Versete călăuzitoare: Luca 22.14-20; 1 Corinteni 10.14-17; 1 Corinteni 11.23-26.

Introducere

De fapt cuvântul „Cina” nu se întâlneşte în Cuvântul lui Dumnezeu. A fost pur şi simplu seară, atunci când Domnul Isus a instituit Masa Sa. Biblia vorbeşte de faptul, că se vine împreună pentru frângerea pâinii, ea vorbeşte despre Masa Domnului. Mulţi vorbesc despre Masa de aducere aminte, ceea ce este foarte potrivit; dar nici această exprimare nu se întâlneşte în Biblie.

Mult mai important decât numele este însă conţinutul, care este legat cu această Masă. Şi despre aceasta va fi vorba în acest articol.

Cum se sărbătoreşte Cina?

Creştinii împlinesc această dorinţă a Domnului în diferite feluri. În cercurile bisericeşti şi chiar în multe biserici protestante libere, Cina se dă la sfârşitul „serviciului divin” normal – nu este mai mult decât o anexă, în timp ce serviciul divin este înţeles ca timp de zidire (predica) şi de rugăciuni de mijlocire. Pastorul mulţumeşte pentru pâine şi pentru vin şi le împarte comunităţii. În biserica catolică numai preotul bea din pahar şi comunitatea primeşte hostia. Acest procedeu nu necesită o oră specială.

În mod deosebit în aşa-zisa „mişcarea fraţilor”, care a luat naştere în primii ani ai secolului 19, pentru Cină s-a stabilit o întâlnire specială, şi odată cu frângerea pâinii s-a făcut o oră de aducere aminte de Domnul şi de lucrarea Sa – s-a presupus că şi primii creştini au avut acest obicei, căci frângerea pâinii este amintită separat (Faptele apostolilor 2; 20.7). Astăzi tendinţa este, că amintirea numai de moartea Domnului este considerată un fapt prea trist şi se doreşte o întrunire veselă. Cu toate că nu totul este greşit în acest gând, ceea ce şi eu voi arăta în continuare, totuşi în acest fel de gândire sunt pericole. De aceea pare să fie foarte bine, dacă ne vom întreba încă o dată, ce spune Sfânta Scriptură referitor la această temă.

O libertate mare

Efectiv în epistole noi nu avem nici o indicaţie cum trebuie să se deruleze Cina, şi nici nu citim cum s-a desfăşurat ea la primii creştini. Aceasta ne oferă pe de o parte o libertate mare, dar şi misiunea ca din relatările existente să tragem concluziile corecte, fără ca în privinţa aceasta să devenim prea dogmatici.

Dacă Cina se face în continuarea „serviciului divin”, aşa cum se obişnuieşte în cercurile bisericeşti, atunci Sfânta Scriptură nu condamnă acest procedeu. Într-adevăr, poate fi trist, dacă nu se are nici un sentiment în privinţa faptului cât de măreaţă este tocmai această masă de aducere aminte – această lipsă de sentiment fiind exprimată şi prin aceea că deseori Cina este sărbătorită numai o dată pe lună, sau pe trimestru, sau pe an – dar Sfânta Scriptură nu condamnă direct acest procedeu.

Cina catolică dimpotrivă are unele elemente eclatant greşite şi contrare Scripturii. Dar nu despre aceasta ne vom ocupa în acest articol. Numai faptul că Domnul Isus spune: „Beţi toţi din el” (Matei 26.27), este suficient ca să facă clar chiar şi celui mai simplu cititor, că în biserica catolică ceva decurge greşit. Căci acolo numai preotul are voie să bea din pahar. La puţinele indicaţii din Scriptură referitoare la Cină ar trebui să fie luate în serios cel puţin acele indicaţii, care sunt clare. Faptul că fiecare credincios primeşte o hostie, arată că lipseşte conştienţa că frângerea pâinii – aşa cum ea este mereu numită în Biblie – vorbeşte de unitatea credincioşilor ( 1 Corinteni 10.14 şi versetele următoare); şi în o pâine avem voie să vedem un singur trup al lui Hristos. Acest gând se pierde complet, dacă se dă numai câte o hostie. Dar şi în multe „adunări ale fraţilor” se întâlneşte, că pe masă stau mai multe pâini sau felii de pâine. Şi aici se pierde gândul referitor la un singur trup.

În mod deosebit în rândul credincioşilor din mişcarea fraţilor se cunoaşte o oră deosebită, când se vine pentru frângerea pâinii şi cu această oră se leagă şi aducerea de mulţumire, laudă şi adorare. A rânduit Dumnezeu acest fel de practicare? Nu, ea nu a fost cerută direct de Dumnezeu în felul acesta. Dar aceasta nu înseamnă că nu ar fi potrivit voii lui Dumnezeu să se aibă o astfel de oră specială.

Pare ciudat, dar Dumnezeu nu cere de la noi adorare. Dumnezeu a cerut timp de 4000 de ani de la om şi El a făcut mereu cunoscut omului cerinţele Sale. „Domnul a privit din ceruri peste fiii oamenilor, să vadă dacă este vreunul cu pricepere, care-L caută pe Dumnezeu” (Psalmul 14.2). Dar El nu a găsit niciunul, care din natura lui să fi trăit pentru El. Dumnezeu a cerut lui Adam, şi Adam a căzut în neascultare şi păcat. El a lăsat pe om să meargă în libertatea conştiinţei lui, şi finalul a fost potopul. El a pus o naţiune, pe Israel, sub Lege, şi ea a eşuat. Dar după 4000 de ani de istorie a omenirii, omul a arătat că el nu este capabil să placă lui Dumnezeu. În fiecare epocă din istoria omenirii omul a căzut în păcat şi în adorarea idolilor şi nu a fost în stare să fie un adevărat adorator al lui Dumnezeu. Toate solicitările adresate omului au fost zadarnice. De aceea Dumnezeu a trimis pe Domnul Isus; numai El S-a dovedit ascultător în toate şi a corespuns pe deplin cerinţelor lui Dumnezeu. Tot ce s-a putut cere de la om, Dumnezeu a primit de la Hristos. Şi acum Dumnezeu poate ieşi şi căuta adoratori: „Căci şi Tatăl caută astfel de adoratori” (Ioan 4.23). Astăzi Dumnezeu cere de la om numai să se pocăiască (Faptele apostolilor 17.30).

Deci întrebarea care se pune, este aceasta: găseşte Dumnezeu, Tatăl nostru, un răspuns în inimile noastre la ceea ce El a dat în Domnul Isus, şi la ceea ce Hristos a făcut la cruce pentru noi? Numai când am înţeles ce înseamnă Fiul pentru inima Tatălui, poate şi în inimile noastre să se nască ceva pe care Tatăl îl caută din inimă. El caută din aceia care se pot bucura de Fiul Său tot aşa cum Se bucură El Însuşi. Deci dacă am înţeles ceva despre faptul că Tatăl caută adoratori, atunci vom înţelege repede de ce şi strângerea laolaltă pentru frângerea pâinii este ocazia binevenită să mulţumim lui Dumnezeu pentru Darul Fiului Său şi să-I aducem adorarea căutată şi dorită de El.

Din păcate noi creştinii suntem aşa de mult ocupaţi cu noi înşine şi cu nevoile noastre spirituale, că nici măcar nu putem să ne ridicăm să ne gândim care sunt dorinţele lui Dumnezeu. Prin aceasta nu numai Dumnezeu este lipsit de ceea ce I se cuvine, ci şi inima noastră nu va avea parte de bucuria deplină, dacă ne ocupăm numai cu noi înşine. Căci numai în părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul putem avea bucuria adevărată şi deplină (1 Ioan 1.4; Ioan 15.11; 16.24; 17.13). Părtăşie înseamnă aici că noi avem acelaşi subiect al bucuriei, pe care Îl are şi Tatăl: Fiul Său Isus Hristos!

Corelaţia dintre serviciul jertfelor din Vechiul Testament şi Cină

Jertfele din Vechiul Testament ne dau multă învăţătură despre conţinutul pe care ar trebui să-l aibă mulţumirea, lauda şi adorarea noastră. Fiecare jertfă (jertfa de ardere de tot, de mâncare, de pace, pentru păcat, pentru vină) prezintă un alt aspect al jertfei Domnului Isus. În privinţa aceasta nu pot intra în detalii, este însă suficientă literatură excepţională în privinţa aceasta, şi chiar şi pe această pagină de internet. Fiecare jertfă, cu excepţia jertfei de mâncare, vorbeşte despre moartea Domnului Isus. Aceste jertfe erau de regulă jertfe de bună voie (Levitic 1.2; 2.1; 7.12). Noi putem astăzi să cunoaştem înţelesul adevărat al fiecărei jertfe în Domnul Isus. În aceste jertfe ne sunt dezvăluite gloriile Domnului Isus, şi deoarece erau jertfe aduse lui Dumnezeu şi de care Dumnezeu a putut să Se bucure (cu excepţia jertfei pentru păcat, acolo nu se aminteşte explicit), ele ne ajută şi astăzi la aducerea „jertfelor noastre de laudă” (Evrei 13.15).

Moartea jertfei este legătura dintre actele de jertfire din Vechiul Testament şi Cina din Noul Testament. Căci când apostolul Pavel vorbeşte în 1 Corinteni 11 despre Masa Domnului, se spune: „… vestiţi moartea Domnului” (versetul 26). Şi în 1 Corinteni 10 altarul, pe care se aducea jertfa, este numit şi Masa Domnului şi este legat de altarul din Vechiul Testament. În afară de aceasta, în unele puţine locuri din Vechiul Testament altarul este numit şi Masa Domnului (Maleahi 1.7,12; Ezechiel 41.22; 44.16).

„Vestiţi moartea Domnului”

Cina este deci vestirea morţii Domnului. Noi nu vestim viaţa Lui binecuvântată, care în toate a dus la glorificarea Tatălui; noi nu vestim nici învierea, fără de care noi am fi cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii (1 Corinteni 15.19); ci gândurile noastre se preocupă cu ce este în legătură cu moartea Domnului nostru, cu lucrarea Sa pe Golgota. Aceasta ar putea să fie trist pentru aceia care din strângerea laolaltă pentru frângerea pâinii ar vrea mai bine să facă din ea o oră festivă cu cântări vesele şi acompaniament instrumental măreţ, ca să satisfacă simţurile proprii, uneori chiar cu intenţia bună, că o astfel de întrunire este mai atractivă pentru alţi creştini şi chiar pentru cei care nu sunt creştini. Se pare că în timpul nostru nu mai este potrivit să te reculegi o oră, în linişte şi tăcere să te gândeşti la moartea Domnului. Să te „reculegi” nu înseamnă că noi avem voie să cântăm numai cântări care au o vechime de cel puţin 200 de ani şi care au melodii care deseori sună deprimând şi apăsător – „recules” nu trebuie înţeles „de modă veche”. Cât de des mi-am dorit ca unele cântări de adorare excelente să aibă melodii moderne (ceea ce ici şi colo s-a făcut cu succes). Perfect ar fi desigur, dacă fraţii şi surorile s-ar simţi chemaţi să compună cântări noi de adorare şi să le prevadă cu melodie. Pe de altă parte însă trebuie să ţinem seama că o melodie în ton major voios nu se potriveşte suferinţelor îngrozitoare ale Domnului.

„În noaptea în care a fost vândut”

Focarul în ora de frângerea pâinii este deci moartea Domnului. Pentru aceasta sunt în Scriptură şi alte indicii.

Când Pavel ajunge să vorbească în 1 Corinteni 11 despre Masa Domnului, atunci el introduce acest gând prin cuvintele: „Pentru că eu am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine …” (versetul 23). El se referă la noaptea în care Domnul Isus a fost vândut. Tot ceea ce nemijlocit stă în legătură cu moartea Domnului trebuie să stea şi înaintea ochilor noştri lăuntrici în timpul Cinei. Psalmii ne pot ajuta foarte mult să ne facem o imagine despre ce a suferit Domnul Isus. Să ne gândim numai la Psalmul 69, unde noi citim profetic despre Domnul Isus: „Ocara mi-a frânt inima şi sunt foarte copleşit; şi am aşteptat compătimire, dar degeaba, şi mângâietori, dar n-am găsit niciunul” (versetul 20). Nu au fost toate acestea în noaptea în care El a fost vândut? Nu a stat El căzut cu faţa la pământ, fiind foarte întristat, aşa că transpiraţia Sa era ca picăturile mari de sânge? Unde erau mângâietorii, unde erau aceia care să vegheze şi să sufere împreună cu El? Ei adormiseră. Domnul Isus a trebuit atunci să spună: „N-aţi fost în stare un singur ceas să vegheaţi împreună cu Mine?” (Matei 26.40).

Nu ne asemănăm noi uneori cu acei ucenici? Reuşim noi să ne preocupăm un singur ceas pe săptămână cu moartea Domnului? Sau şi noi adormim? Sau ascundem somnul nostru prin aceea că denaturăm Cina în aşa fel, că într-adevăr ea pare foarte plină de viaţă, dar ea nu mai are nimic a face cu amintirea morţii şi suferinţelor Sale? Se sărbătoreşte probabil în multe locuri numai pe sine însuşi şi propria salvare şi întoarcere la Dumnezeu? Unii numesc chiar ora de frângerea pâinii „ora de îmbărbătare”, deoarece ei doresc de la această oră îmbărbătare pentru propria viaţă. Desigur timpul de adorare şi de vestire a morţii Domnului poate avea ca rezultat îmbărbătarea, dar nu îmbărbătarea este ţinta la Cină. Alţii folosesc această oră ca să relateze despre experienţele lor de credinţă cu Domnul din timpul săptămânii.

„Înainte de a pătimi”

Dar şi evanghelia după Luca 22.14-15 ne dă un indiciu despre conţinutul adevăratului caracter al Cinei: „Şi, când a sosit ceasul, El a stat la masă, şi apostolii împreună cu El. Şi le-a zis: ‚Am dorit mult să mănânc paştele acesta cu voi înainte de a pătimi.’”

Mă impresionează profund de fiecare dată când citesc aceste rânduri. Domnul Isus Se aşează la masă cu ucenicii Săi. El este gazda şi invită pe ucenicii Săi să-şi amintească de suferinţele Sale şi de moartea Sa, căci El spune: „înainte de a pătimi”. Acesta era caracterul strângerii laolaltă: suferinţele Sale şi moartea Sa au pus amprenta pe această ultimă masă  – cel puţin trebuia s-o pună. Dar noi ştim ce gândeau ucenicii: în loc să sufere împreună cu Domnul, în loc să fie preocupaţi numai cu Domnul, ei erau ocupaţi cu ei înşişi. În clipele dinaintea apropiatei morţi a Domnului ei discutau şi voiau să ştie cine este cel mai mare dintre ei – desigur noi nu am face aceasta! Sigur, nu? Nu sunt multe motive false, când în ora Cinei se ţin predici? În unele comunităţi este ca un fel de „trambulină”, cine este mai repede să spună ceva. Nu este aceasta deseori foarte ruşinos? Tot aşa de ruşinos ca şi în situaţia când timp îndelungat este linişte şi se capătă impresia că nimeni nu s-a preocupat cu Domnul, că efectiv nu este nimic în inimi, care să poată fi spus. Cu toate acestea este mai cinstit aşa, decât dacă s-ar desface cutiile de conserve şi s-ar cânta cântările care se cântă totdeauna, se citesc locurile, care în mod obişnuit se citesc în această oră, şi se spun rugăciuni, pe care le cunoşti aproape pe de rost. O aşteptare conştientă şi ascultare a unuia după altul este foarte binecuvântată. Dacă se ascultă exact ce spune celălalt, şi dacă se creează impresia că acesta este gândul pe care Duhul Sfânt doreşte să ni-l prezinte, atunci este frumos ca sub această impresie să se completeze acest când sau să se extindă. Deci şi noi putem fi ca ucenicii şi să ne preocupăm prea mult cu importanţa noastră.

În Luca 22 citim că Domnul Isus a şezut la masă cu apostolii Săi. Se spune chiar: „şi apostolii împreună cu El” (versetul 14). Şi Petru era acolo, şi curând după aceea el Îl va tăgădui, iar Iuda chiar Îl va trăda – toţi ceilalţi vor fugi mai târziu (foarte probabil Iuda a dispărut în întuneric înainte de instaurarea Mesei; Ioan 13). Dar care este atitudinea Domnului Isus faţă de ucenicii Săi, pe care El îi numeşte aici chiar apostoli? El spune: „Am dorit mult să mănânc paştele acesta cu voi.” Cu toată slăbiciunea ucenicilor Domnul a dorit mult să mănânce Paştele împreună cu ei. El Se dezbracă şi ia ştergarul de in şi spală picioarele ucenicilor. În acest context ni se aminteşte: „Iubindu-i pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13.1). Domnul Isus i-a iubit, cu toate că El ştia dinainte totul despre ei, şi El ne iubeşte şi pe noi – chiar dacă I-am provocăm întristare, sau Îi mai provocăm. Ce contrast! El este demn de toată adorarea! Ar fi frumos, dacă Domnul Isus ar putea vedea la noi mai multă înţelegere pentru sentimentele Sale şi noi nu ne-am preocupa aşa de mult cu bogăţiile şi binecuvântările noastre, ci cu Dătătorul lor.

„Să mănânc paştele acesta cu voi”

Sunt şi alte indici în Scriptură, care ne ajută să alcătuim ora de frângere a pâinii în aşa fel ca buna plăcere a lui Dumnezeu să se poată odihni asupra noastră:

În evanghelia după Luca 22.15 se spune: „Să mănânc paştele acesta cu voi”. Prima masă de aducere aminte a fost instaurată în legătură cu paştele. Evanghelistul Luca arată însă clar, că mai întâi a fost sărbătorit paştele şi abia după aceea a fost instaurată masa de aducere aminte. Cina stă într-adevăr în legătură cu sărbătoarea de paşte, dar totodată este diferită de ea, ca să detaşeze aşa cum se cuvine epoca nouă de cea veche.

Apostolul Pavel a scris mai târziu creştinilor din Corint: „Pentru că şi paştele nostru, Hristos, a fost jertfit” (1 Corinteni 5.7). Paştele este o amintire despre eliberarea din Egipt. Aici stătea mielul în centru, care a fost ţinut timp de patru zile în casele israeliţilor şi apoi a fost sacrificat. Sângele lui a fost atunci pus pe amândoi uşorii uşii şi pe pragul de sus şi a dat asigurarea, că toţi cei care stăteau înapoia protecţiei sângelui vor rămâne cruţaţi de judecată. Toată binecuvântarea paştelui, salvarea şi tot ce era legat de ea se bazau pe mielul sacrificat şi omorât. Tot aşa şi binecuvântarea noastră se bazează exclusiv pe ceea ce a obţinut Domnul Isus, ca adevăratul Miel al lui Dumnezeu, în moartea Sa. Mai târziu copiii lui Israel au cântat cântarea salvării lor (Exodul 15) şi în această cântare putem şi noi consimţi, când vestim moartea Domnului. Desigur în cântare este vorba despre Moise şi despre binecuvântarea salvării. Dar dacă citim atent, vom constata cum este adorat Dumnezeu în această cântare. Nu vreau să dau impresia că uneori nu ar putea fi vorba de binecuvântările şi bogăţiile noastre, însă atunci totdeauna acestea sunt în sensul că Dătătorul acestor binecuvântări este slăvit prin cântare şi preamărit.

Afară de aceasta, mielul pascal a fost mâncat cu ierburi amare. Acesta este un alt indiciu despre care este vorba la vestirea morţii Domnului. Noi ne amintim de toată amărăciunea de care a trebuit să aibă parte Domnul, să sufere aşa de mult. Să ne gândim numai la faptul că Domnul Isus a ştiut tot ce trebuia să vină peste El. La fiecare pas pe pământ El a fost conştient de plecarea Lui, pe care urma s-o împlinească în Ierusalim. Cu toate acestea, când este vorba de ierburile amare ale paştelui, atunci trebuie să ne amintim de Ghetsimani şi de cele trei ore de întuneric, când Domnul Isus S-a afundat în noroi adânc (Psalm 69) şi Dumnezeu în sfinţenia Lui a trebuit să-L părăsească. Cât de amar trebuie să fi fost ultimii paşi ai Domnului pe pământ, când este vorba ca la sfârşit, în cele trei ore de întuneric să fie încărcat cu păcatele noastre şi să fie făcut păcat! Primul paşte a fost sărbătorit într-o noapte decisivă, şi astfel găsim aici concordanţa cu 1 Corinteni 11, unde apostolul prezintă Masa Domnului prin cuvintele introductive: „că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine”.

Pâinea şi paharul

Să mergem mai departe în căutarea de indicii referitoare la felul cum noi putem proceda în ora cinei.

Semnele care stau înaintea noastră pe masă sunt pâinea şi paharul. Acestea nu erau o surpriză mare pentru un iudeu, căci deja în Ieremia 16.7 se spune: „Nu vor frânge pâine pentru ei în jale, ca să-i mângâie pentru cel mort; nici nu-i vor adăpa cu paharul mângâierilor pentru tatăl lor sau pentru mama lor”. – În Israel se obişnuia să se frângă pâinea şi să se bea paharul mângâierii în amintirea unui mort. Chiar şi numai acest fapt arată din nou ce caracter trebuie să aibă desfăşurarea cinei. Pâine va fi frântă, şi primii creştini vorbeau despre strângerea laolaltă pentru frângerea pâinii (de exemplu, Faptele apostolilor 20.7). Frângerea pâinii pune accentul pe faptul că trupul Domnului într-un anumit sens a fost frânt, prin aceea că El a fost maltratat în chip ruşinos şi bătut, dar şi prin aceea că sabia lui Dumnezeu a lovit pe Păstor. Frângerea pâini ne aminteşte şi de faptul că trupul lui Hristos „se dă pentru voi” (Luca 22.19). Literalmente ştim din evanghelia după Ioan 19.36 că Domnului Isus nu I s-a zdrobit nici un picior. Când pâinea şi paharul stau despărţite unul de altul pe masă, atunci aceasta ne aminteşte din nou de moartea Domnului. Căci corpul (trupul) fără sânge duce inevitabil la moarte. În felul acesta chiar privirea spre masă este o amintire de moartea Domnului.

Este interesant, că cele mai multe locuri nici nu vorbesc despre vin, ci în primul rând despre pahar. De regulă noi vorbim totdeauna despre pâine şi vin, dar Scriptura vorbeşte mai cu seamă despre pâine şi pahar (apostolul Pavel nu aminteşte nicidecum vinul în acest context), chiar dacă desigur este adevărat că în paharul, pe care Domnul l-a dat să se bea din el, era vin, căci El vorbeşte despre „rodul viţei” (Matei 26.29; Marcu 14.25; Luca 22.18). Faptul că totdeauna se vorbeşte despre pâine şi pahar este probabil din cauză că simbolurile pâinii şi paharului includ în ele un alt gând important, despre care ucenicii nu puteau şti nimic la ultima cină: pâinea era nu numai simbolul dăruirii la moarte a trupului Domnului, şi paharul simboliza nu numai vărsarea sângelui Domnului, ci o singură pâine şi un singur pahar simbolizează şi părtăşia credincioşilor cu Hristos şi unii cu alţii. Toţi credincioşii sunt mădulare ale trupului Domnului Isus. Şi prin faptul că ei mănâncă dintr-o singură pâine şi beau dintr-un pahar, ei au părtăşie cu Domnul şi unii cu alţii. Acest adevăr l-a primit abia apostolul Pavel printr-o revelaţie şi în 1 Corinteni 10 este descris în felul următor: „Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine” (versetul 17). Şi despre pahar se spune: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el părtăşie cu sângele lui Hristos?” (versetul 16). Sângele este fundamentul părtăşiei cu Hristos şi prin urmare şi pentru părtăşia unii cu alţii, căci noi suntem trup al lui Hristos. Hristos a trebuit să moară (să-Şi dea sângele), ca să adune „într-unul” pe copiii lui Dumnezeu împrăştiaţi (compară cu Ioan 11). Este „paharul binecuvântării, pe care noi îl binecuvântăm”. Nu putem noi vedea în acest un pahar, că noi am primit nu numai binecuvântări individuale, ci şi binecuvântări comune? (compară cu Efeseni 1).

Deci dacă noi întrebăm care este caracterul şi conţinutul strângerii laolaltă pentru frângerea pâinii, atunci şi acest aspect ar trebui să stea la fel înaintea privirii noastre. Noi nu suntem adunaţi acolo ca o grămadă de oameni individuali, ci noi suntem acolo ca „un trup”, ca o unitate, pe care Duhul Sfânt a creat-o în ziua de Rusalii (1 Corinteni 12.13). Noi dăm mai departe pâinea şi paharul conştienţi fiind că noi suntem intim legaţi cu bărbatul, cu femeia de lângă noi şi în afară de aceasta cu fiecare din lume care a primit viaţa nouă, a fost pecetluit cu Duhul Sfânt şi a fost adăugat acestui un singur trup. Am voie să te întreb cât de des s-a amintit de acest aspect în adunarea ta în timpul cinei?

„Faceţi aceasta spre amintirea Mea”

Numai evanghelia după Luca şi epistola către Corinteni ne relatează despre faptul că Cina este o masă de amintire. Se spune: „Faceţi aceasta spre amintirea Mea.” Acesta este un alt indiciu că în principal este vorba de Domnul mort, şi nu de El înviat. Eu nu am nevoie de ocazii deosebite ca să-mi amintesc de soţia mea, căci ea este zilnic cu mine şi în jurul meu. Dar pot să-mi amintesc de o persoană moartă. Şi aşa putem noi să ne amintim ce a fost Domnul Isus în viaţa Sa (Jertfa de mâncare!) şi în moartea Sa pentru Dumnezeu şi pentru om. Aducerea aminte de El, cum a trăit El aici pe pământ, ne va înflăcăra inimile pentru El şi ne va conduce la mulţumire, laudă şi adorare. Cum ar putea să fie altfel?

Nu este interesant, că aici se spune: „spre amintirea Mea”? Este vorba de aducerea aminte de o Persoană! Când israeliţii au sărbătorit paştele, atunci a fost vorba de un fapt, şi anume de realitatea salvării. Dar în creştinism nu este vorba în primul rând de un fapt, ci de o Persoană, nu în primul rând de salvare, ci de Salvator – este vorba de Acela care ne-a salvat. Şi copiii lui Israel au înţeles aceasta, atunci când au cântat cântarea salvării (Exod 15), căci ei au glorificat pe Dumnezeu ca „Domnul este tăria mea … este foarte înălţat … Domnul este un războinic … Dreapta Ta, Doamne, este glorioasă în putere … Şi în mărimea măreţiei Tale … Cine este ca Tine, Doamne, între dumnezei … măreţ în sfinţenie, înfricoşător în laude … Domnul va fi Împărat pentru totdeauna şi în veci.”

„Spre iertarea păcatelor”

Mai sunt şi alte indicii, care ne ajută să înţelegem corect Cina şi s-o practicăm. Paharul este simbolul sângelui vărsat al Domnului Isus, dar el stă în legătură directă cu „spre iertarea păcatelor” şi „acesta este sângele Meu, al noului legământ” (Matei 26.28). Acestea sunt alte aspecte, pe care nu avem voie să le pierdem din vedere. Dacă ne-am preocupa cu cele mai înalte binecuvântări ale creştinilor, atunci am recunoaşte repede că iertarea păcatelor este cheia pentru a primi aceste binecuvântări (Efeseni 1; Coloseni 1). Fără vărsare de sânge nu este iertare – nimic, care ar putea să ne fie dat. În privinţa aceasta nu ne gândim atât de mult la noi înşine şi la binecuvântările şi darurile noastre, ci la Dătătorul tuturor binecuvântărilor. Noi nu adorăm binecuvântările noastre, ci pe Acela, care ne-a binecuvântat nespus de mult.

„Acesta este sângele Meu, al noului legământ”

Prin sângele noului legământ primim orice binecuvântare; deoarece sângele noului legământ a fost vărsat, nimic nu-L mai împiedică pe Dumnezeu să dăruiască nespus de mult pe oameni. În afară de aceasta, orice sărbătoare a Cinei aminteşte că Domnul Isus va reveni odată şi va întemeia Împărăţia Sa a păcii pe pământ. Atunci noul legământ va fi literalmente încheiat cu Israel, şi Domnul Isus va primi pe pământ onoarea care I-a fost refuzată la prima Lui venire. Nu ar trebui aceasta să fie o bucurie şi pentru noi, când ne gândim, că Domnul Isus va fi glorificat aici pe pământ şi orice genunchi se va pleca înaintea Lui? Nu în cele din urmă apostolul vorbeşte despre faptul că noi vestim moartea Domnului „până va veni El”. Deci cu fiecare Cină noi ne amintim că Domnul Isus va reveni, aşa cum a făgăduit.

Cum rămâne cu bucuria?

Probabil unul sau altul va fi dezamăgit, deoarece se doreşte cu plăcere ca frângerea pâinii să fie eliberată de acest caracter trist. Eu pot înţelege aceasta, deoarece astfel de ocazii triste nu mai corespund spiritului timpului. Cultura noastră este orientată spre a ţine departe de noi tot ce provoacă tristeţe, dar prin aceasta pierdem o mulţime de lucruri. Cu adevărat, nu mai suntem noi în stare o oră pe săptămână să ne amintim în linişte de Omul care Şi-a dat viaţa pentru noi? Cina rămâne într-un anumit sens permanent o masă a tristeţii. În privinţa aceasta ne putem frământa cât vrem – cine renunţă la această ţintă, acela renunţă la esenţa Cinei. Eu nu mă pot bucura, când mă gândesc la suferinţele şi moartea Domnului, cel puţin când am înţeles câtuşi de puţin că Hristos a trebuit să sufere nespus de mult din cauza păcatelor mele. Prin natura noastră noi toţi aparţinem oamenilor care nu au stat sub cruce meditând şi plângând păcatele lor. Dacă noi am fi trăit în timpul acela, şi noi am fi strigat „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Dar dacă aceasta este aşa, atunci vrem totuşi cel puţin acum să recuperăm şi să ne strângem reculeşi şi să ne gândim ce a făcut Domnul Isus la cruce pentru noi. Să ne aşezăm cel puţin astăzi sub crucea Sa şi să privim exact ce s-a petrecut atunci acolo, şi să adorăm pe Domnul pentru aceasta şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru Darul Lui nespus de mare.

Cu toată tristeţea şi uneori cu toate lacrimile, nu vrem să uităm că momentele de tristeţe alternează cu momentele de bucurie şi de fericire de nedescris ale faptului de a fi salvat. Aceasta va da naştere la multă mulţumire şi laudă şi adorare cu bucurie. Dar nu ne gândim noi în aceste momente de bucurie în primul rând la bucuria noastră proprie? Ne putem noi bucura că Domnul Isus a avut solicitudinea, ascultarea şi dragostea să meargă pe acest drum al împrejurărilor vitrege şi să facă lucrarea? Mai simţim noi ca bucurie, când vedem cum Domnul Isus a revelat dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu? Ne bucurăm noi să vedem dragostea lui Dumnezeu, care se arată tocmai acelora care cel mai mult L-au urât?

Avem foarte multe motive să ne bucurăm. Rămâne însă adevărat: când suntem adunaţi în felul acesta, atunci Mântuitorul mort este viu în mijlocul nostru, atunci sărbătorim Cina ştiind despre învierea şi glorificarea lui Hristos la dreapta lui Dumnezeu. Noi suntem împreună acolo şi mulţumim cu bucurie Domnului, pentru că El ne-a salvat şi ne-a iertat păcatele. Ne gândim la marea bucurie a revenirii Sale şi la onoarea pe care El o va primi atunci. Atunci capul Lui nu va mai fi împodobit cu o cunună de spini, ci atunci „pe capul Lui vor fi multe diademe” (Apocalipsa 19.12). Vom experimenta, că în timp ce noi ne amintim de viaţa şi moartea Domnului şi ne gândim la El, aceasta ne va umple cu o cântare de laudă de bucurie. Cu toate că motivul strângerii noastre laolaltă ne conduce la linişte şi meditare, aceasta nu trebuie să sfârşească în melancolie şi depresie. Dacă plecăm apăsaţi dintr-o astfel de oră, atunci ceva nu s-a derulat în ordine. Atunci nu am înţeles că vinul este şi un simbol al bucuriei şi că noi am împărţit între noi paharul bucuriei. Căci el este „paharul binecuvântării, pe care noi îl binecuvântăm” ( 1 Corinteni 10.16); şi aici în locul cuvântului „binecuvântare” putem aşeza şi „cântare de laudă” sau „aducere de mulţumire”. Vom înălţa cu laudă pe Domnul nostru şi pe Dumnezeul nostru, şi aceasta poate avea loc cu veselie. Se spune de asemenea: „pe care-l binecuvântăm”. „A binecuvânta” înseamnă aici „a vorbi de bine despre”. Noi vom „vorbi bine” despre Dumnezeu şi faptele Lui şi despre lucrarea Domnului.

Nu în cele din urmă acest „pahar al binecuvântării” ne aminteşte şi de bogăţiile incomparabil de mari în Hristos, şi cu uimire ne prosternăm, că noi, creaturi aşa de nenorocite şi decăzute, care nu pot face nimic altceva decât să păcătuiască, am fost dăruiţi cu toate binecuvântările spirituale ale lumii cerului. Dumnezeu nu ne-a reţinut nimic din toată binecuvântarea cerului, din tot ce El are în cer. Cum a putut El să facă aceasta? Pentru că Domnul Isus a mers în moarte. Este aşa de greu de înţeles de ce la Cină în mod deosebit suferinţele Sale, agonia Sa şi mai ales moartea Sa ar trebui să stea înaintea privirilor noastre, şi că nu ar fi bine dacă noi am pierde din vedere această ţintă?

Gânduri de încheiere

Dacă ne gândim la aceste indicii multiple, pe care ni le dă Cuvântul lui Dumnezeu – şi acestea nu sunt toate –, atunci de fapt ar trebui să se nască dorinţa ca noi să nu serbăm Cina numai o dată pe lună, sau o dată pe an, ci s-o facem ori de câte ori suntem spiritual în stare s-o facem. Primii creştini frângeau zilnic pâinea acasă, aşa erau ei de plini de toate aceste gânduri, aşa de proaspăt şi apropiat era totul pentru ei. Mai târziu citim în cartea Faptele Apostolilor, că în Troa s-a ajuns ca în fiecare prima zi a săptămânii să se strângă laolaltă pentru frângerea pâinii. Desigur aceasta nu este o regulă legalistă, dar mie mi se parte a fi un obicei bun, pe care şi astăzi îl putem practica fără probleme.

Am încercat să arăt clar că pe lângă ţinta morţii Domnului şi alte aspecte pot fi prezentate la Cină, dar în principal să fie de folos să înţelegem cât de preţios a fost pentru Dumnezeu atunci când Domnul Isus Şi-a dat viaţa în moarte. Domnul Isus Însuşi spune: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa” – Îl iubim noi pe Domnul Isus pentru aceasta? Atunci în privinţa aceasta avem părtăşie cu Tatăl!

Dacă tu nu iei încă parte la Cină, nu vrei s-o faci?

Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 10.14-22; 11.20-34

1 Corinteni 10.14-22: De aceea, preaiubiţii mei, fugiţi de idolatrie. Vorbesc ca unora cu judecată: judecaţi voi ce spun. Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos? Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine. Uitaţi-vă la Israelul după carne: cei care mănâncă jertfele, nu sunt ei părtaşi cu altarul? Deci ce spun eu? Că ceea ce este jertfit unui idol este ceva? Sau că un idol este ceva? Dar ceea ce jertfesc ei, jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi părtaşi cu demonii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa demonilor. Sau Îl provocăm pe Domnul la gelozie? Suntem noi mai tari decât El?

1 Corinteni 11.20-34: Când voi vă adunaţi deci în acelaşi loc, nu este ca să mâncaţi Cina Domnului; pentru că fiecare, mâncând, îşi ia mai înainte propria cină, şi unul este flămând, iar altul se îmbată. Nu aveţi deci case ca să mâncaţi şi să beţi? Sau dispreţuiţi Adunarea lui Dumnezeu şi faceţi de ruşine pe cei care nu au? Ce să vă spun? Să vă laud? În aceasta nu vă laud. Pentru că eu am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a spus: „Acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea”. Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: „Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta, ori de câte ori îl beţi, spre amintirea Mea”. Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El. Astfel că oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze dar omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Pentru că cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi îşi bea judecata, dacă nu deosebeşte trupul. De aceea sunt mulţi între voi slabi şi bolnavi şi mulţi adorm. Pentru că, dacă ne am judeca noi înşine, n am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul, ca să nu fim condamnaţi împreună cu lumea. Astfel, fraţii mei, când vă adunaţi ca să mâncaţi, aşteptaţi vă unii pe alţii. Dacă cineva este flămând, să mănânce acasă, încât să nu vă adunaţi spre judecată. Iar celelalte le voi rândui când voi veni.

Introducere

Intenția mea în această după masă este să vorbesc în mod deosebit tinerilor despre vechile principii ale strângerii noastre laolaltă. Aceste principii sunt pentru noi așa de la sine înțeles, că vorbim puțin despre ele și din cauza aceasta tinerii noștri aud puțin despre aceste teme esențiale. Însă aceste teme nu sunt chiar așa de la sine înțeles, căci sunt multe confuzii cu privire la ele. De aceea doresc să încerc pe cât posibil de simplu să explic ce înțeles are Masa Domnului și Cina în Scriptură și ce înseamnă ele pentru noi astăzi.

Cina pentru ucenicii de atunci şi pentru astăzi

Citim despre aceste teme în primele trei Evanghelii și în Epistola întâia către Corinteni.  Evangheliile ne arată cum Domnul Isus după sărbătorirea Paștelui a instaurat Cina (Matei 26; Marcu 14; Luca 22), și anume împreună cu ucenicii ca credincioși din popor, și El o leagă nemijlocit cu viitorul, când El în Împărăția de o mie de ani va sărbători din nou Paștele împreună cu ai Săi. Dacă am avea numai cele trei Evanghelii, atunci ne-am fi putut întreba dacă noi ca creștini, care au o cu totul altă poziție decât acești credincioși din Israel și decât rămășița credincioasă din Israel din viitor, trebuie să sărbătorim Cina și ce înseamnă ea pentru noi. În privința aceasta Epistola întâia către Corinteni ne dă răspunsul. În capitolul 11 am citit că apostolul Pavel a primit direct de la Domnul instaurarea acestei Cine. Deci Pavel nu a auzit despre aceasta de la ucenici, și nici nu a fost de față la instaurarea ei, ci el a primit-o personal, direct de la Domnul glorificat în cer. De aceea el a putut s-o facă cunoscut în această scrisoare și de aceea noi știm că și noi creștinii trebuie să sărbătorim Cina și că noi, așa cum am citit în capitolul 10, trebuie s-o facem la Masa Domnului.

Cina ca sărbătoare a Dumnezeului Celui viu

Noi sărbătorim Cina nu ca credincioși iudei, însă nici ca păgâni, ci ca păgâni de odinioară, ca aceia care acum aparțin Adunării Dumnezeului cel viu. Acestei Adunări a lui Dumnezeu îi aparțin toți creștinii adevărați. Creștin este oricine a venit sincer la Dumnezeu, și-a mărturisit păcatele și a primit pe Domnul Isus ca Mântuitor al său, care a murit la cruce pentru el.

Adunarea Dumnezeului Celui viu

Am folosit și cuvântul Adunare. Ce înseamnă Adunare? În Noul Testament citim despre Adunare în trei înțelesuri diferite.

1. Totalitatea credincioşilor
   În primul rând Adunarea este totalitatea creștinilor începând cu ziua de Rusalii (Faptele apostolilor 2) și până la răpire (1 Tesaloniceni 4). Așa găsim de exemplu prezentată Adunarea în epistola către Efeseni. Pavel descrie acolo cum Dumnezeu a văzut Adunarea după planurile Sale veșnice, așa cum ea există de la început, din ziua de Rusalii, și cum va fi până la sfârșit.
2. Totalitatea credincioşilor aflaţi în viaţă
   Al doilea înțeles este acela, că Adunarea cuprinde practic pe toți credincioșii adevărați, care trăiesc astăzi, în momentul acesta, pe pământ. Sub acest aspect, aceia care au plecat acasă, nu mai aparțin practic Adunării. În afară de aceasta sunt încă mulți, care s-au născut deja dar care nu au devenit încă creștini, dar care vor fi adăugați Adunării. Căci Adunarea nu este încă completă. Știm aceasta, deoarece Domnul nu a venit încă. În acest înțeles găsim Adunarea, printre altele, în prima epistolă către Corinteni, și anume ca o unitate, pe care trebuie s-o exprimăm. În privința aceasta nu este vorba de Adunare începând cu ziua de Rusalii (din care deja multe milioane au murit) și până la răpire (vor mai fi probabil unii, care încă nu s-au născut sau care nu sunt încă mântuiți), ci de unitatea tuturor credincioșilor, care se află astăzi pe pământ.
3. Toţi credincioşii dintr-o localitate
   Cel de-al treilea înțeles este acela, că Cuvântul lui Dumnezeu numește pe toți credincioșii dintr-o localitate ca Adunare. Vedem astfel, că epistola către Corinteni a fost adresată Adunării din Corint. În Corint era o Adunare și în epistola către Galateni citim despre Adunările din Galatia. Galatia era deci un ținut, în care erau mai multe Adunări. În înțelesul acesta este deci vorba de o Adunare într-un anumit loc. Și tot așa există o Adunare a lui Dumnezeu în Haspe[1].

Adunarea locală

Ce este de fapt Adunarea din Haspe? Trebuie să recunoaștem, că noi deseori nu folosim expresia Adunare în înțelesul ei biblic. Deseori ne gândim, că Adunarea sunt aceia, care în mod obișnuit se strâng în fiecare duminică în localul acesta. Ei însă nu sunt Adunarea din Haspe. Ei aparțin Adunării din Haspe. Adunarea lui Dumnezeu, care este în Haspe, cuprinde pe toți credincioșii adevărați, care sunt mulți în acest loc, după cum sper să fie. Aceasta trebuie s-o păstrăm bine înaintea ochilor.

Acestea sunt cele trei înțelesuri în care se întâlnește cuvântul Adunare în Scriptură. Adunarea este deci o unitate, și această unitate trebuie să se vadă. Dacă noi toți am rămâne acasă, am constitui într-adevăr Adunarea lui Dumnezeu pe pământ, dar nu s-ar vedea nimic din ea. Oamenii vor vedea probabil că noi suntem creștini, dacă noi, fiecare pentru sine, am merge și am mărturisi pe Hristos. Noi am putea să practicăm părtășia și pe stradă, dacă vom întâlni și alți creștini. Vom afla atunci, că noi suntem una, deoarece posedăm aceeași viață din Dumnezeu. Aceasta însă este unitatea copiilor lui Dumnezeu, nu unitatea noastră ca Adunare. Adunarea lui Dumnezeu nu este numai suma tuturor creștinilor, ea este mai mult decât aceasta. Ea este ceva cu totul deosebit: Cuvântul lui Dumnezeu o numește Trupul lui Hristos și Casa lui Dumnezeu și mireasa Mielului. Ca întreg ea este mai mult decât toți credincioșii luați împreună, și Dumnezeu dorește ca aceasta să fie vizibil pe acest pământ. Aceasta are loc prin aceea, că toți credincioșii dintr-o localitate se strâng potrivit cu gândurile Domnului. Dacă ei se strâng în felul acesta, atunci se va vedea și că ei aparțin împreună și nu sunt numai creștini singulari în satul sau orașul lor. Ei constituie o unitate.

Prin ce se poate recunoaște în mod deosebit unitatea? Este suficient că ei se strâng într-un local? Nu, aceasta este prea puțin. Căci dacă duminica dimineața s-ar strânge în acest local toți creștinii din Haspe (presupunând că este loc pentru toți), se va recunoaște prin aceasta că este vorba de Adunare? Nu, în cea mai mare parte arătăm ca și oamenii din lume. Probabil că suntem mai decent îmbrăcați, dar aceasta nu este semnul caracteristic propriu-zis al Adunării din Haspe. Cum a făcut Dumnezeu posibil, ca să devină vizibil public, că într-o anumită localitate, într-un sat, într-un oraș, Adunarea lui Dumnezeu vine împreună? Răspunsul este, că Domnul ne-a dat Masa Sa. Căci în același moment, în care toți acești credincioși mănâncă dintr-o pâine, ei exprimă vizibil că ei constituie o unitate.

O unitate – o pâine pe masă

Aceasta nu este greu de înțeles. Când duminică dimineața vedem aici pâinea pe masă, ne putem gândi la primul înțeles al acestei pâini: o pâine este simbolul unei singure Adunări pe întreg pământul. Într-adevăr, noi nu ne strângem ca întreaga Adunare, căci toți credincioșii de pe pământ nu pot veni într-un singur loc. Nu este posibil nici măcar toți credincioșii din Germania să se strângă într-un singur loc. Din fericire sunt prea mulți, ca să poată face aceasta. Dar nu aceasta a fost intenția Domnului. El a rânduit așa fel, ca toți credincioșii dintr-o localitate, dintr-un oraș, dintr-un sat, așa cum se spune despre Corint, să se strângă (1 Corinteni 11.18,20,33,34; 14.23,26). Așa a fost aceasta potrivit cu gândurile lui Dumnezeu. Credincioșii se strângeau într-un loc și în mod simplu, printr-o pâine în mijlocul lor arătau că ei constituiau o unitate. Această o pâine este simbolul întregii Adunări, a cărei unitate se exprimă într-un loc. Și așa cum fiecare credincios ia o bucățică din această o pâine, așa sunt și ei o parte a acestei o Adunare.

O pâine – un trup

Vrem să citim foarte exact ce spune Scriptura despre aceasta: „Pentru că noi, cei mulți, suntem o singură pâine, un singur trup” (1 Corinteni 10.17). Deci o singură pâine este simbolul unui singur trup, așa cum este el local prezentat. Trupul este de fapt întreaga Adunare de pe pământ, dar Cuvântul arată clar, că și credincioșii din Corint erau Trupul lui Hristos (1 Corinteni 12.27)[2], adică ei erau local prezentarea acestui singur Trup. Așa se strângeau ei: „Pentru că noi, cei mulți, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toți luăm parte dintr-o singură pâine.”

Astăzi: un trup, dar multe comunităţi

Acum urmează partea practică a acestei întrebări. Un credincios din Haspe își manifestă dorința următoare: doresc cu plăcere ca duminica viitoare să vizitez localitatea unde credincioșii se strâng laolaltă. El se informează: unde se strâng aici credincioșii? Nu este ușor de răspuns la această întrebare. Rezultă ceva foarte trist: credincioșii se strâng în multe locuri diferite. Aceasta nu este rău în sine, căci și în Ierusalim credincioșii se strângeau în multe locuri, în mai multe case. Dar în Ierusalim toți acești credincioși erau, așa cum am exprima noi astăzi, în părtășie practică unii cu alții. Ei puteau merge fără multă vorbă în alte case și acolo puteau avea părtășie. Dar astăzi este așa, că mulți credincioși se află în comuniuni, cercuri și biserici diferite, unde ei nicidecum nu se pot vizita pentru a avea părtășie, ci rămân în interiorul barierelor proprii și nici nu vor să meargă în alte cercuri. Ei sunt despărțiți unii de alții prin multe sisteme și ziduri bisericești. Ce trebuie să facă un credincios, care aici în Haspe vrea împreună cu alți credincioși să dea expresie unității trupului lui Hristos? Cum este posibil aceasta, când toți acești credincioși sunt împrăștiați? Există în această încurcătură undeva credincioși care se strâng acolo unde Domnul a instaurat Masa Sa?

Unde a aşezat Domnul masa Sa?

Voi, tinerilor, ce gândiți, după ce poate recunoaște acum un credincios acest loc? Îl poate el aprecia pe baza simțămintelor și experiențelor sale? Mulți credincioși procedează astăzi așa. Ei merg în multe părtășii, ca să descopere unde este cel mai potrivit, unde se cântă cel mai frumos, unde se predică cel mai bine, unde sunt oameni mai dragi și mai prietenoși. Acestea sunt lucruri frumoase în sine. Dar dacă ei ar fi interesați cu adevărat să afle unde Domnul Și-a instaurat Masa Sa, atunci nu ar căuta acest loc pe baza simțămintelor lor, ci ar întreba Scriptura: Doamne, cum pot eu cunoaște unde ai Tu Masa Ta?

Această întrebare este și pentru voi. Credeți voi că frații și surorile de aici ar fi interesați ca voi să ocupați același loc împreună cu ei, numai pentru că voi sunteți oamenii vrednici de a fi iubiți? Acesta nu poate fi motivul. Frați și surorile de aici nici nu doresc aceasta. Ei doresc ca voi să vedeți foarte clar, dacă credincioșii din această sală din Haspe se strâng sau nu se strâng la Masa Domnului. Ei doresc cu plăcere să vadă, că voi decideți la această întrebare pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. Cunoașteți voi etaloanele Cuvântului, ca să puteți aprecia aceasta? Care sunt semnele caracteristice?

Semnele caracteristice ale mesei Domnului

Primul este foarte simplu. Ele toate sunt de fapt simple, dacă dorim să ascultăm cu adevărat de Cuvânt. Primul semn caracteristic al Mesei Domnului este, că tot ce este în contradicție cu Domnul este respins. Nu este aceasta foarte simplu? Dacă cu adevărat locul trebuie să fie acela unde credincioșii doresc să exprime unitatea lor ca Adunare, atunci trebuie înlăturat și respins tot ce este străin de această unitate și nu este în concordanță cu ea. După Efeseni 4.3-4 și 1 Corinteni 12.13 unitatea Trupului este o unitate a Duhului, care este în opoziție cu tot ce vine din carne (din firea pământească). Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că credincioșii, care doresc să exprime această unitate, trebuie să fie despărțiți de rău, adică de tot ce este în contradicție cu Domnul.

Dar ce este răul? Vreau să vă numesc trei semne caracteristice ale Mesei Domnului, trei etaloane, pe care eu personal le-am găsit în Cuvântul lui Dumnezeu.

1 Despărţirea de rău

Deci, primul semn caracteristic este despărțirea de rău. Acest prim punct doresc să-l subîmpart în patru puncte.

1. Nici un necredincios
   În primul rând desigur nici o persoană neîntoarsă la Dumnezeu, deci care nicidecum nu aparține Adunării lui Dumnezeu, nu poate participa la frângerea pâinii la Masa Domnului. Dar, aceasta pare să fie de la sine înțeles, dar din păcate sunt mai multe cercuri în Germania, unde uneori majoritatea oamenilor sunt necredincioși. Astfel de oameni desigur nu pot să pretindă că vor să exprime unitatea Adunării. Deci primul rău ar fi, că persoane neîntoarse la Dumnezeu participă cu voia și conștient.
2. Nimeni care trăieşte într-un rău moral
   În al doilea rând nu necondiționat toți credincioșii au voie să ia parte. Aceasta este mai greu de înțeles. S-ar putea replica: da, dar când ești credincios faci parte din această unitate a Adunării. Cum este atunci posibil, ca unii credincioși să nu aibă voie să ia parte? Simplu, din cauză că din păcate credincioșii sunt uneori în legătură cu răul. Ei știu aceasta, dar nu vor să se despartă de el. Ei nu vor să condamne răul. Deci dacă ei nu vor să facă aceasta, atunci trebuie noi să ne despărțim de aceste persoane. Nu facem cu plăcere aceasta, deoarece principial și acești credincioși aparțin Adunării. Dar deoarece ei stau în legătură cu răul, noi trebuie să ne despărțim de ei. Ce poate fi rău, dacă ești în legătură cu astfel de oameni? S-ar putea ca ei să trăiască într-un rău moral. Avem un exemplu clar în privința aceasta în 1 Corinteni 5. Citim acolo despre un bărbat care trăia în curvie. Aceasta era așa de rău, că și păgânii vorbeau de rău despre aceasta. Acest om n-a vrut să se despartă de rău. De aceea Adunarea a trebuit să se despartă de el. Ea a trebuit să dea răul afară din mijlocul ei (1 Corinteni 5.13).
3. Învăţături de bază rele
   În al treilea rând noi trebuie să ne despărțim și de aceia care au o învățătură rea despre principiile adevărului. Adunarea este Adunarea lui Dumnezeu. Dacă credincioșii vorbesc rău despre Dumnezeu, cum putem noi atunci să avem părtășie cu ei? Adunarea este Trupul lui Hristos. Când cineva vorbește rău despre Domnul Isus, despre dumnezeirea Lui și despre umanitatea Lui, despre lucrarea Lui, pe care a făcut-o, cum putem noi atunci să frângem pâinea împreună cu el? Noi trebuie să ne despărțim și de aceste persoane.
4. Indiferenţă faţă de legături rele
   Acum urmează al patrulea punct, și acesta este cel mai greu. Punctele b) și c) sunt de asemenea grele, căci mulți credincioși consideră că ei nu au nimic a face cu răul altora și că fiecare ar fi răspunzător pentru sine. Dar ei nu înțeleg ce stă scris în 1 Corinteni 10.16, și anume că Masa Domnului este tocmai expresia unității și părtășiei noastre: „Pâinea, pe care o frângem, nu este ea părtășia trupului lui Hristos?” Noi avem nu numai părtășie cu Domnul, ci și cu toți frații și cu toate surorile. Aceasta înseamnă că eu nu sunt răspunzător numai pentru mine însumi, ci și că fiecare din noi este răspunzător pentru fiecare cu care el are părtășie la Masa Domnului. Cu acest al patrulea punct au evident mulți probleme mari: uneori se poate ca persoanele să nu se afle într-un rău moral sau să nu aibă învățătură greșită, dar cu toate acestea sunt indiferente față de acestea și au părtășie cu aceia care trăiesc într-un astfel de rău. Putem noi să avem părtășie cu o astfel de indiferență? Și aici nu decid simțămintele noastre. 2 Ioan 10 spune categoric, că dacă noi avem părtășie cu persoane care aduc învățături greșite, noi luăm parte la lucrările lor rele. Noi avem părtășie nu numai cu persoane, ci și cu lucrările lor rele, și aceasta ne murdărește. Când ce este murdar este adus în legătură cu ce este curat, ce este murdar nu va deveni niciodată curat, ci ce este curat va deveni murdar. Tot așa este și în părtășia în lucrurile divine. Noi trebuie să ne despărțim de rău. Eu pot să găsesc Masa Domnului numai acolo unde aceste principii sunt recunoscute și persoanele, care potrivit Scripturii trebuie respinse, sunt realmente respinse. Nu trebuie să fie nici o părtășie cu răul, pentru ca Masa Domnului să nu fie murdărită și în cele din urmă să fie numai o masă omenească.

2 Părtăşia tuturor sfinţilor

Venim acum la cel de-al doilea semn caracteristic al Mesei Domnului. Sunt cercuri în care se practică despărțirea de rău, și cu toate acestea eu nu aș putea merge acolo. De ce nu? Ei cad în extrema cealaltă. Noi suntem totdeauna sub două aspecte în pericol: ori ne abatem prea mult la stânga, ori ne abatem prea mult la dreapta. La această extremă se referă al doilea semn caracteristic: la Masa Domnului nu trebuie să fie nici un sectarism. Pe de o parte putem permite prea multor oameni să ia parte la Masa Domnului, și anume acelora care sunt ori neîntorși la Dumnezeu, sau sunt răi, ori stau în legătură cu ce este rău, dar noi putem să permitem numai la puțini să ia parte. Mulți creștini spun: da, vrem să ne despărțim de rău, dar noi nu dorim să avem nici o părtășie cu aceia care gândesc altfel decât noi cu privire la anumite lucruri, de exemplu despre botez, sau despre răpire, sau despre Împărăția de o mie de ani. Ar fi frumos să ai un cerc de frați și surori, în care toți sunt una în toate detaliile adevărului. Dar și atunci se pune întrebarea, dacă aceasta ar fi Adunarea lui Dumnezeu. Dacă ne-am despărți de cei care gândesc altfel decât noi despre anumite detalii ale adevărului, atunci am fi o sectă. Acesta este celălalt pericol.

Și acest pericol îl vedem în Corint. Acolo erau astfel de secte. Era o partidă, care se numea după numele lui Apolo, alta după Petru și o alta – după părerea mea aceasta era cea mai rea – după Hristos. Aceasta a făcut pe Hristos Capul unei partide. Așa ceva nu trebuie să aibă loc. Astăzi există de exemplu o partidă în jurul botezului; aceștia sunt baptiștii. Semnul caracteristic al sectarismului lor se recunoaște în numele lor. Nu spun nimic împotriva fraților și surorilor care se numesc așa. Cunosc mulți dintre ei, și îi iubesc. Sunt credincioși pe care noi îi vom revedea odată în cer. Vorbesc însă de învățătura lor, care fac dintr-o anumită temă din Biblie, care nu este de importanță principială pentru credință, semnul de diferențiere: nu este de însemnătate majoră pentru mântuire, dacă cineva este adeptul botezului copiilor sau al botezului credinței, prin aceasta nu ești în pericol să te pierzi. În privința aceasta nu este vorba de principii de bază. Când însă aceasta devine motivul de despărțire în creștinătate, atunci este un mare pericol să devină o sectă. Când un cerc principial nu admite pe toți credincioșii adevărați, el este o sectă, cu care noi nu putem avea părtășie. La Masa Domnului exprimăm unitatea tuturor credincioșilor, nu numai a acelora cu care suntem una în toate. Adevărul lui Dumnezeu este totdeauna la mijloc între pericolele la dreapta sau la stânga.

3 Autoritatea Domnului la masa Sa

Acum cel de-al treilea semn caracteristic: cele două semne caracteristice, pe care le-am studiat până acum, nu sunt suficiente. Să presupunem că în această sală se strâng credincioși care s-au despărțit de rău și care primesc cu bucurie pe toți copiii adevărați ai lui Dumnezeu din Haspe. Deci ei nu fac nici o despărțire sectantă. Eu particip deci la strângerea lor și mă aștept ca acești credincioși să se strângă la Masa Domnului. Dar ce fac ei? Ei au planificat deja mai dinainte derularea orei, ca și cum nu ar fi niciun Duh Sfânt pe pământ, care dorește să călăuzească totul (căci la Masa Domnului este vorba de unitatea Duhului), și ca și cum nu ar fi nici un Domn glorificat în cer, în al cărui Nume ne strângem. Ei se comportă ca și cum El nu ar fi Domnul acestei case. Atunci eu voi spune acestor frați și surori: credeam că masa este Masa Domnului, dar voi ați făcut din această masă o masă a voastră. Dacă un frate m-ar vizita acasă și mi-ar spune: astă seară vrem să mâncăm la ora șase; tu stai acolo și eu stau aici, și noi vom mânca aceasta și aceasta. Ce credeți voi, cui îi va aparține această masă? Este masa mea, sau este masa fratelui acesta? El va tăgădui caracterul mesei mele, făcându-l masa lui proprie. Când credincioșii se strâng laolaltă, ei trebuie să recunoască autoritatea absolută a Domnului, căci dacă este Masa Domnului, atunci nu este masa fraților, și nici masa unei anumite părtășii, și nici masa credincioșilor în general, ci este exclusiv Masa Domnului. Aceasta înseamnă că El este gazda și trebuie să aibă toată autoritatea. Dacă noi am respinge această autoritate, vom mai putea noi atunci să vorbim despre această masă că este Masa Domnului?

Exemplu practic pentru exemplificarea principiilor

Aceste principii doresc să le exemplific printr-un exemplu. Să presupunem că o pereche căsătorită are zece copii. Toți acești copii sunt căsătoriți. Am putea spune că ei au douăzeci de copii. Acești părinți spun acum, înainte de a murii, copiilor lor: „Dragi copii, ne dorim ca voi să vă strângeți în fiecare an la o masă comună în familie spre amintirea părinților voștri.” Cei douăzeci de copii împlinesc dorința părinților lor și se întâlnesc în fiecare an, mănâncă împreună, exact așa cum și-au dorit părinții, și sărbătoresc această masă în amintirea lor. Însă acum apar unele probleme.

1. Unii spun: cu siguranță va fi mai plăcut dacă am invita prietenii noștri. Da, mai plăcut ar putea să fie. Dar ar fi aceasta corespunzător dorinței părinților? Ei au dorit ca copiii lor să se strângă în amintirea lor. Ceilalți sunt probabil prieteni cumsecade, dragi, dar ei nu sunt copiii acestor părinți și nu cunosc aceste relații. Cum pot să se strângă ei atunci spre amintirea acestor părinți?Tot așa de clar este și că aceia care nu aparțin Adunării lui Dumnezeu, deci nu aparțin Domnului și nu L-au primit, nu pot să se strângă spre amintirea Sa.
2. Acum ia naștere o altă problemă: unul din acești douăzeci s-a îmbolnăvit. El are o boală periculoasă, contagioasă. Ce credeți voi, ceilalți nouăsprezece îl vor invita? El aparține familiei. El este încă un copil al acestor părinți. Dar poate el fi invitat, dacă are această boală contagioasă? Nu, el va infecta și pe toți ceilalți. În anul acesta el trebuie cu regret să rămână acasă.Tot așa este uneori și cu noi. Păcatul este potrivit Scripturii o boală contagioasă. În 1 Corinteni 5 răul moral este numit „aluat”. Așa cum aluatul dospește toată plămădeala, tot așa și răul moral atacă în jurul lui. El va strica mărturia lui Dumnezeu. Cu toate că este vorba de credincioși, trebuie totuși să refuzăm ca ei să ia parte la Masa Domnului.
3. S-ar putea ca un fiu să fi rostit cuvinte foarte urâte despre mama sa. Ce trebuie să facă ceilalți nouăsprezece? Ei vor spune: el este încă un copil al părinților noștri, dar dacă el a spus cuvinte așa de rele și grave despre mama noastră, noi nu putem să-l invităm la această masă de aducere aminte.
4. Acum o comparație la principiul al patrulea. Presupunând că niciunul din acești douăzeci de copii nu este bolnav, dar la unul din ei domnește acasă o boală contagioasă, o epidemie, prin care unii din această familie s-au îmbolnăvit grav. Omul însuși nu este bolnav. Cu toate acestea în niciun caz nu-l vom invita. Nu schimbă cu nimic faptul, că el aparține familiei. De ce nu are el voie să vină? Deoarece el este în legătură cu o boală contagioasă.Aplicat acum la noi: credincioșii, care se află într-o astfel de legătură, chiar dacă ei înșiși sunt încă curați, nu putem să-i admitem, deoarece ei au părtășie cu răul. Probabil că ei personal nu sunt întinați; ei sunt însă întinați în ceea ce privește legăturile lor și sunt indiferenți față de rău.
5. O altă comparație: unul din această familie se află într-o asociație, în care unul din membrii acestei asociații a scris o cărticică în care desconsideră foarte mult pe mama lor. Cărticica cuprinde calomnieri și batjocuri. Ce vor face ceilalți nouăsprezece? Vor invita ei pe omul care este membru al acestei asociații? Nu. El însuși nu a spus niciodată astfel de lucruri rele despre mama sa. El este desigur încă un membru al familiei. Și totuși ei nu-l vor invita, atâta timp cât el nu va întrerupe legătura cu batjocoritorul.Vezi ce sunt legăturile rele? Tot așa și noi, nu putem să permitem acelora, care probabil în sine însuși sunt curați, să vină la Masa Domnului, și să avem părtășie cu ei, atâta timp cât nu renunță la astfel de legături și nu au rupt-o cu nedreptatea care se găsește acolo. Acest principiu este deosebit de important.[3]
6. Și celălalt pericol este prezent: cei douăzeci de copii spun că ei s-ar întâlni din nou cu plăcere anul viitor. Unii doresc va fratele lor Fritz să nu mai fie invitat. Ei nu pot spune nimic rău despre el, dar nu-l găsesc simpatic sau gândește în unele privințe altfel decât ei. Caracterul lui sau fața lui nu le place. Ar fi aceasta corespunzător dorinței părinților? Nu, nicidecum nu. Nu este niciun motiv să-l respingă, el aparține familiei. El nu are nicio boală contagioasă, nu a făcut nimic rău. Deci ei nu-l pot respinge din motive care nu au nimic a face cu această masă. S-ar putea într-adevăr să fie, că uneori el este neplăcut sau are păreri ciudate, dar acesta nu este un motiv să nu-l invite. Aplicat la noi: noi am fi o sectă, dacă am respinge pe cineva care gândește altfel decât noi în anumite privințe. Acesta este pericolul sectarismului.

Legătura cu răul

Sper ca celor mai mulți dintre noi să le fi devenit clar de ce așa de mulți credincioși din Haspe se strâng tocmai în această sală. Desigur aceasta nu are nimic a face cu sala, ci cu faptul că ei vor să exprime că în această sală din Haspe toți copiii adevărați ai lui Dumnezeu sunt bineveniți. Ei nu sunt chestionați de toate învățăturile. Ei nu trebuie aici să dea un examen. Este important ca ei să nu trăiască făcând răul, nu au rău moral și nu au învățături greșite, care lezează principiile creștinismului, sau nu au conștient părtășie cu cei care trăiesc practicând răul. Atunci ei sunt aici bineveniți. Aici se strâng credincioși, care doresc în toată simplitatea să fie împreună, supuși Domnului și călăuzirii Duhului Său, și să aștepte de la El, ca El să conducă totul. Unde se găsește aceasta în sistemul creștin? Acestea sunt îndoielile, pe care acești credincioși de aici le au față de sistemele bisericești, pe care le găsim pretutindeni. Credincioșii, care se strâng aici, nu au nici un fel de îndoieli cu privire la credincioșii din alte cercuri. Sunt frați și surori exact așa ca frații și surorile care se strâng aici. Dacă totul este în ordine, îi iubim tot așa cum iubim pe frații și surorile cu care avem părtășie practică la Masa Domnului. Pentru mine, cel puțin, nu există nici o diferență. În acești treizeci sau cincizeci de ani nu pot să fac nici o diferență, când eu în cer în veșnicie îi voi iubi pe toți la fel. Practic însă din păcate trebuie să fiu despărțit de ei. Nu este nicidecum plăcut să fi despărțit de anumiți credincioși. Ne doare. Dar noi trebuie să fim despărțiți de ei, deoarece ei se află într-un sistem, care poartă astfel de semne caracteristice, pe care noi trebuie să le condamnăm pe baza Scripturii. Ei se află în sisteme în care lipsește disciplinarea și verificarea, așa că ei, probabil fără să știe, sunt în părtășie cu răul. Aceasta ne întinează. Sau ei sunt în sisteme unde probabil – deseori este foarte clar acest caz – se găsesc învățături greșite principiale. Uneori ei recunosc aceasta, dar de ce rămân acolo? Ei sunt în părtășie cu acestea și prin aceasta se întinează. Sau ei sunt în sisteme în care se găsesc rânduieli omenești. Nu este totdeauna simplu să trăiești conform principiilor biblice, dar nu este minunat să trăiești conform lor? Nu este Domnul de cele mai multe ori acolo glorificat? Și nu este bucurie pentru inimile noastre când ne comportăm în Casa lui Dumnezeu conform principiilor biblice? (compară cu 1 Timotei 3).

Sectarism

Deseori noi nu putem avea părtășie cu acești credincioși și din cauză că ei se află în secte, care nu vor să aibă părtășie cu noi, deoarece noi gândim altfel despre unele detalii din Scriptură. Acestea sunt sectele. Cu ele nu putem să avem părtășie. Cât de tristă este toată această rătăcire! La aceasta se adaugă, că astăzi sunt mulți creștini, care se retrag din biserică, deoarece acolo au ajuns să fie nemulțumiți. Ce fac ei acum? Găsesc ei drumul spre mărturia unității Trupului lui Hristos? Nu trebuie noi să ne rușinăm, că așa de des aceasta nu este așa? Aceasta este vina noastră. Pe de altă parte ei nu au o înțelegere corectă. Ceea ce spun ei este: vrem să înființăm comunități noi. După o conferință cineva mi s-a adresat și mi-a zis: sunt pe cale de a înființa o comunitate în satul meu. I-a spus, credeam că în satul acesta este deja o comunitate. Mi-a răspuns: de ce, ce vreți să spuneți prin aceasta? Da, i-am răspuns eu, comunitatea dumneavoastră nu există încă acolo, dar comunitatea lui Dumnezeu există deja de mult timp acolo. Ah, a spus el, sunteți aceiași.

Dar dacă nu vorbim principial despre aceste lucruri, putem să încetăm să ne preocupăm cu adevărul lui Dumnezeu. Noi nu putem înființa comunități noi. Noi putem numai să recunoaștem ce a dat Domnul. Și aceasta este comunitatea sau Adunarea lui Dumnezeu dintr-o localitate. Noi putem numai să recunoaștem că unitatea Adunării lui Dumnezeu există deja demult și putem să încercăm ca pe baza principiilor biblice să exprimăm această unitate. Să înființezi comunități noi, aceasta nu există. Pe de o parte trebuie să acordăm respect pentru faptul că mulți au curajul să părăsească aceste sisteme, deoarece acolo se găsește multă nedreptate. Pe de altă parte ei nu au înțelegerea corectă în această privință, și probabil ar trebui să ne rușinăm că ei deseori nici prin noi nu au primit această înțelegere și de aceea nu știu să găsească drumul spre locul unde și noi avem privilegiul să ne strângem la Masa Domnului. Nu spun, ca ei să găsească drumul spre noi. Aceasta ar fi complet greșit. Noi nu suntem interesanți. Noi înșine suntem numai oaspeți. Noi dorim să ne strângem numai acolo unde Domnul Isus este în mijloc. Noi nu suntem interesați ca unii să vină la noi. Probabil uneori creăm impresia, că așa procedăm. Nu, este vorba de Domnul. El este punctul central, El este această Persoană minunată, care ne strânge spre Numele Său. Probabil este cineva aici, care se află în astfel de secte, sau biserici, sau sisteme de felul acesta. Este responsabilitatea noastră, să dăm răul afară. Unii pleacă de îndată ce le-a devenit neplăcut. Aceasta nu este biblic. Primul lucru este să încercăm să dăm răul afară. Aceasta ne spune 1 Corinteni 5. Abia după ce aceasta nu mai este posibil și întreaga Adunare nu mai este gata să dea răul afară, vine momentul când credinciosul este solicitat să plece. Noi trebuie să ne despărțim de lume (2 Corinteni 6), de iudaism (Evrei 13) și în interiorul creștinătății de tot ce ezită s-o rupă cu nedreptatea (2 Timotei 2). Aceasta înseamnă să plece: să se despartă. Nu numai în sens negativ să ne despărțim de rău, ci să ne despărțim pentru a ne îndrepta spre Numele Domnului Isus, ca să ne strângem la Masa Sa.

Semnificaţiile Cinei

Am încercat să arăt, că Cina, adică pâinea pe care noi o frângem duminica dimineața, este expresia părtășiei noastre. Noi am citit și unele versete din 1 Corinteni 11. Acolo găsim și alte semnificații ale Cinei.

1. O pâine, un trup – ca imagine a întregii AdunăriPrima semnificație am văzut-o în 1 Corinteni 10: pâinea este un simbol al întregii Adunări. Aici în acest loc, pâinea este un simbol al întregii Adunări, așa cum este ea exprimată local.

   A doua semnificație o găsim în 1 Corinteni 11. În versetul 24 citim: „acesta este trupul Meu, care este pentru voi: faceți aceasta spre amintirea Mea.” Pâinea este deci întotdeauna un simbol al trupului lui Hristos, însă a acestui trup în semnificația lui dublă: în primul rând este vorba de trupul din carne, trupul în care Domnul Isus a umblat aici pe pământ și pe care El l-a dat la moarte pentru noi. În al doilea rând este trupul Său spiritual, așa cum el există astăzi pe pământ: acesta este Adunarea Dumnezeului cel viu. Când duminica dimineața noi vedem pâinea, ne gândim la unitatea trupului.

2. Faceţi aceasta spre amintirea MeaTotodată vedem în pâine și un simbol al Domnului Isus ca om. Pâinea vorbește despre El în natura Lui umană. Pâinea este un rod al pământului (compară cu Isaia 4.2), așa cum Domnul Isus a fost născut aici pe pământ ca om, cum El a trăit aici și în cele din urmă S-a dat la moarte. „Acesta este trupul Meu”, spune Domnul Isus, adaugă însă „care este pentru voi”. El a dat trupul Său în moarte pentru noi. Și El ne roagă: „Faceți aceasta spre amintirea Mea”. Cât de frumos este aceasta.

   Am încercat să explic prin tabloul cu părinții și copiii ce înseamnă să sărbătorești o masă de aducere aminte. Deseori ne gândim cu plăcere la aceia care au murit și pe care i-am iubit. Noi prețuim și iubim această amintire. Așa a spus și Domnul Isus: strângeți-vă, luați pâinea, împărțiți-o între voi, luați și mâncați, și faceți aceasta în amintirea Mea. Nu este aceasta minunat? Cina este o sărbătoare a unității, este însă și o sărbătoare de aducere aminte. Ne strângem ca să ne gândim la El. Anul trecut am vorbit în America aproape toată noaptea cu un om, care timp de zece sau douăzeci de ani s-a strâns duminica după masa împreună cu frații, ca să asculte Cuvântul. Însă duminica dimineața a mers întotdeauna în biserica sa. El încerca să-mi explice după atâția ani, că nu exista nici o deosebire între ceea ce făcea biserica sa și ceea ce făceau frații duminică dimineața. L-am întrebat: ce credeți, unde se vor întâlni credincioșii mâine dimineață – era sâmbătă seara – în acest oraș mare, nu ca să asculte o predică frumoasă, ca să nu mai vorbim de Evanghelie? (El mergea într-o biserică, unde în fiecare duminică se vestea Cuvântul nu numai pentru credincioși, ci și Evanghelia, pe care ei demult au primit-o.) Unde credeți că se strâng credincioșii să facă un singur lucru: să se gândească la Domnul Isus, să se gândească la ce a făcut El pentru ei și să-L laude, să-L glorifice pentru aceasta și Lui și Tatălui să aducă adorare?

   Vedeți voi, frați tineri și surori tinere, cât de important este aceasta? În multe cercuri se sărbătorește cina. Aceasta servește potrivit învățăturii oficiale bisericești numai pentru întărirea credinței. Dar, în primul rând aceasta nu este nicidecum potrivit cu Scriptura, și în al doilea rând îndreaptă gândul spre noi. Domnul Isus nu a spus, ca noi să venim împreună ca să ne gândim la noi. Și între noi sunt câteodată credincioși, care duminica dimineața serbează întoarcerea lor la Dumnezeu și înaintea Domnului exprimă numai cât de fericiți sunt ei, că păcatele le sunt iertate. Nu acesta este scopul Cinei. Ea are loc spre amintirea Lui; să nu ne gândim la noi și nici atât de mult la mântuirea noastră, ci la Persoana Sa. Sărbătorim noi Cina, ca să ne gândim la El, o facem noi spre amintirea Lui? Poate să fie ceva mai înalt, decât a face aceasta? Domnul Isus ne-a dat aceste simboluri simple, pentru ca noi să ne gândim la El, atunci când împărțim pâinea între noi și bem din pahar. Atunci ne gândim că El Și-a vărsat sângele pe cruce pentru noi. El Și-a dat trupul, El a murit pentru noi, pentru ca noi să fi putut muri împreună cu El, pentru ca omul vechi să-și poată găsi sfârșitul pe cruce. El Și-a dat sângele pentru iertarea păcatelor noastre, așa cum Domnul Isus spune în mod deosebit în evanghelia după Matei (Matei 26.28). Toate acestea El le-a făcut, și acum El spune: veniți la Mine și luați pâinea, beți din pahar și gândiți-vă la Mine.

   Ce măreț este aceasta! Acesta este un privilegiu. Putem să fim mulțumitori, că în secolul 19 au existat credincioși, care au înțeles, că Domnul Isus și Tatăl din cer doresc cu plăcere să primească ceva de la noi, atunci când ne strângem. Am trăit, că credincioși au vizitat strângerile noastre laolaltă și după aceea au spus: am regretat, că nu s-a ținut nici o predică. Noi nu am primit nimic. Da, am spus eu uneori, noi nu am fost nicidecum împreună ca să primim ceva, ci ca să dăm ceva. Ai dat tu ceva? Nu, tu nu ai dat nimic. Tu ai așteptat să vezi dacă vei primi ceva. Nu este măreț să vezi că Dumnezeu dorește să primească ceva de la noi? V-ați gândit vreodată la aceasta, voi frați tineri și surori tinere, care demult ați primit pe Domnul, dar care încă nu ați făcut acest pas de a lua parte la frângerea pâinii? V-ați gândit, că nu este numai un privilegiu pentru voi să ocupați acest loc la Masa Domnului, ci și că Domnul Însuși dorește cu plăcere să primească ceva de la voi?

3.  Vestirea morţii DomnuluiCea de-a treia semnificație a Cinei o găsim în 1 Corinteni 11.26: „Pentru că, ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului, până va veni El.” Cina este deci și o vestire publică, o vestire înaintea lumii întregi, înaintea demonilor și îngerilor. Ea este o mărturie publică față de toți oamenii. Chiar dacă ei nu o văd, mărturia este prezentă. Este o mărturie a urmărilor minunate ale morții Domnului Isus. Ce minunat este să vestim această moarte, moartea unui Om, care este prezent personal în mijlocul nostru. Cina este o ceremonie de doliu foarte ciudată. Ne gândim la un mort, care în aceeași clipă este prezent viu în mijlocul nostru. Aceasta este o ceremonie de doliu minunată: să vestim moartea Lui, care este prezent personal la noi și personal intonează în mijlocul Adunării cântările de laudă. Ce binecuvântat este să ne strângem în acest loc și împreună să trăim aceasta!
4. Părtăşie la masa Domnului şi slujba preoţeascăVenim acum la cea de-a patra semnificație a Cinei. Sărbătorim Cina la Masa Domnului. Aceasta este o expresie cunoscută din Vechiul Testament. În Maleahi 1.7,12 și în Ezechiel 41.22; 44.16 altarul este numit „Masa Domnului”. Tot așa vorbește și Pavel în 1 Corinteni 10 cu privire la altar, ca fiind Masa Domnului: „Uitați-vă la Israelul după trup; cei ce mănâncă jertfele, nu sunt ei în părtășie cu altarul?” (versetul 18). Și apoi în versetul 21 leagă altarul cu Masa Domnului: „Nu puteți bea paharul Domnului și paharul dracilor; nu puteți lua parte la Masa Domnului și la masa dracilor.” Așa cum odinioară la poporul Israel era o diferență între altarul din față dinaintea Cortului întâlnirii și pe de altă parte altarul păgânilor, tot așa există și astăzi o diferență între Masa Domnului și masa demonilor, adică masa în legătură cu slujbele idolatre. Deci Masa Domnului este de asemenea un altar, unde noi ne strângem ca preoți, deci ca aceia care aduc jertfe (căci aceasta este caracteristica unui preot). Credeți voi, că ar fi posibil să fi împreună la Masa Domnului, spre aducerea aminte de Domnul, fără ca la noi să nu ia naștere jertfa de laudă și mulțumire, de onorare, glorificare și adorare, și să nu I le aducem Lui? De aceea Masa Domnului este și un altar. Și altarul este locul unde preoții vin împreună ca să aducă jertfe. Din 1 Petru 2 și Evrei 13 știm care sunt aceste jertfe: sunt jertfe de laudă și mulțumire, prin care noi glorificăm pe Dumnezeu Tatăl și pe Domnul Isus.

   Deci lauda noastră se cuvine nu numai Domnului Isus, ci și lui Dumnezeu. Aceasta îmi amintește de altceva. Cina a urmat, atunci când Domnul Isus a instaurat-o, imediat după sărbătorirea Paștelui. Paștele are în sine însuși o altă semnificație. Sărbătoarea Paștelui nu era o aducere aminte de miel, ci era o amintire de Dumnezeu, care a salvat poporul Israel din Egipt. Aceasta este semnificația Paștelui: Israel trebuia să serbeze în fiecare an această sărbătoare, ca prin aceasta să-și amintească cum a eliberat Dumnezeu poporul din Egipt. Era o sărbătoare la care ei trebuiau să preamărească mereu din nou pe Dumnezeu.

   Dar și noi facem aceasta duminica dimineața. Sărbătoarea Paștelui a fost înlocuită într-adevăr de Cină, dar și noi ne gândim la Dumnezeu, Tatăl nostru. Ne amintim că Dumnezeu a dat pe Fiul Său și a făcut totul, ca noi să fi putut fi mântuiți, pentru ca nimicitorul să fi putut trece pe lângă întâi-născuți (Evrei 11.28). Ne amintim că totul a pornit de la Dumnezeu, că El a pregătit această mântuire și că noi, ca popor salvat, da, mai mult chiar, ca și copii ai Tatălui avem voie să ne strângem, ca să-I aducem adorarea noastră.

   Dar Cina merge un pas mai departe. Lui Israel nu i s-a cerut să se strângă în fiecare an, ca să-și aducă aminte de miel. Însă la noi este așa. Noi ne gândim nu numai la Dumnezeu, ci și la Miel. Pentru Israel aceasta aproape că nu era necesar. Mielul era numai un animal, chiar dacă era simbolul Domnului care va veni, dar pentru noi a murit Domnul Isus Însuși, și când ne strângem ne amintim nu numai de faptul că Dumnezeu ne-a salvat și ne-a făcut copiii Săi. Noi Îi aducem nu numai adorarea noastră, ci ne gândim și prin ce a făcut El salvarea noastră. El a dat pe propriul lui Fiu, era Fiul Său, care a devenit Mielul de Paște pentru noi. Astfel noi ne strângem acum la paşte şi la cină.

   Vedeţi de ce cina a fost adăugată la paşte? Noi serbăm astăzi în sens spiritual paştele, însă noi serbăm totodată şi cina. Ne gândim că Dumnezeu ne-a dat Mielul, pentru ca noi să putem fi salvaţi. Dar noi ne gândim şi la Domnul Isus, ne strângem spre amintirea Lui, ca să-L admirăm în devotamentul Lui şi la acest altar să-I aducem adorarea noastră.

Acestea sunt deci cele patru semne caracteristice ale Cinei:

1. este o sărbătoare a unității,
2. este o sărbătoare de aducere aminte,
3. este o vestire a morții Domnului, și
4. Masa Domnului este un altar, unde noi ca preoți aducem adorarea noastră lui Dumnezeu și Mielului.

Au voie copiii să ia parte la masa Domnului?

În încheiere doresc să mă ocup cu unele întrebări practice. Cine are voie să ia parte la Masa Domnului?

Probabil că aici sunt din aceia care se preocupă cu această întrebare. Răspunsul este: credincioșii adevărați, care s-au despărțit de rău, nu trăiesc în păcat și nu au învățături greșite, care lezează principiile creștinismului. Trebuie să mai adaug ceva: copiii mei mărturisesc de asemenea, că iubesc pe Domnul Isus. Cu toate acestea eu nu le voi propune să se gândească dacă nu cumva și ei să ocupe acest loc. De ce nu? Deoarece este necesar, și aceasta în mod deosebit în timpul de decădere, ca noi să fim conștienți ce responsabilitate este legată de acest fapt. Am citit ceva în privința aceasta atât în 1 Corinteni 10, cât și în 1 Corinteni 11. În 1 Corinteni 10.14 apostolul Pavel spune: „De aceea, preaiubiții mei, fugiți de închinarea la idoli. Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată: judecați voi singuri ce vă spun.”

Copiii, care iubesc pe Domnul Isus, dacă au pace cu Dumnezeu, aparțin din principiu Adunării lui Dumnezeu. Ei pot însă să fie așa de tineri, că nu pot suficient să judece ce facem noi. Ei încă nu pot să poarte această responsabilitate. Departe de mine să propun o vârstă. La unii această înțelegere este foarte devreme, la alții mult mai târziu. Aceasta trebuie s-o judece frații care fac lucrarea de ușieri. Acest principiu îl găsim și în 1 Corinteni 11.29: „Căci cine mănâncă și bea, își mănâncă și bea osânda lui însuși, dacă nu deosebește trupul Domnului.” Ca să se poată lua parte la Cină, trebuie deci să se știe ce înseamnă pâinea. Spun aceasta, ca să arăt clar, că copiii mici nu pot lua parte. Dar, frați tineri și surori tinere, nu spun aceasta ca să creez impresia, că trebuie să se aibă o cunoștință mare despre învățătură, că trebuie mai întâi să se dea un examen, înainte să se poată participa la frângerea pâinii. Trebuie să se știe ce se face, ce înseamnă pâinea și paharul. Și pentru aceia, care ocupă deja acest loc, trebuie să fie clar, că tu ești un copil al lui Dumnezeu, că iubești pe Domnul Isus și dorești să mergi împreună cu El despărțit de rău, dar nimic mai mult. Dacă dorești cu plăcere să ocupi acest loc împreună cu ceilalți frați și celelalte surori și ști ce înseamnă din principiu acest loc, atunci locul tău este acolo. Dacă tu îndeplinești aceste premise și încă nu ai ocupat acest loc, atunci noi nu putem decât să regretăm aceasta.

Când serbăm Cina?

O altă întrebare este: Cât de des ne strângem pentru frângerea pâinii? Și la această întrebare Scriptura dă răspuns. La început vedem, că credincioșii erau așa de umpluți de aceste lucruri, să se bucure în felul acesta în Domnul, că se strângeau în fiecare zi în case, ca să frângă pâinea (Faptele apostolilor 2.46). La câțiva ani după aceea, la credincioșii din Troa era obișnuința să se strângă în fiecare întâia zi a săptămânii, ca să serbeze Cina (Faptele apostolilor 20.7). Putem să înțelegem bine aceasta. Prima zi din săptămână este ziua învierii. Aceasta este o sărbătoare creștină. Alte zile de sărbătoare nu există pentru noi. În această singură zi de sărbătoare noi ne strângem și atunci este oportun ca la prima noastră strângere din fiecare săptămână să folosim ocazia, să sărbătorim Cina. Aceasta o făceau și credincioșii din Troa, și de asemenea și credincioșii din Corint, căci Pavel spune, ca în fiecare primă zi a săptămânii ei să pună ceva deoparte pentru colectă (1 Corinteni 16.2).

Unde să sărbătorim Cina? Despre aceasta am vorbit detaliat. Foarte scurt spus: acolo unde credincioșii se strâng ca aceia care aparțin Adunării Dumnezeului cel viu; nu ca aceia care aparțin unei anumite biserici sau secte, ci acolo unde ei se adună numai ca frați și surori într-un anumit loc. Acolo unde Domnul Isus are toate drepturile, unde numai El exercită autoritatea și unde această autoritate este pe deplin recunoscută, chiar dacă de partea noastră deseori este multă slăbiciune.

Cum serbăm Cina?

În încheiere încă o ultimă întrebare: Cum practicăm noi aceasta? Această întrebare este și pentru aceia care de mult timp ocupă acest loc. Am citit lucruri foarte serioase în privința aceasta. S-ar putea, dacă noi participăm de mult timp la frângerea pâinii – eu fac aceasta acum exact jumătate din viața mea –, că noi o facem din obișnuință și nu mai suntem deplin conștienți de ceea ce facem. Cât de important este să ne verificăm mereu. Probabil câteodată ne grăbim să verificăm pe alții, și aceasta este de asemenea răspunderea noastră. Însă 1 Corinteni 11.27-28 spune, ca mai înainte de toate să ne verificăm pe noi înșine: „De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul și de sângele Domnului. Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuși.” Și ce urmează după aceea? „Și așa să mănânce.” Și eu adaug, căci Pavel însuși face aceasta. Unii au spus: dacă eu mă verific, simt că nu sunt potrivit, ci sunt nedemn. M-am verificat și astăzi rămân acasă. Aici nu spune nicidecum că cineva să facă așa. Cuvântul spune ca noi să ne verificăm și așa să mâncăm. Ce înseamnă aceasta? Noi trebuie să ne verificăm, dacă există ceva care ne împiedică. Dacă descoperim ceva, să nu rămânem acasă, ci să dăm la o parte obstacolul. Cum facem aceasta? Prin aceea, că dacă păcatul este prezent, mărturisim Domnului păcatul. Și dacă în relația cu fratele meu sau cu sora mea ceva nu este în ordine, trebuie, ca înainte de a merge la Adunare, să aduc aceasta în ordine cu fratele meu sau cu sora mea. Nu numai când eu am păcătuit față de el, ci și atunci când fratele meu sau sora mea are ceva împotriva mea, așa spune Domnul Isus în Matei 5, eu trebuie să mă duc la el și să pun chestiunea în ordine. Atunci nu am voie să spun: da, dacă ceva este prezent, atunci trebuie fratele sau sora să vină la mine. Deseori spunem așa. Nu, ce spune Cuvântul? „Deci, dacă îți aduci darul la altar și acolo îți vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul acolo, înaintea altarului, și du-te, întâi împacă-te cu fratele tău și apoi vino și adu-ți darul” (Matei 5.23-24).

Deci noi ne verificăm: cum stau față de Domnul, cum stau față de Dumnezeu, și cum stau față de fratele meu? Dacă totul este în ordine, atunci putem merge la Adunare. Nu ar trebui să devină un obicei la noi, iubiți frați și iubite surori, să ne verificăm? Nu abia duminică dimineața la ora 9. S-ar putea ca timpul să nu fie suficient să punem lucrurile în ordine cu frații și surorile. Această verificare ar trebui de fapt să înceapă deja după adunarea de dimineață. Avem la dispoziție o săptămână întreagă să ne verificăm înaintea feței Domnului și să aducem în ordine tot ce trebuie pus în ordine, așa că la sfârșitul săptămânii, la începutul unei săptămâni noi, putem să apărem curățiți înaintea Domnului.

Gânduri de încheiere

Cât de frumoase și de minunate sunt atunci privilegiile, pe care noi le putem trăi acolo. Nu este minunat că pâinea vorbește încă mereu, chiar și în timpurile de rătăcire, de un trup? Probabil că numai câteva procente din credincioșii din Haspe se strâng în acest loc, ca să dea expresie unității trupului. Domnul Isus a prevăzut aceasta, atunci când a spus în Matei 18.20: „Pentru că unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor.” Acolo unde doi sau trei se adună pe acest fundament, ei constituie practic Adunarea. Când nu ajung la înțelegere cu fratele într-o problemă, Domnul spune, să merg la Adunare. Ce este Adunarea astăzi pentru mine? Unde să mă duc? Răspunsul Domnului Isus este: acolo unde doi sau trei se strâng pe acest fundament al întregii Adunări (chiar dacă în Haspe sunt mii de alți credincioși), acolo este pentru mine Adunarea. Acolo unde acești doi sau trei se strâng în Numele Său, în recunoașterea deplină a autorității Sale. Desigur toți credincioșii aparțin acestei Adunări. Însă eu găsesc numai acolo singura expresie adevărată a întregii Adunări.

Așa venim noi împreună. Noi suntem întristați – suntem noi cu adevărat, iubiți frați și iubite surori? – că sunt așa de mulți care nu vin, că multe alte mii nu iau parte. Ne ostenim noi, ca ceilalți să găsească drumul? Sau din cauza comportării noastre, a vinei noastre, rămân deoparte? Când suntem așa împreună, ne bucurăm noi mereu, că știm că Domnul este în mijlocul nostru și avem voie să ne strângem în jurul Lui, ca să-I aducem Lui și Tatălui laudă, mulțumire și adorare?

Și voi, iubiți frați tineri și iubite surori tinere, care încă nu v-ați ocupat acest loc, ce vă mai reține s-o faceți? Domnul nu ne constrânge. El te întreabă: Nu vrei să ocupi și tu acest loc în amintirea Mea? Aceasta este dorința Lui. Nu vrei să împlinești această dorință a dragostei? De ce mai eziți? Din cauza fraților? Da, probabil că ei îți creează greutăți; dar nu te uita la frați; noi nu ne strângem la frați, ci la El. Este dorința Lui: „Faceți aceasta în amintirea Mea.” Nu vrei să trăiești împreună cu noi ce înseamnă privilegiul să te strângi în jurul Lui și astfel în chip minunat să trăiești această părtășie cu El și unii cu alții, spre binecuvântarea noastră și înainte de toate spre gloria Sa?

Adnotare

Versete călăuzitoare: 1 Tesaloniceni 4.13-18; Ioan 14.1-3; Mattei 24

1 Tesaloniceni 4.13-18: Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei care au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu El pe cei care au adormit în Isus. Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii care rămânem până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor care au adormit. Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt de strângere laolaltă, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă, deci, unii pe alţii cu aceste cuvinte.”

Ioan 14.1-3: Să nu vi se tulbure inima! Voi aveţi credinţă în Dumnezeu, aveţi credinţă şi în Mine! În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus, căci Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.

Introducere

Credincioşii pot să discute cu înflăcărare, când este vorba de momentul răpirii. Poate ea cu adevărat avea loc în orice moment, sau trebuie să mai aibă loc anumite lucruri? Scopul acestui articol este să prezinte foarte pe scurt unele puncte esenţiale, care cel puţin scriitorului articolului îi face imposibil să creadă că răpirea credincioşilor va avea loc după necazul cel mare sau să creadă o doctrină potrivit căreia răpirea şi arătarea Domnului Isus în putere şi mare slavă pot avea loc în acelaşi moment.

Mai întâi o întrebare

Mai întâi doresc să spun tuturor acelora care cred că răpirea va avea loc după necazul cel mare, ca ei să redea un verset biblic prin care să susţină afirmaţia lor. Căci acelaşi lucru îl cer şi ei de la aceia care cred că răpirea va avea loc înainte de necazul cel mare. Dacă însă ei sunt sinceri, vor trebui să recunoască, că nu este nici măcar un singur loc pentru această afirmaţie. Totodată recunosc însă, că şi toţi aceia, care cred că răpirea va avea loc înainte de necazul cel mare, nu pot să citeze un loc biblic care să vorbească direct despre aceasta. Deci ambele părţi se bazează pe deducţii şi interpretări cu mare băgare de seamă a textului biblic. În treacăt spus, nu există nici un text biblic care să vorbească direct despre Trinitate, şi cu toate acestea fiecare creştin fidel Bibliei ţine cu tărie la existenţa Trinităţii, deoarece mărturia generală a Scripturii este clară în această privinţă.

Se aşteptă venirea Domnului, sau se aşteptă venirea unei catastrofe?

Deci cine crede că răpirea va avea loc după necazul cel mare, trebuie să dovedească de ce noi creştinii trebuie să aşteptăm un lucru aşa de catastrofal cum este necazul cel mare, şi de ce în mod deosebit apostolul Pavel, care a fost aşa de îngrijorat pentru Adunare, nu a pregătit nici măcar cu un cuvânt pe creştini pentru un timp aşa de greu.

Nici Domnul Isus nu pregăteşte pe ucenicii Lui pentru un astfel de necaz, cu excepţia capitolului 24 din evanghelia după Matei, unde este vorba de rămăşiţa iudaică viitoare, ci El îi mângâie îndreptându-le privirea spre nădejdea minunată a revenirii Sale. Când El vorbeşte ucenicilor Săi despre viitor, când El nu va mai fi prezent, atunci El le spune: „Să nu vi se tulbure inima! … Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus.” (Ioan 14.1,2) Domnul Isus promite apoi ucenicilor că va reveni să-i ia la Sine în casa Tatălui. Şi El le spune, că aceasta este ceva de la sine înţeles şi că desigur, El le-ar fi spus, dacă nu ar fi aşa. Ar trebui noi să ne aşteptăm, că El într-adevăr ne-ar fi spus dacă viitorul nostru nu ar fi în fericire la El, dar El nu ne-ar fi spus că noi, înainte ca El să ne poată lua, ar trebui să trecem printr-un necaz, cum niciodată mai înainte nu a fost şi cum nici nu va mai fi după aceea? Cât de mult trebuie să întristeze aceasta pe Domnul, dacă noi considerăm că El aşa S-a comportat?

Venirea Domnului Isus, ca să ia pe credincioşi în casa Tatălui, era o noutate senzaţională pentru ucenicii care până atunci au crezut că Mesia va veni şi va întemeia Împărăţia Sa pe pământ. Deci ucenicii nu trebuiau să-şi facă nici un fel de griji şi nici să nu fie fricoşi, căci nădejdea lor nu trebuia să fie un Hristos pe pământ, ci că ei sunt legaţi cu Hristos aflat în cer. Ar fi fost revenirea lui Hristos cu adevărat o îmbărbătare pentru ucenici, dacă ei mai înainte ar fi trebuit să treacă printr-un necaz mare, despre care ni se spune că vor fi foarte puţini care vor supravieţui (compară cu Apocalipsa 6-18)? Ar fi fost cuvintele „să nu vi se tulbure inima” cu adevărat încurajatoare?

Când mai târziu Pavel vorbeşte credincioşilor din Tesalonic despre răpire, atunci este ca şi cum el însuşi ar fi auzit cuvintele Domnului din evanghelia după Ioan 14, căci şi el vorbeşte despre răpire şi începe expunerea sa cu cuvintele: „ca să nu vă întristaţi” (1 Tesaloniceni 4.13). Credincioşii din Tesalonic îşi făceau griji mari referitoare la ce se va întâmpla cu cei dragi ai lor care au adormit, dacă Domnul va reveni. Erau alte motive decât acelea pe care le aveau ucenicii în evanghelia după Ioan capitolul 14, este însă interesant, că atât Domnul cât şi apostolul fac aluzie la răpire şi la luarea în casa Tatălui ca mângâiere împotriva întristării (oricare ar fi cauzele care o provoacă). Dar dacă răpirea ar avea loc abia după necazul cel mare, atunci eu nu înţeleg pe Pavel, de ce el ajunge la ideea să ne spună: „Mângâiaţi-vă, deci, unii pe alţii cu aceste cuvinte” (1 Tesaloniceni 4.18). Personal mi-aş dori în acest caz, ca răpirea să fie amânată cât mai mult şi eu să mor în pace, ca să nu trebuiască să trec prin acest necaz îngrozitor.

Este vorba de un necaz special

Cine îşi doreşte să treacă printr-un timp în care pământul trebuie să îndure mânia lui Dumnezeu într-un mod cum niciodată nu a avut loc (compară cu Romani 1.18) – trebuie să fii unul care doreşte să se chinuie singur, ca să doreşti aşa ceva. Într-adevăr, creştinii trebuie şi astăzi să intre în slavă trecând prin multe necazuri şi întristări, dar aceasta nu se poate compara cu ce va fi atunci când Dumnezeu Îşi va descoperi mânia. Când Hristos a fost pe pământ, El a trebuit să sufere multe necazuri, dar erau necazuri din pricina dreptăţii, sau suferinţe din cauza sentimentelor Lui de compasiune pentru alţii, sau suferinţe, deoarece tot timpul El a făcut voia Tatălui. Când Hristos a atârnat pe cruce şi a fost părăsit de Dumnezeu în cele trei ore de întuneric, El a trebuit să suporte mânia lui Dumnezeu. Nimeni nu se va îndoi că între aceste feluri diferite de necaz sunt diferenţe mari. Astfel „necazul cel mare” nu se compară cu acele necazuri pe care şi noi le suferim, de exemplu din pricina dreptăţii. Aceasta devine clar chiar numai prin faptul, că Domnul Isus Însuşi spune, că va fi un necaz unic, cum niciodată n-a fost (Matei 24.21). De ce mulţi comentatori trec cu vederea acest fapt?

Nu ar fi fost în 1 Tesaloniceni 4 un moment bun, ca să ne pregătească, cum trebuie să ne comportăm în necaz: cum putem să rămânem credincioşi Domnului, ca să nu cădem pradă fiarei din adânc şi să nu primim pe frunte semnele ei? În loc de aceasta Pavel ne spune în capitolul următor: „Pentru că Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5.9), şi: „De aceea, mângâiaţi-vă unii pe alţii şi zidiţi-vă unii pe alţii” ( 1 Tesaloniceni 5.11). Să îndrepţi privirea spre răpire ca mângâiere, cu toate că se ştie că mai înainte trebuie să aştepţi necazul cel mai grav în forma mâniei lui Dumnezeu, aceasta nu este o încurajare! Ori este? Ar fi fost cel mult o încurajare, dacă apostolul ar fi vorbit despre necazul cel mare şi ar fi vestit răpirea ca salvare pentru aceşti credincioşi – şi atunci nu ar mai fi fost la modul general – din aceste împrejurări vitrege. Dar Pavel nu face aceasta.

În cazul necazului este vorba de mânia lui Dumnezeu

De fapt când Pavel vorbeşte despre faptul că Dumnezeu „nu ne-a rânduit la mânie” (1 Tesaloniceni 5.9), din capitolul 1 devine clar ce se înţelege prin cuvântul „mânie”. Acolo se spune în versetul 10: „… Isus, care ne scapă de mânia viitoare”. Atunci era pe deplin clar, la ce mânie se referea Pavel aici: era mânia, care în Vechiul Testament a fost vestită mereu şi care a fost numită şi „ziua răzbunării” (Isaia 61.2). Această mânie stătea în Vechiul Testament în mod deosebit în legătură cu „ziua Domnului”, şi tocmai despre această „zi a Domnului” este vorba în capitolul 5 (vezi versetul 4). Este „mânia Mielului” (Apocalipsa 6.16), „ziua cea mare a mâniei Lui” (Apocalipsa 6.17), „paharul mâniei Lui” (Apocalipsa 14.10). Domnul Isus va călca în picioare „teascul vinului mâniei aprinse a lui Dumnezeu” (Apocalipsa 19.15); şi tocmai despre această mânie spune Pavel: „Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie”.

Este adevărat că expresia „mânia lui Dumnezeu” este folosită şi pentru relaţia veşnică a omului necredincios cu Dumnezeu, dar cu toate acestea aici ( 1 Tesaloniceni 1.10) nu poate fi vorba de mânia veşnică a lui Dumnezeu, căci fiecare credincios devine eliberat pentru totdeauna de această mânie, atunci când se întoarce la Dumnezeu (vezi şi Ioan 3.36; aici mânia nu vine ca în 1 Tesaloniceni 1.10, ci ea este deja peste cei necredincioşi), dar Scriptura foloseşte această expresie mult mai des ca să descrie timpul când „mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi a oricărei nedreptăţi a oamenilor” (Romani 1.18). Ca să poţi recunoaşte ce sens are această „mânie”, de fiecare dată este important contextul în care stă: în 1 Tesaloniceni 5 în context este vorba tocmai despre „ziua Domnului”, care este precedată de judecăţi grele (de mânia lui Dumnezeu). Este fals să deduci că aici este vorba de mântuirea veşnică, deoarece cuvântul „mântuire” se întâlneşte în acelaşi verset (1 Tesaloniceni 5.9). Cuvântul „mântuire” are în Scriptură mai multe înţelesuri şi el descrie şi eliberarea  şi salvarea din împrejurările pământeşti (vezi de exemplu Faptele apostolilor 2.40; „Mântuiţi-vă din mijlocul acestei generaţii stricate”). Şi aici (1 Tesaloniceni 5,9) acest cuvânt înseamnă mântuire de mânia lui Dumnezeu, care va veni peste pământul acesta. Mântuirea veşnică este fără îndoială inclusă în acesta.

Apostolul laudă în capitolul 1 pe credincioşii din Tesalonic, deoarece ei aşteaptă pe Domnul să vină din cer, şi în loc să le îndrepte atenţia, că mai bine ar fi să aştepte mai înainte mânia lui Dumnezeu în necazul cel mare, el le spune, că Isus îi va salva „de mânia viitoare”. Aşa cum am spus, în locul acesta „mânia” nu poate fi locul de destinaţie veşnică a celor necredincioşi, deoarece această mânie nu este descrisă ca „venind”, ci ca aceea care „rămâne” asupra celui care nu se căieşte şi nu crede în Fiul lui Dumnezeu (Ioan 3,36).

Uneori se spune, că mânia lui Dumnezeu va fi revărsată abia după ce Hristos va fi revenit (deci după timpul de necaz propriu-zis). Prin aceasta se vrea să se acorde valabilitate Scripturii, că într-adevăr noi vom fi salvaţi „de mânia viitoare”, în acelaşi timp tăgăduindu-se că răpirea va avea loc înaintea necazului cel mare. Se spune, că revărsarea mâniei lui Dumnezeu nu trebuie confundată cu „necazul cel mare”.

Este adevărat că punctul culminant al mâniei lui Dumnezeu va avea loc abia după venirea Domnului. Dar tocmai judecăţile dinaintea venirii Domnului (judecăţile peceţilor, judecăţile trâmbiţelor şi judecăţile potirelor) sunt deja începutul acestei mânii a lui Dumnezeu.

Dacă în Apocalipsa 15.1 se spune că mânia lui Dumnezeu se sfârşeşte în aceste plăgi/potire: „Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri care aveau şapte nenorociri, cele din urmă, căci cu ele s-a sfârşit mânia lui Dumnezeu”, atunci aceste judecăţi ale potirelor, care în mod explicit sunt numite „şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu” şi au loc înainte de venirea Domnului, aparţin mâniei lui Dumnezeu. Şi deoarece cu ele se sfârşeşte mânia, trebuie atunci ca mai înainte să fi avut loc judecăţi care conţin mânia lui Dumnezeu.

În vorbirea Domnului Isus cu privire la timpul sfârşitului în Luca 21.23 se spune: „Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele care vor alăpta în acele zile! Pentru că va fi strâmtorare mare pe pământ şi mânie împotriva poporului acestuia.” Aici este vorba într-adevăr de timpul din anul 70 după Hristos, când Ierusalimul a fost distrus, dar tocmai această judecată este o umbră a ceea ce va avea loc în mod desăvârşit în zilele din urmă. Dacă ceea ce a avut loc deja acolo, a avut loc pe baza mâniei lui Dumnezeu, ar fi de neimaginat că ceea ce va veni în viitor  cu mult mai îngrozitor prin împăratul nordului peste Israel şi Ierusalim nu va aparţine acestei mânii. Pe lângă aceasta în proroci ni se spune explicit, că împăratul nordului, asirianul, este unealta mâniei lui Dumnezeu (vezi de exemplu Isaia 10). Aceasta este răzbunarea lui Dumnezeu ca răspuns la primirea lui antihrist. Aşa cum primirea semnelor fiarei (a domnitorului mondial roman) atrage explicit după sine băutul paharului mâniei lui Dumnezeu. (Apocalipsa 14.10).

De multe ori se consideră că necazul cel mare se referă la prigonirea credincioşilor. Şi este adevărat, că prigonirea este şi ea o formă de necaz, cu toate că lingvistic ea se deosebeşte de acesta, şi chiar şi credincioşii vor avea în viitor necaz, dar cuvântul are un câmp mult mai larg în înţelesul lui pentru toate formele de necaz pricinuite de diferite cauze. Astfel, „necazul cel mare” este judecata de pedepsire din partea lui Dumnezeu în mod deosebit pentru Israel, din cauza primirii lui antihrist, respectiv pentru lumea creştină din cauza decăderii ei de la El.

O analiză a folosirii cuvântului tlipsis ( folosit în limba greacă pentru necaz / strâmtorare / întristare) confirmă acest înţeles.

Geneza 42.21: Ei au zis atunci unul către altul: „Suntem într-adevăr vinovaţi faţă de fratele nostru; căci am văzut neliniştea sufletului lui când ne ruga şi nu l-am ascultat. De aceea vine peste noi necazul acesta.

 Înţelesul este aici: pedeapsă. Această istorie este de fapt un model despre ceea ce se va întâmpla în viitor cu rămăşiţa iudaică.

Deuteronom 28.53: În asedierea şi în sărăcia în care te va aduce vrăjmaşul tău, vei mânca rodul trupului tău, carnea fiilor şi fiicelor tale, pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-i va da.

Strâmtorare pentru Israel venită prin duşmani.

Deuteronom 28.57: … şi din cauza fătului ieşit dintre picioarele ei, şi a copiilor pe care-i va naşte, căci, ducând lipsă de toate, îi va mânca în ascuns, în timpul asedierii şi mizeriei în care vrăjmaşul tău te va aduce în cetăţile tale.

Strâmtorare pentru Israel venită prin duşmani.

Deuteronom 31.17: În ziua aceea, mânia Mea se va aprinde împotriva lor şi îi voi părăsi şi-Mi voi ascunde faţa de ei. Şi ei vor fi sfâşiaţi şi o mulţime de rele şi de necazuri va cădea peste ei: şi atunci va zice: „Oare nu m-au ajuns aceste rele pentru că Dumnezeul Meu nu este în mijlocul meu?”

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva lui Israel.

Judecători 10.14: Duceţi-vă şi imploraţi pe dumnezeii pe care i-aţi ales; ei să vă salveze în timpul necazului vostru.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva lui Israel.

2 Cronici 15.6: … un popor se lupta împotriva altui popor, o cetate împotriva altei cetăţi, pentru că Dumnezeu le tulbura cu tot felul de suferinţe.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva oamenilor.

2 Cronici 20.9: Dacă va veni peste noi sabia, judecata, ciuma sau foametea, şi noi ne vom înfăţişa înaintea casei acesteia şi înaintea Ta – căci Numele Tău este în casa aceasta – şi vom striga către Tine din mijlocul strâmtorării noastre, atunci Tu ne vei asculta şi ne vei mântui.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva lui Israel.

Psalmul 55.3: … din cauza glasului vrăjmaşului şi din cauza apăsării celui rău. Căci ei aruncă nelegiuire peste mine şi mă persecută cu mânie.

Necaz venit din partea păcătoşilor.

Psalmul 78.49: El Şi-a aruncat împotriva lor mânia Lui aprinsă, furia, indignarea şi necazul: o mulţime de îngeri ai nenorocirii.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva lui Israel.

Psalmul 107.39: Sunt împuţinaţi şi apăsaţi prin asuprire, nenorocire şi suferinţă.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva lui Israel.

Proverbe 1.27: Când vă va cuprinde deodată groaza ca o furtună şi când vă va învălui nenorocirea ca un vârtej, când va veni peste voi necazul şi strâmtorarea.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu asupra batjocoritorilor.

Isaia 37.3: Şi i-au zis: „Aşa vorbeşte Ezechia: ‚Ziua aceasta este o zi de necaz, de pedeapsă şi de insultă; căci copiii sunt aproape să se nască şi nu este putere pentru naştere.’”

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva lui Israel.

Şi această întâmplare este un model a ceea ce va avea loc în viitor.

Habacuc 3.16: Am auzit şi trupul mi s-a cutremurat; buzele mi s-au înfiorat la acest glas, putrezirea mi-a intrat în oase şi tremur înăuntrul meu. Căci m-aş putea oare odihni în ziua necazului, când asupritorul se va ridica împotriva poporului?

Necaz prin atacul vrăjmaşului împotriva lui Israel.

Ţefania 1.15: Ziua aceasta este o zi de mânie, o zi de necaz şi de suferinţă, o zi de ruină şi de nimicire, o zi de întuneric şi de negură, o zi de nori şi de întunecime.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva lui Israel.

Faptele apostolilor 7.11: Dar a venit o foamete peste toată ţara Egiptului şi Canaanului. Nevoia era mare şi părinţii noştri nu găseau hrană.

 Strâmtorare prin foamete ca „judecată a lumii” – cei şapte ani de sărăcie sunt un model al necazului care va veni.

Romani 2.9: Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste iudeu, apoi peste grec.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva răului.

Romani 8.35: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necaz, sau strâmtorare, sau prigonire, sau foamete, sau lipsă de îmbrăcăminte, sau primejdie, sau sabie?

Necaz diferenţiat de prigoană.

2 Tesaloniceni 1.6: Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea necaz celor care vă necăjesc.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva răului.

Apocalipsa 2.22: Iată, o arunc bolnavă în pat; şi celor ce comit adulter cu ea, le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva bisericii apostate.

Pare foarte nenatural, dacă ar trebui să presupunem că „necazul cel mare”, care este descris ca fiind ceva pe care lumea nu l-a trăit şi nici nu-l va mai trăi după aceea, că tocmai acest necaz nu revelează mânia lui Dumnezeu – şi dacă nu o revelează, ce este el atunci? Este o îngrădire, dacă noi limităm mânia lui Dumnezeu exclusiv la timpul de după venirea Domnului Isus, chiar dacă atunci are loc punctul culminant al mâniei lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt în Vechiul Testament şi în Noul Testament

Thomas Jettel scrie:

Deci adepţii răpirii înainte de necazul cel mare afirmă, că Duhul Sfânt în ultimii trei ani şi jumătate (sau cu şapte ani) înainte de revenirea lui Hristos lucrează aşa cum a lucrat în Vechiul Testament, şi nu aşa cum a lucrat în epoca Bisericii lui Hristos. Căci în acest sens El nu va mai fi (aşa se spune). Dar Duhul nu a lucrat altfel în Vechiul Testament decât a lucrat în Noul Testament. Diferenţa majoră în Noul Testament este aceea că în Vechiul Testament Duhul nu a fost permanent la fiecare sfânt în parte. În Vechiul Testament era posibil ca Duhul să fie luat pentru un timp de la sfântul „uns”. Deci dacă după răpire Duhul rămâne numai un timp în cel credincios – ca în Vechiul Testament –, atunci Duhul Sfânt nu mai este puterea care „opreşte”. Aşa învaţă doctrina răpirii înainte de necazul cel mare. Dar dacă Duhul Sfânt este astăzi puterea care „opreşte”, atunci trebuie să deducem, că în Vechiul Testament El a fost la fel puterea care „opreşte”. Căci atât astăzi, cât şi atunci, „taina răutăţii” nu a ajuns să se desfăşoare pe deplin. Duhul Sfânt a oprit-o – atunci, ca şi acum. Dar dacă Duhul Sfânt în Vechiul Testament a fost puterea care „opreşte” şi acesta în ultimi trei ani şi jumătate (sau şapte ani) înainte de revenirea lui Hristos lucrează şi acţionează ca în timpul Vechiului Testament, atunci trebuie să deducem, că El va fi şi atunci puterea care opreşte! Drept urmare nu se poate afirma, că lucrarea Duhului (sau prezenţa Duhului) ar fi elementul decisiv, care va fi luat, pentru ca răutatea să poată ajunge la manifestare deplină în ultimii trei ani şi jumătate (sau şapte ani).

Este aceasta cu adevărat aşa? Întrebarea este, dacă Duhul nu a lucrat diferit în Vechiul Testament şi în Noul Testament. Dacă noi urmărim misiunea Duhului Sfânt prezentată în evanghelia după Ioan, atunci noi Îl vedem acolo ca Mângâietor, ca Apărător, ca Avocat, Conducător, şi aşa mai departe, şi Pavel vorbeşte despre El ca fiind arvuna în inimile noastre, cu care noi am fost pecetluiţi ( 2 Corinteni 1.22). Au fost acestea misiunile Duhului Sfânt în Vechiul Testament? Deci dacă Duhul Sfânt în perioada Bisericii în mod evident are alte misiuni sau misiuni suplimentare decât în Vechiul Testament, de ce să nu fie o altă misiune şi aceea de a acţiona ca „Cel ce opreşte” (potrivit cu 2 Tesaloniceni 2)?

Şi chiar dacă oprirea nu este o misiune, ci numai o consecinţă a locuirii Sale pe pământ, atunci nu este nici o problemă să se creadă că atâta timp cât o Persoană a Dumnezeirii este pe pământ, judecata nu poate fi nicidecum exercitată. Cu toate că aceasta nu înseamnă că judecata trebuie să vină imediat când o Persoană a Dumnezeirii nu mai locuieşte pe pământ. În timpurile Vechiului Testament a avut loc odată o judecată asemănătoare, şi anume la potop, dar după aceea răul a evoluat iarăşi cu încetinitorul – vezi de exemplu Geneza 15.16. După aceea Dumnezeu a locuit iarăşi un timp pe pământ (în Locul Preasfânt în Templu între heruvimi) şi apoi a fost Domnul Isus ca Om aici pe pământ – iarăşi o Persoană a Dumnezeirii. Şi chiar dacă la cruce s-a atins culmea răutăţii, totuşi Dumnezeu a dăruit timpul de har.

Asemănarea dintre Matei 24 şi 1 Tesaloniceni 4

Un argument al acelora, care cred că răpirea va avea loc după necazul cel mare este, că 1 Tesaloniceni 4 şi Matei 24 arată asemănării în descriere. La prima privire aceasta este adevărat, dar se trece cu vederea că apostolul are un „cuvânt al Domnului”, aşa cum spune el în 1 Tesaloniceni 4. Aceasta înseamnă: apostolul a primit o revelaţie. El nu repetă cuvântul Domnului din Matei 24, ci revelează lucruri cu totul noi, care până atunci nu au fost cunoscute. Aceasta o confirmă şi 1 Corinteni 15.51, unde se spune: „Iată, vă spun o taină[1]”. Imediat după aceea Pavel vorbeşte în versetul următor despre răpirea „într-o clipă, într-o clipeală de ochi” şi despre transformarea noastră în aceeaşi clipă.

Răpirea, şi legată de ea învierea dintre morţi, precum şi transformarea acelora din toate timpurile din urmă care au crezut, a fost până atunci o taină şi total necunoscută. De aceea nu se poate considera ca de la sine înţeles că apostolul se referă aici la evenimentul venirii Domnului cu putere şi slavă mare. Dimpotrivă, el prezintă aici un aspect cu totul nou: venirea Domnului are loc în mod evident în două etape, şi anume în venirea pentru ai Săi (1 Tesaloniceni 4.15-18) şi venirea cu ai Săi (1 Tesaloniceni 3.13). Venirea cu ai Săi nu era o taină, deoarece ea a fost anunţată, ca de exemplu în Zaharia 14.5.

Pe lângă asemănările din 1 Tesaloniceni 4 şi Matei 24 (nori, trâmbiţe, îngeri) sunt şi diferenţe esenţiale:

• În Matei 25.29.30 se arată explicit că venirea Domnului cu putere şi slavă mare are loc la scurt timp după ce are loc necazul cel mare; în 1 Tesaloniceni 4 nu citim nimic despre aceasta. Dimpotrivă, în capitolul 3 citim chiar că Domnul Isus va reveni şi va aduce cu El pe toţi sfinţii, aceasta înseamnă că credincioşii trebuie mai înainte să fi fost răpiţi la El.
• Dacă în 1 Tesaloniceni 4 şi 5 este o cronologie, atunci aceasta este, că mai întâi este amintită răpirea (capitolul 4) şi abia după aceea se vorbeşte despre „Ziua Domnului” (capitolul 5). În evanghelia după Matei 24 Domnul vorbeşte mai întâi despre necaz şi după aceea despre venirea în putere şi slavă mare. Abia după aceea, aşa cum cred unii, ar trebui El să vorbească nemijlocit despre răpire („unul va fi lăsat şi altul va fi luat”)?
• În Matei 24.30 Domnul s-ar arăta în timp ce toate seminţiile ţării se vor bocii. Conform cu 1 Tesaloniceni 4 Domnul va veni la o Biserică îmbărbătată şi mângâiată, care aşteaptă deja venirea Sa.
• În Matei 24.30,31 Fiul Omului va reveni „pe norii cerului”, şi când El Îşi adună aleşii, El îi strânge în Israel, căci potrivit cu Zaharia 14.4, Domnul la venirea Sa Îşi va pune picioarele pe Muntele Măslinilor. În 1 Tesaloniceni 4 se spune, dimpotrivă, că Domnul Isus nu ne va strânge pe pământ, ci noi vom fi adunaţi la El în văzduh (vezi şi 2 Tesaloniceni 2.1).
• În afară de aceasta, aleşii din Matei 24.31 vor fi adunaţi de către îngeri, în timp ce în 1 Tesaloniceni 4 Domnul Isus vine personal ca să ne ia la Sine (vezi şi Ioan 14).
• În Matei 24 se pare că îngerii sună cu trâmbiţa, ca să adune pe cei aleşi; în 1 Tesaloniceni 4 citim dimpotrivă, că Domnul Isus Însuşi „cu un strigăt de strângere laolaltă” (textual: un strigăt de poruncă) coboară cu „trâmbiţa lui Dumnezeu”. Aici se poate înţelege că Domnul Însuşi va suna cu trâmbiţa lui Dumnezeu.

Venirea Domnului pentru poporul Său ceresc şi revenirea Lui pentru poporul Său pământesc Israel au într-adevăr anumite asemănări. Dar revenirea pentru răpirea credincioşilor are o dimensiune mai profundă sau mai personală decât revenirea Sa pentru poporul Său pământesc: căci în timp ce credincioşii din perioada creştină vor fi luaţi în casa Tatălui, aleşii poporului iudeu vor fi strânşi în Israel (Ierusalim). Totodată se potriveşte chemării noastre cereşti, că noi ne întâlnim cu Domnul în văzduh, şi cu chemarea pământească, că Domnul vine la ei pe pământ.

Taina din Romani 11.25,26

Pentru răpirea înainte de necazul cel mare vorbeşte şi Roamni 11.25,26:

Romani 11.25,26: Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al neamurilor. Şi în felul acesta tot Israelul va fi mântuit.”

Abia după ce va intra numărul deplin al neamurilor, Dumnezeu reia legătura cu Israel. În mod deosebit ultimii săptămână-ani (7 ani) din Daniel 9 vor fi un timp de pregătire pentru Israel (vezi Apocalipsa 6-19), aşa că va fi trezită o rămăşiţă, care apoi va fi aşa de mare, că ea va reprezenta „tot Israelul”. Şi aici apostolul Pavel vorbeşte despre o taină. Că Israel va fi restaurat, era demult cunoscut prin Vechiul Testament, dar cum se va atinge acest ţel, după ce a început epoca Bisericii, această taină o revelează apostolul aici în Romani 11. Mai întâi trebuie să intre numărul deplin al neamurilor, înainte ca „tot Israelul” să poată fi mântuit.

Momentul răpirii

Aceste diferenţe sunt în sine clare şi spun mult, dar după cum se ştie ele nu spun nimic despre cât timp va trece între cele două etape ale revenirii. Şi ca să mergem un pas mai departe, trebuie să ţinem seama că în Vechiul Testament Biserica era încă o taină şi ea nu se găseşte în scrierile profetice. Ea era o taină, „care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte generaţii” (Efeseni 2.5). Astăzi este revelat, că taina voii lui Dumnezeu este, să aducă totul sub un Cap (Hristos), şi anume tot ce este în ceruri, şi tot ce este pe pământ (Efeseni 1.9). Deci noi ştim că Dumnezeu avea un plan pentru acest pământ (care a fost făcut cunoscut fiilor oamenilor; vezi Psalmul 8), şi acest plan va fi împlinit când Hristos va domni în Împărăţia de o mie de ani a păcii, mai exact spus, în „administrarea plinătăţii timpurilor” (Efeseni 1.10), aici însă este aşa, că Hristos va avea un trup, care ca şi Cap peste toate, din cer va domni şi stăpâni împreună cu El (Efeseni 1.19-22).

Dacă noi diferenţiem bine aceste lucruri şi ne gândim că Duhul Sfânt numeşte necazul cel mare ca „necaz pentru Iacov” şi necaz pentru „poporul lui Daniel” (Ieremia 30.7; Daniel 12.1), în timp ce Mihail, prinţul cel mare, va apărea, „cel care stă pentru copiii poporului tău (pentru poporul lui Daniel)” – cum ne putem noi atunci imagina că Adunarea/Biserica trebuie să treacă prin acest necaz? În afară de aceasta pentru noi nu stă arhanghelul Mihail, ci Domnul Însuşi va veni ca să ne ia la Sine. El vine într-adevăr cu strigăt poruncitor şi vocea unui arhanghel, dar El vine personal!

Ce mutare de şah hermeneutică ne permite să confundăm atât de mult aceste două destinări şi chemări – ale Adunării/Biserici şi ale lui Israel? Putem noi crede că Domnul Isus a pregătit poporul Său pământesc prin proroci cu multe detalii pentru acest timp greu şi pentru poporul Său ceresc nu spune nici un cuvânt despre o catastrofă de o aşa dimensiune? Putem noi crede că apostolul Pavel, care în mod deosebit a revelat adevărul despre Biserică şi a luptat zi şi noapte în rugăciune pentru ea, nu a amintit în nici un loc acest necaz, în afară probabil de 2 Tesaloniceni 2? Însă şi aici se poate înţelege, că el aici porneşte de la faptul că Biserica a fost deja adunată la Domnul Isus în cer (2 Tesaloniceni 2.1), înainte să năvălească decăderea pe pământ.

Dacă cercetăm amănunţit chemarea lui Israel şi chemarea Bisericii, atunci nu ne putem imagina, cum pot să stea una lângă alta aşa diferenţe mari în cele două chemări. Unii pleacă în toată lumea, vestesc „Evanghelia Împărăţiei” (Matei 24.14), vestesc Împărăţia ca fiind apropiată şi pregătesc pe oameni pentru o Împărăţie pământească, ca şi Domnul Isus la începutul lucrării Sale (Matei 4.17); şi ceilalţi predică „Evanghelia slavei preafericitului Dumnezeu”, pe Omul Hristos glorificat în cer şi că noi suntem uniţi cu acest Om în cer ca şi cetăţeni ai cerului. Aşteptarea unuia este îndreptată spre pământ şi aşteptările celuilalt sunt îndreptate în sus, unde este Hristos (Coloseni 3.1,2). Unii aşteaptă o Împărăţie pe pământ, alţii Casa Tatălui.

Dacă nu diferenţiem nădejdile şi făgăduinţele lui Israel şi ale Biserici, atunci ori anulăm poporului Israel nădejdile şi făgăduinţele lor, ori noi coborâm nădejdile Biserici la nivelul iudaic, la nădejdi pământeşti. John Nelson Darby a scris pe drept:

Dacă nădejdile lor (ale iudeilor) erau nădejdile Bisericii şi dacă starea lor spirituală era aceeaşi ca şi starea noastră spirituală, atunci nădejdile lor nu s-au împlinit, ci au fost înşelaţi. Sau (şi cititorul să ia bine seama la aceasta) dacă nădejdile lor nu sunt nădejdile Bisericii, atunci nădejdile noastre  sunt coborâte la nivelul nădejdilor iudaice pământeşti şi temporale. Acest ţel mare îl urmăreşte vrăjmaşul cu acest plan, căci fără îndoială este vorba de activitatea intensă a vrăjmaşului. Dacă noi tăgăduim o rămăşiţă iudaică clară şi bine delimitată, care are o credinţă iudaică şi nădejdi iudaice şi se bazează pe făgăduinţe iudaice, atunci aceasta coboară Biserica pe acest nivel. Prin aceasta tăgăduim valoarea şi puterea binecuvântărilor spirituale din locurile cereşti în Hristos, şi locul trupului lui Hristos în legătură cu El se pierde. Tocmai aceasta face ca această problemă să fie aşa de importantă pentru creştini. Ţelul mare al duşmanului este să tăgăduiască şi să distrugă credinţa veritabilă a Biserici şi să dea la o parte Biserica însăşi. Aceasta vrea el să obţină, prin aceea că tăgăduieşte răpirea credincioşilor înaintea arătării Domnului, şi, drept consecinţă, neagă o rămăşiţă iudaică clară şi bine definită, cu speranţe iudaice şi cu evlavii iudaice. În nici un caz nu vreau să afirm că toţi cei care au alunecat în acest sistem, intenţionează aceasta sau că sunt conştienţi de urmări, dacă tăgăduiesc că răpirea credincioşilor are loc înainte de arătarea Domnului şi tăgăduiesc rămăşiţa iudaică. Dar efectul are totuşi loc, şi este spre pierderea lor, cu toate că ei nu au intenţionat aceasta. Ei sunt înşelaţi de vrăjmaş; cu toate că ei înşişi nicidecum nu au intenţia ca prin vrăjmaş să înşele pe cititorii lor şi să-i ducă în rătăcire (Collected Writings, V. 11, pag. 122).

Uneori se spune, că aceste două chemări au putut merge împreună în timpul dintre anii 30 şi 70 după Hristos. Acesta este însă un argument slab, deoarece după omorârea cu pietre a lui Ştefan, Dumnezeu a încetat complet să mai transmită un mesaj special poporului Israel (compară Faptele Apostolilor 3.19-26; Faptele Apostolilor 7). Niciodată nu au fost transmise simultan două chemări diferite şi ele nu au fost recunoscute de Dumnezeu. Dimpotrivă, Pavel a venit ca „vas ales” (Faptele Apostolilor 9.15) abia după omorârea cu pietre a lui Ştefan. Caracterul ceresc al Biserici nu a fost vestit mai înainte.

Mărturia cărţii Apocalipsa

Şi ca şi cum aceste argumente nu ar fi suficiente, studiul cărţii Apocalipsa se potriveşte pe deplin în tabloul prezentat mai înainte, când acolo în primele trei capitole mereu se vorbeşte despre Biserică; cuvântul „Biserică” se întâlneşte de 19 ori. Apoi începând cu capitolul 4 se descrie o scenă cerească şi de la capitolul 6 până la capitolul 18 se descriu judecăţile grele ale mâniei lui Dumnezeu, care vor veni peste pământul acesta. Tocmai în această fază (capitolele 6-18) a cărţii Apocalipsa nu citim nici măcar o singură dată despre Biserică, numai în tabloul celor 24 de bătrâni, care sunt văzuţi în cer. Da, cuvântul „Biserică” nu se întâlneşte nici măcar o singură dată. În contrast cu aceasta însă se fac unele referiri la locuri din Vechiul Testament şi sunt amintite cele 12 seminţii ale lui Israel (Apocalipsa 7), ceva cu totul neobişnuit pentru scrierile lui Ioan. Abia după vărsarea mâniei lui Dumnezeu şi după judecăţi apare iarăşi Biserica în tabloul miresei şi a Ierusalimului ceresc şi nou (capitolele 19-21). Trebuie noi să credem, că toate acestea au fost scrise la pură întâmplare? Sau a fost călăuzit conştient aşa de Duhul lui Dumnezeu? Nu trebuie noi să tragem din aceasta concluzia logică că din constatarea biblică nu se poate spune că răpirea şi venirea cu putere şi slavă mare sunt una şi acelaşi lucru şi că cel puţin timpul necazului cel mare este între aceste două evenimente? Nu este aceasta şi diferenţa între venirea Domnului, când El vine pentru poporul Israel ca „Soare al dreptăţii” (Maleahi 3.20) şi ca „Luceafărul strălucitor de dimineaţă” (Apocalipsa 22.16), când El vine pentru Biserică? Nici în Ioan 14.3 şi nici în Apocalipsa 22.20 nu ni se relatează că înainte de venirea Domnului trebuie să aibă loc anumite lucruri. Venirea Domnului pentru Biserică este posibil să aibă loc în orice moment. Duhul şi Mireasa strigă: Vino! Şi răspunsul la acest strigăt este: Da, Eu vin curând! (compară cu Apocalipsa 22.17-20).

Adnotare

Tradus de la: Warum ich an eine Entrueckung vor der Drangsal glaube

Traducere: Ion Simionescu

Versete călăuzitoare: – Faptele apostolilor 2; 8; 10; 19

Duhul lui Dumnezeu a venit pe pământ

Timpul se împlinise acum. Dumnezeu S-a revelat. Israel ar fi trebuit acum să mărturisească, că Mesia al său era şi Emanuel, Dumnezeu cu noi, şi credinţa ar fi trebuit să recunoască în moartea şi învierea Domnului cum Dumnezeu este pentru noi. Dar Dumnezeu era acum în momentul când să lase să Se reveleze într-un caracter cu totul nou, şi anume ca Dumnezeu în noi – un pas uriaş înainte. Însă aceasta era posibil numai după ce a curs sângele preţios al lui Hristos. Duhul Sfânt putea să locuiască numai acolo unde a fost stropit acest sânge preţios. De aceea ei s-au strâns potrivit cuvintelor Domnului şi au aşteptat ca nu după multe zile să fie botezaţi cu Duhul Sfânt, aşa cum le-a spus El.

Faptele apostolilor 2.1: Şi, pe când se împlinea ziua Cincizecimii, erau toţi împreună la un loc.

Aşa prezintă Dumnezeu acest nou cu propria Sa înţelepciune. Deodată a venit un sunet de sus, şi Duhul Sfânt S-a coborât din cer. I-a plăcut lui Dumnezeu să dea un semn vizibil, care însoţea acest eveniment, care niciodată nu a avut loc până atunci – »un sunet din cer, ca vuietul unui suflu puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi li s-au arătat limbi împărţite, ca de foc, şi s-au aşezat peste fiecare dintre ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.« Desigur este adevărat că Duhul Sfânt a coborât deja mai înainte, dar ca să locuiască numai într-un singur Om, Omul Hristos Isus. La El nu era necesară nici o pregătire. Tot felul în care Duhul Sfânt a coborât peste El, înfăţişarea exterioară, pe care El a ales-o pentru aceasta, dovedesc diferenţa mare între El, în Cel care nu era păcat, şi noi, oricât de binecuvântaţi şi eliberaţi am fi noi. Este însă realitate, că prin lucrarea măreaţă a lui Dumnezeu în har, prin faptul că El, Cel care nu a cunoscut nici un păcat, a suferit judecata și moartea și a înviat în putere, noi prin aceasta am fost eliberați atât de vina păcatului nostru cât și de puterea păcatului.

Pentru Domnul Isus Duhul Sfânt a apărut în înfățișarea unui porumbel, un simbol foarte frumos al felului în care Duhul Sfânt S-a conformat Omului acela peste care El putea să vină fără sânge şi în care putea să rămână. Când El S-a coborât peste El, Fiul Omului, El putea să ia înfăţişarea acestui simbol binecunoscut al curăţiei. Însă la oamenii, la credincioşii care erau adunaţi în Ierusalim, ca acolo să aştepte puterea de sus, pe care Domnul le-a făgăduit-o, nu era înfăţişarea unui porumbel, ci erau limbi împărţite, ca de foc, o imagine foarte potrivită. Aceste limbi erau împărţite deoarece Dumnezeu voia să dea acum o mărturie puternică şi vastă. Dacă şi Israel avea o responsabilitate deosebită, în ceea ce priveşte mărturiile pentru ţara aceasta şi poporul acesta, Dumnezeu voia să arate aici prin limbile împărţite că vestea bună va fi adusă naţiunilor aşa cum a fost adusă iudeilor. Aceste limbi erau pe de o parte »împărţite«, iar pe de altă parte erau »ca de foc«. Păcatul a fost deja judecat la cruce. În om era ceva, care trebuia judecat, şi aceasta a avut loc în moartea lui Hristos, jertfa pentru păcat. De aceea limbile ca de foc erau o mărturie pentru faptul că totul era prin har (oricât de mare ar fi fost desfăşurarea de forţă a Duhului Sfânt). Ca întotdeauna, când este vorba de păcat, harul domneşte prin dreptate prin Isus Hristos, Domnul nostru.

Limbi ca de foc împărţite

Deci Domnul înfăptuieşte ceea ce spusese mai dinainte ucenicilor. În îndurarea Sa El vorbeşte acum oamenilor în diferite dialecte, acelora pe care El în nemulţumirea Sa i-a condamnat [Geneza 11.7]. În felul acesta trebuiau vestite lucrările minunate ale lui Dumnezeu fiecărei naţiuni de sub cer. Acest eveniment a provocat pretutindeni atenţia. Urechile şi sufletele erau pline de tot felul de presupuneri cu privire la aceste apariţii neobişnuite, care niciodată nu au mai fost. Însă Petru explică, că aceasta este ceea ce pe baza cuvintelor profetice demne de încredere trebuia să aibă loc. El nu spune că era împlinirea textuală a profeţiei lui Ioel în toată dimensiunea ei, ci: »aceasta este ceea ce s-a spus prin profetul Ioel« [Faptele apostolilor 2.16]; deci nu era altceva. Împlinirea textuală a acesteia va avea loc într-o zi viitoare. Dar nu era potrivit, că oamenii vorbeau dispreţuitor despre acest eveniment, ci el trebuia primit şi preţuit ca ceva venind de la Dumnezeu. Se spune: »Aceasta este ceea ce s-a spus prin profetul Ioel: „Şi va fi în zilele din urmă, zice Dumnezeu, că voi turna din Duhul Meu peste orice făptură”.«[Faptele apostolilor 2.16,17] Este vorba numai de principiul general al acestei prorocii. În sens strict, toţi cei prezenţi erau iudei, chiar dacă erau reprezentate toate naţiunile şi dialectele de sub cer. Pentru un ochi deschis, în aceasta era cuprinsă aluzia a ceea ce Dumnezeu voia să împlinească la timpul potrivit.

Efectele Duhului Sfânt

Totdeauna este important să fim foarte atenţi la Cuvântul lui Dumnezeu. În desfăşurarea puterii Duhului Sfânt în aceste zile vedem nu numai un lucru, ci o diversitate de efecte. Noi nu avem voie să limităm acţiunea Duhului Sfânt numai la un anumit domeniu. În primul rând vedem împlinirea făgăduinţei Tatălui, şi anume, realitatea nespus de mare, că Duhul Sfânt Însuşi ca persoană a fost trimis din cer. Vedem apoi, cum se împlineşte asigurarea Domnului Isus, că ucenicii vor fi curând botezaţi cu Duhul Sfânt; prin aceasta a luat naştere »un singur trup«. Cu siguranţă ei nu au ştiut încă ce înseamnă acest un singur trup. Îndrăznesc să spun, că nu a fost nici măcar un credincios care a înţeles aceasta cu adevărat în acea zi. Învăţătura despre un singur trup nu a fost încă revelată până în momentul acela. Pentru aceasta a fost prevăzut un alt vas, un slujitor al lui Dumnezeu potrivit pentru aceasta, care a vorbit despre sine însuşi ca fiind „o stârpitură”. Se poate chiar spune, că acest adevăr nu a putut fi revelat mai înainte, până în momentul când iudeii au respins mărturia harului Său. Abia atunci când naţiunile au fost efectiv chemate sau cel puţin erau pe cale să fie chemate, putea acest un singur trup, constituit din iudei şi naţiuni, să fie format prin Duhul Sfânt trimis din cer şi să devină vizibil în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu. Puterea care forma acest un singur trup, Persoana dumnezeiască, singura care putea să-l formeze, Duhul Sfânt, a fost dată aici: »Dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt.« [Faptele apostolilor 1.5] La aceasta nu sunt încă amintite mai detaliat consecinţele acestui rezultat.

Revărsarea darurilor

Dar prorocul a mai spus, că vor avea loc semne şi minuni, şi aşa a fost. La aceasta s-a mai adăugat, că Domnul a împărţit diferite daruri pentru lucrarea Sa de pe pământ. »Suindu-Se în înălţime … a dat daruri oamenilor«, – »şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători«. Este clar, că aceasta a avut loc prin Duhul Sfânt, sau, aşa cum se spune în 1 Corinteni 12: »Dar fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos«.

Toate aceste lucruri, pe care nu avem voie să le confundăm, au fost date în acelaşi moment în ziua aceea. O altă urmare a acestui adevăr mare era faptul că Duhul Sfânt locuia acum în fiecare credincios în parte. Vedem deci, că în ziua de Rusalii s-a împlinit atât ceea ce era cu privire la fiecare persoană în parte, cât şi ceea ce era comun pentru ele, atât binecuvântări universale cât şi binecuvântări speciale, toate diferite între ele. Epistolele tratează diferitele aspecte ale acestei teme măreţe. În seara aceasta vreau să mă ocup mai îndeaproape cu realitatea mare a darului Duhului Sfânt, spre deosebire de acţiunea Sa în fiecare mădular în parte. Aceste daruri sunt diferite între ele, Darul Însuşi este şi rămâne unul singur, Duhul Sfânt. Cu privire la daruri sunt multe diferenţe mari, cu privire la un singur Duh nu sunt diferenţe. Dacă este înţeles adevărul, că Duhul Sfânt este o Persoană a Dumnezeirii, care a coborât din cer ca să locuiască în fiecare credincios şi în Adunare, atunci aceasta este foarte clar. Este împotriva adevărului să se vorbească de diferenţe cu privire la El. Este posibil ca El să-Şi arate puterea sub forme diferite; bucuria cu privire la prezenţa Sa s-ar putea să nu fie savurată de toţi în aceeaşi măsură; dar rămâne valabilă realitatea (şi există ceva mai preţios decât realitatea?), că El Însuşi, Duhul lui Dumnezeu, locuieşte în aceeaşi măsură în fiecare care crede, în fiecare care se odihneşte în lucrarea de salvare înfăptuită de Domnul Isus.

Duhul Sfânt în noi şi la noi

Noi nu avem voie să trecem cu vederea nici faptul, că El este atât în noi cât şi la noi. Aşa găsim aici chiar de la început, că limbile de foc s-au aşezat pe fiecare în parte, dar şi că toată casa a fost umplută de un sunet din cer, ca vuietul unui vânt puternic. Se poate deci vorbi despre o însuşire dublă a prezenţei Duhului Sfânt, – aceea, că a rămas pe fiecare în parte, şi aceea, cu caracter general, că a umplut toată casa în care şedeau. Acelaşi lucru putem vedea pe tot parcursul cărţii Faptele Apostolilor, şi anume, că Duhul Sfânt este de faţă, dar şi că El este în fiecare din ei. Când, de exemplu, casa în care erau ei s-a mişcat, ce are aceasta a face cu faptul că Duhul lui Dumnezeu locuia în una sau alta din persoane? Duhul Sfânt era prezent, şi prezenţa Lui era simţită în mijlocul lor. Când Anania şi Safira au minţit, cum se poate atunci spune că aceasta interesa pe un credincios mai mult decât altul? Se spune explicit, că ei nu au minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu. Însă era Dumnezeu, Cel care era prezent în Adunare. Era Dumnezeu, Cel care coborâse, şi care acum putea să locuiască pe căi drepte şi totuşi potrivit cu harul Său deplin, da, potrivit cu cea mai binecuvântată expresie imaginabilă a harului Său, în aceia care nu numai au fost păcătoşi, ci care tocmai de aceea aveau o oroare profundă faţă de răul pe care l-au moştenit de la Adam. Însă cu toate acestea, în ciuda a ceea ce au fost, în ciuda – aşa cum simţeau foarte bine – că erau încă despărţiţi de Hristos, harul lui Dumnezeu în darul Fiului Său era aşa de preţios, dragostea Sa pentru ei, dovedită în moartea şi învierea Domnului, era aşa de deosebit de bogată, că Duhul Sfânt putea coborî şi locui în ei în mod just şi spre glorificarea Tatălui şi a Fiului.

Din acest motiv găsim de asemenea, că pretutindeni se vorbeşte despre Duhul lui Dumnezeu în acest sens, şi anume, nu numai ca locuind în fiecare credincios în parte, nu, ci şi ca fiind prezent la ei, atunci când erau adunaţi sau erau la lucru pentru El. Aşa citim de exemplu (Faptele apostolilor 8), că Duhul Sfânt spune evanghelistului Filip: »Apropie-te şi alătură-te carului acestuia!« Mai înainte un înger al Domnului i-a dat direcţia în care să meargă. Dar de îndată ce era vorba să ajute unui suflet, nu era un înger, ci Duhul, Cel care i-a vorbit. Îngerul a fost folosit numai pentru a-i arăta drumul hotărât pentru el în providenţa lui Dumnezeu, ceva care este valabil şi astăzi. Chiar dacă noi nu vedem îngerii şi probabil nu suntem conştienţi de ei, totuşi aceasta este valabil şi astăzi tot aşa cum a fost atunci. Tot aşa este şi cu Duhul Sfânt. S-ar putea să nu-L auzim aşa cum L-a auzit Filip atunci; realitatea însăşi este tot aşa de sigură ca şi în ziua aceea. El, Duhul, este la lucru potrivit cuvintelor Domnului. Desigur El aşteaptă ocazia potrivită, probabil o stare de inimă, pe care numai El o poate produce, însă El lucrează şi astăzi tot aşa de sigur ca şi atunci. Puţin mai târziu, în Faptele apostolilor 13, auzim de exemplu pe Duhul spunând: »Puneţi-Mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat«. Aici se vede clar, cum Duhul lui Dumnezeu nu numai lucrează în ei, căci aici nu auzim, că El a lucrat în Saul sau în Barnaba. La citirea acestui loc ai mai mult impresia, că aceasta venea din afară, adică era un cuvânt despre ei, şi nu adresat lor şi cu atât mai puţin o lucrare în ei. După cum ştim toate aceste trei lucruri sunt importante la locul lor. Duhul Sfânt era realmente în ei, şi anume mai dinainte. Însă Duhul Sfânt Se arată aici ca o Persoană a Dumnezeirii, care S-a coborât ca să facă lucrarea harului spre onoarea Domnului. Se poate întâlni aceasta pe tot parcursul cărţii Faptele Apostolilor. Cu o altă ocazie (Faptele apostolilor 16) Duhul lui Isus a îndreptat pe apostol în direcţia spre care el trebuia să meargă. Nu este necesar să dăm alte exemple.

Cum a fost revărsat Duhul Sfânt?

Dar mai există un alt punct foarte important, care produce greutăţi unor suflete, şi anume felul diferit cum a fost împărţit Duhul Sfânt. Necredinţa, în mod deosebit aceea care îl face pe om superstițios (face orice ca el să cadă tot mai adânc, respingând tot ce este dumnezeiesc), scoate mereu în evidenţă această problemă. Fie că necredinţa se face remarcată în glorificarea omului sau în totală indiferenţă faţă de Dumnezeu şi de lucrurile referitoare la sufletul omenesc, – în ambele cazuri ea doreşte să folosească comunicările Duhului Sfânt ori pentru a tăgădui că astăzi se poate poseda Duhul Sfânt tot aşa ca atunci, ori să preamărească unele înşelătorii religioase, prin care s-ar putea ajunge sigur la posedarea darului Duhului Sfânt.

Din acest motiv doresc să studiez diferitele ocazii în care ni se face cunoscut darea Duhului Sfânt. Sper ca prin aceasta fiecare, care se supune Cuvântului lui Dumnezeu, să vadă că Duhul Sfânt nu a fost nicidecum dat la voia întâmplării, că omul ca atare în această privinţă nu a avut nici un rol, că în această formă de distribuire a Duhului Sfânt nu a existat nimic prin care încrederea chiar şi a celui mai slab copil al lui Dumnezeu putea fi zdruncinată, – dimpotrivă, că sufletele noastre printr-o bună sau relativ bună cunoaştere a intenţiilor lui Dumnezeu revelate nouă sunt întărite, prin aceea că sentimentul nostru cu privire la harul Său şi înţelepciunea Sa se măreşte. Vom vedea dovezi multiple, cum El ţine seama de diferitele împrejurări posibile. Cât de mult arată aceasta, că simplitatea în lucrurile lui Dumnezeu este cheia ca noi să înţelegem clar lucrurile acestea! Dacă eu sunt simplu, atunci nu mă voi preocupa cu mine însumi şi cu lucrurile proprii, nu voi fi umplut cu gândurile altora, ci mă încred în Dumnezeu şi ştiu că El are numai o ţintă înaintea ochilor; să onoreze pe Domnul Isus, Cel care L-a glorificat pe Tatăl.

1. Revărsarea Duhului Sfânt la Rusalii

La prima ocazie, la Rusalii, avem forma cea mai bogată în conţinut a darului Duhului Sfânt venit de sus. De aceea vom face bine să luăm deosebit de exact în seamă relatarea inspirată a acestui eveniment. Petru spune în discursul lui: »Şi acum, fiind înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi.« Aceasta vrea să spună, că ei aveau înaintea lor lucruri palpabile, în care ei puteau vedea clar împlinirea acestei făgăduinţe a Tatălui. Duhul Sfânt făgăduit, în Sine Însuşi, nu era perceptibil pentru simţuri, dar El a fost însoţit în afară de o putere vizibilă. Este important să diferenţiem aceasta, căci altfel există pericolul să se treacă cu vederea şi să se tăgăduiască darul nespus de mare al Duhului, care este totdeauna mult mai mare decât toate efectele Lui, dacă lipsesc semne exterioare. Desigur aceste semne au fost importante la locul lor, dar ele nu erau mai mult decât o dovadă a prezenţei şi a darului Duhului Sfânt ca ceva cu totul nou pe pământ.

Răspunsul lui Petru în Ierusalim aruncă multă lumină asupra acestui adevăr. Când iudeii au auzit cum apostolul îi învinovăţeşte aşa de clar că au lepădat pe Mesia al lor şi L-au răstignit, şi pe lângă aceasta văd că Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Sa, ajung într-o mare nevoie lăuntrică cu privire la starea lor de pierzare. Apostolul le spune: »Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt.« Să medităm atenţi la aceste cuvinte! El nu le cere simplu, să creadă. În această solicitare la pocăinţă în loc de credinţă este inclusă o profundă înţelepciune divină. În Scriptură nimic nu este la voia întâmplării. Cu o altă ocazie, în Filipi, a fost exact invers. Acolo Pavel şi Sila îl solicită pe temnicerul zguduit în primul rând să creadă, şi nu atât de mult să se pocăiască.

Desigur, nu vreau să încurc pe nimeni, dimpotrivă, doresc cu plăcere să ajut acelora care văd această diferenţă, dar nu o înţeleg. Nu este un om, cel care a scris aceste cuvinte în felul acesta, ci Dumnezeu, şi în El ar trebui să ne încredem întotdeauna. Niciodată nu ar trebui să vedem în Cuvântul lui Dumnezeu ceva ca fiind hazard lipsit de importanţă. Un lucru este clar: fără credinţă nu este pocăinţă adevărată, după voia lui Dumnezeu. Poate să fie credinţă neautentică, aşa după cum poate fi şi pocăinţă neautentică. Însă pretutindeni unde una a fost lucrată prin puterea lui Dumnezeu, o găsim şi pe cealaltă lucrată tot aşa. Şi cu toate acestea toţi ştim din experienţă (şi în Cuvântul lui Dumnezeu, cheia pentru toată cunoaşterea noastră şi pentru toate experienţele noastre, găsim confirmat aceasta), că sunt diferenţe în felul cum cineva simte lăuntric şi felul în care aduce aceasta înaintea lui Dumnezeu. La unii este preponderentă acţiunea morală profundă asupra conştiinţei; la alţii pacea şi bucuria în credinţă trec mai mult pe prim plan. Fără credinţă nu are loc nici o lucrare spirituală reală, de valoare, în conştiinţă; tot aşa nu este nici o credinţă autentică potrivită lui Dumnezeu, fără o lucrare autentică a Duhului în conştiinţă. Aşa cum Petru a chemat pe iudeii din Ierusalim la pocăinţă, tot aşa Pavel spune atenienilor, că Dumnezeu porunceşte tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. În alte ocazii, atât iudeii cât şi păgânii sunt invitaţi să creadă. Fapt este, că ambii s-au pocăit şi au crezut. Însă acolo unde una este scoasă mai mult în evidenţă decât cealaltă, are importanţa sa.

Ceea ce cu această ocazie în Faptele apostolilor 2 era deosebit de necesar, şi la care s-a ajuns potrivit înţelepciunii lui Dumnezeu, era smerirea acestor iudei mândri. De aceea pocăinţa este scoasă în mod deosebit în evidenţă ca ceva care dă la o parte firea şi priveşte omul ca inutil. »Pocăiţi-vă«, zice Petru, »şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos«, în Numele acestui Om pe care ei L-au răstignit şi L-au lepădat. În aceasta era singurul izvor al binecuvântării pentru fiecare dintre ei. El era singura speranţă pentru sufletele lor. În felul acesta ei au fost umiliţi şi făcuţi ascultători. Ziua harului Său venise, dar ziua puterii Sale, potrivit cu Psalmul 110, încă nu venise. Harul a atins inimile lor şi harul a lucrat ca ei să primească sentinţa lui Dumnezeu cu privire la ei şi I s-au supus. Ei nu au mai avut o părere înaltă despre ei înşişi: au crezut că erau pierduţi – ceea ce îi mai rămâne omului, este să creadă. Ei au ajuns realmente aşa de departe, că au vrut să creadă că ei erau în totalitate răi în ochii lui Dumnezeu. De aceea El pune accent deosebit pe aceasta. El nu are nici o compasiune cu ei, din cauză că aceasta le străpungea inima: El a cerut chiar mai mult de la ei, şi anume ceva, care întrucâtva trebuia să-i umilească şi mai mult înaintea lui Dumnezeu. Petru a putut să insiste aşa de mult la aceasta, deoarece el ştia cât de bogat era harul Domnului Isus. De aceea el spune: »fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos …«.

Cu cât noi vestim mai mult harul, cu atât mai mult avem voie să îndrăznim şi cu atât mai mult pot mai degrabă ceilalţi să suporte faptul că noi insistăm pentru o pocăinţă profundă, pătrunzătoare. Este realmente necesar să se accentueze pocăinţa şi să nu se diminueze şi să se spună numai: „Oamenii trebuie să se pocăiască, dacă vor să vină la credinţă”. Dumnezeu nu Se mulţumeşte cu aceasta. El lucrează în ei, ca ei să recunoască înaintea Lui adevărata lor stare. Aceasta este totdeauna necesar şi pentru fiecare foarte util. Să remarcăm în treacăt – dacă sufletul nu devine suficient de devreme conştient de aceasta, mai târziu va trebui să facă experienţe foarte umilitoare şi dureroase. În loc să învăţăm de la începutul drumului nostru în simplitate ce suntem noi, în loc să avem un sentiment profund al păcătoşeniei noastre – în măsura în care se poate aştepta aceasta de la unul întors de curând la Dumnezeu -, s-ar putea ca după aceea să fie nevoie să învăţăm aceasta printr-o cădere adâncă, printr-un păcat vizibil, printr-o abatere vădită de la Dumnezeu, printr-o întoarcere dureroasă, după ce ne-am îndepărtat aşa de mult de El din cauză că la începutul drumului nostru de credinţă nu am detestat suficient păcatul. Câte suflete nu au trebuit să sufere aceasta! Probabil ar trebui să adaug, că aceia, cu care noi ne întâlnim cel mai des, sunt cel mai mult periclitaţi în privinţa aceasta. Acest pericol este pentru tineret în mod deosebit cu atât mai mare cu cât înţeleg mai mult harul Domnului, dacă cu aceasta nu este legat în acelaşi timp o conştiinţă sensibilă înaintea lui Dumnezeu.

Vrem să vedem ce urmează după solicitarea apostolului de a se pocăi şi a se boteza: »Şi veţi primi darul Duhului Sfânt«. Desigur ei au ajuns să se pocăiască prin influenţa Duhului Sfânt. Dacă ei au primit Numele Domnului Isus Hristos, dacă ei au găsit în El iertarea şi au fost botezaţi în acest Nume, – şi un astfel de botez nu ar fi avut nici o valoare, dacă aceste suflete nu ar fi crezut cu adevărat în Numele Său – atunci nu se poate îndoi de faptul, că Duhul Sfânt a fost Cel care i-a condus la pocăinţă şi credinţă în Numele Său. Din aceasta se vede clar, că primirea Duhului Sfânt, despre care este vorba aici, nu este acelaşi lucru cu acţiunea Duhului Sfânt, care conduce la pocăinţă şi credinţă. Este mai degrabă o acţiune suplimentară care urmează după aceasta; este o binecuvântare suplimentară; este un privilegiu, care se bazează pe credinţa care este deja în inimă şi este activă. Să se spună că cineva primeşte darul Duhului Sfânt în aceeaşi clipă în care el crede, cu siguranţă nu corespunde adevărului. Este foarte greu de presupus că aceasta a avut loc vreodată. Prin aceasta nu vreau să spun că în practică darul Duhului Sfânt nu este dăruit în aceeaşi împrejurare – dar niciodată nu este dăruit în aceeaşi clipă. M-ar mira, dacă cineva mi-ar putea da un exemplu din Cuvântul lui Dumnezeu sau din practică. Despre un astfel de caz nu am auzit niciodată şi un astfel de caz nu am văzut niciodată, şi eu cred – ceea ce este mai important – că Scriptura exclude o astfel de posibilitate.

Motivul pentru aceasta este foarte simplu. Darul Duhului Sfânt se bazează pe faptul că noi prin credinţa în Hristos suntem fii, oameni care cred, care au găsit odihnă în lucrarea Sa de răscumpărare. Aceasta are foarte clar ca premisă, că noi am fost născuţi din nou prin Duhul lui Dumnezeu. Cât de important este aceasta vom vedea mai târziu cu o altă ocazie, când vom studia unele locuri din epistole. Am vrut aici numai să amintesc aceasta, căci aceasta se vede foarte clar din versetul nostru. Deci Duhul Sfânt nu ne este dat ca să lucreze în noi pocăinţa şi nici ca noi să primim pe Hristos prin credinţă. În realitate este aşa, că sufletele, după ce s-au pocăit, după ce s-au botezat în Numele Său şi spre iertarea păcatelor, primesc darul Duhului Sfânt ca privilegiu suplimentar.

Mai doresc să atrag atenţia asupra unui alt lucru, care de asemenea este important. »Darul Duhului Sfânt« nu însemnă niciodată acelaşi lucru cu »darurile«. Sunt mulţi care confundă »darul« cu »darurile«. În Cuvântul lui Dumnezeu ele nu sunt niciodată confundate; absolut deloc ele nu înseamnă una şi aceiaşi. Chiar dacă în limba noastră nu este aşa, însă în limba pe care o foloseşte Duhul Sfânt, ele sunt exprimate prin două cuvinte diferite. Fără excepţie aceste două lucruri sunt diferite unul de altul. Desigur se poate ca ambele să fie dăruite cu aceeaşi ocazie. Cineva poate avea un dar sau altul şi de asemenea să savureze prezenţa Duhului Sfânt în sufletul său. Se poate ca el să fie făcut capabil prin puterea Duhului Sfânt să ducă Evanghelia în lume sau să exercite în Adunare o slujbă de învăţător sau de păstor. Şi cu toate acestea darul Duhului Sfânt este un privilegiu total diferit de acestea. Acest dar nu constă în aceea, că El echipează pe cineva cu puterea Sa pentru un anumit scop, ci că El Însuşi este dat. Desigur poate avea loc şi această echipare, dar darul Duhului Sfânt este acea binecuvântare comună care a fost dată acolo fiecărui suflet care s-a pocăit şi a fost botezat.

După aceea a urmat imediat o primire cu bucurie, sau cel puţin o »primire« a Cuvântului lui Dumnezeu, căci cuvântul „cu bucurie” în text este îndoielnic. Ei »au primit Cuvântul«. Aceasta este în orice caz sigur. Probabil a avut loc cu seriozitate, precum şi cu bucurie, cu o senzaţie, care este caracteristică în astfel de situaţii. Ei au fost botezaţi în Numele lui Mesia al lor, pe care mai înainte L-au dispreţuit. »Şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete«. Ele toate erau, aşa cum se descrie la sfârşitul capitolului, pline de har şi de puterea lui Dumnezeu.

Dacă ne îndreptăm spre situaţia următoare, vom găsi acolo cu totul alte împrejurări însoţitoare. Ştefan a depus mărturia sa, şi rezultatul a fost respingere totală din partea iudeilor; – el, plin de Duhul Sfânt, ei, în contradicţie cu el. Aşa cum au făcut părinţii lor, tot aşa făceau ei acum. Ştefan a pecetluit mărturia sa cu sângele său, şi prigoana, a cărei primă jertfă a fost el, a împrăştiat toată Adunarea care era în Ierusalim, în afară de apostoli. Tocmai aceia pe care Domnul Isus i-a trimis să meargă în toată lumea, au constituit o excepţie în această împrăştiere, şi anume singura excepţie. Aceasta arată cât de deosebit de greu este chiar şi pentru oameni în cea mai bună stare să înţeleagă şi să practice planurile harului lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu era hotărât să le împlinească, chiar dacă pentru aceasta El va trebui să folosească o forţă propulsoare dureroasă.

2. Revărsarea Duhului în Samaria

Dacă nu a ajuns ca dragostea, puterea harului, sentimentul pentru nevoia sufletelor şi onoarea lui Hristos, să scuture pe cei cărora li s-a dat porunca, atunci Dumnezeu a purtat de grijă ca unelte mai slabe, dar care erau umplute de mesajul măreţ al harului Său, să împrăştie acest miros plăcut pretutindeni. Ei »străbăteau ţinuturile, vestind Cuvântul Evangheliei«. Printre alţii era Filip, numit de apostoli şi ales de popor să supravegheze împărţirea zilnică, care acum, după ce această slujbă a devenit imposibilă, primeşte curaj şi merge să predice vestea bună. El vizitează cetatea Samaria, vechea rivală a Ierusalimului. Acolo nu le-a reuşit iudeilor să impună Legea, şi astfel au rămas izolaţi şi nu au avut nici o legătură cu samaritenii. Ei nu le-au câştigat încrederea şi nici nu erau o recomandare pentru acele adevăruri ale Legii, care le-au fost încredinţate. Dar tocmai acolo unde Legea s-a dovedit fără rod trebuia acum Evanghelia să arate puterea ei. Filip predică pe Domnul Isus cu o aşa simplitate şi putere şi Dumnezeu a dat binecuvântarea Sa aşa de clar peste aceasta, că toată cetatea s-a umplut de bucurie. Chiar şi un păcătos ca Simon vrăjitorul, de mult bine cunoscut cu căile şi vicleniile lui Satan, a fost influenţat de această influenţă sfântă, cu toate că atât conştiinţa cât şi inima lui nu au fost cu adevărat mişcate. În orice caz schimbarea bruscă generală a fost prea puternică pentru el. Cel puţin Simon vrăjitorul se pleacă cu conştiinţa sa sub Evanghelie şi se botează împreună cu ceilalţi. Să observăm însă, că până acum niciunul de acolo nu primise darul Duhului Sfânt.

Din aceasta putem vedea clar diferenţa dintre darul Duhului Sfânt şi acţiunea Sa, prin care sufletele sunt conduse la pocăinţă şi credinţa în Evanghelie. Nu este nici o îndoială că numărul mare al samaritenilor convertiţi erau credincioşi adevăraţi, cu toate că aceasta nu se poate spune despre Simon. Şi cu toate acestea Duhul Sfânt »nu coborâse încă peste nici unul dintre ei.« Aceasta înseamnă nu numai că ei încă nu au vorbit în alte limbi, şi în afară de semnele făcute de evangheliştii însăşi (Faptele apostolilor 8.6,7,13) nu au fost alte semne între ei. Coborârea Duhului Sfânt este cu totul altceva, cu toate că această coborâre a fost însoţită de aceste semne exterioare ale puterii Sale. Niciodată aceste două semne nu trebuie confundate una cu alta, ca şi cum ar fi una şi acelaşi lucru. Printr-o astfel de încurcătură a fost puternic lezat adevărul fundamental important despre prezenţa Duhului Sfânt pe pământ. Dacă aceasta ar fi aşa, atunci Duhul Sfânt nu ar mai fi astăzi prezent, căci astfel de desfăşurări de putere nu se mai întâlnesc astăzi. Din aceasta se vede ce pas spre necredinţă este să confunzi astfel de semne şi însuşiri ale Duhului Sfânt cu Duhul Sfânt Însăşi. Repet, – aici în Samaria lipseau nu numai lucrările de putere, nu, Duhul Sfânt Însuşi nu venise încă peste ei. Scriptura accentuează aceasta, când spune: »Şi apostolii care erau în Ierusalim, auzind că Samaria primise Cuvântul lui Dumnezeu, i-au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duh Sfânt. Pentru că El nu coborâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi pentru Numele Domnului Isus.«

Vedem imediat aici o diferenţă clară, da, o diferenţă faţă de cele petrecute la Rusalii în Ierusalim. Acolo a venit Duhul Sfânt peste ei după ce s-au pocăit şi au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. Aici în Samaria El nu venise încă peste nici unul din ei, cu toate că ei crezuseră şi au fost botezaţi. Cum se face aceasta? Sunt convins că a avut loc pe o bază întemeiată şi potrivită lui Dumnezeu. Este justificat prin natura omului, că dacă Duhul Sfânt s-ar fi coborât la predica lui Filip imediat peste samariteni, vechea rivalitate dintre Samaria şi Ierusalim ar fi continuat să existe. Samaria şi-ar fi ridicat iarăşi capul, harul Evangheliei i-ar fi consolidat chiar în pretenţiile lor religioase. Cu siguranţă era adevărat, că Ierusalimul a fost primul care a savurat această binecuvântare nouă şi unică în felul ei; dar nu a simţit-o şi Samaria la fel? Rezultatul din aceasta ar fi fost, că Ierusalimul şi »muntele acela« ar fi rămas în continuare în opoziţie şi rezultatul, pe care Dumnezeu voia să-l dea prin prezenţa Duhului Sfânt, nu s-ar fi obţinut. În loc să dea naştere la unitate prin dragoste, în loc să reveleze un singur Cap, o singură putere – un Cap în cer, o putere pe pământ, care lucrează într-un singur trup spre slava lui Hristos, – în afară de noua Biserică creştină din Ierusalim ar fi luat naştere în Samaria încă o nouă instituţie. Dumnezeu a împiedicat aceasta, cel puţin pentru aceia care au fost atenţi la căile Lui. Dumnezeu nu voia să tolereze nici măcar aparenţa unei acţiuni independente. Nimic nu este aşa de dăunător pentru adevărul Bisericii lui Hristos pe pământ, ca independenţa.

Când Adunarea din Ierusalim sau în orice caz apostolii au auzit despre aceasta, (căci Adunarea era acum împrăştiată) au trimis doi din conducătorii lor, doi, care erau »stâlpi« – Petru şi Ioan. Ei s-au rugat; însă Dumnezeu ne dă şi o altă remarcă cu privire la intenţiile Sale prin amânarea darului Duhului Sfânt în Samaria – şi anume în acţiunea de punere a mâinilor. Această punere a mâinilor avea o însemnătate dublă: în primul rând împărţirea binecuvântării prin apostoli, în al doilea rând identificarea cu acţiunea Duhului Sfânt în Ierusalim. Era o mărturie înaintea lumii întregi, că Dumnezeu nu tolerează nici o rivalitate în Biserica Sa, – că aceia care erau conducători şi căpetenii într-un loc, şi în alt loc erau tot aşa de neapărat necesari. Tocmai în această realitate recunoaştem cum lucrează Dumnezeu: cu toate că El dă binecuvântarea Sa în diferite moduri, această diferenţă este însă numai expresia înţelepciunii şi grijii Sale, aşa cum este binecuvântarea însăşi. Evident că darul Duhului Sfânt este partea cea mai excelentă a acestei binecuvântări; dar şi în cele mai mici diferenţe, pe care le conţine Cuvântul Său, putem totdeauna recunoaşte bunătatea şi înţelepciunea minunată a lui Dumnezeu. Chiar dacă aici vedem o diferenţă foarte clară cu ziua de Rusalii din Ierusalim, aceasta dovedeşte cu atât mai mult cum ne iubeşte Dumnezeu, cum Domnul poartă grijă de Biserica Sa. Chiar şi în felul cum El dăruieşte darul minunat al Duhului Sfânt, El doreşte să arate alor Săi – numai dacă ei vor să fie atenţi la aceasta şi vor să înţeleagă căile Sale – cum El vrea să fie cu noi în pericolele care vin din natura noastră.

3. Revărsarea Duhului la naţiuni

În cazul următor, pe care îl studiem din Faptele apostolilor 10, observăm iarăşi altceva. Apostolul Petru este apelat categoric de Dumnezeu şi trimis. I-a plăcut lui Dumnezeu să dea o mărturie dublă despre intenţia lui de har. Corneliu, căpetenia păgână din Cezareea, în timp ce se ruga şi postea a primit vizita unui înger, ceea ce l-a determinat să trimită soli la Petru la Iope. Apostolul însuşi a fost cuprins a doua zi de un extaz. El a avut de trei ori o viziune cu privire la această chestiune mare, ca şi cum prin aceasta fiecare cuvânt a fost confirmat prin trei martori clari. Prin Duhul Sfânt Petru este mai mult încurajat pentru acest pas (Faptele apostolilor 10.19-32). El consimte la rugămintea solilor lui Corneliu şi se duce cu ei. Când şi-a deschis gura, a trebuit să le spună despre ceea ce el însuşi în chip copleşitor a avut parte. La început el a avut o mare reţinere, da, a îndrăznit chiar să discute cu Domnul despre viziunea mare cu privire la faţa de masă mare. Când Domnul i-a poruncit să taie şi să mănânce, el a spus că el niciodată nu a mâncat ceva întinat sau necurat. În mod repetat i se spune: »Ce a curăţit Dumnezeu, tu să nu numeşti întinat!« În cele din urmă a înţeles lecţia. »Cu adevărat, înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci, în orice naţiune, cine se teme de El şi lucrează dreptate este primit de El.«

În primul rând este clar, că această strigare nu a fost adresată unui slujitor la idoli păgân. În acest caz Petru vorbeşte unui om, care se temea deja de Dumnezeu şi practica dreptatea. Aşa a fost la Corneliu. Nu era unul neîntors la Dumnezeu, ci unul care se temea cu adevărat de Dumnezeu. El se ruga mult şi făcea multe milostenii. Desigur rugăciunile făcute în convingere de propria dreptate şi milosteniile nu pot să-l facă plăcut înaintea lui Dumnezeu. Dacă se fac astfel de lucruri ca să se obţină ispăşire înaintea lui Dumnezeu pentru suflet, atunci acestea aparţin mijloacelor păcătoase ale necredinţei. Însă Corneliu era un om temător de Dumnezeu – şi aceasta în realitate, nu numai în ceea ce priveşte mărturisirea sa. El era născut din nou. Prin mesajul îngerului Dumnezeu a arătat aceasta şi a recunoscut neprihănirea lui. Este imposibil să înţelegem numai că el nu era nimic mai mult decât un mărturisitor public al lui Dumnezeu, – aceasta fiind chiar şi în ochii oamenilor o stare josnică şi o oroare în ochii lui Dumnezeu. La citirea acestor versete am primit din nou impresia că Corneliu era într-o stare, pe care Domnul Însuşi a creat-o în el, şi de care El cu siguranţă avea plăcere. Era atât înţelept cât şi foarte îndurător din partea Domnului, că El, atunci când S-a îndreptat spre naţiuni, a început cu un om a cărui temere de Dumnezeu nici măcar iudeii nu puteau s-o nege. Fără îndoială nu era altceva decât harul neîngrădit şi nemărginit care trebuia adus păcătosului evident pierdut, da, celui mai mare dintre păcătoşi. Aici însă la Corneliu nu era vorba să trezească pentru prima dată pe un păcătos din somnul păcatului, ci mai degrabă să aducă pe cineva, care era deja trezit, pe fundamentul conştient al relaţiei intime cu Dumnezeu şi în libertatea desăvârşită, aşa că nimeni, care cunoştea şi se temea de Dumnezeu şi Cuvântul Său, să nu poată contrazice pretenţia sa. S-ar putea ca aceste două lucruri în cele mai multe cazuri să se contopească. La Corneliu însă aceasta nu era aşa, dar la timpul potrivit el şi casa sa au auzit prin Petru Cuvântul lui Dumnezeu.

Este de asemenea demn de remarcat, că nu este prima dată că acest Cuvânt a fost auzit în Cezareea. Petru spune: »Cuvântul pe care El l-a trimis fiilor lui Israel … voi Îl ştiţi.« Este deci clar, că această căpetenie nu numai se temea de Dumnezeu şi mai înainte deseori s-a rugat la Dumnezeu, ci şi că el era conştient despre ce s-a predicat în toată Iudeea. Cum se face, că el încă nu a înţeles aceasta pe deplin pentru sine personal? Tocmai de aceea, pentru că el era unul care se temea de Dumnezeu şi tremura înaintea Cuvântului Său. Atitudinea lui era pe deplin potrivită la timpul său. Această temere de Dumnezeu a fost cauza pentru care el nu a îndrăznit să apuce căile de har ale lui Dumnezeu. El putea să-şi spună: „Dacă Dumnezeu a trimis Cuvântul Său lui Israel, atunci ştiu foarte bine că El le aparţine lor şi este sigur. Binecuvântat este poporul care are un astfel de Dumnezeu! Dar cine şi ce sunt eu?” Tocmai din acest motiv el aştepta, până când lui însuşi i-a fost adus acest Cuvânt. Tot aşa este şi astăzi cu Evanghelia. Ea este vestirea harului lui Dumnezeu oricărei făpturi; atunci însă ea era ceva absolut nou. Desigur Corneliu avea cunoştinţă de Scripturile vechi şi nu se îndoia de făgăduinţe. Acestea nu erau pentru el adevăruri abstracte; el nu se îndoia că ele se împliniseră pentru Israel prin Hristos şi în Hristos.

Acum însă, lui, păgânului Corneliu, la porunca lui Dumnezeu i se aduce Cuvântul prin Petru. Noi am citit: »Pe când vorbea încă Petru cuvintele acestea« (în mod deosebit, aşa cum presupun eu, cuvintele: »Toţi profeţii mărturisesc despre El că, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor«), acest adevăr a pătruns în sufletul lui. Această mărturie directă deschide, potrivit cuvântului tuturor profeţilor, uşa pentru fiecare: »Prin Numele Său, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor. Pe când vorbea încă Petru cuvintele acestea, Duhul Sfânt a venit peste toţi cei care ascultau Cuvântul.« Cum? Fără botez? Fără punerea mâinilor? Fără să se roage pentru ei? Desigur, fără nimic din toate acestea, fără alte circumstanţe. În timp ce apostolul vorbea încă aceste cuvinte, tuturor le este dat Duhul Sfânt.

Aici avem deci o nouă treaptă, ceva, care se deosebeşte nu numai de ceea ce s-a întâmplat în Samaria, ci şi de ceea ce s-a petrecut în Ierusalim în ziua de Rusalii. În Ierusalim iudeii trebuiau să fie botezaţi, şi abia după aceea au primit numai ei Duhul Sfânt. Nu era destul numai faptul că ei au crezut Evanghelia, ei trebuiau să fie botezaţi în Numele lui Isus Hristos (desigur cu apă) spre iertarea păcatelor, »şi veţi primi darul Duhului Sfânt«. Samaritenii au fost botezaţi nu numai cu apă, acolo trebuia să se facă rugăciune, şi apostolii trebuiau să-şi pună mâinile peste ei, altfel Duhul Sfânt nu ar fi venit peste niciunul dintre ei. Aici dimpotrivă, Duhul Sfânt vine peste ei toţi înainte de botez şi fără punerea mâinilor de către apostoli. Cum se explică aceasta? Deci, singurul înţelept şi bun Dumnezeu S-a îndurat de aceşti păgâni cu un har profund. Sosise clipa împlinirii pe deplin a tuturor planurilor Sale de mântuire, şi în acest act unic în felul lui din casa lui Corneliu vedem prima desfăşurare a harului Său. Desigur nu era o chestiune publică ca aceea din Ierusalim, când trei mii de suflete au fost adăugate Adunării. Acolo a fost frântă mândria şi împietrirea inimii iudeilor faţă de Isus din Nazaret. Ei trebuiau să se plece înaintea acestui Nume, da, ei trebuiau chiar botezaţi în Numele acesta, altfel nu puteau primi Duhul Sfânt. La samariteni a fost altfel. Şi lor le-a fost dată o lecţie deosebită, prin care s-a lucrat împotriva rivalităţii lor faţă de Ierusalim şi prin care se recunoaşte şi s-a consolidat marele principiu al unităţii Adunării (nu numai cel al adunărilor), pe care Dumnezeu a constituit-o pe pământ. Însă aici în Cezareea la Corneliu era vorba de încurajarea şi câştigarea naţiunilor, pe care Petru însuşi le-a desconsiderat odinioară. Căci atunci când Domnul i-a zis să meargă şi să facă ucenici din toate naţiunile, el nu s-a dus. Chiar şi atunci când Adunarea a fost constrânsă să predice Evanghelia, el a rămas acasă. Apostolii erau înceţi (dacă am voie să spun aşa), ei au rămas înapoia lucrării Domnului. Ei au avut puţină înţelegere despre harul Său măreţ, care depăşea toate gândurile copiilor lui Dumnezeu. Destul de şovăitor a fost el revelat de oameni, cu toate că Dumnezeu i-a apucat de mână în această lucrare (căci înainte ca Petru să fie în sfârşit la locul potrivit, nu era mult mai mult decât aceasta). Când însă după aceea el a predicat în Cezareea, cum mustră Dumnezeu acolo încetineala slujitorului Său, – chiar dacă o face cu o îndurare nemărginită! Când au venit cuvintele de pe buzele Lui, s-a petrecut ceva, o arătare de har, cum nici măcar în Ierusalim nu a fost văzută. Nici în Samaria nu s-a trăit aşa ceva; căci acolo a intervenit o pauză potrivită cu înţelepciunea lui Dumnezeu; acolo era necesară punerea mâinilor din partea apostolilor, înainte ca binecuvântarea să poată fi dată în deplina ei dimensiune.

Aici în Cezareea nu găsim nimic de felul acesta. Aici totul era numai har pur. Este de la sine înţeles că în sufletele lor a avut loc mai înainte o lucrare a Duhului, şi anume pocăinţă înaintea lui Dumnezeu şi credinţă în Domnul Isus. Aceasta este totdeauna necesar. O acţiune vizibilă din partea altora, de care ei trebuiau să aibă parte, nu a fost aici. Botezul a venit după aceea şi avea caracterul unui privilegiu (ceea ce şi este în realitate), care nu le putea fi oprit. Atât pentru iudei cât şi pentru samariteni era necesară o anumită smerire. Pentru păgâni dimpotrivă totul era o încurajare. Dumnezeu voia să-i atragă la Sine şi să reducă la tăcere orice împotrivire. În felul cum El dăruieşte Duhul Sfânt, El oferă dovada cea mai strălucitoare cum El, atunci când se îndreaptă spre cel mai îndepărtat, tocmai de aceea, că este îndepărtat, oferă mult mai mult har. Nici o îndurare nu este mai mare ca aceea care caută şi găseşte pe păgânii sărmani.

Exemplul naţiunilor este valabil şi pentru noi

Vrem să observăm, preaiubiţi fraţi şi preaiubite surori, că noi am primit în acest fel Duhul Sfânt. Noi aparţineam păgânilor. Noi nu suntem nici iudei, nici samariteni. Dacă alţii vor să se laude, că Duhul Sfânt a coborât din cer peste ei, să se laude: facă Dumnezeu ca ei toţi să se poată lăuda şi cu ceea ce a avut loc în Ierusalim în ziua de Rusalii şi după aceea în Samaria. Nici un apostol nu a fost chemat să-şi pună mâinile peste naţiuni. Şi totuşi Petru, care n-a fost mai prejos de altul, cel care şi-a pus mâinile în Samaria, era prezent în Cezareea; prin aceasta harul lui Dumnezeu faţă de naţiuni s-a arătat cu atât mai mult. El a vestit tuturor celor prezenţi vestea minunată; mai mult decât aceasta nu era nevoie să facă şi nu putea să facă. Dumnezeu Însuşi l-a întrerupt. O pregătire prin acţiunea omului nu intra nicidecum în discuţie; nici o punere de mâini, nici măcar botezul. Nimic din acestea nu s-a făcut, înainte să fie dăruit Duhul, cu toate că apostolul Petru era acolo, atât ca să boteze cât şi să-şi pună mâinile, dacă aceasta ar fi fost nevoie. Se poate spune că omul dispare dinaintea harului lui Dumnezeu care se revarsă. Şi totuşi cât de minunat este, că tocmai acesta este drumul pe care noi putem obţine binecuvântările noastre şi locul nostru înaintea lui Dumnezeu! În aceste evenimente Dumnezeu ne-a dat răspuns pe deplin la toate eforturile acelora care afirmă că noi ar trebui să avem apostoli, cu toate că nu este nici un apostol. Necredinţa desconsidera pe apostoli, atunci când ei erau prezenţi; necredinţa afirmă că prezenţa lor este absolut necesară, ei ar fi singurul canal pentru darea Duhului Sfânt, cu toate că acest canal nu se poate găsi niciunde. Ce bunătate a Domnului, că El ne-a dat aici în Cuvântul Său scris dovada că aceşti oameni nu înţeleg ce spun şi ce afirmă! Pot ceilalţi, cine doreşte, să se aşeze înapoi în poziţia samaritenilor sau a iudeilor; ea li se potriveşte. Pot să spună că sunt iudei, chiar dacă nu sunt. Domnul dăruieşte acelora care se mulţumesc să se recunoască înaintea Lui ca păcătoşi sărmani dintre naţiuni, binecuvântarea Sa cea mai bogată. Facă Dumnezeu ca toţi aceia care se ţin strâns de forme şi rânduieli religioase, de unul sau altul din canalele de binecuvântare, să-şi găsească adevăratul lor loc înaintea Lui şi să se plece înaintea Lui, să vrea să fie ceea ce sunt în realitate, şi anume, nimic, ca să poată fi binecuvântaţi pe deplin potrivit inimii lui Dumnezeu! În felul acesta a binecuvântat Dumnezeu atunci, şi aşa doreşte El să binecuvânteze totdeauna. Nouă ni se cuvine să preţuim foarte mult harul Său. Apostolul a spus, că el îşi slăvea slujba (Romani 11). Tot aşa, cred eu, ar trebui noi să slăvim harul lui Dumnezeu, care se ocupă aşa de dumnezeieşte de mult cu cei lepădaţi dintre naţiuni, aşa cum suntem noi. Noi ar trebui să vorbim mult şi frecvent despre Acela care poate binecuvânta astfel de păcătoşi sărmani, cum suntem noi. Dacă El putea face aceasta atunci, atunci o poate face şi astăzi; fundamentul nu s-a schimbat. Prin aceasta nu spun că fenomenele însoţitoare sunt aceleaşi. În această relatare despre darul Duhului Sfânt în Cezareea putem recunoaşte clar principiul după care Dumnezeu binecuvântează naţiunile. Dacă vrei să primeşti mărturia transmisă de Dumnezeu în lume, – întreb, în ce fel au primit Duhul Sfânt  nu iudeii, ci naţiunile? Prin Cuvântul vestit. Nu este şi astăzi tot aşa? Canalul este Cuvântul harului Său!

Convertirea şi primirea Duhului Sfânt nu sunt identice

Fără îndoială în unele cazuri sunt întârzieri. Se întâlnesc suflete care au fost atinse cu adevărat de Duhul lui Dumnezeu, – mă refer nu numai în sentimentele lor, nu, mă refer la o lucrare reală a harului lui Dumnezeu în inima şi conştiinţa lor -, şi totuşi nu au pace, nu au linişte adâncă şi libertate în Mântuitorul. Aceasta nu este nicidecum neobişnuit. Să negăm noi din cauza aceasta, că Dumnezeu lucrează în ei? Să ignorăm ceea ce Dumnezeu a lucrat deja, numai pentru faptul că aceasta nu este încă tot ceea ce noi le dorim şi trebuie să le dorim? Avem noi dreptul să spunem că nu a avut absolut nimic loc, atâta timp cât nu se vede o eliberare deplină a sufletului înaintea lui Dumnezeu? Las răspunsul în seama altora. Eu însumi nu îndrăznesc să gândesc sau să spun aceasta. Şi rog pe toţi fraţii mei să nu facă loc unei astfel de necredinţe. Sper ca nimeni de aici să nu considere necesar să pună la îndoială veridicitatea acţiunii divine în suflete, deoarece ei încă nu înţeleg pe deplin ce a făcut Hristos pentru ei. Uneori ne comportăm lipsiţi de precauţie cu sufletele şi le producem foarte multă pagubă, dacă nu recunoaştem lucrarea lui Dumnezeu în ei.

Dar mai există şi un alt pericol. Să nu fim mulţumiţi dacă vedem că un suflet se pocăieşte şi se îndreaptă spre Hristos. Să purtăm grijă, ca el să ajungă la deplina libertate, căci altfel şi aceasta este necredinţă şi arată sărăcia sa în cunoaşterea îndeaproape a Cuvântului şi harului lui Dumnezeu. Prin aceasta sufletul nu ajunge să savureze prezenţa deplină şi acţiunea Duhului lui Dumnezeu. Noi trebuie să numim toate cu numele lor adevărat. Cineva se poate simţi foarte nenorocit în conştienţa de păcatele sale şi în neliniştea care nu a găsit încă nici un răspuns în harul lui Dumnezeu şi în lucrarea de mântuire a lui Hristos. Dacă vedem că o astfel de inimă doreşte după Domnul Isus, atunci noi trebuie să numim aceasta convertire, şi s-o privim ca lucrare de har a lui Dumnezeu, chiar dacă încă lipseşte pacea conştiinţei şi mult mai mult a inimii. Dar dacă se rămâne la această stare, este greşit să se gândească că este destul dacă un suflet se întoarce la Dumnezeu de la păcatele sale, dacă se urăşte pe sine însuşi şi se condamnă şi priveşte la Domnul Isus. În astfel de cazuri este mai mult o dorinţă după El, decât o pace pozitivă în El. Sufletul nu este nici pe departe în posesiunea deplină a întregii binecuvântări, pe care vrea s-o aducă vestea bună. Trebuie să punem accent pe faptul că în Domnul Isus se găseşte mult mai mult decât trezirea inimii şi conştiinţei, oricât de veritabil ar fi acest sentiment al păcatului şi această dorinţă după Dumnezeu. Cred că toţi ne facem vinovaţi de neglijenţă, dacă nu spunem cu insistenţă că un astfel de suflet încă nu a obţinut ceea ce Scriptura ne arată ca fiind adevărata poziţie a unui creştin înaintea lui Dumnezeu. Dacă Cuvântul Său are ca premisă că toţi copiii Săi savurează pacea deplină, să ne mulţumim atunci noi cu mai puţin? Niciodată nu ar trebui să recunoaştem, că o inimă nou trezită, dar care încă mai este sub Lege, prezintă rezultatul deplin al adevărului care este în Isus, cu toate că noi suntem obligaţi să recunoaştem această stare ca veritabilă. Însă Dumnezeu are mult mai mult pentru ai Săi; nimic mai puţin decât un loc al binecuvântării, unde dispare orice îndoială, orice teamă şi orice grijă, în conştienţa harului desăvârşit, care ne-a condus la El Însuşi, ne-a ispăşit păcatele şi a rezolvat toate problemele.

Atâta timp cât există nelinişte şi luptă lăuntrică, starea sufletului corespunde încă credincioşilor din Vechiul Testament. Singura diferenţă este aceea, că pentru ei era imposibil să meargă mai departe, căci încă nu sosise timpul pentru aceasta, căci Eliberatorul încă nu venise. Eliberarea nu era înfăptuită. Baza binecuvântată, prin care obţinerea păcii prin harul lui Dumnezeu a fost făcută o chestiune de credinţă, nu era încă prezentă, şi căile lui Dumnezeu nu au putut fi anticipate. Noi nu putem merge înaintea Lui. Noi putem să-L urmăm şi ar trebui să ne bucurăm văzând bunătatea Lui trecând pe lângă noi; dar noi nu putem alerga înaintea lui Dumnezeu. Astăzi este prezentă această mântuire. Hristos a fost aici, a murit şi a înviat; chiar şi sufletele trezite nu înţeleg rezultatele imense ale lucrării Sale totdeauna într-o zi. Desigur este posibil aceasta, şi nu mă îndoiesc că şi astăzi există astfel de cazuri ca temnicerul din Filipi. În aceeaşi oră, în care a fost trezită conştiinţa acestui bărbat, a avut loc o altă lucrare a harului lui Dumnezeu la el, prin care el şi toată casa lui au fost umpluţi de bucurie. Pe cât de nenorocit era el înainte, pe atât de desăvârşit de fericit a devenit prin harul lui Dumnezeu în aceeaşi oră. Chiar şi astăzi poate avea loc aşa ceva pe parcursul unei ore, dar eu nu cred că aceasta este regula, aşa cum deseori se presupune.

Să luăm de exemplu pe apostolul Pavel. Dacă a fost vreodată un om care s-a întors cu adevărat la Dumnezeu, atunci cu siguranţă a fost el pe drumul Damascului, şi anume printr-o neobişnuită arătare de putere. Şi cu toate acestea în mod evident Dumnezeu nu-l conduce imediat la libertatea deplină. Zile şi nopţi în şir a fost profund zguduit, că nici nu a mâncat şi nici nu a băut, şi chiar a fost orb. Toate acestea caracterizau starea lui spirituală. El a văzut cu adevărat pe Hristos în slava Sa, el personal. Dar a ajuns el prin aceasta la savurarea plină de pace a tuturor acestor slăvi? Nu mă îndoiesc, că în el a avut loc o altă lucrare imediată, roada acţiunii adevărului asupra omului lăuntric. Şi totuşi, până când a venit Anania la el şi a fost botezat, el a fost foarte departe de liniştea şi libertatea deplină. Atunci, după cum ştim, l-a umplut Duhul Sfânt şi prin aceasta el ajunge – şi aceasta este totdeauna aşa – în savurarea conştientă a binecuvântării depline. Aceasta nu lezează în nici un fel nici plinătatea şi nici libertatea veşti bune, dimpotrivă, lasă loc realităţilor să aibă loc aşa cum sunt. Nu se poate băga cu forţa starea multor suflete într-o teorie. Dacă suntem serios îngrijoraţi de suflete, putem întâlni în fiecare zi situaţii, fără să căutăm după aceasta, care nu se încadrează într-o anumită teorie. Să le observăm, indiferent unde, şi vom constata că acolo are loc o lucrare reală a lui Dumnezeu în suflet. Această stare poate dura zile, săptămâni, luni şi ani. Foarte des un suflet este adus la deplina libertate înaintea lui Dumnezeu abia după un timp lung. Dar dacă cineva ajunge la această libertate, acolo este nu numai viaţă, ci după părerea mea primirea Duhului Sfânt.

Dumnezeu va încheia o lucrare începută

Înainte de a încheia această temă, vreau să mai atrag atenţia asupra altceva. Când Dumnezeu începe o lucrare, atunci El o şi termină, cu toate că nu totdeauna imediat. De aceea sunt pe deplin convins, că nimeni nu moare fără ca lucrarea lui Dumnezeu în sufletul lui să nu fie terminată. Aceasta ne-o arată Cuvântul lui Dumnezeu, şi experienţele mele au confirmat aceasta. Pretutindeni, unde Dumnezeu creează viaţă nouă, El dăruieşte acolo şi Duhul Sfânt. Eu nu cred că aceasta are loc totdeauna de la început, Scriptura dovedeşte chiar contrariul. Şi totuşi fiecare, pe care Dumnezeu vrea să-l binecuvânteze astăzi, va ajunge mai devreme sau mai târziu să savureze pe deplin pacea cu El. Eu nu vorbesc acum despre cunoştinţă. Dacă ar fi vorba de aceasta, atunci ar trebui să ne întristăm, căci ea se găseşte la aşa de puţini. Toţi ştim cât de nenorocite pot fi ani mulţi suflete cu adevărat evlavioase. Niciodată însă nu am văzut pe unul din aceste cazuri, în care Domnul nu a făcut fericit sufletul înainte ca El să-l cheme la Sine. Eu am văzut exemple minunate, cum toate incertitudinile şi problemele care au înnourat toată viaţa un suflet în care era cu adevărat viaţa dumnezeiască, au dispărut deodată, şi nu mă îndoiesc că sunt mult mai multe cazuri de felul acesta. Ei trăiesc cum harul lui Dumnezeu alungă în cele din urmă toţi norii de pe suflet. Rămâne desigur deschisă întrebarea, dacă aceste suflete recunosc clar cauza reală a acestor incertitudini şi probleme.

După experienţa mea ajung la concluzia, că un suflet care a fost făcut viu prin Duhul lui Dumnezeu sau s-a convertit (în fond, este acelaşi lucru, este însă privit dintr-un alt punct de vedere), în cele din urmă primeşte şi darul Duhului Sfânt. În anumite împrejurări aceşti oameni trebuie să aştepte un timp mai îndelungat, deoarece ei nu sunt gata să se supună dreptăţii lui Dumnezeu.

Este remarcabil, că la vizita lui Petru în Cezareea botezul urmează după darul Duhului Sfânt. Apostolul atrage atenţia asupra faptului că nu numai că Duhul Sfânt a venit asupra lor aşa cum a venit peste iudei în ziua de Rusalii, ci ei au vorbit în limbi; aceleaşi dovezi de netăgăduit ale acelui dar mare erau deci prezente. Aceasta avea o însemnătate mare, deoarece replica fraţilor credincioşi circumciziei, care însoţeau pe Petru, a fost redusă la tăcere. Când el a auzit cum ei măreau pe Dumnezeu, atunci »Petru a răspuns: „Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?”« El ştia foarte bine cum prejudecăţile fraţilor iudei îşi vor revendica dreptul. Era de asemenea ceva cu totul nou, că credincioşi dintre neamuri se botezau cu apă. »Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?«

Botezul nu are loc printr-un deţinător de funcţii

Un alt fapt este şi mai remarcabil – şi el este confirmat în Scriptură prin multe alte locuri -, şi anume, că executarea botezului niciodată nu este un privilegiu deosebit al unui bărbat din Adunare numit oficial pentru aceasta. Petru era de faţă. Dacă ar fi fost necesară o demnitate mai mare pentru aceasta, atunci Petru ar fi putut face botezul. Se poate însă înţelege foarte simplu textul relatării numai aşa, că el personal nu a făcut botezul. El a purtat grijă, ca ei să fie botezaţi; el »a poruncit să fie botezaţi«. Niciunde nu se spune, că el personal i-a botezat. În acelaşi sens vorbeşte şi Pavel despre activitatea sa în Corint şi mulţumeşte lui Dumnezeu că el nu a botezat pe nimeni acolo, în afară de câţiva puţini. Foarte sigur şi Petru a fost călăuzit aici de Dumnezeu, chiar dacă dintr-un alt motiv, să nu facă nici un botez. Dacă ar fi fost altfel, cum ar fi interpretat mulţi oameni acest caz? Ei ar fi încercat să facă dintr-un eveniment, prin care Dumnezeu acţionează spre propria Sa onoare, să scoată onoare pentru ei înşişi. Dumnezeu a împiedicat aceasta. Chiar şi marele şi din belşug binecuvântatul apostol Pavel a fost botezat de unul din cei mai simpli ucenici. Dacă persoana care efectuează botezul ar avea vreo importanţă, ne-am putea aştepta ca aceasta să fie luat în seamă atunci când se boteza un apostol. Anania se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu şi spune »frate Saul!« şi îl botează imediat. Aici nu găsim nici o aşteptare după o personalitate oficială.

Nu este aceasta o dovadă convingătoare pentru necredinţa omenească, că o realitate aşa de evidentă şi concludentă este simplu trecută cu vederea şi fals interpretată? Îşi închipuie oamenii din timpurile trecute sau actuale că ei ştiu mai bine decât Scriptura? Înţeleg ei şi pot ei transmite voia Domnului pentru slujitorii Săi şi Biserica Sa mai bine decât o fac scriitorii inspiraţi? Dumnezeu nu a acordat niciodată o împuternicire, după care de exemplu numai slujitorii Evangheliei au voie să facă botezul. Nu, s-au făcut eforturi deosebit de mari să se dovedească exact contrariul, şi aceasta atunci când nu era nici o necesitate în privinţa aceasta. La Corneliu, un om cu o poziţie înaltă, nu ar fi fost nevoie să se caute un bărbat, care ocupa o poziţie deosebită în Adunare, căci Petru era de faţă. Dacă ar fi fost prevăzută o ordine vrută de Dumnezeu în astfel de forme, aşa cum începând de atunci este cerută de oameni, de ce atunci aceste forme nu au fost respectate într-o situaţie aşa de importantă, cum era botezul lui Corneliu, care ar fi slujit ca ghid tuturor celor care voiau să se orienteze după modelul apostolilor? Ca şi Pavel, şi căpetenia păgână împreună cu familia sa au fost botezaţi de aceia care în zilele noastre ar fi numiţi laici. Uneori s-a întâmplat, că apostolii sau evangheliştii au făcut botezul, dar în nici un caz botezul nu a fost privit ca ritual oficial: alţi fraţi au avut voie să boteze, şi au botezat, chiar şi atunci când un apostol era de faţă. Remarcăm aceasta numai în treacăt.

Darul Duhului în Faptele apostolilor 19.1-6

În cartea Faptele apostolilor mai este un caz, pe care trebuie să-l amintesc în legătură cu tema noastră.

Faptele apostolilor 19.1-6: Pe când Apolo era în Corint, Pavel, după ce a trecut prin ţinuturile de sus ale Asiei, a ajuns la Efes. Aici a întâlnit câţiva ucenici şi le-a zis: „Aţi primit voi Duh Sfânt când aţi crezut?” Şi ei i-au spus: „Nici n-am auzit că există Duh Sfânt.” „Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?” le-a zis el. Şi ei au răspuns: „Cu botezul lui Ioan.” Atunci Pavel a zis: „Ioan a botezat în adevăr cu botezul pocăinţei şi spunea poporului să creadă în Cel care venea după el, adică în Isus.” Când au auzit ei, au fost botezaţi pentru Numele Domnului Isus. Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei şi vorbeau în limbi şi proroceau.

Acest exemplu este de asemenea remarcabil ca şi acelea pe care le-am studiat deja şi tot aşa de clar în înţelesul său. Fără îndoială apostolul a recunoscut în starea spirituală a acestor „ucenici” o anumită lipsă, prin care el s-a văzut dator să-i întrebe dacă atunci când au crezut au primit Duhul Sfânt. Aceasta este deci, – cu toată certitudinea cel puţin în duhul apostolului, – aşa ceva ca şi primirea Duhului Sfânt după credinţă. El nu pune la îndoială veridicitatea credinţei lor, dar el avea un motiv să întrebe, dacă ei au primit Duhul Sfânt şi răspunsul lor este tot aşa de simplu: »Nici n-am auzit că există Duh Sfânt.« Ei nu arată, aşa cum din neştiinţă se spune uneori, necunoştinţă despre existenţa Duhului Sfânt. Era vorba de întrebarea, cum şi când primesc credincioşii Duhul Sfânt. Făgăduinţa Duhului Sfânt în sine era cunoscută demult. Ioan Botezătorul, cu care ei stăteau mai mult sau mai puţin în legătură, mărturisea nu numai de faptul că venirea lui Mesia în Israel era aproape, ci şi de faptul că acest Mesia, nu ca el însuşi, va boteza nu numai cu apă, ci şi cu Duhul Sfânt. Da, fiecare cititor al Vechiului Testament ştia nu numai de existenţa Duhului Sfânt, ci el cunoştea şi făgăduinţa îndurătoare a lui Dumnezeu, că El va fi revărsat în ultimele zile. Între toţi învăţătorii era Ioan Botezătorul cel care a pus cel mai mare accent pe faptul că Mesia va fi unealta pentru această atestare minunată a favorii lui Dumnezeu faţă de oameni. Aceşti ucenici din Efes erau oarecum în necunoştinţă de faptul că această făgăduinţă era pe punctul de a se împlini, că credincioşii dintre iudei, samariteni şi naţiuni au primit deja Duhul Sfânt prin ascultarea credinţei şi nu prin faptele Legii.

Apostolul îi întreabă în continuare, cu ce botez au fost botezaţi. Ei cunoşteau numai botezul lui Ioan. Aceasta a oferit apostolului ocazia să dea o explicaţie importantă: Ioan nu a vorbit despre nimic mai mult decât despre botezul pocăinţei. El a cerut acea judecată de sine, pe care numai Duhul o poate provoca în sufletele care se supun Cuvântului lui Dumnezeu. Acest Cuvânt descopere ruina lor morală înaintea lui Dumnezeu. Acea putere, care se bazează pe lucrarea înfăptuită, dar care niciodată nu poate locui în omul care este încă păcătos, până în momentul când sângele a curs şi a fost stropit, este întrucâtva baza ca El să poată locui cu puterea Sa în acest om (putere prin care sufletul mântuit şi eliberat este legat cu El, Biruitorul), – acea putere nu a fost încă dată. Ioan putea numai să strige poporului să creadă în Acela care va veni după el, – şi anume, în Hristos. Pavel dimpotrivă, predica un Mântuitor, care venise deja şi care înfăptuise lucrarea de salvare. »Când au auzit ei, au fost botezaţi pentru Numele Domnului Isus. Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei şi vorbeau în limbi şi proroceau.«

Este necesară punerea mâinilor?

Aici este un alt caz, la care nu lipsesc semnele exterioare. Aceste semne însă nu sunt confundate nici aici şi nici în alte locuri cu darul Duhului Sfânt. Ucenicii au fost botezaţi cu botezul creştin. Botezul pocăinţei nu era suficient pentru ei. Ei au fost botezaţi pe Numele Aceluia care a murit şi a înviat. După aceea ei au primit Duhul Sfânt, dar nu fără ca Pavel să-şi pună mâinile peste ei. Din aceasta se vede cum Dumnezeu recunoaşte şi onorează funcţia de apostol a lui Pavel din Tars aşa cum El a făcut cu Petru şi Ioan în Samaria. La fel cum cei doi trimişi apostolici nu numai în Ierusalim, ci şi în Samaria, rivalii religioşi ai Ierusalimului, au fost recunoscuţi, şi Pavel şi-a pus mâinile nu pe aceia care prin predica sa s-au convertit dintre păgâni, ci pe ucenici, care erau deja botezaţi cu botezul lui Ioan. Deci nu găsim nimic care ar putea produce greutăţi, sau ar putea diminua sensul celor explicate de mine în toată simplitatea din Cuvântul lui Dumnezeu. Ambele situaţii, în care unul sau mai mulţi apostoli şi-au pus mâinile peste credincioşi, ca să primească Duhul Sfânt, erau excepţii. Ele rămân inferioare evenimentului principal, despre care nu auzim la nici un act asemănător al apostolilor. În unul din aceste cazuri, şi anume cel mai însemnat (acţiunea lui Dumnezeu cu iudeii în ziua de Rusalii), în orice caz Scriptura tace cu desăvârşire  cu privire la vreo punere a mâinilor. Putem fi siguri, că acolo nici nu era cineva, care să pună mâinile peste toţi aceia care pentru prima dată au primit Duhul Sfânt în ziua aceea, nici apostolii şi nici ceilalţi o sută douăzeci. Dumnezeu Şi-a rezervat ca acest dar mare să vină direct de la El şi din mâna Sa. În celălalt caz ştim sigur că credincioşilor nu li s-au pus mâinile peste ei, înainte să primească Duhul Sfânt. Şi acest ultim caz este pentru noi cu atât mai important, deoarece este vorba de Corneliu şi casa lui, deci de aceia dintre naţiuni, din care facem şi noi parte. De aceea aceste concluzii nu se pot contrazice. Chiar dacă ar fi apostoli, totuşi ei nu ar fi necesari ca să-şi pună mâinile peste noi şi celorlalţi dintre naţiuni, ca astfel să primim Duhul Sfânt. Potrivit Cuvântului Său nu era felul în care Dumnezeu a dat atunci Duhul Său celor dintre naţiuni. Exact ca şi modelul nostru din Cezareea, noi avem parte la această binecuvântare nemărginită, după ce noi şi pentru că noi am crezut în Hristos prin cuvântul lor, al apostolilor.

Domnul să fie glorificat, nu numai pentru darul Duhului Sfânt, nu, ci şi pentru Cuvântul Său scris, prin care este dată pe faţă nebunia pretenţiei oamenilor, care sunt neexperimentaţi în ceea ce priveşte credinţa, şi care zguduie pe cei îndoielnici şi încurajează pe cei superstițioși. Facă Dumnezeu ca noi să ţinem cu tărie »credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi cunoştinţa adevărului, care este potrivit cu evlavia, în nădejdea vieţii veşnice, făgăduită mai dinainte de vremurile timpului, de Dumnezeu, care nu poate să mintă« (Tit 1).

Versete călăuzitoare: Efeseni 4.2; Romani 14; 1 Corinteni 8

Efeseni 4.2: … umblaţi … cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste, …

Romani 14.1,4,10: Iar pe cel slab în credinţă primiţi-l, însă nu pentru hotărârea întrebărilor îndoielnice. … Cine eşti tu care judeci pe slujitorul altuia? Pentru stăpânul lui stă în picioare sau cade. … Dar tu, de ce-l judeci pe fratele tău? Sau, de asemenea, tu de ce-l dispreţuieşti pe fratele tău?

Introducere

Există multă ruptură între creştini. Uneori această ruptură este inevitabilă, deoarece este vorba de lucruri fundamentale. Deseori însă ea este urmarea diferenţelor de cunoaştere a anumitor subiecte, despre care Biblia spune că noi trebuie să ne îngăduim unii pe alţii cu privire la ele. Desigur este greu să „îngăduim”, deoarece natura noastră se opune să ofere altora libertatea reală în lucrurile în care noi – oricât de sincer am gândi noi – avem convingeri biblice personale ferme.

Să mănânci carne?

Aşa au fost probleme în Biserica din primul secol cu privire la consumul de carne. Toată carnea, care se vindea pe piaţă, provenea din animale care erau tăiate în templele idolilor; carne „normală” nu se găsea de primit. Creştinii nu erau una în privinţa faptului, dacă era permisă consumarea acestei cărni.

Unii erau de părere că nu era permis: carnea era în fond închinată idolilor. Cu toate că în Vechiul Testament problema nu este explicit tratată, şi nici Domnul Isus nu a vorbit clar despre aceasta, aceşti credincioşi puteau găsi argumente destule în Vechiul Testament. Ei se puteau referi la poruncile referitoare la curăţie, la pericolul infectării prin necurăţie, etc. Ei erau convinşi pentru ei înşişi, că susţin un punct de vedere biblic: consumarea acestei cărni era păcătuire.

Alţi creştini argumentau altfel: idolii nu sunt nimic, şi dacă se consumă carnea animalelor, care nu a fost jertfită „nimănui”, cu această carne nu este nimic deosebit. Deci, spuneau aceşti creştini, nu este nici un motiv să nu se consume această carne. Drept urmare şi ei aveau argumentele lor: neputinţa idolilor şi biruinţa Domnului Isus asupra lui satan. Pentru ei înşişi aceasta era de ajuns ca să poată consuma carnea aşa cum se cuvine.

Pavel tratează această problemă foarte importantă pentru creştinii din timpul acela în epistola către Romani 14 şi 1 Corinteni 8. Pentru aceasta pune în discuţie două principii.

Conştiinţa proprie

Primul principiu este: „Fiecare să fie deplin convins în mintea lui.” Cu alte cuvinte: tu nu eşti legat de ceea ce alţii gândesc, ci de ceea ce tu însuşi gândeşti că trebuie să faci în ascultare de Dumnezeu (compară cu 1 Corinteni 4.3; 2 Corinteni 10.5,6). Desigur premisa pentru aceasta este, că Cuvântul lui Dumnezeu dă norma (regula) pentru aceasta. Este însă evident posibil, ca credincioşii care iau în serios Biblia în toate privinţele şi cu rugăciune meditează asupra ei, să ajungă totuşi în domeniile practice la concluzii diferite.

În ceea ce un creştin consideră ca fiind o îndrumare biblică clară a lui Dumnezeu, el trebuie să acţioneze corespunzător acesteia. Însă el nu are voie să impună aceasta altora: cine mănâncă, mănâncă pentru Domnul (aceasta înseamnă, înaintea feţei Lui, cu o conştiinţă sinceră; spre onoarea Lui); cine nu mănâncă, face aceasta în acelaşi fel pentru Domnul.

Îngrădiri de bună voie

Este însă şi un al doilea principiu: că eu nu trebuie neapărat să mă folosesc de libertatea mea personală. Când fratele meu mă vede că mă folosesc de libertatea mea, atunci probabil va vrea să facă la fel ca mine, însă diferenţa mare este atunci, că conştiinţa lui îl va condamna. Înaintea conştiinţei lui el ar fi neascultător de Domnul său, şi eu aş fi acela care l-a adus în această situaţie. Nu, spune Pavel, eu vreau să nu mănânc nici un fel de carne, dacă prin aceasta pot sluji fratelui meu, chiar dacă în conştiinţa mea am deplina libertate să mănânc.

Faptul că libertatea personală nu este folosită în această privinţă, desigur nu înseamnă că ea se pierde. Foarte uşor pe parcursul anilor s-ar putea ca faptul, că libertatea nu este folosită, să conducă la tradiţie (sau chiar la „principiu”), că libertatea respectivă nu mai există. De aceea este bine să fim conştienţi, pentru ce noi nu facem anumite lucruri.

Ţine minte! Nu este vorba că cineva are „probleme” sau „rezerve” cu privire la ceva. În astfel de cazuri putem vorbi despre aceasta, însă în final este numai un drum: să ne permitem reciproc libertatea de conştiinţă. În cadrul acestor principii nou-testamentale este vorba exclusiv de situaţia că eu l-aş aduce pe un altul într-o comportare pe care el o consideră păcătoasă. Dacă eu cedez prea repede unuia care „are probleme cu aceasta”, atunci nu este bine. El ar putea în continuare să considere ca de la sine înţeles, că conştiinţa lui este piatra de încercare pentru comportarea altora. Prin faptul că se stimulează o astfel de gândire, nimănui nu i se face o lucrare de slujire. Conform cunoaşterii lui el ocupă poziţia unuia „tare” – dar tocmai în acest caz el trebuie să îngăduie pe cei slabi, pe fraţii şi surorile cu o altă înţelegere.

Exemple actuale

Desigur pentru noi exemplul „a mânca carne” este simplu. Noi aproape nu ne putem imagina, ce probleme de conştiinţă enorme a fost aceasta pentru credincioşii din timpul acela. Prin aceasta am putea subaprecia importanţa principiilor tratate. Însă aceasta va deveni altfel, dacă numim actualele exemple:

• Trebuie eu să ţin duminica ca zi de odihnă, şi ce înseamnă exact aceasta? (vezi Romani 14.5; Galateni 4.10,11) Să nu merg cu bicicleta, să nu înot, să nu cumpăr îngheţată, să nu cumpăr combustibil pentru autoturism?
• Am voie să mă las vaccinat? Să închei o asigurare? Să am casa mea, să am televizor, pom de crăciun?
• Este studiul biblic o „strângere laolaltă ca Adunare (Biserică)”, la care toţi credincioşii trebuie să participe? (vezi Faptele apostolilor 2.42; Evrei 10.25).
• Are voie o femeie să taie din părul ei? Şi când „lung” este exact de „lung” (vezi 1 Corinteni 11)?
• Cum şi când poate fi înfiinţată o „adunare” nouă? Cât de mare trebuie/are voie să fie o adunare?
• Este permis să se lucreze împreună cu creştini din alte comunităţi de credinţă, de exemplu în lucrarea evanghelistică?
• Care botez este valabil: stropirea bebeluşilor, botezul celor care cred, botezul caselor? Este permis/necesar botezul „din nou”, putem permite participarea la Masa Domnului a credincioşilor care au fost stropiţi ca bebeluşi?
• etc.

Tocmai la astfel de aspecte iau naştere „tabere”, care îşi reproşează reciproc „greşeli”. Atunci nu mai putem avea nici un respect faţă de hotărârile pe care alţii le-au luat înaintea Domnului. Nu mai oferim nici un spaţiu celuilalt să acţioneze conform conştiinţei.

Expresiile cu care se denumesc reciproc în acest caz sunt de forma „nebiblic”, „nespiritual”, „credincioşi slabi” (folosită de cele mai multe ori de credincioşii cu o conştiinţă ceva mai severă, pentru aceia care „îşi permit mai mult”) sau „legalist”, „tradiţionalist”, „sectant” (folosită de cele mai multe ori de credincioşii „mai libertini”, când vorbesc despre aceia care sunt „mai puţin flexibili”).

Dovezi scripturistice

Care sunt mai concret lucrurile în care noi trebuie să ne acordăm reciproc libertatea de conştiinţă? Putem spune că toate, pentru care există „norme biblice”, nu pot fi lăsate pe seama libertăţii de conştiinţă. Însă desigur aceasta nu este suficient. Fiecare creştin serios încearcă să fie ascultător de Domnul în toate lucrurile, şi pentru aceasta citeşte Biblia. Şi cu toate acestea rămân diferenţe în cunoaştere. Acesta este un proces foarte uşor de înţeles şi deplin omenesc. Recunoaştem cel mai uşor acele lucruri biblice care sunt în concordanţă cu gândurile noastre, şi avem greutăţi în recunoaşterea celorlalte lucruri. Ceea ce găsim în Biblie spre sprijinirea gândurilor noastre, devine foarte repede pentru noi „dovadă biblică”. Mult prea uşor trecem cu vederea că ceea ce noi personal considerăm dovadă biblică, nu trebuie din cauza aceasta să fie dovadă biblică. Dacă nu cunoaştem delimitarea noastră omenească proprie, supraevaluăm părerea noastră cu privire la ceea ce spune Biblia.

Se aude uneori: „Este clar, că nu era păcat să mănânci carne. De aceea principiul libertăţii de conştiinţă trebuie aplicat numai la acele lucruri care în sine sunt permise din punct de vedere biblic.” Aceasta nu ţine seama de ceea ce este vorba de fapt: pentru mulţi credincioşi din Roma şi din Corint era vorba de lucruri care (conform cunoaşterii lor) erau „absolut nebiblice”. Cu toate acestea Pavel le-a interzis să impună aceste cunoaşteri fraţilor şi surorilor lor. Ca să formulăm exagerat: ei trebuiau să permită fraţilor şi surorilor lor să facă lucruri pe care ei înşişi le considerau „nebiblice”!

Tocmai creştinii care au primit multă înţelegere în Scriptură trebuie să fie foarte atenţi cu privire la pericolul de a impune altora cunoştinţele lor, fie prin aceea că ei le prezintă ca fiind „singura cale biblică”, sau prin aceea că ei îngrădesc libertatea celorlalţi, prin aceea să se referă la propria conştiinţă, care are probleme cu unele lucruri.

Nu judecaţi

Prima consecinţă din cele spuse mai înainte este, că noi trebuie să recunoaştem că cei credincioşi împreună cu noi au nu numai libertatea de a gândi altfel decât noi, ci şi să acţioneze în concordanţă cu aceste gânduri.

Dar ce trebuie să fac, când văd pe credinciosul ca mine făcând lucruri care conform cunoaşterii mele din Scriptură nu sunt în ordine? Dacă sunt suficient de importante, ar trebui să vorbesc cu el despre ele. Dacă se constată (cum cu regret se poate întâmpla), că credinciosul respectiv nu acţionează în părtăşie cu Domnul, eu îi pot sluji prin restabilirea relaţiei între viaţa practică şi ascultarea faţă de Domnul Isus. Dar dacă totuşi se constată că fratele meu s-a gândit serios, că a cercetat Biblia, că are libertatea deplină şi conform conştiinţei lui acţionează în ascultare faţă de Domnul, atunci chestiunea este cu totul altfel. Dacă nu este vorba de evidentă învăţătură rătăcită sau de păcate, care se pot dovedi, atunci este o chestiune de conştiinţă. În acest caz conştiinţa mea nu este etalonul pentru comportarea celorlalţi.

Urmarea acestui fapt este desigur, că eu nu am voie să spun, că fratele meu sau sora mea păcătuieşte. La fel este de la sine înţeles, că în astfel de lucruri niciodată nu poate fi vorba de disciplinare din partea Bisericii sau de întreruperea părtăşiei.

Lucruri comune

Toate acestea sunt relativ simple, când este vorba de lucruri personale. Mult mai complicat este când cunoştinţele referitoare la punctele de vedere ale părtăşiei şi la felul de a proceda sunt foarte diferite. Atunci a devenit cu adevărat o chestiune în care un credincios poate arăta smerenia lui şi dispunerea de a se jertfi: eu pot accepta smerit că în această privinţă am evident cunoştinţe insuficiente. Pot atunci să las hotărârea pe seama celor care au o capacitate de judecare mai bună şi să mă alătur rezultatului, chiar dacă acesta contrazice conştiinţa mea personală.

Eu nu sunt constrâns să-mi adaptez cunoaşterea mea. Pentru mine este un exerciţiu spiritual, că alţi fraţi fideli Bibliei judecă altfel decât mine. Însă la fel de puţin eu nu trebuie să blochez cu conştiinţa mea personală pe ceilalţi, în ceea ce vor să facă conform conştiinţei lor în ascultare de Domnul. Şi nu vrea fiecare creştin să facă o astfel de slujbă pentru fraţii şi surorile lui?

Să remarcăm în treacăt, că aici nu există nici un „principiu al reciprocităţii”. Nu este aşa, că eu am „dreptul” ca fratele meu să gândească şi să acţioneze aşa. Probabil el ar trebui să se adapteze la mine, sau probabil nu; în orice caz eu trebuie să fiu smerit faţă de el.

Una în Domnul

Aşa de mulţi fraţi şi aşa de multe surori şi totuşi aşa de diferiţi. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, când unul are să se plângă de celălalt; dacă unul nu poate urma pe celălalt în cunoaşterea lui; dacă unul ameninţă să condamne pe celălalt în gândurile lui, deoarece nu are părerea lui.

Desigur, ceilalţi trebuie să asculte de Domnul. Însă eu sunt răspunzător, ca eu să fiu ascultător în primul rând. Şi probabil intoleranţa noastră reciprocă se datorează foarte mult faptului că prea puţin suntem conştienţi, că este o poruncă pentru noi: să ne îngăduim unii pe alţii. Să facem aceasta. Este o chestiune de ascultare.

Verset călăuzitor: 1 Corinteni 11.24

1 Corinteni 11.24: Faceţi aceasta spre amintirea Mea.

Desigur ne bucurăm când cineva se gândeşte la noi. Ne-ar durea dacă am şti că prietenii noştri niciodată nu se gândesc la noi, atunci când nu suntem alături de ei. „Poporul meu nu-şi mai aminteşte de mine”, a spus o împărăteasă belgiană de odinioară, „este timpul să plec”. Acestea au fost ultimele ei cuvinte. Inima ei era zdrobită, pentru că aceia care odinioară erau alături de ea au uitat-o.

Înainte ca mai-marele paharnicilor să părăsească închisoarea, Iosif i-a dat o rugăminte simplă: „Adu-ţi aminte de mine când îţi va fi bine şi arată bunătate faţă de mine, te rog, şi aminteşte de mine lui Faraon” (Geneza 40.14). Când paharnicul a ajuns din nou în cercurile înalte ale curţii egiptene, se spune despre el: „Dar mai-marele paharnicilor nu şi-a adus aminte de Iosif şi l-a uitat” (Geneza 40.23). Cuvinte triste, care arată din nou caracterul de a uita al omului şi nemulţumirea.

Ai remarcat tu vreodată, iubite cititor, că Domnul şi Salvatorul nostru îţi adresează o rugăminte asemănătoare, precum Iosif a adresat-o paharnicului? El doreşte ca oamenii Lui să nu-L uite. Este important să observăm exact alegerea cuvintelor folosite în rugăminte: „Luaţi, mâncaţi … spre amintirea Mea.” Observaţi, că El nu spune: „ca sărbătoare a binecuvântărilor voastre”, sau: „în amintirea faptelor bune făcute vouă”, ci: „spre amintirea Mea” (1 Corinteni 11.24).

Cum putem explica noi că mulţi creştini sunt aşa de indiferenţi cu privire la această rugăminte a Domnului? Pot înţelege, dacă cineva spune: „Sunt aşa de multe secte şi societăţi cu păreri contrare, că eu nu ştiu unde trebuie să merg ca să împlinesc rugămintea Domnului Isus.” Este însă greu de înţeles de ce unul, care datorează totul Domnului, lasă să treacă ani fără să se gândească să participe la Masa Domnului! A înţeles de fapt unul ca aceştia că acesta este drumul pe care Domnul Isus l-a stabilit, pentru ca credincioşii să arate că ei nu L-au uitat, că ei îşi amintesc cu plăcere de El şi doresc fierbinte părtăşia cu El?

Nu există nimic care să impresioneze inima aşa de mult şi să împrospăteze sentimentele pentru El aşa de mult precum o face aducerea aminte de Domnul. Inima noastră rece, uitucă poate fi încălzită, sentimentele noastre împrospătate şi îndreptate din nou spre Domnul, dacă noi – chiar dacă suntem numai doi sau trei – suntem adunaţi spre a ne aminti de El.