Irineu, care a trăit pe la anul 180, a scris că Domnul Isus şi Duhul Sfânt sunt cele două braţe pe care Dumnezeu Tatăl le întinde spre noi şi cu care El ne îmbrăţişează.Imaginea aceasta este extrem de sugestivă şi ea ne ajută să vizualizăm într-un mod corect relaţia noastră cu Sfânta Treime. Apostolul Pavel ne aduce foarte aproape de această imagine vizuală, în Efeseni 3:14-19, unde el scrie că îşi pleacă genunchii înaintea lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, şi se roagă să ne întărim în putere în omul din lăuntru (paralela din Romani 7:22 şi 23 ne arată că pentru Pavel „omul din lăuntru” este „mintea”) prin Duhul Sfânt, aşa încât Cristos să locuiască în inimile noastre şi, ajungând plini de dragostea lui Cristos, să ajungem plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.Imaginea aceasta a dublei locuiri în noi, ne vine iniţial de la Domnul Isus Însuşi, în Ioan 14:15-23. El ne spune că va ruga pe Tatăl să ni-L trimită pe Duhul Sfânt ca să locuiască în noi, apoi imediat adaugă că şi El Însuşi va veni să locuiască în noi.Pentru a înţelege fenomenul acesta, trebuie să vedem mai întâi legătura strânsă dintre Fiul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu. Încă din Vechiul Testament ni se spune despre „Odrasla” care va ieşi din David:„Duhul Domnului se va odihni peste El…” (Isaia 11: 1-2). Şi:„Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu în care Îşi găseşte plăcerea sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El…” (Isaia 42: 1). Când Domnul Isus se prezintă în sinagoga din Nazaret consătenilor Săi, o face cu aceste cuvinte tot din Isaia:„Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci M-a uns să aduc veşti bune (Evanghelia) celor nenorociţi…” (Isaia 61:1 citat în Luca 4:18).

Când venim în Noul Testament, citim de la început că Duhul Sfânt a fost instrumentul Tatălui pentru formarea trupului Fiului lui Dumnezeu. Acest lucru i-l explică Mariei îngerul Gavril:

Duhul Sfânt Se va coborî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine Se va chema Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35).

La botezul Său, Duhul Sfânt S-a coborât peste El în mod vizibil, sub formă de porumbel, ca să fie mărturie pentru oameni că El este Fiul lui Dumnezeu (Luca 3:21-22 şi Ioan 1: 29-34). Ioan Botezătorul adaugă despre El că „El este Cel ce botează cu Duhul Sfânt” (v.33) şi ceva mai târziu ne spune că Fiul lui Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu „fiindcă Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură” (Ioan 3:34), adică, legătura dintre Fiul şi Duhul Sfânt este fără limite, fără bariere, este o unire divină, totală.

Tot ce face Fiul, face în unire cu Duhul Sfânt şi prin puterea Duhului Sfânt. Iată de ce Domnul Isus le spune iudeilor:

„Dar dacă Eu scot demonii cu ajutorul, Duhului lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi” (Matei 12:28).

Din toate acestea rezultă clar că nu trebuie să încercăm să-I separăm pe Domnul Isus şi pe Duhul Sfânt unul de altul.

În Ioan 1:11-13 ni se spune că cine Îl primeşte pe Fiul este născut din Dumnezeu. Doar un capitol mai încolo, la începutul cap. 3, Domnul Isus îi explică lui Nicodim că naşterea din nou este o naştere „din Duh”.
Prin urmare, când vine Domnul Isus în cineva, vine în acelaşi timp şi Duhul Sfânt şi îl naşte din Dumnezeu.

Aceeaşi imagine a naşterii din nou prin Domnul Isus şi prin Duhul Sfânt ne-o dă şi Pavel:

„El ne-a mântuit nu prin faptele făcute de noi în dreptate, ci prin naşterea din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt,

pe care L-a revărsat peste noi din belşug prin Isus Cristos, Mântuitorul nostru” (Tit 3: 5-6). Observaţi ordinea logică şi cronologică a evenimentelor din acest text:

Dumnezeu,

prin Isus Cristos,

a revărsat din belşug peste noi Duhul Sfânt,

care ne-a născut din nou.

Naşterea din Dumnezeu este lucrarea lui Dumnezeu, pe care El o face prin Cristos şi prin Duhul Sfânt.

Apostolul Pavel întotdeauna Îi vede pe Domnul Isus şi pe Duhul Sfânt lucrând împreună.

Iată în Efeseni capitolul 2:

„Căci prin El (prin Cristos) şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl într-un Duh” (v.18). Şi ceva mai departe:

„Şi prin El (prin Cristos) şi voi sunteţi zidiţi împreună ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu prin Duhul” (v.22).

Când Pavel îşi explică marele lui succes în lucrarea misionară o face prin aceste cuvinte:

„Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru pe care să nu-l fi făcut Cristos prin mine… prin puterea Duhului Sfânt” (Romani 15: 18-19).

Să mai adăugăm la toate acestea, ceea ce ne scrie apostolul Petru:

„Dumnezeiasca lui putere ne-a dăruit tot (ce ne este necesar) pentru viaţă şi evlavie, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui,

prin care el ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi ai firii dumnezeieşti” (2 Petru 1:3-4).

Textul acesta este de importanţă crucială pentru viaţa noastră cu Dumnezeu.

Cheia stă în a înţelege ce sunt „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe”, care poate fi pus în cuvinte moderne astfel: promisiunile Lui inexprimabil de mari şi inestimabil de preţioase!

Ca să vedem care sunt acestea, ne ducem la discursul lui Petru de la ziua Cincizecimii, şi de acolo aflăm (versetele 30-31) că prima promisiune a fost Fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu, care tocmai a fost instalat (întronat) la dreapta lui Dumnezeu, iar din versetul 33 aflăm că a doua promisiune a fost Duhul Sfânt.

În vechime, Dumnezeu Tatăl a făcut omenirii două promisiuni: că li-L va da pe Fiul Său şi că le va da Duhul Său. Acestea sunt promisiunile lui Dumnezeu inexprimabil de mari şi inestimabil de preţioase.

Şi acum uitaţi-vă la celelalte două afirmaţii cruciale:

Prima: Când Dumnezeu vi L-a dat pe Fiul Său şi v-a dat Duhul Său cel Sfânt, v-a dat tot ce vă trebuie pentru a putea trăi o viaţă sfântă, o viaţă după voia lui Dumnezeu.

A doua: Când aveţi în voi pe Fiul lui Dumnezeu şi pe Duhul lui Dumnezeu, aţi devenit părtaşi ai naturii lui Dumnezeu! Aceasta nu înseamnă că noi am fost îndumnezeiţi, ci înseamnă că dacă Domnul Isus şi Duhul Sfânt, care sunt parte din Dumnezeire, locuiesc în voi, înseamnă că aţi venit în contact direct cu „firea dumnezeiască”, sau cu natura divină. Ele nu devin ale voastre în mod separat de Domnul Isus şi de Duhul Sfânt. Voi, prin Isus şi prin Duhul, sunteţi în atingere cu natura divină. O mai mare apropiere de Dumnezeu ca aceasta nu poate fi gândită.

De ce le spunem aici toate acestea?

Fiindcă numai astfel putem înţelege ce ne-a pus Dumnezeu la dispoziţie ca să putem împlini cele trei chemări ale Lui:

Voi să fiţi sfinţi ca Mine!

Voi să fiţi desăvârşiţi ca Mine!

Voi să fiţi asemenea chipului Fiului Meu!

Dar nu este suficient să le vizualizăm şi să le înţelegem. Trebuie să învăţăm să trăim în unire directă şi intimă şi practică cu Domnul Isus şi trebuie să învăţăm să trăim sub călăuzirea directă şi clară a Duhului Sfânt în mintea noastră.

Iată de ce am scris două eseuri separate.

Unul se întitulează

Unirea cu Cristos

Cum a fost ea realizată şi cum trăim în ea

şi

Duhul Sfânt

Cum trăim sub călăuzirea Lui

Dumnezeu a pus în noi din Însăşi Fiinţa Lui: pe Fiul Său şi pe Duhul Său.

Prin Ei, Dumnezeu Însuşi vine în noi. Noi suntem îmbrăţişaţi în Sfânta Treime.

Dar noi trebuie să facem efortul să învăţăm totul despre fiecare din Ei şi apoi să facem efortul să învăţăm cum să trăim în mod real, practic cu fiecare dintre Ei, adică cu Fiul şi cu Duhul Sfânt.

Nimic nu este mai important în lumea aceasta!!!

Cu mai mulţi ani în urmă am vorbit într-o Biserică americană dintr-un orăşel mic şi obscur din statul Mississippi despre părtăşia cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt. După lecţie, pastorul Bisericii mi-a spus cu disperare: „Josef, mie mi-a fost greu să-i fac pe oamenii aceştia să înţeleagă părtăşia cu Duhul Sfânt, adică cu o Persoană pe care nu o vezi, şi acum tu vii să ne spui că trebuie să avem părtăşie cu trei Persoane!? Aceasta creează confuzie în minţile acestor oameni simpli!”Această teamă de confuzie este de înţeles la cineva care ajunge prima dată în contact cu această concepţie, dar confuzia dispare când asculţi cu atenţie la ceea ce îţi spune Scriptura.Să în cercăm să punem ordine în gândirea noastră pe această temă.Să ne amintim din nou de rugăciunea lui Pavel din Efeseni 3:14-25.Pavel ne spune că îşi pleacă genunchii înaintea Tatălui, adică, părtăşia este înainte de toate cu Dumnezeu Tatăl. Apoi Pavel ne cheamă să ne întărim în putere prin Duhul Sfânt în omul din lăuntru (în mintea noastră), pentru ca Domnul Isus să locuiască în inima noastră. Şi astfel, învăţând să trăim în dragoste cu Sfânta Treime şi cu semenii noştri, să ajungem plini de toată plinătatea Dumnezeirii.Ca să înţelegem mai bine relaţia aceasta, voi introduce aici pe Irineu. Cine a fost el? Apostolul Ioan a petrecut ultima parte a vieţii sale ca păstor al Bisericii din Smirna, până pe la anul 95 d.Cr.. Ioana avut un ucenic favorit, pe Policarp, care a şi rămas conducător al Bisericii după Ioan. Şi el a trăit o viaţă foarte lungă: a fost ars pe rug, cândva pe la anul 157 sau 160 d. Cr.. La rândul lui, Policarp l-a avut ca ucenic special pe Irineu. Cândva, aproximativ pe la anul 150, Policarp l-a trimis pe Irineu să ajute la păstorirea Bisericii creştine de limbă greacă din Lyons, în sudul Franţei. Acolo, Irineu a aflat de erezia gnostică, a mers la Roma şi a studiat-o sub toate aspectele ei, şi pe la anul 180 a scris cartea lui masivă întitulată „Contra ereziilor.” În această carte, pe lângă faptul că el combate gnosticismul, Irineu formulează teologic ce este de fapt creştinismul. Se consideră că Irineu a dat în această carte primul tratat de teologie creştină.Ca unul care trebuia să explice ce este în esenţa lui creştinismul, Irineu a dat creştinismului această definiţie succintă: Creştinismul este credinţa că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca noi oamenii să ne putem face fii de Dumnezeu (desigur, eu parafrazez pe Irineu, dar nu sunt departe de a-l cita verbatim). Mai pe scurt, Irineu este citat ca spunând că Isus Cristos,întrupându-Se, a devenit ce suntem noi pentru ca noi să putem deveni ce este El.

Se consideră că teologia lui Irineu se adună toată în termenul folosit de el anakefalaiosis, care a fost tradus în limba latină prin recapitulatio, care este tradus în româneşte prin „recapitulare.” Este mult mai corect să traducem anakefalaiosis prin recapare. Ideea de bază a lui Irineu este că Adam a fost „capul”, în sensul de „izvorul” sau „sursa” din care curge, derivă, se trage toată omenirea. În întruparea Fiului Său, Dumnezeu a dat omenirii un nou „Cap”, în sensul de un nou „Izvor”, de o nouă „Sursă”, din care se formează acum o nouă omenire.

Este adevărat că Irineu spune şi că Isus a repetat istoria lui Adam, dar la fiecare punct unde Adam a falimentat El a biruit, şi în felul acesta El reversează istoria, sau începe o nouă istorie, începând o nouă umanitate.

Cei care Îl cred pe Isus şi se unesc cu El, ies din vechea umanitate adamică şi intră în noua umanitate cristică. Cu siguranţă că Irineu a formulat această teologie pe baza a ceea ce scrie Pavel în Romani 5: 12-21. Irineu pune cea mai mare bază pe întruparea Fiului lui Dumnezeu, spunând că prin actul acesta Dumnezeu a realizat fuziunea divinului cu umanul.

Lucrul care ne interesează pe noi aici în mod direct este modul în care I-a înţeles Irineu pe Fiul lui Dumnezeu şi pe Duhul Sfânt. El scrie că Fiul şi Duhul sunt cele două braţe pe care Dumnezeu Tatăl le întinde spre noi şi, dacă acceptăm oferta Lui, cu aceste două braţe ale Sale Dumnezeu ne îmbrăţişează.

Imaginea aceasta a lui Dumnezeu Tatăl întinzând către noi cele două braţe ale Sale, pe Fiul Său şi pe Duhul Sfânt este extrem de instructivă şi ea ne ajută să vizualizăm cel mai bine modul în care Sfânta Treime ne cheamă la unire cu Sine şi la trăire în unire cu Sine.

Eu am pus în două file pe site-ul masa rotundă două materiale pe care eu le consider ca fiind esenţa creştinismului: unul despre unirea cu Cristos şi trăirea în această unire şi celălalt despre lucrarea Duhului Sfânt în noi. Adică despre cele două braţe cu care Dumnezeu Tatăl se uneşte cu noi şi prin care trăim în părtăşie cu Dumnezeu.

Scopul eseului de faţă este să iau tot ce am spus în acele două materiale şi să le rezum, aducându-le la nivelul practicii noastre de zi cu zi. Ce înseamnă, practic, să trăiesc în unire cu Cristos şi sub călăuzirea Duhului Sfânt?

Începem cu trăirea „în Cristos”. Termenul acesta, „în Cristos” este atât de central în gândirea lui Pavel încât el îl foloseşte în epistolele sale (cu variantele lui, „în El”, „prin El”, etc.) de peste 250 de ori!

În lucrarea mea, Unirea cu Cristos, în partea de aplicare practică a modului în care trăim în această unire, dau 12 instrucţiuni pe care le găsesc cu privire la această temă în epistole şi în Evanghelii.

Iată-le:

– Crede-o

– Socotiţi-vă… în Cristos

– Aduce-ţi-vă aminte că sunteţi în Cristos

– Îmbrăcaţi-vă în Cristos

– Iubiţi-Mă

– Mâncaţi-Mă

– Veniţi după Mine

– Învăţaţi de la Mine

– Leapădă-te de tine şi mori faţă de tine

– Rămâi in Mine

– Să aduceţi roadă

– Bucuraţi-vă în Domnul.

Să le rezumăm şi pe acestea.

Întâi de toate trebuie să crezi că eşti una cu Cristos şi să te socoteşti că eşti în Cristos, adică să-ţi intre foarte bine în conştientul tău, în gândirea ta că tu nu mai eşti niciodată singur, deoarece El este una cu tine şi tu eşti una cu El. Desigur, faptul acesta îţi iese mereu din gând, de aceea trebuie să ţi-l aduci mereu aminte. Când aduci înapoi în gândirea ta faptul că eşti una cu El, aceasta înseamnă cu tu te îmbraci cu El.

Relaţia ta cu Isus este o relaţie de dragoste. Declară-I mereu dragostea ta. Spune-I mereu că-L iubeşti. Dimineaţa când îţi începi ziua, „mănâncă-L”, adică în mod conştient invită-L din nou în tine şi astfel umple-te de El. Ţine cont mereu că tu trăieşti cu El, Îl urmezi pe El şi te uiţi mereu la El, căutând să înveţi de la El. Ca să trăieşti cu El, trebuie să asculţi de El, şi aceasta înseamnă „să mori” faţă de dorinţa ta de independenţă şi să înveţi să trăieşti permanent sub autoritatea Lui. Ţine minte că numai dacă Îl asculţi rămâi în El, adică rămâi în unire cu El. Neascultarea de El, adică păcatul, întotdeauna separă de Dumnezeu! Şi, dacă asculţi de El, dacă trăieşti după învăţăturile Lui, viaţa ta devine sfântă! Aceasta este roada pe care o aşteaptă El. Aceasta îţi spune el când îţi spune că dacă aduci roadă rămâi in El şi dacă rămâi în El aduci roadă!

Şi, în sfârşit, lasă-te pătruns de minunea că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut una cu tine şi că tu trăieşti realmente în simbioză cu Fiul lui Dumnezeu. Bucură-te de minunea aceasta! Trăieşte permanent în minunea aceasta şi astfel, permanent în bucurie, indiferent câte greutăţi, probleme, necazuri şi chiar tragedii, îţi aduce viaţa! Unirea lui Isus cu tine şi a ta cu El, trăirea voastră în această unire, este motivul celei mai mari bucurii pe care o avem pe pământul acesta!

Să trecem acum la prezenţa Duhului Sfânt în noi. El este Duhul lui Dumnezeu şi Duhul lui Isus. El este Duhul adevărului, Duhul vieţii, Duhul dragostei, Duhul unităţii, Duhul sfinţeniei. Când este El în noi, toate aceste calificative ale Lui sunt în noi!

El umple toată fiinţa noastră, dar locuieşte cu precădere în mintea noastră, deoarece funcţia Lui principală este să aducă în mintea noastră gândurile lui Dumnezeu: aceasta este esenţa călăuzirii! Şi să nu uităm: fii ai lui Dumnezeu sunt numai aceia care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu!

Problema noastră fundamentală astăzi este că locuim încă într-un trup supus ispitelor şi înclinat spre ascultare de ele; locuim „în carne”, care este un termen metaforic pentru natura umană coruptă, înclinată spre rău, înclinată spre neascultare de Dumnezeu, spre păcat.

Duhul Sfânt este în noi Persoana care vine să contracareze puterea cărnii, a firii, a păcatului asupra noastră.

Lucrul fundamental pentru creştini este faptul că în ei sunt două centre de informare şi de impulsionare: un centru este „carnea”, iar celălalt centru este Duhul Sfânt. În fiecare clipă, creştinului îi vin dorinţe şi cerinţe (îndemnuri) de la carne şi tot în fiecare clipă îi vin mesaje (îndemnuri) de la Duhul Sfânt, mesaje care totdeauna sunt exact opusul a ceea ce doreşte şi cere (îndeamnă) „carnea”.

Creştinul trebuie să-şi formeze obişnuinţa de a se întreba în permanenţă din ce sursă îi vine un îndemn şi din ce sursă îi vine celălalt. Dacă nu are această obişnuinţă, această dexteritate, el n-a învăţat unul dintre lucrurile cele mai fundamentale ale vieţii creştine.

Din momentul în care şi-a format această practică de a identifica sursa de unde îi vine un impuls sau celălalt, următoare problemă este să decidă de cine ascultă. A asculta de carne este dezastru (moarte). A asculta de Duhul Sfânt este viaţă şi pace (Romani 8:6 şi 12-14).

Ca să ştie exact cum identifică sursa din care îi vine un îndemn sau celălalt, Scriptura ne dă cele două liste: faptele cărnii (Galateni 5:19-21) şi roada Duhului (v.22-23). În „roada Duhului” ni se descriu lucrurile spre care ne îndeamnă Duhul. Dacă acestea nu apar în viaţa noastră, înseamnă că noi nu ascultăm de Duhul, ci ascultăm de carne şi rezultatul final este moartea!

Când învăţăm să-L lăsăm pe Duhul Sfânt să producă în noi trăsăturile de caracter definite în „roada Duhului”, învăţăm să trăim plini de Duhul Sfânt!

Să nu uităm nici o clipă că scopul pentru care ne-a dat Dumnezeu Duhul Său este acela de a ne face copii care seamănă cu Tatăl lor. În partea negativă, Duhul Sfânt este în noi ca să ne facă să nu mai fim robi ai păcatului. În partea pozitivă, Duhul Sfânt este în noi ca să producă în noi trăsăturile de caracter care ne fac să fim asemenea lui Cristos. El nu face în noi lucrurile acestea în mod automat, ci El aşteaptă cooperarea noastră. El este acolo ca să ne dea călăuzirea necesară şi apoi, dacă vrem să-L ascultăm, să ne dea puterea necesară.

Lucrurile acestea trebuie să ne intre atât de bine în gândirea noastră încât tot timpul să ne fie în atenţia noastră. Noi trebuie să trăim gândind la ele şi trebuie să trăim punându-le în practică.

Domnul Isus în noi şi Duhul Sfânt în noi. Două Persoane minunate care vin să ne înveţe să trăim în unire şi în cooperare cu Ei. Dacă lucrul acesta pare complicat, este complicat numai la început. Pe măsură ce ne umplem gândirea de aceste realităţi spirituale şi pe măsură ce practicăm trăirea „în Cristos” şi trăirea sub călăuzirea Duhului Sfânt, acestea devin bunul nostru cel mai de preţ, devin realitatea vieţii noastre cotidiene.

Domnul Isus a spus că El a venit ca noi să avem viaţă şi să o avem din abundenţă. El vrea să avem trăire plenară, împlinitoare, totalmente satisfăcătoare. Cheia pentru aceasta este să învăţăm să trăim în unire cu Cristos şi în plinătatea Duhului Sfânt.

Să aducem aici şi învăţătura despre evlavie. Am explicat pe larg într-un eseu pe această temă, că pe la 1600, când se traducea Biblia în limba engleză în versiunea care a căpătat numele de King James Version, traducătorii, neavând un cuvânt adecvat pentru evlavie, au inventat cuvântul godly. Acest cuvânt, tradus în româneşte, ar fi dumnezeos,în sensul în care spunem noi despre un copil că este mămos. Adică, el se ţine tot timpul de mama lui, vrea să fie tot timpul cu ea, vrea tot timpul să fie îmbrăţişat de ea, să fie iubit de ea. Acesta este sensul fundamental al cuvântului evlavios: un om care se ţine tot timpul de Sfânta Treime, se vrea în îmbrăţişarea Persoanelor divine, se vrea în dragostea Lor. În mod practic, el se gândeşte tot timpul la Dumnezeu, la Domnul Isus şi la Duhul Sfânt. El vorbeşte şi cu alţii în mod natural despre Dumnezeu şi vorbeşte prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Asemenea oameni nu prea există printre noi. Dar nu disperăm. Luăm decizia să fim noi înşine aşa. Şi treptat îi vom învăţa şi pe alţii să fie aşa. Şi când familia aceasta de copii îndrăgostiţi de Dumnezeul lor se va mări suficient de mult, vom putea vorbi de o trezire spirituală în România, de o revoluţie spirituală în ţara noastră.

Dumnezeu nu începe cu mari mulţimi. El vrea să înceapă cu tine!

Dragă….Mă bucur să aflu că ai decis să fii botezat.Este extrem de important să ştii de ce faci ce faci. Pentru aceasta trebuie să înţelegi ce este botezul şi voi căuta să ţi-l explic în modul cel mai sumar cu putinţă.Există două interpretări fundamental diferite ale botezului.Prima începe cu întrebarea: „Ce face sau ce realizează botezul?” Vei observa că întrebarea însăşi presupune şi insinuează că botezul însuşi realizează ceva. Iar răspunsul care se dă la această întrebare este că botezul spală de păcatul strămoşesc (păcatul lui Adam, care se spune – fără nici o bază scripturală – că se transmite ereditar) şi produce naşterea din nou (dogmă numită în englezeşte „baptismal regeneration”). Trebuie iarăşi să observi că teoria aceasta spune că botezul este un ritual magic (ritual care are putere in sine) care produce nişte lucruri miraculoase. Totul este ca preotul să ştie ce gesturi să facă şi ce cuvinte să spună şi ritualul devine astfel eficace. Din cauza investirii botezului cu efecte magice a fost uşor să se treacă de la botezul adulţilor la botezul copiilor mici (de vreme ce botezul însuşi realizează aceste lucruri, de ce să nu-l aplici de la începutul drumului vieţii?).Noi nu găsim în Biblie învăţătura despre astfel de ritualuri magice. Intrând în profunzime în ceea ce scrie Biblia despre botez (şi despre Cina Domnului) ajungem să vedem că întrebarea pe care trebuie să o punem nu este „Ce realizează botezul (sau Cina Domnului)?”, ci „Ce trebuie să trăiesc eu când mă botez (sau când particip la Cina Domnului)?”Botezul şi cina Domnului nu sunt ritualuri, ci sunt două acte de închinare. Şi Domnul Isus ne învaţă că cine I se închină lui Dumnezeu trebuie să i se închine „în duh şi în adevăr” (Ioan 4:23). Cu alte cuvinte, nu actul exterior de închinare face ceva, ci acel ceva trebuie să se întâmple în duhul omului, în lăuntrul sau interiorul lui, şi lucrul acela trebuie să se întâmple cu adevărat (să nu fie numai de formă).

Atunci, ce trebuie să trăiască în lăuntrul său, în spiritul său, cel ce se botează?

Prin botez, cel ce se botează face un act public, adică el spune publicului ceva şi ceea ce spune el sunt lucruri extraordinar de fundamentale şi de cruciale pentru viaţa lui, sau a ei.

Ce spune el/ea?

(1) Spune că a rupt-o cu Satan, că nu-i mai aparţine lui Satan şi că moare şi se înmormântează faţă de Satan. În primele secole, atunci când se botezau numai adulţii pe baza credinţei personale, cel ce se boteza rostea chiar o formulă de lepădare de Satan. Când s-a trecut la botezul copiilor mici (cândva prin secolul al IV-lea), fiindcă bebeluşul nu putea rosti formula de lepădare de Satan, l-au pus pe naş să o facă!

(2) Spune că L-a primit pe Domnul Isus în viaţa lui/ei şi acum proclamă că este una cu Isus, că Isus este Domnul lui/ei. Este ca la o nuntă. Cu câtăva vreme înainte, băiatul a întrebat-o pe fată dacă vrea să fie soţia lui şi ea a acceptat. În inima lor, ei sunt deja unul al celuilalt. Dar lucrul acesta nu-i suficient. Trebuie să existe un ceremonial public prin care ei să fie declaraţi soţ şi soţie. Botezul este actul de cununie cu Isus!

Toate acestea le deducem din Evanghelii şi în special din Romani 6:1-11. Apostolul Petru (1 Petru 3:21) mai adaugă câteva lucruri despre botez:

(a) Botezul nu-ţi spală păcatele. Păcatele tale au fost deja spălate prin sângele Domnului Isus.

(b) Botezul este mărturia unui cuget curat, adică este mărturia publică a faptului că deja Domnul Isus ţi-a spălat păcatele. De aceea eşti îmbrăcat în haine albe!

(c) Botezul este o „icoană închipuitoare”, adică el exprimă ceva, el spune ceva publicului. Petru se referă acolo la corabia lui Noe. Intrând în corabie, cele opt persoane s-au separat de lumea coruptă, destinată pieirii, şi apoi au trecut prin apele potopului dincolo de ele şi au intrat într-o lume nouă. Trecând prin apa botezului, tu arăţi că ai ieşit din lumea păcătoasă şi ai trecut în familia lui Dumnezeu.

Toate acestea „le spui” tu când faci actul botezului. Botezul nu-ţi face ţie nimic. Botezul îţi dă ocazia să spui publicului minunile care s-au întâmplat deja cu tine. Şi spunându-le, le şi trăieşti mai profund:

Tu te desprinzi de orice drept de stăpânire a lui Satan asupra ta, mori şi te îngropi faţă de el şi te faci una printr-un act de cununie cu Domnul tău Isus Cristos, care ţi-a spălat păcatele şi ţi-a dat un cuget curat (o conştiinţă care nu mai poartă pe ea nici o urmă a faptelor trecutului!); tu treci din lume în familia lui Dumnezeu.

Tu le faci pe toate acestea în duh şi în adevăr: le faci cu toată fiinţa ta, le faci cu adevărat!

Pentru acestea a instituit Domnul Isus botezul: ca să trăieşti în tine aceste minuni ale harului lui Dumnezeu şi să le exprimi vizual ca să le ştie toată lumea.

Dumnezeu să te ajute să le faci reale şi adevărate în tine. Apoi exprimă-le cu toată încrederea, cu toată fiinţa şi cu toată bucuria.

Aici trebuie neapărat să-ţi spun un cuvânt despre Duhul Sfânt. Când tu ai început să ai mustrări de conştiinţă, Duhul Sfânt a fost acela care lucra în tine şi ţi-a dat convingerea de păcat (vezi Ioan 16:7-15). Când tu l-ai primit pe Domnul Isus în inimă, Duhul Sfânt a fost şi el acolo şi te-a născut din nou, te-a născut de sus, te-a născut din Duh (Ioan 3:1-5), te-a născut din Dumnezeu (Ioan 1:11-13). În tine locuiesc acum şi Domnul Isus şi Duhul Sfânt (vezi Efeseni 3:14-19). Domnul Isus şi Duhul Sfânt sunt cele două braţe cu care te-a îmbrăţişat Dumnezeu Tatăl şi te-a făcut copilul Lui. Tu ai intrat astfel în părtăşia Sfintei Treimi. Bucură-te în ea şi trăieşte în ea (1 Ioan 1:1-11).

Cu multă dragoste in Domnul Isus şi prin Duhul Sfânt,

Iosif Ţon

În momentul în care am început să dăm tinerilor viziunea de a ajunge la cele mai înalte nivele în învăţământul universitar, sau în orice alt domeniu din lumea academică, s-au auzit imediat proteste în numele smereniei şi chemări la a rămâne la cele smerite.Chemarea la smerenie şi la rămânere la cele smerite este, desigur, biblică. Şi atunci nu intrăm noi, cei ce chemăm tinerii la ţeluri înalte, în conflict cu un percept de bază din Sfânta Scriptură?Ca să clarificăm această situaţie, trebuie să pornim de la învăţătura Domnului Isus Cristos despre a fi mare în Împărăţia cerurilor.În cel puţin trei ocazii diferite îi găsim pe ucenici discutând între ei care dintre ei va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor. Primul lucru semnificativ este că Domnul Isus niciodată nu-i mustră pentru că discută acest subiect. Ne-am aştepta ca domnul Isus să le zică: „Nu este bine să doriţi să fiţi mari. Trebuie să învăţaţi să rămâneţi smeriţi, să rămâneţi mici! Însuşi faptul că discutaţi care să fie cel mai mare este un defect al vostru!” Nu, nicăieri nu găsim aşa ceva. Dimpotrivă, Domnul Isus le răspunde cam în acest fel: „Există o reţetă ca să ajungeţi cel mai mare în Împărăţia cerurilor. Iată cum trebuie să fie cineva ca să ajungă cel mai mare acolo…” Şi de fiecare dată le oferă câte o caracteristică a celui care va fi acolo cel mai mare.De altfel, trebuie să ştim că nu ucenicii au început discuţia despre cel mai mare în Împărăţia cerurilor, ci a început-o chiar Domnul Isus, în predica de pe munte.

În Statele Unite ale Americii există ceva peste 30 de uniuni baptiste. Fiecare şi are doctrinele ei, uneori radical diferite unele de altele. De exemplu, cele mai multe uniuni sunt calviniste, dar există şi uniunea care se numeşte „Free Will Baptists”. Pe baza unui studiu al diversităţii de crez a acestor uniuni baptiste ar fi greu să se poată stabili ce este de fapt baptismul (poate cu aceasta am creat un nou cuvânt în limba română).Este important de ştiut că Uniunea Baptistă din Anglia nu are o mărturisire de credinţă. În secolul al 19-lea, Charles Spurgeon a insistat să se adopte o asemenea mărturisire, dar congresul Uniunii a refuzat să facă aşa ceva, indicând că toţi cei ce acceptă botezul credinţei trebuie să aibă un loc în Uniunea baptistă. Prin urmare, pentru baptiştii britanici, identitatea baptistă este dată de acceptarea practicării botezului credinţei.Desigur, pe noi nu ne mulţumeşte această identificare. Mai ales datorită faptului că şi creştinii după Evanghelie şi penticostalii acceptă botezul credinţei. Şi ele sunt culte baptistice (un alt cuvânt nou!).Când vrem să definim identitatea noastră baptistă, trebuie să stabilim un criteriu, sau un punct de pornire. Un astfel de criteriu, sau punct de pornire, ar putea să fie Mărturisirea de credinţă a cultului nostru. Am arătat în altă parte că aceasta este contestată şi încălcată în cel puţin două puncte. Primul este faptul că au apărut între noi şi pastori şi Biserici care acceptă premilenismul, când Mărturisirea noastră ne defineşte clar ca amilenişti. Al doilea este faptul că între noi au apărut şi calvinişti, când Mărturisirea noastră ne defineşte ca arminieni. Dacă am porni acum un proces de discutare şi de rescriere a Mărturisirii noastre de credinţă s-ar produce enormă tulburare şi nici într-un caz nu am putea ajunge la unitate de vederi.Nu cred că există necesitatea schimbării Mărturisirii noastre de credinţă. Probabil că ar fi necesară o hotărâre a unui Congres al Uniunii de tolerare între noi a premileniştilor şi a calviniştilor. În cazul acesta s-ar elimina o situaţie de incorectitudine, deoarece este incorect să accepţi să fii parte a unui cult care, prin actul său fundamental, se declară amilenist şi arminian, când tu eşti premilenist sau calvinist.

Atunci ce-i de făcut? Cum să ne definim identitatea noastră de baptişti români?

După un studiu îndelungat al mişcării baptiste, începând cu mişcarea anabaptistă începută la Zurich in 1525, am ajuns la concluzia că definirea identităţii noastre trebuie să înceapă cu o mai clară şi mai detaliată definire a actului botezului.

Poate că cei mai mulţi baptişti îşi definesc identitatea din declaraţia din Marcu 16: 16 – „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit” – plus sau minus nimic altceva. În cazul acesta, cine crede şi se botează capătă prin acestea două certificat de intrare în ceruri. Dacă mai adăugăm la acestea şi credinţa celor mai mulţi baptişti americani că „mântuirea nu se poate pierde”, căpătăm o anumită identitate. Nu este cazul să o analizăm sau să o dezvoltăm mai pe larg aici. Fapt este că pentru mulţi, esenţa baptismului se reduce cam la acestea.

Chiar şi situaţia aceasta în sine ne obligă la o aprofundare a însemnătăţii botezului şi a locului lui în economia lui Dumnezeu.

Ce este atunci botezul?

Există două abordări radical diferite a botezului.

Prima abordare spune că botezul este un ritual care realizează ceva. Dacă ritualul acesta este făcut cu gesturile şi cu cuvintele prescrise, botezul produce spălarea de păcatul strămoşesc (păcatul făcut de Adam şi Eva) şi produce naşterea din nou (regenerare baptismală).

A doua abordare trebuie să pornească de la afirmaţia lui Petru că botezul este „o icoană „închipuitoare” (greceşte „typos” – ceva ce prefigurează altceva). Să reformulăm lucrurile. În prima abordare, întrebarea cheie este „Ce anume realizează botezul?” (deoarece actul în sine realizează ceva, după principiul catolic ex opere operato, acceptat şi de ortodocşi, şi care înseamnă că ritualul în sine realizează ceea ce prefigurează). În abordarea a doua, întrebarea cheie este „Ce trebuie să trăiască cel ce se botează atunci când face actul acesta?”

Domnul Isus ne învaţă că orice act de închinare (şi botezul este un act de închinare!) trebuie să se petreacă „în duh şi în adevăr” (Ioan 4:24). Dacă actul este doar o formalitate, el nu este un act „în adevăr”. El este un act „în adevăr” numai dacă cel ce îl face trăieşte „în duh” ceea ce prefigurează botezul.

Atunci, ce prefigurează botezul?

Încă din primele secole s-a considerat că botezul este înainte de toate un act de renunţare la orice legătură cu Satan, o lepădare şi interioară şi publică la Satan, o moarte şi îngropare faţă de stăpânirea lui Satan. Apoi, botezul este un act prin care cel ce se botează arată că se uneşte cu Cristos, învie la o viaţă nouă în unire cu Cristos, Îl proclamă pe Cristos ca Domn al lui/ei.

Cel ce va fi botezat trebuie să fie instruit că aceste lucruri trebuie să fie reale în lăuntrul lui/ei. Dacă ele nu sunt realităţi interioare, actul exterior nu are nici o putere, nici o însemnătate, nici o valoare.

Toată teologia din epistola către Romani se bazează pe această semnificaţie spirituală şi interioară a botezului. Ea este explicată în Romani 6:1-5, şi scopul introducerii ei la acest punct în sistemul de gândire al apostolului Pavel este ca să ne arate ceea ce urmează de la acest punct înainte, şi anume că unirea cu Cristos (prefigurată prin botez), trăirea în această unire cu El şi trăirea sub călăuzirea Duhului Sfânt („Duhul vieţii în Cristos”, Romani 8: 1- 14) ne defineşte ca fiind fii ai lui Dumnezeu. Unirea cu Cristos şi trăirea sub călăuzirea Duhului Sfânt fac posibilă sfinţirea vieţii, care este condiţia esenţială a mântuirii (Romani 6:19-23. Vezi şi 1 Tes.4:3, Evrei 12:14 şi Matei 7:23).

Martin Luther a redus mântuirea la un proces juridic, prin care Dumnezeu îl declară drept pe păcătos, fără ca în păcătos să se schimbe ceva (el rămâne semper pecatorum – întotdeauna păcătos). Toţi teologii au observat că în sistemul lui Luther sfinţenia vieţii nu poate fi integrată logic. După Luther, totul se reduce la har şi la credinţă. Dacă omul crede, este îndreptăţit şi astfel se califică pentru a merge în cer.

Împotriva acestui reducţionism au reacţionat puternic anabaptiştii. Ei au stăruit să înveţe că mântuirea este un pachet întreg, care cuprinde harul lui Dumnezeu care ni L-a dat pe Domnul Isus, credinţa, pocăinţa, naşterea din nou, schimbarea radicală a vieţii (sfinţirea) şi trăirea în sfinţenie chiar cu preţul martirajului.

Noi nu putem să ne stabilim o identitate biblică dacă nu înţelegem diferenţa teologică dintre Martin Luther şi anabaptişti şi dacă nu pornim la stabilirea identităţii noastre de la înţelegerea anabaptistă a pachetului mântuirii.

Una dintre ideile care se desprinde deja din ceea ce am spus mai sus este că noi înşine trebuie să ne stabilim identitatea. Să nu aşteptăm să ne vină de undeva din afară.

Atunci, dacă noi înşine trebuie să ne-o stabilim, ce înţeleg prin „noi înşine”? Ar putea să fie corpul profesoral de la şcoala teologică a Uniunii, care este Institutul Teologic din Bucureşti. Mă îndoiesc că ei -s-ar aventura să facă aşa ceva. Şi chiar dacă ar încerca, ar fi ei oare în stare să producă un document bine gândit şi bine structurat?

Eu cred că înainte de toate ne trebuie un preşedinte al Uniunii care să aibă pe inimă această definire a identităţii baptiştilor din România. Dacă va exista un asemenea preşedinte, el ar putea aduna laolaltă un grup restrâns de teologi cu care să înceapă o dezbatere liberă a acestei teme. Poate dintr-un asemenea grup ar putea ieşi acel document care să ne definească identitatea.

O altă idee pe care eu o cred absolut vitală pentru ca baptiştii din România să aibă un viitor mare în această ţară şi în lume este aceea că ţelul fundamental al lui Dumnezeu în omenire nu este acela de a ne da o formulă cu care să ne ducă în cer, ci este planul Lui de a-şi face oameni după chipul şi asemănarea Sa. „Sfinţirea” despre care am vorbit mai sus este doar un alt cuvânt pentru ţelul lui Dumnezeu de a avea copii care seamănă cu Tatăl lor.

Dacă atunci când ne definim identitatea, ţelul lui Dumnezeu de a ne face sfinţi, desăvârşiţi şi asemenea lui Cristos va fi elementul esenţial al definiţiei, atunci ne-am şi declarat agenţii lui Dumnezeu pentru realizarea scopului Lui fundamental în omenire.

Să recapitulăm elementele care ar trebui să intre în definirea identităţii noastre baptiste.

Primul element este o înţelegere corectă a botezului ca semn al separării de cel rău şi ca semn al unirii cu Cristos şi cu Duhul Sfânt pentru a trăi o viaţă de sfinţenie.

Botezul credinţei înseamnă şi recunoaşterea dreptului fiecărei fiinţe umane de a-şi alege singură credinţa. Nu statul decide credinţa cetăţenilor săi. Fiecare trebuie să fie liber să aleagă pentru sine. Conceptul de libertate de conştiinţă a fost introdus în Europa de cei care au înţeles la Reformă importanţa botezului credinţei.

Un alt element de bază al identităţii baptiste este relaţia personală cu Dumnezeu prin unirea cu Cristos şi prin trăirea sub călăuzirea Duhului Sfânt. Relaţia (părtăşia) personală cu Dumnezeu prin Cristos şi prin Duhul Sfânt cere umblare în lumină, deci cere o viaţă caracterizată de hărnicie în muncă şi de curăţie morală. Transformarea morală a României se va face numai prin introducerea în poporul român pe scară largă a relaţiei (părtăşiei) personale cu Dumnezeu.

Iertarea de păcate este de importanţă crucială. Pentru ca ea să poată fi realizată, Dumnezeu a pedepsit păcatul în Fiul Său, împăcând astfel lumea cu Sine. Dar scopul lui Dumnezeu nu stă în iertarea de păcate, ci în transformarea radicală a caracterului şi a comportamentului omului. Unirea cu Cristos şi călăuzirea Duhului Sfânt ne sunt date de Dumnezeu tocmai ca să facă posibilă această transformare după chipul lui Dumnezeu.

Baptiştii din România trebuie să devină cunoscuţi pentru pasiunea lor pentru sfinţenie în caracter şi comportament, pentru desăvârşire în dragoste şi pentru asemănare cu Cristos în relaţia lui u Tatăl şi în relaţii armonioase cu toţi oamenii.

Un program clar de realizare a acestor obiective ale lui Dumnezeu cu noi trebuie să facă parte din gândirea şi din acţiunea baptistă din România.

Dacă şi când ne vom defini în felul acesta vom arăta că Dumnezeu mai are un viitor cu noi în România.

La o citire superficială a Noului Testament rămânem cu impresia că aici frica de Domnul, chiar dacă este uneori pomenită (de ex. în Evrei 12:28-29), nu este un element central. Impresia aceasta se datorează în cea mai mare măsură modului în care se face traducerea din limba greacă în limba română. În capitolul acesta vom face multă lingvistică. Exerciţiul acesta se va dovedi însă foarte instructiv şi foarte necesar.În Faptele apostolilor 22 şi 23, citim despre zarva stârnită în Ierusalim datorită prezenţei apostolului Pavel în Templu. Căpitanul roman a intervenit să potolească tumultul. La un moment dat, căpitanul se temea că mulţimea îl va sfâşia pe Pavel în bucăţi. Textul spune: „temându-se căpitanul…” În limba greacă, verbul folosit aici este eulabetheis (Fapte 23:10).Mai găsim cuvântul acesta în Evrei 11:7, unde ni se spune că după ce Noe a fost avertizat de Dumnezeu despre viitorul potop „temându-se, a făcut o corabie…” Din nou, verbul pentru a-i fi teamă, sau frică, este eulabetheis.De la verbul eulabeomai, care deci înseamnă a se teme sau a-i fi frică, s-a format substantivul eulabea, care înseamnă teamă, frică.Acum, să facem puţină lingvistică. Atunci când noi românii împrumutăm cuvinte din alte limbi, noi le modificăm pronunţia, după spiritul limbii noastre. Iată câteva reguli după care schimbăm cuvintele pe care le luăm din limba greacă. Prima este că prefixul eu, care înseamnă bine, sau bun, îl modificăm şi în facem ev. Aşa am făcut cu cuvântul Euanghelia, din care am făcut Evanghelia.

A doua regulă este că un b urmat de vocală îl schimbăm în v. Astfel luăm cuvântul Basileus, carfe înseamnă rege, şi îl transformăm în Vasileus, şi apoi în Vasile. A treia regulă este că noi tăiem terminaţia în us, şi din greacă şi din latină, aşa cum vedem aici.

Acum să vedem cum am aplicat noi aceste reguli de transformare fonetică la cuvântul eulabea. Pe eu l-an făcut ev, iar pe b l-am schimbat în v şi am primit: evlavea, şi apoi evlavia.

Să nu uităm că eulabea, din care noi am făcut evlavia în limba greacă însemna iniţial frică, sau teamă!

Să mergem mai departe cu lingvistica. Din verbul eulabeomai şi din substantivul eulabea, grecii au făcut adjectivul eulabes, care desigur înseamnă un om care se teme, care are frică. Noi, dacă l-am lua direct din greacă, aplicând regulile de mai sus, am face din el evlaves. Să vedem acest cuvânt în Noul testament în limba greacă. În Luca 2:25, în greacă, Luca scrie că Simion era dikaios kai eulabes. Adică, drept şi temător, Cornilescu traduce aceste trei cuvinte prin „ducea o viaţă sfântă şi era cu frica lui Dumnezeu”.

Mai găsim cuvântul în Fapte 2:5. Luca scrie că în Ierusalim erau atunci andres eulabeis, adică oameni temători. Cornilescu traduce cu omaneni cucernici.

În Fapte 8:2, Luca scrie că pe martirul Ştefan l-au îngropat nişte andres eulabeis. Cornilescu traduce prin oameni temători de Dumnezeu. Iar în Fapte 22.12, Luca scrie despre Anania că era aner eulabes, iar Cornilescu traduce prin bărbat temător de Dumnezeu.

Lucrul principal pe care trebuie să-l reţinem de aici este că noi am împrumutat cuvântul evlavie din limba greacă şi că la origine el înseamnă frică, teamă. Reţinem apoi că adjectivul eulabes (cu pronunţia românească evlaves) înseamnă temător, şi traducătorul, înţelegând corect intenţia autorului, îl traduce de regulă prin temător de Dumnezeu. Să reţinem şi faptul că cuvântul mai vechi românesc cucernic înseamnă tot temător de Dumnezeu.

Să trecem acum la studiul altor cuvinte greceşti care ne interesează şi ne ajută în înţelegerea temei noastre.

Limba greacă are mai multe cuvinte pentru închinare şi a te închina. Unul dintre acestea ne interesează în mod special. Să începem cu verbul. Are două variante: sebomai şi sebazomai.

În prima formă apare în Marcu 7:7, unde se redă un citat din Isaia: „degeaba Mi se închină ei” (tradus de Cornilescu „Mă cinstesc ei”). Iar în a doua formă îl găsim în Romani 1:25, unde ni se spune că oamenii care nu l-au păstrat pe Dumnezeu în cunoaşterea lor, au ajuns de „s-au închinat creaturii în locul Creatorului”.

De la aceste verbe, grecii au făcut substantivul sebasmata, care înseamnă „lucruri la care se închină” cineva (altare, idoli, temple, etc.). Când Pavel a vizitat Atena, în discursul ţinut pe Areopag a început prin a le spune atenienilor că s-a uitat cu atenţie la sebasmata, tradus în româneşte lucrurile la care vă închinaţi voi.

Mergem un pas mai departe. Am văzut deja că grecii au prefixul eu, care înseamnă bun, sau bine. Grecii pun prefixul eu şi în faţa cuvântului sebomai, şi obţin cuvântul eusebeo, care înseamnă tot a se închina, sau a cinsti, a trata cu reverenţă.

Pavel foloseşte verbul acesta în discursul de pe Areopag, spunându-le atenienilor în legătură cu altarul pe care l-a văzut cu inscripţia „Unui Dumnezeu necunoscut”: „Ei bine, ceea ce voi cinstiţi (la ce vă închinaţi) fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu” (Fapte 17:23). În greacă: agnountes eusebeite – fără să-l cunoaşteţi vă închinaţi lui.

În prima scrisoare adresată lui Timotei, Pavel mai foloseşte odată acest verb, scriind despre copii că ton idion oikon eusebeis kai amoibas apodidonai tois progonais. Traducerea literală ar fi aceasta: celor din casa lor să se închine (să le dea cinste, să-i trateze cu reverenţă) şi să le dea răsplată părinţilor lor. Desigur, Pavel are în gând aici porunca a cincia din Decalog: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta.” Să observăm că pentru cinstirea părinţilor el foloseşte verbul pe care la Atena l-a folosit pentru închinare, eusebeis.

Acum cred că deja ne-am obişnuit că de la verb trecem la substantiv şi la adjectiv. Substantivul pe care l-au făcut grecii din verbul eusebeo, care înseamnă a se închina, a cinsti cu reverenţă, este eusebea. Iar adjectivul este eusebos. De la acest verb grecii au făcut şi adverbul eusebos (cu o lung).

Înainte de toate, să ne reamintim că verbul eusebeo înseamnă a se închina, a cinsti, a trata cu reverenţă şi se poate referi la Dumnezeu sau la părinţi.

Ce sens putem da atunci substantivului eusebea şi adjectivului eusebos şi adverbului eusebos?

Este instructiv să facem acum o mică pauză de la a vedea ce s-a făcut în limba română cu aceste cuvinte şi să vedem se au făcut alţii cu ele.

Să pornim de la limba engleză. Traducerea clasică a Biblie în limba engleză este cea publicată pentru prima dată la 1611 şi numită după regele de atunci al Angliei, King James (Regele Iacob), King James Version (KJV). Traducătorii acestei Biblii şi-au dat seama că în limba engleză nu au un cuvânt adecvat pentru a traduce eusebea. Şi atunci au decis să formeze ei unul. Şi l-au format din cuvântul God (Dumnezeu). În limba engleză, pentru a forma dintr-un substantiv un adjectiv sau un adverb se adaugă sufixul -ly. Astfel, din God se face godly. Încercând să forţez limba română, voi spune că godly însemnează dumnezeos. Din adjectivul godly, adăugând sufixul -ness, au format substantivul godliness, care, iarăşi prin forţarea limbii române, îl putem traduce prin dumnezeozitate.

Ar fi instructiv să studiem traducerea acestor cuvinte şi în alte limbi. Este suficient să arătăm că eusebea a fost tradus în limba latină prin pietas, pietatis, care înseamnă în primul rând respectul datorat părinţilor şi apoi devoţiunea faţă de Dumnezeu.

Este interesant să ştim de asemenea că în germană se folosesc două cuvinte pentru evlavie: Gottesfurcht, care înseamnă frică de Dumnezeu şi Frommigkeit, care înseamnă devoţiune, devotare, pietate. Iar în franceză, pe lângă pietate se foloseşte şi devoţiune.

Pentru mai multă claritate, devoţiune înseamnă afecţiune adâncă şi fierbinte, adoraţie, dragoste, închinare şi religiozitate.

Celălalt cuvânt pe care l-am studiat noi, eulabea, din care noi am făcut evlavie, englezii şi ceilalţi îl traduc prin frică de Dumnezeu. Dar este extrem de important să ştim că noi traducem şi eusebea tot prin evlavie!

Prin urmare, să recapitulăm şi să vedem ce am unit laolaltă şi ce am căpătat prin această unire. Eulabea, din care noi am făcut cuvântul evlavie, înseamnă frica de Dumnezeu. Eusebea, din care alţii au făcut cuvântul de bază pentru evlavie, înseamnă închinare, cinstire, respect şi devoţiune lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Fiindcă noi le-am comasat, trebuie să învăţăm să punem în cuvântul evlavie ambele sensuri.

Să ne amintim ce a însemnat frica de Domnul în Vechiul Testament: instaurarea lui Dumnezeu deasupra noastră ca Autoritate Supremă, cinstirea Lui, ascultarea de El, iubirea Lui, trăirea în unire cu El.

Eusebea cine tot aici, deoarece ea însemnează închinare lui Dumnezeu, cinstirea lui Dumnezeu, devoţiune pentru Dumnezeu.

Putem fi siguri, deci, că noi n-am greşit când am unit eulabea cu eusebea.

Ce este atunci evlavia? În modul cel mai succint cu putinţă, evlavia este o anumită atitudine faţă de Dumnezeu: o atitudine care îmbină armonios frica, respectul, închinarea (dăruirea de sine), dragostea, ascultarea, trăirea în permanentă părtăşie cu El.

În Noul Testament există două cărţi în care găsim o tratare specială a evlaviei: 1 Timotei şi 2 Petru.

Să luăm pe rând ideile principale despre evlavie din cărţile acestea.

Pavel începe discuţia cu această declaraţie în aparenţă criptică:

„Fără îndoială, mare este taina evlaviei: Cel ce a fost arătat în trup a fost dovedit drept prin Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre naţiuni, a fost crezut în lume, a fost înălţat în glorie” (1 Timotei 3:16).

Evlavia este un secret care nu mai este secret. Evlavia este înainte de toate să-L cunoşti de Domnul nostru Isus Cristos, în starea lui întrupată, apoi ca Cel înviat şi propovăduit ca Domn şi Mântuitor în toată lumea şi apoi în starea lui de Fiu al lui Dumnezeu în glorie, la dreapta lui Dumnezeu, Stăpân şi Conducător al cosmosului şi al istoriei. Secretul evlaviei este să Îl ai pe acest Isus Cristos drept Domnul tău, Învăţătorul tău, Modelul tău, Mirele tău, Preaiubitul tău.

Câteva paragrafe mai încolo, Pavel ne face fiecăruia această chemare şi îndemnare:

„Caută să fii evlavios.

Căci deprinderea trupească este de puţin folos, pe când evlavia este folositoare în toate privinţele, întrucât ea are promisiunea vieţii de acum şi a celei viitoare” (1 Timotei 4:7-8).

În primul rând, trebuie să ştim că Pavel foloseşte aici un limbaj sportiv. Cuvântul tradus „caută” este gymnaze, adică exersează.

Căci, continuă el, gymnasia trupului (gimnastica trupului) este de mic folos, dar evlavia este de mare folos şi pentru aici şi pentru ceea ce vom fi în viaţa de dincolo!

Am spus că în esenţă evlavia este o anumită atitudine faţă de Dumnezeu. Această atitudine nu ne vine de-a gata şi nu ne-o toarnă nimeni în cap sau în sân. Această atitudine se dezvoltă prin exerciţiu, prin cultivare, prin strădania noastră stăruitoare, perseverent de a o face să ne fie trăsătura dominantă a gândirii, a caracterului şi a modului de a trăi.

Către sfârşitul scrisorii, Pavel îi spune lui Timotei că unii dintre noi „nu se ţin de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Cristos şi de învăţătura care duce la evlavie” (6:3). Aceşti oameni, „stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, cred că evlavia este un izvor de câştig. Fereşte-te de astfel de oameni!

Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig…

Iar tu, om al lui Dumnezeu… caută dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea.

Luptă-te lupta cea bună a credinţei. Apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat…” (6: 5-6, 11-12).

Contextul ne arată că cel mai important câştig pe care îl vom avea din evlavie este în viaţa viitoare, în viaţa eternă. Felul de fiinţă care vom fi acolo depinde de modul în care ne-am dezvoltat evlavia aici, în viaţa aceasta.

În direcţia aceasta ne duce şi învăţătura apostolului Petru.

În a doua lui scrisoare, el ne spune de la început că puterea cea mare a lui Dumnezeu ne-a pus deja la dispoziţie tot ce ne trebuie „cu privire la viaţă şi la evlavie” (2 Petru 1:3). Petru cuprinde aici în două cuvinte toată existenţa noastră pe pământ: „viaţă şi evlavie”. Pe lângă tot ceea ce ne trebuie pentru viaţă, şi Dumnezeu ne asigură că ştie de ce avem nevoie şi se îngrijeşte să nu ducem lipsă de nimic, celălalt lucru care contează este evlavia. Atitudinea faţă de Dumnezeu este cea care dă tonul întregii vieţi şi celor care doresc să-şi dezvolte această atitudine definită prin cuvântul evlavie li se asigură din plin puterea lui Dumnezeu.

Şi Petru ne spune, ca şi Pavel, că evlavia nu vine de la sine, şi noi trebuie să ne dăm toate silinţele să o includem în caracterul nostru. El ne spune să facem tot efortul să adăugăm la credinţa noastră fapta (în original arete, virtutea), apoi cunoaşterea, apoi înfrânarea (în original enkratea, stăpânirea de sine), apoi răbdarea, apoi evlavia (eusebea), apoi iubirea de fraţi (în greacă, filadelfia), şi deasupra tuturor iubirea pentru toţi oamenii (agape)!

Îndemnul să ne străduim să dezvoltăm aceste trăsături de caracter în noi nu este pur şi simplu o chemare pioasă. Petru ne avertizează ce se întâmplă dacă nu le dezvoltăm:

„Cine nu are aceste lucruri este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţit de vechile păcate” (aceasta înseamnă că s-a întors în lume, la felul vechi de vieţuire!).

Dar, „dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi”… „vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos” (versetele 8-11).

În încheierea scrisorii, Petru ne vorbeşte despre „aşteptarea” noastră finală: cerul nou şi pământul nou în care va domni dreptatea. Ceea ce are Dumnezeu pregătit pentru noi este atât de măreţ şi atât de glorios încât era normal ca acestea să-l facă pe Petru să exclame: „ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi prin evlavie” (2 Petru 3:11, tradus literal).

Şi aici Petru pune laolaltă două elemente cheie a ceea ce trebuie să fie omul care vrea să se califice pentru noua creaţie: un comportament sfânt şi evlavie! Şi, vedeţi, iarăşi venim la atitudinea faţă de Dumnezeu care determină ce fel de oameni devenim în lumea aceasta pentru a fi calificaţi să locuim cu Dumnezeu în lumea aceea!

Omul evlavios, Cuvântul lui Dumnezeu

şi părtăşia cu Sfânta Treime

În anul 1659 s-a publicat în Olanda o carte masivă, întitulată „Oglinda martirilor”, de van Bracht. Ca să înţelegem ce conţinea această carte cu totul specială, trebuie să ştim ceva despre istoria anabaptiştilor. Timp de peste o sută de ani, anabaptiştii au fost vânaţi peste tot în Europa, şi de catolici şi de luterani şi de calvinişti. Ei erau torturaţi şi, dacă nu se lepădau de credinţa lor, erau condamnaţi la moarte. Cu o seară înainte de execuţie, li se dădea voie să scrie o scrisoare cuiva din familie: tatălui, mamei, soţului, soţiei, fiului, fiicei, etc.

Scrisorile acestea erau păstrate cu sfinţenie în familiile anabaptiste. Van Bracht a adunat această colecţie imensă de scrisori şi le-a publicat în cartea pe care a numit-o „Oglinda Martirilor”.

Ceea ce m-a uimit pe mine cel mai mult a fost cât de bine cunoşteau aceşti oameni Sfintele Scripturi. Scrisorile lor erau mai mult o înşiruire de citate din Scripturi. La fiecare câteva cuvinte scrise celor dragi, ei citau un text din Scripturi prin care căutau să întărească ce au spus ei personal.

Obiceiul şi practica aceasta de a folosi si de a cita Scripturile la fiecare pas, le vedem şi în scrierile lui John Bunyan ( a scris pe la 1670), în special în „Călătoria creştinului”. Bunyan spune că aceşti oameni, citând atât de mult din Scripturi, „vorbeau limba Canaanului”.

Eu consider că aceasta este o trăsătură a omului evlavios!

Ce dureros sună pentru mine să citesc că cineva batjocoreşte această trăsătură a evlaviei numind-o „citatomanie biblică”. Doamne, unde am ajuns! Când ne vom dezvolta din nou obiceiul de a vorbi limba Canaanului?

O altă trăsătură a omului evlavios este că el sau ea vor aduce mereu vorba despre Dumnezeu, despre preaiubitul nostru Domn Isus Cristos şi despre bucuria părtăşiei cu Duhul Sfânt!

Pentru omul evlavios aceste subiecte sunt însăşi esenţa persoanei lui sau ei. Şi ceea ce te domină în gândire aceea aduci şi în conversaţie!!!

Când se întâlnesc laolaltă, oamenii evlavioşi nu discută ultimul program de la televiziune, sau ultimele zbateri din politică, sau ultimele zvonuri (bârfe), ci ei discută ceea ce arde cel mai puternic în viaţa lor: părtăşia cu Tatăl, părtăşia cu Fiul şi părtăşia cu Duhul Sfânt.

În 1 Corinteni 11: 3- 15, apostolul Pavel discută mai multe probleme, care trebuie înţelese în lumina versetului cu care începe discuţia:„Dar vreau să ştiţi că Cristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este capul lui Cristos.”Întreaga discuţie este despre ierarhia de autoritate pe care a instituit-o însuşi Dumnezeu: Dumnezeu este capul lui Cristos, Cristos este capul bărbatului, iar bărbatul este capul femeii.O serie de reprezentante ale mişcării feministe au argumentat că în acest text „cap” nu are sensul de „autoritate”, ci are sensul de „sursă”, sau „punct de pornire”. Teologul american Grudem a arătat, într-un studiu foarte bine documentat, că textul biblic nu suportă această interpretare, ci numai pe cea înţeleasă de două mii de ani încoace, care spun că sensul cuvântului „cap” e cel de „autoritate.”O altă problemă care produce intense dezbateri este cea a învelitorii capului femeii. În versetul 5, „capul dezvălit” pare să se refere la un anumit material (stofă) care să acopere capul femeii. În versetul 10, unde Cornilescu scrie că femeia „trebuie să aibă pe cap un semn al stăpânirii ei”, originalul grec scrie „trebuie ca femeia să aibă o autoritate pe cap” (ofelei he gyne exousian echein en te kefales). Iar în versetul 15, Pavel scrie că femeii „părul lung i-a fost dat ca învelitoare a capului.”

Femeile din Anglia şi din America arată spre acest verset din urmă când susţin că părul lung este suficientă învelitoare şi că nu mai este necesar şi un alt material pentru acoperire.

Nu intru în această discuţie, ci doar semnalez faptul că textul însuşi pune probleme sau, dacă vreţi, lasă deschisă uşa unor interpretări diferite ale întregii discuţii despre acoperirea capului.

Textul în care Pavel introduce în discuţie un alt principiu este tot în versetul 5:

„Orice femeie care se roagă sau prooroceşte cu capul dezvălit îşi necinsteşte capul ei…”

Unii pun imediat întrebarea: Unde se roagă sau prooroceşte această femeie, acasă sau în adunare?

Răspunsul este simplu: Pe vremea aceea nu existau săli de adunare, ci toate adunările aveau loc în case, deci este clar că este vorba de rugăciunea femeii în public, când s-a adunat grupul de fraţi şi de surori laolaltă.

Ce trebuie să observăm aici mai întâi este că apostolul Pavel nu o opreşte pe femeie să se roage sau să proorocească în adunare! Singurul lucru pe care îl spune el este că atunci când se roagă sau prooroceşte să aibă capul acoperit.

Rugăciunea femeii în public, în adunare, nu este oprită în România decât într-o anumită ramură a fraţilor Creştini după Evanghelie. Nu ne oprim la aceasta.

Să ne întrebăm însă: Ce este proorocia? Tot Pavel răspunde în aceeaşi epistolă, în capitolul 14:

„Cine prooroceşte, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângâiere” (v.3); şi

„Cine prooroceşte, zideşte sufleteşte Biserica” (v.4).

Voi încerca să dau aici o definiţie a proorociei. Este definiţia cea mai largă şi cea mai acceptată în lumea celor care cunosc Scriptura. Proroc este acela care, în singurătatea lui cu Dumnezeu, L-a auzit pe Dumnezeu spunându-i: „Du-te la popor (sau la un individ) şi spune-i…” Urmează mesajul pe care omul acela trebuie să-l transmită. Şi proorocul, de regulă, ajuns în faţa poporului, îşi începe mesajul cu cuvintele „Aşa zice Domnul…”.

Trebuie să facem precizarea extrem de importantă că mesajul pe care i-l încredinţează Dumnezeu se poate referi la trecut, la prezent, sau la ceva ce se va întâmpla în viitor. Prin urmare, esenţa proorociei nu este spunerea viitorului. Esenţa proorociei este faptul că ai primit un mesaj de la Dumnezeu şi că tu trebuie să-l transmiţi celor indicaţi ţie tot de Dumnezeu.

Desigur că mesajul acela poate conţine mustrări, avertismente, sau mângâieri, încurajări, îndrumări, învăţături, sau lucruri care se vor întâmpla în viitor.

Ce înseamnă să prooroceşti? Înseamnă să fi primit de la Dumnezeu un mesaj pentru Biserică, sau să fi avut îndemnul de la Dumnezeu să spui ceva Bisericii şi să transmiţi ceea ce ţi-a dat Dumnezeu. Bazat pe această învăţătură biblică, mi-am început multe predici cu aceste cuvinte: „Duhul Sfânt mi-a pus pe inimă să vă vorbesc despre…”

Mai trebuie să fac aici o clarificare. Niciodată nu găsim că Dumnezeu i-a spus unui proroc: Du-te în faţa poporului şi când vei fi acolo îţi voi şopti ce să spui.

Porunca Domnului Isus ca ucenicii lui să nu se gândească ce vor zice, deoarece li se va da chiar în ceasul acela nu se referă la predicare ci la momentul când vor fi arestaţi. În faţa autorităţilor, a poliţiei, etc., Domnul promite că Duhul Sfânt te va învăţa ce să zici!

Cât priveşte predicarea, Domnul Isus le porunceşte expres să le spună altora ce i-a învăţat El!!!

Să revenim la 1 Corinteni 11:3-15. Aici avem o discuţie în care Pavel ne dă o serie de principii. Unul dintre ele este că o femeie poate să se roage sau să proorocească, dar trebuie să o facă în anumite condiţii sau situaţii.

Adică, să aibă capul acoperit, sau să aibă pe cap o autoritate.

Trebuie să adăugăm că, aşa cum au semnalat mulţi în discuţia noastră, au existat femei proorociţe şi în Vechiul Testament şi în Noul Testament. Nicăieri fenomenul nu este criticat sau negat.

Acum urmează problema cea mai grea pentru interpretare. Tot în 1 Corinteni, la o distanţă de numai trei capitole, Pavel scrie:

„Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea.

Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe soţii lor acasă; căci este o ruşine pentru o femeie să vorbească în Biserică” (14:34-35).

Această interdicţie nu numai că vine în contradicţie directă cu ceea ce a spus el în 11:5, ci şi cu ceea ce le-a scris el galatenilor: „Nu mai este nici iudeu, nici grec, nu mai este nici rob nici slobod, nici parte bărbătească nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus” (Gal.3:28).

Nu este oare ceea ce scrie el în 1 Cor. 14:34-35 în contradicţie cu această desfiinţare a barierelor naţionale, de condiţie socială şi de sex?

Oare Pavel însuşi a uitat când a scris 1 Cor. 14 ce a scris în 1 Cor. 11?

Este necesar să găsim o explicaţie a acestor texte care să facă să dispară orice contradicţie din cadrul scrierilor lui Pavel.

Ca să ajungem la o posibilă explicaţie, trebuie să citim şi ceea ce îi scrie Pavel lui Timotei:

„Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea.

Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai pe sus de bărbat, ci să stea în tăcere” (1 Timotei 2: 11-12).

Unde se află cheia? Trebuie să ne gândim la faptul că Timotei se afla în Efes (vezi 1 Tim.1:3) şi că Pavel îi dă instrucţiuni cum să păstorească această Biserică.

Existau două Biserici pe care Pavel le-a întemeiat şi în care el personal a petrecut ani de zile ca păstor şi învăţător. Aceste două oraşe aveam ceva în comun. În Corint exista un templu al zeiţei Afrodita, iar în Efes un templu al zeiţei Artemis (sau, cu numele roman, Diana). Ambele zeiţe erau legate de cultul fertilităţii şi ambele aveau sute de „preotese” care de fapt erau un fel de prostituate ale templului. Se credea că cei ce se culcau ce ele produceau fertilitate ogoarelor, cirezilor şi familiilor.

În oraşele acestea, femeile aveau parte esenţială în actul de cult, în închinare. Participarea aceasta a femeilor la un cult pentru creştini imoral punea femeile într-o situaţie cel puţin delicată. Participarea femeilor la viaţa Bisericii putea să fie imediat interpretată cu conotaţii imorale.

Observaţi că lui Timotei, Pavel îi scrie: „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii”. Interdicţia ca femeia să participe la viaţa Bisericii era ceva care pornea de la Pavel însuşi. Era iniţiativa lui personală. De ce?

Explicaţia nu ne poate veni decât din situaţia existentă la Efes şi la Corint, unde participarea femeii la actul de cult era o acţiune păgână respingătoare.

Să formulăm atunci situaţia astfel.

În principiu, Pavel este de acord că femeia poate să se roage în Biserică şi să proorocească în Biserică. Dar la Corint şi la Efes, având în vedere situaţia de acolo, Pavel le spune femeilor să tacă în Biserică şi să nu participe cu nimic la viaţa Bisericii decât cu ascultare. Aceasta pentru a nu aduce Biserica în derâdere într-o lume perversă.

Unii spun că ceea ce fac eu aici este o interpretare „culturală” a Bibliei. Nu cred că termenul de „culturală” se potriveşte. Problema nu este să ne adaptăm la o cultură sau la alta. Problema e că există aparenţa că Pavel se contrazice pe sine însuşi şi contrazicerea nu mai este contrazicere când faci distincţia între declaraţie de principii şi cazul particular de la Corint şi de la Efes.

Că Pavel însuşi a ţinut seama de situaţia specifică de la Corint şi de la Efes nu trebuie să ne mire. Evanghelia aducea învăţături care condamnau cea mai mare parte a culturii păgâne. Evanghelia în sine era o ofensă la adresa gândirii şi a modului de viaţă din lumea greco-romană. A căuta să eviţi să dai apă la moara duşmanilor, cum făcea Pavel prin oprirea femeilor din acele două oraşe de a participa la viaţa publică a Bisericii nu era o adaptare la cultura acelei vremi, ci era doar un act de înţelepciune de a nu stârni critică atunci când era posibil să nu le dai prilej de blamare.

Să revenim la principiul general. Femeia poate să proorocească în Biserică, adică, să aducă un mesaj de instruire, de încurajare, de zidire sufletească. Dar femeia trebuie să facă lucrul acesta având „o autoritate pe cap” (v.10). Ce înseamnă aceasta? În context, aceasta înseamnă că femeia care prooroceşte să nu iasă de sub autorităţile pe care le are Biserica. Prin urmare, dacă păstorul sau prezbiterul adunării îi spune unei femei: „Soră, eşti profesoară de istorie. Expică-ne evenimentul acesta…” sau „Soră, eşti medic, cum vine problema cutare…?”

Dacă femeia solicitată vine în faţă şi dă învăţătura care i s-a cerut, în primul rând ea o face „avânde capul acoperit” sau „având autoritate pe cap”, adică ea se află sub autoritatea biblică a Bisericii. În al doilea rând, ea prooroceşte, adică zideşte sufleteşte Biserica. Putem zice că ea „predică”? Cine ne împiedică să spunem că proorocia este de fapt predicarea în Biserică?

Acesta a fost modul în care am explicat lucrurile în predica transmisă de radio Vocea Evangheliei din Oradea şi eu consider că am făcut o interpretare corectă a Scripturii.

Într-o scrisoare postată pe masa rotundă, Victor Dobrescu a arătat că esenţa dispensaţionalismului este distincţia pe care o face acest sistem de gândire între Israel, restul naţiunilor şi Biserica. Acestea, spune dispensaţionalismul, sunt trei categorii distincte, care nu trebuie să fie amestecate. John MacArthur scrie şi el că distincţia dintre aceste trei entităţi este esenţa dispensaţionalismului.Vom vedea din analiza mai multor texte din Biblie, mai ales din Noul Testament, cât de importantă este o înţelegere clară a planului lui Dumnezeu în istorie, plan care cuprinde pe Israel, cuprinde naţiunile şi cuprinde Biserica. Dar cum le cuprinde? Care este relaţia dintre ele?Modul în care înţelegem planul lui Dumnezeu cu omenirea şi modul în care înţelegem mersul istoriei şi viitorul acestei istorii depinde de înţelegerea acestor trei entităţi: Israel, naţiunile şi Biserica.Să pornim deci la drum şi să vedem ce ne spune Scriptura despre ele.În Geneza 1:26-28, ni se comunică planul lui Dumnezeu: „Să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră.”

În Geneza 3, ne este relatată neascultarea primei perechi umane de porunca lui Dumnezeu şi, drept consecinţă, alungarea lor din Eden.

Această neascultare de Dumnezeu şi ascultare de cel rău a avut consecinţe mari şi grele pentru toată omenirea de atunci încoace. Dar, oricât de mari şi grele ar fi aceste consecinţe, trebuie să păstrăm în vedere faptul că neascultarea din cap.3 nu a anulat planul lui Dumnezeu anunţat în cap.1. Dacă acest plan ar fi fost anulat prin neascultarea primilor oameni ar fi fost anulată însăşi suveranitatea lui Dumnezeu, care înseamnă că El este atât de stăpân pe tot ce se întâmplă încât nimic nu-i poate strica planurile Sale.

Nu, Dumnezeu nu a abandonat omenirea şi nu Şi-a abandonat planul iniţial de a-Şi face din cadrul acestei omeniri persoane după chipul şi asemănarea Sa.

Faptul că Dumnezeu nu Şi-a abandonat planul cu omenirea se vede chiar în Geneza 3, acolo unde Dumnezeu îl anunţă pe şarpe că sămânţa femeii îi va zdrobi capul.

Dar continuarea planului lui Dumnezeu cu întreaga omenire este exprimată cu cea mai mare claritate atunci când Dumnezeu îl cheamă pe Avraam şi-i comunică planul cu care l-a chemat şi l-a ales:

„Domnul zisese lui Avraam: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.

Voi face din tine un neam (naţiune) mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare.

Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12:1-3. Italicele ne aparţin, I.Ţ.)

Vedem cum Dumnezeu anunţă aici că planul lui este cu toate familiile pământului, şi că Avraam şi naţiunea care se va naşte din el va fi doar instrumentul prin care Dumnezeu va da binecuvântarea Sa tuturor naţiunilor pământului.

Un alt grup de texte care sunt cheie pentru a vedea planul lui Dumnezeu cu toate naţiunile sunt cele prin care Isaia le face clar evreilor că Mesia va veni pentru toate naţiunile:

„Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot multele Meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoaşterea Domnului ca fundul mării de apele care-l acopăr.

În ziua aceea, Lăstarul lui Isai va fi un steag pentru popoare; naţiunile se vor întoarce la El şi slava va fi locuinţa Lui.

În acelaşi timp, Domnul Îşi va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămăşiţa poporului Său risipit în Asia şi în Egipt…

El va înălţa un steag pentru naţiuni…” (Isaia 11:9-12), apoi

„El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe pământ; şi ostroavele vor nădăjdui în Legea Lui.

Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu…

„Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi te voi pune ca legământ al poporului ca să fii Lumina naţiunilor” (Isaia 42: 4-6)

Parcă prevăzând că Robul Domnului, Mesia întrupat, la un moment dat Îşi va lega inima numai de Israel, Dumnezeu Îi spune:

„Şi acum Domnul vorbeşte, El, care M-a întocmit din pântecele mamei ca să fiu Robul Lui, ca să aduc înapoi la El pe Iacov şi pe Israel care este încă împrăştiat; căci Eu sunt preţuit înaintea Domnului şi Dumnezeul meu este tăria Mea.

El zice: „Este prea puţin lucru să fii Robul Meu ca să ridici seminţiile lui Iacov şi să aduci înapoi rămăşiţele lui Israel. De aceea, Te pun să fii Lumina naţiunilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului” (Isaia 49: 5-6).

Printr-o serie de Psalmi şi prin mai mulţi alţi profeţi, Dumnezeu îi comunică mereu lui Israel că planul Lui este să aducă la Sine toate naţiunile şi că Israel este instrumentul Lui pentru a-şi împlini planul acesta.

Ce s-a întâmplat însă? Probabil ca o reacţie la multele umilinţe la care i-au supus naţiunile, în Israel s-a dezvoltat o atitudine şi, aş putea spune, chiar o teologie anti-naţiuni, în cadrul căreia toate naţiunile erau considerata ca fiind spurcate şi erau considerate drept „câini”.

Ajunşi la acest punct, trebuie să facem un lucru foarte clar. Evreii nu l-au refuzat pe Isus ca împărat. Dimpotrivă, Evanghelistul Ioan scrie:

Isus „ştia că au de gând să vină să-L ia cu sila şi să-L facă Împărat” (Ioan 6:15). Dar ei aşteptau ca odată ajuns Împărat El să-i zdrobească pe romani şi să instaureze o domnie a iudeilor peste toate naţiunile, pe care să le guverneze „cu un toiag de fier”, în înţelegerea lor aceasta însemnând o dictatură totală.

Ceea ce i-a scandalizat pe iudei a fost chemarea lui Isus la iubirea duşmanilor, chemare care se referea clar la iubirea romanilor. Vorbind în termeni politici moderni, platforma politică a Domnului Isus a fost predica de pe munte, şi aceasta era totalmente inacceptabilă pentru iudei, care aşteptau un Mesia al forţei şi al dictaturii.

Să reformulăm lucrurile. Evreii L-ar fi vrut pe Domnul Isus să le fie Împărat, cu condiţia ca El să fie Împărat după concepţia lor. Programul pe care li l-a oferit Domnul Isus era ca ei să devină agenţii Împărăţiei lui Dumnezeu, aşa cum a formulat-o El în predica de pe munte şi să ducă acest program la toate naţiunile!

Ca să vedeţi reacţia de scârbă şi de refuz a evreilor de a merge la naţiuni să li-L ducă pe Dumnezeul lor, aduceţi-vă aminte de refuzul lui Petru de a intra în casa unui roman, a ofiţerului Corneliu (Fapte 10:3-20). Şi după ce Petru, împins de Dumnezeu, a fost în casa lui şi i-a vestit Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu, aduceţi-vă aminte ce atitudine critică au avut ceilalţi creştini evrei din Ierusalim pentru că a făcut pasul acesta (Fapte 11:1-2).

Să ne uităm cu atenţie la un alt eveniment tot atât de semnificativ. După ce Pavel este arestat la Ierusalim, el le vorbeşte iudeilor şi le povesteşte viaţa lui ca fariseu, ca persecutor al creştinilor, apoi convertirea lui pe drumul Damascului, şi ajunge cu povestirea până la momentul în care Domnul Isus îi spune:

„Du-te, căci te voi trimite departe la naţiuni”.

Noi n-am vedea nimic rău în aceste cuvinte. Dar uitaţi-vă care a fost reacţia iudeilor:

„Ei l-au ascultat până la cuvântul acesta. Dar atunci şi-au ridicat vocea şi au zis:

„Ia de pe pământ un astfel de om! Nu este vrednic să trăiască!” (Faptele ap. 22: 1-22).

De ce îl considerau iudeii nevrednic să mai trăiască? Fiindcă a primit de la Isus misiunea de a duce naţiunilor Evanghelia dragostei şi a iertării!

Nu-i de mirare că, deşi el însuşi iudeu, Pavel scrie aceste cuvinte despre iudei:

„Iudeii aceştia l-au omorât pe Domnul Isus şi pe profeţi, pe noi ne-au persecutat; nu-i plac lui Dumnezeu şi sunt vrăjmaşi tuturor oamenilor, căci ne opresc să vorbim naţiunilor ca să fie mântuite” (1 Tesaloniceni 2:15-16).

Aşadar, Israelul era în planul lui Dumnezeu ca să ducă Evanghelia la toate naţiunile. Ei au refuzat categoric lucrul acesta. Iată verdictul lui Dumnezeu pentru acest refuz:

„Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite” (Matei 21:43).

Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu l-a lepădat pe Israel ca popor, în sensul de a-l fi scos complet din planul Său. Pavel afirmă răspicat acest lucru:

„Întreb dar: A lepădat Dumnezeu poporul Său? Nicidecum! Căci şi eu sunt israelit, din sămânţa lui Avraam, din seminţia lui Beniamin. Dumnezeu n-a lepădat poporul Său pe care l-a cunoscut mai dinainte” (Romani 11:1-2).

Iată cum explică Pavel actuala stare a celei mai mari părţi a lui Israel:

„Fraţilor, pentru ca să nu vă consideraţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţine până va intra numărul deplin al naţiunilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit” (Romani 11:25-26),

Aici trebuie să ne oprim şi să încercăm să ne aşezăm în locul lui Pavel, sau, mai exact, în locul proaspătului convertit la creştinism, fostul fariseu Saul din Tars.

Întâlnirea lui cu Isus pe drumul Damascului, în cursul căreia el a constatat că Isus este viu şi că El este la cârma universului, l-a aruncat pe Saul-Pavel într-o furtună de probleme teologice care trebuiau acum rezolvate în gândirea lui. Cele mai grele dintre aceste probleme, aşa cum vom vedea imediat, erau două. Prima, era natura şi funcţiile lui Mesia. A doua era locul lui Israel şi locul naţiunilor în planul lui Dumnezeu.

Să le luăm pe rând. Pentru evrei, Mesia care urma să vină era prin excelenţă eliberatorul, cel care va zdrobi pe romani şi va instaura domnia lui Israel peste toate naţiunile pământului. Acum, Pavel constata că Isus a fost într-adevăr Mesia, dar acest Mesia a fost răstignit de romani. Ce fel de Mesia a fost El? Care sunt funcţiile acestui Mesia? Pavel discută aceste lucruri în primul capitol din 1 Corinteni. Expresia care părea totalmente contradictorie era „Cristos (Mesia) cel răstignit” (1:21). El scrie că un Mesia răstignit este un element de poticnire (în original skandalon) pentru evrei, adică ceva ce nu poate fi acceptat, ceva peste care nu se poate trece, ceva care trebuie respins ca absurd; iar pentru greci şi pentru celelalte naţiuni este pur şi simplu „nebunie”: Cum poţi să crezi că Dumnezeu îşi trimite Fiul pe pământ ca să fie răstignit de oameni? Şi dacă aşa ceva chiar s-a întâmplat, aceasta este cu siguranţă „nebunia lui Dumnezeu” (v.25), care-i implică pe apostoli în „nebunia predicării crucii” (v.21).

Marea revelaţie pentru Pavel a fost să înţeleagă că Mesia n-a venit să elibereze pe iudei de sub robia romană, ci a venit să elibereze omenirea de sub robia lui Satan, să satisfacă justiţia lui Dumnezeu în aşa fel încât El să fie drept şi totuşi să poată considera drepţi pe cei ce cred în Isus şi să procure prin jertfa Lui ispăşitoare iertarea şi spălarea oamenilor de păcatele lor.

A doua problemă pentru noul convertit, fariseul Saul devenit apostolul Pavel, era creată de faptul că nu numai că Mesia n-a venit să-i elibereze pe iudei de sub stăpânirea romană dar acest Mesia îl trimite pe el, fostul feroce naţionalist, să fie apostol al lui Mesia la restul naţiunilor pământului. Ca să fim foarte exacţi la acest punct, iată care sunt cuvintele lui Mesia adresate lui Saul la întâlnirea pe drumul Damascului:

„Eu sunt Isus pe care-L prigoneşti. Dar ridică-te şi stai în picioare, căci M-am arătat ţie ca să te pun slujitor şi martor atât al lucrurilor pe care le-ai văzut, cât şi al lucrurilor pe care Mă vei vedea făcându-le.

Te-am ales din mijlocul acestui popor şi din mijlocul naţiunilor la care te trimit,

ca să le deschizi ochii, să se întoarcă din întuneric la lumină şi de sub autoritatea lui Satan la Dumnezeu şi să primească prin credinţa în mine iertarea de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi” (Fapte 26: 15-18).

Îndată după ce a primit botezul creştin prin Anania la Damasc, cu siguranţă că Pavel a început să asimileze de la Anania şi de la alţi ucenici învăţăturile Domnului Isus. Mai târziu, i-a devenit mentor Barnaba, de la care iarăşi cu siguranţă că a primit informaţii despre învăţăturile Domnului Isus. După toate probabilităţile, Evanghelia după Matei era deja scrisă şi ea a devenit pentru Pavel o carte de căpătâi. Este adevărat că Pavel scrie galatenilor:

„Fraţilor, Evanghelia predicată de mine nu este de origine omenească; pentru că n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin revelaţia lui Isus Cristos” (Galateni 1: 11-12). Aceasta nu înseamnă că el nu a învăţat de la alţi oameni învăţăturile Domnului Isus, inclusiv din Evanghelia după Matei. Ci aceasta înseamnă că modul esenţial de a înţelege ce este „Evanghelia,” adică miezul învăţăturii creştine, l-a primit direct de la Domnul Isus prin arătări speciale în cursul şederii lui într-o retragere în Arabia (Gal.1: 17). Faptul că Pavel era gata să înveţe de la ceilalţi creştini este dovedit prin faptul că la un moment dat s-a dus la Ierusalim ca să se consulte şi să se verifice cu apostolii dacă învăţătura pe care o dă el este cea adevărată. Iată cum scrie el:

„M-am urcat în urma unei revelaţii şi le-am arătat Evanghelia pe care o predic eu între naţiuni, în deosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar” (Gal. 2: 2). Rezultatul acestei consultări:

„Când au cunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, care sunt priviţi ca stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă de însoţire ca să mergem să predicăm: noi la naţiuni, iar ei la cei circumcişi” (Gal.2: 9).

Din epistolele lui Pavel reiese clar cât de atent era el ca tot ce spune el să aibă la bază o învăţătură a Domnului Isus. Văzându-i această atitudine generală, putem spune deci cu certitudine că Pavel a cunoscut această afirmaţie a Lui Isus, Păstorul cel Bun:

„Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de vocea Mea şi va fi o turmă şi un Păstor” (Ioan 10: 16).

Şi cu siguranţă cunoştea şi această declaraţie program a Domnului Isus:

„Acum are loc judecata lumii acesteia; acum stăpânitorul lumii acestea va fi aruncat afară.

Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12: 31-32).

Pavel ne spune că a avut o revelaţie, sau mai multe revelaţii, prin care a ajuns să înţeleagă esenţa Evangheliei, adică esenţa planului lui Dumnezeu nu numai cu Israel ci cu întreaga omenire. În ce a constat această revelaţie şi ce a înţeles Pavel prin ea?

Răspunsul la aceste întrebări îl găsim în Epistola către Efeseni. Veniţi să ne uităm împreună la ceea ce ne spune el aici. Să observăm de câte ori se referă el la „descoperire” sau la „revelaţie” şi la planul cel veşnic al lui Dumnezeu.

„Căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi,

ca să-L aducă la îndeplinire la împlinirea timpurilor, spre a-şi uni iarăşi într-unul în Cristos toate lucrurile, cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efeseni 1: 9-10).

Pavel explică mai pe larg această acţiune de unire, de aducere laolaltă în Cristos, în capitolul doi. El se adresează unor oameni dintre naţiuni:

„Aduceţi-vă aminte că în timpul acela eraţi fără Cristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele promisiunii, fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume.

Dar acum, în Cristos Isus, voi care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Cristos.

Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a dărâmat zidul de la mijloc care-i despărţea,

şi în trupul Lui înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor în reglementările ei, ca să-i facă pe cei doi să fie în El Însuşi un om nou, făcând astfel pace,

şi i-a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia.

El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii, vouă celor ce eraţi departe şi pace celor ce erau aproape,

căci prin el şi unii şi alţii avem intrare la tatăl într-un Duh.

Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi cetăţeni împreună cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu” (Efeseni 2:12-19).

Este clar că aici Pavel pune pe de o parte naţiunile, iar pe de alta pe Israel. Este interesant de văzut că Legea de la Sinai devenise parte din „vrăjmăşia” dintre Israel şi naţiuni şi de aceea trebuia înlăturată. Dar punctul esenţial aici este că prin cruce, prin trupul Său murind acolo, Domnul Isus a câştigat dreptul de cetăţenie în Israel, adică în familia lui Dumnezeu, pentru toate naţiunile! Dar nu numai atât, ci chiar şi cei din Israelul fizic au acum intrare la Dumnezeu, adică în cetăţenia sfântă, tot numai prin Cristos şi prin Duhul Sfânt.

Explicaţia lucrării acesteia de unire sau de fuzionare între naţiuni şi Israel nu se încheie aici. Pavel continuă în capitolul trei să ne desfăşoare revelaţia pe care a primit-o el:

„Prin revelaţie dumnezeiască am luat cunoştinţă de taina aceasta, despre care v-am scris în puţine cuvinte.

Citindu-le, veţi vedea priceperea (înţelegerea) pe care o am eu despre taina lui Cristos,

Care n-a fost descoperită fiilor oamenilor în celelalte veacuri în felul în care a fost revelată acum sfinţilor apostoli şi profeţi ai lui Cristos prin Duhul.

Că, adică, prin Evanghelie naţiunile sunt moştenitoare împreună cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi promisiune în Cristos Isus.

Eu am fost făcut slujitor al acestei Evanghelii, după darul harului lui Dumnezeu dat mie prin lucrarea puterii Lui.

Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul să vestesc naţiunilor bogăţiile nepătrunse ale lui Cristos

şi să pun în lumină înaintea tuturor care este administrarea acestei taine ascunse de veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile,

pentru ca domniile şi autorităţile din locurile cereşti că cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de diversă a lui Dumnezeu,

după planul pe care l-a făcut în Cristos Isus Domnul nostru.” (Efeseni 3: 3-11).

Iată care este după Pavel esenţa Evangheliei:

„prin Evanghelie naţiunile sunt moştenitoare împreună cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi promisiune în Cristos Isus” (v.6).

Toate acestea ne spun clar că aceia dintre iudei care L-au primit pe Cristos şi aceia dintre naţiuni care L-au primit pe Cristos alcătuiesc împreună noul popor al lui Dumnezeu, noul Israel!

„Moştenirea” pe care i-a promis-o Dumnezeu lui Avraam şi „făgăduinţa” sau „promisiunea” făcută de Dumnezeu lui Avraam sunt nu numai ale lui. Israel ci şi a tuturor celor dintre naţiuni care L-au primit ca Domn al lor pe Domnul Isus.

Lucrurile acestea reies şi mai clar din această formulare făcută tot de Pavel:

„Toţi cei care aţi fost botezaţi pentru Cristos v-aţi îmbrăcat cu Cristos.

Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici sclav, nici liber; nu mai este nici bărbat, nici femeie, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus.

Şi dacă sunteţi ai lui Cristos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori prin promisiune” (Galateni 3: 27-29).

Iudeii îşi făceau un titlu de glorie din faptul că erau „sămânţa lui Avraam”, sau, cu alte cuvinte, „fii ai lui Avraam.” Acum Pavel ne scrie la toţi, cum nu se poate mai clar, că toţi cei care suntem ai lui Cristos suntem „sămânţa lui Avraam”, „fii ai lui Avraam”.

Acelaşi lucru îl scrie Pavel şi colosenilor care au înviat împreună cu Cristos, pentru care Cristos este „viaţa voastră” şi a căror viaţă este „ascunsă cu Cristos în Dumnezeu”:

„Aici nu mai este nici grec nici iudeu, nici circumcizie, nici necircumcizie, nici barbar, nici scit, nici sclav, nici liber, ci Cristos este totul în toţi” şi, prin urmare toţi sunt „aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi” (Coloseni 3: 1-4 şi 11 şi 12).

Aici trebuie să arătăm acum cât de organic sunt legate Persoana lui Cristos cu Lucrarea lui Cristos şi cu Biserica lui Cristos. În Efeseni, Pavel se roagă ca Dumnezeu să ne lumineze ochii inimii, ca să pricepem

„care este faţă de noi credincioşii nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui,

pe care a desfăşurat-o în Cristos, prin faptul că L-a înviat din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti,

mai presus de orice domnie, de orice autoritate, de orice putere, de orice guvernare şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.

El I-a pus totul sub picioare şi L-a făcut cap peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce împlineşte totul în toţi” (Efeseni 1: 18-23).

Şi mai puternic se reliefează aceste lucruri în Coloseni:

„El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut în toată creaţia.

Pentru că în El au fost create toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie guvernări, fie domnii, fie autorităţi. Toate au fost create în El şi pentru El.

El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El.

El este capul Trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut între cei morţi, pentru ca în toate să aibă întâietatea.

Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El

şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui” (Coloseni 1: 15-20)

Această viziune globală şi eternă a Persoanei şi a Lucrării Fiului ne sunt prezentate şi în Apocalipsa, încă din salutarea de la început:

„Har şi pace din partea Celui care este, a Celui care era şi a Celui care vine… şi din partea lui Isus Cristos, martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul regilor pământului.

A Lui, care ne iubeşte şi care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său,

şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său; a Lui să fie gloria şi puterea din eternitate în eternitate! Amin” (Apocalipsa 1: 4-7).

Cântarea celor răscumpăraţi în ceruri ne oferă aceeaşi imagine:

„Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi sigiliile: căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi de orice naţiune.

Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor domni pe pământ” (Apoc. 5: 9-10).

În teologie a apărut un curent, sau un punct de vedere, numit „teologia înlocuirii”, care spune că Biserica a luat locul lui Israel. Această teologie spune că Israel a fost pus de o parte de Dumnezeu şi că Dumnezeu îşi continuă lucrarea numai prin Biserică.

Vreau să fac clar că ceea ce expun eu aici nu este teologia înlocuirii. Ceea ce expun eu aici este teologia planului etern al lui Dumnezeu de a-şi face fii şi fiice din toate naţiunile pământului. Planul se realizează „în Cristos”, unde orice distincţie între iudei şi naţiuni a dispărut. Scopul ultim al lui Dumnezeu este a în Cristos să-şi unească toate lucrurile şi să formeze o singură familie a lui Dumnezeu alcătuită din toate naţiunile pământului.

Revenim acum la concepţia dispensaţionalistă. Aceasta spune că Biserica nu a fost profeţită în Vechiul Testament, deoarece ea nu a fost în planul lui Dumnezeu. Ea a fost introdusă ca o paranteză în timp, atunci când lui Isus I-a devenit clar că iudeii nu-L vor accepta ca Împărat şi că la un moment dat într-un viitor foarte apropiat paranteza va fi închisă prin faptul că Biserica va fi răpită în cer, iar Isus va coborî din nou la Ierusalim şi va relua istoria cu Israel, instaurând aşa numita Împărăţie de o mie de ani.

Locul unde această teorie este contrazisă în modul cel mai puternic este în Efeseni, la începutul şi la sfârşitul discuţiei despre lucrarea lui Dumnezeu de a-şi uni întreaga omenire într-un singur popor al Său prin Isus Cristos.

Atât la începutul discuţiei, cât şi la sfârşitul ei, ni se spune că aceasta este esenţa planului lui Dumnezeu din veşnicie, esenţa Evangheliei lui Dumnezeu. Iată declaraţia de început:

„Căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi,

ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea timpurilor, spre a-şi uni iarăşi într-unul în Cristos toate lucrurile…” (Efeseni 1: 9-10)

Iar la sfârşit, după ce ne dă imaginea grandioasă a modului în care Dumnezeu Îşi va face cunoscută înţelepciunea Lui nespus de diversă „prin Biserică”, adaugă că aceasta se face

„după planul etern pe care L-a făcut în Cristos Isus, Domnul nostru” (Efeseni 3: 10-11).

Biserica alcătuită din toate naţiunile pământului, inclusiv Israelul convertit în final (Romani 11: 15 şi 25-26), după ce au fost convertite toate celelalte naţiuni, nu este un plan incidental al lui Dumnezeu, ci este planul lui cu omenirea alcătuit înainte de creaţie şi este esenţa Evangheliei vestite de Domnul Isus şi de toţi apostolii Săi!

Să facem un mic exerciţiu mintal. Să avem înaintea ochilor minţii planul lui Dumnezeu ca din toate naţiunile pământului să-Şi alcătuiască în Cristos un popor care să fie al Lui, pasionat pentru sfinţenie (Tit 2:14).

Toţi cei care sunt în Cristos sunt sămânţa lui Avraam, sunt fii şi fiice ale lui Avraam, sunt membri ai familiei lui Dumnezeu.

Acum, presupunând schema dispensaţionalistă a scoaterii Bisericii de aici şi a reluării istoriei numai cu Israel, ce se întâmplă cu planul făcut de Dumnezeu „în Cristos”? Unitatea omenirii în Cristos este anulată şi apare iarăşi deosebirea fundamentală între Israel şi naţiuni? Apare iarăşi zidul de despărţire şi vrăjmăşia dintre aceste două entităţi?

Unde rămâne atunci consecvenţa lui Dumnezeu în istorie?

O gândire atentă ne va face să ne dăm seama că distincţia între Israel, Biserică şi naţiuni, ca unităţi cu care Dumnezeu tratează în mod diferit, nu este biblică. Israelul şi naţiunile vin laolaltă „în Cristos,” adică în trupul lui Cristos, în Biserică.

Biserica este soluţia lui Dumnezeu la diviziunea artificială creată între Israel şi naţiuni. Biserica este soluţia lui Dumnezeu la problemele create de cel rău în omenire. Şi soluţia aceasta nu este una temporală, provizorie, limitată în timp, ci este soluţia lui Dumnezeu, anunţată lui Avraam şi realizată în Cristos, şi dusă consecvent până la încheierea planului Său cu întreaga omenire.

Relaţiile Fiului cu Tatăl SăuOmul este o persoană şi aceasta înseamnă că este o fiinţă în relaţii cu alte fiinţe. Felul de relaţii pe care le stabileşte o persoană cu alte persoane este definitoriu, deoarece relaţiile, adică, atitudinea faţă de alte persoane şi modul în care tratează alte persoane, arată ce fel de caracter are acea persoană, sau ce fel de structură lăuntrică are ea.Omul este o persoană care are nevoie de relaţii cu alte persoane. El nu poate exista ca persoană fără relaţii. Iar când relaţiile cu alte persoane sunt armonice, sunt frumoase şi reciproce, persoana se simte împlinită şi este fericită. Aşadar, omul are nevoie de relaţii; capacitatea lui de a intra în relaţii şi de a întreţine relaţii armonice îi arată caracterul, structura lăuntrică, iar succesul în relaţii îi dă fericirea. Prin urmare, de la început până la sfârşit, totul în viaţa omului se decide în relaţiile sale cu alte fiinţe umane.De unde să ştim atunci care sunt relaţiile cele mai bune şi cum putem noi să intrăm în astfel de relaţii şi apoi să menţinem astfel de relaţii? Acestea sunt întrebări cruciale pentru fiecare om care trăieşte în această lume.Răspunsul pe care l-am dat deja la aceste întrebări stă în aceste două cuvinte: relaţii trinitariene. În eseul precedent am arătat cum se relaţionează cele trei Persoane din Sfânta treime una cu alta. Fiindcă destinul nostru este să fim fii ai lui Dumnezeu, dacă acceptăm invitaţia pe care ne-o face în acest sens Sfânta Treime, modelul nostru trebuie să fie Fiul lui Dumnezeu. Trebuie să ne uităm cu mare atenţie şi băgare de seamă la relaţiile în care trăieşte Fiul cu Tatăl Său şi să învăţăm şi să ne însuşim acest fel de relaţii. Apostolul Pavel ne cheamă să facem să fie şi în noi gândul (gândirea) care era în Cristos Isus (Filipeni 2:5). Iar apostolul Petru ne spune chiar să ne înarmăm cu acest fel de gândire (1 Petru 4:1). Dacă ne uităm bine la aceste texte descoperim că gândirea lui Cristos amintită în ele nu se referă la ceva principii filosofice, ci se referă la relaţiile pe care le are Fiul cu Tatăl Său.

Atunci, cum gândea Fiul? Cum se relaţiona El cu Dumnezeu Tatăl? Există mai multe texte în Sfânta Scriptură care ne dau răspunsul la aceste întrebări. Le vom analiza pe rând şi totalitatea lor ne va da gândirea Domnului nostru.

Primul şi cel mai fundamental este Ioan 5:18-30. Isus a fost acuzat că, numindu-L pe Dumnezeu Tatăl Său, „Se făcea deopotrivă cu Dumnezeu” (în greacă, cuvântul pentru „deopotrivă” este isos – de la care avem isoscel – care înseamnă „egal”). Domnul Isus nu neagă că este egal cu Dumnezeu, ci doar le explică ce înţelege El prin egalitatea cu Dumnezeu şi, mai ales, ce relaţii există între Sine şi Tatăl Său.

Aşadar, cum înţelege Isus egalitatea Lui cu Dumnezeu? Ca să înţelegem răspunsul Lui, trebuie ca mai întâi să ne ducem înapoi la ceea ce s-a întâmplat în grădina Eden în Geneza 3. Acolo, şarpele le spune primilor doi oameni că dacă vor mânca din pomul interzis lor de Dumnezeu vor fi ca Dumnezeu (discuţia, deci, este despre egalitatea cu Dumnezeu). Din întreaga discuţie rezultă că şarpele insinuează că a fi ca Dumnezeu înseamnă să fii într-o poziţie în care nimeni nu mai este deasupra ta, nimeni nu-ţi mai poate porunci ceva şi, prin urmare, faci tot ce vrei tu. În cazul lor, Adam şi Eva nu mai trebuie să asculte de Dumnezeu, ci de propria lor judecată şi raţiune: dacă pomul este bun de mâncat, este frumos la privit şi de dorit şi de dorit ca să deschidă mintea, să fie liberi să dea curs atracţiei şi dorinţei şi să nu-L mai asculte pe Dumnezeu. Această independenţă de Dumnezeu şi supremaţie a dorinţei proprii şi a gândirii proprii, le insinuează şarpele, înseamnă a fi ca Dumnezeu.

Aceasta este înţelegerea satanică a egalităţii cu Dumnezeu. Acum, să vedem ce răspunde domnul Isus la acuzaţia că se face egal cu Dumnezeu. El spune trei lucruri despre Fiul, care prin natură este egal cu Dumnezeu, dar care prin modul în care înţelege El poziţia Sa de Fiul înţelege să se relaţioneze într-un anumit mod cu tatăl Său:

1. Fiul nu face nimic de la Sine Însuşi (v.19);

2. Fiul nu face decât ce-L vede pe Tatăl că face(v.19); şi

3. Fiul face în toate numai voia Tatălui (v.30).

Să le analizăm pe rând.

1. Fiul este atât de ataşat de Tatăl Său încât nu poate să conceapă să facă ceva independent de Tatăl Său. Teoretic desigur că El ar putea să se smulgă din dependenţa de Tatăl Său şi să facă ceva numai de la Sine, dar aceasta ar fi o negare a unităţii dintre Sine şi Tatăl Său, o negare a naturii Lui de Fiu! Să ne aducem aminte că atunci când Domnul Isus defineşte relaţia dintre Sine şi noi şi o compară cu relaţia dintre o viţă şi mlădiţa ei, El adaugă: „Căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Desigur că noi putem să facem acţiuni separat de El, dar când le facem ne negăm unitatea cu El, ne călcăm în picioare natura de fraţi ai Lui şi de fii ai lui Dumnezeu. Dependenţa de Dumnezeu, ataşamentul total faţă de Dumnezeu, refuzul oricărui gând de a face ceva separat sau independent de Dumnezeu este atitudinea şi gândirea fundamentală a Fiului lui Dumnezeu. Şi aceasta trebuie să fie atitudinea şi gândirea fundamentală a fiilor lui Dumnezeu.

2. Este tendinţa înnăscută în fiecare fiu să-şi imite părinţii. Este unul dintre cele mai fundamentale instincte cu care ne năştem. A refuza să fie ca părinţii săi este ceva străin firii oricărui copil. Abia mult mai târziu în viaţă, când începe să se definească personalitatea proprie în opoziţie cu orice altă personalitate, tânărul decide dacă vrea să mai urmeze modelul părinţilor săi, sau îşi alege alte modele. Aceasta mai ales atunci când ajunge la concluzia că părinţii nu sunt modele demne de urmat. Tatăl Domnului Isus este Persoana desăvârşită, Modelul ideal pe care dacă-L cunoşti cu adevărat, nu poţi să nu-L iubeşti, nu poţi să nu doreşti să fii ca El. Când Domnul Isus ne spune că „Fiul nu face decât ce-L vede pe Tata că face”, El ne vorbeşte ca unul care Îl cunoaşte pe deplin pe Tatăl, care este pe deplin convins că a-L imita pe Tatăl Său înseamnă a urma Modelul Suprem în toate privinţele imaginabile. Când iubeşti cu toată fiinţa pe cineva, imitarea acelei fiinţe nu este numai o pornire din străfunduri, ci este şi o bucurie şi o împlinire totală.

3. Fiul este o persoană, adică are voinţă proprie. Dar, din spiritul Lui de dependenţă totală de Tatăl Său şi din pornirea Lui din adâncuri de a-L imita pe Tatăl Său se naşte bucuria de a accepta voinţa Tatălui Său şi de a o adopta ca pe propria Sa voinţă. Când accepţi de bună voie şi din convingere şi din dragoste să faci din voia altcuiva voia ta nu-ţi ucizi persoana (căci centrul şi esenţa persoanei este voinţa), ci o faci să înflorească şi să rodească. A accepta în libertate să faci din voia lui Dumnezeu voia ta este un act de înţelepciune, un act de iubire şi un act prin care descoperi adevărata împlinire.

Al doilea text care ne arată relaţia dintre Fiul şi Tatăl Său este Filipeni 2:3-11. În inima acestui text (v.5) se află chemarea către noi să avem acelaşi fel de a gândi pe care îl are Cristos. Textul începe cu chemarea ca în smerenie să-i privim pe alţii ca fiind mai sus ca noi şi să căutăm foloasele lor nu pe ale noastre, căci – continuă logica textului – aşa a gândit Cristos! Într-adevăr, măcar că el era egal cu Dumnezeu, S-a golit de Sine, a luat chip de sclav, L-a ascultat pe Tatăl Său până la moarte de cruce şi astfel a arătat că oamenii sunt atât de sus în ochii lui Dumnezeu, atât de preţioşi pentru Dumnezeu încât merită ca El Însuşi să-Şi dea viaţa în locul lor. Deci, El S-a smerit, i-a privit pe alţii mai sus ca pe Sine, a căutat nu folosul Lui ci folosul lor şi a murit în locul lor! De aceea L-a înălţat Tatăl în cea mai înaltă poziţie din tot universul (v.9-11).

Prin toate acestea ni se explică şi ce înseamnă smerenie. În primul rând, smerenie înseamnă să te aşezi pe locul cel mai de jos cu putinţă pentru ca de acolo să-i vezi pe toţi oamenii ca fiind mai sus ca tine. Şi dacă ei sunt mai sus, tu eşti slujitorul lor, tu cauţi folosul lor, tu te investeşti pentru ei şi te cheltuieşti pentru ei. În al doilea rând, smerenie înseamnă ascultare. Adică accepţi să ai pe cineva deasupra ta şi să faci din voinţa lui voinţa ta: Şi am văzut că dacă Acela este Dumnezeu, a accepta să te smereşti înaintea Lui, adică a accepta să se facă nu voia Ta ci voia Lui este cea mai mare înţelepciune de care poţi da dovadă. Căci smerenia care te duce la ascultare – chiar dacă te face sclavul altora – te duce în final la cea mai mare înălţare imaginabilă!

Un alt text care ne aduce lumină în modul în care trebuie să ne relaţionăm cu Dumnezeu ni-L oferă chiar Domnul Isus. Să ţinem mai întâi cont de faptul că Domnul Isus este cel care ne-a învăţat să-I spunem lui Dumnezeu „Tată” şi ne-a învăţat că noi suntem fiii Lui. Chiar dacă în Vechiul Testament găsim conceptul că Dumnezeu este Tatăl poporului Israel, conceptul acesta se referea numai la Israel ca popor, nu era individualizat în aşa fel încât fiecare persoană să înveţe să practice o relaţie cu Dumnezeu de fiu cu Tatăl său. Domnul Isus a introdus conceptul acesta prin învăţătura că prin El (prin Isus) şi prin Duhul Sfânt suntem născuţi din nou, suntem născuţi de sus, suntem născuţi din Dumnezeu (Ioan 3:3-5 şi 1:11-13). Ei bine, acest Isus care ne învaţă că suntem născuţi din Dumnezeu şi că suntem fii ai Lui şi că el este Tatăl nostru, ne dă următoarea învăţătură care pentru mulţi poate fi contradictorie:

„Cine dintre voi, care are un sclav care ară sau paşte oile, îi va zice când vine de la câmp: Vino îndată şi aşază-te la masă?

Nu-i va zice mai de grabă: Găteşte-mi să mănânc, încinge-te şi slujeşte-mi până voi mânca şi voi bea eu; după aceea, vei mânca şi vei bea şi tu?

Va rămâne el îndatorat faţă de sclavul acela, pentru că sclavul a făcut ce-i fusese poruncit? Nu cred.

Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: Suntem nişte sclavi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.” (Luca 17: 7-10).

Textul acesta capătă şi mai multă lumină când aflăm că în antichitate un tată avea drept de stăpân absolut asupra copiilor săi, până acolo încât putea vinde un copil ca sclav, sau, dacă fiul nu-l asculta, putea cere ca acel fiu să fie ucis cu pietre. Concepţia aceasta este vizibilă şi în Vechiul Testament.

Totul depindea atunci de ce fel de om era cel ce-ţi era tată. Putea să fie un om rău şi să te trateze ca pe o marfă (copiii erau pentru unii doar o sursă de câştig), sau putea să fie bun şi să stabilească cu tine relaţii de preţuire şi de dragoste. De aici şi bucuria imensă care era în Israel că Dumnezeul care i-a ales şi care li S-a revelat la Sinai este bun (Exod 34:5-6) şi se poartă cu poporul Său cu gingăşie, răbdare şi bunătate.

Domnul Isus ne învaţă să-I spunem lui Dumnezeu „Tatăl nostru…”, dar ne învaţă să adăugăm imediat: „Sfinţească-Se Numele Tău”, adică „Să fii onorat”, „Să fii respectat”, „Să ţi se dea cinstea cuvenită” şi ne învaţă să adăugăm imediat că vrem să fie Împăratul nostru (să se instaleze Împărăţia Lui în noi) şi să se facă voia Lui în noi aşa cum se face în ceruri!

Relaţia noastră cu Dumnezeu trebuie să fie una de intimitate şi de dragoste ca între un fiu şi Tatăl său, dar trebuie să fie în acelaşi timp din partea noastră şi o atitudine de respect, de supunere şi, mai ales, de ascultare.

În greacă, pentru a exprima noţiunea de slujire cuiva aveai cuvântul diakoneo. Când îi slujeai cuiva cu diakoneo, îi slujeai fie din mărinimie, fie din amabilitate, fie pentru bani. Este extrem de important să ştim că niciodată în Noul testament slujirea lui Dumnezeu nu este exprimată prin diakoneo. Când este vorba de slujire lui Dumnezeu se foloseşte fie cuvântul latreo, fie cuvântul douleo. Acest verb din urmă vine de la substantivul doulos, care înseamnă sclav. Cel ce slujeşte cu diakoneo condescende să slujească. Cel ce slujeşte cu douleo nu are de ales, căci el este proprietatea lui Dumnezeu şi trebuie să facă ce-i cere Stăpânul. Nouă, celor ce ne-am unit cu Cristos ni se spune direct că nu mai suntem ai noştri, ci am fost cumpăraţi cu un preţ (cu viaţa Fiului lui Dumnezeu dată pentru noi) şi deci trebuie să ne supunem Proprietarului nostru şi să ascultăm de El ( vezi 1 Corinteni 6:17-19).

Paradoxul cel mai minunat în Sfânta Scriptură este că atunci când „ne vindem” sau ne lăsăm „cumpăraţi”, adică ne dăruim total şi absolut lui Dumnezeu, ca sclavi ai Lui ca să se facă voia Lui în noi, descoperim că am intrat în adevărata libertate!

Când Fiul ne face liberi suntem cu adevărat liberi (Ioan 8:36) şi El ne face liberi învăţându-ne să fim fii ai lui Dumnezeu cu mentalitate de sclavi care Îl slujesc pe Tatăl lor în dumnezeiască dragoste, situaţie care este dumnezeiască libertate.

Mai adaug un text esenţial pentru tema noastră. În Matei 11:27, Domnul Isus le face ucenicilor acest anunţ uluitor:

„Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu”!

Imaginează-ţi că ai fi tu în locul Lui şi că ţi-ai anunţa prietenii (şi duşmanii!):

„Aflaţi că Dumnezeu tocmai a pus tot universul în mâinile mele şi de acum sunt eu stăpân peste toate, inclusiv peste voi toţi!”

Imaginează-ţi care ar fi imediat următorul tău gând? Care ar fi următoarea ta atitudine? Cum te-ai descrie acum pe tine? Stai şi imaginează-ţi o asemenea situaţie şi gândurile care ţi-ar veni în minte.

Apoi, să mergem mai departe la relatarea lui Matei despre Isus. Acesta, îndată ce-i anunţă pe ucenici despre acest fapt uluitor de mare, adaugă:

„Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă… şi învăţaţi de la Mine, căci eu sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11:28-29).

În momentul în care stă cu universul în mâini, gândul lui este la cei trudiţi şi împovăraţi si apoi se descrie pe sine, în fiinţa lui cea mai lăuntrică („inima”), ca fiind blând şi smerit!

Ca să înţelegem cât de nemaiauzită este descrierea aceasta de Sine, trebuie să mergem înapoi în antichitate şi să cunoaştem mentalitatea acelei vremi. Pe la anul 330 înainte de Cristos, Aristotel a scris un manual de etică în care a enumerat virtuţile cele mai importante pe care trebuie să le aibă un om: înţelepciune, prudenţă, dreptate şi curaj. Tot acolo Aristotel spune că smerenia este numai pentru sclavi! Blândeţea nu era nici ea ţinută în mare cinste!

Nu este uluitor să vedem că Fiul lui Dumnezeu îşi descrie atitudinea lui interioară definitorie prin aceşti termeni dispreţuiţi de lume: blândeţea şi smerenia?!

Am introdus aici conceptul de relaţii trinitariene, prin care definim relaţiile care există între persoanele din Sfânta Treime – relaţii care produc absolută fericire. În cadrul acestor relaţii, ceea ce trebuie să ne intereseze pe noi sunt relaţiile pe care le are Fiul cu Tatăl Său, deoarece şi noi suntem chemaţi să intrăm ca fii în relaţii cu Sfânta Treime.

Am vorbit apoi de compatibilitate. Aceasta este un potenţial: este capacitatea de a intra în relaţii cu Sfânta Treime. Pentru ca această capacitatepotenţialitate) să devină realitate, noi trebuie să învăţăm un singur nou concept: relaţii! Şi anume, felul de relaţii pe care le are Fiul cu Tatăl Său. (sau

În Romani 8:29 ni se spune că din veşnicie (de la acel Sfat sau Consiliu când Sfânta Treime a decis crearea noastră după chipul şi asemănarea Lor) Dumnezeu a decis ca noi „să fim conformaţi asemenea chipului Fiului Său” (termenul grec este symmorphous, care înseamnă „formaţi împreună”, termen care poate fi redat prin „conformaţi”).

A fi asemenea chipului Fiului înseamnă a învăţa şi a practica, în mod normal, natural, din întreaga fiinţă, acelaşi fel de relaţii pe care le-am văzut la Fiul. De acest fel de relaţii devenim capabili numai dacă ne înnoim felul de a gândi şi dacă ne înarmăm cu felul de gândire al lui Isus. Dar în modul cel mai adânc symmorphous înseamnă că după chipul Domnului Isus ne formăm numai împreună cu Fiul, adică numai în unire cu Fiul. Numai învăţând să fim una cu El şi trăind în această unire cu El suntem schimbaţi în acelaşi chip cu al Lui, din treaptă în treaptă, prin Duhul Sfânt (2 Corinteni 3:18).

Cum ne relaţionăm cu persoanele din Sfânta TreimeSă avem tot timpul înaintea ochilor noştri (în gândirea noastră) imaginea aceasta de ansamblu:1. Dumnezeu ca Sfântă Treime şi relaţiile de dragoste agape dintre Ele;2. Planul lor de a ne face pe noi ca persoane care în final să locuim împreună cu Ei în calitate de fii şi asemenea Fiului;3. Ca să putem să locuim cu Sfânta Treime (compatibilitate) trebuie să învăţăm să fim capabili de acelaşi fel de relaţii de dragoste agape pe care le vedem între Ei;

4. Ca fii, trebuie să învăţăm să ne relaţionăm cu Tatăl aşa cum se relaţionează Ful cu Tatăl: trebuie să avem acelaşi fel de gândire ca şi El şi aceeaşi blândeţe şi smerenie;

5. Oamenii sunt chemaţi aici şi acum să intre în relaţii directe, personale, cu Persoanele din Sfânta Treime şi să trăiască în unire şi în comuniune cu aceste Persoane.

Primele patru puncte le-am tratat în cele două eseuri anterioare. Astăzi vom vorbi despre relaţiile noastre cu Persoanele din Sfânta Treime.

Voi începe prin a vă voi aminti expresia lui Irineu (cca 180 după Cristos) care a spus că Fiul şi Duhul Sfânt sunt mâinile Tatălui, cu care El ne cuprinde şi cu care ne leagă de Sine şi prin care lucrează în noi. Imaginea aceasta nu trebuie să ne părăsească niciodată.

Un alt lucru fundamental pe care trebuie să ni-l imprimăm bine în gândire este unitatea dintre Fiul şi Duhul Sfânt (unitate care nu însemnează contopire şi pierderea identităţii, ci păstrarea Persoanei fiecăruia). Pentru a înţelege această unitate, să începem prin a ne uita la rolul Duhului Sfânt în viaţa pe pământ a Fiului. Duhul Sfânt I-a conceput trupul în fecioara Maria. Duhul Sfânt a fost cu copilul Isus şi L-a călăuzit pe tot parcursul copilăriei şi tinereţii – în anii când I s-a format gândirea ca om – S-a coborât peste El la botez, marcând în mod public şi vizibil şi auzibil unitatea dintre Dumnezeu Tatăl, Duhul Sfânt şi Fiul. Duhul Sfânt L-a dus în pustie ca să fie ispitit de Diavolul şi cu siguranţă că nu L-a abandonat acolo. Domnul Isus a făcut toate minunile Lui prin puterea Duhului Sfânt şi a declarat că prezenţa Duhului Sfânt cu El este un semn al prezenţei Împărăţiei lui Dumnezeu cu El. Duhul Sfânt este puterea Lui Dumnezeu care L-a înviat pe Domnul Isus din morţi. După înălţare şi întronare la dreapta Tatălui, Domnul Isus este cel care ne trimite Duhul Sfânt care purcede (izvorăşte, pleacă) de la Tatăl.

Ioan Botezătorul a spus despre Domnul Isus că Lui „Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură, adică între El şi Duhul Sfânt este plinătate absolută. Tot Ioan este cel care ne spune că Domnul Isus este cel care ne botează cu Duhul Sfânt, adică ni-L dă din abundenţă.

Ceea ce trebuie să ne rămână din toate acestea este că Domnul Isus şi Duhul Sfânt sunt inseparabili în fiinţa Lor. Dar ei sunt inseparabili şi când vin la noi şi când locuiesc în noi. Să urmărim şi lucrul acesta în Scripturi. În Ioan 1:11-13 citim că cine Îl primeşte pe Domnul Isus este născut din Dumnezeu. Apoi, imediat în Ioan 3:3-5 ni se spune că Cel ce ne naşte din nou, ne naşte de sus, este Duhul Sfânt. În 1 Corinteni 6:17 ni se spune că cine se lipeşte de Domnul Isus aşa cum se uneşte un bărbat cu o femeie (adică, dăruindu-se plenar unul celuilalt) devine un singur Duh cu El; şi ca să ne fie şi mai clar, imediat în versetul 19 ni se spune că trupurile noastre că trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt. În Tit 3:4-7 vedem acelaşi lucru: naşterea din nou este făcută de Domnul Isus şi prin Duhul Sfânt.

Să urmărim acum acelaşi fenomen în Efeseni, unde citim următoarele:

În 2:18

Avem intrare la Dumnezeu avem prin Domnul Isus şi prin Duhul Sfânt

În 2:20

Suntem o locuinţă a lui Dumnezeu prin Domnul Isus şi prin Duhul Sfânt

În 3:16-17

Să căutăm să ne întărim în putere prin Duhul Sfânt aşa încât Domnul Isus sa locuiască în inimile noastre;

În 3:18-19

Să pricepem şi să cunoaştem dragostea lui Cristos (turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt – Romani 5:5 – şi rodită în noi de Duhul Sfânt – Galateni 5:22).

Când se uită retroactiv la viaţa lui de misionar, Pavel scrie că n-ar îndrăzni să amintească nimic altceva decât ceea ce a făcut Cristos prin viaţa lui, dar imediat adaugă: prin Duhul Sfânt (Romani 15:18-19).

Sper că efectul cumulativ al acestor texte să fie de aşa natură încât niciodată să nu mai gândim că am putea să-L avem pe Unul fără să-L avem şi pe Celălalt.

Un alt efect trebuie să fie acela că noi trebuie formăm gândirea în aşa fel încât să ne devină ceva care „ne-a intrat în sânge” să ne raportăm normal atât la Domnul Isus cât şi la Duhul Sfânt ca fiind prezenţi în noi, adică să ne dezvoltăm capacitatea de a avea relaţii intime, personale, directe cu amândoi (în predicile publicate în volumul Trăind prezentul în lumina viitorului şi în cursurile mele de viaţă spirituală am chiar sugerat rugăciuni specifice cu care să ne adresăm Tatălui, cu care să ne adresăm Fiului şi cu care să ne adresăm Duhului Sfânt).

Relaţia noastră cu Domnul Isus o aveţi prezentată în mod sistematic în eseul Unirea cu Cristos şi trăirea noastră împreună cu El, iar relaţia noastră cu Duhul Sfânt o aveţi prezentată în eseul Cum trăim sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Pentru ca toate aceste învăţături să nu rămână doar idei interesante în intelectul nostru, ci să devină însăşi esenţa trăirii noastre pe acest pământ, trebuie să facem trei eforturi:

– Să învăţăm să trăim în unire cu Cristos;

– Să învăţăm să trăim călăuzirea Duhului Sfânt;

– Să învăţăm să le îmbinăm în aşa fel încât ele să ne devină reale în noi amândouă.

Lucrul acesta se poate realiza numai prin practică perseverentă şi îndelungată. Nimeni nu le poate face pentru tine. Şi indiferent cât de bine le-ai înţeles, ele nu devin bunul tău decât prin practică personală. Şi dacă le dai de o parte ca teorii ciudate sau nepractice, o faci pentru că nu ai stăruit să le practici personal până poţi să spui că ai gustat şi ai descoperit cât de bun este Domnul.

Dar trebuie să intri mai întâi în relaţia cu Domnul Isus, primindu-L (şi reprimindu-L, dacă n-ai practicat până acum trăirea împreună cu El, deoarece faptul că L-ai primit cândva trebuie actualizat sau repetat mereu) în viaţa ta ca Domn al tău, Mire al tău, Preaiubit al tău şi apoi să cultivi relaţia cu El şi cu Duhul Sfânt pe care Îl aduce El cu Sine când vine în tine.

La toate acestea mai trebuie adăugat un lucru de aceeaşi importanţă fundamentală. Iată care este acesta. După ce Pavel ne învaţă să trăim cu Duhul Sfânt în mintea noastră şi cu Domnul Isus în inima noastră (Efeseni 3:16-17), el trece imediat să ne spună că ţinta noastră supremă trebuie să fie să ajungem „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (v.19). Cum se poate ajunge la o stare atât de extraordinară? Răspunsul pe care ni-l dă Pavel are două părţi:

1. Să pricepem (cunoaştere mintală) care sunt dimensiunile dragostei Domnului Isus:

– atât de largă încât poate cuprinde toată lumea,

– atât de lungă cât durează viaţa ta,

– atât de adâncă încât oricât de jos ai căzut, ea îşi îmbină mâinile sub tine ca să te ridice, şi

– atât de înaltă încât ţinteşte să te ridice până la Dumnezeu.

2. Să cunoaştem această iubire, în sensul cunoaşterii dintre persoane, care este cunoaştere prin unire: cunoaştem această iubire când ne lăsăm umpluţi de ea, călăuziţi de ea, determinaţi de ea. Când ne umplem aşa de ea (printr-un act voluntar repetat mereu) ne uităm la 1 Corinteni 13:4-7, care ne arată ce face şi cum se comportă această iubire, şi începem să practicăm dragostea aceasta cu toată convingerea şi cu toată dăruirea de sine.

Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură că atunci când le facem pe toate acestea suntem plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.

Biblia ne spune că Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul Său, după asemănarea Sa (Geneza 1:26-28), dar nu ne spune în ce constă acest chip şi această asemănare. Teologii se împart în foarte multe tabere atunci când definesc ce este chipul şi ce este asemănarea. De exemplu, în ortodoxie se afirmă că „chipul” este o problemă de structură (omul este o fiinţă raţională), iar asemănarea este o problemă de etică. Ei afirmă că prin neascultarea lui Adam asemănarea (chipul moral) a fost pierdută, dar chipul (omul ca fiinţă raţională) nu a fost pierdut. Teologii protestanţi sunt aproape unanimi în a spune că „chip” şi „asemănare” sunt sinonime şi pentru aceasta arată că cele două sunt folosite alternativ în Geneza 9:6 şi Iacov 3:9.Nu voi intra în enumerarea şi discutarea teoriilor referitoare la sensul expresiei „chipul lui Dumnezeu” în om. O expunere şi analiză a acestora puteţi găsi in cartea lui Milard Erickson, Teologie creştină, pag. 434-453 (cartea se poate găsi la Editura cartea creştină, a Societăţii Misionare Române, din Oradea).Consider că cea mai utilă interpretare a chipului este aceea că omul este „persoană”, în sensul modern al cuvântului, şi anume, o fiinţă care gândeşte pentru sine, simte pentru sine, şi voieşte (decide) pentru sine (se autodetermină). Un aspect fundamental al persoanei, absolut definitoriu pentru om, este capacitatea de intrare în relaţii cu alte persoane şi necesitatea de a fi în relaţii cu alte persoane. Un copil crescut în condiţii în care nu vede alte persoane nu se poate dezvolta ca om, ca persoană, şi moare. Dragostea este liantul dintre persoane şi copilul căruia nu i se acordă dragoste nu se dezvoltă ca persoană normală. Iată de ce afirm că relaţionarea este o caracteristică fundamentală şi definitorie a persoanei.Vorbind despre „relaţii” unui grup de pastori din Republica Moldova, unul dintre ei, venit de undeva dintr-un fund de ţară, s-a ridicat şi m-a întrebat: „Ce sunt acelea relaţii?” Pentru el cuvântul era nou şi se cerea definit. I-am răspuns că în 1 Petru 5:5 găsim expresia „în legăturile voastre” unii cu alţii. Acestea sunt relaţiile: sunt legăturile pe care le stabilim între noi şi modul în care ne tratăm unii pe alţii. Explicaţia i-a fost suficientă.În Coloseni 3:14, ca o culme a listei de trăsături de caracter pe care trebuie să ni le formăm, ca să fim asemenea Celui ce ne-a făcut, ni se spune: „mai presus de toate, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii”. Ultimele două cuvinte din acest citat sunt deosebit de importante pentru tema noastră. În greceşte ele sunt syndesmos teleiotetes. Desmos înseamnă „legături”; prefixul syn înseamnă „cu”, sau „împreună cu” – şi atunci syndesmos trebuie înţeles ca însemnând „legături împreună”, adică „relaţii.” Teleiotetes înseamnă „desăvârşire” sau „perfecţiune.” Pentru înţelegerea corectă a expresiei syndesmos teleiotetes trebuie să inversăm cuvintele şi atunci căpătăm sensul ei exact: „perfecţiune în relaţii.” Punându-le pe toate laolaltă, căpătăm sensul adevărat al întregii afirmaţii a textului: Îmbrăcaţi-vă (echipaţi-vă, învăţaţi-vă) cu dragostea agape, care este perfecţiunea în relaţii. Sau, putem citi şi fără inversare şi atunci citim că dragostea agape produce relaţii perfecte.

Să adăugăm aici informaţia pe care ne-o dă Ioan că „Dumnezeu este dragoste (agape)” (1 Ioan 4:8 şi 16). În Dumnezeu dragostea este o trăsătură fundamentală sau de esenţă.

Cu toate acestea în gând, să ne uităm acum la relaţiile care există între Persoanele din Sfânta Treime. Pentru aceasta, trebuie să punem laolaltă toate informaţiile pe care ni le dă Domnul Isus în Evanghelii, şi cu precădere în Evanghelia după Ioan, despre Tatăl, despre Fiul şi despre Duhul Sfânt şi despre relaţiile dintre ei, adică ce fac Ei unul altuia. Eu le-am sistematizat în felul următor.

Tatăl:

– Îl iubeşte pe Fiul

– Îi arată Fiului tot ce face

– Tot ce face, face de dragul Fiului şi pentru Fiul

– Tot ce are dă Fiului

– Îşi găseşte toată plăcerea în Fiul.

Fiul:

– Îl iubeşte pe Tatăl

– Priveşte tot timpul la Tatăl şi face tot ce-L vede pe Tatăl că face

– Nu face nimic de la Sine, adică independent de Tatăl

– Face în toate numai voia Tatălui

– Tot ce-I dă Tatăl împlineşte şi apoi Îi aduce înapoi Tatălui

– Plăcerea Lui supremă este să-i facă plăcere Tatălui.

Duhul Sfânt:

– Iubeşte pe Tatăl şi pe Fiul

– Tatăl şi Fiul Îl iubesc pe Duhul Sfânt şi tot ce fac, fac numai prin Duhul Sfânt

– Duhul Sfânt este liantul de dragoste dintre Tatăl şi Fiul

– Duhul Sfânt ne îndreaptă privirile întotdeauna către Tatăl şi către Fiul şi ne îndeamnă să-I ascultăm, să-I imităm şi să Le dăm slavă.

Din toate acestea căpătăm imaginea a trei Persoane care fiecare trăieşte pentru celelalte două şi Îşi găseşte plăcerea în a le dărui lor totul şi în a Se dărui pe Sine celorlalţi doi. În acelaşi timp, fiecare se simte tot timpul că este Obiectivul iubirii celorlalţi doi. Fiecare se simte astfel atât împlinit cât şi în siguranţă. Şi aceasta este fericire perfectă! Iată de ce Dumnezeu este numit de Pavel „fericitul nostru Dumnezeu” (1 Timotei 1: 11 si 6:15).

Un Dumnezeu care ar fi totalmente singur, în absolută izolare, n-ar şti ce-i aceea fericire, deoarece fericirea vine numai din comuniune între persoane. Şi de aici vedem că relaţii perfecte înseamnă fericire perfectă!

Să reţinem deci aceşti trei termeni fundamentali: persoane – comuniune – fericire.

Să discutăm acum termenul central: comuniune. Comuniunea care dă fericire este comuniunea dominată şi guvernată de dragostea agape.

Se ştie că dragostea eros (erotică) este flămândă şi tot timpul cere să fie săturată (împlinită) de persoana cealaltă. Dragostea file este dragostea din prietenie, care este guvernată de principiul reciprocităţii: cât dă unul atât dă şi celălalt.

Dragostea agape se naşte din bogăţie interioară care se doreşte a fi împărtăşită şi care se împlineşte dăruindu-se. Mai trebuie să ştim că este o caracteristică de esenţă a persoanei să răspundă celeilalte persoane: când o persoană este copleşită de dăruirea de sine a dragostei agape din cealaltă persoană, ea răspunde cu dragoste agape. Acesta este sensul afirmaţiei lui Pavel că „dragostea lui Cristos ne constrânge” şi că la dăruirea Lui de Sine Însuşi pentru noi pe cruce noi răspundem cu dăruire de noi înşine (2 Corinteni 5:14-17).

Sfânta Treime este o comuniune de Persoane care se relaţionează între Ele prin dragostea agape: fiecare Se dăruieşte pe Sine cu toată bucuria şi cu toată plăcerea celorlalte Persoane.

După ce am înţeles frumuseţea relaţiilor dătătoare de fericire din Sfânta Treime, cealaltă revelaţie esenţială este să aflăm că Persoanele din Sfânta Treime au ţinut „sfat”, sau „consiliu” şi au hotărât: Să facem alte persoane ca Noi, pe care să le învăţăm să iubească cum iubim noi, să se relaţioneze în felul acesta cu Noi şi unii cu alţii şi, în final, să-i aducem să locuiască împreună cu Noi.

Trebuie să înţelegem că actualul cosmos şi actuala istorie există fiindcă Sfânta Treime urmăresc şi lucrează împreună să facă persoane capabile să intre în comuniunea Lor şi să se simtă „acasă” acolo!

Pentru a se putea realiza scopul acesta – unicul scop cu care se desfăşoară actuala istorie şi singurul obiectiv la care lucrează Sfânta Treime astăzi – trebuie să existe şi să se producă anumite elemente, stări şi situaţii.

În primul rând, omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Am văzut că aceasta înseamnă înainte de toate că omul este „persoană” ca şi Persoanele din Sfânta Treime.

Dar lucrul acesta mai înseamnă ceva tot fundamental: între Persoanele din Sfânta Treime şi persoana omului există compatibilitate. Să ilustrez ceea ce vreau să spun. De mai mulţi ani încoace se lucrează la crearea unei staţii cosmice orbitale. Pentru completarea construcţiei ei se trimit acolo oameni şi materiale cu navetele spaţiale. Ei bine, navetele acestea

Trebuie să fie „compatibile” cu staţia, adică ele trebuie să se poată cupla cu staţia şi apoi, odată cuplate etanş, atât staţia cât şi naveta să-şi poată fiecare deschide uşile pentru ca oamenii să circule dintr-una în cealaltă.

Gândiţi-vă câte elemente trebuie să aibă ele în comun ca să se poată cupla şi să poată comunica între ele! Ei bine, aşa ceva trebuie să ne imaginăm că există între Sfânta Treime şi noi oamenii: trebuie să existe între noi o compatibilitate sau o capacitate de cuplare, de unire şi de comunicare între Ei şi noi!

Cuplarea, unirea şi comunicarea noastră cu Persoanele din Sfânta Treime este exprimată în Noul Testament prin termenul koinonia, tradus în engleză prin „communion”, sau „fellowship”, iar în româneşte prin „părtăşie.” Termenul grecesc koinonia este folosit pentru a defini relaţiile de parteneriat de afaceri, în care fiecare parte aduce laolaltă tot ce are şi apoi părţile gândesc împreună, planifică împreună, lucrează împreună şi împart totul împreună.

Este crucial să vedem că atunci când apostolul Ioan vrea să ne dea esenţa veştii bune (adică esenţa Evangheliei, care este inima credinţei creştine) el o defineşte ca părtăşie cu Tatăl şi părtăşie cu Fiul Său (1 Ioan 1: 3-7). El introduce pe Duhul Sfânt ceva mai târziu în ecuaţia acestei părtăşii (1 Ioan 2: 27; 3:24; 4:13). Apostolul Pavel îi binecuvântează pe corinteni dorindu-le harul Domnului Isus, iubirea Tatălui şi părtăşia (koinonia) Duhului Sfânt (2 Corinteni 13:14).

Aşadar, primul termen la care trebuie să ne gândim este acela de compatibilitate: am fost concepuţi şi creaţi cu capacitatea de a ne cupla şi apoi de a trăi în unire cu persoanele din Sfânta Treime. Dar potenţialitatea aceasta trebuie să devină realitate şi această realitate a trăirii în unire, comunicare şi parteneriat este definită prin termenul „părtăşie”.

Acum trebuie să vedem condiţiile care ne sunt impuse de Sfânta Treime dacă vrem să trăim în părtăşie cu Ele.

Fiindcă suntem persoane, adică fiinţe care gândesc, simt şi decid (voiesc) pentru sine, asocierea noastră cu Sfânta Treime trebuie să fie voluntară: Ele ne invită, ne cheamă la această părtăşie, iar noi trebuie să ne uităm bine la Ele şi să decidem în noi înşine dacă vrem să intrăm cu toată fiinţa noastră în această părtăşie.

Următorul element este acela de dragoste agape: ni se cere să-L iubim pe Dumnezeu, Sfânta Treime, cu toată inima noastră, cu tot sufletul nostru, cu toată mintea noastră şi cu toată puterea noastră, adică cu toată personalitatea noastră. Angajarea noastră cu Ei trebuie să existe deoarece ne-am uitat cu atenţie la ce sunt ei şi cum sunt Ei şi astfel ne-am îndrăgostit de Ei, ne este drag de Ei, ne place să fim în compania Lor, fiindcă părtăşia cu Ei ne dă suprema plăcere, bucurie, desfătare şi fericire.

Următorul element se referă la natura relaţiilor noastre: ca să putem convieţui cu Sfânta Treime, trebuie să învăţăm să trăim în relaţii ca cele dintre Ei. Aici trebuie să ne gândim la două seturi de relaţii:

Primul set de relaţii se referă la relaţiile dintre noi şi Persoanele din Sfânta Treime. Trebuie să învăţăm să ne relaţionăm cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt şi cum să cultivăm aceste relaţii.

Al doilea set este format din tipul de relaţii pe care trebuie să le învăţăm şi să le practicăm cu semenii noştri. Apostolul Ioan la acestea se referă când ne spune că dacă vrem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul trebuie să umblăm în lumină. Aceasta înseamnă că trebuie să trăim cu dreptate, cu corectitudine, cu dragoste, cu bunătate, cu amabilitate, cu blândeţe, cu credincioşie, cu răbdare, cu stăpânire de sine cu toţi oamenii!

Cu alte cuvinte, Dumnezeu condiţionează părtăşia noastră cu El de trăirea noastră etică, morală, definită înainte de toate în învăţătura Domnului Isus din Evanghelii, cu toţi semenii noştri.

Elementul acesta, deci, este definit de termenul „relaţii”: ca să avem părtăşie (trăire în comuniune) cu Dumnezeu trebuie să învăţăm să trăim între noi în relaţii trinitariene.

Dacă ne uităm bine la tot Noul testament, vom vedea că toate instrucţiunile care ni se dau în cărţile lui se referă la relaţiile pe care trebuie să le avem cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt şi la relaţiile pe care trebuie să le practicăm în familia noastră, în Biserica noastră, în comunitatea noastră, la locul nostru de muncă, în ţara noastră şi în lumea întreagă.

Trebuie să înţelegem că cel mai dificil lucru din viaţa noastră este acesta: să ne relaţionăm cu dragostea agape şi să introducem dragostea agape în toate relaţiile dintre noi şi celelalte persoane umane.

Şi trebuie să recunoaştem că aici falimentăm noi cel mai mult, în fiecare zi: în modul în care ne relaţionăm şi în modul în care menţinem relaţii armonice cu cei din jurul nostru.

Instrucţiunile pentru relaţiile noastre interumane ne sunt date în mod suprem în predica de pe munte (Matei 5-7). Într-un mod rezumativ, instrucţiunile pentru a ne transforma după chipul celui ce ne-a făcut (Coloseni 3:9-10) ne sunt date în Coloseni 3: 12 şi 13, cu punctul culminant în versetul 14, în chemarea aceasta: „Mai presus de toate, îmbrăcaţi-vă (echipaţi-vă, instruiţi-vă, învăţaţi-vă, educaţi-vă) cu dragostea (agape) care este perfecţiunea în relaţii.”

Pentru a exprima acelaşi lucru cu alte cuvinte, această perfecţiune în relaţii (sau relaţii trinitariene) este umblarea în lumină, este trăirea în sfinţenie, este asemănarea cu Cristos.

În cercurile evanghelice există o tendinţă de dispreţuire a minţii şi de susţinere a ideii că inima este cea care contează înaintea lui Dumnezeu. De obicei, pentru aceasta se citează texte ca: „Omul se uită la ce izbeşte ochii, dar Dumnezeu se uită la inimă” (1 Samuel 16:7); sau, „Fiule, dă-mi inima ta…” (Proverbe 23:26); sau „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii” (Proverbe 4:23).Am auzit un predicator român de seamă care, pentru a diminua importanţa minţii, a folosit jocul de cuvinte care merge numai în limba română zicând că „mintea minte.” Un alt predicator român în vârstă din America a deplâns recent într-o predică faptul că în America se pune prea mult accent pe minte, când, de fapt, accentua dânsul, inima este cea care contează înaintea lui Dumnezeu.Încă în tinereţea mea, atunci când am început la Cluj o adunare specială a studenţilor universitari, am întâmpinat o constantă împotrivire de la unii care ne acuzau de separatism şi de mândrie. Recent, datorită faptului că am început o lucrare specială cu elevii de liceu şi cu studenţii universitari, am fost acuzaţi de „elitism”.În toate acestea răzbate ideea că a ne adresa minţii şi a cultiva mintea este o greşeală şi că ar trebui să ne concentrăm doar pe cultivarea inimii.Iată de ce este necesar să ne uităm mai cu atenţie în Sfânta Scriptură, ca să descoperim ce ne spune Dumnezeu despre temele acestea.

În primul rând, trebuie să cunoaştem faptul că diferite popoare atribuie unor organe diferite din corpul omenesc funcţia de simţire şi de gândire.

Aşa, de exemplu, la greci, sentimentele se produc în intestine. La ei, mila este o mişcare a intestinelor. La evrei, secretele se păstrează în rinichi (rărunchi); de aceea se spune că Dumnezeu „cercetează rărunchii”.

La noi, la români, ca şi la alte popoare europene, sentimentele, şi mai ales iubirea, sunt produse în inimă. Cu toate că noi astăzi ştim că inima este doar o pompă care produce circulaţia sângelui şi nu are nimic de a face cu sentimentele, totuşi, în gândirea noastră, plasăm iubirea în inimă.

Ei bine, exact în felul acesta, evreii plasau gândirea în inimă. Putem spune că evreii gândeau cu inima, aşa cum noi iubim cu inima. Evreii nici nu aveau un cuvânt pentru minte. Aveau cuvinte pentru gândire, cugetare, pricepere, înţelepciune, dar toate acestea se petreceau şi se păstrau în inimă.

Exemplul cel mai ilustrativ pentru aceasta este cazul tânărului Solomon, căruia Dumnezeu i-a oferit să ceară ceva special care Dumnezeu se obliga să-i dăruiască, şi el şi-a formulat cererea astfel:

„Dă dar robului tău o inimă pricepută ca să judece pe poporul tău, să deosebească binele de rău. Căci cine ar putea să judece pe poporul acesta aşa de mare la număr?” (1 Împăraţi 3:9. Sublinierea prin italice ne aparţine, I.Ţ.).

Venind la Noul Testament, vedem că aici se întâmplă întâlnirea dintre gândirea iudaică, ce punea accentul pe inimă, cu gândirea greacă, ce punea accentul pe minte şi care avea o mulţime de cuvinte pentru minte, cum ar fi fronema,sau nous, noema.

Adresându-se iudeilor, Domnul Isus foloseşte terminologia ebraică şi le spune: „Căci din lăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, adulterurile, curviile, uciderile, furturile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele ruşinoase, ochiul rău, hula, nebunia. Toate aceste lucruri ies din lăuntru şi îl spurcă pe om” (Marcu 7:21-22).

Dar există un alt text care ne arată cum proceda Domnul Isus în problema aceasta. Pentru a înţelege ce vreau să vă spun, trebuie să ştim ceva despre Septuaginta. Pa la anul 200 şi ceva înainte de Domnul Isus, un grup de şaptezeci de înţelepţi evrei au tradus Biblia ebraică (Vechiul Testament) în limba greacă. Fiindcă a fost opera a şaptezeci de oameni, această traducere a căpătat numele de Septuaginta. Ei bine, oamenii aceştia, sub călăuzirea Duhului Sfânt, au gândit cum trebuie transmis mesajul lui Dumnezeu altei culturi decât cea iudaică. Pentru aceasta, eu au făcut anumite ajustări în text, tocmai pentru a se face înţeleşi de gândirea greacă, în care se punea atât de mare accent pe raţiune, pe minte. Cel mai semnificativ este textul din Deuteronom 6:5, în care Dumnezeu s-a adresat iudeilor cu aceste cuvinte:

„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.” Pentru un iudeu, acestea trei, inima, sufletul şi puterea, cuprindeau fiinţa umană în totalitatea ei, căci aceasta le spunea Dumnezeu: Să mă iubiţi cu toată personalitatea voastră.

Dar cei şaptezeci, buni cunoscători ai mentalităţii greceşti, ştiau că pentru greci acele trei cuvinte nu acopereau toată structura omului, şi de aceea ei au mai adăugat o componentă şi au tradus textul astfel:

„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu toată mintea ta” (în trad. Cornilescu: „cugetul”, termen arhaic care înseamnă „mintea”).

Pe vremea Domnului Isus, Galileea avea o populaţie mixtă, de evrei şi de greci. Se pare că şi Domnul Isus vorbea greceşte. Un lucru este sigur, că Septuaginta era folosită de mulţi iudei care vorbeau şi gândeau greceşte.

Şi acum, să ne uităm în Evanghelia după Luca, la istoria samariteanului milostiv. Un învăţător al Legii Îl întreabă pe Domnul Isus ce să facă ca să moştenească viaţa veşnică şi Domnul Isus îl întreabă ce crede el că scrie în Scriptură pe această temă. Învăţătorul Legii citează porunca din Deuteronom 6:5, dar trebuie să vedem că o citează cu adaosul din Septuaginta: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu toată mintea ta” şi adaugă la aceasta „şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Domnul Isus îi zice: „Bine ai răspuns” (Luca 10:25-28). Trebuie să observăm, deci, că Domnul Isus aprobă adaosul din Septuaginta! Dar, ca să fie lucrurile şi mai clare, atunci când pe Domnul Isus îl întreabă un învăţător al Legii care este cea mai mare poruncă din Lege, El răspunde citând tot textul din Septuaginta:

„Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată mintea ta”. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă.” (Matei 22: 35-38).

Apostolul Pavel era şi el un evreu crescut în cultura greacă şi era bilingv. El gândea şi evreieşte şi greceşte.
Să observăm lucrul acesta în primul capitol din Romani.

Vorbind despre procesul înstrăinării oamenilor de Dumnezeu, Pavel îl explică astfel:

„Fiindcă, măcar că L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu i-au mulţumit, ci s-au dedat la gânduri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit” (Romani 1:21-22).

Observaţi cuvintele transcrise de mine cu italice. Toate se referă la acţiuni ale minţii (gânduri deşarte, fără pricepere, înţelepţi, au înnebunit), dar totuşi spune că inima li s-a întunecat. Aici el vorbeşte ca un evreu.

Dar Pavel reia discuţia şi formulează concluzia ei în aceste cuvinte:

„Fiindcă n-au căutat să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoaşterea lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite” (versetul 28). Aici Pavel pune minte acolo unde ceva mai înainte pusese inimă. Aici el gândeşte ca un grec.

Cred că aceste explicaţii vă vor arăta de unde vine accentul pus în Vechiul Testament pe inimă şi cum, prin Domnul Isus şi prin apostolul Pavel se face tranziţia de la limba ebraică la cea greacă, şi de la accentul pus pe inimă la accentul pus pe minte.

Să urmărim acum ce ni se spune în Noul Testament despre minte. Am văzut deja accentul pus de Domnul Isus pe chemarea să-L iubim pe Dumnezeu cu mintea. Dacă ne uităm cu aceste informaţii în gând şi la afirmaţia lui că „din inimă ies gândurile rele”, înţelegem că de fapt putem citi şi astfel: „din minte ies gândurile rele” şi toate celelalte lucruri urâte înşirate de Domnul Isus în Marcu 7:21-13 (şi Matei 15:19-20). Înţelegem atunci că Domnul Isus ne cheamă să ne curăţăm mintea de tot ce este murdar în ea, deoarece acele lucruri ne spurcă!

Separarea omului de Dumnezeu

Am citat deja textele din Romani capitolul 1, care ne arat[ procesul separării omului de Dumnezeu. Oamenii au considerat că mintea lor le este suficientă ca să ştie ce să facă, să decidă ce este bine şi ce este rău. Prin aceasta, ei L-au scos pe Dumnezeu din gândirea lor. Iar Dumnezeu le-a respectat dorinţa de a-şi fi ei înşişi stăpâni şi i-a lăsat să vadă unde ajung. S-a văzut repede că mintea lor i-a coborât la un comportament animalic.

Oamenii şi-au creat iluzia că sunt independenţi. Aceasta era cea mai mare înşelară dintre toate, deoarece mintea lor a ajuns sub influenţa şi sub robia lui Satan. Aşa explică Pavel situaţia. El se referă la

„cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia” (2 Corinteni 4: 4). Şi el ne cheamă să nu mai trăim

„cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află” (Efeseni 4:17-18).

Ce să facem ca să aducem o asemenea persoană la Dumnezeu. Cu această întrebare ajungem la

Adevărata evanghelizare

pe care o găsim explicată în 2 Corinteni 10:4­5:

“Armele cu care ne luptăm…sunt întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.

Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Cristos.”

Transcrierea prin italice a acestui text ne arată unde sunt noţiunile de bază. Ca să le înţelegem, trebuie să observăm că Pavel se gândeşte la mintea omului ca la o cetate întărită, care trebuie cucerită. Cetatea este înconjurată de „întărituri” (şanţuri si valuri de pământ) şi „înălţimi” (fortăreţe în zidul cetăţii). Aceste întărituri şi fortăreţe sunt „izvodiri”, adică născociri sau invenţii ale minţii şi ele se opun cunoaşterii lui Dumnezeu. Fenomenul acesta trebuie să-l înţelegem noi cu claritate. Pentru a ne ajuta la aceasta, voi da un exemplu de asemenea născocire care ne este familiar tuturor. Chiar şi astăzi, unii preoţi mai răspândesc în popor legenda că pocăiţii se adună seara în case, sting lampa şi apoi se dedau la un desfrâu generalizat. Imaginea este monstruoasă şi eu am auzit-o din copilărie. Colegii de şcoală mi-o aruncau mereu în faţă, spunându-mi: „Aceştia sunteţi voi.” Eu nu ştiam cum să mă apăr de aceasta. Dar, mai mult, sunt oameni care, crezând născocirea aceasta, se tem să vină la adunările noastre. Iată o „întăritură”, sau o „înălţime”, care se opune cunoaşterii lui Dumnezeu.

Ei bine, când eram în anul I la filologie în Cluj, am citit cartea „Apologia”, de Iustin Martirul, scrisă pe la anul 150 după Cristos. Cartea este scrisă sub formă de scrisoare adresată împăratului de la Roma, şi autorul vrea să-i facă împăratului cunoscut adevărul despre creştini. Mare mi-a fost uimirea când am citit ce scrie Iustin, că păgânii au inventat tot soiul de acuze mincinoase şi monstruoase despre creştini, printre care una că creştinii se adună seara în case, acolo au şi nişte câini dresaţi şi aceştia, la un semnal, sar şi sting lumânările, iar creştinii încep o orgie sexuală monstruoasă.

Nu mi-am putut crede ochilor! Aceasta se spunea despre primii creştini pe la anul 150 după Cristos. Şi cei ce spuneau această născocire erau păgânii. Dar cum se face că memoria acestei născociri s-a perpetuat peste veacuri şi este spusă şi astăzi la adresa adevăraţilor creştini de către „păgâni”?!

Când le spui la oameni unde se găseşte scrisă această invenţie şi cine a spus-o şi despre cine, atunci demolezi în minţile acestor oameni o întăritură care se opunea acolo cunoaşterii lui Dumnezeu!

Mai sunt multe asemenea „întărituri”, sau invenţii ale minţilor umane. Una este că pocăiţii sunt oameni înapoiaţi şi inculţi. Alta, pe care diavolul o şopteşte mai ales tinerilor, este că dacă te pocăieşti „te închizi” acolo, şi nu-ţi mai trăieşti tinereţea şi te lipseşti de orice bucurie a vieţii. Până nu demolezi această întăritură din mintea multor tineri, nu-i poţi aduce la cunoaşterea lui Dumnezeu.

Vă las pe dumneavoastră să vă gândiţi şi să descoperiţi şi alte întărituri care, în mintea oamenilor de astăzi, se opun cunoaşterii lui Dumnezeu.

Dar uitaţi-vă bine care este scopul evanghelizării: Să aducem fiecare minte, cu toate gândurile ei, sub ascultarea de Domnul Isus Cristos!

Spre acest fenomen indica şi Domnul Isus, când i-a descris lui Pavel lucrarea de misiune şi de evanghelizare pe care trebuia să o facă:

„să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea lui Satan la Dumnezeu” (Faptele apostolilor 26:18).

După convertire urmează

înnoirea minţii

Iată un pas cerut de Dumnezeu şi complet ignorat de atâţia dintre credincioşii evanghelici! Iată o mulţime de texte pentru aceasta.

Pavel ne spune categoric. După ce ne scrie să nu mai trăim ca păgânii care au mintea întunecată (Efeseni 4:17-18), că unul dintre scopurile cu care vine Domnul Isus la noi este „să vă înnoiţi în duhul minţii voastre” (versetul 23). Noi ştim că în limba greacă nu exista alternanţa între literă mare şi literă mică, ci un manuscris se scria ori numai cu litere mici (uneori chiar fără spaţii între cuvinte), ori numai cu litere mari şi nici nu foloseau punctul şi virgula. Prin urmare, traducătorii sunt aceia care decid unde să se separe cuvintele şi care să se scrie cu literă mare şi care cu literă mică. În textul nostru (versetul 23), dacă scriem „duhul” cu literă mică, aşa cum a făcut Cornilescu, este vorba de duhul nostru şi chemarea este să ne schimbăm „spiritul minţii”, adică felul de gândire. Dacă însă scriem „Duhul” cu literă mare, atunci chemarea este să lăsăm ca Duhul Sfânt să locuiască în mintea noastă. Oricum am decide, chemarea este ca de la starea de păgâni cu mintea întunecată (versetul 17) să trecem la starea de oameni cu mintea renovată.

Lucrul acesta este spus de Pavel şi mai categoric în Romani 12:2, unde ne scrie:

„Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă transformaţi (în original: să vă metamorfozaţi) prin înnoirea minţii voastre.” În cartea Umblarea cu Dumnezeu, explic pe larg că până nu ne schimbăm felul de a gândi cu privire la minciună, la mânie, şi la toate celelalte practici păcătoase, nu ne vom schimba caracterul şi comportamentul. Cititorul care vrea să vadă argumentarea biblică, să o caute în această carte.

Ţelul final al acestei înnoiri a minţii este „să fie şi în voi gândul (gândirea, mintea) care era în Cristos” (Filipeni 2:5). Petru ne porunceşte chiar: „Înarmaţi-vă cu acelaşi fel de gândire” (1 Petru 4:1).

Noi nu vom ajunge la asemănarea cu Cristos în caracter şi comportament decât atunci când gândim cum gândea El!!!

Până acum am gândit ca lumea şi am trăit ca lumea.

Ca să am caracterul Domnului Isus şi comportamentul Lui, trebuie să gândesc ca El. Ca să ajung să gândesc ca El, trebuie să­-mi impregnez mintea cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Pentru ca mintea mea să fie înnoită, am nevoie nu numai să­i dau informaţie, adică numai să citesc Biblia. Mintea trebuie să prelucreze această informaţie. Prelucrarea se face prin cugetare, adică prin meditaţie. Pentru aceasta vă trimit la eseul meu întitulat Meditaţia.

Igiena minţii

Trebuie să ştim că Diavolul dă permanent asalt asupra minţii noastre. Din chiar momentul în care Fiul lui Dumnezeu seamănă în mintea noastră Cuvântul lui Dumnezeu, c el rău vine să răpească acea sămânţă (Matei 13:19). Şi dacă nu o poate scoate din minte, va avea grijă să facă să ne năpădească spinii îngrijorărilor, ai bogăţiilor acestei lumi şi ai plăcerilor lumeşti, ca astfel Cuvântul să devină neroditor (v.22).

Pavel ne avertizează aducându-ne aminte cum Diavolul i-a asaltat mintea Evei şi spunându-ne că el încearcă să facă acest lucru şi cu noi:

“Mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice

de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Cristos” (2 Corinteni 11:3).

Iată de ce are el atâta grijă să ne spună la ce să ne gândim (şi, prin contrast, la ce să nu ne gândim!):

„Încolo, fraţii mei,

tot ce este adevărat,

tot ce este vrednic de cinste,

tot ce este drept,

tot ce este curat,

tot ce este vrednic de iubit,

tot ce este vrednic de primit,

orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă gândiţi.”

(Filipeni 4:8. Traducere după original. Fiţi atenţi la porunca din final!)

Partea din Biblie care este cel mai greu de tradus este cartea Proverbe, deoarece proverbele au un limbaj foarte concis si adeseori figurat. Uneori este dificil să prinzi sensul proverbului. Un asemenea caz este Proverbe 23:7, care în Cornilescu spune aşa:

„Căci el este ca unul care îşi face socotelile în suflet”. Ne-am apropia mai mult de sensul din original dacă am face o mică schimbare şi l-am formula astfel:

„Căci omul este aşa cum îşi face socotelile în suflet”. În traducerea engleză veche (King James), el este redat astfel: „As he thinks, so is he”, adică, „El este aşa cum gândeşte”. Felul în care gândeşti şi felul în care te gândeşti pe tine, determină ce fel de om eşti. Iată de ce trebuie să avem mare grijă ce gândim, cum gândim şi cum ne socotim, ne considerăm, ne vedem pe noi înşine.

Ştiind că prin cuvântul „inimă” din Vechiul Testament trebuie să înţelegem „minte”, putem atunci citi acest proverb astfel:

„Păzeşte-ţi mintea mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii” (Proverbe 4:23). „Din ea ies izvoarele vieţii” înseamnă că din ea ies toate aspectele vieţii tale; tot ce eşti tu este determinat de felul cum gândeşti şi de ce gândeşti. Iată de ce trebuie să te preocupe în cel mai înalt grad cu ce îţi hrăneşti mintea, ce pui în ea şi ce-i dai să macine, să prelucreze.

Să-L iubim pe Dumnezeu

cu toată mintea

Dumnezeu ne-a dat mintea şi El aşteaptă ca noi să o cultivăm la potenţialul ei maxim, ca astfel să-L iubim cu o minte cultivată, informată şi instruită în cel mai înalt grad.

Nu-L iubim pe Dumnezeu cu mintea dacă o lăsăm necultivată şi neînnoită prin Cuvântul Lui.

Îl iubim pe Dumnezeu cu mintea când o dezvoltăm la maximumul ei de potenţial, când o impregnăm cu Cuvântul Lui şi când o punem în slujba Lui astfel echipată, indiferent în ce domeniu ne-a condus El să ne desfăşurăm activitatea.

Cînd va fi sfârşitul lumii?-Anastasia Filat

Cum au devenit fete mari si nevinovate, reabilitate- “babele”/carpele Romaniei furate, maltratate, lepadate!

CUTREMUR/ Năstase și CLICA sunt LIBERI și BOGAȚI! Azi, VÂNZAREA Petro… 

 

Oamenii mafiei PSD-iste au pensii de sute de milioane de lei vechi pe luna…

 

 

 

Distrugerea unei perle a economiei romanesti de catre guvernarea Adrian Năstase – Ilici KGB Iliescu…