Omule, Poporule, nu te-ai săturat de falimente, deziluzii, insuccese, înfrângeri, suferinţe, trădări, dezbinări şi alte mizerii, primite prin unirea cu satan ? Pentru că până acum ai fost când cu învăţătura sclavagistă, fesenistă, capitalistă, când cu învăţătura popistă, globalistă, de ce nu te faci Una cu Unirea Dumnezeiască, întrupată în Biruitorul Iisuss, căci Lui nu i-a fost ruşine să devină Una cu noi pe culmile suferinţei de la Golgota, pentru ca prin moartea, îngroparea şi învierea dimpreună cu noi, să iradiem mireasma biruinţei, blândeţii, bunătăţii, iubirii, iertării, comuniunii, Îndumnezeirii TUTUROR acelora care cred, adică îl primesc ca Domn Suveran; Astfel, unindu- ne pentru veşnicie, numai cu Învăţătura cea plăcută, desăvârşită, bună, triumfătoare, rămânem “nodul Gordian”şi împlinim poruncile Lui: „Iubiţi-vă unii pe alţii”… „Vegheaţi unii asupra altora”… „Sfătuiţi-vă unii pe alţii”… „Învăţaţi-vă unii pe alţii”… „Purtaţi-vă unii altora sarcinile”… „Încurajaţi-vă unii pe alţii”… „Mângâiaţi-vă unii pe alţii”, etc…”Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (Ioan, cap.17/21)

Distrugerea tarii de catre guvernarea Adrian Năstase – Ilici KGB Iliescu,Guvernarea Vacaroiu si tot neamul potopist…(Vom deveni) Praf și pulbere…Dupa 1989, ne-au guvernat fostii securisti, comunisti- fesenisti- si alte scursaturi… Decalogul manipularii practicata de fostii securisti si comunisti…Cum ne-au furat țara!
hyyyIosif TON va invita sa ospatati  cateva firimituri din Painea Duhovniceasca- Unirea cu Cristos – Cum a fost ea creata si cum sa traim în ea…Învăţătura Domnului Isus…Întruparea Fiului lui Dumnezeu – Şi Cuvântul S-a făcut trup…Suveranitatea lui Dumnezeu…Uniune de Biserici, adunare în case, Biserici…Cele doua brate ale lui Dumnezeu: Fiul lui Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu
ebIsrael, naţiunile şi Biserica…Persoane în relatii – Cum ne relationam cu persoanele din Sfânta Treime… La ce să ne aşteptăm de la viitor…Omul ca oglindă şi desăvârşirea în dragoste…Lucrarea Duhului Sfânt – în individ şi în adunare…Frica de Domnul în Noul Testament si evlavia…Fara trezirea Duhovniceasca, identitatea baptistă dispare…Mântuirea

 rrfbpoxxxxxnmmmn

Unirea cu Cristos – Cum a fost ea creata si cum sa traim în ea

Autor: Iosif Țon 
Faptul că Domnul nostru Isus Cristos este în noi şi că noi suntem „în Cristos” este esenţa creştinismului. Apostolul Pavel foloseşte expresia „în Cristos” sau „în El” de aproximativ 250 de ori în epistolele sale. Pentru el, realitatea exprimată prin aceste expresii este faptul predominant al vieţii lui şi al lucrării lui. Epistola către Efeseni este una dintre scrisorile cele mai impregnate de acest concept şi aici găsim locul unde apostolul Pavel explică modul în care Dumnezeu a creat această unire între Cristos şi cei care sunt ai Lui.Cea mai mare minune care s­a întâmplat pe această planetă a fost cea care a avut loc la învierea lui Cristos. Vă rog să observaţi că n­am spus că cea mai mare minune este învierea lui Cristos ci că minunea cea mai mare s­a întâmplat la învierea lui Cristos. Ceea ce s­a întâmplat acolo a fost un pachet întreg de evenimente. Totalitatea lor constituie minunea cea mare. Ceea ce s­a întâmplat acolo este ceva atât de mare încât Pavel scrie că avem nevoie de toată înţelepciunea lui Dumnezeu pentru a o înţelege, iar pentru Dumnezeu, ca să o poată produce a fost nevoie să facă uz de întreaga Lui putere dumnezeiască.Iată cum vorbeşte Pavel despre complexul acesta de minuni (vom cita doar liniile principale):„Mă rog ca Dumnezeu… să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire… şi să vă lumineze ochii inimii ca să pricepeţi…

care este faţă de noi credincioşii nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat­o în Cristos prin faptul că (sau, atunci când):

L­a înviat din morţi

L­a pus să şadă la dreapta Sa în locurile cereşti

I­a pus totul sub picioare

L­a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii

care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi

ne­a adus la viaţă împreună cu Cristos

ne­a înviat împreună cu El, şi

ne­a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Cristos Isus”

(Efeseni 1:17­23 şi 2:5­6).

Pentru a putea capta ceva din magnitudinea a ceea ce este descris aici, ca o ilustrare, vreau să ne gândim la două dintre cele mai puternice arme inventate în timpurile noastre: bomba atomică şi bomba termonucleară. Bomba atomică funcţionează prin spargerea, sau dezintegrarea atomilor. Bomba termonucleară funcţionează prin fuziune, care este un fel de interpenetrare a atomilor. Acest al doilea fenomen necesită o bombă atomică drept focos care să o declanşeze. Dar atunci, prin fuziune, energia declanşată este imensă.

Permiteţi­mi să fac o mică speculaţie, tot cu valoare de ilustrare, care ne va ajuta să înţelegem de ce aduc aceste fenomene în discuţia noastră.

Cu toţii am auzit de giulgiul de la Torino, care se afirmă că a învelit trupul lui Cristos pentru înmormântare. Ceea ce este ciudat la această pânză este că imaginea care este imprimată pe ea nu a intrat în interior, în stofă, ci este doar pe suprafaţa exterioară a materialului. Câţiva savanţi atomişti care au studiat acest giulgiu spun că „umbra” care este pe pânză este similară cu „umbra” lăsată de trupuri umane pe cimentul din piaţa de la Hiroşima după explozia atomică de la 6 august 1946. Nu este aceasta o palidă indicaţie a faptului că atunci când trupul mort al lui Isus nu numai că a fost înviat ci a fost şi transformat în trup ceresc, lucrul acesta a necesitat „nemărginita mărime a puterii” lui Dumnezeu? Astfel, prima mare minune întâmplată la învierea lui Isus a fost acest nou element care a apărut în lume: un trup uman transformat într­un trup ceresc cu care Dumnezeul­om a fost înălţat la cer şi aşezat la dreapta lui Dumnezeu.

Dar iată un alt eveniment de o magnitudine care îţi taie respiraţia: în acelaşi timp când această enormă putere acţiona asupra trupului lui Isus, ea acţiona şi asupra noastră, sau „faţă de noi credincioşii” (1:19). Cum şi de ce? Iată răspunsul: Toţi credincioşii, toţi aleşii lui Dumnezeu din toate timpurile, prin nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu ­ printr­un act de fuziune ­ am fost aduşi laolaltă şi cu noi toţi s­a constituit noua entitate numită Biserica, Trupul spiritual al lui Cristos!

Cristos nu numai că a primit un nou fel de trup (trupul ceresc). El a obţinut şi „plinătate”, sau trupul spiritual, prin acest act de fuziune prin care toţi fraţii şi surorile Lui au venit în El, „în Cristos”.

Datorită acestui fenomen al unirii noastre cu El au devenit posibile toate celelalte lucruri care se afirmă că ni s­au întâmplat „împreună cu El”: am fost răstigniţi împreună cu el, am murit împreună cu El, am fost îngropaţi împreună cu El, am fost înviaţi împreună cu El, am fost aşezaţi împreună cu El în locurile cereşti, trăim în prezent împreună cu EL, suferim împreună cu El, suntem formaţi asemenea Lui împreună cu El (Rom.8:29), vom moşteni totul împreună cu El şi vom domni în eternitate împreună cu El.

Rezum partea aceasta spunând că a fost nevoie de o putere similară cu explozia bombei de la Hiroşima pentru a transforma trupul mort al lui Isus într­un trup ceresc şi a fost nevoie de o putere similară unei explozii termonucleare pentru a crea fuziunea noastră în Trupul spiritual al lui Cristos care este Biserica.

Am folosit explozia atomică şi explozia termonucleară ca ilustraţii pământene pentru a ne ajuta să înţelegem nevoia nemărginitei mărimi a puterii lui Dumnezeu pentru a produce cel mai mare eveniment de pe planeta aceasta şi din lume: învierea lui Isus Cristos şi crearea Trupului Lui spiritual sau, cu alte cuvinte, unirea noastră cu Cristos.

Lucrul principal pe care trebuie să­l înţelegem şi să­l acceptăm este că unirea noastră cu Cristos este lucrarea lui Dumnezeu! Noi nu contribuim cu nimic la aceasta. Pavel se roagă doar ca ochii inimilor noastre să fie iluminaţi pentru ca noi să înţelegem această minune extraordinară pe care Dumnezeu a făcut­o „faţă de noi credincioşii” şi cu noi.

În acest context, trebuie să observăm că imediat după ce Pavel scrie că „Dumnezeu… ne­a adus la viaţă împreună cu Cristos” (Ef. 2:5), el adaugă: „Prin har aţi fost mântuiţi.” Punerea de către traducător a acestei afirmaţii în paranteză creează impresia că este un adaos care nu aparţine acolo. Dar Pavel a adăugat această afirmaţie în acel loc cu bună ştiinţe şi cu scop precis. Când, după ce scrie că am fost aduşi la viaţă împreună cu Cristos, el adaugă că prin har am fost mântuiţi, el vrea să ne atragă atenţia că harul este tocmai actul acesta prin care am fost făcuţi una cu Cristos şi am fost aduşi la viaţă împreună cu El.

La începutul Epistolei, Pavel ne spune o serie de lucruri pe care Dumnezeu a hotărât încă din veşnicie să le facă pentru noi, în noi şi cu noi în şi prin Cristos. În versetul şase, el arată că toate acestea Dumnezeu le face „spre lauda slavei harului Său pe care ni l­a dat în Preaiubitul Lui.” Observaţi că harul nu este ceva separat care ni s­a dat nouă. Harul ni s­a dat „în Preaiubitul Lui”, adică în Cristos.

Interpretarea aceasta este confirmată de faptul că imediat Pavel spune că prin har am fost mântuiţi, mai face şi explicaţia că noi am fost puşi să stăm „împreună în locurile cereşti, în Cristos Isus”, cu scopul ca Dumnezeu „să­şi arate… nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Cristos Isus” (v.6­7). Harul lui Dumnezeu s­a arătat, sau s­a manifestat, în Cristos Isus, şi, pentru noi, harul este această includere a noastră în Cristos Isus.

Dacă înţelegem că harul este această operaţie prin care Dumnezeu ne­a făcut una cu Cristos, înţelegem în afirmaţia lui Ioan că „harul… a venit prin Isus Cristos” (Ioan 1:17) şi faptul că una dintre cele mai repetate expresii ale lui Pavel este „harul Domnului nostru Isus Cristos” (1 Cor. 16:23; 2 Cor. 8:9; 13:14; Gal.6:18; Fil.4:23; 1 Tes. 5:28; 2 Tes. 3:18; Filimon 25; etc.).

După ce Pavel ne vorbeşte mai pe larg despre har în Ef.2:8­9, ceea ce spune apoi el introduce prin conjuncţia „căci”, arătând că ceea ce urmează este o şi mai largă explicitare a harului, adică a acţiunii pe care a făcut­o Dumnezeu „în Cristos”:

„Căci noi suntem lucrarea Lui ( a lui Dumnezeu) şi am fost creaţi în Cristos Isus în vederea faptelor bune pe care le­a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10). Să ne uităm la expresia pe care am subliniat­o: „am fost creaţi în Cristos Isus”. Cornilescu foloseşte cuvântul „zidiţi”, dar sensul cuvântului în acest text este acela al unei noi creaţii: Când Dumnezeu ne­a fuzionat cu Cristos, a fost o acţiune echivalentă cu o nouă creaţie (asemănătoare cu crearea lumii!).

Acelaşi este şi sensul cuvântului grecesc ktisis din 2 Corinteni 5:17:

„Dacă este cineva în Cristos Isus este o nouă creaţie.” Există aici două concepte monumentale, legate organic împreună. Primul este „în Cristos”, a cărui sens şi importanţă le­am văzut deja. Al doilea este „o nouă creaţie.” Când Dumnezeu a declanşat nemărginita mărime a puterii Sale şi a realizat unirea noastră cu Cristos, El a făcut un act care echivalează cu actul creării lumii!!!

Un lucru de extremă importanţă care trebuie semnalat aici este că învăţătura aceasta despre fuzionarea noastră cu Cristos nu porneşte de la Pavel, ci a fost introdusă de Însuşi Domnul Isus Cristos. În camera de sus, După ce a încheiat cu ei noul legământ, Domnul Isus le spune ucenicilor Săi:

„În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi” (Ioan 14:20).

Ca să­i facă să înţeleagă şi mai clar că această unire şi întrepătrundere este organică, vitală şi reală, Isus o compară cu unirea dintre o viţă şi mlădiţele ei:

„Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). În rugăciunea Lui finală, din grădina Geţemani, Isus duce lucrurile şi mai departe şi aseamănă unirea Lui cu noi cu unirea Lui cu Tatăl Său:

„Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine, pentru ca ei să fie una cum şi noi suntem una…

Eu le­am dat slava pe care Mi­ai dat­o Tu, pentru ca ei să fie una aşa cum suntem Noi una:

Eu în Ei şi Tu în Mine….

… pentru ca dragostea cu care M­ai iubit Tu să fie în ei şi Eu să fiu în ei” (Ioan 17: 21­23a, şi 26b).

Tot ce scrie Pavel despre a fi „în Cristos” sau „în El” este doar o dezvoltare şi o explicitare a ceea ce a învăţat el de la Domnul Isus!

A nu lua în serios învăţăturile acestea înseamnă a respinge esenţa a ceea ce vrea Dumnezeu să fie relaţia dintre El şi noi. Relaţia aceasta nu este numai una teoretică sau juridică. Dumnezeu intră în relaţie cu noi când Îl trimite pe Fiul Său la noi. Când noi Îl primim pe Domnul Isus, adică acceptăm ca El să vină în noi în aşa fel încât El să fie în noi şi noi să fim în El, Domnul Isus aduce cu sine şi pe Duhul Sfânt. Lucrul acesta ni­l face clar apostolul Pavel în 1 Corinteni 6:17­19. Vorbind în contextul unirii (Pavel foloseşte cuvântul „lipire” din Geneza 2:24) dintre un bărbat şi o femeie, el adaugă:

„Dar cine se lipeşte de Domnul este un singur Duh cu El”. Pentru a ne arăta despre ce „Duh” este vorba, el adaugă:

„Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care l­aţi primit de la Dumnezeu?”

Este clar că „lipirea” noastră de Cristos aduce cu sine prezenţa Duhului Sfânt în noi.

Acelaşi lucru îl vedem şi din începutul Evangheliei după Ioan, unde ni se spune că toţi cei ce L­au primit pe Cristos sunt „născuţi din Dumnezeu” (Ioan 1:11­13), apoi în 3:3­5 ni se spune că naşterea aceasta din Dumnezeu o produce Duhul Sfânt.

Un foarte important text, care ne arată lucrarea împreună în noi a Duhului Sfânt şi a Domnului Isus este Efeseni 3:16­17, unde Pavel ne spune:

„şi­L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul din lăuntru,

aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă.”

În comentariul său la Efeseni, în locul acesta, D. Martyn Lloyd Jones spune că, aşa cum a fost nevoie de nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu pentru a ne face una cu Cristos, tot aşa avem nevoie de puterea Duhului Sfânt pentru ca Domnul Isus să locuiască în noi! Iată cum explică el acest lucru:

„Când Cristos intră în inimă, gloria este atât de mare, forţa este atât de puternică, încât însuşi cadrul fizic al acelei persoane pare că se prăbuşeşte sub greutate şi persoana se cutremură şi se zguduie… Când Cristos vine şi locuieşte în inimă prin credinţă şi când noi suntem plini de toată plinătatea lui Dumnezeu, este nevoie să fim tari. Este o experienţă zguduitoare şi copleşitoare.” (D. M. Lloyd­Jones, The Unsearchable Riches of Christ, p.136).

Eu cred că textul acesta, extrem de important pentru viaţa noastră în Cristos şi cu Cristos , nu ne vorbeşte despre momentul iniţial când am fost încorporaţi în Cristos şi când Cristos a venit să locuiască în inima noastră, ci se referă la continuitatea locuirii Domnului Isus în noi.

În primul rând, să observăm că noi ne întărim în putere prin Duhul Sfânt. Dacă legăm această afirmaţie din 3:16 cu afirmaţiile despre „nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu” din 1:19­23 şi 2:1­7, atunci ne devine evident că Sursa acestei extraordinare puteri a lui Dumnezeu este Duhul Sfânt. În toată această lucrare a lui Dumnezeu despre care am vorbit mai sus este implicată în mod direct întreaga Sfântă Treime.

În al doilea rând, să observăm că Domnul Isus locuieşte in inimile noastre prin credinţă. Exact aşa cum L­am primit pe Domnul Isus în noi printr­un act de credinţă, tot aşa El continuă să locuiască în noi printr­un act permanent de credinţă.

Dar să observăm, în al treilea rând, că întărirea prin Duhul Sfânt şi locuirea Domnului Isus în noi nu sunt un scop în sine. După ele urmează un „pentru ca”.

Ceea ce urmează este lucrul cel mai colosal care poate fi afirmat vreodată despre fiinţa umană. Să luăm însă aceste „pentru ca” pe rând:

1. Să pricepem dimensiunile extraordinare ale iubirii lui Dumnezeu manifestate în Cristos;

2. Să cunoaştem această iubire, adică să fim pătrunşi de ea, să ne transforme ea, să ne condiţioneze ea viaţa şi să ne definească ea caracterul şi comportamentul, pentru ca astfel

3. Să ajungem „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu”(v.19).

Scopul pentru care trebuie să fim întăriţi în putere prin Duhul Sfânt şi pentru care Domnul Isus vrea să locuiască în inimile noastre prin credinţă este realizarea acestor trei lucruri în fiinţa noastră, în personalitatea noastră, în caracterul nostru şi în comportamentul nostru.

Dacă cumva ne îndoim că aceste lucruri se vor putea realiza vreodată în noi, care suntem atât de slabi şi de inadecvaţi, Pavel adaugă că Dumnezeu, „prin puterea care lucrează în noi” poate să facă mult mai mult decât putem noi să gândim şi să cerem (v.20).

Următorul lucru pe care trebuie să­l facem este să punem întrebarea: Pe lângă înţelegerea acestui miracol uimitor pe care l­a făcut Dumnezeu cu noi, ce ni se cere nouă? Sau, cu alte cuvinte, acum că suntem în această unire şi am căpătat o anumită înţelegere a ei, cum trebuie să trăim în ea? Şi este oare vreo diferenţă dacă o cunoaştem cu adevărat şi dacă trăim în mod conştient în ea şi o practicăm în mod conştient?

Vom fi surprinşi şi uimiţi să vedem cât de multe sunt instrucţiunile pe care ni le dă Scriptura despre modul în care suntem chemaţi să trăim împreună cu Cristos, sau în unire cu Cristos.

În cele ce urmează, eu doar le voi lista, adăugând câte o scurtă explicare la fiecare, aşa încât să devină inteligibilă şi practică pentru fiecare dintre noi.

1. Crede­o!

Eu consider că ceea ce scrie apostolul Pavel în Coloseni 2:6 cuprinde cea mai de bază dintre toate instrucţiunile:

„Aşa cum L­aţi primit pe Cristos Isus Domnul, aşa să şi umblaţi în El,

fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v­au fost date şi sporind în ea cu mulţumiri către Dumnezeu.”

Noi L­am primit în noi pe Domnul Isus prin credinţă. Adică, cineva ne­a spus că Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu, că El ne­a iubit şi a murit pe cruce în locul nostru; că El a înviat şi S­a înălţat la cer şi acum conduce lumea. Acestea au fost faptele fundamentale care ne­au fost comunicate şi noi le­am crezut. În felul acesta L­am primit pe Domnul Isus Cristos. Acum ni se spune „să umblăm în El” ­ care este un alt mod de a spune „să trăim în unire cu El” ­ în acelaşi mod în care L­am primit la început. Este clar că aceasta înseamnă „prin credinţă”.

Ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă că începem din nou prim obţinerea unor informaţii. Trebuie să începem prin a citi tot ce ne spune Dumnezeu despre faptul că El ne­a făcut una cu Cristos. Trebuie să începem, de fapt, cu ceea ce ne spune Domnul Isus Însuşi în Ioan 15 despre faptul că El este Viţa şi că noi suntem mlădiţe altoite în El. Trebuie să citim apoi tot ce ne spune Pavel despre locuirea şi trăirea lui Cristos în noi şi despre faptul că noi suntem una cu El şi că suntem în El. Apoi trebuie să spunem: Acestea sunt informaţii cam ciudate, dar sunt lucruri minunate şi eu le cred!

Când le credem, le primim! Noi le facem să devină ale noastre! Ele ne intră în gândire, o informează şi apoi o determină!

2. Socotiţi­vă… în Cristos! (Romani 6:11)

În Romani 6:5 ni se spune că „ne­am făcut una cu El” şi apoi ni se spune că şi alte lucruri s­au întâmplat cu noi în unire cu El. Apoi ni se porunceşte să ne socotim, să ne considerăm, să ne gândim pe noi înşine ca fiind „în Cristos”, iar dacă suntem „în Cristos” suntem „morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu.” Aceasta este o poruncă extrem de importantă. Ceea ce ni se cere este să facem un exerciţiu de gândire. Trebuie să ne gândim pe noi înşine ca fiind în Cristos. Trebuie să ne vedem pe noi înşine ca fiind una cu El. Întreaga noastră gândire trebuie să fie penetrată sau impregnată de această realitate divină: Noi suntem în Cristos şi Cristos este în noi!

Aduceţi­vă aminte! Acesta este un fapt, este o realitate! Dumnezeu ne spune că El Însuşi, prin uluitoarea Lui putere a realizat acest fapt. Dar noi îl facem să fie al nostru numai când mintea noastră devine conştientă de el! Şi ea trebuie să devină atât de conştientă de el încât acest fapt să devină baza pe care trăim: Noi nu mai suntem singuri ­ noi suntem într­o unire vitală, reală, obiectivă cu Fiul lui Dumnezeu! Viaţa Lui curge în noi. Viaţa Lui ne energizează.

3. Aduceţi­vă aminte că sunteţi în Cristos! (Efeseni 2:10­13)

În Efeseni 2:10 ni se spune că „am fost zidiţi în Cristos Isus” (în original: „am fost creaţi în Cristos Isus”) în vederea faptelor bune pe care Dumnezeu le­a pregătit ca să umblăm în ele („fapte bune” aici înseamnă „viaţă sfântă”). Apoi ni se porunceşte să ne aducem mereu aminte ce am fost noi înainte de acest eveniment (v.11­12) şi, mai ales, să ne aducem aminte că acum suntem „în Isus Cristos” (v.13).

Noi, oamenii, uităm foarte repede. Când uităm, lucrul pe care îl uităm „ne iese din minte.” E ca şi când a dispărut de acolo şi nu mai există. Şi, pentru noi, atunci realmente e ca şi când nu mai există şi noi trăim ca şi când n­ar mai fi.

Când noi uităm că suntem „în Cristos”, noi trăim din nou „fără Cristos… şi fără Dumnezeu în lume” (v.12). În realitate nu­i aşa, de sigur, dar noi trăim ca şi când ar fi aşa. Iar când ne readucem aminte, noi aducem această realitate înapoi în propria noastră realitate. Noi o facem să fie reală pentru noi din nou.

4. „Îmbrăcaţi­vă în Domnul Isus Cristos” (Romani 13:14)

Este foarte instructiv să vedem contextul acestei porunci. În versetul 13, Pavel scrie:

„Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii, nu în curvii şi în fapte de ruşine, nu în certuri şi invidie.” Şi apoi, după porunca să ne îmbrăcăm în Cristos, Pavel adaugă:

„şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să­i treziţi poftele.”

Contextul acestei porunci este lupta cu ispitele vieţii, sau, lupta cu păcatul. Cum putem noi să biruim în această luptă? Răspunsul este: „Îmbrăcaţi­vă în Domnul Isus Cristos.” Înainte de a ne întreba cum să facem lucrul acesta trebuie să ne amintim că în Galateni 3:27 Pavel a scris:

„Căci toţi cei care aţi fost botezaţi pentru Cristos, v­aţi îmbrăcat cu Cristos.”

A fi îmbrăcaţi în Cristos este un alt fel de a zice că ne­am făcut una cu El şi că suntem „în El.” Şi noi toţi cei care L­am primit şi am mărturisit lucrul acesta în mod public prin actul botezului ne­am îmbrăcat cu Cristos. Unirea noastră cu Cristos este o realitate împlinită de puterea lui Dumnezeu. Noi suntem doar informaţi despre acest fapt.

Dar noi tindem să­l uităm şi astfel realitatea lui încetează să fie reală pentru noi. Şi tocmai când suntem într­o astfel de uitare, vine un puternic val de ispite. Ce­i de făcut? Cum să facem rost de puterea necesară să le facem faţă?

Răspunsul pe care l­am primit deja în Efeseni 2:10­13 a fost „Aduceţi­vă aminte că sunteţi în Cristos!” Când ne aducem aminte, noi Îl readucem pe Domnul în conştientul nostru, adică în realitatea noastră interioară. Şi aceasta este acelaşi lucru cu a spune „Îmbrăcaţi­vă cu Cristos.”

Aşadar, când ne vine ispita să facem ceva extrem de plăcut şi de atrăgător, dar păcătos, şi când brusc ne aducem aminte că noi suntem una cu Cristos, că El este în noi şi noi suntem în El, că noi suntem înfăşuraţi în Cristos, prin actul acesta noi devenim conştienţi că noi nu suntem singuri în faţa acelui lucru atrăgător, dar păcătos: Cristos Însuşi, Preaiubitul nostru Domn, locuieşte în noi şi este cu noi.

Pavel scrie că el se laudă „cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume” (Gal.6:14). Acelaşi Pavel ne spune că noi totdeauna suntem faţă în faţă cu doi stăpâni şi că atunci când ne decidem să­l ascultăm pe unul sau pe celălalt, noi de fapt ne dăm să fim al celui pe care­l ascultăm (Rom.6:16). Prin urmare, păcatul este dăruirea de noi înşine Celui rău şi, în acelaşi timp, este trădarea lui Cristos. Crucea lui Cristos este lemnul pe care El şi­a demonstrat suprema lui dragoste pentru noi. Crucea este întotdeauna obiectul care ne aduce aminte de uluitoarea lui dragoste jertfitoare pentru noi. Şi când noi ne aducem aminte de cruce sau vedem cu ochii minţii crucea şi ne aducem aminte că Preaiubitul nostru este acum în noi, iubirea Lui ne copleşeşte şi din prezenţa şi din Fiinţa lui în noi curge în noi puterea de a spune „Nu” ispitei şi de a­I rămâne credincioşi Preaiubitului nostru!

5. Iubiţi­Mă!

Iată condiţiile pe care ni le pune Domnul nostru ca să trăim în unire cu El:

„”Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37).

„Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15).

„Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte” (Ioan 14:23).

Iată punctul de plecare pentru a înţelege aceste condiţii. Nu poţi să iubeşti pe cineva dacă nu­l cunoşti. Dacă o persoană este uimitor de frumoasă, de înţeleaptă şi de bună şi în toate privinţele este minunată, cu cât cunoşti mai mult persoana aceea cu atât te îndrăgosteşti mai mult de ea. Exact aşa stau lucrurile şi cu Isus. Te surprinde faptul că Pavel spune că lucrul cel mai preţios din lume pentru el, pentru care a pierdut tot ce­i fusese drag înainte, este să­L cunoască pe Cristos? Şi el vrea să­L cunoască pe Cristos nu numai înţelegând ce este El în Sine, ci vrea să­L cunoască în intimitatea suferinţelor Lui şi în procesul prin care Cristos îşi împlineşte propriile Lui scopuri prin el (Filipeni 3:4­11).

Dacă vrem să ajungem să­L iubim cu adevărat pe Domnul Isus Cristos, noi trebuie să începem prin a asimila în gândirea noastră cele patru Evanghelii, ca primă sursă a cunoaşterii Lui. Apoi trebuie să continuăm prin a asimila tot ceea ce ne spun apostolii despre El în epistolele lor. Apoi trebuie să practicăm părtăşia sau comuniunea directă cu El prin meditaţie, dialog, rugăciune şi adoraţie. Şi cu cât Îl vom cunoaşte mai mult, cu atât Îl vom iubi mai mult.

Adăugaţi la aceasta că după ce­l cunoaştem aşa, dorinţa noastră cea mai mare va fi să­I facem Lui plăcere. Şi pentru aceasta vom dori cu toată fiinţa să trăim după poruncile Lui.

6. Mâncaţi­Mă!

Cea mai dificilă învăţătură a Domnului Isus a fost cea pusă în aceste cuvinte:

„Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine şi Eu rămân în El…

Cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi şi El prin Mine” (Ioan 6:56­57).

Este bine cunoscut faptul că Ioan şi­a scris Evanghelia lui cu o bună bucată de timp mai târziu decât s­au scris celelalte trei Evanghelii. Cu siguranţă că el cunoştea aceste Evanghelii. În multe privinţe, Ioan a intenţionat să completeze ceea ce a văzut că lipsea din celelalte Evanghelii. Un fapt semnificativ este că, în timp ce Ioan ne redă foarte pe larg evenimentele din seara Cinei Domnului, el nu ne relatează actul frângerii pâinii şi al luării paharului noului legământ. În loc de aceasta, el ne relatează, mult mai înainte în Evanghelia sa (în cap.6) învăţătura Domnului Isus despre nevoia ca să­I mâncăm trupul şi să­I bem sângele, cu semnificativa reformulare generalizatoare: „cine Mă mănâncă pe Mine.”

Savanţii dezbat la nesfârşit motivele pentru care a făcut Ioan lucrurile acestea. Cea mai plauzibilă explicaţie este după cum urmează. Ioan a observat că în multe locuri şi pentru mulţi oameni celebrarea „frângerii pâinii” a devenit un ritual, cu credinţa că ritualul însuşi le dă trupul şi sângele lui Cristos. Ioan a reacţionat la această cădere în ritualism prin a ne spune de fapt:

„Staţi puţin. Domnul Isus ne­a dăruit o învăţătură mult mai detaliată despre actul de a­L mânca pe El aşa cum mâncăm pâinea (sau mana) şi a făcut lucrul acesta cu mult mai de vreme în cursul şederii Lui cu noi pe pământ, şi ne­a spus să facem lucrul acesta fără să menţioneze vreun ceremonial în care să o facem. Actul acesta foarte important de a ne hrăni cu Cristos este un act spiritual şi nu un act ritual.”

Probabil că aceasta este şi semnificaţia cuvintelor pe care le spune Isus ucenicilor imediat după ce­i invită să­I mănânce trupul:

„Duhul este cel care dă viaţă; carnea nu foloseşte la nimic, cuvintele pe care vi le­am spus Eu sunt duh şi viaţă” (v.63).

Oricum am explica fenomenele acestea din Evanghelia după Ioan, elementul esenţial este că Domnul Isus ne invită „să­L mâncăm” pe El. Şi lucrul acesta se poate întâmpla oriunde am fi noi şi fără ajutorul vreunui ritual, deoarece acest act al mâncării Lui este un act spiritual. Şi, fiindcă Domnul Isus a început toată discuţia pornind de la mana din pustie, putem să extrapolăm şi să spunem că mâncarea lui Cristos ar trebui să fie un act zilnic (mana nu ţinea de la o zi la alta, ci trebuia culeasă în fiecare dimineaţă).

Dar ce înseamnă aceasta? Iată cum înţeleg eu semnificaţia acestui eveniment. Domnul Isus ne spune ceva în felul următor:

„Întocmai cum trupurile voastre au nevoie de hrănire zilnică, omul vostru interior are şi el nevoie de hrănire zilnică. În mod simplu, fiţi conştienţi că Eu sunt acolo în faţa fiecăruia dintre voi, întocmai cum am fost acolo când M­aţi primit în voi prima dată. Printr­un nou act de credinţă, luaţi­Mă în lăuntrul vostru. Hrăniţi­vă cu Mine. Asimilaţi­Mă în mintea voastră, în sistemul vostru nervos, în sentimentele voastre rănite, în întreaga voastră fiinţă. Invitaţi­Mă să vă penetrez completamente fiindcă exact lucrul acesta vreau să­L fac Eu, dacă Mi­o cereţi!”

Printr­un astfel de act, conştiinţa noastră că El este în noi şi că noi suntem în El este extrem de mult consolidată. Realitatea unirii noastre devine cu adevărat reală pentru noi.

7. Veniţi după Mine!

Când Domnul Isus i­a invitat pe ucenicii pe care Şi i­a ales să­L urmeze, El le­a cerut să vină şi să fie împreună cu El zi şi noapte, să meargă cu El oriunde va merge, să treacă prin tot ce va trece El. După cum scrie Marcu, El i­a ales „ca să fie cu El” (Marcu 3:14). Lucrul acesta nu se aplică numai la primii Lui ucenici. Noi suntem de asemenea ucenicii Lui. Însuşi scopul pentru care a murit El în locul nostru a fost, cum scrie Pavel, „pentru ca, fie că veghem fie că dormim, să trăim împreună cu El” (1 Tes. 5:9­10).

Pentru noi, lucrul acesta înseamnă înainte de toate, să lăsăm să ne pătrundă până în adâncuri faptul că suntem uniţi cu El şi, în al doilea rând, să învăţăm să trăim în această unire cu El. Înseamnă să ne aducem aminte din nou şi din nou că nu suntem singuri: El este în noi şi noi suntem în El.

În al treilea rând, înseamnă că noi trebuie să stăm la picioarele Lui şi să ascultăm cu atenţie învăţătura Lui şi să o asimilăm. Să citim Predica de pe munte şi să o învăţăm pe de rost. Să facem acelaşi lucru cu alte blocuri de învăţătură a lui Isus pe care le găsim mai ales în Matei şi în Ioan. Să facem ca aceste învăţături să ne pătrundă gândirea. Să facem din ele structura cea mai de bază a minţii noastre.

„Veniţi după Mine” înseamnă şi „Imitaţi­Mă.” Uitaţi­vă cum Mă port Eu, cum vorbesc Eu, cum reacţionez Eu, şi fiţi şi voi aşa şi faceţi şi voi aşa.

Numai dacă trăim împreună cu El putem să devenim ca El. Şi, iarăşi, dacă ajungem să vedem cât de minunat este El şi dacă ne îndrăgostim de ce vedem la El, atunci, cu toată fiinţa noastră, dorim să fim ca El şi ne străduim să fim ca El.

8. Învăţaţi de la Mine! (Matei 11:29)

Această poruncă înseamnă două lucruri. Primul l­am discutat mai sus:

Uitaţă­vă cum sunt Eu şi învăţaţi să fiţi şi voi aşa.

Al doilea:

Ascultaţi cu mare atenţie ce vă spun Eu; memorizaţi învăţătura Mea şi trăiţi conform cu ea. Eu v­am învăţat cum să trăiţi. Eu aştept să trăiţi în conformitate cu învăţătura Mea şi cu poruncile Mele.

Este o mare tragedie că mulţi teologi evanghelici spun că la Domnul Isus mergem doar pentru mântuire iar apoi, pentru învăţătură, ori mergem la Lege ori la epistole. Motivul pentru această atitudine este simţământul că învăţătura Domnului Isus este prea exigentă, ba chiar imposibilă.

Respingerea învăţăturii Domnului Isus este una dintre cele mai mari tragedii din creştinismul protestant şi evanghelic.

Acum câţiva ani s­a întâmplat un eveniment foarte semnificativ în Statele Unite. Unul dintre cei mai mari prezentatori de teme biblice din această ţară îşi avea timpul lui de părtăşie cu Domnul şi a citit pentru aceasta din Ioan 14. A ajuns la versetul 15 şi a citit: „Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” La care i­a venit imediat o întrebare: „Care sunt poruncile Domnului Isus?” Şi, spre surprinderea lui, n­a putut să­şi aducă aminte de nici o poruncă a Domnului Isus. Şi atunci i­a venit gândul: „Cum pot eu spune că Îl iubesc pe Domnul Isus când eu nici măcar nu cunosc care sunt poruncile Lui, dar să mai şi trăiesc după ele?”

Atunci a început un studiu amănunţit în cele patru Evanghelii ca să identifice în ele toate poruncile Domnului Isus. Ca rezultat final al acestui proces, a scris şapte broşuri mari, fiecare cu cate şapte porunci ale Domnului Isus, pe care le analizează în modul lui caracteristic, adică foarte sistematic. Acum a introdus cursul despre poruncile Domnului Isus în sistemul lui de învăţământ.

Poate că fenomenul acesta va avea ecou şi va produce o întoarcere masivă la învăţătura şi la poruncile Domnului Isus.

9. Leapădă­te de tine şi mori faţă de tine însuţi!

Ajungem cu aceasta la ceea ce se pare a fi aspectul cel mai dificil al trăirii noastre în unire cu Cristos. Iată cerinţa Lui:

„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să­şi ia crucea în fiecare zi şi aşa să Mă urmeze” (Luca 9:23).

Trebuie să începem prin a ne uita la contextul acestor porunci. Ele sunt condiţiile pentru admitere în şcoala lui Isus. Invitaţia iniţială de a veni în şcoala Lui a fost formulată astfel: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Marcu 1:17).

Cei cărora le vorbea Isus erau pescari. El le­a făcut o invitaţie referindu­se la ce erau ei atunci şi, de fapt, El le spunea: „Veniţi în şcoala Mea şi Eu voi face din voi ceva cu totul diferit de ceea ce sunteţi astăzi.” Eu cred că acceptul Lui a fost pe cuvintele: „vă voi face.” Şi noi astăzi, când intrăm în şcoala lui Isus, El ne spune:

„Scopul Meu este să vă fac. Eu am o imagine foarte clară în gândul Meu despre ceea ce vreau Eu să deveniţi. Eu nu Mă voi lăsa şi nu voi renunţa până când veţi deveni ceea ce vreau Eu să fiţi.”

O mare problemă cu oamenii aceştia era că ei au venit la Marele Rege cu speranţa că vor deveni miniştri în Guvernul Majestăţii Sale, dar Regele Isus intenţiona să­i facă ambasadorii (reprezentanţii) Săi şi să­i trimită într­o lume extrem de ostilă în care fiecare dintre ei urma să moară ca martir! Pentru ca Isus să­i poată face ceea ce voia El, ei trebuiau în final să renunţe la ceea ce voiau ei să devină!

Şi cu acestea ajungem la cerinţele lui Isus: „Lepădaţi­vă de voi înşivă” şi „Luaţi­vă crucea în fiecare zi.”

A te lepăda de tine înseamnă a zice „Nu” dorinţei tale de a­ţi guverna viaţa şi a acepta ca Stăpânul şi Învăţătorul tău să ţi­o guverneze El. Înseamnă să spui „Nu” felului tău de a fi şi să accepţi să te schimbi în ceea ce vrea El să fii. Înseamnă să te predai pe tine însuţi ca să devii proprietatea altuia. Înseamnă să intri în supunere totală şi în totală ascultare de învăţătura şi de poruncile noului tău Proprietar.

Dar oare nu echivalează lucrul acesta cu un fel de moarte? Exact aceasta e! Şi Isus, ca bun pedagog evreu, căruia îi plăcea să reformuleze o afirmaţie şi să o repete cu alte cuvinte, adaugă: „Şi ia­ţi propria ta cruce în fiecare zi!” Crucea era un instrument cu o singură folosinţă: uciderea. Tu îţi iei propria ta cruce pentru a muri pe ea! Şi Isus vrea ca tu să faci lucrul acesta în fiecare zi!

Întrebarea cheie este: Pentru ce să mor? Sau, mai exact, faţă de ce să mor? Răspunsul este că Isus vrea să mori faţă de ceea ce ai fost până acum, pentru ca El să te poată face ceea ce intenţionează El să devii.

Primul şi cel mai fundamental lucru este să accepţi şi să admiţi că ceea ce eşti tu acum nu este ceea ce intenţionează Dumnezeu să fii. Şi admiterea acestui lucru este foarte dificil de făcut pentru mulţi oameni mândri şi foarte încrezători în sine.

Isus vrea să mori pentru planurile tale, pentru programul tău de viaţă şi să accepţi ca El să­Şi trăiască propriile Lui planuri prin tine.

Şi cu aceasta ajungem la cheia întregii probleme. Dacă tu te uiţi numai la lucrurile faţă de care trebuie să mori şi la lucrurile la care trebuie să renunţi, tu nu vei face lucrul acesta cu adevărat niciodată, chiar dacă teoretic sau de formă vei admite că vrei să o faci. Inima ta va fi legată de lucrurile acelea şi, mai de vreme sau mai târziu, te vei întoarce la ele. Cheia stă în faptul că trebuie să te uiţi la lucrurile pe care ţi le oferă Cristos. Tu trebuie să ajungi să vezi clar ce fel de persoană vrea El să te facă. El vrea să te facă, nici mai mult nici mai puţin, decât o persoană după propriul Lui chip. Şi, dacă reuşeşte acest lucru, El vrea ca astfel să te califici să conduci cu El treburile cosmosului, ale universului, ale tuturor lumilor lui Dumnezeu. Ca fiu de Dumnezeu, tot ce are Dumnezeu trebuie să fie şi al tău. Dar pentru a te califica pentru aceasta trebuie să se formeze în tine chipul lui Cristos. Acum întreabă­te: Este ţelul acesta vrednic să mor pentru el? Numai când compari lucrurile la care trebuie să renunţi cu lucrurile pe care le are Cristos în gând pentru tine şi pentru care trebuie să renunţi la ce eşti şi ai acum, numai atunci vei fi în stare să zici din toată inima: „Eu mor pentru tot ceea ce sunt eu acum şi­L las pe Preaiubitul meu Domn să mă facă ceea ce vrea El să mă facă.”

Adu­ţi aminte! Tu intri în şcoala lui Isus, care este şi atelierul de lucru al lui Isus. El te va învăţa ­ învaţă de la El! El te va face ­ supune­te lucrării Lui asupra ta. Şi trebuie să o faci în fiecare zi. Non stop. Fără vacanţă. Perseverând până la sfârşit.

10.Rămâi în Mine!

Am văzut deja că atunci când uităm ceva, lucrul acela sau persoana aceea iese din mintea noastră. Ceva similar se întâmplă cu relaţia noastră cu Isus. În momentul în care uităm de El, în mod subiectiv noi ne separăm de El. Din momentul acela acţionăm ca şi când El n­ar exista, ca şi când am fi complet singuri. Când ne aducem aminte de El, este ca şi când L­am aduce înapoi în noi şi noi ne reîntoarcem în El. Subliniez că aceasta este o experienţă subiectivă, dar totuşi este o experienţă reală.

Să punem acum laolaltă aceste două afirmaţii:

„Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5) şi

„Pot totul în Cristos care mă întăreşte” (Filipeni 4:13).

Dacă vrem puterea care este în Cristos, trebuie să rămânem în El. Ţine lucrul acesta în minte. Adu­ţi aminte de el.

Dumnezeu cunoaşte tendinţa noastră de a uita şi El cunoaşte şi importanţa ca noi să­L avem atât pe El Personal cât şi cuvintele Lui mereu în faţa ochilor noştri. Iată de ce le­a dat el israeliţilor aceste instrucţiuni:

„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.

Şi poruncile acestea pe care ţi le dau astăzi să le ai în inima ta.

Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi, şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula.

Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini şi să­ţi fie ca nişte fruntarii între ochi.

Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale” (Deut.6:5­9).

Acestea sunt instrucţiuni amănunţite pentru modul în care să folosim mijloace vizuale ca ajutoare pentru memorie pentru a ne ajuta să trăim tot timpul în prezenţa lui Dumnezeu.

Toate aceste instrucţiuni sunt intensificate de instrucţiunea pe care le­o dă Dumnezeu israeliţilor pentru timpul când vor deveni bogaţi în Canaan:

„Vezi să nu uiţi pe Domnul” (v.12), şi apoi avertizarea:

„căci Domnul, Dumnezeul tău este un Dumnezeu gelos în mijlocul tău” (v.15).

Exact aşa cum israeliţii au fost învăţaţi cum să trăiască întotdeauna în prezenţa lui Dumnezeu, acum suntem şi noi instruiţi cum să trăim întotdeauna în unire cu Cristos.

Ţinându­le pe toate acestea în minte, să ne mai aducem aminte încă de un lucru: Neascultarea ne separă de Cristos!

„Dacă păziţi poruncile Mele veţi rămâne în dragostea Mea” (Ioan 15:10). Păcatul ( un alt cuvânt pentru neascultare) întotdeauna ne separă de Dumnezeu!

Am introdus deja conceptul de separare subiectivă. Neascultarea ne separă în mod subiectiv de Cristos. Oare neascultarea permanentă şi conştientă nu ne va separa obiectiv şi permanent de Cristos?

Las întrebarea aceasta deschisă, ca răspunsul să­l dea fiecare dintre noi.

11.Să aduceţi roadă!

Domnul Isus ne spune că scopul pentru care El vine în unire organică şi vitală cu noi este ca noi să aducem roadă. În textul acesta (Ioan 15), Isus nu ne spune ce înseamnă „roadă.”

După o viaţă întreagă de strădanie să înţeleg gândirea Domnului meu, am ajuns să văd că Domnul Însuşi rodeşte în noi, în cooperare cu Duhul Sfânt, în două feluri.

Primul rod al lui Cristos în noi este propriul Său chip în noi. Pavel scrie că Domnul Isus Cristos a dat Bisericii Sale o varietate de slujitori care să lucreze asupra noastră până când vom ajunge „la cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos… să creştem în toate privinţele ca să ajungem la Cel ce este Capul, Cristos” (Efeseni 4:13­15).

Trebuie să fim conştienţi că cele nouă trăsături de caracter care formează „roada Duhului” în Galateni 5:22­23 sunt trăsăturile de caracter ale lui Cristos.

Al doilea rod este faptul că noi facem ucenici. Orice fiinţă vie, ajunsă la maturitate, se multiplică (rodeşte). Domnul Isus le spune ucenicilor Săi că fiecare ucenic (student) din şcoala Lui, la absolvirea şcolii trebuie să fie ca Învăţătorul lui (Luca 6:40). Când le­a poruncit să meargă în toată lumea şi să facă ucenici, El le­a spus să facă cu ucenicii lor exact ceea ce a făcut El cu ei. Voi parafraza aici instrucţiunile Lui:

„Învăţaţi­i tot ce v­am învăţat Eu şi învăţaţi­i să trăiască aşa cum v­am învăţat Eu pe voi să trăiţi” (Matei 28:20). Mă întreb câţi oameni fac astăzi ucenicizare (un cuvânt în mare vogă) exact aşa cum ne­a învăţat Domnul nostru?

A face ucenici este un proces complex. El începe prin evanghelizare, care are ca scop să­i aducă pe oameni la o cunoaştere mântuitoare a Domnului Isus Cristos. Ea continuă prin a­i învăţa pe cei convertiţi învăţăturile Domnului Isus şi cum se trăieşte în unire cu Cristos şi sub autoritatea lui Cristos.

Având în vedere faptul că viaţa în trupul lui Cristos este atât de diversă pe cât de diverse sunt organele din trupul omenesc, a aduce roadă nu înseamnă numai a aduce oameni la Cristos (evenimentul iniţial), ci înseamnă orice activitate care produce creştere şi zidire în trupul lui Cristos.

A aduce roadă cu Cristos înseamnă a­L lăsa pe Cristos să­Şi împlinească scopurile pe care le alege El pentru noi şi prin noi. Înseamnă a coopera cu El la realizarea acestor scopuri.

12. Bucuraţi­vă în Domnul!

Cea mai cuprinzătoare învăţătură pe care ne­o dă Domnul Isus Însuşi despre unirea noastră organică şi vitală cu Sine se găseşte în Ioan 15, unde El ne spune că El este Viţa, iar noi suntem mlădiţele. Drept concluzie la această învăţătură esenţială, El adaugă:

„V­am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:11).

Poruncile să ne lepădăm de noi înşine, să ne luăm crucea în fiecare zi, să ne predăm viaţa în totalitate unei alte persoane, să renunţăm la dorinţa profundă după independenţă, după conducerea vieţii de către noi înşine aşa cum credem noi de cuviinţă, sună oribil de sinistru pentru multe minţi şi pentru multe inimi. Cine este gata să intre în sclavie voluntară?

Nu este oare straniu (sau, mai de grabă, trepidant) să auzi că acelaşi Isus care ne cheamă să ne ucidem pe noi înşine zilnic şi să fim sclavii Lui pentru totdeauna, ne spune apoi:

„Dacă Fiul vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi!” (Ioan 8:36)?!

Lucrul straniu (nu, ci mai de grabă vestea cea mare şi bună) este că numai după ce noi renunţăm voluntar la libertatea noastră şi acceptăm să fuzionăm cu El şi să ascultăm de poruncile Lui, El se întoarce roată şi ne spune:

„Nu vă mai numesc sclavi.

Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ce vă spun Eu” (Ioan 15:15 şi 14. Am inversat ordinea versetelor pentru a crea contrast mai puternic).

Libertatea pe care o descoperim, adevărata libertate, este libertatea „în Cristos.”

Cea mai preţioasă prietenie pe care o poţi câştiga vreodată este prietenia Fiului lui Dumnezeu!

Când ne dăm lui ca sclavi, descoperim că El este Eliberatorul nostru şi Prietenul nostru!

Şi toate aceste descoperiri uimitoare ne inundă întreaga fiinţă cu „bucurie negrăită şi strălucită”, cum o numeşte Petru (1 Petru 1:8).

Apostolul Pavel compară unirea cu Cristos cu o căsătorie (Efeseni 5:23­32). O adevărată căsătorie începe cu o predare plină de iubire şi totală a unui bărbat şi a unei femei unul altuia. Amândoi mor pentru toţi ceilalţi pentru a­şi aparţine unul altuia în exclusivitate.

Într­o adevărată căsătorie, personalitatea bărbatului şi a femeii nu sunt diminuate, şi cu atât mai mult nu sunt sufocate sau înăbuşite. Dimpotrivă, fiecare dintre ei este menit să înflorească, să fie totalmente împlinit prin celălalt. De fapt, împlinirea persoanei umane are loc tocmai în procesul acesta de învăţare de a trăi într­o comuniune de iubire şi de perfectă armonie cu o altă persoană.

Scopul lui Dumnezeu este să ne dezvolte şi să ne împlinească personalitatea. Şi El ne­a structurat într­un aşa fel încât noi putem înflori şi ne putem realiza numai în această unire de căsătorie cu Fiul Său, Isus Cristos. Aceasta nu este sclavie! Acesta este mediul divin conceput pentru formarea noastră după chipul Său.

Căci noi trebuie să avem tot timpul în minte faptul că scopul Lui ultim cu noi este să ne facă asemenea chipului Fiului Său pentru ca el să fie cel dintâi născut dintre mai mulţi fraţi (Romani 8:29). Şi această formare a noastră după chipul Lui se poate realiza numai şi numai într­o uniune vitală cu El şi într­o coabitare reală cu El. Şi această unire în căsătorie cu Cristos este sursa celei mai mari bucurii pe care a cunoscut­o vreodată omenirea.

În concluzie, voi repeta că cea mai mare minune din lume este crearea uimitorului organism numit Biserica, sau Trupul lui Cristos. Fiecare dintre noi cei care facem parte din acest organism avem dreptul să particularizăm şi să spunem că cea mai mare minune din lume este faptul că Dumnezeu a fuzionat într­o unire reală pe Fiul Său etern împreună cu mine, aşa încât aşa cum Dumnezeu este în Cristos şi Cristos este în Dumnezeu, aşa Cristos este în mine şi eu sunt în Dumnezeu (dacă această din urmă declaraţie ţi se pare uluitoare sau inacceptabilă, verifică şi vezi că o spune Isus în Ioan 17:21, 23 şi 26).

Aceasta este o minune care este dincolo de priceperea mea, Dar Dumnezeu îmi spune că este adevărată şi obiectivă.

În ceea ce am scris mai sus am accentuat de mai multe ori că noi trebuie nu numai să credem această minune ci trebuie să devenim conştienţi de ea, trebuie să facem ca mintea să ne fie impregnată de ea într­un aşa fel încât gândirea noastră să fie permanent şi constant determinată de ea. Mintea apostolului Pavel era impregnată exact în felul acesta de ea şi era determinată de ea.

Conştiinţa că această minune este adevărată cu mine îmi produce uimire, adoraţie, închinare şi bucurie, bucurie inexprimabilă şi plină de glorie.

Când Pavel scrie „Bucuraţi­vă în Domnul”, el ne spune de fapt să fim conştienţi de miracolul uniri noastre cu Cristos şi a lui Cristos cu noi şi să ne bucurăm în acest miracol! Iată cea mai mare sursă de bucurie şi de delectare pe care şi­o poate imagina cineva.

Şi aceasta este cea mai mare motivaţie pentru închinare, pentru a­I da slavă lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu – Şi Cuvântul S-a făcut trup

Domnul nostru Isus Cristos, care a existat din toată veşnicia împreună cu Dumnezeu Tatăl, a fost Agentul lui Dumnezeu în creaţie: Totul a fost creat prin El şi pentru El. El este Cel care conduce şi susţine întreaga creaţie. El este scopul pentru care a fost creat totul şi El este ţelul pentru care există totul, spre care aspiră totul, spre care se îndreaptă totul.Ei bine, această Persoană Divină, prezentă cu Dumnezeu în toată eternitatea, Agent al lui Dumnezeu Tatăl în creaţie, susţinător şi conducător al creaţiei, prezent în istoria omenirii ca Agent al lui Dumnezeu Tatăl, la un moment dat din istorie, acum două mii de ani, a coborât aici jos la noi, S-a întrupat ca om şi a trăit o viaţă umană.

Cu ce putem noi compara acest eveniment în măreţie şi în importanţă?

După ce primul astronaut american a coborât pe lună, Preşedintele Statelor Unite lăudat astfel această minune a ştiinţei moderne: “Punerea piciorului unui om pe lună este cel mai mare moment din istoria omenirii.”

La scurtă vreme după aceea, Billy Graham, predicând într-un mare stadion, a pus lucrurile la punct: “Cu tot respectul cuvenit Preşedintelui, cel mai mare moment din istoria omenirii n-a fost atunci când omul a pus piciorul pe lună, ci atunci când Dumnezeu cel infinit şi etern a pus piciorul pe pământ în persoana lui Isus Cristos.” Preşedintele Americii, în euforia unui moment într-adevăr emoţionant, a lăudat o faptă umană; Billy Graham, cunoscând istoria din punctul de vedere al eternităţii, a exprimat adevărul.

Întruparea lui Dumnezeu în Isus Cristos a adus viaţa dumnezeiască pe planeta pământ. Dumnezeul cel infinit şi atotputernic a intrat pe scena umană la Betleem sub forma copilului născut din fecioara Maria. Copilul culcat în ieslea aceea de vite era Dumnezeul creaţiei manifestat în neajutorarea acelui umil copilaş. El a venit în slăbiciune pentru ca noi să putem obţine puterea lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la El în termenii unui rege care îşi lasă tronul şi se identifică cu supuşii Lui, care sunt revoltaţi împotriva Lui, pentru a-i restaura în împărăţia Lui. “Creştinismul – a spus C. S. Lewis – este istoria regelui care a aterizat , aşa zicând, în formă deghizată.”

Această invazie a planetei noastre este una dintre doctrinele cruciale ale credinţei creştine. Martin Luther a spus: “După articolul despre Trinitate, cel despre întruparea Fiului lui Dumnezeu este cel mai sublim.”

Prin „întrupare” înţelegem că Fiul etern al lui Dumnezeu Şi-a asumat o natură umană veritabilă şi a trăit o viaţă umană adevărată pe pământ, fără ca pentru un singur moment să fi încetat să fie şi Dumnezeu.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu, în aşa fel încât Dumnezeu să fie prezent aici pe pământ între oameni şi să fie un om ca ei, este un mister prea mare pentru a putea fi totalmente pătruns de mintea omenească. Dar din limbajul folosit de autorii Noului Testament căpătăm o serie de informaţii clare despre acest eveniment. În primul rând trebuie să vedem ce a spus Domnul nostru Însuşi despre Sine. El s-a prezentat ca “Cel ce S-a coborât din cer” şi care, deşi era coborât din cer, spune imediat că El “este în cer” (Ioan 3:13). Cu altă ocazie, El spune despre Sine; “Eu sunt pâinea care S-a coborât din cer” (Ioan 6:41) şi “Eu sunt pâinea vie care S-a coborât din cer” (Ioan 6:51).

Mai mult, El este “Acela pe care L-a trimis Dumnezeu” (Ioan3:34). El spune despre Sine:”Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 4:34). El invocă lucrările miraculoase pe care le face şi spune: “tocmai lucrările acestea mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis” (Ioan 5:36).

Apostolul Pavel preia de la Domnul Isus acest limbaj când se referă la Dumnezeu ca “trimiţând… pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Rom.8:3) şi, mai pe larg, “când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie” (Gal.4:4).

Textul care ne prezintă în modul cel mai spectacular întruparea este prologul la Evanghelia după Ioan. După ce ni-L prezintă pe Fiul lui Dumnezeu prin conceptul de Cuvântul (Logosul) care era de la început cu Dumnezeu şi era Dumnezeu, şi faptul că tot universul a fost făcut prin El, Ioan scrie: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit gloria Lui, o glorie întocmai cu gloria singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14)

Un alt pasaj clasic al întrupării este Filipeni 2:6-8. Apostolul Pavel ne spune că Isus Cristos exista sub forma lui Dumnezeu şi era egal cu Dumnezeu, dar, cu toate acestea, El nu S-a agăţat egoist de statutul Lui de egalitate cu Dumnezeu. Însemnele divinităţii – gloria şi majestatea de Dumnezeu – a acceptat să le pună de o parte. Astfel El “s-a golit” pe Sine. Pavel nu spune că Logosul etern a schimbat divinitatea Sa şi a luat în schimb asupra sa umanitatea. Dar noi nun trebuie să uităm nici o clipă că deşi El a devenit El niciodată nu a încetat să fie Dumnezeu.

În sfârşit, găsim multe informaţii şi o accentuare neobişnuit de puternică a umanităţii Domnului în Epistola către Evrei. Autorul afirmă că Isus “a fost făcut pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii”(2:9). Mai mult, el afirmă că atât Isus cât şi cei pe care a venit El să-I salveze „sunt dintr-unul” (2:11). El şi-a asumat „carne şi sânge” prin procesul de naştere umană (2:14) Solidaritatea Lui cu rasa umană era necesară pentru ca să ne cureţe de păcate şi ca să slujească pentru noi ca mare preot. De aceea citim că „a trebuit să se asemenea fraţilor Săi în toate lucrurile” (2:17).

Se speculează mult despre „obiecte zburătoare neidentificate” care ar vizita pământul. Există acum o mare controversă dacă într-adevăr fiinţe din alte lumi au vizitate vreodată pământul.

Prin ochii credinţei, noi afirmăm cu tărie că pământul a fost vizitat de cineva „din afara spaţiului”. Cristos cel din glorie a intrat în omenire. Acesta este cel mai mare eveniment din istoria omenirii. Malcolm Muggeridge, celebrul ziarist englez, a scris: „Prin Întrupare a venit Omul şi a intrat pe scena cosmică o nouă dimensiune spirituală. Universul oferă scena; Isus este piesa.”

Primul mare teolog creştin, Irineu, a scris pe la anul 180 că prin întruparea Fiului lui Dumnezeu natura divină a fuzionat cu natura umană. Pentru Irineu, întruparea însăşi a fost parte integrantă a lucrării de mântuire a omenirii. De la reformă încoace, tendinţa protestantă este să se pună accentul numai pe moartea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. O teologie corectă este să vezi că toată viaţa Domnului Isus Cristos, de la întrupare, la răstignire, la înviere, la înălţare şi la întronare la dreapta lui Dumnezeu este actul de mântuire a celor care Îl acceptă pe El ca Domn şi Mântuitor al lor.

Venirea în această lume a Fiului lui Dumnezeu, care este cel mai mare eveniment care a avut loc pe această planetă, este, în acelaşi timp, şi cel mai complex şi mai bogat eveniment din istoria omenirii. Acest eveniment nu poate fi redus sau limitat la un singur scop, la o singură acţiune, sau la o singură realizare. Scopurile venirii Lui la noi au fost multiple, acţiunile Lui au fost complexe şi realizările Lui se descopăr pe nenumărate planuri.

Cercetând Scripturile şi căutând să facem o anumită sistematizare, am ajuns să vedem că Fiul lui Dumnezeu a venit în omenire şi în istorie cu următoarele scopuri:

1. Să se identifice cu noi şi să Se asemene cu noi în toate lucrurile (Evrei 2:10-17);
2. Să ni-L facă cunoscut pe Tatăl (Ioan 1:18; Matei 11.27);
3. Să ne aducă învăţătura finală de la Dumnezeu (Evrei 1:1-2; Ioan 12:48-50);
4. Să trăiască o viaţă de om desăvârşit şi să devină astfel Modelul nostru (Ioan 8:46; Matei 11:28-29; 1 Ioan 2:6);
5. Ca să moară în locul nostru (Matei 20:28; Marcu 10:45);
6. Ca să poată deveni Mijlocitorul nostru în calitate de Marele nostru Preot (1 Tim.2:5; Evrei 2:17; 1 Ioan 2:1-2);
7. Ca să Se unească cu noi şi astfel noi să trăim împreună cu El (1 Tes. 5:9-10);
8. Ca să ne dea calitatea de fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:11-13; 3:14), sau, după cuvintele lui Atanasie: „El a devenit ceea ce suntem noi, pentru ca noi să putem deveni ceea ce este El.”

Învăţătura Domnului Isus…

Întruparea Fiului lui Dumnezeu – Şi Cuvântul S-a făcut trup

Autor: Iosif Țon
„Dumnezeu, după ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin profeţi, de multe ori şi în multe feluri, la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi universul” (Evrei 1:1-3).Cuvintele acestea trebuie citite cu toată atenţia, deoarece ele ne s pun că atunci când a vorbit Domnul Isus a vorbit Dumnezeu prin El în modul cel mai direct, mai nemijlocit, posibil. Mai mult, ceea ce vorbeşte Dumnezeu direct prin Fiul Său este vorbirea ultimă, finală, definitivă, absolută a lui Dumnezeu către omenire în această fază din istoria omenirii. Domnul Isus Însuşi, declară solemn despre învăţătura Lui:

„Dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu Îl judec căci Eu n-am venit în lume să judec lumea, ci să mântuiesc lumea.

Pe cine Mă nesocoteşte (mă ignoră, nu Mă ia în serios) şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l condamna: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va condamna în ziua de apoi.

Căci Eu n-am vorbit de la Mine Însumi, ci Tatăl care M-a trimis, El Însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum să vorbesc” (Ioan 12:47-49. Italicele ne aparţin, I. Ţon).

Tot atât de important este să vedem şi ce ne spune El la încheierea predicii de pe munte:

„Nu oricine-Mi zice „Doamne, Doamne” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7:23). Cuvintele cheie pentru înţelegerea acestei afirmaţii sunt „voia Tatălui Meu”. De unde să ştim noi care este voia lui Dumnezeu? Dacă urmărim logica textului, vom vedea clar care este pentru Domnul Isus voia Tatălui Său: „De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele (adică tot ce ne-a spus El în predica de pe munte!) îl voi asemăna cu un om care şi-a zidit casa pe stâncă” (v.26 accentuarea şi paranteza ne aparţin, I. Ţon).

În Evanghelia după Matei, toată învăţătura Domnului Isus este cuprinsă între ceea ce noi numim predica de pe munte şi ceea ce noi numim marea trimitere:

„Isus S-a apropiat de ei şi le-a zis:

Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.

Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate naţiunile,

botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh,

şi învăţându-i să împlinească tot ce v-am poruncit.

Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:18-20. Accentuarea ne aparţine, I. Ţon).

O mare cotitură în mişcarea evanghelică a avut loc cu aproximativ cincizeci de ani în urmă când, la început prin „Navigatori” şi apoi prin nenumărate alte misiuni şi acţiuni bisericeşti, a apărut acţiunea de „ucenicizare” după convertire a credincioşilor.

Dar ce înseamnă să faci „ucenicizare”?

Navigatorii începeau prin cele şase lecţii de „siguranţe” (siguranţa mântuirii, siguranţa păstrării credincioşilor în har, etc.) şi continuau cu alte teme, care practic urmăreau să-i dea ucenicului o clară teologie creştină, în special pe baza epistolelor lui Pavel.

Organizaţia BEE a fost şi este şi ea o acţiune de ucenicizare. Ea a început cu superbul curs întitulat „Galateni şi Romani”, o clară, simplă şi solidă prezentare a concepţiei creştine despre îndreptăţirea prin credinţă.

Observaţi însă că punctul de plecare era tot în apostolul Pavel.

Acum, fiţi atenţi la următoarea logică. Conceptul de ucenicizare şi porunca de a face ucenici ni le-a dat Domnul Isus. Nu-i normal atunci ca imediat să întrebăm: Ce înţelege Domnul Isus prin ucenicizare?

Eu cred că este absolut logic că nu poţi împlini porunca Domnului Isus de a face ucenici decât după ce afli de la Domnul Isus ce vrea El să zică prin ucenicizare! Şi răspunsul Lui îl găsim în modul în care formulează marea trimitere:

„faceţi ucenici din toate naţiunile… învăţându-i să păzească tot ce v-am poruncit”.

Pentru a înţelege clar această poruncă – şi această înţelegere are importanţă vitală – este necesar să ne amintim că Isus era un rabin („Rabuni”). Rabinul îi învăţa pe ucenicii lui toată Scriptura pe de rost (!) şi apoi îi învăţa să explice fiecare verset la cele patru nivele de semnificaţie posibile. Când ucenicul le ştia pe toate acestea pe de rost, rabinul îi spunea: „Acum ştii tot ce ştiu eu. Adică, acum eşti şi tu rabin. Acum tu-te, ia-ţi ucenici şi învaţă-i tot ce te-am învăţat eu, aşa cum te-am învăţat eu.”

Domnul Isus confirmă că acesta este principiul pe baza căruia lucrează El ca Învăţător (Rabin) când afirmă:

„Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul lui, dar orice ucenic desăvârşit este ca învăţătorul lui” (Luca 6:40). Sensul cuvântului „desăvârşit” aici este „cel ce a absolvit cu succes şcoala.”

Adică, orice absolvent al şcolii lui Isus devine ceea ce este Isus, adică învăţător.

Cu toate acestea în gând, ne uităm din nou la marea trimitere. Cuvintele cheie de aici sunt „ învăţându-i să împlinească tot ce v-am poruncit.”

Ce înseamnă „tot ce v-am poruncit”? Este clar că ele înseamnă „tot ce v-am învăţat Eu pe voi.”

Haideţi atunci să reformulăm ce ne spune Domnul Isus:

Faceţi-vă ucenici, aşa cum v-am făcut Eu ucenicii Mei, şi învăţaţi-i tot ce v-am învăţat Eu pe voi. Şi notaţi bine, învăţaţi-i cum să trăiască după această învăţătură!

Acesta este modul de a face ucenici după porunca Domnului Isus! Câţi sunt creştinii din lumea evanghelică de astăzi care fac o asemenea evanghelizare?

Şi dacă nu facem aşa ceva, de ce nu o facem?

Este un lucru ciudat ceea ce voi arăta în continuare, şi anume, metode folosite în diferite ramuri ale creştinismului pentru a scoate din centrul atenţiei învăţătura Domnului Isus şi pentru a o considera ca nefiind necesară pentru mântuirea omului.

Vă voi arăta patru asemenea teologii care exclud învăţătura Domnului Isus din pachetul mântuirii. Nu le voi arăta cronologic, adică în ordinea apariţiei în istorie, ci într-o ordine care mă ajută să întăresc punctul central al afirmaţiei mele că nu poţi să fii mântuit fără să-ţi clădeşti viaţa pe cuvintele Fiului lui Dumnezeu.

Voi începe cu Martin Luther. Acesta era călugăr într-o mănăstire, unde fusese învăţat că trebuie să se pedepsească aspru pentru fiecare păcat pe care îl face. El a luat această învăţătură extrem de în serios şi îşi aplica cu mare severitate toate canoanele (pedepsele dictate de duhovnic). Studiind în profunzime epistola către Romani, Martin Luther a ajuns să înţeleagă, în special din Romani 3, că Dumnezeu a pedepsit toate păcatele noastre în Fiul Său şi că, prin aceasta, El, Dumnezeu este îndreptăţit să ne ierte dacă credem în Domnul Isus. Aceasta este marea descoperire care a declanşat Reforma religioasă din 1517.

Martin Luther a explicat noua lui înţelegere a soluţiei lui Dumnezeu pentru păcatul omului în termeni juridici. La tribunalul divin, Dumnezeu a transferat vina păcatelor noastre pe Fiul Său şi a transferat asupra noastră dreptatea Fiului Său.

Acţiunea aceasta este făcută de Dumnezeu. Noi nu avem nimic de adăugat la ea. Dumnezeu ne-o comunică si cine Îl crede pe Dumnezeu, adică, crede că Domnul Isus a murit în locul său şi pentru păcatele sale, capătă de la Dumnezeu “îndreptăţire”, adică Dumnezeu îl declară drept pe baza morţii Domnului Isus în locul lui.

Adăugaţi la acestea că toată această acţiune a lui Dumnezeu prin Cristos pentru noi este numită şi „harul lui Dumnezeu.” Harul lui Dumnezeu este ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi. El a făcut lucrurile acestea prin Cristos cu toate că noi nu le-am meritat. Subliniem faptul că noi n-am meritat şi n-am făcut nimic pentru mântuirea noastră de păcate. Totul s-a făcut din dragostea lui Dumnezeu şi toate acestea sunt harul lui Dumnezeu.

Nouă nu ne rămâne nimic altceva de făcut decât să credem şi astfel să ne însuşim darul pe care ni-l oferă Dumnezeu.

Martin Luther le-a găsit pe toate acestea ca fiind rezumate în cuvintele apostolului Pavel din Efeseni 2:8:

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă”.

Când a înţeles lucrurile acestea, Martin Luther a trăit o enormă eliberare: a înţeles că el nu mai trebuie să se pedepsească pentru păcatele sale, ci doar să creadă că Dumnezeu Însuşi le-a pedepsit în Fiul Său. Prin credinţă, Martin Luther a trăit eliberarea de păcate şi de nevoia de a se pedepsi el însuşi pentru ele. Îndreptăţirea prin credinţă a devenit centrul gândirii lui Luther, subiectul central al teologiei lui şi al predicilor lui.

Trebuie să subliniem că doctrina despre îndreptăţirea prin credinţă este un element fundamental al teologiei protestante. Nu poţi să fii un creştin evanghelic dacă nu înţelegi şi dacă nu accepţi îndreptăţirea prin credinţă.

Se întâmplă însă uneori ceva foarte ciudat cu cei care fac descoperiri noi din Scriptură: ei devin atât de dominaţi de descoperirea lor încât nu mai văd nimic altceva şi reduc totul la această descoperire.

Aşa ceva s-a întâmplat cu Martin Luther. El a redus totul în creştinism la îndreptăţirea prin credinţă. Reducţionismul lui poate fi văzut cel mai bine dacă ne uităm din nou la textul lui de bază, Efeseni 2:8.

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă.”

În textul acesta, Martin Luther a introdus un nou cuvânt, „numai”, şi l-a introdus de două ori: „Căci numai prin har aţi fost mântuiţi, numai prin credinţă.”

Fiindcă Luther îşi scria teologia în limba latină, trebuie să vedem conceptele acestea si în latină.

În latină, „har” este gratia. „Credinţă” este fide. „Numai” este sola.

Teologia lui Luther se cuprinde in aceste cuvinte în limba latină:

Sola gratia et sola fide

adică

numai prin har şi numai prin credinţă.

În sistemul lui de gândire, Martin Luther n-a mai putut integra necesitatea ca credinţa omului să fie însoţită de schimbarea vieţii, adică de fapte bune. Cu alte cuvinte, el n-a mai putut integra învăţătura despre sfinţenia vieţii, „fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12: 14). Ce l-a deranjat cel mai mult pe Luther a fost insistenţa lui Iacov că „credinţa fără fapte este moartă” şi „credinţa fără fapte este zadarnică” (Iacov 2:17 şi 20) şi a declarat că Epistola lui Iacov este „o epistolă de paie.”

Ca să înţelegem şi mai bine gândirea lui Luther, trebuie să introducem aici şi contrastul făcut de el între Lege (legea de la Sinai) şi har. Contrastul este văzut în faptul că Legea pretinde fapte, dar harul cere numai credinţă.

Cu aceasta ajungem la modul în care a văzut Martin Luther predica de pe munte a Domnului Isus. Această predică, a scris Luther, este nu numai Lege, ci Legea ridicată la cele mai înalte cerinţe posibile. Cu siguranţă aceste cerinţe sunt atât de mari încât este imposibil să fie împlinite. Atunci, de ce au mai fost ele formulate?

Iată cum explică Luther predica de pe munte: Scopul ei este să formuleze cerinţele Legii la cel mai înalt nivel posibil, aşa încât se ne sperie de Lege şi să ne facă să zicem: Nouă nu ne trebuie Lege! Noi vrem har!

În felul acesta, Martin Luther înlătură dinaintea noastră obligativitatea învăţăturii Domnului Isus!

Cu alte cuvinte, învăţăturile Domnului Isus au fost date în contextul Legii, şi rolul lor este numai acela de a ne face să ne speriem de ele şi să fugim la har!

Ceea ce face, de fapt, Luther este să creeze o prăpastie între învăţătura Domnului Isus şi între lucrarea Lui şi învăţătura mântuitoare de pe cruce. Învăţătura Lui este dată în contextul Legii. Moartea lui pe cruce în locul nostru este acţiunea harului. Noi nu mai suntem sub Legea faptelor, incluzând în Lege şi învăţătura Domnului Isus, ci suntem sub har, care nu ne mai cere fapte, ci numai credinţă.

Corolarul la toate acestea este că noi nu mai mergem la Domnul Isus decât pentru mântuire. Pentru învăţătură, mergem la apostolul Pavel.

A doua metodă de evadare de la învăţătura Domnului Isus au făcut-o dispensaţionaliştii, o mişcare evanghelică apărută pe la 1850 în Anglia. Să urmărim logica dispensaţionaliştilor. Ei spun că Domnul Isus a venit pe pământ cu scopul să devină rege la Ierusalim şi să restaureze împărăţia lui David, împărăţia poporului Israel peste toate naţiunile. Pe la mijlocul activităţii Lui (în Matei 16), spune această teorie, Isus şi-a dat seama că iudeii nu-L vor primi ca rege şi astfel a apărut o criză în viaţa Lui. Ce-i de făcut? Atunci Isus a suspendat planul cu care a venit şi a introdus un plan nou, planul Bisericii, care este o paranteză în timp, după care va răpi Biserica şi El va reveni ca om la Ierusalim ca să continue planul cu Israel.

Acum fiţi atenţi! Predica de pe munte, spune această teorie, a fost rostită în perioada când Isus lucra pentru împărăţia pe pământ. Prin urmare, predica de pe munte era „predica împărăţiei” sau constituţia după care ar fi urmat să trăiască oamenii dacă el ar fi devenit rege la Ierusalim şi ar fi instalat împărăţia de o mie de ani.

Atunci când Isus a suspendat planul dintâi cu care a venit, El a suspendat şi constituţia sau Evanghelia împărăţiei. El s-a dus la cruce, apoi a înviat şi a fost înălţat la cer şi în ziua cincizecimii s-a născut Biserica. Epoca Bisericii este epoca harului. De aceea se spune, după această schemă, că harul se va lua de pe pământ odată cu răpirea Bisericii.

După această concepţie, există două Evanghelii: „Evanghelia împărăţiei”, care a fost introdusă de domnul Isus dar acum este suspendată şi „Evanghelia harului,” care a fost formulată şi introdusă de apostolul Pavel.

În cadrul acestei Evanghelii a harului, singurul lucru necesar pentru mântuire este, ca şi la Luther, numai harul şi numai credinţa. Chiar şi învăţăturile morale pe care ni le dă Pavel, şi de care este recomandabil să ţinem seama, nu sunt obligatorii pentru mântuire.

În cadrul acestei scheme, la Domnul Isus nu mergem pentru învăţătură, deoarece aceasta era doar pentru Israel, ci mergem numai pentru mântuire. Pentru învăţătură mergem la Pavel.

Cel care a atacat cu mare claritate această teorie a existenţei a două Evanghelii a fost John MacArthur în cartea lui Evanghelia după Isus.

Este necesar să arătăm că foarte mulţi dispensaţionalişti de astăzi au abandonat această atitudine faţă de predica de pe munte şi caută să o integreze în trăirea creştină de astăzi. John MacArthur însuşi este un astfel de dispensaţionalist.

A treia formă de evadare de la obligativitatea ascultării de învăţătura Domnului Isus este concepţia larg răspândită în mişcarea evanghelică din America în cadrul căreia se spune că poţi să-L primeşti de Isus numai ca Mântuitor, „fără să-L faci şi Domn al vieţii tale.” O altă formulare a acestei concepţii este că tu Îl crezi pe Isus pentru mântuire, dar nu vii în şcoala Lui, nu devii ucenic al Lui. În concepţia aceasta se spune clar că sunt două categorii de credincioşi: unii sunt „doar fii” ai lui Dumnezeu, iar alţii au devenit şi ucenici ai lui Isus. Se adaugă că ar fi de dorit ca toţi să devină şi ucenici, dar lucrul acesta nu este necesar pentru mântuire, ci doar dacă vrei să ai răsplătiri în cer.

Observaţi că şi în cadrul acestei concepţii se afirmă că este posibil să te duci la Domnul Isus numai pentru mântuire, fără obligativitatea de a asculta de învăţătura Lui.

A patra metodă de evadare de la învăţătura Domnului Isus ca ceva necesar pentru relaţia cu Dumnezeu este folosită în ortodoxie. Dogma fundamentală a ortodoxiei este că Fiul lui Dumnezeu a câştigat mântuirea pentru omenire, dar apoi această mântuire, sau mai exact „harul mântuitor”, a fost depozitat în Biserică, Biserica este astăzi depozitul harului mântuitor şi Biserica le împarte la oameni mântuirea prin ritualuri, liturghii şi alte astfel de slujbe. Pentru a nu fi acuzat că expun eronat credinţa ortodoxă, citez din Teologia dogmatică, de Izidor Todoran şi Ioan Zăgrean, publicată în 1991:

„Aşadar, Biserica este vistieria puterii răscumpărătoare a jertfei de pe cruce, iar prin tainele cu care a înzestrat-o dumnezeiescul ei întemeietor, ea împărtăşeşte credincioşilor harul divin până la sfârşitul veacurilor. Ea e vistieria nesecată şi neîmpuţinată a harului divin pe care îl împărtăşeşte fiilor ei duhovniceşti prin sfintele Taine.” (pag.363)

În concepţia ortodoxa, „Biserica” în esenţa ei este alcătuită din patriarh şi din totalitatea episcopilor şi mitropoliţilor, asistaţi de preoţi. În felul acesta înţelegem ce se afirmă în continuare în Teologia dogmatică:

„Biserică-ierarhie-taine este „sfânta triadă”, în şi prin care se realizează mântuirea şi sfinţirea credincioşilor” (pag.364).

În acest sistem de gândire, singurul lucru care-i rămâne de făcut credinciosului este să meargă la preot şi să-i dea acestuia mandat să-i vadă de suflet şi de relaţia cu Dumnezeu. Voi relata câteva întâmplări recente pentru a ilustra acest fel de gândire.

Imediat după revoluţie, un om mai în vârstă din Oradea şi-a deschis mai multe magazine de haine. Omul acesta crescuse într-o familie de baptişti, dar mai târziu s-a făcut ortodox. Un nepot al lui, care studiase teologie baptistă în America, s-a dus la el şi i-a vorbite despre necesitatea întoarcerii lui la Dumnezeu. Unchiul i-a spus:

„Măi nepoate, dacă aş veni la voi la baptişti n-aş mai putea face comerţ şi ar trebui să-mi închid magazinele. Dar la noi la ortodocşi pot să-mi fac comerţul cum vreau ei.”

Tânărul n-a înţeles ce vrea să spună unchiul lui. A venit la mine, mi-a relatat toată întâmplarea şi m-a întrebat ce-a vrut să spună unchiul lui. I-am explicat aşa: „Unchiul tău ştie foarte bine şi teologie baptistă şi teologie ortodoxă. El ştie că la baptişti relaţia personală cu Dumnezeu este condiţionată de o trăire fără minciună şi fără înşelătorie. Dar el a înţeles că în ortodoxie se duce din când în când la preot, îşi mărturiseşte minciunile şi înşelătoriile, preotul îi dă dezlegare şi îl cuminecă şi astfel totul este în regulă şi el poate să-şi continue nestingherit comerţul.”

Într-o şcoală din Lugoj, recent cineva a surprins o discuţie dintre două fetiţe în vârstă de zece ani, o baptistă şi o ortodoxă. Fetiţa baptistă i-a spus celei ortodoxe: „În religia ta poţi să minţi. În religia mea n-am voie să mint.” Şi fetiţa aceasta avea o percepţie teologică bună. Desigur, la nivelul ei de înţelegere.

Într-un alt loc din ţară, tot recent, un tânăr pastor baptist stătea de vorbă cu un om de afaceri şi, vrând să-i vestească Evanghelia, l-a întrebat: „Pe tine nu te interesează veşnicia sufletului tău?” La care omul de afaceri i-a răspuns candid:

„Cum să nu! De aceea am aranjat ca de la intreprinderea mea o anumită sumă de bani să fie transferată lunar la preotul meu. Şi preotul îmi rezolvă problema relaţiei cu Dumnezeu.”

Ce s-a întâmplat aici? Să urmărim logica acestor dogme. Din moment ce ai plasat harul mântuitor în Biserică şi ai introdus credinţa că preotul îţi dă mântuirea, ai ajuns la teologia generală care spune: „Biserica mântuieşte neamul.”

Atunci, să mergem cu logica mai departe. Învăţătura Domnului Isus nu mai contează şi, în general, învăţăturile Bibliei nu trebuie să-l mai preocupe pe cel credincios. Cu acestea se ocupă numai teologii şi preoţii. De aici afirmaţiile pe care le auzim mereu că locul Bibliei este numai în mâinile preotului şi pe altarul Bisericii. Omul de rând s-ar pierde prin învăţăturile complicate ale Bibliei.

Dar concluzia cea mai clară este că omul de rând nu mai trebuie să fie preocupat de învăţătura foarte exigentă a Domnului Isus!

Observaţi deci că în ortodoxie, în luteranism şi în anumite sectoare evanghelice s-au formulat concepţii care fac ca – dintr-un motiv sau altul – învăţătura Domnului Isus, în special predica de pe munte, să nu mai fie necesară pentru mântuire.

Să revenim la ceea ce am arătat la început despre metoda Domnului Isus de a face ucenici. A face ucenici, după metoda poruncită de Domnul Isus, înseamnă să iei pe cineva şi să-i spui: „Hai să te învăţ tot ce m-a învăţat pe mine Domnul Isus, începând cu predica de pe munte, şi să te învăţ cum să trăieşti după această învăţătură, căci numai aşa te califici să intri în Împărăţia cerurilor!”

Câţi evanghelici fac o astfel de ucenicizare? Dar, dacă nu facem aşa înseamnă că respingem ce ne-a învăţat Domnul Isus şi punem în loc teoriile noastre! Şi aceasta înseamnă că noi înşine nu mai suntem ucenici ai Domnului Isus!

Parcă aud protestele care se ridică la ceea ce am scris eu mai sus! Căci ceea ce am scris aici contrazice atât ortodoxia, cât şi luteranismul, cât şi segmente mari din mişcarea evanghelică.

Pentru a întări ceea ce am afirmat mai sus, voi formula acum ceea ce cred eu că este esenţialul unei credinţe biblice.

Dumnezeu vine la noi prin Fiul Său. Ioan scrie că „cine Îl are pe Fiul are viaţa; cine nu-L are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa” (1 Ioan 5:12).

Pe Fiul lui Dumnezeu nu-L poţi diviza în aşa mod încât să primeşti de la El numai ce-ţi convine ţie. El este Dumnezeu. El îşi dictează termenii în care vine sau nu vine la tine şi termenii în care te primeşte la Sine.

Când ne gândim la Fiul lui Dumnezeu, trebuie să avem în vedere următoarele componente:

– Persoana Fiului lui Dumnezeu

– Învăţătura pe care ne-a adus-o Fiul lui Dumnezeu

– Lucrarea de mântuire pe care a făcut-o El pe cruce pentru a ne scoate de sub stăpânirea celui rău, pentru a ne împăca cu justiţia lui Dumnezeu şi pentru a ne spăla de păcate

– Oferta Lui de a Se face una cu noi, de a pune în noi Duhul Sfânt şi pentru a ne transforma în oameni după Chipul Lui, care este Chipul lui Dumnezeu.

– Relaţia pe care o stabileşte el cu noi este una organică, El fiind viţa, iar noi mlădiţele. Relaţia aceasta este una de dragoste. El ne cere să-L iubim pe El mai mult decât orice altceva în lumea aceasta. Dragostea pe care ne-o cere El se dovedeşte prin faptul că luăm poruncile Lui (cuvintele Lui, învăţăturile Lui) şi le facem, adică ne trăim viaţa după cum ne învaţă El.

Acestea sunt un pachet nedivizibil. Dacă nu accepţi una dintre aceste părţi înseamnă că respingi totul.

„Cine are pe Fiul are viaţa”. A-L avea pe Fiul înseamnă a accepta cu toată fiinţa şi fără rezerve Persoana Fiului, învăţătura Fiului, lucrarea Fiului, proiectul Fiului de a trăi în unire cu tine şi de a te transforma după Chipul Lui.

Aceasta înseamnă a ne face din Domnul Isus centrul vieţii noastre, modelul vieţii noastre, obiectivul vieţii noastre, şi mai presus de toate, Preaiubitul inimii noastre.

Învăţătura şi caracterul

Autor: Iosif Țon 
Cred că dacă cineva se va uita, chiar şi în fugă, peste predicile mele din ultimii 34 de ani va constata repede că un ţel principal al predicării mele a fost acela de a produce oameni de caracter. Într-un limbaj mai biblic, preocuparea mea a fost să le spun oamenilor că nu este suficient să creadă în Isus, ci că este necesar să şi trăiască după învăţătura lui Isus.Căutând să înţeleg de ce este greu ca mesajul acesta să prindă, să fie acceptat de oameni, am ajuns să văd că am de luptat cu anumite învăţături total opuse învăţăturii pe care o dau eu.

Subiectul principal aici este învăţătura lui Isus, în special aşa cum este ea prezentată de El în special în predica de pe munte (Matei 5-7). Problema c această învăţătură începe cu Martin Luther. Marea descoperire a lui Luther a fost îndreptăţirea prin credinţă. Se întâmplă uneori, însă, că atunci când cineva face o mare descoperire, el se îndrăgosteşte atât de mult de propria lui descoperire încât nu mai vede nimic altceva decât tema lui preferată. Astfel, Luther a redus toată viaţa creştină la îndreptăţirea prin credinţă. El a luat din Efeseni 2:8-9 învăţătura lui Pavel că mântuirea este prin har, prin credinţă, şi a adăugat un cuvânt care nu este în text: numai. Astfel a ajuns el să spună că mântuirea este numai prin har, numai prin credinţă şi a insistat că nu mai trebuie adăugat nimic la acestea, deoarece orice adaos, cum ar fi necesitatea pocăinţei, a schimbării vieţii, a faptelor vrednice de pocăinţă, ar face ca mântuirea să nu mai fie numai prin har şi numai prin credinţă.

Pentru a înţelege mai bine gândirea lui Luther, trebuie să ştim ce a spus el despre predica de pe munte. El a spus că predica de pe munte este încă lege iudaică. Ba mai mult, este cea mai înaltă lege posibilă. Probabil, spune Luther, că Isus ne-a dat-o ca să ne sperie. Este ca şi când Isus ne-ar spune: Vreţi lege? Iată ce înseamnă lege!

Intenţia Lui era să ne sperie de lege şi să ne aducă la punctul unde să spunem: Nu, nu mai vrem lege! Vrem numai har, numai credinţă!

Toţi cei ce cunosc istorie şi teologie ştiu că problema teologică a lui Luther a fost că el nu a mai putut integra logic în sistemul lui cerinţa biblică de a urmării sfinţirea vieţii, ca o condiţie de a-L vedea pe Dumnezeu, adică de a fi mântuit.

Să punem lucrurile altfel. Luther credea că mântuirea este numai şi numai un act juridic care are loc sus, la tronul justiţiei lui Dumnezeu. Acolo se face un transfer: Lui Isus i se impută (i se atribuie) păcătoşenia noastră, iar în schimb noua ni se impută (ni se atribuie) dreptatea Lui.

Cu alte cuvinte, noi suntem numai declaraţi drepţi, numai socotiţi drepţi; nu suntem şi făcuţi drepţi. La convertire, în noi nu se întâmplă nimic, spune Luther: noi rămânem păcătoşi, ca mai înainte. Dar, prin actul nostru de credinţă suntem socotiţi drepţi. Noi continuăm să păcătuim, dar continuăm să credem, şi prin aceasta suntem tot mereu îndreptăţiţi. Culmea acestei învăţături a fost atunci când Luther i- spus cuiva: „Păcătuieşte tare şi crede tare!”

Un teolog modern a formulat învăţătura aceasta astfel: Pentru ca mântuirea să fie într-adevăr numai prin har şi numai prin credinţă trebuie să afirmăm că un om poate fi sigur mântuit dacă a făcut actul de credinţă, chiar dacă nu se va vedea după aceea nici un fel de schimbare. Căci dacă pretindem schimbare ca o condiţie pentru mântuire,nu mai este numai prin har şi numai prin credinţă.

De aici s-a ajuns să se spună la nivelul popular că unul care a crezut in Isus şi s-a botezat, chiar dacă rămâne spărgător de bănci şi moare ucis de un poliţist în cursul unei spargeri, el totuşi este mântuit.

La concepţia aceasta luterană, s-a mai adăugat şi învăţătura extremist dispensaţionalistă, apărută cam acum 150 de ani. Iată ce spune aceasta. Isus a venit pe pământ cu scopul de a instaura aici Împărăţia lui Israel. Când El şi-a dat seama că iudeii nu-L primesc ca împărat, El a suspendat planul Împărăţiei şi a introdus o paranteză în timp, paranteza Bisericii. El va veni din nou pentru a-şi relua planul instaurării Împărăţiei de o mie de ani. Atunci va închide paranteza Bisericii şi va relua planul Său iniţial.

Acum vă rog să marcaţi bine ce au spus autorii acestei concepţii: Predica de pe munte a fost concepută de Isus ca „Evanghelia Împărăţiei.” Ea ar fi fost valabilă dacă iudeii L-ar fi primit să le fie Împărat şi arunci, predica de pe munte ar fi devenit „constituţia Împărăţiei.” Dar, fiindcă planul instaurării Împărăţiei a fost suspendat, a fost suspendată şi „Evanghelia Împărăţiei”, adică predica de pe munte.

În schimb, apostolul Pavel a introdus „Evanghelia harului”.

Care este consecinţa ultimă a acestei învăţături? Iat-o:

La Domnul Isus nu mergem pentru învăţătură, deoarece aceasta a fost suspendată. La El mergem numai pentru iertare, pentru mântuire, iar pentru învăţătură mergem la apostolul Pavel!

Iată, aşadar, încă o doctrină care face ca învăţătura Domnului Isus să nu mai fie valabilă şi necesară pentru noi astăzi.

La nivelul popular american, aceasta doctrină a luat forma care spune că poţi să-L primeşti pe Isus ca mântuitor, fără ca să fie necesar să-L primeşti şi ca Domn al vieţii tale. Dacă El ar fi Domnul vieţii tale, ar trebui să te obligi să trăieşti după învăţătura Lui. Dar lucrul acesta nu este necesar pentru mântuire.

John MacArthur a crescut în această învăţătură ultra-dispensaţionalistă. Dar el a ajuns să vadă că ea este greşită, şi atunci a scris faimoasa lui carte „Evanghelia după Isus”( publicata de noi în româneşte la editura SMR), în care arată că nu există două Evanghelii, ci numai una, şi anume, aceea pe care ne-a adus-o Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu. Reacţiile la cartea lui au fost furibunde. Atunci el a scris a doua carte, întitulată „The Gospel According to the Apostles”, în care citează pe larg din cărţi şi articole scrise de atacatorii lui şi le răspunde. După câte ştiu eu, această carte nu este tradusă în româneşte.

Acum, să facem aici o pauză de gândire. Eu cred că este clar, pentru oricine care gândeşte, că învăţătura lui Luther despre îndreptăţire fără nici un fel de schimbare nu duce pe oameni să dorească cu înflăcărare sfinţenia vieţii sau, în jargon modern, să-şi formeze un caracter integru.

Tot astfel, învăţătura americană despre două Evanghelii şi despre posibilitatea să-L primeşti pe Isus numai ca Mântuitor, fără să fie nevoie să asculţi de ce te învaţă El şi de ce-ţi porunceşte El, nu face pe nimeni plin de râvnă pentru o viaţă fără păcat, pentru o trăire curată.

Cred că din acestea se poate vedea cum anumite doctrine, sau anumite învăţături, nu duc la o schimbare a vieţii şi nu duc la formarea caracterului cristic.

Cu aceasta, să venim la faimoasa carte a lui Max Weber, „Etica protestantă şi spiritul capitalist.” Cartea a fost publicată în româneşte de editura Humanitas acum vreo paisprezece ani. Max Weber a fost un sociolog german, care a trăit la începutul secolului al 20-lea. El provenea dintr-o familie de reformaţi şi avea o foarte clară înţelegere a diferitelor forme ale creştinismului.

Max Weber a observat că nu toate formele de creştinism stimulează şi duc omul spre o viaţă curată, spre hărnicie şi spre corectitudine la locul de muncă. Analizând bine situaţia din Europa, el a constatat că numai patru forme de creştinism au dus la formarea omului harnic şi corect în munca şi în comportamentul lui Acestea sunt, în ordinea istorică în care au apărut: anabaptiştii, puritanii, fraţii moravieni şi weleianiştii (metodiştii). După ce a făcut această constatare, Max Weber şi-a pus întrebarea: Ce elemente din aceste credinţe au dus la formarea omului harnic şi cinstit, a omului de caracter?

Fiindcă Max Weber îi cunoştea cel mai bine pe puritani (care erau ramura cea mai strictă a reformaţilor, apăruţi în Anglia cam pe la anul 1600), el explică pe larg în cartea lui gândirea puritană care a dus la formarea omului harnic şi moral. Iată pe scurt cum explică el această gândire. Reformaţii credeau forate puternic în predestinaţia divină: că unii oameni au fost aleşi de Dumnezeu pentru a fi mântuiţi, iar alţii au fost aleşi pentru pierzare eternă. Omul nu poate face nimic pentru a fi într-o categorie sau în cealaltă. Dar, şi-au zis ei, oare cei care au fost aleşi pentru mântuire nu pot ştii că sunt în această categorie? Oare trebuie să aşteptăm până murim şi trecem dincolo ca să aflăm dacă am fost mântuiţi sau nu? Răspunsul lor a fost simplu şi foarte clar: Există un semn că ai fost ales pentru mântuire şi acest semn este viaţa schimbată! Mai exact: Dacă eşti un om harnic, dacă eşti pasionat pentru sfinţenie, dacă ai un caracter şi un caracter şi un comportament ca cel descris în Cuvântul lui Dumnezeu, atunci ai dovada clară că eşti copil al lui Dumnezeu, eşti ales de Dumnezeu pentru mântuire.

Cu alte cuvinte, spune Max Weber, puritanii erau extrem de pasionaţi să-şi dovedească lor înşişi şi altora că sunt între cei aleşi, sunt copii ai lui Dumnezeu. Această nevoie de confirmare că se numără între cei predestinaţi pentru mântuire i-a determinat pe puritani să fie pasionaţi pentru curăţia vieţii. De aici denumirea lor de „puritani.”

Aşa se explică faptul că puritanismul reformat a fost o mişcare creştină care a produs oameni de mare caracter, oameni dăruiţi muncii şi corectitudinii.

Când Max Weber se apropie de celelalte trei mişcări creştine producătoare de caractere mari, anabaptiştii (apăruţi la 1525), moravienii (apăruţi imediat după 1700) şi wesleienii (apăruţi după 1750), el întâmpină o dificultate deoarece toate aceste trei mişcări erau arminiene, adică respingeau doctrina predestinaţiei şi credeau în libertatea omului de a alege pe Cristos sau de a-L respinge. Întrebarea pe care şi-a pus-o atunci Max Weber a fost: Ce doctrină transformatoare au aceste credinţe? Sau, ce doctrină transformatoare au în comun toate aceste patru credinţe? Răspunsul pe care îl dă Max Weber este acesta: Toate aceste patru mişcări creştine au în comun credinţa în „comuniunea cu Dumnezeu”. Această „comuniune cu Dumnezeu” este mai bine exprimată prin expresia „relaţia personală cu Dumnezeu.”

Voi trata mai jos, lăsându-l acum de o parte pe Max Weber, modul în care credinţa în relaţia personală cu Dumnezeu duce inevitabil la o viaţă curată, la un caracter cristic şi la un comportament moral.

În Noul Testament, termenul „relaţie personală”, sau „comuniune” este cel de „părtăşie.”. Apostolul Ioan face din părtăşia cu Dumnezeu scopul central al Evangheliei: „ceea ce am văzut şi am auzit aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos” (1 Ioan 1: 3).

Dar imediat Ioan are grijă să definească termenii în care se poate avea o asemenea părtăşie:

„Vestea pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o propovăduim este că Dumnezeu este lumină şi în El nu este întuneric.

Dacă zicem că avem părtăşie cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul” (v.5-6).

Cu alte cuvinte, părtăşia cu Dumnezeu este condiţionată de puritatea vieţii. Dacă trăieşti în păcat, dacă practici păcatul, indiferent ce ai zice tu, afirmaţia ta că tu ai părtăşie cu Dumnezeu este o minciună, o autoînşelare şi o înşelare a altora.

Părtăşie sau comuniune cu Dumnezeu înseamnă că tu eşti liber să intri în prezenţa lui Dumnezeu, prin Domnul Isus şi prin Duhul Sfânt, şi această părtăşie este reală, adică tu eşti realmente în contact cu El. În timpul tău personal de citire a Cuvântului, de meditaţie şi de rugăciune, tu realmente ai o întâlnire cu o Persoană reală, care este acolo, şi tu eşti în prezenţa lui Dumnezeu.

Dar când tu ai comis un păcat şi nu-l recunoşti, şi nu vrei să te laşi de el, degeaba te duci la timpul şi la locul de părtăşie: Dumnezeu nu mai este acolo şi chiar dacă tu te rogi, aceasta nu mai este părtăşie cu Dumnezeu.

Să ne uităm acum la trei texte care ne fac şi mai clar principiul acesta al părtăşiei cu Dumnezeu care este condiţionată de umblarea în lumină.

1. Petru le scrie soţilor: „Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rândul vostru, cu înţelepciune cu soţiile voastre, dând cinste femeii, ca un vas mai slab, ca unele care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedecate rugăciunile voastre” (1 Petru 3:7, italicele ne aparţin, I.Ţ.). Cu soţia trebuie să te porţi cu înţelepciune (să ştii ce nevoi şi ce aşteptări are ea, să ştii modul în care gândeşte, simte şi funcţionează ea) şi să-i dai cinste, adică să o onorezi, să o stimezi, să o înalţi cât poţi tu mai sus, ca pe una care în cer va avea aceeaşi poziţie de copil al lui Dumnezeu ca şi tine. În cazul în care nu faci aşa, deci, în cazul în care o tratezi cu duritate, cu nesimţire, cu dispreţ, şi în cazul în care o jigneşti şi o umileşti, ascultă bine: rugăciunile tale sunt împiedicate! Adică, relaţia ta personală cu Dumnezeu este blocată. De geaba te mai duci la rugăciune: Dumnezeu nu-ţi mai acordă privilegiul prezenţei Sale reale şi al relaţiei vii cu Persoana Lui. Dacă vrei ca Dumnezeu să-ţi dea din nou prezenţa Lui şi părtăşia Lui, trebuie să te duci şi să repari tot ce ai stricat la soţia ta, să te împaci cu ea, să-i dai cinste şi să o tratezi cu înţelepciune. Până nu o faci, părtăşia ta cu Dumnezeu nu mai este reală. Prin urmare, relaţia personală cu Dumnezeu te obligă să fii un soţ cum te vrea Dumnezeu. Şi aceasta se aplică şi soţiilor!

2. Domnul Isus ne dă următoarea poruncă divină. „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii”. Dar Eu vă spun că ori şi cine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său „Prostule” va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine îi va zice „Nebunule” va cădea sub pedeapsa focului gheenei. Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îşi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul” (Matei 5:21-24). Să vedem mai întâi partea finală a ceea ce ne spune Domnul Isus: Dacă tu l-ai jignit pe fratele tău, părtăşia ta cu Dumnezeu este blocată; degeaba te mai rogi, căci nu-i nimeni acolo să-ţi primească rugăciunea. De ce-i aşa? Fiindcă atunci când i-ai spus fratelui tău un cuvânt jignitor, to ai făcut o crimă: i-ai asasinat caracterul! Din momentul acela, Dumnezeu te tratează exact aşa cum îl tratează pe orice criminal! Când Domnul Isus ne spune că aceasta se aplică celui ce-i spune „nebunule”, sau „prostule”, acestea sunt exemple de cuvinte jignitoare. Cineva i-a spus recent unui alt participant la masa rotundă „lingăule”. Pentru Domnul Isus el este un criminal. Părtăşia lui cu Dumnezeu este blocată până când îşi cere iertare de la cel al cărui caracter l-a lezat. Întrebare: Oare noi credem cu adevărat ce zice Fiul lui Dumnezeu? Se pare că unii dintre noi nu cred, şi de aceea vor găsi şi aici un subterfugiu sau o butadă prin care să bagatelizeze situaţia. Sau va face ca acela care a considerat că modul în care omul acela i-a spus celuilalt „lingăule” a fost foarte amuzant şi i-a mulţumit că l-a făcut să râdă!

3. Al treilea text care se referă la părtăşia cu Dumnezeu se află scris în Efeseni 4:25, continuat în 5:1-6. Aici se înşiră o serie de păcate: minciuna, mânia, cuvintele vulgare, furtul, strigarea, revărsarea de răutate, curvia, lăcomia de avere şi ni se spune despre ele (1) că Îl întristează pe Duhul Sfânt (4:30), şi (2) că cei ce le practică „n-au parte de moştenire în Împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu” (5:5) şi (3) că „din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători” (5:6). Dacă primul text, din Petru, ne atrăgea atenţia că relaţia noastră personală cu Dumnezeu depinde de modul în care ne comportăm în familia noastră şi dacă textul al doilea, ne spunea că relaţia noastră cu Dumnezeu depinde de modul în care ne tratăm fraţii, textul acesta ne arată că relaţia noastră cu Dumnezeu depinde de relaţia noastră cu toţi oamenii şi de modul în care suntem cinstiţi sau nu suntem cinstiţi în afacerile noastre, sau la locul nostru de muncă, sau în şcoala noastră.

Acum vine întrebarea cea mai importantă: Cât de dragă ne este nouă relaţia noastră personală cu Dumnezeu?

Relaţia noastră personală cu Dumnezeu este cel mai mare privilegiu din univers; este cea mai mare comoară care se poate găsi sau imagina. Cine înţelege şi crede cu adevărat acest lucru, va face totul ca să păstreze privilegiu şi această comoară! Adică, va deveni cel mai bun soţ (soţie), va deveni amabil şi politicos cu fraţii săi, va deveni cinstit şi corect în toate relaţiile interumane şi de afaceri, indiferent cât îl costă!

Problema majoră pe care o văd eu aici este că foarte mulţi dintre credincioşii evanghelici nu iau în serios aceste învăţături, deoarece nu cred în ele! Ei cred mai de grabă (ceea ce este mult mai convenabil) că dacă crezi în jertfa Domnului Isus toate păcatele ţi se iartă şi, oricum ai trăi, până la urmă Dumnezeu te va duce în cer.

Teza crucială pe care vrea să o acrediteze Max Weber şi la care subscriu aici răspicat este aceasta: Credinţa că relaţia personală cu Dumnezeu este cea mai preţioasă comoară te obligă la o viaţă frumoasă şi morală! Dar mulţi credincioşi evanghelici nu ştiu ce-i relaţia personală vie, reală, cu Dumnezeu şi nu-i preocupă faptul că ei nu au experimentat-o niciodată.

Să ne gândim acum la religia ortodoxă. Dogma cea mai caracteristică a ortodoxiei este că mântuirea câştigată de Domnul Isus Cristos pe cruce este acum depozitată în Biserică. Biserica a devenit „depozitul harului mântuitor.” Preotul este cel care împarte mântuirea prin liturghii, prin cuminecătură şi prin alte ceremonialuri. Indiferent cum trăiesc oamenii, dacă ei îşi plătesc taxele către Biserică, aceasta îi mântuieşte. Actul culminant al acestei dogme este faptul că acum catedrala patriarhală din Bucureşti va fi numită „catedrala mântuirii neamului”, tocmai ca să arate că Biserica ortodoxă este aceea care mântuieşte naţiunea.

Lăsând la o parte faptul că această dogmă nu are nimic de a face cu Biblia, eu pun întrebarea: O asemenea dogmă poate să ducă la stimularea moralităţii? Răspunsul este clar pentru oricine şi el este un categoric „NU!”. Dimpotrivă, atâta vreme cât omul ştie că preotul îi poate ierta păcatele, el va continua liniştit să le facă!

Aplicând teza lui Max Weber, iată şi aici o credinţă care nu contribuie cu nimic la a produce oameni morali, oameni de caracter!

Să formulăm lucrurile cu alte cuvinte.

Când este vorba să-şi definească propria sa slujbă, apostolul Pavel spune că el face trei lucruri: predică, sfătuieşte (consiliază) şi dă învăţătură şi că face toate acestea cu un singur scop: să producă oameni desăvârşiţi şi să-i prezinte înaintea lui Dumnezeu ca rezultat final al lucrării sale (Coloseni 1:28).

Acelaşi lucru li-l spune, cu alte cuvinte, galatenilor: „Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până ce Cristos va lua chip în voi” (Gal.4:19).

Când este vorba de Biserică, Pavel spune că toţi slujitorii Bisericii (indiferent cum sunt ei numiţi) au ca scop al existenţei lor „echiparea” sau „desăvârşirea” sfinţilor, până când aceşti copii spirituali ajung oameni maturi, adică oameni în care s-a format chipul lui Cristos (Efeseni 4:11-15).

Din cele de mai sus se poate deduce că există mai multe concepţii despre Biserică. Aş spune că ortodoxia vede Biserica drept o agenţie care duce oameni în cer.

Noul Testament ne spune că Biserica trebuie să fie o agenţie care produce oameni desăvârşiţi, oameni asemenea lui Isus Cristos.

Mi-e teamă că pentru mulţi credincioşi evanghelici Biserica este doar un loc în care dacă mergem regulat şi ne tot rugăm că suntem slabi şi cerem să ni se ierte păcatele, acolo găsim asigurarea că Dumnezeu este bun şi ne tot iartă, până când, în final, ne ia la Sine acasă în ciuda neschimbării noastre!

Iată, aşa dar, ce am vrut să spun eu atunci când am insistat că nouă ne lipseşte învăţătura care produce vieţi schimbate, produce oameni integri, produce caractere cristice.

A judeca sau a nu judeca

Autor: Iosif Țon 
În Biblie ni se spune uneori sa judecam (de ex. Luca 12:57), iar alteori ni se spune sa nu judecam (de ex. Matei 7:1-5). Veţi observa ca în ambele locuri citate Cel ce vorbeşte este Domnul Isus. Se contrazice Domnul Isus pe Sine Însuşi? Desigur că nu. Problema este la noi, că nu ştim că „a judeca” aste folosit în limbajul comun în mai multe sensuri. Când vedem şi înţelegem aceste sensuri, urmează doar să punem întrebarea: În acest text în ce sens este folosit termenul a judeca?Gelu Arcadie Murariu a publicat în Romanian Times nr 169, din 11-24 sept. 2006, un articol în care dă pe scurt cele trei sensuri ale cuvântului a judeca. Iată-le:„Mai întâi, a judeca înseamnă a soluţiona dispute între oameni, domeniu ce cade în sarcina judecătorilor de la tribunal.În al doilea rând, a judeca înseamnă a discerne situaţii, a cântări fapte, a evalua, a stabili adevărul şi a decide în concordanţă cu el: „Şi pentru ce nu judecaţi voi înşivă ce este drept” (Luca 12:57).

În al treilea rând, a judeca înseamnă a emite judecăţi asupra altora şi a-i condamna, în afara unui sistem juridic, fără a fi calificaţi să o facem, fie pe baza unor criterii personale subiective, fie pe baza unor criterii biblice pe care le aplicăm la alţii dar nu la noi înşine.” (Italicele îmi aparţin, I.Ţ).

Cu privire la sensul prim, a soluţiona dispute între oameni nu este ceva atribuit doar judecătorilor de la tribunal. Apostolul Pavel spune că atunci când apar litigii între fraţi din Biserică, acestea trebuie soluţionate de oameni competenţi din Biserică (1 Corinteni 6:1-6).

Cu privire la al doilea sens, pe lângă citatul dat de G. Murariu din Luca 12:57, unde Domnul Isus ne cheamă să judecăm noi înşine ce este drept, mai adaug 1 Corinteni 14: 26-29 Pavel dă instrucţiuni ca în Biserică „să vorbească doi sau trei şi ceilalţi să judece”, adică să evalueze ideile vorbitorilor!

În ceste două sensuri ale cuvântului, noi suntem chemaţi să judecăm şi să nu ne temem să o facem. Dar ceea ce trebuie să înţelegem mai bine este al treilea sens al cuvântului a judeca. Dau din nou aici cuvântul lui G. Murariu:

„Acesta din urmă este un fel foarte periculos de a proceda şi semnalat cu vehemenţă în Scripturi. Cine acuză (acuzarea fiind parte a procesului de judecată) se aliază cu Acuzatorul („pârâşul fraţilor”), iar cine judecă (privilegiul Celui fără greşeală) uzurpă locul Judecătorului. A judeca pe alţii implică riscul de a fi judecaţi, la rândul nostru, de Dumnezeu, pe baza aceloraşi principii (cu acelaşi grad de asprime) după care i-am judecat noi pe ei (Matei 7:1-2). Un risc demn de luat în seamă. Felul acesta de a judeca este atât de impropriu încât Isus a folosit hiperbola bârnei pentru a-l înfiera, iar pe culpabil l-a calificat ca „făţarnic” (Matei 7:5).

Din aventura judecăţii nedrepte nu putem ieşi cu faţa curată. Judecăţile aplicate altora indică fără urmă de dubiu că ceva nu este în regulă în viaţa noastră. Omul pe care îl judeci eşti tu însuşi, principiu ilustrat în chip desăvârşit în episodul confruntării împăratului David de către proorocul Natan. Verdictul este întotdeauna: „Tu eşti omul acesta!” (2 Samuel 12:1-14).”

Îi sunt recunoscător lui G. Murariu pentru această explicare a termenului „a judeca.” Să ducem acum analiza acestui termen ceva mai departe şi să vedem cum se aplică ea în viaţa practică. Apostolul Pavel ne avertizează:

„De aceea, să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor” (1 Corinteni 4:5).

Motivul pentru care nu trebuie să judecăm şi să nu pronunţăm sentinţe asupra altora este faptul că noi nu avem toate informaţiile despre persoana aceea. Noi vedem numai nişte manifestări exterioare şi de moment ale omului, dar nu ştim ce este în adâncul lui şi de aceea, dacă îl judecăm vom pronunţa o sentinţă greşită!

Aşa de uşor spunem noi cuiva „laşule”, pentru o singură acţiune sau lipsă de acţiune, şi poate că dimpotrivă, omul acela este printre cei mai curajoşi oameni! Acelaşi lucru cu calificativele „prostule”, „lingăule”, „stupidule”, „trădătorule”, „falsule”,etc., etc..

Dar este ceva mai mult în actul acesta de a judeca şi de a pronunţa sentinţe de calificare, sau – cel mai adesea – de descalificare. S-a observat de foarte mulţi analişti că de regulă cei laşi, îi declară laşi pe toţi ceilalţi; cei mincinoşi, îi suspectează şi acuză de minciună pe toţi ceilalţi; cei hoţi îi suspectează şi acuză de furt şi de necinste pe toţi ceilalţi, etc.

Aceasta ne spune Domnul Isus: Tu acuzi pe cineva că are o aşchiuţă în ochiul lui, dar aceasta o faci deoarece în ochiul tău este o bârnă!

Cu alte cuvinte, când ai tendinţa să judeci si să califici pe alţii cu cuvinte înjositoare, fii atent că problema este în tine! Caută şi vezi că tu însuţi suferi de boala pe care o vezi aşa de bine la altul!

Domnul Isus, ca Dumnezeu întrupat, ne spune apoi că la judecata finală a lui Dumnezeu, unul dintre criteriile după care ne va judeca va fi acesta: Cu ce fel de judecată i-ai judecat tu pe alţii vei fi judecat tu! De ce? Fiindcă prin judecata ta ai scos la iveală ce era în adâncul tău şi ai făcut rău altora prin ceea ce era în tine! Răul pe care l-ai făcut celor cărora le-ai aplicat cuvinte înjositoare, umilitoare, jignitoare, rănitoare şi ucigătoare, trebuie să cadă acum asupra ta!

Prin urmare, a judeca şi a pronunţa sentinţe este unul dintre cele mai periculoase lucruri pe care le putem face!

Atunci, ce-i de făcut? Să ne fixăm bine în structura noastră de gândire şi de comportament: Să judec ideile acestui om, dar niciodată să nu calific omul datorită ideilor lui! Să spun că ideea este greşită, dar să nu descalific omul pentru ideea lui!

Mai adaug aici o dimensiune pentru termenul a judeca. Unii se grăbesc să spună: „Omul acesta nu-i născut din nou”; sau, „Omul acesta nu-i mântuit?” Acestea sunt judecăţi care îi aparţin numai lui Dumnezeu şi el le va pronunţa numai la judecata Lui! Dacă eu fac asemenea judecăţi, eu mă aşez pe scaunul de judecată al lui Dumnezeu şi nu mi se cuvine locul acela! Şi voi fi pedepsit aspru pentru o asemenea acţiune!

Eu pot să spun: După cum se poartă şi cum vorbeşte omul acesta, El nu-L cunoaşte pe Dumnezeu! Sau, duhul meu nu mărturiseşte cu duhul lui! Sau, eu simt că omul acesta nu ne duce pe calea cea bună!

Sau, pot spune:

Comportamentul acestui om nu este comportamentul unui fiu de Dumnezeu; sau, comportamentul acestui profet nu este după cuvântul lui Dumnezeu, deci nu mă pot baza pe profeţiile lui.

Dar dacă el este mântuit sau nu, aceasta o va spune numai Dumnezeu!

Ceea ce vreau să observaţi este cu câtă gelozie vreau să fim în toate după Sfânta Scriptură. Unii râd de noi din cauza aceasta. Noi considerăm că aceasta este atitudinea fundamentală a copiilor lui Dumnezeu.

Suveranitatea lui Dumnezeu

Autor: Iosif Țon 
Suveranitatea lui DumnezeuDouă moduri in care poate fi înţeleasă

Când studiam la Oxford (1969-1972), cineva mi-a spus că odată pe lună Martyn Lloyd-Jones are o întâlnire de o zi cu un grup de aproximativ 150 de pastori în ceea ce se numea „The Westminster Fellowship”. Am făcut aranjamentele necesare şi am fost acceptat în acea organizaţie şi astfel am putut să particip şi eu la acele adunări speciale. Martyn Lloyd-Jones ţinea la început o scurtă prelegere, apoi începeau discuţii. Fiecare pastor îşi spunea punctul de vedere în subiectul respectiv. Martyn Lloyd-Jones îi asculta cu atenţie, îşi lua notiţe, iar la sfârşit sistematiza argumentele tuturor şi îşi spunea în concluzie propria lui poziţie.

Întrunirile acelea au contat pentru formarea mea teologică poate mai mult decât studiile de la Oxford!

Un lucru care m-a captivat acolo a fost faptul că Martyn Lloyd-Jones repeta mereu această afirmaţie: „Fă-ţi din suveranitatea lui Dumnezeu stâlpul principal al teologiei sau al gândirii tale.” Până atunci, eu consideram că stâlpul principal al gândirii mele este unirea cu Cristos (faptul că El S-a făcut una cu mine şi pe mine m-a făcut una cu El, că eu sunt „În Cristos” şi că „El trăieşte în mine”). După ce am înţeles ce înseamnă suveranitatea lui Dumnezeu şi mi-am dat seama că este într-adevăr elementul central al gândirii creştine, mi-am zis că eu am doi stâlpi principali ai gândirii mele: suveranitatea lui Dumnezeu şi unirea cu Cristos. Şi aşa a rămas până astăzi!

Studiind, deci, tema suveranităţii lui Dumnezeu, am ajuns să văd că ea este înţeleasă în două feluri radical deosebite. Vă voi arăta în cele ce urmează aceste două feluri de înţelegere a suveranităţii lui Dumnezeu şi apoi vă voi arăta importanţa practică a acestei teme centrale a teologiei creştine.

Înţelegerea calvinistă

În înţelegerea calvinistă, suveranitatea lui Dumnezeu se manifestă printr-un sistem strict de predestinare. Adică, Dumnezeu a făcut dinainte de creaţie un plan detaliat a tot ce se va întâmpla în creaţie şi totul se desfăşoară conform acestui plan predestinat, până la cele mai mici detalii. Nimic nu se poate abate de la planul acesta.

Pentru mai multă claritate, citez din Mărturisirea de credinţă a baptiştilor calvinişti, scrisă la Londra în 1689:

„Credem că înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt au intrat într-un Sfat al Păcii, sau Legământ al Răscumpărării, ca să mântuiască un popor ales din păcatele lor (Efeseni 1:1-14; Tit 1:9). Că în decretele lui Dumnezeu au fost desemnaţi numai doi ca fiind capi de legământ, Adam şi Cristos. Că Dumnezeu Tatăl a decretat să creeze lumea, inclusiv pe Adam ca şi cap de legământ al umanităţii, că El a decretat să permită căderea lui Adam prin alegerea lui liberă şi că el a decretat să-L trimită pe Fiul Său ca şi Cap de Legământ ca să răscumpere din păcat şi din moarte un popor de aleşi. Că toţi oamenii care se vor naşte îl vor avea pe Adam drept cap în Legământul Faptelor şi că toţi cei ce sunt aleşi de Dumnezeu Îl vor avea pe Cristos drept cap al lor în Legământul Răscumpărării.”

Iată aceleaşi lucruri spuse de un baptist calvinist modern:

„Baptiştii ai căror crez se bazează pe legământ cred în decretele lui Dumnezeu şi în Legământul Răscumpărării făcut înainte de întemeierea lumii. Legământul Răscumpărării este planul unificat făcut între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt să-i răscumpere pe cei aleşi din păcatele lor (2 Tim. 1:9). Tatăl a creat planul răscumpărării în calitatea lui de cap al Trinităţii, Fiul a fost de acord să vină în lumea aceasta ca Răscumpărător al celor aleşi, iar Duhul Sfânt a fost de acord să regenereze inimile poporului ales al lui Dumnezeu (Efeseni 1:3-14)” (Citat din Fred Malone, The Baptism of Disciples Alone, Founders Press, 2003, pag. 52).

Vreau să fac la acest punct o observaţie foarte importantă. Nu găsim nicăieri în Scriptură vreo indicaţie despre „decrete” şi „legământ” făcute înainte de întemeierea lumii. Ceea ce citim clar este că Dumnezeu Sfânta Treime au zis între Ei: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească…” (Geneza 1:26). Este foarte semnificativ faptul că despre acest plan exprimat clar în Scriptură aceşti oameni nu vorbesc nimic, ci în locul lui presupun un alt plan care s-ar fi făcut înainte de creaţie.

Deduc din tot ce am citit în cărţile calviniste că neascultarea lui Adam a fost atât de catastrofală încât a şters complet planul din Geneza 1:26 şi de aceea acesta nici nu mai trebuie amintit. Dar, dacă Dumnezeu este suveran, adică totul se întâmplă aşa cum a decis El dinainte, oare anularea planului din Geneza 1:26 nu este o contrazicere a suveranităţii lui Dumnezeu? După schema aceasta, suveranitatea lui Dumnezeu este anulată din start!

Dar, să revenim la înţelegerea suveranităţii lui Dumnezeu în calvinism. Unul dintre cei mai de seamă scriitori calvinişti din America de astăzi este R. C. Sproul. În scrierile lui, acesta face foarte clar conceptul acesta că Dumnezeu este suveran numai dacă Dumnezeu a făcut un plan a tot ce se va întâmpla în creaţie şi în istorie şi numai dacă planul acesta se va împlini cu cea mai mare exactitate. Dacă nu ar exista un asemenea plan şi dacă planul nu s-ar împlini până la ultimul lui detaliu ar însemna că Dumnezeu nu este suveran.

În concepţia calvinistă, după neascultarea lui Adam, omenirea a devenit totalmente depravată şi a intrat totalmente sub condamnarea la moarte eternă. Ceea ce s-a distrus totalmente a fost voinţa omului, astfel încât acesta nu mai poate alege altceva decât păcatul şi moartea. Din masa aceasta de corupţi şi de condamnaţi Dumnezeu alege un număr fix de oameni pe care să-i mântuiască. Cristos a murit pe cruce numai pentru aceştia. Cândva în cursul vieţii lor, cei aleşi capătă harul mântuitor. Acest har este „irezistibil,” adică cei aleşi nu i se pot opune, deoarece voinţa lor nu este în stare nici să-L aleagă pe Dumnezeu nici să se opună harului lui Dumnezeu.

Ceea ce este distrus în concepţia aceasta este omul ca fiinţă liberă să răspundă chemării lui Dumnezeu sau să o respingă. Şi ceea ce este distrus în consecinţă este responsabilitatea omului. El nu este responsabil pentru că este căzut şi nici pentru că ar fi respins harul lui Dumnezeu.

Sistemul acesta este totalmente determinist. Totul este determinat dinainte şi nimic nu se poate schimba în sistem. Întreaga istorie umană este doar desfăşurarea mecanică a ceea ce a fost decretat de la început. Te întrebi atunci, oare de ce a mai făcut Dumnezeu această lume în care totul se întâmplă cum a decis El dinainte? Dacă cei pe care i-a ales El vor face totdeauna numai ce a decis El mai dinainte, de ce mai era necesară istoria aceasta? Nu putea Dumnezeu să producă automat şi dintr-o dată produsul final, care oricum se va face exact aşa cum a decretat El?

Înţelegerea arminianistă

Această înţelegere a suveranităţii lui Dumnezeu pleacă de la planul lui Dumnezeu de a crea pe oameni după chipul şi asemănarea Sa. Există enorm de multe păreri cu privire la „chipul lui Dumnezeu” în om. Nu este cazul să intrăm în discutarea lor. Ceea ce trebuie să ştim, însă, este că majoritatea celor care discută această problemă sunt de acord că un aspect al „chipului lui Dumnezeu” în om este faptul că omul este o persoană, adică o fiinţă care gândeşte pentru sine, şi decide pentru sine. Dumnezeu l-a făcut pe om deoarece „voia să ducă pe mulţi fii la slavă” (Evrei 2:10). Când Dumnezeu vrea „fii”, El vrea fiinţe care sunt ca El Însuşi, adică persoane care gândesc, aleg şi comunică, adică intră în relaţii inteligente şi voluntare.

Acum opriţi-vă şi gândiţi puţin. Când Dumnezeu vrea să aibă fii, adică persoane inteligente şi libere, înseamnă că El este pregătit să le creeze acestor persoane un spaţiu liber al lor însele, în care să decidă pentru sine.

Dumnezeu este suveran, adică voia lui se face pretutindeni. Dar când Dumnezeu creează o altă persoană, El, în suveranitatea Lui, alege să-Şi limiteze suveranitatea şi să zică persoanei pe care tocmai a creat-o: „Eu vreau să gândeşti pentru tine. Eu vreau să Mă priveşti şi să Mă alegi pe Mine ca partener al tău. Dar nu te oblig la aceasta. Eu vreau să Mă alegi pe mine din propria ta iniţiativă.” Aceasta înseamnă că Dumnezeu îi spune persoanei pe care tocmai a creat-o: „În sfera care eşti tu însuţi, tu eşti suveran. Acolo tu iei decizii. Eu viu până lângă sfera ta şi îţi propun prietenia Mea, dar nu te invadez. Eu îţi respect propria ta suveranitate asupra ta însuţi.”

Dacă nu ar exista această sferă de autoritate, sau suveranitate, a omului asupra propriei sale persoane, omul nu ar mai fi om, ci ar fi robot. Ceea ce vedem în Geneza, după neascultarea lui Adam şi după alungarea lui din grădină, este că Dumnezeu i se adresează tot ca unei persoane care poate alege. Şi vedem că El Îşi găseşte mereu oameni care acceptă să umble cu Dumnezeu, adică să păstreze relaţia personală de asociere cu Dumnezeu, cu toată corupţia care a intrat în toată omenirea prin neascultarea lui Adam.

Să punem lucrurile sun altă formă. Ceea ce îşi doreşte Dumnezeu sunt oameni care Îi văd frumuseţea şi bunătatea şi care se îndrăgostesc de El, adică aleg să-L iubească pe El, să intre în asociere cu El şi să asculte de El. Lucrul acesta nu se poate realiza decât dacă om ul este liber să aleagă! Dumnezeu nu-i impune omului să-L iubească, deoarece dragoste cu sila nu se face. Dumnezeu doreşte să fie ales de om şi doreşte ca omul să-L iubească din liberă alegere.

Atunci, unde mai rămâne suveranitatea lui Dumnezeu?

Dumnezeu a creat câteva miliarde de persoane, adică de sfere a căror independenţă şi suveranitate El, în suveranitatea Lui, a decis să o respecte.

Şi, în ciuda atâtor voinţe libere, Dumnezeu este totuşi capabil să-şi ducă la îndeplinire toate planurile Lui, exact aşa cum le-a făcut dinainte de întemeierea lumii. Cum se poate întâmpla aşa ceva? Răspunsul este că Dumnezeu este suveran peste întreaga omenire în ciuda existenţei atâtor voinţe libere. Cum? Răspunsul final îl vom vedea numai când vom merge dincolo, de unde totul se vede altfel decât de aici.

Dar putem să facem totuşi încă nişte explorări în Biblie de unde să vedem cum îşi exercită Dumnezeu suveranitatea Lui în ciuda atâtor voinţe libere.

Mai întâi, să ne gândim la Lucifer. Şi el este o creatură a lui Dumnezeu. Şi el este o persoană. Şi tocmai pentru că este o persoană, a fost liber să aleagă altceva decât fidelitate faţă de Creatorul Său.

În procesul acestei alegeri, el s-a transformat în tot ce e opusul lui Dumnezeu. Putem să spunem cu încredere că Dumnezeu îl lasă să existe tocmai pentru a ne crea nouă libertate de alegere. A fi om înseamnă a avea în faţă doi stăpâni, pe Dumnezeu şi pe Diavolul, şi a alege pe care să-l crezi, pe care să-l asculţi, a cui să fii şi cu cine să petreci veşnicia viitoare.

Dar Diavolul nu este nici egal cu Dumnezeu, nici în afara suveranităţii lui Dumnezeu. Din primele două capitole din Iov, vedem că Satan trebuie să-i ceară permisiunea lui Dumnezeu ca să se atingă de omul Lui. Dumnezeu îi dă o anumită permisiune, dar îi şi fixează limite până unde să meargă şi Diavolul respectă aceste limite. De asemenea, Domnul Isus îi spune lui Petru că Satan i-a cerut pe ucenici să îi cearnă, dar El i-a pus lui Satan limită: să nu se atingă de credinţa lui.

Prin urmare, Dumnezeu este atât de suveran încât îl lasă pe Satan liber să înşele oamenii, dar în ciuda acestui fapt, El, Dumnezeu Îşi face totuşi planurile Lui. Ba mai mult, ori de câte ori cel rău întreprinde o acţiune prin care crede că lucrează împotriva lui Dumnezeu, la sfârşitul acţiunii descoperă că şi prin acea acţiune a promovat planul lui Dumnezeu. Şi aşa păţesc toţi duşmanii lui Dumnezeu. Avem un caz foarte semnificativ în acest sens în Faptele apostolilor capitolul 4. Conducătorii iudeilor le spun lui Petru şi Ioan să nu mai predice despre Isus şi îi ameninţă cu represalii dacă continuă. Petru şi Ioan se duc şi spun Bisericii ce au spus conducătorii statului. Biserica întreagă se duce atunci la rugăciune şi ceea ce se roagă ei este deosebit de semnificativ. În primul rând, Biserica I se adresează lui Dumnezeu cu un titlu care mai apare doar o singură dată în Noul Testament, şi anume, „Despotes”, care înseamnă “Conducător Absolut” , sau „Suveran”, tocmai ca să îşi exprime astfel încrederea în puterea Lui absolută asupra evenimentelor. Apoi, Biserica afirmă despre El: „Doamne, care ai făcut cerul şi pământul, marea şi tot ce este în ele.”

Apoi, Biserica se referă la evenimentele recente petrecute cu Fiul lui Dumnezeu:

„Tu ai zis prin Duhul Sfânt, prin gura părintelui nostru David, robul Tău: „Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă noroadele lucruri deşerte? Împăraţii pământului s-au răsculat şi domnitorii s-au unit împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său.”

Într-adevăr, împotriva Robului Tău cel sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel,

ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău” (Fapte 4:25-28).

Observaţi că Irod şi Pilat, naţiunile păgâne şi Israelul, s-au unit ca să se scape de Isus. Dar la urmă se constată că tot ce au făcut ei „hotărâse mai dinainte” Dumnezeu! Biserica vede clar că tot ce I-au făcut duşmanii lui Dumnezeu lui Isus era exact ceea ce a decis Dumnezeu să I se facă, deoarece aşa decisese El să mântuiască omenirea!

Observaţi acum logica Bisericii. Conducătorii lui Israel se ridică din nou împotriva lui Dumnezeu, vrând să-i oprească pe apostoli de la vestirea Evangheliei. Dar ce vor face ei? Cu siguranţă că nu le vor face lui Petru şi lui Ioan decât ce a hotărât Dumnezeu mai dinainte!

Atunci, să se mai roage Biserica să-i apere pe Petru şi pe Ioan? De ce să-i apere? De ce a hotărât Dumnezeu să li se facă?

Recunoscând suveranitatea lui Dumnezeu chiar şi asupra duşmanilor Săi, Biserica nu se mai poate ruga ca lui Petru şi lui Ioan să nu li se întâmple ceva dureros, deoarece lor li se va întâmpla numai ce a hotărât Suveranul. Şi atunci, lor nu le numai rămâne decât să se roage astfel:

„Şi acum, Doamne, uită-Te la ameninţările lor şi dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala,

şi întinde-Ţi mâna ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele Robului Tău celui sfânt, Isus” (v.29-30).

Apostolii s-au dus şi au predicat Cuvântul. Şi, da, au fost arestaţi şi au fort bătuţi crunt, dar ei „s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru Numele Lui” (5: 41). Ei nu au privit bătaia aceea ca pe o nenorocire. Ea a venit pentru ei de la Acela care i-a găsit vrednici să primească un asemenea tratament!

Concluzia pe care o scot din toate acestea este că Dumnezeu este atât de suveran asupra evenimentelor din istorie încât şi duşmanii Lui, care se luptă împotriva lucrării Lui, fac de fapt întotdeauna, fără să vrea, planul lui Dumnezeu.

Aşa am înţeles eu suveranitatea lui Dumnezeu în anii aceia în Anglia. Şi acea concepţie despre suveranitatea Domnului meu mi-a dat curajul să mă întorc în România, unde ştiam că duşmanii lui Dumnezeu vor sări pe mine! Dar acum ştiam că ei îmi vor face numai ceea ce a hotărât Dumnezeu ca ei să-mi facă!

Acum, să vă relatez ce s-a întâmplat. Într-adevăr au sărit pe mine. La 4 octombrie, 1974, mi-au făcut percheziţie la domiciliul meu din Ploieşti şi mi-au confiscat toată biblioteca şi toate scrierile mele personale. Apoi, prin 25 octombrie, m-au chemat la securitate. M-au introdus într-o cameră mare, în care era o masă lungă acoperită cu pânză roşie şi în spatele ei erau şase indivizi, printre care şi un colonel de securitate în uniformă. Pe mine m-au pus să şed la o masă mică aşezată la o oarecare distanţă în faţa mesei celei lungi.

Colonelul a dat citire actului prin care eram pus sub cercetare penală pentru vina de a fi făcut „activitate care pune în primejdie securitatea statului.” Aceasta fiindcă am scris „Manifestul creştin”. Colonelul mi-a spus că pentru activitatea aceasta voi putea fi condamnat la închisoare de la 5 la 15 ani. A pornit atunci la un discurs ameninţător, căutând să mă înspăimânte cu consecinţele care vor urma. La un moment dat, a pomenit de Romani 13 şi a spus că acolo scrie că stăpânirile sunt de la Dumnezeu şi eu m-am ridicat împotriva stăpânirii puse de Dumnezeu.

La auzul acestor cuvinte nu m-am putut abţine şi am spus:

„Domnule colonel, îmi permiteţi să vă spun cum văr eu că se aplică aici Romani 13?”

El a fost surprins de intervenţia mea şi mi-a zis: „Hai, spune.”

Eu am zis cam aşa:

„Domnilor, ce se întâmplă aici nu este între dumneavoastră şi mine, ci este între Dumnezeul meu şi mine. Dumnezeu are ceva de lucru cu mine aici. Nu ştiu exact ce. Poate că vrea să mă înveţe aici câteva lecţii. Una ştiu, domnilor, că dumneavoastră o să-mi faceţi numai ce a hotărât Dumnezeu să-mi faceţi şi n-o să treceţi nici cu un centimetru peste ceea ce a hotărât El, deoarece, într-adevăr dumneavoastră sunteţi aici instrumentele lui Dumnezeu pentru mine.”

S-a văzut imediat că domnului colonel nu i-a plăcut cum am aplicat eu Romani 13 la situaţia aceea. Dar mie mi-a dat o satisfacţie imensă, deoarece în clipa aceea eu nu mai vedeam în faţa mea şase oameni solizi, cu feţe încruntate şi furioşi pe mine, ci vedeam în spatele lor pe Dumnezeul meu care îşi ţinea mâinile deasupra lor şi trăgea şase sfori, prin care mânuia cele şase marionete ale Lui care stăteau în faţa mea!

Aceasta consider eu că este cea mai bună ilustrare a suveranităţii lui Dumnezeu văzută la securitatea din Ploieşti!

Observaţi cât de important şi cât de practic este să înţelegi bine suveranitatea lui Dumnezeu!

Pot să amintesc aici şi modul în care a înţeles Iosif suveranitatea lui Dumnezeu în actul de răutate prin care l-au vândut fraţii lui:

„Voi negreşit v-aţi gândit să-mi faceţi rău; dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să se împlinească ce se vede astăzi, şi anume, ca să scape viaţa unui popor în mare număr” (Geneza 50: 20).

Acelaşi lucru îl vedem scris şi cu privire la cele zece coarne şi la fiară:

„Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu” (Apocalipsa 17: 17).

Să rezumăm, deci, această înţelegere a suveranităţii lui Dumnezeu. Când Dumnezeu creează persoane, El, în libertatea suveranităţii Lui, Îşi limitează suveranitatea pentru a face loc voinţei acelei persoane de a se determina pe sine.. Numai aşa îşi poate face Dumnezeu fii care să-L aleagă în libertate, să-L iubească în libertate şi să trăiască în părtăşie cu El în libertate. Această înţelegere a suveranităţii lui Dumnezeu acordă cea mai deplină valoare şi responsabilitate fiinţei umane. Dumnezeu este acela care ni se revelează pe Sine în felul acesta.

Uniune de Biserici, adunare în case, Biserici

Primii creştini se adunau în case şi adunarea dintr-o casă a primit repede denumirea de „Biserica ce se adună în casa lor” (Romani 16:5), „Biserica din casa lor² (1 Corinteni 16:19), „Biserica din casa lui” (Coloseni 4:15), sau „Biserica din casa ta” (Filimon 2).Bisericile acestea au simţit de la început că trebuie să fie o legătură între ele. Legătura iniţială o făceau apostolii care circulau dintr-una într-alta şi duceau ştiri despre celelalte Biserici şi organizau strângere de ajutoare de la unele pentru altele.În primele două secole, legătura dintre Biserici se realiza la nivelul acesta. În secolul al doilea au apărut curente teologice diferite şi Bisericile tindeau să se asocieze la unul sau la altul dintre aceste curente, cum au fost montanismul sau gnosticismulAbia în secolul al treilea unele biserici centrale, sau mai de grabă conducătorii din aceste Biserici, au început să pretindă dreptul de conducere asupra celorlalte (Roma, Constantinopol).

Tot în secolul al treilea au apărut asocieri de Biserici care de regulă şi-au luat numele după un conducători: donatiştii de la Donatus), novaţienii (de la Novatian), etc.

După ce Constantin a dat edictul de recunoaştere a creştinismului ca religie legală în imperiul roman (anul 313 d.Cr.), treptat, treptat împăraţii romani şi-au luat tot mai multe atribuţii de conducere, până când creştinismul a devenit religie de stat, totalmente sub conducerea împăratului. Desigur, aceasta a fost cea mai mare tragedie a creştinismului.

Un aspect al acestei tragedii a fost persecutarea oricărei mişcări care nu accepta conducerea Episcopului de Roma, sau a Episcopului de Constantinopol (rivalitatea între cele două centre de conducere a apărut chiar de la începutul dominaţiei imperiale asupra creştinismului). Primii care au fost persecutaţi au fost donatiştii. Dar apoi au apărut ici şi acolo alte mişcări ale unor Biserici care refuzau să accepte deviaţiile de la creştinismul noutestamental pe care le impunea împăratul sau papa sau patriarhul.

Odată cu Reforma (1517), mişcările care s-au desprins de romano-catolicism au avut tendinţa să iţi ia, sau să le fie dat de alţii, numele conducătorului lor: luteranişti, calvinişti, menoniţi (una dintre ramurile anabaptiştilor), etc.

Toate aceste mişcări au simţit nevoia să se lege laolaltă şi astfel să-şi definească identitatea şi să coopereze pentru a putea merge înainte.

Organizaţiile acestea suprabisericeşti au avut înainte de toate funcţia de autodefinire şi apoi de interajutorare şi de călăuzire. Ele şi-au definit crezul prin diferite „Mărturisiri de credinţă” şi şi-au formulat modul de închinare si de funcţionare ca Biserici.

Una dintre tendinţele ulterioare a fost aceea de a se osifica în formele stabilite de întemeietori. Ceea ce au decis aceştia a devenit „tradiţia” acestei mişcări sau a acestui cult. Lucrul acesta este inerent oricărei asocieri umane şi el este inevitabil. Generaţiile următoare se vor putea simţi încătuşate de aceste tradiţii sau „legi omeneşti” şi vor căuta să le schimbe. Aşa apare conflictul dintre generaţii şi lupta pentru „a rămâne ce am fost” sau „a ne schimba, a ne înnoi.” Unii, fiindcă văd că nu pot face schimbarea dorită de ei, ies din cultul acela şi, ori rămân izolaţi pe viaţă, ori creează o nouă mişcare, care devine în final un nou cult.

Un aspect modern al acestui fenomen este ceea ce s-a întâmplat în ultimii cincizeci de ani între baptiştii din America. Unora nu le-a plăcut direcţia în care merge Southern Baptist Convention (aşa se numeşte cea mai mare Uniune baptistă din Statele Unite, cu 17 milioane de membri), au ieşit din Convenţie şi s-au declarat Biserici independente.

Dar aceste Biserici „independente” au simţit repede nevoia de a veni laolaltă ca să se definească împreună, să aibă părtăşie, să aibă o revistă a lor, să aibă un Seminar al lor, etc. Şi? Ei n-au spus că fac o nouă Convenţie, sau Uniune, ci au făcut un „Fellowship of Independent Churches” (adică „ Părtăşia sau Asociaţia Bisericilor Independente”), şi sunt acum câteva asemenea părtăşii sau asociaţii. Vreau să vă spun că într-unele dintre ele se manifestă un mult mai mare autoritarism decât în Convenţia Baptistă de Sud!

Nevoia de asociere a Bisericilor este un fapt al vieţii. Când mai multe Biserici ies dintr-un cult sau dintr-o uniune, ele simt foarte repede nevoia aceasta de a se strânge laolaltă.

Să definim acum câteva noţiuni în mişcarea baptistă din România.

În primul rând, ce este o Biserică locală.

Definiţia cea mai simplă este aceasta: „Un grup de credincioşi care l-au mărturisit pe Domnul în apa botezului şi care, sub îndemnul şi călăuzirea Duhului Sfânt decid să se constituie împreună într-o Biserică locală; care îşi aleg o conducere (diaconi, prezbiteri, pastor) care să zidească sufleteşte Biserica, să facă actele de cult (botezul, Cina Domnului, cununia, binecuvântarea copiilor, înmormântarea, etc.) şi care să facă disciplina în Biserică.”

Principiul fundamental baptist este că această Biserică locală este suverană peste viaţa ei internă şi că nimeni din afara ei nu se poate amesteca în viaţa ei internă.

Trebuie să facem distincţie între Biserica locală şi Biserica universală. Aceasta din urmă este constituită din totalitatea celor mântuiţi prin Domnul Isus din toate timpurile, adică din cei care deja sunt în ceruri şi din toţi cei mântuiţi care sunt acum în viaţă pe pământ.

Trebuie să fim conştienţi că sunt culte în care cultul este considerat Biserică. Aşa este „Biserica Ortodoxă Română”, „Biserica Romano-catolică”, şi „Biserica Adventistă de ziua a şaptea.”

Să înţelegem bine: la adventişti, cultul întreg este „Biserica Adventistă”. Conducătorul cultului numeşte pastorii, el îi transferă la alte „comunităţi” (tot la cinci ani). Ceva similar este şi la cultul penticostal numit „Church of God” (Biserica lui Dumnezeu). Şi aici, preşedintele cultului are prerogative de pastor al întregului cult. Un aspect interesant al lor este că atunci când o adunare locală îşi construieşte clădire de Biserică, aceasta devine proprietatea cultului (deci, a Bisericii Church of God) nu a adunării locale. Există un alt cult penticostal numit „The Assemblies of God” (Adunările lui Dumnezeu), care şi-a dat această denumire tocmai pentru a arăta că ei cred că adunarea locală este Biserica, iar cultul este doar asociaţia acestor Adunări ale lui Dumnezeu.

În ultima vreme a apărut şi la noi ideea de adunări în case. Nimeni nu-i opreşte să o facă. Problema este că, mai de vreme sau mai târziu, aceste adunări în case simt nevoia să ce organizeze pentru a putea intra în întreaga viaţă de Biserică.

Unii spun: „Eu fac parte numai din Biserica universală.” Un ora dintre cei ce mi-au spus acest lucru, eu le-am pus întrebarea: „ Domnul Isus mă învaţă că dacă tu îmi greşeşti şi eu nu pot rezolva problema intre mine şi tine si cu încă unul sau doi alţi fraţi, să te spun Bisericii; cărei Biserici sa te spun dacă tu nu faci parte din nici o Biserică?”

Este observaţia mea pastorală că cei care nu vor să fie parte dintr-o Biserică locală sunt oameni care au probleme de integrare şi probleme de subordonare: ei nu sunt capabili să trăiască într-o comuniune frăţească şi nu se pot supune autorităţii acelei comunităţi şi autorităţii conducătorilor ei. Aceasta este o problemă spirituală foarte serioasă. Domnul Isus ne cheamă să murim faţă de noi înşine. Chemarea aceasta cuprinde în ea şi moartea faţă de dorinţa mea de independenţă şi de nesupunere şi acceptarea să mă aşez sub autoritatea unei Biserici locale!

Din moment ce un grup de credincioşi, sub călăuzirea Duhului Sfânt, decid să se constituie într-o Biserică, apar imediat o serie de probleme, prin faptul că ei trebuie să aibă o casă de adunare (adunarea intr-o casă familială nu se poate face cu caracter permanent şi, mai ales, atunci când creşte numărul celor care iau parte la adunare), trebuie să-şi deschidă cont la bancă, etc. Şi cu aceasta apare nevoia de a se înregistra la autorităţi ca Biserică. Lucrul acesta nu poate fi evitat din moment ce adunarea creşte şi capătă o viaţă activă!

În Statele Unite, orice Biserică nou formată se poate înregistra la autorităţile locale şi acestea îi acordă statutul de Biserică pe baza Statutului pe care si l-a formulat ea singura.

În România, legiuitorul a considerat că statutul de Biserică nu-l poate acorda un judecător sau orice alt funcţionar care nu ştie ce este aceea Biserică. De aceea, legiuitorul a decis că statutul de Biserică trebuie să-l determine unul dintre cultele recunoscute de lege. Adică, atunci cant te-ai constituit într-o Biserică, te adresezi cultului cu care crezi la fel si ceri acestuia să-ţi dea statutul de Biserică. Cultul acela te examinează, şi dacă decide că eşti Biserică după accepţiunea cultului, îţi acordă Statutul de Biserică şi îţi dă Autorizaţia de funcţionare ca Biserică.

Dacă grupul care s-a constituit în Biserică nu vrea să se afilieze unui cult, legiuitorul a lăsat o uşă deschisă: grupul se poate înregistra la Judecătoria locală ca „asociaţie religioasă.” Sunt deja Biserici independente la noi care funcţionează ca asociaţii religioase, dar ele sunt lipsite de anumite drepturi pe care le au Bisericile. De exemplu, nu primeşti autorizaţie de a construi o „biserică”, ci numai „o sală de conferinţe”, sau aşa ceva.

Cel care la masa rotundă se prezintă drept „Evanghelistul” ne-a arătat ca o mare descoperire că ei se adună în case, că nu au clădiri de biserici şi că aşa este mult mai bine. Prezicerea pe care le-o fac eu este că mai de grabă sau mai târziu, când aceste adunări în case cresc numeric (şi dacă nu cresc sunt născute moarte) simt neapărat nevoia să se constituie în Biserici şi apoi, ca să funcţioneze legal într-un stat guvernat de legi, trebuie să se înregistreze ca să capete dreptul de a funcţiona legal.

Am arătat apoi că înregistrarea se face ori la o judecătorie, ca „asociaţie religioasă”, ori la un cult, ca să capete statutul de „Biserică.” Prin înregistrarea la un anumit cult, Biserica aceea devine parte din cultul acela şi trebuie să funcţioneze sub Mărturisirea de credinţă şi Statutul de funcţionare ale acelui cult.

Să revenim la natura Uniunii Baptiste.

Nu există nimic rău în dorinţa unui grup de Biserici să se asocieze într-o Uniune de Biserici. Mai ales atunci când aceste Biserici îşi scriu ele însele Statutul de funcţionare a Uniunii Baptiste. În acest statut, ele definesc natura Uniunii, funcţiile Uniunii şi modul de desfăşurare a activităţilor Uniunii. Bisericile baptiste din toată lumea, atunci când se asociază într-o Uniune au grijă să dea Uniunii atribuţii numai care nu privesc viaţa internă a unei Biserici, în aşa fel încât Biserica locală să fie întotdeauna „ea însăşi.”

Există Biserici slabe, sau Biserici care trec prin conflicte interne care depăşesc puterea de rezolvare a acelei Biserici. Când Bisericile au scris Statutul Uniunii, ele au prevăzut şi acest caz, şi au stipulat în Statut că în cazul acela Biserica (sau grupul majoritar din Biserică) poate cere Uniunii să trimită un pastor sau un grup de pastori care să participe la Adunarea generală a Bisericii şi să slujească acolo ca mediator sau mediatori şi îndrumători. Aşa ceva s-a întâmplat la Biserica Providenţa din Oradea.

Organizarea Bisericilor într-o Uniune este o necesitate şi Uniunea şi-a demonstrat de-a lungul anilor importanţa ei.

Discuţia care se poartă chiar acum în Uniunea baptistă este referitoare atribuţiile sau funcţiile Uniunii. Am arătat în Scrisoarea mea deschisă faptul că există astăzi tendinţa de a se limita rostul Uniunii numai la acela de reprezentare a Bisericilor şi a cauzelor lor în faţa autorităţilor. Eu am arătat câte alte funcţii ar trebui să aibă Uniunea.

Într-o societate liberă şi democratică, asemenea discuţii sunt libere, necesare şi binefăcătoare. Pastorii şi delegaţii la adunările zonale (numite „Comunităţi de Biserici”) vor dezbate cu siguranţă această problemă şi vor face propuneri pe această temă. Congresul anual al Uniunii poate oricând să discute aceste propuneri şi poate să ia deciziile pe care majoritatea le crede necesare.

Nu este nimic rău în a discuta public aceste probleme şi a face sugestii şi propuneri, atâta vreme cât le facem într-un mod civilizat şi cu o atitudine pozitivă şi creatoare. Dar trebuie să ştim că noi nu avem nici o putere de decizie. Aceasta o au numai delegaţii la adunările Comunităţilor de Biserici şi delegaţii la Congresul Uniunii.

În orice organizaţie umană există şi probleme şi orice asemenea organizaţie poate să apuce pe căi greşite. De exemplu, uneori anumiţi conducători ai Uniunii sau ai Comunităţilor îşi pot asuma drepturi mai mari decât le acordă Statutul şi pot lua decizii care sunt în detrimentul Bisericilor. Fiind oameni, când cineva este pus într-o poziţie de conducere, întotdeauna există ispita de a deveni dictator, de a-şi impune voinţa, de a crea o atmosferă de teamă de represalii.

Oamenii spirituali din Uniune trebuie să ştie atunci cum să trateze problema, „cu Duhul Blândeţii”, şi să biruie prin puterea Duhului Sfânt şi nu prin metodele firii pământeşti. Totul depinde aici de maturitatea spirituală atât a conducătorilor de la anumite nivele cât şi de maturitatea spirituală a membrilor Bisericilor.

În cazuri ca acestea apar cei care luptă cu metodele firii pământeşti şi aceştia sunt cei care produc dezbinarea, produc multe răni spirituale şi produc chiar moartea spirituală a multora.

Încă odată, în organizaţii în care sunt oameni, probleme apar tot timpul. Maturitate spirituală înseamnă să înţelegi care este problema şi să ştii cum să o discuţi în mod principial şi cum să o rezolvi după Cuvântul lui Dumnezeu şi cu metodele Duhului Sfânt.

A fi sau a nu fi într-o uniune de Biserici? Răspunsul la această întrebare nu se găseşte în Biblie, dar încă în perioada apostolilor s-a văzut nevoia de legături strânse între toate Bisericile. Atunci, întrebarea nu mai este dacă să creăm o uniune sau să nu o creăm, ci doar ce natură trebuie să aibă acea uniune. În ceea ce am scris mai sus am arătat deja câteva jaloane referitor la natura unei asemenea uniuni.

Cineva m-a acuzat că aş cere sau aş căuta realizarea unei treziri spirituale a Uniunii baptiste. Oricine citeşte cu atenţie scrisoarea deschisă pe care am adresat-o Uniunii baptiste va vedea că nu am exprimat o asemenea chemare. Uniunea baptistă este o structură organizatorică şi, ca atare, ea nu poate fi „trezită spiritual”. Trezirile spirituale au început totdeauna printr-un om sau printr-un grup mic de oameni şi, de obicei, a cuprins o anumită Biserică, de la care s-a răspândit şi la alte Biserici.

În toate trezirile spirituale au apărut şi exagerări şi unele dintre acestea au deversat mişcarea aceea de trezire şi au dus-o către abateri de la doctrinele acceptate şi uneori direct la erezii. Iată de ce, trezirile spirituale au stârnit întotdeauna şi opoziţie, uneori de la conducătorii cultului în care a apărut acea trezire.

Una dintre funcţiile Uniunii baptiste este să vegheze la puritatea doctrinară a Bisericilor care o alcătuiesc. De aceea i s-a acordat Uniunii – prin Statut – prerogativa de a exclude din cult o Biserică care se abate de la Mărturisirea de credinţă a cultului.

Pe de altă parte, conducerea Uniunii, văzând că o anumită trezire spirituală care a apărut într-o Biserică este sănătoasă din punct de vedere al doctrinei, o poate încuraja şi sprijini şi o poate recomanda şi altora.

Mai mult, Uniunea baptistă poate crea cadrul şi condiţiile pentru apariţia unei treziri spirituale.

Membrii Bisericilor şi pastorii doritori de trezire spirituală nu trebuie să se aştepte, însă, ca aceasta să vină de la centru, aşa cum mulţi sunt obişnuiţi ca totul să ne vină de la structurile centrale sau instituţionale.

Una dintre cele mai frumoase rugăciuni pentru trezire spirituală este aceasta:

„Doamne, te rog în Numele Domnului Isus să trimiţi în Biserica noastră o trezire spirituală; şi, Doamne, Te rog să începi această trezire cu mine însumi! Amin”.

sunt deacord intotalitate…..acest lucru care spuneti este biblic….ami place ultima fraza…caci asa nea chemat ISUS inainte de biserica ..nea chemat personal si nu nea chemat la o biserica …nea chemat la trezire …nu sa mergem in biserica si sa stam pe scaune degeaba si dormim …nu asta este BISERICA DOMNULUI ISUS… ISUS ne spune unde se aduna 2 sau trei in NUMELE LUI acolo este si EL …. INSA daca intro biserica se crede ca exista din propriile ei puteri …. conform bibliei aceeasta biserica sa nascut degeaba….lafel daca nu mergi la biserica nu poti fi trezit spiritual ca nu ai cum sa cunosti cum sa cresti spiritual …..dar an ziua de azi majoritatea bisericilor penticostale ;baptiste ,au conducatori dupa placerile lor si nu mai exista un PAVEL ca sa duca mesaju dintro biserica in alta ca daca ar veni ar rade de el si ar zice ca ei stiu totu si asa a auzit el cuvantul ca trebuie sa fie rece si sa stea in banca;;;;; TREZIREA SPIRITUALA NU O DA BISERICA , O DA EVANGHELIA PRIN DUHUL SFANT BISERICA de pe pamant,adica cladirea ,nu BISERICA LUI HRISTOS CARE DEFAPT INSEAMNA TOTI CEI MANTUITI EL ESTE CAPUL BISERICI SI NU CAPUL BISERICILORRRRRRRRRRRR,te mentine cald ,prin lucrarile facute la o lalta pt ca este nevoie sa ne strangem la o lalta nu numai intrun loc toata viata,este bine sa mearga si in alte biserici asa cum facea PAVEL si alti apostoli , daca nu ai iubire nu ai partasie frateasca ,nu te rogi pt altii ,nu le sti pasul altora ,nu al aintelegi pe aproapele tau , nu vrei sa ai o inchinare sfanta cu acea biserica nu esti nimic dect ai un cult ,ai o religie si HRISTOS NE invata ca nu religia nu eul nostru ne mantuie ci EL ESTE CALEA SI TREBUIE SA INVATAM DE LA EL SA FIM O TREZIRE SPIRITUALA SI APOI O BISERICA

Biserica. Ce facem când venim la adunare

Autor: Iosif Țon 
Un ortodox când merge la Biserică ştie că acolo preotul cântă liturghia în dialog cu cantorul şi, uneori, cu corul. Restul oamenilor stau şi ascultă, în anumite momente îşi fac semnul crucii, în altele îngenunchează. La sfârşitul liturghiei, unii se duc înainte şi se împărtăşesc. Alţii se duc înainte să sărute câteva icoane sau să aprindă o lumânare şi apoi pleacă acasă.Cam acestea sunt lucrurile la care credincioşii ortodocşi se aşteaptă să se întâmple când merg la Biserică. Şi nimeni nu discută că ar putea să fie şi altfel! Textul liturghiei a fost fixat de Grigore cel Mare pe la anul 370, d.Cr.. Un alt text al liturghiei a fost formulat de Ioan Gură de Aur pe la anul 400 d.Cr.. Singura opţiune este să se aleagă între cele două liturghii. Şi, de o mie şase sute de ani se continuă în felul acesta!La catolici, textul liturghiei a fost fixat cam în aceeaşi vreme şi, în cea mai mare parte, are aceeaşi structură.Esenţa liturghiei este momentul în care se crede că, prin formule şi gesturi, pâinea se transformă în trupul lui Cristos şi vinul în sângele Lui. Acesta este obiectivul principal şi esenţial al liturghiei ortodoxe şi catolice.

Reforma a respins tocmai elementul acesta esenţial: transssubstanţierea. Reformatorii au aruncat la o parte tot ceremonialul liturghiei şi au introdus un nou fel de a face slujbă bisericească, compusă de acum din cântări comune (la început numai psalmi, iar începând de pe la 1680 si alte cântări), rugăciuni, citirea Scripturii şi, mai presus de toate, predica. Se poate spune că esenţa slujbei protestante în Biserică este predica. Iată de ce în cultele protestante şi reformate au apărut atâţia predicatori celebri!

Martin Luther a conceput slujba în Biserică aşa cum a crezut el că ar fi mai bine. Ioan Calvin, la rândul lui, a conceput slujba aşa cum a crezut el că ar fi mai bine. În cultele pe care le-au început ei, cultul luteran (în Germania se numeşte „Biserica evanghelică”) şi cultul reformat (cel creat de Calvin), slujba în Biserică se desfăşoară şi astăzi în general aşa cum au conceput-o aceşti reformatori.

În vremea Reformei (mai exact, la 1525) au apărut şi anabaptiştii. Şi ei şi-au conceput felul lor de a face adunare, sau slujbă duminicală. Apoi au început să apară o mulţime de alte culte de natură protestantă sau reformată, ajungându-se astăzi la mii de asemenea culte. Cele mai multe dintre ele se definesc a fi „culte evanghelice”. Fiecare dintre ele şi-a conceput şi structurat felul ei de a face slujba duminicală în Biserică, dar elementele sunt cam aceleaşi: rugăciune, cântare comună, citirea Scripturii şi predica.

Pe la 1870, în America a apărut ideea de „şcoala de duminica” sau „şcoală duminicală”. Aceasta a apărut mai întâi pentru copii, dar apoi au îmbrăţişat ideea ei şi adulţii. Trebuie să ştim că în America şcoala duminicală nu face parte din slujba duminicală, şi nu se face cu toată biserica la un loc, ci se face pe clase de câte 20-30 de persoane. În adunarea de o oră a clasei se fac si informări despre evenimentele din viaţa membrilor clasei, se face şi rugăciune şi se face studiu biblic. Îndată ce a apărut ideea aceasta, Bisericile şi-au făcut clădiri de clase de şcoală duminicală, în aşa fel încât astăzi o Biserică americană este un complex de clădiri sau săli aranjate în jurul „sanctuarului” în care se adună toţi membrii Bisericii pentru slujba duminicală care ţine între o oră şi o oră şi jumătate.

Când s-au format primele Biserici baptiste în România (după 1880), toate acestea erau la ţară. Cei care au fost primii fondatori şi conducători ai acestor Biserici au stabilit şi ei cam cum să se facă o adunare. Ei au zis: mai întâi să avem o oră de rugăciune; apoi să studiem Sfânta Scriptură împreună (şcoala duminicală sau studiul biblic); şi apoi să facem slujba propriu zisă. Fiindcă la ortodocşi slujba era considerată că îi este făcută lui Dumnezeu, şi de aici denumirea de slujbă dumnezeiască, primii baptişti au schimbat doar cuvintele, şi i-au spus „serviciu divin”. (Atenţie: unii mai in vârstă, neînţelegând sensul, spun „serviciu de vin”!)

Îndată după revoluţie, unii păstori s-au uitat cu atenţie la structura unei întruniri de trei ore si au schimbat totul. Aşa a făcut fratele pastor Beni Fărăgău la Cluj-Iris. El a redus totul la două ore si a început cu studiul biblic, urmat de predica din acelaşi subiect.

Subliniere: Nimeni din conducerea cultului nu a obiectat, pentru simplul motiv ca baptiştii nu au un program liturgic fix şi obligatoriu!!!

Fratele pastor Binu Poplăceanu la una din Bisericile baptiste din Sibiu a redus si el serviciul la două ore şi i-a dat structura pe care a considerat-o dânsul ca cea mai potrivită. Din nou, nimeni din conducerea cultului nu a obiectat. Alt motiv pentru care conducerea cultului nu se amestecă în astfel de probleme este acela că Biserica locală este autonomă şi îşi guvernează viaţa internă fără imixtiuni din afară.

Prin 1960, am fost o scurtă vreme pastor la Biserica Baptistă din Braşov. Şi eu am redus programul de dimineaţa la doua ore. Am pus întâi studiul biblic, apoi predica şi apoi, pe baza a ceea ce am învăţat la studiu şi la predica am făcut timpul de rugăciune. Toată lumea a observat că rugăciunile pe baza învăţăturii primită înainte au fost mult mai la subiect şi cu mai mult conţinut. Seara am redus programul la o oră şi jumătate şi am combinat programul tineretului cu predica. Iarăşi, nimeni din afară nu a intervenit să ne admonesteze.

Ceea ce vreau să subliniez este, mai ales pentru pastorii mai tineri, şi pentru toţi membrii Bisericilor, este că în acest domeniu avem libertate să gândim, împreună cu Biserica, modul în care structurăm slujbele pe care le facem în adunare!

Un fapt anecdotic. Când eram la Braşov, într-o duminică seara am lăsat să se facă programul cum a fost înainte: programul tineretului separat şi apoi serviciu divin de seară. O doamnă, dintre cele mai conservatoare, a exclamat după încheiere: „În sfârşit, am asistat la un serviciu baptist!”

Pentru biata de ea, numai felul de serviciu cu care crescuse ea acolo era „serviciu baptist.”

Noi trebuie să ştim că nu există ceea ce ea a numit „serviciu baptist.” Există numai serviciu bisericesc făcut după un anumit tipar de înaintaşii noştri. Noi avem toată libertatea să facem modificările pe care le considerăm necesare pentru folosul Bisericii.

Una dintre problemele dificile este ora de rugăciune. Această oră dădea rezultate când Biserica era un grup foarte mic şi când era timp să se roage pe rând toţi cei din adunare. Dar când Biserica a crescut numeric, când participanţii au trecut de o sută, au apărut probleme. Una, cea mai evidentă, este că nu mai este timp să se roade toţi. A doua este că dintre cei ce se roagă, unii au voci foarte slabe şi rugăciunea lor nu este auzită, şi atunci majoritatea nu mai participă la acea rugăciune. A treia problemă este că mulţi dintre cei care se roagă au o rugăciune pe care o ştiu pe de rost şi se roagă totdeauna aceeaşi rugăciune, de obicei foarte lungă. Şi aceştia tind să monopolizeze timpul de rugăciune.

Încă acum 30 de ani, pastorul Simion Cure îmi semnala că ora de rugăciune aşa cum a fost ea concepută de înaintaşi nu mai dă roade. El nu avea şi o soluţie a problemei, dar îi simţeam frustrarea şi pentru aceasta.

Unii, fiindcă nu vor să schimbe nimic, cu toate că au peste o mie de oameni în adunare, fac ora de rugăciune tot aşa cum era făcută acum o sută de ani la ţară!

Trebuie să avem curajul să gândim şi să găsim soluţiile cele mai rodnice şi pentru această problemă.

Penticostalii au introdus rugăciunea în comun, adică se roagă toţi deodată. Eu cred că aceasta are anumite puncte pozitive. Unii pastori baptişti au introdus-o şi ei, dar ca un mic segment din ora de rugăciune şi cu precizarea ca rugăciunea să se facă domol, nu cu strigăte. Dar, dară nu mai este rugăciune a unor persoane pe care să le audă toată Biserica, cum vom putea să spunem cu toţii „Amin” la rugăciune?

Unii penticostali practică rugăciunea în comun chiar şi în familie, de exemplu, înainte de mâncare. Problema e că atunci copiii nu mai aud ce se roagă tata şi nu învaţă şi ei să se roage.

Închinarea.

Cu treizeci de ani în urmă, conceptul de închinare împreună lui Dumnezeu era străin de adunările evanghelice. Ne adunam la adunare pentru a auzi cuvântul lui Dumnezeu, pentru a ne zidi sufleteşte, pentru a ne ruga împreună şi pentru a avea părtăşie frăţească. Nimeni nu şi-ar fi spus atunci că mergem la adunare înainte de toate să ne închinăm împreună lui Dumnezeu.

Semnificativ este pentru aceasta că adunările se începeau de obicei cu cântări ca „Ce bine e când fraţii cu dulce se unesc”.

Si astăzi unora le este greu să accepte că prima, sau primele cântări pe care le cântăm trebuie să fie adresate lui Dumnezeu, să fie cântări de laudă şi de închinare lui Dumnezeu.

Prin 1981, John MacArthur a publicat cartea lui The Ultimate Priority. Noi am tradus-o imediat la Societatea Misionară Română în America, cu titlul Prioritatea Supremă.

Eu l-am auzit în vremea aceea pe John adresând-se unei mari mulţimi de pastori şi spunându-le cât de preocupat este el să ia cu sine adunarea şi să o ducă înaintea lui Dumnezeu şi să o facă să i se închine cu adevărat lui Dumnezeu şi cum el face aceasta prin cuvinte introductive despre închinare, prin rugăciunea lui de închinare, prin corul care cântă de închinare şi prin cântare comună de închinare.

Cred că John MacArthur a făcut ca Bisericile evanghelice din toată lumea că fie preocupate de închinare. Dar cum să se facă ea? Unul dintre răspunsuri a fost: Prin „grupuri de laudă şi închinare.”

Şi astfel au apărut în foarte multe Biserici grupuri de închinare şi au început să apară cântări, de obicei foarte scurte, cu cuvinte de închinare.

Câteva gânduri despre acest nou fenomen.

Este bun atunci când grupul de închinare este alcătuit din persoane mature, duhovniceşti, evlavioase şi când grupul este condus ori de pastorul Bisericii (cum este cazul la Sibiu, cu fr. Binu Poplăceanu) sau de o altă persoană care ştie cum să conducă închinarea. Multe Biserici din America, au un pastor cu închinarea, care este şcolat în a conduce Biserica în închinare şi care produce o închinare extrem de frumoasă şi de profundă.

Dar, când iei un grup de tinerei care nu ştiu bine ce-i relaţia personală cu Dumnezeu şi nu ştiu ei înşişi ce-i adevărata închinare şi-i pui pe ei să conducă închinarea, cu cântări de genul care le place lor, nu-i de mirare că nu mai are loc închinare în duh şi în adevăr, ci are loc tulburare şi frustrare.

Mai mult, când fetele sau femeile din acest grup vin îmbrăcate sexy, toţi bărbaţii se vor uita numai la ele şi, în loc de închinare, va avea loc acolo curvie în gând, care este atât de necruţător condamnată de Domnul Isus (vezi Matei 5:27-30 şi Luca 17:1-2).

Unul dintre participanţii la masa rotundă a ridicat problema Bisericii pentru viitor.

Imediat a intervenit cineva care, în esenţă, a replicat că ceea ce s-a făcut până acum va fi bun şi pentru viitor.

Materialul acesta l-am scris tocmai pentru a jalona o discuţie pe tema modului de „a face Biserică”, sau a modului de a structura ceea ce facem când venim laolaltă ca Biserică.

Calatoria mea teologica între arminianism si calvinism

Autor: Iosif Țon 
Am crescut în arminianism. După ce am ajuns în Anglia (1968), m-am împrietenit, printre alţii, cu Leith Samuel, pastor la o Biserică evanghelică din Southampton. El mi-a povestit despre Westminster Fellowship, o asociaţie de pastori care se întrunesc în fiecare primă zi de luni din fiecare lună (cu excepţia lunilor iulie şi august), la Westminster Chapel în Londra, de la 10.30 la 15.30, ca să discute probleme de doctrină şi de pastorală, sub conducerea lui Martyn Lloyd-Jones. Mi-a mai spus că tocmai au decis ca în anul care urmează vor discuta tot anul o singură temă: Ce înseamnă a fi evanghelic (în opoziţie cu liberal) în diferite doctrine.Eu tocmai începusem să simt că la Oxford mă lupt şi cu teologie liberală şi simţeam nevoia de întărire pe poziţia mea evanghelică. Am simţit imediat că dacă aş asista la acele discuţii aş fi ajutat în consolidarea poziţiei mele.Îndată i-am spus lui Leith că aş vrea să asist şi eu la acele întruniri. El mi-a răspuns că nu se poate, deoarece statutul prevede că asociaţia este deschisă numai pastorilor, şi eu nu sunt pastor ci student.I-am spus lui Leith aşa: „Te rog să te duci la Martyn Lloyd-Jones şi să-i spui cine sunt, apoi să adaugi aceste cuvinte: Eu sunt singurul român din generaţia mea care am putut ieşi din România ca să studiez teologia. O studiez la Oxford, unde predomină teologia liberală, şi când mă întorc în România cu o diplomă de la Oxford, orice învăţătură voi da va fi primită fără discuţie, deoarece voi avea autoritatea Universităţii Oxford. Vă pasă cu ce învăţătură mă voi duce în România?”

Leith s-a dus şi i-a spus aceste cuvinte, la care bătrânul Martyn Lloyd-Jones i-a răspuns scurt: „Spune-i să vie aici. Îl primim în Fellowship.”

Aşa am fost primit în această asociaţie care îşi spunea „o asociaţie de pastori cu convingeri reformate” („of Reformed persuasion”).

Martyn Lloyd-Jones conducea acele discuţii şi mai ales discuţiile despre ce înseamnă să fii evanghelic în opoziţie cu liberal au fost pentru mine extrem de benefice.

În discuţiile lui, Martyn Lloyd-Jones spunea mereu: „Fă-ţi din suveranitatea lui Dumnezeu stâlpul principal al teologiei tale.”

Eu nu înţelegeam atunci că prin „suveranitatea lui Dumnezeu” el înţelege întregul sistem teologic predestinaţionist. Aceasta am ajuns să o înţeleg mult mai târziu. Pentru mine, suveranitatea lui Dumnezeu însemna faptul că El este în control asupra tuturor fiinţelor câte există (inclusiv forţele răului) şi asupra tuturor evenimentelor care se întâmplă (inclusiv cele produce de forţele răului).

Am descris modul meu de a înţelege suveranitatea lui Dumnezeu în eseul postat în fişier la masa rotundă.

Cu privire la predestinaţie şi liber arbitru, întotdeauna am afirmat că ambele sunt adevărate; pentru noi par a nu putea exista amândouă, dar Dumnezeu are un mod de a le face pe amândouă să fie adevărate, dar că noi vom vedea care este acest mod numai când vom ajunge dincolo. Acest lucru l-am afirmat în predici şi la cursuri.

Fiindcă am acceptat că şi predestinaţia există, uneori am spus că înclin spre calvinism, dar nu sută la sută.

Prin 1995, am decis să traducem în limba română Institutele lui Ioan Calvin. Cu ocazia aceea, ani de zile am studiat viaţa lui Calvin şi gândirea lui, pentru a putea scrie o introducere pentru români a acestui mare gânditor creştin.

Introducerea am scris-o în 2002, iar cartea a apărut în 2003. Iată ce scriu în încheierea acestei prezentări a lui Calvin pentru publicul român:

„Noi, cei de la Editura „Cartea Creştină”, nu suntem reformaţi. Noi suntem o continuare a reformei radicale, apărută la Zurich în 1525. Iată de ce nouă nu ne place că suntem numiţi „neo-protestanţi”. Noi am apărut în primii ani ai Reformei, înainte de Ioan Calvin. Acesta îi atacă de foarte multe ori pe anabaptişti, şi deci ne atacă şi pe noi. De asemenea trebuie să mărturisim că nu suntem de acord cu multe lucruri pe care le scrie Calvin în această carte. Şi totuşi o publicăm noi în limba română. De ce facem?” În continuare dau cinci motive pentru care am decis să publicăm noi această carte în limba română. Tot acolo dau şi bibliografia consultată de mine pentru a putea scrie acea introducere.

Dar ceea ce a determinat o şi mai clară disociere a mea de predestinaţionismul calvinist a fost studiul meu de nouă ani despre viaţa spirituală. Forate curând în cursul acelor studii am ajuns să văd că toată umblarea noastră cu Dumnezeu poate fi înţeleasă biblic numai dacă plecăm de la planul creaţiei, aşa cum este el redat în Geneza 1:26, adică planul Sfintei treimi da a face oameni după chipul şi asemănarea Lor.

Am ajuns să văd că toată Scriptura nu este altceva decât istoria lucrării Sfintei Treimi de a-Şi face oameni care să fie potriviţi să locuiască cu ei în eternitatea viitoare. Şi dacă este aşa, atunci accentul întregii Sfinte Scripturi trebuie văzut că se pune pe transformarea noastră după chipul lui Dumnezeu. Am început atunci să mă întreb de ce majoritatea evanghelicilor pun accentul pe răscumpărare, nu pe transformare.

Şi atunci am ajuns să văd că majoritatea evanghelicilor îşi bazează teologia pe Geneza 3 nu pe Geneza 1. Mai exact, pe o interpretare a „căderii” ca un act atât de catastrofic încât obliterează planul lui Dumnezeu din Geneza 1.

Lucrul acesta îl discut pe larg în introducerea la cartea mea Umblarea cu Dumnezeu…

Planul lui Dumnezeu de a-Şi face fii, adică persoane care Îl aleg pe El în libertate şi care Îl iubesc pe El în libertate şi care rămân în părtăşie cu El în libertate, face sens numai dacă omul are şi după neascultarea lui Adam capacitatea de a alege şi de a umbla cu Dumnezeu în libertate, desigur cu asistenţa Cuvântului şi a Duhului Sfânt.

Această înţelegere a planului unui Dumnezeu Suveran, plan care nu a fost nimicit de neascultarea lui Adam, m-a determinat să ies deschis la rampă pentru o concepţie arminiană a Suveranităţii lui Dumnezeu.

Cele doua brate ale lui Dumnezeu: Fiul lui Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu

Autor: Iosif Țon 
Irineu, care a trăit pe la anul 180, a scris că Domnul Isus şi Duhul Sfânt sunt cele două braţe pe care Dumnezeu Tatăl le întinde spre noi şi cu care El ne îmbrăţişează.Imaginea aceasta este extrem de sugestivă şi ea ne ajută să vizualizăm într-un mod corect relaţia noastră cu Sfânta Treime. Apostolul Pavel ne aduce foarte aproape de această imagine vizuală, în Efeseni 3:14-19, unde el scrie că îşi pleacă genunchii înaintea lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, şi se roagă să ne întărim în putere în omul din lăuntru (paralela din Romani 7:22 şi 23 ne arată că pentru Pavel „omul din lăuntru” este „mintea”) prin Duhul Sfânt, aşa încât Cristos să locuiască în inimile noastre şi, ajungând plini de dragostea lui Cristos, să ajungem plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.Imaginea aceasta a dublei locuiri în noi, ne vine iniţial de la Domnul Isus Însuşi, în Ioan 14:15-23. El ne spune că va ruga pe Tatăl să ni-L trimită pe Duhul Sfânt ca să locuiască în noi, apoi imediat adaugă că şi El Însuşi va veni să locuiască în noi.Pentru a înţelege fenomenul acesta, trebuie să vedem mai întâi legătura strânsă dintre Fiul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu. Încă din Vechiul Testament ni se spune despre „Odrasla” care va ieşi din David:

„Duhul Domnului se va odihni peste El…” (Isaia 11: 1-2). Şi:

„Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu în care Îşi găseşte plăcerea sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El…” (Isaia 42: 1). Când Domnul Isus se prezintă în sinagoga din Nazaret consătenilor Săi, o face cu aceste cuvinte tot din Isaia:

„Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci M-a uns să aduc veşti bune (Evanghelia) celor nenorociţi…” (Isaia 61:1 citat în Luca 4:18).

Când venim în Noul Testament, citim de la început că Duhul Sfânt a fost instrumentul Tatălui pentru formarea trupului Fiului lui Dumnezeu. Acest lucru i-l explică Mariei îngerul Gavril:

Duhul Sfânt Se va coborî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine Se va chema Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35).

La botezul Său, Duhul Sfânt S-a coborât peste El în mod vizibil, sub formă de porumbel, ca să fie mărturie pentru oameni că El este Fiul lui Dumnezeu (Luca 3:21-22 şi Ioan 1: 29-34). Ioan Botezătorul adaugă despre El că „El este Cel ce botează cu Duhul Sfânt” (v.33) şi ceva mai târziu ne spune că Fiul lui Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu „fiindcă Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură” (Ioan 3:34), adică, legătura dintre Fiul şi Duhul Sfânt este fără limite, fără bariere, este o unire divină, totală.

Tot ce face Fiul, face în unire cu Duhul Sfânt şi prin puterea Duhului Sfânt. Iată de ce Domnul Isus le spune iudeilor:

„Dar dacă Eu scot demonii cu ajutorul, Duhului lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi” (Matei 12:28).

Din toate acestea rezultă clar că nu trebuie să încercăm să-I separăm pe Domnul Isus şi pe Duhul Sfânt unul de altul.

În Ioan 1:11-13 ni se spune că cine Îl primeşte pe Fiul este născut din Dumnezeu. Doar un capitol mai încolo, la începutul cap. 3, Domnul Isus îi explică lui Nicodim că naşterea din nou este o naştere „din Duh”.
Prin urmare, când vine Domnul Isus în cineva, vine în acelaşi timp şi Duhul Sfânt şi îl naşte din Dumnezeu.

Aceeaşi imagine a naşterii din nou prin Domnul Isus şi prin Duhul Sfânt ne-o dă şi Pavel:

„El ne-a mântuit nu prin faptele făcute de noi în dreptate, ci prin naşterea din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt,

pe care L-a revărsat peste noi din belşug prin Isus Cristos, Mântuitorul nostru” (Tit 3: 5-6). Observaţi ordinea logică şi cronologică a evenimentelor din acest text:

Dumnezeu,

prin Isus Cristos,

a revărsat din belşug peste noi Duhul Sfânt,

care ne-a născut din nou.

Naşterea din Dumnezeu este lucrarea lui Dumnezeu, pe care El o face prin Cristos şi prin Duhul Sfânt.

Apostolul Pavel întotdeauna Îi vede pe Domnul Isus şi pe Duhul Sfânt lucrând împreună.

Iată în Efeseni capitolul 2:

„Căci prin El (prin Cristos) şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl într-un Duh” (v.18). Şi ceva mai departe:

„Şi prin El (prin Cristos) şi voi sunteţi zidiţi împreună ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu prin Duhul” (v.22).

Când Pavel îşi explică marele lui succes în lucrarea misionară o face prin aceste cuvinte:

„Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru pe care să nu-l fi făcut Cristos prin mine… prin puterea Duhului Sfânt” (Romani 15: 18-19).

Să mai adăugăm la toate acestea, ceea ce ne scrie apostolul Petru:

„Dumnezeiasca lui putere ne-a dăruit tot (ce ne este necesar) pentru viaţă şi evlavie, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui,

prin care el ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi ai firii dumnezeieşti” (2 Petru 1:3-4).

Textul acesta este de importanţă crucială pentru viaţa noastră cu Dumnezeu.

Cheia stă în a înţelege ce sunt „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe”, care poate fi pus în cuvinte moderne astfel: promisiunile Lui inexprimabil de mari şi inestimabil de preţioase!

Ca să vedem care sunt acestea, ne ducem la discursul lui Petru de la ziua Cincizecimii, şi de acolo aflăm (versetele 30-31) că prima promisiune a fost Fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu, care tocmai a fost instalat (întronat) la dreapta lui Dumnezeu, iar din versetul 33 aflăm că a doua promisiune a fost Duhul Sfânt.

În vechime, Dumnezeu Tatăl a făcut omenirii două promisiuni: că li-L va da pe Fiul Său şi că le va da Duhul Său. Acestea sunt promisiunile lui Dumnezeu inexprimabil de mari şi inestimabil de preţioase.

Şi acum uitaţi-vă la celelalte două afirmaţii cruciale:

Prima: Când Dumnezeu vi L-a dat pe Fiul Său şi v-a dat Duhul Său cel Sfânt, v-a dat tot ce vă trebuie pentru a putea trăi o viaţă sfântă, o viaţă după voia lui Dumnezeu.

A doua: Când aveţi în voi pe Fiul lui Dumnezeu şi pe Duhul lui Dumnezeu, aţi devenit părtaşi ai naturii lui Dumnezeu! Aceasta nu înseamnă că noi am fost îndumnezeiţi, ci înseamnă că dacă Domnul Isus şi Duhul Sfânt, care sunt parte din Dumnezeire, locuiesc în voi, înseamnă că aţi venit în contact direct cu „firea dumnezeiască”, sau cu natura divină. Ele nu devin ale voastre în mod separat de Domnul Isus şi de Duhul Sfânt. Voi, prin Isus şi prin Duhul, sunteţi în atingere cu natura divină. O mai mare apropiere de Dumnezeu ca aceasta nu poate fi gândită.

De ce le spunem aici toate acestea?

Fiindcă numai astfel putem înţelege ce ne-a pus Dumnezeu la dispoziţie ca să putem împlini cele trei chemări ale Lui:

Voi să fiţi sfinţi ca Mine!

Voi să fiţi desăvârşiţi ca Mine!

Voi să fiţi asemenea chipului Fiului Meu!

Dar nu este suficient să le vizualizăm şi să le înţelegem. Trebuie să învăţăm să trăim în unire directă şi intimă şi practică cu Domnul Isus şi trebuie să învăţăm să trăim sub călăuzirea directă şi clară a Duhului Sfânt în mintea noastră.

Iată de ce am scris două eseuri separate.

Unul se întitulează

Unirea cu Cristos

Cum a fost ea realizată şi cum trăim în ea

şi

Duhul Sfânt

Cum trăim sub călăuzirea Lui

Dumnezeu a pus în noi din Însăşi Fiinţa Lui: pe Fiul Său şi pe Duhul Său.

Prin Ei, Dumnezeu Însuşi vine în noi. Noi suntem îmbrăţişaţi în Sfânta Treime.

Dar noi trebuie să facem efortul să învăţăm totul despre fiecare din Ei şi apoi să facem efortul să învăţăm cum să trăim în mod real, practic cu fiecare dintre Ei, adică cu Fiul şi cu Duhul Sfânt.

Nimic nu este mai important în lumea aceasta!!!

Duhul Sfânt. Cum traim sub calauzirea Lui?

Duhul Sfânt este o Persoană. A treia Persoană din Dumnezeire. Sunt texte care ne arată interacţiunea lui cu Tatăl şi cu Fiul, pe de o parte şi cu noi pe de alta, ca Unul care cunoaşte, vorbeşte, sufere (se întristează), se bucură, etc., acţiuni şi stări care caracterizează o persoană.Lucrul care trebuie să ne intereseze pe noi într-un mod primordial este că, în om, Duhul Sfânt este arătat în Scripturi ca fiind legat de mintea umană şi ca locuind în mintea umană. Să urmărim textele care ne arată acest lucru.Când Moise avea nevoie de meşteri-artişti care să facă Cortul Întâlnirii, Dumnezeu îi spune lui Moise despre Beţaleel:„L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un Duh de înţelepciune, de pricepere, şi de ştiinţă pentru tot felul de lucrări,

i-am dat putere (capacitate) să inventeze tot felul de lucrări meşteşugite (lucrări de artă), să lucreze în aur, în argint şi în aramă…” (Exod 31: 1-5).

Neemia scrie:

„Le-ai dat Duhul Tău cel bun ca să-i facă înţelepţi” (Neemia 9:20).

În cartea lui Iov citim că:

„Dar, de fapt, în om, Duhul, Suflarea Celui Atotputernic, dă priceperea.” (Iov 32:8).

Când Isaia anunţă naşterea lui Mesia din sămânţa lui David, el ne arată că Mesia va fi completamente plin de Duhul lui Dumnezeu şi ne defineşte cel mai complet cum este acest Duh al lui Dumnezeu:

„Duhul Domnului Se va odihni peste El, Duh de înţelepciune şi de pricepere, Duh de sfat şi de tărie, Duh de cunoaştere şi de frică (ascultare) de Domnul” (Isaia 11:2).

Legătura dintre Mesia (Cristos) şi Duhul Sfânt mai este arătată şi in acest text din Isaia:

„Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El…” (Isaia 42:1).

Tot în Isaia găsim textul cu care se defineşte Domnul Isus în sinagoga din Nazaret, în faţa consătenilor Săi:

„”Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns ca să aduc veşti bune (Evanghelia) celor nenorociţi…” (Isaia 61:1).

Promisiunea fundamentală a Vechiului Testament referitoare la Duhul Sfânt se află în cartea lui Ezechiel:

„Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un Duh nou… Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele” (Ezechiel 36: 26-27).

Observaţi de aici că Duhul Sfânt este agentul care îl conduce (călăuzeşte) pe om să trăiască după poruncile lui Dumnezeu.

Venind în Noul Testament, citim promisiunea Domnului Isus despre Duhul Sfânt:

„Şi Eu voi ruga pe Tatăl Meu şi El vă va da un alt Paracletos, ca să rămână cu voi în veac,

şi anume Duhul Adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi” (Ioan 14:16-17).

„Paracletos” (tradus de Cornilescu prin „Mângâietor”) înseamnă literal „unul chemat alături”, adică un asistent sau un avocat care la proces stă alături şi îl asistă pe cel dus la judecată. Sensul este acela de „Călăuzitor” care locuieşte în interiorul nostru.

Apostolul Pavel scrie că unul dintre scopurile cu care vine Domnul Isus la noi este „să vă înnoiţi în Duhul minţii voastre” (Efeseni 4:23).

Lui Timotei, Pavel i-L descrie pe Duhul Sfânt astfel:

„Dumnezeu ne-a dat… un Duh de putere, de dragoste şi de chibzuinţă” (2 Timotei 1:7 . Cuvântul „chibzuinţă” este tradus şi prin „minte sănătoasă”, sau „minte care gândeşte bine”). Vedem că şi aici Duhul Sfânt este legat de mintea omului.

Lucrul acesta reiese clar şi din această rugăciune a lui Pavel pentru noi toţi:

„Şi mă rog ca Dumnezeu… să vă dea un Duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea Lui… ca să pricepeţi… „ (Efeseni 1: 17-18).

Un text şi mai clar este Romani 8:6, tradus direct şi cuvânt cu cuvânt din original:

„Mintea cărnii este moarte, pe când mintea Duhului este viaţă şi pace.”

Aici „mintea Duhului” este mintea care funcţionează sub călăuzirea Duhului Sfânt şi care ascultă de lucrurile pe care i le şopteşte Duhul Sfânt. De aceea, concluzia fundamentală a lui Pavel în discuţia din romani 8 este că:

„Toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:14). Acest verset poate fi citit şi astfel:

Numai aceia sunt fii ai lui Dumnezeu a căror minte este locuită de Duhul Sfânt şi care acţionează după călăuzirea pe care le-o dă în minte Duhul Sfânt.

Să mai adăugăm un text care ne arată că Duhul Sfânt ne leagă minţile de gândirea lui Dumnezeu:

„Şi nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu decât Duhul lui Dumnezeu.

Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său.” (1 Corinteni 2:11-12).

În sfârşit, mai adaug ce spune Pavel galatenilor:

„Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă „Ava”, adică „Tată”.” (Galateni 4:6).

Încep prin a face observaţia că acesta este singurul loc unde Duhul Sfânt este legat de inimă. De regulă, Domnul Isus este plasat în inima credinciosului, deoarece El, Mirele şi Preaiubitul, este legat de inimă. Dar şi referitor Domnul Isus ni se spune că toate gândurile din mintea noastră trebuie să le facem roabe ascultării de Cristos (2 Corinteni 10:5), prin urmare lucrurile acestea nu trebuie absolutizate. Dar totuşi, pe noi ne ajută foarte mult să ştim că Domnul Isus este al inimii noastre iar Duhul Sfânt ne călăuzeşte prin mintea noastră.

Genitivul din expresia „Duhul Fiului Său” poate fi luat nu ca unul posesiv,. Ci ca unul determinativ, şi atunci se poate traduce „Duhul de fiu al Său”. În acest caz, Duhul sfânt este Duhul familiei: toţi copiii acelei familii sunt caracterizaţi de acelaşi Duh, au acelaşi fel de simţire şi acelaşi fel de mentalitate. Ce gând copleşitor este acesta: Acelaşi Duh care L-a caracterizat pe Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, ne caracterizează pe noi toţi care suntem fiii lui Dumnezeu!

Din toate cele de mai sus rezultă că funcţia principală a Duhului Sfânt este călăuzirea noastră. Dacă este aşa, atunci trebuie să facem un efort considerabil şi susţinut ca să înţelegem ce este această călăuzire şi să ne asigurăm că o avem şi că ne trăim viaţa prin ea şi pe baza ei. Aşadar

Cum ne călăuzeşte Duhul Sfânt

Textul cheie pentru aceasta este următorul:

„Umblaţi călăuziţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti.

Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, iar Duhul împotriva firii pământeşti; (firea pământească şi Duhul) sunt lucruri protivnice (opuse, inamice) unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi” (Galateni 5:16-17).

Cu toţi ştim că în originalul grec textul nu spune „firea pământească”, ci spune „carnea”. Dar nu este vorba numai de carnea propriu zisă (muşchii), ci este vorba de toate pornirile instinctuale şi de obiceiurile păcătoase din natura noastră coruptă. De aceea, Cornilescu a optat pentru expresia mai generalizatoare de „fire pământească.”

Pentru moment, însă, să gândim puţin în termenul din original, de carne.

Câtă vreme omul era neîntors la Dumnezeu, mintea lui primea informări şi cerinţe numai de jos, de la carne, care-i transmitea minţii toate dorinţele şi pornirile ei. Iar mintea, la rândul ei, îşi cheltuia toată inteligenţa ei ca să găsească mijloace şi căi pe care să satisfacă dorinţele şi poftele cărnii. Cu alte cuvinte, mintea era numai la dispoziţia cărnii; ea era ancorată numai în carne; ea trăia pentru carne; ea era roaba cărnii. Şi mintea era fericită în această situaţie!

Dar, când omul îl primeşte pe Domnul Isus în viaţa lui, Acesta aduce cu Sine şi implantează în mintea acelui om o nouă Persoană, pe Duhul Sfânt, care locuieşte acolo ca Agentul lui Dumnezeu Tatăl şi ca Agentul lui Cristos, Fiul.

Omul acesta constată brusc că i s-a complicat viaţa. Iată cum. Dacă până acum, la orice mică provocare, carnea lui era stârnită spre o anumită acţiune, şi mintea lui o împlinea fără discuţie şi fără probleme, acum în mintea aceea se aude îndată o voce care-i spune: „Acum tu eşti copil al lui Dumnezeu; acum tu nu mai faci aşa ceva, sau nu mai reacţionezi aşa, sau nu mai spui astfel de cuvinte!”

Efectiv, realmente, concret, în mintea lui locuieşte acum o Persoană care îi spune să acţioneze altfel decât acţiona în mod „natural” până acum. Şi modul în care îi spune această Persoană să acţioneze este exact opusul modului în care acţiona „din fire”, de la natura lui, sau din carnea lui. Iată din nou cuvintele lui Pavel:

Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, iar Duhul împotriva firii pământeşti; (firea pământească şi Duhul) sunt lucruri protivnice (opuse, inamice) unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi” (Galateni 5:17).

Întrebarea care se ridică imediat în mintea cititorului acestor cuvinte este:

Dar de unde să ştiu care este mesajul care-mi vine de la carne (din fire) şi care este mesajul care îmi vine de la Duhul Sfânt?

Întrebarea aceasta este absolut crucială şi răspunsul ei trebuie să ne intre în gândire şi în tot sistemul nostru de a exista.

De aceea, în continuare, apostolul Pavel ne dă două liste, zicându-ne: Iată la ce ne îndeamnă carnea (firea) şi iată la ce ne îndeamnă Duhul Sfânt.

Noi trebuie să învăţăm pe de rost aceste două liste, deoarece numai când ele ne intră totalmente în sistemul nostru de gândire şi de existenţă, putem să recunoaştem imediat din care sursă ne vine un îndemn şi din care sursă ne vine celălalt.

Iată lucrurile la care ne îndeamnă firea noastră naturală:

„adulterul, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, invidiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, geloziile, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea” (Galateni 5: 19-21).

Şi iată lucrurile la care ne îndeamnă Duhul Sfânt:

„dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine (în traducere mai aproape de original: amabilitatea), credincioşia (statornicia, perseverenţa), blândeţea, înfrânarea poftelor (în original „encratea”, care literal tradus vine „putere în lăuntru”, şi tradus modern este: stăpânire de sine, sau control de sine, sau autocontrol) (Galateni 5:22-23).

A înţelege aceste liste paralele şi contrastante este un element esenţial în gândirea şi în viaţa creştină. Iată de ce ele se repetă în atâtea cărţi din Noul Testament. Voi mai aminti aici doar câteva asemenea liste paralele şi contrastante.

Una este în Efeseni 4, începând cu versetul 25 şi continuând în capitolul 5 până la versetul 6. Astfel aici avem:

minciuna – adevărul ,

mânia (strigarea, revărsarea de răutate) – bunătatea, iertarea, dragostea, furtul – bucuria de a dărui tu altora,

cuvinte vulgare – cuvinte care zidesc şi dau har, etc.

O altă listă de asemenea practici opuse unele altora ni se oferă în Coloseni 3:8-14.

Pe de o parte: mânia, vrăjmăşia, răutatea, vorbirea de rău (clevetirea), vorbele ruşinoase (vulgarităţi), minciuna.

Pe de alta: inimă plină de îndurare, bunătate, smerenie, blândeţe, îndelungă răbdare, îngăduinţă, iertare şi dragoste.

Contrastele cele mai multe şi cele mai complete, însă, ni le dă Însuşi Domnul nostru Isus Cristos şi au fost scrise pentru noi în Matei 5-7, în ceea ce noi numim „predica de pe munte”, care este esenţa „legii lui Cristos.”

Cum să privim noi listele acestea? Răspunsul categoric şi fără portiţă de evadare ni-l dă Pavel:

„cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (Galateni 5:19). Desigur, Pavel nu face altceva decât să repete ce a spus Fiul lui Dumnezeu. Lucrurile pe care ni le spune Acesta în predica de pe munte nu sunt altceva decât o descriere a voii lui Dumnezeu pentru fiii Lui. Apoi El ne avertizează:

„Nu ori şi cine Îmi zice „Doamne, Doamne”, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri”. El adaugă că toţi cei care trăiesc altfel „lucrează fărădelege”, şi El îi va alunga de la Sine (chiar dacă ei au făcut lucruri neobişnuite în numele Lui!) (Matei 7:21-23).

Prin urmare, lista cu lucrurile la care ne îndeamnă natura noastră rebelă sunt lucrurile care ne pun în vrăjmăşie cu Dumnezeu şi care ne exclud din familia lui Dumnezeu. Lista opusă este alcătuită din lucrurile la care ne îndeamnă Duhul Sfânt şi aceste lucruri ne califică să trăim în părtăşie cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt.

Să revenim la rolul Duhului Sfânt în mintea copiilor lui Dumnezeu. Cheia o avem în aceste cuvinte ale Domnului Isus despre Duhul Sfânt:

„El vă va aduce aminte tot ce v-am spus Eu” (Ioan 14:26).

Nu poţi să-ţi aduci aminte decât ceea ce ai pus odată în minte şi nu mai ţii minte. Prin urmare, noi trebuie să învăţăm, adică să ne punem în minte, învăţăturile Domnului Isus din predica de pe munte şi din listele pe care le-am dat mai sus, pentru ca astfel Duhul Sfânt să aibă ce ne aduce aminte!

Vă rog să notaţi bine: Această aducere aminte a ceea ce am învăţat deja, ce am pus deja în minte, este modul primordial în care ne călăuzeşte Duhul Sfânt!!!

Iată motivul principal pentru care trebuie să studiem şi să memorizăm Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să ţinem seama de faptul că toţi autorii cărţilor din Biblie au fost insuflaţi (inspiraţi) de Duhul Sfânt. Prin urmare, Autorul Sfintei Scripturi este Duhul Sfânt. Când el ne aduce aminte texte din Scriptură pe care noi le-am pus deja în minte, El ne aduce aminte ceea ce a scris El Însuşi!

Unii afirmă că au fost călăuziţi de Duhul Sfânt să facă lucruri care evident contrazic Sfânta Scriptură. Noi trebuie să fim siguri că ei se auto-înşeală, deoarece Duhul Sfânt nu se contrazice pe Sine Însuşi!

Acesta trebuie să ne fie un ghidaj principal în a discerne de unde ne vine o călăuzire: Dacă ea contrazice ceea ce scrie în Sfânta Scriptură, în mod categoric nu vine de la Duhul Sfânt.

După ce am învăţat bine listele date mai sus, cu faptele la care ne îndeamnă carnea (firea) şi lucrurile la care ne îndeamnă Duhul Sfânt, ne vine foarte uşor să recunoaştem sursa din care ne vine un îndemnă şi din care ne vine îndemnul contrar.

Dacă un îndemn este să ne mâniem şi să ţipăm şi să facem scandal, este clar că îndemnul acesta (tendinţa aceasta, pornirea aceasta) ne vine de la carne (fire).

Şi când, în situaţia aceasta, auzim o şoaptă care ne spune să ne păstrăm calmul (pacea) şi să răspundem cu amabilitate, cu politeţe, cu dragoste, este clar că vocea aceasta este a Persoanei numită Duhul Sfânt din mintea noastră.

Dacă ne vine îndemnul să minţim – şi mintea noastră ne va da o serie întreagă de argumente că e bine să minţim – trebuie să fim siguri că îndemnul vine de la carne, dincolo de care se află Diavolul însuşi, care este mincinosul. Şi dacă auzim şoapta, „Da al vostru să fie da, şi nu să fie nu”, adică să spui adevărul indiferent cât pierzi sau cât te costă, trebuie să fii sigur că cel ce-ţi şopteşte lucrul acesta este Cel pe care Domnul Isus Îl numeşte „Duhul Adevărului” (Ioan 14: 17). Şi mai trebuie să ştim că dacă am spus minciuna, de fapt noi l-am ascultat pe Satana şi L-am minţit pe Duhul Sfânt. Exact aşa îi spune apostolul Petru lui Anania (Fapte 5:3).

Să facem acum un pas mai departe în înţelegerea lucrării Persoanei Duhului Sfânt în mintea noastră. La început am învăţat listele pe de rost. Apoi identificăm sursa din care ne vine un îndemn sau celălalt aducându-ne imediat aminte de ce scrie în liste.

Dacă procedăm de mai multe ori în felul acesta, treptat-treptat începem să recunoaştem vocea Duhului Sfânt în mintea noastră. Fiecare persoană are un timbru specific al vocii şi nu există două persoane cu aceeaşi voce. Iată de ce recunoşti o voce iubită în mijlocul unui vacarm de voci gălăgioase. Cu cât practici mai mult ascultarea de Duhul Sfânt, cu atât vocea Lui îţi devine mai familiară şi mai dragă!

Să mai amintim că Duhul Sfânt este numit şi „Duhul sfinţeniei” (Romani 1:4) şi că sfinţenia în noi este „lucrată de Duhul” Sfânt (1 Petru 1:2).

Să o spunem răspicat: Slujba principală a Persoanei Duhului Sfânt în noi este să ne călăuzească în procesul de sfinţire a vieţii noastre!

De aceea, părtăşia cu Duhul Sfânt înseamnă cooperarea cu El în procesul treptat prin care învăţăm să nu mai ascultăm de îndemnurile cărnii (firii), ci să ascultăm de călăuzirea Duhului Sfânt.

Un alt element de bază este să ne amintim mereu că Duhul Sfânt este o Persoană, tot astfel cum este Tatăl şi cum este Fiul. Prin urmare, relaţia noastră cu Duhul Sfânt trebuie să fie o relaţie de dragoste! Noi trebuie să-L stimăm şi să-L iubim pe Duhul Sfânt! O Persoană pe care o iubeşti te atrage; Îi doreşti comunicarea; doreşti să-I faci bucurie împlinindu-I dorinţele!

În Efeseni 5:18 citim: „fiţi plini de Duh”. Toţi teologii ne spun că aceasta este o poruncă, deci noi trebuie să ne umplem de Duhul Sfânt! Cum? Simplu: În mod conştient, dimineaţa la timpul nostru de părtăşie cu Domnul să-L invităm pe Duhul Sfânt să ne umple fiinţa şi să-I dăm asigurarea că orice ne va spune, vom asculta de El, vom trai sub călăuzirea Lui! Părtăşie înseamnă înainte de toate comunicare. Prim urmare părtăşia cu Duhul Sfânt (2 Corinteni 13:14) înseamnă comunicare cu Duhul Sfânt, stare de vorbă cu Duhul Sfânt.

Dacă noi ascultăm de îndemnurile pe care le găsim în lista cărnii (firii), prin aceasta Îl întristăm pe Duhul Sfânt (Efeseni 4:30). Cu aceasta, noi Îl facem pe Duhul Sfânt să întrerupă comunicarea (părtăşia) cu noi. Aceasta înseamnă că El se retrage undeva într-un colţ în noi şi noi ne golim astfel de El. Dacă vrem să ne umplem din nou de El, trebuie să începem prin a ne recunoaşte păcatul şi prin a ne angaja solemn, hotărât şi categoric că o vom rupe cu practica aceea, că nu vom mai face păcatul acela. El nu ne umple câtă vreme vede că noi mai intenţionăm să practicăm lucrul acela!

El ne umple numai dacă noi suntem de acord ca El să lucreze în noi sfinţenia vieţii!!

Duhul Sfânt este o Persoană care şi-a făcut reşedinţa în mintea noastră. Scopul lui primordial este să-L slăvească pe Domnul Isus în noi (Ioan 16:14) şi să ne transforme pe noi după chipul Domnului Isus (2 Corinteni 3:18). Noi trebuie să-L considerăm Prieten bun, care are intenţii dumnezeieşti cu noi. Şi trebuie să-I cultivăm prietenia.

In Ioan 14:15-22, Domnul Isus ne spune că Tatăl va trimite pe Duhul Sfânt să locuiască în noi, dar imediat adaugă că şi el Personal va veni şi va locui în noi.

Tot aşa, în Efeseni 3:14-19, citim că ne întărim în putere în omul din lăuntru (mintea, cf. Romani 7: 22 comparat cu 23) şi astfel Domnul Isus va locui în inima noastră. Când ne vom întări astfel prin Duhul Sfânt şi când vom fi plini de dragostea Domnului Isus, vom fi „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (v.19).

Pentru aceasta am fost noi făcuţi: să trăim plini de toată plinătatea lui Dumnezeu. Aceasta se împlineşte când învăţăm să trăim în unire cu Domnul Isus şi când învăţăm să trăim prin călăuzirea Duhului Sfânt.

Post scriptum

Una dintre funcţiile Duhului Sfânt este să ne adune pe toţi în Trupul lui Cristos (1 Corinteni 12:12-13). Pentru a ne îndeplini funcţia noastră de mădulare ale Trupului lui Cristos, Duhul Sfânt ne dă daruri „în folosul altora” şi „spre zidirea Bisericii.”

Trăirea în Trupul lui Cristos este guvernată de cele 25 de porunci pe calapodul „unii altora”, sau „unii pe alţii”.

Câteva exemple:

„Iubiţi-vă unii pe alţii”

„Vegheaţi unii asupra altora”

„Sfătuiţi-vă unii pe alţii”

„Învăţaţi-vă unii pe alţii”

„Purtaţi-vă unii altora sarcinile”

„Încurajaţi-vă unii pe alţii”

„Mângâiaţi-vă unii pe alţii”, etc.

Un aspect al călăuzirii Duhului Sfânt este că orice daruri ne dă El, tot El ne învaţă să le folosim spre folosul altora şi pentru zidirea altora.

Demascatori sau mascatori?

Au apărut mai mulţi care şi-au făcut o slujbă din a expune relele din cultele noastre. Unii dintre ei au dat buzna şi pe forum-ul nostru şi continuă să ne asalteze, cu toate că mai mulţi i-au rugat să nu ne mai răpească timpul, deoarece nu suntem interesaţi în ceea ce ne spun ei şi să nu ne mai otrăvească cu urâţeniile pe care le expun ei.Pe vremea comunismului, ştabii de partid şi securitatea încurajau oamenii de rând „să-i demaşte” pe duşmanii de clasă, ceea ce însemna să denunţe, să pârască pe vecini, pe colegi, şi chiar pe membrii propriei familii. Mulţi oameni au avut de suferit, unii chiar trimitere în lagăr de muncă sau în închisoare, pentru simplul motiv că securitatea a primit un denunţ despre ei. Desigur, securitatea şi partidul comunist lăudau pe aceia care demascau pe „duşmanul” din mijlocul nostru. Acţiunea aceasta respingătoare a fost ridicată la rangul de virtute!Să fie acţiunile care apar între noi o extindere a acestui obicei sinistru din vremurile nopţii comuniste?Să căutăm rădăcinile acestui fenomen în ceea ce ne spune Sfânta Scriptură. Cred că punctul de pornire trebuie să ne fie în textul acesta:

„Balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.

Şi am auzit un glas în cer care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Cristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos” (Apocalipsa 12:9-10).

Diavolul este numit „pârâşul fraţilor noştri” şi ni se spune că zi şi noapte „îi pâra” înaintea lui Dumnezeu.

În opoziţie cu el stă Domnul Isus, care mijloceşte pentru noi, adică pledează pentru iertarea şi mântuirea noastră.

Unul aruncă vina pe noi. Celălalt ia vina asupra Lui şi moare El în locul nostru.

Unul întotdeauna vede o defecţiune, chiar şi în cazul neprihănitului Iov. Celălalt, chiar şi celor care Îi bat cuie în mâini şi picioare le găseşte o scuză şi cere iertare pentru ei: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23:34).

Când iudeii Îl declarau vinovat pe Isus, chiar fără să-L fi ascultat şi judecat, Nicodim le atrage atenţia:

„Legea noastră condamnă ea pe un om înainte ca să-l asculte şi să ştie ce face?” (Ioan 7: 51). De aici s-a extras principiul juridic care stă la baza gândirii din lumea liberă care spune că un om trebuie să fie considerat nevinovat până când un complet de judecată l-a găsit vinovat.

Când auzi ceva despre cineva şi nici nu mai stai să verifici întâi dacă zvonul acela este adevărat sau nu, ci îl transmiţi mai departe, tu nu numai că vorbeşti de rău, ci automat îl declari vinovat de fapta aceea, şi astfel încalci principiul acesta al legii lui Dumnezeu!

Şi chiar dacă te-ai asigurat că este adevărat ce ai auzit despre omul acela, tu încă nu ai dreptul să-l declari vinovat. Numai un for de judecată (tribunal, Biserică, etc.) are chemarea să pronunţe un verdict de vinovăţie!

Până când nu a avut loc o asemenea judecată, tu trebuie să te limitezi a avea rezerve cu privire la acea persoană, dar tu nu ai voie să spui că persoana este vinovată!

Acţiunea de a răspândi veşti rele despre alţii şi de a-i încărca astfel de ocara lumii, este de o gravitate extraordinară: o asemenea faptă te exclude din împărăţia lui Dumnezeu. Lucrul acesta ni-l spune Cuvântul lui Dumnezeu prin David. El se întreabă cine va locui cu Dumnezeu în veşnicie, şi apoi ne răspunde:

„Cel ce umblă în dreptate, cel ce face voia lui Dumnezeu şi spune adevărul din inimă”.

Apoi el adaugă această importantă precizare:

„Acela nu cleveteşte cu limba lui,

nu face rău semenului său,

şi nu aruncă ocara asupra aproapelui său” (Psalmul 15:1-3).

A cleveti, înseamnă a răspândi veşti rele despre cineva. Prin aceasta umpli persoana aceea de ocară şi astfel îi faci rău. Acţiunea aceasta te exclude din „cortul lui Dumnezeu”, care în final este descris în Apocalipsa 20:1-8.

De ce-i aşa?

Fiindcă Dumnezeu a poruncit clar cum să nu ne comportăm unii cu alţii:

„Să nu umbli cu bârfeli în poporul tău. Să nu te ridici împotriva vieţii aproapelui tău. Să nu te ridici împotriva vieţii aproapelui tău. Eu sunt Domnul. Să nu urăşti pe aproapele tău în inima ta” (Levitic 19: 16-17).

Unde stă răul esenţial al vorbirii cuiva de rău? De ce consideră Dumnezeu că este un păcat atât de mare? Răspunsul se vede în valoarea deosebit de mare pe care o pune Dumnezeu pe numele bun al unui om:

„Un nume bun este mai de preţ decât o bogăţie mare” (Proverbe 22:1).

Lucrul acesta îl percepem cel mai bine când ne uităm la istoria lui Neemia. Duşmanii lui au început a răspândi despre el tot felul de zvonuri false, cum că el pregăteşte o revoltă împotriva împăratului. Apoi l-au îndemnat să se ascundă de duşmani în sanctuar, lucru care îi era totalmente interzis.

Neemia a înţeles ce urmăreau duşmanii lui. Iată ce ne spune el:

„…nădăjduiau că am să mă tem şi că am să urmez sfaturile lui şi să fac un păcat. Ei s-ar fi folosit de această atingere a bunului meu nume, ca să mă umple de ocară” (Neemia 6: 13).

În predica de pe munte, Domnul Isus ne spune că cine îi spune cuiva „prostule”, sau „nebunule” face o crimă, şi de aceea va primi pedeapsa pe care o primeşte un criminal (Matei 5:21-24).

De ce este fapta aceasta atât de gravă? Fiindcă atunci când îi spui cuiva cuvinte jignitoare îi afectezi demnitatea lui de fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu (cf. Iacov 3:9).

Iacov, în capitolul 3 al epistolei sale, ne spune că limba „este plină de otravă de moarte” şi că dacă ne angajăm în ceartă datorită invidiei, „înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească” (3: 15).

Lucrul acesta îl sugerează şi cuvântul românesc „defăimare”. Orice om are o „faimă”, o valoare pe care i-o dă Dumnezeu prin creaţie şi apoi prin răscumpărare (este atât de preţios în ochii lui Dumnezeu, încât Dumnezeu a dat ce a avut mai bun pentru el). Orice vorbire de rău este o de-făimare, adică o dezbrăcare a acelei persoane de valoarea ei, de numele ei bun.

Prin urmare, orice ocară aruncată asupra cuiva îi strică numele bun, îi afectează demnitatea umană, îi răpeşte onoarea de care Dumnezeu vrea ca el să se bucure. Orice acţiune de acest fel vine de la Diavolul!

Iată de ce Dumnezeu ne avertizează că dacă încă nu a căzut pedeapsa lui Dumnezeu peste noi datorită unor asemenea acţiuni, ea va veni până la urmă cu siguranţă:

„Stai şi vorbeşti împotriva fratelui tău, cleveteşti pe fiul mamei tale. Iată ce ai făcut. Şi Eu am tăcut. Ţi-ai închipuit că eu sunt cu tine, dar te voi mustra şi-ţi voi pune totul sub ochi!” (Psalmul 50:21-22).

Să ne uităm acum la ceea ce ni se spune despre dragoste în 1 Corinteni 13. Mai întâi, să observaţi că discuţia se poartă în contextul învăţăturii despre Duhul Sfânt. Chiar dacă ai avea oricâte daruri şi chiar şi pe cele mai spectaculare, dacă viaţa ta nu evidenţiază trăsăturile dragostei, enumerate în 13:4-7, nu eşti nimic şi darurile pe care crezi că le ai nu te ajută la nimic.

Un lucru la care vă atrag atenţia prin acest text este că dragostea „nu se bucură de nelegiuire.” Demascatorii noştii se bucură când află ceva nelegiuiri care se petrec între noi (că, din păcate, se mai întâmplă) şi transpare din anunţurile lor cu câtă bucurie le trâmbiţează. În contrast cu această atitudine, Pavel scrie că dragostea „acopere totul”.

În loc să scormonească falimentele fraţilor şi să le trâmbiţeze cu delectare, dragostea le acopere, deoarece dragostea este îndelung răbdătoare şi plină de bunătate şi crede totul şi speră în recuperarea celor căzuţi la ora actuală în păcate!

Galatenilor, Pavel le scrie că „în Cristos” ceea ce contează este „credinţa care lucrează prin dragoste” şi ne îndeamnă: „slujiţi-vă unii altora în dragoste”, avertizându-ne apoi că „dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de alţii” (Galateni 5: 6, 13, 15).

Ce tragic e să vedem între noi unii care pornesc să nimicească pe alţii, stricându-le numele bun, pătându-le onoarea, răpindu-le credibilitatea!

Să revenim la ceea ce se întâmpla sub comunism. Prin anii 1948-1950 au fost arestate grupuri de oameni cărora li s-au făcut procese răsunătoare. Oamenii aceia au fost „demascaţi” ca unelte ale capitalismului, agenţi ai imperialismului, duşmani ai poporului. Oameni din popor erau îndemnaţi să scrie împotriva lor şi în ziare apăreau declaraţii ale „oamenilor muncii” care chemau la nimicirea lor.

Unii au fost condamnaţi la moarte şi au fost executaţi. Alţii au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă sau la ani lungi de temniţă grea.

Apoi, după zece, cincisprezece ani, mulţi dintre ei „au fost reabilitaţi.” Adică, s-a recunoscut că au fost acuzaţi pe nedrept şi li s-a ridicat condamnarea. Unii au fost reabilitaţi post mortem. Dar cine mai putea repara suferinţele cumplite prin care au trecut aceşti oameni nevinovaţi?

Acum vine ceea ce vreau să scot eu în evidenţă. Când ei au fost arestaţi şi puşi sub acuzare, s-a spus că au fost „demascaţi”. Dar minciuna a început tocmai cu cuvântul acesta, căci lor nu li s-a luat de pe faţă o mască, aşa cum sugerează termenul. Lor li s-a pus pe faţă şi pe nume o mască oribilă şi astfel au fost prezentaţi ca monştri. Adevărata lor demascare a fost atunci când s-a anunţat că acuzaţiile cu care au fost condamnaţi au fost false!

În secolele trecute şi în diferite ţări şi sub diferite culturi, începând încă de sub imperiul roman, creştinii care erau arestaţi şi torturaţi pentru credinţa creştină, erau apoi înfăţişaţi publicului cu nişte acuzaţii înspăimântătoare. Uneori erau duşi la locul de execuţie chiar îmbrăcaţi ca nişte demoni. Martirii erau astfel „mascaţi”, ca publicul să nu cunoască puritatea lor minunată, ci să îi vadă ca pe nişte monştri care nu merită să trăiască. Astfel, martirilor le era răpit tocmai lucrul cel mai drag: curăţia vieţii, numele bun şi demnitatea de copii de Dumnezeu.

Să mai adăugăm la toate acestea faptul că în limba greacă cuvântul pentru clevetitor este „diabolos”, acelaşi cuvânt care se foloseşte şi pentru Diavolul. Deci, este un fapt extrem de semnificativ că în greceşte cuvântul „diabolos” îl denumea atât pe diavolul şi pe clevetitor, pe vorbitorul de rău! Cuvântul venea de la dia-balo, care însemna a arunca în două părţi, a vorbi cu două înţelesuri, a împroşca şi într-o parte şi în alta. Vorbirea lui Dumnezeu şi a fiilor Lui este „dreaptă”, adică într-o singură direcţie, pe o singură linie.

Vorbirea diavolului şi a vorbitorului de rău, a acuzatorului, ponegreşte pe cel despre care se vorbeşte. Dar această vorbire are şi rolul de a otrăvi pe cei ce ascultă. Datorită acestei vorbiri, dau lăstari de amărăciune şi mulţi sunt întinaţi de ea (Evrei 12: 15). Înseamnă că noi, cei ce citim texte care pretind că expun faptele rele ale unor credincioşi, suntem cuprinşi de amărăciune, de întristare, de durere. Şi suntem murdăriţi cu noroiul care se aruncă asupra lor, chiar dacă ce se spune despre ei nu este adevărat, şi mai ales fiindcă nu este adevărat, deoarece astfel li se pune pe nume şi pe faţă o mască demonică, ce nu le aparţine.

Să mergem însă la rădăcina problemei. Noi am anunţat un program de lucru. Noi am definit că ceea ce urmărim este:

sfinţenia caracterului şi a comportamentului, desăvârşirea în dragoste şi asemănarea cu Cristos, care se realizează prin trăire în unire cu Cristos şi sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Acesta este programul pe care Diavolul vrea cu orice preţ să-l oprească sau să-l compromită, să-l deverseze, să-l otrăvească, sau măcar să-i diminueze puterea de impact.

Pentru aceasta, strategia principală este să-i atace pe iniţiatorii şi pe promotorii programului. Se încearcă să li se pună pe faţă o mască de trădători, de corupţi financiar, de mari păcătoşi, etc. Acţiunea este prezentată ca una de „demascare” („Vă spunem noi cine este Iosif Ţon!”), când de fapt ea este una de „mascare”, în sensul că ni se pune pe faţă o mască oribilă. În acest proces suntem de-făimaţi, adică ni se răpeşte numele bun.

Cu ce scop toate acestea? Ca oamenii să nu mai citească cărţile noastre, ca oamenii să nu mai asculte predicile noastre, ca oamenii să nu mai vină la cursurile noastre şi astfel programul de sfinţire, de desăvârşire, de formare de caractere cristice să fie stopat!

Noi nu spunem că cei ce fac aceste „demascări” urmăresc cu bună ştiinţă să realizeze această stopare a lucrării lui Dumnezeu. Poate că ei nu-şi dau seama că aceasta realizează prin acţiunile lor. Să le acordăm beneficiul de „a nu şti ce fac,” pe care li l-a acordat Domnul Isus soldaţilor romani care îl răstigneau şi celor ce-şi băteau joc de El când era pe cruce. Şi să facem tot ca Domnul Isus: Să ne rugăm pentru iertarea lor.

Care este soluţia noastră la toate acestea?

În primul rând, este refuzul de a răspunde în acelaşi fel şi cu acelaşi conţinut. În al doilea rând, perseverenţa noastră în dragoste. Aceşti oameni au fost ei înşişi agresaţi de alţii şi răspund din durerea care le-a fost produsă lor, crezând că astfel se vindecă ei. Poate, şi pentru aceasta ne rugăm noi, dragostea noastră le va arăta că există şi o altă cale decât agresivitatea: calea iertării din toată inima şi calea iubirii celor ce ne-au făcut rău. Calea de a birui răul prin bunătate.

În România de astăzi există enorm de multă răutate. România nu mai are nevoie să vărsăm şi noi răutate. România are nevoie de bunătate. Oamenii plini de Domnul Isus şi de Duhul Sfânt sunt, prin definiţie, oameni plini de bunătate. Veniţi să renunţăm la orice manifestare de răutate, căci aceasta este lucrarea celui rău. Vă chem să ne umplem de Domnul Isus şi de Duhul Sfânt, cu gândul clar în noi că umplându-ne de Ei ne umplem de bunătate, de amabilitate, de blândeţe, de dragoste care acopere totul, speră totul, iartă totul, crede totul. Optimismul acesta al dragostei, care este roada Duhului Sfânt în noi, înseamnă că noi credem în transformarea caracterelor. Inclusiv ale celor care acum ne vorbesc de rău. Şi nu numai pe noi, ci şi pe alţii.

Un ultim gând. De-a lungul anilor, noi „pocăiţii” am fost vorbiţi de rău, am fost prezentaţi publicului ca nişte oameni care se adună seara prin case şi fac orgii neînchipuite. Imaginea care ni s-a creat a fost tocmai ca să îi sperie pe oameni şi să nu mai vină la adunările noastre. Acum, dacă cineva din afara cercurilor noastre va intra la masa rotunda şi va citi postările din ultima vreme, ce imagine îşi va face despre cultele noastre şi despre noi?

De ce trebuie să ne înfăţişăm lumii cu o asemenea imagine? Cui foloseşte?

Preocuparea noastră a tuturor ar trebui să fie să oferim României bogăţiile spirituale pe care ni le-a dat Dumnezeu din Cuvântul lui prin Domnul Isus şi prin Duhul Sfânt. Să renunţăm să le mai atacăm unii pe alţii şi să ne concentrăm să dăm altora bogăţiile lui Dumnezeu. Aceste bogăţii spirituale ne vor crea imaginea de care avem nevoie în România.

Cum combinam trairea în unire cu Cristos cu trairea sub calauzirea Duhului Sfânt

Autor: Iosif Țon 
Cu mai mulţi ani în urmă am vorbit într-o Biserică americană dintr-un orăşel mic şi obscur din statul Mississippi despre părtăşia cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt. După lecţie, pastorul Bisericii mi-a spus cu disperare: „Josef, mie mi-a fost greu să-i fac pe oamenii aceştia să înţeleagă părtăşia cu Duhul Sfânt, adică cu o Persoană pe care nu o vezi, şi acum tu vii să ne spui că trebuie să avem părtăşie cu trei Persoane!? Aceasta creează confuzie în minţile acestor oameni simpli!”Această teamă de confuzie este de înţeles la cineva care ajunge prima dată în contact cu această concepţie, dar confuzia dispare când asculţi cu atenţie la ceea ce îţi spune Scriptura.Să în cercăm să punem ordine în gândirea noastră pe această temă.Să ne amintim din nou de rugăciunea lui Pavel din Efeseni 3:14-25.

Pavel ne spune că îşi pleacă genunchii înaintea Tatălui, adică, părtăşia este înainte de toate cu Dumnezeu Tatăl. Apoi Pavel ne cheamă să ne întărim în putere prin Duhul Sfânt în omul din lăuntru (în mintea noastră), pentru ca Domnul Isus să locuiască în inima noastră. Şi astfel, învăţând să trăim în dragoste cu Sfânta Treime şi cu semenii noştri, să ajungem plini de toată plinătatea Dumnezeirii.

Ca să înţelegem mai bine relaţia aceasta, voi introduce aici pe Irineu. Cine a fost el? Apostolul Ioan a petrecut ultima parte a vieţii sale ca păstor al Bisericii din Smirna, până pe la anul 95 d.Cr.. Ioana avut un ucenic favorit, pe Policarp, care a şi rămas conducător al Bisericii după Ioan. Şi el a trăit o viaţă foarte lungă: a fost ars pe rug, cândva pe la anul 157 sau 160 d. Cr.. La rândul lui, Policarp l-a avut ca ucenic special pe Irineu. Cândva, aproximativ pe la anul 150, Policarp l-a trimis pe Irineu să ajute la păstorirea Bisericii creştine de limbă greacă din Lyons, în sudul Franţei. Acolo, Irineu a aflat de erezia gnostică, a mers la Roma şi a studiat-o sub toate aspectele ei, şi pe la anul 180 a scris cartea lui masivă întitulată „Contra ereziilor.” În această carte, pe lângă faptul că el combate gnosticismul, Irineu formulează teologic ce este de fapt creştinismul. Se consideră că Irineu a dat în această carte primul tratat de teologie creştină.

Ca unul care trebuia să explice ce este în esenţa lui creştinismul, Irineu a dat creştinismului această definiţie succintă: Creştinismul este credinţa că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca noi oamenii să ne putem face fii de Dumnezeu (desigur, eu parafrazez pe Irineu, dar nu sunt departe de a-l cita verbatim). Mai pe scurt, Irineu este citat ca spunând că Isus Cristos,întrupându-Se, a devenit ce suntem noi pentru ca noi să putem deveni ce este El.

Se consideră că teologia lui Irineu se adună toată în termenul folosit de el anakefalaiosis, care a fost tradus în limba latină prin recapitulatio, care este tradus în româneşte prin „recapitulare.” Este mult mai corect să traducem anakefalaiosis prin recapare. Ideea de bază a lui Irineu este că Adam a fost „capul”, în sensul de „izvorul” sau „sursa” din care curge, derivă, se trage toată omenirea. În întruparea Fiului Său, Dumnezeu a dat omenirii un nou „Cap”, în sensul de un nou „Izvor”, de o nouă „Sursă”, din care se formează acum o nouă omenire.

Este adevărat că Irineu spune şi că Isus a repetat istoria lui Adam, dar la fiecare punct unde Adam a falimentat El a biruit, şi în felul acesta El reversează istoria, sau începe o nouă istorie, începând o nouă umanitate.

Cei care Îl cred pe Isus şi se unesc cu El, ies din vechea umanitate adamică şi intră în noua umanitate cristică. Cu siguranţă că Irineu a formulat această teologie pe baza a ceea ce scrie Pavel în Romani 5: 12-21. Irineu pune cea mai mare bază pe întruparea Fiului lui Dumnezeu, spunând că prin actul acesta Dumnezeu a realizat fuziunea divinului cu umanul.

Lucrul care ne interesează pe noi aici în mod direct este modul în care I-a înţeles Irineu pe Fiul lui Dumnezeu şi pe Duhul Sfânt. El scrie că Fiul şi Duhul sunt cele două braţe pe care Dumnezeu Tatăl le întinde spre noi şi, dacă acceptăm oferta Lui, cu aceste două braţe ale Sale Dumnezeu ne îmbrăţişează.

Imaginea aceasta a lui Dumnezeu Tatăl întinzând către noi cele două braţe ale Sale, pe Fiul Său şi pe Duhul Sfânt este extrem de instructivă şi ea ne ajută să vizualizăm cel mai bine modul în care Sfânta Treime ne cheamă la unire cu Sine şi la trăire în unire cu Sine.

Eu am pus în două file pe site-ul masa rotundă două materiale pe care eu le consider ca fiind esenţa creştinismului: unul despre unirea cu Cristos şi trăirea în această unire şi celălalt despre lucrarea Duhului Sfânt în noi. Adică despre cele două braţe cu care Dumnezeu Tatăl se uneşte cu noi şi prin care trăim în părtăşie cu Dumnezeu.

Scopul eseului de faţă este să iau tot ce am spus în acele două materiale şi să le rezum, aducându-le la nivelul practicii noastre de zi cu zi. Ce înseamnă, practic, să trăiesc în unire cu Cristos şi sub călăuzirea Duhului Sfânt?

Începem cu trăirea „în Cristos”. Termenul acesta, „în Cristos” este atât de central în gândirea lui Pavel încât el îl foloseşte în epistolele sale (cu variantele lui, „în El”, „prin El”, etc.) de peste 250 de ori!

În lucrarea mea, Unirea cu Cristos, în partea de aplicare practică a modului în care trăim în această unire, dau 12 instrucţiuni pe care le găsesc cu privire la această temă în epistole şi în Evanghelii.

Iată-le:

– Crede-o

– Socotiţi-vă… în Cristos

– Aduce-ţi-vă aminte că sunteţi în Cristos

– Îmbrăcaţi-vă în Cristos

– Iubiţi-Mă

– Mâncaţi-Mă

– Veniţi după Mine

– Învăţaţi de la Mine

– Leapădă-te de tine şi mori faţă de tine

– Rămâi in Mine

– Să aduceţi roadă

– Bucuraţi-vă în Domnul.

Să le rezumăm şi pe acestea.

Întâi de toate trebuie să crezi că eşti una cu Cristos şi să te socoteşti că eşti în Cristos, adică să-ţi intre foarte bine în conştientul tău, în gândirea ta că tu nu mai eşti niciodată singur, deoarece El este una cu tine şi tu eşti una cu El. Desigur, faptul acesta îţi iese mereu din gând, de aceea trebuie să ţi-l aduci mereu aminte. Când aduci înapoi în gândirea ta faptul că eşti una cu El, aceasta înseamnă cu tu te îmbraci cu El.

Relaţia ta cu Isus este o relaţie de dragoste. Declară-I mereu dragostea ta. Spune-I mereu că-L iubeşti. Dimineaţa când îţi începi ziua, „mănâncă-L”, adică în mod conştient invită-L din nou în tine şi astfel umple-te de El. Ţine cont mereu că tu trăieşti cu El, Îl urmezi pe El şi te uiţi mereu la El, căutând să înveţi de la El. Ca să trăieşti cu El, trebuie să asculţi de El, şi aceasta înseamnă „să mori” faţă de dorinţa ta de independenţă şi să înveţi să trăieşti permanent sub autoritatea Lui. Ţine minte că numai dacă Îl asculţi rămâi în El, adică rămâi în unire cu El. Neascultarea de El, adică păcatul, întotdeauna separă de Dumnezeu! Şi, dacă asculţi de El, dacă trăieşti după învăţăturile Lui, viaţa ta devine sfântă! Aceasta este roada pe care o aşteaptă El. Aceasta îţi spune el când îţi spune că dacă aduci roadă rămâi in El şi dacă rămâi în El aduci roadă!

Şi, în sfârşit, lasă-te pătruns de minunea că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut una cu tine şi că tu trăieşti realmente în simbioză cu Fiul lui Dumnezeu. Bucură-te de minunea aceasta! Trăieşte permanent în minunea aceasta şi astfel, permanent în bucurie, indiferent câte greutăţi, probleme, necazuri şi chiar tragedii, îţi aduce viaţa! Unirea lui Isus cu tine şi a ta cu El, trăirea voastră în această unire, este motivul celei mai mari bucurii pe care o avem pe pământul acesta!

Să trecem acum la prezenţa Duhului Sfânt în noi. El este Duhul lui Dumnezeu şi Duhul lui Isus. El este Duhul adevărului, Duhul vieţii, Duhul dragostei, Duhul unităţii, Duhul sfinţeniei. Când este El în noi, toate aceste calificative ale Lui sunt în noi!

El umple toată fiinţa noastră, dar locuieşte cu precădere în mintea noastră, deoarece funcţia Lui principală este să aducă în mintea noastră gândurile lui Dumnezeu: aceasta este esenţa călăuzirii! Şi să nu uităm: fii ai lui Dumnezeu sunt numai aceia care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu!

Problema noastră fundamentală astăzi este că locuim încă într-un trup supus ispitelor şi înclinat spre ascultare de ele; locuim „în carne”, care este un termen metaforic pentru natura umană coruptă, înclinată spre rău, înclinată spre neascultare de Dumnezeu, spre păcat.

Duhul Sfânt este în noi Persoana care vine să contracareze puterea cărnii, a firii, a păcatului asupra noastră.

Lucrul fundamental pentru creştini este faptul că în ei sunt două centre de informare şi de impulsionare: un centru este „carnea”, iar celălalt centru este Duhul Sfânt. În fiecare clipă, creştinului îi vin dorinţe şi cerinţe (îndemnuri) de la carne şi tot în fiecare clipă îi vin mesaje (îndemnuri) de la Duhul Sfânt, mesaje care totdeauna sunt exact opusul a ceea ce doreşte şi cere (îndeamnă) „carnea”.

Creştinul trebuie să-şi formeze obişnuinţa de a se întreba în permanenţă din ce sursă îi vine un îndemn şi din ce sursă îi vine celălalt. Dacă nu are această obişnuinţă, această dexteritate, el n-a învăţat unul dintre lucrurile cele mai fundamentale ale vieţii creştine.

Din momentul în care şi-a format această practică de a identifica sursa de unde îi vine un impuls sau celălalt, următoare problemă este să decidă de cine ascultă. A asculta de carne este dezastru (moarte). A asculta de Duhul Sfânt este viaţă şi pace (Romani 8:6 şi 12-14).

Ca să ştie exact cum identifică sursa din care îi vine un îndemn sau celălalt, Scriptura ne dă cele două liste: faptele cărnii (Galateni 5:19-21) şi roada Duhului (v.22-23). În „roada Duhului” ni se descriu lucrurile spre care ne îndeamnă Duhul. Dacă acestea nu apar în viaţa noastră, înseamnă că noi nu ascultăm de Duhul, ci ascultăm de carne şi rezultatul final este moartea!

Când învăţăm să-L lăsăm pe Duhul Sfânt să producă în noi trăsăturile de caracter definite în „roada Duhului”, învăţăm să trăim plini de Duhul Sfânt!

Să nu uităm nici o clipă că scopul pentru care ne-a dat Dumnezeu Duhul Său este acela de a ne face copii care seamănă cu Tatăl lor. În partea negativă, Duhul Sfânt este în noi ca să ne facă să nu mai fim robi ai păcatului. În partea pozitivă, Duhul Sfânt este în noi ca să producă în noi trăsăturile de caracter care ne fac să fim asemenea lui Cristos. El nu face în noi lucrurile acestea în mod automat, ci El aşteaptă cooperarea noastră. El este acolo ca să ne dea călăuzirea necesară şi apoi, dacă vrem să-L ascultăm, să ne dea puterea necesară.

Lucrurile acestea trebuie să ne intre atât de bine în gândirea noastră încât tot timpul să ne fie în atenţia noastră. Noi trebuie să trăim gândind la ele şi trebuie să trăim punându-le în practică.

Domnul Isus în noi şi Duhul Sfânt în noi. Două Persoane minunate care vin să ne înveţe să trăim în unire şi în cooperare cu Ei. Dacă lucrul acesta pare complicat, este complicat numai la început. Pe măsură ce ne umplem gândirea de aceste realităţi spirituale şi pe măsură ce practicăm trăirea „în Cristos” şi trăirea sub călăuzirea Duhului Sfânt, acestea devin bunul nostru cel mai de preţ, devin realitatea vieţii noastre cotidiene.

Domnul Isus a spus că El a venit ca noi să avem viaţă şi să o avem din abundenţă. El vrea să avem trăire plenară, împlinitoare, totalmente satisfăcătoare. Cheia pentru aceasta este să învăţăm să trăim în unire cu Cristos şi în plinătatea Duhului Sfânt.

Să aducem aici şi învăţătura despre evlavie. Am explicat pe larg într-un eseu pe această temă, că pe la 1600, când se traducea Biblia în limba engleză în versiunea care a căpătat numele de King James Version, traducătorii, neavând un cuvânt adecvat pentru evlavie, au inventat cuvântul godly. Acest cuvânt, tradus în româneşte, ar fi dumnezeos,în sensul în care spunem noi despre un copil că este mămos. Adică, el se ţine tot timpul de mama lui, vrea să fie tot timpul cu ea, vrea tot timpul să fie îmbrăţişat de ea, să fie iubit de ea. Acesta este sensul fundamental al cuvântului evlavios: un om care se ţine tot timpul de Sfânta Treime, se vrea în îmbrăţişarea Persoanelor divine, se vrea în dragostea Lor. În mod practic, el se gândeşte tot timpul la Dumnezeu, la Domnul Isus şi la Duhul Sfânt. El vorbeşte şi cu alţii în mod natural despre Dumnezeu şi vorbeşte prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Asemenea oameni nu prea există printre noi. Dar nu disperăm. Luăm decizia să fim noi înşine aşa. Şi treptat îi vom învăţa şi pe alţii să fie aşa. Şi când familia aceasta de copii îndrăgostiţi de Dumnezeul lor se va mări suficient de mult, vom putea vorbi de o trezire spirituală în România, de o revoluţie spirituală în ţara noastră.

Dumnezeu nu începe cu mari mulţimi. El vrea să înceapă cu tine!

Ce face sau ce realizeaza botezul?

Autor: Iosif Țon 
Dragă….Mă bucur să aflu că ai decis să fii botezat.Este extrem de important să ştii de ce faci ce faci. Pentru aceasta trebuie să înţelegi ce este botezul şi voi căuta să ţi-l explic în modul cel mai sumar cu putinţă.Există două interpretări fundamental diferite ale botezului.

Prima începe cu întrebarea: „Ce face sau ce realizează botezul?” Vei observa că întrebarea însăşi presupune şi insinuează că botezul însuşi realizează ceva. Iar răspunsul care se dă la această întrebare este că botezul spală de păcatul strămoşesc (păcatul lui Adam, care se spune – fără nici o bază scripturală – că se transmite ereditar) şi produce naşterea din nou (dogmă numită în englezeşte „baptismal regeneration”). Trebuie iarăşi să observi că teoria aceasta spune că botezul este un ritual magic (ritual care are putere in sine) care produce nişte lucruri miraculoase. Totul este ca preotul să ştie ce gesturi să facă şi ce cuvinte să spună şi ritualul devine astfel eficace. Din cauza investirii botezului cu efecte magice a fost uşor să se treacă de la botezul adulţilor la botezul copiilor mici (de vreme ce botezul însuşi realizează aceste lucruri, de ce să nu-l aplici de la începutul drumului vieţii?).

Noi nu găsim în Biblie învăţătura despre astfel de ritualuri magice. Intrând în profunzime în ceea ce scrie Biblia despre botez (şi despre Cina Domnului) ajungem să vedem că întrebarea pe care trebuie să o punem nu este „Ce realizează botezul (sau Cina Domnului)?”, ci „Ce trebuie să trăiesc eu când mă botez (sau când particip la Cina Domnului)?”

Botezul şi cina Domnului nu sunt ritualuri, ci sunt două acte de închinare. Şi Domnul Isus ne învaţă că cine I se închină lui Dumnezeu trebuie să i se închine „în duh şi în adevăr” (Ioan 4:23). Cu alte cuvinte, nu actul exterior de închinare face ceva, ci acel ceva trebuie să se întâmple în duhul omului, în lăuntrul sau interiorul lui, şi lucrul acela trebuie să se întâmple cu adevărat (să nu fie numai de formă).

Atunci, ce trebuie să trăiască în lăuntrul său, în spiritul său, cel ce se botează?

Prin botez, cel ce se botează face un act public, adică el spune publicului ceva şi ceea ce spune el sunt lucruri extraordinar de fundamentale şi de cruciale pentru viaţa lui, sau a ei.

Ce spune el/ea?

(1) Spune că a rupt-o cu Satan, că nu-i mai aparţine lui Satan şi că moare şi se înmormântează faţă de Satan. În primele secole, atunci când se botezau numai adulţii pe baza credinţei personale, cel ce se boteza rostea chiar o formulă de lepădare de Satan. Când s-a trecut la botezul copiilor mici (cândva prin secolul al IV-lea), fiindcă bebeluşul nu putea rosti formula de lepădare de Satan, l-au pus pe naş să o facă!

(2) Spune că L-a primit pe Domnul Isus în viaţa lui/ei şi acum proclamă că este una cu Isus, că Isus este Domnul lui/ei. Este ca la o nuntă. Cu câtăva vreme înainte, băiatul a întrebat-o pe fată dacă vrea să fie soţia lui şi ea a acceptat. În inima lor, ei sunt deja unul al celuilalt. Dar lucrul acesta nu-i suficient. Trebuie să existe un ceremonial public prin care ei să fie declaraţi soţ şi soţie. Botezul este actul de cununie cu Isus!

Toate acestea le deducem din Evanghelii şi în special din Romani 6:1-11. Apostolul Petru (1 Petru 3:21) mai adaugă câteva lucruri despre botez:

(a) Botezul nu-ţi spală păcatele. Păcatele tale au fost deja spălate prin sângele Domnului Isus.

(b) Botezul este mărturia unui cuget curat, adică este mărturia publică a faptului că deja Domnul Isus ţi-a spălat păcatele. De aceea eşti îmbrăcat în haine albe!

(c) Botezul este o „icoană închipuitoare”, adică el exprimă ceva, el spune ceva publicului. Petru se referă acolo la corabia lui Noe. Intrând în corabie, cele opt persoane s-au separat de lumea coruptă, destinată pieirii, şi apoi au trecut prin apele potopului dincolo de ele şi au intrat într-o lume nouă. Trecând prin apa botezului, tu arăţi că ai ieşit din lumea păcătoasă şi ai trecut în familia lui Dumnezeu.

Toate acestea „le spui” tu când faci actul botezului. Botezul nu-ţi face ţie nimic. Botezul îţi dă ocazia să spui publicului minunile care s-au întâmplat deja cu tine. Şi spunându-le, le şi trăieşti mai profund:

Tu te desprinzi de orice drept de stăpânire a lui Satan asupra ta, mori şi te îngropi faţă de el şi te faci una printr-un act de cununie cu Domnul tău Isus Cristos, care ţi-a spălat păcatele şi ţi-a dat un cuget curat (o conştiinţă care nu mai poartă pe ea nici o urmă a faptelor trecutului!); tu treci din lume în familia lui Dumnezeu.

Tu le faci pe toate acestea în duh şi în adevăr: le faci cu toată fiinţa ta, le faci cu adevărat!

Pentru acestea a instituit Domnul Isus botezul: ca să trăieşti în tine aceste minuni ale harului lui Dumnezeu şi să le exprimi vizual ca să le ştie toată lumea.

Dumnezeu să te ajute să le faci reale şi adevărate în tine. Apoi exprimă-le cu toată încrederea, cu toată fiinţa şi cu toată bucuria.

Aici trebuie neapărat să-ţi spun un cuvânt despre Duhul Sfânt. Când tu ai început să ai mustrări de conştiinţă, Duhul Sfânt a fost acela care lucra în tine şi ţi-a dat convingerea de păcat (vezi Ioan 16:7-15). Când tu l-ai primit pe Domnul Isus în inimă, Duhul Sfânt a fost şi el acolo şi te-a născut din nou, te-a născut de sus, te-a născut din Duh (Ioan 3:1-5), te-a născut din Dumnezeu (Ioan 1:11-13). În tine locuiesc acum şi Domnul Isus şi Duhul Sfânt (vezi Efeseni 3:14-19). Domnul Isus şi Duhul Sfânt sunt cele două braţe cu care te-a îmbrăţişat Dumnezeu Tatăl şi te-a făcut copilul Lui. Tu ai intrat astfel în părtăşia Sfintei Treimi. Bucură-te în ea şi trăieşte în ea (1 Ioan 1:1-11).

Cu multă dragoste in Domnul Isus şi prin Duhul Sfânt,

Iosif Ţon

Elite intelectuale. Chemarea la a fi mare

Autor: Iosif Țon 

 
În momentul în care am început să dăm tinerilor viziunea de a ajunge la cele mai înalte nivele în învăţământul universitar, sau în orice alt domeniu din lumea academică, s-au auzit imediat proteste în numele smereniei şi chemări la a rămâne la cele smerite.Chemarea la smerenie şi la rămânere la cele smerite este, desigur, biblică. Şi atunci nu intrăm noi, cei ce chemăm tinerii la ţeluri înalte, în conflict cu un percept de bază din Sfânta Scriptură?

Ca să clarificăm această situaţie, trebuie să pornim de la învăţătura Domnului Isus Cristos despre a fi mare în Împărăţia cerurilor.

În cel puţin trei ocazii diferite îi găsim pe ucenici discutând între ei care dintre ei va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor. Primul lucru semnificativ este că Domnul Isus niciodată nu-i mustră pentru că discută acest subiect. Ne-am aştepta ca domnul Isus să le zică: „Nu este bine să doriţi să fiţi mari. Trebuie să învăţaţi să rămâneţi smeriţi, să rămâneţi mici! Însuşi faptul că discutaţi care să fie cel mai mare este un defect al vostru!” Nu, nicăieri nu găsim aşa ceva. Dimpotrivă, Domnul Isus le răspunde cam în acest fel: „Există o reţetă ca să ajungeţi cel mai mare în Împărăţia cerurilor. Iată cum trebuie să fie cineva ca să ajungă cel mai mare acolo…” Şi de fiecare dată le oferă câte o caracteristică a celui care va fi acolo cel mai mare.

De altfel, trebuie să ştim că nu ucenicii au început discuţia despre cel mai mare în Împărăţia cerurilor, ci a început-o chiar Domnul Isus, în predica de pe munte.

Mântuirea

*Citatele din Noul testament sunt luate din Noul Testament, Traducerea D. Cornilescu, ediţie revizuită, făcută de Societatea Misionară Română în colaborare cu Licht im Osten, publicat în 2003 de Editura Lumina lumii.Conceptul de „mântuire”, sau „salvare”, este central în Sfânta Scriptură şi în teologia creştină. Este normal, în situaţia aceasta, ca subiectul să fie dezbătut în nenumărate cărţi, să fie interpretat în zeci de feluri, să fie adeseori răstălmăcit, şi chiar tratat în mod eretic.

În cele ce urmează, voi căuta să dezvolt conceptul de „mântuire” aşa cum îl explică şi dezvoltă apostolul Pavel în epistola către Romani.

În primul capitol, apostolul ne arată starea de la care oamenii trebuie să fie mântuiţi. Oamenii nu L-au păstrat pe Dumnezeu în cunoaşterea lor, adică, au considerat că mintea lor, independentă de Dumnezeu, le este ghid suficient pentru viaţă. Dumnezeu le-a respectat dreptul lor de a alege şi i-a lăsat în voia minţii lor, adică i-a lăsat să vadă unde vor ajunge călăuziţi numai de propria raţiune. Rezultatul a fost dezastru moral şi de acolo dezastru pe toate celelalte planuri.

Capitolul doi si partea dintâi a capitolului trei sunt dedicate de apostol în special să arate că situaţia decăzută prin separarea de Dumnezeu este generalizată, cuprinzând întreaga omenire.

În partea a doua a capitolului trei, apostolul începe să relateze acţiunea lui Dumnezeu pentru redresarea situaţiei create de separarea oamenilor de Dumnezeu.

Faptul fundamental este că, în ciuda rebeliunii oamenilor, Dumnezeu îi vrea înapoi la Sine. El vrea să rezolve problema lor. Obstacolul principal în calea recuperării oamenilor este de natură juridică: justiţia lui Dumnezeu cere pedepsirea celor răzvrătiţi. Dumnezeu nu-i poate primi pe oameni la Sine atâta timp cât ei sunt declaraţi de justiţia lui ca fiind vinovaţi. Căci, dacă Dumnezeu i-ar declara nevinovaţi, când ei sunt vinovaţi, s+ar face El însuşi vinovat. Trebuie să adăugăm aici că în ebraică nu se lucra cu termenii de „vinovat” şi „nevinovat” ci cu termenii de „drept” şi „nedrept.” La judecată, evreul cerea judecătorului să-i dea lui dreptate, să-l considere pe el „drept” şi pe pârâşul lui „nedrept”. Dacă judecătorul îl declara „drept”, omul spunea că a fost „îndreptăţit.” Dacă omul, fiind drept, era declarat de judecător ca nedrept, însemna că judecătorul este nedrept!

Apostolul Pavel cu aceşti termeni ebraici când discută problema omenirii în a doua parte a capitolului trei. Problema era a lui Dumnezeu Însuşi. Oamenii erau „nedrepţi”. Cum putea oare Dumnezeu să-i primească la Sine, şi prin aceasta să-i declare „drepţi” când ei erau „nedrepţi”, căci dacă o făcea, El însuşi devenea „nedrept”. Problema este formulată succint in versetul 25: „pentru ca El să fie drept şi totuşi să-i socotească (declare, considere) drepţi…”

În joc aici era „dreptatea lui Dumnezeu”! Şi Dumnezeu „şi-a arătat dreptatea Lui”. Cum? Prin fiul Său, cu care El era una”, Dumnezeu a luat asupra Lui Însuşi păcatele lor şi le-a ispăşit murind încărcat cu ele pe cruce. Astfel, justiţia Lui a fost satisfăcută. Acum, pe cei care cred în Isus ca unul care a murit şi a înviat pentru ei, Dumnezeu îi socoteşte drepţi şi totuşi El Însuşi rămâne drept.

Aceasta este numai o dimensiune a mântuirii. Mai trebuie arătate încă două, despre care aflăm din alte surse decât Romani.

A doua dimensiune ne-o dă Însuşi Fiul lui Dumnezeu când ne spune că „Fiul omului a venit să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20:28 şi Marcu 10:45).

„Răscumpărarea” era pe acea vreme actul prin care cineva plătea preţul pentru un sclav (îl „răscumpăra”) şi apoi îl punea în libertate. Imaginea aceasta este dezvoltată tot de Domnul Isus, în cuvintele pe care i le spune lui Saul, pe drumul Damascului:

„Te-am ales din mijlocul acestui popor şi din mijlocul naţiunilor la care te trimit, ca să le deschizi ochii să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub autoritatea lui Satan la Dumnezeu şi să primească prin credinţa în Mine iertarea de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi” (Faptele apostolilor 26:17-18. Italicele îmi aparţin, I.Ţ.).

Actul de proprietate a lui Satan asupra oamenilor erau păcatele oamenilor. Când Fiul lui Dumnezeu a murit încărcat cu aceste păcate, El a nimicit actul sau certificatul lui Satan de proprietar asupra oamenilor. El nu i-a plătit lui Satan un preţ, cum se spunea în perioada patristică. El i-a răscumpărat pe oameni, adică i-a eliberat din sclavia lui Satan anulând dreptul de proprietar al acestuia când a anulat păcatele oamenilor.

De la moartea Domnului Isus pe cruce, Diavolul nu mai este proprietar de drept asupra oamenilor. Dar oamenilor trebuie să li se deschidă ochii să vadă unde sunt şi, prin credinţa în Domnul Isus, să iasă de sub autoritatea lui Satan şi să vină sub autoritatea lui Dumnezeu.
Oamenii pot să aleagă să rămână sub proprietatea lui Satan, dar ei sunt acum acolo ori prin faptul că nu ştiu că ar putea fi liberi, ori prin actul lor liber de alegere să rămână acolo.

Al treilea aspect al mântuirii priveşte lăuntrul omului. Păcatul este nu numai o încălcare a justiţiei divine şi nu numai o intrare sub sclavia lui Satan, ci este şi o pângărire lăuntrică. Era nevoie de o substanţă care să cureţe această poluare interioară. Iată de ce Şi-a vărsat Fiul lui Dumnezeu sângele pe cruce: „Şi sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat” (1 Ioan 1:7).

Apostolul Pavel explică în Romani 4 importanţa credinţei ca actul prin care ne însuşim ceea ce a realizat Fiul lui Dumnezeu pe cruce pentru noi. Apoi, la începutul capitolului 5, el rezumă ceea ce a spus până aici:

„Deci, fiindcă suntem consideraţi drepţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos.

Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har în care suntem; şi ne bucurăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu” (Romani 5:1-2).

Sunt convins că marea majoritate a credincioşilor evanghelici vor zice că aceasta este mântuirea! Pentru mulţi evanghelici, ceea ce urmează de aici încolo sunt doar comentarii şi sfaturi pioase, bune şi ele, dar neesenţiale pentru mântuire. Mulţi teologi evanghelici argumentează pentru această interpretare. Dar, să vedem cu ochii deschişi ce spune Pavel în continuare:

„Deci, cu atât mai mult acum, când suntem consideraţi drepţi prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.

Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (5:9-10. Italicele ne aparţin, I.Ţ.).

Observaţi că moartea Domnului Isus a realizat două lucruri: (1) prin ea suntem consideraţi drepţi, şi (2) prin ea suntem împăcaţi cu Dumnezeu. Aceasta este esenţa versetelor 1 şi 2, şi anume că suntem consideraţi drepţi şi avem pace cu Dumnezeu.

Dar! Mântuirea nu este aici! Mântuirea urmează de aici înainte: vom fi mântuiţi prin El (v.9) şi vom fi mântuiţi prin viaţa Lui (v.10).

O primă observaţie de ordin mai general. În epistolele lui Pavel, după numărătoarea mea, de trei ori mântuirea este la timpul trecut („am fost mântuiţi”), odată este la timpul prezentul continuu, adică suntem în curs de mântuire (în Cornilescu: „suntem pe calea mântuirii”, 1 Cor. 1:18) şi în toate celelalte cazuri (cel puţin zece) este la viitor: „vom fi mântuiţi”, aşa cum este aici de două ori.

Aceasta, desigur, îl armonizează pe Pavel cu Domnul Isus, care ne învaţă că „cine va răbda (persevera) până la sfârşit va fi mântuit” (Matei 24:13).

Să urmărim acum modul în care tratează apostolul Pavel mântuirea în continuare, în Romani, de la capitolul 5 până la capitolul 8.

În capitolul 6, Pavel ne explică unirea Domnului Isus cu noi şi a noastră cu El. Să ne gândim bine că dacă suntem una cu El, aşa cum mlădiţa este una cu viţa, aşa cum ne explică Domnul Isus Însuşi (Ioan 15:1-10), atunci viaţa Lui este în noi, şi noi suntem mântuiţi prin viaţa Lui.

Scopul unirii cu Cristos este exprimat clar:

„pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului” (6:7).

Moartea Domnului în locul nostru a rezolvat problema trecutului nostru. Dar în prezent noi mai locuim într-un trup înclinat spre păcat, un trup care ne împinge irezistibil spre păcat, şi astfel ne ţine robi ai păcatului. Problema este: Acum că am scăpat de vina păcatului, cum să scap de sub puterea păcatului?

Prima jumătate a răspunsului lui Pavel este: prin unirea cu Cristos şi prin viaţa Lui, care ne vine din această unire!

Dar, unirea cu Cristos nu ne scapă în mod automat, în mod mecanic, de sub robia păcatului. Pavel ne spune în continuare că noi înşine trebuie să învăţăm să nu ne mai dăm părţile trupului nostru în slujba păcatului. În discuţia care urmează în cap.6, de la v.12 la 23, Pavel ne dă două principii majore ale vieţii spirituale, de care dacă nu ţinem seama ne rătăcim totalmente. Ţineţi cont că Pavel se adresează aici credincioşilor care s-au unit cu Cristos şi cărora le-a spus să se socotească, să se considere „în Cristos”.

Iată aceste două principii.

Primul. Credinciosul se află încă faţă în faţă cu cei doi stăpâni: cu Dumnezeu şi cu Diavolul. Fiecare dintre ei ne cheamă să trăim cum ne spune el. Iată acum principiul: „Nu ştiţi că dacă vă daţi robi cuiva ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi…?” (v.16). Când tu decizi să-l asculţi pe unul sau pe celălalt, prin actul acesta tu te dai celui pe care îl asculţi, intri sub stăpânirea lui, devii sclavul lui!

Când Eva şi Adam au decis să-l creadă şi să-l asculte pe Diavolul, ei au intrat sub stăpânirea Diavolului. Ceea ce ne strigă apostolul Pavel cu tărie este că acest principiu rămâne valabil şi pentru cei credincioşi, pentru cei ce s-au unit cu Cristos! Păcatul are şi acum acelaşi efect: te duce sub stăpânirea celui rău!

Al doilea principiu: „plata păcatului este moartea” (v.23). Nouă ne place să cităm acest verset la evanghelizări şi să-l aplicăm celor necredincioşi, ca săi convingem să vină din moarte la viaţă. Nu-i greşit să folosim versetul şi în aceste ocazii, dar aici, în textul nostru, el se referă la cei credincioşi, la cei uniţi cu Cristos!

Cu alte cuvinte, păcatul întotdeauna separă de Dumnezeu; păcatul întotdeauna îl duce pe cel ce-l comite sub sclavia lui Satan şi păcatul întotdeauna atrage după el moartea, adică separarea finală de Dumnezeu!

Acum, să urmărim ce scrie Pavel în continuare. Dacă decidem să ne dăm toate părţile fiinţei noastre lui Dumnezeu şi cu toate ascultăm de El, ajungem robi ai lui Dumnezeu, şi toate părţile fiinţei noastre sunt roabe ale dreptăţii. Dacă stăruim în acest fel de viaţă, rezultatul este o viaţă sfântă! Şi rezultatul vieţii sfinte este viaţa veşnică! (versetele 18-23). Cred că toţi veţi fi de acord cu mine că scopul pentru care suntem mântuiţi este să căpătăm viaţa veşnică cu Dumnezeu. Dar această mântuire nu este descrisă în Romani 5:1-2, ci în Romani 6:18-23! Adică mântuire înseamnă că am fost eliberaţi de puterea păcatului şi am intrat în ascultare de Dumnezeu, care duce la sfinţirea vieţii. Numai dacă lucrul acesta a devenit realitate în viaţa noastră aici şi acum, avem ca rezultat viaţa veşnică!

Desigur, vom striga că a trăi aici şi acum în sfinţenie este imposibil, cu toată unirea noastră cu Cristos! Pavel a ştiut că aceasta va fi reacţia cititorilor săi şi de aceea continuă discuţia şi ne dă a doua jumătate a răspunsului la întrebarea: Cum să ies de sub puterea păcatului?

Capitolul 7 este o discuţie tot despre robia păcatului şi despre modul în care ne putem scăpa de ea. Esenţa discuţiei este în aceste cuvinte: „Eu vreau să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.”

Pavel încheie capitolul acesta cu rezumatul a ceea ce a spus în capitolul 6. La strigătul disperat al omului, „O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?”, el răspunde: „Prin Isus Cristos, Domnul nostru!” (7:24-25). Dar imediat, la începutul capitolului 8, el ne dă a doua parte a răspunsului său la întrebarea „Cum pot scăpa de sub puterea păcatului?”

Iată a doua jumătate a răspunsului:

„Legea Duhului vieţii în Cristos Isus m-a eliberat de sub legea păcatului şi a morţii” (8:2).

Să desfacem în bucăţile constitutive această declaraţie extrem de compactă. În primul rând, Pavel vorbeşte despre „viaţa în Cristos”, care a fost subiectul capitolului 6. Apoi, el ne spune că Duhul Sfânt este „Duhul vieţii în Cristos”, adică El este cel care guvernează viaţa în Cristos. Apoi, el ne mai informează că există o „lege” a „Duhului vieţii în Cristos.” Secretul întregului text stă în a afla care este acea lege a Duhului Sfânt şi în a te supune cu toată fiinţa legii aceleia, deoarece acea lege aduce eliberarea de sub robia păcatului şi a morţii!

Legea aceasta o aflăm când pătrundem în esenţa explicaţiei pe care ne-o dă Pavel în versetele 4-14. Aici avem o mare problemă cu traducerea pe care ne-o dă Cornilescu. Eu voi urma şi aici „Cornilescu revizuit”, cu singura deosebire că vă semnalez de pe acum că versetul 6, care este una dintre cheile înţelegerii întregului pasaj, sună în original aşa: „Mintea cărnii ( a firii pământeşti) este moarte, pe când mintea Duhului este viaţă şi pace”.

În acest pasaj, Pavel împarte oamenii in două categorii: cei care sunt kata sarka (literal „după carne”) şi cei care sunt kata pneuma (literal „după Duhul”). El spune apoi că cei care sunt după carne „se gândesc la ale cărnii”, iar cei care sunt după Duhul „se gândesc la ale Duhului” şi, in versetul şase: Gândirea (sau mintea) cărnii este moarte, iar gândirea (mintea) Duhului este viaţă şi pace. O problemă de traducere avem şi în versetul 9. Traducerea literată este aceasta: „Voi nu mai sunteţi în carne ci în Duhul.”

În versetul unu, Pavel ne spune că „cei ce sunt în Cristos nu umblă (adică nu trăiesc) după carne, ci după Duhul.”

În versetul 9, Pavel ne precizează că cine este al lui Cristos are Duhul lui Cristos (adică Duhul Sfânt), deoarece nu poţi fi al lui Cristos fără să ai Duhul lui Cristos.

Concluzia lui Pavel în versetele 10-12 este că dacă avem pe Cristos şi avem Duhul lui Cristos „nu mai datorăm nimic cărnii, ca să trăim după carne”. Apoi trage concluzia întregii discuţii:
“Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă prin Duhul faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.

Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:13-14. Italicele îmi aparţin, I.Ţ.).

Vă reamintesc că discuţia a început în capitolul 5 şi ea se referă la mântuirea prin viaţa lui Cristos.

Am văzut, din 8:9-11 că unirea cu Cristos înseamnă şi locuirea Duhului Sfânt (numit şi Duhul lui Cristos şi Duhul lui Dumnezeu) în cel unit cu Cristos: Duhul Sfânt este Duhul vieţii în Cristos.

La sfârşitul discuţiei, Pavel trage câteva concluzii de importanţă fundamentală.

Prima concluzie este că dacă suntem una cu Cristos şi Duhul Sfânt locuieşte în noi, „noi nu mai datorăm nimic cărnii, ca să trăim după îndemnurile ei. Cu alte cuvinte, noi nu mai suntem robii cărnii; noi avem puterea necesară să spunem „NU!” cărnii. De unde avem această putere: Din Cristos şi din Duhul Sfânt! Când carnea ne îndeamnă la lucruri contrare voii lui Dumnezeu, Duhul Sfânt ne călăuzeşte cum să facem în situaţia aceea voia lui Dumnezeu. Şi Duhul Sfânt ne dă şi puterea necesară să nu mai ascultăm de carne, ci să ascultăm de El! Pentru mai multă claritate, în Galateni 5:16-25 Pavel ne spune exact spre ce ne călăuzeşte carnea şi spre ce ne călăuzeşte Duhul Sfânt.

A doua concluzie este că cei care trăiesc sub călăuzirea Duhului Sfânt sunt fii ai lui Dumnezeu.

Ce este mântuirea? Pentru cei care au fost „fiii celui rău” (Matei 13:38 şi Ioan 8:44), mântuire înseamnă că acum au devenit „fii ai lui Dumnezeu”! Şi cine sunt fii ai lui Dumnezeu: Cei ce trăiesc, nu din îndemnurile cărnii, ci din îndemnurile sau călăuzirea Duhului Sfânt.

Permiteţi-mi să formulez altfel această concluzie: Mântuirea nu este descrisă de Pavel în Romani 5:1-2, ci este formulată de el în Romani 8:14!

Să recapitulăm cu alte cuvinte întreaga discuţie. Când trăim după îndemnurile cărnii, suntem robi ai păcatului, robi ai celui rău. Când trăim în unire cu Cristos şi după îndemnurile Duhului Sfânt, suntem robi ai dreptăţii şi avem ca rod sfinţirea, prin care dovedim să suntem fii ai lui Dumnezeu.

Dacă trăim după îndemnurile cărnii, rezultatul este că plata păcatului este moartea, separarea finală de Dumnezeu. Dacă trăim după îndemnurile Duhului Sfânt ne este garantată viaţa veşnică.

Dar cine poate fi sfânt în lumea aceasta? Este strigătul după care se ascund toţi cei care vor să-şi scuze trăirea în carne, trăirea după firea pământească!

Întrebarea este alta: Am învăţat oare să trăim în unire cu Domnul Isus Cristos şi sub călăuzirea Duhului Sfânt? Am luat noi în serios această realitate divină?

Poate aţi observat că am pierdut pe drum un element cheie: „legea Duhului vieţii în Cristos”, care ne eliberează de sub stăpânirea păcatului. Care este această „lege a Duhului”?

În contextul din Romani 8:1-14, se poate deduce că răspunsul are de a face cu mintea, cu gândirea. Mintea este un element central al persoanei umane. Omul trebuie să fie stăpân pe mintea lui, adică el trebuie să decidă dacă mintea lui, sau gândirea lui se îndreaptă şi se concentrează spre carne, cu impulsurile, dorinţele şi poftele ei, sau se îndreaptă şi se concentrează spre Duhul Sfânt cu preocupările Lui. Cu alte cuvinte: este mintea omului ancorată în carne, sau este ancorată în Duhul Sfânt?

Lucrul acesta este formulat de Pavel tot sub formă de lege în Galateni 6:7-8:

„Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Ce seamănă omul aceea va secera. Cine seamănă în carnea lui (în firea lui pământească) va secera din carnea lui (din firea lui pământească) putrezirea; dar cine va semăna în Duhul va secera din Duhul viaţa eternă.”

Pus pe înţelesul nostru. Dacă toată ziua te uiţi la telenovele şi noaptea la filme murdare, sau la pornografia din internet, mintea ta este impregnată cu imaginile acestea, carnea ta este aţâţată la maximum, şi este normal să faci şi tu ceea ce ai văzut că fac alţii. Dar dacă ai învăţat bucuria comuniunii cu Dumnezeu prin Domnul Isus şi prin Duhul Sfânt, dacă petreci în această comuniune (părtăşie, comunicare în ambele sensuri) până când înveţi ce înseamnă să te bucuri în Domnul, să-ţi găseşti plăcerea în Domnul, să-ţi găseşti desfătarea (delectarea) în Domnul, să-ţi găseşti – realmente şi plenar – fericirea în Domnul, atunci vei vedea cum atracţia cărnii şi a lumii îşi pierde puterea şi în tine curge, prin Isus şi prin Duhul Sfânt, puterea lui Dumnezeu!

Aşadar, există o lege a Duhului şi această lege îmi spune că mintea mea trebuie să fie ocupată cu „lucrurile Duhului”, să o umplu cu Cuvântul lui Dumnezeu, să o învăţ să se gândească mereu la cele spirituale, să o ţin ocupată cu cele sfinte sa că nu o năpădească din nou buruienile lumii acesteia. Dacă nu respect această lege, mă înşel pe mine însumi crezând că sunt al lui Dumnezeu!

Cu aceasta venim la problema, spinoasă şi atât de controversată, a posibilităţii pierderii mântuirii. Dacă mântuirea ar fi un obiect, un bun pe care mi-l pune Dumnezeu mie în mână, atunci aş putea să mă întreb dacă o mai pot pierde. Dar noi tocmai am văzut că mântuirea este un proces, care începe cu scoaterea mea de sub stăpânirea celui rău şi de sub condamnarea justiţiei lui Dumnezeu şi care are ca scop eliberarea mea de sub puterea şi robia păcatului şi sfinţirea vieţii, prin unirea cu Cristos şi prin trăirea sub călăuzirea şi în ascultare de Duhul Sfânt.

Să mai avem în vedere încă un element. Dumnezeu ne-a făcut persoane, adică fiinţe capabile să discernem şi să alegem. Dumnezeu ne oferă dragostea Lui şi părtăşia cu El, dar nu ne obligă să intrăm în ele. Şi nici după ce intrăm în unire cu Cristos, El nu ne bate în cuie acolo şi nu face să fie imposibil să mai ieşim de acolo. De aceea stăruie El de noi: „Rămâneţi în Mine!” El face clar că o mlădiţă care nu rămâne în El, adică una care nu aduce rodul sfinţeniei, este tăiată şi este aruncată în foc (Ioan 15:5-10).

Uitaţi-vă şi la pilda fiului risipitor. Tatăl, adică Dumnezeu, nu-l obligă pe fiul Său să rămână în casa Lui. Mai târziu, Tatăl spune: „Acest fiu al meu era mort!”

Privind lucrurile din punctul de vedere al Duhului Sfânt, când ni se spune să nu minţim, să nu furăm, să nu ne mâniem, să nu vorbim urât, toate se adună sub acest avertisment: „Să nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt cu care a-i fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30).

Poate cineva va zice: „Şi ce dacă îl întristăm? El tot nu mai pleacă din noi.” Este adevărat că Domnul Isus ne învaţă că Duhul Sfânt vine ca să rămână în noi (Ioan 14:15-17), dar nu ne spune că El va rămâne în noi indiferent dacă îl ascultăm sau nu.

Iată ce scrie la Evrei:

„Căci cei care au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor – şi totuşi au căzut…” (Evrei 6:4-6).

Ca să nu mai rămână nici o urmă de îndoială, să vedem întregirea acestui text din Evrei:

„Căci dacă am păcătuit cu voia după ce am primit cunoaşterea adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar aşteptarea înfricoşată a judecăţii…

Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel care-L va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului cu care a fost sfinţit şi-L va batjocori pe Duhul harului?” (Evrei 10: 26 şi 29).

Câteva cuvinte despre păcatul cu voia. Dacă tu ţi-ai făcut fiţuică pentru teză şi apoi te-a prins copiind, mai poţi să spui că a fost un „accident”, că n-a fost cu voia? Dacă tu minţi sistematic pe clienţii tăi şi înscrii în acte altceva decât adevărul, poţi să spui că nu păcătuieşti cu voia?

Sunt foarte mulţi credincioşi evanghelici care practică tot felul de asemenea afaceri necinstite. Cât de amar se înşeală ei când cred că ei mai sunt în relaţie cu Dumnezeu!

Un adaos pastoral este necesar la acest punct. De câteva ori, apostolul Pavel scrie să nu ne înşelăm crezând că putem face asemenea păcate şi totuşi să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu (1 Cor. 6:9-10; Galateni 5:16-23, cu încheierea în 6:7-8; Efeseni 5:3-6). La fel face şi apostolul Ioan (1 Ioan 1:6-8).

Este posibil însă ca cineva, citind sau auzind aceste învăţături, să se trezească şi să-şi dea seama că a trăit în amarnică autoînşelare. Mai este scăpare? În lumina întregii Scripturi vreau să-i spun unei asemenea persoane că atâta timp cât Dumnezeu ne mai ţine în această viaţă, El ne mai lasă să mai trăim tocmai fiindcă vrea să ne mai dea o şansă de pocăinţă şi de adevărată întoarcere la El. Apostolul Petru, cel care este şi mai clar cu privire la posibilitatea căderii (vezi 2 Petru 2:20-22), spune chiar că Domnul îşi amână a doua venire pentru că „are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9).

Să ne întoarcem la discuţia despre mântuire pe care o face apostolul Pavel în Romani, de la 1 la 8.

Am văzut că Domnul Isus a vorbit despre moartea Sa ca având ca scop „răscumpărarea” noastră. Am văzut apoi că această răscumpărare înseamnă scoaterea noastră de sub stăpânirea lui Satan şi punerea noastră în libertatea de a-I sluji lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt.

În Romani 8:19-24, Pavel vorbeşte despre o altă răscumpărare, care va avea loc atunci când Dumnezeu va restaura întreaga creaţie, eliberând-o din „robia stricăciunii”, şi anume, „răscumpărarea trupului nostru” (v.23). Aceasta va avea loc atunci când vom primi trup nou, trup ceresc, trup glorificat ca al Domnului Isus (1 Cor. 15: 40-52 şi Filipeni 3:20-21).

Apoi, către sfârşitul capitolului 8, Pavel ne spune care este scopul întregii creaţii şi al actualei istorii: Dumnezeu vrea să-şi nască şi să-şi formeze aici fii care să devină asemenea Fiului cel din eternitate, pentru ca acesta, fiind în veşnicie singurul născut din Tatăl, să devină doar cel dintâi dintre mai mulţi fraţi (Romani 8:28-29).

Acum notaţi vă rog bine: Fiul lui Dumnezeu a lucrat întotdeauna cu Duhul lui Dumnezeu. Tot aşa fii ai lui Dumnezeu sunt aceia -şi numai aceia – care lucrează cu Duhul lui Dumnezeu.

Mai mult, fii ai lui Dumnezeu sunt aceia care sunt asemenea Fiului lui Dumnezeu. Cum pot ei să fie aşa? Învăţând să trăiască în unire cu Fiul lui Dumnezeu şi sub călăuzirea şi împuternicirea Duhului lui Dumnezeu.

Fara trezirea Duhovniceasca, identitatea baptistă dispare 

În Statele Unite ale Americii există ceva peste 30 de uniuni baptiste. Fiecare şi are doctrinele ei, uneori radical diferite unele de altele. De exemplu, cele mai multe uniuni sunt calviniste, dar există şi uniunea care se numeşte „Free Will Baptists”. Pe baza unui studiu al diversităţii de crez a acestor uniuni baptiste ar fi greu să se poată stabili ce este de fapt baptismul (poate cu aceasta am creat un nou cuvânt în limba română).Este important de ştiut că Uniunea Baptistă din Anglia nu are o mărturisire de credinţă. În secolul al 19-lea, Charles Spurgeon a insistat să se adopte o asemenea mărturisire, dar congresul Uniunii a refuzat să facă aşa ceva, indicând că toţi cei ce acceptă botezul credinţei trebuie să aibă un loc în Uniunea baptistă. Prin urmare, pentru baptiştii britanici, identitatea baptistă este dată de acceptarea practicării botezului credinţei.

Desigur, pe noi nu ne mulţumeşte această identificare. Mai ales datorită faptului că şi creştinii după Evanghelie şi penticostalii acceptă botezul credinţei. Şi ele sunt culte baptistice (un alt cuvânt nou!).

Când vrem să definim identitatea noastră baptistă, trebuie să stabilim un criteriu, sau un punct de pornire. Un astfel de criteriu, sau punct de pornire, ar putea să fie Mărturisirea de credinţă a cultului nostru. Am arătat în altă parte că aceasta este contestată şi încălcată în cel puţin două puncte. Primul este faptul că au apărut între noi şi pastori şi Biserici care acceptă premilenismul, când Mărturisirea noastră ne defineşte clar ca amilenişti. Al doilea este faptul că între noi au apărut şi calvinişti, când Mărturisirea noastră ne defineşte ca arminieni. Dacă am porni acum un proces de discutare şi de rescriere a Mărturisirii noastre de credinţă s-ar produce enormă tulburare şi nici într-un caz nu am putea ajunge la unitate de vederi.

Nu cred că există necesitatea schimbării Mărturisirii noastre de credinţă. Probabil că ar fi necesară o hotărâre a unui Congres al Uniunii de tolerare între noi a premileniştilor şi a calviniştilor. În cazul acesta s-ar elimina o situaţie de incorectitudine, deoarece este incorect să accepţi să fii parte a unui cult care, prin actul său fundamental, se declară amilenist şi arminian, când tu eşti premilenist sau calvinist.

Atunci ce-i de făcut? Cum să ne definim identitatea noastră de baptişti români?

După un studiu îndelungat al mişcării baptiste, începând cu mişcarea anabaptistă începută la Zurich in 1525, am ajuns la concluzia că definirea identităţii noastre trebuie să înceapă cu o mai clară şi mai detaliată definire a actului botezului.

Poate că cei mai mulţi baptişti îşi definesc identitatea din declaraţia din Marcu 16: 16 – „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit” – plus sau minus nimic altceva. În cazul acesta, cine crede şi se botează capătă prin acestea două certificat de intrare în ceruri. Dacă mai adăugăm la acestea şi credinţa celor mai mulţi baptişti americani că „mântuirea nu se poate pierde”, căpătăm o anumită identitate. Nu este cazul să o analizăm sau să o dezvoltăm mai pe larg aici. Fapt este că pentru mulţi, esenţa baptismului se reduce cam la acestea.

Chiar şi situaţia aceasta în sine ne obligă la o aprofundare a însemnătăţii botezului şi a locului lui în economia lui Dumnezeu.

Ce este atunci botezul?

Există două abordări radical diferite a botezului.

Prima abordare spune că botezul este un ritual care realizează ceva. Dacă ritualul acesta este făcut cu gesturile şi cu cuvintele prescrise, botezul produce spălarea de păcatul strămoşesc (păcatul făcut de Adam şi Eva) şi produce naşterea din nou (regenerare baptismală).

A doua abordare trebuie să pornească de la afirmaţia lui Petru că botezul este „o icoană „închipuitoare” (greceşte „typos” – ceva ce prefigurează altceva). Să reformulăm lucrurile. În prima abordare, întrebarea cheie este „Ce anume realizează botezul?” (deoarece actul în sine realizează ceva, după principiul catolic ex opere operato, acceptat şi de ortodocşi, şi care înseamnă că ritualul în sine realizează ceea ce prefigurează). În abordarea a doua, întrebarea cheie este „Ce trebuie să trăiască cel ce se botează atunci când face actul acesta?”

Domnul Isus ne învaţă că orice act de închinare (şi botezul este un act de închinare!) trebuie să se petreacă „în duh şi în adevăr” (Ioan 4:24). Dacă actul este doar o formalitate, el nu este un act „în adevăr”. El este un act „în adevăr” numai dacă cel ce îl face trăieşte „în duh” ceea ce prefigurează botezul.

Atunci, ce prefigurează botezul?

Încă din primele secole s-a considerat că botezul este înainte de toate un act de renunţare la orice legătură cu Satan, o lepădare şi interioară şi publică la Satan, o moarte şi îngropare faţă de stăpânirea lui Satan. Apoi, botezul este un act prin care cel ce se botează arată că se uneşte cu Cristos, învie la o viaţă nouă în unire cu Cristos, Îl proclamă pe Cristos ca Domn al lui/ei.

Cel ce va fi botezat trebuie să fie instruit că aceste lucruri trebuie să fie reale în lăuntrul lui/ei. Dacă ele nu sunt realităţi interioare, actul exterior nu are nici o putere, nici o însemnătate, nici o valoare.

Toată teologia din epistola către Romani se bazează pe această semnificaţie spirituală şi interioară a botezului. Ea este explicată în Romani 6:1-5, şi scopul introducerii ei la acest punct în sistemul de gândire al apostolului Pavel este ca să ne arate ceea ce urmează de la acest punct înainte, şi anume că unirea cu Cristos (prefigurată prin botez), trăirea în această unire cu El şi trăirea sub călăuzirea Duhului Sfânt („Duhul vieţii în Cristos”, Romani 8: 1- 14) ne defineşte ca fiind fii ai lui Dumnezeu. Unirea cu Cristos şi trăirea sub călăuzirea Duhului Sfânt fac posibilă sfinţirea vieţii, care este condiţia esenţială a mântuirii (Romani 6:19-23. Vezi şi 1 Tes.4:3, Evrei 12:14 şi Matei 7:23).

Martin Luther a redus mântuirea la un proces juridic, prin care Dumnezeu îl declară drept pe păcătos, fără ca în păcătos să se schimbe ceva (el rămâne semper pecatorum – întotdeauna păcătos). Toţi teologii au observat că în sistemul lui Luther sfinţenia vieţii nu poate fi integrată logic. După Luther, totul se reduce la har şi la credinţă. Dacă omul crede, este îndreptăţit şi astfel se califică pentru a merge în cer.

Împotriva acestui reducţionism au reacţionat puternic anabaptiştii. Ei au stăruit să înveţe că mântuirea este un pachet întreg, care cuprinde harul lui Dumnezeu care ni L-a dat pe Domnul Isus, credinţa, pocăinţa, naşterea din nou, schimbarea radicală a vieţii (sfinţirea) şi trăirea în sfinţenie chiar cu preţul martirajului.

Noi nu putem să ne stabilim o identitate biblică dacă nu înţelegem diferenţa teologică dintre Martin Luther şi anabaptişti şi dacă nu pornim la stabilirea identităţii noastre de la înţelegerea anabaptistă a pachetului mântuirii.

Una dintre ideile care se desprinde deja din ceea ce am spus mai sus este că noi înşine trebuie să ne stabilim identitatea. Să nu aşteptăm să ne vină de undeva din afară.

Atunci, dacă noi înşine trebuie să ne-o stabilim, ce înţeleg prin „noi înşine”? Ar putea să fie corpul profesoral de la şcoala teologică a Uniunii, care este Institutul Teologic din Bucureşti. Mă îndoiesc că ei -s-ar aventura să facă aşa ceva. Şi chiar dacă ar încerca, ar fi ei oare în stare să producă un document bine gândit şi bine structurat?

Eu cred că înainte de toate ne trebuie un preşedinte al Uniunii care să aibă pe inimă această definire a identităţii baptiştilor din România. Dacă va exista un asemenea preşedinte, el ar putea aduna laolaltă un grup restrâns de teologi cu care să înceapă o dezbatere liberă a acestei teme. Poate dintr-un asemenea grup ar putea ieşi acel document care să ne definească identitatea.

O altă idee pe care eu o cred absolut vitală pentru ca baptiştii din România să aibă un viitor mare în această ţară şi în lume este aceea că ţelul fundamental al lui Dumnezeu în omenire nu este acela de a ne da o formulă cu care să ne ducă în cer, ci este planul Lui de a-şi face oameni după chipul şi asemănarea Sa. „Sfinţirea” despre care am vorbit mai sus este doar un alt cuvânt pentru ţelul lui Dumnezeu de a avea copii care seamănă cu Tatăl lor.

Dacă atunci când ne definim identitatea, ţelul lui Dumnezeu de a ne face sfinţi, desăvârşiţi şi asemenea lui Cristos va fi elementul esenţial al definiţiei, atunci ne-am şi declarat agenţii lui Dumnezeu pentru realizarea scopului Lui fundamental în omenire.

Să recapitulăm elementele care ar trebui să intre în definirea identităţii noastre baptiste.

Primul element este o înţelegere corectă a botezului ca semn al separării de cel rău şi ca semn al unirii cu Cristos şi cu Duhul Sfânt pentru a trăi o viaţă de sfinţenie.

Botezul credinţei înseamnă şi recunoaşterea dreptului fiecărei fiinţe umane de a-şi alege singură credinţa. Nu statul decide credinţa cetăţenilor săi. Fiecare trebuie să fie liber să aleagă pentru sine. Conceptul de libertate de conştiinţă a fost introdus în Europa de cei care au înţeles la Reformă importanţa botezului credinţei.

Un alt element de bază al identităţii baptiste este relaţia personală cu Dumnezeu prin unirea cu Cristos şi prin trăirea sub călăuzirea Duhului Sfânt. Relaţia (părtăşia) personală cu Dumnezeu prin Cristos şi prin Duhul Sfânt cere umblare în lumină, deci cere o viaţă caracterizată de hărnicie în muncă şi de curăţie morală. Transformarea morală a României se va face numai prin introducerea în poporul român pe scară largă a relaţiei (părtăşiei) personale cu Dumnezeu.

Iertarea de păcate este de importanţă crucială. Pentru ca ea să poată fi realizată, Dumnezeu a pedepsit păcatul în Fiul Său, împăcând astfel lumea cu Sine. Dar scopul lui Dumnezeu nu stă în iertarea de păcate, ci în transformarea radicală a caracterului şi a comportamentului omului. Unirea cu Cristos şi călăuzirea Duhului Sfânt ne sunt date de Dumnezeu tocmai ca să facă posibilă această transformare după chipul lui Dumnezeu.

Baptiştii din România trebuie să devină cunoscuţi pentru pasiunea lor pentru sfinţenie în caracter şi comportament, pentru desăvârşire în dragoste şi pentru asemănare cu Cristos în relaţia lui u Tatăl şi în relaţii armonioase cu toţi oamenii.

Un program clar de realizare a acestor obiective ale lui Dumnezeu cu noi trebuie să facă parte din gândirea şi din acţiunea baptistă din România.

Dacă şi când ne vom defini în felul acesta vom arăta că Dumnezeu mai are un viitor cu noi în România.

Frica de Domnul în Noul Testament si evlavia

La o citire superficială a Noului Testament rămânem cu impresia că aici frica de Domnul, chiar dacă este uneori pomenită (de ex. în Evrei 12:28-29), nu este un element central. Impresia aceasta se datorează în cea mai mare măsură modului în care se face traducerea din limba greacă în limba română. În capitolul acesta vom face multă lingvistică. Exerciţiul acesta se va dovedi însă foarte instructiv şi foarte necesar.În Faptele apostolilor 22 şi 23, citim despre zarva stârnită în Ierusalim datorită prezenţei apostolului Pavel în Templu. Căpitanul roman a intervenit să potolească tumultul. La un moment dat, căpitanul se temea că mulţimea îl va sfâşia pe Pavel în bucăţi. Textul spune: „temându-se căpitanul…” În limba greacă, verbul folosit aici este eulabetheis (Fapte 23:10).

Mai găsim cuvântul acesta în Evrei 11:7, unde ni se spune că după ce Noe a fost avertizat de Dumnezeu despre viitorul potop „temându-se, a făcut o corabie…” Din nou, verbul pentru a-i fi teamă, sau frică, este eulabetheis.

De la verbul eulabeomai, care deci înseamnă a se teme sau a-i fi frică, s-a format substantivul eulabea, care înseamnă teamă, frică.

Acum, să facem puţină lingvistică. Atunci când noi românii împrumutăm cuvinte din alte limbi, noi le modificăm pronunţia, după spiritul limbii noastre. Iată câteva reguli după care schimbăm cuvintele pe care le luăm din limba greacă. Prima este că prefixul eu, care înseamnă bine, sau bun, îl modificăm şi în facem ev. Aşa am făcut cu cuvântul Euanghelia, din care am făcut Evanghelia.

A doua regulă este că un b urmat de vocală îl schimbăm în v. Astfel luăm cuvântul Basileus, carfe înseamnă rege, şi îl transformăm în Vasileus, şi apoi în Vasile. A treia regulă este că noi tăiem terminaţia în us, şi din greacă şi din latină, aşa cum vedem aici.

Acum să vedem cum am aplicat noi aceste reguli de transformare fonetică la cuvântul eulabea. Pe eu l-an făcut ev, iar pe b l-am schimbat în v şi am primit: evlavea, şi apoi evlavia.

Să nu uităm că eulabea, din care noi am făcut evlavia în limba greacă însemna iniţial frică, sau teamă!

Să mergem mai departe cu lingvistica. Din verbul eulabeomai şi din substantivul eulabea, grecii au făcut adjectivul eulabes, care desigur înseamnă un om care se teme, care are frică. Noi, dacă l-am lua direct din greacă, aplicând regulile de mai sus, am face din el evlaves. Să vedem acest cuvânt în Noul testament în limba greacă. În Luca 2:25, în greacă, Luca scrie că Simion era dikaios kai eulabes. Adică, drept şi temător, Cornilescu traduce aceste trei cuvinte prin „ducea o viaţă sfântă şi era cu frica lui Dumnezeu”.

Mai găsim cuvântul în Fapte 2:5. Luca scrie că în Ierusalim erau atunci andres eulabeis, adică oameni temători. Cornilescu traduce cu omaneni cucernici.

În Fapte 8:2, Luca scrie că pe martirul Ştefan l-au îngropat nişte andres eulabeis. Cornilescu traduce prin oameni temători de Dumnezeu. Iar în Fapte 22.12, Luca scrie despre Anania că era aner eulabes, iar Cornilescu traduce prin bărbat temător de Dumnezeu.

Lucrul principal pe care trebuie să-l reţinem de aici este că noi am împrumutat cuvântul evlavie din limba greacă şi că la origine el înseamnă frică, teamă. Reţinem apoi că adjectivul eulabes (cu pronunţia românească evlaves) înseamnă temător, şi traducătorul, înţelegând corect intenţia autorului, îl traduce de regulă prin temător de Dumnezeu. Să reţinem şi faptul că cuvântul mai vechi românesc cucernic înseamnă tot temător de Dumnezeu.

Să trecem acum la studiul altor cuvinte greceşti care ne interesează şi ne ajută în înţelegerea temei noastre.

Limba greacă are mai multe cuvinte pentru închinare şi a te închina. Unul dintre acestea ne interesează în mod special. Să începem cu verbul. Are două variante: sebomai şi sebazomai.

În prima formă apare în Marcu 7:7, unde se redă un citat din Isaia: „degeaba Mi se închină ei” (tradus de Cornilescu „Mă cinstesc ei”). Iar în a doua formă îl găsim în Romani 1:25, unde ni se spune că oamenii care nu l-au păstrat pe Dumnezeu în cunoaşterea lor, au ajuns de „s-au închinat creaturii în locul Creatorului”.

De la aceste verbe, grecii au făcut substantivul sebasmata, care înseamnă „lucruri la care se închină” cineva (altare, idoli, temple, etc.). Când Pavel a vizitat Atena, în discursul ţinut pe Areopag a început prin a le spune atenienilor că s-a uitat cu atenţie la sebasmata, tradus în româneşte lucrurile la care vă închinaţi voi.

Mergem un pas mai departe. Am văzut deja că grecii au prefixul eu, care înseamnă bun, sau bine. Grecii pun prefixul eu şi în faţa cuvântului sebomai, şi obţin cuvântul eusebeo, care înseamnă tot a se închina, sau a cinsti, a trata cu reverenţă.

Pavel foloseşte verbul acesta în discursul de pe Areopag, spunându-le atenienilor în legătură cu altarul pe care l-a văzut cu inscripţia „Unui Dumnezeu necunoscut”: „Ei bine, ceea ce voi cinstiţi (la ce vă închinaţi) fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu” (Fapte 17:23). În greacă: agnountes eusebeite – fără să-l cunoaşteţi vă închinaţi lui.

În prima scrisoare adresată lui Timotei, Pavel mai foloseşte odată acest verb, scriind despre copii că ton idion oikon eusebeis kai amoibas apodidonai tois progonais. Traducerea literală ar fi aceasta: celor din casa lor să se închine (să le dea cinste, să-i trateze cu reverenţă) şi să le dea răsplată părinţilor lor. Desigur, Pavel are în gând aici porunca a cincia din Decalog: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta.” Să observăm că pentru cinstirea părinţilor el foloseşte verbul pe care la Atena l-a folosit pentru închinare, eusebeis.

Acum cred că deja ne-am obişnuit că de la verb trecem la substantiv şi la adjectiv. Substantivul pe care l-au făcut grecii din verbul eusebeo, care înseamnă a se închina, a cinsti cu reverenţă, este eusebea. Iar adjectivul este eusebos. De la acest verb grecii au făcut şi adverbul eusebos (cu o lung).

Înainte de toate, să ne reamintim că verbul eusebeo înseamnă a se închina, a cinsti, a trata cu reverenţă şi se poate referi la Dumnezeu sau la părinţi.

Ce sens putem da atunci substantivului eusebea şi adjectivului eusebos şi adverbului eusebos?

Este instructiv să facem acum o mică pauză de la a vedea ce s-a făcut în limba română cu aceste cuvinte şi să vedem se au făcut alţii cu ele.

Să pornim de la limba engleză. Traducerea clasică a Biblie în limba engleză este cea publicată pentru prima dată la 1611 şi numită după regele de atunci al Angliei, King James (Regele Iacob), King James Version (KJV). Traducătorii acestei Biblii şi-au dat seama că în limba engleză nu au un cuvânt adecvat pentru a traduce eusebea. Şi atunci au decis să formeze ei unul. Şi l-au format din cuvântul God (Dumnezeu). În limba engleză, pentru a forma dintr-un substantiv un adjectiv sau un adverb se adaugă sufixul -ly. Astfel, din God se face godly. Încercând să forţez limba română, voi spune că godly însemnează dumnezeos. Din adjectivul godly, adăugând sufixul -ness, au format substantivul godliness, care, iarăşi prin forţarea limbii române, îl putem traduce prin dumnezeozitate.

Ar fi instructiv să studiem traducerea acestor cuvinte şi în alte limbi. Este suficient să arătăm că eusebea a fost tradus în limba latină prin pietas, pietatis, care înseamnă în primul rând respectul datorat părinţilor şi apoi devoţiunea faţă de Dumnezeu.

Este interesant să ştim de asemenea că în germană se folosesc două cuvinte pentru evlavie: Gottesfurcht, care înseamnă frică de Dumnezeu şi Frommigkeit, care înseamnă devoţiune, devotare, pietate. Iar în franceză, pe lângă pietate se foloseşte şi devoţiune.

Pentru mai multă claritate, devoţiune înseamnă afecţiune adâncă şi fierbinte, adoraţie, dragoste, închinare şi religiozitate.

Celălalt cuvânt pe care l-am studiat noi, eulabea, din care noi am făcut evlavie, englezii şi ceilalţi îl traduc prin frică de Dumnezeu. Dar este extrem de important să ştim că noi traducem şi eusebea tot prin evlavie!

Prin urmare, să recapitulăm şi să vedem ce am unit laolaltă şi ce am căpătat prin această unire. Eulabea, din care noi am făcut cuvântul evlavie, înseamnă frica de Dumnezeu. Eusebea, din care alţii au făcut cuvântul de bază pentru evlavie, înseamnă închinare, cinstire, respect şi devoţiune lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Fiindcă noi le-am comasat, trebuie să învăţăm să punem în cuvântul evlavie ambele sensuri.

Să ne amintim ce a însemnat frica de Domnul în Vechiul Testament: instaurarea lui Dumnezeu deasupra noastră ca Autoritate Supremă, cinstirea Lui, ascultarea de El, iubirea Lui, trăirea în unire cu El.

Eusebea cine tot aici, deoarece ea însemnează închinare lui Dumnezeu, cinstirea lui Dumnezeu, devoţiune pentru Dumnezeu.

Putem fi siguri, deci, că noi n-am greşit când am unit eulabea cu eusebea.

Ce este atunci evlavia? În modul cel mai succint cu putinţă, evlavia este o anumită atitudine faţă de Dumnezeu: o atitudine care îmbină armonios frica, respectul, închinarea (dăruirea de sine), dragostea, ascultarea, trăirea în permanentă părtăşie cu El.

În Noul Testament există două cărţi în care găsim o tratare specială a evlaviei: 1 Timotei şi 2 Petru.

Să luăm pe rând ideile principale despre evlavie din cărţile acestea.

Pavel începe discuţia cu această declaraţie în aparenţă criptică:

„Fără îndoială, mare este taina evlaviei: Cel ce a fost arătat în trup a fost dovedit drept prin Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre naţiuni, a fost crezut în lume, a fost înălţat în glorie” (1 Timotei 3:16).

Evlavia este un secret care nu mai este secret. Evlavia este înainte de toate să-L cunoşti de Domnul nostru Isus Cristos, în starea lui întrupată, apoi ca Cel înviat şi propovăduit ca Domn şi Mântuitor în toată lumea şi apoi în starea lui de Fiu al lui Dumnezeu în glorie, la dreapta lui Dumnezeu, Stăpân şi Conducător al cosmosului şi al istoriei. Secretul evlaviei este să Îl ai pe acest Isus Cristos drept Domnul tău, Învăţătorul tău, Modelul tău, Mirele tău, Preaiubitul tău.

Câteva paragrafe mai încolo, Pavel ne face fiecăruia această chemare şi îndemnare:

„Caută să fii evlavios.

Căci deprinderea trupească este de puţin folos, pe când evlavia este folositoare în toate privinţele, întrucât ea are promisiunea vieţii de acum şi a celei viitoare” (1 Timotei 4:7-8).

În primul rând, trebuie să ştim că Pavel foloseşte aici un limbaj sportiv. Cuvântul tradus „caută” este gymnaze, adică exersează.

Căci, continuă el, gymnasia trupului (gimnastica trupului) este de mic folos, dar evlavia este de mare folos şi pentru aici şi pentru ceea ce vom fi în viaţa de dincolo!

Am spus că în esenţă evlavia este o anumită atitudine faţă de Dumnezeu. Această atitudine nu ne vine de-a gata şi nu ne-o toarnă nimeni în cap sau în sân. Această atitudine se dezvoltă prin exerciţiu, prin cultivare, prin strădania noastră stăruitoare, perseverent de a o face să ne fie trăsătura dominantă a gândirii, a caracterului şi a modului de a trăi.

Către sfârşitul scrisorii, Pavel îi spune lui Timotei că unii dintre noi „nu se ţin de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Cristos şi de învăţătura care duce la evlavie” (6:3). Aceşti oameni, „stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, cred că evlavia este un izvor de câştig. Fereşte-te de astfel de oameni!

Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig…

Iar tu, om al lui Dumnezeu… caută dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea.

Luptă-te lupta cea bună a credinţei. Apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat…” (6: 5-6, 11-12).

Contextul ne arată că cel mai important câştig pe care îl vom avea din evlavie este în viaţa viitoare, în viaţa eternă. Felul de fiinţă care vom fi acolo depinde de modul în care ne-am dezvoltat evlavia aici, în viaţa aceasta.

În direcţia aceasta ne duce şi învăţătura apostolului Petru.

În a doua lui scrisoare, el ne spune de la început că puterea cea mare a lui Dumnezeu ne-a pus deja la dispoziţie tot ce ne trebuie „cu privire la viaţă şi la evlavie” (2 Petru 1:3). Petru cuprinde aici în două cuvinte toată existenţa noastră pe pământ: „viaţă şi evlavie”. Pe lângă tot ceea ce ne trebuie pentru viaţă, şi Dumnezeu ne asigură că ştie de ce avem nevoie şi se îngrijeşte să nu ducem lipsă de nimic, celălalt lucru care contează este evlavia. Atitudinea faţă de Dumnezeu este cea care dă tonul întregii vieţi şi celor care doresc să-şi dezvolte această atitudine definită prin cuvântul evlavie li se asigură din plin puterea lui Dumnezeu.

Şi Petru ne spune, ca şi Pavel, că evlavia nu vine de la sine, şi noi trebuie să ne dăm toate silinţele să o includem în caracterul nostru. El ne spune să facem tot efortul să adăugăm la credinţa noastră fapta (în original arete, virtutea), apoi cunoaşterea, apoi înfrânarea (în original enkratea, stăpânirea de sine), apoi răbdarea, apoi evlavia (eusebea), apoi iubirea de fraţi (în greacă, filadelfia), şi deasupra tuturor iubirea pentru toţi oamenii (agape)!

Îndemnul să ne străduim să dezvoltăm aceste trăsături de caracter în noi nu este pur şi simplu o chemare pioasă. Petru ne avertizează ce se întâmplă dacă nu le dezvoltăm:

„Cine nu are aceste lucruri este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţit de vechile păcate” (aceasta înseamnă că s-a întors în lume, la felul vechi de vieţuire!).

Dar, „dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi”… „vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos” (versetele 8-11).

În încheierea scrisorii, Petru ne vorbeşte despre „aşteptarea” noastră finală: cerul nou şi pământul nou în care va domni dreptatea. Ceea ce are Dumnezeu pregătit pentru noi este atât de măreţ şi atât de glorios încât era normal ca acestea să-l facă pe Petru să exclame: „ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi prin evlavie” (2 Petru 3:11, tradus literal).

Şi aici Petru pune laolaltă două elemente cheie a ceea ce trebuie să fie omul care vrea să se califice pentru noua creaţie: un comportament sfânt şi evlavie! Şi, vedeţi, iarăşi venim la atitudinea faţă de Dumnezeu care determină ce fel de oameni devenim în lumea aceasta pentru a fi calificaţi să locuim cu Dumnezeu în lumea aceea!

Omul evlavios, Cuvântul lui Dumnezeu

şi părtăşia cu Sfânta Treime

În anul 1659 s-a publicat în Olanda o carte masivă, întitulată „Oglinda martirilor”, de van Bracht. Ca să înţelegem ce conţinea această carte cu totul specială, trebuie să ştim ceva despre istoria anabaptiştilor. Timp de peste o sută de ani, anabaptiştii au fost vânaţi peste tot în Europa, şi de catolici şi de luterani şi de calvinişti. Ei erau torturaţi şi, dacă nu se lepădau de credinţa lor, erau condamnaţi la moarte. Cu o seară înainte de execuţie, li se dădea voie să scrie o scrisoare cuiva din familie: tatălui, mamei, soţului, soţiei, fiului, fiicei, etc.

Scrisorile acestea erau păstrate cu sfinţenie în familiile anabaptiste. Van Bracht a adunat această colecţie imensă de scrisori şi le-a publicat în cartea pe care a numit-o „Oglinda Martirilor”.

Ceea ce m-a uimit pe mine cel mai mult a fost cât de bine cunoşteau aceşti oameni Sfintele Scripturi. Scrisorile lor erau mai mult o înşiruire de citate din Scripturi. La fiecare câteva cuvinte scrise celor dragi, ei citau un text din Scripturi prin care căutau să întărească ce au spus ei personal.

Obiceiul şi practica aceasta de a folosi si de a cita Scripturile la fiecare pas, le vedem şi în scrierile lui John Bunyan ( a scris pe la 1670), în special în „Călătoria creştinului”. Bunyan spune că aceşti oameni, citând atât de mult din Scripturi, „vorbeau limba Canaanului”.

Eu consider că aceasta este o trăsătură a omului evlavios!

Ce dureros sună pentru mine să citesc că cineva batjocoreşte această trăsătură a evlaviei numind-o „citatomanie biblică”. Doamne, unde am ajuns! Când ne vom dezvolta din nou obiceiul de a vorbi limba Canaanului?

O altă trăsătură a omului evlavios este că el sau ea vor aduce mereu vorba despre Dumnezeu, despre preaiubitul nostru Domn Isus Cristos şi despre bucuria părtăşiei cu Duhul Sfânt!

Pentru omul evlavios aceste subiecte sunt însăşi esenţa persoanei lui sau ei. Şi ceea ce te domină în gândire aceea aduci şi în conversaţie!!!

Când se întâlnesc laolaltă, oamenii evlavioşi nu discută ultimul program de la televiziune, sau ultimele zbateri din politică, sau ultimele zvonuri (bârfe), ci ei discută ceea ce arde cel mai puternic în viaţa lor: părtăşia cu Tatăl, părtăşia cu Fiul şi părtăşia cu Duhul Sfânt.

Femeia, proorocia şi rugăciunea în public

Autor: Iosif Țon 
În 1 Corinteni 11: 3- 15, apostolul Pavel discută mai multe probleme, care trebuie înţelese în lumina versetului cu care începe discuţia:„Dar vreau să ştiţi că Cristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este capul lui Cristos.”

Întreaga discuţie este despre ierarhia de autoritate pe care a instituit-o însuşi Dumnezeu: Dumnezeu este capul lui Cristos, Cristos este capul bărbatului, iar bărbatul este capul femeii.

O serie de reprezentante ale mişcării feministe au argumentat că în acest text „cap” nu are sensul de „autoritate”, ci are sensul de „sursă”, sau „punct de pornire”. Teologul american Grudem a arătat, într-un studiu foarte bine documentat, că textul biblic nu suportă această interpretare, ci numai pe cea înţeleasă de două mii de ani încoace, care spun că sensul cuvântului „cap” e cel de „autoritate.”

O altă problemă care produce intense dezbateri este cea a învelitorii capului femeii. În versetul 5, „capul dezvălit” pare să se refere la un anumit material (stofă) care să acopere capul femeii. În versetul 10, unde Cornilescu scrie că femeia „trebuie să aibă pe cap un semn al stăpânirii ei”, originalul grec scrie „trebuie ca femeia să aibă o autoritate pe cap” (ofelei he gyne exousian echein en te kefales). Iar în versetul 15, Pavel scrie că femeii „părul lung i-a fost dat ca învelitoare a capului.”

Femeile din Anglia şi din America arată spre acest verset din urmă când susţin că părul lung este suficientă învelitoare şi că nu mai este necesar şi un alt material pentru acoperire.

Nu intru în această discuţie, ci doar semnalez faptul că textul însuşi pune probleme sau, dacă vreţi, lasă deschisă uşa unor interpretări diferite ale întregii discuţii despre acoperirea capului.

Textul în care Pavel introduce în discuţie un alt principiu este tot în versetul 5:

„Orice femeie care se roagă sau prooroceşte cu capul dezvălit îşi necinsteşte capul ei…”

Unii pun imediat întrebarea: Unde se roagă sau prooroceşte această femeie, acasă sau în adunare?

Răspunsul este simplu: Pe vremea aceea nu existau săli de adunare, ci toate adunările aveau loc în case, deci este clar că este vorba de rugăciunea femeii în public, când s-a adunat grupul de fraţi şi de surori laolaltă.

Ce trebuie să observăm aici mai întâi este că apostolul Pavel nu o opreşte pe femeie să se roage sau să proorocească în adunare! Singurul lucru pe care îl spune el este că atunci când se roagă sau prooroceşte să aibă capul acoperit.

Rugăciunea femeii în public, în adunare, nu este oprită în România decât într-o anumită ramură a fraţilor Creştini după Evanghelie. Nu ne oprim la aceasta.

Să ne întrebăm însă: Ce este proorocia? Tot Pavel răspunde în aceeaşi epistolă, în capitolul 14:

„Cine prooroceşte, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângâiere” (v.3); şi

„Cine prooroceşte, zideşte sufleteşte Biserica” (v.4).

Voi încerca să dau aici o definiţie a proorociei. Este definiţia cea mai largă şi cea mai acceptată în lumea celor care cunosc Scriptura. Proroc este acela care, în singurătatea lui cu Dumnezeu, L-a auzit pe Dumnezeu spunându-i: „Du-te la popor (sau la un individ) şi spune-i…” Urmează mesajul pe care omul acela trebuie să-l transmită. Şi proorocul, de regulă, ajuns în faţa poporului, îşi începe mesajul cu cuvintele „Aşa zice Domnul…”.

Trebuie să facem precizarea extrem de importantă că mesajul pe care i-l încredinţează Dumnezeu se poate referi la trecut, la prezent, sau la ceva ce se va întâmpla în viitor. Prin urmare, esenţa proorociei nu este spunerea viitorului. Esenţa proorociei este faptul că ai primit un mesaj de la Dumnezeu şi că tu trebuie să-l transmiţi celor indicaţi ţie tot de Dumnezeu.

Desigur că mesajul acela poate conţine mustrări, avertismente, sau mângâieri, încurajări, îndrumări, învăţături, sau lucruri care se vor întâmpla în viitor.

Ce înseamnă să prooroceşti? Înseamnă să fi primit de la Dumnezeu un mesaj pentru Biserică, sau să fi avut îndemnul de la Dumnezeu să spui ceva Bisericii şi să transmiţi ceea ce ţi-a dat Dumnezeu. Bazat pe această învăţătură biblică, mi-am început multe predici cu aceste cuvinte: „Duhul Sfânt mi-a pus pe inimă să vă vorbesc despre…”

Mai trebuie să fac aici o clarificare. Niciodată nu găsim că Dumnezeu i-a spus unui proroc: Du-te în faţa poporului şi când vei fi acolo îţi voi şopti ce să spui.

Porunca Domnului Isus ca ucenicii lui să nu se gândească ce vor zice, deoarece li se va da chiar în ceasul acela nu se referă la predicare ci la momentul când vor fi arestaţi. În faţa autorităţilor, a poliţiei, etc., Domnul promite că Duhul Sfânt te va învăţa ce să zici!

Cât priveşte predicarea, Domnul Isus le porunceşte expres să le spună altora ce i-a învăţat El!!!

Să revenim la 1 Corinteni 11:3-15. Aici avem o discuţie în care Pavel ne dă o serie de principii. Unul dintre ele este că o femeie poate să se roage sau să proorocească, dar trebuie să o facă în anumite condiţii sau situaţii.

Adică, să aibă capul acoperit, sau să aibă pe cap o autoritate.

Trebuie să adăugăm că, aşa cum au semnalat mulţi în discuţia noastră, au existat femei proorociţe şi în Vechiul Testament şi în Noul Testament. Nicăieri fenomenul nu este criticat sau negat.

Acum urmează problema cea mai grea pentru interpretare. Tot în 1 Corinteni, la o distanţă de numai trei capitole, Pavel scrie:

„Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea.

Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe soţii lor acasă; căci este o ruşine pentru o femeie să vorbească în Biserică” (14:34-35).

Această interdicţie nu numai că vine în contradicţie directă cu ceea ce a spus el în 11:5, ci şi cu ceea ce le-a scris el galatenilor: „Nu mai este nici iudeu, nici grec, nu mai este nici rob nici slobod, nici parte bărbătească nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus” (Gal.3:28).

Nu este oare ceea ce scrie el în 1 Cor. 14:34-35 în contradicţie cu această desfiinţare a barierelor naţionale, de condiţie socială şi de sex?

Oare Pavel însuşi a uitat când a scris 1 Cor. 14 ce a scris în 1 Cor. 11?

Este necesar să găsim o explicaţie a acestor texte care să facă să dispară orice contradicţie din cadrul scrierilor lui Pavel.

Ca să ajungem la o posibilă explicaţie, trebuie să citim şi ceea ce îi scrie Pavel lui Timotei:

„Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea.

Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai pe sus de bărbat, ci să stea în tăcere” (1 Timotei 2: 11-12).

Unde se află cheia? Trebuie să ne gândim la faptul că Timotei se afla în Efes (vezi 1 Tim.1:3) şi că Pavel îi dă instrucţiuni cum să păstorească această Biserică.

Existau două Biserici pe care Pavel le-a întemeiat şi în care el personal a petrecut ani de zile ca păstor şi învăţător. Aceste două oraşe aveam ceva în comun. În Corint exista un templu al zeiţei Afrodita, iar în Efes un templu al zeiţei Artemis (sau, cu numele roman, Diana). Ambele zeiţe erau legate de cultul fertilităţii şi ambele aveau sute de „preotese” care de fapt erau un fel de prostituate ale templului. Se credea că cei ce se culcau ce ele produceau fertilitate ogoarelor, cirezilor şi familiilor.

În oraşele acestea, femeile aveau parte esenţială în actul de cult, în închinare. Participarea aceasta a femeilor la un cult pentru creştini imoral punea femeile într-o situaţie cel puţin delicată. Participarea femeilor la viaţa Bisericii putea să fie imediat interpretată cu conotaţii imorale.

Observaţi că lui Timotei, Pavel îi scrie: „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii”. Interdicţia ca femeia să participe la viaţa Bisericii era ceva care pornea de la Pavel însuşi. Era iniţiativa lui personală. De ce?

Explicaţia nu ne poate veni decât din situaţia existentă la Efes şi la Corint, unde participarea femeii la actul de cult era o acţiune păgână respingătoare.

Să formulăm atunci situaţia astfel.

În principiu, Pavel este de acord că femeia poate să se roage în Biserică şi să proorocească în Biserică. Dar la Corint şi la Efes, având în vedere situaţia de acolo, Pavel le spune femeilor să tacă în Biserică şi să nu participe cu nimic la viaţa Bisericii decât cu ascultare. Aceasta pentru a nu aduce Biserica în derâdere într-o lume perversă.

Unii spun că ceea ce fac eu aici este o interpretare „culturală” a Bibliei. Nu cred că termenul de „culturală” se potriveşte. Problema nu este să ne adaptăm la o cultură sau la alta. Problema e că există aparenţa că Pavel se contrazice pe sine însuşi şi contrazicerea nu mai este contrazicere când faci distincţia între declaraţie de principii şi cazul particular de la Corint şi de la Efes.

Că Pavel însuşi a ţinut seama de situaţia specifică de la Corint şi de la Efes nu trebuie să ne mire. Evanghelia aducea învăţături care condamnau cea mai mare parte a culturii păgâne. Evanghelia în sine era o ofensă la adresa gândirii şi a modului de viaţă din lumea greco-romană. A căuta să eviţi să dai apă la moara duşmanilor, cum făcea Pavel prin oprirea femeilor din acele două oraşe de a participa la viaţa publică a Bisericii nu era o adaptare la cultura acelei vremi, ci era doar un act de înţelepciune de a nu stârni critică atunci când era posibil să nu le dai prilej de blamare.

Să revenim la principiul general. Femeia poate să proorocească în Biserică, adică, să aducă un mesaj de instruire, de încurajare, de zidire sufletească. Dar femeia trebuie să facă lucrul acesta având „o autoritate pe cap” (v.10). Ce înseamnă aceasta? În context, aceasta înseamnă că femeia care prooroceşte să nu iasă de sub autorităţile pe care le are Biserica. Prin urmare, dacă păstorul sau prezbiterul adunării îi spune unei femei: „Soră, eşti profesoară de istorie. Expică-ne evenimentul acesta…” sau „Soră, eşti medic, cum vine problema cutare…?”

Dacă femeia solicitată vine în faţă şi dă învăţătura care i s-a cerut, în primul rând ea o face „avânde capul acoperit” sau „având autoritate pe cap”, adică ea se află sub autoritatea biblică a Bisericii. În al doilea rând, ea prooroceşte, adică zideşte sufleteşte Biserica. Putem zice că ea „predică”? Cine ne împiedică să spunem că proorocia este de fapt predicarea în Biserică?

Acesta a fost modul în care am explicat lucrurile în predica transmisă de radio Vocea Evangheliei din Oradea şi eu consider că am făcut o interpretare corectă a Scripturii.

Lucrarea Duhului Sfânt – în individ şi în adunare

Autor: Iosif Țon 
Foarte multe confuzii se vor elimina dacă vom face o distincţie clară între ceea ce urmăreşte să facă Duhul Sfânt în persoana umană şi ceea ce urmăreşte El să facă în adunările publice ale copiilor lui Dumnezeu.În cele ce urmează, eu voi face o distincţie netă între acestea şi de aceea împart ceea ce urmează în două capitole distincte: lucrarea în individ şi lucrarea în adunare.

Lucrarea Duhului Sfânt în individ

Apostolul Ioan ne vorbeşte despre părtăşia (greceşte: koinonia) cu Tatăl şi cu Fiul. La acestea, apostolul Pavel adaugă părtăşia (acelaşi cuvânt: koiononia) cu Duhul Sfânt, în binecuvântarea pe care le-o dă corintenilor:

„Şi harul Domnului Isus Cristos, şi dragostea lui Dumnezeu şi părtăşia Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13:14).

În mod normal, atunci când ne rugăm ne adresăm Tatălui, aşa cum spune apostolul Pavel: „îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Cristos” (Efeseni 3: 14). În continuare în această rugăciune Pavel scrie:

„şi-L rog… să vă întăriţi în putere prin Duhul Lui, în omul din lăuntru,

aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă…” (v.16-17).

Cu toate că, în termeni absoluţi, Duhul Sfânt ne umple toată fiinţa, şi Domnul Isus ne umple toată fiinţa, pentru vizualizare, adică pentru o mai clară percepere a relaţiei şi a părtăşiei noastre cu aceste Persoane, este bine să ne gândim în termenii scrişi de Pavel:

Domnul Isus este Mântuitorul nostru, este Preaiubitul nostru, este Mirele nostru, este Învăţătorul nostru, este Modelul nostru şi prin toate acestea suntem legaţi sentimental: El locuieşte în inima noastră.

Pavel ne spune că Duhul Sfânt locuieşte „în omul din lăuntru”. În Romani 7:22 şi 23, Pavel foloseşte o alternanţă din care rezultă că pentru el „omul din lăuntru” este „mintea.” În Efeseni 4:23, Pavel scrie că Domnul Isus are ca unul dintre obiectivele cu care vine la noi „să vă înnoiţi în Duhul minţii voastre” (aici nu este vorba de duhul nostru, ci de Duhul Sfânt care trebuie să devină Duhul minţii noastre. Totul se defineşte cel mai clar în Romani 8:6, unde, în original, Pavel vorbeşte despre „mintea cărnii” şi despre „mintea Duhului” (contextul de aici arata cel mai clar că este vorba de Duhul Sfânt).

Din 1 Corinteni 2:10-16, înţelegem clar că Duhul Sfânt este cel care ne aduce în mintea noastră gândurile lui Dumnezeu.

Pentru şi mai precisă localizare, la convertire Duhul Sfânt se uneşte cu duhul nostru şi astfel devenim „un singur duh” cu Cristos (1 Cor.6:17, vezi şi v. 19 pentru întregirea ideii.) Duhul nostru operează în mintea noastră. După ce Duhul Sfânt se cuplează cu duhul nostru, El vorbeşte în duhul nostru şi mintea noastră recepţionează ceea ce ne comunică Duhul.

Să mai vedem încă o conexiune.

În Romani 9:1, Pavel vorbeşte despre „conştiinţa mea luminată de Duhul Sfânt.” Este important să vedem de aici legătura dintre conştiinţă şi Duhul Sfânt.

În Romani 2:14-15, vorbind despre păgâni, Pavel scrie că „lucrarea Legii este scrisă în inimile lor”. Apoi el explică ce vrea să spună: „despre lucrarea aceasta mărturiseşte conştiinţa lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele”.

Este evident că Pavel foloseşte aici cuvântul „inimă” cu înţelesul de „conştiinţă” (paralelismul ebraic îl obligă să nu folosească acelaşi cuvânt de două ori, ci să spună acelaşi lucru cu alt cuvânt).

Conştiinţa este locul unde Dumnezeu a scris principiile morale în toţi oamenii care vin pe lume. Conştiinţa şi mintea (gândurile) sunt două entităţi distincte: conştiinţa îl învinovăţeşte pe om („îl mustră conştiinţa”), iar mintea (gândurile) se dezvinovăţeşte („raţionalizează”, găseşte scuze: Ce era să fac? N-am avut încotro? Şi alţii fac… etc.).

Când omul este născut din nou şi Duhul Sfânt şi-a făcut locuinţa în acel om, El luminează conştiinţa, adică pune acolo învăţăturile Domnului Isus şi, dacă omul nu le ascultă, încep mustrările de conştiinţă. Trebuie să fim, deci, atenţi că de acum conştiinţa este unul dintre instrumentele prin care ne vorbeşte Duhul Sfânt.

Acum ajungem la elementul cel mai important pentru înţelegerea scopului fundamental pentru care vine Duhul Sfânt în noi. Scopul acesta este definit de Dumnezeu Însuşi, atunci când ne face făgăduinţa venirii Duhului Sfânt ca să locuiască în oameni:

„Vă voi stropi cu apă curată şi veţi fi curăţaţi; vă voi curăţa de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri.

Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un Duh nou; voi scoate din voi inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne.

Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele” (Ezechiel 36:25-27. Italicele mele, I.Ţ.).

Scopul cu care ne dă Dumnezeu Duhul Său este ca noi să fim făcuţi capabili să împlinim voia lui Dumnezeu în toată purtarea noastră!

Care este problema? De ce nu suntem noi în stare să facem voia lui Dumnezeu? Aceasta este întrebare fundamentală!!!

Răspunsul ne este dat de apostolul Pavel în Romani 5-8 şi în Galateni 5-6. Ceea ce ne face incapabili să facem voia lui Dumnezeu este „carnea”, sau firea pământească, sau natura noastră umană pervertită prin neascultarea primului om şi prin câteva mii de ani de ani de trăire separată de Dumnezeu a înaintaşilor noştri.

Trebuie să ne uităm bine în Romani 8 şi în Galateni 5 la opoziţia dintre Duhul Sfânt şi elementul acesta al corupţiei noastre lăuntrice. În Galateni 5:16-17, Pavel ne spune că dacă umblăm călăuziţi de Duhul Sfânt nu vom mai împlini impulsurile care ne vin din carne, şi apoi ne spune că Duhul şi carnea „sunt lucruri protivnice unul altuia,” adică sunt în totală opoziţie unul faţă de celălalt.

În Romani 8:6, Pavel vorbeşte de „mintea cărnii” şi de „mintea Duhului”, adică unii oameni au mintea concentrată numai la ce le cere sau dictează carnea, iar unii şi-au deprins mintea să se concentreze la ce le şopteşte Duhul. Şi astfel, unii trăiesc după îndemnurile cărnii, iar ceilalţi după îndemnurile Duhului.

Trebuie să vedem şi precizarea categorică făcută de Pavel că cei care trăiesc după îndemnurile cărnii (ale firii pământeşti) nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, ci „vor muri”, spre deosebire de cei care trăiesc după îndemnurile Duhului, care au ca rezultat viaţa veşnică.

În Romani 7, Pavel ne-a spus că firea pământească are o putere copleşitoare asupra tuturor oamenilor şi că fără unirea noastră cu Cristos şi fără călăuzirea şi împuternicirea pe care ne-o dă Duhul Sfânt nu avem nici o şansă să fim liberi de sub puterea păcatului şi să trăim după voia lui Dumnezeu.

Dar, dacă ştim să trăim în unire cu Cristos şi ştim să trăim sub călăuzirea Duhului Sfânt avem tot ce ne trebuie pentru o viaţă de sfinţenie!

Despre trăirea în unire cu Domnul Isus am vorbit pe larg în materialul întitulat: Unirea cu Cristos. Cum se realizează ea şi cum trăim în ea.

Aici trebuie să ne uităm la a doua întrebare fundamentală: Cum învăţăm să trăim sub călăuzirea Duhului Sfânt?

Să stabilim mai întâi că aici vorbim despre totalitatea felului nostru de a fi şi despre totalitatea comportamentului nostru. Acestea cuprind gândurile care ocupă mintea noastră, sentimentele pe care le nutrim în inima noastră, impulsurile (pornirile, nervii, mâniile), cuvintele pe care le folosim în conversaţii (şi în scris!), tonul, acţiunile, gesturile, atitudinile (pacea lăuntrică, mulţumirea cu ce avem, bucuria, fericirea). Toate acestea pot fi determinate de carne şi pot fi determinate de Duhul.

Iată de ce trebuie să ne pătrundă foarte bine gândul fundamental că toate simţirile şi toate trăirile noastre ne vin din două surse: ori din firea coruptă, ori din Duhul Sfânt.

Un element absolut fundamental al vieţii spirituale este să învăţăm ca în permanenţă să ne întrebăm: Simţământul acesta, imboldul acesta, dorinţa aceasta, de unde îmi vine: de la firea coruptă sau de la Duhul lui Isus (sau Duhul lui Cristos, sau Duhul lui Dumnezeu, care sunt nume alternative date Duhului Sfânt).

Când ne uităm la o persoană de sex opus şi mintea noastră începe să gândească la păcat, obişnuinţa noastră trebuie să fie să gândim imediat: firea mea coruptă mă împinge să am gânduri păcătoase, iar Duhul lui Isus îmi spune că dacă le gândesc comit adulter în mintea mea. Eu resping îndemnul cărnii şi aleg să ascult de Duhul Sfânt. Doamne Isuse, ascult de Duhul Tău. Dă-mi chiar acum puterea să gândesc la ceva curat şi dumnezeiesc!

Când cineva mă ironizează, sau mă jigneşte, sau mă insultă, şi eu imediat mă aprind în lăuntru si caut nişte cuvinte cu care „să-l pun la punct”, „să nu mă las călcat în picioare”, „să i-o spun de la obraz”, trebuie să am deja reflexul format ca să-mi zic: „Acestea vin din firea mea coruptă; Duhul lui Isus îmi zice să rabd, să iert şi să răspund cu o vorbă bună. Oare ce înseamnă ca acum să ascult de Duhul lui Dumnezeu? Ce reacţie şi ce răspuns îmi şopteşte El?” Vă asigur că totul în noi se va schimba în acea clipă şi vom primi „chiar în ceasul acela” o vorbă caldă şi plină de dragoste cu care să nu ne lăsăm biruiţi de rău ci să biruim răul prin bine!

Să discutăm acum cuvintele noastre. Să ţinem cont că ceea ce ne spune Pavel despre vorbirea noastră este în contextul poruncii de a nu-L întrista pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu:

„Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-L aud… Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, care nu sunt cuviincioase; ci mai de grabă cuvinte de mulţumire” (Efeseni 4:29 şi 5:4) şi „Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum să răspundeţi fiecăruia” (Coloseni 4:6).

Aici trebuie să adăugăm neapărat ceea ce ne spune Dumnezeu pe această temă în cartea Proverbe. Acolo, Dumnezeu face distincţie între vorbirea înţeleptului şi vorbirea nebunului.

„Cine vorbeşte în chip uşuratic răneşte ca străpungerea unei săbii,

dar limba înţelepţilor aduce vindecare” (12:18).

„Un răspuns blând potoleşte mânia,

dar o vorbă aspră aţâţă mânia.

Limba înţelepţilor dă ştiinţă plăcută,

Dar gura nesocotiţilor împroaşcă nebunie” (15:1-2)

„Limba dulce este un pom de viaţă,

dar limba stricată zdrobeşte sufletul” (15:4).

„Cine are inimă înţeleaptă

îşi arată înţelepciunea când vorbeşte

şi mereu sunt învăţături noi pe buzele lui” (16:23)

„Vorbele nebunului aduc ceartă

şi gura lui înjură până stârneşte lovituri.

Gura nebunului îi aduce pieirea

Şi buzele lui sunt o cursă pentru suflet” (18:6-7)

„Cine îşi păzeşte gura şi limba

îşi scuteşte sufletul de multe necazuri” (21:23)

„Cine iubeşte curăţia inimii

şi are bunăvoinţa pe buze este prieten cu împăratul” (22:11).

„Un răspuns bun

este ca un sărut pe buze…

Nu vorbi în chip uşuratic împotriva aproapelui tău;

Ori ai vrea să înşeli cu buzele tale?” (24: 26 şi 28).

Oare de ce consideră Dumnezeu că este atât de important să ne dea atâtea instrucţiuni referitoare la vorbirea noastră?

Iacov ne spune de ce: fiindcă

„Limba este şi ea un foc de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre care întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii, când este aprinsă de focul gheenei” (Iacov 3:6).

Iacov explică apoi că vorbirea din invidie şi cearta au origine „pământească, firească, drăcească” (v. 15).

În contrast cu aceasta, înţelepciunea care vine de la Duhul lui Dumnezeu produce pace, blândeţe, curăţie şi bunătate (v.17).

Ţineţi cont că lucrul de bază pe care trebuie să-l învăţăm este să ne întrebăm în permanenţă care este sursa din care ne vine un impuls, un îndemn sau altul. În cazul vorbirii, trebuie să ne intre bine în minte că unele cuvinte taie, rănesc, produc durere, umilesc, şi chiar degradează fiinţa cărora le sunt adresate. Duhul Sfânt nu produce asemenea roade!

Dacă un om este dominat de Duhul Sfânt, în el este bunătate, amabilitate şi blândeţe. Când îi vine îndemnul să spună un cuvânt care supără, care ofensează, el îşi va zice: „Cum aş putea spune eu un asemenea cuvânt?”

Un om plin de Duhul sfânt este un om plin de bunătate! Şi el va zice în sine: „Ce cuvinte să folosesc în această situaţie, ca să dau har celui din faţa mea?!” Cuvintele mele trebuie să fie „drese cu sare,” adică trebuie să fie de bun gust, nu de prost gust!

Până nu ne formăm dexteritatea (obişnuinţa şi priceperea) de a ne întreba la fiecare cuvânt ce ne vine pe limbă, „Din ce sursă îmi vine cuvântul acesta?”, nu ne vom schimba felul de a vorbi, ci vom continua să vorbim vulgar, răutăcios, ofensator, producând multora răniri şi multă durere.

Când ne-am format această dexteritate şi suntem ferm decişi să ascultăm numai de Duhul Sfânt, care este Duhul dragostei, al păcii, al bunătăţii, limbajul nostru va deveni curat, ziditor, constructiv, vindecător, producător de bucurie şi de fericire tuturor cărora le adresăm vorbirea noastră.

Să ne gândim la simţămintele noastre. Cuvântul ne spune să nu lăsăm să locuiască în noi amărăciune, invidie, gelozie, duşmănie, ură, răutate. Şi în domeniul acesta trebuie să ne formăm deprinderea de a ne întreba: Stările acestea sufleteşti îmi vin de la natura mea coruptă, sau îmi vin de la Duhul lui Isus?

Chiar şi numai punându-ne cu toată seriozitatea această întrebare în noi se va face deja lumină: vom vedea că aceste stări sunt din firea noastră păcătoasă şi nu le vom mai dori în noi. Şi atunci, în mod normal ne vom adresa Duhului Sfânt şi-I vom cere Lui să ne cureţe de aceste simţăminte străine de Dumnezeu şi diavoleşti şi să ne umple El cu bunătate, cu milă (înţelegere pentru slăbiciunile celorlalţi), cu capacitate de iertare, cu îngăduinţă, cu răspuns bun la orice răutate care a fost revărsată peste noi.

Una dintre cele mai mari eliberări lăuntrice are loc atunci când interiorul nostru este golit de amărăciune, de invidie, de gelozie, de duşmănie, de răutate, de ură şi când în locul acestora vine dragostea agape care este plină de bunătate şi de generozitate! Dar noi înşine nu putem face această eliberare interioară: Numai Duhul lui Isus o poate face! Şi El tocmai de aceea ne este dat: ca să realizeze în noi schimbările pe care le doreşte Dumnezeu!

O atenţionare importantă aici: Duhul Sfânt nu ne umple dacă noi nu-L lăsăm să aducă în interiorul nostru aceste simţăminte cereşti! Cum crezi că Duhul Sfânt te umple când tu eşti plin de lucruri care Lui nu-I plac? Acceptă să producă El în tine roada Lui, şi atunci cu siguranţă că El te va umple!

Să ne gândim la ceea ce facem la serviciu, sau la scoală, sau în afacerile noastre. Minciuna, incorectitudinea, necinstea, nedreptatea, înşelăciunea, sunt categoric lucruri pe care Duhul Sfânt nu le tolerează. Când le facem, noi ascultăm de firea noastră coruptă. Şi încă odată: Cine face asemenea lucruri nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu, prin urmare nici acum el sau ea nu este de la Dumnezeu, nu are pe Duhul lui Dumnezeu în sine!

Când te duci la serviciu, la şcoală sau la orice alte afaceri, trebuie să-ţi creezi deprinderea să-ţi spui: „Tot ce voi face eu astăzi va fi ori din natura mea coruptă, ori din Duhul Sfânt. Şi veşnicia mea depinde de cine ascult! Indiferent cât câştig dacă spun minciuna şi fac incorectitudinea sau nedreptatea, dacă îmi pierd veşnicia cu Dumnezeu, câştigul este prea mic şi pierderea este prea mare! Nu merită să ascult de fire! Şi oricât aş pierde aici şi chiar dacă aici aş rămâne sărac lipit pământului, dacă am în mine pe Duhul Sfânt am în mine veşnicia! Merită să-L ascult pe Duhul Sfânt şi de aceea voi spune numai adevărul, voi fi corect, voi fi cinstit, voi fi drept, deoarece aşa îi place Domnului meu!

Vă rog să observaţi cum în toate domeniile discutate mai sus, totul se petrece mai întâi în mintea noastră. Acolo noi deliberăm şi acolo noi luăm decizii. Tot ce suntem şi apoi tot ce facem depinde de aceste deliberări interioare şi de deciziile pe care le luăm acolo. Acum aduceţi-vă iarăşi aminte că Duhul Sfânt ne este dat ca să fie „Duhul minţii noastre”. Când noi deliberăm ce să fim şi ce să facem, firea noastră coruptă strigă cu disperare şi din răsputeri să o ascultăm pe ea. Duhul Sfânt ne şopteşte delicat care este învăţătura Domnului Isus în acea problemă şi ne spune care este voia lui Dumnezeu.

Întotdeauna când luăm o decizie, noi ascultăm ori de fire ori de Duhul lui Isus.

Adeseori noi ne plângem că suntem slabi, că suntem supuşi greşelii, că n-avem putere să fim mai buni, mai corecţi, etc.

Plângerea aceasta ori vine din necunoaşterea acestor resorturi lăuntrice, ori vine pur si simplu din faptul că noi am decis deja de mult că noi vom asculta de fire, nu de Duhul Sfânt.

Acum, scopul acestei scrieri este înainte de toate să ne înveţe să punem în permanenţă întrebarea referitoare la cele două surse: firea coruptă şi Duhul Sfânt. Şi chiar şi numai dacă am pus întrebarea, o parte din luptă este câştigată, căci imediat ne dăm seama ce vine din fire şi ce vine de la Duhul.

Al doilea scop al acestei scrieri este să ajungem la acea decizie sfântă, categorică şi totală că vrem să ascultăm de Duhul Sfânt şi că atunci când Îi cunoaştem călăuzirea vom merge pe calea Lui indiferent cât ne costă!

Până când nu există în noi această decizie fundamentală, vom fi tot falimentari şi vom continua să trăim ca lumea şi vom avea ca sfârşit pieirea.

Viaţa din belşug, viaţa satisfăcătoare, viaţa împlinită ne vine numai din această trăire sub călăuzirea Duhului Sfânt.
Dumnezeu ne spune: „Puneţi-Mă la încercare”. Adică, luaţi decizia să ascultaţi de Duhul Meu, şi Eu voi deschide zăgazurile cerului şi voi turna peste voi belşug de binecuvântare. Veţi vedea că puterea Mea va fi în voi, şi veţi fi cu totul capabili şi în stare să fiţi oamenii plăcuţi Mie.

Dumnezeu îşi manifestă puterea Lui prin Duhul Sfânt în noi şi prin noi numai după ce noi am decis să-L ascultăm în toate pe Duhul Sfânt!

Am început partea aceasta a lucrării de faţă introducând conceptul de „părtăşie cu Duhul Sfânt.” Termenul grecesc, koinonia, înseamnă „parteneriat”, adică fenomenul în care două persoane îşi unesc resursele şi forţele pentru a realiza un obiectiv comun. În cazul parteneriatului cu Duhul Sfânt, obiectivul este transformarea caracterului nostru până când se formează în noi chipul lui Cristos (vezi 2 Cor.3:18) şi transformarea comportamentului nostru ca să devenim sfinţi în toată purtarea noastră, prin „sfinţirea lucrată de Duhul Sfânt” (1 Petru 1:2 şi 14-17). „Roada Duhului” din Galateni 5:22-23 nu este altceva decât o descriere mai detaliată a ce se înţelege prin chipul lui Cristos.

Când în caracterul nostru şi în comportamentul nostru se manifestă „lucrurile firii pământeşti”, noi nu avem părtăşie cu Duhul Sfânt (suntem „în carne” nu „în Duhul”, Romani 8:9). Părtăşie cu Duhul Sfânt avem numai când ne-am format dexteritatea de a defini clar sursa a ceea ce simţim, gândim, sau facem şi când Îl ascultăm pe Duhul Sfânt în toate aceste domenii. Cum ai putea pretinde că tu ai părtăşie cu Duhul Sfânt, când tu asculţi de fire şi, implicit, asculţi de diavolul (pentru identificarea firii pământeşti cu acţiunea diavolului în oameni, vezi Efeseni 2:1-3)?

Cel mai de seamă lucru în viaţa unui copil al lui Dumnezeu este părtăşia cu Tatăl, părtăşia cu Fiul şi părtăşia cu Duhul Sfânt. Când ai pierdut părtăşia, ai pierdut asocierea cu Ei, ai pierdut totul!

Iar părtăşia cu Ei depinde de trăirea în lumină (1 Ioan 1:4-7).

Lucrarea Duhului Sfânt în adunare

În lucrarea pe care mi-a trimis-o şi pe care eu am afişat-o aici intr-o file, fratele Joldiş face aduce următoarea critică Bisericilor baptiste din România:

„Lipseşte manifestarea darurilor, vindecarea, eliberarea demonică, şi un loc pentru minunile Lui ca la cei din Noul Testament!”

Discutând în principiu, foarte multe situaţii actuale îşi au explicaţia în istorie. Dacă ştim ce s-a întâmplat în istorie, putem înţelege cum de s-a ajuns unde suntem astăzi.

Mişcarea penticostală a început în România prin 1924, dar ea a luat un mare avânt abia imediat după al doilea război mondial, mai exact între 1945- 1950. În perioada aceea, o mulţime de Biserici baptiste au trecut în întregime la penticostalism şi s-au declarat Biserici penticostale. În alte locuri, o bună parte dintre baptişti au trecut la penticostali.

Istoric, atunci a intrat cultul baptist în stagnare. Putem spune că nu şi-a mai revenit din lovitura pe care a primit-o atunci.

Fiindcă penticostalii au venit cu accentul pe Duhul Sfânt şi pe darurile Lui cele mai spectaculare, baptiştii s-au speriat de Duhul Sfânt! În multe Biserici baptiste există o frică de a vorbi despre Duhul Sfânt, iar acolo unde se vorbeşte despre El se spune mai mult ceea ce El nu face (adică, se spune că astăzi nu mai dă anumite daruri).

Situaţia se vede în percepţia populară care spune că baptiştii cred în Domnul Isus, iar penticostalii cred în Duhul Sfânt.

Prin ceea ce afirm aici nu critic pe nimeni şi nu laud pe nimeni, ci doar semnalez un fenomen care a avut loc în istoria noastră.

Este un fapt că baptiştii se tem de „manifestarea darurilor”, prin care penticostalii înţeleg tocmai darurile pe care le aminteşte fratele Joldiş: vindecările, eliberările de duhuri rele, şi alte minuni.

Paguba cea mai mare pentru baptişti este că temându-se de manifestările miraculoase ale Duhului Sfânt, care de regulă au loc în adunare, mulţi dintre ei neglijează şi lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt.

Afirmaţiile acestea vor stârni, desigur, proteste şi acuze din partea unora dintre fraţii mei baptişti. Dar… tocmai de aceea scriu ce scriu, ca să producem o discuţie despre noi înşine. Căci dacă ne vom judeca singuri, nu vom mai fi judecaţi de Domnul!

Eu cred în proorocii. Domnul mi-a dat încă în 1977 descoperirea că brusc, nu peste multă vreme, comunismul se va prăbuşi de la sine. Pe baza aceasta mi-am alcătuit programul de a face cărţi teologice şi de a forma oameni pentru timpul când va veni libertatea. Când am spus această profeţie în America, experţii de acolo, care erau convinşi că comunismul va birui în toată lumea, s-au uitat la mine ca la o ciudăţenie. Când am început să spun această profeţie românilor prin radio Europa Liberă, am fost considerat ca naiv, deoarece nimeni nu putea crede că un colos aşa de puternic se va prăbuşi de la sine! Dar… s-a întâmplat aşa cum mi-a descoperit Duhul Sfânt şi cum am profeţit! Cum aş putea eu spune că astăzi nu mai există darul acesta?

Eu cred în vindecări miraculoase ca răspuns la rugăciunea prezbiterilor cu punerea mâinilor, deoarece am văzut aşa ceva cu ochii mei! Şi eu cred în minuni de vindecări ca răspuns la rugăciunile Bisericii, deoarece am văzut şi am trăit şi aşa ceva!

Eu cred în multe alte minuni, inclusiv eliberări de stăpânire demonică, prin rugăciunile Bisericii, şi uneori fără nici o rugăciune, minuni care se petrec în timp ce noi predicăm Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum scrie în Marcu 16:20 şi cum se atestă în Faptele apostolilor. Am fost martor şi la asemenea minuni în cursul lucrării mele de predicator al Cuvântului lui Dumnezeu!

Veţi observa însă că eu nu am dat niciodată publicităţii aceste fenomene miraculoase. De ce? Fiindcă aşa am simţit eu, că Duhul Sfânt este suveran şi că El face aceste minuni atunci când voieşte El şi că eu nu trebuie să mă laud cu ceea ce face El!

Poate că am greşit prin această tăcere.

Oricum, ar fi o mare schimbare în adunările noastre baptiste dacă noi ne-am ruga pentru vindecarea bolnavilor şi am aştepta să aibă loc acea vindecare, fără să mai adăugăm formula de îndoială „dacă este voia Ta.” Dumnezeu ne porunceşte să ne rugăm pentru bolnavi în Numele Domnului Isus şi ne porunceşte să credem că ceea ce ne-am rugat am şi primit. El voieşte, numai noi să credem!

Îndoiala noastră cu privire la puterea Duhului Sfânt de a face şi astăzi ce a făcut altădată blochează puterea Lui în adunare!

O extrem de importantă clarificare. Dacă Duhul Sfânt nu are libertate în noi ca indivizi, să lucreze în noi voia lui Dumnezeu aşa cum am descris mai sus, atunci automat El nu are libertate nici să facă minuni în adunare! Cu cât este mai puternică părtăşia noastră cu Duhul Sfânt în viaţa personală, cu atât este mai puternică manifestarea Lui cu putere în adunare!

Omul ca oglindă şi desăvârşirea în dragoste

Autor: Iosif Țon
Una dintre capacităţile înnăscute ale omului este aceea de imitare. Din primele zile de viaţă, copilul începe să imite pe cei care au grijă de el. Când mama îi zâmbeşte, zâmbeşte şi el; când mama se încruntă, face şi el aşa. Copilul este o mică oglindă a celor care vin în apropierea lui. Putem spune că prima fază a învăţării se bazează pe această capacitate de imitare, de oglindire a celor cu care are de a face.Această capacitate de imitare a celorlalţi oameni rămâne una dintre trăsăturile fundamentale ale omului pe toată durata vieţii sale.

Solomon a fost un bun observator al fiinţei umane şi nu putea să nu remarce fenomenul acesta. Şi într-adevăr, el îl consemnează în cartea lui de Proverbe prin aceste cuvinte:

„Cum răspunde în apă faţa la faţă,

aşa răspunde inima omului inimii omului” (Proverbe 27:19).

Probabil că prima oglindă pe care a folosit-o omul la începuturile istoriei lui a fost apa dintr-o mică baltă, sau dintr-un mic lac. În aceasta şi-a văzut el (şi ea!) mai întâi faţa. Oglinda ca instrument de arătare a feţei a apărut mult mai târziu şi cu siguranţă că multă vreme a fost un obiect de lux, extrem de scump. Fiindcă Solomon scria pentru ca sa-l înţeleagă tot poporul, el a folosit pentru conceptul de oglindă apa în care fiecare îşi putea vedea faţa. Prin urmare, noi putem actualiza acest proverb şi să-l citim astfel:

Cum răspunde în oglindă faţă la faţă,

aşa răspunde inima omului inimii omului.

Ce vrea să ne spună înţeleptul lui Israel prin proverbul acesta? Să desfacem condensata lui exprimare în felul următor.

Fiecare om este ca o oglindă: el reflectează ceea ce-i fac ceilalţi. Dacă cineva îi zâmbeşte, zâmbeşte şi el; dacă cineva se încruntă la el, răspunde şi el cu încruntare. Dar nu numai faţa lui răspunde astfel, ci aşa face inima lui. Inima lui răspunde ca o oglindă la ceea ce vede el în inima celuilalt: dacă simte că cineva îl iubeşte, inima lui răspunde cu iubire; dacă simte că cineva îl urăşte, inima lui răspunde cu ură.

Solomon a fost un bun cunoscător al naturii umane şi în acest proverb el îşi exprimă constatarea lui că oamenii sunt fiinţe reactive: ei simt ce atitudini au ceilalţi faţă de ei şi reacţionează în acelaşi mod, cu acelaşi fel de atitudini. Cu alte cuvinte, noi percepem foarte rapid şi bine ce simt ceilalţi faţă de noi şi răspundem cu acelaşi fel de simţăminte.

Oare trebuie să fim surprinşi când citim că omul are şi capacitatea de a-L oglindi pe Dumnezeu? Să analizăm fenomenul oglindirii slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Moise. Iată istoria:

„Moise a coborât de pe Muntele Sinai cu cele două table ale mărturiei în mână. Când se cobora de pe munte, nu ştia că pielea feţei lui strălucea, pentru că vorbise cu Domnul.

Aaron şi toţi copiii lui Israel s-au uitat la Moise şi iată că pielea feţei lui strălucea; şi se temeau să se apropie de el….

Când a încetat să le vorbească, şi-a pus o măhramă pe faţă.”

Fenomenul se repeta atunci când Moise intra în cortul întâlnirii şi acolo avea o nouă întâlnire şi comuniune cu Dumnezeu:

„Când intra Moise înaintea Domnului, ca să-I vorbească, îşi scotea măhrama până ieşea; iar când ieşea, spunea copiilor lui Israel ce i se poruncise.

Copiii lui Israel se uitau la faţa lui Moise şi vedeau că pielea feţei lui strălucea; şi Moise îşi punea iarăşi măhrama pe faţă până ce intra ca să vorbească cu Domnul” (Exod 34: 29-30 şi 33-35).

Apostolul Pavel comentează pe larg fenomenul oglindirii slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Moise în 2 Corinteni 3:5-15. Pavel observă că slava lui Dumnezeu de pe faţa lui Moise era trecătoare şi că el îşi punea un văl pe faţă tocmai ca oamenii să nu vadă că strălucirea dispare.

Pavel mai observă că fenomenul strălucirii feţei lui Moise a fost legat de primirea de către Moise a tablelor legământului. Apostolul face apoi observaţia că dacă darea legii celei vechi a fost îmbrăcată în slavă, cu atât mai mult legământul cel nou şi legea acestuia sunt îmbrăcate în slavă. El continuă discuţia acestui subiect în cap.4, în primele şase versete, unde el scrie că Evanghelia – expresia noului legământ – este Evanghelia „slavei lui Cristos care este chipul lui Dumnezeu” (versetul 4). Prin „chipul” putem înţelege „imaginea”, sau „oglinda”, sau „oglindirea”, căci Cristos este expresia fidelă, exactă şi perfectă a lui Dumnezeu către noi oamenii. Pavel continuă prin a scrie că slujba lui de evanghelist este „să facem să strălucească lumina cunoaşterii slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Cristos” (v. 6).

Noul Testament ni-L prezintă pe Domnul Isus ca fiind noul Moise, care ne-a adus noul legământ cu Dumnezeu. Aici în 2 Corinteni 3 şi 4, Pavel face paralela între cei doi dătători de legământ şi ne spune că dacă faţa lui Moise strălucea de slava lui Dumnezeu, cu atât mai mult faţa lui Cristos străluceşte de slava lui Dumnezeu, El fiind chipul perfect al lui Dumnezeu, sau replica, sau imaginea, sau oglindirea perfectă a lui Dumnezeu.

Acum trebuie să vedem că între discutarea acestor doi dătători de legământ ale căror feţe reflectă slava lui Dumnezeu, Pavel înserează o observaţie despre noi înşine, în ultimul verset din cap.3. Cuvântul cheie în acest verset este katoptrizomani, tradus de Cornilescu prin „privind ca într-o oglindă”. Problema este că acest cuvânt nu înseamnă privind ca într-o oglindă, ci înseamnă „a reflecta ca o oglindă.”

Prin urmare, trebuie să citim acest verset aşa cum este el redat în traducerea „Cornilescu revizuit”, publicat în comun de editurile Lumina lumii şi Cartea creştina, în 2003:

„Noi toţi, cu faţa descoperită, reflectăm ca o oglindă gloria Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip ca al Lui, din glorie în glorie, prin Duhul Domnului.”

Chiar şi logica textului ca un tot ne obligă la această lectură, căci în cazul acesta avem următoarea secvenţă logică:

– faţa lui Moise reflecta slava lui Dumnezeu (şi tindea să o piardă)

– noi reflectăm slava lui Dumnezeu (într-un mod gradat, tot mai puternic)

– faţa Domnului Isus reflectă în mod permanent şi perfect slava lui Dumnezeu.

Esenţial în toate acestea este faptul că omul este capabil să reflecteze ca o oglindă slava sau frumuseţea lui Dumnezeu. Cel care a făcut această reflectare în mod desăvârşit a fost Fiul lui Dumnezeu, care este totalmente „chipul” (în engleză, „image” – imaginea) lui Dumnezeu. De aceea a putut el să spună: „Cine m-a văzut pe mine L-a văzut pe tatăl” (Ioan 14: 9). În acest sens trebuie să înţelegem şi declaraţia Lui că Fiul „nu face decât ce-L vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face tatăl face şi Fiul întocmai” (Ioan 5: 19). Cu alte cuvinte, trebuie să înţelegem că tot ce face Fiul trebuie să înţelegem că de fapt face Tatăl, adică Dumnezeu, iar Fiul doar oglindeşte aceste lucruri către noi.

Acum, să punem discuţia fenomenului capacităţii umane de a oglindi frumuseţea lui Dumnezeu, din 2 Cor. 3 şi 4, alături de discuţia fenomenului general uman din Proverbe 27:19, unde Solomon ne spune că oamenii sunt oglinzi ale oamenilor, adică fiecare om răspunde la ceea ce-i fac ceilalţi oameni prin acţiuni similare. Faţă de această constatare despre toţi oamenii, în 2 Corinteni 3 şi 4 citim că unii oameni sunt capabili să fie o oglindă a lui Dumnezeu: ei reflectează slava sau frumuseţea lui Dumnezeu către semenii lor, indiferent ce le fac lor aceştia.

Cu aceste două constatări bine fixate în mintea noastră, să ne apropiem acum de ceea ce ne învaţă Domnul Isus în Matei 5:38-48 (parte din predica de pe munte) şi în Luca 6:27-36 (parte din predica de pe câmpie).

În legea dată la Sinai prin cuvintele „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” Dumnezeu a ţinut seama de caracterul reactiv al naturii umane şi a introdus aici principiul corectitudinii şi al egalităţii: Dacă cineva îţi scoate un ochi, scoate-i şi tu un ochi – aceasta este corectitudine şi dreptate – dar ai grijă să nu i-i scoţi pe amândoi – aceasta ar fi incorect şi nedrept. Tot astfel, dacă cineva îţi scoate un dinte, loveşte-l şi tu şi scoate-i un dinte – aceasta-i corectitudine şi dreptate – dar ai grijă să nu-l loveşti atât de tare încât să-i scoţi doi dinţi – aceasta ar fi incorect şi nedrept. Ca să folosim conceptul dat nouă de Solomon, aici avem descrisă o oglindă umană corectă.

Domnul Isus ne spune că dacă procedăm în felul acesta suntem pur şi simplu oameni: oglinzi care fac exact ceea ce ne fac nouă ceilalţi oameni:

„Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii?

Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?” (Matei 5:46-47) şi

„Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii îi iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei.

Dacă faceţi bine celor ce vă fac bine, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii fac aşa” (Luca 6:32-33).

Să observăm această întrebare: „Ce lucru neobişnuit faceţi?” Domnul Isus nu vrea ca noi să fim oameni obişnuiţi. El aşteaptă ca noi să fim neobişnuiţi şi să procedăm în mod neobişnuit. El ne spune că noi trebuie să fim altfel decât ceilalţi oameni.

Mai întâi, să clarificăm exact contrastul pe care Domnul Isus îl face între două categorii de oameni. Care sunt aceste categorii? Una dintre categorii este evident cea în care sunt oamenii reactivi, oamenii care sunt oglindă fidelă a celorlalţi oameni, care le răspunde celorlalţi cu aceeaşi monedă. Şi care este cealaltă categorie:

Din text rezultă clar că această nouă categorie este definită prin expresia „fiii Tatălui vostru”, adică fiii lui Dumnezeu. Şi care este deosebirea esenţială dintre aceştia şi ceilalţi oameni? Deosebirea esenţială şi fundamentală este că fiii lui Dumnezeu sunt oglinzi ale Tatălui lor! Ei reacţionează la greşelile sau răutăţile celorlalţi oameni exact aşa cum reacţionează Dumnezeu la greşelile şi la răutăţile lor: cu milă, cu bunătate, cu dragoste, cu facere de bine!

Cu alte cuvinte, Domnul Isus le zice celor ce sunt fii ai lui Dumnezeu: Locul esenţial unde se vede dacă sunteţi fii ai lui Dumnezeu este în reacţia voastră la greşelile şi la răutăţile pe care vi le fac cei din jurul vostru! Din reacţia voastră se vede dacă în voi este fire (natură) umană, sau fire (natură) divină.

Această explicaţie o găsim în prima epistolă a lui Ioan, în capitolul 4. Tema tratată de Ioan aici este dragostea de fraţi, în special, şi dragostea de oameni, în general. Ioan, ca şi Domnul Isus, al cărui ucenic preaiubit a fost, împarte omenirea în două categorii: cei ce sunt „din lume” (v.5) şi cei ce sunt „din Dumnezeu” (v.6). Din capitolul 3 reiese că o caracteristică esenţială a lumii este ura şi ura este ucigătoare (cf.3:15). Cei care sunt din lume nu se poate să nu urască, deoarece aceasta este o trăsătură fundamentală a naturii lor. Ca să ajungi să iubeşti, trebuie să ţi se schimbe natura, şi aceasta se face numai printr-o nouă naştere, prin naşterea din Dumnezeu:

„Dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu.

Cine nu iubeşte nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste” (4:7b – 8).

Ioan continuă făcând o explicaţie extrem de importantă şi anume că el nu vorbeşte despre orice fel de iubire, ci de felul de iubire pe care a arătat-o Dumnezeu faţă de noi: El ne-a iubit când eram încă păcătoşi, adică atunci când nu eram vrednici de iubire, ci eram vrednici doar de pedeapsă. Atunci, în acea stare a noastră, Şi-a dat El fiul să moară pentru noi!

Implicaţia este că noi suntem chemaţi să-i iubim pe ceilalţi oameni cu toate că ei nu sunt vrednici de iubire. Dacă suntem născuţi din Dumnezeu, avem – din natura divină născută în noi (Ioan o numeşte „sămânţa lui Dumnezeu”, 3:9) – capacitatea de a iubi cum iubeşte Dumnezeu, adică pe nemeritate!

Apoi Ioan merge cu discuţia un pas mai departe şi, pentru a ne arăta completamente cum este posibil pentru oameni să iubească cum iubeşte Dumnezeu, adaugă un nou factor în ecuaţie:

„Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea lui a ajuns desăvârşită în noi.

Cunoaştem că rămânem în El şi că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său” (4: 12-13).

Cu acestea, Ioan ne-a dat toate informaţiile despre lucrurile care trebuie să se întâmple cu noi ca să putem ajunge să iubim aşa cum iubeşte Dumnezeu. Două sunt aceste dimensiuni supra-umane pentru a fi capabili de o iubire supra-umană:

– să fim născuţi din Dumnezeu, şi

– să locuiască şi să rămână în noi Duhul Sfânt.

Să ne amintim că şi Pavel face legătura directă şi cauzală între iubire şi Duhul Sfânt:

„dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Romani 5:5) şi

„Roada Duhului este dragostea…” (Gal.5:22)

Să ne uităm în continuare în 1 Ioan 4. Ioan continuă discuţia şi scrie, după ce ne-a spun despre naşterea din Dumnezeu şi de rămânerea în Dumnezeu prin ascultarea de Duhul Sfânt, că atunci

„Cum este El aşa suntem şi noi în lumea aceasta: astfel se face că dragostea este desăvârşită în noi…” (v.17).

„Cum este El aşa suntem şi noi în lumea aceasta” – o afirmaţie colosală! – se poate înţelege şi explica numai prin conceptul de oglindă: noi suntem oglinda Lui în lumea aceasta, adică, noi nu avem lumină care să origineze în noi: noi reflectăm aici jos mila Lui, bunătatea Lui, dragostea Lui. Şi facem această oglindire tocmai faţă de cei ce ne greşesc şi ne fac rău, sau pur şi simplu nu ne sunt simpatici! Aceasta este dragostea desăvârşită şi textul ne arată clar că acest fel de dragoste se aşteaptă să fie o realitate în noi aici şi acum!

Dar, este posibil oare ca oamenii să fie aşa? Nu, nu-i posibil ca oamenii obişnuiţi să fie aşa! Lucrul acesta este posibil şi este posibil cu certitudine pentru sau cu aceia care sunt născuţi din Dumnezeu şi care au în ei Duhul Sfânt!

Apostolul Petru scrie că oamenii aceştia s-au făcut „părtaşi ai firii dumnezeieşti” şi pe aceştia apoi îi cheamă să-şi dea toate silinţele să adauge la credinţa lor dragostea de fraţi şi iubirea de oameni, deoarece numai aşa li se va da „din belşug intrate în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos” (2 Petru 1:3-11).

Ideea fundamentală a acestui eseu este că noi toţi oamenii suntem şi funcţionăm ca nişte oglinzi. Întrebarea la care trebuie să răspundem fiecare dintre noi este aceasta: Pe cine oglindim noi? Pe oamenii (fraţii) din jur, care inevitabil ne greşesc, care intenţionat sau neintenţionat ne fac rău şi ne rănesc sau care pur şi simplu nu sunt atrăgători, nu sunt simpatici, ci sunt nişte „nesuferiţi” şi nişte „imposibili”? Dacă îi oglindim pe ei, procedăm ca ei, le răspundem după cum sunt ei şi nu suntem decât „ecoul” lor, şi astfel suntem exact ca ei!

Avem însă capacitatea, primită prin naşterea din Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt din noi, să răspundem greşelilor şi răutăţilor celor din jur oglindind către ei frumuseţea lui Dumnezeu: mila Lui, bunătatea Lui, îndurarea Lui, îndelunga Lui răbdare, dragostea Lui, iertarea Lui!

Să întregim imaginea aceasta adăugând şi învăţătura lui Pavel din Efeseni 4:30-32 şi 5:1-2.

„Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu cu care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.

Orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru.

Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Cristos.

Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu (în original: imitaţi-L pe Dumnezeu), ca nişte copii preaiubiţi.

Trăiţi în dragoste, aşa cum Cristos ne-a iubit şi s-a dat pe Sine pentru noi…”

Să observăm mai întâi atenţionarea să nu-L întristăm pe Duhul Sfânt. Contextul ne spune că Îl întristăm pe Duhul Sfânt atât prin lucrurile listate înainte – minciuna, mânia, cuvintele vulgare, furtul – cât şi prin aceste lucruri care trebuie să dispară din noi: amărăciunea, mânia, ţipetele, şi orice manifestări de răutate.

În loc de acestea avem chemarea de a fi ca Dumnezeu şi ca Domnul Isus, de a-I imita, adică de a-I oglindi. Este exact aceeaşi chemare ca şi în celelalte texte analizate înainte. Prin minciună, prin mânie, prin ţipete (manifestări nervoase), prin acţiuni răutăcioase, noi nu facem altceva decât să le dăm celorlalţi ce ne-au dat ei. Suntem oglinda lor şi nu suntem cu nimic mai buni decât ei! Când ne uităm cum procedează Dumnezeu şi Domnul Isus şi când Îi imităm, noi răspundem celor din jurul nostru ca Dumnezeu şi ca Domnul Isus: noi suntem oglinda Lor faţă de semenii noştri!

Nu uitaţi că a fi oglinda lui Dumnezeu este posibil numai dacă eşti născut din Dumnezeu şi dacă trăieşti sub călăuzirea Duhului Sfânt (numai atunci nu-L întristezi)!

După ce am înţeles lucrurile acestea în gândirea noastră, după ce conceptul acesta că suntem o oglindă ori a oamenilor ori a lui Dumnezeu ne-a devenit clar pe plan cognitiv (mintal, intelectual), să venim acum la viaţa practică.

„Problema” noastră sunt toţi ceilalţi oameni, începând cu cei din casa noastră, apoi cei din Biserica noastră, cei din serviciul nostru, cei de pe strada noastră, cei din lumea noastră. Ei nu sunt aşa cum i-am vrea noi să fie şi nu fac ce am vrea noi să facă! Dimpotrivă, ei ne greşesc, uneori neintenţionat alteori intenţionat, uneori mai puţin dureros, alteori teribil de dureros. Până acum, fără să ne dăm seama, noi am fost oglinda lor. Noi le-am răspuns aşa cum ne-au făcut ei. Ba uneori cu vârf şi îndesat!

Trebuie să aflăm acum că în aceasta stă nefericirea noastră! Ne întrebăm de ce nu poate fi armonie în casa noastră. Ne întrebăm de ce ne certăm mereu. Ne întrebăm când se vor opri toate acestea şi când ne va da şi nouă cineva puţină fericire. Răspunsul la toate acestea este că toate se vor schimba când vom înceta să mai fim fiinţe reactive, fiinţe care reflectă tot timpul ce fac ceilalţi, când vom înceta să fim oglinda lor.

Domnul Isus ne cheamă să încetăm să răspundem celorlalţi după cum ne fac ei nouă. El ne cheamă să fim oameni neobişnuiţi, adică oameni care refuză să mai oglindească greşelile sau răutăţile lor. În loc de aceasta, să fim oglinda lui Dumnezeu!

În mod practic, fă-ţi o regulă din a te întreba: Acum când am fost jignit, supărat, rănit, umilit, nedreptăţit, pe cine oglindesc eu? Pe cel din faţa mea, sau pe Tatăl meu Cel minunat de bun, de milostiv, de iertător? Ca cine sunt eu? Ca cel din faţa mea, sau ca Tatăl meu pe care Îl admir şi Îl iubesc? De cine să ascult eu acum? De îndemnurile naturii mele umane, sau de îndemnurile Duhului Sfânt?

Să ne amintim din nou de conceptul din 2 Corinteni 3 şi 4. Noi suntem făcuţi şi chemaţi să oglindim frumuseţea lui Dumnezeu, aşa cum a făcut-o Moise (parţial şi temporar) şi aşa cum a făcut-o Domnul Isus (total şi întotdeauna). Dar care a fost secretul lor? Lui Moise îi strălucea faţa de slava lui Dumnezeu după ce petrecea un timp în comuniune cu Dumnezeu! Domnul Isus se scula uneori cu mult înainte de zorii zilei, sau stătea până după miezul nopţii în locuri unde putea să fie singur, în comuniune intimă cu Tatăl Său.

Cum am vrea noi să oglindim caracterul lui Dumnezeu dacă nu avem timp pe care să-l petrecem în comuniune reală şi profundă cu Dumnezeu?

Aici se face începutul: în timp real petrecut în comuniune reală cu Dumnezeu. Când ne umplem de El, în aceste sesiuni de părtăşie în iubire cu El, reflectarea către cei din jurul nostru a acestei frumuseţi divine este o consecinţă naturală şi inevitabilă.

Şi constatăm atunci că nu numai că am descoperit fericirea pentru noi înşine, ci am devenit izvor de fericire pentru cei din jurul nostru.

La ce să ne aşteptăm de la viitor

Autor: Iosif Țon
Domnul Isus Cristos a făcut câteva afirmaţii fundamentale despre sfârşitul istoriei omenirii din care facem parte şi noi cei de astăzi. Primul este în Matei 19:28-39„Adevărat vă spun că atunci când va sta Fiul Omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi care M-aţi urmat veţi sta pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.

Şi ori şi cine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă. Sau soţie sau fii, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică.”

Al doilea este în Matei 25: 31-34, 41, şi 46

„Când va veni Fiul Omului în slava Sa, cu sfinţii Săi îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale.

Toate naţiunile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre;

şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui.

Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii…

….

Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui…

Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei drepţi vor merge în viaţa veşnică.”

Între acestea două, se află o precizare de mare importanţă făcută de Domnul Isus în Matei 24:14
“Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor naţiunilor. Atunci va veni sfârşitul.”

Să adăugăm la acestea anunţul făcut ucenicilor de către cei „doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb” imediat după înălţarea Domnului Isus la cer: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi la cer? Acest Isus care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru va veni în acelaşi fel în care L-aţi văzut mergând la cer.” (Faptele apostolilor 1:11).

Revenirea Domnului Isus exact aşa cum S-a dus, adică cu acelaşi trup, face parte dintre elementele de bază ale crezului creştin: „şi S-a înălţat la cer, de unde iarăşi are să vină ca să judece viii şi morţii.”

Iată de ce credinţa preteristă care spune că a doua venire a avut loc în anul 70 şi că, deci, nu va mai avea loc nici o altă venire este considerată erezie.

Să mai formulăm crezul creştin încă o dată: Noi toţi credem că Domnul Isus Cristos va reveni din cer aşa cum s-a dus la cer.

Acesta este articol de crez. A-L nega înseamnă a te scoate din creştinism. Întrebarea care vine după acceptarea acestui crez este:

Ce va face Domnul Isus după ce va apare în trup pe norii cerului?

La această întrebare se dă unul sau altul dintre aceste două răspunsuri radical diferite:

1. Primul este că El îi va învia pe cei credincioşi, se va duce cu ei în cer şi acolo va avea loc „nunta Mielului,” care va dura şapte ani.

Pe pământ, în timpul acestor şapte ani va fi „necazul cel mare.”

Apoi, Domnul Isus va veni cu cei credincioşi pe pământ şi El se va instala ca Împărat la Ierusalim şi va domni peste toate naţiunile timp de o mie de ani.

Către sfârşitul acelei domnii, se va organiza o conspiraţie împotriva Lui şi va fi obligat să meargă înapoi în cer.

După scurtă vreme, va veni din nou pe norii cerului (a treia venire!), va face învierea tuturor morţilor, va face judecata de pe urmă, apoi va face un cer nou şi un pământ nou şi va începe veşnicia.

2. Al doilea răspuns este că atunci când va reveni pe norii cerului va face învierea generală, şi a credincioşilor şi a necredincioşilor, va face judecata finală, îi va trimite pe cei de la stânga Sa în osândă veşnică, va face un cer nou şi un pământ nou şi va coborî împreună cu cei de la dreapta Sa pe noul pământ, cu invitaţia „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia…” şi astfel va începe veşnicia.

Aceste două interpretări a ceea ce va face Domnul Isus când va reveni pe norii cerului au existat în creştinism din primul secol până astăzi.

Ele au coexistat şi coexistă. Nici una nu este şi nu trebuie să fie considerată ca eretică.

Ceea ce ne rămâne de făcut este doar să vedem care dintre ele este mai conformă cu textele biblice. Problema este că şi adepţii uneia şi adepţii celeilalte folosesc aceleaşi texte dar le interpretează ca să se potrivească cu schema lor generală.

Pe lângă aceste două mari diviziuni, mai apare încă o triplă diviziune, care este stârnită de acest text din Apocalipsa 20: 4b-5a

„Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor care nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au Împărăţit cu Cristos o mie de ani.

Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este prima înviere.

Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de prima înviere…”

Două observaţii preliminare vreau să fac la acest text.

Prima, nu ni se spune nici în acest text nici în versetele dinainte că Isus ar fi coborât pe pământ ca să Împărăţească aici.

Ni se spune doar că anumite suflete „au înviat şi au împărăţit cu Cristos o mie de ani.”

A doua, textul defineşte şi limitează foarte precis cine a înviat pentru această domnie cu Cristos: „sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână.” Aceste cuvinte sunt o trimitere clară la cap. 13:15-18 şi 14:11-13, din care rezultă clar că cei care nu s-au închinat fiarei şi icoanei ei au fost martirizaţi. Ioan, autorul Apocalipsei, vrea să ne facă foarte clar că numai aceşti martiri au înviat şi de aceea adaugă: „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani.”

O mare mulţime de creştini (vom vedea imediat care grupare anume) susţin că la acest punct învie toţi credincioşii. Această interpretare răstălmăceşte complet textul acesta atât de clar.

În primele secole, atunci când mii de creştini erau martirizaţi pentru Isus şi pentru credinţa lor în El, s-a formulat credinţa că martirii învie imediat după ce au fost martirizaţi şi se duc să domnească cu Cristos („o mie de ani” fiind o cifră convenţională pentru a desemna o perioadă îndelungată, adică perioada până la a doua venire a lui Cristos). Această credinţă a fost scoasă din textul acesta şi din Evrei 11:35, unde tot cu referire la martiri se vorbeşte despre „o înviere mai bună.” Această credinţă, care nu cuprinde o domnie pe pământ de o mie de ani a lui Cristos, a căpătat numele de „amilenism.” Iar credinţa că a doua venire a Domnului Isus va avea loc înainte şi va fi urmată de o domnie a Lui pe pământ de o mie de ani a căpătat numele de „premilenism.”

Mai există şi o a treia credinţă, care spune că prin predicarea Evangheliei la toate naţiunile se va ajunge la ucenicizarea lor, şi – conform lui Romani 11: 12-13 şi 25-26 – tot Israelul va fi convertit la credinţa creştină. Atunci se va împlini profeţia din Isaia 11:9 că „pământul va fi plin de cunoaşterea Domnului ca fundul mării de apele care-l acopăr” (profeţie repetată în Habacuc 2:14).

Când toate naţiunile vor fi, deci, convertite şi ucenicizate, se va instaura o perioadă de pace, prosperitate şi înflorire a omenirii cum n-a mai fost niciodată. Această epocă va fi – după credinţa aceasta – ceea ce se numeşte domnia de o mie de ani, fără Cristos în trup pe pământ dar ca rezultat al lucrării lui de a-Şi supune toate lucrurile. Această credinţă prevede că Domnul Isus va veni pe norii cerului la sfârşitul acestei perioade şi va face judecata şi sfârşitul istoriei. Această credinţă se numeşte „postmilenism.”

În sânul creştinismului există deci amilenişti, premilenişti şi postmilenişti.

În cadrul fiecărei categorii există extrem de multe variante. Desigur, în sânul fiecăreia se află şi extremişti şi exclusivişti care spun că numai cei care cred în schema lor vor fi mântuiţi. Dar, în general, evanghelicii au decis că schemele escatologice nu trebuie să ne despartă şi că trebuie să ne considerăm fraţi în Cristos indiferent pe care dintre acestea le adoptăm.

Ca o mărturie personală, fiindcă am crescut în cultul baptist din România, care prin Mărturisirea sa de credinţă este amilenist, am fost şi eu amilenist multă vreme. Apoi, pentru o scurtă bucată de timp, cam prin anii 1982-1983, am înclinat spre premilenism. Am studiat însă cu multă atenţie toate implicaţiile teologice ale poziţiei premileniste şi am ajuns la concluzia că nici într-un caz nu o pot susţine. Iată de ce.

Trebuie să vedem ce fel de Dumnezeu apare că avem dacă adoptăm o concepţie premilenistă (în special pe cea mai strictă dintre ele, numită dispensaţionalism). Această concepţie spune că atunci când a venit Fiul lui Dumnezeu pe pământ, scopul lui a fost să devină regele iudeilor şi să restaureze împărăţia lui David. Dar, pe la mijlocul lucrării lui pe pământ, Isus a ajuns la concluzia că iudeii nu-l vor primi ca rege şi astfel a intrat într-o criză de misiune (localizată în matei 16). Atunci El a decis să suspende „:Planul A” cu care a venit şi să introducă „Planul B”: să facă o paranteză în istorie, numită epoca Bisericii, care nu fusese proorocita în Vechiul Testament, deoarece nu fusese în plan, ci a fost concepută abia acum fiindcă nu s-a putut împlini Planul A. În această schemă se consideră că cele şapte scrisori din Apocalipsa cap. 2 şi 3, sunt şapte epoci în istoria Bisericii şi se interpretează că Biserica merge din rău în mai rău, până la faza de decădere totală a Bisericii din Laodicea. Prin urmare, prin Biserică Domnul Isus mântuieşte un număr de oameni dintre neamuri, dar nu realizează altceva. Biserica este falimentară. Când ea va fi în starea cea mai rea, Domnul Isus va veni pe norii cerului, va învia pe toţi cei mântuiţi prin Biserică şi îi va răpi împreună cu puţinii credincioşi rămaşi în viaţă şi astfel va închide paranteza Bisericii. El va veni la Ierusalim ca să reia istoria de unde a lăsat-o la prima venire şi va instaura împărăţia restaurată a lui David. Când cei mai de seamă experţi în dispensaţionalism sunt întrebaţi: Ce scop are mia de ani?, răspunsul este: Dumnezeu i-a făcut lui Israel multe promisiuni în Vechiul Testament şi ele trebuie împlinite; Domnul Isus va veni ca să dea satisfacţie lui Israel că a ajuns să domnească peste toate naţiunile.

Să observăm acum altceva. Cu toate că – după această credinţă – Isus va domni personal la Ierusalim şi ca cârmui naţiunile „cu un toiag de fier”, adică cu autoritate absolută, El nu îşi va putea impune şi permanentiza domnia: va avea loc o conspiraţie secretă împotriva Lui care Îl va obliga să plece de pe pământ. Un mare premilenist adaugă că această conspiraţie va avea loc „ca să arate că omenirea este iremediabil coruptă.”

După scurtă vreme, Isus va reveni pe norii cerului şi va pune capăt istoriei omenirii.

Eu întreb: Unde este suveranitatea lui Dumnezeu, adică puterea şi autoritatea lui de a-Şi duce toate planurile la îndeplinire? După schema aceasta, când Isus vine prima dată pe pământ nu-şi poate împlini planul cu care a venit, ci trebuie să introducă un altul. Prin Biserică de asemenea nu realizează mare lucru. Când vine şi domneşte la Ierusalim nu reuşeşte să-şi impună domnia şi este obligat să plece înapoi la cer. Şi tot aşa, până la sfârşitul omenirii, El de fiecare dată pierde. Este oare aceasta imaginea unui Domn al domnilor şi Rege al regilor?

Această imagine a unui Dumnezeu care trebuie să-şi schimbe planurile şi care mereu pierde bătălia m-a făcut pe mine personal să mă îndepărtez de concepţia premilenistă.

Ce fel de Dumnezeu şi de Cristos avem noi?

În strădania mea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Fiul Său (Ioan 17:3) am ajuns la următoarea imagine a lui Dumnezeu şi a Fiului Său în istoria umană.

Am învăţat de la Domnul Isus că problema fundamentală a istoriei umane este „cel rău”, Satan, Diavolul. Domnul Isus îl numeşte „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12:31; 14:30; 16:11). Pământul acesta este „împărăţia lui” (Matei 12:26). Domnul Isus se prezintă pe Sine ca cel ce invadează împărăţia celui rău ca să aducă şi să instaleze aici, prin puterea Duhului Sfânt, Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 12:28)

Să privim la Satan puţin mai de aproape. Domnul Isus îl numeşte „mincinos” (Ioan 8:44). El este cel care a înşelat-o pe Eva (Geneza 3:1-6 şi 2 Corinteni 11:3) şi care caută să ne înşele şi pe noi. De fapt, el este ocupat doar cu aceasta: să înşele toate naţiunile (Apocalipsa 12:9 şi 20:3). Dumnezeu i-a permis şi încă îi mai permite diavolului ca să încerce să înşele oamenii, pentru ca astfel, având o alternativă, oamenii să fie liberi să aleagă între doi stăpâni, între Dumnezeu şi Satan.

Dar, îndată după înşelarea primilor oameni în Eden, Dumnezeu anunţă că Unul din sămânţa femeii îi va zdrobi capul şarpelui (Geneza 3:15). Din 1 Ioan 3: 8 aflăm că sarcina fundamentală a Fiului lui Dumnezeu este aceasta: „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului”.

Şi fiul lui Dumnezeu a venit să-l biruiască pe cel rău aici unde-i „împărăţia lui”, să instaureze Împărăţia lui Dumnezeu şi să distrugă toate lucrările diavolului.

Cum face Fiul lui Dumnezeu toate acestea?

Ca să găsim răspunsul la această întrebare fundamentală, trebuie să pornim de la următoarea realitate fundamentală: armele diavolului ies din însăşi natura diavolului. Tot astfel, armele Fiului ies din însăşi natura Fiului. Nici unul nu poate să-şi asume armele celuilalt, deoarece aceasta ar însemna să-şi asume natura celuilalt.

Iată în paralel armele/natura celor doi oponenţi şi beligeranţi:

Satan Fiul lui Dumnezeu

Minciuna Adevărul

Răutatea Bunătatea

Ura Dragostea

Violenţa Jertfa de Sine

Uciderea (nimicirea) Creativitatea (inclusiv

răscumpărarea, spălarea,

naşterea din nou, sfinţirea,

transformarea după chipul

Său)

Închipuiţi-vă o scenă în cer, cam acum două mii de ani. O fiinţă cerească se apropie sfioasă de cel Prea Înalt şi-I arată pământul plin de fiare (simbol al răului) şi-L întreabă: „Tu nu faci nimic pentru eliberarea pământului?” La care Dumnezeu îi răspunde: „M-ai întrebat chiar la timp: Tocmai s-a împlinit vremea pentru începutul acţiunii Mele de a recuceri pământul din mâinile răului. Uită-te jos!”

Şi fiinţa aceea se uită întâi cu uimire apoi cu groază, căci ceea ce vede este incredibil: Toate fiarele sunt aşezate în linie de bătaie şi… mergând către ele ca să înceapă războiul cu ele, este un miel! Da, un mic mieluşel, firav, fără apărare, care le zice „naiv” fiarelor: „Iată, viu să fac război cu voi şi să vă biruiesc!”

Dumnezeu Îşi trimite Fiul sub formă de „Mielul lui Dumnezeu” ca să nimicească răul din lume! Apostolul Pavel a meditat îndelung la această acţiune uluitoare şi la implicaţiile ei şi scrie că afirmaţia că Dumnezeu îşi trimite Fiul ca să fie răstignit, pentru evrei este un scandal, iar pentru greci este o nebunie. El îndrăzneşte apoi să ne vorbească despre „nebunia lui Dumnezeu” care este mai înţeleaptă decât oamenii (1 Corinteni 1:17-31).

Domnul Isus Însuşi ne explică misterul acesta prin următoarele afirmaţii:

Fiul lui Dumnezeu a venit „să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20:28).

„Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare rămâne singur; dar dacă moare, aduce roadă” (Ioan 12:24)

„Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ voi atrage la Mine pe toţi oamenii”, şi ca să fie sigur că înţelegem bine, Ioan adaugă:

„vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară” (Ioan 12: 32-33).

Dar nu-i suficient să înţelegem cum a luptat Fiul, deoarece imediat după învierea Sa dintre cei morţi, El le spune ucenicilor Săi: „Cum M-a trimit pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20:21). Încă înainte de răstignirea Sa El le spusese: „Duceţi-vă; iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor” (Luca 10:3)

Ceea ce le spune Isus poate fi transpus astfel: Eu doar am început războiul de cucerire a pământului de la fiarele răului. Eu, Mielul lui Dumnezeu, am armata mea de miei şi împreună noi vom cuceri numai şi numai cu aceste arme potrivite cu natura divină: adevărul (Cuvântul lui Dumnezeu, Evanghelia Mea), bunătatea, dragostea, jertfa de sine şi creativitatea.

Cartea Apocalipsa este scrisă ca să ne ofere această imagine: pe pământ se ridică tot felul de fiare, care de care mai fioroase, „dar Mielul îi va birui, pentru că el este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor,”

dar nu numai atât:”Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea îi vor birui” (Apocalipsa 17:14).

Să ne uităm acum la profeţiile făcute de Isaia despre Isus:

„va lovi pământul cu toiagul Cuvântului Lui, şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău” (11:4b)

„căci pământul va fi plin de cunoaşterea lui ca fundul mării de apele care-l acopăr” (11:9b)

„el nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe pământ; şi ostroavele (insulele) vor spera in Legea Lui” (42:2-4)

„este prea puţin să fii robul meu ca să ridici seminţiile lui Iacov şi să aduci înapoi rămăşiţele lui Israel. De aceea, te pun să fii lumina naţiunilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului” (49:6)

Credinţa care i-a transformat şi i-a inspirat pe apostoli a fost aceea că Isus Cristos, care a fost om ca şi ei aici pe pământ, care a fost mort şi a înviat, a fost înălţat la cer, a fost întronat la dreapta lui Dumnezeu şi a fost făcut şef al universului şi acum el conduce mersul istoriei (Fapte 2:30-36; Filipeni 2: 5-11; Evrei 1:13; 2:9; 4:15-16; 8:1; 12:1-2, etc.). Dar cea mai spectaculară este imaginea pe care ne-o dă apostolul Pavel despre Domnul Isus în ceruri conducând de acolo în continuare războiul de cucerire a pământului şi de nimicire a tuturor Duşmanilor lui Dumnezeu:

„În urmă va veni sfârşitul, când el va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire, şi orice putere.

Căci trebuie ca el să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale.

Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit este moartea” (1 Corinteni 15:24-26).

Dac cum continuă Mielul războiul Lui de cucerire a planetei pământ?

Să ne imaginăm că suntem iarăşi în cer, de data aceasta la scurtă vreme după ce Fiul lui Dumnezeu S-a întors „acasă” din călătoria Lui pe pământ. În jurul lui se află un grup de îngeri şi el le povesteşte câteva dintre trăirile Lui ca om pe pământ, apoi le spune cum a realizat El mântuirea omenirii prin moartea pe cruce. Atunci, cu o voce sfioasă şi plină de respect, un înger Îl întreabă:

„Dar, Măria Ta, oamenii nu ştiu ce ai făcut Tu pentru ei. Ai luat ceva măsuri ca ei să afle şi astfel să beneficieze de ce ai făcut pentru ei?” La care Isus răspunde:

„Da, desigur. Am instruit doisprezece ucenici, pe care i-am învăţat toate învăţăturile Mele şi apoi i-am trimis să le spună la toate naţiunile pământului şi să-i înveţe pe toţi oamenii să trăiască după învăţăturile Mele.” Atunci, îngerul, care ştia cât de mare este pământul, cât de multe sunt naţiunile şi ce primitive sunt mijloacele de transport ale ucenicilor, a exclamat uimit: „Numai atât?” Şi Isus îi răspunde simplu: „da, numai atât. Eu am răbdare. Eu mă bazez pe credincioşia lor şi pe valabilitatea metodei Mele. Şi află că nu Mă voi lăsa până nu voi aşeza dreptatea pe pământ prin nebunia propovăduirii crucii, prin puterea adevărurilor Mele, a bunătăţii Mele şi a lor, a dragostei Mele şi a lor, a jertfei de sine a mieilor Mei şi prin creativitatea cu care i-am echipat şi – nu uita – prin puterea Duhului Sfânt cu care i-am înzestrat!”

Aceasta înţeleg eu din Scripturi că este strategia lui Dumnezeu fixată înainte de a crea pământul, atunci când, în Sfânta Treime, au făcut planul: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră”.

Acesta este planul lui Dumnezeu Singurul plan al lui Dumnezeu în actuala istorie umană.

El este suveran, adică nimic din univers nu-I încurcă planul şi nu-L abate de la împlinirea lui!

Aşadar, eu cred că porunca dată de Domnul Isus apostolilor să ucenicizeze toate naţiunile (Matei 28:19-20) va fi dusă la îndeplinire. Eu cred împreună cu apostolul Pavel că „o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţinea până va intra numărul deplin al naţiunilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit” (convertit, Romani 11:25-26), şi exclam şi eu împreună cu el:

„dacă deci alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie pentru naţiuni, ce va fi plinătatea întoarcerii lor?…

Căci dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou decât viaţă din morţi?” (Romani 11:12,15).

Pavel nu scrie că ramurile altoite in măslin (naţiunile) trebuie să fie scoase ca acolo să încapă Israel şi nu scrie că harul se va lua de la naţiuni ca să fie dat lui Israel, cum zic unii, ca şi când n-ar fi loc în măslin pentru toţi şi n-ar exista har pentru toţi!

Încheiere

Unii au o concepţie defetistă, pesimistă despre lucrarea lui Dumnezeu şi a Fiului Său în istorie. Ei se aşteaptă să biruiască fiarele, răul. Ei văd istoria mergând din rău în mai rău.

Eu nu văd o asemenea imagine în Biblie, chiar dacă Domnul Isus şi apostolii vorbesc şi de apostazie şi de perioade de răcire a dragostei credincioşilor şi de mărire a corupţiei din lume. În ciuda acestora, Cel ce câştigă biruinţa este Dumnezeu şi Mielul. Şi armata Mielului: Biserica!

El Îşi clădeşte Biserica şi porţile iadului nu o vor birui şi el va prezenta această Biserică sfântă şi desăvârşită în finalul istoriei.

Fiindcă am o convingere nestrămutată în suveranitatea lui Dumnezeu, eu am o privire optimistă asupra istoriei viitoare. Şi asupra Bisericii lui Dumnezeu!

Poate că această concepţie este o formă de postmilenism. Dar numele nu contează.

Contează să crezi într-un Dumnezeu care are un plan măreţ cu omul şi cu omenirea şi că este consecvent în a-l duce la îndeplinire. Şi să crezi că prin adevăr, bunătate, dragoste, jertfă de noi înşine şi creativitate, în unire cu Mielul şi cu ajutorul Duhului Sfânt, vom birui răul din lume.

Israel, naţiunile şi Biserica…

Autor: Iosif Țon 
Într-o scrisoare postată pe masa rotundă, Victor Dobrescu a arătat că esenţa dispensaţionalismului este distincţia pe care o face acest sistem de gândire între Israel, restul naţiunilor şi Biserica. Acestea, spune dispensaţionalismul, sunt trei categorii distincte, care nu trebuie să fie amestecate. John MacArthur scrie şi el că distincţia dintre aceste trei entităţi este esenţa dispensaţionalismului.Vom vedea din analiza mai multor texte din Biblie, mai ales din Noul Testament, cât de importantă este o înţelegere clară a planului lui Dumnezeu în istorie, plan care cuprinde pe Israel, cuprinde naţiunile şi cuprinde Biserica. Dar cum le cuprinde? Care este relaţia dintre ele?

Modul în care înţelegem planul lui Dumnezeu cu omenirea şi modul în care înţelegem mersul istoriei şi viitorul acestei istorii depinde de înţelegerea acestor trei entităţi: Israel, naţiunile şi Biserica.

Să pornim deci la drum şi să vedem ce ne spune Scriptura despre ele.

În Geneza 1:26-28, ni se comunică planul lui Dumnezeu: „Să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră.”

În Geneza 3, ne este relatată neascultarea primei perechi umane de porunca lui Dumnezeu şi, drept consecinţă, alungarea lor din Eden.

Această neascultare de Dumnezeu şi ascultare de cel rău a avut consecinţe mari şi grele pentru toată omenirea de atunci încoace. Dar, oricât de mari şi grele ar fi aceste consecinţe, trebuie să păstrăm în vedere faptul că neascultarea din cap.3 nu a anulat planul lui Dumnezeu anunţat în cap.1. Dacă acest plan ar fi fost anulat prin neascultarea primilor oameni ar fi fost anulată însăşi suveranitatea lui Dumnezeu, care înseamnă că El este atât de stăpân pe tot ce se întâmplă încât nimic nu-i poate strica planurile Sale.

Nu, Dumnezeu nu a abandonat omenirea şi nu Şi-a abandonat planul iniţial de a-Şi face din cadrul acestei omeniri persoane după chipul şi asemănarea Sa.

Faptul că Dumnezeu nu Şi-a abandonat planul cu omenirea se vede chiar în Geneza 3, acolo unde Dumnezeu îl anunţă pe şarpe că sămânţa femeii îi va zdrobi capul.

Dar continuarea planului lui Dumnezeu cu întreaga omenire este exprimată cu cea mai mare claritate atunci când Dumnezeu îl cheamă pe Avraam şi-i comunică planul cu care l-a chemat şi l-a ales:

„Domnul zisese lui Avraam: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.

Voi face din tine un neam (naţiune) mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare.

Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12:1-3. Italicele ne aparţin, I.Ţ.)

Vedem cum Dumnezeu anunţă aici că planul lui este cu toate familiile pământului, şi că Avraam şi naţiunea care se va naşte din el va fi doar instrumentul prin care Dumnezeu va da binecuvântarea Sa tuturor naţiunilor pământului.

Un alt grup de texte care sunt cheie pentru a vedea planul lui Dumnezeu cu toate naţiunile sunt cele prin care Isaia le face clar evreilor că Mesia va veni pentru toate naţiunile:

„Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot multele Meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoaşterea Domnului ca fundul mării de apele care-l acopăr.

În ziua aceea, Lăstarul lui Isai va fi un steag pentru popoare; naţiunile se vor întoarce la El şi slava va fi locuinţa Lui.

În acelaşi timp, Domnul Îşi va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămăşiţa poporului Său risipit în Asia şi în Egipt…

El va înălţa un steag pentru naţiuni…” (Isaia 11:9-12), apoi

„El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe pământ; şi ostroavele vor nădăjdui în Legea Lui.

Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu…

„Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi te voi pune ca legământ al poporului ca să fii Lumina naţiunilor” (Isaia 42: 4-6)

Parcă prevăzând că Robul Domnului, Mesia întrupat, la un moment dat Îşi va lega inima numai de Israel, Dumnezeu Îi spune:

„Şi acum Domnul vorbeşte, El, care M-a întocmit din pântecele mamei ca să fiu Robul Lui, ca să aduc înapoi la El pe Iacov şi pe Israel care este încă împrăştiat; căci Eu sunt preţuit înaintea Domnului şi Dumnezeul meu este tăria Mea.

El zice: „Este prea puţin lucru să fii Robul Meu ca să ridici seminţiile lui Iacov şi să aduci înapoi rămăşiţele lui Israel. De aceea, Te pun să fii Lumina naţiunilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului” (Isaia 49: 5-6).

Printr-o serie de Psalmi şi prin mai mulţi alţi profeţi, Dumnezeu îi comunică mereu lui Israel că planul Lui este să aducă la Sine toate naţiunile şi că Israel este instrumentul Lui pentru a-şi împlini planul acesta.

Ce s-a întâmplat însă? Probabil ca o reacţie la multele umilinţe la care i-au supus naţiunile, în Israel s-a dezvoltat o atitudine şi, aş putea spune, chiar o teologie anti-naţiuni, în cadrul căreia toate naţiunile erau considerata ca fiind spurcate şi erau considerate drept „câini”.

Ajunşi la acest punct, trebuie să facem un lucru foarte clar. Evreii nu l-au refuzat pe Isus ca împărat. Dimpotrivă, Evanghelistul Ioan scrie:

Isus „ştia că au de gând să vină să-L ia cu sila şi să-L facă Împărat” (Ioan 6:15). Dar ei aşteptau ca odată ajuns Împărat El să-i zdrobească pe romani şi să instaureze o domnie a iudeilor peste toate naţiunile, pe care să le guverneze „cu un toiag de fier”, în înţelegerea lor aceasta însemnând o dictatură totală.

Ceea ce i-a scandalizat pe iudei a fost chemarea lui Isus la iubirea duşmanilor, chemare care se referea clar la iubirea romanilor. Vorbind în termeni politici moderni, platforma politică a Domnului Isus a fost predica de pe munte, şi aceasta era totalmente inacceptabilă pentru iudei, care aşteptau un Mesia al forţei şi al dictaturii.

Să reformulăm lucrurile. Evreii L-ar fi vrut pe Domnul Isus să le fie Împărat, cu condiţia ca El să fie Împărat după concepţia lor. Programul pe care li l-a oferit Domnul Isus era ca ei să devină agenţii Împărăţiei lui Dumnezeu, aşa cum a formulat-o El în predica de pe munte şi să ducă acest program la toate naţiunile!

Ca să vedeţi reacţia de scârbă şi de refuz a evreilor de a merge la naţiuni să li-L ducă pe Dumnezeul lor, aduceţi-vă aminte de refuzul lui Petru de a intra în casa unui roman, a ofiţerului Corneliu (Fapte 10:3-20). Şi după ce Petru, împins de Dumnezeu, a fost în casa lui şi i-a vestit Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu, aduceţi-vă aminte ce atitudine critică au avut ceilalţi creştini evrei din Ierusalim pentru că a făcut pasul acesta (Fapte 11:1-2).

Să ne uităm cu atenţie la un alt eveniment tot atât de semnificativ. După ce Pavel este arestat la Ierusalim, el le vorbeşte iudeilor şi le povesteşte viaţa lui ca fariseu, ca persecutor al creştinilor, apoi convertirea lui pe drumul Damascului, şi ajunge cu povestirea până la momentul în care Domnul Isus îi spune:

„Du-te, căci te voi trimite departe la naţiuni”.

Noi n-am vedea nimic rău în aceste cuvinte. Dar uitaţi-vă care a fost reacţia iudeilor:

„Ei l-au ascultat până la cuvântul acesta. Dar atunci şi-au ridicat vocea şi au zis:

„Ia de pe pământ un astfel de om! Nu este vrednic să trăiască!” (Faptele ap. 22: 1-22).

De ce îl considerau iudeii nevrednic să mai trăiască? Fiindcă a primit de la Isus misiunea de a duce naţiunilor Evanghelia dragostei şi a iertării!

Nu-i de mirare că, deşi el însuşi iudeu, Pavel scrie aceste cuvinte despre iudei:

„Iudeii aceştia l-au omorât pe Domnul Isus şi pe profeţi, pe noi ne-au persecutat; nu-i plac lui Dumnezeu şi sunt vrăjmaşi tuturor oamenilor, căci ne opresc să vorbim naţiunilor ca să fie mântuite” (1 Tesaloniceni 2:15-16).

Aşadar, Israelul era în planul lui Dumnezeu ca să ducă Evanghelia la toate naţiunile. Ei au refuzat categoric lucrul acesta. Iată verdictul lui Dumnezeu pentru acest refuz:

„Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite” (Matei 21:43).

Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu l-a lepădat pe Israel ca popor, în sensul de a-l fi scos complet din planul Său. Pavel afirmă răspicat acest lucru:

„Întreb dar: A lepădat Dumnezeu poporul Său? Nicidecum! Căci şi eu sunt israelit, din sămânţa lui Avraam, din seminţia lui Beniamin. Dumnezeu n-a lepădat poporul Său pe care l-a cunoscut mai dinainte” (Romani 11:1-2).

Iată cum explică Pavel actuala stare a celei mai mari părţi a lui Israel:

„Fraţilor, pentru ca să nu vă consideraţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţine până va intra numărul deplin al naţiunilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit” (Romani 11:25-26),

Aici trebuie să ne oprim şi să încercăm să ne aşezăm în locul lui Pavel, sau, mai exact, în locul proaspătului convertit la creştinism, fostul fariseu Saul din Tars.

Întâlnirea lui cu Isus pe drumul Damascului, în cursul căreia el a constatat că Isus este viu şi că El este la cârma universului, l-a aruncat pe Saul-Pavel într-o furtună de probleme teologice care trebuiau acum rezolvate în gândirea lui. Cele mai grele dintre aceste probleme, aşa cum vom vedea imediat, erau două. Prima, era natura şi funcţiile lui Mesia. A doua era locul lui Israel şi locul naţiunilor în planul lui Dumnezeu.

Să le luăm pe rând. Pentru evrei, Mesia care urma să vină era prin excelenţă eliberatorul, cel care va zdrobi pe romani şi va instaura domnia lui Israel peste toate naţiunile pământului. Acum, Pavel constata că Isus a fost într-adevăr Mesia, dar acest Mesia a fost răstignit de romani. Ce fel de Mesia a fost El? Care sunt funcţiile acestui Mesia? Pavel discută aceste lucruri în primul capitol din 1 Corinteni. Expresia care părea totalmente contradictorie era „Cristos (Mesia) cel răstignit” (1:21). El scrie că un Mesia răstignit este un element de poticnire (în original skandalon) pentru evrei, adică ceva ce nu poate fi acceptat, ceva peste care nu se poate trece, ceva care trebuie respins ca absurd; iar pentru greci şi pentru celelalte naţiuni este pur şi simplu „nebunie”: Cum poţi să crezi că Dumnezeu îşi trimite Fiul pe pământ ca să fie răstignit de oameni? Şi dacă aşa ceva chiar s-a întâmplat, aceasta este cu siguranţă „nebunia lui Dumnezeu” (v.25), care-i implică pe apostoli în „nebunia predicării crucii” (v.21).

Marea revelaţie pentru Pavel a fost să înţeleagă că Mesia n-a venit să elibereze pe iudei de sub robia romană, ci a venit să elibereze omenirea de sub robia lui Satan, să satisfacă justiţia lui Dumnezeu în aşa fel încât El să fie drept şi totuşi să poată considera drepţi pe cei ce cred în Isus şi să procure prin jertfa Lui ispăşitoare iertarea şi spălarea oamenilor de păcatele lor.

A doua problemă pentru noul convertit, fariseul Saul devenit apostolul Pavel, era creată de faptul că nu numai că Mesia n-a venit să-i elibereze pe iudei de sub stăpânirea romană dar acest Mesia îl trimite pe el, fostul feroce naţionalist, să fie apostol al lui Mesia la restul naţiunilor pământului. Ca să fim foarte exacţi la acest punct, iată care sunt cuvintele lui Mesia adresate lui Saul la întâlnirea pe drumul Damascului:

„Eu sunt Isus pe care-L prigoneşti. Dar ridică-te şi stai în picioare, căci M-am arătat ţie ca să te pun slujitor şi martor atât al lucrurilor pe care le-ai văzut, cât şi al lucrurilor pe care Mă vei vedea făcându-le.

Te-am ales din mijlocul acestui popor şi din mijlocul naţiunilor la care te trimit,

ca să le deschizi ochii, să se întoarcă din întuneric la lumină şi de sub autoritatea lui Satan la Dumnezeu şi să primească prin credinţa în mine iertarea de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi” (Fapte 26: 15-18).

Îndată după ce a primit botezul creştin prin Anania la Damasc, cu siguranţă că Pavel a început să asimileze de la Anania şi de la alţi ucenici învăţăturile Domnului Isus. Mai târziu, i-a devenit mentor Barnaba, de la care iarăşi cu siguranţă că a primit informaţii despre învăţăturile Domnului Isus. După toate probabilităţile, Evanghelia după Matei era deja scrisă şi ea a devenit pentru Pavel o carte de căpătâi. Este adevărat că Pavel scrie galatenilor:

„Fraţilor, Evanghelia predicată de mine nu este de origine omenească; pentru că n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin revelaţia lui Isus Cristos” (Galateni 1: 11-12). Aceasta nu înseamnă că el nu a învăţat de la alţi oameni învăţăturile Domnului Isus, inclusiv din Evanghelia după Matei. Ci aceasta înseamnă că modul esenţial de a înţelege ce este „Evanghelia,” adică miezul învăţăturii creştine, l-a primit direct de la Domnul Isus prin arătări speciale în cursul şederii lui într-o retragere în Arabia (Gal.1: 17). Faptul că Pavel era gata să înveţe de la ceilalţi creştini este dovedit prin faptul că la un moment dat s-a dus la Ierusalim ca să se consulte şi să se verifice cu apostolii dacă învăţătura pe care o dă el este cea adevărată. Iată cum scrie el:

„M-am urcat în urma unei revelaţii şi le-am arătat Evanghelia pe care o predic eu între naţiuni, în deosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar” (Gal. 2: 2). Rezultatul acestei consultări:

„Când au cunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, care sunt priviţi ca stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă de însoţire ca să mergem să predicăm: noi la naţiuni, iar ei la cei circumcişi” (Gal.2: 9).

Din epistolele lui Pavel reiese clar cât de atent era el ca tot ce spune el să aibă la bază o învăţătură a Domnului Isus. Văzându-i această atitudine generală, putem spune deci cu certitudine că Pavel a cunoscut această afirmaţie a Lui Isus, Păstorul cel Bun:

„Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de vocea Mea şi va fi o turmă şi un Păstor” (Ioan 10: 16).

Şi cu siguranţă cunoştea şi această declaraţie program a Domnului Isus:

„Acum are loc judecata lumii acesteia; acum stăpânitorul lumii acestea va fi aruncat afară.

Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12: 31-32).

Pavel ne spune că a avut o revelaţie, sau mai multe revelaţii, prin care a ajuns să înţeleagă esenţa Evangheliei, adică esenţa planului lui Dumnezeu nu numai cu Israel ci cu întreaga omenire. În ce a constat această revelaţie şi ce a înţeles Pavel prin ea?

Răspunsul la aceste întrebări îl găsim în Epistola către Efeseni. Veniţi să ne uităm împreună la ceea ce ne spune el aici. Să observăm de câte ori se referă el la „descoperire” sau la „revelaţie” şi la planul cel veşnic al lui Dumnezeu.

„Căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi,

ca să-L aducă la îndeplinire la împlinirea timpurilor, spre a-şi uni iarăşi într-unul în Cristos toate lucrurile, cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efeseni 1: 9-10).

Pavel explică mai pe larg această acţiune de unire, de aducere laolaltă în Cristos, în capitolul doi. El se adresează unor oameni dintre naţiuni:

„Aduceţi-vă aminte că în timpul acela eraţi fără Cristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele promisiunii, fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume.

Dar acum, în Cristos Isus, voi care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Cristos.

Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a dărâmat zidul de la mijloc care-i despărţea,

şi în trupul Lui înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor în reglementările ei, ca să-i facă pe cei doi să fie în El Însuşi un om nou, făcând astfel pace,

şi i-a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia.

El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii, vouă celor ce eraţi departe şi pace celor ce erau aproape,

căci prin el şi unii şi alţii avem intrare la tatăl într-un Duh.

Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi cetăţeni împreună cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu” (Efeseni 2:12-19).

Este clar că aici Pavel pune pe de o parte naţiunile, iar pe de alta pe Israel. Este interesant de văzut că Legea de la Sinai devenise parte din „vrăjmăşia” dintre Israel şi naţiuni şi de aceea trebuia înlăturată. Dar punctul esenţial aici este că prin cruce, prin trupul Său murind acolo, Domnul Isus a câştigat dreptul de cetăţenie în Israel, adică în familia lui Dumnezeu, pentru toate naţiunile! Dar nu numai atât, ci chiar şi cei din Israelul fizic au acum intrare la Dumnezeu, adică în cetăţenia sfântă, tot numai prin Cristos şi prin Duhul Sfânt.

Explicaţia lucrării acesteia de unire sau de fuzionare între naţiuni şi Israel nu se încheie aici. Pavel continuă în capitolul trei să ne desfăşoare revelaţia pe care a primit-o el:

„Prin revelaţie dumnezeiască am luat cunoştinţă de taina aceasta, despre care v-am scris în puţine cuvinte.

Citindu-le, veţi vedea priceperea (înţelegerea) pe care o am eu despre taina lui Cristos,

Care n-a fost descoperită fiilor oamenilor în celelalte veacuri în felul în care a fost revelată acum sfinţilor apostoli şi profeţi ai lui Cristos prin Duhul.

Că, adică, prin Evanghelie naţiunile sunt moştenitoare împreună cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi promisiune în Cristos Isus.

Eu am fost făcut slujitor al acestei Evanghelii, după darul harului lui Dumnezeu dat mie prin lucrarea puterii Lui.

Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul să vestesc naţiunilor bogăţiile nepătrunse ale lui Cristos

şi să pun în lumină înaintea tuturor care este administrarea acestei taine ascunse de veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile,

pentru ca domniile şi autorităţile din locurile cereşti că cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de diversă a lui Dumnezeu,

după planul pe care l-a făcut în Cristos Isus Domnul nostru.” (Efeseni 3: 3-11).

Iată care este după Pavel esenţa Evangheliei:

„prin Evanghelie naţiunile sunt moştenitoare împreună cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi promisiune în Cristos Isus” (v.6).

Toate acestea ne spun clar că aceia dintre iudei care L-au primit pe Cristos şi aceia dintre naţiuni care L-au primit pe Cristos alcătuiesc împreună noul popor al lui Dumnezeu, noul Israel!

„Moştenirea” pe care i-a promis-o Dumnezeu lui Avraam şi „făgăduinţa” sau „promisiunea” făcută de Dumnezeu lui Avraam sunt nu numai ale lui. Israel ci şi a tuturor celor dintre naţiuni care L-au primit ca Domn al lor pe Domnul Isus.

Lucrurile acestea reies şi mai clar din această formulare făcută tot de Pavel:

„Toţi cei care aţi fost botezaţi pentru Cristos v-aţi îmbrăcat cu Cristos.

Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici sclav, nici liber; nu mai este nici bărbat, nici femeie, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus.

Şi dacă sunteţi ai lui Cristos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori prin promisiune” (Galateni 3: 27-29).

Iudeii îşi făceau un titlu de glorie din faptul că erau „sămânţa lui Avraam”, sau, cu alte cuvinte, „fii ai lui Avraam.” Acum Pavel ne scrie la toţi, cum nu se poate mai clar, că toţi cei care suntem ai lui Cristos suntem „sămânţa lui Avraam”, „fii ai lui Avraam”.

Acelaşi lucru îl scrie Pavel şi colosenilor care au înviat împreună cu Cristos, pentru care Cristos este „viaţa voastră” şi a căror viaţă este „ascunsă cu Cristos în Dumnezeu”:

„Aici nu mai este nici grec nici iudeu, nici circumcizie, nici necircumcizie, nici barbar, nici scit, nici sclav, nici liber, ci Cristos este totul în toţi” şi, prin urmare toţi sunt „aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi” (Coloseni 3: 1-4 şi 11 şi 12).

Aici trebuie să arătăm acum cât de organic sunt legate Persoana lui Cristos cu Lucrarea lui Cristos şi cu Biserica lui Cristos. În Efeseni, Pavel se roagă ca Dumnezeu să ne lumineze ochii inimii, ca să pricepem

„care este faţă de noi credincioşii nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui,

pe care a desfăşurat-o în Cristos, prin faptul că L-a înviat din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti,

mai presus de orice domnie, de orice autoritate, de orice putere, de orice guvernare şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.

El I-a pus totul sub picioare şi L-a făcut cap peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce împlineşte totul în toţi” (Efeseni 1: 18-23).

Şi mai puternic se reliefează aceste lucruri în Coloseni:

„El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut în toată creaţia.

Pentru că în El au fost create toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie guvernări, fie domnii, fie autorităţi. Toate au fost create în El şi pentru El.

El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El.

El este capul Trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut între cei morţi, pentru ca în toate să aibă întâietatea.

Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El

şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui” (Coloseni 1: 15-20)

Această viziune globală şi eternă a Persoanei şi a Lucrării Fiului ne sunt prezentate şi în Apocalipsa, încă din salutarea de la început:

„Har şi pace din partea Celui care este, a Celui care era şi a Celui care vine… şi din partea lui Isus Cristos, martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul regilor pământului.

A Lui, care ne iubeşte şi care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său,

şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său; a Lui să fie gloria şi puterea din eternitate în eternitate! Amin” (Apocalipsa 1: 4-7).

Cântarea celor răscumpăraţi în ceruri ne oferă aceeaşi imagine:

„Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi sigiliile: căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi de orice naţiune.

Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor domni pe pământ” (Apoc. 5: 9-10).

În teologie a apărut un curent, sau un punct de vedere, numit „teologia înlocuirii”, care spune că Biserica a luat locul lui Israel. Această teologie spune că Israel a fost pus de o parte de Dumnezeu şi că Dumnezeu îşi continuă lucrarea numai prin Biserică.

Vreau să fac clar că ceea ce expun eu aici nu este teologia înlocuirii. Ceea ce expun eu aici este teologia planului etern al lui Dumnezeu de a-şi face fii şi fiice din toate naţiunile pământului. Planul se realizează „în Cristos”, unde orice distincţie între iudei şi naţiuni a dispărut. Scopul ultim al lui Dumnezeu este a în Cristos să-şi unească toate lucrurile şi să formeze o singură familie a lui Dumnezeu alcătuită din toate naţiunile pământului.

Revenim acum la concepţia dispensaţionalistă. Aceasta spune că Biserica nu a fost profeţită în Vechiul Testament, deoarece ea nu a fost în planul lui Dumnezeu. Ea a fost introdusă ca o paranteză în timp, atunci când lui Isus I-a devenit clar că iudeii nu-L vor accepta ca Împărat şi că la un moment dat într-un viitor foarte apropiat paranteza va fi închisă prin faptul că Biserica va fi răpită în cer, iar Isus va coborî din nou la Ierusalim şi va relua istoria cu Israel, instaurând aşa numita Împărăţie de o mie de ani.

Locul unde această teorie este contrazisă în modul cel mai puternic este în Efeseni, la începutul şi la sfârşitul discuţiei despre lucrarea lui Dumnezeu de a-şi uni întreaga omenire într-un singur popor al Său prin Isus Cristos.

Atât la începutul discuţiei, cât şi la sfârşitul ei, ni se spune că aceasta este esenţa planului lui Dumnezeu din veşnicie, esenţa Evangheliei lui Dumnezeu. Iată declaraţia de început:

„Căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi,

ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea timpurilor, spre a-şi uni iarăşi într-unul în Cristos toate lucrurile…” (Efeseni 1: 9-10)

Iar la sfârşit, după ce ne dă imaginea grandioasă a modului în care Dumnezeu Îşi va face cunoscută înţelepciunea Lui nespus de diversă „prin Biserică”, adaugă că aceasta se face

„după planul etern pe care L-a făcut în Cristos Isus, Domnul nostru” (Efeseni 3: 10-11).

Biserica alcătuită din toate naţiunile pământului, inclusiv Israelul convertit în final (Romani 11: 15 şi 25-26), după ce au fost convertite toate celelalte naţiuni, nu este un plan incidental al lui Dumnezeu, ci este planul lui cu omenirea alcătuit înainte de creaţie şi este esenţa Evangheliei vestite de Domnul Isus şi de toţi apostolii Săi!

Să facem un mic exerciţiu mintal. Să avem înaintea ochilor minţii planul lui Dumnezeu ca din toate naţiunile pământului să-Şi alcătuiască în Cristos un popor care să fie al Lui, pasionat pentru sfinţenie (Tit 2:14).

Toţi cei care sunt în Cristos sunt sămânţa lui Avraam, sunt fii şi fiice ale lui Avraam, sunt membri ai familiei lui Dumnezeu.

Acum, presupunând schema dispensaţionalistă a scoaterii Bisericii de aici şi a reluării istoriei numai cu Israel, ce se întâmplă cu planul făcut de Dumnezeu „în Cristos”? Unitatea omenirii în Cristos este anulată şi apare iarăşi deosebirea fundamentală între Israel şi naţiuni? Apare iarăşi zidul de despărţire şi vrăjmăşia dintre aceste două entităţi?

Unde rămâne atunci consecvenţa lui Dumnezeu în istorie?

O gândire atentă ne va face să ne dăm seama că distincţia între Israel, Biserică şi naţiuni, ca unităţi cu care Dumnezeu tratează în mod diferit, nu este biblică. Israelul şi naţiunile vin laolaltă „în Cristos,” adică în trupul lui Cristos, în Biserică.

Biserica este soluţia lui Dumnezeu la diviziunea artificială creată între Israel şi naţiuni. Biserica este soluţia lui Dumnezeu la problemele create de cel rău în omenire. Şi soluţia aceasta nu este una temporală, provizorie, limitată în timp, ci este soluţia lui Dumnezeu, anunţată lui Avraam şi realizată în Cristos, şi dusă consecvent până la încheierea planului Său cu întreaga omenire.

Persoane în relatii – Relatiile Fiului cu Tatal Sau

Autor: Iosif Țon
Relaţiile Fiului cu Tatăl SăuOmul este o persoană şi aceasta înseamnă că este o fiinţă în relaţii cu alte fiinţe. Felul de relaţii pe care le stabileşte o persoană cu alte persoane este definitoriu, deoarece relaţiile, adică, atitudinea faţă de alte persoane şi modul în care tratează alte persoane, arată ce fel de caracter are acea persoană, sau ce fel de structură lăuntrică are ea.

Omul este o persoană care are nevoie de relaţii cu alte persoane. El nu poate exista ca persoană fără relaţii. Iar când relaţiile cu alte persoane sunt armonice, sunt frumoase şi reciproce, persoana se simte împlinită şi este fericită. Aşadar, omul are nevoie de relaţii; capacitatea lui de a intra în relaţii şi de a întreţine relaţii armonice îi arată caracterul, structura lăuntrică, iar succesul în relaţii îi dă fericirea. Prin urmare, de la început până la sfârşit, totul în viaţa omului se decide în relaţiile sale cu alte fiinţe umane.

De unde să ştim atunci care sunt relaţiile cele mai bune şi cum putem noi să intrăm în astfel de relaţii şi apoi să menţinem astfel de relaţii? Acestea sunt întrebări cruciale pentru fiecare om care trăieşte în această lume.

Răspunsul pe care l-am dat deja la aceste întrebări stă în aceste două cuvinte: relaţii trinitariene. În eseul precedent am arătat cum se relaţionează cele trei Persoane din Sfânta treime una cu alta. Fiindcă destinul nostru este să fim fii ai lui Dumnezeu, dacă acceptăm invitaţia pe care ne-o face în acest sens Sfânta Treime, modelul nostru trebuie să fie Fiul lui Dumnezeu. Trebuie să ne uităm cu mare atenţie şi băgare de seamă la relaţiile în care trăieşte Fiul cu Tatăl Său şi să învăţăm şi să ne însuşim acest fel de relaţii. Apostolul Pavel ne cheamă să facem să fie şi în noi gândul (gândirea) care era în Cristos Isus (Filipeni 2:5). Iar apostolul Petru ne spune chiar să ne înarmăm cu acest fel de gândire (1 Petru 4:1). Dacă ne uităm bine la aceste texte descoperim că gândirea lui Cristos amintită în ele nu se referă la ceva principii filosofice, ci se referă la relaţiile pe care le are Fiul cu Tatăl Său.

Atunci, cum gândea Fiul? Cum se relaţiona El cu Dumnezeu Tatăl? Există mai multe texte în Sfânta Scriptură care ne dau răspunsul la aceste întrebări. Le vom analiza pe rând şi totalitatea lor ne va da gândirea Domnului nostru.

Primul şi cel mai fundamental este Ioan 5:18-30. Isus a fost acuzat că, numindu-L pe Dumnezeu Tatăl Său, „Se făcea deopotrivă cu Dumnezeu” (în greacă, cuvântul pentru „deopotrivă” este isos – de la care avem isoscel – care înseamnă „egal”). Domnul Isus nu neagă că este egal cu Dumnezeu, ci doar le explică ce înţelege El prin egalitatea cu Dumnezeu şi, mai ales, ce relaţii există între Sine şi Tatăl Său.

Aşadar, cum înţelege Isus egalitatea Lui cu Dumnezeu? Ca să înţelegem răspunsul Lui, trebuie ca mai întâi să ne ducem înapoi la ceea ce s-a întâmplat în grădina Eden în Geneza 3. Acolo, şarpele le spune primilor doi oameni că dacă vor mânca din pomul interzis lor de Dumnezeu vor fi ca Dumnezeu (discuţia, deci, este despre egalitatea cu Dumnezeu). Din întreaga discuţie rezultă că şarpele insinuează că a fi ca Dumnezeu înseamnă să fii într-o poziţie în care nimeni nu mai este deasupra ta, nimeni nu-ţi mai poate porunci ceva şi, prin urmare, faci tot ce vrei tu. În cazul lor, Adam şi Eva nu mai trebuie să asculte de Dumnezeu, ci de propria lor judecată şi raţiune: dacă pomul este bun de mâncat, este frumos la privit şi de dorit şi de dorit ca să deschidă mintea, să fie liberi să dea curs atracţiei şi dorinţei şi să nu-L mai asculte pe Dumnezeu. Această independenţă de Dumnezeu şi supremaţie a dorinţei proprii şi a gândirii proprii, le insinuează şarpele, înseamnă a fi ca Dumnezeu.

Aceasta este înţelegerea satanică a egalităţii cu Dumnezeu. Acum, să vedem ce răspunde domnul Isus la acuzaţia că se face egal cu Dumnezeu. El spune trei lucruri despre Fiul, care prin natură este egal cu Dumnezeu, dar care prin modul în care înţelege El poziţia Sa de Fiul înţelege să se relaţioneze într-un anumit mod cu tatăl Său:

1. Fiul nu face nimic de la Sine Însuşi (v.19);

2. Fiul nu face decât ce-L vede pe Tatăl că face(v.19); şi

3. Fiul face în toate numai voia Tatălui (v.30).

Să le analizăm pe rând.

1. Fiul este atât de ataşat de Tatăl Său încât nu poate să conceapă să facă ceva independent de Tatăl Său. Teoretic desigur că El ar putea să se smulgă din dependenţa de Tatăl Său şi să facă ceva numai de la Sine, dar aceasta ar fi o negare a unităţii dintre Sine şi Tatăl Său, o negare a naturii Lui de Fiu! Să ne aducem aminte că atunci când Domnul Isus defineşte relaţia dintre Sine şi noi şi o compară cu relaţia dintre o viţă şi mlădiţa ei, El adaugă: „Căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Desigur că noi putem să facem acţiuni separat de El, dar când le facem ne negăm unitatea cu El, ne călcăm în picioare natura de fraţi ai Lui şi de fii ai lui Dumnezeu. Dependenţa de Dumnezeu, ataşamentul total faţă de Dumnezeu, refuzul oricărui gând de a face ceva separat sau independent de Dumnezeu este atitudinea şi gândirea fundamentală a Fiului lui Dumnezeu. Şi aceasta trebuie să fie atitudinea şi gândirea fundamentală a fiilor lui Dumnezeu.

2. Este tendinţa înnăscută în fiecare fiu să-şi imite părinţii. Este unul dintre cele mai fundamentale instincte cu care ne năştem. A refuza să fie ca părinţii săi este ceva străin firii oricărui copil. Abia mult mai târziu în viaţă, când începe să se definească personalitatea proprie în opoziţie cu orice altă personalitate, tânărul decide dacă vrea să mai urmeze modelul părinţilor săi, sau îşi alege alte modele. Aceasta mai ales atunci când ajunge la concluzia că părinţii nu sunt modele demne de urmat. Tatăl Domnului Isus este Persoana desăvârşită, Modelul ideal pe care dacă-L cunoşti cu adevărat, nu poţi să nu-L iubeşti, nu poţi să nu doreşti să fii ca El. Când Domnul Isus ne spune că „Fiul nu face decât ce-L vede pe Tata că face”, El ne vorbeşte ca unul care Îl cunoaşte pe deplin pe Tatăl, care este pe deplin convins că a-L imita pe Tatăl Său înseamnă a urma Modelul Suprem în toate privinţele imaginabile. Când iubeşti cu toată fiinţa pe cineva, imitarea acelei fiinţe nu este numai o pornire din străfunduri, ci este şi o bucurie şi o împlinire totală.

3. Fiul este o persoană, adică are voinţă proprie. Dar, din spiritul Lui de dependenţă totală de Tatăl Său şi din pornirea Lui din adâncuri de a-L imita pe Tatăl Său se naşte bucuria de a accepta voinţa Tatălui Său şi de a o adopta ca pe propria Sa voinţă. Când accepţi de bună voie şi din convingere şi din dragoste să faci din voia altcuiva voia ta nu-ţi ucizi persoana (căci centrul şi esenţa persoanei este voinţa), ci o faci să înflorească şi să rodească. A accepta în libertate să faci din voia lui Dumnezeu voia ta este un act de înţelepciune, un act de iubire şi un act prin care descoperi adevărata împlinire.

Al doilea text care ne arată relaţia dintre Fiul şi Tatăl Său este Filipeni 2:3-11. În inima acestui text (v.5) se află chemarea către noi să avem acelaşi fel de a gândi pe care îl are Cristos. Textul începe cu chemarea ca în smerenie să-i privim pe alţii ca fiind mai sus ca noi şi să căutăm foloasele lor nu pe ale noastre, căci – continuă logica textului – aşa a gândit Cristos! Într-adevăr, măcar că el era egal cu Dumnezeu, S-a golit de Sine, a luat chip de sclav, L-a ascultat pe Tatăl Său până la moarte de cruce şi astfel a arătat că oamenii sunt atât de sus în ochii lui Dumnezeu, atât de preţioşi pentru Dumnezeu încât merită ca El Însuşi să-Şi dea viaţa în locul lor. Deci, El S-a smerit, i-a privit pe alţii mai sus ca pe Sine, a căutat nu folosul Lui ci folosul lor şi a murit în locul lor! De aceea L-a înălţat Tatăl în cea mai înaltă poziţie din tot universul (v.9-11).

Prin toate acestea ni se explică şi ce înseamnă smerenie. În primul rând, smerenie înseamnă să te aşezi pe locul cel mai de jos cu putinţă pentru ca de acolo să-i vezi pe toţi oamenii ca fiind mai sus ca tine. Şi dacă ei sunt mai sus, tu eşti slujitorul lor, tu cauţi folosul lor, tu te investeşti pentru ei şi te cheltuieşti pentru ei. În al doilea rând, smerenie înseamnă ascultare. Adică accepţi să ai pe cineva deasupra ta şi să faci din voinţa lui voinţa ta: Şi am văzut că dacă Acela este Dumnezeu, a accepta să te smereşti înaintea Lui, adică a accepta să se facă nu voia Ta ci voia Lui este cea mai mare înţelepciune de care poţi da dovadă. Căci smerenia care te duce la ascultare – chiar dacă te face sclavul altora – te duce în final la cea mai mare înălţare imaginabilă!

Un alt text care ne aduce lumină în modul în care trebuie să ne relaţionăm cu Dumnezeu ni-L oferă chiar Domnul Isus. Să ţinem mai întâi cont de faptul că Domnul Isus este cel care ne-a învăţat să-I spunem lui Dumnezeu „Tată” şi ne-a învăţat că noi suntem fiii Lui. Chiar dacă în Vechiul Testament găsim conceptul că Dumnezeu este Tatăl poporului Israel, conceptul acesta se referea numai la Israel ca popor, nu era individualizat în aşa fel încât fiecare persoană să înveţe să practice o relaţie cu Dumnezeu de fiu cu Tatăl său. Domnul Isus a introdus conceptul acesta prin învăţătura că prin El (prin Isus) şi prin Duhul Sfânt suntem născuţi din nou, suntem născuţi de sus, suntem născuţi din Dumnezeu (Ioan 3:3-5 şi 1:11-13). Ei bine, acest Isus care ne învaţă că suntem născuţi din Dumnezeu şi că suntem fii ai Lui şi că el este Tatăl nostru, ne dă următoarea învăţătură care pentru mulţi poate fi contradictorie:

„Cine dintre voi, care are un sclav care ară sau paşte oile, îi va zice când vine de la câmp: Vino îndată şi aşază-te la masă?

Nu-i va zice mai de grabă: Găteşte-mi să mănânc, încinge-te şi slujeşte-mi până voi mânca şi voi bea eu; după aceea, vei mânca şi vei bea şi tu?

Va rămâne el îndatorat faţă de sclavul acela, pentru că sclavul a făcut ce-i fusese poruncit? Nu cred.

Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: Suntem nişte sclavi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.” (Luca 17: 7-10).

Textul acesta capătă şi mai multă lumină când aflăm că în antichitate un tată avea drept de stăpân absolut asupra copiilor săi, până acolo încât putea vinde un copil ca sclav, sau, dacă fiul nu-l asculta, putea cere ca acel fiu să fie ucis cu pietre. Concepţia aceasta este vizibilă şi în Vechiul Testament.

Totul depindea atunci de ce fel de om era cel ce-ţi era tată. Putea să fie un om rău şi să te trateze ca pe o marfă (copiii erau pentru unii doar o sursă de câştig), sau putea să fie bun şi să stabilească cu tine relaţii de preţuire şi de dragoste. De aici şi bucuria imensă care era în Israel că Dumnezeul care i-a ales şi care li S-a revelat la Sinai este bun (Exod 34:5-6) şi se poartă cu poporul Său cu gingăşie, răbdare şi bunătate.

Domnul Isus ne învaţă să-I spunem lui Dumnezeu „Tatăl nostru…”, dar ne învaţă să adăugăm imediat: „Sfinţească-Se Numele Tău”, adică „Să fii onorat”, „Să fii respectat”, „Să ţi se dea cinstea cuvenită” şi ne învaţă să adăugăm imediat că vrem să fie Împăratul nostru (să se instaleze Împărăţia Lui în noi) şi să se facă voia Lui în noi aşa cum se face în ceruri!

Relaţia noastră cu Dumnezeu trebuie să fie una de intimitate şi de dragoste ca între un fiu şi Tatăl său, dar trebuie să fie în acelaşi timp din partea noastră şi o atitudine de respect, de supunere şi, mai ales, de ascultare.

În greacă, pentru a exprima noţiunea de slujire cuiva aveai cuvântul diakoneo. Când îi slujeai cuiva cu diakoneo, îi slujeai fie din mărinimie, fie din amabilitate, fie pentru bani. Este extrem de important să ştim că niciodată în Noul testament slujirea lui Dumnezeu nu este exprimată prin diakoneo. Când este vorba de slujire lui Dumnezeu se foloseşte fie cuvântul latreo, fie cuvântul douleo. Acest verb din urmă vine de la substantivul doulos, care înseamnă sclav. Cel ce slujeşte cu diakoneo condescende să slujească. Cel ce slujeşte cu douleo nu are de ales, căci el este proprietatea lui Dumnezeu şi trebuie să facă ce-i cere Stăpânul. Nouă, celor ce ne-am unit cu Cristos ni se spune direct că nu mai suntem ai noştri, ci am fost cumpăraţi cu un preţ (cu viaţa Fiului lui Dumnezeu dată pentru noi) şi deci trebuie să ne supunem Proprietarului nostru şi să ascultăm de El ( vezi 1 Corinteni 6:17-19).

Paradoxul cel mai minunat în Sfânta Scriptură este că atunci când „ne vindem” sau ne lăsăm „cumpăraţi”, adică ne dăruim total şi absolut lui Dumnezeu, ca sclavi ai Lui ca să se facă voia Lui în noi, descoperim că am intrat în adevărata libertate!

Când Fiul ne face liberi suntem cu adevărat liberi (Ioan 8:36) şi El ne face liberi învăţându-ne să fim fii ai lui Dumnezeu cu mentalitate de sclavi care Îl slujesc pe Tatăl lor în dumnezeiască dragoste, situaţie care este dumnezeiască libertate.

Mai adaug un text esenţial pentru tema noastră. În Matei 11:27, Domnul Isus le face ucenicilor acest anunţ uluitor:

„Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu”!

Imaginează-ţi că ai fi tu în locul Lui şi că ţi-ai anunţa prietenii (şi duşmanii!):

„Aflaţi că Dumnezeu tocmai a pus tot universul în mâinile mele şi de acum sunt eu stăpân peste toate, inclusiv peste voi toţi!”

Imaginează-ţi care ar fi imediat următorul tău gând? Care ar fi următoarea ta atitudine? Cum te-ai descrie acum pe tine? Stai şi imaginează-ţi o asemenea situaţie şi gândurile care ţi-ar veni în minte.

Apoi, să mergem mai departe la relatarea lui Matei despre Isus. Acesta, îndată ce-i anunţă pe ucenici despre acest fapt uluitor de mare, adaugă:

„Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă… şi învăţaţi de la Mine, căci eu sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11:28-29).

În momentul în care stă cu universul în mâini, gândul lui este la cei trudiţi şi împovăraţi si apoi se descrie pe sine, în fiinţa lui cea mai lăuntrică („inima”), ca fiind blând şi smerit!

Ca să înţelegem cât de nemaiauzită este descrierea aceasta de Sine, trebuie să mergem înapoi în antichitate şi să cunoaştem mentalitatea acelei vremi. Pe la anul 330 înainte de Cristos, Aristotel a scris un manual de etică în care a enumerat virtuţile cele mai importante pe care trebuie să le aibă un om: înţelepciune, prudenţă, dreptate şi curaj. Tot acolo Aristotel spune că smerenia este numai pentru sclavi! Blândeţea nu era nici ea ţinută în mare cinste!

Nu este uluitor să vedem că Fiul lui Dumnezeu îşi descrie atitudinea lui interioară definitorie prin aceşti termeni dispreţuiţi de lume: blândeţea şi smerenia?!

Am introdus aici conceptul de relaţii trinitariene, prin care definim relaţiile care există între persoanele din Sfânta Treime – relaţii care produc absolută fericire. În cadrul acestor relaţii, ceea ce trebuie să ne intereseze pe noi sunt relaţiile pe care le are Fiul cu Tatăl Său, deoarece şi noi suntem chemaţi să intrăm ca fii în relaţii cu Sfânta Treime.

Am vorbit apoi de compatibilitate. Aceasta este un potenţial: este capacitatea de a intra în relaţii cu Sfânta Treime. Pentru ca această capacitatepotenţialitate) să devină realitate, noi trebuie să învăţăm un singur nou concept: relaţii! Şi anume, felul de relaţii pe care le are Fiul cu Tatăl Său. (sau

În Romani 8:29 ni se spune că din veşnicie (de la acel Sfat sau Consiliu când Sfânta Treime a decis crearea noastră după chipul şi asemănarea Lor) Dumnezeu a decis ca noi „să fim conformaţi asemenea chipului Fiului Său” (termenul grec este symmorphous, care înseamnă „formaţi împreună”, termen care poate fi redat prin „conformaţi”).

A fi asemenea chipului Fiului înseamnă a învăţa şi a practica, în mod normal, natural, din întreaga fiinţă, acelaşi fel de relaţii pe care le-am văzut la Fiul. De acest fel de relaţii devenim capabili numai dacă ne înnoim felul de a gândi şi dacă ne înarmăm cu felul de gândire al lui Isus. Dar în modul cel mai adânc symmorphous înseamnă că după chipul Domnului Isus ne formăm numai împreună cu Fiul, adică numai în unire cu Fiul. Numai învăţând să fim una cu El şi trăind în această unire cu El suntem schimbaţi în acelaşi chip cu al Lui, din treaptă în treaptă, prin Duhul Sfânt (2 Corinteni 3:18).

Persoane în relatii – Cum ne relationam cu persoanele din Sfânta Treime

Autor: Iosif Țon 
Cum ne relaţionăm cu persoanele din Sfânta TreimeSă avem tot timpul înaintea ochilor noştri (în gândirea noastră) imaginea aceasta de ansamblu:

1. Dumnezeu ca Sfântă Treime şi relaţiile de dragoste agape dintre Ele;

2. Planul lor de a ne face pe noi ca persoane care în final să locuim împreună cu Ei în calitate de fii şi asemenea Fiului;

3. Ca să putem să locuim cu Sfânta Treime (compatibilitate) trebuie să învăţăm să fim capabili de acelaşi fel de relaţii de dragoste agape pe care le vedem între Ei;

4. Ca fii, trebuie să învăţăm să ne relaţionăm cu Tatăl aşa cum se relaţionează Ful cu Tatăl: trebuie să avem acelaşi fel de gândire ca şi El şi aceeaşi blândeţe şi smerenie;

5. Oamenii sunt chemaţi aici şi acum să intre în relaţii directe, personale, cu Persoanele din Sfânta Treime şi să trăiască în unire şi în comuniune cu aceste Persoane.

Primele patru puncte le-am tratat în cele două eseuri anterioare. Astăzi vom vorbi despre relaţiile noastre cu Persoanele din Sfânta Treime.

Voi începe prin a vă voi aminti expresia lui Irineu (cca 180 după Cristos) care a spus că Fiul şi Duhul Sfânt sunt mâinile Tatălui, cu care El ne cuprinde şi cu care ne leagă de Sine şi prin care lucrează în noi. Imaginea aceasta nu trebuie să ne părăsească niciodată.

Un alt lucru fundamental pe care trebuie să ni-l imprimăm bine în gândire este unitatea dintre Fiul şi Duhul Sfânt (unitate care nu însemnează contopire şi pierderea identităţii, ci păstrarea Persoanei fiecăruia). Pentru a înţelege această unitate, să începem prin a ne uita la rolul Duhului Sfânt în viaţa pe pământ a Fiului. Duhul Sfânt I-a conceput trupul în fecioara Maria. Duhul Sfânt a fost cu copilul Isus şi L-a călăuzit pe tot parcursul copilăriei şi tinereţii – în anii când I s-a format gândirea ca om – S-a coborât peste El la botez, marcând în mod public şi vizibil şi auzibil unitatea dintre Dumnezeu Tatăl, Duhul Sfânt şi Fiul. Duhul Sfânt L-a dus în pustie ca să fie ispitit de Diavolul şi cu siguranţă că nu L-a abandonat acolo. Domnul Isus a făcut toate minunile Lui prin puterea Duhului Sfânt şi a declarat că prezenţa Duhului Sfânt cu El este un semn al prezenţei Împărăţiei lui Dumnezeu cu El. Duhul Sfânt este puterea Lui Dumnezeu care L-a înviat pe Domnul Isus din morţi. După înălţare şi întronare la dreapta Tatălui, Domnul Isus este cel care ne trimite Duhul Sfânt care purcede (izvorăşte, pleacă) de la Tatăl.

Ioan Botezătorul a spus despre Domnul Isus că Lui „Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură, adică între El şi Duhul Sfânt este plinătate absolută. Tot Ioan este cel care ne spune că Domnul Isus este cel care ne botează cu Duhul Sfânt, adică ni-L dă din abundenţă.

Ceea ce trebuie să ne rămână din toate acestea este că Domnul Isus şi Duhul Sfânt sunt inseparabili în fiinţa Lor. Dar ei sunt inseparabili şi când vin la noi şi când locuiesc în noi. Să urmărim şi lucrul acesta în Scripturi. În Ioan 1:11-13 citim că cine Îl primeşte pe Domnul Isus este născut din Dumnezeu. Apoi, imediat în Ioan 3:3-5 ni se spune că Cel ce ne naşte din nou, ne naşte de sus, este Duhul Sfânt. În 1 Corinteni 6:17 ni se spune că cine se lipeşte de Domnul Isus aşa cum se uneşte un bărbat cu o femeie (adică, dăruindu-se plenar unul celuilalt) devine un singur Duh cu El; şi ca să ne fie şi mai clar, imediat în versetul 19 ni se spune că trupurile noastre că trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt. În Tit 3:4-7 vedem acelaşi lucru: naşterea din nou este făcută de Domnul Isus şi prin Duhul Sfânt.

Să urmărim acum acelaşi fenomen în Efeseni, unde citim următoarele:

În 2:18

Avem intrare la Dumnezeu avem prin Domnul Isus şi prin Duhul Sfânt

În 2:20

Suntem o locuinţă a lui Dumnezeu prin Domnul Isus şi prin Duhul Sfânt

În 3:16-17

Să căutăm să ne întărim în putere prin Duhul Sfânt aşa încât Domnul Isus sa locuiască în inimile noastre;

În 3:18-19

Să pricepem şi să cunoaştem dragostea lui Cristos (turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt – Romani 5:5 – şi rodită în noi de Duhul Sfânt – Galateni 5:22).

Când se uită retroactiv la viaţa lui de misionar, Pavel scrie că n-ar îndrăzni să amintească nimic altceva decât ceea ce a făcut Cristos prin viaţa lui, dar imediat adaugă: prin Duhul Sfânt (Romani 15:18-19).

Sper că efectul cumulativ al acestor texte să fie de aşa natură încât niciodată să nu mai gândim că am putea să-L avem pe Unul fără să-L avem şi pe Celălalt.

Un alt efect trebuie să fie acela că noi trebuie formăm gândirea în aşa fel încât să ne devină ceva care „ne-a intrat în sânge” să ne raportăm normal atât la Domnul Isus cât şi la Duhul Sfânt ca fiind prezenţi în noi, adică să ne dezvoltăm capacitatea de a avea relaţii intime, personale, directe cu amândoi (în predicile publicate în volumul Trăind prezentul în lumina viitorului şi în cursurile mele de viaţă spirituală am chiar sugerat rugăciuni specifice cu care să ne adresăm Tatălui, cu care să ne adresăm Fiului şi cu care să ne adresăm Duhului Sfânt).

Relaţia noastră cu Domnul Isus o aveţi prezentată în mod sistematic în eseul Unirea cu Cristos şi trăirea noastră împreună cu El, iar relaţia noastră cu Duhul Sfânt o aveţi prezentată în eseul Cum trăim sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Pentru ca toate aceste învăţături să nu rămână doar idei interesante în intelectul nostru, ci să devină însăşi esenţa trăirii noastre pe acest pământ, trebuie să facem trei eforturi:

– Să învăţăm să trăim în unire cu Cristos;

– Să învăţăm să trăim călăuzirea Duhului Sfânt;

– Să învăţăm să le îmbinăm în aşa fel încât ele să ne devină reale în noi amândouă.

Lucrul acesta se poate realiza numai prin practică perseverentă şi îndelungată. Nimeni nu le poate face pentru tine. Şi indiferent cât de bine le-ai înţeles, ele nu devin bunul tău decât prin practică personală. Şi dacă le dai de o parte ca teorii ciudate sau nepractice, o faci pentru că nu ai stăruit să le practici personal până poţi să spui că ai gustat şi ai descoperit cât de bun este Domnul.

Dar trebuie să intri mai întâi în relaţia cu Domnul Isus, primindu-L (şi reprimindu-L, dacă n-ai practicat până acum trăirea împreună cu El, deoarece faptul că L-ai primit cândva trebuie actualizat sau repetat mereu) în viaţa ta ca Domn al tău, Mire al tău, Preaiubit al tău şi apoi să cultivi relaţia cu El şi cu Duhul Sfânt pe care Îl aduce El cu Sine când vine în tine.

La toate acestea mai trebuie adăugat un lucru de aceeaşi importanţă fundamentală. Iată care este acesta. După ce Pavel ne învaţă să trăim cu Duhul Sfânt în mintea noastră şi cu Domnul Isus în inima noastră (Efeseni 3:16-17), el trece imediat să ne spună că ţinta noastră supremă trebuie să fie să ajungem „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (v.19). Cum se poate ajunge la o stare atât de extraordinară? Răspunsul pe care ni-l dă Pavel are două părţi:

1. Să pricepem (cunoaştere mintală) care sunt dimensiunile dragostei Domnului Isus:

– atât de largă încât poate cuprinde toată lumea,

– atât de lungă cât durează viaţa ta,

– atât de adâncă încât oricât de jos ai căzut, ea îşi îmbină mâinile sub tine ca să te ridice, şi

– atât de înaltă încât ţinteşte să te ridice până la Dumnezeu.

2. Să cunoaştem această iubire, în sensul cunoaşterii dintre persoane, care este cunoaştere prin unire: cunoaştem această iubire când ne lăsăm umpluţi de ea, călăuziţi de ea, determinaţi de ea. Când ne umplem aşa de ea (printr-un act voluntar repetat mereu) ne uităm la 1 Corinteni 13:4-7, care ne arată ce face şi cum se comportă această iubire, şi începem să practicăm dragostea aceasta cu toată convingerea şi cu toată dăruirea de sine.

Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură că atunci când le facem pe toate acestea suntem plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.

Persoana în relatii si relatii trinitariene

Autor: Iosif Țon
Biblia ne spune că Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul Său, după asemănarea Sa (Geneza 1:26-28), dar nu ne spune în ce constă acest chip şi această asemănare. Teologii se împart în foarte multe tabere atunci când definesc ce este chipul şi ce este asemănarea. De exemplu, în ortodoxie se afirmă că „chipul” este o problemă de structură (omul este o fiinţă raţională), iar asemănarea este o problemă de etică. Ei afirmă că prin neascultarea lui Adam asemănarea (chipul moral) a fost pierdută, dar chipul (omul ca fiinţă raţională) nu a fost pierdut. Teologii protestanţi sunt aproape unanimi în a spune că „chip” şi „asemănare” sunt sinonime şi pentru aceasta arată că cele două sunt folosite alternativ în Geneza 9:6 şi Iacov 3:9.Nu voi intra în enumerarea şi discutarea teoriilor referitoare la sensul expresiei „chipul lui Dumnezeu” în om. O expunere şi analiză a acestora puteţi găsi in cartea lui Milard Erickson, Teologie creştină, pag. 434-453 (cartea se poate găsi la Editura cartea creştină, a Societăţii Misionare Române, din Oradea).

Consider că cea mai utilă interpretare a chipului este aceea că omul este „persoană”, în sensul modern al cuvântului, şi anume, o fiinţă care gândeşte pentru sine, simte pentru sine, şi voieşte (decide) pentru sine (se autodetermină). Un aspect fundamental al persoanei, absolut definitoriu pentru om, este capacitatea de intrare în relaţii cu alte persoane şi necesitatea de a fi în relaţii cu alte persoane. Un copil crescut în condiţii în care nu vede alte persoane nu se poate dezvolta ca om, ca persoană, şi moare. Dragostea este liantul dintre persoane şi copilul căruia nu i se acordă dragoste nu se dezvoltă ca persoană normală. Iată de ce afirm că relaţionarea este o caracteristică fundamentală şi definitorie a persoanei.

Vorbind despre „relaţii” unui grup de pastori din Republica Moldova, unul dintre ei, venit de undeva dintr-un fund de ţară, s-a ridicat şi m-a întrebat: „Ce sunt acelea relaţii?” Pentru el cuvântul era nou şi se cerea definit. I-am răspuns că în 1 Petru 5:5 găsim expresia „în legăturile voastre” unii cu alţii. Acestea sunt relaţiile: sunt legăturile pe care le stabilim între noi şi modul în care ne tratăm unii pe alţii. Explicaţia i-a fost suficientă.

În Coloseni 3:14, ca o culme a listei de trăsături de caracter pe care trebuie să ni le formăm, ca să fim asemenea Celui ce ne-a făcut, ni se spune: „mai presus de toate, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii”. Ultimele două cuvinte din acest citat sunt deosebit de importante pentru tema noastră. În greceşte ele sunt syndesmos teleiotetes. Desmos înseamnă „legături”; prefixul syn înseamnă „cu”, sau „împreună cu” – şi atunci syndesmos trebuie înţeles ca însemnând „legături împreună”, adică „relaţii.” Teleiotetes înseamnă „desăvârşire” sau „perfecţiune.” Pentru înţelegerea corectă a expresiei syndesmos teleiotetes trebuie să inversăm cuvintele şi atunci căpătăm sensul ei exact: „perfecţiune în relaţii.” Punându-le pe toate laolaltă, căpătăm sensul adevărat al întregii afirmaţii a textului: Îmbrăcaţi-vă (echipaţi-vă, învăţaţi-vă) cu dragostea agape, care este perfecţiunea în relaţii. Sau, putem citi şi fără inversare şi atunci citim că dragostea agape produce relaţii perfecte.

Să adăugăm aici informaţia pe care ne-o dă Ioan că „Dumnezeu este dragoste (agape)” (1 Ioan 4:8 şi 16). În Dumnezeu dragostea este o trăsătură fundamentală sau de esenţă.

Cu toate acestea în gând, să ne uităm acum la relaţiile care există între Persoanele din Sfânta Treime. Pentru aceasta, trebuie să punem laolaltă toate informaţiile pe care ni le dă Domnul Isus în Evanghelii, şi cu precădere în Evanghelia după Ioan, despre Tatăl, despre Fiul şi despre Duhul Sfânt şi despre relaţiile dintre ei, adică ce fac Ei unul altuia. Eu le-am sistematizat în felul următor.

Tatăl:

– Îl iubeşte pe Fiul

– Îi arată Fiului tot ce face

– Tot ce face, face de dragul Fiului şi pentru Fiul

– Tot ce are dă Fiului

– Îşi găseşte toată plăcerea în Fiul.

Fiul:

– Îl iubeşte pe Tatăl

– Priveşte tot timpul la Tatăl şi face tot ce-L vede pe Tatăl că face

– Nu face nimic de la Sine, adică independent de Tatăl

– Face în toate numai voia Tatălui

– Tot ce-I dă Tatăl împlineşte şi apoi Îi aduce înapoi Tatălui

– Plăcerea Lui supremă este să-i facă plăcere Tatălui.

Duhul Sfânt:

– Iubeşte pe Tatăl şi pe Fiul

– Tatăl şi Fiul Îl iubesc pe Duhul Sfânt şi tot ce fac, fac numai prin Duhul Sfânt

– Duhul Sfânt este liantul de dragoste dintre Tatăl şi Fiul

– Duhul Sfânt ne îndreaptă privirile întotdeauna către Tatăl şi către Fiul şi ne îndeamnă să-I ascultăm, să-I imităm şi să Le dăm slavă.

Din toate acestea căpătăm imaginea a trei Persoane care fiecare trăieşte pentru celelalte două şi Îşi găseşte plăcerea în a le dărui lor totul şi în a Se dărui pe Sine celorlalţi doi. În acelaşi timp, fiecare se simte tot timpul că este Obiectivul iubirii celorlalţi doi. Fiecare se simte astfel atât împlinit cât şi în siguranţă. Şi aceasta este fericire perfectă! Iată de ce Dumnezeu este numit de Pavel „fericitul nostru Dumnezeu” (1 Timotei 1: 11 si 6:15).

Un Dumnezeu care ar fi totalmente singur, în absolută izolare, n-ar şti ce-i aceea fericire, deoarece fericirea vine numai din comuniune între persoane. Şi de aici vedem că relaţii perfecte înseamnă fericire perfectă!

Să reţinem deci aceşti trei termeni fundamentali: persoane – comuniune – fericire.

Să discutăm acum termenul central: comuniune. Comuniunea care dă fericire este comuniunea dominată şi guvernată de dragostea agape.

Se ştie că dragostea eros (erotică) este flămândă şi tot timpul cere să fie săturată (împlinită) de persoana cealaltă. Dragostea file este dragostea din prietenie, care este guvernată de principiul reciprocităţii: cât dă unul atât dă şi celălalt.

Dragostea agape se naşte din bogăţie interioară care se doreşte a fi împărtăşită şi care se împlineşte dăruindu-se. Mai trebuie să ştim că este o caracteristică de esenţă a persoanei să răspundă celeilalte persoane: când o persoană este copleşită de dăruirea de sine a dragostei agape din cealaltă persoană, ea răspunde cu dragoste agape. Acesta este sensul afirmaţiei lui Pavel că „dragostea lui Cristos ne constrânge” şi că la dăruirea Lui de Sine Însuşi pentru noi pe cruce noi răspundem cu dăruire de noi înşine (2 Corinteni 5:14-17).

Sfânta Treime este o comuniune de Persoane care se relaţionează între Ele prin dragostea agape: fiecare Se dăruieşte pe Sine cu toată bucuria şi cu toată plăcerea celorlalte Persoane.

După ce am înţeles frumuseţea relaţiilor dătătoare de fericire din Sfânta Treime, cealaltă revelaţie esenţială este să aflăm că Persoanele din Sfânta Treime au ţinut „sfat”, sau „consiliu” şi au hotărât: Să facem alte persoane ca Noi, pe care să le învăţăm să iubească cum iubim noi, să se relaţioneze în felul acesta cu Noi şi unii cu alţii şi, în final, să-i aducem să locuiască împreună cu Noi.

Trebuie să înţelegem că actualul cosmos şi actuala istorie există fiindcă Sfânta Treime urmăresc şi lucrează împreună să facă persoane capabile să intre în comuniunea Lor şi să se simtă „acasă” acolo!

Pentru a se putea realiza scopul acesta – unicul scop cu care se desfăşoară actuala istorie şi singurul obiectiv la care lucrează Sfânta Treime astăzi – trebuie să existe şi să se producă anumite elemente, stări şi situaţii.

În primul rând, omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Am văzut că aceasta înseamnă înainte de toate că omul este „persoană” ca şi Persoanele din Sfânta Treime.

Dar lucrul acesta mai înseamnă ceva tot fundamental: între Persoanele din Sfânta Treime şi persoana omului există compatibilitate. Să ilustrez ceea ce vreau să spun. De mai mulţi ani încoace se lucrează la crearea unei staţii cosmice orbitale. Pentru completarea construcţiei ei se trimit acolo oameni şi materiale cu navetele spaţiale. Ei bine, navetele acestea

Trebuie să fie „compatibile” cu staţia, adică ele trebuie să se poată cupla cu staţia şi apoi, odată cuplate etanş, atât staţia cât şi naveta să-şi poată fiecare deschide uşile pentru ca oamenii să circule dintr-una în cealaltă.

Gândiţi-vă câte elemente trebuie să aibă ele în comun ca să se poată cupla şi să poată comunica între ele! Ei bine, aşa ceva trebuie să ne imaginăm că există între Sfânta Treime şi noi oamenii: trebuie să existe între noi o compatibilitate sau o capacitate de cuplare, de unire şi de comunicare între Ei şi noi!

Cuplarea, unirea şi comunicarea noastră cu Persoanele din Sfânta Treime este exprimată în Noul Testament prin termenul koinonia, tradus în engleză prin „communion”, sau „fellowship”, iar în româneşte prin „părtăşie.” Termenul grecesc koinonia este folosit pentru a defini relaţiile de parteneriat de afaceri, în care fiecare parte aduce laolaltă tot ce are şi apoi părţile gândesc împreună, planifică împreună, lucrează împreună şi împart totul împreună.

Este crucial să vedem că atunci când apostolul Ioan vrea să ne dea esenţa veştii bune (adică esenţa Evangheliei, care este inima credinţei creştine) el o defineşte ca părtăşie cu Tatăl şi părtăşie cu Fiul Său (1 Ioan 1: 3-7). El introduce pe Duhul Sfânt ceva mai târziu în ecuaţia acestei părtăşii (1 Ioan 2: 27; 3:24; 4:13). Apostolul Pavel îi binecuvântează pe corinteni dorindu-le harul Domnului Isus, iubirea Tatălui şi părtăşia (koinonia) Duhului Sfânt (2 Corinteni 13:14).

Aşadar, primul termen la care trebuie să ne gândim este acela de compatibilitate: am fost concepuţi şi creaţi cu capacitatea de a ne cupla şi apoi de a trăi în unire cu persoanele din Sfânta Treime. Dar potenţialitatea aceasta trebuie să devină realitate şi această realitate a trăirii în unire, comunicare şi parteneriat este definită prin termenul „părtăşie”.

Acum trebuie să vedem condiţiile care ne sunt impuse de Sfânta Treime dacă vrem să trăim în părtăşie cu Ele.

Fiindcă suntem persoane, adică fiinţe care gândesc, simt şi decid (voiesc) pentru sine, asocierea noastră cu Sfânta Treime trebuie să fie voluntară: Ele ne invită, ne cheamă la această părtăşie, iar noi trebuie să ne uităm bine la Ele şi să decidem în noi înşine dacă vrem să intrăm cu toată fiinţa noastră în această părtăşie.

Următorul element este acela de dragoste agape: ni se cere să-L iubim pe Dumnezeu, Sfânta Treime, cu toată inima noastră, cu tot sufletul nostru, cu toată mintea noastră şi cu toată puterea noastră, adică cu toată personalitatea noastră. Angajarea noastră cu Ei trebuie să existe deoarece ne-am uitat cu atenţie la ce sunt ei şi cum sunt Ei şi astfel ne-am îndrăgostit de Ei, ne este drag de Ei, ne place să fim în compania Lor, fiindcă părtăşia cu Ei ne dă suprema plăcere, bucurie, desfătare şi fericire.

Următorul element se referă la natura relaţiilor noastre: ca să putem convieţui cu Sfânta Treime, trebuie să învăţăm să trăim în relaţii ca cele dintre Ei. Aici trebuie să ne gândim la două seturi de relaţii:

Primul set de relaţii se referă la relaţiile dintre noi şi Persoanele din Sfânta Treime. Trebuie să învăţăm să ne relaţionăm cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt şi cum să cultivăm aceste relaţii.

Al doilea set este format din tipul de relaţii pe care trebuie să le învăţăm şi să le practicăm cu semenii noştri. Apostolul Ioan la acestea se referă când ne spune că dacă vrem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul trebuie să umblăm în lumină. Aceasta înseamnă că trebuie să trăim cu dreptate, cu corectitudine, cu dragoste, cu bunătate, cu amabilitate, cu blândeţe, cu credincioşie, cu răbdare, cu stăpânire de sine cu toţi oamenii!

Cu alte cuvinte, Dumnezeu condiţionează părtăşia noastră cu El de trăirea noastră etică, morală, definită înainte de toate în învăţătura Domnului Isus din Evanghelii, cu toţi semenii noştri.

Elementul acesta, deci, este definit de termenul „relaţii”: ca să avem părtăşie (trăire în comuniune) cu Dumnezeu trebuie să învăţăm să trăim între noi în relaţii trinitariene.

Dacă ne uităm bine la tot Noul testament, vom vedea că toate instrucţiunile care ni se dau în cărţile lui se referă la relaţiile pe care trebuie să le avem cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt şi la relaţiile pe care trebuie să le practicăm în familia noastră, în Biserica noastră, în comunitatea noastră, la locul nostru de muncă, în ţara noastră şi în lumea întreagă.

Trebuie să înţelegem că cel mai dificil lucru din viaţa noastră este acesta: să ne relaţionăm cu dragostea agape şi să introducem dragostea agape în toate relaţiile dintre noi şi celelalte persoane umane.

Şi trebuie să recunoaştem că aici falimentăm noi cel mai mult, în fiecare zi: în modul în care ne relaţionăm şi în modul în care menţinem relaţii armonice cu cei din jurul nostru.

Instrucţiunile pentru relaţiile noastre interumane ne sunt date în mod suprem în predica de pe munte (Matei 5-7). Într-un mod rezumativ, instrucţiunile pentru a ne transforma după chipul celui ce ne-a făcut (Coloseni 3:9-10) ne sunt date în Coloseni 3: 12 şi 13, cu punctul culminant în versetul 14, în chemarea aceasta: „Mai presus de toate, îmbrăcaţi-vă (echipaţi-vă, instruiţi-vă, învăţaţi-vă, educaţi-vă) cu dragostea (agape) care este perfecţiunea în relaţii.”

Pentru a exprima acelaşi lucru cu alte cuvinte, această perfecţiune în relaţii (sau relaţii trinitariene) este umblarea în lumină, este trăirea în sfinţenie, este asemănarea cu Cristos.

Rolul si importanta mintii în viata spirituala

Autor: Iosif Țon 
În cercurile evanghelice există o tendinţă de dispreţuire a minţii şi de susţinere a ideii că inima este cea care contează înaintea lui Dumnezeu. De obicei, pentru aceasta se citează texte ca: „Omul se uită la ce izbeşte ochii, dar Dumnezeu se uită la inimă” (1 Samuel 16:7); sau, „Fiule, dă-mi inima ta…” (Proverbe 23:26); sau „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii” (Proverbe 4:23).Am auzit un predicator român de seamă care, pentru a diminua importanţa minţii, a folosit jocul de cuvinte care merge numai în limba română zicând că „mintea minte.” Un alt predicator român în vârstă din America a deplâns recent într-o predică faptul că în America se pune prea mult accent pe minte, când, de fapt, accentua dânsul, inima este cea care contează înaintea lui Dumnezeu.

Încă în tinereţea mea, atunci când am început la Cluj o adunare specială a studenţilor universitari, am întâmpinat o constantă împotrivire de la unii care ne acuzau de separatism şi de mândrie. Recent, datorită faptului că am început o lucrare specială cu elevii de liceu şi cu studenţii universitari, am fost acuzaţi de „elitism”.

În toate acestea răzbate ideea că a ne adresa minţii şi a cultiva mintea este o greşeală şi că ar trebui să ne concentrăm doar pe cultivarea inimii.

Iată de ce este necesar să ne uităm mai cu atenţie în Sfânta Scriptură, ca să descoperim ce ne spune Dumnezeu despre temele acestea.

În primul rând, trebuie să cunoaştem faptul că diferite popoare atribuie unor organe diferite din corpul omenesc funcţia de simţire şi de gândire.

Aşa, de exemplu, la greci, sentimentele se produc în intestine. La ei, mila este o mişcare a intestinelor. La evrei, secretele se păstrează în rinichi (rărunchi); de aceea se spune că Dumnezeu „cercetează rărunchii”.

La noi, la români, ca şi la alte popoare europene, sentimentele, şi mai ales iubirea, sunt produse în inimă. Cu toate că noi astăzi ştim că inima este doar o pompă care produce circulaţia sângelui şi nu are nimic de a face cu sentimentele, totuşi, în gândirea noastră, plasăm iubirea în inimă.

Ei bine, exact în felul acesta, evreii plasau gândirea în inimă. Putem spune că evreii gândeau cu inima, aşa cum noi iubim cu inima. Evreii nici nu aveau un cuvânt pentru minte. Aveau cuvinte pentru gândire, cugetare, pricepere, înţelepciune, dar toate acestea se petreceau şi se păstrau în inimă.

Exemplul cel mai ilustrativ pentru aceasta este cazul tânărului Solomon, căruia Dumnezeu i-a oferit să ceară ceva special care Dumnezeu se obliga să-i dăruiască, şi el şi-a formulat cererea astfel:

„Dă dar robului tău o inimă pricepută ca să judece pe poporul tău, să deosebească binele de rău. Căci cine ar putea să judece pe poporul acesta aşa de mare la număr?” (1 Împăraţi 3:9. Sublinierea prin italice ne aparţine, I.Ţ.).

Venind la Noul Testament, vedem că aici se întâmplă întâlnirea dintre gândirea iudaică, ce punea accentul pe inimă, cu gândirea greacă, ce punea accentul pe minte şi care avea o mulţime de cuvinte pentru minte, cum ar fi fronema,sau nous, noema.

Adresându-se iudeilor, Domnul Isus foloseşte terminologia ebraică şi le spune: „Căci din lăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, adulterurile, curviile, uciderile, furturile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele ruşinoase, ochiul rău, hula, nebunia. Toate aceste lucruri ies din lăuntru şi îl spurcă pe om” (Marcu 7:21-22).

Dar există un alt text care ne arată cum proceda Domnul Isus în problema aceasta. Pentru a înţelege ce vreau să vă spun, trebuie să ştim ceva despre Septuaginta. Pa la anul 200 şi ceva înainte de Domnul Isus, un grup de şaptezeci de înţelepţi evrei au tradus Biblia ebraică (Vechiul Testament) în limba greacă. Fiindcă a fost opera a şaptezeci de oameni, această traducere a căpătat numele de Septuaginta. Ei bine, oamenii aceştia, sub călăuzirea Duhului Sfânt, au gândit cum trebuie transmis mesajul lui Dumnezeu altei culturi decât cea iudaică. Pentru aceasta, eu au făcut anumite ajustări în text, tocmai pentru a se face înţeleşi de gândirea greacă, în care se punea atât de mare accent pe raţiune, pe minte. Cel mai semnificativ este textul din Deuteronom 6:5, în care Dumnezeu s-a adresat iudeilor cu aceste cuvinte:

„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.” Pentru un iudeu, acestea trei, inima, sufletul şi puterea, cuprindeau fiinţa umană în totalitatea ei, căci aceasta le spunea Dumnezeu: Să mă iubiţi cu toată personalitatea voastră.

Dar cei şaptezeci, buni cunoscători ai mentalităţii greceşti, ştiau că pentru greci acele trei cuvinte nu acopereau toată structura omului, şi de aceea ei au mai adăugat o componentă şi au tradus textul astfel:

„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu toată mintea ta” (în trad. Cornilescu: „cugetul”, termen arhaic care înseamnă „mintea”).

Pe vremea Domnului Isus, Galileea avea o populaţie mixtă, de evrei şi de greci. Se pare că şi Domnul Isus vorbea greceşte. Un lucru este sigur, că Septuaginta era folosită de mulţi iudei care vorbeau şi gândeau greceşte.

Şi acum, să ne uităm în Evanghelia după Luca, la istoria samariteanului milostiv. Un învăţător al Legii Îl întreabă pe Domnul Isus ce să facă ca să moştenească viaţa veşnică şi Domnul Isus îl întreabă ce crede el că scrie în Scriptură pe această temă. Învăţătorul Legii citează porunca din Deuteronom 6:5, dar trebuie să vedem că o citează cu adaosul din Septuaginta: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu toată mintea ta” şi adaugă la aceasta „şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Domnul Isus îi zice: „Bine ai răspuns” (Luca 10:25-28). Trebuie să observăm, deci, că Domnul Isus aprobă adaosul din Septuaginta! Dar, ca să fie lucrurile şi mai clare, atunci când pe Domnul Isus îl întreabă un învăţător al Legii care este cea mai mare poruncă din Lege, El răspunde citând tot textul din Septuaginta:

„Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată mintea ta”. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă.” (Matei 22: 35-38).

Apostolul Pavel era şi el un evreu crescut în cultura greacă şi era bilingv. El gândea şi evreieşte şi greceşte.
Să observăm lucrul acesta în primul capitol din Romani.

Vorbind despre procesul înstrăinării oamenilor de Dumnezeu, Pavel îl explică astfel:

„Fiindcă, măcar că L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu i-au mulţumit, ci s-au dedat la gânduri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit” (Romani 1:21-22).

Observaţi cuvintele transcrise de mine cu italice. Toate se referă la acţiuni ale minţii (gânduri deşarte, fără pricepere, înţelepţi, au înnebunit), dar totuşi spune că inima li s-a întunecat. Aici el vorbeşte ca un evreu.

Dar Pavel reia discuţia şi formulează concluzia ei în aceste cuvinte:

„Fiindcă n-au căutat să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoaşterea lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite” (versetul 28). Aici Pavel pune minte acolo unde ceva mai înainte pusese inimă. Aici el gândeşte ca un grec.

Cred că aceste explicaţii vă vor arăta de unde vine accentul pus în Vechiul Testament pe inimă şi cum, prin Domnul Isus şi prin apostolul Pavel se face tranziţia de la limba ebraică la cea greacă, şi de la accentul pus pe inimă la accentul pus pe minte.

Să urmărim acum ce ni se spune în Noul Testament despre minte. Am văzut deja accentul pus de Domnul Isus pe chemarea să-L iubim pe Dumnezeu cu mintea. Dacă ne uităm cu aceste informaţii în gând şi la afirmaţia lui că „din inimă ies gândurile rele”, înţelegem că de fapt putem citi şi astfel: „din minte ies gândurile rele” şi toate celelalte lucruri urâte înşirate de Domnul Isus în Marcu 7:21-13 (şi Matei 15:19-20). Înţelegem atunci că Domnul Isus ne cheamă să ne curăţăm mintea de tot ce este murdar în ea, deoarece acele lucruri ne spurcă!

Separarea omului de Dumnezeu

Am citat deja textele din Romani capitolul 1, care ne arat[ procesul separării omului de Dumnezeu. Oamenii au considerat că mintea lor le este suficientă ca să ştie ce să facă, să decidă ce este bine şi ce este rău. Prin aceasta, ei L-au scos pe Dumnezeu din gândirea lor. Iar Dumnezeu le-a respectat dorinţa de a-şi fi ei înşişi stăpâni şi i-a lăsat să vadă unde ajung. S-a văzut repede că mintea lor i-a coborât la un comportament animalic.

Oamenii şi-au creat iluzia că sunt independenţi. Aceasta era cea mai mare înşelară dintre toate, deoarece mintea lor a ajuns sub influenţa şi sub robia lui Satan. Aşa explică Pavel situaţia. El se referă la

„cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia” (2 Corinteni 4: 4). Şi el ne cheamă să nu mai trăim

„cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află” (Efeseni 4:17-18).

Ce să facem ca să aducem o asemenea persoană la Dumnezeu. Cu această întrebare ajungem la

Adevărata evanghelizare

pe care o găsim explicată în 2 Corinteni 10:4­5:

“Armele cu care ne luptăm…sunt întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.

Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Cristos.”

Transcrierea prin italice a acestui text ne arată unde sunt noţiunile de bază. Ca să le înţelegem, trebuie să observăm că Pavel se gândeşte la mintea omului ca la o cetate întărită, care trebuie cucerită. Cetatea este înconjurată de „întărituri” (şanţuri si valuri de pământ) şi „înălţimi” (fortăreţe în zidul cetăţii). Aceste întărituri şi fortăreţe sunt „izvodiri”, adică născociri sau invenţii ale minţii şi ele se opun cunoaşterii lui Dumnezeu. Fenomenul acesta trebuie să-l înţelegem noi cu claritate. Pentru a ne ajuta la aceasta, voi da un exemplu de asemenea născocire care ne este familiar tuturor. Chiar şi astăzi, unii preoţi mai răspândesc în popor legenda că pocăiţii se adună seara în case, sting lampa şi apoi se dedau la un desfrâu generalizat. Imaginea este monstruoasă şi eu am auzit-o din copilărie. Colegii de şcoală mi-o aruncau mereu în faţă, spunându-mi: „Aceştia sunteţi voi.” Eu nu ştiam cum să mă apăr de aceasta. Dar, mai mult, sunt oameni care, crezând născocirea aceasta, se tem să vină la adunările noastre. Iată o „întăritură”, sau o „înălţime”, care se opune cunoaşterii lui Dumnezeu.

Ei bine, când eram în anul I la filologie în Cluj, am citit cartea „Apologia”, de Iustin Martirul, scrisă pe la anul 150 după Cristos. Cartea este scrisă sub formă de scrisoare adresată împăratului de la Roma, şi autorul vrea să-i facă împăratului cunoscut adevărul despre creştini. Mare mi-a fost uimirea când am citit ce scrie Iustin, că păgânii au inventat tot soiul de acuze mincinoase şi monstruoase despre creştini, printre care una că creştinii se adună seara în case, acolo au şi nişte câini dresaţi şi aceştia, la un semnal, sar şi sting lumânările, iar creştinii încep o orgie sexuală monstruoasă.

Nu mi-am putut crede ochilor! Aceasta se spunea despre primii creştini pe la anul 150 după Cristos. Şi cei ce spuneau această născocire erau păgânii. Dar cum se face că memoria acestei născociri s-a perpetuat peste veacuri şi este spusă şi astăzi la adresa adevăraţilor creştini de către „păgâni”?!

Când le spui la oameni unde se găseşte scrisă această invenţie şi cine a spus-o şi despre cine, atunci demolezi în minţile acestor oameni o întăritură care se opunea acolo cunoaşterii lui Dumnezeu!

Mai sunt multe asemenea „întărituri”, sau invenţii ale minţilor umane. Una este că pocăiţii sunt oameni înapoiaţi şi inculţi. Alta, pe care diavolul o şopteşte mai ales tinerilor, este că dacă te pocăieşti „te închizi” acolo, şi nu-ţi mai trăieşti tinereţea şi te lipseşti de orice bucurie a vieţii. Până nu demolezi această întăritură din mintea multor tineri, nu-i poţi aduce la cunoaşterea lui Dumnezeu.

Vă las pe dumneavoastră să vă gândiţi şi să descoperiţi şi alte întărituri care, în mintea oamenilor de astăzi, se opun cunoaşterii lui Dumnezeu.

Dar uitaţi-vă bine care este scopul evanghelizării: Să aducem fiecare minte, cu toate gândurile ei, sub ascultarea de Domnul Isus Cristos!

Spre acest fenomen indica şi Domnul Isus, când i-a descris lui Pavel lucrarea de misiune şi de evanghelizare pe care trebuia să o facă:

„să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea lui Satan la Dumnezeu” (Faptele apostolilor 26:18).

După convertire urmează

înnoirea minţii

Iată un pas cerut de Dumnezeu şi complet ignorat de atâţia dintre credincioşii evanghelici! Iată o mulţime de texte pentru aceasta.

Pavel ne spune categoric. După ce ne scrie să nu mai trăim ca păgânii care au mintea întunecată (Efeseni 4:17-18), că unul dintre scopurile cu care vine Domnul Isus la noi este „să vă înnoiţi în duhul minţii voastre” (versetul 23). Noi ştim că în limba greacă nu exista alternanţa între literă mare şi literă mică, ci un manuscris se scria ori numai cu litere mici (uneori chiar fără spaţii între cuvinte), ori numai cu litere mari şi nici nu foloseau punctul şi virgula. Prin urmare, traducătorii sunt aceia care decid unde să se separe cuvintele şi care să se scrie cu literă mare şi care cu literă mică. În textul nostru (versetul 23), dacă scriem „duhul” cu literă mică, aşa cum a făcut Cornilescu, este vorba de duhul nostru şi chemarea este să ne schimbăm „spiritul minţii”, adică felul de gândire. Dacă însă scriem „Duhul” cu literă mare, atunci chemarea este să lăsăm ca Duhul Sfânt să locuiască în mintea noastă. Oricum am decide, chemarea este ca de la starea de păgâni cu mintea întunecată (versetul 17) să trecem la starea de oameni cu mintea renovată.

Lucrul acesta este spus de Pavel şi mai categoric în Romani 12:2, unde ne scrie:

„Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă transformaţi (în original: să vă metamorfozaţi) prin înnoirea minţii voastre.” În cartea Umblarea cu Dumnezeu, explic pe larg că până nu ne schimbăm felul de a gândi cu privire la minciună, la mânie, şi la toate celelalte practici păcătoase, nu ne vom schimba caracterul şi comportamentul. Cititorul care vrea să vadă argumentarea biblică, să o caute în această carte.

Ţelul final al acestei înnoiri a minţii este „să fie şi în voi gândul (gândirea, mintea) care era în Cristos” (Filipeni 2:5). Petru ne porunceşte chiar: „Înarmaţi-vă cu acelaşi fel de gândire” (1 Petru 4:1).

Noi nu vom ajunge la asemănarea cu Cristos în caracter şi comportament decât atunci când gândim cum gândea El!!!

Până acum am gândit ca lumea şi am trăit ca lumea.

Ca să am caracterul Domnului Isus şi comportamentul Lui, trebuie să gândesc ca El. Ca să ajung să gândesc ca El, trebuie să­-mi impregnez mintea cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Pentru ca mintea mea să fie înnoită, am nevoie nu numai să­i dau informaţie, adică numai să citesc Biblia. Mintea trebuie să prelucreze această informaţie. Prelucrarea se face prin cugetare, adică prin meditaţie. Pentru aceasta vă trimit la eseul meu întitulat Meditaţia.

Igiena minţii

Trebuie să ştim că Diavolul dă permanent asalt asupra minţii noastre. Din chiar momentul în care Fiul lui Dumnezeu seamănă în mintea noastră Cuvântul lui Dumnezeu, c el rău vine să răpească acea sămânţă (Matei 13:19). Şi dacă nu o poate scoate din minte, va avea grijă să facă să ne năpădească spinii îngrijorărilor, ai bogăţiilor acestei lumi şi ai plăcerilor lumeşti, ca astfel Cuvântul să devină neroditor (v.22).

Pavel ne avertizează aducându-ne aminte cum Diavolul i-a asaltat mintea Evei şi spunându-ne că el încearcă să facă acest lucru şi cu noi:

“Mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice

de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Cristos” (2 Corinteni 11:3).

Iată de ce are el atâta grijă să ne spună la ce să ne gândim (şi, prin contrast, la ce să nu ne gândim!):

„Încolo, fraţii mei,

tot ce este adevărat,

tot ce este vrednic de cinste,

tot ce este drept,

tot ce este curat,

tot ce este vrednic de iubit,

tot ce este vrednic de primit,

orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă gândiţi.”

(Filipeni 4:8. Traducere după original. Fiţi atenţi la porunca din final!)

Partea din Biblie care este cel mai greu de tradus este cartea Proverbe, deoarece proverbele au un limbaj foarte concis si adeseori figurat. Uneori este dificil să prinzi sensul proverbului. Un asemenea caz este Proverbe 23:7, care în Cornilescu spune aşa:

„Căci el este ca unul care îşi face socotelile în suflet”. Ne-am apropia mai mult de sensul din original dacă am face o mică schimbare şi l-am formula astfel:

„Căci omul este aşa cum îşi face socotelile în suflet”. În traducerea engleză veche (King James), el este redat astfel: „As he thinks, so is he”, adică, „El este aşa cum gândeşte”. Felul în care gândeşti şi felul în care te gândeşti pe tine, determină ce fel de om eşti. Iată de ce trebuie să avem mare grijă ce gândim, cum gândim şi cum ne socotim, ne considerăm, ne vedem pe noi înşine.

Ştiind că prin cuvântul „inimă” din Vechiul Testament trebuie să înţelegem „minte”, putem atunci citi acest proverb astfel:

„Păzeşte-ţi mintea mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii” (Proverbe 4:23). „Din ea ies izvoarele vieţii” înseamnă că din ea ies toate aspectele vieţii tale; tot ce eşti tu este determinat de felul cum gândeşti şi de ce gândeşti. Iată de ce trebuie să te preocupe în cel mai înalt grad cu ce îţi hrăneşti mintea, ce pui în ea şi ce-i dai să macine, să prelucreze.

Să-L iubim pe Dumnezeu

cu toată mintea

Dumnezeu ne-a dat mintea şi El aşteaptă ca noi să o cultivăm la potenţialul ei maxim, ca astfel să-L iubim cu o minte cultivată, informată şi instruită în cel mai înalt grad.

Nu-L iubim pe Dumnezeu cu mintea dacă o lăsăm necultivată şi neînnoită prin Cuvântul Lui.

Îl iubim pe Dumnezeu cu mintea când o dezvoltăm la maximumul ei de potenţial, când o impregnăm cu Cuvântul Lui şi când o punem în slujba Lui astfel echipată, indiferent în ce domeniu ne-a condus El să ne desfăşurăm activitatea.

Cum au devenit fete mari si nevinovate, reabilitate- carpele Romaniei furate, maltratate, lepadate!

CUTREMUR/ Năstase și CLICA sunt LIBERI și BOGAȚI! Azi, VÂNZAREA Petro

Statul roman a vandut aproape pe degeaba pachetul majoritar de actiuni ale Societatii Nationale a Petrolului Petrom SA (SNP PETROM SA), companiei OMV AKTIENGESELLSCHAFT – Austria, in care 35% din actiuni erau detinute de Guvernul Austriei. Initial, s-au vandut, conform contractului, doar 33,34% din actiuni contra sumei de 668,8 milioane euro (adica mai putin cu cateva milioane euro decat profitul pe care OMV Austria l-a obtinut din primul an de exploatare).

*Majorare de capital cu bani ramasi in conturile societatii – asa s-a dat resursa petrolifera a Romaniei pe mana austriecilor

In doar cateva luni de la incheierea contractului, companiei OMV Austria i s-a permis sa majoreze capitalul social al SNP PETROM SA cu 830 milioane euro (suma ramasa in conturile SNP PETROM SA) astfel incat, prin noul calcul al capitatului social, OMV Austria sa obtina inca 17,55% la suta din actiuni, si sa ajunga sa detina 51% din capitalul social al SNP PETROM SA

Adica, stapana peste:

- 145 depozite petroliere;

- 690 benzinarii, din care 200 modernizate;

- 320 autocisterne si 401 autotractoare;

- 350 semi-remorci;

- 464 autocisterne GPL;

- 5 camioane GPL;

La care s-au adaugat:

- 35 de benzinarii si 2 depozite petroliere situate in strainatate;

- numeroase cladiri, inclusiv sediul din Str. Budisteanu din Bucuresti.

La momentul privatizarii, OMV Austria a preluat exploatarea in Romania a:

-306 zacaminte petrol si gaze;

-1450 puturi de gaz productive;

-13856 puturi de titei productive;

-771 instalatii de colectare;

-15.000 kilometri de conducte de transport titei gaz si apa;

-2 platforme maritime (Prometeu si Atlas);

La care se adauga:

-puturi de exploatare in Kazahstan;

-Rafinaria Arpechim;

-Rafinaria Petrobrazi;

-Uzina de ingrasaminte Doljchim.

*Conform unei evaluari anterioare privatizarii, valoarea SNP PETROM SA era cotata la 1,8 miliarde euro (la valoarea istorica a activelor), pentru ca imediat dupa privatizare Guvernul Romaniei sa anuleze toate datoriile acumulate de SNP PETROM SA, ceea ce a reprezentat o facilitate nemaintalnita, acordata OMV Austria.

Mai mult, OMV Austria a primit si dreptul, prin concesiune, sa exploateze, timp de 99 de ani, resursele petrolifere ale Romaniei (mai exact, campul petrolifer Suplacu de Barcau). Asta, contra unei redevente situata intre 3,5-13,5% in timp ce, in alte state europene, valoarea redeventei era dubla, respectiv, intre 5-35%.

Si chiar daca artizanii privatizarii – din timpul Guvernarii Adrian Nastase – au pretins, ca sa justifice pretul mult subevaluat, ca SNP PETROM SA a fost privatizata cu tot cu datorii, Guvernul Romaniei a anulat toate datoriile SNP PETROM SA. In plus, SNP PETROM SA detinea, la momentul privatizarii, numeroase sume de bani.

Contractul dezastruos pentru Romania a fost incheiat in numele Statului roman de un adjunct al Sefului Oficiului Participantilor Statului si Privatizarii in Industrie

Contractul de privatizare referitor la achizitionarea de actiuni ale Societatii Nationale a Petrolului Petrom SA nr. 5 din data de 23 iulie 2004, a fost incheiat intre Ministerul Economiei si Comertului prin Oficiul Participantilor Statului si Privatizarii in Industrie si OMV AKTIENGESELLSCHAFT, in care 35% din actiuni erau detinute de Guvernul Austriei.

Contractul care contine 64 de pagini – 8 sectiuni – si 31 de anexe care se intind pe alte 405 pagini, a fost semnat de:

Din partea Romaniei: – de Constantin Nedelcu, adjunct al Sefului Oficiului Participantilor Statului si Privatizarii in Industrie

Din partea OMV AKTIENGESELLSCHAFT: – de Wolfgan Ruttenstorter, Chief Executive Officer si Gerhard Roiss, Deputy Chief Executive Officer.

Probabil ca sefilor Guvernului PSD din 2004 le-a fost mult prea frica sa isi puna semnatura pe acest contract si l-au impins in fata pe un adjunct de la OPSPI.

*Anumite conditii contractuale pot fi interpretate ca favoritisme facute OMV Austria de catre Statul roman, precum:

-nivelul redeventei sa nu se modifice timp de 10 ani – sunt informatii ca, pana in prezent, nimeni nu s-a invrednicit, incepand cu 2014, (la expirarea celor 10 ani) sa mareasca redeventa, astfel incat Statul roman sa castige cu adevarat de pe urma exploatarii resurselor petrolifere de pe teritoriul Romaniei.

-in cadrul contractului de privatizare, OMV Austria a primit unda verde sa vanda Rafinariile Arpechim si Petrobrazi, de pe urma carora poate obtine alte importante sume de bani, de ordinul zecilor de milioane de euro.

In fiecare an, OMV a obtinut profituri mai mari decat pretul platit

Conform datelor oficiale obtinute de la Ministerul Finantelor, OMV PETROM SA – agent economic cu codul unic de identificare 1590082 – a obtinut profituri uriase, din care statul nu a incasat decat cota legala de 16%. Restul banilor s-au scurs, evident, in conturi straine, sub forma de dividende.

*Iata profiturile anuale obtinute de OMV PETROM SA.

-Anul 2006 – profit 671 milioane euro (suma platita pentru privatizare a fost 668 milioane euro), conform datelor existente intr-un Raport al Comisiei de ancheta a Senatului privind privatizarea SNP PETROM SA;

-Anul 2008 – profit de peste 1,6 miliarde lei

-Anul 2009 – profit de 1,7 miliarde lei

-Anul 2010 – profit de 2,2 miliarde lei

-Anul 2011 – profit de 4,5 miliarde lei

-Anul 2012 – profit de 4,6 miliarde lei

-Anul 2013 – profit de 5,6 miliarde lei

In toti acesti ani, reprezentantii OMV Austria aflati in functii de conducere din cadrul companiei au incasat lefuri exorbitante de zeci de mii de euro/lunar, ca si cand ar fi fost sefi de mari banci internationale.

Problema care se ridica la ora actuala, din punctul de vedere al intereselor Romaniei, este redeventa pe care OMV Petrom o plateste pentru exploatarea resurselor petrolifere nationale. Aceasta redeventa trebuia renegociata in 2014, la expirarea clauzei de 10 ani, conform prevederilor din contract, insa pana la acest moment niciun guvernant nu a manifestat vreo intentie in sensul acesta.

Numeroase voci publice care au studiat privatizarea Petrom in favoarea OMV au apreciat ca prejudiciul suferit de Romania de pe urma acestui contract vadit dezavantajos ar fi de peste 20 miliarde euro.

De ce DNA nu cerceteaza afacerea OMV Petrom?

In pofida rapoartelor SRI, in care s-au semnalat probleme grave cu privire la privatizarea SNP Petrom SA, in raport de prevederile art. 136 din Constitutie, potrivit carora “bogatiile din interes public ale subsolului… fac obiectul exclusiv al proprietatii publice”, precum si in pofida unui raport al Comisiei de ancheta a Senatului, care a cerut, in octombrie 2007, Guvernului Romaniei sa renegocieze de urgenta redeventa, Directia Nationala Anticoruptie nu a deschis nicio ancheta. Procurorii anticoruptie chiar nu sunt interesati sa afle daca a mai beneficiat cineva de pe urma acestei privatizari, si cine, si daca au fost dati bani pe sub mana pentru facilitarea vanzarii? 

La finele anului trecut, Senatul Romaniei a adoptat o modificare la Legea nr.51/1991 privind Siguranta Nationala, astfel incat “orice actiune sau inactiune care lezeze interesele economice strategice ale Romaniei” reprezinta o amenintare la adresa sigurantei nationale. Legea a fost deja promulgata de Presedintele Klaus Iohannis.

Practic, in urma acestui act normativ, daca Guvernul Romaniei, condus de premierul Dacian Ciolos, nu va lua masuri urgente de renegociere a redeventei stabilite cu OMV Petrom, astfel incat Statul roman sa obtina pretul corect pentru resursele petrolifere exploatate de aceasta companie, riscam sa ne aflam in fata unei inactiuni de natura sa atenteze la siguranta nationala. In mod ironic, desi Romania are resurse petrolifere proprii, cetateanul roman plateste la pompe unul din cele mai mari pretul la carburanti din toate statele Uniunii Europene.

Contractul de VÂNZARE/Partea I

Contractul de VÂNZARE/Partea II

 

Oamenii mafiei PSD-iste au pensii de sute de milioane de lei vechi pe luna

 

Caracatita PSDCum îi prostea infractorul Năstase Adrian pe americani cu lupta împotriva corupției

Dacă tot au invadat infractorii televiziunile, de fapt foști infractori, dar dacă ești (ai fost) în rahat, ții gura închisă, îmi permit să-mi amintesc, în timp ce vomit, de perioada 2001 – 2004, în care americanii tremurau de frica teroriștilor musulmani, după acel tragic 11 septembrie 2001, iar românii din presa de rahat tremurau de frica cenzurii infractorului Năstase Adrian. De aceea, se părea că suntem în Rusia de azi, adică nimeni nu îndrăznea să lupte împotriva PSD-ului infractorilor Adrian Năstase și Ilici “KGB” Iliescu. Cu o excepție de marcă: Traian Băsescu.

NATO, PNA-ul lui Năstase – 7 case și 7 luni de puscărie, pentru tunuri de milioane de euro din banii românilor

România a intrat în NATO în acea perioadă mai mult datorită nevoii SUA de aliați, în condițiile terorismului musulman. Și cum Năstase Adrian provine din gașca “prințișorului” Nicu Ceaușescu, adică era uns cu toate alifiile bolsevice, a înființat PNA-ul, ce prindea gainari, pentru a da impresia că regimul ticălos din România acelor vremuri chiar lupta împotriva corupției.

Infractorul Gheorghe Șuhan in slujba mafiei PSD-iste

Inca o facatura dovedita a parchetului anticoruptie! Inalta Curte a stabilit ca ex-procurorul PNA Gheorghe Suhan a actionat ca santajist si agent provocator in cazul judecatorului Andreea Ciuca (Citeste tot materialul)

Gheorghe Suhan, numărul 2 în PNA, cel mai prost dintre procurorii României

Povestea Mircea Toma în “Academia Cațavencu” despre “inteligența” acestui Șuhan. Povestea o găsiți aici. Și cum, în România, prostia se plătește, acest individ, care a aparat mafia PSD-istă, nu cumva să ajungă la răcoare, avea în 2010 o pensie de, atenție, 20.927 lei lunar, cea mai mare din județul Iași. Dacă adăugăm 4 zerouri acelui număr de lei obținem 209270000, adică peste 200 de milioane de lei. Între timp, o fi ajuns pe la 300 de milioane de lei vechi, dacă Șuhan-ul PSD-ist nu o fi dat colțul. Și aceasta în timp ce un chirurg eminent are o pensie mizerabilă în Republica PSD-isto-infracțională România. Mai auziti ceva de pensiile nesimțite? De principiul contribuției (ai contribuit cu mulți bani la fondul de pensii, primesți pensie mare, cum e și firesc)? Iar în acest timp, bravul, eroicul și anticomunistul popor polonez le-a tăiat pensiile securiștilor comuniști. Și unde este Polonia azi. Ce s-o mai lungim, o țară de mămăligari nu poate produce o altă societate în afara celei de căcat (cu multe si strigătoare la cer nedreptăți) în care trăim zi de zi.

Citeste si articolele:

 

 

Distrugerea unei perle a economiei romanesti de catre guvernarea Adrian Năstase – Ilici KGB Iliescu…

 

Ion Iliescu si Adrian NastaseOmar Hayssam şi DISTRUGEREA unei perle a economiei româneşti (se întâmpla în 2003)

Înfiinţată în 1962, IPRS (Întreprinderea de piese radio şi semiconductori) Băneasa a fost o companie producătoare de componente electronice şi aparatură electronică şi electrotehnică.

La doi ani după înfiinţare, compania începe să producă şi pentru export. În 1964 s-a făcut primul export de componente (în Franta).

De la un an la altul erau introduse noi produse în fabricaţie, iar din 1967 o mulţime de brevete au fost obţinute de la OSIM, acestea având succes la export: monocristale, punţi auto; dispozitive rapide prin tehnologia de iradiere; celule solare; tehnologie de asperizare folie de Al; implantare ionică.

Îniante de 1989, IPRS era cunoscută drept cel mai bun furnizor de tranzistori din zonă, iar la nivel local dingura companie care îi făcea concurenţă era Microelectronica.

Iată ce spune Doina Didiv, fost director general al IPRS, şi care a lucrat în companie timp de 32 de ani: „Cam 2-3 ani (după Revoluţie), lucrurile au decurs oarecum normal, dar cu multe temeri pentru că industria autohtonă a început să se destrame. Ne-am pus serios problema unor noi fabricaţii în locul componentelor. Soluţiile au fost timide şi greu de creat cam 5.000 de locuri de munca şi cam peste 15.000 de metri pătraţi de hale de ocupat. Componentele, la rândul lor se cereau din ce în ce mai puţine, şi pentru că erau depăşite tehnologic”.

Potrivit acesteia, decăderea IPRS a avut mai mulţi factori. „Unul intern românesc, dărâmarea semnificativă a industriei autohtone şi înlocuirea treptată cu producători străini sau interni, cu alte interese privind furnizorii de materiale; puteau să supravieţuiască destule familii de componente dacă era un anumit interes. Altă alternativă puteau fi firmele mixte pentru export; pentru exportul punţilor auto în SUA s-a înfiinţat o firmă în Luxemburg şi apoi în Insulele Virgine; a mers un timp”, a msi spus aceasta într-un interviu acordat în 2010.

După anul 1989, firma a început să decadă, în special din cauza dezinteresului autorităţilor.

Cu toate astea, în 2002 compania avea încă 870 de angajaţi. Extrem de important era şi patrimoniul imobiliar al societăţii. În anul 2006, IPRS avea în proprietate două terenuri 118.845 mp în Voluntari şi 2.498 mp în sectorul 2 din Bucureşti, evaluate atunci la 20 milioane de euro.

Devalizarea IPRS

În 2003 pachetul majoritar de 51,4% de acţiuni a fost cumpărat de la AVAS (fosta APAPS) de compania Ogharit Trading CO Siria, controlată de Omar Hayssam. Elmefa B.V, un holding olandez specializat în producţia electrică şi electronică, interesat de asemenea de IPRS, a fost eliminat de la privatizare.

Ogharit Trading a oferit 3,1 milioane de euro, sumă în care era inclusă şi plata datoriilor societăţii. La scurt timp după tranzacţie, statul român a şters aproape toată datoria IPRS, astfel că în realitate Ogharit Trading a cumpărat societatea pentru suma de 140.000 de euro. După ce au preluat societatea, sirienii nu au făcut nici o investiţie.

După condamnarea lui Omar Hayssam pentru acte de terorism în cazul răpirii jurnaliştilor români în Iraq, Tribunalul Bucureşti a decis la 15 iunie 2007 anularea contractului de vânzare-cumpărare a 51,4% acţiuni la Întreprinderea de Piese Radio şi Semiconductoare Băneasa, încheiat în septembrie 2003, între AVAS (fosta APAPS) şi societatea siriană, controlată de Omar Hayssam, Ogharit Trading CO Siria.

Potrivit judecătorilor, societatea siriană avea obiect de activitate import-export de mărfuri generale şi de construcţii. „Mai mult, aceasta fusese înfiinţată în anul 2001, astfel că, şi în situaţia în care ar fi avut acest obiect de activitate, nu ar fi îndeplinit un alt criteriu de precalificare stabilit de APAPS, respectiv experienţă de cinci ani în domeniul tehnologiei informaţiilor şi comunicaţiilor”, arătau judecătorii în 2005. În 2006, AVAS vindea pe bucăţi 1,4 hectare din terenul companiei către familia libaneză Jabra.

Un caz de succes

Cazul unei companii similare IPRS, dar care a avut parte de o privatizare de succes, arată cum ar fi putut evolua lucrurile dacă exista voinţă politică. La 500 de kilometri de Bucureşti, în buricul Timişoarei, a fost înfiinţată o „fabrică de calculatoare” sub regimul comunist, loc unde Institutul Politehnic Timişoara a produs echipamente de vârf pentru acea perioadă.

În 1990 s-a transformat în societatea Datatim, dar nu a avut soarta IPRS Băneasa şi exemplul acestei companii ne arată că România putea să fie acum pe alt drum, dacă era gestionată corect toată privatizarea economiei comuniste. Noua companie a devenit una dintre cele mai puternice din regiune şi mai mult decât atât. În perioada în care sistemul judiciar românesc începea să caute probe pentru frauda comisă la IPRS Băneasa şi Justiţia desfiinţa privatizarea, Alcatel România devenea centrul operaţional al multinaţionalei Alcatel pentru Balcani şi Europa de Est.

Sursa: Evenimentul zilei

Citeste si articolele:

Cum au distrus neocomuniștii România

PSD, ciuma rosieUrmează un material scris de Mihai Giurgea (titlul postării îmi aparține). Pentru cei care vor o țară prosperă, în care cei ce muncesc să aibă, iar cei care fură să fie pedepsiți, aderați la Mișcarea creată de Mihai Giurgea și echipa sa. Dacă înjurați doar pe net, nu faceți altceva decât să ‘fierbeți în suc propriu’, vorba KGB-istului ce ne-a furat viitorul, Ion Iliescu, fie-i numele și neamul blestemat. Ca orice țigan și bolșevic, Ilici Iliescu a pus temelia unei societăți în care prosteala, nemunca, înșelătoria, frauda, ilegalitațile sunt omniprezente și metode sigure de îmbogățire. Fiți alături de echipa lui Mihai Giurgea pentru o Românie dreaptă, în care eroi să fie cei ce muncesc, nu tiganii prezentați de Antenele securistului Felix Voiculescu, la orice oră din zi și din noapte.

Cum distrugi o tara ca România?

  1. Bagă-le în cap idioţilor că oricare dintre ei GARANTAT va da lovitura – va rupe fâşu’ pe Forex sau va face vreun rahat de blog cu trăirile lui, iar din publicitate or să-i curgă bani căcălău. Aşa ajunge băiat dăştept, care stă acasă cu cracii în sus şi râde de fraierii care muncesc în timp ce el îi face din tastatură. E imposibil să nu reuşească!
  2. Desfiinţează şcolile profesionale – ce dracu’, doar n-avem nevoie de pălmaşi, de tehnicieni, instalatori, strungari, zidari, ingineri etc., noi facem numai ‘telectualii păcii, cu zece diplome şi campioni la stat pe Feisbuc.
  3. Românul fără diplomă intră în pământ de ruşine, aşa că protejează fabricile de cartoane colorate. Scoate pe bandă rulantă absolvenţi de Drept, Jurnalism, ASE, Studii Europene, Asistenţă Socială şi alte minuni pe care să le ţii apoi în şomaj, nu cumva să se ducă să vândă în piaţă, că “ei are studii superioare”. Dacă, din greşeală, vreun examen se dă pe bune, pune imediat la zid ministrul Educaţiei, e un criminal care ne distruge tineretul şi-i aruncă pe bieţii copii în braţele etnobotanicelor.
  4. Lasă “poporul” să-şi dezlănţuie furia “îndreptăţită” pe toate resturile comunismului (nu şi pe comunişti, fireşte), să facă praf instalaţiile de irigaţii, să fure tot ce se poate şi să distrugă ce nu poate căra. Dacă, din întâmplare, s-a nimerit ca vechiul regim să lase în urma sa ceva ce ar putea fi folosit, vinde-l cât mai repede.
  5. Nu uita să faci praf agricultura. În loc să investeşti în infrastructură şi să-i ajuţi pe ţărani la început, cât să pornească, apoi să-i laşi să se ajute singuri, ţine-i în subvenţii, că doar munca la câmp e grea, iar statul în birt frumos. După aia taie-le brusc subvenţiile când nu mai au bani şi zi-le să vândă pământul la străini, pe sume de tot rahatul. Dacă nu vor să-l vândă, arde-le un impozit.
  6. Dacă vine vreun străin cu o idee bună, urlă-i în faţă că noi nu ne vindem ţara şi să meargă la el acasă să dea ordine. Dacă vine cu o idee cretină, îmbrăţişeaz-o şi ridică din umeri că n-ai ce-i face, el ştie mai bine, doar e străin.
  7. Dacă se trezeşte vreo firmă să facă o investiţie serioasă şi locuri de muncă, dă-i la şuturi în gură până fuge văzând cu ochii. Primeşte-i cu braţele deschise pe ăia care pe un miliard şi jumătate de euro îţi vând 52 de km de autostradă/drum comunal sau pe ăia care vor să facă o frumuseţe de lac de cianuri cum n-a mai văzut lumea.

D-aia Mișcarea Antitaxe va introduce pedeapsa cu moartea!

Un prieten, pe care îl cunosc de 20 de ani (actual om de afaceri, dar fost lider comunist, fost ministru si bun prieten la rândul lui cu Adrian Năstase) m-a întrebat: tu ești un tip foarte rezonabil si civilizat…cum de ai pornit o mișcare așa de violenta? Sunt de acord cu tot ce zici, mai ales cu scăderea CAS-urilor si taxelor, ca nu se mai poate…dar chiar e nevoie de violenta?

Pai si tu ești un tip rezonabil si civilizat, ii zic: mă lași sa-ti bag mana -n buzunar, sa-ti iau portofelul? Sigur ca nu, zice el. Si daca vin in clipa asta peste tine si ti-l iau cu forța, ce faci? …Chem politia! Zau? Si daca politia e de partea mea si te tine cu mâinile la spate, pana te buzunăresc eu? Amicul meu se face roșu la fata si-mi zice printre dinți: pai va rup gatul la toți! Poate nu acum, dar găsesc eu un moment potrivit si nu scăpați!

AHA!

Amicul tace. După aia îmi zice: dar pe mine m-ai omori? Mă uit mirat la el: aici e vorba de afaceri, nu de sentimente. Ce treaba are asta cu prietenia, cu mila si cu civilizația? Statul îmi fura banii (si pe ai mei, si pe ai lui Ion, si pe ai lui Gheorghe). Iar eu o sa fac absolut tot ce e necesar ca sa elimin pierderile. N-am făcut așa toata viața? Nu așa se menține “civilizația”?

Iar după ce fac ce trebuie făcut, mă spăl pe mâini de sânge, cu conștiința datoriei împlinite (ca mi-am salvat tara). Si mă duc la opera sa ascult Schubert.

Ca da, raman un om civilizat.

Iata si un raspuns la acuzatiile de nazism ale unor ‘tovarasi’, postat la comentarii:

Da, stiu: si Angela Merkel e nazista, si David Cameron, si Margaret Thatcher. Oricine nu vrea sa va dea pomana.

Ascunzi ca nazistii erau national-socialisti si urau capitalismul (Hitler a scris ca e o “inventie jidaneasca”). Numele complet al partidului nazist era: Partidul National Socialist al Muncitorilor din Germania.

Cine este azi si nationalist si socialist si uraste capitalismul? Cine mananca cacat cu clasa muncitoare? PSD-ul si comunistii. Adica chiar voi!

Deci e limpede ca voi sunteti singurii nazisti adevarati din Romania. Noi suntem oameni de treaba, care ne vedeam de afacerile noastre, pana cand am fost siliti sa ne aparam buzunarul. Stiu ca pentru astia ca voi, sa-ti aperi proprietatea e o chestie foarte nazista. De neiertat: cum, indrazneste sa nu ne dea bani gratis? Indrazneste sa spuna ca banii munciti de el sunt ai lui?

Citeste si articolele:

Cum furau PeSeDiştii în România

Remus TruicaCum câştigi „cinstit” 600.000 de dolari când te numeşti Remus Truică şi eşti şef de cabinet al premierului Adrian Năstase (o întâmplare reală din perioada 2001 – 2004, când prim-ministru al României era viitorul puşcăriaş Năstase Adrian)

Între toate averile României – râul, ramul etc. – cea cu şansele cele mai mari de valorificare rămâne eterul. Hertzii patriei, bine fertilizaţi, pot produce mult mai mult decât solurile şi subsolurile aferente. Unii au înţeles deja şi, uite-i, sunt acum singurele firme care fac profituri occidentale aici-şa, în Carpaţi. CONNEX şi DIALOG sunt exemplele cele mai la vedere. Iar dacă s-au făcut bani din telefonia fără fir, acum miza importantă este apropiata liberalizare a pieţei telefoniei fixe. Adică aia cu fir. Agitaţia a început deja, în aşa hal încât s-a înroşit firu’ ăl scurt. Fir pe traseul căruia am apucat-o şi noi. La unul dintre capete stă, aşa cum vă aşteptaţi, dl. Adrian Năstase. La celălalt, un nume mic în litere, dar mare în lungimea firelor: RCS.

Numele din spatele numelui este Tesari Zoltan. În afara faptului că este unguresc şi că tocmai ce l-aţi citit aici, nu credem că vă spune mare lucru. Zoltan bacsi este o furnicuţă care, după ce a cablat Oradea, s-a întins în toată ţara. A ocupat marile oraşe. Are (avea în 2002 – n.m.) aproximativ 2 milioane de abonaţi care plătesc 2 dolari pe lună, deci are o cifră de afaceri de 4 milioane de dolari pe lună. O informaţie care se poate dovedi utilă: Zoli are centură neagră la carate. Deci e preferabil ca, dacă vine nea Centură să-ţi facă o ofertă de cumpărare a micii tale reţele de cablu, să nu faci nazuri. Pe bune, firma este cunoscută pe piaţă ca una cu obiceiuri aspre. Asta în România. În Ungaria, este în relaţii foarte bune cu unul dintre marii operatori din comunicaţii – PANTEL. Care, la rându-i, este parte din grupul olandez, cu acoperire europeană, KPMQwest. Micul Zoltan este, aşadar, bine înfipt şi în restul continentului.

Dar ungurul este, totuşi, român de-al nostru

Dacă, pe de o parte, RCS se înrudeşte nobiliar cu firme din ce în ce mai europene, asta nu înseamnă că şi-a pierdut datele culturale de bază, vezi eticheta “fabricat în România”. Proba? Specialiştii în transmisie de date susţin că RCS şi-a tras bădărăneşte un cablu de fibră optică peste graniţă, lângă Oradea, din România în Ungaria. Prin acest obiect lunguieţ circulă cu o viteză incredibilă, în ambele sensuri, biţişorii mii. Când ies din ţară ei se duc la Budapesta, care-i redistribuie, unii zic că la Frankfurt; abia aici biţuleţul românesc intră în contact cu reţelele France Telecom, Deutsche Telekom etc. Şi uite aşa se face că un abonat dintr-un bloc din Constanţa, de exemplu, poate să ceară RCS-ului o facilitate agreabilă – să vorbească la telefon prin cablul video/computer (în 2002, când apărea acest material, domeniul IT în România era slab dezvoltat – n.m.). Drept care vocea pleacă şi vine contra unui tarif de 30 de cenţi. E nevoie să precizăm că numai Romtelecom-ul are (avea în 2002 – n.m.) legal permisiunea de a face telefonie fixă internaţională. Şi la fiecare convorbire furată de RCS pierde 4 dolari.

Dar contrabanda e doar un ou

Mâine (era iunie 2002 – n.m.), RCS-ul poate lua locul Romtelecom-ului cu totul. La ora asta, România este temeinic cablată, în mare parte cu fibră optică. Zoli a reuşit, nu ştim prin ce minune, să convingă Electrica să accepte cablul lui de fibră pe stâlpii companiei de stat. Are ca la 4.000 de kilometri care zbârnâie de nerăbdare să ia locul Romtelecom-ului. Mai mult, reţeaua este structurată deja (numai pentru fani, precizăm: reţea stelară, rute, switch-uri, magistrală) pentru a prelua telefonia fixă. Pe de altă parte, cu toată desfăşurarea asta de forţe, telefonia fixă este (era în 2002 – n.m.) o ţintă încă înaltă pentru RCS. Operatorii de GSM sunt şi ei în poziţie de tragere. Aşa că n-ar strica o ţâră de pile. Aşa că RCS s-a hotărât să cumpere total firma TOTAL NET.

Ce-are pila cu Totalnetu’? Uite ce-am înregistrat deunăzi, într-un birt de cartier elegant de lângă Guvern:

Show me the money

Când eşti omul care aranjează hârtiile pe birou lui Adrian Năstase, asta presupune că uneori poţi fi chiar mai puternic decât şeful tău. Dar dacă mai eşti şi fostul asistent al celui mai apropiat şi de încredere biznismen al premierului, Alexandru Bittner, atunci problema nivelului tău de trai devine o chestiune de unul, două telefoane date cu temei. Stăpânul stăpânului ţării este Remus Truică, actualul şef de cabinet al lui Adrian Năstase. Aşadar, acolo, în high-ştaiful rarefiat al prim-ministrului, poţi vinde ceva, o tonitză, o şalupă, o casă, un pont, cu un preţ foarte variabil, între să zicem de la dublu până la cât vrea muşchiul tău de vultur cu ciocul verde-coco. Acţionar sută la sută la firma Total Net (ai cărui clienţi pentru Internet sunt Guvernul României, Min. de Externe, MApN, Min. Inf. Publice, ambasadele Chinei şi Rusiei etc.) a cărui valoare a fost estimată de către specialişti de pe piaţă la 400.000 $, Remusică amator de bombonică şi-a vândut în aprilie 2002 firma cu numai puţin de 1.000.000 $ (!!) către RCS-RDS – proprietatea bozgorului Zoltan.

Două motive ale tranzacţiei

Aţi putea zice, şi aţi avea dreptate, bravo lui, e economie de piaţă, prost e cel care dă, nu cel care vinde. Numai că cel care dă nu e prost deloc, ba dimpotrivă, având şi cel puţin două motive să se simtă de-a dreptul genial: a închis gura Dorinei Mihăilescu, consiliera premierului, şefa lui Dâncu şi soţia lui Muşetescu, cea care acuza frecvent RCS-RDS că e o firmă ungurească, şi doi, şi cel mai important de fapt, aspiraţia la o licenţă pentru telefonie fixă, la momentul liberalizării serviciilor (1.01.2003) va fi cel mai probabil o certitudine.

Întrebare finală

Întrebarea pentru această economie rafinată de piaţă, sau mai degrabă de birou, ar fi una de trei simplă: din cei 600.000 $ obţinuţi sub formă de şpagă, Remus Truică mai dă o mie, două şi lui Năstase Adrian sau îi păstrează pe toţi? (“Academia Caţavencu”, nr. 549/2002)

Citeste si articolele:

Cum a prapadit PSD flota de pescuit oceanic a Romaniei

PSDRăzbunarea FPS

Pe 12.04.1996, adică nu departe de zilele noastre (materialul a apărut în mai 1996 – n.m.), Asociația Generală a Acționarilor de la Compania Română de Pescuit Oceanic a făcut gestul omenos de a repune în funcțiile sale echipa managerială suspendată la data de 29.12.1995. Astfel, fostul manager general Lucian David, fostul manager comercial Ion Crișan și fostul manager tehnic Sidor Sihov au devenit exfoști, recăpătându-și funcțiile pe care le părăsiseră în urma unor scandaluri financiare în care implicaseră compania. Echipa reformistă a AGA, care suspendase fosta echipă managerială era compusă și, de ce nu, mai este compusă și astăzi (mai 1996 – n.m.), din Enache Singhi, reprezentantul FPS, Grigore Popa, tot reprezentant FPS, și Dumitru Ivanov, reprezentant al FPP III Transilvania. Motivul suspendării echipei manageriale este, pe undeva, asemănător cu ceea ce i se va reproșa, cândva, lui Nicolae Văcăroiu (pe atunci premier la României, numit în această funcție de KGB-istul criminal Ilici Iliescu – n.m.), adică: “existența unor probleme deosebite în activitatea desfășurată de managerul general al societății”, cu precizarea că, în cazul domnului Lucian David este vorba despre o societate, iar în cazul lui Vacaroiu Nicolae este vorba despre ceva mai mult.

Cum a fost adusă flota la sapă de lemn

La data înființării, Compania Română de Pescuit Oceanic (CRPO) avea un capital social de 3.631.000 lei și deținea o flotă de 61 de nave:

  • 47 de nave trawler;
  • 12 nave frigorifice de transport;
  • 2 nave tanc petrolier pentru deservirea flotei.

În cinci ani de tranziție suavă (1990 – 1994), flota CRPO a ajuns, tandru, la următoarele coordonate: din 61 de nave au supraviețuit diverselor echipe manageriale, până la data de 31.12.1995, numai 29 (20 nave trawler și 9 frigorifice), dintre care numai 8 în funcțiune. Toate cele 8 nave în funcțiune (3 trawler și 5 frigorifice) au fost ipotecate pentru obținerea unor credite externe, existând riscul pierderii acestora în urma neonorării obligațiilor asumate față de băncile creditoare.
Cât despre datoriile CRPO, la data de 31.12.1995 acestea se ridicau la 8.477.862 USD, datorii pe care CRPO le-a contactat la diverși creditori și parteneri străini în timpul înțeleptului manageriat al echipei acum (mai 1996, la Cotroceni Ion Iliescu, la Palatul Victoria agramatul Votcăroiu – n.m.) repuse în funcție.

Jaful secolului, marca PSD, la Compania Română de Pescuit Oceanic

Năpădit de povești cu investitori care-au început de la un televizor color și stăpânesc acum hoteluri, avioane, ziare, televiziuni, fabrici și așa mai departe, românul care citește presa se cam va mira de următorul basm de afaceri, excepție de la regula care spune că trăim în sânul unei națiuni de descurcăreți. Lucian David, fostul si actualul (pus de PSD, pe atunci PDSR – n.m.) manager general al SC CRPO SA, a contactat la data de 28.09.1994 (în plină guvernare PSD – n.m.), în numele societății pe care o conducea, un împrumut la banca austriacă RZB, în valoare de 5.750.000 USD. Parte din acest împrumut, respectiv 2.750.000 USD, reprezenta contravaloarea vasului FRIO CLIPER și costurile necesare reparației acestuia. Vasul FRIO CLIPER aparținea băncii austriece, iar valoarea sa fusese stabilită prin contract la 2.145.000 USD, restul de 605.000 USD fiind alocați pentru reparații. Dar, cum socoteala managerului român nu s-a potrivit cu profitul bancherului austriac, cei 605.000 USD n-au fost suficienți pentru reparații, vasul fiind avariat foarte grav în urma unui incendiu. Drept pentru care, banca nici n-a mai virat suma în contul CRPO. Marea lovitură a echipei manageriale (pusă acolo de PSD – n.m.) a fost că a reușit să vândă o navă cumpărată cu 2.145.000 USD drept fier vechi, la prețul de 400.000 USD, realizând astfel o pierdere netă de 1.745.000 de dolari.

Cine-i susține pe incompetenți

Sidor Suhov, fost și ex-fost manager tehnic al CRPO, este frate cu numitul Andrei Suhov, senator PSM (Partidul Socialist al Muncii, aliatul PSD în perioada 1992 – 1996, un grup bolșevic radical creat de Ilie Verdeț, fost prim-ministru ceaușist – n.m.) de Tulcea. Domnul Suhov din parlament colaborează fructuos cu FPP III Transilvania. FPP III Transilvania colaborează fructuos cu CRPO, unul din membrii AGA de la compania în cauză fiind reprezentantul FPP III Transilvania. Până în noiembrie 1995, membru al AGA de la SC CRPO SA a fost și pedeseristul (PSD era atunci PDSR – n.m.) Dan Verbina, fost angajat al IPO (Întreprinderea de Pescuit Oceanic) Tulcea, denumirea strămoșească a CRPO. Timp de un an și mai bine, domnul (de fapt, tovarăș – n.m.) Verbina a închis liniștit ochii la afacerile puse la punct de manageri, și-a ridicat, tot liniștit, salariul plus șpăgile de rigoare și și-a văzut liniștit de treburile lui.
În calitate sa de deputat PDSR (PSD) de Tulcea, domnul Verbina (de fapt, tovarăș – n.m.) face parte (era mai 1996 – n.m.) din comisia pentru politică externă a Camerei Deputaților. Și, ce să vedeți: pe 1.02.1996, primind numărul de înregistrare 8/399, sosește la FPS o scrisoare trimisă de vicepreședintele comisiei pentru politică externă a Camerei Deputaților, dl. Miron Mănescu (tot PSD sau unul dintre aliați, PSM, PRM sau PUNR – n.m.). Scrisoare în care FPS nu este atenționat asupra proastei imagini pe care o are în lume privatizarea românească, ci se explică lu’ fondu’ cum că există ceva nereguli în suspendarea echipei manageriale de la CRPO. Drept pentru care, FPS recurge rapid la răzbunarea amintită în primul paragraf, repunând în funcții echipa destituită cu numai patru luni în urmă. Și asta, deși printr-o adresă din 22 ianuarie 1996 a Parchetului Constanța se certifică faptul că Ion Crișan și Sidor Suhov au fost cercetați pentru săvârșirea unor infracțiuni cu caracter penal. De asemenea, printr-o adresă din 23 martie 1996 a aceluiași Parchet se comunică CRPO că Sidor Suhov este în continuare cercetat (ăștia sunt bolșevicii, o gașcă de infractori și criminali – n.m.), împreună cu alte persoane, într-o cauză penală (înșelăciune în dauna avutului obștesc).
Cu toate acestea, relațiile celor doi parlamentari (PeSeMistul Suhov și PeDeSeRistul Verbina), precum și marea îngădință a șefului FPS, Emil Dima (pus acolo de PSD – n.m.), care n-a vrut să ridice primul piatra, au făcut ca niște manageri nu doar incompetenți, dar și potențiali infractori să fie reinstalați în funcțiile din care fuseseră suspendați tocmai pentru incompetență și prezumția de vinovăție.

Vizita lui Iliescu la Tulcea

Acestea fiind zise, dorim din tot sufletul domnului președinte Ion Iliescu, cel mai iubit fiu al poporului, să beneficieze de un climat favorabil în timpul vizitei de lucru pe care o va efectua zilele acestea (mai 1996 – n.m.) la Tulcea. Cât despre rezolvarea problemelor cu care se confruntă marinarii flotei de pescuit oceanic, reținuți deseori împreună cu navele lor în porturi din străinătate din cauza neplății unor credite, ar cam trebui să ne luăm gândul, atâta vreme cât Emil Dima este șeful FPS, iar șeful lui Emil Dima este Adrian Năstase care, la rândul lui, îl are drept șef pe Ion Iliescu. (“Academia Cațavencu”, nr. 234/1996)

Citeste si articolele:

Cum au incercat guvernele Nastase si Tariceanu sa-i ucida pe romani cu iodul din sare si fierul din paine

Pavel ChirilăProfesor universitar Pavel Chirilă, reputat medic român: “Iodul în sare a fost introdus printr-o hotărâre a guvernului Nastase. Guvernul Tăriceanu a decis dublarea procentului de iod din sare. Tot guvernul Tăriceanu a mai avut o idee nebunească: a vrut să introducă fier în pâinea românilor, pe motiv că românii sunt anemici.”

Cred cu sinceritate că Tăriceanu este un criminal și, alături de Adrian Năstase, trebuie judecat pentru genocidul practicat împotriva poporului român. A parții sănătoase a acestui popor. Fiți atenți ce guvern de criminali a condus acest Kalin Căcăriceanu, cel care dorește, s-a exprimat public în acest sens, desființarea DNA-ului. Un glonț nu-i o avere. Ori punem toți bani și cumpărăm un glonț pentru aceste Mafioticeanu, ori împărțim prețul glonțului la 5 și le punem pe cele 5 soții ale acestui jeg (la catolici, Tăriceanu este catalic, o fi voie cu 5 soții?) să plătească, deși ele, săracele, nu au nicio vină.

Dr. Pavel Chirilă: „Să vă mai spun ceva interesant… La un moment dat m-a căutat domnul Cioloș, în calitate de Ministru al Agriculturii (anii 2007-2008 –n.m.), și mi-a solicitat un studiu despre efectul fierului în pâine; și eu l-am întrebat, în mod firesc, pentru ce îl doriți, domnule ministru? – “Păi, a apărut, așa, o propunere, să punem fier în pâine.” L-am întrebat care ar fi justificarea acestei măsuri și dânsul mi-a spus că: “Am întrebat și eu și mi s-a răspuns: Păi, dumneata nu știi că poporul român este anemic?” … Am urmărit fenomenul și știu că domnul Ciloș a fost onest și s-a opus acestei hotărâri. Prima dată poporul român era hipotiroidian, după aceea întregul popor român era și anemic și guvernele care se succedau nu puteau să doarmă noaptea de grija suferinței poporului român… Din fericire, introducerea fierului în pâine nu s-a făcut, pentru că, dacă se făcea, procentul de cancere în România era mult mai mare, infinit mai mare, fără să exagerez! Pentru că fierul este un substrat nutritiv foarte bun pentru celula canceroasă.”

Sursa (citeste materialul integral)

Vezi si inregistrarea emisiunii, in care profesorul universitar Pavel Chirilă prezinta pe larg tentativa de asasinare a poporului roman.

Citeste si articolele:

Guvernarea Vacaroiu-PSD sau cum a fost jefuita Romania

 

PSDFPS sau Frăția Perpetuului Șmen

Mecanismul așa-zisei spargeri a economiei planificate, moșmondite de Ceaușescu și pus la cale de reforma Coșea-Văcăroiu (anal-istu’ lu’ Pește Mircea Coșea este invitat și azi la tembelizor să ne explice cum e treaba pe partea economică – n.m.), un fel de Salva-Vișeu a erei Iliescu, nu este decât cheia prin care marii șacali ai României de după 1989 (majoritatea foști securiști și foști nomenclaturiști comuniști – n.m.), deghizați în inocenta redingotă a investitorilor strategici, a dat iama în iatacul patrimoniului public. După micile găinării încropite de înghițitorii de râme din MEBO și apoi din Asociațiile Salariaților, iată că megaploșnița Fondului Proprietății de Stat (FPS) suge vârtos grosul zestrei de fată mare și fără datorii externe a României. FPS gestionează 70% din averea țării; deși pe hârtie este subordonat Parlamentului, funcționează, în realitate, idependent; Parlamentul primește, o singură dată pe an, o informare de la FPS. Pentru a le adormi vigilența și a-i lua copărtași, o liotă de reprezentanți ai celor două Camere a fost cooptată de tandemul Coșea-Văcăroiu, în Consiliul de Administrație al FPS.

Investiția lupului paznic la stână

Hărtănirea prefențială a avuției naționale i-a inventat pe așa-zișii investitori strategici, care au beneficiat de credite uriașe, din partea unor bănci mânjite până în măduva oaselor, pentru acțiunile de transfer de proprietate. De cele mai multe ori, așa cum s-a dovedit, creditele au fost acordate fără garanție.

  • Exemplu: Scoaterea la mezat a hotelului Inter, pe spezele/complicitatea FPS și câștigarea licitației, făra niciun ban pus la bătaie, de către frații Păunescu (fratele mai mare, din cei trei, a fost nașul de cununie al “prințișorului” Nicu Ceaușescu; tot cei trei frați au lansat postul B1 TV, unde zburdă în voie, în fiecarea seară mafia PSD-istă; tot cei trei frați au “privatizat” cea mai cunoscută echipă de fotbal din România (erau acționari acolo), Steaua București, încăpută pe mana unui bișnitar, ulterior mafiot și pușcăriaș, George Becali, cel care trimitea interlopi să-i amenințe pe părinții elevilor din galeria Stelei și care nu a investit nimic în performatele sportive (neinvestind în copii și juniori) ale celebrei Steaua, câștigătoarea Cupei Campionilor, în 1986, ci doar a muls-o de bani – n.m.).

Inspectoratul General al Poliției (IGP) controlează afacerea Inter, până la limita de acces, și nu descoperă nicio neregulă, după care depune armele, întrucât intră în zona unui tabu. IGP nu are competența de a controla FPS-ul, întrucât Fondul Proprietății de Stat este subordonat Parlamentului și, într-un stat de drept precum România anului 1996, există o clară separație a șpăgilor.

Diversiunea Dima

Numit în martie 1993 președintele Consiliului de Administrație al FPS, Emil Dima a lăsat de înțeles, în primă fază, c-ar avea de tranșat un conflict de calibru național, cu Patronatul lui George Constantin Păunescu (fratele mai mare – n.m.). Diferendul s-a dovedit a fi, ceva mai târziu, o diversiune tipică a SRI și al cărei scenariu încearcă să acrediteze, și astăzi (în 1996 – n.m.), ideea că frații Păunescu s-ar afla, chipurile, în dizgrația președenției (la Cotroceni era KGB-istul criminal Ilici Iliescu – n.m.), a IGP și SRI. Nimic mai fals! Cum tot falsă este și perioada disidenței lui Dima. Căci cum altfel ar fi posibil ca un fost deținut politic să intre în PDSR, să ajungă senator și prefect de Dâmbovița și apoi președintele unui organism controlat in corpore de SRI? Și când spunem asta, ne gândim, în primul rând, la rolul jucat de SRI, prin Emil Dima, la privatizarea Sc CELROM SA, de către ROMCARTON-ul lui Vladimir Cohn.

IGP face ordine

Scandalul de la SC CELROM, cea mai mare fabrică de carton ondulat din Europa de Est, continuă să țină și astăzi cohortele de greviști în stradă. Greviști cărora, după ce li s-au rupt spinările, la propriu, de către trupele de intervenție ale Inspectoratului de Poliție al Județului Mehedinți și de cele ale Jandarmeriei, li s-au desfăcut contractele de muncă, taman în Săptămâna Patimilor. Ordinul de atac asupra CELROM a fost dat, zice-se, de inspectorul șef al IJP Mehedinți. În fond, venea direct din cabinetul ministrului de Interne (e vorba de PSD-istul, PDSR cum se numea atunci, Doru Ioan Tărăcilă, la acea vreme – n.m.) D.I. Bumbăcilă.

Legea conservării masei

Pe scurt, maniera în care s-a privatizat SC CELEROM, în favoarea ROMCARTON/FPS, este de-a dreptul monstruoasă și dă cu capul de pereți lege după lege (și pe atunci, mafioții PSD-iști se ștergeau la fund cu legile țării, așa cum o fac și astăzi; în prezent, fac și mai rău, încercând să modifice legile în favoarea lor – n.m.). Abia după declanșarea grevei și după ce sinistrul V. Cohn a mistuit complet mitul caidului cartonului ondulat, Corpul de Control al Guvernului s-a învrednicit să întreprindă o anchetă la Tr. – Severin, în urma căreia justifică greva sindicatului CELROM și revocă contractul nr. 102/31.03.1994, de vânzare cumpărare a acțiunilor SC CELROM, dintre ROMCARTON și FPS. Adică, prin mânăriile FPS-ului, Cohn câștigă pachetul majoritar de acțiuni (51%), cu plata în rate și la valoarea de 12.260 lei/acțiune (lei vechi; 10.000 lei vechi = 1 leu nou, de astăzi – n.m.), încălcându-se astfel legea prin care investitorii străini nu pot cumpăra decât cel mult 49% din societățile comerciale ale unei singure ramure economice. Asta în timp ce asociația salariaților (1170 membri acționari) a cumpărat pachetul de acțiuni de 20%, la valoarea de 57.241 lei/acțiune. Specularea diferenței de preț a celor două tipuri de acțiuni, egală cu 44.981 lei aduce ROMCARTON-ului un cadou de 68.838.939.954 lei din averea statului. Totul s-a realizat prin acțiunea discreționară a Consiliului de Administrație al FPS, adică a lui Dima, via SRI.

Un microcosmos al samavolniciei

Când a fost nevoit să dea explicații cu privire la acest imens matrapazlâc, Dima a motivat că a optat în favoarea invetitorului strategic, pentru că CELROM, neputând contribui cu bani lichizi la programul investițional, nu a solicitat niciodată 51% dintre acțiunile societății, din pachetul deținut de FPS. Adevărul este că oferta CELROM-ului depășește cu 2,5 milioane $ pe cea a ROMCARTON-ului. Cum era de așteptat, Legile lui Cohn nu s-au oprit aici. După ce a pus mâna pe CELROM, Cohn dublează prețul produselor finite, încălcând, astfel, preavizul de 30 de zile, privind modificarea regimului prețurilor. O lună mai târziu, Cohn scade cu 30% prețurile industriale, instituind monopolul pe cartonul ondulat românesc. Și cine credeți că-i sare într-ajutor? Nimeni altul, decât Valentin Păunescu, într-un recent număr (era în 1996 – n.m.) din Curierul Național, după sfânta lege a corbului care nu scoate ochii la corb.

Dinamovibilitatea investitorului strategic Vladimir Cohn

Vladimir Cohn, zis Vova, se naște la 26 noiembrie 1944 în București, în vecinătatea panteonului unor figuri ilustre, care l-a aliniat pe Valter Roman lui Silviu Brucan și pe Teohari Georgescu, Anei Pauker. Și tot acolo în bătătura vilei, amirosind la pulan de milițian, a birou de anchetator și a cravașă de securist, Vova va auzi pentru prima dată de Clubul Dinamo, unde va face polo și-l va cunoaște mai târziu, după ce va fi plecat din România prin anii 1970, pe cel de-al doilea socru al său, fostul jucător dinamovist Liță. Vova se recăsătorește în 1984 cu Andreea Liță, care primește, în cel mai scurt timp și contrar tuturor habitudinilor securisto-ceaușiste, aprobarea de a părăsi România, în SUA, via Israel. Și nu numai s-o părăsească, dar s-o și viziteze când vor mușchii ei. Împreună cu Vova, evident. Tot contrar procedurilor regimului comunist, tata-socru nu este destituit din fruntea Clubului Dinamo, după plecarea fiicei în Occidentul decadent. Cuplul de proaspeți însurăței își petrece vacanțele, dacă nu în Franța, la Trois Valees, atunci cu siguranță la ski, pe Valea Prahovei. Vova făcea afaceri în România încă de prin anii 1980, importând mobilă în SUA.

Cătunie, grade grele

Se întoarce în România în 1990, prezentând la graniță un pașaport american și în scurtă vreme este introdus la Iliescu, de Bujor Sion. Dă primul tun financiar în vara aceluiași an, când pune mâna cu piciorul stâng, pe fabrica ICOA din București, la prețul neliberalizat al unei ciorbe de burtă. Cu ajutorul fostului secretar de stat, Marin Nicolae, demis în urma unui uriaș scandal de corupție, înființează ROMCARTON. Societate, căreia, după cum bine știți, îi fac reclamă (se întâmpla în 1996 – n.m.) pe tricouri jucătorii Clubului de fotbal Dinamo. Ceva mai târziu, obține pe semnătura lui Petre Roman, prietenul său din copilărie, Clubul Dacia pe care îl rebotează “Ilie Năstase”. Nasty, care nu ia niciun sfanț din afacerea asta, îl obligă pe Vova să revină la vechea denumire a clubului. Tot pe semnătura lui Roman primește o vilă în str. Gogol nr. 1. Pentru cei 187 m2 ai vilei plătește strivitoarea chirie de 1198 lei (vechi, adică 0,1198 lei noi – n.m.) pe lună. În cercurile intime îi place să se dea general de securitate, dar în fond se pare că n-a fost decât colonel.

Orgasme pe carton ondulat

Vova a bigamizat, până de curând, cu vestitul manechin Cătălina Isopescu, reprezentanta prestigioasei firme Elite în România, fata lui nea’ Isopescu de la TVR 1. După izbucnirea scandalului CELROM/ROMCARTON, Cătălina a șters putina în Germania. Nu înainte de a-i restitui amorezului Mercedesul pe care Vova i-l făcuse cadou. Nu însă și ceasul de platină. Scandalul economic este precedat, în ordine cronologică, de cel provocat de nevasta legitimă a lui Cohn, Andreea, care află cu lux de amănunte de legătura lui Vova cu Isopeasca și intentează acțiune de divorț. Și nu pe gratis, ci contra sumei de 2 milioane $, pe care o pretinde drept despăgubiri. Dupa ce Cătălina părăsește ringul, Andreea își retrage acțiunea și se întoarce în patul conjugal, de carton ondulat, al lui Vova.

Concubinajul cu frații Păunescu

Este asociat la Melody Bar, cu Viorel Păunescu, și la ANA PAN SRL, cu George Copos. În acțiunea de cumpărare a pachetului majoritar de acțiuni CELROM este sprijinit direct de Virgil Măgureanu, cu care este prieten de familie. După ce a cumpărat și societatea AMBRO-Suceava, Vova a ajuns să dețină 95% din ramura de producție a cartonului ondulat românesc. Când a discutat cu directorul societății AMBRO preluarea pachetului majoritar de acțiuni, Vova era însoțit de ofițerul de obiectiv SRI. Așa se face că, de aici și până la legenda că Vladimir Cohn ar fi folosit adesea SRI-ul în acțiuni de spălare a banilor negri, distanța a devenit amețitor de scurtă. (“Academia Cațavancu”, nr. 232/1996)

Citeste si articolele:

Comunismul a pierdut partida, comunistii, insa, sunt stapanii Romaniei

 

Refuz, rezist! Sunt anticomunist!„Comunismul a pierdut partida, comuniştii însă au câştigat-o” – Lucian Boia

„Ce am trăit noi în decembrie 89? A fost o Revoluţie aşa cum se zice? A fost mai curând o simplă revoltă populară, sau poate o lovitură de stat care a confiscat revolta răpindu-i şansa de a se transforma cu adevărat într-o revoluţie” – Lucian Boia

„Se va vedea astfel cum ţara cu cei mai puţini comunişti a devenit ţara cu partidul comunist cel mai numeros, în termeni relativi. Cum o societate abia atinsă de ideologia comunistă s-a comunizat în profunzime până într-atât încât s-a despărţit mai greu de comunism ca oricare alta. Cum virulent antinaţional într-o primă fază, comunismul a sfârşit prin a deveni ultranaţionalist. Cum s-a inventat în România comunismul dinastic fără echivalent în Europa şi comparabil, fără a-şi pierde nota de originalitate, doar cu regimul din Coreea de Nord.

Cum România după ce ani de zile părea a fi societatea care s-a opus cel mai puţin regimului comunist s-a ridicat împotriva lui Ceauşescu printr-o revoluţie sângeroasă, singura de acest gen în spaţiul comunist, împotriva lui Ceauşescu dar nu neapărat şi împotriva alcătuirilor comuniste. Într-adevăr pentru ca paradoxul să fie complet, cea mai violentă revoluţie anticomunistă s-a prelungit prin cea mai lentă şi cea mai incompletă desprindere de comunism.” (Lucian Boia)

„Trebuie renunţat la mitul unei Românii fundamental anti-comuniste. În raport cu comunismul s-au conturat două Românii foarte diferite. Majoritară până l-a urma s-a dovedit a fi nu România care s-a încăpăţânat în anticomunism, ci România care sau a profitat de pe urma sistemului sau s-a acomodat noilor realităţi. Ne e teamă să afirmăm aşa ceva? Fiind majoritari înseamnă că au avut dreptate? Bineînţeles că nu au avut. În faţa istoriei cel puţin şi în faţa viitorului ţării dacă nu şi în raport cu propriile lor interese. Unii s-au prăbuşit, alţii s-au ridicat şi atunci e de înţeles că avem interpretări radical diferite ale comunismului. Probabil că cei care consideră că au avut de câştigat chir cu riscul ca întreaga societate să piardă sunt mai numeroşi decât cei care au pierdut.”

„Şi atunci a fost comunismul o întreprindere criminală? Aş răspunde la această întrebare imprumutând o faimoasă replică: „Mai mult decât o crimă, a fost o greşeală”. Ceea ce nu înseamnă o diminuare ci o amplificare a vinovăţiei. Crima îi afectează pe cei vizaţi direct şi pe apropiaţii lor, greşeala însă, o greşeală de asemenea proporţii a dereglat pe termen lung întregul organism social. Toţi plătim pentru comunism, chiar cei care nu îşi dau seama sau continuă să creadă în binefacerile lui. Şi vor mai avea probabil de plătit şi cei care nu s-au născut încă.”

„Comunismul a vânat în primul rând elitele, mai puţin numeroase evident decât masa populaţiei dar reprezentând structura de rezistenţă a oricărei societăţi. I-a vânat pe cei ataşaţi vechilor valori şi pe cei care înţelegeau să gândească şi să trăiască în mod liber. Represiunea a urmărit şi în bună parte a reuşit să distrugă România existentă pentru a pune în locul ei o altă Românie. Dincolo de drama atâtor familii este de consemnat rezultatul istoric- România a devenit alta, cu totul alta. Vechea elită politică a dispărut cu totul, la fel elita economică. Elita intelectuală a supravieţuit parţial dar timorată şi obligată să se supună comandamentelor regimului.”

Oricât ar părea de ciudat, decembrie 1989 nu a fost încă în punctul său de plecare o revoluţie anticomunistă. A avut desigur şi o asemenea dimensiune rămasă însă minoritară. Oamenii în majoritatea lor s-au revoltat mai curând din motive alimentare decât filozofice, nu împotriva comunismului ca sistem, ci ca răspuns la insuportabilă deteriorare a condiţiilor de trai, vinovat nefiind socotit neapărat regimul, ci Ceauşescu.

Cât despre noua conducere a ţării, aceasta numai anticomunistă nu era. Alcătuită cu mici excepţii din foşti lideri comunişti sau din odraslele unor foşti lideri comunişti, de altfel ce să-i pretinzi lui Iliescu – şi-a mărturisit el însuşi crezul politic acuâzndu-l pe Ceauşescu că a încălcat nobilele idealuri ale comunismului. Într-o primă etapă cel puţin nu mergea mai departe de perestroika lui Gorbaciov”.

„Ce am trăit noi în decembrie 89? A fost o Revoluţie aşa cum se zice? A fost mai curând o simplă revoltă populară, sau poate o lovitură de stat care a confiscat revolta răpindu-i şansa de a se transforma cu adevărat într-o revoluţie. Au fost în fapt toate acestea adunate şi amestecate – şi revoltă populară şi lovitură de stat şi revoluţie”.

„Comunismul a pierdut partida, comuniştii însă au câştigat-o. E ca şi cum întrega poveste a comunismului nu ar fi avut alt rost decât acela de a înlocui o clasă dominantă prin alta. Cel puţin nu trebuie să ne temem că oamenii aceştia, foşti comunişti sau urmaşii lor, ne vor întoarce spre regimul care i-a ridicat pe scara socială. Nico grijă, s-au convertit total şi se simt ca acasă în jungla actuală.”

Sursa (citeste mai mult)

Lucian Boia (n. 1 februarie 1944, București) este un istoric român care a publicat extensiv în domeniul istoriei ideilor și a imaginarului. Cartea sa Istorie și mit în conștiința românească s-a impus ca reper în istoriografia română, oferind o gamă de interpretări noi și stârnind numeroase dezbateri. Boia publică atât în română, cât și în franceză. (Sursa)

Citeste si articolele:

 

(Vom deveni) Praf și pulbere…

Ar putea să-l și semneze dacă n-ar fi atât de discret. Viorica însă a rupt pisica: „nu le permit la niciunul din partenerii noștri să nu trateze România așa cum trebuie“.

Tia Serbanescu22.01.2019

Se simte că Guvernul Dăncilă (cea mai mare trupă de amatori din Europa) a preluat frâiele continentului: leul scade, prețul crește, bugetul încă lipsește, iar țara era să facă o criză energetică rămânând fără cărbuni (după o grevă a minerilor). Dăncilă a aflat „cu nepermisă și suspectă întârziere“ ce s-a întâmplat. Miniștrii ei atât de bine pregătiți de la Energie și Economie, respectiv Anton Anton și Bădălău Bădălău, nu i-au spus nimic? Noroc că i-a spus-o un miner: „Suntem praf, coană Viorica!“. Iar justiția e pulbere. CCRi-a făcut pe plac lui Dragnea declarând neconstituționale protocoalele SRI-parchete, iar Tudorel a pregătit OUG pentru anularea tuturor sentințelor date de ÎCCJ (completele de 5) din 2014 încoace. Astfel, toți condamnații de rang înalt, în frunte cu Dragnea, beneficiază de rejudecare în scop de achitare. Sus corupția! Singurul condamnat din România va fi doar poporul român. România furată, România condamnată. Țara pare condamnată (pe viață) să suporte dictatura prostiei, corupției, minciunii și vulgarității. Aleluia! Dăncilă e convinsă însă că toate aceste mizerii sunt succese, așa că, dusă cu preluarea la Strasbourg, a pus din nou lucrurile la punct: „N-am venit să dau socoteală“. Nici ea nu răspunde decât în fața Marii Adunări Naționale. Tovarășa l-a acuzat apoi pe Iohannis că blochează guvernul refuzându-i din nou (pentru că poate!) pe Olguța și Drăghici – ceea ce are impact european, „afectând 500 de milioane de cetățeni“. Ca să vezi! Plânge lumea după ei! Olguța și Drăghici ar fi putut face fericiți 500 de milioane de oameni care, în absența lor, sunt foarte afectați: cei din Marea Britanie suferă de Brexit acut, iar la Paris vestele galbene nu-și revin din propria violență. Iată un tablou pe gustul lui Putin. Ar putea să-l și semneze dacă n-ar fi atât de discret. Viorica însă a rupt pisica: „nu le permit la niciunul din partenerii noștri să nu trateze România așa cum trebuie“. Dar România se comportă cum trebuie defilând cu condamnații? Fiindcă Adrian Severin, proaspăt ieșit de la mititica, era în loja oficială la ceremonia preluării președinției Consiliului UE, ministrul Culturii, Daniel Breaz, ne-a explicat că „Severin are locul lui în istorie“. Merită și statuie! Severin viteazul călare pe Breazu. Doar se știe că Tovarășa are slăbiciune la broșe și la condamnați: preferații săi, Dragnea și Vâlcov, au fost plecați cu jumătățile lor (ca vârstă) într-o direcție necunoscută. Irina și Dragnea (Frumușica și Bestia) n-au spus unde au fost. Nici ei nu dau socoteală. Ei se dau de gol (nuditate fără conotații sexuale) precum Breaz: „Eminescu e cel mai mare poet care l-a dat România“, dovedind că locul lui e lângă Dăncilă. Breaz și Brezaie. Plecată urgent în Israel, unde Netanyahu i-a cerut chiar de la ușă să lupte pentru mutarea ambasadelor europene la Ierusalim, coana Viorica i-a răspuns politicos: „Mulțumesc foarte mult“. N-ai de ce, putea să-i spună Bibi. Din buștean șipcă răsare. Fiul Dăncilei a explicat criticilor săi de ce n-a purtat cravată în loja oficială: „Nam bă“. După cum scrie, n-are nici batistă. Și asta în plin sezon rece. Iohannis a cerut guvernului să stopeze crimele și tâlhăriile comise de cei eliberați prin recursul compensatoriu, iar Tudorel a replicat că doar 5,02% dintre ei s-au întors în pușcării. Ceilalți n-au fost prinși. În pas cu „dinamica feomenului infracțional“ (pe care-l susține puternic), PSD și-a dinamizat sloganul electoral: „România merge înainte“. Înainte de Revoluție, ai?

PSD, a cincea fază? Cum ne-au furat țara

După alegerile din 1990, când FSN a obținut peste 60% din voturi, PSD a obținut în 2016 cel mai mare scor din istoria sa: 47%.

Sabina Fati20.12.2016

 

Există un fir roșu care leagă gruparea din jurul lui Ion Iliescu, ajunsă la putere ime­diat după eliminarea lui Nicolae Ceaușescu în decembrie 1989, de formațiunea care a câștigat aproape 50% din fo­toliile parlamentare sub bagheta lui Liviu Dragnea în decembrie 2016: min­ciuna ca suport pentru câș­ti­garea, exercitarea și men­ținerea puterii.

 

1990-1992, FSN-Iliescu

 

La nici o lună de la în­fi­in­țarea Frontului Salvării Na­ționale (FSN) ca formulă provizorie de ad­ministrare a țării, Ion Iliescu folosește teh­nica presiunii de jos în sus pentru trans­for­marea FSN în competitor electoral. Stra­tegul noii puteri, Silviu Brucan, in­vo­ca „zecile de mii de scrisori“ trimise de minerii din Valea Jiului prin care i se ce­rea, chipurile, Frontului să participe la ale­geri. Apoi, pentru a demonstra în fața ro­mânilor capacitatea noii formațiuni de a „apăra“ țara de dușmani, a fost inventat con­flictul etnic de la Târgu Mureș din mar­tie 1990, în care au murit cinci persoane și alte zeci au fost rănite. A apărut, astfel, „pericolul maghiar“, care de-atunci în­coa­ce bântuie campaniile electorale, pe­ri­oadele de criză economică și, în general, momentele fragile din politica autohtonă. Gelu Voican Voi­cu­les­cu avertiza după con­flict că guvernul „va apăra integritatea țării“ și „nu va în­gă­dui nimănui să fure o bucată din pă­mân­tul patriei“. Alegerile din 20 mai 1990 au fost un succes pentru Ion Iliescu (85,3%) și pentru FSN (66,3%), pe care l-au apărat violent prin inte­r­me­diul minerilor și prin­tr-o propagandă sus­ți­nu­tă în presa pe care o controlau. În această perioadă, na­țio­nalismul ceaușist a fost trans­format în lozinci care au încă efect.

 

1992-1996, PDSR-Iliescu

 

După scindarea FSN, gruparea Iliescu a păstrat puterea, iar la alegerile din 1992 a ob­ținut 34,3% din totalul mandatelor și a făcut guvernul împreună cu PRM, PUNR și PSD, for­mând așa-numitul „pa­tru­later roșu“. În această eta­pă a apărut noua oligarhie, prin devalizarea băncilor de stat, prin parazitarea ma­rilor întreprinderi și prin „privatizarea“ dosarelor Se­curității. Serviciul Român de Informații (SRI) a de­ve­nit instrument al puterii politice și pâr­ghie de sprijin pentru capitalismul oli­gar­hic în plină ascensiune. Guvernul Văcă­ro­iu a privatizat 12% din întreprinderile de stat și le-a lăsat pe celelalte pe mâna cli­en­telei partidului. Vechea nomenklatură din vremea lui Ceaușescu a fost reactivată la vedere. Economia era controlată de stat și de oligarhii lui, naționalismul a devenit po­litică de stat și aproape jumătate din populația țării trăia la limita sărăciei.

 

2000-2004, PSD-Năstase

 

Vedeta alegerilor din 2000 a fost C.V. Tu­dor, care a intrat în al doilea tur al scru­ti­nului prezidențial cu o campanie na­țio­nalistă care a avut în centrul ei pericolul care vine din afară și marea conspirație glo­bală împotriva României. Partidul lui Iliescu a câștigat 44,9% din mandate. Adri­an Năstase a devenit premier și a guvernat cu sprijinul UDMR. Prin mezalianța făcută cu Partidul Social Democrat, continuator al formațiunii interbelice, PDSR-ul, care avea încă în parlament reprezentanți ai fostei no­menklaturi, a încercat să-și schimbe imaginea de partid post-comunist. Noul PSD continua să fie însă un partid-stat: con­trola justiția, principalele instituții pu­bli­ce și cea mai mare parte din mass-me­dia. Cu toate că în politica internă avea ten­dințe autoritariste, Guvernul Năstase a reușit să se folosească de oportunitățile ex­terne, să ducă România în NATO și să în­cheie negocierile cu UE. Performanța gu­vernului consta în duplicitatea lui, în ca­pa­citatea lui Năstase de a expune în vitrină alt­ceva decât avea în galantare. Pre­șe­din­te­le Iliescu îl certa la sfârșitul mandatului său pe Adrian Năstase că „a promovat ca­pitalismul de cumetrie“, iar UE îi cerea să-i prindă pe „marii pești ai corupției“.

 

2012-2015, PSD-Ponta

 

În 2012, PSD a candidat în interiorul Uni­u­nii Social-Liberale (USL), care a câștigat 60% din voturi. În februarie 2014, USL s-a rupt și PSD, cu o majoritate fragilă, a ră­mas la guvernare cu Victor Ponta până în noiembrie 2015, când și-a dat demisia du­pă incendiul de la Colectiv. Există mai multe liste cu minciunile spuse de Ponta pe par­cursul mandatului său, cea mai ar­gu­mentată a fost publicată de HotNews și con­ține 55 de neadevăruri spuse de fostul premier, începând cu plagiatul lucrării sale de doctorat și terminând cu mani­pu­larea cifrelor referitoare la creșterea eco­no­mică. Cea mai gravă acțiune a USL a avut loc în „marțea neagră“ din 10 decembrie 2013, când parlamentul a încercat să mo­di­fice printr-o procedură rapidă și netrans­pa­rentă Legea amnistiei și grațierii prin care urmau să fie grațiate pedepsele cu în­chisoarea de până la şase ani, Legea lobby-ului prin care demnitarii ar fi avut voie să facă trafic de influență și alte două legi, una prin care aleșii locali ar fi avut voie să aibă contracte cu statul și alta prin care parlamentarii erau scoși din categoria funcționarilor publici.

 

2016-2020, PSD-Dragnea?

 

După alegerile din 1990, când FSN a ob­ți­nut peste 60% din voturi, PSD a obținut în 2016 cel mai mare scor din istoria sa: 47%. Împreună cu ALDE, va deține 54% din mandate. Ce-ar putea face cu această majoritate, ținând cont de tradiția politică a înaintașilor săi: refacerea partidului-stat pentru a prelua justiția, modificarea le­gi­lor anticorupție, inclusiv cele care îi afec­tează cariera lui Liviu Dragnea, răzbunarea pentru umilințele suferite de liderii suc­cesivi ai partidului, racolarea parla­men­ta­rilor din opoziție pentru o majoritate mai consistentă, popularea instituțiilor publice cu clienții partidului. Spre deosebire de pe­rioadele anterioare, e posibil, însă, ca ast­fel de schimbări să aibă loc mult mai lent și să fie făcute cu oarecare subtilitate. Ceea ce nu înseamnă că intenția PSD nu este aceeași: să ne ia țara.

 

Dupa 1989, ne-au guvernat fostii securisti si comunisti-fesenisti-Decalogul manipularii practicata de fostii securisti si comunisti

 

PSDPentru a pune mâna pe bogățiile țării și a ajunge marii bogătași de azi, foștii securiști și comuniști au practicat vreme de un sfert de secol o manipulare abilă prin care s-a urmărit indobitocirea poporului și obținerea unei turme ignorante de votanți. Pentru aceasta s-a dat liber la circul televizat, acolo unde țoape și topârlani, plus țigani cât cuprinde, au indus în mintea unei populații majoritar analfabete faptul că acestea sunt personajele importante ale României de azi. De mulți ani nu mai privesc la jurnalele postului de căcat Antena 1, dar mi-a rămas în memorie un jurnal de prin 2012, cred, unde rezumatul prezentat la început cuprindea următoarele 3 știri: (1) mama infractorului George Becali, acest mafiot analfabet, a fost la pușcărie cu sarmale; (2) țiganul Guță a făcut caca; (3) un retardat dintr-un sat vasluian i-a dat în cap la un vecin. Acestea era știrile care, în opinia postului securistului Felix Voiculescu (ce trebuie jupuit de viu pentru țiganizarea continuă a României), meritau știute de populația României.

Nasul TV are o adaptare interesantă a tratatelor de manipulare cunoscute și discutate de mulți ani. Iată, mai jos, această adaptare.

  1. Poporul trebuie să aibă mereu mintea ocupată cu altceva decât cu problemele lui adevărate
    Pentru aceasta: Să distragi permanent atenţia de la problemele sociale reale, îndreptând-o către subiecte minore, dar cu mare impact emoţional.
  2. Poporul trebuie să perceapă conducătorii drept salvatori ai naţiunii
    Pentru aceasta: Inventează false ameninţări, ori creează probleme grave, care îngrijorează real şi angajează opinia publică, iar apoi oferă soluţiile.
    Un exemplu: Favorizează insecuritatea cetăţenilor, apoi guvernarea providenţială salvează naţiunea în temeiul legilor represive cerute de popor, cu preţul limitării propriilor libertăţi democratice.
  3. Poporul trebuie permanent pregătit pentru mai rău
    Pentru aceasta: Mecanismele propagandei „albe” (oficială, integral asumată de guvern), „gri” (parţial asumată) şi „negre” (niciodată asumată) trebuie să promoveze imaginea unui guvern în permamenţă preocupat pentru ameliorarea condiţiilor tot mai sumbre ale viitorului. Politicile antipopulare dure se vor aplica gradual, pentru a se preveni ori atenua protestele sociale. În acest fel, cel mai mare rău devine suportabil dacă e administrat în porţii anuale, conform unui program anunţat.
  4. Poporul trebuie să creadă că şi ceea ce guvernele îi pregătesc spre a trai mai rău este tot pentru binele său
    Pentru aceasta: Să obţii acordul de moment al poporului pentru măsuri economice dure din viitor. Omul se obişnuieşte cu ideea şi înghite tot, dacă e prevenit şi amânat.
  5. Poporul trebuie să aibă o gândire care să nu-i permită sesizarea legăturii dintre cauze şi efecte
    Pentru aceasta: Să te adresezi oamenilor ca şi cum ar avea cu toţii o gândire infantilă. În felul acesta, îndrepţi mulţimile spre un tip de gândire superficială, naivă şi cu predispoziţie la intoxicări informaţionale.
  6. Poporul trebuie dezobişnuit să problematizeze realitatea şi să acţioneze sub impulsul emoţiilor
    Pentru aceasta: Să faci tot timpul apel la sentimente şi la reacţii glandulare, nu la raţiune. Să încurajezi reacţiile emoţionale, pentru că sunt cel mai uşor de manipulat.
  7. Poporul trebuie obişnuit cu satisfacţii ieftine, care să-i ocupe timpul şi să-l demotiveze în atingerea unor idealuri superioare
    Pentru aceasta: Un sistem de învăţământ corupt şi nefuncţional este instrumentul ideal de a tine cetăţenii în ignoranţă şi a manipula opiniile colective după bunul-plac.
  8. Poporul nu trebuie să aiba acces la mijloace de informare completă, exactă, corectă şi obiectivă
    Pentru aceasta: Să încurajezi financiar acele mijloace de comunicare în masă care îndobitocesc publicul şi îl ţin legat de emisiuni şi seriale vulgare, ce trag inteligenţa în jos.
  9. Poporului trebuie să-i fie indus spiritul turmei
    Pentru aceasta: Să stimulezi sentimentul individual de culpă, de fatalitate, de neputinţă. Persoanele care nu mai au impulsul de a se revolta, devin o turmă şi sunt uşor de controlat.
  10. Poporul nu trebuie să creadă în existenţa strategiilor şi mijloacelor oficiale de manipulare
    Pentru aceasta: Să apelezi la toate cuceririle ştiinţelor pentru a cunoaşte punctele slabe din psihologia individului şi a mulţimilor. În acelaşi timp, să discreditezi aceste cunoştinţe prin mass-media, astfel ca poporul să nu creadă în mijloacele şi strategiile statale de manipulare.

Citeste si articolele:

 

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*