Răpirea sfinţilor (adevărații creștini) pentru a întâlni pe Domnul în văzduh, înainte de arătarea Sa pe pământ, precum şi existenţa unei rămăşiţe iudaice în care Duhul lui Dumnezeu lucrează plin de îndurare, înainte ca Domnul să Se arate pentru ei şi pentru eliberarea lor, atrage din fericire atenţia multor creştini. Cercetarea acestor subiecte va lărgi, prin har, înţelegerea multora din cele mai importante idei, pline de bincuvântare şi de folos pentru sufletele lor. Caracterul adevărat al Bisericiii lui Dumnezeu va apărea tot mai clar, la fel şi felul legăturii ei cu Hristos, pe de o parte, şi căile lui Dumnezeu în cârmuirea lumii, pe de altă parte; şi acestea sunt cele două mari subiecte pe care le tratează Scriptura. Desigur, în primul rând pe toţi îi interesează împăcarea sufletului lor cu Dumnezeu. Dar şi asupra subiectului acestuia din urmă, o înţelegere corectă a celorlalte două aruncă lumină din belşug. Indirect, cercetarea aceasta duce și la punerea întrebării: ce este, înrealitate Biserica? Şi aceasta, deoarece învăţătura răpirii sfinţilor înaintea arătării lui Hristos se leagă de existenţa unei rămăşiţe iudaice care va aştepta salvarea după ce răpirea va fi avut loc şi înaintea arătării Lui. Cei ce cred în răpirea Bisericii înainte de arătarea lui Hristos, susţin că Biserica are un caracter şi o legătură cu Hristos speciale şi particulare, datorită faptului că ea este formată ca un trup, prin coborârea Duhului Sfânt din ceruri. Şi astfel, deşi mântuirea este în mod necesar aceeaşi în toate timpurile, poziţia sfinţilor dinainte era cu totul deosebită.

Rămăşiţa lui Israel şi Biserica:

Cele două puncte în privinţa cărora este important să avem mărturia clară a Scripturii sunt: întâi, că va fi o rămăşiţă evreiască la sfârşit, cu un loc care aparţine ei, ca rămăşiţă; al doilea, caracterul deosebit al Bisericii lui Dumnezeu.

Că va fi o rămăşiţă evreiască la sfârşit, eliberată şi binecuvântată ,de Domnul la venirea Sa, binecuvântată pe pământ, este, dincolo de orice discuţie, învăţătura Scripturii. Rămăşiţa aceasta nu are nici binecuvântările cereşti ale Bisericii, nici aşteptarea Bisericii. Ea are parte de promisiunile date lui Israel. Cum se spune în Isaia 10 , „chiar dacă numărul copiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, o rămăsiţă se va întoarce”; iar versetul 21: „O rămăşiţă, rămăşiţa lui Iacov, se va întoarce la Dumnezeul Cel Atotputernic.” Toate acestea ne arată clar că rămăşiţa este cea care va fi binecuvântată, şi anume cu binecuvântările lui Israel, potrivit promisiunii, având pe Iahve ca Dumnezeu al lor. Binecuvântările lor se referă la gloria pământească, sub domnia lui Hristos, în ţara lor, potrivit promisiunilor făcute lor.

Dacă aşteptările lor ar fi aşteptările Bisericii şi poziţia lor spirituală la fel ca a noastră, atunci promisiunile lor nu ar mai fi împlinite si ei ar fi dezamăgiţi în privinţa lor. Şi dacă speranţele lor nu s-ar împlini cu ei, atunci şi speranţele noastre ar fi coborâte la nivelul celor evreieşti, pământeşti şi temporare.

De fapt acesta este scopul cel mare al duşmanului prin tot acest sistem de gândire, pentru că nu mă îndoiesc de faptul că este aici în adevăr o lucrare a lui. Tăgăduind o rămăşiţă evreiască, speranţe evreieşti şi care se bazează pe promisiunile evreieşti, se ajunge la un sistem care coboară Biserica la nivelul rămăşiţei evreieşti. Iar valoarea şi puterea promisiunilor spirituale în locurile cereşti, în Hristos, şi locul trupului lui Hristos în unitate cu El sunt atunci tăgăduite şi pierdute. Şi tocmai acestea sunt problemele vitale ale creştinilor.

Scopul cel mare al vrăjmaşului este ca, tăgăduind răpirea celor sfinţi înainte de arătarea Domnului şi prin urmare nerecunoaşterea unei rămăşiţe evreieşti distincte, împreună cu speranţele ei specific evreieşti, să tăgăduiască şi să distrugă însăşi credinţa Bisericii lui Dumnezeu. Departe de mine să spun că toţi câţi au căzut în acest sistem ar avea vreun astfel de scop sau chiar că ar fi conştienţi de urmările pe care le are; dar urmările nu se arată mai puţin şi spre paguba lor, chiar dacă nu au ei această intenţie. Sunt înşelaţi de vrăjmaş, deşi nici vorbă că s-ar gândi să înşele şi ei împreună cu el.

Rămăşiţa în Evanghelia după Matei:

În Evanghelia după Matei avem o misiune exclusiv pentru Israel, îndeplinită în timpul vieţii Domnului, misiune care s-a continuat după aceea de Duhul Sfânt şi care avea să dureze până la sfârşit. Slujba aceasta avea să nu fie încheiată, nici completată, şi totodată mărginită la cetăţile lui Israel, până ce va veni Fiul Omului. Era o misiune exclusive pentru Israel, prelungită până la rămăşiţa de la urmă. Şi ea este continuată cu aceleaşi ţeluri, până ce El va veni ca Fiu al Omului. Mai departe, misiunea apostolilor (Matei 23:34–36 ) e prezentată prin „profeţi, oameni înţelepţi şi cărturari”, trimişi acestui popor aşa cum fuseseră profeţii din vechime respinşi, aducând judecata de acum a acestui neam. Deseori Domnul Iisus a dorit să adune pe copiii Ierusalimului, ai acestui Ierusalim care în toate timpurile a lovit cu pietre pe profeţi şi a omorât pe cei trimişi la el, dar ei n-au vrut să audă. Acum casa lor le-a fost lăsată pustie şi ei nu vor mai vedea pe Domnul, până ce se vor pocăi.

Domnul continuă în Matei 24 să vestească judecata Ierusalimului şi împrejurările în care vor fi ucenicii Săi în legătură cu sfârşitul veacului. Ucenicii întreabă când va fi dărâmat templul, care este semnul venirii lui Hristos şi al sfârşitului veacului. Că această întrebarare se referă la poporul evreu, e foarte clar. Sfârşitul veacului (este bine cunoscut că aici „sfârşitul lumii” este o greşeală) nu îşi are sensul sau aplicaţia în afara sferei de gândire a evreilor. Este limpede că la aceasta se referea gândirea ucenicilor. Şi răspunsul pe care-l dă Domnul continuă pe aceeaşi temelie. Răspunsul Lui este împărţit în două părţi: înştiinţări generale până la versetul 14, şi împrejurările lor deosebite, începând cu versetul 15.

Cu privire la cea dintâi parte, căror persoane se vor adresa unii, când vor veni şi le vor spune: „Eu sunt Hristosul”? Nu creştinilor. Era o aşteptare că Hristos va trebui să apară, în care ucenicii cu aşteptări evreieşti puteau fi înşelaţi. Scena, sfera şi caracterul înşelăciunii sunt evreieşti. Înainte de a se îndeplini aşteptarea lor, Evanghelia împărăţiei pe care Iisus şi chiar Ioan Botezătorul au vestit-o va fi dusă tuturor popoarelor şi apoi va veni sfârşitul.

Partea de la urmă, de la versetul 16, arată atât de clar cât poate spune o limbă omenească, faptul că Domnul Se referă la ce era evreiesc. Urâciunea pustiirii despre care vorbeşte Daniel se referă la poporul lui (al lui Daniel) şi ea este punctul de plecare. Ea se va aşeza în locul sfânt. Cei ce vor fi în Iudeea vor fugi spre munţi: de aceea să se roage ca fuga lor să nu fie în ziua sabatului. Ce limbaj ar fi putut arăta mai clar locul, poporul, împrejurările de care erau preocupate atunci gândurile Domnului? În ce priveşte pe sfinţi, pe neamuri şi judecata lor, toate acestea le găsim în capitolul 25.

Pentru a rezuma ideea pe care ne-o dă Evanghelia aceasta, putem spune că ea ne prezintă lucrarea în timpul lui Hristos (capitolul 10) şi o continuă până la sfârşit, până la venirea Fiului Omului, cu un caracter exclusiv evreiesc. Domnul Se ocupă de ucenici şi de mulţime (capitolul 23) într-un mod evident pe un teren evreiesc, ca fiind supuşi scaunului lui Moise. Şi spune, ca încheiere, că pocăinţa va trebui să caracterizeze rămăşiţa, înainte ca ei să-L poată vedea iar. Şi apoi, arătând judecata asupra casei, arată vina acestui neam: înmulţirea acestei nelegiuiri, martorii adevăraţi ai împărăţiei şi vestirea ei, până la sfârşit, tuturor popoarelor. Şi în final El Se va ocupa în necazul cel mare cu rămăşiţa credincioasă din Iudeea şi Ierusalim, înainte de arătarea Sa.

Înştiinţându-i că se vor ridica înşelători, ca şi cum El ar fi deja prezent, o astfel de idee nu se poate în niciun fel să aibă aplicaţie creştinilor, deoarece ei vor fi răpiţi, să întâlnească pe Domnul în văzduh. O persoană trebuie să fi renunţat la speranţele creştine, înainte ca un astfel de înşelător să-I poată fi o cursă. În schimb, pentru cei din rămăşiţa pământească, prezenţa lui Hristos pe pământ este sumarul tuturor speranţelor drepte.

Continuarea îndurării faţă de Israel:

În ce priveşte continuarea, după aceea, a mărturiei în mijlocul Iersualimului, Domnul Iisus când era pe cruce (Luca 23:24 ) a mijlocit pentru ei, spunând: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac!” Pentru aceasta Duhul Sfânt, în mărturia pe care o dădea, spunea prin gura lui Petru (Faptele Apostolilor 3:17–21 ): „Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri … Pocăiţi-vă deci şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, ca să vi se şteargă păcatele, pentru ca (nu „când”) timpurile de înviorare să poată veni prin prezenţa Domnului şi să trimită pe Cel care a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Iisus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească până la timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi profeţi din vechime.”

Continuarea plină de îndurare a mărturiei faţă de Israel (vezi versetele 25, 26, unde rămăşiţa este bine deosebită prin primirea mărturiei) arată că pocăinţa era cerută pentru a avea parte de întoarcerea din nou a lui Israel. Şi vor fi pierduţi toţi cei ce nu primesc această mărturie profetică (versetul 23).

Ştefan le mărturiseşte că ei totdeauna s-au împotrivit Duhului Sfânt. Iar lui Saul, cel mai activ împotrivitor printre ei, ajutor de bunăvoie al ucigaşilor martirului, i se descoperă învăţătura deplină a Bisericii. Martorii persecutaţi erau mădulare ale lui Hristos Însuşi. Totuşi, deşi Biserica fusese înfiinţată (şi avem lucrul acesta în Faptele Apostolilor 2 , înainte de mărturia lui Petru) şi Pavel a fost făcut un slujitor al ei, el a predicat mai întâi numai evreilor. Când ei înşişi s-au socotit nevrednici de viaţa veşnică, el s-a îndreptat spre celelalte popoare şi a spus, ca mărturie a lucrării lui pentru Biserică, ceea ce Domnul, în viaţa Lui, mărturisise aici pe pământ (Matei 13:14 ), că judecata rostită de Isaia avea în curând să vină peste ei. Dar abia în Faptele Apostolilor 28 lucrul acesta se spune în final; aceasta este cea din urmă mărturie a Scripturii, pe care o avem din punct de vedere istoric.

Învăţătura generală a unei rămăşiţe în Israel este clar prezentată în Epistola către Romani. Este cruţată o rămăşiţă aleasă care, necontinuând în necredinţă, va fi altoită iar, şi aceasta în propriul ei măslin. Nu va fi altoită în biserica creştină, care nu a fost nicidecum propriul lor măslin; ei niciodată n-au fost tăiaţi din biserica creştină şi n-au fost ramuri care să nu fi rămas în ea. Este o rămăşiţă aleasă a lui Israel care va fi adusă să creadă şi să fie altoită în propriul lor măslin şi să devină „tot Israelul”. Sunt multe locuri în profeţi, ca Ioel 2 , Zaharia 9 , la care este de ajuns să ne referim.

Descoperirea tainei Bisericii:

Acum ne vom ocupa cu celălalt punct de seamă despre care am dorit să vorbim, în care Dumnezeu Îşi arată plinătatea harului Său suveran. Desfăşurarea istorică a învăţăturii acesteia a fost atinsă puţin, şi acum o vom expune pe scurt. Avem dreptul cel mai mare şi mai deplin de a spune că învăţătura aceasta a fost în întregime nedescoperită în Vechiul Testament. Vorbind despre taina primirii neamurilor, ca să fie un trup în Biserica lui Dumnezeu, Pavel spune în Romani 16:25,26 : „Vestirea lui Iisus Hristos, potrivit cu descoperirea tainei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, dar a fost arătată acum prin scrieri profetice (nu „scrierile profeţilor”), la porunca Dumnezeului celui veşnic, şi a fost adusă la cunoştinţa tuturor neamurilor, pentru ascultarea credinţei…” În Efeseni3:5,6 : „Taina lui Hristos care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte generaţii, cum a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi profeţi, prin Duhul: că adică neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi…” Şi versetul 9 spune: „administrarea acestei taine ascunse din veacuri în Dumnezeu… pentru ca înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu să fie făcută cunoscut acum, prin Biserică, domniilor şi stăpânirilor în cele cereşti, după planul veacurilor pe care l-a făcut în Hristos Iisus, Domnul nostru…” De asemenea citim în Coloseni 1:24–26 : „pentru trupul Lui, care este Biserica, al cărei slujitor am fost făcut potrivit economiei lui Dumnezeu ce mi s-a dat faţă de voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu, taina ţinută ascunsă din veacuri şi din generaţii, dar arătată acum sfinţilor Săi”. Învăţătura aceasta, al cărei slujitor a fost Pavel, aşa cum ni se arată în Coloseni, ca să întregească Cuvântul lui Dumnezeu, a fost cu totul necunoscută sfinţilor Vechiului Testament. Ea a fost nu numai necunoscută în întregime, ci a fost şi ascunsă în Dumnezeu. Alte lucruri puteau ei să le aibă pentru un veac care va veni şi nu pentru ei înşişi, ca promisiune a Duhului şi glorie a Mesiei; dar acest lucru — Biserica — ei nu-l cunoşteau deloc.

Când Tatăl a descoperit lui Simon, fiul lui Iona, adevărul despre Persoana lui Hristos, că El era Fiul Dumnezeului Celui viu (nu numai Hristosul), atunci Hristos a putut vorbi despre Biserică. Ea avea să fie întemeiată pe această mărturie. Dar El vorbea numai în mod profetic şi ca un lucru de viitor: „Pe această stâncă voi zidi Biserica Mea.” Şi prin învierea Sa a fost dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu. În felul acesta puterea Satanei era nimicită. Şi moartea Sa a fost necesară ca să adune împreună, într-unul singur, pe copiii lui Dumnezeu, pe oriunde ar fi fost ei risipiţi. Iar plecarea Lui a fost pentru ca Mângâietorul să poată veni.

Dacă grăuntele de grâu nu cade în pământ şi nu moare, rămâne singur. Când Hristos a murit, temelia măreaţă a fost pusă pentru toate binecuvântările şi îndeosebi pentru Biserică. Şi Duhul Sfânt, Mângâietorul, a coborât potrivit promisiunii, iar Biserica a fost întemeiată. Şi Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce trebuiau să fie mântuiţi (rămăşiţa), cum citim în Faptele Apostolilor 2:47 . Acesta era felul în care acum El dispunea de ei, deşi promisiunile făcute lui Israel rămâneau sigure.

Învăţătura despre Biserică totuşi nu era încă făcută cunoscută, după cum ne informează Scriptura. Creştinii rămâneau ataşaţi cu totul de iudaism, plini de râvnă pentru lege. Unii preoţi ajungeau să dea ascultare credinţei, dar se pare că n-au încetat totuşi să fie preoţi. Petru nici nu învăţa că Iisus este Fiul lui Dumnezeu; învăţătura lui era: Pe Acela pe care Voi L-aţi răstignit, „Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor.” (Faptele Apostolilor 5:30,31 .) Deci Dumnezeu a făcut din El, Domn şi Hristos.

Poate va surprinde pe cititor faptul că Biserica nu este menţionată decât în epistolele lui Pavel. O anumită biserică este menţionată în Ioan; dar despre Biserică ca un tot, trup al lui Hristos, vorbeşte numai Pavel. Prin urmare, pot să adaug, tot aşa este şi cu răpirea sfinţilor înainte de arătarea lui Hristos.

În Faptele Apostolilor învăţăm că Dumnezeu a rânduit o lucrare liberă, în afara apostolilor. Aceasta a stârnit cea mai aprigă ură a iudeilor. Şi astfel este omorât unul din cei ce au fost unelte deosebite în această lucrare a lui Dumnezeu. Cerul primeşte cel dintâi rod al puterii Duhului Sfânt, al Bisericii; cerul se deschide şi este văzut un Hristos ceresc, un Om în glorie. Fiind făcut asemenea lui Hristos, duhul lui Ştefan se duce la El, iar iudaismul îşi spune ultimul cuvânt prin vărsarea de sânge. Ei totdeauna s-au împotrivit Duhului Sfânt. Dar Dumnezeu nu locuieşte într-o casă făcută de mâini. Şi lucrul acesta schimbă totul: o strângere laolaltă, formată înainte de întoarcerea din nou a lui Hristos, îşi avea începutul. Aşa s-a întâmplat în cazul unei singure persoane. Dar duşmănia evreilor avea să aibă un caracter şi mai violent. Nefiind mulţumit cu prăpădul făcut în biserica din Ierusalim, Saul persecuta şi pe cei din alte localităţi. Dar, în timp ce era ocupat în felul acesta, în apropiere de cetatea Damascului, el a fost oprit pe loc de Domnul, care i S-a descoperit pe Sine Însuşi în glorie şi spunându-i că cei pe care îi persecuta erau chiar El Insuşi: „Eu sunt Iisus, pe care-L persecuţi”. „De ce Mă persecuţi?” Aici deci harul suveran a fost arătat din belşug, mai presus de însăşi împotrivirea faţă de Duhul Sfânt. Temelia pentru Evanghelia gloriei a fost pusă şi identificarea tuturor sfinţilor de pe pământ cu Cel ce este Capul lor în ceruri a fost făcută punctul de plecare al mărturiei lui Pavel cu privire la ce era Biserica Sa. Şi el a devenit slujitorul ei. Pentru un Hristos al gloriei, iudeii şi celelalte neamuri erau toţi una; ei erau toţi una în El.

Primirea lui Corneliu a fost încredinţată lui Petru, pentru ca adevărul cel nou să nu fie ca ceva separat; dar unitatea, cum era arătată pe pământ, continua cu un nou element de adevăr introdus. Unitatea evreilor şi a celorlalte neamuri, ca un singur trup în Hristos, a fost încredinţată ca mărturie, lui Pavel. El a fost slujitorul Bisericii, ca să întregească Cuvântul lui Dumnezeu. El, singurul care vorbeşte despre Biserică, ce ne învaţă el? Dumnezeu „a pus toate lucrurile sub picioarele Lui (ale lui Hristos înălţat) şi L-a dat Cap peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce umple totul în toţi.”

Tot aşa în Coloseni 1 : „El este Capul trupului, al Bisericii, El este începutul, Cel întâi-născut dintre cei morţi” Tot aşa, în amănunte, în Romani 12:5 : „Şi noi, fiind mulţi, suntem un singur trup în Hristos şi fiecare în parte mădulare unii altora.” La fel în 1. Corinteni 12 : „După cum trupul este unul şi are multe mădulare, dar toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos. Pentru că printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi, şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur duh… Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui.”

Un alt caracter precis al existenţei Bisericii pe pământ este că, evreii şi neamurile (Efeseni 2), sunt zidiţi împreună ca o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul. Modul de zidire este dărâmarea zidului de la mijloc despărţitor şi facerea din cei doi a unui singur om; dar, cum se spune în pasajul deja citat, taina este că neamurile sunt împreună moştenitoare în acel singur trup. Botezul Duhului Sfânt, prin care trupul a fost format, a avut loc în ziua Cincizecirnii (Faptele Apostolilor 1:8 ).

Într-un cuvânt, Biserica este trupul lui Hristos, format, în timp ce El a fost înălţat, de Duhul Sfânt pe care El L-a trimis ca să adune pe sfinţi într-o unitate. După moartea şi Înălţarea la cer a lui Hristos, care S-a dat pe Sine Însuşi nu numai pentru poporul evreu, ci ca să adune împreună pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi, toate s-au schimbat în această privinţă. Deosebirea dintre evrei şi celelalte popoare s-a şters. Şi unii şi alţii, prin credinţă, sunt împăcaţi cu Dumnezeu şi strânşi laolaltă în unitatea unei singure Biserici, prin Duhul Sfânt trimis din cer. Aceasta este Biserica lui Dumnezeu, trupul lui Hristos,locuinţa Duhului Sfânt pe pământ.

Când Domnul adăuga Bisericii pe cei ce trebuiau să fie mântuiţi, e foarte clar că nu-i adăuga la ceva de care ei aparţineau deja. Şi dacă îi adăuga la ea, acesta era un act care arăta că ei nu aparţineau de ea prin simplul fapt că erau dintre evrei, nici pentru că ar fi fost mai evlavioşi. Era instituit un trup cu totul nou, format în unitate de Duhul Sfânt trimis jos din cer şi unit cu Capul care este în cer.

Răpirea: aşteptarea Bisericii:

Biserica unită cu Hristos nu are a face cu arătarea sau venirea lui Hristos pe pământ, ca speranţă proprie ei. Locul ei este în altă parte; ea este deja aşezată în El, în locurile cereşti, ea trebuie doar să fie adusă acolo şi ca prezenţă trupească. Hristos n-a putut rămâne cu ucenicii Săi aici pe pământ şi le-a spus: „Mă duc să vă pregătesc un loc; şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.” (Ioan 14:3 .) Lucrul pe care Biserica îl are de aşteptat pentru ea, deci, nu este, deşi sigură şi de el, arătarea lui Hristos, ci ridicarea ei acolo unde este El. Şi aşa ne învaţă apostolul, vorbind despre lucrul acesta în amănunt: „Domnul Însuşi, cu un strigăt de strângere laolaltă, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi, cei vii care rămânem, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori, ca să întâlnim pe Domnul în văzduh, şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1. Tesaloniceni 4:16,17 ). Creștinii adevărați vor fi răpiți să-L întâlnească pe Hristos în văzduh. Așadar, ei vor pleca să-L întâmpine în „nori”, şi nu să aştepte venirea Sa pe pământ. În Coloseni 3:4 , ni se precizează că adevărații creștini vor fi deja cu El atunci când El Se va arăta. „Când Se va arăta Hristos, viaţa noastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în glorie”.

Această identificare a aşteptării Bisericii şi a gloriei ei cu Hristos Însuşi este esenţialul binecuvăntării Bisericii. Aceasta nu stabileşte timpul răpirii, ci, ceea ce este mai însemnat, arată clar deosebirea întreagă dintre felul relaţiilor sfinţilor cereşti cu Hristos şi al celor ce Îl vor vedea pe El numai atunci când El Se va arăta. Unii sunt binecuvântaţi sub domnia Lui şi sunt în legătură cu pământul; ceilalţi sunt identificaţi cu El Însuşi, cu Cel ce va domni, se arată şi împărăţesc împreună cu El. Creștinii adevărați se vor arăta împreună cu Hristos şi, prin urmare, aşteptarea lor imediată cu privire la venirea lui Hristos nu mai este arătarea Lui, ci răpirea.

Caracterul ceresc al Bisericii:

Aşa este învăţătura generală a răpirii Bisericii, o învăţătură de cea mai mare însemnătate. Şi este aşa, pentru că ea este strâns legată de relaţia dintre Biserică şi Hristos, de întreaga ei despărţire de lume şi de soarta ei. Ea este actul care îi încununează îndreptăţirea. Această răpire dinaintea arătării lui Hristos este obiectul unei revelaţii deosebite, aşa cum este menționat în Coloseni 3:4 .

În ce priveşte timpul acestei răpiri, nimeni, desigur, nu ştie când va fi. Însă deosebirea dintre răpire şi arătare este foarte bine delimitată în ceea ce este mai important. La arătare are loc judecata acestei lumi; de aceea ea este pusă în legătură cu lumea şi îi termină istoria. Şi înainte ca această istorie să fi ajuns la rezultatul ei care ne este descoperit, evenimentele descoperite trebuie să fi avut loc şi obiectele judecăţii trebuie să fi apărut pe scenă şi să se fi întâmplat ce este prezis cu privire la ele. Biserica însă este asociată cu Hristos, care este deja plecat de aici; ea nu este din lume, aşa cum nici El nu era; ea este înviată împreună cu El şi viaţa ei este ascunsă cu El în Dumnezeu. Nu există eveniment pământesc între ea şi cer. Ea trebuie să fie strânsă laolaltă şi Hristos să Se ridice de pe scaunul de domnie al Tatălui, ca s-o primească; aceasta e totul.

Convingerea că Biserica este cerească în chemarea ei şi în relaţiile ei cu Hristos, nefăcând parte din cursul evenimentelor de pe pământ, ne face răpirea ei simplă şi clară. Şi, de altă parte, aceasta ne arată că tăgăduirea răpirii ei coboară Biserica într-o poziţie pământească şi îi distruge tot caracterul şi poziţia ei spirituală. Chemarea adevăraților creștini este sus. Evenimentele sunt pe pământ.

Aşteptarea imediată a răpirii:

Deşi s-a răspuns deja la o întrebare, poate că e bine s-o mai punem aici: Când are creştinul să aştepte pe Domnului? Răspund: totdeauna. Acesta este dreptul lui spiritual, este atitudinea lui corectă. Starea lui spirituală potrivită este caracterizată de aşteptarea Lui în orice clipă, permanent. „Să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată când va veni şi va bate la uşă. Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea Lui! Adevărat vă spun că el se va încinge, îi va pune să stea la masă şi se va apropia să-i servească… Voi deci fiţi gata, pentru că Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi” (Luca 12:36–40 .) Şi după ce vorbeşte de lucrarea celor sfinţi, Domnul adaugă: „Ferice de robul acela pe care stăpânul, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa; adevărat vă spun că îl va pune peste toată avuţia sa. Dar dacă robul acela zice în inima lui: „Stăpânul meu întârzie să vină” şi începe să bată pe servitori şi pe servitoare, partea lui va fi cu cei necredincioşi” (versetele 43–46).

Aici, ca un principiu general — pentru că nu este vorba numai de răpire — aşteptarea constantă a Domnului, ca un lucru permanent prezent, este dată ca o caracteristică a celor ce vor fi binecuvântaţi atunci când va veni Domnul şi care vor stăpâni peste toate lucrurile. Ceea ce-l duce pe slujitorul cel rău în toate relele acelea este nu tăgăduirea venirii Domnului, ci pierderea sensului aşteptării în orice clipă a venirii Lui.

Aceasta a fost originea depărtării Bisericii de la simplitate şi căderea ei în autoritatea clericală şi lumească — cauza pierderii autorităţii ei spirituale. Sfinţii însă au ieşit afară din tabără, au parasit lumea şi religia lumească, pentru ca să-L întâlnească pe Mire. Această stare îi caracterizează, ca un lucru permanent prezent.

În această aşteptare imediată trăia apostolul şi el învăţa această aşteptare ca una din cele dintâi învăţătură ale Duhului Sfânt, oricare ar fi fost gradul de lumină cu privire la amănuntele pe care cei credincioşi l-ar fi avut. Tesalonicenii se întorseseră la Dumnezeu ca să aştepte pe Fiul lui Dumnezeu din ceruri. Aveau foarte puţină lumină; dar ei aşa au fost învăţaţi, şi Pavel este de acord cu aşteptarea lor, ca o mărturie divină faţă de lume, despre care lumea însăşi vorbea. Ei Îl aşteptau. Nu era vreo explicare profetică a evenimentelor pe care ar fi avut să le aibă înainte; nu există evenimente, repet, între noi şi cer. Fiul lui Dumnezeu va veni din cer. Şi ei Îl aşteptau. Din acest fapt ei trăseseră unele concluzii greşite, pe care Pavel le-a corectat (şi au făcut apoi o altă greşeală, datorită influenţei unor învăţători mincinoşi, cum vedem în a doua epistolă). Tesalonicenii se întristaseră pentru cei ce muriseră din cauza numelui lui Iisus. Se temeau ca nu cumva (atât de mult Îl aşteptau ei pe Hristos în timpul vieţii lor) aceştia să nu mai fie prezenţi ca să se bucure de venirea Lui. Pavel corectează această greşeală, arătându-le că întîi morţii vor învia, şi apoi cei vii vor întâmpina pe Hristos, împreună cu ei. Şi el nu slăbeşte nicidecum aşteptarea permanent prezentă a lui Hristos de către tesaloniceni, în timpul vieţii lor, ci, mai mult, le confirmă acest adevăr prin asocierea lui însuşi cu ei în această aşteptare.

S-a înşelat oare Pavel, aşa cum pretend raţionaliştii, având şi confirmând şi altora acest gând? Sigur că nu! Clipa venirii Domnului nu s-a descoperit, aşa cum ştim. Aşteptarea constantă era însă dreaptă. Ea producea o însufleţire a aşteptării Lui, curaj în persecuţie, vioiciune şi prospeţime în asocierea inimii cu persoana Domnului şi aprobarea Lui personală. Pavel va culege roadele binecuvântate ale aşteptării lui, atunci când va sosi clipa. Tesalonicenii au cules roadele ei în fiecare zi, în vioiciunea credinţei lor, în strălucirea aşteptării lor şi în osteneala dragostei lor.

Pentru totdeauna cu Domnul (1. Tesaloniceni 4 ):

Tesalonicenii erau permanent în aşteptarea Domnului. Ea era speranţa lor apropiată şi imediată, în legătură cu viaţa lor de toate zilele. Ei Îl aşteptau mereu, ca să-i ia la El. Ei se întorseseră la Dumnezeu ca să aştepte pe Fiul lui Dumnezeu din cer. Dar se gândeau că sfinţii care muriseră de curând nu aveau să mai fie împreună cu ei, ca să fie răpiţi şi ei. Apostolul le clarifică gândul acesta şi face deosebire între venirea lui Hristos ca să răpească pe ai Săi, şi ziua Domnului, care va fi o zi de judecată pentru lume. Ei nu aveau de ce să fie neliniştiţi pentru cei ce muriseră în Hristos, aşa cum erau cei ce nu aveau speranţă. Şi motivul pe care el îl dă pentru aceasta este o dovadă a legăturii strânse dintre viaţa lor spirituală şi aşteptarea întoarcerii personale a lui Hristos, ca să-i ia în gloria cerească. Apostolul, mângâindu-i cu privire la fraţii lor care muriseră, nu le spune o vorbă despre bucuria pe care ei o au în ceruri. Era necesară o descoperire specială ca să-i facă să înţeleagă că cei ce muriseră mai înainte vor avea şi ei parte de evenimentul acesta. Şi partea lor era asemănătoare cu a lui Hristos: El a murit şi a înviat, şi tot aşa va fi şi cu ei. Iar când El Se va întoarce în glorie, Dumnezeu îi va aduce şi pe ei — tot aşa cum îi va aduce şi pe ceilalţi care trăiau — împreună cu El. Apostolul dă explicaţii mai amănunţite despre venirea Domnului, în forma unei revelaţii deosebite, arătând că, aşa cum ei vor fi cu El, tot aşa vor şi veni cu El, atunci când Se va arăta. Cei în viaţă nu vor lua-o înaintea celor adormiţi în Domnul. Însuşi Domnul va veni, ca Cel ce este Cap al oastei Sale cereşti, împrăştiată pentru un timp, ca să-i adune la Sine. El ia cuvântul, glasul arhanghelului se face auzit şi trâmbiţa lui Dumnezeu sună. Cei morţi în Hristos vor învia întâi, adică înainte ca cei vii să fie răpiţi. Iar restul (în text, noi), care vor fi atunci, vor fi răpiţi şi vor merge împreună cu ei în nori, ca să întâmpine pe Domnul în văzduh. Şi aşa vor fi totdeauna cu Domnul. În locul acesta, unde apostolul explică amănuntele răpirii creștinilor la Domnul, în văzduh, nu se spune nimic despre venirea Sa pe pământ. Este numai înălţarea creștinilor adevărați (aşa cum El a fost înălţat), ca să fie împreună cu El.

Dar împrejurările prin care treceau tesalonicenii erau foarte grele. Şi dacă ei erau plini de dragoste, erau totuşi tineri în credinţă. Ei auziseră că va veni ziua Domnului, o zi teribilă de necaz şi de judecată. Învăţătorii mincinoşi au venit şi au căutat să le răstoarne gândirea, pretinzând chiar o scrisoare de la Pavel şi unele declaraţii ale Duhului, că acea zi ar fi venit chiar. Dar aşteptarea s-a slăbit într-un fel, datorită suferinţelor lor (acum aspotolul vorbeşte numai de credinţa şi dragostea lor, 2. Tesaloniceni 1:3 ) şi această tulburare a gândurilor lor nu este greu de înţeles, ei fiind cu totul fără experienţă şi supuşi încercării. Dar Domnul era acolo ca să-i ajute, aşa cum cel rău era ca să-I tulbure. Traducerea exactă a versetului 2. Tesaloniceni 2:2 este: „ca şi cum ziua Domnului ar fi chiar de faţă.” Este cuvântul prezent, de faţă, în contrast cu ce poate să vină. Ei erau tulburaţi şi frământaţi de impresia că ziua Domnului, acea zi măreaţă şi înspăimântătoare ar fi venit chiar, ar fi fost prezentă. Nu este de mirare atunci că apostolul nu le putea vorbi de speranţa lor. Înainte ca apostolul să se atingă de greşeala lor şi să dezvăluie ordinea adevărată a evenimentelor, cu o înţelepciune cerească el le aduce gândirea la o stare de linişte, de uşurare. Aceasta face el în primul capitol. El se lăuda cu răbdarea şi credinţa lor în persecuţii. Era drept înaintea lui Dumnezeu să răsplătească, dând tulburare celor ce îi tulburaseră, iar lor, care au fost tulburaţi, odihnă, împreună cu Pavel şi alţii (el era asociat cu ei la necaz, dar şi la odihnă). Iar lucrul acesta va avea loc atunci când Domnul Iisus Se va descoperi într-o văpaie de foc, ca să Se răzbune pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, atunci când El va veni să fie glorificat în sfinţii Săi şi admirat în toţi cei ce au crezut (şi tesalonicenii crezuseră).

Aici orice lucru este pus la locul lui. În acea zi va avea loc arătarea lui Hristos în glorie. Dacă acea zi ar fi fost de faţă atunci, ar fi avut loc atunci, El n-ar fi tulburat nicidecum pe cei ce sunt ai Săi, ci pe cei ce îi tulbură pe ei. Aceasta este o problemă a dreptăţii lui Dumnezeu. Deci persecuţia teribilă prin care treceau tesalonicenii nu era decât o garanţie înaintea lui Dumnezeu Cel drept că atunci când va veni împărăţia, ei vor avea parte de odihnă şi glorie. Ei nu vor avea parte de tulburare atunci când Hristos Se va arăta şi când împărăţia se va stabili prin judecată. În acea zi partea lor va fi uşurare şi desfătare. Şi într-adevăr, mai mult decât atât, ei vor fi admiraţia lumii, sau mai degrabă Hristos în ei, în acea zi.

În 2. Tesaloniceni 2 apostolul dezvăluie adevăruri suplimentare. El spusese deja tesalonicenilor că ei vor fi răpiţi ca să întâmpine pe Domnul în văzduh. De aceea, existenţa lor în ziua lui Hristos pe pământ era un lucru cu totul imposibil; ei ar fi trebuit să fie în cer cu Cel ce va aduce mânia, înainte de a veni ea. El insistă asupra acestui motiv. Ei îşi închipuiseră (sau cel puţin fuseseră tulburaţi în privinţa aceasta de învăţători mincinosi) că ziua Domnului ar fi fost de faţă, prin urmare fără venirea lui Hristos. De aceea el le spune: „Cât priveşte venirea Domnului nostru Iisus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, nici să nu vă tulburaţi ca şi cum ziua Domnului ar fi venit deja.” Amândouă faptele şi amândouă împreună dovedeau că ziua Domnului nu era atunci; ziua Domnului nu putea fi împotriva celor ce erau ai Domnului. De aceea el îi duce pe un teren pozitiv: Hristos trebuie să vină pentru aceasta şi partea lor era să fie strânşi laolaltă sus la El, înainte de a veni ziua.

Un alt lucru care arată că ziua nu venise atunci (această idee fiind temeiul raţionamentului apostolului şi ocazia scrierii întregii epistole) era că ziua aceea nu va veni până ce nu va fi venit lepădarea de credinţă şi se va fi descoperit omul păcatului. Înainte ca ziua Domnului să poată fi pe pământ, unele evenimente trebuie să aibă loc — şi ele vor fi obiectul judecăţii. Astfel, însăşi greşelile tesalonicenilor au dat ocazie la precizarea unei lumini mai clare şi mai sigure. Şi trebuie să remarc aici că, a confunda ziua Domnului cu venirea Sa ca să răpească Biserica este o greşeală nu numai de termeni, ci o pervertire a întregii naturi a relaţiilor dintre Hristos şi Biserică, de asemenea dintre Hristos şi lume, o lume apostată.

Deosebirea dintre venirea Lui pentru răpire şi arătare:

Nu aşteaptă cei sfinţi venirea Lui pe pământ şi arătarea Lui? Fără îndoială; dar nu ca timp al unirii cu El. Repet, ei se vor arăta împreună cu El; ca unii care umblă pe pământ, ei aşteaptă acest eveniment. Ei aşteaptă această arătare a Lui, ca cel mai măreţ act al cârmuirii lui Dumnezeu. Arătarea Lui este actul cel mare al desfăşurării puterii care va pune orice lucru la locul lui potrivit judecăţii dumnezeieşti. Nimeni nu poate şti clipa răpirii. Caracterul ei deosebitor este vital pentru cel înaintea căruia i s-a adus adevărul acesta. Voi cita acum câteva texte de amănunt care arată cum vor fi scutiţi credincioșii adevărați de necazul prezis, un timp în care se va găsi lumea şi într-un mod special poporul evreu, care se va înapoia în ţara lui. În cuvintele către biserica din Filadelfia, în legătură cu evenimentul apropiat al venirii Domnului şi, dând ca temei al promisiunii faptul că ei vor fi ţinut cuvântul răbdării lui Hristos, se spune că ei vor fi păziţi de ceasul încercării care va veni peste lumea întreagă, ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ. Descrierea aceasta din urmă a persoanelor este deseori dată în Apocalipsa şi ea spune, desigur, mai mult decât că ei locuiesc pe pământ: ei sunt caracterizaţi de faptul că îşi au locul aici pe pământ.

În Apocalipsa 12:10–12 se spune: „Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum au venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui, pentru că acuzatorul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi acuza înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea, bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare!”

Aici nu este vorba de răpire, deoarece ea va fi avut loc înainte şi este inclusă în răpirea copilului de parte bărbătească, pentru că Biserica este una cu Hristos şi va stăpâni peste neamuri împreună cu El. Dar găsesc aici o descoperire clară că în cei trei ani şi jumătate dinaintea sfârşitului (adică jumătatea de săptămână a lui Daniel), Satan este aruncat jos, acuzatorul fraţilor nu mai este în ceruri, victoria celor acuzaţi a sosit, încercarea lor a trecut. Ei fuseseră în încercare, în luptă, şi au fost învingători, iar lupta s-a sfârşit pentru locuitorii cerului. Ea începe, printr-o mânie mare a lui Satan, pentru locuitorii pământului. Fuseseră persecutaţi, fuseseră omorâţi. Pentru unii, acestea au încetat, pentru alţii abia încep. Şi observaţi, acesta este exact timpul despre care vorbeşte Daniel, despre care Domnul aminteşte cu privire la un necaz cum n-a mai fost de la întemeierea lumii.

N-am nici cea mai mică îndoială, acum, că femeia din Apocalipsa 12 îi reprezintă pe evrei. Îmi dau seama că în ce priveşte rămăşiţa seminţei ei s-au ivit greutăţi din cauza expresiei „mărturia lui Iisus Hristos”. Dar răspunsul este chiar în aceeaşi carte: „Duhul profeţiei este mărturia lui Hristos.” Va fi o mărturie profetică, nu a Bisericii, ci un lucru cu totul diferit. Comparați cu aceasta sfârşitul capitolului 50 din Isaia, unde despre rămăşiţă se spune în mod deosebit că ascultă glasul Robului Său (adică al lui Hristos ca profet).

Biserica nu trece prin necazul cel mare:

Cine se va găsi în necazul despre care vorbește Scriptură? Doar Apocalipsa 7:14 ar putea lăsa deschisă o nedumerire foarte mică; voi spune ceva şi despre acest text. În toate acestea este cu totul evident că despre evrei se spune că vor fi în necazul acesta — şi nicidecum despre Biserică. Ieremia ne spune că „este un timp de necaz pentru Iacov”, o zi cum nici una n-a fost ca ea. Aceasta arată pentru cine este necazul. Daniel ne arată că „va fi un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la timpul acesta.” Poporul lui Daniel, aşa cum spune toată profeţia, este pus aici la încercare şi scris în carte. Domnul Iisus, când aminteşte aceste cuvinte în Matei 24 , nu lasă nici cea mai mică îndoială că este vorba de cei din Israel şi chiar numai din Palestina sau chiar numai din Iudeea şi Ierusalim. Ei au să fugă spre munţi. Urâciunea pustiirii va fi în locul sfânt. Cei de la câmp să nu se întoarcă acasă. Vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească ce este scris. Ei trebuie să dorească mult ca această fugă să nu fie în zi de sabat. Într-un cuvânt, necazul este în Ierusalim, în Iudeea şi printre evrei. Despre Marcu 13:15 nu este cazul să vorbim, deoarece prezintă foarte clar acelaşi eveniment. Deci Ieremia, Daniel, şi Domnul Însuşi în Matei şi Marcu, citând pe Daniel, spun că necazul cel mare îi priveşte pe evrei: el este un timp de necaz pentru Iacov.

Apocalipsa 3 vorbeşte de un ceas al încercării şi se spune că va veni peste lumea întreagă, ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ. Este aici ceva general; este nu numai necazul cel mare de la Ieremia, Daniel şi Matei, care este exclusiv pentru evrei. Aici se vorbeşte despre Biserică. Dar ce se spune despre ceasul acesta al încercării, când este vorba de Biserică, care aşteaptă pe Hristos? „Te voi păzi de ceasul încercării.” Deci textele care vorbesc despre acel necaz cum n-a mai fost vreun altul asemănător, toate spun la fel, că este un necaz pentru evrei, şi nu pentru Biserică. Textul care, fiind adresat bisericii, se referă la un ceas de încercare, vorbeşte de o promisiune preţioasă, că, deoarece a păzit cuvântul răbdării lui Hristos, şi ea va fi păzită de ceasul acesta.

Apocalipsa 7:14 este un loc neclar pentru mulţi. Este un semn că se poate să fie lucrarea vrăjmaşului, când se ia un text neclar multora, ca să tulbure gândurile celor sfinţi şi să-i facă în felul acesta să nu mai fie siguri de adevăruri mari şi simple. Aşa este şi cu textul acesta. Că nu despre Biserică este vorba în locul acesta, este clar când cunoaştem promisiunea făcută Filadelfiei. Şi toate confirmă lucrul acesta. Aici este vorba de o clasă deosebită de a bătrânilor, care reprezintă pe împăraţii şi preoţii cereşti ai lui Dumnezeu. Unul din bătrâni explică cine sunt aceia. În versetul 15 se spune că „Cel ce stă pe scaunul de domnie Îşi va întinde cortul peste ei.” Greu ar mai putea încăpea vreo îndoială că aici este o aluzie la norul care era un adăpost pentru Israel (Numeri 9:18 ). Aici, singurele binecuvântări despre care se vorbeşte sunt adăpostul, hrana, potolirea setei şi încetarea durerii. Ei vin după pecetluirea celor aleşi din cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, ca o clasă deosebită de toţi dinainte, o clasă nouă şi distinctă de a bătrânilor. De aceea poziţia lor este cât se poate de diferită de a celor din Apocalipsa 5:10. Se vorbeşte despre ei şi se dă explicaţia cine anume sunt. Dar, în afară de faptul că ei ştiu că mântuirea este a lui Dumnezeu şi a Mielului, nu se mai spune altceva. Ei sunt adăpostiţi, adăpaţi, hrăniţi, binecuvântaţi, dar nu iau parte în totul cu ceilalţi. Şi ei nu au parte de scena de mai înainte, care preamăreşte şi dezvăluie faptele lui Dumnezeu. Dimpotrivă, aşa cum am văzut, cei dinainte sunt prezentaţi ca o clasă separată, în stare să explice enigma unei alte clase de persoane care se adaugă, stând în picioare înaintea tronului şi înaintea Mielului. Ei nu fac rugăciuni pentru alţii, nu au un limbaj de mijlocire. A folosi un text ca acesta (în care cei ce au fost în necazul cel mare sunt în mod desluşit deosebiţi de ceata bătrânilor încununaţi şi şezând pe scaune de domnie, deoarece poziţia lor întreagă e diferită) pentru a zădărnici puterea unei declaraţii precise, că cei ce au păzit cuvântul răbdării lui Hristos vor fi păziţi şi ei de necazul acesta, este desigur cu totul împotriva unei interpretări sănătoase a Scripturii.

Prin urmare care este mărturia pe care o dă Scriptura cu privire la acest subiect? Sunt şase texte care vorbesc de necaz şi datorită cărora ştim că va fi un necaz. Patru din ele sunt clare şi simple, şi ele se referă la evrei; unul precizează că sfinţii Bisericii credincioase vor fi păziţi de acest necaz ; iar cel din urmă, vorbind despre neamuri, le deosebeşte în modul cel mai clar de cei ce reprezintă Biserica şi sfinţii din ceruri — bătrânii încununaţi şi şezând pe scaune de domnie. Astfel Scriptura este pe cât se poate de clară asupra acestui subiect. De aceea încercarea de a aduce Biserica în necazul cel mare — şi aici este secretul întregii probleme — înseamnă a confunda Biserica cu iudeii şi cu lumea, a confunda speranţele lor şi încercările care vin peste ei..

Socotesc că diferenţa dintre „în ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl şi voi în Mine şi Eu în voi” — şi „dar, când veţi vedea urâciunea pustiirii şezând în locul sfânt, cei ce sunt în Iudeea să fugă spre munţi” (texte din Ioan și Matei) este într-adevăr o diferenţă mare. Şi nu este nicidecum greu să vezi că un text se referă la legătura cu Hristos în ceruri, iar celălalt la împrejurările în care va fi Iersualimul pe pământ, aşa cum a fost profeţit de Daniel şi în care rămăşiţa: evreiască este interesată. Trebuie să-L aşteptăm pe Domnul Iisus mereu şi să nu facem aşteptările noastre dependente de unele evenimente. Speranţa noastră este speranţa Miresei care aşteaptă să fie cu mirele, datorită locuirii Duhului Sfânt în noi, şi nu este întemeiată pe mărturia profetică privitoare la evenimente.

O înviere deosebită:

Învierea celor sfinţi (cea dintâi înviere) are loc la venirea Domnului Iisus. Aşa cum este scris, „fiecare la rândul cetei lui”: „Hristos, cel dintâi rod; apoi cei ce sunt ai lui Hristos, la venirea Lui”. Învierea aceasta este cu totul deosebită de a celor răi. Va fi o înviere atât a celor drepţi, cât şi a celor nedrepţi, dar pe principii diferite. Cei dintâi au viaţa în Hristos, viaţă care nu are nimic comun cu lumea din jur. Mai mult, ei au Duhul lui Dumnezeu care locuieşte în ei. „Dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus dintre cei morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din cauza Duhului care locuieşte în voi.” (Romani 8:11 .) „Trupul este pentru Domnul, şi Domnul pentru trup. Şi Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi, cu puterea Lui” (1. Corinteni 6:13–14 ). Trupul este al Domnului, ca şi sufletul. În ce priveşte pe cei răi, Hristos îi va învia pentru judecată, dar nu în acelaşi timp cu cei credincioşi. Hristos va împlini pentru trupurile celor sfinţi ceea ce a împlinit deja pentru sufletele lor. Cei răi însă vor fi chemaţi la judecată şi obligaţi să dea cinste lui Hristos, chiar în ciuda lor înşile.

O precizare finală:

Multă vreme am crezut că, Biserica trebuie să treacă prin Necazul cel Mare! După un timp am ajuns la concluzia că, răpirea ar putea avea loc în timpul Marelui Necaz. Astăzi, studiind mai atent problema, cred cu adevărat că, Mireasa Domnului — Biserica — nu va trece prin Marele Necaz, ci va fi răpită de pe pământ!

Notă: prin termenul „biserică” nu înțeleg o clasă sacerdotală sau niște construcții numite generic „biserici”, ci înțeleg „adunarea celor credincioși cu adevărat”!