Înainte de răpirea Bisericii, zidită din pietre (oameni) vii, care-l acceptă pe Iisuss drept CAP, nu coadă , să puneţi peste El toate murdăriile din inimile neînnoite din nou, (Matei, cap 15/10-20) căci sunt mai scârboase decât cele toaletare! Mărturisiţi-vă Lui şi aruncaţi-le peste Mielul Pascal, ca să „facă ispăşire pentru păcatele norodului,” (Evrei, cap.2/17) aşa cum le puneau EVREII peste ţapul ispăşitor, căci Iisuss a înlocuit toate arderile şi jertfele de tot, la Golgota, unde a ars în locul fiecăruia şi a mistuit toate păcătuirile, ca să nu ne mai otrăvim cu ele niciodată căci, prin pocăinţă şi credinţă, ne-a golit de sine şi ne-a umplut cu Plinătatea învăţăturilor Lui, ca să intrăm nu în Arca lui Noe, ci în Corabia-” Salvarea” Cristică; Grăbiti-vă, c ăci uşa urmează a se închide şi miliardele de oameni (nenăscuţi din nou) vor rămâne pe dinafară, ca în vremea potopului.” Ceilalţi oameni,… nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor ” (Ap.9/20,21) şi, au ajuns în iazul de foc- moartea a doua,cu toate “”datoriile”” neplătite… (Ap.20)

Mărturisirea păcatelor în Vechiul Testament…Ce înseamnă ispăşirea substitutivă?IZBĂVIREA DE SUB ROBIA LEGIIRom.7:1-25
ddwIzbăvirea de sub robia păcatului…O interpretare a suferinței…Puterea invierii…Păcatul împotriva omului, păcatul împotriva lui Dumnezeu- de James Montgomery Boice…
bisssIsus Hristos a fost singurul care a putut ispăşi pentru păcatele noastre…Omul este creat, ca sa fie liber de pacat! (daca vrea…) Ganduri cu privire ca ispasirea realizata de Hristos


z33099aaaa

min

 

 

Ispăşirea

Principiile Evangheliei

Moartea de ispăşire a Domnului nostru Isus Hristos-

Doctrina ispăşirii Lui Isus Hristos

Ioan 6:51″…trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii”


*Doctrina ispăşirii este esenţa Evangheliei pentru că ea ne descrie ceea ce făcut Isus pentru noi. De fapt, putem spune că, în sine ispăşirea reprezintă Evanghelia creştină (vezi, 1Cor.15:3).

* Fără o înţelegere a ei, nu putem aprecia mântuirea şi harul lui Dumnezeuşi fără ca ea să fi fost realizată ar fi fost imposibil ca omul să aibe o relaţie cu Dumnezeu. Ispăşirea este însăşi baza iertării şi acceptării noastre de către Dumnezeu.

* Ispăşirea de către Isus Hristos a păcatelor prin moartea Lui pe cruce, este ceea ce separă Creştinismul de toate celelalte religii ale lumii. Este ceea ce-l distinge, îl face diferit. Buda, nu a ispăşit păcatele poporului său, nici Mahomed, nici Baha ula,…. nimeni!

* Ideea de ispăşire definită: a plăti pentru o fărădelege (deţinuţii); a oferi reparaţii pentru ofensele aduse; a satisface penal pentru o fărădelege, ….

Hilasmos (2Ioan 2:2) Hilasterion (Rom.3:25)

Structurarea studiului:
1. Care sunt cauzele ispăşirii? De ce este necesară?

2. Care sunt scopurile ispăşirii? De ce s-a realizat?
3. Care este natura ispăşirii? Cum s-a realizat?
4. Care sunt dimensiunile ispăşirii? Pentru cine este valabilă? Cine sunt beneficiarii ei?

Puritanul William Bridge a spus: “Dacă Domnul Isus Hristos i-a adus deplină satisfacţie lui Dumnezeu Tatăl, de ce conştiinţele multor credincioşi sunt atât de intimidate şi stăpânite de păcat ca şi cum nu s-ar fi plătit pentru ele? Motivul este, pentru că oamenii nu studiază acest adevăr şi sunt ignoranţi faţă de el. Este la fel cu cazul omul care-i datorează 300 sau 400 de lire unui vânzător de pantofi pentru lucrurile pe care le-a luat de la el, iar un prieten al lui vine şi îi plăteşte datoria după care o şterge din registrul vânzătorului. Însă datornicul care nu ştie de ştergerea datoriei lui şi nici nu ştie să citească registrul contabil al celui căruia îi este dator, crede că încă este dator… La fel stau lucrurile şi în cazul doctrinei ispăşirii lui Isus. Domnul Isus a venit şi a şters cu sângele Lui registrul datoriei noastre dar conştiinţele noastre care continuă încă să ţină evidenţa păcatelor noastre ne condamnă ca şi cum nu s-a plătit pentru ele, pentru că nu ştim despre achitarea (ispăşirea) lor”.

Fiindcă nu studiază acest adevăr!

– Cred că o bună cunoaştere a doctrinei ispăşirii duce la ceea ce ne spune Evrei 9:14:
o curăţire a conştiinţelor noastre!

– De asemenea, vom ştii ce i s-a întâmplat păcatului!

“Nu există o moarte a păcatului fără moartea lui Hristos” John Owen
“Nu se pune problema mortii păcatului fără ca să aibe loc moartea lui Isus”
“Dacă Hristos nu ar fi murit, atunci păcatul nu ar fi murit, în veci, în păcătos” John Owen

Ispăşirea este centrală în planul Lui Dumnezeu cu omenirea
(unii nu o cred!!)
Isus nu este în primul rând un Învăţător, un Profet şi un Rege, ci este Răscumpărătorul şi Mântuitorul: Luca 19:10; Mat.20:28

Că Ispăşirea este importantă ne-o dovedesc şi următoarele exemple:
– Luca 9:30-31: când se arată Moise şi Ilie, aceştia vorbesc, dintre toate, despre moartea lui Isus!
– Apoc.5:8-12: cântecul despre moartea Lui, este cântecul din ceruri al celor mântuiţi!
– Apoc.13:8 : Cartea Vieţii aparţine Mielului ucis, încă de la întemeierea lumii!
– 1Petru 1:10-11: moartea şi suferinţele Lui au constituit ţinta cercetărilor tuturor profeţilor!

1. Care sunt cauzele ispăşirii şi de ce este necesară?

Se poate spune că ispăşirea se bazează pe două cauze principale:

I. Dragostea lui Dumnezeu, (Ioan 3:16) care le-a oferit păcătoşilor o cale de scăpare de pedeapsa pentru păcatele lor şi,
II. Justitia, dreptatea lui Dumnezeu care solicită ca cerinţele legii să fie împlinite. Ca încălcările ei să-şi primească pedeapsa cuvenită: Rom.3:24-26

Această din urmă idee, afirmă necesitatea ispăşirii. Din păcate unii o neagă susţinând că Dumnezeu poate să-i ierte pe păcătoşi fără ca să ceară să I se mai facă dreptate. Fără ca să I se mai aducă satisfacţie pentru încălcările legii Lui sfinte.

* Însă Biblia ne învaţă că un Dumnezeu sfânt şi drept nu poate trece cu vederea păcatul. Exemple: Ex.20:5; 23:7

“Cum ar putea omul să fie fără vină înaintea lui Dumnezeu?” a întrebat Iov, 25:4. De asemenea, Dumnezeu nu doar că nu va trece cu vederea păcatul dar nici nu-l va socoti pe cel vinovat drept, nevinovat.

* În plus, El reacţionează împotriva păcatului iar pe păcătos îl pronunţă mort: Gen.3:3; Rom.6:23; 5:… ; Efes.2:1-5

Ispăşirea este necesară din pricina mâniei lui Dumnezeu îndreptată împotriva păcatului şi păcătoşeniei omului.

Virtutea umană nu-i poate fi egal “Ascultarea nu va repara nelegiuirile trecutului, căci ea este o datorie în sine, iar ceea ce este la rândul ei o datorie nu poate compensa o alta…Omul era dator cu ascultarea încă înainte de a fi păcătuit şi de aceea rămâne datoria lui şi după ce a făcut-o, cum a fost şi înainte. Totuşi, o datorie nouă (aceasta este păcatul, fărădelegea) nu poate fi plătită cu o datorie veche…De la creaţie, datoria noastră a fost ascultarea de lege…dar prin căderea în păcat ne-am făcut încă o datorie care este pedeapsa legii, iar după cum datoria de a asculta de lege trebuia satisfăcută prin respectarea ei, tot aşa datoria de plată a încălcărilor ei, trebuie satisfăcută prin suferinţă” Stephen Charnock

Jertfa Lui este mai eficace, mai de preţ, superioară, mai satisfăcătoare“Când Domnul Isus Hristos s-a adus jertfă pe Sine lui Dumnezeu Tatăl şi a avut toate păcatele noastre puse asupra Lui, El a adus o satisfacţie mult mai perfectă dreptăţii divine pentru păcatele noastre, decât dacă tu şi eu şi toţi am fi fost osândiţi la iad pe veşnicie…” (să plătim acolo pentru ele), fiindcă un creditor este mult ma mulţumit dacă datoria îi este plătită toată dintr-o dată decât la fiecare sfârşit de săptămână! William Bridge

2. Care au fost scopurile ispăşirii?

Spre satisfacţia dreptăţii lui Dumnezeu. Ispăşirea s-a realizat, în primul rând, cu scopul satisfacerii mâniei lui Dumnezeu împotriva încălcărilor legii sale, împotriva păcatelor!

Biblia ne spune în:

Ps.7:11 “Dumnezeu este un judecător drept, un Dumnezeu care se mânie în orice vreme”
Ps.79:5 “Până când Doamne, Te vei mânia fără încetare şi va arde mânia Ta ca focul?”
Naum 1:2 “Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător; Domnul se răzbună şi este plin de mânie; Domnul se răzbună pe potrivnicii Lui şi ţine minte pe vrăjmaşii Lui”
Isaia 13:11 “Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor…”
Ioan 3:36 “Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”
Rom.1:18 “Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor…”

Ce putea să abată de la noi această mânie a lui Dumnezeu? Doar ispăşirea de către Isus a păcatelor noastre!

Adeseori se afirmă de către unii că ispăşirea s-a realizat pentru a ne “impresiona” pe noi păcătoşii, pentru a ne “mişca” inimile şi pentru “a trezi” sentimente de afecţiune şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

Unul din primii care a afirmat o asemenea teorie a ispăşirii a fost Peter Abelard.

Interpretări subiective

Acestea acordă puţină atenţie lucrării lui Hristos de înlăturare prin cruce a vinovăţiei noastre şi se concentrează mai mult la impactul pe care-l are asupra noastră. Fiindcă neagă mai mult sau mai puţin lucrarea obiectivă a lui Hristos, este greu să le putem numi, cu adevărat, creştine. Ele trebuie însă notate pentru că încă se află în circulaţie, uneori alături de unele forme ale concepţiei clasice (vezi, mai jos). Acest curent se poate spune că a fost iniţiat de Peter Abelard.

Abelard (1079-1142) şi teoria influenţei morale
Din punctul de vedere al lui Peter Abelard, Dumnezeu care este doar dragoste nu are deloc nevoie de sacrificiul lui Hristos. Păcatul nu este o barieră obiectivă între om şi Dumnezeu, ci o stare subiectivă a minţii care este biruită de dragostea trezită în inima păcătosului de moartea lui Hristos. “Răscumpărarea este acea dragoste aprinsă în noi de suferinţa lui Hristos”, spune el. Trezirea în noi a acestei afecţiuni ne răscumpără făcându-ne în stare să trăim de bună voie în ascultare faţă de El, fiindcă îl iubim.
În ciuda valorii acestei teorii în a ne aminti că recunoştinţa ar trebui să fie răspunsul cuvenit din partea noastră faţă de lucrarea de ispăşire săvârşită de Dumnezeu prin Hristos, ca şi doctrină a ispăşirii, ea este extrem de inadecvată. Este aşa, pentru că nu spune nimic despre temeiul (baza) pe care păcătoşii pot fi împăcaţi cu Dumnezeu, în timp ce sfinţenia, măreţia lui Dumnezeu şi gravitatea (seriozitatea) păcatului sunt cu totul ignorate şi înlocuite cu o concepţie oarecum sentimentală a dragostei Sale.

Definirea aceleiaşi teorii de către Thiessen… (Prelegeri de Teologie Sistematică)
Această teorie, numită şi teoria dragostei lui Dumnezeu, susţine că moartea lui Hristos este doar consecinţa naturală a faptului că El şi-a luat o natură umană şi că El a suferit numai pentru păcatele creaturilor Sale. Dragostea lui Dumnezeu arătată prin întruparea, suferinţele şi moartea lui Hristos, are scopul să înmoaie inima omenească şi să o conducă la pocăinţă. Ispăşirea nu s-a făcut pentru satisfacerea justiţiei divine, ci mai degrabă pentru exprimarea şi demonstrarea dragostei divine.
Această concepţie despre ispăşire este foarte deficitară, deoarece îl prezintă pe Hristos ca suferind împreună cu păcătoşii şi nu în locul lor.

Următoarele obiecţii biblice se pot aduce împotriva acestei teorii:

1. Deşi moartea lui Hristos este expresia perfectă a dragostei lui Dumnezeu (Ioan 3:16; Rom.5:6-8), omul a ştiut că Dumnezeu îl iubeşte, multă vreme înainte de Hristos (Deut.7:7,8; Ieremia 31:3; Maleahi 3:6).
2. O simplă “trezire” a emoţiilor nu poate duce la mântuire!
3. Dreptatea lui Dumnezeu trebuie satisfăcută înainte ca El să poată ierta (Rom.3:25; Evrei 2:17; 9:14; 1Ioan 2:2; 4:10).
4. Pe baza acestei teorii este greu să explici cum au fost mântuiţi credincioşii Vechiului Testament, deoarece ei nu au avut parte de acestă lecţie demonstrativă a dragostei lui Dumnezeu, oferită la Cruce. Ispăşirea nu poate fi redusă la o piesă de teatru în care actorul pare să fie mânat de motive sincere, când de fapt el nu face decât să manipuleze emoţiile spectatorilor.

“Chiar dacă oamenii sunt profund influenţaţi de demonstraţie de dragoste de la Calvar (de pe Golgota), ei trebuie să ajungă şi la o înţelegere a mâniei lui Dumnezeu aşa cum s-a dezlănţuit împotriva păcatului şi ne-a revelat-o la Calvar (prin moartea singurului Său Fiu!!)” Purkiser, God, Man and Salvation, pag.407-408

Dar Dumnezeu este cel ce a fost sfidat, cel “supărat”!! Cui se fac reparaţiile morale?
De aceea, principalul scop în realizarea de către Hristos a ispăşirii este de a satisface dreptatea lui Dumnezeu (de a-l “împăca” pe Dumnezeu cu omul, iar ca urmare, împăcarea omului cu Dumnezeu!?). De a satisface mânia justă a lui Dumnezeu prin plata păcatului.

Teoria martirizării sau Teoria exemplului
Acestă teorie susţine că moartea lui Hristos a fost cea a unui martir. El a fost omorât, deoarece a fost fidel principiilor Sale şi datoriei pe care a considerat-o că este a Sa, de oameni care nu au fost de acord cu El în acele privinţe. El este un exemplu de fidelitate faţă de adevăr şi faţă de datorie. Această concepţie presupune că singurul lucru de care este nevoie pentru mântuirea omului este corectarea, îndreptarea, omului. Exemplul lui Hristos este dat ca să-l înveţe pe om să se pocăiască de păcatele sale şi să se îndrepte.

Această teorie ignoră însă ideea fundamentală a ispăşirii, potrivit căreia ispăşirea trebuie făcută faţă de Dumnezeu pentru satisfacerea dreptăţii şi mâniei Sale (Ex.12:13,23; Rom.3:24; Evrei 2:17; 9:11-14). Chiar dacă ispăşirea Lui interpretată în felul acesta i-ar determina pe oameni să se îmbunătăţească moral şi să se îndrepte în comportament, acest lucru nu poate fi o plată adecvată pentru păcatele sale şi prin urmare, nu-l poate mântui.

Schleiermacher (1768-1834) şi teoria mistică
În timp ce Abelard era preocupat de un răspuns moral la jertfa lui Hristos, Schleiermacher în a lui “Evanghelie pentru omul modern” se concentrează asupra transmiterii omului a unui sens mistic al unirii sale cu Dumnezeu. Schleiermacher l-a considerat pe Isus omul model, capul (conducătorul) spiritual al rasei, fiinţa perfectă a cărei unicitate şi perfecţiune consta în legătura neîntreruptă pe care o întreţinea cu Dumnezeu. Ispăşirea consta în transmiterea păcătoşilor a unei experienţe a conştiinţei-divine asemănătoare celei pe care El o are. “Mântuitorul le dă credincioşilor puterea conştiinţei Sale divine, în aceasta constă acţiunea Sa de răscumpărare”, afirmă acesta.

Nici această teorie nu recunoaşte gravitatea (seriozitatea) păcatului şi vina pe care noi o avem înaintea lui Dumnezeu. Nu recunoaşte mărturia clară a Scripturilor cu privire la Isus, nu doar ca om perfect, dar şi ca Dumnezeu întrupat, fapt care îi subminează acestuia rolul de mediator. De asemenea, trece inevitabil cu vederea toată mărturia biblică adusă morţii lui Hristos ca fiind acţiunea (actul) care i-a răscumpărat pe păcătoşi odată pentru totdeauna. Asemenea, teoriei influenţei morale, nici acesta nu se poate spune că reprezintă cu adevărat doctrina ispăşirii ci este doar o încercare de a sublinia unele elemente psihologice ale experienţei umane a lui Hristos.

Interpretări obiective

Anselm (1033-1109) şi teoria satisfacerii
Anselm a afirmat că Dumnezeu nu putea pur şi simplu să treacă cu vederea păcatul. L-a ofensat şi dezonorat, lăsându-i alternativa pedepsei (lucru care i-ar fi împiedicat planurile), sau a primirii satisfacţiei adecvate pentru ofensa care i s-a adus. În cazul ultimei alternative, noi nu am fi putut niciodată să oferim satisfacţia necesară şi chiar dacă am fi trăit perfect până la moarte ofensa adusă de noi nu ar fi fost înlăturată. Totuşi, fiindcă a comis ofensa, omenirii îi revine responsabilitatea de a oferi satisfacţia. De aceea, doar Dumnezeu poate să o ofere dar un om trebuie să plătească ce se cuvine. Astfel soluţia se găseşte la cel ce este atât Dumnezeu cât şi om. Datorită vieţii Sale perfecte Hristos nu avea nevoie să moară. De aceea, fiindcă a murit moartea Lui devine un act de un merit infinit care ne este pus la dispoziţie ca mijloc de ispăşire a păcatelor noastre. Însă, Anselm nu precizează exact felul în care noi ne însuşim acest merit.

Există anumite părţi artificiale ale acestei teorii, cum ar fi valoarea acestui merit sau faptul că Dumnezeu este pus în faţa acestei dileme – pedeapsa sau satisfacţia. Pedeapsa ca şi alternativă la satisfacere, în loc de a fi principalul mijloc de de satisfacere, referirea inadecvată (insuficientă) la dragostea divină ca şi bază şi motivaţie a ispăşirii, cât şi lipsa unei doctrine a unirii prin credinţă cu Hristos ca mijloc de însuşire a meritului Său, reprezintă celelalte slăbiciuniale acestei teorii. Dar putem recunoaşte că are punctele ei forte, lucru care l-a făcut pe Denney să califice lucrarea lui Anselm, “Cur Deus Homo”, ca fiind, “cea mai bună carte despre ispăşire, care s-a scris vreodată”. Printre aceste puncte se numără, fundamentarea ispăşirii în caracterul moral al lui Dumnezeu, sentimentul profund de maiestate şi de sfinţenie a lui Dumnezeu care reiese din legătura pe care o are cu creaturile Sale, gravitatea teribilă chiar şi a unui singur păcat, cât şi recunoaşterea importanţei crucii în răscumpărarea omenirii.

Luther (1483-1546) şi teoria penală
Luther este pe drept cuvânt unul dintre cele mai respectate nume din istoria Bisericii. Întreaga lui viaţă a demonstrat nevoia deosebită a unei adevărate doctrine a ispăşirii cât şi dezastrele create în Biserică de pierderea contactului cu evanghelia biblică. Ca şi călugăr augustinian s-a luptat timp de ani cu problema mântuirii sale personale, străduindu-se cu asiduitate să o dobândească prin diferite penanţe, rugăciuni, sacramente şi fapte bune prescrise de Biserica Romano-Catolică. Doar atunci când a înfruntat Scriptura şi s-a confruntat cu învăţătura lui Pavel privitoare la îndreptăţirea prin credinţa în Hristos (vezi, justificarea, Rom.1:17), a primit răspunsul şi a avut parte de linişte sufletească. Renumitele sale sloganuri, “doar prin credinţă, doar prin har şi doar Scriptura”, i-au atras confruntarea directă cu autorităţile bisericii, astfel încât ceea ce a fost la început un protest împotriva scandalosului comerţ cu indulgenţe a devenit o controversă totală ce privea însăşi doctrina mântuirii. Atunci, Creştinătatea s-a divizat şi a dus la apariţia istoricelor biserici Protestante ce au restaurat evanghelia biblică a harului.

În generaţia următoare, Calvin bazându-se pe poziţia eroică pe care a luat-o Luther, a formulat teologia Reformată în nişte termeni mult mai sistematici. Reforma a privit păcatul ca fiind o încălcare a legii morale a lui Dumnezeu ce are legătură cu caracterul etern al lui Dumnezeu, iar ispăşirea este dragostea răscumpărătoare a lui Dumnezeu cu care ia asupra Lui, prin Hristos, pedeapsa şi judecata păcatului nostru, procurându-ne astfel iertarea păcatelor noastre şi înlăturarea vinii şi oferindu-ne prin credinţa în Hristos, purtătorul păcatelor noastre, darul fără plată al neprihănirii lui Dumnezeu. Alternativele lui Anselm de pedeapsă sau satisfacţie fuzionează astfel în această teorie a unei ispăşiri prin satisfacţie penală.

De asemenea, Reformatorii au căutat că evite “supra-obiectivizarea” lucrării lui Hristos. Ce înseamnă acest lucru? De exemplu, Luther a spus cu insistenţă că, deşi “singură, credinţa îndreptăţeşte, ea nu rămâne niciodată singură”, ci întotdeauna este urmată de faptele bune pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi încă înainte de întemeierea lumii (Efes.2:10). Calvin a dat acestei afirmaţii o bază teologică completă prin învăţătura sa despre credinţă şi despre unirea prin credinţă cu Hristos. Neprihănirea noastră este pe de-a întregul şi numai a lui Hristos. Ea ne este imputată, atribuită, nouă. La aceasta noi nu contribuim cu nimic. Dar, credincioşii fiind uniţi (alipiţi) la El, îndreptăţirea lor este nemijlocit legată de sfinţirea lor. De aceea, prin îndreptăţirea lor de către Dumnezeu, caracterul lor moral este înnoit şi practica lor este sfântă. A “supra-obiectiviza” ispăşirea înseamnă a ignora toate aceste adevăruri enuţate mai sus.

Intepretări moderne

Aulen (1879-1978) şi teoria clasică
În cartea lui Aulen Christus Victor, esenţa lucrării lui Hristos este reprezentată de triumful Său asupra păcatului şi diavolului. Hristos este considerat campionul (eliberatorul) umanităţii care ne scapă din robia păcatului şi a morţii prin învierea Sa. Într-un fel aceasta este pur şi simplu despachetarea (derularea) ideii biblice de răscumpărare. Cartea lui Aulen este deosebită fiindcă face din acestă idee principala definiţie a ispăşirii şi încearcă să demonstreze că ea a fost susţinută de-a lungul întregii istorii a Bisericii, de unde îi şi vine numele de, “clasică”.

Explicaţia reuşitei acestei teorii se găseşte parte în simplitatea ei cât şi în calitatea ei dinamică, spre deosebire de teoriile penale, ceva mai abstracte. Recunoaşterea pe care o face a realităţii robiei omului în păcat şi a puterilor demonice, are un puternic efect asupra conştiinţei contemporane. Pe deasupra, sub nici o formă ea nu poate fi considerată nebiblică, pentru că răscumpărarea, izbăvirea din robia păcatului şi a puterilor demonice este cu certitudine o importantă metaforă biblică a ispăşirii. Totuşi, defectul ei se găseşte în pretenţia ei de exclusivitate. Păcatul nu înseamnă doar robie. El mai înseamnă şi neascultarea care ne face nelegiuiţi şi ne atrage condamnarea, necurăţia morală care ne pune sub mânia divină. Cu alte cuvinte, problema noastră priveşte şi vinovăţia trecutului: “Problema trecutului nu-şi găseşte răspunsul în motivul clasic al ispăşirii” (Berkouwer).

Teoria politică – interpretarea politică
Există un curent remarcabil în prezent, mai ales în ţările lumii a treia, care reprezintă o interpretare a lucrării de ispăşire a lui Hristos în termeni socio-politici. Acesta îşi are originea în parte în teologia radicală a anilor 60, o dură reacţie la D-zeul care este “acolo undeva”, obiectiv faţă de lume şi cunoscut prin revelaţie, şi introducerea D-zeul” de aici, de jos”, implicat în viaţa oamenilor şi înfruntând existenţa fiecărei zile. În scurt timp, mişcarea a fost patronată de Consiliul Mondial al Bisericilor, a cărui preocupare principală a fost de a interpreta misiunea Bisericii în termeni socio-politici, cristalizată în Declaraţia de la Uppsala (Finlanda) din 1968. Atunci s-a afirmat că ţelul misiunii este “umanizarea” şi nu evanghelizarea, aceasta rămânând cu mici modificări poziţia Consiliului. O sursă principală a acestei teologii o reprezintă realitatea socială şi culturală, îndeosebi cea prezentă în ţările lumii a treia, sărăcia, nedreptatea şi neajunsurile economice, precum şi evidentul eşec al Bisericii de a răspunde acestor nevoi.

Cheia acestei concepţii teologice este termenul marxist de praxis, care afirmă caracterul inseparabil al teoriei şi practicii. Afirmaţiile teologice sunt inevitabil, ideologice, ele reflectând orientarea socio-politică a teologului. Ca prin urmare, teologia trebuie să înceapă de la realitatea sociologică, implicarea socio-politică actuală a bisericii şi a teologului creştin, să fie interpretată cu mijloacele ştiinţelor sociale, iar din analiza practicii să se nască un nou standard de înţelegere a Scripturii şi a tradiţiei bisericii….

Surse folosite:
Un rezumat al doctrinei creştine – Louis Berkhof
Prelegeri de teologie sistematică – Henry Clarence Thiessen
Cunoaşteţi adevărul – Bruce Milne

Concluzie:
De ce a fost necesară ispăşirea? Ce anume l-a motivat pe Dumnezeu să iniţieze ispăşirea păcatelor omenirii prin trimiterea Fiului Său să moară pe cruce?

3. Care este natura ispăşirii? Cum s-a realizat?

În ce fel s-a făcut? Mulţi îşi pun întrebarea, care este teoria cea mai adecvată pentru a explica ispăşirea. Adică cum se poate defini cel mai bine. Cred că pentru o bună definire a ei trebuie să privim la felurile diferite în care Biblia ne descrie că s-a realizat. Iată care sunt:

– Prin imputare. Păcatele noastre i-au fost imputate Lui: Isa.53:6; 2Cor.5:21
– Prin purtarea păcatelor. El le-a purtat: Ioan 1:29; Evrei 9:28
– Prin “înlocuire” (substituire). El şi-a dat viaţa pentru păcătoşi, în locul lor: Marcu 10:45; Gal.1:4; 1Petru 3:18

– Prin plătirea datoriei noastre, a pedepsei pentru încălcările noastre de lege: Isa.53:8; Rom.4:25; Gal.3:13; 1Petru 2:24
– Prin darea de Sine. El s-a dat pe Sine Însuşi: Gal.1:4; 2:20; Efes.5:2; Tit 2:14; Evrei 9:12,14,24, 28 – O aluzie clară la Preoţia Lui!!

4. Care sunt dimensiunile ispăşirii Lui Hristos?

Vezi, exemplul doctrinei adventiste a sanctuarului: “Tragedia Veacurilor”E.G.White -pag.369 şi 544.

Isus nu face ispăşire pentru păcate nici acum , nici din 1844! Isus a făcut ispăşire, atunci!! Pe cruce când a zis, “s-a isprăvit”!!

S-a isprăvit!
Despre cuvîntul grecesc “tetelestai”, care în versiunea traducerii noastre Cornilescu este redat, “S-a isprăvit!” (vezi, Ioan 19:30), arheologii spun că i-au descoperit de multe ori echivalentul latin “consummatum est” scris pe chitanţele folosite în acele vremuri, care însemna “plătit”, “achitat”. Un celebru profesor prezbiterian a spus că mulţi dintre cei ce erau lîngă crucea Lui probabil au interpretat în acest fel acele cuvinte alte Mîntuitorului. Făcîndu-i-se păcatului socoteala, datoria lui a fost plătită, achitată!!(Col.1:28)

Ispăşirea este finală şi definitivă
Odată pentru totdeauna: Evrei 9:26-28; 10:12-14 (7:27); Col.2:13-14

Ispăşirea s-a făcut definitiv, odată pentru totdeauna: 1Cor.5:7 “…Căci Hristos, Paştele (mielul nostru de Paşte) nostru a fost jertfit” Când a fost Isus jertfit? Nu în 1844, nici acum!!

Această doctrină adventistă loveşte în sufletul evangheliei!!

Ispăşire limitată? Cui se aplică ispăşirea? Cine sunt beneficiarii ei? Pentru cine este valabilă?

Catolicii, luteranii – arminianiştii de pretutindeni susţin că ispăşirea este universală, ca prin urmare, nelimitată. Nu susţin că toţi oamenii vor fi mântuiţi (nu chiar, universalismul), ci doar că Isus a suferit şi a murit cu scopul de salva, fără excepţie, pe toţi oamenii. Totuşi ei recunosc că efectul dorit nu s-a obţinut. Că mântuirea lor depinde şi de alegerea lor.

Câteva pasaje biblice care par să sugereze această interpretare: Ioan 6:51; Ioan 1:29; 2Ioan 4:14; 2Ioan 2:2; 1 Tim.2:6; Tit 2:11; Evrei 2:9

Reformaţii, calviniştii, şi alţii, susţin o ispăşire “limitată”. Ei se bazează de asemenea pe nişte texte biblice care par să sugereze o astfel de interpretare:

Biblia, zic ei, ne spune că Isus a murit “doar” pentru “cei ce sunt ai Lui”, pentru “poporul Lui” – Mat.1:21; Luca 19:10
Pentru “oile Lui” – Ioan 10:11,15
Pentru “Biserică” – Fapte 20:28; Efes.5:25-27
Pentru “aleşi” – Rom.8:32-35

Alte texte: Ioan 17:9; Rom.5:10; 2 Cor.5:21; Gal.1:4; Efes.1:7; Astfel, ei susţin că Hristos a suferit şi murit cu scopul de a-i salva doar pe cei aleşi şi că acest scop este îndeplinit. Pe când în cazul ispăşirii universale, obiectează ei, scopul ei nu este atins, iar planul lui Dumnezeu este frustrat. Fascinant, nu? La studiu!!

Un caz ipotetic. De exemplu, iată un caz ipotetic pe care-l descrie Pavel în Gal.2, dar care este realitate pentru foarte mulţi, datorită erorii de credinţă descrise: Gal.2:16-21

Deci, se pare că există o limitare a ei, dar de către noi, nu că ea (ispăşirea) este incapabilă, neputincioasă, de a le aduce mântuirea!

Care-i realitatea?
Dar a numi ispăşirea “limitată” sau “nelimitată” este oarecum nepotrivit. Poate efectul ei pentru unii este limitat, dar ea în sine nu poate fi limitată. Prima poziţie putem spune că este perspectiva lui Dumnezeu. Se vorbeşte din punctul Lui de vedere. Ispăşirea s-a realizat în funcţie de voinţa Lui, iar noi ştim care este aceasta: ca toţi să fie mântuiţi! Dar, cea de-a doua poziţie, este o perspectivă omenească, în care ispăşirea este valabilă doar pentru cei ce-şi exprimă voinţa liberă de a crede în ea şi a-i primi beneficiile.

Realii, adevăraţii beneficiari ai ei sunt cei credincioşi. Cei ce-şi pun încrederea în ea pentru mântuirea, iertarea, împăcarea şi răscumpărarea lor. Potenţialii ei beneficiari sunt toţi.

“Ispăşirea (moartea) lui Hristos este suficientă (pentru mântuirea) tuturora, dar eficace doar pentru unii, şi anume, doar pentru aceia care-şi însuşesc (acceptă) beneficiile ei”

“Hristos nu a murit condiţionat pentru nimeni, ci dacă vor crede. Dar, El a murit pentru toţi aleşii lui Dumnezeu, pentru aceştia să creadă“. John Owen

“Nu toţi sunt mântuiţi prin moartea lui Hristos, dar toţi care sunt mântuiţi, sunt mântuiţi prin moartea Lui; moartea Lui este suficientă pentru a-i salva pe toţi, la fel cum soarele este suficient pentru a-i lumina pe toţi; dar dacă cineva clipeşte (îşi închide ochii!), pe acela soarele nu-l va lumina” (Henry Smith)

“Misticul Soare al Neprihănirii (a spus sf. Ambrozie) a răsărit pentru toţi, a venit la toţi, a pătimit şi a înviat din morţi pentru toţi – dar dacă cineva nu crede în El (Hristos), acela se lipseşte singur de binele pe care i-l poate face. Doar dacă unul îşi închide ferestrele pentru a elimina razele soarelui asta nu înseamnă că soarele nu este pentru toţi”. (Isaac Barrow)

“Marele schimb”
Luther a numit această lucrare, “Marele Schimb” – ne-a oferit neprihănirea Lui în schimbul păcătoşeniei noastre – iar acesta este un mare schimb. Altfel, noi nu am fi putut să fim niciodată împăcaţi cu D-zeul nostru, care este un Dumnezeu sfânt ce nu-l socoteşte nevinovat pe cel vinovat şi înaintea căruia, faptele noastre bune sunt asemenea cârpelor murdare (Isaia 64:6).

Ispăşirea revelează dragostea de nedescris a lui Dumnezeu cât şi puterea Lui nemaipomenită:
Walter Martin a spus că: “Ea (ispăşirea) este o declaraţie a faptului că justiţia lui Dumnezeu necesită o satisfacţie perfectă iar aceasta s-a realizat, odată pentru totdeauna când Dumnezeu l-a “făcut păcat pe Cel ce n-a cunoscut păcatul” (2Cor.5:21) şi astfel “noi am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom.5:10).

În ispăşire se întâlnesc cele două perfecte atribute ale lui Dumnezeu: bunătatea şi dreptatea Lui. După unii acestea se exclud reciproc…, dar în moartea ispăşitoare a lui Isus, una a fost satisfăcută pe deplin, iar cealaltă sublim declarată întregii lumi!!

Doctrina ispăşirii este în sine un motiv de credinţă. Odată, înţeleasă este un motiv de sporită credinţă.

Ce a realizat ispăşirea? Ce ne oferă?

1. Răscumpărarea: 1Pet.1:18,19; Efes.1:7; Fapte 20:28; 1Tim.2:5,6; Apoc.5:9
2. Împăcarea: Rom.5:10-11; Col.1:20-21; 2Cor.5:18-19…

“Dacă El ar ascunde păcatul, sau l-ar ignora, ar greşi. Dacă l-ar lasa încă asupra noastră, va duce la moartea noastră. De aceea, a trebuit să ia asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturora, şi astfel să ne scape, pentru că luându-o asupra Lui, după cum a şi făcut-o în dragostea şi Legea Lui, înseamnă că dacă El trăieşte şi noi vom trăi împreună cu El, şi cine şi-ar dori mai mult?” John Bunyan

“El nu ne-a judecat după păcatele noastre”. De ce nu ne-a judecat Dumnezeu în conformitate cu păcatele noastre? Nu fiindcă l-a judecat pe un Altul pentru ele? Pe un Altul care a luat păcatele noastre asupra Lui şi despre care este spus că “Dumnezeu l-a pedepsit cu mânia Lui îngrozitoare”? Şi de ce l-a pedepsit, dacă nu pentru păcatele noastre? O, Doamne îndurător, Tu eşti prea drept să te răzbuni de două ori pentru aceleaşi nelegiuiri şi fiindcă ţi-ai îndreptat îngrozitoarea mânie asupra Lui, acum nu o vei mai abate şi asupra noastră, ci pedepsindu-l pe El după fărădelegile noastre, pe noi, ne vei răsplăti după meritele Sale!” (răsplăti/pedepsi/binecuvânta – Gal.3:13)

Sir Richard Baker

Ispăşirea: jertfa de curăţire

Textul de memorat: „Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană.” (1 Petru 1:18,19)

Aspectul cel mai cunoscut al sanctuarului este sistemul de jertfe, deoarece el ne vorbeşte în mod direct despre jertfa Domnului Hristos. Sângele animalului care murea în locul păcătosului devine simbolul sângelui Celui care a murit pentru noi.

Săptămâna aceasta, vom studia câteva concepte legate de „jertfa de curăţire” (denumită şi „jertfă pentru păcat” sau „jertfă de ispăşire”), jertfă prin care Dumnezeu ne ajută să înţelegem cum anume are loc împăcarea cu El prin intermediul singurei jertfe adevărate, Isus Hristos. Pe parcursul acestui studiu, am utilizat uneori termenul de „jertfă de curăţire” în loc de „jertfă de ispăşire” pentru a nu lăsa impresia că, de pildă, naşterea unui copil ar fi o greşeală morală, întrucât mama trebuia să aducă o astfel de jertfă (Leviticul 12:5-8). În acest caz, denumirea de „jertfă de curăţire” este mai potrivită, fiindcă nu se urmărea ispăşirea unui păcat, ci curăţirea de întinarea rituală.

Păcatul şi mila

Ştim că păcatul ne desparte de Dumnezeu, dar vestea bună este că El a pus în funcţiune un sistem prin care să fie acoperită prăpastia produsă de păcat şi astfel să ne aducă înapoi, la El. În centrul acestui sistem este jertfa.

În Vechiul Testament sunt descrise, în esenţă, trei tipuri de păcate, după nivelul de conştientizare a păcatului în timpul comiterii lui: păcatul neintenţionat (sau fără voie), păcatul intenţionat (sau cu voie) şi păcatul răzvrătirii. Jertfa de curăţire poruncită în Leviticul 4:1 – 5:13 putea fi adusă atunci când se comitea un păcat neintenţionat, dar şi în unele situaţii când era comis un păcat voit (Leviticul 5:1). Dacă pentru primele două tipuri de păcat, exista posibilitatea de a se aduce o jertfă, pentru răzvrătire, cel mai odios dintre toate, nu este menţionată nicio posibilitate de ispăşire. Păcatul răzvrătirii era comis faţă de Domnul, într-un act de sfidare, iar făptaşul trebuia nimicit (Numeri 15:29-31). Se pare totuşi că, şi în aceste situaţii, Dumnezeu oferea iertare (vezi, de exemplu, cazul lui Manase din 2 Cronici 33:12,13).

1. Citeşte Deuteronomul 25:1,2 şi 2 Samuel 14:1-11. Ce ne spune 2 Samuel 14:9 despre milă, dreptate şi vinovăţie?

Are Dumnezeu dreptul să-l ierte pe păcătos? Dacă păcătosul este vinovat, nu este justificată pedepsirea lui?

Istoria femeii din Tecoa, pe care a trimis-o Ioab la împăratul David ca să-i prezinte un caz fictiv, ne poate ajuta. Femeia a pretins că era văduvă şi cerea milă pentru singurul ei fiu rămas în viaţă, fiu care se făcuse vinovat de uciderea fratelui său. Legea prevedea moartea ucigaşului (Numeri 35:31), chiar dacă acesta era singurul bărbat din familie. Femeia i-a cerut lui David ca, în calitate de judecător, să-l lase nepedepsit pe fiul ei.

Dar ea face o declaraţie interesantă: „Asupra mea … şi asupra casei tatălui meu să cadă pedeapsa; împăratul şi scaunul lui de domnie să nu aibă nimic de suferit” (2 Samuel 14:9). Atât ea, cât şi împăratul ştiau că, dacă ucigaşul rămânea nepedepsit, vina crimei avea să cadă asupra împăratului însuşi, iar reputaţia sa ca judecător avea să fie în pericol. Judecătorul avea răspunderea morală pentru decizia luată. De aceea, femeia s-a declarat dispusă să ia vinovăţia asupra ei.

În acelaşi fel, Dumnezeu ia asupra Sa vinovăţia păcătoşilor şi îi declară nevinovaţi. Ca să putem fi iertaţi, Dumnezeu Însuşi trebuie să sufere pedeapsa care ni se cuvine nouă. Acesta este considerentul legal în baza căruia Hristos a murit pentru ca noi să putem fi mântuiţi.

Punerea mâinilor pe capul jertfei

2. Ce ritualuri erau îndeplinite cu ocazia aducerii jertfei pentru curăţire? Leviticul 4:27-31.

Scopurile aducerii jertfei erau îndepărtarea păcatului şi a vinovăţiei de la păcătos, transferarea răspunderii pentru păcat asupra sanctuarului şi iertarea şi curăţirea păcătosului. (În cazuri extrem de rare, păcătosul putea aduce o anumită cantitate de făină de cea mai bună calitate ca jertfă de curăţire şi, cu toate că în acest caz nu se vărsa sânge, era ştiut faptul că „fără vărsare de sânge nu este iertare” [Evrei 9:22]).

Ceremonia propriu-zisă consta din punerea mâinilor pe capul animalului de jertfă, înjunghierea lui, ceremonia sângelui (cu o parte se ungeau coarnele altarului, restul se turna la picioarele altarului), arderea grăsimii şi consumarea cărnii. Păcătosului i se oferea iertarea, dar numai în urma ceremoniei.

Un aspect crucial al acestui proces era punerea mâinii pe capul animalului de jertfă (Leviticul 1:4; 4:4; 16:21) pentru ca acesta să fie „primit de Domnul, ca să facă ispăşire pentru el” (Leviticul 1:4). Jertfa era valabilă numai în dreptul celui care punea mâna pe capul animalului. Potrivit cu Leviticul 16:21, punerea mâinilor trebuia să fie însoţită de mărturisirea păcatului; în acest fel era recunoscut transferul păcatului de la păcătos la animalul nevinovat.

Un alt aspect era, desigur, înjunghierea animalului. După înjunghiere, sângele era întrebuinţat pentru a face ispăşire pe altar (Leviticul 17:11). Întrucât păcatele erau transferate asupra animalului prin punerea mâinii pe capul lui, se înţelege că moartea animalului era o moarte înlocuitoare. Animalul murea în locul păcătosului. Din acest motiv, cel care înjunghia animalul era păcătosul, şi nu preotul.

Data viitoare când eşti ispitit să păcătuieşti, imaginează-ţi-l, pe Isus murind pe cruce, imaginează-te pe tine punând mâinile pe capul Său şi mărturisindu-ţi păcatul. Cum te poate ajuta acest exerciţiu să înţelegi ce preţ a fost plătit pentru ca tu să poţi fi iertat? Cum te poate ajuta acest gând să rezişti în faţa ispitei?

Transferul păcatului

3. Ce asociere face Ieremia între păcat şi altar? Ieremia 17:1.

După punerea mâinii şi după moartea animalului, preotul ungea coarnele altarului cu sângele jertfei. Această parte a ceremoniei avea de-a face cu ispăşirea, întrucât era prezent sângele (Leviticul 17:11). În situaţia în care păcătosul era un om obişnuit sau un conducător, sângele era aplicat pe altarul pentru arderile-de-tot (Leviticul 4:25,30); în cazul în care păcătuia marele-preot sau întreaga adunare, sângele era aplicat pe altarul tămâierii din sanctuar (Leviticul 4:7,18).

De ce erau unse cu sânge coarnele altarului? Coarnele se aflau în partea superioară a altarului şi, de aceea, puteau fi simbolul dimensiunii verticale a mântuirii. Se considera astfel că sângele era adus în prezenţa lui Dumnezeu.

Ieremia 17:1 ne ajută să înţelegem ce se întâmpla în această situaţie. Textul spune că păcatul iudeilor era gravat „pe tabla inimii lor şi pe coarnele altarelor lor”. Deşi aici se face referire la altarele din templele idolatre, principiul rămâne acelaşi: altarul reflecta starea morală a poporului. Sângele realiza transferul vinovăţiei păcatului. Sângele uns pe coarnele altarului transfera păcatul de la păcătos asupra sanctuarului, un adevăr esenţial care ne ajută să înţelegem planul de mântuire, aşa cum este el ilustrat prin intermediul serviciului din sanctuarul pământesc, simbolul lucrării Domnului Hristos în sanctuarul ceresc.

Sângele transfera păcatul şi întina sanctuarul. O astfel de întinare avea loc în cazul în care sângele jertfei de curăţire sărea din greşeală pe o haină. Haina trebuia curăţată, dar nu oriunde, ci numai „într-un loc sfânt” (Leviticul 6:27).

În final, arderea grăsimii pe altar arăta că tot ce ţinea de jertfa pentru curăţire Ii aparţinea lui Dumnezeu (Leviticul 3:16).

Jertfa de curăţire este simbolul morţii Domnului Isus. Datorită jertfei Sale, păcatul nostru a fost luat de la noi, a fost aşezat asupra Sa şi a fost transferat asupra sanctuarului ceresc. În esenţă, acesta este planul de mântuire.

În ce mod ne ajută serviciul din sanctuar să înţelegem că depindem cu totul de Dumnezeu pentru iertarea păcatelor? Ce încurajare îţi aduce acest adevăr? În acelaşi timp, ce responsabilităţi importante decurg de aici? (Vezi 1 Petru 1:22.)

Purtarea păcatului

4. Citeşte Leviticul 6:25,26; 10:16-18. Ce adevăr crucial ne este descoperit aici?

Mâncând într-un loc sfânt carnea animalului jertfit, preotul oficiant prelua şi purta nelegiuirea sau vina păcătosului. Carnea aceasta nu era doar plata pentru serviciul preoţesc, ci un aspect esenţial al ispăşirii (altminteri, Moise nu s-ar fi supărat pe fiii lui Aaron din cauză că nu au mâncat-o).

Dar ce contribuţie are la procesul ispăşirii faptul că preotul mănâncă această carne de la jertfă? Era obligatoriu ca preotul să mănânce carnea jertfei în cazul acelor jertfe al căror sânge nu ajungea în Locaşul Sfânt, mai exact al jertfelor aduse de conducător şi de omul de rând. Biblia afirmă clar că, mâncând carnea jertfei, preoţii purtau vina păcătosului, fapt care făcea ispăşire pentru acesta. În concluzie, preotul purta vina păcătosului, iar păcătosul era scutit de pedeapsă.

Cuvintele „iartă fărădelegea” din Exodul 34:7 au în ebraică sensul propriu de „poartă vina” şi sunt aceleaşi cuvinte care apar în Leviticul 10:17, unde se arată limpede că purtarea păcatului de către preot îi aducea păcătosului iertare. În caz contrar, când nu avea loc acest transfer, păcătosul trebuia să-şi poarte singur vina (Leviticul 5:1), iar consecinţa era moartea (Romani 6:23).

Lucrarea preotului de a purta păcatul altuia ne vorbeşte despre lucrarea Domnului Hristos pentru noi. El a murit în locul nostru. Aşadar, serviciile preoţeşti din sanctuarul pământesc reprezintă lucrarea pe care El o îndeplineşte pentru noi, fiindcă a luat asupra Sa vina păcatelor noastre.

Binecuvântarea vine ca urmare a iertării; iertarea vine prin credinţa că păcatul, odată mărturisit şi regretat, este purtat de marele Purtător al păcatului. Prin urmare, toate binecuvântările noastre vin de la Hristos. Moartea Sa este o jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. El este marele mijloc prin care primim mila şi favoarea lui Dumnezeu. De aceea, El este într-adevăr Iniţiatorul, Autorul şi Desăvârşirea credinţei noastre.” Ellen G. White, Manuscript Releases, val. 9, p. 302

Imaginează-ţi că te afli înaintea lui Dumnezeu, la judecată. Pe ce contezi – pe faptele bune, pe păzirea Sabatului, pe toate lucrurile frumoase pe care le-ai făcut şi pe toate lucrurile rele pe care nu le-ai făcut? Sunt ele suficiente pentru a te îndreptăţi înaintea unui Dumnezeu sfânt şi desăvârşit? Atunci, care este singura ta speranţă?

Iertarea

5. Citeşte Mica 7:18-20. Cum este descris Dumnezeu aici?

Ultimele trei versete din Mica sunt dedicate relaţiei lui Dumnezeu cu rămăşiţa poporului Său şi indică două trăsături care îi dau un farmec inegalabil: dragostea Sa iertătoare şi harul Său. Dintre aceste două trăsături, Mica (şi alţi profeţi) remarcă în mod deosebit dispoziţia Sa de a ierta. El utilizează o serie de expresii pentru însuşirile lui Dumnezeu (vers. 18) şi pentru lucrările Sale (vers. 19,20). Aceste însuşiri şi lucrări sunt menţionate şi în Crezul israelit din Exodul 34:6,7, unul dintre cele mai îndrăgite pasaje biblice referitoare la caracterul lui Dumnezeu.

Un fapt interesant este că mai multe cuvinte-cheie din Mica 7:18-20 apar şi în Cântarea Robului din Isaia 53, cuvinte care arată că iertarea vine de la Cel care suferă pentru oameni.

Din nefericire, nu toţi oamenii se vor bucura de harul mântuitor al lui Dumnezeu. Iertarea Sa nu este ieftină şi nici nu poate fi obţinută în mod automat. Ea presupune loialitate. Cei care au cunoscut harul Său, răspund pe măsură, după cum vedem în Mica 6:8, versetul central al cărţii. Lui Dumnezeu „Îi place îndurarea” şi îi cheamă pe cei care fac parte din rămăşiţa poporului Său „să iubească” mila. Copiii Săi sunt cei care imită caracterul Său. Viaţa lor reflectă dragostea, mila şi bunătatea Sa.

Pasajul din Mica 7:18-20, cu accentul pus pe iertare, este urmat de Naum 1:2,3, care pune accent pe judecată. Acest fapt dezvăluie cele două atitudini ale lui Dumnezeu faţă de oameni: îi iartă pe cei care se căiesc şi îi pedepseşte pe cei răi. El este şi iertător, şi drept. El este şi Mântuitor, şi Judecător. Aceste două aspecte ale caracterului Său sunt complementare, nu contrare. El oferă milă, dar este şi drept. Ştiind acest lucru, putem avea încredere în dragostea şi în iertarea Sa, dar şi în faptul că, la sfârşit, El va face dreptate.

6. Citeşte Mica 6:8. Ce rost are mărturisirea de credinţă în absenţa acestor principii de vieţuire care să ateste realitatea mărturisirii?

Ce este mai uşor: să declari că ai credinţă în Isus sau să trăieşti practic această credinţă, aşa cum se arată în Mica 6;8? Ce poţi face pentru a trăi ceea ce crezi?

Studiu suplimentar

Citeşte cap. 30, „Cortul şi serviciile lui”, p. 343-358, din Patriarhi şi profeţi, de Ellen G. White.

„După cum Domnul Hristos, la înălţarea Sa, S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu ca să mijlocească cu sângele Său în favoarea credincioşilor pocăiţi, tot astfel preotul, în slujba zilnică, stropea sângele jertfei în Locul Sfânt, pentru păcătos.

Sângele lui Hristos, deşi era menit să-l elibereze de condamnarea Legii pe păcătosul pocăit, nu urma să şteargă păcatul; acesta avea să rămână scris în sanctuar până la ispăşirea finală. Tot astfel, în simbol, sângele jertfei pentru păcat îndepărta păcatul de la cel pocăit, dar păcatul rămânea în sanctuar până la Ziua Ispăşirii.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p.357

Întrebări pentru discuţie

1. Unii susţin că însăşi ideea de moarte înlocuitoare este nedreaptă. De ce să moară cel nevinovat în locul celui vinovat? Totuşi, întrucât adevărul acesta este prezentat clar în Biblie şi este esenţa mesajului ei, cum putem răspunde la această întrebare? Ne poate ajuta în vreun fel această „nedreptate” să înţelegem harul manifestat pentru a ne aduce nouă iertarea? Cum ne putem folosi de argumentul „nedreptăţii” pentru a arăta cât de milos şi de iubitor este Dumnezeu?

2. Citiţi în grupă Mica 6:8. Ce mesaj ne este transmis aici? Mai important, cum ne putem deprinde să împlinim această poruncă explicită? Cum putem umbla smeriţi cu Dumnezeul nostru? Ce înseamnă aceasta în mod concret? Cum putem transforma umblarea smerită cu Dumnezeu în umblare smerită cu semenii noştri?

3. Gândeşte-te ce înseamnă faptul că singura cale de a fi mântuiţi este moartea Domnului Isus. Ce ne spune acest adevăr uimitor despre cât de rău este păcatul? Dar despre eforturile noastre de a ne mântui prin fapte?

4. În cadrul grupei, revedeţi întrebarea de la finalul secţiunii de miercuri. Discutaţi răspunsurile pe care le-aţi dat şi implicaţiile lor în ceea ce priveşte Evanghelia şi lucrarea Domnului în favoarea noastră.

 

Izbăvirea de sub robia păcatului

Romani 5:12-6:23 (Romani 6:11)

Scopul lecţiei: Să descoperim cum putem dobândi izbăvirea de sub robia păcatului, cum trăiesc cei ce au dobândit această eliberare şi care sunt binecuvântările pregătite de Dumnezeu pentru cei ce au ajuns în această stare de libertate spirituală.

Contextul lecţiei:
 După ce a arătat că împăcarea cu Dumnezeu este primul rod al neprihănirii (Rom. 5:1-11), apostolul Pavel adaugă pe lista binecuvântărilor primite prin această stare de har şi izbăvirea de sub  robia păcatului (Rom. 5:12-6:23). În paragraful anterior (Rom. 1:18-3:20), în care apostolul Pavel a prezentat starea de păcat a omenirii, el ne-a arătat că atât evreii cât şi neamurile au ajuns sub păcat (Rom. 3:9;23).

Pentru fiinţa umană, această stare de păcat nu este doar un incident, sau o situaţie temporară, ci o adevărată robie spirituală (Rom. 6:6; 12-16; 20; 7:22-23). Pentru a ilustra această robie spirituală apostolul Pavel vorbeşte despre puterea păcatului (Rom. 3:20; 7:14-18), despre stăpânirea păcatului (Rom. 6:12-14) şi despre urmările acestei stări de robie (Rom. 20-21;23). Păstrând în atenţie aceste adevăruri, putem spune că stăpânirea păcatului a instaurat cea mai severă stare de robie spirituală, urmată de cele mai grozave consecinţe (Rom. 5:21/a; 6:23/a).
Actul jertfei Domnului Isus ne-a adus însă izbăvirea din această robie (Rom. 6:18; 22;  7:24-25/a; 8:2; Ioan 8:30-36).

 Conţinutul lecţiei: În pasajul pe care îl studiem  astăzi (Rom. 5:12-6:23), apostolul Pavel ne arată câţiva factori care ne garanteză posibilitatea izbăvirii din păcat (Rom. 5:12-21), care trebuie să fie atitudinea faţă de păcat a celor ce au dobândit acestă izbăvire (Rom. 6:1-21) şi ce binecuvântări sunt pregatite de Dumnezeu pentru cei trăiesc în libertate spirituală (Rom. 6:22-23).

1.    Posibilitatea izbăvirii de sub robia păcatului (Rom. 5:12-21)

Dacă în primele versete pe care le studiem apostolul Pavel ne arată cum a ajuns omul în robia păcatului şi a morţii (Rom. 5:12-14), în versetele următoare el ne descoperă anumiţi factori care ne garantează eliberarea din acestă robie. Pentru a ilustra acest fapt, el face o comparaţie între Adam şi Hristos, între urmările păcatului şi cele ale neprihănirii şi între lucrarea harului şi cea a Legii. Pe lângă acest contrast el foloseşte şi un joc de cuvinte, repetând în context diferit de 11 ori termenul  „unul” sau „singur”, de 5 ori afirmaţia sau termenul „a domni” şi „domnie” şi tot de 5 ori afirmaţia „cu atât mai mult!”

Luând în considerare aceşti factori, descoperim că oferta darului lui Dumnezeu este mai mare decât stricăciunea cauzată de păcatul lui Adam (Rom. 5:15), că urmările ascultării lui Hristos sunt mai mari decât urmările neascultării lui Adam (Rom. 5:16;19) şi că urmările domniei lui Hristos sunt mai mari decât efectele domniei păcatului (Rom. 5:17), precum şi că binecuvântările neprihănirii sunt mai mari decât urmările păcatului (Rom. 5:18) iar lucrările Harului mai mari decât lucrările Legii (Rom. 5:20-21).

Toate acestea ne arătă că cei ce au primit darul neprihănirii prin credinţa în Hristos nu numai că au fost izbăviţi din robia păcatului şi că au scăpat de consecinţele acestei stări, dar au primit binecuvântări mult mai mari faţă de cele pe care le-a avut Adam.

2.    Atitudinea faţă de păcat a celor ce au dobândit eliberarea de sub robia păcatului

(Rom. 6:1-21)

Pentru a arăta ce atitudine ar trebui să aibă faţă de păcat cei ce au găsit deja eliberarea,   apostolul Pavel ridică în acest paragraf două serii de întrebări concrete: Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul ?(Rom. 6:1) şi Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem  sub Lege, ci sub har? (Rom. 6:15). Răspunsul pe care îl dă Pavel celor două întrebări este un categoric „nicidecum”, care arată că cel neprihănit nu trebuie să mai aibă nicio legătură cu păcatul.

El foloseşte acest „nu” hotărât pentru că cel neprihănit a murit faţă de păcat(Rom. 6:2-7). Pentru a exemplifica acest fapt, apostolul Pavel se foloseşte de simbolul botezului, arătând că cei ce au murit împreună cu Hristos (Rom. 6:3;6) şi-au răstignit firea (Rom. 6:6), au fost îngropaţi împreună cu Hristos (Rom. 6:4) şi au înviat împreună cu Hristos la o viaţă nouă (Rom. 6:5-7)
Apoi El foloseşte acest „nu” hotărât pentru că cel neprihănit trebuie să trăiască o viaţă nouă (Rom. 6:8-11). Cel ce a înviat împreună cu Hristos nu mai trăieşte pentru păcat (Rom. 6:10), ci pentru Dumnezeu (Rom. 6:10), având acelaşi fel de viaţă ca al lui Hristos (Rom. 6:8-9; 2 Cor. 5:17).

Pe lîngă aceste argumente, apostolul Pavel foloseşte un „nu” hotărât şi pentru faptul că cel izbăvit de păcat trebuie să devină rob al neprihănirii (Rom. 6:11-19). De aceea, păcatul nu trebuie să mai aibă niciun fel de autoritate asupra noastră (Rom. 6:11-12), pentru că nu mai avem nicio obligaţie faţă de păcat ca să mai ascultăm de poftele lui (Rom. 6:12), iar acum aparţinem altui stăpân şi ne-am dedicat pentru a umbla în neprihănire (Rom. 6:13-14) printr-o ascultare deplină (Rom.6:15-21).

3.    Binecuvântările primite de cei ce trăiesc ca robi ai neprihănirii 
(Rom. 6:22-23)

Dacă păcatul aduce robie spirituală, necurăţie, fărădelege, roade care aduc ruşine şi conduc spre moarte (Rom. 6:19-20; 21; 23/a), cei ce umblă în neprihănire au parte de  libertate spirituală, au ca rod sfinţirea şi ca răsplată viaţa veşnică (Rom. 6:19/b; 22; 23/b)

Întrebări pentru discuţii:

1.    Cum a ajuns omul în robia păcatului ?
2.    De ce este robia păcatului cea mai grea robie ?
3.    Care sunt factorii care ne garantează posibilitatea izbăvirii din robia păcatului ?
4.    De ce nu trebuie să mai păcătuiască omul izbăvit de păcat?
5.    De ce nu se poate compara robia neprihănirii cu robia păcatului ?
6.    De ce mai sunt încă atât de mulţi oameni din zilele noastre în robia păcatului ?
7.    Care sunt binecuvântările oferite celor ce sunt robi ai neprihănirii ?

Pastor Dan Boingeanu

 

 

Harul ne izbăveşte de stăpânirea păcatului

Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu ca să se înmulţească harul?Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. În adevăr, dacăne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. Ştim bine că omulnostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupulpăcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului, căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi nu mai moare; moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui. 10 Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna, iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. 11 Tot aşa şi voi înşivă socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. 12 Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. 13 Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. 14 Căcipăcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.

Harul nu îndreptăţeşte păcatul

15 Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har? Nicidecum. 16 Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire? 17 Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarulînvăţăturii pe care aţi primit-o. 18 Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţide sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii. 19 Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră! 20 Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire. 21 Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade de care acum vă este ruşine, pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea. 22 Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică. 23 Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.

Unirea in Hristos #16

Autor: David Ilea 

 

In El avem rascumpararea, prin sangele Lui, iertarea pacatelor, dupa bogatiile harului Sau, pe care l-a raspandit din belsug peste noi, prin orice fel de intelepciune si de pricepere, caci a bine voit sa ne descopere taina voii Sale, dupa planul pe care-l alcatuise in Sine insusi, ca sa-l aduca la indeplinire la implinirea vremilor, spre a-Si uni iarasi intr-unul, in Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri si cele de pe pamant Efeseni 1: 7-10. Dar acum, Hristos a inviat din morti, parga celor adormiti. Caci daca moartea a venit prin om, tot prin Om a venit si invierea mortilor. Si dupa cum toti mor in Adam, tot asa, toti vor invia in Hristos, dar fiecare la randul cetei lui. Hristos este cel dintai rod, apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos. In urma, va veni sfarsitul, cand El va da Imparatia in mainile lui Dumnezeu Tatal, dupa ce va fi nimicit orice domnie, orice stapanire si orice putere. Caci TREBUIE ca El sa imparateasca pana va pune pe toti vrajmasii sub picioarele Sale. Vrajmasul cel din urma, care va fi nimicit, va fi moartea 1Corinteni 15:20-26.

Apostolul Pavel scrie fratilor din Efes despre o descoperire potrivita cu bogatiile harului Dumnezeiesc, unde Dumnezeu era bine voitor, bine dispus, bucuros, ceia ce urma sa faca, facea cu placere, facea cu buna voie, nesilit, nefortat, Dumnezeu era bucuros ca a venit timpul cand sa ne descopere TAINA VOII SALE, acea taina care a fost pusa intr-un plan de lucru, plan intocmit si alcatuit de Dumnezeu in Sine insusi. Pavel nu scrie fratilor din Efes parerea lui despre taina lui Dumnezeu. Pavel scrie potrivit cu descoperirea care a fost desfasurata prin Duhul Sfant in fiinta sa. Inainte ca Pavel sa primeasca aceasta descoperire, el nu cunostea taina voii lui Dumnezeu, el nu stia ca aceasta taina a fost misterios asezata intr-un plan de lucru. Pavel nu stia ca acest plan de lucru a fost sistematizat, impartit pe anumite veacuri sau vremi, Pavel nu stia scopul planului lui Dumnezeu unde in finalul veacurilor, a vremilor, Dumnezeu va UNI iarasi intr-unul, in Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri si cele de pe pamant. Taina voii lui Dumnezeu si planul in care a fost asezata nu o cunoaste nici un om, pentruca este TAINA adica ceva care este secret, este cunoscut numai de Dumnezeu si de omul careia Dumnezeu vrea sa-i descopera aceasta taina.

Multi oameni scrie sau declara PAREREA lor despre tainele lui Dumnezeu. Dumnezeu nu impresioneaza pe nimeni cu tainele Sale, Dumnezeu cheama si allege oameni carora le descopera, sau mai bine zis le incredinteaza ispravnicia tainelor descoperite, cum de fapt marturiseste sfantul Apostol unde zice: Iata cum trebuie sa fim priviti noi, ca niste slujitori ai lui Hristos si ca niste ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu. Incolo, ce se cere de la ispravnici, este ca fiecare sa fie gasit credincios in lucrul incredintat lui 1 Corinteni 4: 1,2. Propovaduirea tainelor descoperite de Dumnezeu in felul in care Dumnezeu le-a descoperit este ceia ce se cere de la ispravnici.

Propovaduirea tainelor descoperite de Dumnezeu nici odata nu potriveste cu propovaduirea parerilor oamenilor despre tainele lui Dumnezeu. Cat timp Pavel propovaduia parerea lui despre tainele lui Dumnezeu, avea multi prieteni, era primit cu bucurie de toti mai marii norodului pentruca si ei propovaduiau parerile lor omenesti despre tainele si lucrarile lui Dumnezeu. Dar cand Dumnezeu l-a chemat in biroul tainelor Sale dupa fagaduinta Sa facuta prin omul lui Dumnezeu Anania unde este scris: El mi-a zis: Dumnezeul parintilor nostri te-a ales sa cunosti VOIA LUI, SA VEZI pe Cel Neprihanit si sa AUZI cuvinte din gura Lui, caci Ii vei fi MARTOR, fata de toti oamenii, pentru lucrurile pe care le-ai vazut si auzit Fapte 22: 14,15. Da, dupa ce Apostolul cunoaste VOIA, dupa ce el vede pe Cel Neprihanit si dupa ce aude cuvinte din gura Lui, dupa ce primeste porunca sa fie MARTOR fata de toti oamenii pentru tainele lui Dumnezeu descoperite lui, dupa toate acestea Pavel scrie si propovaduieste tainele minunate ale lui Dumnezeu, unde Dumnezeu potrivit planului veacurilor v-a UNI toate lucrurile in unul singur in Hristos Fiul lui Dumnezeu. Cand Pavel propovaduieste bogatia tainelor lui Dumnezeu descoperite lui, atunci prieteni devin tot mai putini si mai mari norodului se ridica impotriva lui declarandu-l un om nebun.

Oameni au experimentat pentru multe veacuri plata sau rodul pacatului ,adica moartea. Ei obisnuiti sub robia mortii au uitat de fagaduinta VIETII. Sub robia mortii oameni nu cunosteau si nu auzeau mesajul vietii. Mesajul care predomina atunci, era asemanator cu mesajul unor oameni din vremea aceasta a lui Hristos mai cu seama mesajul intitulat OAMENI PACATOSI IN MAINILE UNUI DUMNEZEU MANIOS. Asa dar cand acei oameni au auzit mesajul randuieli lui Hristos  despre invierea tuturor mortilor, despre OAMENI NEPRIHANITI IN MAINILE UNUI DUMNEZEU BUCUROS  nu este de prea mare mirare ca cei multi nu l-au primit. Despre puterea mortii in masura limitata am scris in scrierile subiectului Unirea in Hristos, totusi moartea in sinea ei a fost dotata cu o putere foarte mare. Puterea morti reflecta puterea rece a Legi. Moartea in chiar culmea puterii ei nu cunoaste mila, en nu se targuieste cu nimenea , ea nu cunoaste puterea iertarii. Mila, indurarea, harul,iertarea….nu fac parte din puterea mortii. Moartea a venit in lumea omului prin decretul porunci lui Dumnezeu cand a zis El: In ziua in care vei manca din el, vei MURI negresit. Moartea era inca inainte de venirea porunci sau a Legi, dar moartea nu avea putere asupra omului cat timp omul ne era gasit vinovat de incalcarea porunci sau a Legi data de Dumnezeu. Numai Dumnezeu era acela care socotea omul vinovat sau nevinovat. Numai Dumnezeu in neprihanirea lui a hotarat ca moartea sa stapaneasca asupra omului, ca o plata pentru pacatul neascultari. Moartea nu este o putere independenta de Dumnezeu. Moartea este supusa lui Dumnezeu in toata lucrarea ei. Expresia MOARTEA ETERNA nu este si nu se gaseste in Sfintele Scripturi. Dumnezeu nu a randuit ca moartea si puterea mortii asupra omului sa fie eterna. Potrivit principiului dreptati si neprihanirii lui Dumnezeu moartea trebuia sa stapaneasca asupra omului numai pana la venirea Indurarii, numai pana la venirea Harului, numai pana la venirea lui Hristos, numai pana se va naste un Fiu, un Salvator din samanta Femeii, numai pana la nasterea  unui Fiu al binecuvantari din samanta lui Avraam, numai pana la nasterea unui Fiu de Imparat din samanta lui David.

Inca de la vremea caderi omului in neascultare Dumnezeu a marturisit practic vremelnicia neascultari si starea temporara a mortii cand a sacrificat un animal si cu pielea lui a imbracat goliciunea umana. Dumnezeu a prevestit cu bucurie aceasta vreme a vremilor, prin tot felul de semne si minuni, prin umbre si simboluri, prin Lege si proroci, prin fagaduintele unei vieti nemuritoare. In si prin toate acestea Dumnezeu nu a fagaduit nici macar una singura data, dealungul tuturor veacurilor,un Satan Etern, un Pacat Etern, o Neascultare Eterna si o Moarte Eterna. Scriptura declara ca Dumnezeu a inchis omul in neascultare temporara numai pana la venirea Indurarii. Scopul principal pentru care Dumnezeu a inchis omul in neascultare este declarat cu bucurie de apostolul Pavel cand zice: Fiindca Dumnezeu a inchis pe toti oamenii in neascultare, CA SA AIBA INDURARE DE TOTI. Dumnezeu a inchis pe toti oameni in neascultare pentru vremea indurarii, pentru a se descoperi omului in indurarea Lui, in harul si in dragostea Lui. Asa dar vremea neascultari era foarte scurta si era ingaduita de Dumnezeu numai pentru a creea in om o stare potrivita pentru venirea indurarii. Daca in vremea cand omul era inchis in neascultare era o stare potrivita pentru descoperirea sfinteniei, maniei, si dreptatii lui Dumnezeu, apoi in vremea cand omul este eliberat din starea neascultarii, este o stare potrivita pentru descoperirea indurari, a harului, a milei si a bucuriei dragostei lui Dumnezeu.

Pentru neascultarea lui Adam moartea a venit sa stapaneasca peste om atata timp cat omul umbla in drumul neascultarii, dar pentru ascultarea lui Isus viata a venit sa stapaneasca peste si in om pentru totdeauna. Moartea a venit sa stapaneasca peste om numai pana la implinirea fagaduintei lui Dumnezeu. Inca inainte de caderea omului in neascultare, Dumnezeu in planul Sau pregatise Mielul de jertfa prin care trebuia sa vina izbavirea omului din moarte in puterea Vietii Vesnice. Venirea vietii prin jertfirea Mielului lui Dumnezeu era fagaduinta lui Dumnezeu declarata si reamintita prin Duhul Sfant si prin gura tuturor prorocilor cum scrie si apostolul Petru in scrierile sale: Caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din felul desert de vietuire (din umblarea in neascultare) pe care-l mosteniserati de la parintii vostri, ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana. El a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii si a fost aratat la sfarsitul vremurilor (la sfarsitul vremi de umblare in neascultare) pentru voi, care, prin El, sunteti credinciosi in Dumnezeu, care L-a INVIAT DIN MORTI SI I-A DAT SLAVA, pentru ca credinta si nadejdea voastra sa fie in Dumnezeu 1 Petru1: 18-21. Isus Hristos este Inceputul si Sfarsitul, El este inceputul Vietii si El este Sfarsitul Mortii. El nu a inviat pentru Sine si nu a murit pentru Sine scrie apostolul, El adica Mielul lui Dumnezeu a fost aratat si este Sfarsitul vremurilor de domnie a mortii si Inceputul domniei vietii, nu pentru El ci PENTRU NOI. Prin moartea Sa nu numai ca sa facut POSIBILA rascumpararea, dar omul A FOST RASCUMPARAT din felul desert de vietuire care era mostenit din tata in fiu din generatie in generatie. Aceasta rascumparare a omului din felul desert de vietuire, adica din robia pacatului si a mortii A FOST ACEPTATA, A FOST APROBATA de Dumnezeu prin umblarea in ascultare si prin moartea Mielului fara cusur si fara prihana. Dovada de netagaduit ca omul a fost rascumparat din robia pacatului si de sub puterea mortii este deplin vazuta in INVIEREA LUI ISUS. Potrivit constitutiei Imparatiei lui Dumnezeu, prin ascultarea si jertfirea trupului nevinovat al lui Isus, omul a fost gasit neprihanit, adica in pline drepturii de mostenire a vietii neperitoare. In puterea constitutiei Imparatiei lui Dumnezeu invierea lui Isus din morti ca om si ca reprezentant al omului a fost aprobata si cu puterea dragostei lui Dumnezeu executata atunci in mult asteptata dimineata a invierii. Invierea lui Isus este o dovada neandoielnica ca omul a fost eliberat de sub puterea mortii si se afla in pline drepturii prin Isus Hristos si prin decretul si hotararea dreptei judecati a lui Dumnezeu, de mostenire a vietii vesnice.

Despre aceasta dovada a lui Dumnezeu aratata foarte clar in invierea lui Isus vorbea apostolul Pavel in cetatea Atena, unor oameni care nu stiau prea multe despre Isus, despre moartea si invierea Lui: Altii, cand l-au auzit ca vesteste pe Isus si invierea, ziceau: Pare ca vesteste niste dumnezeii straini. Atunci l-au luat, l-au dus la Areopag si au zis: Putem sa stim care este aceasta invatatura noua pe care o vestesti tu? Pavel a stat in picioare in mijlocul Areopagului si a zis: ….Dumnezeu nu tine seama de vremurile de nestiinta si porunceste ACUM tuturor oamenilor, de pretutindeni, sa se pocaiasca, pentru ca a randuit o zi in care va judeca lumea dupa dreptate, prin OMUL pe care L-a randuit pentru aceasta si despre care a dat tuturor oamenilor o dovada netagaduita, prin faptul ca L-a INVIAT DIN MORTI…..Fapte 17:18-31. Pavel vestea Iudeilor ca Isus este Hristosul prin invierea din morti, iar Neamurilor Pavel prezinta suveranitatea eternului Dumnezeu care este Creatorul omului si care S-a descoperit omenirii in persoana Omului Isus Hristos Fiul Sau in care Fiu este mantuire si reantoarcere din nou la sanul Preafericitului Parinte.  Dovada netagaduita ca in Isus Hristos este mantuire si reantoarcere din nou acasa este acolo unde Dumnezeu a inviat pe Omul Isus din morti intr-o viata nemuritoare. Isus a fost inviat din morti ca o dovada netagaduita a milei si a indurari lui Dumnezeu unde neamul omenesc a fost socotit NEPRIHANIT inaintea lui Dumnezeu prin ascultarea si moartea lui Isus. Daca neamul omenesc nu era considerat neprihanit inaintea lui Dumnezeu, daca ascultarea lui Isus nu era dusa pana la sfarsit, daca omul vechi nu era desbracat de puterea lui, daca Isus nu era pe deplin Mielul fara pata, fara cusur, fara vina, si daca trupul Lui nu era o jertfa de un bun miros inaintea lui Dumnezeu, atunci ISUS NU ERA INVIAT DIN MORTI.

Dragi mei cititori Isus nu a inviat numai ca a vrut El sa invieze. Invierea lui Isus are o mare insemnatate, invierea lui Isus este DOVADA NETAGADUITA a puterii dragostei lui Dumnezeu pentru TOATA OMENIREA. In istoria omenirii gasim multe invieri din morti ,dar nici una din ele nu este numita DOVADA NETAGADUITA a lui Dumnezeu. De ce oare apostolul declara ca numai invierea lui Isus este dovada netagaduita a lui Dumnezeu?  Ce oare vroia Dumnezeu sa dovedeasca prin invierea lui Isus? De ce oare dovada netagaduita a invierii lui Isus este pentru toti oamenii? Inca si acum in zilele anului 2011 dovada netagaduita a lui Dumnezeu despre invierea lui Isus din mortii, este tagaduita de marea parte a Imperiului Crestin. Uni din Mai Marii Norodului Crestin se declara impotriva dovezi netagaduita a lui Dumnezeu despre invierea lui Isus din morti. Iata doar cateva lucruri foarte importante care s-au intamplat inainte de invierea lui Isus potrivit Scripturilor. Isus s-a smerit si a fost ascultator de porunca Tatalui pana la moarte. Deci, potrivit judecati lui Dumnezeu Isus a sfarsit drumul suferintelor in deplina ascultare, asa dar nu sa gasit in El nici un pacat, nici macar o vina mica. Satan folosind toata viclenia sa nu a reusit sa invenineze viata lui Isus cu pacatul neascultari. Din cauza ca Isus este declarat nevinovat in fata dreptei judecati a lui Dumnezeu, moartea este oprita in drumul ei, ea nu poate continua stapanirea ei mai departe peste fiinta umana din pricina NEVINOVATIEI lui Isus. Omul vechi este singura speranta a pacatului si a morti. Omul vechi este total vinovat de pacatul neascultari, asa dar moartea are dreptul stapanirii asupra lui. Omul vechi este misterios asezat de Dumnezeu in trupul lui Isus. Satan care conduce aceasta operatiune, se simte inca stapan pe situatie cand comanda restignirea lui Isus. Satan privea rastignirea lui Isus ca o ultima ocazie unde Isus poate sa fie invins. In momentul morti lui Isus, atunci cand cu ultima suflare a strigat, strigatul biruintei: S-a ispravit! Da atunci cand Isus a terminat drumul in perfecta ascultare: fara nici un pacat, fara nici o vina, abia atunci Satan sa vazut biruit.

Privind la Mielul lui Dumnezeu care acum OPRISE PENTRU TOTDEAUNA, care acum RIDICASE PACATUL OMENIRII, Satan se apleaca obosit si epuizat in fata crucii lui Isus, soptind incet mai mult ca pentru sine:Viitorul este al Tau … dar  trecutu-mi apartine. Satan in umbra crucii priveste inapoi, priveste spre trecutul atator vremi de slava, de intuneric si minciuna de stapanire intr-o lume-ntreaga. Dar cum priveste iata pacatul se prezinta si aratand spre cruce incremenit rosteste: In omul vechi mi-am ispravit lucrarea, el este mort, loc nu-I pentru mine, iar pe Isus neprihanitul nu l-ai putut invinge. Satan cuprins de spaima priveste iar la cruce si vede Creatorul cu bratele deschise, spre Sanul Lui se-ndreapta fiinta cea umana lasand in urma jugul, povoara cu pacate. Despre aceasta lucrare a impacarii omului cu Dumnezeu in moartea lui Isus scrie apostolul Biserici din Corint: Caci, daca este cineva in Hristos, este o faptura noua. Cele vechi s-au dus, iata ca toate lucrurile s-au facut noi. Si toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu care NE-A IMPACAT CU EL prin Isus Hristos si ne-a incredintat slujba impacarii, ca adica, Dumnezeu era in Hristos IMPACAND LUMEA CU SINE, netinandu-le in socoteala pacatele lor, si ne-a incredintat noua propovaduirea acestei impacari. Noi, dar, suntem trimisi imputerniciti ai lui Hristos, si, ca si cum Dumnezeu ar indemna prin noi, va rugam fierbinte, in Numele lui Hristos, Impacati-va cu Dumnezeu! Pe Cel ce n-a cunoscut nici un pacat, El L-a facut pacat pentru noi, ca noi SA FIM NEPRIHANIREA LUI DUMNEZEU IN EL 2 Corinteni 5: 17-21.

Puterea crucii, a suferintei si a morti lui Isus este mult mai mare, mult mai puternica decat vointa, decizia si hotararea omului muritor. In prezenta crucii si in prezenta mortii lui Isus, da atunci si acolo vedem cum pacatul a fost dezbracat de puterea lui, tot la fel si moartea sa prezentat tot in prezenta cruci si a morti lui Isus, fiind anulata, fiind biruita. In Isus nu avea loc pentru ca Isus nu a fost gasit vinovat, in El nu era pacat, iar omul vechi fiind rastignit pe cruce A MURIT si nu este capabil sa mai pacatuiasca, pacatele care fusesera facute in vremile inaintea crucii lui Isus, potrivit judecati lui Dumnezeu nu sunt tinute in seama , ele sunt iertate, asa dar moartea fara de pacat nu are nici o putere asupra omului. Asa dar inainte de invierea lui Isus, domniile, stapanirile si toata puterea intunericului a fost desbracata de puterea ei prin ascultarea, suferinta si moartea lui Isus. Inainte de invierea lui Isus din morti Dumnezeu a facut o JUDECATA dreapta cu privire la intreaga jertfa a lui Isus si cu privire la izbavirea omului de sub domnia lui Satan, de sub stapanirea pacatului si de sub puterea mortii. INVIEREA LUI ISUS DIN MORTII INTR-O VIATA NEMURITOARE ESTE REZULTATUL DREPTEI JUDECATI A LUI DUMNEZEU. Daca rezultatul judecati lui Dumnezeu facuta omului neascultator a fost moartea neamului omenesc si izgonirea lui din gradina Edenului, tot la fel rezultatul judecati lui Dumnezeu facuta Omului ascultator este invierea din morti a neamului omenesc si readucerea lui din nou in Paradisul Vietii Vesnice.

Asa, dar invierea lui Isus din morti este dovada netagaduita a lui Dumnezeu despre Omul Isus care S-a smerit si S-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte de cruce, adica El a devenit blestem pentru noi, ca sa ne rascumpere pe noi din blestemul Legii. Invierea lui Isus este dovada netagaduita a lui Dumnezeu despre Isus care n-a cunoscut nici un pacat, totusi Dumnezeu L-a facut pacat pentru noi, ca noi sa fim neprihanirea lui Dumnezeu in El. Invierea lui Isus este dovada netagaduita a lui Dumnezeu, care ne-a impacat cu El prin Isus Hristos si n-ea incredintat slujba impacarii, unde El era in Hristos, impacand lumea cu Sine, netanandu-le in socoteala pacatele lor. Caci atunci cand eram vrajmasi, am fost impacati cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Sau. Invierea lui Isus este dovada netagaduita a lui Dumnezeu despre faptul ca neamul omenesc este socotit neprihanit potrivit marturiei facuta prin Duhul Sfant: El a fost dat din pricina faradelegilor noastre, si a inviat din pricina ca AM FOST socotiti neprihaniti. Deci cu cat mai mult ACUM, CAND SUNTEM socotiti neprihaniti, prin sangele Lui, vom fi mantuiti prin El de mania lui Dumnezeu. Invierea lui Isus este dovada netagaduita a lui Dumnezeu despre rastignirea si moartea omului vechi impreuna cu Isus si despre sfarsitul robiei pacatului, pentruca stim bine ca omul nostru cel vechi A FOST RASTIGNIT IMPREUNA CU EL, pentruca trupul pacatului sa fie desbracat de puterea lui, in asa fel ca sa nu mai fim robi ai pacatului, caci cine a murit, de drept, este izbavit de pacat. Acum daca AM MURIT IMPREUNA CU HRISTOS, credem ca vom si trai impreuna cu El. Invierea lui Isus din morti este dovada netagaduita a lui Dumnezeu despre neamul omenesc, care prin Isus Hristos, adica prin harul si dragostea lui Dumnezeu este socotit neprihanit, adica este socotit in pline drepturi de mostenire a Noului Testament, are drepturi depline sa mosteneasca darul lui Dumnezeu: Viata Vesnica. Deci invierea lui Isus din morti este o dovada a lui Dumnezeu, pe care nimenea nu poate sa o tagaduiasca, adica sa o opreasca, sa o anuleze, sa nu o lase sa se implineasca, care este INVIEREA DIN MORTI A TUTUROR OAMENILOR.

Invierea lui Isus este invierea noastra. Invierea lui Isus este dovada lui Dumnezeu unde TOTI OAMENI AU DREPTUL prin Isus Hristos la invierea din morti intr-o viata nemuritoare, dar fiecare om beneficieaza de acest drept NUMAI LA RANDUL CETEI LUI. Iata declaratia personala a Celui inviat din morti: Eu sunt Cel dintai si Cel de pe urma, Cel viu. Am fost mort, si iata ca sunt viu in vecii vecilor. EU TIN CHEILE MORTII SI ALE LOCUINTEI MORTILOR Apocalipsa 1:17,18. Invierea lui Isus este deasemenea o dovada netagaduita despre biruinta totala a lui Isus asupra morti, prin faptul ca potrivit cu judecata dreapta a lui Dumnezeu, moartea a fost oprita din activitatea ei si desbracata de toata puterea ei, acolo unde in deplina ascultare si in deplina nevinovatie a lui Isus, moartea a predat cheile puteri ei si nu mai are nici un drept si nici o autoritate asupra omenirii. Dar ceia ce Isus Hristos declara este mult mai mult decat faptul ca nu mai are nici o putere asupra celor ce sunt inca in viata, moartea nu mai are nici o putere nici asupra celor morti deja, asupra celor din LOCUINTA MORTILOR. Isus Hristos Mielul lui Dumnezeu tine cheile morti si ale Locuintei mortilor. Daca Hristos tine cheile, aceasta inseamna ca moartea si Locuinta mortilor nu mai tin NICI O CHEIE. Declaratia facuta de Fiul lui Dumnezeu este un motiv de bucurie vesnica, ea ne asigura viata neperitoare, viata unde moartea nu este cunoscuta, viata unde moartea nu este in vocabularul celor vii. Am fost mort, si iata ca SUNT VIU IN VECII VECILOR ne asigura Mielul lui Dumnezeu. Faptul ca Isus este viu in vecii vecilor ne asigura pe noi pe toti oameni ca moartea si Locuinta mortilor au fost biruite prin crucea lui Isus si cheile puteri si autoritati lor asupra omului au fost predate Fiului lui Dumnezeu, prin porunca si prin decretul Suveranului Rege si Atot Stapanitorul.

Invatatura MORTII ETERNE este lucrarea lui ANTICHRIST, pentruca este o invatatura impotriva declaratiei lui Dumnezeu si este impotriva declaratiei lui Isus Hristos. Invatatura MORTII ETERNE este indreptata impotriva crucii si a jertfei Mielului lui Dumnezeu. Daca moartea si puterea morti asupra omului ar fi sa fie eterna, aceasta ar insemna ca Isus Hristos a fost gasit vinovat in tribunalul dreptati lui Dumnezeu, aceasta ar insemna ca pacatul lumii nu a fost ridicat de Mielul lui Dumnezeu, odata ce pacatul nu a fost biruit, moartea prin pacat are deplina putere asupra omului, si prin urmare moartea TINE CHEILE PUTERI EI asupra omului atat in viata aceasta, cat si dincolo de mormant, adica in Locuinta Mortilor.

Invierea lui Isus este o dovada netagaduita a lui Dumnezeu despre invierea tuturor mortilor, unde CHEILE mortii si ale Locuintei mortilor au fost predate PENTRU TOTDEAUNA Fiului lui Dumnezeu care este VIU IN VECII VECILOR. Duhul Sfant nu a vestit nici odata si nici unde MOARTEA ETERNA, iata doar cateva cuvinte rostite de prorocul Isaia referitoare la biruinta crucii lui Isus asupra morti si asupra Locuintei mortilor: Domnul ostirilor pregateste TUTUROR POPOARELOR, pe muntele acesta, un ospat de bucate gustoase, un ospat de vinuri vechi, de bucate miezoase, pline de maduva, de vinuri vechi si limpezite. Si,pe muntele acesta, inlatura marama care acopera TOATE POPOARELE si invelitoarea care infasoara toate neamurile, NIMICESTE MOARTEA PE VECIE, Domnul Dumnezeu sterge lacrimile DE PE TOATE FETELE si indeparteaza de pe TOT PAMANTUL ocara poporului Sau, da, Domnul a vorbit. Sa invie dar mortii Tai! Sa se scoale trupurile mele moarte! Treziti-va si sariti de bucurie, ceice locuiti in tarana! Caci roua Ta este o roua DADATOARE DE VIATA, si pamantul va scoate iarasi afara pe CEI MORTI  Isaia 25:6-8, 26: 19. Invierea lui Isus din mortii este PARGA celor adormiti. Isus parga celor adormiti este dovada netagaduita a lui Dumnezeu despre invierea mortilor, unde Isus este PRIMUL ROD al invierii, celelalte roade urmeaza deci. Isus este PRIMUL om inviat din morti intr-o viata nemuritoare. Faptul ca Isus este PARGA, PRIMUL, CEL DINTAI, ne asigura ca invierea mortilor continua. Invierea lui Isus fiind PARGA celor adormiti era prevestita de Dumnezeu in multe aspecte in Vechiul Testament. Iata ce gasim scris in cartea Leviticului 23: 9-12 : Domnul a vorbit lui Moise si a zis: Vorbeste copiilor lui Israel si spune-le: Cand veti intra in tara pe care v-o dau si cand veti secera semanaturile, sa aduceti preotului UN SNOP, CA PARGA a secerisului vostru. El sa legene snopul intr-o parte si intr-alta inaintea Domnului, ca sa fie primit, preotul sa-l legene intr-o parte si intr-alta, a doua zi dupa sabat. Dupa iesirea lui Israel din tara robiei adica din tara Egiptului, Domnul a poruncit lui Moise ca toti barbati lui Israel sa se prezinte fizic inaintea Domnului, intr-un loc randuit de El, de trei ori intr-un singur an. Acestea trei intalnirii trebuiau sa fie si trei mari sarbatori ale anului. De trei ori pe an, sa praznuiesti sarbatori in cinstea Mea. De trei ori pe an toata partea barbateasca sa se infatiseze inaintea Domnului Dumnezeu  Exodul 23: 14-17. De trei ori pe an, toti barbatii sa se infatiseze inaintea Domnului, Dumnezeul tau, in locul pe care-l va alege El: la sarbatoarea azimelor (pastelor), la sarbatoarea saptamanilor (rusalilor) si la sarbatoarea Corturilor. Sa nu se infatiseze cu manile goale inaintea Domnului Deutronomul16: 16.

Odata cu eliberarea lui Israel din Egipt a inceput pentru poporul lui Israel un an nou. Anul acesta nou era format din sapte luni, prima luna a noului an era chiar vremea cand poporul Evreu a iesit din Egipt. Israel a fost izbavit si a iesit din Egipt, din casa robiei primavara in luna spicelor adica luna Abib in a cinsprezecea zi a acestei luni. In aceasta prima luna a noului an agricol Dumnezeu a poruncit lui Moise sa praznuiasca prima sarbatoare a noului an, numita sarbatoarea Pastelor, sarbatoarea Azimelor sau sarbatoarea Spicelor. Sarbatoarea aceasta cat si celelalte doua sarbatori majore ale anului agricol trebuiau sa fie o umbra a lucrurilor viitoare. Acestea trei sarbatori majore de peste an aveau implinirea lor in vremea Indurarii lui Dumnezeu, in vremea lui Hristos. Fiecare lucrare, fiecare porunca, fiecare randuiala si fiecare aspect al acestor sarbatori au implinirea lor spirituala in vremea si lucrarea lui Hristos. Poporul acesta Evreu sa nascut din Avraam, despre Avraam Dumnezeu a declarat prin puterea Cuvantului Sau ca Avraam este Tatal multor popoare, multor neamuri de om, in el, adica in samanta lui toate familiile pamantului sunt binecuvantate. Avraam a primit din partea lui Dumnezeu fagaduinta mostenirii lumii intregi, asa dar el este tatal nostru al tuturora si ne reprezinta inaintea lui Dumnezeu. Asa dar poporul Evreu in cazul unde locuieste in Egipt casa robiei reprezinta toata omenirea traind in robia pacatului si a mortii pentru patru dispensatii, patru vremi lungi si pline de durere si necaz. In prima luna din anul Indurarii, in noaptea binecuvantata a Pastelor, in noaptea cand sangele Mielului fara cusur a devenit prin dreapta judecata a lui Dumnezeu o ispasire, o protectie, o acoperire, o salvare vesnica in fata Nimicitorului si a puteri mortii. Cand Dumnezeu a trimis pe Moise, l-a trimis sa fie SALVATORUL lui Israel, adica sa SCOATA DIN EGIPT pe poporul lui Israel. Moise nu a facut POSIBILA izbavirea lui Israel, Moise nu a trimis propovaduitori care sa vesteasca izbavirea lui Israel, Moise nu a lasat izbavirea lor la libera alegere a oamenilor lui Israel. Dumnezeu prin Moise a izbavit, a scos pe Israel din Egipt cu mana Sa si cu bratul Sau puternic, chiar in noaptea aceea a Pastelor(a morti lui Isus),dupa cum citim : Si dupa patru sute treizeci de ani, tocmai in ziua aceea, toate ostile Domnului AU IESIT din tara Egiptului. Noaptea aceea TREBUIE PRAZNUITA IN CINSTEA DOMNULUI, pentru ca ATUNCI I-A SCOS din tara Egiptului, noaptea aceea trebuie praznuita in cinstea Domnului de TOTI copii lui Israel si de urmasi lor Exodul 12: 41,42.

Tot la aceasta mareata sarbatoare a izbavirii, a noului an agricol, in luna Abib, luna spicelor, dupa ce Israel ajunge in Canaan, trebuiau sa culeaga un snop de spice din primele roade, adica din primele spice coapte. Acest snop de spice trebuia adus preotului care-l legana intr-o parte si in cealalta parte inaintea Domnului. Snopul acesta de grau nu era el totalul complect al primelor roade. Snopul de grau era primul rod al primelor roade. Snopul de grau adus in prezenta lui Dumnezeu era o dovada netagaduita a intregului lan sau cultura de grau. Copii lui Israel priveau cu mare bucurie la snopul de grau leganat de preot inaintea lui Dumnezeu, mai cu seama cand snopul de grau era bogat si bine implinit. Cum era si cum arata snopul de grau, asa arata si asa era si cultura de grau ramasa inca pe campul cultivatorului de grau. Snopul primelor roade era o dovada netagaduita, o marturie vie si vizibila despre ceia ce urmeaza, adica o mare si binecuvantata recolta de grau. Snopul de grau numit PRIMUL ROD este o marturie reala a faptului ca alte roade urmeaza. Snopul de grau in randuiala sarbatori Pastelor nu a fost nici odata si nici unde numit SINGURUL ROD sau ULTIMUL ROD. Snopul de grau numit PRIMUL ROD simbolizeaza invierea lui Isus Hristos din morti. Potrivit tuturor marturiilor a Duhului Sfant si a Scripturilor Isus Cel inviat din morti este PRIMUL ROD al vietii nemuritoare. Isus Hristos nu este SINGURUL ROD sau ULTIMUL ROD al vietii nemuritoare. Omul Isus Hristos in calitate de PRIMUL ROD  este dovada netagaduita a lui Dumnezeu despre URMATOARELE ROADE care vor fi aduse in hambarul vietii nemuritoare FIECARE LA RANDUL CETEI LUI. Hristosul trebuie sa patimeasca si ca, dupa ce va fi CEL DINTAI DIN INVIEREA MORTILOR, va vesti lumina norodului si Neamurilor Fapte 26 :23. El este Capul trupului, al Bisericii. El este inceputul, CEL INTAI NASCUT DINTRE CEI MORTI, pentru ca in toate lucrurile sa aiba intaietatea Coloseni 1:18. Din partea lui Isus Hristos, Martorul credincios, CEL INTAI NASCUT DIN MORTI,Domnul imparatilor pamantului Apocalipsa 1:5. Caci, daca nu invie mortii, nici Hristos n-a inviat. Si daca n-a inviat Hristos, credinta voastra este zadarnica, voi sunteti inca in pacatele voastre, si prin urmare, si cei ce au adormit in Hristos sunt pierduti. Daca numai pentru viata aceasta ne-am pus nadejdea in Hristos, atunci suntem cei mai nenorociti dintre toti oamenii! Dar, acum, Hristos a inviat din morti, PARGA CELOR ADORMITI. Caci daca moartea a venit prin om, tot prin Om a venit si invierea mortilor. Si dupa cum toti mor in Adam, TOT ASA TOTI VOR INVIA IN HRISTOS, dar fiecare la randul cetei lui. Hristos este CEL DINTAI ROD, apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos 1 Corinteni 15:16-23.

Iata marturia lui Isus despre taina invierii: Adevarat, adevarat va spun ca daca grauntele de grau, care a cazut pe pamant, nu moare, RAMANE SINGUR, dar daca moare, ADUCE MULT ROD Ioan 12:24. Din acest MULT ROD al vietii, Isus este PRIMUL ROD, deci marea parte a rodului vietii urmeaza. Dragi cititori, dragi prieteni invierea lui Isus din morti in sarbatoarea Pastelor unde este numit PRIMUL ROD este puternica declaratie a lui Dumnezeu despre invierea tuturor mortilor. Daca unul singur om mort nu inviaza in viata nemuritoare, atunci jertfa lui Isus Hristos nu este indeajunsa sa cuprinda si acela unul singur om. Daca unul singur om mort in pacat ramane in final mai departe in pacat si in moarte, atunci Satan nu a fost detronat, pacatul nu a fost ridicat si moartea nu a fost oprita si inghitita de viata, prin urmare domniile, stapanirile si puterile nu au fost desbracate de puterea lor si in final HRISTOS NU A INVIAT DIN MORTI. Dar acum, Hristos a inviat din morti, parga celor adormiti, deaceea Dumnezeu porunceste acum TUTUROR OAMENILOR, DE PRETUTINDENI, sa se pocaiasca. Pocainta inseamna SCHIMBAREA MINTII, schimbarea felului de gandire.

Daca in Adam omul avea o gandire vinovata, o gandire stapanita de frica judecati si a pedepsei lui Dumnezeu din pricina pacatului neascultari, in Hristos omul are o gandire nevinovata, o gandire stapanita de harul dragostei lui Dumnezeu, o gandire a neprihanirii din pricina ascultari lui Isus. Invierea lui Isus din morti este venirea Imparatiei lui Dumnezeu si inceputul domniei lui Hristos, Unsul, Mesia. Isus stapanit de voia Tatalui Ceresc declarase acest mare si nebiruit adevar chiar inainte de ultima sarbatoare a Pastelor: Acum sufletul Meu este tulburat. Si ce voi zice?..Tata, izbaveste-Ma din ceasul acesta?..Dar tocmai pentru aceasta am venit pana la ceasul acesta! Tata, proslaveste Numele Tau! Si din cer s-a auzit un glas, care zicea: L-am proslavit si-l voi mai proslavi! Norodul, care statea acolo si care auzise glasul, a zis ca a fost un tunet. Altii ziceau: Un inger a vorbit cu El! Isus a raspuns: Nu pentru Mine s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi. ACUM ARE LOC JUDECATA LUMII ACESTEIA, ACUM STAPANITORUL LUMII ACESTEIA VA FI ARUNCAT AFARA . Si dupa ce voi fi inaltat de pe pamant, VOI ATRAGE LA MINE PE TOTI OAMENII. Dupa ce judecata a fost facuta, dupa ce stapanitorul lumii A FOST ARUNCAT AFARA, apoi Isus a fost INALTAT, Isus a fost inaltat pe cruce, Isus a fost inaltat din morti in puterea vietii neperitoare, Isus a fost inaltat la tronul Imparatiei lui Dumnezeu, iar acum dupa inaltare El ATRAGE LA SINE PE TOTI OAMENII Aleluia! Fiecare om acum este atras de Hristos la Sanul Tatalui Ceresc NUMAI LA RANDUL CETEI LUI. Aceasta este hotararea si randuiala lui Dumnezeu fiecare om inviaza din morti in viata nemuritoare numai la randul cetei lui. Prin harul lui Dumnezeu continuam in scrierile urmatoare  insemnatatea Rusalilor luand in considerare PRIMELE ROADE. Pentru mai multe informatii referitoare la Planul Veacurilor si desfasurarea progresiva a Imparatiei lui Dumnezeu va rog vizitati   http://www.kingdomplan.net    Cu multa stima si respect David Ilea

Eliberarea de păcat

 H. L. Heijkoop

În Romani 8 găsim prezentată cel mai clar semnificaţia generală a locuirii Duhului Sfânt în cel credincios. Ni se spune că umblarea celui credincios este fie potrivit firii păcătoase (cărnii), fie potrivit Duhului. Însă în versetul 9 se spune: „Nu sunteţi în firea păcătoasă, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dar dacă nu are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. Deci aflăm aici două lucruri:

1. Numai acela în care locuieşte Duhul Sfânt, nu mai este în firea păcătoasă, ci în Duhul.

2. Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, nu este al lui Hristos, cu alte cuvinte nu este creştin.

Aceste puncte sunt de o deosebită însemnătate.

Primul punct ne face să vedem că nu este adevărat ce se spune deseori, că un om trebuie să fie ori un om natural, ori un om duhovnicesc. Potrivit Noului Testament este o a treia clasă între acestea două. Când harul lui Dumnezeu aduce la Dumnezeu pe un om natural, pe un copil al lui Adam, îi zideşte înăuntru o viaţă nouă şi, când el a fost adus la Dumnezeu pe baza răscumpărării, el nu este încă un om duhovnicesc, datorită faptului acestuia. Omul duhovnicesc este acela despre care apostolul spune: „Voi nu mai sunteţi în firea păcătoasă, ci în Duhul”. Apostolul nu-i numeşte pe corinteni oameni naturali (1. Corinteni 2:14 ), dar nu-i numeşte nici duhovniceşti (1. Corinteni 3:1 ). Ei erau carnali (1. Corinteni 3:3).

O mulţime de lucruri îl fac pe cel credincios să nu fie o persoană duhovnicească. La corinteni, pricina era înţelepciunea firească. Dar cel mai însemnat lucru – cel care se întâlneşte cel mai des – este cel pe care îl avem în epistola către Romani: acela care n-a ajuns să fie conştient că în firea păcătoasă totul este numai rău, acela care n-a ajuns să creadă că firea păcătoasă a fost în totul judecată în moartea lui Hristos.

În cea dintâi parte a epistolei către Romani, până la Romani 5:11 se tratează problema păcatelor noastre, a faptelor noastre păcătoase. Rezultatul îl găsim în Romani 5:1-2 : „Deci, fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos”. Prin El de asemenea avem intrare, prin credinţă, în condiţia de favoare în care stăm şi ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Mulţi nu merg mai mult decât atât; ei sunt, cum s-ar spune, mântuiţi pe jumătate. Ei văd ceva din lucrarea Domnului Hristos, dar nu cunosc faptul că ei sunt în Hristos. Nu înseamnă că ei n-ar cunoaşte expresia aceasta. Dar, când de exemplu ei citesc Romani 8:1 , „nu mai este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus”, ei nu văd nimic mai mult în faptul acesta decât ceea ce se spune în Romani 4:25 : „care a fost dat pentru greşelile noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră” – adică doar faptul că păcatele le-au fost înlăturate şi că ei sunt priviţi acum ca îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu.

Dar nu aceasta este semnificaţia întreagă a locului din Romani 8:1 . Deosebirea este că, începând cu Romani 5:17 , Duhul Sfânt ne vorbeşte despre un lucru nou, despre problema firii noastre păcătoase. Nu numai că păcatele îmi sunt iertate şi sunt îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, dar firea mea cea păcătoasă a fost judecată în moartea lui Hristos. Aceasta înseamnă nu numai îndreptăţirea prin sângele Lui, dar şi practicarea dreptăţii înviată. Este nu numai faptul că Eu cred în Hristos şi ştiu că am iertarea prin sângele Său scump; dar Cuvântul lui Dumnezeu îmi dă dreptul să ştiu şi să spun că şi eu am murit în moartea lui Hristos. Sunt botezat nu pentru viaţa Lui sau pentru lucrarea Lui, ci pentru moartea Lui (Romani 6:3 ). Am fost un păcătos; nu puteam decât să păcătuiesc. Situaţia aceasta nu se putea schimba prin iertare. Trebuia să fiu izbăvit din starea aceasta şi singura scăpare reală din starea de păcat este moartea. Şi izbăvirea aceasta o am „în Hristos”. „Căci ceea ce n-a putut face legea” (ea nu putea să ducă la acest rezultat, ca păcatul şi moartea să nu mai fie o lege în mine şi în felul acesta mereu să continue să mai stăpânească), „pentru că firea păcătoasă o făcea fără putere, a făcut Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său însuşi într-o fire asemănătoare cu omul păcătos şi pentru păcat, a condamnat păcatul în firea păcătoasă” (Romani 8:3 ). Aceasta este învăţătura cuprinsă în capitolul 5 de la versetul 12 şi în capitolul 6.

Este cu totul neplăcut pentru om să primească adevărul acesta. A crede că Dumnezeu i-a iertat păcatele este mai uşor, deoarece lucrul acesta este ceva ce are loc în totul în afara omului însuşi. Dar a crede că firea lui păcătoasă (carnea) a murit împreună cu Hristos este mult mai greu, căci experienţa lui zilnică este cu totul alta. El încă vede firea sa păcătoasă în toate amănuntele vieţii de fiecare zi şi, atâta timp cât nu se ţine strâns de adevărul acesta, prin credinţă, el vede legea păcatului şi a morţii în el însuşi. Dar nu este nimic mai important decât simplitatea în lucrurile lui Dumnezeu şi nu există credinţă reală decât cea care acceptă Cuvântul Lui şi autoritatea Lui, chiar dacă înţelege prea puţin din ele. Dacă Dumnezeu spune că tu, care crezi în Domnul Isus, ai murit, crezi tu lucrul acesta sau nu-l crezi?

Dacă un om născut din nou nu crede adevărul acesta, el va încerca să se îmbunătăţească. Viaţa cea nouă din el doreşte să trăiască potrivit gândurilor lui Dumnezeu, dar el va vedea că păcatul este în el însuşi. Şi ce luptă cruntă încearcă un astfel de om! Vedem lucrul acesta în Romani 7 . Este vorba de un om născut din nou, întors la Dumnezeu, deci unul care are viaţa din Dumnezeu. Cum ar putea o persoană neîntoarsă la Dumnezeu să fie în stare să spună: „După omul dinăuntru, îmi place legea lui Dumnezeu” (Romani 7:22 )? Despre cel neîntors la Dumnezeu se spune: „Nu este nici unul care să caute pe Dumnezeu” (Romani 3:11 ). Dar iată că un astfel de om înţelege că, după ce s-a întors la Dumnezeu, trebuie să lase loc liber lucrării Duhului lui Dumnezeu în el. În scopul acesta el ia în seamă legea şi face din ea regula lui de viaţă. Dar ajunge să înveţe că mereu greşeşte, iar Duhul lui Dumnezeu nu-l ajută pe drumul acesta, ci doar îl face să se simtă tot mai nefericit. Duhul Sfânt a venit din cer pe pământ ca să-L slăvească pe Domnul şi nu legea.

Aici nu este vorba de viaţa pe care o pot vedea şi alţii, ci de lucruri mult mai adânci. Cel din Romani 7 poate să nu cadă în păcate văzute, însă păcatul lucrează în el. Şi nu cunoaştem noi toţi lupta care este descrisă în Romani 7 ? Unii poate o cunosc după ce au înţeles că păcatele le-au fost iertate, dar mulţi au cunoscut-o mai dinainte. Cred că nu este nici măcar un singur credincios care să nu fi trecut sau să nu treacă încă prin această luptă. Căci, deşi eliberarea din Romani 8 este o problemă a credinţei, noi trebuie totuşi s-o învăţăm şi ca experienţă. Câtă dreptate au spusele Cuvântului lui Dumnezeu, când ne arată că firea noastră păcătoasă este un rău de neîndreptat! Prin experienţă învăţăm cât este de adevărat când Cuvântul lui Dumnezeu spune că legea nu ne poate ajuta, pentru că „firea păcătoasă o face fără putere”. Ce bine că suntem străpunşi de Cuvântul lui Dumnezeu care ne învaţă că nu ne putem ajuta singuri! Şi cu cât vom căuta cu mai multă seriozitate să slujim lui Dumnezeu, cu atât mai adânc concluziile acestea ale experienţei se vor săpa în inimile noastre, încât în final vom striga deznădăjduiţi: „Nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa de acest trup de moarte?” (Romani 7:24 ). Atunci vom sfârşi experienţa că legea nu este o regulă de viaţă, ci o regulă de moarte pentru oricine are o fire păcătoasă. Departe de a fi o putere eliberatoare, ea ne condamnă. De aceea nu strigăm „ce” mă va izbăvi; ştim că nu există ceva care să ne mai poată scăpa. De aceea strigăm „cine” mă va elibera. Şi atunci Dumnezeu ne spune prin Cuvântul Său şi, dacă privim adevărul acesta că „Isus Hristos, Domnul nostru, ne-a eliberat”, suntem fericiţi. Abia atunci cântecul de laudă din Romani 8 izbucneşte în inimile noastre. „Acum, deci, nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus. Căci legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii”. Ce deosebire faţă de Romani 7 !

Ar însemna să te înşeli singur şi să fii lipsit de înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu, dacă ai spune că cineva s-ar putea bucura de eliberarea din Romani 8 , în timp ce ar fi încă în lupta dintre bine şi rău din ultima parte a capitolului 7 din Romani. Se poate să fie cineva în robie şi în acelaşi timp liber? Poate un om să spună: „sunt pământesc, vândut păcatului” şi „răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac” – şi în acelaşi timp să cânte de bucurie, spunând: „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii”? S-ar putea ca situaţia în care un credincios trebuie să spună că este adus „în robia legii păcatului, care este în mădularele mele” să fie situaţia normală a unui răscumpărat al Domnului Isus? Nu spun că aceasta n-ar fi starea obişnuită a multora, dar întreb dacă ea este potrivită gândurilor lui Dumnezeu.

În Romani 8 ne este prezentată poziţia normală a celui credincios, potrivit gândurilor lui Dumnezeu. El şi-a văzut păcatele şi a crezut că i-au fost iertate pe baza sângelui scump al Mântuitorului. El şi-a văzut stricăciunea firii păcătoase şi a crezut că firea păcătoasă a fost judecată în Hristos, pe cruce. Şi, după ce a crezut, el a fost pecetluit cu Duhul Sfânt (Efeseni 1:13 ). El ştie că a murit împreună cu Hristos. dar şi că acum este „în Hristos” şi de aceea nu mai este condamnare pentru el. El ştie că puterea păcatului a fost zdrobită, căci firea păcătoasă a fost condamnată în Hristos. Şi el are o viaţă nouă care nu poate păcătui (1. Ioan 3:9 ), iar o Persoană divină, Duhul Sfânt locuieşte în el şi este în el puterea care lucrează în această viaţă şi o face în stare să trăiască potrivit gândurilor lui Dumnezeu. El este în Duhul, este un om duhovnicesc, care poate umbla potrivit Duhului. El a fost trecut din familia celui dintâi Adam, care înaintea lui Dumnezeu este starea şi condiţia omului căzut, în familia lui Dumnezeu, al cărui Cap este Isus Hristos, cel din urmă Adam. Şi nu numai atât. El, care pe pământ fusese uns cu Duhul Sfânt şi umblase prin Duhul, acum ne-a dat şi nouă Duh Sfânt (1. Ioan 4:13 ). Hristos Cel înviat este Capul familiei lui Dumnezeu, iar locul în care este aşezată familia aceasta este rezultatul morţii şi învierii lui Hristos. Dacă cineva are Duhul lui Hristos este al Lui (Romani 8:9 ).

Dar acestea nu sunt încă totul. Cunoaştem şi ne bucurăm de eliberarea aceasta în sufletele noastre, dar practic trupurile noastre nu au încă parte de ea. Dar în viitor va fi şi lucrul acesta. „Dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos dintre cei morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său care locuieşte în voi” (Romani 8:11 ). Aceasta este eliberarea deplină a trupului şi a sufletului şi răspunsul desăvârşit la strigătul plin de tristeţe: „Nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa din acest trup de moarte?” (Romani 7:24 ). Atâta timp cât suntem încă pe pământ, Duhul Sfânt dă mărturie duhului nostru (vieţii celei noi care este în noi) că suntem copii ai lui Dumnezeu. El prezintă aşa cum trebuie nevoile noastre pe care le avem ca oameni noi, atâta timp cât ne urmăm calea printr-o creaţie care zace sub blestem. „însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8:26 ).

Aşa este eliberarea care se găseşte în Hristos Isus. Dar Scriptura ne spune că o primim prin Duhul Sfânt şi că prin El ne putem bucura de ea. Nu primim nici chiar cea mai mică parte din binecuvântări fără El. El lucrează în inima păcătosului ca să-l aducă la Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu Şi-a dat viaţa pentru păcătoşi, prin El. El lucrează în inima celui întors la Dumnezeu şi locuieşte în cel ce crede, ca o Persoană deosebită de firea cea nouă, ca să-l înveţe să cunoască preţul deplin al binecuvântărilor şi ca să fie puterea care face ca toate aceste lucruri să fie o realitate în el. Da, Duhul Sfânt dă chiar şi Numele Său poziţiei pe care noi, ca cei eliberaţi, ca creştini, o ocupăm pe terenul morţii şi învierii lui Hristos.

 

IZBĂVIREA DE SUB ROBIA LEGII
Rom.7:1-25

Am văzut în lecţiile anterioare că Pavel a dovedit deja că neprihănirea se capătă prin credinţă, fără faptele Legii. În Romani 6 am văzut că suntem izbăviţi din robia şi de sub puterea păcatului prin faptul că am murit împreună cu Cristos şi am înviat împreună cu El, la o viaţă nouă, liberă de păcat.
Acum în cap.7, Pavel explică şi argumentează faptul că suntem izbăviţi şi din robia şi blestemul Legii.
Legea cerea condamnarea şi moartea păcătosului, dar Cristos a suferit moartea în locul nostru şi a adus eliberarea de condamnarea şi blestemul Legii pentru toţi cei ce cred în El.
1. ACEASTĂ IZBĂVIRE ESTE POSIBILĂ – v1-6
· Prin moartea faţă de Lege
Folosind imaginea căsătoriei, Pavel arată cum relaţia noastră cu Legea încetează prin moartea noastră împreună cu Cristos, ca astfel uniţi cu El prin credinţă, să-I aparţinem Lui trăind acum o viaţă nouă.
Noi ne recunoaştem a fi „femeia” din această ilustraţie, „bărbatul” dintâi fiind Legea cu cerinţele ei, iar al doilea „bărbat”(v.3-4), fiind Cristos. Principiul căsătoriei spune că o relaţie de căsătorie nu poate fi dizolvată decât prin moartea unuia din soţi. Dacă „bărbatul” nostru, cel dintâi (Legea), nu poate să moară, noi însă putem muri. Când acceptăm moartea Domnului Isus în locul nostru, suntem incluşi în moartea Lui şi astfel legătura „căsătoriei cu Legea”, va fi dizolvată şi Legea nu mai are nici un drept asupra noastră.
· Prin unirea cu Cristos cel înviat, prin credinţă.
Acum fiind morţi faţă de Lege, noi suntem liberi să intrăm într-o nouă relaţie, adică să ne unim cu Cristos cel înviat prin credinţă, aducând roadă pentru Dumnezeu(v.4).
Prima „căsătorie” cu Legea, a fost neroditoare în ce priveşte neprihănirea, întrucât „patimile păcatelor aţîţate de Lege lucrau în mădularele noastre şi ne făceau să aducem roade pentru moarte”(v.5).În v.6, Pavel pune în contrast vechea motivaţie exterioară de a-L sluji pe Dumnezeu, cu o nouă motivaţie interioară. Cea dintâi era litera Legii, dar acum Duhul Sfânt oferă o viaţă nouă trăită prin puterea Sa.
Practic, în experienţa zilnică, a fi mort faţă de Lege, înseamnă să încetăm efortul imposibil de a împlini cerinţele legii prin puterea noastră proprie. Cerinţele lui Dumnezeu însă, rămân valabile, ba mai mult în Cristos ele sunt chiar mai înalte decât în Lege, dar acum El le împlineşte în cei credincioşi prin Duhul.
2. ACEASTĂ IZBÂVIRE ESTE NECESARĂ
· Datorită standardelor înalte ale Legii – v.7-13
Una din funcţiile legii este aceea de a scoate păcatul la lumină şi a-l conştientiza astfel pe om de păcat.În v.7/b Pavel afirmă: „păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege” şi în continuare până la v.11 el explică acest lucru. Legea nu poate să mântuiască de păcat pe nimeni, ea nu poate da neprihănirea şi nici puterea de a trăi o viaţă sfântă. Legea este ca un termometru, care arată pacientului starea în care se află, dar nu-l poate scăpa de febră. Este ca o oglindă care îţi descoperă adevărata imagine de om păcătos, dar nu îţi oferă nici o soluţie pentru păcate.
Standardele Legii sunt prea înalte pentru a fi atinse prin puterea noastră. Legea însă nu este rea, pentru că a trebuit să fim eliberaţi de ea. Dimpotrivă ea este sfântă, dreaptă şi bună pentru că ne ajută să recunoaştem păcatul şi ne pregăteşte astfel inima să primim Evanghelia.
· Datorită neputinţei firi noastre pământeşti în a împlini Legea – v.14-25
Este important să interpretăm acest text în lumina contextului în care a fost scris. Pavel arată aici absoluta imposibilitate de a trăi la înălţimea standardelor lui Dumnezeu de neprihănire prin eforturile noastre.
Acest lucru se datorează neputinţei firi noastre pământeşti în care operează principiul păcatului, de a împlini standardele înalte ale Legii, deşi ele sunt dorite de omul nostru lăuntric şi chiar de mintea noastră.
Unii comentatori consideră că Pavel descrie în aceste versete starea lui înainte de convertire. Alţii cred că Pavel prezintă aici neputinţa din viaţa celui credincios, care încearcă şi se luptă să atingă idealurile înalte ale Legii,, dar se izbeşte în această încercare de principiul păcatului din natura sa pământească.
Realitatea este că această neputinţa descrisă în aceste versete poate fi întâlnită atât în viaţa celor nenăscuţi din nou, cât şi a celor mântuiţi, care nu au descoperit încă secretul eliberării din robia Legii.
Pavel descrie această luptă lăuntrică cu carnea şi cu principiul păcatului ca şi cum ar fi propria sa luptă.
Avem în faţa noastră de fapt imaginea unui om care încearcă să fie bun şi sfânt prin eforturile lui şi este înfrânt de fiecare dată de puterea păcatului care locuieşte în el. Acest lucru se întâmplă fiecărui om , care încearcă situaţia de mai sus, fie că e născut din nou, sau încă nu este mântuit.
Un comentator spune că această luptă zadarnică de a fi bun este „cea mai plină de speranţă stare pentru un om nenăscut din nou şi cea mai puţin de dorit stare a unui om născut din nou”.

Când ajungem la capătul eu-lui nostru suntem foarte aproape de locul unde Dumnezeu ne poate ajuta. Capitolul se termină cu un strigăt de triumf la adresa lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa în Isus Cristos-25

IZBĂVIREA DE SUB ROBIA PĂCATULUI
Rom.6:1-23

În prima parte a studiului nostru Pavel a demonstrat că toată lumea este vinovată în faţa lui Dumnezeu.Apoi am văzut soluţia lui Dumnezeu la această stare de păcat a lumii – neprihănirea prin credinţă.Acum în capitolele 6-8, Pavel dezvoltă tema sfinţirii şi ne arată cum putem experimenta o viaţă de biruinţă.Sfinţenia este starea unei vieţi pusă deoparte pentru Dumnezeu. Ea include atât separarea de păcat (adică sfinţirea poziţională), cât şi eliberarea de puterea păcatului (adică sfinţirea practică). Sfinţirea deci nu este doar o experienţă iniţială, ci un proces continuu, care implică o dăruire zilnică lui Dumnezeu.
În Romani 5, Pavel descrie principiul harului în Cristos, care ne asigură biruinţa asupra principiului păcatului moştenit de la Adam, care lucrează în firea noastră pământească. El afirmă în încheiere că acolo unde se înmulţeşte păcatul, harul se înmulţeşte şi mai mult(5:20). Pavel realizează însă imediat că unii din cititorii epistolei, ar putea să interpreteze greşit afirmaţiile lui. Astfel iudaizatorii ar putea spune că învăţătura aceasta încurajează un mod de viaţă păcătos şi necontrolat (6:1). Alţii din ceata antinomienilor (cei libertini care erau împotriva oricăror reguli) puteau înţelege că Pavel este de partea lor, încurajând trăirea unei vieţi libertine de păcat, întrucât harul lui Dumnezeu rezolvă aceste probleme(6:15).Astfel la întrebarea „ să păcătuim ca să se înmulţească harul?”, Pavel este categoric, afirmând răspicat: „Nicidecum”, sau altfel spus: „ferească Dumnezeu”.
Apoi el oferă explicaţia teologică a acestui adevăr.
1. LUCRURI PE CARE TREBUIE SĂ LE ŞTIM – v.2-10
· „Noi am murit faţă de păcat” – v.2
Acest adevăr trebuie ştiut şi înţeles corect de fiecare credincios. Secretul eliberării noastre de puterea şi robia păcatului stă în moartea împreună cu Cristos faţă de păcat şi învierea împreună cu Cristos la o viaţă nouă fapt care este ilustrat în actul botezului.Botezul ilustrează unirea credinciosului cu Cristos în moartea şi învierea Lui – v.3-5Prin botezul în moartea Lui, noi am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca după cum Cristos a înviat din morţi, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. Astfel scufundarea în apă înseamnă îngroparea omului vechi, sau renunţarea la modul de viaţă păcătos, iar ridicarea din apă ilustrează învierea spirituală la o viaţă nouă. Această mărturie publică depusă în faţa întregului univers prin botez, trebuie să fie expresia vizibilă şi adevărată a unirii credinciosului cu Domnul Isus prin credinţă, altfel ea nu va avea nici o relevanţă.
În v.5 avem concluzia la această problemă : „dacă ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui ( prin scufundare în apa botezului), vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui(prin ridicarea din apă)”, pentru a trăi astfel o viaţă nouă şi liberă de păcat.
· Moartea şi învierea Domnului Isus au un caracter reprezentativ, dar şi inclusiv-v.6-8
Pavel spune că din punct de vedere obiectiv noi trebuie să ştim „că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu Cristos”, care s-a identificat cu noi, având o natură (o fire), ca a noastră, asemănătoare cu a păcatului, dar fără păcat. Astfel El ne-a reprezentat, dar ne-a şi inclus în moartea Sa pentru ca trupul păcatului (adică natura noastră adamică) să fie dezbrăcat de puterea lui ca să nu mai fim robi ai păcatului.
Noi putem experimenta acest adevăr din punct de vedere subiectiv şi ni-l putem însuşi prin credinţă(v.8)
.· Cristosul înviat din morţi nu mai moare – v.9-10
Moartea nu mai are putere asupra Lui pentru că El a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna, iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. Ca urmare şi noi trebuie să ne însuşim acest principiu.
2. LUCRURI PE CARE TREBUIE SĂ LE FACEM – v.11-23
· Să aplicăm moartea şi învierea Domnului Isus la noi înşineprin credinţă– v.11-12
Pavel ne spune cum putem să facem aceasta:„Socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu”.
Acest fapt implică a nu mai accepta domnia păcatului peste trupul nostru şi a nu mai asculta de poftele lui.
· Să ne dăruim lui Dumnezeu, printr-o supunere totală – v.13-14
Aceasta implică dedicare completă:„Daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu ca vii din morţi cum eraţi”- v.13-14
Mădularele noastre nu trebuie să mai devină unelte ale nelegiuirii, ascultând de principiul păcatului. Ele pot deveni şi trebuie să devină unelte ale neprihănirii, printr-o dedicare totală şi continuă lui Dumnezeu.
· Să ascultăm de dreptarul învăţăturii primite prin Evanghelie – v.15-18
Fiecare este robul(sclavul) aceluia de care ascultă. Astfel când ascultăm de păcat, suntem robi ai păcatului, dar când ascultăm de Evanghelie, suntem robi ai neprihănirii. Nu există cale de mijloc.
· Să luăm în calcul consecinţele alegerilor noastre – v.19-23
Pavel foloseşte şi această provocare pentru a stârni în cititorii epistolei sale interesul pentru o viaţă de ascultare de Dumnezeu. Multe lucruri s-ar schimba în vieţile multor oameni dacă ar lua seama la consecinţele alegerilor pe care le fac.
Astfel Pavel arată că atunci când oamenii aleg să asculte de păcat, mădularele lor devin roabe ale necurăţiei, iar rezultatul este fărădelegea, dar când aleg să asculte de Dumnezeu, mădularele lor devin roabe ale neprihănirii, iar rezultatul este sfinţirea (v.19).Când oamenii aleg să fie robi ai păcatului, roadele sunt faptele ruşinoase care au ca plată moartea. Dar când ei aleg să fie robi ai lui Dumnezeu, au ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit viaţa veşnică(v.20-23).

 

Ce înseamnă ispăşirea substitutivă?

Răspuns: Conceptul de “ispăşire substitutivă” se referă la faptul că Iisus Hristos a murit în locul tuturor păcătoşilor. Sfintele Scripturi ne învaţă că toţi oamenii sunt păcătoşi (citiţi Romani 3:9-18 şi Romani 3:23). Plata pentru păcatele noastre este moartea. Romani 6:23 spune: “Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Iisus Hristos, Domnul nostru.”

Acest verset ne arată mai multe lucruri. Că plată pentru păcatele săvârşite, noi toţi ar trebui să murim şi să petrecem întreaga veşnicie în iad. Atunci când se face referire la moarte în Scripturi, aceasta are sensul de “despărţire”. Evident că toţi oamenii mor, însă unii dintre ei vor trăi veşnic în rai împreună cu Dumnezeu, în timp ce alţii vor trăi veşnicia în iad. Moartea, în acest context, se referă la a trăi în iad. Cu toate acestea, următorul lucru important pe care ni-l comunică acest verset este că viaţa veşnică în rai este accesibilă prin Iisus Hristos. Acesta este înţelesul conceptului de ispăşire substitutivă.

Iisus Hristos a murit în locul nostru atunci când a fost crucificat. Noi eram cei care meritam să fim ţintuiţi pe cruce pentru a muri întrucât noi suntem cei care avem viaţa plină de păcate. Însă Hristos a luat asupra lui pedeapsa pe care noi o meritam. “Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21). El a luat locul nostru ca substitut pentru ceea ce noi am fi meritat pe deplin.

“El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi” (1 Petru 2:24). Iată din nou vedem cum Hristos a luat asupra păcatele noastre şi a plătit preţul în locul nostru. Câteva versete mai departe citim că: “Hristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh” (1 Petru 3:18). Aceste versete ne învaţă nu numai că Hristos a fost substitut pentru noi, ci şi că El a fost “jertfa de ispăşire”, adică El a plătit întregul preţ pentru păcatele întregii omeniri.

Isaia 53:5 este încă un pasaj biblic relevant care vorbeşte despre “ispăşirea substitutivă”. Acest verset arată că Hristos care avea să vină va muri pe cruce pentru păcatele noastre, prezentând detalii, iar crucificarea lui Iisus Hristos s-a petrecut exact aşa cum a fost prevestită. Te-aş ruga să subliniezi următoarele cuvinte pe măsură ce citeşti acest verset: “Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi”. Poţi observa conceptul substituţiei. Din nou vedem cum Hristos a plătit preţul pentru noi!

Este clar că noi nu am putea plăti preţul pentru păcatele noastre. Dacă ar fi să îl plătim, atunci pur şi simplu ar trebui să fim pedepsiţi prin a trăi toată veşnicia în iad. Însă Hristos a luat iniţiativa de a veni pe pământ ca Fiu al lui Dumnezeu, Iisus Hristos, pentru a plăti preţul pentru păcatele noastre. Întrucât El a făcut aceasta pentru noi, avem posibilitatea nu numai de a avea păcatele iertate, dar şi de a petrece toată veşnicia împreună cu El. Pentru a ne bucura de acestea, trebuie să credem că Hristos a murit pe cruce în locul nostru. Nu ne putem mântui noi; am avut nevoie de Cineva care să facă aceasta pentru noi.

Isus Hristos a fost singurul care a putut ispăşi pentru păcatele noastre

  • De ce a fost Isus Hristos singurul care a putut ispăşi pentru păcatele noastre?

Sunt mai multe motive pentru care Isus Hristos a fost singura persoană care putea fi Salvatorul nostru. Unul dintre motive este acela că El a fost ales de Tatăl Ceresc să fie Salvatorul. El a fost Singurul Fiu Născut al lui Dumnezeu şi astfel a avut putere asupra morţii. Isus ne-a explicat: „Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi” (Ioan 10:17–18).

De asemenea, Isus avea calităţile necesare de a fi Salvatorul nostru, pentru că El este singura persoană care a trăit vreodată pe pământ şi care nu a păcătuit. Aceasta L-a făcut să fie o jertfă de preţ adusă pentru a plăti pentru păcatele altora.

Hristos a suferit şi a murit ca să ispăşească  păcatele noastre

  • În timp ce citiţi această secţiune, imaginaţi-vă că vă aflaţi în Grădina Ghetsimani sau lângă cruce, fiind martori ai suferinţei lui Isus Hristos.

Salvatorul a ispăşit pentru păcatele noastre suferind în Ghetsimani şi dându-Şi viaţa pe cruce. Este imposibil ca noi să înţelegem pe deplin cum a suferit El pentru toate păcatele noastre. În Grădina Ghetsimani, povara păcatelor noastre L-a făcut să simtă o asemenea durere, încât a sângerat din fiecare por (vezi D&L 19:18–19). Mai târziu, când atârna pe cruce, Isus a avut o moarte dureroasă provocată de una dintre cele mai crude metode cunoscute de om.

Cât de mult ne iubeşte Isus pentru a suferi o asemenea agonie spirituală şi fizică de dragul nostru! Cât de mare este dragostea Tatălui Ceresc pentru a putea trimite pe Singurul Său Fiu Născut să sufere şi să moară pentru restul copiilor Săi. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).

Ispăşirea şi învierea aduc învierea tuturor

În cea de-a treia zi după răstignirea Sa, Hristos a preluat trupul Său din nou şi a devenit prima persoană care a înviat. Când prietenii s-au dus să-L caute, îngerii care-I păzeau mormântul le-au spus: „Nu este aici; a înviat, după cum zisese” (Matei 28:6). Spiritul Său reintrase în trupul Său pentru a nu mai fi separate niciodată.

Astfel, Hristos a învins moartea fizică. Datorită ispăşirii Sale, fiecare om născut pe acest pământ va fi înviat (vezi 1 Corinteni 15:21–22). La fel cum Isus a înviat, spiritele noastre vor fi reunite cu trupurile noastre „pentru ca ei să nu mai poată muri… să nu mai fie niciodată despărţite” (Alma 11:45). Această stare este numită nemurire. Toţi oamenii care au trăit vreodată vor fi înviaţi „bătrân şi tânăr, sclav şi liber, bărbat şi femeie, nedrept şi drept” (Alma 11:44).

  • Cum v-a ajutat cunoaşterea referitoare la înviere?

Ispăşirea face posibil ca cei care au credinţă în Hristos să fie salvaţi de păcatele lor

  • Gândiţi-vă cum ne ajută pilda din această secţiune să înţelegem ispăşirea. Pe cine reprezintă în viaţa noastră oamenii din pildă?

Ispăşirea Salvatorului ne dă posibilitatea să biruim moartea spirituală. Deşi toţi oamenii vor fi înviaţi, numai aceia care acceptă ispăşirea vor fi salvaţi de la moartea spirituală (vezi Articolele de credinţă 1:3).

Noi acceptăm ispăşirea lui Hristos punându-ne credinţa în El. Prin această credinţă, noi ne pocăim de păcatele noastre, suntem botezaţi, îl primim pe Duhul Sfânt şi ne supunem poruncilor Lui. Devenim ucenici credincioşi ai lui Isus Hristos. Noi suntem iertaţi şi curăţaţi de păcate şi pregătiţi pentru a ne întoarce şi a trăi pentru totdeauna alături de Tatăl nostru Ceresc.

Salvatorul ne spune: „Căci iată, Eu, Dumnezeu, am suferit aceste lucruri pentru toţi, pentru ca ei să nu sufere… la fel ca şi Mine” (D&L 19:16–17). Hristos Şi-a îndeplinit partea Sa, ispăşind pentru păcatele noastre. Pentru ca ispăşirea Lui să aibă pe deplin efect în vieţile noastre, trebuie să ne străduim să ne supunem Lui şi să ne pocăim de păcatele noastre.

Preşedintele Boyd K. Packer, din Consiliul Celor Doisprezece, ne-a dat următorul exemplu pentru a arăta în ce fel ispăşirea lui Hristos face posibil ca noi să fim salvaţi de păcate dacă ne îndeplinim partea noastră.

„Daţi-mi voie să vă spun o povestire – o pildă.

A fost odată un om care dorea ceva foarte mult. Părea mai important decât orice altceva din viaţa lui. Pentru a avea ce-şi dorea, a făcut o datorie mare.

Fusese prevenit că face o datorie foarte mare şi, în special, asupra creditorului său. Dar părea atât de important pentru el să facă ceea ce dorea şi să aibă ceea ce dorea exact atunci. Era sigur că putea plăti mai târziu.

Astfel, a semnat un contract. Urma să-şi plătească datoria pe parcurs. Nu s-a îngrijorat prea mult, pentru că data plăţii părea atât de îndepărtată. Avea acum ceea ce dorise şi acest lucru părea să fie important.

Creditorul era tot timpul prezent undeva în mintea lui şi a făcut, ocazional, câteva plăţi deloc substanţiale, gândind că ziua scadentă nu va veni, cu adevărat, niciodată.

Dar, aşa cum se întâmplă totdeauna, ziua scadenţei a sosit şi contractul trebuia onorat. Datoria nu fusese plătită în totalitate. Creditorul a apărut şi a cerut plata integrală.

Doar atunci el a înţeles că cel care îl creditase nu numai că avea puterea să-l deposedeze de tot ceea ce deţinea, ci avea şi puterea de a-l arunca în închisoare.

«Nu pot să-ţi plătesc, pentru că nu am cu ce», a mărturisit el.

«Atunci», a spus creditorul, «vom aplica prevederile din contract, îţi voi lua averea şi tu vei merge la închisoare. Ai fost de acord cu acest lucru. A fost alegerea ta. Ai semnat contractul şi, acum, el trebuie aplicat».

«Nu poţi prelungi termenul sau să-mi ştergi datoria?», a implorat datornicul. «Aranjează în aşa fel ca eu să pot păstra ceea ce am şi să nu merg la închisoare. Cu siguranţă, crezi în milă? Nu vei da dovadă de milă?»

Creditorul a replicat: «Mila este totdeauna unilaterală. Ţi-ar servi numai ţie. Dacă dau dovadă de milă faţă de tine, voi rămâne neplătit. Eu cer dreptate. Crezi în dreptate?».

«Am crezut în dreptate când am semnat contractul», a spus datornicul. «Era în favoarea mea atunci, căci am crezut că mă va proteja. N-am avut nevoie de milă atunci şi nici nu am crezut că voi avea nevoie vreodată. Am crezut că dreptatea ne va servi şi unuia şi altuia în mod egal».

«Dreptatea este aceea care cere ca tu să plăteşti conform contractului sau să suporţi pedeapsa», a răspuns creditorul. «Asta-i legea. Ai fost de acord cu ea şi aşa trebuie să fie. Mila nu poate jefui dreptatea.»

Aceasta era situaţia: Unul era pentru dreptate, celălalt implora să i se acorde milă. Niciunul nu putea fi mulţumit fără ca celălalt să plătească un preţ mare.

«Dacă nu ştergi datoria, nu va fi milă», s-a rugat datornicul.

«Dacă o voi face, nu va exista dreptate», a fost răspunsul.

Se părea că cele două legi nu puteau fi aplicate în acelaşi timp. Sunt două idealuri eterne care par să se contrazică unul pe celălalt. Nu există nicio cale prin care şi dreptatea şi mila să fie împlinite?

Există o cale! Legea dreptăţii poate fi pe deplin împlinită şi mila poate fi pe deplin aplicată – dar este nevoie de încă cineva. Şi aşa s-a întâmplat de data aceasta.

Datornicul avea un prieten. El a venit în ajutor. Îl cunoştea bine pe datornic. Ştia că era nesocotit. S-a gândit că a fost total nechibzuit să intre într-o situaţie atât de grea. Cu toate acestea, el dorea să-l ajute pentru îl iubea. A păşit între ei, l-a privit pe creditor şi a făcut această ofertă:

«Voi plăti datoria dacă vei anula contractul, astfel încât datornicul să-şi păstreze bunurile şi să nu ajungă la închisoare».

În timp ce creditorul se gândea la ofertă, mijlocitorul a adăugat: «Ai cerut dreptate. Deşi el nu poate să-ţi plătească, eu o voi face. Ţi se va face dreptate şi nu vei putea pretinde mai mult. N-ar fi drept».

Şi astfel, creditorul a acceptat.

După aceea, mijlocitorul s-a întors spre datornic. «Dacă îţi plătesc datoria, vei accepta ca eu să fiu creditorul tău?»

«O, da, da», a strigat datornicul. «M-ai salvat de la închisoare şi ai dat dovadă de milă faţă de mine.»

«Atunci», a spus binefăcătorul, «vei plăti datoria mie şi eu voi stabili condiţiile. Nu va fi uşor, dar va fi posibil. Îţi voi arăta calea. Nu este nevoie să mergi la închisoare».

Şi astfel, s-a întâmplat că creditorul a fost plătit în totalitate. I se făcuse dreptate. Contractul nu fusese încălcat.

Datornicul, la rândul lui, avusese parte de milă. Amândouă legile au fost împlinite. Pentru că a existat un mijlocitor, s-a făcut dreptate, iar mila a fost împlinită” (în Conference Report, aprilie 1977, p. 79–80; sau Ensign, mai 1977, p. 54–55).

Păcatele noastre sunt datoriile noastre spirituale. Fără Isus Hristos, care este Salvatorul şi Mijlocitorul nostru, noi toţi am plăti pentru păcatele noastre suferind moartea spirituală. Dar datorită Lui, dacă noi respectăm condiţiile Sale, care sunt pocăinţa şi ţinerea poruncilor Sale, noi putem să ne întoarcem să trăim alături de Tatăl nostru Ceresc.

Este minunat faptul că Hristos ne-a asigurat o cale pentru a ne vindeca de păcatele noastre. El a spus:

„Iată, Eu am venit în lume… să salvez lumea de la păcat.

De aceea, oricine se va pocăi şi va veni la Mine ca un copil mic, pe acela Eu îl voi primi, căci a lor este împărăţia lui Dumnezeu. Iată, căci de aceea Mi-am dat eu viaţa şi Mi-am căpătat-o din nou; de aceea, pocăiţi-vă şi veniţi la Mine, voi de la marginile pământului şi fiţi salvaţi” (3 Nefi 9:21–22).

  • Gândiţi-vă la moduri în care ne putem arăta recunoştinţa pentru darul ispăşirii.

Scripturi suplimentare

  • Alma 34:9–16 (necesitatea ispăşirii; sacrificiul lui Dumnezeu)

  • 2 Nefi 9:7–12 (ispăşirea ne salvează de la moartea fizică şi de la cea spirituală)

  • Romani 5:12–17 (prin unul a venit moartea, prin altul a venit viaţa)

  • Helaman 14:15–18 (scopul morţii lui Isus)

  • Articolele de credinţă 1:3 (toţi pot fi salvaţi)

  • 1 Petru 1:18–20 (Isus a fost prerânduit)

  • Matei 16:21 (sacrificiul lui Isus a fost necesar)

  • Luca 22:39–46 (suferinţa lui Isus în Grădina Ghetsimani)

  • 1 Ioan 1:7 (Isus curăţă de păcat)

  • 2 Nefi 9:21–22 (Salvatorul a suferit pentru toţi oamenii)

  • Mosia 16:6–8 (învierea este posibilă doar prin Isus)

  • Alma 11:40–45Mormon 9:12–14 (toţi vor fi înviaţi)

  • Isaia 1:18 (păcatele vor fi făcute albe)

  • 1 Corinteni 15:40–44; Alma 40:23 (descrierea învierii)

 

Corupt (partea a 2-a) … și de ce greșim ținta

M-am uitat și am văzut că Biblia descrie cum omul a fost corupt de la bun început, și s-a îndepărtat de la imaginea  inițială de Dumnezeu care a creat omul perfect (dar omul a căzut în păcat). Pentru mine, imaginea vizuală a fost făcută mai clar prin paralela cu orcs-ul din Pământul de Mijloc și elfii. Din punct de vedere Biblic cum de s-a putut întâmpla acest lucru?

În Biblie, în Geneza vedem cum foarte curând după creerea omului ‘după imaginea lui Dumnezeu’ omul a fost încercat. Omul a fost întrebat de ‘șarpe’. Șarpele este universal recunoscut ca Satana – îngerul împotriva lui Dumnezeu. In Biblie, Satana vorbește de obicei prin alții.  În cazul acela a fost șarpele. Iată ca a zis:

1. Șarpele era mai șiret decât toate fiarele câmpului pe care le-a  făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncați din toți pomii din gradină”?”

2. Femeia a răspuns șarpelui: „Putem să mâncam din rodul tuturor pomilor din gradină.

3. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncați din el și nici să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți.”

4. Atunci șarpele a zis femeii: „Hotărât, că nu veți muri,

5. dar Dumnezeu știe că, în ziua când veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.”

6. Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui și a mâncat; a dat și bărbatului ei, care era lângă ea, și bărbatul a mâncat și el. (Geneza sau Facerea 3: 1 – 6)

Chestiunea cea mai importantă este alegerea, tentația de a fi ‘ca Dumnezeu’. Omul era legat de Dumnezeu fără preget și cuvântul era lege. Dar la un moment dat omul alege să fie ‘egalul lui  Dumnezeu’, omul să fie singurul arbitru, singurul care vorbește. Oamenii în cele din urma devin ‘dumnezei’, fiecare cum le place, fiecare este căpitan de vas, fiecare cu destinul lui, fiecare este autonom și fiecare răspunde singur. Cu mult timp în urmă, înainte ca Dawkins să scrie The God Delusion, (nu am găsit în romana versiunea) primul om a căzut în capcana de a fi deziluzionant de zei, nu înțelegând că Dumnezeu este în control.

În Declarația lor de Independență ceva s-a schimbat cu străbunii noștri. Așa cum s-a scris, cei doi și-au ascuns rușinea. În fapt, imediat după, când Dumnezeu confruntă pe Adam și legământul rupt, el (Adam) se plânge de Eva (dar Dumnezeu a făcut-o și pe ea).  Ea se plânge că șarpele a zis totul. Nici unul nu își asuma răspunderea.

Și acum în zilele noastre, noi oamenii suntem înclinați să uitam ce s-a întâmplat la început – noi suntem făcuți așa. În vremea evreilor (cum am spus deja în acest postare) în cartea lui Osea vedem că însăși Adam a greșit și noi am perpetuat greșeala. Foarte multi nu cunosc de fapt Biblia și cred că toți suntem responsabili – de la Adam și până acum! În realitate, numai Adam a fost rebel dar noi, oamenii trebuie să trăim cu consecințele acestea. De la Adam a început genetica…  De la Adam încoace oamenii sunt rebeli (deși fără să realizeze) și merg mai departe spre rebeliunea perpetuă.  Sunt multi care cred că nu este Dumnezeu în univers, dar vrea să fie fiecare zeu cum le place, fiecare căpitan de vapor, autonom de Dumnezeu. Artiștii precum Bon Jovi (”Este viața mea”), Frank Sinatra și ”Am făcut ce am vrut”, magazine precum Self și dorințele ascunse puse pe raft,  sau Hitler și cartea lui ”Mein Kempf” (”Lupta mea”) și liderul Coreea de Nord – Kim Jong-un (”Dragă Lider”) – și cultul personalități (dar neagra!) Toți până la urma sunt doar reflexia a ceea ce sa întâmplat cu Adam și rebeliunea sa.

Această explică foarte bine omul și viata lui. Fiecare trebuie să închidă și sa încuie ușa altfel sunt necesare: politia, avocații, încriptarea parolei la banca. Dacă nu alții oameni vor sparge băncile sau vor fura. Până la urma toate împărățiile și toate societățile vor decădea și se vor destrăma. Asta pentru că cetățenii în ori ce imperiu tind să se destrame. Ori cât au încercat guvernele și sistemele economice, unele mai bune altele mai puțin bune, fie prin politică sau prin puterea economica.  Până la urmă toți colapsează prin sine însuși. Și asta pentru că oamenii sunt de fapt interesați de și prin ideologie, prin tendințele lor și de aceia până la urmă toate sistemele colapsează. Deci

se pare că, de asemenea nici o religie nu a adus viziunea cu adevărat bună – dar nici cei care cred că ateismul este soluția nu au dreptate (Stalin și Uniunea Sovietică, Mao și China, Pol Pot și Cambodgia) – pentru că undeva, ceva face să uităm viziunea buna.

De fapt ‘fără viziune’ este cel mai adecvat simptom. În Vechiul Testament se face o ilustrare a ceia ce se spune:

În tot poporul acesta, erau șapte sute de oameni aleși care nu se slujeau de mâna dreaptă; toți aceștia, aruncând o piatra cu praștia, puteau să ochească un fir de par și nu dădeau greș. (Judecătorii 20 : 16)

Vedem aici militarii care nu dau greș niciodată – în ebraica  ‘niciodată’ este khaw-taw. Ceea ce este interesant este că în ebraică, în multe locuri în Vechiul Testament, se mai spune și ”păcatul”. Spre exemplu în ebraică cuvântul este păcatul când Iosif a fost vândut ca sclav în Egipt, sau când Iosif n-a vrut să se culce cu femeia:

”El nu este mai mare decât mine în casa aceasta și nu mi-a oprit nimic, afară de tine, pentru că ești nevasta lui. Cum aș putea să fac eu un rău atât de mare și să păcatul împotriva lui Dumnezeu?” (Geneza sau Facerea 39: 9)

Și imediat după cele zece porunci spune:

”Moise a zis poporului: „Nu vă înspăimântați; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare și ca să aveți frică Lui înaintea ochilor voștri, pentru ca să nu păcătuiți.” (Exodul 20: 20)

De două ori în doua pasaje în limba evreica cuvântul este ‘păcatul’ dar în acelaș timp este și ‘nu dădeau greș’ la militari care aveau praștie și pietre. În romanește se înțelege că ‘păcatul’ înseamnă de fapt că oamenii sunt neîncrederi în alți oameni…  Înțelegem mai bine acum ce este de fapt ‘păcatul’.  La militari important este să lovească ținta, altfel sunt rătați (adică au greșit ținta). Tot așa și cu Dumnezeu, ținta este ca oameni să fie oameni și să fie cu adevărat buni cu alți. Prin faptul că ‘păcatul’ rămâne, înseamnă că am greșit ținta, indiferent ce sisteme, religii și ideologie.

Corupția acesta se datorează faptului că am greșit ținta și este trist fiind orice dar nu optimist.  Ani de zile unii oameni sunt foarte împotriva a ce predic despre anumite porțiuni din Biblie . Îmi amintesc un student care a fost foarte nervos pe mine zicând: ”Nu-mi place ce zici despre Biblie”.  Curios, dacă te gândești bine.  Ce este de fapt ‘bine’ atunci când este adevărat sau fals? Mie nu îmi palce taxele, SIDA și cutremurele – cine îi plac asa ceva – dar asta nu înseamnă că le oprim să se întâmple. În toate sistemele, juridice, poliție, securitate, lacăt , cheie etc. acestea le-am construit în societatea noastră și le-am pus ca garantări pentru a ne proteja pe noi înșine și acesta ne arata ca ceva este greșit. Dar până la urma urmei Biblia ne învață să avem mințile  deschise spre schimbare.

Acum ajungem la o problema și mai mare. Noi am fost corupți de la starea originală, imaginea care ne-am format-o ne-a fost murdărită și nu mai ajungem la ținta prin chiar acțiunile morale.  Dar Dumnezeu nu ne-a lăsat să rămânem așa, să fim fără ajutor.  El a ales un plan pentru noi, o speranță pusă prin Semnul lui Avraam și primul Paștele. El, Dumnezeu ne-a scăpat de la pieire și a pus Evanghelia care însemnă literal ‘vestea bună – pentru ca fiecare să înțeleagă și să accepte că acest plan este de fapt  vestea buna . Dar Dumnezeu nu a așteptat până când  Avraam să anunțe acesta veste. De  fapt, El a fost primul care a anunțat ca este bine aceasta, o discuție intre Adam și Eva cu mult timp în urma în Gradina Eden. Prima Vestea Bună a fost anunțată atunci.

 

Levitic 5 Cornilescu 1924 – Revised 2010, 2014 (RMNN)

Tot jertfele pentru ispăşirea păcatelor

Când cineva, fiind pus sub jurământ ca martor, va păcătui nespunândce a văzut sau ce ştie şi va cădea astfel sub vină sau când cineva, fără să ştie, se va atinge de ceva necurat, fie de hoitul unei fiare sălbatice necurate, fie de hoitul unei vite de casă necurate, fie de hoitul unei târâtoare necurate, şi va băga apoi de seamă şi se va face astfelvinovat, sau când cineva, fără să ia seama, se va atinge de vreospurcăciune omenească, de orice spurcăciune care face pe cineva necurat, şi va băga de seamă mai târziu şi se va face astfel vinovat sau când cineva, vorbind cu uşurinţă, jură că are să facă ceva rău sau bineşi, nebăgând de seamă la început, bagă de seamă mai târziu şi se va face astfel vinovat – când cineva deci se va face vinovat de unul din aceste lucruri, trebuie să-şi mărturisească păcatul. Apoi, să aducă lui Dumnezeu ca jertfă de vină pentru păcatul pe care l-a făcut o parte femeiască din turmă, şi anume o oaie sau o capră, ca jertfă ispăşitoare, şi preotul să facă pentru el ispăşirea păcatului lui. Dacă nu va putea să aducă o oaie sau o capră, să aducă Domnului ca jertfă de vină pentru păcatul lui două turturele sau doi pui de porumbel, unul ca jertfă de ispăşire, iar celălalt ca ardere-de-tot. Să le aducă preotului, care va jertfi întâi pe cea care are să slujească drept jertfă de ispăşire. Preotul să-i frângă cu unghia capul de la grumaz, fără să-l despartă, să stropească un perete al altarului cu sângele jertfei de ispăşire, iar celălalt sânge să-l stoarcă la picioarele altarului – aceasta este o jertfă de ispăşire. 10 Cealaltă pasăre s-o pregătească drept ardere-de-tot, dupărânduielile aşezate. Astfel va face preotul pentru omul acesta ispăşirea păcatului pe care l-a făcut, şi i se va ierta. 11 Dacă nu poate să aducă nici două turturele sau doi pui de porumbel, să aducă pentru păcatul lui, ca dar, a zecea parte dintr-o efă de floarea făinii, şi anume ca dar de ispăşire; să nu pună untdelemn pe ea şi să nu adauge nici tămâie, căci este un dar de ispăşire. 12 S-o aducă la preot, şi preotul să ia din ea un pumn plin, ca aducere-aminte, şi s-o ardă pe altar, ca şi pe darurile de mâncare mistuite de foc înaintea Domnului – acesta este un dar de ispăşire. 13 Astfel va face preotul pentru omul acela ispăşirea păcatului pe care l-a făcut faţă de unul din aceste lucruri, şi i se va ierta. Cealaltă parte, care va mai rămâne din darul acesta, să fie a preotului, ca şi la darul de mâncare.’ ”

Jertfele pentru vină

14 Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: 15 „Când cineva va face o nelegiuire şi va păcătui fără voie faţă de lucrurile închinate Domnului, să aducăDomnului ca jertfă de vină pentru păcatul lui un berbec fără cusur din turmă, după preţuirea ta, în sicli de argint, după siclul Sfântului Locaş.16 Să mai adauge a cincea parte la preţul lucrului cu care a înşelat Sfântul Locaş şi să-l încredinţeze preotului. Şi preotul să facă ispăşire pentru el cu berbecul adus ca jertfă pentru vină, şi i se va ierta. 17 Când va păcătui cineva făcând, fără să ştie, împotriva uneia din poruncile Domnului lucruri care nu trebuie făcute şi se va face vinovat, purtându-şi astfel vina, 18 să aducă preotului ca jertfă pentru vină un berbec fără cusur, luat din turmă, după preţuirea ta. Şi preotul să facă pentru el ispăşirea greşelii pe care a făcut-o fără să ştie, şi i se va ierta. 19 Aceasta este o jertfă pentru vină. Omul acesta se făcuse vinovat faţă de Domnul.”

Mărturisirea păcatelor în Vechiul Testament

În Vechiul Testament conştiinţa păcătoşeniei este exprimată limpede, sunt multe cazuri de persoane care în urma păcatului lor se căiesc sincer. Începând cu Adam, care simţindu-se dezbrăcat de frumuseţea cea dintâi îi răspunde lui Dumnezeu „Am auzit glasul Tău în Rai şi m-am temut, căci sunt gol şi m-am ascuns” (Fac. 3, 10), şi până la Sfântul Ioan Proorocul, care-şi rezuma predica pregătitoare pentru venirea lui Mesia: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor”, toată Scriptura Vechiului Testament este străbătută, ca de un fir roşu, de duhul pocăinţei. Păcatul în chip firesc îmboldeşte, împinge pe om spre anumite acţiuni ispăşitoare.

Practic aceste acţiuni au îmbrăcat forme felurite, cum au fost: ruperea hainelor, îmbrăcarea în sac, presărarea capului şi culcarea în cenuşă, smulgerea părului şi a bărbii, postul, rugăciunea, plângerea, precum şi anumite înfrânări şi curăţiri rituale.

Forma cea mai desăvârşită a practicilor penitenţiale din Vechiul Testament este întoarcerea la Dumnezeu cu corolarul ei mărturisirea păcatelor. Convertirea este începutul pocăinţei, uşa ei. Cine se întoarce la Dumnezeu împlineşte cel dintâi act din drama Pocăinţei.

Cei mai mari predicatori ai convertirii în Vechiul Testament au fost profeţii. Predica lor are un caracter exhortativ, pedagogic, îndemnând poporul la pocăinţă. După cuprins, predica proorocilor este icoana temperamentului fiecăruia dintre ei. Astfel Moise priveşte pocăinţa mai mult din punct de vedere legal, David – psihologic şi ceilalţi profeţi moral. Moise dă dispoziţii pentru mărturisirea şi curăţirea păcatelor, David arată starea sufletească ce decurge din păcat şi din părăsirea lui, iar ceilalţi prooroci arată urmările sociale si morale ale păcatului şi ale convertirii.Prin Moise, Dumnezeu le-a dat israeliţilor Legea, lege în care printre alte multe îndemnuri la pocăinţă, este şi următorul: „Dacă un bărbat sau o femeie va face vreun păcat faţă de un om, şi prin aceasta va păcătui împotriva Domnului şi va fi vinovat sufletul aceluia să-şi mărturisească păcatul ce a făcut şi să întoarcă deplin aceea prin ce a păcătuit şi să mai adauge la aceea a cincea partea şi să dea aceluia faţă de care a păcătuit”(Num. 5, 6-7.). Ni se prezintă în acest text atât mărturisirea, cât şi canonul de pocăinţă.

Cuvântul pocăinţă este redat de limba ebraică biblică prin şuv. El exprimă întoarcerea omului din calea păcatului la calea ce duce spre Dumnezeu.

Expresiile privitoare la iertarea de păcate folosite de prooroci sunt numeroase: naşa avan „El a ridicat păcatele”, salah „el a iertat”, chissah „a acoperit = a iertat”, chiper „a şters = iertat”, malah „el a spălat = l-a iertat”, chibes „el a spălat = iertat”, mus „el a ridicat, scos = iertat”, avar lifesa „el i-a trecut păcatele = l-a iertat”, io hasiv „el nu i-a socotit = a iertat”.

Ideea ce se leagă de aceste expresii este că dacă omul vrea să fie iertat atunci să se roage lui Dumnezeu ca să-i dea iertare de păcatele pe care omul şi le recunoaşte: „Doamne Dumnezeule, fie-Ţi milă”(Am. 7, 2.); „De am aflat bunăvoinţă în ochii Tăi, Stăpâne, să meargă Stăpânul în mijlocul nostru, căci poporul acesta e îndărătnic; dar, iartă nelegiuirile noastre şi păcatele şi ne fă moştenirea Ta!”(Ieşire 34, 9.); „Recunoaşte-ţi însă vinovăţia ta, căci te-ai abătut de la Domnul Dumnezeul tău şi te-ai desfrânat cu dumnezei străini sub tot arborele umbros şi glasul Meu nu l-ai ascultat, zice Domnul”(Ier. 3, 13.); „Ţi-am mărturisit păcatul şi Tu mi-ai iertat vina”(Ps. 32, 6; cf. Ps. 31, 19; Ps.  51, 3; Ps. 51, 11.).

Dacă omul regretă nedreptăţile sale, Dumnezeu acordă iertarea Lui, care se întemeiază numai pe îndurarea Sa.

Ceea ce cere Dumnezeu de la om este să se căiască din inimă şi să făgăduiască îndreptarea pentru viitor, mergând numai pe calea Domnului: „După ce m-am întors, m-am căit, şi când am luat cunoştinţă, m-am bătut în piept; am fost ruşinat şi tulburat am fost, pentru că am purtat ocara tinereţii mele”(Ier. 31, 19.). De altfel, în gura proorocilor rugăciunea îndreptată către Dumnezeu de către penitenţi este un  fel de mărturisire a păcatelor, ca un fel de moliftă citită la spovedanie.

Dacă rugăciunea de pocăinţă nu este sinceră, nu este din inimă, atunci ea nu este ascultată de Dumnezeu: „Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă!”(Is. 1, 15.); „Iuda necredincioasa soră a fiicei lui Israel, nu s-a întors la Mine din toată inima sa, ci numai din prefăcătorie, zice Domnul”(Ier. 3, 10).

În gura proorocilor, pocăinţa trebuia să fie nu numai formală, adică aducerea unor jertfe, ci trebuia „să fie din toată inima, adică să pornească din interiorul omului, din hotărârea sa.

Pocăinţa formală, după prooroci, nu aduce iertarea păcatelor. Bineînţeles că nici pocăinţa nu este un privilegiu sau un merit mare cu care omul să se poată mândri în faţa lui Dumnezeu sau prin care omul ar putea să-L silească pe Dumnezeu să-i ierte păcatele. Refacerea legăturii cu Dumnezeu, ce fusese distrusă prin păcat, nu se află în puterea omului niciodată, ci este o prerogativă, un drept exclusiv al lui Dumnezeu”.

Dar, cu toate acestea, este sigur că nu există mântuire acolo unde nu este pocăinţă. De aceea, încă din timpurile vechi se accentuează necesitatea întoarcerii către Iahve: „V-am lipsit de ploaie (…) s-au pornit două-trei cetăţi către o altă cetate ca să bea apă, dar nu s-au săturat! Şi voi tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul.” (Am. 4, 6-9.)

Cel care stăruie cel mai mult asupra pocăinţei şi întoarcerii la Dumnezeu a omului a fost profetul Ieremia, care vede milostivirea lui Dumnezeu asupra omului şi poporului numai printr-o convertire de la păcat la calea Domnului.

De altfel, el este dat ca autorul din Vechiul Testament cu care începe individualismul. Până la el individul nu conta. Poporul era cel cu care lucra Dumnezeu direct: „De vrei să te întorci, Israele, zice Domnul, întoarce-te la Mine şi, de vei depărta urâciunile de la faţa Mea, nu vei mai rătăci”(Ier. 4, 1.); „Îndreptaţi-vă căile şi faptele voastre şi vă voi lăsa să trăiţi în locul acesta”(Ier. 7, 3); „Că poate va auzi casa lui Iuda tot răul ce Mi-am pus în gând să i-l fac, ca să se întoarcă fiecare de la calea sa cea rea, pentru care Eu să le iert nedreptăţile lor şi păcatele lor”(Ier. 36, 3; cf. Ier. 3, 12; Ier. 18, 8.).

Ieremia creează şi expresii noi pentru noţiunea de „convertire”. Aşa de pildă, „a se tăia împrejur la inimă” sau „a desţeleni un ogor nou”: „Tăiaţi-vă împrejur pentru Domnul şi lepădaţi învârtoşarea inimii voastre, ca nu cumva să izbucnească mânia Mea ca foc şi să ardă nestinsă, din pricina răutăţii faptelor voastre”(Ier. 4, 4; cf. Ier. 4, 3).

Cel al cărui cuvânt a rămas peste veacuri ca un dicton, prin care se arată că Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci convertire lui, revenirea lui la calea Domnului, a fost profetul Iezechiel:

„Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu – şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?”(Iez. 18, 23); „este adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu”(Iez. 33, 11.).

O viguroasă chemare la pocăinţă găsim şi în Isaia, căci numai prin ea se poate evita pedeapsa divină: „Cel rău să lase calea lui şi omul cel nelegiuit vicleniile lui şi să se întoarcă spre Domnul, căci El se va milostivi de dânsul, şi către Dumnezeul nostru cel mult iertător”(Is. 55, 7).

Numai printr-o reîntoarcere la Dumnezeu, atunci şi Iahve se va întoarce iarăşi cu faţa spre cel păcătos: „Şi zice Domnul Savaot: Întoarceţi-vă către Mine, zice Domnul Savaot, şi atunci Mă voi întoarce şi Eu către voi, zice Domnul Savaot”(Zah. 1, 3).

Nu se poate nega faptul că aceste concepţii au dat prilej celor de mai târziu, ca de-a-dreptul, să socotească viaţa cinstită, curată şi ordonată, ca un mijloc de împăcare cu Dumnezeu şi deci de scăpare de moarte, adică de pedepse şi suferinţe.„Nu ştiţi voi postul care Îmi place Mie? – zice Domnul; rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile (…) iar în urma ta slava lui Dumnezeu”(Is. 58, 6-7).

Chiar în psalmi se află afirmarea că prin curăţia şi neprihănirea vieţii se poate căpăta mila şi îndurarea lui Dumnezeu:

„Domnul mi-a făcut după neprihănirea mea, mi-a răsplătit după curăţia mâinilor mele, căci am păzit căile Domnului şi n-am păcătuit împotriva Dumnezeului meu. Toate poruncile Lui au fost înaintea mea şi nu m-am depărtat de la legile Lui. Am fost fără de vină faţă de El şi m-am păzit de nelegiuire. De aceea, Domnul mi-a răsplătit după neprihănirea mea”(Ps. 19, 20).

Prin această accentuare a vieţii proprii, care este identificată cu milostenia, uneori (Prov. 10, 2) s-a ajuns foarte repede la credinţa unei mântuiri prin fapte bune, lucru care s-a putut vedea mai târziu şi la farisei.

Credem că nu este corect şi spunem că profeţii nu apreciau curăţenia, viaţa îmbunătăţită, ca un mijloc de îmbunare a Domnului şi că ei susţineau că numai Dumnezeu, fără nici o contribuţie a omului, dăruieşte un duh nou şi o inimă nouă, de care depinde iertarea păcatelor.

Dar cel mai bogat material cu privire la pocăinţă îl găsim în Psaltirea proorocului David. Cuprinsul lor este variat. Şapte dintre ei sunt cunoscuţi sub numele de psalmi de pocăinţă (45, 46, 50, 70, 72, 142). Pocăinţa este un fapt universal înainte de venirea lui Hristos.

Mărturisirea păcatelor după cum am amintit, este urmarea convertirii, întâlnim în Vechiul Testament o mărturisire publică şi una particulară.

Mărturisirea publică şi comună a păcatelor o făcea arhiereul la ziua expierii. Mărturisirea personală a păcatelor o făcea fiecare păcătos pentru sine, aşa cum au făcut-o David şi Mânase. Dar nu numai persoanele particulare fac penitenţă. Când practica păcatului devine comună şi publică, se cheamă la pocăinţă cetăţi întregi, cum a fost cetatea Ninive, sau popoare cum au fost israeliţii. Când îndemnul la pocăinţă nu era ascultat, urmau sancţiuni după gradul de vinovăţie a inculpaţilor, cum au fost: distrugerea Sodomei şi Gomorei, robia babilonică, moartea fiului nelegiuit al lui David şi altele.

Prin urmare, pocăinţa este un fapt universal înainte de Hristos, confirmat nu numai de Vechiul Testament, ci şi de religiile antichităţii precreştine.

Universalitatea ei decurge din universalitatea urmărilor păcatului strămoşesc. Păcatul, oriunde şi oricând se săvârşeşte, cheamă spovedirea şi ispăşirea lui. Evident, nu poate fi aici vorba de pocăinţă ca Taină, deoarece lipsea elementul primordial şi esenţial în eficacitatea oricărei lucrări sfinţitoare: harul. Sentimentul şi virtutea Pocăinţei au existat, dar a lipsit harul. Pocăinţa în Vechiul Testament şi în religiile antichităţii era un rit practic şi un simbol religios care vestea, ca şi razele de lumină în zorii zilei, apariţia soarelui. Aşa încât şi în privinţa pocăinţei se confirmă cuvintele celebre ale Sfântului Apostol Pavel că Legea Vechiului Testament a fost un pedagog spre Hristos.

Mihai Parfeni

Omul este creat, ca sa fie liber de pacat!

 

liber-de-pacat

  Adevarul e ca odata nascut din nou, chiar esti facut neprihanit, desavarsit, perfect, sfant, esti transformat in asemanare cu Isus, ai preluat identitatea lui Isus. In duhul tau esti una cu El, Duhul Sfant locuieste in tine.
Pavel ne spune clar:
Romani 6:2,6,18 : Noi, care am murit fata de pacat, cum sa mai traim in pacat? Stim bine ca omul nostru cel vechi a fost rastignit impreuna cu El, pentru ca trupul pacatului sa fie dezbracat de puterea lui, in asa fel ca sa nu mai fim robi ai pacatului;  Si, prin chiar faptul ca ati fost izbaviti de sub pacat, v-ati facut robi ai neprihanirii.
Romani 8:1,2,12. Acum, dar, nu este nicio osandire pentru cei ce sunt in Hristos Isus, care nu traiesc dupa indemnurile firii pamantesti, ci dupa indemnurile Duhului. In adevar, legea Duhului de viata in Hristos Isus m-a izbavit de legea pacatului si a mortii. Asadar, fratilor, noi nu mai datoram nimic firii pamantesti, ca sa traim dupa indemnurile ei.
Dupa ce prezinta realitatea omului nascut din nou, Pavel ne spune cum sa pastram si sa traim aceasta realitate.
Romani 6: 11. Tot asa si voi insiva, socotiti-va morti fata de pacatsi vii pentru Dumnezeu, in Isus Hristos, Domnul nostru.
Cu alte cuvinte: considerati-va morti fata de pacat, daca tot sunteti nascuti din nou, credeti-Ma pe cuvant, sunteti morti fata de pacat, ganditi in felul asta despre voi, incetati sa va mai considerati robi ai pacatului, nu mai sunteti robi ai pacatului, fara credinta e cu neputinta sa Imi fiti placuti, credeti ce V-am spus, luati in considerare noua voastra identitate, sunteti morti fata de pacat, sunteti liberi de pacat, pacatul nu mai are putere asupra voastra, daca trebuie sa faceti ceva asta e ceea ce trebuie sa faceti: considerati-va, socotiti-va afara de sub influenta pacatului.
Romani 6:13,14. Sa nu mai dati in stapanirea pacatului madularele voastre, ca niste unelte ale nelegiuirii; ci dati-va pe voi insiva lui Dumnezeu, ca vii, din morti cum erati; si dati lui Dumnezeu madularele voastre, ca pe niste unelte ale neprihanirii. Caci pacatul nu va mai stapani asupra voastra, pentru ca nu sunteti sub Lege, ci sub har.
Cand Isus a murit pe cruce a purtat asupra lui de fapt omul nostru pervertit de pacat, a purtat pacatul, boala, blestemul, exact ceea ce inseamna omul nascut in fire, continutul omului stricat de pacat. Prin jertfa lui Isus, si credinta in jertfa Sa, Dumnezeu a adus omul in aceeasi pozitie pe care o aveau Adam si Eva inainte de cadere.
Cum erau ei atunci? Perfecti din toate punctele de vedere, nu cunosteau decat binele, nu aveau constiinta raului, dar aveau vointa libera, Dumnezeu le-a permis sa aleaga, le-a spus ce nu trebuie sa faca, dar le-a dat voie sa aleaga. Desi ei erau perfecti au putut sa faca alegerea de a-si da madularele pacatului, desi erau perfecti, au putut alege sa cada in necredinta, sa creada minciuna diavolului.
La fel si noi, am fost nascuti din nou, dusi in pozitia de neprihanire a lui Dumnezeu in Hristos dusi in pozitia de dinainte de caderea in pacat, insa cu vointa libera. Putem foarte bine sa ne dam madularele pacatului, avem libertatea de a alege, putem sa mintim, sa traim in desfrau, sa fim nemernici, sa ne batem joc de altii, sa barfim, sa ucidem cu vorba, etc.
Avem libertatea de a face tot ce e rau pe lumea asta, si Pavel ne spune: nu mai dati madularele voastre pacatului, sunteti liberi de pacat, gata, s-a terminat cu pacatul, nu va mai dati singuri de buna voie pacatului, aveti toata puterea sa va impotriviti pacatului, aveti toate armele prin care sa faceti fata pacatului, nu aveti nici o scuza, nici o ispita nu e prea mare ca sa nu o puteti invinge, nu va mai supuneti de buna voie pacatului, pacatul nu va mai poate forta sa va domine, voi insa puteti sa va dati lui, de fapt voi sunteti liberi, nu mai intrati iar sub jugul robiei de buna voie, ramaneti liberi, considerati-va morti fata de pacat si ramaneti in starea asta, credeti si constientizati noua voastra identitate si traiti ca atare.
E extraordinar! Credinta in faptul ca suntem neprihaniti va activa automat puterea in noi de a ramane neprihaniti, nu straduintele, ci credinta. Credinta in faptul ca suntem liberi de pacat, va activa automat puterea de a ramane liberi si de a nu ne mai da madularele pacatului, nu straduinta ci credinta. Credinta in faptul ca pacatul nu mai are putere asupra noastra, ca pacatului i s-a frant puterea si nu mai poate exercita putere asupra noastra, ne va duce in pozitia in care chiar sa simtim ca nu mai avem treaba cu pacatul, sa simtim ca pacatul e o chestie straina de care nu mai suntem constienti, credinta in acest adevar va activa aceasta realitate, nu straduintele ci credinta.
De fapt lupta, sau “straduinta”noastra ar trebui sa se rezume la a ne indopa cu Cuvantul si a ne schimba gandirea, mintea, pentru ca odata ce vom gandi exact ce spune Dumnezeu despre noi, vom umbla in aceste adevaruri.
Lupta cu pacatul a fost dusa pe cont propriu de multa lume, generatiile Vechiului Testament ar putea sa ne arate ca nimeni nu a putut sa fie neprihanit prin straduinta proprie, apoi generatiile de pocaiti actuale iar pot sa ne demonstreze acelasi lucru, pentru ca desi teoretic oamenii se cred Nou Testamentali, ei de fapt urmeaza conceptele Vechiului Testament. Lupta cu pacatul a fost un capitol ratat pentru toti, de aia a venit Isus care a fost singurul care a putut sa tina legea intr-u totul, Isus care apoi a purtat neputinta noastra pe cruce. Prin credinta in El, in ceea ce a realizat El pe cruce, si anume eliberarea noastra totala de pacat, avem acces la neprihanire.
Asa ca incetati cu ideea ca noi suntem incapabili sa scapam de pacat. Deja am fost scapati de pacat. Incetati cu ideea ca orice pocait e supus pacatului, noi deja am fost izbaviti de pacat prin credinta in Isus. A fi neprihanit, asta e ceva clar, nu e o chestie in ceata, ceva ambiguu, gri, neprihanit e neprihanit.
Desi nu va vine sa credeti omul nascut din nou e liber de pacat, e sfant, e scos de sub influenta pacatului, e capabil sa faca fata tuturor ispitelor, daca isi consientizeaza noua identitate in mod automat, va trai ca atare, pentru ca desi iar o sa iti vina greu sa crezi, credinta atrage automat dupa ea trairea practica a adevarului crezut.
Romani 6:22. Dar acum, odata ce ati fost izbaviti de pacat si v-ati facut robi ai lui Dumnezeu, aveti ca rod sfintirea, iar ca sfarsit viata vesnica.
Aveti ca rod sfintirea. Cum marul nu se chinuie, nu se lupta cu sine ca sa dea mere ci are ca rod mere pentru ca e mar, la fel omul nascut din nou, mort fata de pacat, are ca rod sfintirea, e o chestie care vine de la sine daca crestinul intelege ca e mort fata de pacat. Marul a inteles de mult ca e mar de aia din instinct da mere, crestinul trebuie sa inteleaga ca e rob al neprihanirii si va avea un singur instinct, si anume sfintirea.
Adam si Eva inainte de cadere aveau un singur instinct – binele, abia dupa ce au mancat din pomul cunostintei binelui si raului a aparut instinctul raului, iar prin credinta in Isus si ceea ce s-a intamplat la cruce suntem readusi in pozitia pe care o aveau Adam si Eva inainte de cadere.

 

 

Crestinismul Traditional

 

În Sfînta Scriptură găsim deseori descrieri în tablouri şi pilde, fără ca problema propriu-zisă să ajungă la suprafaţă. Dumnezeu a făcut astfel ca tainele adînci ale Cuvîntului Său şi ale planului Său de mîntuire să fie descoperite şi aduse la lumină numai prin Duhul. Abia după ce am înţeles în ce a constat de fapt căderea în păcat, devin limpezi înţelesul şi însemnătatea ieşirii din acest păcat prin mîntuirea care a avut loc. Expresia „ căderea în păcat” ne spune deja ce s-a întîmplat.

Destinaţia divină a omului era de a domni peste pămîntul întreg. Prin căderea în păcat el a pierdut această poziţie înaltă. Numai prin căderea în păcatul prin care primii oameni au ajuns sub puterea Satanei, se explică faptul potrivit căruia domnitorul acestei lumi a putut exercita, din clipa aceea, dominaţia sa asupra oamenilor şi asupra întregului pămînt. Duşmanul a ajuns, prin şarpe, în omenire. Nimeni nu poate spune cît timp au trăit, netulburaţi, Adam şi Eva în comunitate cu Dumnezeu. Ei nu cunoşteau durerea, suferinţa, nici lacrimile; nu exista boală, nici moarte. Ei se bucurau de ocrotire în paradis şi trăiau cu Domnul Dumnezeu în armonie fericită. În răcoarea serii El îi vizita; cerul era pe pămînt. Starea aceasta va veni din nou: „ Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuş va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apoc. 21, 3b).

Căpetenia îngerilor – Lucifer care s-a răsculat în cer şi apoi a fost doborît, şi-a continuat lucrarea de distrugere pe pămînt ca duşman declarat al lui DumnezeuŢinta lui era de a-i despărţi pe oamenii creaţi de Dumnezeu, din comuniunea în care trăiau ei şi Dumnezeu şi de a-i arunca în nenorocire şi în moarte. Conform Ezechiel 28, 12-17, El era deja în grădina Eden, înaintea căderii în păcat a omului. În textul amintit, Dumnezeu S-a adresat, prin prooroc, direct Satanei, care era în funcţia de împărat al Tirului. Sfînta Scriptură ne dovedeşte că Satana poate să pună stăpînire pe oameni şi pe animale. Domnul a scos draci şi demoni din mulţi oameni (Mat. 4, 24). În Marcu 5, 9 aflăm despre cel rău că a vorbit personal din omul demonizat: „ Apoi Isus l-a întrebat: ‘Cum te cheamă?’ El a răspuns: ‘Legiune mă cheamă, pentru că sîntem mulţi.’ ” Acest om nu era dominat numai de Satana, ci şi de alte duhuri rele.

În grădina Eden existau mulţi pomi, printre care pomul vieţii şi pomul cunoştinţei, dar la căderea în păcat, a fost într-adevăr, ceva mai mult decît mîncatul unui fruct natural. Dealtfel, în Gen. 3 nu scrie nimic de mîncatul unui măr, ci numai de satisfacţia folosirii unui fruct din pomul cunoştinţei. În Gen. 3, 7 putem citi: „ Atunci li s-au deschis ochii la amîndoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele.” Ceva groaznic se întîmplase, după care ei şi-au acoperit ruşinea goliciunii lor. Ei nu şi-au legat ochii şi nici nu şi-au acoperit gura, ei şi-au acoperit însă partea de jos a trupului cu şorţuri confecţionate de ei.

În relatarea din grădina Eden este vorba despre „ plăcerea ochilor” , despre „ amăgire” etc. Orice bărbat şi orice femeie ştie în ce constă ispitirea gîndului, a ochilor şi plăcerea trupului. Chiar şi expresia „ şarpele m-a amăgit ” trebuie observată. Soţia lui Potifar, mareşalul curţii lui faron, a văzut că Iosif era frumos la chip şi la trup, „ După cîtăva vreme, s-a întîmplat că nevasta stăpînului său a pus ochii pe Iosif, şi a zis: ‘Culcă-te cu mine.’ ” Mai tîrziu ea a zis ca să-l defăimeze: „ Omul acesta a venit la mine ca să se culce cu mine…” (Gen. 39, 7+14). Dacă o fată sau un băiat au fost amăgiţi, atunci nu a fost vorba despre „ mîncatul unei îngheţate” sau despre „ băutul laptelui” .

În Exod 22, 16 ni se clarifică, mai de aproape, expresia „ a amăgi” : „ Dacă un om înşeală pe o fată nelogodită, şi se culcă cu ea…” Pavel a ştiut ce s-a întîmplat în grădina Eden, altfel nu ar fi scris Bisericii, cu îngrijorare: „ Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gîndurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos.” (2 Cor. 11, 3). Apostolul scrie, referindu-se la căderea în păcat: „ şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Tim. 2, 14).

După căderea în păcat, deci după faptul săvîrşit, Domnul Dumnezeu a vorbit imediat cu Eva: „ Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii …” (Gen. 3, 16). Aceasta clarifică ceea ce s-a întîmplat cu adevărat. Eva nu urma să mănînce cu durere, ceea ce ar fi fost logic dacă ar fi păcătuit cu gura. Pînă azi, nici o femeie nu a rămas însărcinată prin mîncatul unui fruct. Domnul Dumnezeu a ştiut cu exactitate ce s-a întîmplat, şi cum trebuia pedepsită fapta desăvîrşită. De aceea femeile din întreaga lume nasc cu durere copii lor, ca o amintire a căderii în păcat, aşa cum a spus Domnul.

Cel ce se poticneşte de cuvintele: „ şarpele m-a amăgit, şi am mîncat din pom ” (Gen. 3, 13), ar trebui să citească în Prov. 30, 20: „ Tot aşa este şi calea femeii preacurve: ea mănîncă, şi se şterge la gură, şi apoi zice: ‘N-am făcut nimic rău.’ 

Domnul Dumnezeu a blestemat şarpele şi a zis: „ Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe cîmp; în toate zilele vieţii tale să te tîrăşti pe pîntece, şi să mănînci ţărînă” (Gen. 3, 14). Pînă la timpul respectiv, el a umblat vertical, altfel nu ar fi avut sens pronunţarea sentinţei: „ …să te tîrăşti pe pîntece…” Foarte important este şi versetul următor: „ Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămînţa ta şi sămînţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcîiul.” După mărturia Domnului Dumnezeu, aici este vorba despre două seminţe diferite: o dată este vorba despre sămînţa şarpelui, iar apoi despre sămînţa femeii. În întreaga Scriptură, „ sămînţă” înseamnă urmaşi.

Satana însuşi nu poate naşte sau creea, el este o fiinţă duhovnicească, decăzută şi fără sex. Din cauza aceasta, el a folosit animalul care era cel mai apropiat omului şi care putea vorbi. După cum putem reciti în Gen. 3, şarpele a purtat o adevărată discuţie cu Eva. Ambele, discuţia şi răspunsul, întreaga argumentaţie sînt redate acolo. Abia după blestem şarpele a devenit o reptilă şi şi-a pierdut chipul original.

Discuţia din grădina Eden a început cu întrebarea cunoscută: „ A zis Dumnezeu cu adevărat? ” şi astăzi Satana se foloseşte de aceeaşi metodă: răspîndeşte în minţile oamenilor îndoiala faţă de Cuvîntul lui Dumnezeu. Apoi el a încurcat-o pe Eva prin argumente false asupra Cuvîntului lui Dumnezeu, răsucind totul cu măiestrie. La sfîrşit a urmat minciuna cea mare: „ Cu adevărat voi nu veţi muri, ci, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu.” Aceasta s-a auzit frumos, iar Eva a căzut în capcană. La ce a folosit mai tîrziu „ deschiderea-ochilor” şi „ cunoştinţa despre bine şi rău ”, într-o stare despărţită de Dumnezeu, sortită morţii? Fiecare om poate, de atunci, să judece personal lucrarea lui şi ştie ce este bine şi rău, ce este minciună şi ce este adevărat etc. Din cauza aceasta, toţi oamenii sînt răspunzători de faptele lor şi vor fi judecaţi la judecata de apoi după faptele lor.

În Biblia grecească este scris despre şarpe, în Gen. 3, 1: „ ho Ophis” , ceea ce în germană ar trebui spus: „ der Schlang” sau „ der Schlangerich” . În limba engleză se spune despre şarpe: „ and he said unto the woman” , în limba franceză, la fel: „ il did a la femme” , tot aşa în limba rusă: „ i skasal smej shene” , ceea ce în româneşte înseamnă: „ el i-a vorbit femeii” şi în alte limbi şarpele este descris ca fiind creatură de sex masculin. Traducătorii redau în mod exact sexul masculin al şarpelui. După versiunea ebraică, căderea în păcat se referă doar la actul sexual. Un comentator scrie: „ … Îngerul, călăreţul şarpelui, a intrat la Eva, şi ea a rămas însărcinată şi l-a născut pe Cain.” (F. Braun, Blicke ins Wort, pag. 67).

Firea omenească, caracterul, particularităţile sînt, după cum se ştie, lucruri moştenite care se află în cromozomi. Moştenirea are loc prin unirea celulelor. Astfel a pătruns în omenire firea păcătoasă, răzvrătitoare a şarpelui, respectiv a Satanei împotriva lui Dumnezeu. Satana însuşi care i-a tras pe oameni în moarte prin neascultare şi încălcare, a dispus de puterea morţii, de aceea Mîntuitorul a trebuit să vină în carne: „ … pentru ca prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor” (Evrei 2, 14b-15). Prin biruinţa asupra morţii, Domnul cel înviat a preluat cheile morţii şi ale iadului (Apoc. 1, 18).

Porunca dumnezeiască spune: „ Creşteţi, înmulţiţi-vă! ” (Gen. 1, 28). EL a rînduit căsătoria şi a unit prima pereche de oameni. Tragedia constă în ruperea primei căsătorii, în amestecul catastrofal, mortal. Totul urma să se împerecheze şi fiecare specie trebuia să se înmulţească după felul ei. Aici a luat naştere acum o creatură, o încrucişare, de care n-a fost răspunzător Dumnezeu, ci Satana prin şarpe, aşadar nu o Creaţie originală. El a înşelat-o şi a amăgit-o pe Eva, iar aceasta s-a dat apoi lui Adam. Dar Dumnezeu nu putea să accepte aşa ceva, pentru că nu corespundea voinţei Sale de la început. Ceea ce nu se naşte din voia Sa nu poate să se rînduiască sau să se subordoneze voiei Lui.

Adam a stat deodată în faţa faptului împlinit, că iubita lui, care a fost luată din el, Eva, care i-a fost încredinţată, nu mai era fecioară. Ea s-a dat şarpelui, apoi a avut o relaţie şi cu Adam. Astfel a avut loc căderea în păcat. Din ambele uniri, care au avut loc una după alta, a rezultat cîte un copil: Cain şi Abel.

Pînă în timpul nostru se mai nasc „ gemeni” care provin din doi taţi diferiţi. Cele două cazuri mai cunoscute au fost în Suedia şi Franţa. În Stockholm, doamna Bjoerlen a născut, în aceeaşi zi un copil negru şi un altul blond cu ochi albaştri. Soţul ei a refuzat să-l întreţină pe acel copil, care era vizibil că nu este al lui. La judecătorie, doamna Bjoerlen a recunoscut relaţia ei cu un bărbat negru. Ea a avut, în aceeaşi zi, o relaţie sexuală cu bărbatul ei şi o altă relaţie sexuală cu iubitul ei. În Marseille, doamna Duvalle, a născut, la fel, un copil blond şi un altul negru.

Un alt caz ieşit din comun: „Vestea că este tatăl a doi gemeni, o fată şi un băiat, l-a făcut pe americanul Nick Smith, în vîrstă de 40 de ani, să fie cel mai fericit bărbat de pe pămînt. Totuşi, fericirea lui a fost de scurtă durată. În urma unei banale analize efectuate celor doi copii s-a dovedit că numai fetiţa este a soţului, băiatul avînd alt tată, necunoscut de medici. Stupefacţia familiei a fost la fel de mare ca şi a medicilor, nimeni neînţelegînd cum poate fi posibil aşa ceva. Convins că este victima unei neînţelegeri, soţul a cerut repetarea analizelor în cadrul unei comisii medicale conduse de un renumit profesor genetician. Spre dezamăgirea sa, rezultatul a fost acelaşi, băiatul nu era a lui. În urma unui interogatoriu sever, pînă la urmă adevărul a ieşit la iveală. Infidela soţie şi-a mărturisit păcatul: după ce dimineaţa făcuse dragoste cu soţul, seara o petrecuse în braţele amantului, care era tatăl adevărat al băiatului.” („ Super Magazin”, Anul 1 – Nr. 1/1993).

Cine citeşte Gen. 3, 15 cu atenţie va constata că Domnul Dumnezeu a vorbit, imediat după căderea în păcat despre sămînţă, adică despre urmaşii şarpelui şi despre sămînţa femeii. Chiar de la început nu au existat numai două linii naturale, ci şi două linii spirituale.

În ceea ce-l priveşte pe Cain, el nu este amintit ca fiu al lui Adam în nici un registru genealogic, nici în Vechiul şi nici în Noul Testament. Tot aşa, Adam nu este numit niciodată tatăl lui Cain. Aici este motivul pentru care Eva este numită „ mama omenirii” (Gen. 3, 20), însă Adam nu este numit tatăl „ tuturor celor vii” . Dacă cu adevărat Cain ar fi fost cel întîi născut al lui Adam, atunci i s-ar fi dat o atenţie deosebită.

Dacă în Gen. 4, 1 scrie că Eva a spus, după naştere: „ Am născut un fiu cu ajutorul Domnului! ” , trebuie să ne închipuim că atunci nu era nici o moaşă sau un medic. Durerile erau mari; Adam nu ştia cum să ajute. Astfel ea a strigat în durerile naşterii către Domnul. Imediat în versetul următor scrie: „ …apoi ea l-a născut pe Abel, fratele lui.

Apostolul Ioan cunoştea, după cum vedem, ceea ce s-a întîmplat în grădina Eden, pentru că el scrie: „…nu cum a fost Cain, care era de la cel rău, şi a ucis pe fratele său ” (1 Ioan 3, 12). Prin „ cel rău” , a cărui copil era Cain, nu poate fi vorba de Adam. Ioan le scrie credincioşilor: „ … pentru că aţi birut pe cel rău ” (1 Ioan 2, 13b-14b). Aici din nou este vorba despre Satana care, în Apoc. 20, 2, este numit balaur, şarpele cel vechi şi diavol. În Sfînta Scriptură se poate citi despre cel rău, adică despre contrariul lui Dumnezeu, singurul care este „ bun” . În rugăciunea: „ Tatăl nostru” se spune: „ şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău” (Mat. 6, 13). Satana, împotrivitorul lui Dumnezeu, este cel rău, el este originea tuturor lucrurilor care se împotrivesc lui Dumnezeu.

Cain era plin de ură şi de egoism; el a fost primul ucigaş şi asasin. Satana este ucigaşul de la început (Ioan 8, 44). El nu a ucis însă în cer, ci aici pe pămînt. Este exclus ca acest Cain să fi ieşit din Adam care era creat după chipul Dumnezeului celui Sfînt. Din Dumnezeu nu poate ieşi nimic rău. Pentru că Satana a intrat în fiinţa omenească cu ajutorul şarpelui şi a tîrît-o în pierzare şi moarte, a fost necesar ca Dumnezeu să vină în trup, pentru a ne elibera de sub puterea Satanei. Atunci cînd cei răscumpăraţi vor primi partea lor de moştenire, ei vor domni peste întregul pămînt, aşa cum a dorit Dumnezeu de la început, fiind aşezaţi în poziţia lor destinată dinainte.

Enoh era al şaptelea urmaş al lui Adam (Ep. lui Iuda, vers. 14). Cain nu este numărat; Abel a fost ucis, deci nu a avut urmaşi. Din cauza aceasta registrul genealogic trece prin Set, astfel Cuvîntul este desăvîrşit şi în punctul acesta: Adam, Set, Enos, Kenan, Mahalalel, Iared, Enoh (Gen. 5, 5-18; Luca 3, 37).

Ca şi durerile naşterii la femei, tăierea împrejur la bărbaţi era făcută în amintirea căderii în păcat şi a rupturii care s-a produs la început. Atunci cînd Dumnezeu a încheiat un legămînt cu Avraam şi cu urmaşii lui, El a cerut tăierea împrejur şi a zis: „ Acesta este legămîntul Meu pe care să-l păziţi între Mine şi voi, şi sămînţa ta după tine: tot ce este de parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur” (Gen. 17, 10). Tăierea împrejur a fost declarată ca un semn veşnic de legămînt. Cine nu se tăia împrejur urma să fie ucis, pentru că desfiinţa legămîntul din partea Lui (vers. 13-14). Atunci cînd Moise a întîrziat cu tăierea împrejur a fiului său, Domnul a vrut să-l ucidă: „ Sefora a luat o piatră ascuţită, a tăiat prepuţul fiului său, şi l-a aruncat la picioarele lui Moise, zicînd: ‘ Tu eşti un soţ de sînge pentru mine’ ” (Exod 4, 25).

În Mat. 13, Domnul a vorbit clar şi pe înţeles despre două seminţe spirituale: „ Cel ce seamănă sămînţa bună, este Fiul omuluiŢarina, este lumea; sămînţa bună, sînt fiii Împărăţiei; neghina, sînt fiii celui rău.” (Mat. 13, 37-38). EL le-a zis uneori oamenilor împietriţi şi stăpîniţi de duhuri rele: „ Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de cîte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44).

Sămînţa şarpelui a fost o realitate, ca şi sămînţa femeii. Sămînţa şarpelui a fost Cain, sămînţa femeii a fost Hristos. Apostolul Pavel reia acest gînd şi scrie, în Gal. 3, despre sămînţa făgăduită: „ ‘şi seminţei tale’ , adică Hristos.” (vers. 16). EL este sămînţa, căruia îi revine făgăduinţa (vers. 19). În Vechiul Testament citim: „ …după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămînţă de urmaşi.” (Isa. 53, 10). Fiecare sămînţă se reproduce după felul ei, aceasta este o lege dumnezeiască. Aici se explică şi cuvîntul duşmănie: „ Duşmănie voi pune între sămînţa ta şi sămînţa ei… ” (Gen. 3, 15). Satana a pătruns cu ajutorul şarpelui în omenire, pentru a distruge ordinea lui Dumnezeu. Din cauza aceasta, Dumnezeu trebuia să vină în omenire prin naştere, pentru a ucide duşmănia şi pentru a o anula (Ef. 2, 13-16). În trupul Lui de carne, Domnul a isprăvit mîntuirea, pentru a locui în cei răscumpăraţi. EL i-a smuls influenţei Satanei şi i-a mutat în Împărăţia lui Dumnezeu. Dumnezeu a biruit întreaga putere a duşmanului şi a triumfat asupra ei în Hristos (Col. 2, 15).

Pentru că Satana a pătruns în carnea şi în sîngele omenesc, Dumnezeu trebuia să ia chip de om în Fiul devenind carne şi sînge. Aici este vorba despre viaţa noastră, de salvarea sufletului nostru, de aceea numai prin sîngele Mielului divin este posibilă împăcarea şi răscumpărarea. În Răscumpărătorul nostru nu a curs sînge iudaic, ci sînge divin, curat şi sfînt, în care era viaţa dumnezeiască.

Nu a existat nici o evoluţie, aşa cum vor să demonstreze oamenii de ştiinţă cu diferite schelete şi forme de capete dezgropate, ci au existat diferite feluri de vieţuitoare care în exterior se deosebeau foarte mult. Chiar şi carnea era o „ altă carne ” (Iuda 7). În 1 Cor. 15, 39, Pavel scrie: „ Nu orice trup este la fel; ci altul este trupul oamenilor, altul este trupul dobitoacelor, altul este trupul păsărilor, altul al peştilor.

Aici lipseşte veriga de legătură din istoria omenirii, cunoscut în expresia „ the missing link” , după care ştiinţa mai caută şi astăzi. Pe baza craniilor şi pe baza diferitelor schelete, se ştie că au existat vieţuitoare ciudate şi diferite în felul lor. Numai că cercetătorii nu au găsit răspuns la acestea şi caută în continuare. Astfel de taine se găsesc într-adevăr numai în cartea tainelor – Biblia.

Prima categorie provine din amestecul şarpe/Eva: aceasta era linia lui Cain, care s-a căsătorit cu o fiică a lui Adam. Ceilalţi erau urmaşii lui Adam şi ai Evei – prin Set, care s-a căsătorit cu sora lui proprie, pentru că Adam şi Eva au avut mulţi fii şi multe fiice: „ După naşterea lui Set, Adam a trăit opt sute de ani; şi a născut fii şi fiice” (Gen. 5, 4-5). Mai tîrziu s-a născut încă o categorie, atunci cînd s-au amestecat cele două linii. Urmaşii lui Cain – numiţi în Biblie „ fii oamenilor” – mai aveau ceva din atractivitatea lui Lucifer. Atunci cînd bărbaţii din linia lui Set, „ fiii lui Dumnezeu” , „… au văzut că femeile oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care le-au ales.” (Gen. 6, 2). Din pricina acestei încrucişări, Dumnezeu a hotărît să pună capăt acestui neam omenesc, pentru că Mesia trebuia să vină din linia curată. De la potop încoace a existat apoi numai o singură linie, care merge înapoi pînă la Adam. De la cei trei fii ai lui Noe: Sem, Ham şi Iafet se trage actuala omenire de pe întregul glob pămîntesc (Gen. 9, 18-19; Fap. 17, 26).

Cele două linii spirituale vor rămîne şi vor exista pînă la sfîrşit în toate popoarele (Mat. 13, 38). Judecata îi revine numai Domnului Dumnezeu pentru că numai El singur ştie, cine, cum şi ce este fiecare. Un lucru trebuie însă recomandat fiecărui individ, spre cercetarea proprie: cel ce a auzit Cuvîntul lui Dumnezeu din gura Domnului, crede şi lucrează conform Cuvîntului, acela ar putea fi din Cuvîntul şi din Duhul lui Dumnezeu. Cel ce respinge Cuvîntul în interiorul său exprimîndu-se împotrivă, acela nu are nimic comun cu Domnul. În fiecare caz, rezultatul este vizibil în comportamentul individului. Acum mai trăim în timpul harului, iar cel ce doreşte poate să se întoarcă la Domnul, poate să-L creadă şi poate să-L urmeze.

Satana i-a arătat Domnului nostru de pe înălţimea unui munte, toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor, spunîndu-I: „ Toate aceste lucruri ţi le voi da ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pămînt şi Te vei închina mie” (Mat. 4, 8-9). Răscumpărătorul nostru ştia că El Îşi va vărsa sîngele Lui pentru mîntuirea celor ce sînt aleşi pentru viaţa veşnică. EL, ca proprietar originar, a respins oferta Satanei. Deja psalmistul a spus: „ Scoală-Te, Dumnezeule, şi judecă pămîntul! Căci toate neamurile sînt ale Tale” (Ps. 82, 8). Apostolul Pavel s-a exprimat astfel: „… şi, dacă sîntem copii, sîntem şi moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim proslăviţi împreună cu El ” (Rom. 8, 17). La sfîrşitul acestei epoci se va împlini şi aceasta. Noi avem prioritatea de a trăi într-un timp în care toate tainele din Scriptură sînt dezvăluite. Din aceste taine face parte şi ceea ce s-a întîmplat în grădina Eden.

Păcatul împotriva omului, păcatul împotriva lui Dumnezeu

de James Montgomery Boice


Au existat mai mulţi factori care l-au ajutat pe Iosif să biruie ispita venită prin nevasta lui Potifar, dar secretul principal al victoriei sale este acela că lucrurile erau clar stabilite în mintea lui înainte să vină ispita. Îţi vei pierde puterea când vei fi ispitit dacă nu ai stabilit dinainte cum stau lucrurile.
O autoritate dintr-un anume domeniu al vieţii mele este James Fixx, care a scris mai multe cărţi foarte populare despre atletism. Una dintre ele se numeşte “Manualul complet al alergătorului” (“The Complete Book of Running”). Într-unul din capitolele acestei cărţi el descrie câteva din lucrurile ciudate care se întâmplă în mintea ta în mijlocul unei curse. El spune: “Când alergăm într-o cursă, în mintea noastră se petrec lucruri ciudate. Stresul generat de oboseală ne face să uităm motivul pentru care am început de fapt să alergăm. Într-unul din primele maratoane la care am participat nu-mi venea în minte nici un motiv ca să continui. Epuizat fizic şi mental, am abandonat cursa. Acum nu mă mai înscriu la maraton decât dacă vreau cu adevărat să îl termin. Dacă, în timpul cursei, nu-mi mai amintesc de ce am vrut să alerg, îmi spun: ‘Poate că acum nu-mi mai aduc aminte, dar ştiu că am avut un motiv bun atunci când am pornit.'” El mai spune: “În cele din urmă am învăţat cum să lupt atunci când creierul meu vrea să mă amăgească cu tot felul de argumente.”
Ce trebuie să facem noi este să ne pregătim motivele dinainte, astfel încât, chiar dacă în mijlocul ispitei n-o să putem indica exact motivul pentru care vrem să ne împotrivim păcatului, cu toate acestea vom şti că există motive solide şi ele au de-a face cu slujirea Domnului nostru Isus Hristos, iar pe această bază vom putea lupta împotriva ispitei şi vom trăi pentru Dumnezeu.

Iosif avea mai multe lucruri stabilite clar în minte şi le observăm cu uşurinţă în cuvintele pe care le găsim în capitolul 39 din Genesa. Primul este acesta: Iosif a stabilit foarte clar în mintea sa că păcatul este păcat. Cuvântul pe care îl foloseşte el este “rău”. El spune: “Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
Acest lucru e foarte important pentru că una din strategiile pe care diavolul le foloseşte în vieţile creştinilor individuali şi în general în întreaga societate este să schimbe numele păcatului, astfel încât păcatul încetează să mai fie un lucru la fel de discutabil ca în cazul în care am fi confruntaţi direct cu el, ba chiar devine un lucru de dorit, dacă numele lui e ales cu grijă. Cu greu am putea găsi vreun păcat al cărui nume să nu fi fost schimbat în acest fel. Aroganţa, ostilitatea, violenţa şi altele asemenea le numim exprimări ale propriei personalităţi. Spunem despre ele: “Ei bine, e un caz de eliberare de inhibiţii.” Iar pentru că exprimarea personalităţii şi eliberarea de inhibiţii sunt lucruri bune, prin urmare exprimarea personalităţii în orice situaţie este bună, prin definiţie. Astfel sunt justificate tot felul de comportamente nedrepte, insensibile, imorale şi egoiste.
Luaţi de exemplu păcatul lăcomiei, al excesului de mâncare. Îi spunem “o viaţă bună”. Mândriei îi spunem “autoapreciere”. Poate cel mai rău dintre toate sunt tratate păcatele sexuale. Perversiunile evidente sunt numite “stil alternativ de viaţă”. Curviei îi spunem “experiment sexual”. În cazul adulterului spunem: “Ei bine, uneori e tratamentul necesar pentru o căsătorie monotonă.”

Iosif a auzit toate aceste argumente. Sunt sigur că le-a auzit de la Doamna Potifar, dacă nu le-a auzit deja din altă parte. Probabil că le-a auzit şi din partea societăţii sale. Dar Iosif pur şi simplu nu s-a lăsat convins. El a înţeles cum stau lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu e cel care spune păcatului pe nume, Dumnezeu e cel care defineşte păcatul ca un lucru rău, iar Iosif trăia după standardele lui Dumnezeu. Nu după standardele unei societăţi păcătoase şi corupte care, evident, foloseşte orice metodă pe care o are la dispoziţie ca să îşi justifice propriul păcat.
Cred că el mai ştia ceva. Ştia că indiferent cum i-ai spune păcatului, păcatul e totuşi păcat şi va opera ca un păcat. Altfel spus, păcatul are efectele sale şi acestea sunt distructive. Păcatul răneşte. Poţi spune că păcatul nu e dăunător, dar el este şi îşi va produce efectele indiferent de terminologia pe care o foloseşti.
Vedeţi, Iosif ştia toate acestea şi acestea sunt lucrurile pe care toţi oamenii evlavioşi le au clar stabilite în minte, dacă vor într-adevăr să trăiască pentru Dumnezeu în mijlocul ispitelor. Spune-i păcatului cum vrei. Numeşte-l “experiment”. Numeşte-l “eliberare de inhibiţii”. Oricum i-ai spune, el tot păcat rămâne iar efectele sale sunt distructive.

Al doilea lucru pe care Iosif l-a înţeles înainte să vină ispita e că în general, şi probabil putem spune chiar întotdeauna, păcatul răneşte alte fiinţe umane. La aceasta se referă de fapt Iosif în discuţia sa cu Doamna Potifar, aşa cum observăm în versetele 8 şi 9 din acest capitol. El îi spune:

“Stăpânul meu nu-mi cere socoteală de nimic din casă, şi mi-a dat pe mână tot ce are. El nu este mai mare decât mine în casa aceasta, şi nu mi-a oprit nimic, afară de tine, pentru că eşti nevasta lui. Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”

El prezintă aici trei argumente. În primul rând, el spune că “Potifar are încredere în mine şi mă onorează, din această cauză eu am o obligaţie morală faţă de el. Pur şi simplu nu pot face vreun lucru pe care altfel l-aş face, pentru că relaţia mea cu acest om e una deosebită. M-a promovat şi am obligaţia morală să îi onorez încrederea.”
În al doilea rând, el spune: “Deşi mi-a dat libertate peste toate lucrurile pe care le are, astfel încât am ajuns să îi administrez toată averea, el nu mi te-a dat şi pe tine, tu încă eşti soţia lui.”
Iar în al treilea rând, el spune: “Pentru că eşti soţia lui, evident, şi tu ai o obligaţie faţă de el, aşa cum am şi eu.”
Ce spune el de fapt atunci când explică acele relaţii este că, dacă ar păcătui preacurvind cu Doamna Potifar (în ce-l privea pe el personal, era vorba de păcatul curviei), ar fi fost vinovat atât faţă de stăpânul lui cât şi faţă de ea.

Vedeţi, avem tendinţa să minimalizăm importanţa păcatului. Nu numai că îi schimbăm numele, şi ştim că o facem, dar încercăm să îi minimalizăm importanţa atunci când spunem: “Ei bine, nu face rău nimănui atâta vreme cât părţile implicate consimt de bună voie; deci, nefăcând rău nimănui altcuiva, e în regulă dacă îl faci.” Dar vai, cum ne înşelăm singuri vorbind astfel! Ce credeţi că a făcut Dumnezeu atunci când ne-a dat această Biblie? Ne-a dat El oare un set de reguli alese la întâmplare, spunând: “Cred că aşa vreau să meargă lucrurile, de aceea aşa rămâne.” Nu, acestea sunt legile morale care izvorăsc din natura lui Dumnezeu. Prin urmare, din natura care face reale toate lucrurile pe care le cunoaştem. Aceste reguli există pentru că lucrurile merg bine atunci când funcţionează după ele. Când ne alegem propriul drum în opoziţie cu aceste reguli, fie că ne dăm seama sau nu, lucrurile nu merg bine şi oamenii suferă, indiferent dacă o recunoaştem sau nu.
Luis Palau este un bine cunoscut evanghelist latino-american care este foarte eficient în cruciadele sale, nu numai în America Latină dar şi în Statele Unite şi Europa. El vorbeşte despre propria sa experienţă din America Latină şi o aplică la tendinţa americanilor de a minimaliza importanţa păcatului şi a-i ignora efectele. El spune: “Credeţi că e un lucru nesemnificativ…” Şi aici îl citez: “Veniţi în America Latină să vedeţi prin ce trecem noi acolo. Cele mai multe din ţările noastre sunt îngrozitor de sărace, iar în unele din ele peste 70 la sută din populaţie e născută în afara căsătoriei.” Apoi pune cele două afirmaţii cap la cap: “Structura societăţii din acea parte de lume e îngrozitor de afectată de imoralitatea sexuală.”
Am văzut acelaşi lucru aici. Poate că la noi situaţia încă nu e atât de gravă şi poate că suntem mai sofisticaţi în felul în care muşamalizăm lucrurile, dar şi aici se văd aceleaşi efecte. Văd rezultatele evidente ale promiscuităţii, bolile venerice care au atins proporţii epidemice, SIDA (sindromul imunodeficienţei dobândite) care îngrozeşte comunitatea homosexualilor printre care face ravagii, naşteri ilegitime, avorturi (au ajuns acum la aproape un milion şi jumătate pe an numai în Statele Unite).

Pe lângă rezultatele evidente ale promiscuităţii, efectele păcatului se văd şi în lucrurile ascunse. În familiile destrămate. În bărbaţii şi femeile care caută frustraţi o relaţie permanentă sau de durată. Într-o generaţie de copii confuzi, rătăcitori şi răniţi. Cred că cel mai mult mă doare ce se întâmplă cu copiii. Credem că ei nu sunt afectaţi, dar sunt. Ne distrugem copiii. Şi oare ce credem noi? Credem că Dumnezeu va trece cu vederea felul în care ne tratăm copiii în cultura noastră privilegiată? Cineva poate spune: “O, da, dar am vrut şi eu doar să fiu fericit.” Acum eşti fericit? Cine spune că ai dreptul să fii fericit pe socoteala altcuiva? Cine spune că fericirea e virtutea de căpătâi în această viaţă? Altcineva spune: “N-am ştiut că nu e bine ce fac.” Hai să fim serioşi… În cultura de azi şi cu conştiinţa pe care Dumnezeu ţi-a dat-o? Cum o să-I poţi spune lui Dumnezeu în acea zi: “N-am ştiut că nu e bine ce fac”? Un altul poate spune: “Nu m-am putut abţine.” Ba ai putut. Altcineva va spune: “Ei bine, copiii n-au nimic. Copiii supravieţuiesc întotdeauna. Ei nu sunt afectaţi.” Ascultă. Domnul Isus Hristos a spus: “Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, cari cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adâncul mării. Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!” (Matei 18:6,7)

Iosif nu a spus: “Da, păcatul nu mai poate fi stăpânit, dar nu-i afectează cu adevărat pe alţii.” Iosif a înţeles că îi afecta într-adevăr pe ceilalţi. Şi el a hotărât că nu avea să ia parte la el. La fel trebuie să facă toţi cei ce cheamă Numele Domnului Isus Hristos. Trebuie să i ne împotrivim aşa cum a făcut-o şi Iosif.

Al treilea lucru pe care Iosif îl avea bine stabilit în minte, şi cel mai important dintre toate pentru că pe el îl subliniază în ultimul rând, este acela că păcatul e o mare ofensă adusă lui Dumnezeu. E şi aşa destul de rău că răneşte alţi oameni dar, vedeţi, am putea să găsim o scuză pentru aceasta spunând: “Ei bine, aşa e, îi răneşte şi pe alţii, dar o merită.” E adevărat, într-un anume sens ei primesc ce merită, pentru că şi ei iau parte adesea la păcat. Bineînţeles, acesta e un argument care nu stă în picioare, dar de multe ori gândim în acest fel. Însă, pe lângă faptul că păcatul îi răneşte pe alţii, el este o ofensă împotriva lui Dumnezeu. Asta spune şi Iosif: “Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
Avem aici un verset ale cărui părţi trebuiesc analizate separat. Luaţi aceste părţi şi gândiţi-vă la ele puţin. În primul rând, pronumele, subiectul propoziţiei, eu: “Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu? Eu, care am beneficiat de harul lui Dumnezeu. Eu, care am cunoscut mântuirea prin Domnul Isus Hristos. Eu, care am fost învăţat din Legea lui Dumnezeu. Eu, care am fost instruit de părinţi creştini sau într-o biserică creştină. Cum aş putea eu să fac un rău atât de mare împotriva lui Dumnezeu?”
Dacă un astfel de argument nu are nici o importanţă pentru tine, nu eşti născut din nou. Nu eşti o făptură nouă în Hristos. Pentru că, atunci când recunoşti că eşti o făptură nouă în Hristos, recunoşti şi că acel cuvânt, eu, capătă o semnificaţie deosebită. Tu nu mai eşti cum erai. Eşti răscumpărat prin sângele scump al lui Isus Hristos, Mielul fără cusur şi fără pată. Pentru tine s-a plătit un preţ. Trebuie să trăieşti pentru El.
Dar ce spuneţi de următorul cuvânt: “Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare…?” E şi aşa destul de rău să mă gândesc la el, dar ispita nu e păcat în ea însăşi. Ispitele vin la noi din afară. De la diavol. De la lume. Cum aş putea eu să trec din acea poziţie, în care sunt doar ispitit, la faptă, la punerea în practică a păcatului? Cum aş putea eu să fac un astfel de lucru? Cum să fac aşa ceva? Eu, care spun că sunt un urmaş al Domnului Isus Hristos?
Următoarea expresie: “un rău atât de mare”. Despre asta am vorbit mai devreme. Păcatul e păcat. Iosif nu s-a prefăcut că îi schimbă substanţa schimbându-i numele. Era un lucru rău şi rău va rămâne întotdeauna. Iar argumentul era: “Cum aş putea eu, cel chemat să fiu evlavios, să Îl urmez pe Domnul Isus Hristos, cel care, prin lucrarea lui Dumnezeu şi prin harul Său, într-o zi voi fi făcut asemenea lui Isus Hristos, în toate atributele Sale, inclusiv sfinţenia… Cum aş putea eu să fac un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
Sau luaţi ultimul cuvânt, Dumnezeu. Nu e vorba de orice Dumnezeu. Acesta e Dumnezeul Adevărat. E Iehova. E Dumnezeul care Se descoperă ca fiind Dumnezeul neprihănirii. Dumnezeul sfinţeniei. Dumnezeul care Se descrie ca fiind “sfânt, sfânt, sfânt”. Un Dumnezeu al dragostei şi compasiunii, un Dumnezeu al dreptăţii. Dar mai presus de toate un Dumnezeu al sfinţeniei. Cum aş putea eu, care am fost mântuit de acest Dumnezeu, nu doar să gândesc dar şi să înfăptuiesc un rău atât de mare împotriva lui Dumnezeu?
Vei spune: “O, înţeleg, dar e atât de greu.” A spus Isus vreodată că va fi uşor? Bineînţeles că e greu. Dar ce a spus Isus? Isus a spus: “În Mine puteţi face orice lucru.” Isus a spus: “Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.” Isus a spus: “Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Nu contează cât de greu ar fi, El este cu tine. Îţi va da tăria să faci ce e bine, dacă în mintea ta ai hotărât mai înainte să vină ispita că nu vei face acel rău.

Secretul succesului lui Iosif este, aşa cum am mai spus, că el a stabilit aceste lucruri în mintea lui mai dinainte, dar nu e vorba doar de o problemă la nivelul minţii. El le-a pus şi în practică. Şi a făcut-o în trei feluri. Le voi menţiona în concluzie.
Mai întâi, el vorbeşte despre poziţia sa. Vedeţi, înţelegem că a vorbit deja despre Iehova, pentru că, atunci când ni se spune care a fost reacţia lui Potifar la succesul său, ni se spune şi că Potifar a recunoscut că Domnul Iehova a fost cu el şi făcea ca toate lucrurile să îi meargă bine. De unde ştia Potifar despre Iehova dacă nu i-ar fi vorbit Iosif despre El? Iosif era cunoscut ca omul lui Iehova. Astăzi am putea spune că a fost cunoscut ca omul lui Hristos, un creştin. El nu şi-a ţinut lumina ascunsă. A fost o cetate aşezată pe un munte. A fost un sfeşnic care răspândea lumină ca toţi să poată vedea. Acest lucru e adevărat şi în ce o priveşte pe Doamna Potifar, atunci când s-a apropiat să-l ispitească. Iosif a vorbit despre Dumnezeu. Şi-a făcut cunoscută poziţia. Nimeni nu garantează că nu vei ceda păcatului dacă vorbeşti despre credinţa ta, dar cu siguranţă ajută. De multe ori ceilalţi nici măcar nu vor dori să te aibă prin preajmă, dacă ştiu care îţi este poziţia, pentru că dacă ai fi acolo le-ai strica toată distracţia, şi ei nu doresc asta. Mulţi creştini au fost izbăviţi dintr-o mulţime de ispite prin simplul fapt că au vorbit despre credinţa lor. Iosif a făcut acest lucru în primul rând şi şi-a făcut cunoscută poziţia.

În al doilea rând, nu numai că şi-a făcut cunoscută poziţia, dar nici nu a pierdut vremea. Observăm acest lucru în întreaga relatare. Şi-a văzut de treabă.. E foarte interesant cum activitatea te poate scăpa de necaz. Cineva spunea că acesta e motivul pentru care Dumnezeu dă atâtea de făcut slujitorilor Bisericii. Dacă n-ar face-o, ei ar ajunge în tot felul de necazuri. Există şi un proverb turcesc în privinţa aceasta: “De obicei diavolul îl ispiteşte pe om, dar cu siguranţă un om care nu face nimic îl ispiteşte pe diavol.” Dacă n-are nimic de făcut, diavolul îi va da de lucru.
Am un bun prieten care slujeşte printre oamenii străzii. Organizaţia lui e foarte eficientă printre oamenii străzii din Los Angeles. Oameni prinşi în capcană de tot felul de păcate. El lucrează cu ei şi stabileşte un cod destul de strict al disciplinei, cu scopul de a-i elibera de viaţa din trecut şi de a-i aduce, nu doar în părtăşia bisericii, ci triumfători în părtăşia şi slujirea bisericii. Întotdeauna în întâlnirile pe care le ţine, el le spune oamenilor care vin în faţă şi răspund chemării Evangheliei că sunt trei lucruri ce trebuiesc făcute dacă vrei să trăieşti o viaţă creştină de succes. Numărul unu. Citeşte Biblia şi roagă-te în fiecare zi. Numărul doi. Du-te la biserică mai mult de două ori pe săptămână. Prin asta el înţelege duminica dimineaţa, duminica după-masa şi uneori şi în timpul săptămânii, pe lângă întâlnirile cu ceilalţi creştini pentru studiul Bibliei şi rugăciune. Iar apoi numărul trei. El le spune: “Du-te la pastor şi cere-i să-ţi dea ceva de făcut, iar când îţi dă să faci ceva, fă-o ca pentru Domnul.”
Nu ştiu care din aceste lucruri e cel mai important, dar ştiu că în diverse situaţii unul sau mai multe dintre ele lipseşte. Iosif nu era omul care să neglijeze vreunul din ele. El a menţinut o disciplină în relaţia cu Domnul şi mai mult ca sigur că şi-a folosit timpul lucrând atât pentru Domnul cât şi pentru stăpânul său.

Al treilea lucru este cel pe care l-am menţionat mai devreme. Atunci când a fost adus cu forţa într-o situaţie în care era prins în capcană de nevasta lui Potifar, el a făcut ce a stabilit încă de la început că va face în cazul în care va ajunge într-o astfel de situaţie. A fugit din faţa ispitei fugind literalmente din casă.
Dorinţa mea este să avem astăzi o generaţie de creştini care să gândească în acest fel despre păcat; care să se gândească la păcat ca la un lucru îngrozitor, un lucru oribil care te poate prinde în capcană; care să se pregătească mai dinainte cum îl vor întâmpina; care să fugă de el, dacă e cazul, chiar dacă asta înseamnă să-şi lase hainele şi să fugă din acel loc. O astfel de generaţie poate sta în picioare pentru neprihănire. O astfel de generaţie, chiar şi numai 10 astfel de oameni, o mână de astfel de oameni poate avea un impact pentru Dumnezeu, aşa cum a avut Iosif în Egiptul păgân.

Haideţi să ne rugăm.
Tatăl nostru, binecuvintează aceste adevăruri în inimile noastre. Mai presus de toate, fă-le să se întipărească în minţile noastre într-o aşa măsură încât, atunci când va veni ispita, să ne amintim cine suntem şi Cui slujim, care e natura păcatului şi care sunt efectele îngrozitoare ale acestuia, şi astfel să fugim de el, ca să putem trăi pentru Hristos. Ne rugăm în Numele Lui. Amin.

Tradus de Florin Vidu

Wurmbrand – mistic sau antichrist ?

 

 

Motto:A exista inseamna a fi supus criticii. A face ceva inseamna a-ti dubla sansele de a fi criticat. A lua atitudine inseamna a te expune sa fii inundat de critici. Nici macar, Isus Christos, desavarsitul fara pacat, n-a scapat de critica.

Misticii prind ceva din caracterul majestic al divinitatii, ceva deasupra ratiunii si dincolo de limitele experientelor umane obisnuite. Misticii crestini sunt oameni care au gasit “scurtaturile” spre inima si intimitatea lui Dumnezeu.Poti judeca simtirile si trairile unui mistic?

In luna Februarie a sfarsitului de mileniu, mai precis in 12 Februarie 2000, Marius Cruceru, fiul celui mai bun prieten al tatalui meu din tineretea lor de seminaristi, deci om predestinat intr-un fel sa fie el insusi un prieten al meu, ne-a vizitat la Los Angeles. Ne cunosteam de pe lungimea de unda a Internetului. Schimbaseram mesaje si participaseram impreuna la dezbateri mai mult sau mai putin teologice. Acum eram pentru prima data fata in fata si cautam sa actualizam in realitatea fizica prietenia care se injghebase in realitatea virtuala.

Cineva tocmai lansase o revista in care-l critica de zor pe Richard Wurmbrand, lansator, in parerera criticului al celui mai periculor curent de ratacire spirituala al secolului. Presupusa “ratacire” facuse deja “victime” pe ambele maluri ale Atlanticului.

Stiam ca mintile inguste sunt cele dintai care critica ideile mari. Cineva ma sfatuise chiar sa ma fac ca nu aud anumite obiectii: “Nu-l baga in seama pe cel ce incearca sa te micsoreze in ochii altora. Saracul, incearca si el sa te aduca la statura lui.” Se spune ca atunci cand Dumnezeu i-a cioplit pe oamenii mari, din aschii i-a facut pe critici.

Era insa vorba acum de Richard Wurmbrand si critica mi se parea si nejustificata si nelalocul ei; un fel de obraznicie a celui care vrea sa iasa din anonimat prin agasarea celor care se bucura de popularitate.

Sufeream cu atat mai mult cu cat cunosteam si pe cel ce critica si pe cel criticat, asa ca mi se  confirma zicala: Pentru mintile “inguste” este un act de autoaparare sa critice idelile … “mari.”

Stiu ca a exista inseamna a fi supus criticii; ca a face ceva inseamna a-ti dubla sansele de a fi criticat, iar a lua atitudine inseamna a te expune sa fii inundat de critici. Nici macar, Isus Christos, desavarsitul fara pacat, n-a scapat de critica. Cineva spunea chiar ca daca nu esti destul de mare pentru a rezista criticii, nu esti suficient de mare pentru a merita lauda. Mai mult, critica din partea unui om intelept este mai de dorit decat lauda din gura nebunilor. Exista insa in critica adusa lui Richard Wurmbrand o doza de rautate rudimentara care ma intoarce pe dos.

I-am impartasit lui Marius toate acestea repetandu-i cu amaraciune niste aforisme pe care le invatasem mai demult: “Orbul bate mai multi decat vede si prostul vorbeste mai multe decat intelege” si “Un critic este un schiop care-i invata pe altii cum sa alerge” si “Un critic literar este deobicei cineva care are destul talent ca sa-si dea o parere, dar nu suficient pentru a scrie el insusi o carte” si “Un critic este unul care vrea ca tu sa pictezi, sa canti, sa scrii sau sa joci asa cum ar face el,… daca ar putea.”

Mi s-a parut intotdeauna ca un om de nimic care se ridica si-l critica pe cel virtuos se aseamana cu cel care scuipa inspre cer; obraznicia lui nu va intina cerul, ci se va intoarce sa-i intineze obrazul. Dar, ce sa-i faci, unii isi petrec toata viata la ghiseul de reclamatii.

In toamna lui 1999, cu ocazia Conventiei baptiste de la Portland, un astfel de critic de cartier il declarase pe nenea Richard drept “antichrist” si oprise cu de la sine putere distribuirea unor carti scrise de dansul.

Marius m-a ascultat cu atentie, a tacut si mia spus cateva vorbe de “intelept” mai batran decat il arata varsta: “Ce nu pot intelege unii este ca fratele Richard este un mistic, nu un om al ratiunii convertite la teologie. Avem si noi unul sau doi mistici in toata existenta noastra evanghelica si, in loc sa cautam sa ne lasam patrunsi de iluminarile lor, ii rastignim pentru ca nu corespund sitemului nostru de doctrine. Cine ii pretinde lui Richard Wurmbrand sa fie corect din punct de vedere doctrinar, n-a inteles inca ce este un mistic si care este instrumentul lui de patrundere in lumea lui Dumnezeu. Un mistic foloseste altfel decat ceilalti cuvintele, el lucreaza cu imagini si cu reactii ale omului launtric in fata stralucirii descoperirilor launtrice. Ceea ce traieste un mistic este foarte greu sa fie pus in cuvinte si transmis pe calea unei lecturi obisnuite.”

Ascultandu-l atunci pe Marius si multe zile dupa aceea, mi-am adus aminte de ecourile unor remarci paradoxale pe care le aizisem cu urechile mele de la nenea Richard:

“Sa nu ai prea mare incredere in minte! Romanul a zis-o cel mai bine: mintea … minte!”
“Adevarul pus in cuvinte nu mai este adevar pur, caci aceste cuvinte sunt haine caraghioase care denatureaza fiinta pura a adevarului. Cand Dumnezeu se numeste Tatal Domnului Isus, asta nu inseamna ca deobicei ca El a avut o sotie care I-a nascut un Fiu. Faptul ca Dumnezeu a ales sa se numeasca Tata, este numai o asezare in cuvinte a realitatii ultime, imposibil de redat adecvat in cuvintele, trairile si experientele noastre omenesti.”

Probabil ca in aceasta exprimare “altfel” folosita adesea de Richard Wurmbrand si in multivalenta semantica a limbii ebraice pe care o cunoaste atit de bine se potignesc unii din cititorii cartilor lui. Intre ei si el se afla experienta imposibil de duplicat avuta de nenea Richard in anii de singuratate petrecuti in celula mortii din inchisoarea comunista. Confruntat, atunci si acolo, cu o realitate lipsita de textul Bibliei si de dialectica unor dialoguri rationale, dansul s-a catarat “mistic” spre Dumnezeu intr-o fenomenologie care nu ne este tuturor accesibila.

S-ar parea ca scriind toate acestea as vrea sa-l scuz pe nenea Richard pentru anumite pasaje obscure sau “nebiblice” din cartile dumnealui. Departe de mine asa ceva!

Facand aceasta, eu incerc sa-i scuz pe aceia care-l critica prea aspru, retezandu-i extremitatile in care ne depaseste patrunderile noastre spirituale si incearca sa-l faca pe dansul sa se integreze in tiparul unui “pat al lui Procust” de dimensiuni doctrinare rigide.

Scuza ca si acuza finala ii apartine si trebuie sa-i apartina in ultima instanta doar Celui ce “prin lumina Lui ne face sa vedem lumina.” Doar atunci cand vom sta desavarsiti inaintea Lui ne vom putea intelege si masura propriile noastre dimensiuni si scadente actuale.

Exista si oameni incapabili sa coopereze. Vorbele lor sunt un neintrerupt discurs critic. In loc sa incurajeze, ei distrug. Acestora le spunem impreuna cu Edmund Burke: “Aplaudati-ne cand alergam bine, consolati-ne cand cadem pe cale, incurajati-ne cand cautam sa ne ridicam de jos, dar, pentru numele lui Dumnezeu, lasati-ne sa trecem mai departe!”

Un raspuns sceptic:Hi Daniel,
Cred ca nimeni cu mintea sanatoasa nu-l poate acuza pe fratele Richard ca ar fi un anticrist. In schimb unii l-ar putea acuza ca e mistic. Se pare ca si tu in apararea ta, ai incercat ca dinsul e printre putinii (cred ca ai folosit numarul de doi) mistici din lumea evanghelica din Romania. Cine ar fi cel de-al doilea, dupa tine…?
Deci din scrisoarea ta (cel care il cunosti mai bine pe fratele Wurmbrand) reiese ca intradevar dinsul ar fi mistic. Cred ca aceasta calificare, cel putin in lumina fratelui MacArthur, nu e un compliment ci mai degraba o acuza.
Uita ce scrie John in cartea ‘Reckless Faith’ cu privire la acesti mistici.  Te rog sa comentezi aceste rinduri din moment ce tu esti si un ‘fan’ al lui John MacArthur:“Mysticism is the idea that spiritual reality is found by looking inward. Mysticsm is perfectly suited for religious existentialism; indeed, it is its inevitable consequences. The mystic disdains rational understanding and seeks truth instead through the feelings, the imagination, personal visions, inner
voices, private illumination, or other purely subjective means. Objective truth becomes practically superfluous…
Mysticism is therefore antithetical to discernment. IT IS AN EXTREME FORM OF RECKLESS FAITH.
…. it is nearly impossible to reason with any convinced mystic. Such people are generally beyond the reach of reason”.

E. C.

Comentariu

My comment is that John is wrong here. El este un impatimit al studiului “pe text”. Din comfortul biroului sau, inconjurat de carti si comentarii, John, pe care-l respect atit de mult, propune “unidimensional” o singura calauza obiectiva a crediciosului: “TEXTUL Scripturii.”

El nu nega totusi existenta unui factor “subiectiv” in calauzirea personala, numit in Biblie:

–  “UNGEREA”  – “Cit despre voi, ungerea pe care ati primit-o de la El, ramine in voi, si n-aveti trebuinta sa va invete cineva; ci, dupa cum ungerea Lui va invata despre toate lucrurile si este adevarata, si nu este o minciuna (dubla afirmatie – n.b.), ramineti in El, dupa cum v-a invatat ea”  (1 Ioan 2:27) sau

– “INCREDINTAREA pe care o ai”  (Rom 14:22- 23 – Incredintarea pe care o ai, pastreaz-o pentru tine, inaintea lui Dumnezeu. Ferice de cel ce nu se osindeste singur in ce gaseste bine. Dar cine se indoieste si maninca, este osindit, pentru ca nu maninca din incredintare. Tot ce nu vine din incredintare, e pacat.”

Istoria crestinatatii este plina de mistici, care n-au avut uneori decit o portiune a textului Noului Testament. Viata lor spirituala a fost insa ca un pahar plin de da peste el, tocmai prin aceasta alipire duhovniceasca intre sufletul lor si Dumnezeu, prin Duhul. De fapt, in absenta predicarii si in nestiinta de carte generala, bisericile crestine au fost salvate secole de-a rindul tocmai de aceasta “calauzire mistica” personala, atit de reala intre cel credincios si Isus Christos.
Adevarul obiectiv al Scripturii nu contrazice existenta unui adevar subiectiv al trairii intime. Cind unul se armonizeaza cu celalalt, avem de a face cu ceea ce teologia numeste “simfonia” credintei.

Angloamericanii sunt tare cerebrali. Noi, orientalii de la granita Europei avem si alte dimensiuni.
Dumnezeu nu este rational, in sensul ca nu este limitat la stratul ratiunii. El este supra rational. Vezi remarca lui Pavel: “Daca cineva se crede intelept in felul veacului acestuia, sa se faca nebun, ca sa ajunga intelept” (1 Cor. 3:18).

Iata, cu riscul de a deschide o alta “cutie a Pandorei”, cateva citate din acelasi Richard Wurmbrand:

“Si ce daca parte de adevar este irational? Nici n-ar putea fi altfel! Ratiunea noastra este limitata la domeniul experientei senzoriale. Exista insa atata realitate dincolo de ceea ce putem noi gandi sau experimenta … Orice efort de intelegere limitat doar la instrumentul ratiunii este zadarnic si superficial. De aceea avem nevoie de “revelatie”!
– R. Wurmbrand

In urmarirea adevarului, foloseste-ti intuitia, instinctul, credinta, emotiile si mai ales textul Scripturii. – R. Wurmbrand

Daca prin adevar se intelege corespondenta dintre exprimare si realitate, atunci omenirea in sine nu poseda adevar. El ne poate fi daruit doar din inalt, venind la noi dintr-o alta sfera de existenta. – R. Wurmbrand

Exista o intelepciune a inconstientului, numita credinta. Cea mai mica farama din lumea inconstientului nostru este cu mult mai pretioasa decat cea mai nobila parte a gandirii constiente. Lui Dumnezeu ii place sa locuiasca in intunerecul subconstientului si
inconstientului nostru. Acolo este depozitat adevarul pe care se sprijina constiinta noastra. – R. Wurmbrand

Nu exista raspunsuri corecte la intrebari gresite. “Care este melodia unei piersici?”
Cautatorii de adevar incep in general, prin a cauta raspuns la intrebarea: “Ce?” Atitudinea lor este gresita. Pilat a comis aceiasi eroare: “Ce este adevarul?” a intrebat si el. Inaintea lui se afla Adevarul in persoana, dar Pilat nu l-a bagat in seama. El a facut falsa prezumtie ca adevarul este concluzia unor discutii, o colectie seaca de afirmatii. Realitatea este ca “Adevarul” nu este un “ce”, ci un “Cine”. Dumnezeu si Fiul Sau, Isus Christos sunt Adevarul. Doar Sfanta Treime contine corespondenta desavarsita intre cuvant si toate lucrurile create, vazute sau nevazute. – R. Wurmbrand

Ca intotdeauna, apreciez spiritul tau foarte bun de observatie. Multumesc pentru remarca ta. Ea a facut posibila aceasta lamurire si i-a atras si pe altii in dialogul nostru fratesc.

Un raspuns aprobator:Draga Eugen,
Ar trebui sa te uiti intr-un dictionar si sa vezi acolo definitiile cuvantului “mistic”. Observa ca am scris “definitiile”. Cuvantul “mistic” este folosit in foarte multe miscari religioase, atat crestine cat si
necrestine. Fiecare insa il intelege in felul sau.
John MacArthur da o definitie foarte inexacta cuvantului “mistic”. Estenta notiunii de “mistic’ nu sta in cautarea “realitatii spirituale in launtru”.
Daca vrei sa fii corect cu notiunea de “mistic’ trebuie sa spui ca “misticism inseamna unirea directa, nemijlocita cu divinitatea”. Caile de realizare a acestui obiectiv fundamental difera enorm de la o grupare la alta si de aceea exista atatea scoli sau forme de misticism.  Dar esenta tuturor este aspiratia spre unire cu divinitatea.
In acest sens eu sunt un foarte puternic si convins mistic, deoarece eu cred in unirea directa si nemijlocita a Domnului Isus, Dumnezeu intrupat, cu mine. Eu cred ca aceasta unire nu este un fel de a vorbi, o metafora placuta (cred ca John MacArthur va spune cam asa ceva), ci este o realitate obiectiva, concreta, reala, asa incat eu sunt doar o mladita care creste din El, sunt un madular din trupul Lui, atat de realmente incat sunt “carne din carnea Lui si os din oasele Lui” (vezi Efeseni 5:28-32). El a murit pentru mine pentru ca eu sa nu mai traiesc singur ci sa traiesc “impreuna cu El” (I Tes.5:9-10).
Oricine crede literalmente in textele biblice care ne vorbesc despre aceasta unire (vezi in special Rom.6, Galateni 2:20 si Coloseni 2-3) este etichetat in mod dispretuitor ca fiind “mistic”. Si asta nu de necrestini, ci de teologi evanghelici dintre cei mai reputati. Daca vrei sa vezi exact ce face
un asemenea teolog, citeste “Union With Christ” de Smead, de la Fuller Seminary. El ii numeste mistici pe cei ce cred literalmente in unirea cu Cristos si, in partea finala a cartii, unde iti spune propria lui conceptie, vei vedea cu metaforizeaza toate textele biblice in asa fel incat sa nu mai
ramana nici o realitate in ele.(Este “un dar” al multor teologi din America sa goleasca de sens in felul acesta multe alte notiuni din Biblie!).
In ultimii patru ani mi-am dedicat tot timpul si toata energia pentru a introduce in Romania invatatura biblica despre realitatea unirii Domnului Isus Cristos cu noi si despre bogatia si frumusetea trairii in unire cu El.
Nimic in lumea aceasta nu este mai implinitor decat trairea in unire cu Cristos. Nimic nu este mai frumos si mai glorios decat sa realizezi in fiecare zi ca ai murit fata de lume si ca acum traiesti in Cristos, ca El este realmente viata ta, ca El traieste literalmente in tine, ca viata ta este ascunsa cu Cristos in Dumnezeu.
Ai vrut sa stii care-i al doilea mistic in Romania. Daca intelegi misticismul ca fiind unirea directa si nemijlocita, reala, obiectiva, concreta, cu Dumnezeu prin Isus Cristos, atunci poti sa ma treci pe mine pe locul acesta de mare cinste.
Cu dragoste in Cristos Domnul (literalmente),Iosif Ton

Puterea invierii

Apostolul Pavel vorbeste despre “valoarea nespus de mare a cunoasterii lui Hristos Isus” si adauga ca el personal are ca tel suprem “sa-L cunosc pe El si puterea  invierii Lui si partasia suferintelor Lui, si sa ma fac asemenea cu moartea Lui” (Fil.3:7 si 10). Intre telurile acestea vedem stand la loc central telul de a cunoaste “puterea invierii Lui”.

Ce este aceasta, cum o putem cunoaste si, mai ales, cum ne-o putem insusi, ca sa beneficiem de ea in mod practic? Fiindca Scriprura se explica cu Sciptura, trebuie sa ne uitam la celalalt loc unde Pavel vorbeste despre puterea invierii, si anume, in epistola catre Efeseni. Discutia despre puterea invierii incepe in cap.1 (v.17) si se incheie abia la sfarsitul cap.3. De multe ori noi nu intelegem  un text
fiinca nu urmarim dezvoltarea unei idei pe tot parcursul textului. Veniti sa o urmarim impreuna.

Pavel incepe prin a se ruga ca Dumnezeu sa ne dea “un duh de descoperire si de pricepere” si sa ne “lumineze ochii inimii” ca sa putem pricepe “care este fata de noi, credinciosii, nemarginita marime a puterii Sale, dupa lucrarea puterii tariei Lui,  pe care a desfasurat-o in Hristos, prin faptul ca L-a
inviat din morti”.

Sunt doua lucruri esentiale pe care incepe Pavel sa le discute aici, si anume, intai, nemarginita marime a puterii pe care a desfasurat-o Dumnezeu atunci cand L-a inviat pe Isus Cristos din morti” (aceasta este “puterea invierii”) si al doilea, modul in care aceasta uriasa putere a invierii lucreaza sau actioneaza acum catre, spre, si in noi cei credinciosi.
Sa le analizam pe rand.

I. Nemariginita marime a puterii invierii
De ce trebuia o atat de imensa putere pentru invierea lui Isus?

1. Pentru ca invierea Lui nu a fost numai o “resuscitare”, o reintoarcere a sufletului in trup. Acolo a avut loc o transformare uriase, radicala, a unui trup uman, in asa fel incat acel trup uman sa fie dus cu Cristos “in locurile ceresti”, asa incat la dreapta lui Dumnezeu sa stea “omul Isus Cristos” (I Tim.2:5). Acolo putem spune ca Dumnezeu a creat un nou tip de materie, cum n-a mai existat inainte; a creat un “trup al slavei sale” (Fil.3:21), adica un trup glorificat, un “trup spiritual” (I Cor.15:44), un
“trup imbracat in neputrezire” si “trup imbracat in nemurire” (I Cor.15:54).

Dar nu numai transformarea aceasta formidabila a fost realizata de nemaipomenita marime a puterii invierii. Trebuie sa stim ca in original fraza continua pe toata durata acelui capitol intai din Efeseni. Sa citim deci in continuare ce a realizat puterea invierii in Isus Cristos: Intai, “L-a inviat din morti” (trasnformandu-I trupul pamantesc in trup ceresc), apoi “L-a pus sa sada la dreapta Sa in locurile ceresti”, apoi I-a dat autoritate suprema “mai presus de orice domnie, de orice stapanire, de
orice autoritate, de orice dregatorie”, cu alte cuvinte “I-a pus totul sub picioare” si, deasupra tuturor acestor lucruri formidabile, L-a facut Cap al Bisericii si a constituit Biserica in asa mod incat ea sa fie trupul Lui, intr-o unire cosmica atat de profunda incat El o implineste pe ea si ea Il implineste pe El.
Toate aceste lucruri cosmice formidabile le-a realizat nemaipomenita marime a puterii lui Dumnezeu care este puterea invierii.

II. Lucrarea puterii invierii in noi
Dar sa privim acum cu atentie la lucrul al doilea pe care il realizeaza puterea invierii, adica ceea ce realizeaza ea in noi, cand Dumnezeu o indreapta spre noi, cei ce credem in Cristos. Vorbind cu anticipatie, putem spune ca aceasta putere a invierii ne uneste cu Cristos intr-un mod asa de
strans incat tot ce a realizat aceasta putere in Cristos realizeaza si in noi! Sa urmarim textul in continuare. Am vazut deja afirmatia generalizatoare ca aceasta putere a invierii ne-a constituit ca trup al lui Cristos ca sa devenim parte a plinatatii Lui. Cu aceasta se incheie in Bibliile noastre capitolui 1. Dar Pavel n-a scris pe capitole! In ceea ce la noi este capitolul doi si ne creiaza impresia ca Pavel incepe o tema noua, la Pavel era doar  o continuare a discutiei despre ce face “catre noi credinciosii”
nemaipomenita marime a puterii prin care Dumnezeu L-a inviat pe Cristos.

1. El incepe prin a ne spune ce am fost noi inainte de actiunea acestei formidabile puteri a invierii: am fost morti in pacatele noastre si traiam sub autoritatea si stapanirea Diavolului. Dar uriasa putere a dragostei lui Dumnezeu “ne-a adus la viata impreuna cu Cristos” adica “ne-a inviat impreuna” cu El, si mai mult, “ne-a pus sa sedem impreuna cu El in locurile ceresti, in Cristos Isus” (2:1-6).

2. Dar tratarea ideii nu se opreste nici aici. Pavel face doar o paranteza (versetele 7-9) ca sa ne spuna ca aceasta uriasa putere a lui Dumnezeu se mai numeste si “har” (lucru indicat mai intai in paranteza din v.5) si ca atunci cand vorbim de mantuire trebuie sa intelegem tot procesul acesta al actului prin care Dumnezeu ne-a unit cu Cristos si a facut cu noi ceea ce a facut cu Cristos. Apoi isi reia ideea in v.10 si spune tot ce a spus inainte, doar ca acum o spune in mod rezumativ, sau cu alte cuvinte: Noi suntem capodopera lui Dumnezeu (“poema” Lui) prin faptul ca am fost “creati (termenul original pentru “ziditi”!) in Cristos Isus” in vederea faptelor bune pe care tot Dumnezeu le-a pregatit pentru noi, doar noi “sa umblam in ele” adica sa le realizam in practica vietii.

3. Dar Pavel nu termina discutia nici aici. El o reia printr-o noua explicatie. Intai ne-a spus ca eram morti si ne spune cum, prin unirea cu Cristos, realizata de uriasa putere a lui Dumnezeu, am devenit o noua creatie (asa cum si trupul inviat al Domnului Isus a fost o noua creatie). Acum (incepand cu 2:11) ne re-explica fenomenul prin conceptul de instrainare. Prin jertfa Sa de pe cruce, Domnul Isus a distrus instrainarea, ne-a adus la pace cu Dumnezeu, ne-a deschis intrare libera la Dumnezeu prin Duhul Sfant si ne-a facut membri ai familiei lui Dumnezeu, ne-a pus pe temelie dumnezeiasca, ne-a facut “un templu sfant in Domnul”, “un locas al lui Dumnezeu prin Duhul”.

4. Discutia nu se termina nici aici. Ea se incheie prin minunata si profunda rugaciune lui Pavel pentru noi, din 3:14-21. Observati cum aproape de incheierea acestei rugaciuni el mentioneaza “puterea care lucreaza in noi”, puterea prin care Dumnezeu “poate sa faca nespus mai mult decat cerem sau gandim noi”. Pavel a inceput sa vorbeasca despre aceasta putere in 1:17-20, unde a numit-o “nemarginita marime a puterii Sale…pe care a desfasurat-o in Cristos prin faptul ca L-a inviat din morti” si care actioneaza acum “fata de noi credinciosii”.

5. Sa observam ca in rugaciunea din cap.3 ni se arata ca aceasta putere actioneaza in noi prin Duhul Sfant (v.16). In 2:5, si 8-9, aceasta putere a fost identificata cu harul. Harul este nemaipomenita marime a puterii lui Dumnezeu care ne-a unit cu Cristos si realizeaza in noi tot ce a realizat si realizeaza in Cristos si puterea aceasta o manuieste in noi Duhul Sfant al lui Dumnezeu. Aceasta este
puterea invierii. Duhul Sfant ne indreapta totdeauna privirile spre Domnul Isus. Isus trebuie sa fie in inima noastra (v.17), adica El trebuie sa fie dragostea noastra, viata noastra, modelul nostru, iubitul nostru, partenerul nostru de viata, stapanul nostru, Domnul nostrru si Dumnezeul nostru. Daca este El asa in noi, atunci suntem plini de toata plinatatea lui Dumnezeu (v.19).

Asa cunoastem puterea invierii. Asa actioneaza in noi si prin noi puterea invierii.
Va doresc la toti sa o aveti din belsug. Cristos a inviat!

O interpretare a suferinței

Introducere:
Pot eu transforma suferinta? Sunt multe lucruri pe care vrea sa le realizeze Dumnezeu in viata noastra si prin viata noastra spre altii prin boala pe care El permite sa vina asupra noastra. Ce pot face eu ca aceste scopuri sa se implineasca in propria mea viata?

Inainte de a incepe sa raspund la aceasta intrebare, vreau sa va spun ca fratele Richard Wurmbrand este extrem de bolnav si de slab. Sotia dansului, sora noastra scumpa Bintia, are si ea cancer. Ieri i-a spus fratelui Daniel Branzei aceste miscatoare si profunde cuvinte: “Valurile acestea grele nu numai ca nu ne ineaca, ci vor aduce ceva bun. Dumnezeu nu ingaduie raul trecator decat pentru ceva bun. Asteptati-va intotdeauna la ceva bun din partea lui Dumnezeu.”

Boala poate avea diferite efecte asupra noastra. Sta la alegerea noastra si in puterea noastra sa decidem noi insine aceste efecte. In termenii cei mai generali, boala poate avea urmatoarele efecte:

I. Boala poate deveni distructiva.
II. Boala poate deveni constructiva, si
III. Boala poate deveni creativa.

Sa le analizam pe rind:

I. Boala distructiva.

Boala poate sa produca ravagii in trupul nostru fara sa ne atinga sufletul nostru si spiritul nostru. Boala devine insa distructiva cand o lasam sa ne devasteze si sufletul si spiritul.

Iata cand devine boala distructiva:

1. Cand ma las cuprins de frica, de spaima, de panica, de groaza.
Domnul Isus, arhitectul fiintei umane si deci Cel ce ii cunoaste cel mai bine toate resorturile, ne spune: “Sa nu vi se tulbure inima. Aveti credinta in Dumnezeu si aveti credinta in Mine” (Ioan 14:1). Ceea ce ne spune Domnul Isus aici este ca inima se tulbura cand nu ne incredem in Dumnezeu si in El, in Domnul Isus. Vreau sa va arat legatura stransa dintre inima tare si plina de pace si increderea in Dumnezeu.

Sunt doua texte care ne arata acest lucru. Primul este acesta: “Celui cu inima tare Tu-i garantezi pacea; da, pacea, caci se increde in Tine” (Isaia 26:3). Al doilea este Psalmul 78:2-8. Copiii lui Israel sunt chemati sa-si educe copiii “pentru ca acestia sa-si puna increderea in Dumnezeu” si sa nu fie ca stramosii lor din pustie, “o generatie care n-avea o inima tare si al carui duh nu era credincios lui Dumnezeu” (v.8).

In ambele texte se vede ca inima tare are cel ce se increde in Dumnezeu, sau ii este credincios lui Dumnezeu. Acestia sunt cei carora Dumnezeu le da pacea Sa, adica echilibrul launtric, implinirea launtrica. Domnul Isus ne invata intr-un mod foarte miscator sa nu ne lasam fiinta cuprinsa de ingrijorari (forma cea mai perfida de frica).

Ochiul rau este modul de a privi realitatea cu ingrijorare si aceasta ne intuneca toata fiinta. Cum ne putem elibera de aceasta ingrijorare intunecatoare? Increzandu-ne totalmente in Tatal nostru ceresc si cautand mai intai Imparatia Lui si dreptatea Lui (Matei 6:22-34).

Pace launtrica inseamna sanatate launtrica. Cand nu ma incred in Dumnezeu ma cuprinde teama, spaima, groaza, panica. Si aceasta boala sufleteasca si spirituala este mai rea decat boala din trup si, mai mult, ea agraveaza boala din trup.

2. Cand ma las cuprins de jale, de intristare, de auto-compatimire.
Asa cum am indicat deja la punctul de mai sus, exista o legatura foarte stransa intre starea sufleteasca si spirituala si boala fizica. O stare sufleteasca si spirituala proasta agraveaza foarte mult boala fizica. Iata ce ni se spune in cartea Proverbelor in aceasta privinta:

“O inima vesela este un bun medicament, dar un duh mahnit usuca oasele” (Prov.17:22).

“Nelinistea din inima omului il doboara” (Prov.12:25).

“O inima vesela insenineaza fata, dar cand inima este trista, duhul este mahnit” (Prov. 15:13).

“Cel cu inima multumita are un ospat necurmat” (Prov.15:15).

Inca o data repet: sta in puterea omului sa-si schimbe atitudinea launtrica. Omul este chemat sa-si gaseasca bucuria in Domnul si sa-si gaseasca desfatarea in Domnul. Dumnezeu insusi este o sursa nesecata de bucurie si de delectare. Noi insa trebuie sa venim la El si sa gustam ca este bun.

3. Cand ma supar pe Dumnezeu ca a lasat sa vina boala peste mine.
Un spirit de neacceptare, de revolta si de protest produce devastare launtrica. Pe un asemenea fond sufletesc si spiritual, boala se accentueaza si devine distructiva. Observati ca eu vorbesc mereu de o stare sufleteasca si de una spirituala. Starea sufleteasca este determinata de modul meu de a gandi, de modul meu de a privi si interpreta evenimentele si de modul in care le simt, de sentimentele pe care le las sa ma domine. Starea spirituala este relatia mea cu Dumnezeu: fie una de incredere absoluta in El si in bunatatea Lui, fie una de instrainare de El si de revolta. Dumnezeu imi da mie libertatea de a decide ce stari sufletesti si spirituale aleg sa ma determine.

II. Suferinta constructiva.

Adu-ti aminte ca prin boala Dumnezeu vrea sa te faca mai bun. El vede ca asa cum esti nu esti bine, sau nu esti complet. El crea sa te schimbe, sa adauge noi trasaturi in caracterul tau, sa te desavarseasca. Chiar si pe Fiul Sau etern El a ales sa-L desavarseasca prin suferinta (Evreei 2:10), in sensul ca in suferinta El a invatat ce inseamna sa fii om supus ispitelor (Evrei 2:17-18 si 4:15) si sa asculte chiar si cand doare teribil, chiar si cand experienta prin care trebuie sa treaca este oribila (Evrei 5:7-9). Cand inteleg ca scopul lui Dumnezeu cu mine este unul bun, chiar daca nu inteleg de ce se intampla ceea ce se intampla, eu ma incred in El si capat deplina pace, si aceasta inseamna sanatate launtrica.

Ce trebuie sa fac eu pentru ca boala mea sa devina constructiva?

Trebuie sa incep prin a ma ruga cam in felul acesta: “Domane, tu ai permis sa vina in mine boala aceasta. Cu siguranta tu vrei sa lucrezi ceva bun in mine prin boala aceasta. Te rog sa-mi faci clar ce vrei sa lucrezi tu acum in mine. Eu vreau sa ma las lucrat de tine. Iti multumesc de pe acum ca stiu ca tu esti un mester plin de dragoste desavarsita si tu vei scoate din mine ceva special pentru imparatia Ta cereasca.”

III. Suferinta creativa.

Despre suferinta Domnului Isus pe cruce ni se spune ca unul dintre scopurile ei a fost sa ne faca pe noi sa nu mai traim pentru noi insine si ca aceasta transformare inseamna o noua creatie (II Cor.5:15-17). Am aratat deja ca suferinta noastra poate atinge alte vieti. Atunci, cand suferinta noastra produce ceva nou, ceva dumnezeiesc in alte persoane, suferinta noastra a devenit creativa.

O sora mi-a povestit zilele trecute cum a avut un mare accident cu masina. In spital a stat intr-un salon cu o femeie complet straina de Evanghelie si femeia aceea a ajuns sa-L cunoasca si sa-L primeasca pe Domnul in viata ei. Sora era convinsa ca ea a trebuit sa ajunga in spital pentru mantuirea acelei femei. Iata intr-adevar o suferinta creativa!

Fiica mea, Dorotea, mi-a scris pe ilustrata de ziua mea, acum doua saptamani, urmatoarele cuvinte: “In aceste doua luni din urma tu ai modelat pentu mine o noua dimensiune a vietii. Am invatat cum trebuie sa traiasca un copil al lui Dumnezeu cu ceva ca si cancerul, pur si simplu ca o lucrare pe care ne-o da sa o facem iubitorul nostru Tata ceresc. Am vazut cum Dumnezeu poate lua ceva rau si sa-l foloseasca pentru binele a multor, multor oameni. Prin aceasta experienta Dumnezeu te-a folosit sa atingi si sa instruiesti mii de oameni si Oliver si eu ne includem in mod categoric in acest numar.”

Niciodata nu stii pe cine vrea sa atinga Dumnezeu prin boala ta. Niciodata nu stii cat de mult bine poate produce Dumnezeu prin boala ta. Dumnezeu poate face atatea lucruri prin boala ta. El poate sa produca impacare prin boala ta. El poate produce o noua unitate intre frati prin boala ta. Fii atent la cate lucruri noi se pot produce prin suferinta ta! Indrazneste sa crezi ca, indiferent cat de modest te vezi tu, Dumnezeu poate face din boala ta ceva extraordinat de creativ.

Un prieten al meu care se lupta chiar aum cu o forma teribila de cancer (melanoma) ne scrie o lista de lucruri pentru care sa ne rugam pentru el, si printre ele este si punctul acesta: “Rugati-va ca Dumnezeu sa-mi deschida usi ca sa spun altora despre credinciosia Lui si sa demonstrez harul Lui in aceasta situatie dificila.” Acesta este spirit creativ!

Indrazneste sa crezi ca, indiferent cat de modest te vezi tu, Dumnezeu poate face din boala ta ceva extraordinat de creativ. Spune-I lui Dumnezeu ca te increzi in El sa faca lucrul acesta. Pune-te la dispozitia Lui pentru lucrul acesta.

Apoi, treci prin boala cu absoluta incredere in El si cu absoluta pace din El. Si vei vedea minunile creatoare ale lui Dumnezeu!

Boala ta poate deveni distructiva, sau constructiva si creativa. Tu alegi ce sa devina ea. Depinde de felul cum te increzi in Dumnezeu, cum accepti voia lui Dumnezeu si cum te pui la dispozitia lui Dummnezeu.

Boala ta poate deveni ceva extrem de frumos in mana iubitoare a Tatalui tau cersc. Coopereaza cu El pentru aceasta. Si nu uita sa-I dai Lui la sfarsit toata gloria si toata lauda.

Cu dragoste, unul care sufere odata cu tine. – Iosif Ton

 

 

Ganduri cu privire ca ispasirea realizata de Hristos

Ispasirea realizata de Isus Hristos este o ispasire care nu este universala. Cand spun ca Hristos a murit pentru toti, nu pot sa am in vedere faptul ca pacatele tuturora au fost ispasite deoarece daca aceasta ispasire ar fi universala, iadul ar fi gol ori, Hristos vorbeste clar despre existenta unui iaz de foc si pucioasa, loc unde Dumnezeu pedepseste pacatele care nu au fost pedepsite in Hristos. Pe de alta parte, se poate spune ca Hristos a murit pentru toti oamenii in sensul ca jertfa lui a facut posibila mantuirea tuturor oamenilor. Cu toate ca jertfa aceasta ar fi destul de valoroasa pentru a asigura mantuirea tuturor oamenilor de pe pamant, jertfa nu este eficienta decat in cazul credinciosilor. In lumina acestei realitati, se poate spune ca ispasirea lui Hristos a fost limitata doar la cei ce cred. Hristos nu a murit pentru toti oameni in sensul ca El nu a fost un Inlocuitor pe cruce pentru toti oamenii… Daca cineva indrazneste sa zica ca Hristos a murit pe cruce pentru un anume pacatos si pacatosul respectiv are posibilitatea sa ajunga in iad, acel cineva aduce o insulta grosolana sangelui lui Hristos zicand ca acest sange nu a fost in stare sa curete pacatele acelui om pentru care a fost varsat… Nimeni sa nu indrazneasca vreodata sa zica ca Hristos a murit pentru un om si ca omul acela va ajunge in iad, pedepsit pentru pacatele sale. Ce? A fost oare insuficienta jertfa lui Isus Hristos pentru a sterge pacatele acelui pacatos? Ce? A avut Dumnezeu Tatal nevoie de o a doua plata pentru pacat din partea pacatosului pentru care a murit Hristos? Sau nu a fost moartea lui Hristos suficienta plata pentru ca acel pacatos sa fie iertat si sa nu mai fie pedepsit a doua oara? Domnul sa ne fereasca de astfel de pozitii teologice nespus de jignitoare la adresa sangelui lui Hristos… Sa spunem pacatosilor ca toti au o sansa de a fi mantuiti datorita acestui sange varsat, datorita acestui Miel junghiat. Sa le spunem ca nu pot fi prea rai pentru ca sangele Mielului sa fie incapabil de a-i curati… Sa deschidem larg usa mantuirii pentru oricine doreste sa intre si apoi sa asteptam rezultatele… Oamenii care au fost predestinati pentru mantuire vor veni la mantuire si se vor spala in sangele Mielului. Ceilalti, vor continua sa refuze intr-un mod vinovat jertfa lui Hristos.

Paule frate, daca as sustine ultimul tau comentariu, ar trebui sa scot din Biblie versetul asta: 2 Corinteni 5:15″ Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trãiesc, sã nu mai trãiascã pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei.” si partea din Ioan 3:16: “ca ORICINE crede in EL sa nu piara”. Deci chiar daca toata omenirea ar decide sa creada in EL, ar avea sansa sa fie mantuiti! Prin urmare, orice pacat a fost ispasit la Calvar, frate Paule. Ca Domnul Isus STIA de la inceput ca nu toti vor crede, asta in nici un caz NU inseamna ca jertfa de la cruce e doar pentru unii !

Adăugat în 10/01/2010

ajutor(sprijn,sugestie,indrunare)
Sunt intotalitate deacord cu Dumneavoastra(cei care cu maxim interes urmaresc si nu permite de orcefel,legat de ceeace inseamna om credincios)si va doresc multe binecuvintari din partea lui Dumnezeu.Va rog sa ma contactati pe E-mailul meu s-au la telefonul 0767243698 dacanu constituie o abatere va multumesc mult si va doresc multe binecuvintari amin.

Adăugat în 10/01/2010

1 Ioan 4:14 “…Tatal a trimis pe Fiul ca sa fie Mantuitorul lumii”
Cum poate Hristos sa fie Mantuitorul lumii daca in final nu mantuie decat un numar limitat de oameni ?
Isaia 55:11 “Cuvantul Meu care iese din gura Mea nu se intoarce la mine fara rod ci va face voia Mea si va implini planurile Mele”
Cine este “Cuvantul Meu ” si care este voia lui Dumnezeu: “…ca toti oamenii sa fie mantuiti si sa vina la cunostinta adevarului”(1 Tim 2:4)
Doctrine si pareri omenesti, sau basme babesti cum spune Pavel au facut din Dumnezeu “un dumnezeu ” care nu-si va indeplini niciodata planul , cand Biblia declara in sute de locuri ca Dumnezeu isi va indeplini planurile sale si nimeni si nimic nu le poate impiedica.Daca nu vedem deocamdata finalul lucrarii lui Dumnezeu cu omenirea aceasta, si daca ni se pare ca totul se duce de rapa pentru ca ochii credintei nu ne sunt deschisi asta nu inseamna ca trebuie sa ne indoim de eficacitatea planului de mantuire al lui Dumnezeu.

Adăugat în 10/01/2010

Unde scrie in biblie frate ca Isus a suferit Iadul? Sau mai bine unde scrie in biblie despre “iad” Scrie ca Isus a suferit moartea sau mai bine zis “a gustat moartea pentru toti” Nicaieri in biblie nu scrie moartea vesnica.Si peste tot in Bibli se vorbeste despre plata pacatului ca fiind moartea, nu moartea vesnica, nu iadul. “voi erati MORTI in pacatele si greselile voastre…” A trai in pacat este moarte, este plata zilnica de care are parte cel pacatos.

Adăugat în 11/01/2010

„Ioan 3:16 este foarte adevarat deoarece este adevarat ca oricine crede va fi mantuit” IARASI ACEEASI INTREBARE: Ce folos ca cineva ar crede cand pacatele lui nu sant ispasite?

Adăugat în 11/01/2010

Mântuire are mai multe înţelesuri
Trebue studiat foarte atent despre ce mântuire este vorba. Ori mântuirea personală este una, iar mântuire la modul general este cu totul altceva, este o mântuire de sfârşit al oamenilor, o scăpare de chinul acestei vieţi spre o viaţă unde spune Dumnezeu că va şterge orice lacrimă şi suferinţă trupească, se pare că vom avea un trup de Lumină care va fi aidoma ca al Domnului Iisus, Domnul Iisus a trecut prin uşile încuiate sfidând legile cunoscute de noi oamenii, mai avem multe de învăţat despre mântuire, învăţăm unii de la alţii alte şi alte noi lucruri necunoscute odinioară, ştiinţa avansează şi aceasta, dar totuşi nu poate dezvălui enigme şi lucruri stranii, se avansează tot felul de ipoteze care mai de care mai interesante, ca până la urmă ştiinţa fie ea chiar şi Darvinistă, să dea dreptate Scripturi prin studiile făcute asupra materiei vii, o materie vie care este prea complicată să fi apărut întâmplător, şi deci ştiinţa va veni şi va demontra că există o entitate superioară cu mult gândirii noastre, există un Dumnezeu atotputernic ce ţine sub control tot universul acesta, condiţiile pentru ca să apară viaţa sunt foarte multe şi complicate, este precum ai juca la loto 6 din 49 şi trebue să ghiceşti toate cele 49 de numere extrase în ordinea care va să vină, nimeni nu poate ghici asemenea lucruri, numai Dumnezeu care le-a notat ordinea exactă le poate şti, şi de aceea a zis Domnul Iisus că nimeni în afară de Tatăl nu cunoaşte amănunţit aceste lucruri, şi Domnul Iisus ca singur mijlocitor între noi oamenii şi Dumnezeu Tatăl, ne spune că se va ruga Tatălui dacă noi dorim să cerem Domnului a şti unele lucruri, iar Tatăl va decide dacă este vremea să cunoaştem sau nu asemenea lucruri, chiar avem cuvântul Domnului Iisus, cuvânt care ne-a spus că Domnul Iisus anumite lucruri le ştie şi ni le poate spune, dar că noi la vremea respectivă nu le puteam duce, înţelege adică, şi la vremea potrivită le vom afla şi le vom putea duce, adică… înţelege. Şi chiar ştim prin cine le vom afla, prin Mângâetorul, adică Duhul Sfânt care se pogoară peste cel credincios, şi acesta va avea vedenii, vise, şi va prooroci cu putere de la Dumnezeu. Aici Domnul Iisus pune o întrebare deosebită, dacă Mângâetorul acesta când vine pe pământ la noi să ne explice lucrurile toate, va găsi oare El credinţă? Şi mai adaogă aici Domnul Iisus o întrebare, anume, că dacă noi nu suntem în stare să înţelegem lucrurile acestea lumeşti pe care le şi vedem, apăi cum putem frate înţelege noi lucrurile cereşti ce Domnul Iisus le va cere Tatălui şi prin Duhul Sfânt le vom afla? Ia să zic eu acum ceva de domeniu fantasticului care mi s-a întâmplat mie, să vedem, mă crede cineva, sau îmediat îmi şterge predica şi zice că sunt satana nu Paul Preda? Şi-atunci cum frate, cum să aflăm? Eu de exemplu mă strădui să imortalizez unele scrieri, scrieri tipărite nu pentru a face bani din ele, ci, pentru a deveni studiate cu seriozitate mai târziu, şi a vedea credincioşul că nu am căutat bogăţia acestei lumi, ci, am scris să rămână la urmaşi şi aceştia în timp să găseacă faptul că nu am minţit şi totul a fost adevărat.
Atât vă pot comenta azi 11.01.2010, căci, dacă forţez nota de plată… rămân şi fără acest comentariu. Amin.

Adăugat în 11/01/2010

Eu nu inteleg de ce e asa greu de inteleasa treaba asta: Isus a murit pentru toti oameni. Dar sunt mantuiti DOAR acei care accepta aceasta jertfa si cred in El. Paule frate, daca Isus nu ar fi murit pentru toti, degeaba ar crede un pacatos, pentru ca atunci Isus ar trebui de indata ce crede acel om, sa mearga la cruce sa moara si pentru El !!!! Deci Isus a murit o data pentru toti oamenii, dar doar care accepta aceasta jertfa au parte de mantuire!

Adăugat în 11/01/2010

@Paul:”Ce intelegi tu atunci cand zici: “Hristos a murit pentru toti oamenii”?”. Cand zic asta inteleg ca Isus a adus o jertfa de ispasire pentru toti oamenii, si ca toate pacatele lor POT FI IERTATE daca ei accepta aceasta jertfa. Deci Isus “a facut partea Lui” ca sa ma exprim astfel iar oamenii au partea de a accepta aceasta jertfa prin credinta. Sunt constient ca pacatele unui om nu vor fi iertate daca el nu crede asta, dar nu pot sustine ce zici tu si altii: ca Isus nu a murit pentru toti oamenii. El a murit pentru toti, ORICINE are dreptul la mantuire. Ca nu toti accepta jertfa si ca nu toti cred, asta e cu totul alta “poveste”.

Adăugat în 12/01/2010

Exemplu convingător pentru a înţelege mântuirea
După câte văd fraţilor, lucrurile scapă de sub control şi necuratul ne virusează mintea… ca să zic aşa, iar eu aş dori nu prin discuţii fără de înţeles să explic ce este mântuirea şi cine o poate dobândi, precum şi utilitatea ei pentru om, ci, prin fapte rămase scrise frate şi “soră” scumpă, faptele sunt cele care dacă le înţelegem vom desluşi ce este mântuirea, căci, pe acea vreme puţini ştiau ei să citească ce scrie sau a scris evanghelistul Marcu de exemplu, şi din această cauză Domnul Iisus care ştia toate aceste nepriceperi ale oamenilor, fie ei şi mari preoţi(vezi Nicodin care a întrebat cum poate un om să se nască iarăşi din pântecele mamei sale şi să fie mântuit), şi deci Domnul Iisus a recurs la SEMNE, da, la Semne precum un mut face şi vorbeşte alcuiva prin semne, deoarece eu consider pe cel analfabet MUT, da, mut şi care nu te înţelege decât dacă se uită la semnele pe care i le faci, şi va răspunde şi el tot prin semne asemănătoare. Aşa sunt eu pus în dificultatea de a vă vorbi prin semne, mai ales că Domnul Iisus a şi specificat faptul, căci, dacă nu credeţi şi nu pricepeţi ceva, măcar credeţi în SEMNELE pe care Eu le-am făcut pentru înţelesul vostru. Şi iată ce semn mare a ceea ce vă vorbeam mai sus, adică să înţelegem prin semnul acesta totul despre mântuire, şi să ne limităm în a obosi cititorul acestui site, cu aceste comentarii ale noastre care par interminabile, şi par mai mult o ţigănie… Paule x eu cred că… Deann a scris şi el că nu… etc. Şi iată exemplul acesta, este vorba despre tâlharul ce s-a mântuit în ultimul moment al vieţii sale, şi despre care Domnul Iisus şi El în agonia morţii, a spus despre acest tâlhar că va vedea chiar “Azi”… Raiul, adică a fost mântuit doar pentru faptul că a judecat drept, a mustrat pe cel de lângă el aflat în aceeaşi situaţie şi care din păcate nu a fost mântuit, lucruri pe care va trebui şi noi să le facem, şi în felul acesta să atragem spre mântuire în Hristos, chiar şi pe cel care poate este tâlhar sau criminal, şi care zice în gândul său… că degeaba cere el să fie mântuit, căci, are păcate de neiertat şi Dumnezeu nu va ierta astfel de păcate. Acesta este semnul de care vă vorbeam la început, ele sunt multe, spune Domnul Iisus să ne iertăm între noi şi ce vom ierta iertat va rămâne şi de Dumnezeu, spune Mântuitorul nostru să iertăm chiar şi pe “Duşman” pentru a ne putea Naşte din Dumnezeu şi a vedea astfel Împărăţia fără de sfârşit a cerurilor, dar omul nu respectă semnele acestea, ba se mai şi răzbună pe fratele în dorinţa lui de a moşteni averea celui decedat, sunt pline tribunalele de astfel de neînţelegeri familiare, suntem pe acest o mare familie frăţească ce ar trebui să ne înţelegem şi să mergem toţi la mântuire şi “apoi” la Dumnezeu în ceruri, dar din păcate Domnul Iisus ne explică prin acest semn ales de mine ca temeunic înţelegerii, ne explică şi inversul mântuirii, căci, tâlharul nemântuit şi care mai târziu sau mai devreme îşi va da duhul şi el(căci nimeni dintre pământeni nu poate fi nemuritor), va ajunge unde frate? Păi nu are omul decât două variante… Rai sau iad, şi deci va ajunge la judecată frate şi “soră” scumpă, iar cel mântuit vedem prin acest exemplu că nu va merge la nicio judecată, judecata lui a fost făcută prin Domnul Iisus Mântuitorul nostru al întregului univers, şi deci după cum şi spune Sfânta Scriptură, acest suflet de om va trece din moarte(deces) direct la viaţa veşnică… “Adevărat, Adevărat vă spun, căci, dacă cineva nu se va Naşte a doua oară din Duh şi Adevăr(din Dumnezeu), cu niciun chip nu va putea întra în Împărăţia lui Dumnezeu”*** Mai este nevoe de explicaţii suplimentare?
Să auzim de bine fraţilor şi “soro” scumpă. Amin.

Adăugat în 12/01/2010

O completare la ce spunea fratele Dean: Daca cineva va ajunge in iad nu va ajunge in primul rand pentru pacatele lui ci pentru ca a refuzat iertarea si pretul platit pentru ele! Unui criminal din SUA, guvernatorul i-a facut o vizita imbracat in haine de preot avand in mana scrisoarea de gratiere. Acuzatul nestiind cine se ascunde sub haina de preot a refuzat inalnirea cu guvernatorul. Dupa cateva zile, cand a fost dus spre locul executiei, ii spunea unui ziarist: Scrie te rog in ziar ca am murit nu din cauza crimelor facute ci pentru ca am refuzat gratierea!!!!

Adăugat în 12/01/2010

Frate Poet Paul, nu ma mir ca administratorii site-ului nu va accepta unele comentarii. Ziceti multe si pe langa subiect!!! Uitati-va la ceilalti ca se rezuma la o idee scurta si la subiect. Multumesc pentru intelegere.

Adăugat în 12/01/2010

CĂtre fratele numit “one”
Da frate, ştiu foarte bine că mă abat adeseori de la tema respectivei predici, şi adeseori fac acest lucru deoarece dau mai mult spaţiu comentariilor care se fac, mulţi dintre voi fac predici complexe cu versete de tot felul, pe când eu sunt precum elevul acela care stă atent la lecţia de religie, memorează unele versete din Biblie care se dezbat, pricepe poate mai bine decât cel ce toceşte zilnic Biblia şi nu pricepe mai nimic, şi atunci nu poate sta şi să se uite la fratele care zice că ştie dar nu stie, şi ca atare intervin şi eu cu toate că nu mi se dă importanţă şi cu sunt băgat în seamă, mai ales că au cam auzit de pe la editori, că nu sunt un predicator sau om al unei biserici, ci, sunt un simplu gunoer ce lucrează de dimineaţă până seara târziu ca şofer, iar în puţinul meu timp liber cum ar fi de exemplu acum la ora în care am venit să mănânc, citesc nerăbdător mai mult comentariile voastre, şi mai intervin dacă văd spre exemplu că fratele cutare şi cutare nu pricepe pilda şarpelui. Ori cel muşcar de şarpe, de satana în înţeles Duhovniceşte, se poate vindeca nu nevoit să se inchine cum se închină în zilele noastre Ortodoxşii la moaştele nu ştiu căruia sfânt decedat, ci, credinţa frate, da, credinţa ta este cea care te vindecă, şi Domnul Iisus chiar spune adeseori… Facă-se după credinţa ta. Că, nu a existat la Domnul Iisus nimeni care să fi venit bolnav şi să i se zică faptul că nu are credinţă şi deci nu se poate vindeca, este o altă mâncare de peşte, căci, era urmărit la orice pas pentru a fi prins şi considerat un mincinos, şi deci, făcea şi cu de la El putere vindecările toate, pe când la Moise nu… cel ce credea cu adevărat se “mântuia”, vindeca adică, iar cel ce nu credea din toată fiinţa lui, făcea o rugăciune de… “mântuială”, şi nu se vindeca murind de muşcătura şarpelui, adică pe înţelesul nostru actual, dacă nu crezi în Domnul Iisus ca Mântuitor şi salvator de la “Moarte”, Mori frate, da Mori, cu M mare, deoarece este vorba nu de deces ca moarte, ci de moartea a doua, cea adevărată, nu adormirea aceasta pe care o numim noi moarte dar nu este.
Atât frate, atât pentru azi, Amin.

Adăugat în 13/01/2010

Încă ceva
Este adevărat căci dacă un editor ar şterge din comentariile acestea ar face cea mai mare nedreptate posibilă, deoarece iată că s-a ajuns la concluzia meu ştearsă pe undeva, anume căci numai comentând asidiu o predică, putem ajunge împreună să cunoaştem substanţa numită Adevăr. Iată citind a nu ştiu câta oară cu nesăţ comentariile toate, am găsit şi notat aici la fratele Dean Haddon, următoarea mărturisire… “Credinţa este doar de la Dumnezeu pentru… ATENŢIE – cei aleşi” Iar mai jos fratele care continuă a mai declarat… “Dacă Dumnezeu nu a ales pe toţi să creadă, atunci de ce Hristos ar muri pentru toţi???” ***Cum poate cineva care cunoaşte foarte bine Scriptura, să spună că Dumnezeu a ales pe unii să aibă în ei credinţă, iar pe alţii nu? Oare nu zice Domnul Iisus că nu cel sănătos are nevoe de doctor, şi că El a venit pentru oile rătăcite… ATENŢIE – ale lui Iarael? Păi întradevăr Dumnezeu a ales din toate popoarele de pe pământ poporul numit tot de Dumnezeu Israel( de azi numele tău va fi Isral), şi ca atare se poate spune de cineva aparţinând altui popor că nu este printre cei aleşi de Dumnezeu, dar mă tem că fratele se referă la oamenii din zilele noastre, şi spune că Dumnezeu este nedrept, pe unii îi protejează de la naştere cu un destin în a crede şi ajunge mare predicator al lui Hristos, iar pe alţii indiferent ce ar face, aşa sunt născuţi şi ţinuţi în lanţurile necredinţei de Dumnezeu, ca indiferent cine i-ar deschide mintea să creadă şi el în mântuire, să nu creadă şi ca atare în loc să vadă şi acesta viaţa veşnică, să vină voit de Dumnezeu, la Judecată, să fie osândit, şi să-şi petreacă veşnicia în iazul cu foc şi pucioasă pe care Dumnezeu l-a pregătit diavolului şi ingerilor acestuia.***Ce ziceţi, nu este strigător la cer şi nu este absurd ca Dumnezeu care se luptă cu satana să dea lui satana de bună voe jumătate din oamenii născuţi şi doar jumătatea rămasă să fie apărată? Păi nu dă Domnul Iisus exemplul cu oaia rătăcită şi zice că Păstorul care este Dumnezeu lasă pe cele 99(la sută) şi se duce după a suta(toţi să fim credincioşi), şi când o găseşte(adică o determină să vină la credinţă şi ea), în ceruri este o bucurie foarte mare? Păi nu zice Dumnezeu că Păstorul Cel Bun pentru oile Sale îşi dă şi viaţa dacă este nevoe? Păi şi Domnul Iisus nu şi-a dat El viaţa pentru noi toţi îndiferent în ce popor te-ai afla? Şi-atunci cum zice fratele acesta că unii de la Dumnezeu are puterea de a crede şi ajunge înapoi la Dumnezeu sătui şi îmbrăcaţi in strae de sărbătoare veşnică, iar alţii tot de la Dumnezeu putere ajung înapoi la Dumnezeu flămânzi şi goi pentru a merge la judecată şi a nu vedea niciodată veşnicia? Nu zice Domnul Iisus că am fost gol şi nu Mi-aţi dat de îmbrăcat, am fost flămând şi nu Mi-aţi dat de mâncare, am fost la închisoare şi nu aţi venit să Mă vizitaţi, etc, şi la judecata finală acestia auzind invinuirea aceasta intreabă când au făcut ei toate acestea Domnului Iisus, că ei cât au trăit nu au văzut niciun Hristos în carne şi oase, au auzit numai că ar fi existat un Iisus care a murit pentru fiecare din noi, la care Domnul Iisus pe care fiecare din noi î-L vom vedea(vedeţi şi inversul acestei parabole), va spune acestora, că de câte ori lucrurile aceste nedemne le-a făcut chiar şi celui mai neânsemnat dintre fraţi, nu gunoierului Poet Paul i-aţi făcut, ci… Mie Mi-aţi făcut aceste lucruri, zice Domnul Iisus? ***Şi aş mai intra in detali despre pomenile care le fac ortodoxii şi despre care unii neînţelegând parabola de mai sus, zic ei în necredinţa lor, că mortul este mort, şi ca atare degeaba mai strici tu orzul pe Gâşte, că mortul nu va mânca şi nu fa fi îmbrăcat cu pomana pe care o faci tu unui cerşător sau necerşător, nu, nu voi intra în asemenea comentarii, nu de alta dar fac pe un editor de serviciu să păcătuiască şi să-mi steargă nervos acest comentariu. Amin.

Adăugat în 13/01/2010

„Doar nu inteleg de ce credeti in ispasirea universala”. Paule, mie nu-mi pasa cum sant „denumite” de oameni unele pareri teologice. Atat timp cat ele sant sustinute de Biblie (iar asa numita „ispasire universala” e confirmata de prea multe versete biblice, daca e nevoie putem sa le afisam), atunci eu prefer sa raman pe aceasta pozitie, cine si cum nu m-ar numi: arminian, calvinist sau altfel. Nu mi-e rusine sa ma numesc nici un fel, cat timp sant sigur ca ma bazez pe Biblie. Pace…

Adăugat în 13/01/2010

Scuze cer fratelui Dean Haddon

Probabil am avut orbul găinilor, acum văd altceva, este posibil imediat cineva să fi modificat, în caz contrar îmi cer scuze că am citit doar în loc de DAR, cu toate că nu prea îmi vine să cred, am şi notat cuvânt cu cuvânt pe o fiţuică, şi aş fi observat a treia oară recitind textul acesta, şi nu interveneam dacă era scris cum este acum. Dacă cineva a citit cum eu zic a fi citit, să spună, căci poate se mai întâmplă să scrii din grabă Doar în loc de Dar. Şi deoarece ziceţi că nu găsiţi unde este scris, mai jos aveţi căutarea aceasta. Învăţare de minte să selectez predica pe care o comentez, şi să mă asigur faptul că în urma mea nimeni nu vine modificând să zică… eşti prost, mare prost mai eşti, şi du-te Poet Paul, şi să nu mai păcătuieşti.********/*

2010-01-12 – Dean Haddon [] a scris „Eficienta jertfei lui Hristos, potrivit pozitiei tale, depinde in mod direct de alegerea omului”. 1. Ma judeci pe nedrept – nu sustin asa afirmatie. 2. Poate o sa te mire, dar eu cred ca omul SINGUR nu poate hotara sa creada in Hristos. Credinta este un dar de la Dumnezeu pentru cei alesi. Ca sa nu repet, reciteste mesajul: „Inca o data despre aceleasi”. Asta e pozitia mea cu privire la intrebarea: daca Dumnezeu nu a ales pe toti sa creada, atunci de ce Hristos a murit pentru toti.

Adăugat în 14/01/2010

Străduiţi-vă să deveniţi desăvârşiţi, şi să nu mai păcătuiţi!
Nu ştiu cum se face, dar uşor uşor se ajunge la convingerea căci, aşa cum cel devenit desăvârşit în credinţă, trece cum spune Domnul Iisus… direct de la moarte la viaţa veşnică în Hristos, tot aşa cel nemântuit şi rămas după deces cu păcate de neiertat, va ajunge fără judecata finală în iad, deoarece este clar scris căci, a şi fost judecat.

Adăugat în 14/01/2010

Complectare
Se pare că am scris şi eu un comentariu pe la predica… păcătoşii în mâna unui Dumnezeu mânios, am prins curaj de la acest predicator şi am scris cu argumente şi dovezi că există oameni în iad care strigă disperaţi să credem în Domnul Iisus că vine mânia cea mare a lui Dumnezeu şi nu va ţine cont nici de noi cei care credem şi propovăduim Evanghelia Venirii Domnului Iisus a doua oară. Ori argumentul meu solid a fost şi este o întâmplare adevărată, întâmplare petrecută în 2007, când un coleg de 21 de ani s-a spânzurat la pompieri Oţelu Rosu, este o întreagă poveste gen ştiinţifico fantastică pe care o am la vremea respectivă notată şi aşteaptă să fie tipărită, dar m-am lovit de multă şi foarte multă necredinţă în acest caz nemaintâlnit ca descriere de cineva, am fost şi sunt considerat deplasat mintal să spun că acest spânzurat numit Macarie Dănuţ a ajuns în iad direct, că, în noaptea respectivă fără să ştiu că s-a spânzurat am avut un coşmar cu sufletul lui care îl vedeam nu om ci un lup, şi care ţipa la mine şi zicea… Mari! Mari! Mari! Cine credeţi că era Mari aceasta. Era sora lui care diavolul a luat chipul lui spânzuratul acesta, s-a întors şi eu am fost singurul care l-am văzut. Colegii nu au văzut decât ce dezastru a făcut acest necurat venit din iad pe pământ, şi care avea chipul lui Macarie. Astăzi au uitat colegii aceştia dar incă sunt în viaţă şi dacă apuc a scrie această carte vor mărturisi că aşa a fost şi nu am niciun interes să vă mint. Şi nu mă lungesc prea mult căci, va spune iarăşi cineva… Paule, eşti dus cu sorcova rău de tot bre. Ferească Dumnezeu să ajungă careva unde a ajuns copilul acesta spânzurat, chiar am o predică(dacă o mai fi) în care spun că spânzuratul(suicitul) a şi fost judecat şi ajunge în acest iad groaznic, lucru ce denotă că judecata de apoi a început de multă vreme, poate fi începută de la venirea acum mai bine de două mii de ani a Mântuitorului, mai ales că au înviat atunci foarte mulţi sfinţi odată cu Domnul, Domn care zice clar că la El este cheea locuinţei morţilor, şi ca atare acum nu mai există această locuiţă a morţilor, a dat morţii înapoi cum se şi spune, Domnul Iisus a coborât în această locuinţă a morţilor şi a înviat pe cei ce au fost credincioşi, iar acum este logic după cum a şi spus Domnul Iisus, adică unul ca bogatul nemilostiv va ajunge direct în iad numai pentru că a băut şi a mâncat şi nu i-a păsat de fratele în suferinţă, iar unul ca Lazăr cerşetor şi vai de viaţa lui, vin îngerii şi îl va duce în sânul lui Avraam, adică în rai cum zicem noi, un loc de unde nu poate veni nici înapoi pe pământ, dar care locuitori ai iadului nu pot nici ei a trece în rai. Totuşi se pare că… duhurile necurate se pot întoarce pe pământ luând chipul celui păcătos, şi poate avea puterea să omoare pe sora, fratele, sau oricare alt păcătos necredincios în Domnul Hristos. Sunt tare curios dacă va rezista acest comentariu, sau în caz contrar îl voi aşeza şi pe acesta în aşteptare de a fi tipărit cânva, şi a fi judecat de alţi cititori ai viitoarelor mele cărţi, ca dovadă căci, eu mi-am făcut datoria şi am istorisit multe lucruri ciudate din viaţa mea, dar nimeni dintre fraţi şi “surori” nu m-a crezut, spre pierzania lor veşnică. Amin.

Izbăvirea de sub robia păcatului

Romani 5:12-6:23 (Romani 6:11)

Scopul lecției: Să descoperim cum putem dobândi izbăvirea de sub robia păcatului, cum trăiesc cei ce au dobândit această eliberare și care sunt binecuvântările pregătite de Dumnezeu pentru cei ce au ajuns în această stare de libertate spirituală.

Contextul lecției:
 După ce a arătat că împăcarea cu Dumnezeu este primul rod al neprihănirii (Rom. 5:1-11), apostolul Pavel adaugă pe lista binecuvântărilor primite prin această stare de har și izbăvirea de subrobia păcatului (Rom. 5:12-6:23). În paragraful anterior (Rom. 1:18-3:20), în care apostolul Pavel a prezentat starea de păcat a omenirii, el ne-a arătat că atât evreii cât și neamurile au ajuns sub păcat (Rom. 3:9;23).

Pentru ființa umană, această stare de păcat nu este doar un incident, sau o situație temporară, ci o adevărată robie spirituală (Rom. 6:6; 12-16; 20; 7:22-23). Pentru a ilustra această robie spirituală apostolul Pavel vorbește despre puterea păcatului (Rom. 3:20; 7:14-18), despre stăpânirea păcatului (Rom. 6:12-14) și despre urmările acestei stări de robie (Rom. 20-21;23). Păstrând în atenție aceste adevăruri, putem spune că stăpânirea păcatului a instaurat cea mai severă stare de robie spirituală, urmată de cele mai grozave consecințe (Rom. 5:21/a; 6:23/a).
Actul jertfei Domnului Isus ne-a adus însă izbăvirea din această robie (Rom. 6:18; 22;7:24-25/a; 8:2; Ioan 8:30-36).

 Conținutul lecției: În pasajul pe care îl studiemastăzi (Rom. 5:12-6:23), apostolul Pavel ne arată câțiva factori care ne garanteză posibilitatea izbăvirii din păcat (Rom. 5:12-21), care trebuie să fie atitudinea față de păcat a celor ce au dobândit acestă izbăvire (Rom. 6:1-21) și ce binecuvântări sunt pregatite de Dumnezeu pentru cei trăiesc în libertate spirituală (Rom. 6:22-23).

1. Posibilitatea izbăvirii de sub robia păcatului (Rom. 5:12-21)

Dacă în primele versete pe care le studiem apostolul Pavel ne arată cum a ajuns omul în robia păcatului și a morții (Rom. 5:12-14), în versetele următoare el ne descoperă anumiți factori care ne garantează eliberarea din acestă robie. Pentru a ilustra acest fapt, el face o comparație între Adam și Hristos, între urmările păcatului și cele ale neprihănirii și între lucrarea harului și cea a Legii. Pe lângă acest contrast el folosește și un joc de cuvinte, repetând în context diferit de 11 ori termenul”unul” sau “singur”, de 5 ori afirmația sau termenul “a domni” și “domnie” și tot de 5 ori afirmația “cu atât mai mult!”

Luând în considerare acești factori, descoperim că oferta darului lui Dumnezeu este mai mare decât stricăciunea cauzată de păcatul lui Adam (Rom. 5:15), că urmările ascultării lui Hristos sunt mai mari decât urmările neascultării lui Adam (Rom. 5:16;19) și că urmările domniei lui Hristos sunt mai mari decât efectele domniei păcatului (Rom. 5:17), precum și că binecuvântările neprihănirii sunt mai mari decât urmările păcatului (Rom. 5:18) iar lucrările Harului mai mari decât lucrările Legii (Rom. 5:20-21).

Toate acestea ne arătă că cei ce au primit darul neprihănirii prin credința în Hristos nu numai că au fost izbăviți din robia păcatului și că au scăpat de consecințele acestei stări, dar au primit binecuvântări mult mai mari față de cele pe care le-a avut Adam.

2. Atitudinea față de păcat a celor ce au dobândit eliberarea de sub robia păcatului

(Rom. 6:1-21)

Pentru a arăta ce atitudine ar trebui să aibă față de păcat cei ce au găsit deja eliberarea, apostolul Pavel ridică în acest paragraf două serii de întrebări concrete: Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulțească harul ? (Rom. 6:1) și Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntemsub Lege, ci sub har? (Rom. 6:15). Răspunsul pe care îl dă Pavel celor două întrebări este un categoric “nicidecum”, care arată că cel neprihănit nu trebuie să mai aibă nicio legătură cu păcatul.

El folosește acest “nu” hotărât pentru că cel neprihănit a murit față de păcat (Rom. 6:2-7). Pentru a exemplifica acest fapt, apostolul Pavel se folosește de simbolul botezului, arătând că cei ce au murit împreună cu Hristos (Rom. 6:3;6) și-au răstignit firea (Rom. 6:6), au fost îngropați împreună cu Hristos (Rom. 6:4) și au înviat împreună cu Hristos la o viață nouă (Rom. 6:5-7)
Apoi El folosește acest “nu” hotărât pentru că cel neprihănit trebuie să trăiască o viață nouă (Rom. 6:8-11). Cel ce a înviat împreună cu Hristos nu mai trăiește pentru păcat (Rom. 6:10), ci pentru Dumnezeu (Rom. 6:10), având același fel de viață ca al lui Hristos (Rom. 6:8-9; 2 Cor. 5:17).

Pe lîngă aceste argumente, apostolul Pavel folosește un “nu” hotărât și pentru faptul că cel izbăvit de păcat trebuie să devină rob al neprihănirii (Rom. 6:11-19). De aceea, păcatul nu trebuie să mai aibă niciun fel de autoritate asupra noastră (Rom. 6:11-12), pentru că nu mai avem nicio obligație față de păcat ca să mai ascultăm de poftele lui (Rom. 6:12), iar acum aparținem altui stăpân și ne-am dedicat pentru a umbla în neprihănire (Rom. 6:13-14) printr-o ascultare deplină (Rom.6:15-21).

3. Binecuvântările primite de cei ce trăiesc ca robi ai neprihănirii 
(Rom. 6:22-23)

Dacă păcatul aduce robie spirituală, necurăție, fărădelege, roade care aduc rușine și conduc spre moarte (Rom. 6:19-20; 21; 23/a), cei ce umblă în neprihănire au parte delibertate spirituală, au ca rod sfințirea și ca răsplată viața veșnică (Rom. 6:19/b; 22; 23/b)

Întrebări pentru discuții:

1. Cum a ajuns omul în robia păcatului ?
2. De ce este robia păcatului cea mai grea robie ?
3. Care sunt factorii care ne garantează posibilitatea izbăvirii din robia păcatului ?
4. De ce nu trebuie să mai păcătuiască omul izbăvit de păcat?
5. De ce nu se poate compara robia neprihănirii cu robia păcatului ?
6. De ce mai sunt încă atât de mulți oameni din zilele noastre în robia păcatului ?
7. Care sunt binecuvântările oferite celor ce sunt robi ai neprihănirii ?

Pastor Dan Boingeanu

Despre izbavirea omului

 

Următorul articol este o secțiune preluată si tradusă din comentariul lui Zacharias Ursinus asupra Catehismului de la Heidelberg.

 

Întrebarea 12. Deoarece prin dreapta judecată a lui Dumnezeu merităm pedeapsa temporară şi veşnică, cum putem scăpa de această pedeapsă şi ajunge iarăşi în har?

Răspuns: Dumnezeu vrea ca dreptatea Lui să fie satisfăcută: din acest motiv noi trebuie să ne achităm în mod desăvârşit, fie prin noi înşine, fie prin altcineva.

 

EXPUNERE

După ce în prima parte a catehismului am arătat faptul că toți oamenii se află într-o stare de condamnare veșnică, din cauză că nu au adus ascultarea cerută de legea lui Dumnezeu, suntem îndemnați să ne punem întrebarea dacă este sau poate fi vreo cale de scăpare sau eliberare din această stare de nenorocire și moarte. La această întrebare catehismul răspunde că izbăvirea poate fi acordată, dacă legea și dreptatea lui Dumnezeu sunt satisfăcute printr-o pedeapsă corespunzătoare păcatului comis. Legea obligă pe toți oamenii fie la ascultare, sau dacă aceasta nu este adusă, la pedeapsă; rezultatul ascultarii este neprihănirea perfectă pe care Dumnezeu o încuviințează celui în care o găsește.

Exista două feluri de a face ispășire prin pedeapsă. Primul este prin noi înșine. Acesta este modalitatea despre care ne învață legea și dreptatea lui Dumnezeu. „Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.” (Gal. 3:10)  Metoda numita legală.

Al doilea mod de a face ispășire este de către altcineva. Aceasta este metoda arătată de Evanghelie și permisa prin mila lui Dumnezeu. „Lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său etc”, „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea etc” (Rom. 8:3, Ioan 3:16). Aceasta este metoda evanghelică. Într-adevăr, nu este învățată de lege, însă niciunde nu este condamnată sau exclusă. De asemenea, este compatibilă cu dreptatea lui Dumnezeu; dacă ispășirea este făcută pentru om, printr-o pedeapsă corespunzătoare neascultării sale, legea este satisfăcută, iar dreptatea lui Dumnezeu permite ca partea care a încălcat legea să fie eliberată și reprimită.

Mai mult, această întrebare ne învață două lucruri: despre posibilitatea acestei eliberări și cum este realizată. Pentru ca aceste lucruri să fie înțelese mai bine, vom avea acum în vedere:

I. Ce este izbăvirea omului.

II. Dacă este posibilă o astfel de izbăvire.

II. Dacă este necesară și sigură.

IV. Dacă se poate spera la o izbăvire desăvârșită.

V. Cum este realizată.

I. CE ESTE IZBAVIREA OMULUI?

Cuvântul eliberare este relativ; fiindcă orice eliberare este de ceva si cu un scop, precum eliberarea din captivitate pentru libertate. Deoarece toți oamenii, prin natura lor, sunt robi ai păcatului și ai morții, nu putem să înțelegem mai bine și corect ce este eliberarea omului, decât prin a întelege starea lui cea rea si în ce consta aceasta. Starea cea rea a omului constă, în primul rând, în pierderea neprihănirii și o corupție înnăscută sau păcat; iar, în al doilea rând, în pedeapsa păcatului. Așadar, izbăvirea omului din această stare, pretinde, în primul rând, iertarea sau abolirea păcatului și o recuperare a neprihănirii pierdute; iar în al doilea rând, o scutire de pedeapsă și nenorocire.

Prin urmare, așa cum nenorocirea omului constă în două părți – păcatul și moartea  ̶  tot astfel și izbăvirea lui constă în două părți  ̶  eliberare de păcat și de moarte. Eliberarea de păcat include iertarea de păcat, pentru ca acesta să nu ne fie imputat, și abolirea păcatului prin reînnoirea naturii noastre, pentru ca acesta să nu mai domnească în noi. Eliberarea de moarte este o eliberare de deznădejde și de simțământul mâniei lui Dumnezeu  ̶  de necazurile și nenorocirile acestei vieți și, de asemenea, de moartea, atât temporală, cât și spirituală.

Din aceste lucruri este ușor să recunoaștem ce trebuie să înțelegem prin izbăvirea omului. Aceasta constă într-o eliberare deplină de toate nenorocirile păcatului și ale morții, care au fost cauzate de căderea omului și recuperarea deplină a neprihănirii, sfințeniei, a vieții și fericirii veșnice, prin Hristos; neprihanire care este începută în toți cei credincioși în această viață și va fi realizată pe deplin în viața viitoare.

II. ESTE POSIBILĂ O ASTFEL DE IZBĂVIRE?

Dacă a fost posibilă această izbăvire a omului din ruinele căderii, se poate deduce din aprecierea:

1. Imensei bunătăți și mile a lui Dumnezeu, care nu îndură ca întreaga omenire să piară pentru totdeauna.

2. Înțelepciunii infinite a lui Dumnezeu care ne face să ne așteptăm că El ar fi capabil să conceapă o cale prin care Și-ar arăta mila față de omenire, fără a-Și încălca dreptatea.

3. Puterii lui Dumnezeu care ne-ar putea conduce la concluzia că Cel care a putut crea omul din nimic dupa chipul Său, ar putea, de asemenea, să îl ridice din ruinele căderii și să-l elibereze de păcat și de moarte. A nega posibilitatea eliberării omului înseamnă, prin urmare, a nega bunătatea, înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu însă nu ii lipsesc înțelepciunea, nici bunătatea și nici puterea. „Domnul (…) El coboară în Locuinţa morţilor şi El scoate de acolo.” „Domnul Dumnezeu ne poate scăpa de moarte.” „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască.” (1 Sam. 2:6, Ps. 68:20, Is. 59:1)

Dar trebuie să întrebăm, în mod special: De unde știm că această eliberare este posibilă? Poate rațiunea umană, fără Cuvântul lui Dumnezeu, să ajungă la această cunoștință? Apoi, putea Adam, după căderea lui, să o cunoască sau să spere că o va putea avea?

Cunoaștem astazi că eliberarea noastră a fost posibilă, din evenimentul petrecut în sine și din Evanghelie sau din acea revelație care I-a făcut plăcere lui Dumnezeu să o descopere. Cu toate acestea, rațiunea umană nu putea ști nimic despre această eliberare sau despre modul în care ar putea fi realizată, deși probabil putea bănui că nu era imposibilă, deoarece nu este posibil ca o creatură atât de glorioasă precum omul să fi fost creată pentru nenorocirea veșnică sau ca Dumnezeu ar da o lege care nu ar putea fi niciodată împlinită. Aceste două argumente sunt în ele însele pline de putere, însă rațiunea umană, datorită coruperii sale, nu se supune lor. Prin urmare, cei care sunt fără biserică și ignoranți față de Evanghelie, nu pot avea nici o cunoaștere sau vreo speranță de izbăvire; tot astfel Adam, după cădere, doar printr-un exercițiu al rațiunii sale, fără vreo promisiune specială sau revelație, nu putea avea cunoștința eliberării și nici nu putea spera la ea. Odată ce păcatul a fost comis, mintea omului nu se putea gândi la altceva decât la dreptatea aspră a lui Dumnezeu, care nu permite ca păcatul să treacă nepedepsit, și la adevărul neschimbat al lui Dumnezeu, care a spus: „În ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” (Gen. 3:17) Adam știa destul de bine că trebuia satisfăcută această dreptate și adevăr al lui Dumnezeu prin nimicirea veșnică a păcătosului și astfel el nu putea spera la vreo izbăvire în situația Lui. El poate, într-adevăr, a presupus că izbăvirea putea fi realizată dacă ar putea fi cumva efectuată satisfacerea dreptății și adevărului lui Dumnezeu; dar el nu putea spera și nici concepe cum sau prin cine putea fi realizată; nici îngerii nu și-ar fi putut imagina vreodată această metodă de eliberare, dacă Dumnezeu, prin înțelepciunea și bunătatea Sa infinite, nu ar fi conceput-o și nu ar fi făcut să fie cunoscută prin Evanghelie.
Dar unii obiectează față de ceea ce a fost spus aici urmatorul lucru: Dacă izbăvirea îi părea imposibilă lui Adam, pe baza dreptății și adevărului lui Dumnezeu, prin urmare și acum ar trebui să pară imposibilă; deoarece încălcarea dreptății și a adevărului lui Dumnezeu, nu poare avea loc acum mai mult ca mai înainte. Scutirea păcătosului de pedeapsă ar însemna o batjocorire a acestor atribute ale lui Dumnezeu.

Acestui lucru îi răspundem: dacă păcătosul ar scăpa de pedeapsă fără a fi făcută ispășire suficientă pentru păcat, ar fi, într-adevăr, o violare a dreptății și a adevărului lui Dumnezeu. Dacă Adam ar fi găsit vreo soluție satisfăcătoare a acestei probleme, ar fi avut un motiv pentru care să nădăjduiască izbăvirea, în special dacă, în același timp, ar fi avut în vedere natura lui Dumnezeu, bunătatea Lui infinită, înțelepciunea, puterea și scopul pentru care L-a creat pe om, de asemenea, faptul că nu ar fi conform caracterului lui Dumnezeu, care este cel mai înțelept, bun și puternic, să creeze o ființă cu abilități atât de nobile precum omul doar pentru a suferi nenorocirea veșnică sau să-i dea o lege care să nu poată fi ascultată pe deplin. Cu toate acestea, el nu putea nutri nici o speranță certă, deoarece, așa cum am menționat mai devreme, înainte ca Evanghelia să fie anunțată, nici el, nici o altă creatură, nu putea vedea sau făuri vreun plan de scăpare de pedeapsă, care să fie în armonie cu dreptatea lui Dumnezeu; nici nu se putea inventa vreo cale de scăpare, dacă Dumnezeu nu ar fi revelat-o prin Fiul Său.
Aceasta este esența a ceea ce s-a spus: omul, fiind căzut, nu putea spera la izbăvire de păcat și din moarte, înainte să audă promisiunea îmbucurătoare a faptului că sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui;  cu toate acestea, el nu trebuia, nici nu putea, pur si simplu să dispere de parcă ar fi cu totul imposibilă. Dacă el, o creatură, nu putea concepe vreun raționament necesar din care să poată concluziona referitor la izbăvirea sa viitoare, nici înțelege modul în care putea fi făcută ispășirea, nu înseamnă că atunci nici Dumnezeu nu o putea descoperi. El trebuia așadar să fi privit dincolo de el însuși, la înțelepciunea, bunătatea și puterea lui Dumnezeu și să nu dispere, deși totul părea să-l ducă la deznădejde. Totuși, dacă sunetul Evangheliei nu i-ar fi ajuns la urechi, nimic nu l-ar fi mângâiat îndeajuns în ispitele la care a fost supus. Însă odată ce promisiunea a fost făcută cunoscută și a ajuns să înțeleagă metoda răscumpărării prin Hristos, alaturi de nădejdea izbăvirii si de siguranță, putea, de asemenea, pune capăt îndoielilor și obiecțiilor care s-ar fi putut ridica, printre care le putem menționa pe următoarele:

Obiecția 1. Dreptatea lui Dumnezeu nu le permite celor care merită condamnarea veșnică să rămână nepedepsiți. Noi cu toții am meritat condamnarea veșnică. Prin urmare, eliberarea noastră este imposibilă, pe baza dreptății lui Dumnezeu.

Răspuns: Adam a înțeles cum s-ar putea răspunde primei judecăți a acestui silogism, și anume: faptul că dreptatea lui Dumnezeu nu scutește și nu îi achită pe aceia care merită condamnarea veșnică, decât dacă este realizată o ispășire corespunzătoare cu încălcarea legii.
Obiecția 2. Dreptatea și adevărul lui Dumnezeu sunt încălcate atunci când nu are loc ceea ce pretinde dreptatea si adevărul avertizează. Dacă omul nu este pedeapsit veșnic și nu este condamnat la moarte, nu se aplică cerințele dreptății lui Dumnezeu si ceea ce adevărul avertizează. Prin urmare, dacă omul nu este pedepsit ambele sunt încălcate, lucru care este imposibil.

Răspuns: Și în cazul acesta, Adam a înțeles că judecata minoră este adevărată doar în cazul în care nu ar fi aplicată nici o pedeapsă asupra păcătosului, nici asupra altuia care s-ar oferi pe sine ca ispășire în locul și pentru ajutorarea păcătosului. Iar promisiunea descoperita, i-a adus la cunoștință faptul că Hristos, sămânța femeii, va zdrobi capul șarpelui, în locul omului.
Obiecția 3. Ceea ce pretind adevărul și dreptatea lui Dumnezeu este neschimbător. Iar adevărul și dreptatea lui Dumnezeu care sunt neschimbatoare cer ca păcătosul să fie supus pedepsei veșnice. Prin urmare, respingerea păcătosului este necesară și neschimbătoare.

Răspuns: El a cunoscut, de asemenea, un răspuns la premisa principală a acestei obiecții, și anume: că este neschimbător ceea ce dreptatea lui Dumnezeu cere în mod absolut, iar nu ceea ce pretinde condiționat; pretinzâd fie pedepsirea veșnică a păcătosului, fie ispășirea prin Hristos.
Obiecția 4. Lucru de care nu avem puterea să scăpăm este imposibil. Noi nu avem puterea să scăpăm de păcat și de moarte. Prin urmare, este imposibil să scăpăm de aceste rele.

Răspuns: Și aici Adam a știut că o scăpare din aceste rele era imposibilă doar în cazul în care Dumnezeu nu a știut, nici nu ar descoperi o cale de izbăvire necunoscută rațiunii umane și tuturor făpturilor create și pe care niciodată nu ar fi putut să o descopere.
Acestea și alte obiecții similare a putut Adam, prin promisiunea seminței femeii care va zdrobi capul șarpelui, să respingă și să biruiască. Cu toate acestea, noi, cei care trăim în ziua de astăzi, putem vedea și înțelege mult mai clar soluția acestor dificultăți, decât a putut înțelege Adam, deoarece cunoaștem cu certitudine, din Evanghelie și din evenimentul în sine, de asemenea, din conștiința noastră, că izbăvirea omului nu a fost doar posibilă și ar avea loc în viitor așa cum a înțeles Adam, ci că este, de asemenea, îndeplinită prin Hristos. Astfel izbăvirea omului este și dintotdeauna a fost cu putință la Dumnezeu.

III. ESTE ELIBERAREA OMULUI NECESARĂ ȘI SIGURĂ?

Deși Dumnezeu nu a avut nici cea mai mică obligație de a-l elibera pe om de nenorocirea păcatului, ci era liber să-i lase pe oameni în moarte, fără să salveze pe niciunul căci „cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?”; totuși se poate spune mai corect că izbăvirea omului a fost și este necesară, înțelegând prin acest termen nu un absolut, ci o necesitate condițională. Lucrul acesta este dovedit:

1. Deoarece Dumnezeu l-a decretat și l-a asigurat în mod deliberat și neschimbător și este imposibil ca el să mintă sau să se înșele: „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să” etc (Ezech. 33:11).

2. Deoarece Dumnezeu dorește să fie lăudat și slăvit pentru totdeauna de om, El ne-a făcut „spre lauda slavei harului Său”, „pentru ce nimic ai făcut pe toţi fiii omului.” (Ef. 1::6, Ps. 89:47)

3. Deoarece Dumnezeu nu L-a trimis în zadar pe Fiul Său în lume, iar Hristos nu a murit în zadar. „Căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic,” etc. „Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.” „Care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.” „Dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos.” (Ioan 6:38-39, Mat. 9:13, Rom. 4:25, Gal. 2:21).

4. Fiindcă Dumnezeu înclină mai mult înspre milă, decât înspre mânie. Dacă în pedepsirea păcătosului mânia Lui este manifestată; cu atât mai mult, Iși va manifesta mila în mântuirea celui neprihănit.

IV. PUTEM AȘTEPTA O IZBĂVIRE PERFECTĂ?

Această izbăvire a omului este perfectă în viața aceasta, în ce privește începutul ei; dar în viața viitoare, va fi, de asemenea perfectă, în ce privește încheierea ei. Acum, este desăvârșită sub toate aspectele sale, fiind o izbăvire atât de vină, cât și de pedeapsă; atunci, va fi desăvârșită, de asemenea, în gradele sale, când toate lacrimile vor fi șterse din ochii noștri, când chipul lui Dumnezeu va fi restaurat în noi și Dumnezeu va fi totul și în toți. Acest lucru este dovedit:

1. Deoarece Dumnezeu nu ne eliberează doar în parte, ci mântuiește și iubește în mod perfect pe toți aceia pe care îi mântuiește. „sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat.” (1 Ioan 1:7)

2. Fiindcă Dumnezeu va pedepsi pe cei răi foarte aspru, ca ei prin aceste pedepse să satisfacă pe deplin dreptatea Sa. De asemenea, El va izbăvi deplin pe cei evlavioși, de vreme ce este înclinat mai mult înspre milă decât înspre manie. Și nici binefacerea lui Hristos nu este mai imperfectă sau de o putere mai mică decât păcatul lui Adam. Ar fi fost așa, dacă nu ne-ar fi izbăvit în mod perfect, fiindcă noi în Adam am pierdut toată neprihănirea și mântuirea. O eliberare desăvârșită așadar trebuie așteptată în mai multe grade, așa cum a fost arătat. În această viață este perfectă; la înviere va fi și mai perfectă, iar la glorificarea noastră cea mai perfectă.

V. CUM ESTE REALIZATĂ ACEASTĂ IZBĂVIRE?

Izbăvirea despre care am vorbit acum este îndeplinită:

1. Printr-o ispășire deplină și suficientă pentru păcat. Există o astfel de satisfacție, atunci când pedeapsa pentru păcat e echivalentă cu ceea ce este veșnic.

2. Prin abolirea păcatului și reînnoirea naturii noastre, care este făcută prin restaurarea în noi a chipului lui Dumnezeu pe care l-am pierdut sau prin regenerarea desăvârșită a naturii noastre. Ambele sunt necesare izbăvirii noastre.

Satisfacerea este necesară, deoarece mila lui Dumnezeu, așa cum am arătat, nu încalcă dreptatea Lui care cere satisfacție. Legea obligă fie la ascultare, fie la pedeapsă. Dar satisfacția nu poate fi făcută prin ascultare, deoarece ascultarea noastră trecută a fost deja defectuoasă, iar ceea ce urmează nu poate compensa păcatele trecute. Noi suntem obligați să dăm legii o ascultare precisă în fiecare moment, ca datorie actuală. Astfel, odată ce ascultarea a fost afectată de păcat, nu există altă soluție de a face ispășire decât prin pedeapsă, conform înștiințării:

„În ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” (Gen. 2:17) Dacă este îndurată o pedeapsă suficientă pentru satisfacerea legii, Dumnezeu este împăcat, iar eliberarea devine posibilă.

In mod asemănător, abolirea păcatului și reînnoirea naturii noastre sunt necesare; deoarece doar cu condiția ca noi să încetăm să-L supărăm pe Dumnezeu prin păcatele noastre și sa Îi fim mulțumitori pentru împăcarea noastră, este doritor să accepte această satisfacere. A fi doritori ca Dumnezeu să ne primească în harul Lui și totuși a nu dori să abandonam păcatul, este o batjocorire a lui Dumnezeu. Dar nu este posibil ca noi să părăsim și să o isprăvim cu păcatul, dacă natura noastră nu este reînnoită. Prin urmare, în acest fel, eliberarea omului este posibilă.

 

Zaharia Ursinus (1534 – 1583) a fost teolog reformat german si unul din autorii Catehismului de la Heidelberg

Izbăviţi de păcat

7. Ce adevăr despre natura omului subliniază Pavel în Romani 6:19-23?

Romani 6:19-23
19. Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră!
20. Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire.
21. Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade de care acum vă este ruşine: pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea.
22. Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit viaţa veşnică.
23. Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.

Afirmaţiile lui Pavel de aici arată că el înţelege foarte bine natura căzută a omului. El vorbeşte despre „neputinţa firii pământeşti”. Cuvântul grecesc pentru „neputinţă” înseamnă şi „slăbiciune”. El ştie de ce este capabilă natura căzută a omului, dacă este lăsată în voia ei. De aceea, face din nou referire la puterea de a alege – puterea de a alege să ne supunem pe noi şi firea noastră slabă unui stăpân nou, Domnul Isus, care ne va face în stare să trăim o viaţă neprihănită.

Romani 6:23 este în mod frecvent adus ca argument că pedeapsa pentru păcat (definit ca încălcare a Legii) este moartea. Sigur că păcatul aduce pedeapsa cu moartea. În Romani 6, păcatul este prezentat ca un stăpân care domneşte peste robii lui, înşelându-i prin faptul că le dă ca plată moartea.

De asemenea, observă că, în dezvoltarea metaforei cu cei doi stăpâni, Pavel atrage atenţia asupra faptului că slujirea unui stăpân înseamnă eliberarea din slujba celuilalt. Din nou vedem alegerea clară: ori unul, ori celălalt. Nu există cale de mijloc. În acelaşi timp, eliberarea de sub stăpânirea păcatului nu echivalează cu atingerea unei stări fără păcat, nu înseamnă că nu luptăm cu el şi că nu mai cădem uneori. Înseamnă că nu mai suntem dominaţi de păcat, dar el rămâne o realitate în viaţa noastră şi trebuie să cerem, zi de zi, împlinirea făgăduinţelor de a-l birui.

Pasajul acesta este astfel un apel puternic adresat celui care îi slujeşte păcatului. Tiranul acesta nu oferă altceva decât moartea, ca plată pentru săvârşirea unor lucruri ruşinoase. Iar omul cu judecată ar trebui să-şi dorească eliberarea de el. Robii neprihănirii fac lucruri bune şi demne de laudă, dar nu cu gândul de a-şi câştiga mântuirea, ci ca rod al noii lor experienţe. Dacă le fac cu intenţia de a-şi câştiga mântuirea, înseamnă că nu înţeleg nici Evanghelia, nici mântuirea şi nici de ce au nevoie de Domnul Isus.

Cum poţi transpune adevărurile din studiul de azi în viaţa ta? Care sunt riscurile neaplicării lor?

 

 

Romani 6

1 Ce vom zice, dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?

Ce vom zice dar? În ce priveşte folosirea acestei propoziţii, vezi cap. 4,1. În capitolul anterior Pavel vorbise despre degenerarea universală a omului, rezultând din căderea omului. Dar el asigurase pe credincios că, în ciuda tendinţelor spre rău ale omului moştenire sau cultivate, harul lui Dumnezeu e mai mult decât îndestulător pentru a-l salva din păcatul său, pentru a schimba păcătoşenia în neprihănire şi moartea în viaţă veşnică. Cu cât păcatul s-a înmulţit mai mult, cu atât s-a înmulţit şi harul lui Dumnezeu. Vrea aceasta să zică, întreabă Pavel, că şi oamenii pot să meargă înainte în păcătuire, aşa ca harul să se înmulţească şi mai mult?

Să păcătuim mereu? [Să continuăm în?, KJV; să rămânem în păcat? Nitz.]. Gr. epimeno, însemnând în primul rând a rămânea stărui laa stărui cu (vezi 1 Cor. 16,8; Fil. 1,24). De asemenea, înseamnă a stărui (vezi Rom. 11,23; Col. 1,23). Întrebarea este: Să stăruim noi în a păcătui?

Pavel deja făcuse aluzie la faptul că doctrina îndreptăţirii prin credinţă fără de fapte ale legii era greşit răstălmăcită de către vrăjmaşi ca o încurajare de a face răul pentru ca să vină binele (vezi Rom. 3,8). Mai era o primejdie că până şi credincioşii să abuzeze de proaspăt găsita lor libertate (Gal. 5,13). De aceea, întrucât o astfel de greşită înţelegere a neprihănirii prin credinţă cuprinde un eşec atât de deplin în a înţelege scopul lui Dumnezeu în planul Său pentru refacerea omului, Pavel explică cu grijă şi vigoare experienţa care trebuie să vină după o adevărată experienţă a îndreptăţirii şi anume sfinţirea.

2 Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?

Nicidecum! [Ferească Domnul, KJV]. Vezi cap. 3,4.

Care am murit faţă de păcat. [care suntem morţi faţă de păcat, KJV]. Mai de grabă care am murit faţă de păcat. Versiunea greacă îndreaptă atenţia la un anumit timp sau eveniment, în cazul acesta predarea credinciosului faţă de Hristos şi renaşterea şi îndreptăţirea lui în consecinţă. Argumentaţia lui Pavel arată că trăirea în păcat e incompatibilă cu faptul că o dată s-a murit faţă de el.

Cum să mai trăim în păcat? [Cum să mai trăim în el?. KJV]. Una e, ca din cauza slăbiciunii firii pământeşti, a săvârşi un păcat ocazional. E cu totul altceva a trăi în păcat. A trăi în păcat înseamnă că păcatul este elementul în care trăim, atmosfera pe care sufletele noastre o respiră. O astfel de viaţă este absolut incompatibilă cu credinţa. Credinţa în Hristos care face cu putinţă îndreptăţirea păcătosului implică o bunăvoinţă fără de rezerve de a face voia Lui şi o ură faţă de tot ce a cauzat Mântuitorului o suferinţă atât de mare (vezi cap. 3,28.31). Credinţa care pretinde îndreptăţirea, dar în acelaşi timp, permite o persistenţă în vechile căi ale păcatului nu e deloc credinţă. Dovada că un om e îndreptăţit născut din nou, şi că a trecut de la moarte la viaţă e că el acum găseşte plăcere în ascultarea de Legea lui Dumnezeu (1 Ioan 2,1-6; cf. Rom. 13,8). În naşterea din nou inima este adusă în acord cu Dumnezeu, când e adusă în acord cu legea Lui. Când această mare schimbare a avut loc în păcătos, el a trecut de la moarte la viaţă (GC 468).

E adevărat că omul credincios poate uneori cădea în vreun păcat (vezi 1 Ioan 2,1), dar dovada că cineva a fost cu adevărat născut din Dumnezeu e că el nu mai continuă practicarea păcatului (1 Ioan 3,9) sau, aşa cum o declară Pavel, el nu mai trăieşte în păcat.

3 Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui?

Nu ştiţi? Literal Sunteţi necunoscători? în alte cuvinte: Admiteţi adevărul a ceea ce spun eu, sau e cu putinţă ca voi să nu vă daţi seama de tot ce cuprinde în sine botezul vostru?

Botezaţi pentru. [Botezaţi în, KJV; Nitz]. Expresia tradusă în felul acesta apare şi în 1 Cor.

10,2 (tradusă acolo botezaţi în) cu referire la experienţa israeliţilor cu Moise. Ca rezultat al faptul că au fost sub nor şi că au trecut prin apele Mării Roşii, israeliţii au fost aduşi în strânsă unire cu conducătorul lor. Ei au crezut în Domnul şi în servul Său Moise (Ex. 14,31). De atunci înainte au avut o mai mare încredere în Moise. Ei s-au încrezut în el ca eliberator al lor şi l-au urmat ca pe comandantul lor. Unirea credinciosului creştin cu Mântuitorul său divin este, natural, de o treaptă superioară faţă de aceasta. Ea implică o legătură de aşa iubire şi încredere implicită, încât credinciosul e de fapt transformat în acelaşi chip de bunătate şi îndurare ca Răscumpărătorul său (vezi 2 Cor. 3,18; cf. CT 249).

Expresia în Isus Hristos [pentru Isus Hristos] înseamnă în unire cu Isus Hristos. Aceasta nu înseamnă că ceremonia scufundării singură produce de fapt această unire; botezul este o proclamare publică a unei legături spirituale cu Hristos în care s-a intrat înainte ca să aibă loc ceremonia exterioară. Botezul reprezintă unirea vieţii credinciosului în aşa unire cu viaţa lui Hristos, încât cei doi devin, ca să zicem aşa, o singură unitate spirituală (vezi 1 Cor. 12,12.13.27; Gal. 3,27).

Concepţia lui Pavel cu privire la unirea cu Hristos descoperă că experiemţa convertirii lui era ceva mai mult decât o schimbare intelectuală. Acceptarea personală din partea sa a lui Hristos ca Răscumpărător şi Domn al său a dus la o aşa strânsă şi absorbantă comuniune spirituală încât a ajuns să însemne nu mai puţin decât o faptică identificare a voinţei (Gal. 2,20). Nu e ceva neobişnuit în cazul unei prietenii ca două persoane să se împărtăşească de o aşa unitate de scop încât ei par să gândească şi să acţioneze ca şi cum ar fi aproape una singură. Prietenia cu Hristos e de un nivel mult mai înalt şi legată prin forţe nu numai omeneşti, ci şi divine.

Pentru moartea Lui [În moartea Lui, KJV; Nitz]. Înţelesul acestor cuvinte este dat în versetele care urmează, mai ales în vers. 10 şi 11 unde Pavel explică faptul că după cum Hristos a murit faţă de păcat, tot aşa creştinul să se privească pe sine ca mort faţă de păcat. Şi dacă prin botez credinciosul a arătat participarea sa la moartea lui Hristos faţă de păcat (vers. 10) în favoarea lui, atunci cu siguranţă el nu poate să continue de a trăi în păcatul care a făcut moartea aceasta necesară (vers. 2).

Pentru ca sacrificiul lui Hristos să îndeplinească mântuirea pentru păcătos, credinciosul individual trebuie să participe în cunoştinţă de cauză la înţelesul şi experienţa reprezentată de moartea, îngroparea şi învierea lui Hristos în favoarea lui. Ca o mărturisire publică a acestei experienţe credinciosul se supune la ceremonia botezului prin scufundare în armonie cu porunca lui Isus (Mat. 28,19).

4 Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.

Botez. Gr. baptismos, de la baptizo, însemnând a scufundaa afunda în apă (vezi Mat. 3,6).

Pentru moarte. [În moarte KJV]. Expresia aceasta poate fi legată fie cu îngropaţi, sau cu botez (cf. vers. 3). Diferenţa nu este importantă. Subiectul lui Pavel este că scufundarea reprezintă faptul că moartea credinciosului faţă de păcat este tot atât de reală şi completă cum a fost moartea lui Hristos când zăcea în mormânt. Şi dacă este atât de completă ea cu adevărat ar trebuie să marcheze sfârşitul felului vechi de viaţă şi începutul unuia nou. E o tăgăduire a sensului şi a scopului botezului ca viaţa veche de păcat să fie continuată după aceea. Aşa cum îngroparea (sau scufundarea totală) în apa baptismală e urmată de o ridicare totală, tot aşa moartea cu Hristos faţă de păcat, pe care scufundarea aceea o simbolizează, trebuie să fie urmată de învierea cu Hristos la un nou fel de viaţă.

Am fost îngropaţi. [Suntem îngropaţi, KJV]. Mai de grabă, am fost îngropaţi. Gr. sunthapto înseamnă literal a îngropa împreună. Descrierea de către Pavel a botezului ca reprezentând îngroparea este dovadă că era practica primilor creştini de a boteza prin scufundare (vezi Mat. 3,6).

Dacă Pavel s-ar fi referit la una din celelalte forme de botez care au devenit populare mai târziu, simbolismul lui din acest verset ar fi fost oarecum forţat, dacă nu lipsit de subiect.

A înviat din morţi. E lucru important de a recunoaşte că botezul simbolizează nu numai moartea şi îngroparea dar şi învierea. Ritualul arată în două direcţii, înapoi către moartea noastră faţă de păcat şi înainte către viaţa noastră cea nouă în Hristos. După cum moartea lui Hristos avea în vedere învierea (vezi cap. 4,25), tot aşa lucrarea harului nu se sfârşeşte cu moartea păcătosului faţă de păcat. Dimpotrivă, moartea aceasta faţă de păcat priveşte către o viaţă mai înaltă, mai sfântă şi mai strălucită. Îndreptăţirea anticipează deplina sfinţire a creştinului.

Slava. Slava lui Dumnezeu reprezintă toată desăvârşirea şi distincţia divină (vezi cap. 3,23). Ceea ce s-a manifestat în mod deosebit în învierea lui Hristos (vezi Rom. 1,4; 1 Cor. 6,14; 2 Cor. 13,4; Ef. 1,19.20). cu privire la învierea lui Lazăr, Isus a spus: Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? (Ioan 11,40).

Să trăim [Să umblăm, KJV; Nitz]. Literal să umblăm, lăsând a se înţelege comportament obişnuit; de unde să trăim (vezi Rom. 8,4; 2 Cor. 5,7; 10,3; Ef. 2,10; 4,1).

Viaţă. Gr. zoe. Notaţi că Pavel nu foloseşte cuvântul bios, care înseamnă felul de viaţă, şi e tradus viaţă sau vieţuire în Marcu 12,44; Luca 8,14; 1 Tim. 2,2; 2 Tim. 2,4; 1 Ioan 2,16 etc. Zoe denotă principiul de viaţă şi e cuvântul folosit în Mat. 19,16; Luca 1,75; 12,15; Ioan 1,9; 3,16; 5,26; Rom. 11,15; Apoc. 22,1 etc. Purtarea de toate zilele a fost deja amintită ca umblare. Când credinciosul a fost născut din nou din Duhul Sfânt, de aici înainte este animat de un nou element vital (vezi Rom. 8,7-11). Astfel, a umbla în înnoire de viaţă este a umbla după Duhul (vers. 4). De unde, purtarea de toate zilele a creştinului va da la iveală prezenţa şi efectul Duhului vieţii (vezi Col. 3,1-3; 6 T 98,99).

5 În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.

Ne-am făcut una. [Sădiţi laolaltă, KJV]. Gr. sumphutoi, crescuţi împreunăsădiţi laolaltă nu e o redare precisă a cuvântului grec. Ideea este a fi legat vital. E un tablou al unirii vitale care există între Hristos şi aceia care au intrat în comuniunea intimă a credinţei cu El. Comparaţi parabola lui Hristos cu Viţa şi Mlădiţele (Ioan 15,1-8). Afară de cazul că omul credincios intră prin credinţă în această legătură vitală cu Hristos, e cu neputinţă ca el să umble într-o viaţă nouă, indiferent cât de mult ar dori el să facă lucrul acesta.

Vom fi una cu El şi printr-o. Ultima parte a acestui verset e cu mult mai scurtă în versiunea greacă de cum arată cuvintele în versiunea KJV. Traduse literal, ele zic: dar la fel vom fi din înviere. Unii au aplicat acest pasaj în primul rând la învierea viitoare. Pavel scoate în evidenţă că aşa după cum credinciosul are parte la asemănarea morţii lui Hristos prin faptul că el însuşi moare faţă de păcat, tot aşa el trebuie să se împărtăşească de asemănarea învierii lui Hristos, ridicându-se la o viaţă nouă de neprihănire. În amândouă experienţele acestea, el dă pe faţă legătura lui vitală cu Mântuitorul.

Este de la sine înţeles că renaşterea şi viaţa spirituală duc la învierea finală şi la viaţa veşnică. De fapt, pentru cei care umblă în viaţa cea nouă, viaţa veşnică într-un anumit sens a şi început (vezi Ioan 8,51).

6 Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului;

Ştim bine. [ştiind, KJV]. Construcţia nu ştiţi? (vers. 3). Recunoaşterea unirii vitale la care s-a făcut referire vine dintr-o înţelegere a scopului morţii şi învierii lui Hristos, aşa cum Pavel explică acum mai departe.

Omul nostru cel vechi. Adică, fostul nostru eu în starea lui stricată şi păcătoasă. Felul cum Pavel foloseşte expresia aceasta în altă parte iluminează înţelesul lui aici (vezi Ef. 4,22.23; Col. 3,9).

A fost răstignit. [E răstignit, KJV]. Mai de grabă a fost crucificat. Referirea aici este la experienţa credinciosului când a primit pe Hristos, a renunţat la trecutul lui rău, şi a murit faţă de păcat. Contrastând starea lui anterioară cu starea lui prezentă, Pavel şi-a dat seama că era ca o făptură nouă şi trecuse printr-o schimbare deplină ca şi aceea de la moarte la viaţă. Vechiul său eu pierise. El era acum un om nou în Hristos, şi Hristos locuia în el (Vezi 2 Cor. 5,17; Gal. 2,20). Pasajul acesta scoate în evidenţă faptul că adevărata convertire şi renaşterea înseamnă mai mult decât o simplă schimbare de crez, care poate fi săvârşită numai prin Duhul renăscător al lui Dumnezeu. Planul pentru mântuirea omului aduce nu numai eliberare de osândă prin acceptarea efectelor jertfei lui Hristos, el aduce şi naşterea sau creaţiunea omului nou, liber de sclavia păcatului.

Profunda însemnătate a ritualului botezului aşa cum e explicată aici e o dovadă clară că botezul pruncilor nou-născuţi nicidecum nu împlineşte scopul Domnului la rânduirea acestui ritual. Ceea ce aduce credinciosului binecuvântarea intenţionată e participarea inteligentă la înţelesul simbolului. Acum intru în comuniune cu Hristos în moartea Lui. Când sunt cufundat, sunt îngropat cu Hristos. Când ies afară din apă, înviez la o viaţă nouă în Hristos. Ceremonia deci nu este o formă exterioară, goală, ci o experienţă de confirmare şi transformare care e întotdeauna reamintită ca simbolizând sfârşitul vieţii vechi de păcat şi începutul unei vieţi noi de neprihănire în unirea cu Hristos.

Trupul păcatului. Adică trupul ca reşedinţă a păcatului, trupul care aparţinea puterii păcatului şi era cârmuit de aceasta, în care membrii sunt unelte ale nelegiuirii (vers. 13). Expresii asemănătoare în altă parte sunt trup de moarte (cap. 7,24), însemnând trupul care e sortit să moarătrupul poftelor firii pământeşti (Col. 2,11), însemnând trupul care e înclinat să servească propriilor sale impulsuri fireşti. În felul acesta trupul păcatului este echivalent cu omul nostru cel vechi. El reprezintă trupul în măsura în care este sălaşul şi unealta păcatului şi robul păcatului. El trebuie să fie răstignit şi nimicit, aşa că păcatul să nu-l mai folosească asemenea unui rob.

Dezbrăcat de puterea lui. [Nimicit, KJV; desfiinţat, Nitz]. Gr. katargeo, acelaşi cuvânt folosit în cap. 3,3, unde este tradus nimici [face fără efect]. Comparaţi folosirea cuvântului în cap. 3,31; 4,11. Katargeo implică aducerea trupului păcatului la o stare de inerţie şi incapacitate. Aceasta nu înseamnă, natural, că trupul fizic urmează a fi nimicit, ci că trupul în legătura lui cu păcatul trebuie să fie făcut tot atât de inert şi lipsit de mişcare ca şi cum ar fi mort.

Robi ai păcatului. [Să servim păcatului, KJV]. Sau să fim robiţi păcatului (vezi vers. 17). A trăi în păcat (vers. 2) înseamnă a fi în robie faţă de puterea lui. Isus învăţa că oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului (Ioan 8,34), dar că adevărul poate să elibereze pe oameni din sclavia lui (Vers. 32). Păcatul îşi exercită stăpânirea şi ţine pe om sub controlul lui prin impulsiunile firii pământeşti. De aceea, vechiul eu trebuie să fie răstignit împreună cu Hristos(Gal. 2,20) aşa ca urmaşul Său să poată fi eliberat de stăpânirea păcatului.

7 căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat.

Care a murit. Literal cel care a murit. În vers. 6 vezi comentariul de acolo) păcătosul este înfăţişat ca un rob. Numai moartea împreună cu Hristos poate să-l elibereze din robia păcatului. Pavel ilustrează acum aceasta, arătând spre adevărul evident că atunci când un rob moarte, el încetează de a mai fi supus controlului stăpânului său, tot aşa şi creştinul când moarte faţă de păcat, e eliberat de stăpânirea păcatului (cf. 1 Petru 4,1).

Izbăvit de păcat. [Eliberat de păcat, KJV]. Literal îndreptăţit faţă de păcat.

8 Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El,

Dacă am murit. [Dacă suntem morţi, KJV]. Literal, dacă am murit (cf. vers. 7). Credem. După cum Avraam a crezut că ceea ce Dumnezeu a făgăduit El poate şi să împlinească (Rom. 4,21; cf. 1 Tes. 5,24; 2 Tes. 3,3; 2 Tim. 2,11).

Vom şi trăi. Aceasta nu se referă în primul rând la viaţa viitoare în slavă, deşi ea este subînţeleasă (vezi vers. 5). Pavel scoate în evidenţă că moartea care eliberează din sclavia păcatului e urmată de o viaţă de libertate (vers. 8-11) care nu mai e sub stăpânirea păcatului, ci e devotată slujirii unui stăpân nou (vers. 12-14). Pavel se referă în mod deosebit la înnoirea de viaţă (vers. 4) la care urmează să se bucure creştinul aici pe acest pământ – viaţa lui Hristos în credincios (Gal. 2,20) şi viaţa credinciosului în Hristos (Col. 3,3).

9 întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui.

Ştim. [Ştiind, KJV]. Credinţa noastră că vom trăi cu Hristos e bazată pe cunoaşterea faptului că El este pururi viu (Evrei 7,25). Nu mai moare. Comparaţi cu Apoc. 1,18.

Nu mai are stăpânire. Sau nu mai e stăpână. Păcatul e ceea ce a făcut pe Hristos supus stăpânirii morţii, nu propriul Său păcat, ci ale noastre. În favoarea noastră El S-a supus de bunăvoie (vezi Ioan 10,17.18). Acum, când experienţa Lui de umilire a trecut, El rămâne pururi biruitorul şi stăpânul morţii.

10 Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu.

Prin moartea de care a murit. [Prin aceea că a murit, KJV; ceea ce a murit, Nitz]. Literal, ceea ce El a murit ceea ce poate fi tradus: moartea pe care a murit-o. Comparaţi viaţa pe care acum o trăiesc, literal ceea ce trăiesc (Gal. 2,20).

A murit pentru păcat. El S-a făcut păcat pentru noi, el care nu cunoştea păcatul (2 Cor. 5,21). Păcatul pe care El l-a purtat nu era al Său, ci al nostru (vezi 1 Petru 2,22.24). Dar când Hristos S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte (Fil. 2,8), pretenţia asupra Lui ca purtător al nostru de păcat a fost împlinită. Scopul pentru care fusese întreprinsă supunerea Lui voluntară a fost realizat o dată pentru totdeauna (vezi Rom. 3,25.26).

Odată. Gr. ephapax, o dată pentru totdeauna. Nu e nevoie ca jertfa să fie repetată (vezi Evrei 7,27; 9,12.26.28; 10,10).

Prin viaţa pe care o trăieşte. [Ceea ce vieţuieşte, KJV; Nitz.]. Literal ceea ce trăieşte, care poate fi redată viaţa pe care o trăieşte. În cuvintele el trăieşte avem mărturia cuiva care văzuse pe Domnul. În lumina orbitoare care strălucise în jurul lui pe drumul către Damasc, Pavel recunoscuse o prezenţă divină şi întrebase: Cine eşti Tu, Doamne?. Apoi a venit descoperirea înmărmuritoare că Isus, pe a Cărui urmaşi el îi persecuta, era în viaţă (Fapte 9,3-9).

Pentru Dumnezeu. [Faţă de Dumnezeu, KJV]. Dar Pavel pare să facă o deosebire între viaţa lui Hristos pe pământ, o viaţă de luptă cu păcatul şi de supunere la moarte, şi viaţa Lui prezentă proslăvită, înălţată la dreapta Tatălui (Ioan 17,5; Fapte 7,55). Pentru că fusese făcut păcat pentru noi (2 Cor. 5,21), Isus a simţit mânia Tatălui asupra Sa ca locţiitor al omului (DA 753). Dar acum El fiind biruitor asupra păcatului şi morţii, din nou Se bucură de comuniune neîntreruptă cu Tatăl şi trăieşte pentru Dumnezeu [faţă de Dumnezeu].

11 Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.

Socotiţi-vă. Cu scopul de a explica experienţa creştină, Pavel vorbeşte despre credincios ca fiind alcătuit din nouă euri. Eul cel vechi acum a murit, deoarece a fost răstignit cu Hristos (vers 6). Eul cel nou este viu, născut din nou din Duhul Sfânt (Vers. 4). În felul acesta, Pavel poate vorbi despre un om ca fiind în acelaşi timp mort faţă de păcat în legătură cu păcatul şi viu în legătură cu Dumnezeu. Pe lângă aceasta, Pavel pare să aşeze conştienţa omului separat de eul vechi şi de eul nou, aşa că omul credinţei poate să decidă conştient la ţinerea eului vechi mort, şi a eului nou, viu.

Vii pentru Dumnezeu. Viaţa cea nouă a credincioşilor aparţine cu totul lui Dumnezeu şi trebuie să fie devotată cu totul slujbei Lui. După cum Hristos trăieşte pentru Dumnezeu [faţă de Dumnezeu] (vers. 10), tot aşa creştinul trăieşte pentru [faţă de] Dumnezeu o viaţă care începe pe pământ în sfinţenie şi va continua în cer în slavă, cinste şi nemurire.

În Hristos Isus. [Prin Hristos Isus, KJV]. Sau în Isus Hristos. Aducerea credinciosului la asemănarea morţii lui Hristos faţă de păcat şi a vieţii Sale faţă de [pentru] Dumnezeu este atinsă nu numai prin, ci în Hristos Isus. Experienţa aceasta a fost făcută cu putinţă pentru creştin prin Hristos, dar numai credinciosul care e în Hristos poate să participe la ea.

Domnul nostru. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p. 10) pentru omiterea acestei expresii. Sensul nu e afectat de omitere.

12 Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.

Domnească. Mai de grabă, să nu mai tot domnească, aşa ca în trecut. Folosind cuvântul domnească, Pavel nu lasă a se înţelege o comparaţie între a domni şi numai a exista, ci între a domni şi a fi complet detronat. Credincioşii mor cu Hristos aşa că păcatul nu mai poate domni asupra lor.

Să nu mai ascultaţi de poftele lui. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p. 70) pentru omiterea lui de. Totuşi, sensul nu este practric afectat. Deşi omul nostru cel vechi e descris ca fiind răstignit cu Hristos (vers.6) noi suntem încă în trupul nostru muritor cu poftele şi patimile lui. Păcatul este încă o putere. Dacă îngăduim lucrul acesta, păcatul încă mai poate avea stăpânire asupra noastră. Naşterea din Duhul Sfânt nu desfiinţează poftele firii pământeşti. Totuşi, experienţa aceasta ne pune în legătură cu o putere superioară prin care noi putem să rezistăm totdeauna cu succes stăpânirii pe care o încearcă păcatul. Rămâne totuşi de partea noastră să hotărâm dacă vom da mai departe ascultare păcatului sau lui Hristos.

Din cauza aceasta, trebuie să experimentăm o nouă convertire în fiecare zi (vezi 1 T 699, 7 T44). Experienţa noastră de ieri nu e îndestulătoare pentru astăzi. Deşi poate că am murit faţă de păcat ieri, eul nostru vechi poate să-şi ridice din nou capul său hidos astăzi. Numai ţinând eul nostru vechi continuu şi deplin mort faţă de păcat, aşa cum e reprezentat de botezul nostru, suntem în stare să trăim zilnic faţă de Dumnezeu. Şi experienţa aceasta este cu putinţă numai prin unirea cu Isus Hristos, printr-o credinţă în El care este atât de reală şi atât de constantă, încât ca şi El urâm păcatul şi iubim neprihănirea. Comparaţi COL 331. În ce priveşte experienţa de consacrare zilnică a lui Pavel vezi 1 Cor. 15,31; MH 452, 453; cf. 1 Cor. 9,27).

13 Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii.

Să nu mai daţi. Cuvântul daţi apare de două ori în acest verset, dar formele în greacă sunt diferite. Cea dintâi implică acţiune continuă, nu mai stăruiţi în a preda, sau încetaţi predarea. A doua înseamnă predaţi-vă o dată pentru totdeauna (vezi cap. 12,1).

Mădularele. Adică, organele şi facultăţile trupului (vezi Rom. 7,5.23; 1 Cor. 6,15; 12,12.18.20).

Unelte. Gr. hopla. Acelaşi cuvânt e tradus arme, în Ioan 18,3; Rom. 13,12; 2 Cor. 6,7; 10,4). În NT pare să fie folosit în deosebi cu privire la armele de război. Unii comentatori au văzut în versetul acesta un tablou al păcatului şi neprihănirii în război unele cu altele şi recrutând susţinători în oştirile lor. În timp ce păcatul se luptă pentru dominaţie, mobilizează o oştire de pofte ale firii pământeşti şi caută să folosească organele şi facultăţile corpului ca arme prin care poftele pot restabili tirania nelegiuirii. Alţii însă preferă să înţeleagă că Pavel numai afirmă că mădularele noastre niciodată să nu fie supuse îndrumării poftelor păcătoase pentru a împlini vreun fel de scop păcătos. Compară 2 T 454.

Daţi-vă. Adică, o dată pentru totdeauna (vezi mai sus la să nu mai daţi)

Ca vii. [Care sunteţi vii, KJV]. Ca oameni înviaţi pentru viaţă nouă în Hristos (vers. 11).

Unelte ale neprihănirii. În felul acesta, consacrându-şi mădularele lui Dumnezeu, creştinul se predă pentru ca să lupte, prin Duhul dătător de putere al lui Dumnezeu, pentru cea mai mare desăvârşire cu putinţă a fiecărui organ al trupului şi însuşire a minţii, pentru ca să poată cunoaşte, iubi şi servi pe Răscumpărătorul său în mod corespunzător. (vezi COL 330).

14 Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.

Nu va mai stăpâni. [Nu trebuie să mai aibă stăpânire, KJV]. Sau, să nu fie stăpân. E adevărat că păcatul va ispiti şi hărţui. Totuşi, el nu va avea stăpânire asupra creştinului adevărat. De aceea, credinciosul trebuie să se predea cu totul în serviciul lui Dumnezeu, deoarece biruinţa asupra păcatului îi este făgăduită.

Nu sunteţi sub lege. Literal nu sub lege. Articolul definit nu e folosit nici cu lege, nici cu har(vezi cap. 2,12). Pavel nu se referă aici în primul rând la vreo anumită lege, ci la lege ca principiu. Subiectul lui e că oamenii credinţei nu sunt sub lege ca mijloc de mântuire, ci sub har. Legea nu poate să mântuiască un păcătos, şi legea nu poate nici să pună capăt păcatului sau stăpânirii lui. Legea descoperă păcatul (cap. 3,20). Legea nu poate să ierte păcatul, şi iarăşi legea nu poate să procure vreo putere ca să-l biruiască. Păcătosul care caută să fie salvat sub lege, va găsi numai condamnate şi o şi mai adâncă înrobire faţă de păcat. Oriunde se susţine principiul că omul se poate mântui pe sine prin propriile sale fapte, nu există barieră efectivă împotriva păcatului (DA 35, 36).

Dar creştinul nu caută mântuire în chip legalist, ca şi cum ar fi putut fi mântuit prin propriile sale fapte de ascultare (vezi cap. 3,20.28). El recunoaşte că e călcător al legii divine, că în propria sa putere e cu totul incapabil să împlinească cererile ei, că merită pe bună dreptate să fie sub condamnarea ei, şi se predea prin credinţa în Hristos harului şi îndurării lui Dumnezeu. Atunci, prin harul lui Dumnezeu, (vezi vers. 24) trecutul lui păcătos e iertat şi el primeşte putere divină pentru a umbla în viaţa cea nouă. Când un om e sub lege, în ciuda celor mai bune eforturi ale sale, păcatul continuă să aibă stăpânire asupra lui, deoarece legea nu are putere de a-l elibera din robia păcatului. Sub har, însă, lupta contra păcatului nu mai e o nădejde jalnică, ci un triumf sigur.

Oferta de a fi sub har, de a avea în felul acesta biruinţă asupra păcatului, şi putere care face în stare de a realiza orice virtute, a fost extinsă fiecăruia dintre descendenţii lui Adam (Ioan 3,16). Dar mulţi au ales orbeşte să rămână sub lege. Chiar mulţi dintre cei care mărturisesc o dorinţă vie de a fi salvaţi preferă să rămână sub lege, ca şi cum s-ar putea recomanda lui Dumnezeu să le ofere mântuirea prin propria lor ascultare de lege. Asemenea iudeilor de pe vremuri, unii creştinii de astăzi, în mândria lor de autoîndreptăţire nu sunt dispuşi să recunoască propria lor neajutorare şi să se predea cu totul îndrumării şi puterii transformatoare a lui Dumnezeu.

Pavel spune că atâta vreme cât un om rămâne sub lege rămâne şi sub stăpânirea păcatului, deoarece legea nu poate mântui pe cineva nici de la condamnare, nici de sub puterea păcatului. Dar cei care sunt sub har, primesc nu numai eliberare de sub condamnare (Rom. 8,1) dar şi putere de a birui (cap. 6,4). Astfel păcatul nu va mai avea stăpânire asupra lor.

15 Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har? Nicidecum.

Să păcătuim? [Să mai păcătuim?, KJV]. Vezi vers. 1. Forma verbului în greacă poate sugera actul ocazional al păcatului, comparat cu continuarea într-o viaţă de păcat din vers. 1 ne putem noi deda la păcat când şi când pentru că acum nu suntem sub lege ci sub har? Răspunsul lui Pavel e că orice dedare la păcat e o revenire la acea robie a păcatului din care harul l-a eliberat pe păcătos.

A presupune că a fi sub har înseamnă că urmaşul lui Hristos este acum liber să fie neascultător de lege morală a lui Dumnezeu fără să fie pedepsit, înseamnă a înţelege cu totul greşit întregul scop al lui Dumnezeu în planul mântuirii. Tocmai călcarea de către om a Legii lui Dumnezeu a fost în primul rând ceea ce a făcut ca Dumnezeu în iubirea Sa să ofere har păcătosului. Prin harul lui Dumnezeu, omul este liberat de stăpânirea păcatului. Cum poate atunci cineva concepe că e drept sau raţional ca în chip deliberat să se aşeze din nou sub vechea robie? A fi neascultător de Legea lui Dumnezeu înseamnă a deveni din nou rob al păcatului, deoarece neascultarea de legea divină e păcat (1 Ioan 3,4), şi oricine stăruieşte în păcat e slujitorul păcatului (Ioan 8,34). A stărui în dedarea la păcat după ce s-a primit iertarea şi harul transformator al lui Dumnezeu înseamnă a tăgădui însuşi scopul harului. Oricine refuză de a îngădui harului lui Dumnezeu de a-l aduce la tot mai multă ascultare de legea divină leapădă însuşi harul şi deci îşi întoarce spatele la libertate şi mântuire.

Sub lege. [Sub legea, KJV]. Literal sub lege ca în vers. 14 (vezi comentariul acolo).

Nicidecum. [Să ferească Domnul, KJV]. Vezi cap. 3,4.

16 Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?

Nu ştiţi? Pavel ilustrează răspunsul său la întrebarea pusă în vers 14, referindu-se la obiceiurile sclaviei cu care cititorii săi nu puteau decât să fie familiari.

Robi. [Servi, KJV]. Gr. doulai, sclavirobi. La greci şi la romani un sclav era privit ca proprietatea stăpânului său, şi proprietarul lui putea să dispună de el aşa cum îi plăcea. Sub un stăpân crud, soarta sclavului era cât se poate de apăsătoare, şi el era uneori tratat mai rău ca o vită. Aceasta este starea fiecărui nenorocit păcătos. El e sclavul lui Satana, şi propriile sale dorinţe şi pofte rele sunt vătafii lui neobosiţi (vers. 12).

Pavel foloseşte acelaşi cuvânt de rob pentru a descrie pe servii lui Hristos (vezi cap. 1,1). Prin aceasta, el arată lămurit că ei sunt cu adevărat proprietatea stăpânului lor. Dar întrucât Hristos este nemărginit de bun şi binevoitor, slujba Lui este de fapt o desăvârşită libertate, deoarece El nu cere o ascultare pe care El să nu o transforme în folos veşnic pentru servii Săi.

Slujitorii aceluia. Noi arătăm prin purtarea noastră cărui stăpân îi servim. Nimeni nu poate sluji în acelaşi timp la doi stăpâni (Mat. 6,24; Luca 16,13; cf. Ioan 8,34).

La moarte. [Spre moarte, KJV]. Adică, ducând la moarte.

Ascultare. Aceasta este, natural, ascultare faţă de Dumnezeu, aşa cum e cerută de context. O atare credinţă este ascultarea credinţei (Vezi cap. 1,5; cf. cap. 16,26).

Neprihănire. Aici, probabil, însemnând un caracter neprihănit. Faptele de ascultare duc la deprinderi de ascultare, şi aceste deprinderi produc un caracter neprihănit.

17 Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii pe care aţi primit-o.

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu. Literal mulţumiri lui Dumnezeu. Comparaţi cap. 7,25, unde expresia greacă este aceeaşi.

Aţi fost robi. Această traducere foarte exactă a textului grecesc lasă să se înţeleagă că Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu că fraţii săi creştinii romani fuseseră în sclavia păcatului. Evident nu acesta este cazul. Mai de grabă apostolul e mulţumitor că deşi fuseseră cândva sclavi ai păcatului, acum se făcuseră ascultători. Ar trebui să fie o ocazie de mare bucurie şi mulţumire când păcătoşii sunt câştigaţi la ascultare (vezi Luca 15,7.23.24). Dacă am atribui o valoare tot atât de înaltă sufletului omenesc cum o face cerul, ar fi mai multă bucurie în mijlocul nostru când cei pierduţi sunt găsiţi şi aduşi la Hristos.

Aţi ascultat. Sau v-aţi făcut ascultători, sau aţi devenit ascultători.

Din inimă. Acesta este felul de ascultare care izvorăşte din credinţa în Hristos. El este răspunsul iubirii şi încrederii. Ascultarea sub har este opusă ascultării legaliste. Ea nu e forţară, ci de bunăvoie şi sinceră.

Dreptarul învăţăturii. [Formă de doctrină, KJV]. Literal, tip de învăţătură. Pentru o definiţie a dreptaruluiformei, sau tipului, vezi cap. 5,14. Înţelesul care pare cel mai corespunzător în acest context este acela de tiparexemplu (cf. Fil. 3,17; 1 Tes. 1,7; 2 Tes. 3,9; 1 Tim. 4,12; Tit 2,7). Pavel vorbeşte de norma sau tiparul credinţei şi datoriei creştine în care credincioşii fuseseră învăţaţi.

Pe care aţi primit-o. [Care v-a fost predată, KJV]. Ar părea mai normal să se vorbească de o formă de doctrină care e predată credincioşilor (vezi 2 Petru 2,21; Iuda 3). Dar Pavel poate continuă tabloul său cu transferarea păcătosului la un nou stăpân. Credincioşii care fuseseră cândva sclavi ai păcatului, acum deveniseră ascultători din inimă de norma învăţăturii căreia îi dăduseră ascultare.

18 Şi, prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii. –

Aţi fost izbăviţi. [Aţi fost făcuţi liberi, KJV]. Literal fiind făcuţi liberi sau fiind liberaţi, adică eliberaţi de sub stăpânirea păcatului.

V-aţi făcut robi. [Aţi ajuns slujitori, KJV]. Sau aţi fost înrobiţi. Convertirea înseamnă o schimbare de stăpân. Credinciosul e eliberat din sclavia faţă de păcatul tiran şi devine rob al neprihănirii. Dar robia faţă de neprihănire este de fapt adevărata libertate. Cei care servesc păcatul şi lui Satana sunt robii propriilor lor impulsuri şi patimi, care la rândul lor, sunt sub controlul celui rău. Chemând pe oameni pentru a servi neprihănirea, Dumnezeu le oferă libertate. Ascultarea de Dumnezeu este eliberarea din robia păcatului, eliberarea de sub patima şi impulsul omenesc. (MH 131).

19 Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră!

Omeneşte. [Felul oamenilor, KJV]. Adică, în termeni omeneşti cunoscuţi. Comparaţi Rom. 3,5; Gal. 3,15. Evident, el simţea că figura de vorbire de sclavie era nevrednică de a descrie legătura unui creştin cu stăpânul său, deoarece ar fi sugerat o slujire forţată, mecanică.

Neputinţa firii voastre pământeşti. Sau slăbiciunii noastre omeneştiInfirmitate înseamnă slăbiciuneneputinţăCarne [fire pământească] reprezintă natura omenească în slăbiciunea ei fizică, mentală şi spirituală. Pavel pare să explice o lipsă de discernământ spiritual din partea credinciosului (cf. Evrei 5,11-14). El poate ar fi preferat să descrie relaţia creştinului cu Hristos întrun fel mai abstract şi strict spiritual, dar ca orice bun învăţător, a folosit ilustraţia care era cel mai bine adaptată la condiţiile şi capacităţile elevilor săi.

Slujitori ai necurăţiei. [Roabe ale necurăţiei, KJV]. Adică roabe ale necurăţiei. Aparenta plăcere care venea o dată cu păcatul era de fapt o robie aspră.

Fărădelegii. Gr. anomia, nelegiuirea. Aceasta este definiţia dată păcatului de Ioan (vezi 1 Ioan 3,4). Necurăţia şi nelegiuirea descriu în chip corespunzător trăsăturile caracteristice ale păgânismului (vezi Rom. 1,24-32; 1 Petru 4,3.4).

Săvârşiţi nelegiuirea. [Spre nelegiuire, KJV]. Supunerea mădularelor trupului la necurăţie şi nelegiuire aduce drept urmare practicarea din obişnuinţă a nelegiuirii. Dedarea la păcat e pedepsită prin lăsarea în voia păcatului (vezi cap. 1,24.26.28). Comparaţi efectul neprihănirii, având ca rezultat sfinţirea.

Roabe ale neprihănirii. [Slujitori ai neprihănirii, KJV]. Vezi vers. 18. Pavel îndeamnă pe credincioşi să se devoteze cu totul vieţii de neprihănire aşa cum mai înainte se devotaseră vieţii de păcat.

Sfinţirea. Gr. hagiasmos, adică tradus sfinţire. (1 Cor. 1,30; 1 Tes. 4,3.4; 2 Tes. 2,13; 1 Petru 1,2). Hagiasmos e folosit pentru a descrie atât procesul prin care e obţinută sfinţirea cât şi starea rezultată de sfinţire. Starea de sfinţire mai este redată şi de gr. Hagiosune, folosit în Rom. 1,4; 2 Cor. 7,1; 1 Tes. 3,13. ambii termeni sunt bazaţi pe gr. Hagios, sfânt. Aici hagiosmos probabil denotă lucrarea progresivă a sfinţirii.

Sfinţirea e un proces continuu de consacrare (vezi Ef. 4,12-15; 2 Petru 1,5-10). Este dezvoltarea armonioasă zi de zi a puterilor fizice, mintale şi spirituale până când chipul lui Dumnezeu, după care am fost creaţi la început, e refăcut în noi (vezi Ed. 15, 16; GC 470; CD 57). Scopul lui Dumnezeu în planul de mântuire este nu numai iertarea noastră, sau îndreptăţirea noastră, ci restatornicirea noastră, sau sfinţirea noastră. E scopul lui Dumnezeu de a popula noul pământ cu sfinţi transformaţi. Şi tocmai la experienţa aceasta şi la procesul acesta de transformare îndeamnă apostolul Pavel pe credincioşi să se devoteze cu trup, minte şi suflet.

20 Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire.

Robi ai păcatului. [Slujitori ai păcatului, KJV]. Vezi vers. 6; cf. cu vers. 17-19.

Slobozi faţă de neprihănire. [Liberi de neprihănire, KJV]. Adică, liberi atât cât priveşte neprihănirea. Aceasta nu înseamnă că erau slobozi faţă de cerinţele neprihănirii, ci că erau cu totul devotaţi păcatului ca şi oamenii de dinainte potopului (Gen. 6,5).

21 Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade de care acum vă este ruşine: pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea.

Roade. În ce priveşte înţelesul şi folosirea acestui termen vezi cap. 1,13. Aduceaţi atunci. [Aveaţi, KJV]. Mai de grabă, aveaţi. Versiunea greacă denotă continuarea. Atunci. Adică, pe vremea aceea.

Versiunea greacă introduce pasajul cu de aceea care însă e omis în KJV. De aceea se referă înapoi la sclavia faţă de păcat menţionată în versetul anterior. Pasajul poate fi redat astfel: De aceea ce roade aveaţi la data aceea şi anume în timpul slujirii voastre faţă de păcat?

E cu putinţă de a pune întrebarea cu deci şi să se primească roade de care acum vă e ruşine drept răspuns. Exprimarea din KJV nu prezintă un răspuns exprimat, ci lasă precis a se înţelege că ei nu aduceau nici o roadă, cel puţin nu o roadă bună. Poate că ultima construcţie e de preferat.

Moartea. Vezi vers. 23.

22 Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit viaţa veşnică.

Izbăviţi de păcat. [Aţi ajuns servi, KJV]. Sau v-aţi înrobit. Acelaşi cuvânt grec fiind folosit ca în vers. 18 (vezi comentariul aferent). Lui Pavel nu-i era ruşine să se numească robul lui Hristos (vezi cap. 1,1). Totuşi, în serviciul nostru faţă de Dumnezeu noi nu-L ascultăm pentru că suntem în robie, ci pentru că Îl iubim (Ioan 14,15) şi la rândul Său, Dumnezeu nu ne tratează ca pe nişte robi, ci ca pe fii (Gal. 4,7).

Ca rod sfinţirea [Spre sfinţire, KJV]. Vezi vers. 19. acela care e un rob al lui Dumnezeu aduce roada dăinuitoare şi foarte de dorit şi anume roada Duhului (Gal. 5,22). O astfel de slujbă înseamnă dezvoltarea tuturor puterilor minţii, trupului şi sufletului (Rom. 12,1.2) şi are ca rezultat viaţa veşnică (vezi cap. 2,7; 5,2).

Viaţa veşnică. Vezi Rom. 6,23; cf. Mat. 25,44.

23 Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.

Plata. Gr. opsonia. Acesta nu e cuvântul obişnuit în NT pentru platăleafărăsplată, care este misthos (vezi Luca 10,7; Ioan 4,36; Rom. 4,4 etc., unde e folosit misthos). Opsonia derivă de la un cuvânt însemnând hrană fiartă, mai ales carne sau peşte, unit cu un alt cuvânt care înseamnă a cumpăra. De unde a ajuns să însemne proviziiacordareraţie de bani, ca raţiile [soldă] date ostaşilor (vezi Luca 3,14; 1 Cor. 9,7; 2 Cor. 11,8). Mai târziu, a fost folosit pentru leafă sau salariu, în general. E cu putinţă deşi nu e sigur, că Pavel continuă comparaţia cu serviciul militar (vezi Rom. 6,13).

Moartea. Păcatul plăteşte robilor lui exact aceea ce au meritat. Sufletul care păcătuieşte, acela va muri (Ezech. 18,4). Întrucât moartea e în opoziţie aici cu viaţa veşnică, Pavel se referă în deosebi la moartea veşnică, moartea a doua (Apoc. 20,6.14.15; cf. GC 544; EW 51). La nimicirea finală păcătoşii vor fi trataţi aşa cum merită. Ei au respins oferta lui Dumnezeu de har şi viaţă veşnică şi vor primi rezultatele propriei lor alegeri deliberate (vezi Rom. 2,6; vezi DA 963, 964).

Darul. Gr. charisma, acelaşi cuvânt ca acela tradus mai înainte dar fără plată (vezi cap. 5,15). Dar stă în viu contrast cu plată. Ceea ce primeşte creştinul e reprezentat ca un dar al harului fără plată al lui Dumnezeu. Chiar şi slujba şi ascultarea pe care credinciosul îndreptăţit şi renăscut e în stare să le aducă lui Dumnezeu nu sunt datorate propriei sale virtuţi, ci sunt roada Duhului Sfânt pe care Dumnezeu l-a trimis să biruiască în el. Nimeni nu poate cumpăra mântuirea. Suntem mântuiţi prin har prin credinţă şi acesta este un dar al lui Dumnezeu (Ef. 2,8). Vezi Mat. 10,15.

Viaţa veşnică. Darul vieţii veşnice, pe care Adam şi Eva au pierdut-o prin abaterea lor (vezi cap. 5,12) va fi redat tuturor acelora care sunt dispuşi să o primească şi se pregătesc pentru ea devotându-şi viaţa în slujba lui Dumnezeu. (Rom. 2,7; 6,22; cf. Apoc. 21,4; 22,2.3).

În Isus Hristos. [Prin Isus Hristos, KJV]. Sau în Isus Hristos (vezi Rom. 6,11; cf. 2 Tim. 1,1). Hristos este învierea şi viaţa (Ioan 11,25). El e Autorul vieţii pentru toţi cei care au credinţă în El (Ioan 6,40). Darul lui Dumnezeu de viaţă veşnică nu numai că e dat prin Hristos, ci în Hristos, izvorul dăinuitor şi poate fi primit numai prin unirea cu El, care este viaţa noastră(Col. 3,4; cf. DA 786, 787).

COMENTARII ELLEN G. WHITE 2 GC 468 CT 258; EV. 307, 372; EW 217; GC 461; 1T 20; 3T 365; 9T 20 6T 98 11 TM 147; 5T 436 12 Te 183; 2T 381; 4T 33 12, 13 2T 454 13 AH 128; MYP 55; 5T 116 15 4T 295 16 MYP 114; SL 92; 1 T 404; 2T 442; 4T 105, 453, 607 16-18 3T 82 22 CT 329; 1T 289; 2T 239, 488, 551; 3T 538. 23 AA 519; EW 220; FE 234, 376; GC 503, 540, 544; MM 180; PP 61, 70, 341, 741; 1T 543; 2

T 210, 286, 289; 3 T 365, 475; 4T 11,31, 363; 5T 730.

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*