Poporul Evreu a suferit in locul nostru, ca să învăţăm din greşeala lor, de când au fost scoşi din Egipt! Atunci n-au ştiut să se pocăiască şi n-au scos din ei egiptul păcătuirilor faraonice… Acum, când păcatele noastre au ajuns la culme, ca în vreme lui Noe, ele nu pot străpunge Cerul însângerat şi, se întorc asupra noastră prin urgii Apocaliptice, dacă nu ne pocăim, dacă nu scoatem din noi curvia babiloniei globaliste ; De la Rugul Nestins, să ne aprindem strigătul plânsului amar, precum Petru, pentru că prin ajutorarea Lui, să demolăm nu doar Ierihonul, ci zidirea inimii împietrite şi despărţitoare, pentru a intra, nu doar în Arca Salvatoare, ci în „Corabia Cristică”, pentru a ne înzidi în Trupul Bisericii Lui, dacă, prin naşterea din nou, ne umplem cu Plinătatea Duhovnicească, ca să rămânem Una cu El, nu cu amanta plăcerilor de o clipă ale sexualităţii…

Indreptarea  păcătoșilor la pocăința prigonita in comunism, dar… “inviata “in fesenism … Invitație la pocăința daruită gratis de Dumnezeu, prin care ne scapă de toate relele, suferintele, urateniile, otrăvurile si vicleniile gunoierului cosmic din omul nenăscut din nou…Pocăinţa adevărată, de Leonard Ravenhill…O chemare la pocăință reală, profundă și de durată

gh

CHEMAREA LA POCAINTA PENTRU POCAITI…CEEA CE MEDICII NU O SA VA SPUNA NICIODATA!!! CAUZA MAJORITATII BOLILOR!Darul divin al pocăinţei- D. Todd Christofferson

dt

gttDespre pacat…De ce este necesară pentru mântuire? Versete biblice despre pocainta

 

Pocăinţa adevărată, de Leonard Ravenhill

Pocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare!” (F.Ap. 3:19)

  Cuvântul “pocăinţă” este unul dintre cele mai puţin dorite şi folosite cuvinte ale limbii noastre. Omului firesc pur şi simplu nu-i place să audă acest cuvânt, nicidecum să îl accepte ca pe o acţiune neapărat necesară pentru a se apropia de Dumnezeu. Dacă atunci când vorbim despre “credinţă” vom găsi poate câţiva ascultători, nu la fel stau lucrurile cu pocăinţa. De aceea, mulţi falşi slujitori ai Evangheliei l-au scos din vocabularul lor, îndemnând oamenii doar “să creadă”.

  Cu toate acestea, Scriptura rămâne fermă, atât în Vehiul Testament, cât şi în Noul Legământ. Prorocii din vechime au chemat oamenii la pocăinţă, la fel şi Ioan Botezătorul, apoi Domnul Isus. Apostolii au continuat cu acelaşi mesaj afirmând că: “…Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (F.Ap. 17:30)

   Ce vom face noi astăzi? Vom continua să trăim acest adevăr în viaţa noastră spirituală şi să-l proclamăm fără teamă în mijlocul unei lumi care îşi astupă urechile? Sau vom încerca să ne “îndulcim” mesajul, chemându-i pe oameni la binecuvântare?

   Pocăinţa este condiţia necesară pentru trezirea Bisericii lui Hristos din vremurile de pe urmă. În şase din şapte cazuri, Domnul porunceşte Bisericilor din Apocalipsa să se pocăiască. Vom asculta de acest mesaj, pocăindu-ne pentru ca “să vină de la Dumnezeu vremurile de înviorare”, sau îl vom ignora, ca de atâtea alte ori?

   Domnul să lucreze  în noi şi să ne trezească spre a ne apropia de El cu semerenie, cu pocăinţă şi cu încrederea că El are lucruri neimaginate pe care vrea să le facă cu noi şi prin noi!

https://youtu.be/cDg01SgUHeA

O chemare la pocăință reală, profundă și de durată

Pocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor…” (F. Ap. 3:19-21)

Au nevoie oamenii de afară să se pocaiască? Cu siguranță! Dacă nu, nu e iertare de păcate… Au nevoie cei dinăuntru să se pocăiască? De asemenea! Toți oamenii au nevoie de pocăință. Faptul că Domnul a venit în mijlocul cetăților (Horazin si Betsaida) trebuia să provoace în inima lor pocăință. Faptul că Domnul se coboară în mijlocul adunării trebuie să stârnească în inima noastră aceeași atitudine. Să fie pocăință… pentru că fără pocăință nu este viață!

 

Versete biblice despre pocainta

if_all_doors_closed_door_of_repentance_not_close_by_omarahmeddesginer-d5qi7cyMatei 9:13 Duceti-va de invatati ce inseamna: Mila voiesc, iar nu jertfa!” Caci n-am venit sa chem la pocainta pe cei neprihaniti, ci pe cei pacatosi.”

Marcu 2:17 Isus, cand a auzit acest lucru, le-a zis: Nu cei sanatosi au trebuinta de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit sa chem la pocainta nu pe cei neprihaniti, ci pe cei pacatosi.

Marcu 6:12 Ucenicii au plecat si au propovaduit pocainta.

Luca 3:8 Faceti, dar, roade vrednice de pocainta voastra si nu va apucati sa ziceti in voi insiva: „Avem pe Avraam ca tata!” Caci va spun ca Dumnezeu din pietrele acestea poate sa ridice fii lui Avraam.

Luca 5:32 N-am venit sa chem la pocainta pe cei neprihaniti, ci pe cei pacatosi.

Luca 15:7 Tot asa, va spun ca va fi mai multa bucurie in cer pentru un singur pacatos care se pocaieste, decat pentru nouazeci si noua de oameni neprihaniti care n-au nevoie de pocainta.

Luca 24:47 Si sa se propovaduiasca tuturor neamurilor, in Numele Lui, pocainta si iertarea pacatelor, incepand din Ierusalim.

Faptele Apostolilor 5:31 Pe acest Isus, Dumnezeu L-a inaltat cu puterea Lui si L-a facut Domn si Mantuitor, ca sa dea lui Israel pocainta si iertarea pacatelor.

Faptele Apostolilor 11:18 Dupa ce au auzit aceste lucruri, s-au potolit, au slavit pe Dumnezeu si au zis: „Dumnezeu a dat deci si Neamurilor pocainta, ca sa aiba viata.”

Faptele Apostolilor 20:21… si sa vestesc iudeilor si grecilor pocainta fata de Dumnezeu si credinta in Domnul nostru Isus Hristos.

Faptele Apostolilor 26:20 Ci am propovaduit intai celor din Damasc, apoi in Ierusalim, in toata Iudeea si la Neamuri, sa se pocaiasca si sa se intoarca la Dumnezeu si sa faca fapte vrednice de pocainta lor.

Romani 2:4 Sau dispretuiesti tu bogatiile bunatatii, ingaduintei si indelungii Lui rabdari? Nu vezi tu ca bunatatea lui Dumnezeu te indeamna la pocainta?

2 Corinteni 7:9… totusi acum ma bucur, nu pentru ca ati fost intristati, ci pentru ca intristarea voastra v-a adus la pocainta. Caci ati fost intristati dupa voia lui Dumnezeu, ca sa n-aveti nicio paguba din partea noastra.

2 Corinteni .7:10 In adevar, cand intristarea este dupa voia lui Dumnezeu, aduce o pocainta care duce la mantuire si de care cineva nu se caieste niciodata; pe cand intristarea lumii aduce moartea.

2 Timotei 2:25… sa indrepte cu blandete pe potrivnici, in nadejdea ca Dumnezeu le va da pocainta, ca sa ajunga la cunostinta adevarului;

Evrei 6:6… si care totusi au cazut, este cu neputinta sa fie innoiti iarasi si adusi la pocainta, fiindca ei rastignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu si-L dau sa fie batjocorit.

2 Petru.3:9 Domnul nu intarzie in implinirea fagaduintei Lui, cum cred unii; ci are o indelunga rabdare pentru voi si doreste ca niciunul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta.

 

Proroc orb dă pe față planurile satanei cu privire la uciderea lui Donald Trump

Fratele Puiu, prorocul orb marturiseste ce i-a aratat Domnul cu privire la planurile Satanei de ucidere a presedintelui american Donald Trump. Sa ne rugam pentru presedintele american si protectia lui!

 

 

 

Chemarea permanentei pocainte 

Studiem impreuna o serie de studii din domnia lui Isus Cristos privind mantuirea. In seara aceasta intram in al treilea mesaj intitulat “Chemarea la pocainta”.

Natura acestor serii sunt din scripturi alese selectiv, mai degraba decat abordarea normala pe care o iau dintr-un pasaj dat. Deasemenea aceste serii sunt de natura polemica (controversiale), acesta vrea sa spuna ca sunt orientate pe anumite probleme, au tendinta de a fi argumentative in a aborda o opinie si de a se opune altei opinii gresite, in ceea ce ma priveste. Aceasta este ceva ce nu facem foarte des dar din cand in cand am simti nevoia sa predicam despre anumite lucruri care sunt invatate si care noi am simtit ca nu sunt potrivit cu Cuvantul lui Dumnezeu. Asa cum am spus la inceputul acestor serii, am avut de a face cu aceasta de cativa ani. De vreo 10 ani sau mai mult, acesta a fost un mare motiv de ingrijorare pentru mine, de fapt, m-am aflat in procesul scrierii unei carti, despre acest subiect de aproximativ 4 ani, care acum este intreaga. De fapt am citit-o, am facut toate schimbarile editoriale ale manuscrisului saptamana aceasta si se gaseste acum in mainile editorului pentru revizia finala si apoi va fi scoasa pe piata in luna Mai. Are de a face cu intregul subiect, “ce este evanghelia?”. Titlul acestei carti este ” Evanghelia dupa Isus”. Noi am ascultat prea multi oameni spunandu-ne ce este Evanghelia. Este convingerea mea ca noi ar trebui sa ascultam la Isus si sa vedem ce are El de spus.

Unul din elementele mizate in aceasta vasta dezbatere este problema pocaintei. Ce este si unde se potriveste? Este o parte esentiala a evangheliei sau nu? Si sper ca in seara aceasta in timp ce privim in Cuvantul lui Dumnezeu si luam in considerare unele din lucrurile care sunt spuse acolo de unii, sa avem o intelegere mai clara a ceea ce Biblia spune despre pocainta.

Drept sa spun, unul din cele mai clare elemente ale invitatiei biblice la mantuire este cerinta de pocainta. Daca tu doar privesti la Noul Testament si il citesti, il citesti superficial (fara un studiu adanc) ai fi presat (indemnat) sa ajungi la concluzia ca pocainta este un factor esential in prezentarea evangheliei. Ca sa-ti subliniez tie acest lucru as dori ca tu sa faci un mic studiu biblic impreuna cu mine. Ia-ti Biblia si hai sa incepem in Matei capitolul 3 si vom trece prin aceasta portiune a evangheliei, prin cartea Faptelor, cateva notite din Epistole, si apoi vom vedea care este sumarul acestor versete.

In Matei capitolul 3 facem cunostinta cu primul evanghelist al Noului Testament, nimeni altul decat Ioan Botezatorul. In versetul 1 din capitolul 3 spune: “In vremea aceea a venit Ioan Botezatorul, si propovaduia in pustia Iudeii. ”
Apoi in versetul 8, mai departe Ioan spune ” asadar faceti roade vrednice de pocainta voastra”.

Apoi in capitolul 4 versetul 17, urmand lucrarile lui Ioan Botezatorul, a venit lucrarea lui Isus. “De atunci incolo, Isus a inceput sa propovaduiasca, si sa zica: ,,Pocaiti-va, caci Imparatia cerurilor este aproape”.
Capitolul 9 cu versetul 13 “Duceti-va de invatati ce inseamna: Mila voiesc, iar nu jertfa! Caci n-am venit sa chem la pocainta pe cei neprihaniti, ci pe cei pacatosi.”

Haideti sa privim la Marcu capitolul 1 cu versetul 14. Si din nou Marcu ni-l introduce pe Ioan. “Dupa ce a fost inchis Ioan, Isus a venit in Galilea, si propovaduia Evanghelia lui Dumnezeu.”Care a fost aceasta? Marcu1:15 “El zicea: ,,S-a implinit vremea, si Imparatia lui Dumnezeu este aproape. Pocaiti-va, si credeti in Evanghelie.”

In capitolul 2 din Marcu, versetul 17 “Isus, cand a auzit acest lucru, le-a zis: ,,Nu cei sanatosi au trebuinta de doftor, ci cei bolnavi. Eu am venit sa chem la pocainta nu pe cei neprihaniti, ci pe cei pacatosi.”
Si din nou observam mesajul de pocainta dat pacatosilor.

Capitolul 6 versetul 12 din Marcu observam ca lucrarea a mers mult mai departe de Ioan Botezatorul, de la Isus, la Apostoli si ucenici, si se spune in versetul 12 “Si ei au iesit si au predicat ca oamenii sa … Ce sa faca?…. sa se pocaiasca.”

Hai sa privim la evanghelia lui Luca si sa vedem cum trece el in cronica prima predicare a evangheliei lui Dumnezeu. In Luca capitolul 5 suntem introdusi din nou acestui gand, in versetul 31, lucrarea lui Isus si aici el amplifica cronicile lui Matei, Marcu si in versetul 31 ” Isus a luat cuvantul si le -a zis: ,,Nu cei sanatosi au trebuinta de doftor, ci cei bolnavi.”
Acestea au fost subantelese de Matei si Marcu si prezentate explicit de Luca, in timp ce lucrarea lui Isus era directionata catre chemarea pacatosilor la pocainta.

Al 13 lea capitol din Luca ne duce si mai adanc in lucrarea evangheliei lui Dumnezeu.
1. In vremea aceea au venit unii, si au istorisit lui Isus ce se intamplase unor Galileeni, al caror sange il amestecase Pilat cu jertfele lor.
2. ,,Credeti voi„, le-a raspuns Isus, ,,ca acesti Galileeni au fost mai pacatosi decat toti ceilalti Galileeni, pentru ca au patit astfel?
3. Eu va spun: nu; ci, daca nu va pocaiti, toti veti pieri la fel.
4. Sau acei optsprezece insi, peste care a cazut turnul din Siloam, si i-a omorat, credeti ca au fost mai pacatosi decit toti ceilalti oameni, care locuiau in Ierusalim?
5. Eu va spun: nu; ci, daca nu va pocaiti, toti veti pieri la fel.”

Acum intrebarea care este pusa aici este foarte interesanta, ceea ce oamenii voiau sa stie, este cum se face ca niste Galileeni care s-au dus sa aduca jertfa lui Dumnezeu si oamenii lui Pilat i-au omorat in timp ce ei isi aduceau jertfele lui Dumnezeu. Cum se face, spun ei, ca Dumnezeu ingaduie ca niste oameni sa-si dea viata intr-o baie de sange, atunci cand ei faceau ce era drept? De ce a ingaduit Dumnezeu una ca asta? Aceasta era intrebarea. Si Isus spune in versetul 2 ” ,,Credeti voi„, le-a raspuns Isus, ,,ca acesti Galileeni au fost mai pacatosi decat toti ceilalti Galileeni, pentru ca au patit astfel?”

Apoi urmatoarea intrebare din mintile lor era: dar depre cei 18 oameni peste care s-a prabusit turnul? Acesti oameni nu se inchinau lui Dumnezeu, ei doar mergeau pe drum si turnul a cazut peste ei si i-a omorat. Credeti voi, le-a spus Isus ca erau ei mai vinovati decat oricare altul care locuieste in Ierusalim, si de aceea au murit ei? Nu, le spune El, dar daca nu va pocaiti o sa muriti si voi. Si in ambele cazuri El ii cheama la pocainta.
Lucrarea lui Ioan… pocainta. Lucrarea lui Isus … pocainta. Lucrarea ucenicilor …. pocainta.

Hai sa mergem acum la Luca capitolul 15 versetul 7, “Va spun…” Isus dupa ce descrie omul care a pierdut oaia si s-a dus dupa ea sa o caute, cand vine acasa, el se bucura si asa mai departe.” Va spun ca tot asa este o mai mare bucurie in ceruri pentru un singur pacatos care… ce face? … se pocaieste decat pentru 99 de oameni neprihaniti care nu au nevoie de pocainta.”

Veresetul 10 ne spune o istorisire despre o femeie care a gasit o moneda si s-a bucurat. “Tot asa, va spun ca este bucurie inaintea ingerilor lui Dumnezeu pentru un singur pacatos care se pocaieste.”

Si apoi spune istorisirea despre fiul risipitor fiind un pacatos care s-a pocait si un alt pacatos care nu s-a pocait. Pacatosul care s-a pocait era risipitorul. Si pacatosul care nu avea sa se pocaiasca era fratele care a stat acasa si care nu si-a recunoscut propriul pacat.

Lucrarea lui Ioan Botezatorul era pocainta. Lucrarea lui Isus era pocainta. Lucrarea ucenicilor era pocainta. Si cerurile o recunosc si se bucura cand un pacatos .. ce face? .. se pocaieste.. se pocaieste.

Capitolul 16 din Luca, cunoasteti aceasta relatare despre omul bogat si Lazar. Bogatul a murit care a mers in Locuinta mortilor fiind in chinuri. Lazar, cersetorul, a murit si s-a dus in sanul lui Avraam. Si bineanteles, bogatul a spus “da-mi drumul de aici ca sa pot sa merg la fratii mei si sa ii avertizez ca sa nu ajunga si ei aici”. Dar Avraam ii spune in versetul 29, “Ei il au pe Moise si pe profeti, sa asculte de ei.” Dar el i-a spus: “Nu, Tata Avraame , dar daca va merge cineva la ei dintre morti , ei .. ce anume vor face? … se vor pocai.”

Acum ceea ce incepeti sa prindeti aici este ca acest concept de pocainta este chiar esenta invitatiei evangheliei. Este o chemare la pocainta. Cand bogatul i-a spus lui Avraam .. “ei se vor pocai” el spune de fapt ” ei se vor pocai si vor crede adevarul”. Acestea sunt toate implicite. Dar pocainta este asa de evident ingermanata pana in punctul in care intreaga evanghelie poate fi insumata in cuvantul “pocainta”. Ioan a predicat pocainta. Isus a predicat pocainta. Ucenicii au predicat pocainta. Si pacatosul de aici a inteles pocainta.

Ajungand la concluzia evangheliei dupa Luca, si aplicand-o intr-un mod foarte personal noua, in capitolul 24 versetul 46, Isus rezuma evanghelia. “Este scris,” Luca 24:46,47 “Si le -a zis: ,,Asa este scris, si asa trebuia sa patimeasca Hristos, si sa invieze a treia zi dintre cei morti.
Si sa se propovaduiasca tuturor neamurilor, in Numele Lui, pocainta si iertarea pacatelor, incepand din Ierusalim.”

Cu alte cuvinte, noi suntem chemati sa predicam, ce? Pocainta. Eu aud o gramada de oameni spunand ca vor sa isi impartaseasca credinta. Eu nu aud foarte multi oameni spunand ca vor sa mearga si sa predice pocainta. Dar la aceasta suntem chemati. Noi suntem chemati sa predicam evanghelia pentru iertarea pacatelor, sa o proclamam tuturor neamurilor.

Acum hai sa vedem ce a facut biserica primara. Deschideti la cartea Faptelor. Au continuat ei lucrarea lui Ioan si Isus, si a ucenicilor? Au urmat ei instructiunile marii insarcinari, si anume ca pocainta pentru iertarea pacatelor trebuia sa fie predicata tuturor neamurilor? Hai sa-l ascultam pe Petru, Fapte 2:38. Petru se ridica in ziua Cinzecimii, aceasta este prima predica a unei noi ere; biserica este pe cale sa se formeze si sa se nasca dupa inviere. Si care este mesajul, care de fapt este invitatia ce da nastere bisericii? Petru spune in versetul 38 “Pocaiti-va… pocaiti-va”. Si el continua in aceeasi mare trasatura specificand lui Ioan, Isus si ucenicilor, apoi urmeaza in ascultare trimiterea din Luca 24: 47, pocaiti-va si fiecare din voi sa fie botezat in numele lui Isus Hristos. Si pocainta, bineanteles, se ingrijeste de iertarea pacatelor noastre si de darul Duhului Sfant.

Capitolul 3 din Fapte, mergem mai departe in lucrarea bisericii primare. Si din nou il avem pe Petru care predica. Aceasta este a doua predica a lui. El le spune evreilor care il asculta in versetul 14, “Voi v-ati lepadat de Cel Sfant si Neprihanit, si ati cerut sa vi se daruiasca un ucigas.”
Acum versetul19 :
“Pocaiti-va dar, si intoarceti-va la Dumnezeu, pentru ca sa vi se stearga pacatele, ca sa vina dela Domnul vremile de inviorare”
Din nou mesajul evangheliei este chemarea la pocainta.

Capitolul 11 ne duce mai departe in expansiunea bisericii. Si gasim din nou in capitolul 11 pe Apostolul Petru ca fiind personajul principal. Datoria lui aici este sa dea socoteala Evreilor din Ierusalim, despre ceea ce el a vazut ca Dumnezeu a facut in Neamuri, mai exact depre Corneliu si casa lui. Si in versetul 18 se spune,
“Dupa ce au auzit aceste lucruri, s-au potolit, au slavit pe Dumnezeu, si au zis: ,,Dumnezeu a dat deci si Neamurilor pocainta, ca sa aiba viata.”

Acum incepeti sa prindeti ideea ca pocainta este un sinonim pentru credinta mantuitoare, acesta fiind un ingredient si element esential.

Hai sa mergem si mai departe. Fapte 17, acum intram in lucrarea Apostolului Pavel. Si Pavel se afla in Fapte 17, in capitala filozofiei Eleniste a lumii, anume in orasul Atena. El se afla pe dealul lui Marte, sau Aeropagului. Si discuta cu filozofii, eruditii orasului. El le da urmatorul mesaj in versetul 30. “Dumnezeu nu tine seama de vremurile de nestiinta si porunceste acum tuturor oamenilor de pretutindeni … ce anume sa faca?… sa se pocaiasca, sa se pocaiasca pentru ca a randuit o zi in care va judeca lumea..” Ai face bine sa te pocaiesti pentru ca El va judeca lumea. El o va judeca dupa dreptate. El o va judeca printr-un Om pe care El l-a randuit, un Om care s-a dovedit vrednic prin faptul ca a fost inviat din morti. Deci Pavel a predicat pocainta.

Sa mergem la capitolul 20. Aici Pavel da instructiuni batranilor bisericii din Efes. Batranii bisericii din Efes
aveau cea mai mare responsabilitate ca lideri ai bisericilor din Asia Mica. Ei erau conducatorii cheie. Si Pavel le reaminteste in versetul 21 ca lucrarea lui era sa fie o marturie solemna atat pentru Iudei cat si pentru Greci, despre pocainta inaintea lui Dumnezeu si credinta in Domnul nostru Isus Hristos. Pavel a predicat conducatorilor bisericii despre pocainta, stiind pe deplin ca ei la randul lor vor predica pocainta altora.

Si apoi deschide-ti la capitolul 26 versetul 20. Aici Pavel este inaintea Imparatului Agripa. Si el ii spune in versetul 19 din capitolul 26, “De aceea, imparate Agripa, n-am vrut sa ma impotrivesc vedeniei ceresti.
Ci am propovaduit intai celor din Damasc, apoi in Ierusalim, in toata Iudea, si la Neamuri, sa se pocaiasca si sa se intoarca la Dumnezeu, si sa faca fapte vrednice de pocainta lor.”

Acum oameni buni, aceasta a fost definitia clasica a lui Pavel a predicarii evangheliei. Este predicarea pocaintei. Si tocmai pentru ca a predicat pocainta, ei l-au oprit, in versetul 21 spune, si au incercat sa ma omoare. Asa ca sa vedeti ca biserica primara a inteles predicarea lui Isus, continuand predicarea lui Ioan, a ucenicilor si au fost credinciosi in a proclama pocainta de pacate…intoarcerea de la pacate la Dumnezeu.

Pavel le scrie in Romani 2:4 “Sau dispretuiesti tu bogatiile bunatatii, ingaduintei si indelungei Lui rabdari? Nu vezi tu ca bunatatea lui Dumnezeu te indeamna la pocainta? ” Acum notati-va aceasta. Notati-o. Predicarea lui Ioan a fost focalizata pe pocainta. Predicarea lui Isus a fost focalizata pe pocainta. Predicarea ucenicilor a fost focalizata pe pocainta. Predicarea bisericii primare a fost focalizata pe pocainta. Si chiar lucrarea lui Dumnezeu este focalizata spre a produce pocainta. De ce? Pentru ca scrie in 2 Petru, din nou capitolul 3 versetul 9, “Domnul nu intarzie in implinirea fagaduintei lui cum cred unii, ci are o indelunga rabdare pentru voi, si doreste ca nici unul sa nu piara ci toti sa vina la .. ce? … la pocainta.”

Draga prietene, pot sa-ti spun asta? Ca in versetul acela pocainta este sinonim cu ce? Cu Mantuirea. Nu poate fi nici un fel de credinta fara pocainta. Nu poate exista mantuire fara pocainta. Pocainta este un sinonim. Este un element in lucrarea lui Dumnezeu si care este asa de esential ca lucrarea mantuitoare a lui Dumnezeu se poate numi de fapt, Pocainta, intoarcere.

Exista alte invitatii la acelasi lucru in N.T dar care nu foloseste acest cuvant. De exemplu, priviti la Marcu 8:34 si aici este data o invitatie de catre Domnul Isus. El indeamna multimile sa se apropie impreuna cu ucenicii deja prezenti, si El se adreseaza intregii adunari, acelei multimi de oameni, “Daca cineva vrea sa vina dupa Mine”….daca vreti sa fiti ucenicii Mei, daca vreti sa Ma urmati … “sa se lepede de sine, sa-si ia crucea”… aceasta este dorinta sa moara, sa-si dea viata…” si sa Ma urmeze”. Acum aceasta este o chemare la intoarcere, la intoarcere de la sine, de la pacat la o intoarcere la Hristos.

Priviti la Luca capitolul 9 si din nou doar la doua versete acolo, 23 acelasi gand, “Apoi a zis tuturor: ,,Daca voeste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea in fiecare zi, si sa Ma urmeze.
Fiindca oricine va voi sa-si scape viata, o va pierde; dar oricine isi va pierde viata pentru Mine, o va mantui.”
Acesta este o invitatie. Este o invitatie pentru un pacatos sa se intoarca de la a-si controla singur viata, la al urma pe Hristos.

Spui tu, “Esti sigur ca asta este spusa pacatosilor? Esti sigur ca El nu o spune unei persoane deja mantuite sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa fie un urmas mai devotat? Esti sigur ca El nu spune de fapt ca s-ar putea sa mori in pedeapsa daca nu renunti la viata ta? Esti sigur ca vorbeste necredinciosilor?”

Ei bine din versetul 25 stim pentru ca imediat El zice, “Caci ce ar folosi unui om sa castige toata lumea si sa-si piarda sufletul sau?” sau in traducerea autorizata (in limba Engleza versiunea King James), ” isi pierde propiul… ce anume? suflet” El vorbeste despre faptul de a-ti pierde sufletul sau nu, si daca iti vei pierde rasplata sau binecuvantarea. Deci aceasta este o chemare de a te intoarce de la o viata ego-centrista, o viata indulgenta cu sine, o viata pacatoasa, la al urma pe Hristos.

Luca 14:26, ,,Daca vine cineva la Mine, si nu uraste pe tatal sau, pe mama-sa, pe nevasta-sa, pe copiii sai, pe fratii sai, pe surorile sale, ba chiar insa viata sa, nu poate fi ucenicul Meu.
Ce mai afirmatie! Apoi urmeaza :
Si oricine nu-si poarta crucea, si nu vine dupa Mine, nu poate fi ucenicul Meu.”
Exista un pret. Este o intoarcere. Este o intoarcere de la propria voie, de la propria cale, de la lucrurile care-ti sunt dragi, de la relatiile care te tin de la al urma pe Hristos cu orice pret. Si ai face bine sa iei in considerare costul, versetul 28:
“Caci, cine dintre voi, daca vrea sa zideasca un turn, nu sta mai intai sa-si faca socoteala cheltuielilor, ca sa vada daca are cu ce sa-l sfarseasca?
Pentruca nu cumva, dupace i-a pus temelia, sa nu-l poata sfirsi, si toti ceice-l vor vedea, sa inceapa sa rida de el, si sa zica: ,Omul acesta a inceput sa zideasca, si n’a putut ispravi.’
Sau care imparat, cind merge sa se bata in razboi cu un alt imparat, nu sta mai intii sa se sfatuiasca daca va putea merge cu zece mii de oameni inaintea celuice vine impotriva lui cu douazeci de mii?
Altfel, pe cind celalt imparat este inca departe, ii trimete o solie sa ceara pace.

Apoi urmeaza aceasta, “Tot asa oricare dintre voi care nu se leapada .. de ce?… de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu.”
Este o intoarcere de la propria viata, de la propria voie, de la propria cale, de la propriul pacat la a-L urma cu orice pret. Este o schimbare a mintii. Este o schimbare a inimii. Este o viata noua de lepadare de sine si de pacat de cautare a Mantuitorului ca Domn si Imparat in locul Eu-lui.

Cat de important este sa te pocaiesti? Isus a spus-o in Luca 13:3 si 5, “Daca nu va pocaiti toti veti pieri la fel”.

Preaiubitilor, doar din acesta privire sumara la evanghelii si Fapte, un verset din Romani si 2 Petru, vedem ca primii predicatori au predicat pocainta. Si I-am cerut lui Dumnezeu sa-mi indrepte atentia asupra pocaintei in predicile mele, pentru ca subiectul acesta a fost asa de ignorat, in mod tragic ignorat. Unde este tipul acesta de predicare astazi?
Unde auzi astfel de evanghelizare astazi? Nu este la moda sa predici evanghelia care cere oamenilor sa renunte la tot ceea ce au. Evanghelia pe care o auzi astazi este, vino la Isus si vei fi bogat. Evanghelia din ziua de astazi este, crede in Isus si El iti va ierta toate pacatele tale si iti va da cerurile iar tu nu-ti fa griji despre a renunta la ceva. Asta nu este ceea ce Isus a predicat. Pocaiti-va, intoarceti-va de la pacatele voastre si de la egoismul vostru.

Acum cum se face ca acest element esential al predicarii evangheliei a devenit asa de evitat? Unde l-am pierdut? Pentru ca nu mai este in jurul tau. Abia daca mai auzi cuvantul.

Ne putem intoarce la 1937, Dr. Harry A Ironside, un mare om a lui Dumnezeu, un invatator al Bibliei. Dr. Ironside in 1937 a notat ca doctrina biblica a pocaintei a fost in mod sistematic diluata, de aceea care au dorit sa o excluda din mesajul evangheliei, 1937… acum 50 de ani. Ironside a spus ca ei incercau sa o excluda din mesajul evangheliei.

Lasati-ma sa va citez din cartea pe care el a scris-o intitulata “Daca nu va pocaiti”. El era un campion pentru pocainta si pe drept cuvant era. El a scris urmatoarele: “Doctrina pocaintei este partea care lipseste astazi, din multe grupuri care din alt punct de vedere au o intelegere fundamental sanatoasa si ortodoxa.” Aceasta nu este o batalie noua. Acesta este o batalie veche. Oamenii de astazi predica o evanghelie care zice, “Uite cum e, tu crede numai, nu te ingrijora de pacatul tau, nu te ingrijora de trecutul tau, tu crede numai si restul vine mai tarziu.” Ironside a luptat batalia in 1937.

Mai departe el spune asta, el a vorbit despre, citat:
“Asa zisii predicatori ai harului, care la fel ca antinomianii (erau acei oameni credeau in doctrina teologica prin care credinta si harul lui Dumnezeu un crestin este eliberat de toate legile (inclusiv de standardele morale ale cultului)) din vechime, denunta necesitatea pocaintei ca sa nu para ca nesocotesc libertatea harului, si aceasta era miezul problemei.”

Erau unii care au zis ca daca chemi la pocainta, nesocotesti libertatea harului si harul este asa de generos si asa de liber ca nu mai trebuie sa faci nimic altceva decat sa crezi. Ironside a recunoscut in zilele lui pericolele unei credinte usoare si imperfecte.

Mai departe el spune, “Predicarea superficiala care nu are de a face cu starea teribila de vinovatie si pacatosenie a omului, chemand pe toti oamenii de pretutindeni sa se pocaiasca, rezulta in intoarceri superficiale. Si asa avem astazi, o multime de prefacuti cu limbi ascutite, care nu arata nici o dovada de regenerare. Palavragind de mantuire prin har, ei nu manifesta nici un har in propria lor viata. Declarand sus si tare ca sunt indreptatiti doar prin credinta, ei esueaza in a-si aminti ca credinta fara fapte este moarta si ca justificarea prin fapte inaintea oamenilor nu trebuie ignorata de parca ar fi in contradictie cu indreptatirea prin credinta inaintea lui Dumnezeu.”

Harry Ironside in 1937 a fost o tinta de bataie in aceeasi batalie. Si daca mergem inapoi de acolo in istoria bisericii, notam deasemenea ca istoria bisericii inregistreaza marturiile liderilor lui Dumnezeu cu privire la natura esentiala a pocaintei. Lasati-ma sa va duc la bun inceput.
Ce parere aveti de parintii bisericii primare in 150 D.C., bine? La cinzeci de ani dupa ce apostolul Ioan a murit, este destul de devreme. Dati-mi voie sa va citesc din a doua epistola a lui Clement datata 150 D.C., aceasta spune el, “Haideti nu numai sa-L numim Domn, caci asta nu ne va mantui, caci El spune “Nu orisicine imi spune Doamne, Doamne va fi mantuit, ci cel ce face ce este drept.” Astfel, fratilor, hai sa-L recunoastem pe El prin faptele noaste. Acesta lume, si lumea care o sa vina, sunt doi dusmani; acesta inseamna adulter, coruptie, lacomie, inselaciune in timp ce cealalta renuta la ele. Nu putem fi deci prieteni cu amandoua. Ca sa avem pe una trebuie sa renuntam la cealalta.” Acesta este pocainta… acesta este pocainta.

Aceasta este tocmai ce Iacov a spus. Prietenia cu lumea este vrajmasie cu Dumnezeu. (Iacov 4:4). Tu esti fie prietenul lumii fie prietenul lui Dumnezeu si nu amandoua… aceasta este pocainta.

Ce ziceti de Martin Luther? In 1517, Martin Luther a tras un foc care s-a auzit in toata lumea atunci cand el a atasat pe usa bisericii din Wittenberg cele Nouazeci si cinci de Teze ale sale. El a promovat 95 de principii, gandindu-se ca Biserica Romano-Catolica ar trebui sa le recunoasca. Nu stiu daca sunteti constienti de ceea ce cele 95 de teze erau, dar dupa seara aceasta veti fi constienti, ce insemnau primele trei, pentru ca acestea sunt.

Numarul 1, acesta era pe usa de la Wittenberg.
“Domnul si Stapanul nostru Isus Hristos spunand “Pocaiti-va” vrea sa zica ca intreaga viata a credinciosului sa fie un act de pocainta.”

Numarul 2 din cele Nouazeci si cinci de Teze,
“Aceasta vorba nu poate fi inteleasa drept un ritual al penitentei, de exemplu, de marturisire si absolvire de pacate, care sa fie administrata de preotime.”

Starea de pocăinţă- Jacques Serr şi Olivier Clement

Calea către “locul inimii” comportă trei mari etape care se întrepătrund mai degrabă decât se succed. Prima este metanoia, pocăinţa. A doua este unificarea extatică a omului ca vas al harului. Şi a treia este participarea la lumina taborica, la energiile divine, prin întâlnirea personală cu Hristos, chipul Tatălui, în împărăţia Duhului. Această lumină este deja lumina Noului Ierusalim. De fiecare dată când un om se deschide acestei lumini, lumea aceasta se sfârşeşte şi începe o nouă lume. Voi, călugării, sunteţi chemaţi să umpleţi creaţia de prezenţa Parusiei, să puneţi jar pe lemnul mort al lucrurilor. Tot ceea ce noi, laicii, putem face adevărat, bun şi frumos în societate şi în cultură îşi va găsi locul în Împărăţie datorită acestei breşe eshatologice pe care voi o deschideţi, pe care voi o constituiţi.

Prima etapă – şi temelia celorlalte două – este deci etapa căinţei, a praxis-ului, a lucrării ascetice. Pentru Orientul creştin căruia nu-i place să pună în contrast şi care rămâne pudic şi aproape secret în privinţa realizărilor vieţii spirituale, nu există opoziţie între acţiune şi contemplaţie: activitatea cea mai înaltă este lucrarea rugăciunii. Cel care se consacră praxis-ului ascetic este singurul cu adevărat activ, celelalte lucrări umane sunt atât de frecvent rezultatul gesticulant al unei mari pasivităţi interioare, al unei supuneri inconştiente pasiunilor individuale sau colective. “Pocăinţa, spune Sfântul Isaac Sirul, se potriveşte întotdeauna şi tuturor, atât păcătosului, cât şi dreptului”, şi el adaugă: “Până în momentul morţii, pocăinţa nu poate fi sfârşită nici în durata, nici în lucrările ei”. Cei mai mari asceţi, ca Sisoe cel Mare, afirmă pe patul de moarte: “Eu n-am nici măcar conştiinţa de a fi început să mă pocăiesc”. Călugării, ştiindu-l pe Sisoe grav bolnav, se reuniseră la căpătâiul său pentru a obţine de la el un ultim mesaj. Ei nu obţinură altul, dar acesta era decisiv. [ … ]

Această pocăinţă are un sens profund personal şi ontologic, mai mult decât moral. Metanoia vine de la méta, care marchează o întoarcere, o revenire, şi de la noéô, care semnifică înţelegerea realului, individuală şi colectivă. Conştiinţa detaşată de inimă este abandonată pornirilor naturale şi hipnozelor culturii. Ea nu încetează să proiecteze asupra creaţiei lui Dumnezeu, ontologic bună (“şi Dumnezeu a văzut că erau bune”, zice Geneza), ceea ce duhovnicii numesc “o pânză de păianjen”, “un vis”, “un miraj”, făcându-se astfel părtaş artificiilor “tatălui minciunii”. Şi aici trebuie să înţelegem “minciună” într-un sens personal şi ontologic, “an-ontologic” mai degrabă, libertatea revoltată, rătăcită, încredinţându-se neantului ca o existenţă paradoxală. “Veţi fi ca nişte dumnezei”: fără Dumnezeu, omul va deveni micul zeu al lui însuşi şi al lumii, el va fi rege fără a avea nevoie să fie preot şi să ofere lumea în euharistie. Ci îşi va oferi lumea sieşi! În civilizaţia noastră care se avântă la stăpânirea lumii, dar după cuvântul lui Michel Serres ignoră “stăpânirea stăpânirii”, câtă nevoie avem de oameni care acceptă să fie întru smerenie preoţi ai lumii. Cu umilinţă şi regeşte: ca voi, monahilor! [ … ]

“Această lume”, zicea Sf. Isaac Sirul, nu lumea lui Dumnezeu, ci iluzia oamenilor, “această lume e o înfăţişare generală cuprinzând porniri diverse care se numesc patimi”. Patimile în sens ascetic sunt denaturarea acestui elan de adoraţie care constituie natura profundă a omului. Dacă acest elan nu-şi găseşte în Dumnezeu împlinirea, el va pustii realităţile contingente, idolatrizându-le şi urându-le simultan, căci el aşteaptă din acestea revelaţia absolutului, pe care ele nu pot să i-o aducă (în mod durabil, cel puţin, căci totul are savoarea absolutului, dar pentru a fi mântuit, nu pentru a mântui).

Omul vrea să-şi pună nădejdea cu totul într-o clasă, într-o naţiune, o ideologie, în artă, în dragostea omenească. El vrea să uite neantul, care îneacă totul astăzi, lărgindu-şi închisoarea prin dorinţa de putere, printr-o tandreţe disperată, droguri şi tehnici ale extazului. El se plasează cu furie în imanenţă, schimbând pământul făgăduit, sfârşind prin a striga: “Trăiască moartea!”, dedublându-se, dezagregându-se într-un joc fatal al oglinzilor, până ce apare, ca în romanele lui Dostoievski, alter ego-ul diabolic, “dublul” luciferic.

Omul devine “propriul său idol”, spune Sf. Andrei Criteanul în canonul său de pocăinţă: şi în fondul acestei idolatrii e ura de sine, nostalgia nimicirii, ameţeala îngheţată a sinuciderii. Este ceea ce Maxim Mărturisitorul numeşte philautia (iubirea trupească de sine – n.tr.), “principiu şi mamă” a tuturor patimilor. Care este, traduce Vladimir Lossky, ipseitatea (egocentrismul) luciferică, replierea lumii şi a celorlalţi înspre sine, curbarea lumii în jurul sinelui, dilatarea propriei finitudini în imanenţă, până acolo unde ura şi moartea au ultimul cuvânt. Cicluri fără sfârşit ale dorinţei, unde Eros îşi dă mâna cu Thanatos, pulsiune a fiinţei care face să se ivească neantul. Titlu banal al cronicii judiciare: “O iubeam prea mult, am ucis-o!”.

Metanoia este revoluţia copernicană care face de-acum înainte ca lumea să se rotească nu în jurul eului şi al neantului, ci în jurul Dumnezeului-Iubire, Dumnezeului făcut om, care îmi cere şi îmi dă puterea să-mi iubesc aproapele ca pe mine însumi. Metanoia mă face conştient de ramificaţiile arborelui neantului în propria mea viaţă, precum şi în întreaga istorie a oamenilor. Nu este o culpabilizare morbidă în jurul unei concepţii fariseice a păcatului, ci o conştientizare a acestei stări de sciziune, a vieţii moarte, a dilataţiei neantului, stare în care noi suntem realmente “vinovaţi pentru tot şi pentru toate”. [ … ],

Nu s-a subliniat destul faptul că apropierea apofatică de mister, în Orientul creştin este o apropiere prin pocăinţă. Dacă veţi lua cele mai mari texte de teologie apofatică – de exemplu Omiliile asupra neputinţei de a-L cunoaşte pe Dumnezeu ale Sfântului Ioan Hrisostom sau Capetele gnostice ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, veţi vedea că exigenţa adorării Dumnezeului Care viază pururea “dincolo”, Hyper-theos, dincolo de imagini, de concepte, de nume, dincolo chiar şi de cuvântul Dumnezeu, această exigenţă e însoţită inevitabil de o chemare la pocăinţă. Numai teama, cutremurarea, moartea faţă de sine însuşi sau mai degrabă faţă de propriul neant ne pot permite să ne îndreptăm mintea către Cel Necuprins.

În mod necesar, această “stare de pocăinţă” se precizează în “amintirea morţii”, în sensul foarte puternic al unei anamneze. “Să ne amintim fără încetare, dacă e posibil, moartea”, scrie Isihie de Batos, care comentează: “Această amintire antrenează excluderea tuturor grijilor deşarte, paza duhului şi rugăciunea stăruitoare, detaşarea de trup, ura păcatului; cu adevărat toată virtutea lucrătoare se naşte din ea. Să o practicăm, dacă e posibil, aşa cum respirăm”.

Amintirea morţii nu e o amintire a morţii biologice în sine (căci aceasta este, de asemenea, o milă a lui Dumnezeu), ci a stării spirituale pe care moartea biologică o simbolizează şi o pecetluieşte (şi căreia, de asemenea, ea îi pune sfârşit). A-ţi aminti de moarte înseamnă a descoperi că eşti încă de acum în moarte, că existenţa noastră e o “viaţă moartă” (expresia e a Sfântului Grigorie de Nyssa) cu o dimensiune infernală. Adânca jale a monahilor, în Orientul creştin este legată de o teologie experiată a căderii. Stareţul Siluan a scris impresionantele Plângeri ale lui Adam în faţa Paradisului inaccesibil. Şi dacă examinăm arta şi literatura epocii noastre, avem impresia aceleiaşi plângeri, dar care nu vrea să se recunoască, plânsetul sfâşietor al nihilismului traversat de un rânjet de deriziune şi de zadarnice eschivări. […]

Teologia apofatică nu pretinde numai o stare de pocăinţă. Ea culminează în marea antinomie apofatică şi aceasta se înscrie în lucrarea învierii.

Dumnezeu dincolo de Dumnezeu se revelează Răstignit şi Răstignitul triumfă asupra morţii (pe Cruce) şi iadului. Separarea dintre Dumnezeu şi om se identifică în mod tainic cu rana din coasta deschisă de suliţă, de unde ţâşneşte apa şi sângele, botezul şi euharistia, Biserica.

Biserica este noaptea devenind strălucitoare, prăpastia infernală între creat şi necreat, devenind în Hristos unirea fericită a creatului şi necreatului, divino-umanitatea. Din coasta străpunsă a Dumnezeului crucificat răsar zorii Duhului. De acum înainte, în Hristos, spaţiul morţii se inversează în spaţiul Duhului, densitatea angoasei devine densitate a credinţei şi, prin credinţă, lumina divină invadează omul.

Aici amintirea morţii se preschimbă în amintirea lui Dumnezeu, în amintirea Dumnezeului care se lasă cuprins de moarte pentru a o nimici şi pentru a ne oferi învierea. Dacă călugării din Orient insistă atât de mult pe întristare şi pe conştiinţa stării de moarte, aceasta nu e pentru a se închide în ea, ci pentru a-L întâlni în ea pe Hristos, pentru a reînvia împreună cu El.

Ar trebui aici un tratat de vicii şi de virtuţi, nu în sens moral, ci în sens ascetic care să vizeze prin credinţa liberă a omului, modalităţile participării sale la energiile divine. Toată virtutea, într-adevăr, este manifestarea umană a unui atribut divin şi constituie în mod analogic, spune Sf. Maxim Mărturisitorul, un aspect al descoperirii eshatologice a Cuvântului întrupat. Mă voi mărgini să amintesc pe scurt rugăciunea Sfântului Efrem, atât de des recitită în timpul slujbelor Postului Mare: “Doamne şi Stăpânul vieţii mele”. Această rugăciune de penitenţă (şi care se face cu trei metanii mari) începe deci prin afirmarea transcendenţei Dumnezeului personal, a Dumnezeului Celui Viu, într-o atitudine de credinţă. Credinţa este întâia treaptă a scării virtuţilor, a cărei mişcare ascensională este marcată de nădejde şi care culminează în dragoste. Dumnezeu este Dumnezeu, eu nu exist decât prin voinţa Sa, El este izvorul vieţii mele.

“Duhul trândăviei, al descurajării, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie”.

Această cerere enumeră “viciile majore”, a căror rădăcină şi principiu este cu adevărat trândăvia. Cuvântul semnifică uitarea, dusă până la un veritabil somnambulism, opacitatea, insensibilitatea faţă de mister, ceea ce Filocalia împreună cu Evanghelia, denumesc “împietrirea inimii” (şi câteodată “greutatea” ei).

Această stare de insensibilitate spirituală zămisleşte descurajarea, la limita dezgustului de a trăi, disperarea, abandonarea vidului, toate manifestările unui nihilism care în epoca noastră dobândeşte importanţa unui fenomen istoric: epoca copiilor răsfăţaţi care voiesc totul numaidecât, şi, repede decepţionaţi, se descurajează şi se abandonează ameţelii neantului. [ … ]

“Vorbele deşarte” desemnează, nu numai în viaţa cotidiană, vorbele care îl “reifică” (îl transformă în lucru) pe celălalt şi îl fac extrem de îndepărtat – în definitiv demersul uciderii – ci, în sens mai larg, reprezintă tot exerciţiul gândirii şi imaginaţiei care diminuând forţele inimii, devin un joc autonom al voinţei de putere sau al nălucirilor. “Dă-mi mie, slugii tale, duhul integrităţii (curăţiei), al umilinţei, al răbdării şi al dragostei.

Iată deci mişcarea virtuţilor; credinţa, întemeietoare, este amintită în primul rând: omul e un slujitor. Integritatea sintetizează totalitatea; ea evocă unificarea existenţei în întâlnirea cu Dumnezeul cel Viu, şi deci cu aproapele, întărirea în credinţă, nădejde şi dragoste, în cugetare ca şi în orice forţă vitală.

Umilinţa este înscrierea concretă a credinţei în cotidian, expresia revoluţiei copernicane care ne smulge din philautia pentru a-I înapoia lui Dumnezeu distanţa şi proximitatea sa. Pentru Părinţii neptici, virtutea fundamentală, specific evanghelică, este atitudinea care deosebeşte vameşul (ale cărui cuvinte sunt reluate prin rugăciunea lui Iisus) de fariseul infinit mai virtuos, dar atât de puţin sensibil la har, la gratuitatea mântuirii.

Sfântul Ioan Scărarul a accentuat această forţă paradoxală a slăbiciunii “Eu n-am postit, n-am privegheat, n-am dormit pe ţărână, dar am fost smerit şi Domnul m-a mântuit”.

Din credinţă şi din umilinţă se naşte “răbdarea”. Răbdarea e umilinţă în act. Precum umilinţa exprimă credinţa, tot astfel răbdarea este însufleţită de nădejde. Este contrariul descurajării care provine din dorinţa de avea tot, numaidecât. Este mulţumirea pentru fărâmiturile care cad de la masa ospăţului mesianic. Este mai cu seamă o încredere totală când Dumnezeu se retrage, când voile Sale par de neînţeles. Părinţii au evocat adeseori răbdarea lui Iov. Acesta refuză raţiunile teologilor de catedră, dar, chiar contestându-L pe Dumnezeu, nu îl tăgăduieşte, ci rămâne cu El, ştie că Cineva îl caută de-a lungul experienţei înseşi a răului radical. Şi totul culminează în dragoste, care constituie contrariul “dominării”. Cel care iubeşte “dă viaţa sa pentru prietenii săi”. El nu caută stăpânirea, ci slujirea. Se goleşte de el însuşi pentru a lăsa loc lui Dumnezeu, este deschis celuilalt, îl întâmpină fără să judece, discerne persoana dincolo de personajele sale, pe care le exorcizează în linişte. Face să radieze adevărata viaţă.

“Dă-mi, Doamne, să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că bine eşti cuvântat în vecii vecilor. Amin”.

Ultima cerere, care încheie rugăciunea cu o binecuvântare, aminteşte condiţiile iubirii: “a-ţi vedea păcatele” şi “a nu judeca”. “A-ţi vedea păcatele” înseamnă a trăi prima poruncă a Evangheliei: “Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor”. Omul conştientizează îndepărtarea sa (de Dumnezeu) şi orgoliul său. El se deschide bucuriei Împărăţiei. Nu are alt spaţiu de existenţă de acum înainte, decât îndurarea lui Dumnezeu “Cel care îşi vede păcatele este mai mare decât cel care înviază morţii”, spun Părinţii neptici. Într-adevăr, a-ţi vedea păcatele înseamnă a fi la măsura învierii morţilor. Prin aceasta omul devine capabil să-şi primească aproapele ca pe un frate, fără a-l judeca. Eu Îi datorez totul lui Dumnezeu şi aproapele nu-mi datorează nimic: totul este har, el însuşi este har, el este fratele meu, eu nu judec, ci sunt judecat, şi crucea este “judecata judecăţii” (Sf. Maxim Mărturisitorul), şi Domnul este “binecuvântat în vecii vecilor”.

Rugăciunea Sfântului Efrem rezumă postul: el nu este numai înfrânare de la hrana trupului, ci şi de la imagini (ceea ce nu este atât de uşor în “civilizaţia noastră, a spectacolului”) de la patimi, de la dorinţa de stăpânire şi de judecare a aproapelui. Această sobrietate a întregii fiinţe, prin care omul învaţă să trăiască nu în primul rând din hrana imanentă (fizică, dar şi psihică), ci din “tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”, nu este o nebună chinuire de sine, ci o libertate regească: “Fii rege în inima ta, stăpâneşte la înălţime, dar smerit, poruncind râsului: Pleacă! şi el pleacă; lacrimilor: Veniţi!, şi ele vin; trupului, supus, iar nu tiran: Fă asta, şi el o face” (Sfântul Ioan Scărarul – Scara Raiului VII).

 

 

(Jacques Serr, Olivier Clement, La priere du coeur, Spiritualité orientale, no 6 bis, Abbaye de Bellefontaine, 1977)

 

traducere de Fratele Grigore

Mânăstirea “Sf. Ioan Botezătorul”

Staruinta  pocaintei 


În Vechiul Testament, cuvintele traduse „pocăinţă” au semnificaţia de a suspina, a gâfâi, a se întoarce, iar în Noul Testament, preocupare, îngrijorare, a răsturna, a se întoarce, a se răzgândi, a-şi schimba gândirea, cu alte cuvinte a-ţi părea rău până la suferinţă de păcatul din viaţa ta şi a te hotărî să îţi schimbi modul de viaţă.

Schimbarea este parte a pocăinţei. Primul pas este atunci când îţi pare rău pentru ce ai făcut şi îi ceri iertare Domnului, dar al doilea pas, mai important decât lacrimile, este să nu mai faci lucrul respectiv. Vestea cea bună este că Dumnezeu ne primeşte ori de câte ori ne cerem iertare. În 1 Ioan 1:9 citim: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire”. Chemarea la pocăinţă a omului este o chemare de a se întoarce la starea de dependenţă de Dumnezeu şi în legământ cu El.

Dumnezeu ne cheamă mereu la pocăinţă şi niciodată nu e prea târziu să o facem. Unii cred că dacă au trăit în păcat nu mai au dreptul să vină la Dumnezeu, dar în Faptele Apostolilor 17: 30 citim: „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască”.

Îndelunga Sa răbdare, în dragostea Lui şi dorinţa de a da şansa cât mai multor oameni să vină în Împărăţia Lui, Domnul ne îndeamnă la pocăinţă: „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9).

Pocăinţa sinceră este doar o condiţie a mântuirii, nu un merit. Motivele pentru pocăinţă se găsesc în bunătatea lui Dumnezeu, în dragostea Lui, în consecinţele inevitabile ale păcatului şi dorinţa Lui de a vedea păcătoşii mântuiţi, în esenţa Evangheliei şi speranţa unei vieţi adevărate în Împărăţia Cerului (Ezechiel 33:11: ,Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască”; Marcu 1:15: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie.”; Luca 13:1-5; Ioan 3:16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”; Fapte 17:30: „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască”; Romani 2:4: ”… Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?”; 1 Timotei 2:4: „…Dumnezeu, Mântuitorul nostru… voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului”).

Pocăinţa presupune conştientizarea sărăciei spirituale, ceea ce contravine mândriei, creând dorinţa de a veni cu smerenie în faţa lui Dumnezeu, de a creşte spiritual şi a te apropia de El. Ea nu se referă doar la prima întâlnire cu Dumnezeu, atunci când îţi recunoşti starea păcătoasă şi te întorci la El, ci şi la credincioşi pe tot parcursul vieţii pe acest pământ: „Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi” (Apocalipsa 2:5).

ˇ        Cine se obisnuieste cu amânarea caintei, scapa  aceasta obisnuinta…

Cine se opreste din urcus, a cazut în aceiasi clipa mai jos de unde este. Cel ce cedeaza lenei devine robul ei, îsi slabeste libertatea sau stapânirea asupra lui însusi.

ˇ        N-am ajutat pe om în clipa în care a trebuit, l-am putea pierde, fiecare clipa impune o datorie unica pentru veci pe care n-o mai poti îndeplini altadata. Fiecare clipa s-a dat cu rostul ei unic de la Dumnezeu având o însemnatate pentru vesnicie.

ˇ        O clipa poate fi cea din urma, în alt sens sa cugetam ca orice ceas ar putea fi ceasul din urma al vietii noastre moarte si deci, ceasul trezirii noastre din moarte la viata daca auzim glasul celui în stare sa ne trezeasca la o existenta responsabila, sa ne faca treji ca sa ne dam seama ca existam. De nu ne vom deschide urechea sufletului la acest glas de acum ne vom obisnui sa nu-l mai auzim niciodata ramânând deci în moarte definitiv facând din aceasta clipa în sens contrar, clipa noastra cea din urma. Cine “intra în chilie” sau în intimitatea sensibila cu Dumnezeu parasind alipirea de lucrurile moarte, a trait în momentul acela si traieste tot timpul cât ramâne în aceasta stare ceasul din urma în sens bun.

ˇ        Gândeste-te ca putina vreme vom petrece în lume!

ˇ        Cine urca, o face pentru ca aude glasul Domnului care-l cheama, însa cel ce se obisnuieste sa nu dea toata atentia poruncii lui Dumnezeu îndata ce o aude asteptând sa i se spuna a doua oara, sa i se dea un nou semn mai accentuat, pierde sensibilitatea receptiva a inimii, începe sa se toceasca, sa se sclerozeze spiritual, moare. Cade din simtirea planului dumnezeiesc care-l face liber, din planul vibrant al duhului în cel al automatismului naturii încetând sa mai fie el însusi. Se afirma iarasi importanta lui acum si al lui astazi, necesitatea de a împlini în aceasta clipa ceea ce cere Dumnezeu în ea. Fiecare clipa ne este data pentru a o umple cu împlinirea datoriei noastre legate de ea pentru a imprima în noi ceea ce ne cere si Dumnezeu Însusi ne spune în ea ce datorie avem de împlinit în ea.

ˇ        Sa nu ne cheltuim, frate, zilele noastre în împrastiere, ci sa câstigam plânsul plin de lacrimi ca sa dobândim fericirea.

ˇ        Asteapta ziua iesirii si te vei usura de plictiseala!

ˇ        Prin pastrarea amintirii mortii omul se gândeste ca este muritor, iar cel muritor nu este vesnic, iar cel ce stie ca nu este vesnic paraseste de bunavoie cele ale veacului acestuia.

ˇ        Adu-ti aminte ca vom parasi fara voie lumea si ca viata noastra nu este lunga caci ce este viata omului? N-avem câtusi de putin siguranta ca vom trai pe lumea aceasta nici de dimineata pâna seara. Sa parasim dar atunci cu voia lucrurile de aici alegându-ne mai degraba negrija de lucrurile pamântesti cei ce dorim sa ne aratam fetei lui Dumnezeu. Grabeste-te, paseste repede “pâna ce e ziua” înainte de a cadea noaptea în care vor plânge cei nepasatori si lenesi cautând atunci în zadar a se pocai. Afla ca timpul nu se va lungi iar când va veni ceasul sa ne temem de ziua si de ora aceea înfricosatoare în care nu vom mai avea îndurare caci cine s-a rugat lui si a fost auzit? Sa ne temem de ziua aceea înfricosatoare în care nu vom mai avea ca aparator nici frate nici rudenie, putere, bogatie sau slava. Acolo va fi singur omul cu faptele lui. Sa vindem lucrurile stricacioase care ne atrag în adâncul fara fund cumparându-ne în schimb haina de nunta. (“ceasul care va veni” este ceasul prin excelenta, ceasul cel din urma în care sunt concentrate toate ceasurile traite anterior si dupa care nu vom mai avea nici un ceas al hotarârilor noi.)

ˇ        Fii ascultator si smerit cerându-ti socoteala pentru ce-ai facut în fiecare zi. Sa nu-ti scape vreo clipa de sub stapânire, sa nu ti se întâmple în vreo clipa ceva ce n-a fost sub atentia ta. Sa nu-ti rapeasca diavolul clipele date tie spre cresterea ta. Nu lasa vreun “acum” sa treaca nefolosit; sa nu amânam împlinirea a ceea ce ni se cere în acest moment caci prin aceasta ne obisnuim sa tot amânam. Fa fapta buna pe care ti-o cere situatia chiar în acel moment. Tot timpul si spatiul sunt imprimate de un imperativ moral. Faptul ca fiecare moment al timpului si al persoanei îsi are unicitatea lui sau se cere umplut de ceea ce este de trebuinta în acel moment arata ca nici momentele timpului nici împlinirile persoanei nu sunt destinate sa se topeasca într-o esenta indistincta ci îsi au ecoul lor prelungit si unic ca multumire sau osânda în eternitatea persoanei. Trebuie sa mai vedem si ceea ce nu este potrivit sa facem într-un moment dat, la aceasta ajutându-ne discernamântul.

ˇ        Întrebarile arata si ele o nemultumire a omului cu starea în care se afla, deci o vointa de trecere peste ea, de iesire din ea. Este framântare spre viata nu o împacare cu nesimtirea patimasa.

ˇ        Cel ce plânge din durere pentru pacatele sale îsi înmoaie fiinta, intra cu adevarat în comunicare cu Dumnezeu si cu semenii, a iesit din starea rigida si egoista a pacatului – este un om nou. S-a spalat, a înlaturat rugina care-l învârtosa si-i acoperea fata adevarata de om adevarat, comunicativ. S-a facut un om simtitor care nu mai poate continua viata nesimtita în pacat.

ˇ        Este necesara o comunitate de gânduri pentru sanatatea trupeasca a omului. Omul nu este sanatos când se închide în sine, aceasta o arata caracterul interpersonal al omului. Dar este necesar ca gândurile mele sa fie comune nu pentru a le sustine, ci pentru a le lepada. Adica trebuie lepadate gândurile care sustin egoismul si nu se pot lepada decât comunicându-le altuia cu scopul hotarât al lepadarii. Cel caruia le comunici trebuie sa-ti devina un sot de comuniune. Nu ma pot lepada de egoism daca nu intru în comuniune cu altul caci numai unei alte constiinte ma pot descarca aratându-i ca parasesc egoismul. Cel ce nu simte ticalosiile sale ca pacate si se lauda cu ele este nesimtit si cinic – acesta nu mai poate iesi din ele. Dar nici cel ce le recunoaste glumind nu le simte cu adevarat si ca atare nu se poate lepada de ele. Adevarata simtire a lor este împreunata cu o adânca nemultumire si cu o mare suferinta pentru ele, acesta este începutul adevarat al schimbarii prin pocainta si strapungere a inimii.

ˇ        Tocirea sau nesimtirea inimii, orbirea mintii sunt unite între ele. Nesimtirea inimii este legata de neîntelegerea valorii celorlalti oamenii, a necunoasterii lui Dumnezeu si a sensului vietii pe care-l lumineaza cunoasterea Lui.

ˇ        Semnul iertarii pacatelor îl are cineva în aceea ca le uraste si nu le mai face, caci câta vreme mai cugeta la ele si inima lui are placere de ele, este semn ca înca nu i s-au iertat, ci este înca tinut de ele. (Ţi s-au iertat pacatele când ai cerut cu adevarat iertare pentru ele si ai cerut cu adevarat iertare pentru ele când nu-ti mai place sa persisti în ele ci te dezgusta provocându-ti repulsie, deci nu mai vrei sa le savârsesti în continuare. Daca înca îti place sa le faci înseamna ca sunt înca întiparite în fiinta ta, ca n-au fost câtusi de putin sterse de acolo pentru ca n-ai voit cu putere sa ceri sa ti se stearga cu adevarat. Nu ti se iarta un pacat daca continui sa fii atasat de el.)

ˇ        Învârtosarea inimii este de fapt ca un somn foarte adânc, o mare nesimtire. Jigneste pe altul fara sa simta durerea ce i-o pricinuieste. Învârtosarea este ca o piele sau ca o pânza de ghimpi pusa peste inima facând-o pe de o parte nesimtita, pe de alta înteapa cu ghimpii ei pe altii. Aceasta însa îi provoaca si lui suferinta caci i se raspunde si lui cu aceiasi moneda.

ˇ        În tot lucrul trebuie sa ai nemultumire de sine caci chiar de vei face cer nou si pamânt nou, nu poti fi fara de grija!

ˇ        Prezenta mortii iminente în mintea noastra sa sprijine cugetul tau, caci este ascunsa de tot omul. Sa ne sârguim sa facem bine înainte sa fim luati de aici caci nu stim în ce zi ni se va face chemarea.

ˇ        Perseverarea, încapatânarea, cantonarea în rau cu toate greutatile si impedimentele ce se nasc din aceasta, sporeste raul din noi caci învârtoseaza tot mai mult fiinta noastra si acesta este raul cel mai mare. El ne dezobisnuieste de a ne mai pocai, de a ne mai pare rau, de a ne înmuia, cu toate greutatile si suferinta ce decurge din aceasta stare. Aceasta ne face sa întelegem iadul vesnic sau chinul vesnic în care te chinuiesti în rautate, în mândrie fara sa mai ai puterea de a scapa de ele prin pocainta. Întunericul cel mai dinafara – singuratatea extrema în afara oricarei comunicari cu viata ce-ti vine din legatura de iubire cu altii si cu Dumnezeu – supremul izvor al iubirii. Viermele care secreta venin – mândria care secreta veninul încapatânarii chinuitoare si te roade mereu. Scrâsnirea dintilor – de scârba, dar si de gol, de plictiseala, de încapatânare.

Surprizele chemării lui Matei

ÎP1150710Matei 9 : 9 – 13
n prima parte a capitolului 9, evanghelistul Matei relatează despre vindecarea unui slăbănog, care a fost adus la Isus cu ajutorul unor oameni credincioşi. Unii din cărturari au fost contrariaţi de cuvintele pe care le-a rostit Domnul Isus şi le considerau o calomnie (hulă) la adresa lui Dumnezeu. Martori la explicaţiile date de Mântuitor, mulţimea celor adunaţi au dat slavă lui Dumnezeu (v.8). Următoarea relatare are darul să-l sensibilizeze pe cititor, fiindcă autorul evangheliei povesteşte cum s-a produs convertirea lui, cum s-a pocăit, cum a ajuns din perceptor un ucenic al lui Isus. Nu avem detalii. Matei îşi povesteşte propria chemare în termenii unei descrieri scurte. Chiar dacă relatarea ocupă un spaţiu mic, conţinutul ei, însă, ne pune în faţă câteva surprize mari. Iată care sunt acestea:

1.   O privire surprinzătoare: „De acolo, Isus a mers mai departe şi a văzut pe un om, numit Matei, şezând la vamă.”(v.9a)

Mulţimi de oameni mergeau după Isus. Tocmai făcuse o minune cu vindecarea unui om paralizat. Atmosfera devenise de o mare spiritualitate, cei prezenţi „…s-au spăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu” (Mt.8:8). Din mijlocul unei mulţimi apropiate de Dumnezeu, Domnul Isus Îl vede tocmai pe …Matei, un om care şedea la vamă! Pe omul acesta conaţionalii lui n-aveau ochi să-l vadă. Era considerat ca făcând parte din categoria celor mai spurcaţi oameni. E o mare surpriză faptul că privirea Domnului se opreşte tocmai la el! Ce lecţie importantă pentru noi. Fiul lui Dumnezeu are privirea aţintită spre toţi oamenii. Şi spre cei consideraţi campioni ai păcătoşeniei.
„Eu – zice Domnul – te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta.”  (Ps.32:8)
„Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit…” (Is.66:2)
„Ochii Domnului sunt în orice loc, ei văd pe cei răi şi pe cei buni.” (Prov.15:3)
Într-o lume care arată o atenţie şi o privire selectivă, avem asigurarea că privirea lui Dumnezeu are în vedere pe toţi oamenii. Matei a fost văzut de Isus. Se aştepta el oare să fie văzut tocmai în acel moment şi în acel loc?

2.    O chemare surprinzătoare : „Şi i-a zis : „Vino după Mine” (v.9b)

Dacă privirea Domnului Isus oprită tocmai la Matei, vameşul, am considerat-o ca o surpriză, atunci chemarea personală ce i se adresează acestuia constituie o surpriză şi mai mare. Matei nu s-a mai întâlnit cu Domnul Isus. El nu făcea parte din mulţimea care-L urma pe Isus. El era la vamă, la locul slujbei lui. O slujbă care i-a adus bani, dar care i-a luat respectul semenilor. De aceea el era un fel de autoizolat la biroul lui. De ce i-a adresat Domnul Isus tocmai lui această chemare? Încercând să lămurim surpriza aceasta, vom nota câteva lucruri :
a) Chemarea lui Matei poate fi încadrată în contextul unor alte chemări adresate de Dumnezeu oamenilor:
# „Luaţi aminte şi veniţi la Mine, ascultaţi, şi sufletul vostru va trăi: căci Eu voi încheia cu voi un legământ veşnic…” (Is.55:3) – pentru cei din Israel
#  „Veniti la Mine, toti cei trudiţi si împovăraţi, si Eu vă voi da odihnă.” (Mt.11:28) – o chemare pentru toţi oamenii
b) În calitate de Impărat al cerului şi al pământului, Domnul Isus are autoritatea să cheme pe oricine. El nu Se supune regulilor omeneşti, şi nu cheamă pe cineva în funcţie de recomandarea pe care i-ar face-o ceilalţi. Matei nu ar fi primit nicio recomandare de la oameni, dar Mântuitorul l-a chemat.
   c)  Domnul Isus nu Se uită la Matei prin prisma vredniciei lui prezente, ci are în vedere ce va deveni acest om. Limitările noastre în faţa atotcunoaşterii lui Dumnezeu fac adesea ca acţiunile Lui să ne surprindă.

3.   O decizie surprinzătoare : „Omul acela s-a sculat, şi a mers după El.” (v.9c)

Chemarea adresată lui Matei a fost surprinzătoare, dar avea în ea autoritatea Fiului lui Dumnezeu. Răspunsul la chemare este şi mai surprinzător, pentru că emană din slăbiciune omenească. Cum să fie în stare un păcătos, deprins cu bani mulţi, să răspundă unei asemenea chemări, printr-o decizie totală?: „Vameşul a lăsat totul, s-a sculat şi a mers după El” (Lc.5:28). Încercând să explicăm surprinzătoarea decizie a lui Matei, vom nota următoarele :
a)  Matei avea probleme, frământări, dezamăgiri, întocmai ca fiecare dintre noi. Slujba lui de perceptor sau încasator de impozite şi taxe pentru autoritatea romană l-au expus antipatiei conaţionalilor săi evrei. Împlinirea materială nu a putut suplini sărăcia spirituală.
b)  Matei a auzit de Isus. Nu se putea duce cu atâta hotărâre pentru a-l urma pe un necunoscut.
c)  Matei a crezut în Isus ca Fiu al lui Dumnezeu. Aşa se face că s-a degajat imediat de trecut şi prezent şi s-a aruncat spre viitor. Cum spunea cineva, el a înţeles că-i mai bine „să pierzi tot ce oricum nu se poate păstra, pentru a câştiga tot ce nu se poate pierde”. Faptul că a dat o masă în casa lui arată că Matei era convins de alegerea bună făcută, oferind şi colegilor săi ocazia să-L cunoască pe Mântuitor.

4.   O atitudine surprinzătoare : „…iată că au venit o mulţime de vameşi şi păcătoşi, şi au şezut la masă cu El…” (v.10)

E surprinzător faptul că o mulţime de vameşi şi păcătoşi au avut îndrăzneala să vină şi să stea la masă cu Mântuitorul. Îndrăzneala lor avea un nume: Matei! Dacă nu era colegul lor cel care a dat masa, aceşti oameni cu siguranţă n-ar fi îndrăznit să se apropie de Isus. Ce rol important au cei care-L primesc pe Isus ca Mântuitor personal în evanghelizarea celor din mediul lor: rude, colegi, prieteni. Ce responsabilitate avem, ca mântuiţi, „să întindem masa” ca şi alţii să îndrăznească să se apropie de El! Dacă n-o vom face noi, cu greu vor răspunde dacă o vor face alţii.

5.   O explicaţie surprinzătoare : „Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi” (v.13)

În faţa situaţiei create, fariseii, autoexcluşi de la bucuria părtăşiei cu Fiul, nu se adresează direct Învăţătorului, ci ucenicilor cu întrebarea : „Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?” (v.11) Câtă perfidie! Câtă subtilitate răutăcioasă! Altfel spus, de ce mai staţi cu El, nu vedeţi cine e El de fapt?
Răspunsul Mântuitorului surprinde din nou. Chemarea la pocăinţă se adresează celor ce-şi înţeleg condiţia. Scriptura apune „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom.3:23). De asemenea: ”Nu este niciun om neprihănit, nici unul ăacar” (Rom.3:10). Ce trist este că unii oameni nu dau curs celei mai importante chemări, chemarea la pocăinţă, pentru că nu consideră că au nevoie de ea, socotindu-se buni! Fariseii se considerau „fiii lui Avram”, oameni religioşi, şi de aceea au nesocotit chemarea la pocăinţă. Dacă cineva se consideră bun, îi va fi foarte greu să se pocăiască. Matei şi-a înţeles condiţia şi nu a ratat şansa ce i s-a oferit.
În convertire, marile transformări se produc în interiorul omului. Un singur verset, v.9, descrie chemarea şi răspunsul public al lui Matei. De câte versete ar fi nevoie pentru a descrie propria ta convertire? De cât timp ai avea nevoie pentru asta? Şansa mântuirii este chiar acum. N-o rata! Prinde ocazia şi vei beneficia de călăuzire divină pe pământ şi de răsplată veşnică în cer!

de către Editura Făclia

Traducere din limba engleză de

Dinu Moga

În Evanghelii întâlnim două învăţături de bază: pocăinţa şi iertarea păcatelor. Amândouă sunt date de Cristos şi obţinute prin credinţă. Prima pe care o vom studia este pocăinţa.

Pocăinţa vine după credinţă şi este un rezultat al credinţei. Omul nu se poate pocăi până n-a acceptat harul Evangheliei. El poate face aceasta numai dacă are credinţă. Când a acceptat Evanghelia, el părăseşte căile lui păcătoase – se pocăieşte. Pocăinţa şi credinţa sunt foarte strâns legate una de cealaltă, dar ele nu însemană acelaşi lucru. Pavel face diferenţă între ele, când scrie: “Pocăinţă faţă de Dumnezeu şi credinţă faţă de Domnul Isus Cristos”.

Cuvântul ebraic pentru pocăinţă înseamnă întoarcere sau convertire, în timp ce cuvântul grecesc înseamnă o schimbare a minţii şi a planului. Ambele înţelesuri trebuie incluse în definiţia noastră: pocăinţa este întoarcerea adevărată a vieţii noastre spre Dumnezeu, ca rezultat al temerii sincere de El. Include omorârea firii şi reînnoirea spiritului minţii. Din această definiţie trebuie luat în considerare trei lucruri.

  1. Întoarcerea la Dumnezeu trebuie să însemne mai mult decât o schimbare a acţiunilor exterioare. Inima trebuie schimbată. Tocmai de aceea Ezechiel, când îi încuraja pe oameni să se pocăiască, spunea că pocăinţa este o problemă a inimii “lepădaţi de la voi toate fărădelegile, prin care aţi păcătuit, faceţi-vă rost de o inimă nouă şi un duh nou” (Ezechiel 18:31). Pocăinţa nu este adevărată dacă din inimă nu se îndepărtează răutatea.
  1. Pocăinţa este rezultatul unei frici sincere de Dumnezeu. Un păcătos nici măcar nu se va gândi la nevoia de pocăinţă până în momentul când află că Dumnezeu îl va judeca. Când află că Dumnezeu îl va judeca, conştiinţa lui îl va face să se îngrijoreze şi-l va îndemna să se întoarcă de pe căile lui rele cu pocăinţă. Adevărata convertire începe cu teamă şi cu ură faţă de păcat “întristarea voastră v-a adus la pocăinţă … când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire” (2 Corin. 7: 9,10).
  1. Prima parte a pocăinţei este omorârea firii. Aceasta reiese din versete cum ar fi: “depărtează-te de rău şi fă binele; caută pacea şi aleargă după ea” (Psalmul 34:14). “Spălaţi-vă deci şi curăţaţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea” (Isaia 1:16,17). E nevoie să se facă acest lucru pentru că “umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace” (Romani 8:6).

A doua parte a pocăinţei, reînnoirea duhului minţii, este demonstrată prin roada care se vede în viaţa persoanei convertite (vezi Galateni 5:22,23; Filipeni 4:8). Toate aceste lucruri le căpătăm prin unirea noastră cu Cristos. Dacă murim împreună cu El, vechea noastră natură este crucificată şi înviem împreună cu El la o viaţă nouă. Acest fel de pocăinţă nu este o chestiune care ţine un moment, o zi sau un an. Ea ţine toată viaţa. Naşterea din nou înseamnă că creştinul nu mai este controlat de păcat, cu toate că el încă va mai trebui să se lupte cu natura sa păcătoasă. Creştinul nu-şi pierde vechea lui natură, căci aceasta este cea care-l face să mai dorească lucruri rele. El nu poate fi complet eliberat de aceste dorinţe rele decât în momentul când moare. Când spunem că Dumnezeu iartă păcatul înţelegem că El ia vina şi pedeapsa păcatului. El nu îndepărtează prezenţa păcatului. Dar El face ceva care ne va aduce la o biruinţă şi mai mare – El dă credinciosului puterea Duhului de a birui păcatul. Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte de slăbiciunile noastre şi de nevoia de a ne bizui pe Duhul Sfânt. În Romani 7 Pavel vorbeşte despre viaţa sa după ce a devenit creştin şi ne arată clar că după convertire păcatul rămâne în noi. Pavel mai simţea încă în el o împotrivire faţă de Legea lui Dumnezeu (v.23). El ştie că nimic bun nu locuieşte în carnea sa (v.18) şi că este mereu în conflict cu păcatul din cauza păcatului care este în el (v.24).

Unii oameni susţin învăţătura că cei ce sunt copiii lui Dumnezeu sunt renăscuţi prin mântuire şi făcuţi nevinovaţi astfel încât, oricât de mult păcătuiesc, ei sunt nevinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Pentru că, spun ei, Duhul Sfânt este Cel care locuieşte acum în ei, ei nu mai trebuie să se împotrivească plăcerilor lor. Orice ar face ei acum nu mai este păcat, fiindcă este făcut de Duhul! Dar ce fel de Duh este acesta? Duhul Sfânt nu încurajează crima, imoralitatea, mândria, lăcomia şi înşelătoria. Duhul Sfânt este sursa dragostei, a virtuţii, modestiei, păcii şi adevărului. Duhul Sfânt este dat ca să ne călăuzească în dreptatea lui Dumnezeu.

În 2 Corinteni 7:11 Pavel vorbeşte despre şapte semne care dovedesc că un om s-a pocăit: dorinţa aprinsă de a se păzi împotriva ispitelor păcatului; râvna de a se curăţa de păcat şi strădania de a dovedi în mod practic sinceritatea şi reverenţa sa faţă de Dumnezeu; indignarea, adică mânia împotriva lui însuşi când îşi vede propria păcătoşenie şi nemulţumire înaintea lui Dumnezeu; groaza pe care o simte când se gândeşte la pedeapsa pe care o merită de la Dumnezeul cel drept; dorinţa de a-L asulta pe Dumnezeu; zelul, un efect al cunoaşterii propriei sale tendinţe de a păcătui, care îl face şi mai doritor să-L asculte pe Dumnezeu; ruşinea lăuntrică pe care o simte când se gândeşte la judecata divină a lui Dumnezeu asupra păcatului său şi la pedeapsa pe care ar fi trebuit s-o primească. În concluzie, putem spune că efectele pocăinţei sunt ascultarea de Dumnezeu; dragostea faţă de om; şi o viaţă sfântă şi curată.

Evanghelia este compusă din aceste două lucruri: pocăinţa şi iertarea păcatelor. Strigătul lui Ioan Botezătorul era: “Pocăiţi-vă căci împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3:2); iar învăţătura lui Cristos era asemănătoare: “Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1:15).

Biblia ne învaţă că pocăinţa este darul lui Dumnezeu şi nu un efect pe care îl putem noi produce. În Fapte 11:18 se spune că pocăinţa este un lucru pe care-l dă Dumnezeu: “Dumnezeu a dat deci şi neamurilor pocăinţa, ca să aibă viaţa”. Acelaşi lucru se spune în 2 Timotei 2:25 “Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului”. Dumnezeu îndeamnă pe toţi oamenii să se pocăiască, dar aceste îndemnuri sunt eficiente numai când Duhul Sfânt aduce omul la o viaţă nouă, la naşterea din nou.

Pocăinţa nu este, strict vorbind, cauza mântuirii, dar cele două sunt atât de apropiate încât sunt inseparabile. Biblia vorbeşte despre unii care au fost atât de luminaţi şi au văzut aşa de mult din lumina adevărului lui Dumnezeu, încât nu pot spune că sunt nevinovaţi. Când aceşti oameni şi-au împietrit în mod voit inimile şi au respins harul lui Dumnezeu cu dispreţ, de fapt ei au dispreţuit sângele lui Cristos şi au răstignit din nou pe Fiul lui Dumnezeu (Evrei 6:6). Acest gen de apostaţi nu se pot pocăi şi de aceea nu pot fi mântuiţi. Acest păcat este numit păcat neiertat sau păcatul împotriva Duhului Sfânt.

O examinare a doctrinei romano-catolice despre pocăinţă    

Romano-catolicii spun că pocăinţa este plângerea pentru păcatele din trecut şi evitarea lor în viitor; adică autopedepsire printr-un regret pentru păcat. Ei cred că pocăinţa este o disciplina severă care are ca scop stăpânirea firii şi o formă de pedepsire. Ei nu pomenesc nimic despre reînnoirea lăuntrică a omului şi despre schimbarea vieţii cu adevărat.

Ideea de iertare a păcatelor este foarte importantă. Să încercăm să-nţelegem acum învăţătura romano-catolică şi să vedem ce este greşit în această învăţătură. Aceştia spun că pocăinţa constă în: regret pentru păcat simţit cu inima; mărturisirea păcatului cu gura; şi satisfacerea dreptăţii lui Dumnezeu prin fapte bune. Ei spun că dacă vrem să primim iertarea păcatelor trebuie să îndeplinim aceste trei condiţii.

  1. Regretul pentru păcat. Învăţătura romano-catolică spune că este necesar ca omul să simtă regret şi că acest regret trebuie să fie în suficientă măsură şi perfect. Dar cum poate şti omul dacă regretul său a fost suficient pentru a plăti datoria pe care o are faţă de Dumnezeu? Suntem de acord că omului trebuie să-i pară rău pentru păcatele lui, dar noi nu afirmăm că el poate fi iertat pentru simplul fapt că regretă. Părerea de rău pentru păcat nu este cauza iertării. Speranţa unui păcătos nu este în lacrimile lui, ci în mila lui Dumnezeu.
  1. Mărturisirea cu gura. Romano-catolicii ne învaţă că păcătosul trebuie să-şi mărturisească păcatele unui preot care apoi va putea să le îndepărteze. Ca să-şi sprijinească învăţătura ei se folosesc în mod greşit de anumite pasaje din Scriptură. Când Cristos i-a trimis pe leproşi la preot, spun ei, lepra este o imagine a păcatului cu care trebuie să te duci la preot. Dar Cristos i-a trimis la preot pe aceşti oameni, ca să împlinească Legea care spunea că în momentul când un lepros era vindecat, vindecarea lui trebuia confirmată de preot. O altă întrebuinţare greşită a Scripturii apare în legătură cu versetul: “Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii” (Iacov 5:16). Aceasta nu înseamnă că mărturisirea păcatelor trebuie făcută în faţa unui om special ales. Este limpede că aici se vorbeşte despre o mărturisire şi o rugăciune mutuală. Din acest verset nu se desprinde nevoia unei relaţii de acest gen între preot şi penitent. Argumentul care spune că legea lui Dumnezeu porunceşte mărturisirea păcatelor, în realitate nu are nici o bază. Mărturisirea în faţa unui preot nu este menţionată în Scripturi şi nici n-a fost inclusă în legea romano-catolică până la începutul secolui al XIII-lea.

Biblia ne învaţă că numai Domnul Dumnezeu ne poate îndepărta păcatele. El le poate uita şi le poate îndepărta din faţa Lui. Noi am greşit faţă de Dumnezeu, deci la El trebuie să mergem după împăcare. Dumnezeu cheamă păcătoşii la scaunul îndurării Sale, deci mila trebuie căutată numai la El. “Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: “Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” şi Tu ai iertat vina păcatului meu” (Psalmul 32:5). “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcate şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

  1. Satisfacerea dreptăţii lui Dumnezeu prin fapte bune. Învăţătura aceasta spune că omul pocăit poate atrage mila lui Dumnezeu asupra lui prin lacrimi, post, dărnicie şi prin bunătate faţă de alţii. Făcând aceste lucruri se crede că omul plăteşte datoria pe care o are faţă de Dumnezeu; dă socoteală pentru păcatele lui şi îşi câştigă iertarea. Aceşti învăţători spun că, deşi Dumnezeu îndepărtează vina omului, El trebuie să-l pedepsească pe om de dragul disciplinei, dar omul poate evita aceasta prin “satisfacere”. Dacă e adevărat acest lucru, atunci mântuirea noastră nu mai depinde numai de mila lui Dumnezeu, ci şi de faptele noastre bune. Contrar acestei idei, Scriptura ne învaţă că iertarea este gratuită. “El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt”(Tit 3:5). Cuvântul “iertare” vorbeşte despre un dar. Când spunem că un creditor a iertat o datorie spunem că el a anulat-o şi că nu mai este nimic de plătit. În acelaşi fel Domnul spune: “Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele tale” (Isaia 43:25).

Romano-catolicii susţin că păcatele pot fi şterse de botez, dar pentru păcatele de după botez trebuie plătit prin fapte satisfăcătoare. Dar Ioan ne spune hotărât: “Dacă cineva a păcătui, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Cristos cel neprihănit” (1 Ioan 2:1). Cristos este avocatul noastru continuu a cărui mijlocire înaintea lui Dumnezeu ne readuce mereu în favoarea Tatălui. Ioan Botezătorul a exclamat: “Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Romani 1:29). Isus singur este Mielul lui Dumnezeu ceea ce înseamnă că El este singura jertfă pentru păcat.

Mai există o altă învăţătură despre păcat care trebuie respinsă – aberaţia că unele păcate sunt scuzabile (neaducătoare de moarte), iar altele aducătoare de moarte. Oamenii care susţin această idee de ordinul ficţiunii afirmă că pentru păcate scuzabile putem plăti cu o simplă repetare a rugăciunii Domnului sau lăsându-se să fim stropiţi cu apă sfinţită etc.. Dar această falsă învăţătură contravine adevăratei învăţături a Scripturii pentru că în Scriptură se spune fără nici o deosebire că: “plata păcatului este moartea” (Rom. 6:23). Când un credincios păcătuieşte, păcatul acela nu va cauza moartea spirituală a credinciosului (cu toate că el o merită), deoarece Dumnezeu este milos şi nu-i condamnă pe acei care sunt în Cristos Isus.

Unul dintre argumentele folosite pentru a sprijini învăţătura “satisfacerii” pentru păcate este găsit în exemplul lui David care a fost pedepsit de Dumnezeu cu moartea Fiului Său după ce David a fost iertat pentru păcatul pe care l-a făcut împotriva lui Urie şi a lui Batşeba. Dar Dumnezeu administrează două feluri de pedepse: de corecţie şi de răzbunare dreaptă. Moartea fiului lui David a fost pedeapsa lui Dumnezeu de corectare nu de revărsare a blestemului Lui.

Alte învăţături romano-catolice

O altă învăţătură pe care o respingem în mod categoric este învăţătura despre indulgenţă. Această învăţătură spune că există merite ale lui Cristos, ale apostolilor şi ale martirilor care sunt depozitate ca o comoară a Bisericii pe care Papa şi episcopii le pot împărţi altor oameni. Dacă doctrina aceasta ar fi adevărată atunci păcatele ar putea fi iertate prim meritele apostolilor şi ale martirilor, dar Biblia spune: “Sângele lui Isus Cristos ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:7). În Evrei 10:14, ni se spune: “Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi”. Iertarea păcatelor nu poate depinde în nici un fel de sângele martirilor.

Purgatoriul este învăţătura care susţine că după moarte omul trebuie să mai facă o altă “satisfacere” pentru păcatele sale înainte de a putea fi primit de Dumnezeu. Am arătat deja că sângele lui Isus este singurul mijloc de îndepărtare a păcatelor şi că nu mai este nevoie de nici o altă lucrare pentru a “satisface” dreptatea lui Dumnezeu înainte ca păcătosul să fie mântuit. Deci, dacă nu există purgatoriu atunci nu există nici chemarea de a ne ruga pentru oamenii care au murit, pentru că aceştia sunt deja ori primiţi ori respinşi de Dumnezeu. Biblia nu ne spune nicăieri să ne rugăm pentru cei ce au murit.

Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).

© Editura Făclia

Când bisericile mor-V l a d i m i r _ P u s t a n

Când Pavel scrie că biserica e un trup viu, sunt sigur că nu s-a gândit doar la sezonul de evanghelizări ce nu se intersectează nici suprapune cu vara cu plaje şi mici aferenţi.
El scrie de o Biserică vie în ciuda faptului că ea e comparată uneori cu viaţa unui om ce se naşte, creşte şi moare. Dacă iarna nu-i ca vara e treaba lui Băsescu, dar ideea aceasta nu are ce căuta printre creştini.
Lipsa noastră de viziune ne cramponează într-un pavlovian tipar al aşa ziselor evanghelizări de iarnă, un fel de electroşocuri pe piept de înecat sau un tangou cu mortul.
Despre asta am mai scris folosind vitriol în loc de cerneală…
Dar şi biserica poate muri, zic unii.
Atunci când devine destinaţie turistică după o săptămână de stres, nervi şi buimăceală. Vedem lucruri frumoase, haine adevărate, pastori aristocraţi şi ţepeni, mirosim frumos, dar ideea de trup îmbălsămat nu-mi iese din minte. În fond şi la urma urmei, piramidele vizitate nu-s decât nişte cavouri mai mari. Aceste biserici sunt la figurat destinaţii turistice (unde membrii se comportă ca şi turiştii, adică vin, filmează şi pleacă), dar am văzut destule biserici în lume ce-s la propriu destinaţii turistice, adică nu mai au membri, dar au turlă înaltă, orgă veche şi câştigă un bănuţ cinstit.
Biserica moare atunci când devine sală de concert. Când cântă corul, apoi fanfara, apoi grupul bărbătesc, apoi iar corul, iar fanfara… Apoi Alinuţa cu Geanina, Geanina cu Ioana şi Anamaria, iar Gheorghe spune o poezie diluviană. Dacă nu mai este loc de a treia cântare de fanfară ca să egaleze meciul cu corul, sunt nervi, instrumente pleznite şi pastori ameninţaţi. În tot acest timp, iubiţii ascultători, adică biserica, torc întrucât n-au voie nici măcar să aplaude.
Biserica moare atunci când devine Areopag. Păreri futuriste şi învârtit în jurul cozii, transformate în predici de la amvonul asaltat de nulităţi în costum, având drept armă coatele ascuţite din care au reuşit să dea ca să ajungă acolo.
Citim în Scriptură că în Biserică nu-i bine să fie mulţi învăţători, adică maxim doi, zic eu, dar pe noi nu ne interesează asta.
Stăm la rând la amvon mai rău ca şi criticaţii noştri fraţi ortodocşi la moaştele Sfântului Dumitrie şi apoi când ajungem suntem prea obosiţi ca să mai putem spune ceva.
Biserica moare când devine restaurant… Când oamenii vin goi, comandă, unii mai şi plătesc, apoi se duc acasă ghiftuiţi şi-şi dau cu părerea dacă a meritat investiţia. Şi pentru că n-au luat nimic la pachet, n-au ce da şi altora decât, eventual, câte-un râgâit discret.
Bisericile mor când devin gonflabile.
Biserica gonflabilă e biserica ce are 500 de membri atunci când vorbesc doi păstori între ei şi 300 de membri atunci când trebuie să plătească birurile la episcopie. Are 700 de membri când vine un predicator zdravăn şi 58 de membri joi seara când predică nenea. E gonflabilă atunci când se pompează har la stăruinţe şi se dezumflă a doua zi în tramvai când te calcă unul pe bătături.
Biserica moare când devine închisoare. Închisoarea lui Isus. Duminică seara Îl închidem în biserică, să rămână cuminte acolo până la următorul program. Nu L-am lua cu noi să nu ne stânjenească a doua zi în oraş, la şcoală, atunci când fentăm impozitele, când nu ne plătim datoriile, când ne uităm pe internet la nişte filme, când bârfim frăţeşte pe cineva, când stăm cu capul în magazine toată ziua şi învăţăm spaniola acasă în faţa telenovelei.
Biserica moare când devine de ocazie. De festivităţi. Când ne botezăm, când ne cununăm, la Paşti, la Crăciun, când imaginile surprinse în ea devin album de familie. O bornă pusă din când în când pe drumul vieţii.
Atunci biserica devine mormânt. Am fost în biserici unde erau îngropaţi regi. Probabil că s-au îngropat acolo să fie primii la răpire. Sau le-a fost atât de dragă că nici morţi n-o părăsesc. Sau au lipsit din ea atâtea ore încât numai morţi le mai recuperează. Cert este însă că nu-i mai dezolantă imagine decât aceea a unei biserici cavou.
Bisericile se nasc cu noi, trăiesc cu noi şi mor odată cu noi. Dar n-ar trebui să fie aşa. Biserica e planul lui Dumnezeu „Eu voi zidi biserica Mea…”. Lucrarea e continuă, Biserica e a Lui, nu a unui cult şi ea transcede moartea şi timpul. Biserica e Mireasa lui Hristos şi vai de cei ce-o transformă în destinaţie turistică, sală de concert, Areopag, restaurant, închisoare, mormânt. Jocul de-a biserica e cel mai periculos joc de sub soare. Nevoia de a fi împreună poate fi suplinită de cluburi, de aceea nu transformaţi Biserica lui Hristos în Clubul sfinţilor selecţi.
Biserica trebuie să-şi pună patine cu rotile să prindă viteză. Ea trebuie să fie vizibilă pe stradă, la şcoală, la spital, o prezenţă agasantă şi motivatoare.
Biserica e mai mult decât ziduri, dar e şi ziduri de aceea călcaţi cu sfială în ea. Acoperiţi-vă capetele împodobite, acoperiţi-vă picioarele goale, înghiţiţi guma de mestecat. Păşiţi timid în Betel. Descălţaţi-vă! Pământul pe care staţi e sfânt. Nu intraţi în ea încălţaţi cu cizmele noroioase ale urii, indiferenţei, plictiselii, mândriei.
Bisericile trăiesc doar când noi trăim. Dumnezeu se bucură de bănci pline, dar mai mult se bucură de oameni plini.
Fă biserica să trăiască…

 

 

 

 

Despre pacat

 

Pacatul este lipsa de conformitate fata de legea lui Dumnezeu, fata de Invatatura apostolilor data de Dumnezeu Bisericii, fata de Cuvantul lui Dumnezeu, prin fapta, morala sau atitudine.
In ebraica exista patru radacini principale ale cuvantului. Cel mai frecvent utilizat este ht’ (חָטָא transliterat chata, fonetic khaw-taw’) si impreuna cu derivatele lui el reda idea de-a nu lovi o tinta sau a devia de la directia propusa.
Principalul termen folosit pentru pacat in Noul Testament este hamartia, care este echivalent cu ht’ din ebraica. In greaca clasica este folosit cu sensul de-a nu lovi o tinta sau de-a lua un drum gresit.
Alti termini folositi cu sensurile lor sunt:
paraptoma = eroare de masura, gafa, nelegiuire
parabasis = calcare de lege, a trece dincolo de norma acceptata
Asebeia = lipsa de evlavie
Anomia = faradelege, dispret fata de lege
Kakia si poneria = depravare morala si spiritual
adikia = nedreptate, strambatate, nelegiuire ectc, folosite pentru un rau facut aproapelui
1. Clasificarea pacatului
a. Dupa modul in care sunt comise: exista pacate cu voie (cu stiinta ) si fara voie. Si unele si altele sunt condamnate de Dumnezeu,insa cele cu voia mai mult.
b. Exista pacate de comitere si de omitere.
De comitere, sunt atunci cand facem ceea ce nu este permis : uciderea, minciuna, ura, mandria, clevetirea, ectc.
De omitere, este atunci cand nu facem ceea ce trebuie facut: lipsa de rugaciune; refuzul de-al ajuta pe cel aflat in nevoie; refuzul de a lucra pentru Domnul.
c. Pacate savarsite cu fapta
-cu vorbirea (vorbele murdare, minciuna, barfa, blesteme ectc) si cu gandul sau atitudinea (ura, resentimentul, fatarnicia, mandria, lacomia, ingrijorarea, indoiala, necredinta ectc)
2. Consecintele pacatului
A. Stricaciunea (degradarea)
Omul poseda o natura corupta care se degradeaza mereu.
Aceasta stricaciune inseamna absenta asemanarii morale cu Dumnezeu, inseamna prezenta unor tendinte puternice catre pacat.
Desi teoretic exista posibilitatea ca omul sa nu pacatuiasca, practic omul este incapabil prin propria sa putere sa reziste ispitelor si sa faca binele. Omul nu poate scapa de pacat fiindca el mosteneste natura pacatoasa.
B. Vinovatia
Este sentimentul de autocondamnare a omului, bazata pe dezaprobarea lui Dumnezeu fata de pacat. Este constienta faptului ca el merita sa fie pedepsit, datorita faptului ca a incalcat legea morala a lui Dumnezeu.
Atunci cand omul isi simte vinovatia datorita pacatului, exista tendinta de-as ascunde responsabilitatea fata de acel pacat.
Exista grade diferite de vinovatie. Unele pacate produc o vinovatie mai mare decat altele, necesitand o condamnare mai mare.
Vinovatia este direct proportionala cu gradul de iluminare si cu cunostiinta pe care cineva o are.
C. Robia sau sclavia
Pacatul robeste (Ioan cap8:34-36)
Numai Domnul Isus poate elibera de robia pacatului. In Romani 6, Pavel aduce la cunostinta ca un om este fie rob al pacatului fie rob al neprihanirii.
D. Suferinta
Pacatul aduce suferinta atat pentru pacatos cat si pentru altii in jurul sau. Cea mai mare parte a suferintei umane din aceasta lume se datoreaza pacatului. (Gen 3:17-19)
E. Orbirea morala si spirituala
Omul despartit de Dumnezeu este orb din punct de vedere moral si spiritual (Ioan 8:12)
Omul in rebeliunea sa fata de Dumnezeu, s-a scufundat tot mai mult in intuneric (2Cor 4:34)
F. Moartea
Trei aspecte ale mortii:
a. Moartea fizica -Despartirea trupului de partea spirituala
b. Moartea spirituala -Despartirea omului de Dumnezeu (Efes 2:1)
c. Moartea vesnica sau moartea 2-a inseamna despartirea definitiva de Dumnezeu.
Ca sa nu avem parte de moartea vesnica noi trebuie sa experimenta o alta moarte, moartea fata de pacat.
ROM 6:10 Fiindca prin moartea de care a murit, El a murit pentru pacat, odata pentru totdeauna; iar prin viata pe care o traieste, traieste pentru Dumnezeu. 11 Tot asa si voi insiva, socotiti-va morti fata de pacat, si vii pentru Dumnezeu, in Isus Hristos, Domnul nostru. 12 Deci, pacatul sa nu mai domneasca in trupul vostru muritor, si sa nu mai ascultati de poftele lui.”

Chemare la Pocăință (Ioel 2:1-32)

Cartea prorocului Ioel este datată în jurul sec 8-lea î.Hr,în  vremea lui Amos și Osea.
Numele de Ioel are semnificația de „Iahve este Elohim” sau „Dumnezeu este Domnul”.
Întreaga sa carte este un îndemn la pocăință. Profetul proclamă „Ziua Domnului” și o aplică la trei evenimente deosebite: plaga lăcustelor,  invazia viitoare a asirienilor și judecata finală.
Ioel discută patru subiecte principale:
1. Devastările grozave produse de plăgile succesive de lăcuste, devastări care aveau o semnificație mai profundă. (cap 1:1-12)
Lăcustele ar putea fi un simbol pentru popoarele (neamurile ) adunate în valea hotărârii, înainte de judecata lor.
2. Rodnicia reînoită a pământului în urma pocăinței lui Israel. (cap 1:13-2:27)
3. Darurile Duhului (cap 2:28-32)
4. Judecata finală a popoarelor care au năpăstuit pe Israel și binecuvântarea viitoare a țării lui Iuda (cap 3:1-21)

Viziunea lui Ioel se poate vedea în trei planuri : ea se referă la lucrurile imediate, împrejurările în care trăia el și compatrioții săi (Țara a fost invadată de lăcuste).
Cea dea doua viziune face referire la judecata care va veni sub forma unei invazii străine.
Cea de-a treia viziune vorbește despre lucruri care se vor întâmpla peste ani și ani.

Haide-ți să privim la câteva caracteristici ale Capitolului 2
A. Descrierea zilei Domnului v1-v11
1. Ziua aceasta va aduce invazia unui popor puternic (multi susțin că ar fi vorba de invazia asireană din timpul împăratului Ezechia)
2. Ziua aceasta va aduce pustiire
3. Ziua aceasta va aduce semne în cer și pe pământ, v10
4. Ziua Domnului este înfricoșătoare pentru tot pământul, v11
B. Îndemnul lui Dumnezeu la pocăință v12-v17
1. Dumnezeu vrea o pocăință reală și nu formală v13
2. Dumnezeu vrea o pocăință cu post
3. Dumnezeu vrea prin pocăință să aibe o părtășie cu poporul Lui
(bătrâni, copii, bebeluși, familii, preoți)
C. Promisiunile lui Dumnezeu pentru cei care răspund la chemarea Lui
1. Domnul este plin de râvnă pentru poporul Lui
2. El depărtează urgiile din popor
3. El aduce revitalizare pe toate planurile
4. Revitalizarea spirituală culminează cu lucrarea Duhului Sfânt, în poporul Lui și peste robi (neamuri).
5. Ziua Domnului va culmina cu semne și minuni
6. Salvarea oricărui om va fi pe „muntele Sionului și la Ierusalim” (aluzie la Domnul Isus)
Cateva aplicatii pentru noi:
„2 Pet 3:8-18 Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, preaiubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace. Să credeţi că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris şi preaiubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, ca şi în toate epistolele lui, când vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri grele de înţeles pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor. Voi deci, preaiubiţilor, ştiind mai dinainte aceste lucruri, păziţi-vă ca nu cumva să vă lăsaţi târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi şi să vă pierdeţi tăria; ci creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui să fie slava, acum şi în ziua veşniciei. Amin.

Fii pregătit pentru ziua Domnului ca și cum ea ar fi azi
Pocăiește-te în fiecare zi
Să avem o purtare sfântă și evlavioasă
Așteaptă și grăbește „Ziua Domnului”
Bazează-te pe făgăduințele Domnului
Fii înaintea Domnului drept, nevinovat și în pace
Creșteți în Harul și cunoștința Domnului Isus

De ce este necesară pentru mântuire?

 

 

 

Răspuns: Mulţi înţeleg termenul de pocăinţă ca fiind “întoarcere de la păcat”. Însă aceasta nu este definiţia biblică a pocăinţei. În Biblie cuvântul “pocăinţa” înseamnă “schimbarea minţii”. De asemenea, Biblia ne vorbeşte că pocăinţa autentică va avea ca rezultat schimbarea faptelor (Luca 3:8-14; Faptele Apostolilor 3:19). Faptele Apostolilor 26:20 declară: “Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudea, şi la Neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor.” Definiţia biblică completă a “pocăinţei” este schimbarea minţii care rezultă în schimbarea faptelor.

Care este atunci legătura între pocăinţă şi mântuire? Cartea Faptele Apostolilor se focalizează în mod special pe pocăinţa pentru mântuire (Faptele Apostolilor 2:38; 3:19; 11:18; 17:30; 20:21; 26:20). Pocăinţa – în vederea mântuirii, înseamnă schimbarea minţii, a gândirii faţă de Iisus Hristos. În predica lui Petru de Rusalii (Faptele Apostolilor capitolul 2), el încheie cu chemarea oamenilor la pocăinţa (Faptele Apostolilor 2:38). Pocăinţă de ce? Petru îi cheamă pe oamenii care L-au respins pe Iisus (Faptele Apostolilor 2:36) să-şi schimbe atitudinea faţă de El şi să recunoască faptul că El este cu adevărat “Domn şi Cristos” (Faptele Apostolilor 2:36). Petru îi îndeamnă să-şi schimbe mintea şi gândirea, şi să treacă de la respingerea lui Hristos ca Mesia la credinţa în El ca Mesia şi Mântuitor.

Pocăinţa şi credinţa pot fi înţelese ca “două părţi ale aceleiaşi monede”. Este imposibil să-ţi pui credinţa în Iisus Hristos ca Mântuitor fără a-ţi schimba mai întâi mintea şi gândirea cu privire la cine este El şi ceea ce a făcut. Indiferent dacă este vorba de pocăinţa de respingere conştientă sau de pocăinţa de ignoranţă şi dezinteres, aceasta este o schimbare a minţii. Pocăinţa biblică în privinţa mântuirii este schimbarea minţii de la respingerea lui Hristos la credinţa în El.

Este extrem de important să înţelegem că pocăinţa nu este o lucrare pe care o facem pentru a câştiga mântuirea. Nimeni nu se poate pocăi şi nu poate veni la Dumnezeu dacă El nu atrage persoana respectivă spre Sine (Ioan 6:44). Faptele Apostolilor 5:31 şi 11:18 indică faptul că pocăinţa este ceva pe care îl dă Dumnezeu – este posibilă doar prin harul Lui. Nimeni nu se poate pocăi decât dacă Dumnezeu îi dă pocăinţa. Întreaga mântuire, inclusiv pocăinţa şi credinţa, este rezultatul faptului că Dumnezeu ne atrage spre Sine, ne deschide ochii şi ne schimbă minţile. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu ne conduce spre pocăinţa (2 Petru 3:9), la fel şi bunătatea Lui (Romani 2:4).

În timp ce pocăinţa nu este o lucrare prin care se câştigă mântuirea, pocăinţa pentru mântuire rezultă în fapte. Este imposibilă o schimbare autentică şi deplină a minţii fără ca aceasta să ducă la schimbarea faptelor. În Biblie pocăinţa rezultă în schimbarea comportamentului. Acesta era motivul pentru care Ioan Botezatorul îi chema pe oameni: “ Faceţi, deci, roade vrednice de pocăinţa voastră” (Matei 3:8). O persoană care s-a pocăit cu adevărat de respingerea lui Hristos, pentru a crede în Hristos va da dovadă de o viaţă schimbată (2 Corinteni 5:17; Galateni 5:19-23; Iacov 2:14-16). Pocăinţa, definită corespunzător, este necesară pentru mântuire. Pocăinţa biblică este schimbarea minţii cu privire la Iisus Hristos şi întoarcerea la Dumnezeu cu credinţă pentru mântuire (Faptele Apostolilor 3:19). Întoarcerea de la păcat nu este definiţia pocăinţei, însă este unul din rezultatele pocăinţei autentice, bazată pe credinţa în Domnul Iisus Hristos.

Invitație la pocăința daruităgratis de Dumnezeu, prin care ne scapă de toate relele, suferintele, urateniile, otrăvurile si vicleniile gunoierului cosmic din omul nenăscut din nou 

Referinţe: Osea 6.1-2

1 Veniţi să ne întoarcem către Domnul, căci numai El, după ce ne-a rănit, ne tămăduieşte, iar după ce ne-a bătut, ne leagă rănile noastre.
2 Şi după două zile din nou ne va da viaţă, iar în ziua a treia ne va ridica iarăşi şi vom trăi în faţa Lui.

Biblia este Cartea ce face o sumedenie de invitații. Dumnezeu, prin intermediul profetului Osea, face o chemare personală, pe de-o parte și o chemare națională, pe de altă parte. Chemarea este la pocăință. Viața poporului evreu era focalizată pe închinarea la dumnezei falși.
Deși este un mesaj propagat în urmă cu 2500 de ani, el este actual. Valorile adevărate au fost lăsate deoparte, distracția este prezentă la tot pasul. Schimbările majore din societate afectează și Biserica. Parcă adevărul nu mai este atât de relevant, migrația de la o biserică la alta este la modă. Se vorbește despre evanghelizarea după nevoi, adevărul biblic este lăsat deoparte, mai degrabă punându-se accentul pe individul ce trebuie să se simtă bine. Biblia ne întoarce însă spre ceea ce Îi place lui Dumnezeu, nu spre confortul și distracția pe care le dorește omul.
Mesajul pe care îl aduce Osea din partea lui Dumnezeu este chemarea spre smerire. De ce? Suntem loviți în viață și avem nevoie de vindecare. Pocăința, ca și termen, nu se mai regăsește în societatea modernă, cu atât mai puțin ca și mod de viață. Pocăința caută a se depărta de păcat și a se apropia de Dumnezeu. Unde mai găsești azi oameni ce se îngrozesc din cauza neascultării față de Creator?Isaia 57.15: Căci aşa vorbeşte Cel Prea Înalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este Sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite.” Dacă simți necazul și apăsarea, Dumnezeu este singura soluție! Mesajul pocăinței este unul de care fiecare dintre noi avem nevoie. Este prea puțină părere de rău față de păcate, pentru înstrăinarea față de Dumnezeu.
1. Propunerea lui Dumnezeu
   Vers. 1a: Veniţi să ne întoarcem către Domnul.
Evreii aveau toate motivele pentru a se apropia de Dumnezeu. A existat o perioadă când poporul Israel a avut o legătură strânsă cu Dumnezeu, dar acea legătură era ruptă.
Așadar, cum îi vedea Dumnezeu?
– Osea 6.4-11: ”Ce să-ţi fac, Efraime? Ce să-ţi fac, Iudo? Evlavia voastră este ca norul de dimineaţă şi ca roua care trece curând. De aceea îi voi biciui prin prooroci, îi voi ucide prin cuvintele gurii Mele şi judecăţile Mele vor străluci ca lumina! Căci bunătate voiesc, nu jertfe şi cunoştinţă de Dumnezeu mai mult decât arderi de tot! Dar ei au călcat legământul, ca oricare om de rând; şi nu Mi-au fost credincioşi atunci. Galaadul este o cetate de nelegiuiţi, plină de urme de sânge! Ceata preoţilor este ca o ceată de tîlhari, care stă la pândă, săvârşind omoruri pe drumul Sihemului; da, se dedau la mişelii. În casa lui Israel am văzut lucruri grozave: acolo Efraim curveşte, Israel se spurcă. Şi ţie, Iudo, îţi este pregătit un seceriş, când voi aduce înapoi pe robii de război ai poporului Meu!”
– Osea 7.1-7: ”Când vreau să vindec pe Israel, atunci se descopere nelegiuirea lui Efraim şi răutatea Samariei, căci lucrează cu vicleşug. Înlăuntru vine hoţul şi ceata de tâlhari jefuieşte afară. Şi nu se gândesc în inima lor că Eu îmi aduc aminte de toată răutatea lor; faptele lor îi şi înconjoară şi stau înaintea Mea! Ei veselesc pe împărat cu răutatea lor şi pe căpetenii cu minciunile lor. Toţi sunt preacurvari, ca un cuptor încălzit de brutar: şi brutarul încetează să mai aţâţe focul, de când a frământat plămădeala până s-a ridicat. În ziua împăratului nostru, căpeteniile se îmbolnăvesc de prea mult vin, împăratul dă mâna cu batjocoritorii. Le arde inima după curse ca un cuptor; toată noaptea le fumegă mânia, iar dimineaţa arde ca un foc aprins. Toţi ard ca un cuptor şi îşi mănâncă judecătorii; toţi împăraţii lor cad; nici unul din ei nu Mă cheamă.
– Osea 7.9-10: ”Nişte străini îi mănâncă puterea şi el nu-şi dă seama, îl apucă bătrâneţea şi el nu-şi dă seama. Măcar că mândria lui Israel mărturiseşte împotriva lui, tot nu se întorc la Domnul, Dumnezeul lor şi tot nu-L caută, cu toate aceste pedepse!”
Întreaga energie a națiunii era canalizată spre păcat și nelegiuire, aceasta era viziunea pe care o avea Dumnezeu cu privire la ei.
Dumnezeu nu-Și putea atinge scopul avut cu acest popor din pricina îndepărtării lor: ”Vai de ei, pentru că fug de Mine! Pieirea vine peste ei, pentru că nu-Mi sunt credincioşi! Aş vrea să-i scap, dar ei spun minciuni împotriva Mea! Nu strigă către Mine din inimă, ci se bocesc în aşternutul lor; turbează după grâu şi must, şi se răzvrătesc împotriva Mea. I-am pedepsit, I-am întărit braţele, dar ei gândesc rău împotriva Mea. Se întorc, dar nu la Cel Prea Înalt; sunt ca un arc înşelător. Mai marii lor vor cădea ucişi de sabie, din pricina vorbirii lor îndrăzneţe, care-i va face de râs în ţara Egiptului.” Osea 7.13-16
Îți aduci aminte de zilele când Dumnezeu era mai prețios pentru tine decât este astăzi? Ai făcut vreun compromis cu lumea? Ești acum în locul pe care-L dorește Dumnezeu? Ce vei face cu propunerea Lui?
2. Planul lui Dumnezeu
   Vers. 1b: Căci numai El, după ce ne-a rănit, ne tămăduieşte, iar după ce ne-a bătut, ne leagă rănile noastre.
Ce fel de viață trăia poporul evreu? Osea 4.1-2: ” Ascultaţi Cuvântul Domnului, copiii lui Israel! Căci Domnul are o judecată cu locuitorii ţării, pentru că nu este adevăr, nu este îndurare, nu este cunoştinţă de Dumnezeu în ţară. Fiecare jură strâmb şi minte, ucide, fură şi preacurveşte; năpăstuieşte şi face omoruri după omoruri.”
Dumnezeu va judeca însă viața de neascultare a oamenilor. Osea 4.3-11: ”De aceea, ţara se va jeli, toţi cei ce o locuiesc vor tânji, împreună cu fiarele câmpului şi păsările cerului; chiar şi peştii mării vor pieri. Dar nimeni să nu certe pe altul, nimeni să nu mustre pe altul, căci poporul tău este ca cei ce se ceartă cu preoţii. Te vei poticni ziua, proorocul se va poticni şi el împreună cu tine noaptea, şi pe mama ta o voi nimici. Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă. Fiindcă ai lepădat cunoştinţa şi Eu te voi lepăda şi nu-Mi vei mai fi preot. Fiindcă ai uitat Legea Dumnezeului tău, voi uita şi Eu pe copiii tăi! Cu cât s-au înmulţit, cu atât au păcătuit împotriva Mea. De aceea, le voi preface slava în ocară. Ei se hrănesc din jertfele pentru păcatele poporului Meu şi sunt lacomi de nelegiuirile lui. Dar şi preotului i se va întâmpla ca şi poporului; îl voi pedepsi după umbletele lui şi-i voi răsplăti după faptele lui. Vor mânca şi tot nu se vor sătura, vor curvi şi tot nu se vor înmulţi, pentru că au părăsit pe Domnul şi poruncile Lui. Curvia, vinul şi mustul iau minţile omului.”
Moartea cuiva drag, probleme financiare sau altele pot fi folosite de către Dumnezeu pentru a ne avertiza cu privire la nelegiuirile noastre.
3. Promisiunea lui Dumnezeu
 Vers. 1b-2: Căci numai El, după ce ne-a rănit, ne tămăduieşte, iar după ce ne-a bătut, ne leagă rănile noastre. Şi după două zile din nou ne va da viaţă, iar în ziua a treia ne va ridica iarăşi şi vom trăi în faţa Lui.
Împreună cu întoarcerea noastră la Dumnezeu vom avea parte de restaurarea oferită de El. Singura șansă pentru această restaurare este pocăința sinceră, din inimă.
 Efeseni 2.1-9: ”Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Cristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Cristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Cristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”
Nu te-ai săturat de lipsa de putere a vieții tale? Nu dorești să ai parte de binecuvântările lui Dumnezeu? Lasă-L să te vindece, să-ți ofere binecuvântarea Sa. Vino acasă! Prin credința în Isus Cristos, poți fii mântuit!
”Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.” Psalm 51.17

 

Până unde poți insista în chemarea oamenilor la pocăință?

După mine nu este lucru mai frumos decât acela ca să predici Evanghelia și apoi să le dai oamenilor ocazia să se împace cu Dumnezeu. Dar, aveți dreptate, uneori unii predicatori pot întrece limita și atunci trebuie să știm până unde putem insista cu chemarea la pocăință.

Pocăința nu este rodul predicatorului. Ea este rodul puterii  Cuvântului lui Dumnezeu care pătrunde până acolo că desparte sufletul și duhul și are puterea să judece simțirile și gândurile inimii. Cuvântul lui Dumnezeu “taie” la inimă pe cei ce își pleacă urechea. Pocăință adevărată nu vine în urma insistențelor predicatorului, ci atunci când omul ascultă Cuvântul, Duhul Sfânt lucrează în inima lui o întristare după voia lui Dumnezeu. Scriptura zice așa:

În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată, pe când întristarea lumii aduce moartea.(2 Corinteni 7:10)

Fără întristarea aceasta omul poate  fi provocat să spună o rugăciune, chiar își poate cere cu buzele iertare de la Dumnezeu, dar totuși să nu fie mântuit…. Am văzut de multe ori oameni care au făcut o rugăciune de pocăință, au căzut chiar și în genunchi, dar privind la viața lor după, îți dai seama că schimbarea gândirii nu a avut loc. Ei nu au trecut din întuneric la lumina lui Dumnezeu. Ce a făcut Domnul Isus în cazuri ca și acestea? Cum a chemat El la pocăință și cum a învățat pe ucenicii Lui să facă acest lucru?

Haideți să privim la câteva exemple care, de fapt, ne vor ajuta să înțelegem cât de mult putem insista asupra oamenilor, atunci când le predicăm Evanghelia, ca să ia decizia să se pocăiască.

Exemplul Domnului Isus

După ce a fost ispitit în pustie, la începutul slujirii Sale, Domnul Isus mergea din localitate în localitate și propovăduia Evanghelia. Mesajul Lui era:

Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”(Matei 4:17)

Același mesaj i-a învățat și pe ucenici Săi să-l transmită mai departe când i-a trimis în misiune, dându-le următoarea poruncă:

Şi pe drum, propovăduiţi şi ziceţi: „Împărăţia cerurilor este aproape!’(Matei 10:7)

Dar, până unde aveau voie ucenicii să insiste cu Evanghelia și chemarea în Împărăția lui Dumnezeu? Domnul Isus le-a  spus așa:

Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastresă ieşiţi din casa sau din cetatea aceea şi să scuturaţi praful de pe picioarele voastre.(Matei 10: 14)

În orice casă sau cetate ucenicii trebuiau să vestească Evanghelia. Dar dacă cineva nu dorea să  asculte cuvintele lor, cu alte cuvinte să se pocăiască,  ei nu trebuiau să insiste, ci să iasă din casa sau cetatea aceea. De ce? Pentru că exact așa face și Domnul Isus. El zice așa:

“Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el, cu Mine. (Apocalipsa 3:20)

Domnul Isus nu intră în viața nimănui până persoana nu-i deschide benevol ușa inimii sale. Nu ar putea Domnul Isus să insiste și să insiste până acolo ca să forțeze ușa? Bineînțeles că poate, însă El nu vrea ca oamenii să-L primească în inimă cu sila. El va intra doar la acei care aud și deschid benevol.

În ultima seară, înainte de răstignire, Domnul a știut că Iuda curând va merge să-L vândă. Ar fi putut insista la el ca să nu plece și să nu facă această faptă extrem de rea. Totuși Domnul nu o face. El i-a spălat picioarele lui Iuda, i-a arătat dragostea Sa pentru el, i-a vorbit despre dragoste, l-a preîntâmpinat, dar mai departe îl lasă să facă o alegere. Exact așa suntem chemați și noi să facem.

Exemplul apostolilor

În ziua Cincizecimii, după pogorârea Duhului Sfânt, Petru s-a ridicat și a început să predice Evanghelia tuturor celor adunați la Ierusalim. Mulțimea…

După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce să facem?” „Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.” Şi, cu multe alte cuvinte, mărturisea, îi îndemna şi zicea: „Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos.” Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete.(Fapte 2:37-41)

Petru nu-i chemase încă la pocăință când acești oameni deja întrebau: “Fraților, ce să facem?”  Cuvintele pe care le-au auzit i-au străpuns la inimă. Văzând inima lor deschisă la Evanghelie, Petru i-a îndemnat să se pocăiască și vedem apoi că a făcut-o “cu multe alte cuvinte, mărturisea, îi îndemna și zicea: Mântuiți-vă…”

În concluzie

Înțelegem că pocăința vine nu în urma sforțărilor predicatorului, ci în urma auzirii Cuvântului care zdrobește inima ascultătorului și produce în el o întristare după voia lui Dumnezeu. Noi trebuie să fim glasul lui Dumnezeu care, prin noi, roagă pe oameni fierbinte “împăcați-vă cu Dumnezeu”(2Corinteni 5). Totuși, trebuie să fie o limită, pe care a avut-o atât Domnul Isus, cât și apostolii. Atunci când vorbitorul recurge la diferite trucuri care au menirea să joace la emoțiile oamenilor doar ca ei pe moment să ia o hotărâre bazată nu pe cunoștința Cuvântului, ci pe emoții, lucrul acesta nu este biblic. Domnul Isus nu a făcut așa. Vă îndemn să studiați cursul “Vrei să fii ucenicul lui Isus? Fii gata să plătești prețul” și vei vedea cât de sincer a fost Domnul când a chemat pe oameni la El. El nu a făcut din această chemare ceva cât mai atractiv și frumos, ci a spus lucrurilor pe nume și anume:

„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.” (Marcu 8:34)

De obicei, când se insistă foarte mult pe emoții, anume adevărurile acestea se scapă din vedere și se pune accent pe alte lucruri care sunt plăcute de auzit…

La încheiere mai vreau să spun că este foarte important pentru orice copil al lui Dumnezeu să fie sensibil la îndemnul Duhului Sfânt. Dacă vom fi așa, atunci Duhul ne va îndemna și ne va arăta cât și cum trebuie să insistăm pe chemarea la pocăință.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Darul divin al pocăinţei

Play video

Numai prin pocăinţă obţinem accesul la slava ispăşitoare a lui Isus Hristos.

Cartea lui Mormon cuprinde relatarea despre un bărbat pe nume Nehor. Este uşor de înţeles de ce Mormon, prescurtând consemnările nefite despre o perioadă de 1000 de ani, a considerat că era important să includă ceva despre acest bărbat şi influenţa durabilă a doctrinei sale. Mormon încerca să ne avertizeze, ştiind că această filozofie avea să fie propovăduită din nou, în zilele noastre.

Nehor a fost menţionat prima oară în relatări cu aproximativ 90 de ani înainte de naşterea lui Hristos. El propovăduia că „întreaga omenire va fi salvată în ultima zi… căci Domnul i-a creat pe toţi oamenii şi El, de asemenea, i-a mântuit pe toţi oamenii; şi la sfârşit, toţi oamenii trebuia să aibă viaţă veşnică” (Alma 1:4).

Aproximativ 15 ani mai târziu, Corihor a venit printre nefiţi predicând şi răspândind doctrina lui Nehor. În Cartea lui Mormon se consemnează că „el era antihristul, căci el a început să predice către popor împotriva profeţiilor… despre venirea lui Hristos” (Alma 30:6). În predica sa, Corihor spunea „că nu putea să fie niciun fel de ispăşire a păcatelor oamenilor, ci fiecare om a trecut prin viaţă după felul în care s-a condus; de aceea, fiecare om a prosperat după geniul său şi fiecare om a cucerit puterea sa; şi orice a făcut un om în viaţa lui nu este nicio crimă” (Alma 30:17). Aceşti falşi profeţi şi cei care îi urmau „nu credeau în pocăinţa de păcatele lor” (Alma 15:15).

Ca şi Nehor şi Corihor, noi trăim într-o perioadă nu foarte îndepărtată de venirea lui Isus Hristos – în cazul nostru perioada de pregătire pentru a Doua Sa Venire. Şi, la fel ca atunci, mesajul pocăinţei nu este bine primit de multe ori. Unii pretind că, dacă există un Dumnezeu, nu este nevoie să îndeplinim ceea ce ne cere El (vezi Alma 18:5). Alţii susţin că un Dumnezeu iubitor iartă toate păcatele pe baza unei simple mărturisiri sau, dacă există cu adevărat o pedeapsă pentru păcat, „Dumnezeu ne va da câteva lovituri de bici şi până la urmă noi vom fi salvaţi în Împărăţia lui Dumnezeu” (2 Nefi 28:8). Alţii, împreună cu Corihor, neagă chiar existenţa lui Hristos, precum şi existenţa păcatului. Doctrina lor spune că valorile, standardele şi chiar adevărul sunt, toate, relative. Ca urmare, orice consideră o persoană că este bun pentru ea nu poate fi judecat şi considerat de alţii ca fiind greşit sau păcat.

La prima vedere, astfel de concepţii par atractive pentru că ele ne permit să cedăm în faţa oricărei pofte sau dorinţe fără să ne gândim la consecinţe. Folosind doctrina înşelătoare a lui Nehor şi Corihor, putem explica şi justifica orice. Când profeţii vin strigând pocăinţă, este ca şi cum „ai arunca apă rece pe invitaţi la o petrecere”. Dar, de fapt, chemarea profetică trebuie primită cu bucurie. Fără pocăinţă, nu există progres în viaţă. A pretinde că nu există păcat nu uşurează povara şi durerea pe care le aduce. Suferinţa pentru păcat, ea singură, nu schimbă nimic în bine. Numai pocăinţa va conduce spre înălţimile însorite ale unei vieţi mai bune. Şi, desigur, numai prin pocăinţă obţinem accesul la slava ispăşitoare a lui Isus Hristos şi salvare. Pocăinţa este un dar divin şi trebuie să avem feţele luminate de zâmbet atunci când vorbim despre ea. Ea ne îndreaptă către libertate, încredere şi pace. Darul pocăinţei este motivul adevăratei sărbători şi nu cel care pune capăt sărbătorii.

Pocăinţa există ca opţiune numai datorită ispăşirii lui Isus Hristos. Sacrificiul Său infinit este cel care „le dă oamenilor mijloacele prin care ei să poată avea credinţă prin pocăinţă” (Alma 34:15). Pocăinţa este condiţia necesară şi slava lui Hristos este puterea prin care „îndurarea poate să satisfacă cerinţele dreptărţii” (Alma 34:16). Mărturia noastră este aceasta:

„Noi ştim că justificarea [sau iertarea păcatelor] prin harul Domnului şi Salvatorului nostru, Isus Hristos, este dreaptă şi adevărată;

Şi noi ştim, de asemenea, că sfinţirea [sau purificare de efectele păcatului] prin harul Domnului şi Salvatorului nostru Isus Hristos este dreaptă şi adevărată pentru toţi cei care Îl iubesc şi Îl slujesc pe Dumnezeu cu tot sufletul, cugetul şi puterea lor” (D&L 20:30–31).

Pocăinţa este un subiect despre care se pot spune multe, dar, astăzi, doresc să menţionez numai cinci aspecte ale acestui principiu fundamental al Evangheliei, care, sper, vă vor fi de ajutor.

Primul, invitaţia la pocăinţă este o expresie a dragostei. Când Salvatorul „a început să propovăduiască, şi să zică: «Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape»” (Matei 4:17), acesta a fost un mesaj al dragostei, prin care toţi cei care se pocăiau erau invitaţi să I se alăture „şi [să se bucure] de cuvintele vieţii veşnice în această lume şi de viaţa veşnică [însăşi] în lumea care va veni” (Moise 6:59). Dacă noi nu îi invităm pe alţii să se schimbe sau dacă noi nu ne impunem să ne pocăim, eşuăm în îndeplinirea îndatoririi fundamentale pe care o avem unul faţă de altul şi faţă de noi înşine. Un părinte îngăduitor, un prieten indulgent, un conducător din Biserică temător sunt, în realitate, mai preocupaţi de propriile persoane decât de bunăstarea şi fericirea acelora pe care i-ar putea ajuta. Da, chemarea la pocăinţă este, uneori, considerată lipsită de toleranţă sau ofensatoare şi poate trezi chiar resentimente, dar, ghidată de Spirit, este în realitate un act de dragoste sinceră (vezi D&L 121:43–44).

Al doilea, pocăinţa înseamnă străduinţa de a face o schimbare. Ar însemna să luăm în derâdere suferinţa Salvatorului pentru noi dacă ne-am aştepta ca El să ne transforme în fiinţe angelice fără niciun efort din partea noastră. Trebuie să căutăm slava Sa pentru a ne face perfecţi şi a răsplăti eforturile noastre cele mai sârguincioase (vezi 2 Nefi 25:23). Poate ar trebui să ne rugăm pentru a avea ocazii să lucrăm, să ne străduim şi să învingem păcatul la fel de mult cum ar trebui să ne rugăm pentru milă. Cu siguranţă, Domnul binecuvântează o persoană care doreşte să ajungă la judecată fiind demnă, care se străduieşte cu hotărâre, zi după zi, pentru a înlocui slăbiciunea cu tăria. Pocăinţa adevărată, schimbarea adevărată ar putea necesita încercări repetate, dar există ceva purificator şi sfânt într-o astfel de strădanie. Iertarea divină şi vindecarea se revarsă fără oprelişti asupra unui astfel de suflet, pentru că, într-adevăr, „virtutea iubeşte virtutea; lumina este atrasă de lumină; îndurarea are compasiune faţă de îndurare şi reclamă ceea ce-i aparţine” (D&L 88:40).

Cu pocăinţă, ne putem îmbunătăţi continuu capacitatea de a trăi potrivit legii celestiale, pentru că înţelegem că „cine nu se poate supune legii unei împărăţii celestiale nu poate suporta o glorie celestială” (D&L 88:22).

Al treilea, pocăinţa înseamnă nu numai abandonarea păcatului, ci şi dorinţa de a fi supus. În Bible Dictionary (Dicţionarul biblic) se spune: „Pocăinţa înseamnă a-ţi încredinţa inima şi voinţa lui Dumnezeu şi a renunţa la păcat, către care avem înclinaţie prin firea noastră”1. Unul dintre multele exemple din Cartea lui Mormon care cuprind această învăţătură îl reprezintă cuvintele pe care Alma i le adresează unuia dintre fiii săi:

„De aceea îţi poruncesc ţie, fiul meu, în frica lui Dumnezeu, ca tu să te abţii de la nedreptăţile tale;

ca să te întorci către Domnul cu toată mintea, puterea şi tăria ta” (Alma 39:12–13; vezi, de asemenea, Mosia 7:333 Nefi 20:26Mormon 9:6).

Pentru ca întoarcerea noastră la Domnul să fie completă, trebuie să includă un legământ de supunere faţă de El. Acest legământ este numit, deseori, legământul botezului, deoarece se manifestă prin botezul cu apă (vezi Mosia 18:10). Însuşi botezul Salvatorului, care a fost exemplul pe care trebuia să-L urmăm, a confirmat legământul Său de supunere faţă de Tatăl. „Dar, cu toate că El era sfânt, El le arată copiilor oamenilor că, în ce priveşte trupul, El se umileşte în faţa Tatălui şi poartă mărturie înaintea Tatălui că El va fi supus Lui în ţinerea poruncilor Lui” (2 Nefi 31:7). Fără acest legământ, pocăinţa rămâne incompletă şi păcatele nu sunt iertate.2 Profesorul Noel Reynolds a exprimat aceeaşi idee într-un mod memorabil: „Alegerea de a te pocăi este alegerea de a arde podurile spre toate direcţiile [după ce ai hotărât] să urmezi, pentru totdeauna, o singură cale, singura cale care duce la viaţa veşnică”3.

Al patrulea, pocăinţa impune seriozitate şi dorinţa de a persevera, chiar dacă procesul este dureros. Încercarea de a face o listă cu paşii exacţi spre pocăinţă ar putea fi utilă unora, dar ar putea duce, de asemenea, la o metodă mecanică, ce nu implică sentimente şi schimbare reale. Pocăinţa adevărată nu este superficială. Domnul ne indică două cerinţe fundamentale: „În acest mod veţi cunoaşte dacă un om se pocăieşte de păcatele lui – iată, el le va mărturisi şi le va abandona” (D&L 58:43).

Mărturisirea şi abandonarea sunt concepte puternice. Înseamnă mult mai mult decât să spui: „Recunosc; îmi pare rău”. Mărturisirea înseamnă o recunoaştere profundă, dureroasă a greşelii şi jignirii aduse lui Dumnezeu şi omului. Tristeţe, regret şi, deseori, lacrimi amare însoţesc mărturisirea, mai ales când faptele persoanei respective au provocat cuiva durere sau, mai rău, au condus pe altcineva la păcat. Această nefericire profundă, această perspectivă asupra lucrurilor aşa cum sunt ele sunt cele care determină o persoană, cum l-au determinat pe Alma, să strige: „O, Isuse, Tu, Fiu al lui Dumnezeu, ai milă de mine, care sunt în fierea amărăciunii şi sunt încercuit de lanţurile veşnice ale morţii” (Alma 36:18).

Prin credinţa în Mântuitorul îndurător, care are puterea de a ierta păcate şi de a purifica suflete, disperarea se transformă în speranţă. Inima şi dorinţele persoanei se schimbă şi păcatul care, cândva, era atrăgător devine din ce în ce mai respingător. În această nouă inimă, îşi face loc hotărârea de a abandona păcatul şi de a repara, într-o măsură cât mai mare, răul făcut. Această hotărâre creşte devenind un legământ de supunere faţă de Dumnezeu. După ce acest legământ a fost făcut, Duhul Sfânt, mesagerul slavei divine, va aduce alinare şi iertare. Persoana este inspirată să declare ca Alma: „Şi, o, ce bucurie şi ce minunată lumină [văd] eu; da, sufletul meu [este] umplut de o bucurie tot atât de mare cât fusese durerea mea!” (Alma 36:20).

Orice durere provocată de pocăinţă va fi întotdeauna cu mult mai mică decât suferinţa necesară pentru a se face dreptate în cazul păcatului pentru care nu a avut loc pocăinţa. Salvatorul a vorbit puţin despre cât a îndurat El pentru a împlini cerinţele dreptăţii şi ispăşirii pentru păcatele noastre, însă El a făcut această declaraţie revelatoare:

„Căci iată, Eu, Dumnezeu, am suferit aceste lucruri pentru toţi, pentru ca ei să nu sufere, dacă ei se vor pocăi;

dar dacă nu se vor pocăi, ei trebuie să sufere la fel ca şi Mine;

suferinţe care M-au făcut, chiar pe Mine, Dumnezeu, Cel mai mare dintre toţi, să tremur de durere şi să sângerez din fiecare por şi să sufăr atât în trup, cât şi în spirit – şi aş fi dorit să nu fiu obligat să beau paharul amar” (D&L 19:16–18).

Al cincilea, oricât ar fi de mare durerea provocată de pocăinţă, ea nu este la fel de mare ca bucuria iertării. Într-o cuvântare din cadrul unei conferinţe generale, intitulată „The Brilliant Morning of Forgiveness”, preşedintele Boyd K. Packer a făcut următoarea analogie:

„În luna aprilie a anului 1847, Brigham Young a plecat din Winter Quarters cu primul grup de pionieri. În acelaşi timp, la 2.500 de kilometri spre vest, supravieţuitorii grupului Donner rătăceau pe pantele Munţilor Sierra Nevada îndreptându-se spre Valea Sacramento.

Petrecuseră iarna nemiloasă prinşi în troienele de zăpadă, aproape de culmi. Este aproape incredibil că cineva a putut să supravieţuiască zilelor, săptămânilor şi lunilor de foamete şi suferinţe de nedescris.

Printre supravieţuitori, s-a aflat un băiat de 15 ani, John Breen. În noaptea de 24 aprilie, el a intrat în ferma lui Johnson. După mulţi ani, John a scris:

«Am ajuns la ferma lui Johnson după căderea serii, aşa încât prima oară când am văzut-o era dimineaţa devreme. Vremea era frumoasă, pământul era acoperit cu iarbă verde, păsările cântau în vârful copacilor şi călătoria mea se încheiase. Îmi era greu să cred că eram în viaţă.

Imaginile pe care le-am văzut în acea dimineaţă mi-au rămas întipărite în minte. Majoritatea întâmplărilor mi s-au şters din memorie, dar pot vedea întotdeauna tabăra de lângă ferma lui Johnson»”.

Preşedintele Packer a spus: „La început, am fost nedumerit de declaraţia lui că «majoritatea întâmplărilor i s-au şters din memorie». Cum ar putea luni lungi de suferinţe şi dureri de neimaginat să i se şteargă din memorie? Cum putea acea iarnă grea, groaznică să fie înlocuită de o dimineaţă strălucitoare?

După ce am reflectat mai profund, am hotărât că nu este greu deloc. Am văzut ceva similar întâmplându-se oamenilor pe care i-am cunoscut. Am văzut persoane care au supravieţuit după o lungă iarnă de vinovăţie şi foamete spirituală şi au păşit în dimineaţa iertării. Când acea dimineaţă a sosit, ei învăţaseră următoarele:

«Iată, acela care s-a pocăit de păcatele lui este iertat şi Eu, Domnul, nu-Mi mai amintesc de ele» [D&L 58:42]”4.

Mărturisesc cu recunoştinţă că suferinţa incomensurabilă, moartea şi învierea Domnului nostru fac „ca să aibă loc condiţia pocăinţei” (Helaman 14:18). Darul divin al pocăinţei este cheia fericirii în această viaţă şi după ea. Folosind cuvintele Salvatorului şi cu umilinţă şi dragoste profundă, vă invit pe toţi: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 4:17). Eu ştiu că, dacă veţi accepta această invitaţie, veţi avea bucurie acum şi întotdeauna. În numele lui Isus Hristos, amin.

 

Indreptarea  păcătoșilor la pocăința prigonita in comunism, dar… “inviata “in fesenism 

„În vremea aceea, trecând, Iisus a văzut un vameș, cu numele Levi, care ședea la vamă, și i-a zis: Vino după Mine! Atunci, lăsând toate, el s-a ridicat și a mers după El. Și I-a făcut Levi un ospăț mare în casa lui. Și era mulțime mare de vameși și de alții care ședeau cu ei la masă. Dar fariseii și cărturarii lor murmurau către ucenicii Lui, zicând: De ce mâncați și beți împreună cu vameșii și cu păcătoșii? Iar Iisus, răspunzând, a zis către ei: N-au trebuință de doctor cei sănătoși, ci cei bolnavi. Căci n-am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință.” (Luca 5, 27-32)

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XIV, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 170

„Spune-ți (…) păcatele tale unul câte unul, ca să știi pentru care păcate iei iertare de la Dumnezeu și ca astfel să-I fii recunoscător Binefăcătorului tău. Când superi pe vreun om, rogi pe prietenii lui, pe vecinii lui și chiar pe slugile lui, cheltuiești bani, pierzi zile întregi ducându-te la ușa lui și rugându-l de iertare; iar dacă cel supărat te respinge o dată, de două ori, chiar de mai multe ori, să nu te descurajezi, ci, fiind mai neliniștit, să îți mărești și mai mult rugămintea; dar când supărăm pe Dumnezeu căscăm, ne lenevim, ne desfătăm, ne îmbătăm și ne căutăm de treburile noastre. Când Îl mai putem face milostiv? Și cum să nu-L supărăm mai mult? Că îl facem să Se supere și să Se mânie și mai mult când nu ne doare sufletul că păcătuim. De aceea merităm să fim acoperiți de pământ, să nu mai vedem soarele, să nu mai respirăm, că având un Stăpân atât de ușor de împăcat, îl mâniem; și mâniindu-L, nici nu ne pocăim. Și totuși Dumnezeu când Se mânie pe noi, n-o face cu ură și cu dușmănie, ci vrând să ne atragă și mai mult la El. Dacă ar face mereu bine, deși Îl insulți, L-ai disprețui mai mult. Dar ca să nu faci asta, își întoarce câtva vreme fața de la tine, ca să te aibă necontenit alături de El. Să avem, deci, încredere în iubirea Sa de oameni și să ne pocăim cu toată purtarea de grijă, înainte de a sosi ziua în care pocăința nu mai este de folos. Acum totul stă în puterea noastră; atunci Judecătorul este stăpân pe hotărârea Lui: Să întâmpinăm fața Lui întru mărturisire (Psalmi 94, 2), să plângem, să ne tânguim. De-am putea ruga pe Judecătorul, înainte de ziua cea mare a judecății, să ne ierte de păcate, n-ar mai fi nevoie să venim la judecată; dar dacă n-o facem, vom spune păcatele în auzul întregii lumi și nu vom mai avea nici o nădejde de iertare.”

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Despre înălțarea minții, 10, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 318

„ (…) dacă cineva, văzând bunătatea și îndelunga Lui răbdare,  nu arată pocăință, ci din contră, găsește în aceasta motiv să păcătuiască și mai mult, încât adaugă păcat peste păcat, greșeală peste greșeală, obrăznicie peste obrăznicie, împlinește măsura nelegiuirii, alunecă în greșeli din care nu se mai poate ridica, ajunge la ruină, supus întru totul diavolului și se pierde.” (Ziarul Lumina)

 

 

CHEMAREA LA POCAINTA PENTRU POCAITI


Mai jos aveti traducerea unei predici a lui John Mulinde din Uganda in care vorbeste despre o intalnire soc cu Dumnezeu in care acesta din urma i-a spus ca desi era un lucrator respectat cu rezultate remarcabile in lucrare inclusiv semne si minuni, nu ar fi fost rapit daca Isus ar fi venit dupa Mireasa Lui in acel moment. Va recomand sa o cititi pentru ca fiecare dintre noi are nevoie de mesajul acesta, va indemn sa distribuiti pagina la prieteni, rude, vecini, la toti pocaitii pe care ii cunoasteti, e un mesaj vital, e o chestie de viata si de moarte, un mesaj care poate salva oameni de la iad, si aici ma refer la pocaiti.

Mike Bickle: El e din Kampala, din Uganda, în Africa, și înainte ca el să vă spună povestea pe care l-am rugat să vi-o spună – pentru că unii dintre voi nu veți ști ce se întâmpla în Uganda la vremea în care el a fost vizitat de Domnul… Domnul a venit la el. Chiar am avut șansa să fiu în Uganda la acea vreme și era o zonă de război acolo, era ca niște câmpuri de ucidere – o parte din ceea ce se întâmpla – devastare mai presus de tot ce vă puteți imagina. Iar el era cunoscut ca fiind unul dintre oamenii cei mai dedicați și abandonați lui Dumnezeu. Dar Domnul i-a zis: „John, noi nu împărtășim chiar aceeași părere. Asta e ceea ce cred oamenii despre tine. Și te iubesc și văd sinceritatea ta, dar tu nu ești atât de mult în acord cu Mine precum crezi. Chiar dacă ești înconjurat din toate părțile de devastare și de situații disperate, există mai mult din ceea ce Eu vreau să îți spun ție și ce vreau să spun prin tine.” Apoi Domnu i-a vorbit în timpul acestei vizitări și i-a spus: „Ziua Domnului este aproape. Sunt pe cale să zgudui națiunile în așa fel, încât până și cei care cred că Dumnezeu e pe cale să zguduie națiunile, nu înțeleg cu adevărat acest lucru.”

Vreau ca el să detalieze acest lucru, ca frica Domnului să vină peste noi. Noi credem asta, că urmează o mare trezire și o mare zguduire, dar felul în care Dumnezeu i-a spus lui acest lucru este mai puternic și mai urgent decât felul în care cred eu că înțelegem noi. Așa că vreau să accentueze și acest lucru. Tată, îți mulțumesc pentru slujitorul Tău, îți mulțumesc pentru felul în care, în dragostea Ta, i-ai devastat inima, pentru că L-ai iubit, prin cuvintele pe care i le-ai dat în cele două sau trei ocazii. Și îți cer, Tată, ca mila pe care i-ai dat-o lui John, să ne-o dai și nouă prin cuvintele lui. Îți cerem acea măsură deplină pe care i-ai dat-o lui. Fiindcă, Doamne, vrem ceva mai mult, vrem să mergem dincolo. Tu ne iubești și noi suntem sinceri. Vrem să-L cunoaștem mai mult pe Domnul. Așa că îți cerem, fiindcă ne iubești, nu ne menaja nici acum. În Numele lui Isus. Amin.
*
John Mulinde: Mulțumesc, pastore Mike. Salutări în Numele lui Isus. Eu provin din Africa. Îmi place să vă aud vocile. Aleluia! Amin. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru oportunitatea aceasta, după cum a explicat pastorul Mike Bickle, nu a fost planificată. Dar a trebuit să spun: Dacă aceasta e dorința Lui, facă-se voia Lui! Aș vrea să vă rog ca toți să avem un moment în care să vorbim cu El, Mântuitorul nostru personal. Voiam doar să vă spun să vă simțiți liberi să vă ridicați mâna și să o puneți în mâna lui Isus Cristos. Închideți-vă ochii și vorbiți cu El și spuneți-I: „Te rog, Doamne, vorbește-mi într-un fel în care duhul meu să poată primi, într-un fel în care să pot absorbi și să aduc roade.” Vorbește cu El, gândindu-te că El e Păstorul tău, El e Prietenul tău. Haideți să spunem: „Doamne, sunt aici. Vreau să te întâlnești cu mine și să te întâlnești cu inima mea.”

Tată ceresc, vrem să-ți mulțumim. Știm că Tu lucrezi în fiecare dintre noi și vei aduce la îndeplinire. De aceea ne rugăm – deschide-ne inimile chiar acum. Doamne, îți cerem să te întâlnești cu noi chiar acolo unde suntem, întâlnește-te cu fiecare dintre noi unde se află fiecare, el sau ea, și ne rugăm ca darul revelației, darul înțelepciunii și al priceperii să vină peste fiecare dintre noi. Doamne, Cuvântul Tău să aducă viață și să curgă prin toată ființa noastră. Ne smerim în prezența Ta și spunem: Doamne, facă-Se voia Ta! Cerem acest lucru în Numele lui Isus. Amin!

Voi începe prin a vă descrie puțin contextul. Eu vin din Uganda. Uganda se află în Africa, Africa de Est, între Kenya și Kongo. Kenya e la est, Kongo la vest, Sudan la nord, iar Tanzania la sud. Națiunea noastră a trecut prin multă agitație și dezordine în ultimii câțiva ani, cel puțin de la independență încoace. Am câștigat independența în 1962 și până în 1966, a avut loc o răsturnare rapidă a guvernului, ceea ce a condus la alte lucruri. Apoi a venit Idi Amin în 1971 și a fost unul dintre cei mai mari lideri dictatori și tirani din Africa. Apoi în 1979 am avut un alt lider, pe nume Milton Obote. El a condus în timpul unui război civil care se desfășura în țară. Idi Amin avea camere de tortură, îi lua pe toți cei care erau educați, bogați și renumiți și a încercat să ucidă pe toată lumea. Așa că cei care au supraviețuit, au trebuit să fugă din țară. Dar când a venit Milton Obote a fost o insurecție, a fost o răscoală populară împotriva lui, așa că el a încercat ceea ce se numea o politică de „năpăstuire”, ceea ce însemna uciderea unei populații dintr-o anumită zonă, golirea acesteia și aducerea altor oameni care să o ocupe. Așa că a fost mult sânge, multă vărsare de sânge în țară. Oamenii erau mutați în lagăre în interiorul propriei lor țări. A fost multă durere și suferință. Eu am crescut sub acești doi lideri. Îmi amintesc când Idi Amin a venit la putere – încă îmi aduc aminte de acea zi – era în 1971, iar eu aveam doar 9 ani. Așa că de-a lungul acelor ani – opt ani de domniei ai lui – eu eram în perioada de adolescență. El a fost răsturnat de la putere în 1979, iar în 1980, a venit la putere Milton Obote și a început războiul civil care a continuat în următorii cinci ani. Așa că în toată perioada adolescenței mele, acesta a fost tipul de împrejurări în care creșteam. Mai târziu, Milton Obote a fost răsturnat de la putere, iar apoi am avut un guvern care a început să aducă vindecare țării. Și în acel timp, tocmai intrasem în slujire. Slujeam ca evanghelist într-o lucrare și am fost desemnat să plec într-o zonă numită Luwero Triangle. Era o combinație de trei mari districte unde se desfășurase războiul. Și în acea perioadă, în timp ce slujeam, erau schelete, cranii și oase, oase de om peste tot. În unele locuri erau îngrămădite pe marginea drumului ca pentru o expoziție, iar în alte locuri, când intrai în junglă sau printre tufișuri, te împiedicai pur și simplu de oase, oase și oase. Locul pe care l-am folosit ca biserică era un cămin cultural neterminat și pentru a-l folosi trebuia să cărăm în jur de 80 de cranii, cranii de om, să le mutăm și să le punem într-o cameră, iar oasele le-am pus într-o altă cameră, ca să putem să evacuăm sala. Iar apoi am folosit locul ca biserică. Acesta a fost genul de context în care slujeam noi.

Dar aș dori să vă descriu puțin contextul dinainte de vizitarea Domnului. În 1987, când mi-am dedicat viața slujirii, am renunțat la slujba mea pentru a intra în slujire cu normă întreagă și simțeam adânc în inima mea că Domnul mă cheamă să predic Evanghelia. Aveam oarecum sentimentul că trebuie să merg la națiuni și să predic Cuvântul lui Dumnezeu națiunilor. Dar în timp ce eram încă angajat – lucram într-o companie de import-export – Domnul a început să-mi vorbească și să-mi spună: „Vreau să trăiești și să umbli prin credință. Aș vrea să nu te încrezi în nimic și să nu depinzi de nimic, nici măcar de propria ta putere, de propria ta înțelepciune sau de propria ta pricepere. Vreau să-Mi dai totul Mie și să trăiești prin credință.” Însă felul în care înțelegeam ce înseamnă să trăiești prin credință era foarte îngust. Eu credeam ca El vrea să renunț la jobul meu și că El va avea grijă de mine financiar, ceea ce am și făcut. Am plecat și mi-am dat demisia. Lucram în postul de director executiv al companiei. Am renunțat la job și m-am lansat în lucrarea de păstorire. Dar El continua să-mi spună: „Vreau să trăiești prin credință, ceea ce înseamnă că trebuie să-Mi dai Mie totul și să iei tot ce îți dau Eu.” Dar eu nu cunoșteam conceptul credinței. Voi reveni la aceasta mai târziu.

Eu păstoream această biserică – era o biserică nouă pe care tocmai o începusem și am rămas acolo ca păstor în jur de opt luni. Îi iubeam pe oamenii de acolo. Era o adunare mică de aproximativ patruzeci de oameni. Trebuia să facem rost de o nouă fâșie de teren, să găsim piloni și să facem un adăpost și făceam totul împreună cu ei. Mi-a plăcut foarte mult. Deveneam atât de atașat de fiecare dintre ei. Și într-o noapte, în timp ce dormeam, am avut un vis. Iar acest vis a revenit pentru a doua oară și pentru a treia oară. Iar în acel vis, cineva îmi spunea: „Trebuie să te întorci.” Era în afara orașului nostru, Kampala. Iar el a spus: „Trebuie să te întorci în Kampala, fiindcă Domnul va lucra pentru tine.” Iar prima dată când am avut acel vis, m-am trezit și am simțit că acesta nu poate fi Dumnezeu. El mă adusese aici. Tocmai începusem această lucrare și credeam că voi dezvolta această lucrare, iar biserica va crește. Luasem un angajament și trebuia să fiu aici. Dar visul a venit din nou a doua oară, iar apoi a treia oară. Era o noapte de sâmbătă. Așa că duminică dimineața am mers la biserică și un frate din biserica de unde am fost trimis în acel loc, vine în vizită. Și se roagă cu noi, luăm prânzul cu el, iar el spune: „John, am avut un vis. Și l-am spus unui păstor, iar el mi-a zis să vin și să ți-l spun ție. Dar te rog, nu mă înțelege greșit. Nu e dorința mea, doar vreau să-ți spun ce am primit.” I-am zis: „Spune-mi.”

El a zis: „Am avut un vis și cineva îmi spunea: Te rog, nu mă înțelege greșit. E doar…” Eu am spus: „Știu, înțeleg ce spui. Am avut și eu un vis asemănător.”

I-am spus despre visul meu, iar apoi am mers împreună în Kampala și i-am spus și păstorului nostru și am zis: „Pastore, dă-ne trei luni, ca să-i pregătim pe oameni și să predăm ștafeta.” Ceea ce a și făcut. Dar când am mers înapoi la Kampala, Domnul mi-a vorbit din nou într-un vis și a spus: „Când mergi la Kampala, nu deveni ocupat. Vreau să petreci timp în Cuvânt, citind Biblia, în rugăciune și în închinare. Asta e tot ce vreau să faci. Nici măcar să nu înveți, să nu predici și să nu te devii ocupat cu alte lucruri.” Am spus: „Bine, Doamne.” I-am spus pastorului. Și de multe ori a acceptat, dar de multe ori uita și îmi spunea: „John, mergem împreună să facem evanghelizare.” Iar eu îi spuneam: „Pastore, adu-ți aminte, Domnul a spus asta.” Și el zicea: „Ok, atunci poți să rămâi și să conduci serviciile în timp ce noi suntem plecați.” Și eu ziceam: „Dar Domnul mi-a spus nici măcar să nu predic.”

Uneori aveam neînțelegeri precum acestea. Dar el era un om bun. Este un om bun. Așa că „m-a închiriat” pe timpul turneelor.

Și Domnul mi-a zis: „Voi aduce oameni în jurul tău. Ia-i, iubește-i și dă-le tot ce urmează să te învăț. Fiindcă te pregătesc pentru o mare lucrare pe care o am pentru tine.”

Nu știam la acea vreme ce fel de lucrare urma să fie aceasta. Credeam că avea să fie o sarcină, să merg, să fac, să duc la bun-sfârșit și să vin înapoi. Nu mă gândeam că mă pregătea pentru lucrarea la care mă chema. A adus în jurul meu opt oameni și am început să ne rugăm. Nu făceam nimic altceva, decât ne trezeam dimineața, ne rugam cam două ore, apoi stăteam în Cuvântul lui Dumnezeu, apoi mergeam, luam o pauză de cam două ore, veneam înapoi, stăteam în Cuvântul lui Dumnezeu, petreceam cam trei ore în închinare. Și asta era ziua noastră. Așa făceam de dimineața până seara, până târziu în noapte sau până la miezul nopții și apoi mergeam la culcare. Am făcut asta timp de două luni. Într-o zi, a venit o doamnă la pastorul meu. Ea provenea dintr-un sat din această zonă sfâșiată de război. Și i-a spus pastorului meu: „Am avut o biserică plantată acum un an în zona mea. Trei sute de oameni au fost mântuiți și au devenit parte a bisericii. Dar acum, toți s-au întors în lume și s-au lepădat de credință. Mai este doar pastorul, soția lui și un membru. Trei oameni. Poți să vii și să ne ajuți să plantăm din nou, să restaurăm biserica?”

Și pastorul m-a chemat și mi-a zis: „John, vrei să mergi cu ea și să afli mai exact ce se întâmplă la fața locului?”

Iar eu i-am spus: „Dar pastore, Domnul mi-a spus…”

Iar el a spus: „Ok, ok, ok, o să găsesc pe altcineva care să meargă.”

Dar când am mers la echipa mea, în timp ce mă rugam, Duhul lui Dumnezeu mi-a spus: „Pentru asta te-am pregătit până acum. Vreau să mergi înapoi la pastor și să-i spui că tu vei merge.”

Așa că m-am dus înapoi. Nu știam despre ce era vorba. El m-a trimis. Am plecat în acel loc, am ajuns acolo. Era un sat ca oricare altul. Nimic anormal, nimic extraordinar. Însă ce m-a intrigat era faptul acesta: cum poate o biserică să fie începută cu trei sute de oameni și după un an să mai aibă trei oameni rămași?
Iar acești oameni nu emigraseră în altă parte. Ei se aflau tot în acea zonă, doar că se întorseseră în lume. Erau peste tot. Îi puteai găsi în sat. Așa că am mers de jur împrejurul satului. Iar noaptea m-am rugat pe genunchi și am spus: „Doamne, care e lucrul responsabil pentru căderea acestei biserici? Nu are rost să începem o altă biserică, dacă problema nu a fost rezolvată. Ce a determinat această biserică să cadă?”

M-am rugat și după aceea am dormit – dormeam în aceeași cameră cu pastorul. Noaptea am avut o viziune. Și nu voi intra în detaliile acelei viziuni. Dar Domnul mi-a arătat biserica, unde se afla și erau oameni care lăudau pe Domnul, se închinau și se simțeau foarte bine. Apoi am văzut puterile întunericului ridicându-se dintr-o pădure mare, începând să se învârtească ca un vârtej și apoi a venit și a lovit biserica. Și am văzut trupurile oamenilor tăiate, zburând în toate direcțiile. Și Duhul lui Dumnezeu mi-a spus: „Puterea, căpetenia care domnește în această zonă este responsabilă pentru ce ai văzut că s-a întâmplat cu biserica.” Biserica nu avea nicio înțelegere asupra puterilor spirituale cu care se lupta. Și nici nu erau înrădăcinați în Cuvânt. Aveau o laudă și închinare minunate, dar nu aveau rădăcinile în Cuvânt și nu au putut sta împotriva puterilor întunericului. Iar Domnul mi-a spus: „Am văzut pe mulți din oamenii Mei lucrând fără rod pe câmp, fiindcă nu se ridică pentru a folosi autoritatea pe care o au pentru a birui puterile întunericului pe teritoriul lor. Eu te-am adus aici. Te voi învăța cum să câștigi teritorii deschise, cum să rupi dominația întunericului, pentru ca Împărăția să poată prospera în regiune. Dar trebuie să te smerești și să înveți pas cu pas.”

M-am trezit și le-am spus prietenilor mei și am început să ne rugăm chiar mai adânc, mai mult, mai concentrat. Dumnezeu a început să ne deschidă ochii, am început să vedem lucruri din domeniul spiritual, am început să vedem puterile întunericului și pe măsură ce aveam de-a face cu ele, am văzut oameni primind vindecare, primind eliberare. L-am văzut marele preot al întunericului care controla puterile întunericului în acea zonă. Domnul ni l-a arătat și am început să-l punem pe altar înaintea Domnului în rugăciune și în aproximativ o săptămână și-a predat viața Domnului Isus. Domnul să fie lăudat!

Iar el s-a deschis ca o cutie a Pandorei, fiindcă el controla atât de multă putere spirituală în regiune. Așa că, atunci când s-a întors la Domnul, a rupt puterea multor vrăjitori și vrăjitoare! Unii dintre ei au trebuit să emigreze și să plece, alții și-au predat viața Domnului Isus Cristos. Și întreg locul a fost deschis, o nouă biserică a fost plantată și a început cu mai mult de 200 de oameni. Apoi Domnul ne-a trimis în următorul oraș, unde, din nou, am avut o mulțime de experiențe. Nu voi intra în detalii. S-a tras cu arma în noi de la distanță scurtă și Domnul ne-a protejat. Cineva a tras în noi de la mai puțin de 10 metri. Doar între 8-10 metri. A doua zi am fost arestați și duși la poliție și au spus: „Aveți arme”. Și Domnul ne avertizase că urma să fim arestați, așa că eram pregătiți pentru asta. Ne-au închis, am predicat prizonierilor, și-au predat viața Domnului Isus Cristos. Apoi am ieșit și a venit armata să investigheze și au descoperit gloanțele. Și au spus: „Nu, acesta nu e un glonț tras dinăuntrul casei, a fost tras în casă.” Așa că ne-au eliberat, am predicat Evanghelia, am plantat biserica, iar apoi ne-am mutat în următorul oraș. Trebuia să plantăm trei biserici.

Acum, următorul oraș a fost locul în care lucrurile au început să se miște. Era stilul nostru de a ne face tema dinainte: să ne rugăm mult, să trasăm harta spirituală, să ne confruntăm cu puterile întunericului. Apoi pregăteam cruciada. Și pastorul nostru venea apoi și făcea cruciada împreună cu noi și planta biserica. După cum spuneam, din cauza acestor noi lecții, prin care Domnul ne învăța să ne confruntăm cu puterile care dețineau teritoriile în captivitate, pe măsură ce ne confruntam cu ele, am văzut teritoriile deschise, captivii puși în libertate, am văzut oameni eliberați și vindecați, chiar și fără ca noi să ne rugăm pentru ei. Domnul îi vizita pe oameni acasă la ei noaptea, erau vindecați și veneau dimineața și spuneau: „Vreau să-mi predau viața Domnului.” Și vedeam atât de multe lucruri de genul acesta. Și eram foarte entuziasmat. Oamenii veneau și spuneau: „Știi, am mers la cutare păstor, am mers la cutare cruciadă, am mers și nu am fost vindecat. Dar imediat cum ați venit voi, am fost vindecat.” Ne simțeam așa de bine. Apoi am mers într-un nou loc și ne pregăteam pentru cruciadă. Și am primit o viziune care ne arăta puterile întunericului cu care ne confruntam. Aceasta era una dintre cele mai grave regiuni, fiindcă aici a trebuit să mutăm craniile și scheletele. Auzeam voci vorbind în timpul nopții sau chiar și în sala unde țineam întâlnirile… voci ciudate. Și a trebuit să intrăm în război spiritual, să legăm și să continuăm întâlnirile. Și lucrurile decurgeau minunat. Și apoi am început să… De fiecare dată când ne puneam să ne rugăm, era câte o persoană care spunea: „Am primit acest verset, am primit această viziune. Am primit cuvântul acesta. Am primit asta.” Și de fiecare dată toate acestea ne vorbeau să ne pocăim și să umblăm drept cu Domnul, să renunțăm la ipocrizia noastră, să renunțăm la lipsa noastră de sinceritate. Și eu eram tulburam. Am spus: „Trebuie să fie cineva aici care nu umblă drept, fiindcă Dumnezeu umblă cu noi minunat, merge mai departe și totuși, ne tot aduce acest cuvânt.” Așa că i-am pus pe toți să se așeze – aveam în acea vreme cam 12 oameni – și le-am spus: „Vă rog, fiecare dintre voi să vă cercetați.” Asta a durat cam o săptămână.

Apoi, într-o zi – era o zi de luni – eram plecat în vizită la câțiva noi credincioși. Când m-am întors, una dintre surori m-a sunat și mi-a zis: „John, mă rugam și am avut o viziune. M-am văzut pe mine umblând pe o cărare lungă, dreaptă. Și eram așa de obosită, că voiam să mă întorc înapoi. Apoi am văzut pe cineva îmbrăcat într-o haină albă, strălucitoare. Și el a zis: ” Și i-a dat un plic. Și în viziunea ei, l-a întors și s-a uitat la plic, cum te-ai uita la un nume pe plic. Și în loc de nume erau un verset. Și apoi viziunea s-a sfârșit. A venit și mi-a adus mesajul acesta. Și versetul era din Ieremia, capitolul 7. Aș vrea să-l citim împreună. Ieremia versetul 2 până la 11. Îl voi citi încet și sper să mă urmăriți. Spune:

„Stai la poarta Casei Domnului şi vesteşte acolo următorul mesaj: «Ascultaţi Cuvântul Domnului toţi locuitorii lui Iuda, care intraţi pe aceste porţi ca să vă închinaţi Domnului. Aşa vorbeşte Domnul Oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ‘Îndreptaţi-vă căile şi faptele şi vă voi lăsa să locuiţi în acest loc. Nu vă încredeţi în cuvinte înşelătoare, spunând: ‘Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului!’ Numai dacă vă îndreptaţi căile şi faptele şi dacă vă veţi face dreptate unul altuia, dacă nu veţi asupri pe străin, pe orfan şi pe văduvă, dacă nu veţi vărsa sânge nevinovat în locul acesta, dacă nu veţi merge după alţi dumnezei, spre nenorocirea voastră, numai atunci vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta, în ţara pe care am dat-o strămoşilor voştri din veşnicie în veşnicie. Totuşi voi vă încredeţi în cuvinte înşelătoare care nu vă aduc nici un câştig.
Furaţi şi ucideţi, comiteţi adulter şi juraţi strâmb, ardeţi tămâie lui Baal şi mergeţi după alţi dumnezei, pe care nu-i cunoaşteţi, iar apoi veniţi şi staţi înaintea Mea, în Casa aceasta, peste care este chemat Numele Meu şi ziceţi: ‘Suntem izbăviţi.’ Dar izbăviţi pentru a săvârşi iarăşi aceste urâciuni? A devenit Casa aceasta, peste care este chemat Numele Meu, o peşteră de tâlhari în ochii voştri? Eu Însumi am văzut lucrul acesta, zice Domnul.”

Acuma una este să găsești un pasaj biblic bun și să-l citești și alta e când Domnul îți trimite cuvântul Lui. Am simțit convingerea Duhului foarte intens. Dar spuneam: „Ce am făcut diferit?” Nu am putut găsi niciun lucru pe care-l făcusem în viața mea sau îl permisesem în viața mea care să fie diferit sau contradictioriu cu viața mea normală. Și eram convins că în viața mea normală eu umblam drept cu Domnul. Așa că am chemat echipa și am spus: „Chiar trebuie neapărat să ne ocupăm de lucrul acesta azi. Trebuie să ne cercetăm inimile. Trebuie să ne deschidem și dacă e posibil, să mărturisim unii altora, fiindcă Domnul ne vorbește în mod categoric.” Acum, nu puteam pune lucrările semnelor și minunilor pe care Domnul le făcea prin mâinile noastre și viziunile și revelațiile pe care ni le dădea în concordanță cu genul acesta de cuvânt și mesaj care ne cerea constant să ne pocăim și să ne întoarcem la El. Oarecum nu vedeam cum se leagă. Așa că am folosit un limbaj mai dur decât de obicei și am încercat să clarific lucrurile: „Chiar nu mai putem continua așa, trebuie să reveniți la realitate.” Așa că toată lumea tremura.

Am mers la culcare în noaptea aceea. Obișnuiam să mă trezesc în jurul orei 4 dimineața să mă rog. M-am trezit, am încercat să mă rog și nu am putut să mă rog. Inima mea părea închisă. Era rece, tare și închisă. Nu am putut să scot rugăciunea din inima mea, indiferent cât de mult am încercat. Chiar și stunci când persistam, simțeam că ușa este închisă înaintea mea. Simțeam că există o ușă închisă înaintea mea și nu puteam intra în prezența Domnului. Am încercat să mă închin: nu a funcționat. La ora 5 toată lumea s-a trezit și ne-am adunat împreună. Ei au intrat în închinare, închinare adâncă și intensă. Și eu stăteam acolo rece – nu puteam să mă închin. Nici măcar nu puteam găsi bucurie. Și am fost așa pentru următoarele două ore. Ei nu păreau să aibă vreo problemă. Dar eu aveam o problemă. Când s-a terminat, mă gândeam: „Oare Dumneeu mă dă afară din prezența Lui? Ce înseamnă asta?”

Am sunat-o pe sora care îmi adusese pasajul biblic și i-am spus: „Uite, de când mi-ai adus pasajul, nu am mai avut pace și acum nu mă pot ruga. Poți să-mi explici mai mult despre cum ai primit pasajul acela?” Dar nu avea nimic mai mult de explicat. Așa că i-am lăsat pe ei să pregătească micul dejun. Am plecat și am încercat să mă plimb și să mă rog, am încercat totul. M-am întors și nu am primit nimic. Așa că am luat micul-dejun și apoi trebuia să mergem să predicăm Evanghelia din casă în casă. Le-am spus: „Mergeți voi, eu voi rămâne.” În mod normal, eu conduceam echipa, dar am rămas în urmă. Și am spus: „Mergeți voi. Astăzi eu voi fi cel care rămâne în urmă să mă rog.” Așa că am rămas, chipurile ca să mă rog, deși nu mă puteam ruga. Așa că, după ce au plecat, mi-am luat Bibliile – patru-cinci Biblii diferite – și dicționarul de termeni și am stat pe veranda unei case care era foarte aproape de a noastră. Și am stat acolo și am început să spun: „Doamne, sunt flămând după Tine. Te rog, lasă-Mă să mă conectez cu Tine. Primește-mă la Tine. De ce mă lepezi? Care e problema? Am făcut ceva greșit? Nu mă pot gândi la nimic. Nu înțeleg ce s-a întâmplat greșit. Te rog.”
Și Îl imploram așa, apoi deodată, s-a întâmplat ceva. Ceva a venit peste mine și întreg corpul meu a început să se înfioare. Am simțit ca și cum cineva a venit și a stat la stânga mea. Îi puteam simți hainele atingându-se de mine. Dar nu era nimeni. Apoi o constrângere puternică a venit peste inima mea de a-mi deschide Biblia. Era ceva de genul: „Repede! Trebuie să-ți deschizi Biblia acum la cartea Romani, capitolul 1.”

Și vreau să vă împărtășesc cât de clar pot. Dar nu pot descrie, pentru că era ca și cum cineva era acolo și spunea: „Vrei să poți înțelege? Deschide-ți Biblia. Fă-o acuma!” Și mi-am deschis Biblia la Romani capitolul 1, versetul 18, unde spune:

„Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei lipse de evlavie şi împotriva oricărei nedreptăţi a oamenilor, care înăbuşă adevărul în nedreptate. Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci Dumnezeu le-a arătat. De la crearea lumii, însuşirile Lui invizibile – puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui – au fost percepute clar, fiind înţelese din ceea ce a fost creat, pentru ca ei să fie fără scuză, fiindcă, deşi L-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu L-au slăvit ca Dumnezeu şi nici nu I-au mulţumit, şi astfel gândirea lor a devenit fără folos, iar mintea lor nesăbuită s-a întunecat. Pretinzând că sunt înţelepţi, au înnebunit şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o imagine făcută după asemănarea omului muritor, a păsărilor, a patrupedelor şi a animalelor care se târăsc.”

Acuma eu eram complet confuz și ziceam: „Doamne, mie îmi spui toate astea? Sau îmi dai un mesaj de predicat? Ce e asta?” Am simțit ca era ceva foarte serios în legătură cu aceste lucruri și Dumnezeu încerca serios să comunice aceste lucruri, dar cui încerca să i le comunice? „Încerci să mi le spui mie sau îmi dai ceva ce trebuie să dau mai departe sau să predic?”

Mai întâi, permiteți-mi să vă spun că în vremea aceea începusem această biserică, dar oamenii din sat erau foarte, foarte blasfemiatori. Predicam constant Evanghelia. Mergeam în fiecare zi la ei, dar ei ne insultau, luau numele lui Dumnezeu și îl foloseau împreună cu cuvinte inutile. Mergeam în aer deschis, la întâlniri unde luam cu noi o tobă și cântam. Și oamenii se adunau în jurul nostru ca pentru a asculta. Dar aruncau insulte împotriva Numelui Domnului și ne ridiculizau. Așa că era foarte greu să ieșim afară, dar mergeam prin credință și spuneam: „Doamne, noi mergem.” Omenește vorbind, am fi ales să rămânem acasă. Așa că atunci când a venit acest cuvânt, mă gândeam: „Ok, Doamne, îmi dai un cuvânt pe care să i-l spun lor? Ce încerci să faci?” Dar adânc înlăuntrul meu, conștiința îmi spunea: „Cuvântul e pentru tine. Pentru tine, personal.”

Dar am spus: „Doamne, dacă mie îmi vorbești, fă-mă să înțeleg. Clarifică-mi.” Și din nou a venit acel val peste mine și am știut: „Deschide-ți Biblia, capitolul 1, versetul 28 până la 32.” Și pasajul spune așa:

“Şi fiindcă n-au încuviinţat să-L aibă pe Dumnezeu în cunoaşterea lor, Dumnezeu i-a lăsat pradă minţii lor corupte, ca să facă lucruri ce nu se cuvin. Sunt plini de orice fel de nedreptate, de nelegiuire, de lăcomie, de răutate; sunt plini de invidie, ucidere, ceartă, înşelătorie, sunt duşmănoşi, şoptitori, bârfitori, Îl urăsc pe Dumnezeu, sunt obraznici, aroganţi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, necugetaţi, nu-şi ţin promisiunile, sunt fără afecţiune, nemiloşi. Şi, deşi cunosc hotărârea lui Dumnezeu, potrivit căreia cei ce înfăptuiesc astfel de lucruri sunt vrednici de moarte, ei nu numai că le fac, ci îi şi încuviinţează pe cei ce le înfăptuiesc.”

Acuma, uitați ce mi s-a întâmplat. Mă uitam pe lista aceea și nu puteam spune că niciunul din acele lucruri nu exista în viața mea. Puteam identifica câteva lucruri: „Ok, știu că asta, asta, asta este viața mea.” Dar apoi spuneam: „Dar în fiecare zi, înainte să merg la culcare, mă pun pe genunchi și mărturisesc aceste păcate. Le mărturisesc și îți cer să mă ierți. Nu pot crede că tu ești un Dumnezeu care m-ar mustra pentru așa ceva, pentru că Tu spui că dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios ca să ne ierte.” Acum menționez aceste lucruri dar aș vrea să faceți legătura cu alte lucruri pe care le-am menționat mai înainte, când El mi-a spus: „Vreau să trăiești prin credință.” Și voi face această legătură din nou, mai târziu. Dar spuneam: „Doamne, dacă Tu chiar îmi spui mie toate astea, te rog, fii specific. Ce am făcut anormal? Ce am făcut? Poate că nici nu mi-am dat seama.” Puteam simți mânia Domnului. Puteam simți nemulțumirea Domnului. Toată ființa îmi tremura. Dar nu știam pentru ce să mă pocăiesc. Așa că pe când încercam să mă lămuresc, a venit din nou acel val peste mine și mi-a venit în minte un alt pasaj: Romani, capitolul 2, versetul 1 până la 5, care spune:

„De aceea, tu, omule, care-i judeci pe alţii, n-ai nici o scuză, căci prin faptul că-l judeci pe altul te condamni pe tine însuţi, pentru că tu, care-l judeci, înfăptuieşti aceleaşi lucruri! Ştim că judecata lui Dumnezeu faţă de cei ce înfăptuiesc astfel de lucruri este bazată pe adevăr. Şi crezi tu, omule, care-i judeci pe cei ce înfăptuiesc astfel de lucruri, dar pe care le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări şi nu-ţi dai seama că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, din cauza încăpăţânării tale şi a inimii tale care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu care „va răsplăti fiecăruia după faptele lui””.

Trebuie să vă mărturisesc că în acel moment întreaga mea ființă a fost cuprinsă de frică. Am simțit că: „Doamne, oricare ar fi lucrul care nu e în regulă, e grav. Dar nici nu știu ce e. Știu că ești foarte, foarte nemulțumit de mine, dar nu înțeleg.” Am citit mai departe, de la versetul 6:

“Care „va răsplăti fiecăruia după faptele lui: celor ce, prin perseverenţa în fapte bune, urmăresc glorie, onoare şi nemurire, le va da viaţă veşnică; dar celor ce, din ambiţie egoistă, resping adevărul şi ascultă de nedreptate, le va da urgie şi mânie. Va fi necaz şi strâmtorare peste orice suflet omenesc care săvârşeşte răul, – întâi peste iudeu şi apoi peste grec –, dar va fi glorie, onoare şi pace peste oricine înfăptuieşte binele, – întâi peste iudeu şi apoi peste grec –, căci înaintea lui Dumnezeu nu este părtinire.”

Stăteam acolo și mă gândeam: „Doamne, nu știu ce să fac acuma. Nu știu cum să mă rog. Nu înțeleg ce am făcut. Știu că ceva nu-i în regulă, dar nu știu ce anume.” Și am stat acolo, gândindu-mă: „Mi-aș dori să-mi spui ceva. Mi-aș dori să-mi explici mai clar.” Și în timp ce spuneam asta, acel val a venit peste mine din nou și spunea: Romani capitolul 2, versetul 17 până la 24, care spune:

“Dar dacă tu, care te numeşti iudeu şi îţi pui încrederea în Lege, care te lauzi cu Dumnezeu, cunoşti voia Lui şi îţi dai seama de ceea ce este bine pentru că eşti instruit în Lege, care eşti convins că eşti călăuză pentru orbi, lumină pentru cei din întuneric, sfătuitor al celor fără minte, învăţător al celor neştiutori, pentru că tu ai în Lege trăsăturile esenţiale ale cunoştinţei şi adevărului, tu deci care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care predici să nu furi, furi? Tu, care interzici adulterul, comiţi adulter? Ţie, căruia ţi-e scârbă de idoli, le jefuieşti templele? Tu, care te lauzi cu Legea, Îl dezonorezi pe Dumnezeu prin neascultarea de Lege? Căci, aşa cum este scris: „Numele lui Dumnezeu este blasfemiat printre neamuri din cauza voastră.“”

Acum, sunt sigur că nu puteți face legătura cu inima mea, ce s-a întâmplat înăuntrul meu când am citit ultima propoziție. V-am spus că oamenii erau blasfemiatori, spuneau lucruri de care te înfiorai, împotriva numelui Domnului. Dar când am citit asta: „Tu, care predici altora, nu poți să-ți predici ție? Tu, care înveți pe alții, nu te poți învăța pe tine însuți? Tu, care spui altora să nu fure, furi? Nu fă asta, și tu o faci?” Și ultimul vers: „Numele lui Dumnezeu este blasfemiat din cauza voastră.“ Și a fost ceva atât de personal, a fost ceva de genul: „Tot ceea ce vezi acolo, tot ceea ce fac ei, ce spun ei împotriva Numelui Domnului este din cauza ta! E din cauza felului în care tu trăiești. E din cauza felului în care umbli, și nu doar asta, ci este scris despre tine.” Simțeam că vreau să zbier din toată ființa. Și îmi venea să plec și să închid Biblia. Și am spus: „Doamne, nu știu ce să fac.” Dar în acel moment, s-a întors echipa de la evanghelizare. Și am sunat-o pe sora care a stârnit toată această situație. I-am spus: „Vino cu mine.” Ea a venit și am coborât pe plantația de banane. I-am spus: „Ajută-mă. De dimineață nu mă mai pot ruga. Când încerc să-L întreb pe Domnul, asta e ceea ce… Adică, El îmi arată că e foarte nemulțumit de Mine. Nici măcar nu știu cum să mă pocăiesc. Nu știu cum să aduc pocăința. Poți să mă ajuți? Vino și roagă-te cu mine.” Ea a spus: „Ok, dar ce ai făcut? Ce a merg greșit?” I-am spus: „Nu știu.” Ea a spus: „Dar cum putem să ne pocăim de ceva ce nu știi?” Eu am spus: „Dar Dumnezeu e foarte nemulțumit de mine.” Apoi a spus: „Spune-mi, cum știi că e nemulțumit? Cum ai aflat? Ce anume s-a întâmplat?” Așa că a trebuit să-i povestesc totul, exact așa cum mi s-a întâmplat. Și în timp ce îi vorbeam ei, am văzut frică venind peste fața ei. Ochii i s-au mărit și tremura. Și pe măsură ce povesteam și am ajuns la ultima propoziție, a țipat și a început să strige către Dumnezeu: „Ai milă de mine, ai milă de mine! Sunt o păcătoasă! Ai milă!” Nu se ruga pentru mine, se ruga pentru ea.

Mai târziu mi-a spus: „Am crezut că încerci să-mi spui mie ceva, dar pe o cale ocolită. Tot ce spuneai îmi străpungea inima. Și mă gândeam că nu puteai să-mi vorbești direct. Așa că m-am gândit că ai încercat să o faci pe ocolite.” Ceea ce nu era adevărat, într-un fel. Dar când a țipat așa, ceva a cedat în inima mea și deodată am simțit că mă puteam ruga. Așa că am intrat în rugăciune și am plâns și m-am pocăit de toate lucrurile care îmi veneau în minte. Am spus: „Doamne, mă pocăiesc de asta, mă pocăiesc de asta.” Și cred că a durat cam o oră. Și apoi am început să simt ceva: Biblia spune că El e drept. Când ne mărturisim păcatele, El e drept ca să ne ierte. Și am început să mulțumesc lui Dumnezeu: „Mulțumesc, Doamne! Mulțumesc! Mulțumesc!”

Dar nu simțeam pace. Și nu simțeam nimic ridicându-se de peste mine. Nu simțeam că am rezolvat o problemă. Acum dați-mi voie să vă spun ceva. Încercam să mă ocup de o faptă. Iar El încerca să se ocupe de căile mele. El nu se referea la ceva ce am făcut, ci se referea la felul în care umblam. Iar eu credeam că umblarea mea era ok. Așa că El nu încerca să-mi spună: „Ai făcut asta, pocăiește-te de asta.” Să vă dau un exemplu. Saul și David – amândoi aveau același trecut: erau îngrijitori de animale. Amândoi erau chemați să fie împărați și profeți. Amândoi au fost unși de același profet, Samuel. Amândoi au păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Amândoi și-au mărturisit păcatul. David a fost iertat. Saul a fost respins. Care a fost diferența dintre acești doi bărbați? Dacă te uiți la viața lui Saul, prima dată când Domnul i-a spus prin prooroc: „Pregătește o jertfă. Voi veni mâine să aduc jertfa”, proorocul a amânat puțin, dar din cauza că oamenii se împrăștiau, de dragul oamenilor, Saul și-a îmbărbătat inima și a adus jertfa, deși nu trebuia să facă asta. Și imediat după ce a terminat, a sosit proorocul Samuel. Și i-a spus: „Ce ai făcut? Domnul ar fi întărit împărăția pentru urmașii tăi, dar acum… i-o dă unui al om.” Care a fost problema lui? „Oamenii… se împrăștiau și începeau să mă părăsească. Așa că m-am îmbărbătat și am adus jertfa.” Oamenii. Următoarea dată când Domnul îl trimite într-o misiune e ca să-i ucidă pe amaleciți. Și a mers în misiune. Nu a fost neascultător. Apoi s-a întors. Dar Domnul i-a spus lui Samuel: „Îmi pare rău că l-am trimis. Îmi pare rău și pentru faptul că l-am făcut împărat. Uite ce a făcut!” Când Samuel vine la Saul, Saul spune: „Am făcut ce mi-a spus Domnul.” Dar Samuel spune: „Dar ce e cu mugetul vitelor și behăitul oilor pe care îl aud?” El zice: „Oh, oamenii… oamenii au vrut să le aducă aici, așa că le-am dat voie.” Samuel zice: „Sunt jertfele mai bune decât ascultarea?” Pentru că aveau de gând să aducă jertfe lui Dumnezeu. Sunt jertfele mai bune decât ascultarea? Ulterior, Saul spune: „Nu i-am dat lui Dumnezeu ce i se cuvenea. Mi-a fost teamă de oameni.” De oameni. Vă dați seama că Saul și-a trăit viața înaintea oamenilor? Făcea lucruri din cauza oamenilor. Și a mărturisit și a spus: „Am păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Am greșit. Te rog, vino cu mine acum ca să mă închin Domnului.” Și Samuel a spus: „Nu voi merge cu tine.” Și Samuel s-a întors să plece, iar Saul l-a apucat de marginea hainei și a rupt-o. Când a rupt-o, Samuel s-a întors și i-a spus: „Exact cum a fost ruptă haina, Împărăția a fost ruptă din mâinile tale.” Ce a spus Saul? A spus: „Hei, am păcătuit împotriva lui Dumnezeu și am păcătuit împotriva ta. Dar! Respectă-mă în fața poporului. Onorează-mă în fața poporului.” Chiar și în acel moment de zdrobire, inima lui era mai preocupată de imaginea lui în fața oamenilor. Samuel a mers cu el, dar din acea zi, nu s-a mai întors. S-a rugat pentru el zilnic, până în ziua în care Dumnezeu i-a zis: „Până când te vei mai ruga pentru omul pe care l-am lepădat?”
Dar David a păcătuit și el. A comis adulter, apoi l-a ucis pe bărbat și a ascuns totul, iar Natan a venit și l-a confruntat. Și David a rostit sentința, spunând: „Omul acela trebuie să moară!” Și Natan spune: „Tu ești omul acela!” Și el spune: „Oh, am păcătuit împotriva lui Dumnezeu!” Și Natan spune: „Domnul te-a iertat.” Care a fost diferența? Nu a fost atât de mult vorba de actul în sine, ci de felul…

Biblia spune că David avea inima după inima lui Dumnezeu. Căile lui îl urmau pe Domnul. El a căzut cum ar fi putut cădea orice alt om, dar căile lui erau concentrate cu totul înspre Domnul. Asta e o mare diferență. De aceea mă confrunta Domnul. El nu confrunta un act, ci confrunta căile mele. Mă chema să părăsesc căile mele și să merg pe ale Lui. Mă gândeam la noastră, la faptul că vedeam oameni mântuiți, biserici plantate, vedeam oameni vindecați și eliberați… Dar Dumnezeu mi-a spus: „Vreau să renunți la căile tale și să vii pe calea Mea.” Asta înseamnă să trăiești prin credință. Vă aduceți aminte când oamenii i-au spus lui Isus: „Ce să facem ca să împlinim lucrările Domnului?” Isus a răspuns: „Aceasta este lucrarea pe care o cere Dumnezeu: să credeți în Cel pe care El L-a trimis.” Când credem în Isus, ce se întâmplă? Credem că viețile noastre sunt inutile, sunt fără speranță, fără sens. Suntem condamnați la moarte. Renunțăm la viața noastră și o dăm Lui, ca să primim viața Lui. Și din acel moment, vorbim ca Pavel: „Am fost răstignit împreună cu Cristos și nu mai trăiesc eu. Iar viața pe care o trăiesc nu mai este a mea. Viața pe care o trăiesc este din Cristos. Și o trăiesc în credința în Isus.” Acest lucru îmi cerea Dumnezeu mie să fac: „Nu mai trăi în căile tale omenești. Nu mai trăi prin înțelepciunea ta omenească, prin eforturile tale omenești, prin voința ta omenească. Renunță la toate acestea. Mori față de ele, ca să poți trăi pentru Mine. Îmbracă-te cu viața Mea. Lasă mintea ta să fie convinsă, renunță la viața ta veche, nu mai poți trăi pentru tine însuți.” Știți ce spune Biblia: „Că Duhul Domnului ne strânge: dacă Unul a murit pentru toți, toți deci au murit. Și pentru că toți au murit, nu mai pot trăi pentru ei înșiși, ci numai pentru Cel care a murit și a înviat pentru ei.” Și spune: „Acum, oricine e în Isus Cristos, e o nouă făptură. Cele vechi s-au dus. Iată, toate lucrurile s-au făcut noi. Și această nouă identitate este de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El însuși și ne-a dat slujba împăcării. Şi Tatăl era în Isus Hristos, împăcând lumea cu Sine şi ne-a încredinţat cuvintele împăcării. De aceea, noi suntem ambasadorii lui Cristos. Și, ca şi cum Dumnezeu ar implora lumea prin noi, să ne împăcăm cu El.” El mă chema la o schimbare de identitate, să las căile mele omenești, identitatea mea, abilitatea mea, efortul meu, înțelepciunea mea… să pun jos toate aceste lucruri și să vin să iau acea viață care a venit din cer, a venit în lume, a avut o misiune. Nu a venit să facă bani, nu a venit să-Și facă un nume, nu a venit să facă impact prin faima sau prestigiul uman. A venit pentru o misiune. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică. El nu L-a trimis în lume ca să condamne lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” El mă chema să trăiesc viața Lui, identitatea Lui, cauza Lui, misiunea Lui. Să renunț la ambițiile mele, la visurile mele, la dorințele mele, la drepturile mele, ca să le pot lua pe ale Lui. Și să pot revendica moștenirea care este în Numele LUI, identitatea care este în Numele Lui. La asta se referea El când zicea: „Credeți în Acela pe care El L-a trimis. Asta este lucrarea Domnului.” Iar eu niciodată nu am făcut legătură între cele două.

Și în acea zi, Domnul mi-a vorbit. În timp ce ne rugam, m-am rugat și am simțit că m-am rugat destul. Și cu siguranță, El mi-a auzit rugăciunea. Deja m-a iertat. Dar nu am simțit pace, nu am simțit eliberare. Simțeam încă aceeași vinovăție asupra mea. Și am spus: „Doamne, dă-mi un cuvânt ca să-mi mângâi inima. Dă-mi un cuvânt care să aducă din nou bucuria în inima mea. Te rog.” Sora mea încă plângea și suferea înaintea lui Dumnezeu. Dar eu simțeam că m-am rugat destul. Și fiindcă nu primeam niciun cuvânt pentru mine, am spus așa: „Hai să fac un lucru. Să pun Biblia așa și o voi deschide oriunde îmi cade privirea. Și cuvântul acela voi considera că e cuvântul Lui pentru mine.” Și aici mi-a căzut privirea, de îndată ce am deschis Bibia. Era în Ieremia, capitolul 6, de la versetul 14, până la 15:

“Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicînd: ,Pace! Pace!` Şi totuşi nu este pace!
Sunt daţi de ruşine, căci săvârşesc urâciuni; şi totuşi nu roşesc, şi nu ştiu de ruşine. De aceea vor cădea împreună cu cei ce cad, vor fi răsturnaţi, când îi voi pedepsi, zice Domnul.`”

Acesta e cuvântul pe care l-am primit. Acesta e cuvântul pe care l-am căutat. Acesta e cuvântul pe care mi-a căzut privirea. Am fost atât de frustrat, încât mi-am luat Biblia și am aruncat-o. Și am început să spun: „Doamne, sunt un păcătos mai mare decât pot înțelege. Nici nu știu cum să mă pocăiesc.” Și am început să strig: „Ai milă de mine! Dă-mi harul pocăinței! Dă-mi harul pocăinței!” În timp ce strigam în felul acesta, am simțit prezența lui Dumnezeu venind asupra mea.

Acuma, când ești predicator, există momente în timpul predicii în care simți că prezența Lui vine peste ta. Exact așa m-am simțit. Și am simțit că… ah, El vine la mine! Dar apoi s-a intensificat, s-a intensificat la nivele pe care nu le-am experimentat niciodată înainte. Și curând inima mea a fost plină de teamă. Simțeam ca o pătură grea de tot care vine peste mine. Apoi a început să-mi tremure tot trupul, să transpir. Apoi am simțit cum mi se umflă limba în gură. Nu mai îmi puteam folosi limba ca să vorbesc. Parcă era blocată. Am încercat să-mi mișc trupul. Nu-mi puteam mișca nicio parte din trup. Simțeam că eram înăuntrul trupului meu, dar trupul meu nu mai era al meu. Apoi, dintr-odată, o lumină puternică mi-a lovit ochii. Aveam ochii închiși. Eram pe genunchi, cu capul la pământ, dar o lumină puternică m-a lovit. Și mi-am ridicat ochii să încerc să văd ce era acel lucru. Mi-am deschis ochii, dar nu puteam să mă uit în lumină. Era prea strălucitoare, chiar și când mi-am închis ochii. Mi-a străpuns ochii. Mi-am plecat ochii din nou, tremuram și mă gândeam: „Ce se întâmplă???” Apoi am auzit o voce, adâncă și calmă și mi-a rostit numele de trei ori. Nu puteam să răspund. Nu aveam nicio putere să răspund. Dar înăuntrul meu spuneam: „Sunt aici.” M-a strigat pe nume – John – de trei ori. Și apoi mi-a spus: „Te-am cunoscut înainte de crearea lumii și te-a ales și te-am pus deoparte ca să-mi slujești ca martor în aceste zile din urmă. Dar vreau să-ți spun că dacă aș fi venit azi să-mi iau Mireasa, tu nu ai fi fost parte din ea. Nu te-aș lua.”

Nu pot descrie șocul care a venit peste mine. Cred că eram în așa un șoc, că nici nu am răspuns. M-a lovit. Și a repetat: „Nu te-aș lua. Fiindcă este scris: El se va arăta celor care îl așteaptă. Tu nu-ți trăiești viața ca o așteptare personală după Mine. Tu permiți să vină în viața ta tot felul de gunoaie. Trăiești ca un om căruia nu-i pasă.”
În acel moment, în inima mea – după cum spuneam, nu puteam vorbi cu gura mea – simțeam că nu mi se poate întâmpla mie una ca asta. Mă gândeam: „Am renunțat la slujba mea, ca să-L slujesc pe Domnul, am renunțat la casa mea, pe care mi-o dăruise tatăl meu, fiindcă am vrut să merg pe câmpul de misiune, am renunțat la asta, am renunțat la aia și… acesta nu poate fi Dumnezeu care-mi spune… că nu m-ar lua.” Toată teologia mea și toate învățăturile mele nu putea accepta așa ceva. Și apoi mi-a spus cuvintele Lui, scrise în cartea 1 Corinteni, capitolul 6. Le-a citat și le-am găsit mai târziu. Nici nu îmi puteam aminti locul exact, dar mai apoi le-am găsit în Biblie. Și spune în versetul 9:

„Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici răpareţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.”

Și a continuat, spunându-mi: „Viața ta e atât de plină de mizerie. Tu umbli cu o înfățișare exterioară și acoperi alte lucruri în inima ta. Uiți că Eu sunt Domnul care cercetează inima. Și tu nu ești pregătit. Nu ești pregătit să te întâlnești cu Mine.” Și a început să-mi spună: „Dacă viața ta e plină de astea și astea și astea și astea, atunci ești tu gata de venirea Mea?” Și în timp ce menționa acele lucruri, eu am putut să spun: „Ok, Doamne, ai milă.” Apoi a menționat un lucru pe care inima mea l-a respins, fiindcă, după înțelegerea mea, eu niciodată nu am ajuns la așa ceva. El a spus: „Dacă viața ta e plină de preacurvie…” Oh, nu! Am spus asta în inima mea. Iar vocea s-a oprit. Și preț de o clipă a fost tăcere. Și apoi mi-a zis: „Niciun cuvânt strâmb nu iese din gura Mea. Mă faci mincinos? Dar fiindcă nici măcar nu-ți cunoști propria ta inimă, o să ți-o arat Eu. Adu-ți aminte de locul acesta, de ziua aceasta, de ora aceasta.” Și frate și soră, chiar mi-am adus aminte. Practic m-am văzut pe mine înapoi în acel moment, nu ca o amintire, ci ca o realitate. Am fost înapoi în acel moment. M-am văzut stând în taxi, așteptând ca mașina să se umple și apoi m-am uitat afară la o femeie, cu tot felul de gânduri murdare în imaginația mea. Și în momentul în care acele gânduri au venit din nou în mintea mea, am zis: „Oh, Doamne! Am păcătuit împotriva Ta.”

El a spus: „Nu, nu ai păcătuit. Trăiești în păcat. Tu trăiești în asta. Trăiești de dimineața până seara cu astfel de gânduri. Chiar și noaptea, în patul tău, te dedai la acest păcat. Cunosc fiecare moment din viața ta privată. Cunosc gândurile tale. Nici măcar nu te temi. Chiar și în biserică, când stai în biserică, cineva urcă pe scenă să Îmi slujească și le dezbraci în pielea goală în imaginația ta. Și îți imaginezi tot felul de lucruri. Eu sunt Domnul care cercetează inima. Nu ai citit că chiar acela care se uită la o femeie ca să o poftească a comis deja adulter cu ea?” Și prin fața mea au început să treacă imagini din mintea mea. Și nu era ceva despre care aș fi putut spune: „Doamne, am căzut în păcat, Doamne, am fost slab.” Era stilul meu de viață. Era un mod de viață constant. Eram confortabil cu el. Eram confortabil că nimeni altcineva nu putea vedea. Dar Dumnezeu spunea: „Eu văd. Eu sunt Domnul care cercetează inima.” Mi-a fost așa de rușine. Dar apoi a spus: „Și asta nu-i cel mai rău dintre toate. Încă mai trăiești în astea.” Și a început să-mi prezinte lucruri care apar nesemnificative din punct de vedere uman: invidia, manipularea, vorbirea pe la spate ca tu să apari că ești cel mai bun, tu faci cel mai bine, tu predici mai bine, tu faci mai multe miracole, tu ai mai mare ungere. Și toată manipularea și autopromovarea. Toate dușmăniile pe care le păstrăm în inima noastră atunci când altcineva e promovat sau e reunoscut înaintea noastră. Dar felul în care Domnul mi le-a arătat le făcea să pară atât de mizerabile. Atât de mizerabile! Și am plâns și am plâns și la un moment dat eram așa de absorbit în durerea mea, încât El Și-a ridicat vocea și mi-a zis: „Taci și ascultă!” Și am tăcut. Și a continuat, a continuat, a continuat, descoperind tot mai multe lucruri. Până și lucrurile care păreau mici, în acel moment au apărut atât de putrezite. Și mă simțeam de parcă stăteam în fața scaunului judecății. Totul era scos afară. Și a trebuit să spun: „Oprește-Te! Oprește-Te! Accept totul!” Dar El nu Se oprea. De fapt, la un moment dat, am spus: „Îmi pare rău! Îmi pare rău! Îmi pare rău!” Și El a spus: „Taci!” Și nu vorbeam tare, vorbeam în inima mea. El mi-a zis: „Taci și ascultă!”

Și pe măsură ce continua, mă gândeam: „Cu siguranță că am fost înșelat! Toată vremea asta credeam că Îi slujesc lui Dumnezeu și eram așa de mizerabil pe dinăuntru. Cu siguranță că am fost înșelat. Diavolul m-a făcut prizonier cu mult timp în urmă.” Și în acel moment, m-am gândit la miracolele la care eram martori. M-am gândit la vindecări. M-am gândit la toate acele lucruri minunate. Și dintr-odată, inima mea s-a prăbușit. M-am gândit: „Diavolul m-a înșelat în așa hal, încât m-a folosit să facă minuni falsificate, să facă lucruri despre care credeam că Dumnezeu le face. Și totuși, în tot acest timp, era diavolul.” Și vocea a tăcut un moment. Și apoi mi-a spus: „De ce îți imaginezi așa ceva?” Și apoi mi-a zis: „Eu nu fac minuni pentru că tu ești vrednic. Fac minuni pentru că Îmi iubesc poporul, înaintea căruia tu stai ca să predici. Dar n-ai citit niciodată că vor veni la Mine în acea zi și vor spune: <În Numele Tău noi am făcut minuni, am scos afară draci și am proorocit.> Și Eu le voi spune: <Plecați de la Mine, voi toți, care lucrați fărădelege. Niciodată nu v-am cunoscut.> Să nu depinzi de miracole ca să-ți evaluezi vrednicia. Vrednicia ta nu stă în semne și minuni și în slujire. Eu fac minuni pentru că îi iubesc pe oameni. Și Numele Meu nu va fi lăsat niciodată fără o mărturie pe Pământ.” El mi-a zis: „Nu ai citit niciodată că fără sfințenie, nimeni nu va vedea pe Dumnezeu?” Nu e vorba de miracole. E vorba de sfințenia care vine de la Dumnezeu. Apoi mi-a spus un pasaj din cartea Evrei. După ce tocmai fusesem mântuit, după două zile după ce m-am întors la Dumnezeu, El mi-a dat acest pasaj: Evrei 1:9.

Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât nelegiuirea: de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te -a uns cu un untdelemn de bucurie mai pe sus decât pe tovarăşii Tăi.“

Iar eu erau proaspăt creștin și am avut un vis în care cineva îmi spunea: „Acesta este un dar de la Domnul.” Și mi-a dat o bucată de hârtie pe care era acest verset – în vis. Apoi Domnul Mi-a vorbit în acea vizitare și mi-a zis: „Ai început bine. De ce te-ai întors? Ai început cu ochii la Mine, dar pe măsură ce ai devenit mai familiar, ți-ai mutat privirea la oameni. Nu ai mai căutat aprobarea Mea. Ai început să cauți aprobarea oamenilor. Pentru că oamenii nu cunosc secretele inimii tale, ei te tot aprobau și îți arătau cât erau de uimiți de viața ta. Dar ție nu ți-a păsat de Mine. Eu îți cunoșteam inima. Ai început bine. Ce te-a făcut să te întorci? De ce ți-ai luat ochii de la Mine? Vreau să știi că oamenii nu dețin raiul, ci doar Tatăl Meu deține raiul. Iar El va judeca drept ca un Judecător drept. Și va răsplăti fiecăruia după faptele lui.” Mi-a dat un pasaj din Apocalipsa 3. În versetul 1 spune:

“,,Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: ,,Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.
Veghează, şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.
Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine.”

El mi-a spus: „M-am uitat la tine de la început până la sfârșit și nu am găsit nimic acceptabil înaintea Tatălui Meu. Îți dau un sfat: Pocăiește-te. Uită de tot ce ți se părea valorors. Renunță la visele tale, renunță la drepturile tale, renunță la tot ce ți se pare valoros și caută Fața Mea. Smerește-te. Vino fără nicio pretenție. Vino fără nimic și smerește-te. Îți spun că este vrednic de laudă să moștenești mântuirea, viața veșnică. E de ajuns. E mai presus de orice alt lucru cu care ai putea să o compari.” Mi-a vorbit despre acel om care a găsit o comoară pe câmp și a mers și a vândut totul și a venit și a cumpărat terenul. Și apoi a spus: „La asta te chem. Renunță! Renunță! Renunță la tot ce credeai că e prețios! Și apoi vino, ca să pot avea milă de tine. Dacă te pocăiești cu adevărat, te voi aduce înapoi, te voi restaura și te voi face purtătorul meu de cuvânt.” Iar apoi a spus: „Dar ascultă… Prietenii tăi… Am ceva împotriva fiecăruia dintre ei. Spune-le să se pocăiască.” Apoi a zis: „Du-te și spune persoanei acesteia: asta e ceea ce văd în viața ei.” Și mi-a dat detalii. Apoi a zis: „Du-te spune persoanei acesteia: asta e ceea ce văd.” Nu vreau să fac aceste lucruri publice, pentru că ele aparțin unor persoane specifice, dar mi-a vorbit despre opt parteneri și mi-a dat câte un mesaj pentru fiecare, inclusiv pentru sora care era acolo cu mine. Și m-am întors și i-am chemat pe toți. Era timpul pentru cină. Fuseserăm acolo toată după-amiaza. Ochii îmi erau umflați de la plâns. Toată fața îmi era umflată. I-am chemat pe toți și le-am spus: „Uitați ce mi s-a întâmplat.” Le-am spus totul referitor la mine. Și apoi am început să le vorbesc la fiecare dintre ei și părea că izbucnise iadul. A fost tânguire, tânguire, tânguire…

Au ieșit la iveală secrete despre care ei credeau că nimeni nu mai știe. Și dintr-odată erau confruntați cu probleme despre care credeau că nimeni nu va afla niciodată. Erau ascunse bine înlăuntrul vieților lor și Dumnezeu le-a pus înaintea lor. Nimeni nu a luat cina în acea zi. Nimeni nu a avut poftă să mănânce. Nimeni nu a dormit în acea noapte. În acea noapte părea că lumea devenise prea îngustă, prea mică… căutai un loc în care să te rogi și ziceai: „Nu am pace aici.” Mergeai în alt loc și simțeai: „O, Doamne!” Plângeau tare la un moment dat, altădată gemeau, altădată șopteau. Nimeni nu voia să fie în preajma altcuiva. Dacă cineva venea lângă tine, voiai să pleci de acolo. Simțeai că totul era respingător. Pentru prima dată în viața mea am simțit că nu există nimic pe pământul acesta care să fie demn de atenție. Nimic! Nimic! Și plângeam și ziceam: „Doamne, dacă mi-ai mai da încă o șansă, promit să trăiesc pentru Tine și doar pentru Tine.” Dimineața mi-am luat Bilbia și un mic bidon de apă și am zis: „Mă duc în munți. Dacă vrea cineva să vină cu mine, să vină, dar nu vă așteptați să vă slujesc. Eu o să-L caut pe Domnul pentru mine însumi. Dacă vreți să veniți, mergeți să-L cautați pe Dumnezeu pentru voi înșivă.” Așa că câțiva au venit cu mine. Două persoane au rămas cu o sora a noastră care era bolnavă. Așa că am urcat… era un lanț muntos… am urcat cât de sus am putut și am intrat în junglă. Nici măcar nu știam cine deținea terenul. Și am mers pur și simplu acolo. Ne-am găsit un loc și ne-am așezat acolo. Nu aveam nici acoperiș, nici adăpost. Am început să ne rugăm. De dimineața până seara. Și iarăși de dimineața până seara. Ne adunam numai dimineața și întrebam: „A primit cineva un mesaj de la Dumnezeu?” „Nu.” „Ok. Mergeți înapoi și căutați-L pe Domnul.” Îmi aduc aminte că după două zile de rugăciune non-stop – zi și noapte – eram așa de obosit, eram epuizat. Mi-am pus Biblia ca pernă sub cap ca să dorm și cred că am stat acolo întins timp de cinci minute. Și-i puteam auzi pe ceilalți gemând, alții implorând. Și am zis: „Cine sunt eu să dorm, când alții gem și caută Fața Ta?” A trebuit să mă ridic și să continui să umblu și să zic: „Doamne, ai milă de noi!” În acea zi ne-am adunat toți fără să trebuiască să facem semn nimănui. Ne rugam și a început să plouă. A trebuit să ne ascundem Bibliile și toți plângeam. Plângeam ca niște copii mici, fără cuvinte, numai plâns, plâns, plâns. Și după ce s-a oprit ploaia, Duhul lui Dumnezeu a venit peste noi. Și Domnul a început să vorbească prin unul din noi. Și El se adresa tuturor, dar în același timp se adresa fiecăruia în parte și a vorbit despre lucruri foarte adânci, legate de chemarea și destinul fiecăruia dintre noi, aducându-le aminte oamenilor de lucruri care li s-au întâmplat când încă erau copii micuți. „Aduceți-vă aminte când vi s-a întâmplat aceste lucruri. Eu eram. Aduceți-vă aminte când vi s-a întâmplat acest lucru. Eu eram.” Și dintr-odată am realizat că probabil am fost mântuiți când eram adulți, dar Dumnezeu ne arăta: „Eu eram cu voi, chiar și atunci când erați copii și creșteați. Aduceți-vă aminte de asta. Eu eram. Aduceți-vă aminte aici. Eu te-am protejat de asta. De ce te-ai întoarce de la Mine?” Și în acea zi, în lacrimi, ne-am rededicat Domnului și am simțit pacea Domnului venind peste noi și bucuria Domnului întorcându-se la noi. Și am început și Îl lăudăm pe Domnul și să strigăm către Domnul și să simțim bucuria Domnului cum ne acoperă. Dar Domnul mi-a vorbit și mi-a zis: „Nu te opri din postit. Stai în starea asta. Urmează să-ți vorbesc despre biserica Mea.”

Cam cinci zile mai târziu – obișnuiam să petrec cam șase ore singur pe plantația de banane – într-una din acele zile – eram singur și era în jur de ora 3 după-amiaza – mă rugam și stăruiam, mai ales în legătură cu viața mea, fiindcă acel șoc era încă în viața mea. Și în timp ce continuam, dintr-odată am simțit că acea prezență a venit din nou peste mine. Așa cum se întâmplase cu o săptămână în urmă. Și am început să tremur. Eram așa de speriat. Fiindcă nu știam la ce să mă aștept. A continuat să crească și să fi din ce în ce mai intensă și continuam să tremur. Curând nu mai puteam să-mi mișc corpul. Nu mai puteam vorbi. Parcă tot trupul îmi era paralizat. De data aceasta nu am văzut lumina. Dar stăteam acolo și tremuram și în duhul meu mă închinam și mă închinam și ziceam: „Doamne, ai milă de mine.” Apoi… am simțit că cineva aproape de mine a scos un suspin foarte, foarte adânc. Apoi a vorbit. Și a început cu Isaia 1:2.

Ascultaţi, ceruri, şi ia aminte, pământule, căci Domnul vorbeşte: ,,Am hrănit şi am crescut nişte copii, dar ei s-au răsculat împotriva Mea.
Boul îşi cunoaşte stăpânul, şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său: dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine.“
Vai, neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămânţă de nelegiuiţi, copii stricaţi! Au părăsit pe Domnul, au dispreţuit pe Sfântul lui Israel. I-au întors spatele…

Așa a început. Când a sfârșit acele cuvinte, s-a oprit. Nu eram sigur la început, dar am simțit că cineva plângea. Și apoi a început să vobească, spunând: „Îți voi spune despre poporul Meu, despre biserica Mea.” Și a început să vorbească despre Biserică. Și vorbea despre cum El a plătit prețul întreg, cum El a fost jertfa noastră de ispășire, cum a plătit totul și cum noi suntem eliberați, cum ar trebui să trăim o viață complet liberă, răscumpărată și împlinită. „Dar poporul Meu… poporul Meu s-a întors de la asta. Poporul Meu a ales să meargă înapoi și să trăiască din nou viețile lor omenești, prin efort omenesc, dorințe omenești, înțelepciune omenească și voință omenească.” Și a continuat să descrie lucrurile pe care noi le facem în Numele Lui, dar după căile noastre și prin eforturile noastre. Și a spus: „Slujitorii Mei, predicatorii Cuvântului și-au vândut sufletul pentru lucruri lumești, așa că ei vorbesc dintr-un duh lumesc și îi consolează pe oameni în pacatul lor, în loc să cheme pe poporul Meu înapoi la Mine. Ei le spun: ” Și mi-a spus: „Mulți dintre oamenii Mei nu cunosc bucuria iertării, fiindcă nu au fost conduși niciodată cu adevărat într-o pocăință adâncă și predare completă Mie. Li s-a spus că e ok să trăiască după voia lor proprie și să facă tot ce vor. Și inima Mea suferă, pentru că văd ce face dușmanul cu ei.” A citat din Isaia 1:5, care spune:

“Ce pedepse noi să vă mai dea, când voi vă răzvrătiţi din ce în ce mai rău? Tot capul este bolnav, şi toată inima sufere de moarte!
Din tălpi până-n creştet, nimic nu-i sănătos: ci numai răni, vânătăi şi carne vie, nestoarse, nelegate, şi nealinate cu untdelemn”

Mi-a zis: „Poporul Meu trăiește într-o rană deschisă. Sunt atât de multe răni, atâta amărăciune și de aceea recurg la tertipuri unii împotriva altora. Oamenii trăiesc în egoism, din cauza durerii din viețile lor. Și Mă doare, pentru că vindecarea Mea e completă, rănile Mele sunt în stare să vindece. Dar poporul Meu s-au mulțumit să trăiască în rănile lor, în amărăciunea lor, în lipsa lor de speranță și li s-a spus că asta e totul. La asta se reduce mântuirea. Vezi, Eu am plătit pentru tot. E o lucrare terminată. Dar ei au ales să trăiască sub nivelul ei.” Și a continuat să spună: „Dar inima Mea e îndurerată, fiindcă ziua Domnului e aproape. Vine ziua!” Și a început să descrie ziua: „E o zi de agonie. E o zi de tânguire. E o zi pe care nu o poate suporta niciun om.” De dragul timpului vreau să folosesc niște versete și să definesc acea zi. Când Domnul a început să vorbească despre acea zi – nici nu știu cum să descriu asta – auzeam vocea cuiva care vorbește, dar apoi auzeam o voce care câteodată vorbea și altădată plângea. Și zicea: „Vine ziua și inima Mea plânge pentru poporul Meu. Fiindcă poporul Meu nu e gata. Poporul Meu nu e nici măcar e aproape de a fi gata. Și Mi se rupe inima pentru ei. Eu am făcut totul ca să-i eliberez. Eu am făcut totul. Nu au nevoie de nimic altceva, decât de ceea ce a fost făcut deja.”
Vă rog întoarceți cu mine la Țefania 1:10-18:

„În ziua aceea, zice Domnul, se vor auzi strigăte de jale la poarta peştilor, urlete în cealaltă mahala a cetăţii, şi un mare prăpăd de dealuri.
Văitaţi-vă locuitori din Macteş. Căci toţi cei ce fac negoţ sînt nimiciţi, toţi cei încărcaţi cu argint sînt nimiciţi cu desăvîrşire.
În vremea aceea, voi scormoni Ierusalimul cu felinare, şi voi pedepsi pe toţi oamenii cari se bizuiesc pe drojdiile lor, şi zic în inima lor: ,Domnul nu va face nici bine nici rău!`
Averile lor vor fi de jaf, şi casele lor vor fi pustiite; vor zidi case şi nu le vor locui, vor sădi vii, şi nu vor bea vin din ele.“
Ziua cea mare a Domnului este aproape, este aproape şi vine în graba mare! Da, este aproape ziua cea amarnică a Domnului, şi viteazul ţipă cu amar.
Ziua aceea este o zi de mînie, o zi de necaz şi de groază, o zi de pustiire şi nimicire, o zi de întunerec şi negură, o zi de nori şi de întunecime, o zi în care va răsuna trîmbiţa şi strigătele de război împotriva cetăţilor întărite şi turnurilor înalte.
Atunci voi pune pe oameni la strîmtoare, şi vor bîjbăi ca nişte orbi, pentru că au păcătuit împotriva Domnului; de aceea le voi vărsa sîngele ca praful, şi carnea ca gunoiul!
Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să -i izbăvească, în ziua mîniei Domnului; ci toată ţara va fi mistuită de focul geloziei Lui, căci va nimici deodată pe toţi locuitorii ţării.”

Aceasta este doar una dintre descrierile Zilei Domnului. Când El îmi descria, câteodată aveam viziuni. Vocea îmi vorbea, dar vedeam și viziuni. Am văzut o persoană care spunea că timpul e aproape. Când Domnul vorbește despre Ziua Domnului, vorbește despre acea zi finală de judecată, de reglare a conturilor, în care îi va răsplăti fiecăruia după ce a făcut. Dar ziua Domnului nu se limitează la asta. Ziua Domnului este, în același timp, chiar ziua cea din urmă după care vine sfârșitul. Și nu știu cât poate dura acea perioadă: ar putea fi ani, ar putea fi câteva decenii. Dar El spunea: „Vremurile de pe urmă, acele zile de pe urmă vor veni cu multe încercări, majoritatea dintre ele vor veni urmând problema banilor, urmând materialismul, și întreaga chestiune a supraviețuirii.” Și a spus: „Dacă poporul Meu nu își va pune întreaga lor încredere în Mine, dacă nu se vor abandona complet Mie, nu vor putea suporta încercările din zilele de pe urmă. Se vor compromite, vor ceda presiunilor, în special presiunilor financiare. Va fi multă trădare, atât în lume, cât și în biserică și în familii. Și va fi foarte multă presiune la care nu va putea rezista nicio ființă umană. De aceea sufăr și Mă doare pe dinăuntru. Sunt poporul Meu și îi iubesc. Și nu pot să stau numai pe margine și să Mă uit cum dușmanul îi asediază în felul acesta.” Și a continuat descriind – dacă citiți 1 Tesaloniceni 5, unde spune din nou în Noul Testament: „Când vor zice: ,,Pace şi linişte!“ atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei; şi nu va fi chip de scăpare.” Dar apoi spune: „Dar voi nu sunteți copii ai întunericului, voi ați fost chemați la viața veșnică și ați fost chemați la o speranță veșnică.” Și a spus: „Totul a fost făcut. Totul a fost plătit. De ce te-ai pune într-o poziție în care să te compromiți, în care să fii stăpânit?” Vă aduceți aminte ce scrie în Biblie. Isus Cristos a venit la Ioan Apostolul, în Apocalipsa capitolul 2 și 3 și i-a dat mesaje către biserici și în fiecare dintre acele mesaje spune: „Celui care va birui îi voi da asta…” Și Domnul mi-a zis: „Biruința trebuie obținută, trebuie să stai tare pe poziții. Și când totul a trecut, tu să rămâi în picioare. Oamenii au nevoie să se trezească.” Treziți-vă și pășiți în moștenirea deplină a ceea ce a fost făcut la cruce. Există putere în cruce. Există putere în sânge, în Numele Lui ca să ne ajute să biruim. Nu e nevoie să stăm în picioare prin propriile noastre puteri, înțelepciune și efort. Dar atâta timp cât încerci să trăiești viața asta prin înțelepciunea ta, puterea și eforturile tale, prin căile tale omenești, vei fi stors. Ne vom compromite, vom fi apucați de frică. Unul dintre duhurile timpurilor din urmă de care vorbea Isus Însuși… Oamenii vor leșina de frică, frică și confuzie. Și continuă și spune: „În acea zi toate lucrurile ascunse din inima oamenilor vor fi descoperite.”

Și apoi mi-a spus: „Ai văzut cum au ieșit la iveală secretele vieților lor? Exact asta se va întâmpla. Orice lucru secret va fi scos la iveală.” Și mi-a spus: „De aceea M-am arătat ție, ca să te fac un martor și o voce pentru națiuni. Du-te la națiuni, la poporul Meu, care sunt chemați după numele Meu și spune-le: <Pocăiți-vă și întoarceți-vă. Veniți înapoi la Domnul care a murit și a înviat. Părăsiți căile voastre omenești și predați-vă complet Lui.>”

El a vorbit atunci ceva ce ne-a vorbit din nou în ultimele câteva luni: despre a fi roditor și a nu fi roditor. Atât de multe lucruri se fac în biserică în Numele Domnului care sunt lipsite de roade. Atât de mult efort, atât de multă investiție și foarte puține roade. Asta e doar fiindcă toate se fac prin eforturi omenești și după căi omenești. El a zis: „Puterea mea e suficientă. Duhul Meu e suficient. Cel mai mare păcat pe care l-au făcut poporul Meu, cel mai dureros dintre toate e că L-au respins pe Duhul Meu și și-au creat propriile lor experiențe pe care le-au numit Duhul Sfânt. Și-au creat propriile senzații și și-au creat impresii pe care le numesc Duhul Meu.” Și a spus: „Aceasta e cea mai mare durere a vieții Mele. Știu că în puterea ta nu poți umbla pe acestă cale, de aceea ți-am trimis un ajutor, Darul Tatălui. Când Îi întorci spatele, întorci spatele speranței.” Ieremia, capitolul 2, versetul 13:

,Este Israel un rob cumpărat, sau fiu de rob născut în casă?` ,Atunci pentru ce a ajuns de pradă?`
,Căci poporul Meu a săvîrşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, cari nu ţin apă.`

Practic, asta e ceea ce spune Domnul Bisericii. E normal ca Biserica să fie sclava puterilor lumii, a puterilor diavolului, a puterilor păcatului și ale firii pământești? Nu am fost noi răscumpărați? Nu a plătit El prețul? Nu ne-a dat El puterea Duhului Sfânt, ca să ne ajute să biruim? Atunci de ce am ajuns de jaf? Tot ce ne cheamă Dumnezeu să facem nu se referă neapărat să ne pocăim de fapte sau de actele greșite. Ci El spune: „Lasă căile tale omenești și vino la Mine. Ia viața Mea. E gratuită. Trăiește în căile Mele. Trăiește ca unul care a încetat să mai trăiască pentru el însuși și acum trăiește pentru Cel care a murit și a înviat pentru El. Adoptă viața care a fost trimisă din cer pe pământ cu o misiune.” E a spus: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi.” Și spune clar: „Nu mai putem trăi pentru noi înșine, ci să trăim pentru Cel care a murit și a înviat pentru noi.” Frate și sora, nu există niciun efort uman care va putea vreodată îndeplini standardele Domnului. Nu. Nici măcar cel mai sincer efort. Și când ne predăm și umblăm în acea dragoste de legământ a lui Dumnezeu, El face în noi nespus și negrăit de mult, cu mult mai mult decât ce putem noi cere sau chiar imagina. El ne face să biruim dincolo de imaginația noastră. Acolo unde am eșua și ne-am întoarce înapoi – dacă inima e dedicată și spui: „Doamne, sunt complet al tău, viața mea nu mai e a mea, viața mea îi aparține lui Cristos. Nu voi trăi pentru niciun alt scop decât pentru scopurile lui Dumnezeu. Și nu voi trăi după nicio altă lege în afară de legea dragostei, a dragostei necondiționate” – dacă ne dedicăm la așa ceva și murim față de orice alt considerent, Dumnezeu ne susține chiar și în slăbiciunile noastre. Acolo unde inima noastră ar da greș, acolo unde speranța noastră în noi înșine ar da greș, unde credem că nu putem reuși, harul ne înfășoară și cumva ajungem să fim reenergizați, credința noastră reînnoită. Ne uităm înapoi și știm: „Dacă ar fi fost propria mea putere, decizia mea, știu că aș fi căzut acolo, dar într-un anume fel, mâinile Lui m-au susținut și m-au scos de acolo cu bine. M-au susținut.”

Domnul mi-a spus: „Una dintre cele mai mari, cele mai mari ispite din zilele din urmă va fi duhul imoralității.” Dușmanul știe asta. Orice alt păcat – puteți citi asta în 1 Corinteni 6 – orice alt păcat făcut de oameni este în afara trupului lor, dar păcatul curviei și al adulterului este înăuntrul corpului. Te face una cu cel cu care comiți adulterul și distruige, corupe și murdărește templul Domnului. Dar în zilele din urmă, acest păcat va pătrunde ca o furtună, va trece prin toate națiunile și va deveni din ce în ce mai acceptat până și în biserică. Imoralitatea, perversiunile și tot felul de păcate sexuale. El mi-a spus: „Avertizează poporul Meu. Avertizează poporul Meu: fugiți de rău, fugiți de răutate.”

Voi citi acest ultim pasaj – Țefania capitolul 2:1-3:

„Veniţi-vă în fire, şi cercetaţi-vă, neam fără ruşine, până nu se împlineşte hotărârea-ca pleava trece vremea-până nu vine peste voi mînia aprinsă a Domnului, până nu vine peste voi ziua mâniei Domnului! Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, care împliniţi poruncile Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi cruţaţi în ziua mâniei Domnului.“

Preaiubiților, timpul este scurt. Cel care vine, vine curând și ne cheamă la El. Îmi aduc aminte că El mi-a spus că ziua aceea nu e o zi de bucurie nici măcar pentru El. El zicea: „Inima Mi se rupe când Mă gândesc la poporul Meu care va fi smuls în acea zi. De aceea strig: <Întoarceți-vă la Mine.> De aceea te trimit pe tine. Nu judeca poporul Meu. Nu-i condamna. Spune-i că nu-i condamn, ci îi chem să se întoarcă la Mine.” Fugiți de mânia care vine în ziua Domnului. Fugiți de puterile întunericului, care caută să pună stăpânire pe voi. Fugiți de voi înșivă. Fugiți! Este refugiu în Numele Domnului. Numele Domnului este un turn tare. Cei neprihăniți fug la el și sunt scăpați.

Vreau să mă rog ca Dumnezeu să aducă revelație în inimile voastre. Preiubiților, există o responsabilitate de a birui. El spune: „Celui ce va birui îi voi da să șadă pe tronul Meu, la fel cum Eu am biruit și am șezut pe tronul Tatălui Meu.” Vreau să vă rog un lucru. Nu știu ce ați luat din această mărturie. Dar știu un lucru: că există un destin în viața voastră. Nu sunteți un accident pe pământ. Nu sunteți aici doar ca să mergeți împreună cu mulțimea. Există un destin dinainte ca tu să te naști. Înainte să fii în pântecele mamei tale, El te cunoștea. Dinainte de a te naște, El te-a pus deoparte. Există un destin, există un scop de îndeplinit în anii care rămân în viața voastră. Dacă puteți spune ca Pavel: „Tot ce era de preț pentru mine am considerat o pierdere și le-am considerat o pierdere, ca să-L urmez pe El, ca să-L câștig pe El, ca să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui și să mă aseamăn cu El până la moarte.”

Când vii în acel loc al abandonării de sine, când spui: „Doamne, restul vieții mele este pentru un singur lucru: să apuc ceea ce m-a apucat pe mine. Vreau să apuc ceea ce m-a apucat pe mine. Iartă-mă pentru trecut. Îți mulțumesc că nu mă condamni. Dar astăzi mă întorc. Renunț la viața mea omenească, la înțelepciunea mea omenească, la strădaniile mele omenești, la eforturile mele. Aleg să trăiesc în viața lui Cristos. Aleg să trăiesc în credința că eu sunt mort, iar El e viu.” Dacă vă simțiți așa astăzi, vă rog să vă ridicați în picioare. Vă rog să veniți înaintea Domnului cu umilință și spuneți-I: „Doamne, Îți mulțumesc că mi-ai dat oportunitatea ca urechile mele să audă astăzi. Îți mulțumesc că Îți pasă să ajungi până la mine, indiferent care ar fi circumstanțele.” Și vă rog să vă ridicați mâinile spre Tatăl și vărsați-vă inima înaintea Lui. Vorbiți cu El cum ar vorbi un copil cu tatăl lui. Deschideți-vă inima și spuneți-I: „Doamne, sunt aici, eu sunt copilul Tău, răscumpărat cu sângele, cu mila Răscumpărătorului meu Isus Cristos. Vin pentru că Tu mă iubești. Vin pentru că Ție Îți pasă de Mine. Eu nu Te cunoașteam, dar tu mă cunoașteai. Eu nu Te căutam, dar Tu m-ai căutat. Când eu eram încă un dușman, Tu Ți-ai dat viața, Doamne Isuse. Tu ai murit pentru mine pe când încă nici nu știam că Tu mă iubești.” Ridicați-vă mâinile și inimile spre Tatăl și începeți să Îl chemați pe Cel care vă iubește, chemați-L pe Cel Căruia Îi pasă de voi, chemați-L pe Cel care spune: „Nu-Mi pasă de ce s-a întâmplat în trecut, poți fi schimbat, poți fi răscumpărat, poți fi restaurat, poți fi reînnoit în Numele Lui Isus.” Doamne, Tată, în puterea Duhului Sfânt, chemăm Numele Tău sfânt chiar acum, chemăm Numele Tău în Numele lui Isus Cristos. Lasă ca sângele Fiului Tău să curgă peste noi și adu curățire, adu curățire, adu curățire peste noi. Biblia spune că ei l-au biruit prin sângele Mielului și prin mărturisirea gurii lor. Doamne, Tată, fă ca fiecare jug al dușmanului, orice plan rău prin care dușmanul a încercat să ne facă să trăim după căile noastre, să ne împiedice de la a fi roditori, roditori la maxim, să fie rupt azi, în Numele lui Isus, în Numele lui Isus, Amin. Vărsați-vă inimile, vărsați-vă inimile și începeți să-L chemați. Doar începeți să-L chemați. Eu cred că harul este aici ca să rupă orice jug pe care dușmanul l-a adăugat peste viața voastră, orice poveri, orice voal pe care l-a adus. Este har și este har suficient să ne elibereze. În Numele lui Isus. Îți mulțumesc, Doamne. Dragă Duhule Sfinte, ne rugăm chiar acum pentru puterea de restaurare care vine de la Tine, Doamne. Tu ești ajutorul nostru, Tu ești Învățătorul nostru, Avocatul nostru. Fără Tine nu putem face nimic. Iartă-ne că ne-am întors de la Tine, ne-am întors de la izvorul apelor vii, ne-am întors la puțuri care nu pot ține apă. Iartă-ne, Împărat al Împăraților, o, Doamne, că am creat experiențe și le-am numit Duhul lui Dumnezeu. Tată, când Tu ne-ai dat Duhul Tău, El e disponibil chiar și acum. Mă rog, în Numele lui Isus, să vii. Vino, Duhule Sfinte. Vino, Duhule Sfinte. Vino cu puterea Ta de restaurare.

 

Invitatie  la pocainta

Se pare ca cel mai bun lucru pe care stim sa-l facem in ultima vreme, este sa ne uitam unii la altii si s a ne criticam cat de bine posibil, iar defectele celorlalti au atat de mare importanta incat avem impresia ca doar noi suntem cei mai perfecti din intreg universul. Cu siguranta ca critica are partile ei foarte bune si anume aceea de a ne indrepta viata si atitudinea, precum si de a ne feri de ceea ce la altii este foarte daunator. Insasi Biblia ne spune sa primim mustrarea, atat din partea Domnului, cat si de la cei din jurul nostru. Insa se intampla foarte des sa vedem toate defectele celor din jurul nostru, insa mai putin barna din ochiul nostru. Interesant ca tot mai mult stim sa aplicam Cuvantul cand e vorba de altii, insa cand trebuie sa-l aplicam noi, parca nimic nu se mai potriveste. Denuntam sus si raspicat minciuna, iar cel prins ca a mintit suntem gata uneori sa-I scoatem si ochii, ca doar a mintit, insa ni se pare atat de normal si natural sa ne folosim de minciuna cand e in favoarea noastra, nah nu am avut de ales. Pe zi ce trece stim tot mai bine sa rastalmacim Biblia si sa adaptam Voia Domnului cu voia noastra, dar e tot mai greu sa ne adaptam noi dupa voia Domnului. Pastorii nostrii ne spun ca trebuie sa ne pocaim, insa noi spunem ca ei ar trebui sa se pocaiasca intai. Interesant ca Biblia ne vorbeste la toti la fel si ne spune foarte clar “, daca nu ne vom pocai, toti vom pieri la fel’’. Acum stau si ma gandesc cata dreptate avea Isus cand ne spunea aceste vorbe. Traim intr-o lume in care se intampla mult prea multe lucruri murdare, insa singura noastra sansa sa iesim din aceasta asa zisa criza mondiala, este pocainta. Atat pocainta personala, cat si pocainta de familie impreuna cu cea de Biserica, ar insemna cea mai mare realizare din toate punctele de vedere. Ar fi atat de frumos ca oamenii sa nu se mai judece ci sa se respecte unii pe altii, ar fi atat de frumos ca in loc sa ne plangem unii de altii, sa ne rugam unii cu altii, in loc sa ne convingem ca doctrina noastra este cea mai autentica, sa incepem sa aplicam Cuvantul Domnului in toate domeniile vietii noastre. Daca pt un singur pacatos intors la Domnul este mare bucurie in Cer, oare ce ar fi ca o natiune intraga sa-l caute pe Dumnmezeu? Mda , probabil nu va mai fi posibil nicidata o pocainta asemenea celor din Ninive, pentru singurul motiv ca astazi nu mai stim ce este ingaduinta crestina. Insa indiferent de starea natiunii noastre, de starea fratilor sau a pastorilor nostrii, noi, fiecare la modul personal, putem trai o viata de pocainta zilnica. Putem sa implementam in familia noastra, pocainta, precum putem sa o aplicam in viata de zi cu zi. Parca tot mai mult rasuna in mintea mea acest indemn, pocaiti-va’’.
Eu nu stiu ce este in viata si in sufletul celor din jurul nostru, nu stiu cat de pocaiti sunt cei ce afirma acest lucru, “insa ceea ce stiu cu siguranta este ca”, Cuvantul Domnului este mai de actualitate decat orice alt principiu si sunt incredintat ca daca nu ne vom pocai, toti vom pieri la fel. Dumnezeu ne iubeste atat de mult incat intarzie revenirea Domnului, tocmai pentru a ne pocai de toate faptele noastre. Astazi inca este har, maine nu stim daca va mai fi.
scris de Marin Somai, CrestinTotal.ro


Ioan 8:7 Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus, şi le-a zis: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea.”
Cine din biserică este fără păcat? Acel să arunce primul cu piatra în cel păcătos. E dureros cum în bisericile noastre evanghelice se instalează un haos total. Judecăm pe fratele nostru, ne credem mai presus decât alţii, lovim în cel ce a păcătuit, îi scoatem afară din biserici pe cei au căzut, dar vor să se ridice. Am devenit nişte vânători de păcate. Slujba noastră în biserică constă în a arunca cu vorbele grele în fraţii noştrii şi a-i ajuta să cadă tot mai adânc în groapă. Oare de ce nu mai avem dragoste pentru cei de lângă noi? De ce mai degraba facem răul decât binele? De mai repede adâncim rana din sufletul fratelui nostru, decât să căutăm vindecarea rănii?
Cunosc cazuri în care oamenii s-au dus la păstor să se mărturisească de păcate, dar a 2-a zi ştia toata biserica ce a păcătuit fratele sau sora. Cum mai putem noi în zilele de azi să împlinim ceea ce zice Biblia în Iacov 5:16 Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit. Cum mai pot eu mărturisi păcatul meu unui păstor care încalcă Cuvântul Domnului? De fraţii care stau în fruntea bisericii au devenit nişte risipitori şi dezbinători?
De fiecare dată când văd în jurul meu lucruri care nu plac Domnului, mă gândesc la profunzimea versetului din Apocalipsa 12:12 care spune: De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme. De ce dăm prilej diavolului şi îl lăsăm să ne amăgească? De multe ori devenim unelte în mâna diavolului fără să ne dăm seama. Păcatul e atât de subtil, încât amăgeşte chiar şi pe cei mai tari în credinţă.
E timpul ca Domnul să se proslăvească prin noi. E timpul cercetării noastre. De ce să vânăm păcare în biserici când am putea fii sfinţi. 1 Petru 1:16 Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu Sunt Sfânt”. El e Sfânt pentru ca şi noi să ajungem la sfinţenia Lui. E clipa decisivă în care mai putem lua hotărâri noi. Să nu mai arătăm cu degetul spre cel care a păcătuit. E mult mai bine să luăm atitudine asupra propriei noastre persoane şi să împlinim versetele: Luca 6:41-42 De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bîrna din ochiul tău? Sau cum poţi să zici fratelui tău: „Frate, lasă-mă să-ţi scot paiul din ochi” şi, când colo, tu nu vezi bîrna din ochiul tău? Făţarnicule, scoate întâi bîrna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.
Fraţilor e timpul să lăsăm făţărnicia la o parte. Nici un făţarnic nu va avea parte de Slava cerului. Haideţi să analizăm bine scopul pentru care venim la biserică. Oare frecventăm o biserică doar ca să vânăm păcatele şi greşelile fraţilor noştrii sau suntem prezenţi la biserică pentru a ne pocăi de atitudinile noastre „bolnave”?
Dacă nu ai nici un păcat continuă să vânezi păcatele altora, dar dacă eşti un păcătos, pocăieşte-te, altfel vei muri fără Hristos şi toată prezenţa la la biserică nu va avea nici un folos! DUMNEZEU SĂ NE CERCETEZE, amin!

Editorial scris de Florina Patru…© http://www.crestintotal.ro

 

 

Chemarea lui Dumnezeu

  1. Este natura lui Dumnezeu să cheme – Ps.50:1

El este viu, real, există, comunică (Biblia spune asta şi nu poate minţi; credincioşii Lui spun la fel!)– Rom.4:17b; etc. Dumnezeu nu este ca idolii la care se închină oamenii; ei au ochi dar nu văd, urechi dar n‑aud, gură dar nu vorbesc, etc..

Ce te cheamă pe tine cel mai mult în viaţa asta? Şi pământul cheamă: ogorul, cartofii, fânul; banul cheamă pe om; poftele: băutura, curvia, îmbuibarea; etc. Ce auzi tu, a cui chemare?

Biblia spune: „Opriţi‑vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu” (Ps.46:10). Şi aceasta este tot o chemare a lui Dumnezeu. El ne cheamă să ne oprim din ale noastre ca să ne dăm seama că El este Dumnezeu.Oamenii nu se opresc ca să asculte glasul Domnului, dar noi trebuie s‑o facem ca să aflăm ce spune mai departe chemarea Lui.

 

  1. Dumnezeu cheamă la pocăinţă

Omul este păcătos. Unii poate nu ştiu asta, dar chiar şi aşa adevărul rămâne acelaşi. Deşi este păcătos, nu este în firea lui să se pocăiască, să îşi recunoască greşelile, să admită că faptele lui, gândurile, atitudinile, pornirile lui sunt rele, să le mărturisească, să le lase. De aceea, Dumnezeu îl îndeamnă pe om la acestea. Chiar Domnul Isus, de nenumărate ori cheamă pe oameni la pocăinţă – Mat.9:13; Mc.1:15; Lu.13:3,5 (e chemarea Lui, nu a unei secte…); etc.. El a trimis pe ucenicii Lui în lume ca să predice pocăinţa – Lu.24:47. Alte v.: F.A.17:30; 2Pe.3:9; etc.

 

  1. Dumnezeu cheamă de la întuneric la lumină – 1Pe.2:9

Orice nu‑i din Dumnezeu, nu‑i din lumină – 1Io.1:5; Io.1:9

Noi, prin fire suntem copii ai întunericului şi doar prin credinţă suntem transformaţi în copii ai luminii – Ef.5:8.

Oricine face răul urăşte lumina – Io.3:20,21

 

  1. Dumnezeu cheamă la părtăşia cu Fiul Său – 1Co.1:9

Nu este nimic mai bun, mai plăcut. De fapt omul nu de binecuvântări are nevoie (bogăţii, sănătate, prieteni, vreme frumoasă, etc.) – Io.17:3; 10:10; etc.. Asta este esenţa vieţii cereşti.

 

  1. Dumnezeu ne cheamă ca să‑i răspundem – INVITAŢIE

Omul, de la sine, nu cheamă pe Dumnezeul cel viu şi adevărat – Ps.53:1,4; Rom.3:11, deşi cheamă spre ajutor şi mântuire diferiţi „aşa numiţi dumnezei” (2Co.8:5), dumnezei falşi, mincinoşi – Is.44:17 (15-22); 45:20b.

Omul poate răspunde chemării lui Dumnezeu, chemându‑L. Motivul pentru care El ne cheamă este ca noi să‑I răspundem. Dacă nu ar vrea să venim la El, nu ne‑ar chema – Ps.50:1,15; Mat.11:28; etc..Noi putem chema pe Dumnezeu, şi toţi trebuie s‑o facem:

 

  • cei care nu L‑au chemat ca Mântuitor, astăzi trebuie s‑o facă – Rom.10:13(+v.9-12). Dumnezeu vă cheamă la pocăinţă, la lumină, la părtăşie cu Fiul Său.

 

  • cei care L‑am chemat pe El ca Mântuitor, trebuie să‑l cheme mai departe, în fiecare aspect al vieţii lor – 1Co.1:2. Şi pe noi, El continuă să ne cheme la pocăinţă, la lumină, la părtăşie cu Fiul Său.

 

(Alte versete din N.T. care vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu pentru oameni: 1Tes.2:12; 5:24; Rom.8:30; 9:24; 2Tes.1:11,12; 2:13,14; 2Tim.1:9; 1Pe.1:15; 2:9; 3:9; 5:10.)

 

 

Harul irezistibil

 

Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.(Ioan 6:44)

În adevăr, după cum Tatăl învie morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea. (Ioan 5:21)

El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt. (Tit 3:5)

“Dumnezeu a dat deci şi Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa.” (F. A. 11:18)

Când Dumnezeu îşi manifestă buna plăcere a voii Sale în cei aleşi, deci când îi face să se întoarcă la El, nu numai că îngrijeşte să le fie transmis din exterior mesajul evanghelic şi iluminează puternic, prin Duhul Sfânt, mintea lor, pentru ca să poată pricepe şi discerne corect lucrurile Duhului Sfânt, dar, de asemenea, prin lucrarea eficace a acestui Duh regenerator, El pătrunde până în străfundurile omului, deschide o inimă care este încuiată, o înmoaie pe cea care este împietrită, o taie împrejur în chip spiritual, lucrează asupra voinţei şi îi acordă noi calităţi, aducând-o la viaţă din moartă cum era, făcând-o bună, blândă şi ascultătoare din rea, răzvrătită şi nesupusă cum era. Transformată şi tratată în felul acesta, voinţa credinciosului va deveni asemenea unui pom bun care produce roade bune.

Canoanele de la Dort (Dordrecht)

ARTICOLE ŞI STUDII TEOLOGICE
PREDICI AUDIO

 

PREDICI VIDEO

 

 

E posibilă pocăinţa? E posibil adică să scăpăm de greşelile noastre din trecut?

Ne aflăm în Duminica de după marea sărbătoare a Botezului Domnului. Versetele Evangheliei de astăzi sunt pline de încărcătură doctrinară, continuând descoperirea de la Botez cu privire la Dumnezeu, arătat în chip vădit ca Treime.

În religia iudaică de până atunci şi până azi, nu exista şi nu există o învăţătură explicită despre Sfânta Treime. Evreii credeau doar într-un Dumnezeu unic, o singură persoană, întotdeauna afirmându-şi unicitatea şi blamându-i când îşi făceau idoli sau apelau la „dumnezei străini”.

Dogma Dumnezeului unic a fost cea dintâi şi cea mai puternică începând de la Moise până în prezent. „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Ieşire 20, 2-3), se spusese în Vechiul Testament.

Şi deodată, la Botezul Domnului, Dumnezeu se descopere în trei persoane. Nu ca trei Dumnezei. În această privinţă Unimea rămânea cum a fost. Dar unimea se descoperea la Botez, în chip vădit, ca Treime. Unul în Treime. Este, în această privinţăşi o primă confruntare dintre noua religie pe care o aducea Iisus şi religia iudaică pe care se grefa învăţătura Sa cea nouă.

Un lucru mi se pare foarte interesant: în această descoperire a Sfintei Treimi totul pare a se desfăşura ca ceva foarte normal. Evenimentul nu se prezintă deloc ca ceva neaşteptat, absolut nou, scandalos, greu de priceput, imposibil de acceptat. Dimpotrivă. Vine ca ceva foarte, foarte natural, ca şi cum s-ar fi ştiut de el şi înainte, ca şi cum s-ar fi ştiut, dar nu s-ar fi luat notă de el la vreme.

Despre Botez scriu toţi patru evangheliști, fiindcă evenimentul este cu adevărat foarte important, tocmai prin aceea că se descoperă Sfânta Treime, se confirmă trimiterea lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu şi e momentul începutului propovăduirii Sale.

Toate acestea s-au întâmplat în al 15-lea an de domnie al împăratului Tiberiu, pe când era procurator în Palestina Ponţiu Pilat, pe când în Galileea era tetrarh Irod, pe când Filip era tetrarh al altor ţinuturi din Ţara Sfântă şi din jur, pe când la Ierusalim erau mari arhierei Ana şi Caiafa, date care garantează că evenimentul Botezului şi evenimentul ieşirii la propovăduire a Mântuitorului s-au petrecut într-un timp istoric cunoscut.

Este de mare importanţă această situare în istorie a evenimentului, pe care ţine să o noteze evanghelistul Luca. După petrecerea în pustie 40 de zile şi 40 de nopţi, Iisus şi-a început propovăduirea prin marea Predică de pe munte, care se cuprinde în Evanghelia Sfântului Matei, în special, în textul ei complet, în capitolele 5, 6 şi 7.

Mântuitorul, continuând pe Ioan Botezătorul care îşisfârşea destinul profetic şiînvăţătoresc prin chemarea la pocăinţă, va începe şi El prin a propovădui pocăinţaşi a vesti Împărăţia Cerurilor. Despre aceasta va vorbi mereu, sub diferite forme, în decursul celor trei ani cât a propovăduit.

Ce este pocăinţa? Oare ce se înţelege prin pocăinţă? Şi ce este Împărăţia Cerurilor, în care se intră prin pocăinţă?

În înţelescreştin, pocăinţa este încercarea noastră de restaurare, după ce am greşit, de întoarcere la starea cea dintâi, la starea în care eram înainte de a păcătui. Este încercarea noastră de reaşezare în rânduială a sufletului şi a vieţii noastre, atunci când i-am stricat rânduială. Este încercarea de reechilibrare după ce ne-am dezechilibrat.

Ştiţi cum se întâmplă la maşinile din industrie; când se dereglează o maşină, produsele nu mai ies cum trebuie. Dacă e vorba de o maşină de ţesut, pânza va avea fire lipsă. Dacă e vorba de o maşină de turnat metal sau mase plastice, obiectul nu va mai ieşi întreg şi va trebui rebutat. Orice dereglare în viaţa sufletească, precum la maşini, produce fapte rele şi producătorul e aruncat de la faţaşibunăvoinţa lui Dumnezeu, fiindcă s-a îndepărtat de frumuseţea originară, aceea în care 1-a creat Dumnezeu pe om.

Chiar Mântuitorul întrebuinţează verbul a arunca, aşa cum ai arunca o piesă rebutată: „Iar pe sluga necredincioasă ARUNCAŢI-O în întunericul cel mai din afară” (Matei 25, 30). Pocăinţa este prevenirea acestui proces de despărţire de Dumnezeu, prin restaurarea fiinţeiomeneşti în frumuseţea, în demnitatea, în puritatea cea de la început. Este recondiţionarea ei.

Pocăinţa se face în primul rând prin smerenie. În greceşte cuvântul care numeştepocăinţa este metanoia. Avem şi noi în româneşte, de aici, metania. Ce este metania? Este o prosternare la pământ, adică într-un fel o recunoaştere a micimii tale, o recunoaştere a faptului că ai greşitşi că te căieşti de greşeala ta. E o coborâre din orgoliu.

Pocăinţa trebuie neapărat să se facă prin metanoia, prin smerenie, prin recunoaştereagreşelilor. Pocăinţa înseamnă curăţire, aşa cum ai curăţat un vas după ce s-a murdărit. Toţi ne curăţim vasele după ce mâncăm, ne curăţim casele, le măturăm în fiecare zi. De curăţire este nevoie permanent. Aşaîntreţinem lucrurile, obiectele. Ne spălăm trupurile. Cu atât mai mult e nevoie de o curăţire permanentă a sufletelor noastre.

E posibilă pocăinţa? E posibil adică să scăpăm de greşelile noastre din trecut? Marea noutate pe care a adus-o, în această privinţă, creştinismul este tocmai asigurarea că da, e posibilă. E posibil să se şteargăgreşelile din trecut. Totul e să vrei, să vrei cu intensitate, să vrei cu lacrima sufletului şi a inimii, cu efortul voinţeişi cu hotărârea minţii.

Când Mântuitorul era răstignit între doi tâlhari, unul s-a rugat de iertare şi Mântuitorul i-a spus: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai”. Pe loc deci. Şi cine ştie câte răutăţi nu va fi făcut acela, ce criminal va fi fost! Dar s-a pocăit în momentul ultim şi Mântuitorul 1-a iertat: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”.

Aşadar, e posibil să ne îndreptăm greşelile. E posibil să facem ca faptele să nu mai fi, fost. Vă daţi seama ce lucru extraordinar este acesta? Să desfiinţezi un trecut care te ruşinează! Desfiinţarea se face prin pocăinţă, iar rezultatul e iertarea.

Iertarea e marea noutate a religiilor. Ea e diferită de la o religie la alta, dar e prezentă în toate. În unele greşelile se iartă după expieri îndelungi, cum e în budism. În creştinism intensitatea pocăinţeiînlocuieşte timpul expierii.

În Pateric se spune că, de ar vrea omul, adică de ar vrea să se întoarcă în sine cu hotărârea de a se îndrepta, „de dimineaţa până seara poate ajunge la măsură dumnezeiască”. Poate ajunge la măsură dumnezeiască chiar după ce a fost plin de păcate. Mântuitorul Însuşi ne asigură că „e mai multă bucurie în cer când un păcătos se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7).

Am citit undeva o parabolă: Se povestea că o mamă avea un băiat foarte silitor, student la Universitate, de unde-i aducea cele mai frumoase rezultate. A venit un război şi băiatul a fost chemat să plece pe front.Fiindcă era un om integru, s-a dovedit a fi un erou. Şi-a dat viaţa pentru patrie. Mamei i s-au trimis veşti despre eroismul său şi felicitări pentru creşterea bună dată băiatului. Mama s-a rugat lui Dumnezeu să-i trimită măcar o dată băiatul, în vis, ca să-1 mai vadă. O singură dată. Rugăciunea i-a fost ascultată şi i s-a promis că îi va fi trimis, putând să retrăiască împreună cinci minute din viaţa lor trecută.A fost însă întrebată: Gândeşte-te bine, care cinci minute din viaţa lui şi a ta le alegi, pentru aceasta? El va veni să retrăiţi împreună acele minute pe care le alegi acum. Gândeşte-te bine. Vrei să vină ca student la universitate, cu frumoasele rezutate care te bucurau atâta? Va fi fost aceea bucuria ta cea mai mare şi ai vrea s-o repeţi? Vrei poate să-ţi vină îmbrăcat de pe front, încununat cu laudele comandanţilor lui, înainte de a muri şi aureolat de eroism?Femeia a stat şi s-a gândit şi a răspuns: Nu! Dacă ar fi posibil să-mi fie redat copilul pentru a retrăi cinci minute, aş vrea ca ele să fie din copilăria lui. Fiindcă îmi aduc aminte de o întâmplare cu el, de când era copil. Era în grădină şi a făcut o greşeală. Când am ieşit din casă şi am văzut greşeala pe care a făcut-o şi eram gata să-1 pedepsesc, a alergat către mine plângând şi mi-a cerut iertare. Dar a făcut-o cu atâta sinceritate, cu atâta încredere că eu îl voi ierta, s-a lipit de trupul meu cu atâta dragoste, cu atâta părere de rău că m-a supărat, încât nu numai că l-am iertat, dar minutele acelea au fost cele mai frumoase din viaţa mea. Pe acelea nu pot să le uit şi dacă e posibil, pe acelea, aş vrea să le retrăiesc.

Tot aşa se bucură Dumnezeu de cel care se întoarce de la calea cea greşită, cerându-şi iertare. Dumnezeu îl restaurează atunci în starea de la început şi numai acest moment îl ţine minte. De acesta se bucură. Şi de cel ce se căieşte de greşelilesăvârşite, se bucură mai mult decât de ceilalţi care sunt drepţi în toate zilele vieţii lor.

Poate că şi acest înţeles e ascuns în acea Fericire care spune: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia vor fi mângâiaţi”. Fericiţi cei care storc din ei lacrima părerii de rău pentru păcatele lor!

Se zice că Dumnezeu a trimis odată pe un înger pe pământ şi i-a spus: „Îngere, du-te pe pământ, umblă pe unde vrei şi cât vrei şigăseşte-mi cel mai preţios lucru pe care vei crede tu că Mi-l poţi aduce, din cele care există pe pământ”. Şi a umblat îngerul prin multe locuri şi multă vreme, cu multă atenţieşi cu multă băgare de seamă. Trebuia să aleagă un lucru care să-1 placă lui Dumnezeu, aşa că nu era lucru de glumă. Într-un fel, trebuia să treacă şi el un examen în faţa lui Dumnezeu, asupra capacităţii lui de discernere, de alegere a unui lucru care să fie cu adevărat cel mai valoros.Era pus în situaţia de a arbitra între valori şi de a lua decizia cea mai bună. A nimerit într-un loc unde era în toi un război şi unde un om murise la datorie. Lăsase în urmă o familie, lăsase idealuri, lăsase planuri acasă, dar a înţeles să-şi dea viaţa pentru patrie cu generozitate şi eroism.Îngerul s-a apropiat de el şi a cules o boabă din sângele lui şişi-a spus: „Sacrificiul acesta trebuie să fie considerat de Dumnezeu drept cel mai mare”. S-a dus la Dumnezeu şi a luat Dumnezeu picătura de sânge şi a spus: „Într-adevăr, într-adevăr ceea ce Mi-ai adus e un lucru extraordinar, un lucru mare. Dar poate că nu e cel mai mare. Eu ziceam de cel mai mare. Mai du-te, mai umblă, mai plimbă-te, mai vezi, mai caută”.Şi s-a dus îngerul din nou şi la un moment dat, a nimerit într-un spital. Acolo era pe moarte o soră de caritate care a îngrijit un bolnav, având o boală infecţioasă, din care cauză nimeni nu voia să îngrijească de dânsul. Ea însă s-a sacrificat îngrijind bolnavul acela, ştiind că se va molipsi şi ea. Ceea ce s-a şi întâmplat. S-a îmbolnăvit şi acum era pe moarte. Îngerul şi-a zis: ,Acest sacrificiu trebuie să fie cel mai mare”. Şi i-a luat ultima răsuflare, înainte de a muri şi i-a dus-o lui Dumnezeu. Şi i-a spus Dumnezeu: „Îngere, te-ai gândit bine. E mare într-adevăr sacrificiul pe care l-a făcut infirmiera pentru aproapele ei. Şi-a dat viaţa pentru el. Dar poate există şi altceva. Poate există şi ceva mai mare. Ia mai du-te”.Şi a venit îngerul iarăşi pe pământ şi a dat de un brigand, un bandit, un mare hoţ, un fărădelege şi fără Dumnezeu, un om fără nici o normă morală, un om gata la toate relele, fără conştiinţă, care tocmai se hotărâse să se ducă să prade o familie de creştini. Se înarmase cu toate uneltele care îi trebuiau pentru furtul pe care şi-1 propusese. Aştepta să se facă seară şi să se înnopteze.Când s-a înnoptat, s-a dus spre casa celor pe care era gata chiar să-i ucidă, numai să-şi ajungă scopul. Dar, înainte de a intra în casă, s-a uitat pe geam să vadă ce se întâmplă acolo. Şi ce-a văzut înăuntru? A văzut o femeie care tocmai îşi culca pruncul. Îşi făcuse rugăciunea, făcea semnul crucii deasupra pruncului şi era gata să-1 adoarmă.

În clipa aceea hoţulşi-a adus aminte de mama lui, care tot aşa făcea şi cu dânsul când era mic şi un val de remuşcare 1-a cuprins dintr-o dată. Parcă s-ar fi întors sufletul înapoi într-însul. S-a gândit la nelegiuirea pe care voia s-o facă. S-a gândit la toate nelegiuirile pe care le făcuse până atunci şi impresionat de cuminţenia pe care o văzuse în casă, de seninătatea pe care o citise pe chipul copilului şi îngrozit de fapta pe care era gata s-o comită, i-a scăpat o lacrimă.

Văzând-o, îngerul şi-a zis: „Aceasta trebuie să fie”. A luat lacrima şi i-a dus-o lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu i-a zis: „Aceasta este. Ai găsit-o. Lacrima de pocăinţă. Lacrima de întoarcere a celui ce părea pierdut pentru totdeauna”.

Biserica ne pune la dispoziţie mijloace pentru a ne afla şi noi, de voim, în stare de pocăinţă. Biserica ne pune la dispoziţie Taina spovedaniei. Trebuie doar să ne hotărâm să-i spunem lui Dumnezeu greşelile care ne macină. Greşelile care ne fac opaci faţă de alţii. Să i le spunem şi Dumnezeu, prin duhovnic, ne va da dezlegare. Le va şterge pur şi simplu. Ca şi cum n-au fost niciodată. Ca şi cum s-ar fi petrecut într-un vis rău….

Aş vrea să închei, atrăgând atenţia asupra atitudinii pe care a avut-o, ca şi Mântuitorul şi marele sfânt Ioan Botezătorul, atunci când veneau fariseii la el să se boteze. Ei credeau că dacă veneau să primească de la Ioan un botez exterior, cu apă, se vor şi îndrepta în faţa lui Dumnezeu, fără să mai fie nevoiţi să facă faptele îndreptării.

De aceea Sfântul Ioan Botezătorul îi avertiza, aşa cum putea s-o facă el: „Pui de vipere”, cine v-a învăţat să faceţi aceasta? Credeţi voi că dacă nu faceţi roade de pacăinţă, are vreo valoare botezul pe care-1 luaţi de la mine? Nu are nici o valoare! Nu actele exterioare dau măsura pocăinţei.

De ce m-am oprit asupra acestui lucru? Pentru că există şi în vremea noastră dintre aceia care spun: „Noi ne-am pocăit, noi suntem pocăiţi, noi suntem mântuiţi”. Cred că au dobândit mântuirea pentru că şi-au dat numele de „pocăiţi”. Ca şi cum cuvântul i-ar mântui.

Dincolo de cuvânt, se cred aleşi, precum se credeau fariseii fii ai lui Avraam şi care credeau că numai în virtutea acestui fapt erau îndreptăţiţi la mântuire. Dar Dumnezeu poate face fii ai lui Avraam şi din pietre, le spunea Sfântul Ioan Botezătorul.

Credinţaşi faptele bune duc la mântuire, nu faptul că se crede cineva ales. Tu trebuie să alegi şi anume să alegi faptele care cul­tivă dragostea, comuniunea, nu separarea şi nu ura îndreptată împotriva celor ce nu sunt ca tine, cum fac sectanţii. Avertismentul Sfântului Ioan Botezătorul este clar: Degeaba vă declaraţi voi pocăiţi, degeaba vă botezaţi, dacă nu faceţi faptele pocăinţei. Declaraţia singură este nulă. Aşa se întâmplă şi azi, cu cei care părăsesc Biserica noastră strămoşească. Ei zic: Eu m-am pocăit şi se con­sideră mântuiţi de pe acuma. Nu mai au de făcut nimic.

Se înşală amarnic. Există o lege care trebuie respectată până la sfârşit. Pocăinţa este un efort de fiecare zi, aşa cum în fiecare zi mâncăm din nou şi de mai multe ori. Aşa cum în fiecare zi greşimşi de mai multe ori, tot aşa trebuie să ne curăţimşi sufletele în fiecare zi şi de mai multe ori.

Să împlinim aşadar rânduiala dumnezeiască şi să răspundem la chemarea cu care şi-a început Mântuitorul propovăduirea: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”. Să ne îngrijim să fim în ea. Ea nu e departe. E în interiorul nostru.

Cămara sufletului nostru este Împărăţia lui Dumnezeu. Pe aceasta, când se dezorganizează, trebuie s-o reorganizăm. Pe aceasta, când se dereglează, trebuie s-o repunem în stare de funcţionare normală, pentru ca din acest lăuntru al nostru să iasă gânduri întregi, gânduri fru­moase, fapte întregi, fapte frumoase.

Pe acest interior cu pocăinţă să-1 curăţim, ori de câte ori greşimşi harul lui Dumnezeu, fără îndoială, va fi cu noi, va răspunde chemării noastre, căci scris este să fie aşa. Aşa ne-a promis Dumnezeu şi Dumnezeu se ţine de promisiunile Sale.

(Predică la Duminica după Botezul Domnului – Mitropolitul Antonie Plămădeală

cuvânt rostit în catedrala din Sibiu, în anul 1985)

sursa: http://manastireacurchi.md

 

 

O chemare la pocăinţă

 

7. Ce înseamnă viaţa veşnică? Ioan 17:3

Ioan 17

3. Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.

În ebraică, numele Osea înseamnă „Domnul mântuieşte” şi este înrudit cu numele Iosua, Isaia şi Isus. Profetul îi îndeamnă pe oameni să înlăture păcatul din viaţa lor şi să găsească adăpost în Domnul, Dumnezeul lor, fiindcă El este Creatorul şi Răscumpărătorul lor. Scopul judecăţii divine era acela de a le aminti păcătoşilor că viaţa şi puterea lor veneau numai de la Domnul, la care trebuiau să se întoarcă. Pe lângă avertizările şi hotărârile de a-i pedepsi, cartea lui Osea abordează şi tema pocăinţei şi a iertării divine.

Poporul pierea în păcat „din lipsă de cunoştinţă” (Osea 4:6) şi profetul îl îndeamnă să-L cunoască pe Dumnezeu cu perseverenţă şi să trăiască în armonie cu principiile Sale Din cauză că nu-L cunoştea pe Dumnezeu, ajunsese să se răzvrătească, iar urmarea era pedeapsa.

Osea 4

6. Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă. Fiindcă ai lepădat cunoştinţa, şi Eu te voi lepăda şi nu-Mi vei mai fi preot. Fiindcă ai uitat Legea Dumnezeului tău, voi uita şi Eu pe copiii tăi!

Israeliţii puteau să-L cunoască personal pe Domnul prin credinţă şi ascultare. Cunoaşterea aceasta poate fi amănunţită şi aprofundată. Tocmai pentru acest motiv este utilizat în repetate rânduri simbolul căsătoriei în dreptul tipului de relaţie pe care Domnul vrea să o aibă cu noi.

Din acelaşi motiv, viaţa creştinului înseamnă în primul rând o relaţie cu Dumnezeul cel viu. De aceea, Domnul îi cheamă pe israeliţi să Îl cunoască şi să împlinească voia Sa pentru viaţa lor.

Păcatul a produs o separare dureroasă între Dumnezeu şi omenire. Totuşi, prin moartea Domnului Isus pe cruce, a fost deschisă o cale pentru ca fiecare dintre noi să poată avea o relaţie strânsă cu El. Şi noi Îl putem cunoaşte personal.

8. Care este deosebirea dintre a avea cunoştinţe despre Dumnezeu şi a-L cunoaşte personal? Cum este reflectată această deosebire în viaţa noastră de zi cu zi? Dacă cineva te-ar întreba: „Cum pot să-L cunosc pe Dumnezeu?”, ce i-ai răspunde? Ce ne spun următoarele pasaje despre cât de important este să-L cunoaştem pe Domnul?

Exodul 33

12. Moise a zis Domnului: „Iată, Tu îmi zici: „Du pe poporul acesta!” Şi nu-mi arăţi pe cine vei trimite cu mine. Însă, Tu ai zis: „Eu te cunosc pe nume şi ai căpătat trecere înaintea Mea!”
13. Acum, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, arată-mi căile Tale; atunci Te voi cunoaşte şi voi avea trecere înaintea Ta. Şi gândeşte-Te că neamul aceasta este poporul Tău!”

Ieremia 9

23. Aşa vorbeşte Domnul: „Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui.
24. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu, zice Domnul.

Daniel 11

32. Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor face mari isprăvi.

1 Ioan 2

4. Cine zice: „Îl cunosc”, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el.
 
==================================================================================================

1 Cronici 15

1. David şi-a zidit case în cetatea lui David; a pregătit un loc chivotului lui Dumnezeu şi a ridicat un Cort pentru el.
2. Atunci David a zis: „Chivotul lui Dumnezeu nu trebuie purtat decât de leviţi, căci pe ei i-a ales Domnul să ducă chivotul lui Dumnezeu şi să-I slujească pe vecie.”
3. Şi David a strâns tot Israelul la Ierusalim, ca să suie chivotul Domnului la locul pe care i-l pregătise.
4. David a strâns pe fiii lui Aaron şi pe leviţi:
5. din fiii lui Chehat: pe căpetenia Uriel şi pe fraţii săi, o sută douăzeci;
6. din fiii lui Merari: pe căpetenia Asaia şi pe fraţii săi, două sute douăzeci;
7. din fiii lui Gherşon: pe căpetenia Ioel şi pe fraţii săi, o sută treizeci;
8. din fiii lui Eliţafan: pe căpetenia Semaia şi pe fraţii săi, două sute;
9. din fiii lui Hebron: pe căpetenia Eliel şi pe fraţii săi, optzeci;
10. din fiii lui Uziel: pe căpetenia Aminadab şi pe fraţii săi, o sută doisprezece.
11. David a chemat pe preoţii: Ţadoc şi Abiatar, şi pe leviţii: Uriel, Asaia, Ioel, Şemaia, Eliel şi Aminadab
12. şi le-a zis: „Voi sunteţi capii de familie ai leviţilor, sfinţiţi-vă, voi şi fraţii voştri, şi suiţi chivotul Domnului Dumnezeului lui Israel la locul pe care i l-am pregătit.
13. Pentru că n-aţi fost întâia dată, de aceea ne-a lovit Domnul Dumnezeul nostru, căci nu L-am căutat după Lege.”
14. Preoţii şi leviţii s-au sfinţit ca să suie chivotul Domnului Dumnezeului lui Israel.
15. Fiii leviţilor au dus chivotul lui Dumnezeu pe umeri cu nişte drugi, cum poruncise Moise după cuvântul Domnului.
16. Şi David a zis căpeteniilor leviţilor să aşeze pe fraţii lor cântăreţi cu instrumente de muzică, cu lăute, harpe şi ţambale, şi să sune din ele cântări răsunătoare, în semn de bucurie.
17. Leviţii au aşezat pe Heman, fiul lui Ioel; dintre fraţii lui, pe Asaf, fiul lui Berechia; şi dintre fiii lui Merari, fraţii lor, pe Etan, fiul lui Cuşaia;
18. apoi împreună cu ei pe fraţii lor de a doua mână: pe Zaharia, Ben, Iaaziel, Şemiramot, Iehiel, Uni, Eliab, Benaia, Maaseia, Matitia, Elifele, şi Micneia, şi Obed-Edom, şi Ieiel, uşieri.
19. Cântăreţii, Heman, Asaf şi Etan aveau ţambale de aramă, ca să sune din ele.
20. Zaharia, Aziel, Şemiramot, Iehiel, Uni, Eliab, Maaseia şi Benaia aveau lăute pe alamot;
21. şi Matitia, Elifele, Micneia, Obed-Edom, Ieiel şi Azazia aveau harpe cu opt corzi, ca să sune tare.
22. Chenania, căpetenia muzicii între leviţi, cârmuia muzica, fiindcă era meşter.
23. Berechia şi Elcana erau uşierii chivotului.
24. Şebania, Iosafat, Netaneel, Amasai, Zaharia, Benaia şi Eliezer, preoţii, sunau din trâmbiţe înaintea chivotului lui Dumnezeu. Obed-Edom şi Iehia erau uşierii chivotului.
25. David, bătrânii lui Israel şi căpeteniile miilor au pornit astfel să suie chivotul legământului Domnului de la casa lui Obed-Edom, în mijlocul bucuriei.
26. Când a ajutat Dumnezeu pe leviţi să ridice chivotul legământului Domnului, au jertfit şapte viţei şi şapte berbeci.
27. David era îmbrăcat cu o manta de in subţire; tot aşa erau îmbrăcaţi toţi leviţii care duceau chivotul, cântăreţii şi Chenania, căpetenia muzicii între cântăreţi, şi David avea pe el un efod de in.
28. Tot Israelul a suit chivotul legământului Domnului cu strigăte de bucurie, cu sunete de goarne, de trâmbiţe şi de chimvale, şi făcând să răsune lăutele şi harpele.
29. Pe când intra în cetatea lui David chivotul legământului Domnului, Mical, fata lui Saul, se uita pe fereastră şi, când a văzut pe împăratul David sărind şi jucând, l-a dispreţuit în inima ei.

 

PENTRU POCĂINŢĂ

1. Un frate şedea într-o chilie din Egipt, în multă smerenie petrecând. Şi avea acesta o soră care curvea în cetate pricinuind pierzare la multe suflete. De multe ori supărându-l bătrânii, mai pe urmă trimiţându-l pe fratele la dânsa, doar sfătuind-o se va strica păcatul cel ce se lucra printr-însa. După ce a ajuns el la locul acela, văzându-l unul din cunoscuţi, a alergat mai înainte şi a vestit surorii lui, zicând: iată, fratele tău este lângă uşă. Atunci ea împungându-se la cele dinăuntru şi lăsând pe ibovnicii cărora le slujea, a ieşit cu capul gol în întâmpinarea fratelui său. Dând să-l îmbrăţişeze i-a zis fratele: sora mea cea adevărată, fie-ţi milă de sufletul tău, că mulţi pier din cauza ta! Cum vei putea suferi munca cea veşnică şi amară? Iar ea cutremurându-se, i-a zis: crezi că mai este mântuire pentru mine de acum? Răspuns-a fratele: de vei voi, este mântuire. Ea aruncându-se la picioarele fratelui său, îl ruga să o ia în pustie, împreună cu el. El i-a zis: pune-ţi acoperământul pe cap şi vino după mine! Atunci ea i-a zis: să mergem, că mai de folos îmi este să fac această necuviinţă să merg cu capul gol, decât să intru în cursa fărădelegii. Şi mergând ei, o sfătuia fratele său la pocăinţă. Când vedea pe unii venind înspre ei, de vreme ce nu toţi ştiu că eşti sora mea, dă-te în lături puţin din cale, până ce vor trece cei ce vin. Iar ea s-a abătut. După aceea i-a zis: să mergem soro, în calea noastră! Dar ea nu i-a răspuns. Şi apropiindu-se el de dânsa, a găsit-o moartă. A văzut şi tălpile picioarelor ei însângerate, căci era desculţă. Şi fratele vestind bătrânilor cele ce s-au întâmplat şi iscându-se neînţelegere între dânşii, s-a descoperit unuia din bătrâni despre dânsa, că de vreme ce nu a purtat grijă de nici un lucru trupesc, ci şi-a defăimat şi trupul, nesuspinând întru atâta rană, pentru aceasta i s-a primit pocăinţa.

DE LA SFÂNTUL AMFILOHIE

2. Un frate biruindu-se de curvie, în toate zilele se afla săvârşind păcatul şi în toate zilele îl îmblânzea pe Stăpânul său cu lacrimi şi cu rugăciuni. Şi aşa făcând, amăgindu-se de obiceiul cel rău, săvârşea păcatul. Apoi iarăşi, după săvârşirea păcatului, se ducea la biserică. Şi văzând Cinstitul Chip al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca înaintea lui cu amare lacrimi, zicând: miluieşte-mă, Doamne, şi ridică de la mine această vicleană ispită, că mă trudeşte cumplit şi mă răneşte cu amărăciunea desmierdărilor! Că nu am obraz, Stăpâne, a căuta şi a vedea Chipul Tău cel sfânt şi mai strălucit decât soarele, ca să se îndulcească inima mea şi să se veselească. Acestea zicând şi ieşind din biserică, cădea în noroi, dar nu se deznădăjduia de mântuirea sa. Căci de la păcat întorcându-se la biserică, striga către iubitorul de oameni, Dumnezeu, zicând: pe Tine, Doamne, Te pun chezaş de acum că nu voi mai face păcatul acesta! Numai iartă-mi mie, Prea Bunule, cele ce dintru început şi până în ceasul acesta Ţi-am greşit! Şi după ce făcea el aceste înfricoşate făgăduinţe iarăşi se afla întru acel păcat rău. Şi se vedea iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cea prea dulce şi nemărginita Lui bunătate, că suferea în toate zilele călcarea şi necunoştinţa fratelui cea neîndreptată şi rea. Din multa milă căuta şi aştepta pocăinţa şi întoarcerea lui. Că nu un an a făcut aceasta, nici doi, nici trei, ci zece ani şi mai mult. Vedeţi, fraţilor, răbdarea cea nemăsurată şi iubirea de oameni cea nemărginită a Stăpânului, cum totdeauna îndelung rabdă, suferind fărădelegile şi păcatele noastre cele cumplite! Că de acel lucru trebuie să ne înspăimântăm şi să ne minunăm: de îndurările cele bogate ale lui Dumnezeu, că făgăduindu-se fratele că nu va mai face altădată păcatul, se afla mincinos. Deci, într-una din zile, făcând fratele păcatul, a alergat la biserică, plângând, suspinând, tânguindu-se şi silind îndurările Prea Bunului Stăpân ca să se milostivească spre dânsul să scape de noroiul înverşunării. Şi cum îl ruga el pe iubitorul de oameni, Dumnezeu, văzând începătorul răutăţii şi pierzătorul sufletelor noastre, diavolul, că nimic nu foloseşte, ci cele ce el prin păcat alcătuia fratele prin pocăinţă le risipea, neruşinându-se, i s-a arătat de faţă, căutând în obrazul lui şi strigând către cinstita icoană a Domnului nostru Iisus Hristos: o, ce-mi este mie şi Ţie Iisuse Hristoase? Milostivirea Ta cea nemărginită mă biruieşte şi mă surpă, căci primeşte pe acest curvar, care în toate zilele minte înaintea Ta, defăimând stăpânirea Ta! Pentru ce nu-l arzi, ci îndelung rabzi şi suferi? Căci Tu vei judeca pe curvari, pe preacurvari şi pe toţi păcătoşii o să-i pierzi. Cu adevărat, nu eşti Drept Judecător, ci unde vrea stăpânirea Ta, treci cu vederea şi pe mine pentru o mică călcare a înălţării, din ceruri m-ai aruncat jos iar acestuia mincinos fiind şi curvar, fiindcă zace înaintea Feţei Tale, uşor îi dăruieşti blândeţea Ta. Pentru ce, dar, Te numesc pe Tine Judecător Drept? Precum văd şi Tu primeşti făpturi din multa Ta bunătate şi treci cu vederea dreptatea. Şi acestea zicea diavolul iuţindu-se de multă amărăciune şi pară de foc scoţând din nări, apoi a tăcut. Şi s-a făcut glas ca de la jertfelnic, zicând: o, balaure prea viclean şi pierzătorule, nu te-ai săturat de socoteala ta cea rea, că ai sorbit lumea, iar pe cel ce a venit la mila cea nespusă te sileşti să-l hrăneşti şi să-l sorbi? Ai atâtea greşeli ca să pui şi să tragă întocmai cu Sângele cel scump, pe care l-am vărsat pe Cruce pentru dânsul? Iată Junghierea Mea şi Moartea Mea a afundat fărădelegile lui. Când păcătuieşte, nu îl izgoneşti, ci îl primeşti cu bucurie şi nu-l opreşti, nădăjduind să-l dobândeşti şi Eu, Cel atât de milostiv şi iubitor de oameni, care am poruncit verhovnicului Meu, lui Petru apostolul, să ierte celui ce greşeşte în fiecare zi până la şaptezeci de ori câte şapte, oare nu îl voi ierta pe el, oare nu-l voi milui? Aşadar, cu adevărat, de vreme ce aleargă la Mine, nu Mă voi întoarce de la el, până ce îl voi moşteni. Căci pentru păcătoşi M-am răstignit şi preacuratele Mele palmi pentru dânşii le-am întins, ca cel ce va voi să se mântuiască, să alerge şi să se mântuiască. De la nimeni nu mă întorc, pe nimeni nu alung, măcar de va greşi de nenumărate ori într-o zi şi de tot atâtea ori va veni către Mine, nu va ieşi afară scârbit. Căci nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă. Şi auzindu-se glasul acesta, diavolul sta tremurând şi neputând să fugă. Apoi iarăşi s-a făcut glas, zicând: ascultă, amăgitorule, pentru ce zici că sunt nedrept? Căci Eu cu toţi sunt drept. În ceea ce aflu pe cineva, în aceea îl judec. Iată deci, pe acesta l-am aflat stând înaintea picioarelor Mele şi biruitor peste tine arătându-se. Îl voi lua şi-i voi mântui sufletul, fiindcă n-a deznădăjduit, de mântuire. Iar tu vezi cinstea lui şi crapă de zavistie şi ruşinează-te. Fratele stând cu faţa în jos şi tânguindu-se, şi-a dat duhul. Şi îndată urgie mare, ca focul a căzut peste satana şi l-a mistuit. De aici să cunoaştem, fraţilor, milostivirea şi iubirea de oameni cea nemăsurată a lui Dumnezeu şi niciodată să nu deznădăjduim de mântuirea noastră.

3. Alt frate, iarăşi, după ce s-a pocăit, s-a liniştit. Dar s-a întâmplat că el îndată s-a lovit de-o piatră şi şi-a rănit piciorul şi din acea rană a curs atâta sânge încât a leşinat şi şi-a dat sufletul. Apoi au venit dracii să-i ia sufletul. Dar le-a zis îngerii: căutaţi la acea piatră şi vedeţi sângele lui, pe care l-a vărsat pentru Domnul. Aceasta zicând îngerii, i s-a izbăvit sufletul.

4. La un frate care căzuse în păcat, s-a arătat satana şi i-a zis: nu eşti creştin? Iar fratele i-a răspuns: orice sunt, tot sunt mai bun decât tine. Iar satana iarăşi a zis: îţi spun ţie, că te duci la chinuri. Şi a zis fratele: nu eşti tu judecătorul meu, nici Dumnezeul meu. Şi nimic isprăvind satana, s-a dus, în timp ce fratele s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu în chip curat şi s-a făcut iscusit.

5. Un frate fiind stăpânit de mâhnire, l-a întrebat pe un bătrân: ce voi face, că-mi zic gândurile că fără de vreme m-am lepădat de lume şi nu pot să mă mântuiesc. Şi i-a răspuns bătrânul: deşi nu putem să intrăm în Pământul Făgăduinţei, mai de folos ne este să ne rămână oasele în pustie, decât să ne întoarcem în Egipt.

6. Alt frate l-a întrebat pe acelaşi bătrân, zicând: părinte, ce vrea să înţeleagă proorocul când zice: nu este mântuire în Dumnezeul lui? Şi i-a zis bătrânul: vrea să înţeleagă gândurile deznădăjduirii, care vin de la draci la cel ce greşeşte şi-i zic: de acum nu mai găseşti mântuire în Dumnezeu, şi se ispitesc să-l arunce în deznădejde. Cu aceştia trebuie să se lupte, zicând: Domnul este scăparea mea şi El va scoate din cursă picioarele mele.

7. Un frate l-a întrebat pe un bâtrân, zicând: de se va întâmpla cineva, din lucrarea diavolului, să cadă în curvie, ce se întâmplă cu cei ce s-au smintit? Şi a povestit bătrânul, zicând: un diacon era vestit într-o chinovie a Egiptului, iar un om din cetate fiind izgonit de judecător a venit cu toată casa sa la acea chinovie. Şi din ispita diavolului, a căzut diaconul cu o femeie din cele ce veniseră cu omul şi a făcut tuturor ruşine, fiindcă s-a cunoscut lucrul. Iar el s-a dus la un bătrân preţuit al său şi i-a vestit ceea ce s-a întâmplat. Şi avea bătrânul înăuntrul chiliei sale o ascunzătoare, pe care o ştia şi diaconul. Şi l-a rugat să intre acolo să se îngroape ca şi de viu, neştiind nimeni altul ceea ce se făcuse, numai bătrânul acela. Şi s-a plecat bătrânul. Deci intrând diaconul în întunericul acela, s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu, plângându-şi păcatul totdeauna şi nehrănindu-se decât cu pâine, şi cu apă, pe care i le da bătrânul la o vreme. Apoi trecând un timp, n-a crescut apa râului ca de obicei. Şi toţi făcând litanie, şi rugându-se lui Dumnezeu cu deadinsul, s-a descoperit unuia din sfinţi, că de nu va veni cutare diacon, care este ascuns la cutare monah, apa râului nu creşte. Acela primind răspunsul, a povestit tuturor cele ce i s-au făcut lui cunoscute de la Dumnezeu. Şi auzind cei de faţă s-au minunat şi venind l-au scos din locul în care era ascuns silindu-l să se roage. Şi rugându-se, îndată a crescut apa. Astfel cei ce s-au smintit mai înainte, cu mult mai mult s-au folosit de pocăinţa lui şi L-au proslăvit pe Dumnezeu.

8. Un frate s-a luptat de dracul curviei şi s-a întâmplat să treacă printr-un sat al Egiptului unde a văzut o femeie frumoasă, care era fata preotului elinilor. Văzând-o, s-a rănit cu dânsa. Apoi mergând a zis tatălui ei: dă-mi-o de soţie! Iar el răspunzând, i-a zis: nu pot să ţi-o dau, de nu mă voi înştiinţa mai întâi de la dumnezeul meu. Şi mergând către drac, l-a întrebat zicând: iată un monah a venit şi o cere pe fiica mea. Oare, să i-o dau? Şi a răspuns dracul: întreabă-l pe el dacă se leapădă de Dumnezeul lui, de botez şi de cinul călugăresc! Şi întorcându-se slujitorul păgân către fratele, i-a zis: te lepezi de Dumnezeul tău, de botez şi de cinul călugăresc? Iar el s-a făgăduit. Şi îndată a văzut că i-a ieşit din gură un porumbel şi a zburat la cer. Deci s-a dus slujitorul la drac şi i-a spus: iată, s-a făgăduit. Atunci i-a zis lui dracul: nu-i da fata de soţie că Dumnezeul lui nu s-a depărtat de la dânsul, ci încă îl ajută. Reîntorcându-se spurcatul slujitor, i-a zis fratelui: nu pot să ţi-o dau pentru că Dumnezeul tău cu tine este şi încă îţi ajută. Iar fratele auzind s-a umilit şi şi-a zis: dacă eu, ticălosul de atâtea bunătăţi învrednicindu-mă de la Dumnezeu numai pentru bunătatea Lui, m-am lepădat de Dânsul, de botez şi de cinul călugăresc, iar El încă îmi ajută şi nu s-a depărtat de mine, cum să nu fiu dator să alerg la Domnul şi să nădăjduiesc în bunătatea Lui cea nemărginită? Deci, revenind în sine, a ieşit în pustie şi mergând la un bătrân, i-a povestit acestuia întâmplarea. Şi i-a zis bătrânul: şezi cu mine în peştera aceasta şi posteşte trei săptămâni, adică câte două zile şi a treia zi dezleagă. Şi mă voi ruga lui Dumnezeu şi eu pentru tine. Şi s-a ostenit bătrânul pentru fratele şi L-a rugat pe Dumnezeu, zicând: mă rog, Doamne, dăruieşte-mi sufletul acesta şi primeşte pocăinţa lui. Şi l-a ascultat pe el Dumnezeu. După ce s-a împlinit o săptămână, a venit bătrânul la frate şi l-a întrebat: văzut-ai ceva? Iar el a răspuns: da, am văzut porumbelul sus, la înălţimea cerului, în dreptul capului meu. Şi i-a zis bătrânul: ia aminte de tine şi roagă-te lui Dumnezeu cu deadinsul! Apoi s-a dus. După ce a trecut şi a doua săptămână, a mers iarăşi bătrânul la fratele şi l-a întrebat zicând: văzut-ai ceva? Şi i-a răspuns: am văzut porumbelul aproape de capul meu. Poruncindu-i iarăşi bătrânul să fie treaz şi să se roage, s-a dus de la el. Apoi, după ce s-a împlinit şi săptămâna a treia, venind la el bătrânul, i-a zis: nu cumva ai văzut ceva mai mult? Iar el a răspuns: am văzut porumbelul că a venit şi a stătut deasupra capului meu şi am întins mâna să-l prind, iar el a intrat în gura mea. Şi auzind bătrânul a mulţumit lui Dumnezeu, spunând fratelui: iată, Dumnezeu a primit pocăinţa ta! De acum ia aminte de tine! Iar el a zis: de acum voi fi cu tine, părinte şi nu mă voi despărţi de tine până la moarte. Şi a petrecut după aceea fratele cu bătrânul nedespărţiţi.

9. Spuneau părinţii despre un bătrân, că îi ziceau lui gândurile: lasă astăzi că mâine te vei pocăi! El le răspundea: nu! Astăzi mă voi pocăi şi mâine fie voia lui Dumnezeu.

10. Doi fraţi după trup s-au lepădat de lume. Unul şezând în muntele Eleonului, într-una din zile aprinzându-se tare la inimă, de umilinţă s-a pogorât în Sfânta Cetate. Şi mergând la judecător i-a mărturisit păcatele sale spunând: pedepseşte-mă după pravilă! Judecătorul minunându-se a socotit în sine şi i-a zis fratelui: cu adevărat, omule, de vreme ce tu singur ai mărturisit, nu îndrăznesc să te judec mai înainte de Dumnezeu, căci poate că El te-a şi iertat. Şi mergând fratele şi-a pus fiare la picioare şi la gât şi s-a încuiat într-o chilie. Dacă mergea cineva şi-l întreba cine i-a pus acele fiare, răspundea: judecătorul. Mai înainte de moartea lui cu o zi, venind îngerul la el au căzut fiarele de pe el numaidecât. A doua zi venind slujitorul şi întrebându-l cine i-a dezlegat fiarele a răspuns fratele: Cel ce mi-a dezlegat păcatele. Căci mi s-a arătat ieri zicându-mi: pentru răbdarea ta dezlegatu-s-au toate păcatele tale. Şi s-a atins cu degetul de fiare şi îndată au căzut. Acestea zicând fratele degrabă a adormit.

11. Alt frate şedea singur, aparte, în mânăstirea Monidriilor zicând această rugăciune neîncetat către Dumnezeu: Doamne, nu mă tem de Tine! Pentru aceasta, trimite-mi săgeată de fulger, sau alt chin, sau boală, sau drac, ca aşa măcar sufletul meu cel împietrit să capete frică! Rugându-se iarăşi, zicea: Ştiu că multe am greşit Ţie, Stăpâne, şi nenumărate sunt greşelile mele. Pentru aceea nu îndrăznesc să zic să mă ierţi, ci de se poate, pentru îndurările Tale, iartă-mă! Iar de nu se poate, pedepseşte-mă aici şi nu mă pedepsi acolo! Dacă şi aceasta este cu neputinţă, răsplăteşte-mi aici o parte din chin şi acolo îmi fă mai uşor chinul! Numai să începi de acum să mă pedepseşti, însă cu milă şi nu cu mânia Ta, Stăpâne. Aşa, un an întreg pocăindu-se şi acestea cu lacrimi fierbinţi din tot sufletul cerând şi zdrobindu-şi trupul cu post şi cu priveghere şi în cealaltă rea pătimire şi sufletul său smerindu-şi, într-o zi sta el jos şi plângea după obicei, tare tânguindu-se. Din multa supărare i-a venit lui dormitare şi a adormit. Atunci a apărut de faţă Hristos, zicând cu glas blând: ce ai omule? De ce plângi aşa? Iar el cunoscându-L pe Iisus cine este, a răspuns înspăimântat: am greşit, Doamne! Iisus i-a zis: scoală-te! Cel ce plângea răspunde: nu pot Stăpâne, de nu-mi vei da mâna. Şi întinzând mâna şi apucându-l, Iisus, l-a sculat. Dar sculându-se, foarte tare plângea. I-a zis iarăşi Cel ce s-a arătat tot cu glas lin şi blând: de ce plângi, omule? De ce te mâhneşti? Răspuns-a fratele: nu vrei, Doamne, să plâng şi să mă mâhnesc, căci cu atâtea Te-am supărat, eu cel ce am dobândit de la Tine atâtea bunătăţi? Iar Acela întinzându-şi din nou mâna a pus-o pe capul fratelui Şi i-a zis: de acum nu te mai întrista, că de vreme ce tu te-ai întristat pentru Mine, nu mă voi mai scârbi asupra ta! Căci dacă Sângele Meu L-am dat pentru tine, cu mult mai vârtos îţi voi da iertare şi ţie şi la tot sufletul care se pocăieşte curat. Venindu-şi în sine fratele, din acea vedere şi-a aflat inima plină de toată bucuria. Aşa s-a încredinţat că a făcut Dumnezeu milă cu dânsul. De atunci a petrecut totdeauna în multă smerenie, mulţumindu-i Lui.

12. Zis-a un bătrân: de vei cădea în păcat şi îl vei părăsi şi vei veni la scârbă şi pocăinţă, vezi să nu încetezi a te scârbi şi a suspina către Domnul până la ziua morţii tale, de vreme ce iarăşi, degrabă vei cădea în aceeaşi groapă. Căci întristarea către Dumnezeu este zăbală a sufletului şi nu-l lasă să cadă.

13. Un frate căzând în ispită, din întristare a pierdut rânduiala călugărească. Şi vrând să pună început, din cauza mâhnirii se oprea, zicându-şi: când am să mai fiu cum am fost odată? Şi pregetând, nu putea să facă început de lucru călugăresc. De aceea, a venit la un bătrân, şi i-a povestit cele despre sine. Auzind bătrânul scârba lui, i-a povestit o pildă ca aceasta: un om avea o ţarină şi din lenea lui s-a înţelenit şi s-a umplut de spini şi de ciulini. Iar mai pe urmă a socotit să o lucreze. Şi a zis fiului său: mergi de curăţeşte ţarina! Fiul său mergând să o cureţe, a văzut mulţimea spinilor şi s-a împuţinat, zicându-şi: când voi putea să smulg eu toate acestea şi să curăţesc ţarina? Şi culcându-se, a adormit. Apoi s-a deşteptat şi căutând din nou la mulţimea spinilor şi trândăvindu-se, a petrecut zăcând. Uneori se culca, alteori întorcându-se ici şi colo, ca uşa în ţâţână, precum zice Scriptura, a cheltuit fără lucru multe zile. După acestea a venit tatăl lui, să vadă ce-a făcut. Şi l-a găsit că nimic n-a lucrat şi i-a zis: pentru ce n-ai lucrat nimic până acum? Iar el i-a spus: tată, cum veneam să lucrez, văzând mulţimea spinilor, mă slăbănogeam şi de scârbă mă culcam şi dormeam. De aceea nimic n-am lucrat. Atunci i-a zis lui tatăl: fiule, atâta cât ţine aşternutul tău, fă în toate zilele. Şi aşa sporeşte-ţi lucrul şi nu slăbi. Iar tânărul a făcut aşa. Şi în puţină vreme a curăţit ţarina. Aşadar şi tu frate, câte puţin lucrează şi nu te împuţina. Căci Dumnezeu cu darul Său iarăşi te aşază la rânduiala cea dintâi. Iar fratele auzind, şezând cu răbdare, făcea cum l-a învăţat bătrânul. Şi cu darul lui Dumnezeu a aflat odihnă.

14. Era un sihastru prin părţile Iordanului, nevoindu-se mulţi ani şi care, acoperit de Dumnezeu, nu primea bântuieli de la vrăjmaş, căci de neînvins era. Aşadar, pentru toţi cei ce veneau la dânsul pentru folos, el defăima pe satana şi-l ocăra, zicând, că nimic nu este şi că nu are nici o putere asupra nevoitorilor de nu va afla pe cei asemenea lui spurcaţi, robiţi totdeauna păcatului, care fără să simtă îi slăbănogeşte. Iar acestea le zicea neştiind darul Celui de sus, care nu lasă pe satana să-l robească. Şi când i s-a apropiat sfârşitul, după slobozirea lui Dumnezeu, a venit diavolul adevărat şi i-a zis: ce am cu tine, părinte? De ce mă ocărăşti? Au, te-am supărat vreodată cu ceva? Iar el scuipând asupra lui, iarăşi zicea aceleaşi cuvinte: mergi înapoia mea, satano, că nimic nu poţi asupra robilor lui Hristos! Şi satana i-a răspuns: aşa! Aşa! Alţi patruzeci de ani să trăieşti şi nici un ceas în atâţia ani nu voi încerca să-ţi pun piedică. Şi aceasta zicând, s-a făcut nevăzut. Iar monahul a început îndată să se lupte cu gândurile şi să zică în sine: am atâţia ani ticăloşindu-mă aici. Şi încă alţi patruzeci de ani voieşte Dumnezeu ca să trăiesc. Mă voi duce dar în lume şi voi vedea rudeniile mele şi voi petrere cu dânsele vreo câţiva ani şi iarăşi mă voi întoarce şi mă voi apuca de nevoinţa mea. Deci, socotind el acestea, le împlinea cu fapta şi ieşind afară din chilie, s-a apucat de drum. Dar nu departe mergând el, iubitorul de oameni, Dumnezeu, miluindu-l şi nevrând a i se pierde ostenelile i-a trimis un înger spre ajutor. Şi întâmpinându-l, îngerul i-a zis: unde mergi, părinte? El i-a răspuns: în cetate. Iar îngerul: întoarce-te la chilie. Şi el, venindu-şi în sine, s-a întors la chilia sa şi mai trăind trei zile s-a săvârşit.

15. Zis-a un bătrân: în vremea când lucrez, cobor undreaua şi pun moartea înaintea ochilor mei, mai înainte de a ridica undreaua.

16. Tot acesta a zis: omul care are moartea înaintea ochilor, în tot ceasul biruieşte împuţinarea de suflet.

17. Zis-a un bătrân: la tot lucrul pe care vrei să-l faci, să zici: de mă va certa Dumnezeu acum ce va fi? Vezi ce răspunde gândul. Şi de te va osândi, lasă-l îndată şi aruncă lucrul pe care-l ţii şi ia altul, ca să ai nădejde la el. Căci trebuie lucrătorul să fie gata în tot ceasul să meargă pe calea sa. Şi la lucru de vei şedea, chiar de vei umbla pe drum, aceasta zi-o totdeauna: de ne va chema Dumnezeu acum, cum va fi? Şi vezi ce-ţi răspunde conştiinţa. Şi grăbeşte de fă orice îţi zice. Iar de voieşti să cunoşti dacă s-a făcut milă cu tine, întreabă-ţi conştiinţa! Şi nu înceta să faci aceasta, până ce se va încredinţa inima ta şi conştiinţa îţi va zice: credem în îndurările lui Dumnezeu, că negreşit va face milă cu noi. Însă ia aminte la inima ta, nu cumva să spună acest cuvânt din îndoială. Iar de se va îndoi în credinţă până la un fir de păr, departe este de tine mila.

18. Zis-a un bătrân: de ar fi fost cu putinţă la venirea lui Hristos după Înviere să iasă iarăşi sufletele oamenilor din trupuri, toată lumea ar fi murit de frică, de cutremur şi de spaimă. Căci cum va suferi cineva să vadă cerurile deschizându-se şi pe Dumnezeu descoperindu-se cu urgie şi cu mânie iar oştile cele nenumărate ale puterilor cereşti împreună cu El pogorându-se şi toată omenirea la un loc adunându-se? Deci acestea pururea socotindu-le, să trăim ca cei ce vrem să stăm înaintea unui astfel de Judecător şi divan înfricoşător şi să răspundem pentru lucrurile ce le-am lucrat în viaţă.

19. Un bătrân s-a dus la unul din părinţii ce şedeau în Rait şi i-a zis: avvo, când îl slobozesc pe fratele cel ce şade împreună cu mine la vreo slujbă, mă necăjesc mai tare dacă va zăbovi. Răspuns-a acela: eu când îl trimit pe slujitorul meu pentru vreo treabă, şed aproape de uşă şi privesc. Şi când îmi zice mie gândul: oare când va veni fratele? zic şi eu către gând: apoi de va apuca mai înainte alt frate, adică îngerul de va veni să mă ia la Domnul, ce va fi? Şi aşa, în toate zilele şed privind la uşă purtând grija, plângându-mi păcatele şi zicând: oare, ce frate va apuca mai înainte şi va veni: cel de sus, sau cel de jos? Şi umilindu-se bătrânul, s-a dus şi ţinea aşa lucrarea aceluia.

20. Un bătrân şedea în Rait şi avea acest fel de lucrare: şezând pururea în chilia sa, era îngrijit cu mintea, plecat la pământ şi clătinându-şi capul, zicea cu suspin: oare ce va fi? Şi tăcea puţin. Şi iarăşi zicea acelaşi cuvânt, făcând la fel şi lucrând funia de coşniţă. Astfel şi-a petrecut zilele sale, îngrijindu-se pentru ieşirea din trup.

21. Pe unul din părinţi îl rugau fraţii să înceteze ostenelile cele mari. Iar el a răspuns: vă spun, fiilor, că Avraam are să se căiască, văzând darurile cele mari, pentru că nu s-a nevoit mai mult.

22. Un bătrân s-a dus odată într-o cetate să-şi vândă vasele şi după întâmplare a şezut la poarta unui bogat, care stătea să moară. Şi şezând, lua aminte şi vedea nişte bărbaţi negri, plini de frică, călări pe cai negri, şi având în mâinile lor tobe de foc. Ajungând la poartă, au lăsat caii afară, iar ei au intrat înăuntru şi văzându-i bolnavul, a strigat cu glas mare: Doamne, miluieşte-mă şi îmi ajută! Au zis lui aceia: acum când a apus soarele, ţi-ai adus aminte de Dumnezeu? Pentru ce, când strălucea ziua, nu L-ai căutat? Acum nu mai ai nădejde de mântuire, nici mângâiere. Şi aşa, cu sila smulgându-i sufletul, s-au dus.

23. Povestit-a un bătrân, că era o fecioară bătrână, foarte sporită în frica lui Dumnezeu, care întrebată fiind de mine, pentru pricina depărtării sale de lume, a povestit aşa: eu, o, minunatule, copilă fiind, aveam un tată foarte blând şi liniştit cu obiceiul, dar bolnav şi neputincios cu trupul, încât cea mai multă vreme a vieţii lui o cheltuia zăcând pe pat. Şi aşa trăia, încât abia rar şi cândva se întâlnea cu cineva. Cu lucrul pământului se îndeletnicea când se întâmpla de era sănătos şi acolo viaţa petrecându-şi roadele le aducea în casă şi atâta tăcere avea, încât se părea celor ce nu-l ştiau, că ar fi mut. Însă maica era cu totul împotriva tatălui. Ea iscodea şi cele peste patria noastră şi atât era de limbută cu toţi, încât niciodată nu o vedeam câtuşi de puţin tăcând, ci uneori certându-se, iar alteori grăind lucruri necuviincioase şi fără rânduială. Chiar şi de beţii cu bărbaţi desfrânaţi mai mult petrecea şi ca o curvă era mult cheltuitoare şi rău ocârmuia cele din casă, încât averile deşi nu erau puţine, nu erau cu putinţă a ne ajunge. Căci ei i se încredinţase de la tatăl meu iconomia celor din casă. Şi aşa vieţuind ea, nu i s-a întâmplat vreodată vreo boală trupească, nu a simţit vreo durere cât de mică, ci în toată viaţa ei era sănătoasă cu trupul şi întreagă. Deci topindu-se tatăl de îndelungată boală, s-a întâmplat de a murit şi îndată s-a pornit aerul şi s-au făcut tunete şi fulgere dese şi ploaie atât de multă şi aşa de necurmată se pogora de sus, încât nici puţin măcar a ieşi noi din casă nu puteam până la trei zile, timp în care şi tatăl sta neîngropat în casă. Iar oamenii satului văzând aceasta multe grăiau asupra răposatului zicând: cu adevărat vrăjmaş al lui Dumnezeu a fost acesta. Pentru aceasta nici nu îl lasă să se îngroape. Însă noi, ca să nu se împută trupul înăuntru şi să ne facă neumblată casa, scoţându-l afară, deşi ploaia era foarte mare, cum am putut l-am îngropat. Iar mama, luând mai multă slobozenie, mai fără de ruşine s-a dat la desfrânare şi făcând casa de ruşine, cheltuia averea în desfătări, încât mai de toate eram lipsiţi. După multă vreme, sosindu-i moartea, aşa îngropare a dobândit, încât se părea că şi aerul ajuta la îngroparea ei. Deci, după îngroparea mamei, eu trecând de vârsta copilărească şi poftele trupului sculându-se asupră-mi şi zădărnicindu-mă, într-o seară mi-a venit o socoteală: oare viaţa tatălui meu să aleg şi în blândeţe, cinste şi păzire să vieţuiesc? Dar acela nici un bine nu a dobândit, aşa petrecând, ci totdeauna de boli şi de necazuri topindu-se, s-a dus de aici, nici ca ceilalţi oameni putând fi îngropat. Deci, de i-ar fi plăcut lui Dumnezeu această petrecere, pentru ce a pătimit atâtea rele? Dar viaţa mamei care era? Oare nu pururea petrecea în desfrânări şi dezmierdări, şi s-a dus din viaţa aceasta sănătoasă şi fără nici o pătimire? Aşadar, trebuie şi eu să vieţuiesc. Că mai bine este a crede ochilor mei, decât cuvintelor altora. După ce am socotit eu, ticăloasa să urmez urmele maicii, a sosit noaptea şi eu adormind, a venit asupra mea un bărbat mare la trup şi înfricoşat la vedere şi căutând spre mine sălbatic şi cu mânie, mă întreba cu glas aspru zicând: spune-mi, care sunt gândurile inimii tale? Şi cu totul înspăimântată fiind, nici nu îndrăzneam a căuta la dânsul. Iar acela iarăşi, cu glas groaznic a grăit: vesteşte-mi mie, care sunt socotelile tale? Şi văzându-mă că de frică eram cu totul slăbănogită şi din minţi ieşită, îmi aduceam aminte de toate câte cugetam în mintea mea. Dar venindu-mi în fire, nu puteam să le tăgăduiesc, ci spre rugăminte m-am întors şi mă rugam, să mă învrednicească de iertare. Iar el luându-mă, mi-a zis: vino să vezi pe tatăl tău şi pe mama ta şi după aceea, oricare viaţă vei voi, alege-ţi! Aşadar, scoţându-mă m-a dus într-un loc şes cu livadă, în care erau pomi de multe feluri, care biruiesc descrierea frumuseţii, încărcaţi cu tot felul de roade. Acolo împreună cu el umblând eu, m-a întâlnit tatăl meu şi cuprinzându-mă m-a sărutat, numindu-mă fiică dorită, iar eu îmbrăţişându-l, îl rugam să petrec împreună cu dânsul. El însă a zis: acum nu este cu putinţă să se facă aceasta. Dar de vei urma urmele mele, nu după multă vreme vei veni aici. Eu încă mai rugându-mă să rămân împreună cu el, m-a tras îngerul de mână, zicându-mi: vino să vezi şi pe mama ta, ca să cunoşti din lucruri, la care viaţa este de folos să te pleci. Ducându-mă la o casă foarte întunecoasă, plină de scrâşnire şi de tulburare, mi-a arătat un cuptor arzând cu foc şi vâlvâind şi pe câţiva cumplit stând lângă cuptor. Iar eu căutând în cuptor, o văd pe mama mea până la gât afundată în foc şi mulţime nenumărată de viermi din toate părţile mâncând-o, iar ea de usturime scrâşnind cu dinţii şi clănţănind. Văzându-mă şi ea pe mine, plângând mă chema: vai mie, fiica mea, pentru durerile cele nesuferite! Vai mie, pentru muncile cele fără de sfârşit! Vai mie ticăloasei, că pentru puţină dezmierdare, ce chinuri mi-am pricinuit! Vai mie, ticăloasei, că în locul dezmierdărilor celor vremelnice, veşnic mă chinui! Miluieşte-mă, fiica mea, pe mine, maica ta, că ard şi mă topesc! Adu-ţi aminte de hrana care ai dobândit de la mine, şi mă miluieşte, şi-mi dă mâna şi mă scoate de aici! Iar eu, lepădându-mă de acei cumpliţi, care stăteau aproape, fără a mă apropia mama iarăşi cu lacrimi striga: fiica mea, ajută-mă şi nu trece cu vederea tânguirile maicii tale, nu trece cu vederea pe cea care aşa cumplit în gheena focului se chinuie şi de viermele cel neadormit este roasă! Iar eu, milostivindu-mă cu sufletul de dânsa, am întins mâna să o trag. Focul însă, atingându-se puţin de mâna mea, mare usturime am simţit şi am început a urla şi a suspina cu plâns. Cei ce erau în casă, deşteptându-se de vaiete şi sculându-se şi aprinzând focul, alergau la mine şi mă întrebau adeseori de pricina vaietelor. Eu în sine-mi venind, cele ce am văzut le-am povestit lor şi de atunci am urmat vieţii tatălui şi mă rog să-l dobândesc pe el şi partea cea împreună cu dânsul, încredinţându-mă cu darul lui Dumnezeu, ce fel de cinste şi slavă sunt gătite celor ce aleg a vieţui cu dreptate şi în bună credinţă. De asemenea, ce fel de munci primesc cei ce îşi cheltuiesc viaţa în pofte şi dezmierdări.

24. Odată doi fraţi s-au hotărât şi s-au făcut călugări. După ce au isprăvit faptele cele bune, au socotit să-şi zidească chilii depărtate şi fiecare din ei s-au dus deosebi pentru linişte. Mulţi ani nu s-au văzut unul cu altul, pentru că nu ieşeau din chilii. S-a întâmplat însă ca unul dintre dânşii să se bolnăvească şi au venit părinţii să-l cerceteze şi l-au văzut uneori uimindu-se, alteori trezindu-se. Şi l-au întrebat zicând: ce ai văzut? Iar el le-a zis: îngerii lui Dumnezeu i-am văzut venind. Ei m-au luat pe mine şi pe fratele meu şi ne-au dus la cer şi ne-au întâmpinat puterile cele potrivnice, nenumărate şi înfricoşate la vedere şi mult ostenindu-se ele, n-au putut asupra noastră. După ce le-am trecut, au început a striga: mare îndrăzneală este curăţenia. Acestea zicând fratele, a adormit. Iar părinţii văzând, au trimis un frate să vestească fratelui său că a adormit. Mergând ei l-au aflat pe el aşa. Şi s-au minunat toţi slăvind pe Dumnezeu.

Ce este pocăinţa?

Ce este pocăința? Această întrebare îi frământă pe mulţi oameni, dar foarte puţini sunt în stare să dea un răspuns. Mulţi confundă pocăinţa cu căinţa. Mie mi-a luat mult timp să pot înţelege ce înseamnă pocăinţa şi anume ce sens are acest cuvânt în Sfintele Scripturi. Vreau acum să vă împărtăşesc ce am înţeles cu privire la acest subiect în urma studierii Sfintelor Scripturi mai mulţi ani la rând.

 

 

1. Pocăința înseamnă schimbarea gândirii

Cuvântul din limba greacă tradus în limba română “pocăinţă” este metanoie de la [meta ] – a schimba, şi [noie] – minte, gândire. Deci, pocăinţa este o schimbare a gândirii, a conceptului despre viaţă. Omul trăieşte aşa cum gândeşte. De aceea înţeleptul Solomon scrie:

 Păzeşte-ţi inima mai mult de cît orice, căci din ea ies izvoarele vieţii. (Proverbe 4:23)

Omul, din moment ce acceptă un lucru în mintea lui, mai devreme sau mai târziu, ajunge să-l şi înfăptuiască. Domnul Isus spune:

 … ce iese din gură, vine din inimă, şi aceea spurcă pe om. Căci din inimă ies gîndurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele.Iată lucrurile cari spurcă pe om. (Matei 15:17-20)

(Aici cred că este nevoie de menţionat că în vechime oamenii credeau că inima este locul gândirii şi simţurilor). O schimbare adevărată se poate produce în viaţa unui om numai atunci când acesta îşi schimbă gândirea.

2. Pocăința este produsă de Dumnezeu în viaţa celui care intră în Noul Legământ

Perioada robiei babilonene a fost o una destul de grea pentru poporul Israel. Mulţi credeau că Dumnezeu îi va distruge ca naţiune. În acest context Dumnezeu le vesteşte că vor veni zile când va încheia cu ei un Nou Legământ şi potrivit acestui legământ le va da o inimă nouă. La Ieremia 31:33 spune că

Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor

iar la Ezechiel 11:19-20 spune

Le voi da o altă inimă, şi voi pune un duh nou în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatră, şi le voi da o inimă de carne,ca să urmeze poruncile Mele, să păzească şi să împlinească legile Mele; şi ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor.

( Nu uitaţi că orice referinţă la inimă are în vedere gândirea omului). Acelaşi lucru este scris şi la Ezechiel 36:25-27. Deci, în Noul Legământ Dumnezeu promite că va schimba gândirea omului şi aceasta îl va determina pe om să trăiască o viaţă în ascultare şi supunere faţă de Dumnezeu.

3. Pocăința se produce în viaţa omului atunci când acesta intră în Noul Legământ

Ca să înţelegem mai bine când un om intră în Noul Legământ este important să înţelegem ce înseamnă “Legământ”. Cuvântul ebraic folosit pentru “legământ” este “berit” şi înseamnă “o înţelegere solemnă făcută prin trecerea printre bucăţile de animal jertfit”. În vechime când se încheia un legământ, se aducea un animal ca jertfă, care era despicat în două jumătăţi şi persoanele care intrau în legământ trebuiau să treacă printre aceste două jumătăţi de animal. Această procedură se mai numea “umblarea prin moarte”. Prin aceasta partenerii de legământ îşi jurau unul altuia credincioşie; şi anume că ei aleg să moară pentru ei înşişi şi să trăiască pentru a împlini condiţiile legământului. Pe de altă parte ei parcă spuneau : aşa să-mi facă şi mie Dumnezeu (ca acestui animal) dacă voi călca condiţiile legământului. De aceea şi Domnul Isus le spune tuturor la Luca 9:23-24:

Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze. Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va mîntui.

Poate veţi spune că Noul Legământ a fost promis poporului Israel, dar noi nu suntem evrei! Care este partea neevreilor la acest legământ… Acesta va fi subiectul unui alt articol.

Pocăința

 

Învățătura despre pocăință este o învățătură fundamentală în creștinism, care a fost predicată și promovată de Domnul Isus. El spunea: „S’a împlinit vremea șÎmpãrãția lui Dumnezeu este aproape. Pocãiți-vã și credețîn Evanghelie.” (Marcu 1:15). De asemenea apostolii au predicat pocăința: „Pocãiți-vã”, le-a zis Petru” (Fapte 2:38). Dar, ce înseamnă pocăința? Fiincă majoritatea oamenilor nu înțeleg ce înseamnă pocăința, aș dori în câteva cuvinte să arat ce înseamnă pocăința prezentată de Sfânta Scriptură.

 

Omenirea sub păcat

 

După căderea lui Adam (primul om creat de Dumnezeu) în păcat, omenirea a ajuns să fie supt păcat, supt blestem: „Printr’un singur om a intrat pãcatul în lume, și prin pãcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricinã cã toți au pãcãtuit…” (Romani 5:12), și prin urmare s-a rupt relația pe care Adam și prin el omenire, o avea cu Dumnezeu. Aceasta înseamnă moarte spirituală – despărțire de Dumnezeu. După ce au păcătuit, Adam și Eva au experimentat imediat moartea spirituală și tot atunci au început să experimenteze procesul de șubrezire a corpurilor lor, care a avut ca rezultat în cele din urmă moartea fizică.[1]

 

Pocăința reface relația pe care omul a pierdut-o. „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtã ca sã mântuiascã, nici urechea Lui prea tare ca sã audã, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despãrțire între voi și Dumnezeul vostru; pãcatele voastre vã ascund Fața Lui și-L împiedicã sã v’asculte! (Isaia 59:1-2), aceasta este ruperea relației. Dar Noul Testament spune: „Pocãiți-vã dar, șîntoarceți-vã la Dumnezeu, pentru ca sã vi se șteargã pãcatele, ca sã vinã de la Domnul vremile de înviorare” (Fapte 3:19), aceasta înseamnă refacerea relației. Prin urmare, pocăința reface – după cum vom vedea pe parcursul studiului nostru – relația cu Dumnezeu. Convertirea marchează trecerea de la moartea spirituală la viața spirituală.[2]

 

Definiția pocăinței

 

Cuvântul pocăință vine de la cuvântul grecesc metanoia care înseamnă a schimba mintea.  A schimba mintea cu privire la păcat. Pocăința  este o sinceră schimbare a minții și a inimii, o nouă atitudine față de păcat. Ea cuprinde simțământul sincer de vinovăție personală, o puternică dorință de a fi mântuit și salvat din păcat. Este o renunțare la viața de păcat.[3]

 

Sunt persoane care se lasă de fumat, de alcool, sau de  alte lucruri păcătoase, dar pe care nu le consideră a fi păcate. Isaia spune despre lucrul acesta: „Vai de cei ce numesc rãul bine, și binele rãu, cari spun cã întunerecul este luminã, și lumina întunerec, cari dau amãrãciunea în loc de dulceațã, și dulceața în loc de amãrãciune!” (Isaia 5:20). Cu alte cuvinte ei spun: ce e rău în a fuma, în a bea, în a avea relații intime înainte de căsătorie, doar trăim în secolul 21. Nu e nici un rău în aceasta. Despre ei spune Pavel că: gãsesc de buni pe cei ce le fac(Romani 1:31).

 

Pot să renunțe la unele păcate din ambiție personală sau din pricina stării de sănătate sau alte cauze, dar nu le privesc a fi păcătoase.  Ori pocăința implică în primul rând o schimbare a minții și a inimii, apoi o renunțare și o abandonare a păcatului. Omul care nu vede cât de teribil este păcatul și că acesta este o ofensă la adresa lui Dumnezeu, nu va vedea necesară o schimbare a inimii.

 

Ilustrație:

Se spune despre un tânăr batjocoritor care l-a întrebat odată pe un predicator:

–          Dumneavoatră spuneți că oamenii necredincioși poartă povara păcatelor. Un nu simt nimic. Cât de greu este păcatul? Un kilogram sau zece kilograme?

Predicatorul i-a răspuns printr-un exemplu:

–          Dacă pui o greutate de o sută de kilograme pe un mort, ce zici, o va simți?

–          Nu va simți nimic, pentru că este fără viață.

–          Tot mort este și cel ce nu simte greutatea păcatelor sau care o ia în derâdere.

Tânărul nu a mai avut ce spune la un astfel de argument. Cine este sincer cu sine însuși în fața lui Dumnezeu va recunoaște că păcatele apasă asupra conștiinței sale.

 

Pocăința implică o schimbare la nivelul opiniilor

 

Aceasta înseamnă o recunoaștere a păcatului. Să vezi că ai păcătuit și să recunoști lucrul acesta. Împăratul David spunea: „Dupã îndurarea Ta cea mare, șterge fãrãdelegile mele! Spalã-mã cu desãvîrșire de nelegiuirea mea, și curãțește-mã de pãcatul meu! Cãci îmi cunosc bine fãrãdelegile, și pãcatul meu stã necurmat înaintea mea” (Psalmul 51:1-3). Pentru aceasta am să redau o imagine biblică, care să arate această schimbare a opiniei.

 

În momentul când Domnul Isus a fost răstignit pe cruce, împreună cu El mai erau răstigniți doi tâlhari, unul la stânga altul la dreapta. Sistemul de pedepsire a celor condamnați la moarte din timpul Domnului, era prin răstignire pe cruce. Scriptura spune că în momentul răstigniri, cei doi tâlhari, îl batjocoreau și ei pe Isus ca cei care stăteau împrejurul cruci Lui: „Tîlharii cari erau rãstigniți împreunã cu El, îi aruncau aceleași cuvinte de batjocurã” (Matei 27:44). Dar la un moment dat unul dintre tâlhari și-a recunoscut păcatul și a zis: „Pentru noi este drept, cãci primim rãsplata cuvenitã pentru fãrãdelegile noastre” (Luca 23:41). Cu alte cuvinte a spus: da, sunt un păcătos, am făcut fărădelege și acum merit să fiu pedepsit. Iar acum în loc de batjocuri, tâlharul își vedea păcatul cât și consecința lui și îl recunoștea.

 

Biblia spune: „..plata pãcatului este moartea” (Romani 6:22). Pentru păcatele săvârșite, trebuie să plătim, iar plata este moartea adică despărțire veșnică de la fața lui Dumnezeu: „…Ei vor avea ca pedeapsã o perzare vecinicã, dela fața Domnului și dela slava puterii Lui (2 Tesaloniceni 1:9). Noi suntem păcătoși prin natura noastră alterată de păcat și prin urmare noi păcăuim deoarece suntem păcătoși. „Nu este nici un om neprihãnit, niciunul mãcar” (Rom 3:10) spunea apostolul Pavel. Un măr va face doar mere pentru că este în natura lui să facă mere, și el niciodată nu va face un altfel de fruc. Tot așa este și cu noi. Vom rodi ceea ce este în natura noastră, iar cum natura noastră este păcătoasă, vom rodi numai păcatul. Astfel, acest rod al păcatului care iese din inima omului (Marcu 7:23), nu face altceva decât să-l spurce, să-l întineze. Un prim efect al acestor lucruri este că te păteză. Nu mai ești sfânt.[4]

 

Când natura noastră păcătoasă este pusă în contrast cu natura sfântă a lui Dumnezeu, automat aceste două se resping, dar, și poți vedea limpede cât de păcătos ești, în contrast cu această natură sfântă. Iov un om a lui Dumnezeu când s-a văzut pus în contrast cu această natura sfântă a lui Dumnezeu, a exclamat: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a vãzut. De aceea mi-e scîrbã de mine și mã pocãiesc în țãrînã și cenușã”(Iov 42:5-6). Îți vezi starea de păcătoșenie. Te vezi cât de murdar ești.

 

Este o pildă dată de Domnul Isus în Scripturi, numită pilda fiului risipitor (Luca 15:11-32). La un moment dat, mezinul familie își i-a partea de avere și pleacă într-o țară îndepărtată ducând o viață destrăbălată. După ce a cheltuit toți bani a ajuns să fie rob unui om care avea o turmă de porci. Când s-a văzut în ce stare a ajuns, spune Scriptura că și-a venit în fire (vs. 17). După ce și-a venit în fire, acesta a venit acasă la tatăl său care l-a primit înapoi bucuros. Aceasta înseamnă pocăință. Să îți recunoști în primul rând starea de păcat.

 

Se spune despre un băiat, pe nume Claudiu care urma să dea bacalaureatul, dar din pricina unor necazuri pe care le-a produs școlii a fost exmatriculat. Părinții lui au fost supărați din pricina aceasta, și au avut câteva certuri cu băiatul lor. După o astfel de ceartă Claudiu, a plecat de acasă cu intenția de a nu mai reveni niciodată înapoi. Dar după câteva luni lui Claudiu i-a părut rău, a venit iarăși acasă și i-au rugat pe părinți lui să-l ierte. Ei l-au luat în brațe, l-au iertat și niciodată nu au mai amintit de lucrul acesta.

 

Tot astfel procedează și Dumnezeu cu noi. Când ne pocăim de păcatul nostru, revenim la El ca să Îi cerem iertare, ne primește, ne iartă și nu ne mai aduce aminte niciodată de păcatul înfăptuit.

 

Pocăința implică o schimbare a dorințelor

 

Scriptura spune: „Pentru cel nebun este o plãcere sã facã rãul, dar pentru cel înțelept este o plãcere sã lucreze cu pricepere” (Proverbe 10:23), iar în altă parte scrie: „…sînt meșteri sã facã rãul, dar nu știu sã facã binele” (Ieremia 4:22). Dorința inimii persoanei pocăite este să facă binele; „El S’a dat pe Sine însuș pentru noi, ca sã ne rãscumpere din orice fãrãdelege, și sã-Și curãțeascã un norod care sã fie al Lui, plin de rîvnã pentru fapte bune” (Tit 2:14).

 

Copii lui Dumnezeu se cunosc prin faptul că nu mai au dorință pentru a păcătui. Păcatul pentru ei vine în urma unei nevegheri sau accidental. Ioan spune: „Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu și copiii diavolului. Oricine nu trãiește în neprihãnire, nu este dela Dumnezeu” (1 Ioan 3:10). Nu spun că cei care s-au pocăit nu mai păcătuiesc, că ei sunt imuni la păcat. Nu. Ci doar spun că ei nu se mai complac în păcat sau nu se satisfac în a păcătui. Tot apostolul Ioan spune: „Copilașilor, vã scriu aceste lucruri, ca sã nu pãcãtuiți. Dar dacã cineva a pãcãtuit, avem la Tatãl un Mijlocitor pe Isus Hristos, Cel neprihãnit” (1 Ioan 2:1). Când Ioan spune „copilașilor” el se referă la copii lui Dumnezeu, la cei care s-au pocăit, la creștini, și nu la necreștini. Copii diavolului, sunt acele persoana care le plac să trăiască în păcat și care iubesc păcatul.

 

Scriptura spune despre o categorie de oameni care iubesc minciuna și trăiesc în minciună; „Afarã sînt cînii, vrãjitorii, curvarii, ucigașii, închinãtorii la idoli, și oricine iubește minciuna și trãiește în minciunã!” (Apocalipsa 22:15). Aceștia cu siguranță nu sunt copii lui Dumnezeu. Pentru că, copii lui Dumnezeu nu se bucurã de neleguire, ci se bucurã de adevãr (1 Corinteni 13:6). Mai pot fi și alte exemple care pot fi ilustrate, dar consider că acesta a făcut lumină în mintea și inima noastră.

 

Totuși aș dori să relatez despre două personaje Biblice, una care iubește păcatul, iar cealaltă neprihănirea. Prima este vorba de Cain primul om care s-a născut din femeie, fiul lui Adam și a Evei. Un om care și-a ucis fratele; pe Abel (Genesa 4). Apostolul Ioan consemnază lucrul acesta și spune: „sã ne iubim unii pe alții; nu cum a fost Cain, care era dela cel rãu, și a ucis pe fratele sãu. Și pentruce l-a ucis? Pentrucã faptele lui erau rele, iar ale fratelui sãu erau neprihãnite” (1 Ioan 3:11-12). Cain avea de tată pe diavolul. Domnul Isus spunea: „Voi aveți de tatã pe diavolul; și vreți sã împliniți poftele tatãlui vostru. El dela început a fost ucigaș; și nu stã în adevãr, pentrucã în el nu este adevãr. Oridecîteori spune o minciunã, vorbește din ale lui, cãci este mincinos și tatãl minciunii” (Ioan 8:44).

 

Un altul este David, despre care Dumnezeu afirmă: „le-a ridicat împãrat pe David, despre care a mãrturisit astfel: „Am gãsit pe David, fiul lui Iese, om dupã inima Mea, care va împlini toate voile Mele” (Fapte 13:22). Om dupã inima Mea, aceasta înseamnă cu siguranță că David era un copil a lui Dumnezeu, după afirmația pe care El Îsuși o face despre

David. Cât și despre Domnul Isus, Tatăl din ceruri afirmă: „Și din ceruri s’a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi gãsesc plãcerea” (Matei 3:17). Omul acesta, David când a fost pus în postură să păcătuiască, să-l omoare pe Saul, a refuzat. Ce atitudine diferită. Unul comite crimă iar altul refuză. Unul era copilul lui Dumnezeu, iar celălalt al diavolului.


[1] Charles C. Ryrie, Teologie elementară, ed. Agape, Făgăraș, 1998, pg. 184

[2] Trandafir Șandru, Doctrinele biblice ale Bisericii, ed. Cultului Penticostal, București, 1989, pg. 155

[3] Idem, pg. 155

[4] Iosif Anca, Faptele firii – studiu, vol 1, pag. 9

Credința

 

Mulți oameni sunt religioși sau credincioși în felul lor, care cred că manifestă o credință, dar care nu au credința promovată de Scriptură. Aceștia consideră credința lor una bună, însă de cele mai multe ori este o credință înșelătoare. Diavolul este foarte șiret în privința inventării a tot felul de credințe false. Lucrul acesta l-a făcut și cu primii oameni, Adam și Eva, când i-a amăgit, și în urma căreia s-au arătat necredincioși față de Dumnezeu: „Dar mã tem ca, dupã cum șarpele a amãgit pe Eva cu șiretlicul lui, tot așa și gîndurile voastre sã nu se strice dela curãția și credincioșia care este fațã de Hristos” (2 Corinteni 11:3).

 

Solomon spunea în cartea Proverbele astfel: „Multe cãi pot pãrea bune omului, dar la urmã se vãd cã duc la moarte” (Proverbele 14:12). Oamenii se pot auto înșela. Domnul Isus spunea: „Ochiul este lumina trupului. Dacã ochiul tãu este sãnãtos, tot trupul tãu va fi plin de luminã; dar dacã ochiul tãu este rãu, tot trupul tãu va fi plin de întunerec. Așa cã, dacã lumina care este în tine este întunerec, cît de mare trebuie sã fie întunerecul acesta!” (Matei 6:22-23). Cu alte cuvinte spunea Domnul Isus, ai grija la cine privești. De ce? Pentru că păcat înseamnă să nu te mai uiți la Isus sau a-ți greși ținta. Autorul epistolei către Evrei spunea: „Sã ne uitãm țintã la Cãpetenia și Desãvîrșirea credinței noastre, adicã la Isus„ (Evrei 12:2). Apostolul Pavel  spunea că nu toți au același duh de credință (2 Corinteni 4:13).

 

Un evanghelist a ținut într-o seară o predică despre credință. La urmă a venit la el un tânăr care i-a zis următoarele:

–          Mi-a plăcut predica dumnevoastră despre credință, din seara aceasta. Vreau să vă spun că și eu sunt un tânăr credincios, domnule evanghelist.

–          Da? Mă bucur să aud aceasta. Dar ce credință ai?

–          Credința mea este credința bisericii mele, spunea tânărul.

–          Să o luăm invers, spunea evanghelistul. Care este credința bisericii tale?

–          Credința bisericii mele este credința mea.

Văzând că nu ajunge la ideea centrală a întrebării, evanghelistul spune:

–          Tu și cu biserica ta, ce credință aveți?

–          Eu și cu biserica mea avem aceeași credință.

 

Tânărul din ilustrație nu știa ce crede. Așa sunt mulți și astăzi, persoane care nu știu ce cred sau care au o credință nefondată biblic.

 

 

O singură credință

 

Apostolul Pavel spune biserici din Efes că este un singur Domn, o singurã credințã, un singur botez (Efeseni 4:5). Este o singură credință mântuitoare, nu sunt mai multe. Dar care este această credință? Este credința dată apostolilor, care au revelat-o pe paginile Scripturilor: „vã îndemn sã luptați pentru credința, care a fost datã sfinților odatã pentru totdeauna” spunea Iuda (Iuda vs. 4).

 

Spune versurile unei cântări creștine:

 

Doamne dă-mi vechea credinţă

În ea vreau să cred şi eu.

 

A crezut în ea şi Pavel

A crezut în ea şi Sila

Au crezut în ea toţi sfinţii

În ea vreau să cred şi eu.

Doar această credință mântuie și nu în obiecte sau alte lucruri, în alte persoane sau ființe decât în Isus Hristos. Când Pavel și Sila erau întemnițați în închisoarea din Filipi, acolo era acel gardian care au pus următoarea întrebare: „Domnilor, ce trebuie sã fac ca sã fiu mîntuit?”. Pavel și Sila i-au rãspuns: „Crede în Domnul Isus, și vei fi mîntuit…” (Fapte 16:30-31). Numai credința în Domnul Isus mântuie. Domnul Isus este singura cale spre Dumnezeu: „Isus i-a zis: „Eu sînt calea, adevãrul și viața. Nimeni nu vine la Tatãl decît prin Mine” (Ioan 14:6). De ce? Pentru că este singura Persoană, om și Dumnezeu deopotrivă, care a murit pentru păcatele noastre. Pavel spunea: „Cãci este un singur Dumnezeu, și este un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos, care S’a dat pe Sine însuș, ca preț de rãscumpãrare…” (1 Timotei 2:5-6). Ioan apostolul spunea: „El este jertfa de ispãșire pentru pãcatele noastre” (1 Ioan 2:1), căci „în nimeni altul nu este mîntuire: cãci nu este supt cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie sã fim mîntuiți” (Fapte 4:12).

 

Fiindcã „oricine va chema Numele Domnului, va fi mîntuit” – Romani 10:13

 

Atenție!!! Aceasta nu înseamnă a crede într-un Isus istoric. Ci a intra într-o relație personală cu Isus Cel viu.

 

Definiția credinței

 

A avea credință nu înseamnă a da crezare la orice și oricine. Solomon spunea: „Omul lesne crezãtor crede orice vorbã, dar omul chibzuit ia seama bine cum merge” (Proverbe 14:15). Credința nu înseamnă a crede orice datină sau vorbă a oamenilor în domeniul religios sau alte aspecte ale vieții, ci a crede numai ce spune Dumnezeu. Prin urmare credința este o stare a inimi de acceptare a Cuvântului lui Dumnezeu.[1] După cum spunea și Tozer: „Adevăratul om al credinței este rareori credul, iar omul credul rareori are credința adevărată”.[2]

 

În limba greacă avem cuvântul „pistis” care înseamnă convigere a adevărului lui Dumnezeu. Autorul epistolei către Evrei spune: „Și credința este o încredere neclintitã” (Evrei 11:1).

 

Termeni apropiați sunt:

a.      Încredere – „Cãci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Hristos; fiindcã ea este puterea lui Dumnezeu pentru mîntuirea fiecãruia care crede: întîi a Iudeului, apoi a Grecului; deoarece în ea este descoperitã o neprihãnire, pe care o dã Dumnezeu, prin credințã și care duce la credințã, (încredere) dupã cum este scris: „Cel neprihãnit va trãi prin credințã” (Romani 1:16-17).

b.      Credincioșie – „… credincioși adevãrului, în dragoste, sã creștem în toate privințele, ca sã ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efeseni 5:15).

 

Credința este o deplină încredere că o persoană va lucra conform cuvântului dat sau unei promisiuni. Pavel afirmă: „În adevãr, fãgãduințele lui Dumnezeu, oricîte ar fi ele, toate în El sînt „da”; de aceea și „Amin”, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu” (2 Corinteni 1:20), iar în altă parte este scris că Dumnezeu nu poate să mintă (Tit 1:2). (Aș dorii să readuc aminte că nu credința în orice persoană poate mântui decât numai în Isus Hristos) Dacă Dumnezeu a spus că va da viața veșnică celor care cred în Fiul Său (cf. Ioan 3:15), atunci trebuie să fiu convins de lucrul acesta, că Dumnezeu va face întocmai. Domnul a spus: „Eu le dau viața vecinicã, în veac nu vor pieri„ (Ioan 10:28). Această credință, (credința în Domnul Isus) îi aduce păcătosului mântuirea prin jertfa de pe Golgota, iar Dumnezeu îl îmbracă cu neprihănirea Sa.

 

Se spune despre un student credincios care vestea Cuvântul tuturor oamenilor pe care îi întâlnea, în campusul universitar în care stătea. Așa că a obținut permisiunea de a susține evanghelizări într-una din sălile de clasă. Într-una din zile a văzut un om învârstă care spărgea piatră și pe care l-a invitat la una din zilele în care își ținea predicile. Acesta i-a răspuns:

–          Dacă spargi piatră două ore în locul meu, voi merge.

Bătrânul crezând că nu putea sparge piatra și astfel era scutit de a merge duminica la evanghelizare.

–          S-a făcut, a spus tânărul cu entuziasm.

Dar după ceva timp, bătrânul văzând că sparge piatra la fel de bine ca el, voia să scape de tânăr onorabil, dar nu știa cum să o facă. După terminarea celor două ore tânărul îi spuse:

–          Eu am terminat ce am promis.

–          Tu ești student și studiez, dar eu am uitat mai mult decât ai învățat tu. Voi predicatorii aveți o singură coardă pe vioară: Credeți și pocăiți-vă. Nu am auzit niciodată pe cineva să explice ce este credința. Dacă îmi spui ce este credința voi merge la adunare, spunea bătrânul.

–          Credința, spunea tânărul, este a sparge piatră două ore pentru cineva care mi-a promis că vine la evanghelizare. Mi-a spus că dacă sparg două ore piatră în locul lui va veni la evanghelizare. Îl cred, și dacă este om de cuvânt va fi acolo.

–          Vrei să spui că dacă Îl iau pe Dumnezeu pe cuvânt, așa cum m-ai luat tu pe mine, înseamnă că am credința care mântuiește? a întrebat bătrânul.

–          Eu nu cunosc o altfel de credință mântuitoare, decât a-L crede pe Dumnezeu pe cuvânt. Dumnezeu spune că oricine crede în Fiul Său va fi iertat de orice păcat și îndreptățit.

–          Deci dacă eu, spunea bătrânul, cred că Isus a murit pentru păcatele mele, voi fi iertat și îndreptățit înaintea lui Dumnezeu?

–          Dumnezeu afirmă acest adevăr și El întotdeauna respectă ceea ce a promis.

 

Apoi Domnul Isus a mai spus: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovãrați, și Eu vã voi da odihnã” (Matei 11:28), atunci eu trbuie să cred că El va face lucrul acesta. Dar aici mai intervine și acțiunea omului de aintra în posesia odihnei (despre lucrul acesta vom discuta mai încolo).

 

 

Credința face lucrurile nevăzute reale, ca și când ar fi privite cu ochiul liber. Evrei 11:1 spune: „Și credința este o încredere neclintitã în lucrurile nãdãjduite, o puternicã încredințare despre lucrurile cari nu se vãd”.

 

Când patriarhul Avraam a fost chemat de Dumnezeu să plece din patria lui într-o altă țară, spune Scriptura că prin credințã Avraam, cînd a fost chemat sã plece într’un loc, pe care avea sã-l ia ca moștenire, a ascultat, și a plecat fãrã sã știe unde se duce (Evrei 11:8). Avraam nu văzuze niciodată țara în care Dumnezeu voia să-l ducă. Însă a dat dovadă de credință prin faptul că a ascultat de Cuvântul lui Dumnezeu, și a acționat conform acestuia. Dar el a înțeles că dincolo de țara pământească pe care avea s-o i-a de moștenire, există o altă țară, una mai bună, una cerească în care Dumnezeu avea de gând să-l ducă; „Cãci el aștepta cetatea care are temelii tari, al cãrei meșter și ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:10).

Avraam L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvânt. Aceasta este credință. Credința înseamnă pur și simplu să iei cuvântul lui Dumnezeu și să-i dai ascultare, pentru că este cuvântul lui Dumnezeu. înseamnă să crezi ce spune Dumnezeu, pur și simplu pentru că El a spus-o.[3]

 

Pentru noi astăzi, putem afirma ca și Avraam că așteptăm o casă al cărui meșter ziditor este Isus: „În casa Tatãlui Meu sînt multe locașuri. Dacã n’ar fi așa, v’aș fi spus. Eu Mã duc sã vã pregãtesc un loc. Și dupã ce Mã voi duce și vã voi pregãti un loc, Mã voi întoarce și vã voi lua cu Mine, ca acolo unde sînt Eu, sã fiți și voi” (Ioan 14:2-3). Lucrul acesta, ne face să vedem prin credință casa pregătită de Domnul. Nu putem explica ce ne așteaptă în ceruri, pentru că Pavel spunea: „Dar, dupã cum este scris: „Lucruri, pe cari ochiul nu le-a vãzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s’au suit, așa sînt lucrurile, pe cari le-a pregãtit Dumnezeu pentru cei ce-l iubesc” (1 Corinteni 2:9), însă le credem și le așteptăm.

 

Credința face imposibilul posibil. Apostolul Pavel spunea că noi umblăm prin credință, nu prin vedere (2 Corinteni 5:7). Când prorocul Elisei împreună cu poporul Israel era în război cu poporul Sirienilor, și când Israel era înconjurat de armata siriană, ucenicul lui Elisei văzât doar armata Siriei, a exclamat: „Ahdomnul meu, cum vom face?” (2 Regi 6:15). Ucenicul nu văzuse nici o cale de scăpare de armata siriană, a crezut un lucru imposibil de realizat. Dar prorocul îi spune: „Nu te teme, cãci mai mulți sînt cei cu noi decît cei cu ei” (vs. 16). Iar când ucenicului lui Elisei i se deschid ochii, el vede muntele plin de cai și de carã de foc împrejurul lui Elisei (vs. 17).

 

Știința spune că lumea a evoluat dintr-o așa numită explozie în univers numită Big-Bang. Și încearcă să explice universul prin știința și înțelepciunea omenească. Numai că Dumnezeu, prin apostolul Pavel spune despre știința și înțelepciunea lumii astfel: „Voi prãpãdi înțelepciunea celor înțelepți, și voi nimici priceperea celor pricepuți. Cãci întrucît lumea, cu înțelepciunea ei, n’a cunoscut pe Dumnezeu în înțelepciunea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1:19, 21).

 

Dumnezeu a creat lumea din nimic, iar lucrul acesta trebuie crezut nu explicat; „Prin credințã pricepem cã lumea a fost fãcutã prin Cuvîntul lui Dumnezeu, așa cã tot ce se vede n’a fost fãcut din lucruri cari se vãd” (Evrei 11:3). Unul din părinții Bisericești numit Augustin spunea: „Cred ca să înțeleg”.

 

Multe minuni revelate în Sfânta Scriptură nu se pot explica. Căci dacă s-ar putea explica, atunci nu ar mai fi numite minuni. Ele trebuie crezute.

 

Sursa credinței

 

Credința este darul lui Dumnezeu. „Cãci prin har ați fost mîntuiți, prin credințã. Și aceasta (credința) nu vine dela voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8). Aceasta nu înseamnă că eu sunt mântuit pe baza credinței mele personale (nu aceasta este cauza), ci este prin credință, adică prin canalul credinței. După cum spunea și Helge Stadelmann că, credința este mijlocul, calea, prin care îi revine omului darul harului al mântuirii. Deci nu sunt mântuit fără credință; dar în același timp, nu sunt mântuit „pe baza” credinței mele, de parcă credința ar fi un merit pe baza căruia Dumnezeu ar trebui să mă mântuie.[4]

 

Dacă este dar, atunci eu nu trebuie decât să-l accept și să-l primesc. Este ca și acel profesor care într-o zi a vrut să le arate elevilor său despre cum poate fi primită credința în inimă. A pus pe catedră ceasul pe care-l purta la mână. Era un ceas scump. Și a spus:

–          Ceasul acesta poate fi al vostru. Trebuie numai să veniți și să-l luați.

Copii fiind nedumeriți și neștiind ce să creadă, nu au îndrăznit să meargă să ia ceasul de pe catedră. Prin urmare nici nu au crezut că profesorul poate să le ofere în dar, gratis, un ceas așa scump. Dar la un moment dat un tinerel s-a ridicat și a mers să ia ceasul de pe catedră. Se gândea în sinea lui: „Nu am nimic de pierdut”. A mers, a luat ceasul și a fost al lui.

 

Isus Hristos este desăvârșitorul credinței. „Sã ne uitãm țintã la Cãpetenia și Desãvîrșirea credinței noastre, adicã la Isus …” (Evrei 12:2). Cât timp stau cu ochi ațintiți spre Isus, eu pot să îmi desăvârșesc credința. Lucrul acesta se poate face doar în aplicație practică. Doar exersând. Nu pot să stau cu mâinile în sân, și  să cer la Dumnezeu să-mi mărească credința iar aceasta să se întâmple instantaneu, ca și cum Domnul ar dator să facă lucrul acesta.

 

Tozer spunea: „Credinţa nu este un act săvârşit o singură dată, ci o neîntreruptă privire aruncată din inimă lui Dumnezeu”.[5] Aș dori acum să redau o întâmplare Biblică ca sa susțin acest lucru. Ea se găsește în Evanghelia lui Matei 14:22-36, în umblarea lui Petru pe mare. După ce Domnul silește pe ucenici să traverseze marea Tiberiadei, se duce ca să se roage pe munte singur. În timpul acesta, corabia era învãluitã de valuri în mijlocul mãrii; cãci vîntul era împotrivã. Cînd se îngîna ziua cu noaptea (Grecește: în a patra strajã.), Isus a venit la ei, umblînd pe mare. Cînd L-au vãzut ucenicii umblînd pe mare, s’au spãimîntat, și au zis: „Este o nãlucã!” Și de fricã au țipat. Isus le-a zis îndatã: „Îndrãzniți, Eu sînt; nu vã temeți!” „Doamne”, I-a rãspuns Petru, „dacã ești Tu, poruncește-mi sã vin la Tine pe ape.” „Vino!” i-a zis Isus. Petru s’a coborît din corabie, și a început sã umble pe ape ca sã meargã la Isus. Dar, cînd a vãzut cã vîntul era tare, s’a temut; și fiindcã începea sã se afunde, a strigat: „Doamne, scapã-mã!”. În tot timpul în care Petru s-a uitat la Isus a mers pe ape, dar când a văzut că vântul era tare, s-a temut, apoi a început să se afunde. Știți de ce a început să se afunde? Isus ne dă răspunsul: „Puțin credinciosule, pentruce te-ai îndoit?”. Petru a început să se afunde din pricina necredinței pentru că s-a uitat la valuri și nu la Isus.

 

Cu alte cuvinte umblarea merge împreună cu privirea.  Minunea umblarii pe ape nu se va întâmpla niciodată dacă nu ai privirea îndreptată la Isus Hristos, Autorul credinței. Marcu spune: „Iar ei au plecat și au propovãduit pretutindeni. Domnul lucra împreunã cu ei, și întãrea Cuvîntul prin semnele, cari-l însoțeau” (Marcu 16:20). Semnele nu se vor întâmpla dacă nu mergem prin credință în Numele Domnului, cu Evanghelia.

 

Duhul Sfânt este Administratorul credinței. „Roada Duhului, dimpotrivã, este: … credincioșia” (Galateni 5:22). „Pistis”, este cuvântul din greacă pentru credincioșie, cuvânt pe care l-am dezbătut în capitolele anterioare. Credința este darul lui Dumnezeu administrat în om de către Duhul Sfânt.

 

Cum este administrată credința? Biblia spune: „credința vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvîntul lui Hristos” (Romani 10:17). Duhul administrează credința doar celor care îi dau voie să facă lucrul acesta. O persoană răspunde, acceptând promisiunile făcute de Dumnezeu prin Cuvântul Său, iar mai apoi lăsând ca acestea să-i fie aplicată de Duhul Sfânt. Mai spune Scriptura: „Însã mulți din ceice auziserã cuvîntarea, au crezut…” (Fapte 4:4).

 

Lucrul acesta produce două mari benefici în viața celui care primește. Și anume:

a.      Curăția sufletului – „Deci, ca unii cari, prin ascultarea de adevãr, v’ați curãțit sufletele prin Duhul …” (1 Petru 1:22) – „Sfințește-i prin adevãrul Tãu: Cuvîntul Tãu este adevãrul” (Ioan 17:17).

 

b.     Nașterea din nou – „… fiindcã ați fost nãscuți din nou nu dintr’o sãmînțã, care poate putrezi, ci dintr’una care nu poate putrezi, prin Cuvîntul lui Dumnezeu, care este viu și care rãmîne în veac” (1 Petru 1:23) – „Dar tuturor celor ce L-au primit, adicã celorce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul sã se facã copii ai lui Dumnezeu; nãscuți nu din sînge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:12-13).

 

Credința și faptele

 

Încă de la începutul creștinismului oameni au intrat într-o confuzie a ceea ce înseamnă mântuirea. Mântuire prin credință sau prin fapte? Unii de pe timpul lui Pavel învãțau pe frați și ziceau: dacã nu sînteți tãiați împrejur dupã obiceiul lui Moise, nu puteți fi mîntuiți (Fapte 15:1). Au încercat să adaoge la mântuire unele lucruri, fapte sau altele. Dar învățătura Scripturii este cu totul diferită.

 

Dar ce înseamnă a fi mântuit? Mântuire înseamnă să fiu salvat de dușmani mei spirituali și anume: satan, păcatul și lumea. Salvarea de moartea eternă și înzestrarea omului cu vața eternă.[6] Aceasta înseamnă mântuire.

 

Această mântuire nu a fost și nu este inițiativa omului ci a lui Dumnezeu Tatăl. În epistola apostolului Pavel către Tit spune: „în nãdejdea vieții vecinice, fãgãduite mai înainte de vecinicii de Dumnezeu, care nu poate sã mintã” (Tit 1:2). El este inițiatorul.

 

Cel care a realizat-o este Dumnezeu Fiul. Când îngerul trimes de Dumezeu lui Iosif să-i vorbească despre nașterea Mântuitorului, el spune: „Ea va naște un Fiu, și-i vei pune numele Isus, pentru cã El va mîntui pe poporul Lui de pãcatele sale” (Matei 1:21). Cum a realizat-o? Murind pe cruce pentru păcatele noastre.

 

Dumnezeu Duhul Sfânt aplică mântuirea oamenilor care de bună voie aleg să creadă Evanghelia revelată în Cuvânt. Apostolul Petru spune: „fiindcã ați fost nãscuți din nou nu dintr’o sãmînțã, care poate putrezi, ci dintr’una care nu poate putrezi, prin Cuvîntul lui Dumnezeu, care este viu și care rãmîne în veac” (1 Petru 1:23), iar Domnul Isus spunea: „Isus i-a rãspuns: „Adevãrat, adevãrat îți spun, cã, dacã nu se naște cineva din apã și din Duh, nu poate sã intre în Împãrãția lui Dumnezeu” (Ioan 3:5).

 

Dacă este lucrarea lui Dumnezeu în totalitate, atunci ce pot adăoga eu la această mântuire? Nimic. La jertfa Domnului Isus nu putem adăoga nimic. Fiindcă dacă adăugăm ceva la jertfă, înseamnă că jertfa Domnului nu este suficientă.

 

Dar atunci se contrazice Pavel care spune că suntem mântuiți prin credință și nu prin fapte (Efeseni 2:8-9) cu Iacov care spunea: credința fãrã fapte este zãdarnicã (Iacov 2:20). Categoric nu! Atunci și Pavel s-ar contrazice chiar și pe sine însuși. Într-o parte spune despre mântuirea prin credință (Efeseni 2:8-9), iar în altă parte spunea că femeia este mântuită prin nașterea de copii (1 Timotei 2:15).

 

Ce vrea să spună apostolul Pavel este următorul lucru: justificarea oamenilor păcătoși este numai prin credință. După ce Pavel dovedește vinovăția rasei umane (Romani 1-3), când spunea că nu este nici un om neprihãnit, niciunul mãcar (vs. 10), el face următoarea afirmație: „Cãci nimeni nu va fi socotit neprihãnit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoștința deplinã a pãcatului” (vs. 20). Cu alte cuvinte nu prin fapte suntem noi socotiți justificați, ci doar prin credință: „Dar acum s’a arãtat o neprihãnire (Grecește: dreptate), pe care o dã Dumnezeu, fãrã lege-despre ea mãrturisesc Legea și proorocii și anume, neprihãnirea datã de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire” (vs. 21-22).

 

Iacov spune următorul lucru: justificare credinței este prin fapte. Contextul în care Iacov îl spune, este că cei care declarau că au credință nu o confirmau printr-o conduită compatibilă cu viața de creștin. Această afirmație nu trebuie interpretată în sensul că faptele izvorâte din credință ar mântui, ci o credință care nu produce fapte este o credință moartă.[7] Cu alte cuvinte trebuie să-ți demonstrezi credința prin fapte. Pavel spunea lui Filimon: „Îl rog ca aceastã pãrtãșie a ta la credințã sã se arate prin fapte, cari sã dea la ivealã tot binele ce se face între noi în Hristos” (Filimon 1:6).

 

Este ca și cum ai spune: am credința că scaunul mă ține. Dar nu îți demonstrezi credința decât dacă te așezi cu toată greutatea ta pe acel scaun. Doar așa îți poți demonstra credința. Altfel este o credință moartă, o credință la nivelul intelectului. Dar nu uita: „Tu crezi cã Dumnezeu este unul, și bine faci; dar și dracii cred… și se înfioarã!” (Iacov 2:19).

 

Dacă ne vom demonstra credința faptic, atunci noi vom fi arãtați ca fiind epistola lui Hristos, scrisã de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cernealã, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe niște table de piatrã, ci pe niște table cari sînt inimi de carne (2 Corinteni3:3). Și după cum spunea un evanghelist, că sunt cinci Evanghelii. Matei, Marcu, Luca, Ioan și creștinul. Dar dintre toate, cea mai citită este a cincea, adică creștinul.

 

Aș dorii să închei cu această afirmație:

Și fãrã credințã este cu neputințã sã fim plãcuți Lui! Cãci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie sã creadã cã El este, și cã rãsplãtește pe cei ce-l cautã” (Evrei 11:6).

 


[1] Iosif Anca, Faptele firii pământești, studiu – vol 2, pg. 205-206

[2] A. W. Tozer, Călătorim pe un drum stabilit, ed. Perla Suferinței, Suceava, 2014, pg. 11

[3] Martyn Lloyed – Jones, De la teamă la credință, ed. Discipolul, Cluj – Napoca, 2012, pg. 68

[4] Helge Stadelmann, Epistola către efeseni, ed. Lumina lumii, Korntal, Germania, 2001, pg. 80-81

[5] http://www.resursecrestine.ro/maxime/

[6] Charles C. Ryrie, Teologie elementară: Ghid sistematic pentru înțelegerea adevărului biblic, Agape, Făgăraș, 1998 , pg, 253

[7] Ioan Tipei, Studii exegetice în Noul Testament, ed. Pleroma, București, 2004, pg. 84-85

 

Mielul lui Dumnezeu

 

Multe întrebări își pune omul în decursul vieții, cu privire la multe lucruri ale ei. Dar nimeni nu își pune cea mai importantă întrebare a vieții, și anume: Ce trebuie să fac să fiu mântuit? Temnicerul din Filipi a pus această întrebare lui Pavel și lui Sila (Fapte 16:29-31). Dar de ce a pus-o? A pus-o pentru că era un om păcătos și avea nevoie de iertare.

Toată omenirea se află sub păcatul Adamic, și nici un om de sub soare nu este neprihănit, după cum spune apostolul Pavel: „…nici unul măcar…” (Romani 3:12-20). Odată cu căderea lui Adam, blestemul morții a venit asupra pământului și s-a răsfrânt asupra tuturor oamenilor, și astfel omenirea, de la Adam până azi, are nevoie să fie salvată de sub acest blestem.  Adam a încercat să-și acopere păcatul, să se acopere cu frunze (lucrare omenească), dar Dumnezeu nu a acceptat și nu acceptă nici azi ca, iertarea păcatelor să fie o lucrare omenească . Pentru acoperirea păcatului lor, a lui Adam și a Evei, a trebuit să jertfească un animal ca mai apoi din pielea lui să le facă acoperitoare pentru păcat (Genesa 3). Dumnezeu spune: „…și fără vărsare de sânge nu este iertare.” (Evrei 9:22).

De atunci, marii oameni ai lui Dumnezeu au continuat să-I aducă jertfe. În această direcție îl amintim pe Abel, despre care autorul Epistolei către Evrei spune: „Prin credință a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună ca a lui Cain. Prin ea (prin credință) a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui” (Evrei 11:4). Îl mai amintim și pe Noe care, după ce a fost salvat de potop, a adus o jertfă de bun miros lui Dumnezeu: „Noe a zidit un altar Domnului; a luat din toate dobitoacele curate și a luat din toate păsările curate, și a adus arderi de tot pe altar. Domnul a mirosit un miros plăcut… (Genesa 8:20-21).

Avraam, pe care Sfânta Scriptură îl numește părintele credinței, a fost chemat de Dumnezeu pentru o lucrare mare. Aceea de a face din el un neam din care să iasă, după trup, Mântuitorul. Astfel este numit de Biblie „Avram Evreul” (Genesa 14:13). La un moment dat Dumnezeu îi cere un lucru neobișnuit, și anume: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac; du-te în țara Moria, și adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ți-l voi spune” ( Genesa 22:2). În timp ce erau deja în drumul lor spre munte pentru a-l pune pe Isaac pe altar, Isaac întreabă pe Avraam: „Tată… iată focul și lemnele; dar unde este mielul pentru arderea de tot?” (Genesa 22:7). Întrebarea aceasta a răsunat de veacuri, dar nu a venit răspunsul.

S-a făcut Cortul Întâlnirii, în care arhitectul era însuși Dumnezeu. Dar înainte ca, Cortul Întâlniri să fie instaurat, Dumnezeu, în noaptea în care i-a eliberat pe evrei de sub robia egipteană, a poruncit ca să: „ia un miel de fiecare familie, de fiecare casă. Să fie un miel fără cusur de parte bărbătească, de un an; …Să-l păstrați până în ziua a patrusprezecea a lunii acesteia; și toată adunarea lui Israel să-l junghie seara. Să ia din sângele lui și să ungă amândoi stâlpii ușii și pragul de sus al caselor unde îl vor mânca. …Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veți fi. Eu voi vedea sângele și voi trece pe lângă voi așa că nu vă va nimici nici o urgie, atunci când voi lovi țara Egiptului” (Exod 12:1-13). Mielul  trebuia păstrat patrusprezece zile, apoi omorât. Trebuia ca familia să se obișnuiască cu mielul, să-și lege inima de el, iar când era adus la junghiere persoana trebuia să pună mâna peste el, să-și mărturisească păcatele și să se gândească că în locul mielului tebuia să fie el omorât și să se pocăiască.

Pragul de jos nu era voie să fie uns deoarece nu era voie să fie călcat în picioare. Pentru cine călca în picioare sângele, era și este pedepsit de Dumnezeu: „Cu cât mai aspă pedeapsă credeți că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângării sângele legământului cu care a fost sfințit, și va batjocori pe Duhul harului? ”(Evrei 10:29).

Dar toate acestea nu erau decât „umbra bunurilor viitoare, nu înfățișarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată prin aceleași jertfe, care se aduc în fiecare an, să facă desăvârșiți” (Evrei 10:1). Toate acestea erau doar profeții despre Hristos Domnul. Iată ce spune Scriptura: „…și a intrat, odată pentru totdeauna, în locul prea sfânt, nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veșnică. Căci dacă sângele taurilor și al țapilor și cenușa unei vaci, stropită peste cei întinați, îi sfințește și le aduce curăția trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veșnic, S-a adus pe Sine însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăți cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiți Dumnezeului celui viu!(Evrei 9:12-14). Lucrurile din Vechiul Testament sunt doar o imagine, un simbol al lui Hristos.

Întrebarea pusă de Isaac care nu a primit încă răspuns timp de secole, acum a venit. Ioan Botezătorul, ultimul profet al Vechiului Testament, a venit cu răspunsul. Pe când se afla la râul Iordan pentru a boteza, „a venit Isus din Nazaretul Galileii și a fost botezat de Ioan în Iordan”(Marcu 1:9).  Pe când se apropia Isus de Iordan să fie botezat, Ioan a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii”(Ioan 1:29). – Evreii din vremea respectivă cunoșteau foarte bine imaginea mielului care trebuia să moară pentru păcate, îndepărtând astfel vina, deoarece zi de zi, fără întrerupere, la Templul din Ierusalim erau înjungheați numeroși miei – spunea Samuel Rindlisbacher. Astfel Ioan le spunea că jertfele de la Templu au încetat, pentru că a venit adevăratul Miel, care trebuia să moară ca jertfă de ispășire pentru păcatele omenirii: „El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre; și nu numai pentru ale noastre ci pentru a întregei lumi” (1 Ioan 2:2). Simbolul mielului de jertfă al Vechilui Testament, care trebuia să fie fără pată, fără vreun cusur, s-a împlinit profetic în Domnul Isus. El este Mielul lui Dumnezeu, prin care am fost răscumpărați după cum spune Apostolul Petru: „…căci știți că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați din felul deșert de viețuire, pe care-l moșteniserăți de la părinții voștri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană” (1 Petru 1:18-19).

Acum să răspundem la întrebarea: „Ce trebuie să fac să fiu mântuit?” În vechime pentru a primi iertarea păcatelor, trebuia „să-și pună mâna pe capul dobitocului adus ca ardere de tot, și va fi primit de la Domnul, ca să facă ispășire pentru el”(Levitic 1:4). Făcând astfel, se făcea un transfer; păcatele omului erau puse asupra animalului, care mai apoi era jungheat. În locul persoanei respective murea un miel, și astfel persoana era absolvită de la moarte, și era liberă. Tot așa trebuie să facem și noi. Păcatele noastre trebuie puse la crucea lui Hristos, pe care Dumnezeu „…L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21). Isus ne-a substituit, murind în locul nostru, pentru ca noi să fim absolviți de iadul cel veșnic și a trăi o veșnicie cu Dumnezeu.

Acum Isus este glorificat în ceruri, unde toată oștirea cerească I se închină. Iată ce spune apostolul Ioan, care a primit revelație din partea lui Dumnezeu: „Și la mijloc, între scaunul de domnie și cele patru făpturi vii, și între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. …când a luat cartea, cele patru făpturi vii și cei douăzeci și patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului… și cântau o cântare nouă și ziceau: „Vrednic ești Tu să iei cartea și să-i rupi pecețile: căci ai fost jungheat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice norod și de orice neam. …ei ziceau cu glas tare: „Vrednic este Mielul, care a fost jungheat, să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda!” (Apocalipsa 5).  Nu ai vrea și tu să te alături, că să I te închini acestui Miel Divin, și anume lui Isus Hristos Domnul?

 

 

Mângâietorul

 

De obicei numele sau titulatura pe care cineva o poartă, spune cine este sau ce lucrare face acea persoană. De exemplu în Genesa 25:25 spune: „Cel dintâi a ieșit roș de tot: ca o manta de păr, și de aceea i-au pus numele Esau (Esau sau Edom înseamnă roșu)”. Mai avem un exemplu tot în cartea Genesa în cap. 5 cu vers. 28-29: „La vârsta de o sută optzeci și doi de ani, Lameh a născut un fiu. El i-a pus numele Noe (mângâiere), zicân: „Acesta ne va mângâia pentru osteneala și truda mâinilor noastre, cari vin din acest pământ, pe care l-a blestemat Dumnezeu”.

Domnul Isus Îl numește pe Duhul Sfân, a treia parte din Dumnezeire, MÂNGÂIETORUL. El spunea: „… și eu voi ruga pe Tatăl și El vă va da un alt Mângâietor…” – „… dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt…” (Ioan 14:16, 26). Acest nume dat de Mântuitorul, Duhului Sfânt, arată lucrarea pe care avea să o facă.

1.      Odihnă oferită în schimbul păcatelor

Comparânt lucrarea pe care Noe trebuia să o facă cu privire la mângâierea oferită celor care se trudeau în munca lor zilnică, tot așa Domul Isus oferă odihnă celor care vin la El cu truda și povara păcatelor lor iar în schimb vor primi odihnă; „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). Aceasta înseamnă libertate și este o promisiune divină.

Oameni sunt trudiți și împovărați de păcate, și au nevoie de eliberare. Au nevoie să fie despovărați și să primească odihnă. Apostolul Pavel afirmă: „… căci Domnul este Duhul; și unde este Duhul Domnului acolo este slobozenia….” (2 Corinteni 3:17). Duhul Sfânt este Cel care dă viață (2 Corinteni 3:6).

Domnul Isus spunea: „… oricine trăiește în păcat, este rob al păcatului …” (Ioan 8:34). Oameni sunt robiți de tot felul de pofte și patimi în care trăiesc și nu mai pot să să lase de lucrurile de care sunt robiți, pentru că păcatul a pus stăpânire pe oameni. Epistola către Evrei apune: „… să dă la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne … ” (Evrei 12:1), dar Isus Hristos a venit să ne elibereze de sub robia păcatului și a morții și să ne ofere eliberare. Oricine vine la Domnul Isus va primi eliberare de sub robia păcatului.

2.      Mângâiat într-o lume a necazului

Pe timpul lui Noe „pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de sâlnicie (violență)”, aceasta se datorează faptului că „răutatea oamenilor era mare pe pământ”(Genesa 6). Ori și unde te uitai era numai violență.

Noe „acest propovăduitor al neprihănirii”(2 Petru 2:5), prin credință „a osândit lumea”(Evrei 11:7). El a oferit mângâierea arătând credința lui statornică în Dumnezeu, indiferent de circumstanțe. Deși pământul era plin de sâlnicie și oameni erau batjocoritori, Noe oferea șansa salvării din acea lume păcătoasă, prin intrarea în corabie. Dar fiincă oameni au refuzat să intre în corabie „a venit potopul și i-a luat pe toți” (Matei 24:39), nu a mai rămas nimeni în viață în afară de Noe și familia lui.

Cum a fost în zilele lui Noe, aidoma se va întânpla și la venire Fiului omului” (Matei 24:37). Comform profeției lui Ioel, cu privire la revărsarea Duhului Sfânt, în ziua Cincizecimii a început timpul numit „zilele de pe urmă”; „.. în zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură... ” (Fapte 2:17). Aceasta este și ceea ce Domnul a spus în Ioan 14:16 și anume: „.. Eu voi ruga pe Tatăl și El vă va da un alt Mângâietor …”.  A început era Biserici.

Domnul Isus spunea. „V-am spus aceste lucruri ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Orice om care iese din lume și intră în Biserică va avea necazuri, deoarece spunea Domnul: „Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar pentru că nu mai sunteți din lume și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea” (Ioan 15:19). Domnul nu a promis că dacă ne vom pocăi, vom duce o viață pașnică, fără probleme în lume. Chiar apostolul Pavel „spunea că în împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Fapte 14:22). Numai atunci nu vom avea necazuri când nu trăim cu evlavie, dar pe de altă parte „… toți cei ce voiesc să trăască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniți” (2 Timotei 3:12).

În toate necazurile noastre Dumnezeu este Cel care ne oferă mângâiere, iată ce spunea apostolul: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre… ” (2 Corinteni 1:3-4a).  În momentul în care trecem printr-un necaz din pricina din pricina Domnului Isus, Biblia spune că este ferice de noi „.. fiincă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihnește peste voi” (1 Petru 4:14).

Întipăriți în mintea dumneavoastră aceste versete pe care Mântuitorul le spunea: „Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărâ, vă vor prigoni și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră! Bucurați-vă și veseliți-vă, pentrucă răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot așa au prigonit pe proorocii, care au fost înainte de voi” (Matei 5:11-12).

Botezul cu Duhul Sfânt

Două principii fundamentale

 

1.       Botezul cu Duhul Sfânt este dat oamenilor care s-au separat de lume

Iuda, nu Iscarioteanu I-a zis: „Doamne cum se face că te vei arăta nouă și nu lumii?” Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el și vom locui împreună cu el” – Ioan 14:22-23

Una din lucrărilre majore pe care le face Duhul Sfânt este să ne separe de lume. Aceasta înseamnă sfințire. Petru își începe prima epistolă în felul următor: „…către aleșii care trăiesc ca străini, …după știința mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfințirea lucrată de Duhul spre ascultare… (1 Petru 1:1-2). Aceasta înseamnă că aleșii sunt acei oameni, care, după preștiința lui Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii, sunt sfințiți sau puși deoparte de Duhul. Scopul sfințirii este ascultarea.

Răspunsul la întrebarea lui Iuda este următorul: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi Cuvântul Meu”. A păzii Cuvântul înseamnă a cerceta cu deamăruntul și a-l trăi. Isus spune: dacă Mă iubește cineva va cerceta Cuvântul Meu cu deamăruntul și îl va trăi. Aceasta înseamnă ascultare. Iar aceluia care va păzi Cuvântul, Noi (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt) vom veni la el și vom locui împreună cu el. Adică ne vom face locuința în el. Este o locuire familială, în care Dumnezeu este Tatăl iar noi suntem copiii Lui.

Doar ieșirea din lume și separarea de ea îl aduce pe Dumnezeu la noi. „Mulţi creştini nu sunt oameni bucuroşi pentru că nu sunt sfinţi şi nu sunt sfinţi pentru că nu sunt plini de Duhul Sfânt, iar aceştia, nu sunt plini de Duhul Sfânt pentru că nu sunt oameni puşi deoparte, separaţi de lume. Duhul nu umple omul pe care nu-l poate pune deoparte, iar cel pe care nu-l umple, nu-l poate sfinţii și cel pe care nu-l poate sfinţii, nu-l poate face fericit.” – spunea A. W. Tozer. Apostolul Pavel spune: „Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși. Căci ce legătură este între neprihănire și fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunerecul? Ce înțelegere poate fi între Hristos și Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu? „Eu voi locui și voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu.” De aceea: „Ieșiți din mijlocul lor și despărțiți-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeți de ce este necurat și vă voi primi. Eu vă voi fi Tată și voi îmi veți fi fii și fiice, zice Domnul Cel Atotputernic.” (2 Corinteni 6:14-18).

Să ne uităm la poporul evreu din țara Egiptului. Evanghelistul Iuda spune: „Vreau să vă aduc aminte, măcar că știți odată pentru totdeauna toate aceste lucruri, că Domnul, după ce a izbăvit pe poporul Său din țara Egiptului, în urmă a nimicit pe cei ce n-au crezut.” (Iuda 1:5). Prima oară Dumnezeu a izbăvit pe popor din Egipt. Apoi, spune Moise în Exod, următorul lucru: „Voi sfinții cortul întâlnirii și altarul; voi sfinții pe Aaron și pe fiii lui, ca să fie în slujba Mea ca preoți. Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel, și voi fi Dumnezeul lor. Ei vor cunoaște că Eu sunt Domnul Dumnezeul lor, care i-am scos din țara Egiptului, ca să locuiesc în mijlocul lor. Eu sânt Domnul, Dumnezeul lor.” (Exod 29:44-46). Versetul 46 spune că Dumnezeu i-a scos din Egipt pentru a locui în mijlocul lor.

În Samaria, în timpul evanghelizării lui Filip, un om numit Simon s-a convertit. Omul acesta era un vrăjitor vestit, care „punea în uimire pe poporul Samariei”. Dar după ce Filip a venit și făcuse multe semne și minuni și care predicase evanghelia, nu mai pleca de lângă el, ci era uimit de tot ce Dumnezeu făcea prin Filip.

După plecarea lui Filip, au venit la ei Petru și Ioan ca să-și pună mâinile peste cei ce primiseră Cuvântul ca să primească Duhul Sfânt. În timp ce Petru și Ioan își punea mâinile peste ei ca să primească Duhul Sfânt, toți , în afară de Simon au fost botezați cu Duhul Sfânt. De ce? În fapte 8 cu versetul 21, 23 găsim răspunsul; „inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu” și „ești plin de fiere amară și în lanțurile fărădelegii”.

În concluzie: Duhul nu umple pe nimeni care nu s-a sfințit mai întâi.

 

2.        Botezul cu Duhul este mărturia lui Dumnezeu pentru omul născut din nou

„Și Dumnezeu care cunoaște inimile, a mărturisit pentru ei și le-a dat Duhul Sfânt ca și nouă. N-a făcut nici o deosebire între noi și ei, întrucât le-a curățit inimile prin credință” (Fapte 15:8-9)

Mi-a plăcut ce-a făcut un păstor când trebuia să boteze în apă câțiva tineri. Nu era în clar cu privire la unii care credea el că nu sunt născuți din nou. Înainte de botez cu câteva zile a organizat două seri de stăruință după botezul cu Duhul Sfânt, și pe care persoană îl boteza Domnul, pe aceea o boteza în apă. După serile de stăruință, mai mult de jumate au fost botezați cu Duhul Sfânt și doar aceștia au fost botezați în apă.

În versetul 8 din Fapte 15 scrie: „(Dumnezeu) a mărturisit pentru ei și le-a dat Duhul Sfânt.” Lucrul acesta atestă faptul că și Dumnezeu mărturisește pentru copiii Săi.

După ce Isus a fost botezat în apă, S-a coborât Duhul Sfânt peste El și din ceruri s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.” (Matei 3:13-17). Chiar și pentru Domnul Isus, Dumnezeu a mărturisit despre El că este Fiul Său.

Noi, prin nașterea din nou, devenim copii ai lui Dumnezeu; iar pentru copiii Lui, Dumnezeu mărturisește că Îi aparțin și este Tatăl lor.

Un exemplu în direcția aceasta este sutașul Corneliu. Când Domnul îl trimite pe Petru în casa lui Corneliu pentru a-i vesti Evanghelia, Petru spune: „Nicidecum Doamne… căci niciodată n-am mâncat ceva spurcat sau necurat” (Fapte 10:14). Și ce-i răspunde Domnul: „Ce a curățit Dumnezeu, să nu numești spurcat” (vs.15). Petru ascultă de porunca lui Dumnezeu și pleacă în Cezareea în casa lui Corneliu pentru a-I vesti Evanghelia. În timp ce Petru predică, S-a pogorât Duhul sfânt peste toți cei ce ascultau Cuvântul. Dumnezeu mărturisise pentru ei întrucât ne-a curățit inimile prin credință. Lucrul acesta este întărit și în Fapte 11 cu versetul 17, unde Cuvântul spune: „Deci, dacă Dumnezeu le-a dat același dar, ca și nouă, care am crezut în Domnul Isus Hristos, cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu.

 

CEEA CE MEDICII NU O SA VA SPUNA NICIODATA!!! CAUZA MAJORITATII BOLILOR!

3861-115090-fCiteste cu atentie fiecare pas.

Intai, sa va povestesc cum am ajuns sa descopar ceea ce nici un medic nu o sa va spuna niciodata. In timpul unei vizite medicale anuale de medicina muncii, un medic mi-a recomandat sa fac si o ecografie abdominala, deoarece e oricum introdusa in abonament si nu strica (Probabil avea target la vanzare…

Asa, ca am luat decizia sa ma mai verific si eu, ca oricum rau nu are ce sa-mi faca. Si asa imi luasera si sange si eram lihnit de foame. Doar ca, am fost total, luat prin surprindere, cand medicul mi-a spus ca am pietre.
-Poftim?
-Da, doua pietre de 13 milimetri in colecist ( a se intelege fiere). Si mi-a mai si spus amuzat ca trebuie sa ma operez si sa scot fierea.
Va dati seama, dintr-un tanar plictisit, care se vaita de mama focului ca trebuie sa piarda timp si sange pentru companie, dintr-o data am devenit un tanar mult, mult mai vioi si mai agitat. Adica pe scurt am sarit ca ars.
“-Ce? Eu? Operatie? Dar sunt sanatos tun…”
Ma rog, socul, pana la urma a trecut si dupa ce am consultat cam toti medicii pe care i-am gasit si dupa ce am mai incercat vreo trei ecografe (ca nu se stie niciodata), m-am resemnat.
Pe scurt, am inceput sa caut alert pe internet, metode alternative de eliminare a pietrelor. “De stiu ca beau si ghintura si tot nu ma operez.” Mi-am zis.
Am cautat o saptamana prin site-ul revistei, pe care o citesc toate babele, adica Formula As.

Pana la urma am gasit o metoda naturista a lui Valeriu Popa prin numarul 379. Vai cat de mult mi-a luat s-o gasesc!

Toata lumea multumea ca a scapat de pietre fara operatie, dar nimeni nu dadea si reteta.

Imi venea sa ma duc la redactie si sa dau cu ei de pamant. Pana la urma am gasit-o. Pe scurt, trebuia sa bei ulei, cu suc de lamai si sa pui caldura.

Mi s-a parut buna cura, dar am zis totusi sa mai caut. Am gasit ca in Grecia antica se mai purta cura de ulei de masline cu lamaie. Scoteai niste chestii verzi din tine si te vindecai si de alte boli. Am rascolit tot internetul, tot Youtube-ul.

Am vazut toate grozaviile pamantului, de la operatii laparoscopice inregistrate, la tipi care se lasau filmati de neveste in timp ce tineau o cura, pana la nu stiu ce experti in pietre. Pana la urma, pe Youtube am dat de un interviu in engleza, cu un tip, un american, ce facuse o emisiune la TV acum vreo 15 ani.

Ce mi-a placut la el, e ca parea serios si cu bun simt. Adica omul chiar parea foarte bine documentat. Arata in acelasi timp diapozitive si parea logic in cam tot ce zicea.

Am aflat o groaza de informatii noi despre ficat si fiere. Cica pietrele de fapt sunt in ficat, sunt invizibile le ecograf si abia apoi cad in fiere. Spunea ca noi avem in ficat mii de astfel de pietre si pietricele si ca aceste blocaje sunt sursa tuturor bolilor, caci, ficatul, nu mai poate elimina toxinele, care se depoziteaza in alte organe. Parea foarte bine documentat. Oricum, ceea ce m-a interesat pe mine, a fost ca se pare ca stia cum sa scoata pietrele din fiere, fara durere si experimentase pe multi oameni si chiar scrisese o carte. Asa ca i-am cautat cartea, am citit-o si mi-am dat seama ca e aceeasi cura pe care o vazusem la noi in Romania, pe Formula As, numai ca tipul descoperise si o substanta care dilata canalele, astfel incat pietrele sa iasa cat mai usor, sarea amara – sulfat de magneziu.
Au urmat saptamani de rascoliri interioare, calcule, documentari, planuri de operatii realizate de urgenta, in caz ca ceva mergea rau, etc. Am incercat sa discut si cu medicii, dar toti erau categorici – numai si numai operatie. Cand le spuneam ca am vazut eu ceva pe net, se zburleau la mine. Ma speriau si ma avertizau sa nu cumva sa incerc cura pe care o vazusem eu pe net, ca mi se pot intampla toate grozaviile pamantului (de la a ma face complet galben – adica icter, pana la operatii de urgenta cu taietura de 10 centimetri sau mai mult). Oricum, daca ceva mergea rau, puteam sta maxim 3 zile, si apoi, musai operatie.
Ma rog, pana la urma, m-am gandit ca oricum trebuia sa ma operez. Asa ca, mi-am facut cruce, am stat o zi nemancat si am baut sarea aia amara si uleiul ala. Dupa ce am baut uleiul, nu prea mi-a mai fost asa de bine. Nu aveam dureri, dar era o senzatie de rau, de greata de la uleiul ala. Asta a durat, pana am eliminat toate pietrele. Dupa, parca renascusem. Aveam atata energie, de parca zburam. Probabil ca am eliminat raul din mine. Desi, n-as crede. Deci, va spuneam ca am doua pietre de 13 milimetri. Ei bine, spre surprinderea mea, tin sa va spun, ca am eliminat nu doua, nu trei, ci vreo 50 de pietre verzulii, cu dimensiunea intre 13 si 15 milimetri si alte cateva sute mai micute.
Bineinteles ca mi-am facut ecograf a doua zi, sa vad daca nu a ramas vreuna blocata pe undeva. Totul era in ordine, numai ca ficatul se desumflase cu vreo 3 centimetri. De a doua zi, am inceput sa ma simt si mai bine, sa fiu mult mai vioi, sa gandesc mult mai clar, sa am mai multa energie.
Deci, pe pielea mea, am testat si mi-am demonstrat, ca noi, de fapt avem ficatul infundat cu o gramada de pietre de colesterol si functionam cam la jumatate de capacitate tot timpul. Aveti mai jos, cateva informatii despre ficat, iar la final cura. Ca m-am jurat, ca eu, o s-o atasez tot timpul, ca s-o gaseasca omul, cand are nevoie de ea.
Pentru mai multe informatii cautati: Formula AS nr. 379 sau cartea “The Amazing Liver Cleanse”- autor Andreas Moritz.

Cum functioneaza:

Ficatul este un organ extrem de important in organism si are un rol esential in digestie si in asigurarea nutrientilor catre celulele corpului, dar si in detoxifiere, curatarea sangelui de toxine, metale grele, virusi, paraziti, etc.
Ficatul are rolul de a metaboliza lipidele in exces, de a elimina din organism diverse E-uri alimentare, multiple feluri de chimicale ascunse in semipreparate sau chiar in alimente proaspete. De asemenea metabolizeaza si alcoolul introdus in organism.
Ficatul are control direct asupra cresterii si functionarii fiecarei celule din corpul uman.
Daca ficatul nu mai functioneaza normal, toate celulele corpului nu vor mai primi o cantitate suficienta de nutrienti, nu vor elimina deseurile produse, toxinele, si nu vor comunica la fel de bine cu sistemul nervos sau endocrin.
Chiar si daca numai 40% din ficat functioneaza normal, analizele pot iesi bune. Dar, apar tot felul de boli in organism.
Ficatul are doi lobi si arata ca doi copaci cu ramurile goale pe dinauntru. Pe langa rolul de procesare a nutrientilor, de metabolizare si anulare a substantelor toxice, precum alcoolul, fiecare celula preia din sange si toxinele, pe care le elimina impreuna cu bila in canalele acestea mici ce strabat intreg ficatul.

Toate aceste ramurele goale pe dinauntru se unesc in canale mai mari, apoi se unesc in doua canale principale, ce vin de la fiecare lob al ficatului si apoi se unesc intr-un singur canal biliar. Acest canal biliar comun, conduce bila catre fiere (colecist), care este o punga sub ficat. Bila, este ca un gel uleios galben-verzui, care curge incet de la fiecare celula si se scurge pana jos in fiere. Bila are rolul de a ajuta in procesarea hranei. In momentul in care hrana ajunge in stomac, imediat, fierea se contracta si arunca toata bila in restul de canal biliar comun (circa 10 centimetri), si apoi ajunge in intestinul subtire. In momentul in care hrana ajunge in intestinul subtire, bila trebuie sa fie prezenta, altfel nu va fi procesata si va fi eliminata fara ca organismul sa retina nutrientii necesari. Ficatul secreta cam un litru si jumatate de bila pe zi.

Aceasta substanta este atat de pretioasa pentru organism incat nu este eliminata, ci o mare parte din ea este resorbita in intestinul gros si adusa din nou in ficat (ma rog, o parte din substantele care o compun).
Acum, o mare parte din nutrientii ce sosesc din mancarea procesata, o constituie cristalele de colesterol. Colesterolul bun, este un element de baza in constructia tuturor tesuturilor. Colesterolul e prezent in orice mushi, in peretii organelor, etc. Dar, colesterolul in exces, este procesat de ficat, din sange si eliminat prin canalele biliare. Numai ca aceste cristale de colesterol, au tendinta sa se lipeasca unele de altele, mai ales ca bila este ca un gel uleios.

Astfel ca formeaza mici pietricele, care in timp atrag tot mai multe alte cristale de colesterol si se maresc. Majoritatea pietrelor si pietricelelor din ficat sunt compuse din colesterol, o substanta care e prezenta in majoritatea organelor si muschilor, de aceea e imposibil de detectat la ecograf. La un moment dat, aceste formatiuni incep sa blocheze canalele biliare (intai pe cele mai mici si apoi si pe cele mai mari, putand chiar sa blocheze un intreg lob al ficatului). Medicul pune diagnosticul de ficat gras sau marit si nu are nici o solutie.

Ficatul se poate mari cu pana la 5-10 centimetri in acest fel. In timp, la aceste formatiuni grase adera metale grele, calciu, diverse saruri, si se calcifiaza. Abia atunci sunt observabile la ecograf. Dar, pana nu se calcifiaza, nu sunt vizibile la ecograf. Se vad doar structuri “grase” in ficat.
Canalalele biliare blocate pot duce la diabet, infarct sau cancer.

In momentul in care ficatul e aproape plin de pietre, incep sa mai cada din ele si acestea ajung in fiere. Dupa o masa mai grasa sau cu substante mai greu de procesat de organism, fierea se contracta mai puternic si arunca aceste pietre in canalalul biliar comun. Numai ca aici, din cauza dimensiunii lor, se pot bloca. Atunci apar durerile in partea dreapta, sau in capul pieptului. Ele sunt de multe ori confundate cu durerile de stomac, deoarece apar imediat dupa masa. Dupa ce piatra reuseste sa iasa complet, durerea inceteaza.

Daca piatra se blocheaza total, bila nu mai poate iesi, aceasta ajunge in sange si omul se ingalbeneste tot (face icter). Canalul biliar comun, chiar inainte sa iasa in intestinul subtire, se uneste cu canalul de eliminare a acizilor din pancreas. Daca piatra se blocheaza aici, nici acizii pancreatici nu mai pot fi eliminati din pancreas si se ajunge la pancreatita, care este o afectiune foarte grava.

Oricum, in ambele afectiuni, durerea este atat de mare, si de acuta, ca nu se poate sta acasa. De obicei se poate sta maxim 3 zile cu aceasta afectiune, dupa care, e necesara operatia. E o urgenta si medicina are un singur remediu – operatia. Totusi, astfel de pietre pot fi eliminate usor si rapid, daca se dilata canalul biliar comun. Cum? E foarte simplu.
Daca se dizolva 30 grame de sare amara (sulfat de magneziu – este un simplu laxativ puternic – foarte ieftin) intr-un pahar de apa si se bea, canalul biliar comun se dilata pana la aproape 3 centimetri latime. Eu zic, ca e suficient sa iasa orice piatra. De asemenea, caldura ajuta la dilatare.

Oricum, medicina traditionala, imediat cum observa o piatra in fiere sau canalul biliar, are o singura solutie – operatia. Dar, in cazul in care fierea este eliminata chirurgical, bila curge in continuu, picatura cu picatura in intestinul subtire. Amestecata cu hrana, este bine tolerata de organism, dar in lipsa acesteia ea roade intestinul subtire, caci pica, exact in acelasi loc, si duce in timp la iritatii, ulceratii, cancer, etc. In plus, in momentul in care hrana ajunge in intestinul subtire, ea nu mai intalneste suficienta bila si atunci nu mai este procesata si omul mananca aproape degeaba, plus ca apar balonari, etc. De aceea medicii recomanda, acizi biliari sub forma de pastile, dupa masa – pentru tot restul vietii.
Deci, in timp, in ficat se pot strange pietre de colesterol care pot sufoca ficatul. Dar, in momentul in care ficatul nu mai functioneaza la capacitate normala nici nu isi mai indeplineste functiile cum trebuie. Pe langa faptul ca organele si celulele nu isi vor mai primi nutrientii necesari, sangele nu va mai fi detoxifiat.

O gramada de toxine, metale grele, virusi, bacterii nu vor mai fi procesate si eliminate din sange. Asa ca organismul gaseste alte solutii pentru a scapa temporar de acestea. Pana cand, ficatul isi va reveni si le va elimina total din sange. Intai va incerca sa le elimine prin alte organe de excretie (rinichi, piele, respiratie). Daca nici acest lucru nu este posibil, organismul le depoziteaza in diverse zone din corp sau diverse organe. Deci, un organism cu un ficat blocat de formatiuni grase de colesterol, si care nu mai functioneaza normal, incepe sa depoziteze toxinele in diverse zone sau organe din corp.

Exemple:
In prima faza, apar probleme in celelalte organe de excretie (rinichi, piele, plamani), care se confrunta cu un surplus de toxine, pe care nu le poate elimina ficatul. Apoi apar probleme complexe in organism care sunt legate fie de depozitarea aiurea a diverselor toxine sau produse metabolice, fie de lipsa alimentarii cu nutrienti a celulelor sau organelor.
Daca toxinele se acumuleaza in articulatii, rezulta boli ale articulatiilor.
Una din functiile ficatului e sa sintetizeze zaharul in glucoza (principala hrana a creierului). Un ficat afectat nu mai hraneste corespunzator creierul, rezultand oboseala, depresie, si se poate ajunge in timp la boli grave ca dementa, Alzeimer, Parkinson, Scleroza multipla etc. Daca metalele grele nu mai sunt eliminate cum trebuie, cum ar fi de exemplu aluminiul, rezulta Alzeimer.
Daca ficatul nu proceseaza toate proteinele din sange, corpul incearca sa le depoziteze in sange si in peretii vaselor de sange. Creste numarul globulelor rosii. Creste nivelul de hemoglobina. Sangele devine mai gros si formeaza cheaguri care se pot bloca pe artere, vene, etc. De aici infarct sau paralizie. Sau, proteinele sunt depozitate in peretii vaselor de sange, formeaza tesuturi groase de colagen si blocheaza circulatia.
Daca colesterolul nu este eliminat cum trebuie de ficat, el ramane in vasele de sange si se depune pe peretii acestora, ingrosandu-I sau blocandu-i. Rezulta infarct, etc.
Sangele ingrosat incetineste transportul de hormoni, rezultand o activitate foarte crescuta a glandelor si o dereglare a acestora. Rezulta probleme cu tiroida, etc.
Daca ficatul se umfla, sangele trece mai greu prin ficat. Asta inseamna un efort mult mai mare pentru inima, dereglaj in tensiune, puls, etc.
Daca ficatul nu elimina surplusul de hormoni (estrogen sau aldosteron), apare un dezechilibru in retentia de apa si sare si tesuturile incep sa se umfle. 
Un ficat blocat poate duce la ciroza, hepatita, etc.
Lipsa bilei in sistemul digestiv, poate duce la probleme de stomac, nu se mai absorb cum trebuie grasimile, calciul si vitamina K. De aici o multime de probleme.
Desi e normal ca ficatul sa secrete 1,5 litri de bila pe zi, din cauza blocajului, la unele persoane, se poate ajunge doar la 100 mililitri pe zi. Mai putina bila eliberata de ficat, inseamna ca intestinul subtire nu mai digera mancarea cum trebuie. Rezulta probleme in alimentatie, balonari, infectii, dereglari in flora intestinala, constipatie, iritatie, cancer, etc.
Cand celulele din oase nu mai primesc suficienta hrana, apar problemele osoase.

Curios ca putem introduce camere de luat vederi in organism, am reusit sa facem chiar si nanoboti de marimi extrem de mici, dar aproape toti medicii, se fac ca nu stiu cum functioneaza organismul nostru.

Cum sa eliminati fara durere, pietrele din fiere sau ficat

Timp de 6 zile, se bea suc de mere, cate 1 litru pe zi. (Se bea inainte de mese sau la 2 ore dupa mese). In aceasta saptamana sa se evite mancaruri sau bauturi reci. Pentru a se dilata canalele biliare trebuie sa se consume in special mancare si bauturi caldute sau la temperatura camerei. Sa nu se consume nimic prajit si sa se evite, pe cat posibil, produsele de origine animala (Sa se tina post). Sa se evite pe cat posibil, orice medicamente in ziua a 6-a. Daca sunteti racit sau apare o afectiune acuta trecatoare, amanati cura.
ZIUA a-6-a: Se mananca de post (Sa se evite orice fel de alimente de origine animala – carne, lapte, branza, unt si orice e prajit – sau va puteti simti rau in timpul eliminarii pietrelor).
Dupa ORA 14:00 nu se mai mananca nimic. Doar se mai poate bea apa, in restul zilei.
ORA 18:00 – Se bea 200 mililitri apa (aproximativ un pahar) in care s-a amestecat bine, o lingura (aproximativ 20 g) de sare amara (sulfat de magneziu). Sarea amara e un purgativ si actiunea sa principala e sa dilate canalele biliare, pregatindu-le pentru eliminarea pietrelor. De asemenea, curata intestinul, astfel incat pietrele, atunci cand incearca sa iasa, nu se lovesc de mancare sau alte reziduuri si pot fi eliminate usor.
ORA 20:00 – Se bea al doilea pahar de apa cu sare amara (200 mililitri apa – in care s-a amestecat bine, o lingura (aproximativ 20 grame) de sare amara (sulfat de magneziu).
ORA 21:30 – Daca nu ati avut scaun pana acum, e bine sa va duceti la toaleta sau optional puteti face o clisma cu apa calduta.
ORA 21:40 – Se pun 100 mililitri ulei de masline (aproximativ o jumatate de pahar) si se amesteca cu 100 mililitri suc de lamai (aproximativ jumatate de pahar). Sucul sa fie cat mai pur, fara pulpa. Ingredientele se pot amesteca intr-un borcan inchis (se clatina de 20 de ori). Se amesteca 2 astfel de portii. In mod ideal, aceste amestecuri se beau fix la ora 22:00 si ora 22:20. Dar, daca simititi nevoia sa va mai duceti la toaleta, puteti amana cu inca 10 minute.
ORA 21:45 – Se aplica pe partea dreapta, in zona ficatului (de la buric, pana la prima coasta si cat mai in dreapta spre coloana) o mamaliga fiebinte, invelita intr-un prosop. Sa se evite contactul direct cu pielea. Mamaliga se face din 1 kilogram de malai.
ORA 22:00 – Se bea amestecul de 100 mililitri ulei de masline si 100 mililitri suc lamaie. Acest amestec se bea in picioare. E bine sa fie baut tot odata, deoarece, imediat cum ajunge in stomac prima inghititura, incepe eliminarea pietrelor.
ASEZATI-VA CULCAT IN PAT IMEDIAT! E esential pentru eliminarea pietrelor.

Pozitia trebuie sa fie culcat pe spate, cu o perna sub cap. Daca e o pozitie incomoda, se poate sta pe partea dreapta cu genunchii trasi spre piept.

STATI COMPLET NEMISCAT, CEL PUTIN 20 MINUTE SI INCERCATI SA NU VORBITI!

Pietrele vor fi eliminate fara durere, deoarece se secreta multa bila (care este uleioasa), iar canalele biliare sunt tinute larg dilatate de magneziul din sarea amara si de caldura mamaligii ce are rol dilatator.
ORA 22:20 – Se bea al doilea amestec de 100 mililitri ulei de masline si 100 mililitri suc lamaie.
In cazul in care se doreste eliminarea mai multor pietre, optional se mai poate bea si al treilea amestec de 100 mililitri ulei de masline si 100 mililitri suc lamaie, la ora 22:40.
ORA 22:45 – Se aplica pe partea dreapta, in zona ficatului (de la buric pana la prima coasta) a doua mamaliga fiebinte, invelita intr-un prosop. Sa se evite contactul direct cu pielea.
A DOUA ZI DIMINEATA:
ORA 06:00 dimineata – Se bea al treilea pahar de apa cu sare amara (200 mililitri apa – in care s-a amestecat bine, o lingura (aproximativ 20 g) de sare amara (sulfat de magneziu).
ORA 08:00 dimineata-Se bea al patrulea pahar de apa cu sare amara (200 mililitri apa – in care s-a amestecat bine, o lingura (aproximativ 20 g) de sare amara (sulfat de magneziu).
ORA 10:00 dimineata – Se pot consuma fructe sau suc de fructe.
ORA 11:00 dimineata – Se poate incepe sa se manance mancare de post. Seara sau in urmatoarea zi se poate reveni la mancarea obisnuita. In urmatoarele doua zile este recomandat sa se efectueze o clisma, deoarece pietrele pot ramane in intestinul gros si sunt foarte toxice, putand crea o stare de rau.
In caz ca mai sunt pietre, cura se poate relua o data pe luna.

Dupa 6-12 cure, sunt eliminate toate.
Alte Surse: Formula AS nr. 379 sau cartea “The Amazing Liver Cleanse”- autor Andreas Moritz.

Sursa: https://www.facebook.com/florentinas1

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*