezentat în România lui Nicolae Ceauşescu monopolul exclusiv al puterii, implicând un segment important al intelectualităţii în discursul despre naţiune51. Celebra scenă
47 Singurul mecanism de presiune care a funcţionat în cazul lui Ceauşescu a fost reînnoirea anuală a clauzei naţiunii celei mai favorizate de catre Statele Unite. Pentru că Ceauşescu se mândrea cu faptul că era, credea el, favoritul Occidentului, acesta a făcut tot posibilul să păstreze această clauză, care nu mai fusese oferită decît Poloniei, apoi retrasă după Legea Marţială, şi mult mai târziu Ungariei. Atât timp cât disidenţii erau puţini, era suficient să le îngăduie să emigreze pentru a atenua criticile. Atunci când numărul protestelor s-a înmulţit, în 1988, Ceauşescu a preferat să renunţe la clauză decât să mai răspundă la presiunile occidentale. Din acest motiv, cadrul de cooperare internaţională iniţiat la Helsinki nu a avut decît o mică influenţă în ceea ce priveşte îmbunătăţirea situaţiei drepturilor omului în România. Mai multe despre funcţionarea clauzei naţiunii celei mai favorizate ca pârghie de presiune asupra regimului de la Bucureşti, vezi în Vojtech Mastny (coord.), Helsinki, Human Rights and European Security. Analysis and Documentation, Durham, Duke University Press, 1986 şi Roger Kirk, Mircea Răceanu, Romania versus the United States. Diplomacy of the Absurd, 1985-1989, New York, St. Martin’s Press, 1994.
48 Vezi spre exemplu David Selbourne, Death of the Dark Hero. Eastern Europe, 1987-1990, London, Jonathan Cape, 1990, pp. 44-46.
49 Michael Shafir consideră că, mai mult decât orice altceva, naţionalismul regimului comunist din România a contribuit la canalizarea posibilelor disidenţe şi cereri de reformă din sfera afacerilor interne spre cea a relaţiilor externe. Vezi cartea sa Romania. Politics, Economics and Society. Political Stagnation and Simulated Change, London: Frances Pinter Publishers, 1985, p. 148.
50 Dennis Deletant susţine că regimul lui Ceauşescu s-a bazat pe constrângere, deosebirea principală faţă de predecesorul său, Gheorghiu Dej, fiind aceea că accentul se mutase de pe pedepsire pe prevenirea oricăror încercări de critica regimul. Vezi cartea sa Ceauşescu and the Securitate.
51 Vezi Katherine Verdery, National Ideology under Socialism. Identity and Cultural Politics in Ceauşecu’s Romania, Berkeley, University of California Press, 1991.
a balconului din 21 august 1968, când Ceauşescu a condamnat intervenţia în Cehoslovacia a trupelor Tratatului de la Varşovia, câştigînd astfel sprijinul multor români, nu a dat însă semnalul unui început de liberalizare, ci pe acela al unei închideri, care a culminat cu un regim de „socialism dinastic”52, bazat pe un cult al personalităţii fără egal în Europa comunistă şi pe o politică naţionalistă dusă la extrem53. În plus, nu se poate trece tocmai peste activitatea Securităţii de prevenire a oricăror proteste colective, a cărei amploare şi complexitate abia începe a fi studiată pe baza noilor documente declasificate de SRI şi SIE. Ca primă evaluare, datele avansate de Dennis Deletant arată că aparatul poliţiei secrete române a fost de trei ori mai mic decât cel al Stasi54, astfel că, atât timp cât nu există o analiză mai detaliată, este greu de susţinut că aceasta ar fi reprezentat aparatul represiv cel mai bine pus la punct din întreg blocul sovietic. Totuşi, după cum au mărturisit, mulţi dintre cei care au cochetat cu disidenţa fără să se hotărască să facă pasul decisiv, memoria terorii anilor 1950, combinată cu uciderea – posibil demonstrativă – a inginerului Gheorghe Ursu în închisoare, în 1985, i-au împiedicat pe mulţi dintre români să îşi facă publice protestele.
Recapitulând, trebuie spus, din păcate, că până la Revoluţia din 1989, în România ceauşistă nu se poate afirma că ar fi existat mişcări disidente organizate provenite din cadrul societăţii. Nici măcar protestul efemer al lui Goma nu a fost o mişcare în sensul de structură organizată cu un plan de acţiune bine formulat. Nu se poate vorbi nici de apariţia unei aripi reformatoare din cadrul partidului, capabilă să negocieze trecerea de la un regim la altul. Din acest motiv, în 1989, schimbarea de regim din România a fost violentă. Tot din acest motiv, primele alegeri libere au adus la putere pe cei din eşaloanele doi şi trei de cadre comuniste. Abia revoluţia electorală din 1996 a adus o reală schimbare a elitei politice – motiv pentru care România este un caz „excepţional” printre celelate foste state satelite ale Moscovei. Această tranziţie întârziată şi sinuoasă din perioada post-comunistă nu se poate explica fără a lua în considerare şi faptul că evoluţia post-stalinistă a României, până în 1989, a fost „excepţională” sau, altfel spus, nu a urmat aceeaşi traiectorie generală ca în restul ţărilor din blocul sovietic55. În ciuda faptului că ar fi existat cîteva personalităţi influente care ar fi putut pune sub semnul întrebării dogmatismul politicii partidului, revizionismul marxist nu s-a transformat într-un curent influent în interiorul elitei aflate la conducere şi, prin urmare, nu a existat nici o aripă reformistă care să susţină destalinizarea, aşa cum s-a întâmplat în ţările Europei Centrale56. În schimb, aparenta politică externă independentă în cadrul blocului sovietic, aplaudată multă vreme de Occident, l-a făcut pe Ceauşescu să fie, pentru multă vreme, cel mai important „disident” al României57.
52 Vladimir Tismăneanu, Byzantine Rites, Stalinist Follies: The Twilight of Dynastic Socialism in Romania, în „ORBIS”, vara 1986, pp. 65-90.
53 Dintre lucrările occidentale care analizează cultul personalităţii în România, vezi Jaques Rupnik, The Other Europe, London, Weidenfeld and Nicholson, 1988.
54 Dennis Deletant, Ceauşescu and the Securitate, p. 380.
55 Vladimir Tismăneanu a elaborat pe această temă în Romanian Exceptionalism? Democracy, Ethnocracy and Uncertain Pluralism in Post-Ceauşescu Romania, în Karen Dawisha, Bruce Parrott (coord.), Politics, Power and the Struggle for Democracy in South-East Europe, Cambridge, Cambridge University Press, 1997, pp. 403-450.
56 În ce priveşte cultura politică a comunismului românesc, cea mai bună analiză îi aparţine lui Vladimir Tismaneanu. Vezi articolul său From Arrogance to Irrelevance. Avatars of Marxism in Romania, în Raymond Taras (coord.), The Road to Disillusion. From Critical Marxism to Postcommunism in Eastern Europe, Armonk, New York, M. E. Shape, 1992, pp. 135-150.
57 Vezi în acest sens şi părerea exprimată de Michnik în emisiunea lui Nicolae Manolescu din mai 1997, referitor la modul în care era privit Ceauşescu chiar de criticii regimului comunist din celelalte ţări est-europene după ce a condamnat invadarea Cehoslovaciei în august 1968.

Citeste si articolele:

 

MApN a semnat cu SUA acordul pentru înzestrarea cu sistemele de rachete antinavă

Ministerul Apărării Naţionale a semnat, prin Direcţia generală pentru armamente, acordul de tip Guvern la Guvern, cu Statele Unite ale Americii, aferent programului de înzestrare „Sistem de instalaţii mobile de lansare rachete antinavă”.

Costurile programului de înzestrare „Sistem de instalaţii mobile de lansare rachete antinavă”, în configuraţia cuprinsă în legea care a fost aprobată de Parlamentul României, sunt estimate la 286 de milioane de dolari, fără TVA, urmând ca valoarea exactă să fie stabilită în urma derulării procedurii de achiziţie.

Sistemul va fi livrat în trimestrul IV al anului 2024.

Conform MApN, SIML reprezintă produsul militar destinat apărării zonelor costiere şi de litoral împotriva ameninţărilor navelor de suprafaţă, având capacitatea de a coopera cu nave, aeronave şi echipamente proprii şi ale aliaţilor, utilizând datele furnizate de către acestea şi viceversa, folosind sisteme de legături de date şi canale de comunicaţii protejate, pentru executarea atacului cu rachetele antinavă.

Prin realizarea acestei capabilităţi, Forţele Navale Române vor dispune de un sistem de instalaţii mobile de lansare rachete antinavă nou, modern, testat, operaţional şi interoperabil în cadrul NATO, adaptat misiunilor actuale, împreună cu instruirea privind folosirea în luptă a sistemului şi actualizarea permanentă a bazelor de date specifice SIML, constituind o necesitate esenţială ce va trebui satisfăcută în cel mai scurt timp posibil.

Prin semnarea acestui document, s-a atribuit Guvernului Statelor Unite ale Americii contractul de tip Letter of Offer and Acceptance (LOA), specific Programului Foreign Military Sales – FMS, conform prevederilor Legii nr. 37/2021 pentru realizarea „Capabilităţii de luptă împotriva navelor de suprafaţă”.

Derularea contractului va avea loc în perioada 2021-2024, iar „Sistemul de instalaţii mobile de lansare rachete antinavă” va fi livrat în trimestrul IV al anului 2024.

Conform actului normativ menţionat, producătorul SIML are obligativitatea de a constitui o capacitate de producţie şi realizare a mentenanţei la nivelul unui operator economic din industria naţională de apărare, aşa cum este definit la art. 3 lit. s) din Legea nr.232/2016 privind industria naţională de apărare, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare.

Operatorul economic va fi selectat de producătorul SIML, cu acordul Guvernului României.

Sistemul de instalaţii mobile de lansare rachete antinavă include, fără a se limita la acestea, patru instalaţii mobile de lansare, platforme de comandă-control-comunicaţii, platforme de transport şi încărcare-descărcare, senzori, suport logistic iniţial, mentenanţă şi echipamente de testare, echipamente criptografice şi cu regim special, asistenţă de specialitate, instruirea personalului la toate nivelurile necesare, inclusiv folosirea în luptă, echipamente de instruire, precum şi baze de date specifice SIML.

Costurile programului de înzestrare „Sistem de instalaţii mobile de lansare rachete antinavă”, în configuraţia cuprinsă în legea care a fost aprobată de Parlamentul României, sunt estimate la 286 milioane USD, fără TVA, urmând ca valoarea exactă să fie stabilită în urma derulării procedurii de achiziţie.

Parlamentul a adoptat în 24 februarie proiectul de lege pentru realizarea „Capabilităţii de luptă împotriva navelor de suprafaţă”, aferentă programului de înzestrare ”Sistem de instalaţii mobile de lansare rachetă antinavă” (SIML).

 

Rusia cere SUA și UE să nu se amestece în treburile interne ale R. Moldova

Maria Zaharova, purtătoare de cuvânt a Ministerului de Externe din Rusia, februarie 2021.
Maria Zaharova, purtătoare de cuvânt a Ministerului de Externe din Rusia, februarie 2021.

La Moscova, luni, purtătoarea de cuvânt a Ministerului de Externe este citată de agenția TASS cu declarația că Rusia constată că Statele Unite și Uniunea Europeană se amestecă în mod direct în afacerile interne ale Republicii Moldova și le îndeamnă să evite acest lucru.

De la criza politică la o criză a Curții Constituționale?

„Ministerul rus al Afacerilor Externe a atras în mod repetat atenţia asupra amestecului direct al SUA și UE în procesele politice interne ale Republicii Moldova, a implicării lor politice clare, ceea ce duce la o polarizare şi mai mare a societăţii moldovene”, a afirmat purtătoarea de cuvânt a Ministerului de Externe.

Parlamentul European de la Strasbourg, Franța

### VEZI ȘI… ###

Europarlamentar: Prioritățile UE în R.Moldova – statul de drept și alegerile anticipate

Zaharova susține că ţările occidentale au încercat din nou să se amestece în problemele R. Moldova având ca pretext adoptarea de către Parlamentul de la Chişinău, pe 23 aprilie, a unei declarații împotriva Curţii Constituţionale naționale, care a stabilit că sunt îndeplinite condițiile pentru pentru dizolvarea legislativului. Un alt pretext a fost, potrivit Mariei Zaharova, anularea de către parlamentari a deciziei lor din 2019 de numire a actualului preşedinte al Curţii Constituţionale.

„Facem din nou apel la colegii noştri din Statele Unite şi Uniunea Europeană să se abţină de la a interfera în afacerile interne ale Republicii Moldova şi să nu depăşească limitele de etică diplomatică”, a subliniat Maria Zaharova.

Tot luni, președinta Maia Sandu a anunțat că a avut o discuție telefonică cu Președintele Parlamentului European, David Sassoli.

„ Domnul Sassoli și-a exprimat convingerea că independența Curții Constituționale trebuie respectată de toate forțele politice” a comunicat președinta țării.

Mai mulți înalți oficiali europeni au criticat deciziile votate de deputații PSRM-Partidul Șor privind Curtea Constituțională, inclusiv președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, șeful Diplomației UE, Josep Borrell, președintele Comisiei de la Veneția, Gianni Buquicchio și președintele Consiliului European, Charles Michel.

 

Adrian Pătrușcă: Sub aceasta pandalie este mascata  dictatura fără scăpare

Izoleta a fost vestitorul pandemiei. Un simbol al noii dictaturi care se pregătea.

Vă amintiți? Infectatul era luat de acasă și închis într-un coșciug etanș. Scena semăna cu arestările din anii ’50, când oamenii erau săltați de Volga neagră și duși în beciurile Securității cu ochelari de tablă la ochi.

În izoletă, ca și în Volgă, știai doar când intri.

În izoletă, ca și în Volgă, era un dușman al poporului.

După o vreme, izoleta, ca și Volga, a dispărut. Dictatura a rămas.

Spre deosebire de comunism, dictatura medicală este una perfectă. O dictatură fără scăpare.

Eliberarea prin vaccinare s-a dovedit o farsă. Vaccinul nu te scapă nici măcar de boală, necum de cătușele invizibile ale Sistemului.

Pentru efectul izbăvitor al vaccinului ne este dat ca exemplu Israelul. Și-a vaccinat tot poporul în trei luni și pasămite acum poporul zburdă liber. „Să facem cu toți la fel!”, îndeamnă propaganda.

Ceea ce nu spune propaganda este că „experții” din Israel au avertizat în privința unui nou val de epidemie în iarnă.

Ceea ce înseamnă un nou lockdown și un nou hei-rup vaccinal. În varianta fericită. Pentru că „experții” israelieni avertizează și asupra posibilității ca „virusul să fie mai puternic decât vaccinul”! Ceea ce face necesară inventarea unui nou vaccin.

Când „experții” vorbesc despre o nenorocire posibilă, poți să fii sigur că aceasta va veni cu siguranță.

Așadar, Israelul nu a scăpat. Doar i s-a dat puțin drumul prin curte. C-așa-i virusul de la munte!

*

Marea Britanie este un alt exemplu scos în față de propaganda înțepătorilor. Prima țară din lume care a început vaccinarea.

Puține locuri de pe planetă au fost mai terorizate de Dictatura COVID. Lockdown draconic și prelungit, uși sparte de poliție pentru a-ți număra musafirii, oameni săltați de pe stradă în uralele colaboraționiștilor, sondaje cu multe procente încântate de carantină…

În această atmosferă de groază, șeptelul Majestății Sale a fost vaccinat masiv: 60% din populație. După multe luni de carceră grea, britanicilor li s-a dat drumul afară. Imaginile cu oamenii veseli, care își savurau pintele de bere, în frunte cu Boris Johnson, au făcut înconjurul lumii.

„Au răbdat, dar a meritat”, a fost mesajul transmis de propagandă. Libertatea merită o înțepătură și un an de izolare.

Ce nu a spus propaganda este că asta a fost doar arvuna. Grosul prețului abia urmează să fie plătit: „experții” britanici avertizează că este posibilă reintroducerea carantinei, dacă vaccinurile nu fac față noilor tulpini.

Iar tulpinile noi apar pe bandă rulantă: braziliană, sud-africană, britanică, americană, californiană… Toate neamurile pământului au tulpina lor. Ultima sperietoare vine tocmai din India.

*

Chiar și dacă noile tulpini se vor înclina în fața vaccinurilor actuale, tot nu se rezolvă nimic.

Pfizer și Moderna au anunțat că, în afara celor două doze, mai este nevoie și de o a treia, pentru „boost”. Apoi, tot așa, de câte o nouă vaccinare, la intervale de cel mult 12 luni.

Deși, zic „experții”, durata de protecție sigură (!) pentru un vaccin este doar de 6 luni.

Chiar și dacă oamenii acceptă să se vaccineze de câte ori recomandă „experții” (la 6, 9 sau 12 luni), ei tot nu își redobândesc libertatea.

Pentru că vaccinații continuă să se îmbolnăvească și să răspândească boala.

Asta îi încurcă puțin pe adepții „Pașaportului de vaccinare”: ei nu pot răspunde cu ce este mai puțin periculos un vaccinat decât un nevaccinat. Și, în aceste condiții, de ce îți mai trebuie pașaport.

De aceea, în viitorul document, botezat duios „Certificat verde digital”, care urmează să intre în vigoare din vară, dreptul de a călători liber va fi asigurat fie de vaccinare, fie de un test negativ, fie de o analiză a anticorpilor.

Spre deosebire de ultimele două, vaccinarea este gratuită, pentru a îmbia la înțepare.

Înduioșătoare este grija pe care o au liderii politici de a sublinia că „Certificatul” are rolul de „a facilita mișcarea sigură și liberă” și nu este o „precondiție pentru a-ți exercita libertatea de mișcare”.

Minciuna este de o grosolănie fără de margini. Mișcarea nu este nici sigură (cum s-a văzut mai sus), nici liberă. Pentru că presupune obligativitatea uneia dintre cele trei măsuri.

UE va legaliza Pașapoartele COVID, însă nu le va declara obligatorii. Într-un gest de mărinimie, ea va lăsa statelor membre dreptul de a le impune sau nu cetățenilor care circulă dintr-o țară într-alta.

Obligativitatea prezentării unui document doveditor al stării de sănătate funcționează deja la intrarea în aproape toată țările europene.

În privința drepturilor și libertăților interne, țările vor mima neputința de a se opune adoptării Pașapoartelor de către companiile private.

Sub generosul pretext al protejării clienților, Pașapoartele vor putea fi solicitate în cele mai diverse ocazii, de la restaurant la supermarket, de la metrou la rată, de la concert la closet public.

Ironia soartei face ca, în timp ce rasialismul și lupta împotriva discriminării au devenit doctrină obligatorie pentru societatea contemporană, să se instituie la nivel global apartheidul sanitar.

Nevaccinații sunt noii negri.

*

Bolnavii sunt o categorie specială de deținuți. Ei nu au nici un drept. Sunt ultimii dintre robi, care se uită cu jind la soarta lui Vasile Porojan

Nu au dreptul de a se trata acasă, chiar dacă fac o formă ușoară a bolii. Nu pot lua o aspirină și un piramidon, sau un polidin în fund, ca pe vremuri. Trebuie să se prezinte la medicul de familie.

Acesta dă din umeri: nu îi poate prescrie nici un tratament, pentru că medicamentele necesare nu se găsesc în farmacii. Doar în spitale. Așa e protocolul.

(Omul nu trebuie lăsat să se trateze singur acasă: ar scăpa din gheara lungă a sistemului și toată dictatura s-ar duce dracului.)

Prin urmare, medicul de familie se uită lung la pacient. Dacă îl vede că pică din picioare, îl pune să sune la 112 și-l lasă în plata lui Arafat.

Dacă îl vede că încă se ține bine, îl trimite acasă și să aștepte evoluția bolii. Trimiterea acasă este însoțită de urarea de specialitate: „Sănătate”.

Îmbărbătat, bolnavul merge la domiciliu și face frecții cu Diana, bea agheasmă și își pune prietenii să dea acatiste.

Dacă acest tratament nu ajută și boala se agravează, omul este dus la spital. Aici, după ce i se ia telefonul, i se interzice să fie vizitat și este încuiat în salon, sunt două posibilități: ajunge la ATI sau nu.

Dacă ajunge la ATI, Dumnezeu să-l ierte! I-au intrat zilele în sac de plastic!

Dacă nu ajunge la ATI, se întoarce marcat pe viață, dar bucuros că s-a imunizat natural.

Dacă e exagerat de curajos, apare la TV și mărturisește grozăviile pe care le-a trăit.

Apoi, supraviețuitorul așteaptă. Un nou val, o nouă tulpină, un nou vaccin.

Pentru că Dictatura COVID este una perfectă: nimeni nu scapă definitiv.

 

O femeie din Cluj, vaccinata cu ambele doze de la Pfizer, s-a infectat si a murit!

O femeie din județul Cluj, în vârstă de 70 de ani, vaccinată cu ambele doze de vaccin Pfizer, a murit recent în secția de Terapie Intensivă a Spitalului din Turda, după ce a fost depistată cu Covid la două luni după rapel. Cazul este unic în România, informează g4media.ro.

  • Este unic deoarece, potrivit medicilor consultați de G4Media.ro, persoana decedată avea făcut rapelul în luna februarie, apoi a fost testată pentru anticorpi după vaccin. Și avea un număr considerabil, 6700.
  • Explicațiile în acest caz le oferă unul dintre medicii care au tratat pacienta în Terapie Intensivă, medicul specialist Sergiu Habago.
  • Infectări cu Covid-19 după rapel mai sunt la mai multe spitale din județul Cluj. O femeie de 50 de ani a ajuns la Spitalul de Pneumoftiziologie cu Covid-19, cu formă moderată, după peste o lună de la a doua doză de vaccin.  Sunt și alte cazuri de infectare după rapel la spitalele din Cluj. Dacă unele persoane s-au infectat între cele două doze, cu atât mai ciudat este cazul de la Turda, unde persoana își făcuse rapelul și a fost testată pozitiv la Covid la o perioadă considerabilă după. Vaccinurile, se știe, nu oferă protecție 100%, te poți infecta chiar dacă ești vaccinat, dar, cel puțin în cazul Pfizer, specialiștii spun că oferă protecție împotriva formelor severe. Te poți infecta, dar teoretic faci o formă ușoară.

Directorul medical de Spital, Andrașoni Victor: „Avea dozele făcute, avea titru de anticorpi mare, a fost confirmată cu Covid și avea afectare pulmonară de peste 85%. Asta a fost. Explicația este greu de găsit.

Managerul spitalului, doctorul Stănilă Ovidiu, a transmis că: „Nu am o explicație, iar colegii mei infecționiști nu se pronunță deocamdată vizavi de particularitatea acestui caz.”

Departe de a fi un caz obișnuit, decesul pacientei din Turda are, însă, câteva particularități logice. Stăm de vorbă cu medicul Sergiu Habago, unul dintre doctorii care au tratat-o în secția de Terapie Intensivă.

  • „E strict părerea mea personală ceea ce vă voi spune. Eu nu cred că acest caz are vreo legătură cu Covidul activ. Este vorba despre o pacientă cu multe boli, o mare cardiacă, care probabil a avut o expunere la Covid undeva la finalul toamnei sau în iarnă, apoi a făcut prima doză de vaccin, în februarie pe a doua, iar acum i-a ieșit un test PCR pozitiv. După cum bine știm din literatura de specialitate un test PCR poate ieși pozitiv și la șase luni după infecție. Unele lucruri le putem interpreta foarte ușor greșit.  Eu cred că în privința acestei paciente a fost vorba candva de o infecție Covid minim simptomatică, peste care s-a vaccinat, a făcut și rapelul și a ajuns la un nivel de anticorpi de 6700. Paradoxul a făcut să-i iasă acest test PCR pozitiv, deși, repet, asta se poate întâmpla și la șase luni după. E cea mai logică variantă. Nu am descoperit noi America.”

Medicul spune că după testul PCR pozitiv în cazul femeii, acesteia i-au fost făcute cel puțin alte patru test antigenige, toate ieșind negative.

  • „Am repetat testele de antigen, au ieșit toate negative, doar PCR-ul pozitiv. Trebuie să privim lucrurile rațional. Multe nu se leagă. Antigenul negativ de fiecare dată, de patru ori cel puțin, pacienta avea insuficiență cardiacă, detresă respiratorie, un plâmân umed, o detresă cu complianță pulmonară alterată, ca o pneumonie clasică cu suprainfecție  bacteriană. Nu cred că am văzut Covidul aici. Vedeam insuficiența respiratorie și a ieșit Covid fiindcă a ieșit PCR-ul pozitiv.  Fiind pozitiv, cu simptomatologie respiratorie, a fost încadrat la definiția de caz dată de Ministerul Sănătății. A avut evoluție proastă de la început. Avea diabet zaharat, insuficiență cardiacă,  insuficiență respiratorie cronică pe decompensarea cordului. A venit cu insuficiență respiratorie acutizată, avea un plămân voalat cu leucocitoză, cu însemne de infecție bacteriană, cu elemente de sepsă bacteriană și cu complianță pulmonară redusă. Avea anumite elemente care nu corespundeau unei infecții Covid clasice. A făcut insuficiență cardio-circulatorie acută, insuficiență multiplă de organe, detresă respiratorie severă. A fost intubată, ventilată, au căzut toate organele. În certificatul de deces poate apărea Covid, fiindcă a ieșit testul PCR pozitiv. Poate că a jucat un rol cândva, dar nu cred că de Covid a murit. Părerea mea este că este vorba despre o infecție veche, s-a vaccinat apoi și a ieșit acest test PCR. Nu putem spune niciodată că s-a vaccinat și a murit”, spune medicul pentru g4media.ro.

 

 Capetenia PeSeDista nu este un pericol  social, ci este un genocid cosmic… Dragnea s-a milogit in fata judecatorilor cerand liberarea: „Nu sunt un pericol pentru societate”

 

Judecatoria Sectorului 5 dezbate, marti, cererea de eliberarea conditionata depusa de fostul lider al PSD Liviu Dragnea, care executa la Penitenciarul Rahova o pedeapsa de 3 ani si 6 luni inchisoare in dosarul angajarilor fictive de la DGASPC Teleorman

Dragnea nu a fost adus in instanta, el a fost audiat prin videoconferinta.

La inceputul procesului, avocata lui Dragnea, Flavia Teodosiu, a spus ca fostul lider social-democrat indeplineste toate conditiile pentru a fi eliberat inainte de termen.

„Ne aflam in fata unei cereri de liberare conditionata pe articolul 59 din vechiul Cod penal: a fost staruitor in munca si a dat dovezi temeinice de indreptare. Atributul dumneavoastra esential este sa constatati indeplinirea conditiilor. (…) A fost izolat, i s-a permis sa iasa la aer o ora pe zi din 24. Intre iulie si februarie a urmat o serie lunga de plangeri. Nu au fost aplicate solutiile, desi definitive. Se impune compensarea cu zilele de munca pentru perioada in care nu i s-a permis sa munceasca. Inclusiv dreptul la sanatate i-a fost incalcat. A fost carantinat de trei ori, o data in decembrie si de doua ori ulterior, desi avea teste negative. Comisia a constatat in unanimitate ca a avut o atitudine pozitiva. A achitat prejudiciul din dosar. Aveti la dosar o societate care il va incadra in munca. (…) Sa nu uitati ca suntem in Saptamana (…) inainte de Paste”, a afirmat Teodosiu, citat de Agerpres.

Ea a prezentat pasaje din raportul favorabil intocmit de Comisia de liberare conditionata de la Penitenciarul Rahova: „Detinutul a avut un comportament in general pozitiv, a beneficiat de mai multe recompense si o singura sanctiune, care ulterior a fost anulata”.

Procurorul DNA a cerut ca cererea de eliberare sa fie respinsa intrucat „el apreciaza ca a fost condamnat politic denota ca nu a inteles sa se conformeze normelor de drept.”.

„Noi apreciem ca nu a dat dovezi temeinice de indreptare, instanta ar trebui sa se raporteze si la persoana condamnatului. Nu e relevant ca a fost recompensat, provine dintr un mediu cu o buna educatie, a avut un comportament normal. Nu vedem cum aceasta persoana condamnata a fost la activitati destinate in principal condamnatilor pentru violenta, cu o educatie precara, nu vedem cum l-ar fi putut indrepta.

Faptul ca el apreciaza ca a fost condamnat politic denota ca nu a inteles sa se conformeze normelor de drept. Anul trecut a acordat un interviu neautorizat.

El a contestat insasi temeinicia hotararii de condamnare, care ar fi fost motivata politic, iar asta inseamna ca nu isi atribuie nicio culpa, prin urmare nu ar avea de ce sa isi schimbe optica, apreciem ca pedeapsa nu si a atins scopul.

Faptul ca a avut probleme in penitenciar, legat de exercitarea unor drepturi, consideram ca nu este relevant din perspectiva legii”, a spus procurorul DNA.

Dragnea a sustinut in schimb ca „nu sunt un perciol pentru societate”. „Indeplinesc conditiile (pentru eliberarea conditionata – n.r.). Am stat destul in penitenciar, nu reprezint un pericol pentru societate. Pot face bine”, a declarat Dragnea.

 

 

Simboluri satanice

 

 http://bucurialuisatan.com/simboluri-satanice/

E un fapt trist că puțini sataniști cunosc adevărata semnificație a simbolurilor noastre. Cei mai mulți preiau informații false și eronate din surse creștine. Creștinii își arată încontinuu prostia și ignoranța. Cunoștința este cel mai mare dușman al lor, întrucât nicio înșelătorie, nicio farsă și nicio minciună nu poate avea succes atunci când victima cunoaște adevărul. Fiecare simbol satanic poartă o semnificație spirituală puternică și care are de-a face cu dobândirea dumnezeirii, a perfecțiunii și imortalității fizice și spirituale de către omenire. Cele mai multe simboluri satanice – dacă nu chiar toate acestea – fac referință la adevărata cunoștință spirituală și la sufletul uman.

00Sacred_SerpentȘARPELE: cel mai sacru simbol din Satanism. Șarpele reprezintă forța kundalinică de la baza coloanei vertebrale. Atunci când Șarpele este activat prin meditația de împuternicire și prin anumite exerciții specifice, acesta urcă prin cele șapte chakre, aducând cu sine un grad ridicat și intens de conștientizare, iluminare, abilități fizice și spirituale și a-tot-cunoaștere. Cobra cu capișon care apare în multe dintre gravurile din Egipt, simbolizează gradul de conștientizare expandat care rezultă din ridicarea șarpelui Kundalini.

Acesta este ADEVĂRATUL fundament al Satanismului: ridicarea Șarpelui. Aceia care își ridică energia șerpească cu succes, se află la un nivel spiritual mult mai ridicat și nu mai pot fi înșelați de programul creștinismului și de celelalte programe inamice.

00BoltPentagrama cu vârful în jos simbolizează energia de sus care intră prin chakra coroanei. Fulgerul satanic îl simbolizează pe Satan ca adevăratul nostru Zeu Creator. Fulgerul este forța vitală – bioelectricitatea. Toate simbolurile cu vârful în jos întâlnite în satanism, reprezintă energia de sus care descinde, dă viață și împuternicește sufletul uman.

 

00Iron CrossCrucea de fier cu brațe egale poate fi văzută în majoritatea sigiliilor Demonilor și reprezintă atât alinierea corectă a chakrelor din cele trei granthi (noduri) ale sufletului, cât și forma sufletului uman.

00Lucifer2Lucifer are mai multe sigilii. Fiecare dintre acestea are de a face cu dobândirea dumnezeirii. Simbolul său din stânga reprezintă adevăratul GRAAL. Acesta este pocalul care reține elixirul vieții. Biserica Catolică a FURAT și a corupt acest simbol. Gralul face parte din lucrarea Magnum Opus, potențial pe care îl purtăm în noi înșine. Acesta nu este un obiect fizic, ci este un concept. „sângele chakrelor” este energia care picură din acestea, atunci când sunt stimulate. Se spune că Graalul colectează „sânge regal” – acesta este „sângele” chakrelor.

 

AstarteSimbolurile din stânga sunt ale lui Astaroth. Ambele au derivat din Ankh-ul egiptean.

 

 

AnkhAnkh-ul Egiptean reprezintă cheia sufletului și chakra inimii. Iconița planetei Venus a derivat și ea din ankh. Astaroth guvernează atât peste planeta Venus cât și peste chakra inimii.

Culorile ROȘU, ALB și NEGRU datează nu numai din Egiptul Antic, ci din originile lor în Orientul Îndepărtat. Egiptul a fost cunoscut drept „Țara Neagră-Roșie” și a fost un centru de alchimie. Alchimia este transformarea sufletului uman în cel de zeu. Prin această transformare, finalizăm munca neterminată a Creatorului nostru Satan. Culorile roșu, alb și negru țin de cele trei nadii majore ale sufletului. Ida e neagră, Pingala este roșie, iar Sushumna este albă.

„ÎNTUNERICUL”
Asocierea „întunericului” cu satanismul a fost sucită și pervertită până peste cap. Aceasta nu are de-a face cu sperietori, vampiri sau orice alt rahat asemănător. „Întunericul” satanic are de-a face cu polaritățile „yin” și „yang.” Reprezintă partea feminină a sufletului: mintea subconștientă pe care o accesăm prin meditația de împuternicire. Șarpele lui Satan aparține și el părții feminine a sufletului. Partea masculină a sufletului este partea logică și stângă a creierului, în timp ce cea feminină ține de partea dreaptă a creierului. Sufletul are atât un pol negativ cât și un pol pozitiv. Partea masculină și cea feminină trebuie să lucreze împreună. Partea logică și masculină, direcționează partea feminină prin reflecție și voință. Partea feminină este uzina sufletului și manifestă gândurile și ideile generate de partea masculină. De asemenea, partea feminină este partea creativă a sufletului: vise, muzică, sentimente, intuiție. Datorită faptului că puterea de a-ți controla propriul destin – și libertatea spirituală care rezultă de aici – ține de partea feminină a sufletului, biserica catolică împreună cu fratele ei geamăn, islamul, lucrează pentru a promova femeile într-o imagine inferioară. Islamul este brutal cu femeile, iar biblia iudeo-creștină le degenerează până peste cap. Toate aceste lucruri lasă amprente în subconștient, în mod subliminal suprimând și tăgăduind puterea feminină din suflet. După secole de impunere a acestui gunoi, partea feminină a sufletului și puterile acesteia s-au atrofiat. Acesta este motivul pentru care omenirea și lumea se află în dezordinea în care se află în ziua de azi. A fost creat cel mai serios dezechilibru, care acum s-a generalizat. Satanismul lucrează, prin meditația de împuternicire, să întărească partea feminină a sufletului, să restaureze echilibrul și sănătatea spirituală (pe lângă împuternicirea individului ca întreg).

00Shiva-236x30000Trident2„Furca Diavolului” este în fapt un simbol antic care a precedat creștinismul cu mii de ani. Originile acestui simbol sunt în Orientul Îndepărtat (de unde l-a furat creștinismul cu rădăcinile sale evreiești și l-a pervertit și corupt până nu a mai rămas nimic din el; au făcut asta cu scopul de a distruge cunoștința spirituală din rândul populației, pentru ca aceasta să poată fi ținută bine mersi în mâinile câtorva „aleși”). Este cunoscută sub numele de „TRISHUL” și simbolizează străpungerea prin cele trei noduri ale sufletului – din chakra sexuală, a gâtului și cea a coroanei – noduri care în sanscrită se mai numesc și „granthi.” Pentru ca Șarpele să poată urca, toate aceste trei noduri trebuie să fie deschise. Trishul simbolizează energia kundalinică care străpunge prin cele trei granthi.

Imaginea Baphometului din ocultismul occidental a fost preluată din imaginea lui 00Baphomet_ImageShiva (vezi poza cu albastru de mai sus). Fii atent la postură, în special la postura mâinilor: una ațintită în sus și alta în jos. Și aici, Baphometul simbolizează atât aspectul masculin cât și cel feminin al sufletului (acest lucru apare și în imaginea lui Akhenaton din Egipt). Coarnele sunt un simbol al lui Mercur, care reprezintă vrilul/chi-ul/puterea vrăjitorească/forța vitală/prana.
Aripile sufletului înseamnă libertate spirituală. Capra simbolizează fertilitatea – fertilitate în sensul de sporire a forței vitale, care în schimb activează și ridică șarpele Kundalini. „Capra a o mie de tineri” face referire la chakra coroanei care în sanscrită mai este cunoscută și ca „Sahasrara,” cuvânt care înseamnă „Lotusul cu o mie de petale.”

00Azazel_Hatra2

Coarnele simbolizează forța vitală/puterea vrăjitorească/vrilul/chi-00Mercury666ul/etc. Acest lucru este simbolizat de iconița planetei Mercur (imaginea din dreapta). „Mercur” este cunoscut drept „mesagerul Zeilor.” „Zei” este un cuvânt de cod pentru chakre. Notează cele două coarne din frunte, evidențiate în imaginea lui Azazel din stânga, dar și razele care îi iese din cap; aceasta simbolizează Șarpele ridicat.

 

00eye2PIRAMIDA reprezintă forma chakrelor umane. Partea care lipsește din vârful piramidei reprezintă munca neterminată din sufletele noastre și 00eyeOCHIUL ATOTVĂZĂTOR – care în gnosticism reprezintă atotcunoașterea care se manifestă atunci când dobândești zeificarea. Această stare mai este cunoscută ca „SAMADI,” adică „SUPER-CONȘTIINȚĂ.” Poza din stânga a fost luată de pe bancnota americană de $1. Statele Unite ale Americii au fost fondate în întregime pe principiile masonice și nu a fost absolut deloc creștină. Francmasoneria originală a fost satanică

666este numărul cabalistic al Soarelui. 666 este a-tot-importanta chakră solară. Adevărata semnificație a „templului lui Solomon” este TEMPLUL SOARELUI. „Sol,” „Om” și „On” sunt cuvinte pentru soare. „Sol” este cuvântul latinesc pentru Soare. „Om” este numele dat de hinduși soarelui spiritual. „On” este cuvântul egiptean pentru soare. Simbolismul templului lui Solomon a fost furat de evrei și transformat de aceștia într-o figură fictivă, la fel ca și bazaconia numită „nazarinean” și la fel ca aproape tot ceea ce se găsește în biblia iudeo-creștină. Adevărata semnificație a „templului Soarelui” este una spirituală; simbolizează sufletul perfecționat în care razele chakrei solare (666) – care este centrul sufletului și care circulă energia spirituală – radiază în 8 raze distincte. Sufleul strălucitor este simbolizat de soare. 8 este numărul lui Astaroth. De asemenea, acesta are de-a face și cu „noul Ierusalim.” Numele de „Ierusalim” a fost furat, corupt și transformat în numele unui oraș din Israel. „Ierusalim” ESTE UN CONCEPT!

00Star_of_Ishtar00Soul_Infinity

 

00Infinity

 

 

Fii atent la simbolurile satanice de mai sus, în care numărul 8 – răsturnat pe verticală – este simbolul infinității/imortalității. Crucea dublă simbolizează sufletul uman la nivelul chakrei solare (666), și cea a inimii/umerilor. Steaua cu 8 colțuri de mai sus, este steaua lui Astaroth, pe care Biserica Catolică a etichetat-o ca „Sigiliul Fiarei.” Tot ceea ce are de-a face cu spiritualitatea a fost calomniat, defăimat, blasfemiat și pângărit de către bisericile catolice/creștine. „Lumina” este de asemenea simbolică pentru sufletul strălucitor și perfecționat.

00Astaroths_SymbolSimbolul lui Astaroth din stânga simbolizează balansul și echilibrul la care se ajunge atunci când nadiile Ida și Pingala sunt active în egală măsura, iar Sushumna încetează să mai fie inactivă.

 

00SkullCraniul și oasele este un simbol pentru stadiul Nigredo (transformare) din lucrarea Magnum Opus (transformarea sufletului într-unul de zeu). Acesta este stadiul morții, înainte de purificarea sufletului în zeificare. Zgura este separată de partea pură. (Moartea și învierea multor Zei păgâni – cum e Odin, Horus, etc. – simbolizează același stadiu. Te-ai prins acum de unde au furat jidanii povestea gogonată cu „moartea și învierea gunoiului Isus”)

00Black_Sun
De asemenea, Soarele Negru, corbul, cioara și culoarea neagră simbolizează și ele acest stadiu Nigredo (transformare). Soarele Negru este Soarele astral.

 

00PeacockPăunul este sacru înaintea lui Satan și reprezintă cel de-al treilea ochi și stadiul multicolor din Magnum Opus, stadiu care urmează imediat după cel Nigredo (transformare). „Lucifer, Lucifer, întinde-ți poala și trece-mă repede prin strâmtoarea văii morții, spre lumina strălucitoare, spre palatul Zeilor.” – Isanatha Muni

 

00Inverted_crossCrucea întoarsă este un simbol antic și DA, precedă creștinismul și rădăcinile lui evreiești, cu mii de ani. Adevărata semnificație a acesteia este modul corect de aliniere a chakrelor. A-tot-importanta chakra solară (666) se aliniază cu vârful în jos, conferindu-i sufletului putere.

 

Cu privire la chakra solară și francmasonerie: personajul „Hiram Abiff” e o altă alegorie. „HIRAM” este o mantră foarte antică a soarelui. A Soarelui Negru (soarele astral). Hrim e în strânsă conexiune cu Hiram Abiff – „care e prezentat tuturor candidaților, atunci când trec prin gradul al treilea în francmasonerie.” Atenție, al TREILEA grad – a treia chakră e chakra solară. Chakra aurie. Chakra soarelui, care e simbolizată și de svastica.

Citat de pe WikiPedia despre Hiram Abiff:
„Hiram Abiff (de asemenea Hiram Abif sau ‘fiul văduvei’) este caracterul central dintr-o alegorie care e descoperită tuturor candidaților aflați în gradul al treilea în francmasonerie. Hiram e prezentat drept arhitectul șef al Templului regelui Solomon, care e omorât în templul pe care el însuși l-a proiectat, de către trei bandiți care încearcă fără succes, să-l forțeze pe Hiram să le dezvăluie parolele secrete ale Maeștrilor Masoni.”

NOTĂ: „Hiram e prezentat drept arhitectul șef al Templului regelui Solomon.” Cu alte cuvinte, chakra solară simbolizată de crucea inversată, este sursa lucrării Magnum Opus și centrala de energie a sufletului. Acest lucru e simbolizat și de ciocanul lui Thor. Chakra solară e „arhitectul sufletului.” Toată energia care împuternicește sufletul vine din această chakră. Dat fiind faptul că e localizată în proximitatea bazinului, aceasta ne-a alimentat și ne-a dat viață în pântecul mamei. Hiram Abiff nu e un personaj istoric, ci un CONCEPT. „Parolele secrete” sunt mantrele și cuvintele de putere care trezesc și împuternicesc chakrele. Toate religiile păgâne antice au pus o mare emfază pe soare. Soarele e cel ce ne dă viață, iar aici e inclus și soarele astral al sufletului; adică „Templul lui Solomon.” Chakra solară joacă un rol important și în Magnum Opus.

 

Preot prins în flagrant în timp ce întreținea relații sexuale cu un minor! Reactia BOR a venit imediat

Un preot din Videle a fost reținut după ce a fost prins în flagrant, luni seara, în timp ce intreținea relații sexuale cu un minor în vârstă de 16 ani dintr-un centru de plasament, au declarat pentru G4Media.ro surse din poliție.

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, a declarat pentru G4Media.ro, că preotul era deja suspendat de la slujire și urmează să fie caterisit.

”Este vorba despre un preot din episcopia Alexandriei care era deja suspendat de la slujire si care va fi deferit acum consistoriului bisericesc, forul ecleziastic de judecată pentru abateri deosebit de grave. Sancțiunea cea mai înaltă pe linie bisericească este caterisirea, adică îndepărtarea definitivă din preoție. Este ceea ce urmeză să se întâmple și în acest nefericit caz”, a declarat Bănescu pentru G4Media.ro

Potrivit televiziunii publice, preotul ar fi avut, de o perioadă lungă de timp, astfel de activități infracționale, mai exact acte sexuale cu minori.

Polițiștii Secției 24 au realizat investigații de amploare. Minorul ar fi fost luat în mod frecvent de către preot și ademenit cu bani, pentru a întreține raporturi intime cu el.

Minorul este audiat în prezența psihologilor anchetatori și urmează și alte cercetări pentru a vedea dacă este vorba și despre alte victime în ceea ce-l privește pe acest preot.

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*