Introducere

Cele mai teribile cuvinte rostite vreodată de către Domnul Isus se leagă de groaznica posibilitate de a comite păcatul de neiertat. El a spus, “De aceea vă spun: Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată.” Matei 12:31. Nimeni nu poate înţelege greşit mesajul acestor versete. Există un păcat care duce la moarte. Un bărbat sau o femeie poate depăşi o linie care desparte îndurarea lui Dumnezeu de mânia Lui şi să nu reuşească să se mai întoarcă. Aceste cuvinte înfiorătoare ale Domnului nostru stau într-un contrast izbitor cu rostirile Lui obişnuite, pline de iubire. Din acest motiv, dacă nu pentru un altul, ele ar trebui cercetate cu multă atenţie.

Care este acest păcat pe care Cerul îl consideră atât de teribil şi abominabil? De ce Se va purta Dumnezeu atât de aspru cu cei care se fac vinovaţi de acest păcat? După mintea omului, multe fapte crude şi stricate ar intra în această categorie, dar pe care din ele ar considera-o Dumnezeu atât de oribilă şi hidoasă încât să nu mai poată fi iertată? Uneori, ne întâlnim cu cineva care îşi pune întrebarea dacă nu cumva a comis acest păcat. I se pare că rugăciunile lui nu trec de tavan şi nu simte nicio speranţă de iertare de la Dumnezeu. Cu toate acestea, nu poate identifica niciun anume păcat care să-l fi despărţit de nădejdea mântuirii. Cum ar putea şti dacă a comis păcatul de neiertat? Poate cineva să ştie asta?

Înainte ca să răspundem la toate întrebările tulburătoare cu privire la păcatul de neiertat, trebuie să recunoaştem un adevăr frumos. Îi slujim unui Dumnezeu de o iubire şi o compasiune fără margini. Nu este voia Lui ca să se piardă cineva. A luat măsuri prin Cuvântul Său ca orice suflet să fie curăţit şi sfinţit. Incredibila făgăduinţă din 1 Ioan 1:9 este valabilă în dreptul oricărui bărbat, femeie sau copil din lumea de astăzi: “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.”

Cu condiţia unei mărturisiri sincere, Dumnezeu promite să ierte orice păcat, indiferent de natura lui. “Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna.” Isaia 1:18. Ce asigurare deosebită pentru cei care au călcat fiecare poruncă a lui Dumnezeu şi lege a oamenilor în degradarea lor sălbatică. Dumnezeu încă îi mai iubeşte! Nu există nicio vină prea mare ca El să nu o poată şterge. El aşteaptă cu braţele întinse să primească pe oricine care face primul pas către iertarea şi îndurarea Lui.

Un astfel de tablou al lui Dumnezeu pare total contrar cuvintelor Domnului Isus din Matei 12:31, 32. Dacă Tatăl este atât de binevoitor să ierte şi să mântuiască, atunci cum de mai există un păcat de neiertat? Răspunsul este simplu. Acest păcat nu se iartă niciodată pentru că nu se mărturiseşte niciodată. Păcătosul nu se pocăieşte de el. Dumnezeu nu le va acorda cu sila iertarea păcătoşilor. Ei trebuie să se pocăiască şi să mărturisească. Chiar frumoasa făgăduinţă din 1 Ioan 1:9 conţine acel mic cuvânt plin de înţeles “dacă” – “dacă ne mărturisim păcatele. …” Pe temeiul autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu, putem fi siguri că fiecare păcat va fi iertat, dacă este mărturisit cu credinţă şi pocăinţă. S-au emis mai multe păreri cu privire la faptul că acest unic păcat nu se mărturiseşte niciodată. Unii consideră că se referă la sinucidere; alţii că trebuie să fie vreo imoralitate teribilă sau blestemarea Duhului Sfânt.

Un lucru este sigur – este un păcat! Acesta este un bun punct de plecare, deoarece Biblia ne dă o definiţie simplă a acestui cuvânt urât “păcat”. “Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.” 1 Ioan 3:4. Apostolul Pavel lărgeşte această declaraţie, afirmând că păcatul este călcarea legii Celor Zece Porunci. “Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: “Să nu pofteşti!” Romani 7:7.

Păcatul de neiertat nu numai că are de a face cu călcarea legii morale a lui Dumnezeu, dar este şi o ofensă adusă Duhului Sfânt. Natura acestei ofense se leagă strâns de calităţile de bază ale Duhului Sfânt. Domnul Isus a declarat, “Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” Ioan 14:26. Pe lângă faptul că ne învaţă toate lucrurile, Domnul Isus ne arată că Duhul “are să vă călăuzească în tot adevărul.” Ioan 16:13. Oricine a studiat Cuvântul, a trăit probabil această influenţă călăuzitoare a Duhului Sfânt care l-a învăţat. Adevărul Bibliei nu poate fi înţeles fără lumina Duhului lui Dumnezeu.

A treia misiune a Duhului Sfânt este să convingă de păcat. Isus a declarat, “Totuşi, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite. Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.” Ioan 16:7, 8. Lucrarea deosebită a Duhului este de a ne mustra sau de a ne convinge de păcat. Când se comit greşeli, conştiinţa este mustrată de un simţământ al vinei. Vă rog să reţineţi că atâta timp cât Îi îngăduim Duhului Sfânt să ne înveţe, să ne călăuzească şi să ne convingă de păcat, nu putem fi vinovaţi de a fi comis păcatul de neiertat. Dar să presupunem că refuzăm să recunoaştem aceste trei lucrări ale Duhului Sfânt în propria noastră experienţă cu Dumnezeu? Atunci oamenii se apropie de parametrii de moarte ai celui mai grav păcat comis.

Este uimitor să studiem apariţia acestui păcat în raportul Bibliei. Într-o ocazie, practic toată lumea depăşise acest punct de neîntoarcere. Atunci Domnul a zis: “Duhul Meu nu va rămâne pururea în om, căci şi omul nu este decât carne păcătoasă: totuşi zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani.” Geneza 6:3. Aici Dumnezeu vorbeşte despre lumea antediluviană care a pierit prin potop. Timp de peste o sută de ani, Duhul Sfânt a mijlocit la inima acelei generaţii rele prin predicarea lui Noe. Deşi chiar întocmirile inimii lor erau tot timpul rele, o mică rămăşiţă de opt persoane a răspuns îndemnurilor Duhului şi a intrat în arcă. Tot restul oamenilor a fost măturat de apele învolburate care au acoperit fiecare centimetru din suprafaţa pământului. După ani de lupte răbdătoare, Duhul S-a retras lăsând-i pe aceşti încăpăţânaţi împotrivitori în soarta pe care şi-o aleseseră.

S-ar putea oare să se întâmple la fel din nou? Există o paralelă uimitoare între zilele lui Noe şi astăzi. Isus a declarat, “Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului.” Luca 17:26. Aceleaşi abuzuri grosolane se comit chiar acum în toate marile oraşe din lume. Stricăciuni de cea mai joasă speţă încă marchează mersul inuman al fiecărei naţiuni de sub soare. De ce a refuzat marea majoritate a oamenilor antediluvieni să urce în arca sigură? Practic mulţi dintre ei l-au ajutat pe Noe să-şi construiască uriaşa barcă. Duhul Sfânt i-a îndemnat cu putere, dar ei n-au vrut să asculte mesajul. În cele din urmă, Dumnezeu a declarat, “Lasă-i în pace. Duhul Meu nu Se va mai lupta cu ei.”

Va mai fi un alt potop? S-ar putea, dar va fi un potop de foc, care va distruge complet această planetă şi tot ce cuprinde ea. Cum răspunde lumea la apelul lui Dumnezeu de a intra în arcă pentru ocrotire şi siguranţă? Acelaşi Duh îndeamnă şi astăzi; o solie asemănătoare de despărţire şi reînviorare se dă şi astăzi, iar Duhul lui Dumnezeu este tratat exact ca în zilele lui Noe.

Insultând Duhul Sfânt

Am citit în Biblie că oamenii pot trata Duhul Sfânt în trei moduri. Mai întâi de toate, în Efeseni 4:30: “Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.” Observaţi că oamenii pot întrista Duhul Sfânt, iar Biblia declară că aşa va fi în aceste ultime zile.

Ce altceva Îi mai fac ei reprezentantului personal al lui Dumnezeu? În Evrei 10:29 ni se spune că oamenii vor dispreţui Duhul Sfânt. “Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului?” Gândiţi-vă numai! Ei Îl vor dispreţui, “batjocori” în ediţia românească pe Duhul Sfânt. Şi să mai citim un text. Este din Fapte 7:51: “Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi.” Iată deci că oamenii vor face trei lucruri prin care să insulte Duhul Sfânt: Îl întristează, Îl dispreţuiesc (batjocoresc) şi I se împotrivesc Lui aşa cum au făcut-o în zilele lui Noe.

Ce efect are toată această răzvrătire împotriva Duhului asupra celui care face aşa? Aproape imperceptibil, conştiinţa se şterge, iar inima se împietreşte. De fapt, iată de ce se consideră un păcat teribil. Uneori, oamenii zic, “Nu înţeleg de ce consideră Dumnezeu asta ca fiind cel mai mare rău”. Vă spun eu de ce: deoarece Duhul Sfânt este singura cale prin care Dumnezeu poate să ajungă la cineva. Nu există nicio altă cale prin care Dumnezeu să salveze pe cineva decât prin Duhul Sfânt. Aceasta este calea prin care suntem duşi la pocăinţă. Dacă nu avem Duhul Sfânt, nu mai avem nicio speranţă.

Asemenea unui om pe mare care se îneacă singur, iar cineva îi aruncă un colac de salvare. Dacă omul va vrea să se prindă de acel colac de salvare, va fi salvat, dar dacă va refuza să se agaţe de unica legătură spre mal, va pieri fără nădejde. În acelaşi mod, ne aflăm în lumea aceasta, iar singurul mod prin care Dumnezeu poate ajunge la noi este prin Duhul Sfânt. Dacă respingem acest Duh şi refuzăm să ascultăm de El, Dumnezeu va fi nevoit să ne lase în pace şi să ne pierdem. De aceea, David era atât de preocupat în rugăciunea pocăinţei lui. În timp ce îşi revărsa sufletul înaintea lui Dumnezeu în Psalmul 51, David zicea, “Nu mă lepăda de la Faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt.” Versetul 11. El şi-a dat seama că dacă Dumnezeu lua de la el Duhul Sfânt, el era pierdut. Era lăsat singur fără nicio cale de a fi salvat. Şi de aceea Domnul Isus a declarat că acesta este păcatul de neiertat. Când tu însuţi te îndepărtezi şi refuzi să asculţi de Duhul Sfânt, nu mai ai nicio speranţă.

Trei căi prin care să jigneşti Duhul Sfânt

Am notat mai jos trei căi prin care oamenii pot să comită acest păcat. Primul mod este ca cineva doar să zică, “Nu vreau să fiu mântuit; nu vreau să fiu deranjat cu Dumnezeu şi cu Biblia.” Din când în când veţi găsi o astfel de persoană. Mă bucur să vă zic că aceasta nu se întâmplă prea des. Majoritatea oamenilor chiar vor să fie mântuiţi, dar din când în când veţi da peste unii care pur şi simplu nu-i interesează. Sunt perfect de mulţumiţi cu lumea lor materială a poftelor. Urmăriţi ce zice în Proverbele 28:13: “Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare.” Cei care nu vor să renunţe la păcatele lor se vor convinge în cele din urmă că sunt fericiţi fără Hristos. În final nu vor mai simţi nicio mustrare de păcar, iar Duhul Sfânt îi va părăsi.

Al doilea grup care este atât de vulnerabil faţă de acest păcat ajunge la aceeaşi stare de respingere pe o altă cale. Ei chiar vor să fie mântuiţi şi le vor spune tuturor că cea mai mare prioritate a lor de viitor este să se împace cu Dumnezeu. Din nefericire, această clasă tot aşteaptă cea mai potrivită ocazie să păşească pe calea unei predări totale. Cu cele mai bune intenţii, ei îngăduie să le scape ocaziile de aur, până ce voinţa lor ajunge paralizată de nehotărâre. Astfel de oameni mai vorbesc despre cum să-L urmeze pe Domnul Hristos tot timpul, dar capacitatea lor de a acţiona s-a distrus prin amânare. În final, ei amână prea mult şi depăşesc punctul de unde nu se mai pot întoarce.

Fără îndoială, grupul cel mai mare de păcătoşi de neiertat se află în cel de-al treilea grup despre care aş dori să vă vorbesc. Destul de ciudat, s-ar părea că aceşti oameni arată a fi cei mai nepotriviţi în a comite vreodată păcatul de neiertat. Sunt membri în biserică – poate chiar stâlpi în adunare. Vă şochează? De ce s-ar afla aceşti creştini într-un pericol mai mare faţă de acest păcat decât celelalte două grupe? Deoarece nu înţeleg că trebuie să creşti în adevăr. Milioane de creştini stau în biserică destul de confortabil, complăcându-se în ideea că sunt mântuiţi. Se simt absolut în siguranţă prin faptul că se conformează unei biserici şi nu-şi dau seama că botezul este doar începutul unei experienţe lungi de creştere.

Psalmistul declara: “Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea.” Psalmii 119:105. Cu cât înaintăm în cunoaşterea Bibliei, ni se descoperă mai mult adevăr şi vom da o mai mare socoteală înaintea lui Dumnezeu. El nu a descoperit niciodată tot adevărul cuiva cu o ocazie. O candelă dă lumină atât cât să vezi ca să nu te împiedici. Când facem un pas, ni se mai descoperă altul. Pe măsură ce ajungem să creştem în cunoştinţă şi putere de sfinţire, Dumnezeu ne cere să păşim înainte pe măsură ce ni se descoperă lumina adevărului.

Conştiinţa marcată de neascultare

Să presupunem acum că văd lumina din candela Cuvântului lui Dumnezeu, dar refuz să ascult. Să zicem că Duhul Sfânt m-a convins de păcat şi înţeleg perfect ce cere El de la mine, dar este incomod şi nepopular. Ce se întâmplă dacă nu iau în seamă lumina şi resping adevărul pe care mi l-a descoperit Duhul – din orice motiv ar fi? Desigur, Duhul continuă să vorbească şi pentru un timp, se dă o luptă în conştiinţa mea. Mă simt nenorocit şi vinovat. Zilele trec, chiar lunile, în timp ce eu continui să calc pe convingerea a ceea ce este drept. Treptat, conştiinţa începe să se adapteze la ceea ce se face în corpul fizic. Încet simţămintele de vinovăţie se potolesc, iar faptele de neascultare mi se par din ce în ce mai puţin grave.

În cele din urmă, adevărul care mi se părea atât de clar şi necomplicat la început se transformă într-un morman de nesiguranţă. Izbucnesc raţionalizări care să îndreptăţească neascultarea şi primele convingeri de păcat se şterg. Viaţa este aproape tot atât de confortabilă cum era înainte ca să apară lumina. Ce s-a întâmplat? Am păcătuit împotriva Duhului Sfânt şi şi ne afundăm în starea păcatului de neiertat.

Vedeţi, acest păcat de moarte nu este o anume faptă care poate fi izolată şi numită. Poate fi orice păcat care este nutrit, deşi avem lumină şi cunoştinţă. De fapt, este o stare de sensibilitate tocită produsă de o continuă neascultare faţă de un adevăr recunoscut. Reacţia s-ar putea asemăna cu ignorarea ceasului deşteptător. Conştiinţa devine din ce în ce mai tolerantă cu sunetul de amintire a nelegiuirii încât, în cele din urmă, nu mai recunoaşte acul nebinevenit al convingerii de păcat. Asemenea ceasului, care se opreşte din sunat, la fel, nimeni nu mai ascultă.

Începeţi să vedeţi că totul depinde de ceea ce facem cu adevărul? Iacov scria, “Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!” Iacov 4:17. Nu contează nici cât o iotă dacă suntem bogaţi sau săraci, catolici sau evrei sau protestanţi; problema este dacă acţionăm în conformitate cu ceea ce ştim. Domnul Isus a vorbit pe larg despre acest principiu crucial. El a zis, “Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum n-au nicio dezvinovăţire pentru păcatul lor.” Ioan 15:22. Atunci cine trebuie să dea socoteală şi cine este acuzat înaintea lui Dumnezeu? Cei care au fost luminaţi de Duhul Sfânt din Cuvânt. Sufletele sincere care sunt credincioase adevărului pe care îl cunosc, fie el cât de mult sau cât de puţin, vor fi primite. Se va socoti păcat doar în dreptul acelora care au auzit adevărul şi l-au respins.

Domnul Hristos declara, “Dacă aţi fi orbi”, le-a răspuns Isus, “n-aţi avea păcat; dar acum ziceţi: ,Vedem.’ Tocmai de aceea, păcatul vostru rămâne.” Ioan 9:41. Întreaga problemă a păcatului de neiertat se învârte în jurul problemei de a asculta ceea ce ştim. Cu o altă ocazie, Isus declara, “Umblaţi ca unii care aveţi lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul.” Ioan 12:35.

De unde vine lumina? Duhul Sfânt este Cel care ne călăuzeşte în tot adevărul. Când refuzăm să ascultăm de adevăr, respingem lucrarea Duhului care reprezintă singura noastră legătură spre mântuire. Practic gonim singura Persoană pe care ne-a trimis-o Dumnezeu ca să ne salveze. Înţelegeţi acum cât de auto-distructiv poate fi asta? Mesagerul deosebit al lui Dumnezeu pleacă întristat de refuzul nostru deliberat de a răspunde la invitaţiile Lui de îndurare. Dumnezeu a declarat cu mult timp în urmă, “Duhul Meu nu Se va lupta pururea cu omul.” (traducerea King James). El Îi va spune Duhului Sfânt în cele din urmă, “Lasă-i în pace. Dacă insistă să facă cum vor, nu-i mai urmări.”

S-ar putea ca religia părinţilor să nu fie destul de bună

Probabil că descrierea cea mai exactă a păcatului de neiertat din Noul Testament se află în Fapte 7:51: “Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi.” Cum se împotriveau aceşti oameni Duhului lui Dumnezeu? Ştefan declară că se împotriveau ascunzându-se în spatele religiei părinţilor lor. Pur şi simplu urmau acelaşi drum religios pe care umblaseră şi părinţii lor. Este ceva greşit în asta? În acest caz, era, deoarece textul continuă prin a-i descrie ca pe cei care “aţi primit Legea [lui Dumnezeu] dată prin îngeri, şi n-aţi păzit-o!…” Versetul 53.

Înţelegeţi ce vrea să spună? Indiferent de ceea ce înţeleseseră părinţii lor, aceşti oameni au primit o lege de care Dumnezeu le cerea să asculte. Fiecare generaţie şi fiecare om va fi judecat pe temeiul a ceea ce ştie şi cum ascultă de asta. Religia nimănui nu este destul de bună pentru altcineva, deoarece există grade diferite de a da socoteală din partea fiecărui om. Bunicul meu putea fi mântuit urmând lumina pe care o avea, dar eu nu mai pot fi mântuit dacă fac acelaşi lucru. Eu am o măsură diferită de adevăr descoperit pentru care Dumnezeu mă va face răspunzător personal.

Adevărul este că orice persoană respinge sau dispreţuieşte Duhul Sfânt, când nu ascultă de bună voie de vreuna din poruncile lui Dumnezeu. După Biblie, Duhul Sfânt nu poate să rămână în viaţa cuiva care nu ascultă. “Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.” Fapte 5:32. Iarăşi, Domnul Isus a declarat: “Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor (Greceşte: Paraclet, apărător, ajutor.); care să rămână cu voi în veac.” Ioan 14:15,16.

Păcatul cunoscut îndepărtează Duhul Sfânt

Observaţi, vă rog, că neascultarea îl descalifică imediat pe cineva de a mai fi plin de Duhul. Acest Reprezentant remarcabil al lui Dumnezeu este jignit, când lucrarea Lui principală este tăgăduită. Însăşi natura Lui este ca să facă să apară păcatul extraordinar de păcătos. Păcatul nu poate rămâne confortabil acolo unde sălăşluieşte Duhul Sfânt. Fie se renunţă la păcat, fie în cele din urmă Duhul Sfânt va fi respins şi va pleca.

Să refuzi să umbli în lumină nu aduce imediat o despărţire de Dumnezeu, dar persistenţa în neascultare continuă să împietrească conştiinţa faţă de seriozitatea păcatului. Ne referim la această stare de întuneric la care s-a ajuns prin repetate călcări ale adevărului cunoscut ca la păcatul de neiertat.

Oare membrii bisericii şi cei religioşi se află în pericolul de a comite acest păcat? Într-una din campaniile de evanghelizare, o distinsă doamnă a dat mâna cu mine la ieşire şi mi-a spus cât de fericită s-a simţit când a aflat de adevărul despre Sabat în acea seară. Când am încurajat-o să ia decizia de a ţine Sabatul, mi-a răspuns sincer, “Am să mă mai rog şi dacă Dumnezeu mă va îndemna cu privire la asta, cu siguranţă că îl voi ţine.”

Răspunsul acesta poate că are o rezonanţă bună, deoarece vorbeşte despre rugăciune, dar m-a dezamăgit nespus. Deşi adevărul era clar descoperit din Cuvântul lui Dumnezeu, ea urma să-L roage pe Dumnezeu să-i dea o ultimă dovadă înainte ca să asculte. Care urma să fie ultimul test? Un sentiment. Este oare sigur să ne punem încrederea în îndemnurile inimii ca nişte criterii pentru adevăr? Niciodată. Şi Satana poate crea sentimente ca şi Dumnezeu. N-am fost surprins câteva zile mai târziu când mi-a spus că s-a simţit îndemnată de Dumnezeu că nu trebuie să ţină Sabatul.

Greşeala ei a fost repetată de milioane de oameni. Ei nu înţeleg că oricare îndemn din orice sursă ar fi, trebuie testat de Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu. “Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte.” Proverbe 14:12. Dumnezeu nu Se contrazice niciodată. Să conducă pe cineva contrar cu Cuvântul Său ar însemna o călcare a însăşi naturii Lui. Duhul Sfânt vorbeşte întotdeauna într-o armonie perfectă cu Biblia. Ap.Pavel îşi îndeamnă ascultătorii să ia “şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.” Efeseni 6:17. Acest text ne descoperă că Biblia reprezintă sabia Duhului Sfânt. Cei doi împreună îi conving pe oameni de păcat.

Dacă cineva se hotărăşte că nu va asculta de adevăr, oare Dumnezeu va recunoaşte acea decizie şi îi va îngădui s-o urmeze? Desigur, Dumnezeu va îngădui cuiva să creadă o minciună dacă alege să facă aşa. Ap.Pavel vorbea despre cei care “n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună.” 2 Tesaloniceni 2:10,11.

Cei care iubesc o minciună mai mult decât adevărul treptat vor ajunge s-o creadă, pe măsură ce Duhul Sfânt Se îndepărtează cu tristeţe. Hoţul care continuă să fure după ce a fost convins de păcatul de a fura de către acel Duh Sfânt, în cele din urmă nu va mai vedea nimic rău în a fura. Cel care continuă să calce voit Sabatul va începe într-o bună zi să-şi îndreptăţească păcatul. După un timp, conştiinţa lui devine tocită şi insensibilă la influenţa Duhului Sfânt. Vine o zi însă când Dumnezeu vorbeşte pentru ultima dată, iar voinţa, paralizată de nehotărâre şi continuă păcătuire, nu mai este în stare să reacţioneze. Mai mult, Duhul nu ne spune când începe să adreseze acea ultimă invitaţie. Ştim doar că Duhul Sfânt nu Se va lupta la nesfârşit cu omul. În cele din urmă, Dumnezeu va zice, “Lăsaţi-l în pace.”

Ascultarea nu este opţională

Greşeala cea mai mare pe care o fac oamenii este să creadă că pot veni la Dumnezeu oricând aleg. Adevărul este că poţi să asculţi de Dumnezeu doar când Duhul Sfânt îţi vorbeşte inimii. Ca fermier, ştiam că era o vreme când semănai grâu şi secerai grâu, şi era altă vreme când semănai grâu şi nu-ţi ieşea nimic. Ca lucrător al evangheliei, ştiu că există o vreme când să-I spui Da lui Dumnezeu, şi există o altă vreme în care nu mai poţi să-I spui Da.

Una din declaraţiile cele mai puternice pe care le-a făcut Domnul Isus se găseşte în Luca 13:24: “Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun, că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea.” Acest text m-a nedumerit mult timp. Cum se poate ca un Dumnezeu iubitor să împiedice pe cineva să intre în Împărăţia Lui, cineva care caută cu seriozitate să intre? Pur şi simplu, n-avea sens. Apoi, am remarcat cuvintele, “nu vor putea.” Aceste cuvinte pun accentul pe oameni, nu pe Dumnezeu. Dumnezeu a vrut şi ar fi putut să-i ia în Împărăţie, dar ei nu I-au acceptat mântuirea. Ei au ajuns atât de fixaţi şi de împietriţi în neascultarea lor pe termen lung încât n-au mai reuşit să se pocăiască cu adevărat. Asemenea căutătorilor din Vechiul Testament “vor pribegi atunci de la o mare la alta, de la miază-noapte la răsărit, vor umbla istoviţi încoace şi încolo, ca să caute Cuvântul Domnului, şi tot nu-l vor găsi.” Amos 8:12.

Într-o bună zi, va fi prea târziu să mai aflăm mântuirea. Într-o bună zi, uşa harului se va închide şi nimeni nu va mai putea intra. Acum este vremea potrivită. Acum este ziua mântuirii. Nu este de mirare că Domnul Isus a numit acesta păcatul care nu se poate ierta. Este păcatul de a aştepta prea mult ca să asculţi, până ce sufletul este fixat în mulajul unei întârzieri încăpăţânate. Repet că se poate asculta de Dumnezeu atâta timp cât Duhul Sfânt vă convinge să veniţi. Când acest Duh este gonit şi respins, nu mai există nicio posibilitate de pocăinţă.

Se povesteşte despre un vultur mare care a ochit leşul unui viţel ce plutea pe fluviul Niagara pe un banc de gheaţă. Coborând pe aripile lui puternice, vulturul s-a aşezat pe gheaţă şi a început să mănânce din hoit. Încrezându-se în tăria aripilor, a continuat să se ospăteze până ce bancul de gheaţă s-a apropiat perciulos de cascadă. Apoi şi-a întins aripile puternice pentru a zbura, dar vai, ghiarele îi îngheţaseră în bucata de zăpadă şi n-a mai putut să se mişte. A fost aruncat peste prăpastie şi s-a zdrobit de stâncile de mai jos. Am cunoscut oameni care au aşteptat prea mult să ia o decizie. De nenumărate ori, mi-au spus la uşă după o întâlnire de evanghelizare: “Ştiu că ceea ce predicaţi dvs. este adevărul, dar sper să iau şi eu o decizie.” Alţii mi-au spus că se gândesc la lucrurile pe care le-au auzit.

Caută Dumnezeu oameni care vorbesc frumos despre adevăr? Dar ce putem spune despre cei care se gândesc întotdeauna la adevăr? Domnul Isus nu va întâmpina pe nimeni în Împărăţia Sa cu următoarele cuvinte: “Bine ai spus, tu care vorbeşti bine şi cu credinţă; intră în bucuria Stăpânului tău.” Şi Învăţătorul nu va zice niciodată, “Bine te-ai gândit, tu care gândeşti bine şi cu credinţă.” Dar le va spune tuturor care vor ajunge acolo, “Bine (ai făcut), rob bun şi credincios; … intră în bucuria stăpânului tău.” Matei 25:21. (Traducerea King James).

Lucrul la care cineva poate să se încumete cel mai mult este să se roage să înţeleagă adevărul, iar apoi să refuze să asculte când Dumnezeu îi răspunde la această rugăciune. Mai bine să nu afli adevărul decât să-l respingi după ce l-ai cunoscut. “Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri. Iacov 1:22.

Să auzi şi să nu împlineşti

Adevăratul test al iubirii este ce facem cu adevărul pe care îl înţelegem. Nu este prea greu să-i convingi pe oameni de ceea ce este drept, dar este foarte dificil să-i convingi să asculte. Oare nu ne spune aceasta ceva important? Satana ştie că credinţa fără fapte este moartă şi mai ştie că trăirea într-o continuă nelegiuire Îl întristează şi Îl îndepărtează pe Duhul Sfânt. Atacul lui cel mai concentrat se dă asupra voinţei, şi evident, el are mare succes în a-i face pe oameni să amâne ascultarea. Cu cât aşteaptă ei mai mult, cu atât mai mare au şansa de a amâna mai mult şi cu atât mai mare este pericolul în care se află ei de a îndepărta Duhul Sfânt.

Domnul Isus a fost confruntat cu aceeaşi problemă în lucrarea Sa. A trebuit să guste din amărăciunea teribilă de a-i vedea pe oameni plecând de la adevăr. Mulţimea L-a urmat până ce El a dat de vreo încercare ce necesita sacrificiu şi acţiune. Pe urmă, L-au părăsit toţi. Aceasta este experienţa cea mai zguduitoare pentru orice predicator sau învăţător. Ştiu pentru că şi eu i-am văzut pe câţiva plecând. Nu mă compar cu Isus, dar orice câştigător de suflete poate simţi ce a simţit Hristos când Şi-a întrebat ucenicii, “Voi nu vă duceţi?” Atunci Petru I-a răspuns, “Unde să ne ducem?” Ce întrebare! Unde să te duci după ce ai auzit tot adevărul nemânjit? Desigur că nu este nevoie să-l mai cauţi, şi vei mai primi lumină, doar după ce vei asculta ceea ce ştii.

Există un singur lucru sigur pe care poţi să-l faci cu adevărul – să asculţi de el! Nu poţi să-l ocoleşti, să-l eviţi sau să treci peste el. Nu vei reuşi şi nici nu se va schimba. Nu putem distruge Legea lui Dumnezeu; ea ne distruge dacă n-o ascultăm.

Cum poate să ştie cineva dacă a comis păcatul de neiertat? Răspunsul la această întrebare este simplu şi uşor. Nimeni nu a întristat Duhul Sfânt şi să mai aibă o mustrare pentru păcat şi o atracţie spre Dumnezeu. Cei care cercetează şi caută adevărul nu au trecut încă peste acest punct fără întoarcere. Dar întrucât Duhul Sfânt nu anunţă când se face ultimul apel inimii, nimeni nu ar trebui să se încumete într-atât încât să nu asculte de bună voie de vreun singur adevăr cunoscut. Cel mai mare pericol de moarte în faţa oricăruia astăzi este să insulte Duhul lui Dumnezeu, refuzând să asculte de îndemnurile Lui. Urmările sunt aceleaşi, indiferent de cuvintele pe care le-am putea folosi pentru a ne îndreptăţi. Sfârşitul este întotdeauna despărţirea de Dumnezeu.

Aspectul cel mai înşelător al păcatului de neiertat este aparenta nepăsare cu care reuşesc oamenii să trăiască fără Dumnezeu. Viaţa lor este eliberată în final de conflictul de a se lupta cu conştiinţa. Asta nu s-a întâmplat peste noapte, dar îndemnurile permanente au devenit din ce în ce mai slabe, amestecându-se în cele din urmă cu un mod de viaţă foarte confortabil şi mulţumit.

Niciun creştin n-ar trebui să se mire de această uimitoare pace sufletească, pe care s-ar părea că o etalează cei neconvertiţi. Această maladie de moarte este doar aparentă în cei care nu mai au două glasuri sau două naturi care să se lupte pentru supremaţie. Fără Duhul Sfânt, natura se bucură de o stăpânire necontestată asupra inimii şi vieţii. Nu se mai dau lupte spirituale, şi s-ar părea că păcatul de neiertat a adus o măsură de uşurare. Dar acest miracol acoperă un suflet gol, văduvit de orice capacitate de a se ruga sau de a avea încredere.

Adeseori, în campaniile mele de evanghelizare, oamenii îşi exprimă îngrijorarea că poate au întristat şi îndepărtat Duhul Sfânt. Chiar în timp ce ascultă mesajele, seară de seară, sunt plini de teama de a nu fi comis păcatul de neiertat. Unor astfel de oameni le pot da o asigurare clară şi pozitivă că nu sunt vinovaţi de acest păcat. Dacă ar fi aşa, nu i-ar mai interesa nicidecum lucrurile lui Dumnezeu. Cu siguranţă că nu ar mai fi găsiţi în locuri de rugăciune şi de studiu biblic, exprimându-şi îngrijorarea cu privire la legătura lor cu Dumnezeu. Evident că Duhul Sfânt încă îi atrage şi le insuflă o dorinţă după adevăr şi mântuire.

De cealaltă parte, nimeni care umblă contra luminii descoperite de Dumnezeu n-ar trebui să se simtă în siguranţă cu privire la acest păcat. Orice om care păcătuieşte de bună voie va continua inexorabil să se îndrepte spre acea clipă fatală când conştiinţa nu mai poate să răspundă la apelul Duhului Sfânt. Singura noastră siguranţă, în fiecare moment, este să ştim să cerem harul lui Dumnezeu pentru a asculta de orice rază de lumină şi de adevăr care cade pe calea noastră.

By Joe Crews

Introducere

După cum înţeleg cei mai mulţi cercetători ai Bibliei, Petru şi Pavel nu erau de acord întotdeauna asupra metodelor de vestire a evangheliei. La un moment dat, au avut o neînţelegere publică, în care fiecare îl acuza pe celălalt că ar fi făţarnic. Totuşi, în ce priveşte credinţa şi trăirea conform mesajului iubitului lor Învăţător, ei au fost într-un acord perfect.

După ce a descris distrugerea prin foc a lucrurilor de pe pământ, de la sfârşitul istoriei omenirii Petru a pus această întrebare retorică: “Ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă?” 2 Petru 3:11. La această întrebare a sa, el şi-a dat un răspuns foarte scurt: “Siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace.” versetul 14.

Când a scris despre acelaşi subiect în altă parte a Bibliei, Pavel a folosit un limbaj foarte asemănător ca ton, dar cu mult mai multe cuvinte. “Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” Tit 2:11-14.

Putem fi duşi în eroare cu uşurinţă, prin seriile de expresii răsucite, pe care Pavel le înnoadă în propoziţii lungi, lungi, dar haideţi să vedem ce spune Pavel. Nu poate fi nicio îndoială cu privire la înţelesul cuvintelor lui. Această relatare de maestru este probabil cea mai completă descriere din toată Biblia, a idealului lui Dumnezeu pentru poporul Său. Pavel reuşeşte cumva să atingă cele mai multe din doctrinele stilului de viaţă creştină, care ar trebui să caracterizeze adevărata biserică de astăzi.

Să privim îndeaproape principiile atât de minunat împletite în acele câteva versete:

1. “Să ne răscumpere din orice fărădelege”
2. “Să-şi curăţească un norod care să fie al Lui”
3. “Plin de râvnă pentru fapte bune”
4. “S-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti”
5. “Aşteptând fericita noastră nădejde”

În aceste cuvinte se găseşte doctrina adevăratei sfinţiri şi a biruinţei totale asupra “oricărei fărădelegi.” Ca şi Petru, el declară cu îndrăzneală posibilitatea de a fi fără pată şi fără vină, dar el de asemenea identifică grupul învingător ce stă deoparte în picioare, într-un contrast izbitor cu cei din jurul lor. Zelul lor pentru “faptele bune” ale ascultării îi identifică a fi poporul deosebit al lui Dumnezeu.

Mai mult, Pavel a scris că harul ce aduce mântuire îi va învăţa pe sfinţii credincioşi să aştepte fericita nădejde a revenirii lui Hristos. Ei vor trăi aşteptând cu bucurie cea de-a doua venire a lui Isus. Această biserică de la sfârşitul timpului se va separa de stilul de viaţă de îngăduinţă de sine a majorităţii şi se va “rupe de păgânătate şi de poftele lumeşti.” În aceasta el a fost iarăşi de acord cu povara colegului său de ucenicie, Petru, care descria “ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare (stil de viaţă) sfântă şi evlavioasă.”

Cât de interesant este că aceşti ucenici atât de apropiaţi de Isus, au făcut amândoi afirmaţii puternice cu privire la a fi diferit de lume. Din păcate, doctrina lor de tăgăduire de sine şi despărţire a fost respinsă de biserica modernă, ca fiind o manifestare a legalismului. Ca o reacţie la această tragică înţelegere greşită, de la cele mai multe amvoane de astăzi se transmite un mesaj de dragoste “dulce”, despre îndreptăţire, iertare şi acceptare, din care se elimină în mare parte referinţele la ascultare, lege sau stil de viaţă. Orice menţiune cu privire la standardele de comportament sau conduită este numaidecât scoasă, ca fiind plină de judecată şi lipsită de iubire.

Creştinul trebuie să refuze unele lucruri

Există ceva foarte puternic şi reconfortant, în expresia folosită de Pavel “s-o rupem.” Ce înseamnă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti? Evident există un timp şi un loc ca adevăraţii creştini să traseze o linie şi să spună NU, într-o aşa manieră încât nimeni să nu înţeleagă greşit. Există câteva lucruri cu privire la care trebuie să fim categorici. Sugerez că puterea unui NU hotărât este una dintre cele mai mari nevoi în această epocă dezmăţată ce permite libertinajul. Trebuie să avem curajul moral de a refuza ceea ce ar cauza pângărirea minţii sau trupului.

Oare a fost întotdeauna necesar ca adevăraţii copii lui Dumnezeu să ia o poziţie atât de fermă cu privire la bine şi rău? Să reflectăm asupra vieţii marelui personaj al Bibliei, Moise. “Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.” Evrei 11:24, 25.

Contextul ne arată că Moise a fost îndemnat să aleagă calea uşoară. Trebuia să fi fost o altă alegere care să preseze asupra lui, ca el să o poată refuza. El trebuia să ia o decizie, în favoarea bogăţiilor şi plăcerii, pe de o parte, sau a nefericirii, pe de altă parte. Şi puteţi fi siguri că toată presiunea venea din partea celor ce se aflau de partea greşită. Nu există nicio îndoială cu privire la ce poziţie aveau tinerii săi prieteni de la curte în această problemă. Cu siguranţă că i-au prezentat toate motivele ispititoare ca el să rămână la palat. Se părea că Moise era moştenitorul tronului Egiptului. Nimic nu i se reţinea. Muzică, dans şi prinţese frumoase care îi atrăgeau atenţia.

Nimeni nu ar trebui să sugereze că i-a fost uşor lui Moise să întoarcă spatele onoarei şi poziţiei regale. Probabil că avea impresia că singurul drum spre popularitate, bogăţie şi faimă eternă, era tronul. Nu avea de unde să ştie că opusul era adevărat. Astăzi, numele lui Moise este cunoscut de milioane de oameni de pe tot pământul, dar numele faraonilor au fost de mult uitate. Am vizitat încăperea mumiilor din marele muzeu din Cairo şi am văzut rămăşiţele învelite ale unora din cei mai iluştri faraoni ai Egiptului. Am citit nume ca Ahmose şi Tutmose, care sună aproape ca numele lui Moise, însă numele lui Moise nu se găsea pe niciunul din sicriele deosebite de piatră. Astăzi, Moise nu este o mumie. El este chiar acum în ceruri, bucurându-se de “recompensa răsplăţii” pe care el a socotit-o “ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului.” După textul din Iuda 9, i s-a făcut favoarea unei învieri speciale, el a fost primul rod dintre aceia care aveau să fie înviaţi pentru a se întâlni cu Domnul lor, în acea ultimă zi. Dar pentru noi toţi ceilalţi, este un exemplu al puterii de a spune un NU hotărât. El a refuzat!

Cei mai mulţi dintre noi cunoaştem istorisirea biblică a lui Iosif şi experienţa sa incredibilă ca sclav, şi mai apoi ca prim-ministru al Egiptului. Sclavia sa însă i-a schimbat cu totul cursul vieţii într-o altă direcţie. Soţia lui Potifar s-a simţit atrasă fizic de Iosif cel chipeş şi frumos, aşa că a început să-l hărţuiască sexual, pentru a-l atrage într-o relaţie adulteră cu ea. Zi de zi, a căutat să-l ademenească cu farmecele ei. Probabil că niciun tânăr nu s-a confruntat vreodată cu un test sufletesc mai intens decât Iosif, care trebuia permanent să întâmpine şiretlicurile seducătoare ale stăpânei sale. Un tânăr plin de energie, Iosif a simţit impulsurile fizice şi dorinţele, la fel de puternic ca oricare alt tânăr de azi. Sunt cât se poate de sigur că, şi Satan a înfrumuseţat fiecare loc şi moment al ispitei cu toată strălucirea şi ademenirea pe care le putea născoci.

Cum a reacţionat Iosif la hărţuirea zilnică? Nu ne sunt relatate gândurile sau sentimentele sale, dar avem o relatare simplă a ceea ce a făcut el. “După câtăva vreme, s-a întâmplat că nevasta stăpânului său a pus ochii pe Iosif, şi a zis: ‘Culcă-te cu mine! El n-a voit.’ ” Geneza 39:7, 8. Ce mărturie! El i-a spus, “Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” La fel ca Moise mai târziu, Iosif a luat o poziţie de nezdruncinat împotriva oricărui compromis cu păcatul. Chiar şi atunci când ispititoarea a încercat să-l tragă cu forţa la sânul ei, Iosif s-a smucit, lăsându-şi haina în mâinile ei şi a fugit din prezenţa ei (versetul 12).

Spunând NU scenelor sexuale

Incidentul pe care tocmai l-am descris a avut loc cu mii de ani înainte, dar reprezintă un model care s-a repetat cu fiecare generaţie. Satan a folosit atracţia senzuală a sexului şi imoralităţii ca să distrugă suflete, în toate generaţiile, trecute şi prezente. Dar, în acest sfârşit de secol al XX-lea, el şi-a perfecţionat această armă la cel mai înalt grad. Trăim într-o societate saturată de sex – într-o lume care este aproape cu totul dominată de poftele trupeşti.

Astăzi mai sunt puţini tineri care au aceeaşi relaţie cu Dumnezeu cum a avut-o Iosif. Ei se lasă conduşi mai degrabă de o mie de excese pătimaşe ca să cedeze impulsurilor, decât să trăiască după principiu. Televiziunea a avut un rol important în popularizarea stricăciunii şi în crearea unei atitudini de toleranţă faţă de comportamentul de promiscuitate. În loc să înveţe să îşi suprime şi să îşi stăpâneasc impulsurile sexuale legitime, marea majoritate a tinerilor învaţă cum să se lase în voia lor. Rezultatul a fost că o întreagă generaţie a crescut cu puţine inhibiţii faţă de adulter. Într-adevăr cei mai mulţi dintre ei nu înţeleg că Dumnezeu îl numeşte un lucru scârbos.

Niciun om care trăieşte în zilele noastre nu poate scăpa de influenţa dăunătoare ce a produs o asemenea stare de anarhie morală. Aproape că ne scufundăm în ea, de dimineaţa până noaptea, iar singura noastră protecţie este să avem gândul care era şi în Hristos. Stă în natura omului căzut să fie pământesc şi să trăiască după poftele trupeşti. De fapt, trupul omenesc nu are nevoie de încurajări pentru a-şi urma cursul natural de satisfacere a eului şi păcatului. Totuşi, a fost excitat şi provocat de promovarea agresivă a oricărei forme de necurăţie sexuală.

Să luăm în considerare acum, circumstanţele în care un creştin poate cere protecţie faţă de bombardamentul zilnic al corupţiei şi să rămână neatins. Pe scurt, aceasta se poate întâmpla numai prin exerciţiul unei minţi şi unei voinţe consacrate. Victoria asupra păcatului, posibilă numai prin Hristos, implică totuşi o muncă de cooperare între om şi divin. Doar recunoscând principiile ce implică rolul omului în sfinţire, vom reuşi să cerem puterea eliberatoare a lui Dumnezeu. Sfinţenia nu este o tranzacţie pasivă în care noi stăm şi Îi permitem lui Dumnezeu să ne despartă de păcat.

Aceasta ne conduce înapoi la puterea unui NU hotărât. Porunca lui Dumnezeu este foarte clară: “Fiţi sfinţi.” 1 Petru 1:16. Aceasta nu înseamnă că ne putem curăţi singuri numai prin efortul nostru, şi nici că Dumnezeu va face totul fără colaborarea noastră. El nu va face niciodată în locul nostru, ceea ce ne-a dat puterea şi abilitatea să facem singuri. Chiar dacă posibilitatea biruinţei depinde numai de Dumnezeu, răspunderea biruinţei ne aparţine ca s-o exersăm. Am văzut deja că Dumnezeu nu l-a luat pe Iosif, pentru a-l scoate din prezenţa D-nei Potifar; Iosif însuşi trebuia să ia acea decizie şi să acţioneze în conformitate cu decizia sa. Nu există nicio îndoială că Dumnezeu i-a descoperit ceea ce trebuia făcut, iar eu nu am nicio îndoială că îngerii erau în jurul lui ca să-l ajute să scape, dar Iosif trebuia să înceapă să acţioneze împotriva păcatului, înainte ca intervenţia divină să aibă loc.

Scutire de ispită; A cui este răspunderea?

Aceasta ne conduce la un principiu vital în raport cu problema păcatului. Firea pământească nu poate pretinde biruinţa. Păcatul este absolut de nenegociat. Iosif nu a început să se gândească sau să mediteze asupra problemei. Poate fi periculos să te tocmeşti cu păcatul. Biblia ne spune simplu că el “a refuzat;” apoi el a fugit de acolo pentru a scăpa de prezenţa ispitei. Aceasta este de asemenea o parte din responsabilitatea noastră în procesul obţinerii victoriei. Este indiscutabil că sunt legi spirituale ale minţii cărora trebuie să ne supunem, pentru a fi biruitori. Una din aceste legi spune că “privind suntem schimbaţi”. Dacă ţinem cont de această lege, vom fi învinşi în lupta cu păcatul. Dumnezeu ne-a dat o minte pe care s-o folosim: să judecăm cu ajutorul ei, să alegem şi să refuzăm. Moise şi Iosif au ştiut cum să folosească ceea ce le-a dat Dumnezeu şi de aceea şi-au exercitat puterea de a spune un NU hotărât. Nici măcar Dumnezeu nu putea să ia acea decizie în locul lor.

Un alt principiu important este că nimeni nu poate să-L urmeze pe Hristos fără să spună NU eului. Isus a amplificat această regulă spirituală când a spus, “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.” Matei 16:24. La temelia fiecărui păcat se găseşte o dispoziţie moştenită de a tolera natura egoistă. Adesea ne referim la ea numind-o natura decăzută, natura inferioară sau natura păcătoasă. Nu face parte din vina personală sau condamnare, dar fără prezenţa puterii Duhului Sfânt, această înclinaţie genetică va exercita o influenţă subjugatoare asupra minţii şi trupului. Natura decăzută va fi întotdeauna atrasă de forţele externe fizice. De aceea nu suntem niciodată în siguranţă bazându-ne alegerile stilului de viaţă pe sentimente. De 6000 de ani, diavolul a folosit percepţiile senzoriale pentru a asalta sufletul, prin ispită.

Privind înapoi în istorie, sau pe paginile Bibliei, găsim acelaşi principiu la lucru. Satan, aproape invariabil, a folosit calea celor cinci simţuri pentru a-i determina pe oameni să păcătuiască. Cel rău nu are alt acces la citadela minţii, decât prin vedere, auz, miros, simţul tactil sau gust. Deoarece, Dumnezeu a creat creierul ca să se conformeze automat la ceea ce intră prin aceste canale externe, aici este locul în care diavolul îşi concentrează cele mai puternice atacuri. Satan nu poate forţa intrarea prin aceste simţuri; prin urmare el trebuie să-şi prezinte cele mai puternice atracţii prin intermediul vederii, auzului, etc., în efortul de a obţine permisiunea, din partea minţii ca să intre.

Care este atunci secretul, pentru a menţine o minte curată, în timp ce eşti înconjurat de scene dăunătoare şi şoptiri ispititoare? Nu există decât un răspuns. Hristos trebuie să fie atât de deplin primit în viaţă, încât Duhul Său cel Sfânt să stăpânească toate funcţiile voinţei. “Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus.” Filipeni 2:5. În tăria acestei puteri, fiecare din cele cinci canale poate fi închis faţă de orice atracţie prezentată de vrăjmaş. Ochii primesc puterea de a-şi muta privirea de la păcat, urechile sunt în stare să respingă răul, şi fiecare însuşire a minţii şi trupului este supusă voinţei divine – care a devenit una cu voinţa umană. Aceasta este singura cale posibilă, pentru a avea gândul lui Hristos şi pentru a gândi gândurile Lui.

Este clar că adevărata bătălie între bine şi rău are loc pe tărâmul minţii. De fapt, marea controversă între Hristos şi Satan nu se dă pe un câmp de bătălie îndepărtat, intergalactic, ci pe hotarele creierului uman. Voinţa cu libertatea ei de alegere este cea care va determina direcţia şi destinul fiecărei vieţi individuale. Acesta este adevărul care trebuie spus desluşit fiecărui tânăr, adult şi copil. Dacă toţi ar înţelege rolul crucial al alegerii personale şi urmările luării unei hotărâri greşite, milioane de suflete ar putea fi întoarse de la întuneric la lumină.

Legile spirituale pentru a te împotrivi răului

Din nefericire, necunoscând adevăratele probleme, majoritatea tinerilor joacă un joc de moarte asemenea ruletei ruseşti cu propria lor soartă veşnică. Chiar şi tinerii care mărturisesc a fi creştini n-au reuşit să prindă secretul de a închide singura cale prin care poate avea acces Satana la mintea lor. Există mult prea multă joacă cu momeala păcatului de moarte – tineri şi tinere îi încearcă distracţia şi descoperă că şi-au calculat greşit propria tărie sau slăbiciune.

E un motiv foarte întemeiat în avertizările date de Petru, Pavel şi toţi ceilalţi scriitori ai Bibliei, “Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul.” 2 Corinteni 6:17. Aceasta este altă lege de creştere spirituală. Nu ne putem amesteca cu cei necuraţi şi să rămânem curaţi. Nu ne putem juca cu gânduri nesfinte şi să continuăm să fim sfinţi. Chiar şi acele activităţi care doar ne conduc în direcţia păcatului nu trebuie continuate. Dacă un anume loc sau un anume om sau femeie reprezintă o ispită la care ţi-e greu să rezişti, atunci este timpul să-ţi exerciţi puterea de a spune un NU hotărât. Ca şi Iosif şi Moise, putem refuza să facem ceea ce L-ar supăra pe scumpul nostru Dumnezeu. Ne slăbim apărarea, continuând să stăm în atmosfera ispitei, iar când tăria ne slăbeşte duşmanul biruieşte.

Imediat după ce a descris vina unei priviri adultere, Domnul Isus a rostit următoarele cuvinte semnificative: “Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.” Matei 5:29. Ce a vrut să spună Învăţătorul prin această declaraţie drastică? Recomanda El mutilarea corpului? Evident că nu Se referea practic la ochi. El vorbea despre lucrul pe care ţi se fixează ochiul – la ceea ce te uiţi. Dacă te trezeşti văzând o scenă care deschide uşa ispitei, Domnul Isus ne porunceşte ca să ne schimbăm privirea, chiar dacă ar fi atât de dureros ca şi cum ţi-ai tăia ochiul fizic cu un cuţit ascuţit.

Aceste cuvinte ale Fiului lui Dumnezeu ne arată cu siguranţă că va fi o adevărată încercare să ne luăm privirea de la unele din imaginile strălucitoare pregătite pentru nimicirea noastră. Dar solia cea mai urgentă pe care ne-a făcut-o cunoscută în acea Predică de pe Munte a fost declaraţia şocantă că putem ajunge în iad doar dacă ne uităm la tablouri nepotrivite! Această concepţie este ridiculizată astăzi de către teologia modernă care ignoră orice principii de vieţuire ca fiind fapte legaliste ale omului. Mari vor fi remuşcările în acea zi pentru acei care nu reuşesc să facă deosebirea între faptele legii realizate pentru a câştiga mântuirea şi faptele bune ale ascultării, care izvorăsc dintr-o inimă iubitoare.

Cineva ar putea protesta că nimeni nu se poate feri de greşelile făcute prin privire la care Se referă Mântuitorul nostru. Deci, înseamnă asta că suntem toţi vinovaţi de privirile aruncate spre lucrurile rele care ar putea să apară din senin în faţa ochilor noştri când traversăm strada? Trebuie să facem deosebirea între prima privire de o clipă la vreun rău instantaneu care intră nepoftit în raza vederii noastre şi urmărirea deliberată a scenelor care hrănesc închipuirile trupeşti. Ades cea de-a doua privire voită înfloreşte în minte călcarea voiei descoperite a lui Dumnezeu. Păcatul trece de la o privire fixă la un gând nutrit şi în final la o faptă de păcat înfloritoare.

Nu este oare aceasta povestea atâtor divorţuri şi recăsătoriri, chiar în bisericile cele mai conservatoare? Prea mulţi nu evită acel prim gând al păcatului. Continuă să se uite şi să hrănească dorinţa nepermisă până ce propriul lor partener ajunge să arate mai puţin de dorit decât altcineva. Pasiunile explodează de sub control şi ca urmare se distrug vieţi. Din nou nu reuşim să recunoaştem că purtăm răspunderea pentru închiderea uşii în faţa acelei scene de ademenire.

Nu putem fi puternici împotriva unui duşman pe care îl admirăm în taină şi cu cât ne uităm mai mult la păcat, cu atât mai atrăgător ni se pare. David este un exemplu perfect al acestei legi a minţii. Într-o zi, a văzut-o pe vecina lui frumoasă făcând o baie pe acoperişul casei ei. Deşi era un om puternic şi un caracter nobil, David a ajuns o marionetă de lut în mâinile lui Satana deoarece a continuat să se uite la ceea ce Dumnezeu interzisese. Mai târziu, acea privire de durată l-a dus la adulter şi chiar la crimă. Este o încumetare totală să continui să te uiţi la păcat. Expunerea la păcat ne măreşte toleranţa faţă de el şi în cele din urmă ne leagă de adevărata natură a fărădelegii. Îngăduinţa sexuală nu mai este considerată ceva rău de către aceia care au privit-o atât de mult. Multe cupluri care trăiesc în desfrâu se consideră insultate dacă cineva le acuză că sunt imorali.

Factorul cel mai mare încriminat în expunerea vizuală la rău trebuie identificat ca fiind televizorul. Când ne gândim la nenumăratele ceasuri pierdute de milioane de oameni care urmăresc şi ascultă murdăriile nesfârşite care îi invadează, putem înţelege de ce America conduce lumea prin numărul mare de cupluri ilegitime şi de violuri. Statistici după statistici au incriminat televizorul ca vinovatul în creşterea ratei violenţei, distrugerea valorilor familei şi anularea oricărei moralităţi în general. Toţi creştinii sunt de acord cu rapoartele statisticilor, dar câţi din ei şi-au aruncat răul din sufragerie? Ne-am putea chiar întreba câţi se fac vinovaţi de a se hrăni cu aceeaşi mâncare dulce de păcat programat ca şi majoritatea celor care recunosc că sunt necredincioşi?

O definiţie schimbată pentru păcat

Care ar fi explicaţia pentru o astfel de acceptare pasivă a încurcăturii morale prezente din societatea noastră dată de credincioşi? Ei nu iau cuvântul şi nu iau poziţii clare deoarece propriile lor convingeri sunt prea slabe şi nu au curajul să trăiască ceea ce le predică altora. Iată de ce religia n-a reuşit să influenţeze sau să schimbe moralitatea acestei generaţii falite din punct de vedere spiritual. Prea puţini creştini sunt angajaţi într-o lucrare consecventă şi lipsită de compromisuri pentru a lua partea împotriva relelor sociale din zilele noastre. Ei nu se pot ridica în picioare şi să zică un NU hotărât deoarece propria lor voinţă slabă nu este convinsă pe deplin ca să renunţe la plăcerile lumii.

Am vorbit mai devreme despre cât de răspândit este păcatul. Se dau bătălii feroce în a se împotrivi tendinţelor moştenite de către omul firesc. Cei neconvertiţi nu cunosc niciun îndemn de acest fel ca să se străduiască din răsputeri împotriva mândriei şi egoismului. De fapt, în majoritatea cazurilor, nici nu au conştienţa faptului că acele atitudini ar fi păcătoase sau chiar inacceptabile. Bisericile ades sunt răspunzătoare pentru că exacerbează problema neluând poziţie împotriva manifestărilor firii păcătoase.

Credincioşii poartă destule podoabe strălucitoare încât să-şi mai facă un alt viţel de aur, dar puţini pastori au curajul să spună adevărul despre vanitate. Filmele, dansul, muzica rock şi televizorul sunt ades amintite în predici ca fiind forme acceptabile de distracţie. Membrilor nu li se oferă nici măcar un cui pe care să-şi agaţe convingerile.

Asta ne aduce un alt motiv pentru care mulţi membri ai bisericii nu au mari resentimente împotriva obiceiurilor lumii. Percepţia şi definiţia păcatului au fost modificate de mulţi conducători religioşi din lumea de azi. Nu este de mirare că roadele păcatului nu sunt recunoscute atunci când rădăcina păcatului nu este nici ea recunoscută. Spre marea consternare a membrilor credincioşi, treptat a pătruns o nouă teologie atât în bisericile mari cât şi în cele mici. Se pare că accentul cel mai mare este împotriva “faptelor legii”. În aparenţă, susţine corectarea problemei legalismului din biserică, de aici avântul ei obsedant împotriva a orice are legătură cu păzirea legii.

În reacţia ei extremă împotriva unei teologii percepute ca a “faptelor” sau a “comportamentului”, aproape orice predică este îmbibată de o încărcătură de sentimentalism siropos – chipurile o “iubire” care nu produce ascultare. Păcatul nu mai este definit ca o călcare a Legii morale a lui Dumnezeu, ci prin nepăstrarea unei “legături” corecte cu Isus. Deşi experienţa iubirii este absolut esenţială, nu trebuie să diminuăm niciodată nici în cel mai mic grad, rolul legii atât de a ne învăţa cât şi de a ne călăuzi moral. Cuvântul lui Dumnezeu încă declară că “păcatul este fărădelege” (“călcarea legii” în trad. KJV). 1 Ioan 3:4.

Librăriile sunt pline de publicaţii care minimalizează gravitatea păcatului. Se pretinde că păcatul nu aduce osândire şi că nu ne desparte de Domnul Hristos. O carte recent apărută şi foarte populară printre miile de creştini conservatori declară că “există o deosebire uriaşă între a păcătui sub lege şi a păcătui sub har.” În caz că vă întrebaţi ce deosebeşte păcatul comis de cei convertiţi de păcatul comis de cei neconvertiţi, autorul ne oferă această lumină: “Dacă ne poticnim când suntem sub har, dacă se întâmplă să cădem în păcat, asta nu ne lipseşte de îndreptăţire. Şi nici nu ne aduce osândire.”

Lipsa de logică a acestei declaraţii apare când ne aducem aminte că îndreptăţirea şi osândirea sunt diametral opuse în Biblie. Este imposibil să le ai pe amândouă în acelaşi timp. Păcătosul este osândit, iar creştinul este îndreptăţit. Când autorul declară că un creştin care păcătuieşte nu este osândit de păcatul lui, dar un om din lume care păcătuieşte este osândit de păcatul lui, ajungem să fim nedumeriţi. Acest fel de judecată ar face neascultarea unui creştin să fie cu mult mai puţin gravă şi reprobabilă decât viaţa unui necreştin.

Reţineţi ca un adevăr de bază. Păcatul aduce moarte şi atrage după el urmări letale asupra tuturor acelora care aleg să-l facă. Întregul scop al evangheliei este să ne salveze de vina şi din puterea păcatului. Nicăieri în Biblie nu găsim nici cea mai mică toleranţă faţă de călcarea legii lui Dumnezeu. Desigur că există îndurare şi har în evanghelie, care să ne ierte şi să ne cureţe de orice păcat, dar nu i se oferă iertare nimănui care continuă să păcătuiască. Adevărata credinţă de care este nevoie pentru mântuire este însoţită întotdeauna de prezenţa Duhului Sfânt care ne dă putere şi ne fereşte de a cădea (Iuda 24). Experienţa neprihănirii prin credinţă nu doar ne atribuie meritele ascultării desăvârşite a lui Hristos care să ne acopere păcatele trecute, ci în acelaşi timp ne împărtăşeşte o putere sfinţitoare clipă de clipă care să ne ferească de a păcătui aici şi acum.

Cuvântul lui Dumnezeu are foarte multe de zis despre acel cuvânt urât ‘păcat’, dar un singur lucru nu se zice niciodată de el. Nu veţi citi niciodată în Biblie despre micşorarea cantităţii de păcat pe care îl comiteţi. Nu este ciudat? Nicăieri nu spune că trebuie să ne reducem obiceiurile păcătoase. S-ar părea că toţi autorii inspiraţi sunt întru totul de acord cu ceea ce i-a zis Domnul Isus femeii care păcătuise, ” Du-te, şi să nu mai păcătuieşti.” Ioan 8:11.

Legalismul nu este problema finală

Sugerăm oare că nu există niciun pericol de legalism care să apară între creştini? Nu, într-adevăr. Un vrăjmaş i-a făcut pe milioane de oameni să-şi pună încrederea în fapte pentru a fi mântuiţi şi trebuie să fim atenţi întotdeauna la ocaziile prin care se furişează el cu şiretenie. Cu toate acestea, acei care văd asta ca marea problemă a sfârşitului timpului în aceste zile de încheiere a istoriei nu au studiat profeţiile foarte atent. Cărţile lui Daniel şi Apocalipsa zugrăvesc conflictul final dintre Hristos şi Satana ca având legătură cu legea lui Dumnezeu.

Întreaga lume se va diviza din pricina unui semn care denotă ascultare faţă de Legea Lui sau răzvrătire împotriva ei. Din Grădina Edenului până în prezent, Dumnezeu a păstrat un test special ca să verifice cât Îl iubeşte şi cât de credincios Îi este omul lui Dumnezeu. Domnul Isus a afirmat testul în zilele Lui când a declarat, “Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” Ioan 14:15. Ioan a mai scris că doar cei care păzesc poruncile vor intra pe porţile cetăţii lui Dumnezeu (Apocalipsa 22:14).

N-ar fi o lovitură de maestru din partea lui Satana să infiltreze bisericile chiar înainte de sfârşit cu o campanie de micşorare a importanţei legii şi a Sabatului? Nu s-ar fi putut alcătui niciun plan mai bun pentru a pregăti lumea să respingă sigliul lui Dumnezeu în favoarea semnului fiarei. Foarte puţini ar risca moartea ca să înalţe o lege a cărei autoritate este pusă la îndoială. Mai mult, o atitudine îngăduitoare faţă de păcat ar putea fi un factor decisiv în alegerea finală a multora de a renunţa la Sabatul.

Prevăd o operaţiune sistematică, clandestină a unui duşman foarte inteligent în controversa teologică prezentă – în aparenţă între liberali şi conservatori. Dar este mult mai mult implicat decât problemele izolate atât de des ridicate. Reprezintă un atac concertat cu legături cu structura bisericii, traducerile Bibliei, separaţionişti şi evanghelizare. Dar mai mult decât toate, strădania cea mai mare a lui Satana a fost să diminueze mesajul, să introducă compromisul cu lumea şi să nimicească doctrinele distincte şi standardele speciale care au identificat-o întotdeauna pe adevărata biserică a rămăşiţei lui Dumnezeu.

Diversiuni care să mascheze adevărata problemă

Dacă într-adevăr Satana se află în spatele unui plan diabolic de a minimaliza adevărata criză în controversa Armaghedonului care se apropie, pentru el este cât se poate de firesc să creeze crize artificiale pentru a distrage atenţia de la scenariul biblic. Iată de ce copiii lui Dumnezeu de astăzi ar trebui să fie foarte atenţi cu privire la orice învăţătură care exclude sfinţirea din procesul mântuirii. Cu atâtea vânturi de învăţături, devine şi mai urgent să studiem şi să ne rugăm ca niciodată pînă acum. Fiecare credincios care va trece de teribila zguduire ce ne stă în faţă îşi va găsi siguranţa doar într-o credinţă personală înrădăcinată într-o cunoaştere a Scripturii.

Vrăjmaşul nostru este un maestru al înşelăciunii şi eschivării. Atacurile la adresa legii lui Dumnezeu vor fi rafinate şi diabolic de şirete. Doar o legătură consecventă şi vie cu Domnul Hristos şi cu Cuvântul Său ne poate pregăti pe fiecare dintre noi pentru creuzetul de foc al înşelăciunii care ne stă chiar în faţă. Trebuie să ne îmbogăţim minţile cu adevărul aşa cum este el în Isus. Toţi trebuie să fie siguri unde se află în ceea ce priveşte păcatul şi Legea lui Dumnezeu.

Dar să reuşeşti să recunoşti tactica diversionistă a duşmanului reprezintă doar o parte din problemă. Să rămâi ferm şi pe faţă împotriva lor implică riscul de a te înstrăina de mulţi oameni buni care pur şi simplu nu înţeleg gravitatea erorilor. Deoarece strategia lui Satana a fost întotdeauna de a îmbina eroarea cu adevărul, acei care sunt cei mai iuţi în a prinde eroarea şi a i se împotrivi se trezesc că sunt etichetaţi ca atacatori ai adevărului. Adevăraţii reformatori au trebuit întotdeauna să înfrunte alegerea dificilă de a-şi înăbuşi conştiinţa pentru a-şi menţine relaţiile prezente sau să rişte ridiculizarea şi ocara pentru că se împotrivesc unui rău pe care ceilalţi nu reuşesc să-l vadă. Probabil că adevăraţii eroi în lumina cerului rămân necântaţi, oameni mici şi ponegriţi, care cu încăpăţânare au spus NU compromisului instituţional sau personal ori de câte ori apărea. Asemenea lui Iosif şi lui Moise, ei au refuzat şi să meargă pe calea cea uşoară şi populară pe care îi împingea conformismul cu mulţimea. Într-o independenţă morală, ei şi-au exercitat puterea unui NU hotărât. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că astfel de eroi mai sunt cu noi astăzi.

Rugăciunea toboşarului  …

De doua sau de trei ori în viata, Dumnezeu prin harul Sau, mi-a atins inima si de doua ori înainte de converirea mea, m-am simtit profund convins de pacat.
În timpul razboiului civil american, eram chirurg în armata Statelor Unite si dupa batalia de la Gettysburg, au fost multe sute de soldati raniti în spital, dintre care douazeci si opt fusesera raniti atât de grav încât aveau nevoie imediat de serviciile mele; unii ale caror picioare trebuiau amputate, altii bratele, iar altii câte un brat si un picior. Printre cei cu câte un brat si un picior se afla un baiat, care nu fusese decât de trei luni în serviciu si, fiind prea tânar ca sa fie soldat, se înrolase ca tobosar. Când ajutorul meu de chirurg si unul din aghiotantii mei au vrut sa-i administreze cloroform, mai înainte de amputare, el si-a întors capul într-o parte si a refuzat sa-l primeasca. Când aghiotantul i-a spus ca este ordinul doctorului, el i-a raspuns: “Trimiteti-l pe domnul doctor la mine.”

Când am ajuns la capatul patului sau, i-am spus: “Tinere, de ce refuzi cloroformul? Când te-am gasit pe câmpul de lupta, te simteai atât de rau ca m-am gândit daca merita sa te mai iau, dar când ai deschis acei ochi mari, albastri, m-am gândit ca ai o mama pe undeva, care probabil ca în acea clipa se gândea la fiul ei. N-am vrut sa mori pe câmp, asa ca am dat ordin sa fii adus aici, dar ai pierdut atât de mult sânge ca esti prea slabit sa suporti o operatie fara cloroform, asa ca mai bine m-ai lasa sa-ti dau.”

El îsi puse mâinile pe mâinile mele si privindu-ma în ochi, îmi spuse: “Domnule doctor, într-o dupa-amiaza de duminica, la scoala de duminica, când aveam noua ani si jumatate, mi-am predat inima Domnului Hristos. Atunci, am învatat sa îmi pun încrederea în El. De atunci, am avut întotdeauna încredere în El si stiu ca pot sa am încredere si acum. El este taria mea si ajuoturl meu; El ma va sprijini în timp ce îmi veti amputa bratul si piciorul.”

Apoi, l-am întrebat daca îmi îngaduie sa-i dau putin coniac. Iarasi, ma privi în ochi si îmi spuse: “Domnule doctor, când aveam cinci ani, mama mea a îngenuncheat lânga mine, cu un brat în jurul gâtului meu si mi-a spus: “Charlie, ma rog acum Domnului Isus ca tu sa n-ajungi sa cunosti niciodata gustul bauturilor tari. Tatal tau a murit betiv si a fost înmormântat ca un betiv, iar eu I-am promis lui Dumnezeu, daca va fi dupa voia Lui ca tu sa cresti, ca tu sa-i avertizezi pe tineri sa nu bea din paharul cel amar.” Am acum saptesprezece ani, dar n-am gustat niciodata nimic mai tare decât ceaiul si cafeaua si daca, dupa toate probabilitatile, am sa ajung în prezenta Dumnezeului meu, m-ati trimite acolo cu coniac în stomacul meu?”

Nu voi uita niciodata privirea cu care s-a uitat la mine acel baiat. Pe atunci, Îl uram pe Isus, dar respectam credinciosia acelui baiat fata de Mântuitorul sau si când am vazut cât Îl iubea si cum avea încredere în El pâna la capat, ceva mi-a înduiosat inima si am facut pentru acel baiat ceva ce nu mai facusem niciodata pentru nici un alt soldat — l-am întrebat daca nu dorea sa-l vada un capelan.

“Ba da, domnule!” i-a fost raspunsul.

Când a sosit capelanul R_______ , l-a recunoscut imediat pe baiat deoarece se întâlnise deseori cu el la întâlnirile de rugaciune de la cort si luându-l de mâna îi zise:

“Ei bine, Charlie, regret ca te vad în starea aceasta trista.”

“Dar sunt foarte bine, domnule” îi raspunse el. “Medicul mi-a oferit cloroform, dar l-am refuzat; apoi a vrut sa-mi ofere coniac pe care iarasi l-am refuzat, iar acum daca ma va chema Mântuitorul, ma voi putea duce la El cu mintea limpede.”

“S-ar putea sa nu mori, Charlie” îi spuse capelanul, “dar, daca Domnul te va chema la El, as putea face ceva pentru tine dupa ce te vei duce?”

“Capelane, te rog pune-ti mâna sub perna mea si ia Biblia mea mica în care vei gasi adresa mamei mele. Te rog, trimite-i-o ei si scrie-i o scrisoare în care sa-i spui ca de când am plecat de acasa, n-a trecut nici o zi fara sa citesc o parte din Cuvântul lui Dumnezeu si sa ma rog zilnic ca Dumnezeu sa o binecuvinteze pe scumpa mea mama, indiferent ca ma aflam în mars, pe câmpul de lupta sau la spital.”

“Mai exista si altceva ce as putea sa fac pentru tine, baiete?” îi spuse capelanul.

“Da, te rog sa-i scrii o scrisoare directorului Scolii de duminica din Strada Sands, Brooklyn, New York, si sa-i spui ca n-am uitat niciodata cuvintele frumoase, multele rugaciuni si sfaturile bune pe care mi le-a dat; ele m-au urmarit prin toate pericolele luptei, iar acum, în ceasul în care mor, Îl rog pe scumpul meu Mântuitor sa-l binecuvinteze pe dragul si batrânul meu director. Atâta.”

Întorcându-se spre mine, baiatul spuse: “Acum, domnule doctor, sunt gata si va promit ca nici macar n-am sa gem în timp ce îmi veti taia bratul si piciorul, numai sa nu-mi dati cloroform.”

I-am promis, dar eu n-aveam curajul sa iau cutitul în mâna ca sa realizez operatia fara sa ma duc mai întâi în camera alaturata si sa iau putin stimulent ca sa ma întareasca sa-mi fac datoria.

În timp ce îi taiam carnea, Charlie Coulson n-a gemut de loc, dar când am luat fierastraul ca sa-i tai osul, baiatul a luat coltul pernei în gura si n-am putut sa-l aud rostind decât: “O, Isuse, bunule Isuse! Ramâi lânga mine acum.” Si-a tinut fagaduinta si n-a gemut de loc.

În noaptea aceea n-am putut sa dorm, deoarece oriunde ma întorceam, vedeam acei ochi albastru deschis, iar când mi i-am închis pe ai mei, cuvintele “O, Isuse, bunule Isuse! Ramâi lânga mine acum” îmi tot rasunau în urechi. Între douasprezece si unu, m-am sculat din pat si am vizitat spitalul — un lucru pe care nu-l mai facusem niciodata pâna atunci, decât daca eram chemat special, dar mi-am dorit foarte mult sa-l vad pe acel baiat. La sosirea mea acolo, am fost informat de catre infirmierul de noapte ca saisprezece din cazurile fara speranta murisera si fusesera duse deja la morga.

“Dar cum este Charlie Coulson? A murit si el?” l-am întrebat.

“Nu, domnule” mi-a raspuns infirmierul, “doarme ca un copilas.”

Când am ajuns la patul unde zacea el, una dintre surori mi-a spus ca pe la noua, doi membri din Asociatia Tinerilor Crestini au trecut prin spital ca sa citeasca si sa cânte imnuri. Au fost însotiti de catre capelanul R______, care a îngenuncheat lânga patul lui Charlie Coulson si a înaltat o rugaciune fierbinte, înduiosatoare, dupa care au cântat, tot pe genunchi, cel mai dulce dintre toate imnurile, “Isus al vietii Domnitor”, pe care l-a cântat si Charlie. N-am putut sa înteleg cum acel baiat, care trecuse printr-o suferinta atât de coplesitoare, era în stare sa cânte.

La cinci zile dupa ce i-am amputat bratul si piciorul acelui baiat scump, a trimis dupa mine si de la el în acea zi, am auzit prima predica despre evanghelie.

“Domnule doctor”, îmi spuse el, “mi-a sosit timpul. Nu cred ca o sa mai vad lumina soarelui, dar slava Domnului, sunt gata sa plec, iar înainte ca sa mor, vreau sa va multumesc din toata inima pentru amabilitatea dvs. Domnule doctor, dvs. sunteti evreu, nu credeti în Isus. N-ati vrea sa stati aici lânga mine si sa ma vedeti cum mor cu încredere în Mântuitorul meu pâna în ultima clipa a vietii mele?”

Am încercat sa ramân, dar n-am putut, deoarece n-aveam curajul sa stau si sa privesc un baiat crestin cum moare si se bucura de iubirea acelui Isus pe care eu fusesem învatat sa-L urasc, asa ca am plecat din camera cu graba.

Peste douazeci de minute, un infirmier, care m-a gasit stând jos în biroul meu, cu mâinile acoperindu-mi fata, mi-a zis: “Domnule Doctor, Charlie Coulson doreste sa va vada.”

“Dar tocmai l-am vazut,” i-am raspuns, “si nu pot sa-l mai vad din nou.”

“Dar, domnule doctor, el spune ca trebuie sa va mai vada înca o data înainte ca sa moara.”

Acum, m-am hotarât sa merg sa-l vad, sa-i spun un cuvânt de încurajare si sa-l las sa moara, dar m-am hotarât ca nici un cuvânt din ale lui sa nu ma influenteze câtusi de putin, cât privea persoana lui Isus al sau.

Când am intrat în spital, am vazut ca starea lui se înrautatise mult, asa ca m-am asezat lânga patul lui. Rugându-ma sa-i iau mâna, mi-a zis:

“Domnule doctor, va iubesc pentru ca sunteti evreu; cel mai bun Prieten pe care L-am gasit în lumea aceasta a fost evreu.”

L-am întrebat, “Cine a fost el?”

Îmi raspunse: “Isus Hristos, pe care vreau sa vi-L prezint înainte ca sa mor; si îmi veti promite, domnule doctor, ca ceea ce va voi spune, n-o sa uitati niciodata?”

I-am promis si el mi-a zis, “Acum cinci zile când mi-ati amputat bratul si piciorul, m-am rugat Domnului Isus Hristos sa va converteasca sufletul.”

Aceste cuvinte mi-au patruns adânc în inima. N-am înteles cum, atunci când eu îi provocam cea mai mare durere, el era în stare sa se uite pe sine si sa nu se gândeasca la nimic altceva decât la Mântuitorul sau si la sufletul meu neconvertit. Tot ce i-am putut spune a fost: “Ei bine, dragul meu baiat, în curând va fi totul bine.” Cu aceste cuvinte, am plecat de la el, iar peste douasprezece minute a trecut la odihna, “Sigur la Domnu’n brate.”

Sute de soldati au murit la mine în spital în timpul razboiului, dar doar pe unul l-am urmat pâna la mormânt si acela a fost Charlie Coulson, tobosarul, si am mers cinci kilometri ca sa fiu prezent la înmormântarea lui. Am dat dispozitii sa fie îmbracat într-o uniforma noua si sa fie asezat în cosciugul de ofiteri, cu un steag nou al Statelor Unite deasupra lui.

Cuvintele acelui scump baiat au facut o impresie profunda asupra mea. La acel timp eram bogat, în ceea ce proveste banii, dar as fi dat orice banut pe care îl aveam daca as fi putut sa simt si eu fata de Hristos ceea ce simtea Charlie. Dar acel simtamânt nu se poate cumpara cu bani.

Câteva luni dupa moartea lui, n-am putut sa scap de cuvintele acelui scump baiat. Îmi tot rasunau în urechi, dar, fiind în tovarasia ofiterilor lumesti, treptat am uitat predica pe care Charlie mi-o tinuse în ceasul mortii lui; dar n-am putut sa uit niciodata rabdarea lui minunata într-o suferinta atât de grava si încrederea lui copilareasca în acel Isus al carui nume pentru mine la acel timp reprezenta un nume de batjocura si de ocara.

Timp de zece ani, m-am luptat împotriva lui Hristos cu toata ura unui evreu traditionalist pâna ce Dumnezeu în îndurarea Lui m-a adus în legatura cu un barbier crestin, care s-a dovedit a fi cea de-a doua unealta în convertirea mea la crestinism.

La încheierea razboiului civil american, am fost trimis ca inspector chirurg, care sa se ocupe de spitalul militar din Galveston, st.Texas. Întorcându-ma într-o zi dupa o tura de inspectie si în drum spre Washington, m-am oprit sa ma odihnesc câteva ore la New York. Dupa masa, am coborât pe scari pâna la salonul barbierului (care, trebuie sa remarc, se gaseste în orice hotel de renume din Statele Unite). Când am intrat în încapere, am fost surprins sa vad agatate în jurul camerei texte din scriptura înramate frumos, în diferite culori. Stând pe unul din scaunele barbierului, am vazut direct în fata mea, agatat într-o rama pe perete, urmatorul aviz: “Va rugam, nu înjurati în aceasta camera.” De-abia începu sa-mi puna pamatuful pe fata ca barbierul si începu sa-mi vorbeasca despre Isus. Vorbea atât de atragator si iubitor încât mi-au disparut prejudecatile si am ascultat cu o atentie din ce în ce mai mare ceea ce îmi zicea.

Tot timpul când îmi vorbea el, îmi venea în minte, Charlie Coulson, tobosarul, desi murise de zece ani. Mi-au facut atât de mare placere cuvintele si purtarea acelui barbier încât, de îndata ce a terminat sa ma rada, i-am spus sa ma si tunda, desi când am intrat în camera, nu am avut o asa intentie. Tot timpul cât m-a tuns, si-a continuat predica permanent, predicându-mi despre Isus si spunându-mi ca, desi el nu era evreu, într-un timp din viata lui fusese tot atât de departe de Hristos ca si mine.

L-am ascultat atent, interesul meu crescând cu fiecare cuvânt pe care mi-l zicea, pâna la o asa de mare intensitate încât, dupa ce a terminat ca sa-mi tunda parul, i-am zis: “Domnule barbier, mi-ar placea sa-mi dati si cu sampon acum”. De fapt, l-am lasat sa faca tot ce stia sa-i faca unui domn la o sedinta si, neavând prea mult timp la dispozitie, m-am pregatit sa plec. L-am platit, i-am multumit pentru cuvintele lui si i-am spus: “Trebuie sa prind urmatorul tren.” Totusi, el, nu era înca multumit.

Era o zi rece si aspra de februarie iar gheata de pe drum facea mersul pe jos destul de periculos. Era un mers doar de doua minute de la hotel pâna la gara, asa ca amabilul barbier s-a oferit imediat sa mearga cu mine la gara. I-am primit oferta cu bucurie si de îndata ce am ajuns pe strada, m-a si luat de brat ca sa nu cad. A vorbit putin pe drum pâna ce am ajuns la destinatie. Totusi, când am ajuns la gara, a spart tacerea spunându-mi: “Domnule, poate ca nu întelegeti de ce am ales sa va vorbesc despre un subiect atât de drag mie. Când ati intrat în salonul meu, v-am vazut dupa fata ca sunteti evreu.”

A continuat sa vorbeasca despre “scumpul sau Mântuitor” si mi-a zis ca ori de câte ori intra în legatura cu un evreu, considera ca este de datoria lui sa încerce sa-L prezinte pe Cel pe care Îl considera cel mai bun Prieten al sau, atât în aceasta lume cât si în lumea viitoare. Când m-am uitat din nou la fata lui, am vazut cum îi curgeau lacrimi pe obraz si evident era foarte emotionat. Nu puteam sa înteleg cum acest om, un total necunoscut mie, sa-si dea atâta interes fata de binele meu si sa mai si plânga în timp ce vorbea cu mine.

I-am întins mâna ca sa-mi iau ramas bun. Mi-a luat-o în mâinile lui si a strâns-o cu iubire, continuând sa-i cada lacrimile pe fata si mi-a zis: “Domnule, daca va bucura sa aflati, daca veti dori sa-mi dati cartea de vizita sau numele dvs., va promit pe onoarea mea de crestin ca în urmatoarele trei luni nu ma voi odihni noaptea fara sa va amintesc numele în rugaciunile mele. Iar acum, fie ca Hristos al meu sa va urmareasca, sa nu va dea pace pâna nu Îl veti gasi asa cum L-am gasit eu — un Mântuitor pretios si Mesia pe care Îl asteptati.

I-am multumit pentru atentia si consideratia lui si dupa ce i-am dat cartea de vizita, i-am spus, ma tem destul de batjocoritor: “Nu cred ca este vreun asa de mare pericol sa ma fac vreodata crestin.”

Apoi, el îmi dadu cartea lui de vizita, spunându-mi: “N-ati dori, va rog, sa-mi scrieti un bilet sau o scrisoare daca Dumnezeu îmi va raspunde la rugaciunea pentru dvs.?”

Am zâmbit neîncrezator si i-am spus: “Sigur ca va voi scrie,” nevisând macar ca în urmatoarele patruzeci si opt de ore, Dumnezeu în îndurarea Lui, urma sa-i raspunda rugaciunii acestui barbier. I-am strâns mâna puternic si mi-am luat ramas bun, dar în ciuda aparentei exterioare de nepasare, am simtit ca el îmi lasase o impresie profunda asupra mintii, asa cum o va arata urmarea.

Dupa cum se stie, vagoanele de tren american sunt mult mai lungi decât vagoanele obisnuite englezesti. Ele au un singur compartiment care poate fi ocupat de saizeci pâna la optzeci de persoane. Întrucât vremea era deosebit de rece, pasagerii nu erau numerosi în acest tren. Vagonul în care intrasem era doar pe jumatate plin si fara sa-mi dau seama, în mai putin de zece sau cincisprezece minute, ocupasem toate locurile libere din compartiment.

Pasagerii au început sa se uite destul de banuitori la mine când m-au vazut ca îmi schimb locul atât de des într-un timp atât de scurt, fara vreun motiv aparent. Personal, atunci nu m-am gândit ca eu eram de vina, desi nu puteam sa gasesc vreun motiv pentru mutarea mea haotica. În cele din urma, m-am dus spre un loc gol din coltul vagonului cu intentia ferma de a adormi. Totusi, în clipa când mi-am închis ochii, m-am simtit între doua focuri. Pe de o parte se afla barbierul crestin din New York, iar de cealalta se gasea tobosarul din Gettysburg–amândoi vorbindu-mi despre Isus al carui nume Îl uram. Mi-a fost cu neputinta sa adorm sau sa scap de impresiile lasate în mintea mea de acesti doi tineri crestini–de unul de care de-abia ma despartisem de o ora, în timp ce celalalt murise de aproape zece ani–si am continuat asa de nedumerit si tulburat tot timpul cât am mers cu trenul.

La sosirea mea în Washington, am cumparat un ziar de dimineata si unul din primele lucruri care mi-a atras atentia a fost anuntul unui serviciu divin de înviorare de la biserica congregationista Dr. Rankin, cea mai mare biserica din Washington. De îndata ce am vazut anuntul, se parea ca un îndemn launtric îmi zicea: “Du-te la biserica aceea!” Nu mai fusesem niciodata într-o biserica crestina în timpul serviciului divin si oricând alta data l-as fi socotit ca un gând venit de la cel rau. Tatal meu avusese intentia, când eram copil, sa ma faca rabin, asa ca îi fagaduisem ca nu voi intra niciodata într-un loc unde “Isus, Impostorul” era venerat ca Dumnezeu si ca nu voi încerca niciodata sa citesc vreo carte care sa contina acest nume si îmi pastrasem cuvântul cu credinciosie pâna în acel moment.

În legatura cu adunarile de evanghelizare deja mentionate, se spunea ca va fi si un cor unit din diferite biserici din oras, care va cânta la fiecare din servicii. Placându-mi muzica nespus, acest anunt îmi atrase atentia si l-am folosit drept scuza ca sa caut sa vizitez biserica în timpul serviciului de reînviorare din acea seara. Când am intrat în biserica plina de oameni, unul dintre plasatori, atras fara îndoiala de epoletii mei de aur (caci nu-mi schimbasem uniforma) ma conduse catre locul din fata bisericii, chiar în fata predicatorului, un bine cunoscut evanghelist în Anglia si America. Am fost încântat de corurile frumoase, dar vorbitorul nu vorbise mai mult de cinci minute înainte ca sa ajung la concluzia ca probabil ca cineva l-a informat cine sunt eu, caci mi se parea ca arata cu degetul spre mine. Se tot uita la mine si din când în când parea ca ma ameninta cu pumnul. Cu toate acestea, m-am simtit adânc interesat de ceea ce zicea. Dar asta nu a fost tot, deoarece înca îmi rasunau în urechi cuvintele primilor doi predicatori–barbierul crestin din New York si tobosarul din Gettysburg–accentuând frazele evanghelistului, iar în mintea mea, îi vedeam clar pe acei doi scumpi prieteni, repetându-si predica. Crescându-mi interesul din ce în ce mai mult fata de cuvintele predicatorului, am simtit cum au început sa mi se scurga lacrimi din ochi pe fata. Asta m-a trezit si a început sa-mi fie rusine cum eu, evreu traditionalist, sa fiu atât de copilaros, încât sa vars lacrimi într-o biserica crestina, prima oara când am plâns într-un astfel de loc.

Am omis sa spun ca, în timpul serviciului divin si în timp ce predicatorul se uita la mine, mi-a venit gândul ca poate arata cu degetul vreo alta persoana din spatele meu si m-am întors pe scaun sa vad la cine se uita, când, spre uimirea mea, se parea ca o adunare de peste doua mii de oameni, din toate straturile sociale, se uita la mine. Imediat, am ajuns la concluzia ca eram singurul evreu din acel loc si mi-am dorit din toata inima sa fi iesit din cladire, caci m-am simtit ca si când ma aflu unde nu trebuie. Fiind bine cunoscut în Washington atât de evrei cât si de neevrei, mi-a trecut prin minte ideea, cum se va citi într-un ziar de Washington ca “Dr. Rossvally, de origine evreu, a fost prezent la la serviciile de reînviorare, nu la mai mult de un drum de cinci minute de sinagoga la care merge de obicei si a fost vazut curgându-i lacrimile în timpul predicii.” Nedorind sa ma fac remarcat (deoarece erau acolo fete pe care le-am recunoscut) m-am decis sa nu-mi scot batista sa-mi sterg lacrimile. Trebuiau sa se usuce singure, dar, culmea, nu puteam sa ma abtin, deoarece îmi veneau din ce în ce mai repede.

Dupa un timp, predicatorul si-a încheiat predica si am fost surprins sa-l aud ca anunta o întrevedere si ca îi invita pe toti care puteau sa ramâna, sa mai stea putin. N-am acceptat invitatia, fiind mult prea bucuros sa ies din biserica. Cu acea intentie, m-am sculat de pe locul meu si m-am îndreptat spre usa, când am simtit ca cineva ma tinea de pulpana hainei. Întorcându-ma, am vazut o batrânica, care s-a dovedit a fi Dna Young, o bine cunoscuta lucratoare crestina din Washington.

Adresându-mi-se, îmi spuse: “Scuzati-ma, domnule, vad ca sunteti ofiter în armata. V-am urmarit toata seara si va rog mult sa nu plecati, caci cred ca sunteti deja convins de pacate. Banuiesc ca ati venit aici sa-L cautati pe Mântuitorul si nu L-ati gasit înca. Va rog, mai reveniti! Mi-ar placea sa stau de vorba cu dvs. si daca îmi veti da voie, ma voi ruga pentru dvs.”

“Doamna,” i-am raspuns, “eu sunt evreu.”

Mi-a raspuns, “N-are nici o importanta. Isus Hristos a murit si pentru evrei si pentru ne-evrei.”

Modul convingator în care a rostit aceste cuvinte n-a ramas fara efect. Am urmat-o înapoi chiar spre locul de la care tocmai plecasem atât de grabit si când am ajuns în fata îmi spuse:

“Daca binevoiti sa îngenuncheati, ma voi ruga pentru dvs.”

“Doamna, este ceva pe care nu l-am facut niciodata si nici nu-l voi face vreodata.”

Dna Young se uita la mine calma si îmi spuse: “Draga domnule, eu am descoperit un Mântuitor atât de scump, iubitor si iertator în Isus al meu încât cred cu tarie ca El este în stare sa converteasca un evreu care sta în picioare, iar eu ma voi pleca pe genunchi si ma voi ruga pentru asta.”

Si asa si facu, se pleca pe genunchi si începu sa se roage, vorbind cu Mântuitorul ei ca un copil cu tatal sau, ceea ce ma enerva de tot. Mi-a fost atât de rusine de mine, sa vad o scumpa doamna în vârsta îngenuncheata lânga mine, în timp ce eu stateam în picioare si rugându-se atât de fierbinte pentru mine. Toata viata mea îmi trecu atât de viu prin minte încât as fi preferat sa se deschida podeaua si sa intru în pamânt ca sa nu mai ma vada nimeni. Când se ridica de pe genunchi, îmi întinse mâna si cu o compasiune maternala, îmi zise: “N-ati dori sa va rugati Domnului Isus înainte de a va culca în seara asta?”

“Doamna,” i-am raspuns, “ma voi ruga Dumnezeului meu, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacob, nu lui Isus.”

“Dumnezeu sa te binecuvinteze!” îmi spuse, “Dumnezeul dvs. al lui Avraam, Isaac si Iacob este Hristos al meu si Mesia dvs.”

“Noapte buna, doamna si va multumesc pentru amabilitatea dvs.,” i-am spus pe când am plecat încetisor de la biserica.

În drum spre casa, reflectând la recentele experiente atât de ciudate, am început sa judec în mintea mea: “De ce acesti crestini se intereseaza atât de mult de evrei sau ne-evrei, care le sunt atât de straini. Oare este cu putinta ca toate aceste milioane de oameni care, în ultimele optsprezece secole, au trait si au murit cu încredere în Hristos, sa fi gresit, iar o mâna de evrei, împrastiati în toata lumea, sa aiba dreptate? Oare de ce acel tobosar pe moarte se gândea doar la sufletul meu neconvertit? Si de ce s-a interesat atât de mult de mine acel barbier crestin din New York? De ce predicatorul din seara aceasta m-a aratat cu degetul pe mine sau acea scumpa doamna m-a urmat pâna la usa ca sa ma întoarca? Probabil ca toate se datoreaza iubirii pe care I-o poarta lui Isus al lor, pe car eu Îl dispretuiesc atâta.” Cu cât ma gândeam mai mult, cu atât mai rau ma simteam. Pe de alta parte, ma certam cu mine astfel:

“Ar fi oare cu putinta ca tatal si cu mama mea, care m-au iubit atât de mult, sa ma învete ceva gresit? În copilarie, m-au învatat sa-L urasc pe Isus, ca exista un singur Dumnezeu si ca El nu are nici un Fiu.” Simteam acum tâsnindu-mi în inima o dorinta de a ma familiariza cu acest Isus pe care crestinii Îl iubeau atât de mult. Am început sa merg mai repede, hotarât pe deplin ca daca exista ceva real în religia lui Isus Hristos, sa aflu ceva înainte ca sa ma duc la culcare.

Când am ajuns acasa, sotiei (care era o evreica foarte stricta, traditionalista) i s-a parut ca aratam cam ravasit si m-a întrebat unde am fost. N-am îndraznit sa-i spun adevarul si nici o minciuna, asa ca i-am spus:
“Draga, te rog, nu-mi pune întrebari. Am niste treburi foarte importante. Ma voi duce în biorul meu unde pot sa fiu singur.”

M-am dus imediat în biroul meu, am încuiat usa si am început sa ma rog, stând cu fata spre rasarit, asa cum facusem întotdeauna. Cu cât ma rugam mai mult, cu atât ma simteam mai rau. Nu puteam sa-mi explic sentimentul care ma copesise. Eram foarte nedumerit cu privire la întelesul multor profetii din Vechiul Testament, care ma interesau profund. Rugaciunea nu mi-a adus nici o multumire, iar apoi mi-a trecut prin minte ideea ca atunci când se roaga, crestinii îngenuncheaza. Avea oare vreo însemnatate asta? Deoarece fusesem crescut ca evreu strict traditionalist si fusesem învatat sa nu îngenunchez niciodata la rugaciune, m-am temut ca daca as îngenunchea, s-ar putea sa fiu înselat ca astfel sa-mi plec genunchiul înaintea acelui Isus, despre care fusesem învatat în copilarie ca este un impostor.

Desi noaptea era deosebit de rece si nu aveam caldura în biroul meu (nu stiam ca voi folosi camera în acea noapte), n-am transpirat niciodata atât de mult în viata mea cât am transpirat în acea noapte. Filacteriile mele atârnau în biroul meu, pe perete si le-am privit. De la treisprezece ani n-a trecut nici o zi în care sa nu le port, cu exceptia sabatelor si sarbatorilor evreiesti. Le iubeam foarte mult. Le-am luat în mâna si în timp ce ma uitam la ele, mi-a trecut prin minte ca un fulger textul din Geneza 49:10:

“Toiagul de domnie nu se va departa de Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, pâna va veni Silo, Si de El vor asculta popoarele.”

Si alte doua pasaje, pe care le citisem adesea si la care meditasem, mi-au aparut vii în minte. Primul era din Mica 5:2:

“Si tu, Betleeme Efrata, macar ca esti prea mic între cetatile de capetenie ale lui Iuda…”

Celalt pasaj este bine cunoscuta prezicere din Isaia 7:14:

“De aceea Domnul Însusi va va da un semn: Iata, fecioara va ramâne însarcinata, va naste un fiu si-i va pune numele Emanuel.”

Aceste trei pasaje s-au întiparit atât de puternic în mintea mea încât am strigat: “O, Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacob, stii sa sunt sincer. Daca Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, descopera-mi-L în seara aceasta si-L voi primi ca pe Mesia al meu.”

De îndata ce am spus asta, aproape inconstient mi-am aruncat filacteriile într-un colt din camera, m-am asezat pe genunchi, rugându-ma în acelasi colt, unde se aflau filacteriile mele pe podea lânga mine. Sa arunci filacteriile la pamânt asa cum facusem eu reprezenta pentru un iudeu un act de blasfemie. Acum eram pe genunchi si ma rugam pentru prima oara în viata mea, iar mintea îmi era foarte zbuciumata si ma îndoiam daca ceea ce fac este întelept.

Prima mea rugaciune adresata lui Isus n-o voi uita niciodata. Suna dupa cum urmeaza: “O, Doamne Isuse, daca esti Fiul lui Dumnezeu, daca esti Mântuitorul lumii, daca esti Mesia evreilor, pe care Îl mai asteapta evreii si daca poti sa convertesti pacatosii asa cum spun crestinii ca poti, converteste-ma, caci sunt pacatos si Îti voi promite ca Te voi sluji în toate zilele vietii mele.”

Totusi, rugaciunea aceasta a mea, nu s-a ridicat mai sus de capul meu. Motivul nu era greu de gasit. Încercasem sa fac un târg cu Isus, ca daca va face ceea ce Îi voi cere, eu, din partea mea, voi face ceea ce I-am fagaduit. Am ramas pe genunchi cam o jumatate de ora si, în timp ce am stat asa, picaturi de sudoare îmi curgeau pe fata. Si capul îmi era fierbinte si mi l-am lasat pe peretele biroului ca sa se racoreasca. Eram în agonie, dar nu eram convertit. M-am ridicat si am mers cu pasi mici încoace si încolo în camera, iar apoi mi-a venit ideea ca ajunsesem mult prea departe si am jurat ca nu voi mai îngenunchea niciodata. Am început sa gândesc cam asa: “De ce sa îngenunchez? Oare Dumnezeul lui Avraam, pe care L-am iubit, slujit si caruia m-am închinat toate zilele vietii mele, nu poate sa faca pentru mine ceea ce se zice ca poate Hristos sa faca pentru crestini?” Desigur ca priveam lucrurile dintr-o perspectiva evreiasca, asa ca am continuam sa judec cam asa: “De ce sa ma duc la Fiul? Nu este Tatal deasupra Fiului?”

Cu cât jdecam mai mult, cu atât ma simteam mai rau si am ajuns din ce în ce mai nedumerit. Într-un colt al camerei zaceau filacteriile mele, care înca mai posedau o influenta magnetica asupra mea. Din instinct, m-am întors spre ele si fara sa vreau, am cazut din nou pe genunchi, dar n-am putut sa rostesc nici un cuvânt. Mi-era rau, deoarece nutream o dorinta sincera de a-L cunoaste pe Hristos, daca El era Mesia. Mi-am schimbat pozitia de câteva ori, îngenunchind, iar apoi umblând prin camera, de la zece fara un sfert pâna la doua fara cinci dimineata. Atunci, a început sa mi se lumineze mintea si am început sa cred si sa simt în sufletul meu ca Isus Hristos a fost într-adevar adevaratul Mesia. De îndata ce mi-am dat seama de acest lucru, pentru ultima data în acea noapte, am cazut pe genunchi, dar de data aceasta, îndoiala îmi pierise si am început sa-L laud pe Dumnezeu, deoarece îmi patrunsesera în suflet o bucurie si o fericire cum nu mai cunoscusem niciodata. Stiam ca eram convertit si ca Dumnezeu, de dragul lui Hristos, îmi iertase pacatul. Acum simteam ca nici circumciziunea, nici necircumciziunea nu foloseau la nimic, ci doar o faptura noua.

Cu o bucurie de nerostit m-am ridicat de pe genunchi si în fericirea mea nou-gasita, am crezut ca scumpa mea sotie va împartasi si ea imediat bucuria cu mine când îi voi spune de marea schimbare care s-a petrecut cu mine. Cu acest gând în minte, m-am napustit din birou în dormitor (deoarece sotia mea se culcase deja, desi nu se închisese lumina), am sarit sa o îmbratisez si am început sa o sarut cu dragoste, zicându-i:
“Iubito, L-am gasit pe Mesia.”

S-a uitat la mine deranjata si împingându-ma de la ea, m-a întrebat cu raceala: “Pe cine ai gasit?”

“Pe Isus Hristos, Mesia si Mântuitorul meu,” a fost raspunsul meu imediat.

N-a mai rostit nici un alt cuvânt, dar în mai putin de cinci minute, s-a îmbracat si a plecat de acasa, desi era ora doua dimineata si deosebit de rece, a traversat strada spre casa parintilor ei, care locuiau imediat vizavi. N-am urmat-o, ci am cazut pe genunchi, implorându-L pe Mântuitorul meu nou descoperit ca sa i se deschida ochii si sotiei mele, asa cum mi s-au deschis si mie, dupa care am adormit.

A doua zi dimineata, bietei mele sotii i s-a spus de catre parintii ei ca, daca ma va mai numi vreodata sot, va fi dezmostenita, alungata din sinagoga si blestemata. În acelasi timp, cei doi copii ai mei au fost luati de catre bunicii lor si li s-a spus ca nu trebuie sa ma mai numeasca niciodata ‘tata’ si ca eu, rugându-ma lui Isus, ‘Impostorul’, eram tot atât de rau si mârsav cum a fost El.

La cinci zile dupa convertirea mea, am primit ordin de la Chirurgul General din Washington, sa ma îndrept spre vest cu treburi guvernamentale. Am încercat prin toate mijloacele cu putinta sa-i comunic personal sotiei si sa-mi iau ramas bun, dar ea n-a vrut nici sa ma vada, nici sa-mi scrie. Totusi, mi-a trimis un mesaj printr-un vecin cu ideea ca atâta timp cât Îl voi numi pe Isus Hristos Mântuitorul meu, sa n-o mai numesc sotia mea, caci nu va mai trai cu mine. Nu ma asteptam sa primesc un astfel de mesaj de la sotia mea, pentru ca o iubeam pe ea si pe copiii mei nespus, asa ca, cu o inima trista, am plecat de acasa în acea dimineata ca sa calatoresc la doua mii de kilometri spre sfera mea de datorie, fara sa pot sa-mi vad sotia sau copiii.

Timp de cincizeci si patru de zile, sotia mea n-a vrut sa-mi raspunda la nici una din scrisorile mele, desi îi scriam câte una în fiecare zi. Si cu fiecare scrisoare, ma rugam ca Dumnezeu sa-i schimbe inima sa citeasca cel putin una din ele. Simteam ca daca ar citi macar una din scrisorile mele (deoarece i-L predicasem pe Hristos în fiecare din ele), se va gândi la ceea ce îmi spusese si la ceea ce facuse înainte ca sa plec de acasa.
Niciodata în experienta mea nu s-au împlinit mai adevarat cuvintele lui Cooper: “Dumnezeu Îsi muta într-un mod tainic minunile pe care vrea sa le faca,” deoarece prin neascultarea fiicei mele s-a convertit sotia mea. Fiica mea era cea mai mica din cei doi copii ai mei si era considerata rasfatata tatalui, iar, dupa convertirea mea la Hristos, obligatia fata de mama ei pe de o parte si iubirea ei pentru tatal ei pe de alta, au facut-o sa fie într-o continua agitatie.

În cea de-a cincizeci si treia noapte, fiica mea a visat ca l-a vazut pe tatal sau murind si a apucat-o o frica si s-a hotarât ca fie ce-o fi, sa nu distruga urmatoarea scrisoare de la tatal ei. A doua zi dimineata, postasul a adus o scrisoare cu scrisul familiar (si apropo, ea îl asteptase pe postas la usa). Când postasul îi înmâna scrisorile, lua scrisoarea de la tatal ei si repede o ascunse în sân, alerga sus în camera ei, încuia usa si deschise scrisoarea. Începu sa o citeasca, iar apoi o citi de trei ori înainte ca sa o lase jos. Scrisoarea aceea o întrista atât de mult, încât atunci când coborî, mama a vazut ca ea plânsese si a întrebat-o care era cauza durerii ei.

“Mama, daca am sa-ti spun, te vei simti jignita, dar daca ai sa-mi promiti ca nu te vei supara, îti voi spune totul.”

“Ce s-a întâmplat, copila mea?” îi spuse mama ei.

Scotând scrisoarea mea de sub rochie, îi spuse mamei despre visul din noaptea precedenta si adauga: “I-am deschis scrisoarea tatei din aceasta dimineata, iar acum nu pot sa mai cred si nu vreau sa mai cred ce spune bunicul si bunica si toti ceilalti despre tatal meu ca este un om rau, deoarece un om rau nu le-ar scrie asa o scrisoare sotiei si copiilor lui. Te implor, mama, s-o citesti,” adauga ea si-i înmâna scrisoarea.

Sotia mea îi lua srisoarea si o duse în camera alaturata si o încuie în sertar. În acea dupa-amiaza, se încuie în camera si, deschizând sertarul, lua scrisoarea mea si începu sa o citeasca. Cu cât o citea mai mult, cu atât mai rau se simtea. Ulterior, îmi povesti ca a citit-o de cinci ori pâna la capat înainte ca sa o lase jos.

Dupa ce a citit-o pentru ultima data, sotia mea a pus-o la loc în sertar si s-a întors în camera de unde plecase. Ochii îi erau plini de lacrimi, iar acum veni rândul fiicei mele sa întrebe: “Mama, de ce plângi?”

“Scumpo, ma doare inima,” a fost raspunsul , “As dori sa stau întinsa pe canapea.” Asa ca se întinse. Servitoarea îi facu un ceai, crezând ca n-avea nevoie de nimic altceva ca sa-i treaca durerea de inima de care se plângea. Dar ceaiul nu-i aduse nici o alinare bietei mele sotii.

Dupa un timp, mama sotiei mele traversa strada ca sa vina la casa noastra. Crezând ca sotiei mele îi era foarte rau, îi dadu niste leacuri simple de casa, asa cum obisnuiesc mamele. Nici acestea nu reusira sa-i aline suferinta. La sapte si jumatate seara, soacra mea trimise dupa Dr. R______. El veni imediat si îi prescrise un tratament, dar nici medicamentul lui n-a fost în stare sa îndeparteze durerea de inima de care se plângea sotia mea.

Soacra mea ramase la noi acasa în noaptea aceea, având grija de sotia mea pâna la unsprezece si un sfert. Am auzit-o pe sotia mea spunând dupa aceea, ca îsi dorea ca mama ei sa plece din camera, deoarece se hotarâse cu totul sa se lase pe genunchi asa cum facusem eu mai înainte, de ândata ce pleca mama ei. Asadar, de îndata ce pleca ea de acasa, sotia mea încuie usa si cazu pe genunchi la marginea patului si în mai putin de doua minute, Hristos, Marele Medic, veni la ea, o vindeca si o converti.

În urmatoarea dimineata, am primit o telegrama ce suna dupa cum urmeaza:

“Draga sotule, Vino acasa imediat; Am crezut ca gresesti si eu am dreptate, dar am aflat ca tu ai dreptate si eu gresesc. Hristos al tau este Mesia al meu, Isus al tau este Mântuitorul meu. Aseara, la unsprezece si nouasprezece minute, în timp ce ma aflam pe genunchi pentru prima data din viata mea, Domnul Isus mi-a convertit sufletul.”

Dupa ce am citit aceasta telegrama, am simtit pentru un moment ca nu dau doi bani pe guvernul pe care îl slujeam. Mi-am lasat treaba neterminata, am luat primul expres si m-am îndreptat spre Washington. La acel timp, casa mea era binecuvnoscuta acolo, mai ales printre evrei (deoarece frecvent cântam la sinagoga), n-am vrut sa fac senzatie, asa ca i-am telegrafiat sotiei sa nu vina la gara ca sa ma întâmpine, caci voi lua o trasura la sosirea mea la Washington si voi veni încet acasa.

Când am ajuns în fata casei, am vazut-o pe sotia mea stând la geamul deschis si asteptându-ma. Îi radia fata de bucurie. Alerga în întâmpinarea mea când am pasit afara din trasura, îsi arunca bratele în jurul gâtului meu si ma saruta. Tatal si cu mama ei se aflau si ei în picioare la usa lor deschisa de vizavi, iar când ne vazura unul în bratele celuilalt, au început sa ne blesteme atât pe mine, cât si pe sotia mea.

La zece zile dupa ce sotia mea îsi predase inima lui Hristos, se converti si fiica mea. Acum, ea este sotia unui pastor crestin, împreuna-lucratoare cu sotul ei în via lui Hristos.

Fiului meu, (o, daca as putea sa zic acelasi lucru despre el ca ceea ce am spus de sora lui), i s-a promis de catre bunicii din partea mamei, ca daca nu ma va mai numi “tata” niciodata sau “mama” pe sotia mea, îi vor lasa lui toata proprietatea lor si pâna acum s-a tinut de promisiune.

La un an si noua luni de la convertirea ei, sotia mea a murit. Dorinta inimii ei, înainte de moartea ei, a fost sa-si vada fiul care locuia la sapte minute pe jos de casa noastra. Am trimis dupa el, în repetate rânduri, implorându-l sa vina si sa o vada pe mama lui pe moarte. Unul din pastorii din oras, împreuna cu sotia, personal s-au întâlnit cu fiul meu si s-au straduit sa-l convinga sa raspunda cererii mamei lui pe moarte, dar unicul sau raspuns a fost: “Blestemata sa fie! Sa moara! Nu e mama mea.”

Joi dimineata (ziua mortii ei), sotia mea m-a rugat sa chem cât mai multi frati sa vina de la adunarea de unde mergea ea, ca sa fie cu ea în ceasul în care va muri. La zece si jumatate, o ruga pe sora Ryle, sotia pastorului, care era o prietena scumpa de-a ei, sa-i ia mâna stânga si toate surorile din camera sa-i ia si ele mâna, iar fratii s-au luat de mâna cu mine, iar la cererea ei, am format un cerc, cam treizeci si opt de persoane, iar apoi am cântat:

“Salvatorul meu cel mare, Las s’alerg la sânul Tau,” foarte încet. Când am început sa cântâm,

“O, speranta mea e’n Tine,” sotia mea într-o voce slaba, dar totusi clara, a spus: “Da, toata speranta mea e’n El. Este tot ce am. Vino, scumpe Isuse, ia-ma acasa,” si a adormit. Fiul meu n-a vrut sa vina la înmormântare, dupa câte stiu eu, si nici nu s-a dus vreodata la mormântul mamei lui; nici nu m-a numit “tata”, nici nu mi-a raspuns la nici o scrisoare de la convertirea mea, desi am traversat de trei ori Atlanticul, din America în Germania, încercând sa-l vad si sa ne împacam, dar n-am reusit de fiecare data, deoarece n-a vrut sa ma vada. Cu toate acestea, asta m-a facut sa ma rog mai fierbinte pentru el, ca si el sa se rupa din robia prejudecatilor evreiesti si în Isus sa priveasca la “Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii.” O a patra vizita în Germania în iulie 1887 mi-a întarit si confirmat credinta ca fiul meu, nu numai ca a consimtit sa ma vada, dar a si varsat lacrimi amare, aducându-si aminte de trecut si imediat si-a manifestat dorinta de a-si vedea sora scumpa din America.

I-am scris mamei mele, care locuia în Germania, imediat dupa convertirea mea, povestindu-i cum L-am gasit pe adevaratul Mesia. N-am putut sa nu-i spun si ei vestea cea buna, iar în inima mea, am crezut ca îl va crede pe cel mai mare dintre cei paisprezece copii. Într-adevar, as putea spune ca prima mea dorinta din inima dupa convertirea mea a fost ca toti prietenii mei, evrei ca si ne-evrei, sa se bucure împreuna cu mine de ceea ce am gasit eu. Ma simteam asemenea psalmistului când scria: “Veniti de ascultati, toti cei ce va temeti de Dumnezeu si voi istorisi ce a facut El sufletului meu.” Aceasta speranta urma sa fie amar dezamagita, în ceea ce o privea pe mama mea deoarece îmi scrise o singura scrisoare (daca un blestem se poate numi scrisoare), o tacere prelungita trezind în mine banuiala ca daca mi-ar fi scris, trebuia sa fie acel blestem la care trebuie sa se astepte orice evreu de la rudele lui cele mai apropiate când trece la crestinism. Aceasta banuiala s-a confirmat mult prea deplin dupa trecerea a cinci luni si jumatate, timp în care am ramas în suspense–deoarece înainte de convertirea mea, mama mea îmi scrisese o data pe luna.

Într-o dimineata, când postasul îmi aduse scrisorile, am vazut printre ele una cu timbru german si scrisul vechi, familiar al scumpei mele mame. De îndata ce am vazut-o, i-am spus sotiei, care era în camera, “Draga, a sosit în sfârsit!”

N-are rost sa zic ca am deschis-o prima. N-avea data, n-avea adresant, nici un “Draga fiul meu” asa cum începeau primele ei scrisori, ci suna cam asa:

“Max, Nu mai esti fiul meu; ti-am ars portretul; te plângem ca pe cei morti. Iar acum, fie ca Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov sa te loveasca cu orbire, surzenie si mutenie si sa-ti blesteme sufletul pe vecie. Ti-ai parasit

religia tatalui tau si sinagoga pentru acel Isus ‘Impostorul’, iar acum primesti blestemul mamei tale. Clara.”

Desi pâna acum socotisem pe deplin ce ma va costa sa primesc religia lui Isus Hristos si stiam la ce sa ma astept de la rudele mele deoarece întorsesem spatele sinagogii marturisesc ca nu eram pregatit pentru o astfel de scrisoare de la mama mea. Scumpa mea sotie si cu mine, puteam acum sa întelegem mai bine pe fiecare din noua noastra viata religioasa, deoarece, asa cum am declarat mai sus, parintii ei o blestemasera deja în fata deoarece credea în Hristos. N-a fost totusi numai tristete, deoarece niciodata pâna atunci nu ni s-au parut cuvintele psalmistului mai pline de sens si încurajare atât mie cât si sotiei mele:

“Caci tatal meu si mama mea ma parasesc, dar Domnul ma primeste.”

Nimeni sa nu creada ca îi este usor unui evreu sa devina crestin. Trebuie sa fie pregatit sa-si lase tatal, mama si sotia de dragul împaratiei lui Dumnezeu, caci trebuie sa puna în balanta afectiunea sa si interesul sau, daca ajunge sa fie banuit ca este în favoarea crestinismului.

I-am raspuns scrisorii mamei mele, câteva zile mai târziu, prin urmatoarele cuvinte:

RASPUNS LA BLESTEMUL MAMEI MELE
“Departe de casa, mama,
Zilnic ma rog pentru tine;
De ce sa ma blestemi, scumpa mama?
De ce sa-mi raspunzi asa?
O data convins de pacat, o mama,
Am strigat ‘Isuse, elibereaza-ma!
Sunt fericit acum, o mama;
Hristos, evreul, muri pentru mine.
“Pe El m-ai învatat sa-L urasc, o mama,
Pe El Îl numesti ‘Impostor’,
Dar El muri pentru mine, mama,
Pe Golgota, sa ma scape de iad.
Ajuta-ma, mama, sa te duc la El,
Când ma rog, pe genunchi, plecat:
‘Isuse, primeste-o pe mama!
Scumpe Isuse, salveaz-o din pacat!’
“Fii încredintata, scumpa mama,
Nu te împietri, acum
ca Isus Hristos, Mesia evreilor,
A murit pentru tine si mine.
Poti sa dispretuiesti atâta îndurare, mama?
Poti sa-ti întorci fata?
Vino la Isus, vino, scumpa mama,
Vino iute ca sa te ia în brate!”

Desi nu mi-a mai scris niciodata dupa aceea, mi s-a transmis ca ultimul cuvânt pe care l-a rostit, când i se scurgea viata, a fost propriul meu nume, “Max.”

Urmarea întâmplarii tobosarului, Charlie Coulson, ramâne sa fie scrisa:

La optsprezece luni dupa convertirea mea, am participat la o adunare de rugaciune din orasul Brooklyn. Era una din acele întâlniri în care crestinii dau marturie despre iubirea Mântuitorului lor.

Dupa ce au vorbit mai multi, o batrânica s-a ridicat si a spus: “Iubiti prieteni, s-ar putea ca ocazia aceasta sa fie ultima când sa pot da marturie pentru Hristos. Medicul meu de familie mi-a spus ieri ca plamânul meu drept este aproape distrus, iar plamânul meu strâng este foarte bolnav, asa ca în cel mai bun caz, nu mai pot sa fiu cu voi decât un scurt timp, dar ceea ce ramâne din mine Îi apartine lui Isus. O, este o mare bucurie sa stiu ca ma voi întâlni cu baiatul meu în ceruri, împreuna cu Isus. Fiul meu nu a fost doar un soldat pentru tara lui, ci un soldat pentru Hristos. A fost ranit în batalia de la Gettysburg si a cazut în mâinile unui medic evreu, care i-a amputat bratul si piciorul, dar fiul meu a murit la cinci zile dupa operatie. Capelanul regimentului mi-a scris o scrisoare si mi-a trimis Biblia baiatului. În acea scrisoare am fost informata ca Charlie al meu, în ceasul mortii, l-a chemat pe acel medic evreu si i-a spus: ‘Domnule doctor, înainte ca sa mor, as dori sa va zic, ca acum cinci zile, în timp ce îmi amputati bratul si piciorul, m-am rugat Domnului Isus Hristos ca sa va converteasca sufletul.'”

Când am auzit marturia acestei doamne, n-am putut sa mai stau jos. M-am ridicat, am traversat camera si luând-o de mâna, i-am zis: “Dumnezeu sa te binecuvinteze, scumpa mea sora. Rugaciunea baiatului tau a primit raspuns. Eu sunt medicul evreu pentru care s-a rugat Charlie, iar Mântuitorul lui este acum si Mântuitorul meu.”

Cu mare bucurie si recunostinta în inima îmi amintesc de convertirea scumpului meu fiu:

Cred ferm ca scumpul Mântuitor nu i-a prea dat pace inimii lui cu câtva timp înainte de întâlnirea noastra din iulie 1887. Pentru prima data în paisprezece ani, m-a numit “tata”; a plâns amar la întâlnirea noastra si se pare ca si-a manifestat dorinta de a o revedea pe sora lui. Inima mea tresalta de bucurie sa auda asa ceva, caci stiam ca, cu sora lui (o crestina devotata din America) urma sa fie pe mâini bune. A plecat în America, unde s-a întâlnit cu sora lui, într-o dupa-amiaza de luni, 14 august. În urmatoarea vineri, fiul meu si-a implorat sora sa-l duca la mormântul mamei lui.

Într-o vineri, pe data de 29 august, iarasi a vizitat mormântul mamei lui (de data asta singur), si în timp ce se afla acolo, Dumnezeu în îndurarea Lui, de dragul lui Hristos, i-a iertat pacatele si i-a convertit sufletul.
S-a dus acasa si i-a spus sorei lui vestea cea buna, iar apoi mi-a scris si mie în aceeasi seara.

Iar acum, în concluzie, ma rog fierbinte la Dumnezeu ca sa îmi lungeasca viata si sa îmi îngaduie sa-l aud pe fiul meu predicând evanghelia acelui scump Mântuitor, pe care L-a respins de atât de mult timp.

Întrucât deseori am fost întrebat daca toate amanuntele din aceasta întâmplare sunt chiar adevarate, folosesc aceasta ocazie ca sa declar ca fiecare întâmplare a avut loc exact asa cum este istorisita

MAI SUNT OBLIGATORII?

Câte porunci se cuprind în Cele Zece Porunci? Pare a fi o întrebare fără sens? Atunci ar trebui luat în considerare faptul că mii de oameni religioși ar da un răspuns ca “94” sau “110”. Vedeți dumneavoastră, ciudat dar mulţi cred că marea Lege a Celor Zece Porunci scrisă de Dumnezeu făcea parte de fapt din legea ceremonială a lui Moise, care conținea zeci de reglementări specifice. Ei nu văd decalogul ca fiind ceva distinct şi complet unic datorită autorității sale divine. Nici nu văd o delimitare clară pe care Biblia o stabilește ca un cod moral, cod pe care îl numeşte cele ZECE Porunci.

Este destul de limpede că s-ar dori îndepărtarea efectivă a “Legii Celor Zece Porunci” amestecându-le cu altele nouăzeci sau o sută, numindu-le “porunci” in loc de legi. Astfel, s-a făcut un efort radical de a dilua forța singurelor cuvinte din Biblie pe care Dumnezeu le-a scris cu propria Sa mână. Mai mult decât atât, a fost avansată ideea că, întrucât Legea Celor Zece porunci făcea parte din legea rituală mozaică care s-a abolit la cruce, nu mai suntem sub obligația de a asculta de decalog, aşa cum nu mai trebuie să aducem miei ca jertfă.

Există dovezi reale în Scriptură că nu a existat o asemenea îmbinare între legea ceremonială şi legea morală? Se poate arăta că Legea Celor Zece Porunci are o natură perpetuă, permanentă, în timp ce legea ceremonială s-a sfârșit odată cu moartea lui Isus? Într-adevăr există o mulțime de dovezi care să dea răspuns la această întrebare cu un DA hotărât!

Dumnezeu i-a făcut cunoscută această deosebire slujitorului Său Moise, iar Moise i-a explicat-o poporului la Muntele Horeb. “El Şi-a vestit legământul Său, pe care v-a poruncit să-l păziţi, cele zece porunci şi le-a scris pe două table de piatră. În vremea aceea, Domnul mi-a poruncit să vă învăţ legi şi porunci, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire” (Deuteronomul 4:13, 14).

Vă rog să observați cum Moise a despărţit clar Cele Zece Porunci pe care “El … v-a poruncit” de legile și poruncile pe care “mi-a poruncit” să le dau poporului. Marea întrebare care se pune acum este dacă acele legi şi porunci, pe care Moise le-a transmis poporului, erau desemnate ca o “lege” distinctă și separată.

Dumnezeu răspunde la această întrebare importată într-un fel prin care nu lasă loc niciunei îndoieli. “Nu voi mai muta piciorul lui Israel afară din ţara pe care am dat-o părinţilor lui, numai să aibă grijă să împlinească tot ce le-am poruncit şi toată legea pe care le-a dat-o robul Meu Moise.” (2 Împăraţi 21:8). Aici ni se dă asigurarea că legile pe care Moise le-a dat poporului au fost numite “legea”. Chiar şi un copil poate discerne că se descriu două legi diferite. Dumnezeu vorbește despre legea pe care “am poruncit-o” și de asemenea despre “legea … pe care Moise a poruncit-o.” Dacă acest adevăr nu este înţeles corect, pot apărea confuzii numeroase.

Daniel a fost inspirat să facă aceeaşi distincţie clară când s-a rugat pentru sanctuarul părăsit al poporului său împrăștiat. “Ci tot Israelul a călcat Legea Ta, şi s-a abătut astfel ca să n-asculte de glasul Tău. De aceea, ne-au şi lovit blestemele şi jurămintele scrise în Legea lui Moise, robul lui Dumnezeu, pentru că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu” (Daniel 9:11).

Încă o dată vedem că “Legea Ta” şi “Legea lui Moise” sunt recunoscute ca diferite în conţinut. Nu există blesteme în Cele Zece Porunci scrise de Dumnezeu, dar în legea scrisă de Moise existau nenumărate astfel de blesteme şi judecăți.

Diferența majoră între Legea lui Dumnezeu şi legea lui Moise constă în modul în care acestea au fost scrise şi păstrate. Am citat mai devreme afirmația lui Moise că Dumnezeu “le-a scris (Cele Zece Porunci) pe două table de piatră” (Deuteronomul 4:13). Comparați cu Exodul 31:18 “cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu”.

Nimeni nu poate confunda acest înscris al lui Dumnezeu cu modul în care a fost întocmită legea mozaică. “Moise a scris legea aceasta… După ce a isprăvit Moise în totul de scris într-o carte cuvintele legii acesteia a dat următoarea poruncă Leviţilor, care duceau chivotul legământului Domnului: Luaţi cartea aceasta a legii, şi puneţi-o lângă chivotul legământului Domnului, Dumnezeului vostru, ca să fie acolo ca martoră împotriva ta” (Deuteronomul 31:9, 24-26).Această carte de legi şi porunci pe care Moise le-a scris într-o carte a fost aşezată într-un buzunar din lateralul chivotului. În contrast, Legea scrisă de Dumnezeu pe table de piatră a fost aşezată în interiorul chivotului legământului. “Să pui în chivot mărturia, pe care ţi-o voi da” (Exodul 25:16).

Până în acest moment, putem observa câteva elemente distincte ale celor două legi. Au autori diferiţi, au fost scrise pe materiale diferite, au fost aşezate în locaţii diferite şi au un conţinut total diferit.

LEGEA CEREMONIALĂ ESTE ÎMPOTRIVA NOASTRĂ

Acum să privim mai îndeaproape legile ceremoniale pe care Moise le-a scris în carte. Ele trebuiau aşezate “lângă chivot … pentru a fi mărturie împotriva ta”. Este interesant de notat că blestemele şi judecățile acestei legi conțineau pedepse pentru cei ce le încălcau, pedepse care lipseau complet din Legea celor Zece Porunci. Din acest motiv, legea ceremonială era considerată o lege care era “împotriva” lor. Chiar și în Noul Testament putem citi același limbaj descriptiv atunci când se face referire la această lege. “A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră, şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce” (Coloseni 2:14).

Cu siguranță că Cele Zece Porunci nu conțineau nimic ce ar putea fi definit ca și “împotriva” lui Pavel şi a bisericii căreia îi scria. Nu era “împotriva” acelor primi creștini ca ei să se abțină de la adulter, hoție, minciună, etc. Pe de altă parte, legea morală le oferea o protecție deosebită şi le susţinea valorile din viaţă. Trebuie doar să citim descrierea plină de entuziasm pe care Pavel o face Legii Celor Zece Porunci pentru a recunoaște că aceste principii eterne nu au fost niciodată șterse sau răstignite pe cruce. După ce citează porunca a zecea a Decalogului în Romani 7:7, Pavel scrie aceste cuvinte: “Aşa că Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună.” (versetul 12). Apoi continuă în versetul 14: “Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească…”

Dacă Legea Celor Zece Porunci ar fi fost ștearsă la cruce, ar mai fi vorbit Pavel într-un limbaj atât de înălțător despre perfecțiunea și spiritualitatea ei? Nu vorbea despre o lege trecută. El spunea: “Legea ESTE sfântă … Legea ESTE duhovnicească”. Cu alte cuvinte, Legea era chiar vie și în vigoare atunci când Pavel îi scria bisericii din Roma. În contrast el descria zapisul cu legile şi judecățile la timpul trecut: “care STĂTEA împotriva noastră şi ne ERA potrivnic”. Evident că nu vorbea despre aceiași lege. Una era la prezent, cealaltă la trecut.

Destul de interesant, ap.Pavel vorbea despre porunca a cincia ca fiind obligatorie atunci când le scria efesenilor. “Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. “Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” – este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă – “ca să fii fericit, şi să trăieşti multă vreme pe pământ” (Efeseni 6:1-3). Iarăşi observăm că marele apostol afirmă că această poruncă “ESTE” nu “ERA”. Dacă ar fi făcut parte din poruncile descrise de acelaşi autor în Coloseni, ar fi zis: “… ERA cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă”.

În biserica Noului Testament au existat multe dezbateri pe tema circumciziunii, care reprezenta o cerinţă majoră a legii ceremoniale. În Faptele 15:5 citim: “Atunci unii din partida Fariseilor, care crezuseră, s-au ridicat, şi au zis că Neamurile trebuie să fie tăiate împrejur, şi să li se ceară să păzească Legea lui Moise”. Cum recunosc toţi, aceasta nu s-ar putea referi în niciun sens la cele Zece Porunci. Ele nici nu amintesc măcar de circumciziune. Cu toate acestea, ap.Pavel declara: “Tăierea împrejur nu este nimic, şi netăierea împrejur nu este nimic, ci păzirea poruncilor lui Dumnezeu” (1 Corinteni 7:19). Dacă legea care se ocupa cu tăierea împrejur (circumciziunea) acum nu era NIMIC (deci era abolită), atunci care “porunci” le mai înălţa el ca fiind încă obligatorii? Trebuie să fii orb să nu vezi două legi aici. Legea morală era încă în vigoare, în timp ce legea tăierii împrejur (legea ceremonială) fusese abolită.

Adevărul este că există nenumărate referinţe în Biblie care dovedesc că legea simbolurilor şi a prefigurărilor, din pricina aplicării ei trecătoare, nu a fost niciodată considerată ca egală cu legea morală veşnică. Sistemul de jertfe, preoţia şi sărbătorile au fost rânduite după ce a intrat păcatul în lume şi au arătat întotdeauna spre eliberarea din păcat care urma să se realizeze prin adevăratul Miel şi Preot care trebuia să vină, adică Domnul Isus.

Autorul epistolei către Evrei îşi ia mult timp să dovedească schimbarea pe care trebuia să o sufere preoţia levitică pentru a face loc preoţiei Domnului Isus. Domnul Isus nu a ieşit din seminţia lui Levi, ci din seminţia lui Iuda. Astfel, avem referinţe la Domnul Isus care a fost “pus nu prin legea unei porunci pământeşti, ci prin puterea unei vieţi nepieritoare” (Evrei 7:12, 16).

Această “poruncă pământească” care tratează preoţia omenească se găseşte în legea scrisă de mâna lui Moise. Ea se află într-un puternic contrast cu descrierea făcută de ap.Pavel celor Zece Porunci ca fiind “duhovniceşti”, “sfinte” şi “bune”. Nimic nu poate fi în acelaşi timp şi pământesc şi spiritual. Şi nici nu ar putea fi în acelaşi timp şi “bun” şi “nu bun”. Cu toate acestea în Ezechiel citim aceste cuvinte:

“Pentru că … au pângărit Sabatele mele, şi şi-au întors ochii spre idolii părinţilor lor. Ba încă le-am dat şi legi care nu erau bune şi porunci prin care nu puteau să trăiască” (Ezechiel 20:24, 25). Urmăriţi cu atenţie cum identifică profetul legea Sabatului, iar apoi imediat declară: “Ba ÎNCĂ le-am dat şi porunci care nu erau bune. Reţineţi că Legea Celor Zece Porunci este numită “sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12). Din pricina blestemelor şi judecăţilor emise împotriva permanentei lor neascultări, legea lui Moise era “împotriva” lor şi “nu era bună”.

LEGEA MORALĂ EXISTA DIN EDEN

Legea mozaică nu a egalat niciodată codul moral veşnic care a fost în vigoare chiar de la începutul istoriei omenirii. Deşi nu au existat sub formă scrisă până la muntele Sinai, Cele Zece Porunci au fost înţelese şi onorate de primii patriarhi. Chiar şi Cain ştia că era păcat să omori, deoarece Dumnezeu îi spusese: “păcatul pândeşte la uşă” (Geneza 4:7) după ce el îşi ucisese fratele.

Este cu neputinţă ca păcatul să existe acolo unde nu este nicio lege. Biblia ne învaţă că “şi unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege” (Romani 4:15). Iarăşi ni se spune: “Oricine face păcat, face şi fărădelege şi păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4). Acest principiu este reaccentuat de către declaraţia ap.Pavel: “Păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: ‘Să nu pofteşti!’ ” (Romani 7:7).

Aceste versete stabilesc defintiv adevărul că nimănui nu i se poate cere socoteală de vreun păcat acolo unde nu există practic legea Celor Zece Porunci. Afirmaţia lui Dumnezeu faţă de Cain că păcatul îl pândeşte se referea la planul acestuia de a-l ucide pe Abel, o călcare a uneia din aceste porunci. Aceasta este o dovadă absolută că legea morală exista chiar şi la acea dată de început. Mai târziu, Iosif a demonstrat că şi el era conştient de obligaţiile aceleiaşi legi. El i-a spus soţiei lui Potifar: “Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Geneza 39:9). Deci, ştia că adulterul este păcat.

Avraam a fost lăudat de către Dumnezeu prin aceste cuvinte: “pentru că Avraam a ascultat de porunca Mea, şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele, şi legile Mele” (Geneza 26:5). Este foarte evident că legea de care asculta Avraam cu credincioşie nu era legea lui Moise, deoarece această lege nu s-a dat decât cu 430 de ani mai târziu. Şi am stabilit deja că Cele Zece Porunci existau înainte de Avraam şi îl condamnaseră pe Cain de omucidere. Şi nici nu putem concepe că marele şi neprihănitul Avraam nu se familiarizase cu problemele de bază ale binelui şi răului conţinute în cele Zece Porunci.

Este absolut sigur că o altă lege s-a adăugat 430 de ani mai târziu şi ea era pe lângă cea pe care o ţinea Avraam atât de atent. “Iată ce vreau să zic: un testament, pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie nimicită, de Legea venită după patru sute trei zeci de ani” (Galateni 3:17).

Contextul acestui verset ne indică faptul că ap.Pavel vorbeşte despre legea ceremonială mai degrabă decât despre legea morală a celor Zece Porunci. În versetul 10, el se referă la blestemele “scrise în cartea Legii”. Ne dăm seama că aceste cuvinte se găseau în legea mozaică deoarece, aşa cum am remarcat deja, nu există niciun blestem amintit în legea scrisă pe piatră.

Oare am mai putea găsi şi alte indicii cum că această lege dată mai târziu era într-adevăr legea lui Moise? Răspunsul se află în Galateni 3:19. “Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină “Sămânţa”, căreia îi fusese făcută făgăduinţa …” Aici ni se amintesc două adevăruri semnificative cu privire la legea care a fost adăugată. Ni se spune de ce a fost dată şi cât timp urma să rămână validă. Vom lua în considerare cu multă atenţie aceste două mici informaţii întrucât ele conţin dovezi puternice în legătură cu ceea ce vorbim.

MAI ÎNTÂI: DE CE A FOST DATĂ? Versetul declară cu claritate că a fost “adăugată din pricina călcărilor de lege”. Afirmaţia aceasta este deosebit de tare deoarece am stabilit deja că “unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege” (Romani 4:15). Nu poţi fi vinovat de călcarea unei legi care nu există. În acest caz, evident că o lege exista şi fusese “călcată”, făcând necesar să se adauge o altă lege la 430 de ani după legământul lui Dumnezeu cu Avraam. Şi întrucât se aminteşte că “Avraam a ascultat de … legile Mele” (Geneza 26:5), trebuie să credem că acea lege de la început, de care a ascultat Avraam, erau de fapt cele Zece Porunci. Moise nu se născuse încă şi nu se putea să fi fost vorba de legea sa.

Deci, ce concluzie trebuie să tragem din aceste dovezi? Legea celor Zece Porunci fusese călcată, făcând necesară adăugarea legii ceremoniale. Dacă ne gândim, pare foarte logic. Dacă o lege este făcută să interzică crima, şi ea este călcată, atunci trebuie să se dea o altă lege care să prescrie pedeapsa sau vina de a fi călcat acea primă lege. Am stabilit deja că cele Zece Porunci nu conţin niciun fel de blestem (vină) sau judecăţi (pedepse), dar legea mozaică se caracteriza chiar prin aceste lucruri.

ÎN AL DOILEA RÂND: CÂT TIMP A RĂMAS ÎN VIGOARE ACEASTĂ LEGE “ADĂUGATĂ”? Scriptura spune: “Până când avea să vină Sămânţa”. Nu este nicio controversă cu privire la identitatea acelei Seminţe. Este vorba de Domnul Hristos. Dar avem oare dovezi că legea care s-a şters şi s-a ţintuit pe cruce era într-adevăr legea lui Moise? Oricare lege ar fi fost, era desemnată ca “zapisul cu poruncile lui (orânduirile lui – trad. King James)”. Nicăieri cele Zece Porunci nu sunt identificate ca orânduiri. Acest termen li se aplică codurilor legale din anumite locuri, care sunt foarte înguste şi limitate, cum ar fi “orânduirile unui oraş”, care se extind numai asupra limitelor oraşului. În comparaţie, cele Zece Porunci se aseamănă cu constituţia Statelor Unite.

CARE LEGE A FOST DESFIINŢATĂ?

Dar să privim mai îndeaproape acel text din Coloseni 2:14-16 ca să avem o privire de ansamblu. După ce a descris “ştergerea” şi “pironirea” orânduirilor, Pavel a scris: “Nimeni DAR să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură.” Cuvântul “dar” înseamnă “pe baza a ceea ce tocmai s-a spus, trebuie să ajungem la această concluzie.” Cu alte cuvinte, vroia să spună: “Bazându-ne pe faptul că orânduirile au fost şterse, dar (deci) nimeni să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură.”

Acum începem să înţelegem clar despre care lege era vorba. Avem vreo aluzie la mâncare şi băutură în Cele Zece Porunci?

Dar haideţi să citim restul textului: “Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2:16, 17).

Întrebare: Oare aceste zile de sabat s-ar referi la sabatul zilei a şaptea din legea celor 10 porunci? Nu. Deoarece sunt clar definite drept “umbre ale lucrurilor viitoare.” Reţineţi vă rog că sabatul săptămânal a fost instituit de către Dumnezeu înainte ca să intre păcatul în lume. NU PUTEAU EXISTA UMBRE SAU TIPARE ÎNAINTE CA SĂ EXISTE PĂCATUL! Toate umbrele au apărut din pricina păcatului şi au arătat către izbăvirea din păcat prin Domnul Hristos. De exemplu, toţi mieii omorâţi Îl reprezentau pe Domnul Isus, adevăraul MIEL, care urma să moară pentru păcatele lumii. Dacă păcatul n-ar fi intrat în lume, n-ar fi fost nevoie de niciun Mântuitor, şi deci, nici de vreun miel sau vreo umbră care să arate spre un Mântuitor.

Aşa că nu se putea ca aceste “zile de sabat care sunt o umbră” să se refere la sabatul zilei a şaptea. Dar oare despre care alte sabate ar putea fi vorba? Mai existau alte “sabate” în afara sabatelor săptămânale? Da, sabatele anuale care nu aveau deloc de a face cu sabatul zilei a şaptea din Decalog. Şi evident că ele făceau parte din sistemul “ceremonial” care şi-a găsit împlinirea la cruce.

Ca să dovedim aceasta, să revenim la legea lui Moise şi să citim despre aceste sărbători anuale care erau nişte sabate prefigurative. “Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: ‘În luna a şaptea, în cea dintâi zi a lunii, să aveţi o zi de odihnă, vestită cu sunet de trâmbiţe, şi o adunare sfântă’ ” (Leviticul 23:24). Şi iarăşi, citim: “În ziua a zecea a acestei a şaptea luni, va fi ziua ispăşirii … Aceasta să fie pentru voi o zi de Sabat, o zi de odihnă” (versetele 27, 32).

După cum puteţi vedea clar, aceste sabate anuale cădeau în altă zi din săptămână în fiecare an, iar Dumnezeu le-a specificat anume că ele nu trebuiau confundate cu Sabatul săptămânal. “Acestea sunt sărbătorile Domnului, în care veţi vesti adunări sfinte, ca să se aducă Domnului jertfe mistuite de foc, arderi de tot, daruri de mâncare, jertfe de vite şi jertfe de băutură, fiecare lucru la ziua hotărâtă: AFARĂ DE SABATELE DOMNULUI” (versetele 37, 38. King James Version).

Acum putem înţelege la ce se referea Pavel în Coloseni când scria despre mâncare şi băutură şi zilele de Sabat ca prefigurări. Existau unele daruri prescrise pentru fiecare din aceste zile anuale de sărbătoare şi ele erau prefigurări ce arătau spre jertfa viitoare a Domnului Isus. Dar Biblia spune că acestea erau “PE LÂNGĂ SABATELE DOMNULUI” sau Sabatul zilei a şaptea.

Acum am stabilit clar care lege a fost ştearsă şi ţintuită pe cruce. La momentul morţii lui Hristos, perdeaua templului a fost sfâşiată de sus până jos de o mână nevăzută (Matei 27:51). S-a putut vedea sfânta sfintelor din sanctuar, locul unde sângele stropit amintea toate păcatele oamenilor. Dar nu mai era nevoie ca să se stropească cu sânge nu mai era nevoie ca să fie omorâţi miei venise adevăratul Miel spre care se îndreptau toate jertfele. De acum înainte, era o tăgăduire a Mântuitorului să mai se aducă jertfă animale. Era o tăgăduire a faptului că El reprezenta împlinirea tuturor umbrelor şi simbolurilor. De aceea, ar fi “împotriva noastră” sau “contra noastră” să continuăm să ţinem legea mozaică.

Ca să lămurim mai bine această problemă, haideţi să punem o întrebare simplă sau două. În ziua dinaintea morţii lui Isus, ar fi fost un păcat ca cineva să refuze să aducă un miel ca să i se ierte păcatele? Răspunsul, desigur că este DA. Ar fi fost un păcat, deoarece acesta este unicul mod de a fi iertat. O altă întrebare: Ar fi fost păcat să refuzi să aduci un miel, LA O ZI DUPĂ CE A MURIT DOMNUL ISUS? Nu, deoarece adevăratul Miel murise, perdeaua fusese sfâşiată, iar orânduirile şterse. O lege fusese abolită prin ţintuirea ei pe cruce legea ceremonială a lui Moise. Ap.Pavel s-a referit la aceeaşi lege în Efeseni 2:15, “şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, …”

Acum haideţi să punem altă întrebare: La o zi înainte ca Domnul Isus să moară, era păcat să furi? Fără îndoială că era. La o zi după ce a murit, era păcat să furi? Răspunsul este da era tot atât de greşit ca şi cu o zi înainte de a muri. Evident că toată ştergerea orândurilor, simbolurilor şi prefigurărilor nu a afectat marea lege morală a celor Zece Porunci nici în cel mai mic grad ele toate s-au aplicat atât după, cât şi înainte de moartea Domnului Hristos.

Astăzi mai există credincioşi care insistă că sabatele anuale trebuie ţinute împreună cu sabatul săptămânal. Dacă s-ar cere aşa ceva, atunci care sunt zilele de sabat care au fost şterse şi ţintuite pe cruce? Şi care erau “sărbătorile” amintite de Pavel ca fiind abolite împreună cu acele “zile de sabat care erau o prefigurare a lucrurilor care urmau să vină?” Cuvântul grecesc pentru “sărbătoare” este heorte, care se mai foloseşte cu privire la una dintre sărbătorile anuale ale evreilor: “După aceea era un praznic (heorte) al Iudeilor şi Isus S-a suit la Ierusalim” Ioan 5:1. Fără îndoială că aceasta este una din zilele sfinte de care vorbea Pavel că au fost abolite. În contrast, niciodată nu se face referire la sabatul săptămânal ca fiiind o “sărbătoare” şi nici nu se leagă niciodată de evrei prin termeni ca “sabatul evreilor.” Este doar desemnat drept “sabatul Domnului.”

Este foarte important de remarcat că unii din cei mai cunoscuţi comentatori ai Bibliei (incluzându-i pe Adam Clarke şi Albert Barnes) sunt de acord că Pavel nu vorbeşte despre cele Zece Porunci ca fiind abolite la cruce. Dwight L. Moody, Dr. C. I. Schofield şi Billy Graham afirmă şi ei cu tărie că legea abolită era legea ceremonială.

CELE ZECE PORUNCI ÎN CERURI

Poate că ar trebui să ne întrebăm chiar la acest punct, care este semnificaţia tablelor Legii lui Dumnezeu care sunt aşezate în chivotul legământului? Amintiţi-vă că acest loc era cel mai sfânt loc de pe pământ deoarece reprezenta scaunul de domnie al lui Dumnezeu. Dumnezeu declarase: “Acolo Mă voi întâlni cu tine şi de la înălţimea capacului ispăşirii, dintre cei doi heruvimi aşezaţi pe chivotul mărturiei, îţi voi da toate poruncile Mele pentru copiii lui Israel” (Exodul 25:22). Mai jos de acea slavă numită şekina, care simboliza prezenţa lui Dumnezeu, se afla acea Lege sfântă care trebuia să definească păcatul. Iar acolo, aşa cum ştim din Scripturi, Domnul Isus, Marele nostru Preot, trebuia să ceară îndurare pentru păcătoşi prin sângele Lui.

Sanctuarul de pe pământ a fost o copie făcută de Moise după modelul din cer. Toată preoţia lui era o umbră a lucrării Domnului Isus, adevăratul Mare Preot, în sfânta şi sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc. “Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9:24). Ioan Vizionarul a văzut sanctuarul originar din ceruri, locul unde acum Domnul Hristos slujeşte ca Mare Preot pentru a face ispăşire pentru păcat. Ce este păcatul? “… şi păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4). Care fărădelege? Ioan ne dă răspunsul în Apocalipsa 11:19, “Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său.

Gândiţi-vă o clipă! Aveţi în faţă adevăratul model după care s-a realizat tot Vechiul Testament. Iată-L pe adevăratul Preot, adevărata ispăşire şi ÎN CHIVOTUL LEGĂMÂNTULUI, Cele Zece Porunci adevărate. Dar vă rog să vă gândiţi la acest scenariu teribil DACĂ LEGEA CARE SE AFLA ÎN CHIVOT A FOST DESFIINŢATĂ LA CRUCE, DOMNUL HRISTOS FACE MIJLOCIRE PENTRU CĂLCAREA UNEI LEGI VECHI! Reţineţi că Ioan urmăreşte această scenă în ceruri la zeci de ani după cruce. Ea mai este acolo şi astăzi! În camera tronului lui Dumnezeu, deasupra capacului ispăşirii, acolo unde se stropeşte acum cu sângele Său pentru ştergerea păcatului. Păcatul încă este ceea ce a fost întotdeauna, iar Domnul Hristos slujeşte cu sângele Lui pentru păcat. Nu este de mirare că exact deasupra legii călcate se află capacul ispăşirii. Îndepărtaţi chivotul care conţine legea lui Dumnezeu şi veţi anula temelia tronului şi guvernării Sale. Anulaţi de asemenea legea prin care se poate defini şi se poate judeca păcatul. Dacă nu eixstă nicio lege, nu poate exista nicio călcare de lege şi prin urmare, nu este nevoie de Mijlocitor sau Salvator.

Având sanctuarul ceresc aşezat atât de clar în sala tronului lui Dumnezeu deasupra chivotului care conţine Cele Zece Porunci, nu există nicio fărâmă de dovadă care să mai rămână împotriva rigorii Legii. Adevărul este că toţi oamenii vor fi judecaţi pe temeiul acelui cod veşnic care alcătuieşte temelia guvernării lui Dumnezeu. Ap.Iacov scria: “Căci, cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate. Căci, Cel ce a zis: “Să nu preacurveşti”, a zis şi: “Să nu ucizi”. Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii. Să vorbiţi şi să lucraţi ca nişte oameni care au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei” (Iacov 2:10-12).

Să nu cumva să pierdeţi din vedere adevărul extraordinar cuprins în aceste versete!! După legea aceasta vom fi judecaţi! Care lege anume? Iacov nu ne lasă loc de dubiu. El citează două din cele Zece Porunci, dar reţineţi cum defineşte el această lege: ca o unitate desăvârşită în ea însăşi. El declară că purtăm răspunderea de a ţine “întreaga lege”. Câte porunci se află în “întreaga lege”? Exact zece! Ce devenim dacă ajungem să călcăm oricare din cele zece? “Un călcător al legii” ne răspunde Iacov. Şi aşa se cheamă păcatul în Biblie. “…şi păcatul este fărădelege (călcarea Legii)” (1 Ioan 3:4). (trad.King James)

De ce a venit Domnul Isus? “… şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Matei 1:21). Remarcaţi că Domnul Isus a venit să ne salveze (să ne mântuiască) din călcarea legii, dar “… dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit” (1 Ioan 2:1). Avem aici un tablou al Marelui nostru Preot, Mijlocitorul nostru, care face ispăşire cu propriul Său sânge în sanctuarul din ceruri înaintea scaunului de domnie al Tatălui în favoarea acelora care Îi calcă legea. Unde se află scaunul de domnie? Deasupra chivotului legământului care cuprinde legea după care declară ap. Iacov că “vor fi toţi judecaţi”.

Este ceva logic în argumentul care susţine că Cele Zece Porunci au fost toate abolite la cruce, iar apoi nouă din ele au fost restabilite în Noul Testament? Este o invenţie înşelătoare pentru a încerca să eviţi porunca a patra. Niciun credincios nu a găsit nimic greşit în nouă dintre porunci. De ce ar dori să scape de a patra? Evident pentru că o calcă şi nu vor să creadă că vor fi condamnaţi de ea. Ar putea ei oare să anuleze întreg Decalogul pentru ca mai apoi să reinstaureze nouă din ele? Am dovedit deja că doar legea mozaică a fost anulată, nu Cele Zece Porunci. Mai mult, ap.Iacov declară că toată legea este obligatorie, iar să calci una din ele este păcat. Cum ar putea cineva să scoată porunca a patra din Cele Zece Porunci şi s-o mai numească încă “toată legea”?

Întâmplător, Sabatul este amintit în Noul Testament mai mult decât oricare din celelalte nouă. Asta s-ar putea lega de faptul că s-ar părea că Dumnezeu a ales porunca a patra drept marea piatră de încercare din legea Lui. În Exodul 16, El S-a folosit de Sabatul zilei a şaptea “ca să-l pun la încercare, şi să văd dacă va umbla sau nu după legea Mea” (Exodul 16:4).

Există oare motive să credem că Sabatul ar avea în el calitatea de a pune la încercare, ceea ce nu se găseşte în niciuna dintre celelalte nouă porunci? Este o întrebare interesantă la care merită să medităm. În afara faptului că începe cu totul altfel (“adu-ţi aminte” în loc de “să nu”), porunca a patra este cea care nu are ataşat de ea nici un stigmat, dacă este călcată. Cineva s-ar putea abţine de la furat de teama de a nu ajunge la închisoare, sau de adulter de teama de a nu fi împuşcat de un soţ furios. De fapt, este ilegal să calci unele din cele Zece Porunci, aşa că ar putea fi ţinute doar pentru a evita urmările negative ale neascultării. DAR GÂNDIŢI-VĂ PUŢIN: ÎN LUMEA NOASTRĂ DE ASTĂZI, PRACTIC PORUNCA A PATRA POARTĂ UN STIGMAT PE EA DACĂ O ŢII! În realitate, singurul motiv pentru care cineva ar alege să o ţină este din iubire pentru Hristos şi pentru a alege voia Lui mai presus de voia proprie. Prin urmare, ar putea constitui o încercare deosebită pentru cineva dacă Îl iubeşte cu adevărat pe Domnul Hristos.

DOVEZI CĂ SABATUL ESTE ÎNCĂ OBLIGATORIU

Deşi există o bogăţie de dovezi că Biserica Noului Testament a ţinut legea Celor Zece Porunci şi Sabatul, aş dori să accentuez o paletă de dovezi care ades este trecută cu vederea sau interpretată greşit. O găsim în Evrei 4 şi probabil că ea constituie referinţa cea mai convingătoare din Biblie, în favoarea ţinerii Sabatului.

Ar fi nevoie ca mai întâi să examinăm scopul întregii epistole adresate Evreilor. Scriitorul arată în această epistolă cât de multe elemente au fost scoase din vechiul legământ. Aproape că putem auzi suspinul credincioşilor evrei când ap.Pavel le explică înlăturarea sistemului ceremonial, deoarece a fost împlinit în Hristos. Preoţia levitică a fost înlăturată, fiind înlocuită cu Hristos, Marele nostru Preot. Oare cu teamă aşteptau să-i anunţe că şi Sabatul a fost înlăturat? Dacă ar fi fost aşa, probabil că ar fi fost extrem de uşuraţi când le-a scris aceste cuvinte: “Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu” (Evrei 4:9). În original, scrie: “Rămâne dar ‘o păstrare a zilei de sabat’ pentru poporul lui Dumnezeu”. Acesta este sensul exact, literal al declaraţiei în original, din Versiunea King James.

Contextul capitolelor 3 şi 4 din epistola către Evrei nu ne indică faptul că ap.Pavel ar fi încercat să-i convingă pe creştinii evrei ce zi să sfinţească, doar ei ştiau deja asta. Marea lui povară era să reuşească să-i facă să aibă o legătură spirituală cu Domnul Hristos-să capete experienţa odihnei de faptele păcatului. El le-a dovedit că Israelul din vechime nu a găsit acea adevărată odihnă din pricina lipsei lor de credinţă şi a neascultării din pustie. Deşi cuvântul grecesc pentru “odihnă” KATAPAUSIS înseamnă pur şi simplu “încetarea muncii”, contextul pare să indice că autorul vorbeşte mai ales de aflarea unei odihne spirituale în experienţa lor.

Cu toate acestea, evident că cele două capitole leagă odihna spirituală de porunca lui Dumnezeu de păstrare a Sabatului zilei a şaptea, iniţiată de El. Altfel, nu am găsi în versetul 4 un citat direct din Geneza 2:2. “Căci într-un loc a vorbit astfel despre ziua a şaptea: “Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrările Lui” (Evrei 4:4).

Motivul pentru care se citează că Dumnezeu S-a odihnit în Sabat de lucrarea creaţiunii Sale ni se descoperă doar când analizăm versetele 9 şi 10. Ap. Pavel declară că ceea ce rămâne poporului lui Dumnezeu nu este KATAPAUSIS (o odihnă spirituală), ci SABBATISMAS, care înseamnă o păzire literală a Sabatului. Apoi în versetul 10 găsim adevărata cheie care ne dovedeşte mai presus de orice îndoială că odihna SABBATISMAS nu era doar spirituală, ci o încetare a muncii fizice. “Fiindcă cine intră în odihna Lui (KATAPAUSIS odihnă spirituală), se odihneşte ŞI el de lucrările lui, CUM S-A ODIHNIT DUMNEZEU DE LUCRĂRILE SALE.”

Marea problemă din versetul acesta se leagă de lucrările de care se odihneşte cineva. Sunt ele faptele păcatului? Sau este vorba despre faptele prin care căpătăm mântuirea? Sau sunt doar lucrările sau muncile fizice pe care nu le mai facem în Sabat? Răspunsul ni se descoperă simplu în propoziţia: “CUM S-A ODIHNIT DUMNEZEU DE LUCRĂRILE SALE.” Întoarceţi-vă la versetul 4 şi vom începe să înţelegem de ce este inclus acest citat din Geneza în discursul lui Pavel. Este nevoie să stabilim de care lucrări S-a odihnit Dumnezeu. Dumnezeu S-a odihnit de lucrarea fizică de creaţiune din ziua a şaptea, iar noi suntem îndemnaţi să ne oprim din ale noastre, aşa cum S-a oprit şi El din ale Lui. El nu a intrat doar într-o odihnă spirituală în ziua a şaptea sau am putea trage concluzia că El nu S-a odihnit spiritual în primele şase zile. Adevărul este că Dumnezeu întotdeauna Se odihneşte spiritual. Şi nici nu Se putea opri de la vreo lucrare a păcatului. Pur şi simplu S-a odihnit în ziua a şaptea de lucrarea creaţiunii, iar nouă ni se spune de către ap.Pavel că ŞI cei care au primit cu adevărat odihna spirituală a mântuirii, se vor odihni de lucrările fizice din Sabat, CUM S-A ODIHNIT DUMNEZEU DE LUCRĂRILE SALE.

Nu vedeţi cum aceasta îi dă o teribilă nouă dimensiune spirituală păzirii Sabatului? Practic ne aminteşte de experienţa personală a mântuirii. Reprezintă o binecuvântată aducere aminte în fiecare săptămână a odihnei continue faţă de păcat, odihnă pe care o putem avea prin Domnul Hristos. Nu este de mirare că Sabatul “rămâne” pentru poporul lui Dumnezeu! Creatorul nostru l-a făcut un simbol al celor mai dulci binecuvântări spirituale oferite familiei omeneşti.

Putem înţelege de ce a făcut Dumnezeu aşa când ne oprim să cugetăm cum există o paralelă între păzirea Sabatului şi experienţa mântuirii. Ce anume face ca ceva să fie sfânt? În Isaia 58:13, Dumnezeu numeşte Sabatul “ziua Mea cea sfântă” şi “o desfătare.” Atenţie! Prezenţa lui Dumnezeu în ceva îl face sfânt. (Vă amintiţi de rugul aprins?) Prezenţa lui Dumnezeu Se află în Sabat aşa cum Se manifestă în viaţa unui adevărat credincios. Aşa că de ce nu s-ar face din adevărata păstrare a Sabatului o aducere aminte a adevăratei salvări în Hristos?

Nu întâmplător acelaşi cuvânt ebraic CHASID se foloseşte în Isaia 58:13 ca să descrie Sabatul (“ziua Mea cea SFÂNTĂ”) şi de asemenea în Leviticul 19:2 ca să descrie poporul lui Dumnezeu (“Fiţi SFINŢI”). El Îşi are sălaşul în Sabat aşa cum Îşi are sălaşul în poporul Său ca o influenţă sfinţitoare, de unde faptul că ambii sunt numiţi “sfinţi”. Iată de ce a făcut Dumnezeu Sabatul de la început, ca un semn de sfinţire. “Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc” (Ezechiel 20:12). The New International Version Noua Versiune Internaţională spune, “ca ei să ştie că Eu, Domnul i-am sfinţit.”

În caz că cineva ar ridica argumentul putred că Sabatul este un semn de sfinţenie doar pentru evrei, m-aş grăbi să adaug acest text inspirat: “Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi “sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (Galateni 3:29). Toţi creştinii născuţi din nou sunt adevăratul Israel de astăzi şi au fost sfinţiţi pentru Dumnezeu prin urmare, Sabatul este pentru ei.

Acest semn de sfinţire este reafirmat în Noul Testament prin declaraţia extraordinară făcută de ap.Pavel în Evrei 4:9. 10 că păzirea Sabatului rămâne pentru poporul lui Dumnezeu. Pentru că am intrat în odihna Lui spirituală a mântuirii (“Fiţi sfinţi”), el declară că ŞI noi ar trebui să ne odihnim de lucrările noastre, “CUM S-A ODIHNIT DUMNEZEU DE LUCRĂRILE SALE” (“ziua Mea cea sfântă”).

Cineva ar putea sugera că după ce intrăm în odihna spirituală, n-ar mai fi nevoie să păstrăm amintirea ei prin păzirea fizică a Sabatului. Dacă lucrul acesta ar fi adevărat, ar trebui să nu mai păstrăm botezul prin scufundare, care ne aminteşte de moartea faţă de omul cel vechi al păcatului. Noi trăim această schimbare ÎNAINTE de a intra în apă ca să ne botezăm. Dacă păstrarea fizică este inutilă doar pentru că simbolul spiritual s-a împlinit în noi, atunci ar trebui să părăsim obiceiul fizic.

Mai mult, ar trebui să renunţăm şi la obiceiul de a serba Cina Domnului, care ne aminteşte de experienţa din inimă prin primirea sacrificiului Domnului nostru prin credinţă. Dar oare ar trebui să renunţăm la păstrarea împărtăşirii cu Cina Domnului doar pentru că am intrat deja în bucuria spirituală a ceea ce reprezintă ea? Desigur că nu. Atunci de ce ar sugera cineva ca Sabatul să nu se ţină doar pentru că este o aducere aminte a unirii cu Domnul Hristos? Ap.Pavel declară că el RĂMÂNE ca o odihnă de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. În monumentalul lor Commentary On the Whole Bible (Comentariu asupra întregii Biblii), Jamieson, Fausset and Brown adaugă această idee la textul din Evrei 4:9, “Acest verset stabileşte obligaţia odihnei de Sabat” (pagina 449). Este cât se poate de interesant că aceşti teologi erudiţi, care păzesc duminica, având cel mai înalt grad de autoritate lingvistică, fac o asemenea declaraţie. Cu toate acestea, legătura dintre odihna sprituală a mântuirii şi păzirea fizică a Sabatului este de netăgăduit în contextul acesta.

Deci cum am putea rezuma ceea ce am descoperit despre cele două legi? Cu siguranţă că s-a stabilit că Cele Zece Porunci se aflau într-o categorie diferită de legea orânduirilor mozaice cu caracter trecător. Acel cod moral, care se afla în chivotul mărturiei, asemenea restului sanctuarului din pustie, era o copie a adevăraului model din ceruri. Aşa că afirmăm că nu doar a fost repetat şi întărit în Noul Testament, ci a fost văzut de către vizionarul Ioan sub capacul ispăşirii în sanctuarul din cer, unde Domnul Hristos mijloceşte cu propriul Său sânge pentru călcarea acelei legi sfinte. Din această poziţie fundamentală, ea continuă să fie temelia lucrării de mijlocire făcută de Domnul Hristos în favoarea noastră în camera scaunului de domnie din ceruri. Prin urmare, este stabilită ca legea cea mai de neschimbat şi veşnică din toate legile lui Dumnezeu.