Dumnezeu a „îngăduit komuniştilor” din vechime să nu-l bage în seamă pe Salvator (Îs.53/3) şi lui David să păcătuiască, ca să ne fie învăţătură de minte, dacă mâncăm pe pâine şi pocăinţa din Psalmul 51! Din păcate, noi nu îl primim nici în ieslea boilor, ci îl ţinem la uşa bisericii, (în vânt şi în ger) să se roage de noi (Ap.3/20) şi continuăm să –l pironim cu fiecare păcat! Cât se mai poate, măcar pe Duhul Sfânt nu-l mai intristaţi (Ef.4/30) şi primiţi-l cu toate bunătăţile Evanghelice în ieslea inimilor circumcise, născute din nou (Ioan, cap.3), fiindcă El ne-a împrumutat trupurile cu toate Darurile, nu pentru plăcerile de o clipă ale senzualitatii, ci pentru a fi temple ale Duhului Sfânt (1Cor.6/19 şi Ef.5/32 etc); Să-l primim, să-l păstrăm-Cap, nu coada, pentru ca El să gândească, să făptuiască, să vorbească prin noi, fiindcă este Viu şi este mai mare, mai tare, mai Sfânt decât toţi la un loc (Gal.2/20) şi numai El face totul pentru vesnicie şi fără urmă de păcat! Dacă David s-a trudit să-i facă Domnului un „lăcaş sfânt” –Ps.132(deşi El nu locuieşte în biserici sau catedrale zidite din pietre seci şi fiare, cum aflăm din F.Ap. 17/14), noi de ce nu-l găzduim cu toate invăţăturile Lui ? Până când îl tot prigonim şi-l (re) răstignim,căci…? “Nu voi intra în cortul în care locuiesc, nu mă voi sui în patul în care mă odihnesc, nu voi da somn ochilor mei, nici aţipire pleoapelor mele, până nu voi găsi un loc pentru Domnul, o locuinţă pentru Puternicul lui Iacov.” Ps.132/ 3-5

PREGĂTIŢI-VĂ – TOŢI CEI PESTE 7 MILIARDE DE OAMENI-căci satan a cerut să cearnă lumea ca pe grâu, pentru că Turnul păcătuirilor dă să străpungă Cerul! Gunoierul viclean nu ştie că la Golgota, Prietenul TUTURORA a absorbit toată omenirea în Sine, a murit şi a înviat, s-a făcut Una cu toţi, şi viaţa noastră este protejată, ascunsă cu Isuss în Dumnezeu… Noi doar, prin credinţa care duce la Credinţă, trebuie să ne umplem cu Plinătatea Lui, prin naşterea din nou, şi să intrăm, nu doar în Arca lui Noe, sau, în Canan ci, prin botezul în moartea Lui (Rom. cap.6), să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan, cap.3), adică în Hristos, dacă El Domneşte în noi-nădejdea Slavei… OAMENI DE PRETUTINDENI, credeţi că Dumnezeu ne-a creat ca să fim triumfători, nu biruiţi de satan, căci gheena a fost creată pentru satan şi îngerii săi, NU PENTRU NOI; Să nădăjduim că în tot universul Îndumnezeit, nu se va mai face nici un rău, cum a prorocit Isaia! Străduiţi-vă să intraţi în Templul bunătăţii Lui- blândeţii, armoniei, dragostei, evlaviei, sfinţeniei, iertării- pentru că „” ŞEFUL” acestei lumi urmează să intre în „şomajul” veşnic… Ieşiţi din voi, din casa/religia, din credinţa şi din ştiinţa voastră şi intraţi în Împărăţia Cerurilor, căci NUMAI în El găsiţi Mântuirea (F.A. 4/12), Răscumpărarea, Moştenirea, Înfierea, Circumcizia inimii, Binecuvântarea cu tot felul de binecuvântări Duhovniceşti, dimpreună cu alte Daruri şi Roade Duhovniceşti, descrise în Efeseni şi Coloseni Setea de Dumnezeu există în fiecare dintre noi, (dar este…) Iosif Ţon :Adevărata credinţă creştină…IMPARATIA LUI DUMNEZEU, ISRAEL SI BISERICA (3)…ISUS, IMPARATIA CERURILOR SI NOI, OAMENII – PARTEA 1…A DOUA DEFINITIE A IMPARATIEI…Despre un mafiot al regimului KGB-PSD, Iliescu-Năstase, Ovidiu Muşetescu pe numele său… “”Mafia artistica “” se roaga de mafiotenia Pesedizda sa fie scolita…Mafia în zece filme de referinţă
doo
 
Privati-hotia din România capitalismului de cumetrie: patru milionari din cinci au supt de la stat    …Intentionat au devastat tara,ca sa poata fura …Capitalismul de cumetrie, democratia originala si retrocedarea pe puncte… Ce a înţeles PSD = ciuma roşie prin privatizare? Mafioţii din PSD au folosit privatizarea ca un pretext pentru a jefui România şi a-şi însuşi avuţia naţională!  Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist…De ce-l considera Ceauşescu trădător pe generalul Stănculescu? Partea a II-a…Dumnezeu este cel mai mare medic…Cuvântul Lui alungă boala”…Nu întristați pe Duhul Sfânt a Lui Dumnezeu…Credinta care duce la credinta. Firele harului tesute de Dumnezeu in broderia vietii…Luca 22;31. Domnul a zis: „Simone, Simone…..
fwINCERCAREA DE REINVIERE A COMUNISMULUI…ALEGETI-intre Satanistul KARL MARX SAU ISUS CRISTOS? ATENTIE LA PAPA FRANCISC…  De ce a făcut Dumnezeu pe diavol? Ce poate sau nu poate face Satan… Reabilitarea lui Petru… Să nu te îndoieşti de dragostea lui Dumnezeu…Susținut de rugăciunea lui Hristos – David Wilkerso;
bis
Gândurile sunt forţe…Un gând bun,Cristic, fortifică, un gând negativ distruge… „Einstellen“... Cauza bolilor- Când nu mai există legătura cu izvorul divin de putere… 2-ISTORIA SECRETĂ A OMENIRII… Dupa ce  lumea a fost ingenuncheata de crizele artificiale,datorate masonilor  care conduc finantele globale,aceasta urmeaza sa fie zdrobita de   o  dictatura   mai feroce…Poziţia corpului şi atitudinea interioară pentru recepţionarea Heilstrom-ului divin… Care este rolul Duhului Sfânt? PACATE IMPOTRIVA DUHULUI SFANT… Duhul ca și chip înălțat al lui Dumnezeu ne confirmă, ne promite și ne dă pacea… Să-L savurăm pe Cristosul atotinclusiv ca har în duhul nostru pentru Trupul lui Cristos…Să-L savurăm pe Cristosul atotinclusiv ca har în duhul nostru pentru Trupul lui Cristos

Harul Meu îți este de ajuns, căci puterea Mea este făcută desăvârșită în neputință... 2 Cor. 12:9

 

Credinta care duce la credinta. Firele harului tesute de Dumnezeu in broderia vietii

 

Aceasta este o poveste adevarata despre vieti schimbate. O poveste despre modul in care Dumnezeu a tesut, cu mana Sa, in broderia vietii, firele harului Sau, pentru slava si gloria Lui. Este marturia oamenilor care in momente cruciale au devenit asemenea Lui, fiind schimbati pentru vesnicie. Este o relatare despre vindecarea unor inimi sfasiate, despre mantuirea prin credinta ce aduce nadejde si despre despartirea de pamant  prin moartea care duce la viata vesnica. Este provocarea despre credinciosia Dumnezeului Atotputernic, Cel care face ca toate lucrurile, impreuna, sa lucreze spre binele celor ce Il iubesc pe El, al celor care sunt chemati dupa planul Sau.

 

Elizabeth (Libby) Grunick a predat la Percept Bible Study peste douazeci si trei de ani. A lucrat in bordul de coordonare al femeilor, s-a ocupat de studiu biblic si a fost implicata in diferite misiuni. A calatoritsi a locuit in Europa mai multi ani, atat in timpul activitatii sotului ei in armata, cat si dupa pensionare. Libby si Gary, sotul ei, de profesie avocat, locuiesc in Missouri, iar fiica lor, Ann Marie, a plecat la Domnul.

 

9

 

 

hhhjh

 

Imparatia cerurilor - Emmanuel Carrere

pp

Susținut de rugăciunea lui Hristos – David Wilkerson

sustinut de rugaciunea lui hristos david wilkerson

Luca 22;31. Domnul a zis: „Simone, Simone…..

f43bd-picture1bibliacutrandafir

Luca 22;31. Domnul a zis: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grîul.

          Suntem constienti ca satan are acces inaintea lui Dumnezeu.Iov 1; 7. Domnul a zis Satanei: „De unde vii?“ Şi Satana a răspuns Domnului: „Dela cutreerarea pămîntului şi dela plimbarea pe care am făcut-o pe el.Ce cauta satan inaintea lui Dumnezeu acolo?Cuvantul ne arata in alt loc ca sa parasca pe cei ai Domnului Hristos.Apocalipsa 12;10…….. pentrucă pîrîşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pîra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Diavolului nu i-a cazut bine infrangerea pe care a suferit-o in lupta apriga cu Mantuitorul.El da tarcoale ca un leu sa ingita chiar si pe cei alesi ne arata Cuvantul. 1 Petru 5;8. Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentrucă protivnicul vostru, diavolul, dă tîrcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită.Dar nu are nici-o sansa sa ingita pe nici un rascumparat al Domnului Hristos.Dece? Ne explica Ap, Ioan;1 Ioan 4;4. Voi, copilaşilor, sînteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentrucă Cel ce este în voi, este mai mare decît cel ce este în lume.

          Am spus ceva mai sus ca a fost infrant. Dar ca, in structura lui este sa atace.Dar fara niciun succes, pentruca cel ce este in noi este mai puternic decat cel ce este in lume. Iata dece Mantuitorul se roaga Tatalui pentru ai Lui asa;Ioan 17;15. Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.Nu trebuia ca Tatal sa-i ia din lume pe cei care i-a dat Fiului. Aveau sa continua lucrarea pe care Domnul Isus o incepuse. Deaceia il ruga pe Tatal sa-i ocroteasca.Aceasta se intampla inainte ca Domnul Isus sa mearga la Tatal. Dupa inaltarea Lui, Tatal, a trimis pe Duhul adevarului, duhul sfant, care este mai mare potrivit cu ce spune Ap, Ioan.Ma intorc la ce ii spune Domnul Isus lui Petru. Domnul a zis: „Simone, Simone, Prin aceste cuvinea repetate de doua ori, Mantuitorul ar vrea sa-i spuna lui Petru ca ;”cu satan nu e de jucat” Si vai cati mai sunt azi din cei care zic ei ca pot sa infranga tentatile, provocarile, celui rau prin propiile lor puteri firesti.Cel rau are ca aliat firea noastra veche, carnala.Cel rascumparat nu se joaca cu satan. El este preocupat de partasia cu Mantuitorul.As Indrazni sa spun ca il ignora pe satan.

          Domnul Isus parca ar vrea sa-i spuna lui Petru;Simone are sa vina Duhul adevarului si atunci vei avea protectia Lui.Satana v-a cerut să vă cearnă ca grîul.Nu stiu cati dintre noi au apucat sa vada cum se cerne graul si cum se bate pentru a se deslipi pleava de pe bob.Sigur era un procedeu mai vechi. Acum sunt alte metode de a separa graul de negina si pleava de bob.Cei mai invarsta poate au avut ocazia sa vada acest proces.Domnul Isus avea invedere lucrile spirituale cand i-a adus lui Simon acest aspect inainte.Spuneam cu alta ocazie ca separarea graului de negina nu este ultimul lucru pe care il va face Fermierul. Ci va lua din nou graul la batut pentru a separa iarasi pleava.Acea cojita care inveleste boabele de grau.A venit un moment cand Mantuitorul a tinut sa il atentioneze pe Simon.Cuvantul ne arata ca este un proces inevitabil al separari neginei de grau si apoi, pleava de bob. Spiritual este la fel. Cei care sunt in adunari  furisati (negina) ca sa foloseasc un cuvant pe care Ap, Pavel il aduce inaintea noastra,vor fi separati de grau. Galateni 2;4. din pricina fraţilor mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi printre noi,…..

          Sigur ca, Domnul Isus avea in vedere sa il atentioneze pe Simon ca v-a veni aceasta cernere in decursul Istoriei crestine.Dar ca odata cu venirea Duhului Adevarului cei nascuti din nou vor fi protejati si vor trece aceasta cernere cu bine.Nu vor fi afectati din pricina celui rau.Pentruca,Cel ce este in ei, Duhul sfant al lui Dumnezeu este mai mare, mai puternic..Sa ne uitam putin si asupra versetului 32 care starneste confuzie in mintea multora dintre noi.Acest verset doresc sa spun ceva din el. Cu toate ca, cu alta ocazie am mai spus ceva despre Credinta mai pe larg.32. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi dupăce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.“Ii spune Domnul Isus cuvinte intime pe care le vroia sa le impartaseasca cu Petru. Nu avea de gand Mantuitorul sa-l lase confuz, dezamagit pe Petru inainte de a pleca la Tatal. Cuvantul cheie de a Intelege ceia ce Ii spune Domnul Isus lui Petru de pierderea credintei se gasste in aceste cuvinte; dupăce te vei întoarce la Dumnezeu.Cu alte cuvinte dupa ce vei primi Duhul Adevarului, vei fi altul.

          Ca dovada ca vroia sa il intareasca este si faptul ca, dupa Inviere spune (tinerelul) care a stat de vorba cu femeile la mormant,aceste cuvinte;Marcu 16; 7. Dar duceţi-vă de spuneţi ucenicilor Lui, şi lui Petru, că merge înaintea voastră în Galilea: acolo Îl veţi vedea, cum v-a spus.“Il avea in atentie in mod deosebit Mantuitorul pe Petru care la un moment se lepadase de El.Dar Petru, va primi aceasta insarcinrea sa continua lucrarea de vestire a evangeliei Imparatiei lui Dumnezeu.Dar Eu M-am rugat pentru tine, Cu alte cuvinte, nu te ingrijora de aceasta instintare ca satan a cerut sa va cearna.Dumnezeu Tatal are o lucrare de facut prin tine Simone.Dece se rugase Domnul Isus pentru Petru?ca să nu se piardă credinţa ta;As dori sa aduc ptina lumina pe care am capatat-o in decursul anilor in privinta aceasta,a pierderi credintei.Spuneam cu alta ocazie ca sunt doua credinte. 1) cea naturala, fireasca cu care suntem inzestrati de Dumnezeu. Asta, pentru a ne folosi de ea in calatoria noastra vremelnica pe acest pamant. O numesc o credinta care ne ajuta sa ne rezolvam problemele noastre zilnice.

          Apoi spuneam, cand vine vorba de Mantuire, este o alta credinta care este darul lui Dumnezeu si se ocupa cu Mantuirea. Iata ce citim despre aceasta credinta ca dar.Efeseni 2;8. Căci prin har aţi fost mîntuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine dela voi; ci este darul lui Dumnezeu.Cand Domnul Isus ii vorbea lui Petru, ii vorbea despre credinta naturala.Este mare nevoie sa facem dinstinctie intre aceste doua credinte si cum le aplicam. Dupa primirea Duhului Sfant Petru a fost ne infricat in vestirea evangeliei Imparatiei lui Dumnezeu, cu toate consecintele care urmau. ca să nu se piardă credinţa ta; Aceasta credinta fireasca, este sovaielnica,da inapoi in fata greutatilor,abandoneaza, este infranta. Cu alte cuvinte, ne poate abandona in situatii grele pe care le Intampinam in viata.Spuneam cu alta ocazie despre ce spune Ap, Iuda de credinta data ca dar de Dumnezeu.Iuda 1;3……… credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.Spuneam atunci mai pe larg despre aceasta credinta data odata pentru totdeauna.

          Dar Cuvantul, mentioneaza in mod expres cui este data aceasta credinta.dată sfinţilor.Asa ca, Petru nu era Intors la Dumnezeu cand Domnul Isus ii spune aceste cuvinte.Cuvantul acesta de Intorrs, l-as armoniza in acest contest cu;Nascut din nou. Cu alte cuvinte,facut sfant de Dumnezeu.Am vazut intrun loc postat de cineva din locul acesta pe care Mantuitorul l-a adus inaintea lui Petru si negresit si Inaintea noastra. Ca adica se poate pierde credinta.As rezuma in cate-va cuvinte in felul urmator;Cand Dumnezeu naste din nou, pune in cel nascut pe Cel care e mai mare.Adica, Duhul sfant.Deci nu este lasat la discretia lui satan.Si nici chiar la discretia firi lui carnale.Apoi, il face sfant prin insasi faptul ca la nascut si e copil al Lui. A pus si acest dar al credintei odata pentru totdeauna.Aceasta credinta duce la slava pe toti cei nascuti din nou.Dumnezu spuneam cu alta ocazie, nu se dezice de copiii Lui pe care ia nascut din nou.A hotarat ca cel nascut din nou sa aiba acest dar dela El, Credinta care sa lucreze Mantuirea vesnica.

          Iata dece Mantuirea este vesnica; Pentruca ,Credinta care a fost data ca dar de Dumnezeu, a fost data pentru totdeauna.Inteleg ca aceasta credinta  ca si o corabie duce pe cel rascumparat pana in portul vesniciei.Acolo unde este asteptat de Domnul Isus.Sunt si unii care nu inteleg ca, Dumnezeu la facut pe Fiul Sau garantul unei mantuiri vesnice.Avea sa spuna Mantuitorul aceste cuvinte;Ioan 18; 9. A zis lucrul acesta ca să se împlinească vorba, pe care o spusese: „N-am pierdut pe niciunul din aceia, pe cari Mi i-ai dat.“Si poate sunt si unii care nu stiu sau ignora acest loc pe care Domnul Isus il aduce inainte;Ioan 6;44. Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimes; Iata ca, cei care sunt atrasi de Tatal la Domnul Isus,nu vor fi pierduti nici unul.Si ca sa am acoperire cu acest cuvant pecare l-am pus, am sa aduc din Cuvant un loc.Evrei 5;9. Şi după ce a fost făcut desăvîrşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă,( sau cei ce au fost nascuti din nou) urzitorul unei mîntuiri vecinice, Credinta e data odata pentru totdeauna. Mantuirea este vesnica.Cata bucurie trebuie sa fie in inima noastra,Ca Dumnezeu Tatal a pus in noi un ocrotitor pe Duhul Adevarului.

 John Balarie

Los Angeles California!

Minte Caracter şi Personalitate, vol. 2

Capitolul 58 — Credința

O definiție a credinței — Credința care duce la mântuire trebuie să fie învățată. Definiția acestei credințe în Isus Hristos poate fi exprimată în câteva cuvinte: ea este un act al sufletului, prin care întreaga ființă umană se așează la dispoziția supravegherii și călăuzirii Domnului Isus Hristos. Sufletul rămâne în Hristos și Hristos rămâne în el, ca Domn suprem, prin credință. Credinciosul își consacră sufletul și trupul lui Dumnezeu și poate declara în deplină siguranță: Hristos este în stare să păzească în ziua încercării ceea ce I-am încredințat. Toți cei ce vor proceda astfel vor fi salvați pentru viața veșnică. Ei vor avea asigurarea că sufletul lor, spălat în sângele lui Hristos și îmbrăcat în neprihănirea Lui, este deosebit de prețios în ochii lui Isus. Gândurile și speranțele noastre sunt îndreptate spre a doua venire a Domnului nostru. Aceasta este ziua în care Judecătorul întregului pământ va răsplăti încrederea poporului Lui. — Manuscript 6, 1889. 2MCP 531.1

Alte definiții — Prin credință, noi primim harul lui Dumnezeu, dar credința nu este în ea însăși mântuitorul nostru. Ea nu reprezintă un merit, ci este doar mâna pe care o întindem spre Domnul Hristos pentru a primi meritele Lui. — The Desire of Ages, 175 (1898). 2MCP 531.2

Credința este manifestarea încrederii în Dumnezeu — încrederea că El ne iubește și știe ce este cel mai bine pentru noi. Astfel, ea ne determină să alegem voința Lui în locul propriei noastre voințe. Credința acceptă înțelepciunea lui Dumnezeu, în locul propriei noastre înțelepciuni; puterea Lui, în locul propriei noastre slăbiciuni; neprihănirea Lui, în locul propriei noastre păcătoșenii. Viețile noastre și întreaga noastră ființă Îi aparțin Lui; credința recunoaște faptul că Dumnezeu este Proprietarul nostru și acceptă binecuvântările primite. Adevărul, demnitatea și puritatea au fost considerate secretele succesului vieții. Iar credința este tocmai aceea care ne face posesorii acestor principii. — Education, 253 (1903). 2MCP 531.3

Un exemplu de exercitare a credinței — Credința este simplă în ceea ce privește exercitarea ei, dar plină de putere din punct de vedere al rezultatelor. Mulți așa-ziși creștini, care cunosc Cuvântul sfânt și sunt convinși cu privire la adevăr, nu reușesc să manifeste acea încredere copilărească, esențială în trăirea religiei lui Isus. Ei nu reușesc să se apropie de Isus pentru a primi atingerea divină, care aduce vindecare sufletului. — Redemption: The Miracles of Christ 3:97 (1874). (The S.D.A. Bible Commentary 6:1074). 2MCP 532.1

Umilința nu înseamnă credință — Umilința, smerenia și ascultarea nu înseamnă credință; dar acestea sunt efectele sau roadele credinței. — Testimonies for the Church 5:438 (1885). 2MCP 532.2

Credința oferă simțământul valorii personale — Aceste lucruri [relatările privitoare la încrederea lui Pavel în Dumnezeu] nu au fost scrise doar pentru ca noi să le citim și se ne minunăm, ci pentru ca aceeași credință care s-a manifestat în viețile oamenilor din trecut să lucreze și în viețile noastre. Ori de câte ori există inimi credincioase și dispuse să devină canale ale puterii lui Dumnezeu, această credință va lucra în același fel, fără a se deosebi în nici o privință anume. 2MCP 532.3

Cei descurajați, a căror lipsă a simțământului valorii personale îi determină să se sustragă de la asumarea unor sarcini și responsabilități, trebuie să fie învățați să se încreadă și să depindă de Dumnezeu. Dacă s-ar proceda astfel, mulți dintre cei care nu ar reprezenta decât niște nulități în această lume și care, probabil, nu ar fi decât niște neajutorați și niște poveri pentru alții ar deveni capabili să declare asemenea apostolului Pavel: “Pot totul în Hristos, care mă întărește”. (Filipeni 4, 13.) — Education, 256 (1903). 2MCP 532.4

Credința este necesară la fiecare pas al vieții — În lucrurile mici ale vieții, manifestarea credinței nu este mai puțin necesară decât în problemele importante. Printr-o încredere neîntreruptă, puterea susținătoare a lui Dumnezeu devine o realitate evidentă în toate preocupările și interesele noastre de zi cu zi. — Education, 255 (1903). 2MCP 532.5

Învățarea credinței — Noi trebuie să cunoaștem și să le prezentăm celorlalți, într-o manieră cât se poate de clară, modul în care trebuie exercitată credința. Fiecare făgăduință rostită de Dumnezeu implică anumite condiții. Dacă suntem dispuși să împlinim voia Lui, toate puterile Lui ne sunt date. Indiferent de darul la care se referă făgăduința, acel dar se regăsește tocmai în conținutul făgăduinței. “Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu”. (Luca 8, 11.) La fel de sigur precum stejarul se află în ghindă, tot astfel darul lui Dumnezeu se află în făgăduință. În clipa în care acceptăm făgăduința prin credință, putem considera că avem darul. — Education, 253 (1903). 2MCP 533.1

Credința conține lecții prețioase pentru copii — Credința conține lecții prețioase pentru copilul … care este înclinat să răspundă impulsiv față de actele de nedreptate. Dispoziția de a se opune răului sau de a sancționa imediat o greșeală este adesea determinată de un simț acut al dreptății și de un spirit activ și energic. Un astfel de copil trebuie să fie învățat că Dumnezeu este un supraveghetor veșnic al binelui. El tratează cu o grijă duioasă ființele omenești, deoarece le-a iubit atât de mult, încât a dăruit viața Iubitului Său Fiu pentru salvarea lor. El este Cel care îi va pedepsi pe toți făcătorii de rele. — Education, 256, 257 (1903). 2MCP 533.2

Mintea să fie educată în vederea exercitării credinței — Credința lucrează prin iubire și curăță sufletul de orice formă de egoism. Astfel, sufletul ajunge desăvârșit în iubire. Dacă, prin sângele prețios al Domnului nostru Hristos, am descoperit harul și mila, cum putem fi atât de lipsiți de duioșie, bunătate și milă? “Prin har ați fost mântuiți, prin credință.” (Efeseni 5, 8.) În loc de a cultiva îndoiala, suspiciunea și gelozia, mintea trebuie să fie educată în vederea exercitării credinței. Noi suntem prea înclinați să considerăm piedicile ca fiind niște imposibilități. 2MCP 533.3

A avea credință în făgăduințele lui Dumnezeu, a înainta prin credință, străduindu-ne în mod insistent să nu ne lăsăm conduși de împrejurări, constituie o lecție greu de învățat. Dar, chiar dacă este greu de învățat, fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să învețe această lecție, iar aceasta constituie o necesitate imperativă. Harul lui Dumnezeu, dăruit prin Hristos, trebuie să fie cultivat în orice împrejurare, deoarece el ne-a fost dăruit ca singură cale de a ne apropia de tronul lui Dumnezeu. Credința în cuvintele lui Dumnezeu, rostite de Domnul Hristos, care era învăluit în stâlpul de nor, ar fi putut să-i înzestreze pe copiii lui Israel cu puterea de a înregistra un progres zilnic în experiența înnoirii caracterului lor. Ceea ce a făcut ca istoria lor să fie atât de labilă și plină de tulburări a fost tocmai lipsa lor de credință în Dumnezeu. — Manuscript 43, 1898. 2MCP 533.4

Credința și încumetarea — Unii au pretins că au o mare credință în Dumnezeu, daruri deosebite și răspunsuri speciale la rugăciunile lor, deși nu puteau prezenta nici un fel de dovezi în susținerea pretenției lor. Ei au confundat credința cu încumetarea. Rugăciunea rostită cu credință nu rămâne niciodată fără răspuns, dar a pretinde că răspunsul a fost întotdeauna exact cel așteptat este o încumetare arogantă. — Testimonies for the Church 1:231 (1861). 2MCP 534.1

Încumetarea este o contrafacere a lui Satana — Credința nu se asociază cu încumetarea sub nici o formă. Doar cel care deține adevărata credință este în siguranță împotriva ispitei încumetării, deoarece încumetarea este contrafacerea lui Satana pentru credință. Credința apelează la făgăduințele lui Dumnezeu și evidențiază roadele ascultării. Încumetarea apelează de asemenea la făgăduințele lui Dumnezeu, dar le folosește în același mod în care le-a folosit și Satana, și anume pentru a scuza neascultarea. 2MCP 534.2

Credința i-ar fi determinat pe primii noștri părinți să aibă încredere în iubirea lui Dumnezeu și să respecte poruncile Lui. Încumetarea i-a condus la încălcarea Legii Sale, crezând, în același timp, că marea Lui iubire îi va scăpa de consecința păcatului lor. A cere favoarea Cerului, fără a îndeplini condițiile în virtutea cărora harul urmează a fi oferit, nu înseamnă credință. Credința veritabilă se întemeiază pe făgăduințele și prevederile Scripturii. — The Desire of Ages, 126 (1898). 2MCP 534.3

Cultivarea credinței — Cei care vorbesc despre credință și care cultivă credința vor manifesta credință; dar cei care nutresc și exprimă cuvinte de îndoială vor manifesta îndoiala. — Testimonies for the Church 5:302 (1885). 2MCP 534.4

Să nu credeți că, datorită greșelilor pe care le-ați săvârșit în trecut, trebuie să trăiți sub povara unei continue condamnări, deoarece acest lucru nu este necesar. Nu îngăduiți ca valoarea adevărului să fie pusă la îndoială în mintea voastră datorită faptului că aceia care pretind că dețin acest adevăr nu trăiesc în conformitate cu el. Manifestați încredere în adevărul celor trei solii îngerești, deoarece, dacă nu cultivați această credință, importanța adevărului își va pierde treptat locul în mintea și inima voastră. Veți trăi experiența fecioarelor neînțelepte, care nu și-au asigurat rezervele de ulei pentru lămpile lor, iar lumina lor, în cele din urmă, s-a stins. Credința trebuie să fie cultivată și dezvoltată. Dacă a devenit slabă, ea este asemenea unei plante veștejite care are nevoie să fie așezată la lumina soarelui, udată și îngrijită cu atenție. — Letter 97, 1895. 2MCP 534.5

Credința se ridică deasupra umbrelor — Când umbrele se aștern între sufletul vostru și Dumnezeu, când toate circumstanțele sunt potrivnice și întunecoase, când vrăjmașul este gata să distrugă loialitatea sufletului vostru față de Dumnezeu și față de adevăr și când greșeala pare atât de acceptabilă și atrăgătoare, atunci este timpul pentru rugăciune și pentru exercitarea credinței în Dumnezeu…. Prin cultivarea credinței, sufletul este făcut în stare să se ridice deasupra limitelor personale și să străpungă norii întunecați pe care vrăjmașul îi adună, umbrind calea sufletului ce se luptă pentru o cunună nepieritoare. — Letter 30, 1896. (Our High Calling, 126.) 2MCP 535.1

Credința se întemeiază pe dovezi — Mulți acceptă cu teamă și nesiguranță Cuvântul pe care Domnul îl rostește prin intermediul slujitorilor Lui. Și mulți vor amâna ascultarea lor față de avertismentele și mustrările primite, așteptând până când va fi înlăturată orice umbră de nesiguranță din mintea lor. Necredința care pretinde o cunoaștere desăvârșită nu va ceda niciodată în fața dovezilor pe care Dumnezeu este dispus să le ofere. El cere din partea poporului Lui o credință care se bazează pe temeinicia dovezilor, dar aceasta nu înseamnă o cunoaștere desăvârșită. Acei urmași ai lui Hristos care acceptă lumina trimisă de Dumnezeu trebuie să asculte glasul divin care le vorbește în mijlocul nenumăratelor voci ce se împotrivesc cu tărie. Aceasta necesită discernământ, pentru a deosebi cu claritate vocea lui Dumnezeu. — Testimonies for the Church 3:258 (1873). 2MCP 535.2

Noi trebuie să cunoaștem în mod personal ce anume constituie creștinismul; să cunoaștem adevărul și credința pe care am acceptat-o; să știm care sunt principiile Bibliei — principii ce ne-au fost date din partea celei mai înalte autorități. Există mulți oameni care cred, fără să dețină un fundament rațional al credinței lor și fără să aibă suficiente dovezi în susținerea unui adevăr. Dacă le este prezentată o idee care se armonizează cu propriile lor opinii preconcepute, ei sunt întru totul dispuși să o accepte. Acești oameni nu gândesc în conformitate cu principiul cauzei și efectului. Credința lor nu este întemeiată pe o temelie veritabilă, iar când va veni timpul de strâmtorare, ei vor descoperi că au clădit pe nisip. — Letter 4, 1889. 2MCP 535.3

Credința trebuie exprimată — Dacă ne-am exprima mai des credința, dacă ne-am bucura mai mult pentru binecuvântările pe care știm că le avem — marele har, îndurarea și iubirea lui Dumnezeu, — am dobândi o putere care ar spori zi de zi. Oare cuvintele prețioase rostite de Domnul Hristos, Prințul lui Dumnezeu, cu privire la faptul că Tatăl nostru ceresc dorește să le ofere Duhul Sfânt celor ce I-l cer, mai mult decât doresc părinții să le ofere daruri bune copiilor lor, nu conțin o asigurare și o putere care ar trebui să aibă o mai mare influență asupra noastră? — Letter 7, 1892. (Selected Messages 2:243). 2MCP 536.1

Credința nu trebuie confundată cu sentimentele — Mulți au făcut confuzii în înțelegerea credinței și, ca urmare, nu se bucură de privilegiile pe care le-ar putea avea. Ei confundă credința cu sentimentele și mintea lor este fără încetare abătută și încurcată, deoarece Satana profită de orice avantaj posibil care provine din lipsa lor de cunoaștere și de experiență. 2MCP 536.2

Dacă nu-L vom accepta pe Domnul Hristos ca Mântuitor personal, vom eșua în încercarea noastră de a fi niște biruitori. A crede că noi nu putem experimenta iertarea iubitoare a lui Dumnezeu, asemenea vecinilor sau prietenilor noștri care Îl recunosc pe Isus ca Mântuitor personal, nu este o justificare a faptului de a rămâne departe de El. Noi trebuie să credem că suntem aleși de Dumnezeu, pentru a fi mântuiți prin exercitarea credinței, prin harul lui Hristos și prin lucrarea Duhului Sfânt; și trebuie să-i aducem slavă lui Dumnezeu și să-l lăudăm pentru nenumăratele manifestări uimitoare ale favorii Sale nemeritate față de noi. 2MCP 536.3

Iubirea lui Dumnezeu este puterea care atrage sufletul spre Hristos, ca să fie primit cu duioșie de către El și recomandat înaintea Tatălui. Prin lucrarea Duhului, legătura divină dintre Dumnezeu și păcătos este restabilită. Tatăl spune: “Eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu. Îmi voi arăta dragostea Mea iertătoare față de ei și voi revărsa bucuria Mea peste ei. Ei vor fi comoara Mea; pentru că acest popor pe care l-am ales ca să fie al Meu va vesti lauda Mea”. — The Signs of the Times, 2 ianuarie, 1893. (Our High Calling, 77.) 2MCP 536.4

Credința și sentimentul sunt lucruri diferite — Credința și sentimentul sunt tot atât de diferite, precum este estul de vest. Credința nu este dependentă de sentimente. Noi trebuie să ne consacrăm lui Dumnezeu în fiecare zi și să credem că Domnul Hristos înțelege și acceptă jertfa noastră, fără să ne cerceteze ca să vadă dacă trăim acea intensitate a sentimentelor despre care noi credem că ar trebui să corespundă credinței noastre. Nu avem noi asigurarea că Tatăl nostru ceresc dorește să ofere Duhul Sfânt celor ce I-l cer prin credință, mai mult decât doresc părinții să ofere daruri bune copiilor lor? Trebuie să înaintăm ca și când am fi auzit deja, din partea Aceluia ale cărui făgăduințe nu rămân niciodată neîmplinite, un răspuns la fiecare rugăciune pe care o înălțăm spre tronul lui Dumnezeu. Chiar și atunci când suntem cuprinși de tristețe, avem privilegiul de a lăsa ca inimile noastre să cânte înaintea lui Dumnezeu. Când procedăm astfel, norii care ne înconjoară vor fi risipiți și, străpungând vălul de umbre și întuneric, ne vom scălda în lumina limpede a prezenței Sale. — Manuscript 75, 1893. (Our High Calling, 120.) 2MCP 537.1

Credința nu aparține domeniului impulsurilor — Mulți oameni își petrec ani îndelungați în întuneric și îndoială, deoarece simțămintele lor nu sunt acelea pe care le-ar dori ei. Dar simțămintele nu au nici o legătură cu credința. Acea credință care lucrează prin iubire și care purifică sufletul nu ține de domeniul impulsurilor. Ea înaintează în necunoscut, bazându-se pe făgăduințele lui Dumnezeu și crezând cu tărie că Dumnezeu este capabil să aducă la îndeplinire tot ce a rostit. Sufletele noastre pot fi educate să creadă și pot fi învățate să se întemeieze pe Cuvântul lui Dumnezeu. Acest Cuvânt declară că “cel neprihănit va trăi prin credință” (Romani 1, 17), și nu prin sentimente. — The Youth’s Instructor, 8 iulie, 1897. (Our High Calling, 119.) 2MCP 537.2

Nu vă bazați pe sentimente — Să îndepărtăm din inimile noastre tot ce seamănă cu neîncrederea și lipsa credinței în Domnul Isus. Să începem să trăim o viață caracterizată de o credință simplă, asemenea încrederii copilărești, și să nu ne bazăm pe simțăminte, ci pe credință. Nu Îl dezonorați pe Domnul Isus prin manifestarea îndoielii față de făgăduințele Lui prețioase. Isus dorește ca noi să manifestăm față de El o credință fără rezerve. — Letter 49, 1888. (Our High Calling, 119.) 2MCP 537.3

Acționați prin credință — Păstrați-vă privirile ațintite spre Domnul Isus, înălțând rugăciuni tăcute, cu credință și bazați-vă pe puterea Lui, indiferent dacă trăiți sau nu vreun simțământ deosebit. Înaintați ca și când fiecare rugăciune înălțată este înregistrată la tronul lui Dumnezeu și ca și când ar fi primit răspunsul din partea Aceluia ale cărui făgăduințe nu rămân niciodată neîmplinite. Pășiți înainte pe cale, cântând și bucurându-vă în inimile voastre înaintea lui Dumnezeu, chiar și atunci când vă simțiți împovărați și cuprinși de tristețe și descurajare. Vă spun din propria mea experiență că lumina nu va întârzia să coboare asupra voastră, veți fi bucuroși, norii și întunericul vor fi risipiți și sufletul vostru va fi eliberat de sub puterile întunericului și se va desfăta în lumina limpede a prezenței lui Dumnezeu. — Letter 7, 1892. (Selected Messages 2:242, 243). 2MCP 538.1

Credința este dovada creștinismului — Când primiți ajutor și vă simțiți încurajați, cântați și lăudați-l pe Dumnezeu. Vorbiți cu Dumnezeu. Astfel, veți deveni prietenii lui Dumnezeu. Vă veți baza pe El și veți primi o credință care se va manifesta, indiferent dacă trăiți sau nu sentimentul că sunteți în siguranță. Aduceți-vă aminte că sentimentele nu constituie o dovadă a faptului că sunteți creștini. Credința în El constituie prin ea însăși o dovadă incontestabilă că sunteți copii ai lui Dumnezeu. El nu vă va dezamăgi niciodată. Domnul vă spune: “Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi. Peste puțină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veți vedea; pentru că Eu trăiesc, și voi veți trăi”. (Ioan 14, 18.19.) Noi nu Îl vedem pe Isus în persoană. Dar, prin credință, privim la El. Credința noastră se prinde de făgăduințele Lui. Acesta a fost modul în care a umblat Enoh cu Dumnezeu. — Manuscript 27, 1901. 2MCP 538.2

Credința este ceva real — Moise nu numai că s-a gândit la Dumnezeu, ci L-a și văzut pe Dumnezeu. El a trăit în prezența permanentă a lui Dumnezeu și nu a uitat niciodată imaginea feței lui Dumnezeu. 2MCP 538.3

Credința lui Moise nu era o simplă speculație, ci o realitate. El a crezut că Dumnezeu conduce propria lui viață în mod special și a înțeles intervenția lui Dumnezeu în toate detaliile vieții. Moise s-a încrezut în Dumnezeu pentru a primi puterea de a rezista fiecărei ispite. — Education, 63 (1903). 2MCP 538.4

Credință în Isus, nu în haina lui Isus — Pe când trecea El, femeia suferindă a reușit să se apropie și să se atingă de poala hainei Lui. În acel moment, ea a știut că este vindecată. Credința ei era îndreptată nu spre haină, ci spre Acela care purta haina. În acea singură atingere era concentrată credința întregii ei vieți și, deodată, durerea și starea de slăbiciune au dispărut. Într-o clipă, ea s-a simțit zguduită de o putere asemănătoare electricității, care a străbătut fiecare fibră a ființei ei. Apoi, în trupul ei s-a instaurat o stare de sănătate desăvârșită. “Și îndată, … a simțit în tot trupul ei că s-a tămăduit de boală”. (Marcu 5, 29.) — Letter 111, 1904. 2MCP 539.1

Credința nu se adresează obiectelor — În hainele lui Isus nu exista nici o putere vindecătoare. Credința în Persoana care purta haina a fost ceea ce a restabilit sănătatea ei. — Manuscript 105, 1901. 2MCP 539.2

Credința are o capacitate discriminatorie — Credința constituie instrumentul prin care sunt întipărite în minte atât adevărul, cât și eroarea. Adevărul sau eroarea sunt acceptate de minte prin intermediul unui act intelectual similar, dar deosebirea constă în alegerea noastră de a crede, fie Cuvântul lui Dumnezeu, fie spusele omenești. Când Domnul Hristos i S-a descoperit în mod personal lui Pavel și când Pavel a fost convins că Îl persecuta pe Isus în persoana sfinților Lui, el a acceptat adevărul așa cum era el în Isus. În mintea și în caracterul lui s-a manifestat o putere transformatoare, iar Pavel a devenit un om nou în Isus Hristos. El a primit adevărul în totalitate, astfel încât nici pământul, nici locuința morților nu ar fi putut zgudui credința lui. — The Signs of the Times, 5 iunie, 1893. (Selected Messages 1:346). 2MCP 539.3

Credința este un vindecător puternic — Credința este la fel de puternică precum moartea. Dacă cel bolnav poate fi ajutat să-și îndrepte privirile spre Marele Vindecător, în credință, vom asista la rezultate uimitoare. Credința va aduce viață trupului și sufletului. — The Ministry of Healing, 62 (1905). 2MCP 539.4

Exercitarea zilnică a credinței — Am descoperit că este necesar să lupt lupta cea bună a credinței în fiecare zi. Eu trebuie să exercit la maximum propria mea credință și să nu mă orientez în funcție de simțăminte; trebuie să acționez ca și când aș ști că Domnul m-a auzit, mi-a răspuns și m-a binecuvântat. Credința nu este o plutire plăcută pe aripile sentimentului, ci este actul prin care noi acceptăm pur și simplu Cuvântul lui Dumnezeu — convinși fiind că El Își va împlini făgăduințele, pentru că a declarat în mod clar că o va face. — Letter 49, 1888. (Our High Calling, 119.) 2MCP 539.5

O credință activă — Îndemnul de a privi la Calvar nu are scopul de a ne liniști conștiința în timp ce neglijăm îndeplinirea responsabilităților; nu are scopul de a ne pregăti pentru un somn liniștit, ci are menirea de a genera credință în Domnul Isus; o credință vie și lucrătoare, ce purifică sufletul de orice urmă, oricât de vagă, a egoismului. Când ne bazăm pe Hristos prin credință, lucrarea noastră abia începe. 2MCP 540.1

Fiecare om își are propriile lui obiceiuri păcătoase, care trebuie învinse printr-o luptă încrâncenată. Fiecărui suflet i se cere să lupte lupta credinței. Un urmaș al lui Hristos nu poate fi aspru în relațiile cu semenii, nu poate fi lipsit de bunătate și simpatie. El nu poate fi vulgar în vorbire. Nu poate fi plin de orgoliu și îngâmfare. El nu poate fi nerăbdător și nici nu poate folosi cuvinte aspre pentru a mustra și pentru a condamna. — Manuscript 16, 1890. (The S.D.A. Bible Commentary 6:1111). 2MCP 540.2

Modelarea vieții — Viața noastră este modelată de credință. Dacă lumina și adevărul se află la îndemâna noastră, iar noi neglijăm să căutăm noi și noi ocazii de a-l asculta și de a-l înțelege, în mod implicit, respingem acest adevăr și alegem mai degrabă întunericul decât lumina. — The Great Controversy, 597 (1888). 2MCP 540.3

Credința făgăduiește succesul — Dacă vom înainta în credință, hotărâți să împlinim lucrarea lui Dumnezeu în mod înțelept, vom avea succes. Nu trebuie să ne permitem să fim împiedicați de oamenii care se complac în a rămâne de partea negativismului, manifestând foarte puțină credință. Lucrarea misionară a lui Dumnezeu va fi dusă mai departe prin oameni cu multă credință și va crește tot mai mult în putere și eficiență. — Letter 233, 1904. 2MCP 540.4

Credința purifică sufletul — Noi trebuie să avem credință, o credință vie, o credință care lucrează prin iubire și purifică sufletul. Trebuie să învățăm să aducem totul înaintea Domnului cu simplitate și cu o credință stăruitoare. Cea mai mare povară pe care suntem nevoiți să o purtăm în această viață este sinele. Dacă nu învățăm în școala lui Hristos să fim smeriți, vom pierde prețioasele ocazii și privilegii de a deveni prieteni ai lui Isus. Sinele este cel mai dificil lucru pe care suntem nevoiți să-l administrăm. Când așezăm poverile noastre asupra Lui, să nu uităm să lăsăm și eul nostru la picioarele lui Hristos. 2MCP 540.5

Încredințați-vă pe voi înșivă lui Isus, ca să fiți modelați de El, pentru a face din voi niște vase de cinste. Ispitele voastre, ideile voastre, sentimentele voastre, toate trebuie să fie abandonate la piciorul crucii. Atunci, sufletul va fi pregătit să asculte sfaturile divine. Domnul Isus vă va da să beți din apa ce curge în râul lui Dumnezeu. Sub influența Duhului Său, care temperează și înmoaie inima, răceala și indiferența vor dispărea. Domnul Hristos va fi în voi un izvor ale cărui ape vă vor împrospăta sufletul pentru viața cea veșnică. — Letter 57, 1887. 2MCP 541.1

Dezvăluie secretele succesului vieții — Adevărata credință și adevărata rugăciune — cât de puternice sunt! Acestea sunt cele două brațe cu care cel smerit se prinde de puterea Infinitei Iubiri. A avea credință înseamnă a avea încredere în Dumnezeu — a fi convins că El ne iubește și știe ce anume poate contribui la binele nostru suprem. Astfel, în loc de a ne lăsa să urmăm propriile noastre căi, credința ne determină să alegem calea Lui. În locul ignoranței noastre, credința acceptă înțelepciunea Lui; în locul slăbiciunii noastre, puterea Lui; în locul păcătoșeniei noastre, neprihănirea Lui. Viețile noastre, noi înșine, sunt deja proprietatea Lui; credința recunoaște acest fapt și acceptă binecuvântările Lui. Adevărul, demnitatea, curăția și loialitatea sunt recomandate ca fiind secretele succesului vieții. Iar credința este tocmai aceea care face din noi posesorii acestor însușiri. Fiecare pornire spre bine și fiecare aspirație constituie darul lui Dumne

Nu întristați pe Duhul Sfânt a Lui Dumnezeu

Autor: Igor Opincă 
Resursa adaugata de RepalovVeaceslav

 

„Niciun cuvânt stricat să nu vă iasă din gură, ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie ca să dea har celor ce-l aud. Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru.” (Efeseni 4:29-31)

 

Duhul – Sfânt! Lui nu-i place tot ce nu este Sfânt, și El se întristează, când cineva nu trăiește în neprihănire! Cum un credincios poate să-L întristeze pe Duhul Sfânt?

 

Apostolul Pavel explică, din ce cauza se întâmplă aceasta. „Niciun cuvânt stricat să nu vă iasă din gură… Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru.” Orice «cuvânt stricat» „amărăciune și iuțime,” „mânie și strigare,” ‘orice fel de răutate’ – toate acestea Îl întristează pe Duhul Sfânt. Este foarte clar, că omul, care procedează astfel, Îl întristează, Îl batjocorește pe Duhul Lui Dumnezeu, prin care am fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării. Acest adevăr că Duhul se poate întrista, vorbește despre aceea, că El este o Persoană, ci nu o putere fără personalitate. De asemenea aceasta ne vorbește, că Duhul Sfânt ne iubește: căci Îl poți întrista doar pe Acela, care te iubește.

 

Dar nu toți se gândesc la aceasta. Aceste păcate enumerate mai sus, care Îl batjocoresc pe Duhul Sfânt, par pentru unii nu atât de mari și grave. Ele sunt legate de „cuvintele noastre stricate,” de cuvinte, care nu sunt potrivite pentru uz. Termenul “stricat” semnifică ceva stricat sau nepotrivit: de exemplu un rod putrezit, sau o carne stricată. Noi știm din experiența vieții, că un cuvânt „stricat” este periculos pentru sănătate, că în el se conține venin, care este în stare să otrăvească un organism viu, ba chiar să-l omoare. Prin aceste cuvinte stricate poți să otrăvești inima oamenilor. Cât de multe cuvinte otrăvite, „stricate” de acest gen, uneori fără ca să ne gândim, le spunem oamenilor, chiar și celor credincioși. Deseori în familii se întâmplă așa: mama strigă la copii, copii la mamă, soțul la soție, soția la soț, și aceasta se întâmplă zilnic. Oamenii se deprind cu un astfel de „obicei” și spun: „Ce lucru deosebit este acesta?”

 

Dar apostolul Pavel spune, că aceste păcate, care par să nu fie mari, la care deseori nu se atrage multă atenție, sunt în stare să-l întristeze pe Duhul Sfânt. De ce? Căci din prisosul inimii vorbește gura. Cuvintele noastre arată cu ce este plină inima noastră. Dacă inima este plină de dragoste, de bunătate (are grijă de binele altora, are dorința să ajute, chiar dacă pentru aceasta trebuie să meargă la jertfe), de milă, atunci cum poate o astfel de inimă să păstreze supărare, să nu dorească să ierte, să facă planuri de răzbunare, să ridice glasul, să aibă obiceiul să înțepe pe cineva, să-l oprească pe oponent prin ridicarea tonului, prin pretenții furioase, prin iritare? Pentru dragoste aceasta este imposibil. De aceea Scriptura ne îndeamnă: „… Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.” (Efeseni 4:32) Dumnezeu ne-a iertat o datorie foarte mare, de milioane, și de aceea suntem chemați să iertăm pe ceilalți, când ei ne datorează doar câțiva bănuți. (Matei 18:23-35)

 

Duhul Sfânt să locuiască în tine confortabil, ca într-o locuință, care aduce bucurie și care este plăcută; și nu-L întrista!

 

  • Dumnezeule, Tu în Hristos ai fost bun și te-ai îndurat de mine! Îți mulțumesc, că m-ai răscumpărat și m-ai iertat! Sunt – al Tău! Recunosc, că există momente, când nu mă stăpânesc, și nu-mi înfrânez limba. Curăță-mi inima de mânie, de cârtire, și de nemulțumire! Ajută-mă să transmit altora bunătatea Ta, și îndurarea Ta, acea iertare și dragoste, pe care ai vărsat-o peste mine în Hristos! Dă-mi pacea Ta desăvârșită în inima mea! Păzește-mi gura de cuvinte stricate și necuviincioase, de glume proaste și istorii rele, de vorbării goale și lumești, de certuri. Să iasă din gura mea doar cuvinte bune, și folositoare – pentru zidirea altora în credință! În numele Lui Iisus Hristos te rog, amin.

 

 

Traducere: Repalov Veaceslav

Autor: Igor Opinca

 

 

1 Corinteni 6:19

Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?

 

PACATE IMPOTRIVA DUHULUI SFANT  

Unele pacate sunt cele pe care le comit doar cei nemantuiti cum ar fi de exemplu HULA. (vezi articolul “HULA impotriva Duhului Sfant!”!)

Matei 12:31 “De aceea va spun: Orice pacat si orice hula vor fi iertate oamenilor; dar hula impotriva Duhului Sfant nu le va fi iertata.” Oamenii de pe vremea Domnului Isus au vazut lucrarile Sale, au putut constata divinitatea Lui si totusi, in nebunia lor au spus ca El lucreaza cu Beelzebul (Matei 12:24 si 27, Marcu 3:22, Luca 11:15). Hula impotriva Duhului Sfant nu are iertare.
Cand oamenii inteleg cine-i Domnul Isus Hristos, inteleg adevarurile Scripturii… si totusi incearca sa nege aceste adevaruri si sa-L acuze pe Domnul Isus, de fapt hulesc pe Duhul Sfant care i-a adus la convingerile mentionate.

Nu putini BATJOCORESC atat pe Domnul Isus cat si pe Duhul Sfant:
Cu cat mai aspra pedeapsa credeti ca va lua cel ce va calca in picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pangari sangele legamantului, cu care a fost sfintit, si va batjocori pe Duhul harului?” (Evrei 10:29 “.
IMPOTRIVIREA fata de Duhul Sfant a fost si este mult ‘imbratisata’:
“Oameni tari la cerbice, netaiati imprejur cu inima si cu urechile! Voi totdeauna va impotriviti Duhului Sfant. Cum au facut parintii vostri, asa faceti si voi. (Fapte 7:51)
Iudeii nu voiau sa auda despre Domnul Isus, pe care-L considerau vrajitor, manuitor de duhuri rele, etc., pentru ca ei asteptau pe cineva mult mai important, pe Mesia. Toate scripturile vorbesc despre Domnul nostru – nu exista exceptie. Moise chiar mentioneaza de acel Mare Prooroc… Cu toate acestea, impotriviri au fost in toate timpurile.

SI CEI CREDINCIOSI POT PACATUI IMPOTRIVA DUHULUI SFANT.
Cuvantul spune:
Sa nu intristati pe Duhul Sfant al lui Dumnezeu, prin care ati fost pecetluiti pentru ziua rascumpararii.” (Efeseni 4:30)
Si cum il intristam de fapt:
Orice amaraciune, orice iutime, orice manie, orice strigare, orice clevetire si orice fel de rautate sa piara din mijlocul vostru.” (Efeseni 4:31) Orice credincios care ramane in manie, clevetire, etc. intristeaza pe Duhul Sfant.
Nu stingeti Duhul. Nu dispretuiti proorociile.” (1 Tes. 5:19-20) Cand dispretuim Cuvantul lui Dumnezeu, stingem lucrarea Duhului pe care ar putea s-o aiba in viata noastra. Calitatea vietii noastre depinde in intregime de lucrarea Duhului Sfant.
Unii credinciosi isi permit chiar sa minta Duhul Sfant. Cred ca se cunoaste bine cazul cu Anania si Safira (Fapte 5:1-10) dar cu toate acestea, de multe ori vrem sa parem ceea ce nu suntem.

De regula, ‘intristam pe Duhul Sfant’ prin faptele rele gandite sau comise, si ‘stingem Duhul Sfant’ prin pacatele efectuate prin omisiune, adica prin actiuni de bine pe care nu le facem, desi le puteam realiza…!

Sunt unii credinciosi care se-ntampla sa comita vre-un pacat si vine Duhul si-i face constienti de acel pacat si-i indeamna: pocaieste-te! Unii se pocaiesc dar altii nu recunosc pacatul… Acestia din urma pot avea de suportat consecinte groaznice. Stiti de ce ne cere Scriptura sa fim plini de Duhul Domnului ?! Pentru ca atunci cand avem plinatatea Duhului Sfant nu-L mai putem intrista.
Stiti cum ajungem plini de Duhul lui Dumnezeu ?! Ajungem atunci cand Cuvantul este acceptat in viata noastra si locuieste din belsug in noi.

Plinatatea Duhului Sfant (vezi pe acest Blog articolul  “Voia Lui: Plinatatea”) n-are cu nimic de-a face cu ‘manifestari bizare’ ci cu plinatatea Cuvantului lui Dumnezeu in noi. Cand ajungem la aceasta plinatate , Duhul Domnului poate folosi Cuvantul ca sa transforme vietile noastre, ca sa ne controleze si sa duca vietile noastre la o viata binecuvantata.

scris de :   Zac Poonencategorii :   Foundational Truths

În Maleahi 1:2, Domnul are o plângere împotriva poporului Său: „V-am iubit, zice Domnul! Şi voi ziceţi: „Cu ce ne-ai iubit?” Observăm în prorocia lui Maleahi că, ori de câte ori Domnul a spus ceva poporului Său, ei L-au pus la îndoială.

Aici ei au pus la îndoială dragostea lui Dumnezeu. Aceasta este o modalitate prin care Satan ne face să cădem. Când Satan a ispitit-o pe Eva, el a sădit mai întâi o îndoială în mintea ei cu privire la dragostea lui Dumnezeu. Sugestia ispitirii a fost: „Dumnezeu nu vă iubeşte cu adevărat. Dacă v-ar fi iubit, El v-ar fi permis să mâncaţi din acest fruct plăcut”. Aceasta a făcut-o pe Eva să se îndoiască de dragostea lui Dumnezeu. Ea a început să gândească: „Poate că Dumnezeu nu mă iubeşte.”. Şi atunci a căzut cu uşurinţă în păcat.

Când Domnul S-a rugat pentru Petru, El a spus: „Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta” (Luca 22:31-32). Domnul S-a rugat ca, şi după ce Petru va cădea în adâncimile păcatului (lepădându-se de Domnul de trei ori), el tot să creadă că Dumnezeu îl iubeşte. Aceasta este credinţa – şi aceasta este ceea ce a avut fiul risipitor. După ce şi-a nenorocit viaţa şi a pierdut totul, el tot a mai crezut un lucru – că tatăl lui îl iubea

Poate că şi tu ţi-ai nenorocit viaţa. Dacă-i aşa, aminteşte-ţi că Dumnezeu încă te iubeşte. Să nu-ţi pierzi niciodată credinţa în acest fapt. Când ajungi să pierzi totul în această lume, stai agăţat de acest fapt neschimbător – că Dumnezeu încă te iubeşte. Acesta este cel mai important lucru pe care trebuie să-l ţinem minte în această viaţă.

În Maleahi 1:2-5, Dumnezeu vorbeşte despre modul suveran în care El l-a ales pe Iacov. El a spus: „Mi-am arătat dragostea pentru voi iubindu-l pe strămoşul vostru Iacov. Deşi Esau era fratele lui Iacov, l-am respins pe Esau. Dar v-am ales pe voi.”

Cum ştim că Dumnezeu ne iubeşte? În primul rând, prin aceea că El L-a trimis pe Hristos să moară pentru păcatele noastre. El ne-a ales pe noi dintre milioanele de oameni din lume să fim printre cei puţini care vor găsi calea vieţii. De ce ne-a ales pe noi? Oare pentru că am fost mai drepţi decât alţii? Nu. Avem cu toţii prieteni şi rude care nu sunt întorşi la Domnul – care poate sunt, omeneşte vorbind, oameni mai buni decât noi. Dumnezeu ne-a primit pentru că noi am recunoscut că eram păcătoşi. Isus a venit să-I cheme pe păcătoşi, iar nu pe cei drepţi. Noi am fost păcătoşii pe care Dumnezeu i-a adunat din mocirlă.

Aceasta este o dovadă a dragostei lui Dumnezeu pentru noi de care ar trebui să ne amintim întotdeauna. Să nu uiţi niciodată acest fapt că, din toate milioanele de oameni din lume, Dumnezeu te-a ales şi a scris numele tău în Cartea Vieţii, înainte ca El să creeze orice altceva în acest univers. Aceasta a fost alegerea Lui suverană.

În Romani 9:11-13 e scris: „Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, – ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă – s-a zis Rebecăi (Acest mesaj dovedeşte că Dumnezeu alege potrivit planului Său propriu şi nu potrivit faptelor noastre bune sau rele): „Cel mai mare va fi rob celui mai mic”, după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” Citim aici despre suveranitatea lui Dumnezeu în alegerea noastră. Ea nu are nimic de-a face cu faptele noastre bune. Şi dacă crezi că tu L-ai ales mai întâi pe Domnul, nici acest lucru nu este adevărat. În Ioan 15:16, Isus afirmă clar: „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi”. Nu uita niciodată acest lucru.

Traducerea în limba română: Maria Magdalena

Reabilitarea lui Petru

„Chiar în clipa aceea, pe când vorbea el încă, a cântat cocoşul. Domnul S-a întors, şi S-a uitat ţintă la Petru. Şi Petru şi-a adus aminte de vorba, pe care i-o spusese Domnul: «Înainte ca să cânte cocoşul te vei lepăda de Mine de trei ori.» Şi a ieşit afară, şi a plâns cu amar.“

                                                                                                                                 (Luca 22.60-62)

  Petru a avut o cădere adâncă. S-a dezis de Domnul său, s-a dezis în mod repetat de El, s-a dezis cu jurământ de El, s-a dezis de El în timp ce Domnul său era lovit şi acuzat pe nedrept. S-a dezis de El, cu toate că era apostol, cu toate că a declarat: „Chiar dacă toţi ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea“. Credea că niciodată nu se va poticni; şi tocmai de aceea a căzut foarte adânc. Mândria merge înaintea căderii.

  O, dacă am vedea rădăcinile fructelor amare şi le-am distruge! Dacă cutezanţa înfloreşte astăzi în inima noastră, vom ajunge curând să vedem roadele rele care iau naştere din aceasta. Încrederea în aptitudinile caracterului nostru, în profunzimea experienţelor noastre, în claritatea înţelegerii sau în maturitatea noastră în har, ne va conduce în cele din urmă la o cădere ruşinoasă. Noi trebuie să ne lepădăm de noi înşine, altfel vom ajunge să ne lepădăm de Domnul nostru.

  Laşitatea a fost cauza lepădării lui Petru. S-a ruşinat în prezenţa unei slujnice. Nu a putut suporta să fie numit un urmaş al Galileanului. N-a ştiut ce va rezulta din aceasta. L-a văzut pe Domnul său fără prieteni şi a avut impresia că este o chestiune pierdută; n-a vrut să mai fie una cu ea.

  Cine s-ar fi gândit că Petru va acţiona ca un laş! Însă laşitatea merge pe urmele lăudăroşeniei. Cine gândeşte că va putea să dueleze cu toată lumea, va fi primul care va fugi de această luptă.

   Păcatul său a luat naştere şi ca urmare a lipsei de vigilenţă. Domnul său i-a spus: „Un ceas n-ai fost în stare să veghezi?“ Domnul a vorbit de mai multe ori cu el: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită!“ Aceste cuvinte au fost reluate cu toată seriozitatea, căci erau foarte necesare. Dar Petru n-a vegheat, el şi-a încălzit mâinile. Nu s-a rugat, s-a simţit puternic.

  Când Petru s-a lepădat (prima oarã) de Domnul său, a cântat cocoşul. Petru trebuie să fi auzit cântatul cocoşului, căci altfel n-ar fi spus aceasta evangheliştilor care relatează întâmplarea. Cu toate că a auzit, a dat un exemplu acelora care au urechi de auzit şi nu aud. Poate ne gândim că atenţionarea i-a atins conştiinţa, dar n-a fost aşa. Când cocoşul a cântat a doua oară, după ce Petru s-a lepădat de trei ori de Domnul, probabil că nu s-ar fi fost trezit din aţipeala sa îngrozitoare, dacă Domnul Isus nu S-ar fi uitat ţintă la el.

  Să ne păzească Dumnezeu de acest duh de aţipire, căci este deosebit de periculos. Petru era sub influenţa oribilă a lui satan, căci era o noapte în care forţele întunericului au fost deosebit de active. „Acesta este ceasul vostru“, a zis Isus, „şi puterea întunericului“. Acelaşi duşman, care L-a atacat fără succes pe Mântuitorul – căci El a zis: „vine stãpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine“ -, l-a atacat pe Petru şi a avut un succes trist. Scânteile din piatra şi fierul lui satan au căzut asupra Domnului nostru ca în apă; dar inima lui Petru a fost ca o iască, şi când au căzut scânteile, ele au găsit acolo hrană.

  O, de am rămâne cruţaţi de atacurile satanei! Un om nu va câştiga niciodată nimic de la diavolul, nici măcar atunci când l-a biruit. Veţi constata că din lupta cu el, chiar şi atunci când aţi învins, vă veţi alege numai cu zgârieturi şi răni, ale căror cicatrice le veţi purta până la moarte.

 „Tot timpul“, spunea Bunyan, „cât creştinul a luptat cu Apolion, nu a râs nici măcar o singură dată“. O, nu, nu este de râs, atunci când duşmanul de moarte ne atacă! El este un maestru în această artă îngrozitoare de a răni sufletele, aşa că orice lovitură a lui nimereşte ţinta. El cunoaşte actualele noastre locuri slabe, ne aduce aminte de greşelile făcute în trecut şi colorează în cele mai negre culori suferinţa noastră viitoare, căutând în felul acesta să ne distrugă credinţa. Toate săgeţile lui sunt săgeţi de foc. Este nevoie de toată forţa unui om şi pe lângă aceasta de mult mai multă forţă, ca să parezi loviturile şirete şi îngrozitoare ale lui satan. Cel mai rău în toate acestea este, că el, ca şi în cazul lui Petru, aruncă o vrajă asupra oamenilor, aşa că ei nu luptă, ci i se predau de la început.

  Mântuitorul nostru i-a zis lui Petru: „Simone, Simone, satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta.“ Petru era expus puterii lui satan, ca şi grăuntele de grâu pe lopata celui ce vântură grâul. El a fost aruncat încoace şi încolo pe această sită şi astfel a ajuns printre jurăminte şi blesteme ale laşităţii să se dezică în mod clar de Domnul său.

  Doresc să vorbesc în mod deosebit despre reabilitarea lui Petru. Petru a fost aruncat la pământ, dar curând a fost ridicat. Un scriitor a spus că această istorisire ar fi mai bine să fie denumită reabilitarea lui Petru decât căderea lui. Căderea lui a fost trecătoare; a fost ca un copil mic, care învaţă să meargă şi care, de îndată ce a căzut pe pardoseală, este ridicat de mama lui. El nu a perseverat în păcat, aşa cum a făcut David, care mult timp nu s-a pocăit, ci cuvintele sale au fost ca şi cuvintele rostite în grabă de un om care a căzut printr-o ispită, dar care au fost urmate rapid de căinţă. Dorim să privim reabilitarea lui.

  Ea a fost produsă de două lucruri exterioare. Mă gândesc cu plăcere la legătura ciudată ce o avem aici: cântatul cocoşului şi privirea ţintă a Domnului. Când vorbesc despre aceasta acum, mai că îmi vine să râd la gândul că Dumnezeu ar putea mântui un suflet prin mine. Eu văd în acest cocoş sărman un tablou potrivit pentru mine. Vestirea mea este un cântat sărman. Dar aşa cum privirea Domnului a însoţit cântatul cocoşului, sper ca El să însoţească şi vorbirea mea.

  Data viitoare, când vei încerca să câştigi un suflet pentru Hristos, să-ţi zici: „Nu pot s-o fac; nu pot să topesc o inimă tare şi răzvrătită, dar cu toate acestea, Domnul vrea să mă folosească, şi dacă privirea Domnului însoţeşte cuvintele mele sărace, atunci inima se va topi. Cântă mai departe, tu, pasăre ciripitoare, căci, dacă Isus priveşte în timp ce tu cânţi, atunci nu vei cânta degeaba, ci vei zdrobi inima lui Petru.“ Hristos are toată onoarea, şi onoarea aceasta este mult mai mare când El lucrează prin lucruri mici. Sper ca astăzi să fie o legătură între slăbiciunea vestitorului şi puterea Duhului Sfânt, aşa ca inimile de piatră să fie zdrobite, iar Dumnezeu să fie proslăvit.

  Dorim să privim mai întâi la Domnul care S-a uitat la Petru, iar apoi să vedem privirea cu care Domnul l-a privit pe Petru. În al treilea rând îl vom vedea pe Petru, pe care l-a privit Domnul.

Uitaţi-vă la Domnul, care l-a privit pe Petru

Vi-L puteţi imagina acolo, în încăpere, înaintea marelui preot şi înaintea soborului? Petru era în partea cea mai de jos a palatului şi îşi încălzea mâinile la foc. Puteţi vedea cum Domnul Isus se întoarce şi Îşi îndreaptă privirea spre ucenicul Său rătăcitor? Ce vedeţi voi în această privire?

  Eu văd în primul rând în această privire ceva care mă face să strig: „Ce iubire plină de grijă!“ Isus era legat, El era acuzat, tocmai L-au lovit în faţă, dar gândurile Lui erau îndreptate spre ucenicul Lui rătăcitor. Dacă aţi sta înaintea unor judecători barbari şi ar trebui să răspundeţi la acuzaţiile nedrepte care vi se aduc, atunci aþi avea nevoie de toată puterea de concentrare a minţii. Ar fi mult mai greu pentru voi, dacă nu aþi avea pe nimeni alături de voi sau pe nimeni care să vă ia apărarea. Este normal ca în acele momente toate gândurile voastre să fie preocupate cu suferinţele şi grijile proprii. Nu ar fi fost nimic de reproşat, dacă Domnul S-ar fi gândit numai la suferinţele Lui. Dar Domnul nostru credincios s-a gândit la Petru, inima Lui s-a îndreptat spre ucenicul Lui. Mântuitorul S-a gândit la Petru, atunci când El Însuşi era batjocorit şi insultat.

    Slăvit să-I fie Numele Lui scump! Isus are totdeauna ochii îndreptaţi asupra poporului Său, fie că El este batjocorit, fie că este în slava Sa. Isus are totdeauna ochii îndreptaţi spre aceia, pentru care Şi-a vărsat sângele. Cu toate că acum este înălţat în slavă, El priveşte permanent la ai Săi; El Se bucură de ei, iar ochii Lui veghează asupra lor. În Mântuitorul nostru nu a fost nici cea mai mică parte de egoism, nici măcar cât un atom. „Pe alţii i-a mântuit, şi pe Sine Însuşi nu Se poate mântui!“ El a privit la alţii, dar niciodată la Sine. De aceea eu văd în privirea Domnului nostru o dragoste minunată.

  Recunosc în continuare: ce bunăvoinţă nelimitată! Dacă în acea zi, ochii Domnului nostru ar fi fost îndreptaţi „spre celălalt ucenic“, care era cunoscut marelui preot, sau dacă s-ar fi uitat la unii din slujitorii casei, n-am fi fost aşa de uimiţi; dar atunci când Isus s-a întors, s-a uitat la Petru, un om, de la care noi ne-am fi întors privirea în momentele acelea, după ce el s-a comportat aşa de josnic. El s-a comportat foarte ruşinos şi îngrozitor, dar cu toate acestea ochii Domnului l-au căutat.

  Dacă acest mesaj va fi citit de un om care se simte folosit de diavolul, atunci Îl rog pe Domnul să se uite la el. Dacă ai simţământul că ţi-ai pierdut orice bunătate şi L-ai lepădat pe Domnul, atunci uită-te la îndurarea uimitoare a Domnului. Dacă eşti unul dintre ai Săi, atunci ochiul Lui plin de compasiune te va găsi, căci chiar în aceste momente este valabil pentru tine, ceea ce a fost pentru Hagar, când a strigat: „Tu eşti Dumnezeul care mă vede!“

  Când am recunoscut pentru prima dată că Domnul S-a uitat cu dragoste la mine atunci când eram în păcatele mele, mi s-a părut ceva extraordinar. El, Cel adorat în ceruri, înaintea Căruia întreg universul este întins ca o hartă, trece pe lângă toate slăvile cerurilor ca să-Şi îndrepte privirea spre o oaie pierdută şi în marea Lui îndurare s-o aducă înapoi în turmă. Faptul că Domnul slavei se uită la un ucenic, care s-a lepădat de El, este o bunăvoinţă fără limită!

  Dar ce înţelepciune văd aici! „Domnul S-a întors, şi S-a uitat þintã la Petru“. El a ştiut cel mai bine ce este de făcut. Nu i-a vorbit, ci l-a privit numai. El i-a vorbit odinioară, şi această voce l-a chemat să devină pescar de oameni; odinioară i-a întins mâna şi l-a salvat, când a început să se scufunde. Dar de data aceasta nu l-a fãcut să-I audă vocea şi nici nu i-a întins mâna, ci a fãcut ce era necesar: Şi-a îndreptat ochii spre el. „Domnul S-a uitat þintã la Petru.“

  Cu câtă înţelepciune alege Hristos totdeauna felul în care Îşi exprimă dragostea şi lucrează pentru noi binele nostru suprem! Dacă i-ar fi vorbit lui Petru, atunci plebea L-ar fi atacat sau cel puţin ar fi făcut comentarii cu privire la durerea Domnului şi lepădarea ucenicului. Dar Domnul nostru plin de îndurare nu va descoperi niciodată inutil greşelile aleşilor Săi. Probabil, cuvintele n-ar fi putut niciodată să exprime tot ceea ce era cuprins în această privire plină de îndurare. Mântuitorul nostru S-a folosit de modul cel mai precaut, cel mai cuprinzător şi folositor, ca să vorbească inimii urmaşului Sãu rătăcit.

  Dacă mă gândesc la această privire, sunt constrâns să strig: „Ce putere divină se arată aici!“

  Dragă prieten, această privire a lucrat minuni! Eu vestesc cu tot sufletul din când în când unui Petru, dar el, cu toate că îi place mesajul meu, uită. Am văzut că „Petru“ a citit o carte bună, plină de atenţionări, şi după ce a terminat cartea de citit, a închis-o şi s-a culcat. Îmi aduc aminte de „Petru“ al meu, atunci când şi-a pierdut soţia şi s-ar fi crezut că aceasta l-a mişcat; şi aşa a fost, el s-a întristat. Cu toate acestea, nu s-a întors la Domnul pe care Îl părăsise, ci a perseverat în starea lui.

  Vedeţi cum Domnul nostru realizează cu o privire ceea ce noi nu putem realiza cu o vorbire lungă, ceea ce cel mai mare scriitor nu poate face prin sutele de pagini pe care le-a scris şi ceea ce suferinţa cu cea mai aspră lovitură a ei nu poate lucra. El a privit, iar Petru a plâns cu amar.

  O, putere a Domnului Isus Hristos! Dacă El a avut această putere când stătea legat înaintea acuzatorilor Lui, cum este puterea Lui acum, când poate mântui pe deplin pe cei ce vin la Dumnezeu prin El!

  Fiul lui Dumnezeu S-a uitat la Petru! Textul nu foloseşte Numele lui Isus, ci spune „Domnul S-a întors şi S-a uitat ţintă la Petru.“

  Vă rog să luaţi seama ce învăţătură practică este arătată aici. Tu eşti un creştin sau o creştină, prin harul divin ai fost ocrotit de păcate dezonorabile. Mulţumeşte-I lui Dumnezeu că este aşa. Pot să spun că dacă priveşti în interiorul tău, vei găsi multe lucruri de care va trebui să te ruşinezi; dar ai fost scutit de păcate care sunt văzute de alţii.

  Ah, unul dintre prietenii tăi s-a dezonorat. Până nu demult a fost membru al comunităţii, dar, încărcat de ruşine, a fost pus deoparte. Nu poţi să-i scuzi păcatul; dimpotrivă, eşti constrâns să simţi o mare indignare cu privire la nebunia sa, la trăirea sa în neadevăr şi cu privire la răutatea sa. Le-a dat duşmanilor Domnului prilej de batjocură şi a adus pagubă lucrării de neprihănire.

  Ştiu ce se petrece în tine. Vei fi tentat să întrerupi legăturile cu el, să-l dispreţuieşti şi să nu mai doreşti să-l vezi, atunci când îl întâlneşti pe stradă. Acesta este felul de lucru al oamenilor, dar nu al lui Isus. Te implor, nu acţiona într-un fel nepotrivit lui Hristos! Domnul S-a întors şi S-a uitat ţintă la Petru. Nu vor slujitorii Lui să se uite la El?

  Tu nu eşti aşa de desăvârşit ca şi Domnul tău, eşti numai o creatură sărmană, păcătoasă, asemănătoare cu fratele tău care a căzut. Eşti tu prea mândru, ca să te mai uiţi la cel căzut? Nu vei încerca să-l aduci înapoi? Lucrul cel mai rău, pe care îl poţi face unuia care este gata să cadă, este să-l laşi să cadă. Datoria ta este „să-l ridici cu duhul blândeţii; şi ia seama la tine, ca să nu fi ispitit“.

  O, fraţi şi surori, şi nouă era gata să ne alunece piciorul! Dacă suntem mândri de poziţia noastră stabilă, atunci s-ar putea ca Domnul să se mânie din pricina vanităţii noastre şi pe drept să spună: „Cum pot să tolerez această mândrie? Am avut multă grijă de omul acesta şi am vegheat asupra lui, ca să-l păzesc să nu păcătuiască, iar acum el îşi atribuie meritele lui şi face pe omul mare, închipuindu-şi că se întinează, dacă se apropie de sărmanul Meu copil, care s-a rătăcit.“

  Ce este mai rău în ochii lui Dumnezeu: căderea deodată în păcat sau mândria permanentă, care se laudă în prezenţa Domnului şi priveşte josnic pe cel care s-a rătăcit?

  Nu este de datoria mea să măsor păcatele, dar doresc să vă fac să înţelegeţi această obligaţie: deoarece Domnul şi Stăpânul nostru S-a uitat la Petru cel decăzut, să căutăm şi noi pe fraţii noştri care s-au rătăcit.

  Încă o învăţătură: observaţi ce mângâiere cerească este în aceasta: „Domnul S-a întors, şi S-a uitat ţintă la Petru.“ Da, Isus se uită la păcătoşi.

  Învăţătura cu privire la atotştiinţa lui Dumnezeu este deseori prezentată mai mult într-un mod aspru, decât mângâietor. Nu aţi auzit niciodată o relatare despre „Tu eşti Dumnezeul care mă vede“, al cărei conţinut era: „De aceea tremuraţi şi temeţi-vă!“? Aceasta nu este o interpretare corectă a textului, căci Hagar a strigat aceste cuvinte, deoarece Domnul a intervenit şi a ajutat-o, după ce ea a fugit de la stăpâna ei. A fost o mângâiere pentru ea, că L-a văzut pe Acela care a văzut-o.

  Păcătosule, este adevărat că Dumnezeu a văzut păcatele tale! Dar tot aşa este de adevărat că El are milă de tine, atunci când îţi vede stricăciunea, suferinţa, tristeţea. El priveşte la păcatele tale, ca să le îndepărteze şi să te curăţească. Aşa cum Domnul S-a uitat la Petru, tot aşa Se uită El şi la tine. Nu ţi-a întors spatele; nu Şi-a întors privirea lui plină de compasiune de la tine. El priveşte până în adâncul inimii tale şi îţi vede toate gândurile. Nu trebuie să umbli încoace şi încolo, ca să-L cauţi pe Dumnezeu: El te priveşte acum. El nu este departe de nici unul dintre noi; El este în raza ta de privire. Priveşte la El. Şi dacă o faci, atunci ochii tăi îi vor întâlni pe ai Săi.

  Cred că din această scurtă privire la Domnul, care S-a uitat ţintă la Petru, am înþeles mult. Nu mă îndoiesc de faptul, că, dacă am avea mai mult timp şi ne-am ocupa mai mult cu tema aceasta, vom putea să vedem lucruri mai mari decât acestea.

Uitaţi-vă la privirea Domnului!

   Această privire a împrospătat amintirea lui Petru. „Domnul S-a întors, şi S-a uitat ţintă la Petru.“

  Ce privire trebuie să fi fost aceasta pentru Petru! Faţa Domnului nostru trebuie să fi fost în noaptea aceea plină de sânge în urma biciuirii de care a avut parte. Corpul Său a fost epuizat, ochii Lui erau obosiţi datărită lipsei somnului şi toată înfăţişarea Lui era un tablou al suferinţei. Dacă vreodată ar fi trebuit să se picteze un tablou al Omului suferinţei, atunci ar fi trebuit să se ia momentul acesta, când Domnul S-a întors şi S-a uitat ţintă la Petru.

  La lumina făcliilor şi în jocul flăcărilor de foc din curtea casei lui Caiafa, Petru a văzut un Om care stãtea în picioare, a Cărui privire nu va putea niciodată să mai dispară din sufletul lui. A văzut pe Omul pe care Îl iubea aşa cum nu L-a văzut niciodată mai înainte. Acesta era Acela care l-a chemat să devină pescar de oameni, atunci când el a fost la pescuit. Era Acela, care i-a poruncit să arunce mreaja şi care l-a făcut să prindă o cantitate mare de peşte, aşa încât corabia a început să se scufunde, iar el a strigat: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos!“ Era Acela, care i-a spus să vină pe apă la El, care cu altă ocazie a poruncit vântului şi furtunii şi care a înviat morţi. Era Acela, cu care Petru a fost pe muntele transfigurării. Cu toate că faţa lui Isus era plină de sânge, Petru a putut vedea că este Acelaşi Domn, cu care el a trăit trei ani în intimă părtăşie.

  Toate acestea trebuie să fi străfulgerat într-o clipă sufletul lui Petru. Nu mă mir că la aducerea aminte de aceste lucruri a ieşit afară şi a plâns cu amar. El L-a iubit cu adevărat pe Domnul său. Lepădarea sa nu a fost o lepădare din inimă, ci a limbii, şi atunci când Omul, în care a crezut, a păşit înaintea sufletului lui, inima lui s-a rupt în mii de bucăţi din pricina întristării că s-a lepădat de un Prieten ca Acesta. Da, această privire a trezit mii de amintiri, şi ele au constrâns inima sinceră a lui Petru să-şi mărturisească slăbiciunea.

  În afară de aceasta, această întoarcere a Domnului a fost o deosebită aducere-aminte de cuvintele de atenţionare: „O, Petru, nu ţi-am zis că aşa o să fie? Tu ai zis: «Chiar dacă toţi ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea.» Nu ţi-am zis, că, înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de trei ori de Mine?“ Nici unul dintre aceste reproşuri nu s-a auzit, şi cu toate acestea ochii blânzi ai Domnului i-au descoperit lui Petru nebunia sa şi înţelepciunea mare a Domnului.

  Petru a văzut aici adevăratul lui caracter şi privirea ţintă a Domnului. Era o prorocie. Ca toate celelalte prorocii, ea a fost înţeleasă după ce s-a împlinit. Citim că Petru şi-a adus aminte de cuvintele lui Isus, atunci când i-a zis: „Înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori!“ Este clar că privirea Domnului nostru era o atenţionare clară cu privire la cuvintele pe care le-a spus El odinioară. El l-a trezit pe Petru, i-a adus aminte şi l-a făcut să vadă cât de nebună şi de nescuzabilă a fost greşeala lui.

  Cu certitudine a fost o atenţionare adresată şi inimii lui Petru. V-am rugat mai înainte să observaţi la citirea capitolului că istorisirea cu privire la Petru este ţesută cu istorisirea suferinţelor Domnului nostru. Ea este foarte strâns ţesută, deorece ea este o parte importantă a acestor suferinţe. Nu trebuie s-o privim ca pe un eveniment care a avut loc la întâmplare; ea a fost o parte a suferinţelor, pe care El le-a purtat, atunci când a luat locul nostru.

  „Voi bate Pãstorul, şi oile vor fi risipite.“ Această risipire a oilor, despre care Petru este un exemplu remarcabil, a fost una din părţile componente amare ale durerii Mântuitorului nostru. „Prietenii şi cunoscuţii Mei se depărtează de rana Mea“, este plângerea Sa în Psalmul 38. Atunci când Mântuitorul S-a arătat lui Petru cu brazde adânci de suferinţă pe faţa Sa, părea ca şi cum i-ar spune: „Poţi tu să te dezici acum de Mine? Eu sunt legat pentru tine, iar tu te lepezi de Mine?“

  Domnul nu putea să se uite la Petru, fără ca să nu mişte inima ucenicului slab, care acum se afla într-o stare aşa de tristă. Această privire a atins coardele sensibile. Nu era nevoie de nici un cuvânt de atenţionare; privirea ajungea, ca să mişte adâncimile sufletului lui Petru.

  Ce spunea de fapt această privire? Când m-am gândit la aceasta, mi-a venit următorul gând: atunci când Domnul S-a uitat la Petru, i-a trezit amintirile şi a adresat o atenţionare conştiinţei lui, dar cu toate acestea el i-a descoperit, înainte de toate, iubirea Sa. Dacă îmi este permis să citesc cu smerenie şi plin de respect ce era scris pe faţa Domnului meu, eu cred, era aşa: „Şi cu toate acestea, eu te iubesc, Petru, te iubesc din toată inima. Tu te-ai lepădat de Mine, dar Eu încă te privesc ca pe unul dintre ai mei. Nu pot să renunţ la tine. Te-am iubit totdeauna, şi cu toată comportarea ta rea, nu ţi-am întors spatele. Iată, privesc prietenos la tine şi văd mai dinainte că Îmi vei sluji. Nu descuraja, Petru, căci vreau să te reprimesc, iar tu Mă vei proslăvi.“

  Dacă mă gândesc care ar fi lucrul care în mod deosebit mi-ar rupe inima, dacă m-aş lepăda de Domnul meu, cred că ar fi acesta, dacă El mi-ar zice: „Cu tot păcatul tău, eu tot te mai iubesc.“ Dragostea este marele spărgător de inimi. Dragostea neschimbată este acel ciocan divin, care sfarmă stâncile în mii de bucăţi. Oricât de mult un om şi-ar fi împietrit inima faţă de Dumnezeu, dragostea atotputernică a lui Isus îl poate atinge. Cine se poate împotrivi farmecului unei dragoste statornice? Mai tăietoare decât o sabie, aşa este privirea dragostei. Mai arzătoare decât cărbunii aprinşi, aşa sunt flăcările dragostei.

  Mă bucur că Domnul Meu aduce înapoi pe ai Săi care s-au rătăcit. O, voi, care doriţi să vă întoarceţi la El, îndrăzniţi! Dumnezeu „nu va respinge veşnic“. Această învăţătură recâştigă pe oameni. Sunt atei care folosesc abuziv această învăţătură, ca să stăruiască în păcat, dar condamnarea lor este dreaptă. Oamenii sinceri văd în dragostea nemărginită şi neschimbătoare a lui Hristos un motiv ca să se reîntoarcă la Acela, de la care au plecat.

  Această privire a pătruns tainicul inimii lui Petru. Nu orice privire, pe care o întâmpinăm, pătrunde aşa de adânc. Privesc de aici de unde vorbesc cu o dragoste adâncă spre oameni şi observ că ei înţeleg ce vreau să spun, dar imediat după aceea leapădă totul. Mântuitorul nostru are ochi care străpung măduva şi oasele. El priveşte în camerele ascunse ale sufletului; privirea Lui este o rază de lumină, care luminează locurile întunecate ale naturii noastre.

  Petru nu putea să simtă altceva, căci privirea lui Isus i-a pătruns inima. La câţi oameni a atins evanghelistul numai capul! El nu le-a atins inima şi viaţa. Sunt întristat când aud de la voi că sunteţi ascultătorii mei consecvenţi şi vă bucuraţi de ceea ce vă vorbesc şi totuşi, după atâţia ani, nu v-aţi schimbat. V-aţi întors în mocirlă, după ce v-aţi spălat.

  Eşti un ascultător al Evangheliei, şi cu toate acestea eşti poate un beţiv. Vocea ta se aude într-un psalm, dar ea se aude şi într-un blestem. Este un lucru îngrozitor, dar eu am făcut tot ce am putut face. Pot să vestesc Cuvântul la urechile voastre, dar nu pot privi în inima voastră. O, dacă Domnul meu şi-ar îndrepta astăzi privirea spre voi, care să pătrundă ca o săgeată de lumină în voi şi să vă facă să vă vedeţi şi în acelaşi timp să-L vedeţi pe El, atunci ochii voştri s-ar umple de lacrimi de căinţă!

  Un lucru să nu-l lăsăm neobservat: privirea Domnului nostru spre Petru a dus la readucerea la viaţă a lui Petru. Privirea Domnului spre Petru a avut efect, deoarece şi Petru a privit spre Domnul. Înţelegeţi voi aceasta? Dacă Domnul S-ar fi întors să-l privească pe Petru, iar acesta I-ar fi întors spatele, atunci privirea Domnului nu l-ar fi ajuns pe Petru şi nu l-ar fi mişcat. Ochii s-au întâlnit, şi astfel a luat naştere rezultatul dorit.

  Cu toate greşelile lui, Petru era îngrijorat de Domnul său şi de aceea privea spre El, ca să vadă ce se va întâmpla cu El. Chiar dacă îşi încălzea mâinile la foc, privirea lui era îndreptată spre interiorul încăperii. Ochii lui erau permanent îndreptaţi spre Domnul Isus. În timp ce era împreună cu slujitorii şi slujitoarele şi vorbea cu ei, îşi arunca privirea pe ascuns spre Isus, ca să vadă ce se va întâmpla cu Omul pe care Îl iubea. Nu a renunţat la obiceiul de a privi spre Domnul său. Dacă nu s-ar fi uitat la Domnul său, cum ar fi putut el atunci să observe privirea lui Isus?

  Ochii Lui trebuie să privească prin ochii voştri, ca să ajungă la inima voastră. Rămăşiţele credinţei sunt scânteile din cenuşa evlaviei, iar Domnul suflă peste ele, ca să aprindă focul. Dacă se găseşte aici un suflet, care cu toată căderea sa mai poate spune „mă încred în Isus, chiar dacă voi muri“, atunci mai există speranţă pentru sufletul acesta. Dacă ai părăsit părtăşia practică, atunci aceasta este o greşeală mare, dar dacă în interiorul tău priveşti la Cel care a fost răstignit, atunci există ceva în tine cu care se poate stabili o legătură. Există ochi care pot să întâmpine privirea lui Isus. Ochii care privesc la Domnul Isus, sunt ochii prin care Domnul Isus priveşte şi prin care lasă să pătrundă în suflet o lumină şi o speranţă nouă.

  O, voi cei care aveţi această credinţă care mocneşte în Domnul, ce bine ar fi dacă aţi întâmpina acum privirea Lui, care să producă în voi o căinţă amară, vindecătoare, salvatoare, fără de care niciodată nu veţi putea fi reabilitaţi!

  Această privire a fost o chestiune exclusivă între Domnul şi Petru. Nimeni n-a ştiut că Domnul S-a uitat la Petru, numai Petru şi Domnul lui. Harul care mântuieşte un suflet nu este ceva gălăgios şi este vizibil numai de cel care îl primeşte. Dacă harul lui Dumnezeu va veni astăzi cu putere peste vreunul din voi, atunci el nu va fi simţit de cel care stă alături de tine; el va auzi aceleaşi cuvinte, dar nu va simţi nimic din acţiunea divină care îl însoţeşte. Ochii Domnului nu-l va privi aşa cum îl privesc pe acela pe care îl trezeşte. Cunoşti tu această privire tainică a iubirii Domnului Isus?

  Probabil, toată acţiunea nu a durat mai mult de o secundă: „Domnul S-a întors, şi S-a uitat ţintă la Petru.“ Timpul necesar pentru această acţiune a fost mai scurt decât acela care este necesar pentru a o descrie. În această clipă s-a petrecut o lucrare mare. Cât de repede poate Isus să schimbe inima! „Căci El a zis, şi s-a făcut!“ Îndrăznesc să schimb versetul şi să spun: „El l-a privit, şi a avut loc transformarea.“ Doamne, uită-te acum la Petru cel păcătos! Lucrează o minune cu ochii Tăi! Fă ca şi aici să vadă un păcătos că Tu Te-ai uitat la el!

Uitaţi-vă la Petru, după ce Domnul S-a uitat la el

   Ce face Petru? Prima urmare a faptului că Domnul S-a uitat la Petru a fost aceea că el a fost trezit. Sufletul lui Petru era adormit. Focul de cărbuni nu i-a făcut bine; satan l-a orbit. Era derutat din cauza durerii scumpului său Domn, pe care Îl iubea cu adevărat.

  Petru nu a fost Petru în acea noapte. A uitat că era un apostol; a uitat ce a zis, atunci când Domnul i-a spus: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcã nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.“

  Vă reamintesc ce este scris: „Domnul S-a întors, şi S-a uitat ţintă la Petru“, căci aceasta arată că Petru a recunoscut acum divinitatea Domnului său prin voalul smereniei şi al durerilor Sale. El a uitat divinitatea Domnului său şi în felul acesta în gândirea sa s-a lepădat de Domnul său. A părăsit calea cea dreaptă şi a căzut într-o stare de adormire. Era, aşa cum numeşte Pavel, „vrăjit“ sub influenţa somnului insuflat de satan. Privirea Domnului l-a adus înapoi la ceea ce avea bun şi a trezit în el viaţa spirituală, care adormise în el. „Atunci Petru şi-a adus aminte“, şi prin această aducere aminte a fost reabilitat.

  Rezultatul următor a fost acela că Petru a pierdut toată temeritatea sa. A intrat în casa marelui preot, dar de data aceasta a ieşit repede. Înainte nu s-a simţit în pericol, cu toate că era în societatea cea mai rea. Ce a căutat el la slujnica, care păzea uşa? În mod sigur, a fost plin de îngâmfarea de a fi bărbat, atunci când nu a luat seama la remarca ei. Ce căuta el la oamenii care erau adunaţi în jurul focului? Erau slujitori aspri. El era un pescar şi totdeauna era în stare să se certe cu aprozii marelui preot. Dar acum a dispărut toată această lăudăroşie.

  Acum arată partea cea bună a vitejiei lui şi părăseşte cu toată luciditatea societatea periculoasă din palatul marelui preot. Trezirea la viaţa a harului în inimă este moartea cutezanţei. Omul care îşi pune sufletul în pericol nu este într-o stare sufletească bună. Probabil, privirea Domnului a fost un semn pentru Petru, spunându-i că el nu are ce căuta acolo unde se găsea. Probabil, părea să spună: „Ar fi mai bine să părăseşti împrejurimile acestea.“ În orice caz, aceasta a fost urmarea care a rezultat din această privire. Palatul, în care Domnului Îi mergea aşa de rău, nu putea să fie un loc potrivit pentru vreunul din ucenicii Lui. Să se încălzească la foc, în timp ce Isus era batjocorit de duşmanii Săi, nu era locul bun pentru Petru.

  O privire a Domnului ar putea face ca unele lucruri să apară nepotrivite, care altfel par bune. Toată cutezanţa lui Petru dispăruse; a întors spatele slujnicelor şi bărbaţilor şi a ieşit afară în întunericul nopţii. Nu auzim că a fost de faţă la răstignirea Domnului. De fapt, nu auzim nimic despre el, până în dimineaţa învierii, căci Petru a fost destul de înţelept ca să-şi dea seama că nu mai poate avea încredere în sine. S-a aşezat pe planul secund, până când Domnul său l-a pus iarăşi în prim plan.

  Mi-aş dori ca unii mărturisitori, a căror viaţă a fost dubioasă, să aibã parte de suficient har, ca să facă acelaşi lucru. Când văd un om care a păcătuit greu că se înghesuie să ajungă cât mai repede pe primele rânduri, nu pot crede că este pe deplin conştient de incapabilitatea lui.

  Evitaţi locul în care aţi căzut! Nu mai zăboviţi nici o clipă acolo! Mergeþi afară, chiar dacă lăsaţi înapoia voastră un foc al comodităţii! Mai bine să fiþi într-un loc rece, decât într-un loc în care sufletul vă este în pericol.

  Nu-l mai găsim pe Petru în primele rânduri, decât abia atunci când a primit direct din gura Domnului o deplină asigurare a reabilitării lui, prin întreita însărcinare de a paşte oile şi mieii Lui. Această privire a lui Hristos l-a făcut pe Petru să se despartă de mulţime. Nu a mai stat mult timp cu aceia care erau adunaţi în jurul focului. Nu mai avea nici un cuvând de spus pentru ei. A părăsit în grabă societatea.

  Este bine pentru cei credincioşi să recunoască că ei nu sunt din lume. Ei ar trebui să iasă din Sodoma. Domnul, prin alegerea Sa divină, ne-a despărţit de mulţime, şi această despărţire ar trebui să fie alegerea noastră.

  O, dacă săgeţile marelui Domn ar străpunge astăzi unele suflete, aşa cum vânătorul răneşte un cerb! O, dacă sufletele rănite ar căuta singurătatea, ca şi Petru!

  Cerbul caută un tufiş, ca acolo în singurătate să sângereze şi să moară; dar Domnul va veni în taină la inima rănită şi va extrage săgeata. Afară în întuneric este mult mai bine pentru tine decât lângă foc, unde se fac glume proaste, în timp ce Hristos este batjocorit. Trebuie să aibã loc o mărturisire şi un plâns în singurătate. Dacă Hristos S-a uitat la tine, atunci tu trebuie să pleci de la oamenii lumii şi să te retragi din toate. Singurătatea camerei tale va fi cea mai bună.

  Privirea aceea a lui Hristos a deschis stăvilarele inimii lui Petru. El a mers afară şi a plâns cu amar. Era fiere în lacrimile pe care le vărsa, căci ele curgeau din durerea lui amară.

  Dragă prieten, dacă am păcătuit împreună cu Petru, atunci Dumnezeu să ne dea harul ca să plângem împreună cu Petru! Mulţi se vor gândi la rătăcirea lui Petru şi vor uita plânsul lui.

  Păcatul însuşi este o chestiune amară, atunci când este iertat. Dacă Hristos vrea să înlăture îndoiala voastră prin privirea Sa îndreptată spre voi, prin aceasta El nu va vrea să împiedice căinţa voastră. „El a ieşit afară şi a plâns cu amar.“

  Cum s-a bătut Petru cu pumnul în piept şi cum a suspinat zicând poate: „Cum voi putea să-L privesc vreodată iarăşi în faţă? Cu toate acestea, El este foarte îndurător: privirea aceea m-a iertat. Dar eu însumi nu mã pot ierta!“ Toată viaţa s-a gândit la aceasta şi probabil n-a putut auzi un cocoş cântând, fără să nu fie mişcat lăuntric.

  Doresc să vedeţi că această privire a lui Hristos i-a adus o uşurare. Este bine când poţi să plângi. Cine nu mai poate plânge aparţine oamenilor care suferă cel mai mult. O durere închisă în inimă este o durere îngrozitoare. Domnul l-a atins pe Petru prin privirea Sa, şi aceasta a determinat să-i curgă lacrimile; aceasta trebuie să-i fi adus o uşurare.

  Deseori am auzit oameni spunând: „Am plâns până m-am uşurat, şi după aceea am putut suporta.“ Oamenii mor cu inima ruptă, dacă nu pot să se uşureze prin plâns. Mulţumesc lui Dumnezeu că Petru a putut plânge cu amar.

  O, Doamne, uită-Te la inima sărmană, împietrită, care este aici – o inimă sărmană care nu simte păcătoşenia ei, dar care ar dori s-o simtă, dacă ar putea! Fă-o să simtă păcatul ei! Uită-Te la inima care nu poate să se pocăiască, care strigă: „Doresc, dar nu simt nici o remuşcare.“ Doamne, Tu ai poruncit stâncii să dea apă, atunci când ea a fost lovită cu toiagul; foloseşte astăzi pe robul Tău sărman ca toiag, ca să zdrobească stânca inimii, ca să curgă din ea apa pocăinţei!

  În încheiere: privirea a făcut ca Petru să se ferească toată viaţa lui, ca să se mai ruşineze. Petru nu s-a mai ruşinat după aceea. Cine a fost acela care în ziua de Rusalii s-a ridicat să predice? Nu a fost Petru? Nu a fost el pe prima linie în mărturia pentru Domnul şi Stăpânul său? Dacă unii dintre noi sunt recidivişti, şi mai ales atunci când am căzut în păcat, sper ca să avem parte de o astfel de restaurare din partea Domnului, ca după aceea să fim creştini mai buni decât am fost înainte.

  Dacă Domnul iartă păcatul alor Săi, ei nu vor păcătui iarãşi! El Îşi face lucrarea în mod desăvârşit. Omul care a păcătuit fiind călăuzit de mânie, va deveni blând şi smerit. Omul care a păcătuit prin beţie, va renunţa la materia ucigătoare şi o va detesta. Omul care a păcătuit prin laşitate, va deveni cel mai curajos dintre toţi.

  O, Doamne Isuse, am încercat astăzi să Te fac pe Tine cunoscut, dar eu nu pot vedea oamenii aşa cum îi vezi Tu! Tu Însuţi trebuie să Te uiţi la cei rătăciţi. Priveşte, Mântuitorule! Priveşte, păcătosule! Priveşte la Acela care este pe cruce, căci viaţa este în privirea Lui! Fie ca Domnul Isus să privească, dar şi ca păcătosul să privească!

Străinătate

INIMA-BUNATATE

Străinătatea

Este foarte greu  sa trăiești printre străini,departe de cei dragi,de cei cu care odinioară împărțeai chiar și apa din fântâna,departe de sufletele scumpe pe care le cautai dimineață cu privirile.

Străinătatea te solicita la schimbare la reguli noi de viețuire te constrânge asa încât devii doar tu cu tine intr-o lume in care toți sunt prietenii altora ,nimic din ce este al lor ar putea fi al tau ba chiar si ce tu crezi ca ai nu este al tau este împrumutat. Sunt conștienta ca nimic de pe pământ nu ne aparține veșnic,nu la aceasta ma refer.

Interesul pentru sine este cel mai promovat printre straini ,iar daca te trezesti intr-un grup din acesta si nu sti sa joci dupa regula interesului de sine esti marginalizat incat te retragi intelegand ca ai cazut intr-un loc minat.

Dragostea si iubirea aproapelui este din priviri inselatoare care se corup tot mai mult tragand egoismul si iubirea de sine….iubesc daca imi iese si mie ceva de acolo…

Durerea mai mare este cand te intorci acasa ,printre prieteni la cei dragi si observi ca si acolo ai revenit printre straini,zambetul este fortat ,imbratisarile sunt false ,vorbele sunt ironice….locul poate unde te simteai cel mai bine ,acum te simti in plus.

De ce ne instrainam atat de repede unii de altii? De ce nu ne acceptam privindu.ne in suflet fiecare?

De ce am lasat sa se schimbe valorile in relatii ?

Framantari si ganduri ascunse ale inimii care imi rascolesc interiorul de cate ori ma intorc dintre straini.

Am ajuns sa fim straini printre straini dar si straini in tara noastra.

Este un sentiment pe care il traiesc multi dintre cei plecati.

Este oare si acesta un pret pe care suntem nevoiti sa-l platim doar pentru ca am ales sa plecam !

Sau este pretul pe care suntem nevoiti sa-l platim doar pentru ca unii nu inteleg ce semnificatie are expresia strainatate ! Strainatate nu inseamna neaparat bogatie,lux,avutie…dar strainatate ,da inseamna un mediu strain in care se afla cineva ,departe de familie si de cunoscuti.

De ce oare cei care sunt plecați isi amintesc cu drag si adesea înlăcrimați  de oameni ,locuri si momente petrecute acasă ! ….pentru ca au luat cu ei,in sufletul lor tot ce a fost frumos atunci când au ales sa plece.

Ce bine este ca deși plecați printre străini Dumnezeu Tatal ne iubește la fel de mult si bratele lui sunt mereu deschise si pline de bunătate oridecate ori ne întoarcem la El.

Dumnezeu este bunătate !

Ce poate sau nu poate face Satan

Dr. Peter Masters

 
Vindecătorii carismatici încearcă să credibilizeze afirmaţia că demonii sunt acolo unde îi vede omul. În opinia lor, numeroşi oameni, necredincioşi şi creştini deopotrivă, sunt victimele unor forme mai grave sau mai uşoare de posedare demonică fără ca măcar să fie conştienţi de această situaţie. Surprinzător este faptul că majoritatea covârşitoare a pastorilor evanghelici tradiţionali din Occident se confruntă destul de rar cu posedarea demonică aşa cum este descrisă ea în Noul Testament (această manifestare teribilă se întâlneşte mai degrabă în Orient). Dar cu toate acestea, vindecătorii carismatici consideră că au de luptat cu victimele demonilor în fiecare zi; sau demonii sunt atât de necugetaţi încât se lasă atraşi de exorcişti precum moliile de lumina becului, sau aceşti oameni decid să vadă demoni oriîncotro privesc.

Necazul este că exorciştii au dezvoltat o mentalitate combativă apropiată de atitudinea pe care a avut-o Roma faţă de duhurile rele în perioada cea mai neagră a istoriei sale. În loc să vadă lupta spirituală aşa cum este ea prezentată în Biblie, unde lupta împotriva diavolului se duce cu armele rugăciunii, predicării, mărturiei, trăirii în evlavie, ascultării de Scriptură şi ale credinţei în promisiuni, aceşti aşa-zişi exorcişti vor să intre în luptă corp la corp, să simtă, să vadă şi să audă puterile întunericului şi să le lovească prin dramatice rostiri autoritare. Acest tablou nu seamănă deloc cu imaginea luptei spirituale zugrăvită de Pavel în Efeseni 6:10-20. Noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui – zice Pavel – însă vindecătorii carismatici par să caute un duşman pe care aproape să-l poată atinge. Ei nu se mulţumesc să se împotrivească puterii extraordinare a ispitei şi influenţei satanice, ci vor să aibă de-a face cu însăşi prezenţa diavolului în forma posedării demonice.

Pavel nu ne cere să interpretăm nenumăratele probleme fizice şi emoţionale ca pe dovezi ale prezenţei unui demon într-o anumită parte a fiinţei noastre, şi nici să lovim în acest inamic printr-un atac verbal direct. Pavel ne învaţă că lupta noastră se duce împotriva unor puteri nevăzute şi în general necunoscute – forţele spirituale ale răului din locurile cereşti (adică din lumea spirituală). El ne spune că noi trebuie să folosim armura şi armele primite din partea lui Dumnezeu pentru că acestea ne izolează şi ne apără de comunicarea directă sau de contactul spiritual apropiat cu oştirile întunericului, permiţându-ne în acelaşi timp să ne împotrivim influenţei diavolului şi să purtăm cu succes războiul evanghelistic îndreptat împotriva acestuia.

Unele dintre cele mai ciudate afirmaţii se regăsesc în textele dedicate posedării demonice scrise de autori care au îmbrăţişat modul de gândire carismatic. Aceste capitole sunt încărcate de concepte care atârnă într-un echilibru instabil între superstiţiile Romei medievale şi noţiunile prezente în religiile păgâne din Orient. John Wimber reprezintă punctul de vedere al multor vindecători atunci când declară: „Suntem chemaţi să eliberăm teritorii pentru Isus Cristos, să recuperăm terenul pe care l-au cucerit duhurile înşelătoare … Atunci când biruim în acest război, victimele puterii lui Satan sunt eliberate … Trebuie să ne confruntăm duşmanul; trebuie să luptăm. La fel ca Isus Însuşi, avem un lucru de făcut: să proclamăm Împărăţia lui Dumnezeu şi să o demonstrăm prin vindecarea bolnavilor şi alungarea demonilor.”

Alţi adepţi ai teoriei vindecării rezonează cu aceste afirmaţii, spunând că Isus le-a dat ucenicilor autoritatea şi puterea Lui asupra demonilor, pentru ca şi ucenicii (şi noi de asemenea) să poată exercita autoritatea domniei lui Dumnezeu peste puterile întunericului. Făcând astfel de afirmaţii, ei se bazează încă o dată pe trimiterea celor doisprezece ucenici (şi a celor şaptezeci) în oraşele din Israel ca să vestească venirea Împărăţiei lui Cristos. Am văzut deja că este greşit să considerăm aceste misiuni unice ca un tipar pentru lucrarea permanentă a bisericii.[1] Promisiunea Domnului conform căreia lucrarea apostolilor credincioşi va fi însoţită de semne speciale (Marcu 16) este citată şi ea în mod greşit ca o justificare pentru lucrarea de exorcizare făcută de creştinii din zilele noastre. Absenţa dovezilor textuale plauzibile devine însă şi mai evidentă atunci când scriitori precum Colin Urquhart sunt obligaţi să apeleze la cuvintele Domnului nostru din Matei 18:18 – Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.

Oricine citeşte Matei 18 îşi dă seama că abordarea carismatică a acestui verset nu este altceva decât o interpretare superficială a Bibliei, întrucât cuvintele citate nu au nimic de-a face cu eliberarea oamenilor de demoni. Ele se referă la disciplina bisericii şi la modul în care trebuie să ne raportăm la creştinii care au un comportament păcătos. Tocmai presărând astfel de texte prin scrierile lor, aceşti autori încearcă să confere credibilitate exorcizării demonilor. Trebuie să ne aducem aminte încă o dată că ei nu ajung la aceste idei studiind Biblia, ci reacţionând la propriile lor gânduri, meditaţii şi visuri ca şi cum acestea ar fi mesaje inspirate venite din partea lui Dumnezeu.

Sunt capabili demonii să cauzeze boli?

Ce anume pot face demonii, în opinia vindecătorilor carismatici? Se presupune că ei s-ar afla în spatele multor afecţiuni fizice şi psihice şi că intră în oameni (într-o măsură mai mare sau mai mică) pentru a-i controla în întregime, sau doar în anumite aspecte ale vieţilor lor. Autorii carismatici se contrazic mereu în chestiuni de detaliu, însă cu toţii sunt de acord că şi în cazul creştinilor este posibilă (şi chiar răspândită) o anumită formă de locuire demonică. John Wimber încearcă să demonstreze că demonii pot fi cauza multora dintre bolile noastre, bazându-se pe cinci texte biblice. Acestea arată, în opinia lui, că demonii pot provoca muţenie, orbire, epilepsie, febră mare şi paralizie, însă ca de obicei, textele citate sunt folosite într-un mod complet greşit. Trei dintre ele se referă la oameni care erau posedaţi de demoni şi a căror stare fizică era manifestarea exterioară a condiţiei lor teribile.[2] Unul dintre texte vorbeşte despre vindecarea soacrei lui Petru, dar nu spune absolut nimic despre demoni! Wimber presupune că este vorba de un demon pur şi simplu pentru că Isus a „certat” febra. (În altă parte citim că El a certat vântul şi valurile, aşa că John Wimber crede, probabil, că şi acestea pot fi posedate de demoni.)

Singurul text citat de Wimber care ar putea fi luat drept dovadă că un demon poate fi cauza unei boli fără să „posede” persoana în cauză este Luca 13:10-17, unde citim despre femeia care era infirmă de optsprezece ani din pricina unui duh de neputinţă. Este clar însă că sărmana femeie era posedată, întrucât Isus o descrie mai târziu şi spune despre ea că Satana o ţinea legată. Ea era doar o prizonieră ale cărei suferinţe fizice îngrozitoare erau o manifestare exterioară şi o dovadă a căderii ei în captivitatea demonică. Evangheliile fac deosebirea între bolile având cauze „naturale” şi cele produse de posedarea demonică, şi nu există dovezi biblice care să justifice ideea că demonii pot provoca boli fără să posede total persoana în cauză.

Singurul caz din Biblie în care o persoană a suferit o boală cauzată de Satan fără să fie posedată demonic este cazul lui Iov. Pentru a se atinge însă de Iov, Satan a trebuit să primească o dezlegare specială din partea lui Dumnezeu. Aceasta confirmă fără urmă de îndoială că Satan şi demonii săi nu au puterea de a cauza boli în mod obişnuit (altfel decât ca o consecinţă a posesiei demonice). Prin urmare, vindecătorii carismatici care le spun oamenilor într-un mod autoritar că unele dintre bolile lor sunt de origine demonică nu respectă învăţătura Bibliei referitoare la limitele puterii demonilor şi nu urmează exemplul lăsat de Domnul Isus şi de apostolii Săi. Când anume au tratat aceştia o boală a unui om neposedat ca şi cum ar fi fost vorba de un demon ce trebuia scos dintr-un organ al corpului, dintr-o încheietură, o mână sau un picior? Astfel de idei abundă în religiile păgâne, dar nu şi în Biblie. Conform Bibliei, bolile de care suferă oamenii neposedaţi nu se datorează prezenţei demonilor în trup, astfel că intenţia de a le vindeca prin alungarea demonilor este complet absurdă.

Cum putem şti dacă cineva este demonizat?

Dacă demonii nu pot ocupa în mod obişnuit părţi ale trupului pentru a cauza îmbolnăviri, ce se poate spune despre posedarea demonică a întregii persoane? Sunt îndreptăţiţi vindecătorii carismatici să vadă oameni posedaţi la fiecare colţ de stradă? În această chestiune, toţi vindecătorii par să fi uitat de poziţia teologică fundamentală pe care a avut-o majoritatea învăţătorilor creştini de-a lungul generaţiilor – şi anume că Domnul Isus, la venirea Lui, a pus capăt puterii lui Satan şi a duhurilor sale de a intra după bunul lor plac în sufletele oamenilor şi a le poseda. Unul dintre semnele mari ale venirii Sale ca Mesia, care a marcat începutul veacului Evangheliei, a fost limitarea radicală impusă puterilor întunericului în această privinţă.

Creştinii evanghelici tradiţionali susţin că de atunci încoace, posedarea demonică poate avea loc numai acolo unde există o formă foarte puternică de solicitare sau supunere a intervenţiei demonice, cum ar fi supunerea sau interacţiunea cu forţele oculte. Conform Scripturii, idolatria, vrăjitoria, satanismul sau un stil de viaţă dedicat în totalitate unor scopuri diabolice sunt factorii care-i pot face pe oameni vulnerabili la o invazie demonică, însă este sigur că demonilor li s-a interzis să intre în sufletele oamenilor după bunul lor plac.[3] Contrar acestei poziţii, toţi cei care apără vindecarea carismatică pornesc de la premisa că amploarea fenomenului demonizării este aceeaşi ca şi în zilele lui Cristos. Pentru că situaţiile reale de posedare demonică se întâlnesc totuşi foarte rar în practică, ei trebuie să trişeze şi să mute ţinta în funcţie de unde au tras săgeata, deformând complet imaginea posedării demonice.

În Biblie, oamenii posedaţi de demoni aveau crize teribile de isterie, strigau cu voci care nu erau ale lor, dădeau dovadă de o forţă fizică ieşită din comun, erau cuprinşi de nebunie, aveau abilităţi de clarviziune şi uneori îşi pierdeau auzul, vorbirea, vederea sau mobilitatea din pricina forţei care punea stăpânire pe ei. Ei îi recunoşteau pe Cristos şi pe slujitorii Săi şi adeseori se manifestau verbal împotriva lor prin ţipete. Manifestările acestui tip de posesie erau atât de îngrozitoare şi de evidente, încât familia celui posedat nu avea îndoieli că persoana în cauză era cu adevărat posedată demonic. În schimb, „demonizaţii” lui John Wimber prezintă de obicei simptome atât de diferite de cele pe care le descrie Biblia, încât autorul poate spune: „Cei mai mulţi dintre demonizaţi nu sunt conştienţi de starea în care se află.” Familia şi prietenii lor sunt uimiţi – şi chiar şocaţi – când află lucrul acesta! Simptomele obişnuite descrie de el nu seamănă deloc cu posedarea demonică menţionată în Biblie!

Probabil că tocmai pentru a evita penibilul acestei situaţii, Wimber a decis să nu folosească expresia „posedare demonică”, ci a ales un termen mai general – „demonizat”. Această mostră utilă de terminologie recent apărută permite oarecum un concept de activitate demonică mai larg şi mai general decât cel pe care-l găsim în Biblie. Cum nu mai trebuie să explice de ce suferinzii lor nu prezintă simptomele descrise în Biblie, vindecători precum John Wimber pot arăta pe loc cu degetul oameni pe care-i declară „demonizaţi” de tot felul de duhuri rele.

De unde ştim dacă cineva este „demonizat”? Care sunt textele spre care ne îndreaptă atenţia John Wimber (sau oricare alt autor carismatic) în căutarea criteriilor după care să punem un diagnostic? Răspunsul este că nu există nici un astfel de text. Lista de simptome întocmită de Wimber nu este luată din Biblie, ci din propria imaginaţie a autorului. Ni se spune că cineva poate fi demonizat dacă este dependent de droguri sau alcool sau dacă cedează în mod repetat în faţa poftelor, păcatului sexual, minciunii, hoţiei, crimei sau tulburărilor de alimentaţie (de la îmbuibare, la anorexie).

Tot astfel, cineva ar putea fi demonizat dacă este cuprins de deprimare, anxietate, nervozitate, ură de sine, resentimente sau de un spirit neiertător. Alte posibile semne ale demonizării includ bolile cronice (mai ales dacă sunt ereditare!) şi situaţiile familiale problematice afectate de alcoolism sau abuzuri sexuale. Se spune că experienţe traumatizante precum violul, abandonul sau accidentele rutiere pot fi căi pe care demonii pot intra în vieţile creştinilor şi necreştinilor deopotrivă.

Nu toţi cei ce suferă de aceste probleme sunt neapărat demonizaţi, ne asigură autorii, dar mulţi sunt. Atunci cum ştim cine este şi cine nu? Cum ne-a obişnuit deja John Wimber, în căutarea răspunsului suntem duşi departe de Scriptură, care în opinia lui este absolut inutilă pentru astfel de lucruri, iar credinţa noastră este dirijată spre oameni (ca Wimber însuşi) care, fiind nişte super-creştini înzestraţi cu daruri extraordinare, sunt echipaţi să pună astfel de diagnostice. Este nevoie de oameni care au darul deosebirii duhurilor şi care primesc în mod supranatural informaţii despre situaţia în care se află suferindul. Numai ei îşi pot da seama dacă persoana în cauză este demonizată sau nu. În contrast total cu această practică, pasaje biblice precum Matei 4:24 sau 8:16 ne arată că adevărata posedare demonică era atât de diferită de bolile „obişnuite” (fizice sau psihice) încât era uşor de recunoscut şi de identificat.

Pot demonii să-i posede pe credincioşi?

În opinia lui John Wimber, creştinii născuţi din nou pot fi controlaţi de demoni în multe aspecte ale vieţilor lor, şi este atât de dornic să-şi demonstreze afirmaţia, încât îl pune pe regele Saul în categoria credincioşilor posedaţi. „Simptomele” acestuia – crizele de mânie, crima, frica, vrăjitoria şi sinuciderea – erau, se pare, semne ale unui credincios demonizat! În Vechiul Testament Saul este, desigur, un exemplu major de necredinţă şi neascultare de Domnul, şi în nici un caz nu a fost un om în inima căruia să fi avut loc vreo lucrare a harului. Până şi Iuda trebuie pus în aceeaşi categorie (Wimber uită că acesta este descris ca fiul pierzării) în încercarea disperată de a găsi exemple biblice de creştini demonizaţi. Chiar Petru este catalogat ca „demonizat” temporar, pur şi simplu pentru că Domnul i-a spus: Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul.

Când Wimber spune despre creştini că riscă să fie „daţi pe mâna lui Satan” (demonizaţi) dacă persistă în păcate nemărturisite, el dă exemplul lui Anania şi al Safirei ca să-şi justifice afirmaţia, însă deşi cei doi au cedat, evident, în faţa ispitelor puternice ale lui Satan, nicăieri în Faptele Apostolilor nu aflăm că ar fi fost demonizaţi. Dimpotrivă, ei au fost consideraţi responsabili în mod personal şi deplin pentru păcatul lor, întrucât nu a existat nici un moment în care să fi pierdut controlul în sensul de a fi fost manipulaţi de un demon. Mai mult, ideea că cei doi ar fi fost demonizaţi ne duce la concluzia că Petru a greşit atunci când i-a mustrat atât de aspru. El ar fi trebuit să facă ce ar fi făcut orice ucenic al lui Wimber: să poruncească demonului (sau demonilor) să plece. Petru ar fi trebuit să-şi folosească „autoritatea Împărăţiei” (aşa cum o numesc aceşti autori) în supunere faţă de presupusa poruncă din Marcu 16. Cât de diferită ar fi cartea Faptele Apostolilor dacă apostolii ar fi acţionat conform învăţăturii carismaticilor extremişti de astăzi.

John Wimber cade în ridicol când ne spune că ar putea apărea situaţii în care creştinii să fie demonizaţi fără să ştie pentru că demonii moşteniţi de la părinţii lor n-au fost alungaţi niciodată. Nici măcar Wimber nu poate aduce vreun text biblic care să justifice această învăţătură, aşa că este obligat să caute confirmarea în practica bisericii romane din secolul al treilea, care îi trecea pe toţi noii convertiţi prin ritualul exorcizării pentru a scoate afară duhurile rele.

Unii vindecători carismatici resping ideea potrivit căreia creştinii pot fi demonizaţi, însă indiferent de termenii pe care-i folosesc, într-un final toţi afirmă că demonii pot invada sufletul sau trupul credinciosului într-o formă sau alta. Colin Urquhart, de exemplu, afirmă despre creştini că nu pot fi posedaţi, dar pot fi asupriţi. El nu face însă decât un joc de cuvinte, întrucât ne învaţă că „asupritorii” trebuie obligaţi printr-o poruncă expresă să plece şi să-i elibereze pe oameni. Formula folosită de el arată că asupritorii trebuie alungaţi printr-o poruncă – „şi asuprirea înfrântă în Numele lui Isus şi prin puterea sângelui Său.”

Colin Urquhart nu spune cu nimic mai mult decât John Wimber despre cum putem şti dacă un credincios este asuprit de un demon. Tot ce poate spune el este că „simţi ca şi cum ai fi într-o cuşcă sau într-o temniţă şi ai nevoie să fii eliberat; sau ca şi cum un nor mare şi apăsător s-ar fi coborât peste tine şi ţi-e foarte greu să-L lauzi pe Dumnezeu sau să te rogi.” Întrucât o astfel de experienţă nu este produsă neapărat de demoni, cum putem şti când este efectul prezenţei demonilor şi când nu? Se ridică astfel încă o dată marea problemă a diagnozei, însă nici Urquhart n-o poate rezolva. Din nefericire, suntem lăsaţi în totalitate la mila închipuirilor noastre subiective – sau a acelor oameni despre care se presupune că ar avea darul deosebirii duhurilor. Imaginaţia domneşte!

Bineînţeles că aceşti autori nu pot indica nici un criteriu biblic după care să se facă diagnosticarea posedării sau asupririi demonice în cazul credincioşilor pentru că Biblia nu vorbeşte nicăieri despre aşa ceva. Mai mult, Biblia nu spune că demonii trebuie alungaţi „prin puterea sângelui”, cum susţine Urquhart. De fapt, această formulă primitivă de exorcizare ţine de sfera poveştilor cu vampiri, şi dacă vampirul este speriat cu lumina reflectată de un crucifix din argint, aici demonul este alungat de un creştin care rosteşte pe un ton imperativ o formulă ce conţine referirea la Numele şi la sângele lui Isus.

În Evul Mediu, călugării romani şi-au umplut buzunarele transformând sângele lui Cristos într-o formulă magică, iar în ziua de azi, numeroşi exorcişti au lucrări înfloritoare folosind mijloace similare. Invocarea sângelui Mielului nu trebuie folosită ca o incantaţie sau ca o vrajă cu care să-i speriem pe demoni. Apocalipsa 12:11 ne spune că sfinţii l-au biruit pe diavolul pentru că erau acoperiţi  de sângele Mielului, şi nu pentru că ar fi rostit o formulă magică referitoare la el. De asemenea, ei au biruit prin cuvântul mărturiei lor şi prin loialitatea lor dusă cu abnegaţie până la capăt.

În cazul creştinilor care ajung la concluzia că sunt demonizaţi sau asupriţi, cei mai mulţi autori carismatici sunt de părere că auto-exorcizarea poate fi realizată fără ajutorul unei alte persoane, însă consecinţele tragice ale acestor idei în vieţile credincioşilor sunt uşor de anticipat. Închipuiţi-vă efectul demoralizator al acestor convingeri asupra multor oameni bolnavi sau deprimaţi când ar afla că problemele lor se datorează demonilor. Şi dacă s-ar chinui să-i poruncească demonului să plece din viaţa lor, doar ca să constate că nu se schimbă nimic? Imaginaţi-vă agonia şi poate chiar groaza cu care ar trage concluzia că demonul încă stăpâneşte peste fiinţa lor! Sau ce am face cu credincioşii care, într-un mod pervers, nu s-ar mai considera răspunzători pentru păcatele lor, dând vina pentru ele pe asuprirea demonică?

Cum rămâne apoi cu mângâierea şi consolarea de care ar fi privaţi credincioşii din cauză că promisiunile protective ale lui Dumnezeu sunt făcute ţăndări de această teorie care spune că demonii din iad pot pătrunde în fiinţele lor, chiar dacă trupurile lor sunt temple ale Duhului Sfânt? Cu siguranţă, creştinii trebuie să ducă o luptă extraordinară împotriva amăgirilor şi ispitelor diavolului, însă nicăieri în Noul Testament împotrivirea faţă de ispite nu se face printr-un proces în care i se porunceşte demonului să-şi desfacă ghearele şi să plece din mintea sau din trupul creştinului. Creştinii se împotrivesc lui Satan atunci când rezistă ispitelor acestuia. Sau, dacă el îi asaltează cu idei care conduc la descurajare şi depresie, ei caută să se ţină strâns de mângâierea şi promisiunile din Cuvântul lui Dumnezeu.

Când Iacov zice: Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi, el ne învaţă că putem face lucrul acesta dacă ne apropiem de Dumnezeu, ne curăţim mâinile şi inimile, plângem pentru păcatele noastre şi ne smerim înaintea Domnului pentru ca El să ne poată înălţa. Iacov nu spune că ar trebui să poruncim demonului sau demonilor să plece, invocând sângele lui Isus, după cum nu spune lucrul acesta nici un alt autor din Noul Testament. Cum explică extremiştii carismatici faptul că Domnul a făcut ca biserica Lui să aştepte, pesemne, 2000 de ani până când au apărut „apostolii” moderni care să completeze învăţătura Bibliei?

Este absolut imposibil ca un demon să locuiască împreună cu Duhul Sfânt în trupul sau în sufletul unui credincios adevărat. Pavel întreabă retoric: Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? (1 Corinteni 6:19). Dacă a existat o convertire adevărată, locuirea Duhului Sfânt este permanentă şi veşnică, pentru că avem promisiunea Mântuitorului în sensul acesta: Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului … căci rămâne cu voi, şi va fi în voi (Ioan 14:16-17).

Autorii carismatici fac apel adeseori la cuvintele lui Pavel din 2 Timotei 2:26 unde se vorbeşte despre oamenii care se află prinşi în capcana diavolului, fiind prizonierii acestuia. Ei susţin că aceşti oameni sunt credincioşi care au ajuns să fie posedaţi de demoni, însă oricine citeşte acest pasaj îşi dă seama că nu este aşa. Pavel precizează că mesagerii Domnului trebuie să fie în stare să înveţe pe alţii – să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia (2 Timotei 2:25-26).

Ar trebui să fie clar că cei despre care se vorbeşte aici sunt oameni care se împotrivesc cu încăpăţânare Evangheliei şi care au nevoie de pocăinţă şi mântuire. De asemenea, ar trebui să fie evident faptul că ei nu sunt posedaţi, ci doar fac voia lui Satan răspunzând la toate ispitele acestuia, cum fac mulţi oameni lumeşti. Există o diferenţă uriaşă între a ceda ispitelor lui Satan şi a fi posedat de demoni!

Extinderea posesiei demonice asupra adevăraţilor credincioşi în Cristos este imposibilă din punct de vedere teologic, aici intrând şi acel tip de posesie pe care Urquhart şi alţii îl numesc „asuprire”.

Trebuie să vorbim cu demonii în ziua de azi?

Am putea petrece mult timp comentând pe marginea contradicţiilor majore care apar între cei mai de seamă autori pro-vindecare, însă este suficient un singur exemplu – procedura de alungare a demonului. Unii autori susţin cu tărie că exorcistul trebuie să afle mai întâi numele demonilor pe care trebuie să-i alunge (de ex: Wimber – „Niciodată nu pronunţ cuvântul demon până când nu vorbesc mai întâi cu demonul … Îi spun: În Numele lui Isus, îţi poruncesc, duhule, să-mi spui care-ţi este numele.”) Un alt mare vindecător şi exorcist de talie internaţională afirmă însă că această procedură este absurdă şi inutilă, pentru că odată ce exorcistul primeşte autoritatea asupra demonilor, trebuie să-i poată alunga pe loc. Orice rugăciune oricât de lungă şi orice încercare de a afla numele demonilor sunt considerate inutile.

Adevărul este că toţi aceşti învăţători greşesc grav, pentru că Dumnezeu a interzis pentru totdeauna orice interacţiune verbală între poporul Său şi demoni. În afară de lucrarea de exorcizare făcută de Cristos şi de apostolii Săi ca reprezentanţi ai Lui (lucrare menită să confirme puterea Lui divină şi să ne asigure că El are putere asupra demonilor), nici o altă interacţiune directă între credincioşi şi demoni nu este permisă sau recomandată în Noul Testament.

Deuteronomul 18:10-12 este unul dintre mai multe texte care interzic în mod absolut orice formă posibilă de implicare sau interacţiune cu duhurile necurate. Dumnezeu spune: „Să nu fie la tine nimeni care … să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului.

Trebuie să înţelegem foarte bine de ce este un lucru atât de grav şi de respingător să intrăm în contact cu duhurile rele. Nu este doar o chestiune de a-I întoarce spatele lui Dumnezeu şi a ne încrede în altceva sau în altcineva decât în El. În primul rând, este un lucru rău pentru că orice tentativă de a intra în contact direct (inclusiv de a conversa) cu un duh necurat este o urâciune înaintea Domnului. Principiul din spatele acestei interdicţii este că orice comunicare directă a oamenilor cu demonii este un act cât se poate de detestabil şi de jignitor înaintea lui Dumnezeu, indiferent care ar fi scopul sau motivul. Cuvântul ebraic tradus prin urâciune înseamnă scârbos sau dezgustător. Demonii sunt fiinţe scârboase, duhuri rele pline de ură, amăgitoare şi viclene, adevărate pericole cauzatoare de moarte. Ni se interzice la modul absolut să le acordăm interes, să le punem întrebări, să le cerem ceva sau să interacţionăm cu ele în orice fel, indiferent de circumstanţe şi oricât de „bune” intenţii am avea.

Poate că vom înţelege mai bine dacă ne imaginăm reacţia unor părinţi care îşi duc copilul de un an la ţară şi constată că acesta este interesat să exploreze un şanţ plin cu dejecţii. În această situaţie, tocmai natura murdăriilor din acel şanţ este cea care-i alarmează şi îi îngrozeşte pe părinţi, şi nu motivele copilului. Un singur demon venit din abis este o forţă diabolică de milioane de ori mai scârboasă şi mai periculoasă decât orice cantitate de dejecţii. În ochii lui Dumnezeu, orice comunicare directă între copiii Săi şi duhurile întunericului este o urâciune. Carismaticii nechibzuiţi care vor să-i identifice pe demoni pentru a-i putea interoga mai apoi arată cât de puţin înţeleg din ticăloşia inimaginabilă şi din puterea subtilă a acestor duhuri.

Unul dintre nelegiuiţii enumeraţi în Deuteronomul 18:10-12 este cel ce cheamă duhurile. Sfera semantică a termenul ebraic include orice comunicare cu un duh, de la interogarea numelui acestuia până la conducerea unei şedinţe de spiritism. Un alt infractor din aceeaşi listă este cel ce dă cu ghiocul. Aici este vorba despre un „cunoscător” sau clarvăzător. Şi totuşi, numeroşi vindecători carismatici încearcă cu disperare să intre în posesia unor cunoştinţe ascunse despre oameni şi evenimente. Ceea ce ei numesc „cuvinte de înţelepciune şi cunoaştere” (pervertind termenii biblici) nu diferă cu nimic de exerciţiile de clarviziune ale spiritiştilor din vechime!

Şi mai grav este faptul că lucrătorii carismatici de azi încearcă de multe ori să afle identitatea şi intenţiile demonilor a căror prezenţă este bănuită în cei ce suferă. Unii dintre aceşti lucrători sunt, fără îndoială, nişte prefăcuţi de doi bani care îşi inventează toate aşa-zisele descoperiri. Sunt însă alţii care cred puternic în sistemul lor teologic şi care depun toate eforturile pentru a deveni deschişi şi sensibili la lumea nevăzută a demonilor, fără să-şi dea seama că Dumnezeu condamnă această activitate considerând-o adevărat spiritism. Nenumăraţi exorcişti creştini profani şi superficiali cutreieră lumea, impresionându-i pe cei slabi prin cunoştinţele lor despre duhurile rele şi cu puterea pe care pretind că ar avea-o asupra acestora. Unii sunt nişte măscărici şi mincinoşi netrebnici. Alţii sunt lucrători adevăraţi care s-au lăsat prinşi într-o avalanşă de închipuiri şi isterii. (Când întâlnesc un caz real de posedare demonică, aceştia au parte de un şoc teribil!) Există însă şi exorcişti care au reuşit să pătrundă într-o oarecare măsură în lumea spiritelor şi au devenit „cunoscători” sau spiritişti – detestabili înaintea lui Dumnezeu pentru că s-au atins de lucruri nepermise. Este absolut imposibil ca un spiritist să fie de partea Domnului, întrucât spiritismul în toate formele sale este extrem de dezgustător pentru Dumnezeu.

Privind lucrurile dintr-un alt unghi, este cazul să ne întrebăm ce spun oamenii care au convingerea că pot intra în contact direct cu demonii fără să fie pângăriţi? Ei arată cât de puţin înţeleg din păcătoşenia nemărginită şi puterea teribilă a demonilor. Ei spun, de fapt, că îi consideră mai puţin periculoşi decât criminalii de pe pământ, întrucât aceşti aşa-zişi exorcişti ar da înapoi, probabil, dacă ar trebui să confrunte un tâlhar înarmat sau un hoţ în miez de noapte. Observaţi îngâmfarea şi calmul care îi caracterizează pe aceşti exorcişti carismatici! Pentru ei, demonii sunt o nimica toată! Alungă o duzină în zece minute şi apoi predică de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Ce mesaj Îi transmit exorciştii lui Dumnezeu când înfruntă lumea duhurilor rele cu mâinile goale, ca să spunem aşa? Ei îi spun Domnului că nu au nevoie de Fiul lui Dumnezeu şi de sfinţii Lui îngeri ca să-i reprezinte în arena luptei spirituale, nevăzute. Ei nu au nevoie de un Reprezentant divin, de un Ocrotitor suveran, de un Scut şi Apărător care să-i protejeze împotriva puterilor întunericului şi a expunerii directe în faţa diavolului şi a hoardelor sale. Ei sunt în stare să pornească la luptă împotriva duşmanului, să treacă în spatele liniilor inamice şi să arunce o privire la armatele sale înşirate pentru bătălie. Exorciştii au rescris doctrinele fundamentale ale Bibliei, declarându-I lui Dumnezeu că nu mai au nevoie să fie „în Cristos” pentru a purta lupta spirituală. Cât de puternici sunt! Cât de capabili!

Numai Domnul Isus poate mustra şi alunga un demon, iar noi nu avem voie să-I subminăm preoţia! Credincioşii nu trebuie să se lase atraşi de aceste idei care pretind că adepţii lor ar putea deţine puterea şi autoritatea să identifice demonii, să li se adreseze şi să le poruncească. Dacă ne confruntăm cu o situaţie clară de posedare demonică marcată de semnele teribile pe care ni le descrie Biblia, trebuie să apelăm la rugăciune şi, când se iveşte ocazia, să-l îndemnăm pe cel posedat să vină la Cristos, singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om, ca să primească de la El mântuire şi eliberare. Noi nu le putem oferi oamenilor nici unul dintre aceste lucruri; trebuie să-i trimitem întotdeauna la Cristos.

Aceasta este de fapt predicarea – procesul de a-i trimite pe oameni la Cristos pentru împlinirea tuturor nevoilor lor spirituale, pentru că noi nu putem împlini nici una dintre ele. Carismaticii au adoptat nu numai gândirea cultelor păgâne, ci şi ideea romană de preoţie, atunci când şi-au imaginat că oamenii muritori au puterea delegată din partea lui Cristos asupra demonilor întunericului. Teribilul adevăr este că tocmai apărătorii şi exponenţii exorcismului sunt cei care se expun celor mai mari riscuri în urma contactului cu demonii, acesta fiind cu siguranţă unul dintre motivele principale pentru care Dumnezeu interzice experimentele îndrăzneţe în acest domeniu. Există o mulţime de oameni ca John Wimber care încalcă în mod repetat şi regulat porunca Domnului, căutând să interacţioneze cu demonii. În acelaşi timp, ei pun deoparte raţiunea şi se lasă conduşi de gânduri şi închipuiri aleatorii, presupunând că în felul acesta vor primi cuvinte de înţelepciune şi cunoaştere. Tocmai ei sunt cei care, mai devreme sau mai târziu, vor sta faţă în faţă cu demoni, cu duhuri adevărate, şi care, din pricina experimentelor lor cu tehnicile oculte şi cu manipularea spiritelor, vor fi extrem de vulnerabili în faţa puterii demonice.

Ne întrebăm câţi dintre aceşti carismatici extremişti au fost oameni care, induşi în eroare cu privire la mântuirea lor, au intrat plini de aroganţă într-o lucrare de exorcizare în care au fost exploataţi ei înşişi de un duh. Oare nu ar putea fi aceasta o explicaţie a faptului că unele dintre informaţiile obţinute de ei prin clarviziune au fost corecte? Nu se explică aşa faptul că uneori semnele şi minunile făcute de ei (precum semnele şi minunile profeţilor mincinoşi şi ale preoţilor din sectele păgâne de azi) par incredibil de reale? Satan şi demonii săi au o anumită putere asupra lumii materiale astfel că pot imita vindecări trupeşti şi pot abilita pe cineva să practice clarviziunea, levitaţia, telekinezia precum şi alte semne şi minuni mincinoase (2 Tesaloniceni 2:9). Nu este posibil ca unii dintre aceşti vindecători carismatici să fie ei înşişi demonizaţi?

Câteva „dovezi textuale” carismatice

Iată alte câteva exemple de pasaje din Scriptură folosite în mod greşit de John Wimber şi de alţi vindecători de seamă pentru a demonstra că lucrarea creştină din zilele noastre trebuie să includă un şir neîntrerupt de exorcizări. Cititorii sunt invitaţi să remarce modul complet greşit în care sunt folosite aceste texte.

1 Timotei 4:1: Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor. Aceste cuvinte nu spun nimic despre posedarea demonică şi nici despre alungarea demonilor. Ele descriu nişte oameni păcătoşi, dar perfect raţionali care îi învaţă pe alţii doctrine care (probabil fără ca ei să ştie lucrul acesta) sunt inventate şi plantate în minţile învăţătorilor păgâni de către demoni.

1 Petru 5:8-9: Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă. Acest pasaj vorbeşte despre împotrivirea faţă de diversele ispite ale lui Satan. Petru ne învaţă că noi putem face lucrul acesta îndeplinindu-ne în continuare îndatoririle spirituale, dar nu spune nimic despre alungarea demonilor.

Ioan 20:21: Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi. Raţionamentul aplicat la acest verset este următorul: după cum Isus a fost trimis de Tatăl să facă o serie de lucruri – inclusiv să scoată demoni din oameni – şi noi suntem trimişi să ducem mai departe lucrarea Lui în toate aspectele ei. În mod clar însă, raţionamentul este superficial şi greşit, pentru că Mântuitorul a făcut multe lucruri pe care noi nu le putem face şi pe care nu trebuie să încercăm să le copiem. De exemplu, El a venit ca să-Şi arate divinitatea şi să moară pe Calvar, lucruri pe care noi nu le putem face. Cuvintele Domnului nostru din Ioan 20 au menirea să ne asigure că avem o trimitere divină pentru lucrarea pe care o facem. Ele nu sugerează absolut deloc că trebuie să copiem fiecare lucrare şi faptă ale Domnului.

Capitol 6

Demonii nu pot pune stăpânire pe oameni după bunul lor plac

Şase motive biblice

 

Evanghelicii din trecut au adus argumente biblice solide în favoarea ipotezei că posedarea demonică la scară largă a luat sfârşit odată cu lucrarea lui Cristos înfăptuită pe pământ. De atunci încoace, spuneau înaintaşii noştri, posesia demonică poate avea loc doar atunci când oamenii se expun în mod voluntar la activitatea demonică, aşa cum se întâmplă în implicarea în spiritism. Recent însă, autorii pro-carismatici care nu cunosc teologia evanghelică tradiţională în acest domeniu au afirmat cu tărie că nu există dovezi biblice care să confirme poziţia tradiţională.

În continuare, vom prezenta şase argumente în favoarea poziţiei evanghelice clasice, împreună cu pasajele biblice care le confirmă. În opinia autorului, oricare dintre aceste argumente ar fi suficient de unul singur pentru a demola toate ideile exorciştilor carismatici. Puse laolaltă, aceste argumente sunt de-a dreptul indestructibile.

 

1. Domnul a spus că demonii vor fi îngrădiţi

Însuşi Domnul Isus Cristos a echivalat lucrarea Sa de alungare a demonilor cu restricţionarea activităţii lui Satan în perioada de la începutul veacului Evangheliei. În Luca 11:20-22, El a spus: Dar, dacă Eu scot dracii cu degetul lui Dumnezeu, Împărăţia lui Dumnezeu a ajuns până la voi. Când omul cel tare şi bine înarmat îşi păzeşte casa, averile îi sunt la adăpost. Dar dacă vine peste el unul mai tare decât el şi-l biruieşte, atunci îi ia cu sila toate armele în care se încredea, şi împarte prăzile luate de la el.

Prin aceste cuvinte, Domnul descrie perioada Vechiului Testament în care diavolul era asemenea unui bărbat puternic şi înarmat care stăpânea peste vaste regiuni ale lumii. Averile diavolului erau „la adăpost”, iar popoarele se aflau în întuneric spiritual, şi demonii care locuiau în oameni nu erau deloc deranjaţi. Nimeni nu era capabil să realizeze cu succes o exorcizare cu efecte pe termen lung. Apoi, Domnul Se descrie pe Sine venind cu degetul lui Dumnezeu, alungând demonii ca semn că El este adevăratul Mesia şi că veacul Evangheliei a început. Atacul Său violent împotriva oştirilor întunericului (al cărui punct culminant a fost la Calvar) avea să pună capăt libertăţii lui Satan de a orbi naţiunile. Biruindu-l pe Satan, Domnul nostru i-a luat armura – cercurile de fier din jurul popoarelor – făcând posibilă influenţa Evangheliei asupra omenirii.

Puterea demonilor de a pune stăpânire pe oameni după bunul lor plac trebuie inclusă, în mod logic, în această limitare a puterii lui Satan, pentru că, exercitată la nivelul individului sau naţional, această putere este la fel de nocivă. Când amăgesc popoarele, Satan şi demonii lui pun stăpânire pe minţile şi inimile oamenilor, împiedicând orice influenţe spirituale. Când un demon pune stăpânire pe un singur om, este de fapt acelaşi lucru la o altă scară. Este ca şi cum demonul ar fi ridicat un zid în jurul acelei persoane, la fel cum Satan a ridicat un zid impenetrabil de păgânism în jurul popoarelor, în zilele Vechiului Testament.

De aceea, imaginea pe care i-o zugrăveşte Noul Testament diavolului, după momentul Calvarului este aceea a unui demon supus. El nu mai poate pune stăpânire pe oameni sau pe popoare după bunul lui plac. Ca un fel de vagabond spiritual, el trebuie să trăiască pe străzi şi să-i ispitească pe oameni din afară. Totuşi, puterea lui rămâne înfiorătoare şi foarte mare, pentru că inimile oamenilor sunt deznădăjduit de rele prin natura lor. În ele există o puternică înclinaţie de a crede minciunile lui şi de a da curs ispitelor lui. Cu toate acestea, el nu mai poate pune stăpânire pe ei şi nu-i mai poate înrobi după bunul său plac. De la Calvar încoace, singura posibilitate ca demonii să posede sufletele oamenilor este ca aceştia din urmă să coopereze în mod conştient şi voluntar cu influenţele demonice şi să-şi supună vieţile înaintea acestora.

Aceeaşi legare sau, cu un alt cuvânt, îngrădirea lui Satan este menţionată şi în Marcu 3:27, unde Mântuitorul descrie în următoarele cuvinte acţiunea Sa îndreptată împotriva lui Satan: Nimeni nu poate să intre în casa unui om tare şi să-i jefuiască gospodăria, decât dacă a legat mai întâi pe omul acela tare; numai atunci îi va jefui casa. Deşi este fără doar şi poate un ispititor activ, diavolul, fiind acum un vagabond şi nicidecum un stăpân, trebuie să aibă parte de cooperarea victimelor sale. „Domnul puterii văzduhului” nu are acum nici palat, nici tron şi nici drepturi. El şi oştirile sale demonice sunt nişte duhuri rătăcitoare care trăiesc de pe urma şiretlicurilor de care sunt în stare.

Domnul Isus Cristos a pus din nou semnul egalităţii între alungarea demonilor şi îngrădirea lui Satan la Calvar, spunând: Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară (Ioan 12:31). Satan a fost aruncat afară în primul rând ca urmare a înfrângerii sale la Calvar, dar în acelaşi timp a fost „aruncat afară” în vremea lui Cristos şi în privinţa puterii sale de a poseda fiinţele umane după bunul său plac. Această ultimă activitate se include perfect în cuvintele lui Cristos – pentru că Domnul a folosit exact cuvintele (a arunca afară) care descriu o exorcizare.

Primul argument în favoarea încetării posedării demonice involuntare sau generale este acela că Domnul Isus Cristos a afirmat foarte clar că lucrarea Sa pe pământ a adus o îngrădire drastică a puterilor cu care Satan ducea în robie sufletele oamenilor.

 

2. David şi Pavel spun că puterile demonice sunt în prezent limitate

Cel de-al doilea argument este inspirat din pasaje biblice care prezic şi explică în acelaşi timp captivitatea demonilor care a început la Calvar. Psalmul 68 este o profeţie care priveşte înainte la venirea lui Cristos în lume, la biruinţa Sa împotriva puterilor întunericului, la înălţarea Sa la cer şi la domnia Sa peste Biserica Lui pe tot parcursul veacului Evangheliei. Apostolul Pavel citează psalmul în sensul acesta.

Psalmul 68 se deschide cu următoarele cuvinte – Dumnezeu Se scoală, vrăjmaşii Lui se risipesc, şi potrivnicii Lui fug dinaintea Feţei Lui. Mesia vine, iar oştirile diavolului vor fugi dinaintea Lui. Ele vor fugi în timpul umblării Sale pe pământ (căci El le va scoate din oameni) şi vor fugi, de asemenea, când El va obţine victoria la Calvar.

Când Mântuitorul Se va înălţa la cer (spune psalmul), El va primi daruri pe care le va da mai departe oamenilor: Te-ai suit pe înălţime, ai luat prinşi de război, ai luat în dar oameni; cei răzvrătiţi vor locui şi ei lângă Domnul Dumnezeu.

Se pune următoarea întrebare – Cine sunt aceşti prinşi de război şi ce sunt aceste daruri? Răspunsul ni-l dă Pavel în Efeseni 4:8 şi 11 („comentariul” său pe marginea Psalmului 68) – S-a suit sus, a luat robia roabă, şi a dat daruri oamenilor … Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători …

După ce l-a înfrânt pe Satan la Calvar, Domnul nostru S-a înălţat la cer şi, ca orice cuceritor, a luat cu el o mulţime de prizonieri. El a dezbrăcat demonii întunericului de o mulţime de puteri şi a luat de la ei o pradă de război pe care a împărţit-o urmaşilor Săi. Ce pradă de război ar fi putut lua Mântuitorul nostru de la diavolul şi oştirile sale, pe care s-o poată oferi urmaşilor Săi? Înainte de Calvar, diavolul şi oştirile sale aveau o influenţă uriaşă asupra omenirii, dar o influenţă care nu le aparţinea de drept, fiindcă o furaseră. Cu toate acestea, ei aveau o putere irezistibilă de a înşela naţiunile, de a ţine Neamurile în întuneric şi de a poseda o mulţime de suflete.

La Calvar, Cristos a luat această putere de la diavolul şi de la demonii săi şi, după înălţare, a oferit-o Bisericii Sale. El i-a dezbrăcat pe demoni de puterea lor neîngrădită asupra minţilor oamenilor şi le-a dat ucenicilor Lui puterea irezistibilă a Cuvântului Său şi a lucrării Evangheliei.

Aşadar, oştirile întunericului, Satan şi demonii lui, sunt deposedaţi de o mare putere, iar credincioşii din Noul Testament primesc în schimb o influenţă extraordinară şi darurile vestirii Evangheliei cu care să pătrundă în toate popoarele înşelate ale pământului.[4] Diavolul şi îngerii lui nu sunt înlăturaţi încă total de pe scena istoriei, dar ei nu mai pot opri Evanghelia din drumul ei către oameni, nu mai pot împiedica procesul de convertire la Cristos şi nu mai pot pune stăpânire pe oameni fără voia acestora. Puterea irezistibilă asupra sufletului este una dintre „prăzile” de la Calvar.

 

3. Demonii ştiau că le va veni sfârşitul

Al treilea grup de pasaje biblice care ne fac să credem că robia demonică fără acceptul oamenilor nu mai este posibilă în ziua de azi vorbeşte despre reacţia pe care au avut-o demonii la întâlnirea cu Mântuitorul. Ei înşişi au ştiut, se pare, că lucrarea lui Cristos avea să aducă o mare transformare în activitatea lor şi să pună capăt puterii şi libertăţii lor de a pune stăpânire pe sufletele oamenilor aşa cum voiau. Bărbatul din Gadara (care fusese posedat mult timp de mai mulţi demoni), când L-a văzut pe Isus, a scos un strigăt ascuţit, a căzut jos înaintea Lui, şi a zis cu glas tare: Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Te rog nu mă chinui (Luca 8:28).

Isus le poruncise duhurilor necurate să iasă din omul acela, iar ele şi-au dat seama cu groază că libertatea lor de a pune stăpânire pe oameni după bunul lor plac se terminase. Tocmai pentru că ştiau că nu li se va mai permite să intre într-un alt om, duhurile au cerut să fie lăsate să intre în porci. Astfel, până şi demonii au mărturisit despre faptul că posedarea demonică „involuntară” a fost oprită prin lucrarea lui Cristos.

Bărbatul posedat prezent în sinagoga din Capernaum, când L-a văzut pe Cristos, a strigat zicând: Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: Eşti Sfântul lui Dumnezeu! (Marcu 1:24). În mod cert, bărbatul acela era posedat de un singur duh necurat, însă duhul a vorbit cu durere şi spaimă în numele tuturor demonilor. Această fiinţă respingătoare nu şi-a exprimat doar teama personală că va fi alungat din acel om, ci a vorbit în numele tuturor celor ca ea. O relatare paralelă a aceluiaşi eveniment se găseşte în Luca 4:33-36.

 

4. Satan nu se poate manifesta în mod deschis

Un al patrulea argument în favoarea ideii că Satan şi demonii lui nu pot poseda sufletele oamenilor fără restricţii este faptul că Dumnezeu a anunţat că îl va împiedica pe Satan să se arate. Diavolul a fost pus în nişte lanţuri puternice, astfel încât să nu se poată întrupa, nici să nu se arate în forma „omului fărădelegii” până când Domnul îi va permite aşa ceva, lucru care se va întâmpla imediat înainte de reîntoarcerea Sa glorioasă. Această îngrădire ar fi imposibilă, desigur, dacă demonii ar avea libertatea să pună stăpânire pe oameni după bunul lor plac şi să-şi exprime comportamentul „demonic” prin aceştia. Aceasta ar fi o manifestare deschisă şi de mare amploare a oştirilor lui Satan în lume. În mod evident, îngrădirea lui Satan trebuie să presupună şi o îngrădire similară a oştirilor sale demonice.

În 2 Tesaloniceni 2:6-7, apostolul Pavel arată că reprezentantul lui Satan este împiedicat să apară înainte de momentul hotărât de Dumnezeu: Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca acela care o opreşte acum, să fie luat din drumul ei. Aşadar, manifestarea lui Satan este limitată strict înainte de perioada sa finală de activitate – Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale (2 Tesaloniceni 2:8).

În prezent, diavolul este obligat să-şi aplice strategia fără să iasă în evidenţă. În ascuns şi pe furiş, el promovează religii false, filozofii ateiste şi pe dumnezeii aurului şi argintului – materialismul şi secularismul. El este obligat să-şi desfăşoare operaţiunile rămânând ascuns privirilor. Dar nici măcar atunci când va fi pus în libertate pentru „puţină vreme” (imediat înainte de întoarcerea lui Cristos), el nu se va putea întrupa şi nu va fi vizibil. Printr-o manipulare subtilă a societăţii, el va face ca omenirea să cadă într-o mare apostazie, o perioadă de respingere extremă a lui Dumnezeu şi a oricărei legi morale. (Şi alte pasaje din Scriptură precum Apocalipsa 19:15-21 vorbesc despre manifestarea indirectă a lui Satan şi despre distrugerea omului fărădelegii la sfârşitul vremurilor.)

Pe scurt, Scriptura exclude manifestarea ostentativă a personalităţii demonice aşa cum apare ea în posedarea demonică pe scară largă. Satan este obligat astăzi să-şi desfăşoare activitatea în ascuns şi pe furiş, în timp ce înrobirea demonică generală nu este ceva ascuns sau subtil. Prin urmare, acest tip de posesie demonică este o realitate, dar şi o raritate în ziua de azi.

 

5. Biblia defineşte cu precizie activitatea demonică

Al cincilea argument adus împotriva posedării demonice pe scară largă în zilele noastre este faptul că mai multe pasaje din Noul Testament ne descriu cu precizie care vor fi activităţile lui Satan în perioada Evangheliei, iar înrobirea oamenilor nu apare în nici unul din aceste pasaje. Ironia tragică este că în timp ce învăţătorii carismatici se luptă să alunge demoni (care sunt doar nişte produse ale imaginaţiei lor), adevăraţii demoni au reuşit să pătrundă în bisericile lor prin comportamente lumeşti şi învăţături false. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că rolul demonilor în ziua de azi este să-i ispitească pe oameni să păcătuiască, să persecute şi să pună la încercare poporul lui Dumnezeu şi să răspândească o învăţătură falsă.

De exemplu, citim în 1 Timotei 4:1  Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor. Cei mai mulţi comentatori sunt de acord că duhurile înşelătoare se referă la oamenii mincinoşi şi făţarnici care sunt folosiţi de diavolul. Învăţăturile dracilor sunt de fapt învăţăturile demonilor. Demonii se implică activ în inventarea şi răspândirea doctrinelor mincinoase. Ei sunt prezenţi în seminarii, colegii biblice şi facultăţi de teologie – oriunde ar putea găsi oameni ai bisericii şi lucrători vulnerabili.

Iacov 3:14-15 ne spune că demonii, departe de a-i poseda pe oameni, stârnesc dispute între membrii bisericii. El scrie: Dar dacă aveţi în inima voastră pizmă amară şi un duh de ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească (în traducere literală: demonică, sau a demonilor). Cât de uşor putem fi amăgiţi de ispitele demonice. Ca membri în biserică, ne lăsăm cuprinşi imediat de răutate şi resentimente unii faţă de alţii. Uităm că gelozia, mânia şi amărăciunea sunt insinuate şi stârnite de demonii prezenţi printre noi.

În 1 Ioan 4:1-6 suntem îndemnaţi – să nu daţi crezare oricărui duh – fiindcă demonii sunt mereu prin apropiere, mereu gata să ne sugereze o reacţie firească în totală contradicţie cu învăţătura din Cuvântul lui Dumnezeu, cu principiile de ascultare şi credinţă. În timp ce carismaticii sunt preocupaţi de posedarea demonică, aceşti demoni se îndeletnicesc cu promovarea ecumenismului, a manifestărilor lumeşti, a închinării în stil pop, a pasiunii pentru lux, a obsesiei pentru carieră şi a comportamentelor depravate printre creştini.

Tragem concluzia că deşi diavolul şi duhurile sale nu mai au puterea de a pune stăpânire pe cineva (fără cooperarea serioasă din partea oamenilor), tocmai ei se află în spatele nebuniei actuale de a identifica şi exorciza demoni imaginari, pentru că această nouă preocupare distrage atenţia creştinilor de la adevărata activitate a demonilor – aceea de a lovi şi de a murdări bisericile creştine. Apocalipsa 2:9, 20, 24 şi 3:9 sunt alte câteva versete care ne arată că demonii se află în spatele oricărei forme de ipocrizie, închinare falsă şi învăţătură mincinoasă.

Apocalipsa 12 descrie strategia la care vor apela demonii umiliţi în perioada pe care o traversăm. Vor poseda ei după bunul lor plac? Nu, răspunde Apocalipsa 12. Ştiind că timpul pe care-l au la dispoziţie este scurt, ei îşi vor revărsa răutatea împotriva bisericilor Mântuitorului. Cât timp vor face lucrul acesta? Pe tot parcursul veacului Evangheliei, după cum vedem din versetul 17, unde citim că balaurul se războieşte cu rămăşiţa seminţei femeii – poporul lui Dumnezeu – până la sfârşitul vremurilor.

Odată ce înţelegem că aceasta este învăţătura Noului Testament, ne putem da seama ce dezastru şi ce tragedie s-ar declanşa printre adevăraţii credincioşi dacă s-ar lăsa atraşi de subiectul posedării demonice. Cei obsedaţi de exorcizări au rămas în urmă cu 2.000 de ani. Ei nu au descoperit încă lista foarte precisă de activităţi demonice menţionată în Noul Testament.

 

6. Nu există autoritate biblică pentru exorcizare

Al şaselea argument împotriva opiniei potrivit căreia posedarea demonică pe scară largă se manifestă şi în zilele noastre este absenţa totală a oricărei învăţături despre exorcizare adresate credincioşilor în Noul Testament. Apostolii (şi cei şaptezeci de mesageri speciali) au primit putere asupra demonilor numai pentru că ei anunţau venirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, alungarea demonilor era semnalul venirii lui Cristos şi începutul noului veac al Evangheliei.

Puterea ucenicilor de a scoate demoni nu avea să fie un element permanent în slujirea creştină, motiv pentru care nici o carte din Noul Testament nu include învăţături despre cum trebuie scoşi demonii. Nici unul dintre pasajele clasice care vorbesc despre lupta noastră împotriva diavolului nu spune un cuvânt măcar despre posedarea demonică sau despre exorcizare. Deşi apostolul Pavel face referire la toate aspectele profunde ale războiului spiritual, el nu spune absolut nimic despre înrobirea demonică sau despre exorcizare (de ex: Romani 6-8, Galateni 5-6, Efeseni 6:11-18).

Ar fi posibil ca o tragedie spirituală răspândită să fie omisă în mod accidental? Bineînţeles că nu, fiindcă Biblia este absolut suficientă pentru toate nevoile noastre. Învăţăturile despre cum să ne raportăm la posedarea demonică lipsesc pentru că aceasta este o apariţie relativ rară şi se supune regulilor obişnuite pentru evanghelizare.

Să presupunem că ne confruntăm cu un caz rar de posesie demonică. Mai întâi, trebuie să ne aducem aminte că misiunea noastră este aceea de a proclama Evanghelia, nu de a exorciza demonul. În al doilea rând, ne amintim că Domnul nostru a avertizat că, fără convertire, exorcizarea este inutilă. Posedată sau nu, pentru persoana în cauză, singurul mod biblic de a primi mântuirea este să se pocăiască şi să creadă în Evanghelie. Procedura este aceeaşi şi pentru oamenii posedaţi.

Cum rămâne cu situaţia de după convertire? Este posibil ca un om posedat să fie mântuit şi apoi să aibă nevoie de exorcizare pentru ca demonul să fie alungat? Aşa ceva ar fi de neconceput din punct de vedere teologic. Ce fel de convertire ar fi aceea dacă demonul nu ar fi fost alungat de Duhul lui Dumnezeu în clipa când El a pătruns şi a pus stăpânire pe viaţa omului?

Dacă un lucrător creştin se confruntă cu un caz de robie demonică (fiind vorba, probabil, de o persoană cu implicări puternice în ocultism), rolul său este să mărturisească, să se roage şi să-l îndemne pe cel posedat să-I ceară ajutorul lui Cristos în vederea mântuirii. Niciodată nu trebuie să ne arogăm drepturi preoţeşti şi să preluăm noi rolul lui Cristos. Numai Cristos poate alunga un demon, după cum numai El poate ierta păcatele şi schimba o viaţă. Aşa cum spunea Luther – „Noi nu putem alunga demoni prin anumite ceremonii şi cuvinte aşa cum au făcut Isus Cristos şi apostolii … Nu putem alunga singuri duhurile rele şi nu trebuie să încercăm vreodată să facem aşa ceva” (Table Talk).

 

Exorcizare în Numele lui Isus

După toate cele amintite, rămâne o întrebare la care nu am răspuns. Dacă nu avem indicaţii în Biblie cu privire la o lucrare permanentă de exorcizare, cu rămâne cu situaţia în care apostolul Pavel s-a întors spre fata posedată din Filipi şi a zis: În Numele lui Isus Cristos îţi poruncesc să ieşi din ea (Faptele Apostolilor 16:18)? Nu ar trebui să folosim şi noi astăzi Numele lui Isus ca să alungăm demonii? Răspunsul cât se poate de cert este: nu. Cu nici un chip nu avem voie să abuzăm de Numele lui Isus şi să-l folosim ca pe un farmec sau ca o formulă superstiţioasă pentru a speria duhurile rele.

Când apostolul Pavel a folosit Numele lui Isus, el nu a făcut-o pentru că rostirea numelui ar fi avut vreo contribuţie! El pur şi simplu le-a dat de ştire tuturor celor prezenţi acolo că alungă demonul cu autoritatea expresă a lui Cristos. Apostol fiind, el fusese „mandatat”, autorizat şi împuternicit personal de Cristos să scoată demoni. Noi nu suntem apostoli şi nu am fost autorizaţi sau împuterniciţi să facem lucrul acesta. Marea trimitere pe care am primit-o nu ne autorizează să alungăm demoni. Pavel avea acest drept fiindcă era apostol. Noi nu ne aflăm într-o asemenea postură şi de aceea nu avem voie să folosim Numele lui Isus în astfel de situaţii.

Ori de câte ori cineva (în Biblie) face un lucru în Numele lui Isus, înseamnă că face acel lucru la porunca Sa expresă şi ca reprezentant al Său. Când Pavel le scrie corintenilor (1 Corinteni 5), el le spune că Domnul Cristos i-a comunicat să le poruncească să-l alunge din mijlocul lor pe credinciosul imoral. Prin urmare, el le porunceşte în Numele Domnului Isus. De fiecare dată, expresia în Numele lui Isus înseamnă că Isus Cristos a poruncit ceva. Lucrul acela se face în locul Lui şi pentru El. Noi îi primim pe copii în Numele lui Cristos pentru că El ne-a poruncit în mod expres să facem lucrul acesta. Ne adunăm în Numele lui Cristos pentru că ascultăm de porunca Sa expresă.

Înainte să meargă la Calvar, Domnul Isus a alungat o mulţime de demoni, dar alţii au fost lăsaţi să robească temporar sufletele oamenilor pentru ca să-i poată alunga şi apostolii. În felul acesta avea să se împlinească Marcu 16:17 şi toţi oamenii aveau să ştie că apostolii erau cu adevărat reprezentanţii lui Cristos. În ceea ce ne priveşte, nu avem voie să folosim vreodată Numele lui Isus ca o formulă magică pentru ceva ce El nu ne-a poruncit să facem.

 

 (capitolele 5 și 6 preluate din Epidemia vindecărilor)

 

romanian-healing-epidemic.jpg

 

 

Întreaga carte Epidemia vindecărlor poate fi com

andata de la editura Făclia din Oradea www.faclia.ro

 

 



[1] Textele spun Nu!

[2] Matei 9:32; 12:22; Marcu 9:14-29.

[3] Pentru dovezi aduse în sprijinul acestei afirmaţii, vezi capitolul următor.

[4] Unii exegeţi consideră că robii sunt de fapt credincioşii lui Dumnezeu care (prin Calvar) au fost înfrânţi ca răzvrătiţi şi luaţi de Cristos ca prizonieri ai slavei. Limbajul din Psalmul 68 descrie însă nişte duşmani care sunt umiliţi şi luaţi captivi. Pavel face o afirmaţie similară în Coloseni 2:15, vorbind încă o dată despre victoria lui Cristos împotriva diavolului şi a îngerilor lui, la Calvar: A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce. Prada pe care a luat-o Dumnezeu de la diavolul şi îngerii lui a fost influenţa lor şi teritoriile pe care aceştia le ocupaseră. Pe acestea, Dumnezeu le-a „dat” Bisericii Sale, pentru ca Evanghelia să fie predicată în toată lumea.

De ce a făcut Dumnezeu pe diavol?

Știm din Sfintele Scripturi că omul a căzut în păcat, ispită și știm prin cine , Satana ,care a fost deghizat într-un șarpe, episod devenit o tragedie , tragedie care continuă și astăzi. Să vedem însă de ce? De ce a creat Dumnezeu diavolul – care este rău prin definiție – (devenind ‘adversarul’ lui Dumnezeu), ca apoi acesta să distrugă creația perfecta a lui Dumnezeu?

Lucifer – Unul Strălucitor

În Biblie se vorbește despre faptul că Dumnezeu a creat un înger de lumină, puternic, inteligent și frumos (cel mai mare dintre toți îngeri) și căruia i s-a dat numele Lucifer (adică ‘Unul Strălucitor’) – și care a fost foarte bun, fiu al zorilor . Dar Lucifer a vrut să fie liber și să aleagă. Într-un pasaj din Isaia, capitolul 14, se spune următoarele:

Cum ai căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!  Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.” (Isaia 14:12-14)

Lucifer, ca și Adam, a ales singuri. El, Lucifer, putea să admită că Dumnezeu este Dumnezeu, dar s-a gândit să fie separat, adică să fie el dumnezeu. De mai multe ori a repetat ‘Mă voi’, ‘îmi voi’, ‘voi ședea’ și ‘voi fi’ și a ales să fie împotriva lui Dumnezeu, declarând că este ‘Cel Preaînalt’. Într-un pasaj din Ezechiel, se prezintă o paralelă clară dintre Lucifer și căderea lui în păcat:

Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, și erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonix, cu topaz, cu diamant, cu crisolit, cu onix, cu jasp, cu safir, cu rubin, cu smarald și cu aur; timpanele și flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut.  Erai un heruvim ocrotitor cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. Prin mărimea negoțului tău te-ai umplut de silnicie și ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu și te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta. De aceea te arunc la pământ, te dau privelişte împăraților. (Ezechiel 28:13-18)

Frumusețea lui Lucifer, strălucirea, inteligența și puterea lui au fost – tot ce a creat Dumnezeu mai bun pentru el – care s-au transformat  apoi în trufie. Trufia lui făcut să devină rebel și să cadă, dar fără să piardă nimic din puterea ce o avea. El încercă o revoltă cosmică împotriva lui Dumnezeu, în așa fel încât să devină el Dumnezeu. Mai mult, el vrea foarte mult să se alieze cu oamenii împotriva lui Dumnezeu, spunând că omul trebuie să fie independent și liber să aleagă, sugerând omului, să se împotrivească lui Dumnezeu. Aceasta este chestiunea esențială, anume faptul că Adam a vrut să fie așa, foarte asemănător cu Lucifer. Amândoi au ales să fie ‘dumnezeu’ și a fost (și este) marea lor ‘iluzie că au devenit , sunt dumnezei’.

Satan lucrează prin oameni

In pasajul din Isaia se vorbește direct despre ‘Regele Babilonului’ iar în Ezechiel se vorbește despre ‘Regele Tirului’. Pe de altă parte din descrierile lăsate se înțelege că nu este adresat oamenilor ca de exemplu în Isaia, cel care spune ‘îmi voi ridica deasupra’ și de aceia a fost pedepsit să rămână pe pământ și să nu gândească să fie el mai presus de Dumnezeu. În pasajul din Ezechiel se vorbește despre ‘îngerul de pază’ care era în Paradis și aproape de ‘muntele’ lui Dumnezeu. Această tendință a lui Satan (sau Lucifer) este să se poziționeze în umbră sau prin alții ca să obțină un avantaj, o victorie. În Geneza se vorbește despre căderea omului înfăptuită prin faptul că șarpele a șoptit că nu este adevărat că omul va muri. În Isaia se vorbește despre împărăția Regelui din Babilon, în Ezechiel se vorbește despre Regele din Tir.

De ce revolta lui Lucifer împotriva lui Dumnezeu?

De ce totuși a încercat Lucifer să conteste faptul că Dumnezeu este atotputernic și atotștiutor? O parte importantă în deslușire a fi ‘deștept’ este să ști dacă poți sau nu să câștigi împotriva oponentului. Lucifer ar fi fost (și mai este) puternic, dar, este totuși limitat în comparție cu Creatorul, care este atotputernic. Atunci de ce să riște știind că pierde? Or ce înger ‘deștept’ știe că Dumnezeu este mai mare de cât toți și nu luptă împotrivă. De ce a fost făcut în cele din urmă? Această întrebare m-a frământat de mulți ani de zile.

Mai târziu mi-am dat seama că Lucifer vedea lucrurile cum erau de fapt , prin încredințarea că Dumnezeu este omnipotent și Creator, așa cum și noi credem cand Il credem pe cuvânt . O să încerc să explic acest lucru. În Biblie se vorbește despre îngeri cum ca ei au fost făcuți în prima săptămână a creației. Observăm acest lucru în Isaia, în capitolul 14 și de fapt în Biblie în general. Iată de exemplu în pasajul din Iov:

Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii și a zis: „Cine este cel ce Îmi întunecă planurile prin cuvântări fără pricepere? Încinge-ţi mijlocul ca un viteaz, ca Eu să te întreb, și tu să Mă înveți. Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere. Cine i-a hotărât măsurile, știi? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el? Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului, atunci când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și când toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie? (Iov 38:1-7)

Vedem descrierea lui Lucifer și cum a fost el creat în prima săptămână, și cum a fost conștient de acest lucru, și asta undeva în univers. Mai mult, el a înțeleș că el există și că este conștient de acest lucru, ba mai mult că exista Persoana care l-a creat atât pe el cât și întreg Universul. Dar oare Lucifer a crezut cu adevărat acest lucru? Poate pentru că cosmosul a creat prima data pe Dumnezeu iar pe Lucifer ceva mai târziu. Sa fie este posibil  ca ‘creatorul’ să fii ajuns ceva mai devreme în scenă și (poate) să fie mai puternic și (poate) mai știutor față de Lucifer – s-au poate nu! Poate că și el și așa numitul creator să fie fost de fapt creat deodată. Lucifer putea să accepte prin cuvânt că Dumnezeu a creat totul și că El este etern și infinit. Dar Lucifer a ales să fie mândru și să spună că este doar o fantezie, că Domnul și Lucifer au fost creați unul după altul (din cosmos).

Lui Lucifer i-a plăcut această poveste și a decis că este adevărată, că el și Dumnezeu și alți îngeri au fost creați din haos. Aceasta este bineînțeles și teoria modernă privind cosmologia. Se vorbește aici despre faptul că dintr-o fluctuație din nimic s-a născut universul, esența cosmologiei ateiste și care bineînțeles, este speculativă, nu experimentală. Fundamental însă, fie că este Lucifer sau Richard Dawkins & Stephen Hawkings, ei și tu, numai prin credință putem să alegem dacă universul este auto-suficient sau dacă un Creator a creat totul.

Ceia ce este interesant este faptul că văzând nu înseamnă și crezut. Lucifer a văzut și a vorbit cu Dumnezeu dar totuși numa ‘prin credință’ putea să accepte că Dumnezeu a creat totul. Mulți oameni cu care am vorbit spun că dacă Dumnezeu a apărut deodată, ei ar accepta să creadă. Dar, prin Biblie, mulți oameni au văzut și au auzit despre Dumnezeu – și niciodată nu a fost o problema. Punctul crucial al problemei este acceptarea că Cuvântul lui Dumnezeu este chiar Dumnezeu Însuși. Pentru Adam și Eva, Cain și Abel, Noe și apoi prin egiptenii la primul Paște, felul în care israeliții au traversat Marea Roșie și până la miracolele lui Isus, a vedea nu înseamnă neapărat să și crezi. Lucifer a căzut tocmai din cauza aceasta.

Ce face diavolul astăzi?

 Vedem clar că Dumnezeu nu a făcut un ‘demon rău’ ci o creatură puternică, un înger inteligent care însă a devenit mândru și a început să se revolte împotriva lui Dumnezeu și în felul acela a corupt (deși reținând puterea), nemaifiind însă splendoarea originală. Tu și eu și întreaga umanitate se luptă în continuare cu Dumnezeu și ‘adversarul’ (adică diavolul). Strategia diavolului nu este pusă în aplicare sub forma robelor negre și sinistre precum în Frăția Inelului și ‘Călăreții Negrii’ din Lord of the Rings,  ca să ne blesteme. Mult mai simplu, prin splendoarea lui el caută pur și simplu să ne înșele prin răscumpărarea pe care Dumnezeu ne-a promis-o de la începutul timpului, de la Avraam, prin Moise, și apoi prin moartea și învierea lui Isus.  În Biblie se spune:

Și nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.  Nu este mare lucru, dar, dacă și slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârșitul lor va fi după faptele lor. (2 Corinteni 11:14-15)

Pentru că Satan și slujitorii lui sunt mascați ca de o  ‘lumină’, este mai simplu să fim înșelați. De aceia este vital să înțelegem Evanghelia și să fim vigileți.

Duhul ca și chip înălțat al lui Dumnezeu ne confirmă, ne promite și ne dă pacea

https://ro.agodman.com/tag/nu-intristati-pe-duhul-sfant/

Domnul să-Și înalțe fața peste tine și să-ți dea pacea! Numeri 6:26

Slavă Domnului, Duhul în calitate de chip înălțat al lui Dumnezeu ne confirmă, ne promite, ne garantează totul și ne dă pacea!

Al treilea aspect al binecuvântării eterne a Dumnezeului Triunic asupra poporului Său așa cum este consemnat în Numeri 6 este legat de Duhul, pentru că Duhul Își înalță fața Sa peste noi și ne dă pacea (Num. 6:26).

Tatăl ne binecuvintează și ne păstrează, Fiul face ca fața Sa să strălucească asupra noastră și este îndurător față de noi, iar Duhul Își înalță fața peste noi și ne dă pacea.

Într-o astfel de binecuvântare eternă a Dumnezeului Triunic nu vedem nimic fizic, material sau exterior; ceea ce vedem aici este faptul că Dumnezeul Triunic se distribuie pe Sine în Trinitatea Sa Divină ca Tatăl, Fiul și Duhul, pentru a ajunge la noi și pentru a ne păzi, a fi îndurător față de noi și pentru a ne dea pace.

Tatăl ne păstrează ca poporul Său – ne păstrează în poziția potrivită ca noi să primim binecuvântarea Sa.

Fiul vine la noi în calitate de fața strălucitoare a lui Dumnezeu; El Îl face pe Dumnezeu real, exprimat și strălucitor asupra noastră și El este îndurător față de noi. Harul Domnului Isus Cristos să fie cu voi toți – ce binecuvântare este asta!

Mai întâi, Cristos a venit ca Dumnezeu întrupat ca să fie om, și El, în calitate de Cuvântul lui Dumnezeu, a devenit carne și a locuit printre noi, plin de har și realitate. Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu, ci Cristos a venit și L-a declarat, L-a exprimat și L-a strălucit, și am văzut cu toții gloria Sa, gloria singurului Fiu născut al Tatălui.

Dumnezeu S-a încarnat pentru ca El să ni se arate într-un mod strălucitor, iar când citim cele patru Evanghelii, vedem trăirea minunată, strălucitoare, divin-umană a Celui care L-a strălucit pe Dumnezeu și a fost îndurător față de noi.

În calitate de Cel al cărui chip strălucește asupra noastră, Cristos Fiul lui Dumnezeu este prezența vizibilă a Dumnezeului invizibil. Dumnezeu este invizibil, într-o lumină inaccesibilă și El nu poate fi atins sau văzut de om. Cu toate acestea, Cristos a venit în calitate de fața lui Dumnezeu, prezența vizibilă a lui Dumnezeu, și L-a întrupat pe Dumnezeu și L-a făcut pe Dumnezeu real nouă.

El a venit să Îl strălucească pe Dumnezeu și să-L exprime, și, de asemenea, a venit să ne dea har. Când Îl atingem de Domnul, când venim la Cuvântul lui Dumnezeu și avem o inimă întoarsă către El, vălul de pe fața noastră este luat și Îl vedem, Îl savurăm și primim har.

Când vedem fața Domnului în duh, avem strălucirea Sa și Îl savurăm ca har. Vrem să vedem fața Sa, să trăim înaintea feței Sale și să fim sub strălucirea chipului Său în toate zilele vieții noastre, pentru că acolo unde este fața Sa strălucitoare, acolo are loc distribuirea harului Său.

Duhul în calitate de chip înălțat al lui Dumnezeu ne confirmă, ne promite și ne dă pacea

Să nu-L întristați pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin Care ați fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării! Efeseni 4:30În Numeri 6:26 vedem că Domnul Își înalță fața asupra noastră și ne dă pacea; acest lucru poate fi atribuit Duhului. Fața denotă prezența unei persoane; atunci când vezi fața cuiva, ai prezența sa.

Chipul denotă expresia persoanei, expresia simțămintelor sale interioare. Când vă înălțați fața peste o persoană, confirmați, asigurați, promiteți și dăruiți totul acelei persoane.

Mai întâi, Cristos a venit în calitate de fața strălucitoare a lui Dumnezeu pentru a fi îndurător față de noi, iar acum vedem că Duhul este chipul înălțat al lui Dumnezeu care ne asigură, ne garantează, ne promite și ne dă totul.

Chipul se referă la „emoticonul lui Dumnezeu”, fața zâmbitoare a lui Dumnezeu, chipul Său înălțat asupra noastră.

Dumnezeu nu are doar o față strălucitoare, ci și un chip înălțat; strălucirea chipului lui Dumnezeu este Cristos, iar chipul Său este Duhul Sfânt. Strălucirea radiantă a lui Dumnezeu este pur și simplu Cristos Fiul care este cu noi și prin faptul că avem fața strălucitoare a lui Dumnezeu, noi avem pe Cristos, Fiul lui Dumnezeu, prezent cu noi.

Slavă Domnului, chiar dacă nu am trăit pe pământ în timpul Domnului Isus ca să avem strălucirea Sa asupra noastră, putem să ne exersăm duhul ca să savurăm fața Sa strălucitoare astăzi.

Mai mult, avem chipul lui Dumnezeu, care într-un fel este mult mai drag, pentru că este expresia chipului Său. Chipul lui Dumnezeu exprimă starea și simțământul Său interior.

Binecuvântarea lui Dumnezeu constă nu doar în faptul că El strălucește asupra noastră, ci și că vedem expresia părților sale interioare, chipul Său.

Apostolul Pavel a avut indicele ochilor Domnului; el nu doar privea fața strălucitoare a Domnului, dar avea și chipul Său, și putea discerne ceea ce era în inima Domnului cu privire la ceilalți, dacă Domnul era sau nu fericit.

Binecuvântarea Dumnezeului Triunic este un chip înălțat, faptul că Dumnezeu este fericit cu noi; când Dumnezeu vine la noi cu un chip înălțat, ce urmează e ceva bun.

Când Dumnezeu are un chip înălțat, El ne confirmă, ne asigură de ceea ce a spus, ne promite lucruri și ne dă tot ce a promis; ce chip este acesta!

Dacă punem acest lucru împreună cu Efeseni 4:30 unde ni se spune să nu întristăm pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, în care suntem sigilați înspre ziua răscumpărării, ne dăm seama de faptul că Duhul este chipul înălțat al lui Dumnezeu asupra noastră.

Binecuvântarea Duhului din Efeseni 1 este sub forma unei chezășii, o garanție; am fost sigilați de către Duhul, iar Dumnezeu ne-a dat Duhul ca și garanția moștenirii noastre.

Duhul care locuiește în noi, Duhul Sfânt cu duhul nostru, este chipul înălțat al lui Dumnezeu din interior care neîncetat ne asigură, ne confirmă, ne promite și ne garantează toate beneficiile provenite din distribuirea Dumnezeului Triunic, toate bogățiile nepătrunse ale lui Cristos și tot ceea ce este Dumnezeu ca posesia și porția noastră.

Duhul ne garantează, oferindu-ne un gust anticipat, o mostră a gustului deplin a ceea ce urmează, sigilându-ne astfel pentru acea zi – ziua răscumpărării noastre.

Aleluia, Duhul ne binecuvintează înspre ziua în care vom savura cu toții pe deplin pe Dumnezeul Triunic! De aceea, nu trebuie să întristăm pe Duhul Sfânt, nu trebuie să facem ca chipul înălțat al lui Dumnezeu să fie oprimat sau să Îl facem să fie nefericit cu noi înșine, pierzând astfel binecuvântarea Sa.

Dacă Îl întristăm pe Duhul Sfânt, chipul Său se va îndepărta; dar dacă Îl ascultăm, El va fi fericit cu noi și El Își va ridica chipul Său pentru a ne confirma, a ne asigura, a ne garanta, a ne promite și a ne da totul.

Pot exista momente în viața noastră creștină, în viața de biserică sau chiar în serviciul Domnului, când devenim obosiți, descurajați sau dezamăgiți; am putea simți că nu avem asigurarea și că ne-am pierdut toată speranța.

Dar atunci când Îl contactăm pe Domnul, vom safura binecuvântarea chipului înălțat al lui Dumnezeu, care este Duhul, și aceasta ne va înălța. Fără o astfel de binecuvântare, nu putem continua cu Domnul.

Înălțarea chipului Domnului asupra noastră și darul păcii Sale este lucrarea de îndurare a Duhului.

Duhul ne dă pace în mod constant; El ne dă pace nu numai în mediul nostru, ci și în ființa noastră – în inima, în duhul și mintea noastră. În Duhul, prin Duhul și cu Duhul avem pace.

Atunci când cei din jurul nostru sunt tulburați în inimă sau minte, când mediul nu este prea plăcut, noi nu suntem tulburați deoarece savurăm pacea din Duhul, căci chipul Său este înălțat peste noi.

Doamne Isuse, fie ca noi să avem chipul înălțat al lui Dumnezeu asupra noastră dându-ne pacea. Nu vrem să întristăm pe Duhul Sfânt în care am fost sigilați înspre ziua răscumpărării noastre. Amin, Doamne Isuse, ne deschidem Ție și vrem să Te savurăm ca Duhul cu duhul nostru care ne promite, ne asigură, ne confirmă și ne dă totul! Ce binecuvântare este ca chipul lui Dumnezeu să fie înălțat peste noi și să ne dea pacea! Vrem să rămânem aici, în distribuirea păcii de către Duhul care Își înalță chipul peste noi.

Binecuvântarea eternă a Dumnezeului Triunic este pentru a de aduce în savurarea lui Dumnezeu

Domnul să te binecuvânteze și să te păzească! Domnul să facă să strălucească fața Lui peste tine și să-Și arate bunăvoința față de tine! Domnul să-Și înalțe fața peste tine și să-ți dea pacea! Numeri 6:24-27Dacă citim și ne rugăm cu versetele din Numeri 5 privitor la binecuvântarea eternă a Dumnezeului Triunic, ne vom da seama, mai întâi de toate, că binecuvântarea lui Dumnezeu nu are nimic de a face cu ceva fizic sau exterior și, în al doilea rând, acestea ne aduc în savurarea lui Dumnezeu.

Nu există nici o mențiune cu privire la binecuvântarea materială, eliberarea de necazuri, alocarea țării bune, păzirea de foamete, protejarea de inamici sau prosperitate în Numeri 6:23-26.

Ceea ce vedem în această porțiune este pur și simplu faptul că Dumnezeu vine la noi în calitate de Dumnezeul Triunic în Trinitatea Sa Divină – Tatăl care ne binecuvintează și ne păzește, Fiul care strălucește asupra noastră și este îndurător și Duhul care Își înalță fața peste noi și ne dă pacea – pentru ca noi să-L savurăm pe Dumnezeul Triunic.

Păzirea și binecuvântarea Tatălui, faptul că Fiul strălucește și este îndurător față de noi, și înălțarea chipului Duhului pentru a ne da pacea, toate acestea sunt pentru savurarea și experimentarea de către noi a Dumnezeului Triunic în Trinitatea Sa Divină.

Binecuvântarea întreită din Numeri 6 este modelul binecuvântării preoților din Vechiul Testament, care este binecuvântarea potrivită; această binecuvântare este să aducă pe alții în prezența lui Dumnezeu, în lumina feței Sale și în strălucirea chipului Său, pentru ca ei să poată fi păziți de El, să participe în harul Său și să aibă pacea.

Dumnezeul Triunic vrea să ne binecuvinteze; Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care binecuvintează și binecuvântarea Sa este pur și simplu El Însuși distribuit întru noi, mai întâi ca să ne păstreze, apoi să strălucească asupra noastră și să ne dea har și, în final, să fie fericit cu noi și să ne dea pacea.

Binecuvântarea Trinității Divine nu este legată în principal de lucruri materiale, ci de faptul că Dumnezeul Triunic este îndurător față de noi, Își face apariția și se face văzut de către noi ca noi să Îl savurăm. Trebuie să savurăm binecuvântarea Dumnezeului Triunic și să-i binecuvântăm pe alții cu Dumnezeul Triunic în acest fel.

Când vorbim cu alții, trebuie pur și simplu să îi aducem în savurarea lui Dumnezeu, binecuvântându-i cu distribuirea Trinității Divine.

Trebuie ca nu doar să înțelegem binecuvântarea eternă a Dumnezeului Triunic și să fim recunoscători pentru aceasta, ci să savurăm binecuvântarea lui Dumnezeu rugându-ne să fim păziți de către Tatăl, să savurăm faptul că Fiul strălucește ca har și să primim pacea Duhului!

Pe măsură ce savurăm binecuvântarea Dumnezeului Triunic, binecuvântarea eternă, vom fi oamenii binecuvântați ai binecuvântării Dumnezeului Triunic și vom binecuvânta și pe alții cu Dumnezeul Triunic!

Îți mulțumim Doamne pentru că ne-ai binecuvântat cu păzirea Tatălui, fața strălucitoare a Fiului și harul Său, și chipul înălțat al Duhului și pacea Sa. Păstrează-ne în savurarea binecuvântării Tale, Doamne, în toate aspectele ei minunate! Fie ca noi să fim păstrați sub binecuvântarea lui Dumnezeu, să Îl savurăm pe Cristos ca har în strălucirea Sa și să fim umpluți de pace, în timp ce Duhul este fericit cu noi. Fie ca noi să fim oamenii binecuvântați ai Dumnezeului Triunic binecuvântat, și fie ca noi să binecuvântăm pe alții cu distribuirea divină a Trinității Divine în ei pentru participarea lor în harul și pacea Sa!

Acest articol este o traducere în limba română a articolului, The Spirit as God’s Lifted-up Countenance Confirms us, Promises us, and Gives us Peace (sursa este online), inspirat din înviorarea de dimineață asupra, Studiul-Cristalizare Numeri (1) – săptămâna 7 ziua 3.

Să-L savurăm pe Cristosul atotinclusiv ca har în duhul nostru pentru Trupul lui Cristos

Harul Meu îți este de ajuns, căci puterea Mea este făcută desăvârșită în neputință... 2 Cor. 12:9

Trebuie să savurăm de bogățiile minunate, extraordinare, nelimitate și atotinclusive ale lui Cristos ca țara bună, savurându-L pe Cristos ca har pentru noi zi de zi pentru zidirea Trupului lui Cristos! Amin!

Pe măsură ce-L savurăm pe Cristos ca har și ne ostenim asupra Sa pentru a-L câștiga savurându-L și experimentându-L, vom avea o expoziție bogată a lui Cristos ori de câte ori ne vom întâlni.

Ne întâlnim împreună cu sfinții pentru a avea o expoziție a Cristosului asupra căruia ne-am ostenit, a Cristosului pe care L-am savurat și experimentat (Deut. 14:22-23).

Adevărata închinare la adresa Dumnezeu de către poporul Său este atunci când toți sunt plini de Cristos, radiază cu Cristos și Îl prezintă pe Cristosul pe care L-au câștigat.

Adevărata închinare pe care Dumnezeu o primește de la noi, poporul Său, este ca noi să fim plini de Cristos până la punctul în care Îl strălucim pe Cristos și Îl arătăm pe Cristosul pe care L-am savurat și experimentat.

La fel cum spune Isa. 50:5: Îl vom vedea pe Domnul și Îl vom străluci; pe măsură ce Îl vedem pe Cristos față în față în timpul nostru personal cu El zilnic, vom fi transformați în imaginea Sa!

Fie ca toți să fim astfel de strălucitori, aceia care îl strălucesc pe Cristos în oameni! Dacă-L savurăm pe Cristos ca har – realitatea țării bune – vom avea întotdeauna ceva de vorbit în întâlnire ca o ofrandă de bunăvoie lui Dumnezeu și celor prezenți (vezi 1 Corinteni 14:26).

Înainte de a veni la întâlnire, ar trebui să ne pregătim pentru întâlnire cu ceva din Domnul; facem acest lucru savurându-L și experimentându-L, apoi pregătim ceva din savurarea noastră în cuvântul Său și din părtășia noastră cu El în rugăciune (Apocalipsa 1:20).

Nu trebuie să fim distrași de alte lucruri sau oameni, ci, mai degrabă, să ne concentrăm asupra Domnului, să pregătim ceva din ceea ce am savurat, să ne rugăm peste cuvântul Său și să vorbim ceva despre ceea ce ne-a vorbit Domnul.

Întâlnirea noastră împreună nu ar trebui să fie doar să vorbim despre situația noastră cu alții și să vedem cum merg lucrurile; trebuie să fie plin de administrarea lui Cristos unul altuia, vorbind ceea ce am savurat din Domnul în cuvântul Său și prin părtășia noastră cu El în rugăciune.

Când venim la întâlnire, nu trebuie să așteptăm inspirația – pur și simplu ar trebui să ne exersăm duhul și să ne folosim mintea instruită pentru a funcționa în întâlnire, prezentând ceea ce am pregătit Domnului pentru gloria și satisfacția Sa și celor ce participă pentru folosul lor!

Amin, pur și simplu ar trebui să-L savurăm și să-L experimentăm pe Cristos ca țara bună în fiecare zi, să pregătim ceva din Cristosul pe care L-am savurat și să ne exersăm duhul pentru a vorbi ceva pentru Domnul și pentru iluminarea, hrănirea și zidirea sfinților (1 Cor. 14:31-32).

Să-L savurăm pe Cristosul atotinclusiv ca har în duhul nostru pentru Trupul lui Cristos

Dar El mi‑a zis: „Harul Meu îți este de ajuns, căci puterea Mea este făcută desăvârșită în neputință.“ Așadar, mă voi lăuda mult mai bucuros cu neputințele mele, pentru ca puterea lui Cristos să rămână peste mine. De aceea, eu sunt mulțumit în neputințe, în insulte, în nevoi, în persecuții și strâmtorări, de dragul lui Cristos, deoarece când sunt neputincios, atunci sunt puternic. 2 Cor. 12:9-10Ce Cristos avem! El este minunat, El este măreț, El este incomensurabil, El este nelimitat și El este atotinclusiv, iar toate bogățiile Sale sunt realitatea țării bune pentru savurarea noastră zi de zi și ceas de ceas (Efeseni 3:8)!

În 1 Corinteni vedem cum copiii lui Israel L-au savurat pe Cristos în Egipt (Paștele, sărbătoarea pâinii nedospite și ierburile amare) și în pustie (mâncând mana, bând apa vie și preoții savurând ofrandele) .

Dar 2 Corinteni este locul în care îi vedem pe câțiva sfinți care-L savurează pe Cristos ca realitatea țării bune; subiectul acestei epistole este, Cristos ca har divin pentru savurarea noastră.

Trebuie să fim oamenii care trăiesc pentru a îndeplini scopul lui Dumnezeu; deși este posibil să nu vedem termenul „țara bună” în 2 Corinteni, vedem cum putem să-L savurăm pe Cristos ca har, realitatea țării bune.

Țara bună din 2 Corinteni este Cristos Însuși ca întruparea Dumnezeului Triunic procesat dat nouă ca har divin pentru savurarea noastră.

Amin, vrem să fim cei care îl posedăm pe Cristos ca porțiune dată de Dumnezeu savurându-L pe Cristosul atotinclusiv dat nouă ca har pentru savurarea noastră!

Harul conform Biblie, este mult diferit de ceea ce noi credem despre har; am putea crede că harul este ceva dat de Dumnezeu la exterior sau ceva ce El face pentru noi, dar harul nu este altceva decât Dumnezeu însuși în Cristos pentru savurarea noastră.

În 2 Cor. 12:7-9 vedem cum Pavel a experimentat harul; avea o țepușă în carnea sa, un mesager al lui Satan, pentru a-l proteja, astfel încât să nu se mândrească.

El L-a rugat pe Domnul să îndepărteze țepușă, dar Domnul i-a spus: Harul Meu îți este suficient. Putem crede că harul este faptul că Dumnezeu îndepărtează țepușa; dacă El ar îndepărta țepușa, L-am lăuda și am fi foarte încântați.

Dar acest lucru nu este ceea ce harul este aici; Domnul nu era dispus să îndepărteze țepușa, ci mai degrabă l-a alimentat pe Pavel cu har, iar acest har era suficient pentru a-i acoperi nevoia.

Dacă țepușa ar fi îndepărtat, nu am ști cât de mult este harul; harul nu este ceva făcut sau dat de Domnul, ci este pur și simplu Domnul care ne alimentează în interior.

Harul este Domnul Însuși în noi care ne sprijină, ne energizează și ne întărește pentru a înfrunta necazul și pentru a întâmpina situația; acest har nu este altceva decât Cristos Însuși pentru savurarea noastră.

Trebuie să-L savurăm pe Cristosul atotinclusiv dat de Dumnezeu ca har pentru savurarea noastră – El este realitatea țării bune, iar acest har nu este altceva decât Cristos ca întruparea plinătății Dumnezeirii (Col. 2:9) pentru savurarea noastră!

Deci Dumnezeu poate să ne dea un coleg de serviciu sau un soț sau un vecin care este ca un „țepușa” pentru noi și El s-ar putea ca să nu înlăture țepușa, ci mai degrabă, El vrea să-L savurăm pe El ca har.

Ne putem ruga ca Dumnezeu să înlăture țepușa; putem să-I cere lui Dumnezeu să-l îmbunătățească pe cutare sau să-i îmbunătățească atitudinea cuiva față de noi, dar Dumnezeu dorește ca pur și simplu să savurăm harul Său suficient.

Pe măsură ce-L savurăm pe Cristos ca har, realitatea țării bune, ce va rezulta va fi Trupul lui Cristos.

Trupul lui Cristos nu este doar simpla învățătură despre Trup, iar viața practică a Trupului nu este doar rezultatul învățăturilor despre cum să-L savurăm pe Cristos.

Viața practică a Trupului lui Cristos este rezultatul savurării lui Cristos ca har al lui Dumnezeu; cu cât Îl savurăm mai mult pe Cristos ca har, cu atât trăim mai mult în viața Trupului și cu atât se produce viața de biserică în mod practic!

Doamne, vrem să-L savurăm pe Cristosul atotinclusiv dat de Dumnezeu ca har pentru savurarea noastră pentru zidirea Trupului lui Cristos! Mulțumim, Doamne, căci harul Tău este suficient. Fie ca să nu ne concentrăm asupra suferinței sau a necazului, ci să ne concentrăm asupra Domnului și să savurăm harul abundent al lui Cristos pentru a fi energizați și întăriți pentru a întâmpina situația și pentru a face față necazului. Amin, Doamne Isuse, vrem să Te savurăm ca har și să Te experimentăm ca har pentru zidirea Trupului lui Cristos!

Experimentăm bogățiile lui Cristos ca țara bună în duhul nostru, în fața lui Cristos

Fiindcă Dumnezeu, Care a spus: „Să strălucească din întuneric lumina!“, este Cel Ce a strălucit în inimile noastre ca să ne dea lumina cunoașterii slavei lui Dumnezeu în fața lui Isus Cristos. Dar noi avem comoara aceasta în niște vase de lut, pentru ca această putere nemaiîntâlnită să fie de la Dumnezeu, și nu de la noi. 2 Cor. 4:6-7Pentru ca noi să experimentăm bogățiile lui Cristos ca țara bună, trebuie să fim dominați, guvernați, direcționați, mișcați și conduși de duhul nostru contopit (2 Cor. 2:13).

Bogățiile lui Cristos sunt în duh; ele nu sunt fizice, ci spirituale, iar pentru a savura și experimenta bogățiile lui Cristos, trebuie să fim oameni spirituali, cei conduși și dominați de duhul nostru.

În 2 Cor. 2:12 Pavel a spus că a venit la Troas pentru Evanghelia lui Cristos și i s-a deschis o ușă în Domnul. Aceasta înseamnă că a avut o lumină verde de la Domnul pentru a merge să predice Evanghelia.

Dar în v. 13 a spus că nu are odihnă în duhul său, căci nu l-a găsit pe Tit, fratele său, așa că i-a lăsat de sfinți și a plecat în Macedonia.

Aceasta înseamnă că Pavel nu a fost guvernat de lucruri exterioare, de mediul exterior și nici măcar de o ușă deschisă în Domnul pentru Evanghelie; el a fost guvernat de odihna din duhul său.

Ceea ce ar trebui să ne guverneze nu este doar mediul prin care vedem mâna lui Dumnezeu, ci duhul nostru contopit; chiar și într-un mediu bun și pozitiv, ar trebui să dăm atenție duhului nostru și să permitem duhului nostru să ne conducă, să ne guverneze și să ne miște acolo unde Domnul vrea ca să fim.

Putem să-L savurăm pe Cristos ca har numai prin faptul că suntem în duhul contopit. Dacă dorim să experimentăm bogățiile lui Cristos ca țara bună, trebuie să trăim în persoana, prezența, chipul lui Cristos (2 Cor. 2:10; 4:6-7; 3:16-18; 12:2).

Pavel l-a iertat pe un frate în fața lui Cristos; cuvântul pentru față este același ca în 2 Cor. 4:6, slava lui Dumnezeu strălucește în fața lui Isus Cristos, iar această față este comoara pe care o avem în vasele noastre de pământ.

Aleluia, Îl putem vedea pe Domnul față în față și putem vedea fața Sa și Îl putem savura în duhul nostru contopit!

Fie ca noi să trăim în persoana lui Cristos, în prezența lui Cristos, chiar în indexul ochilor Domnului, să facem totul în fața lui Cristos în duhul nostru contopit!

Fie ca întreaga noastră ființă să fie conform prezenței lui Cristos, conform indexului persoanei Sale exprimat în ochii Săi.

Calea în care Îl posedăm pe Cristosul atotinclusiv ca țara bună este că trebuie să fim guvernați de persoana Sa, prezența Sa (Exo. 33:14).

Pavel era un astfel de om; el a trăit în persoana lui Cristos și, astfel, L-a experimentat pe Cristos ca fiind neschimbarea lui (2 Cor. 1:17-20), ca blândețe și umilință (10:1), ca veridicitate (11:10), ca putere (12:10; 13:4), ca har (v. 14) și ca fiind Cel care vorbește în el (v. 3; cf. 2:17).

Când trăim în persoana lui Cristos, Îl experimentăm pe Cristos ca har pentru a ne satisface orice nevoie și cu atât mai mult Îl experimentăm ca fiind veridicitatea noastră, puterea, harul, blândețea, umilința, Cel neschimbător și ca fiind Cel care vorbește în noi.

Îl primim pe Cristos ca har – realitatea țării bune – prin lucrarea de dărâmare și constituire a Duhului Sfânt, prin care ființa noastră interioară este reconstruită cu Trinitatea divină (2 Cor. 12:7-10; 13:14).

Pe de o parte, Duhul Sfânt lucrează pentru a dărâmă omul nostru natural, iar pe de altă parte, El ne constituie cu Dumnezeul Triunic, pentru a ne face oameni-har, oameni plini de savurarea lui Cristos ca har, pentru ca noi să trăim în țara bună și să zidim biserica în calitate Trup al lui Cristos pentru expresia Sa corporativă.

Doamne Isuse, ne rugăm să fim oameni care sunt dominați, guvernați, îndrumați, mișcați și conduși de duhul nostru! Fie ca noi să fim conduși și guvernați nu doar de mediul exterior prin care putem vedea mâna puternică a lui Dumnezeu, ci chiar mai mult de odihna din duhul nostru contopit. Amin, Doamne, vrem să trăim în persoana lui Cristos, în prezența lui Cristos, în fața lui Cristos și să facem toate lucrurile în indexul ochilor Săi. Doamne Isuse, vrem să Te savurăm și să Te experimentăm ca har, realitatea țării bune! Dă-ne experiențele de care avem nevoie pentru a putea trăi în Cristos ca țara bună pentru zidirea bisericii ca Trup al lui Cristos!

Acest articol este o traducere în limba română a articolului, Enjoying the atotinclusiv Christ as Grace in our Spirit for the Body of Christ, inspirat din înviorarea de dimineață asupra, Studiul-Cristalizare Deuteronom – săptămâna 6 ziua 3 (bazat pe slujba fraților Watchman Nee și Witness Lee), vorbirea fraților, și experiența noastră creștină.

Să-L savurăm pe Cristosul atotinclusiv ca har în duhul nostru pentru Trupul lui Cristos

Harul Meu îți este de ajuns, căci puterea Mea este făcută desăvârșită în neputință... 2 Cor. 12:9

Trebuie să savurăm de bogățiile minunate, extraordinare, nelimitate și atotinclusive ale lui Cristos ca țara bună, savurându-L pe Cristos ca har pentru noi zi de zi pentru zidirea Trupului lui Cristos! Amin!

Pe măsură ce-L savurăm pe Cristos ca har și ne ostenim asupra Sa pentru a-L câștiga savurându-L și experimentându-L, vom avea o expoziție bogată a lui Cristos ori de câte ori ne vom întâlni.

Ne întâlnim împreună cu sfinții pentru a avea o expoziție a Cristosului asupra căruia ne-am ostenit, a Cristosului pe care L-am savurat și experimentat (Deut. 14:22-23).

Adevărata închinare la adresa Dumnezeu de către poporul Său este atunci când toți sunt plini de Cristos, radiază cu Cristos și Îl prezintă pe Cristosul pe care L-au câștigat.

Adevărata închinare pe care Dumnezeu o primește de la noi, poporul Său, este ca noi să fim plini de Cristos până la punctul în care Îl strălucim pe Cristos și Îl arătăm pe Cristosul pe care L-am savurat și experimentat.

La fel cum spune Isa. 50:5: Îl vom vedea pe Domnul și Îl vom străluci; pe măsură ce Îl vedem pe Cristos față în față în timpul nostru personal cu El zilnic, vom fi transformați în imaginea Sa!

Fie ca toți să fim astfel de strălucitori, aceia care îl strălucesc pe Cristos în oameni! Dacă-L savurăm pe Cristos ca har – realitatea țării bune – vom avea întotdeauna ceva de vorbit în întâlnire ca o ofrandă de bunăvoie lui Dumnezeu și celor prezenți (vezi 1 Corinteni 14:26).

Înainte de a veni la întâlnire, ar trebui să ne pregătim pentru întâlnire cu ceva din Domnul; facem acest lucru savurându-L și experimentându-L, apoi pregătim ceva din savurarea noastră în cuvântul Său și din părtășia noastră cu El în rugăciune (Apocalipsa 1:20).

Nu trebuie să fim distrași de alte lucruri sau oameni, ci, mai degrabă, să ne concentrăm asupra Domnului, să pregătim ceva din ceea ce am savurat, să ne rugăm peste cuvântul Său și să vorbim ceva despre ceea ce ne-a vorbit Domnul.

Întâlnirea noastră împreună nu ar trebui să fie doar să vorbim despre situația noastră cu alții și să vedem cum merg lucrurile; trebuie să fie plin de administrarea lui Cristos unul altuia, vorbind ceea ce am savurat din Domnul în cuvântul Său și prin părtășia noastră cu El în rugăciune.

Când venim la întâlnire, nu trebuie să așteptăm inspirația – pur și simplu ar trebui să ne exersăm duhul și să ne folosim mintea instruită pentru a funcționa în întâlnire, prezentând ceea ce am pregătit Domnului pentru gloria și satisfacția Sa și celor ce participă pentru folosul lor!

Amin, pur și simplu ar trebui să-L savurăm și să-L experimentăm pe Cristos ca țara bună în fiecare zi, să pregătim ceva din Cristosul pe care L-am savurat și să ne exersăm duhul pentru a vorbi ceva pentru Domnul și pentru iluminarea, hrănirea și zidirea sfinților (1 Cor. 14:31-32).

Să-L savurăm pe Cristosul atotinclusiv ca har în duhul nostru pentru Trupul lui Cristos

Dar El mi‑a zis: „Harul Meu îți este de ajuns, căci puterea Mea este făcută desăvârșită în neputință.“ Așadar, mă voi lăuda mult mai bucuros cu neputințele mele, pentru ca puterea lui Cristos să rămână peste mine. De aceea, eu sunt mulțumit în neputințe, în insulte, în nevoi, în persecuții și strâmtorări, de dragul lui Cristos, deoarece când sunt neputincios, atunci sunt puternic. 2 Cor. 12:9-10Ce Cristos avem! El este minunat, El este măreț, El este incomensurabil, El este nelimitat și El este atotinclusiv, iar toate bogățiile Sale sunt realitatea țării bune pentru savurarea noastră zi de zi și ceas de ceas (Efeseni 3:8)!

În 1 Corinteni vedem cum copiii lui Israel L-au savurat pe Cristos în Egipt (Paștele, sărbătoarea pâinii nedospite și ierburile amare) și în pustie (mâncând mana, bând apa vie și preoții savurând ofrandele) .

Dar 2 Corinteni este locul în care îi vedem pe câțiva sfinți care-L savurează pe Cristos ca realitatea țării bune; subiectul acestei epistole este, Cristos ca har divin pentru savurarea noastră.

Trebuie să fim oamenii care trăiesc pentru a îndeplini scopul lui Dumnezeu; deși este posibil să nu vedem termenul „țara bună” în 2 Corinteni, vedem cum putem să-L savurăm pe Cristos ca har, realitatea țării bune.

Țara bună din 2 Corinteni este Cristos Însuși ca întruparea Dumnezeului Triunic procesat dat nouă ca har divin pentru savurarea noastră.

Amin, vrem să fim cei care îl posedăm pe Cristos ca porțiune dată de Dumnezeu savurându-L pe Cristosul atotinclusiv dat nouă ca har pentru savurarea noastră!

Harul conform Biblie, este mult diferit de ceea ce noi credem despre har; am putea crede că harul este ceva dat de Dumnezeu la exterior sau ceva ce El face pentru noi, dar harul nu este altceva decât Dumnezeu însuși în Cristos pentru savurarea noastră.

În 2 Cor. 12:7-9 vedem cum Pavel a experimentat harul; avea o țepușă în carnea sa, un mesager al lui Satan, pentru a-l proteja, astfel încât să nu se mândrească.

El L-a rugat pe Domnul să îndepărteze țepușă, dar Domnul i-a spus: Harul Meu îți este suficient. Putem crede că harul este faptul că Dumnezeu îndepărtează țepușa; dacă El ar îndepărta țepușa, L-am lăuda și am fi foarte încântați.

Dar acest lucru nu este ceea ce harul este aici; Domnul nu era dispus să îndepărteze țepușa, ci mai degrabă l-a alimentat pe Pavel cu har, iar acest har era suficient pentru a-i acoperi nevoia.

Dacă țepușa ar fi îndepărtat, nu am ști cât de mult este harul; harul nu este ceva făcut sau dat de Domnul, ci este pur și simplu Domnul care ne alimentează în interior.

Harul este Domnul Însuși în noi care ne sprijină, ne energizează și ne întărește pentru a înfrunta necazul și pentru a întâmpina situația; acest har nu este altceva decât Cristos Însuși pentru savurarea noastră.

Trebuie să-L savurăm pe Cristosul atotinclusiv dat de Dumnezeu ca har pentru savurarea noastră – El este realitatea țării bune, iar acest har nu este altceva decât Cristos ca întruparea plinătății Dumnezeirii (Col. 2:9) pentru savurarea noastră!

Deci Dumnezeu poate să ne dea un coleg de serviciu sau un soț sau un vecin care este ca un „țepușa” pentru noi și El s-ar putea ca să nu înlăture țepușa, ci mai degrabă, El vrea să-L savurăm pe El ca har.

Ne putem ruga ca Dumnezeu să înlăture țepușa; putem să-I cere lui Dumnezeu să-l îmbunătățească pe cutare sau să-i îmbunătățească atitudinea cuiva față de noi, dar Dumnezeu dorește ca pur și simplu să savurăm harul Său suficient.

Pe măsură ce-L savurăm pe Cristos ca har, realitatea țării bune, ce va rezulta va fi Trupul lui Cristos.

Trupul lui Cristos nu este doar simpla învățătură despre Trup, iar viața practică a Trupului nu este doar rezultatul învățăturilor despre cum să-L savurăm pe Cristos.

Viața practică a Trupului lui Cristos este rezultatul savurării lui Cristos ca har al lui Dumnezeu; cu cât Îl savurăm mai mult pe Cristos ca har, cu atât trăim mai mult în viața Trupului și cu atât se produce viața de biserică în mod practic!

Doamne, vrem să-L savurăm pe Cristosul atotinclusiv dat de Dumnezeu ca har pentru savurarea noastră pentru zidirea Trupului lui Cristos! Mulțumim, Doamne, căci harul Tău este suficient. Fie ca să nu ne concentrăm asupra suferinței sau a necazului, ci să ne concentrăm asupra Domnului și să savurăm harul abundent al lui Cristos pentru a fi energizați și întăriți pentru a întâmpina situația și pentru a face față necazului. Amin, Doamne Isuse, vrem să Te savurăm ca har și să Te experimentăm ca har pentru zidirea Trupului lui Cristos!

Experimentăm bogățiile lui Cristos ca țara bună în duhul nostru, în fața lui Cristos

Fiindcă Dumnezeu, Care a spus: „Să strălucească din întuneric lumina!“, este Cel Ce a strălucit în inimile noastre ca să ne dea lumina cunoașterii slavei lui Dumnezeu în fața lui Isus Cristos. Dar noi avem comoara aceasta în niște vase de lut, pentru ca această putere nemaiîntâlnită să fie de la Dumnezeu, și nu de la noi. 2 Cor. 4:6-7Pentru ca noi să experimentăm bogățiile lui Cristos ca țara bună, trebuie să fim dominați, guvernați, direcționați, mișcați și conduși de duhul nostru contopit (2 Cor. 2:13).

Bogățiile lui Cristos sunt în duh; ele nu sunt fizice, ci spirituale, iar pentru a savura și experimenta bogățiile lui Cristos, trebuie să fim oameni spirituali, cei conduși și dominați de duhul nostru.

În 2 Cor. 2:12 Pavel a spus că a venit la Troas pentru Evanghelia lui Cristos și i s-a deschis o ușă în Domnul. Aceasta înseamnă că a avut o lumină verde de la Domnul pentru a merge să predice Evanghelia.

Dar în v. 13 a spus că nu are odihnă în duhul său, căci nu l-a găsit pe Tit, fratele său, așa că i-a lăsat de sfinți și a plecat în Macedonia.

Aceasta înseamnă că Pavel nu a fost guvernat de lucruri exterioare, de mediul exterior și nici măcar de o ușă deschisă în Domnul pentru Evanghelie; el a fost guvernat de odihna din duhul său.

Ceea ce ar trebui să ne guverneze nu este doar mediul prin care vedem mâna lui Dumnezeu, ci duhul nostru contopit; chiar și într-un mediu bun și pozitiv, ar trebui să dăm atenție duhului nostru și să permitem duhului nostru să ne conducă, să ne guverneze și să ne miște acolo unde Domnul vrea ca să fim.

Putem să-L savurăm pe Cristos ca har numai prin faptul că suntem în duhul contopit. Dacă dorim să experimentăm bogățiile lui Cristos ca țara bună, trebuie să trăim în persoana, prezența, chipul lui Cristos (2 Cor. 2:10; 4:6-7; 3:16-18; 12:2).

Pavel l-a iertat pe un frate în fața lui Cristos; cuvântul pentru față este același ca în 2 Cor. 4:6, slava lui Dumnezeu strălucește în fața lui Isus Cristos, iar această față este comoara pe care o avem în vasele noastre de pământ.

Aleluia, Îl putem vedea pe Domnul față în față și putem vedea fața Sa și Îl putem savura în duhul nostru contopit!

Fie ca noi să trăim în persoana lui Cristos, în prezența lui Cristos, chiar în indexul ochilor Domnului, să facem totul în fața lui Cristos în duhul nostru contopit!

Fie ca întreaga noastră ființă să fie conform prezenței lui Cristos, conform indexului persoanei Sale exprimat în ochii Săi.

Calea în care Îl posedăm pe Cristosul atotinclusiv ca țara bună este că trebuie să fim guvernați de persoana Sa, prezența Sa (Exo. 33:14).

Pavel era un astfel de om; el a trăit în persoana lui Cristos și, astfel, L-a experimentat pe Cristos ca fiind neschimbarea lui (2 Cor. 1:17-20), ca blândețe și umilință (10:1), ca veridicitate (11:10), ca putere (12:10; 13:4), ca har (v. 14) și ca fiind Cel care vorbește în el (v. 3; cf. 2:17).

Când trăim în persoana lui Cristos, Îl experimentăm pe Cristos ca har pentru a ne satisface orice nevoie și cu atât mai mult Îl experimentăm ca fiind veridicitatea noastră, puterea, harul, blândețea, umilința, Cel neschimbător și ca fiind Cel care vorbește în noi.

Îl primim pe Cristos ca har – realitatea țării bune – prin lucrarea de dărâmare și constituire a Duhului Sfânt, prin care ființa noastră interioară este reconstruită cu Trinitatea divină (2 Cor. 12:7-10; 13:14).

Pe de o parte, Duhul Sfânt lucrează pentru a dărâmă omul nostru natural, iar pe de altă parte, El ne constituie cu Dumnezeul Triunic, pentru a ne face oameni-har, oameni plini de savurarea lui Cristos ca har, pentru ca noi să trăim în țara bună și să zidim biserica în calitate Trup al lui Cristos pentru expresia Sa corporativă.

Doamne Isuse, ne rugăm să fim oameni care sunt dominați, guvernați, îndrumați, mișcați și conduși de duhul nostru! Fie ca noi să fim conduși și guvernați nu doar de mediul exterior prin care putem vedea mâna puternică a lui Dumnezeu, ci chiar mai mult de odihna din duhul nostru contopit. Amin, Doamne, vrem să trăim în persoana lui Cristos, în prezența lui Cristos, în fața lui Cristos și să facem toate lucrurile în indexul ochilor Săi. Doamne Isuse, vrem să Te savurăm și să Te experimentăm ca har, realitatea țării bune! Dă-ne experiențele de care avem nevoie pentru a putea trăi în Cristos ca țara bună pentru zidirea bisericii ca Trup al lui Cristos!

Acest articol este o traducere în limba română a articolului, Enjoying the atotinclusiv Christ as Grace in our Spirit for the Body of Christ, inspirat din înviorarea de dimineață asupra, Studiul-Cristalizare Deuteronom – săptămâna 6 ziua 3 (bazat pe slujba fraților Watchman Nee și Witness Lee), vorbirea fraților, și experiența noastră creștină.

Care este rolul Duhului Sfânt?

Persoana Duhului Sfânt poate ridica multe întrebări: Cine este Duhul Sfânt? De ce avem nevoie de El? Care este rolul Duhului Sfânt?

Scris de Jan-Hein Staal
Care este rolul Duhului Sfânt?

Biblia explică clar cine este Duhul Sfânt și ce rol poate juca el în viețile noastre.

Duhul Sfânt vrea să ne vorbească, în special prin Cuvântul lui Dumnezeu

Când Domnul Isus i-a părăsit pe ucenici, spune că El se va ruga la Tatăl ca să le trimită Duhul Sfânt. “Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” Ioan 14:26. Așadar, ucenicii aveau nevoie de Duhul Sfânt ca să le amintească de lucrurile care le-a spus Isus în timpul Lui pe pământ. În zilele noastre, rolul Duhului Sfânt este să ne vorbească prin Biblie – Cuvântul lui Dumnezeu – exact în același fel. De aceea, este atât de important să citim Biblia. Duhul Sfânt ne ajută să înțelegem ce citim. Și mai târziu, în multe situații, Duhul Sfânt ne va învăța în special prin a ne aduce aminte exact de acele cuvinte din Biblie.

Duhul Sfânt vrea să ne învețe cine este Isus cu adevărat

“Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi. ” Ioan 16:12-14.

În timpul lui Isus pe pământ, a avut loc o lucrare mare de mântuire în El. El a deschis o cale nouă și vie pentru noi. El este Marele nostru Preot, înaintașul nostru, care poate să ne înțeleagă și să ne ajute în lupta noastră. Poți citi despre aceasta în epistola către Evrei; ia-ți timp să citești și să te rogi ca Duhul Sfânt să îți vorbească și ceea ce tu citeşti să devină viu. Duhul Sfânt are multe lucruri să ne spună despre cine este Isus și însemnătatea faptului că el a trăit aici pe pământ ca om.

Rolul Duhului Sfânt: să ne dea putere și ajutor în lupta noastră împotriva păcatului

Înainte de a se întoarce în cer, Domnul Isus a spus: “…veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt … Dar veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi.” (Fapt. Ap. 1:5-8). În firea noastră (natura noastră umană) sunt puteri care sunt mult mai puternice decât noi. Pavel spune: “Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu veți împliniţi poftele firii pământeşti … cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. Dacă trăim  prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul.” (Gal. 5:16-25). Duhul Sfânt ne va întări în așa fel ca de fiecare dată când suntem ispitiți, să nu cedăm poftelor din firea noastră.

“Să nu întristaţi Duhul Sfânt …” Efeseni 4:30

Duhul Sfânt dorește să trăiască în inimile noastre. El vrea să ne vorbească prin Biblie. Dar cine citește Biblia cu o dorință arzătoare? Duhul Sfânt vrea să ne conducă, dar cine vrea să folosească puterea pentru a lupta împotriva păcatului, firii cu poftele și plăcerile ei? Rolul Duhului Sfânt este să ne ajute, de aceea, haideţi să nu Îl întristăm, ci să-L ascultăm și să ne supunem Lui.

De ce am nevoie de Duhul Sfânt?

Mai întâi de toate, răspunsul este: putere.

Ce este botezul cu Duhul?

Ce înseamnă că Isus va „boteza cu Duhul Sfânt și foc?”

Ce face Duhul Sfânt pentru noi?

Tot ce are valoare eternă în viața aceasta și în veșnicie vine prin lucrarea Duhului Sfânt în noi.

 

IMPARATIA LUI DUMNEZEU, UN SUBIECT FIERBINTE!

TELUL MEU ESTE SA-TI PREZINT IMPARATIA LUI DUMNEZEU INTR-UN MOD CARE SA TE CAPTIVEZE SI PE TINE. DACA VOI REUSI, VEI DEVENI UN ALT FEL DE OM.

 

Deschideţi la Amazon.com, mergeţi la „Books” şi introduceţi subiectul de căutare „The Kingdom of God” şi veţi rămâne uimiţi când veţi vedea câte cărţi cu acest titlu, sau unul foarte asemănător, vă vor apare în faţă.

La o mai amănunţită cercetare, veţi constata că în ultimii 20 de ani subiectul acesta a devenit o preocupare majoră pentru o mulţime de predicatori, de teologi şi de alţi gânditori.

Am citit, total sau parţial, o mulţime dintre aceste cărţi. M-am tot gândit cum să împărtăşesc cu voi ceva din cărţile acestea şi iată ce am decis. Voi lua trei dintre cele mai reprezentative dintre aceste cărţi şi vă voi traduce scurte fragmente din fiecare şi apoi voi face un comentariu general.

Voi începe cu cartea întitulată „Thine is the Kingdom – The Reign of God in Today,s World” („ Vie Împărăţia Ta – Domnia lui Dumnezeu în lumea de astăzi”). Autorul este Gene Mims şi el deţine un post de conducere în LifeWay Press, editura în care se produc aproape toate materialele de învăţătură din Southern Baptist Convention, Uniunea baptistă care cuprinde 17 milioane de oameni. Iată ce scrie el în introducerea cărţii sale:

„Această carte este scrisă cu convingerea simplă că Împărăţia lui Dumnezeu este realitatea fundamentală care operează în lumea noastră de astăzi. Este absolut centrul activităţii de astăzi a lui Dumnezeu în lume şi este elementul esenţial pentru orice înţelegere a lumii prezente şi a ceea care urmează să vină. Cei mai mulţi oameni nu cunosc sau nu cred adevărul acesta. Cei mai mulţi cred că vieţile lor sunt guvernate şi dirijate de forţe  economice, politice, sociale sau tehnologice. Dacă cumva ei cred în ceva dincolo de aceste forţe, este vorba de ceva vag denumit fie ca Dumnezeu, fie soarta, sau întâmplarea. Pentru ei viaţa ca un joc de noroc. Ei caută cele mai bune şanse pentru fericire sau împlinire şi speră să le iese numărul câştigător.

„Chiar şi creştinii sunt adesea neclari cu privire la activitatea lui Dumnezeu în lumea de astăzi.  Unii spun chiar că Satan e cel ce conduce pe pământ. Dar nu-i aşa. El cu siguranţă conduce sistemul acestei lumi şi este conducătorul celor ce-L urăsc pe Dunmnezeu, dar lumea îi aparţine lui Dumnezeu şi Satan nu poate conduce ceea ce-i aparţine lui Dumnezeu.

„Iată de ce trebuie să descoperim Împărăţia lui Dumnezeu pentru vieţile noastre. Noi trebuie să cunoaştem adevărul despre ceea ce se întâmplă în luime astăuzi şi ce se va întâmpla în viitor. În cursul acestui studiu vom decoperi că Împărăţia lui Dumnezeu a fost întemeiată de Tatăl ca să-şi împlinească scopurile prin Fiul Său care este Rege şi că acestea sunt facilitate de Duhul Sfânt care Îşi foloseşte puterile Sale să împlinească scopurile lui Dumnezeu în lume. Dacă vrem să trăim cu încredere şi să-I slujim lui Dumnezeu cu adevărat, avem nevoie de o concepţie biblică despre lume şi viaţă şi o concepţie care se bazează pe conceptul de Împărăţie” (Pag.7).

A doua carte care m-a captivat este rodul cooperării a nouă teologi, profesori la câteva dintre cele mai de seamă Universităţi şi Seminarii Teologice din Statele Unite. Este întitulată simplu: „The Kingdom of God”, apărută în 2012 la editura Crossway” din Wheaton, Illinois. Ceea ce m-a interesat aici cel mai mult a fost articolul introductiv, scris de Stephen J.Nichols, care prezintă diversele interpretări ale concepţiei despre Impărăţia lui Dumnezeu în toate epocile din istoria creştinismului. Desigur, pentru noi ar fi bine să acem acest capitol în întregime în faţa ochilor nostri, dar este prea lung să-l cităm aici în întregime.

A treia carte este scrisă de R. Alan Street, un profesor de la Criswell College din Dallas, Texas, şi poartă titlul „Heaven on Earth – Esxperiencing the Kingdom of God in the Here and Now” (Harvest House Publishers,2013), în traducere românească: „Cerul pe pământ –  Trăind în Împărăţia lui Dumnezeu aici şi acum.”

Iată ce scrie el la începutul cărţii:
„Termenul „Împărăţia lui Dumnezeu” a fost greu de înţeles. Chiar de la începuturile creştrinismului, cele mai mari minţi omeneşti au avut probleme în înţelegerea lui. Teologii l-au înţeles ori ca fiind cerul, ori ca biserica, ori ca Israelul, ori creştinătatea, democraţia, socialismul, comunismul, un ideal etic, ori o experienţă spirituală interioară.

„Recent, savanţii în Noul Testament şi-au reaprins interesul faţă de Împărăţia lui Dumnezeu. Cercetările lor au făcut ca înţelegerea noastră să crească, dar mai avem încă multe aspecte de explorat şi întrebări de pus şi de răspuns.

„De mai bine de zece ani, studiile mele despre Împărăţia lui Dumnezeu a fost pasiunea care mi-a consumat tot timpul. Am petrecut un timp extrem de mare citind toate cărţile scrise de savanţi şi de scriitori populari, precum si articolele din reviste pe această temă. Am participat la discuţii şi dezbateri pe tema Împărăţiei şi am scris eu însumi şi am ţinut prelegeri şi cursuri despre ea. În opinia mea, nimic nu este mai important ca a înţelege corect Împărăţia. Ea este tema a tot cuprinzătoare a întregii Biblii, firul roşu care trece prin ea şi umbrela sub care stau toate celelalte subiecte. Ţelul meu este să-ţi prezint Împărăţia lui Dumnezeu într-un mod care să te captiveze şi pe tine. Dacă voi reuşi, vei deveni un alt fel de om. Eşti gata să porneşti la cea mai mare aventură a vieţii tale?” (pag.9-10).

PRIMA DEFINITIE A IMPARATIEI

ACEASTA ESTE SI PRIMA DEFINITIE A FERICIRII.

 

„Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăţie şi nu-l înţelege, vine cel rău şi răpeşte ce a fost semănat în inima lui” (Matei 13:19).

„Iar sămânţa căzută în pământul cel bun este cel ce aude Cuvântul şi-l înţelege; el aduce roadă: un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (Matei 13:23).

„Cuvântul privitor la Împărăţie” este învăţătura Domnului Isus despre Împărăţia lui Dumnezeu” (în Matei, „Împărăţia cerurilor”).

Domnul Isus tocmai citase cuvintele spuse de Dumnezeu prin profetul Isaia: „Veţi auzi cu urechile voastre şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri şi nu veţi vedea” (Isaia 6:9) şi le aplică iudeilor din satele şi oraşele în care, timp de trei ani, a dat învăţătura despre Împărăţia lui Dumnezeu: „Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec. Dar ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud” (Matei 13:14-16. Sublinierile noastre, I.Ţ.).

Învăţătura Domnului Isus despre Împărăţia lui Dumnezeu avea ca scop principal ca oamenii să decidă să iasă din împărăţia celui rău şi să intre în această Împărăţie. Aşa-i explică Domnul Isus lui Pavel: „ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu” (Faptele ap.26:18).

După ce Domnul Isus ne dă învăţătura despre Împărăţia lui Dumnezeu, totul depinde de înţelegerea noastră.

Să ne gândim la aceste cuvinte ale Domnului Isus: „Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-un câmp. Omul care o găseşte o ascunde şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără câmpul acela” (Matei 13:44). De ce nu facem noi aşa ceva? Simplu, fiindcă nu înţelegem cât de imensă este comoara aceasta şi ce mare lucru este să intrăm în posesia ei!

Merită să facem un efort şi să căutăm să înţelegem ce este Împărăţia lui Dumnezeu, sau Împărăţia cerurilor.

După circa 15 ani de studii despre Împărăţia lui Dumnezeu în învăţătura Domnului Isus, am ajuns să văd că El ne dă trei chei pentru a o înţelege; putem spune că El ne-a dat trei definiţii ale Împărăţiei şi doar când o înţelegem pe fiecare şi apoi vedem modul în care ele se completează, se întregesc, ajungem la o mai bună înţelegere.

În primul rând, după ce evanghelistul Matei ne spune că Isus predica Evanghelia Împărăţiei, el ne dă o mostră de asemenea predică, mostră pe care o găsim scrisă în Matei capitolele 5-7. Studiind cu atenţie această predică, această expunere detaliată a Împărăţiei, memorând-o şi meditând mult asupra ei şi apoi aplicând-o în propria noastră viaţă, ajugem să înţelegem esenţa ei.

Primul verset al acestei predici este, de fapt, o primă definiţie a Împărăţiei:

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor” (Matei 5:3).  Cei „săraci în duh” au în ei Împărăţia cerurilor, sau ei aparţin Împărăţiei cerurilor, sau ei locuiesc în această Împărăţie. Dar ce înseamnă „sărac în duh”?

Există alte câteva locuri în care Isus ne dă învăţături care elucidează această expresie. Primul este Matei 16:24:

„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”.

„Sinea omului” este elementul central al fiinţei lui. A te lepăda de tine însuţi înseamnă a te goli de tine însuţi, a te nega pe tine însuţi. Această înţelegere este întărită de expresia următoare: „Să-şi ia crucea”. Pe vremea aceea, un om condamnat la moarte prin răstignire era obligat să-şi ia crucea pe care urma să fie răstignit şi să o ducă până la locul de execuţie.  Aşa dar, „a-ţi lua crucea” a devenit o expresie care însemna  să accepţi să mori.

„Să Mă urmeze” însemna să intri în şcoala lui Isus, să devii ucenicul Lui, să te laşi învăţat şi modelat şi transformat prin învăţătura Lui. Un ucenic trebuia să se supună totalmente învăţătorului lui. Ucenicul îi spunea învăţătorului: „Domnul meu”, adică „stăpânul meu”.

Atitudinea aceasta de lepădare de sine, de golire de sine echivalentă cu o moarte, pentru a te lăsa totalmente modelat de învăţătorul tău, care a devenit Domnul şi Stăpânul tău, era atitudinea pe care Isus o numeşte „sărac în duh”.

Împărăţia lui Dumnezeu nu se poate instala în tine atâta timp cât tu eşti „bogat în sine”, plin de sine, cu dorinţa fundamentală de a te autodetermina, de a decide pentru tine însuţi, de a-ţi guverna singur viaţa.

Ca să înţelegem pe deplin această primă definiţie a Împărăţiei, trebuie să-i adăugăm, sau să o completăm cu cea mai mare poruncă.

La întrebarea unui expert în legea mozaică, „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?”  Isus a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă” (Matei 22:36-38).

Nu este suficient să ne golim de noi înşine. Domnul Isus ne cere să ne umplem de Dumnezeu. Ne detronăm pe noi înşine, ca să-L întronăm pe Dumnezeu.

Împărăţia lui Dumnezeu este acolo unde Dumnezeu a devenit Domn, a devenit Împărat.

Putem să rescriem prima „fericire”, sau prima definiţie a Împărăţiei lui Dumnezeu, astfel:

Fericit este omul care s-a golit de sine şi, din dragoste, s-a umplut de Dumnezeu.

Cerul a coborât în omul acela. În felul acesta, Împărăţia lui Dumnezeu devine cerul coborât pe pământ, cerul coborât în om.

Aceasta este şi prima definiţie a fericirii.

A DOUA DEFINITIE A IMPARATIEI

CEI CARE INTELEG INVATATURA DOMNULUI ISUS DESPRE IMPARATIE SI O APLICA IN VIETILE LOR, IN FAMILIILE LOR SI IN BISERICILE LOR DEVIN AGENTII ACESTEI REVOLUTII CARE VA SCHIMBA OMENIREA.

 

„Tatăl nostru care eşti în ceruri, Vie Împărăţia Ta:Să se facă pe pământ voia Ta aşa cum se face în ceruri.” (Matei 6:9-10)

O „împărăţie” este un teritoriu în care se face voia unui împărat, a unui domn, a unui rege. În ceruri se face voia lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, S-a coborât din cer pe pământ, „ca să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8), adică să-i nimicească împărăţia, şi să aducă aici pe pământ  Împărăţia lui Dumnezeu.

Aici pe pământ va fi Împărăţia lui Dumnezeu, sau Împărăţia cerurilor, atunci când pe tot pământul se va face numai voia lui Dumnezeu, aşa cum se face în ceruri.

Iată ce spune Isus despre Sine Însuşi:

„căci M-am coborât din cer sa să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 6:38).

Atât de important este lucrul acesta încât Isus face din el etalonul prin care măsoară El pe cineva: „Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră şi mamă” (Marcu 3:35).

Atunci, dacă aşa stau lucrurile, de cea mai mare importanţă este să determinăm cu cea mai mare claritate ce înseamnă „voia lui Dumnezeu”!

Cine altul, decât Dumnezeu Însuşi, este Cel care trebuie să ne spună care este voia Lui pentru noi pe pământ! Şi Dumnezeu ne-o spune în aceste cuvinte, rostite de El pe muntele schimbării la faţă, după ce Moise şi Ilie au dispărut şi a rămas numai Isus singur:

„Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!” (Matei 17:5). Aceasta este declaraţia atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu: Să ascultaţi de Fiul Meu, adică, să faceţi tot ce vă va învăţa El. Voia Mea este învăţătura Lui.

Lucrul acesta ne este confirmat de ceea ce-i spune Isus ucenicului Său, Filip: „Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Dumnezeu… Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu nu le spun de la Mine, ci Tatăl care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 14:9-10).

Toate acestea sunt confirmate de Isus în încheierea predicii de pe Munte, care este predica despre Împărăţia lui Dumnezeu:

„Nu orişicineşi-Mi zice „Doamne! Doamne” va intra în Împărăţia cerurilor ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri… De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face se aseamănă cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă” (Matei 7: 21 şi 24).

Din felul în care vorbeşte Isus rezultă că „aceste cuvinte ale Mele” sunt „voia Tatălui Meu care este în ceruri.”

Din toate acestea rezultă că:  (1) Împărăţia lui Dumnezeu este un teritoriu în care se face voia lui Dumnezeu şi că (2)voia lui Dumnezeu este cuprinsă în învăţăturile Domnului Isus.

Prin urmare, dacă vrem să se aşeze pe pământ Împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să facem ca tot pământul să trăiască după învăţăturile Domnului Isus.

Exact acest lucru li-l spune Domnul Isus când îi trimite pe apostoli să ucenicizeze toate naţiunile: „Învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit” (Matei 28:18), adică învăţaţi-i tot ce v-am învăţat Eu şi învăţaţi-i să trăiască aşa cum v-am învăţat Eu pe voi să trăiţi.

În primele secole după Domnul Isus, creştinii erau numiţi „ucenici”, adică cei ce urmau învăţăturile Învăţătorului Isus şi trăiau după aceste învăţături.

Se ştie însă că lui Constantin, împăratul roman care a adoptat creştinismul ca religie a imperiului roman, nu-i plăcea învăţătura lui Isus din predica de pe munte. El dorea doar un Cristos cosmic, care să-l ajute în războaie. De aceea, sinoadele au creat un creştinism preocupat numai de divinitatea lui Cristos, discutată mult în epistolele apostolului Pavel, şi de mântuirea omului în cer. La Reformă, Martin Luther a rămas legat de un creştinism preocupat doar de iertarea de păcate şi de mersul omului în cer.

Abia în ultimii 50 de ani are loc o întoarcere puternică spre Evanghelii, spre învăţăturile Domnului Isus. Şi când studiem aceste învăţături, redescoperim învăţătura despre Împărăţia lui Dumnezeu, care înseamnă să facem ca pe pământ să se facă voia lui Dumnezeu, adică să se trăiască după învăţăturile Domnului Isus şi astfel să fie pe pământ ca în cer.

După programul stabilit de Domnul Isus, Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să se instaleze mai întâi în fiecare om. De la individ, se trece la familie: aici trebuie să se instaleze relaţii ca în cer, formulate în predicile şi pildele Domnului Isus. În pasul următor, fiecare biserică trebuie să fie un grup de oameni care trăiesc între ei după învăţăturile lui Isus: să arate astfel lumii cum este o societate în care pe pământ este ca în cer. Bisericile acestea vor schima naţiunea.

Iată cea mai mare revoluţie posibilă pe planeta pământ.

Cei care înţeleg învăţătura Domnului Isus despre Împărăţie şi o aplică în vieţile lor, în familiile lor şi în bisericile lor devin agenţii acestei revoluţii care va schimba omenirea.

 

A TREIA DEFINITIE A IMPARATIEI LUI DUMNEZEU

TEXTUL ACESTA ESTE DE IMPORTANTA CRUCIALA PENTRU INTELEGEREA INVATATURII DOMNULUI ISUS DESPRE IMPARATIA LUI DUMNEZEU.

 

„Dacă Eu scot afară demonii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi” (Matei 12:28).

Cu alte cuvinte, Domnul Isus ne spune: Împărăţia lui Dumnezeu se instalează în omul din care Eu, Fiul lui Dumnezeu, şi Duhul lui Dumnezeu am alungat afară duhurile rele, sau duhurile răutăţii.

Textul acesta este de importanţă crucială pentru înţelegerea învăţăturii Domnului Isus despre Împărăţia lui Dumnezeu. El nu poate fi înţeles decât dacă privim la întreg capitolul 12 din Matei şi ne lăsăm captivaţi de tot ce ne spune Domnul Isus în capitolul acesta.

Isus făcea vindecări extraordinare şi elibera oamenii de tot felul de duhuri rele. Matei explică acţiunile acestea spunându-ne că Isus este personajul vestit de profetul Isaia, cu şapte sute de ani înainte: „Iată Robul Meu pe care-L sprijinesc, Alesul Meu în care Îşi găseşte plăcere Sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El. El va vesti naţiunilor judecata… El nu Se va lăsa până va aşeza dreptatea pe pământ; şi insulele (adică popoarele din cele mai îndepărtate părţi ale lumii) îşi vor clădi existenţa pe Legea (învăţătura) Lui” (Matei 12:15-20, citat din Isaia 41:  1-4. Redat de noi după textul ebraic din Isaia).

Fariseii contestă autoritatea divină a lui Isus afirmând că El lucrează în alianţă cu Satana. Ca ripostă la această teribilă acuzaţie, Isus vorbeşte de „împărăţia lui”, adică a lui Satana. Este prima şi unica dată când Isus vorbeşte direct despre împărăţia celui rău.  În contrast cu aceasta vorbeşte Isus  despre  Împărăţia lui Dumnezeu. Satana este unul „tare”, care îşi păzeşte cu îndârjire posesiunile; dar Isus, în unire cu Duhul lui Dumnezeu, a venit să-i jefuiască casa, adică să elibereze omenirea de sub stăpânirea celui rău.

Încă din „predica de pe munte” Isus a spus că oamenii sunt răi şi că scopul Lui este să-i facă oameni buni ca Dumnezeu din ceruri.

Aici, în Matei 12, Isus declară că în lupta dintre aceste două împărăţii nu există neutralitate: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea” (v.30);  şi fiecare om se poate uni cu Isus şi atunci „adună”, ori când rămâne departe de El, atunci „risipeşte”.

Apoi adaugă lucrul cel mai esenţial în toată discuţia:

„Ori faceţi pomul bun şi rodul lui bun, ori faceţi pomul rău şi rodul lui rău; căci pomul se cunoaşte după roadele lui… Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui” (v.33 şi 35).

Domnul Isus în unire cu Duhul Sfânt vin să alunge duhurile răutăţii din fiecare om. Dar fiecare om, mai întâi, trebuie să accepte să fie eliberat. El trebuie „să înţeleagă” învăţătura despre cele două împărăţii şi să aleagă să rămână cu cel rău în împărăţia lui, sau să se deschidă pentru noua Împărăţie. Mai mult, Isus şi Duhul Sfânt vor să transforme omul din rău în bun. Dar ei nu fac lucrul acesta fără cooperarea omului. Când Isus spune unui om: „Fă pomul tău bun”, El îi spune de fapt: Noi vrem să alungăm din tine duhurile răutăţii şi să instalăm în tine bunătatea lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie să înţelegi bine care sunt trăsăturile de caracter la care trebuie să renunţi şi care sunt trăsăturile de caracter care trebuie să se formeze în tine. Noi aducem în tine natura lui Dumnezeu, dar trebuie „să-ţi dai şi tu toate silinţele”, cum scrie apostolul Petru, adică să exerciţi tot efortul necesar, ca să înscrii aceste trăsături de caracter ale bunătăţii în caracterul tău (2 Petru 1:3-11).

Ca să înţelegem şi mai bine oferta care ni se face, Isus ne spune pilda cu semănătorul. Sămânţa este „învăţătura despre Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 13:19). Sunt patru feluri de oameni cărora li se oferă această învăţătură: un grup sunt aceia care „nu înţeleg” învăţătura şi aleg să rămână în împărăţia răutăţii; al doilea şi al treilea grup sunt oameni care înţeleg şi primesc, dar, din diferite motive, nu perseverează pe căile Împărăţiei şi se întorc la felul lor vechi de viaţă; al patrulea grup sunt cei care „înţeleg” învăţătura şi „o ţin într-o inimă bună şi curată şi fac roadă în răbdare” ( Matei 13:23, combinat cu Luca 8:15).

În împărăţia celui rău te afli fără să-ţi dai seama. Aceasta este împărăţia minciunii;  şeful acestei împărăţii este „înşelătorul”: tot timpul, el te asigură că tu eşti liber să faci ce vrei tu, când, de fapt, el te otrăveşte tot timpul cu răutăţile lui şi astfel îţi nimiceşte fiinţa.

Împărăţia lui Dumnezeu este Împărăţia Adevărului: Dumnezeu vrea să ştii cine este El, în ce condiţii vine El la tine, ce planuri are El cu tine. De aceea, El vrea să „înţelegi” şi să decizi în deplină cunoştinţă de cauză să intri sau să nu intri în această Împărăţie.  Apoi să cooperezi cu El pentru împlinirea scopurilor lui Dumnezeu şi ale Împărăţiei Lui.

IMPARATIA LUI DUMNEZEU DESTINUL OMENIRII

CUM TREBUIE SA RASPUNDA OMUL LA ACEASTA OFERTA A LUI DUMNEZEU?

 

Am văzut că sunt trei locuri unde Domnul Isus defineşte Împărăţia lui Dumnezeu. Iată-le din nou.

Matei 5:3. Înpărăţia lui Dumnezeu se instalează acolo unde omul se goleşte de sine şi se lasă umplut de Dumnezeu. Unde omul se dă jos de pe tronul propriei vieţi şi Îl întronează pe Dumnezeu ca Domn şi Stăpân al fiinţei lui.

Matei 6:10. Împărăţia lui Dumnezeu se instalează pe tot pământul atunci când omenirea începe să trăiască după voia lui Dumnezeu, adică după învăţăturile Fiului lui Dumnezeu.

Matei 12:28. Împărăţia lui Dumnezeu se instalează acolo unde Fiul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu alungă din om duhurile răutăţii şi  Îşi fac Ei acolo locuinţa, aducând cu Ei trăsăturile de caracter ale lui Dumnezeu: iubirea, bunătatea, adevărul şi dreptatea.

Aceste definiţii se completează şi astfel ne dau o definire de ansamblu a scopului  pentru care Dumnezeu Se oferă să devină Domnul şi Dumnezeul nostru.

Cum trebuie să răspundă omul la această ofertă a lui Dumnezeu?

În primul rând, este necesar ca el să o înţeleagă: să vadă clar măreţia ei şi generozitatea ei; să înţeleagă ce schimbări cereşti se vor produce în el prin această Împărăţie; să înţeleagă cum această Împărăţie îi aduce regenerare, renaştere, vindecare, transformare, împlinire, fericire.

În al doilea rând, este necesar ca el să o creadă. A crede înseamnă a fi de acord că aceasta este cea mai dumnezeiască ofertă care i s-ar putea oferi vreodată.

În al treilea rând, este necesar ca el să o primească. Aceasta înseamnă să se deschidă pe sine ofertei lui Dumnezeusă accepte condiţiile şi să se dăruiască şi să se angajeze fără rezerve şi fără reţineri relaţiei cu Dumnezeu, cu Fiul lui Dumnezeu şi cu Duhul lui Dumnezeu.

Intrarea în această Împărăţie înseamnă, înainte de toate, părăsirea celeilalte împărăţii: cu principiile ei, cu metodele ei, cu modul ei de gândire şi de trăire. Înseamnă, după cuvintele rostite de Dumnezeu prin Isaia, să încetăm să mai facem răul şi să învăţăm să facem binele (Isaia 1:16-17). Iată de ce, Isus ne invită înainte de toate să intrăm în şcoala Lui, să devenim ucenicii (elevii, studenţii) Lui: „Veniţi la Mine… şi învăţaţi de la Mine…” (Mat.11: 28-29).

La început, a deveni creştin însemna să devii ucenic al lui Isus. Acesta era numele creştinilor în cartea Faptele apostolilor.

Dacă ni s-ar fi prezentat creştinismul după modelul acesta, am fi înţeles că prima cerinţă este să învăţăm toată învăţătura Lui, începând cu cele două predici ale lui Isus despre Împărăţie: predica de pe munte (matei 5-6-7) şi cea de pe câmpie (Luca 6 20-49). De cea mai mare importanţă ar fi devenit şi pildele Lui, prin care El explică şi alte aspecte ale Împărăţiei. La acestea ar trebui adăugate  învăţăturile Lui profunde din Evanghelia după Ioan.

Isus ne spune: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (adică, veţi trăi după învăţăturile Mele) (Ioan 14;15).  Primul pas în ascultare de noul Meu Împărat este să îmi iau timp şi să învăţ învăţăturile Lui şi să gândesc sistematic cum să trăiesc după ele în toate sectoarele vieţii Mele.

Aici trebuie să ne oprim şi să punem întrebarea crucială: De ce oamenii, când devin „creştini,” nu sar imediat să devoreze Evangheliile, să înveţe învăţăturile lui Isus şi să aibă ca preocupare centrală să trăiască după aceste învăţături?

Răspunsul devine evident: Oamenii nu înţeleg învăţătura despre Împărăţie şi nu o cred!

Cine este de vină pentru eşecul oamenilor de a înţelege  învăţătura Domnului Isus despre Împărăţie?

Ca să răspundem la această întrebare ar trebui să mergem din nou în istorie şi să vedem ce alte învăţături  au înlocuit această învăţătură.

Am făcut lucrul acesta în mai multe din predicile noastre de până acum şi nu-l mai repetăm aici.

Aici doar vrem să accentuăm că adevăratul creştinism este învăţătura Domnului Isus despre Împărăţia lui Dumnezeu şi trăirea după această învăţătură.

Urmează să vedem din câte direcţii şi în câte moduri vom fi atacaţi datorită acestor afirmaţii.

Noi vom rămâne îndârjiţi în hotărârea noastră de a afirma că prin ascultarea de învăţătura lui Isus se va schimba şi individul, şi familia, şi biserica, şi lumea de afaceri şi economia, şi politica şi educaţia şi artele, şi întreaga noastră ţară. Căci învăţătura lui Isus a fost concepută de Dumnezeu pentru ca prin ea să schimbe toate naţiunile.

Cei care înţeleg şi cred lucrul acesta ni se vor asocia şi vom alcătui armata lui Isus care va produce cea mai mare renaştere din toată istoria omenirii. Vom fi armata Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, agenţii Sfintei Treimi pentru biruinţa iubirii, a bunătăţii, a adevărului şi a dreptăţii pe tot pământul.

ISUS, IMPARATIA CERURILOR SI NOI, OAMENII – PARTEA 1

IN AL DOILEA RAND, TRAIND DUPA INVATATURA LUI ISUS SI IN UNIRE CU ISUS, VIATA DEVINE IMPLINIRE, SATISFACTIE, BUCURIE!

 

Ca să vedem cum se leagă laolaltă elementele din acest titlu, trebuie să ne uităm la tabloul pe care ni-l oferă evanghelistul Matei în capitolele 11-13 din Evanghelia lui.

Matei grupează învăţăturile lui Isus în cinci blocuri de material, corespunzând cu cele cinci cărți ale lui Moise. Le veți recunoaște dacă veți vedea că fiecare bloc se încheie cu cuvinte ca acestea: „După ce a sfârșit Isus cuvântările acestea” (Matei 7:28; 11:1; 12:53; 19:1 şi 26:1).

Grupajul al 3-lea, cuprinde învăţături despre  cele trei subiecte puse de mine în titlu. La prima citire a acestor capitole căpătăm impresia că ele sunt alcătuite din învăţături disparate, fără legătură logică între ele. Abia după o analiză profundă a fiecărui fragment, începem să discernem legătura dintre ele. Noi nu avem aici spațiul necesar pentru un studiu amănunțit al fiecărui pasaj. Le vom selecta pe cele mai importante şi,  la urmă, cititorul va putea să vadă că întregul bloc de material formează o unitate.

La începutul capitolului 11, Ioan Botezătorul este în închisoare. El trimite câțiva dintre ucenicii Săi să-L întrebe pe Isus dacă El este așteptatul Mesia, sau va veni un altul. Evident, Ioan aștepta ca Isus să fie Mesia, dar, pentru Ioan, ca şi pentru toţi concetățenii săi, aceasta însemna să facă eliberarea de sub robia romană, şi când colo, Isus se ocupa cu datul unor învăţături despre bunătate, despre răspunsul la ură cu iubire şi petrecea restul timpului cu vindecarea bolnavilor. Isus îi răspunde cu cuvinte din profetul Isaia, care îl definesc pe Mesia tocmai prin acțiunile pe care le făcea Isus. Prin acestea, Isus căuta să-i schimbe lui Ioan concepția despre ce trebuie să fie Mesia.

În timp ce ucenicii lui Ioan se duceau să-i ducă lui Ioan răspunsul, Isus le-a spus ascultătorilor Săi mai multe lucruri extraordinare despre Ioan. Ceea ce ne interesează pe noi sunt aceste cuvinte: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăția cerurilor se ia cu năvală şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea. Căci până la Ioan au prorocit toţi proorocii şi Legea” (Mat. 11:12-13). Ceea ce spune Isus este că odată cu Ioan Botezătorul s-a încheiat o mare epocă din istorie şi a început o altă epocă: A venit pe pământ „Împărăția cerurilor” şi cei ce o văd şi o înțeleg dau buzna şi intră în ea.

În următorul pasaj, Isus comentează faptul că oamenii l-au respins pe Ioan fiindcă era prea auster, apoi despre Sine spuneau că este „un mâncăcios şi un băutor de vin, un prieten al vameșilor şi al păcătoșilor” (Mat.11:19).

Apoi se referă la oamenii din orașele şi din satele unde a predicat şi a făcut minuni  şi constată că ei „nu s-au pocăit”, adică nu i-au acceptat învăţătura şi nu au acceptat să gândească şi să trăiască aşa cum i-a învățat El, ca oameni buni, ca oameni ai păcii.

Să rezumăm situația. Din punctul de vedere al lui Ioan Botezătorul şi al majorității iudeilor, Isus reprezenta o mare dezamăgire. Isus Însuşi mărturisește că oamenii din orașele şi satele unde a predicat şi a făcut minuni nu i-au acceptat mesajul.

Situația era una de criză majoră. Din punct de vedere uman, era o situație de faliment total. Vom vedea în capitolul următor cât de furioase devin atacurile împotriva Lui.

Cum acționează Isus în situația aceea? Trebuie să subliniem modul în care continuă Matei: „În vremea aceea…” adică în vremea aceea de respingere şi de aparent eșec, „Isus a luat cuvântul şi a zis: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți şi pricepuți şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, Te laud pentru că aşa ai găsit tu cu cale” (Mat.11:25-26).

Cei care Îi acceptaseră învăţătura şi alcătuiau grupările Lui de ucenici erau oameni fără poziții sociale speciale. Din punctul de vedere al lumii, erau niște „prunci”, erau niște copii. Dar Isus știa că aceștia erau aleșii lui Dumnezeu şi El se încredea în ceea ce alegea Tatăl Său!

Apoi, Isus face două declarații monumentale, una despre Sine şi Dumnezeu şi a doua despre noi, oamenii. Iată prima declarație solemnă şi măreață:

„Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaște deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel, nimeni nu cunoaște deplin pe Tatăl afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să I-L descopere” (Mat.11: 27).

Cunoaștere deplină există doar între Dumnezeu Tatăl şi Fiul Său, Isus Cristos. Dar cunoaşterea aceasta devine o ofertă pentru noi: Fiul, adică Isus Cristos, a venit la noi tocmai ca să ni-L facă cunoscut pe Tatăl. Această posibilitate extraordinară ne este oferită dacă ascultăm a doua declarație a Fiului care este de fapt chemarea Lui extraordinară, chemarea Lui solemnă, măreață şi atotcuprinzătoare, nu numai pentru cei ce-L ascultau atunci în Galileea, ci pentru oamenii de pretutindeni şi din toate epocile care urmau să vină:

”Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară” (Matei 11:28-30).

Invitația aceasta este esențială pentru cei ce vor să aibă o relație personală cu Isus. Ca să ai o asemenea relație, trebuie să știi la ce te cheamă El şi să răspunzi integral la tot ce-ţi cere El.

Să analizăm deci această chemare.

Este adresată unor oameni „trudiți” şi unor oameni „împovărați.” Oamenii trudiți erau grecii care de secole căutau adevărul şi erau frustrați că nu-l găseau. Trudiți erau evreii cărora învățătorii lor religioși „le leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miște” (Mat.23:4).

Dar cheia înțelegerii invitației stă în cuvintele „jugul Meu”. Pe vremea aceea, când un tânăr intra ucenic la un rabin, se spunea că el „a luat jugul Legii”. Cuvântul „Legea”, redă cuvântul ebraic „Torah”, care de fapt înseamnă „învăţătura”. Un tânăr care intra ca ucenic la un rabin, stătea în școala acestuia zece ani, până învăţa pe de rost cele cinci cărți ale lui Moise şi tot pe de rost învăţa şi cele patru interpretări ale fiecărui verset din această învăţătură.  Noi ştim că Isus a început şi El o școală şi Şi-a luat ucenici, dar El nu-i învăţa legea (învăţătura) lui Moise, ci-i învăţa propria Lui învăţătură.

Când Isus invită toată populația din Galileea cu cuvintele „veniți la Mine şi luați jugul Meu”, El le cerea la toţi să-şi însușească învăţăturile Lui şi „să se pocăiască”, adică să-şi schimbe felul de a gândi, adică să înceapă să gândească şi să trăiască după învăţătura Lui. Isus îi asigura că dacă vor face lucrul acesta vor găsi odihnă pentru sufletele lor (pentru mintea lor şi pentru simțămintele lor), adică vor ajunge la satisfacție, la împlinire şi la eliberare. Când Isus spunea, „jugul Meu este bun şi sarcina mea este ușoară”,  El făcea două lucruri esențiale: Întâi, îi chema pe oameni la unire cu Sine: „jugul” exprima această unire şi spunea că ei nu vor mai trage la jugul vieții singuri, ci o vor trăi în unire intimă cu El Însuşi. În al doilea rând, trăind după învăţătura lui Isus şi în unire cu Isus, viaţa devine împlinire, satisfacție, bucurie!

Invitația lui Isus mai cuprindea încă un element esențial: „învățați de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima.” Blândețea este un aspect esențial al bunătății: ea definește modul atent, amabil, delicat de a trata cu o altă persoană.  Smerenia definește capacitatea de a pune pe celălalt pe primul plan şi de a căuta în primul rând interesele celuilalt. Aceasta era, deci, invitația la o școală a bunătății.

Prin urmare, învăţătura lui Isus, modelul lui Isus şi unirea şi trăirea în unire cu Isus, reprezintă elementele esențiale ale invitației şi ale ofertei lui Isus.

Să reținem că Isus vorbea despre legătura Lui intimă cu Tatăl şi făcea această invitație la intrare în școala Lui, în atmosfera de criză cauzată de faptul că Ioan Botezătorul era dezamăgit de El, mulțimile Îl considerau un bețiv şi un prieten al păcătoșilor şi, cu toate minunile pe care le-a făcut între ei, nu i-au acceptat învăţăturile.

În capitolul următor (cap.12), criza se adâncește. În ciuda atacului furios împotriva Lui, Domnul Isus ne dă acolo şi în cap.13, cheia pentru a ne transforma în oameni buni. Vom vedea lucrul acesta în articolul următor.

 

ISUS, IMPARATIA CERURILOR SI NOI, OAMENII – PARTEA 2

A FI IN IMPARATIA LUI DUMNEZEU ESTE UN LUCRU ATAT DE MARE INCAT SACRIFICI ORICE ALTCEVA NUMAI CA SA TRAIESTI IN ACEATA REALITATE A LUI DUMNEZEU.

 

În partea întîi a acestui articol, am văzut cum Isus este contestat, întâi de Ioan Botezătorul, apoi de mulţimile din cetăţile în care a predicat despre Împărăţia lui Dumnezeu şi în care a făcut minunile Lui. În cadrul acesta de criză, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, Isus anunţă solemn că toate lucrurile din univers au fost puse de Dumnezeu Tatăl în mâinile Lui, că singurul care Îl cunoaşte şi Îl revelează pe Dumnezeu este El şi apoi face invitaţia ca toţi oamenii să-şi însuşească învăţătura Lui, să se unească cu El şi să-L ia pe El ca model de bunătate, prin blândeţe şi smerenie.

În capitolul 12, criza ajunge la culme. Prin faptul că ucenicii Lui au cules spice în ziua sabatului, şi S-a proclamat şi „Domn al sabatului” şi prin vindecarea în zi de sabat a unui om cu mâna complet paralizată, fariseii au decis că Isus a devenit totalmente eretic şi că trebuie să I se pună capăt zilelor. Dar Isus, cu nimic tulburat de toate acestea, continuă să vindece pe toţi cei ce veneau la El. Matei introduce aici citatul mesianic din Isaia 42:1-6, ca să confirme încă odată că Isus este profețitul Mesia.

Apoi intervine uluitoarea minune prin care Isus vindecă un om care era şi orb, şi mut şi demonizat. Mulțimile înclinau acum să creadă că El este cu adevărat Mesia! Fariseii le-au spus atunci mulțimilor că Isus face aceste minuni cu ajutorul șefului demonilor, cu Satan. Acuzație mai mare ca aceasta nu putea fi făcută!

Isus Îşi păstrează calmul şi decide că aici este prilejul să introducă şi mai puternic învăţătura Lui despre Împărăţia lui Dumnezeu.

El explică lucrurile astfel. Dacă El ar scoate demonii cu ajutorul lui Satan, ar însemna că împărăţia lui Satan este divizată şi o parte se luptă cu alta, ceea ce ar arăta că această împărăţie a răului ar fi pe punctul de autodistrugere. Dar mai există o posibilitate de explicare a lucrurilor, şi anume, ca El să scoată duhurile rele cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu. Lucrul acesta, în mod evident, ar însemna că Împărăţia lui Dumnezeu a coborât pe pământ şi că ei se confruntă cu această nouă realitate istorică. Isus continuă şi explică situaţia prin pilda cu un om puternic, căruia cineva îi invadează locuinţa, îl leagă şi apoi îi jefuieşte locuinţa. Este clar că El este cel care a invadat locuinţa lui Satan şi acum îi jefuieşte lucrurile, adică îi cucereşte pe oameni.

Abia acum, Isus pornește la atac. O minune mai mare decât vindecarea unui demonizat mut şi orb  cu greu ar putea fi imaginată şi o asemenea minune numai Duhul lui Dumnezeu putea să facă. Dar ei au spus că El a făcut această minune cu ajutorul lui Satan! De fapt, ei Îl numeau Satan pe Duhul Sfânt. Isus pronunță verdictul: O asemenea monstruozitate nu poate fi iertată!

Fiți foarte atenți: Când are loc un eveniment pe care numai Duhul Sfânt îl poate face, să nu îndrăzniți să spuneți că omul prin care are loc acel eveniment lucrează cu duhul celui rău. Acesta este păcatul împotriva Duhului Sfânt!

Domnul Isus continuă şi explică astfel situația:

„Pui de vipere, cum ați putea voi să spuneți lucruri bune, când voi sunteți răi? Căci din preaplinul inimii vorbește gura. Omul bun scoate lucruri bune din cămara bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din cămara rea a inimii lui. Vă spun că în ziua judecății, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi condamnat” (Matei 12: 34-37).

Să ne uităm cu atenţie la ce spune Domnul Isus aici. Omul este răspunzător la judecata lui Dumnezeu de cuvintele pline de răutate pe care le rosteşte. El nu se poate scuza că „n-a ştiut”, sau „n-a avut ce face” şi nici măcar că dacă a fost rău de la natură era normal să comită acel act de răutate.

Lucrul acesta reiese din ce spune Domnul Isus, ca introducere la acet text (versetul 33). Intenţionat n-am redat acest text, ci îl redau acum, deoarece el ne preocupă în cel mai înalt grad:

„Ori faceţi pomul bun şi rodul lui bun, ori faceţi pomul rău şi rodul lui rău; căci pomul se cunoaşte după rodul lui” (Matei 12:33).

Este adevărat că dacă pomul este bun, atunci şi rodul lui este bun, şi invers, dacă pomul este rău, şi rodul lui este rău. Dar ascultaţi! Voi faceţi ca pomul vostru să fie bun şi voi faceţi ca pomul vostru să fie rău. De aceea voi răspundeţi la judecata lui Dumnezeu de răul pe care l-aţi făcut şi voi veţi fi recompensaţi pentru binele pe care l-aţi făcut.

Dar oare poate un om care este rău să se facă pe sine însuşi bun? De vreme ce Domnul Isus spune lucrul acesta, înseamnă, nu numai că este posibil să se schimbe, ci mai mult, omul va răspunde la judecata lui Dumnezeu dacă a făcut-o sau nu!

Am arătat deja că tot ce găsim scris în capitolele 11-33 formează un singur bloc de material şi că totul este astfel aranjat încât un pasaj să fie explicat de celelalte, dinaintea şi din urma lui.

Să ne uităm deci la context. Fariseii au auzit deja proclamaţia lui Isus despre autoritatea revelatorie pe care a primit-o El de la Dumnezeu Tatăl, şi au auzit chemarea Lui să vină la El şi să ia asupra lor jugul învăţăturii Lui, care le va da şi eliberare şi împlinire şi transformare după chipul bunătăţii lui Dumnezeu. Acum, au văzut cu ochii lor manifestarea puterii lui Dumnezeu în vindecarea miraculoasă a orbului mut şi demonizat, pe care numai Duhul lui Dumnezeu o putea face. În loc să se lase convinşi de puterea lui Dumnezeu şi să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, primindu-L în ei pe Trimisul lui Dumnezeu, ei au decis să stea de partea lui Satan şi astfel să rămână în împărăţia lui. Dacă ei s-ar fi lăsat convinşi de atâtea evidențe şi dacă ar fi trecut sub autoritatea lui Isus, şi ar ar fi acceptat învăţătura Lui şi modelul Lui, ar fi devenit ca El, blânzi şi smeriţi cu inima ca El!

Contextul acestei învăţături se continuă în capitolul 13, şi acolo găsim confirmarea că interpretarea noastră este corectă.

Domnul Isus explică astfel pilda semănătorului:

„Cel ce aude Cuvântul privitor la Împărăţie şi nu-l înţelege, vine cel rău şi răpeşte ce a fost semănat în inima lui.”

De aici sărim la modul în care explică Isus cazul al patrulea, sămânţa căzută în pământ bun:

„Iar sămânţa căzută în pământ bun  este cel ce aude Cuvântul şi-l înţelege; el aduce roadă: un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (Matei 13:19 şi 33).

Să observăm mai întâi că se dă o luptă pentru mintea omului între Isus, care seamănă învăţătura Lui despre Împărăţia lui Dumnezeu şi „cel rău”, care caută să scoată din mintea omului această învăţătură.

Deosebirea dintre primul pământ, adică primul om, şi al patrulea pământ, adică al patrulea om, este una singură: primul nu înţelege Cuvântul despre Împărăţie, iar al patrulea îl înţelege!

Numai atât? Ce se ascunde în acest cuvânt „înţelege”? O altă pildă ne dă răspunsul. Impărăţia lui Dumnezeu se aseamănă cu un om care a găsit o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o ascunde, şi de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea” (Mat.13:44).

Comoara este atât de mare încât merită ca omul să vândă tot ce are şi să intre în posesia uriaşei comori. A fi în Împărăţia lui Dumnezeu este un lucru atât de mare încât sacrifici orice altceva numai ca să trăieşti în aceată realitate a lui Dumnezeu.

Să ne uităm cu atenţie din nou: Omul care înţelege ce este Împărăţia lui Dumnezeu este „pământul bun”, adică este un om bun!

Ni se cere efortul de a privi cu atenţie învăţătura Domnului Isus despre Împărăţia lui Dumnezeu până când o înţelegem. Aceasta este calea spre bunătate.

 

DUMNEZEU SI IMPARATIA LUI DUMNEZEU – PARTEA 1

NOI NE PROPUNEM AICI SA DESCRIEM IMPARATIA LUI DUMNEZEU. PRIN URMARE, TREBUIE SA INCEPEM PRIN A-L DESCRIE PE DUMNEZEU CA SFANTA TREIME, ASA CUM NI-L PREZINTA APOSTOLUL IOAN IN EVANGHELIA LUI.

 

Ca să intri în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să-L cunoşti pe Dumnezeu şi să-ţi fie drag Dumnezeu.

Aceasta se vede bine strategia pe care le-o dă Domnul Isus ucenicilor: „Duceţi-vă în toată lumea şi ucenicizaţi (instruiţi, şcolaţi, educaţi) toate naţiunile”. Cum trebuie să facă lucrul acesta: 1: Scufundându-i în Persoanele Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt; 2. Învăţând-i tot ce v-am învăţat Eu (toată învăţătura Mea); 3. Instruindui să trăiască după toată învăţătura pe care v-am dat-o Eu.

La primul punct, am lăsat netradus cuvândul „botezându-i”, deoarece Sensul nu este acela de a-i boteza în apă, ci acela de a-i scufunda, adică a le descrie Sfânta Treime în aşa fel încât ei să fie atraşi şi să se scufunde în dumnezeire.

Pentru punctul doi şi trei am separat „învăţându-i să păzească”. Întâi este procesul de a le da toată învăţătura Lui Isus, ca să şi-o însuşească şi să-şi facă din ea baza gândirii lor şi apoi este „să păzească”, ceea ce înseamnă să trăiască după această învăţătură.

Evanghelistul Ioan îşi scrie Evanghelia cu scopul de a ni-L face cunoscut pe Dumnezeu ca Sfântă Treime.

Matei, şi Luca ne dau învăţăturile lui Isus (ce să facem şi cum să fim).

Marcu ne spune ce a făcut Isus şi, mai pe scurt, ce învăţături ne-a dat Isus.

Iată de ce se recomandă celor ce încep să citească pentru prima dată Biblia, să înceapă cu Evanghelia după Ioan de mai multe ori, până se pătrund de ce ne învaţă ea despre Dumnezeu. Apoi să citească celelalte Evanghelii şi restul Noului Testament.

Noi ne propunem aici să descriem Împărăția lui Dumnezeu. Prin urmare, trebuie să începem prin a-L descrie pe Dumnezeu ca Sfântă Treime, așa cum ni-L prezintă apostolul Ioan în Evanghelia Lui.

Începem, desigur, cu Tatăl. Esența lui este bunătate și dragoste. El Îl iubește pe Fiul Lui și, de aceea, Îi arată tot ce face și tot ce face face pentru Fiul. Nu face nimic fără Fiul Său și tot ce face face prin Fiul Său. El Îi dă Fiului Său tot ce are El.

Fiul, la rândul Lui, se uită tot timpul la Tatăl Său și face numai ce-L vede pe Tatăl Său că face. El ascultă cu atenție de Tatăl Său și face numai voia Tatălui Său.

La rândul Lor, Tatăl și Fiul fac tot ce fac prin Duhul Sfânt care este și Duhul Tatălui cât și Duhul Fiului. Ei nu fac nimic fără Duhul.

La rândul Lui, Duhul Îi reprezintă pe amândoi în lume. Și întotdeauna EL îndreaptă atenția oamenilor spre Tatăl și spre Fiul și le zice: Ascultați de Tatăl, ascultați de Fiul și dați cinste și slavă Tatălui și dați cinste și slavă Fiului.

Să-I privim acum pe toți de-o dată și vedem următoarea imagine fascinantă: Tatăl iubește la fel pe Fiul și pe Duhul Sfânt și Le spune: Eu sunt totalmente pentru voi. Fiul iubește la fel pe Tatăl și pe Duhul Sfânt și Le spune: Eu sunt totalmente pentru voi. Duhul Sfânt iubește la fel pe Fiul și pe Tatăl și Le spune: Eu sunt totalmente pentru voi.

Să mai reținem o informație care rezultă din ce ne spune apostolul Ioan: Tatăl este în Fiul și Fiul este în Tatăl. Tatăl și Fiul sunt în Duhul și Duhul este în Tatăl și în Fiul. Unitatea dintre Ei este de așa natură încât ei sunt una și totuși sunt personalități distincte. În unire, ei nu-și pierd individualitatea și specificul.

Să reținem: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt o comunitate de persoane care trăiesc în aceste relații (sau părtășie) de bunătate și de iubire. Sunt cele mai frumoase relații imaginabile. A trăi într-o comunitate cu asemenera relații înseamnă a fi ”ca în cer”!

Aici intervine ”vestea cea bună” sau, pe grecește, ”evanghelia”: Noi suntem invitați să intrăm în această uimitor de frumoasă comuniune.

Pentru aceasta, citim că din veșnicie Dumnezeu Tatăl a decis ca ”singurul Fiu” să devină ”cel dintâi născut dintre mai mulți frați” (Romani 8:29).

Iată o declarație și mai cuprinzătoare:

”Însuși Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Și dacă suntem copii, suntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori (co-moștenitori) cu Cristos, dacă suferim cu adevărat împoreună cu El ca să și moștenim împreună cu El” (Romani 8:15-17). Dumnezeu Își tratează copiii în mod egal. Tot ce are dorește să împartă cu copiii Săi.

Domnul Isus confirmă acest lucru când ne scrie de acolo din cer: ”Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe tronul Meu, așa cum și Eu am biruit și am stat cu Tatăl Meu pe tronul Lui” (Apocalipsa 3:21).

 

 

DUMNEZEU SI IMPARATIA LUI DUMNEZEU – PARTEA 2

DE ACEEA, EL NE-A CREAT CU CAPACITATEA DE A RECEPTIONA IN NOI TOATA SFANTA TREIME!

 

Ca să înțelegem Împărăția lui Dumnezeu, trebuie să începem cu Dumnezeu însuşi. Cum este Dumnezeu? Dumnezeu este o comunitate de trei Persoane care trăiesc în relaţii adorabil de frumoase. Fiindcă aceste Persoane sunt bune şi iubitoare, ele se stimează unele pe altele, se ajută reciproc şi se pot baza unele pe celelalte în toate privinţele.

A trăi într-o asemenea comunitate înseamnă împlinire, înseamnă totală satisfacție, înseamnă deplină şi permanentă delectare. A trăi într-o asemenea comunitate înseamnă a trăi după voia lui Dumnezeu. Toate fiinţele care locuiesc în cer trăiesc după voia lui Dumnezeu, deci trăiesc în asemenea relaţii.

Planul lui Dumnezeu este ca toţi oamenii de pe pământ să trăiască în asemenea relaţii. Aşa ne-a învăţat Domnul Isus să ne rugăm: „Să se facă pe pământ voia Ta, aşa cum se face în cer”! Şi tot acolo, în rugăciunea „Tatăl nostru”, Domnul Isus ne spune că aceasta înseamnă să vină Împărăția lui Dumnezeu.

Să mai stabilim câteva lucruri. Învăţătura Domnului Isus reprezintă voia lui Dumnezeu pentru oameni. Cine trăieşte după învăţăturile lui Isus trăieşte după voia lui Dumnezeu. Să notăm că Isus alternează mereu aceste expresii: Învăţătura Mea, învăţăturile Mele, cuvântul Meu, cuvintele Mele, poruncile Mele, şi mărturia Mea (expresia aceasta, aflată în Ioan 5:36, devine firul roşu al cărţii Apocalipsa).

Un text de bază pentru noi va trebui să devină Ioan 14:15-26. Aici se adună laolaltă o serie dintre noţiunile cu care lucrăm în acest articol. Totul începe cu această declaraţie fundamentală:

„Dacă Mă iubiţi, veţi trăi după poruncile Mele” (Ioan 14:14). În continuare, Domnul Isus ne spune câteva lucruri extraordinare:

Dacă mă iubiţi şi trăiţi după poruncile (cuvintele, învăţăturile) Mele, se vor întîmpla trei lucruri care sunt dincolo de orice înţelegere umană:

  1. Voi ruga pe Tatăl să pună în voi pe Duhul Sfânt
  2. Voi veni şi Eu Personal şi voi locui în voi, şi
  3. Voi la şi pe Tatăl şi toţi trei vom locui în el!

Când Dumnezeu ne-a creat, El ne-a creat pentru părtăşie cu Sine. De aceea, El ne-a creat cu capacitatea de a recepţiona în noi toată Sfânta Treime!

Lucrul acesta se poate întâmpla cu fiecare dintre noi, cu condiţia să acceptăm să trăim după învăţăturile Domnului Isus!! Ei vin în noi tocmai ca să facă posibil ca noi să trăim după aceste învăţături!

Să spunem totul cu alte cuvinte. Dacă eu trăiesc după învăţăturile lui Dumnezeu, înseamnă că trăiesc după voia lui Dumnezeu. Şi dacă trăisc după voia lui Dumnezeu, înseamnă că în mine este Împărăţia lui Dumnezeu.

Să facem un pas mai departe. Dacă într-o localitate sunt mai multe persoane care trăiesc după învăţăturile lui Isus (în care este Împărăţia lui Dumnezeu), înseamnă că acea localitate este împânzită de Împărăţia lui Dumnezeu. Cu cât procentajul lor în acea localitate este mai mare, cu atât Împărăţia lui Dumnezeu este puternică.

Încă un pas înainte. Un grup de oameni trăiesc după învăţăturile lui Isus şi care creează împreună o comunitate cu scopul  se a ajuta unii pe alţii, alcătuiesc împreună un teritoriu al Împărăţiei lui Dumnezeu (ea se poate numi biserică, centru creştin, asociaţie religioasă, grup de părtăşie, sau orice alt nume vrea să-şi dea). Prezenţa lor în localitate face să fie simţită acolo prezenţa şi lucrarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Ei sunt cei care trebuie să-şi pună întrebarea: Cum se trăieşte aici şi acum în Împărăţia lui Dumnezeeu? Şi să dea răspunsul şi teoretic şi practic.

Să nu pierdem însă din vedere faptul iniţial, că individul a acceptat să trăiască după învăţăturile lui Isus şi, drept consecinţă, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt au venit şi şi-au făcut locuinţa în el. El, la rîndul lui, a intrat în familia Sfintei Treimi şi este membru în familia divină. Apostolul Pavel ne asigură de faptul acesta:

„Aşadar,  voi nu mai sunteţi nici străini, nici oameni ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa (familia) lui Dumnezeu” (Efeseni 2:19) (termenul grecesc „oikeioi”-tradus prin „oameni din casa”, înseamnă „familia”).

Să observăm bine termenii: „Împreună cetăţeni cu sfinţii” înseamnă că suntem cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu, iar  „oameni din casa” ne spune că suntem membri ai familiei divine. Prin urmare, noi suntem  în Împărăţia lui Dumnezeu şi în familia lui Dumnezeu. Aceşti termeni sunt sinonimi.

Când înţelegem furumuseţea Familiei şi a Împărăţiei în care suntem invitaţi să intrăm, cum să nu dăm năvală să intrăm?

 

FAMILIA LUI DUMNEZEU SI IMPARATIA LUI DUMNEZEU

CEL MAI IMPORTANT LUCRU PE CARE TREBUIE SA-L NOTAM ESTE CA PRIN CUNOASTEREA LUI DUMNEZEU SUNTEM TRANSFORMATI IN OAMENI BUNI.

 

Domnul Isus ne spune, în pildele din Matei 13, că cine înțelege Cuvântul despre Împărăție şi-L înțelege este ca un om care a găsit o comoară uriașe şi care vinde tot ce are numai ca să intre în posesia comorii. Atât este de mare oferta pe care ne-o face Dumnezeu!

De ce totuși noi nu vedem ca oamenii să dea năvală ca să intre? Singura explicație este că oamenii nu înțeleg natura ofertei şi nu pricep cât de extraordinară este oferta. În două articole precedente, întitulate „Dumnezeu şi Împărăția lui Dumnezeu” am căutat se explicăm că invitația pe care ne-o face Dumnezeu este să intrăm în Familia Lui (familia Sfintei Treimi) şi în Împărăţia Lui. Am căutat să explicăm cât de minunate sunt relațiile dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi ce extraordinar e să devenim fii şi să fim în această familie alături de Fiul mai mare, devenind co-proprietari cu Fiul peste tot ce are Tatăl!

Domnul Isus folosește, pe lângă conceptul de familie şi conceptul de Împărăție. Aceasta fiindcă „Împărăție” este un concept mai larg şi el cuprinde în sine necesitatea de a înțelege că trăirea în Împărăție presupune să cunoști legile Împărăției şi necesitatea de a trăi după legile acestea. Aceste legi ale Împărăţiei sunt cuprinse în învăţăturile Domnului Isus. Ele reprezintă voia lui Dumnezeu, Împăratul, care dorește ca toţi cei din Împărăţia lui să trăiască după voia Lui: Să se facă pe pământ voia lui Dumnezeu aşa cum se face în ceruri.

Un alt element fundamental: Când trăim după învăţăturile lui Isus, se formează în noi „chipul lui Dumnezeu”, adică devenim persoane compatibile cu Persoanele din Sfânta Treime. Ca să putem trăi în societatea Sfintei Treimi, trebuie să fim ca Ei, în gândire, în felul de a fi şi de a trăi, în țeluri, în idealuri, în aspirații. Dacă în caracterul nostru există tendința de mărire, de întâietate, de nesupunere, de dușmănie, de rebeliune, de egoism, de răutate, de căutarea interesului propriu în detrimentul celorlalți, este evident că nu ne putem încadra şi nu ne putem simți la noi acasă în anturajul persoanelor caracterizate prin iubire, prin bunătate, prin dorința de cooperare, cu capacitatea de a fi amabili cu ceilalți şi de a simți cu ei şi de a trăi în armonie cu ei.

Trebuie să ştim că acest caracter se formează aici şi că singurul lucru pe care îl ducem cu noi când plecăm de aici este caracterul, bun sau rău, aşa cum ni l-am modelat aici.

După învăţătura Domnului Isus, lumea actuală este un amestec de copii ai lui Dumnezeu, numiți de EL „fiii Împărăţiei” (cu sensul de „oameni care aparțin Împărăţiei) şi „neghina”, sau „fiii celui rău”.

„Fiii Împărăţiei” trebuie să vestească „Evanghelia Împărăţiei” la toate națiunile şi să-i învețe pe toţi oamenii din aceste națiuni să trăiască după învăţăturile Lui.

„Doi sau trei care se adună în Numele Meu” (al lui Isus) formează o unitate pe care Isus a numit-o „ecclesia”, care literal înseamnă „cei chemați afară”. Aceste grupuri, mai mici sau mai mari, trebuie să trăiască între ei după regulile Împărăţiei şi astfel să ilustreze „pe viu” ce înseamnă Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. În felul acesta ei sunt „lumina lumii”, care prin actele lor de bunătate fac ca oamenii să-L cunoască şi să-L dorească pe Dumnezeu. Unul dintre motivele pentru care oamenii nu dau năvală să intre în Împărăţia lui Dumnezeu este faptul că noi nu suntem lumina lumii!

Un alt concept cheie în lucrarea lui Dumnezeu este „cunoaşterea lui Dumnezeu. Evanghelistul Evanghelistul Ioan scrie că „nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu” şi că „Singurul Lui Fiu, care este una cu Tatăl”, Acela ni L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). Prin toate învăţăturile Lui, Domnul Isus ni l-a făcut cunoscut pe Dumnezeu. Dar mai ales în Evanghelia după Ioan Îl găsim pe Dumnezeu descris ca o triunitate de Persoane.

Cel mai important lucru pe care trebuie să-L notăm este că prin cunoaşterea lui Dumnezeu suntem transformați în oameni buni. De aceea Isaia scrie această declarație profetică: „Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot Muntele Meu cel sfânt: căci pământul va fi plin de cunoaşterea lui Dumnezeu ca fundul mării de apele care-l acopăr” (Isaia 11:9. „tot Muntele Meu” este o figură de stil prin care un teritoriu mic reprezintă întregul pământ).

Cunoaşterea lui Dumnezeu prin învăţătura Domnului Isus ne introduce în familia Sfintei Treimi şi în părtăşia cu Persoanele Trinității, de face cetățeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu şi ne face oameni buni. În felul acesta devenim lumina lumii şi cunoaşterea lui Dumnezeu se extinde de la noi peste tot pământul.

Prin toate acestea, noi contribuim la extinderea Împărăţiei lui Dumnezeu pe tot pământul.

 

IMPARATIA LUI DUMNEZEU, ISRAEL SI BISERICA (1)

EL NU SI-A SUSPENDAT PROIECTUL DE A AJUNGE CU IMPARATIA LUI DUMNEZEU LA TOATE NATIUNILE.

 

Subiectul cel mai controversat şi în România de astăzi este legătura dintre Israel şi Biserică în raport cu Împărăţia lui Dumnezeu.

Voi căuta să tratez acest subiect cu sensibilitate faţă de toate părţile care sunt în conflict de această temă şi cu respect şi cu dragoste faţă de toţi.

Voi începe prin a vă arăta ce spun textele biblice pe această temă atât de fierbinte.

Domnul Isus avea întotdeauna un singur subiect de învăţătură: Împărăţia lui Dumnezeu (în Matei se foloseşte în paralel cu aceasta şi expresia „Împărăţia cerurilor”).

La începutul misiunii Sale, Domnul Isus S-a adresat numai iudeilor şi pe ei i-a chemat să accepte învăţătura Lui despre Împărăţia lui Dumnezeu/Împărăţia cerurilor. Ei ar fi trebuit să devină poporul Împărăţiei („fiii Împărăţiei”, Mat.13:38). Pe ei i-a chemat să-şi schimbe felul de a gândi („pocăiţi-vă”, metanoeite, literal: „schimbaţi-vă felul de a gândi” adică, acceptaţi să gândiţi cum vă învăţ Eu în toate predicile şi învăţăturile mele despre Împărăţie).

Dar ceva s-a întîmplat. Isus a ajuns să constate că iudeiii nu acceptă şi nu vor accepta învăţătura Lui. Vedem lucrul acesta începând din Matei capitolul 12, unde El mustră cetăţile în care a făcut cele mai multe dintre minunile Lui „pentru că nu se pocăiseră”, adică respinseseră învăţătura lui despre Împărăţie (Matei 12:20-24).

El le explică lucrul acesta ucenicilor Săi în Matei 13:

„Inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec”. Dar cei doisprezece fac excepţie: „Dar ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud”! (Matei 13:15-16).

Era încă acolo în Galilea, când Domnul Isus a prevăzut ce are să se întâmple şi în Iudea: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine; de câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie…” (Luca 13:34-35).

Era clar că Israel a respins oferta Fiului lui Dumnezeu de a primi Împărăţia lui Dumnezeu şi de a fi agentul acestei Împărăţii în toată lumea, la toate naţiunile.

Ce a făcut atunci Domnului Isus? Acum aproape două sute de ani a apărut teoria că Domnul Isus şi-a suspendat învăţătura despre Împărăţia lui Dumnezeu şi a amânat realizarea acesteia până în mia de ani. Oare aşa să fie?

Să urmărim ce ne spune Scriptura.

Domnul Isus a intrat triumfal în Ierusalim, călare pe un măgar, ca să împlinească profeţia făcută prin proorocul Zaharia:

„Iată, Împărarul tău vine la tine călare pe un măgar, pe un măgăruş, mânzul unei măgăriţe” (Zaharia 9:9; Luca 21:5). Cu toată bucuria exuberantă a pelerinilor la intrarea Lui, Isus nu se bucură, ci iată ce face:

„Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea şi a zis: „Dacă ai fi cunoscut tu măcar în această zi lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile când duşmanii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile; te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată” (Luca 19: 41-44).

A doua zi, le-a spus pilda cu vierii, care L-au ucis pe Fiul Proprietarului viei şi Le-a spus în concluzie: „De aceea vă spun căÎmpărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam care va face roadele cuvenite” (Matei 21:43. Sublinierea noastră, I.Ţ.).

O zi mai târziu, Isus le-a spus mai multe detalii despre dărâmarea Ierusalimului şi despre alte lucruri viitoare, dar, în mijlocul acestor proorocii sumbre, El a ţinut să-i asigure: „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi predicată în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor naţiunilor. Atunci va veni sfârşitul” (Matei 24:14, Subliniat de noi, I.Ţ.).

Vă implor pe toţi să vă uitaţi bine la toate aceste declaraţii ale Domnului Isus. Vedeţi voi aici vreun semn că El şi-a suspendat învăţătura despre Împărăţia lui Dumnezeu?

Nici vorbă de aşa ceva! El nu şi-a suspendat proiectul de a ajunge cu Împărăţia lui Dumnezeu la toate naţiunile, ci l-a suspendat pe Israel din slujba de a duce Împărăţia la toate naţiunile!

(Continuare în articolul următor)

 

IMPARATIA LUI DUMNEZEU, ISRAEL SI BISERICA (2)

VA ROG SA OBSERVATI CA NICI AICI NU SE FACE DEOSEBIRE INTRE ISRAEL SI RESTUL CELOR CE SUNT IN CRISTOS, DEOARECE NATIUNILE SI ISRAEL ALCATUIESC UN SINGUR TRUP SI IAU PARTE LA ACEEASI FAGADUINTA IN CRISTOS (EFESENI 3:6).

 

Domnul Isus ştia de la început că Israel nu va accepta să renunţe la dorinţa lor de a se elibera de jugul roman prin revoltă violentă şi nu vor accepta învăţătura Lui despre Împărăţia lui Dumnezeu ca Împărăţie a iubirii şi a bunătăţii şi de a duce acest fel de învăţătură la toate naţiunile. S-a văzut lucrul acesta din vizita Lui la Nazaret, când, fiindcă a pomenit de planul lui Dumnezeu cu toate naţiunile, consătenii Lui au vrut să-L omoare (vezi Luca 4:16-30).

Refuzul lui Israel ca naţiune să accepte planul Domnului Isus ridică mai multe probleme. Una dintre acestea era faptul că Domnul Isus trebuia să introducă Noul Legământ şi, conform proorociei din Ieremia 31:31-34, trebuia să fie încheiat cu Israel. Cum putea El să încheie Legământul cel Nou cu un popor care îi respingea Învăţătura şi misiunea? Problema era atât de serioasă încât Isus a petrecut o noapte întreagă în rugăciune către Dumnezeu. Dimineaţa a venit şi soluţia: Isus a chemat toţi ucenicii la Sine şi dintre ei a ales doisprezece „pe care i-a numit apostoli” (Luca 6:12), adică „cei trimişi”, fiindcă după înviere urma să le spună „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20:21) şi cu care, ca reprezentanţi ai celor 12 seminţii ale lui Israel, a încheiat Noul Legământ. Iată ce le spune El la Cină: „Voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în toate încercările Mele. De aceea vă legământez Împărăţia, aşa cum Tatăl Meu Mi-a legământat-o Mie” (Luca 22:28-29). Am tradus literal: În limba greacă, din substantivul „legământ” se poate face verbul „a legământa”, adică „a încheia legământ” şi am forţat puţin limba română pentru a reda mai exact sensul din original. Astfel se poate vedea şi faptul că Noul Legământ se referă la noua Împărăţie pe care a adus-o Domnul Isus cu Sine pe pământ şi pe care apostolii urmau să o continue şi să o răspândească la toate naţiunile.

Ca să se vadă că am interpretat corect ceea ce a făcut Domnul Isus când a luat Împărăţia din mâna întregului Israel şi a încredinţat-o apostolilor, care au acceptat să o ducă mai departe, să ne uităm cum a interpretat apostolul Pavel aceste evenimente.

Vă amintiţi că în Matei 13:15, Domnul Isus a spus ucenicilor  despre Israel: „inima acestui popor s-a împietrit”.

Acum să ne uităm ce scrie Pavel: „Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o mare parte din Israel a căzut într-o împietrire  care va ţine până va intra numărul deplin al naţiunilor şi atunci tot Israelul va fi mântuit” (Romani 11:25). Anterior, în acest capitol, Pavel a scris: „Căci dacă lepădarea lor (a lui Israel)  a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou decât viaţă din morţi!” (Romani 11:15).

Să facem aici câteva precizări. Israel nu a fost lepădat pentru totdeauna. El a fost doar pus de o parte din lucrarea de a ajunge cu Evanghelia Împărăţiei la toate naţiunile. Şi când lucrarea aceasta de cucerire a tuturor naţiunilor pentru Împărăţie va fi realizată, va avea loc ceea ce Pavel numeşte „plinătatea întoarcerii” lui Israel (Rom.11:12).

Şi să mai observăm că toate acestea se vor întâmpla în actuala istorie! Nici în Evanghelii, nici în Romani 11 nu vedem nici cea mai mică indicaţie că unele dintre aceste evenimente s-ar întâmpla doar după revenirea Domnului Isus pe pământ!

Să mai observăm un element deosebit de important. Apostolul Pavel foloseşte imaginea unui măslin care este simbol pentru Israel. Cele mai multe ramuri din acest măslin au fost tăiate şi în locul lor au fost altoite naţiunile, care au fost luate dintr-un măslin sălbatic şi au fost făcute beneficiare ale „rădăcinii şi grăsimii măslinului” (Rom. 11: 17).

Ce se va întâmpla când se va converti întregul Israel? Ramurile provenite din măslinul sălbatic şi altoite deja în măslinul lui Israel vor trebui scoase afară ca să încapă ramurile lui Israel care acum sunt afară? Nicidecum. Iată ce scrie Pavel:

„Şi chiar ei, dacă nu stăruiesc în necredinţă, vor fi altoiţi. Căci Dumnezeu poate  să-i altoiască iarăşi. Fiindcă tu, care ai fost tăiat dintr-un măslin care de la natură era sălbatic, ai fost altoit împotriva naturii tale într-un măslin bun, cu atât mai mult vor fi altoiţi ei, care sunt ramuri naturale, în măslinul lor” (Rom.11:23-24).

Unii au formulat învăţătura că harul va trebui să fie luat de la naţiuni ca să poată fi dat lui Israel, ca şi când Dumnezeu n-ar avea har suficient şi pentru unii şi pentru alţii şi învăţătura că naţiunile  vor trebui scoase din măslin ca să încapă Israel, ca şi când în măslin n-ar exista spaţiu suficient şi pentru unii şi pentru alţii.

Nu există aşa ceva în textul acesta al apostolului Pavel şi nicăieri în altă parte. Dimpotrivă, apostolul Pavel vorbeşte despre „taina lui Cristos”…  „care a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi prooroci ai lui Cristos, prin Duhul”. Care este această „taină”, care acum nu mai este taină (secret) fiindcă a fost descoperită? Este o revelaţie de cea mai mare importanţă:

„Că adică naţiunile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Cristos prin  Evanghelia aceea al cărui  slujitor am fost făcut eu…” (Efeseni 3:4-7).

Ce ştim despre răpire? Apostolul Pavel ne informează:

„Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul lui Dumnezeu, noi cei care vom rămâne până la venirea Domnului nu o vom lua înaintea celor ce au adormit. Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Cristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi astfel vom fi întotdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4:14-17).

Noi ştim deja din Romani 11 că la data aceea „tot Israelul va fi mântuit” (v.25). Prin urmare, şi Israel, în întregimea lui, va fi răpit, pentru ca împreună, naţiunile credincioase şi Israelul credincios, să întâmpinăm de Domnul în văzduh. Vă rog să observaţi că nici aici nu se face deosebire între Israel şi restul celor ce sunt „în Cristos”, deoarece naţiunile şi Israel alcătuiesc un singur trup şi iau parte la aceeaşi făgăduinţă în Cristos (Efeseni 3:6).

(continuare şi concluzii in articolul următor)

 

Adevărata credinţă creştină- Iosif Ţon

IMPARATIA LUI DUMNEZEU, ISRAEL SI BISERICA (3)

ALEGEREA EVANGHELICILOR DIN ROMANIA ESTE: ACCEPTAM NOI SA TRAIM DUPA INVATATURA DOMNULUI ISUS, SAU VOM RAMANE SA TRAIM DUPA FORMULE INCHIPUITE DE OAMENI.

Selectați limbaEngleză

Un produs Traducere

O mare mulțime de credincioși evanghelici, când îi întrebi ce așteaptă de la viitor, îți răspund cam așa: Așteptăm să apară Fiara și odată cu ea Necazul cel Mare și, chiar înainte de a veni acestea, sperăm să vină Răpirea noastră, ca noi să nu fim aici când vin nenorocirile acestea.

Sunt mai multe variante la această schemă (unii pun Răpirea la mijlocul Necazului cel Mare, alții la încheiere, etc), dar toți cei ce aderă la această schemă consideră că în zilele noastre lumea merge din rău în mai rău, că actuala stare socială, poilitică și morală nu poate fi schimbată, că omul însuși este prea corupt ca să mai poată fi schimbat și că singura soluție este revenirea Domnului pe pământ, după Necazul cel Mare și instalarea Împărăției de o mie de ani.

Ca să obțină această schemă, cei ce au creat-o combină evenimentele profețite de Domnul Isus în Matei 24 (necazul cel mare), cu Apocalipsa 13 (Fiara) și 1 Tesaloniceni 4:14-17 (Răpirea).

Combinarea lor în felul acesta nu are nici o justificare în Scriptură. Cu privire la Matei 24, cine citește bine textul va putea să vadă că necazul cel mare este un eveniment despre care Domnul Isus spune clar că va avea loc în acea generație, adică în generația Domnului Isus și noi știm din istorie că toate acele evenimente s-au întâmplat între anii 66 și 70, când romanii au înconjurat Ierusalimul cu armatele lor, au produs în Ierusalim o foamete cumplită și în cele din urmă au cucerit Ierusalimul, au ucis în Ierusalim și în restul Iudeiii vreo două milioane de oameni și au luat 93.000 bărbați ca prizonieri și i-au pus să constrtuiească Closeum-ul din Roma. Acesta a fost necazul cel mare și, chiar dacă de atunci încoace au mai fost și alte mari necazuri, ele nu au nimic de a face cu necazul profețit de Domnul Isus.

Cu privire la Apocalipsa 13, fiara de acolo are numele a cărui valoare numerică este 666, și acesta a fost Nero. Prin urmare, și acesta este un eveniment care a avut deja loc. Tot așa este și cu Anticristul. Iată ce scrie apostolul Ioan, cândva între anii 60-70 după Domnul Isus:

”Copilașilor, este ceasul cel din urmă. Și, după cum ați auzit că are să vină anticrist, să știți că acum s-au ridicat mulți anticriști. Prin aceasta cunoaștem că este ceasul de pe urmă… Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduiește că Isus este Cristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduiește pe Tatăl și pe Fiul” (1 Ioan 2:18 și 22).

Prin urmare, și Anticristul este un eveniment trecut. Cât privește ”ceasul cel de pe urmă”,  prin această expresie apostolul Ioan se referă la sfârșitul lui Israel ca națiune, care a avut loc prin nimicirea Ierusalimului la anul 71, și desăvârșită la anul 135, cânt a avut loc ultima răscoală a evreilor, urmată de răspândirea lor în toate părțile impreiului roman.

Desigur, anticriști au mai apărut și vor mai apare, dar asocierea lor cu necazul cel mare nu se justifică biblic.

Cu privire la Răpire, ia va avea loc doar după ce noi vom fi terminat Marea Trimitere de a uceniciza toate națiunile (Mat.28:18-20) și după ce va fi convertit și Israelul, așa cum a proorocit apostolul Pavel în Romani 11:25.

Așadar, cu privire la viitorul pe care îl așteptăm se confruntă două concepții fundamental diferite: una pesimistă, care prevede numai rău și mai rău și una optimistă, care prevede biruința Domnului Isus, a Împărăției Lui și a noastră ca agenți ai acestei Împărății biruitoare.

Aceste două concepții se confruntă acum între evanghelicii din Rămânia. Concepția pesimistă consideră că lumea actuală nu mai poate fi schimbată și că, de fapt, ea este condamnată pieirii. Noi așteptăm doar să vedem sfârșitul ei și tranferul nostru într-o altă lume. Multi din această tabără au adoptat și ideea că nici noi, cei crfedincioși, nu mai putem fi transformați și că, de fapt, mântuirea noastră înseamnă doar că prin credința noastră am căpătat dreptul de a merge în ceruri.

Concepția optimistă consideră că Domnul Isus, prin mesajul Lui despre Împărăția lui Dumnezeu aici și acum și prin întronarea lui Dumnezeu ca Împărat peste viețile noastre, ne-a introdus în procesul de transformare după chipul Lui și  mai consideră că această transformare duce la transformarea familiilor noastre, a Bisericilor noastre și a societății în  care trăim.

Punctul de pornire a concepției optimiste este învățătura Domnului Isus, despre care Dumnezeu Tatăl spune: ”De El să ascultați!” Prin urmare, voia lui Dumnezeu este să trăim după învățătura lui Isus. Și învățătura lui Isus are un singur subiect: Împărăția lui Dumnezeu. Și, trăind după această învățătură, căpătăm o concepție optimistă despre lume și viață.

Alegerea evanghelicilor din România este: Acceptăm noi să trăim după Învățătura Domnului Isus, sau vom rămâne să trăim după formule închipuite de oameni.

Eu cred că generația tânără a ales deja. Rămâne doar să consolidăm această alegere!

 

Adevărata credinţă creştină- Iosif Ţon

este cea care ne-a fost adusă de Domnul nostru Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi
Dumnezeu Întrupat. Pentru a cunoaşte această credinţă, trebuie să cuoaştem
lucrarea Fiului lui Dumnezeu ca Învăţător, ca Mântuitor şi ca Împărat.
Vom face prezentarea ei în cele ce urmează.

Introducere: Scopul lui Dumnezeu cu întreaga omenire

A fost formulat prin profetul Isaia:
„El va fi Judecătorul (Conducătorul, Împăratul, Domnul) tuturor naţiunilor…
aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare; nici un
popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul” (Isaia
2:4).
Şi: „Nu se va mai face nici un rău pe tot Muntele Meu cel sfânt (toată planeta
Pământ); fiindcă pământul va fi plin de cunoaşterea Domnului ca fundul mării de
apele care-l acopăr” (Isaia 11:9). O sută de ani după Isaia, prin profetul Habacuc
se reformulează viziunea astfel: „Pământul va fi plin de cunoaşterea slavei
Domnului ca fundul mării de apele care-l acopăr” (Hab.2:14, citat de apostolul
Pavel în 2 Cor.4:6).
Proiectul acesta este extraordinar de mare. Ce ar trebui să se întâmple ca el să se
realizeze? Primim răspunsul tot prin profetul Isaia:
„Omul va trebui să-şi plece în jos privirea semeaţă şi îngânfarea lui va fi smerită;
numai Domnul va fi înălţat în ziua aceea”(Isaia 2:11) şi
„Mândria omului va fi smerită, şi trufia oamenilor va fi plecată; numai Domnul va
fi înălţat în ziua aceea” (Isaia 2:17).
Problema fundamentală este că omul s-a înălţat pe sine şi s-a aşezat pe poziţia de
dumnezeu. Când se va smeri, când se va da jos de pe tron şi-L va înălţa pe tronul
fiinţei lui pe Dumnezeu, va fi creat condiţiile să se împlinească proiectul
extraordinar de mare al lui Dumnezeu. Să urmărim logica acestui lucru .
Omul nu-i făcut să funcţioneze singur. El funcţionează bine numai când îl locuieşte
Dumnezeu. Şi Dumnezeu ne spune clar unde locuieşte:
„Căci aşa vorbeşte Cel Prea înalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume
este Sfânt: Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar sunt cu omul zdrobit şi
smerit, ca să înviorez (ca să readuc la viaţă) duhurile smerite şi să îmbărbătez

2

inimile zdrobite” (Isaia 57:15). Iată de ce omul este chemat să se smerească, să se
dea jos de pe tron: Ca să-i permită lui Dumnezeu să se aşeze pe tronul vieţii lui.

Când se va întoarce Dumnezeu?

Omul a fost făcut să trăiască în strânsă comuniune cu Dumnezeu. Condiţia era
ascultarea de Dumnezeu. Neascultarea de Dumnezeu a dus la alungarea omul din
Eden, din comuniunea strânsă cu Dumnezeu.
Când Dumnezeu Şi-a ales un popor care să fie al Lui dintre toate popoarele,
condiţia a fost: „dacă vei asculta glasul Meu” (Exod 19:5).
Pe baza promisiunii poporului că vor asculta de poruncile lui Dumnezeu,
Dumnezeu a încheiat legământul cu ei şi, în consecinţă, Dumnezeu a coborât în
cortul întâlnirii pe care l-au construit şi l-au aşezat în mijlocul taberei. Astfel,
Dumnezeu a locuit între ei. Mai târziu, când Solomon a construit templul,
Dumnezeu a coborât în templu şi a locuit o vreme între ei.
Fiindcă poporul n-a ascultat de porunca lui Dumnezeu şi s-au dus după dumnezei
străini, Dumnezeu S-a ridicat din templu şi a plecat dintre ei. În Ezechiel capitolele
unu până la zece, citim descrierea dramatică a plecării lui Dumnezeu. După
aceasta, templul a fost demolat de babilonienii lui Nebucadneţar.
După exilul babilonian de 70 de ani, evreii s-au întors la Ierusalim, şi-au reclădit
templul, dar Dumnezeu n-a mai coborât în acest templu. A rămas atunci această
întrebare dureroasă: Când se va întoarce Dumnezeu înapoi?
La întrebarea aceasta găsim răspunsul profetic în Isaia 40:1-11, continuat în Isaia
52 începând în versetul şapte, continuat în restul capitolului şi continuat în
capitolul 53. Străjerii de pe zidurile Ierusalimului „văd cu ochii lor cum Se întoarce
Domnul în Sion”. Ei văd cum „Domnul Îşi descopere Braţul Său cel Sfânt înaintea
tuturor naţiunilor şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului
nostru” (52:8 şi 10). Dar ceea ce văd îi face să întrebe uimiţi: „ Cine a crezut în
ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut Braţul Domnului?” (53:1). Căci „Braţul
Domnului” se dovedeşte a fi un om ”dispreţuit şi părăsit de oameni”, asupra
căruia Dumnezeu lasă să cadă toate păcatele omenirii, şi care, prin moartea Lui
„ca jertfă pentru păcat”, înlătură bariera dintre oameni şi Dumnezeu, în aşa fel
încât Dumnezeu va putea să invite toate naţiunile să vină la El (Isaia 55:1-7).
Întrebarea rămâne: Când se va întâmpla acest lucru şi cine este acest „Braţ al
Domnului”?

3

Un element esenţial şi definitoriu al creştinismului este credinţa că Isus din
Nazaret este „Braţul Domnului” şi că proorocia din Isaia 52-53, s-a împlinit pe
crucea de la Golgota.

Împărăţia lui Dumnezeu

în învăţătura Domnului Isus, Fiul lui Dumnezeu

Domnul Isus face această declaraţie:
„Legea şi Proorocii au ţinut până la Ioan (Botezătorul). De atunci încoace se
proclamă şi se predică Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi fiecare, ca să intre în
ea, dă năvală” (Luca 16:16).
O divizare cum nu se poate mai clară a istoriei. Până la Ioan Botezătorul a ţinut
epoca numită „Legea şi Proorocii”. În altă parte, Isus a explicat că Legea şi
proorocii „au proorocit” până la Ioan, adică L-au vestit, L-au anunţat pe Isus.
Apostolul Pavel este şi mai radical. El ne spune că legea mozaică ne-a fost „un
îndrumător” către Cristos şi că de atunci, de când a venit Cristos, „nu mai suntem
sub îndrumătorul acesta” (Galateni 3:24-24).
Unii nu îndrăznesc să vadă lucrurile în felul acesta. Cum, zic ei, Vechiul Testament
nu este şi el Cuvântul lui Dumnezeu? Şi-a anulat Dumnezeu ce a spus în Vechiul
Testament? Răspunsul ni-l dă Dumnezeu Însuşi, în Deuteronom 18:15-18.
Moise ne relatează că Dumnezeu i-a zis:
„Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un prooroc ca tine: voi pune cuvintele Mele în
gura Lui şi El le va spune tot ce-I voi porunci Eu.”
Pe baza aceasta, Moise spune poporului:
„Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un prooroc
ca mine. Să ascultaţi de El”.
Să ne ducem la Matei 17: 1-8, unde ni se relatează ce s-a întâmplat pe muntele
„schimbării la faţă”. Moise şi Ilie (reprezentând Legea şi proorocii), au venit şi au
stat de vorbă cu Isus, despre ceea ce avea să I se întâmple curând în Ierusalim.
Apoi ei au dispărut şi ucenicii n-au mai văzut decât pe Isus singur, şi din nor s-a
auzit glasul lui Dumnezeu zicând:
„Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să
ascultaţi!”

4

Ca să înţelegem de ce făcea Dumnezeu o schimbare atât de radicală, trebuie să ne
întrebăm care era obiectivul, sau scopul pe care îl urmărea Dumnezeu într-o
epocă şi care era obiectivul pe care-l urmărea El în cealaltă epocă, şi atunci ni se
vor clarifica lucrurile.
Prin Moise, Dumnezeu a început lucrarea de formare a unui singur popor, poporul
evreu.
Prin Isus, Dumnezeu începea să lucreze ceva în întreaga omenire: „Evanghelia
aceasta a Împărăţiei va fi vestită la toate naţiunile; atunci va veni sfârşitul.”
(Matei 24:14). Marea trimitere: „Duceţi-vă şi ucenicizaţi toate naţiunile…
învăţându-le ce v-am învăţat Eu pe voi şi învăţându-le să trăiască aşa cum v-am
învăţat Eu pe voi să trăiţi” (Matei 28:18-19).
O observaţie fundamentală.
Poruncile date prin Moise, în Vechiul Legământ, erau scrise pe table de piatră.
Conducerea statului veghea ca ele să fie respectate şi aplica pedepse grele pentru
încălcarea lor. Isus introduce Noul Legământ, în care poruncile Lui (toate
învăţăturile Lui) trebuie scrise în minte şi în inimă (Vezi Evrei 8:10). Apoi, ele
trebuie duse la toate naţiunile. Conducerea naţiunilor (cel puţin la început) era
ostilă învăţăturii lui Isus. Dacă învăţătura Lui Isus nu este scrisă în minte şi în inimă
(dacă nu este înţeleasă şi iubită) nu poate rezista persecuţiei.
Timp de trei ani de zile Isus a fost Învăţător. Avea elevi, sau studenţi, sau ucenici.
Învăţa mulţimile în sate şi în oraşe, în sinagogi, în aer liber, şi chiar dintr-o barcă,
mulţimea şezând pe ţărmul mării.
În tot timpul acesta, El a avut un singur subiect de lecţii, de discuţii şi de ilustraţii
(pilde sau parabole). Acest subiect unic era Împărăţia lui Dumnezeu (în Evanghelia
după Matei alternează cu „Împărăţia cerurilor”).
Să înţelegem logica lucrurilor. Singura problemă a omenirii era că oamenii L-au
scos pe Dumnezeu din gândirea lor şi din viaţa lor (Romani 1:28). Plecând
Dumnezeu, a venit „cel rău”, care i-a umplut pe oameni de răutate, care este
otrava cea mai dăunătoare omului şi omenirii. Datorită răutăţii, viaţa pe pământ
a devenit insuportabilă. Soluţia este una singură: Să se întoarcă Dumnezeu la ei şi
împreună cu El s-ar întoarce bunătatea.

5

Dar cum Se întoarce Dumnezeu la oameni? Să ne aducem aminte condiţia pusă de
Dumnezeu lui Israel, pentru ca El să devină Dumnezeul lor şi ei să devină poporul
Lui: „dacă vei asculta glasul Meu”! Şi să ne aducem aminte că El a plecat de la ei
fiindcă n-au ascultat de glasul Lui cum le-a cerut El.
Isus a venit cu vestea cea bună (eu-anghelia = vestea cea bună) că Dumnezeu este
pe punctul de a se întoarce la omenire, la întreaga omenire şi personal la fiecare
om, bărbat sau femeie. Planul lui Dumnezeu este să vină şi să locuiască în fiecare
om. Care este condiţia? Este aceeaşi dintotdeauna: El să fie ascultat! Adică, în ei
să se facă voia Lui. În limbajul folosit de Isus: Dumnezeu vine în om numai pe
poziţia de Împărat, sau Domn Absolut. Să ne obişnuim cu acest limbaj. Dumnezeu
vine în om ca să împărăţească, adică să domnească. El vrea să instaureze în om
Împărăţia Lui, sau Domnia Lui.
(Probabil că dacă am schimba terminologia (este o problemă mai mult de
traducere în limba română) şi am vorbi de Domnia lui Dumnezeu oriunde în
traducerea actuală avem Împărăţia lui Dumnezeu, românii ar înţelege mai bine
despre ce este vorba.)
Lucrul acesta este exprimat clar în rugăciunea care ne-a învăţat Isus să o rostim:
„Să vie Împărăţia Ta, (adică)
Să se facă pe pământ voia Ta aşa cum se face în cer.”
Întrebarea care se ridică imediat este: Care este voia lui Dumnezeu?
În încheierea Predicii de pe Munte, găsim răspunsul:
„Nu oricine Îmi zice „Doamne, Doamne” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce
face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7:21), la care Isus adaugă
imediat: „De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face îl voi
asemăna cu un om înţelept, care şi-a zidit casa pe stâncă…” (v.24). Ţinând seama
de paralelismul ebraic, prin care o zicere se repetă în afirmaţia următoare, dar
prin alte cuvinte, deducem clar că „voia Tatălui Meu” sunt „aceste cuvinte ale
Mele”.
Să ne amintim aici şi de declaraţia solemnă a lui Dumnezeu despre Fiul Său: „De El
să ascultaţi!” Voia lui Dumnezeu este să ascultăm ce ne învaţă Isus!

6

Să adăugăm că Isus afirmă categoric: „Cuvintele pe care le spun Eu, nu le spun de
la Mine, ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 14:10).
Fiindcă Dumnezeu nu se întoarce în om decât pe poziţia de Împărat, subiectul
principal despre care ne vorbeşte Isus este poziţia de Împărat a lui Dumnezeu,
adică Împărăţia lui Dumnezeu sau Domnia lui Dumnezeu!
Predica de pe Munte
Să ne uităm cu atenţie la Predica de pe Munte a lui Isus. Ea mai este numită şi
„constituţia Împărăţiei lui Dumnezeu”, adică legea de bază a Împărăţiei lui
Dumnezeu. Nu vom înţelege învăţătura lui Isus decât dacă vom înţelege
propoziţia introductivă a acestei predici: „Fericit este cel sărac în duh, căci a lui
este Împărăţia lui Dumnezeu/Împărăţia cerurilor”(Matei 5:3).
Opusul lui „sărac în duh” este „plin de sine”, încrezut în sine, mândru. Ca să devii
sărac în duh, trebuie să te lepezi de tine însuţi, să renunţi la mândrie, la
încrederea în sine. Aceasta este condiţia intrării în relaţie cu Isus: „Dacă vrea
cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”
(Mat.16:24).
Te lepezi de tine însuţi cu scopul să te poată umple Dumnezeu! Aceasta rezultă
din insistenţa lui Isus pe cea dintâi şi cea mai mare dintre toate poruncile. Un
expert în legea lui Moise L-a întrebat: „Care este cea dintâi dintre toate
poruncile?” Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima
ta, cu tot sufletul tău, cu toată gândirea (mintea) ta şi cu toată puterea ta”, iată
porunca dintâi; iar a doua este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Nu
este mai mare poruncă decât acestea!”
Cărturarul a fost de acord şi a accentuat că „a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima,
cu tot sufletul, cu toată gândirea (mintea) şi cu toată puterea, şi a iubi pe
aproapele ca pe sine este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate
jertfele.”
De foarte mare importanţă este observaţia pe care o face Isus:
„Tu nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu.”
(Marcu 12:28-34)
Putem parafraza astfel: Tu eşti chiar la punctul de intrare în Împărăţia lui
Dumnezeu. Pe baza aceasta, eu consider că prima şi a doua poruncă trebuie

7

plasate la începutul predicii de pe munte, mai exact, trebuie suprapuse peste
prima şi a doua „fericire”.
Iată atunci cum trebuie să formulăm prima fericire:
Fericit este omul care se leapădă de sine, renunţă la mândrie, la încrederea în sine,
la dorinţa de a-şi fi şef şi acceptă ca Dumnezeu să vină în fiinţa lui pe poziţie de Şef
(Împărat, Domn, Proprietar, Conducător) şi să facă lucrul acesta din iubire, convins
că Dumnezeu este cea mai minunată Fiinţă din lume şi să-şi subordoneze voinţa lui
voinţei acestui Dumnezeu minunat.
În omul care gândeşte în felul acesta s-a instalat Împărăţia lui Dumnezeu.
Din această relaţionare cu Dumnezeu decurg toate trăsăturile de caracter
enunţate în celelalte „fericiri”:
A doua fericire este „Ferice de cei ce plâng”. Peste ea punem a doua „cea mai
mare poruncă”: „Ferice de cel ce iubeşte pe aproapele său ca pe sine însuşi”.
Pentru o înţelegere completă, trebuie să adăugăm, tot din predica de pe munte,
ceea ce se numeşte „regula de aur”: „Tot ce doriţi să vă facă vouă oamenii,
faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă legea şi proorocii” (Matei 7:12).
Aceasta este compasiunea: capacitatea de a te gândi la celălalt, de a ţine seama
de nevoile şi de dorinţele celuilalt.
Trăsătura din „fericirea” a treia este blândeţea. Domnul Isus ne invită să învăţăm
de la El, fiindcă El este „blând şi smerit cu inima”. Blândeţea alternează cu
bunătatea, atât în VT cât şi în NT, în aşa fel încât cele două se suprapun în mare
măsură şi devin aproape totalmente identice.
Următoarea „fericire” ne vorbeşte despre dreptate. Dreptatea este una dintre
trăsăturile cele mai subliniate ale lui Dumnezeu, şi noi trebuie să înţelegem
foamea si setea după dreptate ca fiind pasiunea pentru corectitudine, pentru
cinste, pentru adevăr şi pentru justiţie.
Milostenia trebuie înţeleasă atât în sensul de capacitatea de a găsi o scuză („Tată,
iartă-i, că nu ştiu ce fac) şi de a ierta, cât şi în sensul de dărnicie, mărinimie,
generozitate.
Domnul Isus ne spune că din inima omului ies „gândurile rele, adulterurile,
furturile, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunile, faptele ruşinoase, ochiul rău (invidia),
hula (cuvinte denigratoare), trufia şi nebunia” (Marcu 7:21-22). Omul fericit este

8

cel ce şi-a curăţat inima de toate acestea şi acum şi-o păstrează curată,
păstrându-şi-o plină de Isus şi de învăţătura Lui.
Relaţiile interumane sunt evident una dintre preocupările centrale ale Domnului
Isus. Iată de ce, El pune capacitatea de făcător de pace, de creator de armonie,
aproape la culmea trăsăturilor de caracter ale omului Împărăţiei.
Într-o societate coruptă, un om drept, corect şi adevărat deranjează. El este lovit
din toate părţile, atât de sistem cât şi de oamenii mediului ambiant. Există o
fericire în a accepta să fii curat şi totuşi să fii urât de oamenii în mijlocul cărora
trăieşti!
„Persecutaţi din pricina Mea” – Aici avem prima referire a Domnului Isus la
divinitatea Lui: Aşa cum în trecut profeţii, care erau trimişii lui Dumnezeu şi vocea
lui Dumnezeu, au fost persecutaţi, de acum încolo Cel ce ne trimite este Fiul lui
Dumnezeu, şi noi cei trimişi, vom fi vocea Lui şi vom fi persecutaţi şi adesea vom
plăti cu viaţa pentru slujba aceasta.
Cine posedă aceste trăsături de caracter are trei lucruri unice pe planeta pământ:
1. Este fericit, împlinit, realizat.
2. Este sarea pământului şi lumina lumii.
3. Face ca slava lui Dumnezeu să strălucească şi să fie cunoscută de oameni.
Ajuns la acest punct, Isus face o precizare: „N-am venit să stric Legea şi proorocii,
ci am venit să le împlinesc”. Ceva mai târziu, El explică ucenicilor Săi că „Legea şi
proorocii au proorocit până la Ioan”( Mat,11:12-13). Ce au proorocit? După
înviere, Isus le spune ucenicilor că L-au proorocit pe El (Luca 24:27 şi 44-47). Prin
urmare, El a venit să împlinească tot ce s-a proorocit despre El în Vechiul
Testament!
De la acest punct, în Predica de pe Munte urmează cele şase învăţături date de
Isus pe tiparul: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime… Dar Eu vă spun…”
S-a zis „Să nu ucizi… Dar Eu vă spun: să nu te mânii şi să nu spui cuiva cuvinte
jignitoare”.
S-a zis „Să nu comiţi adulter… Dar Eu vă spun: să nu priveşti cu poftă la o persoană
de sex opus…”
S-a zis: „Dacă divorţezi, să-i dai femeii certificat de divorţ… Dar Eu vă spun:
Căsnicia se face pentru o viaţă întreagă…”

9

S-a zis: „Să nu juri pe lucruri sfinte… Dar Eu vă spun: cuvântul vostru să fie
cunoscut ca fiind totdeauna adevărat, aşa încât să nu mai fie nevoie de nici un
jurământ.”
S-a zis: „Să nu te răzbuni în mod exagerat… Dar Eu vă spun: Să nu vă răzbunaţi în
nici un fel.”
S-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe duşmanul tău… Dar Eu vă spun:
Iubiţi cum iubeşte Dumnezeu, fiţi buni cum este bun Dumnezeu, fiţi milostivi şi
iertaţi cum iartă Dumnezeu; fiţi desăvârşiţi cum este desăvârşit Dumnezeu.”
(Matei 5:21-48, cu mici parafrazări),
Să facem o primă observaţie generală: prima fericire este determinantă, de ea
depinde tot restul. În celelalte fericiri ni se arată trăsăturile de caracter pe care
trebuie să le dezvoltăm şi să le avem în noi înşine. În „Dar Eu vă spun” ni se arată
modul în care trebuie să ne tratăm unii pe alţii, sau felul de relaţii pe care trebuie
să le stabilim cu ceilalţi oameni şi în care să trăim unii cu alţii.
Să facem un pas înapoi. Să ne uităm la tot ce am aflat până acum.
Care sunt scopurile pe care le urmăreşte Domnul Isus?
1. Primul Lui scop este să ni-L facă cunoscut pe Dumnezeu. „Nimeni nu L-a
văzut vreodată pe Dumnezeu. Singurul Lui Fiu… Acesta ni L-a făcut
cunoscut” (Ioan 1:18).
2. Al doilea scop al lui Isus decurge din cunoaşterea lui Dumnezeu. Când Îl
cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum Îl vedem descris de Isus în Matei 5, Îl
iubim cu toată fiinţa şi dorim ca El să fie în noi şi noi să fim tot mai mult în
prezenţa Lui şi dorim să ne asemănăm cu El!
Cunoaşterea lui Dumnezeu este transformatoare!
Deci, al doilea scop al lui Isus este să producă pentru Tatăl Său fii care
seamănă cu Tatăl lor.
3. Al treilea scop al lui Isus este să producă oameni care să ştie să se
relaţioneze cu alţi oameni în aşa fel încât pe pământ să fie ca în cer. Chiar în
centrul predicii despre Împărăţia lui Dumnezeu, Isus îşi învaţă ucenicii să se
roage:
„Vie Împărăţia Ta: facă-se voia Ta pe pământ aşa cum se face în ceruri”
(Matei 6:10).
Împărăţia lui Dumnezeu este acolo unde se face voia lui Dumnezeu. Când
un om, bărbat sau femeie, acceptă ca în el sau ea să se facă voia lui
Dumnezeu (prima fericire), în el sau ea s-a instalat Împărăţia lui Dumnezeu.

10

Când o comunitate umană acceptă să trăiască între ei după voia lui
Dumnezeu, între ei s-a instalat Împărăţia lui Dumnezeu.
Când oamenii se tratează unii pe alţii aşa cum ne învaţă Domnul Isus, ei
realizează o comunitate umană care este Împărăţia lui Dumnezeu aici şi
acum.

Scopul crucii Domnului Isus

După mai bine de trei ani în care a dat toate învăţăturile menite să realizeze
aceste trei scopuri, brusc, Isus şi-a anunţat ucenicii că pleacă la Ierusalim, unde va
fi arestat, batjocorit, bătut şi răstignit, dar să nu se sperie, fiindcă a treia zi va învia
din morţi.
În cursul celor 3 luni până la răstignire, Isus a arătat ucenicilor trei obiective care
urmau să se realizeze prin moartea Sa pe cruce:
1. „Îşi va da viaţa ca răscumpărare” (Matei 20:28). Răscumpărarea se
referea la eliberarea cuiva din sclavie. Dumnezeu a dat omului
stăpânirea peste pământ. Principiul stabilit de Dumnezeu a fost: „Sunteţi
robii celui de care ascultaţi” (Romani 6:16). Când omul l-a ascultat pe
diavolul, el a pierdut stăpânirea peste pământ şi a intrat el însuşi sub
stăpânirea diavolului. De aceea, Isus l-a numit pe diavolul „stăpânitorul
lumii acesteia” (Ioan 12:31, etc.). Păcatele omenirii, scrise pe un sul,
constituiau actul de proprietate al diavolului peste omenire. Când actul
acesta a fost spălat de păcate prin sângele lui Isus vărsat pe cruce,
diavolul a fost dezarmat şi stăpânirea lui peste omenire a fost anulată:
„Împărăţia lumii a trecut în mâinile Dumnezeului nostru şi ale Cristosului
Său” (Apocalipsa 11:15). Pavel vorbeşte de „Împărăţia lui Cristos şi a lui
Dumnezeu” (Ef.5:5).
2. Sângele Lui se va vărsa pentru iertarea păcatelor (Matei 26:28) şi pentru
vindecarea bolilor omenirii (Isaia 53:5; Matei 8:16-17 şi 1 Petru 2:24).
3. Prin sângele vărsat pe cruce, El ratifică Noul Legământ. Noul legământ
trebuia încheiat cu Israel dar, fiindcă Israelul a refuzat să accepte
„Evanghelia Împărăţiei”, Isus a ales 12 apostoli (simbol al celor 12
seminţii ale lui Israel), cu care a încheiat Noul legământ şi, prin ei, l-a
încheiat cu toţi cei ce acceptă „Evanghelia Împărăţiei”, dată de Domnul
Isus şi vestită de cei 12 (Matei 26:28; 24:14 şi 28:18-20).

Să observăm că lucrarea Domnului Isus pe cruce era parte integrantă din aşezarea
Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, despre care a vorbit El în tot cursul lucrării

11

Lui de Învăţător. Lucrarea Lui pe cruce este legată organic de învăţătura Lui.
Acestea două, lucrarea lui Isus ca Învăţător şi lucrarea lui ca Mântuitor nu pot fi
separate, deşi, de-a lungul secolelor, mulţi le-au separat, considerând că este
suficient să accepţi ce a făcut El pentru tine pe cruce, fără să iei în seamă
învăţătura Lui.

Domnul Isus ca Împărat

Pe toată perioada cât a lucrat ca Învăţător, Isus Şi-a dat numele ciudat de „Fiul
omului”. Noi ştim acum că El avea în priviri textul din Daniel 7:13-14. Unde scrie:
„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerului a venit
unul ca un Fiu al Omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus
înaintea Lui.
„I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate
popoarele, naţiunile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire
veşnică şi nu va trece nicidecum şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată.”
Dându-Şi numele de Fiul Omului, Isus voia să arate că El este personajul despre
care a scris Daniel şi că El va merge pe norii cerului de pe pământ la Dumnezeu şi
va fi întronat la dreapta lui Dumnezeu ca Împărat peste toată omenirea.
Când marele preot Caiafa L-a întrebat pe Isus dacă este El Mesia, El a dat acest
răspuns ciudat:
„Da, a răspuns Isus, sunt! Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe
Fiul Omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului”
(Matei 26:64). Trebuie să se înţeleagă că direcţia de mişcare aici „venind pe norii
cerului”, este de la pământ spre cer!
Marele preot a considerat că ceea ce spune Isus este o enormă blasfemie! Cum
putea un om să afirme că el va fi întronat la dreapta lui Dumnezeu! Dar lucrul
acesta era exact ce urma să se întâmple peste cincizeci şi trei de zile!
După ce a înviat şi i S-a arătat Mariei Magdalena, Isus i-a spus: „Nu Mă ţine, căci
încă nu M-am suit la Tatăl Meu” (Ioan 20:17).
După înviere, Isus a petrecut 40 de zile cu ucenicii. Ce a discutat El cu ei în
întâlnirile acestea? Desigur, trebuia să fie subiecte de cea mai mare importanţă.
Nu trebuie să ne străduim noi să ghicim, deoarece ne spune Luca: „vorbind cu ei
despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 1:3). Chiar şi în acest
stadiu, pentru Domnul Isus exista un singur subiect de discuţie!

12

Putem noi să fim chiar atât de orbi încât să nu ne facem şi noi din subiectul acesta
obiectivul nostru numărul unu?!
Dar există la acest punct ceva de cea mai mare importanţă. Domnul Isus urma să
plece la cer şi să fie întronat ca Împărat la dreapta lui Dumnezeu. Ucenicii
trebuiau să devină martorii Lui, adică ei trebuiau să depună mărturie că El a fost
făcut Împărat. Dar cum puteau fi ei martorii acestui eveniment care se va
întâmpla în cer? Iată cum:
„Ci voi veţi primi o putere când se va coborî Duhul Sfânt peste voi. Şi-Mi veţi fi
martori …” (Fapte 1:8)
Trebuia să se întâmple ceva supranatural ca ucenicii să fie convinşi că Isus a trăit
evenimentul acesta! Şi, într-adevăr, evenimentul întâmplat în dimineaţa de Rusalii
a fost echivalent cu o tornadă care a căzut peste locul în care erau adunaţi (când
cade tornata, ea produce o bubuitură zguduitoare), ei au văzut limbile de foc
coborând peste fiecare dintre ei şi toţi au primit capacitatea de a vorbi în limbi
noi. Acestea au fost evenimentele care i-au convins. De ce i-au convins? O spune
Petru în discursul lui:
„Dumnezeu a înviat pe acest Isus şi noi toţi suntem martori ai Lui. Şi acum, odată
ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului
Sfânt şi a turnat ce vedeţi şi auziţi.”
Apoi Petru spune că Dumnezeu i-a spus lui Isus aceste cuvinte proorocite prin
David: „Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe toţi duşmanii Tăi sub picioarele
Tale.”
Apoi Petru proclamă solemn cea mai mare veste care putea fi proclamată de o
fiinţă omenească: „Să ştie bine, dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut
Domn şi Cristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi!” (Faptele ap.2:32-36).
Apostolul Pavel descrie şi el coborârea Fiului lui Dumnezeu ca om, umilinţa Lui,
moartea Lui pe cruce, şi apoi ne face să vizualizăm măreaţa Lui înălţare, întronare
şi glorificare:
„De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele, care este mai
presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al
celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească,
spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Cristos este Domnul” (Filipeni 2:9-11).
Acum avem în faţa ochilor noştri întreaga panoramă a lucrării Domnului Isus:

13

Lucrarea de Învăţător, prin care El ne-a prezentat planul lui Dumnezeu de
instaurare pe pământ a Împărăţiei lui divine,
Lucrarea Lui ca Mântuitor (salvarea oamenilor de vina păcatului şi de stăpânirea
celui rău) realizată pe cruce şi
Glorioasa Lui Înălţare, Întronare şi Ungere ca Împărat, Domn, Stăpân şi
Conducător al cosmosului şi al istoriei omenirii.
Aceste lucrări – Învăţător, Mântuitor şi Domn – nu pot fi separate, aşa cum au
încercat să o facă mulţi de-a lungul istoriei. Unii continuă să o facă şi astăzi în
paguba lor.
Pot ei să spună că Îl onorează pe Dumnezeu când spun că pot să profite de
lucrarea lui Isus pe cruce, dar fără să ţină seama de învăţătura Lui despre
Împărăţia lui Dumnezeu?

Locuirea lui Dumnezeu în oameni

Ideea că Dumnezeu vrea să locuiască în oameni, ba chiar în toţi oamenii, poate că
ni se pare ciudată. Şi totuşi, ea este cea mai importantă realitate pe care vrea
Dumnezeu să o înţelegem, să ne-o însuşim şi să o trăim.
Să o căutăm deci în Scriptură.
Să pornim de la ceea ce ne spune Evanghelistul Ioan:
„Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul
Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18).
Tot în Ioan citim că Isus, în rugăciunea prin care Îşi încheie lucrarea de Învăţător,
(Ioan 17), raportează Tatălui Său: „Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe
care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:6). În Biblie, expresia „Numele Tău” ţine locul
expresiei „Persoana Ta”. Prin urmare, Fiul raportează Tatălui că a împlinit lucrarea
de a-L face cunoscut pe Dumnezeu. Aceasta înseamnă că de la Ioan 1:18 până la
Ioan 17:6 este spaţiul în care trebuie să găsim cum ni L-a făcut Isus cunoscut pe
Dumnezeu. Iată cum:
In Ioan 3:16, Isus îi explică lui Nicodim acţiunea lui Dumnezeu de mântuire a
omenirii prin jertfirea Fiului Său şi-i explică naşterea oamenilor din nou, din
Dumnezeu, prin credinţa în această acţiune a dragostei lui Dumnezeu.
Apoi, în capitolul cinci din Ioan, găsim o importantă descriere a relaţiei care există
între Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul (v.12-39). În cap.6, Isus se prezintă pe Sine
ca „Pâinea” care S-a coborât din cer, că El a fost trimis din cer de Tatăl ca să facă

14

nu voia Lui, ci voia Celui ce L-a trimis şi că „Voia Tatălui Meu este ca oricine vede
pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică” (Ioan 4:40); urmează partea în care Isus
cheamă ucenicii să mănânce trupul Lui şi să bea sângele Lui şi controversa stârnită

de aceste cuvinte. În cap. şapte până la unsprezece Îl găsim pe Isus prezentându-
Se iarăşi pe Sine ca existând din veşnicie şi, în câteva locuri, vorbind despre relaţia

dintre Sine şi Tatăl Său. Relaţia aceasta este prezentată şi mai puternic în
capitolele 12-13, când Isus vorbeşte despre moartea Sa. De cea mai mare
importanţă sunt declaraţiile lui Isus din cap.14:
„Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (v.9)
„Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine” şi
„Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (v,10)
„Eu iubesc pe Tatăl şi fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl” (v,31).
Mai reţin declaraţia Lui din 15:10:
„Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui”
Ca să înţelegem totul, trebuie să vedem şi ce ne spune Isus despre Duhul Sânt.
Cu siguranţă că Isus a fost informat de mama Lui cu privire la naşterea Lui
miraculoasă, şi anume, că ea „s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt” (Mat.1:18)
şi că îngerul i-a spus lui Iosif că „ce s-a zămislit (a fost conceput) în ea este de la
Duhul Sfânt” (Mat.1:20). Deci, Duhul Sfânt a avut un rol important chiar la
conceperea Lui. Când Isus a ieşit din apa botezului la Iordan, Matei ne relatează că

„în clipa aceea cerurile s-au deschis şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborându-
Se în chip de porumbel şi venind peste El. Şi din ceruri s-a auzit un glas care zicea:

Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care îmi găsesc plăcerea” (Mat.3:16-17).
După ce Şi-a început lucrarea în Galilea, însoţită de multe minuni, Isus a venit în
Nazaret, în satul în care a crescut, şi aici a explicat consătenilor Lui ce se întâmplă,
folosind cuvinte din cartea lui Isaia: „Duhul Domnului este peste Mine, căci M-a
uns să vestesc săracilor Evanghelia…”( Luca 4;18, citând din Isaia 61:1).
Ceva mai târziu, când a scos dintr-un om un duh necurat şi când fariseii L-au
acuzat că lucrează cu puterea celui rău, le-a răspuns că în acel caz împărăţia lui
Satan ar fi dezbinată, iar apoi a adăugat: „Dar dacă Eu scot afară demonii cu
ajutorul Duhului lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi”
(Matei 12:26-28).
Este clar că Domnul Isus ştia că Duhul sfânt locuieşte în El şi că puterea cu care
lucrează El este puterea Duhului lui Dumnezeu.

15

În mod indirect, Domnul Isus ne oferă o descriere a lui Dumnezeu în Matei 5:43-
48 şi Luca 6: 27.37, unde El ne spune să fim buni ca Dumnezeu, miloşi ca
Dumnezeu, iertători ca Dumnezeu şi desăvârşiţi ca Dumnezeu.
Să recapitulăm. În acest capitol ne-am străduit să arătăm cum ni L-a descris Isus
pe Dumnezeu. Pe lângă lucrurile pe care ni le spune El direct despre Dumnezeu,
am mai descoperit că Isus se include pe Sine Însuşi în descrierea lui Dumnezeu şi
ni-L descrie pe Dumnezeu ca fiind trei Persoane: un Tată, un Fiu şi un Duh Sfânt.
Ne-am putea avânta să facem aici o analiză a tot ce ne spune Domnul Isus despre
Sfânta Treime. Dar, nu este timpul şi nu avem aici spaţiul să facem aşa ceva. Vom
scoate în evidenţă numai câteva lucruri care ne interesează pentru această
lucrare.
Domnul Isus spune direct: Tatăl „locuieşte în Mine”; „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este
în Mine”; „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30).
Domnul Isus ne spune că Duhul Sfânt este peste El şi că minunile pe care le face le
face prin Duhul Sfânt.
Acum o informaţie de cea mai mare importanţă, luată din rugăciunea finală a
Domnului Isus: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3). Cu alte
cuvinte, cunoaşterea acestui Dumnezeu, aşa cum ni L-a făcut cunoscut Domnul
Isus, este dătătoare de viaţă dumnezeiască, viaţă eternă!
Dar această „cunoaştere” nu este una teoretică. Ea ne vine din ascultarea de
învăţăturile Lui şi din unirea noastră cu Persoanele din Sfânta Treime:
„Dacă Mă iubiţi veţi păzi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un
alt Mângăietor, care să rămână cu voi în veac, şi anume, Duhul Adevărului, pe
care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte, dar voi Îl
cunoaşteţi căci rămâne cu voi şi va fi în voi.” (Ioan 14:15-17)
Domnul Isus le spune ucenicilor – şi ne spune şi nouă – că va pleca de la ei, dar
când Se va întoarce: „În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu şi că voi
sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi” (v. 20). Domnul Isus continuă: ”Cine are
poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte va fi iubit de
Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta Lui” (v.21). După o mică întrerupere,
Domnul Isus reia firul discuţiei: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi
Tatăl Meu îl va iubi, Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el” (v.23).

16

Urmează o nouă informaţie despre lucrarea Duhului Sfânt în noi:
„Dar Mângăietorul, adică Duhul Sfânt, pe care Îl va trimite Tatăl în numele Meu,
vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte tot ce v-am învăţat Eu” (v.26).
Apoi, Domnul Isus schimbă totalmente substanţa discuţiei şi vorbeşte direct
despre relaţia dintre Sine şi noi: „Eu sunt adevărata viţă şi Tatăl Meu este vierul.
Pe orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce roadă, El o taie; şi pe orice mlădiţă
care aduce roadă El o curăţă, ca să aducă şi mai multă roadă” (Ioan 15:1-2).
Urmează apelul să rămânem în El, în Viţă, precum şi condiţiile acestei rămâneri:
„Dacă păziţi poruncile Mele…” (v.10).
În rugăciunea finală, Domnul Isus ne mai dă o informaţie substanţială:
„Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume… Şi Mă
rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă
rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în
Noi… Eu le-am dat slava pre care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una cum şi Noi
suntem una: Eu în ei şi Tu în Mine…” (Ioan 17: 18-23).
Am pornit de la afirmaţia că Dumnezeu vrea să locuiască în oameni. În cercetarea
noastră am descoperit că, aşa cum Dumnezeu Tatăl locuieşte în Fiul său, aşa
Dumnezeu vrea să locuiască în toţi fiii Săi. Mai mult, am descoperit că Dumnezeu
este o Trinitate de Persoane care se întrepătrund (locuiesc unul în celălalt), şi că
aşa suntem făcuţi şi noi: cu capacitatea de a primi în noi toată Sfânta Treime, şi de
a trăi în permanentă comuniune, sau părtăşie, cu Întreita Dumnezeire.
Acesta este adevăratul creştinism. Pentru a-l înţelege, trebuie să ne însuşim şi să
trăim învăţăturile Fiului lui Dumnezeu.

Înţelegerea Apostolului Pavel

Pentru apostolul Pavel a fi „în Cristos” este esenţa vieţii creştine: expresia „în
Cristos”, sau „în El” şi „prin El” apare în epistolele lui de aproximativ 250 de ori!
Expresia inversă, „Cristos în noi” apare de mai puţine ori. Cele mai cunoscute sunt
Gal.2:20, cu expresia „nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” şi Col.1:27:
„Cristos în voi, nădejdea slavei”. Important e să vedem şi prezenţa întregii Sfintei
Treimi în noi. În Efeseni 3:14-19, Pavel se roagă să ne întărim în putere în omul din
lăuntru prin Duhul Sfânt, pentru ca Domnul Isus să locuiască în inimile noastre prin
credinţă şi, fiind înrădăcinaţi în iubirea lui Cristos şi cunoscând această iubire, să
ajungem să fim plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.

17

Aşadar, vedem clar cum apostolul Pavel şi-a însuşit pe deplin învăţătura Domnului
Isus şi şi-a construit întreaga lui concepţie despre lume şi viaţă pe această
învăţătură. De aceea ne poate El îndruma: „Cuvântul lui Cristos să locuiască din
belşug în voi” (Col.3:16) şi „Să fie şi în voi gândirea care era în Cristos” (Gal.2:5).

Concluzii

Isus din Nazaret este Dumnezeu Întrupat – Dumnezeu venit la noi.
Singurul subiect de învăţătură al lui Isus a fost „Împărăţia lui Dumnezeu” , sau
„Împărăţia cerurilor”. Planul lui Dumnezeu este să vină şi să locuiască în fiecare
fiinţă umană, dar El nu vine în om decât pe poziţia de Împărat, ca Domn. Prin
împărăţie trebuie să înţelegem domnie.
Prin „Împărăţia lui Dumnezeu” trebuie să înţelegem situaţia în care Dumnezeu
locuieşte într-o persoană umană ca Împărat, ca Domn.
Voinţa este locul cel mai central, mai esenţial, mai definitoriu al unei persoane;
este locul unde se iau deciziile. Acolo persoana se defineşte pe sine. A-i cere unei
persoane să cedeze altcuiva dreptul de a voi în locul său, este ca şi când i-ai cere
să se desfiinţeze pe sine, să nu mai existe. Aici se află dificultatea cea mai mare a
trăirii în căsătorie, fiindcă sunt două persoane fiecare cu voinţă proprie, doi factori
de decizie. Fiecare simte că, cu cât mai multe decizii sunt luate de celălalt, cu atât
el sau ea este mai redus, mai puţin ca persoană, până la punctul în care celălalt ia
toate deciziile şi el este desfiinţat. Armonizarea voinţelor este problema cea mai
dificilă în căsnicie.
Cum se rezolvă problema armonizării voinţelor în căsnicie? Răspunsul este clar:
prin iubire! Cu cât cei doi se iubesc mai mult, cu atât şi unul şi celălalt „ştiu” cum
să se armonizeze şi să trăiască în unitate.
Unirea cu Dumnezeu este descrisă în Biblie ca o căsătorie. Diferenţa este că aici o
persoană vine să locuiască în cealaltă persoană. Ce se întâmplă cu cele două
voinţe?
De la creaţie, Dumnezeu l-a creat pe om ca fiinţă liberă, adică cu voinţă proprie şi
cu libertatea de a decide şi de a alege. Dumnezeu ştie că dacă Îşi impune voinţa
Lui asupra omului, îl desfiinţează pe om ca persoană. Tocmai de aceea El permite
să existe o altă persoană, numită Satan, care să-i ofere omului o altă cale, o altă

18

posibilitate. Existenţa „celui rău” (nume pe care i l-a dat Isus) crează libertatea
omului de a alege.
Cel rău, prin natura lui, atunci când este ascultat este ales şi, prin aceasta este
acceptat şi se instalează în fiinţa umană şi o acaparează şi, treptat, o sufocă, o
desfiinţează. Acesta este scopul lui final cu omul.
Când Dumnezeu este ascultat şi astfel este ales, El se instalează în fiinţa umană,
dar scopul Lui nu este sufocarea fiinţei umane, ci împlinirea ei în cel mai înald grad
posibil. Dumnezeu are planul Lui cu omul, şi, prin urmare, El are voinţa Lui, care
este infinit superioară omului. La rândul lui, omul are voinţa lui, la care dacă ar
renunţa s-ar simţi desfiinţat.
Cum rezolvă Dumnezeu această problemă? Cum Se poate El instala într-o
persoană umană fără a înăbuşi şi desfiinţa această persoană?
Avem un model în această privinţă în relaţia dintre Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu
Fiul. Iată ce ne spune Fiul:
„…Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine. Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun
de la Mine, ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan
14:10).
Există un text în care Domnul Isus discută destul de larg relaţia dintre Tatăl şi Fiul.
Citez aici fragmente din această revelaţie:
„Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face
decât ce-L vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl face şi Fiul întocmai. Căci
Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată tot ce face… Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi;
judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia
Mea. Ci voia Tatălui care M-a trimis” (Ioan 5:19-20 şi 31).
Cheia relaţiei ne este dată în aceste cuvinte: „Căci Tatăl iubeşte pe Fiu şi-I arată
tot ce face!” (v.20) Faptul că şi Fiul îl iubeşte pe Tatăl s-a manifestat în faptul că El,
măcar că era egal cu Dumnezeu, „S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte
şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:5-7).
Există şi alte locuri în care Isus se referă la relaţia dintre Tatăl şi Fiul. Nu vom intra
într-o analiză a acestor texte.
Din tot ce am studiat eu personal, pot să ofer câteva gânduri.
Când Dumnezeu vine să locuiască în noi, El ne cere să acceptăm principiul că voia
Lui este supremă şi că noi acceptăm să se facă voia Lui în noi aşa cum se face în

19

ceruri, adică în mod desăvârşit. Facem lucrul acesta fiindcă Îl cunoaştem şi suntem
convinşi că voia Lui pentru noi este infinit superioară voii noastre pentru noi.
Când acceptăm ca voia Lui să fie supremă în noi, voinţa noastră nu este
desfiinţată. Aceasta se vede din faptul că suntem chemaţi de Dumnezeu să luăm
decizii cu privire la viaţa noastră. Dar învăţăm ca voinţa noastră să fie
subordonată voinţei Lui. Aşa cum o soţie şi un soţ învaţă să-şi armonizeze voinţele
prin faptul că se iubesc, tot aşa şi noi, din clipa când am ajuns să-L cunoaştem pe
Dumnezeu şi să-L iubim cu toată gândirea, cu toată inima, cu tot sufletul ( care
include voinţa) şi cu toată puterea fiinţei noastre, ne-am subordonat Lui voluntar,
din dragoste şi cu deplină încredere. Pe traseu descoperim că El ne respectă
voinţa, ne spune ce face şi de ce face anumite lucruri şi însăşi această trăire în
coabitare şi cooperare duce la adevărata noastră împlinire, satisfacţie şi fericire.
Fiul este Dumnezeu Întrupat. El „ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi”. El ni L-a
făcut cunoscut pe Tatăl, El ne-a învăţat cum Se relaţionează El cu Tatăl Său şi cum
trăiesc în unire şi în armonie. Ca şi Dumnezeu Tatăl, El Se oferă să vină în noi şi să
locuiască în noi. Fiindcă a fost om ca noi, a fost vizibil, ne este mai uşor să-L
cunoaştem. Dar e mai mult. Fiindcă a trăit ca om şi a trecut prin toate durerile,
ispitele, luptele prin care trecem noi, ştim că El ne poate înţelege şi ştim că El
sufere împreună cu noi.
Viaţa noastră se complică, deci, prin faptul că două Persoane locuiesc în noi. Mai
mult, Duhul Sfânt a devenit Duhul minţii noastre şi călăuza gândirii noastre.
Cum ne putem noi relaţiona cu trei Persoane dintr-o dată? Ştiind că Persoanele
din Dumnezeu sunt Una, noi ştim că atunci când ne relaţionăm cu Unul, ne
relaţionăm cu întreaga Divinitate. Şi mai ştim că factorul de unitate este
dragostea, care este Pedagogul unităţii noastre.
O NOUĂ REFORMĂ

Anul acesta, la 30 octombrie, se împlinesc 500 de ani de când Martin Luther a
bătut în cuie, pe uşa Catedralei din Wittemberg, cele 95 de teze împotriva
indulgenţelor, prin care se vindea iertarea de păcate. Actul acesta a marcat
începutul Reformei Religiei Creştine în Europa.
În anul acesta, cu siguranţă, se va scrie mult despre Reformă şi vor avea loc multe
festivităţi de sărbătorire a acestui eveniment care a schimbat natura
creştinismului şi istoria continentului nostru şi, prin aceasta, istoria omenirii.

20

Fiecare dintre noi ar trebui să poată spune în câteva fraze în ce a constat Reforma.
Şi fiecare ar trebui să ne gândim dacă suntem mulţumiţi cu cât s-a făcut la
Reformă şi, dacă nu suntem mulţumiţi, ce am urmări să se schimbe, sau să se
adauge. Mulţi dintre noi dorim o trezire spirituală. Dar puţini ar putea spune clar
de la ce să ne trezim şi către ce să ne trezim?
N-ar fi mai bine să vorbim de o nouă Reformă?
Mai întâi, în ce a constat Reforma? Sau, care este lucrul esenţial care s-a schimbat
prin Reformă?
Crezul esenţial al Bisericii Catolice (ca şi al Bisericii Ortodoxe, care nu a trecut prin
Reformă) era că mântuirea, sau iertarea de păcate, câştigată de Domnul Isus
Cristos pe cruce, a fost depozitată în Biserică şi că Biserica iartă păcatele, Biserica
mântuieşte pe individ. De aceea, Biserica vindea bilete de iertare a păcatelor
(numite îndulgenţe), fiindcă ea se considera că are această autoritate.
Martin Luther, în tezele lui, formula argumente împotriva autorităţii Bisericii de a
vinde iertarea şi, în general de a fi agenţia care iartă păcatele. Teza lui
fundamentală era că iertarea de păcate o dă Domnul Isus Cristos în mod direct,
oricui se apropie de El şi crede în El.
Prin urmare, Biserica era înlăturată ca intermediar între om şi Dumnezeu şi omul
putea stabili o relaţie personală cu Dumnezeu prin credinţă.
Acesta era elementul esenţial al Reformei!
Autoritatea supremă în societate, chiar şi deasupra regilor, era Biserica. Nimeni
nu putea vorbi decât prin autoritatea Bisericii. Luther ştia lucrul acesta. Dar acum,
când contrazicea Biserica, cu ce autoritate vorbea el? Noua lui autoritate era
Sfânta Scriptură, sau Biblia. Pe această autoritate se baza el şi din această
autoritate îşi scotea argumentele.
Aşa a făcut la Dieta de la Worms, unde a spus răspicat că nu se lasă convins că
este greşit decât dacă este convins prin Sfânta Scriptură.
Dar Biblia este o carte foarte voluminoasă. Pe care parte ai ei te bazezi? De
exemplu, evreii se bazează pe cele cinci cărţi ale lui Moise (Tora, sau Legea).
Cel mai mare învăţat de pe vremea lui Martin Luther era Erasmus de Roterdam. El
a fost primul care a tipărit Noul Testament în limba greacă şi în limba latină (pe o
pagină în greacă şi pe opusul ei în latină, traducerea în limba latină fiind făcută de
el însuşi), în anul 1516, deci cu un an înainte de Reformă. El era de părere că ar
trebui să ne bazăm pe cele patru Evanghelii, pe învăţăturile lui Isus Cristos, pe

21

care el le numea „filosofia lui Cristos”. Singurii care l-au urmat pe Erasmus şi şi-au
bazat credinţa pe învăţăturile lui Isus Cristos au fost anabaptiştii.
Martin Luther a ales să se bazeze pe apostolul Pavel. El a considerat că punctul de
plecare trebuie să fie Epistola către Romani, mai exact capitolul 3 al acestei
Epistole. De aici el a scos următoarele idei fundamentale:
1.Toţi oamenii au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu; 2. Cristos a fost
dat de Dumnezeu ca jertfă pentru păcatele noastre. 3. Cine îşi însuşeşte, printr-un
act de credinţă, mântuirea oferită de Cristos este iertat de toate păcatele şi este
asigurat că va merge în cer când va muri.
În termeni teologici, când un om păcătuieşte, el devine nedrept. Isus era un om
totalmente drept. La cruce, Dumnezeu a pus pe El nedreptatea noastră şi nouă
ne-a transferat dreptatea Lui. Prin credinţa în Cristos „am fost îndreptăţiţi”, adică
am fost declaraţi drepţi. Mântuirea este acest act juridic de îndreptăţire prin
Cristos a celor nedrepţi.
Acesta este conţinutul esenţial al Reformei făcute de Martin Luther.
Lucrul fundamental pe care l-a făcut Luther a fost să convingă populaţia că
autoritatea noastră trebuie să fie Scriptura. Expresia sola Scriptura (numai
Scriptura) a devenit un principiu călăuzitor şi i-a făcut pe oameni să înceapă să
cerceteze Scriptura. Fiindcă nu exista un îndrumător de interpretare a Scripturii şi
fiindcă fiecare lua din Scriptură ce credea el că este mai important, au apărut,
paralel cu Luther şi alte curente, crezuri şi culte, unele concomitent cu el
(anabaptismul, calvinismul, unitarianismul, etc.), altele ceva mai târziu (baptismul,
unitarianismul, wesleianismul, dispensationalismul, penticostalismul, etc.).
Un preţ al libertăţii este diversitatea. Numai dictatura încearcă să impună unitatea
de vederi şi de credinţă. Dar aceasta este închisoare! Cine vrea să trăiască în
închisoare, să-i urmeze pe dictatori!
Ce fel de Reformă este necesară?
Acum cinci sute de ani, Erasmus a propus întoarcerea la învăţătura Domnului Isus.
Martin Luther a ales să clădească pe epistolele lui Pavel. De cinci sute de ani,
protestanţii îşi clădesc teologia pornind de la epistole.
Iată că în ultimii treizeci de ani are loc o schimbare majoră: o întoarcere spre
Evanghelii şi o încercare de formulare a teologiei pe baza învăţăturilor Domnului
Isus. Fiindcă subiectul unic al Domnului Isus este Împărăţia lui Dumnezeu, noi

22

trebuie să facem efortul să ne-o însuşim şi să o trăim (este suficient să cauţi în
amazon.com cărţi pe tema Kingdom of God şi repede te vei convinge că noua
mişcare în lumea teologică este într-adevăr masivă,).
De exemplu, noua direcţie este semnalată şi formulată în acest titlu: Let Us Start
with Jesus: A New Way of Doing Theology („Să începem cu Isus: Un nou mod de a
face teologie”), scrisă de Dennis Kinlaw, un fost Rector al Colegiului wesleyan
Asbury,din Kentucky, în anul 2005.
Să reţinem ideea: Când pornim de la Domnul Isus, de la cele patru Evanghelii,
obţinem o nouă teologie. În ce constă, pe scurt, această nouă teologie?
Domnul Isus începe prin a ni-L face cunoscut pe Dumnezeu ca Tată bun, iertător,
drept, adevărat şi ne cheamă să fim ca El, să-L iubim şi să lăsăm să se imprime în
noi chipul Lui şi să ne relaţionăm unii cu alţii după voia Lui, realizând astfel pe
pământ o societate umană care trăieşte pe pământ ca în cer. Dumnezeu vrea să
se instaleze în noi, cu condiţia ca noi să acceptăm Domnia Lui asupra noastră,
adică să ne subordonăm voinţa noastră voinţei Lui. Voia lui Dumnezeu ne este
prezentată în mod detaliat în învăţătura Domnului Isus.
În procesul de cunoaştere a lui Dumnezeu, aflăm că El este una cu Fiul Său şi cu
Duhul Său şi învăţăm să ne lăsăm umpluţi şi de Tatăl, şi de Fiul, şi de Duhul Sfânt.
Prezenţa Dumnezeului Întreit, sau Triunic, în noi ne aduce comuniunea intimă cu
Dumnezeu şi se manifestă în afară atât printr-un nou fel de trăire interumană, cât
şi prin acte de putere (semne şi minuni) care fac ca prezenţa lui Dumnezeu în noi
să devină o realitate vie şi reală.
Lucrarea prezentă este de fapt, o schiţă a acestei noi teologii, adică a noii
Reforme.
Noi suntem chemaţi să o înţelegem, să ne-o însuşim, să o trăim şi să-i învăţăm şi
pe alţii să şi-o însuşească şi să o trăiască. Aceasta va duce întâi de toate la
transformarea noastră radicală şi va duce la transformarea familiei noastre, a
bisericii noastre, a oraşului nostru, a ţării noastre, a Europei şi a întregii planete.
Şi, în mod special, trebuie să ne rugăm şi să lucrăm ca această Reformă să
cuprindă întreaga Biserică Ortodoxă! Doar prin aceasta va fi eliberat poporul
nostru de corupţie şi va începe să trăiască o viaţă adevărată, aşa cum a spus
Domnul Isus Cristos: „Eu am venit ca oile Mele să aibă viaţă şi să o aibă din
belşug” (Ioan 10:10).

 

Iosif Ţon Lucrare încheiată de Sărbătoarea Învierii, 2017

Arca lui Noe

Stai drept! Refuză conformismul! Fii tu însuţi!

O “marcă” de acest gen ar putea avea mari şanse de reuşită în zilele noastre. Foloseşte-o ca subiect de reclamă, afişând un aer superior, de siguranţă de sine, şi foarte curând o să vezi oamenii cumpărând jeanşi care au marca ta pe buzunarul din spate şi tricouri inscripţionate cu sloganul tău.Cine ştie, poate că se vor numi jeanşi marca „Noe 504“?!

Noe a stat, într-adevăr, drept
. Deşi trăia într-o societate în plină degradare, a fost singurul care a înotat contra curentului… la propriu şi la figurat. Primind de la Dumnezeu porunca să construiască o corabie imensă (deşi locuia la o depărtare fantastică de mare sau de ocean), Noe a îndurat […] bătăile de joc ale vecinilor săi, în timp ce construia uriaşa, monstruoasa structură care avea să-i salveze familia într-o bună zi.

Să ne gândim la ceva similar în zilele noastre! 
Închipuiţi-vă că cineva ar începe să construiască, în campusul universitar, o sferă uriaşă, menită să-i salveze pe studenţii din grupa lui de la un cutremur iminent. O sferă suficient de mare încât să poată adăposti şi toţi câinii şi pisicile comunitare! Imaginaţi-vi-l cocoţat pe o scară,
după cursuri, cu aparatul de sudură în mâini, punând fier lângă fier. Fără îndoială că ar deveni rapid cel mai cunoscut om din campus. I s-ar spune „nebunul din sferă“. Ar fi invitat la toate talkshow-urile despre excentrici. Ar circula mai multe bancuri şi vorbe de duh despre el decât despre oricare altul. Imaginaţi-vă puţin toată isteria stârnită!Las în urmă imaginea acestui Noe modern şi mă gândesc acum la un altfel de Noe; la fel de modern, dar fără aparat de sudură. Un Noe care refuză să copieze la examene, care se străduieşte să rămână integru, care nu te vorbeşte pe la spate şi nici nu minte. Un Noe care nu zboară din floare în floare, dacă înţelegeţi ce vreau să spun…

Din când în când văd câte un Noe care îşi împlineşte visul: o notă maximă la un examen la care n-a copiat, o slujbă obţinută fără pile, o căsătorie fericită care durează de o viaţă etc. Îmi vine să îi iau de mână, să îi plimb prin campus să-i vadă toată lumea sau să îi pun pe un piedestal. Îmi vine să strig: Îi vedeţi? Aceasta da MARCĂ! Oamenii aceştia au respins conformismul, au rezistat presiunilor şi au reuşit!

Cred că 
astfel trăiesc majoritatea oamenilor pe care îi respect şi îi admir cu adevărat. Se vede imediat că sunt deosebiţi; nu pot fi lesne convinşi să fie ca ceilalţi. Îşi apără convingerile chiar şi în vicisitudini.

Şi putem învăţa ceva important de la ei: mai important decât să îţi spui părerea despre o arcă sau să poţi examina detaliat arca altcuiva… este să ai o arcă proprie. Iar atunci când ai o arcă proprie, eşti purtătorul unei mărci aparte: marca lui Noe. 

Sursa: www.aievea.net

~~~(m)Arca lui Noe~~~Stai drept! Refuză conformismul! Fii tu însuţi! O “marcă” de acest gen ar putea avea mari şanse de reuşită în zilele noastre. Foloseşte-o ca subiect de reclamă, afişând un aer superior, de siguranţă de sine, şi foarte curând o să vezi oamenii cumpărând jeanşi care au marca ta pe buzunarul din spate şi tricouri inscripţionate cu sloganul tău.

Împărăţia lui Dumnezeu sau Împărăţia Cerului

Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ este Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă (D&L 65). Scopul Bisericii este să-i pregătească pe membrii ei să trăiască veşnic în împărăţia celestială sau în împărăţia cerului. Cu toate acestea, scripturile numesc uneori Biserica împărăţia cerului, însemnând că Biserica este împărăţia cerului pe pământ.

Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă este împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, dar este în prezent limitată la o împărăţie ecleziastică. În timpul Mileniului, împărăţia lui Dumnezeu va fi şi politică şi ecleziastică.

Biserica și Împărăția lui Dumnezeu

(Articol din seria „Biblia profetică“)

Biserica nu trebuie confundată cu forma finală a Împărăţiei lui Dumnezeu. Această greşeală au făcut-o şi apostolii Domnului la început (F.A. 1:6). Înainte de înălţarea Sa la Cer, Domnul Isus a vorbit cu ucenicii Săi timp de 40 de zile “despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu” (F.A. 1:3), dar din cauză că Israelul L-a refuzat pe Mesia, instaurarea “Împărăţiei lui Israel” a fost amânată.

(a) Împărăţia lui Dumnezeu este acum, deocamdată, lăuntrică 
Noi  trăim în epoca Harului sau în vremea Bisericii, când Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul oamenilor. “Nu se va zice: «Uite-o aici!» sau: «Uite-o acolo!» Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Lc. 17:21).

(b) Biserica, forma tainică a Împărăţiei 
Într-adevăr, Biserica lui Cristos este o formă tainică a Împărăţiei.lui Dumnezeu. În timp ce evreilor le vorbea în pilde neînţelese, Domnul Isus avea grijă să-i ia deoparte pe apostoli şi să le explice sensul ascuns, pentru că lor “le fusese dat să cunoască tainele Împărăţiei cerurilor” (Mat. 13:11).

(c) Biserica, o avanpremieră a Împărăţiei 
La scară redusă, tot ce se va întâmpla în Împărăţia mesianică se întâmplă astăzi în inimile celor credincioşi. Ei experimentează acum: pacea Împărăţiei, bucuria Împărăţiei, călăuzirea lăuntrică a Împărăţiei, biruinţa asupra Diavolului, şi natura neprihănită a Împărăţiei.

(d) Biserica, o asociaţie secretă 
Oricât de stranie s-ar părea această afirmaţie, ea este absolut reală. Necunoscută şi nebăgată în seamă, Biserica lui Cristos este astăzi cea mai redutabilă “asociaţie secretă” din câte au cunoscut vremurile. Apostolul Ioan exclamă: “Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.”(1 Ioan 3:1).

(6) Biserica şi Împărăţia, două entităţi distincte 
Că Biserica lui Dumnezeu este într-un anume sens “Împărăţie”, dar că nu este veritabila Împărăţie, se vede şi din compararea următoarelor două texte din Noul Testament:

Matei 5:9 şi Apocalipsa 1:5-6.

În primul pasaj, Domnul Isus învaţă Biserica să se roage: “Vină Împărăţia Ta”; şi, de aproape două mii de ani, Biserica repetă această invocare.

În al doilea pasaj, Ioan scrie: “A Lui,… care a făcut din noi o Împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său…”

Împărăţia, în forma ei tainică, va înceta să mai existe după sfârşitul Necazului celui Mare, la a doua fază a celei de-a doua veniri a Domnului Isus, respectiv “descoperirea Lui” (2 Tes. 1.7), când Împărăţia va fi proclamată public şi instaurată cu putere, “… în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina (misterion) lui Dumnezeu, după vestea bună (Evanghelia) vestită de El robilor Săi, proorocii. (Apoc. 10:7).

Dar, până atunci, Biserica este reprezentanta lui Dumnezeu pe pământ şi în ea sunt depozitate “tainele Împărăţiei”. Aceste taine sunt cunoştinţe care le aparţin exclusiv copiilor lui Dumnezeu şi nu oamenilor acestei lumi care refuză să accepte mesajul Evangheliei. El este pentru “iudei o pricină de poticnire şi pentru Neamuri onebunie” (1 Cor. 1:23).

Un rezumat al “tainelor Împărăţiei”

Iată, pe scurt, tainele care i-au fost revelate de către sfinţii apostoli Bisericii lui Cristos:

A. Taina întrupării
Coloseni 2:2, 9 şi 1 Timotei 3:16 vorbesc despre această de neînchipuit întrupare a Creatorului în dimensiunile create.

B. Taina locuirii lui Cristos în noi 
Credinciosul nu este numai răscumpărat, ci şi îndumnezeit prin natura lui Cristos pe care a primit-o în momentul naşterii sale din nou (2 Cor. 5:17; 2 Pet. 1:4). Texte referitoare la această prezenţă divină sunt : Coloseni 1:26-27 şi mai ales 2 Tesaloniceni 1:10.

C. Taina împietririi lui Israel 
Biserica nu este Israel şi Israelul nu este scos definitiv din planul lui Dumnezeu. Motivele împietririi lui Israel, durata acestei stări şi revenirea Israelului sunt descrise pe larg de Pavel într-o aparentă polemică cu Biserica îngâmfată şi dispreţuitoare (vezi Rom. 9,10 şi 11:7, 25).

D. Taina fărădelegii
Este amintită în 2 Tesaloniceni 2:7 şi se va manifesta cu toată puterea odată cu apropierea sfârşitului.

E. Taina Babilonului celui Mare
Este istoria unui sistem de organizare politico-religioasă iniţiat în istoria timpurie a omenirii (Gen. 11:1-9) şi reinstaurat cu o amploare surprinzătoare în vremurile din urmă (Apoc. 17:5-7).

F. Taina Bisericii
Amintită în Apocalipsa 1:20 şi nebăgată în seamă de lumea care preferă să stea “în întuneric”.

G. Taina răpirii Bisericii
Eveniment şocant (1Tes. 4:15-19) care va năuci întreaga omenire şi o va prăbuşi într-o spirală fatală de neascultare şi răzvrătire, atitudini care vor fi răsplătite printr-o serie de pedepse cumplite “cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi” (Mat. 24:21).

H. Taina relaţiei dintre Cristos şi Biserica Lui sau Mirele şi Mireasa.
În timp ce vorbea despre  viaţa de familie, apostolul Pavel introduce brusc această temă, prezentând-o drept o “mare taină” (Efes. 5:22- 32). După răpire, Biserica va merge la Nunta Mielului (Apoc. 19:7-9).

I. Taina Bisericii ca Trup duhovnicesc
Tratată în Efeseni 1:9, 3:3, 5-6, 9, este cea mai mare dintre toate tainele. Dumnezeu Îşi formează un trup duhovnicesc: din evrei şi Neamuri, din bogaţi şi săraci, învăţaţi şi neînvăţaţi, bărbaţi şi femei, robi şi oameni liberi.

Tainele descoperite azi celor credincioşi sunt lucrări ale harului. Biserica este mântuită prin har şi tot prin har va fi instaurată şi Împărăţia lui Dumnezeu cu Israelul.

Epistola către Efeseni este un tratat care abordează Biserica lui Cristos ca Trup al Lui. În capitolele 1 – 3 se găseşte învăţătura despre Trup, iar în capitolele 4 –  6 sunt descrise viaţa şi interacţiunea în Trupul lui Cristos. Primul verset din această Epistolă prezintă credincioşii ca fiind aşezaţi “în Cristos”. Noi nu numai că am ajuns să credem în Cristos, dari suntem aşezaţi de Dumnezeu “în Cristos”. Într-adevăr, “în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (F.A. 17:27) (vezi şi 1 Cor. 12:12). Israelul va fi şi el mântuit tot prin har.

Epistola către Romani este tratatul de “teologie sistematică” al Bisericii. Apostolul Pavel îşi dă seama foarte repede că fiecare dintre cele două ramuri ale Bisericii, evreii şi Neamurile, riscă să cadă în câte o greşeală caracteristică. Evreii riscau să-şi perpetueze “pricina de laudă” din cauza poziţiei lor privilegiate în planul mesianic, iar Neamurile riscă să ignore orice “întâietate a iudeului”. Pentru a corecta sau a contracara aceste înclinaţii naturale, apostolul Pavel vorbeşte în primele capitole despre “starea de păcat a omenirii” (Rom. 1:18-32; 2:1-29), arătând că “pricina de laudă” a evreilor s-a dus din cauza păcatelor lor, dar “întâietatea lor rămâne” (Rom. 3:1-8), din pricina alegerii pe care Dumnezeu a făcut-o şi nu o regretă (Rom. 11:29). Însă, apostolul subliniază faptul că păcatele evreilor au transformat  “pricina de laudă” într-o “pricină de hulă”:

“Căci, «din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri», după cum este scris.” (Rom. 2:24).

Însă, “foloasele iudeilor” rămân mari (Rom. 3:1-2), pentru că ei nu şi-au pierdut, ci doar şi-au amânat destinul mesianic (F.A. 3:19-21). Ca să domolească pretenţiile şi mândria ne-evreilor, după ce a explicat harul prin care au primit Neamurile mântuirea (Rom. 9:30-33),”evreul” Pavel vrea să le descopere cititorilor de la Roma o parte intrinsecă a planului profetic. Acesta este conţinutul capitolelor 9 şi 11 ale Epistolei. “Întâietatea evreilor” rămâne valabilă şi ea este foarte importantă în perspectiva profetică.

“Ei sunt Israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiascăfăgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Cristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!” (Rom. 9:4)

“Dumnezeu nu l-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte” (Rom. 11:2).

“Alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie pentru Neamuri” (Rom. 11:12).

Existenţa Bisericii este rânduită să “stârnească gelozia” evreilor (Rom. 11:11, 14).  Cât despre viitorul evreilor, întoarcerea lor la Dumnezeu este la fel de sigură ca şi legile naturii (Ier. 33:20-21), chiar dacă pentru unii ea pare încă ceva incredibil:

“Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: «Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.»”  În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi, din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută. După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum, tot aşa, ei acum n-au ascultat, pentru ca prin îndurarea arătată vouă să capete şi ei îndurare.

Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi.” (Rom. 11:25-32).

Când se va împlini “numărul deplin al Neamurilor”, Dumnezeu va “altoi” ramurile fireşti în “rădăcina” lor multimilenară şi-l va reaşeza pe Israel în prerogativele sale de popor ales din planul profetic al Împărăţiei mesianice.

Împărăţia lui Dumnezeu cu poporul Israel este tema principală a cărţilor profetice din Vechiul Testament. Majoritatea lor, asemenea simfoniilor lui Bach, se desfăşoară în tonalităţi sumbre, întunecate, dar se termină într-o tonalitate veselă, majoră, a împărăţiei viitoare. Puteţi vedea acest tipar în:

– Isaia 66:18-24

– Ezechiel 40 – 48

– Daniel 3:44; 12:1-3

– Osea 14:4-9

– Ioel 3:18-21

– Amos 9:11-15

– Obadia 21

– Mica 7:11-20

– Ţefania 3:13-20

– Zaharia 12 – 13 – 14

– Maleahi 4:1-3

Cartea profetului Zaharia a fost supranumită “Apocalipsa Vechiului Testament”. Iată cum descrie profetul acesta vremurile Împărăţiei viitoare a lui Israel:

“ În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim, şi vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; aşa va fi şi vara şi iarna. Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume. Toată ţara va ajunge ca şesul Iordanului, de la Gheba până la Rimon, la miazăzi de Ierusalim; iar Ierusalimul va fi înălţat, şi va rămâne liniştit la locul lui, de la poarta lui Beniamin până la locul porţii dintâi, până la poarta unghiurilor, şi de la turnul lui Hananeel până la teascurile împăratului. Ei vor locui în el, şi nu va mai fi nici un blestem în el; Ierusalimul va fi liniştit”.

“Toţi cei ce vor mai rămâne din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului, se vor sui în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, şi să prăznuiască sărbătoarea Corturilor. Dacă unele din familiile pământului nu vor voi să se suie la Ierusalim ca să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, nu va cădea ploaie peste ele. Dacă familia Egiptului nu se va sui, dacă nu va veni, nu va cădea ploaie nici peste ea; va fi lovită cu aceeaşi urgie cu care va lovi Domnul neamurile care nu se vor sui să prăznuiască sărbătoarea Corturilor. Aceasta va fi pedeapsa Egiptului, şi pedeapsa tuturor neamurilor care nu se vor sui să prăznuiască sărbătoarea Corturilor.

În ziua aceea, va sta scris până şi pe zurgălăii cailor: «Sfinţi Domnului!»  Şi oalele din Casa Domnului vor fi ca potirele de jertfă înaintea altarului. Orice oală din Ierusalim şi din Iuda va fi închinată Domnului oştirilor; toţi cei ce vor aduce jerfe vor veni şi se vor sluji de ele ca să-şi fiarbă carnea; şi nu vor mai fi canaaniţi în Casa Domnului oştirilor, în ziua aceea” (Zah. 14:8-21).

Avertismentul Domnului Isus pentru vremea sfârşitului nu are sens decât în acest context religios refăcut al Israelului:

“Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat.” (Mat. 24:20).

Biserica şi Israelul au statut egal înaintea lui Dumnezeu. Ce v-a făcut ultima dată să exclamaţi: “Extraordinar!”, “Formidabil!”, “Minunat!”, “Uimitor!” ?

O astfel de reacţie a avut apostolul Pavel la sfârşitul analizei teologice despre asemănările şi deosebirile salvării Israelului şi a Bisericii. Pentru a fi superioară, o gândire trebuie să fie deopotrivă analitică şi integratoare. Unii nu văd pădurea din cauza copacului, în timp ce alţii nu văd copacul din cauza pădurii. Trebuie să le vedem şi pe unul şi pe celălalt.

După ce face o evaluare analitică a aspectelor particulare legate de mântuirea prin credinţa cea adevărată, Pavel îşi încheie dizertaţia cu o concluzie care integrează totul într-o imagine complexă:

“O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Şi într-adevăr «cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?» Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.” (Rom. 11:33-36).

Dincolo de amănuntele specifice, apostolul Pavel a descoperit cu uimire că toţi oamenii şi toate neamurile sunt, paradoxal, egali şi egale înaintea lui Dumnezeu! Văzuţi de aproape, din vecinătatea imediată, evreii şi Neamurile, se deosebesc foarte mult între ei. Însă, de la înălţimea Cerului lucrurile se văd cu totul altfel. Şi anume, înaintea lui Dumnezeu, evreii şi Neamurile:

(a) sunt egali în păcătoşenie:

“După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum,

tot aşa, ei acum n-au ascultat, pentruca, prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare”(Rom. 11:30-31).

Înaintea sfinţeniei divine, cel mai păcătos om şi cel mai puţin păcătos sunt egali în vinovăţie.

(b) sunt egali în faţa îndurării Domnului:

“Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare faţă de toţi” (Rom. 11: 32).

(c) sunt egali în neştiinţă:

“Şi într-adevăr, «cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui?» (Rom. 11: 34).

(d) sunt egali în neputinţă:

“Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?” (Rom. 11:35).

(e) sunt egali în oportunităţi şi îndatoriri

Evreii şi neevreii sunt egali înaintea lui Dumnezeu în privinţa oportunităţilor oferite de El, dar şi a recunoştinţei datorate Lui:

“Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin” (Rom. 11: 36).

„Asemenea este împărăţia lui Dumnezeu cu o comoară ascunsă…“

Adanciri in Evanghelia Mantuitorului-500x500Asemenea este împărăţia cerurilor cu o comoară ascunsă în ţarină, pe care, găsind-o un om, a ascuns-o şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea.

Iarăşi, este asemenea împărăţia cerurilor cu un neguţător care caută mărgăritare bune.

Şi, aflând un mărgăritar de mult preţ, s-a dus, a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat.“ (Matei 13, 44-46)

Plină de un adânc înţeles este această asemănare, pe care a spus-o Iisus Mântuitorul. În ea se află taina şi înţelesul unei vieţi de creştin adevărat. Căci a fi un creştin adevărat şi a trăi o viaţă de putere creştinească nu înseamnă atât a nu face ceea şi ceea de frica focului din iad sau a face ceea şi ceea pentru că aşa porunceşte Dumnezeu, ci înseamnă mai ales a afla comoara cea ascunsă a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ştii tu ce înseamnă să afli această comoară? Înseamnă să afli dragostea cu care te-a iubit şi te iubeşte Dumnezeu, că pe Însuşi Fiul Său L-a dat Jertfă pentru tine, pentru iubirea ta şi pentru iertare ta. Să afli comoara cea ascunsă înseamnă să afli cât de mult te-a iubit Iisus Mântuitorul, că a murit pentru tine, pentru păcatele tale şi pentru mântuirea ta, să afli cât de mult te iubeşte Mântuitorul şi cum face totul să te atragă la El. Să afli comoara cea ascunsă înseamnă să afli puterea, să afli bucuria, să afli mângâierea, să afli lumina şi viaţa ce le capeţi când L-ai aflat cu adevărat pe Mântuitorul şi Jertfa Lui cea Sfântă şi când trăieşti o viaţă cu El. Numai când ai aflat această comoară, faci totul să o poţi dobândi şi să poţi dobândi şi viaţa cea de veci. O astfel de comoară aflase Apostolul Pavel când scria filipenilor: „Pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pe Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc… Ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui… Ca, doar, să pot ajunge la învierea din morţi“ (Filip. 3, 8-11). Apostol Pavel Îl aflase pe Mântuitorul – Comoara cea mai scumpă pe care o poate afla un om aici pe pământ – şi prin dobândirea acestei comori nădăjduia să dobândească şi învierea din morţi şi viaţa veşnică. „Cel ce Mă află, zice Domnul, a aflat viaţa“ (Pilde 8, 35).

Puţini sunt însă azi cei ce află această comoară. Împărăţia lui Dumnezeu este şi azi o comoară ascunsă pentru cei mai mulţi creştini. Lumea şi viaţa oamenilor de azi e plină de fărădelegi, de idoli şi de păcate tocmai pentru că oamenii n-au aflat comoara, arând în ţarina lor. O, ce înţeles adânc a pus Mântuitorul în acest lucru! Aşa se află şi comoara Împărăţiei lui Dumnezeu: arând în ogorul cel sufletesc, arând şi lucrând în ţarina inimii tale, în ţarina învăţăturilor mântuirii sufleteşti. Cum vrei să afli comoara Împărăţiei lui Dumnezeu, dacă tu nu sapi după ea, dacă tu veşnic nu lucrezi în ogorul cel sufletesc? Taina plugăriei este să ari mai adânc. O comoară – de roadă bogată – află plugarul când ară adânc. Aşa se află şi comoara Împărăţiei lui Dumnezeu: arând mai adânc, lucrând şi pătrunzând mai adânc în taina învăţăturilor sufleteşti. Noi arăm la suprafaţă şi de aceea nu aflăm comoara „ascunsă“.

Şi apoi ce ne spune mai departe asemănarea Mântuitorului? O mare schimbare s-a făcut în viaţa omului care aflase comoara cea ascunsă. Toată viaţa lui era cuprinsă şi pătrunsă acum de un singur gând şi o singură grijă: să-şi poată cumpăra ţarina cea cu comoara. Întorcându-se acasă, a început repede a vinde ce avea, să-şi facă bani de cumpărare. Cei de acasă şi vecinii lui se vor fi mirat de schimbarea omului (aşa cum se miră şi azi de schimbarea omului care a aflat comoara mântuirii sufleteşti). În întreg satul va fi umblat vorba: „Auzit-aţi, măi, ce a păţit omul cela şi cela? Cică vrea să-şi vândă tot ce are şi să-şi cumpere un dărab de loc slab şi nelucrat… Vai de el, săracul… poate a slăbit de minte“… Însă cel ce aflase comoara n‑avea grijă de şoaptele oamenilor, căci ştia el că ţarina lui cea nouă e mai scumpă decât toate averile oamenilor.

Aşa trebuie să se schimbe şi viaţa noastră când am aflat cu adevărat comoara Împărăţiei lui Dumnezeu. Dar să nu creadă cineva că această schimbare ar sta în aceea că omul trebuie să-şi vândă averea şi tot ce are, să poată dobândi Împărăţia lui Dumnezeu. Această schimbare trebuie înţeleasă aşa, că dintr-o dată ţi se deschid ochii şi mintea să afli şi să înţelegi că nimic din această lume n-are preţ faţă de Împărăţia lui Dumnezeu şi dobândirea ei. Când afli această comoară, de dragul ei îţi vinzi nu averea, ci patimile, plăcerile, poftele şi năravurile cele rele. În faţa acestei comori, afli că n-are nici un preţ ceea ce ţi se părea mai dulce… ba afli că e mai amar. Când ai aflat această comoară atunci îţi pui în slujba Domnului toate puterile, toată averea ta sufletească şi lumească, să o poţi cumpăra. Ca lui Zacheu ţi se deschide atunci şi punga pentru lucrul Domnului, pentru ajutorarea săracilor şi pentru lipsurile sufletului tău. Când ai aflat această comoară, atunci nu mai eşti tu sluga şi robul banilor şi al averilor tale, ci ele sunt slugile tale şi fac ce porunceşti tu.

Oamenii de azi ţin la plăceri, la înşelăciuni, la nedreptăţi, la strângeri de bani şi averi (zgârcenia) tocmai fiindcă n-au aflat comoara cea ascunsă.

Iisus a zis odată că „Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră“ (Luca 12, 34). Comoara oamenilor de azi sunt plăcerile şi bunurile cele lumeşti şi de aceea şi inima lor este acolo.

Eu te întreb, iubite cititorule, ai aflat tu comoara cea ascunsă a Împărăţiei lui Dumnezeu, ai aflat tu ce comoară este o viaţă trăită cu Domnul, L-ai aflat tu cu adevărat pe Mântuitorul şi, prin El, viaţa cea de veci? Dacă n-ai aflat‑o, eu te întreb: ce faci tu ca să o poţi afla şi cumpăra?

În pilda de mai sus, Iisus Mântuitorul a asemănat Împărăţia lui Dumnezeu şi cu un neguţător care umblă şi îşi bagă banii şi averea în cumpărarea unui mărgăritar de preţ mult. În legătură cu aceasta, îmi aduc aminte de o mult grăitoare întâmplare. În anul 1918, când se temeau oamenii că rămân banii pe nimica, un mare bogătan şi-a băgat toţi banii într-o piatră scumpă. Însă pe urmă, la un an, s-a adeverit că piatra era mincinoasă (falsă) şi astfel bogătanul şi-a pierdut toţi banii. Aşa păţesc toţi acei mulţi, mulţi creştini, care îşi cumpără în această viaţă comori care, pe urmă, când moare omul, se adeveresc că-s mincinoase şi n-au nici un preţ.

Astfel de comori stângi şi tu, iubite cititorule?

 

Imparatia cerurilor – Emmanuel Carrere

49  Lei

Plecand de la propria experienta religioasa, Emmanuel Carrere isi imagineaza, cu abilitatea unui anchetator, inceputurile crestinismului si urmareste totodata parcursul si invataturile apostolilor Luca si Pavel. De asemenea, in demersul sau, incearca sa inteleaga de ce credinta continua sa aiba o putere atat de mare de doua mii de ani incoace.

Desi astazi se declara agnostic, Carrere evoca fervoarea religioasa de care a fost cuprins la inceputul anilor 1990, cand asista constant la toate slujbele, citea si comenta pasaje din Biblie.

Cartea sa reprezinta insa si o meditatie asupra istoriei, asupra insemnatatii crestinismului in lumea de azi si asupra felului in care acesta ne influenteaza pe toti, credinciosi si necredinciosi laolalta.

Imparatia Cerurilor e o carte complexa, desavarsita, in acelasi timp sobra si jucausa, impetuoasa si interiorizata, savanta si pe intelesul tuturor. Este, cu siguranta, capodopera lui Carrere.

„Precum ultimele patru carti ale mele, Imparatia Cerurilor este si ea o carte despre mine.

Cand scriu, ma las absorbit de o arheologie personala. E ca si cum as face sedinte de psihanaliza ca sa ma cunosc mai bine, dar si ca sa progresez, sa devin o fiinta mai buna in sens moral, dar nu numai: daca ajung sa ma domin, sper sa devin mai constient de mine insumi, insa si mai liber.“ – Emmanuel Carrere

Fragment:

” Pavel facea cu totul altceva decat sa demonstrez cu ajutorul Scripturilor validitatea si credibilitatea doc. trinei. Spunea: Dormi, desteapta-te! Daca esti dispus inima ta sa ma asculte, atunci te vei trezi. Iar viata ti se va schimba cu totul. Nici nu vei mai intelege macar curn de-ai putut trai o asemenea viata grea si tenebroasao cum de altii continua sa o traiasca de parca viata ar fl, fara a se indoi de nimic. Spunea: Esti o omida sortita sa devina fluture. Daca i s-ar putea explica omizii ce o asteapta, cu siguranta i-ar veni greu sa priceapa. I-ar fi frica. Nimeni nu se hotaraste usor sa inceteze sa fie ceen ce este, pentru a deveni altceva decat el insusi. Chiar daca aceasta este Calea. Odata trecut de partea cealalta, nici macar nu ti-1 mai aduci aminte pe cel care eral candva, cel care isi batea joc sau care era inspaimantat, ceea ce e totuna. Unii insa isi amintesc: acestia sun t cele mai bune calauze. Iata de ce eu, Pavel, iti povestesc toate astea.
Pavel mai spunea ca sfarsitul vremurilor era aproape. Era absolut convins de asta si era unul dintre primele lucruri de care isi convingea si interlocutorii. Sfarsitul vremurilor era aproape, intrucat omul acela pe care il nu-mea Christos inviase, si daca omul acela pe care il numea Christos inviase, asta se datora faptului ca sfarsitul ltiurilorilor era aproape. si nu era aproape la modul abstract, cum putem spune ca e moartea fiecaruia dintre noi, tare se poate intarnpla in orice clipa. Nu, zicea Pavel, are Zliba loc in timpul vietii noastre, a celor care stam acum tle vorba. Niciunul dintre noi, cei de aici, nu va muri fara fi vazut pe Mantuitor umpland cerul cu puterea lui si tlespartindul pe cei buni de cei rai. Daca interlocutorul rldica din umeri, nu merita sa mai continue. Ar fi fost la fel de inutil ca a expune calea lui Buddha unuia pe uare 1-ar fi lasat rece primul dintre adevarurile nobile ale hudismului — totul in viata omului este schimbare si suferinta — si intrebarea care, logic, ii vine in continuare: vxista vreo modalitate de a scapa din lantul de schimbari de suferinte? Cineva care nu este de acord cu diagnos-lcul respectiv si nu isi pune problema remediului, cineva ;fruia viata i se pare foarte buna asa cum este ea nu are iliciun motiv sa fie interesat de budism. Tot astfel, cineva are, in secolul I al erei noastre, nu avea chef sa creada ca hunea se indrepta catre un sfarsit iminent nu era bun de client pentru Pavel. ”

Cartea Imparatia cerurilor – Emmanuel Carrere face parte din categoria Literatura contemporana a librariei online Libris.ro si este scrisa de Emmanuel Carrere. Cartea a fost publicata in 2016 la editura TREI.
Livrarea se face din stoc din depozitul de carte Libris in 24-48 ore, in zilele lucratoare. Transportul este gratuit prin curier rapid, oriunde in Romania, pentru orice comanda de minimum 50 de lei. Pentru orice solicitare apelati call center-ul Libris de luni pana vineri intre orele 8-20.

 

 

,,Împărăţia Lui Dumnezeu este în inima voastră şi ea se răpeşte şi silitorii o răpesc pe ea’’  –  Sfânta Scriptură

Împărăţia Lui Dumnezeu,,Împărăţia Lui Dumnezeu este oriunde se află un om centrat lăuntric în Iisus, un om care se distinge prin puritatea şi smerenia sufletului său. Într-un astfel de suflet se străvede Iisus. A fi luminat de conştiinţa Lui Dumnezeu, a fi curat şi smerit cu inima este singurul argument valabil al Împărăţiei. Aceasta este taxa de intrare pe care trebuie să o plătească omul pentru a intra în Rai. Şi portiţa pe care el intră dincolo este însăşi inima sa. Odată deschisă către Dumnezeu, inima este inundată de dragostea, lumina şi infinitatea Lui. Duhul Sfânt este cel care ,,stimulează’’ în noi bucuria veşnică a Raiului, pentru că Raiul este o stare şi nu un loc anume’’ (Părintele Arsenie Boca)

De noi depinde dacă dorim să păstrăm Împărăţia Lui Dumnezeu în inima noastră.

Împărăţia Lui Dumnezeu ne-a fost dăruită nouă, odată cu Taina Sfântului Botez, când ne-am învrednicit de darurile cele mai de preţ din lume, darurile Sfântului Duh. Bunul Dumnezeu nu ne forţeză să îi dăruim inima noastră, nu ne forţează să îi dăruim iubirea noastră – cheia Împărăţiei Sale, nu ne forţează să tânjim mereu după dulceaţa Harului Sfânt şi să ne silim să Îl păstrăm odată ce Acesta ne cercetează…

Aşa cum spunea Părintele Arsenie Boca, noi oamenii, fiinţe sprituale ale creaţiei făcute după chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu suntem liberi, posedăm voinţă proprie, decizia de a crede în Dumnezeu sau de a fi ateu fiind o faptă a libertăţii, deci de noi depinde dacă dorim să gustăm bucuria de a trăi în lumina dumnezeiască, în Paradis, sau suferinţa prăbuşirii din armonia paradisiacă, călcând de bună voie rânduiala stabilită de Dumnezeu.

Bunul Dumnezeu ne-a înzestrat ca pe îngeri, cu libertate.

El nu ne forţează să Îl chemăm în viaţa noastră, în mintea noastră, în sufletul nostru, în inima noastră. El aşteaptă răbdător şi iubitor să curăţim inima noastră de toată răutatea şi mizeria păcatelor noastre, curăţire care este condiţia esenţială pentru unirea cu Acesta, pentru că Dumezeu se odihneşte şi sălăşluieşte doar într-o inimă curată, doar cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu (vezi Matei 5, 8)

În fiecare om se află o fărâmă de Dumnezeu.

Fiecare om este creat după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu. Un om poate fi mai păcătos decât altul, păcatele sale ascunzând această fărâmă de dumnezeire, dar Dumnezeu continuă să existe în fiecare om, chiar dacă sufletul şi inima acestuia sunt pline de noroiul păcatelor. Dumnezeu aşteaptă ca acest diamant dăruit cu iubire fiecăruia dintre noi, să strălucească din nou, după ce am spălat noroiul patimilor noastre cu lacrimi de pocăinţă, după ce am curăţat locaşul inimii noastre de tot ce a fost rău şi murdar prin Sfântele Taine ale Spovedaniei şi Împărtăşaniei, făcând ca diamantul dumnezeirii noastre, să strălucească cu mai multă putere.

Deoarece oamenii trăiesc slava dumnezeiască potrivit stării lor duhovniceşti, curăţirea inimii este necesară încă din timpul acestei vieţi. Sfântul Grigorie Palama subliniază: ,,Aşadar, omul trebuie mai întâi să se curăţească pe sine, şi apoi să primească mântuirea.’’  Curăţirea inimii, insistă şi părinţii filocalici, e necesară pentru desăvârşirea umană. Se folosesc în scrierile lor sintagme precum: ,,inima străpunsă’’, ,,inima desăvârşită’’ sau ,,inima curată.’’ Diadoh al Foticeii vorbeşte despre ,,simţirea minţii’’ şi ,,simţirea inimii’’ la care ajunge cel curăţit de patimi.

Avuţia noastră cea lăuntrică trebuie să fie deci, o inimă curată şi smerită.

Ea trebuie sa fie o inimă care să fie în pieptul nostru, dar care trebuie să bată şi pentru semenii noştri, care să fie o inimă gata să înfrunte orice sacrificiu pentru Dumnezeu şi semeni, o inimă care să te facă puternic pentru a putea lupta atunci când Adevărul despre Evanghelia Lui Hristos este contestat, o inimă care să ardă de iubire pentru Dumnezeu şi semeni, o inimă care să cânte mereu pe acordurile rugăciunii noastre, o inimă care să fie mereu sălaşul Sfântului Duh. Şi când Harul Sfânt e în inima ta, eşti cel mai avut om de pe pământ, fiindcă ai Împărăţia Lui Dumnezeu înlăuntrul tău.

Inima este aşadar  după cum spune şi Cuviosul Isaia Pustnicul, în legătură cu ultimile izvoare ale binelui şi răului. Deasemenea, inima este centrul mai presus de fire, deoarece Harul Lui Dumnezeu se află în ea de la Sfântul Botez, (Galateni 3, 27), se află în inimă, unde stă ca pe un tron. Acest lucru ne învaţă Însuşi Mântuitorul, în Sfânta Evanghelie, zicând: ‘’… Împărăţia Lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru’’ (Luca 17, 21).

Şi Sfântul Apostol Pavel zice:

,,Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, care strigă: Avva, Părinte’’ (Galateni 4, 6), şi ‘’… pentru că El, după bogăţia slavei Sale, să vă dea ca prin Duhul Său să fiţi puternic întăriţi în omul cel lăuntric, ca Hristos să se sălăşluiască prin credinţă în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire”(Romani 3, 17-18).

Sfântul Isaac Sirul zice:

,,Iată, cerul este înlăuntrul tău de vei fi curat; şi întru sine vei vedea îngerii şi lumina lor şi pe Stăpânul lor cu dânşii’’ Iar în alt loc, spune: ,,Sarguieste-te a intra în cămara ta cerască că una este aceasta şi aceea’’ (Cuv. 43 şi 30). Tot acesta descrie acest loc: ,,Pământul cel duhovnicesc se află înlăuntrul omului curăţit sufleteşte, soarele care străluceşte peste acest pământ este lumina Sfintei Treimi. Văzduhul pe care-l respiră cel care locuieşte acolo este Sfântul Duh. Viaţa, veselia, bucuria acelui loc este Hristos. Aceasta este împărăţia Lui Dumnezeu ascunsă înlăuntrul nostru, după cuvintele Domnului.” (Tuturoi Cristian)

,,Nimic nu este mai de preţ decât o inimă curată, pentru că o astfel de inimă devine tron al Lui Dumnezeu. Şi ce este mai plin de slavă decât tronul Lui Dumnezeu? Cu siguranţă că nimic. Dumnezeu spune despre cei cu inima curată: ,,Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (II Corinteni 6, 16) Aşadar, cine este mai fericit decât aceşti oameni? Şi de ce bunuri pot să rămână lipsiţi? Nu se găsesc toate darurile şi harismele Sfântului Duh în fericitele lor suflete? De ce mai au nevoie? De nimic, cu adevărat de nimic! Pentru că Îl au în inima lor pe Însuşi Dumnezeu! (Sfântul Nectarie)

Dumnezeu vrea inima noastră spre a-i fi Lui tron, spre a se sălăşlui acolo ca Împărat.

,,Fiule, inima ta, dă-mi-o mie.’’ Se bucură când i-o dăruim cu toată evlavia, cu toată dragostea, cu toată râvna, fiindcă aşa ne dorim noi, fiindcă aşa simţim noi şi nu fiindcă ne forţează cineva, nu vrea să fim constrânşi de nimeni şi de nimic atunci când dorim să ,,răpim’’  Împărăţia Lui Dumnezeu în inima noastră. Pe tronul inimii noastre  poate împărăţi deci, Dumnezeu sau diavolul, pentru că întunericul în care ne petrecem viaţa de aici continuă şi în viaţa de dincolo, iar cei care vieţuiesc aici întru dreptate, în lumina credinţei Domnului nostru, dincolo sălăşluiesc în viaţa cea fericită, aşa cum spune cântarea: ,,Întru lumina Ta vom vedea lumina’’

Părintele Iustin Pârvu, spunea că:

,,Raiul este aproape, depinde care îţi este natura faptelor. Dacă faci un lucru bun, o faptă bună, generoasă, nu simţi că pluteşti? Ei, atunci intuieşti natura Raiului, te simţi ca în Rai.’’ Tot părintele Iustin Pârvu povestea cum ,,un frate care a păcătuit, a mers la un Sfânt Părinte şi l-a întrebat ce trebuie să facă: ,,Ai căzut? Ridică-te!’’, i-a spus acesta. ,,M-am ridicat, dar am păcătuit din nou’’, i-a răspuns omul. ,,Nu-i nimic, i-a spus părintele, te ridici din nou! Clipa finală trebuie să te găsească fie ridicându-te, fie căzând, dar în luptă cu tine însuţi şi cu ispitele. Numai aşa găseşti calea spre Rai’’.

Părintele Arsenie Boca a spus că:

,,în fiecare om luat la întâmplare, este ascunsă Împărăţia lui Dumnezeu, imparatia cerurilor, care este desăvârşirea şi maturizarea sufletului. Raiul, o astfel de zare dulce nu se desluşeşte însă omului care nu vrea să sufere nimic. Şi spun părinţii că niciun chin, nicio suferinţă îndurată aici pe pământ nu pot compensa frumuseţea şi desfătarea veşnică pe care a gătit-o Dumnezeu omului în Rai. Ce este iadul? Pedeapsa care face ca iadul să fie iad cu adevărat, este durerea sufletului că L-a pierdut pe Dumnezeu şi întunericul palpabil al morţii sufleteşti.’’

Duhul Sfânt lucrează înlăuntrul nostru şi întemeiază Împărăţia Lui Dumnezeu.

Căci nu degeaba vorbeşte cuvântul Sfintei Scripturi:  ,,Împărăţia Lui Dumnezeu este în inima voastră şi ea se răpeşte şi silitorii o răpesc pe ea’’Când dobândeşti Harul Sfântului Duh? Când împlineşti poruncile Domnului, când cercetezi Biserica Domnului, când devii un om virtuos când virtutea ta cea mai de preţ este iubirea de Dumnezeu şi semeni.

De iubire sunt legate toate poruncile lui Dumnezeu.

Atunci când Mântuitorul a fost întrebat de un oarecare cărturar care este cea dintâi poruncă din Lege, i-a răspuns: „Să iubeşti pe Dumnezeul tău din tot cugetul tău, din tot sufletul tău, şi din toată puterea ta, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’’ Toată Evanghelia este o poveste de iubire.

Toată viaţa noastră se construieşte şi poate avea un rost doar pornind de la iubire şi sfârşind în iubire. Cu toate acestea, este foarte greu să vorbeşti despre iubire. Este greu nu pentru că iubirea ar fi grea, ci pentru că noi, prin cădere, ne-am îndepărtat atât demult de ea, încât cu anevoie mai înţelegem despre ce este vorba.

Atât de mult ne-am îndepărtat de Dumnezeu şi de starea noastră normală, aceea de a iubi, încât iubirea, în drumul către desăvârşire, către Dumnezeu, pe care trebuie să-l săvârşească orice om, este pusă de Sfântul Ioan Scărarul în Scara sa ca ultimă treaptă. Şi noi cu uimire şi cutremur, şi nu fără o oarecare deznădejde, putem descoperi cât de anevoios este drumul până la iubire, câte trepte duhovniceşti trebuie să parcurgem până a o cunoaşte, trepte pe care noi suntem departe nu doar de a le fi călcat, ci chiar de a le fi gândit. (Ieromonahul Savatie Baştovoi)

Iubirea se învaţă în timp, cu ajutorul Bunului Dumnezeu.

Iubirea îţi invadează inima şi sufletul după ce ai trecut prin mai multe încercări, după ce ai învăţat mai multe lecţii de viaţă: lecţia umilinţei şi smereniei, lecţia bunătăţii, lecţia blândeţii, lecţia adevărului, lecţia frumosului, lecţia modestiei, lecţia iertării, lecţia credinţei, lecţia rugăciunii, lecţia nădejdii, lecţia slujirii Lui Dumnezeu şi a aproapelui, lecţia dreptăţii, a hărniciei, a curajului, lecţia lepădării de sine. Pentru a învăţa aceste lecţii şi a obţine note maxime la examenele vieţii, este nevoie să ai iubire în suflet pentru Dumnezeu şi semeni.

Cu cât înveţi câte o lecţie, cu atât iubirea devine mai mare şi când ai învăţat toate lecţiile, atunci iubirea ta e desăvârşită, e o iubire infinită din care vrei să dăruieşti tuturor celor din jur, întregii lumi şi în primul rând Lui Dumnezeu, care ţi-a dăruit Împărăţia Sa înlăuntrul tău, care e viaţa, sprijinul, ajutorul, Mântuitorul tău, izvorul de iubire de la care tu te-ai adăpat, ţi-ai potolit setea de iubire şi ai primit-o în dar pentru totdeauna.

,,Cât de sus înalţă sufletul îndrăgostit de Dumnezeu iubirea sa pentru El, răsplătită de iubirea dumnezeiască! Această iubire dumnezeiască învăluie sufletul ca un nour uşor şi-l poartă spre izvorul nesecat al iubirii, spre iubirea cea în veci nepieritoare, umplându-l de lumina cea veşnică. Sufletul rănit de iubirea dumnezeiască pururea se bucură, se veseleşte, tresaltă de bucurie şi joacă, fiindcă şi-a aflat odihna în iubirea Domnului, ce i se pare a fi o odihnă pe ape. Nici unul din lucrurile întristătoare ale lumii nu-i mai poate tulbura liniştea şi pacea şi nici unul din cele pline de durere nu-i poate răpi bucuria şi desfătarea.” (Sfântul Nectarie)

,,Iubirea e fundamentul ființei noastre.”

Căutând iubirea, îl cauți, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fără să-ți dai seama. Chiar dacă nu ești un bun creștin, simți cumva, straniu, de fiecare dată când iubești și ești iubit, că acolo, în iubire, e adevărul. Cauți iubirea toată viața, ai nevoie de ea chiar și atunci când te prefaci că nu mai ai, o trăiești greșit, o trăiești strâmb, dar o iei de la capăt. Gravitezi în jurul ei, te străduiești mereu să o înțelegi, pentru că simți că acolo e împlinirea și fericirea. Noi, oamenii, nu putem să nu iubim, să nu vrem să fim iubiți. Pentru că asta e fundamentul ființei noastre.

Dumnezeu este iubire și tot ceea ce este în lumea asta tânjește după iubire. Dumnezeu a creat totul după chipul și după asemănarea Lui, după tiparul Lui, al relației Treimii. Dumnezeu e o relație, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creați ca oameni să participăm la bucuria relației din Dumnezeu și cu Dumnezeu. Să trăim iubirea. Să fim împreună. De aceea se spune că Raiul e comuniunea cu toți, iar iadul e neputința de a mai iubi. (Părintele Pantelimon)

După învăţătura Tradiţiei şi a Scripturii, Împărăţia Lui Dumnezeu este cunoaşterea Lui Dumnezeu, iubirea fată de El, unirea cu El şi viaţa întru El. Este ,,dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt’’ (Rom. 14, 17). Este Împărăţia iubirii între Dumnezeu şi noi şi între noi înşine.

Să strigăm mereu la Bunul Dumnezeu, să ne cuprindă inima cu dulceaţa Harului Sfânt.

El ne ajută să ne simţim fericiţi, iubiţi, puternici; el face că rugăciunea să cânte mereu în inima noastră; face ca la fiecare bătaie a inimii noastre să simţim prezenţa Lui Dumnezeu;  să Îi simţim iubirea care ne inundă inima şi ne face cei mai fericiţi oameni de pe pământ.

Cu Bunul Dumnezeu alături, nu te mai poţi teme de nimic, nu te mai poţi teme nici de răutatea oamenilor, nici de nedreptatea lor, nici de indiferenţa lor, nici de marginalizarea la care eşti supus uneori, nu te mai temi de nimic, fiindcă El e: întărirea, izbăvitorul, sprijinitorul, ,,Tovarăşul ” tău permanent, prietenul tău cel mai bun şi mai devotat, care este alături de tine, chiar dacă toţi ceilalţi te părăsesc, e Domnul iubitor, care ţi-a dăruit Împărăţia Lui în inima ta.

Să ne rugăm, deci să putem alunga ploia de păcate care se abate mereu asupra noastră, prin punerea de început bun în vieţile noastre, prin respectarea Poruncilor Lui Dumnezeu, prin dobândirea virtuţilor creştine, prin albirea sufletelor noastre cu baia Spovedanii şi a Sfintei Împărtăşanii, prin dobândirea Sfântului Duh în sufletele noastre, care să ardă din iubire pentru Dumnezeu şi semeni! Mult m-aş bucura dacă am putea să avem o viaţă plăcută Bunului Dumnezeu, ca să putem să trăim încă de aici de pe pământ starea de Rai şi să ne întâlnim cu toţii în Raiul veşnic! De noi depinde spre ce ne îndreptăm spre Raiul luminos sau spre întunecatul iad…

Iubind pe Dumnezeu şi aproapele tău din toată inima ta, cercetând Biserica Lui Dumnezeu, te învredniceşti de toate virtuţile creştine.

Devii un om smerit, un om înţelept, un om milostiv, un om care are nădejde tare în Mila şi purtarea de grijă ale Bunului Dumnezeu, devii un om cu pace şi linişte în suflet, devii un om în care mereu cântă rugăciunea în inima şi pe buzele sale. Devii un om care slujeşte cu dragoste aproapelui şi Lui Dumnezeu, devii un om care nu cunoaşte egoismul, care nu cunoaşte pizma care nu cunoaşte ura.

Devii un om cu inima curată şi smerită, devii un om care împlineşte poruncile Lui Dumnezeu, un om care şi-a stabilit drept scop principal al vieţii sale dobândirea Duhului Sfânt în inima sa. Şi atunci cu siguranţă omul care este capabil de o asemenea iubire este un om iubit de Dumnezeu, este un om care poate nădăjdui la mântuirea sa, e omul care are cheia care deschide cerul, e un om care deschide poarta Raiului cu această cheie, e omul care se va învrednici de viaţa veşnică în Împărăţia Lui Dumnezeu.

Să ne luptăm aşa cum spunea Sfântul Ioan de Kronștadt împotriva păcatului de orice fel până la ultima picătură de sânge.

Să ne aducem aminte că ne luptăm pentru o fericire care va dura veacuri nesfârşite; pentru împărăţia Lui Dumnezeu, Împărăţia dreptăţii, păcii, bucuriei în Duhul Sfânt, care începe încă de aici, şi ostenelile dreptăţii, ostenelile luptei se vor ridica iar după fiecare succes în luptă obţinut cu ajutorul Lui Dumnezeu vom simţi în noi pace, mulţumire de noi înşine, înrudire cu Dumnezeu, comuniune strânsă cu El – lumină, putere, îndrăzneală, biruinţa duhului. Păcatul însă înjoseşte totul, spurcă; el trage spre întuneric, spre întristare, spre strâmtoare; slăbănogeşte tot sufletul, îl ucide, îl lipseşte în mod tiranic de Harul Lui Dumnezeu, domnind tâlhăreşte şi neruşinat în sufletul păcătosului.

Să ne rugăm aşadar să avem mereu înlăuntrul nostru Împărăţia Lui Dumnezeu; să avem mereu în inima noastră Harul Sfântului Duh care ne bucură şi îmbată sufletul cu o băutură divină şi cu  desfătarea sa mult dorită, care ne bucură inima fiindcă iubirea Lui Dumnezeu s-a sălăşluit într -însa; fiindcă a primit tainică încredinţare că Dumnezeu o iubeşte; fiindcă pacea, liniştea şi netulburarea domnesc într-însa; fiindcă s-a învrednicit de bucuria desfătării şi pregustării raiului de aici, de pe pământ.

Să cântăm împreună cu îngerii din ceruri, care pururea laudă şi preamăresc pe Domnul:

”Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!’’ Să lasăm grijile vieţii pământeşti măcar o clipă şi să ne unim glasul cu al lor. Să dăm slavă Celui ce ne-a făcut chip după chipul Său şi ne-a pus stăpâni peste toate vieţuitoarele pământului; Aceluia care din dragoste pentru noi şi-a dat singurul Fiu în mâna noastră ca să ne răscumpere păcatele!

Să închidem ochii şi pentru o clipă să ne prefacem într-o steluţă. ,,N-o opri. Eşti tu, suflete, scânteia divină coborâtă pe pământ! Las-o liberă! Iată ea se înalţă, se întâlneşte cu alte steluţe, se îmbrăţişează, dansează şi îşi continuă urcuşul. E din ce în ce mai multă lumină. E un tot de lumină. Porţile cerului sunt deschise şi lumina te primeşte în ea. Ţi-e bine. Ţi-e bine ca atunci când erai copil şi te cuibăreai în braţele mamei. Simţi mângâierea şi te simţi liber. Eşti mulţumit deplin. Priveşte-te! Zâmbeşti!

O, Doamne, acum Te văd! Acum Te simt! Eşti aici, în inima mea! Eşti în mine. Doar eu te acoperisem cu gândurile mele, cu vorbele mele, cu faptele mele, cu neştiinţa mea, cu grijile mele de om.

Doamne, Te rog, iartă-mă! Ce orb am fost! Acum am deschis ochii şi Te-am recunoscut! Eşti Tu, acela DINTOTDEAUNA!’’

Omule, acum că L-ai regăsit pe Dumnezeu, că L-ai văzut întâi în tine, apoi în mine, apoi în flori, apoi în soare, nu-L mai pierde! CĂCI NU-I CALE DE-A TRĂI FĂRĂ EL!’’ (vezi prefaţa  la: Carte de Căpătâi, Mănăstirea Bârsana, 2007)

 Care este semnificația jerfei lui isus?

Isus a venit ca să fie jerfit pentru toți oameni. Mesajul a fost anuntat înca de la inceputul istoriei umane, în slăvirea Divinităti prin sacrificiul lui Avraamși sacrificiul Pastelor, cu și mai multe delalii predicată în varì profetii în Vechiul Testament. De ce a fost el (Isus) atât de important? Biblia declară că Legia este clară:

Fiincă plata păcatului este moartea:… (Romani 6 : 23)

“Moartea” este literal ‘separarea’. Când sufletul se desparte de trup, omul piere fizic. Întrun mod similar, omul este separat spiritual de Dumnezeu. Aceasta este adevarat pentru că Dumnezeu este Sfânt (fără păcat) în timp ce nou suntem corupți prin păcatul original.

Romanian Slide1

Aceasta lucru poate fi văzut în această imagine, cu omul pe o stâncă în timp ce Dumnezeu este pe o altă stîncă, ca o genune între noi și Dumnezeu. Este ca o ramură uscată, care separată de copac, este moartă, tot așa și noi separați de Dumnezeu, suntem morți spiritual.

Această separare cauzeaza vinovăție și frică. Ceace în mod natural încercăm să facem, este să contruim poduri (de la moarte) la viață, prin Dumnezeu. Pentru noi sunt diferite modalități: unii se duc la biserică sau templu sau moscheie, fiind religioși, făcând lucruri bune, meditând, încercând să fie mai apți la alții, să fie mai rugative, etc. Unii oameni ajung mari prin lucruri bune și repetate. Să vedem o figură în acest sens:

Problema este că eforturile noastre, meritele, sacrificiile și asceza practicată etc., deși este buna, nu este suficientă ca să nu moară, căci ‘păcatul original’ rămâne. Cu toate că vrem să facem poduri, Dumnezeu rămâne separat căci genunea este prea mare. Ce este important e că deși religia sau morala sunt bune, dar rămâne rădăcina problemei. Este ca și cum am încercat să vindecăm cancerul (care ne omoară) mâncând numai vegetale. Da, vegetalele sunt bune dar insuficiente ca să vindece cancerul. Tatamentul adevărat este total diferit.

De aceia Legea înseamnă Știrile Rele – și de multe ori refuzăm să ne gândim, având atâtea de făcut și poate că Legea cumva dispare. Dar mai întâi trebuie să stim că este cancer, că diagnosticul este adevărat; tot așa și Biblia accentuiază că Legea păcatului este moartea și că tămăduirea este simplă dar puternică.

 Fiincă plata păcatului este moartea dar … (Romani 6 : 23)

Acest cuvânt simplu, ‘dar’, este direcția mesajului întoacerii înapoi, Știrile Bune prin evanghelie – tămăduirea.

 Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Cristos Isus, Domnul nostru. (Romani 6 : 23)

Vestea bună este că evanghelia prin sacrificiul lui Isus este suficient ca să facă un podul de la om la Dumnezeu. Stim acum că după 3 zile , Isus a înviat din morți , fizic. Astăzi unii oameni nu cred că Isus a înviat cu adevărat, deși evidențele sunt multiple. Sacrificiul lui Isus a fost profețit precum și sacrificiul lui Avraam și prin inaugurarea sacrificiul Pastelor.

Isus a fost uman dar fără păcat. De aceea omul Isus a putut să facă prin genune, de la om la Dumnezeu. El este Podul spre Viață, ca în exemplul de mai jos

Observați cum prin sacrificiul lui Isus, ‘darul’ este oferit. Indiferent ce dar, ca să fie dar trebuie să nu muncești sau să meriți prin merit. Pînă la urmă, dacă meriți nu mai este dar! În același mod, este imposibil să meriți sacrificiul lui Isus. Este un dar. Simplu.

Și ce este un dar? Este ‘viață eternă’. Înseamnă că păcatul meu și altău care duce la moarte este anulat. Prin Isus ca sacrificiul, podul a fost trecut și Dumnezeu aferă viață veșnică. Isus a făcut acest dar prin învierea din morți, dovada că este Domn. Este atât de puternic.

Eu și cu tu putem să trecem peste Podul Vieții. Încă adată, ca dar, fără să plată. Dar ca să primești darul trebuie să ‘vrei’. Oricine face dar poate să primească (“Da, primesc”) sau nu (“Nu, mulțumesc”). Darul încă trebuie să fie acceptat. În următoarea figură vedem cum putem să ‘umlăm’ pe Podul spre Dumnezeu și oferit nouă.

Sacrificiul lui Isus este un Dar pentru oricine vrea să primească

Și cum primim darul acesta? Biblia spune:

 Fiincă “oricine va chema Numele Domnului, va fi mîntuit” (Romani 10 : 13)

Observați că premiza este la ‘toata lumea’. Pentru că Isus a înviat din morți, este viu acum și este ‘Domn’. Dacă accept darul acesta, el răspunde și așteaptă să converezi cu el. Poate nu ai făcut niciodată asta. Uite un ghid cum să vorbești cu el, cum să te rogi.

Doamne incantare magică. Nu există cuvînte specifice care să devină puternice. Este doar încrederea ca precum Avraam va răspunde. Evanghelia este puternică și totuș simplă în același timp. Fiți deci liberi sau dacă vreți ca un ghid, vorbind sau tăcut în spirit ca să primești, prin Isus, darul acesta.

Doamne Isuse ,am înteles că prin faptul că am păcătuit în viața sunt separat de Dumnezeu. Deși am încercat mult ca să fiu bun, ori ce fac rămîn separat de punte. Dar am înțeles că prin moartea Ta sacrificiul a fost spălat – chiar și păcatul meu. Cred că prin învierea din morți tu ai făcut posibil să fie suficient sacrificiul Tau suprem . Te rog să mă speli de păcat și să mă aduci la Dumnezeu și viața veșnică. Nu vreau să rămîn sclav în păcat deci eliberează-mă. Îți mulțumesc Doamne Isuse că ai făcut aceasta pentru mine și te rog să mă ghidezi in continuare toată viața cat o mai am de trait .   Amin

Dumnezeu nu se lasa batjocorit, desi unii incearca

John Lennon:

Cu cativa ani inainte de a muri, intr-un interviu pentru o revista americana , el a declarat:
‘Crestinatatea va lua sfarsit, va disparea. Nu este nevoie sa imi sustin aceasta idee. Sunt sigur. Nu am ce spune despre Isus, insa cei ce-L urmau erau oameni prea simpli, astazi noi suntem mai cunoscuti decat El’
 (1966).

Lennon, dupa ce a declarat ca membrii formatiei Beatles erau mai cunoscuti decat Isus Christos, a fost impuscat mortal, de sase ori.

Tancredo Neves
 (Presedinte al Braziliei ):

In timpul campaniei prezidentiale, acesta a declarat ca, daca ar obtine 500.000 de voturi din partea partidului sau, nici Dumnezeu nu l-ar mai putea indeparta de la Presedintie.

Bineinteles, a obitnut voturile, insa s-a imbolnavit cu o zi inainte de a deveni presedinte, apoi la scurt timp a murit.

Cazuza
 (Compozitor, cantaret si poet bi-sexual):

In timpul unui spectacol in Canecio ( Rio de Janeiro ), in timp ce isi fuma tigara, a pufait fumul in aer si a spus: ‘Doamne, asta e pentru tine.’

A murit la varsta de 32 de ani, de CANCER pulmonar, intr-un fel groaznic.

Cel care a construit Vasul Titanic:

Dupa ce s-a incheiat construirea Vasului Titanic, un reporter l-a intrebat cat de sigur era vasul. El a raspuns cu un ton ironic:
‘Nici chiar Dumnezeu nu il poate scufunda’
.Cred ca stiti cu totii ce a urmat .

Marilyn Monroe (Actrita):

A fost vizitata de Billy Graham, in timpul unei reprezentatii a unui spectacol. Acesta a declarat ca Spiritul Lui Dumnezeu l-a trimis sa ii predice. Dupa ce a ascultat ceea ce a avea de spus Predicatorul, ea a replicat:‘N-am nevoie de Iisus al tau’.O saptamana mai tarziu, a fost gasita moarta, in apartamentul ei.

Bon Scott (Cantaret)
:

Fostul vocalist al formatiei AC/DC. Intr-un cantec din 1979, el spunea:‘Nu ma opriti: ma indrept pe drumul meu, pe drumul care duce in infern’.
Pe 19 februarie 1980, Bon Scott a fost gasit mort, inecat cu propria voma.

Campinas (in 2005)
:

In Campinas ,Brazilia, un grup de tineri beti, au luat, in drum, o alta prietena….Mama a insotit-o pana la masina si, ingrijorata de starea in care se aflau prietenii ei, i-a spus tinand-o de mana pe fata urcata in masina:
‘Fiica mea, mergi cu Dumnezeu si fie ca El sa te apere.’

Aceasta a raspuns: ‘Poate doar daca El merge in portbagaj, pentru ca aici, inauntru, ….e deja plin.’

Peste cateva ore, a sosit vestea ca tinerii au fost implicati intr-un accident mortal, toti au murit, masina era de nerecunoscut, nu se mai putea spune ce tip de masina fusese, insa, in mod surprinzator, portbagajul era intact.

Politia a declarat ca nu vedea in ce mod a putut ramane intact portbagajul. Spre surprinderea lor, in portbagaj, au gasit un carton de oua, iar ouale erau toate intregi.

Christine Hewitt
 (ziarista si redactora de emisiuni de divertisment din Jamaica ) a declarat ca Biblia este cea mai proasta carte scrisa vreodata. La scurt timp (iunie 2006) a avut un accident de masina si a murit incinerata in ea.


Multi alti oameni importanti au uitat ca nu exista nici un alt nume caruia sa i se fi acordat atata autoritate, precum numele lui Isus. Multi dintre acestia au murit, numai Isus a murit si a inviat si este viu.

~~~Dumnezeu nu se lasa batjocorit, desi unii incearca.~~~John Lennon:Cu cativa ani inainte de a muri, intr-un interviu pentru o revista americana , el a declarat:‘Crestinatatea va lua sfarsit, va disparea. Nu este nevoie sa imi sustin aceasta idee. Sunt sigur. Nu am ce spune despre Iisus, insa cei ce-L urmau erau oameni prea simpli, astazi noi suntem mai cunoscuti decat El’ (1966). Lennon, dupa ce a declarat ca membrii formatiei Beatles erau mai cunoscuti decat Iisus Christos, a fost impuscat de sase ori.

Închinarea plăcută lui Dumnezeu

Dumnezeu nu dorește doar o parte a vieții noastre. El ne dorește în totalitate pentru El. El vrea toată puterea, tot sufletul, toată inima, toată mintea. Dumnezeu nu este interesat de o inimă dedicată pe jumătate, de o ascultare parțială sau resturi din timpul nostru și banii noștri. El cere dedicare totală, nu doar părți neînsemnate din viața noastră.

Există un mod corect și un mod greșit de închinare. Biblia spune: „… să ne arătăm mulțumitori și să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută cu evlavie și cu frică.”

Închinarea plăcută lui Dumnezeu are patru caracteristici:

1. Este corectă

Adesea oamenii spun: „îmi place să cred că Dumnezeu….” și apoi își împărtășesc ideile lor privitoare la închinarea plăcută lui Dumnezeu. Însă noi nu putem să ne creăm propria imagine confortabilă despre Dumnezeu și despre închinarea adusă Lui. Aceasta este idolatrie. Închinarea nu trebuie să fie bazată pe părerea noastră despre Dumnezeu, ci pe adevărul Scripturii. Isus i-a spus femeii din Samaria: „adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, fiindcă astfel de închinători dorește Tatăl.” A te „închina în adevăr” înseamnă a te închina lui Dumnezeu așa cum este El descoperit în Biblie. Înseamnă de asemenea a te închina numai prin Isus Hristos care este Calea și a o face în sinceritate și cu toată inima.

2. Este autentică

Când Isus a spus să ne închinăm „în duh” El nu s-a referit la Duhul Sfânt ci la duhul nostru. Suntem creați după imaginea lui Dumnezeu, noi suntem duhuri care locuiesc în câte un trup. Duhul nostru este astfel modelat încât Dumnezeu să poată comunica cu noi. Închinarea este răspunsul duhului nostru la acțiunea Duhului lui Dumnezeu.

Când Isus a zis: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu tot sufletul tău și cu tot duhul tău” s-a referit la o închinare autentică și sinceră. Închinarea nu este doar o cascadă de cuvinte al căror înțeles nu este priceput. Lauda fără implicarea inimii nu este laudă, ci o insultă la adresa lui Dumnezeu. Când ne închinăm, Dumnezeu se uită dincolo de cuvintele noastre, se uită la inima noastră. Biblia spune „Omul se uită la ce izbește ochii, însă Dumnezeu se uită la inimă” (1 Samuel 16:7).

Închinarea angajează emoțiile tale. Dumnezeu te-a creat în așa fel, cu sentimente puternice, iar ele în închinare trebuie să fie autentice, nu fabricate. Dumnezeu urăște ipocrizia. El te dorește așa cum ești și te vrea onest în manifestări. Poți să dai dovadă de imperfecțiune în închinare, însă nu te poți închina cu o inimă nesinceră. Deoarece doar sinceritatea nu este suficientă în închinare (poți fi sincer greșit), Biblia ne cere echilibru între duh și adevăr. În închinare deopotrivă trebuie să dăm dovadă de autenticitate și acuratețe. Lui Dumnezeu îi place să fim implicați emoțional și doctrinar în închinare. Trebuie să uzăm de mintea noastră, cât și de inima noastră.

Azi se pune de multe ori egalitate între emoția determinată de muzică și mișcarea produsă de Duhul lui Dumnezeu. Însă acestea nu sunt nici pe departe asemănătoare. Adevărata închinare se produce când duhul tău îi răspunde lui Dumnezeu, nu unui ton muzical.

3. Presupune preocupare

Isus ne-a poruncit să-L iubim pe Dumnezeu cu toată mintea și această poruncă apare menționată în Noul Testament de patru ori. Lui Dumnezeu nu-I sunt plăcute acele cântece ce le cântăm fără a fi preocupați de mesajul lor, rugăciunile superficiale ce sună ca țăcănitul roților de tren, sau exclamațiile de genul „slăvit să fie Domnul” când nu avem nimic de zis.

4. Este practică

Biblia ne înseamnă „să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească” (Romani 12:1).

De ce dorește Dumnezeu trupurile noastre? De ce nu spune: aduceți duhurile voastre?

Pentru că fără trup nu poți face nimic pe pământul acesta. În eternitate vei avea un trup nou, superior acestuia ce-l ai acum. Acum Domnul îți cere ceea ce tu ai primit, ceea ce ai și poți dărui. Dăruirea trupului presupune pragmatismul închinării. Ai auzit poate oameni spunând: nu pot fi la întâlnire diseară, dar voi fi acolo cu duhul. Știi ce înseamnă asta? Că nu vor fi deloc acolo. Atâta vreme cât ești pe pământ duhul tău este exact acolo unde este trupul tău. Dacă trupul tău nu este acolo, nici duhul tău nu va fi.

În închinare noi îi oferim lui Dumnezeu trupurile noastre ca o jertfă vie. Când vorbim de jertfă întotdeauna este implicată moartea, sacrificiul. Remarcați vă rog că în pasajul din Romani apare conceptul de „jertfă vie”. El vrea cu alte cuvinte să trăiești pentru El. Problema jertfei vii este că deseori este dată jos de pe altar. Printre creștini este o practică uzuală. Duminica suntem în biserică și cântăm „sunt aici la dispoziția Ta” iar luni mergem unde nu trebuie sau facem altceva.

Adevărata închinare te costă. David știa aceasta și a zis: „Nu voi oferi Domnului meu jertfe care să nu mă coste nimic” (2 Samuel 24:24). Închinarea ne costă un lucru, și anume centrarea pe persoana noastră: egocentrismul. Nu putem să-L înlălțăm pe Dumnezeu și în același timp să ne înălțăm pe noi. Nu ne închinăm să fim văzuți de alții. Într-un mod deliberat schimbăm focalizarea de pe noi pe Dumnezeu.

Când Isus a spus: „să-L iubim pe Dumnezeu cu toată puterea” ne-a confirmat că închinarea presupune efort și energie. Nu-i simplu, câteodată închinarea este în mod absolut un act al voinței.

Setea de Dumnezeu există în fiecare dintre noi, (dar este””asfexiat””…)

În cursul unei întâlniri spirituale, Osho (Bhagawan Sri Rajneesh) a fost întrebat de unul dintre discipolii săi: „Noi ne naştem cu dorinţa pentru mâncare, sete şi somn, dar nu şi cu dorinţa pentru Dumnezeu. De ce?”.

Iată răspunsul lui Osho la această întrebare, răspuns care vorbeşte despre conspiraţia planetară care îi îndepărtează pe oameni de Dumnezeu şi despre faptul că “idealurile” lumii contemporane: succesul, faima, averea sunt incompatibile cu spiritualitatea. 

Este bine să înţelegem că şi această sete spirituală se naşte odată cu noi, dar durează până ajungem să o cunoaştem. Copiii, de exemplu, au sex, dar le trebuie aproximativ 14 ani pentru a ajunge să îl recunoască. De ce atât de mult timp? Dorinţa există în interior, dar corpul nu este încă pregătit. Trupului îi trebuie aproximativ 14 ani pentru a fi pregătit, pentru a se trezi şi pentru a conştientiza această dorinţă. Până atunci, ea se află într-o stare latentă.

Dorinţa pentru Dumnezeu apare odată cu naşterea, dar omul nu este pregătit, nu este copt. În ceea ce priveşte spiritualitatea, ea este pentru mulţi oameni o experienţă foarte îndepărtată, deoarece ea transcende simţurile comune. Foarte puţini devin iluminaţi, deşi potenţialitatea iluminării există în fiecare dintre noi încă de la naştere. Dar, ori de câte ori o persoană atinge starea de iluminare spirituală, aceasta devine un factor care trezeşte în ceilalţi setea latentă pentru evoluţia spirituală. Când o persoană precum Krishna apare în mijlocul nostru, privirea sa, prezenţa sa începe să trezească în noi dorinţa pentru realizare.

“Setea” pentru Dumnezeu şi pentru spiritualitate există în fiecare dintre noi – aceasta apare înca de la naştere. Dar nu îi este permis să fie trezită, este reprimată. Şi există multe motive pentru care se produce acest lucru. Cel mai important însă este acela că, în cazul multora dintre noi, persoanele care ne înconjoară sunt complet lipsite de această “sete”. Imediat cum îi apare “setea de Dumnezeu” omul obişnuit începe să o înăbuşe, uneori pentru a nu părea nebun. Într-o lume în care oamenii nu doresc decât faimă şi putere, dorinţa pentru spiritualitate pare o nebunie. Iar cel care tânjeşte după Dumnezeu şi după realizări spirituale este suspectat, este privit în mod diferit. Aşa că el începe să îşi reprime această nevoie fundamentală. Iată că o asemenea “sete” este reprimată şi înăbuşită din toate părţile.

În lumea modernă pare că nu există loc şi pentru Dumnezeu – şi pentru acest lucru noi suntem responsabili. Deoarece, aşa cum am mai spus, este “periculos” să îl avem pe Dumnezeu printre noi. Soţia se teme ca acesta să nu intre în viaţa soţului ei – atunci ea şi-ar pierde primul loc din viaţa lui. Soţului îi este frică să nu îi fie luat locul, substituit de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care nu îl dorim printre noi. Dacă apare atunci totul se va tulbura: somnul va dispărea şi lucrurile vor fi complet diferite. Vom înceta să mai fim cea ce suntem. De aceea îl ţinem pe Dumnezeu departe de lumea noastră.

Iar în cazul în care apare setea pentru spiritualitate – pentru a preveni un astfel de pericol – ne-am construit deja dumnezei falşi, idoli, temple false – doar pentru a potoli această sete. Am substituit adevăratul Dumnezeu. Aceasta reprezintă cea mai perversă şi mai şireată conspiraţie a omului împotriva lui Dumnezeu. Asemenea “dumnezei” artificiali simbolizează cea mai puternică conspiraţie a omului împotriva religiei şi a lui Dumnezeu. Datorită acestor substituienţi, setea care apare nu se transformă într-o căutare spirituală autentică – doar se pierde în împrejurimea falselor temple şi moschei. Iar când omul nu descoperă nimic în aceste temple sau moschei, atunci este dezamăgit şi va gândi: “Ce sens mai are să mă duc acolo? Mai bine plec acasă.” Dar nu ştie faptul că aceste temple sunt doar niste invenţii care nu fac altceva decât să provoace dezamăgire.

Am auzit că într-o seară, necuratul se întorcea acasă. Era dezamăgit şi deprimat şi i-a spus soţiei: “Nu mai am nimic de făcut; pur şi simplu am rămas fără muncă.” Soţia a fost şocată, aşa cum ar face orice soţie atunci când aude că soţul ei este şomer. Ea l-a întrebat: “Cum adică ai rămas fără slujbă? Tocmai tu? Este pur şi simplu imposibil, deoarece domeniul în care munceşti este etern, nu se poate sfârşi. Corupţia nu se va termina niciodată. Ce anume te-a făcut să o pierzi?” Diavolul a răspuns: “Am pierdut-o într-un mod foarte ciudat. Pur şi simplu slujba mea a fost preluată de preoţi, învăţaţi, temple, biserici. Nu mai este nevoie de mine. Ce altceva pot face în afara faptului de a-i conduce pe oameni pe cărări greşite. Nu făceam altceva decât să nu îi las să fie pătrunşi de setea căutării lui Dumnezeu. Acum acest lucru este înfăptuit de nenumăratele temple şi biserici. Acum nu mai pot face acest lucru, sunt deja prea mulţi care o fac.”

Setea pentru Dumnezeu există la fel ca întotdeauna. Problema constă tocmai în faptul că noi ne educăm copiii despre ceea ce noi credem că este Dumnezeu. Înainte ca un copil să afle singur despre Dumnezeu, noi îl îndopăm cu tot felul de lucruri false. Înainte ca setea să apară, deja suntem sătui de apă şi astfel devenim plictisiţi. Datorită acestor învăţături false apare acest dezinteres pentru Dumnezeu.

Întregul sistem social este anti-Divin. De aceea şi este atât de dificil să apară în mijlocul societăţii setea pentru Dumnezeu. Şi chiar atunci când apare, persoana în cauză ne apare ca fiind complet nebună şi vom încerca să îl internăm într-un azil de nebuni. Acum el este diferit de noi. El începe să trăiască într-un mod diferit; chiar şi modul de a respira se schimbă; întregul stil de viaţă este altul. El încetează să mai fie unul ca noi – devine un străin.

Lumea pe care oamenii au construit-o este anti-Divină. Şi există o foarte reală conspiraţie satanică planetară împotriva spiritualităţii. Iar până acum aceasta a reuşit tot ce şi-a propus – şi încă mai continuă. L-am aruncat afară pe Dumnezeu, de parcă l-am putea arunca afară din propria sa lume. Am construit o baricadă atât de mare ca să nu-i mai permitem să intre. Deci, cum ar putea apare setea?

Deşi setea adevarată nu apare, nu este cunoscută, totuşi începem să fim copleşiţi de o nelinişte interioară care ne marchează întreaga viaţă. Cineva ajunge faimos, dar în interior se simte complet gol. Altcineva ajunge extrem de bogat, dar înăuntru simte că nu deţine absolut nimic. Cineva iubeşte, dar în interior se simte complet nesatisfăcut. Ce este acel lucru căruia îi simţi lipsa atunci când ajungi să reuşeşti în viaţă?

Este setea pentru spiritualitate, dar reprimată. Ea îşi mai scoate capul la suprafaţă, din când în când. Cîteodată iţi spune: “Ai ajuns atât de faimos şi totuşi nu ai nimic – eşti complet gol.” Această sete iţi tulbură viaţa. Problema este că noi o ignorăm şi începem să ne implicăm în alte treburi cu atât de multă forţă încât subtila sa voce este complet înăbuşită. De aceea, cel care caută bogăţii sau cel care doreşte să ajungă faimos, aleargă cât poate de rapid. Pur şi simplu îşi astupă urechile pentru a nu mai auzi vocea interioară. Noi facem totul pentru a o înăbuşi. Altminteri şi aici copii s-ar naşte cu setea pentru spiritualitate, aşa cum se nasc cu toate celelalte senzaţii fizice.

O astfel de lume poate fi creată şi merită a fi creată. Dar cine o va crea? Doar cei care au ajuns cu adevărat în căutarea lui Dumnezeu – dar aceştia sunt foarte puţini. Iar pentru a reuşi este necesar ca întreaga conspiraţie planetară să fie demascată şi distrusă.

Setea pentru spiritualitate există cu adevărat, dar omul a creat tot felul de mijloace artificiale pentru a o reprima. De exemplu, în China, timp de mii de ani femeile au fost forţate să poarte încălţări de fier astfel ca picioarele să le rămână mici. Acesta era un semn al frumuseţii. Cu cât o fată avea piciorul mai mic, cu atât familia era considerată mai nobilă. Unele fete aveau nişte picioare atât de mici încât de-abia puteau păşi. Astfel de femei erau considerate nobile. Familiile sărace nu îşi puteau permite acest lux. Femeile sărace trebuiau să lucreze, să alerge întreaga zi. Doar femeile aristocrate puteau sta întreaga zi în pat, iar unele dintre ele mergeau doar sprijinite de altcineva. Într-un fel nu erau decat nişte paralitice, dar erau considerate a fi frumoase şi deştepte. În China zilelor noastre, nici o femeie nu ar accepta aşa ceva. Dar acest obicei a existat timp de mii de ani.

Când un lucru devine larg cunoscut şi acceptat este dificil să îi mai observi stupiditatea. Când mii de oameni îl urmează atunci nu îl mai judeci, nu îl mai cântăreşti. Dacă societetea ar accepta portul încălţămintei de fier, atunci fiecare s-ar conforma acesteia. Iar dacă cineva nu ar fi în ton cu ceilalţi, acela va fi desconsiderat, va fi condamnat. În China, o femeie cu piciorul mare era considerată vulgară şi nu se putea căsători cu cineva bogat sau de familie bună. Acest concept a mutilat femeile din China timp de mii de ani şi nimeni nu realiza faptul ca era o nebunie. Doar când această practică a fost abolită s-a putut realiza faptul că era o mare prostie.

În acelaşi mod, în ceea ce priveşte setea pentru spiritualitate, ea a fost pervertită, mutilată. Acesteia nu i se permite apariţia. Iar dacă, în cele din urmă iese la suprafaţă, imediat apar substituienţii. Atunci ţi se va spune să citeşti în tot felul de scripturi şi vei descoperi ceea ce doreşti. De fapt, în scripturi nu găseşti nimic în afară de cuvinte; în temple nu vei descoperi nimic în afară de tablouri moarte. Astfel, omul începe să creadă că setea sa a fost falsă.

Fără îndoială nici o persoană nu se naşte fără această sete pentru evoluţia spirituală. Iar dacă acesteia i se oferă posibilitatea şi facilităţile să fie trezită, atunci toate celelalte dorinţe vor dispărea. Atunci nu mai poate exista decât foamea de Dumnezeu – nu pentru faimă, bogăţii sau putere. Toate acestea nu pot merge mână în mână. De aceea, pentru a le salva pe celelalte, a trebuit să o înăbuşim pe aceasta. Pentru ca, în momentul în care această sete apare pe scenă, ea le va detrona pe toate celelalte – pur şi simplu le va elimina, le va asimila. Dumnezeu este foarte acaparator. Când apare, va acapara întreaga scenă doar pentru el. Atunci nu le va mai permite altora să se prostească în jurul său. Când te alege să devii templul său, tărâmul în care va sălăşlui, atunci toate celelalte zeiţe sau zei vor trebui să plece – nu mai pot trăi acolo. Aşa cum îi vezi acum – de exemplu, zeul maimuţă Hanuman, ca şi mulţi alţii – vor dispărea. Dumnezeu nu le va mai permite să trăiască acolo. Când Dumnezeu va apărea, el îi va alunga unul câte unul. Doar el poate.

INCERCAREA DE REINVIERE A COMUNISMULUI

SA RETINEM CA SCOPUL URMARIT ERA DESFIINTAREA SOCIETATII CRESTINE, DESTRAMAREA STRUCTURILOR SOCIALE EXISTENTE, PANA CAND SE VA AJUNGE LA UN ASEMENEA HAOS INCAT OAMENII SA DOREASCA SOCIETATEA NOUA, SOCIALISTA, APOI COMUNISTA.

 

Nouă nu ne vine să credem! În ruptul capului nu ne vine să credem! După cei şaptezeci de ani de comunism în Uniunea Sovietică şi după patruzeci de ani de comunism în Europa de Răsărit, mai vrea cineva să repete tragedia? Da, da, da!   În Europa de Apus şi în Statele Unite ale Americii se lucrează intens şi cu mare zel şi entuziasm la realizarea visului lui Karl Marx de a crea societatea comunistă!

La protestele noastre că experimentul acesta a creat iadul pe pământ, ni se răspunde candid că cei ce au condus experimentul în ţările noastre au greşit, nu l-au aplicat corect, dar acum se va aplica în mod corect şi cu siguranţă va produce societatea ideală.

Cei ce au lansat lupta aceasta au fost cunoscuţi sub numele de şcoala de la Frankfurt, care şi-au început activitatea prin anul 1924.  Ei erau marxişti convinşi, dar îşi puneau întrebarea de ce revoluţia comunistă a început în Rusia înapoiată şi refuză să se producă în ţările avansate ale Apusului. Răspunsul lor a fost că în aceste ţări cultura este de vină că oamenii nu pornesc la revoluţie. Cu alte cuvinte, felul de a gândi creştin din aceste ţări este piedica. De aceea, trebuie să se producă mai întâi o revoluţie culturală, care să distrugă felul de a gândi şi structura existentă a societăţii şi să se producă un haos social din care singura ieşire să fie revoluţia comunistă.

Odată cu venirea lui Hitler la putere, profesorii marxişti de la Frankfurt s-au refugiat în America şi au fost primiţi cu braţele deschise la Universitatea Columbia din New York. Acolo, au decis să-şi aplice planul de a realiza o societate comunistă în noua lor ţară. Primul pas a fost să schimbe gândirea din universităţile americane, pe principiul că acolo unde este universitatea astăzi acolo va fi toată societatea peste douăzeci de ani. Ei au început prin a umple universităţile de profesori marxişti. Paralel cu aceasta au acreditat ideea că credinţa în Dumnezeu este contrară ştiinţei şi că, deci, religia creştină n-are ce căuta în şcolile de stat. Printr-o acţiune în justiţie bine argumentată, au reuşit să facă să fie ilegal ca cele zece porunci să mai fie afişate pe pereţii claselor de şcoală. Orice menţionare a lui Dumnezeu şi a credinţelor creştine şi a moralei creştine au fost declarate ca fiind acţiuni politice, şi numite „incorectitudine politică”.

Marxiştii de la Frankfurt au ajuns repede la concluzia că cel mai bun aliat al lor în demolarea creştinismului este Sigmund Freud, care atunci mai lucra atunci la Viena. Combinaţia dintre marxism şi freudism a fost făcută cu scopul de a convinge lumea că creştinismul este o ideologie nu numai neadevărată, ci şi una care duce la nefericirea omului şi a societăţii.

Pentru ca omul să fie fericit, spunea teoria lui Freud, atât bărbatul cât şi femeia trebuie eliberaţi din cătuşele căsătoriei, trebuie convinşi să treacă la sex fără inhibiţii şi limite şi să renunţe la orice alte tabu-uri pe care le-au învăţat de la religia creştină. Formele de sexualitate care până atunci erau considerate drept „anormale” (cum ar fi homosexualitatea, lesbianismul, etc.), trebuia să fie acceptate ca fiind mai atrăgătoare decât viaţa sexuală din familie. În special copiii şi tineretul trebuia să fie învăţaţi felul acesta de viaţă. De asemenea, pornografia şi nudismul de orice fel trebuia să fie promovate ca absolut normale şi dezirabile.

Să reţinem că scopul urmărit era desfiinţarea societăţii creştine, destrămarea structurilor sociale existente, până când se va ajunge la un asemenea haos încât oamenii să dorească societatea nouă, socialistă, apoi comunistă.

Timp de zeci de ani, această ideologie a fost predată mai ales în universităţi, unde era prezentată cu numele inocent de „corectitudine politică”. Unii i-au spus „marxism cultural”.  Alţii fac tot ce pot să evite cuvântul „marxism”. Apoi, imediat după 1960, a izbucnit în universităţile din Apus şi din Statele Unite, revolta studenţească anticreştină şi pro sex fără limite. Această revoltă a dus la legalizarea pornografiei, la legalizarea avortului, la legalizarea căsătoriilor între homosexuali şi lesbiene şi alte asemenea forme de „viaţă nouă”.

Îndată după al doilea război mondial, trei dintre profesorii marxişti germani s-au întors la Frankfurt, au obţinut acolo poziţii de conducere şi au implementat şi în Germania acţiunile care au avut atâta succes în America.

Odată cu revoluţia sexuală a tineretului de după 1960, marxiştii, atât cei din Germania, cât şi cei din America (conduşi acolo de Herbert Marcuse, germanul care a rămas să perfecteze acţiunea de acolo), au considerat că sexul fără limite şi lipsa de orice moralitate este cea mai bună metodă de a distruge structura societăţii. De asemenea „eliberarea femeii din închisoarea familiei” devine parte din mişcarea marxistă a cărui scop final este distrugerea societăţii actuale în aşa mod încât oamenii să dorească societatea comunistă. Pervertirea copiilor prin confuzia de gen (homosexuali, lesbiene, transgenderi) face şi ea parte din acest plan diabolic.

Mişcarea marxistă a câştigat teren enorm în Germania. Vezi pentru aceasta cartea Gabrielei Kuby, „Revoluţia sexuală globală – distrugerea libertăţii în numele libertăţii” (publicată în româneşte în 2015, la Humanitas).

Promotorul acestei mişcări marxiste-comuniste la Bruxelles este luxemburghezul Jean-Claude Junkers, Preşedintele Comisiei Europene, iar elevul lui favorit este Klaus Iohannis (saşii din România sunt originari din Luxemburg!).

Îndată după al doilea război mondial, Uniunea Sovietică a reuşit să impună comunismul în ţările din Europa centrală şi de răsărit şi timp de 40 de ani am trăit iadul pe pământ produs de ideologia marxistă. Pentru noi este un şoc să aflăm că intelectualitatea din Europa de apus a îmbrăţişat ideologia care duce la comunism! Dar trebuie să precizăm că mulţi intelectuali apuseni nu-şi dau seama că ceea ce propagă ei este drumul spre comunism. Chiar şi din ţările noastre (foste comuniste) mulţi nu-şi dau seama spre ce se îndreaptă această ideologie!

Domnul Iohannis nu este atât de naiv încât să nu-şi dea seama unde vrea domnul Junkers să ducă Europa!

O clarificare. Domnul Iohannis i-a numit pe cei ce vor căsătorie numai între un bărbat şi o femeie „fanatici religioşi”. Ce înseamnă aceasta? Răspund eu: Un om religios „fanatic” este un om care ia foarte în serios religia lui şi este pasionat pentru religia lui, fiind gata chiar şi să moară pentru ea. Care este opusul la religios fanatic? Este un om care are o religie „formală”. Adică, el merge din când în când la biserică, dar o face mai mult „de formă”. Adică, el nu dă mult pe religia lui. Şi, la strâmtoare, lui nu-i este greu să-şi abandoneze religia.

Domnul Iohannis este de religie luteran. Dar el nu este „fanatic”. Atunci, el este un luteran „de formă”. Iată de ce a îmbrăţişat el ideologia anti-creştină care vrea să introducă în societatea noastră ateismul ateu, conceput pentru a reintroduce comunismul în ţara noastră!

Poate că dânsul protestează faţă de această interpretare. Dar logica tuturor celor expuse mai sus ne duce la această concluzie!

Cele trei milioane de români care cer ca în Constituţie să fie înscris că numai un bărbat şi o femeie pot alcătui o familie, sunt oameni care iau în serios religia lor creştină (indiferent de ce cult creştin aparţin). Domnul Iohannis se opune tuturor acestora. Noi am crezut că el este creştin şi că îşi ia în serios creştinismul lui. Acum vedem că el ni se opune. Cu aceasta, el se înstrăinează de creştinii români care îşi iau în serios credinţa.

Vă las pe toţi să trageţi concluziile!

Iată că în 2016, în Statele Unite a apărut un canditat la preşedinţia ţării care se declara pe faţă „socialist” şi care era aproape să câştige la alegerile preliminare. Iar acum, citim să 57% dintre tinerii americani ar prefera să trăiască în comunism! Aceste fapte arată cât de mare succes a avut aici mişcarea marxist-comunistă.

Minunea lui Dumnezeu este că în atmosfera aceasta alegerile au fost câştigate de Donald Trump, care a declarat pe faţă că este creştin şi că vrea să redea libertate creştinismului evanghelic! Nu este de mirare că  stânga „democrată” este atât de furios dezlănţuită împotriva lui! Este un război pe viaţă şi pe moarte între marxism şi gândirea creştină!

Isus Cristos ne-a învăţat că de la început Creatorul i-a făcut pe oameni „parte bărbătească şi parte femeiască” (Evanghelia după Matei 19:4). Atunci când vom înscrie în Constituţie că familia este alcătuită dint-un bărbat şi o femeie, vom arăta lumii întregi că noi suntem urmaşii lui Isus Cristos, adică suntem creştini.

Să nu lăsăm pe nimeni să ne oprească. Nici măcar pe Preşedintele ţării!

ALEGETI-intre Satanistul KARL MARX SAU ISUS CRISTOS?

EUROPENII SUNT DIN NOU IN SITUATIA DE A ALEGE INTRE MARX SI CRISTOS. CE VA FACE POPORUL ROMAN? SE VA TREZI EL SA INTELEAGA DESPRE CE ESTE VORBA IN ACEASTA LUPTA CULTURALA SI SPIRITUALA? VA ALEGE EL BINE? ROLUL NOSTRU ESTE SA NE CONVINGEM NEAMUL SA-L ALEAGA PE ISUS CRISTOS.

 

Mai întâi, să-i cunoaştem, într-o oarecare măsură, pe cei doi.

Mai întâi să facem cunoştinţă cu omul Karl Marx.

Cine a fost Karl Marx ?

A trăit între anii 1818 – 1883. Tatăl lui era un evreu care s-a încreştinat devenind luteran şi era foarte sincer şi devotat în noua lui credinţă. Scrisorile lui către Karl arată cât de mult dorea el ca fiul lui să aibă şi el o relaţie intimă cu Dumnezeu şi un caracter creştin. În anii de liceu, Karl Marx a fost într-adevăr un băiat devotat relaţiei lui cu Isus Cristos. Dar, îndată după absolvirea liceului, când avea 18 ani, ceva teribil s-a întâmplat în viaţa lui. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat, poate că a fost o experienţă traumatică, devastatoare cu unul dintre profesorii lui, sau cu un alt om în care el îşi pusese toată încrederea, care l-a făcut să devină un revoltat împotriva lui Dumnezeu. Să înţelegem clar: Marx n-a devenit un ateu, ci un revoltat împotriva lui Dumnezeu şi împotriva tuturor oamenilor. El a scris câteva poezii şi un poem, Oulanem, în care îşi exprimă această nouă atitudine şi credinţă.

Astfel, în poezia O invocaţie a unuia în disperare, el a scris:

Un dumnezeu mi-a răpit tot ce-am avut

Sub blestem şi tras pe roata destinului

Toate lumile lui au pierit fără să le mai pot apuca

Mie nu-mi mai rămâne nimic altceva decât răzbunare

Îmi voi construi tronul deasupra norilor,

Rece şi groaznic va fi vârful lui. Căci fortăreaţa lui – groază superstiţioasă

pentru Stăpânul ei – cea mai neagră agonie.

Tânărul şi revoltatul Karl Marx face aici aluzie la revolta lui Lucifer, descrisă în Isaia 14:12-14, care declară şi el că vrea să fie deasupra lui Dumnezeu.

Într-un alt poem foarte semnificativ, Karl Marx scrie:

Aburii din iad se ridică şi umplu creierul

Până când înnebunesc şi inima mi-e total schimbată.

Vezi această sabie?

Prinţul întunericului mi-a dat-o.

Pentru mine bate timpul şi-mi dă semne tot mai puternice.

Eu dansez jocul morţii.

Trebuie să înţelegem limbajul folosit aici. Întru-un ritual de iniţiere în cultul lui Satan, vaporii din anumite droguri îl îmbată pe candidat, apoi acestuia i se dă o sabie care-i asigură acestuia succesul, iar el se angajează să-i aparţină lui Satan şi aici şi după moarte.

Acum să cităm din Oulanem:

Şi ei sunt şi Oulanem, Oulanem

Numele răsună, răsună cu putere , răsună ca moartea

până când se stinge într-o svârcolire ticăloasă.

Stop! Am căpătat-o acum.

Ea se ridică din sufletul meu, clar ca aerul şi tare ca oasele mele.

Eu am putere în braţele mele tinere

să te apuc şi să te zdrobesc (omenire personificată)

cu forţă de uragan.

Căci pentru noi amândoi abisul se cască în întuneric

Tu te vei scufunda în adânc şi eu te voi urma râzând

Şoptindu-ţi în ureche: „Coboară, vino cu mine, prietenă”.

Biblia, pe care Marx o învăţase în şcoală, ne spune că Diavolul va fi aruncat în abis (Apocalipsa 20). Marx se identifică cu Diavolul şi vrea să ducă cu sine în „întunericul de afară” (adică în iad) pe toţi oamenii care-l ascultă şi apoi să râdă cu un râs uriaş, diabolic că a reuşit să coboare omenirea cu sine în „focul cel veşnic pregătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25:41).

Să facem aici o precizare foarte importantă. Când Karl Marx şi-a pierdut credinţa creştină, el n-a devenit ateu. El declară patetic: „Eu vreau să mă răzbun pe Cel ce domneşte deasupra.”

Şi: „Cerul l-am pierdut, o ştiu prea bine. Sufletul meu, cândva credincios lui Dumnezeu, este destinat pentru iad.”

El i-a scris tatălui său: „Trebuie instalaţi noi dumnezei.” Biblia ni-L înfăţişează pe Dumnezeu ca fiind Creator prin esenţă şi tot aşa ni-l înfăţişează pe Diavolul ca fiind în esenţa lui „nimicitorul”, sau „distrugătorul”. Din moment ce Marx s-a aliat cu Diavolul, restul vieţii lui a fost dedicat distrugerii. El a îmbrăţişat cuvintele lui Faust: „Tot ce există trebuie distrus”. Iată de ce violenţa totală, distrugătoare devine metoda favorită a lui Marx. El scrie: „Fărăăviolenţă n-a fost realizat nimic în istorie.” Cel mai bun prieten şi strâns colaborator al lui Marx, Frederich Engels, a scris: „Karl Marx este un monstru stăpânit de zece mii de diavoli.” Iar Robert Payne, un alt prieten al lui Marx a scris că Marx „avea vederea despre lume a diavolului. Uneori se părea că el este conştient că împlineşte lucrările diavolului.”

După toate acestea, să ne uităm acum la „măreţul” plan pe care l-a alcătuit Karl Marx şi anume, acela de a transforma omenirea. Împreună cu colaboratorul lui cel mai apropiat, Frederich Engels, începând din 1844, când s-a înjghebat prietenia lor, ei au pornit la îndelungata şi perseverenta lor lucrare de a transforma în mod fundamental natura umană şi societatea umană. Pentru a realiza lucrul acesta, ei şi-au stabilit ca ţel primordial transformarea căsătoriei şi a familiei naturale, tradiţionale şi biblice.

Iată, pe scurt, ce obiective au formulat ei: Abolirea (defiinţarea) proprietăţii private, abolirea dreptului la moştenire, terminarea oricărei educaţii în familie, inclusiv orice educaţie religioasă, dizolvarea monogamiei în căsătorie,  introducerea vieţii sexuale înainte de căsătorie şi a sexului în afara căsătoriei,  introducerea şi tolerarea vieţii sexuale a femeilor necăsătorite, naţionalizarea lucrărilor din casă, trecerea femeilor la lucrul în fabrici, mutarea copiilor în „crescătorii” de copii, separarea copiilor de părinţi şi integrarea lor în comunităţi colective, separat de părinţii naturali şi, mai presus de toate, dreptul şi datoria statului de a creşte şi educa copii. În cuvintele lui Engels, „familia unitară încetează să mai fie unitatea economică a societăţii. Lucrul în casă încetează să mai fie o funcţie a soţului si a soţiei şi devine o industrie socială, societatea are grijă de toţi copiii, fie că ei sunt născuţi legitim sau nu.”

O idee fundamentală care se formulează aici este că copiii nu sunt ai părinţilor care i-au făcut, ci sunt proprietatea statului. De aceea, statul trebuie să-i preia de la părinţi şi să-i educe aşa cum crede el de cuviinţă. În felul acesta statul decide ce fel de oameni vrea să producă şi o face printr-un nou fel de educaţie, făcută în instituţii speciale de creştere a copiilor.

Desigur, Marx era conştient că majoritatea oamenilor nu vor accepta un asemenea sistem şi de aceea el o spune deschis că lucrul acesta trebuie făcut prin „mijloace despotice”. Dictatura şi forţa brută, duse până la distrugerea fizică a celor ce se opun, era prevăzută deja din  planul iniţial al lui Marx şi Engels.

Alte elemente ale acestui plan de distrugere a societăţii umane, aşa cum o cunoaştem noi, vor fi adăugate de neomarxiştii din secolul al XX-lea, iniţiaţi şi dirijaţi de şcoala de la Frankfurt. Printre aceste noi elemente se numără încurajarea pornografiei şi a sexulul fără limite la tineri şi distrugerea familiei prin dominarea societăţii de către homosexuali şi lesbiene şi, mai nou, de transgenderz. Un alt element definitoriu este că în grădiniţele din Franţa (promovatoarea nr.1 a neomarxismului) copiii sunt învăţaţi să nu mai folosească termenii de „tată” şi de „mamă”, ci cei de „provider nr. 1” şi „provider nr. 2” (le redau din engleză; ele sunt traduse în româneşte, probabil, ca „îngrijitorul nr. 1” şi „îngrijitorul nr. 2”).

Această totală transformare a societăţii umane este numită  „inginerie socială”. Mai exact, este planul marxist de totală degradare şi dezumanizare a omului şi a societăţii umane.

Este ceea ce tânărul Marx şi-a dorit: Să coboare omenirea în iad şi apoi să râdă demonic de bucurie. Acesta este Karl Marx!

 

Cine este Isus Cristos?

De la naşterea Lui numărăm noi anii: „înainte de Cristos” şi „după Cristos”. Dar se pare că Dionisius Exiguus, călugăr din secolul al VI-lea, care a calculat data naşterii lui Isus, a greşit data cu 4 sau 6 ani, aşa încât se poate spune că Isus Cristos  S-a născut în anul 6 sau 4 „înainte de Cristos” (o expresie care este înlocuită astăzi de foarte mulţi cu „înaintea erei noastre” sau „în era noastră”;  noi însă rămânem fideli formulei „înainte” şi „după Cristos”).

Noul Testament, cartea de bază a creştinismului, cuprinde chiar la început patru biografii ale lui Isus, numite „Evanghelii” şi scrise de patru autori: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Doi dintre aceştia, Matei şi Ioan, au fost ucenici ai lui Isus, deci au fost martori oculari ai majorităţii evenimentelor relatate; Marcu a scris pe baza notiţelor pe care le-a făcut după relatarea evenimentelor făcute de Petru, un alt ucenic al lui Isus; Luca a fost un medic şi istoric grec, care a făcut cercetări amănunţite la faţa locului, stând de vorbă cu martori oculari ai evenimentelor; el a scris şi un al doilea volum, întitulat „Faptele apostolilor”, în care relatează evenimentele legate de întemeierea creştinismului de către ucenicii lui Isus, acoperind o epocă de aproximativ 35 de ani. Cercetările făcute pe baza cărţii „Faptele apostolilor” dovedesc că Luca a fost un istoric extrem de exigent şi de corect în relatările sale, dându-ne astfel garanţie că şi la scrierea primului volum, „Evanghelia după Luca”, autorul a fost un istoric tot atât de exigent şi de corect în relatarea evenimentelor.

Marcu nu ne dă nici un fel de informaţii despre naşterea şi copilăria lui Isus, ci începe direct cu activitatea lui de Învăţător. Ioan ne dă cea mai spectaculară introducere: el ne duce înainte de crearea lumii, şi ni-L prezintă pe Isus Cristos atunci, cu termenul de „Cuvântul”, sau în limba greacă, în care scria el, „Logosul” (Cuvântul sau Raţiunea):

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce este făcut n-a fost făcut fără El…” (Ioan 1:1-3)

După alte câteva informaţii, apostolul Ioan ne dă  această informaţie tot atât de monumentală ca şi cele de la început:

„Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har (bunătate) şi de adevăr şi noi am văzut slava Lui, o slavă întocmai cu slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14). Şi încă o informaţie tot atât de fundamentală:

„Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela  L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18).

Informaţia extraordinară pe care o primim de la apostolul Ioan este că Isus din Nazaret a fost Fiul lui Dumnezeu, fiind parte din Dumnezeu, şi care S-a întrupat, adică S-a făcut om şi că el, Ioan, a fost în şcoala Lui.

Despre naşterea miraculoasă a lui Isus ne vorbeşte şi Matei:

„Iar naşterea lui Isus Cristos a fost aşa: Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif şi înainte ca să locuiască ei împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt.” Maria a destăinuit acest lucru logodnicului ei, dar acesta n-a crezut-o şi era hotărât să  rupă logodna, dar i s-a arătat un înger în vis şi acesta i-a confirmat că ea este însărcinată „de la Duhul Sfânt” şi lucrul acesta l-a convins pe Iosif şi el a luat-o la el acasă, dar n-au trăit împreună până când ea a născut (Matei 1: 18-24).

Medicul Luca, autorul Evangheliei care îi poartă numele, ne dă şi mai multe detalii. El ne spune că un înger i s-a arătat Mariei şi i-a spus: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35).

Evenimentele acestea sunt miraculoase şi greu de crezut. Ceea ce trebuie să subliniem aici este că Matei, înainte de a deveni ucenicul lui Isus, a lucrat la  Serviciului de impozite din Nazaret, şi acest serviciu cerea educaţie superioară. Luca, la rândul lui, era medic. Oamenii aceştia nu aveau nici un motiv să inventeze asemenea evenimente. Ei doar consemnau ceea ce ştiau din surse demne de încredere, mai mult ca sigur de la Maria însăşi. Şi nici aceasta nu avea nici un motiv să inventeze asemenea fapte.

Isus a crescut în oraşul Nazaret, de lângă Lacul Ghenezaret, numit şi Marea Tiberiadei. El a învăţat să scrie şi să citească şi a învăţat foarte temeinic Sfintele Scripturi iudaice la sinagoga din Nazaret. Tatăl adoptiv al lui Isus, Iosif, era tâmplar şi L-a învăţat pe Isus tâmplăria. Nu ştim când a decedat Iosif, dar ştim că  Isus a continuat să lucreze ca tâmplar până la vârsta de 30 de ani, vârsta considerată atunci a maturităţii, când – de exemplu – un preot intra în slujbă.

Pe vremea aceea, lângă Iordan, a început Ioan Botezătorul să predice şi să cheme pe iudei să renunţe la fapte de corupţie şi să ia o hotărâre de transformare a vieţii. Cei ce acceptau acest mesaj, erau chemaţi să intre în apa Iordanului, acolo să-şi mărturisească păcatele şi apoi să fie botezaţi de Ioan prin scufundare în apă.

Într-o zi, Ioan L-a văzut pe Isus că se aşează în rând cu păcătoşii care aşteptau să-şi mărturisească păcatele şi să fie botezaţi de Ioan. Isus şi Ioan erau rudenii. Ioan Îl cunoştea pe Isus şi ştia că este un om curat, care n-are nevoie de mărturisire şi, deci, nici de botez. Ioan I s-a adresat lui Isus spunându-I că El n-are nevoie de botez. Dimpotrivă, i-a zis Ioan: „Eu ar trebui să fiu botezat de Tine!” Isus i-a răspuns că prin botezul Său, El trebuie să împlinească dreptatea lui Dumnezeu. Ioan a acceptat, L-a botezat şi pe când ieşea Isus din apă, Ioan a văzut cum Duhul Sfânt se cobora peste Isus în chip de porumbel şi din cer s-a auzit  glasul lui Dumnezeu care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc toată plăcerea Mea.”

Îndemnat de Duhul Sfânt, Isus s-a dus în pustiu, acolo a postit patruzeci de zile, apoi i s-a arătat diavolul, care i-s propus să colaboreze împreună. Isus a refuzat toate ofertele diavolului şi apoi a venit la Nazaret şi a început să facă două lucruri: să dea nişte învăţături ne mai auzite până atunci şi să vindece bolnavii de orice boală şi chiar să învieze morţii.

Practic, Isus a început o şcoală cu aceste învăţături noi. Zeci de tineri au intrat în şcoala Lui, ca „ucenici”, adică elevi sau studenţi. La scurtă vreme, dintre aceşti ucenici şi-a ales 12 pe care i-a numit „apostoli” (adică „trimişi”), fiindcă pe aceştia urma să-i trimită în toată lumea ca să răspândească noua Lui învăţătură.

Esenţa învăţăturii lui Isus era bunătatea. El voia să producă oameni buni, aşa cum Dumnezeu este bun. Nu avem spaţiul să dezvoltăm pe larg această învăţătură dumnezeiască. Pentru aceasta, vă chem să citiţi cele patru Evanghelii.

Ucenicii Lui credeau că El va fi cel ce  va elibera pe iudei de sub stăpânirea romană. Dar El le propunea iudeilor o nouă cale: Să-i iubească pe romani, să le dea  tot ce aceştia cer, să biruiască duritatea şi răutatea prin bunătate şi prin acte de iubire. Iudeii au respins o asemenea cale. Isus i-a prevenit că pe calea revoltei şi a luptei înarmate vor fi învinşi de romani şi vor fi duşi în robie, chiar în acea generaţie, şi aşa s-a şi întâmplat 40 de ani mai târziu.

După aproximativ trei ani de învăţături şi de vindecări, Isus a anunţat brusc că pleacă la Ierusalim, că acolo va fi arestat, bătut, batjocorit şi ucis prin răstignire, dar că a treia zi va învia.

Aşa s-a şi întâmplat. După înviere, timp de 40 de zile a continuat să Se arate ucenicilor şi să le dea instrucţiuni pentru misiunea lor viitoare. Apoi a fost înălţat la cer. Zece zile mai târziu, print-o vijelie ca o tornadă, peste ucenicii lui Isus a coborât Duhul Sfânt sub forma unor limbi de foc. Ei au fost totalmente transformaţi, au fost umpluţi de putere, şi au început să-i înveţe pe oameni tot ce i-a învăţat Isus pe ei şi să facă şi ei minunile pe care le făcea Isus. Aşa a început să se răspândească noua credinţă, pe care noi o numim creştinism. Lucrurile acestea le ştim din a doua carte scrisă de medicul Luca, numită „Faptele apostolilor”.

Creştinismul a fost adesea falsificat şi răstălmăcit. Au apărut diferite forme de creştinism.  Această mişcare a fost mereu reformată, restructurată şi îmbunătăţită. De cele mai multe ori, creştinismul a fost răstălmăcit prin îndepărtarea de învăţătura originală a lui Isus. Ori de câte ori s-a făcut o reîntoarcere la învăţătura pură a lui Isus a avut loc o renaştere şi o transformare radicală. Oameni ca Mahatma Gandhi, Martin Luther King şi Nelson Mandela, aplicând învăţătura lui Isus, au schimbat cursul istoriei.

Dar cele mai profunde transformări s-au făcut în oameni, în caracterul lor, când aceştia L-au acceptat pe Isus să le fie Dascăl, Mentor, Mântuitor.

În fiecare an se publică în medie 1.500 de cărţi noi despre Isus. Oamenii nu obosesc să descopere noi comori în Persoana Lui şi în învăţătura Lui. Naţiunile care Îl acceptă pe El ca Învăţător, Mentor, Mântuitor şi Îi zic ca apostolul Toma; „Domnul meu şi Dumnezeul meu”, trăiesc cea mai mare şi mai benefică transformare.

 

Concluzii

În anul 1517, Martin Luther a început Reforma, care a însemnat aruncarea afară a tuturor superstiţiilor şi practicilor nebiblice şi întoarcerea la un creştinism aşa cum ni-l prezintă Biblia. Germania, apoi Olanda, Danemarca, Suedia, Norvegia şi Anglia au trecut la Reformă. Patru secole au trăit aceste ţări prin principiile Reformei şi schimbările, atât în indivizi cât şi în întreaga societate, au fost extraordinare. Aceste schimbări au dat naştere civilizaţiei moderne europene.

Ceva radical s-a întîmplat apoi: Pe la 1740 a început în Franţa ceea ce s-a numit „iluminismul”, cu idea de bază că ştiinţa ar fi dovedit că nu există Dumnezeu şi că prin aceasta oamenii au fost „iluminaţi”. Din Scoţia a venit  unul pe nume David Hume care a scris o carte despre minuni, în care a argumentat că minuni nu s-au întâmplat niciodată şi nu se întâmplă nici astăzi şi că numai cine nu mai crede în minuni este „modern”. O serie de teologi germani, care voiau să fie „moderni” au început să rescrie Biblia, golind-o de orice elemente miraculoase. Astfel a apărut la 1835 cartea lui David Strauss întitulată „Viaţa lui Isus”, în care Isus era prezentat ca un om obişnuit care n-a făcut nici o minune şi nici n-a înviat din morţi (toate minunile, inclusiv învierea ar fi fost inventate de apostoli).

Un alt teolog, pe nume Bruno Bauer, a început atunci să le spună studenţilor că minunile din Biblie nu sunt adevărate. Iată ce spune el într-o scrisoare:

„Eu ţin prelegeri aici la Universitate şi am o mare audienţă. Nu mă înţeleg pe mine însumi când îmi pronunţ blasfemiile de la catedră. Ele sunt atât de mari încât aceşti copii, pe care nimeni n-ar trebui să-i ofenseze, când le aud li se face părul măciucă. Când îmi rostesc aceste blasfemii îmi aduc aminte cum acasă scriu o apologie a Sfintelor Scripturi şi a Apocalipsei. În orice caz, este un demon foarte rău care mă stăpâneşte de câte ori sunt la catedră şi eu sunt prea slab să mă opun lui…Spiritul meu de blasfemie nu va fi satisfăcut decât când voi fi autorizat să prezint deschis, ca profesor, sistemul meu de ateism.”

Bauer a fost cel care i-a zguduit credinţa lui Engels, înainte ca Rudolf Hess să i-o distrugă total. Marx a devenit prieten cu Bruno Bauer.

Teologii care negau miraculosul din Biblie s-au numit teologi liberali. Teologia liberală a ruinat şi credinţa lui Frederich Nietsche şi l-a făcut să devină nihilist.

Teologia liberală  şi marxismul, la care s-a adăugat câteva decenii mai târziu darvinismul, au fost ideologiile care au distrus în mare măsură ceea ce realizase Reforma. Ele au golit bisericile şi au secularizat (ateizat)  universităţile şi apoi societatea apuseană.

Marxismul îmbrăţişat de Lenin a produs revoluţia comunistă în Rusia. Stalin a desăvârşit-o prin imensele şi oribilele lagăre de concentrare. Mao Tse Tung, Pol Pot, Fidel Castro, au dus marxismul până la ultimele lui consecinţe.

În timpul acesta, învăţătura lui Isus Cristos nu s-a stins. Dimpotrivă, ea se răspândeşte cu mare repeziciune în toată lumea a treia. Şi reînviază încet şi în Europa. Tot mai mulţi intelectuali din Europa se trezesc şi îşi dau seama că lupta se dă în mod vizibil între Dumnezeu şi Diavolul.

Este clar că în lupta aceasta pe viaţă şi pe moarte, între marxism şi creştinism, încă nu s-a spus ultimul cuvânt. Apostolul Ioan, care L-a înţeles pe Isus în modul cel mai profund, a scris despre El:  „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările Diavolului” (1 Ioan 3:8).

Marx s-a întâlnit cu Diavolul la 18 ani, s-a lăsat frânt şi a devenit instrumentul Diavolului. Şi Isus s-a întâlnt cu Diavolul, care L-a ispitit şi a încercat să şi-L facă aliat, dar Isus a rezistat ispitei şi a înţeles că în lupta Lui cu Diavolul trebuie mai întâi să dea omenirii învăţătura de la Dumnezeu şi apoi să accepte răstignirea. Din propriile cuvinte ale lui Isus înţelegem că la crucea de la Golgota El a realizat trei lucruri: Ne-a împăcat cu justiţia (dreptatea) lui Dumnezeu, a anulat dreptul Diavolului de a mai avea stăpânire peste oameni (răscumpărare) şi Şi-a vărsat sângele ca prin El să ne spele păcatele. Tot la cruce, Isus ni L-a revelat pe deplin pe Dumenezu ca fiind o Fiinţă plină de bunătate, de dragoste şi de dăruire de Sine. În mod suprem, la cruce, omul care-i înţelege semnificaţiile se predă pe sine acestui Dumnezeu şi acestui Cristos şi porneşte pe drumul transformării după chipul şi asemănarea Lui.

Când Isus a fost înălţat la cer, Dumnezeu L-a făcut Domn şi Stăpân, Conducător al istoriei, cu sarcina de a continua lupta „până va pune pe toţi duşmanii Lui sub picioarele Sale”. El a început lupta aceasta prin apostolii Săi şi o continuă astăzi prin cei care se dăruiesc Lui şi „nu se va lăsa până va aşeza dreptatea pe pământ” (Isaia 42:4).

Aşadar, istoria actuală este o luptă între Cristos şi Diavolul. Marx a fost un instrument al Diavolului. Marxismul şi-a definit ca una dintre sarcini să-l scoată pe Dumnezeu din gândirea oamenilor. Apostolul Pavel şi-a stabilit ca sarcină să cucerească minţile oamenilor şi să-i înveţe pe oameni să gândească şi să trăiască asemenea lui Isus Cristos (2 Corinteni 10:5; Filipeni 2:5, etc.).

Pentru o vreme, marxismul a biruit parţial în Europa.  Astfel, în Europa de răsărit a produs societatea marxistă care ne-a chinuit aproape 50 de ani, iar în Europa de apus a distrus o mare parte dintre roadele Reformei. Dar oamenii lui Cristos au pornit lupta pentru recucerirea Europei pentru Dumnezeu.

Europenii sunt din nou în situaţia de a alege între Marx şi Cristos.

Ce va face poporul român? Se va trezi el să înţeleagă despre ce este vorba în această luptă culturală şi spirituală? Va alege el bine? Rolul nostru este să ne convingem neamul să-L aleagă pe Isus Cristos. 

ate sta pe tron.

(extras din discursul ţinut în seara zilei de 3 Mai 1970, în tabăra de meditaţie de la Nargol, Gujarat, India; publicat în volumul “KUNDALINI; ÎN CĂUTAREA MIRACULOSULUI”, vol.1, Editura RAM, 1988)

ATENTIE LA PAPA FRANCISC

LUATI CE ESTE BUN DE LA ACEST PAPA, DAR CAND ESTE VORBA DE CUNOASTEREA LUI DUMNEZEU, SA MERGEM LA INVATATURILE LUI ISUS DIN NAZARET: EL ESTE INVATATORUL NOSTRU INFAILIBIL!

 

Cu siguranță putem spune că Papa Francisc este un om al păcii: el vrea să elimine războiul de pe pământ. Și pentru aceasta este de admirat și de felicitat. Sunt puțini oamenii care, ajunși în vârful piramidei (indiferent din ce-i construită), își păstrează modestia și bunătatea. Francisc, și le-a păstrat din plin, și după ce a ajuns la vârful piramidei autorității și a puterii!

Cea mai dificilă sarcină care ar putea să și-o imagineze cineva este să facă pace între islamiști si restul lumii. Sarcina pe care le-a dat-o Mahomed, întemeietorul lor, a fost să răspândească învățătura lui cu forța, ”cu sabia”, să ucidă pe toți cei ce nu o acceptă, sau, în cazul creștinilor și al evreilor, să-i facă robi, impunându-le o viață de cumplită mizerie. Noi românii, care am trăit sub islamiștii turci timp de patru secole, știm se înseamnă viața sub asemenea robie.

După primele trei secole de cuceriri, între aproximativ anii 700-1.000 d.Cr., islamiștii s-au așezat în zonele pe care le-au cucerit și se părea că dorința de a cuceri restul lumii a fost stinsă. Dar Ayatolahul Khomeni, după ce a luat conducerea supremă în Iran în 1979, a relansat mișcarea de cucerire a lumii. Interesant e că militanții islamiști atacă nu numai pe ”necredincioși”, ci și pe islamiștii care se deosebesc de ei în detalii minore (șiiții îi omoară pe suni, suni pe șiiți, etc.). Răutatea și cruzimea manifestate de acești fanatici este de-a dreptul înspăimântătoare.

Cum să-i faci pe acești fanatici urmași ai lui Mahomed să renunțe la visul lor? Aceasta este intenția și dorința Papei Francisc.

Ideea lui Francisc este să-i convingă pe islamiști (și pe noi toți!) că Dumnezeul lor și Dumnezeul nostru este unul și același Dumnezeu și deci, nu mai e nevoie să impui cu forța o credință asupra alteia. Ideea Papei nu ne poate convinge pe noi, cu atât mai puțin îi convinge pe acești feroce nebuni după dominație și după stăpânire peste toată omenirea!

Papa Fancisc greșește (noi nu credem în infailibilitatea lui!) din trei puncte de vedere:

  1. Ideea că Dumnezeul creștinilor și Alah este același Dumnezeu;
    2. Ideea că dacă i-ai convinge pe militanții islamici că Alah și Dumnezeul nostru este același Dumnezeu i-ar face să înceteze războiul; și
    3. Ideea că identificarea Dumnezeului nostru cu Alah ar face vreun bine creștinismului și omenirii.

Să le analizam pe scurt. Teoria lui Francisc este falsă: Alah nu este Același cu Dumnezeul creștinilor. Alah este invenția săracă și naivă a lui Mahomed. Dumnezeul nostru este cel numit de apostolii Petru si Pavel cu numele de ”Tatăl Domnului nostru Isus Cristos”, sau Dumnezeul căruia Isus din Nazarel Îi spunea ”Aba”, adică ”Tată!” (sau ”Taticu”). Isus din Nazaret, care este una cu Dumnezeu-Tatăl, este întruparea Fiului lui Dumnezeu și ”întipărirea în materie a Ființei lui Dumnezeu” (Evrei 1:3) și singurul care, cunoscându-L pe Dumnezeu prin unire organică, a fost în stare să ni-L descrie pe Dumnezeu. Și când Isus  ni-L descrie pe Dumnezeu, El ne descrie de fapt relația dintre Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul și apoi relația acestor doi cu Duhul Sfânt, în sânul aceleiași Ființe a lui Dumnezeu. Această descriere nu putea veni din imaginația unui om.

Descrierea unui Dumnezeu trinitar, a trei ființe aflate în relații de bunătate, de iubire și de dăruire de Sine unul altuia, face ca Acest Dumnezeu să fie absolut Unic. Alah, fiind unul singur, nu ar fi putut cunoaște ce-i bunătatea și ce-i iubirea. Singurătatea naște răutatea.

Islamiștii care vor să stăpânească lumea, au crescut recitând Coranul și devenind, astfel, roboți motivați de ură și guvernați de răutate. Ei nu gândesc; ei execută gândirea lui Mahomed. Argumentele lui Francisc nu-i pot atinge!

Papa Francisc este capul încoronat al unui miliard de credincioși. De dragul pacificării islamiștilor (ideal iluzoriu), Papa distruge imaginea Dumnezeului revelat al Sfintei Scripturi în mințile unei mari mulțimi dintre acești credincioși. Răul spiritual care li-l face este imens și este tragic.

Noi, protestanții, nu credem în autoritatea Papei. Dar argentinianul acesta ne-a cucerit prin smerenie și prin dorința lui de pace. Ne pare rău, dar trebuie să spunem tuturor credincioșilor, inclusiv celor catolici: Luați ce este bun de la acest Papă, dar când este vorba de cunoașterea lui Dumnezeu, să mergem la învățăturile lui Isus din Nazaret: El este Învățătorul nostru infailibil!

Cuvântul Lui alungă boala”

Vindecările au loc în continuare – în ciuda proceselor penale și a interdicției de vindecare

Ein Ehepaar dankt Bruno Gröning

Însănătoșire exerioară și transformare interioară

În timpul acestor divergențe și lupte, activitatea lui Bruno Gröning a continuat. Astfel, în 1957, dr. Horst Mann – ziarist specializat în medicină, într-o serie de articole publicate în revista Neuen Blattsub titlul „Cuvântul lui alungă boala” a relatat printre altele:

„In dimineața următoare am plecat de la Hameln la Springe, micul orășel din munții Deister. Și aici se formase o comunitate Bruno Gröning. Punctul de pornire l-a constituit vindecarea mai multor persoane. Și aici am putut trăi ceea ce trăisem înainte şi în alte localități din Schleswig-Holstein, în Augsburg, Hameln, Viena, Plöchingen și alte orașe: oamenii se ridicau în picioare și îmi povesteau despre bolile lor. Îmi spuneau numele medicilor care îi trataseră. Povesteau despre însănătoșirea lor, pe care i-o datorau lui Gröning. Și erau gata oricând să ridice mâna și să declare sub jurământ această afirmaţie.

„De când eram bebeluş picioarele mi-erau dislocate din șold”, a povestit Julie Prohnert de 50 ani din Hanovra. „Mai târziu am putut să merg numai cu cârje. Medicul nu a reuşit decât să-mi aline puțin suferința. La o prelegere de-a domnului Gröning, am simțit o reacție puternică. Spatele meu, care era cocârjat de tot, a devenit din nou drept. Am putut să umblu din nou. Problema n-a mai revenit niciodată …”

„Am avut reumatism articular și permanent eram chinuit de eczeme și abcese. Domnul Gröning ,prin Iisuss,m-a eliberat de ele, a spus Wilhelm Gabbert din Hameln.”

„Suferința mea la fiere era suportabilă numai cu ajutorul morfinei”, a relatat Kurt Severit din Evestorf. „Îi mulțumesc lui Bruno Gröning că m-a eliberat de această suferință.”

„Aveam diabet într-o formă avansată”, relatează Robert Thies din Springe. „Mai amenințătoare era, însă, insuficiența cardiacă. Niciuna dintre suferințe nu îmi mai dă azi dureri de cap. Pentru asta îi mulțumesc domnului Gröning.”

Aceste relatări ar putea continua. Cei care îmi povesteau erau oameni de toate vârstele. Bărbați, femei şi copii. Au fost enumerate multe boli, de la dureri de cap, inflamații ale nervilor, sciatică, boli ale rinichilor și fierii, până la boli cardiace și paralizii.

Dar mai era ceva ce m-a mișcat profund. Mulți dintre participanți povesteau deschis, în fața celorlalți, că prin intermediul lui Bruno au avut parte de o transformare interioară. Goana după succes și atitudinea egoistă au făcut loc unei liniști interioare şi unei seninătăţi și unui mod de gândire unitar.”

Propria încredere face cu putinţă pentru oricine reuşita vindecării

Dr. Horst Mann spune în continuare: „După toate aceste discuții cu oameni care se simțeau vindecați de Bruno Gröning, prin Iisuss, s-a născut în mine o întrebare clară. Era cu putinţă reuşita vindecării pentru fiecare om, sau, mai precis, la oricare boală? Care erau limitele puterii pe care o avea Gröning? Nu existau pericole aici? […]

La ultima mea vizită i-am adresat lui Gröning această întrebare. „Eu nu pot și nu vreau să forțez niciun om”, mi-a răspuns. „Dacă cineva se închide și nu este pregătit lăuntric să lase această putere care aduce ordinea să se desfăşoare, atunci și mie îmi lipsește puterea de a interveni. Pe acest om îl îndemn doar să rupă zăvorul răului, care împiedică mântuirea sa.”

Apoi am mai avut o întrebare: „Fiecare boală are un grad diferit de pericol”, am spus. „Să presupunem că, un om grav bolnav este abandonat de medici și vă cheamă, printr-un medic care încă mai luptă pentru pacientul său. Veți putea să-l ajutați?”

„Da”, a spus Gröning. A spus-o fără şovăire. „Dacă bolnavul crede în asta și medicul crede în calea aleasă de acesta, atunci succesul nu se va lăsa așteptat. Încrederea lor comună va da naştere unor forțe nebănuite în bolnav. De multe ori reuşita a venit cel mai rapid acolo unde omul bolnav se agaţa cu disperare de un fir de pai, ca ultimă şansă.”

 

 

Dumnezeu este cel mai mare medic

Nu există incurabil

Bruno Gröning am Traberhof

Ai încredere şi crede – O premisă pentru vindecare

Cu adevărat, poate vindeca numai Dumnezeu, nu omul. Dumnezeu este cel mai mare medic. Pentru El nu există nimic incurabil, nimic imposibil. Bruno Gröning repeta mereu: „Ai încredere şi crede, puterea divină ajută şi vindecă!”

Singurul lucru pe care Gröning îl aşteaptă de la un om în căutare de ajutor este, ca acesta să fie pregătit să aibă încredere în el şi credinţă în Dumnezeu, în puterea Lui de a vindeca şi să creadă în propria sa însănătoşire. Dacă o fiinţă umană îndeplineşte aceste condiţii, poate fi ajutată de Bruno Gröning. Chiar şi atunci când credinţa cuiva este prea slabă, el îşi oferă ajutorul: „Dacă astăzi, încă, nu puteţi să credeţi, vreau s-o fac eu în locul dumneavoastră, până veţi reuşi să credeţi cu adevărat. Şi dacă dumneavoastră nu puteţi încă să vă rugaţi, şi asta vreau s-o fac eu în locul dumneavoastră.”

Dumnezeu nu este un judecător care pedepseşte

In acest fel, oamenii care preiau credinţa în sănătate, vor primi ajutorul lui Dumnezeu, prin intermediul lui Bruno Gröning. Toată lumea poate beneficia de ajutor. Oamenii ar trebui să se convingă faptul că Dumnezeu nu este un judecător care pedepseşte, ci este un Tată iubitor. Toţi oamenii sunt copiii Lui, iar El le este Prieten şi Mântuitor.

Prin Bruno Gröning omul poate să trăiască din nou miracolul lui Dumnezeu. Dumnezeu este cel mai mare medic şi ajutor, pentru întreaga omenire. Pentru El nimic nu este imposibil. Bruno Gröning spunea: „Există multe lucruri care nu pot fi explicate, dar nimic ce nu se poate întâmpla.”

Omul este spirit

Corpul este doar învelişul pământean pentru spirit şi suflet

Bruno Gröning lachtBruno Gröning le-a explicat ascultătorilor săi despre adevărata natură a omului: „Cine sunteţi dumneavoastră?” întreba el. In afară de a-şi spune numele, niciunul dintre cei de faţă nu ştia să răspundă altfel. Bruno Gröning întreba din nou. „Sunteţi oare corpul dumneavoastră?” întreba el mai departe În timp ce noi tăceam el ne-a explicat, că noi nu suntem corpul nostru ci, dintotdeauna suntem spirit. Acest corp ni l-a împrumutat Dumnezeu pentru această viaţă pe Pământ, l-am primit la naştere şi îl returnăm Pământului, când ne reîntoarcem acasă. Sufletul nostru face legătura între spirit şi, corp şi în cealaltă lume, ia cu el toate experienţele bune şi rele. Sufletul este purtătorul scânteii divine, prin care se poate realiza legătura cu Dumnezeu, în momentul în care omul se deschide cu credinţă. Dacă, însă, sufletul se închide prin necredinţă, legătura cu Dumnezeu este întreruptă.

Aşadar, corpul nu este cel mai important aspect al omului, ci este doar îmbrăcămintea pământeană a spiritului şi a sufletului. Prin urmare, odată cu moartea corpului nu se sfârşeşte totul, aşa cum crede multă lume în ziua de azi, ci viaţa merge mai departe. Ea nu este legată de corp.

Omul nu este rău – doar că, atunci când se neglijează pe sine, el cade pradă răului

Omul este spirit iar corpul lui este un dar, un instrument pe care Dumnezeu i-l pune la dispoziţie pentru această viaţă pe Pământ. Adevărata menire a omului este să-şi folosească corpul în sens bun şi cu ajutorul său să pună în faptă gândurile bune. Fiindcă dispune de libera voinţă, omul are şi posibilitatea să-şi folosească propriul corp în sens negativ: să fure, să omoare, să distrugă. După faptele omului se poate vedea cu cine este el conectat, în slujba cui se află: în slujba lui Dumnezeu sau în slujba lui Satana. Asta nu înseamnă că omul este bun sau rău, ci:

„Omul este şi rămâne divin, niciodată nu este diavolesc, nu este satanic, omul nu este niciodată rău, ci dacă el îl părăseşte pe Dumnezeu, dacă se neglijează pe sine însuşi, doar atunci răul poate să-l afecteze. Răul pune mâna pe el, iar atunci omul trebuie să slujească răului. Nu omul este cel ce face rău, ci chiar răul. De la rău nu ne putem aştepta la nimic bun! La fel, nici de la Dumnezeu la ceva rău!”

“Dacă el [omul] este prea slab, el cade pradă răului, alunecă în jos, nu poate urma acest drum care duce în sus deoarece nu are putere suficientă, el cedează şi cade în braţele răului, fiind apoi la cheremul acestuia. Dacă nu apare o mână salvatoare care să-l scoată de-acolo atunci, o bună bucată de vreme este pierdut. Atunci el va trebui să-i slujească răului.”

Fiecare gând are efect

Fiecare om are obligaţia de a-şi păstra corpul în ordine. Însă, fiecare gând negativ, fiecare cuvânt rău şi fiecare faptă rea are un efect dăunător asupra corpului, asta înseamnă că, dacă spiritul nu este conectat cu Dumnezeu, iar omul se lasă în voia puterii negative, se poate ajunge la îmbolnăvirea corpului.

Dacă însă sufletul se deschide din nou puterii divine şi se uneşte cu spiritul, urmarea va fi vindecarea corpului. Din acest motiv este atât de importantă propria atitudine spirituală. Nu este permis să se promită cuiva vindecarea. Aceasta depinde întotdeauna doar de omul însuşi, de modul cum se deschide el binelui şi cum pune la inimă învăţătura lui Bruno Gröning. Un tratament al corpului poate combate doar efectele, dar nu înlătură cauza. Aceasta o poate face numai omul, în măsura în care înfăptuieşte „marea întoarcere.”

Gândurile sunt forţe   

Un gând bun,Cristic, fortifică, un gând negativ distruge…

Bruno Gröning liest BittschriftenAdeseori, Bruno Gröning le cerea ascultătorilor săi să-şi examineze propriile gânduri şi să le preia numai pe cele bune. Dumnezeu şi Satana nu sunt numai izvoare de putere, ci şi de gânduri. Ei transmit permanent gânduri: Dumnezeu pe cele bune, Satana pe cele rele. Bruno Gröning spune că, omul nu poate să producă singur gândurile, ci are doar capacitatea de a le prelua.

„Este atât de important ce fel de gânduri preia omul, căci gândurile sunt forţe. Dacă omul vrea binele, atunci este ajutat de Dumnezeu, dacă vrea răul, atunci îl ajută Satana.”

Omul nu este lipsit de voință în fața gândurilor care îi vin în minte. El decide singur ce fel de gânduri acceptă şi pe care le refuză. Alegerea, însă, ar trebui s-o facă temeinic şi nu superficial. În spatele fiecărui gând se află o forţă: un gând bun fortifică, unul negativ distruge; o veste bună îţi dă aripi, una tristă te descurajează. Gândurile sunt forţe spirituale. Ele conţin o putere pe care omenirea de azi nici nu o poate bănui. Un gând născut din iubire îl poate determina pe om să-şi dea viaţa pentru altcineva. Insă, un gând născut din ură îl poate face pe om să ucidă alt om. „Feriţi-vă de orice gând rău!”

„Tot ceea ce preluaţi în voi înşivă, trebuie să şi iasă din voi”

„Până acum ar fi trebuit să fiţi conştienţi de un lucru, şi anume că, dacă preluaţi doar un singur gând rău, de fiecare dată constataţi că, în dumneavoastră pătrund în continuare şi alte gânduri rele şi, după aceea, rostiţi şi vorbe grele. Deci, tot ceea ce asimilaţi în voi, trebuie apoi să şi iasă din voi.”

„Dacă asimilaţi doar un singur gând rău, atunci deveniţi slujitorul răului, deveniţi cu adevărat slujitorul Satanei! Asta trebuie să o ştiţi!”

Omul acționează conform voinței sale

Însă, ce poate să facă un om împotriva gândurilor depresive, a gândurilor de îndoială, de frică sau obsesive, cum poate el să se apere împotriva lor? Ele apar brusc, ca din neant, îl asaltează pe om şi vor să-l domine emoţional. Ce trebuie să facă el?

Satana doreşte ca, prin gândurile negative – indiferent de nuanţă – să prostească omul, să-l abată de la calea divină. El vrea ca omul să fie cuprins de frică, de supărare, să se îndoiască de ceea ce este bine şi să încalce poruncile lui Dumnezeu. Ca să-şi atingă acest scop, răul îl păcăleşte pe om să creadă că el este doar o minge în jocul gândurilor şi al sentimentelor negative, că este lipsit de ajutor, că este la cheremul lor. Asta însă, este o minciună şi o înşelătorie.

Dumnezeu l-a creat pe om în aşa fel încât acesta să poată decide singur ceea ce gândeşte, ce vorbeşte şi ce face. Dacă, în forul său interior apare un gând rău, atunci el poate să-l refuze liniştit dar ferm. Dacă el rămâne neclintit în atitudinea sa, atunci răul este obligat să se retragă, pentru că nu mai are putere asupra omului. Omul însuşi îşi hotăreşte soarta, cu libera sa voinţă. „Omul se acţionează conform voinţei sale. Precum voinţa, aşa şi gândul. Gândul îl îndeamnă pe om la faptă.”

Mai întâi trebuie să existe dorinţa pentru o sănătate bună

Bruno Gröning a arătat printr-un exemplu simplu, ce importanţă majoră au gândurile. Când se construieşte o casă imboldul iniţial îl reprezintă voinţa, respectiv dorinţa de a o construi. Apoi, gândul se concretizează tot mai mult, până se realizează un plan exact. Până atunci, clădirea există numai în imaginaţia viitorului proprietar. De fapt, construcţia propriu-zisă a casei este ultima etapă a unui drum lung, care implică numeroase calcule şi pregătiri.

Exact aşa este şi cu vindecarea. Mai întâi trebuie să existe dorinţa de sănătate apoi, trebuie realizată mental detaşarea de boală şi preluată credinţa în vindecare. In realitate, vindecarea corpului este ultima etapă. Bineînţeles că ea nu este opera omului, ci este un act de graţie a lui Dumnezeu. Omul nu o poate obţine ca răsplată, dar o poate dobândi.

Cele două extreme „binele” şi „răul”

Omul trăiește între ele și poate opta permanent pentru una din ele

bild23Dacă omul prin libertatea voinţei sale are posibilitatea să se hotărească, se pune întrebarea: Ce alternative are, între ce are de ales? Referitor la asta, Bruno Gröning spunea: „Prieteni, nu vă lăsaţi înşelaţi şi nu uitaţi, că omul trăieşte între bine şi rău. El trăieşte între ele, aici binele, aici răul, la mijloc se află omul, el hotărăşte.”

Omul are de ales. El poate face ori bine ori rău. Dacă unul din semenii săi se află la nevoie, îl poate ajuta, poate să-l ignore sau chiar să se folosească în interes propriu de necazul în care se află. El poate face ce vrea. În timpul vieţii sale, omul întâlnește mereu – conştient sau inconştient – răscruci de drumuri unde trebuie să se hotărască ori pentru calea cea bună ori pentru cea rea. De cele mai multe ori sunt nimicurile de zi cu zi cele care îi decid soarta.

Cum este, de exemplu, când rupi legătura cu un prieten din cauza mâniei provocate de un cuvânt sincer, când renunţi la un serviciu din cauza supărărilor cu şeful sau când refuzi o ofertă unică din cauza mândriei jignite? Cât de des n-au fost regretate mai târziu aceste hotărâri ‚spontane’ asupra cărora ulterior nu s-a mai putut reveni. O clipă poate decide tot drumul vieţii de mai târziu, spre bine sau spre rău.

Forţe constructive şi forţe distructive

Cum se întâmplă asta? Ce se află în spatele cuvintelor „bine” şi „rău”? Nu este, oare, toată viaţa un produs al hazardului în faţa căruia omul se simte neajutorat?

Binele – cum explica Bruno Gröning – vine de la Dumnezeu, iar răul de la adversarul Său, de la Satana! Acesta există cu adevărat şi ţelul său este să distrugă tot ce este bun, tot ce este Divin. Bruno Gröning spunea: „Oare cine lucrează aici, cine nu pierde nici un prilej de a distruge Binele, Divinul? De unde vine boala, boala care atacă tot ce creşte pe acest Pământ? Luaţi orice doriţi, un fruct oarecare sau orice altă vieţuitoare, Satana încearcă mereu să distrugă totul. El a reuşit, să-l macine chiar şi pe om”

„Satana, care există pe acest Pământ, nu a lăsat nimic neîncercat de a distruge binele şi divinul.”

„Acolo unde se află Dumnezeu este iubirea, unde e Satana, acolo sunt războaiele.”

Pe plan spiritual, cei doi poli sunt opuşi: Dumnezeu ca întruchipare a vieţii şi Satana care vrea s-o distrugă. Lor le stau la dispoziţie armate întregi de spirite şi lupta se duce foarte dur. Ambele părţi dispun de energii enorme. Bruno Gröning le-a descris esența în cuvinte simple: „Puterea divină regenerează, iar cea rea, diavolească, satanică este distrugătoare.”

Omul le poate asimila şi lăsa să acţioneze pe amândouă în fiinţa sa, atât în corp, cât şi în suflet. Una acţionează întărind şi regenerând, iar cealaltă vlăguind şi distrugând. Forţa pozitivă conţine în sine sănătatea, cea negativă boala.

Boala nu este o pedeapsă a lui Dumnezeu, ci consecința unor gânduri și fapte greșite

Bruno Gröning spunea că boala vine de la rău şi nu – după cum se spune – că ar fi o pedeapsă a lui Dumnezeu. Astfel de gânduri le-a denumit minciuni şi le-a refuzat categoric. Dumnezeu nu pedepseşte! Boala este consecinţa gândurilor şi a faptelor greşite. Dacă se înlătură cauza, atunci şi consecinţa va dispare, şi asta este voinţa lui Dumnezeu.

„Nu este cum cred oamenii, că boala ar fi o pedeapsă a lui Dumnezeu. Se poate compara cu situaţia în care un copil părăseşte casa părintească. Atunci părinţii nu mai pot ţine mâna ocrotitoare asupra copilului, ei nu-l mai pot ocroti pe copil. Aşa l-am părăsit şi noi pe Tatăl nostru. Nu avem voie să uităm că noi suntem de fapt copiii lui Dumnezeu. Numai El ne poate ajuta! Şi El ne va ajuta, când noi vom fi găsit din nou calea către El.”

Voinţa liberă

Omul hotărăşte singur, dacă el crede în boală sau crede în sănătate

Bruno Gröning mit Papageien

Un conflict lăuntric

In timpul procesului de vindecare, când apar dureri, nu e mereu uşor să te gândeşti că sunt Regelungen . Mulţi oameni devin nesiguri: „Sunt dureri de Regelungen sau simptomele bolii?” Se creează un conflict lăuntric privind credinţa. Aici, în interior, se hotărăşte dacă omul primeşte vindecarea, respectiv cât de mult durează procesul de vindecare. Totul depinde cui acordă el mai multă crezare, gândului de boală sau gândului de vindecare. Dacă el crede mai departe în boală, atunci o va păstra. Însă, dacă reuşeşte să creadă în vindecare, atunci procesul de vindecare completă va avea loc. Omul însuşi este cel care decide.

Nimeni nu poate fi vindecat cu forţa, această decizie trebuie să o ia fiecare de bunăvoie

Acesta este un aspect important din învăţătura lui Bruno Gröning. El, însuşi, mereu a accentuat faptul că, omul dispune de o voinţă liberă, inviolabilă, fiind cel mai mare dar pe care Dumnezeu îl poate oferi unei fiinţe. Acest dar îl ridică pe om de pe treapta unei creaturi condamnate, pe treapta unui copil liber, care urmează de bunăvoie poruncile Tatălui şi nu constrâns. Însă, prin libera voinţă i se dă, în aceeaşi măsură, şi posibilitatea să încalce legile lui Dumnezeu.

Bruno Gröning a respectat în mod absolut libera voinţă a omului. De aceea, el nu-l poate ajuta decât pe cel care se lasă ajutat, care este de acord să se despartă de boală. Lui i se permite să ia numai ceea ce omul îi dă de bunăvoie. Cine ţine la boala lui, cine se gândeşte permanent la ea şi vorbeşte despre ea, va aştepta în zadar o vindecare. Bruno Gröning a spus aşa: „Am voie să-l ajut pe om să găsească drumul spre bine, dar n-am voie nici să-i forţez decizia şi nici nu am voie să-l oblig în direcţia binelui. Fiecare trebuie să-şi găsească singur propria cale.”

„Regelungen”

Curăţarea corpului poate produce mai întâi dureri

Bruno Gröning in einer Wohnung

„Regelungen” face parte din procesul de vindecare „

In timpul recepţiei Heilstrom-ului la unii oameni apar dureri. Acest fenomen a fost numit de Bruno Gröning „Regelungen”, fiind un semn că în corp încep să se producă schimbări. Durerile de Regelungen nu pot fi comparate cu cele specifice bolii. Ele sunt provocate de Heilstrom şi sunt manifestarea unei curăţări a organelor bolnave. Kurt Trampler (vindecat, colaborator temporar al lui Bruno Gröning, jurnalist şi autor) scrie despre acest subiect: „Chiar şi durerile de Regelungen îi derutează destul de des pe cei care caută ajutor. Durerile de Regelungen sunt necesare. Adesea, când apăreau durerile de Regelungen mulţi oameni se speriau, crezând că a revenit boala. Ii cuprindea teama şi spuneau: este şi mai rău ca înainte, trebuie să mergem la doctor. Gröning spune: ‚De aceea vă atrag atenţia, când apar dureri de Regelungen să le suportaţi cu răbdare. Nu se va întâmpla nimic rău, este doar un semn că omul este în curs de vindecare.‘”

Forma în care se manifestă Regelungen poate să difere. Durerile pot fi asemănătoare cu simptomele bolii sau chiar mai puternice, însă se pot manifesta şi complet diferit. Acest lucru diferă de la caz la caz deoarece, fiecare corp uman răspunde în modul său specific la Heilstrom.

Omul nu poate fi scutit de durerile de Regelungen. Ele fac parte din procesul de purificare prin care, pe cale spirituală, mizeria bolii este eliminată din corp.

Procesul de Regelungen

Bruno Gröning a explicat fenomenul de Regelungen luând ca exemplu o cană în care a mai rămas lapte. El a întrebat ce trebuie să facem, când vrem să punem în cană lapte proaspăt, dacă acolo mai este lapte care deja miroase a acru. Răspunsul e simplu. Intâi se aruncă laptele stricat, apoi se curăţă cana. Exact la fel este şi în corpul uman. Dacă luăm corpul drept cană, boala drept laptele stricat şi sănătatea drept laptele bun atunci, mai întâi, omul trebuie să se despartă mental de boală, deci să arunce laptele stricat. După aceea, corpul va fi curăţat de „mizeria” bolii – acestea fiind Regelungen. De-abia în corpul curăţat poate fi turnat laptele proaspăt – sănătatea pătrunde în om.

Cu altă ocazie, el a comparat oamenii cu o fructieră: „Luaţi un vas care este umplut cu ceva, din partea mea cu fructe, care de zile întregi stau acolo şi nimeni nu s-a îngrijit de ele, nimeni nu a ştiut cum să o facă şi astfel ele s-au stricat. Dumneavoastră nu vă mai puteţi bucura de ele. Şi dacă acum vine cineva care vrea să vă dea fructe proaspete, sănătoase, atunci ar fi o mare prostie dacă aceste fructe bune, sănătoase, le-aţi pune peste cele stricate, căci fructele bune ar ajunge repede în aceeaşi stare cu cele stricate. Dacă vreţi să aveţi fructe sănătoase, trebuie mai întâi să le aruncaţi pe cele stricate, nesănătoase, care nu mai sunt comestibile; dar nu numai atât, ci vasul în sine trebuie curăţat şi el, pentru a putea pune fructele bune, sănătoase. Comparaţi acest vas cu corpul dumneavoastră şi fructele cu organele dumneavoastră bolnave, iar fructele sănătoase sunt ceea ce speraţi să obţineţi, dar nu e posibil dacă nu vă debarasaţi de ceea ce e stricat. Asta înseamnă că, încă, vă preocupaţi de boala dumneavoastră.”

„Einstellen“

Poziţia corpului şi atitudinea interioară pentru recepţionarea Heilstrom-ului divin

Bruno Gröning mit HundBruno Gröning a denumit Heilstrom, forţa spirituală care înfăptuieşte vindecarea. El a folosit şi alte sinonime: unda de vindecare sau puterea divină. Dar, cum poate omul să preia Heilstrom-ul în corpul său, cum se poate deschide pentru puterea divină? Bruno Gröning recomanda celor în căutare de ajutor următoarea poziţie: şezând, mâinile şi picioarele neîncrucişate, cu palmele aşezate pe coapse şi orientate în sus. Pe lângă aspectul exterior, este importantă deconectarea de orice fel de gând perturbator şi concentrarea asupra a ceea ce se petrece în corp. Condiţia de bază este o atitudine interioară deschisă, spirituală, de credinţă. În acest mod omul se poate deschide pentru a permite puterii divine să curgă prin el. Bruno Gröning spunea: „Dumnezeu ne dă tot binele, noi trebuie doar să asimilăm toate aceste lucruri ale Lui, pe care El ni le trimite. Aşadar, faceţi asta!”

El a explicat de ce este atât de importantă poziţia corpului, astfel: „Adesea, cei care au un corp încă mobil, liber, adoptă cu plăcere o poziţie încordată a corpului şi aceasta, este de asemenea o putere, este puterea obişnuinţei. Omul îşi pune picioarele unul peste altul, încrucişate; desigur, poate sta uneori şi tolănit, adică lungit, însă nu atunci când vrei să recepţionezi binele, când vrei să recepţionezi divinul. Atunci trebuie să fii liber, cu mâinile deschise, cu mâinile goale, să stai şezând sau în picioare!”

Kurt Trampler (vindecat, colaborator temporar al lui Bruno Gröning, jurnalist şi autor) a scris în cartea sa, Marea întoarcere: „Important […] este pe lângă pregătirea interioară şi un aspect exterior aparent mărunt, dar totuşi esenţial. Trebuie să stai pe scaun cu spatele liber, picioarele să nu se atingă între ele, la fel nici mâinile. In opinia lui Bruno Gröning, dacă mâinile se ating între ele se produce un scurtcircuit al curentului vieţii în partea superioară a corpului, la fel cum, atingerea sau încrucişarea picioarelor duce la acelaşi rezultat negativ în partea inferioară a corpului. Cine face astfel de greşeli în mod obişnuit, cu timpul, ar putea să se aleagă chiar cu boli de-a dreptul supărătoare.

Acordaţi atenţie la ce simţiţi în propriul corp

Recepţia conştientă a puterii a fost denumită de Bruno Gröning „Einstellen”. Omul „se pune” pe recepţia Heilstrom-ului. Nu este important unde şi când se petrece acest lucru. Important este doar ca omul să fie în linişte, să se deconecteze de la toate gândurile perturbatoare şi să observe atent ce se întâmplă în corpul său. Bruno Gröning îşi întreba mereu auditoriul ce simte.

„Nu trebuie decât să vă puneţi pe recepţie pentru a primi adevărata emisie divină, mai bine spus, pentru a o obţine. Vă veţi da singuri seama cum trebuie să faceţi ca să obţineţi această emisie. Insă, trebuie să o repet mereu, că acest lucru îl puteţi face abia atunci când realmente veţi acorda atenţie corpului dumneavoastră, şi anume, atenţie la ceea ce se petrece în el, mult mai puţin la ce se petrece în jurul lui, ci numai în interiorul lui, în propriul dumneavoastră corp.”

Fiecare om poate simţi Heilstrom-ul în propriul său corp. Unul simte furnicături, altul are senzaţii de frig sau de căldură. Al treilea îşi mişcă braţele sau picioarele, al patrulea se scutură. In acest fel, Heilstrom-ul provoacă diverse reacţii, la fiecare om în parte.

„Heilstrom-ul”

Curentul vieţii din izvorul divin de putere

Bruno Gröning spricht zu den Menschen am Traberhof.

Gröning are rolul de „transformator“ între „centrala electrică“ – Dumnezeu şi „becul electric“- omul

Bruno Gröning s-a descris pe sine ca un mediator al unei puteri spirituale, care vine direct de la Dumnezeu şi are ca efect vindecarea. Această putere divină a numit-o „Heilstrom”.

Pentru a explica natura Heilstrom-ului, el s-a folosit de o imagine. L-a comparat pe Dumnezeu cu o centrală electrică, iar pe om cu un bec electric. La fel ca şi becul care poate să-şi realizeze scopul numai atunci, când curentul din centrală ajunge la el, omul poate trăi în ordinea divină, numai atunci când este alimentat cu puterea lui Dumnezeu. Gröning şi-a asumat singur rolul de „transformator”. El transformă înaltele energii divine, nelimitate, de aşa manieră încât fiecare om să primească numai atât cât poate el să asimileze. Capacitatea lui de a capta puterea era nelimitată. In felul acesta, de exemplu la Traberhof lângă Rosenheim, mii de oameni au putut să simtă puterea de vindecare simultan, au avut loc vindecări în masă remarcabile.

Când legătura dintre Dumnezeu şi om s-a rupt

Bruno Gröning a explicat că la origine a existat o legătură directă între Dumnezeu -„centrala de putere” şi om – „receptorul”. Oamenii trăiau pe Pământ ca şi copii ai lui Dumnezeu într-o perfectă unitate cu Tatăl lor. Dar ei s-au îndepărtat de Dumnezeu, ei au ieşit din ordinea divină şi au căzut pradă nevoii şi suferinţei. Legătura între Dumnezeu şi om s-a rupt. Cu timpul, s-a format o prăpastie tot mai adâncă, pe care oamenii nu au mai putut să o treacă singuri.

Podul construit peste prăpastia creată între Dumnezeu şi om duce la o nouă viaţă

Bruno Gröning precizează: „Şi pentru că omul n-a mai putut niciodată să revină pe drumul divin, deoarece puntea care ducea spre acesta fusese distrusă, omul trăia chircit pe grămăjoara lui şi era complet dezorientat. Eu am construit această punte spre adevăratul drum divin, am refăcut-o la loc şi dacă vă folosiţi de această punte, dacă păşiţi pe ea, ajungeţi pe acest drum, pe drumul divin, unde voi înşivă aveţi atunci legătura cu marea şi unica operă divină, unde primiţi adevăratul curent divin al vieţii, în formă pură pentru ca, după aceea, să vă puteţi trăi viaţa bine şi mai ales în sănătate deplină.”

„Cel care păşeşte pe această punte şi merge mai departe pe adevăratul drum divin, va avea un simţământ complet diferit, el va fi uimit de tot ceea ce există aici, lucruri de care nu a putut să-şi dea seama până acum. Chiar aici el va primi cu adevărat legătura cu marea operă divină.”

Cine urmează învăţătura lui Bruno Gröning şi se deschide puterii divine, va simţi Heilstrom-ul în propriul său corp. Un sentiment de viaţă, absolut nou, va pătrunde în el: dureri, griji şi nevoi vor dispărea, sănătatea, armonia şi bucuria le vor lua locul. El începe să vadă că Dumnezeu nu tronează ca un judecător nemilostiv, departe deasupra norilor, ci că se află alături de oameni ca un Tată iubitor, care vrea să îi ajute. Prăpastia a fost depăşită. Omul trăieşte din nou starea de la origini.

Marea întoarcere

Să te detaşezi de boală şi să crezi în sănătate

Tausende suchten die Hilfe bei Bruno Gröning am Wilhelmsplatz.

Să te preocupi mental de boală înseamnă, de fapt, că nu-i dai drumul

Bruno Gröning i-a chemat mereu pe oameni la „marea întoarcere”. El i-a avertizat să pună în practică credinţa în bine şi să se debaraseze de obiceiurile rele.

În primul rând, i-a rugat pe oameni să nu se gândească la boală. El a accentuat mereu, că boala vine de la rău şi este chiar răul. Să te preocupi de ea înseamnă să te preocupi de rău. Asta împiedică procesul de vindecare şi-l poate face chiar imposibil. „Cine se preocupă de boală, o ţine strâns şi blochează calea puterii divine.”

Omul trebuie să se debaraseze de boală, să nu o considere proprietatea sa, ci să vadă în ea răul. „Boala nu face parte din om!”

Predați boala lui Bruno Gröning

Bruno Gröning s-a oferit să le ia oamenilor bolile: „Daţi-mi mie bolile şi grijile dumneavoastră! Singuri nu vă veţi descurca cu ele. Le voi duce eu pentru dumneavoastră. Însă, daţi-mi-le de bunăvoie, căci eu nu fur!”

“Dacă vă detaşaţi de boală ca eu să v-o pot lua, atunci este bine; dar dacă ţineţi de ea, n-am voie să intervin. A şaptea poruncă: ‚Să nu furi!’, îmi interzice asta. Dacă eu iau cu forţa boala omului, atunci aş păcătui. Eu nu am voie să fur! Cine îşi iubeşte boala acela ţine de ea, cine o poate uita aceluia i-o iau dar, să o predea de bunăvoie, nu numai în gând, ci şi în faptă. Trebuie să ascultaţi de cuvântul meu! Eu nu vreau să vă influenţez. Dacă vreţi să predaţi de bunăvoie boala, atunci vă iau toate suferinţele!”

Omul trebuie să realizeze mai întâi o schimbare interioră

Cât de importantă era pentru Bruno Gröning schimbarea interioară a omului, reiese clar din acest pasaj, extras din cartea Marea întoarcere a lui Kurt Trampler (vindecat, colaborator temporar al lui Bruno Gröning, ziarist și scriitor): „Şi în convorbirile private l-am auzit adesea pe Gröning spunând, pe un ton ferm, că în fața lui Dumnezeu, el poartă responsabilitatea de a realiza ‘vindecarea prin puterea divină, pură’, doar la suferinzii care, cel puţin, au bunăvoinţa de a trăi conform legii divine, iar cei care nu sunt dispuşi să se debaraseze de rău îi va lăsa la o parte de la vindecare.” „Aş putea”, zicea el, „să realizez o vindecare în masă doar spunând: toţi bolnavii unui oraş sau ai unei ţări să devină sănătoşi! Dar, oare, nu s-ar pierde mai mult prin asta decât s-ar câştiga? I-ar determina, oare, pe cei răi dintre bolnavi să se reîntoarcă pe calea bună? Nu cumva s-ar folosi în scopuri rele de sănătatea recâştigată? Nu! Omul trebuie mai întâi să se schimbe radical înlăuntrul său, în primul rând trebuie să fie gata să smulgă din el ce este diavolesc şi să găsească drumul spre Dumnezeu. De-abia după aceea merită să fie vindecat.”

La origine, omul nu era bolnav

Următoarele cuvinte ale lui Bruno Gröning clarifică această afirmaţie şi explică apariția bolilor:

De fapt, cum a fost posibil ca omul să se îmbolnăvească? „La origine, omul nu era bolnav. Oamenii s-au pervertit tot mai mult, au devenit din ce în ce mai răi, din generaţie în generaţie. Răutatea s-a răspândit atât de mult încât, în curând, traiul va deveni imposibil. Există duşmănie şi ceartă până şi în familii, mai mult război decât pace între popoare! Grijile au adus suferinţa sufletească asupra oamenilor şi au prins rădăcini atât de adânci, că oamenii au ajuns să se îmbolnăvească. Unul îl împovărează sufleteşte pe celălalt. Oamenii sunt deformaţi prin educaţie, s-au îndepărtat de ce este natural, mulţi şi-au pierdut credinţa în Dumnezeu. Cine, însă, se abate de la drumul divin, acela se abate şi de la sănătatea sa.”

Dacă omul vrea să-şi redobândească sănătatea prin Bruno Gröning, trebuie să fie dispus să se debaraseze de „răutate”. El trebuie să-i întoarcă spatele răului, bolii, să se despartă de ea, să nu mai gândească „astmul meu, reumatismul meu” etc. Asta nu este întotdeauna uşor. Cere o schimbare interioară. Omul trebuie să-şi schimbe radical gândirea. El nu trebuie să mai creadă în boală, cum are obiceiul, ci să creadă în sănătate. El trebuie să preia credinţa că şi bolile incurabile pot fi vindecate.

„Eu nu pot fi înțeles cu mintea, prin rațiune”

Ce exigenţă incredibilă avea Bruno Gröning de la cei care cautau ajutor! Oare, nu se răzvrăteşte orice gândire logică dacă trebuie să ia în serios o astfel de cerere? Cum e posibil ca încheieturile deformate de reumatism să revină în ordine, cum se poate ca membrele paralizate să funcţioneze din nou? Cum e posibil să-i dai lui Bruno Gröning bolile, fără ca el să facă nici cel mai mic tratament, da, chiar fără să-i descrii măcar suferinţa? Nu este asta o jignire la adresa oricărui om care gândeşte clar?

Într-adevăr, este o mare schimbare ceea ce Bruno Gröning aşteaptă de la oameni, căci asta înseamnă să dai la o parte orice judecată ştiinţifică, orice logică bazată pe raţiune şi să crezi în ceva mult mai înalt. Învăţătura sa se bazează pe alte principii decât gândirea rațională de azi, provenită din spiritul materialist contemporan. De aceea, el spunea adeseori: „Cu siguranță, eu nu pot fi înțeles cu mintea, prin rațiune.”

Cauza bolilor- Când nu mai există legătura cu izvorul divin de putere…

Bruno Gröning spricht zu Kranken.

Boala nu apare întâmplător

Mulţi oameni trăiesc astăzi în credinţa că o boală este ceva întâmplător, care apare din nimic şi, brusc, se năpusteşte asupra omului. Insă, Bruno Gröning a spus: „Cu cât omul s-a îndepărtat de Dumnezeu, conştient sau inconştient, cu atât mai puţină viaţă are în corpul său, astfel încât, în acesta abia mai rămâne atâta viaţă, ca organele să poată funcţiona aşa cum le-a fost hărăzit. Acum, el nu-şi mai poate trăi cu toată puterea viaţa sa, fiindcă s-a abătut de la acest izvor de putere. În final, el a pierdut legătura cu marele izvor de putere divină. El nu a mai putut prelua în el puterea lui Dumnezeu. Şi astfel, corpul său a ajuns să fie o epavă.”

Intre Dumnezeu şi oameni s-a creat o prăpastie imensă

Bruno Gröning a descris în modul următor, cum poate omul să revină la sănătate: „Dumnezeu l-a creat pe om frumos, bun şi sănătos. Aşa şi vrea să-l aibă. Iniţial, oamenii au fost în deplină legătură cu Dumnezeu, atunci exista doar iubire, armonie şi sănătate, totul era în unime. Însă, în momentul în care primul om a dat ascultare vocii răului, care vorbea din afara unimii, făcând ce i-a spus aceasta, legătura s-a rupt şi, de atunci, Dumnezeu stă acolo şi omul aici. Între Dumnezeu şi oameni s-a creat o prăpastie adâncă. Nu mai era nicio legătură. Omul – care se bazează doar pe el însuşi – oricât de credincios ar fi şi oricât s-a ruga, pe drumul vieţii sale el tot va fi atacat de rău şi va fi tras în jos, în adânc. Atunci, pe calea vieţii dvs. aţi ajuns acolo, jos de tot. Dumneavoastră trăiţi nefericire, dureri, suferinţe incurabile. Eu vă repet: Nu vă duceţi şi mai jos! Vă chem la marea întoarcere! Reveniţi în sus, iar peste această prăpastie eu vă construiesc un pod. Veniţi de pe drumul suferinţei pe drumul divin! Pe acesta nu există nefericire, nici dureri, nici incurabil – aici totul este bine. Acest drum duce înapoi la Dumnezeu!”

Învăţătura lui Bruno Gröning

Ajutor şi vindecare pe cale spirituală

Bruno Gröning in einer Gemeinschaftsstunde.Învăţătura lui Bruno Gröning porneşte de la influenţa forţelor spirituale asupra oamenilor. Influenţa acestor forţe este mai mare decât au crezut cei mai mulţi oameni.

Omul este ca o „baterie“ – ca să îşi poată desfăşura activitatea, el trebuie să se încarce mereu cu energie vitală

Bruno Gröning îl compară pe om cu o baterie. În viaţa de zi cu zi fiecare om consumă energie. Însă, energia vitală de care are nevoie, adesea, omul nu o mai recepţionează îndeajuns. La fel ca o baterie goală care nu este în stare să funcţioneze, tot aşa un corp vlăguit nu poate să-şi îndeplinească sarcinile sale. Urmările sunt epuizare, nervozitate, frică de viaţă şi, în final, boala.

Bruno Gröning a explicat cum poate fiecare să obţină noi energii. Credinţa în bine este condiţia de bază, la fel ca şi dorinţa de a deveni sănătos. Omul este înconjurat peste tot de undele de vindecare, el trebuie doar să le preia. Aşa cum spune Bruno Gröning, nu există boală incurabilă, acest lucru fiind adeverit de relatările de succes, verificate de către medici. Aici vindecările au loc numai pe cale spirituală şi, de aceea, nu depind de prezenţa fizică a lui Bruno Gröning.

Cum poate omul să recepţioneze Heilstrom-ul în cel mai bun mod

Pentru a recepţiona Heilstrom-ul, cel ce caută ajutor stă în poziţia şezând, cu palmele deschise. Braţele şi picioarele nu trebuie să fie încrucişate, pentru ca fluxul Heilstrom-ului să nu fie întrerupt. Gândurile de boală şi grijile împiedică acest lucru. Dimpotrivă, gândurile îndreptate spre ceva frumos ajută.

Când Heilstrom-ul curge prin corp, ajunge la organele deja atacate de boală şi-şi începe acolo acţiunea sa curăţitoare. În acest timp pot apare dureri, care sunt un semn al curăţării corpului. Deoarece, în esenţă, boala nu este voinţa lui Dumnezeu, încet-încet ea va fi eliminată. În unele cazuri acest lucru se poate întâmpla şi spontan. Pentru aceasta este nevoie ca, în gând, omul să nu se mai preocupe de boală, ci să creadă că pentru Dumnezeu nu există „incurabil”.

Pentru a rămâne în continuare sănătoşi, prietenii-Bruno Gröning recepţionează zilnic Heilstrom-ul (făcând „Einstellen”). Un corp sănătos reprezintă fundamentul pentru o viaţă în armonie cu tine însuţi, cu oamenii din jur şi cu natura.

Bruno Gröning transmite oamenilor o învăţătură

Scopul învăţăturii lui Bruno Gröning este să facă din fiecare, un om cu bucurie de viaţă, liber de suferinţe fizice sau sufleteşti

Legat de acest subiect Bruno Gröning spunea: „Această învăţătură a mea reprezintă înţelepciuni de viaţă, conform cărora trăiesc mulţi dintre prietenii mei, cu succes. Prin acceptarea acestei învăţături, în ei s-a petrecut o schimbare radicală, care în multe cazuri a dus la vindecare”.

Strădaniile lui Bruno Gröning urmăreau un singur ţel: să îi ajute pe cei suferinzi. Acestora le-a dat învăţătura lui, care nu se baza pe reflexie intelectuală, ci provenea din simţirea intuitivă a legilor spirituale. Cine se preocupă îndeaproape de ea, va întâlni şi va recunoaşte o complexitate nebănuită, care depăşeşte cu mult aspectul vindecării, în sensul că omul se vindecă nu doar la nivel fizic, ci şi la nivel sufletesc. El i-a chemat pe oameni să creadă în bine şi să pună în practică această credinţă.

 

 

 

 

Dupa ce  lumea a fost ingenuncheata de crizele artificiale,datorate masonilor  care conduc finantele globale,aceasta urmeaza sa fie zdrobita de   o  dictatura   mai feroce.

Cum arata noul bloc estic condus de Rusia si China?

Rusia si China au consolidat noul pol de putere reprezentat de umbrela Shanghai Coopertion Organization (SCO), recentul summit de la Ufa, din extremul orient rus, atragand ca membri India si Pakistanul, pe langa Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan si Kirghizstan.

 



Practic, jumatate din populatia globului este incorporata acum in ceea ce analistii politici vad un nou bloc estic menit sa conteste influenta Occidentului in rasaritul Europei si Asia, arata revista Newsweek.

Turcii ar vrea si ei

SCO a fost infiintat inca din 1996, dar abia in ultimii ani a inceput sa se afirme ca un bloc politico-economico-militar capabil sa respinga influenta Occidentului.
Pentru unii lideri, SCO este un club atat de select incat apartenenta la acesta te poate face sa lasi deoparte orice cooperare cu Europa. Cel putin, aceasta a fost reactia presedintelui turc Recep Erdogan in 2013.

“Daca ne integram in SCO putem uita de UE. SCO este mai bun, mai puternic. India vrea sa se alature, Pakistanul la fel. Daca suntem acceptati, toti o sa intram in SCO”, a declarat Erdogan in urma cu doi ani, in timpul unei vizite in Rusia.

In ciuda admiratiei nemarginite, Ankara nu a fost invitata pana acum sa se alature noului pol de putere politico-militara, in parte si datorita insecuritatii aparute la granita dintre Turcia si Siria, dar si a statutului de membru NATO al tarii.

In schimb, India si Pakistanul, desi rivale, au intrat in acelasi timp in sfera de influenta ruso-chineza.

Control asupra Asiei Centrale

La infiintarea organizatiei, grupul cuprindea doar 5 tari membre, fara Uzbekistan (tara inclusa in 2001), avand menirea de a rezolva disputele teritoriale de pe cuprinsul Asiei Centrale.

In urma cu un deceniu, Beijingul a modificat in parte rolul noii organizatii, indreptand-o spre misiuni de contracarare a terorismului, separatismului si extremismului.

Bineinteles, China a gasit imediat si tapii ispasitori care sa faca obiectul activitatii de supraveghere a noului serviciu de informatii din cadrul SCO, populatia uigura din provincia Xinjiang.

Noua agenda a liderilor SCO prevede insa si sustinerea ambitiilor economice ale Chinei in Asia Centrala, determinarea Rusiei de a-si pastra influenta politico-militara in aceeasi regiune, sustinerea Moscovei in procesul de instrainare fata de Occident si o eventuala detensionare a situatie din Afganistan, dupa retragerea trupelor NATO.

Parteneri tensionati

Fiecare din aceste puncte este in masura sa atraga atentia analistilor occidentali asupra dezvoltarii SCO, dar, in acelasi timp, marcheaza o noua etapa din eternul joc al neincrederii si suspiciunilor care se desfasoara intre Beijing si Moscova, putand sa paralizeze in cele din urma organizatia de la Shanghai.

“Primul lucru care il observi la SCO este ca sunt neintelegeri fundamentale intre China si Rusia in ceea ce priveste scopul organizatiei”, sustine Alexander Cooley, profesor de stiinte politice la Barnard College, New York.

“Rusii, in principiu, vad in SCO un instrument prin care isi pot impune o politica revizionista asupra influentei Occidentului si a Statelor Unite, in special”, mai spune profesorul newyorkez.

Pentru chinezi, SCO ramane o avangarda cu rol in asigurarea securitatii in Asia Centrala, cu scopul de a netezi calea proiectelor economice pe care Beijingul vrea sa le propulseze in regiune, printre acestea numarandu-se si ambitiosul traseu al Noului Drum al Matasii.

Viziunea Beijingului nu este insa impartasita si de Moscova, rusii preferand sa-si faca jocurile pe teme teme de securitate prin CSTO, o organizatie de securitate infiintata in 2002, alaturi de alti aliati ai Rusiei din zona Asiei Centrale, explica si Alexander Gabuev, presedinte din partea Rusiei al Programului Asia-Pacific derulat de Carnegie Moscova.

Piedicile puse intre cei doi parteneri sunt usor sesizabile, opozitia Rusiei la exercitarea influentei economice a Beijingului prin SCO fortandu-i in cele din urma pe chinezi sa lanseze Banca de Investitii in Infrastructura a Asiei.

“Fiecare propunere economica venita de la Beijing a fost amanata si, in cele din urma, respinsa de Rusia.

Rusii sunt deranjati de dominatia economica crescanda a Beijingului in regiune, de aceea si-au lansat si propria versiune de bloc economic, Uniunea Economica Eurasiatica”, considera profesorul Cooley.

Inclusiv propunerea Chinei de a dezvolta o zona de liber schimb in cadrul SCO a primit un raspuns negativ, dar aceasta situatie ar putea fi remediata de Beijing prin initierea traseului comercial Noul Drum al Matasii.

“China a dorit cu siguranta o zona de liber schimb in SCO. Rusia si alte tari se tem insa de o invazie de bunuri chinezesti ieftine si au creat Uniunea Eurasiatica, in care China nu a fost invitata.

Este posibil ca Drumul Matasii sa includa o componenta de liber schimb, dar deocamdata nimeni nu stie cum va fi implementat proiectul, asa ca stam si asteptam”, spune si Gabuev.

Rusia, fara alternative

Accentul pus in ultima perioada de Moscova pe importanta SCO in regiunea eurasiatica este generat de lipsa de optiuni a Kremlinului in acest moment.

Tensiunile inregistrate intre Moscova si Occident l-au fortat pe Vladimir Putin sa se reorienteze spre Asia, pentru a demonstra ca are si alte optiuni de colaborare internationala in afara relatilor cu SUA si UE.

“In viitorul apropiat nu se intrevede o revenire la situatia de dinainte de criza din Ucraina. De fapt, cand pivotezi spre Asia, te intorci direct spre China”, considera Gabuev.

SCO pare sa fi ramas singura optiune pentru presedintele rus de a dezvolta relatii internationale intr-o organizatie neafectata inca de influenta Occidentului.

In 2005, o aplicatie depusa de SUA pentru a deveni observator in cadrul organizatiei a fost respinsa de cele sase state membre.

In schimb, noua introducere in familia SCO a Indiei si Pakistanului reflecta ca atat Beijingul, cat si Moscova au tinut sa-si impuna punctul de vedere.

In martie, presedintele Xi Jinping tocmai a incheiat un parteneriat de 45 de miliarde de euro cu Pakistanul pentru derularea unor investitii de infrastructura care sa deschida drum Chinei catre Oceanul Indian.

In acelasi timp, India este unul dintre partenerii constanti ai Rusiei inca de acum 45 de ani, chiar daca in acest moment relatiile comerciale dintre cele doua tari nu evolueaza la un nivel ridicat.

Insa, o eventuala intrare a Pakistanului in noul bloc estic de putere ar fi fost greu digerabila pentru India, din cauza rivalitatilor dintre New Delhi si Islamabad, ca si intre India si China.

Cu doua tabere completate de puteri antagoniste din Eurasia, analistii asteapta sa vada in ce masura SCO va reusi sa faca fata provocarii de a fi un bloc politico-economico-militar functional.

“Atat in cercurile academice, cat si in afara acestora, exista o curiozitate mare despre cum ar putea sa arate o organizatie internationala neoccidentala puternica si daca va reusi sa fie eficienta in atingerea scopurilor”, spune profesorul Cooley.

2-ISTORIA SECRETĂ A OMENIRII

Pietrele gravate din Inca (Peru) stau mărturie că istoria omenirii a fost falsificată. Din cauza orgoliului de “cuceritori” ai planetei Pământ, omenirea refuză să admită că au mai existat pe Terra civilizații comparabile cu civilizația tehnologică actuală. În fapt este vorba de o alternare a civilizațiilor  tehnologice terestre. Legea nescrisă a vieții pe Pământ – și pe alte planete din Univers – presupune acumulări progresive de cunoștințe științifice și tehnice, după care urmează autodistrugerea civilizației tehnologice prin ea însăși. Nu trebuie să ne mire că au mai existat în vremi îndepărtate avioane, elicoptere, nave sofisticate și alte mijloace de transport și de luptă. Nu ar trebui să ne surprindă nici faptul, că  produsele tehnologice ale speciei umane din toate timpurile seamănă între ele. Programul cerebral al omenirii a rămas același; invențiile tehnologice își urmează calea, potrivit programului existent pe “hard disk-ul” cerebral al omului. Oamenii de știință  se referă numai la un ciclu al civilizațiilor ce s-au succedat pe Pământ – și la modul superficial -, de la era “primitivă” până la apogeul tehnologic din zilele noastre, fără să se întrebe cum a ajuns omenirea în era “primitivă”. Restul dovezilor istorice existente le ignoră cu desăvârșire, trecându-le la capitolulciudățeniilor. De pildă, elicoptere, avioane, nave maritime comparabile cu cele existente în zilele noastre  incizate în temple din vechime, sunt persiflate de către arheologi pentru că, după opinia lor “așa ceva nu putea să exista la vremea respectivă”. (A se consulta în cest sens și articolul din Jurnal Paranormal, intitulat Enigme ale preistoriei. Relicve aeronautice și astronautice.) Frapantă este similitudinea dintre elicopterul figurat pe pereții templelor lui Seti I din Abydos și lui Amon Ra din Karnak (Egipt), cu elicopterele din zilele noastre, utilizate la ridicarea şi transportarea unor obiecte grele (foto 1).
Foto 1

Pe același perete din templul lui Seti I, la înălțimea de 10 m, există și alte vehicule tehnice redate deasupra unor hieroglife indescifrabile (foto 2).

Foto 2
Foto 3

Cât despre ipoteza lansată de arheologi, cum că ar fi vorba de reprezentările unor albine, pentru că faraonul Seti I ar fi fost poreclit la vremea sa „albină” datorită hărniciei sale, iată cum arăta o albină ce există pe același perete (foto 3) . Arheologii nu își pun nici întrebarea, cum de au lucrat vechii egipteni în interiorul piramidelor, făurind în piatră texte și imagini, fără să lase nici o urmă de fum din “făcliile” folosite pentru iluminarea încăperilor. În privința vechimii omului pe Pământ, lucrurile sunt și mai încurcate. Savanții au stabilit, în baza teoriei evoluțiilor speciilor elaborată de Charles Darwin (teorie expirată în prezent) și a unor fosile cu valoare documentară îndoielnică, că vechimea omului pe Terra este de aproximativ 200.000 de ani. Drept care, artefactele preistorice care vin în contradicție cu această ipoteză sunt, ca să folosim un eufemism, ignorate. În realitate sunt distruse sau în cel mai fericit caz sunt ascunse de ochii celorlalți semeni, în depozite secrete. Așa s-a întâmplat și cu pietrele gravate de la Inca (Peru), de importanță majoră pentru istoria omenirii.

Foto 4. Savantul peruan Javier Cabrera, care a ascuns artefactele de la Inca.

În anii ’70 ai secolului trecut, în urma secării râului Inca din Peru, a fost descoperită o așezare umană ce prezenta un înalt nivel de cultură, cu  vechimea estimată la peste 65.000.000 de ani! Cele aproximativ 10.000 de artefacte prelevate din așezare au fost luate în păstrare de un arheolog renumit din Peru, dr. Javier Cabrera, și închise într-o încăpere ascunsă. Pentru că, după cum afirma savantul peruan, “Nu suntem pregătiți pentru astfel de secrete”. Este vorba de o civilizație necunoscută, dificil de încadrat din punct de vedere istoric, ale cărei artefacte depășesc imaginația arheologilor. Înainte de a muri în anul 2001, Javier Cabrera s-a destăinuit unor oameni de știință europeni, că a ținut într-o camera secretă aflată la subsolul muzeului,“obiecte cu totul speciale, a căror semnificație este imposibil de deslușit prin cunoștințele actuale”. Să vedem despre ce este vorba. Cele peste  10.000  de pietre de diferite dimensiuni descoperite la Inca au suprafața neagră și fină, pe care sunt gravate diferite imagini. Pietrele au greutate mai mare decât rocile actuale, având același volum. Pe suprafața pietrei din foto 5 este incizat globul pământesc, probabil așa cum era cu aproximativ 65.000.000 de ani în urmă. De reținut că între cele două Americi și continentul Africa, oceanul Atlantic a fost redat sub forma unei fășii înguste (geologic vorbind), reprezentând perioada geologică când începuse deriva continentelor. Pe rocă este înfățișat conturul continentului Africa, desprins din America de Sud. În interiorul continentelor, printre meridiane și paralele, se văd imagini ce reprezintă figuri umane, locuințe și edificii publice, dinozauri și  alte animale de epocă. Foto 5. Globul pământesc, așa cum arăta cu aproximativ 65 milioane de ani în urmă.  Foto 6. Figuri umane: unele sunt îmbrăcate cu decență, altele sunt îmbrăcate sumar, la fel ca în zilele noastre pe diferite meridiane ale globului.  Foto 7.  Dinozaurii, animale dispărute cu aproximativ 65 milioane de ani în urmă, incizate pe suprafața pietrelor de la Inca. Foto 8. Canguri de acum 65 milioane de ani, figurați pe pietrele de la Inca, identici cu cei vii din zilele noastre. Foto 9, 10. Lupta oamenilor cu dinozauri. Foto 11. Ființă umană călare pe un  dinozaur erbivor (domesticit?). Foto 12. Intervenții medicale umane. Foto 13. Intervenții medicale umane. Foto 14. Simbolul medicinii, cu șarpele încolăcit pe piciorul cupei cu venin, incizat pe rocile de la Inca. Veninul de șarpe se folosește și în zilele noastre în tratamente medicale. Foto 15. Astronom studiind bolta cerului, incizat pe pietrele de la Inca. Foto 16. Viața spirituală a omului de acum circa 65 milioane de ani. Incizie pe rocile din Inca. Figuri similare existente pe petroglifele de la Inca și geoglifele  din deșertul Nazca, din Peru.Unele dintre petroglife (desene incizate pe roci) de la Inca prezintă similitudini cu geoglife (figurile uriașe trasate pe sol, vizibile îndeobște din aer) descoperite în deșertul Nazca (Peru). Ceea ce ar permite o estimare a vechimii desenelor de la Nazca la circa 65 milioane de ani. În continuare, prezentăm câteva exemple în acest sens. Maimuțele, păsările colibri, tarantulele figurate pe solul de la Nazca, sunt similare cu petroglifele de la Inca; și sunt identice cu cele ce trăiesc în zilele noastre. Foto 17. Figuri de animale și siluete umane, incizate pe petroglifele de la Inca. Foto 18. Maimuță incizată pe pietrele descoperite la Inca. Foto 19. Aceeași figură de maimuță existentă în deșertul Nazca. Foto 20. Pasărea colibri incizată pe pietrele de la Inca. Foto 21. Aceeași pasăre colibri realizată în deșertul Nazca. Foto 22. Pietrele din Inca. În stânga imaginii și în colțurile de jos, în dreapta și stânga, se văd incizate tarantule. Foto 23. Tarantulă similară, realizată în deșertul Nazca. Foto 24. Zid preincaș din pietre, fără mortar, în rosturile căruia nu se poate strecura nici o lamă de cuțit. Este practic indestructibil. Prin ce mijloace tehnice a fost realizat? Istoria speciei umane așa cum a fost concepută după teoria darwinistă, reprezintă un fals monumental. La ora actuală, darwinismul fost redus la o simplă ipoteză; și ca toate prezumțiile, nu mai este obligatoriu a se preda în școli. Printr-un nefericit concurs de împrejurări, Darwin a stabilit filiația omului din maimuță. Cu teoria darwinistă și-au luat doctorate zeci de mii de oameni de știință, care i-au ținut isonul “părintelui” teoriei evoluționiste. De pildă, omul de știință român, prof. univ. dr. Marcian David Bleahu, declara în cartea sa căpătâi, întitulatăOmul și peștera, apărută în anul 1978, că dânsul este mândru că se trage din maimuță (!) Ce fac oamenii de știință nu este întotdeauna știință. Toată viața lor se canonesc să-și apere titlurile științifice, luate nu rareori pe ipoteze care se dovedesc ulterior a fi false. La rândul lor, ei conduc doctorate cu teze care au ca obiect aceleași teorii fără acoperire științifică, școlind discipoli care să le ducă pe mai departe “învățăturile”, în pofida progresului științific. De exemplu, cu teoria evoluției speciilor elaborată de Charles Darwin, savanții au ținut în loc omenirea peste un secol; și nu au de gând să renunțe. Reputația și remunerația lor fiind în funcție de cât vor reuși să-i păcălească pe semeni. La care se adaugă curente religioase, ce mențin de secole omenirea în cel mai crunt obscurantism medieval. Gestul făcut de dr. Javier Cabrera cu cele peste 10.000 de artefacte de importanță excepțională pentru omenire, se încadrează în procedeele nefaste pe care le fac uneori oamenii de știință, pentru a își păstra intactă reputația. Probabil și titlul de doctor în științe pe care a avut Javier Cabrera, s-a bazat tot pe o teză darwinistă. Dar inciziile de pe pietrele din Inca, prin animale pe care le au figurate – căprioare, canguri, girafe, păsări colibri, etc., contrazic teoria evoluționistă a lui Darwin. La care se adaugă implacabil albine, libelule, țânțari, pești, ornitorinci, crocodili, rechini, crabi-potcoavă, etc., găsiți fosilizați de sute de milioane de ani și care mai trăiesc, bine-mersi, și în zilele noastre. La finalul acestui articol, merită reținută concluzia academicianului român, Radu Vulpe, exprimată la încheierea unei discuții cu autorul acestor rânduri: “Este greu pentru un om de știință când își dă seama, la sfârșitul carierei sale științifice, că a mers pe un drum greșit. Însă un om de știință adevărat, ar trebui să recunoască greșeala pe care a făcut. Dar câți au puterea să o facă?” – s-a întrebat, meditativ, octogenarul istoric. Prin urmare, ce este de făcut într-o atare situație? Să defilăm în continuare în sens giratoriu – via Papua Nova Guinee –, sau să apucăm taurul de coarne și să trezim pe săpătorii istoriei omenirii din letargia suficienței?

 

 

 

 De ce-l considera Ceauşescu trădător pe generalul Stănculescu? Partea a II-a

 

 

În 25 decembrie 1989, la Târgovişte, în timpul procesului cuplului Ceauşescu a fost rostită o propoziţie plină de adevăr: „Vezi, totdeauna trădătorul este lângă tine”. Cel vizat era Victor Atanasie Stănculescu, responsabil de ducerea la îndeplinire a operaţiunii de suprimare a cuplului Ceauşescu.

http://youtu.be/eqDKGQlIhio

Un agent al serviciilor străine, plasat într-o poziţie cheie în statul ţintă, valorează cât o întreagă armată. Stănculescu a fost racolat cel mai probabil în 1986 de un agent MI6 (Serviciul Secret de Informaţii Externe al Marii Britanii). Agentul se numea George Pop, cetăţean britanic de origine română, care lucra din 1984 în România, ca reprezentant al firmei Rolls-Royce divizia motoare de avioane şi echipament militar. El superviza asamblarea motoarelor pe avionul Rombac (BAC-1/11 construit în licenţă în România).

http://data5.blog.de/media/862/2724862_d999fa9444_m.jpg

Ulterior, MI6 l-a predat informativ pe Stănculescu colegilor de la AVO maghiar, care au inventat o combinaţie operativă având ca subiect un posibil import de tehnică militară din România, care implica negocieri cu omologul său ungar de la Direcţia de Înzestrare şi cu Ferenc Karpati, şeful Marelui Stat Major ungar. Sub acest pretext a ajuns Stănculescu în august 1989 să petreacă o vacanţă de instruire, ţinută de AVO într-o vilă de pe malul lacului Balaton. Ocazie cu care a primit şi rolul hotărâtor, acela de a da Lovitura de Palat din 22 decembrie 1989 prin care Ceauşescu era înlăturat definitiv de la putere. Surprinzător sau nu, o parte din discuţiile lui Victor Stănculescu la Balaton şi legătura ulterioară cu ataşatul militar maghiar în România, Şandor Aradi, au fost cunoscute de contraspionajul român. Securitatea a înregistrat pe 11 septembrie 1989 apelurile pe care Aradi le primea de la Budapesta, în care i se cerea „coşul cu fructe”, pe care Stănculescu i l-a oferit ataşatului militar ungur, peste câtva timp chiar în biroul său de la MApN.

http://scinteia.files.wordpress.com/2011/04/tabstanculescu.jpg

Ce misiune a avut de îndeplinit Stănculescu împreună cu Guşă la Timişoara se poate deduce din prăpădul făcut de armată acolo sub conducerea lor. Cum rolul său la Timişoara se închisese deja, pe 20 decembrie la orele 05:00, Stănculescu aflat în aşteptarea rezultatului scontat al mitingului din faţa sediului CC, s-a prezentat la spitalul militar din Timişoara pierzându-şi o zi cu simularea unei crize de vezică biliară şi i-a transmis generalului Milea, telefonic, că trebuie să se întoarcă la Bucureşti. Lucru pe care l-a şi făcut în seara zilei următoare de 21 decembrie 1989, cu un avion militar. În dimineaţa de 22 decembrie la orele 06:00, Stăculescu s-a dus la spitalul militar Central, de data asta pentru a-şi pune piciorul în ghips, după care a ajuns la sediul CC. Această manevră făcea parte din planul răsturnării regimului Ceauşescu, întrucât urma ca la orele 09:00 să fie sinucis generalul Vasile Milea şi Stănculescu trebuia să prevină cu orice preţ anularea Loviturii de Palat, care depindea de numirea sa ca ministru al Apărării. Căci Nicolae Ceauşescu care repeta într-una TRĂDARE LA ARMATĂ, ar fi putut să-l numească ministru al Apărării pe fratele său, generalul locotenent Ilie Ceauşescu, care era şi el unul din cei trei adjuncţii lui Milea.

http://www.frontpress.ro/wp-content/uploads/2012/01/04_ceausescu_2_e36ab9dc29_thumb_630_380.jpg

După decolarea cuplului Ceauşescu de pe sediul CC, la orele 13:30, Stănculescu a chemat un anumit medic militar la sediul MApN, unde se deplasase între timp, ca să-i dea jos ghipsul. Era acelaşi medic de la spitalul militar Central care i-l pusese: colonelul dr. Niculescu, şeful secţiei Traumatologie. Guşă a plecat şi el de la Timişoara pe 22 decembrie orele 12: 45, la 5 minute după ce Stănculescu îi comunicase că îi reuşise Lovitura de Palat, aşa cum fusese ea planificată, urmând ca pe 25 decembrie Stănculescu să lase treaba neterminată, ocupându-se personal de suprimarea soţilor Ceauşescu. Până atunci, mai avea de predat, de formă, puterea în mâinile lui Ion Iliescu şi să aplice, tot împreună cu Guşă, un alt scenariu, cel cu teroriştii, care n-au existat nici ei în realitate şi cu toate acestea au rezultat alţi 942 de români morţi. Tot la ordin, ca şi la Timişoara! Şi tot ca şi la Timişoara, ordinul nu a fost dat de Ceauşescu.

http://www.timisoaraexpress.ro/data_files/administrare-articole/11159/large_image_11159.jpg

Referindu-se la Stănculescu şi la armata de generali români din decembrie 1989, Miklos Nemeth, fost prim-ministru al Ungariei, îi confirma Susanei Branstatter, realizatoarea documentarului dedicat revoluţiei române din Decembrie 1989 intitulat „Şah-Mat – strategia unei revoluţii” că Ungaria a reuşit să recruteze foarte multe persoane cu funcţii cheie în regimul Ceauşescu. El a definit criteriile de recrutare prin sintagma că aceste persoane erau în poziţia de a ajuta victimele regimului. Cinic pentru familiile celor 1.104 români ucişi de armată în evenimentele din decembrie 1989, dar cât se poate de realist din punctul de vedere al interesului naţional al Ungariei care vizează dintotdeauna „eliberarea” României, cu precădere a Transilvaniei de români.

Notă: Toate informaţiile prezentate în articol aparţin autorului. Postul de radio Vocea Rusiei nu răspunde pentru ele.
Mai mult: http://romanian.ruvr.ru/2013_12_12/Revolutia-Romana-De-ce-l-considera-CeauSescu-tradator-pe-generalul-Stanculescu-Partea-a-II-a-2614/

 

 

 

 

Ce a înţeles PSD = ciuma roşie prin privatizare? Mafioţii din PSD au folosit privatizarea ca un pretext pentru a jefui România şi a-şi însuşi avuţia naţională!

Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist

 

PSDAnul 2002 este crucial pentru Romania atat in ceea ce priveste imbunatatirea vietii economico – sociale, cat si in privinta integrarii tarii noastre in NATO. Nu putem sa nu sesizam ca in calea ambelor deziderate ale Poporului Roman se ridica o serie de oprelisti pe care, numai cunoscandu-le, opinia publica si factorii de decizie din Romania le vor putea inlatura.
1. Transformarea PSD in partid stat.
2. Conducerea discretionara a tarii exercitata de seful partidului majoritar si al Guvernului.
3. Asemanarea comportamentala tot mai accentuata intre Adrian Nastase si Nicolae Ceausescu.
4. Averile considerabile si luxul afisat de liderii PSD de la nivel central si local, in contradictie cu nivelul de trai precar al majoritatii populatiei.
5. Coruptia institutionalizata si presiunile in crestere, la nivel central si local, in vederea colectarii de fonduri pentru partidul de guvernamant.
Pornind de la aceste 5 puncte care se regasesc si in majoritatea analizelor de tara care se fac la nivelul institutiilor internationale si a ambasadelor marilor puteri la Bucuresti, unele chestiuni aparand cu foarte mare claritate, impotriva uzantelor diplomatice, in discursul unor personalitati ca Lordul George Robertson secretarul general al NATO si Michael Guest ambasadorul SUA, vom prezenta periodic diverse aspecte care pot lamuri anumite chestiuni.

Nota referitoare la situatia materiala a familiei Nastase si a legaturilor cu diversi oameni de afaceri.
Familia Nastase dispune de 4 locuinte de lux in Bucuresti si provincie:
– Str. Jean Texier nr 4 – Sotii Nastase au locuit cu chirie in aceasta locuinta inainte de 1989 si au cumparat-o ulterior. In prezent aici isi au sediul Cabinetul de avocatura Adrian Nastase si Fundatia Romania mileniului trei condusa de dna. Dana Nastase;
– Vila de vacanta in statiunea montana Cornu construita de sotii Nastase la inceputul anilor 90;
– Str. Aviator Petre Cretu nr. 60 imobilul revendicat de mama dlui. Adrian Nastase in justitie si obtinut prin hotarare judecatoreasca in 1994, apartine de fapt dlui Nastase, desi, fictiv, mama primului ministru a vandut acest imobil dnei. Dana Maria Barb, sora dlui. Nastase;
-Str. Maresal Prezan nr. 4, locuinta de protocol pe care dl. Nastase o ocupa din 1992 in calitate de demnitar.
Familia Nastase are in constructie 2 imobile de lux:
-Hotel de lux in Predeal, str. Muncii. In constructie (S.C. EDILCONST-Campina). Urmeaza a fi finalizat pana la sfarsitul lunii Ianuarie 2002.
-Imobil de 6 nivele pe strada Muzeul Zambaccian nr. 16, langa Televiziunea Romana. In constructie.
In legatura cu acest imobil exista date certe cu privire la modul fraudulos prin care dl. Adrian Nastase a intrat in posesia terenului pe care se realizeaza constructia, fiind intrunite toate elementele constitutive ale unei operatiuni de spalare de bani. Astfel, in anul 1998 proprietarii de drept ai terenului in suprafata de 700 m.p. si cu o valoare de piata de circa 400.000 de dolari vand acest teren pentru numai 2.000 de dolari unui intermediar, care, dupa numai o luna revinde terenul, cabinetului de avocatura Adrian Nastase pentru echivalentul in lei a sumei de 10.000 de dolari.
Aceasta manevra „clasica” in zona afacerilor imobiliare mascheaza fie o „spaga” de 400.000 de dolari primita de dl. Nastase pe aceasta cale, fie spalarea de catre acesta a sumei de 400.000 de dolari obtinuti anterior si pe care nu putea sa-i justifice. Construirea de catre dl. Nastase a acestui imobil a facut obiectul unui articol de presa, relevant fiind faptul ca in dreptul la replica pe care Primul Ministru l-a dat ulterior in acelasi ziar, acesta evita orice precizare cu privire la modul in care a „reusit” sa cumpere cu 10.000 de dolari terenul care valora 400.000 de dolari.
Colectia de arta a familiei Nastase este apreciata, in cercurile cunoscatorilor, la aprox. 2.000.000 de dolari (circa 65 miliarde lei).
Cunoscuta fiind apetenta aproape patologica a dlui. Adrian Nastase pentru obiecte de arta, cu ocazia zilei sale aniversare acesta a primit astfel de cadouri evaluate la 300.000 de dolari (circa 9,6 miliarde lei)
– Exista informatii privind participarea celor doi soti Nastase ca actionari importanti la o serie de societati comerciale cu profil agricol din judetele Calarasi si Ialomita, precum si la S.C. Murfatlar S.A., familia Nastase intrand in posesia acestor actiuni in urma decesului lui Angelo Miculescu, tatal dnei. Nastase (fost ministru al Agriculturii inainte de 1989)
– Costurile scolarizarii copiilor familiei Nastase se ridica la valoarea de 20.000 de dolari pe an echivalentul a circa 650 milioane lei. Cei doi fii ai domnului Adrian Nastase invata la Scoala Americana Internationala din Bucuresti.
Este cunoscuta usurinta cu care cei doi soti Nastase cheltuiesc sume exorbitante, ceea ce indica existenta unor venituri importante care nu se justifica prin salariul dlui. Adrian Nastase sau prin castigurile cabinetului de avocatura al acestuia.
-Subscrierea de catre dl. Adrian Nastase a sumei de 102 milioane lei pentru achizitionarea de actiuni la Dracula Parc.
-Donarea sumei de un miliard de lei pentru repararea unei manastiri. (Aceasta donatie s-a facut prin intermediul Fundatiei Romania mileniului trei, condusa de dna. Nastase, fundatie prin care s-au derulat sume de mai multe zeci de miliarde de lei pe parcursul anului 2001.)
-Achizitionarea de catre dl. Adrian Nastase de obiecte de arta, suveniruri, imbracaminte cu sume de ordinul miilor de dolari cu ocazia deplasarilor in strainatate inca din perioada 1992-1996.
– In acest sens se detin informatii ca sotii Nastase au efectuat in perioada 1995-1996 mai multe deplasari la Istanbul, folosind un avion al unei companii private pentru perfectarea unor afaceri si achizitionarea unor obiecte de arta. La Istambul persoana de sprijin era dl. Oreste Ungureanu, seful Agentiei Economice din Turcia.
Informatiile despre sursele de venituri ale familiei Nastase sunt legate de relatiile celor doi cu o serie de oameni de afaceri din Romania.
– In perioada 1993 – 1995 a existat o apropiere intre dl. Adrian Nastase si Sever Muresan concretizata dupa afirmatiile acestuia din urma prin oferirea unor importante sume de bani dlui. Adrian Nastase, care a pretins ca banii respectivi sunt folositi pentru finantarea partidului. Relatia a fost intrerupta de catre dl. Nastase la interventia dlui. Viorel Hrebenciuc (atunci Secretar General al Guvernului), care l-a informat pe dl. Nastase despre iminenta izbucnire a unui scandal financiar legat de Sever Muresan si Banca Dacia Felix.
– Inca de la inceputul anilor ’90 o puternica prietenie leaga familia Nastase de contoversatul om de afaceri Alexandru Bittner. Aceasta prietenie s-a materializat intr-o serie de afaceri derulate de catre acesta din urma si intermediate de dna. Nastase si de dl. Sorin Tesu omul de incredere al familiei Nastase actualmente Sef de Cabinet al primului ministru. Alexandru Bittner a afirmat in mai multe randuri ca in perioada 1997-2000 a finantat periodic familia Nastase cu sume cuprinse intre 5000 si 10000 de dolari, sume transmise fie direct dnei. Nastase, fie prin intermediul lui Sorin Tesu. In prezent, firme apartinand lui Bittner Alexandru
desfasoara afaceri cu diverse regii sau societati cu capital de stat cum sunt: Petrom si RAPPS, afaceri mijlocite si de a caror buna desfasurare se ocupa Sorin Tesu.
– In anul 1999 Directorul General al Petrom, Ioan Popa, l-a abordat pe dl. Adrian Nastase propunandu-i sa finanteze partidul, in schimbul mentinerii in functia de director dupa castigarea alegerilor de catre PDSR. Este cunoscut faptul ca Popa Ioan i-a dat dlui. Nastase sume de ordinul zecilor de miliarde de lei, gestionarea acestor sume in folosul partidului, sau in folos personal, fiind la discretia actualului prim ministru. Nu avem informatii cu privire la modalitatile prin care se efectuau platile de catre Popa, ceea ce ne face sa banuim ca acestea erau facute nemijlocit. Nu exista informatii in legatura cu continuarea platilor efectuate de Popa si dupa alegerile din 2000. Relatia Nastase – Popa s-a intarit continuu, incat primul ministru a afirmat in doua randuri, in prezenta unui cerc restrans de ministri si de lideri PSD, ca de Petrom se ocupa el personal si ca orice chestiune legata de Popa sau de Petrom trebuie discutata direct cu el pentru ca numai el decide in aceste chestiuni.
– Dl. Adrian Nastase a fost in relatii apropiate cu omul de afaceri romano-francez Adrian Costea, pe care l-a cunoscut prin intermediul lui Virgil Magureanu.
Pana in anul 1997 dl. Adrian Nastase l-a vizitat de mai multe ori pe Costea la Paris sau Deauville, singur sau impreuna cu dna. Nastase, de fiecare data costul sejurului si al cumparaturilor efectuate de cei doi fiind acoperit de omul de afaceri. Adrian Costea a afirmat la Paris intr-un cerc restrans, in cursul anului 2000, ca inainte de alegerile din 1996 i-a adus dlui. Nastase la Bucuresti, in cateva randuri, bijuterii de mare valoare si doua lingouri de aur, lasand sa se inteleaga ca nu intotdeauna i-a rambursat contravaloarea acestor bijuterii. Tot el a afirmat in mai multe randuri ca fraudarea BANCOREX cu circa 6 milioane de dolari in urma unei afaceri cu motorina intre Costea si statul roman, si care a constituit obiectul unui proces in care au fost acuzati Temesan si doi secretari de stat din perioada 1992-1996, a fost facuta la initiativa si cu implicarea lui Angelo Miculescu, tatal dnei. Nastase, in prezent decedat. Adrian Costea considera ca unul dintre principalii vinovati pentru problemele pe care le-a avut cu justitia franceza este dl. Adrian Nastase si l-a acuzat public pe acesta de ingratitudine.
-Pana in 1996 principalul interlocutor al lui George Constantin Paunescu in PDSR a fost Viorel Hrebenciuc. La inceputul anului 2000, G.C. Paunescu aflat in SUA l-a contactat direct pe dl. Adrian Nastase oferindu-si serviciile si propunandu-i diverse colaborari. Este de notorietate faptul ca G.C. Paunescu s-a oferit sa sponsorizeze vizitele in SUA ale dlui. Adrian Nastase si Presedintelui Ion Iliescu, dar ca, in final nu a achitat organizatorilor vizitelor (firma Eurasia Group) decat o parte din totalul de 205.000 dolari, ceea ce l-a determinat pe Ian Bremmer, presedintele Eurasia Group, sa se adreseze direct primului ministru. Dl. Bremmer se adresa dlui. Nastase cu „Draga Adrian” si, scuzandu-se pentru ca-l retine cu astfel de probleme, suma fiind relativ mica pentru dl. Nastase, incheia rugandu-l pe acesta „sa-si foloseasca autoritatea morala pe care o are asupra Paunestilor” pentru a-i determina sa-si achite datoriile. Din informatiile pe care le avem, dl. Nastase a incercat sa faca presiuni asupra lui G.C. Paunescu pentru a-l determina sa plateasca, dar acesta a refuzat reprosandu-i primului ministru ca face aceste demersuri uitand tot ce a facut Paunescu pentru PDSR si pentru dl. Adrian Nastase personal. In final, se pare ca suma a fost achitata de o firma americana cu care Paunescu intentiona sa deschida un post de televiziune in Romania, aceasta firma intrerupand ulterior orice afacere cu G.C. Paunescu. Consecinta acestui scandal a fost racirea relatiilor intre dl. Nastase si Paunescu.
-Este cunoscuta relatia dintre familia Nastase si Gigi Netoiu, relatie intretinuta mai ales de prietenia dintre dna. Nastase si dna. Luchi Grigorescu, concubina omului de afaceri. Si in acest caz, se vorbeste despre sume mari de bani primite de dna. Nastase in urma facilitarii unor afaceri ale lui Gigi Netoiu.
– Un alt afacerist care are legaturi stranse cu dl. Nastase este Gheorghe Dimitrescu. Dl. Dimitrescu este vicepresedintele si unul dintre patronii firmei Jaro International. Aceasta este compania de transport aerian implicata in afacerea de contrabanda cu tigari cunoscuta sub numele de „Portelanul”. Intre februarie si noiembrie 1996, 14 transporturi de tigari, continand 35.000 de baxuri, au fost aduse, prin intermediul companiei Jaro, la Baneasa, de unde, sub acoperirea unor transporturi de portelan, erau trimise in Occident. In mai multe randuri compania lui Gheorghe Dimitrescu s-a ocupat de transportul dlui. Nastase si a familiei acestuia. In urma cu cativa ani, dl. Adrian Nastase impreuna cu dna. Nastase au facut o excursie in Tibet prin intermediul Jaro International. Pentru a-i recompensa serviciile, primul ministru l-a numit pe Gheorghe Dimitrescu consul general al Romaniei la New York.
– Incepand cu anul 1996, Sorin Ovidiu Vantu l-a finantat pe dl. Adrian Nastase cu sume cuprinse intre 3.000 si 5.000 de dolari lunar. Aceasta finantare a fost intrerupta de catre dl. NASTASE in septembrie 2001 din cauza riscurilor mari de expunere.
Datorita marii mediatizari a relatiilor oculte intre omul de afaceri Sorin Ovidiu Vantu si clasa politica romaneasca, dorim sa prezentam cateva aspecte mai putin cunoscute. Actualul scandal este o etapa in cadrul razboiului din PSD intre Ion Iliescu si Adrian Nastase in care acesta din urma avand si o echipa de sprijin mult mai competitiva a reusit sa puncteze decisiv indreptand atentia opiniei publice aproape exclusiv asupra oamenilor politici din anturajul Presedintelui Romaniei. In realitate, relatii pecuniare cu Sorin Ovidiu Vantu au avut alaturi de dl. Adrian Nastase si persoane din anturajul acestuia, printre ei figurand: Viorel Hrebenciuc, Miron Mitrea, Dan Ioan Popescu, Ovidiu Musetescu, Dan Matei Agathon, Sorin Tesu. Ingrijorat de scandalul tot mai mare din jurul numelui sau, dar si de racirea brusca a relatiilor cu Primul Ministru, Sorin Ovidiu Vantu a facut presiuni asupra acestuia in cursul lunilor noiembrie si decembrie 2001, pentru a-l determina sa-si respecte promisiunile de protectie facute inca din anul 2000. La sfarsitul lunii decembrie a anului trecut, considerand iremediabil compromisa relatia cu dl. Adrian Nastase si iritat de informatiile pe care le avea ca Mihai Iacob, adversarul sau, este sustinut de Primul Ministru, Sorin Ovidiu Vantu a hotarat sa-l atace pe dl. Nastase, anuntand dezvaluiri extraordinare pentru inceputul anului 2002 dezvaluiri menite sa duca la caderea Guvernului. In ultimele zile ale anului trecut si in primele zile ale noului an s-au purtat negocieri intense intre reprezentanti ai Primului Ministru si Sorin Ovidiu Vantu. In substanta, Primul Ministru i-a promis omului de afaceri ca va fi protejat in continuare si ca, in plus, studiaza cateva planuri de a-l scoate pe Sorin Ovidiu Vantu de sub presiunea opiniei publice, cerand in schimb asigurari ferme ca numele sau si ale persoanelor din anturajul sau nu vor fi facute publice de catre omul de afaceri.
Reactia lui Sorin Ovidiu Vantu s-a vazut la emisiunea Antenei 1, pe care a decis ca nu este bine sa o contramandeze, dar in care nu a facut nici o dezvaluire. Atacul impotriva primului ministru din finalul emisiunii, care nu a adus nimic in plan informativ, a fost menit sa indeparteze suspiciunile legate de un acord intre dl. Adrian Nastase si Vantu.
Interesant in acest context este si avertismentul transmis in direct la televiziunea OTV duminica 6 ianuarie, de catre adversarul lui Vantu, Mihai Iacob, care, informat despre acordul realizat in ultimul moment intre dl. Adrian Nastase si Sorin Ovidiu Vantu a anuntat ca detine casete video cu inregistrarea unor intalniri din Delta Dunarii intre Vantu si o serie de personaje extrem de importante pe care a refuzat sa le nominalizeze precizand ca numele lor reprezinta asigurarea lui pe viata. Din informatiile pe care le detinem si care provin din imediatul anturaj al lui Sorin Ovidiu Vantu aceste personaje filmate de Mihai Iacob sunt:
Primul Ministru – Adrian Nastase,
Ministrul Transporturilor si al lucrarilor publice – Miron Mitrea,
Ministrul Privatizarii – Ovidiu Musetescu,
Ministrul Turismului – Dan Matei Agathon.
Inregistrarile au fost facute in primavara si vara anului 2001.

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

14 Responses to “Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist”

  1. Cum au scos PeSeDistii valize de bani din Romania | A șaptea dimensiune says:

    FEBRUARIE 13TH, 2015 AT 21:36

    […] Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist […]

  2. Sex si santaj in Famiglia PSD | A șaptea dimensiune says:

    IULIE 25TH, 2015 AT 8:02

    […] Citeste si articolul Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist […]

  3. Din culisele urmasului PCR: stenogramele PSD (I) | A șaptea dimensiune says:

    IULIE 25TH, 2015 AT 8:26

    […] Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist […]

  4. Stenogramele PSD (II) | A șaptea dimensiune says:

    IULIE 26TH, 2015 AT 14:07

    […] Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist […]

  5. Raportul Armaghedon: ce face si drege Nastase de nu intram in NATO | A șaptea dimensiune says:

    IULIE 26TH, 2015 AT 15:40

    […] Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist […]

  6. Mafioţi din PSD, care au condus România spre ruină (I) | A șaptea dimensiune says:

    IULIE 26TH, 2015 AT 15:46

    […] Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist […]

  7. Stenogramele PSD (controlul justitiei) | A șaptea dimensiune says:

    IULIE 28TH, 2015 AT 8:30

    […] Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist […]

  8. Banii din conturile Securitatii au ajuns la Dan Voiculescu | A șaptea dimensiune says:

    FEBRUARIE 28TH, 2016 AT 14:45

    […] Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist […]

  9. Banii din conturile Securitatii au ajuns la Dan Voiculescu (II) | A șaptea dimensiune says:

    FEBRUARIE 28TH, 2016 AT 15:05

    […] Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist […]

  10. Banca lui Vacaroiu a falimentat FNI, Sorin Ovidiu Vantu a comandat asasinate | A șaptea dimensiune says:

    FEBRUARIE 28TH, 2016 AT 15:29

    […] Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist […]

  11. PRM = dispreţ faţă de lege, morală, bună-cuviinţă | A șaptea dimensiune says:

    FEBRUARIE 28TH, 2016 AT 15:39

    […] Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist […]

  12. Legile sunt pentru fraieri, iar peremiştii nu sunt fraieri; fraieri sunt cei care-i voteaza | A șaptea dimensiune says:

    FEBRUARIE 28TH, 2016 AT 18:04

    […] Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist […]

Sorina Pintea, PSDUn exemplu tot din, aţi ghicit, 2004, an în care mafia PSD-istă guverna România.

Privatizare, bibelou de porţelan

România este, totuşi, o ţară mişto! Dacă nu puteţi fi de acord cu asta, înseamnă că aveţi perfectă dreptate. Iaşiul este, şi el, tot în România – cu asta toată lumea pare a fi de acord. Dar Dorohoiul? Dorohoiul e un adevărat bibelou de porţelan.

Şi, acum, iată faptele! APAPS scoate la vânzare fabrica Moldoplast Iaşi şi singura ofertă pe care o primeşte vine din partea unui consorţiu format din SC Quorum Palace SRL şi persoana fizică Mihai Debeli. Marele consorţiu depune la APAPS 11 miliarde de lei (vechi – n.m.) în vederea preluării, prin negociere directă, a Moldoplast.

Presa din Iaşi cu greu ar putea scrie ceva (sau altceva) despre faptul că fabrica de la Dorohoi a lui Mihai Debeli, SC Glass Porcelain Manufactures Debelly SRL, a scoasă la vânzare de AVAB din cauza unor amărâte de credite nerambursabile în valoare de 5,5 milioane de dolari.

Mihai Debeli este şi patron la Monitorul de Iaşi, şi nu se face să scrii urât despre patronul tău care, chiar dacă nu se numeşte Debeli, s-ar putea să fie bun prieten cu acesta.

Acum înţelegeţi, probabil, de ce România este o ţară mişto, iar Dorohoiul este un bibelou de porţelan pe care APAPS-ul, în inconştienţa sa neprivatizată, şi l-a aşezat pe televizorul din sufragerie, fiindcă numai aşa poate Ovidiu Muşetescu să adoarmă atunci când se uita la Big Brother. (“Academia Caţavencu”, nr. 646/2004)

Citeste si articolele:

De ce au fost create Regiile de stat?Pentru  prăvălii trandafirii cu datorii

Lidia Moise

America şi Europa înoată în apele tulburi ale datoriilor, economiile Asiei încetinesc, iar situaţia din Orientul Mijlociu şi Nordul Africii este incertă. Acesta este peisajul global la aniversarea a trei ani de la debutul oficial al crizei, marcat de prăbuşirea colosului financiar Lehman Brothers, în septembrie 2008. Amploarea şi extinderea în timp a acestei crize a economiei mondiale a pus pe jar aproape toate guvernele lumii. În Europa, ţările cu datorii mari s-au aşezat pe traseul austerităţii, impusă şi ea în valuri, pe măsură ce undele crizei se intensificau. Una dintre soluţiile standard găsite pentru ieşirea la liman este privatizarea sau, mai bine spus, vânzarea de către stat a unor pachete de acţiuni la companiile pe care le controlează.Toată lumea vinde sau intenţionează s-o facă. Grecia are aşteptările ei de la privatizare, care includ nu doar obţinerea unei importante sume de 50 de miliarde de euro, ci şi atragerea capitalurilor străine în economie, la capătul acestui exerciţiu. Italia îşi propune să înceapă un program de privatizare în 2013. De ce nu imediat? Giulio Tremonti, ministrul de Finanţe italian, a explicat că, deocamdată, condiţiile din pieţele financiare nu sunt favorabile exerciţiului. Totuşi, la începutul anilor ´90 ai deceniului trecut, Italia şi-a pavat drumul spre euro şi şi-a curăţat o parte din imensa sa datorie istorică printr-un program de privatizare, al cărui succes nu s-a limitat la colectarea banilor pentru buget. A câştigat economia, industriile ei şi nu în ultimul rând populaţia.

România are ambiţia ei de a ieşi din criză. În primul rând apartenenţa la Uniunea Europeană şi permanenta comparaţie cu partenerii din acest club impune căutarea soluţiilor pentru mărirea veniturilor populaţiei. Înainte de aderare, autorităţile de la Bucureşti au acceptat o agendă de abandonare treptată a subvenţiilor statului, au promis că vor liberaliza pieţe şi s-a cam ajuns la termenele fixate. Din păcate, veniturile românilor sunt încă ruşinos de mici în comparaţie cu cele ale restului clubului european, evident, cu excepţia Bulgariei. Orice comparaţie cu fostele ţări comuniste dinspre vest, cum ar fi Polonia sau Cehia, este stânjenitoare pentru noi.

Veniturile populaţiei oricărei ţări cresc sănătos şi real doar dacă sunt stimulate de o mărire a productivităţii. Pentru mai mult de un sfert din populaţia ţării, anume acea parte care lucrează la stat, ideea legării creşterilor de salarii cu productivitatea muncii pare o aiureală abstractă. Cum să măsori productivitatea unui medic, a unui profesor sau a unui funcţionar public? Care ar fi unitatea de măsură? Răspunsul stă ascuns în evoluţia produsului intern brut (PIB), indicator care descrie starea economiei, şi, de ce nu?, în dimensiunea bugetului statului şi, mai ales, în capacitatea acestuia de a plăti lefuri.

Aceste două unităţi de măsură depind de banii obţinuţi din afacerile ţării. Cu alte cuvinte, dacă afacerile ţării urcă sănătos, creşte economia şi, odată cu ea, cresc şi veniturile individuale. Dacă se măresc încasările bugetului, atunci statul este capabil să crească lefurile.

Dar o mare parte dintre afacerile ţării sunt în mâinile statului. Eficienţa lor este însă controversată. Companiile statului sunt cele care generează cele mai mari găuri în bugetele sale, deci sursa permanentă de blocaj a creşterii economiei şi a măririi lefurilor.
Economia românească are un nucleu dur, aproape istoric, de companii ale statului incapabile să scape de povara datoriilor.

Nucleul acesta dur a acumulat datorii către bugetele statului ale căror dimensiuni depăşesc limita de stabilitate a deficitul bugetar anual de 3% din PIB. Lista datornicilor către diversele bugete ale statului este atât de lungă, încât calculul sumelor totale este anevoios. Şi totuşi, sub presiunea Fondului Monetar Internaţional (FMI), s-a făcut un calcul al datoriilor statului către el însuşi. Datoriile (arieratele) companiilor de stat către bugetele ţării se ridicau la circa 20 de miliarde de lei, cam 4% din produsul intern brut (PIB). Sumă de aproape cinci ori mai mare decât bugetul alocat în 2011 sănătăţii, care a fost de 4,4 miliarde de lei. Comparaţia nu este întâmplătoare, căci problemele sistemului naţional de sănătate s-au acutizat şi din cauza ineficienţei economiei româneşti, care nu a fost capabilă să livreze sumele necesare întreţinerii, finanţării şi reformelor acestuia.

Datoriile acestea istorice nu descriu doar ineficienţa companiilor statului, ci şi incapacitatea acestuia de a găsi soluţii timp de 20 de ani. Companiile statului au fost concepute mai degrabă ca fiind instrumente de politici sociale şi industriale, decât ca afaceri care aduc profit. Operaţiunile lor au suferit din cauza intervenţiilor şi influenţelor politice. Companiile statului au fost instrumente pentru ţinerea în frâu a şomajului sau puşculiţele de bani ale afacerilor sponsorilor politicienilor. Policienii şi-au plasat apropiaţii în board-urile de conducere ale acestor companii, fără să ţină cont de pregătirea profesională a acestora. Multe companii cu afaceri industriale au în consiliile de administraţie reprezentanţi ai statului cu specializări juridice. Ai spune că nu e nimic rău în asta, însă rezultatele proaste confirmă bănuiala că aceştia chiar nu se pricep şi pot ştampila, cu seninătate, orice afacere păguboasă, deoarece n-o înţeleg. Lista aceasta a reprezentanţilor statului în pădurea de consilii de administraţie este stufoasă, misterioasă şi are o mobilitate destul de mare, în funcţie de rezistenţa unui partid sau a unui ministru în faţa butoanelor de comandă. Această pârghie de satisfacere a influenţelor politice şi, de ce nu, acest mod de a rezolva probleme financiare individuale a fost, este şi se va dovedi în continuare un blocaj în calea gestionării eficiente a companiilor statului.

Cel de-al treilea val al crizei a izbit însă puternic aproape toată Europa, iar România nu este imună. Toată lumea îşi face curăţenie în afaceri, caută bani şi cere eficienţă. Când n-ai bani să plăteşti factura de medicamente gratuite a unei ţări, trebuie să cauţi soluţii, privind atât în practicile din interiorul sistemului de sănătate, cât şi în locurile de unde ar trebui să încasezi bani ca să finanţezi sectorul.

O parte dintre companiile statului au ajuns însă la capătul puterilor. Nucleul dur al datornicilor se zbate de ani buni în ghearele falimentului. Tarate de datorii, nimeni nu le dă bani cu împrumut, ca atare nu poate fi vorba de finanţarea activităţii sau de înnoirea tehnologiilor. Rolul lor de protecţie împotriva şomajului s-a atrofiat. În timp, s-au făcut concedieri masive, iar multă lume a plecat de bunăvoie dintr-o întreprindere unde doar şefii au salarii rezonabile. Multe dintre semeţele centre industriale au ajuns prăvălii ocupate cu gestionarea datoriilor. //

Natură moartă cu afacerile statului

Peisajul afacerilor statului nu este uniform. Există cel puţin 3 tipuri de întreprinderi: companii înglodate până peste cap în datorii, afaceri bune cu gestionare ineficientă şi companii fără probleme, însă cu afaceri sub potenţialul domeniului.

La rândul lor, companiile înglodate în datorii se pot reclasifica în afaceri cu piaţă şi perspectivă, întreprinderi în comă, fără viitor, şi servicii de utilitate publică, pe care le ţii obligatoriu în viaţă, chiar dacă respiră pe banii tăi.

Probabil, cel mai cunoscut exemplu este Compania Naţională a Huilei, care a acumulat datorii istorice pe care nu le va putea plăti vreodată, chiar dacă întreaga ţară se va încălzi cu cărbuni în următorii 20 de ani. Totuşi, o analiză atentă a chestiunii va constata că sursa falimentului actual al afacerii cu cărbuni din Valea Jiului a fost decizia de a obliga compania să livreze cărbune la un preţ inferior costurilor sale de producţie. Totodată, imaginea minelor este dezolantă şi înspăimântă tehnologia de secol XIX. Deci, pentru a reveni la viaţă, afacerea cu huilă nu trebuie doar să scape de datorii, ci are nevoie de o injecţie serioasă de bani în echipamente şi tehnologii moderne.

Căile Ferate Române au şi ele povestea lor, care explică înglodarea în datorii. Dar ineficienţa nu stă doar în gestionarea fluxurilor de bani. Serviciile sunt aproape inexistente, cursele sunt ciudat împrăştiate pe parcusul zilei şi nu a existat niciun efort de atragere a clientelei către cel mai sigur mijloc de transport. Preţurile sunt însă mai mari ca în Cehia, unde afacerea feroviară merge unsă. De altfel, scumpirea permanentă a biletelor a fost aproape singura măsură economică palpabilă. Companiile ţinute artificial în viaţă de către statul proprietar sunt ocolite de partenerii de afaceri, deoarece nu există certitudinea că-şi pot achita la timp facturile. Cei care s-au păcălit au intrat ei înşişi pe lista datornicilor, tot aşteptând banii de la coloşii ineficienţi. Mai tehnic spus, companiile statului înglodate în datorii sunt nodul Gordian al bocajului financiar.

Trei companii de stat se lăfăie însă în clasamentul celor mai profitabile zece afaceri din ţară: Romgaz, Transgaz şi Hidroelectrica. Romgaz a afişat anul trecut un profit mai mare decât Vodafone, ocupând, cu cele 154,7 milioane de euro, locul trei într-un top al eficienţei economice realizat de jurnaliştii de la Ziarul Financiar. În general, companiile din industria energetică merg bine, dar au şi o altă piaţă, captivă şi lichidă. Iată, însă, că un acţionar minoritar semnificativ consideră că aceste rezultate aparent spectaculoase sunt mici faţă de cele obţinute de companii similare din alte ţări şi faţă de potenţialul real al acestora. Soluţia unei eficienţe mai mari este complexă. Finanţatorii internaţionali consideră că aceste companii ar trebui să fie gestionate de o echipă de specialişti, independentă de influenţele politice. În plus, tehnicienii FMI mai cred că afacerile lor au nevoie de investiţii, deci ar trebui ca statul să vândă o parte din participaţiile sale pentru a atrage bani şi investiţii. Ce am câştiga noi, micii acţionari invizibili, care suntem în calitatea noastră de contribuabili? Bani mai mulţi pentru sănătate, educaţie şi cultură, că de cercetare aproape că nu mai poate fi vorba.

Ministerul Economiei a făcut paşi către mărirea eficienţei acestor companii. A stabilit un calendar de vânzare a unor pachete minoritare la Bursă, a despărţit scaunele de şef al consiliului de administraţie de acela de director executiv şi promite să-şi atingă scopurile: de a livra bugetului mai mulţi bani. Totuşi, exerciţiul eşuat de vânzare a pachetului minoritar de la Petrom, cea mai profitabilă companie românească, trebuie analizat cu atenţie. Pe de o parte, oferta s-a suprapus peste vârful unei crize puternice de neîncredere a investitorilor în Europa, cu Italia ieşită în prim plan. Era greu de crezut că investitorii ar putea fi momiţi într-o ţară cu incertitudinile ei particulare, cum e România. Pe de altă parte, a ieşit la iveală un alt cadou primit de OMV la cumpărarea Petrom, anume, promisiunea că România va evita piaţa americană la o eventuală vânzare a pachetului de acţiuni rămas în mâinile statului. L-am întrebat pe un broker ce sens a avut acel articol 4.1.5 din contractul de privatizare a Petrom, care interzicea derularea unei oferte publice în Statele Unite. Mi-a răspuns că piaţa liberă americană are reglementări extrem de severe şi orice companie este obligată să dea socoteală investitorilor în cele mai mici detalii. Europenii sunt mai lejeri, iar noi suntem aproape orbi. Ca să ne facem o impresie despre diferenţa de abordare, să comparăm documentele livrate arbitrului pieţei de capital americane, Security Exchange Commission, şi Bursei din New York de către Exxon şi tabelul mititel de cifre transmis de Oltchim Bursei din Bucureşti. În primul exemplu, avem o documentaţie amplă, detaliată şi stufoasă, în al doilea, cifre înşirate pe 3 coloane şi 33 de rânduri.

Nu în ultimul rând, trebuie să analizăm cum ne alegem negustorii privatizării. Tentaţia zgârcită a celui mai mic comision poate ascunde capcana ineficienţei. Cercul eşecului se închide perfect. //

* * *

Finanţele

Programele de privatizare din Franţa, Marea Britanie şi din Italia au fost coordonate direct de ministerele de Finanţe. În toate ţările, comisiile de privatizare au fost constituite din experţi în domeniu independenţi, însă competenţele atribuite comisiilor au fost diferite. În Italia, comisiile aveau rol consultativ, în vreme ce în Franţa selectau consultanţii şi formulau propunerile privind obiectivele de preţ ale vânzării.

Datoriile

Companiile de stat italiene aveau datorii enorme, înainte de valul de privatizare de la începutul anilor ´90, când ţara se pregătea pentru euro. În 1993, ministrul Afacerilor Externe al Italiei, Beniamino Andreatta, a negociat cu Karel Van Miert, atunci comisar european pentru Concurenţă, tăierea datoriilor până la un nivel suportabil pentru conglomeratul IRI şi rezonabil pentru privatizare. Reducerea poverii s-a făcut în 3 ani.

* * *

Rocadă pe teritoriul eficienţei

Ideea că vânzarea unor pachete minoritare de acţiuni ale acestor companii ale statului pe Bursă ar putea, dintr-o lovitură, să le facă mai eficiente, să le injecteze bani pentru modernizare şi să umple puşculiţa bugetului nu este o iluzie. Însă, în acest moment, dominat de incertitudini şi de criză, banii se mişcă mai greu către ofertele publice. În general, în criză, cei care cumpără sunt speculatori, iar ei se pricep să plătească puţin.

Listarea la Bursă nu este, însă, doar un exerciţiu salvator pentru bugetul statului şi un impuls pentru înviorarea afacerilor unei companii. Oltchim a demonstrat asta. De câţiva ani, se desfăşoară o bătălie surdă între şeful autoritar al Oltchim şi investitorii privaţi care au acumulat pachete de acţiuni semnificative. Dar exemplul Oltchim mai ilustrează ceva. Dacă te uiţi la evoluţia preţului acţiunilor, vezi că el multiplică de 12 ori valoare contabilă a unei acţiuni. Cu alte cuvinte, piaţa dă o valoare mai mare companiei. Într-adevăr, unui capital probabil subdimensionat, de 34,3 de milioane de lei, îi corespunde o valoare de piaţă de 422 de milioane de lei. Desigur, ne putem întreba cum oare un colos industrial de calibrul Oltchim poate fi evaluat de contabili doar la 8 milioane de euro. Suma asta era vehiculată într-un posibil transfer al lui Adrian Mutu de la Fiorentina! A fost, însă, o practică în primii ani de după revoluţie ca statul sau cine o fi făcut socotelile să subevalueze companiile.

Acum, Oltchim este înglodată în datorii, blocată de o gâlceavă internă permanentă şi incapabilă să-şi finanţeze afacerile. Oltchim şi-a abandonat şi rolul social de angajator permanent şi sigur. Numărul salariaţilor a scăzut permanent în ultimii ani şi, în septembrie, compania va lucra la minima rezistenţă, deoarece nu are bani să-şi finanţeze continuarea activităţii. Cum este, însă, posibil ca o companie care anunţă trimiterea unei treimi din personalul său în şomaj tehnic să fie atât de căutată la Bursă?

În ultimul an, preţul unei acţiuni Oltchim s-a mişcat între 1,21 şi 1,25 de lei. Răspunsul este simplu: Oltchim are o piaţă şi este un jucător important. Ca să fructifice acest avantaj are nevoie de bani pentru cumpărarea de materiale, pentru investiţii şi pentru mărirea salariilor. FMI a proptit Oltchim pe lista privatizărilor, iar negociatorii săi nu înţeleg cum o companie care se zbate în datorii şi are pierderi poate sponsoriza cluburi sportive. Dacă te uiţi însă la micul tabel livrat de Oltchim Bursei de Valori, citeşti acolo răspunsul: da, o fi având Oltchim datorii imense, dar nu către bugetele statului. Disciplina fiscală l-a ferit să fie listat ca o problemă acută a economiei româ­neşti. De ani de zile, combinatul plăteşte statului birurile pe muncă, ceea ce nici nu este un efort prea mare pentru cei 3.570 de salariaţi, pentru că de profit şi impozitarea acestuia nu poate fi vorba. O companie cuminte, opacă şi nervoasă. Analiza cazului Oltchim arată că Bursa nu este panaceul universal al eficienţei companiilor din ghearele statului. Demonstrează, însă, că jucătorii pe bursă sunt în câştig în acest moment, când se pune problema privatizării. De altfel, exerciţiul listării la bursă are ca scop şi atragerea românilor în piaţa de capital. Italia şi-a propus asta în programele sale de privatizare şi a reuşit să atragă banii cetăţenilor săi către bursă. Pentru a obţine acest efect, care s-a dovedit a fi profitabil atât pentru piaţa de capital italiană, cât şi pentru familiile italiene, programul de privatizare a propus preţuri mai mici la vânzarea către populaţie şi o publicitate susţinută şi sonoră asociată exerciţiului.

Oltchim nu este singura companie la care statul îşi va subţia pachetul de acţiuni. Sunt şi altele care vor debuta la bursă, ne anunţă calendarul. Deoarece statul intenţionează, însă, să-şi păstreze controlul asupra multor companii, devine evident că drumul către eficienţă depinde de abilitatea echipelor de manageri. Deci, soluţia este managementul privat. Însă, observatorii iniţiaţi ai industriei avertizează că, în condiţiile rigidităţii legislative şi a controlului strâns al statului, niciun manager privat nu poate face minuni. Este nevoie, deci, şi de schimbări legislative care să acompanieze trecerea frâielor companiilor de stat în mâini private. Trecerea companiilor statului din teritoriul amorf al restanţelor în terenul ambiţios al eficienţei va fi, însă, un câştig pentru românul obişnuit. Dacă aceste companii vor livra mai mulţi bani la bugetul statului, politicienii nu se vor mai speria că statul social a apus. //

Privati-hotia din România capitalismului de cumetrie: patru milionari din cinci au supt de la stat 

Citeste mai mult: adev.ro/pben4b

Peste 80% dintre averile celor mai bogaţi o sută de români sunt construite pe baza relaţiei dintre oamenii de afaceri şi autorităţile statului. Metoda de calcul porneşte de la o cercetare The Economist. Studiu de caz: averile celor patru miliardari în dolari pe care România i-a dat în ultimii opt ani. Există însă şi multimilionari care şi-au ridicat averile nu prin afaceri cu statul, ci preponderent prin iniţiative în zona privată.  Era 19 decembrie 2002, când Ion Iliescu, preşedintele de atunci al României, lansa într-un discurs adresat Parlamentului o sintagmă care avea să facă istorie. ”Trebuie să spargem acest capitalism de cumetrie care s-a format în România unde un grup de indivizi interesaţi parazitează finanţele statului, naţionalizând pierderile lor şi reţinând profitul”, spunea Ion Iliescu la împlinirea a 13 ani de la Revoluţie. Sintagma ”capitalism de cumetrie” a intrat ulterior în limbajul comun ca o metaforă pentru un anumit tip de a face business: pe baza relaţiei dintre oamenii de afaceri şi autorităţile statului. Capitalismul de cumetrie rămâne o realitate şi în România, şi aiurea. La 12 ani după declaraţia lui Iliescu, revista britanică The Economist a realizat un studiu despre caracterul global al fenomenului. Capitalism de cumetrie există, în ponderi diferite, atât în state emergente (Brazilia, Rusia, India, China), cât şi în Occident (Statele Unite sau Marea Britanie). The Economist a realizat – nu este o premieră – un aşa-numit index al capitalismului de cumetrie (crony-capitalism index, în limba engleză). Un index al capitalismului de cumetrie Indexul măsoară cât reprezintă averile miliardarilor care şi-au cosntruit averea pe baza unei relaţii cu statul din produsul intern brut al ţării lor de origine. În Hong Kong, averile miliardarilor prieteni cu politicienii reprezintă aproape 60% din PIB-ul ţării, în Rusia aproape 20%, iar în Statele Unite, sub 5%. Metodologia publicaţiei britanice este, în principiu, simplă. Britanicii au selectat domeniile care sunt cele mai predispuse la acest tip de a face bani: cazinouri, cărbune, lemn, apărare, bănci comerciale sau de investiţii, infrastructură, petrol, gaz, chimie, porturi, aeroporturi, imobiliare, construcţii, oţel şi alte metale, minerit, mărfuri, utilităţi şi servicii de telecomunicaţii. Capitalismul de cumetrie e favorizat, conform The Economist, de mai mulţi factori: lipsă de competiţie, legislaţie deficitară sau transferul proprietăţilor statului către privaţi la preţuri de chilipir. Această formă de acumulare poate fi corectă sau incorectă.    Lecţia americană Averile realizate în domenii predispuse capitalismului de cumetrie, în statele emergente, şi-au atins un maxim în 2008, potrivit The Economist. Atunci, averile miliardarilor care şi-au construit companiile în strânsă relaţie cu statul reprezentau 76% din averile tuturor miliardarilor. Acum, procentul a scăzut la 58%. Asta are legătură cu faptul că zonele emergente nu mai sunt, după 2008, atât de emergente, iar Europa Centrală şi de Est reprezintă un foarte bun exemplu în acest sens. Criza din Ucraina înrăutăţeşte şi mai mult lucrurile.   Revenirea creşterii poate să ducă la o nouă explozie a domeniilor predilecte capitalismului bazat pe relaţia cu statul. Sau, un alt scenariu, ponderea industriilor ”libere” va creşte. Cei mai bogaţi americani au făcut avere până în 1930 din construirea şi finanţarea de căi ferate. Şase decenii mai târziu, Bill Gates, părintele Microsoft, ajungea cel mai bogat om din lume cu o avere construită din producţia şi vânzarea de software. Dar, până la urmă, nimeni nu-i perfect pentru că Bill Gates, la rândul său, a fost acuzat de practici monopoliste. Modelul românesc: 83% Pe baza metodologiei care, evident, are imperfecţiuni, am determinat că 83% din averea celor mai bogaţi 100 de români, potrivit listei Forbes România, provine din afaceri bazate pe relaţia cu statul. Cei mai bogaţi o sută de români, potrivit Forbes, deţin active care reprezintă 10% din PIB-ul României. Am completat lista domeniilor enumerate de publicaţia britanică cu marile exploataţii agricole şi serviciile IT care s-au dezvoltat fie prin privatizări, fie prin relaţii privilegiate cu instituţiile publice. Capitalismul de cumetrie experimentat de România ca ţară postcomunistă a fost esenţa mediului de afaceri din America sfârşitului de secol XIX. John D. Rockefeller, Andrew Carnegie sau J.P. Morgan, trei dintre constructorii Americii corporatiste de azi, au făcut avere din monopoluri industriale sau financiare, intim conectate cu autorităţile statului. Rămânând în istorie, dar revenind pe teren local, Nicoalae Malaxa, proprietarul uzinelor care îi purtau numele (ulterior Uzinele 23 August şi, acum, Faur), cel mai bogat român al perioadei interbelice, era un apropiat al regelui Carol al doilea, iar o bună parte dintre comenzile pe care le primea grupul său industrial proveneau de la statul român. De-a lungul ultimilor opt ani, lista Forbes USA a miliardarilor lumii, a publicat numele a patru miliardari în dolari din România (clasamentul american e în dolari, iar cel românesc exprimă averile în euro). Fostul mare tenisman Ion Ţiriac a fost cel care a spart gheaţa în 2007. În 2010, trei români au apărut pe listă: Dinu Patriciu (fostul proprietar al Rompetrol şi al ziarului pe care este publicat acest blog), Ioan Niculae (proprietarul grupului Inetragro) şi Ion Ţiriac. Anul următor, în acest club select, a apărut şi Frank Timiş (cunoscut drept primul om de afaceri care s-a ocupat de proiectul Roşia Montană). De doi ani, Ioan Niculae este singurul miliardar român în dolari. Cei patru au o vârstă medie de 61 de ani, deci dacă ar fi fost una şi aceeaşi persoană ar fi avut 36 de ani la Revoluţia din decembrie 1989 – kilometrul zero al capitalismului românesc modern.   Biografia picantă a lui Frank Timiş Deşi, dintre cei patru, doar Dinu Patriciu a fost politician activ, conexiunile tuturor cu politicieni sau autorităţile statului sunt de notorietate. Cu autorităţile mai multor state, în cazul lui Frank Timiş ale cărui investiţii actuale în resurse minerale sunt în Africa. Timiş are, totodată, şi cea mai picantă biografie de miliardar. Până să fie preşedintele Timis Corporation, un grup cu investiţii în minerit, petrol, gaze, agricultură, cercetare, omul de afaceri a emigrat în Italia la vârsta de 15 ani şi a fost arestat pentru deţinere de heroină în Australia. Nu în cele din urmă, este primul care în anii ’90 a obţinut de la statul român licenţa de exploatare pentru zăcământul de la Roşia Montană în schimbul a doar trei milioane de dolari. În 2009, o altă companie a lui Timiş, Regal Petroleum, a luat cea mai mare amendă din istoria pieţei secundare de capital londoneze în valoare de 600.000 de lire sterline. Acum, afacerile lui Timiş acoperă o geografie diversă în state bogate în resurse precum Coasta de Fildeş, Sierra Leone, Senegal sau Rusia. Investitorul locuieşte la Londra, este căsătorit cu Carmen Gheorghiţă (acum Timiş), o fostă prezentatoare TV şi este poreclit în capitala britanică ”teren petrolier” (gusher, în engleză).   Petrol, petrol, petrol La Londra locuieşte acum şi Dinu Patriciu, după ce a suferit o operaţie de transplant de ficat la sfârşitul lui 2012. Când spui Patriciu, spui, în principiu, Petromidia şi Partidul Naţional Liberal – a fost parlamentar liberal, în mai multe legislaturi. Profesor de arhitectură înainte de 1989, perioadă în care a proiectat mai multe construcţii în ţările arabe, Dinu Patriciu a înfiinţat în 1990 prima societate privată românească – S.C. Alpha Construcţii şi Investiţii Imobiliare S.A.. După 18 ani, Patriciu apărea în lista americană Forbes drept cel mai bogat român cu o avere estimată la 2,5 miliarde de dolari după vânzarea pachetului de control la grupul Rometrol către KazMunayGas, compania de petrol şi gaze a statului Kazahstan. Grupul petrolier l-a construit către sfârşitul anilor ’90, în urma mai multor privatizări. În 1998, Patriciu a preluat Rompetrol, în 1999 – rafinăria Vega, iar în 2001 – rafinăria Petromidia. Petromidia, considerată inima grupului, a fost cumpărată de la statul român cu 50,5 milioane de dolari (70% din acţiuni). De altfel, privatizarea a rămas în atenţia publică până la începutul acestui an, pentru că o dată cu acţiunile, Patriciu a preluat şi datorii istorice ale companiei de stat în valoare de aproape 600 de milioane de dolari. Datoria, transformată în obligaţiuni, a fost închisă recent printr-un memorandum adoptat de Guvernul României.   După vânzarea Rompetrol, Dinu Patriciu a încercat să iasă din zona capitalismului bazat pe relaţia cu statul, prin investiţii în domenii retail (Mic.ro) şi mass-media (Adevărul Holding), însă în ambele situaţii a acumulat datorii semnificative şi a fost nevoit să renunţe sau să vândă. În august 2007, Patriciu făcea anunţul că a devenit miliardar prin vânzarea Rompetrol de la sediul fundaţiei sale din strada Mircea Eliade, nr.2. Pe aceeaşi stradă, la numărul 3 se află locuinţa pe care Ion Ţiriac (primul miliardar român) a primit-o de la RA-APPS în 1990 şi pe care, parţíal, a cumpărat-o. În imediata apropiere se află fosta reşedinţă a lui Nicolae Ceauşescu şi locuinţa fostului preşedinte Ion Iliescu. Ion Ţiriac a făcut primele acumulări semnificative de capital cu mult înainte de 1989, când a câştigat din activitatea de tenisman, de impresar sportiv şi organizator de turnee. La un moment dat, a avut posibilitatea să devină acţionar cu 5% la Nike, însă a declinat oferta. După Revoluţie a făcut investiţii în imobiliare, retail şi import auto, cash&carry, asigurări, banking. Ţiriac a adus în România mărci puternice precum Metro (în puţine ţări, Metro intră pe piaţă împreună cu un om de afaceri local), Allianz, Unicredit sau Mercedes. ”În 24 de ani nu am făcut nicio afacere cu statul”, declara Ţiriac într-o ediţie a emisiunii ”După 20 de ani”, difuzată de PRO TV, anul trecut. Fostul tenisman a avut legături cu înalţi demnitari ai statului român şi înainte, şi după 1989. Este un cunsocut apropiat al lui Ion Gheorghe Maurer, fost premier între 1965 şi 1974. De altfel, pasiunea vânătorii i-a fost insuflată de Maurer – acum câţiva ani, circula în mediul virtual o fotografie în care Ion Ţiriac primea botezul vânătorii de la fostul demnitar comunist. Afacerile în care este acţionar au interfaţă directă cu clientul final, nu cu statul, dar a participat la privatizările unor companii de stat cu importante proprităţi imobiliare. De exemplu, la sfârşitul anilor ’90, a cumpărat IFMA, producător de ascensoare care deţine cea mai înaltă clădire rezistentă la cutremure din România, în apropierea Podului Grant din Bucureşti. Aici Ţiriac avea în plan acum cinci ani un proiect rezidenţial la care a renunţat.    Mirajul vânătorii În 2002, lua în concesiune terenul de vânătoare de la Balc (judeţul Bihor), locul în care, anual, sunt invitaţi investitori şi politicieni importanţi din Europa. La vânătoarea de la Balc a participat şi Adrian Năstase, premier între 2000 şi 2004, politician căruia Ţiriac i-a făcut servicii de imagine în cancelariile europene. Vânătoarea este şi pasiunea lui Ioan Niculae, care în ultimii doi ani, este singurul miliardar român din lista Forbes USA. Tot în ultimii doi ani, proprietarul grupului Interagro, cu activităţi în agricultură şi industria chimică, este investigat pentru contracte preferenţiale de furnizare a gazului, materia primnă a combinatelor sale de îngrăşăminte chimice. Dosarul, etichetat de presă ”Gaze ieftine perntru Niculae”, în care sunt implicaţi şi doi foşti miniştri ai Economiei, estimează prejudiciul adus statului, între 2006 şi 2010, la circa 130 de milioane de dolari. Opinia mai multor observatori independenţi este că, în lipsa unor preţuri preferenţiale la gaz, producţia de îngrăşăminte pe care o face Ioan Niculae nu este sustenabilă. El însuşi a anunţat, în repetate rânduri, că îşi va închide combinatele chimice pe fondul creşterii preţului la materia primă. Majoritatea activelor lui Nicuale au fost obţinute prin privatizări la care a participat după 1990. În afară de companiile din domeniul agricol şi producţiei de îngrăşăminte, a mai cumpărat de la stat societatea de asigurări Asirom (vândută către Vienna Insurance Group), Societatea Naţională Tutunul Românesc (proprietara unor suprafeţe importante de teren în ţară) sau Rafinăria Astra. Averea lui Niculae a rămas relativ constantă din 2010, anul în care a apărut pentru prima dată pe lista Forbes USA: 1,1 – 1,2 miliarde de dolari. Ponderea românilor în acest club select a scăzut însă semnificativ. Dacă, în urmă cu patru ani, pe listă erau trei miliardari români, cu averi cumulate de 4,3 miliarde de dolari, în 2014, a rămas unul singur, cu deţineri de 1,2 miliarde de dolari. Există însă milionari români care, chiar dacă nu bat spre vârful topurilor, nu şi-au bazat averea precumpănitor prin afaceri directe cu statul. Florin Talpeş: de la matematică la tehnologie de vârf În două decenii, soţii Florin şi Măriuca Talpeş au creat unul dintre cele mai cunoscute branduri româneşti din lume: software-ul antivirus Bitdefender. Produsul soţilor Talpeş are 400 de milioane de utilizatori în peste o sută de ţări. Bitdefender concurează pe piaţa internaţională cu produse puternice precum Norton sau Kaspersky. În timp, software-ul românesc a devenit mai puţin dependent de reţelele occidentale de retail, precum Wal-Mart, 50% din cifra de afaceri provenind din vânzări online. Cel mai bun agent de marketing al Bitdefender sunt review-urile pozitive ale celor mai importante reviste tehnologice din lume. Talpeş, profesor de matematică de profesie, şi-a anunţat de mai multe ori intenţia de a lista compania pe bursa românească sau pe o bursă străină, însă venirea crizei l-a făcut să-şi amâne planurile cel puţin pentru 2016. În 2007, când Bitdefender era evaluat la aproximativ 100 de milioane de euro, Talpeş a vândut circa 7% din companie unui grup de investitori români şi străini care să pregătească producătorul de software pentru listarea la bursă. Împreuă cu soţia sa, Talpeş finanţează din proprii bani copii supradotaţi – olimpici la matematică, de exemplu. A participat şi la emisiunea ”Arena Leilor”, difuzată de TVR, un show de televiziune al cărui rol era încurajarea antreprenoariatului autohton şi este fondatorul Asociaţiei Naţionale a Industriei de Servicii şi Software din România, organism pe care l-a şi condus. Radu Georgescu creşte afaceri ca să le vândă În urmă cu zece ani, Radu Georgescu făcea istorie prin vânzarea softului antivirus RAV către Microsoft. De atunci a mai vândut trei companii, toate pornite de la zero, către o altă multinaţională, către un fond de investiţii şi către un grup de investitori locali. Georgescu este unul dintre cei mai prolifici antreprenori în serie din România. În 2010, a vândut GECAD ePayment (un integrator de plăţi online) către compania sud-africană Naspers, unul dintre cei mai activi investitori din online-ul românesc. Naspers controlează un portofoliu de magazine virtuale, printre care şi liderul detaşat al pieţei – eMag. Pentru scurt timp, Georgescu, alături de asociatul său Diwaker Singh, a fost membru în board-ul unui alt magazin electronic din România, elefant.ro. A urmat, în octombrie 2013, exitul din Avangate către Francisco Partenrs, un fond de investiţii. Avangate este o platformă de e-commerce pentru producătorii de sofware – ceea ce era ePayment pentru clienţii persoane fizice. Cea mai recentă tranzacţie a sa este vânzarea Axigen Messaging către un grup de investitori români. Compania a fost înfiinţată la un an după exit-ul din RAV, ca un furnizor de de tehnologie de vârf în domeniul comunicării prin email. Ulterior, aceasta a migrat către tehnologiile cloud, având clienţi din zona furnizorilor de internet, operatorilor telecom sau multinaţionalelor. La fel ca Florin Talpeş, Radu Georgescu este un susţinător al antreprenoriatului local.    Fraţii Adrian şi Dragoş Pavăl: cum a umilit Dedeman multinaţionalele Băcăuanii Dragoş (foto) şi Adrian Pavăl sunt exemple de câştigători ai crizei, retailerul de materiale de construcţii pe care îl deţin – Dedeman – devenind în ultimii cini ani liderul pieţei de bricolaj. Dedeman a dezechilibrat concurenţi străini precum Praktiker şi Bricostore care au fost nevoiţi să-şi vândă afacerile din România.         Anul trecut, Dedeman era, după RCS&RDS, cel mai mare angajator privat cu capital românesc, cu un număr de 6.600 de salariaţi. Totodată, Dedeman este şi cea mai mare companie cu acţionariat local din domeniul comerţului. În anii de recesiune, compania fraţilor Dedeman a deschis 25 de magazine noi, transformându-se în jucător naţional, şi şi-a crescut vânzările cu 140% până la 600 de milioane de euro. În trei-patru ani, retailerul local ar putea atinge pragul de un miliard de euro (cifră de afaceri). Toată piaţa de bricolaj este evaluată la 1,8 miliarde de euro. Fraţii Pavăl au mers pe strategia achiziţiei de terenuri, profitând de scăderea preţurilor din imobiliare, pe care şi-au dezvoltat magazine proprii. Un exemplu este achiziţia fostei fabrici de mobilă Mobila Elbac din Bacău, intrată în faliment.  Cei doi au început după Revoluţie un business local, după moda acelor vremuri. În timp, au rafinat conceptul de magazin pe care îl extind acum – suprafeţe mari, amplasate, de regulă, în zonele industriale ale marilor oraşe. Dragoş şi Adrian provin dintr-o familie cu opt copii şi amândoi sunt abolvenţi ai Facultăţii de Matematică.

Citeste mai mult: adev.ro/pben4b

 

Intentionat au devastat tara,ca sa poata fura …Capitalismul de cumetrie, democratia originala si retrocedarea pe puncte

Capitalismul romanesc post-decembrist trebuia sa inceapa cu reforma proprietatii. Ca sa ne amuzam amintindu-ne cate prostii a facut guvernul in trecut, “tranzitia” a inceput insa cu reforma preturilor. Adica s-a pus caruta inaintea boilor. Cum puteai sa ai preturi libere si ce semnificatia aveau acestea intr-o economie fara proprietari a ramas pana astazi un mister. Incet-incet s-a urnit si reforma proprietatii, cu sovaielile si piedicile de rigoare, dupa gustul puterii politice de atunci. Pentru ca, evident, daca doream o democratie originala, atunci si capitalismul nostru trebuia sa fie nu unul clasic, ci ceva deosebit. Asa s-a instaurat, fara intentie dar cu directie, capitalismul de cumetrie. Si pentru implementarea lui important nu este ce s-a facut ci ce s-a impiedicat sa se dezvolte: proprietatea privata.

Pilonul de baza al capitalismului este proprietatea privata. Prin definitie, capitalismul este regimul proprietatii private. Schimbarea la fata a Romaniei trebuia asadar sa inceapa cu trecerea in proprietate private a tuturor mijloacelor de productie, a “resurselor” de care vorbesc economistii. Acesta ar fi trebuit sa fie sensul programului de privatizare a economiei. In teorie. In practica, privatizarea a fost inteleasa ca o strategie de management al statului, ca o metoda de a aduce bani la buget prin vanzarea fabricilor – pe scurt, ca o afacere de stat. In loc ca privatizarea sa reprezinte trecerea resurselor din proprietate publica in proprietate privata, intr-un mod cat mai direct si rapid, ea a ajuns sa insemne o negociere strategica, o “chestie” tehnocrata. Privatizarea ar fi trebuit sa aiba la baza idea ca statul trebuie deposedat de rolul sau de producator, pentru ca este cumplit de ineficient. Ea a fost insa utilizata ca si cum statul ar vinde ceea ce este al lui (?!) si ar scoate un profit din asta.

Cea mai simpla metoda de privatizare si de instaurare a capitalismului, in adevaratul sens al cuvantului, ar fi trebuit sa fie retrocedarea proprietatilor confiscate pe timpul comunismului. Si acest proces ar fi trebuit sa se desfasoare in ritm alert – la fel cum colectivizarea s-a facut practic peste noapte, retrocedarea ar fi trebuit implementata la fel de repede. Doar stim cu totii: justitia trebuie asigurata cu celeritate. Apoi, mijloacele de productie fara proprietari anteriori, cum ar fi fabricile construite in timpul comunismului, ar fi trebuit “pasate” celor care le foloseau in mod curent – adica angajatilor – si lasate sa se descurce pe piata. Abia in ultima instanta, atunci cand ai de-a face cu resurse in raport cu care este greu sa improprietarezi pe cineva, era firesc ca statul sa apara in postura de vanzator. Folosirea acestor metode in ordinea descrisa mai sus ar fi respectat idea de baza a “Reformei”, anume ca statul este un prost intreprinzator (si deci trebuie sa se abtina de la orice… intreprindere) si este necesar din punct de vedere moral ca el sa fie desubstantiat.

Stim insa ca vanzarea companiilor de stat si organizarea de licitatii a fost principalul element din spectacolul tranzitiei. Retrocedarea a fost copilul vitreg al reformei. La peste doua decenii de la Revolutie pretentiile celor deposedati de regimul comunist nu au fost inca satisfacute si statul detine inca numeroase resurse. O perioada, statul a amanat cat a putut retrocedarea –care prin definitie poate fi doar in natura – si a apelat la gaselnita despagubirilor. O solutie cat se poate de falimentara, pentru ca un stat care pierde resurse si, mai ales, unul care a decis sa intretina numeroase scheme de asistenta sociala paguboase, este evident ca nu poate avea bani pentru asa ceva. Astazi contemplam dezastrul. Reparatia abuzurilor istorice nu s-a terminat, capitalismul merge pe cumetrie, iar statul este la fundul sacului. Si acum vine bomboana de pe tort – sau mai bine-zis, de pe coliva reformei proprietatii. Daca ignoram detaliile legii in speta pentru a intelege esentialul, s-a decis ca ultimele retrocedari sa se faca pe puncte.

Nu stiu daca cineva acolo sus a inteles ca economia nu este un joc de Monopoly, la care castigi puncte sau cifre. Nu stiu daca cineva a observat detaliul ca justitia nu se face dandu-le vinovatilor pedepse pe puncte si ca, in general, in viata sociala si economica nimic nu se face pe puncte, ci pe baza de drepturi de proprietate si de tranzactii cu bunuri si servicii.

Prin aceasta politica statul eludeaza problema de fond si inventeaza o noua “cuponiada”. Problemele pe care se presupune ca le rezolva legea, in special eliminarea “samsarilor” de drepturi litigioase – expresia denota ea insasi o reminiscenta de limbaj specifica ideologiei marxiste a luptei de clasa – vor ramane in continuare. Pentru ca este extrem de dificil ca in practica fericitii noi posesori de puncte sa le transforme, fara a adauga la numarul lor, prin intermediul unei licitatii, in active reale. Dat fiind ca numarul resurselor pe care se “bat” pretendentii este mai mic decat cererile de improprietarire, licitatia va rezulta in stabilirea unor valori care doar intamplator vor corespunde cu numarul de puncte detinut de un oarecare posesor. In urma licitatiei, “proprietarii” se vor afla in fata urmatoarei dileme: fie vor ramane cu puncte necheltuite, fie nu vor putea cumpara nimic. Este important sa intelegem ca insasi idea de licitatie, in fond principiul de functionare al unei piete, presupune acumularea de valori. Asadar, este inevitabil sa existe un process paralel de tranzactionare a acestor puncte, la fel cum pana acum a existat unul de cumparare a drepturilor litigioase. Samsarii nu vor disparea, ei doar vor opera la alt nivel.

Toate celelalte prevederi ale legii nu implica, de fapt, decat un singur lucru: tergiversarea incheierii reformei proprietatii, prin esalonarea pe un timp foarte lung a platilor compensatorii, pentru a camufla efectul pauperizant al unei solutii, repet, falimentara, care nu face decat sa redistribuie la fel de socialist avutia – de la contribuabili la pretendentii de resurse – si care nu bifeaza nici unul din criteriile principale pe care ar fi trebuit sa le vizeze o asemenea lege: eficenta si dreptate. Nici macar in cazurile in care vom asista la retrocedari propriuzise, datorita blocarii exercitarii dreptului de proprietate (nu poti schimba destinatia imobilului) nu vom vedea efectele pozitive ale proprietatii private. Capitalismul a mai primit asadar un sut care, neindoielnic, nu-l va propulsa inainte.

 

 “”Mafia artistica “” se roaga de mafiotenia Pesedizda sa fie scolita…Mafia în zece filme de referinţă

 

Mafia în zece filmeAm descoperit recent un foarte interesant material pe http://www.descopera.ro/, material numit Top 10 filme cu Mafia în rolul principal. Iată-l mai jos.

In imaginarul colectiv, Mafia s-a impus mai degraba gratie Hollywood-ului, imensa masina de creat vise si eroi (si miliarde de dolari), decat anchetelor de investigatie din presa care sa de-a seama de profilul real al crimei organizate. In industria de entertainment, estetica si fascinatia uratului au functionat ireprosabil, iar mare parte a celor mai bune filme realizate vreodata au Mafia in rolul principal. Hai sa vedem care sunt acestea si sa descoperim povestea adevarata din spatele lor.

  • 10.) American Gangster (2007)
    Regia: Ridley Scott
    Distributie: Denzel Washington, Russel Crowe, John Ortiz
    In 1968, dupa moartea bossului mafiei negre din Harlem, Ellsworth Raymond „Bumpy” Johnson, fostul sofer si om de incredere al acestuia, Frank Lucas (Washington), ii preia afacerile si devine cel mai mare distribuitor de heroina din SUA, gratie unei ingenioase filiere care traficheaza droguri din Vietnam, prin intermediul avioanelor US Army implicate in razboi, si din Thailanda, direct de la surse, fara intermediari. Richie Roberts (Crowe), un detectiv fara scupule, reuseste in cele din urma sa darame imperiul lui Lucas.Povestea adevarata: Sterling Johnson, procurorul specialist in narcotice care a participat la arestarea si procesul lui Lucas, descrie filmul ca fiind „1% realitate si 99% Hollywood”, adaugand ca adevaratul Lucas era un tip extrem de violent, vicios si fara valori – exact opusul portretului realizat de Washington. Frank Lucas si-a desfasurat afacerile numai prin intermediul familiei (toti fratii si verii sai au fost implicati in traficul de droguri) si a avut numeroase conexiuni cu mafia siciliana si mexicana. A castigat aproximativ 60 de milioane de dolari, pe care i-a investit in cladiri si proprietati. A fost arestat in 1975; initial, a fost condamnat la inchisoare pe viata, dar pentru ca a colaborat cu F.B.I.-ul, a intrat in Programul de protectie a martorilor si a facut doar 5 ani de carcera.
  • 9.) Goodfellas (1990)
    Regia: Martin Scorsese
    Distributie: Ray Liotta, Robert de Niro, Joe Pesci
    Filmul este o cronica a mafiei new yorkeze din anii ’60 – ’70, spusa din perspectiva a trei gangsteri, prieteni din copilarie – Henry Hill (Liotta), Jimmy Conway (de Niro) si Tommy DeVito (Pesci), care urca treptat in ierarhia crimei organizate, prin crime, jafuri si trafic de droguri. In cele din urma, dupa 30 de ani petrecuti in Mafie, Hill devine informator F.B.I. si intra in Programul de protectie a martorilor.Povestea adevarata: Goodfellas este bazat pe cartea Wiseguy a reporterului de investigatii Nicholas Pillegi, care descrie fidel viata mafiotului de origine irlandeza Henry Hill. In realitate, prietenii lui Hill au fost Jimmy „The Gent” Burke, autor al celebrului jaf Lufthansa (6 mil. dolari – cel mai mare jaf la momentul comiterii, 1978, din istoria SUA) si Thomas Anthony „Two-Gun Tommy” DeSimone (un asasin sadic care ucidea cu predilectie mafioti adversari din familia Gambino). Toti trei au fost doar asociati ai familiei Lucchese (din pricina originilor irlandeze, Hill si Burke nici nu ar fi putut fi facuti vreodata mafioti cu drepturi depline). DeSimone era o bruta de 2 metri (si nu un pispiriu precum Pesci) si a sfarsit ucis de oamenii lui Gotti. Henry Hill spune despre filmul lui Scorsese ca este destul de exact.
  • 8.) Road to Perdition (2002)
    Regia: Sam Mendes
    Distributie: Tom Hanks, Paul Newman, Jude Law
    In anii ’30, la Chicago, in timpul Marii Crize financiare, Mike Sullivan (Hanks), ucigas in slujba mafiotului irlandez John Rooney (Newman), incearca sa-si salveze baiatul, care este martor involuntar al unei crime comise de Conner, fiul lui Rooney, de razbunarea clanului mafiot care ii ucisese deja sotia si fiul cel mic. Pe urmele lor este trimis un asasin platit, Harlen Maguire (Law). Cei doi scapa, apoi Sullivan isi razbune familia, ucigandu-l pe Rooney si pe toti oamenii sai, dar moare in infruntarea finala cu Maguire.Povestea adevarata: Filmul se bazeaza pe romanul de benzi desenate cu acelasi nume, care, la randul sau, s-a inspirat din seria manga japoneza din anii ’80 „Lupul singuratic si puiul sau”. Cu toate acestea, iconografia benzilor desenate si filmul Road to Perdition reproduc fidel imaginea Chicago-ului din timpul lui Al Capone si modul de viata al mafiei irlandeze din vremea Marii Depresii. Frank Nitti, unul dintre locotenentii lui Capone, care are un rol minor, dar semnificativ atat in BD-uri, cat si in film, este portretizat corect, iar intreagii povesti i se poate gasi un corespondent in realitate. La mijlocul anilor ’30, gangsterul John Patrick Looney din Illinois a intrat in conflict cu unul dintre fostii sai locotenenti, Dan Drost, iar in urma acestei feude, fiul lui Looney, Conner, a fost ucis. Adevaratul Looney a murit in 1947, de tuberculoza, intr-un spital din Texas.
  • 7.) Scarface (1983)
    Regia: Brian De Palma
    Distributie: Al Pacino, Steven Bauer, Michelle Pfeiffer
    Scarface este povestea unui cubanez, Tony Montana (Pacino), care la inceputul anilor ’80, impreuna cu cel mai bun prieten al sau, Manny Ribera (Bauer), intra in randul crimei organizate din Miami si pune bazele unui imens imperiu al cocainei. Gratie unui simt al afacerilor deosebit, de la un imigrant sarac si infractor marunt, Montana ajunge lordul drogurilor din Miami, o pozitie care-i aduce tot ceea ce a visat vreodata: femei, bani, putere si influenta. Decaderea sa este dramatica si la fel de rapida precum ascensiunea – Montana sfarseste, secerat de gloante, prabusindu-se intr-o piscina, in fata unei statui pe care este inscriptionata deviza „The World Is Yours”.Povestea adevarata: Filmul-cult din 1983 al lui De Palma este o adaptare a unei pelicule mai vechi, cu acelasi nume, realizata in 1932 de catre Howard Hawks si Richard Rosson, care are la baza povestirea „Scarface” a lui Armitage Trail. In mod surprinzator, personajul central al filmului si nuvelei din anii ’30, Antonio „Tony” Camonte, a fost inspirat nu dupa un cubanez emigrant, traficant de droguri, ci dupa un american cu origini italienesti, un traficant de bauturi fine, gangsterul prin excelenta al Chicago-ului din vremea Prohibitiei, nimeni altul decat Alphonse Gabriel „Al” Capone, a carui porecla era… Scarface. Se pare ca Al Capone a fost si producatorul din umbra al primului film, motiv pentru care imaginea gangsterilor a fost zugravita extrem de pozitiv in pelicula, iar filmul a fost interzis in unele state americane.
  • 6.) Donnie Brasco (1997)
    Regia: Mike Newell
    Distributie: Johnny Depp, Al Pacino, Michael Madsen
    La sfarsitul anilor ’70, agentul F.B.I. sub acoperire Joe Pistone (Depp) isi ia identitatea de Donnie Brasco, se imprieteneste cu mafiotul de mana a doua Benjamin „Lefty” Ruggiero (Pacino) si se infiltraza in factiunea condusa de Dominick „Sonny Black” Napolitano (Madsen) a clanului mafiot Bonanno (una dintre faimoasele Cinci Familii new york-eze). Desi nu este niciodata ridicat la rangul de asociat (cea mai mica treapta in ierarhia mafiota), Brasco este acceptat de catre membrii Familiei si strange probe din ce in ce mai consistente impotriva lor. Climaxul filmului vine atunci cand Pistone incepe sa-si confunde deghizarea cu adevarata-i identitate.Povestea adevarata: Joseph Dominick Pistone a fost agent F.B.I. sub acoperire vreme de 6 ani in familia Bonanno, iar filmul din 1997 se bazeaza in mare parte pe cartea in care Pistone isi povesteste traumatizanta experienta, „Donnie Brasco: My Undercover Life in the Mafia”. De altfel, pentru a intra mai bine in rol, Depp s-a consultat de mai multe ori cu Pistone, un tip care umbla permanent deghizat si inarmat – recompensa pusa de Mafie pe capul lui, 500.000 de dolari, este inca in vigoare. Pentru a spori efectul dramatic, pelicula contine totusi numeroase inadvertente – cea mai mare dintre ele fiind eliminarea lui „Lefty”, care in realitate s-a stins de cancer pulmonar, la 64 de ani. Protagonistul real al episodului a fost chiar Sonny Black, care a refuzat sa colaboreze si sa intre in Programul de protectie al martorilor si a stiut exact cand a fost chemat la o intalnire de Ron Filocomo, asociat al familiei Bonanno, ca acesta-i va fi sfarsitul – si-a lasat banii, bijuteriile si ceasul acasa si i-a spus prietenei sale ca nu este suparat pe Pistone, stiind ca acesta si-a facut doar datoria.
  • 5.) Public Enemies (2009)
    Regia: Michael Mann
    Distributie: Johnny Depp, Christian Bale, Marion Cotillard
    In anii ’30, in timpul Marii Depresii, John Dillinger (Depp), un fost puscarias, se asociaza cu mai multi mafioti si ucigasi afiliati lui Al Capone si porneste cea mai mare serie de jafuri din istoria SUA. Crimele si jafurile asupra bancilor comise de banda lui Dillinger joaca un rol decisiv in transformarea unei minuscule organizatii guvernamentale americane, Biroul de Investigatii, in ceea ce avea sa devina F.B.I. Pe urmele lui Dillinger, Baby Face Nelson si Pretty Boy Floyd, seful Biroului de Investigatii, J. Edgard Hoover, il trimite pe agentul special Melvin Purvis (Bale), care reuseste, in cele din urma, sa-i elimine pe raufacatori.Povestea adevarata: Public Enemies ilustreaza excelent atmosfera oraselor americane din timpul Marii Depresii, dar nu respecta intocmai adevarul istoric in ceea ce-i priveste chiar pe protagonistii principali, Dillinger si Purvis. Povestea de dragoste dintre Dillinger si Billie Frechette, o tema centrala a productiei, a durat in realitate numai 6 luni si nu a fost atat de puternica precum este prezentata in pelicula. Matroana de origine romana, Ana Cumpanas (Asa Sage), nu era o prietena veche de-a lui Dillinger, iar Polly Hamilton, prostituata lui Sage, cu care acesta se duce la film in seara in care este impuscat, a fost chiar iubita lui. In realitate, Dillinger a murit inaintea lui Pretty Boy Floyd si Baby Face Nelson – intregul episod al ambuscadei nocturne de la cabana din padure a fost, de fapt, un fiasco desavarsit, nici un mafiot nu a fost prins. Tocmai de aceea, adevaratul Hoover i-a luat comanda anchetei lui Purvis si i-a trimis pe agentii texani sa-l asiste abia dupa acest episod. In realitate, Purvis nu i-a ucis pe Nelson si pe Floyd, iar Dillinger nu a intrat niciodata in departamentul de politie care-i era dedicat in Chicago.
  • 4.) The Departed (2006)
    Regia: Martin Scorsese
    Distributie: Leonardo DiCaprio, Matt Damon, Jack Nicholson
    Francis „Frank” Costello (Nicholson), un mare boss mafiot irlandez din Boston, il infiltreaza pe tanarul Colin Sullivan (Damon) in cadrul Politiei de stat din Massachusetts, in acelasi timp in care seful politiei ii da o misiune sub acoperire tanarului absolvent Billy Costigan Jr. (DiCaprio), care se infiltreaza in banda lui Costello. La un momentdat, fiecare dintre cele doua parti realizeaza ca are o „cartita” si incepe o vanatoare pe viata si pe moarte pentru a descoperi tradatorii. Costello moare in urma unei ambuscade chiar de mana lui Sullivan, Costigan este ucis de catre alt politist vandut mafiei, iar Sullivan este demascat si eliminat de catre fostul sef al biroului de misiuni sub acoperire.Povestea adevarata: The Departed este un remake fidel dupa filmul Infernal Affairs, realizat in 2002 in Hong Kong si care spune fix aceeasi poveste cu o mica exceptie: actiunea are in prim plan Triadele chinezesti si nu mafia irlandeza din Boston. Mafia irlandeza nu a cunoscut niciun Frank Costello, adevaratul Costello fiind italian (Francesco Castiglia) si capul familiei new york-eze Genovesse, multi considerandu-l cel mai influent boss mafiot din istoria SUA. Cu toate acestea, numerosi critici si istorici, printre care si scriitorul american de origine irlandeza Michael Patrick MacDonald, elogiaza The Departed pentru acuratetea cu care descrie cultura mafiota sufocanta din Boston – o „plasa” care cuprinde gangsteri, politicieni, politisti si clerici, dominata de violenta exacerbata si refugiu in heroina.
  • 3.) The Untouchables (1987)
    Regia: Brian De Palma
    Distributie: Kevin Costner, Sean Connery, Robert de Niro
    Plasata in anii Prohibitiei, la Chicago, actiunea filmului urmareste eforturile faimosului Eliot Ness (Costner) si a micii sale echipe sale de politisti incoruptibili de a-l prinde pe la fel de celebrul gangster Al Capone (de Niro). Hartuit permanent de oamenii lui Capone, care incearca intai sa-l mituiasca, apoi ii ameninta familia si, in cele din urma, ii ataca direct echipa, ucigandu-i pe Oscar Wallace si Jimmy Malone (Connery), Ness reuseste in cele din urma sa-l aresteze pe marele mafiot.Povestea adevarata: Desi, in mare, se bazeaza pe cartea autobiografica cu acelasi nume, scrisa de Eliot Ness in 1957, The Untouchables deviaza in numeroase detalii de la adevarul istoric. Eliot Ness nu a avut niciodata o fiica sau copii legitimi (a adoptat un baietel la peste 15 ani dupa evenimentele din film). Echipa sa a fost mult mai extinsa in realitate, fiind formata initial din 40 de oameni, apoi 15, pentru a ramane intr-un final 11. Niciunul dintre acestia nu a fost ucis, dar un prieten de-al lui Ness a fost, se pare, asasinat din ordinul lui Capone. Singurul membru al echipei care are, cat de cat, un corespondent in realitate este Jimmy Malone / Martin Lahart; adevaratul politist irlandez a murit, insa, de batranete. Ucigasul sadic aflat in slujba lui Capone in film, Frank Nitti a fost in realitate mai mult decat un simplu asasin, ajungand chiar cap al Chicago Outfit, sindicatul crimei organizate din Illinois. Nitti nu a fost ucis de Ness, ci s-a sinucis la peste 10 ani de la evenimentele din film.
  • 2.) Gomorra (2008)
    Regia: Matteo Garrone
    Distributie: Gianfelice Imparato, Nicoló Manta, Carmine Paternoster
    Gomorra este un film-portret, alcatuit din cinci episoade, cu sase personaje principale, care actioneaza in interiorul sau au legatura cu Camorra, extrem de dura mafie napoletana: Don Ciro, un barbat intre doua varste, care face comisioane pentru mafiotii inchisi; Toto, un pusti de 13 ani, care intra intr-o banda de traficanti de droguri; Roberto, un student care din lipsa banilor este nevoit sa lucreze pentru un mafiot implicat in afacerile cu gunoi; Pasquale, un talentat croitor care lucreaza cu o echipa de muncitori chinezi vanati de mafioti; Marco si Ciro, doi adolescenti pasionati de filmele cu mafioti si care viseaza sa ajunga gangsteri, dar ajung in mormant, dupa ce deranjeaza un mafiot autentic.Povestea adevarata: Filmul respecta intocmai cartea cu acelasi nume a lui Roberto Saviano, un napoletan in varsta de 29 de ani, absolvent de filosofie si jurnalist, care s-a specializat in articole despre Camorra, sangeroasa mafie napoletana. Desi personajele din carte si film sunt fictive, Saviano a descris cu atata acuratete realitatile crude din Napoli incat a deranjat serios numerosi capi mafioti care l-au amenintat cu moartea. Politia italiana i-a oferit escorta permanenta, iar Saviano si politistii care il pazeau urmau sa fie eliminati intr-un atentat, in preajma Craciunului de anul trecut.
  • 1.) The Godfather (1972)
    Regia: Francis Ford Copolla
    Distributie: Marlon Brando, Al Pacino, Robert Duvall
    The Godfather este o cronica intinsa pe 10 ani care urmareste povestea ascensiunii, decaderii si revenirii familiei Corleone din New York, in vremea in care patriarhul batran al clanului, nasul Don Vito Corleone, isi initiaza tanarul si reticentul fiu, Michael (Al Pacino), in traditiile si luptele mafiote, pregatindu-l pentru a-i prelua puterea. Castigator a 9 premii Oscar, capodopera a cinematografiei, este considerat de numerosi critici si regizori drept cel mai bun film realizat vreodata. The Godfather si cele doua continuari ale sale expun extrem de concis, pana in cele mai mici detalii, viata mafiotilor din marile familii new yorkeze.Povestea adevarata: Scenariul filmului urmareste romanul cu acelasi nume scris de Mario Puzo in 1969. Puzo este primul scriitor care popularizeaza in Statele Unite concepte-cheie interne ale mafiotilor italieni, necunoscute pana atunci de publicul larg, precum consigliere, caporegime, omerta sau Cosa Nostra. Familia Corleone italo-americana este una fictiva, Corleonesi nu au plecat niciodata din Sicilia, unde incepand cu anii ’60 au dezvoltat unul dintre cele mai mari clanuri mafiote, prin Luciano Leggio, Totò Riina, Bernardo Provenzano si Leoluca Bagarella. Cu toate acestea, parti consistente din romanul lui Puzo si filmul lui Copolla fac trimitere la istoria faimoaselor Cinci Familii new yorkeze, in vreme ce o serie de personaje au corespondenti evidenti in realitate: Johnny Fontane este personificarea celebrului cantaret prieten cu Mafia Frank Sinatra, iar Moe Greene a lui Bugsy Siegel, mafiotul evreu care a transformat practic Las Vegasul in paradisul cazinourilor asa cum il stim astazi. Pentru prima oara in istoria cinematografiei, The Godfather a prezentat o poveste cu gangsteri spusa exclusiv din interiorul Mafiei – intrucat publicul trebuia sa simpatizeze cu familia Corleone, Don Vito si Michael au portretele unor mafioti umanizati, onorabili. Pentru a intari aceasta imagine, desi se stie ca familia Corleone este extrem de bogata, in film este evitata cu subtilitate orice referire la activitatile infractionale care aduceau venituri familiei: trafic de influenta, prostitutie, camatarie, jafuri, trafic de droguri, jocuri de noroc… in schimb, sunt prezentate cu lux de amanunte „pacatele” mafiotilor din familii adverse. Una peste alta, mafiotii adevarati au fost foarte entuziasti vis a vis de Nasul. „Am parasit sala de cinema inmarmurit… parca as fi zburat prin sala. Poate este fictiune, dar pentru mine, atunci, asta era viata noastra. A fost incredibil. Imi aduc aminte ca am discutat cu o multime de tipi, unii dintre ei mafioti cu acte, care au simtit exact acelasi lucru.”, declara intr-un interviu Salvatore Gravano, fostul adjunct al lui John Gotti in cadrul familiei Gambino.

Cat au incasat in cinematografe, in intreaga lume, filmele din acest top?

  • Gommora: $34,834,540
  • Scarface: $65,884,703
  • Goodfellas: $66,836,394
  • The Untouchables: $106,270,454
  • Donnie Brasco: $124,909,762
  • Road to Perdition: $181,001,478
  • Public Enemies: $189,090,577 (inca ruleaza)
  • Godfather: $245,066,411
  • American Gangster: $266,465,037
  • The Departed: $289,847,354

Citeste si articolele:

Despre un mafiot al regimului KGB-PSD, Iliescu-Năstase, Ovidiu Muşetescu pe numele său…

 

PSD = ciuma rosie = mafiaNu ştiu dacă realizaţi, dar marile “privatizări” din România s-au produs în perioada 2001-2004, atunci când la Cotroceni era KGB-istul criminal Ion Iliescu, iar premier era Adrian Năstase. Urmare a acelor privatizări, mafioţii din PSD au devenit milionari – unii chiar miliardari – în euro, în timp ce 90% dintre români se zbăteau în cea mai cruntă sărăcie. Pentru cei care au uitat sau nu au prins acele vremuri, adică anii 2001-2004, salariul mediu în România era aproximativ 200 de dolari. Şi tot atunci, în plin “regim ticăloşit”, cum i-au spus unii, presa era sub cenzură, ziariştii fiind bătuţi, ameninţaţi, şantajaţi, târâţi prin tribunale.

De altfel, puşcăriaşul Adrian Năstase a intenţionat să fure alegerile din 2004, pentru a ajunge preşedintele României şi primul beneficiar al unui mandat de 5 ani (Constituţia în vigoare astăzi fiind special pregătită pentru Mafiotul-şef al PSD, Năstase Adrian), şi doar intervenţia Ambasadei Americane la Bucureşti şi Reprezentanţei Uniunii Europene (pe atunci România nu era membră UE), care au atras atenţia autorităţilor ciumei roşii că, o eventuală fraudare a alegerilor, ar avea consecinţe dramatice pentru România, a făcut ca mafiotul Năstase Adrian să accepte înfrângerea în acele alegeri.

Din acea perioadă horror pentru România este şi materialul de mai jos.

Şeful avuţiei noastre industriale, Ovidiu Muşetescu, şi consiliera sa personală, Ioana Pantazescu, vin la slujbă împreună, cu maşina de serviciu, ca două turturele înamorate de privatizare. Pasiunea pe care o pun amândoi în administrarea averii populare e vizibilă mai ales pe lista admnistratorilor speciali, numiţi de Ovidiu Muşetescu.

Dar s-o luăm încet: ce e acela un administrator special? Aşa cum vă sugerează cuvântul “special”, administratorul special e mai puţin decât un admnistrator, dar mai mult decât un oportunist de partid (PSD, la acea vreme – n.m.) oarecare. E adică ocupantul unui post fără pic de răspundere, care încasează un coşcogea salariul şi care completează, după o schemă internă a mafiei din privatizare, reţeaua manevrelor stupide, păguboase pentru noi, dar profitabile pentru ei, din economia de stat.

Legea 137/2001, un instrument foarte tăios lăsat în mâinile APAPS-ului, inventează regimul de “administraţie specială” pentru acele întreprinderi de stat care au intrat în procesul de privatizare. În acest moment, întreprinderea primeşte de la Guvernul Năstase fel şi fel de păsuiri şi scutiri de datorii, pe banii mei, ai tăi şi ai părinţilor noştri pensionari.

Ei, a cum n-o să intrăm în grozăvia detaliului şi n-o să enumerăm miliardele rezultate de aici. Ele se regăsesc în mare parte pe lista “Top 300”, unde cei mai bogaţi oameni din România au înţeles să le etaleze.

Noi o să revenim în schimb la lista admnistratorilor speciali, numiţi de Muşetescu în fruntea întreprinderilor cu admnistraţie specială. Sunt în număr de vreo sută şi ceva şi încasează în medie cam 800 de dolari pe lună (într-o Românie unde, repet, salariul mediu era undeva pe la 200 de dolari – n.m.), ceea ce înseamnă cam un milion de dolari pe an.

În batalionul sinecuriştilor se zbenguie adevărate mici celebrităţi, oameni de casă ai partidului (PSD – n.m.), lingăi mărunţi ai premierului (Adrian Năstase – n.m.), rude de mâna a doua, generali, clovni sau pupincurişti pur şi simplu.

Daca ar fi după noi, am începe cu Liviu Harbuz, doctorul de câini de la Europa FM şi consilierul lui Adrian Năstase în problema javrelor din Capitală, fost administrator special la ICCPAM Baloteşti de la 15.05.2002 până la 16.04.2003.

Dar nu începem cu el, ci poate cu Gabriel Petrişor Peiu, un fost ţărănist trădător, fost preşedinte CA (Consiliu de Administraţie) de la Sidex pe vremea lui Radu Vasile (fost premier ţărănist al României – n.m.), fost consilier personal al lui Adrian Năstase şi, din ianuarie 2003, administrator special la Electroputere Craiova. Nu, nu e bine să începem nici cu ăsta.

Mai bine cu celebrul general Corneliu Diamandescu, adjunctul lui Chiţac (criminalul de la Timişoara din decembrie 1989 – n.m.) la mineriada din 13-15 iunie, administrator special la SICO Craiova din decembrie 2002. Cum? Nici cu ăsta nu e bine?

Atunci să începem odată cu Teodor Rocsin, zis “regele fierului vechi”, nu din cauză că ar fi consilierul lui Năstase, ci fiindcă a făcut afaceri grele cu metale ruginite. E motivul pentru care a fost numit administrator special la COST Tîrgovişte din mai 2002 până la privatizare şi apoi la Petrotub Roman, din septembrie 2002.

Şi lista continuă cu Virgil Ramba, de la RADET, administrator special la ARTECA Jilava, cu generalul Ioan Amihăiesei, administrator special la GRIRO, cu Cecilia Anghel, nepoata Ioanei Pantazescu, consiliera, cum vă spuneam, apropiată a lui Muşetescu, preşedintele, dacă mai ţineţi minte, al APAPS, omul care face privatizarea întreprinderilor de stat şi care a sudat porţile întreprinderii de stat “23 august” la 22 decembrie 1989, ca să nu iasă muncitorii în stradă.

E lume multă băgată în şobolănia asta măruntă, imaginată pentru a colecta şi cei din urmă bănuţi care ar putea să scape printre degetele marelui comision. O lume jalnică, a clientelei de mâna a doua, a şpăgilor cu zerouri puţine.

O lume în care Popa Stan, şeful departamentului Administrarea Participaţiilor Statului, şi şefa Direcţiei Administrare Societăţi Comerciale, Erszebet Verestoy, nevasta lui Attyla Verestoy, strălucesc ca două mărgăritare false într-o găleată de ce vreţi voi. (“Academia Caţavencu”, nr. 634/2004)

Citeste si articolele:

 

 

 

 

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*