GENOCIDUL DIN ROMÂNIA- REPERE IN PROCESUL COMUNISMULUI……România – genocidul comunist în cifre…Citi oameni a omorit comunismul? Si cine erau ei?* (How many people did communism kill? And who were they?)… Cum am ajuns să plătim din buzunarul propriu datorii de 4 miliarde de euro ale companiilor falimentare de stat… Dispariţii misterioase, copii care parcă au intrat în pământ… Firma Tel Drum face bani din afaceri cu statul chiar și cu Liviu Dragnea după gratii.O comoară şi un năvod, Matei 13- Willem Johannes Ouweneel; Comoara în vase de lut si Un om în Hristos- J. N. Darby;Comoara credinţei în viaţa bisericii, de John Piper; Hristos în mijloc, Alfred E. Bouter; Exemple din Vechiul şi din Noul Testament; Walter Gschwind; Filipenii- Walter Gschwind; Triumful celor slabi care se încred în Dumnezeu; Philippe Laügt; Creştin din toată inima si Cum pot fi motivat?- L. M. GrantAm ascultat de socialismul ştiinţific şi ne-am jertfit pentru comunişti, dar s-a ales praful! Am muncit şi ne-am lăsat învăţaţi de feseniştii, globalişti, capitalişti şi devenim pulbere! Dar învăţătura sănătoasă, profitabilă, sfântă, veşnică, desavârsită- de ce n-o lăsăm să se întrupeze în noi, prin naşterea din nou? De ce nu vrem s-o acceptăm, ca să muncim pentru comoara care dăinuie, care ne îndumnezeieşte şi la care nu atentează nici hoţii … „Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.” (Mat.6/19-21)Nici un popor nu se vindeca dara are o capetenie corupta,hoata si mincinoasa – Revolutia anticoruptie din Moldova. Maia Sandu: „Averile tuturor judecatorilor si procurorilor vor fi verificate. Trebuie sa scapam de cei corupti, astia ne lasa fara tara”… Cand mintea,manipula si fura nu striga…. Radoi a chemat sindicatele din UE in ajutorul sau: „Situatia din Romania este fara precedent si reprezinta o lovitura uriasa pentru dialogul social si drepturile si valorile fundamentale ale UE”…Adevăratul motiv pentru care Florin Cîţu l-a dat afară pe Nazare…Ca-ntre puşcăriaşi. Adrian Năstase este solidar cu Liviu Dragnea… Comemorarea unui război neterminat
AUREL GHEORGHE
https://trezireazi.com/2019/10/31/hristos-comoara-noastra-2/
Hristos – comoara noastră
Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase.
Şi, când găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are şi-l cumpără.
Comoara în vase de lut
J. N. Darby
Aaron este imaginea Domnului Isus, iar fiii săi, simbol al Adunării. Ei oferă tămâie pe altarul de aur în prezența lui Dumnezeu, în locul sfânt, unde puteau să intre toţi preoţii. În locul preasfânt intra singur marele preot o dată pe an (Evrei 9:1-15 ). O perdea despărţea locul sfânt de locul preasfânt.
Prin moartea Sa, Domnul Isus a rupt perdeaua şi credinciosul poate să se apropie de Dumnezeu pe calea nouă şi vie pe care ne-a inaugurat-o El. Acum, Domnul Isus a intrat în locul preasfânt, în ceruri, cu sângele Său, iar cei care vin în Numele Lui pot şi ei să intre tot prin eficacitatea sângelui Său, ştiind că, prin El, Dumnezeu a şters toate păcatele noastre. Tot aşa şi pentru noi astăzi, dacă păcatele noastre sunt şterse prin sângele preţios al lui Hristos (Dumnezeu ne-a spus aceasta), este pentru ca să intrăm în locul preasfănt să ne închinăm. Închinarea l-o dăm lui Dumnezeu în Duh şi în adevăr.
Noi suntem preoţi. Domnul Isus Însuşi a fost consacrat ca Mare Preot. În această calitate, Cel care a fost declarat Fiul lui Dumnezeu în putere, prin înviere, a fost primit ca Om în Locul Preasfânt. Născuţi prin Duhul Sfânt, toate păcatele noastre fiind șterse, suntem astfel făcuţi preoți pentru Dumnezeu. Acolo unde sfârşeşte lucrarea păcătosului, începe lucrarea Celui Sfânt, o jertfă de laudă. lată deci ce suntem după asemănarea lui Aaron.
Preoţia lui Melhisedec o va împlini Domnul Isus prin puterea unei vieţi nepieritoare. Ca şi Melhisedec, El este şi va fi Preot şi Împărat („va fi preot pe scaunul Lui de domnie“ – Zaharia 6:13 ). Dar se spune că Cel care va învinge se va aşeza cu El pe tronul Lui (Apocalipsa 3:21 ) şi se va arăta în glorie împreună cu noi. Este o preoţie împărătească.
Domnul Isus Se va arăta ca Împărat în glorie, Împărat al dreptăţii şi al păcii şi, atunci când va arăta lumii această glorie, vom apărea şi noi împreună cu El în aceeaşi glorie. „Eu Ie-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o“ (Ioan 17:22 ). El ne glorifică dându-ne glorie şi este glorificat ca fiind izvorul acestei glorii. Dacă am spune că prin faptele noastre vom avea parte de gloria lui Hristos, aceasta ar fi un orgoliu de neconceput iar Dumnezeu n-ar fi glorificat, dar, prin lucrarea Domnului Isus, gloria noastră a devenit necesară pentru gloria Lui. Trebuie să fim glorificaţi, ca să cunoască lumea că Dumnezeu ne-a iubit cum L-a iubit pe Domnul Isus; va fi ocazia de laudă către Dumnezeu arătând gloria lui Hristos în sfinţii Săi.
Aceasta este preoţia împărăteasă după rânduiala lui Melhisedec. Noi nu vom fi acolo în posesia niciunui privilegiu care să nu existe acum, cu toate că partea noastră aici, jos, este în slăbiciune. Gloria nu poate fi desăvârşită în trupul muritor, dar credinciosul este moştenitor a toate, deşi se află încă în zdrenţele acestui trup tot atât posesor a toate, ca şi atunci când va fi în glorie. Noi posedăm deja titlul pe care-l vom avea în cer. Ceea ce sfinţii spun în jurul tronului (Apocalipsa 5:9-10 ), ei spun şi pe pământ (Apocalipsa 1:6 ).
În ce priveşte dreptul pe care îl are copilul lui Dumnezeu de a fi în cer, noi îl avem deja. Domnul Isus a murit şi l-a învins pe Satan. El a împlinit totul şi, dacă n-ar fi fost totul, nu l-ar fi împlinit niciodată. Prin Duhul Sfânt avem cunoştinţa, arvuna şi pecetea acestei poziţii.
Întâi să intrăm în locul preasfânt, apoi să arătăm gloria Domnului Isus – aceasta este preoţia împărătească actuală. Avem aceste două privilegii şi aceste două răspunderi.
Dacă adopt un copil, acesta este răspunzător ca un copil; este o răspundere de har, nu legală. Cel dintâi privilegiu al nostru este de a ne apropia de Dumnezeu şi răspunderea noastră este să fim credincioşi în această apropiere. Cel de-al doilea privilegiu este de a fi o preoţie împărătească şi răspunderea noastră este de a vesti virtuţile Aceluia care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.
Suntem în lume pentru aceasta. Nu avem încă învierea trupului – iar trupul este obstacol pentru comuniunea cu Dumnezeu şi pentru arătarea gloriei. Dar Duhul Sfânt este mai puternic decât trupul.
Pavel, în al treilea cer, nu ştie dacă este în trup sau în afara trupului. Dar, când intră în starea obişnuită, carnea nu îi este nicidecum schimbată; Dumnezeu îi dă un ţepuş în carne, care să-l împiedice să se îngâmfe şi care să-i distrugă voinţa.
Ştefan vede cerul deschis; gloria îi este revelată aici, jos, dar trupul îi este chinuit.
Noi purtăm această comoară în nişte vase de lut, pentru ca superioritatea puterii să fie a lui Dumnezeu, nu a noastră (2. Corinteni 4 ). Dacă nu simţim că vasul este de pământ, nu vom simţi nici că puterea este de la Dumnezeu; ea vine în ajutorul nostru în timp util. Apostolul Pavel simţea, prin slăbiciune şi murind în fiecare zi, ce era trupul său, dar el simţea şi puterea lui Dumnezeu. Supărările, persecuţiile sunt mijloacele prin care Dumnezeu întărește carnea, pentru ca viaţa Domnului Isus să se arate în trupul nostru. Principiul este acelaşi pentru toţi. Suntem în această lume ca o sfântă preoţie şi o preoţie împărătească, dar comoara noastră este în vase de lut. Când trupul va fi înviat, vasul (de lut) va deveni „transparent“ şi gloria va fi arătată deplin în el. Să ne ajute Dumnezeu să simţim aceasta!
Domnul Isus a luat asupra Sa ceea ce eram şi meritam: păcat, mânia lui Dumnezeu, puterea lui Satan; şi ne-a dat tot ce are El: viaţă, biruinţă asupra lui Satan, glorie. Aceasta este poziţia pe care ne-a dat-o. Privilegiul nostru este de a manifesta gloria Domnului Isus în vase de lut. Este oare aceasta dorinţa noastră? Să nu ne descurajăm dacă trupul nostru este zbârcit sau strivit: aceasta nu atinge cu nimic viaţa Domnului Isus în noi; aceasta atinge numai vasul; dacă el este fisurat sau crăpat, lumina va ieşi şi mai strălucitoare.
Un om în Hristos
J. N. Darby
Există, în Scriptură, capitole care conţin o prezentare atât de completă şi de binecuvântată a unui mare adevăr al lui Dumnezeu, încât dobândesc şi păstrează un loc cu totul deosebit în mintea credinciosului. Deşi toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi are aceeaşi autoritate, această impresie excepţională a anumitor pasaje nu poate cu toate acestea să fie blamată, pentru că întotdeauna vom găsi că este produsă de o parte care conţine o descoperire specială a lui Dumnezeu şi a căilor Sale, sau a dragostei lui Hristos faţă de noi. De-abia se poate spune că acest capitol despre care doresc să vorbesc, are acest caracter; totuşi gândesc că anumite dezvoltări practice ale acestei părţi din Scriptură vor putea fi utile. Există în ea o desfăşurare foarte remarcabilă şi completă a măririlor minunate la care se pot ridica sfinţii, şi a deplorabilelor adâncimi în care pot coborî; găsim în ea principiile puternice, fie ale binelui, fie ale răului, principii care sunt la lucru în credincioşii care participă la cele două naturi ale binelui şi răului, în care îi vedem asociaţi, pe de o parte, cu ce este mai înalt şi mai minunat; pe de altă parte, cu cea mai josnică degradare; în acest capitol vedem şi felul în care harul divin lucrează pentru a face să triumfe binele în noi; el ne dă o vedere clară a întregii lucrări a acestui har pentru a produce rezultatul perfect, în bine şi în binecuvântare, a luptei spirituale în care suntem prin cunoaşterea binelui şi a răului pe care căderea ne-a făcut să o dobândim.
Subiectele din 2. Corinteni 12 : Ridicarea în al treila cer – degradarea cărnii – puterea umblării creştinului
Este foarte frapant de văzut, în ce fel, în acest singur capitol, găsim starea cea mai glorioasă în care un creştin poate fi ridicat, stare excepţională fără îndoială ca experienţă, şi condiţia cea mai mizerabilă în care poate cădea, ca şi toate principiile practice, după care lucrarea divină lucrează în aceste două extreme. La începutul capitolului, vedem un sfânt în al treilea cer, în paradis, unde carnea nu poate înţelege, nici primi nimic. Pavel nu ştia dacă era acolo în trup sau în afara trupului. Nu mai exista pentru el nicio conştienţă a existenţei omeneşti în carne; de aceea nu a putut exprima ce auzise, când a avut din nou conştienţa existenţei în carne. Astfel este sfântul la începutul acestui capitol. La sfârşit, găsim unul, poate mai mulţi care, căzuţi în curvie, necurăţie şi desfrâu, erau fără pocăinţă cu privire la aceste păcate. Ce contrast între această ridicare în al treilea cer şi această josnică degradare carnală! Şi creştinul este în stare de amândouă! Ce lecţie! Ce avertizare pentru fiecare sfânt, chiar dacă nu va fi nici la una, nici la cealaltă din aceste extreme! Cât de potrivit este aceasta pentru a da conştienţa celor două naturi care sunt la lucru şi a elementelor care se luptă în viaţa spirituală a credinciosului aici jos! O altă parte a acestui capitol ne va arăta unde se găseşte singura putere capabilă să facă un sfânt să meargă de-a lungul umblării lui, în mod consecvent cu binele ceresc la care este chemat.
Rolul legii
a) Legea pentru o creatură pe pământ
Când Pavel vorbeşte de răpirea lui în al treilea cer, foloseşte o expresie remarcabilă cu privire la el însuşi: „Ştiu un om în Hristos” (v. 1), spune el. Câteva gânduri preliminare, cu privire la lege, vor uşura înţelegerea acestei expresii. Legea dădea unui om o regulă divină şi desăvârşită pentru purtarea lui pe pământ; dar ea nu l-a introdus niciodată în cer. Fiinţele cereşti, ca îngerii, de exemplu, acţionează după perfecţiunea abstractă a acestei reguli divine, cea pe care a dat-o Domnul Însuşi: Îl iubesc pe Dumnezeu cu toată inima lor şi pe aproapele lor ca pe ei înşişi. Aceasta este perfecţiunea creaturii; dar este natura lor în care i-a păstrat Dumnezeu. A prescrie sentimente şi o purtare prin intermediul unei legi, este cu totul altceva; iată ce uită creştinii atât de des. Tot ce cuprinde lege este desăvârşit la locul său şi în scopul său; ea ne spune care este starea bună a unei creaturi, interzice răul la care este împinsă carnea. Dar de ce să prescrie aceasta? Fără îndoială, ascultarea este o parte a desăvârşirii creaturii. Pentru o fiinţă supusă lui Dumnezeu, a face numai binele nu ajunge ca să umble cu dreptate, pentru că Dumnezeu are o autoritate absolută asupra sa. Astfel poate Dumnezeu prescrie şi prescrie îngerilor anumite acte particulare de slujire, şi ei se supun.
b) Legea prescrisă din cauza răului care este în natura omului
Dar când este prescrisă o stare de suflet, de ce este prescrisă? Pentru că este necesar, din cauza stării persoanei căreia îi este adresată porunca. Ea are dispoziţii care o îndeamnă să facă tocmai contrariul a ceea ce este prescris. A porunci cuiva să facă un lucru, înseamnă a presupune că nu îl face şi că nu îşi propune să îl facă fără o poruncă. Dacă adăugăm că nouă porunci din zece, interzic păcate pozitive şi dispoziţii rele, pentru că oamenii sunt înclinaţi să comită aceste păcate şi au aceste dispoziţii rele (pentru că altminteri nu ar fi fost nevoie să li se interzică), vom găsi că natura însăşi şi existenţa unei legi care, prin autoritatea lui Dumnezeu, prescrie binele, presupune răul în natura omului, care este opusă binelui. Examinaţi cazul sub toate faţetele lui, veţi vedea că este acolo un adevăr deplorabil. Nu puteţi porunci dragostea, adică să o produceţi poruncind-o; şi nici nu puteţi îndepărta poftele interzicându-le unei naturi din care fac parte.
Este totuşi ceea ce face legea şi ceea ce trebuie să facă ea, dacă Dumnezeu dă una. Ea demonstrează că ceea ce este interzis, este păcat şi că este în om pentru a fi interzis; dar ea nu înlătură niciodată păcatul. Ea prescrie binele în creatură pe pământ; dar cât de departe este aceasta de a înălţa un om în locurile cereşti! Legea nu poate avea o asemenea pretenţie. Omul are acum, prin cădere, cunoştinţa binelui şi a răului, şi legea acţionează după această uimitoare facultate, despre care Dumnezeu a putut spune: „Omul a ajuns ca unul din Noi, să cunoască binele şi răul” (Genesa 3:22). Dar cum? Omul este sub stăpânirea răului; dar legea cere de la el binele pe care nu-l are, şi îi arată tot răul care este în el. Îi prezintă cu tărie răul care este în el şi consecinţele răului în judecată; şi, cât priveşte binele pe care îl cere de la el, aceasta nu are alt efect decât să-i dea cunoştinţa că nu îl are în el.
c) Legea, contrar harului, nu prezintă, nici nu produce binele
Legea, pe lângă aceasta, nu arată omului niciun bine, ca obiect impus înaintea sufletului său. O repet, pentru a face lucrul clar: legea cere binele în om, să-L iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele lui, de exemplu; dar nu-i prezintă niciun bine. Legea nu descoperă nicio ţintă potrivită pentru a produce binele în om, sau care să poată fi pentru el binele suprem, în puterea vieţii. Astfel legea produce mânie. Unde nu este lege, nu este călcare de lege. Dar harul lucrează într-un mod cu totul diferit; nu cere binele acolo unde nu este, cu toate că îl poate produce. Nu condamnă vinovaţii, ci iartă şi înlătură păcatul lor; ne prezintă o ţintă, Dumnezeu Însuşi, dar Dumnezeu venit lângă noi în dragoste. El face mai mult; comunică ce este bine. Nu este o lege; nu cere binele unde nu este; îl produce. În lupta pe care trebuie să o susţinem între bine şi rău, harul nu lucrează în noi făcându-ne să simţim răul ca o povară de care este imposibil să ne debarasăm, pentru că suntem robii săi, făcându-ne să simţim că suntem sub puterea acestui „trup al morţii” (Romani 8:24 ), vânduţi păcatului. Nu, legea lucrează astfel; şi dacă suntem născuţi din nou, nu simţim decât şi mai profund că ne este imposibil să satisfacem cerinţele ei, astfel încât să fim drepţi prin ele, chiar atunci când am avea, în cel mai înalt grad, voinţa de a face binele. Într-un cuvânt, în cunoştinţa binelui şi răului, cu care are de-a face, harul nu ne duce în luptă, prin sentimentul puterii răului, de care suntem robiţi, nici prin teroarea consecinţelor sale, ci prin posesia unui bine desăvârşit şi divin, prin intermediul căruia suntem înălţaţi mai presus de rău şi îl judecăm; prin posesia unei ţinte desăvârşit de bune, care este plăcerea, ca şi viaţa noastră; prin posesia lui Hristos Însuşi, în care suntem şi care este în noi. „Ştiu”, spune apostolul, „un om în Hristos”.
Omul în carne şi dovedirea stării sale în toată istoria lui
Această expresie cere câteva explicări amănunţite, pentru că ideea unui om în Hristos este adesea foarte vagă în inima multor creştini. În paradis, fără lege, sub lege, şi când Hristos i-a fost prezentat; în toate aceste poziţii, omul a fost întotdeauna responsabil de poziţia sa, ca om viu, pentru lucrurile făcute în trup. Era considerat precum un copil al lui Avraam, sau „în carne”; adică se găsea înaintea lui Dumnezeu, în firea în care fusese creat şi, în această fire, responsabil de purtarea lui, responsabil pentru că era în carne. Ori rezultatul a fost că omul a eşuat în fiecare din aceste poziţii diferite; a eşuat în paradis: lăsat fără lege, s-a tăvălit în rău; sub lege, a fost călcător de lege; în sfârşit, ca o culme a răului, când Hristos a venit, omul L-a urât, pe El şi pe Tatăl, şi astfel păcatul omului a fost descoperit în întregime; această ură este ultimul şi principalul subiect al judecăţii: omul era pierdut. Pus la încercare timp de patru mii de ani, pomul s-a arătat rău, cu cât a primit mai multe îngrijiri, cu atât rodul lui a fost mai rău. Orice carne era judecată; pomul nu mai putea aduce pe viitor niciun rod. Nu numai că s-a demonstrat, în toate felurile, că omul este păcătos, dar el a şi respins remediul care îi era oferit în har, pentru că Hristos a venit într-o lume deja plină de păcat şi a fost respins şi dispreţuit de oameni. Nu numai că omul, căzut şi vinovat, a fost alungat din paradis; ci, atât cât depindea de voinţa omului, Hristos, venit în har a fost alungat dintr-o lume aruncată în mizerie de păcat, şi pe care El a vizitat-o din bunătate. Istoria omului era moralmente închisă. „Acum este judecata lumii acesteia” (Ioan 12:31 ), spune Domnul, când grecii s-au suit pentru a I se închina. De aceea se spune: „Acum la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa” (Evrei 9:26 ).
Hristos a purtat păcatul: 2. Corinteni 5:21 ; Romani 6:7 ; 8:3 ; 6:10
Dar atunci vine lucrarea lui Dumnezeu pentru păcătos: Cel care nu cunoscuse păcatul a fost făcut păcat pentru noi. Prin har şi de bunăvoie, Hristos a băut paharul care Îi fusese dat să-l bea. Şi-a dat viaţa în care a purtat păcatul, şi totul a luat sfârşit cu ea. Chiar viaţa, în care păcatul nostru era purtat, a fost lăsată pe cruce; sângele lui Hristos a fost vărsat. Prin jertfirea Sa, Hristos a înlăturat păcatul tuturor credincioşilor şi i-a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna. Cel care a murit este achitat de păcat. Ori Hristos a murit: este deci achitat de păcat *. Dar de păcatul cui? De al nostru, al celor care credem în El. Păcatul este înlăturat pe deplin, este înlăturat cu viaţa de care era legat. Moartea lui Hristos a pus capăt, pentru credinţă, existenţei omului vechi, a cărnii, a primului Adam, viaţă în care eram responsabili înaintea lui Dumnezeu, şi în care Hristos, în har, S-a aşezat pentru noi. „Ceea ce legea nu putea să facă, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul Său Fiu, în asemănare cu carnea păcatului şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne” (Romani 8:3 ). „Pentru că, în ceea ce a murit, a murit faţă de păcat odată pentru totdeauna; iar în ceea ce trăieşte, trăieşte faţă de Dumnezeu” (Romani 6:10 ).
* Deşi aceasta este adevărat şi se potriveşte cu textul englez, nu cred că se poate deduce din textul grec. În rest aceasta, nu are nimic de-a face cu întrebările ridicate acum de acuzatorii mei. Dédicaiôtai nu înseamnă „este achitat”, ci „este îndreptăţit”. Murind, Hristos terminase cu păcatul pe care îl purta; terminase cu el, desfiinţându-l prin moarte. Se poate spune că El a fost în mod personal îndreptăţit faţă de păcat, pentru că nu avea păcat; şi moartea L-a îndreptăţit, pentru că ea a dovedit, prin ascultarea lui Hristos până la moarte, că nicio încercare nu era în stare să-L facă să păcătuiască. Hristos a murit faţă de păcat. Dar pasajul care spune: „Cine a murit a fost îndreptăţit faţă de păcat” (Romani 6:7 ) înseamnă mai degrabă, după părerea mea, că nu se poate acuza un om mort, de păcat, de voia proprie, de poftă. Aceasta este adevărat despre noi, de când am murit. Moartea lui Hristos a dovedit că, în legătură cu El, aceasta a fost întotdeauna şi în mod absolut adevărat. Vechea obiecţie, care s-a făcut la ceea ce am spus mai departe, este o şicană de cuvinte pe cât de dispreţuit, pe atât de superficială. Cuvintele: „viaţa de care el (păcatul) era legat” semnifică viaţa în care Hristos a fost făcut păcat, sau, cum tocmai am spus, viaţa în care a purtat păcatul. A spune că „Hristos a luat înapoi aceeaşi viaţă pe care a pierdut-o”, este o eroare deplină, pentru că, atât cât priveşte viaţa adevărată, esenţială a lui Hristos, El nu a lăsat-o niciodată; şi putem afirma, cu tot atâta adevăr, despre viaţa sufletului nostru, că nu o vom lăsa niciodată. Hristos a fost întotdeauna viu şi „toţi sunt vii pentru El” (Luca 20:38 ).
Dar cât priveşte viaţa pe care o avea în această lume, pe aceea a pierdut-o şi nu a mai luat-o niciodată; iată ce înseamnă: a-şi pierde viaţa, adică viaţa în care trăim aici jos. De aceea Scriptura vorbeşte de „zilele întrupării Sale” (Evrei 5:7 ). Viaţa noastră, ca viaţă a sufletului, nu încetează niciodată; cea a lui Hristos încetează şi mai puţin. Dar cât priveşte viaţa, starea ei pământească, existenţa de aici jos, nu o vom lua înapoi; nici Hristos nu a luat-o înapoi niciodată. Că Şi-a pierdut cu adevărat viaţa pe care o avea aici jos, cine ar îndrăzni să nege? Dacă Hristos Şi-a pierdut viaţa pentru a o lua înapoi, aceasta înseamnă pur şi simplu că a murit cu adevărat şi că a trăit din nou cu adevărat, trup şi suflet. Cât despre sufletul meu, eu nu mor niciodată; dar mor în ce priveşte viaţa mea, considerată ca existenţă pământească, şi acea viaţă, viaţă a cărnii şi a sângelui, nu o voi lua înapoi niciodată. Iau înapoi viaţa, dar nu cea în care eram aici jos în slăbiciune şi în mizerie. Cât despre viaţa în care Hristos este pentru totdeauna acelaşi, nu a pierdut-o, nici nu a luat-o înapoi niciodată. Nu a luat deloc înapoi viaţa în care a trăit aici jos în carne şi de care afirm iarăşi, pe bună dreptate, că era legat păcatul. Aceasta nu înseamnă, în nici un caz, că Hristos a avut păcat în El Însuşi, ci că a fost făcut păcat şi că l-a purtat; iată ce am spus. Poate că am insistat prea mult asupra unei obiecţii atât de puerile şi de absurde. Această doctrină este de cea mai mare importanţă; fără ea niciun creştin nu-şi cunoaşte adevăratul loc.
Răstignit cu Hristos – Nu putem să-I plăcem lui Dumnezeu în carne
Credinţa anticipează judecata cât priveşte omul vechi, cât priveşte carnea şi toate căile ei. Pe principiul responsabilităţii, suntem complet pierduţi. Putem afla acest trist adevăr, în mod experimental, trecând sub lege şi pierzând astfel orice speranţă de a-I plăcea lui Dumnezeu, ca fiind în carne; sau îl putem afişa văzând împotrivirea noastră faţă de Hristos şi nepăsarea noastră faţă de El. Dar pentru credincios, toate acestea au luat sfârşit de la cruce; el este răstignit cu Hristos; cu toate acestea trăieşte, nu el, ci Hristos trăieşte în el. Dacă această cruce a dovedit că în carne, nu este decât păcat şi ură împotriva lui Dumnezeu, ea a îndepărtat şi păcatul pe care îl dovedeşte. Totul este terminat; viaţa este terminată. Dacă un criminal moare în închisoare, ce poate face legea împotriva lui? La fel, în ce ne priveşte pe noi, viaţa în care păcătuiam, a luat sfârşit, pentru că Hristos a murit; de bunăvoie, fără îndoială, dar pentru că Dumnezeu a avut de-a face, în mod judiciar, cu păcatul pe care Hristos l-a purtat pentru noi. Suntem în viaţă acum pe o poziţie cu totul nouă; suntem în viaţă, în Hristos, înaintea lui Dumnezeu: lucrurile vechi au trecut, este o creaţie nouă, suntem creaţi din nou în Isus Hristos.
Poziţia omului în Hristos: diversele ei caracteristici
Poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, nu mai este în carne; este în Hristos. Ca om, Hristos a luat o poziţie complet nouă, care nu are nimic comun cu cea a lui Adam nevinovat, sau a lui Adam păcătos. „Haina cea mai bună” (Luca 15:22 ) a fiului risipitor nu făcea deloc parte din prima lui moştenire; era în stăpânirea tatălui şi era un lucru cu totul nou. Hristos a luat această poziţie, ca urmare a lucrării prin care a înlăturat păcatele noastre, lucrare terminată şi care a glorificat pe Dumnezeu cu privire la păcat. El a luat acest lor în dreptate şi în El, omul a dobândit o poziţie nouă în dreptate înaintea lui Dumnezeu. Când este adus la viaţă, este prin viaţa în care trăieşte Hristos, al doilea Adam; şi supunându-se dreptăţii lui Dumnezeu, ştiind că este totalmente pierdut în omul vechi, primul Adam; înclinându-se înaintea acestui adevăr solemn pe care crucea îl învaţă, este pecetluit cu Duhul Sfânt, unit în chip viu cu Domnul, un singur Duh cu el: este „un om în Hristos”.
Nu este în carne sau în primul Adam. Toate acestea au luat sfârşit pentru el la cruce, unde Hristos S-a făcut răspunzător pentru el cu privire la omul vechi; Hristos a murit o dată faţă de păcat, şi credinciosul trăieşte pentru Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos. El aparţine unei creaţii noi, având ca viaţă, viaţa Celui care este Capul. A învăţat la cruce, că ceea ce era înainte a fost complet judecat, condamnat şi pus deoparte pentru totdeauna. Crucea este, pentru credincios, această Mare Roşie şi acest Iordan peste care nu se poate trece, dar pe care le-a traversat, eliberat astfel pentru totdeauna de Egipt, şi intrat, în Hristos, în ţara Canaan. Apele Iordanului (puterea morţii) s-au revărsat, chivotul legământului le-a traversat pentru el; ea i-a deschis drumul Canaanului. Ceea ce ar fi fost distrugerea sa, dacă ar fi încercat el însuşi să traverseze apele, ca egiptenii, a fost un zid la dreapta şi la stânga sa, şi a nimicit tot ce era împotriva lui.
Altădată în carne, credinciosul a devenit un om în Hristos – 2. Corinteni 12:1
Altădată un om în carne, credinciosul a devenit un om în Hristos. Schimbare minunată şi completă a oricărei condiţii şi poziţii în care era, în primul Adam, responsabil de propriile lui păcate; acum el este în Hristos care a purtat, în locul lui, toate consecinţele acestei responsabilităţi şi care, după puterea acestei vieţi, nouă pentru noi, în care a înviat dintre cei morţi, i-a dat un loc în El şi cu El, aşa cum este El acum ca om, înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este poziţia la care face aluzie apostolul; cât despre el, i-a fost dat, în timpul vremii călătoriei Lui pe pământ, să Se bucure un moment, în chip extraordinar, de orice rod şi de orice glorie a acestei poziţii. Limbajul lui, cu privire la adevărul despre care vorbim, este perfect clar şi prin urmare foarte puternic: „Când eram în carne”, spune el. Astfel ne exprimăm pentru a descrie o stare de lucruri trecută, în care nu mai suntem. „Când eram în carne” înseamnă deci că nu mai suntem în aceeaşi poziţie. „Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă, în adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi” (Romani 8:9 ). Suntem acum vii în Hristos. „Dacă”, spune el în altă parte, „aţi murit împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii, pentru ce, ca şi cum aţi fi încă în viaţă în lume, vă supuneţi la rânduieli?” (Coloseni 2:20 ). „Pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, atunci veţi fi arătaţi şi voi, împreună cu El, în glorie” (Coloseni 3:3 – 4).
Importanţa de a înţelege ce înseamnă „a fi în carne”, în opoziţie cu „a fi în Hristos”
Cititorul mă va ierta de a mă fi oprit atât de mult asupra acestei prime expresii din capitolul nostru: am făcut-o din cauza extremei ei importanţe. Este chiar inima doctrinei lui Pavel, singurul drum adevărat care conduce la o libertate deplină şi divină, la puterea sfinţeniei; pentru că mulţi creştini nu au priceput forţa acestui adevăr, nici nu au înţeles expresiile apostolului, consideră moartea lui Hristos ca un remediu pentru omul vechi, sau pentru că nu văd, cel mult, decât iertarea păcatelor trecute, în loc de a învăţa că, prin această moarte, au ieşit din omul vechi în ce priveşte poziţia lor înaintea lui Dumnezeu, şi că sunt acum în omul nou, după puterea vieţii care este în Hristos.
Întrebaţi mai mulţi credincioşi sinceri ce înseamnă: „când eram în carne”, nu vor putea să vă dea un răspuns clar; nu au o idee exactă despre sensul acestor cuvinte. Întrebaţi-i ce înseamnă a fi în Hristos; – răspunsul lor va fi la fel de vag. Un om regenerat poate fi în carne în ceea ce priveşte starea sufletului său, deşi, în ochii lui Dumnezeu, nu este în această poziţie; un asemenea caz este presupus în Romani 7 ; el priveşte la el însuşi ca şi cum ar fi înaintea lui Dumnezeu potrivit cu propria lui responsabilitate, poziţie în care, deşi născut din nou, nu poate niciodată satisface exigenţele lui Dumnezeu, nici să atingă dreptatea Lui. Poate că, după ce a înţeles aceasta, a recurs la sângele lui Hristos pentru a-şi linişti conştiinţa indispusă; va repeta această recurgere la sângele lui Hristos pentru a-şi calma conştiinţa neliniştită, precum un evreu ar fi repetat o jertfă, sau precum un om superstiţios cere din nou iertarea păcatelor; nu are idee că a fost curăţit şi făcut desăvârşit odată pentru totdeauna, că a fost scos în afara poziţiei lui în carne, că a fost spălat şi aşezat, în Hristos, înaintea lui Dumnezeu.
Dar dacă suntem în Hristos, drepturile şi privilegiile lui Hristos sunt privilegiile noastre şi drepturile noastre. După hotărârile înţelepciunii şi a dragostei lui Dumnezeu, Pavel a fost făcut capabil să se bucure deplin de minunatele roade a toate acestea, într-un mod special şi extraordinar. Carnea, natura moartă nu are nicio parte acolo şi nu poate avea, deşi noi, vii în Hristos, avem parte acolo, chiar în timpul în care suntem în această fire muritoare, oricare ar fi măsura în care înţelegem această participare.
„Viaţa… ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3 ) şi experienţa lui Pavel în 2. Corinteni 12
Iată ce i-a fost dat lui Pavel să cunoască, în aşa fel, încât bucurându-se în cel mai înalt grad, în omul nou, în viaţa lui în Hristos , „viaţa ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3 ), „nu … eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20 ), – el nu avea conştienţa celeilalte părţi muritoare care totuşi, chiar prin natura ei (ca şi prin păcat, dacă voinţa este la lucru), atârnă greu asupra omului nou şi ceresc care este în noi. Pavel nu putea spune dacă era în trup sau în afara trupului, când a fost în al treilea cer; nu avea cunoştinţa despre aceasta; dar întorcându-se în starea lui obişnuită, a avut din nou cunoştinţă că este în trup. Cititorul va remarca şi cu ce grijă apostolul face deosebirea între „un om în Hristos” şi „el însuşi”, aşa cum se cunoştea prin experienţa practică a lui însuşi aici jos; având într-adevăr, viaţa lui Hristos şi Duhul care îl uneau cu Capul, dar având şi carnea în el, deşi nu era în carne. Pavel nu vroia să se glorifice cu ce era el şi avea conştienţa de a fi aici jos; dar îi fusese dat să se bucure de poziţia lui ca om în Hristos , fără vreo conştienţă că era pe pământ; iată cu ce vroia să se glorifice apostolul.
Înţelegerea poziţiei în Hristos este starea care se potriveşte oricărui creştin
Dar, deşi noi nu am fost niciodată în al treilea cer pentru a înţelege deplin gloria şi privilegiile poziţiei noastre, totuşi şi noi suntem oameni în Hristos, şi cunoaştem – cel mai slab dintre sfinţi care înţelege poziţia lui în Hristos, cunoaşte destul – cât de binecuvântată este această poziţie, ca să ne putem bucura cu o „bucurie de nespus şi glorioasă” (1. Petru 1:8 ). Pavel se laudă în poziţia de om în Hristos, poziţie care este foarte sigur şi deplin a sa şi că poate şi să înţeleagă, într-un fel care să nu pună la încercare în mod vădit lucrarea păcatului în el, deşi el ştie bine că păcatul este tot acolo. Putem fi umpluţi de Duhul, astfel încât Duhul să fie singura sursă prezentă a gândurilor noastre. Într-adevăr, aceasta este starea care ni se potriveşte, ca şi creştini; nu, este adevărat, că activitatea Duhului, procurând o percepţie sensibilă a gloriei şi lucrurilor lui Hristos, şi înălţând sufletul la ce este sus, este întotdeauna aceeaşi; ci în aşa fel, că nu avem cunoştinţa de a avea, în duhul, cel mai mic lucru care este în contradicţie cu această stare (starea descrisă în Epistola către Filipeni – adevărata stare a creştinului). Este adevărat că şi fără o cunoştinţă a răului, poate exista efectul unei minţi puţin luminate, chiar până în punctul de a implica greşeli, neglijenţă, lipsa unei priviri curate şi lenea spirituală, lucruri care ne îndepărtează de calea pe care o privire curată ne conduce şi care produc fireşte nelinişte în suflet, pentru că Duhul care locuieşte în noi este întristat: el poate, cu aceasta, să nu aibă niciun element prezent de nelinişte în conştiinţă. Este important de remarcat că faptul că păcatul este în carne nu face conştiinţa rea. Dar când păcatul devine o sursă de gândire sau de acţiune, atunci conştiinţa este rea şi comuniunea cu Duhul Sfânt este întreruptă.
A fi în al treilea cer nu ne face să ne mândrim, ci faptul de a ne aminti că am fost acolo
A fi în al treilea cer, cum spun oamenii, nu este întotdeauna locul şi partea noastră. Este o eroare a crede că aceasta ne-ar face să ne mândrim. Când o creatură este în prezenţa lui Dumnezeu, când Îl are pe Dumnezeu înaintea gândului său, nu este niciodată mândră. Când privirea s-a întors de la El, când ne amintim de a fi fost în al treilea cer şi când nu mai suntem acolo, începe pericolul. Suntem în pericol să ne mândrim de a fi fost în al treilea cer, când am pierdut sentimentul desăvârşirii cu privire la ce este acolo; dar când desăvârşirea lucrurilor cerului ne umple sufletul, pierdem sentimentul eului. Este ceea ce vedem în cazul lui Pavel. Omul în Hristos Îl are pe Hristos ca titlu; astfel are dreptul la toate lucrurile de care Se bucură Hristos: la bucuriile şi la gloriile pe care mintea omenească nu le poate concepe, pe care limbajul omenesc nu le poate exprima, şi care nu ar şti cum să fie comunicate pe tărâmul capacităţilor omului. Ele aparţin unei alte ordini a lucrurilor.
Chiar fiind „în Hristos”, trebuie să învăţăm să judecăm răul
Dar, oricât de minunată este poziţia în care suntem introduşi în Hristos, importanţa problemei binelui şi a răului, despre care am dobândit cunoştinţă prin cădere, şi de care nu putem să ne debarasăm de atunci (nu ar fi nicidecum dezirabil să căutăm să o facem) este o problemă pe care trebuie să o rezolvăm, în fond prin experienţă. În legătură cu acceptarea, această problemă a binelui şi a răului este rezolvată definitiv şi pentru totdeauna înaintea lui Dumnezeu, prin moartea şi învierea lui Hristos. Dar trebuie să învăţăm să judecăm răul şi să ne bucurăm în bine. Legea, am văzut, face să fie cunoscut răul anunţând pedeapsa. Dar harul ne aşază mai întâi într-o poziţie de binecuvântare desăvârşită în Hristos, şi atunci judecăm ce este contrar acestei pozişii. Aceasta este diferenţa dintre robie şi libertate. Cu toate acestea trebuie să judecăm răul şi să credem în cunoaşterea binelui. Apostolul, chemat să înveţe constant pe alţii, a învăţat aceasta din plin şi prompt printr-un contrast complet.
Carnea este incorigibilă, chiar şi în al treilea cer – Să învăţăm să o judecăm chiar fără ca ea să fi fost la lucru
Dacă, de fapt, al treilea cer nu a pus carnea deoparte pentru totdeauna, aceasta este destul ca să ne facă să vedem că este nebuneşte de incorigibilă. Ori, aceasta este ceea ce s-a demonstrat. Pavel încape în cer, fără nicio conştienţă a vreunei piedici a trupului; încă mai mult, fără ca această carne să fie la lucru în vreun fel. Dar a trebuit să se întoarcă în starea practică a existenţei în care trebuia să-L slujească pe Hristos, cu conştienţa a ceea ce era el ca Pavel. Aici, singura lucrare a cărnii, singurul fel în care ea ar fi luat cunoştinţă de faptul că Pavel fusese în al treilea cer, singurul folos pe care l-ar fi putut trage de aici, dacă i-ar fi fost îngăduit, ar fi fost să-l facă pe Pavel să se înalţe, din cauza desăvârşirii descoperirilor pe care le primise. Astfel carnea nu era schimbată, nici îndreptată. Pavel a trebuit să înveţe în mod practic, chiar printr-o descoperire în al treilea cer, în loc de a vedea, ca rezultat al acestui privilegiu minunat, carnea pusă deoparte sau desfiinţată.
Nu i-a fost îngăduit cărnii să lucreze, dar Pavel a trebuit să înveţe să o judece cu adevărat în el însuşi. Remarcaţi diferenţa. Nu este necesar, când suntem în Hristos, să lucreze carnea ca să învăţăm să o judecăm în noi înşine. Vai! Cel mai adesea în acest fel învăţăm; dar repet că nu este necesar ca ea să lucreze, nici măcar în gând, ca să învăţăm să o judecăm. prin căile lui Dumnezeu şi prin comuniunea cu El, putem învăţa să judecăm răul din noi, din rădăcină, fără să aducă rod. Dacă nu învăţăm să-l judecăm în comuniune cu Dumnezeu, în care poate exista o deprindere reală în această privinţă şi chiar un mare conflict a vieţii împotriva lui Dumnezeu, când răul a atins o anumită măsură, învăţăm prin roadele lui, cedând ispitirilor lui Satan. Când răul nu este judecat, învăţăm, fără îndoială, să cunoaştem răul, deşi nu încă din rădăcina sa; dar atunci Hristos este dezonorat, Duhul Sfânt este întristat şi dacă harul nu ar interveni, păcatul ar avea asupra noastră o funestă putere de amăgire.
Există o diferenţă între poziţia în Hristos şi starea noastră actuală
În cele precedente, am găsit în 2. Corinteni 12 , trei puncte importante:
1. omul în Hristos
2. răul ordinar al cărnii, dacă mădularele noastre nu sunt omorâte
3. că aceeaşi carne nu este niciodată îndreptată în tendinţele ei, nici chiar de răpirea unui om în al treilea cer, nici de orice altceva.
Pavel a avut nevoie de un sol al lui Satan ca să-l pălmuiască, de teamă să nu se înalţe. Există un alt punct de mai mică însemnătate pe care îl voi face să fie remarcat aici, în trecere, şi anume diferenţa dintre poziţia noastră abstractă ca oameni în Hristos (ori noi avem dreptul de a ne considera astfel; este poziţia noastră adevărată ca şi creştini, conform harului), şi starea noastră actuală, cu conştienţa existenţei cărnii şi a tuturor împrejurărilor şi neputinţelor noastre trupeşti aici jos. Acolo trebuie să îl urmăm acum pe Pavel, în acest capitol, pentru a afla unde se găseşte puterea pentru a umbla drept în această stare.
Întinderea cunoştinţei, chiar dată de Dumnezeu, nu este niciodată, în sine, puterea spirituală a sufletelor noastre
Mai întâi trebuie remarcat că întinderea cunoştinţei, chiar când este dată de Dumnezeu, nu este niciodată, în ea însăşi, puterea spirituală a sufletelor noastre. Minunatele descoperiri pe care le primise Pavel în al treilea cer i-au întărit fără îndoială credinţa; l-au făcut să înţeleagă că într-adevăr merită osteneala de a sacrifica viaţa mizerabilă din această lume pentru gloriile viitoare; ele i-au dat conştienţa de ce lupta, şi un sentiment al lucrurilor divine cu care avea de a face, care negreşit trebuie că a exercitat o influenţă imensă asupra vieţii lui în această lume. Dar în starea amestecată în care se găsea când avea de vorbit despre „eu, Pavel”, nu exista puterea imediată pentru luptă. El trebuia, ca şi noi, să umble prin credinţă şi nu prin vedere. Omul cel mai rău nu ar vrea să păcătuiască, atâta timp cât ar avea, înaintea ochilor, gloria lui Dumnezeu Însuşi; dar aceasta nu ar arăta nicidecum adevărata stare a inimii şi a sentimentelor lui când nu ar mai avea înaintea lui această glorie: ca Balaam, s-ar întoarce la ce a vărsat.
Nevoia unei comunicări constante cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus, chiar dacă nu sunt constante comuncările speciale ale gloriei
Astfel, de fapt, creştinul, deşi întărit şi înviorat uneori pe drumul său, şi prin ceea ce este aproape vedere pentru el şi prin comunicările dragostei divine cu sufletul său, este chemat totuşi să umble prin credinţă, şi nu întotdeauna în aceste percepţii sensibile ale rezultatelor divine în glorie. Nu că trebuie să umble potrivit cărnii sau să piardă comuniunea; dar el nu este întotdeauna sub puterea comunicărilor speciale ale gloriei care este dobândită pentru el şi a dragostei divine pentru sufletul său. Pavel cunoştea un om care, în urmă cu paisprezece ani, fusese răpit, nu um om care fusese răpit în fiecare zi. El putea întotdeauna să se bucure în Domnul. Unii creştini confundă cele două lucruri: o bucurie specială şi o comuniune permanentă. Ei presupun că prima neexistând întotdeauna, trebuie neapărat să se concluzioneze că cea din urmă se întrerupe. Este o mare eroare. Cazuri de bucurie deosebită pot fi acordate creştinului; dar o comuniune constantă cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus este singura stare bună a credinciosului, singura stare recunoscută în Scriptură. Suntem chemaţi să ne bucurăm întotdeauna în Domnul; dar carnea şi Satan, nu carnea, caută întotdeauna să ne împiedice. Aici găsim, mai întâi, privilegiul de a avea dreptul de a ne socoti morţi. Nu suntem datori cărnii, ea nu are niciun fel de drept asupra noastră. Nu suntem în carne. Putem socoti că suntem morţi şi că trăim pentru Dumnezeu, şi păcatul nu va stăpâni asupra noastră.
Nu este nevoie să umblăm potrivit cărnii, chiar dacă această carne nu este schimbată
Este foarte important să reţinem cu tărie acest adevăr. Carnea nu este schimbată, dar nu este nevoie să umblăm potrivit cărnii, nu mai mult în ceea ce priveşte gândurile noastre decât în ce priveşte purtarea noastră exterioară. Legea Duhului de viaţă care este în Isus Hristos m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii; păcatul în carne este condamnat de moartea lui Hristos; puterea pe care o avea asupra noastră, când eram sub lege (dacă nu fără lege), nu o mai are. Când eram în carne, patimile păcatelor, care sunt prin lege, lucrau în mădularele noastre pentru a aduce rod pentru moarte. Dar noi nu suntem în carne, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte totuşi în noi. Suntem eliberaţi de lege, fiind morţi în cele ce eram ţinuţi. Starea noastră întreagă este schimbată. Ce era imposibil pentru lege, pentru că era slabă prin carne, Dumnezeu trimiţând pe propriul Lui Fiu, în asemănare cu carnea păcatului, şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne.
Puterea pentru a umbla fără ca această carne să stăpânească
Dar dacă nu este schimbată carnea, cum se realizează aceasta în practică? Este ceea ce aflăm aici. Mai întâi ne este dată conştienţa slăbiciunii şi a nimicniciei cărnii. Aceasta nu este, fără îndoială, puterea; dar este modul practic de a ajunge la ea. Avem dreptul, cât priveşte poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, să ne considerăm morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru; şi conform acestei poziţii, avem şi dreptul, în practică, de a ne socoti ca fiind datori cărnii pentru a trăi potrivit cărnii; păcatul nu va stăpâni peste noi, pentru că nu suntem sub lege, ci sub har. Dar capitolul nostru merge mai departe: ne face să cunoaştem puterea pentru a umbla astfel. Carnea este atunci practic supusă potrivit măsurii care este prezentată de apostol: „purtând întotdeauna în trup omorârea lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru” (2. Corinteni 4:10 ). El nu avea ca ţintă dobândirea vieţii: o avea în Hristos; dar ţinea orice mişcare, orice gând şi orice voinţă a cărnii sub judecata crucii, şi de aceea viaţa lui Isus putea să lucreze liber. Aceasta este calea noastră. Primiţi chiar în prezenţa lui Dumnezeu, în locul preasfânt, prin sângele lui Isus; în comuniune cu El, potrivit harului Său nemărginit, judecăm până la rădăcină, tot ce nu este de la Hristos în noi; şi harul pe care îl întâlnim şi la care suntem făcuţi să luăm parte în această comuniune, ne conduce de-a lungul drumului, în smerenie şi în dragoste.
Tendinţele noastre carnale nu sunt astfel decât un prilej de a primi harul care ne păzeşte de puterea lor. Pot să fiu mai smerit decât oamenii obişnuiţi, dacă am avut de-a face cu Dumnezeu cu privire la mândria mea; şi la fel pentru fiecare pornire rea. Puterea prezentă a lui Hristos îndepărtează răul din gândurile noastre. Dumnezeu a fost primit în viaţa noastră în această privinţă. Aceasta nu este numai absenţa, comparativ vorbind, a unui anumit caracter al răului. Carnea, răul, este judecat potrivit lui Dumnezeu, şi sunt smerit în suh, umblu liniştit şi plin de siguranţă. Când sunt pericole reale, Dumnezeu este acolo pentru a ne ajuta. Nu numai că purtăm întotdeauna moartea Domnului, dar noi care trăim, suntem întotdeauna daţi morţii pentru dragostea lui Isus. Dumnezeu lucrează; vreun sol al lui Satan este trimis; nu păcatul, departe de aceasta, Dumnezeu nu îl poate trimite; dar trimite o încercare umilitoare, care împiedică păcatul şi mândria de a lucra, – neplăcută inimii omeneşti, dar necesară ei. Orice lucrare proprie a cărnii este păcat; trupul este mort din cauza păcatului. Trupul meu nu este socotit ca viu, şi nu trebuie să fie în voia lui. Ceea ce este voia mea şi firea mea, de la mine, ca om viu, ca şi copil al lui Adam în această lume, este desfiinţat sau nu este decât o piedică; aceasta nu are nicio legătură cu Dumnezeu, un om în carne nu poate să placă lui Dumnezeu. „Am fost răstignit cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20 ).
Dumnezeu ajută la nimicirea cărnii
Găsim în Filipeni, încrederea în carne (nu poftele stricate) judecată de apostol: el respingea tot ce-i putea da importanţă faţă de el însuşi sau faţă de alţii. Dacă nu ar fi făcut-o, ar fi avut încrederea în carne. Partea noastră este de a fi în prezenţa lui Dumnezeu, pentru că tot ce este de la eu să fie judecat. Dar Dumnezeu, cum am spus, ne ajută. Belşugul şi importanţa descoperirilor pe care Pavel le primise de la Dumnezeu era un prilej de care carnea putea profita. Dar Dumnezeu în harul Său, îngrijeşte de acest pericol, de care Pavel desigur nu ar fi putut, nici nu ar fi vrut să îngrijească el însuşi cum se cuvine; pentru că Dumnezeu nu întristează cu plăcere. El lasă asupra lui Pavel acest sol al lui Satan, dar pentru a face propria Lui lucrare, ca în cazul lui Iov. Pavel avea o oarecare slăbiciune care tindea să îl facă de dispreţuit când predica. „N-aţi dispreţuit, nici n-aţi respins cu dezgust ispita mea, care era în carnea mea” (Galateni 4:14 ), le spune galatenilor. Era o contragreutate naturală la belşugul descoperirilor care îi fuseseră date. Carnea l-ar fi cruţat pe Pavel de ceea ce părea a fi o piedică pentru el. Dar trebuia ca Pavel să fie ţinut în smerenie – adevăr înspăimântător pentru noi! Pentru a fi folosiţi şi binecuvântaţi, trebuie să fim făcuţi slabi în noi înşine. Trebuie deoarece, viermi mizerabili ce suntem, ne expunem pericolului de a ne sprijini pe tăria şi eficacitatea cărnii. Dumnezeu Însuşi este Cel care face lucrările pe pământ, şi mai ales lucrarea spirituală. El dă creşterea.
Dacă într-un anume sens, El pune în pericol bietul vas, dacă în multe cazuri, vasul se pune el însuşi în pericol, Dumnezeu îngrijeşte de pericol lovind chiar la rădăcina eului pe care îl nimiceşte. El face incapacitatea totală a firii nu numai evidentă, ci evidentă pentru noi înşine, şi aceasta este ceea ce avem nevoie. Este o lucrare cu adevărat divină că simţim că nu suntem nimic şi că eul nu este decât o piedică. Dar mijlocul de care Se foloseşte poate fi mizerabil şi de puţin preţ, cum se cuvine pentru a nimici carnea. Este o ruşine pentru un om care a fost în al treilea cer, să se creadă ceva pentru aceasta: dar carnea este incorigibilă. Dacă moartea este eliberarea noastră de orice păcat, trebuie să o gustăm, pentru eliberarea noastră practică. Când apele sărate ale Mării Roşii ne-au salvat pentru totdeauna din Egipt, trebuie să gustăm apele amare de la Mara. Puneţi în aceste ape lemnul crucii lui Hristos în crucea noastră, şi amărăciunea va fi schimbată în dulceaţă. „A fi răstignit” este un lucru teribil; a fi răstignit cu Hristos, înseamnă bucuria şi eliberarea; ocara este crudă; ocara lui Hristos, este o comoară mai mare decât bogăţiile Egiptului.
Trebuie să simţim neputinţa cărnii, opoziţia pe care o provoacă
Sunt cazuri când este vorba de voinţa cărnii şi de repulsia ei firească faţă de suferinţă; sunt şi cazuri care sunt caracterizate de pericolul unui rău pozitiv, ca mândria şi vanitatea în cazul lui Pavel. În toate aceste cazuri, trebuie să gustăm moartea. Trebuie să simţim nimicnicia şi neputinţa cărnii, acolo unde ar fi dispusă să fie competentă. Când carnea are pretenţii, sau ar vrea să aibă, trebuie ca ele să fie puse deoparte şi oprite; trebuie ca această carne să aibă conştienţa slăbiciunii şi neputinţei sale, acolo unde ar putea spera să fie tare sau capabilă de ceva. Cu privire la toate lucrurile pe care eul ar vrea să se sprijine, trebuie ca el să descopere că această carne nu este decât un obstacol, acolo unde pretinde că este un ajutor. Eul, sau carnea, nu este cu adevărat nimic în lucrarea şi calea lui Dumnezeu; şi când vrea neapărat să fie ceva, trebuie să ajungă să recunoască faptul că nu este decât o opoziţie sau piedică pozitivă. Aceasta nu este ţinta, ci mijlocul.
Carnea trebuie să fie nimicită pentru ca să existe binecuvântare
Când nu suntem smeriţi sau chiar când suntem în pericol să nu fim, trebuie să fim umiliţi; această lucrare se poate face pentru a preveni răul. Dar carnea trebuie să fie nimicită, pentru ca să existe binecuvântare şi pentru ca omul nou, care este mulţumit că Dumnezeu este totul şi care ştie că singura lui tărie este în Hristos, să poată fi liber, fericit şi pentru ca potrivit dorinţei sale, Dumnezeu să fie glorificat. Puterea lui Satan şi puterea morţii conlucrează pentru a ne face folositori în Hristos, fiindcă Satan mânuieşte această putere pentru a omorî practic carnea, şi pentru ca noi să avem o altă viaţă care trăieşte în Hristos şi pentru Hristos. Cum am văzut, această problemă este mai întâi rezolvată în ce priveşte dreptatea. Suntem morţi şi înviaţi; dar ea trebuie să fie rezolvată şi în mod practic, în ce priveşte viaţa şi puterea umblării. De aceea putem spune, în mica noastră măsură: „Pentru mine, a trăi este Hristos” (Filipeni 1:21 ).
Puterea pozitivă în dependenţa şi ascultarea de Hristos
Dar faptul că astfel carnea este practic omorâtă nu este, în el însuşi, puterea; trebuie să fim absolut dependenţi de un Altul, şi suntem fericiţi să fim, dacă inima noastră este în slujba lui Hristos şi dacă învăţăm că numai ajutorul Lui ne poate face în stare să-I slujim. A-L avea pe Hristos este o bucurie în orice caz. De aceea se spune apoi: „Mă voi lăuda mai degrabă în slăbiciunile mele”; nu în păcat, ci în ceea ce zdrobeşte voinţa cărnii şi opreşte păcatul, „ca să locuiască peste mine puterea lui Hristos” (2. Corinteni 12:9 ). Iată puterea pozitivă care ne face în stare de orice, pe calea ascultării; spun: în ascultare, pentru că această putere nu se exercită, nu se comunică în afara acestei căi; ci ne face în stare să împlinim toată tăria dragostei în ascultare. Pentru că umblarea creştină nu este o simplă ascultare legală, supunându-se unei voinţe care o opreşte şi o înfrânează pe a noastră; ci este o ascultare care foloseşte, cu bucurie, în dragoste, ascultarea în care dragostea este în mod activ, în mod pozitiv şi cu energie, făcând binele. Această umblare este hotărâtă de voia Domnului, şi se împlineşte prin puterea Lui; dar această putere nu poate avea niciun ajutor care să ţină de un altul. Trebuie să fie în noi tăria unei firi dependente. În aceasta constă adevărata stare a creaturii: în ascultarea de Cel care numai El are dreptul la laude, şi în dependenţa bucuroasă de Cel care ne iubeşte şi a cărui dragoste ne susţine.
Energia dragostei lui Hristos îndeamnă la slujire
Energia dragostei lui Hristos ne îndeamnă pe calea slujirii, puterea Lui ne sprijină pe ea şi ne face în stare să slujim. Carnea, care nu este decât o piedică pentru această slujire, trebuie să fie supusă şi practic desfiinţată, pentru ca Hristos să poată lucra liber în noi, după binecuvântarea dragostei Lui. De aceea spunem că dragostea lui Hristos ne îndeamnă. Primesc în Hristos tot ce mă întăreşte.
Pentru cei mici şi pentru cei mari, lucrarea lui Dumnezeu este de a smeri carnea zdrobind-o
Aceasta este adevărata stare a creştinului, fie că este copilaş, fie că este părinte în Hristos, numai că, dacă eşti tată sau copil, poţi avea lucruri diferite de făcut, şi de asemenea ispite diferite. În toate cazurile, Dumnezeu este credincios şi nu va îngădui să fim ispitiţi dincolo de puterile noastre. Când deci un om este în Hristos, răscumpărat, însufleţit, unit cu Capul şi acceptat în Cel Preaiubit, atunci lucrarea lui Dumnezeu în ce priveşte puterea, este de a smeri carnea şi de a-i da conştienţa nimicniciei ei; nu îndreptând-o, îmbunătăţind-o, folosind-o, ci zdrobind-o, dacă vrea să fie ceva, şi chiar făcând din ea un obstacol sensibil la acţiunea capacităţilor omeneşti. Iată tot ce face Dumnezeu din om, în ce priveşte carnea şi competenţa cărnii. Pe lângă faptul că aceasta este calea puterii ca sursă, există în aceasta o lecţie profundă şi binecuvântată. Suntem debarasaţi de eu; şi Hristos, adică puritatea, dragostea, binecuvântarea, Dumnezeu cunoscut în har, devine totul pentru noi, bucuria simplă şi fără piedică a sufletului nostru; devenim, în practică, asemenea lui Isus.
Diferite feluri de a face slujba lui Hristos – Hristos, tăria noastră
Atunci devenim vădit dependenţi şi Hristos devine tăria noastră, nu spun în mod vădit tăria noastră; pentru că deşi poate exista conştienţa tăriei lui Hristos, slujirea şi lucrarea se facă fără o tărie de care suntem conştienţi. Lucrarea poate fi făcută cu bucurie, în comuniunea cu Hristos, şi astfel suntem fericiţi în slujirea însăşi. Ea poate fi făcută cu teamă şi cutremur, şi prin urmare fără bucurie, deşi cu încredere. Depinde mult până în ce punct avem de-a face cu puterea duşmanului; întotdeauna în slăbiciune în ce ne priveşte, întotdeauna în încredere în ce Îl priveşte pe Hristos, în încredere că este lucrarea Lui, că El este Cel care o face, deşi ne poate folosi ca unelte.
Puterea lui Hristos odihnindu-se asupra omului eliberat de eu
Această lucrare nu este pur şi simplu un efect în noi, deşi există unul, ci este puterea pozitivă a lui Hristos, o acţiune reală a puterii Lui, în vederea căreia smerirea cărnii nu este decât lucrarea pregătitoare, pentru ca să fie cunoscut de toţi că nu este puterea cărnii şi pentru ca în mintea noastră, să nu existe confunzie între puterea lui Hristos şi energia cărnii. Prin acţiunea puterii lui Hristos, carnea slăbeşte. Această putere se odihneşte peste noi, astfel încât este o bucurie pentru sufletul nostru să ştie că El ne foloseştem ne leagă de El Însuşi, ca să zicem aşa, binevoind să facă din noi unelte şi slujitori bucuroşi şi voluntari ai acestei puteri. Este puterea Lui, omul în Hristos, ci Hristos cu omul; puterea Lui odihnindu-se peste el, în timp ce este eliberat de eu.
Calea tăriei este simţirea slăbiciunii
Astfel calea tăriei înseamnă să cunoaştem şi să simţim propria noastră slăbiciune, pentru ca tăria divină să se poată produce, ceea ce nu va fi niciodată un supliment la cea a cărnii, există astfel o dependenţă deplină şi intervenţia pozitivă a puterii lui Hristos, ca să lucreze prin noi. Dacă prezenţa trupească a lui Pavel şi cuvântul lui erau slabe (sau era în el ceva care tindea să-l facă de dispreţuit), prin ce putere atâtea binecuvântări au fost răspândite în toate părţile, în lumea întreagă, de la Ierusalim şi ţinuturile din împrejurimi, până în Iliria?
Diversele înaintări datorate smeririi cărnii – Este bine să ne lăudăm cu poziţia noastră în Hristos
Încă una sau două remarci, şi voi termina imperfectele mele cugetări asupra acestui capitol. Remarcaţi mai întâi că smerirea trimisă lui Pavel nu avea ca scop să-l priveze de belşugul descoperirilor, nici să slăbească acea cunoştinţă pe care o avea de a fi un om în Hristos. Era o pierdere pozitivă. El păstra deplin aceste lucruri şi se lăuda cu ele. Felul în care carnea ar fi vrut să se folosească de descoperiri, când Pavel a avut din nou cunoştinţa de a fi aici jos, în trup, a fost contrabalansată de smerirea cărnii înseşi. Remarcaţi apoi că nu numai puterea o dobândim în acest fel; deosebirea binelui şi a răului în caracterele sale cele mai subtile, creşte considerabil; judecata cărnii şi cunoaşterea a ceea ce este ea, devin mai ferme şi mai profunde. Libertatea omului nou cu Dumnezeu, încrederea în El, sentimentul interesului iubitor pe care ni-l poartă, relaţiile bazate pe această intimitate, sunt considerabil dezvoltate. Remarcaţi, pe lângă aceasta, că atunci când avem de-a face cu eul, propria noastră stare spirituală este secretul puterii, şi nu numărul descoperirilor divine pe care le-am putea comunica, oricât de valabil ar fi acest lucru, la locul său.
Dacă ar fi vorba de putere, Pavel ar avea de-a face cu propriul lui suflet, propriile lui pericole şi propria lui stare, şi atunci puterea lui Hristos s-ar odihni peste el. În sfârşit, este bine să ne lăudăm cu poziţia noastră în Hristos. „Cu unul ca acesta mă voi lăuda, dar, cu mine însumi, nu mă voi lăuda decât în slăbiciunile mele” (2. Corinteni 12:5 ). Când mă gândesc la poziţia mea în Hristos, „la omul în Hristos”, trebuie să mă laud cu un asemenea om. Aceasta nu este îngâmfare. Nu poate fi altfel, îndată ce ştim că suntem în Hristos. Gândiţi că pot face altceva decât să mă laud că sunt în Hristos, şi ca Hristos în glorie? Mă voi lăuda că sunt un asemenea om! Nicio pretinsă smerire să nu împiedice pe niciun credincios să se laude astfel! Această smerire ar fi legalism cu mine însumi, cu ceea ce am cunoştinţa că sunt ca om trăind aici jos, nu mă pot lăuda, în afară de aceste suferinţe pentru Hristos, în afară de aceste slăbiciuni, oricare ar fi ele, care au ca scop smerirea cărnii, pentru ca puterea lui Hristos să se odihnească peste mine.
Disciplina se poate uni cu suferinţele pentru Hristos şi poate fi schimbată în ele
Voi adăuga că Domnul poate uni disciplina cu suferinţele pentru Hristos, deşi cele două lucruri sunt într-adevăr distincte. Când Pavel era expus dispreţului în predicarea sa, suferea pentru dragostea lui Hristos; totuşi, după cum am văzut, această suferinţă purta caracterul unei discipline, pentru a-l împiedica să se îngâmfe. Putem vedea această doctrină expusă în Evrei 12:2 – 11. În versetele 2 – 4, vedem suferinţele cu Hristos, luptând împotriva păcatului, chiar până la martiriu şi moarte. În versetele 5 – 11, găsim disciplina Domnului, pentru a ne face participanţi la sfinţenia Lui. Ce înţelepte şi pline de har sunt căile Domnului! El converteşte disciplina de care avem nevoie, într-un privilegiu: acela de a suferi pentru dragostea lui Hristos, astfel încât să ne putem lăuda în slăbiciunile noastre. Dar pedeapsa nu are acest caracter; este dată pentru un rău pozitiv deşi, şi acolo, trebuie, fără îndoială, să aducem mulţumiri lui Dumnezeu.
Poziţia „omului în Hristos” este baza umblării, dar pentru putere, trebuie dependenţă şi carnea practic desfiinţată
În sfârşit, înaintea lui Dumnezeu, avem „omul în Hristos”, poziţia binecuvântată care este desăvârşirea de care avem nevoie; şi cât priveşte poziţia noastră înaintea oamenilor, pe lângă Hristos în noi, ca viaţă, avem puterea lui Hristos care ne este necesară pentru practică, în umblare şi slujire; ea se odihneşte peste noi care nu suntem, prin noi înşine, decât slăbiciune şi imperfecţiune. Omul în Hristos este baza întregii noastre umblări, dar aceasta nu ajunge pentru putere. Aceasta nu se dobândeşte decât umblând într-o dependenţă constantă, smeriţi în noi înşine, pentru ca Hristos să fie glorificat, şi carnea, practic desfiinţată.
O comoară şi un năvod
Matei 13
Willem Johannes Ouweneel
Versete călăuzitoare: Matei 13
O comoară şi un năvod
Se întâmplă destul de rar că fraţii combat în scrierile lor părerile altor fraţi „din mijlocul nostru”. Şi în secolul 19 aceasta nu era altfel decât astăzi. Nu demult m-am lovit de un exemplu rar şi deosebit de interesant, unde totuşi a avut loc aşa ceva. Se referă la o întrebare cu interpretare grea, dar totuşi foarte importantă, şi anume interpretarea parabolelor a cincea, a şasea şi a şaptea din Matei 13. Pentru ca problema să fie înţeleasă, unele remarci preliminare ar putea să fie de folos.
Evanghelia după Matei este evanghelia despre Împăratul lepădat de poporul Său Israel, care din cauza aceasta nu poate să instaureze înaintea ochilor tuturor Împărăţia Sa făgăduită, ci trebuie s-o amâne până la revenirea lui Hristos. În timpul intermediar această Împărăţie există până atunci numai sub formă ascunsă. Tocmai aceasta este arătat clar în cele şapte parabole din Matei 13. Hristos vesteşte aici un început nou al căilor lui Dumnezeu: sămânţa Cuvântului este semănată în ogor – acesta este lumea întreagă, conform cu versetul 38. Deci „Cuvântul despre Împărăţie” (Matei 13.19) nu mai rămâne limitat la Israel. Domnul vorbeşte acum în parabole, deoarece Israel în totalitate nu mai are dreptul să cunoască adevărul Împărăţiei (Matei 13.34,35). Numai ucenicii au voie să cunoască „tainele Împărăţiei cerurilor” (Matei 13.11); numai ei află interpretarea primelor două parabole, şi în afară de aceasta parabolele cinci până la şapte sunt spuse numai lor.
În cadrul „tainelor” Împărăţiei ne putem gândi la trei aspecte:
- Deoarece în Vechiul Testament nu sunt revelate toate urmările lepădării lui Mesia, înfăţişarea deosebită a Împărăţiei după lepădarea lui Hristos era o taină ascunsă pentru cei din vechime (compară cu Matei 13.35b).
- Una din particularităţile Împărăţiei în această înfăţişare nouă este, că Împăratul este „ascuns” (compară cu Coloseni 3.3); compară şi cu folosirea expresiei „plecat din ţară” în Matei 25.15 şi vezi şi Luca 19.12; de asemenea domnia Lui actuală în Împărăţia Lui este ascunsă: ea nu este publică, ci are loc în inimile ucenicilor Săi.
- Dar şi în cadrul acestei Împărăţii mai este o taină, pe care o găsim în ultimele trei parabole. Parabolele a doua până la a patra ne descriu mai mult forma exterioară, pe care Împărăţia o va lua treptat în perioada de timp actuală şi care provoacă împotrivirea Împăratului, în timp ce parabolele de la cinci la şapte ne dezvăluie valoarea lăuntrică „ascunsă” a acestei Împărăţii pentru Împăratul ei.
O împărţire a acestor parabole se poate face în cel puţin două feluri diferite. Primul fel:
- Prima parabolă (semănătorul) = introducere: Sămânţa este împrăştiată în lume, dar ea nu aduce pretutindeni rod. În privinţa aceasta sunt două feluri de tulpini: din acelea care aduc rod, şi din acelea fără rod.
- Parabolele a doua până la a patra (neghina, grăuntele de muştar, aluatul) = forma exterioară a Împărăţiei: O amestecătură de bine şi rău lipsită de speranţă. Binele este aici grâul semănat, grăuntele de muştar semănat şi cele trei măsuri de făină. Răul este neghina, grăuntele de muştar degenerat cu păsările cerului şi aluatul.
- Parabolele a cincea până la a şaptea (comoara, perla, năvodul) = valoarea lăuntrică a Împărăţiei pentru Împărat: Comoara ascunsă în ogor, perla căutată şi găsită, peştii buni.
Al doilea fel de împărţire:
- Prima şi a doua parabolă (semănătorul şi neghina): Accentul se pune aici pe fiecare ucenic în parte; aceştia sunt în ambele parabole tulpinile care se diferenţiază.
- Parabola a treia şi a patra (grăuntele de muştar şi aluatul): Accentul se pune pe Împărăţie privită ca unitate: un copac, un aluat.
- Parabola a cincea şi a şasea (comoara şi perla): Accentul se pune pe Împăratul Împărăţiei, pe bucuria Lui pentru comoara şi perla descoperite precum şi pe preţul pe care El l-a plătit pentru ele.
- Parabola a şaptea (năvodul): Accentul se pune pe activitatea robilor Împăratului, pe completarea Împărăţiei şi pe judecata făcută robilor răi.
Comoara şi perla
Trebuie să-i fie cunoscut cititorului că noi respingem cu hotărâre interpretarea uzuală din creştinătate a parabolelor cinci şi şase. Potrivit acestei interpretări omul, care găseşte comoara şi perla, ar fi o imagine a păcătosului, care trebuie să facă totul ca să dobândească Împărăţia cerurilor. Această interpretare este răspândită într-adevăr din timpul lui Luther, însă din mai multe motive nu poate rezista.
- Nici măcar un singur păcătos nu caută de la sine Împărăţia lui Dumnezeu; mult mai degrabă el este căutat de Hristos şi găsit.
- Această interpretare este total legalistă: Trebuie omul să „facă” totul, ca să dobândească Împărăţia lui Dumnezeu (respectiv un loc în ea)? Sau el o primeşte gratis?
- „Ogorul” din versetul 44 nu poate însemna altceva decât ceea ce el conform versetului 38 înseamnă în întreg capitolul: şi anume, lumea (Matei 13.38,44). Ce să înţelegem noi prin ideea că păcătosul trebuie să caute lumea întreagă, ca să poată intra în Împărăţia păcii?
- Persoana principală în aceste parabole (cu excepţia parabolei a patra) este întotdeauna Hristos: El este Semănătorul, El este Stăpânul casei (Matei 13.27,37). El este acela care a semănat grăuntele de muştar. De ce omul şi negustorul din versetele 44,45 deodată să nu mai fie Hristos?
- Expresia „a cumpăra” se referă întotdeauna în Noul Testament la lucrarea de răscumpărare (1 Corinteni 6.20; 7.23; 2 Petru 2.1; Apocalipsa 5.9).
De aceea „fraţii” au fost întotdeauna de acord că persoana principală din parabolele cinci şi şase ne prezintă pe Hristos, care din dragoste pentru credincioşi (= comoara şi perla) a „vândut” tot ce avea, S-a dat chiar şi pe Sine în moarte, ca să-i posede. Cu toată falsitatea, care a pătruns în Împărăţie prin neglijenţa creştinilor, adevăraţii credincioşi sunt în interiorul acestei Împărăţii o comoară aşa de preţioasă pentru Hristos, că El a sacrificat totul, ca să-i dobândească (compară cu Filipeni 2.7; 2 Corinteni 8.9). Pentru aceasta Hristos cumpără „ogorul” tot, acesta este lumea întreagă. Prin lucrarea Sa la cruce Hristos Şi-a dobândit un drept asupra lumii întregi, pe care El îl exercită, prin aceea că El răscumpără pe credincioşi şi judecă pe necredincioşi (compară cu 2 Petru 2.1) şi prin aceea că în cele din urmă El ca Fiu al Omului va domni peste lumea întreagă.
Până aici nu este nici o greutate. Însă acum se pune întrebarea: Cine este de fapt socotit ca fiind comoara, perla şi peştii buni? Este una şi aceeaşi grupă sau sunt trei grupe diferite? Aici răspunsurile „fraţilor” sunt diferite:
- N. Darby răspunde: Aici este vorba întotdeauna de aceeaşi grupă, şi anume de Adunare.
- W. Grant răspunde: Aici este vorba de trei grupe diferite, şi anume de rămăşiţa lui Israel, de Adunare şi de credincioşii dintre naţiuni, care vor trece prin necazul cel mare după răpirea Adunării.
Nu numai că se merită osteneala să te întrebi cine are dreptate, ci şi să cercetezi cum în acest caz aparte fraţii s-au ocupat în scrierile lor cu argumentele celorlalţi fraţi. Se poate desigur spune că ambele puncte de vedere au dat naştere la o şcoală. Interpretarea (a) am găsit-o în afară de la J.N. Darby şi W. Kelly şi la W.J. Hocking, R. Beacon, S. Prod’hom, A. de Jager. F. Kaupp, J.B. Stoney şi J.A. Savage, interpretarea (b) la F.W. Grant şi la învăţătorii din aşa-numita grupă „fraţii-Grant”. Pe lângă aceasta această interpretare a fost preluată cu entuziasm în afara cercului nostru de către A.C. Gaebelein şi a devenit foarte populară în cercurile evanghelicale americane; numesc numai două lucrări standard: Premillennialism or Amillennialism? De C.L. Feinberg şi Tings to Come de J.D. Pentecost. Comentariul lui Gaebelein la evanghelia după Matei a fost tradus şi în olandeză, prin care interpretarea (b) a devenit cunoscută şi în Olanda.
În anul 1868 W. Kelly a publicat Lectures on the Gospel of Matthews (prelegeri referitoare la evanghelia după Matei), în care el scrie la pagina 311 şi următoarele:
Parabola despre comoara ascunsă nu a arătat pe deplin ce importanţă au sfinţii pentru Hristos. O comoară ar putea consta din o sută de mii de obiecte din aur şi argint. Cum ar putea aceasta reproduce gloria şi frumuseţea Bisericii? Însă negustorul găseşte o perlă de valoare mare. Domnul nu vede numai valoarea mare a fiecărui sfânt, ci şi unitatea şi frumuseţea Bisericii. Fiecare sfânt este preţios pentru Hristos; dar El „a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea”.
Deci conform lui Kelly atât comoara cât şi perla se referă la Biserică, în timp ce comoara face aluzie la gloria diferită a fiecărui credincios, perla însă la unitatea Bisericii.
În anul 1899 F.W. Grant a publicat partea Numerical Bible (Biblia numerelor), care conţine evangheliile. La tratarea parabolelor despre comoară şi perlă el citează (în mod excepţional!) textual aceste cuvinte ale lui Kelly şi dă de gândit contrar, că această interpretare nu diferenţiază suficient cele două parabole una de alta şi chiar nu ţine seama de unele din diferenţele cele mai evidente. Dacă această interpretare ar fi corectă, aşa spune Grant (fără să numească numele lui Kelly), atunci parabola despre perlă ar fi fost deplin suficientă. Mult mai mult se poate presupune că comoara se referă la o altă categorie de credincioşi. În privinţa aceasta Grant se gândeşte la Israel şi justifică ideea aceasta cu următoarele argumente:
- Dacă prin perlă este vorba de credincioşii cereşti, atunci în cadrul comorii accentul se pune evident pe poporul pământesc, din cauza menţionării ogorului (= lumea); acesta poate fi numai Israel.
- Într-adevăr Israel a lepădat pe Împăratul său şi prin aceasta Împărăţia a luat o „înfăţişare ascunsă”; dar abandonarea temporară a lui Israel de la binecuvântarea făgăduită în Vechiul Testament este una din „tainele” Împărăţiei, aşa cum se recunoaşte din Romani 11.25, aşa că există tot motivul să se acorde loc relaţiei ascunse a lui Israel cu Împărăţia în cadrul celei de-a şaptea parabole.
- Conform traducerii în limba engleză Israel este numit în Vechiul Testament „comoara deosebită” a lui Dumnezeu (Exodul 19.5; Psalmul 135.4; în germană „proprietate”).
- Când Domnul a venit în ai Săi, „comoara” Lui era ascunsă în ogorul lumii, aceasta înseamnă, împrăştiată printre popoare. El a descoperit această comoară, a trebuit însă mai întâi „să moară pentru popor” (Ioan 11.50), ca s-o poată poseda.
- Întreg „ogorul” trebuia cumpărat, pentru ca prin aceasta Israel să poată fi adus la lumină în lumea aceasta ca comoara de odinioară a lui Iehova.
- După ce cumpărarea a fost încheiată, mai întâi nu se mai petrece nimic cu comoara; parabola se opreşte simplu aici. Sfârşitul (= gloria viitoare a lui Israel) nu aparţine în fond „tainelor”.
Grant a publicat mult mai devreme acest punct de vedere, şi anume în cartea The Mysteries of the Kingdom of Heaven (Tainele Împărăţiei cerurilor). În legătură cu aceasta Darby scrie un articol în anul 1879 împotriva acestei păreri a lui Grant şi îl trimite la o publicaţie necunoscută de mine; dar el îl publică şi în The Bible Treasury, o publicaţie a lui Kelly pentru studiul biblic. Articolul a apărut acolo în iulie 1879 (anul 12, nr. 278, pag. 298 şi următoarele) sub titlul „A Note on the Similitudes of Matthew XIII, Especially the Treasure and the Net” (Remarcă referitoare la parabolele din Matei 13, în mod deosebit despre comoară şi năvod). Articolul este scris în stilul greu specific lui Darby, dar dacă este citit de mai multe ori se înţelege cum el argumentează. Mai întâi Darby pune accentul pe unitatea celor şase parabole referitoare la Împărăţia cerurilor, aceasta înseamnă parabolele de la parabola a doua până la parabola a şaptea, care toate încep cu cuvintele „Împărăţia cerurilor este asemenea …”
Darby constată mai întâi că această Împărăţie a cerurilor prezintă în principal în fiecare din cele şase parabole una şi aceeaşi chestiune, chiar dacă această chestiune este privită comparativ sub diverse puncte de vedere. Dar dacă se spune, comoara ar înseamna Israel, peşti buni dimpotrivă credincioşii din necazul cel mare, atunci
- se distruge această unitate şi contextul, prin aceea că o singură „Împărăţie a cerurilor” se referă de patru ori la creştinătate, dar de două ori la cu totul altceva, şi apoi
- se uită faptul, că Israel şi păgânii credincioşi din timpul de după răpirea Adunării nu fac parte din perioada („economia”, „dispensaţia”) actuală, ci din cea viitoare, aceasta este Împărăţia Fiului Omului.
Dar dacă ţinem cu tărie la unitatea celor şase parabole, spune Darby, atunci în primele trei vedem efectul exterior al Evangheliei vizibil în lumea aceasta şi în ultimele trei, ce vede Dumnezeu în această Împărăţie. Primul aspect este urmarea responsabilităţii omului, ultimul este rezultatul planurilor lui Dumnezeu. Niciunde nu se vorbeşte de vreun element care să fie situat în afara istoriei pământeşti a creştinătăţii. Darby justifică ideea aceasta prin referire la diferenţa mare între parabola despre neghină şi interpretarea acesteia. Parabola însăşi rămâne total în interiorul cadrului istoriei mărturiei creştine pe pământ şi se termină prin aceea că neghina este adunată în snopi (Matei 13.30) – ceea ce conform lui Darby este pregătirea pentru judecată sub providenţa lui Dumnezeu, ceea ce noi astăzi în timpul din urmă putem constata deja; paralel cu aceasta este aducerea grâului în hambarele lui Hristos (= conform lui Darby, luarea Adunării). Abia la explicarea parabolei (Matei 13.36-43) Domnul continuă această linie: atunci nu mai este amintit grâul (el este deja în hambar); neghina (= cei păcătoşi) este adunată din Împărăţia Fiului Omului şi arsă, însă cei drepţi strălucesc ca soarele în Împărăţia Tatălui lor – la care este prezentată latura pământească şi cerească a Împărăţiei păcii, ceea ce trebuie diferenţiată de Împărăţia (actuală) a cerurilor. Însă parabolele însăşi, conform lui Darby, niciodată nu vorbesc despre ceea ce aparţine Împărăţiei Fiului Omului; şi la aceasta aparţine şi restabilirea lui Israel precum şi introducerea păgânilor credincioşi din Necazul cel mare, căci parabolele se referă categoric numai la Împărăţia cerurilor. Şi prin urmare şi parabolele despre comoară şi năvod se pot referi numai la creştinătate.
Cu privire la comoară, Darby adaugă câteva argumente deosebite:
- Iudaismul şi Israel niciodată nu au fost denumite ca o comoară ascunsă sau ca o taină a Împărăţiei.
- Domnul nu a trebuit să renunţe la nimic, ca să posede pe Israel; El l-a cunoscut deja ca popor al Său şi proprietate a Sa în lumea aceasta. El a venit în [la] ai Săi, chiar dacă ai Săi nu voiau să-L primească.
- Când El va reveni, El va lua în posesiune pe Israel şi prin aceasta şi lumea întreagă; nu invers: să răscumpere lumea şi prin aceasta să posede pe Israel. Nicidecum, gândeşte Darby, Domnul nu a luat lumea ca să primească pe Israel.
După o chibzuinţă temeinică eu aleg un punct de vedere situat între Darby şi Grant, la care poziţia mea este mult mai apropiată de Darby. Desigur eu vreau să formulez punctul meu de vedere cât se poate de modest. În cele din urmă aici este vorba despre o temă, la care chiar fraţi adânc întemeiaţi în Scriptură nu au ajuns la aceeaşi părere, aşa că se cere mare precauţie. Deci chiar dacă aici se încearcă prezentarea unei poziţii proprii, atunci aceasta nu trebuie privită ca sfârşitul tuturor contradicţiilor, ci ca o contribuţie modestă la schimbul de idei, care este pusă înaintea fraţilor mei spre chibzuire.
La punctul de vedere al lui Darby eu preţuiesc înainte de toate primul său argument (a): unitatea acestor parabole. Întotdeauna este vorba de o Împărăţie şi de o grupă de „fii ai Împărăţiei” (Matei 13.38). Astfel de exemplu în parabola a treia şi a patra este vorba de aceleaşi persoane – oricât de diferite ar fi parabolele -, şi la fel ar trebui să fie şi în parabola a şasea şi a şaptea. Al doilea argument al său (b) îl consider mai slab: realmente expresia „Împărăţia cerurilor” din Matei 13 niciodată nu se referă la Împărăţia păcii viitoare a Fiului Omului, dar cu toate acestea toţi credincioşii din timpul dinaintea Împărăţiei păcii, şi drept urmare şi aceia din timpul Necazului cel mare, sunt „fii ai Împărăţiei cerurilor”. De aceea eu cred împreună cu Darby şi Kelly, că comoara, perla şi peştii buni se referă întotdeauna la una şi aceeaşi grupă. În contrast cu ei între aceştia aş înţelege Adunarea ca o grupă, dar nu prea repede şi exclusiv. Aceasta apare abia în Matei 16; aici în Matei 13 este vorba exclusiv de „fiii Împărăţiei” – şi această expresie este mai cuprinzătoare decât Adunarea. În cadrul acestei noţiuni este desigur loc pentru credincioşii din Israel şi dintre popoare în timpul Necazului cel mare. (Să se ţină seama: aceasta este cu totul altceva decât ceea ce înţelege Grant prin aceasta: el face din comoară, perlă şi peştii buni trei categorii diferite! Eu aş recunoaşte cel mult, că în perlă Adunarea păşeşte destul de clar pe prim plan în unitatea şi gloria ei. Însă mie mi se pare că se merge prea departe dacă, aşa cum spune Kelly, se prezintă aşa ca şi cum perla ar arăta spre caracterul ceresc al Bisericii. Dacă vorbim în felul acesta o luăm înaintea descoperirii făcute de Dumnezeu.)
Doresc să mă ocup mai concret cu argumentele lui Grant şi voi urma succesiv cele şase argumente ale sale:
- Diferenţa între Biserica cerească (perla) şi poporul pământesc Israel (comoara) în acest context nu este o problemă, aşa cum tocmai s-a spus. Menţionarea ogorului (lumea) de asemenea nu este o problemă, căci „fiii Împărăţiei” se află încă pe pământ, ascunşi în lumea aceasta.
- Lepădarea lui Israel după sosirea lui Mesia era o taină într-un anumit sens (vezi însă de exemplu Mica 5.1-3; Isaia 8.14-18; Zaharia 11.7-14), însă din cauza aceasta nu era o „taină a Împărăţiei cerurilor”.
- Traducerea „comoară deosebită” în traducerea engleză nu este suficientă pentru a aplica cuvântul „comoară” din parabolă la Israel, căci acest cuvânt ebraic înseamnă mai degrabă „proprietate” (aşa cum se spune în traducerea olandeză, germană şi traducerea Darby).
- Tocmai faptul că Hristos a venit „la ai Săi” (Ioan 1.11) arată clar că El nu trebuia să cumpere comoara, căci ea Îi aparţinea deja. Într-adevăr El trebuia să mântuie pe Israel de păcatele lor (Matei 1.21), dar această „răscumpărare” de sub puterea păcatului nu este acelaşi lucru cu dobândirea prin cumpărare a ceva, care înainte încă nu i-a aparţinut. În afară de aceasta Grant interpretează prea repede expresia „a fi împrăştiat” (printre popoare) ca însemnând „ascuns” (în ogor). Israel nicidecum nu a fost ascuns în zilele Domnului pe pământ, însă Biserica a fost ascunsă. Tocmai aceasta este frumuseţea în această parabolă: aici nu se vorbeşte despre semănat şi recoltat, pentru ca prin aceasta să se constituie Biserica, ci de o comoară, care în ochii lui Dumnezeu era deja prezentă în ogor! Încă pe când această comoară nu putea fi văzută de nimeni, Hristos – şi numai El! – putea s-o descopere. Aici este şi o diferenţă faţă de perlă: comoara este găsită („întâmplător”), însă perla a fost căutată (conştient de scopul urmărit). În cazul perlei este vorba de Adunarea pe care Hristos o cunoştea deja înainte de întemeierea lumii şi pe care El voia deci s-o caute cu zel pe pământ. În cazul comorii este vorba de Adunare ca ceva care pe pământ apare, ca să zicem aşa, ca „surpriză”, după ce Israel L-a lepădat.
- În întreaga Scriptură niciodată nu este vorba că Hristos ar fi trebuit să cumpere vreodată întreg pământul, ca astfel să poată dobândi pe Israel; el era deja proprietate a Lui, total independent de restul lumii. În cazul Bisericii este total altfel: ea este adunată din toată lumea, dintre toate popoarele. Tatăl a dat autoritate Fiului peste orice făptură, pentru ca El să poată da viaţă veşnică unora (Ioan 17.2).
- Şi faptul că până astăzi comoara din ogor este încă ascunsă, poate fi aplicat foarte bine la Biserică. Şi ea este astăzi încă „ascunsă” în lumea aceasta. Aceasta nu are nimic a face cu ideea nebiblică despre o „biserică nevăzută”, ci cu faptul că gloria Bisericii (valoarea ei ca comoară) în lumea aceasta nu a fost încă adusă la lumină.
Rezumând îndrept atenţia spre trei diferenţe, care sunt cel puţin între comoară şi perlă:
- Comoara este găsită, perla însă este căutată. Prima are a face cu căile lui Dumnezeu, a doua cu planurile Sale.
- Comoara este o colecţie de multe valori diferite, perla este o singură valoare. Prima arată valoarea fiecărui credincios în parte, a doua arată spre Biserica întreagă.
- În cazul comorii accentul se pune mai mult pe locul Bisericii în lume, în cazul perlei mai mult pe ceea ce înseamnă ea pentru negustor.
Năvodul şi neghina
Mergem acum la parabola despre năvod, a şaptea parabolă din Matei 13, şi urmărim din nou exprimările lui Grant şi Darby. Ne amintim că Grant era de părere că comoara ar fi o imagine a lui Israel şi peştii buni o imagine a credincioşilor dintre naţiuni, care trebuie să treacă prin Necazul cel mare, în timp ce Darby credea că atât comoara, cât şi peştii buni şi perla ar fi imagini ale Bisericii creştine. Mai întâi prezentăm argumentele lui Grant:
- Această parabolă nu se poate referi la Biserică, deoarece Domnul în interpretarea Sa cu privire la această parabolă se referă la sfârşitul veacului, pe care noi nu îl vom trăi.
- Aşa cum comoara (Israel) premerge Biserica, la fel năvodul vine după Biserică: este strângerea credincioşilor din toate popoarele – după răpirea Bisericii.
- La sortarea peştilor prinşi nu contribuie nici o mână omenească, ci numai mâinile îngerilor.
- În istoria creştinătăţii nu a fost niciodată un moment în care cei răi au fost scoşi din mijlocul celor drepţi (ca în Matei 13.49); în creştinătate este exact invers: grâul este adus mai întâi în hambar, abia după aceea neghina este arsă.
Desigur nu sunt nici un fel de diferenţe de păreri referitoare la întrebarea, dacă după răpirea Bisericii se va face realmente vestirea Evangheliei printre popoarele păgâne. În privinţa aceasta Scriptura vorbeşte destul de clar (de exemplu Matei 24.14; Apocalipsa 14.6,7), ea vorbeşte despre o „mulţime mare, pe care nimeni nu putea să o numere, din orice naţiune şi seminţii şi popoare şi limbi” (Apocalipsa 7.9). Acestea sunt şi oile, care împreună cu caprele vor apare înaintea tronului gloriei Fiului Omului (Matei 25.31-46). Cu privire la acest fapt Grant şi Darby şi noi suntem de aceiaşi părere. Despre ce este vorba aici, este numai întrebarea, dacă parabola se referă la acest fapt, sau nu. Darby respinge aceasta, şi anume din următoarele motive:
- După răpirea Bisericii nu mai este vorba de strângerea unui năvod plin de peşti. Atunci niciodată nu va mai avea loc, că din peştii mării se va strânge o anumită cantitate de peşti buni şi peşti răi; aceasta înseamnă, în timpul acela niciodată nu va mai fi pe pământ o societate care să se deosebească de restul oamenilor de pe pământ, care ar fi o amestecătură de mărturisitori creştini adevăraţi şi falşi. Atunci nicidecum nu vor mai fi adunaţi peşti răi, ci numai peşti buni! Şi în final vor fi adunate înaintea tronului gloriei (Matei 25.31) toate popoarele (şi nu numai un „năvod plin”) şi vor fi despărţite în oi şi în capre.
- Grant aşează aici parabola pe aceeaşi treaptă cu interpretarea pe care Domnul o dă parabolei. Dar (spune Darby), ca şi în parabola despre neghină, în parabola însăşi este vorba de întrebarea referitoare la ce se petrece astăzi în Împărăţia cerurilor, pe când în interpretarea ei este vorba despre ceea ce se va petrece în final cu peşti răi rămaşi. De aceea interpretarea de fapt nu mai este interpretare, ci continuarea învăţăturii referitoare la parabolă, care acum nu mai are caracter de parabolă.
Şi în acest caz mă decid în cele din urmă pentru o poziţie situată între Grant şi Darby, însă mult mai aproape de Darby. Şi aici îndrept atenţia spre faptul că în cazul unei întrebări aşa de grele, evaluată diferit de fraţi aşa de supradotaţi, modestia şi precauţia îşi au locul lor. Şi aici eu nu afirm deci, că ştiu răspunsul final, ci doresc numai să ofer material de meditaţie.
Mai întâi doresc să mă ocup iarăşi concret cu argumentele lui Grant:
- Realmente Hristos vorbeşte despre „sfârşitul veacului”, însă numai în „interpretarea” parabolei. În parabola însăşi, după părerea mea nu este nimic care să se refere la acest sfârşit. Acesta este nucleul întregii discuţii, şi punctul acesta trebuie de aceea susţinut în continuare cu argumente.
- Dacă comoara nu este o imagine a lui Israel. Cade şi argumentul al doilea al lui Grant, aşa că atât comoara cât şi perla şi peşti buni reprezintă aceeaşi grupă: „fiii Împărăţiei” (Matei 13.38); aceştia sunt toţi credincioşii din perioada de timp actuală până la revenirea Fiului Omului.
- Şi aici Grant aşează parabola pe aceeaşi treaptă cu interpretarea ei, la care această „interpretare” după părerea mea merge mult mai departe decât parabola. Argumentul pentru aceasta (că „interpretarea” nu tratează acelaşi lucru ca şi parabola însăşi) este acesta: pescarii se interesează de peştii buni, însă îngerii de peştii răi. Strângerea peştilor buni în vase (şi aruncarea peştilor răi) este lucrarea oamenilor astăzi, arderea peştilor răi este misiunea îngerilor în viitor, la sfârşit. Deoarece argumentul acesta este cu importanţă decisivă, el va fi explicat mai clar în continuare.
- Cu al patrulea argument al său, Grant marchează realmente o greutate în interpretarea lui Darby: şi anume, când peştii răi (= creştinii cu numele) vor fi nimiciţi de pe pământ, atunci creştinii credincioşi vor fii deja de mult răpiţi de pe pământ, aşa că cu greu se poate spune, că atunci creştinii cu numele vor fi sortaţi „din mijlocul” creştinilor adevăraţi. Dar aşa cum am văzut mai înainte, rezolvarea constă în aceea, că aici nu ar trebui să vorbim despre creştini sau despre creştini cu numele, ci în general despre „fiii Împărăţiei”, respectiv despre „fiii celui rău”. Prima grupă include atât Biserica cât şi pe credincioşii de după răpirea Bisericii; grupa a doua cuprinde pe mărturisitorii de formă, care se vor găsi pe pământ şi după răpirea Bisericii (mai ales Babilonul cel mare).
Între parabola despre neghină şi parabola despre năvod este o concordanţă clară, dar şi diferenţe clare. Doresc mai întâi să îndrept atenţia spre aspectele comune.
- Cel care seamănă grâul este Fiul Omului; cei care aruncă năvodul sunt robii Domnului. În privinţa aceasta nu este o diferenţă esenţială.
- Ogorul din parabola a doua este lumea, şi marea din parabola a şaptea este marea popoarelor (compară cu Ioan 17.12,13; Apocalipsa 17.15).
- Atât sămânţa bună cât şi peştii buni reprezintă pe „fiii Împărăţiei”, aceasta înseamnă deci pe creştinii adevăraţi.
- Atât neghina cât şi peştii răi reprezintă pe „fiii celui rău”, aceştia sunt creştinii cu numele.
- Interpretarea parabolei merge în ambele cazuri mult mai departe decât parabola însăşi; ea urmăreşte în continuare linia profetică, şi anume dincolo de istoria Împărăţiei cerurilor până la sfârşitul veacului, aceasta înseamnă până la revenirea lui Hristos. Îngerii (în parabola despre neghină aceştia sunt secerătorii, în parabola despre năvod ei sunt numiţi categoric) vor despărţi atunci pe ucenicii falşi ai Împăratului din mijlocul celor drepţi, care vor intra atunci în Împărăţia pământească a Fiului Omului, şi vor fi aruncaţi împreună în „cuptorul de foc” (aceeaşi expresie în versetul 42 şi versetul 50).
Acum diferenţele între cele două parabole – sunt şi acestea desigur, căci atunci nu ar fi nici un sens să se prezinte acelaşi adevăr de două ori în imagini diferite.
Diferenţa importantă constă în activitatea robilor/pescarilor:
- În parabola despre neghină suntem confruntaţi cu o amestecătură lipsită de speranţă între grâu şi neghină. Robii nu pot schimba nimic la aceasta, căci probabil ei ar smulge şi grâu bun împreună cu neghina. Abia în timpul recoltatului (o noţiune care cuprinde mai mult decât „recolta”) se va vedea deplin diferenţa între neghină şi grâu. Lecţia cuprinsă în aceasta pentru robii Domnului constă în aceea că noi nu suntem în stare să curăţim creştinătatea de creştinii cu numele. În istoria Bisericii s-a încercat deseori să se facă aceasta, şi de cele mai multe ori s-au rupt şi tulpini de „grâu” (sau chiar numai tulpini de „grâu”!). Numai „Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi” (2 Timotei 2.19), şi numai El va face la sfârşit despărţirea deplină.
- În parabola despre năvod pescarii sunt foarte activi: ei aruncă năvodul, aceasta înseamnă, ei vestesc Evanghelia, şi prin aceasta sunt adunaţi mulţi peşti din mare şi aduşi la ţărm. Desigur evanghelistul întâlneşte cu această ocazie stadii diferite în procesul de maturizare; de asemenea mulţi peşti răi ajung în năvodul lui; compară în parabola semănătorului sămânţa care cade pe teren stâncos sau între spini. Tulpini sunt destule, dar sunt puţine tulpini care au boabe în spicul lor (compară cu Marcu 4.28). De asemenea sunt destui peşti, chiar dacă sunt numai puţini peşti buni. Peştii răi nu-l interesează pe pescar – el îi aruncă simplu pe ştrand (mai târziu însă îngerii fac lucrarea de ordonare, prin aceea că peştii aruncaţi vor fi adunaţi de pe ştrand şi vor fi aruncaţi în foc!). Pescarul se interesează numai de peştii buni, pe care îi strânge în vase. Lecţia pentru noi slujitorii lui Hristos constă în: într-adevăr noi nu putem curăţa întreaga creştinătate, însă noi putem şi trebuie să ne formăm o privire de cunoaştere în cadrul cercului nostru vizual al „pescăriei” proprii, pentru a diferenţia peştii buni şi să-i aducem împreună la o mărturie credincioasă şi fidelă în cadrul creştinătăţii (la aceasta se referă „vasele”). „Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi” – de aceasta ne aminteşte parabola neghinei. „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate”, să se cureţe pe sine însuşi de vasele de dezonoare şi să se strângă împreună „cu cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată” (2 Timotei 2.19-22) – de aceasta ne aminteşte parabola năvodului.
Vreau să mai îndrept atenţia spre o altă diferenţă, şi anume spre felul în care cele două parabole par să se refere la timpul din urmă, scurt înainte de răpirea Bisericii:
- În parabola neghinei mai întâi este strânsă neghina în snopi, ca să fie arsă (însă arderea are loc mai târziu!), înainte chiar ca grâul să fie dus în hambare. Această legare în snopi a neghinei nu este o activitate a robilor, ci a secerătorilor, aceasta înseamnă a îngerilor; deci ea nu are loc prin slujitorii Domnului, ci este nevăzută, făcută sub providenţa lui Dumnezeu. Astfel în timpul din urmă cei răi din creştinătate vor fi descoperiţi în felul acesta deosebit; ei vor fi demascaţi ca neghină. În afară de aceasta ei vor fi împietriţi şi astfel pregătiţi pentru judecată (2 Timotei 3.9; 2 Tesaloniceni 2.9-12). Ceea ce înainte nu era posibil, a devenit posibil acum: robii învaţă prin această acţiune preventivă a îngerilor lui Dumnezeu să diferenţieze tot mai clar ce este neghină şi ce este grâu.
- În parabola năvodului pare ca despărţirea peştilor buni şi răi să fie în mod deosebit o activitate în timpul din urmă. Darby scrie în privinţa aceasta în studiul său asupra evangheliei după Matei (Collected Writings, 24, pag. 115):
Dacă creştinismul a adunat o anumită mulţime de oameni, cum de fapt a şi avut loc, care se află în năvodul creştinătăţii, robii lui Hristos sunt preocupaţi la sfârşitul zilelor cu această mulţime, ca să adune pe cei buni dintre ei în vase (…) Eu cred că principiul acesta este întotdeauna valabil, atunci când Evanghelia a adus laolaltă mulţi oameni într-un loc: ţelul Domnului este să adune laolaltă pe ai Săi în societăţii deosebite. Parabola pare însă să vorbească direct despre rezultatul lucrării Evangheliei – adunarea multor persoane, care poartă numele de „creştini”; după aceea, ca o a doua activitate, ei îi sortează pe ţărm şi scot la o parte pe cei buni.
- Pe pagina 153 din Collected Writings, 24, Darby scrie:
Năvodul nu a adunat toţi peştii, şi nici nu a cuprins toată marea, ci a adunat numai un năvod plin, şi anume de tot felul de peşti; şi când năvodul s-a umplut, ei se aşează, sortează pe cei buni şi îi pun în vase. La început (al creştinătăţii) slujba avea altă natură: ori Domnul Însuşi adăuga pe cei care trebuiau să fie mântuiţi, ori Cuvântul lucra individual. Toţi, care veneau, au fost primiţi în turmă, cu toate că foarte curând fraţi falşi şi-au găsit intrarea. Credincioşii au fost puşi în vase, dar nu dintr-un năvod umplut cu tot felul de peşti. Aceasta are loc abia la sfârşit, când realmente va fi un năvod plin. Atunci va avea loc selectarea liniştită şi bine gândită; ei se aşează,când năvodul a fost tras la ţărm; când lucrarea de strângere a fost făcută, ei au luat ce este bun şi l-au pus în vase. Pe ei îi interesa peştii buni (aceştia erau grupa ţelului lor), şi ca pescari cu experienţă i-au scos pe aceştia şi i-au pus în vase. Ei nu au avut nimic a face cu peştii răi; ei i-au aruncat şi nu i-au strâns în vase. Era destul să-i arunce şi să-i lase să zacă pe ţărm. Dar ei nici nu au fost lăsaţi în năvod. Prin selectare s-a încheiat lucrarea cu năvodul, peşti răi au fost aruncaţi şi au rămas aşa pe ţărm. Atenţia şi activitatea pescarilor erau îndreptate spre peştii buni; ei i-ai scos pe aceştia cu mare atenţie din năvod şi i-au pus în vase. Năvodul plin nu mai era acolo – şi aspectul acesta este un gând serios în sine însuşi.
Ce vrea să spună Darby cu ultima remarcă este evident aceasta: în timpul din urmă realmente nu va mai fi un năvod plin, aceasta înseamnă, atunci nu va mai fi creştinătate în care să fie peşti buni şi peşti răi amestecaţi. Mulţi peşti buni au fost scoşi din năvod şi adunaţi în vase, aceasta înseamnă în mărturii fidele, năvodul este astăzi numai „pe jumătate” plin, mulţi peşti răi şi desigur şi unii peşti buni au rămas încă în năvod, (lucrarea pescarilor încă nu s-a terminat şi nu se va termina înainte de răpirea Bisericii). Şi apoi alături de năvodul pe jumătate plin şi de vasele cu peşti buni sunt şi peşti răi, aruncaţi ici şi acolo pe ţărm. Ei ne amintesc de snopii de neghină, care stau culcaţi pe câmp ca semne prevestitoare rele. Snopii de neghină precum şi peştii aruncaţi stau acolo şi aşteaptă pe îngerii care vor face marea curăţire …
Încă o remarcă referitoare la legătura între parabolele cinci, şase şi şapte. Este clar că parabolele cinci şi şase au mai multă asemănare între ele decât cu parabola a şaptea. Se pare că parabola a şaptea aparţine parabolei a doua. Însă noi am găsit şi o diferenţă importantă între parabola a doua şi a şaptea, şi anume pe de o parte pasivitatea robilor în parabola a doua – acolo este vorba de starea generală a Împărăţiei, privită în forma ei exterioară – şi pe de altă parte activitatea pescarilor, orientată spre strângerea peştilor buni. Tocmai în această privinţă parabola a şaptea este foarte categoric legată cu parabola a cincea şi a şasea:
- Parabola a cincea şi a şasea ne arată cât de mult Se interesează Hristos de Biserica Sa; parabola a şaptea ne arată interesul slujitorilor pentru Biserică.
- Parabola a cincea şi a şasea ne arată căile lui Dumnezeu şi planul Său cu privire la Biserică; parabola a şaptea arată în ce măsură slujitorii participă la realizarea acestor planuri în căile lui Dumnezeu.
ÎNCEPE SĂ SAPI ASTĂZI!- David Wilkerson (1931-2011)
Matei ne spune că Isus a vorbit în pilde: „Isus a spus noroadelor toate aceste lucruri în pilde; şi nu le vorbea deloc fără pildă, ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul care zice: „Voi vorbi în pilde, voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii.” (Matei 13:34-35)
Mulți creștini de astăzi cred că pildele sună foarte simplu, dar, conform lui Hristos, există în fiecare pildă câte un adevăr ascuns. Aceste adevăruri pot fi descoperite numai prin căutarea acestora cu sârguință. Unii credincioși trec repede de pilde, presupunând că înţeleg lecția evidentă și trec la ceea ce ei consideră „adevăruri mai profunde.” Ei vor o teologie care să le fie relatată în mod clar, expusă în detaliu.
Isus a spus o parabolă despre o comoară ascunsă într-o ţarină: „Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea.”(Matei 13:44)
Ţarina semnifică fiecare regiune din lume în care Evanghelia a fost predicată și primită. Și omul care lucrează acea ţarină îi reprezintă pe toți cei care îl slujesc pe Isus. Acest om a învățat dintr-o sursă sigură că acea comoară este îngropată undeva pe un câmp – comoara de a ști că Hristos este tot ceea ce el are nevoie. Toată bucuria, direcția și scopul, într-adevăr, toate bogățiile cerului, sunt ale lui în Isus. Deci, în timp ce ceilalți lucrători muncesc pe jumătate, el începe să sape sârguincios încercând să găsească comoara.
În mod curios, atunci când găsește comoara, o ascunde imediat. De ce? Pentru că vrea să fie sigur că nu-i va fi luată. El nu dorește ca nimeni sau orice altceva să-l îndepărteze de adevărul mare pe care l-a găsit în Hristos.
Când Isus spune că lucrătorul acelei ţarine „vinde tot ce are și cumpără ţarina”, înseamnă pentru noi că vom schimba încrederea în noi înşine și în faptele noastre bune, frica și îndoiala noastră, pentru marele Său dar al vieții. Vom pune în negoţ timpul nostru, gândurile noastre, voinţa noastră, planurile noastre, ca să cumpărăm apa vie, pâinea vietii, bucuria si pacea.
Ce reprezintă această comoară pentru tine? Pentru a o câștiga, te îndemn să începi să sapi chiar azi!
Comoara credinţei în viaţa bisericii, de John Piper
Romani 1:8-15
Mai întâi mulţumesc Dumnezeului meu, prin Isus Hristos, pentru voi toţi, căci credinţa voastră este vestită în toată lumea. 9Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu, în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor că vă pomenesc neîncetat în rugăciunile mele, 10şi cer totdeauna ca, prin voia lui Dumnezeu, să am în sfârşit fericirea să vin la voi. 11Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră, 12sau mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credinţa, pe care o avem împreună, şi voi şi eu. 13Nu vreau să nu ştiţi, fraţilor, că, de multe ori am avut de gând să vin la voi, ca să culeg vreun rod printre voi, ca printre celealte neamuri, dar am fost împiedicat până acum. 14Eu sunt dator şi Grecilor şi Barbarilor, şi celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi. 15Astfel, în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă celor din Roma.
DECLARAŢIA MISIUNII LUI PAVEL
Scopul acestei epistole, cea mai măreaţă epsitolă între toate epistolele, este acelaşi cu scopul omului care a scris-o – sau cu scopul lui Dumnezeu pentru omul care a scris-o. Este minunat atunci când scopul lucrării noastre este acelaţi cu scopul vieţii noastre. Consider ca pe un mare privilegiu şi ca pe un dar de la Dumnezeu faptul că scopul vieţii mele şi scopul bisericii acesteia pe care o slujesc, sunt aceleaşi. “Noi existăm ca să răspândim o pasiune pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile, spre bucuria tuturor neamurilor.” Aceasta este misiunea bisericii noastre, şi aceasta este chemarea vieţii mele. Şi sunt atât de mulţumitor că cele două sunt una.
La fel este şi cu Pavel. Vedem lucrul acesta explicat în acest paragraf, Romani 1:8-15. Pentru a-l vedea, uitaţi-vă împreună cu mine înapoi la versetul 5. Acolo Pavel declară scopul lui Dumnezeu pentru viaţa lui: “Prin care [adică, prin Isus Hristos] am primit harul şi apostolia, ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinţei pe toate Neamurile.” Pavel şi-ar prezenta misiunea vieţii sale astfel: “Eu exist (prin harul lui Dumnezeu) ca să aduc la ascultarea credinţei pe toate Neamurile (etniile) de dragul slavei Numelui lui Hristos.”
Acum dacă aceasta este misiunea vieţii sale – să glorifice numele lui Hristos prin aducerea tuturor Neamurilor la ascultarea credinţei – atunci ne-am aştepta ca acesta să fie şi scopul celei mai măreţe epistole ale sale, epistola către Romani. Şi tocmai aceasta vedem în versetele 8-15. Îl vedem pe Pavel argumentând înaintea Romanilor faptul că, măcar că nu a mers încă sa-i viziteze, a fost şi este devotat în întregime zidirii ascultării credinţei în vieţile lor şi împlinirii misiunii sale în vieţile lor.
DEVOTAMENTUL LUI PAVEL PENTRU ÎMPLINIREA MISIUNII SALE ÎN VIEŢILE ROMANILOR
Şi face lucrul acesta în trei paşi. 1) Primul pas este prezentat în versetul 8 prin modul cum Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ei. 2) Al doilea este prezentat în versetele 9-12 prin felul în care Îl cheamă pe Dumnezeu să mărturisească cu privire la dorinţele pe care le are cu privire la ei. 3) Şi al treilea este prezentat în versetul 13 în motivul pe care l-a avut în desele încercări de a-i vizita.
1. Îi mulţumeşte lui Dumnezeu
Deci care este primul lucru prin care Pavel arată că este devotat în întregime pentru a aduce ascultarea credinţei în biserica din Roma, spre slava lui Dumnezeu? Primul lucru este modul cum Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ei, în versetul 8. El spune, “Mai întâi mulţumesc Dumnezeului meu, prin Isus Hristos, pentru voi toţi, căci credinţa voastră este vestită în toată lumea.”
Observaţi patru lucruri în versetul acesta.
1.1. Pavel le spune că Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ei:
„Mai întâi mulţumesc Dumnezeului meu, prin Isus Hristos, pentru voi toţi.” Credinţa nu există într-un context abstract. Scopul vieţii lui Pavel de a aduce ascultarea credinţei este un scop care urmăreşte formarea unui anumit tip de persoană. Persoanele au credinţă. Persoanele Îl ascultă pe Dumnezeu din credinţă. Credinţa nu este o comoditate pe care Pavel o acumulează pentru sine. Credinţa este roada unui anumit tip de persoană, a unui anumit tip de inimă. De fiecare dată când vorbim despre “înaintarea şi bucuria credinţei” (Filipeni 1:25) vorbim despre oameni care cresc în credinţă şi bucurie.
1.2. Apoi observaţi că lucrul pentru care Îi mulţumeşte lui Dumnezeu cu privire la aceşti oameni este credinţa lor robustă:
“Mai întâi mulţumesc Dumnezeului meu, prin Isus Hristos, pentru voi toţi, căci credinţa voastră este vestită în toată lumea.” Ceea ce-l face fericit pe Pavel este credinţa pe care aceştia o au. Aşa arată versetul 8 că Pavel este devotat misiunii vieţii sale în relaţia cu credincioşii din Roma. El nu a fost acolo ca să aducă ascultarea credinţei printre ei, dar face tot ce poate să facă mai bine de la distanţă: poate fi extrem de bucuros pentru credinţa lor şi să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru aceasta. Acesta este modul lui Pavel de a le arăta că îi susţine şi este devotat lucrurilor pe care le face Dumnezeu în vieţile lor pentru zidirea credinţei lor.
1.3. Observaţi, în al treilea rând, că această credinţă pe care o au a devenit oarecum vizibilă, de cunoscut:
“Mai întâi mulţumesc Dumnezeului meu, prin Isus Hristos, pentru voi toţi, căci credinţa voastră este vestită în toată lumea.” Credinţa este invizibilă. Este un act al inimii (Romani 10:9). Cum poate ca ceva invizibil să aibă o reputaţie atât de întinsă? Răspunsul este acesta: credinţa produce ceva vizibil, şi anume ascultarea credinţei. Cunoşti pomul după rodul lui. Şi Pavel este mulţumitor mai ales din această cauză – că misiunea vieţii lui nu este de a produce doar stări invizibile ale inimii care sunt numite credinţă, ci scopul lui (conform versetului 5) este să “aducem la ascultarea credinţei toate Neamurile.” Ceva a devenit vizibil şi de cunoscut în Roma iar reputaţia se răspândea pretutindeni. Nu era doar un aspect privat al vieţii.
1.4. În al patrulea rând, observaţi că Pavel Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru persoanele care cred şi produc roadele ascultării:
“Mai întâi mulţumesc Dumnezeului meu, prin Isus Hristos, pentru voi toţi, căci credinţa voastră este vestită în toată lumea.” Nu le mulţumeşte Romanilor pentru că au devenit credincioşi şi pentru că produc roade vizibile ale ascultării. Îi mulţumeşte lui Dumnezeu. Cum se leagă lucrul acesta de declaraţia misiunii sale din versetul 5?
Se leagă astfel: declaraţia misiunii spunea că Pavel există pentru a aduce la ascultarea credinţei toate Neamurile “pentru Numele Lui.” Cu alte cuvinte, scopul ultim al chemării lui Pavel nu este credinţa, ci slava Numelui lui Hristos – slava lui Dumnezeu (vezi Filipeni 1:11; 2:11, 1 Petru 4:11). Credinţa Îl glorifică pe Dumnezeu în cel puţin două feluri. Unul este sugerat aici, şi anume credinţa este darul lui Dumnezeu. Dătătorul – Creatorul – primeşte slava. Deaceea Îi mulţumeşte Pavel lui Dumnezeu pentru aceşti oameni. Pentru că au devenit ceea ce sunt datorită harului lui Dumnezeu. Au devenit credincioşii care sunt, datorită lucrării lui Dumnezeu din vieţile lor.
Dacă vreţi să vedeţi lucrul acesta confirmat în epistola către Romani, priviţi la 6:17: “Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă.” Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu – nu vouă – ci lui Dumnezeu. Pentru ce? Pentru că aţi devenit ascultători, chiar dacă aţi fost robi ai păcatului? Oare cum aţi devenit liberi de sub robia păcatului şi aţi produs din inimă “ascultarea” credinţei? Răspunsul: Dumnezeu. Asta este ceea ce spune Pavel în Efeseni 2:8-9, “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine dela voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”
Nu poţi să te lauzi că eşti credincios. Poţi doar să mulţumeşti. Asta este ceea ce face Pavel aici. Şi prin faptul că o face, Îi dă tot creditul şi toată gloria lui Dumnezeu – şi aceasta este legătura cu misiunea vieţii lui Pavel din versetul 5 – el există pentru a aduce la ascultarea credinţei toate Neamurile “pentru Numele Lui.” Acesta este Numele pe care-L înalţă şi-L slăveşte el în versetul 8 prin faptul că Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru oamenii care au acea credinţă care produce o ascultare cunoscută în lume.
Cu siguranţă, că ar trebui să învăţăm din cele de mai sus că scopul măreţ al lucrării noastre ar trebui să fie acelaşi cu scopul lui Pavel – să aducem oamenii la ascultarea credinţei de dragul Numelui lui Hristos şi pentru gloria lui Dumnezeu. Am spus că credinţa Îl glorifică pe Dumnezeu în cel puţin două feluri. Unul l-am văzut aici: şi anume, Dumnezeu este Dătătorul şi Dătătorul primeşte toată slava. Celălalt, este acesta: credinţa prin natura ei depinde de Dumnezeu şi atrage atenţia asupra faptului că Dumnezeu este demn de încredere. Puteţi vedea adevărul acesta la lucru în capitolul 4, în special în versetele 20-21: “El [Avraam] nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească.” Atunci când te încrezi în promisiunea lui Dumnezeu în timp ce ai de înfruntat dificultăţi mari, Îl glorifici pe Dumnezeu pentru că El este demn de încredere şi plin de adevăr.
Deci, dacă noi în Biserica Bethlehem suntem dedicaţi răspândirii unei pasiuni pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile, trebuie să fim dedicaţi aducerii ascultării credinţei în toate lucrurile. Deoarece credinţa Îl glorifică pe Dumnezeu pentru că vine de la El, El fiind Dătătorul, şi pentru că Îl arată ca fiind demn de încredere şi plin de adevăr.
2. Pavel Îl cheamă pe Dumnezeu să mărturisească cu privire la dorinţele pe care le are el cu privire la ei.
Deci, care este al doilea lucru prin care arată Pavel că este devotat în întregime pentru a aduce ascultarea credinţei în biserica din Roma, spre slava lui Dumnezeu? Primul lucru a fost modul cum Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ei. Al doilea lucru este modul cum Îl cheamă pe Dumnezeu să mărturisească cu privire la dorinţele pe care le are el cu privire la ei, în versetele 9-12:
Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu, în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor că vă pomenesc neîncetat în rugăciunile mele, şi cer totdeauna ca, prin voia lui Dumnezeu, să am în sfârşit fericirea să vin la voi. Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră, sau mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credinţa, pe care o avem împreună, şi voi şi eu.
Eu înţeleg că în versetul 9 Pavel Îl cheamă pe Dumnezeu să mărturisească, pentru că se referă aici la un lucru pe care numai Dumnezeu îl poate vedea, şi anume la ceva ce se întâmplă “în duhul lui Pavel.” El spune, slujesc Evanghelia “în duhul meu” şi nu cred că asta înseamnă “cu toată inima mea” (traducerea NIV), nici că “duhul meu este implicat în predicarea Evangheliei” (traducerea NASB). Eu cred că ceea ce spune Pavel aici este că el slujeşte Evanghelia în rugăciunile sale, unde nimeni altcineva nu poate vedea ci numai Dumnezeu. Şi tot ceea ce poate face ca să insiste asupra acestui adevăr este să-L cheme pe Dumnezeu să-i fie martor la aceasta, pentru că nimeni altcineva nu poate vedea strigătul neîncetat al inimii apostolului, decât Dumnezeu. “Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu, în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor că vă pomenesc neîncetat în rugăciunile mele.”
Însă se ridică întrebarea: Cum Îl slujeşte Pavel pe Dumnezeu în rugăciunile sale? Răspunsul lui (în versetul 9) este acela că îi menţionează pe credincioşii din Roma în continuu în rugăciuni: “vă pomenesc neîncetat în rugăciunile mele.” Dar ce spune când îi pomeneşte în rugăciuni? Aceasta este întrebarea cheie. La care răspunde în versetul 10: “. . . şi cer totdeauna ca, prin voia lui Dumnezeu, să am în sfârşit fericirea să vin la voi.” Ceea ce face mereu şi mereu în rugăciunile sale este să-i menţioneze pe aceştia, cu dorinţa fierbinte şi cu cererea către Dumnezeu, că poate va găsi cu cale în suveranitatea Sa – observaţi expresia “prin voia lui Dumnezeu” – să-l aducă pe Pavel la Roma. Dar de ce? Aceasta este o altă întrebare cheie. De ce vrea Pavel să vină la Roma?
Răspunsul lui Pavel ne aduce exact unde ne-am aştepta, atunci când ţinem cont de misiunea vieţii lui, din versetul 5. El spune în versetul 11 că motivul pentru care vrea să vină la Roma este acesta: “Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră.” La ce se referă prin expresia “pentru întărirea voastră”? Se referă la credinţa lor care să fie împuternicită şi întărită şi dătătoare de roade. (Aceasta este legătura pe care o găsim, spre exemplu, în 1 Tesaloniceni 3:2). Deci ceea ce vedem aici, este că Pavel Îl slujeşte pe Dumnezeu în duhul său în Evanghelie (versetul 9), rugându-se neîncetat ca să poată să meargă la Roma şi să le întărească credinţa. Iar misiunea vieţii lui Pavel din versetul 5 este tocmai aceasta – să aducă toate Neamurile la ascultarea credinţei. Dar pentru ca ascultarea să rezulte din credinţă, credinţa trebuie să crească şi să se întărească. Aşa că Pavel Îl slujeşte pe Dumnezeu – adică, caută să-L glorifice pe Dumnezeu cerând ajutor de la Dumnezeu (ceea ce rugăciunea este de fapt!) ca să-l ducă la Roma de dragul credinţei lor. Preocuparea lui rămâne aducerea ascultării credinţei. Iar numele lui Dumnezeu este înălţat prin dependenţa lui Pavel de Dumnezeu în rugăciune, pentru ca aceasta să se întâmple.
Dar Pavel nu vrea să vorbească numai astfel depre aceste lucruri. Ci în versetul 12 se întoarce, şi se asigură că dorinţa cu care se roagă el nu este doar pentru ei, ca numai ei să fie întăririţi şi încurajaţi în credinţa lor prin credinţa şi darurile spirituale ale lui Pavel pentru ei. Ci se asigură că şi el va fi întărit şi încurajat prin credinţa lor. Versetul 12: “Sau mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credinţa, pe care o avem împreună, şi voi şi eu.” Aceasta este misiunea vieţii lui Pavel: să aducă ascultarea credinţei printre Neamuri. Şi aşa îl slujeşte pe Dumnezeu în duhul său: se roagă neîncetat ca Dumnezeu să-l împuternicească să meargă şi să-i întărească în credinţa lor şi să fie întărit de ei în credinţa lui.
3. Pavel doreşte rodul credinţei de la ei
Al treilea lucru prin care Pavel arată că este devotat misiunii vieţii lui de a aduce ascultarea credinţei se găseşte în versetul 13, şi anume motivul pe care l-a avut în desele încercări de a-i vizita. “Nu vreau să nu ştiţi, fraţilor, că, de multe ori am avut de gând să vin la voi, ca să culeg vreun rod printre voi, ca printre celealte neamuri, dar am fost împiedicat până acum.”
Ce rod? Desigur, răspunsul este acelaşi rod despre care a vorbit mereu până acum: rodul credinţei – “ascultarea credinţei.” Aşa foloseşte termenul “rod” în Romani 6:22, “Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa vecinică.”
Concluzie: Moduri în care Pavel demonstrează misiunea vieţii sale
Deci, Pavel subliniază în trei feluri faptul că este devotat în întregime misiunii vieţii sale printre creştinii Romani. Misiunea vieţii sale este să aducă ascultarea credinţei spre slava lui Dumnezeu (versetul 5).
Subliniază lucrul acesta în versetul 8 când Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru credinţa lor care este plină de viaţă şi de o ascultare vizibilă în aşa fel încât reputaţia ei s-a răspândit pretutindeni. Iar numele lui Dumnezeu este înălţat pentru că El este Cel căruia I se mulţumeşte pentru comoara credinţei.
Subliniază lucrul acesta în versetele 9-12 atunci când Îl cheamă pe Dumnezeu să mărturisească ceea ce nimeni altcineva nu poate vedea, şi anume, slujirea lăuntrică a lui Pavel faţă de Dumnezeu când se roagă neîncetat ca Dumnezeu să-l ducă la Roma de dragul întăririi credinţei lor şi pentru ca şi el să fie întărit. Aici, din nou, scopul este credinţa puternică, iar Dumnezeu va primi toată gloria pentru că Pavel depinde de Dumnezeu ca să-l ducă acolo şi să-i dăruiască darurile spirituale care vor zidi credinţa.
În cele din urmă Pavel subliniază misiunea sa de a aduce ascultarea credinţei de dragul gloriei lui Dumnezeu spunând în versetul 13 că motivul pentru care a plănuit să meargă la Roma de atâta vreme a fost pentru a “culege rod” de la ei, cât şi de la celelalte Neamuri. Iar eu, din nou, înţeleg că acesta este rodul credinţei – “ascultarea credinţei.”
Lecţia de aici este clară pentru noi. Dacă suntem devotaţi supremaţiei lui Dumnezeu în toate lucrurile pentru bucuria tuturor Neamurilor, haideţi să fim devotaţi în a aduce ascultarea credinţei unul în celălalt şi între Neamurile care trăiesc printre vecinii noştri şi naţiunile pământului.
© Desiring God
Permisiuni: Aveţi permisiunea şi sunteţi încurajaţi să reproduceţi şi să distribuiţi acest material în orice format, cu condiţia să nu modificaţi cuvintele în nici un fel şi să nu cereţi bani mai mulţi decât v-a costat copierea materialului. Pentru postarea pe internet, preferăm un link către acest document de pe pagina noastră. Orice excepţie de la cele de mai sus trebuie aprobată de către Desiring God.
Vă rugăm să includeţi următoarea afirmaţie pe orice copie a acestui material pe care-l distribuiţi: De John Piper. © Desiring God. Pagina web: www.desiringGod.org.
De unde ‘Hristos’ în omul Isus Cristos?
S-a întâmplat adesea sa întreb oamenii ,ce gândesc ei despre cel de al doilea nume al lui Isus. De obicei răspunsul lor era ceva de genul ”Păi cred că numele al doilea este ‘Hristos’ , dar nu sunt sigur”. Apoi am pus o alta întrebare , înseamnă că pruncul
Isus a fost făcut prin Iosif Hristos și Maria Hristos și deci numele copilului se numește Isus Hristos, nu? Luând în acest fel , oamenii își dai seama că , ’Hristos’ nu este al doilea nume al lui Isus. Dar atunci ce este cu acest al doilea nume ‘Hristos’? De unde provine el ? Ce înseamnă? hai sa încercam să explorăm în această postare.
Traducere sau transliterație ?
Mai întâi trebuie să înțelegem câteva principii în traducere unui text. De regula traducătorii încearcă să facă cele mai bune traduceri a unui cărți sau al unui text. Nu întotdeauna cele mai bune traduceri se fac cuvânt cu cuvânt , adică mot-a-mot.
De multe ori cele mai bune traduceri sunt nu prin transliterație unui cuvânt cu exactitate ci prin ceva similar dar care sa sune mai bine în românește (de exemplu), mai ales atunci când se vorbește de nume sau titluri. Aceasta este numită o transliterație. Spre exemplu, ‘Petru’ este o transliterație din greacă și înseamnă Πέτρος (adică Petros) care înseamnă ‘piatră’ în grecește. În românește ‘Petru’ este similar cu Petros (în greaca). În limba franceză numele este Pierre care înseamnă ‘piatră’. În limba franceza numele este scris din limba greacă fiind tradus (înțeles) și nu prin transliterație (sunetul similar). În Biblie translatorii trebuie să decidă dacă cuvântul (mai ales numele sau titlul) se face prin traducere (adică înțeles) sau prin transliterate adică sunet similar . Nu exista o lege privitoare la aceasta; uneori este mai bine prin traducere alte ori prin transliterație.
Septuaginta
Să vedem acum principiile istoriei Bibliei prin prisma traducerilor. Prima Biblie a fost tradusa în limba greacă din limba ebraică și este despre Vechiul Testament, pe la 250 î.e.n. Traducerea este numită Septuaginta (sau LXX adică 70 în romană) și a fost o influență uriașă în lumea vestică. Cel mai important dintre toate, este că Noul Testament a fost scris în greacă și de multe ori Vechiul Testament citează aceasta tot în limba greacă (Septuaginta) și nu în ebraică (pentru Vechiul Testament).
Traducere și transliterație în Septuaginta
În primul cuadrant (#1) vedem Vechiul Testament în limba ebraică și este accesibil prin textul masoretic și prin manuscrisele de la Marea Moarta. În al doilea (#2) cuadrant vedem Noul Testament în limba greacă. Dar pentru că Septuaginta a fost scrisă în limba ebraică, —> traducerea este în limba greacă așa cum se vede în săgeata din cuadrantul #2 și #2 este pentru Vechiul și Noul Testament. Jumătatea din al #3 cuadrant este în limba modernă în Biblie. Traducătorii trebuie să aleagă dacă este mai bine prin transliterație sau prin traducere, asa cum am explicat mai sus. Aceasta este ilustrată prin săgețile verzi și prin marcarea fie prin transliterație fie prin traducere în ori cere din cele doua posibilități. Puse împreună, această figură ne arată procesul prin care în limba ebraică și în limba greacă se ajunge la limbile moderne de astăzi.
Originea numelui ‘Hristos’
În schița de mai jos se deslușește mai clar (așa cum reiese de la prima figură) dar de data asta voi specifica ce este de fapt numele ‘Hristos’ în Noul Testament.
Putem vedea că în limba ebraică în original, Vechil Testament vorbește despre termenul ‘meshiyach’ care în dicționar înseamnă un om ‘uns sau consacrat’. În ebraică preotul sau regele în Vechiul Testament înseamnă ceremonial de uns cu undelemn, înainte să fie pus în funcție și aceasta este mashiyach (cu articolul hotărât) fiind consacrat ca atare. Când a fost creată Septuaginta în 250 î.e.n., traducerea a preferat un cuvânt din greacă care este asemănător, anume Χριστός (care în romanește înseamnă Hristos) și care de fapt înseamnă ceremonial de uns cu undelemn. De aceia cuvântul Hristos (în romanește) este exact la fel (doar că în greacă: Χριστός = Hristos) iar în ebraică este ‘meshiyach’ care înseamnă o persoane specifică. În Noul Testament oamenii care au scris aceste lucruri au înțeles că Isus este chiar cel care vorbește despre subiectul privind Septuaginta și continuând să folosească numele Hristos, înțelegând că Isus este și mashiyach.
Când însă trecem la limbile moderne din Europa, în multe limbi se folosește transliterația asa încât se pronunța Christos din limba greacă sau uneori Christ. În romanește însă, Hristos este exact la fel ca în limba greacă (Χριστός), și asta pentru că sunt multe cuvinte din romanește care sunt împrumutate din grecește. În Vechiul Testament din ebraică spre diferite limbi sunt mai multe posibilități și încearcă să traducă sau să transliterație de la original în ebraică adică ‘meshiyach’. În unele Biblii se traduce (precum se spune) cuvântul ‘Mesia’ dar prin transliterație (prin sunet) se spune ‘Hristos’. Este dificil să vedem în Vechiul Testament numele ‘Hristos’ pentru că nu exista numele acela de fapt în Vehicul Testament. Dar prin analiza Bibliei știm că numele este ‘Hristos’ = ‘Mesia’ = ‘Unul Uns’ și se specifică titlul. În greacă în original Noul Testament este direct legat de Hristos și prin Septuaginta se conectează de asemenea, dar trebuie să exploram mai mult ca să vedem aceasta.
Hristos anticipat în primul secol (100 e.n.)
Înțelegem acum câteva lucruri mai bine. Să urmărim acum Evangheliile și ce se scrie în ele. Când magii din răsărit au venit la regele Irod (cel Mare), ei știau că regele tuturor evreilor se naște curând – este binecunoscută povestea Crăciunului. Observăm că nu se referă la Isus ci doar la Hristos.
Când a auzit împăratul Irod acest lucru, s-a tulburat mult; şi tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el.A adunat pe toţi preoții cei mai de seamă şi pe cărturarii norodului şi a căutat să afle de la ei unde trebuia să Se nască Hristosul. (Matei 2 : 3 – 4)
Pe vremea lui Irod și preoții știau, recunoșteau cine este Hristosul – chiar înainte să se nască Isus – deși nu este specificat numele lui Isus. Aceasta pentru că în Vechiul Testament ‘Hristosul’ erau cunoscut printre evrei în primul secol (și de asemenea Irod și marii preoți) prin Septuaginta în limba greacă. Hristos a fost și este un titlu nu un nume și prin aceasta se oprește noțiunea că Hristos nu este adevărat și că totul este minciună, precum împăratul Constantin în anul 300 e.n. (și în filmul Da Vinci spre exemplu). Termenul a fost creat cu sute de ani înainte, inclusiv înainte de creștinism sau când Constantin a fost la putere.
Vechiul Testament a profețit ‘Hristosul’
Dacă ne gândim bine, primele profeții au fost cu multă vreme în urmă, în Psalmi, scriși de David în 1000 î.e.n. – cu multă vreme, chiar foarte mult timp înainte de Isus. Să vedem ce zice:
Împărații pământului se răscoală, și domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului și împotriva Unsului Său, zicând:”Să le rupem legăturile și să scăpăm de lanțurile lor!”Cel ce șade în ceruri râde, Domnul Își bate joc de ei.Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte și-i îngrozește cu urgia Sa, zicând:”Totuși, Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.””Eu voi vesti hotărârea Lui” – zice Unsul – „Domnul Mi-a zis: „Tu ești Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. (Psalmul 2 : 2 – 7)
În primul secol (după era noastă) Septuaginta în limba greacă a fost mult mai citită față de limba ebraică (atât de evrei cât și de alte popoare). În Vechiul Testament ( Septuaginta) în Psalmul 2 eu citesc în felul următor (în romanește eu traduc direct Hristos, exact ca în Septuaginta):
Împărații pământului se răscoală, și domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului și împotriva Hristos-ului, zicând:”Să le rupem legăturile și să scăpăm de lanțurile lor!”Cel ce șade în ceruri râde, Domnul Își bate joc de ei. (Psalmul 2 : 2 – 4)
Observăm că Hristos, în primul secol (era noastră) în acel pasaj este citit ca atare. Dar în Psalmul 2 continua cu referire la ‘Hristos’ care va veni. Eu pun acest pasaj față-în-față și să observăm transliterarea:
Psalmul 132 – în ebraică | Psalmul 132 – în Septuaginta (în greacă) |
10. Pentru robul Tău David, nu lepăda pe unsul Tău!” –11. Domnul a jurat lui David adevărul și nu Se va întoarce de la ce a jurat: „Voi pune pe scaunul tău de domnie un fiu din trupul tău.12. Dacă fiii tăi vor păzi legământul Meu și învățăturile Mele pe care li le voi da, vor ședea și fiii lor în veci pe scaunul tău de domnie.” –
13. Da, Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuință a Lui și a zis: 14. „Acesta este locul Meu de odihnă pe vecie; voi locui în el, căci l-am dorit. 15. Îi voi binecuvânta din belșug hrana, voi sătura cu pâine pe săracii lui. 16. Voi îmbrăca în mântuire pe preoții lui, și credincioșii lui vor scoate strigăte de bucurie. 17. Acolo voi înălța puterea lui David, voi pregăti o candelă unsului Meu, 18. voi îmbrăca cu rușine pe vrăjmașii lui, și peste el va străluci cununa lui.”
|
10. Pentru robul Tău David, nu lepăda pe Hristos!” –11. Domnul a jurat lui David adevărul și nu Se va întoarce de la ce a jurat: „Voi pune pe scaunul tău de domnie un fiu din trupul tău.12. Dacă fiii tăi vor păzi legământul Meu și învățăturile Mele pe care li le voi da, vor ședea și fiii lor în veci pe scaunul tău de domnie.” –
13. Da, Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuință a Lui și a zis: 14. „Acesta este locul Meu de odihnă pe vecie; voi locui în el, căci l-am dorit. 15. Îi voi binecuvânta din belșug hrana, voi sătura cu pâine pe săracii lui. 16. Voi îmbrăca în mântuire pe preoții lui, și credincioșii lui vor scoate strigăte de bucurie. 17. Acolo voi înălța puterea lui David, voi pregăti o candelă a lui Hristos, 18. voi îmbrăca cu rușine pe vrăjmașii lui, și peste el va străluci cununa lui.” |
Se vede foarte clar că în Psalmul 132 timpul este în viitor (”…voi înălța puterea lui David …”), și multe alte pasaje în Vechiul Testament. Este foarte important să reținem aceasta pentru profețiile Bibliei. Nu este doar faptul că de multe ori scriitorii Noului Testament se inspiră din Vechiul Testament. Este foarte clar că Vechiul Testament (fără Noul Testament) era făcut despre lucruri care vor veni și multe profeții. Irod știa că în Vechiul Testament profeții menționau despre ‘Hristos’ care va veni, mai mult, era deja anunțat. El, Irod, a întrebat pe cei care știau mai multe, când va fi prezis? Evreii știau că Mesia (sau Hristos) va veni. Faptul că ei, evreii așteaptă pe Mesia este clar, tot așa cum este clar că ei susțin ca nu exista Isus și Noul Testament nu este adevărat, dar Vechiul Testament și toate profețiile sunt acolo.
Profețiile din Vechiul Testament: felul în care se citește cheia la toate
Faptul că în Vechiul Testament apar explicit predicțiile care vor veni, cartea este pusă de-o parte, devine o literatură specială și foarte rară în istorie. Este ca și cheia pentru o ușă. Faptul că încuietoarea este pusă într-un anumit fel, este esențială și numai atunci ușa este deschisă. Am văzut că nu numai cele două psalm-uri dar și alte postări precum semnul lui Avraam, începutul lui Adam și Pastele lui Moise. În Psalmul 132 este specificat că ‘Hristosul’ este din seminția lui David și ușa este deschisă din ce în ce mai mult pe măsură ce profețiile se împlinesc în Vechiul Testament. Vom continua să vedem ‘cheia’ specifică dar o să ne punem de asemenea o altă întrebare: este Isus cheia înțelegerii profețiilor? Dacă da, sper că prin aceasta o să înțelegem mai bine Evangheliile.
Capitolul 8 — Comoara ascunsă
Capitol bazat pe textele din Matei 13, 44.
“Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsa într-o țarină. Omul care o găsește, o ascunde: și, de bucuria ei, se duce și vinde tot ce are și cumpără țarina aceea.” Matei 13, 44. PDH 103.1
În vechime, se obișnuia ca oamenii să-și ascundă comorile în pământ. Hoțiile și tâlhăriile erau foarte frecvente. Și ori de câte ori avea loc o schimbare a stăpânirii, cei care aveau mari averi erau în situația de a fi supuși la mari impozite. Pe lângă aceasta, țara se afla în primejdia de a fi invadată de armate prădătoare. Ca urmare, cei bogați căutau să-și păstreze averile ascunzându-le, iar pământul era considerat ca fiind un loc sigur pentru păstrarea lor. Dar deseori se întâmpla să uite locul unde au ascuns averea; se putea ca proprietarul să moară, sau închisoarea sau exilul să separe pe proprietar de comoara sa, și bogăția, ce l-a costat atâta trudă ca să o păstreze, să fie lăsată găsitorului care avea șansa să dea peste ea. În vremea Domnului Hristos, nu era ceva neobișnuit să descoperi într-un ogor părăsit monede vechi și podoabe de aur și de argint. PDH 103.2
Un om a închiriat un teren ca să-l cultive și, pe când ara cu boii, fierul plugului scoase din pământ o comoară ascunsă. Descoperind această comoară, omul își dă seama de faptul că o avere este la îndemâna sa. Punând aurul la loc, acolo unde a fost ascuns, s-a întors acasă și a vândut tot ce avea, pentru a cumpăra ogorul în care se afla comoara. Familia sa și vecinii săi considerau toate acestea ca fapte de om nebun. Privind ogorul, ei nu vedeau nici o valoare în acel pământ părăsit. Dar omul știa ce face; și când a avut în mână actul de proprietate asupra terenului, l-a răscolit peste tot ca să găsească comoara pe care o pusese la loc sigur. PDH 103.3
Această parabolă ilustrează valoarea comorii cerești și efortul ce ar trebui depus pentru a o dobândi. Cel ce a găsit comoara în țarină, a fost gata să se despartă de tot ceea ce avea, gata să depună o muncă neobosită, numai să poată intra în stăpânirea bogățiilor ascunse. Tot așa, cel ce găsește comoara cerească nu va considera nici un efort prea greu și nici un sacrificiu prea mare, pentru a câștiga comoara adevărului. PDH 104.1
În parabolă, țarina în care este ascunsă comoara simboliza Sfânta Scriptură. Comoara este Evanghelia. Nici chiar pământul nu este așa de brăzdat cu vine de aur și așa plin de lucruri prețioase, cum este Cuvântul lui Dumnezeu. PDH 104.2
… Firma Tel Drum face bani din afaceri cu statul chiar și cu Liviu Dragnea după gratii. Ce contracte a încheiat firma pe final de 2019
17.12.2019 14:57
Deși aflată în insolvență, compania Tel Drum continuă să încheie, la finalul anului 2019, contracte profitabile cu statul, informează Liber în Teleorman.
Astfel, dacă la finalul lunii noiembrie, Tel Drum încheia un contract de 46 milioane lei cu Consiliul Județean Teleorman, pe data de 6 decembrie, Tel Drum a obținut o nouă finanțare din partea CJ Teleorman pentru modernizarea unui drum județean.
Conform Sistemului Electronic de Achiziții Publice, valoarea acestui nou contract este de peste 13 milioane de lei.
Modul de atribuire a contractului s-a făcut prin varianta procedurii simplificate, iar ofertele au fost depuse online. Contractul pentru modernizarea drumului județean 612 Călinești-Antonești a fost câștigat de Tel Drum.
Compania Tel Drum mai este și beneficiara unui contract multianual de întreținere a drumurilor județene pe timp de iarnă, conform publicației citate.
Foto: Liberinteleorman.ro
În dosarul „Tel Drum”, procurorii DNA au anunţat, oficial, pe 13 noiembrie 2017 că Liviu Dragnea este urmărit penal pentru constituirea unui grup infracţional, abuz în serviciu şi infracţiuni privind deturnarea de fonduri europene, în legătură cu favorizarea companiei în privinţa acordării de contracte. Dragnea a negat acuzațiile.
În luna octombrie a acestui an, șeful interimar al DNA, Călin Nistor, anunța că dosarul „Tel Drum”, în care fostul lider PSD Liviu Dragnea este pus sub acuzare, va fi soluţionat până la sfârşitul acestui an.
Editor web: Mihnea Lazăr
………… Cum am ajuns să plătim din buzunarul propriu datorii de 4 miliarde de euro ale companiilor falimentare de stat
DIN ARTICOL
Compania Națională a Huilei: din 20.300 de angajați au mai rămas doar 4
Societatea Națională a Căilor Ferate Romane, locul 3 în topul datornicilor la stat
Actualul guvern, nicio soluție pentru a recupera datoriile de 4 miliarde de euro
Marile companii unde statul este acționar au restanțe la bugetul de asigurări sociale de 4 miliarde de euro. Suma ar fi fost mult mai mare, dacă guvernele anterioare nu ar fi șters din datorii. Deși unele companii au repornit de la zero, acum au din nou restanțe mari la buget. De 14 ani, ANAF se dovedește incapabil să recupereze debitele. Dacă ar reuși să recupereze toată suma, deficitul din Pilonul 1 ar fi acoperit pe câțiva ani, iar actualul executiv nu ar mai fi nevoit să ia bani din Pilonul 2 de pensii.
Cel mai mare debitor la bugetul de stat este Compania Națională a Huilei (CNH). În 2010, debitele CNH depășeau un miliard de euro. După mai multe ștergeri de datorii, restanțele au ajuns, în septembrie 2017, la 800 de milioane de euro. În vremurile sale bune, Compania Națională a Huilei avea 9 sucursale, peste 20.000 de angajați și o producție anuală de 1,9 milioane tone de huilă.
Darius Câmpean, lider sindical al Complexului Energetic Hunedoara: „Aceste datorii vin dintr-o serie de penalități, pe care Complexul Energetic Hunedoara le-a avut prin neplata certificatelor de carbon la timp și printr-o serie de taxe pe care nu le-a vărsat la bugetul de stat.”
Problemele CNH au apărut acum 10 ani, când statul a început să diminueze subvenția anuală pe care o acorda companiei pentru ca aceasta să fie competitivă pe piață. În 2008, statul a acordat CNH o subvenție de 320 de milioane de lei. În 2009, aceasta a scăzut la 281 de milioane de lei, iar în 2010, la 245, 6 milioane de lei. Pe lângă diminuarea subvenției, CNH nu a încasat la timp nici banii pe producția livrată altor companii de stat. Din această cauză, CNH nu a mai plătit la timp impozitele la stat.
Gelu Diaconu, fost președinte al ANAF: „Cum poți instrumenta o infracțiune în sarcina conducerii executive a unei societăți cu capital de stat, a cărei producție este subvenționată, iar statul întârzie achitarea acestei subvenții cu lunile, dacă nu chiar cu anii.”
Gelu Diaconu cunoaște foarte bine situația CNH. În 2012 a fost secretar de stat la Ministerul Economiei, iar din aprilie 2013 până în februarie 2016, președintele ANAF. Nu a putut recupera debitele de la CNH și nici nu a putut să sancționeze în vreun fel conducerea companiei. Diaconu spune că datoriile au ajuns la un miliard de euro, din cauza tergiversării plăților.
Gelu Diaconu, fost președinte al ANAF: „Obligațiile fiscale sunt lunare, neplata lor atrage penalități, dobânzi, auxiliare. Sumele acestea se rostogolesc de la lună la lună, de la trimestru la trimestru, de la an la an. Și uite așa se ajunge în această situație.”
Fostul șef al Fiscului spune că a aplicat în cazul CNH aceleași măsuri pe care statul le-a aplicat companiilor unde era acționar: „Prima ofertă era eșalonarea debitului, cu garanții colaterale constituite. O perioadă, reușeau să se țină de graficul eșalonării. Se ajungea inevitabil într-o perioadă când nu mai puteau să țină pasul eșalonării. Intrai pe procedura de executare silită, care însemna somații, popriri. De regulă, ca să fiu sincer cu dumneavoastră, acționam decisiv, cu blocarea conturilor, atunci când exista pericolul prescrierii unor părți din creanță.”
„Ei au fost supuși procedurilor de executare silită, până la momentul la care, ANAF-ul sau alt creditor, a solicitat declanșarea procedurii de insolvență. De la acel moment, firmele intrate în insolvență sunt protejate de această procedură. De regulă, procesele de restructurare în procedură de insolvență se fac prin anularea unei mari părți din creanța bugetară”, adaugă Diaconu.
Pe lângă neacordarea la timp a subvențiilor și neîncasarea banilor la timp pe producție, CNH a mai avea o mare problemă.
Gelu Diaconu, fost președinte al ANAF: „Numirile pe criterii politice. Și acolo, ca și în instituțiile de stat, e o sarabandă a numirilor și schimbării personalului de conducere cu oameni mai puțin pricepuți în domeniu și de regulă obedienți partidului care i-a numit.”
Darius Câmpean, lider sindical CEH: „În mod clar au fost și greșeli din punct de vedere managerial, care au dus la mărirea acestor datorii, iar acești manageri au fost numiți politic. Însă, eu am sperat, atunci când guvernarea a fost una tehnocrată în România, ca lucrurile pentru CEH să fie puse pe un alt făgaș dar, din păcate, și guvernarea tehnocrată a dezamăgit, ca și guvernările politice de-a lungul timpului.”
Fostul șef al ANAF recunoaște că, în momentele dificile, s-au făcut intervenții politice: „Sigur că au fost intervenții. Ele sunt cotidiene. Cine nu le recunoaște e un mincinos. Ideea este ca soluțiile găsite din inițierea unui astfel de dialog să fie în zona ligalității.”
Compania Națională a Huilei: din 20.300 de angajați au mai rămas doar 4
În momentul de față, Compania Națională a Huilei mai are 4 angajați din 20.300. Are datorii totale de 1,17 miliarde de euro, dintre care 800 de milioane de euro către bugetul de stat. Restul datoriilor sunt către bănci și alte firme private. Pe 28 aprilie 2015, CNH a intrat în procedură simplificată de faliment, la cererea creditoarei Umirom SA, care are de recuperat o creanță de 1.904.390 de lei.
Firma Expert Insolvență din Deva se ocupă de falimentul CNH. Într-un răspuns trimis la redacție, Expert Insolvență spune că statul a mutat activele CNH pe o altă societate.
Evoluția Companiei Naționale a Huilei
În anul 2012, toate activele Companiei Naționale a Huilei au fost date în plată către ANAF, pentru stingerea parțială a datoriilor. Statul Român a adus aceste active ca aport ulterior la capitalul social al unei noi societăți, Societatea Națională a Huilei SA, care ulterior a fost absorbită de Complexul Energetic Hunedoara SA.
Noua firmă, Complexul Energetic Hunedoara, avea 431 de milioane de lei datorii la bugetul de stat, în septembrie 2017. Se situa pe locul 4 în topul marilor datornici. După doar șase luni, la 30 aprilie 2018, datoriile CEH către bugetul de stat au crescut cu 50%, la 606 milioane de lei.
Noul director general al companiei, Samuel Dioane, a refuzat să ne ofere un interviu filmat. Ministrul Energiei, Anton Anton, care are în subordine cele două companii miniere, a refuzat să ne răspundă la întrebări. Nici foștii miniștri ai Energiei nu au dorit să ne ofere un interviu filmat pe acest subiect.
Cum s-au rostogolit datoriile CNH
Momentul în care societatea a început să acumuleze datorii restante față de bugetul statului a fost anul 2013, după absorbția Societății Naționale a Huilei de către Complexul Energetic Hunedoara SA (CEH).
S-au făcut eforturi pentru achitarea stopajului la sursă, generat de drepturile de natură salarială acordate, s-au făcut eforturi, însă au rămas neplătite contribuțiile unității, atât cele aferente drepturilor salariale, cât și celelalte impozite și taxe legale.
Urmare a datoriilor foarte mari către bugetul statului, au fost instituite sechestre pe bunurile patrimoniale ale CEH SA. La data prezentei, întreg patrimoniul societății este gajat sau are instituit sechestru asigurator în favoarea Ministerului Finanțelor Publice sau a ANAF.
Doina Pârcălabu, fost președinte al CNPAS: „Dacă restructurarea prin reorganizare a acestor noi societăți nu a avut în vedere principii economice, și atunci am venit și am păstrat aceleași reguli de funcționare, fără să aducem instrumentele economice, care să transforme acele societăți în unele eficiente, atunci rezultatul e același. Reprezentanții statului în consiliile de administrație sunt de obicei consilierii miniștrilor, persoane care vin și pleacă o dată cu ministrul și a căror responsabilitate nu am văzut să fie vreodată arătată cu degetul.”
Din 2011, statul nu a mai subvenționat producția de cărbune. Actuala conducere a CEH dă vina și pe liberalizarea pieței de energie, unde energia s-ar vinde sub prețul de producție. La 7 ianuarie 2016, s-a declanșat insolvența CEH. În momentul de față, CEH nu mai e în insolvență. În schimb, situația companiei este mult mai rea decât înainte.
CEH n-a plătit nici dările angajaților către stat
Odată cu transferarea dărilor de la angajator la angajat, începând cu anul 2018, acestea nu au fost plătite decât parțial, ceea ce a dus la majorarea datoriilor față de bugetul statului nu numai cu impozitele și taxele datorate de către societate, ci și cu stopajul la sursă. Datoria totală pe primele 4 luni ale anului 2018 este de 31.144.000 de lei.
Doina Pârcălabu a condus Casa Naţională de Pensii între 2009 şi 2012. După ce a văzut că marile companii de stat nu reușesc să achite contribuțiile la buget nici ale angajatorului, nici ale angajatului, a propus modificarea Legii pensiilor.
Doina Pârcălabu, fost președinte al CNPAS: „Inițial, în Legea 19, acordarea drepturilor de pensie se făcea în condițiile achitării obligațiilor fiscale, adică a contribuțiilor. Înregistrându-se aceste debite, la marii angajatori, legea a fost modificată foarte repede, în 2002, în sensul în care drepturile de pensie să nu fie alterate de condiționalitatea plății contribuțiilor.”
Doina Pârcălabu nu vede cu ochi buni situația Companiei Naționale a Huilei: „Dacă dumneavoastră îmi spuneți că am lăsat o entitate cu un cod fiscal și cu un cod de înregistrare la Registrul Comerțului, care mai are o structură de personal de 3-4-5 persoane, care doar deschid ușa și fac act de prezență și că aceștia vor recupera debitele cu sume semnificative… eu mă îndoiesc.”
Societatea Națională a Căilor Ferate Romane, locul 3 în topul datornicilor la stat
Pe locul 3 în topul datornicilor, se află Societatea Națională a Căilor Ferate Romane RA, cu 131 de milioane de euro. Potrivit ultimului bilanț contabil, aferent anului 2015, societatea mai are un singur angajat, care are misiunea de a gestiona creanțele și a plăti datoria la bugetul de stat. Societatea funcționează în subordinea Ministerului Transporturilor și se află în insolvență.
În 1998, Guvernul Radu Vasile a decis divizarea Societății Națională a Căilor Ferate Romane RA în 4 entități noi: CFR Marfă, CFR Călători, Societatea de Administare a Activelor Feroviare și Societatea de Servicii de Management Feroviar. Noile societăți au pornit de la zero, deoarece datoriile istorice au rămas pe firma mamă, care mai are acum un singur angajat.
Societatea Națională a Căilor Ferate Romane RA a avut datorii la buget mult mai mari, dar i-au fost șterse în mai multe etape.
Florin Cîțu este senator PNL, președintele Comisiei economice, industrii și servicii. Consideră un subterfugiu economic ce a făcut guvernul acum 20 de ani.
Florin Cîțu, senator PNL: „Nu este numai la CFR practica asta. Am văzut-o la foarte multe companii de stat. O companie de stat a dat faliment, apare o altă companie care preia activele și ni se promite că de acum încolo va fi bine. Câțiva ani în viitor, derulăm, și vedem că acele companii sunt tot pe pierdere.”
Ministrul Transporturilor Lucian Șova nu a dorit să ne ofere un interviu filmat. Ne-a asigurat, într-un răspuns scris, că singurul angajat al companiei va recupera toate debitele.
„Preocuparea SNCFR-RA este aceea de achitare a datoriilor la bugetul de stat, ca urmare a recuperării creanțelor. Având în vedere că activitatea desfășurată de SNCFR-RA este aceea de gestionare a datoriei și creanțelor existente la data reorganizării, societatea a întreprins în decursul timpului demersuri în vederea recuperării creanțelor prin inițierea unor acțiuni în instanță. Succesiv, după câștigarea proceselor în instanță, SNCFR-RA a întâmpinat dificultăți în încasarea acestor sume întrucât unele societăți au intrat în insolvență sau faliment.”, transmite Ministerul Transporturilor.
Ștergerile succesive de datorii au avut ca scop înlesnirea accesului companiilor CFR la fonduri europene.
Doina Pârcălabu, fost președinte al CNPAS: „Pentru a avea acces la finanțările acestea, ar fi trebuit să aibă condițiile de eligibilitate îndeplinite, adică acele certificate fiscale. Știm că într-o achiziție publică primul document care se cere este certificatul fiscal, care trebuie să fie curat, să nu aibă debite la bugetul statului.”
După o perioadă în care au mers bine, companiile CFR au început să dea rateuri.
Florin Cîțu, senator PNL: „Așa ni s-a spus și când s-au iertat datoriile la CFR Călători, de un miliard de euro, că va fi OK. CFR Călători în 2016 a avut un profit de 40 de milioane de lei, în 2017 a avut o pierdere de 20 de milioane de lei, iar în 2018 are bugetată o pierdere de 318 milioane de lei. Mie mie se pare că merge în direcția total greșită, față de o companie căreia i s-au iertat datoriile și acum spune că va fi OK”.
Fost șef ANAF: Niciodată să nu vă iluzionați că aceste sume vor fi recuperate
Fostul șef al ANAF Gelu Diaconu spune că de la companiile intrate în insolvență nu se mai recuperează mare lucru:„ Am cunoștință și, sigur, de fiecare dată am sesizat organele abilitate, de insolvențe simulate – înființăm o firmă, transferăm activitatea, înregistrăm debite, o băgăm în insolvență. Practic, înseamnă un grad de recuperare a acestor creanțe de maximum 10%. Niciodată să nu vă iluzionați că aceste sume vor fi recuperate. Dacă s-ar recupera arieratele integral de la primii 500 de debitori, am avea pe 3 ani acoperit deficitul de la Pilonul 1.”
„Puțină competență, dar salarii babane”
Remus Borza este deputat independent şi specialist în insolvență. Din experiența sa, problemele companiilor de stat cu datorii mari la buget sunt comune.
Remus Borza, specialist în insolvenţă: „Statul e un prost administrator. Companiile statului au o hibă, care pleacă din prostul management, din politizarea excesivă a managementului companiilor de stat. Supradimensionarea organigramelor, sunt foarte mulți salariați. Foarte multă mediocritate, puțină competență, dar salarii babane.”
Managerii respectivelor societăți, pentru a avea liniște socială, să nu-i alerge prin curte liderii de sindicat, atunci ce fac? Dau cu prioritate salariile și lasă mai la urmă, spre calendele grecești adică spre niciodată, plata datoriilor către stat.”
Remus Borza spune că directorii marilor companii de stat și-au permis să acționeze așa, ca urmare a ajutorului primit de la politcienii locali.
„Nu prea calcă nici Fiscul pe la companiile de stat, că mai sună un senator, ba mai sună un ministru. Toate aceste companii reprezintă un bazin electoral pentru politicieni. Pun presiune pe Fisc. Băi, nu-i deranja păștia! Ce vrei? Să falimentăm ditamai compania? Suntem o zonă monoindustrială… tot timpul găsesc aspecte deastea, problematica socială, avem mii de salariați. Lasă-i, că-ți vor plăti! Sigur că nu plătesc niciodată”, spune Remus Borza.
„99% din companiile intrate în insolvență intră direct în faliment. Statul nu recuperează mare lucru”, adaugă el.
Remus Borza spune că problema mineritului din România a fost tratată cu frică: „Statul e târșălos, nu vrea să-și pună în cap niște mii de mineri, care, chipurile, ar rămâne fără job. Statul a trăit în permanență presiunea mineriadelor. Mai bine s-ar fi băgat la începutul anilor 90 câteva milioane de dolari, pentru a susține reconversia profesională a acestei categorii profesionale.”
Fostul ministru al Muncii Dragoș Pîslaru a vrut să schimbe această practică, a managerilor numiți politic, dar nu a reușit. A încercat la Societatea de tratament balnear și de recuperare a capacității de muncă TBRCM, din subordinea Minsiterului Muncii. TBRCM are 13 hoteluri în toată țara, unde pensionarii merg la tratament. Pîslaru a vrut să implementeze management privat, dar sistemul politic s-a opus.
Dragoș Pîslaru, fost ministru al Muncii: „A fost o luptă la baionetă. Lupta se ducea pentru profesionalizarea TBRCM, dar n-am reușit s-o închei. Din aprilie, până la sfârșitul anului, eu n-am reușit, ca ministru, să pot să desfac toate ițele pentru a convinge această companie să intre în legislația de guvernanță corporativă.”
Dragoș Pîslaru, fost ministru al Muncii: „Dacă numești politic și nu sunt oameni competenți în acele structuri și nici nu ai cum să-i tragi la răspundere printr-un consiliu de administrație performant, evident nu vei avea o performanță notabilă sau vei avea o lipsă de performanță crasă.”
Prin Ordonanță de urgență nr.109 din decembrie 2011, Guvernul Boc a încercat să impună manageri privați la marile companii de stat, pentru a le eficientiza activitatea. Guvernul PSD a fost de altă părere.
Florin Cîțu, senator PNL: „Anul trecut în decembrie, 94 de companii de stat, aceste companii mari, au fost scoase de sub incidența Ordonanței 109, cea cu guvernanță corporativă, tocmai pentru a fi management politic și să fie direct controlate de la guvern.”
Dragoș Pîslaru, fost ministru al Muncii: „Tot ce înseamnă societate comercială de stat fără o governanță corporativă, conform principiilor OECD, transparență și responsabilitate, este o sursă perfectă pentru sinecuri. Dintr-o combinație de management neadecvat, clientelism politic, măsuri de politici publice necorelate au dus la această situație.”
Senatorul Cîțu crede că decizia ar avea substrat politic.
Florin Cîțu, senator PNL: „Ai o masă de votanți pe care o controlezi, similar principiului cu ajutoare sociale. Așa este și aici. Îi ții pe acei oameni prizonieri, pentru a le cere votul.”
Florin Cîțu, senator PNL: „Ăsta este modul în care s-a făcut de 28 de ani administrarea economiei în România. De fiecare dată am făcut să le închidem gura puțin, să le mai dăm niște bani, doar pe ciupeală, pe găinării. De aceea este România cea mai săracă țară din Europa.”
Directorii marilor companii de stat datoare la buget au mulțumit sub diverse forme politicienilor pentru ajutorul primit în fața de Fiscului.
Remus Borza, deputat independent: „Căpușarea companiilor de stat cu tot felul de contracte încheiate cu camarila din jurul directorului, din jurul ministerelor, a liderilor politici.”
Un astfel de exemplu este cel al fostului ministru Dan Șova, care a fost condamnat definitiv pe 20 iunie la 3 ani de închisoare, pentru trafic de influență. Concret, ministrul Dan Șova a fost acuzat de procurorii DNA că și-a traficat influența pe lângă directorul CET Govora, Mihai Bălan, care a dat un contract de asistență juridică unei firme de avocatură, de la care Șova a primit în schimb 100.000 de euro.
Doina Pârcălabu, fost președinte al CNPAS: „Pe de o parte, unele bănuiesc că sunt de interes național și chiar strategic, iar pe de altă parte este vorba și despre componenta socială. Să nu uităm că aceste companii miniere au asigurat supraviețuirea acelor localități.”
Șeful Comisiei Economice din Senat spune că situația se va agrava, dacă Guvernul nu va lua decizii concrete.
Florin Cîțu, senator PNL: „Gaura acolo e pe termen lung. Gaura vine din faptul că acei oameni care n-au contribuit și n-au cotizat, pentru că nu le-a plătit compania, ies la pensie și primesc pensie. Ar trebui să vedeți ce se întâmplă dacă un privat face acest lucru, să nu plătească. Aici nu se va întâmpla nimic, va fi trecută la datorie.”
Florin Cîțu, senator PNL: „Dar va trebui acoperită gaura de undeva. De unde luăm acești bani? Ori din Pilonul 2 de pensii, ori din taxarea sectorului privat, că din altă parte n-ai de unde să iei.”
……………Citi oameni a omorit comunismul? Si cine erau ei?* (How many people did communism kill? And who were they?)
de Dan PAVEL
ESEU
Citi oameni a omorit comunismul? Si cine erau ei?* (How many people did communism kill? And who were they?)
Introducere
Statistica democidului este un domeniu relativ nou de cercetare în România. Apariţia volumului Cartea morţilor din închisori, lagăre, deportări, coordonat de scriitorul şi militantul civic Romulus Rusan, reprezintă o contribuţie remarcabilă la clarificarea unora dintre părţile obscure ale democidului comunist. Tomul pune laolaltă cercetările făcute de către coordonator şi colaboratorii săi în ultimii cinci ani, precum şi o serie de texte cercetate în ultimele două decenii, dintre care
unele capitole au reprezentat baza unor cărţi anterioare, astfel încît cititorii au şansa unei abordări cuprinzătoare a fenomenului represiv comunist din ţara noastră.
La fel precum toate regimurile comuniste totalitare din secolul XX, şi regimul comunist totalitar din România a fost un „criminal în serie” (serial killer) de natură colectivă. Marea provocare pentru regimul succesor nu a fost de a demonstra caracterul criminal al regimului comunist anterior, cum credea preşedintele Traian Băsescu. Lucrul acesta fusese făcut anterior, chiar şi înaintea istoricilor de profesie, în amănunt şi convingător, de către Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, asociaţiile foştilor deportaţi, ale foştilor refugiaţi, Academia Civică, în particular în cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi Rezistenţei de la Sighet, de alte organizaţii ale societăţii civile. Marea provocare pentru autorităţile postcomuniste era de a contribui la atribuirea precisă a responsabilităţilor în lanţul genocidar ierarhic comandă-execuţie şi de a aduce informaţii, documente noi, privind numărul victimelor comunismului, împrejurările uciderii acestora, chestiuni pe care autorităţile statului le puteau clarifica, mai ales prin accesul neîngrădit la arhivele bine păzite de serviciile secrete. Dincolo de statisticile crimei, la fel de importantă era aflarea identităţilor concrete, individuale, ale celor ucişi. Exact acest lucru îl încearcă Rusan şi colaboratorii în Cartea morţilor, să confere identitate victimelor comunismului, om cu om, să readucă în memoria noastră fiecare victimă ca persoană. Iar din multe puncte de vedere, este o sarcină aproape imposibilă, pentru că numeroase victime ale criminalului în serie care a fost regimul comunist nu au fost găsite şi cu atît mai puţin identificate. Cam aşa se întîmplă şi cu „criminalii în serie” urmăriţi de poliţie, FBI sau alte agenţii, chiar şi cînd sînt prinşi, multe dintre victimele lor rămîn nedescoperite.
Cartea morţilor este o carte-eve-niment, care merită mai mult decît un rezumat. Iar un „rezumat” al listelor morţilor individuale ar fi un nonsens. Ar conduce la reducţionis-mul statisticilor şi anonimizării pe care cercetătorii au vrut să-l evite. Este nevoie de o punere în context (naţională/internaţională) şi de o analiză asupra a ceea ce s-a petrecut în ultimul sfert de veac, de cînd avem voie să vorbim public despre trecutul nostru apropiat şi sîngeros, dar pe care mulţi preferă să-l ignore în tăcere.
Democid, genocid, politicid
După comiterea marilor crime în masă din secolul XX de către regimurile politice totalitare şi marile pierderi umane din timpul conflagraţiilor mondiale – WW I, Gulag, WW II, Holocaust, dar nu numai -cercetătorii din ştiinţele sociale au simţit nevoia introducerii unor standarde măsurabile, verificabile, de măsurare a amplitudinii catastrofelor istorice. Politicieni de tot felul, democraţi, tirani, victime şi supravieţuitori, urmaşi, comunităţi, naţiuni, conspiraţionişti, jurnalişti, moralişti, negaţionişti, resentimentari şi promotori ai discursului urii (hate speech), alte categorii, au avansat estimări ale morţilor exagerate prin minimalizare sau maximalizare. Ulterior, cînd au fost dezgropate morminte colective/gropi comune sau cînd au fost descoperite documente făcute chiar de către managerii represiunii criminale, unele exagerări minimaliste sau maxima-liste s-au dovedit a fi apropiate de adevăr. Cele mai multe nu. Tocmai de aceea, încercarea de a aduce cifrele victimelor cît mai aproape de exactitate şi adevăr a menţinut această preocupare la statutul de cvasiştiinţă. La fel precum toate ştiinţele sociale, despre care s-a ştiut de la bun început că nu sînt ştiinţe exacte, estimările nu sînt rocket science.
Ilustrativ pentru afirmaţiile de mai sus este modul în care procedează cel mai mare specialist din lume în studiul crimelor în masă, R. J. Rummel: el ia în considerare estimările minimale şi cele maximale din literatura de specialitate pentru fiecare fenomen din ultimul secol (ulterior, şi-a extins cercetările pentru întreaga istorie scrisă); apoi foloseşte criterii riguroase, date demografice, statistici, iar în final vine cu propria sa estimare. De regulă, mai mare decît estimările minimale şi mai mică decît cele maximale. Cei care îi citesc însă opera şi analizele nu pot să nu observe însă că adesea estimările sale „de mijloc” se ridică peste estimările maximale făcute de „specialişti” sau „istorici” pentru democide cunoscute, în particular pentru anumite ţări (cum este şi cazul României, după cum voi arăta). Pentru primul război mondial (la acea vreme războiul cu cele mai multe victime, mai ales civili) intervalul minimal-maximal este între 10 milioane şi 23 de milioane de morţi, iar Rummel avansează estimarea de 15 milioane; cifrele pentru cel de-al doilea război mondial sînt şi mai înfricoşătoare – între 45 şi 80 milioane de morţi (Rummel – 66 milioane), dintre care naziştii au ucis între 15-31,5 milioane, probabil 21 milioane, iar dintre aceştia în Holocaust ar fi pierit 5,3 milioane evrei1.
Dacă ne uităm la estimările privitoare la numărul victimelor făcute de regimurile comuniste în întreaga lume, observăm cele mai mari diferenţe între estimările minimale şi cele maximale; intervalul estimărilor pentru democidul comunist la nivel internaţional este între 40.472.000 şi 259.432.000 de victime, în vreme ce Rummel avansează cifra de 110.286.000 victime. Este semnificativ că estimarea lui Rummel se apropie de cea făcută de Stephane Courtois, în celebra şi contestata sa introducere la Cartea neagră a comunismului – cu un total „care se
apropie de 100.000.000 de morţi” –
pentru care istoricul francez a fost atacat şi criticat vehement de către stînga occidentală2. Este extrem de relevant (inclusiv pentru o ţară ca România, în care genocidul a fost mai puţin sălbatic decît în URSS, China sau Cambodgia) că dintre toate genocidele şi democidele moderne sau din istorie cele mai mari discrepanţe dintre estimările minimale şi cele maximale sînt legate tocmai de crimele comise de regimurile comuniste totalitare3. Ar trebui ca partizanii unor estimări diferite să nu se mai atace între ei cu vehemenţă, ci să abordeze aceste discordanţe cu un aparat metodologic, statistic, demografic, conceptual, teoretic, mai elaborat şi coerent, cum procedează savanţii, demografii, statisticienii, istoricii, sociologii, politologii din alte ţări4. Şi ar trebui să admită fiecare tabără că, în mod periodic, se pot produce şi se vor produce ajustări în ambele sensuri.
Regimurile comuniste au produs mai multe victime decît cele două războaie mondiale la un loc, iar majoritatea crimelor au fost făcute pe timp de „pace” (cu excepţii notabile). Comuniştii au avut la dispoziţie mult mai mult timp pentru a comite crimele, „în linişte”, dar şi ca să îşi acopere urmele. Şi naziştii au încercat să îşi acopere urmele, dar au făcut-o în grabă, sub presiunea evenimentelor de pe front şi mai ales a înfrîngerii, cum s-au petrecut de pildă lucrurile cu lagărele de exterminare de la Treblinka şi Sobibor, care au fost demolate, ori cum era să se întîmple şi cu Majdanek, a cărui demolare a fost oprită cu cîteva ore înainte de sosirea prea rapidă a trupelor sovietice. De Gulagul sovietic şi central-est-european nu s-a apropiat nimeni să îl elibereze sau să oprească ştergerea urmelor, aşa încît autorităţile comuniste au avut la dispoziţie zeci de ani ca să îşi acopere urmele. Faptul că nu au şters complet urmele crimelor colective comise demonstrează că se aşteptau ca regimurile lor să dureze o veşnicie. Chiar şi aşa, dacă încă se mai găsesc urme abundente ale crimelor – deşi nu atîtea cîte au fost comise -este oarecum de mirare.
Studiul crimelor colective, dar şi al celor individuale, comise de către tot felul de „entităţi”, l-a împins pe Rummel să inoveze, diversifice şi redefinească terminologia: el a creat termenul de „democid”, care desemnează „uciderea oricărei persoane sau popor de către un guvern, inclu-zînd genocidul, politicidul şi crima în masă”; „genocid” înseamnă „uciderea oamenilor de către un guvern din pricina unei de neşters apartenenţe de grup (rasă, etnicitate, religie, limbă); „politicid” este „uciderea oricărei persoane sau popor de către un guvern din pricina politicii acestora sau pentru scopuri politice”; „crimă în masă” este „uciderea nediscriminatorie a oricărei persoane sau popor de către un guvern”. Alţi termeni, „necrometrics”, „megadeath”. În ştiinţa politică, în sens larg în ştiinţele sociale, terminologia este importantă, însă de cele mai multe ori nu există un consens terminologic (şi nici nu este posibil), mai ales cînd se produc inovaţii lexicale, astfel încît diferite şcoli teoretice sau chiar diferiţi autori dau definiţii extreme de diferite, care adesea nu sînt nici măcar complementare sau convergente. Ceea ce dă loc la interpretări.
În dreptul penal internaţional însă este nevoie de definiţii precise, încadrabile juridic şi penal, întrucît pe baza lor au fost/pot fi pronunţate sentinţe, în procesele intentate criminalilor. Toate cele trei categorii de crime comise de către nazişti în al doilea război mondial, pentru care au fost judecaţi şi condamnaţi de Tribunalul de Nurnberg – crime împotriva păcii, crime de război, crime împotriva umanităţii5 – au fost comise şi de sovietici. Pe sovietici nu i-a judecat încă nici un tribunal internaţional. Dacă un asemenea tribunal va exista vreodată, va fi unul simbolic, pentru că nu mai este în viaţă nici un mare criminal. În cazul liderilor comunişti din România, aceştia au ordonat, coordonat şi executat crime împotriva umanităţii. Adesea, sub comanda directă a unor comisari sovietici şi/sau a unor demnitari de „români” care erau agenţi Comintern, NKVD, GRU, INO etc., dar se poate constata că această dimensiune a represiunii şi responsabilităţii este sistematic eludată.
Problema procesului comunismului în România
După prăbuşirea comunismului, una dintre primele întrebări ridicate în mod public a fost „cîte victime a produs regimul criminal comunist în ţara noastră?”. De fapt, de mai multe decenii, întrebarea fusese formulată de către diaspora românească din lume. Din exil făceau parte, pe lîngă cei care au reuşit să fugă înaintea instalării regimului comunist sau înainte ca programul de exterminare a „duşmanului de clasă” să îi afecteze, şi supravieţuitori ai sistemului concentraţionar, rude şi urmaşi ai victimelor. Estimările diferitelor cercuri ale diasporei privind victimele regimului criminal comunist erau terifiante: în condiţiile în care o mare parte a victimelor regimului represiv comunist fuseseră legionarii, consideraţi cei mai periculoşi adversari de către comunişti (tocmai de aceea ei au fost supuşi „experimentului Piteşti”), în anii ’50-’60, conducătorii legionari din Occident au publicat mai multe broşuri, cărţi, articole în care estimau numărul victimelor la peste un milion şi jumătate6; medicul Florin Mătrescu, emigrat în Germania în 1980, a scris un volum gigantic dedicat represiunii comuniste în lumea întreagă, iar estimările lui erau de 891.500 sau 891.300 pentru România, de 1.500.000 pentru Basarabia, nordul Bucovinei, teritorii înstrăinate ocupate de sovietici7. Indiferent de culoarea politică a maximaliştilor, estimările avansate de ei nu sînt prea departe de cele menţionate mai sus, iar oprobriul cu care îi privesc pe cei cu estimări minimaliste este vehement.
În primii ani de după prăbuşirea comunismului, au apărut estimări diverse şi controversate, nu numai privind numărul victimelor comunismului, ci şi cu privire la numărul ofiţerilor (inclusiv acoperiţi) ai poliţiei politice (Securitatea), numărul informatorilor Securităţii, numărul dosarelor informatorilor PCR distruse din ordinal conducerii partidu-lui-stat, numărul arestaţilor, deportaţilor din vremea comunismului, numărul prizonierilor români luaţi de sovietici şi duşi în Gulag, numărul cetăţenilor români de naţionalitate germană duşi în Gulag, numărul prizonierilor români sau germani care au supravieţuit Gulagului sovietic şi s-au întors. Pentru supravieţuitorii sistemului exterminaţionist comunist, foştii deţinuţi politici, pentru „partidele istorice”, conduse în parte de foşti deţinuţi politici, pentru nenumărate asociaţii civice ale societăţii civile, pentru o parte importantă din presă şi opinia publică, clarificarea tuturor acestor chestiuni a reprezentat o prioritate. Clarificările ar fi trebuit să conducă la PROCESUL COMUNISMULUI din România, după modelul „procesului de la Nurnberg” făcut liderilor nazişti. Acest lucru nu s-a întîmplat, iar explicaţiile sînt numeroase. Faptul că nu s-a făcut un proces al comunismului nici în România, nici pe plan internaţional şi nici într-o altă ţară fostă comunistă este relevant pentru „standardele duble” aplicate de „comunitatea internaţională” în judecarea tipurilor diferite de regimuri totalitare (ori dictatoriale) criminale.
Răspunsul la întrebarea „de ce nu a avut loc în România un «proces al comunismului»?” se leagă în mod particular de structura de putere postcomunistă. O parte importantă a „Establishment-ului” românesc a pus piedici sau a blocat complet clarificările necesare ori chiar ideea unui „proces al comunismului”. Această parte era alcătuită din foşti nomenclaturişti, securişti, diplomaţi, militari, procurori, judecători şi avocaţi formaţi în perioada comunistă (de fapt, toţi au fost formaţi în acea perioadă şi făceau parte din sistemul justiţiei comuniste, care nu făcea dreptate, ci servea interesele regimului, fiind o „justiţie politică”, lucru chiar mai grav decît „poliţia politică”, dar s-a transformat în sistemul justiţiei postcomuniste, fără a opera schimbări semnificative de personal), responsabili din economie, administraţie, educaţie, presă, cultură, practic din toate domeniile de activitate. Sprijinul electoral imens primit de către Ion Iliescu în primele alegeri „libere şi corecte”
din mai 1990 (85% din voturi, din
primul tur, singura dată cînd un preşedinte a fost ales din primul tur şi cu o asemenea supramajoritate), precum şi de Frontul Salvării Naţionale (66% din voturi), explică de asemeni de ce a fost posibilă blocarea, iar ulterior amînarea la nesfîrşit a clarificărilor menţionate, fără se se producă o drama naţională. Iar principiul moral al asumării trecutului şi ideea organizării unui „proces al comunismului” au fost considerate ca nefiind de actualitate, datorită situaţiei economice şi sociale dificile, care făcea ca „agenda publică”, „agenda politică” şi „agenda media-tică” să fie ocupate de alte chestiuni, „mai actuale”, „mai importante”.
Înfiinţarea în 2003 a Comisiei Internaţionale pentru Studierea
Holocaustului în România (Comisia Wiesel), la iniţiativa Preşedintelui Ion Iliescu, a fost un pas important, chiar dacă indirect, către asumarea şi clarificarea oficială a legitimităţii chestiunilor legate de numărul victimelor regimului comunist şi exerciţiul moral al asumării responsabi-lităţii8. În ciuda faptului că era vorba despre fapte abominabile chiar mai vechi decît crimele comunismului, nu a mai contat că „agendele” publi-că-politică-mediatică nu considerau crimele comise împotriva evreilor drept de actualitate ori importante. Probabil a contat mai mult decît orice faptul că dădea extrem de bine pe plan internaţional asumarea unei asemenea responsabilităţi de către autorităţi, mai ales în perspectiva integării României în Uniunea Europeană. Asumarea responsabilităţii pentru faptele comise de către statul român condus de Mareşalul Ion Antonescu, care a fost judecat, condamnat şi executat pentru comiterea unor „crime de război”, iar apoi trecerea în tratatele oficiale şi în manualele şcolare a acestor fapte, au facilitat spulberarea dubiilor celor care nu credeau în „actualitatea” cercetării genocidului comis de un regim politic.
Trei ani mai tîrziu, în 2006, la iniţiativa Preşedintelui Traian Băsescu, s-a constituit Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Comisia Tismăneanu). Chiar dacă a fost un gest redundant în privinţa stabilirii caracterului criminal al regimului comunist, din punct de vedere formal era nevoie de un asemenea substitut funcţional pentru un „proces al comunismului” care nu a avut loc la timp şi probabil nu va mai avea loc vreodată. Recunoaşterea crimelor şi asumarea simbolică oficială a responsabilităţii pentru crimele comise de statul român în timpul regimului comunist au fost gesturi pe care nici preşedinţii anteriori, nici clasa politică nu le făcuseră în mod oficial, dar de care era nevoie pentru însănătoşirea stării morale şi intelectuale a naţiunii. În locul recunoaşterii meritelor istorice şi morale, membrii comisiei, autorii şi coordonatorii raportului s-au trezit atacaţi din mai multe părţi, inclusiv de către unii foşti deţinuţi politici, urmaşii şi susţinătorii acestora. În ciuda caracterului raţional al demersului sau tocmai de aceea, pentru că autorii nu s-au grăbit să arunce cu estimări supradimensionate ale victimelor comunismului, dar nici nu au încercat metodologii alternative de estimare, ei s-au trezit contestaţi, blamaţi, jigniţi. Dar cine dintre oamenii inteligenţi, raţionali, de bună credinţă, poate să conteste concluziile care urmează?: „Estimarea numărului celor care au decedat în condiţii de detenţie politică sau din cauza detenţiei este foarte dificilă. În ce priveşte numărul celor morţi în detenţie, executaţi, asasinaţi, lichidaţi, torţionarii au avut o tehnică atât de perfecţionată a ştergerii urmelor, iar arhivele au rămas atât de incomplete şi inaccesibile, încât nu va putea fi cunoscut niciodată”9.
Cartea Morţilor ca revers al anihilării mnemotehnice
Cartea Morţilor este o mărturie directă privitoare la dificultatea estimării corecte a numărului morţilor în urma represiunii comuniste, iar în particular a găsirii dovezilor sau mărturiilor concrete, ale martorilor, pentru fiecare moarte în parte. Estimări maximale poate să facă oricine, chiar şi legionarii din exil, după cum am văzut. Ori persoane care au suferit atît de mult şi au văzut atîtea atrocităţi încît limitarea numărului victimelor la „doar” cîte-va zeci de mii sau doar la „două-trei sute de mii” li se pare incorectă, suspectă, rău-voitoare10. Nimeni nu i-ar putea bănui vreodată pe Romulus Rusan ori pe colaboratorii săi de la Academia Civică sau Memorialul Sighet că ar intenţiona să diminueze numărul victimelor genocidului şi represiunii comuniste. Cu toate acestea, identificarea victimelor şi găsirea dovezilor, surselor, martorilor, mărturiilor, pentru confirmare – aşa cum şi-au propus să facă autorii, în mod riguros – sînt operaţiuni anevoioase. După cum arată Rusan, coordonatorul volumului, cînd au început să apară cifrele oficiale şi arhivele Securităţii, iar cercetătorii au încercat să facă lumină, s-a observat că „aceste acte conţineau inadvertenţe şi lacune incredibile,” „erori grosolane” în actele oficiale; „Direcţia Generală a Penitenciarelor şi «Serviciul C» al Securităţii (răspunzător de evidenţa deţinuţilor) au excelat prin fals, neglijenţă, analfabetism, agramatism, dar, pînă la urmă, printr-o delăsare criminală faţă de viaţa şi moartea oamenilor, unii dintre ei de o mare notorietate”.
Studiul introductiv scris de către coordonatorul Cărţii morţilor conţine fragmente reluate din cartea publicată de în 2007, Cronologia şi geografia represiunii comuniste din România, precum şi subcapitole noi [„Nepăsarea faţă de om în versiunea sovietică”, „Cum se făcea un proces în anii ’50”, „Condamnări la moarte indirectă («crime legale»)”, „Morţi neelucidate”, „Reprimarea bisericilor”, „Reeducarea prin tortură”, „Ţărani ucişi”, „Rezistenţa din munţi”, „Transporturile morţii”, „Cum se putea muri”, „Ştergerea urmelor -sarcină de partid”, „Moartea pe şantier”, „Anchetele şi procesele sioniş-tilor”, „Frontieriştii”], care împreună reuşesc să ofere o imagine complexă, detaliată, a sistemului represiv comunist din România, iar parţial pentru cel din URSS (pentru că este abordată şi problema deportaţilor de etnie germană decedaţi în Uniunea Sovietică).
Problema responsabilităţii sovietice în represiunea comunistă din România este în anumite privinţe chiar mai complicată decît cea a responsabilităţii „colaboraţioniştilor” comunişti autohtoni implicaţi în crime. De fapt, toţi cei care ignoră sau minimalizează rolul sovieticilor în istoria României din perioada 1944-1989 (dar chiar şi înainte sau după acest interval), aşa cum se întîmplă cu multe dintre abordările din ultimii cincisprezece ani, comit greşeli enorme de înţelegere, analiză şi interpretare. Dacă s-ar fi făcut la noi un „proces al comunismului” în care ar fi fost inculpaţi doar comunişti, securişti, militari, procurori, judecători, miliţieni, torţionari români, ar fi fost o eroare judiciară de proporţii. Rusan îl citează pe Regele Mihai I ca sursă cînd se referă la cei „peste 162.000 de militari români” luaţi prizonieri de către armata sovietică imediat după ce la 23 august 1944 a avut loc „lovitura de palat” în urma căreia Mareşalul Antonescu era luat prizonier şi predat sovieticilor, iar România „întorcea armele” (de fapt, îşi trăda aliatul de pînă atunci, Germania) şi trecea de partea aliaţilor11. Militarii români au fost trataţi drept inamici de către presupuşii noi aliaţi, după care sovieticii „au devastat, rechiziţionat, jefuit, violat şi ucis, creînd un haos care să le permit ulterior să poată pretinde restabilirea ordinii.” Nu există deocamdată date clare cu privire la numărul militarilor români care au murit în prizonieratul sovietic, în Gulag. Celor 162.000 de militari români luaţi prizonieri în mod samavolnic, cînd deveniseră deja aliaţi şi nu mai luptau contra sovieticilor, li se adaugă militarii români luaţi prizonieri de către sovietici la Stalingrad, Cotul Donului şi pe tot frontul în timpul războiului, de la invadarea Uniunii Sovietice şi trecerea Prutului, din 22 iunie 1941, pînă
pe 22 august 1944.
Considerarea tuturor militarilor făcuţi prizonieri de către Armata
Roşie drept victime ale comunismului (ca regim represiv criminal) este extrem de problematică, chiar şi cînd este vorba despre cei luaţi prizonieri în mod ilegal. Aceste fapte se încadrează la capitolul „crime de război”, pentru care naziştii au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte în cadrul Procesului de la Nurnberg. Tot crime de război au comis soldaţii sovietici asupra civililor care au fost împuşcaţi în România în timpul războiului, asupra cărora voi reveni ceva mai încolo. Cel puţin pînă la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, care în Europa a avut loc pe 9 mai 1945. În schimb, cei care au fost omorîţi sau care au murit din pricina condiţiilor inumane de detenţie în Gulag, după Ziua Victoriei, pot fi consideraţi victime ale comunismului, iar actele comise de sovietici împotriva prizonierilor, după încetarea războiului devin „crime împotriva umanităţii”. Oricum, pentru cei morţi în Gulagul sovietic nu mai contează dacă au fost victime ale unor „crime de război” sau „crime împotriva umanităţii”. Asemenea distincţii ar conta doar într-un eventual tribunal internaţional, real sau simbolic, care ar judeca procesul comunismului, ori pentru diverşi cercetători care fac statistica victimelor comunismului şi/sau ale celui de-al doilea război mondial.
Volumul coordonat de Romulus Rusan conţine liste individuale de victime ale comunismului, grupate pe capitole. Capitolul I se intitulează „Morţi în anchete, în închisori, în colonii de muncă, în domicilii obligatorii, în evadări, în luptele din munţi, în răscoalele ţărăneşti, în revoluţie, la frontiere, condamnaţi la moarte, executaţi, ucişi ostentativ, sinucideri simulate/înscenate, accidente provocate, «transporturile morţii»”. Sînt peste patru sute de pagini de nume identificate ale victimelor, aranjate în ordine alfabetică, cu anul şi localitatea naşterii, ocupaţia, data arestării, tipul de condamnare, locul şi data morţii, eventual împrejurările sau cauzele morţii, sursele informaţiei privind decesul. Comuniştii au ucis reprezentanţi ai celor mai felurite categorii gene-raţionale, profesionale, sociale, politice, etnice, religioase – femei şi bărbaţi, adolescenţi, maturi, bătrîni, chiar copii, români şi minoritari de toate etniile (fără ca acest lucru să fie însă menţionat explicit), ţărani, moşieri, muncitori, industriaşi, intelectuali, elevi, studenţi, politicieni, casnice, şoferi, generali şi ofiţeri de toate gradele, poliţişti, pensionari, ingineri, medici, brutari, cofetari, preoţi (ortodocşi, greco-catolici, romano-catolici), călugări, foşti miniştri şi premieri, lideri, membri şi simpatizanţi ai partidelor „istorice”, legionari, sionişti, comercianţi, agenţi de informaţii, gardieni publici, avocaţi, funcţionari, cizmari, fierari, morari, scriitori, artişti plastici, muzicieni, teologi, învăţători, profesori, profesori universitari, bancheri, pădurari, contabili, ş.a.m.d. O parte dintre aceştia au luat parte activă la mişcarea armată de rezistenţă din munţi, alţii s-au răsculat împotriva autorităţilor, dar foarte mulţi au fost arestaţi pentru că erau prin originea lor socială ori apartenenţa politică „duşmani de clasă” ori „suspecţi” sau pur şi simplu erau vinovaţi „prin asociere”.
Baza de date a democidului comunist documentat de Cartea morţilor provine din multiple surse, iar verificările făcute vreme de mai bine de cinci ani de mica echipă de cercetare de la Academia Civică a pornit de la propria bază de date, iniţiată în anii ’90, care au fost verificate încrucişat cu „vechi manuscrise cu liste ale morţilor în detenţie”, primite de la „venerabilul cronicar al Gulagului din România,” Cicerone Ioniţoiu. Acestora li s-au adăugat Recensămîntul Populaţiei Concentraţionare (RPC), actele de deces din Registrele Stării Civile (RSC), Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul
Memorialului Sighet (AIOCIMS),
precum şi pagini întregi de surse -orale, documentare, arhive de instituţii, cărţi, periodice şi „alte surse”.
Verificarea minuţioasă a fiecărui caz a condus în multe cazuri la menţionarea a „cinci, şase, şapte, sau zece surse” privind moartea unei victime, altele „cu doar două sau trei”, iar „atunci cînd un nume era validat doar de una sau două surse stăteam pe gînduri şi îl supuneam altor verificări, încercînd să stabilim, din împrejurările în care s-ar fi produs decesul, dacă este autentic sau nu.”
Democidul comunist s-a bazat de cele mai multe ori pe criteriile
„luptei de clasă”, pe criterii politice, ocupaţionale, dar mărturiile spun că adesea s-a desfăşurat în mod arbitrar, după bunul plac al diferiţilor „ordonatori” sau „prestatori” de crime colective sau individuale. Oricît de aleatorii au părut a fi crimele, pînă la urmă ele serveau aceloraşi scopuri deliberate de anihilare a celor vizaţi. Lectura listelor victimelor identificate este un exerciţiu care ar trebui făcut nu doar în intimitatea lecturii şi studiului, ci în mod colectiv, public, cu voce tare12. De aceea, recomand celor care citesc această recenzie să încerce ambele lecturi. Eu le voi citi studenţilor, la seminar, ori copiilor mei, acasă. Iată doar cîteva exemple individuale de victime:
„ABĂLAŞEI Dumitru T., n. 7 sept. 1935, Focuri (Iaşi), ţăran; ar. 30 mar. 1954, cond. moarte; + 14 mai 1954, executat (ASRI Y456;
CI; Mem34; RPC; FP; EŞ)”;
„BÂRLĂDEANU Toma I., n. 2 sep. 1931, Cosmeşti (Galaţi), elev; ar. 9 iun. 1950, cond. moarte; + 6
sep. 1950, executat (CI; ASRI D7805; CT; ACNSAS D73; Mem42; RPC; EŞ; DD)”; „MANIU Iuliu I., n. 8 ian. 1873,
Şimleu Silvaniei (Sălaj), avocat, delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia care a proclamat la 1 decembrie 1918 Unirea Transilvaniei cu România, preşedinte al Consiliului Dirigent, preşedinte PNŢ, prim-ministru; ar. 15 iul. 1947, cond. m. s. v. pt. «crimă de complot»; + 5 feb
1953, Sighet (ASRI D7805; ACNSAS D73; CI; EŞ; RSC Sighet;
Mem10; AIOCIMS 65, 205, 412, 487, 631, 1069, 1323, 1833, 2026;
DD)”.
Capitolul II este intitulat „Morţi în deportarea din Bărăgan (19511956)” şi „reproduce aproape identic cartea Morţi fără morminte în Bărăgan, pe care Romulus Rusan a publicat-o în 2011. În cadrul represiunii comuniste, deportările din Bărăgan au avut loc în contextul particular al conflictului intraco-munist dintre Stalin şi Tito, în care autorităţile comuniste din România, complet servile faţă de Moscova, au mutat de la graniţa cu Iugoslavia comunistă populaţii din trei judeţe (Timiş, Caraş-Severin, Mehedinţi). Acest capitol al democidului a implicat amestecarea criteriilor „de clasă”, politice, sociale cu cele de natură etnică, un mixaj nazist-comu-nist, care fusese practicat pe scară largă de către Stalin în Uniunea Sovietică ori în statele ocupate: au fost deportate grupurile minoritare („etniile”), considerate „elemente cu factor ridicat de risc”, „clasele” antiproletare/categorii socio-economice considerate „inamice”, minoritari asimilaţi politic (machido-nii/aromânii, germanii/şvabii, sîrbii – consideraţi titoiştii, străinii, refugiaţii basarabeni, moşierii, „chiaburii”, cîrciumarii, industriaşii etc.). Rusan arată că au fost mai multe valuri de deportare: în martie 1949 au fost deportaţi „circa 9.000 de «moşieri» (persoane care aveau 50 de hectare de pămînt sau un conac)”; în 1952, au fost „strămutaţi” circa 6.000 de „foşti exploatatori”;
în iunie 1951, au fost mutaţi 44.000 de locuitori. Aceştia au fost duşi în 18 „comune artificiale” din Bărăgan, unde au murit aproximativ 1.700 de oameni, dintre care mulţi copii, cărora li dau numele. Hărţile deportărilor din cele trei judeţe, precum şi harta satelor deportaţilor din Bărăgan completează informaţiile conţinute de acest capitol.
Capitolul III cuprinde listele „Cetăţeni de etnie germană morţi în timpul «muncii de reconstrucţie» în URSS (1945-1950).” Aceste capitol este bine documentat, pentru că listele de victime au fost alcătuite încă din anii ’80 de către comunităţile de saşi luterani şi şvabi catolici din Transilvania şi Banat, datorită consultării registrelor parohiilor, iar investigaţia a fost făcută de echipe de cercetători din Germania Federală, de la Universităţile din Münster şi München. Este un fapt istoric că un număr semnificativ de cetăţeni români de naţionalitate germană s-au înscris în partidul nazist, în armata lui Hitler, în SS şi Waffen SS13. La sfîrşitul războiului, drept represalii, sovieticii s-au răzbunat pe întreaga comunitate germană din România şi din alte ţări, iar în ianuarie 1945 au deportat „75.000 de cetăţeni români de etnie germană”14. Unele estimări ale victimelor merg către 9.000 de germani români morţi pe şantierele de „reconstrucţie” din Uniunea Sovietică. După cum arată Rusan, o parte a germanilor care au supravieţuit deportării din Uniunea Sovietică au fost apoi deportaţi în Bărăgan.
Capitolul IV se intitulează „Cetăţeni din Basarabia şi Nordul Bucovinei morţi în anchete, închisori, în tentative de trecere în România, în deportările «pe vecie» din ţinuturile îndepărtate ale URSS (1940-1951).” După cum se exprima Stephane Courtois, alianţa dintre Hitler şi Stalin, alianţa sovieto-na-zistă, cunoscută şi sub numele Pactul Ribbentrop-Molotov, reprezintă „pata oarbă a memoriei europene”15. Nu există nici un dubiu, represiunile exercitate de sovietici împotriva românilor din Basarabia şi nordul Bucovinei au fost făcute pe timp de pace, înainte de invazia din iunie 1941, iar apoi după încheierea celui de-al doilea război mondial. Prin urmare, au fost parte integrantă din crimele comunismului, au fost „crime împotriva umanităţii”, nu au fost „crime de război”. După cum precizează Rusan, „numele pe care le publicăm sînt cele ce au fost culese de pe troiţele din sate sau găsite în Cartea Memoriei” (de Elena Postică, cercetătoare din Republica Moldova). În plus, este semnalat cazul tragic al comunităţilor de români din nordul Bucovinei, care după ultimatumul sovietic au încercat să forţeze repatrierea în masă, în dreptul localităţilor Lunca şi Fîntîna Albă, fiind „mitraliaţi de trupele sovietice, deşi unii dintre ei primiseră asigurarea autorităţilor că vor fi lăsaţi să treacă”. Mii de oameni au fost ucişi, apoi aruncaţi în gropi comune16, iar ulterior doar o parte dintre cei ucişi au fost găsiţi şi identificaţi. În plus,
222 de nord-bucovineni (români, ucrainieni, evrei) se găseau pe o „listă a morţii”, cu personaje considerate „suspecte”, întocmită de NKVD, fiind executaţi imediat ce trupele române au trecut Prutul în iunie 1941, pentru recucerirea teritoriilor luate de sovietici. Ca şi în cazul României, documentarea crimelor şi identificarea victimelor din Basarabia şi nordul Bucovinei este un proces îndelungat.
Un loc important în cadrul volumului Cartea morţilor îl ocupă hărţile sistemului represiv comunist românesc şi sovietic (harta Gulagului românesc alcătuită în 1997; harta locurilor de anchetă, de tranzit şi de detenţie, a judecătoriilor şi tribunalelor militare, precum şi a lagărelor de muncă din Bucureşti şi împrejurimi, alcătuită de Romulus Rusan, pentru volumul Topografia terorii din 2011; deportările etnice din republicile Uniunii Sovietice în „ţinuturile îndepărtate”, Harta Gulagului; provenite din Cartea neagră a comunismului coordonată de Stephane Courtois; o altă hartă a Arhipelagului Gulag, cu menţionarea a numeroase lagăre de deţinuţi; harta represiunilor din nordul Bucovinei). Utilitatea acestor hărţi ar fi fost şi mai mare dacă se găseau soluţii grafice mai fericite decît tipărirea lor pe simplă hîrtie de tipar, dar aceasta ar fi condus la cheltuieli enorme.
Deşi se intitulează Cartea morţilor, din anumite puncte de vedere este o „carte vie”, o „carte deschisă”, care va putea fi completată în anii care vor urma, ceea ce va duce probabil la mai multe ediţii. Chiar la cîteva săptămîni de la publicarea volumului Cartea morţilor, am primit de la Fundaţia Academia Civică o „addenda et corrigenda”. Nu se ştie cînd şi dacă vom cunoaşte exact numărul celor arestaţi, deportaţi, ucişi. După cum scria Romulus Rusan în finalul studiului său introductiv, „tragem o linie, dar nu facem încă adunarea”. Dacă judecăm lucrurile din punct de vedere strict statistic, indiferent că este vorba despre 100.000 de victime sau de 500.000 de victime, crimele comise de regimul comunist reprezintă tot un democid. Dacă judecăm însă din perspectiva propusă de Cartea morţilor, fiecare „suflet” contează, fiecare victimă a fost un individ, o persoană, cu identitate concretă.
Cartea Morţilor încearcă să dea seamă de toate categoriile de victime ale comunismului, însă folosirea prea riguroasă a standardului inclusivităţii conduce la includerea unor categorii sau cazuri individuale care de fapt nu au fost victime ale comunismului, chiar dacă din punct de vedere cronologic aşa pare. Sau care nu au fost victime directe ale comunismului. Cîteva exemple sînt relevante. Am să încep cu nişte cazuri individuale, care sînt incluse pe lista victimelor comunismului pentru că fac parte dintr-o categorie la fel de incertă. Astfel, pe lista lui Rusan apare cuplul Ceauşescu. Or, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu nu au fost victime ale comunismului. Dimpotrivă. Nu sînt din principiu împotriva includerii unor comunişti sau foşti comunişti pe lista victimelor regimului criminal totalitar comunist. Dacă ne uităm la cazul paradigmatic, Uniunea Sovietică, pînă la urmă Lev Troţki, cel mai important bolşevic alături de Lenin, a fost o victimă a stalinis-mului, fiind asasinat în Mexic de către NKVD. La fel, cei care au fost ucişi din ordinul lui Stalin, foştii revoluţionari bolşevici, în anii „marii terori”, după cum a arătat şi Robert Conquest, au fost victime ale comunismului. La noi, liderul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu, care este listat în Cartea morţilor, a fost o victimă a represiunii comuniste (la fel şi fratele mai mic al lui Pătrăşcanu, Nutti/Pafnutie, care era legionar şi a făcut parte din „lotul Ţurcanu”, din cadrul „experimentului Piteşti”). În schimb, Ştefan (Istvan) Foriş, fostul secretar general al PCR, omorît (legenda spune că cu o „rangă”) de generalul de Securitate, directorul Securităţii (şi
agentul INU/NKVD) Gheorghe
Pintilie (Pantelei Bodnarenko), nu a fost o victimă a comunismului, ci a căzut pradă unei răfuieli mafiote intrapartinice.
Includerea lui Nicolae Ceauşescu şi a consoartei sale în categoria victimelor comunismului este o consecinţă a includerii unei alte categorii, mai largi, cea a persoanelor ucise în evenimentele din decembrie 1989. Este o categorie problematică, al cărei statut trebuie clarificat logic, politic, etic şi cronologic, pentru că altminteri întregul efort de stabilire a numărului de victime şi a identităţii lor poate fi compromis. Ca şi încercarea de a face dreptate.
Dincolo de controversele cu privire la natura evenimentelor din 22 decembrie 1989 – lovitură de stat, mişcare populară, amestec extern, mişcare populară revoluţionară? -există o certitudine: atunci a avut loc o schimbare de regim politic. Din acest motiv, ceea ce s-a petrecut în România intră în categoria mai largă a „revoluţiilor de la 1989″, care au fost revoluţii politice cu o puternică încărcătură civică, autolimitate, antiteleologice, nonutopice, nonideologice, nonviolente (cu excepţia notabilă a României) şi care s-au extins şi în ţara noastră datorită unor efecte de tipul „bulgărelui de zăpadă” sau a „principiului domi-noului”17. Pe 22 decembrie 1989, la ora 12.08, cînd cuplul Ceauşescu a fugit cu elicopterul de pe acoperişul Comitetului Central, regimul comunist din România s-a prăbuşit, iar „revoluţia” s-a încheiat. Această „dezertare” din funcţie a fost forţată de lovitura de stat de natură militară, organizată (sau poate doar executată) de generalul Stănculescu. De aceea, se poate spune că toţi cei care au fost omorîţi pînă la acea dată erau victime ale regimului comunist. În schimb, toţi cei care au fost omorîţi după arestarea cuplului Ceauşescu, cînd regimul comunist deja se prăbuşise, nu au mai fost victime ale „comunismului”. Ele au fost în primul rînd victime ale haosului provocat de cei cărora generalul Stănculescu le-a cedat puterea, feseniştii lui Ion Iliescu, precum şi de „echipe” ale fostului regim, care fie că acţionau împotriva noii puteri, fie că au ascultat de ordine primite din partea noilor autorităţi. Oricît de mult le-a plăcut unora echivalenţa inventată FSN=PCR şi calificarea feseniştilor drept comunişti, neoco-munişti ori criptocomunişti, noua putere instaurată la 22 decembrie 1989 nu a fost comunistă. Prin urmare, este forţată includerea pe lista victimelor comunismului a celor ucişi atunci. Mai ales că unii dintre ei făceau parte din trupele diferitelor arme/ministere sau erau „terorişti”.
Am început cu nişte nume controversate de la sfîrşitul perioadei comuniste, dar la fel stau lucrurile cu o serie de categorii şi persoane incluse pe listă, de la începutul perioadei comuniste sau din perioada incertă de la început. Astfel, nu au ce căuta pe lista „victimelor comunismului” civilii împuşcaţi de către soldaţii sovietici pe teritoriul României, pînă la sfîrşitul celui deal doilea război mondial, după cum am explicat şi ceva mai sus. Oricît de deliberată sau de accidentală a fost uciderea unor civili, oricît de scandaloasă şi imorală a fost asasinarea respectivilor, ei intră în categoria „crime de război”, la fel precum cei ucişi de nazişti, crime judecate în cadrul „procesului de la Nurnberg”. Chiar dacă nu ne place să recunoaştem, „crime de război” au comis şi trupele române pe teritoriul Uniunii Sovietice, oriunde au fost omorîţi civili, femei copii, bătrîni, adulţi neînarmaţi, şi tocmai din pricina unor astfel de crime împotriva evreilor figurează România printre statele participante la Holocaust. Dacă am ideologiza aceste crime, aşa cum au făcut de altfel sovieticii, ele ar intra în categoria crimelor anticomuniste, a „crimelor naziste”, cum le-a calificat propaganda de la Kremlin.
Nu pot fi considerate victime ale comunismului persoanele împuşcate de „partizani sîrbi”. Şi oricît de patrioţi ar fi unii, includerea pe lista victimelor regimului comunist a Mareşalului Ion Antonescu este o eroare logică, istorică şi morală. Ne place sau nu ne place, Antonescu a fost un „criminal de război”. Intrarea sa în război, pentru recucerirea teritoriilor cedate sovieticilor în urma ultimatului făcut posibil de pactul dintre Germania nazistă a lui Hitler şi Rusia comunistă a lui Stalin, Pactul Ribbentrop-Molotov, a fost un act legitim, patriotic, care i-a atras recunoştinţa şi aprecierea multora, dar care nu îi oferă o dispensă pentru actele comise ulterior. Recucerirea teritoriilor pierdute a fost legitimă, iar notorietatea, aprecierea şi recunoştinţa de care încă se bucură Mareşalui Ion Antonescu între români se leagă tocmai de aceste acte legitime, chiar dacă în acele campanii România a participat alături de Germania nazistă. Acele teritorii au fost pierdute de România tocmai datorită unui pact făcut de sovietici cu Germania nazistă.
Activitatea politică şi militară a Mareşalului Ion Antonescu a devenit ilegitimă în două feluri: prin continuarea campaniei dincolo de Nistru, ceea ce a condus la pierderi enorme de vieţi omeneşti, răniţi şi mutilaţi, dispăruţi şi prizonieri de război; datorită crimelor de război comise împotriva evreilor, din pricina cărora România este pe „lista neagră” a ţărilor participante la Holocaust. Antonescu a fost judecat, condamnat la moarte şi executat în 1946, la închisoarea Jilava, pentru „crime de război”. Chiar dacă autoritatea care a stat în spatele acestui proces a fost Uniunea Sovietică, iar cei care l-au judecat pe Antonescu au fost „colaboraţionişti”, Mareşalul nu a fost o victimă a comunismului. Şi nici cei care au făcut parte din „lotul Antonescu” şi au fost executaţi pentru „crime de război” (Mihai Antonescu, fostul vicepreşedinte al consiliului de miniştri; generalul Constantin-Piki Z. Vasiliu, fostul comandant al jandarmeriei; Gheorghe Alexianu, fostul guvernator al Transnistriei). În schimb, se poate argumenta că Eugen Cristescu, fostul director general al SSI, care a făcut parte din „lotul Antonescu”, dar nu a fost condamnat la moarte, fiind întemniţat şi murind (oficial) în iulie 1950 la închisoarea Văcăreşti, a fost o victimă a represiunii comuniste, chiar şi tocmai pentru că a fost forţat să colaboreze cu sovieticii şi comuniştii români pentru „reformarea” serviciilor secrete şi transformarea lor în servicii de poliţie politică ale regimului totalitar.
Concluzii
Obiecţiile de mai sus nu scad cu nimic valoarea de ansamblu a volumului Cartea morţilor din închisori, lagăre, deportări, care reprezintă o încununare a eforturilor de cercetare şi a militantismului civic, făcute de mai bine de două decenii, de către Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Despre importanţa istorică a Alianţei Civice, fondată şi condusă de Ana Blandiana şi Romulus Rusan, am scris pe larg în volumul „Nu putem reuşi decît împreună”. O istorie analitică a Convenţiei Democratice, 1989-2000, scris împreună cu Iulia Huiu. O parte din eşecul CDR şi a liderilor politici ai acesteia din perioada 1996-2000, cînd a fost la guvernare, s-a datorat tocmai înstrăinării de spiritul şi obiectivele pe termen lung ale Alianţei Civice. Este simptomatic că au dispărut de pe scena partidelor parlamentare tocmai principalii parteneri politici ai Alianţei Civice din cadrul Convenţiei Democratice, inclusiv principala sa forţă politică, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, precum şi formaţiunea politică născută din AC, Partidul Alianţei Civice, în schimb Alianţa Civică şi-a continuat activitatea în mod triumfal. Semn că proiectul Alianţei Civice nu s-a limitat la tentativa (reuşită) de dizlocare de la putere a Frontului Salvării Naţionale condus de Ion Iliescu (transformat în FDSN/PDSR/PSD). O parte importantă a proiectul civic s-a legat de înfiinţarea Fundaţiei Academia Civică, a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezisenţei de la Sighet, a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismlui, de publicarea a numeroase cărţi, studii, volume de documente ş.a.m.d. De fapt, întreaga activitate a Fundaţiei Academia Civică merită o analiză detaliată, care ar necesita însă mai mult spaţiu decît rezervat aici recen-ziei-comentariu pentru unul dintre produsele acestei organizaţii importante – volumul Cartea morţior.
De fiecare dată cînd apare o carte valoroasă (şi nu au apărut prea multe) despre regimul comunist din România, o includ în bibliografia cursurilor mele cu studenţii de la ştiinţe politice. Cartea morţilor din închisori, lagăre, deportări trebuie însă inclusă în bibliografia obligatorie a istoriei naţionale, în manualele de istorie şi educaţie civică, în marile dezbateri care aşteaptă să fie duse în societatea noastră despre trecutul, prezentul şi viitorul nostru.
Note
* Recenzie-interpretare la volumul publicat de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, Cartea morţilor din închisori, lagăre, deportări, coordonare şi studiu introductiv Romulus Rusan, colaboratori Ioana Boca, Virginia Ion, Angela Bilcea, Andreea Cârstea, editor
Virginia Ion, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013. Bibliografia lui Rudolph Joseph Rummel este enormă, nu voi menţiona aici decît cîteva titluri: Lethal Politics: Soviet Genocide and Mass Murder since 1917, Transaction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1990; Democide: Nazi Genocide and Mass Murder, Transaction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1992; Death by Government, Transaction Publishers, New Brunswick, N.J., 1994. Rezumate ale acestor volume ori chiar textele parţiale sau integrale ale acestora, precum şi studii publicate în reviste de specialitate ori articole rezumative pot fi accesate pe site-ul Rummel, www.hawa ii.edu/powerkills/.
Vezi Stephane Courtois, „Crimele comunismului”, în Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panne, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin, Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, traducere colectivă, cu o addendă la ediţia în limba română alcătuită sub egida Fundaţiei Academia Civică, Editura Humanitas, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 11. Courtois a avansat cifra de 20.000.000 de morţi pentru URSS, care coboară mult estimarea mondială.
Dicţionarele limbii române vin cu variante diferite de plural pentru termenul „genocid”. Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 418, vine cu varianta genocid/genociduri, în vreme ce Dicţionarul ortografic, ortoepic, morfologic al limbii române (DOOM),
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005 (ediţia a Il-a revăzută şi adăugită) spune că varianta corectă este genocid/genocide. Ambele au apărut sub egida Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan” al Academiei Române. În textele mele folosesc varianta DOOM pentru „genocid”, „democid” ori „politi-cid”, chiar dacă ultimele nu au pătruns încă în bagajul lingvistic colectiv. În schimb, programatic, cu excepţia termenilor generici naţionali (România, român, românesc) şi a numelor proprii, nu recunosc grafia cu „î” din „a” propusă de aceeaşi Academie Română pentru tot felul de termeni, unii chiar ridicoli. Pentru ortografia din perioada dominaţiei comuniste sovietice din ţara noastră, vezi nota de subsol despre documentele Securităţii externe/DIE privind mişcarea legionară. Cînd Robert Conquest şi-a publicat prima ediţie din The Great Terror. Stalin ‘s Purges of the Thirties, adică în 1968, a fost acuzat că este un „Cold Warrior”, pentru că în toate cărţile consacrate crimelor bolşe-vico-sovietice (de pildă cele despre „foametea” provocată), ar fi exagerat numărul acestora, din pricina urii pe care le-o purta comuniştilor. Estimările lui Conquest au fost făcute pe vremea comunismului, fără acces la documentele secrete îndoielnice ale poliţiei politice, fără să dezgroape morţi din gropi comune, fără consultarea registrelor de stare civilă, şi au fost contestate vehement de filoco-muniştii occidentali, dar pînă la urmă s-au dovedit apropiate de cifrele reale ale democidului comunist. În 1990, după ce arhivele sovietice au fost deschise, editorul l-a invitat pe Robert Conquest să îşi extindă, revizuiască şi să dea eventual un nou titlu cărţii sale, iar autorul a sugerat ca noul titlu să fie I Told You So, You Fucking Fouls. Pînă la urmă a apărut în varianta The Great Terror. A Reassessment, tradusă şi la noi, în 1998, la Humanitas. Între timp, în 2008, a apărut a patra ediţie, The Great Terror. Stalin ‘s Purges of the 1930s. După ştiinţa mea, nimeni de la noi nu a urmat metodologia lui Conquest ori ce cea a lui Rummel, pentru a estima numărul victimelor regimului comunist.
Pentru a nu lungi prea mult această recenzie, nu am să citez aici aceste definiţii. Ele se găsesc în literatura de specialitate. De pildă, vezi Courtois, „Crimele comunismului”, pp. 12-15. Am să citez aici doar definiţia genociduluI din noul Cod Penal francez (1992) reprodusă de Courtois: „Fapta săvîrşită ca urmare a executării unui plan concertat tinzînd la distrugerea parţială sau totală a unui grup naţional, etnic, rasial sau religios sau a unui grup determinat pe baza oricărui alt criteriu arbitrar” (sublinieri S. C.). După cum precizează istoricul francez, „noţiunea de crimă împotriva umanităţii este complexă şi conţine crime clar definite. Una dintre crimele specifice este genocidul.” De pildă, vezi dosar SIE 1537, volumul I, Sinteza nr 129/1964, întocmită de U.M. Nr. 0123/I, din 3. II. 1964, semnată de general-maior Nicolae Doicaru, care conţine integral un text al lui Horia Sima adresat liderilor comunităţilor internaţionale. Intitulat „Situaţia Romîniei după 19 ani de sclavagie comunistă şi politica puterilor occidentale, 1944-1963. O luare de poziţie a mişcării legionare romîneşti”, textul cerea printre altele organizarea alegerilor libere în ţara noastră, sub control internaţional, cu participarea tuturor forţelor politice. Autorul informa comunitatea internaţională de genocidul sovietic-comunist şi cerea dreptate: „mişcarea legionară face responsabil regimul sovietic al URSS împreună cu regimul comunist al Romîniei pentru asasinarea a peste 1,5 milioane de cetăţeni romîni nevinovaţi în timpul de după cel de-al doilea război mondial”. În conformitate cu normele ortografice ale vremii, documentul Securităţii grafia cu „î” din „i” numele ţării şi al cetăţenilor săi.
Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu sau crimele în cifre ale comunismului internaţional, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura şi tipografia „Făt Frumos”, Bucureşti, pp. 56-57, pp. 79-86, p. 114. În tabelul de la p. 114, autorul cumulează victimele din România (891.300), Basarabia, Bucovina & teritorii înstrăinate
(1.500.000), plus „România întregită” (411.000), şi ajunge la un total
de 2.802.3000 victime. La pagina
116, estimările minimale ale lui Mătrescu pentru victimele comunismului internaţional sînt de 313.759.300, iar cele maximale sînt de 354.519.000. Singurul mod în care pot recomanda volumul lui Mătrescu studenţilor mei şi altora este în mod negativ, ca exemplu psihopatologic extrem de teorie conspiraţionistă care pune pe seama evreilor, în particular a iudeo-francmasoneriei, crimele comise în Gulagul comunist (numit „Holocaustul roşu”), neagă Holocaustul, asta cînd nu îl pune tot pe seama evreilor, ori încearcă să-l diminueze şi distorsionează istoria ultimelor secole pentru a se potrivi celor mai aberante teze pe care le-am citit în ultimele decenii.
Raportul final al Comisiei Wiesel pentru studierea Holocaustului în România a fost publicat în 2004. El poate fi accesat în formă pdf la http ://www.antisemitism.ro/uploads/ 283/comisia-wiesel-raport-final-ro.pdf .
Pentru textul raportului final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, vezi http://cpcadcr.presi dency.ro/upload/RAPORT_FINAL_ CPADCR.pdf .
Am promis că revin cu estimările privind România ale celui mai important cercetător din lume al demo-cidelor, R. J. Rummel, care menţionează estimarea minimală (245.000 de morţi) şi pe cea maximală (920.000 de morţi), după care vine cu propria sa estimare (435.000 de morţi). Pentru aceste cifre, vezi site-ul citat mai sus, în particular link-urile tematice.
„Memoriul” Regelui Mihai I destinat preşedintelui Roosevelt, publicat pentru prima dată în Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 245-259, apud Rusan, „Argument la Cartea morţilor”, p. 15. Textul memoriului (care este alăturat scrisorii trimise de rege preşedintelui american Franklin Delano Roosevelt, pe 24 ianuarie 1945), se găseşte şi în volumul Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Preliminarii militare, consecinţe politice, documente selectate şi adnotate de Mircea Chiriţoiu, prefaţă de dr. Florin Constantiniu, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, pp. 58-79. În mod concret, regele arată următoarele, referindu-se la mai multe dintre nelegiuirile sovieticilor: „Cazul românilor prizonieri de război după 24 august 1944 este şi mai grav. De fapt, deşi atunci ostilităţile încetaseră pe frontul româno-sovietic, la 24 august 1944, nu mai puţin de 6.000 de ofiţeri, 6.000 de subofiţeri şi mai mult de 150.000 de soldaţi au fost reţinuţi, internaţi în lagăre şi trimişi peste Prut de către Înaltul Comandament Sovietic. Nu s-a mai auzit niciodată nimic despre ei”. FDR a murit în aprilie 1945, dar chiar dacă ar mai fi trăit este greu de crezut că s-ar mai fi schimbat soarta militarilor români luaţi prizonieri de sovietici, dată fiind bunăvoinţa excesivă arătată de liderii occidentali faţă de aliatul lor Stalin. O serie de istorici români oferă alte estimări privind numărul militarilor făcuţi prizonieri de către sovietici, dar pe fond problema rămîne aceeaşi.
O asemenea lectură, cu voce tare, care se face permanent, a victimelor identificate ale Holocaustului, am auzit la muzeul Yad Vashem din Ierusalim.
Uwe Broessner estimează că „Pînă la sfîrşitul războiului cifrele etnicilor Germani care au luptat în trupele Waffen SS au ajuns la circa 60.000″. Vezi Uwe Broessner, „Etnicii germani din România în WaffenSS. Partea I”, http://www. ba naterra.eu/romana/broessner-uwe-et nicii-germani-din-romania-waffen-ss-partea-i .
În memoriul adresat lui Roosevelt, Regele Mihai I sesiza şi deportarea cetăţenilor români de naţionalitate germană de către sovietici. Stephane Courtois, Pata oarbă a memoriei europene. 23 august 1939: alianţa sovieto-nazistă, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2009. Masacrarea a mii de civili sau prizonieri de război, iar apoi înmor-mîntarea lor de-a valma, în uriaşe gropi comune, a fost o practică „ordinară” a sovieticilor, care a fost demascată tocmai de nazişti, care au descoperit în timpul războiului militarii polonezi prizonieri, executaţi şi îngropaţi după masacrul de la Katyn. În cartea lui Conquest despre „marea teroare” se vorbeşte despre mai multe asemenea gropi comune, mai mari decît cele de la Katyn, unde acoliţii lui Stalin i-au îngropat pe proprii lor cetăţeni epuraţi, cei mai mulţi membri ai partidului comunist, bolşevici participanţi la revoluţia din 1917, militari, cekişti, membri de partid, etc. Pentru clarificări conceptuale, teoretice şi politice privind schimbările de regim politic din fostele ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est, vezi Vladimir Tismăneanu (editor), The Revolutions of 1989, Routledge, London and New York, 1999), în particular studiile semnate de Daniel Chirot, S. N. Eisenstadt, Leszek Kolakowski, Timothy Garton Ash, Jeffrey C. Isaac, Tony Judt. De altfel, cartea a fost tradusă şi în limba română, la editura Polirom din Iaşi.
…………România – genocidul comunist în cifre…
Comunismby Alexandru Razes –
foto dinu lazar Basarabia şi Nordul Bucovinei:
(A) Florin Mătrescu („Holocaustul roşu sau crimele în cifre ale comunismului internaţional”, Bucuresti, 1998, pg.56-57) avanseaza următoarele cifre: Holocaustul rosu sau crimele in cifre ale comunismului international
- între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 au fost deportaşi în lagărele din Nordul Ingheţat un număr de 300.000 de romani basarabeni şi bucovineni
- între 1945 şi 1954, 500.000 de români basarabeni şi bucovineni deportaţi în lagăre
- între 1946 şi 1947, 200.000 – 350.000 de români morţi în urma foametei provocată de Stalin.
(B) Victor Bârsan („Masacrul inocenţilor”, Bucureşti, 1993, pg.18-19), deosebeşte mai multe valuri de deportări:
- între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941, 300.000 de români deportaţi
- între 1944 şi 1948 , 250.000 de români deportati
- între 1946 şi 1947 , 300.000 de români morţi în urma fometei provocată de Stalin
- la 6 iulie 1949 începe a 3-a deportare masivă; 11.324 familii deportate
- între 1954 şi 1964, 300.000 de români deportaţi în Rusia şi Kazahstan
Anton Ovseyenco în „The Time of Stalin: Potret of a Tirrany”, N.Y. Harper and Row, 1981 (citat in „Holocaustul roşu sau crimele în cifre ale comunismului internaţional”, pg. 57) , estimează
numărul total al victimelor comunismului în Basarabia şi Nordul Bucovinei la 1.500.000 de persoane.
România:
din „Holocaustul roşu sau crimele în cifre ale comunismului internaţional”, Florin Mătrescu, Bucureşti, 1998, pg.80-86) reţinem grupurile masive de deportări şi crime:
- „capitularea fără condiţii” de la 23 august 1944 a avut ca rezultat deportarea a 180.000 de soldaţi şi ofiţeri în lagărele gulagului sovietic (doar câteva mii s-au mai întors).
Recent, în mlaştina râului Bălţi din Basarabia a fost descoperit un osuar românesc compus din 50.000 schelete de soldaţi români – din unitaţi ale Armatei Regale Române, care în primăvara 1944 au constituit prima linie de rezistenţă împotriva Armatei Roşii. (citat din Mihai Vicol, „Un „Katyn” românesc” – România Liberă Internaţional, nr.320/04.08.96)
- ocuparea ţării de către Armata Roşie a însemnat un val de crime în rândul populaţiei civile, crime de proporţii încă necunoscute – oameni ucişi doar pentru a fi jefuiţi sau pentru a-şi apăra fiicele şi soţiile de violuri.
- colectivizarea forţată a ţărănimii (începând din 1949) a afectat 12.000.000 de ţărani; sate întregi au fost mitraliate şi nimicite cu tunurile – provacând 30.000 de victime. Deportările masive din perioada 1949 – 1960 s-au soldat cu încă 200.000 de ţărani morţi în lagărele de muncă sau închisori.
- rezistenţa armată din munţi (1946 – 1958), unică in lagărul comunist, a mai adăugat un număr de victime *
- în cele 120 de închisori şi lagăre de muncă, au murit între 150.000- 200.000 oameni.
Cifrele globale ale holocaustului roşu în România sunt diferite:
Numărul total al deţinuţilor:
– 2.000.000 ( Filip Păunescu – „Cunoaşterea şi combaterea comunismului”, Libertatea, anul 8, nr.72 – martie 1989)
– 3.000.000 (Cicerone Ioaniţoiu)
Numărul total al morţilor în regimurile Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ceauşescu, Iliescu (revoluţie, Târgu-Mureş, mineriade, etc.) este greu de stabilit; se descoperă mereu noi gropi comune pe lângă lagărele de muncă şi închisori.
Cifra avansată de Florin Mătrescu este de 891.500 morţi în genocidul comunist comis între actualele graniţe ale României.
* apreciat după unii cercetătători la 10.000
(Grupul Independent pentru Democraţie)
…………Din nou despre genocidul comunist din România
De Dr. Gh. Boldur-Lățescu – 14:24, 14 martie 2019
În primăvara anului 1992 a apărut volumul I a lucrării „Genocidul comunist în România” editată la ALBATROS. Lansarea lucrării a avut loc la Asociația Foștilor Deținuți Politici în prezența unor importante personalități anticomuniste (Ion Rațiu, Ana Blandiana, Constantin Ticu Dumitrescu ș.a.).
A fost un veritabil tur de forță faptul că am reușit să procur 200 de exemplare pentru lansare, fiindcă celelalte 800 au dispărut – probabil distruse de SRI al cărui președinte în acel timp era Virgil Măgureanu.
Alte trei volume cu același titlu mi-au apărut în 1994, 1996 și 2003, continuând tematica generală a Genocidului Comunist în România.
Încă din primul volum am făcut precizarea conform căreia definirea oficială formulată de ONU asupra conceptului de genocid se referă la „acțiuni deliberate pentru exterminarea unei grupe importante de oameni aparținând aceleiași etnii”.
Am considerat definiția prea restrictivă întrucât istoria cunoaște numeroase acțiuni care au avut drept efect distructiv asupra unor grupe mari de oameni care nu aparțin în mod obligatoriu aceleiași etnii. În cele patru volume pe care le-am scris despre genocidul comunist în România am avut în vedere acțiunile criminale ale regimului comunist din România în anii 1945 – 1989 având cel puțin unul din următoarele efecte distrugătoare:
O rată a mortalității dintre cele mai ridicate din Europa ca rezultat al condițiilor economice mizerabile și al dezastroasei asistențe medicale;
Morbiditatea extrem de ridicață în comparație cu țările dezvoltate, din cauza condițiilor precare de locuit și de muncă, lipsa de higienă, frigului din locuințe, fabrici, spitale, școli și birouri în special în ultimii 10 ani ai regimului comunist;
Întemnițarea și în multe cazuri asasinarea în închisori, lagăre de muncă silnică (Canalul Dunăre – Marea Neagră ș.a.) și zone de deportare (Bărăganul) a sute de mii de deținuți politici – oameni de toate vârstele și toate categoriile sociale și confesionale;
Aplicarea metodelor de „reeducare” prin tortură, fenomen de-o monstruozitate unică (cf. Alexandr Soljenițîn) asupra a mii de studenți, elevi și alte categorii sociale la penitenciarele Pitești, Gherla, Târgșor, Botoșani și lagărul de muncă „Peninsula” de la Canal.
Teroarea asupra intelectualității prin înlăturarea adevăratelor valori și înlocuirea cu mediocrități sau chiar nulități (cazul „academicianului” quasi analfabet Elena Ceaușescu pus în fruntea învățământului și cercetării, presei și mijloacelor de informare în masă;
Propaganda antireligioasă însoțită adesea de persecutarea și întemnițarea clericilor și credincioșilor cu promovarea în fruntea cultelor a unor securiști slugi ai partidului comunist;
Cenzura asupra presei și editurilor, marginalizarea și înlăturarea veritabilelor talente, mergând până la înscenarea unor procese politice (Vasile Voiculescu, Al. O. Teodoreanu (Păstorel), Constantin Doinaș, Lucian Blaga, Vasile Băncilă, Sandu Tudor (întemeietorul grupului „Rugul Aprins” de la Mânăstirea Antim din București) cu toți cei aproape 24 de participanți – personalități marcante etc.
Teroarea prin frig în ultimii ani ai regimului comunist; sute de mii de oameni s-au îmbolnăvit și/sau și-au pierdut viața din cauza „economiilor” de combustibil impuse de Ceaușescu;
Lipsa acută de apă potabilă în numeroase orașe ale țării precum și în așezări rurale, cu consecințe nefaste asupra sănătății și asupra organizării unei vieți civilizate.
După 1990, numeroși foști deținuți politici, ziariști și alți slujitori onești ai condeiului au scris despre suferințele poporului român în perioada regimului comunist.
Recent a apărut la Editura Humanitas o carte de 800 de pagini scrisă de un erudit bibliotecar din S.U.A. – Mattew White, intitulată „Marea carte a inumanității”, o istorie a ororilor în 100 de episoade”.
Lucrarea lui White este remarcabilă atât prin amploarea documentării cât și prin interpretarea plină de originalitate a faptelor. Ideea fundamentală a definirii episoadelor „inumanității” și a clasificării acestora este simplă: numărul de victime.
Ilustrăm în continuare cum clasifică White primele 10 poziții din lista elaborată de el:
Cel de-al Doilea Război Mondial (1939-1945)…………………….66.000.000 morți;
Genghis-han (1206-1227)………………………………………………..40.000.000 morți
Mao Zedong (1949-1976)…………………………………………………40.000.000 morți
Foametea din India (sec. XVIII-XX)……………………………………27.000.000 morți
Prăbușirea dinastiei Ming (1635-1662)……………………………….25.000.000 morți
Răscoala taipinilor (1850-1864)………………………………………….20.000.000 morți
I.V. Stalin (1928-1953)………………………………………………………20.000.000 morți
Negoțul cu sclavi din Orientul Mijlociu (sec. VII-XIX)……………..18.500.000 morți
Timur (1370-1405)……………………………………………………………17.000.000 morți
Negoțul cu sclavi peste Atlantic (1452-1807)………………………..16.000.000 morți
Subliniem că cifrele lui White sunt în mare măsură caracterizate de estimări personale și nu de statistici riguroase.
Unele estimări sunt surprinzătoare, de exemplul în războiul civil din Rusia, White apreciază doar 9.000.000 de victime deși după unii istorici (Alexandr Soljenițîn) sinistra cifră este mult mai mare (20.000.000); în celălalt sens unele cifre par exagerate – exemplu – al doilea război din Congo (1998-2002) – 3.800.000 victime.
În privința României, White estimează că în perioada 1945-1989 au fost uciși 200.000 de oameni. Cifrele pe care le-am stabilit pe bază de calcule statistice arată că în acea perioadă în România au murit în pușcării sau din cauza tratamentelor inumane mai mult de 500.000 de oameni nevinovați.
Am abordat în prezentul articol problema Genocidului comunist în România cu scopul declarat de a reaminti unul din cele mai triste evenimente din istoria recentă a țării. A reaminti – fiindcă nu numai că se uită, ci fiindcă există nostalgici ai comunismului care cu rea intenție minimalizează crimele anilor 1945-1989.
Recent, postul public de televiziune a difuzat un material ce se voia drept un recurs la istoria invadării Cehoslovaciei de către sovietici și aliații lor în anul 1968. În realitate, telespectatorii neavizați – și ei reprezintă din nefericire majoritatea – rămânea cu impresia că Nicolae Ceaușescu a fost un adevărat erou sfidându-i pe sovietici și neparticipând la invazie. Este adevărat că a fost un act de curaj în consens cu ceea ce simțea atunci întreaga noastră națiune, dar onestitatea obligă pe cronicar, când acesta prezintă un personaj istoric, să-l înfățișeze în ansamblul activității sale și nu doar în legătură cu eveniment punctual. Ori, de personalitatea lui Nicolae Ceaușescu sunt legate numeroase fapte și acțiuni care fac parte din cele pe care le-am definit ca fiind caracteristice genocidului comunist în România.
Cinstit ar fi fost să se arate că într-adevăr dictatorul a avut un moment de curaj și abilitate politică neparticipând la invadarea Cehoslovaciei, dar că el este pe deplin vinovat de terorizarea cetățenilor țării în tot intervalul când a avut puterea. Procedând selectiv și cu rea credință, Stalin ar putea fi prezentat drept un erou fiindcă i-a învins pe nemți, Hitler drept un bun gospodar fiindcă a construit autostrăzi, iar Napoleon un geniu al organizării învățământului fiindcă a creat Le Ecole Polytehnique. Toți aceștia au fost în primul rând criminali fiindcă au ucis sute de mii de oameni și sunt prezenți pe lista inumanităților a lui White. Iar Nicolae Ceaușescu își are locul lui în lucrările noastre despre Genocidul comunist în România.
Evident, nu ca erou.
Dr. Gh. Boldur-Latescu este profesor universitar emerit și fost detinut politic anticomunist.
………………….Genocidul comunist in Romania
Spre deosebire de alte tari foste comuniste din Europa de Est unde in ultimii 10-15 ani s-au intreprins actiuni institutionale pentru condamnarea comunismului, in tara noastra nu s-a facut aproape nimic in acest sens. In prezent, se lucreaza …
SHARE
RL ONLINE0 comentarii
20.05.2006 – 00:00
Spre deosebire de alte tari foste comuniste din Europa de Est unde in ultimii 10-15 ani s-au intreprins actiuni institutionale pentru condamnarea comunismului, in tara noastra nu s-a facut aproape nimic in acest sens.
In prezent, se lucreaza la o sinteza urmand sa reprezinte materialul pe baza caruia sa se declare oficial, la cel mai inalt nivel al conducerii statului, caracterul criminal al comunismului in Romania, cerandu-se totodata scuze cetatenilor tarii pentru suferintele indurate in perioada 1945-1989.
Textul care urmeaza reprezinta un rezumat al celor patru volume din lucrarea “Genocidul comunist in Romania”, pe care am elaborat-o si publicat-o in perioada 1992-2004 si care, sper, va folosi autorilor sintezei la care m-am referit mai sus.
Conceptul de genocid
Cateva cuvinte despre conceptul de genocid, care este astfel definit de Conventia pentru reprimarea crimei de genocid, aprobata de Adunarea Generala ONU din 9 decembrie 1948:
“… Genocidul se refera la oricare din actele de mai jos, comis cu intentia de a distruge, in totalitate sau numai in parte, un grup national, etnic sau religios, cum ar fi;
omorarea membrilor unui grup;
atingerea grava a integritatii fizice sau mentale a membrilor unui grup;
supunerea intentionata a grupului la conditii de existenta care antreneaza distrugerea fizica totala sau partiala …”
O fapta intentionata cu caracter de genocid o reprezinta torturarea si intemnitarea in conditii de exterminare a detinutilor politici, in inchisori si lagare de munca. Despre privarea populatiei de caldura, in timpul iernii, de hrana si apa in cantitati normale, de asistenta medicala corespunzatoare, de protectie ecologica etc., s-ar putea eventual considera ca fiind lipsite de intentia distrugerii fizice totale sau partiale a unor categorii de cetateni ai tarii. In ceea ce ne priveste, consideram ca grupul de capetenii comuniste care au gandit si aplicat aceste masuri era perfect constient de efectele lor catastrofale, dar le disimula machiavelic, sub paravanul unor “obiective socio-economice importante pentru tara”.
Pregatirea genocidului
La inceputul anului 1939, Romania incheia o perioada relativ fericita a istoriei sale, perioada care a durat numai 20 de ani. Evenimentele dramatice din Europa anilor 1938 si 1939, culminand cu Pactul Molotov-Ribbentrop care avea sa duca la invadarea Poloniei de catre Germania si URSS si inceperea, la 1 septembrie 1939, a celui de-al doilea razboi mondial au marcat profund situatia Romaniei pe plan politic si economic intern si international. In contextul abandonarii de facto a tarii noastre de catre aliatii sai traditionali, Franta si Anglia, Romania, practic inconjurata de neprieteni, a fost silita, dupa cum se stie, sa cedeze Rusiei Sovietice Basarabia si Bucovina de Nord, Ungariei – Ardealul de Nord, iar Bulgariei – Cadrilaterul. A urmat abdicarea Regelui Carol al II-lea si, in conditiile dictaturii maresalului Ion Antonescu, subordonarea politica, economica si militara a tarii catre Germania nazista. Angajandu-se intr-un razboi care la inceput parea menit sa redea patriei Basarabia si Bucovina rapite de sovietici, tara noastra a fost treptat antrenata intr-o aventura militara fara nici o sansa, impotriva colosalelor forte militare ale coalitiei antihitleriste, totul soldandu-se, dupa imense sacrificii umane si materiale, cu actul de la 23 august 1944, care a marcat inceputul celei mai intunecate epoci din istoria moderna a tarii.
Primele zile dupa 23 august 1944 au marcat si primele fapte de genocid: capturarea unui numar important de prizonieri (aproximativ 100.000 de militari si civili) pe frontul de la Iasi, desi ostilitatile dintre romani si sovietici se oprisera, iar armata noastra nu numai ca incetase sa opuna rezistenta rusilor, ci, la ordinul regelui, trecuse de partea lor, impotriva nemtilor. S-ar putea obiecta ca luarea acestor prizonieri de catre sovietici a fost un act de razboi, efectuat de o putere straina, deci nu s-ar incadra in genocidul din Romania. In ceea ce ne priveste, apreciem ca a fost o represiune, in masa, petrecuta pe teritoriul tarii noastre, impotriva unei armate care nu numai ca nu mai opunea rezistenta, ci practic devenise aliata.
Eliberarea prizonierilor romani s-a facut cu o intarziere nemaiintalnita in istoria conflictelor miitare, multi dintre ei putrezind 10-15 ani in lagare de munca sau inchisori, fara ca guvernele noastre sa fi facut proteste energice pentru eliberarea lor. In iarna 1944-1945, armata noastra a luptat din greu, dand noi sacrificii de sange pe frontul de vest, iar in tara, comunisti sprijiniti de ocupantii sovietici se organizau pentru a pune mana pe putere, desi numarul membrilor de partid era doar de cateva mii. Cei care-i sprijineau din teama, oportunism sau pur si simplu din pasivitate erau insa mult mai multi. La 6 martie 1945, Visinski, trimis de Stalin, impune formarea guvernului Groza, dominat de comunisti. Nu incape indoiala ca la aceasta capitulare a conducerii tarii in fata presiunilor sovieto-comuniste a contribuit decisiv si atitudinea de dezinteresare a puterilor aliate occidentale. Romania era pur si simplu vanduta rusilor pentru mai multe decenii!
In acest context politic, avea sa se desfasoare deportarea in URSS a sute de mii de sasi si svabi, din ordinul Moscovei si cu complicitatea capeteniilor comuniste din tara.
La 8 noiembrie 1945, agentii lui Teohari Georgescu, ministrul de Interne comunist, au inabusit in violenta si sange o grandioasa manifestare anticomunista in Bucuresti Ð ultima de acest fel pana la 15 noiembrie 1987 (Brasov).
Masluirea grosolana a alegerilor din noiembrie 1946 a oficializat instalarea regimului comunist. Spre cinstea lor, partidele istorice, National-Taranistii, Liberalii si Social-Democratii condusi de Titel Petrescu, s-au luptat cu curaj inainte, in timpul si dupa alegeri, infruntand teroarea. Sansele lor erau insa practic nule. La Yalta, Romania fusese abandonata cu cinism in ghearele sovieticilor.
Cele mai dramatice evenimente ale anului 1947 au fost inceperea proceselor politice impotriva opozitiei, culminand cu judecarea si aruncarea in temnita a celor mai populari oameni politici romani, Iuliu Maniu si Ion Mihalache Ð liderii PNT, precum si abdicarea impusa regelui.
Totul era pregatit pentru ca, incepand cu anul 1948, Romania sa devina o “republica populara”, in realitate un satelit al Moscovei.
Teroarea dezlantuita
Infiintata la mijlocul anului 1948, Securitatea a reprezentat principalul instrument al represiunii comuniste impotriva poporului roman. Modalitatile de a exercita teroarea au fost multiple, incepand cu represiunea violenta: arestari, anchete, torturi, stabilirea condamnarilor (justitia, in special cea militara, era practic aservita Securitatii), continuand cu teroarea psihologica: organizarea unei formidabile retele de informatori, punerea la punct a unui diabolic sistem de diversiune si dezinformare a maselor, amenintari, santaj si incheind cu presiunile facute asupra intregului aparat de stat, economic si administrativ.
Declansarea pe scara mare a terorii politice s-a produs in primavara anului 1948. Data de 15 mai a acestui an, un adevarat “Sfant Bartolomeu” al Romaniei, a marcat lansarea arestarilor politice in masa. “Campania” de arestari a inceput cu membrii Miscarii Legionare, cu care Teohari Georgescu incheiase in anul 1945 un “pact de neagresiune”. Multe mii de legionari si simpatizanti ai acestora au cazut victime arestarilor si proceselor politice.
Curand “ascutisul” Securitatii avea sa se abata asupra national-taranistilor, liberalilor si social-democratilor ramasi fideli lui C. Titel Petrescu, precum si asupra numarului impresionant de organizatii anticomuniste aparute spontan, ca urmare a unui reflex national de respingere a comunismului, in special in randurile tineretului.
Este locul sa aratam ca, abandonata de Occident, ocupata de trupele sovietice si cu un odios regim represor la putere, Romania a gasit forta de a organiza cea mai numeroasa si mai activa rezistenta anticomunista din toate tarile din Estul Europei.
O categorie speciala o reprezinta rezistenta din muntii Romaniei unde, intre anii 1945-1965, au luptat cu arma in mana mii de patrioti, cei mai multi dintre ei cazand in timpul luptelor.
Crima impotriva fondului biologic al natiunii
In Romania, la fel ca in toate tarile unde au guvernat timp de decenii, comunistii au manifestat un profund dispret pentru viata cetatenilor tarii.
“Moartea unui om este o tragedie, dar moartea unui milion de oameni este o cifra statistica”. Acest sinistru sofism, atribuit lui Stalin, rezuma “filozofia” puterii comuniste privind “grija fata de om”.
Enumeram succint, in cele ce urmeaza, tragicele efecte pe care le-a avut, pentru viata poporului nostru, politica partidului comunist roman, inspirate din demagogicele si mincinoasele lozinci staliniste:
Intemnitarea si, in multe cazuri, asasinarea in inchisori si lagare de munca a sute de mii de detinuti politici, oameni de toate varstele si din toate categoriile sociale si profesionale (estimarea numarului acestora se va face intr-un alt paragraf);
O rata a mortalitatii, in special a mortalitatii infantile, dintre cele mai ridicate din Europa, ca rezultat al conditiilor economice mizere, al dezastruoasei asistente medicale, precum si a unei politici demografice criminale;
Morbiditatea in Romania a fost extrem de ridicata in comparatie cu tarile dezvoltate. Subalimentarea la nivel de masa, conditiile mizerabile de locuit, lipsa de igiena si de educatie sanitara, asistenta medicala precara si, in ultimii zece ani, frigul din locuinte, fabrici, scoli, birouri si spitale au determinat o crestere dramatica a morbiditatii.
Locul intai in Europa in ceea ce priveste numarul de handicapati la mia de locuitori;
Capacitatea de efort fizic si intelectual a fost in permanenta scadere in cei aproape 50 de ani de comunism;
Irosirea timpului din cauza penuriei generalizate de produse, care a generat fenomenul “cozilor” necunoscut in Romania antebelica;
Subrezirea psihica si demoralizarea la nivel de masa, ca urmare a terorii, propagandei si subminarii valorilor traditionale ale natiunii; scaderea rezistentei psihice a avut urmari nefaste asupra vigorii biologice a natiunii.
Cifre acuzatoare
Doua probleme sunt esentiale pentru cunoasterea adevarului despre fenomenul concentrationar din perioada comunista:
Cati detinuti politici au fost in tara noastra in perioada 23 august 1944-22 decembrie 1989?
Cati detinuti politici au murit in conditii de detentie sau din cauza detentiei?
Cateva precizari preliminare. Prin detinutii politici intelegem pe toti cei care au fost privati de libertate din motive politice, fiind inchisi in penitenciare, aresturi ale Securitatii, locuinte conspirative, lagare de munca, zone de deportare sau spitale psihiatrice. Din ratiuni care tin de posibilitatea de a estima numarul detinutilor politici, i-am considerat numai pe cei care au fost privati de libertate minimum doua luni. Este o conventie evident arbitrara, dar absolut necesara pentru procesul de cuantificare.
Perioada in care numarul detinutilor politici a fost foarte mare in tara noastra se intinde din primavara anului 1948 pana in vara anului 1964; si inainte de 1948, precum si dupa 1964, au existat detinuti politici, iar numarul lor era ceva mai mic si il vom estima separat.
Numarul inchisorilor si al altor locuri de detentie cu relativ multi ocupanti a fost de peste 120 (a se vedea “Harta gulagului romanesc”, intocmita de Gheorghe Mazilu, fost detinut politic, in Revista “Memoria” nr. 1 din 1990). Intrucat au existat inchisori sau lagare de munca cu cel putin 5 mii de detinuti in anumite perioade (Gherla, Aiud, Poarta Alba etc.), dar existau destule cu 1000-3000 de detinuti, precum si penitenciare cu 400-500 “locuri”, vom estima capacitatea medie a unui penitenciar la 800 de locuri. Asadar, capacitatea totala a gulagului din Romania a fost de 120 x 80 = 96.000 locuri. Daca admitem ca nu toate erau in permanenta “pline”, in perioada de “varf” (1948-1964) numarul mediu de detinuti inchisi, la un moment dat, intr-un penitenciar a fost de aproximativ 75 de mii.
Durata medie de detentie politica trebuie estimata tinand seama ca multi dintre cei condamnati primeau pedepse mari (3-8 ani) sau foarte mari (9-25 ani), dar, pe de alta parte, foarte multi erau cei retinuti pentru ancheta sau condamnati “administrativ” pe perioade de cateva luni pana la 2-3 ani. Am considerat deci durata medie de detentie politica, in perioada 1948-1964, de 2 ani.
Din datele de mai sus, se poate deduce numarul detinutilor politici din perioada amintita: . La acest numar trebuie adaugati:
“prizonierii” capturati la Iasi de sovietici: aproximativ 100 de mii (informatia provine de la tatal meu colonelul Ion Boldur Latescu, veteran al celor doua razboaie mondiale, care a lucrat la Comisia Romana de Armistitiu in anii 1944-1945);
etnicii germani deportati de sovietici (aceeasi sursa de informatie): 150.000;
deportatii din Baragan si Dobrogea in perioada 1949-1960, in timpul colectivizarii si al razboiului ideologic cu Iugoslavia lui Tito: alti 200 de mii;
In privinta detinutilor politici din intervalele 1945-1948 si 1965-1989, deci intr-un rastimp de 27 de ani, estimam un numar mediu anual de 3 mii de detinuti, cu o durata de detentie de un an.
Asadar, pe baza estimarilor prudente de mai sus, rezulta totalul detinutilor din perioada 1948-1989:
600.000 + 100.000 + 150.000 + 200.000 + 81.000 = 1.131.000 oameni!
Estimarea numarului celor care au decedat in conditii de detentie politica sau din cauza detentiei este foarte dificila.
Daca din tabelele de mortalitate elaborate de Directia Centrala de Statistica consideram grupa de varsta 40-44 de ani (reprezentativa pentru detinutii politici), pentru care rata normala a mortalitatii este de aproximativ 3 la mie, estimam ca in conditii de detentie rata mortalitatii a fost de 10 ori mai mare deci 3 x 10 = 30 la mie; operand cu acest procent asupra numarului de detinuti din perioada 1948-1964 gasim: 1.050.000 x 0,03 x 16 ani = 500 mii de oameni morti in inchisori sau din motive legate direct de conditiile din inchisori. Daca ii adaugam pe cei decedati in perioada 1945-1948 si 1965-1989, rezulta ca numarul total al cetatenilor romani asasinati in inchisori depaseste cifra de 500.000.
In calculele noastre nu am tinut seama de cetatenii asasinati in luptele din munti, fara judecata sau fara a trece prin inchisori. Ca au existat asemenea crime o atesta gropile comune gasite in diferite locuri din tara; numai la Caciulati au fost numarate intr-o groapa comuna peste 300 schelete. Un adevarat Katyn romanesc!
Reeducarea prin tortura
In vara anului 1948, la penitenciarul Suceava, Securitatea si conducerea inchisorii organizeaza o actiune de “reeducare pasnica” a detinutilor politici, majoritatea acestora fiind studenti cu condamnari pentru “activitate legionara” desfasurata in perioada 1940-1948. Acestia infiinteaza in penitenciar o organizatie cu scop de “reeducare” denumita “Organizatia detinutilor cu convingeri comuniste – ODCC”. In partea a doua a anului 1948, Eugen Turcanu, si el student condamnat pentru activitate legionara si participant la “reeducarea” condusa de studentul Alexandru Bogdanovici, se declara nemultumit de modul “nesincer” in care isi desfasoara acesta din urma activitatea si propune radicalizarea actiunii.
In primavara anului 1949, sunt transferati de la Suceava la penitenciarul Pitesti 80 de detinuti printre care si majoritatea celor care participasera la “reeducare”. Ajuns la Pitesti, Turcanu ia imediat legatura cu Securitatea si cu directorul inchisorii, Alexandru Dumitrescu, in vederea continuarii reeducarii. Conform instructiunilor primite de la generalul Alexandru Nikolski, adjunct al ministrului de Interne, actiunea intra intr-o faza violenta.
Momentul care marcheaza inceperea torturilor bestiale si generalizate coincide cu noaptea de Craciun a anului 1949 si are loc in incaperea “4 spital”, o celula mare cu aproximativ 100 de locuri, unde vreo 50 de “reeducati”, dupa o invitatie la “reeducare” adresata celor din tabara rezistentilor si refuzata de acestia din urma, trec la atac inarmati cu bate si scanduri desprinse din priciuri. Are loc o confruntare disperata, la care, la un moment dat, balanta inclina de partea “rezistentilor”. Atunci, au intervenit gardienii penitenciarului care, timp de cateva ore i-au masacrat literalmente pe cei care se opuneau “reeducarii”, transformandu-i pe toti intr-o masa de carne sangeranda, avand insa grija sa nu omoare pe nici unul dintre ei.
“Operatiunea 4 Spital” Ð seria I (vor urma si alte serii) a reprezentat inceputul unui cosmar care a durat trei ani. Devine clar pentru victime ca nu mai poate fi vorba de rezistenta fatisa impotriva tortionarilor, ci doar de incercarea de a supravietui in fata tavalugului distrugator declansat de Securitate cu ajutorul uneltelor acesteia Ð studentii “reeducati”. Supravietuire, insa cu ce pret? Cu pretul denuntarii in scris a unor fapte nedeclarate la Securitate (“demascarea exterioara”) si a dezvinuirii de catre fiecare victima a gandurilor celor mai intime privind valorile supreme (credinta in Dumnezeu, Patria, Familia, Prietenia ) in scopul terfelirii acestora (“demascarea interioara”).
La 25 ianuarie 1950 urmeaza seria a II-a la camera 4 spital, in care a fost torturat si subsemnatul, ce port si acum, dupa 56 de ani, amintirile loviturilor lui Turcanu (fractura de stern cu dureri iradiind in tot toracele). Au urmat apoi alte si alte serii, in mai toate celulele inchisorii Pitesti.
Pe parcursul tragic al “reeducarii” prin tortura, careia i-au fost supusi mii de tineri patrioti, zeci dintre ei au fost ucisi, iar mai multe sute au fost schiloditi. Sinistra ironie a sortii, unul dintre primii ucisi a fost Alexandru Bogdanovici, primul conducator al “reeducarii” la Suceava.
“Reeducarea” de la Pitesti, sub conducerea lui Turcanu, a durat pana la transferarea acestuia la penitenciarul Gherla, in septembrie 1951. Intre timp, primele metastaze ale fenomenului Pitesti aveau sa apara la Canal, odata cu trimiterea la munca silnica a unui grup de studenti trecuti prin “reeducare”, in anul 1950. Apoi la penitenciarul Gherla, tot in anul 1950, unde, pana la venirea lui Turcanu, “operatiunile” de reeducare erau conduse de adjunctul acestuia Ð Tanu Popa.
La Gherla, reeducarea a luat forme dementiale. Pe langa bataile salbatice aplicate in timpul demascarilor, extinse si la detinutii netrecuti prin Pitesti, s-au organizat veritabile ritualuri sataniste pentru distrugerea morala a victimelor. In aceasta perioada, multi tineri s-au prabusit moralmente si au trecut in tabara tortionarilor.
Fenomenul Pitesti s-a extins, in forme specifice, si in alte inchisori, cum ar fi Targu Ocna, Ocnele Mari, Targsor, Baia Sprie, Aiud, dar, datorita numarului mai mic de “reeducati” trimisi sa aplice tehnicile de tortura, precum si curajului detinutilor, care, in unele inchisori (Targu Ocna) au reusit sa se opuna, “reeducarea” nu a luat formele apocaliptice de la Pitesti si Gherla.
E greu de stabilit cu exactitate cand si de ce conducerea partidului comunist care a organizat si supervizat “experimentul” Pitesti a luat hotararea de a-l opri. Cert este faptul ca, in primavara anului 1952, Securitatea declanseaza primele anchete privind ororile petrecute in penitenciarele si lagarele de munca amintite mai sus.
Anchetele la care au fost supusi tortionarii au fost, in unele cazuri, extrem de dure, fara a atinge insa nivelul de maxima bestialitate al tortionarilor in timpul “reeducarii”.
La data de 20 septembrie 1954, la Tribunalul Militar Bucuresti incepe procesul lotului Turcanu care cuprinde 22 de acuzati, impotriva carora se retin, in principal, invinuirile de “acte de teroare in grup”, “crima impotriva securitatii interne”, precum si “inalta tradare”. Sedintele Tribunalului Militar, prezidat de faimosul general Alexandru Petrescu, sunt secrete, iar sedinta din 10 noiembrie 1954 ii condamna pe toti la moarte.
La data de 17 decembrie 1954 sunt executati, la Jilava, prin impuscare, Eugen Turcanu si alti 15 condamnati din acelasi lot.
In data de 22 iunie 1955 este executat, tot la Jilava, Puscasu Vasile din acelasi lot, in timp ce sentintele lui Tanu Popa si ale altor condamnati sunt comutate in “munca silnica pe viata”.
In anul 1957 Securitatea organizeaza al doilea proces al “reeducarii” (procesul Vica Negulescu) cu scopul de a arunca vina ororilor petrecute in inchisorile romanesti asupra miscarii legionare care ar fi organizat intreaga actiune spre a sabota “opera de reeducare a detinutilor”. Inscenarea esueaza datorita curajului si inteligentei celor acuzati pe nedrept, ei aratand in cursul procesului ca totul a fost organizat din ordinul Securitatii. Intregul lot de 8 acuzati a fost condamnat la pedepse intre 15 si 25 ani munca silnica. Cei condamnati, impreuna cu 6 alti detinuti politici considerati foarte periculosi, sunt transferati la Jilava unde sunt literalmente ziditi in celule de exterminare special amenajate. Aici isi vor gasi moartea 8 dintre ei, datorita tuberculozei si diareei deshidratante.
Colectivizarea agriculturii
Caracterul criminal si efectele tragice ale colectivizarii agriculturii sunt bine cunoscute de toti romanii.
Consecinta cea mai tragica si cu efecte pe termen lung a colectivizarii a fost desfiintarea clasei taranesti ca principala producatoare a avutiei nationale. Taranii mijlocasi si asa-zisii “chiaburi” reprezentau cea mai apta categorie sociala pentru adaptarea la exigentele unei agriculturi moderne, potential competitiva pe plan international. Aceasta categorie sociala nu mai exista fie din cauza represiunilor din perioada colectivizarii si de dupa aceea, fie in urma migratiei la oras unde s-a constituit o categorie sociala nedefinita, nici tarani, nici oraseni, un fel de lumpenproletariat fara nici o perspectiva sociala.
Au ramas la tara batranii, handicapatii, lenesii si betivii, care nu stiu si nici nu-i intereseaza sa faca agricultura moderna. Desigur, exista multe exceptii, dar ele confirma regula.
Demografie tragica
Conform unei analize efectuate de regretatul academician Vladimir Trebici in anul 1991 (“Genocid si demografie”, Editura Humanitas, 1991), indicatorul demografic cel mai reprezentativ – durata medie a vietii in Romania – a evoluat de la 42 ani in 1932 la 63 ani in 1956, ajungand la aproximativ 68 ani in 1989.
Trebuie aratat ca analiza efectuata de Vladimir Trebici se sprijina pe elemente provenite din reteaua statistica oficiala. Autorul nu pune nici un moment la indoiala exactitatea datelor demografice primare, care coincid cu cele publicate in anuarele statistice. Avand insa in vedere ca acum cunoastem falsul grosolan pe care l-au reprezentat statisticile comuniste, nu este firesc sa consideram cu prudenta, daca nu cu indoiala si datele demografice?
Ca nespecialist in demografie, dar ca analist al genocidului comunist, am incercat sa aprofundez semnificatia indicativului “durata medie a vietii in Romania”. Evolutia duratei medii, de la 42 de ani in 1932 la 63 ani in 1956 si la 68 ani in 1988, ar parea sa ne sugereze un progres postbelic spectaculos care ar aduce Romania aproape de nivelul tarilor europene dezvoltate. Aceasta evolutie pare a nu confirma teza genocidului, ci dimpotriva. Dar ce am simtit pe pielea noastra, am vazut si am auzit in anii comunismului nu e oare in total dezacord cu concluzia conform careia durata medie a vietii s-ar fi marit cu 60 la suta in 45 de ani de dictatura aberanta? Pornind de la aceasta intrebare, am refacut, conform anuarului statistic din 1986, calculul duratei medii de viata pe anul 1985 si am constatat ca datele statistice, care stau la baza calculului, indica aproximativ 71.000 decedati cu varsta sub 60 de ani si 175.000 decedati cu varste peste 60 de ani. Aprofundand in continuare datele, am constatat ca procentul celor decedati sub 70 de ani este de 45%, iar al decedatilor peste 70 de ani este de 55%. Cunoscand cat de mare era mortalitatea infantila in special in anul 1985 – an de frig si foamete -, precum si numarul impresionant de decese in randurile oamenilor foarte tineri, tineri si maturi, am decis sa verific prin metoda sondajelor veridicitatea datelor oficiale. Am alcatuit un esantion de 1018 anunturi mortuare cuprinzand decedati sub 60 de ani si, separat, peste aceasta varsta (esantionul a cuprins anunturile mortuare din 52 de zile luate la intamplare in cursul anului 1985 in ziarul “Romania libera”, dar numai acele anunturi pentru care se putea stabili cu certitudine daca decedatul era mai tanar sau trecut de 60 de ani). Am constatat ca in prima grupa intrau 471 decedati, pe cand in a doua numarul lor era de 567, ceea ce procentual insemna cam 46% fata de 54%. Comparand cu repartitia pe aceleasi doua mari grupe de varsta din Anuarul Statistic 1986, constatam o deosebire flagranta: datele statistice indica o pondere mult mai mare a deceselor varstnicilor peste 60 de ani, cu 32% mai mult decat in esantionul cules de subsemnatul. Daca tinem seama si de faptul ca anunturi mortuare dau, in genere, familiile cu o stare materiala relativ mai buna unde longevitatea este mai mare, rezulta, cu o probabilitate mare, ca datele statistice sunt falsificate: esantioanele reprezentative nu mint, dar rapoartele statistice oficiale o fac, cu siguranta, in sistemul comunist. Concluzia care se degaja este urmatoarea: cresterea spectaculoasa a duratei vietii intre 1945 si 1989 este o minciuna tot atat de nerusinata ca celelalte minciuni comuniste. Apreciez ca durata medie a vietii in Romania nu a depasit in perioada comunista 60 de ani, adica ceva mai mult decat in tarile din lumea a treia.
Dezastrul economic
Datele oficiale privind evolutia economica din perioada 1938-1989 il dezorienteaza pe cel care le analizeaza. Astfel, datele publicate la finele anului 1988 indica o crestere a venitului national de 24 de ori fata de anul 1938, ceea ce, tinand seama de marimea numarului de locuitori, inseamna o crestere de aproximativ 16 ori a venitului national pe cap de locuitor. Acesta este estimat la 2500 de dolari pentru 1938, deci in 1938 venitul pe locuitor ar fi fost de 155 dolari, cifra aberant de mica, daca facem comparatie cu alte tari, de exemplu Grecia. Insistand putin in comparatia cu aceasta tara, pentru care statisticile internationale indica un venit national pe locuitor de 500 de dolari in 1938 si 3000 de dolari in 1988, deci o crestere de 6 ori in 50 de ani, reiese clar falsitatea datelor statistice publicate de regimul comunist din tara noastra. Intr-adevar, valoarea de 155 de dolari este mult prea mica pentru Romania tinand seama de raportul real intre economia celor doua tari in 1938, iar valoarea de 2500 de dolari este mult prea mare daca avem in vedere ca economia Greciei era relativ prospera in 1988, iar situatia Romaniei dezastruoasa. Rezulta ca nici nu poate fi vorba de o crestere de 16 ori a venitului nostru national pe cap de locuitor. Care a fost cresterea lui reala in cei 50 de ani la care ne referim? Dupa parerea noastra, mai mica decat cea a Greciei care am aratat ca a fost de 6 ori, deci, pentru Romania, o crestere de 3-4 ori. Rezulta dimensiunea minciunii oficiale: de la 3-4 la 16, deci o deformare a realitatii prin umflarea de 4 ori a raportarilor.
Industrializarea aberanta, efectuata de regimul comunist in cei 40 de ani cat a detinut puterea, reprezinta una din principalele componente ale dezastrului economic national.
Ideea industrializarii, corecta in principiu, a fost compromisa datorita modului cum a fost gandita si pusa in practica de comunisti. Pe de alta parte, nu tot ce s-a intreprins pe linia industrializarii a fost gresit, exista incontestabil si unele realizari. Tragic este insa faptul ca efortul supraomenesc impus poporului roman in cei 45 de ani de comunism s-a risipit, in cea mai mare parte, in constructia unor investitii aberante, neproductive si nefunctionale, in crearea unor ramuri parazitare, si deci a unor produse de regula de proasta calitate, nevandabile pe piata internationala sau vandabile in pierdere, toate acestea amplificate de uriasele pierderi datorate imbecilitatii planificarii si conducerii hipercentralizate a economiei.
Lista erorilor criminale comise de comunisti in conducerea economiei cuprinde si alte puncte dintre care aminitm: colectivizarea agriculturii (vezi paragraful precedent), cheltuirea unor sume uriase pentru “ajutorarea” regimurilor teroriste, cheltuielile imense pentru organizarea aparatului represiv, a propagandei de partid, precum si pentru viata ultraluxoasa a nomenclaturii si familiei Ceausescu.
Degradarea invatamantului, stiintei si culturii
Reforma invatamantului din anul 1948 a reprezentat o prima lovitura grea data culturii romane. Obiectivul declarat al reformei a fost “democratizarea” invatamantului, trecerea la un invatamant de masa dupa modelul sovietic, al carui sistem a fost copiat fara nici un discernamant. Consecintele au fost catastrofale: in cativa ani, invatamantul romanesc creat in decenii de truda a fost pur si simplu dat peste cap. Sacrificand cu brutalitate calitatea de dragul cantitatii, conducerea comunista se lauda la mijlocul deceniului al saselea ca a “eradicat” analfabetismul in tara noastra. In realitate, aceasta actiune a avut efecte de suprafata atat pe termen scurt, cat si pe termen lung. Dupa cateva decenii de la prima reforma, de tip comunist a invatamantului (din nefericire au mai urmat si altele) s-a putut constata ca alfabetizarea a fost, la nivelul maselor, o farsa: din zece oameni care, la prima vedere, toti stiu sa scrie si sa citeasca, sapte n-au citit in viata lor nici o carte si nici un ziar, nu stiu sa scrie corect o cerere sau o scrisoare, folosul alfabetizarii reducandu-se pentru acestia la “stiinta” de a-si semna numele si la eventuala descifrare a denumirii unor firme.
Invatamantul superior a suferit, si el, nefasta influenta sovietica. Erau trimisi, la studii sau la “specializari”, in URSS, tineri cu “origine sanatoasa” carora in mod deliberat li se dadeau diplome pe banda rulanda pentru ca apoi, reintorsi in tara (de multe ori casatoriti cu rusoaice), sa fie promovati in cele mai inalte functii din economie, invatamint, stiinta si cultura.
Cercetarea stiintifica a avut, in primii ani de guvernare comunista, o soarta ceva mai buna. S-au infiintat mai multe institute de cercetare, in fruntea carora au fost numiti savanti formati inainte de 1944 (de exemplu Institutul de matematica creat de Simion Stoilov, Institutul de Fizica Atomica avandu-l ca director pe Horia Hulubei, Institutul de Inframicrobiologie condus de Stefan Nicolau etc.).
Dupa 1968, fenomenul consolidarii stiintei si, implicit, a pozitiei cercetatorilor, i-a displacut Elenei Ceausescu care, devenita “academician doctor inginer de renume mondial” (in realitate o cvasianalfabeta), a trecut la “reorganizarea” stiintei romanesti. Ultimele doua decenii de regim comunist au reprezentat o adevarata tragedie pentru cercetare si cercetatori. Din ordinul “savantei”, s-au desfiintat institute care obtinusera rezultate remarcabile (de exemplu Institutul de Matematica, desfiintat in 1972) sau au fost create institute-fantoma la conducerea carora au fost numite rude ale familiei Ceausescu sau ilustre nulitati. Dupa desfiintarea Institutului de Matematica, pentru Zoia Ceausescu, fosta stagiara la acest institut, s-a creat o sectie speciala de creatie stiintifica “condusa” de Zoia). Rezultatele “organizarii” au insemnat efectiv bulversarea cercetarii stiintifice din Romania, in consecinta foarte multi cercetatori valorosi emigrand.
In domeniul literaturii si artei, imediat dupa preluarea abuziva a puterii, partidul comunist a impus un control draconic, urmarind subordonarea acestora pentru a le utiliza in scop de propaganda.
Lista marilor personalitati culturale sau stiintifice, lovite de persecutii sau chiar de represiune in anii comunismului, este din pacate foarte lunga: filozofii Lucian Blaga, Constantin Noica, Ion Petrovici si Vasile Bancila, istoricii George Bratianu si P.P. Panaitescu, poetii Nichifor Crainic, Radu Gyr si Vasile Voiculescu, matematicianul si poetul Dan Barbilian, profesorul si psihologul Onisifor Ghibu, geograful Simion Mehedinti, sociologul Dimitrie Gusti, jurnalistii Istrate Micescu, V. Gruia si Gh. Strat, medicii I. Simionescu si I. Trifu, profesorul inginer Aurel Beles, economistii Victor Slavescu si M. Manoilescu, calugarul teolog N. Steinhardt, logicianul Anton Dimitriu, sculptorul Gh. Anghel, scriitorii Al. Paleologu, Dinu Pilat si Pastorel Teodorescu, actorul Constantin Tanase, artistii lirici Dinu Badescu, Serban Tasian si Valentina Cretoiu reprezinta doar cateva nume din miile de oameni de cultura si stiinta care au fost inlaturati cu brutalitate din activitatea lor creatoare, multi dintre ei ispasind ani grei de temnita, iar altii pierzandu-si viata datorita represiunilor salbatice la care au fost supusi. Ce pierdere ireparabila pentru tara au provocat comunistii Ð un adevarat genocid cultural!
Mediul ambiant, in pericol
Problematica generala a protectiei mediului ambiant a aparut, in tara noastra, cu 10-15 ani mai tarziu decat in restul Europei, datorita pe de o parte datorita faptului ca Romania deceniului 6 si 7 era inca destul de “curata” din punct de vedere ecologic, iar pe de alta parte din cauza lipsei contactelor sistematice cu Occidentul, ceea ce a determinat o intarziere a sensibilizarii specialistilor si a opiniei publice in fata acestei probleme vitale a secolului XX.
Dupa 1970, odata cu cresterea dementiala a ritmului industrializarii, dar si cu informarea mai larga a specialistilor din tara noastra despre problemele ecologice si miscarile “verzilor” europeni, au aparut si la noi preocupari privind protectia mediului inconjurator si chiar un rudiment de legislatie. Din pacate, majoritatea acestor preocupari au fost marcate de diabolica gandire orwelliana: pe de o parte se incerca, cu timiditate, tragerea unui semnal de alarma, iar pe de alta parte se punea surdina acestui semnal, aratandu-se ca numai regimul “socialist” este in masura sa rezolve eficient gravele probleme ale degradarii mediului. In aceste conditii, la sfarsitul anului 1989, atmosfera, apele, solul, flora si fauna, rezervatiile si monumentele naturale, orasele si satele si, in special, sanatatea locuitorilor erau grav afectate de multipli factori poluanti, ceea ce situa Romania pe unul din ultimele locuri din Europa in clasamentul situatiei ecologice.
Persecutiile religioase
Vom distinge doua tipuri de persecutii religioase: 1. represiunea brutala (lichidarea fizica sau aruncarea in temnita a preotilor si credinciosilor, interzicerea unor culte, inchiderea sau daramarea locasurilor de cult) si 2. persecutiile indirecte (propaganda ateista, presiuni asupra clerului, infiltrarea in randurile membrilor cultelor a unor agenti ai Securitatii).
Primele represiuni brutale s-au indreptat impotriva greco-catolicilor, romano-catolicilor, adventistilor si sionistilor. Se cunoaste faptul ca, din ordinul Moscovei, statul comunist a integrat fortat, in anul 1948, biserica greco-catolica in cadrul bisericii ortodoxe. In aceasta imprejurare, sute de preoti si credinciosi greco-catolici si romano-catolici au fost aruncati in inchisori.
Desi multi preoti ortodocsi au fost si ei inchisi dupa 1948, Biserica Ortodoxa ca institutie a fost crutata, in special in timpul vietii Patriarhului Justinian, care avea relatii speciale cu Gheorghiu-Dej. Dupa moartea Patriarhului Justinian, politica de menajare a Bisericii Ortodoxe se transforma in una de infiltrare. Biserica a inceput sa faca concesie dupa concesie, in special in anii dictaturii lui Ceausescu: erau daramate zeci de biserici, erau batuti noaptea preoti cu har (cazul Parintelui Galeriu), iar faptasii ramaneau neprinsi, erau desfiintate manastirile, iar calugarii alungati. Pactul cu diavolul pe care l-a facut Biserica Ortodoxa, caci evident despre asta era vorba, se justifica astazi, de catre unii, ca singurul mijloc de a salva ceea ce intr-adevar a fost salvat: marea majoritate a bisericilor au ramas deschise si au fost pline de credinciosi in cei 45 de ani de comunism. O politica servila fata de puterea comunista a dus, in special in ultimii ani ai dictaturii ceausiste, conducerea cultului mozaic, obtinand, ce e drept, conditii privilegiate pentru circa 25-30 de mii de credinciosi substantial ajutati din strainatate.
Nomenclatura si Securitatea
Nomenclatura, alcatuita din potentatii si privilegiatii sistemului comunist, s-a format la scurt timp dupa instalarea prin frauda a noului regim.
In interiorul “noii clase” putem distinge trei straturi: 1. marea nomenclatura; 2. nomenclatura locala; si 3. alte categorii privilegiate.
Marea nomenclatura era alcatuita din aparatul central de partid si de stat, conducerea Securitatii, armatei, justitiei, precum si a altor organizatii centrale. Numarul membrilor acestor veritabile noi protipendade era, la sfarsitul deceniului sapte, de ordinul sutelor, dar in deceniile opt si noua a crescut considerabil.
Nomenclatura locala reproducea, la nivel de judet, structura marii nomenclaturi centrale, redusa la scara respectiva. In acest al doilea strat intrau mii de privilegiati.
Al treilea strat, foarte heteroclit, se desprindea din cele mai diferite categorii ca: ofiteri superiori de Securitate si Militie, conducatori de mari intreprinderi, diversi activisti de partid si sindicali, lucratori din comert, profesori universitari, medici, scriitori, actori, ziaristi, presedinti de IAS sau CAP etc. Din categoria micilor nomenclaturisti, din cel de-al treilea strat faceau parte zeci de mii de oameni.
Principala caracteristica a nomenclaturii de toate gradele o constituia posedarea unor veritabile privilegii de casta, nelegate de vreun merit, ci doar de apartenenta la noua clasa.
In afara traiului in lux sau, cel putin in indestulare confortabila, membrii celor trei nomenclaturi erau caracterizati, de regula, de o totala indiferenta fata de saracia imensei majoritati a populatiei, de lacomia specifica proaspatului imbogatit, precum si de o invidie devoranta fata de “colegii” care aveau o pozitie si mai avantajoasa.
Securitatea a reprezentat “bratul inarmat al partidului”, menirea ei fiind aceea de a impune, prin teroare si diversiune, dictatura comunista. Puterea Securitatii era practic fara limite, chiar si activistii de partid si de stat de rang inalt temandu-se de aceasta organizatie diabolica. Avand in vedere scopurile sale, este o aberatie sa se aprecieze ca au existat “securisti buni” alaturi de cei rai. Diferente existau, incontestabil, intre ei: cei mai de la varful organizatiei trasau strategiile de urmat, cei din esaloanele medii organizau practic actiunile ajutati de “tehnicieni” (“specialisti” in ascultarea convorbirilor, controlul corespondentei, cenzura de toate felurile, recrutarea informatorilor etc). Executantii de rang inferior arestau, spionau, torturau, ucideau.
Cifrele avansate de oficialitati, dupa Revolutie, vorbeau despre vreo 10-15 mii de oameni care au format vechea Securitate. In realitate nu 15 mii de oameni lucrau pentru Securitate, ci sute de mii de salarizati si alte sute de mii “voluntari”. Care era costul acestui diabolic mecanism nu cred ca se va afla vreodata. Apreciez ca aproximativ 10 la suta din venitul national se cheltuia pentru complexul securist.
In loc de concluzii
Printre faptele cu caracter de genocid impotriva natiunii noastre se mai pot aminti:
deportarile si teroarea din Basarabia si Bucovina;
distrugerea valorilor morale si introducerea dublei gandiri de tip orwellian;
tratarea cu dusmanie si amenintare (uneori a vietii) a romanilor din diaspora, de parca n-ar fi fost frati de-ai nostri.
Cateva cuvinte despre responsabilitate si vinovatie pentru tot ce s-a petrecut in cei 45 de ani de comunism in Romania. Ele sunt, in primul rand, ale sistemului comunist care a insangerat si oprimat multe milioane de oameni, peste tot in lume unde a avut puterea. Dar ele mai sunt individuale, ale capeteniilor comunisto-securiste care au elaborat si pus in practica ordinele oprimatoare.
Toate cele aratate in textul de fata trebuie cunoscute si asumate. Pentru istorie, pentru un prezent si un viitor mai curate. Asa cum bolnavii trebuie sa-si cunoasca boala si sa si-o trateze. Eventual, chirurgical.
Bibliografie
Gheorghe Boldur-Latescu: “Genocidul comunist in Romania”, vol. I 1992, vol. II 1994, vol. III 1998, vol. IV 2003 (in colaborare cu Filip-Lucian Iorga), Ed. Albatros, Bucuresti.
Gheorghe Boldur-Latescu: “The Communist Genocide of Romania, Ed. Nova Science Publishers Inc., New York, 2004
GENOCIDUL DIN ROMÂNIA
REPERE IN PROCESUL COMUNISMULUI
După deschiderea Spaţiului pe Internet care-şi propune să ridice valul tăcerii aşezat intenţionat pentru acoperirea celor exterminaţi şi aruncaţi în gropile comune,
în numele acestor fiinţe dragi, nevinovate, împrăştiate peste o jumătate de Europă, ajungând până la Kamciatka- supravieţuitorii genocidului comunist din România, care au umplut sângele şi lacrimile lor secolul 20,
cerem să se facă dreptate pentru cei schilodiţi fiziceşte sau moraliceşte şi pentru urmaşii lor, pentru ca astfel de barbarii să nu mai poată apare în lume pentru a învrăjbi oamenii sau chiar popoarele.
Comunismul s-a născut din trădare şi, de-a lungul a peste 7 decenii, s-a folosit de trădători pentru a instaura în lume anarhia şi teroarea manifestata sub forme sălbatice, chiar diabolice.
Filozoful român P.P.Negulescu ne-a atras atenţia: “Noi şi înspăimântătoare filozofii au apărut pe lume, ca să înţelegem ce înseamnă în termeni de sânge, de ferocitate, credinţa că statul e totul, iar individul nimic.”
Unul dintre românii care timp de 60 de ani a luptat permanent împotriva comunismului şi a simţit pe trupul său şi în organismul lui cele mai crunte torturi, ce l-au lăsat handicapat pe toată viaţa, declara cu ocazia începerii acestui proces al comunismului: “Cel mai sângeros sistem filozofic a fost comunismul, care a durat 3 sferturi de veac şi a lăsat în urma lui nenumărate gropi comune şi o mizerie apocaliptică. Este tragic că şi astăzi se mai găsesc oameni inconştienţi (unii foşti comunişti) care elogiază comunismul, uitând toate crimele comise de el.” ( R.Radina)
Pentru lămurirea concepţiei comuniste merită subliniate câteva păreri ale lui Lenin din interviul dat lui Giovranni Papini înainte de a muri: “Străinii şi imbecilii presupun ca aici s-a făcut ceva nou. Eroare de burghez orb! Bolşevicii n-au făcut decât să adopte regimul instaurat de ţari, singurul regim care convine poporului rus. Nu pot fi guvernate o sută de mii de brute fără bâtă, fără spionaj, fără politie secretă, fără teroare şi spânzurătoare, consilii de război, munci forţate şi torturi. Noi nu am făcut decât să schimbăm clasa care îşi întemeia hegemonia pe acest sistem… este un mare progres dat fiindcă privilegiaţii sunt acum de zece ori mai numeroşi…”
Iar la întrebarea despre Marx şi progresul…Lenin precizează: “Amintiţi-vă că însuşi Marx ne-a învăţat ca teoriile nu aveau decât o valoare pur fictivă, o valoare de instrument. Dat fiind starea Rusiei şi a Europei, a trebuit sa mă folosesc de ideologia comunista pentru a-mi atinge adevăratul scop. Marx nu era decât un evreu burghez călare pe statisticile engleze şi tainic admirator al industrializării. Ii lipsea simţul barbariei şi, din aceasta cauză nu era decât o treime de om. Un creier îmbibat de bere şi de hegelianism, în care amicul Engels îi injecta uneori idei geniale. Revoluţia rusă aduce profeţiilor lui Marx o totală dezminţire. Tocmai în aceasta ţară în care nu exista nici o burghezie, a triumfat comunismul. Oamenii sunt nişte sălbatici fricoşi care trebuiesc dominaţi de un sălbatic fără scrupule, aşa cum sunt eu. Restul nu este decât trăncăneală, literaturi, filozofie şi alte muzici pentru uzul nerozilor. Ori dat fiind ca sălbaticii sunt oameni… trebuie ca ţara să semene cu o ocna… Visul meu este să transform Rusia într-o imensa cetate de forţa…Să vă intre bine în cap că bolşevismul reprezintă un triplu război: războiul barbarilor ştiinţifici împotriva intelectualilor putrezi, al Orientului împotriva Occidentului şi al oraşului împotriva satului. Or în aceste războaie nu alegem armele. Individul este ceva care trebuie suprimat… Cel care rezistă va fi suprimat ca o tumoare maligna. Sângele este cel mai bun îngrăşământ oferit de natură. Să nu credeţi câ sunt crud. Toate aceste împuşcări şi spânzurări care se fac din ordinul meu mă plictisesc. Urăsc victimele mai ales pentru că ele mă silesc să le omor…”.
Această concepţie sangvinară, manifestată prin figura unui mongoloid în descompunere, fusese adusă de interese germane pentru înlăturarea ţarismului, în scopul prăbuşirii forţelor occidentale care urmăreau înlăturarea absolutismului puterilor centrale – ce terorizau popoarele subjugate prin politica de deznaţionalizare. Sosit într-un tren blindat tocmai când anarhia cuprinsese armata ţaristă, Lenin cu tovarăşii lui au contribuit la generalizarea haosului, schimbând situaţia politică şi militară a frontului răsăritean. Trădarea ruseasca a încurcat planurile Aliaţilor şi mai ales pe cele ale României – unde au refuzat să mai lupte din 7 Noiembrie 1917, lăsându-ne încă de la sfârşitul anului 1916 descoperiţi în faţa bulgarilor şi turcilor. România, prin intrarea în război, salvase trupele Aliaţilor de pe Marna, de unde nemţii şi-au retras contigente importante pentru a le aduce pe Carpaţi.
Din cauza anarhiei ce cuprinsese armata ţarista trecută la jafuri şi crime şi în haosul ce s-a întins ca fulgerul peste Rusia, s-a întâmplat revirimentul prin intrarea Americii în război pe 2 Aprilie 1917.
Acest reviriment se producea tocmai când omenirea făcea cunoştinţă cu un sistem schizofrenic de nelinişte ce prin forţă urmărea conducerea societăţii, uniformizarea omului prin metode sălbatice ce foloseau trădarea, minciuna, jaful, delaţiunea, duplicitatea, iar crima era zilnic nelipsita din acest repertor al groazei. Şi era propovăduită ca o dogmă de realizare a scopului diabolic. Nu se sfiau să spună ca “până şi copiii trebuie să asiste la execuţii”, ca să vadă cum dispar duşmanii poporului.
Prima victima: România
De la început au pornit cu politica duplicitara, spunând ca “naţiunile au dreptul să dispună de soarta lor”, iar pe de alta parte propagau revoluţia proletară prin violenţă, pregătind elemente străine pe care le trimiteau în diferite ţări să instige la revolte.
Încercarea bolşevică de izgonire a regelui Ferdinand şi răsturnare a guvernului de la Iaşi în Decembrie 1917 a eşuat (pe 15 Noiembrie 1917 deja instalaseră un comitet revoluţionar la Odesa, în vederea acestui scop, din care va face parte M.G.Bujor şi Racovski Cristian – bulgar revoluţionar “preocupat” de problemele româneşti ).
Urmând politica de subjugare, pe 23 Ianuarie 1918, Trosky a declarat la Petrograd că va sprijini revoluţionarii de la Odesa, ca să răstoarne regimul din România. A doua zi, Sfatul Ţării a declarat Independenţa Republicii Moldoveneşti şi ca riposta, bolşevicii au ocupat Kievul pe 2 Feb.1918. Peste o săptămâna, au arestat misiunea militară româna condusa de generalul Coandă, au expulzat pe ministrul român de la Petrograd, Constantin Diamandi, confiscând şi Tezaurul României încredinţat spre salvare. Pe 14 Februarie, de la Odesa, se trimitea ultimatumul guvernului român prin care se cerea ca până la 16 Feb.1918 să se evacueze Basarabia.
După 106 ani de subjugare sălbatică, românii basarabeni şi-au intensificat eforturile şi pe 27 Martie 1918 au desăvârşit unirea provinciei smulse abuziv, cu Regatul României.
Acest act îndreptăţit a fost urmat pe 28 Noiembrie de Unirea Bucovinei, iar pe 1 Decembrie de cea a Transilvaniei şi Banatului, tot prin autodeterminare, adunându-se laolaltă toţi cei de acelaşi
neam, aceiaşi limbă şi aceleaşi obiceiuri.
Paralel se prăbuşea imperiul absolutist austro-ungar, sub victoria strălucitoare a generalului Ferdinand Foch, în timp ce armata română menţinea ordinea în capitala imperiului care refuzase să asculte plângerile lui Horea şi ale delegaţiei Memorandistilor.
Profitând de căderea catastrofala a absolutismului, Rusia, noul imperiu al răului ce se născuse prin trădare şi vărsări de sânge nevinovat, a trimis un agent înrăit, pe Bela Kuhn să provoace şi să instaureze revoluţia sovietelor şi în pusta ungureasca, ca prim pas.
Ajuns comisar al poporului, adevărat conducător al guvernului Republicii Sovietice Ungare şi ajutat de Cristian Rakovski (trimis de Lenin ca ambasador al Rusiei), a dezlănţuit o teroare cruntă în ţară şi a extins-o asupra Transilvaniei. Incurajat de preşedintele Mihalyi Karolyi (socotit “un degenerat” de socrul sau, contele Iulius Andrassy) care i-a predat puterea, Bela Kuhn, ajutat de călăul Tibor Szamuely, au terorizat populaţia, săvârşind fărădelegi, jafuri, arestări, asasinate…
Un fapt îngrozitor s-a petrecut în comuna Beliş, la 35 km. sud de Huedin, pe 8 Noiembrie 1918, unde a sosit căpitanul Antal Ditrich de la Budapesta cu un detaşament şi a executat zeci de ţărani -moţi; au fost arşi pe rug 45 de persoane din comunele: Beliş, Văleni, Tufeni, Mânatireni, Mărişel…. Iată câteva nume dintre aceşti martiri: Dumitru Tripon- de 26 ani, Nicolae Bâlc- de 24 ani,Varvara Pop- de 44 ani, Ioan Dreve- de 20 ani cu tatăl lui Gavril Dreve, Maria Boca a Petrii Halamului…restul vor fi trecuţi în anexă.
Concomitent cu anunţarea listelor cu satele devastate şi cu numele victimelor, bandele bolşevice ruseşti încercau să pătrundă şi ele în Basarabia iar Cristian Racovschi comunica lui Bela Kuhn că alte trupe erau pregătite să vină în ajutor prin Ucraina Subcarpatică.
România era prinsa într-un cleşte în timp ce Conferinţa de Pace la Paris căuta să ne împingă spre compromis, înţelegere cu Khun.
In acele momente dificile, create de manipulaţiile politice din capitala Franţei, trupele române cu avizul lui Iuliu Maniu (preşedintele Consiliului Dirigent) şi al lui Ionel Brătianu ( Şeful Delegaţiei la Conferinţa de Pace) au trecut linia de demarcaţie provizorie ce mergea de la Nord de Năsaud prin Tg.Mureş şi urma cursul apei până la vărsarea Mureşului în Tisa, salvând astfel populaţia satelor de jafurile şi măcelurile la care era supusă.
Dar Bela Kuhn se năpustise asupra Cehilor cu aceiaşi sălbăticie.
Insistenta apărării cauzei româneşti de I.Bratianu a fost completată de izbânzile armatei române ce înaintaseră până la Tisa şi de concursul Mareşalului Foch care, în Memoriul adresat lui Clemenceau, demonstra necesitatea rămânerii trupelor române pe Tisa până la dezarmarea efectiva a Ungariei şi până ce aceasta va da garanţii depline că nu va mai tulbura pacea, încheind: “Altfel s-ar pune din nou în primejdie pacea în întreg Sud-Estul Europei.”
In acel Iulie fierbinte al anului 1919 se juca cartea Europei, şi trebuia câştigată înainte ca bolşevicii ruşi să se fi unit cu cei ai lui Bela Khun. Acesta, încurajat de englezul Cuningham şi de americanul Brown a trecut la ofensivă pe 20 Iulie, trecând Tisa cu 100.0 00 soldaţi, pe un front de 120 km. şi în adâncime de 60 km. Concursul Moscovei a fost prompt printr-o pregătire de artilerie şi mitraliere terminat prin eşecul trecerii Nistrului.
Nu mai era timp de pierdut. Pe lângă interesele româneşti de a asigura liniştea populaţiei, era şi soarta civilizaţiei europene.
Regele şi Guvernul român au hotărât trecerea la contraofensivă. A fost fulgerătoare. Pe 2 August 1919 a capitulat Corpul I ungar de armată la Czegled, pe 3 Aug. colonelul Rusescu cu roşiorii înfrângeau ultima rezistenta bolşevică şi seara intrau în Budapesta.
Bela Kuhn a fugit în Rusia, unde va cădea secerat de gloanţele lui Stalin în masacrele din 1937-1938, în timp ce ajutoarele lui, ca criminalul Tibor Szamuely, au fost sfâşiate de populaţia pe care o jefuiseră şi torturaseră.
Importanţa extirpării cancerului comunist din inima Europei îl găsim relatat într-un interviu al Contelui Andrassy acordat Biroului român de presă de la Berna şi publicat în ziare ca “Le Temps”, “Le Journal des Debats”, în care spune:
“As fi voit, desigur, să mor pentru a păstra Transilvania Ungariei. Aş fi preferat, de asemenea, să văd trupele maghiare intrând în Budapesta pentru a goni pe bolşevici. Acest lucru din nenorocire nu a fost posibil. Aşa fiind, mărturisesc în mod franc ca sunt mai bucuros să văd pe Români la Budapesta, decât pe Bela Kuhn şi complicii săi, care mi-au ruinat Patria din punct de vedere atât politic cât şi material. Recunosc astfel în mod leal că, intrând în Budapesta, Românii au adus un imens serviciu atât Ungariei cât şi lumii întregi…”.
O alta evocare asupra rolului României este aceea a Ambasadorului Franţei, Jules Cambon, făcută în 1927 la Societatea Naţiunilor, lui N.P.Comnen (fost Ministru de externe):
“Cu preţul celor mai mari sacrificii, România a îndeplinit la Sud misiunea tradiţională, care mai la Nord a fost întotdeauna a Poloniei; ea a fost bariera Europei împotriva invaziei tătare şi a pus sfârşit unei dezordini ce ameninţa să întindă puterea bolşevică până la porţile Vienei. Ea însăşi s-a salvat; dar a liberat în acelaşi timp Ungaria de odioasa dominaţie, care, câtva timp, a apăsat asupra Regatului Sfântului Ştefan. Aceasta a fost de altminteri şi sentimentul autorităţilor ungare, căci, atunci când armata româna se pregătea să evacueze teritoriul lor, Prefectul ungur al judeţului Szabolcz intervenea pe lângă comandantul român ca sa menţină ocupaţia ce apară ţara împotriva armatei roşii. După putină vreme, o cerere asemănătoare i-a fost adresata de teama reacţiunii albe…” Articolul a apărut în “La Revue des deux Mondes”, de la 1 Dec. 1927, pag.617.
In acest al 2-lea deceniu al secolului 20, România a jucat un rol hotărîtor în viaţa Europei prin arbitrarea conflictului din Balcani (1913) şi a contribuit cu mari sacrificii la înclinarea balanţei în favoarea puterilor angajate în înlăturarea absolutismului retrograd. Intrarea României a făcut posibila victoria de la Verdun prin retragerea trupelor germane şi tot sacrificiul legendar de la Mărăşti-Mărăşeşti; ea a uşurat victoria şi a fost o stavila în faţa anarhiştilor bolşevici. Tot România a fost aceea care a asigurat ordinea în Viena, Praga, Budapesta, salvând Europa de pericolul comunist pentru un sfert de veac.
Dar daca alţii au avut un răgaz de linişte, pe trupul României s-a jucat drama, prin premeditarea distrugerii ei de către agenţii infiltraţi. Pentru aceasta deschidem acest proces contra comunismului arătând metodele de cruntă barbarie la care a fost supus un popor ce a contribuit prin sacrificiul lui, la prosperitatea Aliaţilor democraţi occidentali.
În prima perioadă (interbelică) 1921 – 1944, urmărim în judecată pe comuniştii infiltraţi şi câţiva autohtoni, pentru trădare naţională în interesul unei puteri străine, crime săvârşite pentru destabilizarea ţării, propagandă mincinoasă şi spionaj în favoarea Moscovei.
Infiltraţiile comuniste în Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Vechiul Regat au urmărit prin acte de teroare şi manifestări duşmănoase ale unei infime minorităţi (şi aceia de origine străină) să perturbe procesul de redresare ce începuse după încheierea păcii. Din ordinul lui Lenin, au acuzat pe social – democraţii români, care participaseră la opera de Unire a poporului român, de oportunism şi “trădare”, pentru că se împotrivesc mişcării clandestine pentru restituirea Basarabiei către Rusia.
Cominternul, creat în 1919 la Moscova, a fost un sistem diabolic de teroare permanentă, pe care a exportat-o peste tot în lume, urmărind promovarea intereselor ruseşti de dominaţie pe plan extern, prin înfiinţarea de secţii ale partidului comunist, ce erau deasupra suveranităţii statelor, în vederea măcinării şi transformării lor în republici federative.
Rusia a declanşat cel mai crâncen masacru cunoscut în omenire; imediat după încheierea Păcii din 1919 au avut loc revolte dirijate (şi care au fost sortite eşecului) în Saxonia-Turingia, Scheswig-Holstein, Estonia, Bulgaria (unde, în masacrul din Catedrala Sf. Sofia, au fost omorîţi 14 generali, 3 deputaţi şi alte persoane în urma unui atentat în timpul unei înmormântării)…
Paralel a dus şi războiul civil împotriva Ucrainei, Azerbaigeanului, Armeniei- cu intenţia trecerii peste Transcaucazia şi ieşirii prin golful Persic la Oceanul Indian.
In acest context de împrejurări anarhice şi de teroare s-a găsit un grup minuscul, mai mult format din neromâni, agenţi de profesie, care s-au pus la dispoziţia unei asociaţii străine (partidul comunist rus) formând o secţie “româneasca”, ce a primit bani, ajutoare şi instrucţiuni, făcându-se vinovaţi pentru provocare de diversiune, sabotaje, greve şi atentate- în vederea subminării României.
Printre aceşti spioni care au complotat împotriva României, şi au fost executaţi chiar de ruşi în 1937-1938, au fost: Koblos Elek, Bădulescu Al(zis Ghita Moscu), Fabian D., Dobrogeanu Al.Gherea, Filipovici Elena, Arbore Ecaterina, Dicescu O.Ion, Racovschi Cristian, Leonin Marcel, Bujor M.Gh., Zisu Petre, Roznovan Eugen, Grofu D., Timotei Marin, Aladar Imre… Altii au supravieţuit şi au adus, cu ajutorul armatei roşii, criminalul sistem în România, printre ei numărându-se:Foriş Ştefan, Pătrăşcanu Lucreţiu, Cristescu Gheorghe, Margulius Samuel, Holostenco Vitali, Danieluk Stefanschi Al.,Boris Stefanov, Roitman Iosif (Chisinevschi Iosif ), Roitman Liuba( Chisinevschi Liuba) Bodnaras Emil (dezertor din armata în 1932 ), Moscu Choy (Gheorghe Stoica), Rusev Drăgan Iordan (Petre Borila), Petrescu Dumitru, Oigenstein L.(Leonte Răutu), Bodnarenco Pantelei, Grosman Ana (căsătorită, în ordine, cu Sorin Toma, cu C. Pârvulescu şi P.Bodnarenco), Pauker Ana, Doncea Constantin, Grunberg Boris (Nicolschi Al.), Iacobovici Eugen, Goldberger Miklos (Ardeleanu), Lukacs Laslo (Vasile Luca), Niconov Serghei (Nicolau Serghei ), Marcovici Smil (Moraru), Moghioros Alexandru, Rottenberg Aurel (Stefan Voicu) şi altii, nu prea mulţi.
O remarca ce nu trebuie uitată este faptul că numărul acestor venetici şi autohtoni puşi în slujba lor variază între 800 şi 1206 după diferite surse, un lucru însă sigur este ca jumătate din ei ajunşi pe teritoriul României au devenit agenţii siguranţei şi au turnat pe ceilalţi tovarăşi de spionaj şi diversiune. Aşa se explica faptul că odată impuşi la putere, să alerge şi prin orice fel de metode să-şi facă pe adversari informatori, spre a se răzbuna.
Crima de destabilizare a funcţionarii statului, comuniştii au încercat-o la început prin social democraţii lui Gheorghe Cristescu şi Ilie Moscovici, care au fost împinşi sa declaseze o greva generala la Căile ferate pe 18 Oct.1920, care a eşuat; Cristescu, prevăzător, plecase în ajun la Viena, de unde se dirijau acţiuni ale Internaţionalei Moscovite.
Aceste elemente, decăzute moraliceşte, au recurs la acţiuni sângeroase provocând atentatul de la Senat în care, prin bomba pusă în Decembrie 1920 de către Max Goldstein, au fost omorâte 3 personalităţi iar altele rănite:
Episcopul greco-catolic de Oradea, Dimitrie RADU, a murit pe loc.
Dumitru GRECEANU, Ministrul Lucrărilor publice, a murit a 2-a zi.
Spirea Gh.Gheorghiu, senator de Ilfov, a murit în spital la 13 Dec.
A fost rănit preşedintele Senatului, generalul Constantin Coandă, care a avut 52 răni cauzate de schije.
Printre organizatorii grupului acestui complot au fost condamnaţi, pe lângă Max Goldstein, Ilie Moscovici şi Emanuel Socor.
Vinovăţia de trădare naţionala reiese din afilierea la Internaţionala comunista de la Moscova şi participarea la divizarea ţării prin planul elaborat pe 6 August 1924 care prevede împărţirea României în 5 zone în vederea declanşării revoltei:
Zona I, cuprindea Bucovina de unde cu “detaşamente dinspre Cernauţi şi Camenca pe Nistru, sub conducerea lui Malvski să se atace calea ferată Cernăuţi-Paşcani aruncând-se podul în aer (urmând să facă legătura cu ajutoarele venite de peste Nistru).
Zona II, era prevăzuta în sudul Basarabiei de la vărsarea Nistrului până la gura Dunării (între Tusla-Tatar Bunar şi Vâlcov) de unde vor porni spre Ismail, Chilia şi Reni pentru a ocupa Galaţiul şi Brăila, conduşi de Kotovschi, Goldstein, Grutenberg şi German.
Zona III, cuprindea Dobrogea şi Silistra, centrul revoltei fiind Călăraşi, urmând să se facă demonstraţii la Budeşti pentru ameninţarea Bucurestiului. Scopul principal era distrugerea podului de peste Dunăre pentru Izolarea Dobrogei. Conducerea acţiunii era încredinţată lui Kotovski, care ajutat de lipoveni era sprijinit şi de debarcarea cu detaşamente sovietice venite cu Godlevschi.
Zona IV, era indicata în Banat şi Ungaria de răsărit cu centre la Lugoj, Simeria şi Caransebeş, bazându-se eventual pe iredentiştii unguri. Conducerea o aveau, Kalifarski, Weissenberg, Mironovici Ivan.
Zona V, ar fi fost formată din Nordul Transilvaniei şi Estul Ungariei cu centre la Cluj, Dej şi Oradea, unde se vor face numai demonstraţii sub conducerea lui Badulescu, Sicinschi, Rareninc şi Koz.
Conducerea generala a revoluţiei era încredinţată lui Bădulescu, Goldstein şi Kalifarski, iar data prevăzuta între 10-15 Septembrie.
Primele ce trebuiau sa înceapă “revoluţia erau zonele 2 şi 3. Dar nu s-au petrecut incidente decât în regiunea Tatar Bunar şi Chilia Nouă, unde locotenentul Mohonea Neacşu, lt.Scirculescu şi slt. Asanache Stroe au reuşit sa neutralizeze vre-o doua sute de bolşevici.
Vinovăţia comuniştilor din România subordonaţi Moscovei este cu atât mai mare cu cît, prin colaborarea cu Moscova, au contribuit la asaltul bolşevicilor asupra frontierei de răsărit, în vederea năvălirii din 1940. Aruncând o privire asupra violării frontierei de răsărit, a infiltrărilor soldate cu lupte constatam ca până în 1924 (la moartea lui Lenin) au avut loc 30 de atacuri, în continuare până la năvălirea din 29 Iunie 1940- alte 42, iar după aceea, din Basarabia, peste Prut, au făcut alte 47 incursiuni şi violări de frontiera. In cursul acestor acţiuni de comandouri România a avut, în lupte de apărare, 31 de soldaţi morţi, 22 soldaţi răniţi şi alţi 34 soldaţi dispăruţi fără urmă.
Agenţii Moscovei din România au încheiat încă din 1920 un angajament de accentuare a luptei ilegale de participare, într-un mod foarte activ, la Federaţia Balcanica comunistă, supunându-se tutu-tor hotărârilor ei ca partidul să intre pe calea comunismului revoluţionar. Din partea acestor agenţi au iscălit: Gheorghe Cristescu, Const. Popovici, Al.Dobrogeanu Gherea şi Rozvany Ieno.
Vinovăţia acestor trădători de ţară a constat în însuşirea modelului sovietic întruchipat de Lenin şi care consta în supunerea oarba la dispoziţiile partidului, în distrugerea valorilor trecutului, în impunerea dictaturii proletariatului din fabrici şi a ţăranilor de pe ogoare.
Tot acest eşafodaj se baza pe minciuna, duplicitate şi teroarea dusă pana la crima.
Iată părerea acestui farseur de Lenin despre ţăranii pe care voia sa-i scoată de sub stăpânirea burghezilor şi sa-i înjuge la remorca scursurii societăţii:
“Ii detest pe ţărani. Îl detest pe mujicul idealizat de acest occidental ramolit care este Turgheniev şi de acest faun convertit care este ipocritul de Tolstoi. Ţăranii reprezintă tot ceea ce detest: trecutul, credinţa, ereziile, mania religioasa, munca manuala. Ii suport şi în măgulesc, dar îi urăsc. Aş vrea să-i vad dispăruţi pe toţi, până la ultimul. Un electrician, pentru mine, face cât o suta de mii de ţărani. Se va ajunge, sper, a se trăi prin mijlocirea alimentelor produse de maşini în câteva minute, în laboratoarele noastre de chimie şi vom putea în sfârşit să masacrăm specia ţărăneasca devenita astfel inutila. Ei se vor face lucrători – sau vor crapă. Traiul în natură este o ruşine demna de epoca preistorica.”
Acest model barbar de construire a unei noi societăţi lipsita de “exploatare” se referea la toţi cei care gândeau altfel.
Acest Lenin, născut dintr-o specie subdezvoltată din care s-a plămădit un curent ce a îmbolnăvit omenirea, degajă în jur numai duplicitate: una gândea, alta spunea şi înfăptuia ceea ce gândea. Trâmbiţa ca omul este cel mai important capital, dar gândea:
“Eu nu sunt, daca vreţi, decât un semizeu local, între Asia şi Europa, dar pot totuşi să-mi permit câteva mici capricii. Unele gusturi şi-au pierdut taina după decăderea păgânismului. Jertfele
omeneşti aveau totuşi ceva bun: erau un simbol adânc, de învăţătura înaltă şi în acelaşi timp o sărbătoare salubra. Aici însă, în locul imnurilor credincioşilor, simt înălţându-se spre mine urletele prizonierilor, ale muribunzilor, şi vă asigur ca nu voi troca aceasta simfonie pentru cele noua ale lui Beethoven. Ea este cântarea care vesteşte beatitudinea viitoare…Este de altfel o oarecare voluptate sa te simţi stăpân asupra vieţii şi a morţii…”.
Si a înfăptuit ceea ce a gândit.
A contemplat şirurile nesfârşite, scheletice şi flamande trimise în lagărele de exterminare de la Onega la Murmansk şi nici moartea nu 1-a înduioşat să oprească şiroaiele de lacrimi şi sânge nevinovat ce începuse sa se reverse pe întinsul Rusiei.
Restul din gândirea bolnăvicioasa a lăsat-o pe seama urmaşilor modelaţi după chipul şi asemănarea lui.
Comuniştii trădători din România sunt vinovaţi pentru că n-au ţinut seama de acest lugubru tablou comunist.
“Moştenirea” a fost preluata de un alt ipocrit, descris de contemporani ca un monstru, mic de stat dar tare-n fapte, ce a îngrozit omenirea; de 154 centimetri înălţime, o pocitanie, cu braţe lungi asemănătoare primatelor, cu pieptul strâmb, cu umărul şi braţul stâng semi-atrofiate, cu mers de cimpanzeu şi cap de beţiv.
Aceasta sinistra figura, numită Stalin, i-a supravieţuit înaintaşului trei decenii, creând şi el un sistem, mai mult de groază decât de gândire creativă şi care încă îngrozeşte lumea când aude de ca-tastrofa umanitara ce a săvârşit-o şi pe care o dorim sancţionată, pentru a se descătuşa urmaşii de teama de a mai apare astfel de creatori de sisteme.
Superlativele folosite măsoară discrepanţa cu obedienţii care se întreceau în a-1 linguşi: locomotivă a istoriei, părinte al popoarelor, dascăl emerit al omenirii, cel mai desăvârşit conducător din toată istoria, erou între eroi…
In schimb, cu toate adulările ce i se aduceau, el -“farul de lumina” -, cu duhul lui diabolic ne-a luminat “arhitectura terorii” săvârşite, constând în a distruge oameni şi naţiuni, a învrăjbi popoare şi conducători, a jefui şi acapara, a batjocori pe cei din jur înainte de a-i face sa dispară.
A băut votcă în neştire până a murit sau a fost ajutat să moară. Iar ca moştenire a lăsat nenumărate gropi comune presărate pe doua continente, într-o lume pe care a fărămiţat-o cum a vrut şi pe care a lăsat-o învrăjbită.
Victimele făcute se număra cu milioanele. Daca între 1929-1932 au fost deportaţi în Siberia peste 5 milioane pentru că se opuseseră colectivizării, 1a sfârşitul acestei perioade, din cauza secetei şi a ridicării proviziilor ţăranilor, alţi aproape 5 milioane au murit de inaniţie; perioada în care s-a generat canibalismul în regiunile eminamente agricole:Ucraina, Kazakhstan, Caucaz, Volga….
Reţeaua închisorilor s-a întins cu repeziciune, ca şi a lagărelor de exterminare prin muncă forţată (unde oamenii erau lăsaţi sub cerul liber ), iar numărul arestaţilor se cifra, în 1939, la 12 milioane.
Acest sistem de represiune exercitat cu o ferocitate rar întâlnită are la bază schizofrenia, megalomania şi paranoia lui Stalin, care se agravau odată cu vârsta; ajutat fiind de o serie de
oportunişti, de care s-a folosit şi pe care i-a lichidat. Astfel, în marea curăţenie pe care a făcut-o (exterminările ce au avut loc până în 1939) au dispărut: 3 mareşali din 5; 8 amirali din 9; 14generali de armata din 16; 60 generali de corp de armata din 68; 138 generali de divizie din 199; 221 generali de brigada din 397;11 comisari ai apărării (adică miniştri de război); 22.000 comisari politici şi 35.000 ofiţeri au avut aceeaşi soartă precum şi Ejov cu Iagoda, şefii NKVD-ului care au condus masacrele. Nimic nu ierta. Soţia şi chiar membrii ai familiei din prima căsătorie au sfârşit
deportaţi sau s-au sinucis.
Peste tot vedea comploturi; represiunea în armata s-ar justifica ca fiind singura instituţie ce l-ar fi putut răsturna, dar cei 1.913 delegaţi la Congresul XVII al partidului, din 1934, din care 1.108 au fost împuşcaţi după ce-1 ovaţionaseră îndelung- cu ce-i periclitau viata?
Sau cu ce s-ar putea justifica mitralierea celor 50.000 deportaţi în lagărele din regiunea Baical?
Metodele de schingiuire în care ajungeau să se acuze unii pe alţii înainte de moarte, după scenariile făcute de NKVD, au fost cunoscute de procurorul general de la aceea dată, I.A.Vâsinschi, care şi le-a însuşit şi le-a exportat, punându-le personal în aplicare în teritoriile ţărilor ocupate cu forţa.
TEROAREA DEPĂŞEŞTE FRONTIERELE U.R.S.S.
Tendinţele imperialiste ruseşti se manifestă deschis, Stalin găsindu-se pe aceeaşi linie de interese cu Hitler. Prin manevre diabolice în care trădarea este trăsătura principala, reuşeşte pe 23 August 1939 să toasteze cu Ribbentrop în sănătatea Fuhrerului în timp ce V.Molotov declara că acest -Pact de neagresiune- “este o cotitura în istoria Europei şi nu numai a Europei…”
In faţa atacului fulgerător german asupra Poloniei, Stalin a hotărît că e timpul să acţioneze imediat şi pe 17 Septembrie 1939 a invadat Polonia, ocupând o buna parte şi luând 68.000 prizonieri (ofiţeri şi soldaţi) iar pe 27/28 Sept.1939 Ribbentrop revine la Moscova, unde Polonia este pentru a patra oara împărţită. Printr-un protocol secret se hotărăşte soarta altor teritorii care trec sub influenţa sovietică: Lituania, Estonia, Letonia, părţi din Finlanda şi Basarabia, de care Germania se dezinteresează.
Stalin continua să-şi îndeplinească cu promptitudine angajamentele materiale furnizând petrol, cărbune, fier, grâu…absolut necesare pentru ducerea războiului împotriva Franţei şi Angliei. Nu a uitat nici predarea celor câteva sute de comunişti germani fugiţi în URSS pe care i-a predat poliţiei secrete germane şi nici să dea circulara către toţi comuniştii de “pretutindeni” chemăndu-i să colaboreze cu organizaţiile hitleriste şi prohitleriste.
Deci, unificare în gând şi fapta între Stalin şi Hitler.
După invadarea Norvegiei, Danemarcei, Olandei, Belgiei şi capitularea Franţei, Stalin a rămas uluit de rapiditatea acţiunilor germane şi pe 18 Iunie 1940 Molotov, în numele guvernului sovietic, a felicitat călduros pe Hitler pentru splendidul succes al armatei germane.
Si profitând de această rapiditate, Stalin a ordonat pregătirea trenurilor de deportare şi invadarea Ţărilor Baltice conform Protocolului secret: Jdanov a pătruns în Estonia, Vîsinschi în Letonia iar Dekanozov în Lituania, pe care le-au anexat, iar populaţia, după listele întocmite de agenţii infiltraţi, a fost ridicată şi deportată în Siberia şi Kazahstan.
ROMÂNIA LA RÂND
Molotov, pe 18 Iunie 1940, a avertizat pe ambasadorul german la Moscova, von der Schulenburg, că URSS intenţionează să ocupe Basarabia şi Bucovina. Cu toată remarca Germaniei, că Bucovina n-a fost inclusă în Protocolul secret semnat în 1939, pe 26-06-1940 s’ a înmânat ambasadorului G.Davidescu aflat la Moscova “ultimatul” care cerea evacuarea teritorilor menţionate.
Pe 28 Iunie 1940 URSS-ul anunţă că, începând din acea zi de la ora 14, să se evacueze Basarabia şi Bucovina în decurs de 4 zile; chiar în acea zi au intrat cu trupele şi au ocupat Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă. Toată aceasta acţiune brutală comuniştii ruşi au făcut-o cu consimţământul hitlerismului german, fiind ajutaţi de celulele comuniste infiltrate şi care pregătiseră listele pentru lichidarea celor bănuiţi ca adversari.
EXTINDEREA GENOCIDULUI PESTE ROMÂNIA
Pentru aceasta acţiune trădătoare se fac vinovaţi cei ce au militat deschizând drumul comunismului care a măcinat statul român, după cum vom vedea; în sprijin aducem probe privind aproape o sută de mii de fiinţe din cele aproape două milioane cât au îndurat represiunea prin închisori sau deportare, unii fiind exterminaţi, alţii ieşind schilodiţi fiziceşte sau moraliceşte. În numele lor cerem reparaţii.
Pentru a putea fi identificate victimele, vor avea indicate unu sau mai multe elemente: data naşterii, locul naşterii, domiciliul, profesia, condamnarea (chiar şi număr de sentinţa), locul de detenţie, eventual locul de deces şi chiar torţionarul. Listele respective vor fi anexate şi se va constata ca genocidul a avut loc pe tot cuprinsul ţării şi s-a manifestat sub fel de fel de forme până la zisa prăbuşire a comunismului, continuându-se cu faţa “umana”, cu rămăşiţele securităţii sau scursurile comuniste în vederea spolierii României.
ETAPELE DE DEZMEMBRARE PRIN CRIME ŞI TEROARE
Împiedecarea retragerii armatei şi populaţiei din teritoriul pe care l-au ocupat cu forţa, ca o adevărată invazie barbara.
Încă din 29 Iunie 1940 trupele ruseşti au dezarmat 2 regimente de artilerie la Ialoveni, în sud de Chişinău. In gara Drochia a fost capturat un batalion de infanterie în timp ce se îmbarca pentru retragere iar un batalion de infanterie a fost dezarmat la Bălţi.
A doua zi au fost dezarmate unităţile armatei din Cişmilia şi localitatea Comrat, iar colonelul rus Zinovici a împiedicat trupele unei brigăzi de cavalerie să treacă Prutul la Badragi, în timp ce tancurile sovietice încercau să treacă Prutul şi o altă campanie forţa ocuparea capului de pod la Fălciu.
Pe 2 Iulie o altă unitate de care de luptă a capturat o companie de infanterie.Gradaţi români arestaţi în timpul acestei năvăliri erau escortaţi spre Chişinău pentru a fi trecuţi peste Nistru.
Armata română a fost înjosită, li s-au smuls tresele, ostaşilor li s-au tăiat nasturii la pantaloni, ofiţeri bătuţi, scuipaţi, dezbrăcaţi, bătuţi de civilii care aruncau asupra lor conţinutul oalelor cu murdării din timpul nopţii sau cu apă clocotită. Aceasta era făcută de străini de origine, ucraineni, evrei, găgăuţi… cetăţeni români care până ieri se bucuraseră de privilegiile româneşti. Relatarea acestor fapte incalificabile se găseşte în Rapoartele Armatei I şi IV adresate Secţiei II a Marelui Stat Major. De asemenea, în cartea -Basarabia- a lui Paul Goma sunt înserate mărturii despre aceste zile de groază.
Populaţia românească din Chişinău a avut enorm de suferit tot din partea alogenilor care rupeau drapelele româneşti, smulgeau bagajele românilor ce se refugiau, îi jefuiau. Studenţii teologi şi funcţionarii erau maltrataţi. Populaţia era înspăimântată de Etea Biner şi medicul Derevici care întocmeau liste cu numele acelora ce urmau să fie executaţi de criminalii avocatului Carol Steinberg, ce se instalase ca preşedinte al sovietului orăşenesc. Au fost împuşcaţi comisarii Pascal, Mateescu, Stol, Severin, şi sute de arestaţi în acele zile de groază, când oraşul avea un aspect dezolant ca după trecerea vandalilor: localul liceului militar aruncat în aer, biserica Facultăţii de Teologie transformată în dormitor, Mitropolia jefuită şi transformată în sală de dans, monumentele de artă distruse, edificiile publice şi casele demnitarilor devastate…. Numai in Chişinău a urmat deportarea a 2610 locuitori.
Soroca, un alt oraş cetate de apărare a lui Ştefan cel Mare contra năvălirilor răsăritene, a trecut prin momente apocaliptice datorită acestei invazii care a instalat Comitetul provizoriu format din Mihai Flexor, Onac Alexandru, Ion Cutubal, Petre Sfecla (învăţător), şi Gheorghe Lupaşcu (fost prefect F.R.N.). Aceasta bandă a oprit camionul care transporta tezaurul Băncii Naţionale şi l-au prădat. Funcţionarii şi preoţii au fost percheziţionaţi şi împiedicaţi să se refugieze. Alţii, precum Vladimir Mustafa, Gabriel Eustatiu şi Stănescu au fost omorâţi după chinuri groaznice. Numai în ziua de 28 Iunie 1940 au fost arestaţi zeci de locuitori şi au dispărut fără urmă: Aliancov Constantin, ARNAUT Teodor, BARBU Ion, GOJA Hariton, CALARAS Ion, COSCIUG Timofei, MARCHITAN Pavel, DEDELCIUC Dionisie, NISTORENCU Ion, SANDU Ion, TIMVIUC Petru…Din oraş au fost deportate 515 persoane.
Tighina a cunoscut devastări, crime şi deportări. Numai din oraş au luat drumul Siberiei 662 persoane.
ORHEI a fost supus unei crunte represiuni fiind deportaţi 522 de cetăţeni, dintre care au murit foarte mulţi în Siberia.
La CETATEA ALBĂ, preoţii, poliţiştii şi funcţionarii au cunoscut barbaria dezlănţuită de Alexei Burman şi Carol Huma. Preotul Eusebiu POPOVICI de la Catedrală a fost împuşcat de un anume Zuckerman, iar fratele lui în preoţie Micanor a zăcut mort în faţa bisericii. Gref ierul STIRBU Iosif a fost şi el împuşcat…
Comuna Ciadâr-Lunga a cunoscut numeroase tragedii in timp ce perceptorul şi notarul au fost împuşcaţi.
Preotul din com. Româncăuţi, situata la 60 km. est de Hotin a trecut prin chinuri groaznice şi batjocură, înainte de a fi omorât.
Din oraşul Bălti:printre cei 1374 deportaţi se număra BARBIERU Nicolae cu fratele lui Vasile, BOICO Tihon, BUJOR Aurel, CHINAH Ion, LUCUT Gheorghe, PIROGAN Ştefan, MILUTIN Anatoli….
Cahul cu cei 418 deportaţi va cunoaşte din plin ororile acestei invazii:CARAVASILI Vasile, ridicat şi mort în Karaganda, HARBUZ Maria, MOSCOVICI Hava, GAIDARGI Hristofor, ARSENI Efim, PASCAL Ion, ONCIOI Nicolae, GALAN Nicolae, LUPU Gheorghe, NEGRU Constantin.
La Cernăuţi s-a instituit un comitet al “poporului” sub conducerea lui Sallo Brun şi Glaubach care se proclamase primar şi au dat drumul deţinuţilor de drept comun care au trecut la terorizarea populaţiei, la dezarmarea armatei, la jafuri şi crime omorând pe:Pădureanu (inspector financiar), Preotescu (inspector), Racoci (directorul închisorii), Mateescu Constantin (comisar)…Catedrala a fost dinamitată, devastată şi odoarele sfinte batjocorite.
Şirul acestor fărădelegi este nesfârşit.
Dâra de sânge nevinovat străbate ţinuturile româneşti de la Storojinet trecând prin Cernăuca, Comorova, Târnova, Cotiugeni, Călăraşi, Mănăstirea Cârdita, Bulboaca, Salcuta, Româneşti, Sărata, Cahul, Bolradj Ismail, Chilia Noua, urmele neputând fi şterse nici de Dunăre şi nici de Marea cea Mare care au străjuit hotarul în permanenţă de pe timpul lui Ştefan cel Mare.
Acest imperiu al râului a continuat ameninţarea sfâşierii României pătrunzând pe 3 Iulie 1940 cu o coloana motorizata circa 20 km. în Maramureş, spre Baia Borşa şi la retragere s-au semnalat cazuri de ofiţeri români împuşcaţi.
Au interzis circulaţia vaselor româneşti pe Dunăre de la Galaţi până la Vâlcov. Uneltind împotriva României, au sprijinit destrămarea ţării asigurând pe unguri că se dezinteresează de Transilvania, promiţându-le transferul celor 12.000 maghiari din cele 5 sate smulse din Bucovina şi acelaşi dezinteres l-a manifestat faţă de bulgari în ceea ce priveşte Cadrilaterul, iar ruşii s-au ocupat de transferarea genocidului rus pe teritoriul nostru românesc.
GROAZA şi GROPI COMUNE
Asuprirea sovietică a început cu scursura satelor şi veneticii care se întreceau în delaţiune ajutând autorităţile impuse să spolieze populaţia prin impozite şi jugul colectivizării. Oamenii lucrau ziua la câmp sau prin păduri, iar noaptea dormeau prin grajduri sau ascunzători de frica arestării. Înăsprindu-se regimul, de frica maşinii negre, oamenii au început sa se salveze fugind spre România, la început singuratici şi apoi în grupuri de săteni ce au ajuns sa pribegească cu sutele, chiar şi cu miile.
In noaptea de 15 Noiembrie 1940,din comunele Suceveni, Prisacareni, Carapciu şi Petriceanca, 105 ţărani conduşi de Ion Lăpuştean au încercat să treacă în România. La frontieră grănicerii au deschis focul cu mitralierele. Ţăranii au răspuns şi ei tot cu foc. Au murit 8 ruşi iar din partea românilor şi-au pierdut viaţa: Tatiana LĂPUSTEAN (care avea pe Zenovia de 3 ani într-o traistă, în spate, şi pe Catrina de 6 ani de mâna, fetitele rămânând ostatece). Au mai murit Raveica SUCEVEAN şi Constantin SCROBANET, iar alţi 7 au fost rămas răniţi. Arestaţii au ajuns în Siberia. Restul de peste 90 au reuşit să-şi câştige libertatea trecând în România.
MASACRUL DE LA LUNCA
In noaptea de 6/7 Februarie 1941 circa 400 de ţărani, în majoritate tineri, din comunele Coteni, Buda, Boian, Horecea, Corovia (toate situate în raioanele Herţa şi Noua Suliţă) au încercat sa treacă Prutul îngheţat, prin nămeţi şi pe un viscol năprasnic. Fiind vânduţi de cozile de topor ale satelor, erau aşteptaţi de grănicerii ruşi care i-au măcelărit. Numai 57 au reuşit să ajungă în România. Sutele de morţi au fost aruncaţi în 3 gropi comune din albia Prutului. Ceva scăpaţi şi câţiva răniţi au fost arestaţi şi duşi la Cernăuţi unde au fost împuşcaţi pe 13 Iunie 1941 şi zac în cimitirul militar al oraşului.
In Iulie 1941 a fost descoperită numai o groapă comuna cu 107 cadavre, celelalte două au fost luate de viiturile Prutului.
Cîţiva dintre martirii de la Lunca: APETRE Dumitru, CONOVARU V.Mihai, MIRONESCU Toader, MUNTEANU Nicolae, PAVEL Gh. Silvestru, PINTELEI Vasile V., ZVÂNCĂ Petru.
MĂCELUL DE LA FÂNTÂNA ALBA
Pe 1 Aprilie 1941 o coloana de 3—4.000 ţărani din comunele Camenca, Corceşti,Volcineţi, Pătrăuţii de Sus şi de Jos, cu drapele, icoane şi prapori în frunte au plecat spre frontieră ca să treacă în România. In poiana de la Varniţa aproape de punctul numit Fântâna Albă, s-a dezlănţuit focul mitralierelor asupra lor. Cu sutele au rămas morţi sau răniţi. Cei ce au putut să fugă în noapte prin pădure au fost arestaţi zilele următoare şi duşi la Cernăuţi unde s-a înscenat un proces şi 22 dintre ei au primit pedepse grele după ce au fost torturaţi din ordinul lui Jucov (prezent acolo).
Morţii, sau unii chiar care mai mişcau, au fost traşi cu caii de lipovenii din Fântâna Albă şi aruncaţi în gropile comune. Nici astăzi nu se ştie numărul lor.
Printre cei din gropile comune se număra din com.Carapciu pe Siret: OPAIŢ Vasile, OPAIŢ Gheorghe, TOVARNITCHI Gheorghe, TOVARNIŢCHI Vasile, TOVARNITCHI Cosma, OPAIŢ Cosma, CORDUBAN Nicolae, din satul Cupca: BELMEGA Ioan, GAZA Ioan, ŢUGUI Mihai, PLEVAN Arcadie; din satul Dimca (Trestiana): Jianu Petre a lui Ion, CIMBRU Vasile, CIMBRU Petre, DREVARIUC Nicolae… din com Suceveni:Bostan Dragoş, SUCEVEAN Constantin, LIPASTEAN Titiana, SIDOREAC Gheorghe… din com.Iordanesti:HALAC Nicolae a lui Simion, HALAC Ion a lui Dumitru, HALAC Dumitru a lui Grigore, OPAIŢ Dumitru a lui Mihai, Molnar Constantin, din com.Pătrăuţi de Jos: BOICIU Zaharia, FEODORAN Ana a lui Simion, FEODORAN Gheorghe a lui Gheorghe, FEODORAN Nicolae a lui Gheorghe, FEODORAN Teodor a lui Gheorghe, Gavriliuc Maftei, PATRAUCEANU Ion a lui Ilie, PAVEL Ştefan a lui Petru, POJOGA Rahila, Pătrăuţii de Sus; CUCIUREANU Constantin, URSULEAN Arcadie, MOTOC Gh.
Cum năpasta bolşevica te urmarea peste tot iată cazuri de ţărani împuşcaţi lângă casă: COSTAŞ Petru a lui Tănase de 20 ani sau HUDIMA Ion a lui Nicolae de 27 ani şi alţii împuşcaţi la munca câmpului: PALAHNIUC Petru şi COBLIUC Ion de 23 ani, toţi din com.Ceahor.
Peste aceste provincii româneşti s-a aşternut crunta teroare şi în valuri după valuri au fost ridicaţi, de la copil în faşă la străbunic de 90 de ani şi porniţi pe drumul fără întoarcere al Siberiei.
S-a început vânătoarea după membrii din Sfatul Ţării sau deputaţi din Parlamentul României.
EXTERMINAREA VALORILOR POLITICE
Politica criminala comunistă, imediat după invazie a trecut la arestarea valorilor politice şi exterminarea lor prin temniţe. Din luna iunie 1940 au fost ridicaţi toţi foşti deputaţi din Sfatul Ţării care se aflau în viaţă pe teritoriul răpit al Basarabiei: Vladimir BODESCU, Alexandru BALTAGA, Constantin BIVOL, Ştefan BOTNARIUC, Emanoil CATELLI, Teodosie COJOCARU, Ion CODREANU, Ion IGNATIUC, Teodor NEAGA, Pantelimon SINADINO, Nicolae SECARA, Grigore TURCUMAN, Teodor UNCU şi Luca STIRBET. Dintre toţi, numai Ion CODREANU nu a murit în temniţele NKVD-ului, pentru că a fost schimbat cu Ana Pauker.
O altă categorie au format-o deputaţii de Orhei în cadrul României Mari, Tudor IURCU şi Constantin PLĂCINTA, precum şi Gheorghe LUPAŞCU, fost prefect de Soroca şi Secretarul Parlamentului.
Primarii de după 1918 care mai erau în viaţă au fost arestaţi, condamnaţi şi majoritatea au murit în lagărele de deportare. Câteva exemple: NEGUTA Isidor din com. Piatra, LISOVSCHI Alexei din Peresecina, BUJOR David din Susleni, COJOCARU Carp din Isacova, MORARU Vasile din Pelinei, NEGOIŢĂ Ion, din Pelinei, MOSNEAGA Victor din Cucuruzeni, GRECU Efrem din Putinţei, MUNTEANU Simion din Cucuruzeni, sunt numai o mica parte din aparatul administrativ.
Grozăvia deportărilor a avut loc pe 13 Iunie 1941 când 20.000 de tărani bucovineni şi basarabeni au fost deportaţi, bărbaţii în Siberia iar femeile şi copiii despărţiţi, în Kazahstan.
Ce poate fi mai acuzator decât mărturia Silviei Schipor din Pătrăuţii de Jos…”timp de două săptămâni tot ne-au dus spre răsărit…De foame şi de sete au început să moară copilaşii mici. Părinţilor copiilor mici li se dădea voie să-i îngroape când trenul se oprea în vreo gară. Ei erau luaţi sub escortă, duşi în spatele gării, unde le săpau mormintele. Doamne, câţi copii de români din nordul Bucovinei au rămas să-şi doarmă somnul de veci în locuri străine, fără a avea măcar un semn la căpătâi…” sau a Domnicăi S. Hostiuc din satul Mahala:
“Până la urma ne-am pomenit undeva în Komi, pe râul Pecioara spre Oceanul îngheţat de Nord…S-a făcut iarna, noi am slăbit din cauza muncii de nu ne mai puteam cunoaşte, nu ne mai puteam ţine pe picioare şi era un ger de -50° de grade. In baraca unde locuiam îngheţa apa în vadra până la fund. De foame şi de frig a picat atunci lumea la pat. Mureau zilnic câte cinci sau şase dintre noi. Pământul era îngheţat de doi metri în adâncime şi nu era nimeni în stare să sape gropi pentru morţii noştri. Doar când se încălzea puţin, într-o groapă erau aşezate mai multe cadavre. Aşa l-am îngropat pe frăţiorul meu Isac Gheorghe…”
Astfel de dovezi sunt adunate în volumul “Martiri şi Mărturii din Nordul Bucovinei de Vasile Ilica, publicat în 2003 la Imprimeria de Vest din Oradea.
Mii şi mii de nume de martiri basarabeni au fost adunate şi publicate în “CARTEA MEMORIEI”, a Muzeului National de Istorie a Moldovei, publicată în editura Ştiinţa din Chisinau, în 1999.
ANGAJAMENTE INTERNATIONALE CARE NU SE RESPECTA
Tot în 1941, dar pe 12 August, în Declaraţia comună de la Terra Nova, Statele Unite şi Marea Britanie au anunţat omenirea că “…nu urmăresc măriri teritoriale…. nu vor schimbări teritoriale care să nu concorde cu dorinţele liber exprimate ale popoarelor în cauză…..că respectă dreptul tuturor popoarelor de a-şi alege forma de guvernământ sub care vor trăi şi autoguvernarea să fie redată celor care au fost lipsiţi de aceasta cu forţa…”
Şi pe 2 Aprilie 1944, ministrul de externe al URSS declara: “…guvernul sovietic nu urmăreşte scopul de a dobândi vreo parte din teritoriul României sau de a schimba orânduirea socială existentă…!”.
A urmat “joaca” pe procente a suferinţelor ţărilor marcate de tendinţele acaparatoare ale totalitarismului, continuată timp de aproape o jumătate de secol de drama unei jumătăţi de Europă.
Mergând pe firul “relaţiilor” cu vecinul nostru din răsărit, ieşind dintr-un labirint “internaţional” ca aliat- la sfârşitul acestui conflict sângeros, la scurtarea căruia am contribuit cu 6 luni şi jertfe umane şi materiale mari, am constatat ca rusul tot rus rămâne, nesătul şi acaparator fără ruşine, având ca argument minciuna spusa şi susţinuta fără să roşească.
O NOUA INVAZIE “ELIBERATOARE”
Sub steagul comunismului, intrând pe teritoriul României ca aliaţi, ruşii au căutat să rupă Maramureşul, o bucată din Moldova până la Siret cel puţin, o altă porţiune din Dobrogea şi daca n-au putut s-o facă, nu s-au lăsat până n-au jefuit toata ţara, înecând-o în sânge şi impunându-ne la conducere pe toţi nechemaţii ca să ne arate ce este democraţia şi cum se ţin alegeri “libere”.
Genocidul împotriva poporului român s-a înfăptuit şi de unii cetăţeni români care s-au pus în slujba agenţilor unei puteri imperialiste străine de interesele naţionale ale poporului român; împreună au conlucrat la trădarea ţării, cu bună ştiinţă, în vederea dezmembrării, jefuirii şi schimbarii prin violenţă a structurilor constitutive ale statului.
Se fac vinovaţi, am zis, cu buna ştiinţă, deoarece ştiau că regimul comunist din Rusia se baza, încă din timpul lui Lenin, pe CEKA, acel instrument al terorii care s-a perfecţionat pe parcurs, ajungând ca în timpul lui Stalin să săvârşească crimele abominabile – ce îngrozesc şi astăzi omenirea. Metamorfozat sub fel de fel de denumiri până în timpul lui Lavrentie Beria, un criminal fără egal, care după ce şi-a exterminat “tovarăşii ” de drum din hotarîrea lui Stalin, a trecut tot la dispoziţia acestuia la crearea Direcţia serviciului informativ extern, prescurtat INU(în 1943), cu misiunea ca până în 1948 să se instaleze guverne comuniste în ţările din răsăritul Europei, până în inima ei. La conducerea direcţiei a fost numit Pavel Fitin ca sef INU.
Incă odată se dovedea politica duplicitara sovietică, ce pe o parte desfiinţa cominternul, să liniştească pe anglo-americani, iar pe alta parte înfiinţa INU, un alt instrument de expansiune a comunismului şi mai teribil în distrugerea statelor naţionale.
Pe această linie, Fitin însărcinează pe Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko) să pună bazele sistemului represiv din România şi în închisoare 1-a recrutat pe Teohari Georgescu, pe care 1-a impus în 1945 la Ministerul de Interne.
Moscova l-a numit pe Emil Bodnăraş să organizeze serviciul de spionaj din România, pe care 1-a infiltrat cu o serie de agenţi.
In luna Septembrie 1944 a fost trimis colonelul Dimitri Fedicikin, care va deschide o rezidenţă INU la Bucureşti venind cu Ana Pauker, (care era colonel) şi Vasile Luca (maior), iar ca adjunct a avut pe Pantiuşa Bodnarenko.
După ce pe 19 Iulie 1940 au fost arestaţi 1000 ofiţeri din SSI, s-a trecut, pe 20 August 1948, la înfiinţarea Direcţiei Generale a Securităţii, care a unit toate serviciile de informaţii, şi a fost numit ca şef Gheorghe Pintilie(Pantiuşa) ajutat ca adjuncţi de Gheorghe Mazuru şi Alexandru Nicolski (Grunberg).
Aceasta a fost schema pe care s-au adunat toţi veneticii din URSS, care au terorizat poporul român.
Dar răul săvârşit de aceştia în iadul de dincolo de Nistru este exprimat în parte de ţăranul Ienache NICOLAE din comuna Cucueţii-Vechi (jud. Bălţi), în rugăciunea disperării:
“Doamne, Doamne, de-ai trăsni în Rusia aceia şi ai preface-o în bucăţi, ca sa nu mai auzim de dânsa ca tare multă suflare româneasca a mai băgat în pământ şi tare multă altă lume a mai rămas acolo în chin şi în necaz.”
Şi spusele lui se adeveresc prin numele celor martirizaţi, săpate în plăcile de pe TROIŢELE ridicate în memoria lor, răspândite prin satele din codrii voievodali ai Bucovinei şi de pe întinsul Basarabiei până la Marea cea Mare.
O NOUA NĂVĂLIRE BARBARA IN SECOLUL XX
Pentru trădare de ţară se fac vinovaţi agenţii comunişti, câteva sute găsiţi şi alte sute veniţi în “furgoanele” sovietice, pentru că au lucrat cu bună ştiinţa în slujba “eliberatorului” dovedit ocupant prin faptele săvârşite.
Lucreţiu Pătrăşcanu, ajuns la Moscova pe 29 Aug.1944, o ia înaintea tuturor rugându-1 în scris pe Molotov “să-i trimită pe unul dintre colaboratori pentru a stabili legaturi directe şi neoficiale…şi voi rămâne recunoscător dacă mi-aţi facilita o întâlnire cu unul dintre membrii grupului român de la Moscova, Ana Pauker sau Luca Laszlo” (de reţinut că amândoi erau ofiţeri ai armatei roşii).
Tot L.Pătrăscanu folosind delaţiunea, metoda de bază în relaţiile comuniste, i-a spus lui Vâşinschi în discuţia “confidenţială”, cu acea ocazie că “…Maniu şi Brătianu se situează pe poziţii ostile faţă de Uniunea Sovietica… ei rămânând adversari apartenenţei Basarabiei la Uniunea Sovietică… între delegaţi se afla, de exemplu, Popp (Ghiţă), o creatură a lui Maniu, care exprimă exact orientarea şi opiniile lui Maniu…”
In acest timp Bucovina era pârjoliţă. Ardeau satele din codrii Bucovinei de la Putna, Straja, Suceviţa până la Gura Humorului, pe râul Moldovei la Mâzăneşti; iar la Băieşti dăduseră foc şi la şcoală, împuscând pe cei ce încercau să fugă.
Prăpădul bolşevic a trecut peste munţii Căliman,coborând pe pârâul Zebrac, ajungând la vărsarea lui în Mureş, în comuna Stânceni, iar acolo au dat peste un spital şi au intrat ca furtuna. Au scos pe cei ce nu se putuseră evacua şi în cârje i-au aruncat în fântâna de la colţul clădirii, sub privirile sătenilor ascunşi pe dealuri, pe după căpiţe. Apoi au răsturnat ghizdurile fântânii peste ei şi au pornit-o mai departe, unii spre Toplita, alţii spre Lunca Bradului.
Iureşul înspăimântător se aşternuse peste ţară şi sângele şiroia peste tot în urma lor şi a continuat să băltească ani de a rândul, trecând peste Medgidia unde au împuşcat pe sublocotenentul Ion Smarandache, la Galaţi, pe muncitorul Nicolar Mânzat, la Focşani, pe Stana Bancian, la Buzău, pe Mihail Creţu, la Mizil, pe Teodor Pătulescu, la Ploieşti, pe Constantin Păcuraru, la Călăraşi, pe Mariţa Gabina, la Slatina, pe Mitică Cotoială, la Strehaia, pe Victor Bulata, la Gaeşti, pe Despina Dumitru, la Caracal, pe Tilica Constantin, la Giurgiu, pe Traian Negoescu, la Lugoj, pe Petre Gâscă, Robert. Jendl din Reşiţa, Jacob Laris şi Elisabeth Pechler din Giarmata, Elisabetha Balthasar din Cenad, Katarina Bender din Sânicolaul Mare, Johann Blaudenscheck din Carpiniş, Roland Boss din Jimbolia, Johann Bohn din Biled, Irina Cruceanu din Mediaş.
Aceste nume fac parte din cele câteva sute masacraţi în acest fel, pe tot cuprinsul teritoriului românesc de nişte oameni debusolaţi, care trăgeau în orice, chiar în butoaiele din beciurile oame-
nilor, rămânând de multe ori înecaţi în vin.
In spatele acestui procedeu, de demoralizare a populaţiei rămânea NKVD-ul care, prin acţiuni subversive, urmărea să sfâşie noi bucăţi din teritoriul românesc, pe care să le înglobeze URSS-ului.
Astfel, Moldova a fost prima victimă pe care au încercat s-o smulgă, impunând o administraţie prosovietică, izgonind pe toţi funcţionarii oficiali români.
La Iaşi au numit prefect pe un Alexiuc Vasile iar chestor pe Babătă, un criminal cu 4 clase primare şi care nu ascultau decât de ruşi. In celelalte judeţe, Dorohoi, Tecuci, Bârlad, au fost dezarmate atât poliţia cât şi jandarmeria.
Mai mult, la Bacău, un sergent major, Constantin Condurache, venit cu divizia de trădători -Tudor Vladimirescu- a pus în cătuşe pe comisarul Manea şi a convocat o adunare “populară” în Oct.1944 urmărind să creeze o mişcare ca să ceara autonomia Moldovei şi sudului Bucovinei, cu tendinţe separatiste, spre înglobarea în URSS. In Moldova din acel timp, aveai impresia ca te găseşti în Rusia.
Aceiaşi acţiune de smulgere a Deltei Dunării şi o bună parte din Dobrogea, a urmărit NKVD-ul prin intermediul lipovenilor, punându-i să adună iscălituri pentru alipirea la URSS. Pe 3 Dec. 1944- comandantul sovietic i-a ajutat pe comunişti să ocupe prefectura jud Tulcea. Aici, circa 400 de lipoveni au făcut chiar un “Comitet de Eliberare Naţională Rusă” şi o delegaţie de 30 de persoane dintre ei s-au prezentat Comisiei Aliate de Control din Constanţa cerând acelaşi lucru. Pe 24 Mai 1945 un general rus venit în jud. Tulcea le-a spus lipovenilor să nu mai plece în URSS deoarece, prin trasarea noilor graniţe, Dobrogea se încadrează în Rusia, şi va purta denumirea de Rusia Nouă”. Deci, o altă intenţie de răpire de teritoriu şi oameni din ţara noastră.
Încercarea de răpire a Maramureşului din stânga Tisei a fost dirijată de maiorii Davidenco şi Zaharcenko care l-au pus în faţă pe avocatul Ioan Odoviciuc, un ucrainean, funcţionar la Sighet, care 1-a felicitat pe Hitler în Iulie 1944. Pe baza acestui document a fost şantajat de ruşi ca să conducă acţiunea de alipire a Maramureşului la Ucraina subcarpatică, care ceruse alipirea la URSS.
In spatele acestei acţiuni, la care îl agăţaseră şi pe comunistul ceh Clement Gotwald se găseau generalii Jucov şi Malinovschi. Cele 7000 semnaturi smulse prin minciună ca “vor primi zahăr” au fost prezentate ca dorinţă de alipire a Maramureşului la Ucraina subcarpatică.
Cu toate arestările savârşite, cu toată ameninţarea de deportare în Siberia, maramureşenii hotarâţi au luat cu asalt Sighetul pe 5 Martie şi nici în faţa mitralierelor de la podul Izei n-au renunţat la pământul şi apartenenţa lor româneasca.
ÎNCERCĂRILE DE O NOUA SFARTECARE A TERITORIILOR
URMATA DE RĂPIRI DE SUTE DE MII DE CETĂŢENI ROMANI NEVINOVAŢI
La mai puţin de o lună de la declaraţia că “…guvernul sovietic nu urmăreşte scopuri de cucerire a nici unei părţi din teritoriul românesc, sau de schimbare a regimului social existent… “, a început acţiunea “România în jug”- sub conducerea lui A.I.VÂŞINSKI.
-Mii de ţărani din Bucovina şi-Basarabia au fost duşi în lagărele de exterminare din Carelia, Ladoga, Tuia, Donbas şi supuşi la exterminare prin munca forţată.
-Peste 160.000 de ostaşi ridicaţi şi duşi cu forţa, presăraţi în lagăre de exterminare până la coasta Oceanului Pacific (în afară de prizonierii deja duşi până dincolo de Cercul polar…).
-Peste 62.000 de fiinţe umane fugite din faţa tăvălugului rusesc au avut aceeaşi soartă groaznică. Delegaţii lor au încercat totul ca să fie salvaţi. Gheorghiu Dej nu a primit delegaţia; iar Petru Groza “îmbibat până la buze cu înşelăciune şi trădare”, după ce i-a ascultat, le-a spus cu neruşinare: “Din cauza voastră, a basarabenilor, nu putem stabili relaţii bune şi sincere cu guvernul URSS. Nu avem ce să vă facem.” Peste o sută dintre aceşti nefericiţi s-au sinucis, iar restul au luat drumul Siberiei în vagoane de animale şi acolo marea majoritate a murit în condiţii de exterminare.
-O altă categorie de cetăţeni români, de origine germană, circa 35.000 de şvabi din Banat şi alţi 15.000 din regiunea Satu Mare, între 17 şi 45 ani, au luat drumul lagărelor de exterminare, unde au murit, după estimări adunate de Franz Schuttack, peste 4000…
-O soartă asemănătoare au avut-o şi circa 30.000 de saşi din judeţele Sibiu, Braşov, Bistriţa-Năsaud…
Toate aceste acte de genocid s-au petrecut între 1944-1945, ele fiind urmate de altele şi mai sălbatice.
VASINSKI ORCHESTREAZĂ GENOCIDUL PENTRU SUBJUGAREA ROMÂNIEI
După indicaţiile lui Stalin…”Nu fiţi zgârciţi cu cuvintele…. promiteţi…”, acest călău ce şi-a trimis la moarte sute de mii de conaţionali, a condus exportul comunismului în lume prin fapte şi minciuni neruşinate… Chiar ambasadorul Marii Britanii (Archibald Clark Kerr, în Raportul către Ministrul său de Externe preciza: “…el (Vâşinski) conduce România întocmai ca o provincie ruseasca…”.
A instaurat delaţiunea şi a încurajat trădarea, folosindu-se de elementele”politice” cele mai compromise, colaboraţioniste cu dictaturile precedente (Tătărăscu, Ralea, Ghelmegeanu, Livezeanu); a iniţiat propaganda neruşinata cu Silviu Brucan, Miron Constantinescu, N. Moraru, Leonte Răutu, Zaharia Stancu, George Calinesci; a încurajat pe activişti să tragă cu mitraliera în sindicaliştii
de la Malaxa (pe 19 Feb. 1945), a dat mână liberă lui Bogdenko, care a adus 80 de terorişti ruşi ce au tras pe 24 Feb.1945 în manifestanţii scoşi de comunişti, făcând 8 morţi, pentru a justifica intervenţia brutală cu scoaterea tancurilor ruseşti pe străzile Bucureştiului, în vederea impunerii unui guvern pe care s-au grefat ambuscaţii şi rataţii vieţii publice româneşti de sub cele trei dictaturi, oferindu-se să camufleze pe comunişti….
Faptele şi victimele se găsesc ca anexe publicate în lucrările ce însoţesc acest proces al comunismului pe internet.
CELE 10 PORUNCI: PLANUL DE SOVIETIZARE A ROMÂNIEI
Pe 7 Martie 1945 a sosit la Bucureşti o comisie formată din Evgheni Suhalov (reprezentantul Cominternului),Vasile Prisenko (sectia sindicate URSS), general Feodor Zurcov (din Statul Major politic al lui Malinovschi), Nicolae Afcev (ataşat special pe lângă Ana Pauker) şi Sulmab Berezinsky (trimis special al lui Stalin).
Ana Pauker, Constantin Doncea şi Constantin Pârvulescu au primit, printre altele sarcinile de rezolvat în 3 ani:
– Desăvârşirea reformei agrare…
– Desfiinţarea armatei şi crearea uneia noi…
– Desfiinţarea micilor gospodării ţărăneşti…
– Abdicarea Regelui şi exilul Familiei regale…
– Suprimarea firmelor de export-import şi îndreptarea exportului spre URSS şi ţările satelite ei…
– Suprimarea partidelor istorice şi uciderea şi răpirea membrilor…
– Întemeierea unei “politii populare” de tip NKVD…
– Îndreptarea populaţiei rurale către industrie…
– Interzicerea intrării străinilor din ţările capitaliste...
– Lichidarea tuturor băncilor…
DISTRUGEREA SOCIETĂŢII ROMANEŞTI
Acesta era obiectivul celor zece porunci prin care cei trei şcoliţi la Moscova urmau să ducă poporul român la remorca URSS-ului.
Imediat s-a trecut la reorganizarea aparatului represiv, înlocuind pe vechii conducători ai SSI-ului şi ai siguranţelor judeţene cu foşti agenţi comunişti şi elemente venite din Rusia.
Tot din Rusia au adus cele doua divizii de trădători, sub firma de “Tudor Vladimirescu” şi “Horia,Cloşca şi Crisan” conduse printre alţii de politruci ca Nicolae Cambrea, Mihai Lascar,Valter Roman….urmărindu-se înlocuirea în totalitate a vechii armate cu o armata de partid, având ca scop impunerea şi menţinerea la putere, prin violenţă şi teroare, a partidului unic, de esenţă sovietică.
Astfel, vechea armata a fost înlocuită, ofiţerii în marea lor majoritate arestaţi, cu aproape 200 generali, din care foarte mulţi morţi în temniţe.
Cu ajutorul noii politii, armate şi jandarmerii, s-a trecut la dezlănţuirea marii terori; începând din 1945 locurile de detenţie s-au înmulţit vertiginos neputând face faţa valurilor succesive de arestaţi fără motiv, supuşi exterminării prin muncă….
Pe 8 Noiembrie 1945, are loc un mare masacru în Piaţa Palatului Regal; se trage în plin în zecile de mii care manifestau pentru Rege. Au fost împuşcate 15 persoane şi alte 35 rănite. In timp ce smulgeau din mulţime manifestanţi şi-i duceau în curtea Ministerului de Interne şi lumea s-a îndreptat cu piepturile deschise ca să-i salveze, de acolo a ieşit armata sovietica pentru apărarea ministerului şi ostaşi din “Tudor Vladimirescu”, care au continuat, sub focul armelor automate, să izgonească pe manifestanţi, arestând peste 800 dintre ei, în majoritate elevi şi studenţi.
Listele arestaţilor, răniţilor şi morţilor precum şi a celor ce au săvârşit aceste fărădelegi se afla anexate materialului documentar ce însoţeşte aceasta relatare. Sunt anexate şi fotografii, ce au fost făcute în majoritate de străinii prezenţi acolo.
Ministerul de justiţie (Lucretiu Pătrăşcanu) a patronat aceste fărădelegi şi a luat masuri pentru perpetuarea şi acoperirea lor cu legi represive şi executanţi inconştienţi.
Asistam la ridicarea inamovibilităţii magistraturii şi la fabricarea de judecători cu 4 clase primare după cursuri de 6 luni, aşazisa “justiţie populara” – care doar executa ordinul privind durata de pedeapsă cerută de anchetator.
PREGĂTIREA FURTULUI VOINŢEI NAŢIONALE
Aceşti conducători, numiţi de o putere străina şi menţinuţi de aceasta cu forţa armata, se fac vinovaţi de crimă contra poporului român, deoarece au furat voinţa naţiunii, fapt fără precedent.
Când, după teroarea generalizată organizată de Moscova prin agenţii din guvernele impuse într-o jumătate de Europa, s-a hotărât (de Marile Puteri) să se ţină alegeri libere, atunci a intrat panică în teroriştii impuşi. Tot Stalin i-a liniştit, spunându-le să nu se teamă, că nu cotează cine votează, ci numai cine numără.
Anunţarea ţinerii alegerilor a fost urmată de recrudescenţa terorii, mergându-se până la asasinate împotriva opoziţiei. Exemplele sunt numeroase şi menţionate în anexele mărturiilor. Începând din Ianuarie 1946, până în Decembrie acelaşi an, au fost semnalate agresiuni criminale: la Arad, Timişoara, Vânju Mare (Turnu-Severin), Craiova, Turnu Măgurele, Piteşti, Târgoviste, Constanta, Bacău, Suceava, Dej, Cluj, Cugir, Sibiu; într’un cuvânt, pe tot cuprinsul ţării a curs sânge…
Un fapt senzaţional, viii erau omişi de pe listele electorale; în schimb morţii au votat. In multe locuri urnele erau pline, înainte de începerea votării;…. şi multe alte minuni comuniste.
Cu toate acestea blocul partidelor comuniste au obţinut 3% (trei), P.N.T 81%, PNL 12%, PSD 3% şi alţii 1%.
In faţa acestei situaţii catastrofale, disperaţi, comuniştii din România au apelat la ruşi şi ambasadorul Serghei Kavtaradze, după ce s-a consultat cu Moscova, le-a comunicat soluţia: inversarea rezultatelor.
Lucretiu Pătrăşcanu a dat dispoziţie preşedinţilor Birourilor electorale judeţene sa refacă Procesele Verbale iar aceia ce nu vor, să se prezinte la Ministerul de Justiţie. S-au găsit câţiva oameni de onoare care au refuzat şi nici la Bucureşti n-au venit; au preferat sa plece din magistratura.
Preşedinţii secţiilor de votare au fost daţi în judecată pentru fals în acte publice. Dar acest delict a fost amnistiat şi alegerile validate.
BURTON Berry reprezentantul american la Bucureşti trimitea pe 23 Nov.1946 o telegramă la Washington: ” Guvernul Groza a falsificat alegerile şi şi-a bătut joc de notele noastre de protest…”
Dar pe 1 Decembrie 1946 regele a deschis parlamentul, legalizând furtul alegerilor şi prelungindu-şi cu încă un an domnia; soarta era hotărâtă în cele 10 porunci amintite mai sus.
FĂRĂDELEGILE şi CRIMELE SE INTENSIFICA
Aceşti trepăduşi ce alergau mereu la Moscova să primească ordine, se fac vinovaţi de trădare şi crime pentru tot ce făcuseră până acum şi pentru ce vor face în continuare; iar pe deasupra şi pentru vânzarea solului şi subsolului, după cum vom vedea.
Până atunci, mai aveau un obstacol major de înlăturat şi acesta înscris în cele 10 porunci: suprimarea partidelor istorice…SI UCIDEREA şi RĂPIREA MEMBRILOR.
După ce fuseseră infiltrate partidele cu informatori, unii făcuţi chiar din mijlocul lor, s-a trecut la înscenarea proceselor, pe care le-a patronat tot ministrul Justiţiei Lucreţiu Pătrăşcanu, înainte de a ajunge şi el pe banca acuzării, tot într-o înscenare făcută de colaboratorii lui.
Serviciul Secret de Informaţii (SSI), supervizat din partea partidului comunist de Iosif Cişinevschi iar din partea NKVD-ului de consilierii sovietici, Dimitrie Grigorovici Fedicikin, Nicolai Pertrovici Zudov şi Petea Goncearuc (devenit Petre Petrescu), a trecut la înscenări pentru distrugerea partidelor istorice.
Directorul general SSI, Serghei Nikonov (devenit Sergiu Nicolau) împreuna cu Mircea Tigoi (zis Zaharia) directorul direcţiei de informaţii interne, au recurs la înscenări de răsunet pentru implicarea partidelor istorice în organizaţii subversive de “răsturna re a regimului prin violenţă”.
“Sumanele negre” s-a născut prin introducerea cap. Nicolae Dumitrescu (comandantul legiunii de jandarmi Năsăud şi agent al siguranţei împrumutat SSI-ului) între naivii deveniţi apoi agenţi şi turnători (folosiţi în alte procese- ca Steanţă D., Paleacu N., Tantu M. şi chiar colonelul Plesnilă Eugen). Cu ei au făcut organizaţia, rămasa fără “şef”, deoarece Gavrila Olteanu s-a sinucis în Ministerul de Interne când a văzut în ce porcărie este împins pentru a compromite Statul Român şi Casa Regală. Au pierdut pe Generalul Nicolae Rădescu, care a reuşit să fugă cu avionul, poate cu câteva ore înainte de a fi arestat şi implicat în această afacere murdară, încadrată juridic de procurorul Grigore Burdan (şi care a fost judecată; sentinţa s-a dat în dimineaţa de 19 Noiembrie 1946, când poporul se îndrepta spre farsa zisă a alegerilor libere). La proces, Ilie Lazăr a arătat în faţa “Tribunalului” ca autorii înscenării au fost Grigorovici (Fedicin), Isidor Selinger (Ion Stroescu şi Mihalcea Constantin). Am amintit aceste nume care vor fi numitor comun în multe din înscenările ce vor urma.
MAREA ÎNSCENARE: PROCESUL Iuliu MANIU – Ion MIHALACHE
In Biroul Politic al CC al PCR din 26 Iulie 1946,Vasile Luca reamintea una din cele 10 porunci ale Moscovei din 7 Martie 1945:”Nu trebuie uitat scopul: compromiterea şi distrugerea partidelor istorice.”
Aşa a început asaltul împotriva lui Iuliu Maniu, prin pregătirea opiniei publice, cerându-se moartea lui de câtre mulţi brucanişti. A urmat infiltrarea partidului cu agenţi din afara şi din interior, precum: Domocos, Horezu, Dragulanescu Alex., Balaceanu Constantin, fraţii Paul şi Stejerel Sava…Au trecut la încurajarea dizidentelor, Nicuşor Graur, Guguianu-Sima, Nicolae Lupu, D. R. Ioaniţescu, Anton Alexandrescu, Cantemir Daniel, George Paun, Andrei Motoc….Au încercat compromiterea conducătorilor, şantajarea rudelor (nepoţi şi fini) până la găsirea lui Constantin Gafencu, pe care l-au format şi dirijat spre asaltul final. I-au îndreptat paşii spre Lucia Scridon, pe care a întâlnit-o întâmplător, trecând prin parcul Ioanid şi astfel şi-a făcut intrarea într-un cerc naţional ţărănist, cunoscându-1 pe Vlad Haţieganu, prin care a ajuns la uşa lui Iuliu Maniu.
Paralel i-au îndreptat paşii lui Gheorghe Preda, aviator (beţiv căruia i se ridicase dreptul la zbor) şi printr-o nepoată a ajuns în casa altui agent, subinginer Gheorghe Popescu. Legăturile fiind făcute s-a trecut la fructificarea scenariului. Gheorghe Preda a luat legătura cu şeful său, Romulus Lustig, care a anunţat pe Nicolae I Popescu (directorul Secţiei Il-a Informaţii şi contrainformaţii ) Asfel s-a ajuns la Mircea Tigoiu (Zaharia), care a luat conducerea acţiunii fiind prezent la arestarea de la Tămădău, pe 14 Iulie 1947, la ora 6 dimineaţa
Nicolski Alex., din dimineaţa de 13 Iulie, începuse pregătirile, golind atunci 15 celule şi aducând tacâmurile necesare, noi. Tot atunci a dat telegramă şi a adus din concediu pe anchetatorii principali, care au început “ancheta” luni dimineaţa spre prânz.
De restul s-a ocupat Mişu Dulgheru, urmărind să facă “hora” cât mai mare, prin implicarea funcţionarilor de la Ministerul de Externe, de la finanţe, din secţia militară, de la muncitori, de la tineret, din provincie… Încadrarea juridică intrase pe mâna lui Mircea Lepădătescu, un oportunist încrezut, pus pe căpătuială. Prin şantaj şi promisiuni, 1-a care s-au alăturat bătăile barbare ale lui Nicolae Carol Deleanu, Teodor Sepeanu, Aureliu Curelea…” hora” s-a mărit
Martori s-au adus şi din temniţe; după ce i-au folosit, i-au condamnat. Alţii, după ce au fost “convinşi” să depună mărturie (mincinoasa), au fost condamnaţi, pe baza declaraţiilor lor, pentru nedenunţare.
Aşa s-a desfăşurat înscenarea acestui mare proces, în timp ce la vecinii din sudul Dunării, Nicola Petcov era spânzurat, după proces.
URMAŢI EXEMPLUL SOVIETIC
Acest îndemn a fost făcut de Stalin delegaţiei agenturii comuniste cu ocazia aniversarii a 3 decenii de la revoluţia bolşevică. Deci, după ce România fusese împânzită cu consilieri sovietici, i s-a permis sa aplice singură modelul sovietic, să-şi lichideze toţi înaintaşii.
Aceasta agentura din România formată din Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Emil Bodnaraş, Mihail Sadoveanu, C.O.Parhon, Ştefan Voitec, cu ajutorul Diviziilor trădătoare “Tudor Vladimirescu” şi “Horia, Cloşca şi Crisan” conduse de Mihail Lascar, se fac vinovaţi de -CRIMA DE SCHIMBAREA PRIN FORŢĂ, CU SPRIJINUL UNEI PUTERI STRĂINE, A STRUCRURII STATULUI MONARHIC, IN REPUBLICA POPULARĂ- adică socialistă, de esenţă rusească.
Pe 30 Decembrie 1947 regele Mihai I a fost forţat să semneze “Actul de abdicare” iar Petru Groza, radiind de bucurie, îi arăta reginei Elena că are pistolul în buzunar, ca să nu păţească ca Antonescu. Curtea şi împrejurimile palatului Elisabeta erau înţesate de armată bolşevizată.
“La momentul potrivit fusese înfipt cuţitul pe la spate”, după o convieţuire făţarnică.
PRĂVĂLIREA IN BARBARIE
“Poruncile” din 7 Martie 1945 fuseseră aproape în totalitate îndeplinite. Obstacolele principale fuseseră înlăturate şi pârghiile puterii preluate de venetici, care se angajau în lupta cu poporul.
Începutul anului 1948 debutează cu înscenarea a 7 (şapte) procese care să “justifice” procesul Maniu-Mihalache, unul mai murdar decât altul, făcute după modelul Nicolschi- Dulgheru -Lepădătescu; col. Alexandru Petrescu n-a făcut decât să citească condamnările celor trei regizori de mai sus.
Procesul Zărnesti, judecat prin Sent. 72/.22-01-1948, înscenat pentru a “dovedi” pregătirea organizaţilor armate din munţi de către Iuliu Maniu şi PNT, s-a făcut numai pentru a-1 condamna pe Ghiţă POPP şi a-i confisca apartamentul de pe Splaiul Unirii nr.5, de către Micea Lepădătescu (consilierul juridic al proceselor). Dovada e declaraţia serg. maj. Mocanu Gheorghe, făcută în proces la ultimul cuvânt: “…ameninţat cu arestarea am fugit la Bucureşti cu ajutoare băneşti de la dnii Gh.POPP şi I.A.Mureşanu şi ne-am ascuns în munţii Piatra Craiului cu Istrate Alex. şi Rusu Gavril…Ne-am procurat cele necesare traiului cu mari greutăţi de la locuitorii din apropiere. Nemaiputând îndura aceasta viaţă de calvar, serg. maj. Istrate Al. s-a predat singur. Subsemnatul m-am lăsat arestat fără nici o opunere, apoi am acceptat sa devin agent al Ministerului de Interne. In acest scop, dl.comisar Ciupagea mi-a dat carnet de agent, un permis gratuit de cale ferata şi m-a înarmat cu un revolver “Bereta”. Apoi în stare de libertate şi armat, împreuna cu domnii comisari Curelea (Aureliu) şi Stan Ion m-am deplasat în regiunile Zărneşti şi Dej, unde am dat concursul la arestarea tuturor locuitorilor care ne-au cumpărat întâmplător sau de la care am cumpărat cele necesare traiului. La procesul fostului PNT-Maniu, după ce am fost bătut şi înfometat, mi s-a promis că voi fi liber imediat după proces, dacă dau declaraţii şi depun ca martor, cu care ocazie să fac afirmaţiunile dictate de anchetatori.
Subsemnatul m-am ţinut de cuvânt şi am declarat orice mi s-a cerut, numai ca sa pot să fiu liber, dar cele declarate nu corespund adevărului… De la închisoarea Văcăreşti am solicitat prin petiţie eliberarea mea, reamintind ministrului de interne îndeplinirea angajamentului din partea mea şi neîndeplinirea promisiunii ce mi se făcuse. Rezultatul ce a urmat a fost procesul în care am fost băgat şi unde se folosesc contra mea şi a altora fapte inventate de anchetatori, după cum am arătat mai sus. Subsemnatul, declar în mod formal ca recunosc ca adevărate numai declaraţiunile făcute înaintea dvs. în şedinţa din 22-01-1948, toate declaraţiunile anterioare fiindu-mi luate prin teroare, înfometare şi vicleşug….”. În acest proces au fost implicate, torturate şi condamnate 26 persoane. În acest mod s-au judecat şi celelalte procese:
– Procesul TUNT-ului înscenat pe baza informatorilor: Alexandru Drăgulănescu, Paul Sava, Const. Bălăceanu… Condamnate 12 persoane.
– Procesul “trotilistilor” cu peste 100 persoane, condamnate pe baza informatorilor Paul Sava, Stejerei Sava, Alex.Drăgulănescu…
– Procesul Secţiei militare înscenat pe baza informaţiilor col. Ştefan Stoica introdus ca agent de varul lui, Lucreţiu Pătrăşcanu, care s-a dus în Martie 1947 la Bodnăraş şi apoi la Teohari Georges cu cu indicaţia să fie sincer, că nu va avea nimic de suferit. A primit 7 ani şi a murit în temniţă.
– Procesul secţiei muncitoreşti înscenat după informaţiile lui Ion Lambru, care n-a fost condamnat, dar a stat administrativ şi mai târziu în 1961 folosit într-o altă înscenare.
– Procesul celor care ajutaseră la înscenarea “fugii de la Tămadău”, pe baza declaraţiilor lui R. Lusting, Gh. Preda, Const. Gafencu, primii doi au fost reprimiţi în serviciu cu salariu pe timpul detenţiei, cel de-al treilea trimis în străinătate cu misiunea de a infiltra exilul ca preot la Koln (dar a fost demascat).
– Procesul Secţiei de la Lugoj, o înscenare a lui Kling Zoltan.
Toate victimele acestor înscenări, cu datele justificative, sunt consemnate în documentele ce însoţesc procesul pe Internet.
MIŞCAREA NAŢIONALĂ DE REZISTENŢĂ a fost un alt proces judecat imediat după înfiinţarea securităţii. A fost un fel de “ghiveci naţional” în care pe lângă mari industriaşi au apărut cadre universitare, fruntaşi ai amiralităţii române, fruntaşi legionari veniţi din Germania, toţi într-un aluat frământat în Ministerul de interne (Andreescu Mătusei; lt.Petrescu Nicolae, lt. Năstase I., Jianu Marin, Nicolschi A. toţi dirijaţi de Bodnarenko Pintilie). Arestările au început cu profesorul universitar George Manu, învinuit de săparea unui tunel ca sa arunce în aer parlamentul pe 19-03-1948, continuând cu Ion Bujoiu, Alex.Popp, Ion Bontilă (arestaţi pe 14-04-1948), amiralul Horia Macellariu (arestat pe 19-04-1948 la întâlnirea aranjată cu colonelul Alex.Popovici), Nicolae Margineanu (arestat 26-03-1949); până la urma au fost implicaţi peste o sută de români.
Pionul principal al siguranţei a fost un agent S.S.I. infiltrat pe lângă ing. Alex. Popp, care-1 ajutase cu nişte bani când era operat în spital. Procurorul Burdea i-a sugerat fuga din spital, dându-i legăturile telefonice pentru a-i da relaţii despre Popp şi Măcellaru, pe lângă care trebuia să lucreze. Acest St.Tomescu (nume conspirativ Paul), după arestarea din 20 Mai 1948, a continuat să fie folosit ca informator în celule pe lângă anumite persoane indicate de anchetatori şi a făcut pe turnătorul util.
Al doilea spion a fost Ion Toba Hatmanu, un fost ofiţer “paraşutist”, exaltat, cu o fantezie uluitoare, care, după întoarcerea din Germania, în 1947, a fost prelucrat de Nicolschi şi eliberat ca să fie infiltrat pe lângă Popp, Bontilă şi Mânu. La proces a spus ca avea nevoie de bani şi i-a stors de la cei de mai sus, care l-au crezut. Le cerea bani ca sa meargă prin ţară să formeze grupe de partizani, dar banii îi mânca. A inventat chiar că ştie unde este îngropat aurul lui Hitler, într-un lac din munţii Austriei şi a luat bani ca sa aducă venituri “mişcării de rezistenţă”.
Mulţi dintre cei implicaţi în proces au fost acuzaţi de spionaj în favoarea anglo-americanilor, deoarece făcuseră studiile în aceste ţări şi aveau cunoştinţe la nivel înalt. Pedepsele ce s-au dat au fost foarte mari, mulţi condamnaţi pe viată.
Desigur înscenarea avea loc ca o riposta la situaţia internaţională, ruşii urmărind să controleze tot Berlinul şi să evacueze pe occidentali. Şi situaţia s-a înrăutăţit fiindcă Apusul n-a cedat.
Dar şi situaţia în România s-a înrăutăţit, represiunea fiind deosebit de aspră, provocându-se o serie de înscenări de procese.
În noaptea de 5/6 Mai 1948 a venit rândul arestării social democraţilor independenţi ai lui Constantin Titel Petrescu şi până la 13 Iunie 1948 a fost arestat primul lot cu conducerea acestui partid, acuzată tot de trădări. Nu trebuie uitat că Theodor Iordachescu, Ştefan Voitec, Lotar Rădăceanu şi alţii trădaseră partidul în schimbul unor posturi ministeriale şi se uniseră, adică intraseră în partidul comunist, ce luase denumirea de P.M.R. A urmat al doilea lot de arestări şi au stat închişi până în 1956, când după intervenţia liderului laburist Hugh Gaitskell pe lângă Hrusciov, au fost eliberaţi, dar nu înainte de a-1 şantaja pe Titel să-şi recunoască greşeala şi reconsidere poziţia faţă de comunişti.
14/15 Mai 1948: CEA MAI MARE ARESTARE
Intr-o singura noapte au fost arestaţi 3229 legionari, socotiţi cei mai activi, depistaţi şi trecuţi pe tabele din 1945, de când N. Pătrăşcu-Vica Negulescu şi Nistor Chioreanu făcuseră pactul de înţelegere cu Teohari Georgescu.
Subliniem ca trădarea a fost făcută de Coman Vasile, fost comisar ajutor la Luduş, în timpul mişcării legionare, care după rebeliune fugise în Germania şi făcuse parte din echipa de mâna forte a lui N. Patrascu-Nistor Chioreanu. Venit după 1945, rămăsese ataşat secretarului general dar devenise şi informatorul siguranţei, transmiţând totul, din sursa cea mai competenta. Nicolschi, socotind ca a sosit timpul să rupă pactul cu legionarii, s-a folosit de informaţia data de Coman Vasile, că vine curierul Dragoş Hoinic cu instrucţiuni din Germania. Nicolschi a trimis oameni care l-au arestat pe acesta la Budapesta şi l-au adus în ţară fără să se afle. Astfel, acţiunea din 14/15 Mai i-a luat prin surprindere.
Cei ce au reuşit să scape au luat calea muntelui îngroşând rândul partizanilor. Cei arestaţi au trecut prin chinuri îngrozitoare la toate siguranţele din ţară, mulţi fiind omorâţi în anchetă (Buliman Ctin la Suceava, Crişan Ion la Cluj, Gâtă Ecaterina-Susana la Bucureşti) şi aruncaţi pe fereastră la Ministerul de Interne.)
Arestările au devenit permanente, zi şi noapte, an de an……şi s-au extins la toate categoriile de români ce nu erau de acord cu abuzurile ce se săvârşeau.
De exemplu, BOTEZATU, Constantin, impiegat, com. Rusavăţ, a fost omorât în anchetă de şeful securităţii Buzău, Sârbu Ion, şi aruncat pe fereastră. Pe 30 Dec. 1948 a fost împuşcat Ion Constantinescu, pe vârful muntelui Măgeşu, deasupra comunei Lopătari, trădat de pădurar.
CEL MAI REPRESIV INSTRUMENT DE LICHIDARE AL OPOZANŢILOR LA SOVIETIZARE
A fost creat prin Decretul nr.221/30 Aug.1948 sub denumirea de Direcţia Generala a Securităţii Poporului sub conducerea lui Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko), având ca directori adjuncţi pe Alexandru Nicolschi (Boris Grunberg, evreu basarabean rusofon) şi Vladimir Mazuru (ucrainean din Bucovina de Nord). Securitatea era urmărită de omul lui Beria, Alexandr Saharovschi şi supravegheată de Serghei Kavtaradze, omul lui Molotov, căruia la externe i-a urmat I.A.Vâsinschi care impusese guvernul român la 6-03-1945 (la rândul lui, omul lui Beria).
Cele 13 direcţii înfiinţate erau încadrate cu oameni de mână “forte” acoperind tot teritoriul, fiind întărite cu două organe de veghe permanentă a tot ce mişca: Direcţia generală a miliţiei ce înlocuia poliţia şi jandarmeria (23-01-1949) şi Trupele de securitate (6-02-1949). Aceste organe au sădit delaţiunea peste tot.
Aceasta nouă organizare a fost o crimă împotriva poporul român.
Aceşti năvălitori şi-au găsit şi o unealtă numită Gheorghe Gheorghiu-Dej pe care au întărit-o cu elemente de nădejde precum Nina Niconova, soţia lui Serghei Niconov (şeful SSI) ca secretară particulara, cu Mihail Gavrilovici, ca şef de cabinet, asigurându-i şi o paza de nădejde, cu Vasile Bucicov, comandantul gărzilor personale. Deci era sub ochii şi urechile Moscovei. Chiar şi lui Pintilie i se dăduse o “amazoană”, pe Ana Toma (Grosmann) care, după ce mai ţinuse doi agenţi KGB (pe A.Toma şi Constantin Pârvulescu) acum îl dădăcea pe “satrap” în nopţile când era treaz. Pe timpul zilei această Anuţa îşi îndeplinea misiunea ce-i fusese încredinţată, alături de Ana Pauker în Ministerul de Externe.
Pînă şi controlul avuţiei naţionale nu a scăpat lui Stalin. După Naţionalizările din 11 Iunie 1948, pentru sprijinirea economiei “naţionale” la început de drum nou, vecinii ruşi au înfiinţat 12 Sovromuri, ce au devenit 16 societăţi mixte, în care românii veneau cu solul, subsolul şi aerul, iar ei aduceau conducerea, sfaturile- şi încasau beneficiile.
Românilor le mai rămăseseră lacrimile şi sângele, pe care au început să-l dăruiască neprecupeţindu-1, în apărarea demnităţii, făcând să încolţească speranţa. Rezistenta împotriva regimului comunist a fost generală şi a început imediat după aşa-zisa eliberare. Ea a însemnat reacţia de apărare împotriva jafurilor, arestărilor şi crimelor comise de ocupanţii sovietici şi de uneltele lor.
De exemplu, pe 28 Dec.1949 au fost împuşcaţi 3 tineri, GRIGORESCU Alexandri, GHEORGHIU Ion şi CENGHER Eugen la Rastolişa-Mureş de slt.Megegan.
DIN MUNTE A ÎNCEPUT SA ŞIROIASCA SÂNGE
Deşi rezistenţa s-a făcut simţită încă din 1944, când Bucovinenii au sărit cu arma în mâna pentru apărarea moşiei strămoşeşti, ea a continuat sporadic până după furtul voinţei naţionale (alegerile din 1946) când s-a accentuat, deoarece s-a văzut că apusul nu poate să facă să păleasca “lumina” de la răsărit.
ANUL ÎNSÂNGERAT 1949
Crime care se adaugă genocidului la care a fost supus poporul român, în “casa” lui.
La 30(?) Ianuarie 1949 studentul Stoica Gheorghe, coborât din Bucegi, urmărit, a murit în lupta cu securitatea pe străzile Capitalei.
La început a fost Banatul. Bănăţenii s-au pomenit înăbuşiţi în 1948. La apus era Tito, care le întorsese spatele; pe valea Timişului apăruse Epstein la Caransebeş revoltat de atâtea ceremonii religioase; geamgiul Kling Zoltan pe post de zbir jupuia ţăranii, la Timişoara tronau doi călăi: Ambruş Coloman şi Aurel Moiş. Ţăranii nu au mai avut decât un drum, calea codrului. Şi s-au adunat în jurul colonelului Ioan Uţă, a comandorului Petru Domăşneanu şi a tânărului avocat Spiru Blănaru, unindu-se şi apărându-şi libertatea şi “nevoile şi neamul.”
Satele se înghesuiseră în sălaşe, rămânându-le acasă femeile, bătrânii şi copiii de scoală, ca într-o închisoare, supuşi jafului permanent. Peste ei s-a năpustit securitatea, descusându-i mereu despre cei plecaţi, cu armata pornită pe urmele lor. Au mai adus în ajutor trei batalioane de securitate ce au înconjurat munţii şi cu avioane ce supravegheau mişcările celor de jos.
In Ianuarie 1949 a început asaltul muntelui, soldat cu multe ciocniri sângeroase în care a căzut “fruntea satelor”.
Cu ajutorul trădătorilor Vadrariu Andrei şi Careba Dionis şi a informatorilor, în noaptea de 7/8 Feb.1949, s-au atacat 3 puncte:
- Acţiunea Globul Craiovei condusă de slt.Giuchici Rista, plut. Cristici Dumitru (şef de post Iablaniţa), Nicolae Ion şi soldaţi. Au fost arestaţi 4 partizani şi a murit un securist.
- Acţiunea din Valea Bolvasniţa condusă de slt. Sărăţeanu Vasile şi Dobre Dumitru (şef de post Mehadica). Au fost prinşi Domaşneanu Petre, Domilescu Gheorghe şi Boşulescu Dumitru.
- Acţiunea Poiana Lungă, condusă de 4 echipe sub comanda maior Ciorapciu Pamfil în care a fost împuşcat col. Ion Uţă, Ilie Voica, Pantelimon Irimesu şi Meilă Careba, iar Mircea Vlădescu rănit. Restul au scăpat.
Cei doi trădători, Vădrariu Andrei şi Careba Dionisie au fost şi ei condamnaţi în grupul partizanilor.
-Pe 16 Februarie 1949, a avut loc acţiunea din com.Valea Mare, condusă de serg. Popa Gheorghe, plut.Onescu Gh., cap.Corciova I. în care au fost omorâte 4 persoane: Lascu Ion, Durea Mihai, Hlobil Iosif şi Damian Ion.
Cap. Corciobă Ion a fost condamnat şi el pentru că ar fi avut legături cu grupul partizanilor conduşi de col.Uţă Ion.
Securitatea comunica prin Ambrus Coloman: “Am introdus în rândul bandiţilor (partizanilor, n.n.) un informator de al nostru…S-a organizat o acţiune informativă prin elemente formate de noi ca informatori, chiar din membrii organizaţiei…”
Lupta de la Pietrele Albe din 22 Feb. 1949 a început la 15.30 şi a fost condusă de sl.Airoaiei Gh.Vasile sub focul extrem de puternic al partizanilor care-1 scot din lupta pe sublocotenent, rănindu-l. Partizanii au pierdut pe Petre Anculia şi Ghiţă Ungureanu, ucişi, iar alţii doi au fost arestaţi (Ghimboase Nicolae şi Smultea Gheorghe ). Securitatea a avut 3 răniţi.
Ciocnirea de la Cracul Stânei, din 7 Martie 1949 a fost condusă de cap. Diceanu cu 60 de ostaşi şi 2 câini de urmărire, ajutaţi de o patrulă de schiori plus avioane de supraveghere. De la Băile Herculane operaţiunea era condusă de maior Aurel Moiş şi colonel Olteanu, care ţineau legătura prin telefon cu cei plecaţi la “vînătoare” de români.
În această acţiune a fost omorât Horia Izbaşa, ţăran din com. Cănicea şi rănit Nistor Armaş, care a reuşit să dispară. Au fost arestaţi 8 partizani.
Batalionul 5 Securitate a arestat în noaptea 9/10 martie pe partizanii Teodor Roşeţ şi Pavel Stoichicescu.
Acţiunea securităţii a continuat între 11-13 martie la sălaşele de pe Cracul Farcului (la 2 km. de com. Feneş), condusă de 3 plutoane, sub comanda căp. Mihălcescu Ghe.
Au fost omorîţi partizanii Ion Caraiman (cojocar din Feneş), Ion Berzescu (ţăran din Teregova) şi Horia Smultea (ţăran din Teregova) şi au fost prinşi 6 partizani printre care Spiru Blănaru (conducător).
Alţii au fost urmăriţi şi prinşi în sălaşele lui Ionaşcu Dumitru şi Puşchiţă Petru, de un pluton condus de căp. Trandaf Narcis.
De subliniat că acest căpitan a fost şi el arestat şi a trecut condamnat prin Gherla şi minele de plumb de la Baia Sprie.
Sute de ţărani, bărbaţi şi femei, au fost arestaţi şi au trecut prin chinuri îngrozitoare la securităţile din Lugoj şi Timişoara. Printre călăi s-au numărat Coloman Ambrus, Aurel Moiş şi tot personalul securităţii, printre ei numărîndu-se: Sava Bugarschi, Vidosa Nedici (mare schingiuitoare), Zora Velitici, Ghe. Stoicovici, Stoianov Dobrivoi, Jiva Brancovici. Aproape toţi aceştia au fost şi ei arestaţi şi condamnaţi ca “agenţi” ai lui Tito.
Teodor Ungureanu a fost omorât în timpul anchetei.
Procesul a fost judecat de colonelul Mihai Ştefănescu, care a fost şi el arestat şi condamnat, dar nu înainte de a fi condamnat şi el la moarte 12 partizani; în alte zeci de loturi a pronunţat peste 10.000 de ani de închisoare.
Printre executaţi au fost: Spiru Blănaru, Petre Domăşneanu, Romulus Măritescu, Petre Puşchiţă – Mutaşcu şi Ion Tănase. Foarte mulţi dintre cei condamnaţi au fost exterminaţi prin temniţe.
S-a întâmplat ca acel Mihai Ştefănescu să treacă prin Peninsulă şi Aiud, unde s-a întâlnit cu victimele lui.
Ramificaţii ale partizanilor din munţii Banatului, continuatori ai colonelului Ion Uţă – Spiru Blănaru, vor continua să apară şi sunt semnalaţi printre victimele făcute de securitate.
IZVERNA, jud. Mehedinţi. În luna Martie, 4 tineri din Mehedinţi şi anume, Bocârnea Ovidiu (student) şi trei elevi, Bocârnea Ion, Eftimiu Gheorghe şi Aurel Firulescu au plecat să sprijine partizanii bănăţeni. Ultimul s-a răzgîndit şi în apropiere de Izverna s-a întors. Ceilalţi fiind trădaţi, au fost împuşcaţi de securitatea de la Turnu Severin, care era condusă de zbirul Mihuţ. Cei trei au fost aruncaţi într-o groapă comună la marginea satului.
Aurică Firulescu a fost condamnat mai târziu cu grupul de rezistenţă, Mehedinţi II, în 1959.
În anii următori vom întâlni alte grupe de partizani pe aceste meleaguri bănăţene.
MUNTELE MARE – CRACĂU – MESENŢEA
În această zonă, la circa 20 de km. de Câmpeni, la cota 1201, într-o grotă şi-a instalat centrul de rezistenţă maiorul Nicolae Dabija la sfârşitul anului 1948. A construit 2 bordeie din bârne de brad, destul de încăpătoare, cu paturi suprapuse.
Aici au început să se adune moţii din regiune constituiţi în “Frontul Apărării Patriei Române” şi pe 4 Martie 1949, trebuiau să depună jurământul în faţa lui Nicolae Dabija.
Dar securitatea a reuşit să infiltreze un ţăran, pe Augustin Râstei (care avea 2 fraţi vitregi -Avram şi Traian IHUŢ, deja intraţi în organizaţie). Pe de altă parte, maiorul Emil Oniga luase legătura cu Dabija şi-i promisese că vine cu câţiva oameni, dar luase legătura şi cu securitatea, pe care a informat-o. Va fi şi el condamnat.
În noaptea de 3/4 Martie 1949 a sosit Batalionul 7 de securitate de la Floreşti Cluj şi s-a dat asaltul împotriva grupului. A fost o luptă îndârjită. Securitatea a avut 3 morţi şi 5 răniţi.
Partizanii care s-au apărat ar fi avut 17 morţi (printre care soţia lui N.Dabija); au fost făcuţi prizonieri 8 partizani.
Dabija a scăpat din încercuire cu Traian Macovei, Traian Ihut, Ion Mişu, Cornel Pascu…în total vre-o 12 partizani. In ziua de 21 Martie, obosit, a ajuns în com.Bistra, 1a Aron Diniş, o fostă gazdă la care s-a suit în podul grajdului să se odihnească. Acesta, care între timp devenise informator, împreună cu alţi 5 ţărani şi un miliţian, l-au legat şi predat securităţii lui Gh.Crăciun de la Sibiu. Aici s-a desfăşurat ancheta barbară în timpul căreia a fost omorât elevul Ion TURCU din com.Vingrad. Restul au fost condamnaţi, dintre care 7 au fost executaţi de plutonul de execuţie condus de Ghe. Crăciun (şeful securităţii) şi lt.V.Nistor, pe data de 28 Octombrie 1949: Nicolae DABIJA, Titus ONEA, Ioan SCRIDON, Gheorghe OPRITA, Traian MIHALTAN, Augustin RATIU şi Silvestru BOLFEA. Moldovan Alexandru arestat în 4-03-1949, omorât în ancheta la Sibiu; MORĂRESCU Ion din Meteş, omorât în anchetă în anchetă la Deva; CIGMĂIAN Ion din sat Sibet, omorât pe 4-03-1949 la Runculeţ; Conţan Ieronim din Coşlar, a murit în lupta pe 4-03-1949; POPA Ştefan împuşcat în munte în Martie 1949; Gligor Traian (com. Livezile) şi Mârza Traian (Galţiu) scăpaţi din munte au ajuns în seara de 8-03-1949 în com.Mesentea, la casa Silviei Valea. Vânduţi de spioni, casa a fost înconjurata şi lupta începută a durat aproape toată ziua de 9-03-1949, cei doi fiind împuşcaţi.
In noaptea de 5/6-03-1949, soţii Iustina şi Ion Tiuţiu au fost împuşcaţi pe fereastra, în casă, la Aiud. din ordinul lui Patriciu Mihai, pentru că sprijineau partizanii de la Muntele Mare.
Crimele din aceasta regiune vor continua şi în anii următori.
In Sâmbăta de Paşti din 1949, informatorii l-au înştiinţat pe Nicolae Filip, şeful securităţii din Râmnicul Vâlcea, că în muntele Arnota se găseşte un grup de partizani. Au fost trimişi în urmărirea lor trei agenţi: Săndulescu (frizer din Râmnicul Vâlcea), Nistor Nicolae (din Calimănesti) şi Mitroi Nicolae (din com.Pietrari). Doi agenţi au fost capturaţi de partizani iar Săndulescu a fugit şi a anunţat batalionul de securitate de la Drăgăşani care în ziua de Paşti, la ora 5 dimineaţa a deschis foc asupra partizanilor şi au împuşcat pe: Ion PAVEL, (în timpul luptei) şi au prins pe Ion HUŢAN, Nicolae ANGHELESCU, Mircea BENCESCU şi Ion BANICA, pe care i-au împuşcat pe loc. Restul partizanilor au reuşit să fugă, fiind prinşi mai târziu, torturaţi de securitatea din Craiova şi condamnaţi. In timpul anchetei a fost omorât Ion Costin din Piatra Olt, în luna mai 1949.
Tot în ziua de Paşte a anului 1949, un grup de elevi s-a întâlnit în comuna Ieud din Maramureş ca să discute eliberarea părinţilor arestaţi la securitatea din sat. Au fost trădaţi. In timp ce discutau, casa a fost înconjurata de securitatea de la Oradea trimisă de col. Ludovic Cseller. Capitanul Retezan a deschis foc.Unul dintre tineri a căutat sa iasă din încercuire croindu-şi drum cu pistolul. Era POPA Vasile-Lică, student, care în lupta angajată a fost împuşcat şi apoi purtat pe străzile Sighetului iar elevii scoşi cu scoală să asiste la acest “spectacol”. S-au făcut multe arestări, condamnări; mult sânge a mai curs ani de zile în Maramureş.
Munţii României clocoteau de prezenţa oamenilor persecutaţi ce părăsiseră satele. In Munţii Retezat se continua acţiunea din Semenic de către ing.Lazar CARAGEA cu un grup, urmaşi ai dacilor. Trădat de Petre al Popeştilor (din com.Salaşu de Sus – Hunedoara), s-a dat de urma lui Caragea Lazăr şi în oraşul Pui, partizanul DEDU a fost împuşcat, ing.CARAGEA Lazăr grav rănit (torturat la securitatea din Hunedora) şi alţii urmăriţi şi trădaţi au fost împuşcaţi: Nandris Iosif, Vitan Petre.., iar alţii arestaţi. Acţiunea a durat de la 20 Iunie 1949 până la 21 Noiembrie 1952, la moartea lui Vitan Iosif, continuându-se cu arestări până în 1954.
Tot în luna Iunie 1949 se constituie la Nucşoara-Muscel, grupul fraţilor Arnăuţoiu-Arsenescu care fiind surprinşi de securitate, au reuşit după un schimb de focuri să dispară şi să se organizeze în munţii Muscelului în organizaţia “Haiducii Muscelului”; va cădea după 10 ani, tot prin trădare. Până atunci vor fi arestaţi şi torturaţi sute de ţărani.
În Dobrogea, datorita forţării la colectivizare şi a abuzurilor lui Nicolae Doicaru şi a lui Vasile Vâlcu, ţăranii, în marea majoritate macedoneni, nu s-au lăsat jefuiţi şi îngenunchiaţi. Organizarea mişcării de rezistenţă începută după 1948, a avut prima ciocnire în com.Cobadin unde, prin trădare, s-a aflat de întâlnirea comandamentului organizaţiei. Pe 19 Iulie 1949, casa fierarului Ion Adarn a fost înconjurată de securiştii conduşi de slt. Jean Sarchiz, Ene Voinea şi plut. Vintilă Popa. In lupta care a avut loc, rănit, Gogu PUIU pentru a nu cădea viu în mâna lor, a făcut să explodeze o grenadă sub el. Continuându-şi urmărirea au fost arestaţi zeci de ţărani, iar gazdele din Băltăgeşti, Vasile şi Aneta Niţu, au fost deasemenea omorâte. A continuat urmărirea partizanilor şi împuşcarea unora dintre ei precum: Nicolae Haşoti şi Stere HAPA, împuşcaţi pe 16 dec. 1949, Dumitru FUDULEA şi Nazarie, împuşcaţi pe 9-03-1950,Vasile BACIU, mort în lupta pe 25-03-1950, Nicolae FUDULEA, împuşcat pe 28-03-1949… Timp de un deceniu s-au făcut mii de arestări, consemnate în cuprinzătoarea lucrare a victimelor “REZISTENTA ANTICOMUNISTÂ LA PONTUL EUXIN” a lui Constantin Ionaşcu, martor ocular şi victima a acelor timpuri. Până în 1960 au fost aproape 1000 de procese, înscenate şi judecate de zeci de judecători printre care: general Petrescu Alexadru; colonel Pavelescu Constantin şi Dumitriu Adrian; maiori Sendrea Gheorghe şi Gliga Constantin; căpitani Mohor Rudolf şi Dima Nistor; lt.major Nagy Alexandru… şi alţi zeci de magistraţi.
Printre procurorii amintim câteva nume: lt.col.Petronescu Ion, maiori Teodoru Const. şi Tutescu Nicolae; capitani Radu Emanoil şi Ilie Eugen; locotenenţi, Leahu Ionel, Lazar Sava, Dinulescu Ion….
Toţi aceştia au condamnat cunoscând înscenările anchetatorilor fiindcă oamenii şi-au strigat nevinovăţia în faţa lor, unii dezbrăcându-se pentru a se vedea urma torturilor nevindecate…. Iată exemplul ţăranului Mihalache Vlase din com Satu Nou, jud.Constanţa; a fost torturat în ancheta de lt.Stupu Andrei şi din cauza traumatismelor a murit pe 7 April 1955; la proces s-a prezentat un proces verbal ca ” ar fi murit de inima”. Cazurile sunt multe…
Un caz deosebit care demonstrează acţiunea de genocid întreprinsă de călăul Maior Nicolae Doicaru, şeful anchetelor de la Constanţa.
In 1952 au fost ridicaţi din comuna Ceamurlia de Sus, ţăranii Pastramă Nicolae şi Zuba Hristu (născut 1926) şi duşi la marginea comunei. Sub ameninţarea că vor fi împuşcaţi, au fost obligaţi să-şi sape groapa. Când au terminat, l-au împuşcat pe ZUBA Hristu iar pe Nicolae Pastrama l-au pus să-1 acopere cu pământ. Apoi l-au ameninţat să nu spună la nimeni, niciodată şi l-au dus la securitatea din Constanţa.
Acum prezentam numele la o mica parte dintre anchetatorii călăului; N.Doicaru care au torturat până la moarte pe dobrogeni şi apoi au înscenat procese supravieţuitorilor, pe care le-au încheiat cu pedepse foarte mari, chiar cu moartea, după indicaţiile primite: Colonel Botea Ion, maior Doicaru Nicolae, căpitan Sepi Nastase, locotenenţi Benea Teodor, Coja Ion, Crişan Petre, Ionescu Constantin, Mihailă Gheorghe, Nicolenco Gheorghe, Onescu Adrian, Pricop Constantin, Savin Alexandru, Stupu Andrei; multe alte zeci de nume de fiare se afla în dosarele înscenate şi au fost avansaţi pentru merite “excepţionale”, unii manevrând şi astăzi terorizarea şi spolierea populaţiei, ascunşi în fel de fel de organisme ce au institutionalizat tagma baroniei.
Peste Dobrogea a căzut ca o năpastă generalul maior Bolintineanu, ca şef al regiunii de securitate Constanţa, care a obligat pe anchetatori să scoată cu orice preţ grupuri de “contrarevoluţionari”.
Maiorul Deceanu Tudor de la Inspectoratul de securitate Constanţa a arătat că pe timpul cât a lucrat la fostul raion Băneasa a “fabricat în fiecare comună câte o organizaţie”.
Maiorul Dragomir Constantin a confirmat şi el ca pe când lucra la securitatea Constanţa, cunoaşte ca ofiţerul de securitate Negret Aurel, printre înscenările făcute, a fabricat şi grupul de partizani din com. Ciocârlia, judecat prin Sent 374/4-10-1940 (cei 8 condamnaţi erau din Ciocârlia).
Un alt exemplu, că se condamna “cu satul” este şi Sent. 311/28-08-50 în care s-a confecţionat un lot de 30 persoane în jurul lui Jipa Nicolae, în care 27 ţărani erau din com.Dulgheru.
Prin Sent. 4/9-09-1952, au fost condamnaţi 8 ţărani, toţi din com.Pantelimon, jud.Constanta.
Astfel de înscenări le găsim pe tot cuprinsul României.
BISTRIŢA Năsăud- un alt colţ de ţară care n-a fost ocolit de înscenările securităţii de la Cluj, dirijată de Patriciu Mihai (Weiss Mihai), şeful regionalei. Din ordinul lui, maiorul Gligor Viorel şi plut. Hutu, au înscenat organizaţia “Garda Alba”, punându-1 ca şef pe învăţătorul Bodiu Leonida din Poiana Ilvei. Şi ca să se poată numi organizaţie, au arestat în Martie 1949 vre-o 15 ţărani, printre ei şi câteva femei şi au început să bată la ei ca la “securitate”. Martori ai torturilor sunt prof. Teohar MIHADAŞ şi Constantin TONEGARU care s-au pomenit în ghearele lui Gligor Viorel. In plină vara, pe 8 Iulie 1949, “şeful” lotului, Leonida BODIU a fost luat cu IMS-ul şi dus pe dealul Crucii, deasupra oraşului şi împuşcat de slt. Liviu Pangraţiu. Aşa ca procesul, înscenat fără “şef” dar pe baza declaraţiilor făcute sub indicaţiile lui Gligor şi Hutu, a avut loc.
In Iulie şi August 1949 au avut loc represiuni sângeroase asupra ţăranilor, cu date la capitolul -Genocidul Ţărănimii- unde se va sublinia şi marea deportare de 40.000 de ţărani români din Basarabia şi Bucovina de Nord spre Siberia, din 5/6 Iulie 1949.
DIN NOU P.N.T. PUS LA ZID
O acţiune similara ca cea din 15 Mai 1948, a fost aranjată de acelaşi călău Alexandru Nicolschi, în noaptea de 15/16 August 1949. A fost generală şi s-a acţionat în toate judeţele, iar securităţile regionale au trecut la confecţionarea de procese prin torturi de tot felul până la trezirea cu aruncarea de găleţi cu apă, nu spre salvarea “omului” ci pentru continuarea “anchetei” pentru obţinerea declaraţiilor planificate de şefii anchetelor după indicaţiile generalilor Gh.Pintilie şi Al.Nicolschi, pe linia încadrărilor juridice indicate de colonelul Mircea Lepădătescu (MAI).
A curs mult sânge în anchete şi din fabrica de procese au ieşit mii de condamnaţi cu aproape 100.000 de ani condamnare. Mărturii sunt sentinţele pronunţate pe baza înscenărilor şi publicaţiile supravieţuitorilor. Vini nu au existat, dar s-a găsit articolul “209” în care a fost înghesuită românimea tot timpul. Se zicea “vinovat pentru discuţii duşmănoase”, la care Petre ŢUTEA a răspuns: “Bine, dar toată ţara vorbeşte…”. Era un adevăr, însă scopul era altul. România trebuia să urmeze exemplul Rusiei şi o făcea cu multă slugărnicie. Gheorghiu Dej s-a executat şi a ordonat începerea Canalului Dunare-Marea Neagra” şi la Constanţa, în faţa “robilor”, a ameninţat: “Aici e mormântul intelectualilor.”
De un an începuse să-i scoată din învăţământul universitar şi din Academia Română, înlocuindu-i cu delatori, oameni fără căpătâi şi fără Dumnezeu.
Este un nou aspect al genocidului.
MUNŢII MEREU IN FIERBERE
Încă din Martie 1949 s-a început constituirea organizaţiei “Cruce şi Spada” şi pe 25 Martie s-au adunat să înceapă construirea cabanei de adăpostire în muntele Horaiţa de lângă Huedin. Securitatea din Cluj a aflat că pe 11/12 Aprilie vin unii delegaţi din Bucureşti. La aceasta întâlnire a fost şi ea prezenta şi a fost împuşcat Ion TORCEA, unul din membri. A urmat arestarea celorlalţi şi după ce în Sept. au fost condamnaţi la pedepse până la 25 ani, dintre cei peste 50 de arestaţi socotiţi conducători au fost scoşi din arestul de la Cluj din ordinul col. Mihai Patriciu şi duşi la Zam-Sâncrai şi împuşcaţi:: GHEORGHIU Gheorghe Marăseşti (conducătorul), FORJU Gavrilă (ţăran), POTRA Aurel (locotenent) şi PITURU Nicolae (farmacist). Execuţia a avut loc pe 7 octombrie 1949.
In aceiaşi zi de 7 Octombrie a fost împuşcat la Cheile Runcului şi partizanul PUI Miron, din Ocoliş-Alba, scăpat din grupul de la muntele Mare. In aceiaşi zi de 7 Oct. a fost asasinat şi BUDNEA Obreja din com. Ocoliş-Alba, tot la Cheile Runcului şi tot din dispoziţia aceluiaşi colonel de securitate Patriciu Mihai.
Vrancea, acest cot al Carpaţilor, renumit ca “sălaş” al libertăţii (drept de proprietate cu hrisov din timpul lui Ştefan cel Mare), nu s-a lăsat îngenunchiat şi-a hotărât să se apere împotriva invadatorului. Scăpaţii din valul de arestări din 1948, fraţii Ion şi Cristea Paragina au strâns în jurul lor un grup de tineri şi cu sublocotenentul Mihai Timaru s-au retras în munte, aproape de schitul Moşinoaie, pe valea Porcului, afluent al Zabrăuţului, locuri încărcate de istorie.
Partizanii de aici se organizau şi erau în defensiva aşteptând momentul când să-şi apere “moşia”. Dar securitatea din Galaţi condusa de Ştrul Mauriciu, un torţionar feroce, prin căpitanul invalid Anghel, în com.Clipiceşti a reuşit sa introducă în grupul partizanilor două iude: Vrabie şi Uşurelu.
Pe 17/18 Oct.1949 s-a aranjat să meargă la crama lui Anghel, ca să discute despre aprovizionarea cu armament. Acolo Mihai Timaru şi Ionel Paragina au fost arestaţi. In acelaşi timp s-a dat asaltul la cele doua bordeie de unde au reuşit să scape numai Cristea Paragină şi Gheorghiţă Bălan care s-au ascuns în munte, în podul unei mori de apă, părăsită. Acolo a fost după o săptămâna împuşcat Cristea Paragina de soldatul Acatrinei.
Gheorghiţă Bălan, din Soveja, reuşind să scape va fi între organizatorii răscoalei din 23 Iulie 1950 care va cuprinde satele vrâncene şi în urma cărora vor fi arestate câteva sute de ţărani şi executaţi după chinuri barbare vreo zece dintre ei printre care: Gheorghiţă Bălan, Costică Manoliu, Victor Manoliu, Buşilă Teodor, col. Strâmbei Ioan…In timpul răscoalei au fost împuşcaţi foarte mulţi, printre ei numărându-se Asaftei Radu din com. Nereju, Crăciun Radu, fraţii Cucu Grigore şi Cucu Neagu (împuşcaţi pe 8 Sept lângă satul Dumitreşti, Cucu Constantin (frate, împuşcat pe 1 Noiembrie) şi un ţăran mai în vârstă omorât la Galaţi în timpul anchetei, Posmagiu Ilie (tatal) şi Posmagiu Tudor (fiu) şi mulţi alţii.
Dintre sutele de arestaţi au fost de asemenea foarte mulţi ce au murit în urma torturilor sau a muncii de exterminare. Martor principal al torturilor şi victimă în acelaşi timp este Mihai TIMARU.
Grupul partizanilor de pe valea Topologului, între munţii Coziei şi munţii Ghiţu, la nord de Sălătruc, a fost constituit de profesorul Dumitru APOSTOL. Mai este cunoscut şi sub denumirea de partizanii de la Suici, de unde erau câţiva dintre componenţii grupului şi unde de asemenea aveau bordei pentru ascunzătoare şi aprovizionare. Trădător a fost fotbalistul Ciobănea infiltrat în grup.
Căpitanul Cârnu Ion de la securitatea din Piteşti a pornit pe urmele acestor partizani Au avut loc ciocniri şi au murit în luptă: Sâia Nicolae ( ţăran), Ghelmeci Ştefan (inspector şcolar din com. Mozăceni ), Ştefănescu Gheorghe (din Miroşi ), Donescu Nicolae (preot din Soici), Ghe. Dorobanţu, învăţător ucis în Suici, Dumitraşcu Grigore (învăţător din Suici, mort în temniţă din cauza torturilor)… Arestat, Dumitru APOSTOL a fost torturat îngrozitor de călăul Cârnu. In procesul care s-a judecat la Craiova i s-au dat 25 ani munca silnică şi a fost trimis să execute pedeapsa la Piteşti. Revoltat că nu l-au condamnat la moarte, Cârnu 1-a scos din închisoare şi 1-a dus pe Dumitru Apostol la primăria din com.Suici. Seara, pe la orele 22, a fost scos şi dus la circa 50 m. de pod spunându-i că este liber să meargă acasă. De la spate plutonierul de securitate Ciofrângeanu Gheorghe a descărcat pistolul în el. A fost înmormântat în comună, sub supravegherea securităţii
Gărzile Decebal care se organizaseră în munţii Dornei şi Stânişoarei, din jud. Câmpulung Moldovenesc, erau constituite din mai multe grupe. Una din aceste grupe alcătuită de Crăciun Dumitru şi Sandu Grigore, şi-au stabilit adăpostul în muntele Bancu. După unele neînţelegeri, din grup au plecat Străchescu Constantin, Chirculescu Constantin şi ing.Grodiuc Aurel Au fost prinşi de securitate pe 14 Dec.1949 când ing.Grodiuc a fost împuşcat la Găineşti, jud. Baia. La anchetă Chirculescu Gheorghe n-a rezistat şi a condus Securitatea la adăpostul din munte. Pe 16 Decembrie, în ciocnirea ce a avut loc au fost împuşcaţi: Ion APOSTOLINI, Iacob GALAB şi Constantin TODAŞCĂ. A fost grav rănit la cap Ion-Jenică ARNĂUTU care, torturat, a trecut prin securitate şi închisori murind exterminat în temniţa de la Râmnicul Sărat pe 2 Noiembrie 1959.
Dacă aceste crime se petreceau în Bucovina, cu 5 zile înainte fuseseră împuşcaţi la Jilava coloneii Dan TETORIAN, Mihail ELIADE şi actorul Marcel EMILIAN, în dimineaţa de 13 Decembrie 1949.
La acest sfârşit de an s-a comis o crima oribilă şi în Maramureş, îngrozind lumea satelor chiar în noaptea de Crăciun 1949.
Lansându-se valul arestărilor din vara lui 1949, au mers să-1 ridice pe ţăranul Alexa BEL din satul Cufoaia, com. Dumbrava, jud. Maramures, fost primar pe vremea guvernării naţional-ţărăniste. Nereuşind să-1 prindă, pe baza unei înscenări a securităţii de la Dej, a fost condamnat în lipsa la 1 an de T.M.Cluj pentru că ar fi spus ca “vin americanii”. Omul a stat ascuns prin păduri şi fiind informat, călăul maior Nicolae Briceag (şeful securităţii Dej), a organizat prinderea lui în noaptea de 24/25 Dec.1949, când ar fi urmat sa treacă pe acasă; într-adevăr în noaptea respectivă a fost arestat şi dus la securitatea din Tg.Lăpuş, de unde au anunţat pe 25 Dec. prinderea lui. Revoltat că l-au prins viu, Briceag a dat dispoziţie să fie dus acasă şi împuşcat sub pretextul că a fugit de sub escortă. Ordinul s-a executat. Ajungând în sat, l-au dat jos din maşină şi deslegându-1 i-au spus să plece acasă. După ameninţări s-a îndreptat spre locuinţă, însă după 10-15 metri sergentul Trif Fabian cu cei 5 subofiţeri de miliţie 1-au împuşcat pe la spate. Alarmat de focurile de arma, a ieşit Bel Ioan (cumnat şi vecin), găsindu-1 că mai mişcă. Atunci s-a apropiat Paşca Vasile (miliţian) şi i-a mai tras un glonte în urma căruia a decedat, iar şeful criminalilor (Trif Fabian) a intrat în casă şi s-a adresat soţiei: “Hai scroafă puturoasă şi îţi ia porcul din gradină că a fost lichidat”. A obligat-o ca până în dimineaţa de 26 Dec. să fie înmormântat.
Regimul comunist se face vinovat de aceste crime monstruoase săvârşite în cursul anului 1949, nu numai în regiunile muntoase, ci şi la câmpie, pe tot cuprinsul ţării trăgându-se cu mitraliera în
ţăranii care apărau pâinea ce se fura de la gura copiilor lor.
Crime s-au săvârşit şi cu zecile de mii de cetăţeni arestaţi care au trecut începând din 1947 (mai ales) prin torturi inimaginabile pentru o minte sănătoasă, ca să se obţină declaraţii mincinoase pe baza cărora să se însceneze procese. Arestaţii, odată condamnaţi, au fost trimişi la închisori. Închisorile în loc de “instituţii” de executarea pedepselor au fost transformate în locuri de continuarea torturilor până la exterminare, prin fel de fel de mijloace.
Jilava, închisoare subterana, vechi fort de apărare al Bucureştiului, avea pereţi groşi de 70-80 cm. în permanenta umezi şi cuprindea camere de 12x5x2.20 şi de 4x4x2.2 cu priciuri de scândura pe 2 nivele şi pe jos cu ciment. În camerele mari au stat până la 280 de persoane având ca aer circa 0,5 m.c. In camerele mici au stat până la 50 persoane şi beneficiau de 3/4 m.c. de aer. Dar au fost perioade când pe lângă obloanele puse în permanenţă se băteau şi giurgiuvelele în cuie, luni de zile, mai ales vara, ca pedeapsă. În aceste condiţii au murit oameni prin sufocare. Se dormea şi pe ciment, sub priciuri şi pe intervalul din mijloc şi chiar pe tinetele cu murdarii (care deversau mizeria din cauza supraaglomerării şi a suprasolicitării, până când “don şef” se îndura să le golim).
Peste toate aceste fiinţe ce agonizau trona cap Maromete Ilie (sau Nicolae), ajutat fiind de Moraru (ofiţer politic), Iamandi (plutonier, care se ocupa şi de execuţiile celor condamnaţi la moarte), Ivanică Ilie, Barbuică, toţi nişte fiare, sadici, cu paru-n mâna tot timpul, însoţindu-1 pe “director”, gângavul portar de la Primăria Capitalei. Pentru că erau analfabeţi, nu ştiau decât să înjure şi să iscălească, nu le ieşea numărătoarea, sufocându-se când intrau în camere, din cauza mirosului îngrozitor. Ei nu puteau suporta 5 minute, dar deţinuţii stăteau 24 ore, plini de furuncule.
Si atunci ne numărau ca la strungă, scoţându-ne pe culoar pe sub ciomegele miliţienilor care loveau fără milă, fără sa tina cont de bătrânii bolnavi care se mişcau greu, sau de locul unde loveau. Se mai adaugă pedepsirea cu lovituri la comandă, punerea în lanţuri, izolarea de 7-10 zile dezbrăcat şi de cele mai multe ori pe timp de iarna…fel de fel de pedepse înjositoare şi degradante…
Prin aceasta Jilava era locul de transfer şi prin ea au trecut sute de mii de oropsiţi ai sorţii, spre sau din cele aproape 200 de astfel de temniţe de execuţie.
Fiecare închisoare avea acelaşi regim de barbarie instalat la conducere, dar un alt maromete: Goiciu Petre (Gherlă), Ştrul Mauriciu (Galaţi), Poppig Ianos-Adalbert(Suceava), Fucs(Fălticeni), Dorobanţi Mihai şi Colier Ştefan(Aiud), Lazăr Tiberiu (Făgăraş), Dumitrescu Alexandru (Piteşti), Crăciun Gheorghe (Sibiu), Briceag Nicolae(Dej), Teodor Seapeanu (Calea Rahovei din Capitala), Doicaru Nic.(Constanta), Coloman Ambrus (Timişoara), Raceu Dumitru (Brăila)….
Printre vinovaţii acestui sistem barbar se număra: Konopliov, consilierul sovietic care supraveghea din partea lui Lavrenti Beria funcţionarea sistemului de represiune în România, condus de 3 rusofili, Pintilie Gheorghe (Bodnarenco Pantelimon-Pantiusa), Nicolschi Alexandru ( Boris Grunberg) şi Mazuru Vladimir (Mazurov). Cei ce puneau în practica mecanismul de distrugere al românilor, din prima “promoţie” au fost: Dulgheru Mişu (Dulberger), Dincă Teodor(lt, colonel), Andreescu Matusei (Matusievici Nathan), Popescu Constantin (maior, fost muncitor CFR), Fischel Simion (maior), Sfetcovici Grigore (maior), Negrea Vasile (maior),Dumitrescu Nae (cap.), Niculescu Ştefan(cap), Cociu Adrian (cap), Siegler Simion (lt.major), Capitahescu Dumitru (lt.major) şi Lepadatescu Mircea (colonel ), cu încadrările juridice spre care erau dirijaţi anchetatorii. Acest aparat din Direcţia generala a securităţii s-a ocupat de organizarea de loturi din membrii fostelor partide şi ai mişcării legionare.
La sfârşitul acestui an s-a pus în aplicare planul reeducării la care au luat parte Pintilie Gh., Dulgheru Mişu, Jianu, Marin, Sepeanu Teodor, CSELLER Ludovic, Constantinescu Marin zis Duba, Baciu Ion (col.ajuns în Direcţia închisorilor şi lagarelor), Nemeş Iosif. La acest plan diabolic s-au alăturat pe plan local Dumitrescu Alexandru(comandantul închisorii), Cârnu Ioan de la securitatea din Piteşti, ofiţerul politic Marina (Iţicovici) Ion şi din personalul închisorii au participat la bătăi şi acoperirea torturilor gardienii Georgescu Alexandru din Leordeni, Ciobanu din Ţigăneşti, Dina Florea, Nistor Dumitru, Lăzăroiu, Mândruţa…
Pentru că de la Piteşti sistemul barbar a fost transferat şi la Gherla merită trecuţi şi cei ce l-au susţinut: ofiţerii politici Sucigan Gheorghe şi Avadanei Constantin, precum şi doctorul Barbosu Viorel, iar din partea administraţiei locot. Mihalcea Aurel (ginerele lui Goiciu), Gabor Tiberiu, Vascanu Augustin….
Din rândul deţinuţilor cel care a trecut la torturarea colegilor a fost Ţurcanu Eugen, ajutat la torturi de Popa Alexandru Tanu, Puşcaş Vasile, Păvăloaie Vasile, Livinschi Mihai, Stoian Ion, Romanescu Grigore, Popescu Aristotel, Pătrăşcanu Nuti, Pop Cornel şi mulţi alţii…
Torturile la care şi-au supus colegii de puşcărie de lot sau chiar de liceu au fost îngrozitoare, folosindu-se metode diabolice la auzul cărora te cutremuri. In astfel de condiţii au fost omorâţi la Piteşti circa 15 deţinuţi. Scenele de groază petrecute în camera 4 spital şi nu numai acolo, sunt descrise de Grigore Dumitrescu în “Demascarea”.Un episod din “infernul” Pitestiului:
“… Adorm…mişcări şi şoapte mi-au tulburat somnul. Printre pleoapele pe jumătate deschise văd capul lui Ţurcanu. Intre mâini se pare ca are gâtul unei victime. Lângă el Puşcasu, Steiner şi Gherman. Din când în când se apleacă şi ei peste victima de sub trupul lui Ţurcanu. In urechi îmi pătrund horcăielile năbuşite ale terorizatului. Brusc, aud cum i se izbeşte capul de ciment… Tremur. Aud mereu izbiturile capului de ciment…Niţule, vorbeşte Niţule cu vocea şoptită. Capul izbit din nou…şi după câteva minute nesfârşit de lungi, o voce stinsă dintr-un piept sfârşit de puteri….nuuuu, nu ştiu nimic…Unul de lângă Ţurcanu cu vocea tremurândă: a murit…nu mai suflă…
Era 26 Februarie 1950. Niţu le scăpase călăilor, nereeducat.”
In astfel de chinuri au murit şi Gheorghe SERBAN şi Mihai IOSUB, şi Ion PINTILIE şi Chirica BALANISCU şi Alex. Bogdanovici, şi alţi circa 29 la Piteşti. Alte zeci au ieşit traumatizaţi şi schilodiţi şi fiziceşte şi sufleteşti.
Mărturie pentru aceste orori sunt din ce în ce mai multe, printre ele ale lui Aurel OBREJA, Chirica GABOR, Virgil MAXIM, Nicolae POPA, Mihai JIANU, Eugen Magirescu, Nicolae IONITA, Mihai BURACU…
Aceeaşi echipă de călăi au continuat, cu aceeaşi sălbăticie şi în acelaşi sistem; au omorât la Gherla pe Ion CRIŞTEA (ţăran), Andrei DUMITRU (camioner), Ion DINCĂ (mecanic), Vasile DAMBU (ospătar), Dumitru RADOVAN (tâmplar), Petre Gh. POPESCU (căpitan), Ion TÂMPA, Garofil M. DIMCIU şi alţii- trecuţi între victimele comunismului. Şi aici au fost unii torturaţi până au înnebunii, alţii au rămas neoameni, cu sechele nevindecabile…
EXPORTUL REEDUCĂRII PRIN TORTURA
Pe 24 Februarie 1950 a sosit la Piteşti inspectorul Nemeş Iosif şi dintre călăii torţionari a luat pe Sobolevschi Maximilian şi PRISACARU Ion, pe care i-a instruit şi trimis la Braşov. Acolo au început să bată pe Zamfirescu Constantin şi Ismana Ion, care au început să strige pe geam şi a intervenit administraţia, oprind reeducarea prin violenţă. În continuare cei doi călăi s-au ocupat cu strângerea de informaţii până la 13 Feb.1951, când au fost trimişi la Peninsula,
La OCNELE MARI, unde se găseau câteva sute de deţinuţi fără condamnare, toţi oameni în vârstă, s-a trimis o echipa de persoane desemnată de Turcanu şi Iosif Nemeş ca să terorizeze pe aceşti lăgarişti. Aceşti torţionari au fost: Ştefănescu Grigore, Samson Ion, Gemeniuc Constantin şi Vlădoianu Liviu. Administraţia i-a încurajat şi le-a pus la dispoziţie celulele 10, 11 şi 12 la etaj, unde nu aveau acces paznicii. Timp de 6 luni a durat tortura prin care a trecut Petre JUTEA,Vasile TAFLAN, Virgil MATEIAŞ, Vasile HANU… A fost omorât istoricul de la Roma GRAMA Gheorghe-Gioto de către Strugaru Mihai, alţii au înebunit, ca Ştefan Verescu şi preotul Andrei ADAM, care şi-au revenit după ani şi ani.
TÂRGUL OCNA a fost o închisoare pe care MAI-ul a destinat-o ca spital pentru sutele de bolnavi de plămâni din cauza condiţiilor de exterminare în care fuseseră ţinuţi şi a torturilor prin care trecuseră. Conducerea MAI a căutat sa profite şi de aceşti bolnavi care veneau din muncile de exterminare ale Canalului sau torturile din Piteşti şi Gherla. In acest scop Nedelcu Mihai împreună cu Nemeş Ioşif, cu avizul lui Nicolschi, au trimis la Tg.Ocna pe Nutti Pătrăşcanu ca să iniţieze sistemul de la Piteşti. S-a început într-un grup restrâns de foşti reeducaţi la Piteşti, cu acoperirea ofiţerului politic Şleam Augustin şi a inspectorului Nemeş şi Tudor Sepeanu. Dar bolnavii au găsit energia să reziste, să riposteze, alertând prin strigate locuitorii oraşului. Pătrăşcanu a rămas doar să facă pe informatorul ofiţerului politic până în 1952, când a fost ridicat şi implicat de cei pe care îi servise în grupul lui Eugen Ţurcanu, sfârşindu-şi ticăloasa activitate după comutarea pedepsei cu moartea, în închisoarea Jilava.
Vinovăţia MAI-ului este cu atât mai mare cu cât şi ofiţerul politic Şleam Augustin, implicat în represiunea brutală, a lovit pe deţinuţii Banu Alexandru şi Ianolidis Ion. A continuat sa şantajeze bolnavii cu medicamente în schimbul delaţiunii. Noroc cu doctoriţa Danielescu,care a depus eforturi pentru a-i salva. Cu toate acestea, din rândurile acestor bolnavi, torturaţi în anchete şi închisori au murit 67 de tineri între 1950 – Aug.1953.
Martori ai reeducării din Tg.Ocna:Penciu Gheorghe, Ionescu Nicolae-Galbeni.
La Caransebeş fuseseră adunaţi vreo 25-30 intelectuali de seamă şi foşti oameni politici (Emil Haţieganu, deputatul de Bălti Dumitru Topciu, Valer Roman, Ion Costinescu, Anton Dumitriu, Ioan C. Popp, Ion SIMU, Trixy Mironescu… ) şi alţii mai tineri cărora Nicolschi le pregătise o reeducare. A trimis pe Iosif Nemeş, Ludovic Cseller şi Teodor Sepeanu, cu un nou locot.major ca director. Acesta s-a adresat deţinuţilor spunându-le: “Să nu credeţi ca v-am adus la pension, până în primăvara nici unul dintre voi nu va mai fi în… viată”. A început regimul de restricţii şi sancţiuni şi pentru că nu da rezultate, a cerut ajutorul Bucureştiului. După eşecul de la Tg.Ocna, a luat de acolo doi oameni “de mână” din cei instruiţi de Ţurcanu, anume pe Bârjovescu Dumitru şi Străchinaru Constantin, pentru a-i termina pe “boieri”. Aceştia au venit şi pregăteau terenul pentru trecerea la violenţă. S-au găsit câţiva tineri care-i cunoşteau de la Suceava şi le-au pus gamelele cu ciorbă fierbinte în cap, săturându-i de reeducare. S-a terminat acţiunea Nicolschi aici, la Caransebeş, dar ea continua în forţa peste ţară.
1 95 0
EXTERMINAREA PRIN MUNCĂ FORŢATĂ ÎN PARALEL CU ASASINATELE
LUI NICOLSCHI
Regimul represiv împotriva mişcărilor de rezistenţă continuă după modelul Beria, neţinând seama nici măcar de acea justiţie coruptă pe care o subordonaseră securităţii.
Nicolschi, nemulţumit de unele sentinţe “blânde” s-a dus la Timişoara şi a aranjat cu lt.Coloman Ambruş ca să-i trimită nişte deţinuţi pe care să-i lichideze. Prin adresa 10.007/1950 s-a cerut directorului de la Gherla (Stelian Tomulescu) să trimită la Timişora 7 deţinuţi pentru continuarea anchetei (Vernichescu A., Popovici Gheorghe, Puschiţă Petre, Ghimboaşa Nicolae, Smultea Gheorghe, Luminosu Gheorghe şi Ungureanu Gheorghe). De fapt erau şase fiindcă Ungureanu Gheorghe era deja omorât în ancheta pe 3-04-1949 şi fusese înregistrat la spitalul din Timişoara (din cauza unui TBC pulmonar) şi înmormântat în cimitirul Săracilor. Cu toate acestea justiţia poporului 1-a condamnat la 20 ani. Deci cei şase de pe listă au fost urcaţi în curtea închisorii Gherla şi au plecat cu lanţuri la picioare, dar la Timişoara n-au mai ajuns niciodată. Au fost împuşcaţi la marginea unei păduri, se pare Pădurea Verde, si aruncaţi într-o groapă comună. După ce familiile au început sa se intereseze de soarta lor, MAI-ul a făcut nişte certificate false de deces în August 1957, şi i-au înregistrat de la nr.101-197 într-un registru -dublură- ca toţi morţi în aceeaşi zi, trei la ora 12 şi patru la ora 13, în spitalul din Timişoara.
Şi nu au fost singurii asasinaţi.
Constanţa, unde fuseseră executaţi “numai” 13 partizani iar 16 primiseră pedepse între 15 şi M.S.V., iarăşi 1-a supărat pe călăul Securităţii poporului. După 20 zile de când ajunseseră la Gherla, s-a primit dispoziţia sa fie transferaţi la Timişoara şi pe 9-03-1949 au luat drumul Banatului într-un vagon dubă, dar n-au mai ajuns niciodată, fiind asasinaţi la marginea aceleiaşi păduri Verde. Şi în acest lot apare deţinutul Ion Constantinescu mort cu adevărat pe 24 Feb.1950 în vagonul dubă şi înmormântat la Gherla. Dar la expedierea lotului la Timişoara s-a plecat şi cu numele lui pe listă şi când în 1957 s-au întocmit certificate de deces false, a fost făcut şi pentru Ion Constantinescu unul, deci mort a doua oară, şi acum înregistrat la Timişoara.
Şi securitatea de la Cluj a primit dispoziţia să transfere la Timişoara 14 partizani din lotul de la Muntele Mare şi Mihai Patriciu s-a executat. Printre cei 14 asasinaţi a fost POP Alexandra, MOLDOVAN Simion, VANDOR Victor, OLTEANU Emil, ROBU Ion, MAXIM Alexandru, MARGINEANU Petre. Ridicaţi pe 2 Aprilie şi împuşcaţi; iar înregistrarea tot la Timişoara, pe o lista cu 54 de martiri.
Pentru aceste crime oribile trebuie făcuta dreptate. Criminalul odios Nicolschi declara cu cinism în 1990 la interviul luat de Lucia Hossu pentru lămurirea misterului: “Cine a ştiut în ’49 ca vine ’89”, cu alte cuvinte i-ar fi lichidat pe toţi.
Aceasta afirmaţie era în concordanţă cu linia partidului care în discuţiile pentru instituirea muncii forţate subliniase: “UN MILION DE DUŞMANI DE CLASĂ EXTERMINAŢI PENTRU A CONSTRUI CEA MAI BUNĂ ŞI MAI DREAPTA DINTRE SOCIETĂŢI.”
Cu acest slogan a plecat în 1950 în Dobrogea, lt.col.Cosmici Eftimie (inspector din Direcţia generală a lagărelor şi supravegherea deţinuţilor la munca forţată, trasându-le subalternilor cruzimea – ca sarcina de serviciu. Cruzimea au aplicat-o pe teren subalternii lui, Albon Augustin (fost ceaprazar ), ajuns comandantul trupelor ce păzeau deţinuţii la Canal şi Liviu Borcea (finul lui), comandantul lagărului de exterminare de la Capul Midia. Amândoi sadici şi foşti informatori ai fostei siguranţe, infiltraţi printre comunişti şi amândoi condamnaţi şi repuşi în funcţie după 2-3 ani.
Primul zbura în elicopter deasupra locurilor de munca la canal şi cobora din loc în loc, îndreptându-se urlând spre deţinuţi:
“Bandiţilor, cu gamela să săpaţi canalul înainte de a muri.”
Iar finul Borcea intra în barăci tot urlând: “Bandiţilor, aruncaţi mâncarea în W.C. ca să slăbiţi şi să sabotaţi lucrările”, iar bieţii oameni mureau de foame, la el în lagăr mâncându-se câini.
CANALUL
Pentru torturarea a sute de mii de oameni prin munca forţată în vederea exterminării lor, se face vinovată conducerea comunistă care s-a subordonat intereselor unui stat străin, ruinând şi înfometând populaţia ţării.
Prin HCM nr.613 s-a aprobat planul de construire, proiectare şi cercetare întocmit de comisia condusa de Sapoşnicov. Printre semnatari, Petru Groza, Gh.Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Lothar Radaceanu, Th.Iordanescu, Popescu-Dorneanu, Ion Vinze, Bucur Şchiopu.
Director general al Canalului a fost numit Gheorghe Hossu, inginer şef şi prim director adjunct Mayer Grunberg, iar Vasile Posteucă şi D.Antoci, directori generali adjuncţi (HCM. 913/1949).
Intre cei ce jubilau era şi Ana Pauker care declara: “Construim uriaşe lucrări fără burghezie şi împotriva ei”.
Da, s-a construit fără burghezie, dar sub supravegherea consilierului sovietic Vorobiov, ajutat de Mihailovici, Ţiganov, Maximov…
Se întreceau în sublinierea avantajelor ca: asigurarea celui mai ieftin transport spre Marea Neagra, industrializarea regiunii de sud-est a ţării, crearea condiţiilor favorabile pentru îmbunătăţirea agriculturii şi combaterea secetei…, dar ascundeau scopul real, că se urmarea îndepărtarea României de la Gurile Dunării şi Deltă, intrate în obiectivul Moscovei şi mai ales ajutorul “frăţesc” prin “împrumutarea” utilajelor obosite (pentru care plăteam chirie 24 ore din 24 ore) şi vinderea porţilor de la ecluza Taşaul, care fuseseră greşit proiectate… şi alte ajutoare tot “dezinteresate”.
Braţele de muncă o constituiau deţinuţii şi pentru camuflare i-au numit “forţe MAI” sau “forţe speciale”.
Când directorul Canalului, Gh.Hossu, avea nevoie de braţe de muncă se adresa ministrului de interne şi acesta da ordin -Direcţiei Anchete- care repartiza pe regiuni cifrele şi un nou val de arestări se abătea peste ţară fără motiv, “din necesitate”
Si pentru impulsionarea lucrărilor, în Martie 1950 s-au deplasat Cseller Ludovic, Sepeanu Teodor, Albon Augustin, Bădică Ilie la “pepiniera” de la Piteşti şi au trimis o suta de “mlădiţe” la Peninsulă, unde s-au constituit în brigăzile de spărgători “13-14”. Au fost primiţi cu braţele deschise de ofiţerul politic Chirion, o bestie umana. Aceştia s-au organizat cu funcţii între ei şi chiar au dat conducători şi la alte brigăzi. Printre numele devenite celebre se număra: Bogdănescu Ion(brigadier), Enăchescu Simion(brigadier), Lie Pompiliu (brigadier), Bala Andrei(brigadier), Lupaşcu Ion(brigadier), Petrică Ion(brigadier), Cojocaru Constantin(prim-brigadier), Grama Octavian (prim brigadier), o serie de pontatori ca Bordeianu Virgil, Livinschi Mihai, Mărăcine Paul, Meteşan Fl.(pontator şi brigadier la preoţi ), Sofronie, Sobolevschi, Gherman Coriolan (brigadier ) şi alţii fără funcţii, dar tari de mână: Codreanu Augustin, Condrea Aurel, Sofronie Const., Stancu Ion, Roşca Petre, Voin Ion, Prisăcaru Ion s.a.
Acestor brigăzi “fruntaşe” li se dăduse voie sa aibă acordeoane ca să se “destindă” după munca de pe şantier.
Seara puneau paturile la ferestre, începeau să cânte cu acordeoanele, în timp ce alţii erau torturaţi. Unele victime erau în permanenţă ţinute în aceste brigăzi şi scose la lucru cu călăii. In această categorie se aflau comandorul Titus Ceauşu, prof.doctor Ion Simionescu(fost ministru), Marin Piţigoi(deputat PNT)… aceştia erau puşi noaptea să spele duşumelele, câteodată purtând în spate câte un torţionar, li se da raţia de mâncare redusă şi ziua pe şantier forţaţi sî muncească până la epuizare.
O alta categorie o formau diferiţi deţinuţi, turnaţi de informatori că nu muncesc, sau că bârfesc regimul şi administraţia.
Un episod tragic s-a petrecut pe 21 Iunie 1951, rămas în memoria celor ce au trecut prin Peninsula ca “Noaptea Sfântului Bartolomeu.” In aceeaşi seară, după stingere, au fost scoşi 18 deţinuţi din brigada 18 b. şi duşi în brigada a 13-a, a lui Bogdănescu Ion. Acolo au fost toată noaptea batuţi îngrozitor, desfiguraţi şi un ţăran, Gheorghe Şandru (din com.Vintu Mare de pe Târnave) a murit din această groaznică bătaie. A durat toată noaptea şi spre dimineaţa înainte de a suna deşteptarea au fost scoşi şi aruncaţi pe la colţurile barăcii, ca în halul acela să meargă la muncă. Martor şi victima la acea data este prof.Gurău Vasile.
Alt caz şi mai grav a fost al doctorului Ion Simionescu care după luni de chinuri în această brigada, n-a mai putut suporta şi în ziua de 12 Iulie 1951 la prânz a plecat agale din şantier şi soldatul din cordon a tras şi 1-a împuşcat. Martor Remus RADINA.
Dumitrache Ion, un subofiţer din Pucioasa-Dâmbovita a fost legat de stâlpul din mijlocul platoului, legat cu lanţuri la picioare; în noaptea de 4 Aprile 1951 1-au dus în beciul cu cartofi, unde a fost împuşcat de Bogdănescu Ion şi Madan Ion cu pistolul dat de ofiţerul politic Chirion. A fost apoi târât lângă sârma ca să insinueze că a vrut să evadeze, dar au uitat să-i desfacă lanţurile de la picioare. Martor Ioniţoiu Cicerone.
A mai fost şi sublocotenentul Mircea Magearu (din cavalerie), împuşcat pe drum spre şantierul de lucru. Martor, Ţolescu Tiberiu.
La 23-08-1951 a fost împuşcat Ion.Museţeanu în Poarta Alba.
Au mai fost împuşcaţi şi pe alte şantiere şi sunt semnalaţi printre Victimele comunismului.
Deţinuţii erau obligaţi să lucreze 10-12 ore cu norme duble faţa de cei de afară şi la cărat pământ mergeau cu jug după gât, ca sa le fie mai uşor fiindcă manile le erau numai răni.
La lucrări nu era nici un fel de protecţie. La Capul Midia, unde se lucra sub un mal înalt şi pericolul era iminent, unii deţinuţi au refuzat să lucreze în acele condiţii (Coposu Corneliu, Ghica Serban şi Funda Tache…).
S-au oferit 10 inşi să lucreze. Dar la un sfert de oră de lucru s-a prăbuşit malul peste toţi, omorându-i. Printre ei se aflau: Fox Andrei(din Reşiţa), Naum I. Alexandru (Petreşti-Putna), Oltea-nu Victor(Petreşti-Putna), Ştefan T.Lazar (com. Independenţa-Galaţi).
Accidentul s-a întâmplat pe 27 Martie 1951.Martor, Coposu Corneliu.
Cu miile au murit exterminaţi în această munca faraonică ce s-a dovedit inutilă. Planurile tovărăşeşti nu fuseseră bine întocmite şi gura de vărsare de la Taşaul s-a dovedit necorespunzătoare.
Dar tot partidul comunist a găsit soluţia: sabotaj.
Acest dezastru din cauza incompetentei comuniste s-a produs într-un context politic favorabil pentru Gheorgiu Dej care primise consimţământul Moscovei de a rămâne singur stăpân pe putere. Cu perfidia ce-l caracteriza, şi-a găsit omul ce-i trebuia la Ministerul de Interne ca sa poată el conduce şi dirija politia politica comunistă împotriva eventualilor concurenţi din partid, sau a unei posibile opoziţii anticomuniste.
Acest om nu era altul decât Alexandru Drăghici, membru Biroului organizatoric P.M.R. unul dintre cei mai duri stalinişti. Cum era şi adjunct al Ministerului de interne, Teohari Georgescu fusese înlăturat în Aprilie 1952 de la conducerea Ministerului, Gheorghiu Dej 1-a şi promovat.
La începutul noii misiuni, însoţit de Petre Socol (şeful Secţiei de control şi instructaj) a plecat în inspecţie pe şantierele Canalului de unde a venit “foc şi pară”, că deţinuţii sunt “boieri”, trăiesc mai bine decât ostaşii care-i păzesc şi că lipseşte controlul din partea MAI, adică a lui Teohari Georgescu. Cu alte cuvinte începuse lupta pentru succesiune pe spatele deţinuţilor care, poate în infern ar fi dus-o mai bine decât în subzistenţa MAI-ului.
Întors la Bucureşti, a trimis o comisie sub conducerea maiorului Maximilian Vardan ( şeful Serviciului de contrasabotaj al Canalului, să confirme într-un raport concluziile lui Drăghici. Dar în raportul făcut a specificat Vardan că nu e vorba de sabotaj ci de deficienţe organizatorice. Cu acest raport, Vardan şi-a semnat ieşirea din securitate pentru atitudine duşmănoasa. Gheorghiu Dej a fost în “dezacord” cu concluzia acestui raport, deoarece acolo era sabotaj iar anchetatorii “să ia masuri pentru curmare”.
In şedinţa care s-a ţinut cu participarea lui Alex.Draghici, Iosif Chisinevschi, generalii Pintilie, Nicolschi, Mazuru, cu şefii de Direcţii, Misu Dulgheru, Gogu Popescu şi Garabedian, precum şi a consilierilor sovietici Mihailovici, Tiganov şi Maximov, s-a transmis dispoziţia din partea conducerii comuniste să se organizeze un proces, cu indicaţia exprimată de Gheorghiu Dej prin Iosif Chişinevschi ca să se tină procesul cât mai repede şi judecata să aibă loc la Canal.
De fapt “inculpaţii” erau deja găsiţi şi pe 29 Iulie au fost arestaţi iar pe 1 Septembrie 1952 s-a dat sentinţa de generalul prea ascultător, Alex.Petrescu, în aplauzele tovarăşilor veniţi încolonaţi, iar trei oameni nevinovaţi au fost executaţi pe 14 Octombrie 1952: NICHITA Dumitru, ROZEl Aurel-Rozenberg, VASILESCU Nicolae-Colorado….restul au primit între 20 ani şi M.S.V.
Intre 10-12 Sept.1952 s-a judecat al doilea lot de “sabotori”, cărora li s-au dat pedepse între 8-25 ani munca silnica. La rejudecarea procesului sentinţa a fost casată, dar între timp Dumitru Butoianu murise în temniţă.
In ceea ce priveşte ancheta securităţii din 1968 asupra procesului de la Canal, în concluziile “strict secret de importanţă deosebită” se menţionează:”Din documentele existente reiese ca situaţia lucrărilor Canalului Dunăre-Marea Neagra era dezastruoasă şi ea se datora concepţiei greşite a întregii construcţii care, în consecinţă, era sortită eşecului… Pentru a se acredita ideea ca neregulile existente pe şantierul Canalului erau consecinţa unei acţiuni de sabotaj şi a se abate atenţia de la adevăratele cauze, s-au înscenat acţiuni judiciare împotriva unor oameni nevinovaţi. In aceste doua procese s-au sacrificat oameni – trei persoane nevinovate de săvârşirea vreunei fapte penale fiind executate – în scopul justificării unei idei total compromise. “
GENOCIDUL ÎNRĂDĂCINAT IN U.R.S.S. PRIN SÂNGE
ŞI EXPORTAT PRETUTINDENI PRIN MINCIUNĂ şi FORŢĂ…
Pe 2 Aprilie 1944: “Guvernul sovietic declară că nu urmăreşte schimbarea regimului social existent în România…”(Molotov)
Iar pe 7 Martie 1945, trimisul lui Stalin (Sulam Berezinsky) aduce cele 10 porunci Anei Pauker (în România), printre care:
“Micile gospodarii ţărăneşti trebuie desfiinţate pentru a-i lipsi pe ţăranii mici proprietari de pământ, de maşini şi vite. Aceasta va deschide calea spre absorbirea lor în sistemul colectivist.”
Micile gospodarii ţărăneşti constituiau satele, adevărate organisme vii în care se plămădeau fiinţele, adevărat rezervor de valori morale necesare propăşirii statului.
La sate era locul păstrării tezaurului moştenit, credinţa, datinile, obiceiurile, legendele, cântecele… tot ce mintea sănătoasa a omului crescut între izvorul cu apa cristalină şi bolta cereasca.
Aici, pe bucata lui de pământ moştenită sau câştigată de el sau de înaintaşi în lupta pentru apărarea hotarelor ţării, în această gospodărie şi-a modelat filozofia lui sănătoasă, organizându-se şi asigurându-si existenţa, după înţelepciunea şi puterea lui de munca.
Mai mult, gospodăriile ţărăneşti asigurau hrana oraşelor, a ţării; prin munca lui ţara devenise grânarul Europei.
Acum, prin directiva din 7 Martie 1945, i se fura dreptul la viaţă, era mânat “forţat” spre sclavie.
Acum a început genocidul împotriva ţăranului, când alţi nechemaţi vroiau sa-i dea să mănânce cu măsură, să nu se mai scoale după cel de al treilea cântat al cocosului şi să ducă tot ce munceşte altora care stau şi dau sfaturi…care vor calcula când şi cât are nevoie.
Până acum vorbea cu cerul care-i arăta comorile din jur, îl sfătuia ce să facă şi unde să meargă. De acum, alţii îl sculau cu toaca şi-l măsurau cu ceasul şi metru cub.
După această directivă, la 2 săptămâni, prin minciuna cu împroprietărirea, i-au învrăjbit pe ţăranii de pe ogoare cu cei de pe front, cărora le-a dat cea mai rămas de la cei ce împărţiseră. Şi le-a dat fără dreptul de a-l împărţi copiilor, de a-1 vinde, de a-l arenda… Totul era planificat fiindcă se pregăteau alte etape prin care i-a obligat să ducă cote din ce în ce mai mari, începând cu 19 Iulie 1945 (la 4 luni după împroprietărire), iar pe 6 Iulie 1948, prin Decretul 121, se hotăra “Colectarea se face direct de la batoză”. Pe valea Holodului, secretarul unei comune a fost băgat în toba batozei, iar prefectul de Bihor a scăpat fugind pe fereastra primăriei.
În toamna 1948 s-a venit cu o alta povara: desfiinţarea răzoarelor şi comasarea pământurilor în vederea întovărăşirilor, primul pas spre colectivizare. Iar răzmeriţe peste tot. În satele Loloiasca şi Magula din Prahova, pretorul a fugit ascunzându-se într-un pod, iar învăţătorul şi primarul bătuţi. S-au făcur arestări de ţărani. Şi după bătăi, locot. Vasile Gheorghe a înscenat un proces de răzvrătire. Cu Raportul 5/19637 din 4-11-1948, Tudor Dincă, şeful securităţii din Prahova, cerea instrucţiuni:”…să ni se dea ordin de urmare, indicându-ne Trib.mil. unde urmează a trimite vinovaţii menţionaţi, precum şi aprobarea urgentă asupra punerii în libertate a persoanelor citate, întrucât arestul existent la această Direcţie este supraaglomerat, iar penitenciarele din raza noastră nu mai au locuri.”
Situaţia era generalizată; ţăranii stăteau cu furca în mână iar temniţele pline, după masivele arestări din 15 Mai 1948.
Ana Pauker se întrecea în declaraţii cu Gheorghiu Dej pe spatele ţăranului român. Ea spunea pe 2 Oct.1948: “Victoria socialismului în România nu este de conceput fără îndeplinirea colectivizării”. (“Universul”, nr.229/2 Oct.1948). Teoharie Georgescu, cu ocazia lui 7 Noiembrie elogiază modelul colectivizării (“Universul”, nr.260/7 Noiembrie) iar el (Gh.Gheorghiu Dej răspunde ca “trecerea ţărănimii în gospodării colective este singurul mijloc prin care ţărănimea săracă şi mijlocaşă poate scapă de mizerie şi înapoiere…”
Ţăranii care hrăneau oraşele deveniseră “duşmanii poporului”, pe când veneticii care îi vânduseră erau etichetaţi “cei mai iubiţi fii ai ţării” bolşevizate.
Pentru a distruge satul – cetatea milenara a rezistenţei româneşti – au inventat “chiaburii”, după modelul bolşevic.
Odată cu numirea lui N.Ceauşescu ca adjunct la Ministerul Agriculturii, pe 2/3 Martie 1949, au ridicat forţat pe moşieri şi familiile lor, aruncându-i în fel de fel de colburi de ţară, dându-le voie să-şi ia maximum 20 kg din avutul vieţii, restul rămânând la dispoziţia scursurii satelor. Circa 20.000 au fost aruncaţi pe drum.
După această “mare victorie”, imediat s-a trecut la “limitarea chiaburilor”, categorie în care intra oricine pe care turnătorii satelor îl indica ca atare, fără criterii, la liberă apreciere.
N-a scăpat nici marea masa a ţărănimii, pentru ca, prin Bul.Oficial nr.16/6 Aprilie 1949 se publica Decizia ministeriala 547/1949 care instituia supravegherea muncilor agricole în tot cursul anului, spre a mobiliza la munca pe toţi…
“PENTRU SÂNGELE NEAMULUI TAU CURS PRIN ŞANŢURI… RIDICĂ-TE GHEORGHE, RIDICĂ-TE IOANE!…”
În comuna Roma moldoveneasca au încercat să facă de Rusalii (12 Iunie 1949) primul colectiv din jud.Botoşani şi alde Ghiţă Pânzaru, alde Hursoschi şi alţi 2-3, care-şi băuseră munca, au propus ţăranilor să facă în sat un colhoz ca în “uniune”… Nici n-au apucat sa termine “sugestia”, că s-au pomenit în primărie, telefonând partidului. Cu maşinile au venit urgent, Rukenstein şi Feller cu întărituri de puşti şi mitraliere, începând să aresteze şi…
Secretarul P.M.R. din comuna Lunca, jud.Năsăud, după o astfel de propunere, a fost bine bătut, reuşind totuşi să telefoneze judeţenei după ajutor…
Pe 5 Iulie 1949, în com. Arpăşel de lângă Salonta, ţăranii s-au răsculat strigând securităţii de la Oradea: “Nu vrem colectiv”.
In noaptea de 5/6 Iulie 1949, peste 35.000 de Moldoveni şi Basarabeni au fost ridicaţi şi trimişi în Siberia, unde numărul a tot crescut până când ministrul de interne Krugov raporta lui Stalin pe 17 Februarie 1950 ca numărul moldovenilor deportaţi “pentru totdeauna” cu statut de “colonişti speciali” se ridica la 94.792 de persoane.
Teroarea se răspândise peste ţară şi rezistenţa creştea.
De Sf. Ilie 1949,1a Gura Râului din jud. Sibiu – activiştii de partid veniţi de la judeţeană au încercat să-i provoace pe ţăranii care nu voiau sa audă de întovărăşire, chiar la ieşirea de la slujbă, în faţa bisericii. In vociferările care, se auzeau, preotul Ilie Brad a ieşit să vadă ce se întâmplă. S-a văzut înconjurat şi cu… 64 de ţărani şi ţărance, aruncaţi în camioane şi duşi la securitate, unde au intrat în metodele de tortură ale lui Gheorghe Crăciun, timp de o săptămână. Martor, dr. Coriolan Brad.
Tot din faţa bisericii, a plecat spre casa în ziua de 15 Martie 1949 şi ţăranul Anton CICEU, în comuna Fărăoani, jud. Bacău, dar n-a mai ajuns, fiindcă la vârsta lui de 80 de ani şi în baston n-a putut să fugă şi l-au răpus gloanţele securităţii care luau biserica cu asalt.
In ziua de 24 Iulie 1949 colonelul Cseller Ludovic a fost “deranjat” din somn şi în loc să plece după planificarea făcuta să se “răcorească” cu partizanii Maramureşului, a luat-o nespălat, spre Ghida, Satu Nou, Săldabagiu, unde ţăranii se răsculaseră. Până seara s-a pătat cu sânge, dar nici Crişurile n-au mai putut stinge focul ţăranilor revărsat peste încercările de colectivizare.
Bihorul, până spre Arad, a fost supus unui măcel şi a fost nevoie să ceară ajutorul lui Moiş de la Timişoara.
Zece zile a curs sângele ţăranului român în apărarea pământului.
Locotenetul Retezan deznoda pe ţărani în bătaie iar căpitanul Pancovici îi secera cu mitraliera.
Printre morţi s-au aflat în:
Comuna Someşches: FAUR Ion, MARGINE Gheorghe….
Comuna Ucuriş, BODEANU Ion, MATEOC Florea, MATEOC Ion (tatăl), MATEOC. Ion (fiul)…
Comuna Sepreuş, INCICĂU Mihai, PARVU Ion, PARVU Teodor, STANA Ion, HUŢIU Ion …
Comuna Batâr, CRĂCIUN….
Comuna Bicaciu-Salonta, PETRUŢ Dumitru….
Comuna Belfir, KIAK Laczi, LORICZ Soni…
Comuna Girisu Negru, SARBU Silviu, BOTTON Gheorghe, BOLOG Ioan…
Comuna Coroiu, LEUCUŢIA Matei…
Comuna Criva, HURTH Ioan, HUŢUI Ioan, HUŢUI Gheorghe..
Comuna Susag, PETRAN Gheorghe….
Comuna Tinca, Sucigan Vasile….
Pe lângă numeroase arestări, schingiuiri la securitate, au fost deportări în Dobrogea pe timp nelimitat: Bicaciu ( 24 ), Belfir (20), Barâr (24), Criva (24), Cociuba Mare (23), Girişu Negru (28), Suşag (17), Tăut (21), Talpeş (28), Ucuriş (31)…
Satele au rămas sub ocupaţie. Numai în com.Berechiu erau 315 miliţieni şi 65 securişti care băteau încontinuu pe ţărani.
Vinovaţi de tot acest genocid limitat la judeţele Bihor şi Arad se fac prefectul Petre Bele care atunci când ţăranii au cerut sa treiere pentru că nu au ce mânca copiii, le-a răspuns batjocoritor: Ieşiţi pe islaz şi paşteţi, iar la Ucuriş, primarul Teodor Cotuna (cu 2 clase primare) i-a îndemnat: Mâncaţi prune şi castraveţi ca să puteţi strânge cureaua.
Pe lângă aceste unelte murdare din mijlocul poporului, care au cerut pedepse exemplare, s-au remarcat Pintilie Gheorghe şi Nicolschi, care au ordonat să fie fără mila şi executanţii: lt.col. Ambrus Coloman, lt. col. Cseller Ludovic, Birtaş Gavril, Moiş Aurel, col. Clain (de la grăniceri), lt.Martis Ion şi Hărtau Gheorghe, slt.Cimbrea Vladimir şi Haiduc Iustin, şi mulţi alţii. Nu trebuiesc trecuţi cu vederea anchetatorii Retezan, Pancovici, Aibanuş Mihai, Bihari Emeric, Broitman, Kupfer, Litvin, Smilovici, Rafila Alexandru, SCHNELLBACH Martin (anchetator plin de zel şi sadic… )
Stelian BREAZU, fostă victimă a regimului de barbarie, a obţinut mărturia preotului Iosif Stoica din com.Gurba-Arad care relatează printre altele:”…Oamenii se întorceau acasă de la treierat cu sacii goi plângând şi prefectul i-a trimis la păscut….dar de teamă a anunţat securitatea… A venit miliţia călare, care a făcut arestări şi execuţii sumare… cadavrele au fost lăsate în văzul tuturor, două zile şi două nopţi, fără măcar sa-i acopere. După aceia i-a pus în sicrie şi i-a aruncat în camioane…”
Şi în judeţul Satu Mare nemulţumirile au dat naştere la o răscoala, în urma căreia au fost arestaţi mulţi ţărani; după tortura de la securitate a lt.col.Weiss Ludovic şi Ilonczai Iuliu, pe 17 Sept.1949, la marginea com. Odojreu au fost împuşcaţi 4 ţăranii: Andrei POP, Gheza CHIRA, Endre BIRO şi Gyulai SANDOR.
DIN TARA CRISURILOR SCÂNTEIA A SĂRIT IN TARA OBCINILOR
Când în comuna Ucuriş primarul striga la oameni să “mănânce prune” (tot pe 31 Iulie 1949) în com. Rogojeşti plutonierul Vârgolici, forţând pe ţărani să se ducă la arie, s-a văzut tăvălit, în timp ce lumea flămândă striga: “Afară cu bolşevicii, nu avem nevoie de comunişti.” Pe 6 Aug. securitatea şi-a făcut intrarea în comună şi a început să aresteze după lista lui Onofrei Socaliuc (omul securităţii). Cei arestaţi au fost torturaţi şi condamnaţi la Suceava.
La Calafindesti pe podişul Dragomirnei, ţăranii revoltaţi au tăiat firele telefonice şi moaşa Pruna a anunţat autorităţile care au sosit rapid la faţa locului şi ca să facă linişte, lt.de la Rădăuţi -Karl Segal, a descărcat mitraliera în cei peste 200 ţărani adunaţi la primărie. A fost împuşcat pe loc Vasile CACIUR, urmat de Filon ALEXEI şi Dumitru IRIMESCU iar Amfilohie DIACONESCU a murit la spital şi fiul lui Gheorghe Diaconescu (unul din cei 5 copii ai mortului) a fost rănit. Peste 20 de ţărani arestaţi au fost torturaţi şi li s-au înscenat procese. Alţii, destul de numeroşi, au luat drumul domiciliului obligator din Dobrogea iar familiilor nu li s-a dat voie să-şi îngroape morţii.
A doua zi, pe 7 Aug.1949, UFDR-istele, cu Hilda Rotaru, se găseau în com. Frăţăuţii Noi, lângă frontiera cu “raiul “sovietic şi îndemna ţărancele care se văietau că n-au ce să dea la copii să mănânce, “să pască buruieni şi urzicuţe ca pe vremea foametei”. Secretarul de partid Ştefan Botnar, intervenind să le despartă pe sătence de propagandistele de la oraş, a fost lovit intenţionat. Primarul a anunţat securitatea şi a sosit acelaşi Karl Segal cu 2 camioane cu miliţieni, dotaţi cu mitraliere, iar el a deschis focul în plin în cei vreo 1000 de ţărani adunaţi la primărie. A căzut Ion DAVIDEANU şi Ion ANDRISAN (de câte 20 ani fiecare), urmaţi de Ilarion IRIMESCU, pe când Vasile ISOPESCU a murit la spital. Securitatea a ridicat morţii şi i-a înmormântat în secret.
Comuna a fost ocupată de grănicerii de pe frontieră,iar miliţia a arestat zeci de persoane pe care le-a predat securităţii, unde Karl Segal le-a torturat şi condamnat. Alţi zeci de ţărani, familiile victimelor arestate, au ajuns cu D.O. la Cuza Vodă în Dobrogea.
Tot pe 7 Aug.1949 a cunoscut represiunea din plin şi comuna BĂLACEANA, pentru refuzul de a duce grâul la arie. Ţăranul Ioan DOBOŞ a fost împuşcat pe loc, iar răniţii, Gheorghe ARCALEAN, Dumitru BLEORT, Ilie SASU, Mihai SASU şi soţia lui Grigore URSACHE, arestaţi şi duşi la torturile de la Rădăuţi. După lista primarului au fost arestate vre-o zece arestaţi şi dus pentru torturare lui Feller şi alte zeci au luat de domiciliului obligatoriu din Dobrogea.
Şi comuna Stroieşti la 10-12 km. vest de Suceava a cunoscut aceeaşi teroare, dar fără sa curgă sânge, doar arestări şi deportări.
Ceva mai jos, în com.Butea la nord de Roman, tot pe 6 August 1945, au sosit doua maşini cu securişti ca să-1 aresteze pe preotul Gheorghe PETZ, dar clopotul a început să sune şi 3.000 de ţărani s-au adunat cu furci şi topoare răsturnând maşinile. A fost chemată în ajutor armata, care a venit cu o tancheta şi un tun în timp ce un avion survola aruncând petarde pentru a împrăştia mulţimea. Au fost răniţi la Poarta Scheii şi s-au făcut numeroase arestări. Chinurile au avut loc la securitatea din Roman sub conducerea călăilor Davidovici şi Pârvu.
Sângele a curs din Belşug şi în centrul Transilvaniei, unde călăul între călai, Mihai Patriciu de la Cluj, nu s-a lăsat mai prejos, dirijându-şi oamenii pe toate văile şi a împuşcat fără milă, să înspăimânteze lumea.
Astfel, pe Remus BRUSTUR din Lechinţa l-a împuşcat pe 1 August, Istvan KIS a fost împuşcat pe 20 Iulie între Vad şi Mitresti, NAGY Lazlo a fost împuşcat în seara de 12 Aug. la marginea satului Curteni, KACSO Ştefan din Miercurea Nirajului a fost ucis la el acasă în noaptea 9/10 Aug., pe SANTA Iosif l-au împuşcat în plină zi pe 7 Aug., la marginea Vătaşului, în timp ce TINTARU Ion fusese împuşcat chiar în securitatea de la Blaj.
GROPI COMUNE
Alţi călăi ai securităţii care au “muncit” pentru urgentarea colectivizării, ne-au lăsat gropile comune care să ne amintească de prelungirea genocidului rusesc pe trupul Moldovei.
Printre aceşti sadici se număra: Poppig Ianoş (Suceava), Blehan Octavian (Iasi), Karl Segal (Rădăuţi), Fuchs Iani (Fălticeni), Ruckenstein (Botoşani), Davidovici( Roman)…
In urma lor s-au descoperit fel de fel de gropi comune la:
– Dealul Mărului, groapă situată la 300 m. între Km.59-60, pe şoseaua dintre Roman-Vaslui;
martori la săpaturi: Nicolae Popa, fraţii Tănase, Ioan Roşca, Ioan Bălan, Livia Dandara etc
-Dealul Balaurului, Martori la cercetări: fraţii Tănase, Nicolae Popa etc
-Cotul Ciocoitei
-Poiana Caescului;
-Poiana lui Vârlan;
-Caciulati, aproape de Căldăruşani
1950, RĂSCOALELE SE GENERALIZEAZĂ în RĂZBOI ŢĂRĂNESC
Cu toata ameninţare lui Dej ca “va zdrobi fără cruţare orice încercare de grupare sau de rezistenţă a duşmanului faţă de măsurile economice şi sociale luate de partid şi guvern”, ţărănimea era în mare fierbere.
Primăvara lui 1950 aduce nemulţumiri chiar în sânul colectivelor înfiinţate în urma HCM 294:30-03-1950, care printre altele prevedea: “Întreaga producţie agricola, vegetală şi animală va fi predată statului.art.9.
In Muntenia anul începuse cu vărsare de sânge. Studentul Traian Gh.MARINESCU – Giacu care fusese în fruntea ţăranilor la secţia de votare din com. Izvoarele, cînd în 1946 li s-a furat voinţa natională, după groaznicele torturi ale lui Cârnu de la Piteşti, a fost dus la marginea comunei Izvoarele şi împuşcat pe 6 Feb.1950.Vestea s-a dus, dar nu i-a înspăimântat pe ţărani. Cu o seara înainte, acelaşi Cârnu Ion, cu plut. Ciofrângaru, îl împuşcaseră pe Dumitru A POSTOL, lângă primăria din Şuici.
Când a început recoltarea şi predarea cotelor la batoză, toată ţărănimea a fost în picioare spunând NU. După 1 Iulie 1950 Ialomiţa a fost în “flăcări”.
In loc să curgă boabe de grâu, la batoza a început să şiroiască prin sate sângele.
In comuna Gruiu s-au răsculat femeile că nu mai aveau ce da la copii să mănânce şi au răsturnat maşinile securiştilor, care veniseră sa potolească mulţimea.
Alta ciocnire a avut loc pe 3 Iulie la Roşiori pe Mosiştea, unde a intervenit securitatea de la Căciulaţi cu Iştoc Isidor (Ion), cu Tureanu Ilie şi plut. Fote Alexandru. Au fost în acele zile răniţi 2 miliţieni şi un securist în înfruntarea cu ţăranii care încercau să elibereze pe cei arestaţi dintre ei.
La Drăgoeşti, tot pe Mosistea, primarul Roşoveanu a cerut intervenţia securităţii care pe 7 Iulie a venit şi a împuşcat pe ţăranul MATEI Alexandru şi a torturat ţăranii prin casele lor, arestând 96 ţărani. Torturaţi de Iştoc I. la Căciulaţi, au fost deportaţi în Dobrogea. Martor şi victima Eugenia IVAN.
La Ciuperceni, pe Videle, în 5 Iulie şi-a făcut apariţia securitatea şi miliţia care a deschis focul şi a făcut 2 morti, 4 răniţi şi s-au retras cu peste 30 de arestaţi.
A doua zi, în vecini, la Siliştea, a venit activista Cârjalia cu o maşină de susţinători ca să le spună că trebuie să dea cotele de la batoză. Tărancele i-au spus ca n-au ce să le dea copiilor să mănânce. Ea a scos pistolul şi a tras în aer, ameninţându-le. Ele au sărit pe ea şi i-au sfâşiat tot, lăsând-o ca pe Eva lîngă primar, care încerca s-o salveze. S-a salvat cu fuga. A doua zi, a venit armata dotată de război.
Până la sosirea securităţii, hărţuirea cu ţăranii au început-o activiştii de partid Vârlan Dummitru şi Dumitrescu, care a tras în mulţime. Când a sosit armata trimisă de cap.Nedelcu T sub conducerea lt.maj. Stănescu Marin, sângele a început să curgă. Au fost împuşcaţi: CRACIUN Aurica, COLIBAŞU Olimpia, POPA Stan, BICA Ion, ONTICA Ion, BURCEA Ion. Peste 12 răniţi, acesta a fost un prim bilanţ sângeros. După 7-8 ore cât a durat teroarea asupra comunei au plecat cu 14 arestaţi la Calea Rahovei unde au fost luaţi în primire de Sepeanu Tudor şi măiestrii lui schingiuitori, Stănescu Marin, Ionescu, Vişan, Done…care pe lângă bătăi groaznice, asmuţeau şi câinii pe ei. Pe lângă aceşti condamnaţi au mai fost ridicaţi 285 de ţărani după lista întocmită de slt.Cristea T. şi plut.Cazan Gheoghe cu ajutorul informatorilor din sat.
Răscoalele şi crimele contra ţărănimii s-au ţinut lanţ:
La Sârbeni (12 km. răsărit de Siliştea, securitatea a tras împuşcând 2 ţărani, rănind 4 şi arestând alţii. La Şopârlesti au rănit un ţăran.
La Udeni (sat la 2 km.de. Sârbeni) a fost 1 mort şi 8 răniţi, retrăgându-se cu 15 arestaţi.
La Corbii Mari au făcut 1 mort, 2 răniţi şi arestat 10 ţărani. La Corbii Ciungi a fost acelaşi bilanţ tragic.
In jurul acestui focar au continuat revoltele la Fierbinţi, Ghimpaţi; pe 8 Iulie s-au făcut arestări, la Camineasca a fost un mort şi numeroşi răniţi, pe când la Iepureşti ţăranii îşi cărau grâul în timpul nopţii şi-1 băteau cu betele ca strămoşii.
Tot pe 7 Iulie, ţăranii din Hângulesti, jud.Râmnicul Sărat au fost arestaţi de maiorul Gheorghe Barbu şi lt.col. Ştrul Mauriciu de la Galaţi, pentru că şi-au cerut dreptul la hrana copiilor.
Pe 9 Iulie primarul din com.Potcoava-Călăraşi a cerut intervenţia urgentă a securităţii pentru că ţăranii nu “ascultau”…
Disperarea era generală. La Văgiulesti şi Ungureni pe valea Motrului, miliţia a fost dezarmata iar în comuna Moacşa peste Carpaţi, lângă Sf.Gheorghe, ţăranii au votat o proclamaţie prin care comuna era declarată -“republică independentă”, nemaiacceptând “relaţii comerciale” cu statul român.
Comuna Plevna din Ialomiţa, se baricadează într-o redută şi refuză să mai folosească batozele pentru a nu mai da cota.
In judeţul Gorj., în comuna Plopşoru, a venit în Septembrie chiar Ministrul de interne, Teohari Georgescu, să conducă ostilităţile împotriva ţăranilor ce se opuneau colectivizării şi dintre arestaţi a hotărât condamnarea la moarte a lui Constantin Constantinescu şi Grigore Bratu.
Ţăranii din Guşoieni ( Vâlcea); Leu (Romanaţi ) găsiseră motivarea să-şi ducă grâul acasă, fiindcă începuse războiul în Coreea iar românii făceau cazemate pe malul Dunării. Şi satele până la Calafat, Tiu, Gighera, Cornu… le urmau exemplu, iar securitatea nu mai putea face faţa arestărilor.
Transilvania era în fierbere. La Mărcuş (lânga Prejmer) ţăranii au făcut trei zile greva foamei cu pancarte: “NU VREM COLECTIV !”.
La Micfalău, la începutul lui Septembrie, timp de 5 zile, ţăranii înarmaţi cu coase şi topoare au înconjurat comuna, au gonit activiştii de partid care n-au mai avut curajul timp de o lună să intre în sate; în rebeliunea de la Vadul Crişului au participat şi ţiganii.
Să nu uitam moţii care, când aveau vre-o nemulţumire, coborau din munte cu toţii; acum aveau de ce, li se luaseră locurile bune şi li se dăduse păşuni pe râpe, li se luaseră foile de transport şi nu li se dăduse nimic; nici gaz, sare şi chibrituri nu le mai aduceau.
Acestea au generat mişcările de partizani din munţii Apuseni.
19 5 1 – ANUL MARILOR DEPORTĂRI
Pe 1 Aprilie au fost ridicaţi încă 2600 ţărani din Bucovina de Nord şi Basarabia şi deportaţi în Siberia.
Urmând modelul sovietic, pe 15 Martie 1951, Teohari Georgescu, Iosif Chişinevschi, Vasile Luca, Ana Pauker, Dumitru Coliu şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, au semnat HCM 344/1951, cu privire la mutarea persoanelor ce ar dauna “construirii socialismului”. Aceştia nu puteau fi decât ţăranii.
Cu acea ocazie s-a format o comisie din cinci persoane care să ducă la îndeplinire ordinul: Alexandru Drachici, Marin Jianu, Mihai Burcă, Pavel Cristescu şi Vladimir Mazuru. Între Beba Veche şi Gruia, pe o adâncime de 20-25 km, ţăranii indicaţi de informatori ca având atitudini duşmănoase, în noaptea de Rusalii 18/ 19 Iunie au fost duşi şi aruncaţi pe Bărăgan. Au fost necesare 20.000 cadre militare, 2995 de camioane şi 6.191 de vagoane, care au cărat după cifrele oficiale 40.320; dar, în realitate, numărul a fost dublu, ajungând la aproape 100.000 de persoane. Printre cei ridicaţi:
BASARABENI din Banat- 8.477;
MACEDONENI -3.557;
Cârciumari şi chiaburi – 19.034:
ŞVABI – 20.000, printre ei numărându-se şi supravieţuitori ai genocidului din Donbas ( 1945-1949). Redactorul Franz Schuttack crede că în jur de o mie şi-au pierdut viata pe Bărăgan. Cea mai valoroasă lucrare la capitolul Şvabilor a fost publicată de Heinrich Freihoffer în 1981 la Deggendorf sub titlul “Sklaven în Bărăgan” şi care cuprinde în 400 pagini fotografii, hărţi şi un appendix documentar.
Alte documentaţii întregesc aceasta dramă: Miodrag Milin şi Liubomir Stepanov (în Golgota Bărăganului); Daniel Vighi (în Rusalii ’51) şi Smaranda Vultur (Istorie trăită – Istorie Povestită).
Datele oficiale nu respectă adevărul. De exemplu, indica ridicarea oamenilor din 172 de localităţi când în realitate s-au ridicat din 203.
După căldura insuportabilă din tren, au fost coborâţi la Lehliu şi duşi între 4 tăruşi în plina câmpie şi sub acoperişul cerului, îndemnaţi să-şi facă bordeie că vine iarna. Si se găseau, de la copii de ţâţă, la bătrâni de 90 ani, adunaţi în jurul unui butoi cu apa călduţa în care mişunau viermi şi înconjuraţi de soldaţi şi cuiburi de mitraliera. Un ţăran creştin relata: “…In aceste săptămâni mi-a murit de dezinterie copilul de 10 luni. L-am îngropat eu şi cu soţia ca pe un câine şi cu miliţianul la spate”.
Aşa s-au format 18 aşezări noi, în aceasta “Siberie românească”.
In acest timp se omorau la Gherla, în reeducare, ţăranii, la canal tot ei erau exterminaţi cu jugul după gât, ca să doboare normele, iar la poalele Vlădesei, moţii în colibe de 7-10 fiinţe mâncau buruieni, iar după copii “Curg zdrenţele ca ploaia, ca o jale peste ciolanele ce ies prin piele…”.
Aceştia erau duşmanii regimului, supuşi genocidului ce cuprinse ţara subjugata.
Şi în timp ce ruşii transportau uraniul de la Ciudanoviţa (Banat) şi de la Vaşcău, ţăranii văii Crişurilor erau transportaţi cu vagoanele pe Bărăgan ca să se păstreze secretul lucrărilor de jaf.
Pentru toate aceste abominabile măsuri de destrămare a poporului român se impune procesul comunismului.
DESFIINŢAREA TUTUROR STRUCTURILOR STATULUI DE DREPT
Lucreţiu Pătrăşcanu îşi luase angajamentul faţa de Moscova să devină jurist al “poporului”, legalizând toate fărădelegile, calificându-le “emanaţie” a poporului; până şi furtul voinţei naţionale a devenit, sub iscălitura lui, un act de “dreptate populara”.
A mers pe acest drum strâmb, dându-le tovarăşilor posibilitatea de a-1 duce în faţa plutonului de execuţie pe cale “legală”.
Justiţia, după desfiinţarea inamovibilităţii magistraturii, nu numai că a înfrăţit-o cu executivul, dar a şi subordonat-o, judecătorului revenindu-i misiunea de a citi cifra anchetatorului din colţul dosarului, iar avocatului, “un moft al justiţiei burgheze” i s-a dat posibilitatea de a se uni în concluzii cu procurorul şi de a-1 ajuta pe acesta să-şi ridice nivelul celor 4 clase primare.
Pentru ca totul să meargă planificat după poruncile Moscovei si ca să se creeze un stâlp solid de apărare a abuzurilor, au schimbat structura armatei, înlocuind-o cu trădătorii pregătiţi în URSS. (Mărturiile lui Aurel State, Achile Sari, Mărculescu….)
LUPTA Contra CULTURII şi BISERICII
Datorită acestor două jaloane răsărite din popor, adevărate faruri luminoase ale concepţiilor liberale de dezvoltare a societăţii, România a reuşit să-şi ctitorească Statul de drept.
Acestea trebuiau dărâmate şi lor le-a pregătit Gheorghiu Dej mormântu1 la Canal.
Începutul a fost cu tineretul care s-a dovedit de neînfrânt, fiind prezent în toate acţiunile anticomuniste.
Tinerii din satele Maramureşene au fost prezenţi alături de părinţi la podul Izei (6 Martie 1945) apărând hotarul ţării, tinerii au fost primii în mişcarea de rezistenta din Obcinile Bucovinei şi în tineret s-a tras pe 8 Noiembrie 1945 de către comuniştii din Ministerul de Interne.
Pentru că nu puteau să îngenuncheze studenţimea din Cetatea Moldovei, au urmărit pe unul dintre conducători, pe medicinistul Sergiu IACOVLOV şi pe 18/19 Martie 1-a împuşcat Ilie Natan (poliţist).
După arestările studenţeşti de la 10 Mai, a celor ce participaseră la manifestaţia anticomunistă, a urmat atacul contra Ateneului Român din 15 Mai, când o parte din Ctitorii Unirii sărbătoreau 98 de ani de la Adunarea de la Blaj. La acest atac murdar au participat o mâna de studenţi “democraţi”, deveniţi agenţi comunişti, care au spart geamurile acestui simbol al culturii româneşti. Printre ei se numărau unii care au ajuns scriitori la gazetele comuniste şi propagandişti marxişti: Barbu Câmpina, Muşat (nume împrumutat, istoric), Axinte, Cristea, Moroianu, Gorotcov, Aldea Sanielevici, Gr.Filipescu, Ion Biserică, Mircea Sântimbreanu, Mihai Gafiţa, Petru Vintilă…
La Cluj, în atmosfera explozivă de după 14 Mai când s-a anunţat de la Paris că Ardealul a redevenit de drept al României, studenţii au fost victimele muncitorilor maghiari de la Dermata şi CFR, care înarmaţi cu răngi, topoare, lanţuri, ciocane… s-au năpustit asupra Căminului Avram Iancu, distrugând uşile, spărgând geamurile, încercând să intre peste ei pentru a-i masacra. Cei vre-o 200 de studenţi s-au apărat ca plăieşii la Cetatea Neamţului, pana au venit Mânăsturenii în ajutor.
Dintre conducătorii atacului au fost comuniştii Balsaz Egon, Adorjan Gheorghe, Neves Francisc, Butyka, Nagy Seszo şi alţii, sub acoperirea siguranţei din Cluj condusă de comisarul Gheorghe Cră-
ciun (călăul securităţii din Sibiu şi directorul Aiudului). Martor, doctor prof. Coriolan Brad.
“LĂUDAT SĂ FIE TINERETUL CARE S-A CINSTIT PE SINE ARUNCANDU-SE
IN LUPTĂ CU NEMĂSURATĂ ABNEGAŢIE şi DRAGOSTE DE NEAM şi LIBERTATE,
URMÂND PILDELE ÎNAINTAŞILOR DIN 1848, 1877, 1914 şi 1918.
VIGOAREA LOR ESTE GARANŢIA VIITORULUI.”
Noii politruci s-au amestecat şi în viaţa universitară, interzicând prin manevre necinstite alegerile studenţeşti. Profesorul Tudor Vianu a fost cel ce a sugrumat tinerea alegerilor univer-sitare, pe care Ştefan Voitec le-a înmormântat, numind comitete provizorii după modelul de infiltrare comunist.
La mai puţin de un an au trecut şi la “organizarea elevilor”, pentru a-i face o anexă a politicii de îndoctrinare comunista.
Imediat după semnarea tratatului de pace, care a lăsat România tot acolo unde mai marii lumii hotărâseră să lâncezească, oamenii trăiau sub imperiul fricii, al nesiguranţei, văzând peste tot numai semne rele. Generaţia tânăra care credea în politica ca într-o artă a guvernării în care viaţa să se sprijine pe dreptate şi credinţă, pe adevăr şi dragoste, era aruncată din cămine, alungată de la cantine, de indivizi mânuitori ai bâtelor, recrutaţi ca agenţi ai siguranţei şi scribi ai notelor informative.
In România se instalase un îndelung exerciţiu al propagandei peste o lume supusa exterminării.
Si pentru aceasta crima împotriva culturii şi a intelectualităţii; trebuie sa dea socoteala cei ce au impus comunismul prin minciuna.
In acel An al Păcii, tranziţia a început să macine valorile, să trivializeze trecutul şi să evidenţieze reaua credinţă la care aderaseră din oportunism unii, dezbrăcaţi de caracter şi onoare.
In ziua când omenirea aniversa 158 ani de la demolarea Bastiliei şi deschidea drumul spre libertate, dreptate şi fraternitate, în România se ridica o altă Bastilie a terorii, în care au început să fie aruncaţi Ctitorii României monarhice întregite. După numai 169 de zile, a fost azvârlit şi monarhul, de cei cărora le legitimase frauda.
Modelul sovietic, această zisă democraţie ce se instaura, părea din capul locului o înfrăţire între dictatura şi gangsterism.
Deschiderea pe drumul păcii a început cu comprimarea cadrelor universitare: Gheorghe Bratianu, Gh.Cantacuzino, George Fotino, Ion Hudiţă, Victor Papacostea, Petre Caraman, A.Niţu şi alţii; Gheorghe Oprescu şi Dimitrie Guşti au fost pensionaţi forţat.
După atacarea oamenilor de cultură de către Nicălai Moraru (fostul tăbăcar Morgenstein), a venit rândul lui Francisc Păcurariu, pe 19 Mai 1947, să se alăture acuzaţiei adresată lui Vladimir Streinu, că încerca sa răstălmăcească marxismul, afirmând că Şerban Cioculescu ar fi asemănat tendenţionalismul literar marxist cu cel al naziştilor.(Rev. Literatură şi marxism).
O serie de oportunişti începeau să se alinieze concepţiilor de abrutizare a societăţii prin cultură, printre ei: Andrei Oţetea, Al. Roşca, C.Daicovici, C.Balmuş, A.Graur, Em.Condurachi, Eugen Jebeleanu, Cicerone Teodorescu, Saşa Pană, Mihai Beniuc….
Ocupaţia ruseasca, pe lângă obligaţiile economice şi politice, au impus şi o aservire culturala.
Continuându-se ofensiva de demolare a instituţiilor, s-a trecut la “curăţirea” cadrelor universitare de acele elite ce se bucurau de încrederea studenţimii şi care făceau cinste învăţământului, începându-se o campanie deşănţată prin presa.
Autonomia universitară dispărea prin Legea 659/24-08-1946.
S-a format o comise ministeriala de raţionalizare a învăţământului superior din: Traian Savulescu, C.Daicovici, Miron Niculescu, P, Constantinescu-Iasi, care, pe 2 Oct. 1947, a propus (şi Ştefan Voitec a aprobat) punerea în retragere a 80 de cadre universitare; pe alţii i-au pensionat forţat; pe 4 Oct.1947 au trecut la suprimarea de 400 posturi în învăţământ (asistenţi, lectori, şefi de lucrări).
In locul lor au fost introduse cadre noi, credincioase partidului şi regimului, chiar dacă nu îndeplineau criteriile; începea anarhizarea învăţământului.
Pentru a sublinia decapitarea învăţământului, e suficient a menţiona că Facultatea de drept, care avea în 1944 un număr de 45 cadre, a ajuns în 1950 cu 5 supravieţuitori la catedre, pe când 8 erau deja în închisoare şi alţii muritori de foame.
Pericolul ce pândea a fost strigat în Aula Academiei Române pe 14 Martie 1947 (la un an după ce se ceruse “Etatizarea Academiei” de către cel căruia i se cerea capul în presa comunistă, profesorul de renume internaţional Grigore T.Popa, care spune:
“Una din formele cele mai teribile ale eticii este tirania dosarului… Oamenii se tem, se suspectează unii pe alţii. Când într-o ţară puterea a fost luata cu forţa, uzurpatorul are în vine frica unei alte uzurpări, sau a unei revolte de răsturnare… Să ne amintim puţin isprăvile dictaturilor de-abia răsturnate şi a celor care aşteaptă să fie răsturnate: bastoanele de cauciuc şi untul de ricină, spionajul în familie prin copii, dispariţia de oameni peste noapte, arestări şi deportări, schingiuiri şi viaţa în celule, spionaj intens şi omoruri, luare de ostatici, confiscări de bunuri, răpiri din stradă, descinderi nocturne şi percheziţii, înscenări şi eliminări din servicii…”
La aceasta s-a redus viaţa românului de atunci, timp de o jumătate de secol: FRICA, şi Gr.T. Popa a denunţa-o, de la cel mai înalt for de cultura.
In timp ce vorbea acest profet, Traian Săvulescu, C.Parhon, St.Nicolau (intraţi în lanţul colaboratorilor), cuprinşi de frică, s-au sculat şi au părăsit Aula spunând…”şi-a pierdut simţul conservării…”. Nu se ştie daca ar mai fi auzit şi….continuarea:
“Daca Isus ar începe astăzi propovăduirea sa, este foarte probabil ca înainte de a fi răstignit, ar fi considerat reacţionar şi ar încheia repede cariera sa profetică într-o celula întunecoasă, în numele ideilor progresiste…”
Când au venit să-1 aresteze pe profesorul-profet, studenţii au sărit în apărarea lui, alţii l-au scos pe un geam, dispărând cu el. Ascuns la un bun prieten curajos, a murit bolnav, în ascunzătoare pe 18-07-1948.
Un coleg al său, decanul prof. dr. Vintilă Ciocâlteu, a murit tot în ascunzătoare în 1947, pentru că s-a opus la profanarea învăţământului universitar, când au vrut sa-1 impună pe Simion Oeriu, care nu avea nici un merit, decât că era împins de turma progresistă.
In faţa atacurilor tot mai furibunde contra culturii occidentale, care “ne adusese tot răul de pe lume” şi la îndemnul lui G.Călinescu care, încadrat, dădea sfaturi “ca acum când poporul intra în plinele sale drepturi (n.n.- după ce i se furase voinţa), trebuie să vrem să fim alături de el”, curajosul savant Nicolae Bănescu, într-o comunicare, s-a referit la perdeaua de întuneric ce se lasă între cele doua puncte cardinale, prefigurând “cortina de fier”.
CULTURA SUB SEMNUL TERORII: ANUL 1948
Sub fel de fel de motive, cadrele universitare porniseră pe Golgota. Pe 15 Mai, un val uriaş a aruncat tineretul – şi în special studenţimea – în fundul închisorilor. Tot pe 15 Mai se deschidea Adunarea Generala a Academiei Române. In timpul acestor dezbateri omagiale ce subliniau rolul Revoluţiei de la 1848, invocându-se marile personalităţi şi dragostea lor de patrie, ca o notă discordantă au apărut C.Parhon şi T.Săvulescu, două unelte ruseşti, care au pus problema desfiinţării Academiei Române şi a înfiinţării Academiei R.P.R., ca organizaţie de partid şi de stat.
Pe 9 Iunie 1948, se radia Academia Româna şi se numea o Comisie (conform directivelor) care în termen de 45 zile va depune Statutul de organizare al Academiei R.P.R. Aceasta era de fapt o aservire a spiritului şi viza “coborîrea nivelului” (declara N.Banescu.- pe drept cuvânt).
Membrii Academiei nu se vor mai întâlni în plen, ci vor fi răspândiţi prin închisorile comuniste, de unde mulţi vor fi aruncaţi în gropile comune.
Din vechii membri au fost reţinuţi numai 27.
Iar cei 42 de membrii “fondatori” ai…Academiei RPR, numiţi de către Consiliul de Miniştri, vor propune alţi 49 membrii titulari; toţi cei 91 au semnat o rezoluţie prin care se condamna Academia Româna şi se angajau sa servească cu devotament politica Partidului Muncitoresc Român.
Intre lichidarea Academiei Române şi înfiinţarea sucursalei partidului comunist a avut loc o altă lovitură dată economiei naţionale: Naţionalizarea industriei.
O alta pacoste pe capul tineretului
In 1945 a venit de la studiile moscovite, cu o carte de circa 30 de pagini, denumita “Gazeta de perete”, un anume Mihail Roller, care a constituit materialul pe linie de educaţie. A mai publicat un “studiu de 10 pagini ignorate din istoria României moderne”, luându-şi rolul de reformator al istoriei României, ajutat de Barbu Câmpina.
Că şi-a bătut joc de trecutul neamului românesc, cu sprijinul culturalnicului Leonte Răutu, nu-i încă tot, dar ne-a şi rescris istoria. După moartea lui Stalin a circulat zvonul ca ” s-a sinucis Roller”. Mărturie asupra acestei falsificări stă Comunicarea Liviei Dandara făcută la Sighet (inclusă în Analele Sighet nr. 6, pag. 574.).
In August 1948 a venit rândul umplerii golului, de la şoimii patriei până la facultate prin înlăturarea rămăşiţelor şi concepţiilor burgheze”, făcându-se loc îndoctrinării tineretului, spre a se scoate indivizi depersonalizaţi.
Se introducea marxism leninismul şi limba rusă în învăţământ.
Învăţământul era organizat exclusiv de stat; pe lângă orele de îndoctrinare se urmărea “îndrumarea folosirii timpului liber”.
Gheorghiu Dej indicase: “De la grădiniţă copilul trebuie pregătit pentru viaţa în colectiv”.
BISERICA
Stâlp de bază al Statului şi una din cele mai importante instituţii opozante regimului comunist.
Din 1945 s-a încercat transformarea ei într-o curea de transmisie a propagandei comuniste către sate, unde preoţii aveau o influenţă capitală asupra ţărănimii, care, după modelul rusesc, trebuia să fie adusă în situaţie de sclavagism.
Au îndemnat pe preoţi să se adune în sindicat şi chiar după 6 Martie pe preotul C.Burducea l-au făcut ministru, sperând câştigarea clerului. Câştigul a fost infim şi numai la ortodocşi.
Forţând nota, au trecut la exterminarea Patriarhului Nicodim care, pe 27 Feb. 1948, a murit în urma tratamentului cu otravă de la Mănăstirea Neamţ, si nu s-a aflat dacă s-a spovedit Arăpaşului de la Iaşi, pe a cărui moşie se afla mănăstirea. Gheorghiu Dej avea nevoie sa-1 facă patriarh pe cel… ce-1 găzduise după evadarea de la Tg.Jiu şi să i se mărturisească despre uciderea lui Foriş, ca să fie dezlegat pentru următoarele, ce le avea planificate.
Dar în bisercă fiind o rânduială, urma ca pe scaunul patriarhal să se aşeze Mitropolitul Moldovei Irineu Mihalcescu; cum partidul era grăbit, pe 2/3 Aprilie 1948 a murit, de aceeaşi “boala” ca şi patriarhul.
“Preotul” Marina din Vâlcea a fost trimis urgent la Iaşi, a trecut prin toate treptele cerute de canoane şi pe 24 Mai 1948 i s-a dat lui Dej omul îmbrăcat în straie de patriarh democrat. Pentru că toate merseseră planificate “ca la carte”, şi alegerea s-a făcut tot după “canoane”. După relatările Gabrielei Catalan “trebuie spus că din cei 504 membri cu drept legal şi canonic de vot, au fost prezenţi 427 şi au ieşit 428 voturi exprimate…Trebuie să remarcam că majoritatea celor cu drept de vot erau, nu clerici sau simpli enoriaşi delegaţi de parohii şi episcopate, ci politicieni şi politruci comunişti, mai mult sau putini anonimi, membrii ai M.Ad.N. sau ai guvernului, ori alţi “tovarăşi de drum”, cu diverse funcţii în administraţia de stat locală şi centrală…mobilizaţi la Patriarhie luni dimineaţa, 24 Mai 1948, în număr de 320, din care aproape 200 bucureşteni…”.
In discursul de investitură, Patriarhul roşu s-a angajat la desfiinţarea bisericii Greco Catolice şi silirea credincioşilor să revină la ortodoxie, o pregătire cât mai buna a clerului (epurare şi selectare), reorganizarea clerului monahal pe alte baze, îmbinând viaţa duhovniceasca cu cea socială şi culturală, reformarea instituţiilor pentru pregătirea clerului de mir şi monahal, revizuirea predicilor, propaganda bisericească în favoarea statului şi regimului comunist, dezvoltarea relaţiei speciale cu Moscova, combaterea şovinismului şi prozelitismului, precum şi colaborare constantă cu Bisericile Ortodoxe surori.
Deci tăpânirea îşi impusese Biserica, sub lozinca “cine nu este cu noi este împotriva noastră”, în spiritul celei de a doua reuniuni a Cominforumului, care prevedea printre sarcini: întreruperea legăturilor Bisericii Catolice cu Vaticanul, desfiinţarea Bisericilor de rit oriental, cele ortodoxe, prin teroare şi şantaj să fie subordonate puterii instaurate în stat. Condiţiile fiind create, pe 6 Iunie 1948, s-a înmânat cârja patriarhului într-un cadru solemn, în faţa autorităţilor de stat şi de partid.
Pentru că directiva venea de la Moscova, la ea s-au aliniat şi Bisericile din Albania, Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, fiecare plătind tributul sângeros al îngenuncherii.
ASALTUL COMUNIST ÎMPOTRIVA BISERICII GRECO-CATOLICE
Când partidul comunist a programat moartea lui Nicodim, a fost chemat episcopul greco-catolic Iuliu Hossu şi i s-a propus postul de Patriarh al României (ianuarie 1948).
După refuz, Gheorghiu Dej, la indicaţia Moscovei, şi-a urmat planul criminal, sacrificînd pe Nicodim şi Mihalcescu şi instalîndu-şi omul de casă -Marina (Justinian)- ca patriarh. Acesta a trecut la asaltul contra Bisericii Greco-catolice, denunţând Concodatul (încheiat în 1927) dintre Statul Român şi Vatican- pe 18 Iulie 1948. A urmat desfiinţarea şcolilor confesionale (3 Aug.1948). În luna Septembrie s-a trecut la depunerea episcopilor Ioan Suciu, Traian Frenţiu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan.
Prin ameninţări şi şantaj au adunat 38 de preoţi (dintre care 2 au dezertat) şi i-au pus să voteze pe 1 Oct.1948 trecerea bisericii greco- catolice la ortodoxim, ocupând după aceasta cu forţa bisericile şi reşedinţele.
Intre 15-18 Oct., Mănăstirea Bixad a cunoscut zile de groază, prin năvălirea a peste 100 de securisti, miliţieni, activişti, care au arestat 23 de greco-catolici. Intre 28-31 Octombrie a urmat arestatarea celor 7 episcopi şi alte zeci de preoţi până la 1 Decembrie 1948, când a fost suprimată Biserica Greco-Catolică şi i s-au confiscat toate bunurile.
Se dezlănţuie o prigoană furibundă de arestări şi aruncarea familiilor preoţilor pe drumuri, din casele parohiale.
Clerul militar fusese scos din armata (care-şi schimbase uniforma după modelul sovietic, având ca general şef al educaţiei pe Petre Borilă).
Justiţia, odată cu naţionalizarea (11 Iunie) se organizează tot după modelul sovietic. După ce-1 aruncaseră afară pe tovarăşul de drum – Lucreţiu Pătrăşcanu – au înlocuit barourile cu colegiile de avocaţi, iar pe majoritatea magistraţilor i-au disponibilizat, înainte de a le arăta drumul închisorilor (înmulţite şi întărite prin dotarea a încă 2 Tribunale militare, la Ploieşti şi Sibiu). Ca asigurare a materialului uman pentru temniţe au recurs tot la modelul sovietic, cu înfiinţarea Direcţiei Securităţii poporului. În ultima zi a anului s-au înfiinţat trupele M.A.I.
Nu greşim dacă spunem că de la această dată România devenise o închisoare în totalitate, deoarece, după sfidarea sistemului stalinist de către Tito, se luaseră măsuri de siguranţă în Banat şi se trecuse la construcţia liniilor de fortificaţii în Oltenia.
Odată consolidat sistemul represiv intern, i-a revenit Anei Pauker să integreze politica externă în cea rusească, rechemând de la posturi pe unii care n-au mai revenit niciodată şi numind pe ai ei, ca să îndeplinească misiuni ascunse în favoarea Moscovei.
Aceste fapte justifică în plus crima de trădare a poporului român, de aservire a ţării unei puteri străine.
Femeia aceasta cu grad de colonel rus, care închinase Moscovei afacerile externe ale României, a denunţat acordul dintre România şi Franţa, împreuna cu toate anexele (semnate în 1939) şi a expulzat nunţiul apostolic Gerald Patrik O’Hara şi pe colaboratorii săi pontificali John Kirk şi Guido del Mestri, în maximum 3 zile (4-07-1950).
Teohari Georgescu a trecut la interzicerea Cultului Catolic în Martie 1949, dând mână liberă lui Gh. Pintilie (Bodnarenko) şi lui Alex. Nicolschi să înceapă arestările. Din 1 Dec.1948 până în 1964 au arestat peste 4000 preoţi de toate riturile şi ierarhii Catolici şi greco-catolici au fost exterminaţi.
Biserica a fost înjosită, batjocorită, călugării alungaţi din mănăstiri şi după cum vom vedea, slujitorii ei acuzaţi de spionaj.
Nu trebuie să uitam politica ruseasca agresivă, nu numai în ţările satelite, ci şi în cele occidentale – foste aliate- sabotînd, după 1947, aplicarea Planului Marschall de ajutorare economică a ţărilor subjugate- pe care urmăreau să le destabilizeze. In Franţa, aproape 6 luni, începând din Iunie 1947, comuniştii au încercat preluarea prin forţă a guvernului, organizînd greve şi sabotaje peste tot, obligând guvernul să cheme 30.000 de rezervişti pentru a curma flagelul. Şi cum el se întindea cu consecinţe grele asupra Italiei şi în general a Vestului (Blocada Berlinului), Papa Pius al XII-lea a excomunicat pe toţi membrii şi simpatizanţii partidelor comuniste (care făceau jocul de agenţi de infiltraţie) precizând; “Comuniştii nu se află la stânga, ei sunt la est.”
POLITICA DE CRIMĂ CONTRA SPIRITULUI şi CULTURII
Pe lângă represiunea contra Bisericii, reformarea învăţământului cu epurarea şi arestarea cadrelor universitare şi desfiinţarea Academiei Române, s-a trecut la epurarea a peste 8.000 titluri de lucrări şi scoaterea din biblioteci a numeroase tone de cărţi de pe tot cuprinsul ţării, de la Academia Română, Bibliotecile Universitare, de la licee…până şi de la Scoală de nevăzători (Vatra Luminoasă Bucureşti), lucrări cărora li s-a dat foc, ca pe timpul naziştilor.
Paralel cu această acţiune de ardere a ştiinţei, comuniştii au lansat lupta contra “spionajului”, văzând în fiecare intelectual un potenţial spion, mai ales pe cei ce studiaseră în străinătate şi pe cei ce aveau legaturi cu cei veniţi din străinătate, sau purtătorii de corespondenta cu rudele şi prietenii stabiliţi în străinătate.
În 5/6 Mai 1950, au fost ridicate 83 personalităţi ale vieţii politice româneşti (pe drept cuvânt Ctitori ai României) din 1918 până în 1940, foşti miniştri, subsecretari de stat, guvernatori ai BNR… şi duşi în închisoarea Sighet ( nume de cod “Dunărea”).
Pe tabelul întocmit de colectivul M.A.I. (format din Marin Jianu, gen. Pavel Cristescu, col.Gavril Birtaş, col.Mihail Dulgheru, Lt.colonel Teodor Sepeanu şi maior Ilie Bădică) se scria:”Toate elementele politice care au avut un rol în viaţa politică a ţării. Să se găseasca motive de internare în proces.”
Comandantul închisorii spune despre cei veniţi:”… Bătrâni, slabi, bolnavi, speriaţi. Nişte umbre. Unul din ei, Brătianu; am avut trei în penitenciar, a fost scos pe braţe din duba şi dus în celula lui.
Era în comă. Aşa ajunsese…Si ce sa fac cu el?…O să-1 îngropi în secret într-un loc ferit…A murit în noaptea aceea…”. Ordinul de arestare şi trimitere fusese semnat de Gheorghe Pintilie (Bodnarenco). Numărul lor a crescut până la 139 şi din ei au murit 84, în condiţii de exterminare.
Tot aici au mai fost aduşi 66 de ierarhi şi clerici catolici şi greco-catolici dintre care de asemenea au murit mulţi în condiţii de exterminare.
A doua zi după arestarea Ctitorilor, familiile au fost evacuate din domiciliu şi duse la marginea oraşelor în magazii sau locuri insalubre, lipsite de condiţii umane şi de lucrurile care le-au fost confiscate. Urmaşii au fost nu numai evacuaţi, dar şi cu pensiile tăiate, iar copii lor cu urmări la servici, sau în câmpul muncii.
Jaful a fost total. Guvernul a dat un H.C.M. în 1956 prin care legaliza jafurile.
Si tot Gheorghe Pintilie a semnat ordinul din 15-04-1952, prin care au fost arestaţi membrii familiilor elitei româneşti de la Sighet şi tot pe bază administrativă au fost trimise la munca de exterminare soţiile, copiii şi alte rude apropiate.
Felul cum lucra justiţia şi Ministerul de Interne este de reliefat de cazul prof. ministru Mihail Manoilescu, arestat 5/6 Mai 1950, mort la Sighet pe 31 Dec.1950; dar pe 12 April 1952 el a fost condamnat în lipsă la 15 ani temniţa grea şi 10 ani degradare civica, cu confiscarea averii.
O alta categorie de intelectuali şi foşti funcţionari administrativi ai României Mari, între cele doua războaie mondiale, a fost arestata în noaptea 15/16 August 1952. Din acest lot, de ordinul miilor, au făcut parte foştii primari, notari, perceptori, prefecţi, preoţi şi învăţători de prestigiu, care împiedecau prin prezenţa lor procesul de colectivizare şi foarte mulţi membrii ai partidelor PNT şi PNL, care scăpaseră arestărilor din 15-08-1949. Aceştia, adunaţi din toata ţara, pe baza de tabele administrative pe termene (24-60 luni) au trecut prin Ghencea şi au ajuns la Poarta Albă, de unde au fost dirijaţi spre lagărele de muncă forţată (de exterminare) în care au murit foarte mulţi: la Galeş, Peninsula, Capul Midia. După 19 Iulie 1953 (închiderea Canalului) au fost aduşi la Poarta Albă ca schelete supravieţuitoare (mulţi n-au mai putut fi salvaţi).
O alta categorie o reprezintă foştii funcţionari ai poliţiei şi magistraţi, care mai erau în viaţă după 1918; au fost arestaţi aproape în totalitate după 20 Iulie 1948, căutându-se, înainte de exterminarea lor, să se stoarcă de la ei date compromiţătoare despre comuniştii din conducerea superioară a partidului comunist. Am amintit că mai mult de jumătate din foştii comunişti fuseseră agenţi ai siguranţei şi acum puteau fi un pericol pentru Gheorghiu Dej. Începuse răfuiala internă, prin excluderi din partid şi se ajunsese la vârful conducerii. Gheorghiu Dej se simţea ameninţat de Foriş (pe care-1 lichidase), de Lucreţiu Pătrăşcanu (arestat din Mai 1948), de Ana Pauker,Vasile Luca şi Teohari Georgescu (pe care i-a arestat în 1952) – urmând sa le facă procese.
RUINAREA ECONOMICĂ: SĂRĂCIREA şi ÎNFOMETAREA POPULAŢIEI
Guvernul comunist, format din agenţi şi slugi ale Moscovei, au urmat “modelul sovietic” fără să opună rezistenta.
Când, după seceta dezastruoasă şi ruinarea din cauza războiului, puterile occidentale au propus tuturor tărilor din Europa un plan de redresare economica (Planul Marschall ), ţările subjugate l-au refuzat la ordinul Moscovei. România şi Polonia, pe 4 Iulie 1947, iar Cehoslovacia, deşi îl acceptase, a anunţat că renunţă la plan. Masaryc spunea ca “Noi nu suntem decât nişte vasali.”
Pentru aceasta politică economică se fac vinovaţi comuniştii, fiindcă au refuzat cooperarea cu Europa occidentală. Au depărtat ţara de sursele viabile, integrând-o politicii URSS, care era departe de a atinge nivelul industrializării spre a acoperi cel puţin 50% din necesităţile vasalilor. Şi ca să fie şi mai strâns legată de interesele Moscovei, a intrat în Sept.1947 în Cominform, un pas înspre divizarea Europei.
Dar omul bolnav de la Moscova începuse să se teama de comploturi şi-i suspecta pe cei mai apropiaţi, după lovitura primita de la Tito.
După ce, pe 31 August, mareşalul Jucov a trebuit sa moară pentru a fi liniştit Stalin, acesta a făcut să dispară de mâna lui Beria şi pe Solomon Mikhaels (conducătorul Comitetului evreiesc antifascist). Deşi recunoscuse statul Israel (înfiinţat în 1948), la scurt timp Stalin şi-a schimbat opţiunea pentru arabi şi a dezlănţuit o persecuţie anti-evreiască, nu numai în Rusia, dar şi în ţările satelite care a durat până la 13 Ianuarie 1953, când s-a anunţat descoperirea complotului “asasinii în halate albe” (doctorii evrei care, după asasinarea lui Jucov, ar fi urmărit şi dispariţia altor conducători ai URSS). Până la această dată, fuseseră arestaţi mii de evrei antifascişti şi mai ales intelectualitatea, înterzicându-se publicaţiile lor. Am amintit această întorsătură în politica dictatorială împotriva celor ce-i sprijiniseră, fiindcă ea s-a impus şi celorlalte state satelite, având un caracter nazist, de exterminare.
Ca la comandă, Rusia sovietică declanşează un război ciudat contra Statelor Unite, la început în 1949, în Europa, pe spatele ţărilor satelite. Americanii sunt învinuiţi ca prin Churchill au încercat să instaureze o federalizare balcanica în jurul lui I.B.Tito.
Eşecul rusesc de a face pe anglo-franco-americani să se retragă din Berlin prin blocada impusă, a dus la crearea N.A.T.O-ului; Moscova a răspuns prin obligarea Germaniei de răsărit şi Cehoslovaciei să recunoască frontierele lor cu Polonia.
Imediat s-a declanşat o atmosfera de “spionită”, în ţările subjugate de URSS înscenându-se comedii de procese.
In 22 Sept.1949 a avut loc la Budapesta un proces cu pedepse capitale în care grupul Laslo Rajk a fost acuzat că a fost dirijat de Tito ca să rupă Ungaria de Cominform, alăturând-o Federaţiei Balcanice. Faptele “recunoscute” în timpul anchetelor au fost judecate în procesul ce a avut loc.
In Bulgaria, pe 7 Dec.1949, s-a judecat o altă comedie judiciară în care un vechi militant comunist acuzat că era unealta lui Tito pentru integrarea Bulgariei în Federaţia Balcanică, după anchete barbare, a recunoscut rolul de spion al imperialiştilor şi legaturile cu conducătorul iugoslav. Ajuns la “proces” nu a recunoscut însă declaraţiile făcute în anchete. A fost executat şi după aceea s-a publicat o scrisoare făcută înainte de moarte, prin care revenea asupra declaraţiilor din instanţa. In timp ce era arestat Kostov, liderul Dimitrov G. se întorcea în cosciug din URSS, nevindecat.
Polonia a fost şi ea teatrul unei înscenări, după numirea mareşalului rus (de origine poloneză) Rokosovski ca ministru al Apărării şi comandant şef al armatei poloneze, în Noiembrie 1949. In acelaşi timp Gomulka şi doi prieteni au fost excluşi din partidul comunist. Alţii au fost arestaţi “recunoscându-şi” vinele după dorinţa anchetatorilor şi condamnaţi cu lotul generalului Stanislaw Tatar (un preludiu pentru procesul lui Gomulka, deja arestat) în timp ce la Praga se regiza o alta înscenare.
Cehoslovacia a cunoscut din 1950 o serie de arestări printre veteranii comunişti iar pe 24 Nov.1951 a fost ridicat Rudolf Slansky, cu un anturaj numeros de evrei. De la Moscova a fost trimis generalul Likhatchev, colaboratorul lui Beria, ca să ajute la prepararea procesului (de reţinut că după execuţia lui Beria, a fost şi el lichidat la Moscova).Torturaţi şi drogaţi de dr.Sommer (care s-a sinucis în 1968, după primăvara de la Praga) au fost judecaţi pe 23 Nov.1952. Din 14 inculpaţi au fost executat (11) pentru trădare, spionaj, sabotaj, deviaţionism… Din lot au făcut parte 11 evrei, acuzaţi ca “prin origina lor erau predispuşi să fie instrumente ale spionajului american”..
Unul dintre acuzaţi, jurnalistul A.Simone a declarat în instanţa, ca sa fie pe linia acuzării, că un coleg american David Schoenbrun i-ar fi zis:”Este o datorie a fiecărui evreu de a susţine americanii chiar dacă nu sunt de acord cu toate detaliile politicii lor.”
Marturisirile “făcute” în timpul procesului trebuiau sa evidenţieze că evreii, popor internaţional, bucurându-se de un rol privilegiat, neavând susţinerea în tânărul stat Israel, au intrat în conspiraţia condusă de Statele Unite contra Uniunii sovietice în scopul de a smulge Cehoslovacia din prietenia cu sovieticii, urmărind s-o transforme într-o noua Iugoslavie.
Imediat după proces, ziarul comunist praghez declara sionismul că inamicul nr. 1 al clasei muncitoare, o acoperire a antisemitismului ce îl manifesta Stalin şi prin care urmărea schimbarea politicii spre populaţiile arabe, subliniind că au aceiaşi inamici (comuni) cu comuniştii. Schimbarea trebuia justificată, mai ales ca până “ieri” Cehoslovacia furnizase armament Israelului, de la muniţie uşoara până la avioane de vânătoare. Acum schimbarea de orientare se făcea cu perdeaua sionismului care acoperă după modelul sovieto-ceh întregul lagăr comunist.
Ca să fie în ton cu modelul sovietic, Gheorghiu Dej declara în Noiembrie 1949 ca partidul comunist iugoslav este format din asasini şi spioni imperialişti care au pus mâna pe putere. Şi ca să dovedească prin fapte ataşamentul, a trecut la întărirea frontierei cu Iugoslavia, aducând armata rusească în sprijin.
Mai mult, a arestat câteva sute de sârbi din Banat, legându-i de câţiva ofiţeri din securitatea de la Timişoara într-un proces de spionaj.
“SPIONITA IMPERIALISTĂ “
Aceasta boala răspândita de Moscova s-a întins peste toata ţara şi s-a trecut la arestarea tuturor celor care făcuseră studii în occident şi a cuprins pe cei ce aveau prieteni în apus, a celor ce primiseră vizite din apus, a celor ce aveau rude în străinătate, asupra celor ce purtau relaţii cu membrii diplomatici sau jurnalişti străini, această molimă cuprinzând şi pe cei ce mergeau la Bibliotecile străine pentru a citi ziare, a viziona filme sau a împrumuta cărţi.
Americanii au descoperit o serie de spioni ai tarilor comuniste, printre care soţii Rosenberg, care au furat din secretele bombei atomice, pe care a reuşit în 1949 s-o realizeze. Soţii au fost judecaţi şi executaţi. Atunci s-au dezlănţuit la comandă procese în toate ţările satelite condamnând sute de oameni prin înscenări.
Tot americanii au descoperit pe consilierul de presa şi cultură al României de la Washington că făcea spionaj şi l-au expulzat. Încercând Bucureştiul să introducă o serie de activişti comunişti în Statele Unite pentru propaganda în favoarea păcii şi a comunismului, s-a refuzat viza de intrare în U.S. A. a lui Emil Petrovici, Mihai Socor, Petre Constantinescu-Iasi s.a.
Ca ripostă, pe 1 Martie 1950, s-a întâlnit Biroul Politic al CC al PMR în prezenţa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Lotar Rădaceanu, Iosif Chişinevschi şi Alex.. Moghioroş, având la punctul 1 din ordinea de zi “Închiderea oficiilor de informaţii american şi englez”. Chişinevschi a spus că “noi am mai luat hotărârea să închidem “Institutul francez” şi totuşi el continuă”. Gheorgiu Dej a subliniat “trebuie luate măsuri de arestare împotriva tuturor care merg acolo.”
Pantiuşa Bodnarenco deja semnase ordinul de arestare, şi de pe stradă începuseră să fie ridicaţi cei ce ieşeau de la biblioteci. Angajaţii români ai bibliotecilor şi oficiilor de presa au fost arestaţi şi ei, torturaţi în anchete şi condamnaţi pentru “înaltă trădare.”
Biblioteca era o anexă pe lângă legaţia USA din Bucureşti (sub conducerea lui Frank R. Shea); se urmarea oprirea informaţiilor scurse din occident, prin presa şi reviste.
Pe 26 Aprilie 1950 s-a înscenat la Bucureşti un proces prin care acuzaţii erau învinuiţi de aţâţare la război, transmitere de informaţii despre misiunea sovietică şi mişcările de trupe; acestea,
după cum vom vedea, erau făcute de Rusia în vederea declanşării celui de al III-lea război mondial de pe teritoriul României. In acest lot, un fel de ghiveci, erau amestecate nume de diplomaţi ame –
ricani, englezi, suedezi, francezi şi ziarişti, funcţionari. Ca personalităţi, în boxa acuzaţilor se numărau surorile Nora şi Any Samuelli, Constantin Mugur (contabil-casier la biblioteca), Eleonora SuneWied (fiica regelui Albaniei, secretara), Liviu Popescu-Nasta (corespondentul ziarului “New York Times”, a cărui fiică era căsătorita cu prof.William Deakin, secretarul lui W. Churchill). Toţi au fost condamnaţi şi doi au murit în închisoare, iar restul au fost vânduţi pe dolari americani, după un deceniu, de acelaşi Dej, care hotărâse condamnarea lor.
Şerban Rădulescu Zoner, la sfârşitul relatării despre acest proces (Anale Sighet 7, pag.336) scrie: “In timp ce o mâna de istorici încearcă să ridice valul tăcerii de pe o jumătate de veac al unui regim la fel de criminal ca şi cel nazist, alţi colegi de-ai lor vehiculează prin publicaţii şi, mai ales, prin intermediul posturilor de televiziune jumătăţi de adevăr, pentru a crea confuzii şi a manipula cu dibăcie opinia publică.”
Un alt proces de spionaj al imperialismului, s-a judecat pe 30 Iunie 1960, în care s-a încercat să se implice legăturile unor români cu legaţia Turciei, cu Belgradul, cu Atena. Era o înscenare murdară. Era vorba de soţiile unor cetăţeni români ce îşi câştigaseră libertatea, şi care încercau să reia legătura printr-un aviator sau cu ajutorul unor ambarcaţiuni turceşti. S-au aflat în boxă: Ciobanu Vasile (pilot), Ciocâlteu Alexandru, Vâlsan Nicolae (marinar), Kiazim Aktuan…S-au pronunţat şi pedepse capitale, care s-au comutat pe viată.
Pe 5 iulie 1950, secretarul de legaţie al Angliei a fost expulzat.
Nu a scăpat nici Legaţia Franţei de la Bucureşti, în jurul căreia s-a înscenat un proces de spionaj judecat în 20 Oct.1950 şi în care s-au pronunţat condamnări la moarte: MATEI Dumitru (preot catolic), DRUSZCZ Romuald (inginer), CUDALBU Ion, şi alţii au primit pedepse între 15-25 ani, unii fiind funcţionari francezi.
Şi neuitarea nu se poate aşterne. Se citea în nr.117 al Universului din 3-08-1948, după anunţarea reformei învăţământului, articolul “Situaţia din Franţa” care începea: “În anul 1940, guvernul Daladier-Reynaud-Schumann-De Gaulle preda Franţa în mâinile fascismului german. Azi aproape aceiaşi oameni preiau conducerea ţării în mâinile lor.”
Pe drept cuvânt Marcel Fontaine era revoltat contra acelor falsificatori de istorie, slugi ale represiunii sovietice. Şi pe drept cuvânt, ar spune ca şi noi – că aceiaşi oameni care au batjocorit istoria atunci se găsesc azi pe posturi neocomuniste.
După acea reformă a sovietizării învăţământului, Marcel Fontaine, cu alte 27 cadre ale Institutului Francez, au fost expulzaţi. El, directorul Institutului, venit cu gradul de căpitan în Misiunea Militară franceză, condusă în 1917 de generalul Berthelot -făcut cavaler al Legiunii de Onoare, a revenit după război în România întregită şi a funcţionat ca profesor la Turnu Severin, Craiova şi Bucureşti. A continuat să servească România în cadrul Radiodifuziunii Franceze, la secţia româna.
Recunoştinţa românilor ar trebui să fie veşnică faţa de el şi pentru lotul de circa 100 de foşti colegi şi elevi, arestaţi în 1952, torturaţi şi suferind în numele generoasei idei de libertate franceze şi condamnaţi între 1 şi muncă silnică pe viaţă în “Lotul de pe lângă Ambasada Franţei.” Mărturie poate da Michaela Ghiţescu.
După ce Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria făcuseră procese răsunătoare împotriva Iugoslaviei lui Tito, a venit şi rândul României să execute dispoziţia Moscovei. Sutele de arestaţi sârbi din 1949 au fost judecaţi în mai multe loturi în 1950. Cel mai important proces a avut loc pe 1 Aug.1950 în jurul ing. Basler Djuro şi Milutinovici Nicola, condamnaţi la moarte într-un grup de 12 persoane. Acuzaţi de spionaj în favoarea anglo-americanilor prin intermediul lui Tito, de sabotaj şi de tendinţa de a rupe Banatul românesc României, fiind implicată şi legaţia Iugoslaviei de la Bucureşti, cei arestaţi au stat închişi până la normalizarea relaţiilor din 1954.
Pentru că era înteţită lupta împotriva imperialiştilor, în August 1951 s-a mai judecat un lot principal de legaturi cu diplomaţii englezi, pronunţându-se 4 condamnări la moarte: generalul Mihai Romanescu, Gheorghe Polizu-Micşunesti (acţionar la societăţi comerciale), Liciu Alexandru (prim preşedinte al Curţii de Apel de la Bucureşti) şi Mihai Bosoancă (colonel şi moşier). In această înscenare au mai fost implicate peste 60 de persoane, folosite ca martori şi apoi condamnate la pedepse mari, după torturi groaznice în urma cărora mulţi au murit în temniţe.
Pentru că de la Moscova, unde era “farul” călăuzitor care cunoştea adevărul veşnic, Stalin “omul cel mai bolnav” al omenirii a lansat atacul contra Vaticanului, care avea influenta mult mai mare prin cuvânt şi convingere în toata lumea.
Biserica pe care o încolonase în organizaţiile comuniste din U. R.S.S., a căutat s-o subjuge şi în ţările satelite, de unde episcopii catolici continuau să trimită dările lor de seamă Vaticanului, ignorând existenţa Moscovei. Asta în limbaj comunist însemna spionaj în slujba imperialiştilor care pregăteau un nou război.
In Ungaria, tară catolică, a doua zi de Crăciun 1948, a fost arestat Mindszenty (cardinal) care excomunicase pe preoţii procomunişti. A fost condamnat pe viaţă şi în anul următor 12.000 de călugări au fost daţi afara din mănăstiri. Episcopul msg.Groesz care după discuţiile cu puterea politică a ajuns la o înţelegere, recunoscând întâietatea statului şi îndemnând populaţia să sprijine munca “glorioasă”, a fost şi el arestat în Iunie 1951, dată după care alte sute de prelaţi au luat drumul închisorilor.
Cehoslovacia a mers pe acelaşi drum. Încă din Mai 1948 episcopul primat mgr.Beran a dat o circulară prin care excomunica pe toţi clericii ce vor lucra cu comuniştii. Regimul a trecut la secularizarea şcolilor confesionale iar în Oct.1949 Beran a fost închis. In 1950 s-a trecut la arestări masive de preoţi (în noaptea de 14/15 Aprilie), ca în anul următor să fie judecaţi şi condamnaţi pentru spionaj.
Din August 1949 până în Aprilie 1950, se poartă discuţii cu guvernul în Polonia şi Biserica recunoaşte autoritatea statului, cooperativele ţărăneşti şi lupta împotriva mişcărilor subversive, în schimbul garantării libertăţii cultului, a pelerinajelor şi procesiunilor. Dar peste un an, Pravda ataca clerul acuzându-1 de înţelegere cu Vaticanul şi cu revizionismul german. Relaţiile între Biserica şi stat se deteriorează până când, pe 26 Sept.1953, episcopul primat Vâsinschi va fi arestat.
In acest context de lupta a statului se înscrie şi acţiunea începută din 1948, după câte am văzut, în România desfiinţându-se Biserica greco- catolică în 1948, interzicându-se cea romano-catolica cu arestarea tuturor episcopilor, secularizarea şcolilor şi mănăstirilor şi de asemenea arestarea a circa 4000 preoţi şi călugări.
Dar anul 1951 cerea un proces răsunător de spionaj. Şi pe 10-09-1951 s-a înfăptuit la Bucureşti, având ca personaj principal pe episcoul Augustin Pacha (de la Timişoara). Dovada că totul era dirijat de Moscova, a fost subliniată de col. procuror Aurel Ardeleanu, care în rechizitoriu a spus ca încă din Feb.1949 Vaticanul a cerut să se intensifice campania de calomnii împotriva lagărului comunist condus de URSS, pentru răsturnarea acestor regimuri. Din îndemnul Vaticanului, Bisericile din aceste ţări s-au opus naţionalizării, cooperativizării agriculturii şi au dus o acţiune de spionaj “dovedit” prin procesele Rajk, Mindszenty(Ungaria), în Cehoslovacia, Polonia, până în Albania unde în Mai-Iunie 1950 s-a stabilit legătura complotiştilor cu Vaticanul şi cercurile marshalizate din Italia.
In ghiveciul de la Bucureşti, pe lângă prelaţi au amestecat legaţia Italiei, un medic, inspectori din Ministerul învăţământului şi peste o sută de călugăriţe şi civili din diferite medii sociale.
De aceea, în procesul comunismului, trebuie condamnat pentru trădare şi subordonare unei puteri străine guvernul de la Bucureşti, care acţiona prin agenţii Moscovei după modelul sovietic stalinist.
La cel de al XlX-lea Congres al partidului comunist al URSS, vasalii s-au întrecut în osanale ridicate lui Stalin şi poporului rus care i-a ajutat. Cu acea ocazia (15 Oct.1952), Gheorghiu Dej preaslăvind sprijinul sovietic a declarat în faţa lui Stalin la Congres: “Pentru prima oară în istoria sa, poporul român a obţinut o adevărata libertate, independenţă şi suveranitate ca stat.”
Gheorghiu Dej a fost un adevărat criminal, practicând genocidul ca şi tovarăşii lui moscoviţi. “Fascismul şi comunismul s-au întrecut unul pe altul prin amploarea distrugerilor şi anihilarea oamenilor. Ambele regimuri sunt definitiv condamnate, chiar dacă adepţii sistemului sovietic nu vor să recunoască, îi tot găsesc scuze şi motivări. Sălbăticia, cruzimea, ororile regimului comunist, închisorile şi lagărele sale de exterminare lentă au fost aidoma celor ale regimului nazist.( Dinu C.Giurescu: România în al doilea război mondial, pag.168; Editura ALL-199 Bucureşti).
STALIN PREGĂTEŞTE CEL DE AL TREILEA RĂZBOI MONDIAL
ROMÂNIA IN AVANTPOST
La începutul lui Ianuarie 1951 Stalin a convocat la Kremlin pe primii secretari ai partidelor comuniste cu miniştrii Apărării naţionale din ţările respective, printre alţii: Polonia cu Boleslaw Bierut şi cu ministrul Apărării Rocosvschi; Cehoslovacia cu Klement Gottwald însoţit de ginerele lui, A.Cepika; România cu Gh. Gheorghiu-Dej însoţit de general Emil Bodnaras; Ungaria cu Mathias Rakosi; Bulgaria cu V.Cervenco; Germania cu Walter Ulbricht; din partea URSS Antonov (ministrul Apărării), Mailenkov, Beria, Mikoian, Hrusciov, Suslov şi alţii.
Cu această ocazie Stalin le-a spus ca războiul din Coreea a demonstrat slăbiciunea militară a Statelor Unite şi socotea că a sosit timpul să profite în Europa, fiindcă nici o putere nu este în stare să se opună armatei sovietice. Lagărul sovietic este net superior în timp ce armata americana nu-i prea mare şi este ocupata în Asia. Acestea erau planurile conducătorilor sovietici de invazie a Europei la începutul anului 1951.
Mai mult, sovieticii contau că sunt în posesia bombei atomice şi au superioritatea în arme convenţionale ce le permitea ajungerea la Atlantic. Sovieticii erau presaţi şi de faptul că trebuie să se hotărască înainte ca bomba cu hidrogen a americanilor să devină operaţională.
Înainte de a trece la sarcina ce revenea României, să aruncăm o privire în Extremul orient unde politica ruseasca încerca să încurce politica americana, ca să nu poată opri maşinaţiunile ei din Europa.
După ce a ajutat pe Mao Tze Dun să proclame Republica populara chineza pe 21 Sept.1949, URSS recunoaşte China comunista pe 23-11-1949 şi-1 invita pentru 2 luni pe conducătorul chinez la Moscova. În Consiliu de Securitate reprezentantul Moscovei a cerut intrarea Rep.Populare Cineze în locul celei naţionaliste, care pe 28 Feb.1950 s-a instalat în Formosa având ca preşedinte pe Ciang Kai Şek.
Consiliul de securitate s-a opus iar URSS a început să boicoteze prin neprezentare, ducând la o criza ce a durat până la 1-08-1950, când a revenit.
Intre timp, la Moscova se încheiase pe 14 Feb.1950 un tratat multilateral cu China dovedind omenirii ca Moscova este stăpână pe destinele popoarelor de la Elba la Oceanul Pacific.
Întors cu asigurări de asistenţă din partea lui Stalin, Mao a trecut la ocuparea Tibetului, iar pe 25 Iunie 1950, Coreea de Nord trece frontiera (paralela 38°) în Coreea de Sud şi ocupă capitala Seul.
Politica externa a SUA, preconizată de Truman avea în vedere să bareze comunismul mondial dirijat de URSS, care urmărea să pună Piciorul în Africa de Nord (prin obţinerea unui mandat asupra Tripolitaniei şi sprijinirea ţărilor arabe după crearea Statului Israel ), ieşirea la Golful Persic. Acum se vedea confruntata pe cealaltă “cortina de fier” de pe paralela 38°.
Imediat Truman a autorizat pe generalul Mac Arthur sa dea echipament militar sud- coreenilor, iar pe 27 Iunie 1950 Preşedintele SUA a făcut un pas înainte ordonând forţelor aeriene şi navale să
atace obiectivele militare din Coreea de Nord permiţând debarcarea în Coreea de Sud şi blocarea coastelor.
Consiliul de Securitate a cerut Statelor Unite să numească comandantul forţelor O.N.U. unificate, votând şi sancţiuni. URSS protestează şi socoteşte rezoluţia ilegala.
Trupele ONU pornesc ofensiva şi în Septembrie trec paralela 38 în scopul unificării celor două Coreei, trupele avansând rapid.
Pe 16 Octombrie 1950 intervin trupele chineze sub denumirea de voluntari, trecând frontiera Manciuriei, în ajutorul Coreei de Nord, cu un număr de 20 de divizii.
In faţa acestei situaţii, Mac Arthur a sugerat ca ONU sa-1 autorizeze să atace China prin bombardamente aeriene, în timp ce chinezii au transmis prin ambasadorul Indiei din Coreea de Nord (însărcinatul reprezentant al SUA) ca daca trupele americane mai continua operaţiunile, China va intra în război.
Propunerile delegatului chinez venit la Lake Success (sediu ONU) au fost respinse şi chiar sosirea lui Attlee pentru susţinerea intrării Chinei comuniste în ONU nu a fost reţinuta. Din contră, Truman se gândea la folosirea bombei atomice în China. Pe 18 Dec.1950 a fost eliberată capitala Sud Coreeana (Seul) şi frontul s-a stabilizat pe paralela 38°
Deoarece ruşii nu s-au achitat de furnizarea armamentului promis, chinezii au fost nevoiţi să lupte cu baioneta şi puşca contra unei armate cu arme sofisticate. In aceasta situaţie au mărit numărul “voluntarilor ţărani” la 800.000.
In faţa reluării ofensivei chineze, la sfârşitul lui Ianuarie 1951 guvernul SUA a propus la 20 Ianuarie o rezoluţie prin care sa se declare China agresoare, dar fără rezultat.
Acesta este momentul când Stalin a convocat la Moscova secretarii partidelor comuniste şi miniştrii Apărării pentru pregătirea unui război ofensiv, socotit că momentul a sosit datorită slăbiciunii forţelor armate americane.
ROMÂNIA PRINTRE FURNIZORII DE MUNIŢII
După încheierea Tratatului de asistenţă mutuală dintre Rusia şi China din Februarie 1950, imediat în România şi Cehoslovacia s-a primit ordin să fie puse în funcţiune fabricile de muniţii. După război, din ordinul URSS se desfiinţaseră, reprofilându-se pentru producţie maşini şi utilaje sub conducerea Ministerului Construcţiilor de maşini unde la acea data trona Chivu Stoica.
Uzinele mari ca Malaxa, Concordia, Lemaitre îşi desfiinţaseră complet secţiile de fabricarea muniţiilor.
Chivu Stoica îşi luase angajamentul ca în 6 luni va lucra în plin la producţia de bombe Brandt de calibru 120 şi a pus în funcţie o linie de fabricaţie care în 6 luni a rebutat 12.000 de astfel de bombe. Mare scandal.
S-a adus forţat ca specialist inginerul Gh. Mazilu care a pus pe picioare procesul tehnologic şi a recuperat bombele defecte.
Totul se făcea sub controlul consilierilor sovietici: inginerii Filin, Saţerin, Nicolaev şi alţii.
Şeful era Filin care după ce a pus ordine în legătura cu fabricaţia a fost mutat în Cehoslovacia ca sa pună la punct şi fabricarea muniţiei la uzina Scoda.
Lucrurile mergeau bine la uzina Plopeni, dar nu se ştia ce se petrece în afară de munca cinstită, până pe 21 Mai 1953 când au fost arestaţi 7 ingineri de la Mărgineni: Boncea Spiridon, Gheorghe Mazilu, Mircea Ionescu, Curcănescu, col.Ionescu, cap.Negulici, V.Ţincoca. Doi ani de zile au fost torturaţi în securitatea de la Ploieşti ca să recunoască sabotarea lucrărilor de la Mărgineni. N-au reuşit, dar sub această acuzaţie vor ajunge la proces.
Răsfoind dosarul au dat peste nota informativă făcută de ing.comunist Hoppe Egon şi directorul Şilaev (un ţigan basarabean care avea pe socrul său Nicoară în Comitetul Central P.M.R.), în care se spunea, că foştii ingineri vechi din timpul războiului sabotează. Era datată în Oct.1952, însoţită de o lista de 14 persoane-sabotori.
Nota informativă a fost dată lui Nicoară, care a înaintat-o lui Alex.Drăghici pentru a hotărî arestarea.
Este ştiut ca în Octombrie fuseseră executaţi într-o înscenare tot de sabotaj inginerii de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, după un proiect greşit şi ruinător pentru România. Pentru acoperirea acestei greşeli ce a costat viaţa a sute de mii de oameni înainte de închiderea canalului, s-a confecţionat procesul de sabotaj.
In Noiembrie 1952, după alegerea lui D. Eisenhower la Preşedenţia Statelor Unite, acesta anunţase că va invada Manciuria şi chiar va arunca bomba atomică pentru pacificarea Extremului Orient.
Rusia pusese deja în gura lui Jacob Malik, delegatul la ONU, ideea “posibilităţii coexistenţei paşnice ale celor doua sisteme, socialist şi capitalist. Şi mergând mai departe cu argumentarea, spune ca “Popoarele sovietice cred…c’ar fi mai convenabil să se înceapă conversaţii între cele două tabere în vederea unui armistiţiu prevăzând retragerea trupelor pe paralela 38°…Eu cred că este posibil cu condiţia să existe dorinţa sinceră de a pune capăt acestor lupte sângeroase din Coreea.”
In acest context al politicii internaţionale trebuie privită şi încercarea de retragere rusească cu ştergerea urmelor ce le pregătise pe spatele ţărilor subjugate.
Socotesc că numai aşa se explică găsirea unor vinovaţi, fără vină, pentru a nu se cunoaşte pregătirile războinice. Cei 7 ingineri, după ce au trecut prin tratamentul dezumanizat al lui Mauriciu Ştrul de la Ploieşti, după 2 ani, au fost puşi în libertate, achitaţi printr-un proces ce a avut loc la Bucureşti pe 21 Iunie 1955.
RUSIA PREGĂTEŞTE ROMÂNIA CA BAZA DE LANSARE A RĂZBOIULUI
Marele vecin de la răsărit, grijuliu ca să nu fim atacaţi de Tito, ne-a trimis o grupă de consilieri militari sub conducerea generalului Afanasiev, care pe 1 iunie 1951 urmau să înceapă lucrările de fortificaţii pe litoral, care era porţiunea cea mai ameninţată de “Imperialişti”. La scurt timp s-a trecut şi la fortificarea Dunării si Banatului. Aceste lucrări erau mascate de începerea Canalului.
Toate aceste lucrări erau concepute după planuri sovietice, conduse de specialişti bolşevici şi plătite de sclavii români pentru că doar în interesul lor se făceau şi cu braţele noastre de munca. In acest cincinal (1950-1955) de muncă fără rost s-au executat peste 10.000 de obiective “strategice” pe lungimea a 500 km.
Este interesant de ştiut ca aceste lucrări de fortificaţii au început cu o luna de zile înainte de atacul Coreei de Nord împotriva celei de Sud, prezentat de URSS ca atac al Sudului contra Nordlui. Nu mai miră pe nimeni că ruşii vedeau cu ochii minciunii şi ai relei credinţe.
Şi ca să anticipăm sfârşitul dureros, amintim informarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din 5 Iunie 1953, că o serie de “ofiţeri proveniţi din vechea armată burghezo-moşierească au sabotat proiectarea şi executarea acestor lucrări de fortificaţii”.
Exact ca în procesul cu muniţia, tot contra imperialiştilor, cu deosebirea că acolo turnatorii erau Hoppe şi Silaev, iar aici turnător calificat era Gheorghiu Dej.
Nu se pomeneşte nimic despre consilierii sovietici care au proiectat şi au verificat pe teren lucrările.
Un specialist român care a analizat situaţia cu reprezentanţii din Statul Major al departamentului construcţiilor militare, a constatat că nu era vorba de lucrări defensive, ci pur şi simplu erau obiective ce aveau caracter ofensiv.
De exemplu, în Banat, zona Buziaş, în Iunie 1951 au început lucrările pentru o bază de lansare de rachete şi ca anexa a acestui complex de lucrări trebuiau consolidate toate podurile şi viaductele de la Ungheni la Timişoara, ca să reziste la o sarcina de 50 tone. Acest lucru însemna ca se vor aduce din URSS tancuri grele iar rachetele ce vor fi folosite vor fi de mare tonaj şi cu tragere lunga.
Incă după hotărârea lui Stalin de război “ofensiv”, în România, începând cu luna Martie 1951 au început fortificaţii de “apărare” contra Iugoslaviei. In timp ce Mac Arthur preconiza atacarea Manciuriei, “marele strateg” Stalin a hotărît construcţia a 5 aeroporturi “defensive”, 1a frontiera iugoslavă, sub 100 de km., cel mai apropiat fiind la 60 km. Dar în Mai 1951 generalul american era înlocuit. Războiul “defensiv” cădea.
O nouă lucrare de apărare se întocmise de un tovarăş inginer sovietic grijiuliu de soarta conducerii politice şi administrative a României, prin construirea unor subterane betonate rezistente la bombe foarte puternice. Tot acest complex era legat logistic de cazemate implantate în stânca munţilor Carpaţi.
Data începerii lucrărilor în primăvara anului 1952 şi termenul final de mijlocul lunii iunie 1953 ar putea fi puse în legătură şi cu experimentarea bombei cu hidrogen din acea perioadă, de SUA.
La sfârşitul anului însă Stalin, după alegerea lui Eisenhower, declara că URSS ţine să pună capăt războiului din Coreea şi poate să se întâlnească cu preşedintele Statelor Unite.
Ros de boală, de paranoia şi obsesia atentatelor celor din jur, Stalin, în acest sfârşit de an, avea satisfacţia că-şi văzuse visul împlinit prin ridicarea statuii de 72 de metri la confluenţa canalului Volga-Don, în timp ce auzise că numele îi fusese dat unui vârf, de peste 7.500 m. din Pamir ce-şi avea colţii îndreptaţi peste Afganistan, spre golful Persic.
Ca în tot timpul vieţii lui, Stalin, folosindu-se de denunţuri şi înscenări, a continuat şi după 13 Ianuarie 1953. Primind o nota informativă de la doctoriţa Timatchouk(?),probabil o agentă a lui Beria, prin care era anunţat ca doctorii Kremlinului intenţionat au folosit tratamente contra indicate prin care au omorât o serie de conducători (printre ei şi pe Jadanov) a dat ordin de arestarea a cestora. Cum majoritatea erau evrei, concluzia a fost simplă, că au lucrat la dispoziţia serviciilor americane şi a organizaţiei Joint, care se ocupa cu ajutorarea evreilor din URSS şi ţările satelite. Fiind şi o organizaţie în slujba sionismului şi statului Israel, a hotărât ruperea relaţiilor cu acest stat şi interzicerea organizaţiei. Această acţiune a servit ca model şi în statele sclavizate. Stalin nu numai că a ordonat scoaterea probelor prin metodele lui Beria, dar a trecut şi la o epurare şi represiune ce va servi ca model în ţările satelite.
De ce i-a fost frică n’a scăpat.
Pe 4 Martie dimineaţa s-a anunţat că s-a stins marele “far”, urmat de un suflu mondial de uşurare.
U R M Ă R I
Pe 27 Martie 1953 s-a dat decret de amnistie şi prof.dr. cu cei 14 colegi în “halate albe” au fost eliberaţi, iar pe 4 Aprilie reabilitaţi. In schimb ministrul de interne Ignatiev a fost “eliberat din functie”, cu adjunctul lui, torţionarul Riumin, care a fost executai după procesul lui Beria (care în Decembrie avusese aceiaşi soarta).
KREMLINUL schimbă politica de represiune cu cea de coexistenţă dând ordine în consecinţă, încercând să şteargă urmele.
Intre 5 şi 15 Iunie Molotov poartă-discuţii cu Tito şi se fac schimb de ambasadori.
Continuând politica de destindere, conducerea colectiva de la Kremlin normalizează raporturile cu Turcia renunţând în mod solemn la toate revendicările anterioare asupra teritoriului turc.
De asemenea a reluat relaţiile diplomatice cu Israelul pe care le rupsese în Ianuarie, după înscenarea procesului “halatelor albe”
Căutând o normalizare şi cu ţările capitaliste, a lăsat liber ca părţile beligerante din Asia să stingă focul pe care ea îl aprinsese pentru a încurca americanii acolo (ca să poată acţiona în Europa, unde am văzut pregătirile făcute).
Astfel, pe 27 Iulie s-a semnat armistiţiu între cele două Coreei, la Pan Mun Jon.
In Noiembrie 1953, Ho Şi Minh a anunţat că şi el este gata să întreprindă negocieri de armistiţiu.
ORDIN DE ACOPERIRE A PREGĂTIRILOR DE ASALT ÎN EUROPA.
Pentru a se închide gura martorilor, acestor cunoscători ai faptelor, am văzut că cei 7 ingineri ce lucrau la muniţie au fost arestaţi pe 21 Mai 1953 şi ţinuţi 2 ani într-un secret înspăimântător. Mărturie este ing. Gh.Mazilu cu vol.” In Ghearele securităţii”. |
La mai puţin de o lună, pe 5 iunie 1953, tot Gheorghiu Dej da ordin de arestare a unor “ofiţeri proveniţi din vechea armată burghezo-moşierească”, că au sabotat lucrările de fortificaţii de-a lungul a 500 km. care fuseseră proiectate de ruşi, executate tot sub conducerea lor, cu mână de lucru românească.
Aceştia deveneau acum martori stânjenitori când se “încinsese dorinţa de pace sovietică” şi urmele trebuiau să dispară, ba că obiectivele erau amplasate sub nivelul mării, ba că intrarea în cazemate se făcea prin faţa inamicului, sau pur şi simplu lucraseră fără a se lua măsuri de camuflarea lor, sau lucru pe timp de noapte, ca să fie ferite de ochii “spionilor” şi alte obiecţiuni ale elementelor descompuse, cu un bogat trecut de acţiune duşmănoasă împotriva oamenilor muncii. (semnat Gh. Georghiu -Dej).
După torturarea şi obligarea de a “recunoaşte” învinuirile partidului, zece ofiţeri au fost condamnaţi prin sentinţa nr. 515/19-12-1953: general Ionescu Grigore (15 ani), lt.col. Cocorandu Dan (20 ani), lt. col. Şerbu Ctin (20 ani), Lt.col. Gruia Ion (15 ani), maior Predoiu Florea (10 ani), cap. Stan Gh. (12 ani), cap. Pietraru Claudiu (12 ani), maior Teodorescu Virgil (12 ani), cap. Ionescu Ion. (7 ani) şi lt. Ciobanu Ion (5 ani).
La mai puţin de 2 ani de la pronunţarea sentinţei, pe 8 decembrie 1955, ofiţerii au fost graţiaţi deoarece înscenarea îşi atinsese scopul de a salva “prestigiul partidului” de a fi executat la ordin lucrări ce nu-şi aveau rostul, ce serveau interesele URSS.
Mult rău, foarte mult rău a făcut acest partid, în primul deceniu de când a fost impus de trupele sovietice.
Istoria lui este a unor guvernanţi măcelari care au săvârşit un adevărat genocid, presărând pe întreg cuprinsul ţării morminte fără cruci, urmărind să înece totul în tăcere şi uitare.
Tot după modelul sovietic, a început lupta pentru putere între tovarăşi. Primul a fost ucis Ştefan Foriş, de către Gh. Pintilie, din ordinul lui Gh.Gheorghiu -Dej, pentru că era secretarul partidului comunist, pe când Dej era un nimeni. După aceea a urmat, în 1964, arestarea lui Samuel Margulius, fost secretar al partidului şi pe 28 aprilie 1948 (înainte de arestarea legionarilor) a fost arestat Lucreţiu Pătrăşcanu, prin hotărârea membrilor Biroului Politic: Gheorghiu -Dej, Gh. Apostol, Emil Bodnăraş, Iosif Chişinevschi, Chivu Stoica, Alex. Moghioroş, Miron Constantinescu şi Dumitru Coliu. Arestarea s-a făcut în baza concluziilor anchetei condusă de A. Drăghici. Iniţial ancheta a fost începută de Iosif Rangheţ. Aceasta era răsplata partidului pentru toate fărădelegile pe care le făcuse pentru el, începând cu furtul alegerilor, ca să legalizeze “democratic” venirea la putere, transformarea justiţiei într-o anexă PCR, iniţierea de legi prin care Statul de drept devenea un instrument de deservire a intereselor sovietice. A fost schimbat de Drăghici din “câmpul muncii”. Pe 30 Dec. 1950 acesta a fost făcut general şi prim adj. al lui Teohari Georgescu, pentru a se ocupa de lichidarea concurenţilor potenţiali ai lui Dej.
Anchetarea a durat 6 ani, timp în care a fost torturat îngrozitor, bătut până la atrofierea unui picior, printre anchetatori numărându-se: Enoiu Gh., Filipescu Gh., Soltuţiu Ioan, Moraru Gh., Moise Viorel, Miclea Teodor, Drăghici Toma, Weis Ludovic, Vânătoru V. şi nenumăraţi alţii. Aceştia au chinuit peste 80 alţi martori, dintre care şi-au ales acuzatori la proces (pe urmă i-a condamnat), printre ei numărându-se soţia lui, Elena Pătrăşcanu şi soţia lui Foriş, Victoria Sârbu.
La Moscova începuse represiunea împotriva evreilor şi Bucureştiul i-a urmat modelul arestând, torturând şi chiar condamnând, printre victime numărându-se: KofIer Remus, Belu Zilber, Emil Calmanonovici, Lena Constante, Brauner Harry, Berman Jac, Margulius Samuel…
Pătrăşcanu s-a comportat cu demnitate în faţa acestei înscenări şi a fost împuşcat de Iosif Moldoveanu (Ioşca) în noaptea de 16 Aprilie 1954,1a Jilava. In 1968 când se punea problema reabilitării lui L.Pătrăşcanu, acest criminal s-a sinucis, după ce şi-a împuşcat membrii familiei. (Cartea Neagra a securităţii, p.202 de I.M.Pacepa).
In timpul torturilor lui Pătrăşcanu, Gheorghiu Dej a continuat “răfuielile tovărăşeşti”.
Lupta pentru putere între Ana Pauker şi Ghiţă Gheorghiu-Dej, după modelul Moscovei, trebuia să aibă un sfârşit. Când Ana n-a mai fost ce-a fost, a recunoscut că “a venit cu sarcini din URSS” -şi tot la judecata de “apoi” a fost întrebată, între tovarăşi, despre modul cum a reuşit să atragă pe Luca, pe Teohari şi poate şi pe alţii în activitatea ce o desfăşura. A fost acuzată, printre altele şi de faptul că a fusese agentă a Siguranţei.
In mersul spre puterea absolută, din ţările satelite, Gheorghiu Dej era singurul care nu stătuse la Moscova până în 1944. Poate acest inconvenient 1-a făcut pe Dej să ducă o luptă de “lămurire” pe lângă Susaicov şi Vâsinschi, definindu-şi “poziţia”. Poate a ştiut şi de discuţiile dintre Ana şi Manuilski pentru alipirea României la Ucraina.
Multe şi diabolice au fost dedesubturile acestei lupte pentru putere.”Aceşti măcelari “comunişti cărora le străluceau ochii după aur, erau amestecaţi şi în spionajul economic, iar Ana Pauker era inspiratoarea agentului Viţianu, din a cărui reţea a făcut parte şi Max Maximov (născut Edelstein), care fusese expulzat din Elveţia pe 15 Iunie 1950, pentru că a adus la cunoştinţa autorităţilor române numele a 160 cetăţeni români ce aveau fonduri în Elveţia.
Si dacă această reţea era legata de Ana Pauker, s-a căutat şi o alta filieră legata de Ministerul Industriei şi Comerţului, de unde Max Ausnit şi Nicolae Malaxa primiseră aprobarea paşapoartelor, ca să plece în “misiune economica” în SUA. Grupul advers era interesat de suma care se primise de la cei doi.
Izbucnirea a avut loc chiar după arestarea lotului Popp – Bujoi, legat de mişcarea de rezistenţă finanţată de Reşiţa şi Mic. Aşa se face că a fost “arestat” şi anchetat I.Gg.Maurer, căruia i s-a închis acţiunea la intervenţia lui Gheorghiu Dej. Aproape imediat, prin Aug.1948 a fost reţinut Gheorghiu Dej pentru cercetări la securitatea din Calea Rahovei. Constantin Doncea a alertat pe CFR-iştii de la Griviţa Roşie şi de la Ploieşti care au cerut să stea de vorbă cu Gheorghiu-Dej. A fost dus şi plimbat printre cei care-1 solicitaseră. La întoarcere i s-a fixat domiciliul în Blocul Adriatica, bineînţeles sub pază.
De la această dată care s-a înăsprit lupta pentru putere, care a coincis cu adversitatea lui Stalin contra evreilor şi interzicerea organizaţiei Joint de ajutorare a sioniştilor. Am văzut ca aceasta măsura stalinistă s-a extins şi la ţările “surori”, prin înscenarea de procese şi vigilenţa mărită contra spionajului.
Rememorând desfăşurarea evenimentelor, amintim ca în Iulie 1948 s-a cerut de către guvernul israelian, trimiterea a 3-3500 evrei pentru întărirea forţelor consecvent democratice. Si se mai spune că în concepţia Partidului Comunist Român şi a Comitetului Democrat Evreiesc s-ar fi gândit la un plan de “comunizare a Israelului, la adăpostul emigrărilor”. Congresul Mondial Evreiesc s-a opus cerându-se ca Flota VI-a americană să blocheze exportul de revoluţie comunistă, prin intrarea navelor în strâmtorile Dardanele şi Bosfor. Tot în aceeaşi perioadă, fostul ministru de finanţe al SUA, Morgenthau, într-o declaraţie spunea:”…fiecare dolar învestit în Israel slujeşte împotriva expansiunii comuniste în lume”.
Politica URSS se îndreaptă spre sprijinirea arabilor. Deci direcţia arătată de Stalin trebuia urmată.
Pe 4 Martie 1949 s-a emis decizia 197 prin care se interzicea activitatea organizaţiilor JOINT, ORT şi OSE, sub semnătura lui Gheoghiu Dej, Petru Groza, Ştefan Voitec, Lotar Rădăceanu, Teohari Georgescu, Miron Constantinescu, Vasile Luca, Ana Pauker,Vasile Vaida, Avram Bunaciu, Gh.Vasilichi şi Ion Vinte.
Ţările “democraţiilor populare” trebuiau să se alinieze modelului sovietic, care arata lupta înverşunata împotriva titoiştilor, spionilor ţărilor capitaliste, sioniştilor.. consideraţi trădători.
Gheorghiu Dej, după lupta contra spionajului anglo-american tradus în “înalta trădare “, executarea centurii de fortificaţii şi deportarea populaţiei din Banat, a trecut, în August 1952, la arestarea lui Vasile Luca- ca deviaţionist de dreapta. Era începutul răfuielilor. I s-a înscenat un proces în care au implicat şi pe Iacob Alecsandru (evreu arestat cu soţia) şi pe alţii din ministerul finanţelor ca “sabotori”, iar Luca şi trădător, fost agent al Siguranţei (a fost torturat şi ucis la Zarca din Aiud, 27 Iulie 1963).
După Plenara CC a PMR din 26-27 Mai 1952, Vasile Luca, Teohari Georgescu şi Ana Pauker au fost scoşi din funcţii, ca deviaţionişti de dreapta, cu relaţii între ei împotriva hotărârilor Partidului. A.
Draghici, ajuns dirijorul securităţii, special pentru a sprijini pe Gheorghiu Dej, a fost la rândul lui sprijinit de generalii de securitate: Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi, Ion Vinte, Alex.Demeter, Vasile Vâlcu, Florian Danalache, Vladimir Mazuru, Petre Goncearuc, Bucicov şi alţii.
Arestările împotriva evreilor, începute în 1950, s-au intensificat după aceasta plenară.
A doua zi după “descoperirea complotului” halatelor albe de la Moscova, pe 14 Ianuarie, a avut loc Biroul politic al CC al PMR. unde Gh. Gheorghiu Dej anunţa: “Trebuie să punem la ordinea de zi analiza procesului din Cehoslovacia (n.n. R.Slansky) şi cele ce s-au petrecut recent în URSS cu banda de medici. In special va trebui să discutam aceste probleme.” S-a pus în discuţie problema minorităţilor, însă s-a insistat asupra grupului Ana Pauker şi mişcării sioniste.
Printre cei mai virulenţi, Petre Borilă subliniază: “Procesul Slansky a arătat ca fracţionişti, troskişti, sionişti, naţionalişti, elementele din brigăzile internaţionale au fost folosiţi în trădări murdare. Se referea la Ana Pauker, Valter Roman, Mihai Burcă. “Cu aceasta ocazie vreau să spun că Ana Pauker n-are ce caută la Consiliul de Miniştri”.
Miron Constantinescu a intervenit: “Aşa cum nu ne este mila de preoţii catolici, să nu ne fie milă de rabini şi cantori…. şi de aşa- zişi învăţători religioşi cum e fratele lui Ana Pauker.”
Iar tov. P.Borila adaugă:”…Ana Pauker a primit pe reprezentantul Israelului; arestaţii cărora Teohari Georgescu le-a dat drumul, de care nici Ana Pauker n’a fost străina; eliberări în masă de paşapoarte pentru Israel, chiar forţat. Toate acestea ne dau foarte mult de gândit…Noi n’am adâncit aceasta problema.” Chişinevski a adăugat: “În privinţa CDE, consider comunităţile evreieşti mai periculoase decăt oricare organizaţie evreiască”.
Gh.Gheorghiu Dej a completat: “In ceea ce priveşte populaţia evreiască, R.P.R. are cea mai numeroasa populaţie evreiasca dintre tarile de democraţie populara. Are cea.300.000 de suflete, cu toate plecările masive. Nici pe de parte nu se poate compara cu ceea ce s-a întâmplat în Bulgaria, acolo pentru ei aceasta problema nu exista. Ei au avut 40-50.000 şi toţi s-au dus. Avem mai mulţi decât Ungaria şi Polonia are mai puţin decât noi…”
Peste o luna, pe 19 Feb.1953, Ana Pauker a fost arestata sub învinuirile de legături cu serviciile străine, promovarea elementelor legionare, întârzierea colectivizării… In aceiaşi zi, a fost arestat şi fratele ei Solomon Rubinsohn, revenit din Israel. Motivul real a fost lupta pentru putere şi înlăturarea “tovarăşilor de drum”. A fost eliberată după unii pe 20 Aprilie, după alta versiune în Septembrie 1953, în urma Biroului Politic al CC. al P.M.R.
Cu o zi înainte de arestarea ei, fusese ridicat pe 18 Feb.1953 Teohari Georgescu, învinuit de colaborare cu siguranţa lui Moruzov, pentru crime împotriva poporului român, de antisovietism (acuzat de ajutorul lui Marin Jianu), de înţelegere cu Vasile Luca pentru susţinerea Anei Pauker încît sa ajungă în fruntea partidului şi de eliminare din conducere a lui Ctin.Pârvulescu, Gh.Vasilichi, Miron Constantinescu, Const.Doncea, Alex.Moghioros. A stat în anchetă în condiţii bune şi a fost eliberat în toamna 1955 cu plasarea într-un serviciu, ca director de tipografie.
Un alt călău care a terorizat anchetaţii, cu acuzaţii ieşite din mintea lui bolnăvicioasa, a fost Misu Dulgheru, arestat pe 16-Octombrie 1952 şi ţinut în ancheta 2 ani şi 3 luni. Prin 1980, a plecat în Israel.
La 2 Sep.1953, la o jumătate de an după moartea lui Stalin, s-a ţinut un nou BP.al CC. al PMR la care, pe lângă Gh.Gheorghiu-Dej a participat Iosif Chisinevschi, Miron Constantinescu, Gh.Apostol, Petre Borilă, Chivu Stoica, Dumitru Coliu şi Const. Pârvulescu. Cu această ocazie, s-a discutat problema evreilor arestaţi ca sionişti iar Gh.Gheorghiu Dej s-a exprimat: “Propun să se termine cu aceste procese. Să fie procese închise, nu publice. Despre unele putem să scriem, despre altele mai puţin, după importanţă. Toţi merită, pe baza legilor Republicii noastre sa fie împuşcaţi, dar întrucât sunt prea mulţi şi s-ar putea să se arate a un fel de măcelărie, va trebui să le administram pedepse la închisoare, numai în cazuri excepţionale, în doua-trei cazuri să fie condamnaşi la moarte”.
Procesele celor 2-300 de sionisti au fost judecate între Martie 1953 şi Martie 1954, terminându-se înainte de procesul Pătrăşcanu. În lotul principal s-au pronunţat pedepsele: A.L. Zissu (muncă silnică pe viaţă ) Misu Benvenisti (M.S.V.), Jean Cohen (MSV), Melania Iancu (20 ani), Moscovici(15 ani), Moritz Weiss (20 ani), Zoltan Hirsch (25 ani), Beer Benjamin (25 ani), Haber Ladislau (12 ani), Brish Hass (10 ani), Ştefan Kuhn (15 ani), Carol Reiter (15 ani)….
Patru persoane au murit în timpul detenţiei, nejudecate. La înscenarea proceselor, peste 40, a contribuit Stalin prin agenţii lui de la Bucureşti care se numeau “miniştri”, la care se mai adaugă Abramovici Chiriţă, Benari Alice, Feldman Bercu, Iosif Bercu, Leibovici H.Serban, Manole Ofelia, Oberst Eugen, Stoia Elena,Vass Ghizela…
Iar printre torţionării achetatori care te făceau să declari şi ce n-ai facut, se numărau unii arhicunoscuţi prin cruzimea lor şi care sunt menţionaţi de Teodor Wexler şi Mihaela Popov în “Anchete şi procese uitate” vol.2, pag. 825: Agapie Gheoghe, Anghel Marin, Arama Ion, Bromisesvski Vasile, Butyka Francisc, Cenuşă Ion, Condrea Iosif, Crăciun Iosif, Dinca Constantin, Dulgheru Misu, Gudina Teodor, Lomy Dinu, Micle Teodor, Mânu Constantin, Mihăilescu Gheorghe, Perlea Gh, Rujan Gheorghe, Păun Gheorghe, Rusu Ioan, Sepeanu Teodor, Thais Eugen, Târnoveanu Ion, Tudor Radu…
Aceştia au însăilat înscenarea judecata de gen.Petrescu Alexandru, un criminal de război purtat în toate procesele celebre, în schimbul libertăţii, ajutat de lt.maj.procuror Alexandru Gheorghe, iar sentinţa poarta nr. 258/29 Martie 1954.
Mai merita menţionat ca în favoarea sionistlor români a interevenit şi preşedintele SUA, D.Eisenhower, pe 3 Iunie 1954.
TARA A RĂMAS ÎN CONTINUARE MĂCELĂRITĂ
Gheorghiu Dej, înlaturându-1 pe Teohari Georgescu, nu a schimbat nimic, nici pe mâni nu s-a spălat, ci a adus un nou casap, care a terorizat ţara având sprijin necondiţionat în Pintilie şi Nicolschi.
In toata aceasta perioada, muntele era martorul crimelor săvârşite de securitate în lupta contra partizanilor. Pentru ilustrarea acestor pagini de epopee aruncam o privire înlăcrimata dar şi plina de admiraţie şi recunoştinţă pentru continuatorii demnităţii româneşti: Dumitru şi Nicolae Fudulea în Babadag, Vasile Baciu din Dulgheru, Popescu Sever (student mort în lupta la Zegujani, pe Motru), Mogoş Ion şi Mazilu Nicolae (împuşcaţi în lupta la Padureni-Timis), Leluş Ion (împuşcat în lupta la Revetiş-Arad), Ursoniu (o fetita spânzurată ca a atenţionat pe un partizan în pericol de arestare), Novac Gelu la Obreja (împuşcat în luptă), Hasiu Andrei (mort în lupta la Voievodeni), Cosma Partenie (executat pentru aprovizionarea cu muniţie a partizanilor din Făgăraş), Dobre Pavel ( împuşcat la Revetiş, în lupta), Nasarâmba Dumitru…
Moţii din Vlădeasa începuseră sa se retragă în munte din cauza birurilor şi opresiunii, încă din 1948. Se adunaseră în jurul familiei Susman din Răchitele, fiind urmăriţi de armata, ca pe timp de război, şi de sute de ţărani pe care-i obligaseră sa devină informatori, spre a-i înfricoşa ca să nu ajute partizanii.
Prima care a murit în mod suspect a fost Catrina SUSMAN în 1950, când cei doi copii mai mici fuseseră duşi în Bărăgan cu domiciliu obligatoriu, în timp ce capul familiei cu cei doi copii Visalon şi Toader luaseră calea codrului. Susman Teodor (senior) n-a mai putut rezista cercului urmăritorilor şi pe 15 Dec.1951 s-a împuşcat în şura lui Teodor Moldovan din com.Răchitele. Alt membru al grupului, Ioan Popa (Ciota) a fost împuşcat în munte în 6-07-1952, iar peste o săptămâna, alt partizan, Gheorghe Mihut din Răchitele, a fost rănit la cap, în munte, şi a murit în spital la Cluj.
În urmarirea soţilor Mihai şi Lucretia Jurj, a fost împuşcată gazda acestora, ţăranul Teodor Neag, de la Dealul Boţii, pe 11/12 Nov.1951.
Urmărind să facă peste tot informatori, au arestat pe preotul Mircea Pândea de lângă Beius şi soţia acestuia Ana, care era sora lui Mihai Jurj. Eliberaţi, cei doi au devenit informatori şi prin ei au fost trădaţi, în August 1954. Arestaţi în comuna Sudries de lângă Beius, Mihai Jurj, rănit grav, a murit până la securitatea din Oradea, fratele lui Oneţ Roman, rănit grav la cap, a fost salvat pentru moment, dar a fost condamnat la moarte şi executat în 1955. Lucretia Jurj, condamnata pe viaţă, a supravieţuit. A fost eliberată în Aug.1964 şi a scris o impresionanta mărturie despre acest grup.
Au mai supravieţuit cei doi fraţi, Teodor şi Visalon până când securitatea, prin trădarea lui Tarău Dumitru şi Iosif Floca a dat de urma celor doi fraţi Susman. Erau adăpostiţi în grajdul lui Romul Florea. Somaţi au refuzat sa se predea şi au deschis focul. Lupta a durat în jur de 2 ore. Văzând ca nu e posibil sa-i prindă, au dat foc şi amândoi au murit arşi dar nu s-au predat. După aceia a urmat un proces cu aproape o suta de arestaţi care s-a judecat pe 26 Iulie 1958. Majoritatea erau din satul Traniş, com.Valea Draganului, iar legenda ramasă îl considera pe Teodor SUSMAN senior, Tatăl MOŢILOR, iar pe Teodor junior, Regele munţilor.
***
Dacă afară lumea găsea pentru câtva timp liniştea, cei de la Canalul morţii trăiau ca în infern şi unii se rugau sa-i ia Dumnezeu, nemaiputând suporta munca forţată.
Dar Dumnezeu n-a voit s-o facă, i-a salvat pe unii ca să fie mărturie generaţiilor viitoare de ce înseamnă comunismul, să le deschidă ochii şi minţile. Răul nu poate fi uitat şi trebuie strigat în toate limbile. Aceşti călăi produşi de un sistem schizofrenic au crezut ca ei sunt totul, că ei ştiu totul şi că hotărîrea lor aduce fericire prin răul făcut, prin crimele abominabile săvârşite…
Planurile diabolice ale Moscovei erau adevărate proiecte de genocid, prin munca de exterminare la care erau supuşi oamenii. Închiderea Canalului n-a însemnat şi eliberarea deţinuţilor politici. Pe 19 Iulie 1953 când s-a oprit lucrul, au venit în lagărele de la Canal vagoane de animale, unde au fost încărcaţi cei ce mai erau în putere. La Peninsulă a sosit o garnitură de 40 de vagoane, însoţita de fostul tapiţer Constantinescu Marin zis “Duba”, director al Canalului, care a întrat cu parul în mâna în infirmeria de la Peninsula şi a început să lovească bolnavii din paturi; aceştia, îngroziţi, în cârje, săreau pe ferestre ca să scape de loviturile brutei.
Atunci, un deţinut care de abia se mai ţinea pe picioare, Marcu Goldenberg, a avut curajul să strige: “aici e mai rău ca la Auschwitz”. Omul fusese închis şi în închisoarea de exterminare de acolo şi scăpase, dar munca forţată de la Canal aproape îl puse la pământ. Şi a avut nenorocul sa cadă şi în brigada lui Mureşanu Gavrilă şi Segal Gustav (pontator) care forţau oamenii la munca peste puterile lor. Nemaiputând suporta i-a strigat acestuia din urma într-o zi: “Bine mă, dacă ţi-ai chinuit, jefuit, turnat colegii de suferinţa în lagărele din Transnistria ca sa trăieşti mai bine, acum vrei să mă omori şi pe mine? Te jupoi de viu când ies afară!”..
Rămăşiţele de la Canal, cei care mai puteau mişca, au fost puşi să strice ceea ce se construise, iar pe cei bolnavi din cauza muncii, distrofici de nu se mai puteau tine pe picioare, schelete cu ceva zile, i-au adunat în lagărul de la Poarta Alba. Si acolo, venind o comisie în timpul grevei foamei a 54 deţinuţi (pentru îmbunătăţirea hranei şi medicamente ), deţinutul Silberman, care fusese internat la Auschwitz, şi-a desfăcut cămaşa şi a strigat: “Aici e mai rau ca la Auschwitz!”
Martor este Remus Radina, fost în greva foamei.
Si pentru această atmosferă de degradare, premergătoare exterminării fizice, cerem desfăşurarea procesului comunismului.
La Poarta Alba s-au petrecut scene de groaza sub conducerea comandantului lt. maj. Fecioru Ion (originar din Cucerda-Târnăveni) şi a politicului Moraru (slt) încât zeci de deţinuţi au fost nevoiţi să declare greva foamei, reuşind Remus Radina sa aducă procurorul ca sa vadă halul în care fuseseră aduşi deţinuţii politici.
Marturii:”Testamentul din morga” – Remus Radina şi Constantin Ticu Dumitrescu- care a anunţat procuratura de la Constanta.
Prin aceste greve, care s-au desfăşurat timp de 3 luni, în timpul celei mai groaznice ierni (Ianuarie-Februarie 1954) s-a reuşit să se obtină eliberarea arestaţilor administrativi, în Mai 1954.
Condamnaţii politici cărora le expirau pedepsele nu erau eliberaţi ci trimişi cu pedepse administrative (de la 12 la 72 luni) pe Bărăgan, de unde majoritatea au fost rearestaţi în 1958 şi li s-au înscenat alte procese până în 1964.
CEL MAI ACTIV CENTRU DE REZISTENŢĂ
Din 1948 până în 1956 munţii Făgăraşului au fost Cetatea de rezistenta a Neamului românesc. Aici domnea ca rege neîncoronat Ion Gavrilă- Ogoreanu, înconjurat de vre-o zece “prinţi”, toţi gata să-si dea viata (şi chiar şi-au dat-o pentru apărarea demnităţii întregii ţări, cântată în “Doina” lui Mihai Eminescu).
Aici au fost 7 ani din epopeea româneasca, unde o mână de tineri, ajutaţi de satele făgărăşene, au făcut să nu aibă odihnă trădătorii puşi în slujba duşmanului de moarte al României.
Epopeea este descrisa chiar de Ion Gavrilă-Ogoreanu, supravieţuitorul acelor timpuri de mândrie naţională, dar şi de durere permanentă, care de asemenea cere dreptate, prin procesul comunismului.
Batalioane de securitate, elicoptere, armament greu, s-a folosit pentru distrugerea acestui cuib de vulturi. De reuşit au reuşit numai prin intermediul Iudei, prin vânzarea de fraţi.
La Brasov şi Sibiu s-au adunat “specialiştii” în depistarea “bandelor” şi folosirea torturilor diavoleşti. Toata regiunea a fost împânzită de securitate, miliţie, agenţi şi pădurarii care nu mai aveau odihnă. Ba mai mult, securitatea a făcut şi o “scoală de popi” pe care i-au trimis să spovedească…
Totul a pornit de la un astfel de “popă”, Constantin Niculescu din Bucureşti, str.Teodor Aman nr.42 (care de fapt era la restaurantul Gării de Nord). Ajuns în Făgăraş, la spovedit, el a aflat de numele prof. Ion Grovu, care ar fi avut legaturi cu partizanii din munte.
Şefii acestui Grovu nu erau alţii decât, de sus în jos, Pintilie, Nicolschi, Crăciun, Ambrus Coloman şi Mois Aurel (veniţi de la Timişoara), Iacob Dezideriu, Deitler Ernest- şi o armată întreagă de schingiuitori.
In timp ce cei din munte erau hărţuiţi de armată şi se apărau; cazând victime şi dintr-o parte şi din alta, satele erau asaltate şi ele, căutându-se cozi de topor prin care să prindă legaturile de aprovizionare.
In acest păinjeniş au căutat sa prindă şi pe doctorul Nicolae şi pe învăţătorul Olimpiu Borza.
Rolul hotărâtor 1-a avut Ion Grovu şi Costică Niculescu care au reuşit sa înşele buna credinţă a celor hăituiţi şi obosiţi de 7 ani de viată în munte, promitându-le drumul spre Grecia.
După întâlnirea din 10/11 Aprilie 1954 de la Sibiu cu Ion Grovu, s-au pus la cale “plecările” care se terminau în Ministerul de Interne. Ultimul a fost dus Olimpiu Borza pe 7 Oct 1956. După ce a dormit o noapte la Costică Niculescu, din maşina care-1 ducea spre Giurgiu a fost arestat şi cu catuşele la mâni a ajuns în faţa lui Alexandru Nicolschi şi Gh.Pintilie.
Martor al desfăşurării acţiunii este mărturia lui Ion Gavrilă care a adunat relatările celor anchetaţi în acest proces.
Pe 10 şi 11 Decembrie 1956 s-a trecut la arestările masive din judeţe după listele întocmite de informatorii satelor a celor care ar fi sprijinit partizanii din munţi.
In ziua de 10 Decembrie 1956 au fost arestaţi:
Andrei Ion din Sibiu de către cap. Bartha Iosif;
Comanici Octavian arestat de cap. Deitel Ernest;
Cotoros Matei din Hârseni arestat de cap. Bott Bela;
In ziua de 11 Dec.1956 au fost arestaţi:
Niţu Gheorghe din Sibiu, de maior Popa Iacob, sef ors Sibiu;
Ramba Gheorghe din Voievodeni, arestat de lt.maj.Czinczco Mihai;
Vanu Gheorghe din Sâmbăta de Sus, arestat de cap.Mânzatu Aurel;
Popa Iov Octavian din Arpasu de jos, de lt.maj.Averbuch Iza;
Dascălu Cornel din Arpaşu de Sus, de lt.Gligor Grigore;
Muntean Vasile din Lisa de lt.Crăciun Iosif(?);
Mihai Aurel din Fagraş, arestat de maior Gustea Traian;
Geamanu Victor din Vistea de Jos, arestat de lt.Manta;
Sandru Victor din Vistea de Sus, de lt.maj.Szekeli Ladislau;
Metea Gheorghe din Ileni arestat de cap.Szinte Iosif.
Numărul celor arestaţi în aceste zile s-a ridicat la 70-80.
Torturile au fost îngrozitoare. Înscenarea procesului s-a făcut la Sibiu cu Trib.de la Cluj în deplasare. Au fost judecate 4 loturi, începând cu 14 Iulie 1957. La primul lot a fost preşedinte cap. Cojocaru Dragos, ajutat de Dinu şi Tripon, iar procuror Luciu Virgil. Din lotul principal a lipsit doctorul Lucian Stancu care s-a sinucis în ancheta, fiind predat familiei. A lipsit de asemenea prof.Ion Grovu, desi i s-a pronunţat numele.
Au fost condamnaţi la moarte: Ion CHIUJDEA, Laurian HAŞIU, Gheorghe HAŞIU, Victor METEA, Nelu NOVAC, Ioan POP-Fileru, iar lui Olimpiu BORZA şi dr.Nicolae BURLACU li s-a comutat pedeapsa în M.S.V.
Execuţia acestor eroi a fost făcută la Jilava pe 20 Nov.1957, comandantul grupei de călăi s-a numit Salceanu Gheorghe. Printre anchetatorii fiare s-a numărat şi Urzica Traian.
In aceasta epopee de istorie naţionala au fost arestaţi sute şi sute de ţărani, mare parte din învăţătorii şi preoţii satelor începând din 1948. După schingiuiri li s-au înscenat procese pe motive imaginare şi foarte mulţi au fost executaţi la Braşov, până în 1957.
ÎNCERCĂRILE DE SALVARE ALE VECINILOR ADUC NENOROCIRI PE SPATELE STUDENŢILOR ROMANI
Nu cred ca exista oameni mai iubitori de libertate şi dreptate decât studenţii. De-a lungul istoriei noastre tineretul a fost totdeauna în fruntea luptei pentru înlăturarea jugului asupritor. Trecând peste perioada după 1848 şi ajungând în 1944 constatam că tineretul şi-a făcut datoria. O dată cu ocupaţia ruseasca de după 23 August 1944, tineretul a fost mereu prezent pentru apărarea libertăţii contra abuzurilor şi crimelor săvârşite de ruşi şi de cei vânduţi intereselor lor.
Reamintesc numai 8 Nov.1945, 10 Mai 1946, anul 1947, anul 1948, înfrăţirea lor cu munţii, prezenta lor masivă în temniţe şi conducerea grevelor împotriva abuzurilor şi muncii de exterminare Din an în an şi permanent, tineretul a fost prezent.
In toamna anului 1956, poporul maghiar s-a ridicat la lupta pentru libertate, împotriva duşmanului comun cu noi. Studenţii din toate centrele universitare, ca la comandă, s-au ridicat cu toţii, cerând scoaterea limbii ruse şi a marxismului din învăţământ. Mai mult, se cerea plecarea trupelor ruseşti, avînd ca argument semnarea Tratatului de Pace cu Austria.
Studenţii timişoreni au fost primii care s-au ridicat din cămine prezentându-şi Memoriul cu cele 12 deziderate, revărsându-se apoi pe străzile oraşului. Reprimarea a fost dură, arestări (cca. 4000 de studenţi), anchete foarte dure, înscenări de procese şi condamnarea a zeci de fruntaşi ai studenţimii. Printre ei s-au numărat: Caius Muţiu, Aurel Baghiu, Friederich Barth, Nicolae Balaci, Valentin
Rusu, Teodor Stanca….Mărturii sunt publicaţiile lor şi sentinţele.
Studenţii bucureşteni au fost prezenţi şi ei, dar represiunea a fost chiar din timpul pregătirilor. Arestările, torturile şi înscenările au fost numeroase. Prinre victime se numară: Dan Onaca, Mihai Derdena, Paul Goma, Alex. Bulai, Alex Mihalcea, Aurel Lupu, Horia Popescu, Gina Florescu, Mihai Serdaru, Alex. Tatu şi alţii.
Ca sa înspăimânteze studenţii din Braşov, au făcut un proces în 1958 condamnând câţiva studenţi pentru acţiuni subersive din 1956: Mirea Ilinca, Valeriu Sîntion, Octavian Bădescu şi alţii.
La Cluj a fost condamnat un grup de studenţi de la Universitatea “Babes-Bolyai”, printre care: Eva Sarosy, Kalman Keleman, Varhegy..
Un grup de studenţi de la Iaşi, completat cu profesori şi muncitori de la Craiova au fost condamnaţi de T.M. Craiova, învinuiţi că ar fi vrut să distrugă statuia ostaşului sovietic.
Aceşti tineri au trecut prin toate suferinţele de la securitate şi mai ales de la Gherla, pe timpul când Goiciu Petre a pus să se tragă cu mitraliera într-o celulă, au ajuns prin lagărele de exterminare de la Stoienesti, Salcia, Strâmba, Grindu, unde au fost exemple de demnitate.
Regimul comunist a trecut de la represiunea fizica la cea ştiinţifică, punând stavilă intrărilor în facultate. Numai 20% din locurile de admitere erau lăsate la libera concurenţă, restul se ocupau pe bază de dosare selecţionate de şefii de cadre din întreprinderi sau de sfaturi populare.
După intrarea în Facultate, intrau în Uniunea Asociaţilor studenţeşti, condusă de Ion Iliescu, care s-a dovedit urmaş al modelului sovietic şi om de încredere al securităţii, dând afară din facultăţi pe studenţii ce-si cereau dreptul la o viaţă liberă şi demnă. Avea grijă acest Iliescu să nu-i lase şomeri pe studenţi, şi-i “repartiza” organelor securităţii care de-abia aşteptau…
MICUL STALIN, după Stalin
Intre 14-24 Feb.1956 Gheorghiu Dej a ascultat Raportul lui Hrusciov la cel de al XX-lea Congres sovietic şi 1-a auzit pe acesta spunând despre cruda represiune a înaintaşului său: sub domnia de fier a lui Stalin, “arestările şi deportările masive…execuţiile fără proces şi fără anchetă au creat condiţii de insecuritate, de teamă şi chiar de disperare.”
Era modelul pe care-1 urmase şi el. La întoarcerea de la Moscova şi-a continuat politica de genocid. N-a văzut că în Polonia lucrurile se mişcaseră, ruşii dăduseră înapoi şi-1 luaseră pe Rokossovschi la Moscova îndreptîndu-şi armata asupra Budapestei.
Acest mic Stalin n-a observat că polonezii îl eliberaseră pe episcopul Vâsinschi, iar ungurii pe cardinalul Mindszenty; pe când Dej al “nostru”, a scos elita politică a României, ce mai supravieţuise la Sighet şi a mutat-o în groaznica temniţa de la Râmnicul Sărat, supunînd-o în continuare la exterminare.
Mai mult, acest mic Stalin s-a oferit Moscovei, primind pe conducătorii unguri ce-şi cereau libertatea şi aducîndu-i ca “oaspeţi” la Snagov, predându-i apoi, pentru a fi executaţi la Budapesta.
DIN NOU PACOSTEA PESTE ŢARANI
In timp ce procesele contra studenţilor nu erau terminate iar Ion Iliescu începuse “curăţenia”, dând pe studenţi afara din facultăţi, Nicolae Ceausescu, “copilul de casă ” al lui Gheorghiu Dej, de la Doftana, a1es in Bir.Politic al C.C. şi însărcinat cu problema agriculturii, a plecat pe teren în toamna 1957. Dar nu singur. Cu armata după el. După ce l-a lăsat pe Drăgici în Tulcea să-i “liniştească” pe ţărani, “copilul minune” al partidului a trecut Dunărea îndreptându-se spre cotul Carpaţilor. A tras cu tunul la Suraia şi a auzit de un sat prăpădit, Nămoloasa, unde ţăranii erau, nu săraci, ci foarte săraci, trăind din împletitu1 rogojinilor de papura şi al coşurilor cu nuiele de salcie din lunca Siretului. Pentru el, ajuns general, nu era de înţeles de ce aceşti sărăntoci nu vor să se înscrie în colectiv.
Dar în sat a fost primit cu parul de Toader Iordache şi nevoit sa facă calea întoarsă. Nu s-a dat bătut.
A ordonat înconjurarea satului cu armata şi a convocat pe ţărani să vină la strunga satului în ziua de Joi, 4 Decembrie 1957. Oamenii s-au dus în aşteptarea preşedintelui Sfatului popular (Mihai Mocanita) şi a secretarului comitetului de partid (Ciocâltău). Dar cel care-a luat cuvântul ameninţându-i pe ţărani a fost căpitanul Ionescu, punând imediat mitralierele în cei vre-o 200 săteni. Au fost seceraţi: ARCAN Ion ( 14 ani), CRĂCIUN Dumitru (28 ani), CRACIUN Toader (49 ani), CRACIUN Stroie (31 ani), DIMOFTE Aurel (29 ani), MARIN Dumitru (49 ani), MIHAI Marin(42 ani), RADU Dana (28 ani). Năvălind în sat, au împuşcat în clopotniţă pe Cristea ENUŢ, care trăgea clopotele anunţând pericolul abătut peste sat. Printre răniţi, în număr de 27: CRACIUN Domnica, CRISTEA Gheorghe, CRISTEA Maria, CRISTEA Stan, CRISTEA Apostol, DOBRE Marin, HARALAMBIE Ionel, POPA Ionel, TOIA Ionel.
Arestările au fost cu zecile. Târziu în noapte, în timp ce oamenii lui Arama de la Galaţi făceau o aşa zisă anchetă, a apărut Ceauşescu, ordonând să nu plece până nu scot tot adevărul, iar răniţii, după vindecare, să fie duşi la anchetă şi nimeni să nu scape nevinovat. După sângele vărsat, după torturile îngrozitoare (pe unii lasându-i infirmi pe viata) au căzut şi sute de ani condamnare pe capetele acestor bieţi ţărani.
La Comitetul Central a avut loc o şedinţă la care au participat Gheorghiu Dej, Gheorghe Apostol, Constantin Pârvulescu şi Draghici Alexandru în care s-a discutat masacrul de la Vadul Roşca. Justificarea lui Ceauşescu a fost de “legitimă apărare”, fiind în pericol de a fi lichidat de ţărani. Minciuni şi iar minciuni, debitate de conducerea de partid.
Pe 3 Aprilie 1958,Gheorghiu Dej, nemulţumit de ritmul colectivizării, a ordonat ascuţirea luptei contra ţărănimii.
Ţăranii, ca la comandă, din nou s-au ridicat împotriva represiuni securităţii pentru a se înscrie în colective. Satele din Tulcea, Galaţi, Brăila, Râmnicul Sărat şi-au aparat cu dârzenie dreptul la proprietate, suferind crunte represalii, dar refuzând înscrierea.
Aproape ca n-a existat sat de unde sa nu fie ridicaţi ţăranii şi duşi la munca de exterminare din Delta şi Balta Dunării:
Răstoaca, Vânători (Vrancea); Mihai Kogalniceanu, Meidanchioi (Tulcea), Macin, Pisica, Isacea, Hângulesti, Luncavita, Vânatori, Cuza-Vodă, Frumuşiţa ( din Galaţi); Amara ( Râmnicul Sărat); Gănesti, Găgeşti( Bârlad).
In această regiune acţionau cei 1.000 activişti de partid mobilizaţi de Ceauşescu.
Mai spre Nord s-au ridicat printre comune şi Mitoc (Suceava), Crivesti (Paşcani ), Focuri (Tg. Frumos.
Anul 1959 a excelat prin revoltele mai ales din Oltenia: Cerat -Segarcea, Măceşul de Sus, Vânători-Cujmir, Gârla Mare, Ţandăra, Sălcuţa, Cetate, Ciupercenii Noi, Lipov-Pleniţa, Piscu Vechi, Gângiova, Catane, Siliştea Crucii, Cioroiaşi, Barca, Urzicuţa, Sadova, Dăbuleni…
Răzmeriţele au urcat şi pe valea Gilortului, Amaradiei, Olteţului.
Si în Transilvania au fost represalii împotriva ţăranilor. Dacă aruncam o privire asupra Hunedoarei aflam de tortura ţăranilor din comunele: Sibot, Aurel Vlaicu, Vinerea, Cugir, Balomir, Cioara…
Aici s-au făcut şi înscenări ale securităţii. Una, care a îngrozit satele, s-a petrecut în comuna Boiu, de unde a fost arestat Popa Gheorghe. Securitatea i-a dat numele unor ţărani fruntaşi pe care să-i adune la el acasă, ca să-i găsească acolo. Ţăranul, ajuns liber acasă, s-a aruncat în fântână decât să poarte o ruşine toată viaţa.
În toată această perioadă se făceau şi arestări preventive pe baza Decretului nr.89/Feb.1958 care prevedea:
“Persoanele care prin faptele lor sau manifestări primejduiesc sau încearcă să primejduiască ordinea în stat vor fi internate în locuri de munca.” Deci denunţurile asigurau ordinea în stat.
Dar anul 1959 a mai rămas în “neuitare” prin represiunea contra foştilor deţinuţi politici, eliberaţi sau duşi în domiciliu obligatoriu, pe Bâragan, după expirarea pedepselor. In Septembrie 1959, au fost rearestaţi din bordeiele de pe Bărâgan, duşi la lagărul Culme. O parte au luat drumul anchetelor de la Constanta, pentru condamnare penala şi ceilalţi calea lagărelor de exterminare forţată la Periprava, pe baza de pedeapsa administrativa, de la 24 la 72 luni.
Martor şi victimă: Caraza Grigore.
La Bucureşti a avut loc un proces, cu foşti deţinuţi adunaţi în jurul lui Puiu Atanasiu, proces rămas celebru prin torturile aplicate celor arestaţi şi condamnarea la moarte a cinci dintre ei: Puiu Atanasiu, Radu Demetrescu-Cyr, Grigore Zamfiroiu, Aurel Marin…Până la urma, pedepsele au fost comutate în muncă silnică pe viaţă.
In aceşti ani de groaza 1957-1960, în timpul arestărilor studenţeşti, a lotului Puiu Atanasiu şi rearestării deţinuţilor politici, au fost semnalate ca brute ce au torturat îngrozitor: A b r a m o v i c i Marcu (cap), Anghel Marin (cap), Anghel M ir c e a, B r e s t o1u Horia, Avram Vasile, Blidaru (cap), Burdea Grigore, Cadar Gheorghe (cap), Cenuse Constanţin (cap)., Cenuse Ion (lt), Cheran(cap), Comşa Virgil, Cosma Emil (cap ), Drăghici Toma (cap), Dumitrescu (lt.maj.), Enoiu G heorghe (maior ), Gheorghe Constantin(col), Dulipovici Anato1ie (cap), Goian (maior ), Gudina (maior ), Iacob Constantin ( cap ), Ildis Vasile ( lt.), MARTIN Iacob (maior), Martin Isac, Marcu Stan, Marin Ion(cap), Mihalache (cap), Moise Nicolae (maior), Murdariu Simion (cap ), Nedelcu Stefan (cap), Oprea Grigore (lt), Popa (maior), Preda Dumitru (lt. maj), Purcaru Constantin (căp), Puşcariu (lt), Puscaşu (cap), Rotaru Dumitru, Sporea Ion,(cap), Tănase Gheorghe(lt), Ţârlea Ion, Vărzan (maior), Voicu Constantin….Iată numai o parte din numele călăilor ce au circulat printre deţinuţii din celulele securităţii.
Martor Cicerone Ioniţoiu. Aceşti anchetatori, pe lângă torturi, au înscenat procese pe baza de declaraţii mincinoase, scoase de la martori cu forţa.
O altă crimă contra umanităţii de care se face vinovată conducerea comunistă este răpirea din străinătate a unor români şi aducerea lor prin Berlinul răsăritean pentru a fi judecati, torturaţi şi omorâţi.
Printre cazuri se număra: Mogoş Constanţa (născută Olariu), care, ajunsă în Franţa a lucrat cu Mihai Opran şi în 27 Aug.1951 a fost răpită din Berlin. Adusa în ţară şi condamnata 8 ani şi în continuare cu DO pe Bărăgan.
BELDEANU Oliviu-Puiu a fost răpit în 1957 de col.Mois Aurel, dus la Bucureşti, condamnat la moarte şi executat în 1959 la Jilava.
DECEI Aurel (n.l905 la Gura Râului-Sibiu) secretar presă la legaţia româna din Istambul (om de ştiinţă renumit), a refuzat să revină în ţară în 1947. A fost răpit de agentul “George” împreuna cu ofiţerul de securitate Vasile Turcu. Torturat de securitatea din Bucureşti, i s-a înscenat un proces de înalta trădare şi condamnat la moarte în 1959; i s-a comutat pedeapsa în M.S.V. şi s-a eliberat graţiat în 1964.
Tot în anul 1959 au fost executaţi 12 eroi din munţii Muscelului, ultimul grup de rezistenţă împotriva comunismului creat în 1949 de fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu. In 1959 pe 20 Mai au fost arestaţi prin trădarea lui Gr.Poinăreanu, consătean şi fost coleg. In jurul acestui grup de rezistenţă au început arestările încă din 1949 şi au fost arestaţi mai multe sute de ţărani, torturaţi pentru sprijinirea partizanilor şi alţii peste o sută au fost condamnaţi.
Acţiunile întreprinse contra acestor ţărani, în marea lor majoritate, constituie manifestări de genocid prin tot ce s-a întreprins contra lor, a familiilor. In plus le-au rost confiscate absolut toate bunurile, pe care regimul şi l-a însuşit. N-au mai fost restituite niciodată.
Perioada 1958-1959 este tot aşa de sângeroasă, ca cea din 1948-1954, represiunea resfrângându-se asupra tineretului, ţăranilor şi intelectualilor.
Călăii comunişti, în frunte cu Gheorghiu Dej şi Alex.Draghici ajunseseră la concluzia că la baza revoluţiei din Ungaria stătuseră intelectualii şi pentru a preveni, se năpustiseră asupra studenţilor, preoţilor şi învăţătorilor satelor.
Numai în 1958 A.Draghici se lăuda că descoperise 180 organizaţii subversive, adică le înscenase pe bază de date inventate, smulse prin torturi celor arestaţi, iar Gheorghiu Dej anunţa că lupta de clasă n-a dispărut.
Acest monstru al represiunii, Alex. Draghici, atacă în aceasta perioada “mila faţa de persoana umana” pe care unii o manifestau (spunând ca s-au făcut condamnări pe nedrept, cerând un împăciuitorism), că a dus la slăbirea combativităţii, la slăbirea lipsei de devotament faţa de partid şi de stat. Cerea mărirea vigilenţei şi conspirativităţii.
Securitatea devenea superioară partidului, care nu se mai putea impune prin mijloace politice-ideologice.A trecut la masuri coercitive, deformând realitatea în sintezele ce le înainta partidului şi trecând la interceptarea convorbirilor telefonice chiar a membrilor de partid.
Se trece în această perioadă la modificarea unor articole din Codul penal, în special a celor de înalta trădare, punându-se accentul pe acţiunile de spionaj, instituindu-se o cenzura drastică a corespondenţei interne şi externe, a pachetelor. Sub controlul col. Panaitescu Nicolae şi prin Ordinul 157/25 Mai 1959 se punea accentul pe o munca deosebita pentru deconspirarea activităţii de spionaj şi diversiune a serviciilor străine ce urmăreau o activitate de sabotaj.
Se dispunea supravegherea strictă a foştilor membrii ai partidelor vechi, a elementelor duşmănoase de la sate. Şi aceasta, când se zicea ca urmează o deschidere faţă de ţările capitaliste.
In acest scop au pregătit elemente pe care le-au infiltrat în străinătate, dând dispoziţii ministerului de externe ca să strângă în jurul ambasadelor pe românii ce erau plecaţi sau care vor pleca, ducând cu ei o munca de culturalizare şi informare.
In ţară s-a dispus, prin mărirea vigilentei, să mărească numărul agenţilor şi rezidenţilor, ca să ne ferim de spionii ce vor profita de “deschiderea” românească.
Aceste masuri de “apărare” a României aveau loc în timp ce se declanşase conflictul chino-rusesc izbucnit pe 20 Iunie 1959, când chinezii au demis un general pro-sovietic, determinându-l pe Hrusciov să-şi recheme o mie de consilieri economici şi militari. Nu peste mult timp, conducătorul Kremlinului va fi acuzat de oportunism.
TOT ŢĂRANII
Ei au fost cei ce au continuat să se opună cu îndârjire colectivizării. In timp ce Gheorghiu Dej anunţa ca 76,4 % din familii satelor s-au înscris, ţăranii îşi cereau înapoi hârtiile iscălite cu forţa. Prin sate circulau “manifeste” împotriva colectivizării. Ţăranii, în loc sa meargă la colectiv, răsturnau maşinile activiştilor şi spărgeau sfaturile populare ca să-şi ia cererile înapoi.
Răzmerite au loc în comune din Muntenia printre care: Căteasca; Mozaceni Deal, Gliganu, Negraşi, Mozăceni. Se rup firele telefonice, iar miliţienii scapă cu fuga. În faţa autorităţilor locale şi pe şosele se ridica baricade.
Arestări numeroase. Mărturii în “Răscoalele ţărăneşti” de Cicerone Ionitoiu.
19 6 1
Îndârjirea ţăranilor şi mai mare. Cu toate că Gheorghiu Dej anunţa ca 83,8% din suprafaţa agricolă a ţării aparţine colectivelor, ţăranii se ridică cu furcile demolând sediile colectivelor,
luându-şi animalele acasă şi cererile de înscriere forţată. În fruntea acestor răscoale se găseau satele între Argeş şi Olt, unde era adevăratul grânar al ţării.
Astfel pe 15 Ianuarie 1961 au venit cu maşinile în com.Vâlcele din jud.Olt şi lumea a tras clopotele. S-a tras în ţărani, au fost trei morţi, răniti şi peste 50 arestaţi, duşi la Piteşti. Torturile au fost îngrozitoare.
Satele din împrejurimile Scornicestiului au sărit, răsturnând maşinile activiştilor, alungând autorităţile, spărgând colectivele. Printre sate, câteva: Oporelu, Izvoarele, Balănesti, Comani, Mogosesti, Dragănesti-Olt. Focul răzmeriţei a trecut şi în dreapta Oltului, urcând până în jud.Vâlcea. Pe- 21 Ianuarie 1961 a fost răscoală mare la Raşcăeţi şi Vişina, de lângă Titu. Matuşei Anica, neştiutoare de carte, un activist i-a dat cu tuşiera în nas şi apăsînd-o cu capu pe hârtie ia spus în bătaie de joc: “iată babo că te-ai înscris în colectiv”.
In urma forţării sătenilor, ţăranii s-au răsculat, au răsturnat maşinile şi activiştii au fugit peste câmp. Au anunţat pe unde au ştiut ei. Spre seara a sosit Ceauşescu în fruntea a 28 de camioane cu armata şi tunuri. S-au tras clopotele. S-a mers din casă în casă, ridicând peste 100 de ţărani.
Răzmeriţele s-au întins şi în comunele: Petreşti, Morteni, Jug Ulieşti, Vânătorii Mari, Şelaru, Ştefan cel Mare, Tătărăştii de Sus Jos, Negreni, Potlogi, Costesti Vale, Mozâceini şi multe altele.
Intre Videle şi Olt, tot în 1961 au avut confruntări ca pe front.
Focul a pornit din com.Dobroteşti, unde vicepreşedintele raionului Roşiorii de Vede a venit să le fixeze loc de construit pentru sediul gospodăriei colective. Acel Florea Florescu a fost rănit şi dus la spital. ÎI bătuseră femeile.
Generalul călău, Negrea Vasile, a trimis armata bine echipată, cu tunuri şi mitraliere. Lelea Zdârca a tras clopotele şi lumea a ieşit şi a făcut baricade. A fost bătălie şi cucerită casă cu casă. Răniţi şi arestaţi cu sutele, au fost duşi la securitate. Mai mult de jumătate au luat drumul lagărelor de exterminare din Bălţile Dunării şi din Deltă.
Satul a stat 6 luni sub ocupaţia militară a românilor.
Printre satele din jur care de asemenea s-au ridicat să-şi apere pământul s-au numărat: Tituleşti, Mihăiesti, Siliştea Nouă, Smârdioasa, Costeşti-Zimnicea şi altele.
Iar Gheorghiu Dej anunţa cu mândrie ca datorita “aplicării învăţămintelor genialului plan cooperatist al lui Lenin şi a muncii politice şi organizatorice vaste desfăşurate de partid”, peste 85% dintre ţărani au intrat în colective. Dar nu menţionează folosirea armatei, torturile şi umplerea lagărelor de exterminare. Abuzurile sunt puse pe seama Anei Pauker şi Teohari Geoegescu.
1962
Ţăranii căutau sa se opună cu îndârjire colectivizării. În Bucovina era mare fierbere. In satul Drăgoieşti, spre Gura Humorului a izbucnit o mare răzmeriţă, ţăranii cerând restituirea pământurilor ce le fusese luate cu japcă. S-au dus cu toţii ia Sfatul popular şi colectiv. Numai intervenţia miliţiei şi a securităţii, după arestări, au reuşit sa înăbuşe revolta.
In comuna Bosanci de lângă Suceava au trebuit 2 săptămâni. Au adus activiştii din judeţ, studenţii şi funcţionarii, să bată la porţile mereu închise. Intre timp beciul primăriei era plin de ţărani torturaţi. Se zicea că a fost ultima comuna colectivizată. Realitatea era alta.
Pe 20 Feb.1962 femeile din comuna Dobra, satul Mărceşti, jud. Dâmboviţa, s-au adunat şi au răsturnat maşinile activiştilor ce veneau de la Târgovişe ca să definitiveze colectivizarea.Securitatea a interveni şi a plecat “victorioasă” cu circa 150 arestaţi, în majoritate femei, în cătuse.
Chiar după încheierea colectivizării, anunţata pe 27 Aprilie 1962, mişcările protestatare au continuat. In August acelaşi an, a fost semnalată o alta răscoala ţărăneasca în com. Salciile-Prahova.
Aceasta stare nefireasca de lucruri, produsă în vederea distrugerii societăţii intra în acţiunea de genocid practicata în România.
Printre cei care au participat în calitate de conducători la acest genocid se evidenţiază întreg Comitetul Central P.M.R. şi elemente criminale precum: Alex.Draghici, Nicolae Ceauşescu, Vasile Negrea, Mihai Patriciu, Nicolae Briceag, Toma Popescu (Oltenia), Ştrul Mauriciu, Mihaila Nedelciu ( Argeş ), Moritz Fehler (?) din nordul Moldovei, care au condus şi ordonat executarea ţăranilor.
GENOCID SPIRITUAL
După arestările şi torturile din 1959, s-au făcut presiuni din străinătate pentru eliberarea deţinuţilor politici, arestaţi pe motive imaginare, inventate şi scoase prin tortura.
Paralel cu represiunea, s-a început o zisa acţiune de reeducare a celor condamnaţi, prin şantajare. Dacă recunosc că au fost induşi în eroare de partidele burgheze, că au văzut realizările regimului, facându-şi autocritica, vor putea fi puşi în libertate chiar înainte de termen, pedeapsa nemaiavând nici o valoare. Demascarea şi delaţiunea erau la baza acestei aşa zise reeducări. Daca în perioada 1949—1953 ea se făcuse prin schingiuiri duse până la moartea fizica sau desfigurare, acum se făcea prin tortura psihica, urmărindu-se eliberarea oamenilor îngenunchiaţi, ca să nu mai poată ridica fruntea în faţa semenilor lor. Acum se recrutau din rândurile lor agenţi care să infiltreze pe cei de afara. Eliberarea se făcea după ce te împroşcai cu noroi şi-ţi băteai joc de ceilaţi colegi de detenţie, ce nu admiteau înjosirea. Înainte de a ieşi trebuia să semnezi angajament că vei servi securitatea.
Chiar cei care refuzau erau obligaţi să iscălească angajament că nu vor spune la nimeni unde au fost şi ce-au văzut. Au fost şi dintre cei care au refuzat sa iscălească şi au declarat verbal, faţă de martori, că vor spune tot ce au văzut şi suferit pe nedrept şi totuşi s-au eliberat odată cu cei compromişi.
Din aceasta ultimă perioadă de înjosire au apărut pe Internet numele celor ce au forţat oamenii, obosiţi după 10-22 ani de temniţă exterminatoare.
Printre cei ce s-au ocupat de acest sistem de dezumanizare a deţinuţilor politici la Aiud au fost: col., Crăciun Gheorghe, col. Iacob Dezideriu, Chirilă, Iordache Lulu, col.Nodeţ, plut. Răduleseu, Valeanu, Lazăr Gheorghe, Teleki, Suărăşan. 1t, Ciumacenco Ion (din Mamaia sat), lt.maj.Blajut V, Mihai (din com. Zapodia), Lungu Gh(? ), Arcuş Ion, Sturza, Popa Ion (aceasta era echipa din Aiud.)
La Gherla, printre reeducatorii administraţiei se numărau: Domocos, Rusu, lt.maj.Vomir, col.Gheorghiu, Laghiu Gheorghe…
Echipa de reeducare de la Jilava era formata din col.Nătăleţu Dumitru şi căpitanii Horja Gheorghe şi Telenche Fl. După unii, se zice că Nătăleţu Dumitru s-ar fi chemat Radulian.
La Botoşani, cel care dirija acest sistem diabolic era cap.Dora Alexandru care se ocupa cu difuzare de ziare şi cărţi. Dar preocuparea principală era de a racola informatori pe care să-i pună la dispoziţia securităţii după eliberare, cu angajamente de colaborare. De reţinut ca 738 de deţinuţi au refuzat reeducarea, iar 208 au declarat ca vor continua să-şi desfăşoare activitatea obişnuită.
ROMÂNIA DEVINE O ÎNCHISOARE
Ceea ce mai rămăsese din România întregită, după ciopârtirea de Hitler şi Stalin, dacă nu ajunsese o republica sovietică, a fost transformata până în 1964 într-o mare închisoare.
Paralel cu “reeducarea”, adică îngenuncherea deţinuţilor ce nu acceptaseră sistemul diabolic, încă din 1960, adică odată cu deschiderea către lumea capitalistă, România trecuse la împânzirea ţării cu informatori, începând din casă, la serviciu şi peste tot pe unde oamenii erau nevoiţi să meargă să se aprovizioneze sau să-şi câştige existenta lor şi a familiilor.
Daca în 1960 existau 29.515 agenţi, în 1961 numărul lor a crescut la 56.556, iar în 1963 s-a mărit la 78.124 de agenţi cu angajament şi întâlniri de 2 ori pe lună cu ofiţerii de securitate.
Aşa că, la eliberare, erai predat în supravegherea directa a securităţii care, prin agenţi, te supraveghea pas cu pas şi în familie.
In multe cazuri securitatea a constatat ca angajamentele luate în închisoare nu mai erau respectate, trecându-se la şantajare sau compromitere.
Membrii de partid şi ofiţerii armatei erau şi ei antrenaţi în aceasta “munca” de supraveghere.
Serviciul K
Prin ordinul MAI nr. 87/23 Oct.1962 s-a instutuit serviciul ”K “, având ca şef pe col. Petruc Mihai care se ocupa de recrutarea agenţilor în toate sectoarele vieţii şi cu precădere pe teritoriul unde se găseau penitenciare, unde se practica reeducarea, pentru transformarea deţinuţilor în delatori.
In acest păienjeniş, informatorii racolaţi puteau fi trimişi în orice regiune unde aveau nevoie pentru depistarea foştilor “contra – revolutionari. ”
“Painjenisul” era format la vârf cu neoameni de mâna forte precum: Doicaru Nicolae ( dirija reg.Braşov; era n.1922 la Dalhăuti-Galaţi şi a fost unul din marii criminali); Negrea Vasile (ajuns subsecretar de Stat, călău renumit în torturarea ţăranilor, în care a tras cu tunuri. Se ocupa de reg. Bucureşti); Dinulescu Ştefan (se ocupa de reg.Argeş); Dănescu Alexandrul, ( col. n. 1927 din com. Hodoresa-Gorj, adjunct al Ministrului de interne, se ocupa de reg.Banat); Tanase Evghenie (se ocupa de reg.Bacău); Peteşan Ion (dirija reg.Cluj); Lintiu Ion (răspundea de Crişana); Enoiu Gheorghe (alt călău binecunoscut, dirija Dobrogea până în 1968, când a început decăderea); Stan Nicolae (răspundea de reg. Galaţi), Diaconescu Ovidiu (era delegat cu regiunea Hunedoara), Rusu Emanoil (se ocupa de reg. Iaşi);Vasilescu Traian (răspundea de reg.Mureş-Autonomă Maghiară); Ioana Constantin (avea Maramureşul), Dumitru Ion (răspundea de Oltenia), Cosma Neagu -de Ploieşti iar Dragoi Victor- de reg. Suceava.
Scopul pervertirii conştiinţei deţinuţilor înainte de eliberare, de care se face vinovată conducerea de partid comunistă reiese clar din Referatul (strict secret) prezentat de col. Petruc Mihai (şeful Serviciukui “K” pe ţară), din 8 Nov.1963:
“…Datorita muncii de reeducare dusă cu deţinuţii contrarevoluţionari, s-a ajuns la situaţia când, cu ocazia ţinerii unor conferinţe sau alte activităţi, în care sunt pe de o parte, arătate realizările regimului nostru, iar pe de alta parte se demasca activitatea trădătoare a fostelor partide şi grupări politice din trecut, unii deţinuţi contrarevoluţionari, “din proprie iniţiativă” – în astfel de ocazii -, cer cuvântul şi-si manifesta deschis admiraţia faţă de regimul nostru şi realizările sale, iau atitudine faţa de gruparea politică din care au făcut parte şi dezaproba acţiunile duşmănoase întreprinse de ei. De ademenea datorită muncii individuale, dusă cu unii deţinuţi contrarevoluţionari de la penitenciarele JILAVA şi BOTOŞANI, care au deţinut funcţii în vechile partide “istorice”, s-a reuşit ca unii dintre ei sa părăsească poziţiile reacţionare, să ia atitudine şi să demaşte propria activitate duşmănoasă, a lor şi a grupării politice din care au făcut parte, să se desolidarizeze de vechile concepţii, să recunoască trăinicia regimului democrat popular din ţara noastră şi să se încadreze necondiţionat în noua orânduire de stat. Unii dintre aceştia au fost recrutaţi ca agenţi, graţiaţi de restul pedepsei şi puşi în libertate.”
Prin această reeducare, regimul comunist căuta să infiltreze România, care devenise o închisoare mai mare, cu noi elemente recrutate prin şantaj şi minciuni.
Şi nu numai atât, sistemul informativ era perfecţionat şi extins peste hotare. Ministrul de interne (Alex. Dragici), prin referatul strict secret din 8 Ianuarie 1964, preciza:
“…Românii ajunşi în străinătate să fie luaţi în evidenţa oficiilor noastre diplomatice, pentru a se ţine o permanenta legătura cu ei…această legătura creează avantajul oficiilor noastre diplomatice să organizeze pe aceşti cetăţeni în colonii, pentru a-i putea avea sub influenţa politica a statului nostru; prin diferite activităţi culturale, informarea acestora continuă despre realizările din R.P.R., difuzarea de ziare, reviste, etc; oficiile noastre diplomatice, prin contactul pe care-1 vor avea cu cetăţenii români din aceste colonii, vor putea cunoaşte mai bine situaţia politico-economica din ţările respective…”
Deci adevărat şi curat spionaj, pe care românii îl desfăşurau în subordonare ruseasca.
Aruncând o privire asupra acestui capitol, constatăm că după “spiritul” Genevei, în 1955, sunt luaţi din securitatea internă Aurel Moiş, ce se ocupase de lichidarea partizanilor din Banat şi Fagaraş şi Nicolae Doicaru, cel ce lichidase partizanii din Dobrogea şi aranjase procesul “sabotării ” Canalului -şi trecuţi în direcţia Informaţii externe. Primul, subordonat celuilalt, ajunge şeful rezidenţei de la Berlin şi se remarca prin răpiri, dintre care trei sunt între cele mai spectaculare (Aurel Decei şi Oliviu Beldeanu – de la Berlin, iar Puiu Traian -prin Viena). Până la urmă, N. Doicaru 1-a “mâncat” pe Moiş în 1962, şi-l va creste pe Mihai Pacepa. Acesta va face defecţiunea din Iulie 1978 şi va fi condamnat la moarte, în contumacie, în Aug.1978. Aceasta filieră cu anexele ei aranja şi vânzările de oameni pe valută forte, evrei, germani (saşi şi şvabi) şi chiar români cumpăraţi de rude din străinătate, sau chiar de unele ţări ca USA şi Marea Britanie (a celor condamnaţi în înscenările făcute de securitate precum surorile Anny şi Nora Samuelli, Const.Mugur, Ion Vârvoreanu s.a.)
O altă reţea ce a acţionat în vederea infiltrării instituţiilor internaţionale a fost cea creată de Mihai Caraman care între Dec.1958 şi Mai 1969 a făcut să se „cutremure” NATO. A lucrat şi pentru URSS şi a putut să se dezvolte, în timp ce Franţa lucra pentru slăbirea influenţei americane din Europa; Această activitate, cea mai fructuoasă, s-a dezvoltat şi cu concursul unor francezi dornici de bani. Au fost angrenaţi în reţea şi unii refugiaţi români ce furnizau date regimului de la Bucureşti. Rechemat în Mai 1979, M.Caraman a fost înlăturat din serviciul de spionaj extern. A fost reintegrat în Dec.1989 şi în Aprilie 1992 înlocuit cu Ioan Talpes, care fusese consilier al lui Ion Iliescu până în 1997, când a fost înlocuit.
Paralel cu infiltrarea serviciilor secrete în NATO, s-a făcut şi infiltrarea la UNESCO, cu Ion Iacobescu, ofiter de securitate trimis sub acoperire diplomatică la Paris, iar din 1968 ca funcţionar internaţional la UNESCO,- de unde, pe 25 Iulie 1969,după “afacerea Caraman” a dispărut, fiind condamnat la moarte prin S.nr.346 din 1970 (în contumacie)- el ajungând prin Anglia în Statele Unite,
Pregătirea Anului 1964 s-a făcut pe mai multe planuri, nu numai reeducarea din închisori, dar şi:
– întărirea informativă din ţara şi infiltrarea exilului;
– perfecţionarea activităţii de cenzura, mai ales cu străinătatea, unde volumul scrisorilor ajunge la 28-30.000. pe zi;
– desfiinţarea comitetelor din exil cuprinzând membrii partidelor istorice, pentru ca persoanele ieşite din închisori să nu mai aibă cu cine avea legătură, decât în scopul activităţilor ce trebuiau desfăşurate în favoarea României înfeudate comunismului;
– supravegherea strictă a străinilor ce vor vizita România.
Anul 1964 a însemnat încheierea primei etape a modelului sovietic din România, sistem sângeros în care Lenin a pus bazele terorii iar Stalin a fost „arhitect'”.
Pretinşii români, în frunte cu Gheorghiu Dej, au urmat modelul, şi nu greşim daca spunem că l-au perfecţionat şi generalizat, făcâridu-1 să se manifeste distrugător încă un deceniu după moartea călăului omenirii.
După cum sovieticii au dezvăluit, la numai 3 ani după moartea lui Stalin, rănile sângerânde din trupurile şi sufletul omului sovietic, tot la 3 ani după dispariţia lui Gheorghiu Dej au devenit vizibile şi trupurile sângerânde ale românilor.
In Comisia de partid din 18-03-1968, care cerceta crimele săvârşite de Gheorghiu Dej şi Alexandru Draghici, s-a consemnat declaraţia lui Pavel Ştefan (fost ministru de Interne) din care reieşea:
Din timpul lui Marin Jianu apăruse indicaţia ca să fie bătuţi deţinuţii (“dar acestea erau bătăi barbare, banditisme… era linia partidului de a aresta şi schingiui fără să existe vreo învinuire.”)
Continuând declaraţia în faţa Tribunalului, col.Pavel Ştefan a menţionat ca prima lui măsura a fost să instaureze ordinea şi disciplina în locul terorii care domnea în minister (în 1951). A minţit că a găsit pe doctoriţa Simionescu care deţinea funcţia de medic al lagărelor şi care, în loc sa ia masuri şi sa ceara comandanţilor sa dea medicamente şi îngrijiri deţinuţilor, încuraja înstrăinarea lor şi participa efectiv la aceste afaceri. A mai spus că se miră că mai exista colonelul Baciu Ion (şeful penitenciarelor), Slobodă Ioan (lt.col. sef direcţie lagăre şi colonii de munca), Cosmici Eftimie (col.Inspector Direcţia lagăre) care spunea subordonaţilor “cruzimea este sarcina de serviciu”, sau Albon Augustin (colonel cu paza canalului) care zbiera la deţinuţi să “sape canalul cu gamela”, când toţi aceştia ar fi trebuit sa fie vinovaţi în procesul ce se judeca.
“Eu (Pavel Ştefan) informam pe Gheorghiu Dej sub aspectul acesta si zicea da, dar totuşi nu se punea ordine. Gheorghiu Dej ducea o politica de aprobare a trecutului…”
In 1953, luna Februarie, ministrul Pavel Ştefan a ordonat cercetări stabilindu-se abuzurile şi atrocităţile comise la Salcia de către 20 cadre şi 14 brigadieri deţinuţi care au omorât din Iunie 1952 până în Martie 1953,un număr de 62 deţinuţi. Un număr mare de deţinuţi au fost răniţi ţi s-au ales cu invalidităţi corporale pentru toata viaţa. Aceste crime de omor prin torturi, abuz în serviciu, profanare de cadavre, vătămare grava corporală, a constat în: bătăi cu ranga de fier, cazma, lopata, cravaşa, unii murind în urma traumatismelor, alţii rămânând schilozi pe toata viata; asasinare prin împuscare; interzicerea tratamentului medical deţinutilor bolnavi şi scoaterea lor la munca, în mod forţat, contrar prescripţiilor medicale, fapt ce a dus la moartea unora; introducerea deţinuţilor în carcere descoperite iarna, dezbrăcaţi, sau chiar în pielea goala; obligaţia deţinuţilor de a intra în apa până la brâu ca să taie stuf şi papura; alergarea deţinuţilor şi călcarea lor în copitele cailor; scoaterea deţinuţilor la lucru dezbrăcaţi, în timp de iarna pe digul de construcţie şi pedepsirea unora de a sta până la prânz în apa îngheţată; legarea unor deţinuţi de mâini şi tinerea lor dezbrăcaţi în pielea goala, vara, ziua şi noaptea, pentru a fi muscaţi de tânţari; îngroparea unor deţinuţi de vii în pământ.
Toate aceste fapte săvârşite se încadrează în acţiunea de genocid întreprinsa împotriva deţinuţilor.
Pe lângă ministrul Pavel Ştefan se mai adaugă şi declaraţia colonelului Bădica Ilie ( locţiitorul şefului Direcţiei generale a lagărelor şi coloniilor de munca) care precizează: “Prin amploarea şi gravitatea faptelor comise, acestea nu puteau fi încriminate ca simple acte de omor, întrucât ele au fost săvârşite în masă, de către funcţionarii de stat, care aveau misiunea de a păzi persoanele internate şi a le reeduca. Au fost săvârşite cu premeditare şi în mod sistematic, creând în rândul deţinuţilor o atmosfera de teroare, iar populaţia din jurul coloniei a dezaprobat asemenea monstruozităţi.”
Tot fostul ministru Pavel Ştefan, pe timpul săvârşirii faptelor a declarat în faţa instanţei de judecata:
“Purtarea unor comandanţi era pur fascistă. Comandanţii foloseau ca unelte ale lor, elementele cele mai rele…După părerea mea, nelegiuirile săvârşite în diferite colonii de munca erau de natura sa rupă aparatul de stat de mase, întrucât atrocităţile din colonii erau văzute ca fiind făcute din ordinul guvernului şi al partidului…”
In “Documentatul” privind atrocităţile de la Salcia, subliniat ca -strict secret de importanta deosebită-(din Aprilie 1968) semnat de Ion Stănescu (preşedintele Consiliului Securităţii Statului) şi contrasemnat de Constantin Stoica (general maior), Filimon Ardelean (sef.Direcţiei de Anchete Penale), Mircea Onea (maior, ancherator penal de Securitate) şi maior Gheorghe Bratu (asistent al Consiliului Securităţii Statului) se menţionează:
“Faptele deosebit de grave petrecute la colonia Salcia nu au constituit un caz izolat. Asemenea atrocităţi, ca cele petrecute la Salcia şi de proporţii asemănătoare, au avut loc, în aceiaşi perioada, precum şi ulterior, la fostele colonii de munca de pe canal, cele de la Iţcani şi Bicaz, la penitenciarele Piteşti, Gherla, Suceava şi altele. Spre exemplu, la penitenciarele Suceava, Piteşti şi Gherla, în perioada 1948-1952, ca rezultat al acestor atrocităţi săvârşite, au fost ucişi 30 de deţinuţi, maltrataţi şi schingiuiţi 780, dintre care circa 100 au rămas cu infirmităţi foarte grave, unii s-au sinucis pentru a scăpa de torturi, iar alţii au înnebunit, datorită presiunilor psihice şi fizice la care erau supuşi…
Ei, şefii călăilor, recunosc o foarte mică parte din crime, pe care le situează pe tot teritoriul ţării si noi ce am fost victime şi am suferit aceste atrocităţi venim şi prezentăm liste cu zeci de mii de morţi (din cei aproape 200.000) şi peste 100.000 de întemniţaţi (din cei 2 milioane de oameni privaţi de libertate).
Cifra nu este deloc exagerată. In documentele din data de 3 Mai 1968 (A.S.R.I.,Fond “D”, dosar nr.9.822,f.134-139) găsim o notă în care se spune: “… Partidul nostru este un partid al adevărului, al echităţii şi dreptăţii sociale (n.n. Ce neruşinare?,). E1 nu poate admite-fiind în firea lui-ca în rândurile sale să-si facă loc şi să fie tolerate abuzuri, ilegalităţi şi crime. De aceea, el nu poate lasa pe seama istoriei lămurirea nici-unei probleme. In acest spirit este necesar să analizam şi noi astăzi cum de a fost posibil ca unii ofiţeri de securitate să fie folosiţi de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, prin Alexandru Draghici, în scopuri meschine, odioase, împotriva unor activişti de partid şi de stat… (n- n. -dar nu spune şi împotriva poporului român). Alexandru Draghici, înconjurându-se de oameni în stare de orice mârşăvie, de abuzuri şi ilegalităţi din cele mai flagrante, elemente aventuriere, carieriste, intrigante, a creat condiţii, prin ordinele şi indicaţiile date şi practicile folosite, de încălcare grosolana a normelor şi principiilor de partid şi de nesocotire a legilor statului… lata, tovarăşi, ce figuri sinistre -Alexandru Draghici şi Pintilie Gheorghe- au stat în fruntea acestei instituţii cu o mare responsabilitate sociala…”
In continuare prezintă cifre demonstrînd genocidul:”…în mod denaturat baza de lucru a elementelor duşmănoase a fost artificial amplificată, considerându-se ca toţi cetăţenii ţarii cu antecedente politice sau cei cu legaturi de orice fel în Occident ar prezenta pericol pentru securitatea statului. In acest mod s-a ajuns la un fapt pur şi simplu de neimaginat, ca în cartoteca evidentei generale a organelor securităţii statului sa se găsească în anul 1965 circa 7.000.000 cetăţeni, ceea ce reprezintă 1/3 din populaţia ţării. Dacă ar fi raportata aceasta cirfră la numărul populaţiei adulte, ar rezulta că peste 50% din cetăţeni trebuie să stea în atenţia securtăţii statului…. Pentru a putea realiza o urmărire informativa de o asemenea amploare, aparatul de securitate a fost împins ani de-a rândul la crearea unei reţele de informatori exagerat de umflate, prin care au trecut cinci sute de mii de cetăţeni. Menţionez ca în cifra respectiva nu este inclusă reţeaua informativă a organelor de miliţie, prin care au trecut sute de mii de persoane…”
Acestea sunt cifre şi fapte ce atestă genocidul comunist din România şi justifică declanşarea procesului contra comunismului.
Intre 1964-1968 nu s-a pus capăt genocidului ci s-a produs numai schimbarea tacticii de tortură şi exterminare a adversarilor regimului comunist, care şi-a făcut şi alţi duşmani, printre proprii membrii de partid: dizidenţii.
S-a continuat urmărirea permanenta a foştilor deţinuţi politici şi chiar rearestarea lor. In unele cazuri s-a trecut la iradierea, otrăvirea şi asasinarea arestaţilor, precum: Ion Gavrilă Ogoreanu, Paul Goma, Gheorghe Ursu…
S-a continuat cu înscenarea proceselor de sabotaj economic şi urmărirea celor ce veneau în contact cu străinii ce veneau în ţară.
Ţara înconjurata cu sârma ghimpata şi trupe numeroase, a devenit o mare închisoare, unde erau vânaţi fără mila toţi cei ce încercau să-si câştige libertatea sau erau condamnaţi cei prinşi vii, pentru tentativa de trecere a frontierei.
Prin revoluţia culturala şi preluarea modelului chinezesc, s-a trecut la spălarea creierelor, urmărindu-se nebunia cultului personalităţii.
S-a trecut la urmărirea celor ce lansau manifeste contra regimului sau făceau apeluri disperate în străinătate pentru semnalarea abuzurilor şi dărâmării patrimoniului naţional, sau distrugerii satelor.
O noua armă a terorii comunismului a fost internarea forţată şi tratarea opozanţilor politici prin azile psihiatrice, distrugându-i fiziceşte şi moraliceşte, făcându-i “neoameni” pentru restul vieţii. Cazuri:Vasile Paraschiv, Nestor Popescu, Dumitru-Gheorghe Zamisnicu.
Spitale psihiatrice: Marcuţa, Săpoca, Poiana Mare, Voila, Socola, Sighet, Vaşcău, Jebel…
Nici când călăul Ceauşescu a fost răsturnat, crimele nu s-au oprit. Continuitatea s-a făcut prin Iliescu care a exterminat circa 600, în majoritate tineri, între 22-31 Decembrie 1989. Neputând stăpânii situaţia din cauza abuzurilor, a continuat crimele în masă prin chemarea minerilor în ajutor, în mai multe rânduri, şi apoi întărindu-şi puterea, prin folosirea criminalilor din fosta securitate, împânzind aceste elemente înrăite în toate structurile de stat Aceasta a dus la haosul economic şi politic pe care 1-a promovat şi în mileniu III.
Remus Radina spune pe drept cuvânt: “Este tragic că şi astăzi se mai găsesc oameni inconştienţi (unii fost comunişti) care elogiază comunismul, uitând toate crimele comise de el.”
După ce executivul postcomunist, infiltrat de elemente retrograde, vinovate, caută să impiedice înlăturarea valului ce acoperă monstruoasele crime săvârşite de acest sistem barbar, după ce justiţia înfeudata practicilor totalitarismului a refuzat deschiderea procesului comunismului, a revenit rolul generaţiei tinere, ieşite din acest cataclism social, să ceară curăţirea vieţii publice de acei răufăcători ce înveninează societatea românească.
Cinstea aceasta revine şi lui Ioan Roşca, cercetător ştiinţific, fost lider în Pieţei Universităţii (1990) şi victimă a lui Ion Iliescu.. El a iniţiat pe Internet strângerea materialului documentar în vederea promovării Procesului comunismului, recuperării adevărului, reparării nedreptăţilor prin restituirea memoriei victimelor dispărute, repunerii în drepturi a celor jefuiţi şi urmaşilor lor.
Cel care consemnează in prezentul rechizitoriu aceste fapte ieşite din comun, a fost răpit în 1945 de NKVD,(de cap. Petrov Vasiliev) torturat îngrozitor şi lovit în cap cu pistolul până la pierderea cunoştinţei, readus în viaţă cu turnarea de găleţi cu apa. Am fost schingiuit în Ministerul de interne şi jucat în picioare în faţa altor deţinuţi de către Al.. Nicolschi, Teodor Sepeanu, Nicolae Bogdan şi A. Deleanu (toţi cu funcţii de conducere). Mi s-au înscenat 6 procese, prin care am fost condamnat, am fost implicat în procesul de reeducare 1962-1964, refuzând să dau vre-o declaraţie (toate acestea le dovedesc cu acte şi martori). Am cunoscut enorm de multe victime nevinovate şi am trecut prin nenumărate scheme de tortură, ce au marcat oamenii pentru tot restul vieţii.
De aceia, răscolind amintirile, am plâns şi am scris, am scris şi am plâns. Este durerea mea şi a unei generaţii care s-a sacrificat pentru libertate şi dreptate.
Este durerea unui neam care de milenii luptă pentru libertate, a unui neam ce a fost ospitalier chiar cu duşmanii, hrănindu-i şi îndestulându-i din ţarina bogat îngrăşată de trupurile bunilor şi străbunilor lui. A unui neam care a fost mereu sacrificat pentru interesele meschine ale marilor puteri.
Este drama unui popor care şi-a pierdut libertatea, şi nu din vina lui, pământul fiindu-i sfârtecat şi jefuit în văzul tuturor.
De aceea, mai marii omenirii, sub ochii şi cu încuviinţarea cărora s-au petrecut toate aceste fărădelegi, au acum datoria morală să contribuie la judecarea procesului comunismului.
Cicerone Ionitoiu
EPILOG
In timp ce la Yalta se hotărâse judecarea crimelor naziste, trupele române făceau sacrificii uriaşe pentru terminarea războiului, iar la Bucureşti, fostul procuror rus A.I.Vîsinschi, devenit diplomat, impunea regimul comunist, care a dezlănţuit genocidul.
Acel guvern instalat se face vinovat de trădare de ţara, prin acceptarea unui regim impus de altă ţară, în slujba căreia s-a pus pentru a ajuta la jefuirea ei, punând toate resursele la dispoziţia Moscovei şi chiar pregătind alipirea ţării la URSS.
Aşa cum o arată materialul prezentat, structura comunista şi aparatul represiv creat, se fac vinovate de distrugerea structurii normale de stat, de atentat contra independentei ţării, de violarea legilor fireşti şi înlocuirea democraţiei cu o dictatura de tip fascist.
Prin desfiinţarea inamovibilităţii magistraturii şi amestecul puterii executive în puterea judecătoreasca, s-a deschis drumul tuturor ilegalităţilor. Acestea au început cu epurări de funcţionari, cu arestarea tuturor celor ce participaseră la întregirea ţării (ca foşti miniştri, prim-miniştri, deputaţi, senatori, prefecţi, primari, notari, generali şi ofiţeri de toate gradele, înalţi Prelaţi şi slujitori ai altarelor), şi a mers până la exterminarea lor.
S-a trecut la exterminarea ţărănimii, trăgându-se cu arme de toate felurile şi calibrele, producând în sate sute de mii de victime. Au fost rase de pe suprafaţa pământului sate şi biserici.
Represiunea s-a dezlănţuit asupra întregii ţări. Sute de mii de cetăţeni de origine germană (şvabi şi saşi), sîrbi, turci, tătari, care erau integraţi în poporul român de sute de ani, au fost deportaţi forţat, confiscându-li-se toate bunurile. Unii au fost trimişi în URSS, unde şi-au găsit moartea în condiţii de exterminare prin munca forţată, sau au rămas schilozi pe viaţă.
Arestările s-au făcut în valuri, fără motiv (pe baza unor delaţiuni şi pure invenţii), numărul lor fiind de alte sute de mii. Victimele au fost private de libertate, în cea mai mare parte, fără judecată. Iar cei ajunşi în faţa tribunalelor au fost condamnaţi pe baza unor probe fictive şi martori mincinoşi, confiscându-li-se averea, iar aruncindu-li-se familiile pe drumuri, fără servici. Copiii au fost şi ei scoşi din scoli şi facultăţi.
Victimele arestate erau torturate, de cum se ajungea la securitate, prin metode diabolice. Unii, şi nu putini, au fost omorâţi în timpul anchetei. Alţii, torturaţi în mod bestial, după de scăpau din anchete, ajungeau în temniţe, alte locuri de schingiuire, sau în lagăre de munca forţată – unde erau exterminaţi din cauza eforturilor supraomeneşti, regimului alimentar (între 500-1000 calorii) lipsei de medicamente şi condiţiilor neomeneşti de cazare. La toate acestea, se adaugă şi tortura din timpul muncii sau de după muncă, din cauza neîndeplinirii normei. După expirarea pedepsei, urma deportarea în condiţii de exterminare, de unde, după 2-3 ani, erai din nou condamnat.
Din materialele expuse se vede barbaria în care a fost nevoit sa trăiască poporul român, supus la genocid.
Pocesul Comunismului, cu măsuri reparatorii, denunţarea şi excluderea din viaţa publică a celor care au contribuit la genocid – poate repara fibra morală a neamului şi aduce pacea socială.
Cicerone Ionitoiu
Nici un popor nu se vindeca dara are o capetenie corupta,hoata si mincinoasa – Revolutia anticoruptie din Moldova. Maia Sandu: „Averile tuturor judecatorilor si procurorilor vor fi verificate. Trebuie sa scapam de cei corupti, astia ne lasa fara tara”
Presedintele Republicii Moldova, Maia Sandu, a anuntat joi seara ca in perioada urmatoare toti judecatorii si procurorii vor fi evaluati in functie de modul in care si-au dobandit averile si de deciziile pe care le-au luat in ultimii ani. „Trebuie sa scapam de cei corupti, astia ne lasa fara tara”, a subliniat Sandu.
„Am ajuns sa avem o majoritate parlamentara care isi asuma sarcini si actiuni foarte necesare pentru tara si anume curatarea institutiilor statului de elemente corupte, consolidarea capacitatii institutiilor statului, asa incat statul sa protejeze cetatenii, sa le asigure conditii normale de munca, sa le asigure conditii normale de viata”, a declarat Maia Sandu intr-un interviu pentru Moldova 1.
Ea anuntat ca toti judecatorii si procurorii vor fi evaluati in perioada urmatoare, in cateva luni urmand sa se faca curatenie in principalele institutii judiciare.
„Cu instantele cele mai importante trebuie sa se intample in cateva luni. Vorbim de Curtea Suprema de Justitie, de procuratura anticoruptie, in cateva luni trebuie sa fie finalizata aceasta evaluare. Evaluarea se face dupa doua criterii principale. Primul tine de avere, daca judecatorul, procurorul poate sa faca dovada provenientei legale a averilor. Daca nu poate, e clar ca averea a fost castigata in mod ilegal. Si doi, calitatea deciziilor. Se ia un numar de ani si se examineaza deciziile care au fost date de acest procuror sau judecator. Dupa aceste doua criterii pirncipale se ia decizia: ramane omul in sistem sau nu. Si asa se elimina din sistem oamenii corupti.
Intrebata despre faptul ca cei eliminati vor contesta deciziile in instanta si se vor intoarce, Maia Sandu a raspuns: „Nu va ajunge in instanta de judecata. Exista o modalitate de apel, dar ea se formeaza din judecatorii care au trecut de evaluare. Acest proces de curatare este perfect legal, in Albania a dat dreotate celor care au curatat sistemul, nu celor care au fost curatati”.
„Vrem sa scoatem din sistem toti judecatorii corupti, indiferent cum se numesc, indiferent de unde vin. Refoma justitiei o pot face doar oamenii cinstiti. Noi pana acum, la guvernare, nu am avut suficienti oameni cinstiti, am avut doar strategii frumoase si coruptia a continuat sa infloreasca. Cand oamenii sunt cinstiti nu mai are cine sa-i santajeze”, a subliniat Maia Sandu.
„Trebuie sa scapam de cei corupti, astia ne lasa fara tara”, a mai spus taios presedintele.
Cand mintea,manipula si fura nu striga…. Radoi a chemat sindicatele din UE in ajutorul sau: „Situatia din Romania este fara precedent si reprezinta o lovitura uriasa pentru dialogul social si drepturile si valorile fundamentale ale UE”
Sindicatul lui Ion Radoi, Unitatea, a dat publicitatii un comunicat atribuit federatiilor europene ce reprezinta lucratorii din transporturi si servicii publice, ETF si EPSU, in care se sustine ca actiunea DNA impotriva lui Radoi este „nelegitima”. „ETF si EPSU considera ca situatia din Romania este fara precedent si reprezinta o lovitura uriasa pentru dialogul social si drepturile si valorile fundamentale ale UE”, se arata in comunicat.
In comunicat se mai sustine ca Radoi este in stare de arest la domiciliu, ceea ce este fals. In realitate, Radoi este sub control judiciar, singura interdictie serioasa fiind legata de parasirea tarii.
Comunicatul integral:
DECLARATIA ETF EPSU de sustinere a liderului USLM Ion Radoi.
Federatiile europene ce reprezinta lucratorii din transporturi si servicii publice (ETF si EPSU) condamna actiunile guvernului roman care par a fi o incercare orchestrata de intimidare a afiliatului ETF si EPSU, USLM , cu tactici de distrugere a sindicatelor, ca raspuns la lupta acestora de a si proteja lucratorii din metroul Bucuresti.
In ultimele 48 de ore, procurorii de la directia nationala anticoruptie (DNA) din Romania au perchezitionat sediul USLM si au retinut conducerea sindicatului lansandu se cu audieri imediate. Intre timp, liderul USLM, Ion Radoi a fost plasat in arest la domiciliu. Suntem extrem de preocupati de aceasta situatie care se deterioreaza.
Continuare – https://www.aktual24.ro/radoi-a-chemat-sindicatele-din-ue-in-ajutorul-sau-situatia-din-romania-este-fara-precedent-si-reprezinta-o-lovitura-uriasa-pentru-dialogul-social-si-drepturile-si-valorile-fundamentale-ale-ue/
In timp ce la Bucuresti incubatorul cu hotii cloceste :noi furam,noi ne judecam/reabilitam si eliberam,dincolo… Maia Sandu: „Următorul pas este să curățăm Parlamentul
Cel mai important acum este să creăm condiții pentru declanșarea alegerilor parlamentare anticipate, iar cel mai grav lucru care se întâmplă este că astăzi Procuratura nu intervine să oprească schemele de furt al banului public, sunt declaraţii făcute de preşedinta aleasă a Republicii Moldova, într-un interviu acordat în exclusivitate Europei Libere.
Europa Liberă: Președinta aleasă a Republicii Moldova, Maia Sandu, în studioul Europei Libere de la Chișinău. Primul interviu îl facem în calitate de președintă care a obținut victoria în alegerile prezidențiale din 15 noiembrie. Bine ați venit la noi, dna Sandu!
Maia Sandu: „Bine v-am găsit! Bună ziua!”
Europa Liberă: Multe voci acreditează ideea că victoria Maiei Sandu înseamnă o bătălie câștigată, dar nu înseamnă și un război câștigat. Adică, ce ar trebui să se întâmple până se câștigă și războiul?
Începem cu cele mai importante: cu combaterea corupției…
Maia Sandu: „Noi nu am venit să facem război, noi am venit să îmbunătățim…”
Europa Liberă: Război nu în sensul să ne apărați cu tancul…
Maia Sandu: „…condițiile de viață pentru cetățeni. Or, asta înseamnă tare multe lucruri. Și, da, este adevărat că suntem la început de cale, începem cu curățarea clasei politice, pentru că doar atunci când vom avea oameni de treabă în toate instituțiile publice la putere, doar atunci vom putea să ne concentrăm pe rezolvarea problemelor cetățenilor. Și începem cu cele mai importante: cu combaterea corupției, cu oprirea furtului banului public, cu redirecționarea acestor bani către oamenii care au nevoie de aceste resurse, cu crearea condițiilor pentru dezvoltarea economică, cu crearea condițiilor pentru deschiderea locurilor de muncă. Deci, toate lucrurile de care au nevoie cetățenii Republicii Moldova fac agenda noastră și este o agendă destul de lungă și de complicată, dar este bine că începem.”
Europa Liberă: Purificarea clasei politice, cel mai probabil, înseamnă alegeri parlamentare anticipate, pentru că de aici ar porni o curățenie în clasa politică, pe care o așteaptă și cetățenii. Mult se discută despre cum ar putea să se ajungă la alegeri parlamentare anticipate. Se dizolvă parlamentul, se cunoaște în ce condiții – doar atunci când nu se adoptă legi și atunci când nu poate fi învestit un alt guvern. Deocamdată, nici o condiție, nici alta nu sunt prezente.
Maia Sandu: „Curățarea clasei politice a început de la președinție și datorită cetățenilor Republicii Moldova am făcut primul pas, următorul pas este să curățăm parlamentul, așa cum spuneți Dvs. Și acest lucru și-l doresc oamenii, auziți de peste tot vocile oamenilor care sunt dezgustați de ceea ce se întâmplă în parlament, pentru că o parte dintre deputații care sunt acolo doar ca să-și apere propriile interese, să-și construiască scheme noi prin care să fure cetățenii nici nu mai ascund acest lucru, deci sunt la vedere aceste lucruri care se întâmplă în parlament și, da, cel mai important acum este să creăm condițiile pentru ca să declanșăm alegeri parlamentare anticipate. Am spus asta și înainte de alegerile prezidențiale, că va fi următorul pas și spunem asta și acum. Și căutăm aceste metode, inclusiv discutăm cu alte partide din parlament și cred că toți realizează că alegerile sunt inevitabile, chiar și cei care se tem să-și piardă fotoliul, cu toții văd care este cererea poporului și înțeleg că nu se vor putea opune la nesfârșit acestei dorințe a cetățenilor – să se meargă la alegeri parlamentare anticipate.”
Europa Liberă: Chiar și aici, în studioul Europei Libere, premierul Ion Chicu a lăsat să se înțeleagă că alegerile parlamentare sunt inevitabile și spune și el cu mai multe ocazii că nu se ține neapărat cu dinții de funcția de premier și că doar așteaptă să fie aprobate cele două legi în parlament și după asta s-ar putea să facă un pas înapoi și el.
cel mai important acum este să creăm condițiile pentru ca să declanșăm alegeri parlamentare anticipate…
Maia Sandu: „Are ocazia să facă măcar un lucru bun pentru țară. Să vedem.”
Europa Liberă: Igor Dodon zice că este gata să vă ofere întreaga guvernare și imediat după ce a spus că vrea să vă ofere această șansă de a guverna, după ce ați câștigat mandatul de președintă, a spus că v-ar fi frică să vă asumați această responsabilitate, să demonstrați că ați putea face mai bine decât au făcut ei.
Maia Sandu: „Igor Dodon nu are cum să …
Ion Chicu: Acest parlament trebuie să plece în istorie
Detalii –
”https://moldova.europalibera.org/a/maia-sandu-urm%C4%83torul-pas-este-s%C4%83-cur%C4%83%C8%9B%C4%83m-parlamentul-(video)/30980515.html
La sfârşit de săptămână cu Europa Liberă: cu Valentina Ursu şi invitaţii săi, despre nevoia reîntregirii teritoriale a Republicii Moldova.
Cu o zi înainte de comemorarea izbucnirii războiului de pe Nistru, cei care au luptat cu arma în mână vorbesc despre 2 martie ca despre o zi de comemorare a unui război neterminat.
În 1992, Valentin Varta a lăsat nevasta acasă, însărcinată în luna a noua. Pe atunci era polițist, azi – cavaler al Ordinului „Ștefan cel Mare”. El spune că nu îi pare rău că a mers să lupte pentru independența și integritatea țării.
Valentin Varta: „Regrete nu am în sensul că am participat. Dar așteptările au fost altele.”
Europa Liberă: Să fie Moldova integră? Să rămână independentă?
Valentin Varta: „Să fie Moldova integră – una și să fim independenți.”
Europa Liberă: De ce e atât de pronunțat acest separatism în societatea moldavă, dacă ne referim la despărțirea celor două maluri ale Nistrului și până azi?
Valentin Varta: „Fiindcă s-a făcut puțin pentru a ne uni, pentru a ne întoarce împreună.”
Europa Liberă: Ce trebuia să se facă?
Valentin Varta: „Se putea evita sângele, cum au făcut Țările Baltice. Noi am pierdut războiul informațional.”
Europa Liberă: Din moment ce ați ajuns acolo, pe câmpul de luptă, știați cine vă este inamicul? Cine era dușmanul dumneavoastră?
Valentin Varta: „Separatiștii erau, dar acolo erau luptători de tot felul: oameni rătăciți, cazaci veniți (unul care a fost făcut prizonier, era locotenent, de undeva din Krasnodonsk, absolvent al Institutului de Arte, ceva cu baletul legat și venise să lupte pentru pământul rusesc). Deci erau oameni de tot felul.
Dar erau și ideinici, adică descendenți ai ofițerilor ruși, rămași, la Tiraspol, după terminarea serviciului, așezați acolo, naturalizați, era generația a doua, a treia, aceștia erau ideinici. Și erau din populația locală rătăciți.
Erau și de pe malul nostru al Nistrului. Unul din Vorniceni, dacă nu greșesc, a fost făcut prizonier, când la postul 20, băieții noștri au ars o blindată și erau vreo 30 de cadavre, iar acesta era viu, întreg, neatins, și o făcea pe mortul în păpușoi. Când au încercat să îi ia arma, l-au văzut că e viu: „Ridică-te, băi, în picioare!”. Și el era din Vorniceni. L-am predat Securității. Era căsătorit în Râbnița.
A fost un caz, banc, tot încolo, la Cocieri. Nu e secret că se mai întrebuința și vin, mă rog, stăteau ai noștri în tranșeu și aveau o damigeană de vin. La un moment dat, văd că vine unul (purtam toți aceeași uniformă, depozitele armatei sovietice) prin câmpul de mine, acolo era râpă. Și ai noștri strigă la el: „Stai că trag!” -„Care trag? Mi-am fărâmat picioarele!” -„Bine sai în tranșeu!”. Sare în tranșeu. Îl servesc cu un pahar de vin. După al doilea pahar, mă uit la dânsul, e ca bradul de Anul Nou! La noi, acei din logistică erau foarte „deștepți”, ne dădeau raționul de cartușe și de grenade pe 24 de ore. Băi, bine, azi e liniște – mâine nu se știe, nu poți să îmi dai raionul, că nu ai să vii tu să îmi aduci cartușe sau nu am să vin eu, de la linia întâi: „Stați! Nu trageți! Că eu mă duc să mă alimentez cu cartușe!”. Dar acesta era venit ca bradul de Anul Nou, încărcat: toate magaziile de 45 de cartușe, cu rachete de semnalizare, cu rachete de alarmă, cu grenade. Îl întreabă, cu paharul în mână: „Frate, tu din ce comisariat ești?”. -„Dar eu nu sunt din comisariat.” -„Dar de unde ești?”-„Eu sunt din narodnoe opolcenie, din Râbnița.”. Îi dă paharul în mână și încetișor îi iau automatul și tot cu automatul lui: „Mâinile în sus!”. –„Cum mâinile în sus, bre?” -„Tu ești la poliție!” – „Care poliție? Voi, ce, vă bateți joc de mine?”.
Până la urmă, s-a dovedit că și el era din raionul Strășeni, căsătorit în Râbnița. La ei era sistem obligatoriu de înrolare, l-au luat, l-au adus la poziție, s-a dus cu un cazac în Corjovo (satul era părăsit: jumătate al nostru, jumătate – al lor), rămăsese un bătrân acolo. Ei s-au dus, au spart un beci și au băut până se îmbătaseră, cazacul căzuse lat, la gura beciului. Moldoveanul, mai deprins cu vinul, s-a ridicat cu automatul în gât: „Moșule, unde sunt ai mei?”. Normal că în română întrebase, dacă era în stare de ebrietate. Și moșul îi spune: „Ai noștri sunt acolo!”. Și l-au îndreptat la noi.”
Europa Liberă: Domnule Varta, în manualul de istorie, pe o filă ce trebuie să fie scris despre acest conflict armat de la Nistru, astfel încât să fie adevărat și pentru tânăra generație din stânga Nistrului, și pentru cei din dreapta Nistrului?
Valentin Varta: „Nu aș putea spune. Cine știe, poate…
Ca-ntre puşcăriaşi. Adrian Năstase este solidar cu Liviu Dragnea
Ce este acel liant care îi leagă pe Adrian Năstase şi Liviu Dragnea. Răspunsul corect: infraţionalitatea, puşcăria, faptul că sunt doi nelegiuiţi care nu-şi recunosc faptele penale.
Fostul președinte al PSD, Adrian Năstase, le-a cerut actualilor lideri ai PSD să dea dovadă de solidaritate față de fostul lor șef, Liviu Dragnea.
„Nevoia de solidaritate într-un partid politic trebuie să se manifeste nu doar la bine, dar mai ales la rău”, a spus Năstase.
„În primul rând mă bucur în plan personal pentru Liviu Dragnea. A fost o perioadă cumplită pentru el din câte am înțeles, inclusiv prin aceste nedreptăți succesive legate de eliberarea condiționată.
Cred că este un moment în care poate să respire pentru o vreme ușurat, pentru că este evident că va fi urmărit în continuare de DNA, de un întreg sistem care, după părerea mea, ar trebui totuși modificat din punctul de vedere al rolului pe care trebuie să îl aibe, inclusiv chestiunea eliberării condiționate”, a declarat Adrian Năstase, la Antena 3.
„El va avea o imagine bună și poate să aibă un rol – dar depinde de el dacă va dori să mai participe la viața politică, în condițiile în care în toată Europa de răsărit a început un curent suveranist… Iar el poate să fie reprezentantul unui astfel de curent în România, în condițiile în care altfel, în partidele tradiționale nu mai există. El poate să fie sprijinit pentru un astfel de rol, dar bănuiesc că va exista intenția din partea celor care vor mai multă Europa care vor încerca să îl blocheze din nou prin dosare, prin mersul la instanțe șamd”, a spus Adrian Năstase.
Năstase le-a cerut apoi liderilor PSD să fie solidari cu Dragnea.
„Este o greșeală pentru că fiecare om, sigur, are calități și defecte. Lui Liviu Dragnea i se pot reproșa multe lucruri, dar în același timp el a reprezentat un element important pentru istoria PSD și acest lucru trebuie respectat. Pe de altă parte sunt absolut convins că nevoia de solidaritate într-un partid politic trebuie să se manifeste nu doar la bine, dar mai ales la rău”, a subliniat Năstase.
Adevăratul motiv pentru care Florin Cîţu l-a dat afară pe Nazare
Ies la iveală lucruri foarte interesante despre motivaţiile avute de premierul Florin Cîţu pentru demiterea ministrului Finanţelor, Alexandru Nazare.
Premierul Florin Cîțu a spus că nu este de acord cu memorandumul întocmit de fostul ministru al Finanțelor, Alexandru Nazare, prin care România participă la majorarea de capital a Băncii Internaționale de Investiții, cu suma de 14,3 milioane de euro.
Acesta spune că investigația Corpului de control la Ministerul Finanțelor vizează și acest document.
Întrebat dacă România va participa la majorarea de capital a Băncii Internaționale de Investiții cu suma de 14,3 milioane de euro, așa cum ar fi cerut fost ministru al Finanțelor, Alexandru Nazare, premierul Florin Cîțu a răspuns:
„Știți foarte bine opinia mea, chiar de când eram în opoziție. România nu are nimic de câștigat de pe urma participării la această bancă. Sunt foarte multe semne de întrebare despre activitatea acestei bănci.
În ceea ce mă privește, sunt total surprins și neplăcut surprins să văd acest memorandum semnat de fostul ministru și dat spre avizare spre Guvern.
Nu înțeleg cum de s-a ajuns sau cine l-a convins, și ar trebui să facem o investigație să vedem cine l-a convins că este un lucru bun pentru România să luăm acești bani. Ieri am văzut memorandumul”.
Acesta a confirmat, citat de Digi24, că va trimite Corpul de control la Ministerul de Finanțe.
“Sunt mai multe lucruri la care ne uităm, dar vom începe cu această investigație să vedem cine a decis că este bine pentru România să investească milioane de euro într-o bancă a rușilor”, a precizat Florin Cîțu.