Komunismul ne-a învăţat că nu este Dumnezeu, că lumea provine din maimuţă că… Şi astfel, s-a ales praful de munca noastră… Fesenismul globalist, nu doar că l-a scos pe tuşă pe Creatorul şi Proprietarul omului/cosmosului, dar ne învaţă să luptăm contra Lui, contra Adevărului, Dreptăţii şi împotriva altor Roade Sfinte, pentru că avem ca tată pe diavol, cum scrie în Ioan, cap.8/44… De aceea se va alege pulberea de popor, de ţară, de toată lumea; Hoţia, corupţia, cearta, preacurviile şi celelalte maimuţăreli satanice, (feseniste/globaliste) din Gal.5/19-21, alcătuiesc belşugul învăţăturii nedumnezeiesti! De aceea, cât se mai poate, gratuit, să ne prizăm la transfuzia cu Gândirea şi Învăţătura hrănitoare, pură, veşnică, desăvârşită, din Sângele lui Isus, prin pocăinţă, căci numai Sângele Lui ne pecetluieşte, ne apără, mai mult decât sângele de animal de pe uşile caselor EVREISTI din Egipt. Să nu ziceţi că nu aţi ştiut: „Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte PECETEA lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpionului, când înţeapă pe un om. În acele zile, oamenii vor căuta moartea, şi n-o vor găsi; vor dori să moară, şi moartea va fugi de ei. „(Ap.9/4,5,6)

Satana înlănţuit…Scumpul preţ al Crucii…Singur în Mulţime By Joe Crews…David Brainerd – „Eram mort spiritual”…Peter Masters – Eliberarea conștiinței împovărate…

edd

Charles H. Spurgeon – Ați biruit pe Cel Rău si…Trei volume cu predici…Păcatul de neiertat…Puterea unui NU categoric… 

bu

Spunând NU scenelor sexuale… Rugăciunea toboşarului…Samuel Rutherford – Frumusețea lui Hristos
dwMielul si cartea cu sapte peceti…Hristos si cele sapte biserici luminatoare…Ce sunt cele șapte peceți și cele șapte trâmbițe din cartea Apocalipsa?

Umblarea în lumină

Dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este lumină,… sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăță de orice păcat.

1 Ioan 1:7

A considera eliberarea de păcatul de care suntem conştienţi ca fiind acelaşi lucru cu eliberarea de păcat realizată prin Ispăşire este o mare eroare. Nici un om nu ştie cu adevărat ce este păcatul până nu se naşte din nou. Cu păcatul s-a înfruntat Isus Cristos pe Calvar. Dovada faptului că sunt eliberat de păcat este că am ajuns să cunosc natura reală a păcatului din mine. Este nevoie de ultima atingere a Ispăşirii făcute de Isus Cristos, adică de dăruirea perfecţiunii Sale absolute, pentru ca un om să ajungă să cunoască ce este păcatul.

Duhul Sfânt aplică Ispăşirea atât în domeniul inconştientului, cât şi în domeniul conştientului şi numai când dobândim lumina cu privire la puterea fără egal a Duhului din noi, înţelegem ce înseamnă cuvintele din 1 Ioan 1:7 „Sângele lui Isus Cristos ne curăță de orice păcat”. Acest text nu se referă numai la păcatele conştiente, ci şi la înţelegerea profundă a păcatului, înţelegere pe care o poate realiza numai Duhul Sfânt din mine.

Dacă umblu în lumină, după cum Dumnezeu este în lumină, nu în lumina conştiinţei mele, ci în lumina lui Dumnezeu – dacă umblu astfel, neavând nimic de ascuns atunci primesc revelaţia uimitoare că sângele lui Isus Cnstos mă curăţă de orice păcat, astfel că Dumnezeul cel Atotputernic nu mai vede nimic de condamnat în mine.

La nivelul conştiinţei, acest lucru produce o înţelegere profundă şi dureroasă a ceea ce este păcatul. Dragostei lui Dumnezeu, care lucrea­ză în mine, mă face să urăsc, cu ura Duhului Sfânt, tot ce nu se potri­veşte sfinţeniei lui Dumnezeu. A umbla în lumină înseamnă că orice aparţine întunericului mă face să mă trag mai aproape de centrul luminii.

Oswald Chambers

 Ce sunt cele șapte peceți și cele șapte trâmbițe din cartea Apocalipsa?

Răspuns: Cele șapte peceți (Apocalipsa 6:1-17, 8:1-5), cele șapte trâmbițe (Apocalipsa 8:6-21, 11:15-19) și cele șapte potire (Apocalipsa 16:1-21) reprezintă trei serii succesive de judecăți (urgii) din partea lui Dumnezeu de la sfârșitul veacurilor. Judecățile devin în mod progresiv tot mai grele și mai distructive pe măsură ce sfârșitul timpului înaintează. Cele șapte peceți, trâmbițe și potire sunt conectate unele cu celelalte. A șaptea pecete introduce cele șapte trâmbițe (Apocalipsa 8:1-5), iar a șaptea trâmbiță introduce cele șapte potire (Apocalipsa 11:15-19, 15:1-8).

Primele patru dintre peceți sunt cunoscute sub forma celor patru călăreți din Apocalipsa. Prima pecete îl prezintă pe Antihrist (Apocalipsa 6:1-2). A doua pecete cauzează un război mare (Apocalipsa 6:3-4). A treia dintre cele șapte peceți cauzează foamete (Apocalipsa 6:5-6). A patra pecete aduce ciumă, mai multă foamete și mai mult război (Apocalipsa 6:7-8).

A cincea pecete ne spune despre cei care vor fi martirizați pentru credința lor în Hristos în timpul vremurilor din urmă (Apocalipsa 6:9-11). Dumnezeu aude strigătele lor pentru dreptate și le va aduce eliberarea în timpul Său – sub forma peceții a șasea, alături de urgiile trâmbițelor și ale potirelor. Când pecetea a șasea dintre cele șapte este ruptă, se produce un cutremur devastator, cauzând o ridicare a plăcilor masive și o devastare grozavă – alături de fenomene astronomice neobișnuite (Apocalipsa 6:12-14). Cei care supraviețuiesc strigă pe bună dreptate munților și stâncilor: „Cădeți peste noi și ascundeți-ne de Fața Celui ce șade pe scaunul de domnie și de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, și cine poate sta în picioare?” (Apocalipsa 6:16-17).

Cele șapte trâmbițe sunt descrise în Apocalipsa 8:6-21. Trâmbițele sunt „conținutul” celei de-a șaptea peceți (Apocalipsa 8:1-5). Prima trâmbiță cauzează grindină și foc, care distrug o mare parte din plantele pământului (Apocalipsa 8:7). A doua trâmbiță aduce ceea ce pare un meteorit care lovește oceanele și cauzează moartea unei părți mari a viețuitoarelor mărilor (Apocalipsa 8:8-9). A treia trâmbiță este asemănătoare cu a doua, dar afectează lacurile și râurile, nu oceanele (Apocalipsa 8:10.11).

A patra dintre cele șapte trâmbițe cauzează întunecarea soarelui și a lunii (Apocalipsa 8:12). A cincea trâmbiță rezultă într-o plagă cu „lăcuste demonice”, care îi atacă și îi torturează pe oameni (Apocalipsa 9:1-11). A șasea trâmbiță dă drumul unei armate demonice care ucide o treime dintre oameni (Apocalipsa 9:12-21). A șaptea trâmbiță cheamă șapte îngeri care țin șapte potire cu mânia lui Dumnezeu (Apocalipsa 11:15-19, 15:1-8).

Cele șapte potire ale mâniei sunt descrise în Apocalipsa 16:1-21. Aceste potire ale mâniei sunt chemate de a șaptea trâmbiță. Primul potir cauzează răni dureroase oamenilor (Apocalipsa 12:2). Al doilea potir rezultă în moartea oricărei vietăți din mare (Apocalipsa 16:3). Al treilea potir face ca râurile să fie de sânge (Apocalipsa 16:4-7). Al patrulea dintre cele șapte potire duce la intensificarea căldurii soarelui și astfel la dureri mari (Apocalipsa 16:8-9). Al cincilea potir duce la întuneric mare și intensificarea durerilor determinate de primul potir (Apocalipsa 16:10-11). Al șaselea potir rezultă în secarea râului Eufrat și adunarea armatelor lui Antihrist în vederea bătăliei din Armaghedon (Apocalipsa 16:12-14). Al șaptelea potir rezultă într-un cutremur mare urmat de grindină uriașă (Apocalipsa 16:15-21).

Apocalipsa 16:5-7 declară despre Dumnezeu: „Drept ești Tu, Doamne, care ești și care erai! Tu ești Sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceștia au vărsat sângele sfinților și al prorocilor, le-ai dat și Tu să bea sânge. Şi sunt vrednici… Da, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, adevărate și drepte sunt judecățile Tale!”

Ce este pecetea lui Dumnezeu pe care au primit-o sfinții din cartea Apocalipsa? Vreau un răspuns cu versete din Biblie.

Înainte ca să dau răspuns la această întrebare, vreau să stabilim niște adevăruri despre cartea Apocalipsa, care ne vor ajuta să înțelegem mai bine răspunsul la această întrebare:

  1. În cartea Apocalipsa lucrurile viitoare sunt prezentate prin semne, după cum găsim scris în primul verset din capitolul 1: expresia „le-a făcut cunoscut” înseamnă „ a arăta prin semne”. Este important să avem în vedere că aceste semne trebuie interpretate în contextul cărții Apocalipsa și a întregii Biblii și nu oricum.
  2. În capitolele 4 până la 19 din cartea Apocalipsa sunt descrise evenimente legate de a șaptezecea săptămână a lui Daniel rânduită de Dumnezeu pentru poporul Israel, lucruri care se vor întâmpla după ce se sfârșește perioada Bisericii sau a Neamurilor.

Presupun că cititorul s-a referit la textul de la Apocalipsa 7:1-4 și anume la cei 144 000 din poporul Israel, care au fost pecetluiți cu pecetea lui Dumnezeu după ce a fost ruptă pecetea a șasea și care erau pe pământ:

După aceea am văzut patru îngeri, cari stăteau în picioare în cele patru colțuri ale pământului. Ei țineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Și am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui, şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pămîntul şi marea, zicînd: “Nu vătămaţi pămîntul, nici marea, nici copacii, pînă nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patru zeci şi patru de mii, din toate seminţiile fiilor lui Israel. (Apocalipsa 7:1-4)Despre acești 144 000 mai găsim scris și la capitolul 14 din cartea Apocalipsa, unde se spune că ei sunt în cer și sunt răscumpărați de pe pământ ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu și pentru Miel, având scrise pe frunte Numele Mielului și Numele Tatălui Său, care se pare că și este aparența pecetei lui Dumnezeu:

Apoi m-am uitat, și iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; și împreună cu El stăteau o sută patruzeci și patru de mii, cari aveau scris pe frunte Numele Său și Numele Tatălui Său. … cari fuseseră răscumpărați de pe pămînt. Ei nu s-au întinat cu femei, căci sînt verguri și urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpărați dintre oameni, ca cel dintîi rod pentru Dumnezeu și pentru Miel. (Apocalipsa 14:1, … 3b-4)

 

La Apocalipsa capitolele 21 și 22 este descrisă cetatea Noul Ierusalim, care este Biserica. La capitolul 22 se spune că robii, care Îi vor sluji Domnului, vor vedea fața Lui și Numele Lui va fi pe frunțile lor:

Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea fața Lui, și Numele Lui va fi pe frunțile lor. (Apocalipsa 22:3-4)

În acest text nu se specifică numărul celor care poartă această pecete pe frunțile lor, dar la Daniel 7:10 scrie că lui Dumnezeu Îi slujesc mii de mii:

Mii de mii de slujitori Îi slujeau, și de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ținut judecata și s-au deschis cărțile. (Daniel 7:10b)

Având în vedere că Noul Ierusalim este Biserica (Apocalipsa 21:9-11), înțelegem că printre slujitori sunt și creștinii.

Pentru că Biblia se tâlmăcește cu ajutorul Bibliei, să urmărim ce spun și alte texte din Biblie despre pecetluirea slujitorilor lui Dumnezeu. Despre sfinții din Biserică se spune că sunt pecetluiți cu Duhul Sfânt pentru răscumpărare:

Și voi, după ce ați auzit cuvîntul adevărului (Evanghelia mîntuirii voastre), ați crezut în El, și ați fost pecetluiți cu Duhul Sfînt, care fusese făgăduit, și care este o arvună a moștenirii noastre, pentru răscumpărarea celor cîștigați de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui. (Efeseni 1:13-14)

Deci, noi ca și slujitori ai lui Dumnezeu am fost pecetluiți cu Duhul Sfânt. Lucrul acesta apostolul Pavel îl mai repetă și la capitolul 4 din epistola către Efeseni:

Să nu întristați pe Duhul Sfînt al lui Dumnezeu, prin care ați fost pecetluițipentru ziua răscumpărării. (Efeseni 4:30)

Din ambele texte vedem că pecetea Duhului Sfânt este un garant a răscumpărării, ceea ce ar fi similar cu cele scrise și la Apocalipsa: cei 144 000 au fost pecetluiți ca să fie protejați aici pe pământ și apoi răscumpărați de pe pământ înainte de mânia lui Dumnezeu.

Deci, putem spune cu îndrăzneală că pecetea cu care sunt pecetluiți cei 144 000 dintre evrei în prima jumătate a săptămânii a șaptezecea a lui Daniel este Duhul Sfânt promis de Dumnezeu în Noul Legământ.

Cele sapte peceti – Consideratii generale

Cele sapte peceti reprezinta un tablou cuprinzator al bisericii crestine de-a lungul veacurilor, incepand cu timpul primei veniri a Domnului Christos, si pana la a doua Sa venire, fara sa cuprinda si evenimentele revenirii Sale.

Lantul profetic al celor sapte peceti merge in paralel cu cel al  epistolelor catre cele sapte biserici si cu cel al celor sapte trambite, potrivit principiului repetitiei pe care este construita cartea Apocalipsei. Fiecare lant profetic aduce elemente suplimentare fata de cel anterior, privind aceeasi perioada a istoriei dintr-o alta perspectiva.

Exista insa si deosebiri intre lantul profetic al epistolelor si cel al pecetilor:

1) O deosebire importanta privind perioadele de timp ale celor doua lanturi profetice priveste pecetea a sasea. Aceasta cuprinde ultimele doua perioade ale bisericii  ( epistola catre Filadelfia si catre Laodicea ).

2) Cele sapte epistole nu cuprind si tabloul revenirii Domnului Christos, ele descriind doar starea bisericii din imediata apropiere a maretului eveniment. Spre deosebire de acestea, cele sapte peceti     ( sigilii ) merg mai departe in timp, infatisand si revenirea Domnului Christos , cu descrierea bucuriei care o va insoti.

Dupa sigiliul al saselea, exista o intrerupere cauzata de intrebarea: “Caci a venit ziua cea mare a maniei Lui , si cine poate sta in picioare ?” ( Cap. 6, 17 ). Capitolul sapte al Apocalipsei este intercalat intre pecetea a sasea si a saptea, avand rolul de a da un raspuns la aceasta intrebare prin prezentarea celor 144 000 , precum si a gloatei fara numar a celor mantuiti.

Evenimentele descrise in lantul profetic al celor sapte peceti se desfasoara pe pamant, in scena intrand doar acele forte care vor avea legatura cu istoria bisericii crestine.  Cele sapte peceti simbolizeaza sapte perioade din istoria crestinismului oficial, asa cum a fost el, si nu asa cum ar fi trebuit sa fie.

Primele patru peceti formeaza un tot unitar, fiind cunoscute si sub denumirea de “calaretii apocaliptici”. Ele sunt simbolice, calul fiind un simbol al crestinismului in totalitatea lui – biserica crestina majoritara. Calaretul simbolizeaza puterea care prezideaza biserica la un moment dat al istoriei ei.

Astfel, calul alb ( prima pecete ) simbolizeaza biserica crestina apostolica, iar calaretul Il reprezinta pe Domnul Christos si apostolii Sai, care au condus biserica in primul secol al erei crestine.

Calul rosu ( a doua pecete ) simbolizeaza biserica persecutata de imparatii romani in secolele al II-lea si al II-lea. Calaretul ii reprezinta pe imparatii pagani care au persecutat biserica.

Calul negru ( pecetea a treia ) simbolizeaza biserica crestina inaltata la rang de religie de stat in Imperiul Roman al secolelor al IV-lea si al V-lea. Calaretul ii reprezinta pe imparatii romani crestini, incepand cu Constantin cel Mare, care au dat libertate si favoruri imperiale bisericii crestine din acea perioada.

Calul galben ( pecetea a patra ) simbolizeaza biserica Evului Mediu, in perioada cuprinsa intre secolele al VI-lea si al XVI-lea. Calaretul ii reprezinta pe capii bisericii romane.

Scena Sufletelor de sub altar ( pecetea a cincea ) reprezinta biserica din perioada Reformei, intre secolele al XVI-lea si al XVIII-lea.

Enuntarea semnelor sfarsitului ( pecetea a sasea ) este legata de istoria bisericii , incepand cu secolul al XIX-lea si pana la revenirea Domnului Christos.

“Tacerea din cer” ( pecetea a saptea ) este legata de evenimentele care insotesc revenirea in slava a Domnului Christos, fiind un “sigiliu” deosebit de toate celelalte.

Privind in ansamblu cele sapte peceti, se observa o schimbare vizibila a culorii celor patru cai, fapt care sugereaza scaderea gradata a spiritului religios al crestinismului. Daca albul primului cal simbolizeaza curatia bisericii, rosul celui de-al doilea cal sugereaza o schimbare puternica in esenta crestinismului. Negrul celui de-al treilea cal este un simbol al apostaziei in care a cazut biserica odata cu inaltarea ei la rang de religie de stat, iar galbuiul celui de-al patrulea cal sugereaza moartea si descompunerea spiritualitatii bisericii medievale.

De asemenea, se poate observa ca fiecare din cele patru fapturi vii din fatza tronului lui Dumnezeu corespunde unei perioade din istoria crestinismului. Astfel:

–  Leul ( simbol al curajului ), corespunde epocii biruitoare de la inceputul crestinismului ( secolul I ).

– Vitelul ( simbol al rabdarii si perseverentei ) corespunde perioadei de persecutie a bisericii crestine din secolele al II-lea si al III-lea. In acest timp de suferinte si incercari,  se cerea multa rabdare si perseverenta din partea credinciosilor

– Omul ( simbol al inteligentei si intelepciunii ) corespunde perioadei primejdioase in care biserica a fost ispitita cu favorurile pamantesti de catre imparatii romani ( secolele al IV-lea si al V-lea ). Perioada aceasta cerea din partea bisericii mult spirit de discernamant, pentru a scapa din cursele ispitelor la care era supusa.

– Vulturul ( simbol al credintei ) corespunde apostaziei in care a cazut biserica in perioada medievala. Starea in care se afla biserica in acea perioada  cerea multa credinta care sa-i ridice pe oameni deasupra oricarei situatii primejdioase.

In ansamblul lor, cele sapte peceti ne dau o imagine a bisericii oficiale, a crestinismului in totalitatea lui, spre deosebire de cele sapte epistole care zugravesc starea spirituala a bisericii minoritare, sarace si neluata in seama, a “turmei celei mici”.

Lori Balogh

Viziunea de fond ( cap.4-5)
a. Descrierea tronului lui Dumnezeu in Sanctuar ( cap.4)
       V.l. O usa deschisa, intrarea în „Sfânta” . Vezi prezenta „sfesnicului” (cu cele sapte candele) în v.5. „Cele sapte duhuri ale lui Dumnezeu” O usa deschisasunt un simbol al Spiritului Sfânt în toata plinatatea Lui si în diversitatea darurilor si manifestarilor Lui. Duhul lui Ilie, Duhul lui Elisei, Duhul lui Christos, sunt acelasi Spirit Sfânt. Sanctuarul lui Dumnezeu nu are decât aceasta lumina. Nu primeste lumina din afara.
Curcubeul, simbolul legamântului (Gen 9:13, Is 54:9-10, Ez 1:28). Difractia luminii în picaturile de ploaie, simbol al manifestarii dreptatii lui Dumnezeu în har (Ed 115, COL 148).
Cei 24 de prezbiteri. Dupa tipul capeteniilor preotesti sau al muzicienilor sefi de la templu? (1 Cr 24:4-19, 25:1.31). Referinta eschatologica – Is.24:23. Identificarea cea mai probabila: sfintii care au inviat odata cu Iisus (Mat.27:52-53, Ps.68:11, Ev 1:9). 
De la Abel pâna la Ioan Botezatorul. Numarul 24 este simbolic aici, ca si numarul celor sapte duhuri sau al celor patru heruvimi. Numarul atrage atentia asupra rolului lor ca preoti reprezentanti ai tuturor sfintilor de pe pamânt care sunt, la rândul lor, preoti (Apoc 1:6, 5:8)
Cele patru fapturi vii. Simbolul îngerilor acoperitori care sunt strajerii tronului lui Dumnezeu. Comparati cu Ez 10:20, Ez 1:5-14, Is 6:1-2. Observati deosebirile. In mod evident, sunt viziuni diferite ale aceleiasi realitati invizibile. Realitatea nu imaginea exacta a viziunii. Limbajul viziunii este simbolic. Nu exista fiinte inteligente create altfel decât „
dupa chipul lui Dumnezeu” (Gen. 1:25-26). Viziunea cereasca ni le prezinta într-o imagine simbolica, într-un limbaj cunoscut în antichitate. Chivotul-tron din Sfânta Sfintelor era „aparat” de doi (mai târziu patru) heruvimi de aur, ca si poarta paradisului din Eden, si era purtat de patru preoti. Tronurile regale, la fenicieni, erau sustinute de imagini artizanale ale unor fiinte mitologice numite kerub (identic cu termenul ebraic pentru heruvim!). La asiro-babilonieni, anumite fiinte din mitologia lor
erau reprezentate prin tauri înaripati cu chip de om sau combinatie de leu, om si vultur. Acelasi limbaj mitologic este reprezentat de sfinxul egiptean. In mitologia greaca, strajerul zeilor (Argus) este o fiinta fantastica cu o suta de ochi simbolul vigilentei. Nu este greu sa vedem ca, prezentând aceasta imagine, Dumnezeu a vorbit oamenilo intr-un limbaj omenesc cunoscut de ei. Asemenea chivotului din Sanctuar, tronul lui Tronul lui DumnezeuDumnezeu este descris ca fiind mobil si portabil (1 Cr. 28:18). Heruvimii si serafimii nu trebuie întelesi ca fiinte de natura diferita (prin numarul aripilor, al ochilor, sau prin înfatisare), ci sunt descrieri diferite ale „spiritelor slujitoare” ale lui Dumnezeu în favoarea oamenilor, numite, de regula, îngeri (soli) Ev 1:14)
Numarul patru este aici un indiciu asupra rolului lor si, totodata un simbol al universalului. Heruvimii reprezinta pe îngeri ca model misiologic, eclesiologic si liturgic al Bisericii. „îngerii” bisericilor sunt purtatori ai tronului, ai slavei Domnului pe pamânt, asa cum trebuie sa fie solii Lui omenesti de pe pamânt (Num 10:33). Mai mult, îngerii conduc misiunea Evangheliei vesnice pe pamânt. Solii omenesti nu au nevoie de a inventa o organizatie originala, ci doar sa se încadreze în spiritul si structura celei ceresti. Altfel, unii ar duce chivotul într-o directie si altii ar trage în directie divergenta, sau l-ar lasa în seama boilor, asemenea lui Uza.
Cele sase aripi sunt doua care simbolizeza zborul, rapiditatea împlinirii misiunii; si patru care simbolizeaza manifestarea respectului în închinare (Is.6:2). Este inutil sa mai comentam aplicatia. Doxologia acestor heruvimi-serafimi sarbatoreste, înca înainte de realizare, triumful final al cauzei lui Dumnezeu pe pamânt (Ap. 4:8, Îs. 6:3, Apoc 18:1, Ez 43:2-3, Rom 9:28, Is 11:9, Hab 2:14). In viziunea aceasta, Dumnezeu este slavit ca fiind Cel Sfânt, Cel fara început si fara sfârsit. Cei 24 de prezbiteri, prosternati înaintea tronului Lui, îl adora ca fiind Creatorul si sustinatorul universului creat. Tema creatiei apare atât de pregnanta în Apocalipsa, încât nici un cititor al Bibliei nu se poate îndoi de adevarata identitate a „zilei Domnului” din cap. 1:10 si a sigiliului (semnului) lui Dumnezeu implicat în conflictul final cu privire la adevarata închinare.

b. Biruinta Mielului rascumparator ( cap.5)
       Cartea cu sapte peceti – sul rulat si sigilat dupa obiceiul antic, reprezentând un document de valoare. Din motive de economie de material si lipsa de spatiu datorita multimii informatiilor, uneori se scriau ambele parti (opistograf). Mielul si cartea cu 7 pecetiPrezenta celor sapte sigilii reprezinta sigilare completa si absoluta. Sigiliul indica atestare (confirmare), proprietate (apartenenta), imutabilita-te (neschimbare), dar si inviolabilitate (protectie). Apocalipsa ne vorbeste despre o singura carte ca fiind „cartea vietii Mielului înjunghiat” (Ap. 13:8, 17:8). Ar putea fi acelasi lucru cu testamentul (legamântul) sigilat prin moartea Domnului? (Ev 9:15-17, Zah 9:11.13-14, 10:3). Pe timpul lui Ioan, la romani exista o lege prin care un testament trebuia atestat si sigilat de sapte martori (cinci martori traditionali si doi pretorieni). Pretorienii trebuiau sa confirme, în cazul ca mostenitorul propus nu erau fiul testatorului, ca acesta era vrednic de mostenire, fiind în bune relatii cu legile celor 12 table de bronz afisate în Forum.
Imaginea acestui document apocaliptic trimite si la procedeul iudaic al zapisului de rascumparare (Lev.25, Ier 32). Rascumpararea include izbavirea de pacat (Tit2:14, Ps 130) si este completa la a doua venire a lui Iisus (Rom. 8:21.23. 2Cor 5:4-2). Ea implica judecata si razbunare (Pr 23:10-11, Ier 50:33-34). Termenul ebraic goel (  ) rascumparator sau razbunator în calitate de cea mai apropiata ruda (Lev 25:49, Num 35, Rut 4, Is 54, Os2). Deaceea cartea nu este deschisa de Dumnezeu Tatal, ci de Acela care a devenit om pentru a fi Reprezentantul nostru,

 singurul Arhiereu (Ev 4:15, 5:1) care are, în calitate aceasta, un drept necurmat de rascumparare (Lev25:32b). Putem vedea aici cum temele judecatii si rascumpararii se suprapun. Aceasta ar putea fi „necurmatul” la care a atentat Antichristul din viziunile lui Daniel
 Aceasta ne trimite la ziua judecatii finale. De observat însa, ca desigilarea cartii se face treptat si dramatic, tensiunea crescând pâna când se rupe ultimul sigiliu si se face tacere mormântala în cer (vezi cap.6-8). Numai desigilarea ei completa poate aduce ziua judecatii, a razbunarii.
Observati relatia dintre tema rascumpararii din cap. 5 si scenele care apar la ruperea sigiliilor în cap.6-7. Secretul sulului cu sapte sigilii si legatura dintre acest document si scenele care apar în cap.6-7 n-au fost studiate de nimeni în mod suficient. Faptul ca Ioan a plâns când a vazut ca nici o fiinta nu era vrednica sa deschida cartea, este o dovada ca el a înteles identitatea ei. Poate ca scrierile lui contin cheia întelegerii. In orice caz, trebuie sa ne imaginam ca numai dupa ruperea tuturor sigiliilor se poate deschide documentul si poate fi citit. Ideea ca în el ar fi scrise evenimentele care apar în cap. 6-7 nu este credibila, fiindca documentul este deja sigilat când are loc scena din cap.5. Si când are loc aceasta scena?
Faptul ca nu se gasea nimeni „în cer, pe pamânt, sub pamânt” vrednic sa deschida cartea, este foarte semnificativ, deoarece domeniile amintite reprezinta universul creat (comp. Ex 20:4). Prin urmare Mielul nu este o creatura aici, ci este (în corp uman) Dumnezeul Creator pe care-l proslaveste sabatul biblic.
Sarbatoarea triumfului din cap. 5 are loc imediat dupa înaltarea lui Iisus, la tronul lui Dumnezeu dar cântarea de lauda este vesnica .

     Leul din Iuda
– simbolul puterii imperiale mesianice este vazut aici ca un miel. Si înca unul tocmai junghiat.Termenul grecesc care numeste Mielul în Apocalipsa este un diminutiv de la  – aren, ( – arnion, mielusel, mielut). Ioan foloseste numai în Apocalipsa si în Ioan 21:15 acest cuvânt care accentueaza caracterul blând, gingasia si simpatia pentru aceasta faptura a lui Dumnezeu. Puterea de Judecator si Domn a lui Iisus nu sta în forta, ci în blândete, nevinovatie, frumusete de caracter si jertfa. Ce fiinta poate fi mai slaba si mai neajutorata decât un miel junghiat? Si totusi, când cartea pecetluita (care cuprinde destinele vesnice ale tuturor oamenilor si rezolvarea problemei raului în univers) a trebuit sa fie deschisa, nu s-a putut gasi un învingator mai puternic. Nici Dumnezeu însusi n-o putea face mai bine.
Cele sapte coame si sapte ochi ai Mielului reprezinta Persoana Spiritului Sfânt în diversitatea si plinatatea manifestarilor si darurilor (vezi si Zah 3:9, 4:5.10). Prin El, Christos vede tot ce se întâmpla pe pamânt, în El este puterea desavârsita a Dumnezeirii. El este „
Spiritul lui Christos” în aceeasi masura în care este Spirit al lui Dumnezeu] .
Sarbatorirea victoriei lui Christos. Heruvimii si sfintii rascumparati îl adora pe Christos ca Dumnezeu. Alauta (gr.  – kitharra = lira) este simbolul bucuriei si laudei, iar potirele cu tamâie reprezinta rugaciunile credinciosilor. Potirele de aur sunt rugaciunile, si nu tamâia însasi. Tamîia este simbolul meritelor jertfei ispasitoare a lui Iisus. Vezi si Apoc 8:3.4.
Dimineata si seara, universul ceresc priveste la fiecare familie care se roaga si îngerul cu tamâia aceea care reprezinta sângele ispasirii, meritele Mântuitorului rastignit si înviat, gaseste intrare înaintea lui Dumnezeu.” (E. G. White-Ms. 15, 1897)

          Cântarea noua se refera la o experienta noua, biruinta recenta a Mântuitorului rastignit si înviat. El este vazut aici ca Goel al tuturor neamurilor. Poporul Lui adunat din toate neamurile pamântului este descris în termenii legamântului, ca un adevarat Israel (Ex 19:6, 1 Petru 2:5.9, Dan. 7:27). Numarul îngerilor din v.11 este poetic si nu aritmetic. Observati lauda înseptita din v.12: a Lui este puterea, bogatia, întelepciunea si posibilitatea, numai Lui se cuvine cinstea, slava si lauda. In v.13, aceasta lauda ia proportii universale si vesnice
   Ruperea sigiliilor cartii. Apar scene profetice.
Scenele care apar în mod succesiv la ruperea sigiliilor actului de rascumparare, au fost considerate ca reprezentând evenimente pe care le traverseaza Biserica pâna la revenirea Rascumparatorului ceresc. Incepând cu Victorinus de Poetavium (sec.III), Andreas de Cezarea Capadociei ( sec VII) învatatii crestini au înteles succesiunea acestor scene ca fiind paralela cu aceea a celor sapte biserici din cap. 1-3. Desi acest lucru se dovedeste a fi corect în linii mari, o corespondenta exacta între cele sapte perioade ale Bisericii si cele sapte scene profetice nu poate fi facuta. Un motiv este si acela ca primele patru scene nu sunt complet descifrate. Cititorul poate sa vada aici mai multe directii de cercetare. Nu putem fi dogmatici în asemenea amanunte. Poate ca, dintre variantele prezenta te mai jos, ar trebui sa alegem pe aceea care împlineste cel mai bine semnificatia deschiderii acelui document sigilat.
Dintre cei patru calareti, identificarea primului cu Iisus Biruitorul, este cea mai sigura si mai raspândita explicatie. Prezentând adevarul altora, este necesar sa subliniem elementele sigure si christocentrice ale Apocalipsei si sa nu fim dogmatici asupra celor discutabile.

     Cei patru calareti
        Varianta A. Episcopul Bruno de Segni (sec.XII), staretul Joachim de Floris (sec. XII) si, mai târziu, protestantii, începând cu Th. Bibliander, au vazut în scenele primelor patru peceti descrierea decaderii Bisericii. La fel au înteles comentatorii protestanti Pierre Agier, Henry Drummond, Louis Gaussen, Amzi Armstrong.Cei patru calareti
Primul calaret îl reprezinta pe Iisus în calitate de conducator al Bisericii în era apostolica. Limbajul simbolurilor ne trimite la Apoc 19:11-14, 5:5, 2:1-3, Hab 3:8-9, Zah 9:13-14, Ps.45:2-7 si altele. Calul ca simbol al poporului lui Dumnezeu, al Bisericii care-L poarta în lume pe Christos, apare în Zah 10:3-5 si Is.63:13, Nu Biserica însasi aduce biruinta, ci Acela care o conduce. Exista si cai naravasi care nu se lasa condusi. Iisus a preferat magarusul pasnic, atunci când a fost vorba de pozitia sociala, pamânteasca, dar aici ne aflam în contextul luptei (pentru victoria finala, pentru cucerirea în fapt a mostenirii rascumparate). El a biruit la Cruce în mod complet si decisiv. Jertfa lui este atotsuficienta si irepetabila. El a zdrobit capul sarpelui. Dar adversarul nu s-a lasat intimidat, astfel încât controversa continua si este necesar un argument final, o biruinta a lui Christos prin Biserica, vechea promisiune si tinta data Bisericii: Rom. 16:20.
Calul rosu reprezinta Biserica persecutata de împaratii romani între anii 100-313, perioada paralela cu „
Smirna„. Calul negru este un simbol al Bisericii imperiale dintre anii 313-538, când albul credintei apostolice s-a întunecat prin compromisuri si traditii pagane. Balanta calaretului subliniaza criza de hrana spirituala, dar o criza limitata. Calul livid este simbolul Bisericii medievale condusa de papalitate. Aceasta este cea mai adânca decadere a Bisericii. Culoarea calului reprezinta teroare, moarte, morbiditate si putrefactie. Numele calaretului si a escortei lui aminteste de pasajul din Hab 2:4-12 în care lacomia împaratului Babilonului este comparata cu moartea si cu locuinta mortilor.

  De observat ca fiecare scena este introdusa de o invitatie facuta de unul dintre cei patru heruvimi. Heruvimul leu este simbolul autoritatii si puterii, heruvimul vitel este simbolul jertfirii, heruvimul vultur este simbolul înaltimii, perspicacitatii si rapiditatii, heruvimul om este simbolul ratiunii si al libertatii morale. Trebuie sa existe o legatura între aceste patru fapturi vii si invitatiile lor specifice adresate celor patru calareti. Multe manuscrise grecesti, printre care cele mai vechi, nu contin decât invitatia „Vino!„, fara adaugarea „si vezi„. In acest caz invitatia este adresata calaretilor, nu lui Ioan. Dupa altii, invitatia ar fi adresata lui Iisus, ca în cap.22:17.20.1
        Varianta B. Primul calaret este Iisus Biruitorul, conducatorul Bisericii, nu doar în primul secol, ci pâna la victoria finala. Acest calaret continua lupta sub ochii nostri, ea nu s-a încheiat. Urmatorii trei calareti reprezinta nenorocirile care guverneaza pe aceia care nu capituleaza în fata Evangheliei primului: razboaie, revolutii, foamete, epidemii, fiare salbatice, moarte. Cei care sustin aceasta interpretare atrag atentia asupra faptului ca acest capitol este o descriere a apocalipsei lui Iisus de pe Muntele Maslinilor (Mat.24) unde ni se vorbeste despre razboaie, foamete, ciuma, tradare, în paralel cu raspândirea Evangheliei; dupa care urmeaza scena caderii stelelor, îngerii care aduna din cele patru vânturi pe credinciosii sigilati, revenirea neasteptata a lui Iisus. Aceasta paralela nu poate fi întâmplatoare si merita un studiu mai profund. Se poate ca în Mat.24 sa avem cheia Apocalipsei si a cartii lui Daniel.
Varianta C se inspira din profetiile lui Zaharia în care apar cai (1:8-11 etc, 6:1-8), cele patru vânturi ale cerului (6:5) si alte expresii paralele cu viziunea lui Ioan (Zah 1:10, 3:9, Zah 4: 2-3.10). Propunerea aceasta nu este studiata suficient, nici nu poate fi respinsa în acest caz. Exista vreo legatura simbolistica între cei patru heruvimi, cei patru cai, cei patru îngeri care tin patru vânturi în cap.7:l ?

     Pecetea a 5-a. Sangele martirilor striga dupa judecata divina.
Aici nu mai apare nici o relatie directa cu cei patru heruvimi. Patru calareti au fost destui, ca si cei patru heruvimi; patru este numarul universalului (cele patru puncte cardinale)
Altarul de jertfa pe care au fost junghiatimartirii, nu trebuie confundat cu altarul de aur al tamâierii din alte locuri din Apocalipsa. Altarul jertfelor se afla pe pamânt. In sanctuarul ceresc nu se aduc jertfe de animale, iar Mielul lui Dumnezeu a fost junghiat aici pe pamânt. Pamântul nostru este curtea templului ceresc. La Ierusalim, sângele jertfelor era varsat la picioarele altarului (Lev 4:7). Mai târziu a fost facuta o canalizare din curtea templului spre pârâul Kidron. Imaginea nu arata, asa cum vor unii sa argumenteze, ca sufletele dreptilor, sau ale martirilor s-ar duce sus la Dumnezeu si stau arestate în altar, însetate dupa razbunare. Totul nu este decât un simbolism, o personificare a unei idei. Dupa cum altarul nu reprezinta un adevarat altar, dupa cum celelalte elemente din viziune sunt simbolice, si strigatul sufletelor aici este simbolic. Sufletul, în sens biblic, înseamna viata, persoana sau sângele unei fiinte: Ex 1:5, Gen 9:4-5. Nu constienta post mortem a sufletelor, nici locul unde sunt depozitate în rai, se are în vedere aici, ci se foloseste un limbaj simbolic, potrivit expresiei poetice din Gen 4:10, Hab 2:11-12, Iacov 5:4, Ev 12:24. Asemenea sângelui lui Abel, sângele (imaginat ca fiind scurs sub altar) al tuturor martirilor, striga la Dumnezeu. Striga din pamânt. Altarul fiind pe pamânt, „sub altar” înseamna „în pamant”.
 Pâna când ? Strigatul martirilor, de la Abel pâna la Ioan Botezatorul si de la diaconul Stefan pâna la victimele cruciadelor si inchizitiilor Bisericii, cere o judecata dreapta. Acest pasaj cheie trebuie înteles în legatura cu Dan.8:13-14, 12:6-12, 7:21-22, Ps 94:1-15, Ecl 3:16-17. Este strigatul continuu al tuturor oamenilor lui Dumnezeu, al tuturor oprimatilor, al întregii naturi (Rom 8:19-23). Persecutiile inspirate de Biserica s-au redus mult în jurul anilor 1770, continuând în anumite zone pâna la 1848. Dar ele n-au încetat niciodata în mod total si definitiv, încontinuu sunt persecutati si ucisi oameni pentru motive religioase. Sub ochii nostri, în tarile musulmane si pagâne, chiar si în tari crestine, sunt junghiate suflete. Martirii se adreseaza Domnului ca fiind Cel Sfânt si Adevarat (detinatorul cheilor Sanctuarului ceresc: Apoc 3:7-8, 11:19). Stapânul (aici , despotes, ca în Lc 13:25), este Domnul Casei, singurul Suveran detinator al cheilor istoriei. In mod clar, sângele victimelor cere judecata si razbunare.
Adica o cercetare a cazurilor dupa standardele justitiei ceresti si o aplicare a dreptatii asupra vinovatilor.

      Indreptatirea credinciosilor la Judecata (v.11). Fiecaruia din ei i s-a dat o haina alba. Iertarea si îndreptatirea data de Dumnezeu în mod gratuit, pacatosului pocait, prin credinta, este un act instantaneu al lui Dumnezeu, conditionat numai de marturisire, pocainta si credinta. Dar în sens final si oficial, în fata întregului univers, este necesara o îndreptatire a celor drepti si o | condamnare a celor nedrepti. Judecata care îndreptateste pe sfinti, condamna pe pacatosi; iar razbunarea sângelui lor, razbunarea Sanctuarului ceresc, este aplicarea aceleiasi dreptati asupra celor ce au refuzat împacarea cu Dumnezeu „calcând în picioare” sângele Mielului (Ev 10:29-31). Din comparatia cu Dan.8:13-14 este clar ca aceasta este Judecata casei lui Dumnezeu sau Judecata preadventa (pe care noi o numim Judecata de cercetare”), care este în curs începând cu anul 1844         Putina vremeeste timpul scurs de la începutul Judecatii ceresti (1844) si pâna la venirea lui Iisus când are loc razbunarea Mielului (v.17). Profetia arata destul de clar ca pâna la varsarea teribilelor judecati ale lui Dumnezeu asupra lumii, înca se va varsa sânge de martir. In special) sub ultima persecutie a lui Antichrist, gustul intolerantilor dupa sânge se va redestepta (Apoc.13:15, 16:4-6, 17:6, 18:1-5, 19:2, 20:4, vezi si comentariul de la Dan 12:7 u.p). Nu este nimic figurat sau simbolic cu privire la sensul martirajului de aici („omorâti ca si ei”). Fratii si tovarasii de slujba ai martirilor din trecut, eu sau dumneavoastra, vom mai trece printr-un fluviu de sânge. Ultimul din istoria lumii.
Aplicatia traditionala pe care au facut-o comentatorii nostri la pecetea a cincea, este o paralela cu biserica „Sardes”, perioada Reformei protestante care a reabilitat, prin activitatea ei, pe martirii prereformatori medievali. Aceasta aplicatie este însa destul de slaba. In primul rând, Reforma a fost incompleta si nu a înaltat principiul libertatii de constiinta. Dimpotriva, ea a facut destui martiri din rândurile anabaptistilor,: baptistilor, catolicilor si dintre alti disidenti. Ea a fost doar „
putin ajutor” dat Evangheliei. Si chiar daca aceasta ar suna ca o minimalizare, proclamatiile ei nu pot fi confundate cu judecata lui Dumnezeu. Ar însemna un nou papism… Martirii au cerut judecata si razbunarea lui Dumnezeu, nu o reabilitare sociala post mortem. Iar raspunsul Judecatorului Suprem este elocvent: fiecaruia i s-a dat o haina alba. O asemenea reabilitare pe nume nu sta în puterile Bisericii. Numai Dumnezu cunoaste pe cei care sunt ai Lui (2Tim 2:19). Singura legatura cu perioada protestanta este aceea ca protestantismul a avut de sapte ori mai multi martiri decât a facut, si a primit o fagaduinta divina care se refera la aceeasi îndreptatire în Judecata a celor drepti (biruitori):Apoc 3:5.

     Pecetea a 6-a. Semnele revenirii lui Iisus si „ziua maniei”.
         O împlinire – poate numai preliminara – a acestor semne prezise si în Mat. 24:29 etc, a avut loc între anii 1755-1833, deci în ajunul zilei judecatii care avea sa înceapa în 1844.
 Cutremurul a avut loc la 1 noiembrie 1775, având epicentrul la Lisabona. A fost cel mai extins cutremur cunoscut, cu cel mai mare impact spiritual asupra credinciosilor. A zguduit trei continente. Orasul Lisabona a fost distrus complet, si chiar localitati departate au fost afectate. Contemporanii au recunoscut în el semnul prezis de Iisus.
Ziua întunecata si înrosirea lunii au avut loc la data de 19 mai 1780 pe o uriasa întindere a coloniilor nord americane unde erau cei mai multi credinciosi. De la orele 10 ziua si pâna noaptea târziu, atmosfera s-a umplut de un întuneric dens, ca într-o noapte înnorata. Când întunericul s-a mai risipit în timpul noptii, luna a aparut pe cer ca o pata de sânge. 
Savantii n-au reusit sa explice fenomenul care n-a fost o eclipsa. Pâna astazi nu se cunosc cauzele, s-au facut doar presupuneri. Contemporanii care studiau Biblia au recunoscut în acest fenomen al doilea semn, în ordine cronologica.
Caderea stelelor, în singurul sens real în care poate avea loc un asemenea fenomen, a fost impresionanta ploaie de meteoriti din noaptea de 12-13 noiembrie 1833, vazuta deasupra statelor estice ale Americii de Nord. Savantii au dovedit ca este vorba de un curent meteoric (al Leonidelor) prin care pamântul trece la interval de circa 33 de ani. In 1766, fenomenul fusese observat în zona sudamericana a Atlanticului. Pe la 1866 a fost vizibil deasupra unor întinderi din Europa si Asia. Istoria a mai înregistrat ploi meteoritice, dar se pare ca niciuna nu se poate compara cu aceea de la 1833. Evenimentul observat de aceeasi generatie martora a semnelor anterioare, a încurajat mult redesteptarile religioase de tip adventist în America si a dat un plus de credit predicarii evangheliei judecatii de catre William Miller si asociatii lui.
Acestea au fost împliniri istorice care au impresionat pe contemporani si i-au condus la Dumnezeu. Dar ele au fost reduse ca întindere; lumea de pe toate continentele nu a fost avertizata prin ele si generatiile ulterioare, chiar în America, nu îsi mai „amintesc” de ele. Apocalipsa ne arata ca aceste semne se vor realiza în final la scara mondiala si cu un plus de manifestari v.14-16. Cutremurul din Apoc. 16:18-20 va face ca munti si insule sa se cufunde si alte locuri sa se ridice. Un întuneric va acoperi întreaga lume (Apoc 16:10). Poate va mai avea loc o uriasa ploaie de meteoriti, dar este sigur ca va fi o teribila ploaie cu grindina: Apoc 16:21.
Biblia descrie în multe locuri solemnitatea acelei zile: Is.2:10-21, 13:9-13, Zaf 1:14-18. Lc. 23:30. Lumea din ziua revenirii lui Iisus arata ca si cum ar fi surprinsa în timpul unui conflict armat. Toate categoriile sociale si toate partile implicate în conflicte îsi dau seama ca a sosit ceasul în care sa dea socoteala de viata lor, ca adevaratul lor conflict este cu Acela care i-a creat si S-a jertfit pentru ei… Nu mânia Leului este ceea ce apasa constiinta locuitorilor pamântului în ziua aceea, ci mânia Mielului. 
Harul Lui incomparabil, preaiubirea Lui rabdatoare si activa, au fost calcate în picioare. Unde sa mai gasesti scapare când ai dispretuit împacarea oferita de Dumnezeu în Christos? Cine din aceasta ultima generatie poate sta în picioare? Aceasta întrebare capitala vine prea târziu . Acum ar trebui sa stim ce-i de facut pentru a putea sta în picioare în ziua aceea (Is 33:14-16, Mal 3:2, Le 21:26-36, Ef 6:10-18). Capitolul 7, asezat ca într-o paranteza înainte de ruperea ultimei peceti a cartii, raspunde la aceasta întrebare. Prin urmare este foarte important sa întelegem mesajul spiritual al viziunii din cap. 7, chiar daca nu putem întelege toate aspectele.
Cei ce vor putea sta în picioare înaintea tronului lui Dumnezeu (cap. 7).
La întrebarea „Cine poate sta în picioare?” din finalul cap. 6, ni se raspunde prin doua scene profetice: I. Sigilarea celor 144.000 de israeliti, în timp ce necazul cel mare este înca tinut în frâu (v.1-8). II. Triumful unei mari multimi din toate neamurile înaintea tronului lui Dumnezeu (v.9-17)

Cei 144.000 (v.1-8). Furtuna universala(comp. cu Daniel 7:2). Ultima generatie de pamânteni sta sub amenintarea unui pericol global. Aici se poate întrevedea o stare de razboi generala si, în acelasi timp, varsarea ultimelor judecati ale lui Dumnezeu. Pâna si vegetatia este aici amenintata. Cei patru îngeri reprezinta aici un numar simbolic, deoarece este reprezentat pericolul universal prin „cele patru vânturi” si „cele patru colturi ale pamântului”. Ingerii lui Dumnezeu, sub conducerea Domnului Christos, detin controlul asupra problemelor lumii (vezi  comentariul de la Dan. 10). Ei tin în frâu „furtuna”, iar când sunt îndreptatiti sa n-o mai retina, au libertatea de a permite fortelor raului sa obtina controlul. Harul lui Dumnezeu are limite în timp.         Ingerul cu sigiliul apare chiar în momentul în care cei patru „sunt gata sa” slobozeasca furtuna asupra lumii. De drept, timpul sigilarii a început odata cu Judecata lui Dumnezeu la 1844, dar de fapt, el începe în momentul în care Dumnezeu este gata sa permita furtunii sa sufle peste lume. Inainte de strâmtorarea cauzata de judecatile mâniei lui Dumnezeu, o strâmtorare vine asupra credinciosilor prin evenimentele descrise în ultimele versete ale cap. 13. Isaac Newton a observat ca sigiliul lui Dumnezeu de aici este în contrast cu semnul fiarei din cap. 13-16. Si nu este nevoie sa fim mari fizicieni ca sa observam acelasi lucru. „Chipul fiarei este marele test la care va fi supus poporul lui Dumnezeu, test prin care se va hotari soarta lor vesnica. Aceasta este proba pe care trebuie s-o treaca poporul lui Dumnezeu înainte de a fi sigilat (Scris. 11/1890)’‘. Prin urmare, acel scurt timp de strâmtorare în care se mai poate face sigilarea, este în paralel cu ultima mare persecutie si are loc înainte de necazul cel mare care va fi cauzat de „cele sapte plagi (Apoc.16)„. Inainte de a trimite pedepsele Sale grozave asupra Babilonului apocaliptic, Dumnezeu face un ultim apel la cei ce mai sunt sensibili la chemarea Spiritului Sfânt, de a iesi afara din cetatea religiilor false (Apoc.18:1-4).
Ingerul cu sigiliul este personificarea ultimei avertizari pentru lume si a ultimei lucrari facute de Dumnezeu pentru pregatirea Bisericii. In antichitate, cel ce purta sigiliul (care era montat într-un inel) avea toata autoritatea celui pe care-l reprezenta. De regula, fiul purta inelul cu sigiliul tatalui. Ingerul vine din rasarit, asemenea soarelui, asemena lui Iisus. In cap. 18, tot pamântul se lumineaza de slava lui…(vezi si Ez.43:2, îs 60:1, Osea 6:3, Mal 3:20) Aceasta este Slava Domnului si este dificil de aplicat simbolul la altcineva decât la Christos si la Spiritul Lui. Ingerul poate reprezenta si pe agentii omenesti care transmit mesajul, dar aceasta numai în masura în care ei sunt mediul prin care vorbeste Spiritul Sfânt.
Sigiliul Dumnezeului cel Viu trebuie sa fie în legatura cu calitatea de Creator si Mântuitor a lui Dumnezeu. El este numit Dumnezeul cel Viu în contrast cu zeii falsi si subliniind calitatea de Creator (4:9.11, 10:6). Apocalipsa subliniaza des calitatea de Creator a lui Dumnezeu si, în opozitie cu semnul fiarei, se aminteste de Acela care a facut „
cerul, pamântul, marea...” (Apoc.l4:7.12), Sigiliul regal - cele trei elementeadica exact ceea ce indica sabatul poruncii a patra (Ex.20:8-ll) despre care Dumnezeu spune ca este semnul distinctiv al Lui si al poporului Lui (Ex 31:16-18). Acest simbolism este obisnuit cititorilor Bibliei, deoarece sarbatorile si legile lui Dumnezeu sunt comparate cu niste semne pe mâna si pe frunte (Ex 13:7-9.16, Deut 6:6-8). Dupa cum sarbatoarea Pastelui, cu semnul de sânge pus pe usiorii usii, reprezenta un semn de ocrotire pentru israeliti în timpul ultimei plagi turnate asupra Egiptului, tot astfel sabatul biblic, parasit de crestinatatea apostata, va deveni un test si un semn distinctiv, de ocrotire, în timpul strâmtorarii (comp. cu Ez. 9).
Sigiliul lui Dumnezeu si Sigiliul fiareiUn sigiliu este semnul unei autoritati si reprezinta confirmare (atestare, recunoastere, întarire), apartenenta (proprietate), imutabilitate (neschimbare), inviolabilitate (protectie), garantie (gir). Elementele unui sigiliu sunt: numele autoritatii, titlul sau calitatea persoanei si domeniul stapânirii. Toate aceste elemente se gasesc în textul poruncii a patra din decalog. Semnul lui Dumnezeu contine numele Lui (Apoc 14:1). Fiind sigiliu al legii morale (fiindca acolo este subliniata calitatea fundamentala a lui Dumnezeu, aceea de Creator), 
sabatul devine sigiliul celui ce are legea lui Dumnezeu în el (Evrei 8:10). Spre deosebire de sabatele legii ceremoniale (care au fost o umbra trecatoare), spre deosebire de semnul circumciziei care a fost un semn intim si numai carnal, sabatul dat omului din Paradis este un semn vesnic, distinctiv si vizibil („pe frunte”). I într-o societate în care se tinde spre forme de totalitarism anticrestin sau „crestin”, cine poate ascunde sabatul sub obroc ?

         In acelasi timp, sabatul este doar manifestarea exterioara, distinctiva, a sigilarii,sigiliul creatoruluideoarece a purta numele lui Dumnezeu nu înseamna a-l purta numai „cu numele”, ci a avea imprimat |n suflet caracterul lui Dumnezeu. Astfel ca sigilarea din Apoc.7 este o lucrare a Spiritului Sfânt care imprima în caracter credinta, iubire si ascultare (Ef. 1:13-14, 4:30). Fruntea, simbolul gândirii, trebuie sa primeasca aceasta amprenta divina. Sabatul biblic nu este doar o alta zi (a saptea) decât zilele alese de traditia omeneasca ci este un semn al îndreptatirii prin credinta, al odihnei în Christos. pe care o experimentam atunci când ne luam gândul de la lucrarile noastre (Ev 4:9-11).Nu doar faptele noastre rele ne împiedica sa ne odihnim în harul lui Christos, ci si Inchinati-va Creatoruluifaptele bune, preocuparea pentru sfintire si desavârsire. Nu putem gasi odihna în cercetarea de sine, în cântarirea faptelor bune, în judecarea continua a atitudinii noastre, în activitatile noastre. Noi suntem mântuiti, într-adevar, prin fapte, nu prin altceva. Dar nu prin faptele noastre proprii, nici prin faptele înaintasilor sau contemporanilor, ci prin faptele lui Dumnezeu. Sabatul comemoreaza faptele lui Dumnezeu. Si daca Christos este Creatorul, asa cum afirma Biblia (Col 1:16-17), sabatul este singura zi care se poate numi a Domnului Christos, singura „zi domneasca” (Apoc. 1:10). Sabatul este adevarata „duminica” (dies dominicus = ziua domneasca).. Invierea Domnului o sarbatorim prin botezul crestin si printr-o viata noua (Rom. 6:3-12). Dumnezeu n-a cerut si nu poate admite ca noi sa modificam legea Lui, pretinzând ca pe calea aceasta onoram pe Fiul Sau. Iisus nu este un Mântuitor în opozitie cu Tatal, ci este manifestarea desavârsita a slavei de Creator si Mântuitor, a Tatalui. Pentruca este Creator, Dumnezeu poate fi si Mântuitor. Si Iisus a devenit Mântuitorul nostru, pentruca El este Creatorul nostru. Deaceea, tema sabatului nu este o vechitura evreiasca, ci tine de calitatile fundamentale a lui Dumnezeu. Sarbatorind pe Creator, noi sarbatorim toate faptele Lui.
Am auzit numarul… Ioan n-a vazut pe cei sigilati în aceasta prima scena, ci doar pe cei patru îngeri. Aici doar a auzit. Care este numarul? Este de mirare ca multi tin mortis la aspectul literal al numarului, în timp ce cred într-un Israel spiritual (!). Numarul 144.000 nu are nici un sens aritmetic în sine, el este un alt fel de a spune „
câte 12.000 din fiecare dintre cele 12 semintii ale lui Israel.” Israelul de astazi nu mai are cele 12 triburi. Evreii din diferite triburi s-au amestecat între ei prin casatorie, încât de-a lungul secolelor au devenit o singura semintie. Nici pe vremea lui Ioan nu mai existau toate aceste semintii. Majoritatea lor erau din tribul lui Iuda (iudei). Preotii si levitii erau din tribul lui Levi, iar o parte dintre iudei erau, de fapt, beniamiti (de exemplu, apostolul Pavel). O singura mentiune se face despre o femeie din tribul lui Aser (Lc 2:36). Se stie ca semintiile regatului din nord fusesera de multa vreme deportate si „pierdute” în exilul asiro-babilonian. Cu câteva rare exceptii, acestia nu s-au mai întors.
Israelul lui Dumnezeu sau „
cele 12 semintii” este un nume spiritual dat Bisericii din vremea apostolilor, în care evreii si pagânii, sfintiti de Christos, au format un singur corp (Ioan 11:52,
Gal 6:16, Iac 1:1, Apoc.2:9). Israelul lui Dumnezeu nu este în sens sectar si exclusivist, Biserica noastra (Biserica Advenstista de Ziua a Saptea). Este un nume spiritual, nu pamântesc. Este „biserica invizibila„, biserica „c
elor întâi nascuti care sunt scrisi în cer
Dumnezeu este indurator fata de aceia care au fost dusi în ratarire si nu sunt în stare sa înteleaga tot adevarul. Harul lui acopera pe crestinii confesiunilor ratacite, tot asa cum acopera pe cei care apara sabatul, dar nu sunt sfintiti prin adevar. A venit însa si un timp al crizei, al ultimei avertizari, al ultimului test. Nu tot Israelul este sigilat ca sa poata trece prin necazul cel mare, ci numai „
câte 12.000 din fiecare semintie”Unii fug de legea lui Dumnezeu, considerând ca vor afla mai mare har. Dar apostolul Pavel spune ca acolo unde vine legea, Satana a atacat sigiliul lui Dumnezeupentru a se înmulti gresala, acolo sporeste si harul (Rom 5:20-21). Numai aceia în care harul a lucrat credinta, iubire si ascultare desavârsita, numai aceia din Israelul spiritual care nu urmaresc doar iertarea divina si specularea harului, numai cei ce accepta dreptatea lui Christos în toata plinatatea desavârsirii ei si punt gata sa dea totul pentru Christos, vor fi sigilati (Mat 5:44-48). In rest, chiar si pazitori ai sabatului vor cadea si nu vor rezista nici macar în pazirea sabatului.
Scena sigilarii sugereaza pregatirea pentru o lupta. Numele lui Israel înseamna „
Dumnezeu lupta„. Lista celor 12 semintii apare peste tot începând cu Ruben. Numai când era vorba de lupta, Iuda avea întâietatea, ca în lista aceasta (Ju 20:28, Num 2:3.5.7, 1 Cron 12:24). Si Leul din Iuda este Biruitorul ! Deasemenea, numarul de 12.000 este un numar militar reprezentând niste luptatori alesi pentru o misiune speciala (Num 31:5, 1 Imp 4:26, Jud 21:10, 2 Sam 17:1). Numai israelitii care sunt în perfecta armonie cu masurile morale ale Noului Ierusalim, vor locui acolo (Apoc 21:15-17). Repetarea aparent inutila a acestui numar în dreptul fiecarei semintii, sugereaza o numaratoare a ostirii înainte de lupta, ceea ce indica Judecata casei lui Dumnezeu (a generatiei care este gasita în viata la revenirea lui Iisus). Lipsa semintiei lui Dan simbolizeaza pe „cei ce zic ca sunt iudei si nu sunt, ci mint„, adica pe falsii credinciosi, semintia Ini Antichrist. Semintia lui Dan este simbolul violentei si apostaziei, prima care a cazut în idolatrie. Ea a fost însa una dintre cele patru semintii conducatoare, deci reprezinta o categorie proeminenta. Numele semintiei lui Efraim nu apare, pentru aceleasi motive. Dar Efraim este prezent sub numele tatalui sau, Iosif.
Cei 144.000 sunt crestini (evrei sau pagâni crestinati). Ei umbla cu Christos (Apoc. 14:1) si au pe frunte numele Lui. In acest numar pot încapea cât de multi accepta conditiile puse de Christos, dar numai din ultima generatie. Pâna acum Ioan a auzit vorbindu-se despre ei, dar în v.9 îi vede si-i descrie.
O mare multime (v.9-17). Cele doua tablouri reprezintâ aceeasi multime a biruitorilor. In prima scena ei sunt înca pe pamânt, în a doua scena ei sunt în cer. In prima scena sunt înainte de timpul strâmtorarii, în aCei 144000 doua scena sunt tocmai iesiti din necazul cel mare. In prima scena se vorbeste despre ei în simboluri si în limbaj figurat, asa cum cere contextul simbolic al retinerii furtunii; In a doua scena se explica vorbirea simbolica: Israelul Iui Dumnezeu, cu cele 12 semintii, este explicat ca fiind o multime din orice neam si din orice semintie; daca în prima scena sunt numarati, în a doua scena ni se spune ca 
numarul lor real este atât de mare încât nimeni nu este tentat sa numere. In prima scena, nu sunt vazuti, ci doar se vorbeste despre ei; în a doua scena sunt vazuti si descrisi. In prima scena sunt pregatiti prin sigilare, în a doua scena sunt vrednici sa stea înaintea lui Dumnezeu pentruca si-au spalat hainele în sângele Mielului si sunt îmbracati în haine albe (neprihanirea vie a Domnului Christos).
Cineva i-a identificat (v.3-17). Unul dintre prezbiterii din jurul Tronului ne-a explicat suficient cine sunt acestia. Ei sunt cei care trec prin necazul cel mare, adica prin acel timp al judecatilor lui Dumnezeu neamestecate cu har, când va fi foamete si arsita si lacrimi (v. 14.16.17 comp. cu Apoc 16:8-9 si Is 49:10). Batrânul Ioan i-a privit si a vazut ca sunt oameni mântuiti, dar n-a putut raspunde batrânului ceresc pentruca, desi stia ca ei sunt din toate neamurile, nu stia exact cine sunt ei. Aici avem un raspuns precis. Ei sunt aceia care trec prin necazul cel mare. Astfel, a doua scena din cap.7 se alatura primei scene, raspunzând la întrebarea „
Cine poate sta în picioare în ziua aceea? Cine va putea vedea pe Christos revenind si sa reziste slavei aparitiei Lui ? Daca numai cei 144.000 pot cânta acea cântare a biruintei din cap. 14, ceea ce înseamna ca numai ei supravietuiesc celor 7 plagi si vad pe Christos venind si sunt transformati fara sa vada moartea; si daca gloata cea mare este multimea celor ce vin din necazul cel mare si pot sta înaintea lui Dumnezeu, nu exista decât o concluzie logica: cei 144.000 de israeliti simbolizeaza ostirea nenumarata a lui Christos din ultima generatie, care va da lupta cu „fiara” si va „zdrobi capul sarpelui”
Aceasta concluzire exegetica are si o aplicatie omiletica foarte practica. Nu este cazul sa fugim de darul biruintei si al desavârsitii morale pe care Dumnezeu vrea sa ni-l dea, prin credinta, asa cum ne ofera si iertarea, fara plata. Nu trebuie sa credem ca batalionul celor 144.000 reprezinta pe cei ce au fost în stare sa ia examenul spiritual cu nota 10, în timp ce lenesii care se straduiesc pentru nota cinci si-ar putea gasi loc într-o gloata nenumarata de credinciosi care n-au fost dispusi sa poarte crucea. Sunt multi, prea multi, care ar dori sa se asigure de iertare, de harul divin, fara a tânji dupa eliberarea de pacat.
Nu avem pretentia ca am explicat toate problemele acestui capitol. Am precizat doar câteva elemente principale.


    Pecetea a 7-a. Tacere in cer.
       Tacere în cer. Tensiunea dramatica creste pe masura ce Mielul ajunge la ruperea ultimei peceti a cartii. Daca acest document priveste realizarea rascumpararii, daca el trebuie sa stea ca martor la judecata, atunci se întelege ca deschiderea cartii înseamna inceputul celei de-a doua faze a judecatii, judecata mileniala (Apoc.20:4.11-15). Unii au interpretat aceasta tacere ca fiind o pauza dramatica între doua acte ale viziunii. Ea este drarnatica, într-adevar, dar nu doar în scenografia Apocalipsei, ci si în scenariul viitorului apropiat. Victorinus spunea ca desigilarea cartii introduce odihna vesnica în împaratia lui Christos. Dar aici nu este vorba de o tacere vesnica.
Inspiratia a facut o precizare care nu admite nici o explicatie vaga. Pauza cereasca are o durata foarte exacta de circa 
„jumatate de ora”. Ioan era în viziune la tronul lui Dumnezeu când s-a facut tacere. El era obisnuit sa auda încontinuu, „zi si noapte” (Apoc 4:8 b), cântarile de slava ale îngerilor. Dar s-a facut o pauza pe care el a masurat-o. Ce eveniment ar putea determina o asemenea, tacere masurata ? Pecetea a sasea se sfârsise cu semnele cosmice si asteptarea plina de groaza din „ziua aceea” a revenirii Domnului, dar aparitia Lui nu fusese descrisa. Iar începutul judecatii mileniale debuteaza cu o tacere masurata…
Daca în cer nu este niciodata tacere, deoarece prezenta îngerilor înseamna o continua proslavire a lui Dumnezeu, 
înseamna ca numai prin plecarea tuturor îngerilor din cer s-ar putea face, tacere. Ideea poate parea stranie si excentrica, dar Iisus ne-a spus ca va face exact acest lucru, când va veni spre pamânt: va goli cerul de îngeri si-i va lua pe toti cu Sine spre pamânt (Mat 25:31, Iuda 14). Acest eveniment, se întelege ca este prea mare pentru a încape într-o jumatate de ora, dupa cum si necazurile Bisericii de-a lungul secolelor au fost prea mari pentru a încapea în numai trei ani si jumatate. Daca aplicam însa si în acest amanunt semnificativ, principiul „o zi pentru un an” (Ez. 4:6 u.p.), vom ajunge la un rezultat foarte surprinzator. Daca o zi profetica înseamna un an istoric, atunci o ora profetica înseamna a 24 parte dintr-un an, adica 15 zile si câteva ore… In acest caz, „o jumatate de ora” profetica ar fi 7 zile si jumatate. Dar Ioan nu spune „jumatate de ora” ci „cam jumatate de ora”, deci de intentioneaza sapte zile in capat. Aceste sapte zile nu pot fi întâmplatoare aici, pentruca ne aflam la sfârsitul istoriei acestei lumi vechi care a inceput tot cu sapte zile; pentruca si la Potopul lui Noe au fost sapte zile de asteptare (Gen.7); pentruca Mielul a desigilat pecetea a saptea care inaugureaza (vorbind în limbajul unei cronologii aproximative) al saptelea mileniu al lumii: pentruca sigiliul Dumnezeului Creator de pe fruntea biruitorilor care pot sta în picioare în ziua ruperii celui de-al saptelea sigiliu al cartii, este sabatul zilei a saptea.Daca IisusCreatorul este Acelasi cu Iisus Rascumparatorull nu trebuie sa ne miram ca revenirea Lui, care va goli cerul de îngeri, ar avea loc într-un sabat, asa cum si aceasta aparitie a Lui în viziune a onorat aceeasi zi domneasca. Pentruca poporul lui Dumnezeu va fi persecutat si condamnat tocmai pentru pastrarea acestui sabat considerat învechit si care se opune inovatiilor slabanoage ale traditiilor omenesti, nu este de mirare ca Iisus alege sa vina în apararea lor într-un sabat.
         Multe atacuri ale vrajmasilor împotriva israelitilor din antichitate au avut loc în sabat. fagânii an speculat aceasta „slabiciune” a iudeilor si au intrat cu sabia in ziua pacii. Nu stim ce zi vor alege pentru ultimul atac împotriva Israelului lui Dumnezeu, dar stim ca va interveni la timp si putem întelege ca ziua în care Mântuitorul va apare pe nori împlinindu-Si promisiunea, va fi un sabat si ca urmatorul sabat va fi prima zi din cer. Venirea lui Iisus spre pamânt nu are nevoie de timp; chiar si îngerii pot calatori cu viteze care întrec orice imaginatie. De aceea nu este nevoie sa ne închipuim ca ar fi necesare trei zile dus si trei zile întors. Totul se va desfasura în favoarea omului: norul Slavei va putea veni spre pamânt în câteva clipe, va întârzia în atmosfera noastra o zi, facandu-se vizibil de pe toate continentele, dupa care — împreuna cu multimea dreptilor înviati sau vii— va calatori o saptamâna pâna la portile Noului Ierusalim.
Contrar parerii populare, când Iisus va veni îi va lua pe credinciosii Lui la cer, în „
casa Tatalui” (Ioan 14:1-3). Ei vor domni cu Christos, într-adevar, dar Apocalipsa nu spune ca vor domni pe pamânt în timpul mileniului, ci vor domni cu Christos. Ellen White a vazut într-o viziune calatoria astrala a poporului lui Dumnezeu, de la pamânt la cer, timp de sapte zile (Exp.& Viz. 25-26). Descriind ceea ce a vazut în acea viziune, ea nu arata nicaieri vreo legatura cu profetia din Apoc.8:1, ceea ce este si mai interesant. Calatoria de o saptamâna nu este necesara din punct de vedere al distantelor, ci ea face parte din rasplatirea mântuitilor. Pentru a da cât mai multa importanta întâlnirii cu Iisus si a face ca bucuria „întoarcerii acasa” sa fie cât mai mare. Pentru a observa, între, timp, minunile universului creat de Christos, Domnul.
Sabatul si revenirea lui Iisus sunt realitatile cele mai straine de crestinismul actual. Ele sunt de nedespartit, deoarece ne descopera pe Acela care este Alfa si Omega pentru noi, Creatorul si Eliberatorul nostru. Dar crestinii au aruncat sabatul la spate ca fiind prea vechi si au exilat Parusia (Adventul, Revenirea) Lui într-un viitor nedefinit si nedorit. Este interesant ca Biblia numeste ambele zile, (sabatul si ziua revenirii) ca fiind „ziua Domnului”. Ambele reprezinta un timp în care nu se mai poate face nimic, un timp în care este lasat numai Dumnezeu sa actioneze. Una aduce odihna saptamânala, cealalta aduce odihna vesnica inaugurata de domnia mileniala.
La prima vedere, cititorul obisnuit are impresia ca scena descrisa în cap.8:2 etc. face parte din pecetea a saptea. Dar toate scenele care urmeaza se refera la timpul unor judecati preliminare ale lui Dumnezeu, timp care se încheie cu împaratia mileniala a lui Iisus. Aceasta arata ca cele sapte trâmbite si implicit viziunea de fond prin care sunt introduse în cap.8:2-6, sunt paralele cu cele 7 peceti sau, oricum, sunt anterioare chiar si celor sapte plagi finale. Impartirea in capitole reflecta parerea unor invatati medievali (care au facut aceasta divizare si numerotare pentru înlesnirea studiului) si nu reprezinta intentia autorilor Bibliei. Ioan a vazut scenele în mod succesiv si le introduce, de regula, cu cuvintele „
si am vazut„, dar aceasta nu înseamna ca acel „si” leaga scenele profetice in aplicatia cronologica. Adesea, prepozitia (kai = si) este redata de traducatori cu „apoi” sau „dupa aceea”, , ceea ce este la fel de corect în greaca Noului Testament (De exemplu, cap. 12 este introdus prin cuvintele „kai semeion mega ofthe = si un mare semn s-a aratat. Aceasta nu înseamna ca evenimentele prevazute în cap. 12 urmeaza dupa cele prevazute de finalul cap. 11). Se pare ca teologii (aproape în unanimitate) prefera aceasta divizare a textului, deoarece acea tacere de numai „aproape jumatate de ceas” nu le spune mare lucru, sau nu are o greutate finala. Aceasta tacere, într-adevar, asteapta ceva, dar nu trîmbitele unei noi istorii a razboaielor si nenorocirilor. Este de mirare ca lucrul acesta nu este observat.

 

 

Apocalipsa – o carte cu sapte peceti?

 

În capitolul 5 este relatat mai întâi despre cartea tainică din mâna Celui ce şade pe scaunul de domnie, care era pecetluită cu şapte peceţi. „Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: ,Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile? şi nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ , nici sub pământ , care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea . ” (5, 2-3).

Această desfăşurare ne este prezentată în faţa ochilor ca într-o dramă cu diferite roluri, care ne face să înţelegem totul mai bine. Ioan plângea pentru că nu era nimeni nici în cer şi nici pe pământ , sau sub pământ , ca să deschidă cartea. Apoi a aflat că există totuşi Unul: „Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei. şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii, şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea jungheat, şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. El a venit, şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie . ” (5, 5-7). Mielul, nu Leul, a luat cartea pentru că această desfăşurare are loc încă în timpul harului pentru Biserica nou-testamentară. Pe de-o parte Îl vedem aici pe Fiul lui Dumnezeu prezentat ca Leul din seminţia lui David, care Îl ilustrează ca împărat. Pe de altă parte Ioan L-a văzut pe El ca Miel, prin care El este simbolizat ca Răscumpărător în relaţia Sa cu cei răscumpăraţi. Numai Mielul lui Dumnezeu care ne-a răscumpărat este vrednic să ia această carte, să rupă peceţile şi să descopere tainele din ea.

 Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă, şi ziceau: ,Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost jungheat, şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ ! ” (5, 8-10).

Nu este adevărat că doar unii au fost chemaţi pentru slujba preoţească într-o biserică oficială, ci toţi răscumpăraţii sunt aleşi de Dumnezeu, cum este scris: „… şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său … ” (cap. 1, 6) „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui ” (1. Pet. 2, 9a).

Cele patru făpturi dinaintea scaunului de domnie au o sarcină deosebită în legătură cu Biserica răscumpărată. După cum vom vedea, ele vor mai fi amintite numai la deschiderea primelor patru peceţi, însă nu mai sunt amintite în ultimele trei peceţi. şi cei patru călăreţi sunt arătaţi numai în primele patru peceţi şi nu în ultimele trei. Învăţătorii biblici văd în unanimitate în cei douăzeci şi patru de bătrâni pe cei douăsprezece patriarhi ai Vechiului legământ şi pe cei douăsprezece apostoli ca reprezentanţii Bisericii noutestamentare. Aici se face de cunoscut că este vorba despre credincioşii dintre naţiuni şi din cele douăsprezece seminţii ale Israelului, cu privire la domnia împărătească. De aceea nu este vorba în contextul acesta despre răpire şi despre cina nunţii din ceruri, ci despre domnia împărătească de pe pământ .

Cetele cereşti au intrat în această laudă cu zecile de mii ori zece mii şi mii de mii, cum nu s-a mai văzut aşa ceva până atunci. Ei strigă: „‘Vrednic este Mielul, care a fost jungheat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!’ şi pe toate făpturile, care sunt în cer, pe pământ , sub pământ , pe mare, şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând : ‘A Celui ce şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor! ’” (5, 12-13).

De aici se vede clar că la desăvârşirea şi împlinirea planului de mântuire dumnezeiesc este cuprinsă toată creaţiunea, care va începe să aducă slavă. Atunci toată creaţiunea va fi eliberată şi răscumpărată de deşertăciunea sub care suspină (Rom. 8, 19-25). Noi nici nu putem să ne închipuim cu câtă uşurare va respira atunci tot universul, când totul va fi reaşezat de Dumnezeu în făgaşul care îi revine, şi Îi va aduce atunci lauda universală.

Charles H. Spurgeon – Ați biruit pe Cel Rău

Sunt răspândite printre oameni multe chipuri ale diavolului, însă unele din aceste chipuri sunt greşite, tocmai din pricină că Vrăjmaşul ia felurite înfăţişări. El este ca un cameleon, care-şi schimbă culoarea după lumina în care se găseşte; sau este ca Proteus, care ia faţa potrivită cu fiecare scop pe care-l urmăreşte. Un tânăr a biruit pe Demonul Albastru, care ţine pe oameni în îndoială şi deznădejde, în nesiguranţă şi şovăiri. Lui i-ai fost supus când te gândeai că nu poţi să crezi. Te temeai că nu vei fi niciodată mântuit şi fericit. Scriai atunci cuvinte împotriva ta însuţi. Dar acum, prin credinţa simplă şi copilărească în Isus, ai biruit pe acest demon. Tu ştii acum în Cine crezi şi eşti încredinţat că El are putere să păzească până în ziua aceea ce I-ai încredinţat (2 Timotei 1:12). Ai biruit pe acest duh rău al îndoielii, dar el poate să vină iarăşi – mai ales când treburile nu-ţi merg, când ficatul nu-ţi este tocmai bine şi aşa mai departe – dar, datorită harului lui Dumnezeu, nu va izbuti să-ţi pună iarăşi vechile cătuşe.

Este apoi demonul acela care mănâncă ţărână şi despre care nu putem să vorbim niciodată prea rău: Demonul Galben al Mamonei şi al nedreptăţii: iubirea de aur şi argint. Parcă-l văd cum râde de cuvintele scrise deasupra lucrurilor pământeşti: „Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el” (Psalmul 24:1), fiindcă socoate că el ştie mai bine cum stau lucrurile. El gândeşte că toate sunt ale lui, aşa cum de mult zicea către Fiul lui Dumnezeu: „Toate acestea Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie” (Matei 4:9). Ce de şiretlicuri şi de lovituri sunt folosite în zilele noastre în afaceri, din iubire de bani! Din nefericire, pentru unii a ajuns un obicei să spună că 2 x 3 = 7 şi cumpărătorii ştiu aceasta. „Aşa este” zic şi alţii „şi aşa vom socoti şi noi mărfurile noastre”. Aşa ajung să potrivească unele cu altele. Dar adevăratul creştin, omul care este tare în Domnul şi care are Cuvântul rămânând în el, dispreţuieşte un astfel de negoţ. Pot să zică ceilalţi: „Trebuie să trăim”, căci el răspunde: „Da, dar trebuie să şi murim şi să ne înfăţişăm înaintea Judecătorului”. El este hotărât să nu-ţi piardă sufletul umblând după bogăţii, chiar dacă pentru aceasta nu ajunge un mare negustor. O, tinere, de ai fi ajuns să biruieşti pe acest vrăjmaş rău! Sunt mulţi oameni care au ajuns să aibă peri albi, dar tot n-au început această luptă. Cât sunt de vrednici de plâns!

Despre o altă faţă a Vrăjmaşului abia în şoaptă se cutează a se vorbi – dar cât de greu îi este unui tânăr să biruiască pe demonul care are acest chip – vreau să zic despre Madam’ Desfrânata, acea persoană sclipitoare, dar murdară, de care muţi se lasă înşelaţi. Solomon vorbeşte despre o astfel de femeie, pe la uşa căreia creştinul tare în credinţă trece fără să se oprească, astupându-şi urechile să n-audă glasul ei de sirenă. El fuge de poftele tinereţii, care se luptă împotriva sufletului şi își păstrează trupul şi sufletul pentru Domnul, care le-a cumpărat cu sângele Său scump.

Tinere, dacă eşti tare în Domnul şi ai biruit pe Cel Rău, atunci ai biruit, precum nădăjduiesc, şi pe Demonul Mândriei şi te sileşti să umbli merit înaintea Dumnezeului tău. Nu este aşa că tu ai lepădat orice sentiment de încredere în meritele tale? Eşti departe de orice formă a laudei de sine, stai smerit la piciorul crucii şi slăveşti pe Acela care te-a scăpat de mânia viitoare.

Trag nădejde, de asemenea, că ai încetat de a mai fi supus Demonului Modei. Sunt oameni care socotesc mult mai rău lucru să nu fie la modă decât să nu fie creştini. A nu fi creştin este în ochii lor o învinuire aşa de obişnuită că o poartă bucuroşi; a li se spune însă că nu sunt la modă sau că sunt de modă veche li se pare ceva îngrozitor. Cât de stăpâniţi de modă sunt tinerii! Numai cine este tare în Domnul şi are în el Cuvântul lui Dumnezeu va birui pe Cel Rău, va face ce este drept şi va fi găsit credincios între necredincioşi.

Fireşte că, pentru anumite stări, se cer anumite daruri şi talente; este însă o regulă fără abatere şi anume că orice copil al lui Dumnezeu poate fi folositor în casa lui Dumnezeu. Domnul na-re nici un slujitor pentru care să nu fi rânduit o slujire. Să ne închipuim că eşti tare în Domnul şi că prin puterea dată ţie, eşti în stare să faci o lucrare de răspândire a Evangheliei; atunci puterile puse în tine prin Isus Hristos: credinţa, iubirea, răbdarea, te vor face cu atât mai destoinic pentru lucrarea sfântă. (…)

„Aţi biruit pe Cel Rău”. Cine a dat odată diavolului o lovitură în faţă, n-are să se mai teamă de oameni. Dacă ai stat odată în faţa unei ispite mari şi ai biruit, poţi să te uiţi după aceea cu zâmbet la toţi potrivnicii mici care te atacă. Deprinderea cu luptele lăuntrice ajută pe tânăr să ajungă bărbat şi face din el un creştin plin de putere. Prin puterea harului, tu ai biruit pe Satan; nu este oare nădejde ca şi în şcoala de duminică, în care înveţi pe alţii, Vrăjmaşul cel rău să fie biruit şi în inimile băieţilor şi fetelor? Pentru beţivul cu care ai vorbit acum de curând este iarăşi nădejde; de ce n-ar birui şi el pe Cel Rău? Mai înainte ai fost destul de slab, dar Dumnezeu te-a întărit; să nu poată El să facă şi cu alţii ce a făcut cu tine? „După ce am fost mântuit” zicea cineva „nu m-am îndoit de mântuirea nimănui”. Faptul că tu ai fost în stare să câştigi biruinţa într-o luptă grea ar trebui să-ţi dea curaj în toate cazurile.

Îndemn pe orice tânăr care s-a întors la Dumnezeu, să se predea în totul Domnului Isus. Iată un lucru pentru care nu este nevoie să vă înduplec şi nici nu voi face aceasta; însă, aş vrea să vă rog să staţi o clipă liniştiţi şi să cugetaţi astfel: „Mă număr printre cei credincioşi; de curând am mers la Masa Domnului; ştiu că sunt ales de Dumnezeu, cumpărat cu scumpul sânge al lui Isus Hristos; ştiu că m-am despărţit de lume şi că sunt rânduit pentru o viaţă fără sfârşit, fericită; dar trăiesc eu oare potrivit cu această viaţă?” După o gândire mai adâncă, vei ajunge la această concluzie: „Din nefericire, nu! Slujesc lui Dumnezeu în felul meu, dar nu din toată inima, din tot sufletul şi cu toate puterile, aşa cum s-ar cuveni. Cum stau în ce priveşte timpul meu? Cum stau lucrurile în ce priveşte darurile şi talentele mele? Dau eu lui Hristos floarea şi puterea vieţii mele? Aşa ar trebui să fie: ar trebui să fiu întru totul al lui Hristos, nu părăsindu-mi ocupaţia, ci lucrând în ea ca pentru Domnul, iar venitul ei întrebuinţându-l ca un ispravnic al lui Hristos. Ar trebui să trăiesc acum pentru slava Lui, nu pentru mine însumi”. Dacă de aici înainte nici o picătură de sânge din vinele tale, nici un fir de păr din capul tău, nici un ban din punga ta, nici un cuvânt de pe limba ta, nici un gând din inima ta, nu vei lăsa să fie decât ale Domnului, lucrul acesta ar fi o mare bucurie.

Dacă vine la tine cineva care caută de lucru, îl întrebi neapărat ce profesie are. Dacă îţi răspunde că este zugrav sau tâmplar, poate că-i vei da ceva de lucru; dacă însă îţi răspunde că este „de toate”, înţelegi atunci că nu se pricepe la nimic. Tot aşa există un soi de cârpaci duhovniceşti, care cred că pot să facă de toate în biserică, dar nu fac nimic. Ce poţi să faci? Care este chemarea ta? Eşti învăţător în şcoala duminicală? Împarţi tractate? Nu pierde vremea, ci spune: „La aceasta mă simt chemat şi, prin harul Domnului, mă voi dărui acestei chemări cu hotărârea de a-mi face lucrarea cât mai bine. Dacă iau asupra-mi un grup de copii în şcoala de duminică, o fac cu gândul de a fi un învăţător cât se poate de destoinic”. Ar fi o mare binecuvântare pentru biserici, dacă mulţi s-ar apuca de lucru cu astfel de hotărâri.

Mulţi din cei ce ar trebui să vestească Cuvântul stau deoparte. Apucându-se cineva să vestească Cuvântul, n-are să se aştepte ca, prin aceasta, să ajunge la bogăţii pământeşti. Cine este stăpânit de astfel de gânduri, să se apuce mai bine să spargă pietre, fiindcă lucrul acesta va fi mai bine plătit. Dacă gândeşti că, apucându-te să vesteşti Cuvântul, ai să duci o viaţă uşoară, mai bine ai încerca să calci struguri în teasc, fiindcă lucrul acesta este o jucărie în comparaţie cu viaţa unui conştiincios vestitor al Cuvântului. Însă acela care are darul de a vorbi şi poate să fie de folos ascultătorilor, ar trebui să se gândească dacă nu ar fi bine să se apuce de această lucrare. Ce frumos este când zice Domnul: „Puneţi-mi deoparte de Barnaba şi pe Saul”. Fereşte-te să nu cumva să dai înapoi când Dumnezeu vrea să te aibă! Poate că această carte va cădea în mâna unui tânăr care vrea să devină vestitor al Cuvântului între păgâni. „V-am scris, tinerilor, pentru că sunteţi tari şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi, şi aţi biruit pe Cel Rău” ni se spune la 1 Ioan 2:14. De astfel de tineri avem nevoie. Aceia însă care sunt slabi, ar face mai bine să rămână încă un timp acasă pentru a se întări. Aceia în care Cuvântul lui Dumnezeu nu rămâne încă, aveţi nevoie să învăţaţi lucrurile începătoare ale credinţei. Nu voi sunteţi oamenii pe care-i dorim. Însă aceia care sunteţi destul de tari ca să puteţi îndrăzni să faceţi ceva pentru Domnul Isus, care aveţi dorinţa şi priceperea duhovnicească spre a cuteza să biruiţi în voi pe Cel Rău, sunteţi potriviţi pentru lupta dinafară împotriva lui Satan, fie în cetăţile păgânismului, fie în alte locuri unde dăinuie întunericul religios şi intoleranţa. Voi, oamenii aleşi din adunare, voi sunteţi aceia care puteţi să mergeţi şi să lucraţi. Gândiţi-vă la acest lucru înainte de a merge la culcare; iar Domnul să vă facă să ieşiţi din rânduri cu cuvintele: „Iată-mă, trimite-mă!”

Este bine să fii mereu plin de râvnă pentru un lucru bun. Să uităm ce este înapoia noastră şi să ne avântăm spre ceea ce este înaintea noastră. Ce mult ar câştiga lucrul Evangheliei dacă toţi negustorii creştini ar face tot ce ar putea, dând, potrivit cu averea lor, pentru lucrarea Domnului. Este o binecuvântare pentru un tânăr dacă îşi începe lucrul lui cu hotărârea de a da pentru Domnul măcar a zecea parte din câştig. Este foarte bun obiceiul ca, în fiecare săptămână, să pui deoparte ceva pentru Domnul; atunci, în loc să dai din buzunarul tău, vei da dintr-al Lui. Faceţi acest lucru, tinerilor, care începeţi să aveţi câştigul vostru; iar voi, femeilor, ajutaţi în aceasta pe bărbaţii voştri! Voi, tinerilor, care, ca salariaţi, aveţi venitul vostru fix, puneţi în mod regulat din el ceva deoparte pentru Domnul şi folosiţi-l pentru lucrarea de răspândire a Evangheliei, în patrie şi oriunde! Să nu gândiţi însă că, dacă daţi daruri, nu mai trebuie să lucraţi şi voi înşivă ceva. Daţi-vă pe voi înşivă lui Hristos, cu toată fiinţa şi cu toată puterea voastră, cunoscându-vă bine ţinta, şi fără gânduri necurate!

(Fragmente din volumul lui Charles H. Spurgeon – A Good Start. A Book for Young Men and Young Women. Volumul a fost tradus în limba română de Teodor Popescu, având titlul Fiţi tari în Domnul. O carte pentru toţi, îndeosebi pentru tineret, şi a apărut la Tipografia Cartea de Aur, fiind republicat de Editura Stephanus.)

Păcatul de neiertat

Păcatul de neiertatBy Joe Crews 

Introducere

Cele mai teribile cuvinte rostite vreodată de către Domnul Isus se leagă de groaznica posibilitate de a comite păcatul de neiertat. El a spus, “De aceea vă spun: Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată.” Matei 12:31. Nimeni nu poate înţelege greşit mesajul acestor versete. Există un păcat care duce la moarte. Un bărbat sau o femeie poate depăşi o linie care desparte îndurarea lui Dumnezeu de mânia Lui şi să nu reuşească să se mai întoarcă. Aceste cuvinte înfiorătoare ale Domnului nostru stau într-un contrast izbitor cu rostirile Lui obişnuite, pline de iubire. Din acest motiv, dacă nu pentru un altul, ele ar trebui cercetate cu multă atenţie.

Care este acest păcat pe care Cerul îl consideră atât de teribil şi abominabil? De ce Se va purta Dumnezeu atât de aspru cu cei care se fac vinovaţi de acest păcat? După mintea omului, multe fapte crude şi stricate ar intra în această categorie, dar pe care din ele ar considera-o Dumnezeu atât de oribilă şi hidoasă încât să nu mai poată fi iertată? Uneori, ne întâlnim cu cineva care îşi pune întrebarea dacă nu cumva a comis acest păcat. I se pare că rugăciunile lui nu trec de tavan şi nu simte nicio speranţă de iertare de la Dumnezeu. Cu toate acestea, nu poate identifica niciun anume păcat care să-l fi despărţit de nădejdea mântuirii. Cum ar putea şti dacă a comis păcatul de neiertat? Poate cineva să ştie asta?

Înainte ca să răspundem la toate întrebările tulburătoare cu privire la păcatul de neiertat, trebuie să recunoaştem un adevăr frumos. Îi slujim unui Dumnezeu de o iubire şi o compasiune fără margini. Nu este voia Lui ca să se piardă cineva. A luat măsuri prin Cuvântul Său ca orice suflet să fie curăţit şi sfinţit. Incredibila făgăduinţă din 1 Ioan 1:9 este valabilă în dreptul oricărui bărbat, femeie sau copil din lumea de astăzi: “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.”

Cu condiţia unei mărturisiri sincere, Dumnezeu promite să ierte orice păcat, indiferent de natura lui. “Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna.” Isaia 1:18. Ce asigurare deosebită pentru cei care au călcat fiecare poruncă a lui Dumnezeu şi lege a oamenilor în degradarea lor sălbatică. Dumnezeu încă îi mai iubeşte! Nu există nicio vină prea mare ca El să nu o poată şterge. El aşteaptă cu braţele întinse să primească pe oricine care face primul pas către iertarea şi îndurarea Lui.

Un astfel de tablou al lui Dumnezeu pare total contrar cuvintelor Domnului Isus din Matei 12:31, 32. Dacă Tatăl este atât de binevoitor să ierte şi să mântuiască, atunci cum de mai există un păcat de neiertat? Răspunsul este simplu. Acest păcat nu se iartă niciodată pentru că nu se mărturiseşte niciodată. Păcătosul nu se pocăieşte de el. Dumnezeu nu le va acorda cu sila iertarea păcătoşilor. Ei trebuie să se pocăiască şi să mărturisească. Chiar frumoasa făgăduinţă din 1 Ioan 1:9 conţine acel mic cuvânt plin de înţeles “dacă” – “dacă ne mărturisim păcatele. …” Pe temeiul autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu, putem fi siguri că fiecare păcat va fi iertat, dacă este mărturisit cu credinţă şi pocăinţă. S-au emis mai multe păreri cu privire la faptul că acest unic păcat nu se mărturiseşte niciodată. Unii consideră că se referă la sinucidere; alţii că trebuie să fie vreo imoralitate teribilă sau blestemarea Duhului Sfânt.

Un lucru este sigur – este un păcat! Acesta este un bun punct de plecare, deoarece Biblia ne dă o definiţie simplă a acestui cuvânt urât “păcat”. “Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.” 1 Ioan 3:4. Apostolul Pavel lărgeşte această declaraţie, afirmând că păcatul este călcarea legii Celor Zece Porunci. “Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: “Să nu pofteşti!” Romani 7:7.

Păcatul de neiertat nu numai că are de a face cu călcarea legii morale a lui Dumnezeu, dar este şi o ofensă adusă Duhului Sfânt. Natura acestei ofense se leagă strâns de calităţile de bază ale Duhului Sfânt. Domnul Isus a declarat, “Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” Ioan 14:26. Pe lângă faptul că ne învaţă toate lucrurile, Domnul Isus ne arată că Duhul “are să vă călăuzească în tot adevărul.” Ioan 16:13. Oricine a studiat Cuvântul, a trăit probabil această influenţă călăuzitoare a Duhului Sfânt care l-a învăţat. Adevărul Bibliei nu poate fi înţeles fără lumina Duhului lui Dumnezeu.

A treia misiune a Duhului Sfânt este să convingă de păcat. Isus a declarat, “Totuşi, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite. Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.” Ioan 16:7, 8. Lucrarea deosebită a Duhului este de a ne mustra sau de a ne convinge de păcat. Când se comit greşeli, conştiinţa este mustrată de un simţământ al vinei. Vă rog să reţineţi că atâta timp cât Îi îngăduim Duhului Sfânt să ne înveţe, să ne călăuzească şi să ne convingă de păcat, nu putem fi vinovaţi de a fi comis păcatul de neiertat. Dar să presupunem că refuzăm să recunoaştem aceste trei lucrări ale Duhului Sfânt în propria noastră experienţă cu Dumnezeu? Atunci oamenii se apropie de parametrii de moarte ai celui mai grav păcat comis.

Este uimitor să studiem apariţia acestui păcat în raportul Bibliei. Într-o ocazie, practic toată lumea depăşise acest punct de neîntoarcere. Atunci Domnul a zis: “Duhul Meu nu va rămâne pururea în om, căci şi omul nu este decât carne păcătoasă: totuşi zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani.” Geneza 6:3. Aici Dumnezeu vorbeşte despre lumea antediluviană care a pierit prin potop. Timp de peste o sută de ani, Duhul Sfânt a mijlocit la inima acelei generaţii rele prin predicarea lui Noe. Deşi chiar întocmirile inimii lor erau tot timpul rele, o mică rămăşiţă de opt persoane a răspuns îndemnurilor Duhului şi a intrat în arcă. Tot restul oamenilor a fost măturat de apele învolburate care au acoperit fiecare centimetru din suprafaţa pământului. După ani de lupte răbdătoare, Duhul S-a retras lăsând-i pe aceşti încăpăţânaţi împotrivitori în soarta pe care şi-o aleseseră.

S-ar putea oare să se întâmple la fel din nou? Există o paralelă uimitoare între zilele lui Noe şi astăzi. Isus a declarat, “Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului.” Luca 17:26. Aceleaşi abuzuri grosolane se comit chiar acum în toate marile oraşe din lume. Stricăciuni de cea mai joasă speţă încă marchează mersul inuman al fiecărei naţiuni de sub soare. De ce a refuzat marea majoritate a oamenilor antediluvieni să urce în arca sigură? Practic mulţi dintre ei l-au ajutat pe Noe să-şi construiască uriaşa barcă. Duhul Sfânt i-a îndemnat cu putere, dar ei n-au vrut să asculte mesajul. În cele din urmă, Dumnezeu a declarat, “Lasă-i în pace. Duhul Meu nu Se va mai lupta cu ei.”

Va mai fi un alt potop? S-ar putea, dar va fi un potop de foc, care va distruge complet această planetă şi tot ce cuprinde ea. Cum răspunde lumea la apelul lui Dumnezeu de a intra în arcă pentru ocrotire şi siguranţă? Acelaşi Duh îndeamnă şi astăzi; o solie asemănătoare de despărţire şi reînviorare se dă şi astăzi, iar Duhul lui Dumnezeu este tratat exact ca în zilele lui Noe.

 

Insultând Duhul Sfânt

Am citit în Biblie că oamenii pot trata Duhul Sfânt în trei moduri. Mai întâi de toate, în Efeseni 4:30: “Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.” Observaţi că oamenii pot întrista Duhul Sfânt, iar Biblia declară că aşa va fi în aceste ultime zile.

Ce altceva Îi mai fac ei reprezentantului personal al lui Dumnezeu? În Evrei 10:29 ni se spune că oamenii vor dispreţui Duhul Sfânt. “Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului?” Gândiţi-vă numai! Ei Îl vor dispreţui, “batjocori” în ediţia românească pe Duhul Sfânt. Şi să mai citim un text. Este din Fapte 7:51: “Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi.” Iată deci că oamenii vor face trei lucruri prin care să insulte Duhul Sfânt: Îl întristează, Îl dispreţuiesc (batjocoresc) şi I se împotrivesc Lui aşa cum au făcut-o în zilele lui Noe.

Ce efect are toată această răzvrătire împotriva Duhului asupra celui care face aşa? Aproape imperceptibil, conştiinţa se şterge, iar inima se împietreşte. De fapt, iată de ce se consideră un păcat teribil. Uneori, oamenii zic, “Nu înţeleg de ce consideră Dumnezeu asta ca fiind cel mai mare rău”. Vă spun eu de ce: deoarece Duhul Sfânt este singura cale prin care Dumnezeu poate să ajungă la cineva. Nu există nicio altă cale prin care Dumnezeu să salveze pe cineva decât prin Duhul Sfânt. Aceasta este calea prin care suntem duşi la pocăinţă. Dacă nu avem Duhul Sfânt, nu mai avem nicio speranţă.

Asemenea unui om pe mare care se îneacă singur, iar cineva îi aruncă un colac de salvare. Dacă omul va vrea să se prindă de acel colac de salvare, va fi salvat, dar dacă va refuza să se agaţe de unica legătură spre mal, va pieri fără nădejde. În acelaşi mod, ne aflăm în lumea aceasta, iar singurul mod prin care Dumnezeu poate ajunge la noi este prin Duhul Sfânt. Dacă respingem acest Duh şi refuzăm să ascultăm de El, Dumnezeu va fi nevoit să ne lase în pace şi să ne pierdem. De aceea, David era atât de preocupat în rugăciunea pocăinţei lui. În timp ce îşi revărsa sufletul înaintea lui Dumnezeu în Psalmul 51, David zicea, “Nu mă lepăda de la Faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt.” Versetul 11. El şi-a dat seama că dacă Dumnezeu lua de la el Duhul Sfânt, el era pierdut. Era lăsat singur fără nicio cale de a fi salvat. Şi de aceea Domnul Isus a declarat că acesta este păcatul de neiertat. Când tu însuţi te îndepărtezi şi refuzi să asculţi de Duhul Sfânt, nu mai ai nicio speranţă.

 

Trei căi prin care să jigneşti Duhul Sfânt

Am notat mai jos trei căi prin care oamenii pot să comită acest păcat. Primul mod este ca cineva doar să zică, “Nu vreau să fiu mântuit; nu vreau să fiu deranjat cu Dumnezeu şi cu Biblia.” Din când în când veţi găsi o astfel de persoană. Mă bucur să vă zic că aceasta nu se întâmplă prea des. Majoritatea oamenilor chiar vor să fie mântuiţi, dar din când în când veţi da peste unii care pur şi simplu nu-i interesează. Sunt perfect de mulţumiţi cu lumea lor materială a poftelor. Urmăriţi ce zice în Proverbele 28:13: “Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare.” Cei care nu vor să renunţe la păcatele lor se vor convinge în cele din urmă că sunt fericiţi fără Hristos. În final nu vor mai simţi nicio mustrare de păcar, iar Duhul Sfânt îi va părăsi.

Al doilea grup care este atât de vulnerabil faţă de acest păcat ajunge la aceeaşi stare de respingere pe o altă cale. Ei chiar vor să fie mântuiţi şi le vor spune tuturor că cea mai mare prioritate a lor de viitor este să se împace cu Dumnezeu. Din nefericire, această clasă tot aşteaptă cea mai potrivită ocazie să păşească pe calea unei predări totale. Cu cele mai bune intenţii, ei îngăduie să le scape ocaziile de aur, până ce voinţa lor ajunge paralizată de nehotărâre. Astfel de oameni mai vorbesc despre cum să-L urmeze pe Domnul Hristos tot timpul, dar capacitatea lor de a acţiona s-a distrus prin amânare. În final, ei amână prea mult şi depăşesc punctul de unde nu se mai pot întoarce.

Fără îndoială, grupul cel mai mare de păcătoşi de neiertat se află în cel de-al treilea grup despre care aş dori să vă vorbesc. Destul de ciudat, s-ar părea că aceşti oameni arată a fi cei mai nepotriviţi în a comite vreodată păcatul de neiertat. Sunt membri în biserică – poate chiar stâlpi în adunare. Vă şochează? De ce s-ar afla aceşti creştini într-un pericol mai mare faţă de acest păcat decât celelalte două grupe? Deoarece nu înţeleg că trebuie să creşti în adevăr. Milioane de creştini stau în biserică destul de confortabil, complăcându-se în ideea că sunt mântuiţi. Se simt absolut în siguranţă prin faptul că se conformează unei biserici şi nu-şi dau seama că botezul este doar începutul unei experienţe lungi de creştere.

Psalmistul declara: “Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea.” Psalmii 119:105. Cu cât înaintăm în cunoaşterea Bibliei, ni se descoperă mai mult adevăr şi vom da o mai mare socoteală înaintea lui Dumnezeu. El nu a descoperit niciodată tot adevărul cuiva cu o ocazie. O candelă dă lumină atât cât să vezi ca să nu te împiedici. Când facem un pas, ni se mai descoperă altul. Pe măsură ce ajungem să creştem în cunoştinţă şi putere de sfinţire, Dumnezeu ne cere să păşim înainte pe măsură ce ni se descoperă lumina adevărului.

 

Conştiinţa marcată de neascultare

Să presupunem acum că văd lumina din candela Cuvântului lui Dumnezeu, dar refuz să ascult. Să zicem că Duhul Sfânt m-a convins de păcat şi înţeleg perfect ce cere El de la mine, dar este incomod şi nepopular. Ce se întâmplă dacă nu iau în seamă lumina şi resping adevărul pe care mi l-a descoperit Duhul – din orice motiv ar fi? Desigur, Duhul continuă să vorbească şi pentru un timp, se dă o luptă în conştiinţa mea. Mă simt nenorocit şi vinovat. Zilele trec, chiar lunile, în timp ce eu continui să calc pe convingerea a ceea ce este drept. Treptat, conştiinţa începe să se adapteze la ceea ce se face în corpul fizic. Încet simţămintele de vinovăţie se potolesc, iar faptele de neascultare mi se par din ce în ce mai puţin grave.

În cele din urmă, adevărul care mi se părea atât de clar şi necomplicat la început se transformă într-un morman de nesiguranţă. Izbucnesc raţionalizări care să îndreptăţească neascultarea şi primele convingeri de păcat se şterg. Viaţa este aproape tot atât de confortabilă cum era înainte ca să apară lumina. Ce s-a întâmplat? Am păcătuit împotriva Duhului Sfânt şi şi ne afundăm în starea păcatului de neiertat.

Vedeţi, acest păcat de moarte nu este o anume faptă care poate fi izolată şi numită. Poate fi orice păcat care este nutrit, deşi avem lumină şi cunoştinţă. De fapt, este o stare de sensibilitate tocită produsă de o continuă neascultare faţă de un adevăr recunoscut. Reacţia s-ar putea asemăna cu ignorarea ceasului deşteptător. Conştiinţa devine din ce în ce mai tolerantă cu sunetul de amintire a nelegiuirii încât, în cele din urmă, nu mai recunoaşte acul nebinevenit al convingerii de păcat. Asemenea ceasului, care se opreşte din sunat, la fel, nimeni nu mai ascultă.

Începeţi să vedeţi că totul depinde de ceea ce facem cu adevărul? Iacov scria, “Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!” Iacov 4:17. Nu contează nici cât o iotă dacă suntem bogaţi sau săraci, catolici sau evrei sau protestanţi; problema este dacă acţionăm în conformitate cu ceea ce ştim. Domnul Isus a vorbit pe larg despre acest principiu crucial. El a zis, “Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum n-au nicio dezvinovăţire pentru păcatul lor.” Ioan 15:22. Atunci cine trebuie să dea socoteală şi cine este acuzat înaintea lui Dumnezeu? Cei care au fost luminaţi de Duhul Sfânt din Cuvânt. Sufletele sincere care sunt credincioase adevărului pe care îl cunosc, fie el cât de mult sau cât de puţin, vor fi primite. Se va socoti păcat doar în dreptul acelora care au auzit adevărul şi l-au respins.

Domnul Hristos declara, “Dacă aţi fi orbi”, le-a răspuns Isus, “n-aţi avea păcat; dar acum ziceţi: ,Vedem.’ Tocmai de aceea, păcatul vostru rămâne.” Ioan 9:41. Întreaga problemă a păcatului de neiertat se învârte în jurul problemei de a asculta ceea ce ştim. Cu o altă ocazie, Isus declara, “Umblaţi ca unii care aveţi lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul.” Ioan 12:35.

De unde vine lumina? Duhul Sfânt este Cel care ne călăuzeşte în tot adevărul. Când refuzăm să ascultăm de adevăr, respingem lucrarea Duhului care reprezintă singura noastră legătură spre mântuire. Practic gonim singura Persoană pe care ne-a trimis-o Dumnezeu ca să ne salveze. Înţelegeţi acum cât de auto-distructiv poate fi asta? Mesagerul deosebit al lui Dumnezeu pleacă întristat de refuzul nostru deliberat de a răspunde la invitaţiile Lui de îndurare. Dumnezeu a declarat cu mult timp în urmă, “Duhul Meu nu Se va lupta pururea cu omul.” (traducerea King James). El Îi va spune Duhului Sfânt în cele din urmă, “Lasă-i în pace. Dacă insistă să facă cum vor, nu-i mai urmări.”

 

S-ar putea ca religia părinţilor să nu fie destul de bună

Probabil că descrierea cea mai exactă a păcatului de neiertat din Noul Testament se află în Fapte 7:51: “Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi.” Cum se împotriveau aceşti oameni Duhului lui Dumnezeu? Ştefan declară că se împotriveau ascunzându-se în spatele religiei părinţilor lor. Pur şi simplu urmau acelaşi drum religios pe care umblaseră şi părinţii lor. Este ceva greşit în asta? În acest caz, era, deoarece textul continuă prin a-i descrie ca pe cei care “aţi primit Legea [lui Dumnezeu] dată prin îngeri, şi n-aţi păzit-o!…” Versetul 53.

Înţelegeţi ce vrea să spună? Indiferent de ceea ce înţeleseseră părinţii lor, aceşti oameni au primit o lege de care Dumnezeu le cerea să asculte. Fiecare generaţie şi fiecare om va fi judecat pe temeiul a ceea ce ştie şi cum ascultă de asta. Religia nimănui nu este destul de bună pentru altcineva, deoarece există grade diferite de a da socoteală din partea fiecărui om. Bunicul meu putea fi mântuit urmând lumina pe care o avea, dar eu nu mai pot fi mântuit dacă fac acelaşi lucru. Eu am o măsură diferită de adevăr descoperit pentru care Dumnezeu mă va face răspunzător personal.

Adevărul este că orice persoană respinge sau dispreţuieşte Duhul Sfânt, când nu ascultă de bună voie de vreuna din poruncile lui Dumnezeu. După Biblie, Duhul Sfânt nu poate să rămână în viaţa cuiva care nu ascultă. “Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.” Fapte 5:32. Iarăşi, Domnul Isus a declarat: “Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor (Greceşte: Paraclet, apărător, ajutor.); care să rămână cu voi în veac.” Ioan 14:15,16.

 

Păcatul cunoscut îndepărtează Duhul Sfânt

Observaţi, vă rog, că neascultarea îl descalifică imediat pe cineva de a mai fi plin de Duhul. Acest Reprezentant remarcabil al lui Dumnezeu este jignit, când lucrarea Lui principală este tăgăduită. Însăşi natura Lui este ca să facă să apară păcatul extraordinar de păcătos. Păcatul nu poate rămâne confortabil acolo unde sălăşluieşte Duhul Sfânt. Fie se renunţă la păcat, fie în cele din urmă Duhul Sfânt va fi respins şi va pleca.

Să refuzi să umbli în lumină nu aduce imediat o despărţire de Dumnezeu, dar persistenţa în neascultare continuă să împietrească conştiinţa faţă de seriozitatea păcatului. Ne referim la această stare de întuneric la care s-a ajuns prin repetate călcări ale adevărului cunoscut ca la păcatul de neiertat.

Oare membrii bisericii şi cei religioşi se află în pericolul de a comite acest păcat? Într-una din campaniile de evanghelizare, o distinsă doamnă a dat mâna cu mine la ieşire şi mi-a spus cât de fericită s-a simţit când a aflat de adevărul despre Sabat în acea seară. Când am încurajat-o să ia decizia de a ţine Sabatul, mi-a răspuns sincer, “Am să mă mai rog şi dacă Dumnezeu mă va îndemna cu privire la asta, cu siguranţă că îl voi ţine.”

Răspunsul acesta poate că are o rezonanţă bună, deoarece vorbeşte despre rugăciune, dar m-a dezamăgit nespus. Deşi adevărul era clar descoperit din Cuvântul lui Dumnezeu, ea urma să-L roage pe Dumnezeu să-i dea o ultimă dovadă înainte ca să asculte. Care urma să fie ultimul test? Un sentiment. Este oare sigur să ne punem încrederea în îndemnurile inimii ca nişte criterii pentru adevăr? Niciodată. Şi Satana poate crea sentimente ca şi Dumnezeu. N-am fost surprins câteva zile mai târziu când mi-a spus că s-a simţit îndemnată de Dumnezeu că nu trebuie să ţină Sabatul.

Greşeala ei a fost repetată de milioane de oameni. Ei nu înţeleg că oricare îndemn din orice sursă ar fi, trebuie testat de Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu. “Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte.” Proverbe 14:12. Dumnezeu nu Se contrazice niciodată. Să conducă pe cineva contrar cu Cuvântul Său ar însemna o călcare a însăşi naturii Lui. Duhul Sfânt vorbeşte întotdeauna într-o armonie perfectă cu Biblia. Ap.Pavel îşi îndeamnă ascultătorii să ia “şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.” Efeseni 6:17. Acest text ne descoperă că Biblia reprezintă sabia Duhului Sfânt. Cei doi împreună îi conving pe oameni de păcat.

Dacă cineva se hotărăşte că nu va asculta de adevăr, oare Dumnezeu va recunoaşte acea decizie şi îi va îngădui s-o urmeze? Desigur, Dumnezeu va îngădui cuiva să creadă o minciună dacă alege să facă aşa. Ap.Pavel vorbea despre cei care “n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună.” 2 Tesaloniceni 2:10,11.

Cei care iubesc o minciună mai mult decât adevărul treptat vor ajunge s-o creadă, pe măsură ce Duhul Sfânt Se îndepărtează cu tristeţe. Hoţul care continuă să fure după ce a fost convins de păcatul de a fura de către acel Duh Sfânt, în cele din urmă nu va mai vedea nimic rău în a fura. Cel care continuă să calce voit Sabatul va începe într-o bună zi să-şi îndreptăţească păcatul. După un timp, conştiinţa lui devine tocită şi insensibilă la influenţa Duhului Sfânt. Vine o zi însă când Dumnezeu vorbeşte pentru ultima dată, iar voinţa, paralizată de nehotărâre şi continuă păcătuire, nu mai este în stare să reacţioneze. Mai mult, Duhul nu ne spune când începe să adreseze acea ultimă invitaţie. Ştim doar că Duhul Sfânt nu Se va lupta la nesfârşit cu omul. În cele din urmă, Dumnezeu va zice, “Lăsaţi-l în pace.”

 

Ascultarea nu este opţională

Greşeala cea mai mare pe care o fac oamenii este să creadă că pot veni la Dumnezeu oricând aleg. Adevărul este că poţi să asculţi de Dumnezeu doar când Duhul Sfânt îţi vorbeşte inimii. Ca fermier, ştiam că era o vreme când semănai grâu şi secerai grâu, şi era altă vreme când semănai grâu şi nu-ţi ieşea nimic. Ca lucrător al evangheliei, ştiu că există o vreme când să-I spui Da lui Dumnezeu, şi există o altă vreme în care nu mai poţi să-I spui Da.

Una din declaraţiile cele mai puternice pe care le-a făcut Domnul Isus se găseşte în Luca 13:24: “Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun, că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea.” Acest text m-a nedumerit mult timp. Cum se poate ca un Dumnezeu iubitor să împiedice pe cineva să intre în Împărăţia Lui, cineva care caută cu seriozitate să intre? Pur şi simplu, n-avea sens. Apoi, am remarcat cuvintele, “nu vor putea.” Aceste cuvinte pun accentul pe oameni, nu pe Dumnezeu. Dumnezeu a vrut şi ar fi putut să-i ia în Împărăţie, dar ei nu I-au acceptat mântuirea. Ei au ajuns atât de fixaţi şi de împietriţi în neascultarea lor pe termen lung încât n-au mai reuşit să se pocăiască cu adevărat. Asemenea căutătorilor din Vechiul Testament “vor pribegi atunci de la o mare la alta, de la miază-noapte la răsărit, vor umbla istoviţi încoace şi încolo, ca să caute Cuvântul Domnului, şi tot nu-l vor găsi.” Amos 8:12.

Într-o bună zi, va fi prea târziu să mai aflăm mântuirea. Într-o bună zi, uşa harului se va închide şi nimeni nu va mai putea intra. Acum este vremea potrivită. Acum este ziua mântuirii. Nu este de mirare că Domnul Isus a numit acesta păcatul care nu se poate ierta. Este păcatul de a aştepta prea mult ca să asculţi, până ce sufletul este fixat în mulajul unei întârzieri încăpăţânate. Repet că se poate asculta de Dumnezeu atâta timp cât Duhul Sfânt vă convinge să veniţi. Când acest Duh este gonit şi respins, nu mai există nicio posibilitate de pocăinţă.

Se povesteşte despre un vultur mare care a ochit leşul unui viţel ce plutea pe fluviul Niagara pe un banc de gheaţă. Coborând pe aripile lui puternice, vulturul s-a aşezat pe gheaţă şi a început să mănânce din hoit. Încrezându-se în tăria aripilor, a continuat să se ospăteze până ce bancul de gheaţă s-a apropiat perciulos de cascadă. Apoi şi-a întins aripile puternice pentru a zbura, dar vai, ghiarele îi îngheţaseră în bucata de zăpadă şi n-a mai putut să se mişte. A fost aruncat peste prăpastie şi s-a zdrobit de stâncile de mai jos. Am cunoscut oameni care au aşteptat prea mult să ia o decizie. De nenumărate ori, mi-au spus la uşă după o întâlnire de evanghelizare: “Ştiu că ceea ce predicaţi dvs. este adevărul, dar sper să iau şi eu o decizie.” Alţii mi-au spus că se gândesc la lucrurile pe care le-au auzit.

Caută Dumnezeu oameni care vorbesc frumos despre adevăr? Dar ce putem spune despre cei care se gândesc întotdeauna la adevăr? Domnul Isus nu va întâmpina pe nimeni în Împărăţia Sa cu următoarele cuvinte: “Bine ai spus, tu care vorbeşti bine şi cu credinţă; intră în bucuria Stăpânului tău.” Şi Învăţătorul nu va zice niciodată, “Bine te-ai gândit, tu care gândeşti bine şi cu credinţă.” Dar le va spune tuturor care vor ajunge acolo, “Bine (ai făcut), rob bun şi credincios; … intră în bucuria stăpânului tău.” Matei 25:21. (Traducerea King James).

Lucrul la care cineva poate să se încumete cel mai mult este să se roage să înţeleagă adevărul, iar apoi să refuze să asculte când Dumnezeu îi răspunde la această rugăciune. Mai bine să nu afli adevărul decât să-l respingi după ce l-ai cunoscut. “Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri. Iacov 1:22.

 

Să auzi şi să nu împlineşti

Adevăratul test al iubirii este ce facem cu adevărul pe care îl înţelegem. Nu este prea greu să-i convingi pe oameni de ceea ce este drept, dar este foarte dificil să-i convingi să asculte. Oare nu ne spune aceasta ceva important? Satana ştie că credinţa fără fapte este moartă şi mai ştie că trăirea într-o continuă nelegiuire Îl întristează şi Îl îndepărtează pe Duhul Sfânt. Atacul lui cel mai concentrat se dă asupra voinţei, şi evident, el are mare succes în a-i face pe oameni să amâne ascultarea. Cu cât aşteaptă ei mai mult, cu atât mai mare au şansa de a amâna mai mult şi cu atât mai mare este pericolul în care se află ei de a îndepărta Duhul Sfânt.

Domnul Isus a fost confruntat cu aceeaşi problemă în lucrarea Sa. A trebuit să guste din amărăciunea teribilă de a-i vedea pe oameni plecând de la adevăr. Mulţimea L-a urmat până ce El a dat de vreo încercare ce necesita sacrificiu şi acţiune. Pe urmă, L-au părăsit toţi. Aceasta este experienţa cea mai zguduitoare pentru orice predicator sau învăţător. Ştiu pentru că şi eu i-am văzut pe câţiva plecând. Nu mă compar cu Isus, dar orice câştigător de suflete poate simţi ce a simţit Hristos când Şi-a întrebat ucenicii, “Voi nu vă duceţi?” Atunci Petru I-a răspuns, “Unde să ne ducem?” Ce întrebare! Unde să te duci după ce ai auzit tot adevărul nemânjit? Desigur că nu este nevoie să-l mai cauţi, şi vei mai primi lumină, doar după ce vei asculta ceea ce ştii.

Există un singur lucru sigur pe care poţi să-l faci cu adevărul – să asculţi de el! Nu poţi să-l ocoleşti, să-l eviţi sau să treci peste el. Nu vei reuşi şi nici nu se va schimba. Nu putem distruge Legea lui Dumnezeu; ea ne distruge dacă n-o ascultăm.

Cum poate să ştie cineva dacă a comis păcatul de neiertat? Răspunsul la această întrebare este simplu şi uşor. Nimeni nu a întristat Duhul Sfânt şi să mai aibă o mustrare pentru păcat şi o atracţie spre Dumnezeu. Cei care cercetează şi caută adevărul nu au trecut încă peste acest punct fără întoarcere. Dar întrucât Duhul Sfânt nu anunţă când se face ultimul apel inimii, nimeni nu ar trebui să se încumete într-atât încât să nu asculte de bună voie de vreun singur adevăr cunoscut. Cel mai mare pericol de moarte în faţa oricăruia astăzi este să insulte Duhul lui Dumnezeu, refuzând să asculte de îndemnurile Lui. Urmările sunt aceleaşi, indiferent de cuvintele pe care le-am putea folosi pentru a ne îndreptăţi. Sfârşitul este întotdeauna despărţirea de Dumnezeu.

Aspectul cel mai înşelător al păcatului de neiertat este aparenta nepăsare cu care reuşesc oamenii să trăiască fără Dumnezeu. Viaţa lor este eliberată în final de conflictul de a se lupta cu conştiinţa. Asta nu s-a întâmplat peste noapte, dar îndemnurile permanente au devenit din ce în ce mai slabe, amestecându-se în cele din urmă cu un mod de viaţă foarte confortabil şi mulţumit.

Niciun creştin n-ar trebui să se mire de această uimitoare pace sufletească, pe care s-ar părea că o etalează cei neconvertiţi. Această maladie de moarte este doar aparentă în cei care nu mai au două glasuri sau două naturi care să se lupte pentru supremaţie. Fără Duhul Sfânt, natura se bucură de o stăpânire necontestată asupra inimii şi vieţii. Nu se mai dau lupte spirituale, şi s-ar părea că păcatul de neiertat a adus o măsură de uşurare. Dar acest miracol acoperă un suflet gol, văduvit de orice capacitate de a se ruga sau de a avea încredere.

Adeseori, în campaniile mele de evanghelizare, oamenii îşi exprimă îngrijorarea că poate au întristat şi îndepărtat Duhul Sfânt. Chiar în timp ce ascultă mesajele, seară de seară, sunt plini de teama de a nu fi comis păcatul de neiertat. Unor astfel de oameni le pot da o asigurare clară şi pozitivă că nu sunt vinovaţi de acest păcat. Dacă ar fi aşa, nu i-ar mai interesa nicidecum lucrurile lui Dumnezeu. Cu siguranţă că nu ar mai fi găsiţi în locuri de rugăciune şi de studiu biblic, exprimându-şi îngrijorarea cu privire la legătura lor cu Dumnezeu. Evident că Duhul Sfânt încă îi atrage şi le insuflă o dorinţă după adevăr şi mântuire.

De cealaltă parte, nimeni care umblă contra luminii descoperite de Dumnezeu n-ar trebui să se simtă în siguranţă cu privire la acest păcat. Orice om care păcătuieşte de bună voie va continua inexorabil să se îndrepte spre acea clipă fatală când conştiinţa nu mai poate să răspundă la apelul Duhului Sfânt. Singura noastră siguranţă, în fiecare moment, este să ştim să cerem harul lui Dumnezeu pentru a asculta de orice rază de lumină şi de adevăr care cade pe calea noastră.

Puterea unui NU categoric

Puterea unui NU categoricBy Joe Crews 

Introducere

După cum înţeleg cei mai mulţi cercetători ai Bibliei, Petru şi Pavel nu erau de acord întotdeauna asupra metodelor de vestire a evangheliei. La un moment dat, au avut o neînţelegere publică, în care fiecare îl acuza pe celălalt că ar fi făţarnic. Totuşi, în ce priveşte credinţa şi trăirea conform mesajului iubitului lor Învăţător, ei au fost într-un acord perfect.

După ce a descris distrugerea prin foc a lucrurilor de pe pământ, de la sfârşitul istoriei omenirii Petru a pus această întrebare retorică: “Ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă?” 2 Petru 3:11. La această întrebare a sa, el şi-a dat un răspuns foarte scurt: “Siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace.” versetul 14.

Când a scris despre acelaşi subiect în altă parte a Bibliei, Pavel a folosit un limbaj foarte asemănător ca ton, dar cu mult mai multe cuvinte. “Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” Tit 2:11-14.

Putem fi duşi în eroare cu uşurinţă, prin seriile de expresii răsucite, pe care Pavel le înnoadă în propoziţii lungi, lungi, dar haideţi să vedem ce spune Pavel. Nu poate fi nicio îndoială cu privire la înţelesul cuvintelor lui. Această relatare de maestru este probabil cea mai completă descriere din toată Biblia, a idealului lui Dumnezeu pentru poporul Său. Pavel reuşeşte cumva să atingă cele mai multe din doctrinele stilului de viaţă creştină, care ar trebui să caracterizeze adevărata biserică de astăzi.

Să privim îndeaproape principiile atât de minunat împletite în acele câteva versete:

  1. “Să ne răscumpere din orice fărădelege”
  2. “Să-şi curăţească un norod care să fie al Lui”
  3. “Plin de râvnă pentru fapte bune”
  4. “S-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti”
  5. “Aşteptând fericita noastră nădejde”

În aceste cuvinte se găseşte doctrina adevăratei sfinţiri şi a biruinţei totale asupra “oricărei fărădelegi.” Ca şi Petru, el declară cu îndrăzneală posibilitatea de a fi fără pată şi fără vină, dar el de asemenea identifică grupul învingător ce stă deoparte în picioare, într-un contrast izbitor cu cei din jurul lor. Zelul lor pentru “faptele bune” ale ascultării îi identifică a fi poporul deosebit al lui Dumnezeu.

Mai mult, Pavel a scris că harul ce aduce mântuire îi va învăţa pe sfinţii credincioşi să aştepte fericita nădejde a revenirii lui Hristos. Ei vor trăi aşteptând cu bucurie cea de-a doua venire a lui Isus. Această biserică de la sfârşitul timpului se va separa de stilul de viaţă de îngăduinţă de sine a majorităţii şi se va “rupe de păgânătate şi de poftele lumeşti.” În aceasta el a fost iarăşi de acord cu povara colegului său de ucenicie, Petru, care descria “ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare (stil de viaţă) sfântă şi evlavioasă.”

Cât de interesant este că aceşti ucenici atât de apropiaţi de Isus, au făcut amândoi afirmaţii puternice cu privire la a fi diferit de lume. Din păcate, doctrina lor de tăgăduire de sine şi despărţire a fost respinsă de biserica modernă, ca fiind o manifestare a legalismului. Ca o reacţie la această tragică înţelegere greşită, de la cele mai multe amvoane de astăzi se transmite un mesaj de dragoste “dulce”, despre îndreptăţire, iertare şi acceptare, din care se elimină în mare parte referinţele la ascultare, lege sau stil de viaţă. Orice menţiune cu privire la standardele de comportament sau conduită este numaidecât scoasă, ca fiind plină de judecată şi lipsită de iubire.

 

Creştinul trebuie să refuze unele lucruri

Există ceva foarte puternic şi reconfortant, în expresia folosită de Pavel “s-o rupem.” Ce înseamnă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti? Evident există un timp şi un loc ca adevăraţii creştini să traseze o linie şi să spună NU, într-o aşa manieră încât nimeni să nu înţeleagă greşit. Există câteva lucruri cu privire la care trebuie să fim categorici. Sugerez că puterea unui NU hotărât este una dintre cele mai mari nevoi în această epocă dezmăţată ce permite libertinajul. Trebuie să avem curajul moral de a refuza ceea ce ar cauza pângărirea minţii sau trupului.

Oare a fost întotdeauna necesar ca adevăraţii copii lui Dumnezeu să ia o poziţie atât de fermă cu privire la bine şi rău? Să reflectăm asupra vieţii marelui personaj al Bibliei, Moise. “Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.” Evrei 11:24, 25.

Contextul ne arată că Moise a fost îndemnat să aleagă calea uşoară. Trebuia să fi fost o altă alegere care să preseze asupra lui, ca el să o poată refuza. El trebuia să ia o decizie, în favoarea bogăţiilor şi plăcerii, pe de o parte, sau a nefericirii, pe de altă parte. Şi puteţi fi siguri că toată presiunea venea din partea celor ce se aflau de partea greşită. Nu există nicio îndoială cu privire la ce poziţie aveau tinerii săi prieteni de la curte în această problemă. Cu siguranţă că i-au prezentat toate motivele ispititoare ca el să rămână la palat. Se părea că Moise era moştenitorul tronului Egiptului. Nimic nu i se reţinea. Muzică, dans şi prinţese frumoase care îi atrăgeau atenţia.

Nimeni nu ar trebui să sugereze că i-a fost uşor lui Moise să întoarcă spatele onoarei şi poziţiei regale. Probabil că avea impresia că singurul drum spre popularitate, bogăţie şi faimă eternă, era tronul. Nu avea de unde să ştie că opusul era adevărat. Astăzi, numele lui Moise este cunoscut de milioane de oameni de pe tot pământul, dar numele faraonilor au fost de mult uitate. Am vizitat încăperea mumiilor din marele muzeu din Cairo şi am văzut rămăşiţele învelite ale unora din cei mai iluştri faraoni ai Egiptului. Am citit nume ca Ahmose şi Tutmose, care sună aproape ca numele lui Moise, însă numele lui Moise nu se găsea pe niciunul din sicriele deosebite de piatră. Astăzi, Moise nu este o mumie. El este chiar acum în ceruri, bucurându-se de “recompensa răsplăţii” pe care el a socotit-o “ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului.” După textul din Iuda 9, i s-a făcut favoarea unei învieri speciale, el a fost primul rod dintre aceia care aveau să fie înviaţi pentru a se întâlni cu Domnul lor, în acea ultimă zi. Dar pentru noi toţi ceilalţi, este un exemplu al puterii de a spune un NU hotărât. El a refuzat!

Cei mai mulţi dintre noi cunoaştem istorisirea biblică a lui Iosif şi experienţa sa incredibilă ca sclav, şi mai apoi ca prim-ministru al Egiptului. Sclavia sa însă i-a schimbat cu totul cursul vieţii într-o altă direcţie. Soţia lui Potifar s-a simţit atrasă fizic de Iosif cel chipeş şi frumos, aşa că a început să-l hărţuiască sexual, pentru a-l atrage într-o relaţie adulteră cu ea. Zi de zi, a căutat să-l ademenească cu farmecele ei. Probabil că niciun tânăr nu s-a confruntat vreodată cu un test sufletesc mai intens decât Iosif, care trebuia permanent să întâmpine şiretlicurile seducătoare ale stăpânei sale. Un tânăr plin de energie, Iosif a simţit impulsurile fizice şi dorinţele, la fel de puternic ca oricare alt tânăr de azi. Sunt cât se poate de sigur că, şi Satan a înfrumuseţat fiecare loc şi moment al ispitei cu toată strălucirea şi ademenirea pe care le putea născoci.

Cum a reacţionat Iosif la hărţuirea zilnică? Nu ne sunt relatate gândurile sau sentimentele sale, dar avem o relatare simplă a ceea ce a făcut el. “După câtăva vreme, s-a întâmplat că nevasta stăpânului său a pus ochii pe Iosif, şi a zis: ‘Culcă-te cu mine! El n-a voit.’ ” Geneza 39:7, 8. Ce mărturie! El i-a spus, “Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” La fel ca Moise mai târziu, Iosif a luat o poziţie de nezdruncinat împotriva oricărui compromis cu păcatul. Chiar şi atunci când ispititoarea a încercat să-l tragă cu forţa la sânul ei, Iosif s-a smucit, lăsându-şi haina în mâinile ei şi a fugit din prezenţa ei (versetul 12).

 

Spunând NU scenelor sexuale

Incidentul pe care tocmai l-am descris a avut loc cu mii de ani înainte, dar reprezintă un model care s-a repetat cu fiecare generaţie. Satan a folosit atracţia senzuală a sexului şi imoralităţii ca să distrugă suflete, în toate generaţiile, trecute şi prezente. Dar, în acest sfârşit de secol al XX-lea, el şi-a perfecţionat această armă la cel mai înalt grad. Trăim într-o societate saturată de sex – într-o lume care este aproape cu totul dominată de poftele trupeşti.

Astăzi mai sunt puţini tineri care au aceeaşi relaţie cu Dumnezeu cum a avut-o Iosif. Ei se lasă conduşi mai degrabă de o mie de excese pătimaşe ca să cedeze impulsurilor, decât să trăiască după principiu. Televiziunea a avut un rol important în popularizarea stricăciunii şi în crearea unei atitudini de toleranţă faţă de comportamentul de promiscuitate. În loc să înveţe să îşi suprime şi să îşi stăpâneasc impulsurile sexuale legitime, marea majoritate a tinerilor învaţă cum să se lase în voia lor. Rezultatul a fost că o întreagă generaţie a crescut cu puţine inhibiţii faţă de adulter. Într-adevăr cei mai mulţi dintre ei nu înţeleg că Dumnezeu îl numeşte un lucru scârbos.

Niciun om care trăieşte în zilele noastre nu poate scăpa de influenţa dăunătoare ce a produs o asemenea stare de anarhie morală. Aproape că ne scufundăm în ea, de dimineaţa până noaptea, iar singura noastră protecţie este să avem gândul care era şi în Hristos. Stă în natura omului căzut să fie pământesc şi să trăiască după poftele trupeşti. De fapt, trupul omenesc nu are nevoie de încurajări pentru a-şi urma cursul natural de satisfacere a eului şi păcatului. Totuşi, a fost excitat şi provocat de promovarea agresivă a oricărei forme de necurăţie sexuală.

Să luăm în considerare acum, circumstanţele în care un creştin poate cere protecţie faţă de bombardamentul zilnic al corupţiei şi să rămână neatins. Pe scurt, aceasta se poate întâmpla numai prin exerciţiul unei minţi şi unei voinţe consacrate. Victoria asupra păcatului, posibilă numai prin Hristos, implică totuşi o muncă de cooperare între om şi divin. Doar recunoscând principiile ce implică rolul omului în sfinţire, vom reuşi să cerem puterea eliberatoare a lui Dumnezeu. Sfinţenia nu este o tranzacţie pasivă în care noi stăm şi Îi permitem lui Dumnezeu să ne despartă de păcat.

Aceasta ne conduce înapoi la puterea unui NU hotărât. Porunca lui Dumnezeu este foarte clară: “Fiţi sfinţi.” 1 Petru 1:16. Aceasta nu înseamnă că ne putem curăţi singuri numai prin efortul nostru, şi nici că Dumnezeu va face totul fără colaborarea noastră. El nu va face niciodată în locul nostru, ceea ce ne-a dat puterea şi abilitatea să facem singuri. Chiar dacă posibilitatea biruinţei depinde numai de Dumnezeu, răspunderea biruinţei ne aparţine ca s-o exersăm. Am văzut deja că Dumnezeu nu l-a luat pe Iosif, pentru a-l scoate din prezenţa D-nei Potifar; Iosif însuşi trebuia să ia acea decizie şi să acţioneze în conformitate cu decizia sa. Nu există nicio îndoială că Dumnezeu i-a descoperit ceea ce trebuia făcut, iar eu nu am nicio îndoială că îngerii erau în jurul lui ca să-l ajute să scape, dar Iosif trebuia să înceapă să acţioneze împotriva păcatului, înainte ca intervenţia divină să aibă loc.

 

Scutire de ispită; A cui este răspunderea?

Aceasta ne conduce la un principiu vital în raport cu problema păcatului. Firea pământească nu poate pretinde biruinţa. Păcatul este absolut de nenegociat. Iosif nu a început să se gândească sau să mediteze asupra problemei. Poate fi periculos să te tocmeşti cu păcatul. Biblia ne spune simplu că el “a refuzat;” apoi el a fugit de acolo pentru a scăpa de prezenţa ispitei. Aceasta este de asemenea o parte din responsabilitatea noastră în procesul obţinerii victoriei. Este indiscutabil că sunt legi spirituale ale minţii cărora trebuie să ne supunem, pentru a fi biruitori. Una din aceste legi spune că “privind suntem schimbaţi”. Dacă ţinem cont de această lege, vom fi învinşi în lupta cu păcatul. Dumnezeu ne-a dat o minte pe care s-o folosim: să judecăm cu ajutorul ei, să alegem şi să refuzăm. Moise şi Iosif au ştiut cum să folosească ceea ce le-a dat Dumnezeu şi de aceea şi-au exercitat puterea de a spune un NU hotărât. Nici măcar Dumnezeu nu putea să ia acea decizie în locul lor.

Un alt principiu important este că nimeni nu poate să-L urmeze pe Hristos fără să spună NU eului. Isus a amplificat această regulă spirituală când a spus, “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.” Matei 16:24. La temelia fiecărui păcat se găseşte o dispoziţie moştenită de a tolera natura egoistă. Adesea ne referim la ea numind-o natura decăzută, natura inferioară sau natura păcătoasă. Nu face parte din vina personală sau condamnare, dar fără prezenţa puterii Duhului Sfânt, această înclinaţie genetică va exercita o influenţă subjugatoare asupra minţii şi trupului. Natura decăzută va fi întotdeauna atrasă de forţele externe fizice. De aceea nu suntem niciodată în siguranţă bazându-ne alegerile stilului de viaţă pe sentimente. De 6000 de ani, diavolul a folosit percepţiile senzoriale pentru a asalta sufletul, prin ispită.

Privind înapoi în istorie, sau pe paginile Bibliei, găsim acelaşi principiu la lucru. Satan, aproape invariabil, a folosit calea celor cinci simţuri pentru a-i determina pe oameni să păcătuiască. Cel rău nu are alt acces la citadela minţii, decât prin vedere, auz, miros, simţul tactil sau gust. Deoarece, Dumnezeu a creat creierul ca să se conformeze automat la ceea ce intră prin aceste canale externe, aici este locul în care diavolul îşi concentrează cele mai puternice atacuri. Satan nu poate forţa intrarea prin aceste simţuri; prin urmare el trebuie să-şi prezinte cele mai puternice atracţii prin intermediul vederii, auzului, etc., în efortul de a obţine permisiunea, din partea minţii ca să intre.

Care este atunci secretul, pentru a menţine o minte curată, în timp ce eşti înconjurat de scene dăunătoare şi şoptiri ispititoare? Nu există decât un răspuns. Hristos trebuie să fie atât de deplin primit în viaţă, încât Duhul Său cel Sfânt să stăpânească toate funcţiile voinţei. “Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus.” Filipeni 2:5. În tăria acestei puteri, fiecare din cele cinci canale poate fi închis faţă de orice atracţie prezentată de vrăjmaş. Ochii primesc puterea de a-şi muta privirea de la păcat, urechile sunt în stare să respingă răul, şi fiecare însuşire a minţii şi trupului este supusă voinţei divine – care a devenit una cu voinţa umană. Aceasta este singura cale posibilă, pentru a avea gândul lui Hristos şi pentru a gândi gândurile Lui.

Este clar că adevărata bătălie între bine şi rău are loc pe tărâmul minţii. De fapt, marea controversă între Hristos şi Satan nu se dă pe un câmp de bătălie îndepărtat, intergalactic, ci pe hotarele creierului uman. Voinţa cu libertatea ei de alegere este cea care va determina direcţia şi destinul fiecărei vieţi individuale. Acesta este adevărul care trebuie spus desluşit fiecărui tânăr, adult şi copil. Dacă toţi ar înţelege rolul crucial al alegerii personale şi urmările luării unei hotărâri greşite, milioane de suflete ar putea fi întoarse de la întuneric la lumină.

 

Legile spirituale pentru a te împotrivi răului

Din nefericire, necunoscând adevăratele probleme, majoritatea tinerilor joacă un joc de moarte asemenea ruletei ruseşti cu propria lor soartă veşnică. Chiar şi tinerii care mărturisesc a fi creştini n-au reuşit să prindă secretul de a închide singura cale prin care poate avea acces Satana la mintea lor. Există mult prea multă joacă cu momeala păcatului de moarte – tineri şi tinere îi încearcă distracţia şi descoperă că şi-au calculat greşit propria tărie sau slăbiciune.

E un motiv foarte întemeiat în avertizările date de Petru, Pavel şi toţi ceilalţi scriitori ai Bibliei, “Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul.” 2 Corinteni 6:17. Aceasta este altă lege de creştere spirituală. Nu ne putem amesteca cu cei necuraţi şi să rămânem curaţi. Nu ne putem juca cu gânduri nesfinte şi să continuăm să fim sfinţi. Chiar şi acele activităţi care doar ne conduc în direcţia păcatului nu trebuie continuate. Dacă un anume loc sau un anume om sau femeie reprezintă o ispită la care ţi-e greu să rezişti, atunci este timpul să-ţi exerciţi puterea de a spune un NU hotărât. Ca şi Iosif şi Moise, putem refuza să facem ceea ce L-ar supăra pe scumpul nostru Dumnezeu. Ne slăbim apărarea, continuând să stăm în atmosfera ispitei, iar când tăria ne slăbeşte duşmanul biruieşte.

Imediat după ce a descris vina unei priviri adultere, Domnul Isus a rostit următoarele cuvinte semnificative: “Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.” Matei 5:29. Ce a vrut să spună Învăţătorul prin această declaraţie drastică? Recomanda El mutilarea corpului? Evident că nu Se referea practic la ochi. El vorbea despre lucrul pe care ţi se fixează ochiul – la ceea ce te uiţi. Dacă te trezeşti văzând o scenă care deschide uşa ispitei, Domnul Isus ne porunceşte ca să ne schimbăm privirea, chiar dacă ar fi atât de dureros ca şi cum ţi-ai tăia ochiul fizic cu un cuţit ascuţit.

Aceste cuvinte ale Fiului lui Dumnezeu ne arată cu siguranţă că va fi o adevărată încercare să ne luăm privirea de la unele din imaginile strălucitoare pregătite pentru nimicirea noastră. Dar solia cea mai urgentă pe care ne-a făcut-o cunoscută în acea Predică de pe Munte a fost declaraţia şocantă că putem ajunge în iad doar dacă ne uităm la tablouri nepotrivite! Această concepţie este ridiculizată astăzi de către teologia modernă care ignoră orice principii de vieţuire ca fiind fapte legaliste ale omului. Mari vor fi remuşcările în acea zi pentru acei care nu reuşesc să facă deosebirea între faptele legii realizate pentru a câştiga mântuirea şi faptele bune ale ascultării, care izvorăsc dintr-o inimă iubitoare.

Cineva ar putea protesta că nimeni nu se poate feri de greşelile făcute prin privire la care Se referă Mântuitorul nostru. Deci, înseamnă asta că suntem toţi vinovaţi de privirile aruncate spre lucrurile rele care ar putea să apară din senin în faţa ochilor noştri când traversăm strada? Trebuie să facem deosebirea între prima privire de o clipă la vreun rău instantaneu care intră nepoftit în raza vederii noastre şi urmărirea deliberată a scenelor care hrănesc închipuirile trupeşti. Ades cea de-a doua privire voită înfloreşte în minte călcarea voiei descoperite a lui Dumnezeu. Păcatul trece de la o privire fixă la un gând nutrit şi în final la o faptă de păcat înfloritoare.

Nu este oare aceasta povestea atâtor divorţuri şi recăsătoriri, chiar în bisericile cele mai conservatoare? Prea mulţi nu evită acel prim gând al păcatului. Continuă să se uite şi să hrănească dorinţa nepermisă până ce propriul lor partener ajunge să arate mai puţin de dorit decât altcineva. Pasiunile explodează de sub control şi ca urmare se distrug vieţi. Din nou nu reuşim să recunoaştem că purtăm răspunderea pentru închiderea uşii în faţa acelei scene de ademenire.

Nu putem fi puternici împotriva unui duşman pe care îl admirăm în taină şi cu cât ne uităm mai mult la păcat, cu atât mai atrăgător ni se pare. David este un exemplu perfect al acestei legi a minţii. Într-o zi, a văzut-o pe vecina lui frumoasă făcând o baie pe acoperişul casei ei. Deşi era un om puternic şi un caracter nobil, David a ajuns o marionetă de lut în mâinile lui Satana deoarece a continuat să se uite la ceea ce Dumnezeu interzisese. Mai târziu, acea privire de durată l-a dus la adulter şi chiar la crimă. Este o încumetare totală să continui să te uiţi la păcat. Expunerea la păcat ne măreşte toleranţa faţă de el şi în cele din urmă ne leagă de adevărata natură a fărădelegii. Îngăduinţa sexuală nu mai este considerată ceva rău de către aceia care au privit-o atât de mult. Multe cupluri care trăiesc în desfrâu se consideră insultate dacă cineva le acuză că sunt imorali.

Factorul cel mai mare încriminat în expunerea vizuală la rău trebuie identificat ca fiind televizorul. Când ne gândim la nenumăratele ceasuri pierdute de milioane de oameni care urmăresc şi ascultă murdăriile nesfârşite care îi invadează, putem înţelege de ce America conduce lumea prin numărul mare de cupluri ilegitime şi de violuri. Statistici după statistici au incriminat televizorul ca vinovatul în creşterea ratei violenţei, distrugerea valorilor familei şi anularea oricărei moralităţi în general. Toţi creştinii sunt de acord cu rapoartele statisticilor, dar câţi din ei şi-au aruncat răul din sufragerie? Ne-am putea chiar întreba câţi se fac vinovaţi de a se hrăni cu aceeaşi mâncare dulce de păcat programat ca şi majoritatea celor care recunosc că sunt necredincioşi?

 

O definiţie schimbată pentru păcat

Care ar fi explicaţia pentru o astfel de acceptare pasivă a încurcăturii morale prezente din societatea noastră dată de credincioşi? Ei nu iau cuvântul şi nu iau poziţii clare deoarece propriile lor convingeri sunt prea slabe şi nu au curajul să trăiască ceea ce le predică altora. Iată de ce religia n-a reuşit să influenţeze sau să schimbe moralitatea acestei generaţii falite din punct de vedere spiritual. Prea puţini creştini sunt angajaţi într-o lucrare consecventă şi lipsită de compromisuri pentru a lua partea împotriva relelor sociale din zilele noastre. Ei nu se pot ridica în picioare şi să zică un NU hotărât deoarece propria lor voinţă slabă nu este convinsă pe deplin ca să renunţe la plăcerile lumii.

Am vorbit mai devreme despre cât de răspândit este păcatul. Se dau bătălii feroce în a se împotrivi tendinţelor moştenite de către omul firesc. Cei neconvertiţi nu cunosc niciun îndemn de acest fel ca să se străduiască din răsputeri împotriva mândriei şi egoismului. De fapt, în majoritatea cazurilor, nici nu au conştienţa faptului că acele atitudini ar fi păcătoase sau chiar inacceptabile. Bisericile ades sunt răspunzătoare pentru că exacerbează problema neluând poziţie împotriva manifestărilor firii păcătoase.

Credincioşii poartă destule podoabe strălucitoare încât să-şi mai facă un alt viţel de aur, dar puţini pastori au curajul să spună adevărul despre vanitate. Filmele, dansul, muzica rock şi televizorul sunt ades amintite în predici ca fiind forme acceptabile de distracţie. Membrilor nu li se oferă nici măcar un cui pe care să-şi agaţe convingerile.

Asta ne aduce un alt motiv pentru care mulţi membri ai bisericii nu au mari resentimente împotriva obiceiurilor lumii. Percepţia şi definiţia păcatului au fost modificate de mulţi conducători religioşi din lumea de azi. Nu este de mirare că roadele păcatului nu sunt recunoscute atunci când rădăcina păcatului nu este nici ea recunoscută. Spre marea consternare a membrilor credincioşi, treptat a pătruns o nouă teologie atât în bisericile mari cât şi în cele mici. Se pare că accentul cel mai mare este împotriva “faptelor legii”. În aparenţă, susţine corectarea problemei legalismului din biserică, de aici avântul ei obsedant împotriva a orice are legătură cu păzirea legii.

În reacţia ei extremă împotriva unei teologii percepute ca a “faptelor” sau a “comportamentului”, aproape orice predică este îmbibată de o încărcătură de sentimentalism siropos – chipurile o “iubire” care nu produce ascultare. Păcatul nu mai este definit ca o călcare a Legii morale a lui Dumnezeu, ci prin nepăstrarea unei “legături” corecte cu Isus. Deşi experienţa iubirii este absolut esenţială, nu trebuie să diminuăm niciodată nici în cel mai mic grad, rolul legii atât de a ne învăţa cât şi de a ne călăuzi moral. Cuvântul lui Dumnezeu încă declară că “păcatul este fărădelege” (“călcarea legii” în trad. KJV). 1 Ioan 3:4.

Librăriile sunt pline de publicaţii care minimalizează gravitatea păcatului. Se pretinde că păcatul nu aduce osândire şi că nu ne desparte de Domnul Hristos. O carte recent apărută şi foarte populară printre miile de creştini conservatori declară că “există o deosebire uriaşă între a păcătui sub lege şi a păcătui sub har.” În caz că vă întrebaţi ce deosebeşte păcatul comis de cei convertiţi de păcatul comis de cei neconvertiţi, autorul ne oferă această lumină: “Dacă ne poticnim când suntem sub har, dacă se întâmplă să cădem în păcat, asta nu ne lipseşte de îndreptăţire. Şi nici nu ne aduce osândire.”

Lipsa de logică a acestei declaraţii apare când ne aducem aminte că îndreptăţirea şi osândirea sunt diametral opuse în Biblie. Este imposibil să le ai pe amândouă în acelaşi timp. Păcătosul este osândit, iar creştinul este îndreptăţit. Când autorul declară că un creştin care păcătuieşte nu este osândit de păcatul lui, dar un om din lume care păcătuieşte este osândit de păcatul lui, ajungem să fim nedumeriţi. Acest fel de judecată ar face neascultarea unui creştin să fie cu mult mai puţin gravă şi reprobabilă decât viaţa unui necreştin.

Reţineţi ca un adevăr de bază. Păcatul aduce moarte şi atrage după el urmări letale asupra tuturor acelora care aleg să-l facă. Întregul scop al evangheliei este să ne salveze de vina şi din puterea păcatului. Nicăieri în Biblie nu găsim nici cea mai mică toleranţă faţă de călcarea legii lui Dumnezeu. Desigur că există îndurare şi har în evanghelie, care să ne ierte şi să ne cureţe de orice păcat, dar nu i se oferă iertare nimănui care continuă să păcătuiască. Adevărata credinţă de care este nevoie pentru mântuire este însoţită întotdeauna de prezenţa Duhului Sfânt care ne dă putere şi ne fereşte de a cădea (Iuda 24). Experienţa neprihănirii prin credinţă nu doar ne atribuie meritele ascultării desăvârşite a lui Hristos care să ne acopere păcatele trecute, ci în acelaşi timp ne împărtăşeşte o putere sfinţitoare clipă de clipă care să ne ferească de a păcătui aici şi acum.

Cuvântul lui Dumnezeu are foarte multe de zis despre acel cuvânt urât ‘păcat’, dar un singur lucru nu se zice niciodată de el. Nu veţi citi niciodată în Biblie despre micşorarea cantităţii de păcat pe care îl comiteţi. Nu este ciudat? Nicăieri nu spune că trebuie să ne reducem obiceiurile păcătoase. S-ar părea că toţi autorii inspiraţi sunt întru totul de acord cu ceea ce i-a zis Domnul Isus femeii care păcătuise, ” Du-te, şi să nu mai păcătuieşti.” Ioan 8:11.

 

Legalismul nu este problema finală

Sugerăm oare că nu există niciun pericol de legalism care să apară între creştini? Nu, într-adevăr. Un vrăjmaş i-a făcut pe milioane de oameni să-şi pună încrederea în fapte pentru a fi mântuiţi şi trebuie să fim atenţi întotdeauna la ocaziile prin care se furişează el cu şiretenie. Cu toate acestea, acei care văd asta ca marea problemă a sfârşitului timpului în aceste zile de încheiere a istoriei nu au studiat profeţiile foarte atent. Cărţile lui Daniel şi Apocalipsa zugrăvesc conflictul final dintre Hristos şi Satana ca având legătură cu legea lui Dumnezeu.

Întreaga lume se va diviza din pricina unui semn care denotă ascultare faţă de Legea Lui sau răzvrătire împotriva ei. Din Grădina Edenului până în prezent, Dumnezeu a păstrat un test special ca să verifice cât Îl iubeşte şi cât de credincios Îi este omul lui Dumnezeu. Domnul Isus a afirmat testul în zilele Lui când a declarat, “Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” Ioan 14:15. Ioan a mai scris că doar cei care păzesc poruncile vor intra pe porţile cetăţii lui Dumnezeu (Apocalipsa 22:14).

N-ar fi o lovitură de maestru din partea lui Satana să infiltreze bisericile chiar înainte de sfârşit cu o campanie de micşorare a importanţei legii şi a Sabatului? Nu s-ar fi putut alcătui niciun plan mai bun pentru a pregăti lumea să respingă sigliul lui Dumnezeu în favoarea semnului fiarei. Foarte puţini ar risca moartea ca să înalţe o lege a cărei autoritate este pusă la îndoială. Mai mult, o atitudine îngăduitoare faţă de păcat ar putea fi un factor decisiv în alegerea finală a multora de a renunţa la Sabatul.

Prevăd o operaţiune sistematică, clandestină a unui duşman foarte inteligent în controversa teologică prezentă – în aparenţă între liberali şi conservatori. Dar este mult mai mult implicat decât problemele izolate atât de des ridicate. Reprezintă un atac concertat cu legături cu structura bisericii, traducerile Bibliei, separaţionişti şi evanghelizare. Dar mai mult decât toate, strădania cea mai mare a lui Satana a fost să diminueze mesajul, să introducă compromisul cu lumea şi să nimicească doctrinele distincte şi standardele speciale care au identificat-o întotdeauna pe adevărata biserică a rămăşiţei lui Dumnezeu.

 

Diversiuni care să mascheze adevărata problemă

Dacă într-adevăr Satana se află în spatele unui plan diabolic de a minimaliza adevărata criză în controversa Armaghedonului care se apropie, pentru el este cât se poate de firesc să creeze crize artificiale pentru a distrage atenţia de la scenariul biblic. Iată de ce copiii lui Dumnezeu de astăzi ar trebui să fie foarte atenţi cu privire la orice învăţătură care exclude sfinţirea din procesul mântuirii. Cu atâtea vânturi de învăţături, devine şi mai urgent să studiem şi să ne rugăm ca niciodată pînă acum. Fiecare credincios care va trece de teribila zguduire ce ne stă în faţă îşi va găsi siguranţa doar într-o credinţă personală înrădăcinată într-o cunoaştere a Scripturii.

Vrăjmaşul nostru este un maestru al înşelăciunii şi eschivării. Atacurile la adresa legii lui Dumnezeu vor fi rafinate şi diabolic de şirete. Doar o legătură consecventă şi vie cu Domnul Hristos şi cu Cuvântul Său ne poate pregăti pe fiecare dintre noi pentru creuzetul de foc al înşelăciunii care ne stă chiar în faţă. Trebuie să ne îmbogăţim minţile cu adevărul aşa cum este el în Isus. Toţi trebuie să fie siguri unde se află în ceea ce priveşte păcatul şi Legea lui Dumnezeu.

Dar să reuşeşti să recunoşti tactica diversionistă a duşmanului reprezintă doar o parte din problemă. Să rămâi ferm şi pe faţă împotriva lor implică riscul de a te înstrăina de mulţi oameni buni care pur şi simplu nu înţeleg gravitatea erorilor. Deoarece strategia lui Satana a fost întotdeauna de a îmbina eroarea cu adevărul, acei care sunt cei mai iuţi în a prinde eroarea şi a i se împotrivi se trezesc că sunt etichetaţi ca atacatori ai adevărului. Adevăraţii reformatori au trebuit întotdeauna să înfrunte alegerea dificilă de a-şi înăbuşi conştiinţa pentru a-şi menţine relaţiile prezente sau să rişte ridiculizarea şi ocara pentru că se împotrivesc unui rău pe care ceilalţi nu reuşesc să-l vadă. Probabil că adevăraţii eroi în lumina cerului rămân necântaţi, oameni mici şi ponegriţi, care cu încăpăţânare au spus NU compromisului instituţional sau personal ori de câte ori apărea. Asemenea lui Iosif şi lui Moise, ei au refuzat şi să meargă pe calea cea uşoară şi populară pe care îi împingea conformismul cu mulţimea. Într-o independenţă morală, ei şi-au exercitat puterea unui NU hotărât. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că astfel de eroi mai sunt cu noi astăzi.

Rugăciunea toboşarului

Table of Contents

1. Rugăciunea toboşarului
Rugăciunea toboşaruluiBy M.L. Rossvally 

Rugăciunea toboşarului  …

De doua sau de trei ori în viata, Dumnezeu prin harul Sau, mi-a atins inima si de doua ori înainte de converirea mea, m-am simtit profund convins de pacat.
În timpul razboiului civil american, eram chirurg în armata Statelor Unite si dupa batalia de la Gettysburg, au fost multe sute de soldati raniti în spital, dintre care douazeci si opt fusesera raniti atât de grav încât aveau nevoie imediat de serviciile mele; unii ale caror picioare trebuiau amputate, altii bratele, iar altii câte un brat si un picior. Printre cei cu câte un brat si un picior se afla un baiat, care nu fusese decât de trei luni în serviciu si, fiind prea tânar ca sa fie soldat, se înrolase ca tobosar. Când ajutorul meu de chirurg si unul din aghiotantii mei au vrut sa-i administreze cloroform, mai înainte de amputare, el si-a întors capul într-o parte si a refuzat sa-l primeasca. Când aghiotantul i-a spus ca este ordinul doctorului, el i-a raspuns: “Trimiteti-l pe domnul doctor la mine.”

Când am ajuns la capatul patului sau, i-am spus: “Tinere, de ce refuzi cloroformul? Când te-am gasit pe câmpul de lupta, te simteai atât de rau ca m-am gândit daca merita sa te mai iau, dar când ai deschis acei ochi mari, albastri, m-am gândit ca ai o mama pe undeva, care probabil ca în acea clipa se gândea la fiul ei. N-am vrut sa mori pe câmp, asa ca am dat ordin sa fii adus aici, dar ai pierdut atât de mult sânge ca esti prea slabit sa suporti o operatie fara cloroform, asa ca mai bine m-ai lasa sa-ti dau.”

El îsi puse mâinile pe mâinile mele si privindu-ma în ochi, îmi spuse: “Domnule doctor, într-o dupa-amiaza de duminica, la scoala de duminica, când aveam noua ani si jumatate, mi-am predat inima Domnului Hristos. Atunci, am învatat sa îmi pun încrederea în El. De atunci, am avut întotdeauna încredere în El si stiu ca pot sa am încredere si acum. El este taria mea si ajuoturl meu; El ma va sprijini în timp ce îmi veti amputa bratul si piciorul.”

Apoi, l-am întrebat daca îmi îngaduie sa-i dau putin coniac. Iarasi, ma privi în ochi si îmi spuse: “Domnule doctor, când aveam cinci ani, mama mea a îngenuncheat lânga mine, cu un brat în jurul gâtului meu si mi-a spus: “Charlie, ma rog acum Domnului Isus ca tu sa n-ajungi sa cunosti niciodata gustul bauturilor tari. Tatal tau a murit betiv si a fost înmormântat ca un betiv, iar eu I-am promis lui Dumnezeu, daca va fi dupa voia Lui ca tu sa cresti, ca tu sa-i avertizezi pe tineri sa nu bea din paharul cel amar.” Am acum saptesprezece ani, dar n-am gustat niciodata nimic mai tare decât ceaiul si cafeaua si daca, dupa toate probabilitatile, am sa ajung în prezenta Dumnezeului meu, m-ati trimite acolo cu coniac în stomacul meu?”

Nu voi uita niciodata privirea cu care s-a uitat la mine acel baiat. Pe atunci, Îl uram pe Isus, dar respectam credinciosia acelui baiat fata de Mântuitorul sau si când am vazut cât Îl iubea si cum avea încredere în El pâna la capat, ceva mi-a înduiosat inima si am facut pentru acel baiat ceva ce nu mai facusem niciodata pentru nici un alt soldat — l-am întrebat daca nu dorea sa-l vada un capelan.

“Ba da, domnule!” i-a fost raspunsul.

Când a sosit capelanul R_______ , l-a recunoscut imediat pe baiat deoarece se întâlnise deseori cu el la întâlnirile de rugaciune de la cort si luându-l de mâna îi zise:

“Ei bine, Charlie, regret ca te vad în starea aceasta trista.”

“Dar sunt foarte bine, domnule” îi raspunse el. “Medicul mi-a oferit cloroform, dar l-am refuzat; apoi a vrut sa-mi ofere coniac pe care iarasi l-am refuzat, iar acum daca ma va chema Mântuitorul, ma voi putea duce la El cu mintea limpede.”

“S-ar putea sa nu mori, Charlie” îi spuse capelanul, “dar, daca Domnul te va chema la El, as putea face ceva pentru tine dupa ce te vei duce?”

“Capelane, te rog pune-ti mâna sub perna mea si ia Biblia mea mica în care vei gasi adresa mamei mele. Te rog, trimite-i-o ei si scrie-i o scrisoare în care sa-i spui ca de când am plecat de acasa, n-a trecut nici o zi fara sa citesc o parte din Cuvântul lui Dumnezeu si sa ma rog zilnic ca Dumnezeu sa o binecuvinteze pe scumpa mea mama, indiferent ca ma aflam în mars, pe câmpul de lupta sau la spital.”

“Mai exista si altceva ce as putea sa fac pentru tine, baiete?” îi spuse capelanul.

“Da, te rog sa-i scrii o scrisoare directorului Scolii de duminica din Strada Sands, Brooklyn, New York, si sa-i spui ca n-am uitat niciodata cuvintele frumoase, multele rugaciuni si sfaturile bune pe care mi le-a dat; ele m-au urmarit prin toate pericolele luptei, iar acum, în ceasul în care mor, Îl rog pe scumpul meu Mântuitor sa-l binecuvinteze pe dragul si batrânul meu director. Atâta.”

Întorcându-se spre mine, baiatul spuse: “Acum, domnule doctor, sunt gata si va promit ca nici macar n-am sa gem în timp ce îmi veti taia bratul si piciorul, numai sa nu-mi dati cloroform.”

I-am promis, dar eu n-aveam curajul sa iau cutitul în mâna ca sa realizez operatia fara sa ma duc mai întâi în camera alaturata si sa iau putin stimulent ca sa ma întareasca sa-mi fac datoria.

În timp ce îi taiam carnea, Charlie Coulson n-a gemut de loc, dar când am luat fierastraul ca sa-i tai osul, baiatul a luat coltul pernei în gura si n-am putut sa-l aud rostind decât: “O, Isuse, bunule Isuse! Ramâi lânga mine acum.” Si-a tinut fagaduinta si n-a gemut de loc.

În noaptea aceea n-am putut sa dorm, deoarece oriunde ma întorceam, vedeam acei ochi albastru deschis, iar când mi i-am închis pe ai mei, cuvintele “O, Isuse, bunule Isuse! Ramâi lânga mine acum” îmi tot rasunau în urechi. Între douasprezece si unu, m-am sculat din pat si am vizitat spitalul — un lucru pe care nu-l mai facusem niciodata pâna atunci, decât daca eram chemat special, dar mi-am dorit foarte mult sa-l vad pe acel baiat. La sosirea mea acolo, am fost informat de catre infirmierul de noapte ca saisprezece din cazurile fara speranta murisera si fusesera duse deja la morga.

“Dar cum este Charlie Coulson? A murit si el?” l-am întrebat.

“Nu, domnule” mi-a raspuns infirmierul, “doarme ca un copilas.”

Când am ajuns la patul unde zacea el, una dintre surori mi-a spus ca pe la noua, doi membri din Asociatia Tinerilor Crestini au trecut prin spital ca sa citeasca si sa cânte imnuri. Au fost însotiti de catre capelanul R______, care a îngenuncheat lânga patul lui Charlie Coulson si a înaltat o rugaciune fierbinte, înduiosatoare, dupa care au cântat, tot pe genunchi, cel mai dulce dintre toate imnurile, “Isus al vietii Domnitor”, pe care l-a cântat si Charlie. N-am putut sa înteleg cum acel baiat, care trecuse printr-o suferinta atât de coplesitoare, era în stare sa cânte.

La cinci zile dupa ce i-am amputat bratul si piciorul acelui baiat scump, a trimis dupa mine si de la el în acea zi, am auzit prima predica despre evanghelie.

“Domnule doctor”, îmi spuse el, “mi-a sosit timpul. Nu cred ca o sa mai vad lumina soarelui, dar slava Domnului, sunt gata sa plec, iar înainte ca sa mor, vreau sa va multumesc din toata inima pentru amabilitatea dvs. Domnule doctor, dvs. sunteti evreu, nu credeti în Isus. N-ati vrea sa stati aici lânga mine si sa ma vedeti cum mor cu încredere în Mântuitorul meu pâna în ultima clipa a vietii mele?”

Am încercat sa ramân, dar n-am putut, deoarece n-aveam curajul sa stau si sa privesc un baiat crestin cum moare si se bucura de iubirea acelui Isus pe care eu fusesem învatat sa-L urasc, asa ca am plecat din camera cu graba.

Peste douazeci de minute, un infirmier, care m-a gasit stând jos în biroul meu, cu mâinile acoperindu-mi fata, mi-a zis: “Domnule Doctor, Charlie Coulson doreste sa va vada.”

“Dar tocmai l-am vazut,” i-am raspuns, “si nu pot sa-l mai vad din nou.”

“Dar, domnule doctor, el spune ca trebuie sa va mai vada înca o data înainte ca sa moara.”

Acum, m-am hotarât sa merg sa-l vad, sa-i spun un cuvânt de încurajare si sa-l las sa moara, dar m-am hotarât ca nici un cuvânt din ale lui sa nu ma influenteze câtusi de putin, cât privea persoana lui Isus al sau.

Când am intrat în spital, am vazut ca starea lui se înrautatise mult, asa ca m-am asezat lânga patul lui. Rugându-ma sa-i iau mâna, mi-a zis:

“Domnule doctor, va iubesc pentru ca sunteti evreu; cel mai bun Prieten pe care L-am gasit în lumea aceasta a fost evreu.”

L-am întrebat, “Cine a fost el?”

Îmi raspunse: “Isus Hristos, pe care vreau sa vi-L prezint înainte ca sa mor; si îmi veti promite, domnule doctor, ca ceea ce va voi spune, n-o sa uitati niciodata?”

I-am promis si el mi-a zis, “Acum cinci zile când mi-ati amputat bratul si piciorul, m-am rugat Domnului Isus Hristos sa va converteasca sufletul.”

Aceste cuvinte mi-au patruns adânc în inima. N-am înteles cum, atunci când eu îi provocam cea mai mare durere, el era în stare sa se uite pe sine si sa nu se gândeasca la nimic altceva decât la Mântuitorul sau si la sufletul meu neconvertit. Tot ce i-am putut spune a fost: “Ei bine, dragul meu baiat, în curând va fi totul bine.” Cu aceste cuvinte, am plecat de la el, iar peste douasprezece minute a trecut la odihna, “Sigur la Domnu’n brate.”

Sute de soldati au murit la mine în spital în timpul razboiului, dar doar pe unul l-am urmat pâna la mormânt si acela a fost Charlie Coulson, tobosarul, si am mers cinci kilometri ca sa fiu prezent la înmormântarea lui. Am dat dispozitii sa fie îmbracat într-o uniforma noua si sa fie asezat în cosciugul de ofiteri, cu un steag nou al Statelor Unite deasupra lui.

Cuvintele acelui scump baiat au facut o impresie profunda asupra mea. La acel timp eram bogat, în ceea ce proveste banii, dar as fi dat orice banut pe care îl aveam daca as fi putut sa simt si eu fata de Hristos ceea ce simtea Charlie. Dar acel simtamânt nu se poate cumpara cu bani.

Câteva luni dupa moartea lui, n-am putut sa scap de cuvintele acelui scump baiat. Îmi tot rasunau în urechi, dar, fiind în tovarasia ofiterilor lumesti, treptat am uitat predica pe care Charlie mi-o tinuse în ceasul mortii lui; dar n-am putut sa uit niciodata rabdarea lui minunata într-o suferinta atât de grava si încrederea lui copilareasca în acel Isus al carui nume pentru mine la acel timp reprezenta un nume de batjocura si de ocara.

Timp de zece ani, m-am luptat împotriva lui Hristos cu toata ura unui evreu traditionalist pâna ce Dumnezeu în îndurarea Lui m-a adus în legatura cu un barbier crestin, care s-a dovedit a fi cea de-a doua unealta în convertirea mea la crestinism.

La încheierea razboiului civil american, am fost trimis ca inspector chirurg, care sa se ocupe de spitalul militar din Galveston, st.Texas. Întorcându-ma într-o zi dupa o tura de inspectie si în drum spre Washington, m-am oprit sa ma odihnesc câteva ore la New York. Dupa masa, am coborât pe scari pâna la salonul barbierului (care, trebuie sa remarc, se gaseste în orice hotel de renume din Statele Unite). Când am intrat în încapere, am fost surprins sa vad agatate în jurul camerei texte din scriptura înramate frumos, în diferite culori. Stând pe unul din scaunele barbierului, am vazut direct în fata mea, agatat într-o rama pe perete, urmatorul aviz: “Va rugam, nu înjurati în aceasta camera.” De-abia începu sa-mi puna pamatuful pe fata ca barbierul si începu sa-mi vorbeasca despre Isus. Vorbea atât de atragator si iubitor încât mi-au disparut prejudecatile si am ascultat cu o atentie din ce în ce mai mare ceea ce îmi zicea.

Tot timpul când îmi vorbea el, îmi venea în minte, Charlie Coulson, tobosarul, desi murise de zece ani. Mi-au facut atât de mare placere cuvintele si purtarea acelui barbier încât, de îndata ce a terminat sa ma rada, i-am spus sa ma si tunda, desi când am intrat în camera, nu am avut o asa intentie. Tot timpul cât m-a tuns, si-a continuat predica permanent, predicându-mi despre Isus si spunându-mi ca, desi el nu era evreu, într-un timp din viata lui fusese tot atât de departe de Hristos ca si mine.

L-am ascultat atent, interesul meu crescând cu fiecare cuvânt pe care mi-l zicea, pâna la o asa de mare intensitate încât, dupa ce a terminat ca sa-mi tunda parul, i-am zis: “Domnule barbier, mi-ar placea sa-mi dati si cu sampon acum”. De fapt, l-am lasat sa faca tot ce stia sa-i faca unui domn la o sedinta si, neavând prea mult timp la dispozitie, m-am pregatit sa plec. L-am platit, i-am multumit pentru cuvintele lui si i-am spus: “Trebuie sa prind urmatorul tren.” Totusi, el, nu era înca multumit.

Era o zi rece si aspra de februarie iar gheata de pe drum facea mersul pe jos destul de periculos. Era un mers doar de doua minute de la hotel pâna la gara, asa ca amabilul barbier s-a oferit imediat sa mearga cu mine la gara. I-am primit oferta cu bucurie si de îndata ce am ajuns pe strada, m-a si luat de brat ca sa nu cad. A vorbit putin pe drum pâna ce am ajuns la destinatie. Totusi, când am ajuns la gara, a spart tacerea spunându-mi: “Domnule, poate ca nu întelegeti de ce am ales sa va vorbesc despre un subiect atât de drag mie. Când ati intrat în salonul meu, v-am vazut dupa fata ca sunteti evreu.”

A continuat sa vorbeasca despre “scumpul sau Mântuitor” si mi-a zis ca ori de câte ori intra în legatura cu un evreu, considera ca este de datoria lui sa încerce sa-L prezinte pe Cel pe care Îl considera cel mai bun Prieten al sau, atât în aceasta lume cât si în lumea viitoare. Când m-am uitat din nou la fata lui, am vazut cum îi curgeau lacrimi pe obraz si evident era foarte emotionat. Nu puteam sa înteleg cum acest om, un total necunoscut mie, sa-si dea atâta interes fata de binele meu si sa mai si plânga în timp ce vorbea cu mine.

I-am întins mâna ca sa-mi iau ramas bun. Mi-a luat-o în mâinile lui si a strâns-o cu iubire, continuând sa-i cada lacrimile pe fata si mi-a zis: “Domnule, daca va bucura sa aflati, daca veti dori sa-mi dati cartea de vizita sau numele dvs., va promit pe onoarea mea de crestin ca în urmatoarele trei luni nu ma voi odihni noaptea fara sa va amintesc numele în rugaciunile mele. Iar acum, fie ca Hristos al meu sa va urmareasca, sa nu va dea pace pâna nu Îl veti gasi asa cum L-am gasit eu — un Mântuitor pretios si Mesia pe care Îl asteptati.

I-am multumit pentru atentia si consideratia lui si dupa ce i-am dat cartea de vizita, i-am spus, ma tem destul de batjocoritor: “Nu cred ca este vreun asa de mare pericol sa ma fac vreodata crestin.”

Apoi, el îmi dadu cartea lui de vizita, spunându-mi: “N-ati dori, va rog, sa-mi scrieti un bilet sau o scrisoare daca Dumnezeu îmi va raspunde la rugaciunea pentru dvs.?”

Am zâmbit neîncrezator si i-am spus: “Sigur ca va voi scrie,” nevisând macar ca în urmatoarele patruzeci si opt de ore, Dumnezeu în îndurarea Lui, urma sa-i raspunda rugaciunii acestui barbier. I-am strâns mâna puternic si mi-am luat ramas bun, dar în ciuda aparentei exterioare de nepasare, am simtit ca el îmi lasase o impresie profunda asupra mintii, asa cum o va arata urmarea.

Dupa cum se stie, vagoanele de tren american sunt mult mai lungi decât vagoanele obisnuite englezesti. Ele au un singur compartiment care poate fi ocupat de saizeci pâna la optzeci de persoane. Întrucât vremea era deosebit de rece, pasagerii nu erau numerosi în acest tren. Vagonul în care intrasem era doar pe jumatate plin si fara sa-mi dau seama, în mai putin de zece sau cincisprezece minute, ocupasem toate locurile libere din compartiment.

Pasagerii au început sa se uite destul de banuitori la mine când m-au vazut ca îmi schimb locul atât de des într-un timp atât de scurt, fara vreun motiv aparent. Personal, atunci nu m-am gândit ca eu eram de vina, desi nu puteam sa gasesc vreun motiv pentru mutarea mea haotica. În cele din urma, m-am dus spre un loc gol din coltul vagonului cu intentia ferma de a adormi. Totusi, în clipa când mi-am închis ochii, m-am simtit între doua focuri. Pe de o parte se afla barbierul crestin din New York, iar de cealalta se gasea tobosarul din Gettysburg–amândoi vorbindu-mi despre Isus al carui nume Îl uram. Mi-a fost cu neputinta sa adorm sau sa scap de impresiile lasate în mintea mea de acesti doi tineri crestini–de unul de care de-abia ma despartisem de o ora, în timp ce celalalt murise de aproape zece ani–si am continuat asa de nedumerit si tulburat tot timpul cât am mers cu trenul.

La sosirea mea în Washington, am cumparat un ziar de dimineata si unul din primele lucruri care mi-a atras atentia a fost anuntul unui serviciu divin de înviorare de la biserica congregationista Dr. Rankin, cea mai mare biserica din Washington. De îndata ce am vazut anuntul, se parea ca un îndemn launtric îmi zicea: “Du-te la biserica aceea!” Nu mai fusesem niciodata într-o biserica crestina în timpul serviciului divin si oricând alta data l-as fi socotit ca un gând venit de la cel rau. Tatal meu avusese intentia, când eram copil, sa ma faca rabin, asa ca îi fagaduisem ca nu voi intra niciodata într-un loc unde “Isus, Impostorul” era venerat ca Dumnezeu si ca nu voi încerca niciodata sa citesc vreo carte care sa contina acest nume si îmi pastrasem cuvântul cu credinciosie pâna în acel moment.

În legatura cu adunarile de evanghelizare deja mentionate, se spunea ca va fi si un cor unit din diferite biserici din oras, care va cânta la fiecare din servicii. Placându-mi muzica nespus, acest anunt îmi atrase atentia si l-am folosit drept scuza ca sa caut sa vizitez biserica în timpul serviciului de reînviorare din acea seara. Când am intrat în biserica plina de oameni, unul dintre plasatori, atras fara îndoiala de epoletii mei de aur (caci nu-mi schimbasem uniforma) ma conduse catre locul din fata bisericii, chiar în fata predicatorului, un bine cunoscut evanghelist în Anglia si America. Am fost încântat de corurile frumoase, dar vorbitorul nu vorbise mai mult de cinci minute înainte ca sa ajung la concluzia ca probabil ca cineva l-a informat cine sunt eu, caci mi se parea ca arata cu degetul spre mine. Se tot uita la mine si din când în când parea ca ma ameninta cu pumnul. Cu toate acestea, m-am simtit adânc interesat de ceea ce zicea. Dar asta nu a fost tot, deoarece înca îmi rasunau în urechi cuvintele primilor doi predicatori–barbierul crestin din New York si tobosarul din Gettysburg–accentuând frazele evanghelistului, iar în mintea mea, îi vedeam clar pe acei doi scumpi prieteni, repetându-si predica. Crescându-mi interesul din ce în ce mai mult fata de cuvintele predicatorului, am simtit cum au început sa mi se scurga lacrimi din ochi pe fata. Asta m-a trezit si a început sa-mi fie rusine cum eu, evreu traditionalist, sa fiu atât de copilaros, încât sa vars lacrimi într-o biserica crestina, prima oara când am plâns într-un astfel de loc.

Am omis sa spun ca, în timpul serviciului divin si în timp ce predicatorul se uita la mine, mi-a venit gândul ca poate arata cu degetul vreo alta persoana din spatele meu si m-am întors pe scaun sa vad la cine se uita, când, spre uimirea mea, se parea ca o adunare de peste doua mii de oameni, din toate straturile sociale, se uita la mine. Imediat, am ajuns la concluzia ca eram singurul evreu din acel loc si mi-am dorit din toata inima sa fi iesit din cladire, caci m-am simtit ca si când ma aflu unde nu trebuie. Fiind bine cunoscut în Washington atât de evrei cât si de neevrei, mi-a trecut prin minte ideea, cum se va citi într-un ziar de Washington ca “Dr. Rossvally, de origine evreu, a fost prezent la la serviciile de reînviorare, nu la mai mult de un drum de cinci minute de sinagoga la care merge de obicei si a fost vazut curgându-i lacrimile în timpul predicii.” Nedorind sa ma fac remarcat (deoarece erau acolo fete pe care le-am recunoscut) m-am decis sa nu-mi scot batista sa-mi sterg lacrimile. Trebuiau sa se usuce singure, dar, culmea, nu puteam sa ma abtin, deoarece îmi veneau din ce în ce mai repede.

Dupa un timp, predicatorul si-a încheiat predica si am fost surprins sa-l aud ca anunta o întrevedere si ca îi invita pe toti care puteau sa ramâna, sa mai stea putin. N-am acceptat invitatia, fiind mult prea bucuros sa ies din biserica. Cu acea intentie, m-am sculat de pe locul meu si m-am îndreptat spre usa, când am simtit ca cineva ma tinea de pulpana hainei. Întorcându-ma, am vazut o batrânica, care s-a dovedit a fi Dna Young, o bine cunoscuta lucratoare crestina din Washington.

Adresându-mi-se, îmi spuse: “Scuzati-ma, domnule, vad ca sunteti ofiter în armata. V-am urmarit toata seara si va rog mult sa nu plecati, caci cred ca sunteti deja convins de pacate. Banuiesc ca ati venit aici sa-L cautati pe Mântuitorul si nu L-ati gasit înca. Va rog, mai reveniti! Mi-ar placea sa stau de vorba cu dvs. si daca îmi veti da voie, ma voi ruga pentru dvs.”

“Doamna,” i-am raspuns, “eu sunt evreu.”

Mi-a raspuns, “N-are nici o importanta. Isus Hristos a murit si pentru evrei si pentru ne-evrei.”

Modul convingator în care a rostit aceste cuvinte n-a ramas fara efect. Am urmat-o înapoi chiar spre locul de la care tocmai plecasem atât de grabit si când am ajuns în fata îmi spuse:

“Daca binevoiti sa îngenuncheati, ma voi ruga pentru dvs.”

“Doamna, este ceva pe care nu l-am facut niciodata si nici nu-l voi face vreodata.”

Dna Young se uita la mine calma si îmi spuse: “Draga domnule, eu am descoperit un Mântuitor atât de scump, iubitor si iertator în Isus al meu încât cred cu tarie ca El este în stare sa converteasca un evreu care sta în picioare, iar eu ma voi pleca pe genunchi si ma voi ruga pentru asta.”

Si asa si facu, se pleca pe genunchi si începu sa se roage, vorbind cu Mântuitorul ei ca un copil cu tatal sau, ceea ce ma enerva de tot. Mi-a fost atât de rusine de mine, sa vad o scumpa doamna în vârsta îngenuncheata lânga mine, în timp ce eu stateam în picioare si rugându-se atât de fierbinte pentru mine. Toata viata mea îmi trecu atât de viu prin minte încât as fi preferat sa se deschida podeaua si sa intru în pamânt ca sa nu mai ma vada nimeni. Când se ridica de pe genunchi, îmi întinse mâna si cu o compasiune maternala, îmi zise: “N-ati dori sa va rugati Domnului Isus înainte de a va culca în seara asta?”

“Doamna,” i-am raspuns, “ma voi ruga Dumnezeului meu, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacob, nu lui Isus.”

“Dumnezeu sa te binecuvinteze!” îmi spuse, “Dumnezeul dvs. al lui Avraam, Isaac si Iacob este Hristos al meu si Mesia dvs.”

“Noapte buna, doamna si va multumesc pentru amabilitatea dvs.,” i-am spus pe când am plecat încetisor de la biserica.

În drum spre casa, reflectând la recentele experiente atât de ciudate, am început sa judec în mintea mea: “De ce acesti crestini se intereseaza atât de mult de evrei sau ne-evrei, care le sunt atât de straini. Oare este cu putinta ca toate aceste milioane de oameni care, în ultimele optsprezece secole, au trait si au murit cu încredere în Hristos, sa fi gresit, iar o mâna de evrei, împrastiati în toata lumea, sa aiba dreptate? Oare de ce acel tobosar pe moarte se gândea doar la sufletul meu neconvertit? Si de ce s-a interesat atât de mult de mine acel barbier crestin din New York? De ce predicatorul din seara aceasta m-a aratat cu degetul pe mine sau acea scumpa doamna m-a urmat pâna la usa ca sa ma întoarca? Probabil ca toate se datoreaza iubirii pe care I-o poarta lui Isus al lor, pe car eu Îl dispretuiesc atâta.” Cu cât ma gândeam mai mult, cu atât mai rau ma simteam. Pe de alta parte, ma certam cu mine astfel:

“Ar fi oare cu putinta ca tatal si cu mama mea, care m-au iubit atât de mult, sa ma învete ceva gresit? În copilarie, m-au învatat sa-L urasc pe Isus, ca exista un singur Dumnezeu si ca El nu are nici un Fiu.” Simteam acum tâsnindu-mi în inima o dorinta de a ma familiariza cu acest Isus pe care crestinii Îl iubeau atât de mult. Am început sa merg mai repede, hotarât pe deplin ca daca exista ceva real în religia lui Isus Hristos, sa aflu ceva înainte ca sa ma duc la culcare.

Când am ajuns acasa, sotiei (care era o evreica foarte stricta, traditionalista) i s-a parut ca aratam cam ravasit si m-a întrebat unde am fost. N-am îndraznit sa-i spun adevarul si nici o minciuna, asa ca i-am spus:
“Draga, te rog, nu-mi pune întrebari. Am niste treburi foarte importante. Ma voi duce în biorul meu unde pot sa fiu singur.”

M-am dus imediat în biroul meu, am încuiat usa si am început sa ma rog, stând cu fata spre rasarit, asa cum facusem întotdeauna. Cu cât ma rugam mai mult, cu atât ma simteam mai rau. Nu puteam sa-mi explic sentimentul care ma copesise. Eram foarte nedumerit cu privire la întelesul multor profetii din Vechiul Testament, care ma interesau profund. Rugaciunea nu mi-a adus nici o multumire, iar apoi mi-a trecut prin minte ideea ca atunci când se roaga, crestinii îngenuncheaza. Avea oare vreo însemnatate asta? Deoarece fusesem crescut ca evreu strict traditionalist si fusesem învatat sa nu îngenunchez niciodata la rugaciune, m-am temut ca daca as îngenunchea, s-ar putea sa fiu înselat ca astfel sa-mi plec genunchiul înaintea acelui Isus, despre care fusesem învatat în copilarie ca este un impostor.

Desi noaptea era deosebit de rece si nu aveam caldura în biroul meu (nu stiam ca voi folosi camera în acea noapte), n-am transpirat niciodata atât de mult în viata mea cât am transpirat în acea noapte. Filacteriile mele atârnau în biroul meu, pe perete si le-am privit. De la treisprezece ani n-a trecut nici o zi în care sa nu le port, cu exceptia sabatelor si sarbatorilor evreiesti. Le iubeam foarte mult. Le-am luat în mâna si în timp ce ma uitam la ele, mi-a trecut prin minte ca un fulger textul din Geneza 49:10:

“Toiagul de domnie nu se va departa de Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, pâna va veni Silo, Si de El vor asculta popoarele.”

Si alte doua pasaje, pe care le citisem adesea si la care meditasem, mi-au aparut vii în minte. Primul era din Mica 5:2:

“Si tu, Betleeme Efrata, macar ca esti prea mic între cetatile de capetenie ale lui Iuda…”

Celalt pasaj este bine cunoscuta prezicere din Isaia 7:14:

“De aceea Domnul Însusi va va da un semn: Iata, fecioara va ramâne însarcinata, va naste un fiu si-i va pune numele Emanuel.”

Aceste trei pasaje s-au întiparit atât de puternic în mintea mea încât am strigat: “O, Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacob, stii sa sunt sincer. Daca Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, descopera-mi-L în seara aceasta si-L voi primi ca pe Mesia al meu.”

De îndata ce am spus asta, aproape inconstient mi-am aruncat filacteriile într-un colt din camera, m-am asezat pe genunchi, rugându-ma în acelasi colt, unde se aflau filacteriile mele pe podea lânga mine. Sa arunci filacteriile la pamânt asa cum facusem eu reprezenta pentru un iudeu un act de blasfemie. Acum eram pe genunchi si ma rugam pentru prima oara în viata mea, iar mintea îmi era foarte zbuciumata si ma îndoiam daca ceea ce fac este întelept.

Prima mea rugaciune adresata lui Isus n-o voi uita niciodata. Suna dupa cum urmeaza: “O, Doamne Isuse, daca esti Fiul lui Dumnezeu, daca esti Mântuitorul lumii, daca esti Mesia evreilor, pe care Îl mai asteapta evreii si daca poti sa convertesti pacatosii asa cum spun crestinii ca poti, converteste-ma, caci sunt pacatos si Îti voi promite ca Te voi sluji în toate zilele vietii mele.”

Totusi, rugaciunea aceasta a mea, nu s-a ridicat mai sus de capul meu. Motivul nu era greu de gasit. Încercasem sa fac un târg cu Isus, ca daca va face ceea ce Îi voi cere, eu, din partea mea, voi face ceea ce I-am fagaduit. Am ramas pe genunchi cam o jumatate de ora si, în timp ce am stat asa, picaturi de sudoare îmi curgeau pe fata. Si capul îmi era fierbinte si mi l-am lasat pe peretele biroului ca sa se racoreasca. Eram în agonie, dar nu eram convertit. M-am ridicat si am mers cu pasi mici încoace si încolo în camera, iar apoi mi-a venit ideea ca ajunsesem mult prea departe si am jurat ca nu voi mai îngenunchea niciodata. Am început sa gândesc cam asa: “De ce sa îngenunchez? Oare Dumnezeul lui Avraam, pe care L-am iubit, slujit si caruia m-am închinat toate zilele vietii mele, nu poate sa faca pentru mine ceea ce se zice ca poate Hristos sa faca pentru crestini?” Desigur ca priveam lucrurile dintr-o perspectiva evreiasca, asa ca am continuam sa judec cam asa: “De ce sa ma duc la Fiul? Nu este Tatal deasupra Fiului?”

Cu cât jdecam mai mult, cu atât ma simteam mai rau si am ajuns din ce în ce mai nedumerit. Într-un colt al camerei zaceau filacteriile mele, care înca mai posedau o influenta magnetica asupra mea. Din instinct, m-am întors spre ele si fara sa vreau, am cazut din nou pe genunchi, dar n-am putut sa rostesc nici un cuvânt. Mi-era rau, deoarece nutream o dorinta sincera de a-L cunoaste pe Hristos, daca El era Mesia. Mi-am schimbat pozitia de câteva ori, îngenunchind, iar apoi umblând prin camera, de la zece fara un sfert pâna la doua fara cinci dimineata. Atunci, a început sa mi se lumineze mintea si am început sa cred si sa simt în sufletul meu ca Isus Hristos a fost într-adevar adevaratul Mesia. De îndata ce mi-am dat seama de acest lucru, pentru ultima data în acea noapte, am cazut pe genunchi, dar de data aceasta, îndoiala îmi pierise si am început sa-L laud pe Dumnezeu, deoarece îmi patrunsesera în suflet o bucurie si o fericire cum nu mai cunoscusem niciodata. Stiam ca eram convertit si ca Dumnezeu, de dragul lui Hristos, îmi iertase pacatul. Acum simteam ca nici circumciziunea, nici necircumciziunea nu foloseau la nimic, ci doar o faptura noua.

Cu o bucurie de nerostit m-am ridicat de pe genunchi si în fericirea mea nou-gasita, am crezut ca scumpa mea sotie va împartasi si ea imediat bucuria cu mine când îi voi spune de marea schimbare care s-a petrecut cu mine. Cu acest gând în minte, m-am napustit din birou în dormitor (deoarece sotia mea se culcase deja, desi nu se închisese lumina), am sarit sa o îmbratisez si am început sa o sarut cu dragoste, zicându-i:
“Iubito, L-am gasit pe Mesia.”

S-a uitat la mine deranjata si împingându-ma de la ea, m-a întrebat cu raceala: “Pe cine ai gasit?”

“Pe Isus Hristos, Mesia si Mântuitorul meu,” a fost raspunsul meu imediat.

N-a mai rostit nici un alt cuvânt, dar în mai putin de cinci minute, s-a îmbracat si a plecat de acasa, desi era ora doua dimineata si deosebit de rece, a traversat strada spre casa parintilor ei, care locuiau imediat vizavi. N-am urmat-o, ci am cazut pe genunchi, implorându-L pe Mântuitorul meu nou descoperit ca sa i se deschida ochii si sotiei mele, asa cum mi s-au deschis si mie, dupa care am adormit.

A doua zi dimineata, bietei mele sotii i s-a spus de catre parintii ei ca, daca ma va mai numi vreodata sot, va fi dezmostenita, alungata din sinagoga si blestemata. În acelasi timp, cei doi copii ai mei au fost luati de catre bunicii lor si li s-a spus ca nu trebuie sa ma mai numeasca niciodata ‘tata’ si ca eu, rugându-ma lui Isus, ‘Impostorul’, eram tot atât de rau si mârsav cum a fost El.

La cinci zile dupa convertirea mea, am primit ordin de la Chirurgul General din Washington, sa ma îndrept spre vest cu treburi guvernamentale. Am încercat prin toate mijloacele cu putinta sa-i comunic personal sotiei si sa-mi iau ramas bun, dar ea n-a vrut nici sa ma vada, nici sa-mi scrie. Totusi, mi-a trimis un mesaj printr-un vecin cu ideea ca atâta timp cât Îl voi numi pe Isus Hristos Mântuitorul meu, sa n-o mai numesc sotia mea, caci nu va mai trai cu mine. Nu ma asteptam sa primesc un astfel de mesaj de la sotia mea, pentru ca o iubeam pe ea si pe copiii mei nespus, asa ca, cu o inima trista, am plecat de acasa în acea dimineata ca sa calatoresc la doua mii de kilometri spre sfera mea de datorie, fara sa pot sa-mi vad sotia sau copiii.

Timp de cincizeci si patru de zile, sotia mea n-a vrut sa-mi raspunda la nici una din scrisorile mele, desi îi scriam câte una în fiecare zi. Si cu fiecare scrisoare, ma rugam ca Dumnezeu sa-i schimbe inima sa citeasca cel putin una din ele. Simteam ca daca ar citi macar una din scrisorile mele (deoarece i-L predicasem pe Hristos în fiecare din ele), se va gândi la ceea ce îmi spusese si la ceea ce facuse înainte ca sa plec de acasa.
Niciodata în experienta mea nu s-au împlinit mai adevarat cuvintele lui Cooper: “Dumnezeu Îsi muta într-un mod tainic minunile pe care vrea sa le faca,” deoarece prin neascultarea fiicei mele s-a convertit sotia mea. Fiica mea era cea mai mica din cei doi copii ai mei si era considerata rasfatata tatalui, iar, dupa convertirea mea la Hristos, obligatia fata de mama ei pe de o parte si iubirea ei pentru tatal ei pe de alta, au facut-o sa fie într-o continua agitatie.

În cea de-a cincizeci si treia noapte, fiica mea a visat ca l-a vazut pe tatal sau murind si a apucat-o o frica si s-a hotarât ca fie ce-o fi, sa nu distruga urmatoarea scrisoare de la tatal ei. A doua zi dimineata, postasul a adus o scrisoare cu scrisul familiar (si apropo, ea îl asteptase pe postas la usa). Când postasul îi înmâna scrisorile, lua scrisoarea de la tatal ei si repede o ascunse în sân, alerga sus în camera ei, încuia usa si deschise scrisoarea. Începu sa o citeasca, iar apoi o citi de trei ori înainte ca sa o lase jos. Scrisoarea aceea o întrista atât de mult, încât atunci când coborî, mama a vazut ca ea plânsese si a întrebat-o care era cauza durerii ei.

“Mama, daca am sa-ti spun, te vei simti jignita, dar daca ai sa-mi promiti ca nu te vei supara, îti voi spune totul.”

“Ce s-a întâmplat, copila mea?” îi spuse mama ei.

Scotând scrisoarea mea de sub rochie, îi spuse mamei despre visul din noaptea precedenta si adauga: “I-am deschis scrisoarea tatei din aceasta dimineata, iar acum nu pot sa mai cred si nu vreau sa mai cred ce spune bunicul si bunica si toti ceilalti despre tatal meu ca este un om rau, deoarece un om rau nu le-ar scrie asa o scrisoare sotiei si copiilor lui. Te implor, mama, s-o citesti,” adauga ea si-i înmâna scrisoarea.

Sotia mea îi lua srisoarea si o duse în camera alaturata si o încuie în sertar. În acea dupa-amiaza, se încuie în camera si, deschizând sertarul, lua scrisoarea mea si începu sa o citeasca. Cu cât o citea mai mult, cu atât mai rau se simtea. Ulterior, îmi povesti ca a citit-o de cinci ori pâna la capat înainte ca sa o lase jos.

Dupa ce a citit-o pentru ultima data, sotia mea a pus-o la loc în sertar si s-a întors în camera de unde plecase. Ochii îi erau plini de lacrimi, iar acum veni rândul fiicei mele sa întrebe: “Mama, de ce plângi?”

“Scumpo, ma doare inima,” a fost raspunsul , “As dori sa stau întinsa pe canapea.” Asa ca se întinse. Servitoarea îi facu un ceai, crezând ca n-avea nevoie de nimic altceva ca sa-i treaca durerea de inima de care se plângea. Dar ceaiul nu-i aduse nici o alinare bietei mele sotii.

Dupa un timp, mama sotiei mele traversa strada ca sa vina la casa noastra. Crezând ca sotiei mele îi era foarte rau, îi dadu niste leacuri simple de casa, asa cum obisnuiesc mamele. Nici acestea nu reusira sa-i aline suferinta. La sapte si jumatate seara, soacra mea trimise dupa Dr. R______. El veni imediat si îi prescrise un tratament, dar nici medicamentul lui n-a fost în stare sa îndeparteze durerea de inima de care se plângea sotia mea.

Soacra mea ramase la noi acasa în noaptea aceea, având grija de sotia mea pâna la unsprezece si un sfert. Am auzit-o pe sotia mea spunând dupa aceea, ca îsi dorea ca mama ei sa plece din camera, deoarece se hotarâse cu totul sa se lase pe genunchi asa cum facusem eu mai înainte, de ândata ce pleca mama ei. Asadar, de îndata ce pleca ea de acasa, sotia mea încuie usa si cazu pe genunchi la marginea patului si în mai putin de doua minute, Hristos, Marele Medic, veni la ea, o vindeca si o converti.

În urmatoarea dimineata, am primit o telegrama ce suna dupa cum urmeaza:

“Draga sotule, Vino acasa imediat; Am crezut ca gresesti si eu am dreptate, dar am aflat ca tu ai dreptate si eu gresesc. Hristos al tau este Mesia al meu, Isus al tau este Mântuitorul meu. Aseara, la unsprezece si nouasprezece minute, în timp ce ma aflam pe genunchi pentru prima data din viata mea, Domnul Isus mi-a convertit sufletul.”

Dupa ce am citit aceasta telegrama, am simtit pentru un moment ca nu dau doi bani pe guvernul pe care îl slujeam. Mi-am lasat treaba neterminata, am luat primul expres si m-am îndreptat spre Washington. La acel timp, casa mea era binecuvnoscuta acolo, mai ales printre evrei (deoarece frecvent cântam la sinagoga), n-am vrut sa fac senzatie, asa ca i-am telegrafiat sotiei sa nu vina la gara ca sa ma întâmpine, caci voi lua o trasura la sosirea mea la Washington si voi veni încet acasa.

Când am ajuns în fata casei, am vazut-o pe sotia mea stând la geamul deschis si asteptându-ma. Îi radia fata de bucurie. Alerga în întâmpinarea mea când am pasit afara din trasura, îsi arunca bratele în jurul gâtului meu si ma saruta. Tatal si cu mama ei se aflau si ei în picioare la usa lor deschisa de vizavi, iar când ne vazura unul în bratele celuilalt, au început sa ne blesteme atât pe mine, cât si pe sotia mea.

La zece zile dupa ce sotia mea îsi predase inima lui Hristos, se converti si fiica mea. Acum, ea este sotia unui pastor crestin, împreuna-lucratoare cu sotul ei în via lui Hristos.

Fiului meu, (o, daca as putea sa zic acelasi lucru despre el ca ceea ce am spus de sora lui), i s-a promis de catre bunicii din partea mamei, ca daca nu ma va mai numi “tata” niciodata sau “mama” pe sotia mea, îi vor lasa lui toata proprietatea lor si pâna acum s-a tinut de promisiune.

La un an si noua luni de la convertirea ei, sotia mea a murit. Dorinta inimii ei, înainte de moartea ei, a fost sa-si vada fiul care locuia la sapte minute pe jos de casa noastra. Am trimis dupa el, în repetate rânduri, implorându-l sa vina si sa o vada pe mama lui pe moarte. Unul din pastorii din oras, împreuna cu sotia, personal s-au întâlnit cu fiul meu si s-au straduit sa-l convinga sa raspunda cererii mamei lui pe moarte, dar unicul sau raspuns a fost: “Blestemata sa fie! Sa moara! Nu e mama mea.”

Joi dimineata (ziua mortii ei), sotia mea m-a rugat sa chem cât mai multi frati sa vina de la adunarea de unde mergea ea, ca sa fie cu ea în ceasul în care va muri. La zece si jumatate, o ruga pe sora Ryle, sotia pastorului, care era o prietena scumpa de-a ei, sa-i ia mâna stânga si toate surorile din camera sa-i ia si ele mâna, iar fratii s-au luat de mâna cu mine, iar la cererea ei, am format un cerc, cam treizeci si opt de persoane, iar apoi am cântat:

“Salvatorul meu cel mare, Las s’alerg la sânul Tau,” foarte încet. Când am început sa cântâm,

“O, speranta mea e’n Tine,” sotia mea într-o voce slaba, dar totusi clara, a spus: “Da, toata speranta mea e’n El. Este tot ce am. Vino, scumpe Isuse, ia-ma acasa,” si a adormit. Fiul meu n-a vrut sa vina la înmormântare, dupa câte stiu eu, si nici nu s-a dus vreodata la mormântul mamei lui; nici nu m-a numit “tata”, nici nu mi-a raspuns la nici o scrisoare de la convertirea mea, desi am traversat de trei ori Atlanticul, din America în Germania, încercând sa-l vad si sa ne împacam, dar n-am reusit de fiecare data, deoarece n-a vrut sa ma vada. Cu toate acestea, asta m-a facut sa ma rog mai fierbinte pentru el, ca si el sa se rupa din robia prejudecatilor evreiesti si în Isus sa priveasca la “Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii.” O a patra vizita în Germania în iulie 1887 mi-a întarit si confirmat credinta ca fiul meu, nu numai ca a consimtit sa ma vada, dar a si varsat lacrimi amare, aducându-si aminte de trecut si imediat si-a manifestat dorinta de a-si vedea sora scumpa din America.

I-am scris mamei mele, care locuia în Germania, imediat dupa convertirea mea, povestindu-i cum L-am gasit pe adevaratul Mesia. N-am putut sa nu-i spun si ei vestea cea buna, iar în inima mea, am crezut ca îl va crede pe cel mai mare dintre cei paisprezece copii. Într-adevar, as putea spune ca prima mea dorinta din inima dupa convertirea mea a fost ca toti prietenii mei, evrei ca si ne-evrei, sa se bucure împreuna cu mine de ceea ce am gasit eu. Ma simteam asemenea psalmistului când scria: “Veniti de ascultati, toti cei ce va temeti de Dumnezeu si voi istorisi ce a facut El sufletului meu.” Aceasta speranta urma sa fie amar dezamagita, în ceea ce o privea pe mama mea deoarece îmi scrise o singura scrisoare (daca un blestem se poate numi scrisoare), o tacere prelungita trezind în mine banuiala ca daca mi-ar fi scris, trebuia sa fie acel blestem la care trebuie sa se astepte orice evreu de la rudele lui cele mai apropiate când trece la crestinism. Aceasta banuiala s-a confirmat mult prea deplin dupa trecerea a cinci luni si jumatate, timp în care am ramas în suspense–deoarece înainte de convertirea mea, mama mea îmi scrisese o data pe luna.

Într-o dimineata, când postasul îmi aduse scrisorile, am vazut printre ele una cu timbru german si scrisul vechi, familiar al scumpei mele mame. De îndata ce am vazut-o, i-am spus sotiei, care era în camera, “Draga, a sosit în sfârsit!”

N-are rost sa zic ca am deschis-o prima. N-avea data, n-avea adresant, nici un “Draga fiul meu” asa cum începeau primele ei scrisori, ci suna cam asa:

“Max, Nu mai esti fiul meu; ti-am ars portretul; te plângem ca pe cei morti. Iar acum, fie ca Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov sa te loveasca cu orbire, surzenie si mutenie si sa-ti blesteme sufletul pe vecie. Ti-ai parasit

religia tatalui tau si sinagoga pentru acel Isus ‘Impostorul’, iar acum primesti blestemul mamei tale. Clara.”

Desi pâna acum socotisem pe deplin ce ma va costa sa primesc religia lui Isus Hristos si stiam la ce sa ma astept de la rudele mele deoarece întorsesem spatele sinagogii marturisesc ca nu eram pregatit pentru o astfel de scrisoare de la mama mea. Scumpa mea sotie si cu mine, puteam acum sa întelegem mai bine pe fiecare din noua noastra viata religioasa, deoarece, asa cum am declarat mai sus, parintii ei o blestemasera deja în fata deoarece credea în Hristos. N-a fost totusi numai tristete, deoarece niciodata pâna atunci nu ni s-au parut cuvintele psalmistului mai pline de sens si încurajare atât mie cât si sotiei mele:

“Caci tatal meu si mama mea ma parasesc, dar Domnul ma primeste.”

Nimeni sa nu creada ca îi este usor unui evreu sa devina crestin. Trebuie sa fie pregatit sa-si lase tatal, mama si sotia de dragul împaratiei lui Dumnezeu, caci trebuie sa puna în balanta afectiunea sa si interesul sau, daca ajunge sa fie banuit ca este în favoarea crestinismului.

I-am raspuns scrisorii mamei mele, câteva zile mai târziu, prin urmatoarele cuvinte:

RASPUNS LA BLESTEMUL MAMEI MELE
“Departe de casa, mama,
Zilnic ma rog pentru tine;
De ce sa ma blestemi, scumpa mama?
De ce sa-mi raspunzi asa?
O data convins de pacat, o mama,
Am strigat ‘Isuse, elibereaza-ma!
Sunt fericit acum, o mama;
Hristos, evreul, muri pentru mine.
“Pe El m-ai învatat sa-L urasc, o mama,
Pe El Îl numesti ‘Impostor’,
Dar El muri pentru mine, mama,
Pe Golgota, sa ma scape de iad.
Ajuta-ma, mama, sa te duc la El,
Când ma rog, pe genunchi, plecat:
‘Isuse, primeste-o pe mama!
Scumpe Isuse, salveaz-o din pacat!’
“Fii încredintata, scumpa mama,
Nu te împietri, acum
ca Isus Hristos, Mesia evreilor,
A murit pentru tine si mine.
Poti sa dispretuiesti atâta îndurare, mama?
Poti sa-ti întorci fata?
Vino la Isus, vino, scumpa mama,
Vino iute ca sa te ia în brate!”

Desi nu mi-a mai scris niciodata dupa aceea, mi s-a transmis ca ultimul cuvânt pe care l-a rostit, când i se scurgea viata, a fost propriul meu nume, “Max.”

Urmarea întâmplarii tobosarului, Charlie Coulson, ramâne sa fie scrisa:

La optsprezece luni dupa convertirea mea, am participat la o adunare de rugaciune din orasul Brooklyn. Era una din acele întâlniri în care crestinii dau marturie despre iubirea Mântuitorului lor.

Dupa ce au vorbit mai multi, o batrânica s-a ridicat si a spus: “Iubiti prieteni, s-ar putea ca ocazia aceasta sa fie ultima când sa pot da marturie pentru Hristos. Medicul meu de familie mi-a spus ieri ca plamânul meu drept este aproape distrus, iar plamânul meu strâng este foarte bolnav, asa ca în cel mai bun caz, nu mai pot sa fiu cu voi decât un scurt timp, dar ceea ce ramâne din mine Îi apartine lui Isus. O, este o mare bucurie sa stiu ca ma voi întâlni cu baiatul meu în ceruri, împreuna cu Isus. Fiul meu nu a fost doar un soldat pentru tara lui, ci un soldat pentru Hristos. A fost ranit în batalia de la Gettysburg si a cazut în mâinile unui medic evreu, care i-a amputat bratul si piciorul, dar fiul meu a murit la cinci zile dupa operatie. Capelanul regimentului mi-a scris o scrisoare si mi-a trimis Biblia baiatului. În acea scrisoare am fost informata ca Charlie al meu, în ceasul mortii, l-a chemat pe acel medic evreu si i-a spus: ‘Domnule doctor, înainte ca sa mor, as dori sa va zic, ca acum cinci zile, în timp ce îmi amputati bratul si piciorul, m-am rugat Domnului Isus Hristos ca sa va converteasca sufletul.'”

Când am auzit marturia acestei doamne, n-am putut sa mai stau jos. M-am ridicat, am traversat camera si luând-o de mâna, i-am zis: “Dumnezeu sa te binecuvinteze, scumpa mea sora. Rugaciunea baiatului tau a primit raspuns. Eu sunt medicul evreu pentru care s-a rugat Charlie, iar Mântuitorul lui este acum si Mântuitorul meu.”

Cu mare bucurie si recunostinta în inima îmi amintesc de convertirea scumpului meu fiu:

Cred ferm ca scumpul Mântuitor nu i-a prea dat pace inimii lui cu câtva timp înainte de întâlnirea noastra din iulie 1887. Pentru prima data în paisprezece ani, m-a numit “tata”; a plâns amar la întâlnirea noastra si se pare ca si-a manifestat dorinta de a o revedea pe sora lui. Inima mea tresalta de bucurie sa auda asa ceva, caci stiam ca, cu sora lui (o crestina devotata din America) urma sa fie pe mâini bune. A plecat în America, unde s-a întâlnit cu sora lui, într-o dupa-amiaza de luni, 14 august. În urmatoarea vineri, fiul meu si-a implorat sora sa-l duca la mormântul mamei lui.

Într-o vineri, pe data de 29 august, iarasi a vizitat mormântul mamei lui (de data asta singur), si în timp ce se afla acolo, Dumnezeu în îndurarea Lui, de dragul lui Hristos, i-a iertat pacatele si i-a convertit sufletul.
S-a dus acasa si i-a spus sorei lui vestea cea buna, iar apoi mi-a scris si mie în aceeasi seara.

Iar acum, în concluzie, ma rog fierbinte la Dumnezeu ca sa îmi lungeasca viata si sa îmi îngaduie sa-l aud pe fiul meu predicând evanghelia acelui scump Mântuitor, pe care L-a respins de atât de mult timp.

Întrucât deseori am fost întrebat daca toate amanuntele din aceasta întâmplare sunt chiar adevarate, folosesc aceasta ocazie ca sa declar ca fiecare întâmplare a avut loc exact asa cum este istorisita

Sărbătorile ceremoniale şi Sabatele

Sărbătorile ceremoniale şi SabateleBy Joe Crews 

MAI SUNT OBLIGATORII?

Câte porunci se cuprind în Cele Zece Porunci? Pare a fi o întrebare fără sens? Atunci ar trebui luat în considerare faptul că mii de oameni religioși ar da un răspuns ca “94” sau “110”. Vedeți dumneavoastră, ciudat dar mulţi cred că marea Lege a Celor Zece Porunci scrisă de Dumnezeu făcea parte de fapt din legea ceremonială a lui Moise, care conținea zeci de reglementări specifice. Ei nu văd decalogul ca fiind ceva distinct şi complet unic datorită autorității sale divine. Nici nu văd o delimitare clară pe care Biblia o stabilește ca un cod moral, cod pe care îl numeşte cele ZECE Porunci.

Este destul de limpede că s-ar dori îndepărtarea efectivă a “Legii Celor Zece Porunci” amestecându-le cu altele nouăzeci sau o sută, numindu-le “porunci” in loc de legi. Astfel, s-a făcut un efort radical de a dilua forța singurelor cuvinte din Biblie pe care Dumnezeu le-a scris cu propria Sa mână. Mai mult decât atât, a fost avansată ideea că, întrucât Legea Celor Zece porunci făcea parte din legea rituală mozaică care s-a abolit la cruce, nu mai suntem sub obligația de a asculta de decalog, aşa cum nu mai trebuie să aducem miei ca jertfă.

Există dovezi reale în Scriptură că nu a existat o asemenea îmbinare între legea ceremonială şi legea morală? Se poate arăta că Legea Celor Zece Porunci are o natură perpetuă, permanentă, în timp ce legea ceremonială s-a sfârșit odată cu moartea lui Isus? Într-adevăr există o mulțime de dovezi care să dea răspuns la această întrebare cu un DA hotărât!

Dumnezeu i-a făcut cunoscută această deosebire slujitorului Său Moise, iar Moise i-a explicat-o poporului la Muntele Horeb. “El Şi-a vestit legământul Său, pe care v-a poruncit să-l păziţi, cele zece porunci şi le-a scris pe două table de piatră. În vremea aceea, Domnul mi-a poruncit să vă învăţ legi şi porunci, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire” (Deuteronomul 4:13, 14).

Vă rog să observați cum Moise a despărţit clar Cele Zece Porunci pe care “El … v-a poruncit” de legile și poruncile pe care “mi-a poruncit” să le dau poporului. Marea întrebare care se pune acum este dacă acele legi şi porunci, pe care Moise le-a transmis poporului, erau desemnate ca o “lege” distinctă și separată.

Dumnezeu răspunde la această întrebare importată într-un fel prin care nu lasă loc niciunei îndoieli. “Nu voi mai muta piciorul lui Israel afară din ţara pe care am dat-o părinţilor lui, numai să aibă grijă să împlinească tot ce le-am poruncit şi toată legea pe care le-a dat-o robul Meu Moise.” (2 Împăraţi 21:8). Aici ni se dă asigurarea că legile pe care Moise le-a dat poporului au fost numite “legea”. Chiar şi un copil poate discerne că se descriu două legi diferite. Dumnezeu vorbește despre legea pe care “am poruncit-o” și de asemenea despre “legea … pe care Moise a poruncit-o.” Dacă acest adevăr nu este înţeles corect, pot apărea confuzii numeroase.

Daniel a fost inspirat să facă aceeaşi distincţie clară când s-a rugat pentru sanctuarul părăsit al poporului său împrăștiat. “Ci tot Israelul a călcat Legea Ta, şi s-a abătut astfel ca să n-asculte de glasul Tău. De aceea, ne-au şi lovit blestemele şi jurămintele scrise în Legea lui Moise, robul lui Dumnezeu, pentru că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu” (Daniel 9:11).

Încă o dată vedem că “Legea Ta” şi “Legea lui Moise” sunt recunoscute ca diferite în conţinut. Nu există blesteme în Cele Zece Porunci scrise de Dumnezeu, dar în legea scrisă de Moise existau nenumărate astfel de blesteme şi judecăți.

Diferența majoră între Legea lui Dumnezeu şi legea lui Moise constă în modul în care acestea au fost scrise şi păstrate. Am citat mai devreme afirmația lui Moise că Dumnezeu “le-a scris (Cele Zece Porunci) pe două table de piatră” (Deuteronomul 4:13). Comparați cu Exodul 31:18 “cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu”.

Nimeni nu poate confunda acest înscris al lui Dumnezeu cu modul în care a fost întocmită legea mozaică. “Moise a scris legea aceasta… După ce a isprăvit Moise în totul de scris într-o carte cuvintele legii acesteia a dat următoarea poruncă Leviţilor, care duceau chivotul legământului Domnului: Luaţi cartea aceasta a legii, şi puneţi-o lângă chivotul legământului Domnului, Dumnezeului vostru, ca să fie acolo ca martoră împotriva ta” (Deuteronomul 31:9, 24-26).Această carte de legi şi porunci pe care Moise le-a scris într-o carte a fost aşezată într-un buzunar din lateralul chivotului. În contrast, Legea scrisă de Dumnezeu pe table de piatră a fost aşezată în interiorul chivotului legământului. “Să pui în chivot mărturia, pe care ţi-o voi da” (Exodul 25:16).

Până în acest moment, putem observa câteva elemente distincte ale celor două legi. Au autori diferiţi, au fost scrise pe materiale diferite, au fost aşezate în locaţii diferite şi au un conţinut total diferit.

 

LEGEA CEREMONIALĂ ESTE ÎMPOTRIVA NOASTRĂ

Acum să privim mai îndeaproape legile ceremoniale pe care Moise le-a scris în carte. Ele trebuiau aşezate “lângă chivot … pentru a fi mărturie împotriva ta”. Este interesant de notat că blestemele şi judecățile acestei legi conțineau pedepse pentru cei ce le încălcau, pedepse care lipseau complet din Legea celor Zece Porunci. Din acest motiv, legea ceremonială era considerată o lege care era “împotriva” lor. Chiar și în Noul Testament putem citi același limbaj descriptiv atunci când se face referire la această lege. “A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră, şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce” (Coloseni 2:14).

Cu siguranță că Cele Zece Porunci nu conțineau nimic ce ar putea fi definit ca și “împotriva” lui Pavel şi a bisericii căreia îi scria. Nu era “împotriva” acelor primi creștini ca ei să se abțină de la adulter, hoție, minciună, etc. Pe de altă parte, legea morală le oferea o protecție deosebită şi le susţinea valorile din viaţă. Trebuie doar să citim descrierea plină de entuziasm pe care Pavel o face Legii Celor Zece Porunci pentru a recunoaște că aceste principii eterne nu au fost niciodată șterse sau răstignite pe cruce. După ce citează porunca a zecea a Decalogului în Romani 7:7, Pavel scrie aceste cuvinte: “Aşa că Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună.” (versetul 12). Apoi continuă în versetul 14: “Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească…”

Dacă Legea Celor Zece Porunci ar fi fost ștearsă la cruce, ar mai fi vorbit Pavel într-un limbaj atât de înălțător despre perfecțiunea și spiritualitatea ei? Nu vorbea despre o lege trecută. El spunea: “Legea ESTE sfântă … Legea ESTE duhovnicească”. Cu alte cuvinte, Legea era chiar vie și în vigoare atunci când Pavel îi scria bisericii din Roma. În contrast el descria zapisul cu legile şi judecățile la timpul trecut: “care STĂTEA împotriva noastră şi ne ERA potrivnic”. Evident că nu vorbea despre aceiași lege. Una era la prezent, cealaltă la trecut.

Destul de interesant, ap.Pavel vorbea despre porunca a cincia ca fiind obligatorie atunci când le scria efesenilor. “Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. “Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” – este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă – “ca să fii fericit, şi să trăieşti multă vreme pe pământ” (Efeseni 6:1-3). Iarăşi observăm că marele apostol afirmă că această poruncă “ESTE” nu “ERA”. Dacă ar fi făcut parte din poruncile descrise de acelaşi autor în Coloseni, ar fi zis: “… ERA cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă”.

În biserica Noului Testament au existat multe dezbateri pe tema circumciziunii, care reprezenta o cerinţă majoră a legii ceremoniale. În Faptele 15:5 citim: “Atunci unii din partida Fariseilor, care crezuseră, s-au ridicat, şi au zis că Neamurile trebuie să fie tăiate împrejur, şi să li se ceară să păzească Legea lui Moise”. Cum recunosc toţi, aceasta nu s-ar putea referi în niciun sens la cele Zece Porunci. Ele nici nu amintesc măcar de circumciziune. Cu toate acestea, ap.Pavel declara: “Tăierea împrejur nu este nimic, şi netăierea împrejur nu este nimic, ci păzirea poruncilor lui Dumnezeu” (1 Corinteni 7:19). Dacă legea care se ocupa cu tăierea împrejur (circumciziunea) acum nu era NIMIC (deci era abolită), atunci care “porunci” le mai înălţa el ca fiind încă obligatorii? Trebuie să fii orb să nu vezi două legi aici. Legea morală era încă în vigoare, în timp ce legea tăierii împrejur (legea ceremonială) fusese abolită.

Adevărul este că există nenumărate referinţe în Biblie care dovedesc că legea simbolurilor şi a prefigurărilor, din pricina aplicării ei trecătoare, nu a fost niciodată considerată ca egală cu legea morală veşnică. Sistemul de jertfe, preoţia şi sărbătorile au fost rânduite după ce a intrat păcatul în lume şi au arătat întotdeauna spre eliberarea din păcat care urma să se realizeze prin adevăratul Miel şi Preot care trebuia să vină, adică Domnul Isus.

Autorul epistolei către Evrei îşi ia mult timp să dovedească schimbarea pe care trebuia să o sufere preoţia levitică pentru a face loc preoţiei Domnului Isus. Domnul Isus nu a ieşit din seminţia lui Levi, ci din seminţia lui Iuda. Astfel, avem referinţe la Domnul Isus care a fost “pus nu prin legea unei porunci pământeşti, ci prin puterea unei vieţi nepieritoare” (Evrei 7:12, 16).

Această “poruncă pământească” care tratează preoţia omenească se găseşte în legea scrisă de mâna lui Moise. Ea se află într-un puternic contrast cu descrierea făcută de ap.Pavel celor Zece Porunci ca fiind “duhovniceşti”, “sfinte” şi “bune”. Nimic nu poate fi în acelaşi timp şi pământesc şi spiritual. Şi nici nu ar putea fi în acelaşi timp şi “bun” şi “nu bun”. Cu toate acestea în Ezechiel citim aceste cuvinte:

“Pentru că … au pângărit Sabatele mele, şi şi-au întors ochii spre idolii părinţilor lor. Ba încă le-am dat şi legi care nu erau bune şi porunci prin care nu puteau să trăiască” (Ezechiel 20:24, 25). Urmăriţi cu atenţie cum identifică profetul legea Sabatului, iar apoi imediat declară: “Ba ÎNCĂ le-am dat şi porunci care nu erau bune. Reţineţi că Legea Celor Zece Porunci este numită “sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12). Din pricina blestemelor şi judecăţilor emise împotriva permanentei lor neascultări, legea lui Moise era “împotriva” lor şi “nu era bună”.

 

LEGEA MORALĂ EXISTA DIN EDEN

Legea mozaică nu a egalat niciodată codul moral veşnic care a fost în vigoare chiar de la începutul istoriei omenirii. Deşi nu au existat sub formă scrisă până la muntele Sinai, Cele Zece Porunci au fost înţelese şi onorate de primii patriarhi. Chiar şi Cain ştia că era păcat să omori, deoarece Dumnezeu îi spusese: “păcatul pândeşte la uşă” (Geneza 4:7) după ce el îşi ucisese fratele.

Este cu neputinţă ca păcatul să existe acolo unde nu este nicio lege. Biblia ne învaţă că “şi unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege” (Romani 4:15). Iarăşi ni se spune: “Oricine face păcat, face şi fărădelege şi păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4). Acest principiu este reaccentuat de către declaraţia ap.Pavel: “Păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: ‘Să nu pofteşti!’ ” (Romani 7:7).

Aceste versete stabilesc defintiv adevărul că nimănui nu i se poate cere socoteală de vreun păcat acolo unde nu există practic legea Celor Zece Porunci. Afirmaţia lui Dumnezeu faţă de Cain că păcatul îl pândeşte se referea la planul acestuia de a-l ucide pe Abel, o călcare a uneia din aceste porunci. Aceasta este o dovadă absolută că legea morală exista chiar şi la acea dată de început. Mai târziu, Iosif a demonstrat că şi el era conştient de obligaţiile aceleiaşi legi. El i-a spus soţiei lui Potifar: “Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Geneza 39:9). Deci, ştia că adulterul este păcat.

Avraam a fost lăudat de către Dumnezeu prin aceste cuvinte: “pentru că Avraam a ascultat de porunca Mea, şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele, şi legile Mele” (Geneza 26:5). Este foarte evident că legea de care asculta Avraam cu credincioşie nu era legea lui Moise, deoarece această lege nu s-a dat decât cu 430 de ani mai târziu. Şi am stabilit deja că Cele Zece Porunci existau înainte de Avraam şi îl condamnaseră pe Cain de omucidere. Şi nici nu putem concepe că marele şi neprihănitul Avraam nu se familiarizase cu problemele de bază ale binelui şi răului conţinute în cele Zece Porunci.

Este absolut sigur că o altă lege s-a adăugat 430 de ani mai târziu şi ea era pe lângă cea pe care o ţinea Avraam atât de atent. “Iată ce vreau să zic: un testament, pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie nimicită, de Legea venită după patru sute trei zeci de ani” (Galateni 3:17).

Contextul acestui verset ne indică faptul că ap.Pavel vorbeşte despre legea ceremonială mai degrabă decât despre legea morală a celor Zece Porunci. În versetul 10, el se referă la blestemele “scrise în cartea Legii”. Ne dăm seama că aceste cuvinte se găseau în legea mozaică deoarece, aşa cum am remarcat deja, nu există niciun blestem amintit în legea scrisă pe piatră.

Oare am mai putea găsi şi alte indicii cum că această lege dată mai târziu era într-adevăr legea lui Moise? Răspunsul se află în Galateni 3:19. “Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină “Sămânţa”, căreia îi fusese făcută făgăduinţa …” Aici ni se amintesc două adevăruri semnificative cu privire la legea care a fost adăugată. Ni se spune de ce a fost dată şi cât timp urma să rămână validă. Vom lua în considerare cu multă atenţie aceste două mici informaţii întrucât ele conţin dovezi puternice în legătură cu ceea ce vorbim.

MAI ÎNTÂI: DE CE A FOST DATĂ? Versetul declară cu claritate că a fost “adăugată din pricina călcărilor de lege”. Afirmaţia aceasta este deosebit de tare deoarece am stabilit deja că “unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege” (Romani 4:15). Nu poţi fi vinovat de călcarea unei legi care nu există. În acest caz, evident că o lege exista şi fusese “călcată”, făcând necesar să se adauge o altă lege la 430 de ani după legământul lui Dumnezeu cu Avraam. Şi întrucât se aminteşte că “Avraam a ascultat de … legile Mele” (Geneza 26:5), trebuie să credem că acea lege de la început, de care a ascultat Avraam, erau de fapt cele Zece Porunci. Moise nu se născuse încă şi nu se putea să fi fost vorba de legea sa.

Deci, ce concluzie trebuie să tragem din aceste dovezi? Legea celor Zece Porunci fusese călcată, făcând necesară adăugarea legii ceremoniale. Dacă ne gândim, pare foarte logic. Dacă o lege este făcută să interzică crima, şi ea este călcată, atunci trebuie să se dea o altă lege care să prescrie pedeapsa sau vina de a fi călcat acea primă lege. Am stabilit deja că cele Zece Porunci nu conţin niciun fel de blestem (vină) sau judecăţi (pedepse), dar legea mozaică se caracteriza chiar prin aceste lucruri.

ÎN AL DOILEA RÂND: CÂT TIMP A RĂMAS ÎN VIGOARE ACEASTĂ LEGE “ADĂUGATĂ”? Scriptura spune: “Până când avea să vină Sămânţa”. Nu este nicio controversă cu privire la identitatea acelei Seminţe. Este vorba de Domnul Hristos. Dar avem oare dovezi că legea care s-a şters şi s-a ţintuit pe cruce era într-adevăr legea lui Moise? Oricare lege ar fi fost, era desemnată ca “zapisul cu poruncile lui (orânduirile lui – trad. King James)”. Nicăieri cele Zece Porunci nu sunt identificate ca orânduiri. Acest termen li se aplică codurilor legale din anumite locuri, care sunt foarte înguste şi limitate, cum ar fi “orânduirile unui oraş”, care se extind numai asupra limitelor oraşului. În comparaţie, cele Zece Porunci se aseamănă cu constituţia Statelor Unite.

 

CARE LEGE A FOST DESFIINŢATĂ?

Dar să privim mai îndeaproape acel text din Coloseni 2:14-16 ca să avem o privire de ansamblu. După ce a descris “ştergerea” şi “pironirea” orânduirilor, Pavel a scris: “Nimeni DAR să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură.” Cuvântul “dar” înseamnă “pe baza a ceea ce tocmai s-a spus, trebuie să ajungem la această concluzie.” Cu alte cuvinte, vroia să spună: “Bazându-ne pe faptul că orânduirile au fost şterse, dar (deci) nimeni să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură.”

Acum începem să înţelegem clar despre care lege era vorba. Avem vreo aluzie la mâncare şi băutură în Cele Zece Porunci?

Dar haideţi să citim restul textului: “Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2:16, 17).

Întrebare: Oare aceste zile de sabat s-ar referi la sabatul zilei a şaptea din legea celor 10 porunci? Nu. Deoarece sunt clar definite drept “umbre ale lucrurilor viitoare.” Reţineţi vă rog că sabatul săptămânal a fost instituit de către Dumnezeu înainte ca să intre păcatul în lume. NU PUTEAU EXISTA UMBRE SAU TIPARE ÎNAINTE CA SĂ EXISTE PĂCATUL! Toate umbrele au apărut din pricina păcatului şi au arătat către izbăvirea din păcat prin Domnul Hristos. De exemplu, toţi mieii omorâţi Îl reprezentau pe Domnul Isus, adevăraul MIEL, care urma să moară pentru păcatele lumii. Dacă păcatul n-ar fi intrat în lume, n-ar fi fost nevoie de niciun Mântuitor, şi deci, nici de vreun miel sau vreo umbră care să arate spre un Mântuitor.

Aşa că nu se putea ca aceste “zile de sabat care sunt o umbră” să se refere la sabatul zilei a şaptea. Dar oare despre care alte sabate ar putea fi vorba? Mai existau alte “sabate” în afara sabatelor săptămânale? Da, sabatele anuale care nu aveau deloc de a face cu sabatul zilei a şaptea din Decalog. Şi evident că ele făceau parte din sistemul “ceremonial” care şi-a găsit împlinirea la cruce.

Ca să dovedim aceasta, să revenim la legea lui Moise şi să citim despre aceste sărbători anuale care erau nişte sabate prefigurative. “Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: ‘În luna a şaptea, în cea dintâi zi a lunii, să aveţi o zi de odihnă, vestită cu sunet de trâmbiţe, şi o adunare sfântă’ ” (Leviticul 23:24). Şi iarăşi, citim: “În ziua a zecea a acestei a şaptea luni, va fi ziua ispăşirii … Aceasta să fie pentru voi o zi de Sabat, o zi de odihnă” (versetele 27, 32).

După cum puteţi vedea clar, aceste sabate anuale cădeau în altă zi din săptămână în fiecare an, iar Dumnezeu le-a specificat anume că ele nu trebuiau confundate cu Sabatul săptămânal. “Acestea sunt sărbătorile Domnului, în care veţi vesti adunări sfinte, ca să se aducă Domnului jertfe mistuite de foc, arderi de tot, daruri de mâncare, jertfe de vite şi jertfe de băutură, fiecare lucru la ziua hotărâtă: AFARĂ DE SABATELE DOMNULUI” (versetele 37, 38. King James Version).

Acum putem înţelege la ce se referea Pavel în Coloseni când scria despre mâncare şi băutură şi zilele de Sabat ca prefigurări. Existau unele daruri prescrise pentru fiecare din aceste zile anuale de sărbătoare şi ele erau prefigurări ce arătau spre jertfa viitoare a Domnului Isus. Dar Biblia spune că acestea erau “PE LÂNGĂ SABATELE DOMNULUI” sau Sabatul zilei a şaptea.

Acum am stabilit clar care lege a fost ştearsă şi ţintuită pe cruce. La momentul morţii lui Hristos, perdeaua templului a fost sfâşiată de sus până jos de o mână nevăzută (Matei 27:51). S-a putut vedea sfânta sfintelor din sanctuar, locul unde sângele stropit amintea toate păcatele oamenilor. Dar nu mai era nevoie ca să se stropească cu sânge nu mai era nevoie ca să fie omorâţi miei venise adevăratul Miel spre care se îndreptau toate jertfele. De acum înainte, era o tăgăduire a Mântuitorului să mai se aducă jertfă animale. Era o tăgăduire a faptului că El reprezenta împlinirea tuturor umbrelor şi simbolurilor. De aceea, ar fi “împotriva noastră” sau “contra noastră” să continuăm să ţinem legea mozaică.

Ca să lămurim mai bine această problemă, haideţi să punem o întrebare simplă sau două. În ziua dinaintea morţii lui Isus, ar fi fost un păcat ca cineva să refuze să aducă un miel ca să i se ierte păcatele? Răspunsul, desigur că este DA. Ar fi fost un păcat, deoarece acesta este unicul mod de a fi iertat. O altă întrebare: Ar fi fost păcat să refuzi să aduci un miel, LA O ZI DUPĂ CE A MURIT DOMNUL ISUS? Nu, deoarece adevăratul Miel murise, perdeaua fusese sfâşiată, iar orânduirile şterse. O lege fusese abolită prin ţintuirea ei pe cruce legea ceremonială a lui Moise. Ap.Pavel s-a referit la aceeaşi lege în Efeseni 2:15, “şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, …”

Acum haideţi să punem altă întrebare: La o zi înainte ca Domnul Isus să moară, era păcat să furi? Fără îndoială că era. La o zi după ce a murit, era păcat să furi? Răspunsul este da era tot atât de greşit ca şi cu o zi înainte de a muri. Evident că toată ştergerea orândurilor, simbolurilor şi prefigurărilor nu a afectat marea lege morală a celor Zece Porunci nici în cel mai mic grad ele toate s-au aplicat atât după, cât şi înainte de moartea Domnului Hristos.

Astăzi mai există credincioşi care insistă că sabatele anuale trebuie ţinute împreună cu sabatul săptămânal. Dacă s-ar cere aşa ceva, atunci care sunt zilele de sabat care au fost şterse şi ţintuite pe cruce? Şi care erau “sărbătorile” amintite de Pavel ca fiind abolite împreună cu acele “zile de sabat care erau o prefigurare a lucrurilor care urmau să vină?” Cuvântul grecesc pentru “sărbătoare” este heorte, care se mai foloseşte cu privire la una dintre sărbătorile anuale ale evreilor: “După aceea era un praznic (heorte) al Iudeilor şi Isus S-a suit la Ierusalim” Ioan 5:1. Fără îndoială că aceasta este una din zilele sfinte de care vorbea Pavel că au fost abolite. În contrast, niciodată nu se face referire la sabatul săptămânal ca fiiind o “sărbătoare” şi nici nu se leagă niciodată de evrei prin termeni ca “sabatul evreilor.” Este doar desemnat drept “sabatul Domnului.”

Este foarte important de remarcat că unii din cei mai cunoscuţi comentatori ai Bibliei (incluzându-i pe Adam Clarke şi Albert Barnes) sunt de acord că Pavel nu vorbeşte despre cele Zece Porunci ca fiind abolite la cruce. Dwight L. Moody, Dr. C. I. Schofield şi Billy Graham afirmă şi ei cu tărie că legea abolită era legea ceremonială.

 

CELE ZECE PORUNCI ÎN CERURI

Poate că ar trebui să ne întrebăm chiar la acest punct, care este semnificaţia tablelor Legii lui Dumnezeu care sunt aşezate în chivotul legământului? Amintiţi-vă că acest loc era cel mai sfânt loc de pe pământ deoarece reprezenta scaunul de domnie al lui Dumnezeu. Dumnezeu declarase: “Acolo Mă voi întâlni cu tine şi de la înălţimea capacului ispăşirii, dintre cei doi heruvimi aşezaţi pe chivotul mărturiei, îţi voi da toate poruncile Mele pentru copiii lui Israel” (Exodul 25:22). Mai jos de acea slavă numită şekina, care simboliza prezenţa lui Dumnezeu, se afla acea Lege sfântă care trebuia să definească păcatul. Iar acolo, aşa cum ştim din Scripturi, Domnul Isus, Marele nostru Preot, trebuia să ceară îndurare pentru păcătoşi prin sângele Lui.

Sanctuarul de pe pământ a fost o copie făcută de Moise după modelul din cer. Toată preoţia lui era o umbră a lucrării Domnului Isus, adevăratul Mare Preot, în sfânta şi sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc. “Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9:24). Ioan Vizionarul a văzut sanctuarul originar din ceruri, locul unde acum Domnul Hristos slujeşte ca Mare Preot pentru a face ispăşire pentru păcat. Ce este păcatul? “… şi păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4). Care fărădelege? Ioan ne dă răspunsul în Apocalipsa 11:19, “Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său.

Gândiţi-vă o clipă! Aveţi în faţă adevăratul model după care s-a realizat tot Vechiul Testament. Iată-L pe adevăratul Preot, adevărata ispăşire şi ÎN CHIVOTUL LEGĂMÂNTULUI, Cele Zece Porunci adevărate. Dar vă rog să vă gândiţi la acest scenariu teribil DACĂ LEGEA CARE SE AFLA ÎN CHIVOT A FOST DESFIINŢATĂ LA CRUCE, DOMNUL HRISTOS FACE MIJLOCIRE PENTRU CĂLCAREA UNEI LEGI VECHI! Reţineţi că Ioan urmăreşte această scenă în ceruri la zeci de ani după cruce. Ea mai este acolo şi astăzi! În camera tronului lui Dumnezeu, deasupra capacului ispăşirii, acolo unde se stropeşte acum cu sângele Său pentru ştergerea păcatului. Păcatul încă este ceea ce a fost întotdeauna, iar Domnul Hristos slujeşte cu sângele Lui pentru păcat. Nu este de mirare că exact deasupra legii călcate se află capacul ispăşirii. Îndepărtaţi chivotul care conţine legea lui Dumnezeu şi veţi anula temelia tronului şi guvernării Sale. Anulaţi de asemenea legea prin care se poate defini şi se poate judeca păcatul. Dacă nu eixstă nicio lege, nu poate exista nicio călcare de lege şi prin urmare, nu este nevoie de Mijlocitor sau Salvator.

Având sanctuarul ceresc aşezat atât de clar în sala tronului lui Dumnezeu deasupra chivotului care conţine Cele Zece Porunci, nu există nicio fărâmă de dovadă care să mai rămână împotriva rigorii Legii. Adevărul este că toţi oamenii vor fi judecaţi pe temeiul acelui cod veşnic care alcătuieşte temelia guvernării lui Dumnezeu. Ap.Iacov scria: “Căci, cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate. Căci, Cel ce a zis: “Să nu preacurveşti”, a zis şi: “Să nu ucizi”. Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii. Să vorbiţi şi să lucraţi ca nişte oameni care au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei” (Iacov 2:10-12).

Să nu cumva să pierdeţi din vedere adevărul extraordinar cuprins în aceste versete!! După legea aceasta vom fi judecaţi! Care lege anume? Iacov nu ne lasă loc de dubiu. El citează două din cele Zece Porunci, dar reţineţi cum defineşte el această lege: ca o unitate desăvârşită în ea însăşi. El declară că purtăm răspunderea de a ţine “întreaga lege”. Câte porunci se află în “întreaga lege”? Exact zece! Ce devenim dacă ajungem să călcăm oricare din cele zece? “Un călcător al legii” ne răspunde Iacov. Şi aşa se cheamă păcatul în Biblie. “…şi păcatul este fărădelege (călcarea Legii)” (1 Ioan 3:4). (trad.King James)

De ce a venit Domnul Isus? “… şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Matei 1:21). Remarcaţi că Domnul Isus a venit să ne salveze (să ne mântuiască) din călcarea legii, dar “… dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit” (1 Ioan 2:1). Avem aici un tablou al Marelui nostru Preot, Mijlocitorul nostru, care face ispăşire cu propriul Său sânge în sanctuarul din ceruri înaintea scaunului de domnie al Tatălui în favoarea acelora care Îi calcă legea. Unde se află scaunul de domnie? Deasupra chivotului legământului care cuprinde legea după care declară ap. Iacov că “vor fi toţi judecaţi”.

Este ceva logic în argumentul care susţine că Cele Zece Porunci au fost toate abolite la cruce, iar apoi nouă din ele au fost restabilite în Noul Testament? Este o invenţie înşelătoare pentru a încerca să eviţi porunca a patra. Niciun credincios nu a găsit nimic greşit în nouă dintre porunci. De ce ar dori să scape de a patra? Evident pentru că o calcă şi nu vor să creadă că vor fi condamnaţi de ea. Ar putea ei oare să anuleze întreg Decalogul pentru ca mai apoi să reinstaureze nouă din ele? Am dovedit deja că doar legea mozaică a fost anulată, nu Cele Zece Porunci. Mai mult, ap.Iacov declară că toată legea este obligatorie, iar să calci una din ele este păcat. Cum ar putea cineva să scoată porunca a patra din Cele Zece Porunci şi s-o mai numească încă “toată legea”?

Întâmplător, Sabatul este amintit în Noul Testament mai mult decât oricare din celelalte nouă. Asta s-ar putea lega de faptul că s-ar părea că Dumnezeu a ales porunca a patra drept marea piatră de încercare din legea Lui. În Exodul 16, El S-a folosit de Sabatul zilei a şaptea “ca să-l pun la încercare, şi să văd dacă va umbla sau nu după legea Mea” (Exodul 16:4).

Există oare motive să credem că Sabatul ar avea în el calitatea de a pune la încercare, ceea ce nu se găseşte în niciuna dintre celelalte nouă porunci? Este o întrebare interesantă la care merită să medităm. În afara faptului că începe cu totul altfel (“adu-ţi aminte” în loc de “să nu”), porunca a patra este cea care nu are ataşat de ea nici un stigmat, dacă este călcată. Cineva s-ar putea abţine de la furat de teama de a nu ajunge la închisoare, sau de adulter de teama de a nu fi împuşcat de un soţ furios. De fapt, este ilegal să calci unele din cele Zece Porunci, aşa că ar putea fi ţinute doar pentru a evita urmările negative ale neascultării. DAR GÂNDIŢI-VĂ PUŢIN: ÎN LUMEA NOASTRĂ DE ASTĂZI, PRACTIC PORUNCA A PATRA POARTĂ UN STIGMAT PE EA DACĂ O ŢII! În realitate, singurul motiv pentru care cineva ar alege să o ţină este din iubire pentru Hristos şi pentru a alege voia Lui mai presus de voia proprie. Prin urmare, ar putea constitui o încercare deosebită pentru cineva dacă Îl iubeşte cu adevărat pe Domnul Hristos.

 

DOVEZI CĂ SABATUL ESTE ÎNCĂ OBLIGATORIU

Deşi există o bogăţie de dovezi că Biserica Noului Testament a ţinut legea Celor Zece Porunci şi Sabatul, aş dori să accentuez o paletă de dovezi care ades este trecută cu vederea sau interpretată greşit. O găsim în Evrei 4 şi probabil că ea constituie referinţa cea mai convingătoare din Biblie, în favoarea ţinerii Sabatului.

Ar fi nevoie ca mai întâi să examinăm scopul întregii epistole adresate Evreilor. Scriitorul arată în această epistolă cât de multe elemente au fost scoase din vechiul legământ. Aproape că putem auzi suspinul credincioşilor evrei când ap.Pavel le explică înlăturarea sistemului ceremonial, deoarece a fost împlinit în Hristos. Preoţia levitică a fost înlăturată, fiind înlocuită cu Hristos, Marele nostru Preot. Oare cu teamă aşteptau să-i anunţe că şi Sabatul a fost înlăturat? Dacă ar fi fost aşa, probabil că ar fi fost extrem de uşuraţi când le-a scris aceste cuvinte: “Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu” (Evrei 4:9). În original, scrie: “Rămâne dar ‘o păstrare a zilei de sabat’ pentru poporul lui Dumnezeu”. Acesta este sensul exact, literal al declaraţiei în original, din Versiunea King James.

Contextul capitolelor 3 şi 4 din epistola către Evrei nu ne indică faptul că ap.Pavel ar fi încercat să-i convingă pe creştinii evrei ce zi să sfinţească, doar ei ştiau deja asta. Marea lui povară era să reuşească să-i facă să aibă o legătură spirituală cu Domnul Hristos-să capete experienţa odihnei de faptele păcatului. El le-a dovedit că Israelul din vechime nu a găsit acea adevărată odihnă din pricina lipsei lor de credinţă şi a neascultării din pustie. Deşi cuvântul grecesc pentru “odihnă” KATAPAUSIS înseamnă pur şi simplu “încetarea muncii”, contextul pare să indice că autorul vorbeşte mai ales de aflarea unei odihne spirituale în experienţa lor.

Cu toate acestea, evident că cele două capitole leagă odihna spirituală de porunca lui Dumnezeu de păstrare a Sabatului zilei a şaptea, iniţiată de El. Altfel, nu am găsi în versetul 4 un citat direct din Geneza 2:2. “Căci într-un loc a vorbit astfel despre ziua a şaptea: “Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrările Lui” (Evrei 4:4).

Motivul pentru care se citează că Dumnezeu S-a odihnit în Sabat de lucrarea creaţiunii Sale ni se descoperă doar când analizăm versetele 9 şi 10. Ap. Pavel declară că ceea ce rămâne poporului lui Dumnezeu nu este KATAPAUSIS (o odihnă spirituală), ci SABBATISMAS, care înseamnă o păzire literală a Sabatului. Apoi în versetul 10 găsim adevărata cheie care ne dovedeşte mai presus de orice îndoială că odihna SABBATISMAS nu era doar spirituală, ci o încetare a muncii fizice. “Fiindcă cine intră în odihna Lui (KATAPAUSIS odihnă spirituală), se odihneşte ŞI el de lucrările lui, CUM S-A ODIHNIT DUMNEZEU DE LUCRĂRILE SALE.”

Marea problemă din versetul acesta se leagă de lucrările de care se odihneşte cineva. Sunt ele faptele păcatului? Sau este vorba despre faptele prin care căpătăm mântuirea? Sau sunt doar lucrările sau muncile fizice pe care nu le mai facem în Sabat? Răspunsul ni se descoperă simplu în propoziţia: “CUM S-A ODIHNIT DUMNEZEU DE LUCRĂRILE SALE.” Întoarceţi-vă la versetul 4 şi vom începe să înţelegem de ce este inclus acest citat din Geneza în discursul lui Pavel. Este nevoie să stabilim de care lucrări S-a odihnit Dumnezeu. Dumnezeu S-a odihnit de lucrarea fizică de creaţiune din ziua a şaptea, iar noi suntem îndemnaţi să ne oprim din ale noastre, aşa cum S-a oprit şi El din ale Lui. El nu a intrat doar într-o odihnă spirituală în ziua a şaptea sau am putea trage concluzia că El nu S-a odihnit spiritual în primele şase zile. Adevărul este că Dumnezeu întotdeauna Se odihneşte spiritual. Şi nici nu Se putea opri de la vreo lucrare a păcatului. Pur şi simplu S-a odihnit în ziua a şaptea de lucrarea creaţiunii, iar nouă ni se spune de către ap.Pavel că ŞI cei care au primit cu adevărat odihna spirituală a mântuirii, se vor odihni de lucrările fizice din Sabat, CUM S-A ODIHNIT DUMNEZEU DE LUCRĂRILE SALE.

Nu vedeţi cum aceasta îi dă o teribilă nouă dimensiune spirituală păzirii Sabatului? Practic ne aminteşte de experienţa personală a mântuirii. Reprezintă o binecuvântată aducere aminte în fiecare săptămână a odihnei continue faţă de păcat, odihnă pe care o putem avea prin Domnul Hristos. Nu este de mirare că Sabatul “rămâne” pentru poporul lui Dumnezeu! Creatorul nostru l-a făcut un simbol al celor mai dulci binecuvântări spirituale oferite familiei omeneşti.

Putem înţelege de ce a făcut Dumnezeu aşa când ne oprim să cugetăm cum există o paralelă între păzirea Sabatului şi experienţa mântuirii. Ce anume face ca ceva să fie sfânt? În Isaia 58:13, Dumnezeu numeşte Sabatul “ziua Mea cea sfântă” şi “o desfătare.” Atenţie! Prezenţa lui Dumnezeu în ceva îl face sfânt. (Vă amintiţi de rugul aprins?) Prezenţa lui Dumnezeu Se află în Sabat aşa cum Se manifestă în viaţa unui adevărat credincios. Aşa că de ce nu s-ar face din adevărata păstrare a Sabatului o aducere aminte a adevăratei salvări în Hristos?

Nu întâmplător acelaşi cuvânt ebraic CHASID se foloseşte în Isaia 58:13 ca să descrie Sabatul (“ziua Mea cea SFÂNTĂ”) şi de asemenea în Leviticul 19:2 ca să descrie poporul lui Dumnezeu (“Fiţi SFINŢI”). El Îşi are sălaşul în Sabat aşa cum Îşi are sălaşul în poporul Său ca o influenţă sfinţitoare, de unde faptul că ambii sunt numiţi “sfinţi”. Iată de ce a făcut Dumnezeu Sabatul de la început, ca un semn de sfinţire. “Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc” (Ezechiel 20:12). The New International Version Noua Versiune Internaţională spune, “ca ei să ştie că Eu, Domnul i-am sfinţit.”

În caz că cineva ar ridica argumentul putred că Sabatul este un semn de sfinţenie doar pentru evrei, m-aş grăbi să adaug acest text inspirat: “Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi “sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (Galateni 3:29). Toţi creştinii născuţi din nou sunt adevăratul Israel de astăzi şi au fost sfinţiţi pentru Dumnezeu prin urmare, Sabatul este pentru ei.

Acest semn de sfinţire este reafirmat în Noul Testament prin declaraţia extraordinară făcută de ap.Pavel în Evrei 4:9. 10 că păzirea Sabatului rămâne pentru poporul lui Dumnezeu. Pentru că am intrat în odihna Lui spirituală a mântuirii (“Fiţi sfinţi”), el declară că ŞI noi ar trebui să ne odihnim de lucrările noastre, “CUM S-A ODIHNIT DUMNEZEU DE LUCRĂRILE SALE” (“ziua Mea cea sfântă”).

Cineva ar putea sugera că după ce intrăm în odihna spirituală, n-ar mai fi nevoie să păstrăm amintirea ei prin păzirea fizică a Sabatului. Dacă lucrul acesta ar fi adevărat, ar trebui să nu mai păstrăm botezul prin scufundare, care ne aminteşte de moartea faţă de omul cel vechi al păcatului. Noi trăim această schimbare ÎNAINTE de a intra în apă ca să ne botezăm. Dacă păstrarea fizică este inutilă doar pentru că simbolul spiritual s-a împlinit în noi, atunci ar trebui să părăsim obiceiul fizic.

Mai mult, ar trebui să renunţăm şi la obiceiul de a serba Cina Domnului, care ne aminteşte de experienţa din inimă prin primirea sacrificiului Domnului nostru prin credinţă. Dar oare ar trebui să renunţăm la păstrarea împărtăşirii cu Cina Domnului doar pentru că am intrat deja în bucuria spirituală a ceea ce reprezintă ea? Desigur că nu. Atunci de ce ar sugera cineva ca Sabatul să nu se ţină doar pentru că este o aducere aminte a unirii cu Domnul Hristos? Ap.Pavel declară că el RĂMÂNE ca o odihnă de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. În monumentalul lor Commentary On the Whole Bible (Comentariu asupra întregii Biblii), Jamieson, Fausset and Brown adaugă această idee la textul din Evrei 4:9, “Acest verset stabileşte obligaţia odihnei de Sabat” (pagina 449). Este cât se poate de interesant că aceşti teologi erudiţi, care păzesc duminica, având cel mai înalt grad de autoritate lingvistică, fac o asemenea declaraţie. Cu toate acestea, legătura dintre odihna sprituală a mântuirii şi păzirea fizică a Sabatului este de netăgăduit în contextul acesta.

Deci cum am putea rezuma ceea ce am descoperit despre cele două legi? Cu siguranţă că s-a stabilit că Cele Zece Porunci se aflau într-o categorie diferită de legea orânduirilor mozaice cu caracter trecător. Acel cod moral, care se afla în chivotul mărturiei, asemenea restului sanctuarului din pustie, era o copie a adevăraului model din ceruri. Aşa că afirmăm că nu doar a fost repetat şi întărit în Noul Testament, ci a fost văzut de către vizionarul Ioan sub capacul ispăşirii în sanctuarul din cer, unde Domnul Hristos mijloceşte cu propriul Său sânge pentru călcarea acelei legi sfinte. Din această poziţie fundamentală, ea continuă să fie temelia lucrării de mijlocire făcută de Domnul Hristos în favoarea noastră în camera scaunului de domnie din ceruri. Prin urmare, este stabilită ca legea cea mai de neschimbat şi veşnică din toate legile lui Dumnezeu.

Păgânismul botezat creştineşte

Table of Contents

1. Păgânismul botezat creştineşte
Păgânismul botezat creştineşteBy Dennis Crews 

Păgânismul botezat creştineşte

Atât de curând venit pe lume, atât de inconştient de pericol, gingaşul nou născut se află în siguranţă, cuibărit în leagănul din braţele calde ale mamei. Totuşi acum simte o uşoară tensiune în corpul ei. Strâns, atât de strâns îl ţine la piept cu cât se apropie de terenul sfânt. Nu a mai auzit zgomotul atâtor voci sau sunetul mistic al cântărilor. Braţele mamei au început să tremure şi picături de lacrimi amestecate cu sudoare umezesc scutecele ce îl acoperă. Sunete puternice de flaut şi de tamburină încep să se audă în ecoul muntelui până în valea de mai jos. Strânsoarea mamei slăbeşte şi deodată mâinile mari, puternice ale unui om îmbrăcat în alb îl ridică în aerul nopţii şi-l pun sus pe o suprafaţă dură, metalică. Nesigur, copilul scânceşte, în căutarea căldurii braţelor mamei sale. Ochii lui nu sunt încă suficient de puternici ca să se concentreze asupra capului de viţel din bronz de deasupra lui. Scâncetele lui se transformă în plânsete atunci când fumul îi înţeapă ochii şi mâinile sculptate de bronz care îl susţin ajung insuportabil de fierbinţi. Strigătele mamei sale se alătură strgătelor lui, dar sunt repede înăbuşite de tunetul de tobe şi de târşâitul ritmic a zece mii de picioare. Dintr-o dată, este împins, şi alunecă de pe braţe în focul de mai jos. Scoate un ţipăt dureros. Ţipetele mamei înnebunite nu fac decât să mărească strigătele discordante de flaut şi tamburine pe când dansul devine mai frenetic. Când se aude doar trosnetul focului împreună cu plânsetele singuratice de jale ale mamei lui, preotul anunţă că zeul-soare a fost mulţumit.

De-a lungul istoriei, obiceiurile şi ororile cultului soarelui au ajuns în fiecare regiune din lume. Babilonienii l-au numit pe zeul-soare Şamaş; egiptenii Ra; asirienii Baal; canaaniţii Moloh; perşii Mitra; grecii Helios; druizii Hu şi romanii Sol Invictus – Soarele Invincibil. Lista continuă de-a lungul istoriei şi înconjoară culturi diverse precum hindusă, japoneză, aztecă şi ajunge atât de aproape de casă, practic de fiecare trib indian din America de Nord. Cei mai mulţi oameni de ştiinţă consideră începuturile de venerare a soarelui ca venind din Babilon.

Babilonul, prima metropolă, a fost întemeiat de Nimrod imediat după Potop (Geneza 10:8-10). În acele zile, existau uriaşii care umblau pe pământ, oamenii de renume din antichitate, din lumea de la început, dar pe măsură ce au murit, noile generaţii s-au simţit semnificativ inferioare. Cu toate acestea, Nimrod a păstrat toate semnele distinctive atât fizice cât şi intelectuale ale strămoşilor săi. La început, Nimrod a fost doar vânător, dar cu trecerea timpului, escapadele sale au devenit subiect de legendă printre adepţii lui. Nenumăratele repetări ale faptelor sale de vitejie i-au ridicat statutul la proporţii supraomeneşti, şi societatea care se dezvolta rapid la picioarele lui, în cele din urmă nu numai că l-a onorat ca regele lor, ci i s-a şi închinat ca unui zeu al ei.

Aroganţa lui Nimrod a fost în cele din urmă depăşită doar de cea a soţiei sale, Semiramida. Faimoasă pentru frumuseţea şi viclenia ei care depăşea orice imaginatie, ea şi-a exercitat puterea cu o mână de fier. Asemenea lui Nimrod, Semiramida a fost zeificată de către oamenii de rând. Pentru mintea superstiţioasă a unui neam care se despărţise singur de închinarea la singurul Dumnezeu adevărat, Nimrod şi Semiramida în puterea lor teribilă si în frumuseţea lor au fost înălţaţi ca soarele şi luna în formă umană.

Deşi relatările istorice despre moartea reală a lui Nimrod sunt vagi, este sigur că a lăsat-o pe Semiramida cu o avere enormă şi cu o dilemă tot atât de mare. Cum urma ea să-şi menţină puterea asupra imperiului pe care îl construise el? Nu exista decât o soluţie, şi ea a urmărit-o cu un zel diabolic. Spiritul lui Nimrod se înălţase chiar în soare, pretindea ea. Cu o elocinţă ce îţi taie răsuflarea, ea le-a descris oamenilor noul lui rol de binefăcător şi protector al lor. În fiecare dimineaţă, el răsărea, aducând lumină şi viaţă pământului, în timp ce traversa cerul. Seara, se arunca sub marginea pământului ca să se lupte cu spiritele rele şi demonii de sub pământ care s-ar fi târât altfel asupra omenirii şi ar fi distrus-o. Uneori, bătălia era sângeroasă, iar cerul roşu-brăzdat mărturisea dezastru. În fiecare dimineaţă, oamenii trebuiau să-şi aşeze darurile înaintea soarelui care răsărea şi să i se închine ca unui conducător plecat dintre ei şi ca unui protector victorios.Planul a reuşit de minune. În izolarea pe care şi-au impus-o singuri de a nu se închina viului Dumnezeu, urmaşii lui Nimrod au renunţat şi la singura legătură vie cu cunoaşterea strămoşilor lor. Lăsaţi cu nimic altceva decât cu simţurile lor fizice care să-i informeze, au acceptat imediat scornelile absurde ale Semiramidei. Fără să-şi dea seama, au ajuns pioni în planul sinistru al lui Satana, arhiamăgitorul, când acesta a pus temeliile pentru toate ereziile păgânismului.

S-a decis ca prima zi a săptămână să fie dedicată de atunci înainte închinării la zeul-soare şi asemănător restul zilelor săptămânii să fie dedicat închinării la corpuri cereşti mai mici. Destul de remarcabil, deşi mai târziu mitraismul a reaşezat ordinea, zilele săptămânii noastre de astăzi reţin numele teutonice ale acestor aceloraşi zeităţi ale planetei. Prima zi a săptămânii rămâne duminica; lunea comemorează Luna; marţea, planeta Marte (Tiu); miercurea, pe Mercur (Woden); joia, pe Jupiter (Thor); vinerea, pe Venus (Frigg sau Freya) iar sâmbăta este numită evident după Saturn.

Cu trecerea generaţiilor, conducătorii religioşi au început să adauge doctrine şi ceremonii închinării la soare. Astfel, au ajuns să declare că dacă soarele le-a dat viaţă, probabil că el are nevoie de viaţă ca să se întărească în drumul lui de-a lungul cerului. Ca reacţie, sute de mii de bărbaţi, femei şi copii au fost sacrificaţi zeului-soare. Despre o astfel de închinare, Dumnezeu a declarat prin Moise: “… ele (popoarele) slujeau dumnezeilor lor, făcând toate urâciunile pe care le urăşte Domnul, şi ele chiar îşi ardeau în foc fiii şi fiicele lor în cinstea dumnezeilor lor” (Deuteronomul 12:31). Înşelaţi de conducători care îşi slujeau doar lor înşişi şi care nu cunoşteau nicio altă religie decât a lor, oamenii au urmat orbeşte învăţăturile dracilor.

Într-o primăvară nu la mulţi ani după moartea lui Nimrod, s-a aflat că voluptuoasa Semiramida era însărcinată. Chemându-i pe scribii Babilonului, a lansat cel mai remarcabil comunicat de presă. Ea a pretins că Nimrod o lăsase însărcinată prin razele vii ale soarelui. În calitate de odraslă a zeului-soare, copilul care urma să se nască avea să pretindă că este o zeitate şi ea, Semiramida, în numele lui, urma să fie de atunci “mama zeului”. O astfel de blasfemie pare transparentă în zilele noastre, dar pentru o naţiune care se depărtase de Viul Dumnezeu, absurdul a devenit o obişnuinţă. Superstiţia maselor a fost ca un pământ roditor pentru planurile înşelătoare ale lui Satana şi ele au înflorit asemenea unor buruieni vătămătoare.

Pe data de 25 decembrie s-a născut Tammuz, copilul zeului-soare. Naşterea lui a fost ovaţionată ca o mare minune. Căzând aşa cum a căzut în timpul zilelor care se măresc încet după solstiţiul de iarnă, a fost văzută ca un augur al renaşterii soarelui şi a fost trâmbiţată cu o bucurie tumultoasă. De atunci, 25 decembrie a fost ţinut ca ziua de naştere a fiului zeului-soare şi a devenit o zi de sărbătoare anuală în tot regatul.

Asemenea presupusului său tată, Nimrod, s-a zvonit despre Tammuz că a fost un mare vânător. Cu toate acestea, poate că cea mai mare cucerire a sa dintre toate a fost unirea lui mitică cu Iştar, zeiţa mamă, care întruchipa toate energiile de reproducere din natură. Considerată în diferite feluri ca zeiţa lunii şi regina cerului, Iştar reprezenta principala zeiţă feminină a asirienilor. Această aceeaşi zeiţă, cu anumite variaţii, se poate identifica în alte culturi cu Aştoret la fenicieni, cu Astarteea la greci şi romani, cu Eostre la teutoni şi cu Eastre la saxoni. Echivalenta ei în Egipt era Isis, soţia şi sora lui Osiris şi mama lui Horus. Iepurii şi ouăle reprezentau simboluri ale vieţii şi fecundităţii care la început au ajuns să se identifice cu Iştar. Sărbătoarea anuală care o onora avea loc în jurul primei luni pline după echinocţiul de primăvară, atunci când părea că întreaga natură izbucnea printr-o vitalitate de reproducere.

Din nefericire, tânărul Tammuz (cunoscut şi ca Adonis, care însemna “domn”,în mitologia clasică) a fost lovit de colţii unui mistreţ sălbatic, murind prematur. Aici legenda depăşeşte chiar şi istoria. Unele relatări povestesc că după trei zile ca prin minune Tammuz a înviat; altele declară că Iştar, răpusă de durere, a călătorit departe în lumea de jos ca să-l găsească şi după multe zile, chiar a reuşit, dar în timpul absenţei ei, pasiunea pentru iubire a încetat să mai fie vie şi toată viaţa de pe pământ tânjea într-o jale mare. În toate relatările, după ce s-a terminat plânsul, Tammuz a fost instaurat cu fermitate drept noul zeu al soarelui şi în cele din urmă, renumele lui l-a depăşit chiar pe cel al lui Nimrod.

În fiecare an, ca urmare a morţii tragice a lui Tammuz şi a presupusei lui înălţări în soare, cele patruzeci de zile care preced sărbătoarea lui Iştar au fost puse deoparte pentru post şi tăgăduire de sine pentru a comemora suferinţa şi moartea lui. (Exact acest obicei, “plânsul pentru Tammuz,” Dumnezeu l-a numit o urâciune în Ezechiel 8:13, 14). La sfârşitul acestei perioade de jale, oamenii obişnuiau să se scoale devreme în prima zi a săptămânii şi să se ducă la dealurile cele mai înalte din apropierea casei lor. Acolo, aduceau daruri de vin, carne şi tămâie şi se închinau înaintea soarelui care răsărea, exclamând: “Domnul nostru a înviat!” Apoi începeau sărbătorile lui Iştar, regina cerului şi zeiţa feritilităţii. Ca pregătire pentru această mare sărbătoare, oamenii făceau nişte prăjituri mici, pe care scriau o cruce (un simbol al fertilităţii păgâne), pentru a le coace la soare şi ca să le mănânce ca parte din acest ritual. Ziua se încheia prin festivităţi cu caracter de orgie de cea mai joasă speţă şi uneori includea şi sacrificii de oameni.

Practicarea acestor pervesiuni antice era atât de larg răpândită încât chiar naţiunea Israelului, un popor sfinţit prin închinarea la unicul Dumnezeu adevărat, nu a scăpat de influenţa lor teribilă. Tot făcând compromisuri cu vecinii lor păgâni, evreii au îngăduit ca propria lor închinare curată să fie denaturată printr-un obicei păgân după altul până în cele din urmă s-a stricat de tot. În Ieremia 7:17-19, profetul ne descoperă faptul că Dumnezeu simte o nemulţumire clară faţă de idolatria poporului Său. “Nu vezi ce fac ei în cetăţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului? Copiii strâng lemne, părinţii aprind focul, şi femeile frământă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului, şi să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mânie. “Pe Mine Mă mânie ei oare? zice Domnul; nu pe ei înşişi, spre ruşinea lor?”

Într-adevăr, confuzia a fost urmarea inevitabilă a tuturor compromisurilor făcute de poporul lui Dumnezeu cu căile nesfinţite ale lumii. Şi confuzia a fost moştenirea lăsată generaţiilor care au urmat.

Ar fi tulburător să aflăm că practic toate sărbătorile religioase ce se păstrează acum în creştinism îşi au originea în păgânism, cu multe sute de ani înainte de Hristos, dar istoria antichităţii o dovedeşte fără nicio îndoială. Ziua de naştere a fiului soarelui, Tammuz, a ajuns chipurile ziua de naştere a copilului Hristos. Perioada de jale după Tammuz a ajuns Lăsata secului, iar legenda învierii lui Tammuz s-a perpetuat prin convenienţă ca istoria învierii lui Hristos. Turtele (prăjiturelele) pentru regina cerului au ajuns colivele cu cruce pe ele, iar riturile ruşinoase ale fertilităţii lui Iştar au evoluat în sărbătoarea Paştelui. (Întâmplător, Paştele este încă o sărbătoare nefixă care îşi găseşte data în fiecare an după ciclurile lunii. Se serbează întotdeauna în prima duminică după prima lună plină după echinocţiul de primăvară).

Chiar şi sărbătorile sfinte mai puţin păgâne au fost absorbite de cultura creştină. În timpul toamnei, anotimpul descompunerii, se credea că duhurile morţilor plutesc prin apropiere. Dacă nu se înălţau rugăciuni pentru ele şi nu li se oferea o mâncare potrivită, oamenii se temeau că ele urmau să rămână şi să îi bântuie prin nenorociri. Cu alte cuvinte, trick or treat. (Primim ceva sau vă păcălim). Astăzi, am rămas cu Ziua Tuturor Sufletelor; seara dinainte se numeşte Moşii sau Pomenirea morţilor sau mai cunoscută sărbătoarea de Halloween.

Ziua Sfântului Valentin este ceea ce a mai rămas din Lupercalia, un rit de purificare de la începutul primăverii în care preoţii alergau pe străzi cu biciuri făcute din benzi din piele de ţap. Cu aceste biciuri, le loveau pe femei, asigurându-le astfel fertilitatea pentru anul următor. Tinerii îşi aflau perechea mai târziu în acea zi printr-o alegere întâmplătoare a numelor. Biciurile din piele de ţap s-au transformat în săgeţile micuţe ale lui Cupidon, iar astăzi aflarea perechii are loc prin schimbul intenţionat de felicitări de Ziua Îndrăgostiţilor.

Ar mai putea fi date multe alte exemple, dar ajunge să spunem că în zilele noastre cultura religioasă şi seculară este murdărită de tradiţii păgâne, mai mari sau mai mici. Cum de s-a întâmplat aşa? La urma urmelor, nu suntem oare un popor creştin într-o eră luminată? Probabil că este mai uşor de răspuns la prima întrebare decât la a doua.

Viaţa era grea în primii ani ai Bisericii Creştine. Lumea păgână era puternică şi nemiloasă şi a căutat să şteargă de pe pământ mica sectă de închinători care Îl onorau pe Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor al lor. Dar sângele martirilor s-a dovedit a fi o sămânţă pentru biserică şi cu trecerea timpului a devenit limpede că va învinge creştinismul.

Când Satana a încercat să distrugă biserica prin violenţă, a recurs la o nouă strategie – să se alăture şi el bisericii şi să o strice dinăuntru. Acesta s-a dovedit a fi un plan mult mai de succes. Cam prin secolul al IV-lea după Hristos, Imperiul Roman investise biserica aflată în creştere cu propria lui bogăţie şi cu un grad mare de putere politică, având ca plan să-şi extindă propriile domenii. Din nefericire pentru lume, acest amestec de putere religioasă şi temporală a reprezentat o combinaţie ameţitoare care i-a schimbat mereu pe cei care au gustat din ea. Nemaifiind trupul blând şi nevinovat al lui Hristos, biserica a devorat mâna care a hrănit-o, iar în 538 d.Hr., împăratul Iustinian a decretat că Biserica Romană acum conduce lumea. De aici înainte, domnia ei urma să fie cunoscută drept “Sfântul Imperiu Roman”.

Lumea s-a clătinat sub asuprirea Bisericii romane în timpul veacurilor întunecate care au urmat. În setea ei după tot mai multă putere şi dominare, ea a absorbit toate celelalte religii în a ei şi a denaturat învăţătura curată a lui Hristos într-un amalgam de superstiţii şi erezii. Însăşi această caracteristică era tipică pentru toate naţiunile păgâne, care prin cuceriri permanent adăugau zeităţi la lista lor. Durant declară în The Story of Civilization – Istoria Civilizaţiei: “Existau zei care prezidau aproape orice moment din viaţa unui om, zei ai casei şi ai grădinii, ai mâncării şi ai băuturii, ai sănătăţii şi ai bolii”. Biserica Romană i-a strâns la sânul ei pe aceşti zei şi le-a dat nume de sfinţi. Rugăciunile morţilor, în loc să se înalţe lui Cybele, i se înălţau acum Fecioarei Maria. S-a păstrat folosirea idolilor şi amuletelor, întrucât erau daruri de îmbunare (penitenţă şi indulgenţe). Se credea că regii păgâni erau întruchiparea zeului-soare, iar Biserica Romană îşi avea omologul în papa ca vicar al lui Hristos.

Primii creştini negaseră orice compromis cu falsa doctrină şi suferiseră cu bucurie moartea teribilă de martir deoarece refuzaseră să pună doar un pic de tămâie la picioarele altarelor păgâne. Şi totuşi, în doar câteva generaţii, un văl de întunecime morală a acoperit biserica. Mereu dornică să asimileze şi să cucerească, ea a integrat practic toate trăsăturile închinării la soare în propriile ei rituri. Ca să le facă în ciudă evreilor pe care îi urau şi ca să găzduiască legiunile de închinători la soare care intrau în “credinţă” prin cuceriri, conducătorii bisericii s-au gândit din primele timpuri să transfere sfinţenia sabatului primei zile din săptămână. Duminica a fost proclamată sărbătoare în cinstea învierii Domnului Isus, o deviaţie şireată care a adus în cele din urmă batjocură asupra marei legi morale a lui Dumnezeu, Cele Zece Porunci. Cu timpul, această lovitură de maestru a şters efectiv închinarea la Dumnezeu ca la adevăratul Creator al Universului, care la rândul ei a pregătit o cale largă pentru apariţia evoluţionismului, secole mai târziu.

Astăzi evoluţionismul este doar vârful unui aisberg masiv şi cu multe capete. De la cuvintele pe care le folosim până la modul în care ne îmbrăcăm, cultura noastră este îmbibată total cu tradiţii păgâne. Totuşi, lipsite de semnificaţia lor originară, multe dintre aceste obiceiuri par relativ nevinovate şi unele, actualizate prin veşmintele creştineşti, par practic sănătoase. Dar cum ar putea creştinul de azi să se raporteze la Crăciun sau Paşte sau la păzirea duminicii? Nu mulţi sunt conştienţi cu adevărat de istoria acestor lucruri, aşa că ar trebui oare să ne facem griji?

Aceste întrebări sunt rezonabile şi merită să fie luate în considerare. Locul cel mai bun pentru a începe să cauţi răspunsuri este chiar în Biblie. Dumnezeu i-a poruncit lui Israel, spunându-i: “Vezi … să nu cercetezi despre dumnezeii lor şi să zici: “Cum slujeau neamurile acestea dumnezeilor lor? Şi eu vreau să fac la fel. Tu să nu faci aşa faţă de Domnul, Dumnezeul tău.” Deuteronomul 12:30, 31.

De ce sunt cuvintele lui Dumnezeu atât de puternice? Deoarece El este atât de deosebit faţă de zeităţile păgâne, pe care oamenii le considerau capricioase şi care trebuiau mereu îmblânzite. Dumnezeu Însuşi este drept, iubitor şi mai presus de toate, sfânt. El cerea un mod mai înalt şi diferit de închinare, bazat pe o legătură sfântă cu poporul Său. Chiar formele de închinare la soare şi de idolatrie excludeau vreun fel de relaţie între Dumnezeu şi poporul Său şi le degradau concepţia despre El. Mai mult, aceste forme includeau obiciurile cele mai degradante, inclusiv sacrificii omeneşti.

Trebuie să ne întrebăm atunci, este ceva greşit în a comemora naşterea şi învierea lui Isus? Desigur că nu. Aceste evenimente sunt pline de o însemnătate profundă pentru orice creştin adevărat. Singura problemă este că nici Biblia, nici istoria nu ne-au păstrat datele acestor evenimente. Ca urmare, nu există nicio poruncă biblică de a le păstra în vreo anume zi din an. Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, ne-a lăsat libertatea de a ne aminti de ele în fiecare zi din an, incluzând 25 decembrie şi duminica Paştelui.

La acest punct, trebuie să fi fost deja înţeles faptul că Cerul nu pune niciun preţ pe Crăciun sau Paşte. Alegerea acestor zile s-a bazat doar pe consideraţii păgâne; mai târziu, oamenii au conceput mijloace prin care să le încorporeze în religia creştină. Este imposibil doar să ignori sărbătorile care au ajuns un eveniment marcant în cultura noastră, cu toate acestea nu ar trebui să le învestim cu o sfinţenie pe care nu o merită. Cel puţin, putem fi recunoscători că aceste zile nu caută să schimbe sau să anuleze vreo parte din Legea sfântă a lui Dumnezeu.

Dar acum ce putem spune despre păzirea duminicii ca o amintire corectă a învierii Domnului Hristos? Of, aici a ţintit să ajungă Satana tot timpul: păzirea duminicii este vulpea care s-a strecurat în coteţul găinilor împreună cu porumbeii. S-ar putea ca porumbeii să nu fie pui adevăraţi, dar vulpea îi va mânca pe toţi dacă va rămâne acolo.

Ce vrea oare să spună asta? În Romani 6, Biblia ne dă simbolul morţii şi învierii lui Hristos pentru creştin şi acesta nu este păzirea duminicii, ci botezul şi “să trăim o viaţă nouă.” Versetul 4. Dar cel mai important, păzirea duminicii este acea rămăşiţă din păgânism care se aşază în opoziţie directă cu autoritatea lui Dumnezeu. Nu ni s-a spus doar să ne alegem o zi din şapte pentru închinare, ci ni se spune că Dumnezeu a binecuvântat în mod special ziua a şaptea şi a sfinţit-o – un act pe care nu îndrăznim să nu îl luăm în considerare.

Sabatul este un memorial sacru al puterii creatoare care Îl distinge pe Dumnezeu de toate zeităţile false. Dumnezeu a cerut întotdeauna ca poporul Său să facă deosebirea dintre sacru şi profan, între sfânt şi obişnuit. Satana a căutat şi caută neîncetat să şteargă această deosebire. Scopul lui final este ca păcatul să pară drept, iar dreptatea să apară drept profană. A reuşit? Uitaţi-vă la creştinismul modern şi decideţi singuri!

Nicăieri în Scripturi nu se face vreo amintire a trasferului sfinţeniei Sabatului la o altă zi. Nicăieri nu anulează evanghelia lui Hristos vreo porţiune din Legea lui Dumnezeu, deşi porţile iadului s-au dezlănţuit împotriva ei. Doar ascunzând schimbarea în cadrul unor ritualuri păgâne şi “botezându-le” pe toate, a reuşit Satana să facă toată lumea creştină să calce legea sfântă a lui Dumnezeu în timp ce crede că Îl onorează. Dr. Edward T. Hiscox, autorul cărţii “The BaptistManual,” a recunoscut sincer în faţa unui grup de pastori:

A fost şi există o poruncă ce trebuie sfinţită – ziua Sabatului, dar această zi de Sabat nu este duminica. Dorind sincer să aflu informaţii despre acest subiect, pe care l-am studiat mulţi ani, întreb, unde se poate găsi dovada unei astfel de tranzacţii (schimbarea Sabatului)? Nu în Noul Testament, evident că nu. Nu există nicio dovadă în Scriptură a schimbării instituţiei Sabatului de la ziua a şaptea la prima zi a săptămânii. Desigur ştiu bine că duminica nu a ajuns să fie păzită în istoria primei biserici. … Dar ce păcat că vine înfierată de semnul păgânismului şi botezată cu numele zeului soare, când a fost adoptată şi aprobată prin apostazia papală şi lăsată ca o moştenire sacră Protestantismului! (Într-o lucrare citită înaintea Conferinţei Slujbaşilor din New York, Noiembrie 13, 1893.)

Se află ascuns un şarpe în buchetul de obiceiuri colorate ce ni s-a transmis de la păgâni. Satana ştie bine că păcatul este singurul lucru care ne poate despărţi de bucuriile veşniciei cu Domnul Hristos şi astfel şi-a întins capcana. Ne vom lăsa şi noi prinşi în plasa lui? Sau, asemenea lui David ne vom ruga: “Dă-mi pricepere, ca să păzesc Legea Ta şi s-o ţin din toată inima mea! Povăţuieşte-mă pe cărarea poruncilor Tale, căci îmi place de ea”? Psalmii 119:34, 35

Charles H. Spurgeon – Trei volume cu predici

„Să piară numele meu, dar Numele lui Hristos să rămână în veci! Isus! Isus! Isus! Încoronaţi-L pe El ca Domn peste toate! Nu mă veţi auzi spunând altceva.” Acestea sunt cuvintele lui Charles H. Spurgeon la finalul predicii intitulate „Eternul Nume”, predicată la începutul lui 1855 în biserica din New Park Street, Londra.

La 121 de ani de la moartea sa, numele lui Spurgeon pare chiar mai cunoscut şi mai respectat decât în timpul vieţii şi slujirii sale. Biserica unde a fost pastor timp de aproape patru decenii, Metropolitan Tabernacle, este şi astăzi o comunitate vie, plină de pasiune pentru proclamarea Evangheliei harului lui Dumnezeu. Comentariile la Psalmi, predicile şi meditaţiile sale au fost traduse în multe limbi, iar o simplă căutare a numelui său pe internet va genera peste două milioane de rezultate. Într-adevăr, „amintirea celui drept este binecuvântată” (Proverbe 10:7).

Printre primii traducători ai predicilor lui Spurgeon în limba română s-au numărat Teodor Popescu, Petru Popovici, Victoria Goanţă, Vasile Cojocneanu ş.a. După 1990, aceste traduceri mai vechi au fost reeditate, însă abia în ultimii cinci ani şi alte fragmente din zecile de volume semnate de Spurgeon au fost transpuse în română. Iată trei dintre acestea:

Predici despre trezire (Editura Perla Suferinţei, Suceava, 2010)

Cineva a întrebat: „Dacă păgânii nu sunt evanghelizaţi, ce se va întâmpla cu ei?”. Eu voi pune altă întrebare, cu un caracter mult mai practic. Dacă nu încercaţi să evanghelizaţi păgânii, ce se va întâmpla cu voi? Nu vă întreb atât de mult de soarta lor, cât de a voastră, dacă nu v-a păsat de mântuirea lor. Cel care nu se gândeşte niciodată la convertirea altuia este în mare pericol de a fi chiar el condamnat. Nu cred în mântuirea unui om îmbrăcat în iubire de sine, sunt sigur chiar că nu va fi mântuit în egoism. Nu pot să cred că un om indiferent faţă de starea altora are Duhul lui Dumnezeu, fiindcă unul din roadele Duhului este iubirea. Ca florile care îşi împrăştie parfumul de cum au înflorit, cei mântuiţi doresc binele semenilor lor chiar din primele clipe ale harului.

Dacă un om se roagă să aibă o călătorie liniştită, şi apoi se culcă şi nu mai pleacă, înseamnă că e un om de nimic; dacă te rogi ca Dumnezeu să convertească păcătoşii, şi nu le predici apoi, învăţându-i Evanghelia, înseamnă că eşti un netrebnic şi Îl batjocoreşti pe Dumnezeu. Fraţi iubiţi, fiţi atenţi la lucrurile acestea.

Trăim în unul din secolele acelea întunecate, în care mintea e legănată să doarmă şi sufletul e buimăcit. Voi, care Îl iubiţi pe Mântuitorul, vă veţi deschide urechile ca să prindeţi înţelesul acestor lucruri? Oamenii mor, Biserica picoteşte, şi păcatul acoperă pământul – nu spune oare ceva Dumnezeu prin toate aceste lucruri? Nu auziţi o voce care spune în întunericul greu: „O, poporul Meu, am ceva împotriva ta”? Oare nu-L auzim pe Domnul spunând: „Ei vor pieri, dar voi cere sângele lor din mâna străjerului”? Am văzut Biserica lui Dumnezeu încrucişându-şi mâinile, gata să aţipească, spunând: „Sunt bogată, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic”; şi în timpul acesta, mulţimi de oameni pier din lipsă de cunoştinţă. Crezi că Biserica ar fi putut suporta să audă spunându-se că nu a crescut deloc într-un an, dacă nu ar fi avut o parte de vină? Puteţi să-mi amintiţi de suveranitatea divină, dacă vreţi, dar eu vă voi aminti că suveranitatea divină acţionează întotdeauna cu înţelepciune şi iubire, şi că Domnul nu ne-a spus: „Lucraţi fără să aduceţi rod”. Dacă am fi lucrat, şi dacă toate Bisericile Creştine ar fi lucrat aşa cum ar fi trebuit, eu cred că s-ar fi îndeplinit făgăduinţa: „Osteneala voastră în Domnul nu este zădarnică”.

Spurgeon ne vorbeşte din nou (Editura Făclia, Oradea)

În Biblie se vorbeşte despre mântuire ca despre un dar. Lucrul acesta ar trebui să ne ţină smeriţi. Nu ne putem mândri cu ceva care ne este dat. Aşadar, mântuirea noastră este în întregime darul harului lui Dumnezeu.

Harul lui Dumnezeu a ajuns la noi prin Isus Hristos. Pavel spune: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos” (Galateni 6:14). Mântuirea este un cadou al harului.

Dumnezeu ne-a dat acest har „înainte de veşnicii”. Dumnezeu a existat înainte de începutul lumii. Noi nu eram în existenţă, aşa că nu puteam face nimic în privinţa mântuirii noastre. Atunci Dumnezeu a domnit la fel cum domneşte şi acum. EI ne-a dat mântuirea înainte de începutul lumii, ca astfel mântuirea să poată fi toată prin har, prin Isus Hristos. S-ar putea să nu-ţi placă învăţătura acestui text, însă cred că, plin de sinceritate, am încercat să-ţi dau înţelesul ei. Te îndemn să primeşti numai ce-ţi cere Dumnezeu.

Cred că doctrina harului este la fel de plină de putere cum a fost întotdeauna. Dă putere omului care o primeşte. Pavel îi zice lui Timotei să nu se ruşineze. Dumnezeu i-a dat har în Hristos Isus înainte de începutul lumii.

Un om ar putea fi foarte sărac în lucrurile materiale. Dacă omul acesta cunoaşte harul lui Dumnezeu, el este bogat în lucrurile spirituale. S-ar putea ca numele unui om să nu fie trecut în cărţile de istorie ale acestei lumi, dar numele credinciosului a fost trecut în cartea lui Dumnezeu înainte de veşnicii. Omul care crede lucrul acesta va avea putere în clipa când va trebui să lupte bătălia Domnului. Oamenii care cred în harul gratuit al lui Dumnezeu au încredere. Nu le este frică. Cunosc ceea ce cred. Până şi copiii noştri care sunt învăţaţi cu doctrinele harului cunosc mai mult decât mulţi oameni adulţi. Mulţi oameni nu ştiu ce cred, pentru că aud predici care nu-i învaţă cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă un om acceptă doctrinele harului, acesta va şti să le păzească. Doctrinele acestea îi vor fi dragi şi el va fi întotdeauna pregătit să moară pentru adevărul pe care-l crede.

Doctrinele harului îi dau omului ceva de care se poate ţine. Un om care crede că mântuirea este a lui Dumnezeu, şi nu a omului, nu va abandona niciodată această învăţătură. Toate celelalte doctrine sunt ca un teren alunecos unde omul poate cădea cu uşurinţă. Dacă mântuirea are loc prin efortul omului, cum vei putea să ştii dacă este de ajuns efortul tău? Dacă-ţi ţii picioarele ferme pe doctrinele harului n-ar trebui să-ţi fie frică de cădere. Temelia este foarte fermă, şi prin urmare te va ţine. Haideţi să ne unim cu adevărul cuprins în scopul veşnic al lui Dumnezeu, în Hristos Isus înainte de veşnicii.

Doctrina harului demască învăţătura falsă. Dacă oamenii ştiu că sunt mântuiţi de Dumnezeu, aceştia vor şti că nu mai au nevoie de preoţi, spovedanii şi absolvire. Doctrina harului este adevărul pe care îl foloseşte Dumnezeu să zguduie porţile iadului. În vremea când Biserica lui Dumnezeu era persecutată, creştinii îşi riscau vieţile ca să poată auzi acest adevăr. Când nu li se dădea voie creştinilor să se întâlnească în biserici, ei se întâlneau noaptea în locuri secrete. Cât auzeau doctrina harului lui Dumnezeu acestora nu le era frică. Erau gata să-şi rişte viaţa numai ca să poată fi hrăniţi, prin ascultarea predicilor, cu doctrina pe care o iubeau. Când, în multe locuri, se predică învăţături greşite, acestea ar trebui combătute prin predicarea doctrinei harului. Duşmanii lui Dumnezeu nu vor putea sta împotriva acestor adevăruri.

Când lucrurile acestea sunt scrise pe inima unui om, ele îi vor îndrepta privirile spre Dumnezeu. El va fi conştient că Dumnezeu l-a mântuit şi va trece prin viaţă uitându-se la Dumnezeu. Va vedea mâna lui Dumnezeu în toate lucrurile. Îl va adora pe Dumnezeu, care a făcut, şi care continuă să facă atâtea lucruri pentru el. În acelaşi timp doctrina aceasta întoarce privirile omului spre el. Omul cunoaşte că nimic bun nu locuieşte în el. El ştie că numai Dumnezeu îl poate mântui. Se simte umil, însă bucuros. Va sta umil la scaunul milei lui Dumnezeu. Dar el este curajos când stă în faţa omului de rând. Fie ca noi să cunoaştem puterea mare care stă în adevărul harului lui Dumnezeu.

Acest mare adevăr dă mângâiere celui păcătos. Cea mai mare mângâiere a păcătosului este să cunoască faptul că mântuirea este prin har. Dacă omul ar fi mântuit pe baza meritelor sale, prin faptele lui bune, unde am fi noi acum? Unde ar fi beţivii, hulitorii şi cei necinstiţi? Unde ar fi cei care L-au blestemat pe Dumnezeu în inimile lor şi care nu-L iubesc? Când mântuirea este însă dată prin har, viaţa ta din trecut, oricât de păcătos ai fi fost, nu trebuie să te ţină să nu vii la Isus. Hristos primeşte pe păcătoşi. Dumnezeu i-a ales pe cei mai mari păcătoşi. De ce nu poţi fi şi tu? El primeşte pe oricine care vine la El. El nu te dă afară. Unii oameni L-au urât pe Hristos. Aceştia L-au insultat direct în faţă. Dar îndată ce oamenii aceştia au strigat: „Dumnezeule ai milă de mine păcătosul!”, El le-a arătat mila. El va arăta milă şi faţă de tine, dacă Duhul Sfânt te va călăuzi ca să cauţi mila. Dacă ţi-aş spune că trebuie să-ţi câştigi mântuirea în afara harului, pentru tine n-ar mai fi nicio nădejde. Mântuirea este însă prin har. Dacă eşti mort în păcat, există viaţă pentru tine. Dacă eşti gol sunt haine pentru tine. Dacă te simţi ruinat este o mântuire totală pentru tine. Fie să ai har ca să-ţi pui încrederea în mântuirea lui Dumnezeu.

Predici cu har (volum gratuit, publicat de Fundaţia Mantachie; comenzi la raule@xnet.ro sau tel. 0721262013)

Păcătosule, vom şti dacă Dumnezeu te cheamă după aceasta – dacă El te cheamă, aceasta este o chemare eficace, nu o chemare pe care o poţi auzi şi apoi uita, ci una care produce fapte bune. Dacă Dumnezeu te-a chemat, vei arunca la o parte paharul de băutură, şi rugăciunile tale se vor înălţa în sus. Dacă Dumnezeu te-a chemat, la magazinul tău nu va fi doar un oblon tras, ci toate, şi vei pune un anunţ: „Magazinul este închis în ziua de duminică şi nu va mai fi deschis în această zi.”

Mâine poate fi o anumită distracţie lumească, dar dacă Dumnezeu te-a chemat, tu nu vei merge. Şi dacă ai jefuit pe cineva (şi cine ştie, aici poate fi şi vreun hoţ), dacă Dumnezeu te cheamă, atunci va fi o restituire a ceea ce ai furat, tu vei renunţa la tot ce ai, astfel încât să-L urmezi pe Dumnezeu cu toată inima. Noi nu credem că un om este convertit decât atunci când el renunţă la căile sale greşite, când practic, el este adus în punctul în care ajunge să cunoască pe Hristos Însuşi ca stăpân al conştiinţei sale şi să găsească plăcere în Legea Lui.

Zachee, dă-te jos de grabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.” Şi el s-a grăbit şi a coborât şi L-a primit pe Isus cu bucurie. „Dar Zacheu a stătut înaintea Domnului, şi I-a zis: Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit. Isus i-a zis: Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci şi el este fiul lui Avraam. Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.”

Acum, avem una sau două lecţii. O lecţie pentru cei mândri. Coborâţi-vă, inimi mândre, coborâţi-vă! Îndurarea curge în văi, nu pe coama munţilor. Coboară, coboară, spirit semeţ! Oraşul semeţ El îl coboară până la pământ şi apoi îl reconstruieşte. Apoi, o lecţie pentru tine, sărmane suflet disperat, mă bucur să te văd în casa lui Dumnezeu în această dimineaţă, acesta este un semn bun. Nu îmi pasă pentru ce ai venit. Poate ai auzit de un ciudat care predică aici. Nu contează asta. Sunteţi la fel de ciudaţi ca el. Este necesar să existe un om ciudat pentru a aduna pe alţi ciudaţi.

Acum, am o mulţime de oameni aici. Şi dacă ar fi să folosesc o metaforă, v-aş putea compara cu o mare grămadă de cenuşă amestecată cu puţină pilitură de fier. Acum, dacă predica mea este însoţită de har divin, va fi un fel de magnet; nu va atrage nicio cenuşă – ei vor rămâne tot acolo – dar va atrage pilitura. Ar trebui să am un Zacheu acolo. Este o Mary chiar acolo sus. Un John chiar aici jos, o Sarah, sau un William, sau un Thomas acolo – aleşii lui Dumnezeu – ei sunt pilitura de fier în congregaţia de cenuşă şi Evanghelia mea, Evanghelia binecuvântatului Dumnezeu, ca un mare magnet, îi va atrage afară din grămadă.

Ei vin, ei vin. De ce? Pentru că a fost o putere magnetică între Evanghelie şi inimile lor. Ah, sărmane păcătos, vino la Isus, crede în iubirea Lui, încrede-te în mila Sa. Dacă tu ai dorinţa de a veni, dacă îţi faci loc cu forţa prin cenuşă pentru a ajunge la Hristos, aceasta se datorează faptului că Hristos te cheamă. Oh, toţi acei care vă cunoaşteţi pe voi înşivă a fi păcătoşi – orice bărbat, femeie şi copil dintre voi – da, copilaşilor (pentru că Dumnezeu mi-a dat pe câţiva dintre voi ca răsplată), vă simţiţi voi înşivă păcătoşi? Atunci credeţi în Isus şi fiţi mântuiţi.

Mulţi dintre voi aţi venit aici din curiozitate. Oh, de v-ar întâlni Isus să vă mântuiască! Eu sufăr pentru voi, ca nu cumva să vă scufundaţi în focul iadului. Oh, ascultaţi-L pe Hristos când vă vorbeşte. Hristos spune în această dimineaţă „Coboară.” Mergeţi acasă şi smeriţi-vă înaintea lui Dumnezeu. Duceţi-vă şi mărturisiţi-vă păcatele care le-aţi făptuit împotriva Lui; mergeţi acasă şi spuneţi-I că sunteţi nenorociţi, ruinaţi fără harul Său suveran; şi apoi priviţi la El, pentru că puteţi fi siguri că El a fost primul care s-a uitat la voi. Tu spui, „Domnule, oh, sunt gata pentru a fi mântuit, dar mă tem că El nu vrea.”

Stai! Opreşte-te! Să nu mai aud asta! Îţi dai seama că aceasta este aproape blasfemie? Nu întru totul. Dacă nu ai fi neştiutor, ţi-aş spune că aceasta este în parte blasfemie. Tu nu-L poţi privi pe Hristos, înainte ca El să te fi privit pe tine. Dacă tu doreşti să fi mântuit, El ţi-a dat voinţa. Crede în Domnul Isus Hristos şi fi botezat şi vei fi mântuit. Eu cred că Duhul Sfânt te cheamă.

Samuel Rutherford – Frumusețea lui Hristos

Samuel Rutherford - Frumuseţea lui HristosAcest volum publicat în 2012 la Editura Perla suferinţei este „o cutie mică, plină cu multe bijuterii”, rodul îmbelşugat, cules din experienţa unui om care a cunoscut atât durerile vieţii, cât şi bucuriile credinţei.

Samuel Rutherford s-a născut în satul Nisbet din Roxburghshire, Scoţia, în 1600. A fost instruit la Jedburgh Grammar School şi la Universitatea din Edinburgh, iar la 27 de ani a devenit slujitorul micii parohii din Anwoth, de pe râul Solway. Aici s-a trudit cu sârguinţă timp de nouă ani, în mijlocul unui popor sărac şi ignorant, „unde toţi sătenii veneau la el şi se socoteau a fi parte din turma lui”.

În 1639 a fost numit director al noului colegiu din St. Andrews, patru ani mai târziu fiind unul dintre împuterniciţii trimişi de Biserica Scoţiei la Adunarea de la Westminister, unde a avut un rol remarcabil. La 20 martie 1661, Samuel Rutherford a trecut la Domnul şi a fost îngropat la St. Andrews.

Frumuseţea lui Hristos este o colecţie de fragmente din celebrele Scrisori ale lui Samuel Rutherford. Fiecare frază este plină de profunde semnificaţii spirituale. Iată câteva exemple:

Sunt într-o părtăşie cu Hristos atât de dulce pe cât poate avea un păcătos; şi sunt îndurerat numai de faptul că El are multă frumuseţe şi farmec, iar eu puţină dragoste; El multă putere şi milă, iar eu puţină credinţă; El multă lumină, iar eu ochi întunecaţi.

Te implor în Numele Domnului Isus, cunoaşte-L în fiecare zi tot mai mult pe Hristos, testează-ţi creşterea în harul lui Dumnezeu şi cât teritoriu din stricăciunea ta ai cucerit în fiecare zi; căci călătorii fie înaintează zi de zi mai mult şi mai aproape de casă, fie nu fac decât ocoluri în călătoria lor.

Lipsurile sunt bogăţiile mele cele mai mari, fiindcă ele îmi sunt împlinite de Hristos.

Găsesc că cea mai mare ispită venită din iad este să trăieşti fără ispite… Credinţa este mai bună în aer liber şi când furtuna aspră a iernii îi bate în faţă. Harul se ofileşte fără adversităţi. Diavolul nu este decât maestrul de scrimă al lui Dumnezeu care ne învaţă cum să ne mânuim armele.

Ce lucru veşnic regretabil că există o asemenea fiinţă precum Hristos Isus, atât de nemărginit, atât de nesfârşit, atât de incomparabil în excelenţa-I şi dulceaţa infinită şi atât de puţini care Îl primesc!

Binecuvântaţi am fi dacă am putea stăpâni acea comoară nepreţuită, iubirea lui Hristos; sau, mai bine zis, dacă ne-am lăsa stăpâniţi şi subjugaţi de iubirea lui Hristos, în aşa fel încât Hristos să fie toate pentru noi şi toate celelalte lucruri să fie nimicurile noastre, şi gunoiul desfătărilor noastre.

Putem spune că ştim că Hristos este cel mai bun în dragostea Sa atunci când noi suntem cei mai slabi; şi că dacă Hristos nu ar fi fost în apropiere în zilele noastre de tristeţe, apele ar fi trecut peste sufletul nostru.

Fie ca Hristos să facă orice doreşte din mine. Pentru ca El să fie Cel glorificat în mântuirea mea: căci ştiu că sunt făcut pentru El.

Poate Cineva Salvat Să Aleagă Să Fie Pierdut?

Poate Cineva Salvat Să Aleagă Să Fie Pierdut?By Joe Crews 

Introducere

Puterea de alegere este un dar minunat de la Dumnezeu. Totuşi există o singură alegere pe care Dumnezeu nu i-a permis omului să şi-o exerseze. Nimeni nu poate să aleagă dacă să se nască sau nu cu o natură păcătoasă. Decizia care ne afectează viaţa în cea mai mare măsură a fost luată cu mult, mult timp în urmă de către strămoşii noştri. Nu avem de făcut nicio alegere posibilă cu privire la felul de natură pe care s-o avem la naştere. Este o natură păcătoasă. Dacă rămâne neschimbată, ne va conduce către moarte veşnică.

Însă chiar dacă ne naştem cu o natură decăzută, Dumnezeu ne oferă o opţiune pentru a ne schimba acea natură. Este o alegere personală, mai presus de orice, pe care nimeni nu ne-o poate lua. Fără îndoială, reprezintă cea mai importantă decizie cu care orice persoană se confruntă în viaţă. Opţiunea este să cedăm acestei naturi păcătoase şi să murim pentru totdeauna, sau să primim o nouă natură prin credinţa în Hristos şi să trăim pentru totdeauna.

Multe neînţelegeri există cu privire la felul de alegere oferită fiecăruia dintre noi. Milioane de oameni cred că Dumnezeu deschide uşa pentru o decizie care nu se poate lua decât o singură dată în viaţă şi apoi închide acea uşă pentru totdeauna. E ca şi cum Dumnezeu ar spune, “Îţi voi oferi doar o singură ocazie să te decizi să te schimbi din starea ta blestemată. Odată ce te-ai decis să fii mântuit, nu poţi să mai alegi niciodată să fii pierdut din nou. Când Îl vei primi pe Isus ca Mântuitor, aceasta va fi ultima ta alegere pe care o vei mai face în ce priveşte destinul tău veşnic. Dacă te vei răzgândi mai târziu şi îţi vei anula decizia, atunci va fi prea târziu. Nu contează cât de mult şi sincer doreşti să fii pierdut şi să-ţi pară rău că te-ai pocăit, nu poţi să scapi de viaţa veşnică. Nicio răzvrătire făţişă, nicio blasfemie intenţionată, sau viaţă păcătoasă, nu poate schimba acea alegere de a fi mântuit, pe care ai făcut-o odată pentru totdeauna. Nu-ţi voi mai permite nicio alegere după ce Îl vei fi acceptat pe Isus ca Mântuitor personal.”

În mare parte, aceasta este credinţa unui segment destul de mare de creştini care susţin doctrina siguranţei veşnice. Un alt segment de creştini sinceri, egal ca precedentul, e reprezentat de cei care cred că Dumnezeu ne lasă uşa deschisă ca să ne răzgândim în orice clipă. Ei sunt de părere că mântuirea nu se întemeiază pe un singur act de alegere irevocabilă din trecut, ci pe o legătură continuă şi personală a credinciosului cu Domnul Hristos. Când se ia hotărârea de a rupe legătura de iubire printr-o neascultare voită, credinciosul nu mai este un adevărat credincios şi îşi pierde orice asigurare a mântuirii.

 

Milioane de suflete în pericol

Implicaţiile fantastice ale acestei probleme sunt copleşitoare. Dacă există vreo siguranţă viitoare necondiţionată, atunci trebuie să fie cea mai minunată doctrină care există; dar dacă nu e adevărată, cu siguranţă că este una din ereziile cele mai periculoase din lume. Milioane de oameni ar putea fi salvaţi sau s-ar putea pierde din pricina hotărârii pe care o iau cu privire la acest punct.

Să vă dau un exemplu de cum influenţează ea soarta oamenilor de zi cu zi. La una din campaniile mele de evanghelizare, au venit peste o sută de oameni, care fuseseră îndoctrinaţi în credinţa siguranţei veşnice. Au fost plăcuţi impresionaţi de descoperirea adevărului Bibliei în timp ce ascultau. Sabatul zilei a şaptea i-a impresionat mai ales deoarece nu-l mai înţeleseseră niciodată până atunci. Toţi s-au convins pe deplin că sâmbăta este adevăratul sabat din Scriptură şi au primit cu zel marile învăţături profetice. Dar din acei o sută de oameni doar câţiva s-au hotărât să asculte de adevăr. Practic toţi aveau probleme cu Sabatul legate de serviciile lor. Ar fi însemnat neajunsuri, greutăţi economice şi poate chiar pierderea serviciului ca ei să urmeze adevărul. Fiecare dintre cei care au respins solia mi-au dat aceeaşi explicaţie – “Suntem deja mântuiţi,” spuneau ei, “şi nu ne putem pierde. De ce să riscăm să ne pierdem serviciul, păzind Sabatul? Nu vom fi mai mântuiţi păzind Sabatul decât suntem acum şi cu siguranţă că nu putem fi pierduţi, călcând Sabatul.”

Vedeţi cum argumentarea lor se potrivea cu doctrina lor? Pentru ei, mântuirea nu se lega de ascultare sau de înaintarea în creştere, ci totul se baza pe un moment trecut când s-au decis pentru Hristos. Dacă ascultau sau nu de vreo descoperire ulterioară a adevărului n-avea nicio influenţă asupra destinului lor final. Puteau să calce porunca a patra, porunca a şaptea sau toate şi încă să se mai simtă liniştiţi în ceea ce priveşte făgăduinţa pe care au cerut-o “când erau mântuiţi”. Ca să fie siguri, aceşti oameni credeau că neascultarea lor s-ar putea să le afecteze bucuria şi pacea relaţiei lor, dar niciodată asigurarea mântuirii finale.

Evident că această învăţătură trebuie examinată profund. Prea multe urmări veşnice atârnă de acceptarea sau respingerea ei. Trebuie să răspundem la întrebări ca acestea: Ne putem schimba decizia cu privirea la mântuirea noastră? Renunţăm la puterea noastră de alegere când ne convertim? Oare mântuirea constă dintr-un moment măreţ şi sfânt când ne-am decis sau trebuie să continuăm să creştem în puterea de sfinţire şi mântuire a Domnului Hristos după această decizie? Poate Dumnezeu să ia în sfânta Lui împărăţie păcate care întinează? Din fericire, Biblia are sute de texte frumoase şi clare care să răspundă la aceste întrebări. Le vom examina împreună, dar vom cerceta câteva texte care au fost interpretate ca să susţină doctrina “odată mântuit, pentru totdeauna mântuit”.

 

Niciun păcat în ceruri

Vorbind despre Noul Ierusalim, Ioan declara, “Nimic întinat nu va intra în ea.” Apocalipsa 21:27. Domnul Isus a spus, “Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” Matei 5:8. Ap.Pavel în repetate rânduri, a scris despre faptul că păcătoşii nu vor fi în ceruri. Păcatul este singurul lucru care întină, în viziunea lui Dumnezeu şi nimeni care trăieşte de bună voie în păcat, nu va intra vreodată în Împărăţia Lui. Ap.Pavel scria, “Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, . . . nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, . . . nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.” 1 Corinteni 6:9, 10.

Nicăieri în Biblie nu se leagă intrarea în împărăţia lui Dumnezeu de o experienţă de credinţă, de moment sau chiar trecătoare, din trecut. Mântuirea este o relaţie dinamică cu Acela care are de acordat viaţa veşnică. Este nevoie de o legătură continuă ca s-o primeşti. Oamenilor li se poate împărtăşi însăşi viaţa lui Dumnezeu, dar NICIODATĂ DESPĂRŢIŢI DE O UNIRE VIE CU HRISTOS! “Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa.” 1 Ioan 5:12.

Aşa cum permanent este necesară energia creatoare a lui Dumnezeu ca să susţină universul şi atomii împreună, tot astfel este nevoie în permanenţă de puterea Lui divină ca să susţină viaţa spirituală din suflet. Când cineva alege de bună voie să se despartă de Dumnezeu, se rupe legătura, iar viaţa spirituală încetează să mai existe. Şi nici Dumnezeu nu violează voinţa cuiva în a face această alegere. Pentru dovezi că şi cei credincioşi îşi pot pierde legătura cu Hristos şi se pot pierde, citiţi Ioan 15:1-6. Aici, Domnul Hristos explică una din cele mai mari taine ale vieţii veşnice. “Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic. Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard.” Versetele 5, 6.

 

Secretul vieţii continue înseamnă rămânerea continuă în Hristos

Remarcaţi că secretul unei vieţi continue este o rămânere continuă. Dacă cineva nu rămâne în Hristos, se ofileşte, moare şi în cele din urmă va arde. Asta ne dovedeşte că legătura unui credincios cu Hristos nu este niciodată statică şi nici nu se bazează pe vreo experienţă trecută. Reprezintă o împărtăşire reciprocă a unei vieţi comune care se trage din Cel care este, “viaţa voastră” (Coloseni 3:4). Când mlădiţa este despărţită de viţă, s-a dus sursa de viaţă şi urmarea este moartea. Aceste cuvinte ale lui Isus sunt prea clare ca să fie înţelese greşit. Chiar şi credincioşii care îşi pun încrederea în Hristos şi care sunt legaţi de Viţa cea vie pot să aleagă să se despartă de Viţă. Când vor face aşa, vor muri şi vor fi aruncaţi în foc pentru a fi arşi. Nimic nu se poate veşteji şi muri care n-a fost mai devreme viu.

Siguranţa mântuirii este veşnică doar pentru acei a căror credinţă este fixată pe vecie asupra Domnului Isus şi a căror viaţă este legată de Cel care este viaţa noastră. Evident, putem alege să ne pierdem indiferent de cât de mântuiţi am fost cândva. Totul depinde de păstrarea legăturii divine cu adevărata Viţă. Domnul Isus a predicat acelaşi solemn adevăr despre pierderea vieţii veşnice în pilda semănătorului. Explicând sensul seminţei căzute între spini şi stânci, Domnul Isus a declarat, “Cei închipuiţi în sămânţa căzută lângă drum, sunt cei ce aud; apoi vine diavolul şi ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva să creadă şi să fie mântuiţi. Cei închipuiţi în sămânţa căzută pe stâncă, sunt aceia care, când aud Cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar n-au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar când vine ispita, cad.” Luca 8:12, 13.

Trebuie să remarcăm mai multe lucruri cu privire la această parabolă. Mai întâi, doar o singură clasă va fi salvată în cele din urmă – cei care au adus multă roadă. Cei reprezentaţi de sămânţa căzută lângă drum şi sămânţa căzută pe stâncă nu vor fi mântuiţi. În versetul 12, ascultătorii reprezentaţi de sămânţa căzută lângă drum nu au avut ocazia “să creadă şi să fie mântuiţi,” dar în versetul următor, cei reprezentaţi de sămânţa căzută pe stâncă “cred până la o vreme.” Ce fel de “credinţă” este asta? După versetul 12, este genul de credinţă care mântuieşte. Aşa că, cei care au crezut o vreme, au fost mântuiţi o vreme, dar când a venit ispita, au căzut. Desigur că în cele din urmă, s-au pierdut împreună cu ceilalţi, cu excepţia celor care au adus roade. Iată o învăţătură extrem de clară a Domnului nostru că unii pot să aibă o credinţă mântuitoare pentru un timp şi totuşi să şi-o piardă şi să se piardă singuri.

 

Siguranţa este veşnică doar pentru aceia a căror credinţă se întemeiază pe vecie pe Domnul Isus

Cei care citesc raportul evangheliilor cu atenţie vor descoperi că Domnul Isus ne îndeamnă să renunţăm la învăţătura siguranţei veşnice. În Luca 12:42-46 Domnul Hristos a descris într-o altă parabolă cum un slujitor credincios se putea transforma într-unul necredincios. După ce a întrebat, “Cine este ispravnicul credincios şi înţelept, pe care-l va pune stăpânul său peste slugile sale . . . ?” Domnul Isus răspunde la propria Lui întrebare: “Ferice de robul acela, pe care stăpânul, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa . . . îl va pune peste toată avuţia sa.” Apoi Domnul Hristos explică cum şi-ar putea pierde acel slujitor răsplata. “Dar dacă robul acela zice în inima lui: ‘Stăpânul meu zăboveşte să vină'; dacă va începe să bată pe slugi şi pe slujnice, să mănânce, să bea şi să se îmbete, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă, şi în ceasul în care nu ştie, şi-l va tăia în bucăţi; şi soarta lui va fi soarta celor necredincioşi în lucrul încredinţat lor.” Versetele 45, 46.

Iată un exemplu perfect dat de Însuşi Învăţătorul cu privire la cum poate fi pedepsit un slujitor credincios şi înţelept împreună cu necredincioşii. Isus vorbea despre un om pe care El îl considerase destul de credincios încât să-i încredinţeze răspunderi mari. Fără îndoială, acest slujitor îi reprezintă pe aceia care L-au slujit pe Domnul cu atenţie ca nişte adevăraţi credincioşi. Dar ce s-a întâmplat? Acel slujitor foarte credincios s-a depărtat de cărarea credincioşiei şi a cules distrugere şi moarte veşnică. Oare nu ne aminteşte asta de cuvintele din Evrei 10:38, “Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.” Slujitorul din parabolă, care era credincios, este acum pedepsit împreună cu necredincioşii. Cei credincioşi se pot retrage de pe calea credinţei pentru pieirea lor.

 

Putem pierde dreptul la mântuire

Încă o parabolă a Domnului Hristos accentuează adevărul că iertarea continuă este condiţională pentru credincios. Pilda se găseşte în Matei 18:21-35 şi se învârte în jurul iertării lui Dumnezeu. Un anume împărat a răspuns la rugăminţile fierbinţi ale slujitorului său şi l-a iertat de o datorie mare. Acel slujitor a ieşit afară şi a dat peste un alt slujitor ca şi el care îi datora o sumă mică şi fără nicio îndurare, l-a aruncat în închisoare deoarece nu putea să-i plătească. Când a auzit împăratul ce s-a întâmplat, şi-a anulat iertarea datoriei celei mari şi l-a aruncat pe slujitor în temniţă până ce va plăti tot.

Nimeni nu poate să nege învăţătura evidentă a acestei parabole. Deşi Dumnezeu îi iartă cu iubire pe cei care îi cer iertarea, acea iertare nu este fără condiţii pe viitor. Putem pierde acea iertare neavând milă de alţii. Lucrul acesta este în armonie cu cuvintele Domnului din Ezechiel 33:13, “Când zic celui neprihănit că va trăi negreşit, – dacă se încrede în neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea, atunci toată neprihănirea lui se va uita, şi el va muri din pricina nelegiuirii pe care a săvârşit-o.” Acest principiu se repetă în versetul 18, “Dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea, trebuie să moară din pricina aceasta.”

Secretul constă din păstrarea legăturii de neprihănire cu Izvorul mântuirii. Domnul Isus a declarat, “Dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit.” Matei 24:13. Nimeni nu va fi mântuit în cele din urmă care nu se împotriveşte căii unui păcat voit prin puterea lui Dumnezeu. Celor care nu rabdă până la capăt li se vor şterge numele din cartea vieţii. Susţinătorii unei siguranţe veşnice neagă că aşa ceva s-ar putea întâmpla vreodată, dar citiţi singur înspăimântătoarea posibilitate din Apocalipsa 3:5, “Cel ce va birui . . . Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii.” Implicaţia este clară că celor care nu vor birui – care nu rezistă până la capăt – li se vor şterge numele.

Toate aceste versete spun practic acelaşi lucru. Păcatul cu voia zguduie legătura prin care se obţine viaţa veşnică. Există un veşnic “dacă” ori de câte ori avem în vedere siguranţa veşnică. “Dar dacă umblăm în lumină . . . sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.” 1 Ioan 1:7. “Ce aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la început, şi voi veţi rămânea în Fiul şi în Tatăl.” 1 Ioan 2:24. “Dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.” Evrei 10:38. “Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare.” Ioan 15:6. “Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea.” Ioan 8:51. “Dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat şi tu.” Romani 11:22. “Căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată.” 2 Petru 1:10. “Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început.” Evrei 3:14. “Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, şi El Se va lepăda de noi.” 2 Timotei 2:12. “Căci, dacă păcătuim cu voia . . . nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate.” Evrei 10:26. “Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El.” 1 Ioan 2:15. “Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.” Ioan 15:14. “Dacă trăiţi după îndemnurile ei (firii), veţi muri.” Romani 8:13.

 

Pericolul de a fi un lepădat

Pavel recunoştea posibilitatea înspăimântătoare de a fi alungat din prezenţa lui Dumnezeu la sfârşit dacă nu biruieşti îndemnurile firii către păcat. El spunea, “. . . ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.” 1 Corinteni 9:27. Cuvântul pe care îl foloseşte Pavel – lepădat – este foarte interesant. Este cuvântul grecesc “adokimos,” care s-a tradus prin “….” în alte locuri. De fapt, 2 Corinteni 13:5 declară că Isus Hristos nu poate sălăşlui în inima care este lepădată (adokimos). Tit 1:16 vorbeşte despre cei nesupuşi şi “netrebnici (adokimos) pentru orice faptă bună”. Cu siguranţă că Pavel n-avea nimic altceva în minte decât că putea fi pierdut dacă îngăduia păcatului să pună din nou stăpânire pe viaţa sa.

Pavel mai vorbeşte şi despre posibilitatea ca cei credincioşi născuţi din nou să fie osândiţi dacă nu iau Cina Domnului cu temere. “Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului.” 1 Corinteni 11:29. Nimeni nu poate tăgădui că aceşti oameni erau creştini consacraţi care se împărtăşeau cu simbolurile răscumpărării lor. Oare să ajungă să fie osândiţi şi să piară? Pavel afirmă că da. Ce este osândirea? Acelaşi cuvânt grecesc (krima) se găseşte în 1 Timotei 5:12. “şi se fac vinovate (krima) de faptul că îşi calcă credinţa dintâi”. Cât de simplu este ca cei credincioşi “să-şi calce credinţa dintâi” şi să fie osândiţi în cele din urmă.

Am ascultat de multe, multe ori explicaţia siguranţei veşnice întemeiate pe analogia de a fi fiu. “Copilul meu s-a născut în familia mea şi va fi întotdeauna fiul meu. Nu poate să fie nenăscut. Indiferent că este ascultător sau neascultător, întotdeauna va fi copilul meu.” Acest fel de gândire evită problema centrală. Problema nu este dacă un copil poate fi “nenăscut”, ci dacă se poate îmbolnăvi şi muri. Niciun medic nu-i avertizează pe noii părinţi cu privire la pericolul ca cel mic să nu se nască, ci în schimb are multe de zis cu privire la o îngrijire potrivită pentru a-l feri să nu moară. De fapt, dacă copilaşul nu este hrănit, curând va muri. La fel, Domnul Isus le-a zis: “Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă.” Ioan 6:53. Despre ce vorbea El? În versetul 63, El a explicat, “cuvintele, pe care vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă.” Dacă cel ce se declară creştin nu trăieşte după Cuvântul lui Dumnezeu, nu poate continua să se împărtăşească de viaţa spirituală care vine de la El.

Am stabilit deja cu claritate că este nevoie de o ascultare continuă pentru a fi în cele din urmă mântuit? Pavel scria, “Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi?” Romani 6:16. Când cineva alege să nu mai asculte de Domnul Hristos şi ascultă de cel rău în schimb, nu-I mai aparţine Domnului Hristos, ci lui Satana. “Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit . . . Cine păcătuieşte, este de la diavolul.” 1 Ioan 3:7, 8.

Scriitorul cărţii Evrei ne oferă zeci de mustrări la subiect împotriva căderii de la credinţă. Evrei 10:23 deschide o linie de argumentări împotriva poziţiei ‘odată mântuit, totdeauna mântuit’ pe care nimeni n-o poate dezminţi. Pasajul începe astfel: “Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa”. Şi după aceea, sunt mustraţi cei care ar putea fi ispitiţi să lipsească de la adunarea credincioşilor. S-ar părea că acesta s-ar putea să fie unul din primele semne ale căderii. Autorul acestei epistole, cu siguranţă Pavel, se include în avertizare, deoarece el scrie, “Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi. Cine a călcat Legea lui Moise, este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului? Sunt versetele de la 26 la 29. Cei descrişi aici au fost sfinţiţi prin adevăr, dar au căzut din nou într-o apostazie de bună voie.

Ultimile versete ale capitolului ne avertizează împotriva pierderii încrederii noastre. Urmăriţi cu atenţie! “Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare răsplătire! Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit.. . . Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.” Versetele 35 la 39. Ei bine, cum ar fi putut declara cineva mai clar adevărul că mântuirea veşnică a cuiva depinde de rămânerea lui statornică până la sfârşit? Dacă n-ar exista vreo posibilitate ca cineva să-şi părăsească încrederea, să dea înapoi, de ce ar suna din trâmbiţă acest om al lui Dumnezeu o aşa avertizare?

În Evrei 6:4-6 găsim o altă declaraţie izbitoare. “Căci cei ce au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi, şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie batjocorit.” Cred că ar fi greu să descrii mai deplin o persoană care s-a născut din nou, dar care mai târziu s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, L-a lepădat pe Domnul Hristos şi a respins cu dispreţ Duhul Sfânt. Practic s-a aşezat într-o poziţie unde Dumnezeu să nu mai poată să ajungă la el. Prin urmare, nu mai există nicio posibilitate ca un astfel de om să mai poată fi mântuit atâta timp cât continuă să-L răstignească pe Domnul Hristos prin neascultarea lui.

 

Mlădiţele pot fi tăiate

În capitolul 11 din Romani, Pavel descrie adevărul că mulţi din sămânţa Israelului trupesc L-au respins pe Fiul lui Dumnezeu şi astfel au fost tăiaţi. El se foloseşte de ilustraţia unui măslin. Ramurile erau copiii lui Israel, dar din pricina neascultării lor, au fost lepădaţi, aşa cum putem citi din versetele 17 la 20. Apoi s-au altoit nişte ramuri de măslin sălbatic, care îi reprezentau pe creştinii dintre neamuri. Acum urmăriţi mustrarea: “Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine. Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut, şi bunătate faţă de tine, DACĂ NU ÎNCETEZI SĂ RĂMÂI ÎN BUNĂTATEA ACEASTA; ALTMINTERI, VEI FI TĂIAT ŞI TU.” Versetele 21 şi 22, sublinierea autorului. Remarcaţi vă rog că orice siguranţă pentru acele mlădiţe depinde întru totul de legătura lor cu copacul. Singuranţa este condiţionată.

Să vedem dacă Petru este de acord cu aceste sentimente ale lui Pavel. În cea de-a doua lui epistolă, primul capitol, se enumeră o listă de virtuţi care ar trebui să se arate în viaţa fiecărui creştin. Acestea sunt amintite în versetele de la 5 la 7 şi remarcaţi că el le scrie “celor ce au căpătat o credinţă de acelaşi preţ cu a noastră, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.” Versetul 1. Apoi li s-a dăruit “tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui.” Versetul 3. S-ar părea că Petru le adresează aceste remarci celor care se convertiseră. Dar remarcaţi avertizarea pe care le-o dă: “Dar cine nu are aceste lucruri, este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţit de vechile păcate. De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată.” Versetele 9 şi 10. Cu siguranţă că aceasta ne arată că şi creştinii pot cădea din har; ei se pot întoarce şi să nu-L mai urmeze pe Isus. Mai mult, pot ajunge chiar să cadă în cel mai adevărat sens al cuvântului.

În capitolul al treilea, Petru continuă să zică, “De aceea, preaiubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină, şi în pace.” Versetul 14. “Voi deci, preaiubiţilor, ştiind mai dinainte aceste lucruri, păziţi-vă ca nu cumva să vă lăsaţi târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi, şi să vă pierdeţi tăria.” Versetul 17. Aşa că vedem că Petru este de acord cu Pavel că cei credincioşi trebuie să vegheze tot timpul ca să nu fie duşi în eroare şi ne arată şi soarta tristă a acelora care se întorc la păcat după ce s-au convertit.

Unul din cele mai puternice texte din Biblie care dovedeşte că cineva se poate întoarce de la Hristos şi să-şi piardă mântuirea chiar după ce a mărturisit că este salvat se găseşte în 2 Petru 2:20-22: “În adevăr, dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, care le fusese dată. Cu ei s-a întâmplat ce spune zicala adevărată: “Câinele s-a întors la ce vărsase”, şi “scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă.” Lecţia de aici este evidentă.

Ei bine, cei care susţin poziţia siguranţei mântuirii necondiţionate consideră că fiii lui Dumnezeu nu pot fi reprezentaţi de câini sau scroafe. Ei, poate că nu pot, dar Petru aşa a făcut şi este ilustraţia cea mai potrivită. Zicala este dureros de clară. Ei au scăpat de stricăciunea lumii prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului Isus Hristos. Ei s-au convertit. Au trecut de partea lui Hristos. Şi-au predat viaţa Lui, dar şi-au adus aminte de lume şi de “tăvălirea” în păcat. Asemenea israeliţilor care ieşeau din Egipt, şi-au adus aminte de “oalele cu carne”, “praz şi ceapă”. Şi-au amintit de plăcerile păcatului; aşa că, după ce L-au părăsit pe Hristos, s-au întors în lume cum porcul se întoarce iarăşi în mocirlă. Cu siguranţă că niciun creştin n-ar trebui să imite vreodată obiceiul unui porc, dar zicala lui Petru ne arată că este totuşi cu putinţă.

Duhul lui Dumnezeu nu păstrează tăcerea asupra acestui punct. Ascultaţi: “Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, UNII SE VOR LEPĂDA DE CREDINŢĂ, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor,” 1 Timotei 4:1, sublinierea autorului. Când va avea loc asta? În vremurile din urmă. Adică chiar acum, nu? Adică în vremurile pe care le trăim noi şi vremurile care ne stau chiar în faţă. Dacă nu v-aţi gândit până acum, sunt vremuri periculoase. Şi dacă totuşi nu v-aţi convins, citiţi cu atenţie titlurile ziarului de mâine.

Asupra acestui subiect, “Duhul spune lămurit.” Ce vrea să spună asta? Vrea să spună că Duhul vorbeşte simplu, clar, atât de clar încât este cu neputinţă să-L înţelegi greşit. Ei bine, atunci ce se va întâmpla cu unii? Unii se vor lepăda de credinţă. Deci, se poate să-ţi părăseşti credinţa, nu? Unii o vor face. Au fost în credinţă, au mers împreună cu fraţii lor la biserică şi la orele de rugăciune. Au fost activi în a promova evanghelia, şi-au dat din banii lor, poate au fost pastori, slujbaşi în biserică şi conducători laici; cu toate acestea, ei părăsesc credinţa. Nu sunt statornici şi credincioşi. În ultimile zile ale pământului vor fi vremuri periculoase, cu persecuţii şi greutăţi mari, iar unii nu vor rezista. Se vor lăsa ispitiţi de lucrurile lumii şi vor fi amăgiţi de duhurile dracilor. Trist, dar ei vor renunţa la credincioşia lor faţă de Mântuitorul răstignit. Au fost un timp de partea lui Hristos, dar acum se află de partea vrăjmaşului Său.

Vă rog să nu înţelegeţi greşit. Dacă doriţi o siguranţă necondiţionată, o puteţi avea. Constă din a fi în Domnul Hristos, zi de zi, clipă de clipă. Când Îl veţi lua pe Domnul Hristos alături de dvs., veţi persevera. Nu există şi nici nu poate fi vreo nereuşită dacă eşti alături de Hristos. El nu va greşi; El este credincios. “Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, şi El te va sprijini. Psalmi 55:22. El va rămâne alături de tine cât timp vei rămâne şi tu alături de El. Domnul Isus a declarat despre Sine Însuşi, “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” Ioan 14:6. Iar Ioan a scris despre Domnul, “Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa.” 1 Ioan 5:11, 12.

Mulţi necreştini consideră că ei au siguranţa mântuirii. Vă vor spune că ei cred că Dumnezeu îi va primi în ceruri. Vă vor spune, “Sunt tot atât de bun ca cei din biserică,” sau “Am simţământul că voi fi mântuit fără să merg la biserică.” Dar adevărul este că nimeni nu va fi mântuit pe temeiul propriilor sale simţăminte. S-ar putea să fie sincer, credincios adevărului, moral, un cetăţean de clasa întâi, dar asta nu-l va mântui. S-ar putea să fie generos, să sprijine biserica şi să dea săracilor, dar nici asta nu-l va mântui. Nimeni nu va fi mântuit prin faptele lui, oricât de bune ar fi ele.

Reţineţi şi vă rog să nu uitaţi niciodată: Domnul Hristos este Cel care vă mântuieşte, nu darurile dvs. sau faptele dvs. El vă oferă mântuirea în dar. Doar prin Hristos şi doar atunci când Îl primim pe Hristos, avem mântuirea. “Cine Îl are pe Fiul, are viaţa.” Dar dacă nu-L aveţi pe Fiul, n-aveţi viaţă şi nu puteţi avea o siguranţă veşnică până ce nu-L aveţi şi nu-L păstraţi pe Domnul Hristos Fiul.

 

Ce înseamnă ca un creştin să-şi părăsească “dragostea dintâi”?

“Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit DRAGOSTEA DINTÂI. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.” Apocalipsa 2:4, 5, sublinirea autorului.

Ca un creştin să-şi părăsească dragostea dintâi înseamnă să alunece, să cadă, să-L părăsească pe Domnul şi slujirea şi să se predea slujirii păcatului, lui Satana şi lumii. Domnul îi cheamă pe cei care se află în această situaţie să se pocăiască şi să se întoarcă la faptele dintâi (roada iubirii) sau ce se va întâmpla? “Îţi voi lua sfeşnicul din locul lui.” Este un ultimatum din partea Domnului. Dacă păcătosul reacţionează, se pocăieşte, se întoarce la prima iubire şi la primele lui roade, totul este bine şi frumos – va fi mântuit, dar îi revine lui să aleagă. Dacă nu face aşa, i se ia lumina, i se stinge, iar păcătosul este pierdut.

 

Se întoarce întotdeauna cel greşit la Domnul înainte ca să moară?

Nu, nici pe departe. Acesta a fost cazul primului rege al lui Israel, Saul. Se spune despre Saul că va fi “prefăcut într-alt om.” “Duhul Domnului va veni peste tine, vei prooroci cu ei, şi vei fi PREFĂCUT ÎNTR-ALT OM.” 1 Samuel 10:6 sublinierea autorului. Cu toate acestea Saul a căzut din poziţia lui înălţată, nu a ascultat de Domnul şi în cele din urmă şi-a luat viaţa (1 Samuel 31:1-6). Nu se poate spune în acest caz că Saul nu s-a convertit, deoarece Dumnezeu declară că s-a convertit. Cu toate acestea, şi-a luat viaţa fără nicio ocazie de pocăinţă.

 

Nimeni nu le poate smulge

În final, haideţi să citim textul care a fost probabil de cele mai multe ori citat în sprijinul doctrinei siguranţei veşnice. Domnul Isus a declarat, “Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. ” Ioan 10:28, 29.

Ce făgăduinţă extraordinară ar trebui să fie asta pentru orice copil al lui Dumnezeu care are încredere în El ! La prima vedere, s-ar părea că garantează un fel de imunitate împotriva pierderii spirituale, dar nu am citit întregul text. Versetul 27 face parte integrantă din cugetul respectiv şi el aşază o condiţie anume pentru împlinirea făgăduinţei din versetele 28 şi 29. “Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică.” Remarcaţi vă rog că doar adevăraţii urmaşi ai lui Dumnezeu se bucură de siguranţă prin mâna Lui protectoare. El le acordă viaţă veşnică doar oilor credincioase care Îl ascultă şi Îl urmează. Doar această ascultare şi urmare oferă imunitate faţă de o posibilă smulgere a celui rău sau a ajutoarelor lui. Ocrotirea este faţă de vrăjmaşii din exterior care caută să atragă oile, şi nu de necredincioşia oilor care s-ar putea să aleagă să nu-L mai urmeze pe Păstor. Nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui, dar ele pot să aleagă să sară afară oricând o doresc. Dumnezeu n-a făcut niciodată vreo aluzie că va interveni în libertatea de alegere a urmaşilor Săi. Credincioşii pot să aleagă moartea veşnică tot atât de sigur cum păcătoşii pot să aleagă să fie salvaţi.

Imaginaţi-vă cât de inutile ar fi sutele de avertizări biblice împotriva apostaziei, dacă ar fi imposibil să cazi de la credinţă. De ce i-ar fi condus Duhul Sfânt pe Pavel, Petru şi pe toţi ceilalţi să scrie ameninţări şi mustrări atât de solemne împotriva pierderii veşnice dacă n-ar exista un astfel de pericol? Iar dacă este adevărat că cei “odată mântuiţi” sunt siguri pe soarta lor veşnică, cu siguranţă că cel rău ar şti-o. Prin urmare, nu şi-ar pierde timpul cu credincioşii, ştiind că este imposibil să-i facă să-şi piardă mântuirea. Cu toate acestea, toţi ştim din experienţă că Satana lucrează şi mai tare să-i determine pe sfinţi să nu-L mai urmeze pe Domnul Hristos.

Trebuie să concluzionăm că mântuirea nu constă dintr-o singură predare, irevocabilă, fie că este trecută sau prezentă. Să fii mântuit reprezintă experienţa de a duce chiar viaţa lui Hristos prin atribuire şi împărtăşire divină. Nu este o realitate dacă nu există o relaţie continuă şi dinamică cu Isus, Sursa vieţii veşnice. Să fii mântuit trebuie rostit la toate cele trei timpuri ale verbului ca să fie întru totul după Biblie. Are loc, a avut loc şi va avea loc. Poate că ilustraţia folosită de către Glenn Fillman vă va fi de folos.

 

Mântuit – Trecut, Prezent şi Viitor

Un oarecare Bill Jones a ieşit la pescuit la câţiva kilometri de ţărmul oceanului. Barca i se răstoarnă şi el se scufundă în apă. Nu reuşeşte să se salveze. Tocmai atunci, vine o altă barcă de pescuit, dar este atât de încărcată că îi este imposibil să mai ia pe cineva. Totuşi, deşi doresc să-l salveze pe bietul om, marinarii îi aruncă o frânghie. “Uite, ţine-te de frânghia asta,” îi spun ei. “Te vom trage până la mal.” Când apucă frânghia, Bill Jones declară, “Slavă Domnului că sunt salvat!” Şi într-adevăr este salvat, atâta timp cât se ţine de frânghie. Mântuirea îi aparţine, dar are şi el un rol de jucat. Dacă în vreo ocazie îi dă drumul frânghiei şi nu mai vrea s-o apuce, este pierdut. La fel este şi cu cel care a fost salvat din păcat. Rămâne salvat cât timp se ţine de mâna lui Hristos. Dacă se hotărăşte să dea drumul acelei mâini şi să-l ia de mână pe Satana, va fi pierdut. Mântuirea lui depinde de hotărârea şi de acţiunea lui.

Deci, practic se poate vorbi de mântuire la trei timpuri — trecut, prezent şi viitor. El poate spune, “Am fost salvat” când apucă frânghia, “Sunt salvat” atunci când este tras la mal şi “Voi fi salvat”, atunci când îşi pune piciorul cu tărie pe mal. Un convertit — a fost salvat — din vina păcatului. Numim acest proces îndreptăţire. El — este salvat — din puterea păcatului şi numim aceasta sfinţire. El — va fi salvat — din prezenţa păcatului când va veni Hristos şi aceasta va fi proslăvirea. Toate aceste trei timpuri se folosesc în Biblie în legătură cu mântuirea.

În Romani 8:24 apare expresia, “Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi.” Traducerea Weymouth este mai exactă: “Am fost mântuiţi”. Versiunea Standard Revizuită (RSV) redă corect expresia din 1 Corinteni 1:18 prin “dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii.” Apoi Fapte 15:11 declară, ” … suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus.” Deci trecut, prezent şi viitor.

Acum, haideţi să ne asigurăm că nimeni nu pleacă cu impresia greşită din ilustraţia noastră cu omul care este salvat de la înec. Oare faptul că trebuie să se ţină de frânghie ca să fie mântuit, înseamnă că ne putem câştiga mântuirea prin propriile fapte? Absolut că nu, de o mie de ori, nu! Amintiţi-vă că a fost tras de o altă putere decât a sa proprie. El nu a făcut decât să colaboreze cu acea putere şi s-a ţinut de frânghie. A trebuit să facă asta ca să fie tras la un loc sigur. În calitate de creştini, trebuie să ne mărturisim credinţa în Hristos, trebuie să-I rămânem credincioşi, trebuie să dăm pe faţă roadele ascultării; aceasta este partea noastră în a ne ţine de Hristos. El nu ne va da drumul niciodată. Singurul mod de a ne despărţi de El este să ne desprindem de bună voie de El şi avem această putere. Rămânem liberi în a alege asta. Voinţa noastră nu a fost schimbată doar pentru că ne-am făcut creştini.

În orice punct din viaţa noastră de creştini, ne putem decide să ne întoarcem, să alegem lucrurile lumii mai degrabă decât lucrurile lui Dumnezeu şi cerul. Suntem mântuiţi doar prin credinţa în Isus Hristos ca Mântuitor al nostru. “În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” Fapte 4:12. Cu toate acestea, ne arătăm credinţa prin faptele noastre. Ea reprezintă o manifestare a iubirii noastre faţă de El. Să păstrăm poruncile lui Dumnezeu şi să facem ceea ce este bine reprezintă doar urmarea locuirii Duhului Sfânt în inimă. Acestea sunt roadele Duhului. Facem aceste lucruri, nu ca să fim mântuiţi, ci pentru că suntem mântuiţi şi atâta timp cât Îl iubim pe Domnul cu toată inima noastră, vom asculta de El. Nu vom da drumul frânghiei. vom continua să ne agăţăm de Hristos ca de singura noastră nădejde.

Porci şi alte riscuri

Porci şi alte riscuriBy Joe Crews 

Introducere

În timpul celor 46 ani de slujire, mai ales în evanghelism public, am observat câteva metode interesante de studiu biblic. De exemplu, mulţi cecetează Biblia perseverent, nu pentru a găsi adevărul ci pur şi simplu pentru a găsi suport pentru ideile lor preconcepute. Minţile lor nu sunt deschise pentru a fi învăţaţi de Duhul Sfânt şi de aceea pot manipula textele ca să însemne exact ceea ce vor ei să creadă.

Unul din marile principii ale studiului Bibliei este acela de a căuta adevărul asupra unui subiect dat din toate textele Bibliei. Este în mod literar adevărat că poţi dovedi aproape orice vrei să dovedeşti folosind un singur text, izolat din Scriptură. Iată de ce este atât de important să vedem consensul a ceea ce spun Moise, David, Isus, Pavel şi alţi autori inspiraţi despre acelaşi subiect. Aceasta poate implica şi o sută de versete sau mai multe! Şi chiar aşa tot poate exista ceva confuzie, pentru că cinci sau şase texte din cele o sută pot todeauna să pară a contrazice restul.

Deci ar trebui să ne lipsim de cele şase versete pentru că nu se armonizează cu celelalte? Într-adevăr, nu! Ar trebui să le acordăm un studiu special în contextul versetelor din jur şi în comparaţie cu cele 95 care sunt în armonie. Vom descoperi foarte repede că ambiguitatea există doar în minte şi că imaginea de ansamblu a Bibliei este în perfectă unitate şi focus. Cineva spunea că un text fără context e doar un pretext, şi îl cred. Aceasta e adevărat mai ales privind câteva texte ciudate care au fost o piatră de poticnire pentru mii de studenţi sârguincioşi ai Bibliei. Cu toate acestea, la o cercetare amănunţită, descoperim că aceste “texte problemă” sunt în prefectă armonie între ele şi cu celelalte din scrierile inspirate. Pentru că aceste texte se referă la dietă – unul din cele mai populare subiecte din mintea publicului de azi- vom căuta să descâlcim câteva din întrebările cele mai confuze care au fost puse despre mâncărurile interzise în Biblie şi legile biblice ale sănătăţii.

Cele patru scrieri pe care le vom examina sunt în aparent conflict cu rezultatele altor declaraţii clare împrăştiate prin Vechiul şi Noul Testament privind subiectul unei diete potrivite. Dar înainte de a începe, este important să notăm câteva din reperele importante pe care le-a făcut Dumnezeu prin scrierile servilor Săi. Capitole întregi, cum e Leviticul 11 şi Deuteoronomul 14, au formulat liste detaliate privind categoriile de animale curate şi necurate. Şi cum dieta originală prescrisă de Dumnezeu nu cuprindea niciun fel de carne (Geneza 1:29), putem fi absolut convinşi că niciun fel de carne interzisă, “necurată” nu a fost inclusă în dieta celor care au trăit înainte de potop şi au ascultat de lege lui Dumnezeu.

După potop, deşi carnea animalelor curate a fost introdusă în dieta celor opt suprevieţuitori, datorită distrugerii universale a oricărei vegetaţii, niciun animal necurat n-a fost permis pentru mâncare. Dumnezeu a poruncit păstrarea în corabie a câte şapte animale curate şi câte două animale necurate. (Geneza 7:1-3). Evident, aceasta a permis să se mănânce numai din categoria animalelor curate, pe când masculul şi femela din animalele necurate au fost păstrate pentru perpetuarea speciilor.

Incidental, aceasta permisiune post- deluviană, de a mânca animale curate, a produs un fenomen interesant. Aproape imediat, lungimea vieţii rasei omeneşti a scăzut de la aproape 800 la aproximativ 150 de ani. Experienţa potopului demolează de asemenea un argument popular folosit de cei care insistă să mănânce atât animale curate cât şi necurate. Ei pretind că legea mâncărurilor necurate se referă numai la poporul evreu. Aceasta nu poate fi corect, deoarece nu existau evrei pe vremea lui Noe, atunci când Însuşi Dumnezeu a pus această restricţie asupra rasei omeneşti. Mai mult, Biblia declară că legea cărnii interzise va fi încă valabilă la a doua venire a lui Isus. (Isaia 66:15-17.)

 

Nu ceea ce intră în…

Să aruncăm acum o privire la patru din cele mai populare argumente folosite pentru a susţine mîncarea cărnii necurate. În Matei 15:11, găsim un text care, la prima vedere pare să suţină aceste argumente. Isus spune: “Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om.” Fără a lua în considerare contextul, acest text pare să ne spună că putem mânca orice fără a fi condamnaţi sau contaminaţi. Dar, examinând întregul capitol, descoperim că nu nimic de a face cu dieta. Din versetul 2, aflăm că Isus avea o controversă cu fariseii, care insistau că ucenicii trebuiau să-şi spele mâinile, un ritual ceremonial, înainte de a mânca. Scopul acestei spălări era acela de a curăţa de necurăţia atingerii unui păgân sau unui obiect. Hristos a condamnat ipocrizia acestei tradiţii în versetele 3-10, declarând că degeaba se închinau Lui, învăţând pe oameni legi omeneşti. Apoi în versetul 11, El face o declaraţie privind necurăţirea care iese din om, nu care intră în el.

După aceea, Petru a rugat pe Isus: “Desluşeşte-ne pilda aceasta.” Matei 15:15. Această declaraţie ne demonstrează că ceea ce spusese Isus nu trebuia luat literar, pentru că o parabolă este mai degrabă o povestire sau o declaraţie care să ilustreze o idee. Remarcaţi cum a explicat Isus înţelesul declaraţiei Sale figurative: “Nu înţelegeţi că orice intră în gură merge în pântece, şi apoi este aruncat afară în hazna? Dar, ce iese din gură, vine din inimă, şi aceea spurcă pe om. Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om; dar a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om.” versetel 17-20.

Acum începem să înţelegem întreaga poveste. Isus ştia că aceşti lideri religioşi aveau gânduri ucigaşe în inimă împotriva Lui, şi totuşi cea mai preocupare a Lui nu era legată de aceste aranjamente rele, ci privea tradiţia prostească bazată pe prejudecăţi. Hristos a numit pe nume aceste păcate lăuntrice şi apoi a declarat: ” Acestea sunt lucririle care îl spurcă pe om: dar a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om.” Aceasta este explicaţia parabolei. Nu se referă la alimente mâncate, ci la spălarea ceremonială.

Unii au fost încurcaţi prin adăugarea a trei cuvinte în descrierea aceluiaşi incident de către Marcu. Isus este citat aici ca spunând: “El le-a zis: “Nu înţelegeţi că nimic din ce intră în om de afară, nu-l poate spurca? Fiindcă nu intră în inima lui, ci în pântece, şi apoi este dat afară în hazna?” A zis astfel, făcând toate bucatele curate.” Marcu 7:18, 19, sublinierea adăugată. Credeţi că expresia “făcând toate bucatele curate” ne spune că că orice am pune în corp e cumva sinfiţit şi sănstos? Cu siguranţă, nu! Isus subliniază din nou faptul că adevărata necurăţire vine din din nutrirea necurăţiei în minte. Mâncarea fizică trece prin procesul de curăţire în timpul digestiei şi este separată de corp, în timp ce păcatul rămâne ca o otravă infiltrată.

 

Sfinţit prin rugăciune?

Să ne îndreptăm acum către alt text care a fost interpretat greşit cu frică de unii cititori ai Bibliei. Pavel îi scrie tânărului Timotei: “Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor.Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor, pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulţumiri de către cei ce cred şi cunosc adevărul. Căci orice făptură a lui Dumnezeu este bună: şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumiri; pentru că este sfin – ţit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune.”1 Timotei 4:1-5.

Studiind cu atenţie contextul acestor cuvinte, nu găsim nimic care să nu fie în armonie cu restul Scripturii. În aparenţă, este descris un grup specific de la sfârşitul timpului care intrezice căsătoria, este plin de ipocrizie şi este controlat de diavol. În plus, acest grup porunceşte discipolilor săi să se abţină de la mâncăruri evident curate, “pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulţumiri de către cei ce cred şi cunosc adevărul.”

Scopul nu este să insistăm asupra identităţii acestor răi, pervertiţi ai evangheliei, ci să îndepărtăm ideea că că rugându-ne pentru o mâncare, o putem face bună de mâncat. Pavel afirmă că orice creatură este accptabilă ca aliment dacă îndeplineşte două condiţii- trebuie să fie aprobată (sau sfinţită) de Biblie, şi trebuie să ne rugăm pentru ea cu mulţumiri. Vă rugăm să notaţi că amândouă aceste cerinţe trebuie îndeplinite pentru ca mâncarea să fie potrivită pentru dieta creştină. În paranteză fie spus, cuvântul “cărnuri” din limba originală nu este limitat numai la mâncăruri din carne. Cuvântul grecesc “broma” înseamnă pur şi simplu “mâncare”.

Credeţi că aceste versete sugerează că liliecii, cârtiţa şi şarpele cu clopoţei pot deveni mâncare curată prin rugăciunea făcută pentru binecuvântarea mâncării? Este exact opusul! Nimic nu devine potrivit dacă nu trece primul test, acela de a fi aprobat de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă Biblia spune că este curat, atunci şi numai atunci pot rugăciunile de mulţumire să asigure sigiliul acceptării lui Dumnezeu.

 

Reptile şi târâtoare

Probabil cea mai comună bază pentru aşa-zisă curăţire a cărnii necurate este povestea lui Petru şi a viziunii lui despre faşa de masă coborâtă din ceruri. Cu puţină vedere de ansamblu a întâmplării putem înţelege adevărata semnificaţie a viziunii ciudate alui Petru.

Ca iudeu convertit, Petru credea că toţi păgânii erau necuraţi, şi de aceea nu erau vrednici de mântuire. El nu era dispus să le predice sau să interacţioneze cu ei pe plan social. Petru a primit viziunea chiar înainte de sosirea mesagerilor din partea lui Corneliu, un sutaş păgân, la Iope. Dumnezeu îi dăduse poruncă lui Corneliu să trimită după Petru, şi servitorii sîi erau practic la uşa sacând apostolul credincios a avut viziunea pe acoperiş.

În această viziune, Petru a văzut o faţă de masă mare coborând din cer, plină cu tot felul de animale, păsări şi târâtoare. De trei ori petru a fost invitat să mănânce din colecţia dezgustătoare de creaturi, şi de trei ori Petru a refuzat. De fiecare dată un glas din cer a declarat: “Ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti spurcat.” Faptele Apostolilor 10:15. În cele din urmă, faţa de masă a fost ridicată înapoi la cer cu încărcătura ei de zvârcoliri nedorite. La acest punct trebuie să facem câteva observaţii cruciale. Răspunsul lui Petru la invitaţia de a mânca stabileşte un punct foarte important. El spune: “Nicidecum, Doamne”, a răspuns Petru. “Căci niciodată n-am mâncat ceva spurcat sau necurat.” Faptele Apostolilor 10:14. Aceasta dovedeşte că în toţi cei trei ani şi jumătate petrecuţi cu Isus, Petru n-a văzut nici n-a auzit vreodată nimic care să-l facă să accepte mâncărurile necurate. Cu alte cuvinte, Isus nu a schimbat interdicţia privind mâncarea animalelor neîngăduite, pentru că dacă ar fi făcut-o, Petru ar fi ştiut şi n-ar fi răspuns aşa cum a făcut-o.

De fapt, contextul din Fapte capitolul 10 ne descoperă faptul că Petru, la început n-a priceput înţelesul viziunii încurcate. Versetul 17 ne spune că “Petru nu ştia ce să creadă despre înţelesul vedeniei”. Şi din nou, în versetul 19 spune că “se gândea Petru la vedenia aceea.” Şi pe când încerca să înţeleagă, cei trei servitori trimişi de Corneliu au bătut la uşa lui Petru. El ascultă pe când îi relatau viziunea lui Corneliu, apoi îi invită să găzduiască acolo. A doua zi Petru s-a întors cu ei la Cezarea, unde Corneliu şi familia lui se adunaseră să îi ureze bun venit.

Punctul culminant al acestei povestiri se găseşte în verstul 28, unde un ucenic-pescar care fusese orbit înainte, povesteşte modul în care îi fusese explicată viziunea. Şi se adresează adunării de păgâni cu acest cuvinte: “Ştiţi”, le-a zis el, “că nu este îngăduit de Lege unui Iudeu să se însoţească împreună cu unul de alt neam, sau să vină la el; dar Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe nici un om spurcat sau necurat. ” Faptele Apostolilor 10.28, sublinierea adăugată.

Aici vedem clar că Dumnezeu a folosit viziunea cu faţa de masă pentru a învăţa pe un Petru cu prejudecăţi să nu mai evite păgânii. Viziunea nu are nimic de aface cu mâncarea şi băutura. Se referea la atitudinea lui Petru faţă de oameni, nu faţă de mâncare. Ce lecţie dramatică pentru biserica timpurie! Şi este o lecţie pe care toţi trebuie s-o învăţăm. Din acest moment, grăbeşte-te să corectezi pe cei care încearcă să aplice această viziune la orice curăţire a animalelor necurate. De fapt, dovedeşte tocmai opusul, şi scoate în evidenţă una din cele mai mari lecţii pentru creştinii de pretutindeni- socoteşte pe fiecare individ ca având valoare egală înaintea lui Dumnezeu şi depune orice efort pentru a-l câştiga pentru Hristos.

 

Piatră de poticnire pentru cel slab

Setul final de versete pe care trebuie să le studiem în context se găseşte în Romani 14. Pentru că mulţi cititori au scos cuvinte şi fraze din contextul lor logic în acest capitol, au fost create câteva interpretări forţate. De-a lungul întregului capitol există o temă comună, foarte importantă. A- proape fiecare verset este legat de subiectul judecării altora, o problemă malignă în biserica creştină primară, aşa cum e şi în biserica modernă de azi. Ca să putem înţelege sfatul dat de pavel în Romani 14, trebuie să recunoaştem mai întâi părţile implicate în judecată şi motivele asupra cărora avea loc judecata.

În biserica timpurie erau două grupe mari de creştini – creştinii evrei care fuseseră convertiţi de la iudaism şi creştinii păgâni care fuseseră convertiţi de la păgânism. Cele două grupr de creştini nu se înţelegeau foarte bine. Se judecau constant unii pe alţii. Să remarcăm despre ce era vorba în fiecare grupare. Creştinii păgâni judecau pe creştinii evrei pentru că aceştia mâncau carne care fusese oferită ca jertfă idolilor. Pentru un păgân convertit, carnea aceasta nu ere potrivită a fi mâncată. Chiar dacăa cum era creştin, el nu putea uita cum oferise cândva mâncare idolilor, şi în mintea sa mâncarea unei astfel de mâncări era conectată cu închinarea la idoli.Iudeul convertit, pe de altă parte, nu avea astfel de remuşcăripentru că el a recunoscut întotdeuna un singur Dumnezeu, şi desigur nu simţea nici o vină mâncând din carnea jertfită idolilor. Era vândută pe piaţă mai ieftin şi pentru iudeul creştin era considerată o afacere de dorit.

Să citim acum primele câteva versete din Romani 14, privind fratele care e slab în credinţă. “Primiţi bine pe cel slab în credinţă, şi nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice. Unul crede că poate să mănânce de toate; pe când altul, care este slab, nu mănâncă decât verdeţuri. Cine mănâncă să nu dispreţuiască pe cine nu mănâncă; şi cine nu mănâncă, să nu judece pe cine mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit. Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia?” Romani 14:1-4.

Putem noi, comparând alte versete din Scriptură să identificăm fratele slab? Putem noi identifica şi problemele care au creat situaţia “judecării”? Da, putem. Pavel a avut de a face din plin cu această problemă în 1 Corinteni 10 şi 1 Corinteni 8. Observaţi descrierea următoare: “Deci, cât despre mâncarea lucrurilor jertfite idolilor, ştim că în lume un idol este tot una cu nimic, şi că nu este decât un singur Dumnezeu. … Dar nu toţi au cunoştinţa aceasta. Ci unii, fiind obişnuiţi până acum cu idolul, mănâncă un lucru ca fiind jertfit unui idol; şi cugetul lor, care este slab, este întinat. … Luaţi seama însă ca nu cumva această slobozenie a voastră să ajungă o piatră de poticnire pentru cei slabi. 1 Corinteni 8:4-9, sublinierea adăugată.

Aici putem localiza pe fratele slab din Romani 14:1-3. El era creştinul venit dintre păgâni care simţea că este păcat să mănânci din carnea jertfită idolilor. Pavel este de acord cu iudeii convertiţi, că nu era nimic rău în a mânca din aceasta mâncare, căci există un singur Dumnezeu. Dar el îi sfătuia să nu mănânce în faţa credincoşilor proveniţi dintre păgâni ca să nu fie o piatră de poticnire pentru ei. Comparaţi acest limbaj cu sfatul lui Pavel în Romani 14:13 “Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic, care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire.”

În 1 Corinteni 8:11, 12, Pavel pune această întrebare: “Şi astfel, el, care este slab, va pieri din pricina acestei cunoştinţe a ta: el, fratele, pentru care a murit Hristos! Dacă păcătuiţi astfel împotriva fraţilor, şi le răniţi cugetul lor slab, păcătuiţi împotriva lui Hristos.” Comparaţi această declaraţie cu cea din Romani 14:15: “Nu nimici, prin mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos! Citiţi vă rog, şi Romani 14:21:”Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să te fereşti de orice lucru, care poate fi pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau de slăbire.”

Evident, relatările din Romani 14 şi 1 Corinteni 8 se referă la aceeaşi problemă- Pentru descrierea lor este folosit acelaşi limbaj şi acelaşi raţionament are loc cu referire la această problemă. Mai trebuie să clarificăm un singur punct. Carnea despre care e vorba aici nu e “carne necurată” în înţeles biblic. Întrebarea s-a învârtitdoar în jurul mâncării “considerată” a fi necurată de către creştinii dintre Neamuripentru că fusese oferită idolilor. De fapt, păgânii nu ofereau porc sau alte animale necurate în jertfele lor, după cum vedem în Fapte 14:13. Deci, atunci când iudeii creştini cumpărau mâncare ce fusese oferită idolilor, nu era ceva greşit în sine, aşa după cum remarcase şi Pavel. Devenea greşit, doar atunci când ofensa pe “fratele slab”, pe creştinul dintre Neamuri, care o considera necuratăprin asociere cu idolul. Unii dintre creştinii dintre Neamuri erau atît de porniţi împotriva acestui lucru încât se abţineanu cu totul de la carne şi mâncau doar ierburi, ca nu cumva să mănânce din carnea ce fusese oferită idolilor. În Romani 14:1-3, Pavel îndemna biserica din Roma să primească astfel de oameni şi să respecte conştiinţa lor. Nu era o problemă de moralăşi nu trebuiau să permită ca astfel de probleme să dividă biserica.

Examinând aceste aparente contradicţii din Biblie referitoare la alimentaţie, am descoperit şi rădăcina multor confuzii telogice din lumea religioasă de astăzi. O simplă înţelegere a circumstanţelor din spatele scrierilorne face în stare să înţelegem cuvintele şi frazele în contextul iniţial şi să recunoaştem frumuseţea, armonia şi unitatea Bibliei.

 

Cărnurile nepotrivite pentru a fi consumate de om

Cântăriţi cu atenţie următorul fapt. Dacă anumite animale erau considerate necurate înainte de potop; dacă încă erau considerate necurate pe vremea lui Petru, care le-a refuzat în viziune; în Apocalipsa 18:2 sunt numite tot necurate, atunci cnând vorbeşte despre păsări “necurate”; şi dacă Isaia declară că toţi cei care mănâncă porc şi alte lucruri urîcioase vor pieri la a doua venire (Isaia 66:15-17), cum putem crede că acum sunt bune de mâncat? Când au devenit curate?

Ne-a dat Dumnezeu vreun motiv pentru care a interzis folosirea anumitor animale drept hrană? El nu lucrează nciodată în mod arbitrar. Nu avem nici o indicaţie că interzicerea era bazată pe argumente ceremoniale, umbra lucrurilor viitoare. Atât cât am putut determina, toate categoriile interzise sunt clasificate astfel pentru că Dmnezeu dorea ca poporul Său să fie sănătos şi fericit. Pur şi simplu nu sunt potrivite pentru consumul uman şi Dumnezeu a spus poporului Său să nu le folosească drept hrană.

Această concluzie este verificată de descoperirile nutriţioniştilor moderni, care au identificat multe dintre mâncărurile “necurate” ca având cantităţi mari de grăsimi dăunătoare sau elemente ce povoacă diverse boli. În vechime Dumenzeu Şi-a acuzat poporul că piere din lipsă de cunoştinţă (Osea 4:6) şi le-a promis că-i va păzi de boli dacă ascultă de legile Sale(Exodul 15:26). De ce ar trebui să continuăm noi răzvrătirea distrugătoare care a marcat istoria trecută a Israelului?

Cel care a creat corpurile noastre a asigurat şi manualul de operare pentru întreţinerea corectă a acestor organisme delicate. Aşa după cum apostaziile frecvente ale vechiului Israel cuprindeau “mâncare şi băutură” (Exodul 31:5), tot astfel poporul lui Dumnezeu. Israelul modern de astăzi, rătăceşte în acelaşi mod indulgent. Avem motive puternice să credem că Dumnezeu a considerat legile sanitare pentru păstrarea corpului ca templu ca fiind de egală importanţă cu principiile morale ale legii scrise.

 

Două mii de porci irosiţi

Am stabilit deja că Isus nu a comunicat niciodată vreo schimbare ăn legile alimentare lui Petru sau altor ucenici. Vom examina aum un incident din viaţa Învăţătorului care ne va arăta clar dacă El considera animalele necurate ca fiind potrivita ca hrană. Dar mai întâi să revedem un principiu care apare adesea în lucrarea Domnului. Nu a risipit niciodată. De fapt, suntem toţi de acord cu scriitorul care L+a descris pe Isus ca fiind “Dumnezeul economiei”. Ne amintim când a poruncit ucenicilor să strângă firimiturile de la hrănirea mulţimilor. În două ocazii, în mod specific Isus a poruncit ca nimic să nu fie aruncat. Scripturile descriu în amănunt numărul exact de coşuri care au fost strânse după cele două minuni – de înmulţire a pâinilor- 12 şi şapte.(Luca 9:17, Marcu 8:20)

Având clar în minte acest principiu privind felul de a fi al lui Isus de a păstra fiecare bucăţică de mâncare, luaţi în consideraţie exeprienţa Sa cu locuitorii din Gadara. Isus, S-a îmbarcat împreună cu ucenicii într-o călătorie periculoasă, travesând marea agitată. Plini de frică şi disperaţi, ucenicii L-au trezit pe Isus din somnul liniştit de pe fundul corabiei zgâlţâite de furtună. În mijlocul furtunii, Hristos a poruncit elementelor naturii să înceteze furia şi imediat totul era calm.

Când corabia a ajuns pe malul celălalt, mica grupă a fost confruntată cu a ameninţae şi mai mare. Un nebun posedat de demoni, dezbrăcat a apărut alergând dintre morminte, părând gata să-i atace. Ce a urmat apoi, e una din relatările cele mai neobişnuite de pe paginile evangheliilor. Este singura relatare din Scriptură în care Isus a conversat cu demonii care controlau victima tur- bată. Când legiunea de spirite rele a cerut permisiunea de a fi aruncată în turma de proci, Isus le-a dat voie. Pe când omul fără nume stătea la picioarele lui Isus, cu mintea întreagă şi îmbrăcat, turma de 2000 de porci s-a aruncat în mare şi s-a înecat.

Mulţi s-au mirat de această extraordinară schimbare a cursului evenimentelor. De ce a grăbit Isus disturgerea întregii turme de animale care valorau atât? Îşi dădea oare seama de circumstanţele care legau pe proprietari de această ocupaţie total neiudaică de păzitori de porci? Se pare că da. Un lucru însă e foarte clar; Isus n-a considerat carnea de porc ca fiind potrivită ca hrană. Credeţi că Cel ce a poruncit ca rămăşiţele de la înmulţirea pâinilor să fie adunate, ar distruge atâţia porci ca ar putea hrăni o armată cu ei? Este imposibil să credem că milostivul nostru Mântuitor ar permite o distrugerea unei asemenea resursecând flămânzi şi nevoiaşi erau la tot pasul. Putem doar să tragem concluzia că Isus n-a considerat că animalele care fuseseră declarate dezgustătoare de Tatăl Său, sunt o hrană acceptabilă.

În urma publicării cercetărilor nutriţinale şi a recomandărilor agenţiilor guvernamentale de sănătate, tot mai mulţi renunţă la mâncarea produselor de origine animală. Ultimele publicaţii ne asigură că americanii consumă prea multă grăsime şi prea puţine fructe şi vegetale. Este deosebit de încurajator să vedem o schimbare treptată a obiceiurilor alimentare a milioane care au fost influenţate fie de sfatul Bibliei privind ao dietă adecvată fie de directivele comitetelor guvernamentale privind sănătatea.

Este înţelept să studiem cu atenţie etichetele tuturor articolelor alimentare, înainte de a introduce conţinutul lor în corpurile noastre? Am fi cu adevărat nesăbuiţi să nu examinăm lista ingredientelor produselor care îşi găsesc drumul în stomacul nostru. Descoperim adesea că unele dintre animalele interzise de Biblie au fost folosite în fabricare unor produse obişnuite din gospodăria noastră. Permiteţi-mi săvă împărtăşesc câte ceva din din ce am aflat privind componentul principal al unui produs foarte popular.

 

Despre grăsimea şi mândria porcului

Cu ceva timp în urmă am citit o povestire captivantă despre aventuri misionare printre triburile puternice ale epocii de piatră din Noua Guinee. O referinţă repetată în cursul povestirii m-a impresionat profund. Era vorba de practica triburilor arborigene de a-şi unge faţa cu grăsime de porc pentru a o înfrumuseţa. Triburile mândre din Pacificul de Sud işi spuneau “Domnii pământului” şi folosirea amestecului cosmetic făcea parte din tradiţia culturii lor păgâne. Trebuie să vă spun însă de ce acest obicei specific a avut un astfel de impact asupra minţii mele. Chiar înainte de a citi cartea, am condus o un ciclu de evangelizări în New Orleans, Louisiana. Unul dintre tinerii botezaţi în urma acestor serii fusese angajat timp de mai mulţi ani la o uzină locală de prelucrare a grăsimii prin încălzire. El mi-a împărtăşit câteva fapte deosebit de interesante privind atribuţiile sale la uzină şi modul în care produsul era distribuit apoi pe piaţă.

după ce vă voi povesti întreg procesul de fabricare, veţi aprecia probabil uşurarea pe care a simţit-o acest omcând a putut găsi un alt serviciu chiar înaintea începerii ciclului de prelegeri. În conversaţia pe care am avut-o cu el, am descoperit pentru prima dată că o astfel de uzină există în realitate. Este un centru de colecţionare pentru totfelul de animale moarte. Tot felul de cadrave de animale sunt cărate zilnic la fabrică. Unele sunt animale sălbatice care au pierit pe autostrăzi, cum ar fi sconc sau oposum. Provizii uriaşe de trupuri în putrefacţie veneau de la ferme în care boala decimase turme de porci, vite şi alte animale domestice. La fabrică, corpurile erau aruncate împreună într-un cazan uriaş care genera o temperaturi ridicate. După un timp, corpurile erau supuse ununi proces de presiune extremă pentru a extrage grăsimea de pe oase, piele, etc. Grăsimea obţinută era de fapt produsul final al fabricii.

Potrivit relatării prietenului meu, nimeni nu-şi poate imagina duhoarea oribilă a conglomeratului de hoituri bolnave şi în putrefacţie în timpul fierberii. Dar lucrul care m-a interesat cel mai mult a fost modul în care era utilizată grăsimea extrasă. Marea majoritate a produsului rezultat era vândut fabricanţilor de de ruj şi produse cospemtice pentru machiajul ochilor. El a numit două dintre cele mai cunoscute fabrici de produse cosmetice ca fiind principalii clienţi ai acestei uzine de prelucrare a grăsimii. Oricine se uită la reclamele elegante prezentând tinere fermecătoare având această “grăsime” colorată pe feţele lor nu poate suspecta adevărata origine a machiajului folosit.

Este oare chiar aşa mare diferenţă între programul de înfrumuseţare al celor din Pacificul de Sud şi oamenii moderni şi “civilizaţi”? Nu sunt oare amândouă practicile bazate pe acelaşi principiu al mândriei pmeneşti? Într-unul din cazuri grăsimea porcului a fost rafinată, colorată şi parfumată corespunzător; în celălalt au stat mai aproape de natură şi au folosit-o nerafinată. Dar ceea ce vreau să subliniez de fapt e că atât de multe milioane de buni creştini ingerează acest amestec detestabil fără a realiza ce conţine. Acesta e doar un exemplu de amestecuri similare care şi-au găsit drumul în casele şi corpurile a milioane neştiute.

Dar în urma unei analize finale trebuie să refuzăm indulgenţa aşimetelor interzise, nu pentru că au gust neplăcut sau sunt nesănătoase, ci pentru că Dumnezeu spune că ele nu trebuie introdus eîn templul corpului. Fie ca principiile Bibliei, dezvăluit în această carte să formeze baza stilullui nostru de viaţă de adevăraţi creştini:”Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu.” 1 Corinteni 10:31.

David Brainerd – „Eram mort spiritual”

Citind cu atenţie Viaţa şi Jurnalul lui David Brainerd (volum tradus şi publicat în 2009 la Editura Perla Suferinţei) nu poţi să treci cu vederea lupta sufletească şi adânca frământare ce au însoţit căutarea acestui tânăr după Dumnezeu. Nimic banal şi superficial care să se potrivească falsei doctrine contemporane a regenerării prin decizie, ci doar o continuă preocupare pentru mărturisirea propriului păcat şi un strigăt disperat după harul suveran şi fără plată al lui Dumnezeu. Cred că fragmentul următor – redus ca dimensiuni, dar foarte dens în relatarea unor trăiri profunde – este edificator.

„De nenumărate ori, îmi imaginasem zadarnic că sunt umilit şi pregătit pentru îndurarea mântuitoare. Şi în timp ce eram îndurerat, încurcat şi agitat, stricăciunea din inima mea era iritată îndeosebi din cauza lucrurilor următoare:

1. Severitatea legii divine. Fiindcă aflasem că era imposibil să corespund cerinţelor ei, după eforturi supreme. Luam adesea noi hotărâri, şi la fel de des le încălcăm. Puneam totul pe seama nepăsării şi lipsei de atenţie, şi obişnuiam să mă mustru pentru neglijenţa mea. Dar când am văzut că toate încercările eşuau, după hotărâri mai puternice şi strădanii mai mari, după post sever şi rugăciune, m-am răsculat împotriva legii lui Dumnezeu, spunându-mi că era mult prea rigidă. Credeam că m-aş fi putut conforma dacă s-ar fi referit doar la acţiunile şi comportamentul meu exterior; dar am văzut că îmi condamna gândurile rele şi păcatele din inimă, pe care nu le puteam preveni. Nu eram dispus să-mi recunosc neajutorarea; dar, după dezamăgiri repetate, m-am gândit că puteam să fac ceva, ca să nu pier; mai ales dacă cutare şi cutare împrejurare mi-ar fi însoţit eforturile. Speram că, dacă mă voi lupta cu mai multă înflăcărare (…), iar speranţa aceasta a unor împrejurări viitoare mai favorabile şi a unor fapte ulterioare măreţe mă ajuta să nu mă afund cu totul în disperare, căzut în mâna unui Dumnezeu suveran, depinzând în totalitate de harul Său nemărginit, fără plată.

2. Un alt lucru era faptul că singura condiţie a mântuirii era credinţa, că Dumnezeu nu voia să negocieze şi nu făgăduia viaţă şi mântuire în schimbul rugăciunilor mele sincere şi înflăcărate, şi al sforţărilor mele deznădăjduite. Cuvintele din Marcu 16:16: „Cine nu va crede, va fi osândit” distrugeau orice speranţă; am aflat că darul suveran al lui Dumnezeu era credinţa, că nu o puteam obţine singur, şi nu puteam să-L oblig pe Dumnezeu să mi-o acorde, prin faptele mele (Efeseni 2:1,8). „Aşa ceva”, eram gata să spun, „e prea mult; cine ar putea îndura?”. Eu nu mai puteam îndura gândul că tot ce făceam nu valora nimic, deşi îmi îndeplinisem îndatoririle în mod conştiincios, fiind foarte credincios o lungă perioadă de timp, şi făcând mai mult decât alţii, care obţinuseră deja îndurarea; recunoşteam că mai aveam păcate, dar mă consideram păcătos din cauza gândurilor rătăcitoare, şi nu mânjit de păcat ca un diavol, atât de mânjit încât să nu pot face nimic bun. De aceea consideram că îmi îndeplineam îndatoririle cu onestitate şi credinţă; şi nu puteam îndura gândul că Dumnezeu nu îmi făgăduia să mă mântuiască pe baza meritelor mele.

3. Alt lucru era faptul că nu puteam afla ce însemna credinţa; sau ce însemna să crezi şi să vii la Hristos. Citeam invitaţia Domnului Hristos, adresată celor trudiţi şi împovăraţi; dar nu vedeam nicio cale prin care să pot veni. Mă gândeam că eu aş fi venit la Hristos cu bucurie, dacă aş fi ştiut cum, deşi cărarea datoriei nu fusese niciodată mai dificilă. Am citit cartea domnului Stoddard, Călăuză spre Hristos (carte care a dus la convertirea mea, cu voia lui Dumnezeu), şi m-am revoltat împotriva autorului; fiindcă, deşi mi-a descris toate stările sufleteşti din timpul convingerii, şi a părut să-mi fie de folos prin sfaturile sale, a greşit în privinţa aceasta — nu mi-a spus ce aş fi putut să fac ca să ajung la Hristos, ci m-a lăsat în faţa unei prăpăstii, fără nicio îndrumare. Fiindcă nu învăţasem încă în mod efectiv şi experimental că nu exista niciun drum prestabilit, care să-l ajute pe omul firesc să obţină, prin puterile sale, ceea ce este supranatural, şi nici cel mai puternic înger nu îi poate oferi.

4. Un alt lucru care îmi stârnea opoziţia era suveranitatea lui Dumnezeu. Nu puteam îndura să fiu total la dispoziţia lui Dumnezeu, ca să mă mântuiască sau să mă condamne, după bunul Lui plac. Pasajul din Romani 9:11-23 era o continuă ofensă pentru mine, îndeosebi versetul 21. Dacă îl citeam sau meditam la el îmi distrugeam întotdeauna liniştea sufletească; fiindcă atunci când mă consideram aproape umilit şi resemnat, pasajul acesta mă făcea să mă ridic împotriva suveranităţii lui Dumnezeu. Când reflectam la duşmănia mea interioară şi la blasfemia pe care o proferam în asemenea ocazii, mă temeam mai tare de Dumnezeu, şi mă îndepărtam şi mai mult de orice speranţă de împăcare cu El. Mă vedeam într-o stare atât de îngrozitoare, încât mă îngrozea gândul că voi cădea în mâinile lui Dumnezeu, la dispoziţia suveranităţii Sale, şi mă împotriveam din toate puterile chemărilor de supunere; fiindcă eu credeam că Dumnezeu doreşte condamnarea mea.

În tot timpul acesta, Duhul lui Dumnezeu lucra cu putere în sufletul meu; şi eram îndemnat stăruitor să lepăd orice rămăşiţă de încredere în mine însumi, şi orice speranţă de a mă ajuta singur: iar convingerea stării mele păcătoase era uneori atât de limpede şi vădită, încât mi se părea că aud o voce spunându-mi: „S-a terminat, s-a terminat; e imposibil să te izbăveşti singur”. (…)

Atunci când am văzut adevărul în privinţa mea, adevărul referitor la starea mea, de creatură decăzută şi înstrăinată de Dumnezeu, care nu putea cere îndurarea lui Dumnezeu, ci trebuia să se supună în fata suveranităţii absolute a Celui Atotputernic; atunci când am văzut acest adevăr, m-am cutremurat şi am fost cuprins de îngrijorare. Astfel cel care face răul – şi oamenii care nu au fost născuţi din nou îl fac mereu – urăşte lumina adevărului şi nu vrea să ajungă la ea, fiindcă îi descoperă faptele şi arată ceea ce merită (Ioan 3:20). Deşi mă străduiam de ceva timp să mă supun voinţei lui Dumnezeu, greşisem; nu mi-am imaginat niciodată că vederea şi experimentarea acestor adevăruri, de care sufletul meu se temea atât de mult, era tocmai starea pe care o căutam cu atâta stăruinţă. Fiindcă sperasem întotdeauna că, atunci când aveam să ajung la această umilinţă, pe care o credeam necesară unei înaintări a credinţei, Dumnezeu nu m-ar mai fi putut lepăda; dar acum vedeam că eram departe de orice evlavie, că eram mort spiritual, şi lipsit de bunătate, şi că nu aveam dreptul să mai spun ceva vreodată; mi se părea atât de îngrozitor să mă văd pe mine însumi şi relaţia pe care o aveam cu Dumnezeu – eu, un păcătos şi un criminal, iar El un mare Judecător şi Suveran – încât aveam sentimentele unei fiinţe slabe şi fricoase care se află pe muchia unei prăpăstii. Şi atunci lăsam totul deoparte pentru un minut sau două, şi încercam să o iau de la capăt mai bine; sau renunţam cu totul la supunere, spunându-mi că nu ştiam cum sa accept suveranitatea lui Dumnezeu. Dar adevărul era că nu vedeam nicio siguranţă în această supunere, şi nu puteam aştepta nimic mai bun decât condamnarea.

După o perioadă considerabilă de timp petrecută cu asemenea stări şi tulburări, într-o dimineaţă, în timp ce mă plimbam într-un loc singuratic, ca de obicei, am înţeles limpede că toate planurile şi proiectele mele de a realiza sau de a obţine izbăvirea şi mântuirea erau zadarnice; am ajuns să recunosc că eram pierdut cu totul. Mă gândisem de multe ori că aveam parte de mari greutăţi, dar acum am văzut, într-o lumină nouă şi foarte diferită, că era imposibil să fac ceva care să nu ajute să mă mântuiesc. (…) Tumultul din mintea mea s-a liniştit; şi tulburarea de a lupta împotriva mea şi împotriva suveranităţii divine s-a potolit. Am simţit că starea mea va fi întotdeauna jalnică, orice aş face; şi m-am mirat că nu realizasem acest lucru mai înainte. (…)

Acum vedeam că nu era neapărat necesar să existe o legătură între rugăciunile mele şi conferirea îndurării divine; că ele nu îl obligau pe Dumnezeu să-mi dăruiască har; şi că nu exista nimic bun şi nicio virtute în ele; era ca şi cum aş fi vâslit cu mâna în apă (aceasta a fost comparaţia care mi-a venit atunci în minte), fiindcă nu mă rugam din dragoste sau spre slava lui Dumnezeu.”

Satana înlănţuit

Satana înlănţuitBy Joe Crews 

Introducere

Cum v-ar plăcea să staţi în faţa unei scene uriaşe mare de 600 m şi să priviţi desfăşurarea istoriei omenirii înaintea ochilor dvs.? Acolo, aţi putea vedea soarta veşnică a fiecărui bărbat, femeie sau copil care a trăit vreodată pe acest pământ. Într-adevăr, Dumnezeu ne oferă o astfel de panoramă într-una din cele mai spectaculare profeţii din Biblie.

Unii oameni nutresc visul că în cele din urmă societatea se va îndrepta ea singură şi va apărea o epocă de aur, plină de o pace milenară. În această măreaţă utopie, se presupune că toţi se vor converti şi vor colabora în a zidi împreună o lume nouă de frăţie şi pace. Mi-aş dori ca acesta să fie într-adevăr un tablou adevărat al viitorului, dar este exact opusul a ceea ce zugrăveşte Biblia. Domnul Isus a declarat: “Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului.” Luca 17:26. Ap.Pavel a zis: “Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii şi se vor amăgi şi pe ei înşişi.” 2 Timotei 3:13. Ei bine, acest vis al unui mileniu de timp este doar o mare amăgire, iar pe noi nu ne interesează visele sau închipuirile. Vrem să ştim adevărul cu privire la viitor şi ceea ce se va întâmpla cu fiecare om care a trăit vreodată pe acest pământ. Aşa că ne apucăm să studiem subiectul celor o mie de ani, aşa cum este redat în Biblie.

Majoritatea oamenilor ştiu că nici măcar nu se găseşte cuvântul “mileniu” în Biblie. El este format din două cuvinte latineşti “milli” însemnând “o mie” şi “annum”, însemnând “un an”. Dar deşi cuvântul nu este amintit în Scripturi, există referiri la perioada de o mie de ani. Fără îndoială, ele se învârt în jurul doctrinei învierii din morţi.

 

Două învieri

Domnul Isus ne-a învăţat că vor fi două învieri generale: “Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată.” Ioan 5:28, 29. Înainte de a mai aduce dovezi clare cu privire la acest punct, trebuie să observăm că Domnul Hristos S-a referit la o înviere a drepţilor şi la o înviere a celor răi. Asta s-ar părea că ne indică faptul că cei mântuiţi şi cei pierduţi nu vor învia în acelaşi timp. Se descriu două învieri deosebite. Cartea Apocalipsei ne confirmă acest lucru. Ioan a scris: “Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere, ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani.” Apocalipsa 20:6.

Folosirea termenului “întâia înviere” dovedeşte că trebuie să fie mai multe. Dacă de exemplu spun: “Asta este prima casă care mi-am făcut-o”, veţi şti cu siguranţă că mi-am zidit cel puţin încă o casă. Două puncte esenţiale se stabilesc în acest text. Mai întâi, doar cei buni vor avea parte de prima înviere. Textul declară clar: “Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere!” În al doilea rând, aflăm că învierea acelor sfinţi reprezintă punctul de început al celor o mie de ani, deoarece după ce vor fi înviaţi “vor împărăţi cu El o mie de ani.” Conform cu acest verset, nici un nelegiuit nu va avea parte de prima înviere. Acelaşi lucru se arată şi în versetele 4 şi 5, care descriu învierea acelora “care nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. … Aceasta este întâia înviere.”

Nu încape nici o îndoială despre cei care vor fi incluşi în prima înviere. Ea este doar pentru cei care I-au rămas credincioşi lui Hristos. Dar în mijlocul acelui text, găsim o propoziţie semnificativă, ca o paranteză: “Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani.” Versetul 5. Evident că expresia “ceilalţi morţi” nu se poate referi decât la cei răi. Ei vor învia din morminte la sfârşitul celor o mie de ani–când “s-au sfârşit cei o mie de ani.” Acum avem un tablou clar înaintea ochilor noştri cu privire la cele două învieri care sunt despărţite de cei o mie de ani. Cei neprihăniţi sunt înviaţi la începutul celor o mie de ani, iar cei nelegiuiţi înviază la sfârşit.

 

Venirea Domnului Hristos marchează începutul celor o mie de ani

Oare am putea afla chiar acum din Scriptură când va avea loc această primă înviere, cu care începe mileniul (cei o mie de ani)? Desigur, ap.Pavel declară că ea are loc la revenirea Domnului Hristos. “Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.” 1 Tesaloniceni 4:16. Aceştia sunt sfinţii care înviază “mai întâi” –la prima înviere, care are loc în mijlocul slavei şi măreţiei celei de a doua veniri a Domnului Isus. Acest eveniment marchează începutul celor o mie de ani (al mileniului).

Când va reveni Domnul Isus, vor exista doar patru grupe de oameni cu care va avea de a face: morţii neprihăniţi, cei drepţi în viaţă, morţii nelegiuiţi şi cei răi în viaţă. Toţi cei care s-au născut vreodată vor intra într-una din aceste categorii. Biblia ne oferă un tablou fascinant cu privire la ce se va întâmpla cu fiecare din aceste clase atunci când Domnul Se va întoarce în slava Lui. Mai întâi, se descrie că morţii neprihăniţi vor învia mai întâi ca să-L întâmpine pe Domnul. Apoi, ap.Pavel continuă cu aceste cuvinte: “Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” 1 Tesaloniceni 4:17.

Încercaţi doar să vă imaginaţi acel tablou de bucurie neînchipuită şi slavă, care întrece orice imaginaţie. Sfinţii sunt înviaţi din patul lor de ţărână şi transformaţi în nemurire veşnică. În aceeaşi clipă, drepţii în viaţă sunt preschimbaţi şi li se dau trupuri nemuritoare exact ca ale celor înviaţi. Ap.Pavel scrie: “Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire.” 1 Corinteni 15:51-53.

După ce au căpătat acele trupuri noi care nu vor mai suporta niciodată durerea şi nu vor mai muri, toţi cei mântuiţi vor fi luaţi în văzduh ca să-L întâmpine pe Domnul Isus. Picioarele Domnului nu vor atinge pământul de această dată. El va veni pentru a onora făgăduinţa făcută poporului Său, chiar înainte de a pleca de pe acest pământ: “În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. … Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” Ioan 14:2, 3.

 

Împreună cu Domnul Hristos timp de o mie de ani

Unde îi va duce Domnul Hristos pe cei răscumpăraţi care Îl întâmpină pe norii cerului? La locaşurile Tatălui Său, unde ne-a pregătit un loc. Poate oare încăpea vreo îndoială cât priveşte locul către unde S-a înălţat El după ce a plecat de pe acest pământ? Petru a fost curios şi de fapt L-a şi întrebat pe Învăţătorul cu privire la acele locaşuri şi la acel loc. Isus a răspuns la întrebarea lui Petru în Ioan 14:1-3. Mergeţi înapoi cu trei versete în capitolul anterior “Doamne”, I-a zis Simon Petru, “unde Te duci?” Isus i-a răspuns: “Tu nu poţi veni acum după Mine, unde Mă duc Eu, dar mai târziu vei veni.” Ioan 13:36.

Textul acesta reprezintă o dovadă interesantă cu privire la faptul că într-o bună zi Petru urma să se ducă în locul unde urma Domnul Isus să Se ducă. Şi unde era asta? Isus a spus: “Mă duc să vă pregătesc un loc”. Dar nu S-a înălţat El la casa Tatălui Său, în ceruri, unde se află locaşurile? Domnul Hristos i-a spus lui Petru că el (Petru) nu poate să-L urmeze atunci, dar că într-o bună zi Îl va urma acolo unde Se ducea. Există unii care declară că nimeni de pe acest pământ nu va merge niciodată la cer, dar afirmaţia aceasta ar contrazice cuvintele Domnului Isus. Ea ar fi contrară şi descrierii făcute de Ioan în Apocalipsa 19:1: “După aceea, am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea: ‘ Aleluia! A Domnului, Dumnezeului nostru, este mântuirea, slava, cinstea şi puterea!'”

În viziunea lui Ioan cu privire la viitor, sfinţii se află în ceruri. Acolo le-a făgăduit Domnul Isus că-i va duce–la casa Tatălui Său şi la locul pe care El li l-a pregătit. Acesta nu va fi căminul permanent al mântuiţilor, dar cu siguranţă reprezintă locul unde îi va duce Hristos ca să petreacă o mie de ani cu El. Acum, haideţi să descoperim ce se întâmplă cu toţi cei răi când va reveni Hristos. Am stabilit deja că morţii nelegiuiţi nu înviază din nou “până ce nu se sfârşesc cei o mie de ani”. Pur şi simplu rămân în mormânt în timpul celor o mie de ani. Nu are loc nici o schimbare cu ei decât după o mie de ani.

Dar ce putem zice despre cei răi care vor trăi până la revenirea Domnului Hristos? Ap.Pavel ne răspunde: “Şi să vă dea odihnă atât vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică, de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui, când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi.” 2 Tesaloniceni 1:7-10.

Observaţi ce se întâmplă cu păcătoşii în acelaşi timp când sfinţii sunt proslăviţi. Păcatul nu poate exista în prezenţa Lui, iar cei răi sunt nimiciţi de slava Lui. “Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale.” 2 Tesaloniceni 2:8. Ioan descrie încercările disperate ale celor răi de a scăpa de prezenţa Domnului Hristos atunci când Se va întoarce. Ei se vor ascunde în crăpăturile stâncilor şi ale peşterilor şi se vor ruga: “Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?” Apocalipsa 6:16, 17.

Păcătoşii vor fi distruşi de slava puternică a lui Dumnezeu ca şi când ar fi căzut peste ei o mie de volţi de electricitate. Domnul Isus a vorbit despre acele momente prin următoarele cuvinte: “Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului. Oriunde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii.” Matei 24:27, 28. Domnul Hristos a arătat că trupurile celor răi morţi vor fi împrăştiate ca urmare a slavei orbitoare a revenirii Sale. Ioan i-a descris pe cei răi care au supravieţuit războiului de la Armaghedon. “Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia, care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor.” Apocalipsa 19:21. Cuvintele lui se aseamănă cu cele ale Domnului Isus. Trupurile celor pierduţi vor fi hrană pentru vulturi, imediat la arătarea Domnului din ceruri.

Acum suntem pregătiţi să răspundem la o întrebare care i-a nedumerit pe mulţi oameni. Oare după venirea Domnului Isus se mai poate ca cineva să se mai pocăiască şi să fie mântuit? Absolut că nu. Biblia este foarte clară cu privire la acest punct. Ioan raportează cuvintele exacte ale unei hotărâri autoritare pe care o declară Domnul Hristos chiar înainte de revenirea Sa pe acest pământ. “Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană, să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe! Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.” Apocalipsa 22:11, 12.

Asta ne arată că fiecare caz va fi fost deja hotărât pentru veşnicie. Timpul de har s-a terminat. Domnul Hristos Îşi pune deoparte hainele Lui de Mare Preot şi părăseşte sanctuarul ceresc unde a mijlocit ca Marele nostru Preot. Acum Se întoarce ca Împărat al împăraţilor pentru a executa judecata. Nu mai există nici o ocazie de pocăinţă. Toţi vor rămâne aşa cum au fost găsiţi în cărţile din ceruri. De fapt, cine s-ar mai putea pocăi şi ar mai putea fi salvat în timpul celor o mie de ani? Neprihăniţii au deja nemurirea în ceruri, iar cei răi sunt toţi morţi. Ar fi cât se poate de nelogic să ne imaginăm că cineva s-ar scula din coşciug şi s-ar pocăi sau să credem că cineva s-ar întoarce la Dumnezeu după ce va reveni Domnul Isus.

Lui Ieremia i s-a arătat acest pământ în vedenie, după revenirea Domnului Hristos. El l-a descris astfel: “Cei pe care-i va ucide Domnul în ziua aceea vor fi întinşi de la un capăt al pământului până la celalt; nu vor fi nici jeliţi, nici adunaţi, nici îngropaţi, ci vor fi un gunoi de pământ.” Ieremia 25:33. Desigur că nu vor fi strânşi, doar nimeni n-o să facă asta. Nimeni nu-i va plânge, deoarece pământul este în totalitate gol, fără nici un locuitor. Trupurile moarte ale celor răi vor fi împrăştiate peste tot pământul, în aceleaşi locuri unde au fost doborâţi de slava prezenţei lui Dumnezeu.

 

Pământul în ruine

Pământul însuşi va fi ca un abator uriaş în timpul celor o mie de ani, ca urmare a cutremurului devastator care însoţeşte venirea Domnului Hristos. “Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare, cum de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. … Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit.” Apocalipsa 16:18, 20. Atât Isaia cât şi Ieremia fac aluzii la urmările fizice ale acestui cutremur devastator. “Iată, Domnul deşartă ţara şi o pustieşte. … Ţara este pustiită de tot şi prădată, căci Domnul a hotărât aşa… Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă.” Isaia 24:1, 3, 19.

Şocul şi urmările acelui cutremur vor aduce pustiire în orice colţ al pământului. Insule locuite de oameni vor dispărea în mare, mari lanţuri muntoase se vor desprinde şi vor dispărea. Ieremia scria: “Mă uit la pământ şi iată că este pustiu şi gol; mă uit la ceruri şi lumina lor a pierit! Mă uit la munţi şi iată că sunt zguduiţi, şi toate dealurile se clatină! Mă uit şi iată că nu este nici un om şi toate păsările cerurilor au fugit! Mă uit şi iată, Carmelul este un pustiu şi toate cetăţile sale sunt nimicite înaintea Domnului şi înaintea mâniei Lui aprinse!” Ieremia 4:23-26.

La venirea Domnului Isus, orice lucrare a omului se va transforma în ţărână. Zgârie-norii vor cădea la pământ, cerul se va întuneca şi chiar păsările vor dispărea. Cei drepţi vor fi luaţi de pe pământ şi toţi cei răi vor fi ucişi. Nu e de mirare că Biblia zice că mare lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui Viu. Să fii nepregătit în acea zi reprezintă cea mai mare tragedie cu putinţă.

 

Satana legat

Ei bine, se ridică întrebarea: “Unde se va afla Satana în timpul acestor mari evenimente?” Dacă ne întoarcem la Apocalipsa 20:1-3, citim ce se întâmplă cu diavolul în timpul mileniului: “Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie deslegat pentru puţină vreme.” Ce scenă uimitoare! Diavolul este legat timp de o mie de ani şi aruncat în Adânc.

Din fericire, nu mai este nevoie să facem speculaţii cu privire la locul acelui Adânc. Biblia clarifică asta. Cuvântul din originalul grecesc pentru “Adânc” este “abussos”, de unde avem cuvântul românesc “abis”, care înseamnă “un loc adânc”. Acelaşi cuvânt s-a folosit în versiunea greacă a textului din Geneza 1:2: “Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric.” Cuvântul “adâncul” de aici este cuvântul grecesc “abussos” care s-a tradus cu “adânc” în Apocalipsa 20:1. Cu alte cuvinte, acest pământ s-a numit “abussos” după ce l-a făcut Dumnezeu; mai înainte ca El să cheme ordine şi formă din el. Să rămână într-un întuneric dezorganizat se făcea referire ca la adânc.

În timpul celor o mie de ani, această planetă va trece la o stare asemănătoare de pustiire şi haos. Ieremia o descrie chiar prin aceste cuvinte: “fără formă şi gol”. Iar profetul Ioan o descrie ca “adâncul” sau “abisul”. Satana va fi limitat chiar aici la această lume distrusă şi răvăşită timp de o mie de ani în timp ce sfinţii se vor afla în ceruri.

Cineva s-ar putea să întrebe: “Dar cum rămâne cu lanţul?” Amintiţi-vă că Satana este un înger căzut, iar fiinţele spirituale nu pot fi înlănţuite în lanţuri materiale. Biblia ne vorbeşte că îngerii răi sunt legaţi cu lanţurile întunericului. Scopul acestei legări este “ca să nu mai înşele neamurile până ce se vor fi împlinit cei o mie de ani.” Singura modalitate prin care s-ar putea împlini aceasta ar fi ca Satana să fie despărţit de toţi oamenii sau oamenii să fie despărţiţi de el. Chiar dacă ar fi pus practic într-o groapă literală, asta nu l-ar împiedica să-i înşele pe oameni deoarece are la dispoziţie milioane de spiriduşi, care să-i împlinească lucrarea.

Adevărul este că Satana va fi legat de situaţia însăşi care îi va interzice accesul la vreun om în timpul celor o mie de ani. Recent, cineva mi-a zis că Satana este deja legat şi este legat încă din anul 1914. M-a uimit această declaraţie ca fiind una din cele mai incredibile. Desigur că dacă acum este legat, îi face altcineva treaba. Iar dacă lumea se află în starea în care se află chipurile fără ca el să-şi împlinească planurile lui rele, mai bine ne-am ruga ca să nu fie dezlegat că altfel va fi vai de noi. Dar dacă ar fi legat acum, asta s-ar putea doar cu un lanţ din cauciuc care să se întindă de la New York până la Moscova şi de-a lungul întregului cerc al pământului.

Nu, nu este încă legat, dar va fi când pământul acesta se va afla într-o dezordine haotică. Neputând să înşele nici măcar un suflet, va fi nevoit să locuiască pe această planetă pustie timp de o mie de ani şi să contemple dezastrul pe care l-a provocat răutatea lui. Cei drepţi se află în ceruri, iar cei răi au murit toţi, aşa că nu mai are pe nimeni pe care să-l ispitească până la sfârşitul mileniului.

Am încercat să mă gândesc la Satana în această perioadă. Ce-o să facă? Pământul va fi acoperit de întuneric, trupuri moarte se vor afla pretutindeni şi totul nu va fi altceva decât un haos de nedescris. Timp de şase mii de ani, Satana a fost foarte ocupat. I-a urmărit pe oameni pretutindeni încercând să le plănuiască distrugerea. Preocuparea lui de căpătâi timp de secole n-a fost alta decât să acuze, să conducă greşit şi să nimicească. Deodată, se trezeşte că nu mai are ce să facă. I s-a luat totul şi nu i s-au lăsat decât propriile gânduri. Ce va face Satana? Practic va fi pedeapsa cea mai groaznică pe care va trebui s-o sufere. Silit să stea singur timp de o mie de ani! Să nu mai aibă pe nimeni pe care să-l înşele; doar să se gândească, să se gândească şi iarăşi să se gândească!

Sunt sigur că se va gândi la trecut şi îşi va aminti de toate faptele groaznice ale întunericului pe care le-a comis. Se va gândi la viitor şi la profeţiile lui Dumnezeu cu privire la propriul său destin. Ştiţi, Satana cercetează Biblia cu sârguinţă. Nu vă lăsaţi amăgit. Recunoaşteţi-i meritele! El cunoaşte Biblia mai bine ca dvs. Ei bine, oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au scris aşa cum erau îndemnaţi de Duhul Sfânt, dar Satana privea peste umărul lor şi memora fiecare cuvânt. Satana cunoaşte mai bine decât noi că fiecare cuvânt al Bibliei este adevărat. Ştie că totul despre cer este adevărat, deoarece a locuit acolo. Ştie că este tot atât de frumos şi minunat precum îl descrie Biblia, dar doreşte ca nimeni altcineva să nu creadă acest adevăr. Aşa că, se străduieşte cu disperare să-i împiedice pe oameni ca să studieze această Carte şi să-i facă pe oameni să nu stea pe genunchi.

Satana ştie că odată ce oamenii ar înţelege ce învaţă Biblia despre măreţul plan al mântuirii, chiar în acea clipă i-ar fi nimicită puterea. Aşa că mi-l închipui gândindu-se la aceste lucruri, privind înainte în viitor, ştiind că nimicirea lui totală a fost deja hotărâtă. Însăşi Biblia declară că el va fi ars şi transformat în cenuşă.

Mai bănuiesc, de asemenea, că se va gândi la mulţi dintre oamenii pe care i-a ispitit în timp ce mai exista pământul. Poate că gândurile lui se vor duce înapoi spre bietul alcoolic care se lupta să se elibereze. În repetate ocazii, s-a târât afară din noroi, hotărât să nu mai ia nici un pahar. Dar Satana i-a întins cursa permanent ispitindu-l şi necăjindu-l, aşa că iar a ajuns în şanţ. În cele din urmă, nenorocitul de alcoolic a îndrăznit să se agaţe de Domnul Isus Hristos ca Domnul şi Mântuitorul său şi a fost eliberat de sub puterea lui Satana. Acum, Satana ştie că acel om nu se va mai afla niciodată sub influenţa lui şi că nu va mai fi în stare niciodată să-l ispitească.

Încerc să mi-l închipui pe Satana plimbându-se pe această planetă fără oameni şi lovindu-se de trupurile descompuse ale acelora care au fost ucişi de slava lui Dumnezeu. Şi poate că unul din acele trupuri îi va atrage atenţia lui Satana deoarece îl va recunoaşte şi îşi va aminti de acel om. Era un om bun şi moral cu o familie deosebită. Toată lumea îl plăcea. Era cinstit şi îşi plătea datoriile. Oamenii îl plăceau. Era un vecin bun şi un bun cetăţean. Au existat ocazii când acest om a fost atras să ia o hotărâre ca să-L urmeze pe Domnul. Soţia lui l-a îndemnat să-L urmeze pe Domnul, iar fetiţele lui s-au rugat pentru el în fiecare seară. Practic un singur lucru îi stătea în cale, dar întrucâtva n-a fost în stare să-şi predea întreaga voinţă Domnului Hristos. Întotdeauna şi-a păstrat în minte ideea că într-o bună zi se va preda, dar Satana tot îi aducea scuze ca să mai amâne. Apoi, deodată, pe neaşteptate, norii s-au dat deoparte asemenea unei cortine şi a revenit Hristos. Omul nostru n-a fost pregătit. A fost lăsat jos împreună cu toţi ceilalţi care trăiau pentru eul lor.

Acum Satana se uită la trăsăturile chinuite ale celui mort şi un rânjet hidos i se aşează pe faţă. Strategia lui a avut succes, iar acest om, cel puţin, nu va mai avea niciodată vreo altă şansă să fie salvat. Este pierdut pentru totdeauna.

O, ce nebunie curată să amâni să te hotărăşti pentru Hristos în timp ce se scurg clipele harului! Unii se joacă cu păcatul şi tot amână convingerea de păcat trimisă de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Puteţi fi un membru al bisericii, care mărturiseşte că este un creştin adevărat, dar dacă mai există chiar acum în viaţa dvs. un păcat drag, vă jucaţi cu mântuirea. Mărturisiţi-vă acel păcat şi părăsiţi-l, fără să mai întârziaţi măcar o clipă. Dacă s-ar putea să ni se deschidă ochii măcar o secundă şi am putea vedea urmările teribile ale păcatului, nimeni n-ar mai îndrăzni să nu-L urmeze pe Domnul Isus tot drumul.

 

Încheierea spectaculară a celor o mie de ani

Acum ajungem la evenimentele de sfârşit al celor o mie de ani. Ce situaţii spectaculare vor marca sfârşitul celor o mie de ani? “Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi deslegat şi va ieşi din temniţa lui.” Apocalipsa 20:7, 8. Această eliberare a lui Satana poate fi uşor înţeleasă atunci când recitim versetul 5: “Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani.” Toţi cei pierduţi din toate veacurile vor fi înviaţi din morminte la sfârşitul mileniului. Lucrul acesta practic îl eliberează pe Satana ca să-şi înceapă din nou lucrarea de înşelare.

Poate că vă întrebaţi cum i-ar mai putea înşela pe aceia care deja nu mai pot fi mântuiţi. Iată cum răspunde Ioan la această întrebare: “şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea prea iubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit.” Apocalipsa 20:8, 9.

În aceste versete ni se aduc la cunoştinţă mai multe lucruri importante. După ce vor învia cei răi la sfârşitul celor o mie de ani, Satana îi va îndemna să atace Noul Ierusalim. Îi va face să creadă că practic sunt în stare să cucerească locul unde Se află Dumnezeu şi sfinţii care au nemurirea. După cei o mie de ani, Noul Ierusalim va coborî din ceruri. “Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.” Apocalipsa 21:2.

Acesta reprezintă evenimentul descris de profeţii din vechime, când sfinţii se vor întoarce pe acest pământ din paradis. Zaharia descrie că picioarele Domnului Hristos vor atinge pământul şi alte lucruri spectaculare vor avea loc. “Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe muntele Măslinilor care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus … Şi atunci va veni Domnul, Dumnezeul meu şi toţi sfinţii împreună cu El!” Zaharia 14:4, 5.

Observaţi vă rog că Domnul Isus va atinge pământul când Se va întoarce cu sfinţii. Când S-a întors ca să-i ia pe sfinţi la începutul celor o mie de ani, picioarele Lui nu au atins pământul. Toţi au fost luaţi în văzduh ca să-L întâmpine. Dar acum pe când se va apropia de această planetă cetatea cea mare, spaţială şi cerească, muntele Măslinilor se va despica la atingerea picioarelor Fiului lui Dumnezeu. Se va forma o câmpie largă ca o platformă de aterizare, iar Noul Ierusalim se va aşeza pe pământ.

 

Învierea celor răi

În acelaşi timp când Cetatea coboară, cei răi sunt înviaţi, iar asta îi oferă lui Satana ocazia să-i ispitească să atace cetatea. Are din nou pe cine să ispitească. M-am străduit să-mi închipui cum i se va adresa marele înşelător acelei oştiri de suflete pierdute. Poate că va pretinde chiar că prin puterea lui i-a înviat. Acuzându-l pe Dumnezeu că pe nedrept l-a izgonit din cetate, va îndemna oştirea celor răi să-l ajute să-şi recâştige fosta poziţie. Fără îndoială că va face oferte măgulitoare de cinste şi putere acelora care vor excela în luptă.

Presupun că se vor afla acolo Napoleon, Alexandru cel Mare, Sanherib, Hitler şi Stalin. Desigur, nu sunt sigur; le folosesc numele numai ca exemple. Poate că unii dintre aceştia s-au pocăit înainte de a muri, dar vor fi nenumăraţi mari generali şi conducători militari în rândul oastei lui Satana, atunci când se va ridica împotriva lui Dumnezeu. Mulţi dintre aceşti oameni au murit cu blesteme pe buze la adresa lui Dumnezeu, iar acum, când vor învia, tot vor mai blestema şi se vor afla în aceeaşi stare de spirit de luptă. Aşa că nu-i va fi greu lui Satana să-i alinieze când vor înainta în marş împotriva Cetăţii lui Dumnezeu.

Uneori oamenii mă întreabă: “Cât timp se vor bate? Cât le va lua să se pregătească pentru acea luptă?” Nu ştiu exact, deoarece Biblia păstrează tăcerea în această privinţă. Totuşi, sunt sigur că Satana nu va încerca să cucerească Sfânta Cetate doar aruncând cu pietre în ea. Desigur că va inventa nişte arme teribil de devastatoare pe care să le folosească cu acea ocazie. Când este vorba de unelte de război, are o minte deosebit de ingenioasă. Fără îndoială că vor fi implicate şi arme atomice. Vor fixa o zi de începere a atacului. Va exista şi o numărătoare inversă conform căreia vor plănui să arunce în aer Cetatea cea Sfântă. Din toate punctele de vedere omeneşti, s-ar părea că sfinţii sunt sortiţi pieirii. Armele nimicitoare şi explozive ar fi în stare să zguduie zidurile şi să le transforme în ruine. Dar deodată, Dumnezeu intervine. El îngăduie ca propria Lui putere de foc să cadă peste oastea adunată a celor răi. Citiţi versetul 9 din Apocalipsa 20: “Şi ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea prea iubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit.” Şi aşa sfârşesc cei răi. Chiar aici, pe acest pământ, cade foc de la Dumnezeu. Cei răi vor arde definitiv când vor dori să pornească într-un atac final şi disperat împotriva lui Dumnezeu. Acesta este focul iadului descris în Biblie.

 

Zidul transparent al despărţirii

Ascultaţi, după părerea mea, unul dintre tablourile cele mai triste din toate care se află în Apocalipsa 21:11. Descriind Sfânta Cetate, Ioan spune astfel: “Având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul.” Zidurile acelei Cetăţi se vor asemăna sticlei. Cei răi vor putea să se uite prin ele şi să vadă tot ceea ce este înăuntrul acelei Cetăţi. V-aţi gândit vreodată la unele din tristele întâlniri care vor avea loc lângă acele ziduri ale Noului Ierusalim? Ce să vorbim de renumitul zid chinezesc sau de zidul plângerii din Ierusalim! Acest zid va descoperi scenele cele mai teribile şi sfâşietoare care au avut vreodată loc pe acest pământ.

Îmi închipui învierea acelui om care a avut o familie minunată şi care era ca şi gata să se hotărască pentru Hristos, dar care a amânat decizia pe mai târziu. Când învie la a doua înviere, se uită în jur după soţia şi cele două fetiţe ale lui. Dar nimic altceva nu-i întâmpină privirea decât morminte goale, deschise, iar urechile lui se izbesc de ţipetele şi blestemele celor pierduţi. Este practic învăluit de vârtejul de pregătire nebunească pentru luptă.

Pe când se apropie de zidurile transparente şi strălucitoare, este copleşit de splendoarea scenei. La distanţă, vede strălucirea curcubeului slăvit care înconjură scaunul de domnie al lui Dumnezeu. Din scaunul de domnie iese Râul Vieţii, iar ramurile măreţe ale Pomului Vieţii se arcuiesc peste râu, dându-şi roadele minunate ale nemuririi. Omul este paralizat de atâta frumuseţe. Îngeri care radiază de slavă şi strălucire zboară prin Cetate. El se uită la străzile de aurul cel mai curat şi la casele de nedescris de pe fiecare parte a străzilor. Pe când stă uimit în picioare, se gândeşte, “Ce prost am fost că am pierdut aşa ceva.”

Apoi, mi-l închipui pe acest om pe când ochii lui încearcă să cuprindă toată măreţia peisajului. Persoanele dinăuntru încep să prindă contur şi deodată, inima lui începe să bată cu putere, când prinde un crâmpei a unor siluete familiare de cealaltă parte a zidului. Ochii i se luminează când o recunoaşte pe soţia lui şi pe copiii care se apropie. Omul le face semn cu mâna. Le strigă ca să le atragă atenţia, dar cuvintele lui se întorc asemenea unui ecou mort de pe zidurile strălucitoare.

Atunci şi doar atunci îşi va da seama de adevărata oroare a situaţiei lui. Un potop de amintiri îi vor umple mintea. Îşi va aduce aminte atât de viu de rugăciunile fetiţelor lui pentru ca tăticul lor să fie mântuit. Va trăi din nou convingerea de păcat, care i-a adus lacrimi în ochi, lupta cu conştiinţa şi decizia de a mai amâna. Cuvintele soţiei lui îi revin în minte acum ca să-l chinuie. “Dragul meu, de ce nu te predai lui Isus? Nu-ţi mai face griji cu privire la serviciul tău. Am să muncesc eu şi ne vom descurca. O să aibă grijă Domnul. Te iubesc atât de mult şi Isus te iubeşte.” Se luptase cu răzvrătirea încăpăţânată dar, încet, încet cedase cerinţelor practice ale serviciului său şi ale prietenilor săi fireşti. Acum ar da orice din lume numai să se întoarcă la acea clipă. O, dacă măcar ar putea să-şi ia din nou fetiţele în braţe şi să-şi sărute din nou soţia şi să le asigure că rugăciunile lor au fost ascultate!

O, ce remuşcări vor fi în acele clipe! Omul îşi întinde braţele şi strigă cu putere: “Vă rog, mai rugaţi-vă pentru mine încă o dată!” Dar este prea târziu şi înaintea zidului limpede ca iaspisul, parcă îi şi pot vedea pe tatăl şi pe soţ cum cad la pământ, ţipând şi rugându-se după încă o şansă, care nu îi va mai fi dată niciodată. Desigur că aceasta va fi pedeapsa cea mai mare pentru aceia care îşi vor da seama în cele din urmă ce înseamnă să fii pierdut.

 

“Ce-i va folosi unui om?”

O, cât de mult mi-aş dori să reuşesc să descriu în cuvinte importanţa predării de sine pentru ca fiecare om să I se predea lui Dumnezeu înainte de a se duce la culcare chiar în această seară. Trebuie să ştim că ne-am predat total Domnului Isus Hristos. Ştiu că există unii care vor zice: “Haide să nu fim fanatici; să n-ajungem la extreme. Să mai aşteptăm şi lucrurile se vor limpezi singure.” Aceiaşi oameni care zic acum asta într-o bună zi vor plânge de cealaltă parte a zidului Noului Ierusalim şi vor zice: “De ce nu mi-a zis nimeni? De ce nu m-a ajutat nimeni atunci când am avut ocazia?”

Sunt uimit cât se lasă oamenii de influenţaţi de prietenii lor–de cuvintele acelora care, chipurile, sunt foarte bine-intenţionaţi. Ce alinare vor aduce acele cuvinte atunci când prietenii se vor afla tot în afara zidului şi vor privi înăuntru? Uneori, pe oameni îi reţin averile sau serviciul sau contul din bancă. Dar ce alinare va fi să ai o grămadă uriaşă de comori pământeşti şi totuşi să te afli în afara zidurilor şi să te uiţi prin ele? Dar ce-am putea spune despre conducătorii religioşi şi profesorii care i-au alinat pe oameni, spunându-le să nu-şi facă griji că doar nu trebuie să ţină poruncile? Aceiaşi învăţători religioşi se află şi ei afară.

Fiecare dintre noi ar trebui să cerceteze acum Cuvântul lui Dumnezeu ca să ştie ce să facă. Biblia este cartea mântuirii. Cele mai puternice forţe din societatea de astăzi curând vor fi arătate drept inutile, fără nici o valoare. În cele din urmă, oamenii îşi vor arunca aurul şi argintul pe stradă la şoareci şi la cârtiţe. În sfârşit, oamenii vor fi nevoiţi să renunţe la acele lucruri care au însemnat atât de mult în această viaţă. Dacă în cele din urmă se va ajunge aici — dacă oamenii vor arunca toate comorile aşa cum descrie Isaia 2 — de ce nu le aruncă acum ca să-şi facă chemarea şi alegerea sigură?

Dacă amânaţi, refuzând să luaţi hotărârea de a-L urma pe Hristos de aici înainte, vă pot promite un lucru, într-o bună zi, veţi afla că va fi ultima dată când aţi mai auzit acel glas mic şi tăcut al Duhului. Biblia se va închide pentru totdeauna de la amvon, iar bisericile vor fi goale. Deodată, fiecare bărbat, femeie şi copil vor fi chemaţi să stea faţă în faţă cu Dumnezeu. Viaţa agitată din această lume se va opri zdrobitor de şocant. Muzica de jazz se va închide subit, luminile strălucitoare se vor stinge în întuneric pentru totdeauna, iar radio-ul şi televizorul vor pieri pentru vecie. Nimeni nu se va mai duce la treaba lui, deoarece Dumnezeu va interveni şi îl va chema pe fiecare om să dea socoteală. Lumea va fi zguduită de un cutremur devastator despre care citim în Apocalipsa 16. Marea va urla de furie prin glasul unui uragan. Insulele locuite ale acestui pământ se vor zgdui, se vor întoarce încet şi vor dispărea din vedere. Munţii cei mari se vor rostogoli, iar apoi vor fi aruncaţi pe câmpiile desfăcute de vulcanii cei puternici ai pământului. Cerul se va umple de nori negri, mânioşi, ce se vor lovi unul de altul. Fulgere vor ieşi din acei nori şi vor învălui acest pământ într-o flacără puternică. Oamenii, albi ca stafiile, vor alerga încoace şi încolo, în căutarea unui adăpost, dar nu vor găsi nici unul. Iar apoi, în mijlocul ţipetelor de groază, o grindină mare va cădea cu putere de la Dumnezeu, transformând toate clădirile şi casele de pe acest pământ în lemn pentru foc.

În mijlocul acestor evenimente, va apărea în depărtare o pată mică, luminoasă, care se va apropia de pământ, mărindu-se din ce în ce mai mult. La început, foarte puţini o vor observa, dar pe măsură ce se va apropia, lumina ei orbitoare va atrage privirile tuturor. Locuitorii tuturor continentelor de pe pământ se vor uita în sus şi vor privi slava lui Isus şi a îngerilor Săi. Ce moment solemn va fi acesta! Pentru prima dată de la potop, nu va mai exista nici o clipă de distracţie, de râs zgomotos, de frivolitate. Fiecare gură va fi închisă şi un spirit solemn, serios va învălui fiecare inimă.

Cât de fără de valoare va fi atunci dolarul! Cât de ridicol va părea atunci ca cineva să fi îngăduit batjocurei vreunui prieten să-l reţină de a nu se decide pentru Hristos. De fiecare parte se vor auzi glasuri plângând: “Prea târziu! Prea târziu!” Iar acele cuvinte îşi vor auzi ecoul în jurul întregului pământ, în timp ce răscumpăraţii se vor uita în sus şi vor zice: “Iată, acesta este Dumnezeul nostru. L-am aşteptat şi ne va mântui.”

Aşa că istoria acestei planete pierdute se încheie exact aşa cum a început. După ce focul îi va nimici pe cei răi şi va arde tot blestemul păcatului, Dumnezeu va crea totul din nou. Acest pământ, eliberat de toate urmările dezastroase ale nelegiuirii, va fi recreat şi refăcut la starea paradisului de la început, aşa cum intenţionase Dumnezeu să fie. “Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.” 2 Petru 3:13. Domnul Isus a declarat: “Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!” Matei 5:5. Şi chiar aşa va fi

Scumpul preţ al Crucii

Scumpul preţ al CruciiBy Joe Crews 

Introducere

Se povesteşte că după dezastruoasa înfrângere de la Waterloo, Napoleon s-a întâlnit cu unii dintre generalii săi de frunte ca să analizeze ce a fost greşit în strategia lor. În timpul discuţiilor, generalul de statură mică a arătat cu degetul Anglia pe harta colorată dinaintea lor şi a spus cu amărăciune: “Dacă n-ar fi fost acea pată roşie, aş fi acum stăpânul lumii.” Şi Satana ar putea spune acum acelaşi lucru, dacă n-ar fi existat o cruce pe un deal în afara zidurilor vechiului Ierusalim. Nu Îî sunteţi recunoscător lui Dumnezeu pentru această pată roşie de la Golgota care a salvat această lume de sub stăpânirea celui mai mare duşman al nostru?

Acela a fost locul, ocazia şi lupta care a fixat destinul planetei pământ. De atunci înainte, Satana a fost un vrăjmaş înfrânt. Acolo şi-a întâlnit el Waterloo-ul şi a suferit o înfrângere decisivă din care nu îşi va mai reveni niciodată pe deplin.

Cât de puţini dintre noi înţeleg adevărata însemnătate a suferinţei şi morţii Domnului Hristos pe cruce. Avem doar o înţelegere slabă a luptelor prin care a trecut El şi a felului morţii pe care a trăit-o El. Dacă ochii noştri s-ar putea deschide ca să reuşească să prindă adevărata semnificaţie a jertfei Sale, nimeni nu şi-ar mai dori să colaboreze cu Satana. Slăbiciunea noastră s-ar transforma în curaj şi biruinţă.

Scriitorii Bibliei s-au luptat să explice, în limbaj omenesc, taina întrupării şi moartea ispăşitoare a Fiului lui Dumnezeu. Deseori plângem când ne aflăm sub puterea mărturiei lor inspirate. Aflăm crâmpeie care ne uimesc mintea, dar totuşi, nu ne aflăm decât la suprafaţa unui subiect ce va continua să se desfăşoare de-a lungul veşniciei.

Pavel scria: “Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.” Filipeni 2:5-8. Aceste cuvinte sublime descriu umilinţa Domnului Isus care a coborât de pe scaunul de domnie al cerului într-o iesle şi apoi a mers la cruce.

 

De la poziţia cea mai înaltă la cea mai joasă cu putinţă

Nu se poate găsi nici o ilustraţie atât pe tărâmul timpului cât şi al spaţiului, care să poată zugrăvi exact ceea ce a făcut Domnul Isus. Uneori încercăm să confecţionăm situaţii imaginare care să transmită ideea sacrificiului Său. Se descrie o haită de câini sălbatici, plini de răni, unele vindecate, iar altele curgând şiroaie din ele. Se presupune că dacă un singur om s-ar oferi să se transforme în câine, întreaga haită ar fi salvată de la o moarte iminentă. Oare s-ar găsi cineva care de bună voie să-şi lase deoparte starea omenească şi să sufere umilinţa de nerostit de a se transforma într-un câine? Deşi pare dureros, aceasta este doar o ilustraţie slabă a umilinţei Fiului lui Dumnezeu. Nu putem pricepe slava şi poziţia de care S-a despărţit când S-a dezbrăcat pe Sine şi a venit în lumea lui Adam, condamnată la moarte.

Iată de ce le vine atât de greu creştinilor să înţeleagă ispăşirea. Oare de ce atât de mulţi tratează evenimentele de la cruce ca pe ceva obişnuit? Desigur că ei nu înţeleg cât L-a costat pe Fiul lui Dumnezeu salvarea lor. Doar când ajungem să cunoaştem preţul unui lucru începem să-l apreciem. Preţuim cel mai mult lucrurile în care am investit cel mai mult.

Toţi am întâlnit oameni care manifestă o nepăsare uimitoare faţă de jertfa Domnului Hristos. La sfârşitul uneia din cruciadele mele de evanghelizare, am vizitat un om de afaceri, care participase în fiecare seară, dar nu se decisese să-L urmeze pe Isus. Ajunsesem la o relaţie de prietenie în timpul celor patru săptămâni, aşa că am îndrăznit să-l întreb de ce nu se hotărâse pentru Hristos. Răspunsul lui vag mi-a dat de înţeles că el nu ajunsese să înţeleagă câtă seriozitate implică acceptarea darului mântuirii. Niciodată nu răspunsese în vreun fel la chemările evangheliei şi, datorită întrebărilor mele gentile, a mărturisit că nu avea asigurarea că este mântuit. În cele din urmă, l-am întrebat direct: “Vrei să-mi spui, Sam, că dacă ai muri diseară, n-ai avea nici cea mai mică speranţă de viaţă veşnică?” Mi-a răspuns, “Nu, n-am făcut niciodată vreo mărturisire de a fi creştin”.

Şocat de lipsa lui evidentă de interes, mi-am luat curajul să-i pun următoarea întrebare: “Sam, să presupunem că mâine ai putea ridica suma de 10.000 de dolari de la bancă în schimbul unui act care să conţină semnăturile a zece oameni din acest oraş. Ai fi dispus să şofezi prin tot oraşul în această seară ca să capeţi acele semnături?” Mi-a răspuns: “Desigur.”

“Ai risca să pierzi vreuna din acele semnături de pe actul respectiv?” l-am întrebat. “Desigur că nu”, mi-a răspuns Sam. “Ştiu să recunosc un lucru bun când îl văd.”

Adevărul era că Sam nu ştia să recunoască un lucru bun atunci când îl vedea, aşa că m-am simţit constrâns să i-o spun în modul cel mai amabil prin care aş fi putut. I-am spus: “Sam, n-ai pierde nici cea mai mică ocazie de a câştiga 10.000 de dolari de azi până mâine şi totuşi ai afirmat că ţi-ai risca viaţa veşnică dacă ai muri diseară. Preţuieşti mai mult banii decât viaţa veşnică. Valorile tale sunt greşite. N-ai nici cea mai mică idee cât a costat mântuirea ta, altfel n-ai preţui-o atât de puţin.”

Mi-a fost uşor să înţeleg de ce prietenul meu era atât de lipsit de dorinţa de a-L urma pe Isus la cruce. Deşi avusese în jurul său creştini toată viaţa lui şi auzise sute de predici, împărtăşea viziunea tipică de “martir” a morţii Domnului Isus. Pur şi simplu nu este adevărat că El a murit la fel ca şi toate celelalte mii de oameni care au fost răstigniţi pe crucile din jurul zidului Ierusalimului. Nu se poate face vreo comparaţie. Domnul Hristos n-a murit din pricina piroanelor, suliţei sau a suferinţei fizice. Oricât de multe lovituri sau durere ar fi îndurat Mântuitorul, nu ar fi putut produce agonia de la cruce. Alţii îndurau aceeaşi durere fizică, dar nici unul nu a murit din aceleaşi cauze care I-au luat viaţa Fiului lui Dumnezeu. Moartea Lui a fost diferită. Prin ce a fost diferită?

De ce fel de moarte a murit El? Biblia ne spune că “prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi.” Evrei 2:9. Cugetaţi o clipă. El a murit de moartea mea, şi a dvs. şi a oricărui altcuiva. Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Oare nu va trebui să suferim fiecare experienţa morţii proprii la sfârşitul zilelor noastre? Da, aşa este. Şi aici se află taina şi minunea a ceea ce a făcut El pentru noi. El nu ne-a luat locul în a suferi prima moarte. El a trăit moartea a doua pentru fiecare suflet care s-a născut vreodată.

 

Hristos a suferit cea de-a doua moarte

Are o deosebită importanţă să facem deosebirea între prima şi a doua moarte. Doar atunci vom fi în stare să înţelegem de ce Dumnezeu Tatăl Şi-a întors faţa de la Fiul Său pe cruce. Îngerilor nu li s-a îngăduit să-I slujească. Domnul Isus a trebuit să fie tratat ca şi când ar fi fost vinovat de fiecare păcat teribil ce s-a comis vreodată. Sub povara acelei vine şi condamnări, El a vărsat picături mari de sânge şi a căzut leşinat la pământ în grădina Ghetsemani. Pe dealul Golgotei, despărţit de prezenţa aprobatoare a Tatălui Său, a strigat în chinuri, “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Matei 27:46.

Aţi început să vedeţi ceea ce nu vedea Sam? El nu înţelegea adevărata suferinţă de pe cruce şi, de aceea, nu avea o înţelegere corectă a preţului mântuirii. Vom încerca să expunem unele din “costurile ascunse” pe care Sam nu le-a recunoscut şi pe care mulţi dintre noi astăzi nu le apreciem în de ajuns.

Pavel scria: “De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit.” Romani 5:12. Din aceste cuvinte ale apostolului Pavel se ridică mai multe întrebări fundamentale. Dacă doar un om a păcătuit, de ce trebuie să moară toţi? Oare trebuie să plătim pedeapsa pentru păcatele altor oameni? Când se afla în grădina Edenului, Adam era reprezentantul tuturor oamenilor care urmau să se nască vreodată. În calitate de conducător al neamului omenesc, el stătea înaintea lui Dumnezeu ca şi când ar fi fost fiecare om. Dvs. şi cu mine am fost acolo, reprezentaţi de genele şi cromozomii care mai târziu au produs modelul ereditar al copiilor lui Adam. Ca părtaşi ai trupului şi minţii lui, a trebuit ca toţi urmaşii săi să fie influenţaţi de ceea ce îl influenţase şi pe el. El este părintele nostru şi există legi ale eredităţii care reproduc modelul genetic din veac în veac.

Ce anume s-a întâmplat cu Adam care i-a influenţat şi pe copiii săi? Dumnezeu l-a pus la încercare în acel paradis de la început. Încercarea era simplă şi uşoară: asculţi şi trăieşti sau nu asculţi şi mori. Ne amintim atât de bine de întâmplarea cu copacul din mijlocul grădinii. Dumnezeu a spus: “În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” Geneza 2:17. Continuarea existenţei lui în atmosfera desăvârşită a Edenului depindea de ascultare. Viitorul fericit al lui Adam era condiţionat de ferirea de pomul oprit, dar el nu a respectat cerinţa.

Nu se luase nici o măsură care să îndepărteze sau să uşureze cerinţa. Problema era clară: asculţi şi trăieşti sau nu asculţi şi mori. La vârsta de 930 de ani sentinţa a fost dusă la împlinire pe deplin şi Adam a murit şi a fost îngropat.

Toţi copiii lui Adam care i s-au născut din firea lui au ajuns stricaţi prin păcat. Ei nu puteau să moştenească decât ceea ce avea de dat tatăl lor, aşa că s-au născut cu o fire păcătoasă, decăzută. Vă rog să reţineţi că ei n-au moştenit vina tatălui lor, ci doar firea lui slăbită, iubitoare de păcat. Nu există nici un păcat originar, în sensul că urmaşii lui Adam trebuie să plătească pentru păcatul lui. Este adevărat că şi ei au fost supuşi morţii la fel ca şi Adam, dar moartea lor nu a fost o pedeapsă pentru păcatul lui Adam. Ei au murit pentru că au primit o fire muritoare prin legile eredităţii. Moartea lor a fost urmarea constituţiei degenerate pe care Adam le-a transmis-o urmaşilor săi. Doar moartea lui Adam a fost pedeapsa pentru păcatul său.

Din clipa în care păcatul a devenit un adevăr incontestabil, fiecare om care urma să se nască devenea supus primei morţi. De fapt, dacă Dumnezeu n-ar fi intervenit, ar fi fost o moarte veşnică. Încercarea lui Adam s-a sfârşit atunci când a păcătuit. Atât cât privea această ofertă de viaţă, totul se încheiase. El pierduse orice speranţă de viaţă din propunerea pe care i-o făcuse Dumnezeu. Acum îl aştepta moartea—o moarte definitivă, fără speranţă. Şi dacă Dumnezeu n-ar fi făcut nimic altceva, aşa s-ar fi sfârşit totul, pentru Adam şi pentru toţi urmaşii lui.

 

O a doua încercare

Dar imediat după ce a păcătuit Adam şi mai înainte ca să se execute total sentinţa, Dumnezeu a introdus planul mântuirii prin sămânţa femeii şi l-a pus la încercare din nou pe Adam (Geneza 3:15). Această a doua încercare se baza pe acceptarea unui Mântuitor care urma să poarte vina omului prin propria Lui moarte înlocuitoare. Lui Adam şi urmaşilor săi li s-a oferit o nouă speranţă prin acest al doilea plan, dar el nu a schimbat urmările căderii la prima încercare.

Ajungem astfel la o întrebare crucială. Cum a putut Dumnezeu să-Şi păstreze integritatea împlinind pedeapsa la prima cădere şi totuşi să le mai ofere o viaţă nouă tuturor prin o a doua încercare? Dumnezeu a rezolvat această dilemă uimitoare într-un mod atât de simplu încât ne uimeşte. El urma să-i lase pe oameni să-şi trăiască viaţa scurtă şi apoi să moară, indiferent dacă au făcut binele sau răul. Acea primă moarte urma să se ocupe de consecinţele căderii lui Adam la prima încercare. Apoi, urma să lase ca toţi oamenii să învie după acea primă moarte, în care au căzut fără să fie vina lor, şi urma ca toţi să stea înaintea lui Dumnezeu ca să răspundă pentru propriile lor păcate personale, pentru care purtau răspunderea. Apoi, urma ca soarta lor să fie decisă pe temeiul celei de a doua încercări (între naştere şi prima moarte), şi a felului cum au îndeplinit condiţiile mântuirii prin Hristos.

Dacă urmau să fie găsiţi personal vinovaţi de a nu fi trecut cu bine cea de-a doua încercare, urmau să sufere aceeaşi pedeapsă pe care a suferit-o Adam–moartea. Totuşi, în acest caz, nu va mai exista vreo altă încercare, iar moartea lor va fi cea de a doua moarte, o dispariţie veşnică şi definitivă.

Acum putem să înţelegem mai bine cuvintele ap.Pavel “Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos.” 1 Corinteni 15:22. Planul mântuirii implică o înviere a tuturor oamenilor după prima moarte, pentru a putea fi scutiţi de efectele păcatului lui Adam. Acest lucru este necesar ca ei să poată fi judecaţi pe temeiul faptelor şi acţiunilor lor personale. Adam a murit pentru că a mâncat din rodul pomului oprit, nu din pricina vreunui lucru pe care l-ar fi făcut după aceea. Dar dacă, după judecată, Adam va fi găsit vrednic de a doua moarte, nu va fi pentru că a mâncat din fruct, ci din pricina altor păcate comise după acea experienţă, păcate care n-au fost mărturisite şi iertate.

S-ar putea ca unii să-L acuze pe Dumnezeu că este arbitrar şi crud, dacă îi va învia pe cei răi din nou doar pentru a-i nimici în iazul cu foc. De ce să nu rămână doar sub puterea primei morţi? Dar aceasta n-ar răspunde condiţiilor cerute de cea de-a doua încercare. Prima moarte nu reprezintă pedeapsa pentru păcat pentru nici unul din urmaşii lui Adam. Dreptatea cere ca fiecare om să dea socoteală doar dacă a împlinit sau nu condiţiile pentru propria lui mântuire. Fără o înviere, nu s-ar putea face o astfel de judecată şi nu s-ar putea da nici o pedeapsă. Nu este o faptă absurdă din partea lui Dumnezeu, ci o împlinire a cerinţelor dreptăţii divine.

 

Cel de-al doilea Adam înfruntă testul

După ce am înţeles prima şi a doua moarte, suntem pregătiţi să examinăm rolurile primului şi celui de-al doilea Adam. Aşa cum întregul neam omenesc a fost reprezentat de Adam în grădina Edenului, tot astfel fiecare om va fi reprezentat de către Domnul Isus, cel de-al doilea Adam. “Astfel dar, după cum printr-o singură greşală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” Romani 5:18, 19.

După cum am văzut, tot ce i s-a întâmplat primului Adam i-a afectat pe toţi aceia pe care îi reprezenta el. Ni se spune de către Pavel că experienţa celui de-al doilea Adam îi va afecta direct pe toţi oamenii. Isus, Creatorul, a luat chip de om şi a stat înaintea lui Dumnezeu ca şi când ar fi fost fiecare om în parte. Iată ce a scris apostolul Pavel: “Am fost răstignit împreună cu Hristos.” Galateni 2:20. “Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El.” Romani 6:4. “După cum Hristos a înviat din morţi, … tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.” Romani 6:4. Viaţa omului este profund legată de evenimentele vieţii lui Hristos.

Deoarece Adam a venit ca să refacă greşeala primului Adam, a trebuit să o facă în aceeaşi natură pe care o aveau oamenii atunci când S-a născut El. “Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile.” Evrei 2:17. Dacă ar fi avut vreun avantaj supranatural asupra fraţilor Săi în a birui păcatul, Domnul Isus ar fi încurajat acuzaţia lui Satana că Dumnezeu este nedrept. Dumnezeu fusese deja acuzat că ceruse o ascultare care era imposibilă şi neîntemeiată. Domnul Hristos a venit tocmai ca să distrugă acuzaţiile false ale celui rău, îndeplinind cerinţele lui Dumnezeu în aceeaşi natură omenească în care orice om să le poată ţine prin credinţa în Tatăl.

Această biruinţă desăvârşită obţinută de Domnul Hristos asupra păcatului şi a morţii oferă temelia mântuirii. Toţi urmaşii lui Adam se află sub influenţa slăbiciunii şi greşelii lui, făcând cu neputinţă ca vreunul din ei să poată ţine legea. În această familie a lui Adam, osândită la moarte, toţi au suferit blestemul unei lupte continue şi unei înfrângeri permanente. Dar biruinţa celui de-al doilea Adam a deschis uşa de salvare pentru familia celui dintâi Adam.

 

Schimbarea familiilor

Întâiul Adam a transmis urmările experienţei păcatului său prin naşterea fizică—slăbiciune, păcat şi moarte. Cel de-al doilea Adam a transmis urmările experienţei vieţii Sale fără de păcat prin naşterea spirituală–părtăşia unei naturi divine, biruinţă şi viaţă veşnică. Toate efectele căderii primului Adam sunt contracarate complet de către cel de-al doilea Adam. Vă rog să nu pierdeţi din vedere faptul că poţi să te alături noii familii doar printr-o naştere spirituală. Prin credinţa în Hristos, are loc o nouă creaţiune, ridicându-l pe om din starea firească, de deznădejde în care se găseşte familia lui Adam. “Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” 2 Corinteni 5:17.

Schimbarea familiilor constituie una din binecuvântările cele mai puţin înţelese din experienţa creştină. Nu reprezintă o tranzacţie teoretică sau mistică, fără urmări practice. Aşa cum transformarea firii este spectacular de reală, tot aşa privilegiile noii familii sunt foarte reale. Unul din lucrurile cele mai greu de acceptat pentru creştinul nou-născut este schimbarea totală de poziţie, autoritate şi proprietate în cadrul familiei celei noi. Acum pot avea parte de toate bogăţiile şi avantajele de a fi copii ai lui Dumnezeu.

În această nouă relaţie spirituală se includ făgăduinţe incredibile. “Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos.” Romani 8:16, 17. Ne este uşor să înţelegem de ce mintea omului se pierde în acest concept. Tindem să cerem dovezi, avem rezerve ascunse sau dăm sensuri tainice unor versete ca acestea. Un împreună moştenitor este cineva care are drepturi egale la toate proprietăţile familiei. Ne punem întrebarea cum este cu putinţă să devenim deodată moştenitori ai unei averi atât de nelimitate. Dintr-o sărăcie lucie, acum deţinem titlul de posesiune a universului! Posesiunile lui Dumnezeu includ galaxiile şi lumile insule din spaţiu. Prin credinţă, încercăm să prindem realitatea: Domnul Isus şi cu mine posedăm împreună toate bogăţiile spirituale ale Tatălui. Orice capătă El, căpătăm şi noi. Ap.Pavel descrie izvoarele nelimitate ale vieţii pline de Duh prin aceste cuvinte: “Ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.” Efeseni 3:19. Cine ar putea să înţeleagă aşa o exprimare? Dumnezeul cel măreţ şi iubitor, care ne-a creat şi care L-a dat pe singurul Său Fiu ca să moară pentru noi, acum doreşte ca să avem tot ceea ce are Fiul Său şi tot ceea ce are El Însuşi!

Împreună cu averea uimitoare a unui Rege, mai moştenim numele familiei şi asemănarea cu acea familie. Începem chiar să arătăm ca noul nostru Tată şi ca Fratele nostru mai mare. “Şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut.” Coloseni 3:10. La început, Adam a fost făcut după chipul lui Dumnezeu şi a fost numit “fiul lui Dumnezeu.” În Geneza citim, “L-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu. … La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui.” Geneza 5:1-3.

După cum este tatăl, aşa este şi fiul. Adam se asemăna cu Dumnezeu, dar această asemănare s-a pierdut prin păcat. Aşa că fiul lui Adam nu mai arăta ca Dumnezeu, ci arăta ca Adam. Dar prin naşterea din nou, omul începe să-şi piardă trăsăturile lui Adam şi începe să arate asemenea Aceluia care l-a creat, adică asemenea lui Isus. Oare asemănarea aceasta este reală sau imaginară? Oare Dumnezeu creează doar o iluzie să lase să pară că omul este refăcut după chipul divin sau dăruieşte El într-adevăr toată puterea ca să aibă loc schimbarea? Există o dezbatere teologică cu privire la faptul dacă neprihănirea lui Dumnezeu este doar socotită omului sau dacă îi este şi împărtăşită. Aceia care consideră că omul este doar socotit neprihănit, de regulă nu cred că el chiar poate să-şi biruiască păcatele şi să ducă o viaţă sfântă, în Hristos. Dar cuvintele lui Pavel sunt clare: “Prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” Romani 5:19.

Împreună cu asemănarea cu familia, această nouă naştere spirituală aduce izbăvirea din a doua moarte care era inevitabilă în firea lui Adam. Domnul Hristos nu a schimbat vina primei morţi pentru nereuşita lui Adam la prima lui încercare, dar a abolit cea de-a doua moarte pentru toţi aceia care L-au primit la cea de a doua încercare. Lucrul acesta a fost cu putinţă doar pentru că S-a supus şi a suferit pedeapsa teribilă a celei de a doua morţi în locul omului. El S-a făcut păcat pentru noi şi de bună voie a acceptat pedeapsa pe care o cere păcatul. Pe cruce, fără vreo rază de speranţă de la Tatăl, Domnul Isus a fost învăluit de întunericul unui miliard de suflete pierdute. El a gustat moartea pentru fiecare om. Evrei 2:9.

 

Încercarea de foc a lui Avraam

Oare I-a fost uşor Domnului Isus să treacă printr-o astfel de experienţă? Oare I-a fost uşor Tatălui să stea departe de Fiul Său Prea-iubit şi să-L trateze ca şi când ar fi fost vinovat de blasfemiile cele mai groaznice şi de fapte rele? Un singur om din lume a ajuns aproape să înţeleagă suferinţa intensă a Tatălui şi Fiului din acea situaţie. Acel om, Avraam, a renunţat şi el la fiul lui şi a devenit astfel primul om care a suferit de agonia crucii.

Pavel scria că “Scriptura, de asemenea fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună.” Galateni 3:8. Domnul Isus a recunoscut că Avraam a avut descoperiri deosebite cu privire la ispăşire. El a spus, “Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat.” Ioan 8:56.

Ca să înţelegem cum a avut aşa o viziune profetică acest patriarh din Vechiul Testament despre lucrarea lui Mesia, trebuie să ne întoarcem înapoi la experienţa lui de pe muntele Moria. Deoarece la început nu crezuse că Dumnezeu era în stare să-i dea un fiu de la Sara, care omeneşte nu mai putea să dea viaţă, Avraam a fost supus unei alte încercări cu privire la puterea lui Dumnezeu de a da viaţă din ceva mort. Dumnezeu i-a spus să-l omoare pe singurul său fiu, pe Isaac, pe altar. Istorisirea acelei călătorii spre muntele Moria reprezintă una din cele mai mişcătoare întâmplări din Cuvântul sacru.

Avraam n-a avut nici o îndoială cu privire la certitudinea poruncii. El era prieten cu Dumnezeu şi învăţase să-I recunoască glasul, dar nu putea să înţeleagă motivul acestei porunci ciudate. Făgăduinţa îi fusese confirmată în repetate rânduri şi anume că Isaac va fi sămânţa prin care urma să vină Mesia. Acum i se cerea să îi ia viaţa acelui copil pe care îl avusese la bătrâneţe şi prin care lumea urma să fie binecuvântată şi răscumpărată. Cum urma să mai vină Mântuitorul prin Isaac dacă el urma să fie ucis pe altar?

Când tatăl şi fiul au ajuns la poalele muntelui, credinţa lui Avraam a cerut cu hotărâre puterea lui Dumnezeu de a învia. El le-a spus servitorilor: “Eu şi băiatul, ne vom duce până colo să ne închinăm şi apoi ne vom întoarce la voi.” Geneza 22:5. De data aceasta nu mai exista nici o şovăire cu privire la imposibilitatea aparentă a făgăduinţei. Nu mai avusese niciodată loc vreo înviere din morţi, dar Avraam credea că Dumnezeu Îşi va împlini făgăduinţa cu privire la sămânţa lui Isaac.

Când Avraam a ridicat cuţitul să-l lovească pe fiul său cel supus, a fost confruntat cu cea mai mare încercare la care a fost supus vreodată un om. Ar fi fost groaznic să-i ia viaţa fiului său, dar printr-o lovitură era gata să nimicească singura speranţă de mântuire atât pentru el însuşi cât şi pentru orice om care urma să se nască. Nimeni în afară de Isus nu va ţine destinul lumii în mâna lui, aşa cum l-a ţinut Avraam în acea clipă. A fost mai mult decât încercarea unei afecţiuni paterne. Omorându-l pe Isaac, Avraam lipsea lumea de un Mântuitor. Cuţitul se afla practic şi la gâtul lui. Cuvântul lui Dumnezeu, care nu greşeşte, îl asigurase că nu se putea naşte nici un Mesia fără Isaac. Începeţi să vedeţi încercarea de foc prin care a trecut Avraam? Nu este de mirare că Domnul Isus a vorbit despre Avraam că va vedea ziua Lui.

Deşi mâna i-a fost oprită şi Dumnezeu a oferit o altă jertfă, Avraam l-a dat cu adevărat pe fiul său în acea zi. El a trăit toată durerea, toată suferinţa şi groaza care însoţeşte moartea singurului copil al cuiva. Deţinând puterea de a salva viaţa fiului Său, nu a vrut să o folosească. Dumnezeu a intervenit doar după ce a fost pe deplin evident că Avraam nu a ezitat să-l aducă drept jertfă pe Isaac. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru credinţa lui Avraam şi pentru credinţa şi supunerea fiului său iubit. Nimeni nu poate să piardă influenţa acestei întâmplări foarte înduioşătoare. Ea aduce iubirea şi jertfa ispăşirii la mintea şi la înţelegerea fiecărui copil al lui Adam. Acum putem înţelege puţin mai bine cum au suferit la cruce Tatăl şi singurul Său Fiu. Preţul mântuirii noastre ne devine mai limpede.

 

Cum ne oferă crucea iertarea

Dar acum trebuie să vorbim despre alt aspect al acestei drame cereşti care va aduce în continuare lumină cu privire la iubirea şi jertfa lui Dumnezeu. Cum poate moartea unui singur om, cel de-al doilea Adam, să le ofere iertare tuturor celor care au păcătuit? Biblia declară: “Şi fără vărsare de sânge, nu este iertare (de păcate).” Evrei 9:22. Întrebarea este “Cum face cu putinţă moartea lui Hristos ca El să ne ierte păcatele?” Asta ne aduce la miezul tuturor lucrurilor pe care le-am învăţat până acum. Domnul Isus a trebuit să sufere cea de a doua moarte ca să capete puterea de a ierta.

Miezul oricărei iertări se află adânc într-o faptă de înlocuire. Oricine iartă o altă persoană trebuie să ia locul acelei persoane pe care o iartă şi să vrea să sufere urmările răului făcut. De exemplu, dacă îi voi ierta cuiva datoria, trebuie să fiu pregătit să sufăr pierderea respectivă. Dacă voi ierta o lovitură, trebuie să accept să sufăr durerea acelei lovituri, fără ca să cer ca cel care a dat-o să fie pedepsit.

Dreptatea cere ca orice vinovat să fie pedepsit pe măsura faptei pe care a făcut-o: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Cel care dă o lovitură trebuie să sufere şi el o lovitură egală în schimb. Totuşi, iertarea îl scapă pe cel vinovat de a primi ceea ce merită pe drept. Cel care iartă, acceptă singur urmările, pentru ca cel vinovat să poată pleca liber fără să fie pedepsit. Astfel, este limpede că există o înlocuire în favoarea celui vinovat în orice faptă de iertare.

Ca o altă demonstraţie a celor zise, să ne închipuim că un om ucis ar putea să-şi ierte asasinul de dincolo de mormânt. Ar trebui să consimtă la propria lui moarte pentru ca asasinul să nu fie pedepsit. Acceptând urmările pedepsei singur, îngăduie ca propria lui moarte să satisfacă vina care legal trebuia aşezată pe criminal.

Această ilustraţie ne aduce foarte aproape de miezul ispăşirii. Practic ne ocupăm aici cu reastabilirea unei relaţii întrerupte. Despre asta tratează ispăşirea. Întotdeauna sunt implicate două părţi, partea vătămată şi rău făcătorul. În acest caz, Dumnezeu este partea vătămată, iar omul, este cel care păcătuieşte împotriva Lui. Dreptatea cere o ispăşire corespunzătoare a păcatului. De aici, rezultă doar două posibile demersuri: fie dreptatea va prescrie pedeapsa corectă, fie partea vătămată va ierta răul suferit. Dacă iertarea urmează să fie extinsă, cel care iartă va trebui să accepte urmările păcatului şi să-l suporte în locul celui vinovat. Pedeapsa pentru păcat este moartea. Aşa că pentru a-i acorda iertare păcătosului, Domnul Isus trebuie să vrea să poarte în propriul Său trup aceeaşi pedeapsă pe care o cere legea călcată de la păcătos.

Pedeapsa pentru păcat nu este prima moarte, ci cea de-a doua moarte. Iată de ce agonia prelungită a Domnului Isus pe cruce nu s-a asemănat de loc cu vreo altă moarte. Mii de criminali au fost răstigniţi în acelaşi fel în care Hristos a fost ţintuit pe cruce, dar ei au suferit doar durerea fizică, trupească a primei morţi. El a trăit condamnarea teribilă şi despărţirea de Dumnezeu pe care le vor simţi cei mai răi dintre păcătoşi în iazul de foc. Firea lui sensibilă a fost traumatizată, fiind obligată să sufere vina violurilor teribile, crimelor şi atrocităţilor. El S-a făcut păcat ca să îngăduie ca mânia deplină a legii să cadă peste El exact la fel cum va cădea peste cei pierduţi.

În nici un alt mod nu ne putem explica agonia tainică a duhului care L-a înconjurat pe Mântuitorul nostru în ultimile Lui ceasuri de viaţă. Din grădina Ghetsemani Domnul Isus a purtat păcatele adunate ale omenirii în inima Sa care se frângea. Nici unei raze de lumină nu i s-a îngăduit să pătrundă dincolo de cortina de înstrăinare totală de Tatăl Său din cer. Pentru a lua locul păcătoşilor vinovaţi şi pentru a oferi iertare, nu trebuia să fie nici o deosebire între vina lor şi vina Lui.

Nimeni să nu sugereze că Tatăl nu a suferit în aceeaşi măsură cu Fiul. Suferinţa divină a lui Dumnezeu în a le îngădui celor răi să-I chinuie Fiul până la moarte reprezintă dovada finală că El ne iubeşte cu aceeaşi iubire cu care L-a iubit pe Domnul Isus. Alegerea cu care a fost confruntat a fost foarte simplă. Ori Îşi cruţa Fiul, ori ne cruţa pe noi. Nu avea de ales. Legea fusese călcată–legea care era sfântă şi desăvârşită. Fiind o reflectare a caracterului Său, nu putea fi nici schimbată, nici distrusă. Vina trebuia plătită. Tatăl îi iubea pe aceia care Îi călcaseră legea, dar Îşi iubea şi Fiul.

Să mai privim o dată scena din jurul crucii. Dumnezeu i-a privit pe acei oameni răi cum Îl scuipau pe Isus, cum Îl loveau pe faţă cu pumnii. Nu meritau nici măcar să-I atingă marginea hainei, dar Îl omorau în bătaie. El avea putere să-i distrugă pe aceşti oameni şi să-i treacă în nefiinţă. El putea să-Şi salveze Fiul din aceste lovituri crude şi ocări, dar dacă ar fi intervenit, nici un om n-ar mai fi trăit vroedată. Adam, Avraam Iosif, Daniel şi oricare alt copil al lui Adam s-ar fi pierdut pentru vecie. Învierea lor depindea în mare măsură de moartea şi învierea Prea Iubitului Său Fiu. În atotştiinţa Lui, probabil că Dumnezeu Şi-a amintit de faţa şi de numele fiecăruia, chiar şi de al acelora care nu se născuseră încă.

În acea clipă, Dumnezeu S-a gândit la dvs. şi la mine. Deşi a văzut de câte ori vom greşi noi din nefericire, tot a dorit ca să fim cu El o veşnicie. El ştia bine că marea majoritate nu vor accepta oferta de viaţă veşnică cu El, deşi urma să li se ofere la un preţ atât de teribil. Dar mai ştia că puţini urmau să-L iubească şi să primească cu bucurie moartea Fiului Său în locul şi în favoarea lor. Aşa că Dumnezeu Şi-a întors faţa de la Fiul Său şi a îngăduit ca El să fie zdrobit de moarte sub povara păcatelor pe care nu le comisese. Chiar soarele şi-a ascuns faţa de la această scenă teribilă, iar pământul s-a cutremurat. “S-a sfârşit!” a strigat Isus şi Şi-a dat viaţa. Ioan 19:30.

 

A fost preţul prea scump?

Preţul răscumpărării fusese plătit. Oare a fost prea scump? Pentru multe milioane de oameni a fost o investiţie inutilă, un sacrificiu zadarnic. Ei urmau să pună un preţ mic pe întreaga jertfă şi să o respingă. Dar ce-aţi putea spune dvs.? Acum, când aţi văzut puţin mai limpede cât a costat, sunteţi în stare să răspundeţi preţului plătit de El pentru a vă salva?

Până acum ne-am oprit asupra scopului enorm al ispăşirii – cum ea a fost îndestulătoare pentru orice bărbat, femeie sau copil care a trăit vreodată. Accentul pe care l-am pus nu trebuie să minimalizeze aspectul suferinţei personale a ceea ce a făcut El. Felul iubirii care L-a adus pe Domnul Isus la cruce a fost de un aşa fel că El ar fi făcut acest sacrificiu chiar pentru un singur suflet. Trebuie să-mi aduc aminte în fiecare zi că Dumnezeu nu numai că “a iubit lumea” dar într-atât m-a iubit pe mine că L-a dat pe Fiul Său. Geniul întregului plan de mântuire se învârte în jurul aplicării morţii Sale în dreptul fiecăruia.

În repetate rânduri se vorbeşte în Biblie despre iubirea Domnului Isus faţă de oameni. O vedem în întrevederile pe care le are cu câte o persoană, întrevederi care Îi iau timp. Unele din cuvântările Lui spirituale cele mai importante au fost rostite unei singure persoane. O mai vedem în călătoria periculoasă pe care a făcut-o traversând marea pentru a-l scăpa pe demonizatul din Gadara. I-au luat două zile din timpul Său preţios să traverseze acea apă învolburată şi să Se întoarcă. Un singur om a fost direct contactat în timpul acelei călătorii neplăcute, dar acel om, mai târziu, a adus tot ţinutul la Mântuitorul.

Ar trebui ca mai întâi să-L privim pe Domnul Isus cum Se comportă cu Nicodim, leproşii, desfrânata şi dispreţuitul vameş ca să putem înţelege valoarea unui singur suflet. El Şi-a luat timp pentru fiecare suflet, indiferent de poziţia sau averea lui. Femeia din Samaria era doar un alt “personaj” de care lumii îi era ruşine, atunci când Domnul Isus a folosit ocazia de a intra în conversaţie cu ea, lucru ce i-a marcat profund viaţa.

Fără îndoială că Domnul Isus socotea fiecare om ca un posibil candidat pentru împărăţia Lui. Cum ne-am putea explica altfel legăturile Lui cu Simon, Zacheu şi Maria Magdalena? El a văzut în fiecare suflet slava puterii de a reflecta propriul Său caracter sfânt atât aici cât şi în veşnicie. A văzut motivul întrupării Sale. El venise să răscumperere fiecare suflet. Aceste chipuri de oameni I-au venit în minte pe când atârna pe cruce şi S-a simţit întărit să bea paharul suferinţei până la capăt.

Una din declaraţiile cele mai uimitoare din Biblie cu privire la ispăşire se găseşte în Evrei 12:2 “Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”

Cum a fost posibil ca experienţa teribilă de la cruce să aibă vreo bucurie legată de ea? Suntem siguri că a existat vreun motiv de bucurie care L-a întărit să suporte ruşinea şi umilinţa răstignirii. Care era “bucuria care-I era pusă înainte”? Aici se află secretul tăgăduirii Sale de Sine. El a făcut totul în tăria unei bucurii anticipate de a ne deschide larg porţile paradisului pentru a ne ura “Bine aţi venit!” în împărăţia Lui fără de sfârşit. Iubirea pentru noi şi dorinţa de a fi cu noi pe vecie L-au făcut să suporte ceea ce era de nesuportat. Avem aici o asigurare pozitivă că El Se gândea la dvs. şi la mine atunci când suporta durerile înfiorătoare pe cruce.

Oare merită vreun suflet un preţ atât de infinit? În lumina veşniciei răspunsul este Da. Gândiţi-vă numai la adevărul uimitor că un singur suflet răscumpărat va trăi mai mult decât toţi anii adunaţi ai întregii populaţii a pământului. În cele din urmă, în veşnicie, viaţa acelei singure persoane va depăşi de un milion de ori toţi anii vieţii tuturor locuitorilor acestei lumi puşi laolaltă. În acest sens o singură persoană mântuită reprezintă mai multă viaţă, mai multă realizare şi o împlinire mai mare decât toţi cei pierduţi împreună. Probabil că Domnul Isus a recunoscut acest adevăr de fiecare dată când privea faţa vreunui bărbat, vreunei femei sau copil. Chiar în cel mai degradat om a văzut o viaţă, care putea să-I amintească de iubirea Lui pentru mult mai mult timp decât putea fi timpul socotit.

Cu aceste crâmpeie despre adevăratul preţ al Golgotei, cum ar mai putea cineva să privească cu uşurinţă misiunea Lui pe planeta pământ? Dvs. puteţi fi acel suflet care să daţi o mărturie veşnică despre iubirea şi harul Mântuitorului nostru. Niciodată nu s-a oferit atât de mult atât de ieftin. Printr-un singur pas de credinţă, putem schimba dreptul la moarte moştenit de la primul Adam cu bogăţiile de neînchipuit ale celui de-al doilea Adam. Într-o clipă de predare şi de acceptare, începem să avem parte de viaţa pe care El o merita, deoarece El a vrut să poarte vina, condamnarea şi moartea pe care noi o meritam. Ce schimb! Va fi tema inepuizabilă de studiu pentru noi de-a lungul veşniciei. Iar pe când veacurile se vor succede, vom continua să căpătăm o nouă viziune, palpitantă a naturii iubirii şi jertfei ispăşitoare. “Cum vom scăpa noi dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare?” Evrei 2:3. Aşa de mare? Atât de uriaş de mare? Nu există nici un alt răspuns la întrebare care să poată să vă dea scăpare. Primiţi acum această mântuire care a costat atât de mult. Nu o mai amânaţi nici măcar o clipă.

Peter Masters – Eliberarea conștiinței împovărate…

Peter Masters - ConştiinţaMulţi oameni vor să îşi suprime conştiinţa, deoarece nu pot suporta ruşinea faptelor din trecut. Deoarece există o piaţă pentru eliberarea conştiinţelor împovărate, lumea oferă multe produse, dar toate au un preţ. Unele religii oferă penitenţe şi ritualuri speciale, dar ce ar putea face acestea pentru a ridica povara vinovăţiei? Unii terapeuţi pun sub semnul întrebării valorile cu care este impregnată conştiinţa şi încearcă să îşi convingă clienţii să le schimbe cu altele. O astfel de terapie va da greş mai devreme sau mai târziu.

Există o singură modalitate de a uşura conştiinţa tulburată, iar aceasta este prin obţinerea iertării din partea Domnului conştiinţei. Biblia insistă asupra faptului că în mod obligatoriu conştiinţa trebuie să fie curăţată de sângele lui Hristos.

Dacă ai datora o sumă mare de bani, iar această datorie te-ar ţine treaz toată noaptea şi ţi-ar lua orice bucurie, nimic nu te-ar putea linişti decât stingerea datoriei, însă aceasta nu poate fi plătită şi nu vezi nicio modalitate prin care să faci acest lucru. Dacă ai descoperi că un prieten a auzit de datoria ta şi a plătit-o? Puterea acelei datorii de a te înrobi cu îngrijorare ar fi biruită. Cerinţele ei ar fi îndeplinite în întregime.

În mod asemănător, conştiinţa poate avea pace doar atunci când cerinţele şi acuzaţiile ei sunt rezolvate, iar datoriile ei plătite. Ea îmi spune că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Scoate la iveală toată mândria, egoismul, nesinceritatea, lăcomia, necredinţa, răutatea, ostilitatea mea şi multe alte lucruri pe lângă acestea. Am urât-o pentru aceasta, dar acum vreau pace. Cum pot satisface conştiinţa? Cum pot scăpa de vina şi de remuşcările pentru tot ceea ce am făcut în viaţa mea? Doar ştiind că Isus Hristos, a doua persoană din Dumnezeirea glorioasă, a venit în lume pentru a plăti pedeapsa păcatului meu. El a venit să moară în locul tuturor celor care caută iertarea Sa.

Dacă sunt printre cei care se încred în Hristos şi Îl caut, atunci pot fi sigur că a murit şi pentru mine. A suferit pentru mine agonii indescriptibile pe crucea de pe Calvar, a purtat păcatul meu, răscumpărând dreptul de a mă ierta şi de a mă face copilul Său. A plătit datoria mea pe deplin. Ce poate curăţa conştiinţa? Numai iertarea lui Dumnezeu, asigurată prin moartea ispăşitoare a Domnului Isus Hristos. El a purtat păcatele noastre. Sângele lui Hristos (spune Epistola către Evrei) „va curăţi cugetul vostru… să-I slujiţi Dumnezeului celui viu.”

Este interesant de observat că cuvântul grecesc tradus prin „a curăţi” în textul biblic este un cuvânt pe care îl folosim astăzi în vocabularul nostru. Folosim termenul grecesc catharsis pentru a descrie eliberarea dramatică a emoţiilor, care ne scapă de durere, de teamă sau de alte tensiuni. El descrie un eveniment emoţional, în general intenţionat, cu scopul de a curăţa sistemul emoţional şi de a scăpa de un lucru deranjant din punct de vedere psihologic.

Deşi în ziua de azi este o formă de terapie desconsiderată, unii psihologi încă mai pretind că ea poate avea rezultate benefice. Catharsis este obţinut prin anumite metode cum ar fi împărtăşirea problemelor sensibile, intime şi personale. În momentul extrem de încărcat şi de tensionat al autorevelării poate avea loc o asemenea eliberare de emoţii încât teama supărătoare pare a fi curăţată, astfel că se realizează o legătură specială de încredere şi înţelegere cu terapeutul.

Nu încape nicio urmă de îndoială că dezvăluirea unor aspecte extrem de personale şi ruşinoase produce o experienţă profund emoţională, pe care mulţi oameni au învăţat să o exploateze. Acest lucru nu poate vindeca sau schimba omul interior, aşa cum nu o poate face nici un duş extrem de fierbinte.

În ceea ce priveşte inima omului, singurul catharsis sau curăţare adevărată este cea menţionată în Biblie. Aceasta este eliberarea şi curăţarea glorioasă care apare atunci când credem că moartea lui Hristos a anulat toate acuzațiile păcatului împotriva noastră.

Când ştim că Dumnezeu ne-a iertat, conştiinţa este liniştită. Dacă suntem departe de Dumnezeu şi nu ne-am gândit niciodată la aceste lucruri, trebuie să aducem toate păcatele noastre înaintea Lui şi să îl rugăm să ne ierte. Dacă suntem sinceri, El va arunca muntele nostru de păcate în marea uitării Sale, unde nu va mai fi amintit sau folosit împotriva noastră niciodată. Trebuie să ne încredem numai în ceea ce a făcut Mântuitorul Isus Hristos, suferind pe cruce, pentru a plăti pedeapsa păcatelor noastre. Trebuie să îi dăm Lui întreaga noastră viaţă. Atunci conştiinţa va fi curăţită şi liniştită, iar noi vom avea părtăşie cu Dumnezeu şi cu Fiul Său, Isus Hristos.

Iertarea Dumnezeului atotputernic este cel mai bun lucru de care putem avea parte. De ce ar trebui Dumnezeu să ne ierte? Nu merităm nimic din partea Lui. De ce a trebuit Hristos să vină din cer pe pământ pentru a muri în dureri inimaginabile pentru noi? Cuvinte cum ar fi harul, bunătatea iubitoare, compasiunea şi îndurarea nu sunt îndeajuns pentru a cuprinde imensitatea dragostei lui Dumnezeu de a ne purta de grijă şi a ne salva din păcat.

Ce ar putea fi mai rău decât să ne încheiem călătoria vieţii ca străini faţă de această îndurare? Ce ar putea fi mai nebunesc decât să ne apropiem de încheierea acestei existenţe scurte de pe pământ şi să fi ratat scopul tuturor lucrurilor? Într-o zi, pentru fiecare dintre noi, lumina acestei lumi trebuie să se stingă, iar lumina celei viitoare să se aprindă. Va fi aceea o zi a unei mari bucurii, în care ne îmbarcăm pentru cea mai minunată experienţă a sufletului uman, una a trecerii în veşnicie şi în prezenţa lui Dumnezeu, umplută cu un sentiment extraordinar de anticipare şi slavă?

Sau va fi o zi a groazei, când conştiinţa noastră, martorul faptelor noastre de-a lungul întregii vieţi şi partener al grijilor noastre, îşi va aminti de rănile pe care le-a suferit o viaţă întreagă cât s-a aflat în slujirea noastră şi va ţipa cu o mânie finală: „Ce ne-ai făcut? Unde ne-ai adus? Am încercat să îţi spun când ai greşit! Nu ai ascultat niciodată! Ai ignorat fiecare strigăt al meu! Acum este prea târziu. O, de câte ori te-am avertizat! Te-am avertizat!”

Avem o conştiinţă. Să ne gândim la implicaţiile acestui fapt. Să ne gândim la ceea ce ne arată acest lucru – Creatorul nostru, standardele Sale şi responsabilitatea noastră. Să ne gândim şi la cele mai mari nevoi ale noastre – iertarea din partea Domnului şi noua viaţă spirituală care vine împreună cu aceasta. Să ne înfăţişăm personal în rugăciune înaintea Domnului care este dispus să îi ierte pe cei care se predau în faţa îndurării Sale.

(Fragment din broşura Ce ar trebui să ştii despre conştiinţa ta, Peter Masters, Editura Spurgeon, Arad, 2012.)

Singur în Mulţime

Singur în MulţimeBy Joe Crews 

Singur în Mulţime

Recent, am descoperit unele lucruri foarte interesante despre o mică creatură marină care se află destul de jos în ierarhia biblică. Crevetele necurat îşi schimbă învelişul de şase sau opt ori pe an, într-un mod miraculos, printr-un proces ce se cheamă năpârlire. S-ar părea că începe să-i crească o haină nouă sub vechea piele. Tot ştergându-se de stânci, crevetele începe să năpârlească şi scoate vechiul strat extern, care curând se desprinde total, descoperind noul înveliş select de dedesupt.

De fiecare dată când năpârleşte, are loc un alt fenomen fascinant. Ca reacţie a vreunui instinct primitiv cu care s-a născut, orice crevete aşază un fir de nisip într-un anume loc din capul său. La fiecare ciclu de năpârlire, micul fir de piatră este dat jos împreună cu vechiul înveliş, iar crevetele îşi aşază cu grijă un alt fir de nisip la loc.

Din pricina acestei funcţii unice pe care le au, aceste pietricele au fost numite “pietre de stare” sau pietre de poziţie. Ele sunt absolut necesare pentru supravieţuirea acestor vietăţi marine rezistente. Fără ele, crevetele ar fi tot timpul confuz şi dezorientat. Când se ridică mareea şi vin curenţii, ei sunt rostogoliţi de nenumărate ori cu capul în jos. Doar datorită greutăţii uşoare din cap, pot să recunoască dacă sunt cu capul în jos sau în sus.

În marea Lui iubire şi înţelepciune, Dumnezeu a aşezat acest mecanism ca să-l ajute pe crevete să-şi menţină echilibrul cu demnitate în mijlocul elementelor turbulente din habitatul lui. Deşi este evident că niciun crevete nu mi-a spus aceste adevăruri, s-ar putea să vă întrebaţi cum a ajuns la lumină această informaţie uimitoare. Acum câţiva ani, un biolog marin a condus un experiment pe mai mulţi creveţi care au fost aşezaţi într-un acvariu mare. La fundul acvariului, cercetătorul a aşezat nişte pilitură de oţel în loc de nisip. Când a venit timpul năpârlirii, fiecare crevete a luat un fir de oţel şi şi l-a aşezat în cap.

Apoi, biologul a adus un electromagnet puternic şi l-a aşezat deasupra acvariului. Imediat toţi creveţii s-au întors cu susul în jos şi au început să înoate în jur într-o poziţie întoarsă. Atracţia magnetului asupra piliturii de oţel a fost mai puternică decât gravitatea şi ei au ajuns să creadă că sus însemna jos, iar jos era sus. Ca să facă experimentul mai spectacular, omul de ştiinţă a adus un crevete din ocean şi l-a pus în acvariu. Fireşte că acest nou venit pe scenă înota drept, în poziţia corectă.

Vă puteţi închipui consternarea care a fost provocată de apariţia acestui trăznit în acvariu? S-ar părea cât se poate de mult că unii au început să şoptească răuvoitor în acele ape tulburi: “Cine se crede ăsta? Pe cine vrea să impresioneze? Trăznitul ăsta îşi închipuie cumva că ne va arăta el un mod mai bun de a înota? De ce merge el pe dos?” Vedeţi, acea mulţime cu pilitură de oţel în cap nu avea nici cea mai mică părere că cel venit ultimul era singurul crevete care înota corect. Ei se bazaseră întotdeauna pe două lucruri care să le dovedească cum că stau drept – pe ceea ce simţeau şi pe ceea ce făcea majoritatea din jurul lor. Dar acum că piatra lor de stare le fusese strâmbată, ajunseseră să creadă o minciună cu toată tăria.

 

Ce alegi: Să urmezi ceea ce simţi sau să urmezi mulţimea?

Cu cât am cugetat mai mult la această întâmplare, cu atât mi-am dat seama că toţi ne aflăm într-un acvariu când ne facem drum prin lumea aceasta. Magneţii puternici ai ispitelor se află toţi în jurul nostru, încercând să ne schimbe echilibrul spiritual şi să ne întoarcă invers. Cei ce se bazează pe ceea ce simt şi pe părerea majorităţii ajung cu uşurinţă răsturnaţi de atracţia puternică a forţelor din afară. Consolaţi de faptul că atât de mulţi alţii din jurul lor fac exact acelaşi lucru, curând încep să vadă totul după opinia lor greşită. Ei întorc toate semnele ca să le citească mai bine şi ajung să aibă o convingere fermă că au dreptate şi sunt echilibraţi, în timp ce toţi cei care sunt altfel decât ei n-au dreptate. Toţi care merg contrar felului lor de percepţie sunt etichetaţi pe moment drept fanatici sau mari intriganţi.

Lucrul acesta evidenţiază un mare adevăr: Nu putem măsura ce este drept şi ce este greşit după ceea ce simţim sau după ce alege să facă majoritatea! Avem nevoie de ceva din afara noastră să ne spună unde se află adevărul. Instinctul nostru poate fi tot atât de drept ca atracţia magnetului, dar poate să ne ducă tot atât de greşit. Numeroşii noştri prieteni ar putea fi cât se poate de respectabili şi de religioşi, dar s-ar putea ca piatra lor de poziţie să se lege de vreun sistem de îndrumare greşită, sabotat cu inteligenţă de vrăjmaş.

Există o singură piatră adevărată şi infailibilă pentru creştini şi anume Biblia. Când Cuvântul ajunge în minte, oferă un standard de adevăr pe care ne putem baza întotdeauna. Orice simţământ şi orice îndemn trebuie testat prin el. Întregul stil de viaţă, incluzând cuvinte, fapte şi gânduri trebuie adus sub supravegherea acelui unic mare centru de control al direcţiei. Nu este nicio exagerare să declarăm că majoritatea deviaţiilor de la voia lui Dumnezeu se bazează fie pe să urmezi ceea ce simţi, fie să mergi după mulţime.

Cât de important este ca să studiem aceste două arme puternice pe care le-a folosit Satana cu abilitatea lui drăcească de expert. Amândouă îşi au rădăcina în nevoile psihologice cele mai profunde ale omului. Ades, trecem cu vederea faptul că duşmanul nostru spiritual studiază firea omului de aproape 6000 de ani – cu puţin mai mult decât cel mai de succes psiholog în serviciu de astăzi. De asemenea, are o experienţă îndelungată cu slăbiciunile noastre sufleteşti, de care s-a folosit ca să ne exploateze în clipele noastre cele mai vulnerabile.

Câţi n-au căzut pradă metodelor lui de manipulare? O privire clară asupra societăţii noastre orientate spre plăcerile senzuale ne oferă răspunsul. Domnul Isus a remarcat acest lucru cu mult înainte ca să aibă loc şi a încercat să-Şi avertizeze ucenicii şi pe noi cu privire la puterea acestor atacuri. El a declarat, “Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află.” (Matei 7:14). Într-o altă ocazie, Învăţătorul a pus următoarea întrebare cu înţeles, “Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” (Luca 18:8). În aceeaşi cuvântare El a mai declarat, “Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului.” (Luca 17:26).

Evident că doar o mică proporţie din locuitorii pământului vor scăpa de copleşitoarele înşelăciuni din ultimile zile şi vor fi salvaţi. O mică rămăşiţă, ca întotdeauna, va fi mai preocupată de a face ce este drept decât de a-şi satisface eul, de a fi pe placul mulţimii sau vreunei alte persoane. Istoria raportează consecvent povestea acelui mic grup de disidenţi care au îndrăznit să respingă apelul confortabil al mulţimii. S-ar părea că majoritatea nu caută niciodată adevărul atât cât caută o religie uşoară, lină, care să le permită să trăiască cum le place. Pentru ei, orice doctrină care cere tăgăduire de sine sau un mod de viaţă disciplinat reprezintă o veste proastă.

 

Este oare uşor să predici adevărul?

Fără îndoială, iată de ce se predică o evanghelie de un singur fel în majoritatea bisericilor de astăzi. Este plăcut să vorbeşti lucruri care sunt apreciate şi bine primite. Niciun mesager al lui Dumnezeu nu ezită să vorbească despre adevărurile preţioase ale îndreptăţirii şi harului gratuit, care nu necesită decât credinţă şi acceptare. Cu toate acestea, mai există o latură a evangheliei, care se ocupă cu roadele şi faptele bune. Se cheamă sfinţirea. Vorbeşte despre ascultare şi despre cum să ne purtăm asemenea lui Hristos în orice situaţie din viaţă. Acesta este aspectul neprihănirii prin credinţă, care le este foarte nepopular oamenilor de astăzi. Cere acţiune şi ascultare.

Le este oare frică unor predicatori să vestească adevărul neîmpodobit al acestui subiect de teama de a nu fi respinşi sau ridiculizaţi? Se simt ei intimidaţi de faptul că i-au văzut atacaţi pe alţi străjeri credincioşi şi etichetaţi drept legalişti şi condamnatori? Puteţi răspunde la această întrebare pe baza propriilor dvs. observaţii. Exemplul profetului Iona ne oferă dovezi spectaculare că nu este uşor să spui aşa. Nimeni n-ar primi cu bine să facă aşa ceva.

Este oare mai uşor să stai în faţa unor păcătoşi de orice nuanţă şi varietate şi să le rosteşti ultimatumul dat de Domnul Isus, “Du-te şi să nu mai păcătuieşti”? Ca ambasador al lui Dumnezeu, vă pot spune că există o ispită teribilă să-ţi fie milă de acei drogaţi, beţivi şi desfrânate, şi să încerci să cobori cerinţele de renunţare la păcat. Vrem să nu-i supărăm. Nu vrem să-i descurajăm cu ideea că trebuie să-şi schimbe felul de viaţă. Cel puţin, nu imediat. Întrucâtva vrem să tot potrivim firea păcătoasă doar puţin ca să le facem religia mai acceptabilă.

Întrebare: Există oare vreo religie adevărată care să sprijine continua practică a păcatului în orice grad ar fi? Există oare vreo declaraţie în întreaga Biblie care să susţină ideea că trebuie doar să micşorăm numărul de păcate pe care le comitem? Poate oare harul lui Hristos care îndreptăţeşte şi converteşte să acopere vreun păcat cunoscut, comis de bună voie? Ap.Pavel declară: “Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.” (Galateni 5:17).

Dacă această declaraţie nu este destul de puternică asupra subiectului, citiţi cuvintele următoare ale apostolului din Romani 8:13, “Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.” Iată, aşa că nu putem face decât una sau cealaltă, dar nu putem să le facem pe amândouă în acelaşi timp. Fie trăim după îndemnurile firii, fie după îndemnurile Duhului. Pavel declara, “… sunt lucruri potrivnice unele altora.” Este destul de clar. Nu se poate împărţi autoritatea între aceste două forţe. Trebuie să omorâm faptele trupului sau să ne obişnuim cu ele. Ce vom face? Nu le putem face pe amândouă.

Dar haideţi să ne întoarcem la subiectul urmăririi mulţimii. Am descoperit că de obicei majoritatea greşeşte şi că nu doresc să li se spună despre păcatele lor. Am tratat şi ideea despre cât de greu este să-i spui acelei mulţimi cât greşeşte de mult. Aici, ar fi potrivit să cităm cuvintele Domnului Isus, “Voi căutaţi să vă arătaţi neprihăniţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaşte inimile; pentru că ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.” (Luca 16:15).

 

Riscurile de a urma ceea “ce este înălţat”

Ultima propoziţie conţine un principiu nepreţuit pentru noi toţi cei de astăzi. Isus l-a făcut cunoscut fariserilor care îşi îndreptăţeau fără ruşine căile lor nedrepte deoarece se conformau codurilor acceptabile ale zilei. El ne-a arătat clar că părerea majorităţii va fi de partea greşită în aproape orice problemă. El declarase deja că cei mai mulţi vor merge pe calea cea largă spre nimicire. Felul lor de vedere şi obiciurile lor îi reprezentau pe cei care greşesc – cei care vor fi pierduţi. Cu toate acestea, cei mai mulţi aşa vor crede – în contrast cu “puţinii” de pe calea cea strâmtă. Lucrul şocant este că acele lucruri care “sunt înălţate” de către majoritatea oamenilor sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu.

Nu este greu să vedem adevărul din această declaraţie când privim principiile care guvernează societatea de astăzi. Fie că privim la îmbrăcăminte, mâncare, distracţii sau standarde de educaţie, există o deosebire mare între căile lumii şi idealurile lui Dumnezeu. Uneori, ca şi evreii din vechime, ne înfuriem deoarece nu putem fi asemenea naţiunilor din jurul nostru, dar Dumnezeu ne-a dat un etalon mult mai bun şi mai înalt după care să trăim.

Mulţi se minunează de doctrina sfinţeniei aproape ascetice prin despărţire care ne este înfăţişată în toată Biblia. De ce i-a interzis Dumnezeu poporului Său din vechime să se amestece şi să se căsătorească cu neamurile păgâne? Scriitorii Noului Testament fac şi ei apeluri repetate la adresa Israelului spiritual “să iasă afară” şi să se despartă de o societate pe care au numit-o “lume”. Acei chemaţi afară se identifică cu “biserica,” cea care permanent se află în opoziţie cu “lumea.” Cuvântul pentru “biserică” vine din două cuvinte greceşti, ek care înseamnă “afară din” şi kalleo care înseamnă “chemat” — eklesia: biserica, cei chemaţi afară.

De ce nu este Dumnezeu de acord ca “puţinii” urmaşi ai Săi să aibă o legătură apropiată cu “cei mulţi” de pe calea cea largă? Şi de ce alege majoritatea calea pierzării? Cum de îi atrage Satana în aşa mase ca să-l urmeze? Răspunsurile la aceste întrebări ne vor oferi şi o explicaţie la apelul insistent al profeţilor şi al scriitorilor evangheliei de a ne despărţi de acea majoritate.

Iată de ce atât de mulţi au fost şi sunt prinşi de cel rău: planul său de fraternizare se bazează pe legea recunoscută a minţii, care decretează că noi ne adaptăm treptat celor cu care ne însoţim. Efectul inconştient de a le auzi cuvintele şi de a le vedea felul de viaţă face ca încet să creeze o acceptare a ceea ce era cândva respingător. Influenţa modelatoare a unei astfel de expuneri rupe rezerva morală şi în cele din urmă duce la o atitudine conciliantă faţă de păcat.

Întregul plan este letal deoarece procesul de dospire are loc atât de şiret. În nicio clipă nu este nimeni conştient că imperceptibil este manipulat de cei din jurul lui. Nu se trezeşte niciun semnal de alarmă. Conştiinţa se apleacă cu câteva grade către o atitudine nouă, mai tolerantă. Aşa s-au schimbat “pietrele de stare”. Trecerea lentă de la principiul Bibliei la părerea majorităţii se face de obicei cu minimum de luptă spirituală din pricina naturii treptate a schimbării.

Studii după studii au descoperit cum s-au coborât standardele morale sub influenţa de moarte a presiunii mediului. Nu există nicio cale de a fi sfânt în timp ce te amesteci în de aproape cu cei nesfinţi. Nu ne putem expune mintea permanent la urâciuni fără să suferim urmările. Duhul lui Dumnezeu nu a greşit deloc când ne-a îndemnat să ne despărţim de lumea poftelor. Chiar rugăciunea şi studiul biblic nu pot continua să ne ocrotească de încumetarea de a alege să urmărim scene păcătoase ispititoare şi de a asculta cuvinte şi sunete care ne strică.

 

Greşeala de a urma sentimentele

Cu siguranţă că acum putem înţelege mai bine de ce este important să înţelegem lecţia crustaceului. Nu este niciodată sigur să urmăm mulţimea. Dar acum haideţi să vedem o a doua urmare periculoasă a pietrei greşite de stare. Crustaceul a avut încredere în sentimente care erau produse de forţe puternice exterioare, care acţionau asupra pietrei de stare. Evident că aceste sentimente erau inexacte şi nesigure, deoarece piatra din capul crustaceului fusese schimbată.

Reţineţi bine: nu este mai sigur să-ţi urmezi sentimentele decât este sigur să urmezi mulţimea. Indiferent de cât de sigur se simţea crustaceul de atragerea acelui magnet, ea l-a făcut să acţioneze greşit şi să se înşele. Satana ar fi încântat să reuşească să ne conducă pe toţi în acelaşi fel. Aşa a procedat cu majoritatea şi i-a făcut să aibă mai multă încredere în vreo altă “piatră de renume” decât în Cuvântul lui Dumnezeu. Folosindu-se de magnetul puternic al unei societăţi sclipitoare şi dominante, Satana a creat unele sentimente foarte plăcute, dar înşelătoare. Milioane au fost atrase de o stare de falsă siguranţă în care se simt ridicol de siguri şi în care au o siguranţă deosebită. Este ca şi cum ar fi hipnotizaţi şi ascultă de voia unei alte minţi decât de a lor proprie.

Oare majoritatea lumii practic acţionează într-o transă produsă de puterea de hipnotizare a lui Satana? Nimeni nu poate pune la îndoială capacitatea oamenilor de ştiinţă care lucrează cu mintea şi care pot produce o astfel de stare asupra aproape oricui care se uită la ei sau care îi ascultă. Există întotdeauna un punct de contact folosit atunci când un subiect este hipnotizat. Atenţia trebuie concentrată asupra unei lumini sau a altui obiect ca şi asupra cuvintelor care se rostesc. Fără această atenţie voită, nimeni nu poate fi adus sub puterea hipnotizatorului.

Oare Satana trebuie să atragă atenţia în mod asemănător ca să-i aducă pe toţi sub stăpânirea sa? Şi el foloseşte un punct de contact, de obicei o slăbiciune preferată, o dorinţă trupească sau vreo altă zonă de ispită. Singura noastră siguranţă este să nu ne îngăduim niciodată să privim sau să ascultăm modurile lui atrăgătoare de a ne capta atenţia. Când sentimetele ajung criteriile de testare a adevărului, se generează o atitudine nerezonabil de defensivă. Cei mai sinceri ajung să fie convinşi, fără cea mai mică îndoială, că ei au dreptate şi toţi ceilalţi greşesc total. În confortul cert al sentimentelor lor subiective, ei se împotrivesc oricărei logici sau raţiuni, bazându-se pe un adevăr obiectiv din afara lor înşişi.

Oare asemenea sentimente sau stări sufleteşti se pot dovedi periculoase pentru un credincios? Într-adevăr, Satana se foloseşte de ele ca să ne distrugă capacitatea de a acţiona raţional. Să zicem că vă aflaţi într-o cameră mică fără nicio ventilaţie. Un aragaz a consumat tot oxigenul de un oarecare timp. Treptat ajungeţi aşa de ameţit încât creierul dvs. de-abia mai poate gândi. Simţiţi că nu puteţi să vă mişcaţi de pe scaun. Mai ales, simţiţi că nu vreţi să vă ridicaţi să deschideţi un geam sau o uşă. Totuşi, sentimentul dvs. de a nu vă mişca este un semn de pericol că trebuie să acţionaţi imediat ca să introduceţi mai mult oxigen în cameră sau nu vă veţi mai mişca niciodată.

Aţi fost vreodată în situaţia de a simţi că n-aveţi chef să vă rugaţi sau să citiţi Biblia? Desigur că da. Şi eu am trecut pe aici. Ar trebui să cedăm în faţa acestui sentiment? Reţineţi, rugăciunea este respiraţia sufletului aşa cum oxigenul este respiraţia trupului. Starea noastră de a nu ne ruga şi de a nu studia este un semnal că ar fi bine ca rapid să facem acele lucruri, deoarece viaţa noastră spirituală este ameninţată. Atunci este timpul să ne închidem în cămăruţă, pe genunchi şi pe când ne rugăm, dorinţa spirituală începe să revină. Foarte curând, dorinţa după rugăciune revine ca un privilegiu bucuros, ce aduce împlinire. Dar dacă nu rupem vraja hipnotică a capcanei “sentimentului” lui Satana, acţionând împotriva punctului său de contact, suntem într-un mare pericol spiritual. Adevărul este că trebuie să acţionăm sau altcineva va acţiona asupra noastră.

 

Să acţionezi sau să reacţionezi

Aceasta ne aduce la înţelegerea fantastică a adevărului că fiecare dintre noi trăieşte o viaţă bazată fie pe acţiune, fie pe reacţie. Luăm singuri propriile decizii independente cu privire la felul de viaţă pe care îl vom duce sau altfel pur şi simplu reacţionăm la modul cum ne tratează alţii. În ultimul caz, ne predăm direcţia vieţii noastre altcuiva şi îi îngăduim să decidă ce fel de om vom fi.

Reţineţi vă rog că încă vorbim despre faptul că Satana ne manipulează sentimentele, dar în acest caz, lucrează prin altcineva care să-şi exercite controlul. Nimeni nu se află în zona de a nu fi influenţat într-o oarecare măsură de acţiunile altora, dar marea majoritate sunt de fapt pionii împrejurărilor care au loc în jurul lor. În loc de a-şi baza deciziile cele mai importante pe raţiune şi rugăciune, ei acţionează după impuls într-o oricare direcţie sau în toate direcţiile, depinzând de modul în care stările lor sufleteşti au fost stârnite de alţii.

Dr. Hunter, un chirurg cardiolog de origine britanică, la rândul lui suferea de o boală coronariană. Într-o zi, a comentat următoarele cu un coleg, “Viaţa mea este în mâinile oricărui netrebnic care alege să mă enerveze.” Profeţia lui cu privire la sine s-a dovedit adevărată. Mai târziu, cineva s-a purtat cu el într-un mod care l-a înfuriat şi el a căzut mort din pricina unui atac de cord. Ce ilustraţie a faptului că educaţia şi inteligenţa înaltă nu ne pot ocroti de nebunia firii noastre omeneşti decăzute! Toate diplomele lui onorabile nu i-au dat Dr. Hunter controlul asupra propriului său spirit. Practic i-a îngăduit altcuiva să ia decizia dacă el va trăi sau va muri.

Dar greşeala doctorului este minusculă în comparaţie cu cea a acelora care le îngăduie altora să le decidă destinul veşnic. Pretutindeni în jurul nostru, în fiecare zi, observăm cum se derulează câte un trist scenariu şi ades membrii bisericii sunt implicaţi în el. Se îngăduie ca sentimentele trecătoare să-şi iasă de pe făgaş ca răzbunare pentru modul în care suntem trataţi, şi în cărţile din ceruri se înregistrează unele din cele mai grave păcate. Mulţi îşi vor pierde sufletul deoarece refuză să-şi asume răspunderea pentru propriul lor mers al acţiunii. De fapt, ei nu acţionează de loc; ei doar reacţionează. Putem declara fără rezerve că cei care nu apucă puterea divină pentru a duce o viaţă disciplinată şi stăpânită vor fi conduşi de Satana, fie direct, fie indirect. Nimeni nu are în el însuşi acest fel de tărie. Capacitatea de a-şi ţine în frâu propria viaţă, împotrivindu-se oricărei provocări din partea atât a prietenilor cât şi a duşmanilor trebuie să vină dintr-un interior sfinţit de Dumnezeu.

Adevăratul secret prin care suntem feriţi de a nu reacţiona nepotrivit se găseşte în sfatul lui Pavel în epistola către Filipeni, “Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus.” (Filipeni 2:5). Nimeni nu se poate răzbuna dacă gândeşte cum a gândit Domnul Isus. Pe cruce, Domnul Hristos n-a manifestat semne de răzbunare, iritare sau revanşă. Rugăciunea lui a fost, “Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac.”

Oare pot avea şi oamenii fireşti o astfel de stare de spirit? Într-adevăr, Domnul Isus avea aceeaşi natură omenească decăzută pe care o moştenesc toţi copiii de la părinţii lor. Cu toate acestea, niciodată nu a reacţionat nici măcar la o insultă sau la vreo înţepătură. Felul de seninătate pe care l-a manifestat El i se promite oricărui copil care crede în Dumnezeu, ce îl va cere cu încredere. Ap.Pavel a declarat în 2 Corinteni 10:5, “Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.” Fie ca nimeni să nu creadă că acest fel de confundare cu gândurile şi mintea Domnului Hristos poate să vină fără luptă şi predare. Caracterul se conformează modelului divin doar dacă două lucruri acţionează în conformitate cu Duhul Sfânt – ceea ce vrea cineva şi ceea ce şi face. Dumnezeu nu va face niciodată aceste două lucruri în locul nostru. Fiecare om trebuie să ia decizia să se rupă de păcat şi apoi trebuie să înceapă să acţioneze împotriva păcatului. Niciunul din aceşti paşi nu vor fi de efect, dacă nu vor fi însoţiţi de puterea Duhului Sfânt. Nimeni nu are puterea să nu mai acţioneze mânios la modul cum este tratat, dar în schimb să aibă puterea de a alege să nu mai reacţioneze. Mai are şi capacitatea să înceapă să se împotrivească impulsului de a reacţiona. Oare aceşti doi paşi îi aduc biruinţa? Într-adevăr, când îi facem după ce am cerut eliberarea promisă, ei ne oferă o dovadă spectaculară a adevăratei credinţe. Iar credinţa în El mişcă braţul atotputernic al lui Dumnezeu ca să intervină cu o forţă extraordinară împotriva practicării oricărui păcat.

 

Cum tratăm jignirile

Împreună cu credinţa este foarte important să ne dezvoltăm un fel de înţelegere faţă de aceia care ni s-ar părea că ne jignesc. Cea mai mare parte a problemei îşi are originea în incapacitatea şi lipsa de bunăvoinţă de a încerca să înţelegi de ce acea persoană acţionează într-un astfel de mod.

Este un adevăr demonstrat că propria noastră atitudine faţă de cel care ne-a jignit determină într-o mare măsură cum reacţionăm noi la ceea ce face el împotriva noastră. Din nefericire, rareori ne gândim şi judecăm atunci când suntem atacaţi fizic sau verbal. Mânia preia controlul şi lovim orbeşte ca să ne apărăm. Dacă am reuşi să fim deasupra acestor sentimente de supra-sensibilitate, am avea timpul să ne punem câteva întrebări şi să răspundem la ele cu privire la motivele celuilalt. Chiar câteva clipe de gândire raţională ne-ar sugera posibilitatea ca cel care ne-a rănit să fi acţionat sub impulsul unor informaţii false şi să fie foarte sincer în ceea ce face. Cu siguranţă că aceasta ar putea ameliora propriile noastre reacţii faţă de el.

Cu ani de zile în urmă, am auzit o istorisire care m-a inspirat şi pe care am expus-o ades în toată lucrarea mea. De multe ori, a trebuit să-mi spun chiar mie însumi istorisirea ca să mă liniştesc mai ales în vreo perioadă dificilă de stres personal. Este vorba despre un bătrân filozof grec pe nume Filip care mergea pe stradă cu un prieten într-o zi. S-a întâmplat că un duşman al lui Filip îl urmărea cum se apropie de la o fereastră superioară. Pe când cei doi au trecut pe acolo, el a aruncat o găleată de apă peste bătrânul înţelept. Fără nici cea mai mică reacţie, Filip şi-a continuat conversaţia ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Prietenul lui s-a oprit şi s-a oferit să-l ajute să-l caute şi să-l pedepsească pe cel care s-a purtat cu el atât de urât. Filip i-a răspuns liniştit că nimeni nu-i făcuse niciun rău. Dar prietenul reacţionă uimit, “Dar omul acela a aruncat cu apă pe dvs. Sunteţi ud!!” “Nu”, îi răspunse filozoful, “greşeşti. Nu a aruncat apă pe mine. A aruncat pe omul care credea el că sunt.”

Ce atitudine! Cu totul alta ar fi lumea, dacă toţi ar avea un astfel de spirit de consideraţie ne-egoistă faţă de sentimentele altora. Majoritatea neînţelegerilor personale, a problemelor rasiale şi a disputelor internaţionale ar putea fi aplanate imediat dacă toţi ar practica filozofia lui Filip.

Cu ceva timp în urmă, o pregăteam pe o tânără mamă pentru botez. Când am vizitat-o pentru a revedea ultima oară doctrinele bisericii, ea a izbucnit deodată în lacrimi şi plângând mi-a zis, “Nu pot să mă botez. Aseară, mama m-a vizitat şi mi-a adus aminte că întrucât îl urăsc pe fratele meu, nu este drept să mă botez.” La insistenţele mele, Carol a fost de acord să mărturisească pentru prima dată de ce l-a urât pe singurul ei frate în toţi aceşti ani. Nici măcar mama ei nu cunoştea motivele din spatele acestui spirit de nemulţumire. Când avea şapte ani, fratele ei mai mare a abuzat de ea sexual şi a ameninţat-o să nu spună nimănui nimic niciodată. Timp de opt ani, ea a suferit un abuz de neînchipuit din pricina acestui frate crud.

Înţelegeam perfect mânia şi ura lui Carol faţă de fratele ei. Eram copleşit de sentimentele ei îndreptăţite prin care a fost dezumanizată şi umilită. Cum puteam să zic ceva care să-i schimbe simţămintele legate de acele răni şi cicatrice profund sufleteşti? Apoi, mi-am adus aminte de întâmplarea cu filozoful grec. După ce i-am povestit-o, am rugat-o să-mi spună mai multe despre acel frate dispreţuit. A fost vreodată creştin? “Nu,” mi-a răspuns Carol, “a fost exact opusul unui creştin. Întotdeauna părea stăpânit de demoni şi acum este la fel.”

I-am zis, “Carol, nu este o tragedie că fratele tău nu a cunoscut niciodată puterea lui Dumnezeu în viaţa lui? Evident că a fost stăpânit de Satana în tot ceea ce făcea. Fără intervenţia lui Dumnezeu în viaţă, n-avea nicio şansă să se împotrivească lucrurilor pe care le făcea Satana prin el. Era manipulat şi folosit de cel rău. Dacă L-ar fi cunoscut pe Domnul Isus, n-ar fi fost niciodată aşa. Te-ar fi tratat cu iubire şi respect. Acum, îmi spui că nu este botezat. Evident că încă este îndemnat să facă rele şi nu are nicio putere de împotrivire. Cu totul ar fi fost situaţia, dacă ar fi putut să afle despre Domnul Isus şi să-L primească. Ar fi cunoscut aceeaşi bucurie pe care ai găsit-o tu în Hristos. Ar trebui să ne rugăm pentru el, Carol, ca într-un fel să iasă de sub această putere rea care l-a folosit!”

Pe când vorbeam cu ea, au început să-i curgă din nou lacrimile de durere şi compasiune pentru un frate pierdut de care se cuvenea să ai mai multă milă şi să te rogi pentru el decât să-l urăşti. Carol încheie prin a se aşeza pe genunchi în acea zi, rugându-L pe Dumnezeu să-i salveze fratele din acea robie groaznică de sub puterea lui Satana. Propria ei ură a fost îndepărtată prin acele lacrimi, iar a doua zi am avut bucuria de a o îngropa pe vechea Carol în mormântul de apă. Viaţa ei s-a schimbat când a început să-şi dea seama că fratele ei nici măcar nu o cunoştea. Dacă ar fi fost sensibil faţă de ea ca om, nu ar fi tratat-o astfel. Înţelegerea lui a fost distorsionată de păcat.

Putem crede şi noi acelaşi lucru cu privire la oamenii care ne tratează rău de-a lungul vieţii? Oare ar acţiona la fel dacă ar înţelege pe deplin ceea ce fac? N-am putea presupune că nu au toate cunoştinţele despre noi, despre sentimentele noastre şi despre cine suntem în realitate? Dacă le-am acorda măcar bucuria acestei îndoieli şi am zice, “Ei nu mi-au făcut-o mie. Ei i-au făcut asta persoanei care au crezut ei că sunt eu.” Atunci, am putea să ne fie milă de ei, deoarece ei nu cunosc mai mult. Şi cel mai bine, am putea să începem să ne rugăm pentru ei.

Aşa că revenim iarăşi la cele două mari lecţii de la crustaceul care are pietricele în cap. Nu putem măsura ce este drept şi ce este greşit după sentimentele noastre subiective sau după ce face toată majoritatea. Piatra pe care trebuie să ne bazăm trebuie să fie Cuvântul lui Dumnezeu. Indiferent de ceea ce zice majoritatea; indiferent de starea noastră sufletească sau de sentimentele noastre; indiferent de modul cum ne tratează oamenii, trebuie să alegem să ne trăim viaţa pe baza principiilor divine. Asemenea lui Pavel, trebuie să zicem, “Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” (Gal. 2:20).

 

 

Pecetea lui Dumnezeu

   »În ziua aceea, zice Domnul oștirilor, pe tine, Zorobabele, fiul lui Șealtiel, robul Meu, – zice Domnul – te voi lua și te voi păstra ca pe o pecete; căci eu te-am ales, zice Domnul oștirilor.«

(Hagai 2,23)

   Pentru o mai bună înțelegere a acestor cuvinte rostite de Dumnezeu, care sunt atât de prețioase pentru toți credincioșii, mai întâi să cercetăm cine a fost acest Zorobabel și în legătură cu ce îi spune Dumnezeu aceste cuvinte de cinstire prin gura profetului. Numele Zorobabel (zor = sămânță, lăstar; al lui Babel) ne spune că purtătorul acestui nume era un iudeu născut în Babilon. În genealogia casei lui David (1 Cronici 3,1-24) găsim printre urmașii târzii ai lui David (versetele 17-19) pe Zorobabel și pe tatăl său Șealtiel, amintit în Hagai 1,1. În Ezra 2,2 îl găsim conducând spre casă, alături de alții ca el, pe primii israeliți întorși din prizonieratul babilonian. În Neemia 7,7-… găsim un tabel cu israeliții care s-au întors acasă din prizonierat, în frunte cu Zorobabel. Ca urmare a acestor evenimente istorice, îl vedem preocupat cu zidirea altarului arderii de tot, cu prăznuitul sărbătorii corturilor și cu pregătirile pentru zidirea templului. (Ezra capitolele 3 și 5; Hagai 1,14-….) În semn de recunoaștere a adevăratei sale credincioșii în slujba lui Dumnezeu, îi sunt spuse, prin gura profetului, cuvinte de o deosebită semnificație. El este numit ‚rob’ al Domnului. În Zaharia 3,8 este ‚Robul Meu’ zemach (sau Odrasla). Și cine este acest zemach? Zemach = Odrasla este numele propriu al lui Mesia, după Ieremia 23,5 și 33,15, unde se spune că El este o Odraslă neprihănită, pe care Domnul i-o va ridica lui David.

   Și mai știm că Zorobabel este o generație în genealogia lui David, cu care sunt înrudiți toți copiii lui Dumnezeu, prin sângele scump al Domnului Isus Hristos. Atunci nu numai că putem, ba chiar trebuie, să extindem cuvintele lui Dumnezeu și asupra tuturor copiilor lui Dumnezeu, dintre care facem și noi parte.

   Deci ca pe o pecete vrea Dumnezeu să ne păstreze! Dar ce înțelegem prin ‚pecete’? De fapt, ce este o pecete? Întâi, textual, este un semn prin care un lucru se adeverește, se garantează. De exemplu, pentru aceasta să cităm Romani 4,11. Aici tăierea împrejur este privită ca pecete a neprihănirii lui Avraam. În 1 Corinteni 9,2 Pavel vede existența adunării din Corint ca pe o pecete a apostoliei sale. Un alt exemplu de pecete se găsește în 2 Timotei 2,19. Aici se confirmă temelia tare a lui Dumnezeu prin aceea că Domnul îi cunoaște pe ai Săi, căci ei se depărtează de fărădelege.

   Dar pecetea este și un semn deosebit sau o chezășie a apartenenței de Dumnezeu și de Isus Hristos. (Apocalipsa 9,4; 7,2-8) Dar o semnificație anume o are pecetluirea credincioșilor cu Duhul Sfânt (2 Corinteni 1,22; Efeseni 1,13; 4,30). În sfârșit, pecetea este semnul închiderii și al tăinuirii. În Apocalipsa 5, versetele 1,5, 9; capitolul 6; capitolul 8,1. este vorba despre șapte peceți, care înseamnă că hotărârea divină cu privire la desăvârșirea întregii creații este ascunsă și ea poate fi revelată și realizată numai prin Hristos.

   În Sfânta Scriptură găsim de mai multe ori pecetea ca ștampilă sau inel de pecetluit, cu care se sigilează. În Ieremia 22,24-…. găsim trei sentințe împotriva lui Ieconia, care urma să fie lepădat, chiar dacă ar fi fost ‚inel de pecetluit’ în mâna lui Dumnezeu.

   Dacă ne-am preocupa ceva mai mult cu aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, întâi ne-am pune întrebarea: ce vrea Dumnezeu să facă cu noi? Vrea să ne ia! Dacă ar fi vorba despre așa ceva, ar trebui să ne speriem, căci ne-ar putea lua numai pentru a ne trage la răspundere, din cauza multelor încălcări ale poruncilor Sale. Da, doar de aceea ne-ar putea lua, ca să ne acuze, ca să ne pedepsească. La altceva nu ne-am putea aștepta, potrivit conștiinței noastre. Dar nu, Dumnezeu nu este așa. Dragostea lui față de noi nu permite o asemenea abordare a lucrurilor. Ne ia pentru a ne pune ca pe un inel de pecetluit pe mâna Lui. Deci, noi să fim pecetea lui Dumnezeu? Nu este minunat? Ce ne spune acest lucru? Un inel de pecetluit poartă fie monograma, fie semnătura sau și blazonul proprietarului său. Asupra acestui fapt vor să ne atragă atenția cuvintele de mai sus. Și noi trebuie să purtăm în noi și pe noi numele și imaginea lui Dumnezeu. Să lăsăm să se cunoască și să se vadă cui aparținem.

   În orice caz, dacă Dumnezeu face din noi inel de pecetluit, acest lucru nu se va face fără durere. Dacă inelul trebuie să poarte blazonul stăpânului său, atunci acesta trebuie gravat în inel. Piatra inelului va trebui să suporte ca o daltă și alte unelte să realizeze gravarea. Dacă piatra ar avea simțuri, ar da semne de durere, s-ar văita și ar suspina. Dar piatra este mută, ea nu se poate plânge. Din păcate, noi oamenii nu suntem așa. Noi, nu numai că ne plângem, ci încercăm să ne și apărăm. Poate Dumnezeu, în felul acesta să obțină o gravare perfectă? Când Dumnezeu întipărește în noi chipul Său, El face acest lucru numai ca să ne elibereze pe noi de propriile noastre părți colțuroase și tăioase, ca să reteze și să decupeze partea independentă a vieții noastre. Și cum meșterul îndepărtează numai atât cât este necesar, tot așa și Dumnezeu elimină numai ceea ce aparține vieții noastre independente, dar nu și ceea ce corespunde cu chipul Său dumnezeiesc. De aceea să nu ne temem că, dacă vrea să ne facă inel de pecetluit, va trebui să întipărească în noi chipul Său. De aceea, rabdă în tăcere, suflete drag! El nu face greșeli; încrede-te în El cu credincioșie.

   Și ce minunat este când ființa noastră reflectă și iradiază chipul Lui! N-ai întâlnit niciodată vreun frate sau vreo soră, care să-ți fi lăsat impresia că poartă în ei chipul Domnului? Uneori vedem câte o față care este cu totul altfel decât celelalte. Ea emană pace. Și cum sunt acești oameni în lăuntrul lor? În toate situațiile vieții ei rămân liniștiți și răbdători; ei nu se supără dacă sunt dojeniți, răsplătesc răul cu bine. Aceasta nu este lucrarea lor, ci este a imaginii lui Dumnezeu care strălucește din ființa lor, este semnătura lui Dumnezeu. Astfel de oameni vrea Dumnezeu să facă din toți copii Săi; toți să devină astfel de inele de pecetluire. De aceea să ne lăsăm în mâna Sa, ca să poată întipări în noi chipul Său.

   Unde este locul unui astfel de inel? Locul lui de păstrare nu este într-un sertar care se poate încuia bine. Nu! Un inel cu pecete se poartă pe deget. Să ne dăm seama că Dumnezeu vrea să ne poarte pe deget! Nu este aceasta cinste și slavă? Nu ne-am rușina gândindu-ne cine și unde am fost în trecut? Am fost răzvrătiți și rebeli împotriva autorității lui Dumnezeu, iar acum El vrea să ne poarte pe deget ca inel cu pecete. N-ar trebui să-I cădem la picioare și să-I mulțumim pentru această cinstire? Domnul a spus că vrea să te facă un inel cu pecete, iar ce spune El, va face cu siguranță. Nu suntem noi pe degetul lui Dumnezeu la adăpostul cel mai sigur? Nu există nici un loc pe lume care să ne dea o astfel de siguranță ca cea din mâna lui Dumnezeu, odihnindu-se pe inima Lui. (Cântarea Cântărilor 8,6) Poate lumea să se dezlănțuie, poate satan să spumege, în locul acesta suntem în siguranță și la adăpost. Nu spune Domnul Isus: »Nimeni nu le va smulge din mâna Mea«? (Ioan 10,28) Da, dacă privim la vrăjmaș, ne-am putea teme, căci el dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită. Dar noi nu trebuie să privim la vrășmaș și să ne temem de puterea lui, căci noi privim la mâna lui Dumnezeu, care ne poartă. Aceasta este mâna care a creat lumea și care ține tot universul. Te mai temi tu de greutăți? Nu te mai teme, căci aceasta ar fi neîncredere în Dumnezeu, care te păzește mereu. – Un inel cu pecete nu se scoate niciodată de pe deget; el se păstrează permanent pe deget, chiar și noaptea. N-ar trebui să ne bucure acest lucru? Vom ști zi și noapte că suntem în mâna lui Dumnezeu.

   La ce ne folosește un inel cu pecete? Nici ca bijuterie, nici ca să ne fălim cu el, ci ca să-l întrebuințăm. Și la ce întrebuințează Dumnezeu inelul Său cu pecete? El face imprimări ale semnăturii Sale.

   Un inel cu pecete nu poate face singur nimic. Dar proprietarul lui îl folosește pentru a face imprimări cu el. Tot așa vrea Domnul să ne folosească și pe noi. El vrea să facă cu noi imprimări pe care lumea să le poată vedea. Ea trebuie să vadă chipul Lui, Numele Lui în umblarea și în comportamentul nostru. Cu alte cuvinte, viața copiilor lui Dumnezeu trebuie să lase o impresie și o amprentă în lumea care nu-L cunoaște pe Dumnezeu, ba chiar Îi neagă existența. Nu este aceasta o sarcină mare și frumoasă? Poate exista ceva mai minunat în această lume? Sarcina aceasta nu este numai pentru unii privilegiați, ci pentru toți cei care, pe drept au voie a se numi copii ai Lui. – Toți, chiar și mama din camera copiilor, trebuie să facă această slujbă pentru Dumnezeu. Să nu predice doar cu gura, ci toată ființa lor, toată atitudinea lor să fie o predică. – Fiecare, în locul unde a fost pus, să fie o mărturie vie pentru Dumnezeul său. Atunci nu ne vom mai trăi viața pentru noi înșine, ci vom sta permanent la dispoziția lui Dumnezeu. Viața noastră va fi înnobilată prin aceea că Îi putem sluji. Abia prin aceasta viața noastră va căpăta valoare și conținut.

   »Căci Eu te-am ales.« Așa se termină textul. Ce înseamnă aceasta? Unii cred că alegerea are de-a face cu mântuirea. Dar aici vedem că alegerea nu are nimic a face cu mântuirea sau cu pierzarea, ci cu slujba noastră pentru Domnul. De aceea îndeamnă Petru: »Căutați, cu atât mai mult, să vă întăriți chemarea și alegerea voastră!« (2 Petru 1,10). Petru n-ar fi putut spune acestea, dacă la alegerea noastră ar fi fost vorba de mântuire, adică dacă pe unii Dumnezeu i-ar fi ales pentru mântuire și pe alți nu.

   Am fost aleși ca să fim o pecete a lui Dumnezeu. N-am vrea de acum încolo să medităm mai mult la ceea ce vrea Dumnezeu să ne spună prin cuvintele proorocului Hagai? Să fim inelul cu pecete al lui Dumnezeu, făcut din aurul cel mai curat, a cărui splendoare și prețiozitate denotă că la gravat nu s-a împotrivit nici un obstacol mâinii iscusite. Și să-I spunem: »Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe brațul tău; căci dragostea este tare ca moartea și gelozia este neînduplecată ca locuința morților;  jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului. Apele cele mari nu pot să stingă dragostea, și râurile n-ar putea s-o înece; de ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste, tot n-ar avea decât dispreț.« (Cântarea Cântărilor 8,6-7)

Richard Baxter – Un îndemn adresat pastorilor

Una dintre foarte valoroasele lucrări puritane traduse recent în limba română este Păstorul cu viaţa înnoită (Editura Perla Suferinței, 2013), al cărei autor, Richard Baxter (1615-1691), a fost vicar la Kidderminster din 1647 până în 1661. În introducerea la această lucrare, dr. J.I. Packer îl descrie pe Baxter ca fiind „cel mai remarcabil păstor, evanghelist şi scriitor pe teme practice şi devoţionale pe care l-a produs puritanismul”. Lucrarea lui i-a transformat pe oamenii din Kidderminster dintr-un „popor ignorant, necioplit şi chefliu” într-o comunitate de creştini evlavioşi şi închinători.

Redăm câteva fragmente pline de conţinut spiritual din capitolul I „Vegherea asupra noastră înşine”, în care Baxter explică prima parte a versetului din Faptele Apostolilor 20:28 – „Luaţi seama, dar, la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.”

Căutaţi să vedeţi dacă lucrarea harului mântuitor este deplină în sufletele voastre. Cercetaţi-vă pe voi înşivă, ca nu cumva să fiţi lipsiţi de acel har mântuitor al lui Dumnezeu pe care îl oferiţi altora, fiind străini de lucrarea eficace a acelei Evanghelii pe care o predicaţi; ca nu cumva, în timp ce proclamaţi lumii necesitatea unui Mântuitor, inimile voastre să-L neglijeze şi voi să pierdeţi interesul în El şi în beneficiile Sale mântuitoare. (…)

Mulţi i-au avertizat pe alţii să nu ajungă în acel loc de chin, în timp ce ei înşişi se grăbeau înspre acel loc: mulţi predicatori sunt acum în iad, aceia care de o sută de ori i-au chemat pe ascultătorii lor să-şi dea toate silinţele să scape de el. Îşi poate imagina cineva că Dumnezeu va fi nevoit să-i mântuiască pe oameni pentru motivul că ei au oferit altora mântuirea, în timp ce ei înşişi au refuzat-o; şi pentru că au spus altora acele adevăruri pe care ei înşişi le-au neglijat şi le-au abuzat? (…)

Credeţi-mă, fraţilor, Dumnezeu nu a mântuit niciodată vreun om doar pentru faptul că a fost un predicator abil; ci doar din cauză că a fost un om justificat, sfinţit şi, prin urmare, credincios lucrării Stăpânului său. De aceea, luaţi seama în primul rând la voi înşivă, ca să fiţi voi ceea ce îi convingeţi pe ascultători că trebuie să fie, crezând voi ceea ce îi convingeţi pe ei să creadă şi acceptându-L în inimă pe Mântuitorul pe care li-L oferiţi lor. Cel care v-a poruncit să vă iubiţi aproapele ca pe voi înşivă, a implicat şi faptul să vă iubiţi pe voi înşivă şi să nu vă urâţi şi să vă pierdeţi, pe voi şi pe ei.

E un lucru înfricoşător să fii un practicant nesfinţit, cu atât mai mult să fii un predicator nesfinţit. Deschiderea Bibliei nu vă face să tremuraţi, ştiind că acolo vă puteţi citi sentinţa de condamnare? Atunci când vă faceţi predicile, puţin vă gândiţi la faptul că adunaţi sentinţe împotriva propriilor voastre suflete! Când denunţaţi păcatul, vă agravaţi propriul păcat! Când proclamaţi ascultătorilor voştri bogăţiile nemăsurate ale lui Hristos şi harul Său, nu vă daţi seama că vă proclamaţi propria nelegiuire respingând acestea, cât şi propria nefericire prin faptul că sunteţi lipsiţi de ele? Ce puteţi face voi în a-i convinge pe oameni cu privire la Hristos, cu privire la smulgerea lor din lume, în îndemnarea la o viaţă de credinţă şi de sfinţenie, când conştiinţele voastre, dacă ar fi trezite, v-ar spune că rostiţi toate acestea spre pieirea voastră? Dacă vorbiţi despre iad, vorbiţi despre moştenirea voastră; dacă descrieţi bucuriile cerului, vă descrieţi propria nefericire, de vreme ce voi nu aveţi „parte de moştenirea sfinţilor, în lumină”. Ce puteţi spune, de fapt, în cea mai mare parte, care să nu fie împotriva sufletelor voastre? O, viaţă mizerabilă!, ca un om să studieze şi să predice împotriva lui însuşi şi să-şi petreacă zilele condamnându-se pe sine!

Un predicator fără har, care nu a experimentat mântuirea, e una din cele mai nefericite creaturi de pe pământ; cu toate acestea, el este de obicei foarte insensibil cu privire la nefericirea lui; căci el are atâtea imitaţii care par să fie asemenea aurului harului mântuitor, şi atât de multe pietre splendide, care seamănă cu mărgăritarele creştine, încât rareori e tulburat de gândul la propria sărăcie; dar el crede că e „bogat, că s-a îmbogăţit şi nu duce lipsă de nimic, şi nu ştie că e ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol”. El este familiarizat cu Sfintele Scripturi, practică îndatoririle sfinte, nu trăieşte pe faţă în păcate dizgraţioase, slujeşte la altarul lui Dumnezeu, mustră greşelile altor oameni şi predică sfinţenia inimii şi a vieţii; cum altfel ar putea fi acest om, dacă nu un sfânt? O, ce agravare a nefericirii este aceasta, să pieri în mijlocul abundenţei! – să flămânzeşti având în mâini pâinea vieţii, în timp ce o oferi altora şi îi îndemni s-o ia! (…)

Dacă un asemenea om nenorocit ar asculta de sfatul meu, şi-ar veni în fire şi şi-ar cerceta inima şi viaţa, şi-ar predica un timp sieşi, înainte de a mai predica altora. Se va gândi dacă hrana pe care o mestecă în gură, dar care nu ajunge în stomac, hrăneşte cu adevărat; dacă nu cumva cel ce „rosteşte Numele Domnului [trebuie] să se depărteze de fărădelege”; dacă oare Dumnezeu îi va asculta rugăciunea, când el „cugetă lucruri nelegiuite în inima sa”; dacă va fi spre scăparea lui în Ziua Judecăţii să spună: „Doamne, Doamne! Noi am prorocit în Numele Tău?”, când va auzi aceste cuvinte înfricoşătoare: „Depărtaţi-vă de la Mine. Niciodată nu v-am cunoscut”. (…)

Când astfel de gânduri au intrat în sufletele lor şi au lucrat un timp asupra conştiinţelor lor, i-aş îndemna să meargă înaintea congregaţiei lor şi să predice pe baza predicii lui Origen pe textul din Psalmul 50:16,17 – „Dumnezeu zice însă celui rău: «Ce tot înşiri tu legile Mele şi ai în gură legământul Meu, când tu urăşti mustrările şi arunci cuvintele Mele înapoia ta?»” Şi, după ce au citit acest text, să se aşeze şi să-l explice şi să-l aplice cu lacrimi; şi apoi să facă o mărturisire deplină şi voluntară a păcatului lor, plângându-şi starea înaintea întregii adunări, cerându-le să se roage fierbinte ca Dumnezeu să le dea harul iertării şi al înnoirii; şi apoi îl vor putea predica pe Mântuitorul pe care îl cunosc, putând să simtă ceea ce spun, şi putând să recomande bogăţiile Evangheliei pe baza experienţei proprii.

Iată! Aceasta reprezintă pericolul şi calamitatea obişnuită a Bisericii, să aibă păstori neregeneraţi şi neexperimentaţi şi să aibă atât de mulţi oameni care se fac păstori înainte de a deveni creştini; care sunt sfinţiţi prin dedicarea la altar pentru a fi preoţi ai lui Dumnezeu, înainte să fie sfinţiţi printr-o dedicare din inimă ca ucenici ai lui Hristos; şi să se închine astfel unui Dumnezeu necunoscut şi să predice un Hristos necunoscut, să se roage printr-un Duh necunoscut, să recomande o stare de sfinţenie şi de părtăşie cu Dumnezeu, şi o slavă şi o fericire care le sunt toate necunoscute, şi care, probabil, le vor fi necunoscute pentru veci. Cel care nu Îl are în inimă pe Hristosul harului pe care Îl predică va fi un predicator fără inimă!

Isaac Ambrose – Motivele mijlocirii lui Hristos

Care sunt motivele marii lucrări de mijlocire a lui Hristos pentru oamenii Săi?

1. Pentru că este voia Tatălui să fie aşa. El L-a chemat pe Isus Hristos la această slujbă; porunca lui Dumnezeu este îndreptată către Isus Hristos: „Cere ce vrei pentru cei răscumpăraţi ai Tăi; Mă angajez de bunăvoie să îţi dau ce doreşti, dar este plăcerea Mea ca Tu să ceri.” (…)

2. Pentru că din dragostea Sa, Tatăl îl angajează pe Fiul Său să mijlocească pentru oamenii Săi. Oh, ce mângâiere are un creştin adevărat în privinţa aceasta! Eşti în ispită? Eşti părăsit? Fără îndoială că Hristos este angajat de Dumnezeu să aducă cereri pentru tine. Tu ai înălţat multe cereri către Hristos, iar Hristos le-a înălţat pe toate către Dumnezeu. Nici nu ar fi putut face altfel, fiindcă El ţine locul unui Avocat, ca să amintească şi să pledeze pentru cauzele care îi sunt înaintate Lui. (…)

3. Pentru că este înclinaţia lui Hristos să împlinească această slujbă. Puterea pe care o are Hristos pentru binele păcătoşilor este exercitată inevitabil. După cum soarele străluceşte peste toată lumea şi nu poate face altfel, tot aşa Hristos, Soarele Neprihănirii, străluceşte şi mijloceşte pentru toţi sfinţii Săi, şi nu poate face ceva mai puţin. Voia Tatălui este aceeaşi cu voia lui Hristos (mă refer la voia naturală a lui Hristos; nu prin lepădare de sine, aşa cum ajungem noi să spunem că voia lui Dumnezeu este voia noastră), astfel că ceea ce vrea Tatăl ca Hristos să aibă, nu se poate [ca El] să nu aibă; fiindcă în Hristos este acelaşi Duh care este şi în Tatăl, în aceeaşi măsură. După cum Dumnezeu este captivat de dragoste faţă de toţi captivii Săi, tot aşa sunt şi Eu, spune Hristos. După cum Dumnezeu doreşte ca toţi să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului, tot aşa doresc şi Eu, spune Hristos. Aceeaşi mare nemărginită de dragoste care se unduieşte în pieptul Tatălui este şi în pieptul Meu, fiindcă Eu şi Tatăl una suntem (Ioan 10:30).

4. Pentru că este onoarea lui Hristos să mijlocească. În felul acesta, cununa lui Hristos este pusă pe capul Lui şi de aceea, lui Isus îi revine multă cinste şi slavă! Eu cred că toată lucrarea care se face în ceruri constă în mijlocirea lui Hristos şi în lauda sfinţilor şi a îngerilor. Hristos mijloceşte pururi, iar cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni cântă neîncetat (Apocalipsa 4:8-11)…

5. Pentru că mijloceşte din dragostea Sa pentru sfinţii Săi. Inima Lui este atât de îndrăgostită de sfinţii Săi încât mijloceşte pururi pentru ei. Dragostea este la fel de puternică precum moartea. Nu oboseşte niciodată să facă bine celui iubit… În cartea lui Hristos, sfinţii sunt ca o comoară: „Ei vor fi ai Mei… îmi vor fi ca o comoară deosebită” (Mal. 3:17). Sfinţii sunt singura alegere a lui Hristos, floarea pământului: „Eu v-am ales din mijlocul lumii” (Ioan 15:19), şi „voi sunteţi poporul Meu, poporul Meu cel ales” (Is. 43:20). Toată lumea este rebutul lui Hristos, iar împăraţii nu sunt decât gunoi pentru El; numai sfinţii sunt aleşii lui Hristos, ei sunt aceia pe care Domnul, în sfatul Său veşnic, I-a pus deoparte pentru Sine. „Să ştiţi că Domnul Şi-a pus deoparte pe cei evlavioşi”, spune psalmistul (Psalmul 4:3). Sfinţii sunt imaginea lui Hristos, adică seamănă cu Hristos în toate excelenţele Lui supreme, mă refer la neprihănirea şi sfinţenia Lui. Dacă eu aş desena un om, nu i-aş schiţa spatele, ci, cât de fidel posibil, aş desena chipul şi înfăţişarea lui. Tot aşa sfinţii sunt imaginea, chipul, schiţa lui Dumnezeu în excelenţa Sa supremă. Sfinţii sunt în legământ cu Isus Hristos şi de aceea se află într-o legătură mai apropiată decât oricine altcineva; acesta este motivul pentru care ei sunt numiţi partea lui Dumnezeu, comoara lui Dumnezeu, poporul deosebit al Domnului, aceia în care Dumnezeu şi Hristos găsesc împlinire, aceia asupra cărora inima lui Dumnezeu şi a lui Hristos este fixată, copiii lui Dumnezeu Tatăl, mireasa şi soţia lui Dumnezeu Fiul. (…)

6. Pentru că este desfătarea lui Hristos să mijlocească pentru sfinţii Săi. Înainte de întemeierea lumii, „El îşi găsea plăcerea în fiii oamenilor” (Proverbe 8:31) şi, când a venit împlinirea vremii, El a spus: „Iată-Mă că vin! – în sulul cărţii este scris despre Mine, – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Psalmul 40:7,8). Şi ce altceva a fost desfătarea aceasta dacă nu faptul de a fi cu fiii oamenilor? El a ştiut că aceasta era plăcerea Tatălui Său, iar în ceea ce-L privea pe El, era plăcerea Lui să trăiască împreună cu ei şi să moară pentru ei. Imediat ce a intrat în ceruri, S-a bucurat să îşi împlinească mai departe îndatoririle în numele fiilor oamenilor. El poartă numele lor pe inima Sa în cer şi, chiar dacă unii dintre ei sunt pe pământ, iar El este în cer în prezenţa Sa trupească, totuşi distanţa în spaţiu nu poate înăbuşi desfătările pe care El le are atunci când îşi aminteşte de ei. El aduce totdeauna aminte Tatălui Său de oamenii Lui din lumea aceasta de jos. Îi spune că ei sunt totul în tot pentru El pe pământ, că sunt toată bucuria Sa, toată desfătarea Sa, toată moştenirea Sa. După cum oamenii obişnuiesc să dea moşteniri copiilor lor, tot aşa Dumnezeu, având un singur Fiu prin obârşie veşnică, I-a dat Fiului Său pe cei aleşi ca moştenire a Sa. Şi de aceea, grija Lui în ceruri este să pregătească locaşuri pentru moştenirea Sa, să ia inima lui Dumnezeu pentru moştenirea Sa, să implore iubire şi bunăvoinţă faţă de moştenirea Lui… Desfătarea Lui este în sfinţii Săi şi, deoarece El ştie că ei sunt în gândul Tatălui, îl atrage de partea mijlocirii Sale. Este adevărat că motivul acesta depinde de primul şi cel mai important motiv – acela că este voia lui Dumnezeu ca Hristos să mijlocească, iar desfătarea lui Hristos este de a face voia Tatălui Său din ceruri: „Mă desfăt să fac voia Ta, Dumnezeule!”

7. Pentru că mila lui Hristos stârneşte mijlocire. „N-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15). Când a fost pe pământ, a simţit toate slăbiciunile noastre, toate neputinţele noastre, toate mizeriile şi… nu poate să nu îi fie milă de aceia care sunt într-o stare asemănătoare. Tot aşa, deoarece Hristos a avut experienţa suferinţelor noastre interioare şi exterioare, nu poate să nu îi fie milă de noi. De aceea (fiindcă chiar mila Sa îl îndeamnă) El mijloceşte înaintea Tatălui Său pentru noi. S-a observat că însăşi slujba sau lucrarea marelui preot era aceea de a simţi cu poporul lui Dumnezeu; numai în cazul morţii unei rude de-ale sale, [marele preot] nu era ca ceilalţi, nu compătimea şi nu jelea; dar Isus Hristos îi depăşeşte pe toţi marii preoţi care au fost înaintea Lui, fiindcă El simte pe deplin împreună cu noi nu doar în unele stări, ci în toate stările: „în toate suferinţele noastre, El a suferit” (Isaia 53:9)… De ce vă îndoiţi de mila lui Hristos? Oare nu este El Marele nostru Preot milos? Oare nu are El inima cea mai blândă, cea mai blajină şi cea mai duioasă pe care o poate alcătui Dumnezeu, şi nu este oare aceasta reunită cu mila infinită şi veşnică a Iui Dumnezeu însuşi în Isus Hristos? Am auzit că Hristos în ambele Sale naturi este Marele nostru Preot, Mediatorul şi Mijlocitorul nostru. Şi dacă omului sau lui Dumnezeu îi este milă, atunci aceasta trebuie să fie prin Hristos! Oh, mila lui Hristos! „În toate lucrurile, El a fost ispitit ca şi noi” (Evrei 4:15). Este o referire la inima mişcată şi aprinsă a lui Dumnezeu din Ier. 31:20. În ceruri, Hristos arde într-o pasiune de milă pentru cei slabi ai Săi şi, de aceea, El pledează, mijloceşte şi Se roagă lui Dumnezeu pentru ei.

(Fragmente din volumul Privind ţintă la Isus, o privelişte a Evangheliei veşnice sau Privirea sufletului la Isus Hristos în timp ce săvârşeşte măreaţa lucrare de mântuire, Isaac Ambrose, Editura Perla Suferinţei, Suceava, 2010.)

Erroll Hulse – Sfințenia pozițională și sfințenia progresivă

Ori de câte ori vorbim despre sfinţire, ne gândim la ea ca la un proces prin care credincioşii sunt treptat transformaţi la nivelul inimii, gândirii, voinţei şi comportamentului. Numeroase texte exprimă limpede această lucrare progresivă. De pildă, apostolul Pavel ne îndeamnă să ne curăţăm de orice ne întinează trupul şi duhul, ajungând la sfinţenia deplină în reverenţă faţă de Domnul (2 Corinteni 7:1), şi se roagă: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5:23). Ideea de înaintare se observă şi în îndemnul lui luda: „Dar voi, preaiubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră preasfântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt” (Iuda 20).

Într-o expunere deosebit de utilă, intitulată „Sfinţire definitivă”, profesorul John Murray remarcă faptul că termenii tipici privitori la sfinţire sunt folosiţi, nu cu referire la un progres, ci la o acţiune o-dată-pentru-totdeauna. Aducând în discuţie subiectul unirii cu Hristos, se poate spune că regenerarea, justificarea şi înfierea sunt acţiuni ale lui Dumnezeu realizate o dată pentru totdeauna. Aceste acţiuni bazate pe unirea noastră cu Hristos nu pot fi repetate. Ideea de ceva definitiv este una care nu lasă loc pentru creştere sau îmbunătăţire. Nu poţi fi 50% justificat sau 50% înfiat. Nu poţi fi 50% în Hristos. Ori eşti pus deoparte în El, ori nu eşti în El.

Aşa cum am observat, „a sfinţi” înseamnă a pune deoparte. Omul sfânt este cel care a fost pus deoparte în Hristos. În Vechiul Testament se găsesc aproximativ douăzeci de referiri la „sfinţi” şi aproximativ optzeci în Noul Testament. Acestea sunt referiri explicite la sfinţirea definitivă, ca eveniment singular care a avut loc. De pildă, adresarea faţă de credincioşii din Corint este „către cei ce au fost sfinţiţi în Hristos Isus, chemaţi să fie sfinţi” (1 Corinteni 1:2). Să fie este accentuat. Tradus literal, textul spune: „către cei care au fost sfinţiţi în Hristos Isus, chemaţi sfinţi”. Ulterior în aceeaşi epistolă apostolul Pavel le reaminteşte corintenilor că au fost spălaţi, sfinţiţi şi justificaţi (1 Corinteni 6:11). Asta dovedeşte că, de fapt, convertirea reprezintă o acţiune copleşitoare. Regenerarea, justificarea definitivă şi sfinţirea se produc în urma unei singure acţiuni. Atunci când apostolul Pavel se referă la credincioşi în Fapte 20:32 şi 26:18, el îi descrie ca pe „cei sfinţiţi”. Participiul perfect pasiv transmite ideea că s-a produs ceva definitiv care are efecte ulterioare.

Pasajul principal din Noul Testament care descrie sfinţirea definitivă este Romani 6:1-7:6. După ce a explicat doctrina justificării prin credinţă, apostolul Pavel îşi îndreaptă atenţia spre subiectul sfinţirii. Prin faptul că procedează în această manieră, el demonstrează că unirea cu Hristos generează, în mod simultan, justificarea şi sfinţire. Dreptatea lui Hristos este atribuită credinciosului în baza unirii. Aceeaşi unire produce o viaţă nouă. Din punct de vedere poziţional, credinciosul a fost aşezat într-o unire spirituală cu Hristos. Aceasta este o acţiune definitivă. Rezultatul ulterior este o unire vitală prin care credinciosul posedă viaţă spirituală şi sfinţenie. Acesta este motivul pentru care e complet inacceptabil ca un creştin să cocheteze cu ideea păcătuirii. Ştim că aceste două realităţi majore ale justificării şi înfierii sunt simultane; totuşi, dacă este să ne gândim la o succesiune logică (ordo salutis), atunci sfinţirea poziţională precedă justificarea şi înfierea deoarece n-ar fi posibil ca Tatăl să îndreptăţească pe păcătos dacă acesta n-ar fi mai întâi unit cu Hristos.

Sfinţirea progresivă este descrisă în Efeseni 2:4,6: „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit… ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus.” Aceeaşi realitate este exprimată în Coloseni: „Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu… Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (3:1,3).

Care este diferenţa între sfinţirea poziţională şi sfinţirea progresivă? Sfinţirea poziţională indică spre unirea cu Hristos, pe când sfinţirea progresivă arată spre acţiunea lui Dumnezeu Tatăl care a lucrat în mod definitiv în vederea aşezării credinciosului în unire cu Hristos.

Expresia „sfinţire poziţională” este utilă deoarece accentuează unirea cu Hristos la timpul prezent. în sensul acesta creştinul este perfect sfânt. Credinciosul ar trebui întotdeauna să fie vigilent prin credinţă la faptul că el este aşezat cu Hristos în locurile cereşti (Efeseni 2:20; Coloseni 3:1-3). Personal, prefer să rămân la terminologia „sfinţire poziţională”, întrucât aceasta face referire la poziţia mea prezentă care nu poate fi îmbunătăţită. Sfinţirea definitivă indică spre momentul din trecut când aceasta a avut iniţial loc.

Creştinul este perfect din punct de vedere poziţional, însă în privinţa sfinţirii progresive el are parte în continuare de creştere. Poziţia sa este perfectă, dar starea sa spirituală are parte de progres. Sfinţirea noastră în Hristos este perfectă. Nu putem fi mai mult uniţi cu El. Deşi ar putea părea ciudat, în sensul poziţional sau definitiv, noi putem susţine că suntem perfect sfinţi. Desigur că în sensul progresiv nu vom fi niciodată perfect sfinţi în această viaţă.

(Fragment din capitolul „Sfinţenia poziţională” al lucrării Doctrina şi practicarea sfinţeniei, Erroll Hulse, Editura Făclia, Oradea, 2012.)

Viziunea de fond (1:9-20)
 Autorul, locul, împrejurările și timpul descoperirii. (v.9-10a) Ioan apostolul, numit și presbiterul (pentru că era presbiter al Bisericii generale și pentru că era în vârstă, poate singurul rămas în viață dintre apostoli), nu se recomandă ca părinte al creștinilor, ci ca frate, părtaș la necaz și la Împărăția lui Iisus.
Ioan pe insula PatmosLocul primirii descoperirii este insula Patmos. Scriitorii vechi ai Bisericii ne arată că aceste lucruri s-au petrecut pe vremea cezarului Domițian (81-96 e.n.), un împărat despotic, invidios și orgolios care ura cultele orientale. Între anii 85-86, Domițian a cerut evreilor să plateasca fiscus iudaicus, un impozit religios care nu era decât o deturnare a vechiului impozit pentru Templu hotărât de legea lui Moise. Acum templul nu mai exista (Titus, fratele lui Domițian îl distrusese), dar Domițian voia să continue acest impozit pentru un templu păgân. Iudeii s-au revoltat, n-au acceptat ideea. În aceste împrejurări, Domițian repune în funcțiune cultul cezarului, se numește pe sine DOMINUS DEUS (Domn și Dumnezeu) și cere testarea loialității față de cezar prin onoruri de cult cuvenite zeilor. În special în provincia Asia romană (fostul regat al Pergamului în care erau cele șapte biserici amintite aici) unde acest cult fusese propus de către pergamenieni încă din timpul lui Augustus, deasemenea la Roma, au avut loc pe la anul 95 persecuții anticreștine. În Roma sunt condamnate și două dintre rudele împăratului: Flavius Clemens și Flavia Domitilla, pentru „căi iudaice” și pentru „ateism”. Acuzațiile acestea sunt specifice, pentru că romanii nu distingeau pe creștini de evrei la început (deoarce practicile și nu crezul sunt ceea ce iese în evidență), iar modul de închinare la creștini și evrei (fără acceptarea unor imagini) era interpretat ca ateism (necredințăîn zei). Persecuția aceasta îl lovește pe Ioan printre primii, în calitate de lider. Potrivit relatării tradiționale creștine, Ioan a fost condamnat la moarte și aruncat într-un cazan cu ulei clocotit, dar spre uluirea călăilor care voiau să se distreze, bătrânul n-a fost afectat deloc de acest tratament. Superstițioși, romanii nu l-au omorât, dar l-au trimis în exil printre condamnații la munci silnice la carierele de piatră de pe insula Patmos, undeva nu departe de țărmurile Asiei. 
Aici și în aceste împrejurări a avut loc Descoperirea lui Iisus Christos. În încercări sunt cele mai bune condiții ca Iisus să ni se descopere.
Timpul descoperirii este arătat în v. 10 ca fiind „ziua domnească” (  – he kyriake hemera). Comentatorii creștini văd în aceasta „zi a Domnului” o duminică, altii văd ziua Domnului în sens eschatologic, văzută de Ioan în viziune. Se pare că ultima variantă nu merge, deoarece Ioan indica în acest context (împrejurările, locul, etc), timpul în care a avut loc viziunea.
Este cea mai naturala explicație, fără a forța textul. Ce înseamnă „ziua domneasca”? De multă vreme în creștinătate, odată cu accentuarea sărbătoririi învierii Domnului (la început în paralel cu sabatul, apoi în mod exclusiv), prima zi a săptămânii biblice a fost numită „domnească” (în greacă, până astăzi este numită  – kiriaki, iar în latină și în limbile romanice: dominicus, domenica, duminica, domingo, dimanche etc). Întrebarea este: ce înțelegea Ioan prin această zi a Domnului? Era, oare, vorba de o zi închinată cezarului care se numea pe sine „Dominus”? Ioan n-ar fi avut nici o simpatie pentru o asemenea pomenire. Dacă era o frumoasa duminicuță, de ce nu apare nicăieri în scrierile lui obiceiul sărbătoririi învierii? Dimpotrivă, ziua învierii este numită de el „ziua întâi a săptămânii” de lucru, potrivit Bibliei și obiceiului iudaic (Ioan 20:1.19), în timp ce ziua a șaptea, lăsată de Dumnezeu de la geneza lumii și confirmatăîn Decalog ca zi de repaos săptămânală (Gen.2:1-4, Ex.20:8-11), este numită de Ioan sabat (Ioan 9:14).
A numi sabatul „ziua Domnului” era un lucru obișnuit la evrei, potrivit poruncii a patra. Iisus S-a recunoscut pe Sine ca Domn al Sabatului (Mc 2:27-28) ca unul care are toată autoritatea de a interpreta păzirea poruncii în spiritul ei și nu în interpretarea plină de contorsiuni a rabinilor. Oare este posibil ca, dupa Ce Ioan evreul care păzise întotdeauna sabatul, care fusese un martor al obiceiurilor lui Iisus (Luca 4:16), care era printre cei condamnați pentru „căi iudaice”, care a văzut în viziune originalul ceresc al decalogului ( Apoc.11:19),O  usa s-a deschis  in cer care repeta foarte des în scrierile lui valoarea ascultării de poruncile lui Dumnezeu, care ne spune că rămășița Bisericii din timpul sfârșitului, sfinții lui Dumnezeu, sunt cei ce păzesc „poruncile lui Dumnezeu” și „mărturia lui Iisus / credința în Iisus”, să fi numit o zi obișnuită ca fiind „ziua Domnului” ?
Se știe din istoria Bisericii din acele timpuri că chiar sărbătorirea tradițională a Paștelui printre creștinii din Asia se făcea într-un mod apropiat de iudei: se ținea odată cu paștele evreiesc (la 14 Nisan, indiferent de ziua săptămânală în care cădea) și se accentua mai mult moartea lui Iisus decât învierea. Schimbarea semnificației și datării paștelui tradițional răsăritean s-a realizat la Roma dupa anii 130 și s-a accentuat învierea, nu doar ca celebrare anuală, ci și săptămânală. Frumos, în aparență, dar acest obicei intervenit pe lângă sabat a reușit în câteva secole să desființeze porunca lui Dumnezeu în favoarea datinei omenești pentru majoritatea lumii creștine. „
Degeaba Mă cinstesc ei!” —zicea Iisus (Mc.7:6-13). Această descoperire a Apocalipsei într-o zi de Sabat, ziua lui Christos Dumnezeul Creator și Mântuitor, este elocventă în favoarea înțelegerii conflictului final descris în sectiunea a IV-a, între semnul lui Dumnezeu și semnul fiarei.

Viziunea apariției Christosului glorificat ( v.10b-17a)
     Iisus este recunoscut de Ioan. Această descriere este, practic, identică cu aceea a lui Michael din Daniel cap 10, ceea ce identifică pe Michael cu Christos. Iisus este îmbrăcat aici ca Mare Preot în haine lungi și cu brâu la piept. Comparați efectul asupra lui Ioan cu reacția lui Daniel. [ Imagine]

 


Iisus vorbește (v.17b – 20 continuate cu cap.2 si 3).
       Iisus este Dumnezeul cel Viu. El are Viața în Sine Însuși. De aceea El este Marele Preot, singurul Suveran Pontif purtător al cheilor Paradisului și Infernului. Această imagine este fundamentală pentru înțelegerea identității Antichristului din Apocalipsa. Apocalipsa nu ne aduce altceva decât cartea lui Daniel. Este doar o îmbogățire, în lumina crucii și a siguranței victoriei lui Messia.
Iisus este reprezentat ca 
supraveghetor al bisericilor Lui, în timp ce comunitățile creștine sunt reprezentate prin niște sfeșnice(lampadare, candelabre)Iisus vorbeste din mijlocul celor 7 sfesnice . Aceasta arată valoarea Bisericii înaintea Lui, iar lumina fiind rolul misionar al Bisericii. Cele șapte biserici pomenite aici nu erau singurele biserici creștine, nici măcar singurele din provincia Asia romană (Colosse, Ierapole și altele erau vecine cu ele sau printre ele), ceea ce ne sugerează că aceste șapte biserici au fost selectate ca simboluri ale totalității Bisericii, potrivit semnificației numărului șapte în Apocalipsa. Este vorba de totalitatea Bisericii în spațiu dar și în timp, perioadă după perioadă istorică, fiindcă atât Ioan cât și Iisus se referă la ele în aceeași ordine. Identitatea Bisericii nu se confundă cu identitatea istorică. Nu criteriul apartenenței la o tradiție sau confesiune este aici simbolul sfeșnicului luminător. Singura succesiune, apostolică la care fac referință apostolii este succesiunea spirituală, nu perfecțiunea lanțului hirotonirii și nici posibilitatea dovedirii unei continuități evanghelice pure de la apostoli și până astăzi.
Identificarea celor șapte biserici apocaliptice cu șapte perioade ale Bisericii universale apare în principiu la Victorinus (+303). Apoi la Beda(673-735), învățat catolic britanic. Sistemul a fost preluat de Haymo (sec.IX), episcop catolic de Halberstadt; Bruno de Segni, episcop catolic italian (+1113), Beranger de Tours, învățat francez (sec.XI), Albert cel Mare din Colonia, savant german (+1280), Walter Brute, savant wiclefit de la Oxford (sec. XIV), după care se întâlnește în mod frecvent printre protestanți. În Mișcarea Millerită aceasta a fost o poziție standard. Noi credem în această aplicație pentru că fiecare mesaj se potrivește nevoilor spirituale ale timpului. Ellen White a confirmat această interpretare în cartea „Istoria Faptelor Apostolilor„.
Toate mesajele următoare sunt adresate îngerilor bisericilor. Nu trebuie trecut cu usurință peste acest amănunt. Cuvântul grecesc (anghelos) are aceeași semnificatie ca și în
ebraica VT din Mal.2:7b, și înseamnă sol (mesager, trimis). Omul care are răspunderea spirituală, la creștini episcopul (supraveghetorul) sau presbiterul („bătrânul”), echivalentul pastorului în sens protestant, este solul (ambasadorul, trimisul, mesagerul) lui Dumnezeu. Solia se adresează liderilor religioși pentru că ei răspund de biserică și pentru că exemplul și învățătura lor sunt decisive în fața poporului. Totodată, semnificația mesajului nu este exlusiv aplicabilă „îngerului”. Chiar dacă îngerul unei biserici este un ambasador ireproșabil al lui Dumnezeu, el primește mesajul ca unul care are rolul de reprezentant și transmițător (vezi si Ex. 33:1 a. 3 b). El este și primul care are obligația de a-l aplica la sine.
O aplicație care să-l ocolească pe înger sau să se adreseze cu prioritate bisericii și nu îngerului, nu îndeplinește cerințele exegetice ale textului sacru. Atentie, îngeri! Dumnezeu ține în mâna Lui stelele Bisericii, și nimeni nu le poate smulge (Ioan 10:28). Dar ele pot cădea, se pot smulge singure și să devină îngeri ai celui rău. 
Aceasta este marea tragedie a creștinismului (Is. 14:12, Apoc. 12:1.4, Iuda 13). Și nu trebuie să treacă neobservată mustrarea credinciosului înger care a refuzat categoric închinarea lui Ioan, cât și slabiciunea credinciosului de a se închina reprezentantului lui Christos, chiar și după ce fusese mustrat o dată (Apoc. 19:10, 22:8-9). Acest incident repetat este menționat în Apocalipsa în legătură cu testul final din secțiunea centrală a Apocalipsei: închinarea la Dumnezeul Creator sau închinarea la o creatură (fiara cu număr de om)? Înălțarea omului (a solului lui Dumnezeu) în Biserică este incriminată în cartea lui Daniel (Dan 11:36-37comp. cu 2 Tes 2)
Fiecare dintre cele șapte epistole apocaliptice au la început un destinatar și un expeditor, după care urmează aprecieri, mustrări, avertizări și o exortație (îndemn) urmată de o făgăduință pentru cei ce își însușesc mesajul. Faceți un tablou în care cele șapte mesaje să fie reprezentate în paralel, observând ce lipsește la unele sau ce este în plus. Deasemenea, luând ca etalon pe cei care nu sunt mustrați și notându-i cu nota 10, dați note și celorlalte în așa fel încât să respectați diferența dintre ele. Observați cum Iisus se adresează fiecărei biserici cu una din caracteristicile descrierii Lui din viziunea de fond (cap.l). Observați și explicați legătura strânsă care este între mesaj pe de o parte și modul de prezentare a Expeditorului și făgăduința finală pe de altă parte.

 


Îngerului din Efes (2:1-7)
      Biserica din Efes este principala biserică din Asia pe timpul lui Ioan, „sediu apostolic” (dacă se poate spune că apostolii au avut „sedii”, fiind cunoscuți mai degrabă ca unii care circulă în interesul misiunii decât ca niște statui episcopale. Istoria întemeierii acestei biserici se găsește în Fapte 18-20 și se pot găsi informații despre ea în Efeseni și 1-2 Timotei.
Biserica din Efes este imaginea bisericii apostolice contemporane cu Ioan, între anii 31-100. Semnificația numelui cetății (dacă acest lucru trebuie aplicat spiritual) este acela de avânt, lansare, misiune. O biserică ce avea un trecut și un prezent plin de statornicie, de trudă evanghelică și rezistență contra ereziilor. Dar este ciudat că, în timp ce ura față de erezie crește, iubirea față de Christos și faptele dintâi, ale credinței și iubirii, intră în eclipsă. Tragedia bisericii apostolice a fost aceea că pe măsură ce iubirea dintâi s-a scurtat, necazul — despre care se speră că nu va dura mai mult de o generație — , s-a lungit (Mat.24:12-14.21.34). Se poate vorbi despre generația primului avânt misionar (31-70) și, după căderea Ierusalimului, de o a doua generație creștină care pe timpul lui Ioan, nu mai reprezenta exact „iubirea dintâi”. Dacă răcirea dragostei dintâi înseamnă cădere și necesită pocăință, în ciuda calităților creștine enumerate aici, atunci câtă apostazie și nevoie de pocăință este acolo unde, calitățile tipic efesene au dispărut. S-a pocăit Biserica Efeseană? Poate că generația care a primit acest mesaj l-a luat în serios. Dar ce putem spune despre urmașii efesenilor apostolici? 

Christos a hotarât mutarea sfeșnicului primei biserici în caz de nepocăință. După cum romanii au luat din templul Ierusalimului sfeșnicul pe care l-au mutat la Roma, simbolizând pierderea preeminenței poporului ales, la fel avea să se întâmple și cu creștinătatea care-și pierdea iubirea creștină. Acest principiu al iubirii este esența legii lui Dumnezeu. Ortodoxia teologică fără iubirea dintâi este un sfeșnic fără lumină.
Nicolaiții (2:6) erau o sectă eretică de orientare gnostică, (Gnosticismul a fost un amestec de filozofie grecească neoplatonistă și de idei persane, un fel de teosofie, de curent esoteric și sincretist, un fel de „New Age”. Pătrunderea acestui curent în Biserică în primele cinci secole a dus la serioase modificări teologice și spirituale, la reinterpretarea Evangheliei într-un mod alegoric, spiritist, și antiiudaist. Unii gnostici aveau chiar idei sataniste). În ce privește moralitatea și stilul de viață, gnosticii erau fie asceți extremiști, fie libertini. Libertinii se mai numesc și antinomieni (împotriva legii morale). Comentatorul baptist John Sweet spune despre nicolaiți că ei susțineau, scutirea creștinilor de cerințele legii moraleVictorinus este citat adesea spunând despre nicolaiți că „
erau niște înșelători turbulenți care, folosindu-se de numele lui Nikolaos unul dintre cei șapte diaconi (Fapte 6:5), învățau că alimentele jertfite idolilor puteau fi exorcizate și apoi mâncate, și că oricine ar comite desfrâu poate primi pace în ziua a opta„.

 


Îngerului din Smirna (2:8-11).
       Biserica din Smirna nu mai este pomenită în alt loc biblic. Nu știm cine a întemeiat-o. Se știe însă că, în sec. II a fost o persecuție anticreștina în Smirna, cu care ocazie a fost martirizat episcopul Policarp, un pastor care-l cunoscuse pe Ioan. Numele cetatii înseamnămir (rășină amară și parfumată). Biserica Smirneană este tipul Bisericii dintre anii 100-313, o perioadă plină de tot felul de primejdii din afară și dinăuntru, perioada de persecuții și frământări. Pedeapsa obișnuită pentru creștini era confiscarea averii, de aceea bogații erau mai înclinați spre compromis și apostazie. Declinul teologic și moral al Bisericii devine evident în această perioadă în care unii știu să rămână statornici cu orice preț, în timp ce alții au mijloace să-și cumpere libertatea și dreptul la o viață trecătoare cu prețul conștiinței.
Sinagoga Satanei pomenită aici se referă la sinagoga evreiască din timpul lui Ioan. Dar în aplicație secundară la perioada lungilor persecuții anticreștine, sinagoga Satanei reprezinta pe „
cei ce zic că sunt iudei și nu sunt ci mint„. Dacă evreii din Smirna nu erau considerați de Christos ca fiind adevărați iudei (Rom.2:25-29), cu atât mai puțin creștinii care urau pe frații lor și neglijau poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus, urmând interpretările unor învățători amețiți de filozofie și spirit păgân. Aceia urau pe evrei și susțineau că ei înșiși sunt adevărații evrei, dar mințeau pentru că
nu erau evrei nici în sens fizic și nici în sens spiritual. Satan este văzut în Smirna - ruineacest mesaj ca fiind patronul evreilor anticreștini, al creștinilor care urăsc pe iudei și pe frații lor „iudaizanți”, și al romanilor care urau iudaismul și creștinismul, condamnându-le deopotrivă (v.10). Politica divide et imperaa fost aplicată de romani în relațiile dintre Sinagogă și Biserică. Și, în lupta dintre tendințele iudaizante și cele antiiudaiste în Biserică, a învins un neopăgânism roman universal cu față creștină.
Persecuțiile romane au fost mai întâi sporadice și locale până la anii 250. Între anii 250-260 au fost sistematice și generale, lovind mai ales în conducătorii Bisericii. Dar între anii 303-313, cezarii au lansat o ofensivă disperată, un adevărat război de exterminare a Bisericii. Acestea sunt cele „zece zile” de necaz, după interpretarea lui Walter Brute, învățatul wiclefit din secolul al XlV-lea.

 


Îngerului din Pergam (2:12-17).
      Numele cetății înseamnă fortăreață înaltă, acropolă. Biserica pergameniană, despre care NT nu mai spune nimic în altă parte, este simbolul rezistenței spirituale creștine dintre anii 313-538,) în Biserica cezarilor și a episcopilor care au trădat evanghelia. Nu este de mirare că în această perioadă a compromisului, a secularizării Bisericii Pergam - ruineși creștinării lumii, Iisus vede locuința lui Satan vecină cu Biserica. După cum Pergamul, în calitate de centru al cultului imperial, putea fi numit pe drept, „tronul lui Satan” (vezi v.10), tot astfel Biserica anilor 313-538 a locuit într-o perioadă a imperiului în care Satan era prezent într-un mod foarte semnificativ, ca înșelător strălucit (2 Cor 11:2-4). În sec.XI, filozoful francez Beranger a afirmat că Roma este „tronul Satanei”.
După exemplul profetului apostat Balaam care devenise ghicitor și ispititor al poporului lui Dumnezeu, de dragul banilor și a parvenirii, o mulțime de episcopi și învățători libertini au influențat Biserica în această perioadă (Numeri 22-25, 31:8, 2Petru 2:15-22). Balaam înseamnă (în limba ebraică) „stricăciunea poporului” sau „nimicirea poporului„, iar numele grecesc Nikolaos (patronimul nicolaiților) înseamnă „biruinta poporului„. Se pare că aici este un joc de cuvinte semnificativ. Balak înseamnă „pustiitor” și poate reprezenta foarte bine Roma cezarilor (vezi Dan.9:26-27). Această doctrină nicolaită care se infiltrase de mult în Biserică și acum cauta să dicteze, era exact opusul Sinodului apostolic (Fapt 15:19-21) care confirmă în creștinism legile iudaice despre modul în care trebuie jertfite animalele curate, ferirea de sânge, de desfrâu și de lucruri jertfite idolilor, respectul față de sabat (Fapt 15:19-21, 16:12-13. 20-21). Prin urmare, sinodul apostolic luase hotărâri destul de „iudaizante”. Iar acești nicolaiți, fiind gnostici și libertini, urau aspectele iudaice ale creștinismului, voind să se debaraseze de ele. 
La iudei n-a existat un cult al morților. „Morții cu morții!”- zicea Iisus. Dar poporul înșelat de Balaam participa la cultul morților (Ps. 106:28.35-36.39-41) care este un cult al demonilor (1 Cor 10:20).
Înjosirea sabatului biblic ca fiind o superstiție iudaică și un semn al blestemului, a favorizat pătrunderea păgânismului. Se pare că banchetele idolatre de la temple se făceau în „ziua soarelui”, ziua pe care creștinii amețiți de gnosticism o închinaseră Domnului sub pretextul că este ziua luminii și ziua a opta a circumciziei creștine, ziua învierii Domnului. Pe lângă pericolul coruperii creștinismului, persecuțiile fuseseră o adevarată binecuvântare. Obiceiuri și concepții păgâne au început să fie tolerate în Biserică, inovații și explicații noi au început să apară și în scurt timp, 
creștinismul de modă veche a devenit intolerabil, fiind pus la index împreună cu iudaismul și cu păgânismul. Biserica tolerată a devenit, destul de repede, intolerantă. Odată cu aceste simptome, ea nu-și mai merita numele de creștină. Așa-numita succesiune apostolică devenea o vorbă goală și trecea odată cu „mutarea sfeșnicului”, asupra
celor rămași credincioși, ca și dreptul de întâi-născut al lui Esau (Evrei. 12:15-17.22-23).
Creștinismul adevărat a fost susținut de către cei ce au încercat să se opună valului de păgânism care invadase Biserica. Avem relatări istorice despre clerici ca Vigilantiu de BarcelonaIovinian și Elvidiu din Roma, Bonos de SardicaUdo din Mesopotamia, care au condamnat ierarhia coruptă și înclinată spre practici păgâne, cultul morților, goana după moaște și obiecte „sfinte”, monahismul, pelerinajele, priveghiurile și multe alte obiceiuri care încurajau mentalitatea păgână în Biserică. Afară de aceste personaje istorice urâte de Biserica imperială, au existat grupe de creștini care se separaseră de Biserică sau care trăiau prea departe de sediile principale creștine pentru a fi influențate și subordonate. Așa au fost creștinii din Orient, din Irlanda și nordul Italiei care au mai rezistat un timp.
Sabia din v.12 și 16 este o aluzie la pedeapsa lui Balaam (Num.21:31-33, 31:8, Apoc.l:16, 19:21).Invaziile barbare au împlinit în sens istoric și parțial această profeție. Dar adevarata răsplată se lăsa încă așteptată.
Antipa, un martir din Pergamul contemporan cu Ioan, este simbolul primelor victime ale bisericii „dreptcredincioase” imperiale. Predicarea violenței împotriva donatiștilor din Africa, executarea lui Priscillian din Spania împreună cu tovarășii lui, sunt primele isprăvi de acest gen. Mai târziu, isprăvile au fost și mai mari. Ura confesională dintre ortodocsi și arieni, dintre diofiziți 
(diofizit=creștin care susține doctrina celor două naturi distincte, divină și umană ale lui Iisus) și monofiziți (monofizit= creștin care susține o singură natură în Iisus, o combinație a celor două), amestecată cu ura rasială și culturală dintre romani și barbari, dintre greci și latini, au fost ocazii în care cruzimea și-a făcut loc în Biserică. Sfântul Atanasie cel Mare dăduse tonul punând la cale în secret uciderea învățatei păgâne Hypatia din Alexandria. În ura față de tot ce nu era ortodoxie sinodală și nu se supunea nomocanoanelor, printre evrei, păgâni și eretici, adevărul cădea sub aceleași acuzații. Aceste practici au culminat pe timpul lui Iustinian la Constantinopol
Observați specificul făgăduinței date Bisericii din acest timp. Mana este un 
simbol al grijii lui Dumnezeu, al lui Iisus— pâinea vie și al testului spiritual al păzirii sabatului (Ex 16, Ioan 6). Ceea ce este sabie pentru vrăjmași, este mană pentru credincioși. Pregătită de îngeri și ascunsă lângă cele zece porunci în Sfânta Sfintelor, mana este simbolul Cuvântului lui Dumnezeu care nu vine prin mijlocirea preoților, ca pâinea din Sfânta. Totodată, mana este simbolul alimentației simple, necarnate, venind în opoziție cu stilul de viață al nicolaiților care, în lăcomia lor după carne, călcau instrucțiunile lui Moise și ale apostolilor (Ex 16:4, Num 11:4-10, Ex. 15:26, Ps.78:18, ICor 10:5-6.11-12.20. Iuda 12, 2Petru 2:13). Pentru a înțelege „slobozenia” de care făceau uz nicolaiții, citiți cu atenție epistolele lui Iacov, Iuda, 2 Petru 2-3 și epistolele lui Ioan.
Piatra albă este un simbol antic al eliberării din sclavie, al achitării, al onorării. Oferirea unei pietre negre era gestul condamnării. Adevarații creștini au fost înfierați ca eretici și condamnați. Dar Iisus le dă un nume nou pe care falșii creștini nu-l pot cunoaște fiindcă el reprezintă înfierea.

 


Îngerului din Tiatira (2:18 – 29)
      Despre comunitatea creștină din Tiatira nu știm nimic altceva. Se poate că ea să fi fost înființată în urma misionarismului Lydiei, negustoreasa crestinată de Pavel în Filipi (Fapt 16:14). Pe timpul lui Ioan, o femeie adeptă a doctrinei nicolaiților se da drept profeteasă în această biserică și are destul succes. „îngerul”, ocupat cu evanghelizarea și cu alte activități pastorale, nu este destul de vigilent și este mustrat ca fiind tolerant față de corupție. Iisus o compară cu Izabela, regină păgână a lui Israel care promova cultul solar al lui Baal.
Biserica din Tiatira reprezintă pe creștinii din perioada 538-1517, din noaptea spirituală a evului mediu. Numele Tiatira înseamnă jertfe grozave. Falsa profeteasă reprezintă ierarhia romană care pretinde că este mater et magistra, mama și învățătoarea tuturor oamenilor și care s-a abătut de la învățătura apostolilor, permițând — sub un val subțire de ascetism și disciplină—, un libertinism analog cu al nicolaiților.
Numele de Izabela pe care i-l dă Domnul este foarte semnificativ. Izabela a promovat un cult păgân în Israel, înlăturând cultul tradițional al lui Yahwe. A numit preoți și a construit temple idolatre, a lansat o persecuție teribilă împotriva disidenților care nu acceptau cultul ei, în primul rând au fost uciși profeții lui Dumnezeu. Regele Ahab era influențabil și, cu toate că uneori era impresionat de oamenii lui Dumnezeu, de regulă era posedat de spiritul Izabelei.
Această istorie reprezintă un foarte limpede tip al evului mediu creștin în care o Biserică puternică, mai puternică decât împăratul și decât regii europeni, a căutat să înlăture urmele creștinismului vechi, descurajându-i prin tot felul de mijloace omenești sau exterminându-i pe adepții creștinismului evanghelic. Și după cum pe timpul lui Ilie, perioada de secetă a durat 1260 de zile (Lc 4:25, vezi și Apoc. 11:3-6, 12:6), în creștinătate a domnit papalitatea timp de 1260 ani (538-1798; vezi explicațiile de la Dan.7: 25). În acest timp, oamenii lui Dumnezeu erau adesea siliți să se ascundă în locuri pustii, în peșteri sau în țări mai depărtate, asemenea lui Ilie și profeților ascunși de majordomul Obadia. Dar în ciuda aparentei înfrângeri a cauzei lui Dumnezeu, au existat nu doar personalități proeminente ca Ile și profeții, ci și oameni de rând, anonimi și liniștiți, prefigurați prin „cei 7000” care nu frecventau liturghia lui Baal.
Prin Jzabela, Inspirația ne prezintă aici o imagine a marii împărătese prostituate Babilon din cap. 17. Lux, pretentii imperiale, blasfemii incredibile, un potir de aur și, în același timp, desfrâu, spurcăciune și vărsare de sânge. Imaginea este elocventă. Apocalipsa nu ar avea nevoie de nici o explicație, dacă cititorii știu puțină istorie. Expresia „
i-am dat vreme să se pocăiască” subliniază lungimea răbdării lui Dumnezeu, faptul că a

suferit timp îndelungat această situație. Un „necaz mare” a venit peste popoarele creștine în măsura în care s-au lăsat manipulate de această Biserică Izabela. Versetul 23 este un ecou sigur la Ez 23:48 (vezi contextul) în care Ierusalimul și Samaria sunt comparate cu două femei necredincioase soțului lor.
       Ceilalți din Tiatira, adică oponenții Izabelei, reprezintă pe creștinii evanghelici medievalicare, în măsura cunoștinței moștenite sau primite din puținele Scripturi care erau la dispoziție, au transmis cu eroism flacăra creștinismului adevărat. Ei erau acuzați ca oamenii diavolului, dar Iisus întoarce împotriva partizanilor Izabelei această acuzație. Fie că s-au numit culdei. valdenzi sau albigenzi, lollarzi, husiți sau altfel, fie că erau în Biserică sau separați de ea, acești oameni care au înfruntat cele mai aspre persecuții și au rezistat secolelor, au făcut o lucrare de diseminare a învățăturii evanghelice, progresând atât de mult încât au dovedit că persecuțiile favorizează misionarismul în loc să-l stingă (v.19 b). Fără lucrarea lor preliminară, Reforma din sec.XVI n-ar fi avut mare efect. Omenirea nu-și dă seama cât de mult datorează acestor oameni modești care au păstrat vie flacăra credinței și a dragostei creștine.
Iisus promite că va răsplăti fiecăruia după faptele lui (v.23 b) și nu după crezul mărturisit, nici după apartenența eclesiastică, nici după zelul în depistarea ereticilor, ci după faptele lui. Acest standard al judecății are întotdeauna un sens moral (vezi Mat 25:31.40.45.46). 
Tot ce ai făcut sau n-ai făcut aproapelui este considerat ca fiind atitudinea personală față de Christos. Și cine este aproapele ? Chiar și ereticul și sectantul ? Iisus a răspuns afirmativ în Lc. 10:25-37.
Printre cei care au identificat Biserica Tiatira cu perioada medievală a creștinătății, au fost și catolicii Ratton și Holzhauser. Ei se referă la acest mileniu (sec.VI-XVI) ca la o epocă strălucită și nu întunecată, deși luxul dădea naștere uneori, păcatelor Izabelei…Ei identifică acest mileniu cu acela din cap.20, pretinzând că diavolul ar fi fost legat. Dar dacă diavolul a fost legat, de ce au fost torturati și uciși cu sălbăticie, timp de secole, atâția credincioși pe motiv că sunt agenți ai diavolului și eretici ?

 


Îngerului din Sardes (3:1-6)
      Despre întemeierea Bisericii din Sardes, deasemenea nu știm nimic. Numele cetății este de origine lidiană și nu-i cunoaștem sensul. Mesajul scrisorii se potrivește foarte bine creștinilor din perioada Reformei și Contrareformei, între 1517-1798 (între începutul Reformei lui Luther și lovitura dată papalității după Revoluția Franceză). Există un secret al aprecierii pe care o face Iisus. Biserica din Efes era plină de calități, dar a fost mustrată pentru faptul că mergea în regres. Biserica din Tiatira n-a fost destul de vigilentă contra ereziei, dar faptele ei mergeau în progres. Biserica din Sardes însă, este plafonată spiritual, lipsită de vigilență, imperfectă în fapte, cu hainele mânjite și nu-și mai amintește de principiile Evangheliei așa cum le-a primit. Este moartă spiritual, dar în mod paradoxal îi merge faima de biserică vie… În timp ce catolicul Ratton a recunoscut în Biserica Sardes catolicismul dintre anii 1545-1850 (prin prisma persecuțiilor anticatolice!), protestantul Dr. Th. Gill (1748) a aplicat mesajul scrisorii la timpul său, arătând că epoca aceasta a început în sec. XVI și se apropia de sfârșit. Cei mai mulți interpreți protestanți însă, preferau să vadă în creștinătatea Reformei, Biserica din Filadelfia căreia nu i se aduc reproșuri. Chiar această preferință este suspectă.
Nu comparăm Bisericile Reformei cu Biserica Romană. Dar în comparație cu rezistența de secole și progresul mișcărilor prereformatoare medievale, protestantismul s-a plictisit de Reformă destul de repede. După ridicarea spectaculoasă a unor personalități ca Luther, Zwingli, Calvin, Knox și alții (care au fost începătorii unei reforme evanghelice și părinții unor biserici reformate naționale și internaționale), urmașii au bătut în cuie crezuri ca și bisericile istorice, s-au mulțumit cu un creștinism formalist, o religie de stat mai convenabilă decât jugul papist. Iisus era înălțat în crezuri dar absent din viață. Deaceea a fost necesar să apară alți reformatori în interiorul Reformei, care să continue opera revenirii la creștinismul apostolic. Așa au apărut Menno Simmons, Oswald Glait, Ludwig Spener, contele Zinzendorf, baptiștii
și alți credincioși englezi, fratii Wesley și mulți alții. Mișcările întemeiate de ei au fost persecutate în interiorul Reformei. Aceștia, la rândul lor, deși au venit cu o mai mare măsură de toleranță și iubire de adevăr, și-au construit crezuri-standard care au înghețat înainte de a se ajunge la o unitate creștină sau la credința curată predicată de apostoli. În ciuda principiului sola Scriptura, protestantismul a tolerat în practică și chiar în credință datini romane dintre care, cele mai răspândite sunt: serbarea duminicii în locul Sabatului biblic, credința în nemurirea naturală a sufletului și în chinurileveșnice ale iadului, credința în predestinație, unirea bisericii cu statul, persecutarea disidenților și altele.
Nu toate curentele protestante manifestă toate carențele amintite mai sus. Unele s-au corectat cu timpul, altele și-au părăsit principiile și viața de la început. În orice caz, spre sfârșitul sec. XVIII, protestantismul era ros de raționalism, misticism, deism, secularism și lâncezeală spirituală. Totuși, unele din cele mai frumoase capitole din istoria Bisericii au fost scrise de protestanți, atât în sec.XVI cât și mai târziu. Biserica Romană a încercat deasemenea să se reformeze, dar Reforma ei a fost îndreptată împotriva Reformei evanghelice, denumită astfel Contrareformă.
Pentru a înțelege aprecierea Mântuitorului, este necesar să comparăm faptele îngerului din Sardes cu ale celui din Tiatira (2:19, 3:2). Cel din Tiatira a progresat în fapte bune, cel din Sardes are fapte nedesăvârșite (Iacov 2:26, Ev 9:14). Textul grecesc spune că faptele îngerului din Sardes nu sunt depline înaintea lui Dumnezeu. Teoria îndreptățirii strict forensice, (doar socotit neprihănit, nu și făcut neprihănit!) este aici mustrată prin referirea la hainele albe nemânjite. Cine va fi îndreptățit la judecata divină? Cel ce va birui! Este cineva predestinat la mântuire? Nu, chiar și cei scriși în cartea vieții pot fi șterși de acolo, dacă nu vor fi găsiți printre biruitori. Îngerul sardian este mort spiritual. Nume de mort în cartea vieții! Iată, aici, necesitatea judecării „casei lui Dumnezeu”, lucru pe care cei mai mulți protestanți nu-l admit (v.4-5).

 


Îngerului din Filadelfia (3:7-13)
      Despre Biserica Filadelfiană din timpul lui Ioan nu știm nimic în afară de cele scrise aici. Dar această scrisoare reflectă perfect condiția adevăraților creștini din perioada 1798-1844 (de la umilirea papalității până la începutul Judecății). Filadelfia înseamnă, în grecește, iubire frățească. Aceasta este perioada marilor treziri evanghelice moderne, perioada înființării societăților misionare, a societăților biblice; perioada mișcărilor de temperanță, a reformelor în educație și a trezirii interesului pentru profeția din Dan. 8:14. Este biserica unei singure generații care, fiind impresionată de o serie de semne cosmice, politico-religioase și sociale, a crezut că revenirea lui Isus va avea loc în acea generație și s-a pregătit pentru acest eveniment prin pocăință, viață creștină și un misionarism activ. Solia filadelfiană subliniază ideea revenirii lui Iisus. Acest lucru este o dovadă în plus asupra justeței aplicației celor șapte biserici la perioadele istoriei bisericești universale (v.ll)
O serie de oameni ai lui Dumnezeu, pastori, evangheliști sau laici din diferite biserici au fost impresionați în mod deosebit de faptul că perioada profetică cea mai lungă din Dan.8:14, referitoare la Judecată, urma să se împlineascăîn câțiva ani. Această înțelegere i-a determinat să se scoale și să trezească și pe alții, chemând sufletele la pocăință. A fost o mișcare interconfesională în care Spiritul lui Dumnezeu a făcut lucruri mari. Dacă Reforma sec. XVI a rămas mai proeminentă în istoria Bisericii decât redeșteptările adventiste din sec. XIX, acest lucru se datorează faptului că
oamenii sunt înclinați să laude mai mult ceea ce are strălucire pământească. Reforma fusese în același timp o mișcare politică, fusese susținută de personalități politice și guverne pământești și a atras în mod natural populațiile din diferite state care au trecut la reformă în masă. Cam la fel cum s-a făcut creștinarea unor triburi și popoare în secolele IV-VI. În plus, Reforma nu se adresa individului ca persoană cu voință liberă. Botezul pruncilor și confuzia dintre biserică și stat/națiune determina un creștinism popular lipsit de acea pietate cerută de Noul Testament. Nașterea din nou și libertatea de conștiință sunt domenii practic necunoscute într-un asemenea tip de creștinism. Prin contrast, trezirile din sec. XIX au adus exact ce lipsea perioadei sardiene (protestante): faptele desăvârșite, faptele credinței (v.8.10). Deși are puțină putere și este disprețuit de creștinii cu numele, creștinul filadelfian păzește cuvântul Domnului.
Istoria trezirilor din această perioadă este prea bogată pentru a fi descrisă aici. Amintim doar faptul că aceste treziri au avut loc în special în bisericile protestante americane, britanice și europene, având unele influențe și asupra unor zone catolice sau din orientul necreștin și în coloniile engleze. Bisericile cele mai mișcate de aceste treziri au fost tocmai cele care, în perioada anterioară reprezentaseră variante mai profunde și mai personale ale Reformei: baptiștii, pietiștii și metodiștii. Credincioșii acelei perioade au înțeles că trăiau în epoca filadelfiană. Pe continent, învățați protestanți asemenea lui Gaussen, Jung-Stilling, Hentzepeter; în Britania, Edward Irving și alții; în America, o serie de pastori dintre care cei mai proeminenți au fost: baptistul William Miller, Joshua Himes [cit. Giosua Haimz] din biserica „Christian Connection”, metodistul Charles Fitch, episcopalianul Henry Dana Ward etc. au fost în același timp interpreți ai profeției din Dan.8:14 și predicatori ai redeșteptării spirituale. Dar mulți predicatori din acel timp au fost laici.
Mișcarea a fost puternic influențată de Spiritul Sfânt. În Suedia a apărut ca un fenomen social neobișnuit. Adolescenți, copii ai unor credincioși pietiști care fuseseră arestați pentru că se abăteau de la normele bisericii de stat (luterane), predicau pretutindeni, continuu și fără să poată fi opriți, cu un zel nemaiîntâlnit. Ei se refereau la sfârșitul iminent al lumii, la judecata lui Dumnezeu și la pocăință. Efectul era foarte puternic: adesea cârciumarii își transformau localurile în ceva mai util și se întorceau la Dumnezeu. Acest fenomen despre care presa suedeză a acelui timp a făcut multă vâlvă a fost cunoscut sub numele de „maladia predicării”, deoarece medicii au observat că adolescenții predicatori erau însoțiți de unele fenomene fizice neobișnuite și controlați de o putere pe care ei n-o puteau explica
      În toate aceste mișcări de mai sus, s-a accentuat importanța sfârșitului celor 2300 ani din Dan. 8:14 ca fiind timpul Judecății de apoi. Pe atunci toată lumea protestantă credea, ca și astăzi, că Judecata are loc odată cu venirea lui Christos. De aceea, acești credincioși care așteptau venirea lui Christos au fost numiți (în America) adventiști. În afara americanului Miller au fost multi alții care, fie că erau de acord cu adventiștii, fie că aveau alte opinii, au accentuat sfârșitul celor 2300 zile din Daniel în jurul anului 1844. Unii însă prevedeau alte evenimente pentru această dată (convertirea lumii și începutul mileniului înainte de venirea lui Iisus) iar alții credeau că mai este posibilă pocaința și în timpul mileniului, după venirea lui Iisus în 1844. De aceea, predicarea lor nu a fost destul de eficientă. În mișcarea millerită însă, nu se aștepta o a doua șansă milenială pentru creștini sau pentru evrei. Aceasta făcea ca predicarea pocăinței să fie eficientă. Mulți necredincioși și creștini lumești s-au alăturat bisericilor americane în urma predicării lui Miller și a asociaților lui.
Bisericile au fost favorabile, la început, acestui curent, dar în anii 1843/1844 s-au opus categoric adventismului, excomunicând pe adepții lui Miller. Când în anii 1843/1844 a avut loc acea mare și repetată dezamăgire, când Iisus n-a venit așa cum aștepta acea primă generație de adventiști, lumea protestantă a început să ridiculizeze tot mai mult această mișcare. Până astăzi istoricii protestanți o privesc ca pe o mișcare fanatică, o falsă profeție. Dar de ce am blama pe acești oameni care așteptau pe Iisus în generația lor, când însuși Iisus promisese revenirea în aceeași generație (Mat.24:34), și când Biblia arată că adevarații creștini așteaptă și grăbesc revenirea lui Iisus care este condiționată tocmai de această predicare a iminentei reveniri a lui Iisus (Mat.24:14, 2 Petru 3:12)? . Și dacă Miller este blamat ca profet fals pentru că a prezis că în anul 1843/1844 va veni Iisus si profeția nu s-a realizat, ce se poate spune despre teologii protestanți care așteptau convertirea lumii și începutul erei păcii în acel an? Faptul că speranța celor din urmă nu s-a realizat, n-a scandalizat pe nimeni. Deosebirea este că predicarea lui Miller implica pocăință, în timp ce calculele altora (deasemenea corecte, dar greșit aplicate) nu cereau pocăință.
Când eșecul înțelegerii omenești a venit, blamul a căzut asupra celor mai lipsiți de apărare. Au fost expuși în fața contemporanilor și a istoriei ca niște înșelători. Calculul lui Miller fusese greșit… Prin urmare, adepții lui Miller „se pocăiseră degeaba!”…Această atitudine ostilă față de adventismul anilor 1840-1844 este văzută în profeție ca venind din sinagoga Satanei, de la cei ce ziceau că sunt creștini sau protestanți și nu erau, de la cei ce rămăseseră cu faima de creștini plini de viață, dar erau morți.
Iisus deschide aici, în fața filadelfienilor, în calitate de Mare Preot, ușa Sanctuarului ceresc (comp. v. 7-8 cu Apoc.4:1, 11:19). El este Cel Sfânt și Adevărat, Stapânul Judecător din Apoc. 6:10-11. Comparați asemănarea izbitoare dintre Apoc.6:10-11 și Dan.8:13-14. Este clar că judecata începută în 1844 este în favoarea poporului lui Dumnezeu și împotriva celor ce „
zic că sunt iudei și nu sunt”. Prin ușa deschisă în Sfânta Sfintelor, creștinilor din timpul sfârșitului li se poate da mai multă putere. Cheile pe care le ține în mână Marele Preot Iisus, sunt acel (drept) necurmat de Mijlocitor și Judecător pe care nici un papă nu i le poate smulge cu adevărat.
Răbdarea din v.10, potrivit limbii grecești, ar trebui înțeleasă ca statornicie, perseverență, stăruință, nu numai ca răbdare. Deci păzirea „
cuvântului răbdării lui Iisus” înseamnă păzirea poruncii lui Iisus de a răbda și a persevera. Expresia „te voi păzi de ceasul încercării”, este aici o traducere greșită. Ar trebui tradus Iisus n-a făgăduit nimănui scutirea de încercări, ci ajutorul de a ieși cu bine din ele. Această propoziție ar trebui să se traducă: „te voi păzi în ceasul încercării”. Această încercare care va veni peste întreaga lume, nu poate fi decât necazul cel mare care precede imediat revenirea lui Iisus. În limbajul lui Ioan și al lui Iisus, acest eveniment era așteptat să aibă loc în curând (Apoc. 1:1.7, 22:7.10-12.20). Cununa din v. 11 este pentru cei ce au iubit adventismul, solia revenirii lui Iisus (2 Tim 4:7-8).

 


Îngerului din Laodicea (3:14-22)
      Biserica laodiceeană a fost întemeiată, după cât se pare, de Epafroditos (Epafras), un colaborator al lui Pavel, care a evanghelizat și Colosse și Ierapole (Col. 1 și 2:1-4). Pavel trimisese laodiceenilor o epistolă, dar liderii lor au „prețuit-o” atât de mult încât nu s-a păstrat până astăzi (Col.4:16), ceea ce s-a întâmplat și cu alte epistole. Un mesaj foarte potrivit le-a fost transmis apoi prin Epistola către Coloseni. Efectul ? Nu-l cunoaștem. Dar, peste o generație, acest ultim mesaj inspirat pe care-l transmite Iisus prin Ioan îi găsește într-o situație spirituală mizerabilă. Dintre toate cele 7 scrisori, aceasta este cea mai plină de reproșuri și lipsită de aprecieri. Pe cine reprezintă ?
Cuvântul grecesc  este format din  – laos (popor, mulțime) și  – dike = regulă, obicei, dreptate, justiție, drept, proces, sentință, judecată, pedeapsă, răzbunare. Lăsăm cititorilor plăcerea de a descoperi, printre aceste cuvinte, sensul cel mai potrivit pentru condiția Bisericii din timpul sfârșitului. Când Miller crezuse că venirea timpului judecății în 1844 înseamnă revenirea lui Iisus, el se înșelase asupra revenirii lui Isus, dar nu se înșelase cu privire la calcularea sfârșitului celor 2300 zile-ani în 1844, nici cu privire la venirea judecății. Un singur lucru nu era înțeles în lumea creștină, cu privire la această judecată: că faza ei decisivă, care pronunță sentința asupra destinului veșnic al tuturor, se desfasoară înainte de revenirea lui Iisus. Când El va veni ca împarat și Salvator al aleșilor Lui, El va aduce răsplătirile hotărâte în timpul judecății (Apoc.22:12. vezi și explicațiile de la Dan. 7si 8).
Biserica laodiceană este o prefigurare a Bisericii moderne. Ea reprezintă pe creștinii purtători de lumină din timpul sfârșitului, de la începutul Judecății în cer și începutul mișcării adventist-sabatiste pe pământ (1844) și până la revenirea lui Iisus. Este timpul judecății în cer și timpul vestirii Evangheliei veșnice și a Judecății pe pământ (Ap 14-6-11), cel mai critic și mai solemn timp din istoria Bisericii universale. Timpul în care Dumnezeu a dat Bisericii cele mai largi posibilități; și totu și este un timp de mediocritate spirituală, de compromisuri, de secularizare, apatie, dublate de o fatală mulțumire de sine. Se referă acest tablou numai la creștinii din bisericile populare? Nu! Ingerul-stea și biserica sfeșnic sunt aici purtătorii de lumină ai lui Dumnezeu. Aceste simboluri se referă la creștinii care susțin învățătura Bibliei și o răspândesc altora, care alcătuiesc confesiuni, biserici, societăți, mișcări și alte instituții, sau aparțin unor biserici tradiționale care însă sunt moarte spiritual, se laudă că sunt bogați în cunoștință, experiență, spiritualitate, dar nu-și cunosc adevarata stare. Unii dintre creștinii actuali recunosc că ei sunt Laodicea, „ultima biserică”. Dar aceasta recunoaștere implică și răspunderea cercetării de sine și a primirii mesajului acestei scrisori unice. Nici un alt mesaj nu poate înlocui solia scrisorii laodiceene pentru creștinii de astăzi. Unii dintre noi ar dori să restrângă aplicabilitatea mesajului în exclusivitate la AZS. Permiteți, vă rog și altora să se vadă așa cum sunt: săraci, mizerabili, orbi și goi. „Îngerul”— purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu din orice confesiune au în egală măsură nevoie de redeșteptare și reformă în spiritul filadelfian și chiar mai mult decât atât.
Ellen White care a aplicat în mod constant solia laodiceană la Biserica pe care a servit-o toată viața, a declarat că această solie „
trebuie proclamată și altor biserici… tuturor celor ce pretind a fi creștinii….și oriunde Providența deschide calea (6 T 77, 7BC964).” Fără a confunda biserica laodiceană cu Babilonul, este clar că Laodicea reprezintă nu numai pe poporul lui Dumnezeu care a ieșit din „Babilon”, „credincioșii întreitei solii îngerești” din Apoc.14., ci și pe aceia care încă nu au ieșit din Babilon. Aceștia luminează și ei acolo unde sunt, în Babilonul confesiunilor rătăcite. Ellen White arăta că, în ciuda întunericului spiritual în care au căzut aceste biserici, „majoritatea adevăraților urmași ai lui Christos se aflăîncăîn ele,”… „cea mai mare parte, în diferitele confesiuni protestante” și „un mare număr în bisericile catolice„…(GC 390, 383. 3SM 386).
Iisus se prezintă ca fiind Amin (adevărat, credincios) față de promisiunea Lui solemnă de a reveni și față de toate promisiunile (Ap. 1:7, 22:20, 2 Cor 1:20). Calitatea de martor credincios face aluzie la judecată, dar și la mărturia Lui pentru Biserică (Apoc.l2:17, Apoc.l9:10 up). El este Principiul creației lui Dumnezeu ( – arhhe= origine, principiu, principe, căpetenie, cauză, temei, temelie). Inspirația nu vrea sa ne spună ca Iisus ar avea un început, deoarece El are viața în Sine însuși (Ev 7:3, Apoc :8), ci El este Acela prin care a fost creată lumea și care este capul întregii creații, Capul Bisericii și Capul universului întreg (Col 1:15-20, Ef 1:20-23).
Prin simbolul apei călduțe sunt reprezentați 
cei ce rămân mulțumiți cu propria temperatură spirituală. Ei cred că au stat suficient la flacăra comuniunii cu Iisus și nu vor să sporească în clocot spiritual. Sau au fost cândva plini de efervescența iubirii dintâi, asemenea efesenilor, dar s-au mai răcit. Ei poate gândesc că merg pe drumul echilibrului spiritual, ferindu-se de zelul fanatismului sau de răceala spirituală a lumii, dar confuzia lor între analiza psihologică și cea spirituală poate fi fatală. Adjectivul căldicel (încropit) implică senzația de vomă pe care o dă apa călduță. Aceasta înseamnă lipsa de consacrare, indiferența spirituală, formalism, iubire de lume, necredință, experiență religioasă lipsită de viață și de gust. Iisus pronunță o sentință sigură asupra celor ce se mulțumesc cu creștinismul lor, fără să se ostenească să înțeleagă și să aprecieze în practică religia lui Christos. Cei ce rămân în această mediocritate spirituală vor fi „vărsați din gura” Domnului, adică atunci când numele lor va veni la judecată, Iisus nu va putea mijloci pentru ei și numele lor va fi șters din cartea vieții. Acest lucru se va da pe față în timpul manifestării vizibile a lui Antichrist (2 Tes 2:10-12, Apoc 13:8-10) Dintre cele zece fecioare din parabolă, cinci rămân afară în noapte. „Poporul lui Dumnezeu va fi încercat în cuptorul de foc… și marea parte a acelora care par acum autentici și veritabili, se vor dovedi atunci ca metal de rând
Adjectivul 
rece se referă la cei străini de Evanghelie, fără speranță și fără Dumnezeu în lume, necredincioși. Ellen White spune că „lui Dumnezeu I-ar fi plăcut mult mai mult ca falșii credincioși să nu fi primit niciodată numele Lui, decât săînșele și pe credincioși și pe necredincioși” (1T180). Constatarea că există mai multă speranță de schimbare pentru cei ce n-au cunoscut niciodată pe Dumnezeu decât pentru cei ce se plictisesc de Evanghelie, este cutremurătoare. Această cercetare în lumina veșniciei și în claritatea evidenței Legii lui Dumnezeu, care este mai presus de conștiința noastră, această topire de sine în lumina crucii de pe Calvar și a privilegiilor spirituale acordate, este un serviciu divin care nu mai are astăzi căutare.
Descrierea îngerului laodicean ne aduce în minte ecouri din alte locuri biblice, dintre care cel mai tipic caz este al tânărului bogat care se mândrea cu bogăția lui și cu păzirea tuturor poruncilor, din copilarie, crezând că nu-i mai lipsește nimic. Dar nu avea desăvârșirea care se află în spiritul legii, în iubire. Semnificativ este și faptul că Iisus l-a privit cu iubire (Mc 10: 17-22). Toate aceste elemente se regăsesc în solia laodiceană. Orice creștin care nu păzește nici măcar litera celor zece porunci amintite de Iisus, ar trebui să se privească în oglinda acestei scrisori și să se întrebe dacă recunoașterea propriei sărăcii spirituale este suficientă. Dar daca cineva crede că le pazește pe toate și a uitat 
spiritul legii, dacă crede că Iisus acceptă ceva mai puțin decât primirea neprihănirii Lui și consacrarea totală, se înșală. Iisus n-a cerut tuturor creștinilor să-și vândă averile. Dar celor pe care i-a chemat ca apostoli ai Lui, le-a cerut să lase totul și să-I urmeze. Iisus a cerut acestui tânăr fariseu, lider al poporului iudeu, să dea tot, pentru că voia să-i ofere totul. De aceea l-a privit cu iubire. Dar el a iubit mai mult bunurile pământești și s-a mulțumit cu sfințenia proprie. El a plecat de la
 Iisus. A plecat cu părere de rău, dar pentru totdeauna.             Textul grecesc ar trebui tradus astfel: „Și nu știi că tu ești acel nenorocit, jalnic, sărac, orb și gol…” Prin urmare, îngerul laodicean este obișnuit cu o asemenea solie, dar o aplică altuia, altora. Pastorul este foarte dispus s-o aplice unei majoritati vagi, membrii sunt grăbiți să aplice mesajul la pastor, creștinii își acuză preoții și preoții acuză pe toată lumea. O confesiune acuză pe alta. În fine, cine e gata să fie cântărit în balanța acestui mesaj ? Nici nu mai conteaza pentru cine a fost scris. „Nu știi căTUești acela!”.
Acest repros divin asupra Bisericii moderne va putea fi ridicat numai de Spiritul Sfânt. Dar Spiritul lui Christos nu va veni asupra celor nepocăiți, care se autojustifică. 
Când flacăra persecuțiilor și a ultimului test profetizat în Apocalipsa va veni, când căldura, clocotul unei Cincizecimi finale se va manifesta în Biserică, unind în Christos pe toti cei atrași de crucea Lui, atunci Biserica va fi ieșit din starea laodiceană.Unii vor rămâne pentru totdeauna prizonieri ai Babilonului lumii, alții vor rămâne scriși în cartea vieții ca cetățeni ai Ierusalimului ceresc. Mielul ceresc Se va căsători cu mireasa Lui, Ierusalimul, iar rivala Babilon, falsa pretendentă, va primi cele șapte urgii.
În ciuda teribilei mustrări și a sentimentului de dezamăgire care se degajă din cuvintele Martorului Credincios, nimeni nu trebuie să creadă că lucrarea lui Dumnezeu se va prăbuși. 
„Așa slabă și defectuoasă, Biserica este singurul obiect de pe pământ asupra căruia Dumnezeu își îndreaptă într-un sens deosebit, suprema Sa iubire ” (AA 12). Laodicea este, totuși, ultimul sfeșnic care luminează lumea și îngerul ei este ultima stea. Este steaua Evangheliei judecății.
Te sfătuiesc. Această șoaptă a iubirii lui Christos, un sfat dat în această condiție, dovedește că există speranță pentru Biserica modernă, dacă este dispusă să primească oferta lui Christos de împăcare și de acceptare a adevăratelor valori. Deși valorile spirituale și viața veșnică sunt atât de scumpe încât nu se pot cumpăra cu nimic, credinciosul este invitat să le cumpere, adică
 să cheltuiască ceva pentru ele (Mat. 13:44-46, 25:9-10, Is 55:1). Cât anume să dea? Dumnezeu vorbește aici în limbajul omenesc. Cetățenii laodiceeni erau în mare parte comercianți de textile și colir frigian, mulți erau coloniști evrei și sirieni pricepuți în comerț. Umil și răbdător, încărcat cu veșminte de un alb sclipitor, cu aur și colir ceresc, Neguțătorul divin așteaptă și bate la ușa îngerului laodicean. Ce valoare au mărfurile Lui și cât vrea pe ele?
Aurul curățit prin foc este în Biblie un simbol al credinței și iubirii, sau al credinței care lucrează prin iubire (1 Pet 1:7, Gal 5:6, 2 Pet 1: 4-9). De circa 17 ori credința și iubirea se găsesc alăturate în scrierile lui Pavel. Focul este, în acest caz, simbolul încercărilor care curățesc sufletul (1 Pet 4:12-14, Mal 3:3-4). Ele nu trebuie căutate, fiindcă vin ca o reacție a lui Satan și a celor nepocăiți atunci când ne consacrăm lui Christos. Dacă refuzăm pe Christos și ocolim încercările luând-o pe un drum strâmb, vom rămâne lipsiți de bogăția caracterului ceresc. Pentru aceste valori trebuie să cheltuim din noi înșine.
 Hainele albe sunt simbolul dreptății lui Christos, al nevinovăției, sfințeniei, desăvârșirii Lui pe care ne-o oferă prin credință. Celor ce se încred în El,
Iisus le dă nevinovăția Lui nepătată, socotindu-i ca și cum n-ar fi păcătuit niciodată și întărindu-i împotriva păcatului prin prezența Spiritului Sfânt. (Iov 29:14, Gal 3:27, Fi 3:9, Gen. 3:7.21, Is 59:6, 64:6). Rușinea goliciunii spirituale, a conștiinței vinovate trimite la episodul din Gen.3. Păcatul aduce goliciune spirituală care nu poate fi acoperită de nici o țesătură omenească. Moralismul și legalismul nostru, ritualismul și creștinismul nostru de două parale, onorabila noastră etică și etichetă, cumsecădenia noastră de toate zilele, nu vor putea acoperi goliciunea unui singur păcat.
Colirul oferit de Isus este pentru privirea spirituală, pentru vindecarea conștiintei orbite de păcat și de sublinierea standardelor proprii (Mat 6:22-23). Numai înțelepciunea și discernământul care vin din studiul Cuvântului lui Dumnezeu și iluminarea Spiritului Sfânt pot vindeca ochii conștiinței noastre pentru a distinge clar binele de rău. Standardele societății sau ale emoțiilor personale sunt făcute pe măsura păcătoșeniei umane, sunt coborâte la nivelul omului păcătos.
„Pe aceia pe care-i iubesc îi mustru Eu și-i pedepsesc.” Accentul cade în textul grecesc pe cuvintele subliniate mai sus. Astfel Mântuitorul arată că această scrisoare atât de amară pentru conștiința creștinului modern este o manifestare sigură a iubirii Lui. De aceea mustră pentrucă iubește. Pentru iubire, Iisus folosește aici verbul () – fileo care se referă la iubire afectivă, prietenie, dragoste, sărut. Este vorba de mustrarea duioasă și îndurerată a unui părinte (Ev 12:5-11). 
Fii plin de zel (de clocot spiritual) în a te pocăi! Mântuitorul nu se referă aici la o pocăință căldicică. Așa ceva s-a mai făcut. Termenul  – metanoia (pocăință) a ajuns să însemne metanie (de aici, mătănii), o temenea care să mintă conștiința. O pocăință, două pocăințe, trei, patru,… Pocăința nu este o pedeapsă disciplinară, canonică, nici un exercițiu emoțional, ci o întoarcere decisivă și definitivă de la păcat cu ajutorul Aceluia care Și-a început misiunea predicând:„S-a împlimt vremea! Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie, căci împărăția cerului s-a apropiat!” (Mc 1:15). Îngerilor din bisericile anterioare li s-a spus, simplu: Pocăiește-te! Dar laodiceanul este sfătuit să facă o pocăință zeloasă, fiindca el e mulțumit cu pocăința făcută. „Există o pocăință de care trebuie să ne pocăim„—spunea Ellen White.
Eu stau la ușă și bat. În timp ce Iisus a pus în fața credincioșilor din timpul sfârșitului o ușă deschisă (v.7-8), ei îi pun înainte o ușă închisă… Cheile ușii de sus sunt numai la El, dar cheile ușii de jos, cheile bisericii noastre, ale familiei noastre, ale inimii noastre, sunt la noi. Dacă aude cineva…Celelalte biserici fuseseră o singură dată atenționate cu privire la auzirea cuvintelor lui Iisus. Dar
laodiceenilor li se spune de doua ori: „Daca aude cineva” și „Cine are urechi să audă ce zice bisericilor Duhul”. Cuvintele subliniate arată adresa finală a soliei. Cui se adresează mesajul? Oricui îl aude. Tuturor bisericilor care sunt sensibile la glasul Spiritului Sfânt. Iisus bate, dar nu deschide. Tu trebuie sa-I deschizi. Intrarea lui Iisus în viața noastră este descrisă aici în limbajul unei comuniuni de familie. Se apropie noaptea lumii și Iisus dorește să ia masa de seară în casa laodiceanului. Ce-I poți oferi? Ce-ți poate oferi? (Ioan 14:23, Cânt 7:13).
Versetul 21 pronunță făgăduința Marelui Biruitor pentru luptătorii laodiceeni. A birui cum și Iisus a biruit, înseamnă a ajunge la tronul lui Dumnezeu, după cum și Iisus a ajuns (Mat 19:27-30, Lc 28:22-30, Apoc.2:26-27, 5:5, 6:2, Ioan 17:33, Rom.8:17-37, Ioan 15:10). Îndrăzniți, Iisus a biruit lumea! El a pornit biruitor și ca să biruiască. „Ș
i cei chemați, aleși și credincioși, care sunt cu El, deasemenea vor birui (Apoc 17:14).

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*