Falsa credinţă, fesenismul, comunismul, formalismul, datinile şi alte idolatrii încing spiritele din cuptorul globalist al păcătuirilor faraonice, pentru că omenirea refuză Adevarul, care ne face LIBERI! Resping vindecarea, înnoirea şi ÎNDUMNEZEIREA prin pocăinţă, naştere din nou, credinţa Cristică şi preferă să zacă în cel rău şi viclean, decât să mănânce Pâinea vieţii, plămădită din bunătăţi, sfinţenii şi frumuseţi Dumnezeieşti (Gal.5/22,23); Aceasta este hrana veşniciei, rumenită la flăcările încinse din cuptorul suferinţei de la Golgota, refuzată dimpreună cu Vinul Nou pentru Burdufuri (oameni/inimi/constiinţe) noi- deci resping Viaţa veşnică , SângeleTransformator, Invăţătura Dumnezeiască! Până când mai păstraţi ca mamă hoţia, ca soră preacurvia, (Rom. 1/18-32) ca frate cârtirea şi ca tată pe diavol (Ioan, cap.8/44)? Iubiţi şi credeţi în Venirea Lui, nu în minciună, senzualitate, bârfă sau alte mizerii, căci şeful vostru, curând, AJUNGE în groapa pierii „Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor… Oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost aruncat în iazul de foc.” Ap.20/10-15)

Publicat la: Aprilie 8, 2021

Nici un comentariu

Acad. Florin Constantiniu: „Politicienii postdecembrişti au făcut românilor mai mult rău decât mongolii, ungurii, turcii, nemţii şi ruşii”..Tot iliescu va conduce tara si din kavoul rusesc – Conducerea Armatei păstrează secrete dosarele unor securiști …Răul produs de vaccinuri – o istorie secreta a vaccinurilor si a promotorilor sai Iluminati ! Nu vaccinurile au redus bolile de-a lungul secolelor, ci imbunatatirea modului de trai al oamenilor ! Louis Pasteur, pe patul de moarte si-a infirmat teoria despre necesitatea vaccinarii ! Cine are intelepti, sa le pupe talpa- Neagu Djuvara : Doar pe parcursul unui secol Europa va deveni metisă. Noi nu suportăm un „atac” al lumii a treia. Dimpotrivă, noi am creat un gol, pe care cei din lumea a treia, extrem de prolifici, vin să-l umple… Romanii se nasc sa munceasca pentru Renel, Romgaz, Romtelecom si pt alti Romboieroi -IATĂ cum sunt UMFLATE facturile la CURENT ŞI GAZE……Românii au ajuns sclavii Europei, GuvernulRomân nu mișcă un deget…Numai in Romania „Oamenii politici au acţionat ca nişte vandali, distrugând şi jefuind totul”…Iliescu si hoarda lui de HOTI/ DERBEDEI/ MANIPULATORI etc, inclusiv rodioteleminciunimea …Lasati-va vindecati de doctorii PLAGIATORI …CNATDCU, hocus – pocus cu plagiatul lui Lucian Eva, managerul Spitalului Clinic de Urgență din Iași…

LEGAREA, DEZLEGAREA ŞI … ÎNFRÂNGEREA FINALĂ A LUI SATAN–Legarea, Dezlegarea şi … înfrângerea finală a lui Satan; Satan şi iazul de foc, Apocalipsa 19.20; 20.10, de Frederick Charles Jennings; Porunca Domnului şi contraargumentele lui satan-O sărbătoare pentru Domnul în pustie, de Charles Henry Mackintosh; Despre aruncările și căderile lui satan! 5) PIERDEREA DOMNIEI SALE ASUPRA ANUMITOR ZONE DE PE PĂMÂNT ŞI ASUPRA OAMENILOR DEMONIZAŢI DIN CAUZĂ CĂ ISUS A DAT AUTORITATE DISCIPOLILOR SĂI: 7) ARUNCAREA LITERALĂ DIN AL TREILEA CER, PE PĂMÂNT ŞI FĂRĂ A MAI AVEA ACCES LA AL TREILEA CER: Capitolul 20 – Legarea lui Satan, domnia Domnului Isus vreme de 1.000 de ani și judecata finală în fața lui Dumnezeu Tatăl…

Ce a însemnat Crucea pentru Satan… Cine este Diavolul? Cine l-a făcut pe Diavol? De unde a apărut şi cum se face că acum e pe pământ? Posedarea diavoleasca: cand Satana preia fraiele…La sfârșitul veacurilor, întreaga lume va avea caracterul lui Anticrist…Misiunea diabolică a Anticristului…Despre Anticrist, acel om al fărădelegii… Anticristul, în caracter, este tot ce nu este Hristos: viclean, seducător, mândru, mincinos.

Vin nou în burdufuri noi

Cuprins

LEGAREA, DEZLEGAREA ŞI … ÎNFRÂNGEREA FINALĂ A LUI SATAN

Legarea, Dezlegarea şi … înfrângerea finală a lui Satan

Puţine concepte din Biblie sunt contestate pe măsura celui de faţă. Nu ar fi nici o problemă, numai că contra argumentele dorite să combată argumentele biblice nu sunt luate din Biblie şi aplicate prin credinţă, ci din mediul secular, senzorial. Ele spun cam aşa, „uită-te în jur şi îţi dai seama că diavolul este liber şi are putere.” Eşti îndemnat să te uiţi în jur nu în Scriptură. Conceptul „legării,” „dezlegării” şi înfrângerii finale a lui Satan poate fi înţeles corect pe fondul întrebărilor de mai jos. Pe cât sunt de banale pe atât sunt de importante.

A biruit Isus pe Satan?
A zdrobit Isus capul şarpelui (conf.Gen. 3: 15) sau nu?
Unde s-a petrecut acest eveniment şi când?
În ce a constat această biruinţă?
Cum este descrisă această biruinţă a lui Isus şi cum este descrisă înfrângerea lui Satan în Biblie?
Ce reprezintă aceşti 2000 plus de ani în acest conflict cosmic?
Care este statutul actual al combatanţilor?

„Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul iar tu îi vei zdrobi călcâiul” (Gen. 3: 15). Apropo, când i-a zdrobit Satan călcâiul lui Isus? (Gen. 3: 15)

Apo. 20:3 „…L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie deslegat pentru puţină vreme.

Apo. 12: 12 „De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi cari locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a coborât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme.”

Apo. 20: 7-8 „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat; şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile …!

Apo. 20: 10 “Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor”.

Apo. 12:9 – Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.

Dacă considerăm simbolistica conceptului „pământ şi mare” prin care face distincţia între Evrei (pământ) şi Neamuri (mare, sau ape ) conf. Apo. 13: 1 şi 11; Apo. 17: 15. atunci lucrurile capătă sens. Cei din cer erau la adăpost pentrucă pârâşul lor şi al fraţilor lor era aruncat jos, afară, (Apo. 12: 10); în schimb „pămânul şi marea” erau expuse furiei diabolice bine meritată. Fiara din mare este în cazul acesta Roma (Neamurile) iar fiara din pământ este Iudeea, prorocul mincinos. Cei doi prigonitori ai Bisericii primare.

Exemple din V.T. ale acestei metafore

Naum 1:8 „Dar cu nişte valuri ce se varsă peste mal, va nimici cetatea Ninive, şi va urmări pe vrăjmaşii Lui până în întunerec.” Lucrul acesta s-a întâmplat în 612 î.H. prin armatele babiloniene, nu prin valuri de H₂0. Limbajul metaforic este evident. Is. 57:20 “Dar cei răi sunt ca marea înfuriată…”

Ier. 46: 7-8 „Cine este acela care înaintează ca Nilul, şi ale cărui ape se rostogolesc ca râurile? Este Egiptul. El se umflă ca Nilul şi apele lui se rostogolesc ca râurile. El zice: „Mă voi sui, voi acoperi ţara, voi nimici cetăţiile şi pe locuitorii lor.” ( vezi şi Ier. 47: 2; Apo. 17: 1)

Legarea

Cred că este evident din Scripturi că Biruinţa lui Isus asupra lui Satan a fost una progresivă atât în timp cât şi în amploare. Acest lucru se vede foarte clar din diferitele descrieri ale acestei biruinţe.

Conflictul direct dintre Christos şi Satana a început la întruparea lui Isus, (Mat. 2: 1-21). Cine a pierdut şi cine a câştigat în această bătălie? Cred că răspunsul este foarte clar. Biruința asupra lui Satan s-a desfășurat în patru etape:

Scoaterea demonilor.

Acest lucru a fost profeţit de către proroci în mesajele lor cu privire la lucrarea mesianică a lui Isus. Is. 27: 1; Is. 25: 6-8; Zah. 13: 2;

Noul Testament preia aceste profeţii privitoare la misiunea mesianică a lui Christos şi o defineşte în termeni cât se poate de clari.

1.Io. 3: 8b „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.” Dar şi mai mult de atât!

Evr. 2: 14. „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuş a fost deopotrivă părtaş la ele, pentruca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul.”

Începutul lucrării publice a lui Isus este marcat de încă o bătălie; la fel de importantă ca şi prima (Mat. 4: 1-11). Apoi au urmat o serie întreagă de bătălii în care Satana a început să piardă teren, pe măsură ce Isus îi da lovitură după lovitură subminându-i împărăţia prin scoaterea demonilor, Mat. 8: 28-32 (şi Mc. 5: 1-15, Luc. 8: 26-36) Mat. 9: 32-33; episodul monumental din Mat. 12: 22-45 şi textul paralel din Luc. 11: 14-20; Mc. 1: 23-27; Luc. 4: 33-36; Luc.10: 17-19.

Mat. 12: 24- 29 „Când au auzit Fariseii lucrul acesta, au zis: ,,Omul acesta nu scoate dracii decât cu Beelzebul, domnul dracilor!”Isus, care le cunoştea gândurile, le-a zis: ,,Orice împărăţie desbinată împotriva ei însăş, este pustiită; şi orice cetate sau casă, desbinată împotriva ei însăş, nu poate dăinui. Dacă Satana scoate afară pe Satana, este desbinat; deci, cum poate dăinui împărăţia lui? Şi dacă Eu scot afară dracii cu ajutorul lui Beelzebul, fiii voştri cu cine-i scot? De aceea ei vor fi judecătorii voştri. Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi. Sau, cum poate cineva să intre în casa celui tare, şi să-i jăfuiască gospodăria, dacă n-a legat mai întâi pe cel tare? Numai atunci îi va jăfui casa …. Compară următoarele două pasaje:

Apo. 20: 1-3 „Apoi am văzut coborându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. 2 El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. 3 L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile …”

Mat. 28: 2 „Şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ; căci un înger al Domnului s-a coborât din cer, a venit şi a prăvălit piatra de la uşa mormântului, şi a şezut pe ea.”

Dacă Christos într-adevăr l-a legat pe Satan atunci cele două acţiuni ale îngerilor (din Matei şi Apocalipsa) descriu un singur eveniment văzut din două perspective diferite. Cei doi îngeri sunt identici iar deschiderea mormântului, adică prăvălirea pietrei de la uşa mormântului lui Christos pare să fie, și este, simultană, să coincidă cu închiderea în Adânc a lui Satan. Cu alte cuvinte piatra care a fost înlăturată pentru a deschide mormântul lui Isus a fost folosită pentru a închide, pentru a-l imobiliza pe Satan. Îngerul a luat piatra din faţa mormântului şi a aşezat-o pe gura adâncului în care a fost aruncat Satan. Învierea lui Isus este lovitura care a marcat începutul sfârşitului lui Satan. Isus era atât de sigur de biruinţa Sa încât atunci când se apropia de bătălia decisivă (nu finală), la Cruce, a putut exclama cu certitudine, „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer! Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea vrăşmaşului!” Luc. 10: 18-19 şi „Acum are loc judecata lumii acesteia, Acum stăpânitorul lumii acesteia va fi (este) aruncat afară!” Io. 12: 31.

A dezbrăcat domniile… nu este o înfrângere totală, încă, poate fi o „legare,” o „imobilizare”!Col. 2: 15.

– vrăjitorii din Efes renunţă la vrăjitorie – Fapte 19: 19

Aruncarea lui Satan din cer pe pământ, jos– Apoc. 12: 9;

Aruncarea lui Satan în adânc- Luc. 8: 31; 2.Pet. 2: 4; Apoc. 11: 7; Apoc. 20: 3

Dacă aceste descrieri nu sunt echivalente cu „legarea” lui Satan atunci ce sunt? De fapt ce este „legarea”? Ce reprezintă toate aceste victorii ale lui Isus în acest conflict cosmic? Autorul crede că exorcizarea demonilor, dezbrăcarea domniilor, aruncarea lui Satan din cer şi aruncarea lui în Adânc reprezintă etapele legării diavolului prin lucrarea mântuitoare a lui Isus începută la Cruce şi finalizată la parousia sau a doua Sa venire. Cu alte cuvinte, legarea s-a desfăşurat în perioada celor 40 de ani de la Rusalii la Căderea Ierusalimului, mai exact s-a încheiat înaintea asediului când a fost dezlegat pentru puţină vreme. Doar legarea lui Satan a permis naşterea Bisericii. El a trebuit să fie mai întâi legat şi „imobilizat” ca noi să putem fi eliberaţi de sub puterea lui.

Dezlegarea şi înfrângerea totală şi definitivă – Apoc. 20: 7-8

Mat. 12: 43-45 „Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice: ,,Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. (de unde a fost scos de către Isus) Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. (vezi 2.Pet.2: 20-22) Tocmai aşa se va întâmpla şi cu ACEST neam viclean.” (adică generaţia „vicleană şi preacurvară” căreia îi vorbea Isus, contemporanii Lui, vezi Mat. 23: 32-36).

Şi acest lucru s-a întâmplat exact cum a prezis Isus. Pentrucă Israel nu a ascultat şi s-a împotrivit lui Mesia şi Evangheliei, rezultatul demonizării a fost inevitabil.

Apoc. 9: 1-10 descrie într-un limbaj extrem de viu consecinţele păcatului poporului evreu care a respins adevărul şi a îmbrăţişat învăţăturile dracilor. 1 Tim. 4:1 „Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor” (vezi şi Evr. 6: 4; 10: 26; 2.Pet. 2: 20-22).

Apocalipsa spune că Satana va fi dezlegat – diateza pasivă – nu s-a deslegat singur. Acest lucru este în acord perfect cu descrierea din Apo. 9. Dezlegarea lui implică şi ridicarea din acelaşi Adânc unde a fost aruncat. Faptul că acele lăcuste au fost restricţionate să vateme doar oamenii care nu aveau pecetea lui D-zeu pe frunte – fără să atingă mediul ecologic înconjurător, ne sugerează că erau într-adevăr duhuri demonice care au chinuit cumplit naţiunea iudaică din perioada amintită (Rom. 1: 21- 32) exact aşa cum a prezis Isus. (Apropo, afirmaţiile cum că lăcustele sunt arme biologice contrazic în mod flagrant Scriptura; o astfel de armă nu putea ocoli pe cei ce aveau pecetea lui D-zeu pe frunte, Apo. 9: 4).

Dacă Mat. 28: 2 şi Apoc. 20: 1-3 sunt texte paralele şi descriu acelaşi eveniment din perspective diferite, atunci şi Mat. 12: 43-45, Apoc. 9: 1-11 şi Apoc. 20: 7-9 sunt texte paralele care descriu acelaşi eveniment de data aceasta dintr-o singură perspectivă.

Se pare că pedeapsa cerută de popor la respingerea şi răstignirea lui Isus – Mat. 27:25 „Şi tot norodul a răspuns: ,,Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” – a constat şi în creşterea treptată a activităţii demonice fără precedent care a ajuns la apogeu în timpul asediului Ierusalimului. Aceasta s-a manifestat sub diferite forme începând de la învăţături false, vrăjitorie, ură nestăvilită culminând cu prigoana împotriva bisericii lui Christos. Cartea Faptele Apostolilor ne dă o imagine a acestei apostazii cum nu se poate mai clară.

James Stuart Russel în “Parousia” privitor la pasajul din Apoc. 9.

„Indiferent de neclaritatea ce poate fi în această descriere extraordinară, pare destul de clar că nu se poate referi la orice armată umană. Dimpotrivă totul arată spre ceea ce este infernal şi demonic. Luând în considerare originea, natura şi conducătorul acestei oştiri misterioase, este imposibil a o privi în orice altă lumină decât ca un simbol al erupţiei unei puteri demonice ameninţătoare. Este exact, după cum este descrisă a fi, oştirea iadului ce forfotea pe ţinutul lovit de blestem al lui Israel. Avem înaintea noastră o imagine hidoasă a unei realităţi istorice, total demoralizată şi să spunem astfel, condiţie posedată de demoni (îndrăcită) a naţiunii evreieşti înaintea încheierii tragice a istoriei ei memorabile. Avem vreun temei pentru a crede că ultima generaţie a poporului evreu a fost în adevăr mai rea decât predecesorii ei? Este raţional a presupune că această degenerare a avut vreo legătură cu influenţa satanică? La aceste două întrebări răspundem, Da. Avem o declaraţie remarcabilă a Domnului nostru în privinţa acestor două puncte, care, îndrăznim să afirmăm, oferă cheia interpretării adevărate a simbolurilor dinaintea noastră. În capitolul doisprezece al Sf. Matei, El compară naţiunea, sau mai degrabă generaţia existentă atunci, cu un îndrăcit din care a fost scos afară un duh necurat. Fusese adusă o reformă morală temporară în naţiune prin propovăduirea celui de-al doilea Ilie, şi prin lucrarea trudnică a Domnului nostru. Însă necredinţa şi nepocăinţa de demult înrădăcinate s-au întors curând, şi s-au întors cu o (forţă) putere de şapte ori mai mare” (James Stuart Russell, Parousia, p., 224-225).

… „Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice, Mă voi întoarce în casa mea, de un am ieşit. Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el, intră în casă, locuiesc acolo şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmai aşa se va întâmpla şi cu acest neam viclean.’ (Mat. 12. 43-45)

„Propoziţia din încheiere este plină de semnificaţie. Naţiunea vinovată şi răzvrătită, care respinsese şi răstignise pe Regele ei, în stadiul ei final de nepocăinţă şi îndărătnicie, avea să fie dată pe mâna stăpânirii nestăvilite a celui rău.

Demonul alungat avea în cele din urmă să se întoarcă întărit de o legiune” (James Stuart Russell, Parousia, p. 224-225).

* Stier observă: „În perioada dintre înălţarea lui Christos şi distrugerea Ierusalimului, această naţiune se dovedeşte, cineva poate spune, ca şi cum ar fi posedată de şapte mii de demoni.’ – Reden Jesu, vol. ii. p. 187.

Al doilea text prin care Isus incriminează generaţia vicleană şi preacurvară este Mat. 23: 31-38

„… Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe prooroci. Voi dar umpleţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei? De aceea, iată, vă trimet prooroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre, şi-i veţi prigoni din cetate în cetate; ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, dela sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimeşi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii supt aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie.”

Avem dovezi din plin ale adevărului acestei descrieri pe paginile lui Iosif Flavius. El declară întruna că naţiunea devenise total coruptă şi degradată. „Nici o generaţie,” spune el, „n-a existat vreodată mai prolifică în crime” (Josephus, Războaiele Iudaice, Cartea v. cap. X).

„Sunt de părere,” spune el iarăşi, că „dacă Romanii ar fi amânat pedepsirea acestor ticăloşi, fie pământul s-ar fi deschis şi ar fi înghiţit cetatea, sau ar fi fost nimicită de un potop, sau ar fi avut parte de fulgerele şi trăznetele ţinutului Sodomei, fiindcă a dat naştere la o rasă cu mult mai nelegiuită decât cei care au fost astfel pedepsiţi, (Sodoma)” (Josephus Flavius, Cartea v. cap. Xiii).”

Apo. 20: 7 „Când se vor împlini cei o mie de ani Satana va fi dezlegat.” Dar dezlegarea lui a fost de scurtă durată (Apo. 12: 12), s-a limitat la ultima parte a celor 40 de ani ai generaţiei contemporanilor lui Isus, mai exact la perioada asediului Cetăţii, ceasul de pe urmă al lui Ioan („Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă” 1.Io. 2: 17).

Dacă analiza noastră este corectă, – şi diavolul a fost deslegat la sfârşitul celor o mie de ani – atunci mia de ani se referă la generaţia care s-a încheiat la AD 70, odată cu a doua venire sau parousia Domnului, eveniment spiritual, marcat de dărâmarea Templului (aşa cum a prezis Mântuitorul în Mat. 24) şi înfrângerea finală a Diavolului care este aruncat în iazul cu foc Apo. 20: 10. Avem răspunsul la întrebarea cu nr. 4. Acest eveniment era foarte aproape în vremea lui Pavel încât el a putut spune cu certitudinea inspirată de Duhul: „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre.” A eşuat El să facă acest lucru??? Desigur că nu! Avem răspunsul la întrebarea cu nr. 1. Aruncarea lui Satan în iazul de foc, adică moartea a doua, este echivalentă cu zdrobirea capului lui. Zdrobirea sau înfrângerea lui se referă şi se raportează strict la Biserică şi reprezintă actul final al Planului de Răscumpărare a lui D-zeu pentru omenire. Ea este reversul monedei, faţa fiind Nunta Mielului, adică luarea Miresei Sale la Sine. (Io. 14: 2-3; 2.Cor. 11: 2; Apo. 14: 1-5; Apo. 21: 2).

Ce răspuns putem da la întrebarea 6.- Ce reprezintă aceşti 2000 plus de ani în acest conflict cosmic? şi 7. – Care este statutul actual al combatanţilor?

Dacă Satana nu este deja învins definitiv, atunci care este statutul lui comparativ cu cel din Vechiul Testament? Efectul Crucii este doar unul virtual? Cum şi în ce sens a beneficiat Biserica de-a lungul celor 2000 de ani de Crucea lui Christos? Ce este la urma urmei Mântuirea? Noi suntem mântuiţi, sau nu suntem mântuiţi, în funcţie de statutul diavolului. Dacă el este deja înfrânt definitiv şi irevocabil atunci noi suntem mântuiţi. Dacă el însă este liber, dezlegat şi îşi face de cap noi NU suntem mântuiţi!!!

Ce mare nenorocire, mai este alta asemenea ei???? Atunci de ce a murit Christos?

Epilog

Ai avut vreodată experienţa de a birui în mod conştient răul? Desigur! Dar nu ai făcut-o totdeauna. De ce? Dacă diavolul nu este aruncat în iazul cu foc şi înfrânt definitiv de ce ai putut birui, el cu siguranţă nu te-ar fi lăsat???? (biruinţa păcatului nu a fost posibilă în Vechiul Legământ adică înainte de înfrângerea lui Satan şi aducerea Împărăţiei veşnice a lui Christos adică Noul Legământ).

Don K. Preston întreabă retoric:

„Te-ar deranja să ştii că Satan nu are nici o putere asupra ta?

Te-ar supăra faptul să ştii că D-zeu Şi-a împlinit Cuvântul şi dă viaţă veşnică acum?

Te nelinişteşte faptul să ştii că noi cu adevărat putem birui lumea?

Nu ar fi viaţa ta mai sigură şi mai victorioasă dacă ai ştii că Satan nu are nici o autoritate să te acuze înaintea lui D-zeu?

Te sperie gândul că nu mai există posedare demonică?

Este periculos să crezi că Mântuitorul a realizat şi încheiat ceea ce a venit să facă – să-l distrugă pe Satan şi lucrările lui?

Este o erezie să crezi că Creştinul are acum viaţă veşnică, şi că Satan nu-l poate atinge?

Este o ameninţare pentru credinţă – ni se distruge credinţa prin a şti că D-zeu Şi-a împlinit Cuvântul şi a readus pe om la Sine în ciuda eforturilor lui Satan de a împiedica acest lucru?

Îţi distruge nădejdea să şti că noi putem birui lumea pentrucă Isus a biruit-o?”

În raport cu cei răscumpăraţi, Satan este legat, este biruit definitiv, slavă lui Dumnezeu!!

Biserica există datorită faptului că Satan a fost înfrânt definitiv şi irevocabil!!

Despre aruncările și căderile lui satan!

CUVÂNT ÎNAINTE:

Mulţi fac confuzie între diferitele aruncării ale lui Satan sau pierderea lui treptată din poziţie, însă un rol foarte important în stabilirea unei interpretări corecte, îl joacă stabilirea exactă a timpului când se desfăşoară evenimentele. Iar ca să facem distincţie dintre diferitele aruncări ale lui Satan, trebuie să fim atenţi la detalii, detalii care ne pot furniza informaţii valoroase de încadrare a timp a unei relatări în cronologia Biblică.

De pildă, Apocalipsa cap. 12, cu aruncarea lui Satan din cer, după unii a avut loc după păcatul lui Adam, când Lucifer a fost aruncat din poziţia de Heruvim, şi a devenit Satan, această interpretare a pasajului din Apocalipsa 12, se bazează pe Ezechiel 28:13-17. După alţii, aruncarea lui Satan a avut loc în timpul serviciului pământesc al lui Isus (Luca 10:17-19; Ioan 12:31; Ioan 16:11). După alţii aruncarea lui Satan din cer, va avea loc în viitor.

De ce se susţin mai multe variante, chiar cu citate din Biblie? Deoarece Biblia vorbeşte de mai multe aruncări ale Diavolului, iar unii fac confuzie între aceste aruncări şi nu le deosebesc corect. Înainte de a vedea multiplele aruncări ale lui Satan în mod cronologic, să vedem la ce se referă expresia: ceruri.

CARE ESTE ÎNŢELESUL EXPRESIEI CERURI?

Pentru a înţelege corect plasarea evenimentelor în timp, şi a le corela corect, trebuie să fim foarte atenţi, la detalii, de aceea înainte trebuie făcută precizarea, că Biblia vorbeşte de trei ceruri în 2Corinteni 12:1-4. Voi descrie pe scurt cele trei ceruri:

1) Primul cer este cerul fizic (atmosfera), numit în Biblie: întindere (firmament), boltă, creat în ziua a doua (Geneza 1:6-8).

2) Al doilea cer după unii, este cel spiritual al demonilor, unde locuiesc demonii, este de natură spirituală, însă una a întunericului şi a răutăţii (Efeseni 6:12). Însă această interpretare nu coincide cu descrierea Biblică în care Diavolul şi îngerii lui erau văzuţi prezenţi atât în Scripturile ebraice cât şi în cele creştine în cerul unde sunt îngerii fideli şi Dumnezeu (1Regi 22:19-23; 2Cronici 18:18-22; Iov 1:6-7; Iov 2:1-2) şi unde cel rău lucrează ca acuzator al fraţilor permanent (Apocalipsa 12:9-10).

Astfel al doilea cer nu poate fi decât: universul fizic, cosmosul cu stele, soarele, luna, planete, create în ziua a patra (Geneza 1:14-19).

3) Al treilea cer este cerul lui Dumnezeu (2Corinteni 12:1-4; Iov 1:6; Isaia 6:1-4; Daniel 7:9-10; Matei 3:16; Apocalipsa 4; etc.). Acest al treilea cer, era conform cu ce spune Pavel: paradisul, cerul spiritual unde locuieşte Dumnezeu şi îngerii, cerul pregătit pentru creştini (comp. 2Corinteni 12:1-4 cu 1Corinteni 2:9).

Diavolul a avut parte de mai multe aruncări, unele dintre ele sunt consemnate în Scripturi, după cum urmează:

1) PRIMA ARUNCARE A LUI SATAN ESTE DIN POZIŢIA DE HERUVIM:

Această aruncare este consemnată în Ezechiel 28:13-17: „Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel Sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua, când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut de silnicie şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. De aceea, te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor.”

Această profeţie, se referă la regele Tirului, atât la regele spiritual al Tirului: Lucifer, cât şi la regele uman al Tirului (vezi v.1-12). În Scriptură, fiecare ţară nu are doar un rege uman, ci are şi o căpetenie spirituală, bună sau rea, de pildă, Mihail = era căpetenia lui Israel. – comp. cu Daniel 10:13,Daniel 10:20-21.

Diavolul, în timpul lui Ezechiel, era căpetenia spirituală demonică, a Tirului, înainte de asta, el a fost căpetenia demonică peste ţinutul Babilon (Isaia 14:4-15), iar în timpul apostolului Ioan îşi avea scaunul de domnie în Pergam (Apocalipsa 2:14).

Este clar, că în acest pasaj, nu se descrie doar regele Tirului, acesta nu a fost niciodată heruvim, nici în Eden sau cer pe muntele lui Dumnezeu, şi nici nu avuse ca slujbă să dirijeze instrumentele de laudă, spre gloria lui Dumnezeu. Astfel este clar că aici se descrie poziţia lui Lucifer (Isaia 14:12-14), înainte de mândria, rebeliunea, şi aruncarea lui de pe muntele cel sfânt, din grădina Eden.

Este vorba de Grădina Eden din cer[1], de unde el este aruncat!!! Aruncarea din acest pasaj se referă la:

1) „te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu”, pierderea relaţiei cu Dumnezeu.

2) „şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare”, pierderea poziţiei de heruvim ocrotitor, pierderea gloriei, frumuseţii şi a înţelepciunii divine; precum şi aruncarea din slujba de înţelepciune peste anumite instrumente de cântat.

3) „De aceea, te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor”, umilirea lui satan!

Întrebarea care se ridică: mai are el acces la al treilea cer după această aruncare?

El pierde poziţia de heruvim, şi locul de pe muntele sfânt a lui Dumnezeu, însă doar în viitor el va pierde şi posibilitate de-a mai avea acces la al treilea cer (Apocalipsa 12:8). De unde ştim, că Diavolul mai avea acces în cer după aruncarea lui de pe muntele ceresc?

Acest lucru reiese şi din relatarea cu Iov (Iov 1:6; Iov 2:1), cât şi din faptul că în Scripturile Ebraice (V.T.), Diavolul şi îngerii lui sunt văzuţi ca venind, şi ca fiind prezenţi la adunarea tuturor îngerilor, fiind astfel în faţa lui Dumnezeu împreună cu îngerii fideli (1Regi 22:19-23; 2Cronici 18:18-22; Iov 1:6-7; Iov 2:1-2).

Însă este interesant că Diavolul vine de pe pământ, la adunările îngerilor, astfel casa sau locuinţa lui mai degrabă este pe pământ, decât în cer, în care mergea ca vizitator, fie când era chemat de Dumnezeu, fie când îi raportează lucruri negative lui Dumnezeu, fiind „acuzatorul fraţilor” (Apocalipsa 12:10).

Această aruncare din Ezechiel 28, nu e similară cu cea din Apocalipsa 12, căci aruncarea din Apocalipsa 12, e precedată de o luptă. În plus, Diavolul are şi îngeri, şi ei nu mai au acces în cer (la Dumnezeu), după lupta descrisă în Apocalipsa 12, pe când după această aruncare din cer, din Ezechiel 28, Satan şi îngerii lui au mai avut acces în al treilea cer (Iov 1:6-7; Iov 2:1-2; Efeseni 6:12).

Astfel, Pavel îi descrie pe îngerii-căpetenii, ale celui rău, ca fiind în „locurile cereşti”, adică în cerurile unde şi unii îngeri fideli au poziţii de conducere (comp. Efeseni 1:20-21 cu Efeseni 6:12). Astfel Pavel arată că atât căpeteniile, domniile, stăpânirile, etc. fidele lui Dumnezeu sunt în locurile cereşti, dar şi căpeteniile, domniile, stăpânirile infidele lui Dumnezeu sunt tot în locurile cereşti.

Însă deasupra demonilor este Cristos, şi creştinii care sunt în El (Efeseni 2:5-6). Astfel în aceleaşi „locuri cereşti” (al treilea cer), era în timpul lui Pavel: atât îngerii fideli, cât şi cei infideli!!!

Dar Domnul Isus, îngerii şi creştinii sunt deasupra demonilor ca poziţie şi autoritate, în zona numită „locurile cereşti”.

2) PIERDEREA DOMNIEI SALE ASUPRA EGIPTULUI:

În Exod 1:8-16, este descris situaţia unui nou rege ce s-a ridicat în Egipt, care nu l-a cunoscut pe Iosif, şi care a început să se poarte rău cu Israel şi să dorească uciderea pruncilor de parte bărbătească.

Acest rege nou în domeniu spiritual era satan! El era în spatele asupririi poporului lui Dumnezeu.

Dar Dumnezeu a judecat Egiptul prin plăgi (Exod cap. 8-12), în final a ucis pe faraon şi armata Egiptului la marea Roşie (Exod cap. 14). Iar satan a pierdut în faţa lui Iehova, el a căzut din poziţia de rege al Egiptului Aceasta a fost a doua cădere a lui Satan!!!

3) PIERDEREA DOMNIEI SALE ASUPRA TIRULUI:

În Ezechiel 28:13-17, se descrie poziţia lui Lucifer, căderea lui şi prima aruncare a lui de pe muntele lui Dumnezeu. În Ezechiel 28:1-8, se descrie a treia aruncare a lui din poziţia de rege al Tirului:

„Şi cuvântul Domnului a fost către mine, zicând: „Fiu al omului, vorbeşte căpeteniei Tirului: Aşa zice Domnul Dumnezeu: «Pentru că ţi s-a înălţat inima şi ai zis: «Eu sunt un dumnezeu, stau pe scaunul lui Dumnezeu, în inima mărilor!» (şi tu eşti om, şi nu Dumnezeu) şi-ţi pui inima ca inima lui Dumnezeu: iată, tu eşti mai înţelept decât Daniel! Nici o taină nu este ascunsă pentru tine; prin înţelepciunea ta şi prin priceperea ta ţi-ai făcut avere şi ai adunat aur şi argint în vistieriile tale; prin înţelepciunea ta cea mare, prin negoţul tău ţi-ai înmulţit bogăţiile şi ţi s-a înălţat inima din cauza bogăţiilor tale». De aceea, aşa zice Domnul Dumnezeu: «Pentru că ţi-ai pus inima ca inima lui Dumnezeu, de aceea, iată, voi aduce asupra ta pe străini, pe cei mai nemiloşi dintre naţiuni; şi ei îşi vor scoate săbiile împotriva frumuseţii înţelepciunii tale şi-ţi vor întina strălucirea. Te vor coborî în groapă şi vei muri de moartea celor ucişi în inima mărilor.”

Această profeţie a vizat căpetenia Tirului, atât regele uman, cât şi pe satan regele spiritual. Care înainte de cădere a fost heruvimul: înţelepciunea, de aceea se spune: „tu eşti mai înţelept decât Daniel! Nici o taină nu este ascunsă pentru tine”

Îngâmfatul de satan spune despre el: «Eu sunt un dumnezeu, stau pe scaunul lui Dumnezeu, în inima mărilor!» Însă şi de data aceasta satan a fost aruncat în locuinţa morţilor în abis, când Tirul a fost asediat de Nebucadneţar,

când s-au împlinit cuvintele: „iată, voi aduce asupra ta pe străini, pe cei mai nemiloşi dintre naţiuni; şi ei îşi vor scoate săbiile împotriva frumuseţii înţelepciunii tale şi-ţi vor întina strălucirea”.

Atunci, Satan şi-a pierdut stăpânirea asupra Tirului. Chiar dacă din punct de vedere fizic, oraşul insular a fost prefăcut în ruine mai târziu, de Alexandru cel Mare.

4) PIERDEREA DOMNIEI SALE ASUPRA BABILONULUI:

Textul din Isaia 14:12-15, se referă la regele Babilonului antic, pe plan fizic regele era un om, dar pe plan spiritual era: Satan, căci profeţia indică gândul lui Satan de a fi ca Dumnezeu: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt. Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adîncimile mormîntului!” (Isaia 14:12-15 BC).

Dacă profetul descrie în v.12, căderea lui din cer, de pe muntele lui Dumnezeu (Ezechiel 28:16), el este aruncat pe pământ la prima aruncare a lui, iar în v.15, profetul descrie a patra aruncare a lui satan în locuinţa morţilor! Prima cădere a lui Satan este pe pământ, a doua, a treia şi a patra este subpământeană, în sheol (locuinţa morţilor)! Cu cât satan se îngâmfa mai mult şi râvnea o poziţie mai mare, cu atât cădea mai jos! Cu cât era mai umilit! Ca să se împlinească cuvintele: „Pentru că oricine se înalţă pe sine va fi smerit şi cine se smereşte va fi înălţat”. – Luca 14:11, GBV 2001.

Această cădere a avut loc o dată cu căderea Babilonului în mâna mezilor şi a perşilor (vezi v.10-18). După ce a fost aruncat în 537 î.C. în locuinţa morţilor, o dată cu căderea Babilonului, însă nici această aruncare până în locuinţa morţilor, nu a însemnat că Diavolul va sta definitiv acolo şi nu va mai avea acces în cerul lui Dumnezeu. Căci apostolul Ioan spre sfârşitul primul secol d.C. vede evenimente viitoare ce vor avea loc (Apocalipsa 1:1), şi vede că are loc o luptă în cer între satan şi Mihail (Apocalipsa 12).

Revenind la Isaia, în textul din Isaia 14:12-15, heruvimul înţelepciunea, înainte de cădere, este comparat cu un Luceafăr, expresie care este o traducere a numelui ebraic: Hilel Ben Şahar (הילל בן שחר), însemnând „aducătorul de lumină”, o denumire astrologică pentru planeta Venus, ultimul corp al nopţii, sau primul corp ceresc ce apare dimineaţa, de aceea mai şi este numit: „fiu al zorilor”.

De ce heruvimul a fost comparat cu Luceafărul?

Deoarece din cele patru puteri ale lui Iehova, cei patru heruvimi (Apocalipsa 4:7), respectiv: cap de leu, reprezentând: puterea (Judecatori 14:18); de viţel reprezentând: viaţa (Maleahi 4:2); de om, reprezentând: dragostea (comp. 1Ioan 4:7-8 cu Geneza 1:27); de vultur, reprezentând: înţelepciunea (Iov 39:26-29), Lucifer era al patrulea, căci Biblia îl descrie că a fost: „plin de înţelepciune” (Ezechiel 28:12), deci ultimul heruvim dintre cei patru, era înţelepciunea ce slujea revărsând lumină! De aceea, el era ultimul corp ceresc ce apărea diminiaţa, nu seara! Căci la Dumnezeu, ziua începe seara (vezi: Geneza 1:3-5). Aşa cum romanii avea patru străji ce slujeau noaptea, timp de patru ore fiecare, în total 12 ore (Marcu 6:48). În mod asemănător, heruvimii aveau patru slujiri, prima: puterea, a doua: viaţa, a treia: dragostea, a patra: înţelepciunea, ce cădea în ultima „strajă” să spunem aşa, dimineaţa!

Dar el şi-a „stricat înţelepciunea”, când s-a îngâmfat! Dumnezeu l-a înlocuit cu un alt heruvim-înţelepciune, fidel lui Iehova! (comp. cu Fapte 1:20).

În 2Petru 1:19, în greacă apare: „fosforos” (aducând sau dând lumină), şi se arată că Luceafărul este steaua de dimineaţă, numai că în acest text, se referă la lumina revenirii lui Cristos şi a împliniri Cuvintelor profetice, atunci va veni dimineaţa, adică: stăpânirea şi lumina Regatului lui Dumnezeu (2Petru 1:16; Apocalipsa 11:15).

Să vedem în continuare următoarea cădere a lui Satan:

5) PIERDEREA DOMNIEI SALE ASUPRA ANUMITOR ZONE DE PE PĂMÂNT ŞI ASUPRA OAMENILOR DEMONIZAŢI DIN CAUZĂ CĂ ISUS A DAT AUTORITATE DISCIPOLILOR SĂI:

Luca 10:17-19, SCC: „Dar cei şaptezeci şi doi s-au întors cu bucurie, zicând: Doamne! Şi demonii ne sunt supuşi în Numele Tău. El le-a zis: am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer. Iată! V-am dat autoritatea umblării pe şerpi şi scorpioni, şi peste toată puterea duşmanului; şi nimic nu vă va vătăma, nicidecum” .

Este clară cauza şi efectul acestei căderi a lui Satan la pământ. Discipolii Domnului, au scos demonii, Regatul lui Dumnezeu s-a manifestat cu putere, şi a venit peste oamenii din localităţile: Horazin, Betsaida, Capernaum, unde cei 72 de discipoli au slujit cu puterea lui Dumnezeu.

Astfel căderea lui Satan din cer ca un fulger, este pierderea stăpânirii lui de peste acele oraşe şi peste sufletele demonizate care au fost eliberate, prin slujirea discipolilor lui Isus, unde lumina Evangheliei şi a puterii lui Dumnezeu a eliberat multe suflete. Astfel Dumnezeu prin lucrările de putere, a început să domnească, să-şi exercite autoritatea prin copiii Lui în acele teritorii. Astfel oamenii au fost eliberaţi de sub puterea întunericului şi au fost puşi sub autoritatea luminii (comp. cu Fapte 26:18; Coloseni 1:13).

Astfel o dată cu misiunea discipolilor (ucenicilor), şi cu împuternicirea dată de Domnul Isus, Satan a căzut din poziţia lui de conducerea şi influenţă ce o avea peste acea zonă unde cei şaptezeci şi doi de discipolii au exercitat autoritatea Domnului Isus (Luca 10:1-18).

Iar Domnul Isus, le-a dat tot mai multă autoritate, chiar peste toată puterea vrăşmaşului, astfel că apostolii puteau elibera pe oricine de orice influenţă sau posesiune demonică, astfel ei călcau peste şerpi şi scorpi şi îi făceau una cu pământul, îi zdrobeau şi ei cădeau în locuinţa morţilor ca morţii.

Dar să trecem la o altă cădere a Diavolului:

6) ÎNAINTE DE MOARTEA LUI ISUS, DIAVOLUL A FOST JUDECAT ŞI ARUNCAT AFARĂ:

Textele ce vorbesc de acest eveniment sunt: Ioan 12:31; Ioan 14:30; Ioan 16:11.

Conform cu traducerea SCC, – în Ioan 12:31 se spune: „Acum este o judecată a lumii aceasta; acum conducătorul lumii aceasta va fi aruncat afară.” (conducător: în greacă: arhon = suveran; stăpânitor).

Iar în Ioan 14:30 SCC, se precizează: „Nu voi mai vorbi multe cu voi; pentru că vine conducătorul lumii. Dar în Mine nu are nimic”

Iar la Ioan 16:7-11 SCC, se mai spune: „Dar Eu vă zic adevărul: Vă este de folos ca Eu să Mă duc; pentru că, dacă nu am să Mă duc, Mângăietorul nicidecum nu are să vină la voi; însă dacă am să mă duc, Îl voi trimite la voi. Şi venind Acela va dovedi lumea despre păcat, şi despre dreptate, şi despre judecată. Despre păcat: Pentru că ei nu cred în Mine. Despre dreptate: Pentru că Eu merg la Tatăl Meu, şi nu Mă mai vedeţi. Despre judecată: Pentru că conducătorul lumii aceasta a fost judecat.”

Chiar dacă textele nu prezintă toate amănuntele acestei judecăţi, şi a aruncării lui Satan afară, totuşi corelat cu alte pasaje, putem conchide, că este vorba de: „o judecată”, ce a avut loc în cer, înainte de moartea lui Isus, la sfârşitul serviciului Său pământesc, o judecată, dar nu judecata finală a oamenilor prezentată în Matei 25:31-46 de la venirea lui Isus, sau cea de la fârşitul mileniului: Apocalipsa 20:11-14.

O judecată în care lumea deoarece l-a respins şi nu l-a acceptat pe Fiul unic al lui Dumnezeu, a fost judecată nefavorabil potrivit cuvintelor Domnului din Ioan 3:18-21: „Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr, vine la lumină, ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.”

Observă, oamenii sunt judecaţi însăşi de decizia lor de a nu crede în Isus Cristos. Baza acestei judecăţi este că Isus a venit, a făcut lucrări de putere aşa cum nimeni nu a mai făcut (Ioan 15:24), şi cu toate acestea oamenii nu L-au crezut, deoarece au iubit mai mult întunericul.

Faptul că Cristos a fost loial Tatălui până la sfârşit, a condamnat lumea, şi astfel pe drept Tatăl a putut judeca lumea păcătoasă, deoarece lumea, nici Satan nu putea să-i reproşeze la Isus nici un păcat, chiar Isus declară: „Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine” (BC). Da, nici lumea, nici Satan nu avea nimic în Isus. Lumea nu avea astfel un motiv de poticnire în Fiul lui Dumnezeu, şi ne având acest motiv, a fost judecată, şi declarată vinovată deoarece nu l-au primit pe singurul Fiu, unic-născut al lui Dumnezeu.

Totuşi Dumnezeu în harul Său, nu a trecut şi la acţiunea de distrugere a lumii, permiţând ca persoane individuale să-l primească pe Isus şi să devină copiii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:10-13).

Însă Isus precizează, că după plecarea Lui, va veni Mângâietorul, care va continua lucrarea de demascare a lumii şi de dovedire a stării ei de păcat. Lucrare care pe de o parte, are rol de mărturie şi de salvare a celor ce se decid să creadă în Isus, iar pe de altă parte de mărturie şi condamnare a lumii. De aceea Isus spune: „Şi venind Acela [Mângâietorul] va dovedi lumea despre păcat, şi despre dreptate, şi despre judecată. Despre păcat: Pentru că ei nu cred în Mine. Despre dreptate: Pentru că Eu merg la Tatăl Meu, şi nu Mă mai vedeţi. Despre judecată: Pentru că conducătorul lumii aceasta a fost judecat.”

Prin urmare, Mângâietorul va dovedi lumii că este vinovată de păcat, deoarece nu cred în Sigurul Fiu al lui Dumnezeu, aceasta este una din multele lucrări ale Spiritului Sfânt.

Va dovedi lumii dreptatea lui Dumnezeu, manifestată prin viaţa lui Isus, căci după ce a fost lăsat pe pământ Isus ca mărturie, a fost luat la cer, dovedind astfel că El era un om drept, şi nu păcătos sau demonizat cum îl descriau iudeii (Ioan 7:20; 9:24). Dacă nu era un om drept, de ce l-ar fi luat Dumnezeu la cer? Tocmai pentru că a fost drept El a înviat şi a fost înălţat la cer (Fapte 2:33; 3:14; 7:52).

Duhul Sfânt va dovedi lumii în ce priveşte judecata, Duhul Sfânt va conştientiza oamenii că conducătorul acestei lumii a fost judecat, a fost găsit mincinos, deoarece el nu a reuşit să-L corupă pe Isus, cu toate că a încercat în repetate rânduri (Matei 4:1-10; Matei 16:22-23). Diavolul nu avea nimic în Isus, nu avea de ce să-l acuze, nu avea nici un motiv întemeiat la adresa Fiului lui Dumnezeu care era fără păcat (Evrei 4:15). Ba mai mult, Diavolul era vinovat că dorea să ucidă un nevionovat, chiar lumea este vinovată căci la urât fără temei (Ioan 15:22-25).

Astfel execuţia lui Isus ce urma a doua zi, care avea să fie ‚preţul de răscumpărare’ al întregii omeniri, pentru că Isus era un miel fără cusur (Ioan 1:29; 1Timotei 2:5-6)!

În Ioan 12:27-31, se spune: „Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice? Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta? Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta! Tată, proslăveşte Numele Tău!” Şi din cer, s-a auzit un glas, care zicea: „L-am proslăvit, şi-L voi mai proslăvi!” Norodul, care stătea acolo şi care auzise glasul, a zis că a fost un tunet. Alţii ziceau: „Un înger a vorbit cu El!” Isus a răspuns: „Nu pentru Mine s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi. Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară”.

Cu aceea ocazie Domnul Isus a cerut ca Numele lui Dumnezeu să fie glorificat, şi astfel s-a auzit glasul Tatălui ceresc, care a spus: „L-am proslăvit, şi-L voi mai proslăvi”, poporul care era de faţă a perceput glasul lui Dumnezeu fie sub forma unui tunet, fie sub forma unui glas, dar fără a înţelege cuvintele. Domnul le-a spus: „Nu pentru Mine s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi. Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară”. Domnul Isus nu dorea ca să ceară Tatălui să fie izbăvit din ceasul acela, ci dorea ca Numele lui Dumnezeu să fie proslăvit, Iar Isus prin viaţa Lui a glorificat Numele purtându-L, onorându-L şi vestindu-L într-un mod perfect! De aceea, conducătorul lumii a fost aruncat afară din tribunalul ceresc!

Glasul lui Dumnezeu, a confirmat, acest glas a fost un semn pentru ca evrei să conştientizeze că Domnul Isus a venit pentru a împlini voia lui Dumnezeu, El fiind trimisul Tatălui care a venit în Numele Lui (Ioan 5:43). Dar ei nu au conştientizat acest lucru, ei s-au poticnit în cuvintele Domnului neavând inima pregătită să le primească, ei nu aveau credinţă după toate semnele şi minunile ce le-au văzut (Ioan 12:32-37).

Însă la ce se referă afirmaţia: „acum conducătorul lumii aceasta va fi aruncat afară”? După ce conducătorul lumii, şi reprezentantul lumii, Satan, a fost convocat la judecată, probabil în cer, în sala de judecată a lui Dumnezeu. A avut loc atunci judecata lumii, care a primit verdictul: „VINOVATĂ” de respingerea fără motiv a Fiului unic născut al lui Dumnezeu. Nici chiar Satan avocatul şi conducătorul lumii, nu a putut să apare lumea coruptă şi necredincioasă, să găsească un motiv temeinic, pe baza căruia să-l respingă pe Cristos.

Şi astfel lumea a fost judecată şi declarată vinovată, pentru că L-au văzut pe Isus, au văzut lucrările lui Dumnezeu din viaţa Lui, şi L-au urât fără temei (Ioan 15:25). Urându-L pe Isus L-au urât şi pe Tatăl care L-a trimis şi L-a împuternicit (Ioan 15:24).

Iar conducătorul lumii „acum”, a fost pedepsit, fiind aruncat afară. Da, în acel moment, înainte de moartea Domnului Isus, conducătorul lumii = Satan, a fost aruncat afară, nu doar din sala de judecată, dar şi din poziţia de avocat al lumii, el este aruncat afară ca orice martor sau apărător mincinos, şi orice prezumţie de nevinovăţie a Diavolului, în faţa creaturilor lui Dumnezeu, a căzut la aceea judecată. El este aruncat afară, în sensul că nu mai are drept de apel, pierzându-şi poziţia de apărător al „dreptăţii” pe care şi-o aroga. El a fost aruncat afară din procesul stabilirii dreptăţii veşnice, el nu mai poate să-şi apere cauza, i s-a dat toate posibilităţiile, dar a pierdut definitiv şi irevocabil în faţa integrităţii lui Cristos şi a fost găsit mincinos şi vinovat!

Faptul că Diavolul a fost aruncat afară, nu însemnă că el nu mai avea acces în cer, ca să pârască pe fraţii lui Isus (Apocalipsa 12:10), dar însemnă că statutul lui de criminal, mincinos şi vinovat (Ioan 8:44), a fost stabilit definitiv şi irevocabil şi el nu mai are dreptul la vreun alt proces de stabilire al dreptăţii.

Este clar că unii dintre demoni sunt în adânc (2Petru 2:4), alţii din cauza oamenilor nedrepţi, idolatri, răi sunt în cer chiar stăpânind din „locurile cereşti” (Efeseni 6:12), peste anumiţi oameni, oraşe, zone, ţări sau teritorii (comp. cu Daniel 10:13,Daniel 10:20-21), însă aceştia pot fi oricând detronaţi prin convertirea oamenilor sau prin luptă spirituală de către creştini, care sunt plasaţi deasupra Diavolului şi demonilor, în Cristos în locurile cereşti deasupra oricărei domnii şi stăpâniri (Efeseni 1:20-22; Efeseni 2:5-6; vezi şi Psalm 149:6-9). Iar datorită ascultării creştinilor a rugăciunilor lor, Dumnezeu poate schimba guverne, regi, preşedinţi, şi chiar îngerul unei ţări dintr-o căpetenie demonică într-o căpetenie îngerească fidelă lui Dumnezeu.

În concluzie, aruncarea lui Satan „afară”, însemnă că a pierdut procesul şi a fost dat afară fără a mai avea drept de apel, sau de a mai avea drept să facă recurs, dar împreună cu el şi lumea a primit o judecată nefavorabilă.

7) ARUNCAREA LITERALĂ DIN AL TREILEA CER, PE PĂMÂNT ŞI FĂRĂ A MAI AVEA ACCES LA AL TREILEA CER:

Apocalipsa 12:7-12: „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui. Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme.”

Acest eveniment nu a avut loc încă, din următoarele motive:

a)Atât în Scripturile Ebaraice (V.T) cât şi în Scripturile Creştine (N.T.), Diavolul este prezentat în cer, deci avea acces în cerul lui Dumnezeu, şi după aruncarea din Eden, şi după moartea, învierea şi înălţarea Domnului Isus (Iov 1:6;Iov 2:1; Efeseni 6:12).

b)Această aruncare dinApocalipsa 12, poate avea loc doar după Penticosta, deoarece în lupta lor spirituală credincioşii au folosit: „sângele Mielului” (sângele lui Isus), deci este vorba de creştini care au mărturia lui Isus (vezi v. 11,17). Această mărturie primind-o creştinii să o ducă, doar începând cu Penticosta (Luca 24:47-49; Fapte 1:8).

c)Această aruncare are loc după întemeierea bisericii, deoarece Diavolul înainte de aruncare era„pârâşul fraţilor” creştini, cei care L-au biruit prin: „prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.”

d)Aruncarea are loc după scrierea lui Ioan (~96 d.C.), deoarece Ioan nu vede ‘ceea ce sa întâmplat în trecut’ ci el vede„lucrurile care trebuie să se întâmple în curând” (Apocalipsa 1:1).

Dacă această aruncare are loc după Penticosta, după ce creştinii au fost martirizaţi, după ce Ioan a scris cartea, a avut ea loc înainte de timpul când trăim noi, aşa cum susţin unii, sau va avea loc în viitor?

Nu putem găsi nici un suport pentru o aruncare a lui Satan în anul 1914 aşa cum susţin unii. Chiar Ap. 12 ne dă câteva indici care arată că această aruncare nu a avut loc, ci va avea loc în viitor, cu șapte, apoximativ, înainte de venirea Domnului şi legarea lui Satan.

Astfel relatarea din Apocalipsa 12 vorbește de o femeie care este adunarea (biserica), care naște un fie de parte bărbătească un profet care va veni în spiritul profetului Ilie care va servi împreună cu altul venit în spiritul lui Moise timp de o mie două sute șaizeci de zile, adică cca. trei ani și jumătate sau 42 de luni (Apocalipsa 11:3). Această perioadă corespunde cu fuga femeii în pustie unde va fi hrănită departe de fața șarpelui și va fi ocrotită. În schimbă după cele o mie două sute șaizeci de zile, începe necazul cel mare când adunarea va fi persecutată de anticrist conform cu Apocalipsa 13:5-7. Necazul cel mare va dura tot o mie două sute șaizeci de zile sau 42 de luni!

Aruncarea lui Satan de către Mihail are loc cu cca. 7 ani înainte de venirea Domnului.

Imediat după aruncare Ilie este răpit la cer spiritual și primește instrucțiuni după care cei doi martori își încep lucrarea lor de o mie două sute șaizeci de zile, după care are loc venirea lui anticrist, martirajul lor, și necazul cel mare care ține 42 de luni.

Dar să trecem la următoarea aruncare a lui Satan:

9) ELIBERAREA DIN ADÂNC, DIAVOLUL ESTE DIN NOU PE PĂMÂNT, APOI ESTE ARUNCAT ÎN LACUL DE FOC:

Apocalipsa 20:7-10: „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat; şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării…Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.”

În acest pasaj este descris ultima aruncare a lui Satan şi cea definitivă, căci este aruncat în lacul de foc, care este „pedeapsă veşnică”, pentru el, dar nu numai el va suferi pedeapsa veşnică, ci şi îngerii lui, şi toţi oamenii neascultători de Dumnezeu. Pedeapsa pentru toate aceste creaturi rele şi răzvrătite (demoni şi oameni) este identică, şi Isus o numeşte: „focul cel veşnic” sau „pedeapsă veşnică” (vezi Matei 25:41,Matei 25:46).

Această aruncare în lacul de foc, are loc după domnia lui Cristos de o mie de ani, când Satan şi îngerii lui vor fi eliberaţi din abis pentru a încerca pentru ultima oară omenirea de pe pământ. Aruncarea lui în lacul de foc, are loc înainte de judecata finală şi generală de la tronul de judecată mare şi alb, judecata şi învierea generală a omenirii, are loc imediat după aruncarea lui Satan şi a îngerilor lui în lacul de foc (Apocalipsa 20:10-14).

În concluzie, înţelegem că este important să facem diferenţierea dintre diferitele etape ale vieţii şi căderii lui Satan ca să interpretăm corect şi cronologic profeţiile despre el, şi să înţelegem mai bine Scripturile, precum şi să înţelegem care este poziţia lui actualmente şi care este poziţia creştinului deasupra oricărei domnii în Cristos. Numai cunoscând adevărul despre faptul că el este judecat, că el poate fi alungat, că el poate cădea din locurile cereşti de unde domneşte peste anumite teritorii de pe pământ, vom lua în serios chemarea de a fi lumini şi sarea pământului, şi slujba de a mijloci în rugăciune, şi de a ne lupta spiritual îmbrăcând toată armătura lui Dumnezeu (Efeseni 6:10-18).

De aceea, această învăţătură are o latură parctică, nu este vorba de a cunoaşte doar teoretic situaţia celui rău, ci această cunoaştere să ne ajute să fim biruitori în câmpul de lucru şi luptă ce ni l-a însemnat Dumnezeul măsurii (2Corinteni 10:13-16), ca să ieşim biruitori asupra domniilor şi stăpânirilor, ca ele să cunoască prin adunarea lui Cristos, felurita înţelepciune a lui Dumnezeu (Efeseni 3:10).

Astfel „Fie ca proslăvirea lui Dumnezeu să fie în gura lor şi sabia cu două tăişuri în mâna lor, ca să se răzbune pe neamuri, să pedepsească popoarele, să le lege regii cu lanţuri şi mai-marii cu obezi de fier, şi să împlinească astfel judecata scrisă. Aceasta este o cinste pentru toţi credincioşii Săi!” – Psalm 149:6-9.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE:

1 Câte ceruri sunt şi care sunt acestea?

2 Ce efect a avut prima aruncare de pe muntele cel sfânt?

3 Când a pierdut domnia asupra Egiptului?

4 Dar asupra Tirului?

5 Din poziţia cerească ca rege al Babilonului, unde a fost aruncat satan?

6 Ce a însemnat: căderea lui Satan din Luca 10:18?

7 La ce se referă aruncarea lui Satan din Ioan 12:31?

8 La ce se referă aruncarea lui Satan din Apocalipsa 12:7-10?

9 La ce se referă aruncarea lui Satan din Apocalipsa 20:1-3 şi unde?

10 Dar cea descrisă în Apocalipsa 20:10?

[1] Grădina Edenului din acest text nu se referă la cea pământească, descrisă în Geneza 2:8-15, ci la una spirituală, cerască, fiindcă există şi un paradis ceresc, corespondentul celui pământesc (2Corinteni 12:1-4; Apocalipsa 2:7), toate lucrurile pământeşti au fost făcute după chipul ceresc (comp. cu Evrei 8:5). Doar în grădina cerească erau: „tot felul de pietre scumpe”.

[2] Este adevărat că în Biblie şi îngerii sunt descrişi ca stele (Iov 38:7), dar în Ap. 12 nu se referă la îngeri conform plasării în timp a persoanelor şi evenimentelor.

[3] Pentru mai multe detalii despre cine este Arhanghelul Mihail, îngerul lui Iehova şi Căpetenia oştirii, vezi broşura: „Despre îngeri”, sau tractul: „Cine este Arhanghelul Mihail?”

Despre Anticrist, acel om al fărădelegii

→ Anticristul, în caracter, este tot ce nu este Hristos: viclean, seducător, mândru, mincinos.

Despre Anticrist sunt scrise 27 de capitole din Biblie. Dumnezeu ne arată că trebuie să luăm în serios misiunea diabolică a acestui om. Dar ce știm despre el?

Anticristul este fiul Diavolului

Despre Anticrist știm că este fiul Diavolului deoarece chiar Dumnezeu ne atrage atenția asupra acestui lucru încă din al treilea capitol al Bibliei, Geneza, capitolul trei. Venirea lui în lume a fost prezisă la căderea omului în păcat, după ce Adam și Eva au mâncat din fructul oprit.

Dumnezeu a zis Șarpelui: […] Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul.”
(Geneza 3:15)

Dumnezeu vorbește despre două semințe: sămânța Diavolului și sămânța femeii. Iisus Hristos s-a născut miraculos dintr-o fecioară, fără intervenția vreunui bărbat. Duhul Sfânt s-a pogorât peste Fecioara Maria și a rămas însărcinată.

Maria a zis îngerului: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu știu de bărbat?” Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, și puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care Se va naște din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.
(Luca 1:34-35)

Sămânța femeii contra seminței Diavolului

Iisus Hristos este „sămânța femeii” din capitolul trei al Genezei. Înseamnă că Anticristul este „sămânța Diavolului”. Așa cum Hristos este născut din femeie, Anticristul este născut din Diavol. Iar cei doi se află în vrăjmășie, Fiul lui Dumnezeu cu fiul Diavolului. Fiul lui Dumnezeu îl va distruge pe Fiul Diavolului cu suflarea gurii Lui și arătarea Venirii Sale (2 Tes. 2:8).

Știm că Diavolul îl imită pe Dumnezeu, așadar concepția Anticristului este menționată în Biblie ca o naștere cu ajutorul puterilor întunericului.

Arătarea lui se va face prin puterea Satanei.
(2 Tesaloniceni 2:9)

Ca o supoziție: probabil atât de miraculoasă este nașterea Anticristului încât va fi dificil de dovedit în acte că s-a născut vreodată, cine îi sunt părinții sau că are vreun loc natal. Anticristul nu este fiul Diavolului doar la corp, ci și la duh, alături de toți cei care adoptă caracterul Tatălui Minciunii:

Voi aveți de tată pe Diavolul.
(Ioan 8:44)

Așchia nu sare departe de trunchi

La înfățișare, Anticristul arată ca oricare alt om. Însă are o viclenie absolut ieșită din comun, fiind susținut de puteri demonice, încât oamenii ajung să se întrebe „Cine se poate asemăna cu Fiara?” (Apoc. 13:4).

Tatăl Anticristului, Diavolul, este descris ca având șapte capete și zece coarne, iar Anticristul seamănă cu acesta, având (simbolic) tot atâtea capete și tot atâtea coarne.

Iată, s-a văzut un mare balaur roșu, cu șapte capete, zece coarne și șapte cununi împărătești pe capete.
(Apocalipsa 12:3)

Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne și șapte capete; pe coarne avea zece cununi împărătești și pe capete avea nume de hulă. Balaurul i-a dat puterea lui.
(Apocalipsa 13:1-2)

Balaurul îi dă Anticristului puterea lui. Despre Anticrist ni se spune că are cu trei cununi mai mult decât tatăl său. Față de Diavol, el are avantajul de a putea umbla printre oameni, în chip de om, să înșele lumea. Știm că, spiritual, Anticristul are înfățișarea descrisă în citatul de mai sus, însă în plan material, acesta arată ca oricare alt om. Însă numai el îi va putea omorî pe cei doi martori (Citește AICI articol despre cei doi martori!). Deși este susținut de puteri demonice, despre Anticrist știm că este doar un om:

Cine are pricepere, să socotească numărul Fiarei. Căci este un număr de om.
(Apocalipsa 13:18)

Misiunea diabolică a Anticristului…

Anticristul are în vedere 5 obiective principale în misiunea sa diabolică:

1. Să anuleze mântuirea spirituală a creștinilor

Sunt oameni care cred că, odată ce ai fost născut din apă și din Duh, adică odată ce ai fost mântuit, nu îți mai poți pierde mântuirea, orice ai face. Însă Biblia ne învață că oricine va primi Semnul Fiarei pe mâna dreaptă sau pe frunte, va fi condamnat la focul veșnic (Apoc. 14:9-10). Vezi AICI articol despre Semnul Fiarei.

Semnul Fiarei este un pact cu Diavolul. E absurd să susții că nu îți poți pierde mântuirea sufletului nici dacă faci pact cu Diavolul. Iar pactul acesta nu va fi unul care promite bogății, ci dacă nu-l faci, nu mai poți cumpăra sau vinde (Apoc. 13:17). Iar dacă supraviețuiești în afara sistemului comercial, vei fi decapitat din ordinul lui Anticrist (Apoc. 20:4), adică devii un martir.

2. Să determine întreaga lume să se închine Diavolului

Asta este ce și-a dorit dintotdeauna Diavolul: să fie venerat ca Dumnezeu, ba încă L-a ispitit și pe Hristos să i se închine (Luca 4:7).
Și au început să se închine Balaurului pentru că dăduse puterea lui Fiarei.(Apocalipsa 13:3)

Oamenii se vor închina, într-un fel sau altul, Diavolului. Știm că Anticristul primește putere de la Diavol (Apoc. 13:2), iar această putere se extinde peste orice seminție, orice norod, orice limbă și orice neam (Apoc. 13:7). Așadar, puterea lui va fi globală, el va fi liderul planetei.

3. Să facă din fărădelege lege și invers

În Cartea lui Daniel, Anticristul este înfățișat simbolic ca un corn mic care are o gură ce spune blasfemii.

El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinții Celui Preaînalt și se va încumeta să schimbe vremurile și legea, și sfinții vor fi dați în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme.
(Daniel 7:25)

Ce putem înțelege prin faptul că „va schimba legea”? Despre Anticrist știm că este numit și omul fărădelegii (2 Tes. 2:3). Așadar, legea nu o va schimba în așa fel încât să îi placă mai mult lui Dumnezeu, ci Diavolului. Cu siguranță, printre acele schimbări legislative pe care le va face va fi și căsătoria între persoanele de același sex. Acest lucru este considerat o abominație de către Dumnezeu (Lev. 18:22). Poate Anticristul este deja printre noi pentru că aceste schimbări s-au întâmplat deja.

4. Să distrugă evreii și Israelul

Diavolul urăște evreii deoarece Dumnezeu i-a ales prin legământul cu Avraam (Geneza 17). Despre Anticrist știm că are caracterul tatălui său, Diavolul, așadar și el urăște evreii. De ce ar face asta? Pentru că Dumnezeu le-a promis evreilor că vor fi un popor veșnic în țara lor (Deut. 4:40), iar Diavolul vrea să distrugă această promisiune.
În zilele de apoi, te voi aduce împotriva țării Mele, ca să Mă cunoască neamurile când voi fi sfințit în tine sub ochii lor, Gog! (Ezec. 38:16)
Același lucru este scris și-n Apocalipsa 20:9, că armatele lui Gog (Anticristul) vor înconjura Ierusalimul.

Anticristul este numit Gog în Vechiul Testament

Evreii știu că venirea lui Mesia (ei nu cred că Iisus este Mesia și încă îl așteaptă) este strâns legată de venirea lui Gog. Mesia îi va salva de Gog și armatele lui. Despre acest lucru vorbesc capitolele 38 și 39 din Cartea lui Ezechiel.

Gog este identificat ca având (simbolic) un arc (Ezec. 39:3), la fel ca primul călăreț, cel alb, al Apocalipsei (Apoc. 6:2). Acel prim călăreț al Apocalipsei este Anticristul, Gog. Hristos îl va învinge pe Gog la A Doua Venire și îi va da trupului său un loc de înmormântare în Israel (Ezec. 39:11), iar duhul îi va fiaruncat în iazul cu foc (Apoc. 19:20). Citește AICI mai multe despre sfârșitul lumii.

5. Să se războiască cu Fiul lui Dumnezeu (care, de fapt, este Dumnezeu)

Toți au același gând și dau Fiarei puterea și stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui. (Apocalipsa 17:13-14)
Iisus Hristos este Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29). Cu siguranță că fiul Diavolului crede că îl va învinge pe Fiul lui Dumnezeu, altminteri nu ar mai porni la războiul Dumnezeul celui Atotputernic (Apoc. 16:14). Dar Hristos îl va învinge.

Anticristul a fost deja judecat de către Dumnezeu

Diavolul a fost judecat de către Dumnezeu, iar sentința acestuia este focul veșnic. Timpul pe care îl are acum la dispoziție este până la punerea în execuție a pedepsei.

Vai de voi, pământ și mare! Căci Diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă știe că are puțină vreme.
(Apocalipsa 12:12)

Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care a fost pregătit diavolului și îngerilor lui!”
(Matei 25:41)

Însă știm că și fiul Diavolului, Anticristul, a fost deja judecat (Ioan 3:18), iar păcatul lui nu va fi unul din greșeală, precum a fost neascultarea lui Adam, ci se va da drept Dumnezeu și se va răscula împotriva lui Dumnezeu la A Doua Venire.

Toți au același gând și dau Fiarei puterea și stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor și Împăratul împăraților.
(Apocalipsa 17:14)

Așadar, păcatul lui Anticrist este egal cu păcatul tatălui său de corp și duh, Diavolul, care s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu (Apoc. 12:7). Știm că Anticristul a fost judecat deoarece, după ce este înfrânt de Însuși Hristos, îi va fi îngropat trupul în Israel (Ezechiel 39:11), iar duhul îi va fi aruncat direct în focul veșnic, fără să mai treacă pe la Judecata de Apoi:

Și Fiara a fost prinsă. Și, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos […]. Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.
(Apocalipsa 19:19-20)

Stăpânitorul lumii acesteia, Diavolul, a fost judecat. Timpul pe care îl are acum la dispoziție este până la punerea în execuție a sentinței. Iar sentința a fost dată când Hristos n-a mai fost văzut, adică S-a înălțat. El le explică ucenicilor ce se va întâmpla când se va înălța: va trimite Duhul Său, iar Diavolul își va primi sentința.

Stăpânitorul lumii acesteia este judecat.
(Ioan 16:11)

Anticristul știe ce s-a scris despre el în Biblie

Anticristul are la dispoziție Cartea Apocalipsei în vremurile din urmă și știe ce este scris despre el și care este pedeapsa lui dacă se răscoală împotriva lui Dumnezeu.

Nu ești tu acela despre care am vorbit odinioară, prin robii Mei, prorocii lui Israel, care au prorocit atunci ani de zile că te voi aduce împotriva lor?
(Ezechiel 38:17)

Da, Anticristul va ști tot ce s-a scris în Biblie despre el. Și totuși alege să se răscoale împotriva lui Dumnezeu.

Despre Anticrist știm că este comparat cu Iuda Iscarioteanul

Expresia fiul pierzării este amintită pentru prima dată de către Însuși Domnul Iisus, la rugăciunea de la Cina cea de Taină.

Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat și niciunul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.
(Ioan 17:12)

Aceeași expresie, fiul pierzării, mai este amintită de către Apostolul Pavel când vorbește despre Anticrist:

Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalță mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.

Și atunci se va arăta acel nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale și-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale.
(2 Tesaloniceni 2:3-4, 8)

A fost Iuda Iscarioteanul obligat să îl vândă pe Iisus? Desigur că nu. A fost alegerea pe care a făcut-o, iar Satana a intrat în el:

Cum a fost dată bucățica, a intrat Satana în Iuda. (Ioan 13:27)

La fel se va întâmpla și cu Anticristul: în momentul în care se hotărăște să se războiască cu Dumnezeu, va fi posedat de însuși Diavolul. (Citește AICI articol despre motivele pentru care oamenii devin demonizați!) Unii spun că Anticristul este chiar Iuda Iscarioteanul, ridicat din lumea cealaltă. Teoria e bazată pe faptul că îngerul îi explică lui Ioan că Fiara se va ridica din Adânc (Apoc. 11:7). Nu știm; cert este că Anticristul este sămânța Diavolului.

Așezarea Anticristului în Templu

„Așezarea în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tes. 2:3) poate însemna o declarație publică a Anticristului într-un viitor Templu Iudaic reconstruit. Însă, în abordarea noastră, tindem să credem că această „așezare” înseamnă impunerea Semnului Fiarei pe trupurile creștinilor, care sunt considerate Temple ale Duhului Sfânt (1 Cor. 6:19).

Nu știți că voi sunteți Templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci Templul lui Dumnezeu este sfânt.
(1 Corinteni 3:16)

Anticristul, făcând acest sacrilegiu în Templul lui Dumnezeu, va fi nimicit de Dumnezeu. Probabil ar fi (prea) evident să fie vorba de un templu iudaic, o clădire reală cu ziduri și un altar, or știm că Diavolul e viclean, nu lucrează fățiș. Despre Anticrist și acest sacrilegiu mai este amintit în Biblie ca urâciune a pustiirii:

De aceea, când veți vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, așezată în Locul Sfânt – cine citește să înțeleagă! – atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți.
(Matei 24:15)

În pasajul de mai sus, observăm că Însuși Hristos ne invită să înțelegem despre care urâciune este vorba.

Interesant lucru e că în același fel suntem invitați să pricepem Semnul Fiarei din Apocalipsa:

Cine are pricepere, să socotească numărul Fiarei.
(Apocalipsa 13:18)

Este oare doar o coincidență că în ambele pasaje suntem invitați să înțelegem ceva anume despre sfârșitul vremurilor? În plus, ar fi un lucru neobișnuit ca Domnul Iisus Hristos să nu pomenească nimic despre un lucru atât de important, precum Semnul Fiarei, nu-i așa?

Urâciunea pustiirii, Anticristul, se va așeza în Locul Sfânt. Ca Locul să fie Sfânt, Templul ar trebui să fie Sfânt, iar ca să fie Sfânt, Dumnezeu ar trebui să locuiască în el. Dar după Învierea lui Iisus, Dumnezeu nu mai locuiește în temple făcute de mâini omenești.

Dar Cel Preaînalt nu locuieşte în locaşuri făcute de mâini omeneşti.
(Faptele Apostolilor 7:48)

Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.
(Evrei 8:1-2)

Oare Adam a fost făcut de mâini omenești? Nu. De aceea trupul creștinului este corespondentul Templului din Cer la fel cum a fost Cortul Întâlnirii „ambasadă” a Templului din Cer. Iar Al Treilea Templu, cum i se mai spune, (dar e al patrulea, că trupul creștinului e un templu) va veni din cer. Acesta vine odată cu Noul Ierusalim. Iar acolo nu are cum să se așeze Anticristul, că nimic spurcat nu va intra acolo.

În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei. […]
Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.
(Apocalipsa 21:22,27)

(Citește AICI articol despre Nimrod, prima prefigurare a Anticristului!)

La sfârșitul veacurilor, întreaga lume va avea caracterul lui Anticrist…

Anticristul va fi greu de reperat de cei care au caracterul lui (iar întreaga lume va avea caracterul lui). Așa cum Ioan Botezătorul a pregătit calea lui Hristos, Proorocul Mincinos pregătește calea venirii Anticristului, aducând lumea la un caracter după placul Diavolului. (Citește AICI articol despre 5 credințe periculoase pentru creștin!)

Iată ce spune apostolul Pavel despre oamenii din zilele din urmă:

Să știi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, neîmblânziți, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfați, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceștia.
(2 Timotei 3:1-5)

Ce caracterizează această generație, față de alte generații, dacă nu iubirea de sine? E ca o molimă, ba încă e încurajată prin intermediul rețelelor sociale. Oamenii (chiar și bătrânii!) își fac sute de selfie-uri. Există chiar și o mulțime de cursuri de iubire de sine! (LINK AICI)

Vezi AICI articol despre răcirea spirituală a creștinilor de azi.

De aceea, Anticristul este greu de identificat din moment ce întreaga lume are caracterul său. Acesta este caracterul Anticristului și acesta este și al celui care se închină Diavolului. Nu doar sataniștii înrăiți se află sub puterea întunericului, ci și oamenii care au caracterul descris în pasajul de mai sus.

Capitolul 20 – Legarea lui Satan, domnia Domnului Isus vreme de 1.000 de ani și judecata finală în fața lui Dumnezeu Tatăl

APOCALIPSA 20

ÎNCEPUTUL ȘI SFÂRȘITUL

ÎMPĂRĂȚIEI DE O MIE DE ANI

Apocalipsa 20:1

(1) Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger (2) care ținea în mână cheia Adâncului și un lanț mare.

1. Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger = introduce o nouă etapă a vedeniei. Aceasta este cea de-a treia ocazie când un înger este văzut coborând din cer (Apocalipsa 10:1; 18:1).

2. Care ținea în mână cheia Adâncului și un lanț mare = acesta este cel de-al doilea eveniment care are legătură cu „Adâncul”. În Apocalipsa 9:1, un înger a primit cheia Adâncului. În acest pasaj, îngerul care coboară din cer ține în mână cheia Adâncului. Având în vedere natura acestui eveniment, probabil cheia nu este una literală. Acest înger are autoritatea de a deschide și de a închide Adâncul. În aceeași ordine de idei, probabil nici lanțul nu este unul literal, ci reprezintă autoritatea de a restricționa mișcările cuiva.

Apocalipsa 20:2-3

(1) El a pus mâna pe balaur, pe șarpele cel vechi, care este Diavolul și Satan, (2) și l-a legat pentru o mie de ani. (3) L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, și a pecetluit intrarea deasupra lui, (4) ca să nu mai înșele neamurile (5) până ce se vor împlini cei o mie de ani. (6) După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puțină vreme.

1. El a pus mâna pe balaur, pe șarpele cel vechi, care este Diavolul și Satan = indică îngrădirea completă a triumviratului: după ce a relatat deja judecata veșnică împotriva fiarei și a proorocului mincinos, autorul descrie încarcerarea temporară a balaurului. În acest moment nu ni se spune care este destinul său veșnic. Identificarea balaurului drept șarpele cel vechi, Diavolul sau Satan, este necesară pentru a face o deosebire între balaurul compozit (Apocalipsa 12:3) și balaur (Apocalipsa 12:7).

2. L-a legat pentru o mie de ani = arată scopul pentru care îngerul coboară cu un lanț în mână. Noțiunea de a lega o ființă supranaturală cu un lanț, i-a făcut pe anumiți comentatori să afirme că acest pasaj este metaforic. Prin urmare, nici numărul de ani nu este literal. Totuși, în Marcu 6:17 citim că Irod însuși l-a arestat pe Ioan, și l-a legat în închisoare. Ambii termeni, „închis” și „legat”, sunt folosiți în Apocalipsa 20:2 cu privire la Satan. Noțiunea că, din moment ce Satan este o ființă spirituală, el nu poate fi legat fizic, se bazează pe o presupunere falsă.

3. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo și a pecetluit intrarea deasupra lui = anunță închiderea lui Satan în Adânc. Ideea transmisă aici pare a fi aceea de restrângere a libertății de mișcare: el este închis și legat timp de o mie de ani.

4. Ca să nu mai înșele neamurile = arată scopul închiderii lui Satan timp de o mie de ani. El este tatăl minciunii (Ioan 8:44) și al înșelării (Apocalipsa 12:9) și, astfel, a înșelat în mod sistematic lumea. În timpul lucrării Sale pe pământ, Isus avertiza că înșelarea va fi o caracteristică marcantă a vremurilor escatologice (Matei 24:5).

5. Până se vor împlini cei o mie de ani = arată durata încarcerării Satanei și timpul în care neamurile nu vor fi înșelate. În acest moment se ridică o întrebare evidentă cu privire la națiuni: vor mai fi popoare pe pământ după Armaghedon? Apocalipsa 19:19 afirmă că fiara, împărații pământului și oștirile lor se vor aduna pentru războiul cel mare. Matei 25:31 arată că națiunile pământului se vor aduna pentru a fi judecate. Între aceste popoare vor fi atât oi cât și capre. Oile vor moșteni împărăția pregătită pentru ele dinainte de întemeierea pământului. Prin urmare, cu siguranță vor mai fi popoare pe pământ după bătălia Armaghedonului și în timpul împărăției de o mie de ani.

6. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puțină vreme = oferă motivul pentru închiderea temporară a lui Satan. Fiara și proorocul mincinos au primit pedepse veșnice în urma bătăliei Armaghedonului, dar Satan nu a primit o astfel de pedeapsă. Aparent, motivul este acela că Dumnezeu încă mai are planuri cu el. În acest moment, încă nu ni se spune de ce va fi eliberat și ce va face după perioada în care a fost închis. Perioada de timp în care Satan va avea permisiunea de a lucra pe pământ este indicată de expresia puțină vreme. Dincolo de înțelesul normal al expresiei, nu putem afirma nimic cu certitudine.

Apocalipsa 20:4 Continuare pe https://www.misiune.ro/resurse-crestine/predici/comentariu-apocalipsa/capitolul-20-legarea-lui-satan-domnia-domnului-isus-vreme-de-1-000-de-ani-si-judecata-finala-in-fata-lui-dumnezeu-tatal.html

Ce a însemnat Crucea pentru Satan

Referințe: Coloseni 2.13-16

Cel mai probabil, cuvintele Domnului Isus Cristos „S-a Sfârșit!” au stârnit bucuria iadului. Bucuria cauzată de moartea lui Isus a fost transformată însă în cea mai mare înfrângere pentru Satan. Dar să vedem ce spune Biblia despre această bătălie spirituală, nevăzută de ochii omenești, să vedem ce a realizat moartea pe cruce a lui Cristos.

1. Capul lui Satan a fost zdrobit

Geneza 3.15: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul.” Iată revelarea planului lui Dumnezeu programat în derularea istoriei cu veacuri înainte de a fi dus la îndeplinire. La o primă vedere nu-L regăsim în toate acestea pe Fiul lui Dumnezeu. Totuși, Cristos este sămânța ce avea să zdrobească capul nesupunerii Diavolului. În lucrarea Lui, Isus Cristos a avut parte la rândul Său de suferință (simbolistica zdrobirii călcâiului). În Vinerea Mare Fiul Celui Suveran a primit o lovitură puternică, dar în dimineața învierii, Dumnezeu și-a arătat puterea mareață.

2. Lucrările Diavolului au fost nimicite

Satan este un inamic ce a fost învins și va veni ziua când incapacitatea lui de a face rău va deveni totală. Textul din Romani 1.18-21 vădește faptul că nicio împotrivire în fața Creatorului nu va ramâne nepedepsită.

3. Puterea morții a fost zdrobită

Evrei 2.14-15: „Astfel, deci, deoarece copiii sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și El însuși a fost deopotrivă părtaș la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morții, adică pe Diavolul și să izbavească pe toți aceia care prin frica morții erau supuși robiei toată viața lor.” Frica de moarte este cea mai mare teamă pe care o au oamenii. Aceasta frică este folosită de către Satan pentru a ne ține sclavi. Moartea lucrează prin intermediul păcatului, întrucât prin el a intrat moartea în lume, dar acesta poate fi lăsat la picioarele Mântuitorului, iar El ne va elibera de ceea ce ne trage înspre iad.

1 Corinteni 15.26 afirmă cu tărie că, în cele din urmă, moartea ce ne este actualmente dușman, va fi nimicită. Pentru credincioșii eliberați de sub puterea păcatului moartea este pasul dintre Pământ și veșnicie: credinciosul închide ochii pe Pamânt și îi deschide în Cer.

4. Prizonierii Diavolului au fost eliberați

Luca 4.18: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea și orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsați.” Cine sunt cei captivi? Cei ce se află sub influența Diavolului, oamenii ce stau departe de prezența lui Dumnezeu.

Efeseni 2.1-7 sintetizează atât de bine ce se întâmplă cu omul ce se întoarce la Dumnezeu, prezintă transformarea ce are loc în inima și persoana omului schimbat. Isus Cristos a venit în lumea noastră pentru a ne elibera.

5. Puterile demonice au fost dezarmate

A dezarma înseamnă a lua toate mijloacele de atac ale celui ce îți poate face rău. Biruința lui Isus a atras rușinea peste legiunile demonice. Aceștia mai au încă putere, însă doar atât cât le mai permite Dumnezeu și în masura în care noi înșine îi reînarmăm prin trăirea noastră în păcat. Romani 1.19-32 ne comunică faptul că omul ce se împotrivește influenței lui Dumnezeu va fi lăsat în cele din urmă în voia pornirilor sale, dar trebuie conștientizat pericolul la care se supune un astfel de om, acela de a se afla pe teritoriul celui necurat.

6. Osânda lui Satan este garantată

Ioan 12.31: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stapânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.”
Apocalipsa 20.10: „Și Diavolul care-i înșela a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă, unde este fiara și proorocul mincinos. Și vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor.” Se ridică întrebarea: dacă Satan a fost deja învins, de ce mai există atâta răutate, de ce impactul Celui Rău este așa de pronunțat? Din punct de vedere juridic, Satan a fost judecat, găsit vinovat și osândit. El se află acum într-o perioadă de cauțiune, perioadă în care mai poate influența prin răutatea lui, mai poate distruge vieți, familii, destine veșnice și totul se realizează pe baza acceptării din partea oamenilor a acestor înșelătorii.

Crucea este locul unde Satan a fost învins:
– Efeseni 6.11-17. Metoda de a evita pericolul infuenței satanice este folosirea armurii lui Dumnezeu.
– Iacov 4.7. Porunca și promisiunea lui Dumnezeu: stați sub autoritatea Domnului, iar Diavolul va fugi de la voi! Nu puterea noastră, ci puterea lui Dumnezeu.
– Efeseni 6.18. Rugăciunea este necesară pentru o viață de biruință. Domnul Isus S-a luptat în rugăciunea din grădina Ghetsimane. Repulsia față de păcat L-a condus în prezența Tatălui.
– Matei 10.32-33. Renunță la lucrările lui Satan și mărturisește-L pe Cristos în mod deschis. Frica, păcatul, nelegiuirea ne țin robiți în fața Diavolului.

Există o mare nădejde pentru cei răscumpărați. Dimineața învierii a adus victoria glorioasă. Căpetenia credinței noastre a înviat și l-a biruit pe Satan, iar această biruință ne-o dă și nouă.

Cine este Diavolul? Cine l-a făcut pe Diavol? De unde a apărut şi cum se face că acum e pe pământ?

Biblia nu vorbeşte foarte mult despre Satan – cine a fost, de unde a venit etc. Ea vorbeşte, în schimb, foarte mult despre ceea ce face Satan, despre caracterul său.

Sunt două pasaje foarte importante care vorbesc despre Satan în ceea ce priveşte originea şi caracterul său înainte de căderea în păcat a omului. Tot aici se găsesc şi motivele pentru care Lucifer devine Diavolul.

Isaia 14:12-15 Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.” Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului!

Ezechiel 28:11-19 Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: „Fiul omului, fă un cîntec de jale asupra împăratului Tirului, şi spune-i: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ajunsesei la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smaragd, şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse, te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale din ziua cînd ai fost făcut, pînă în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut de silnicie, şi ai păcătuit, de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu, şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. De aceea, te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor. Prin mulţimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoţului tău, ţi-ai spurcat locaşurile sfinte; de aceea, scot din mijlocul tău un foc, care te mistuie, şi te prefac în cenuşă pe pămînt, înaintea tuturor celor ce te privesc. Toţi cei ce te cunosc între popoare rămân uimiţi din pricina ta, eşti nimicit, şi nu vei mai fi niciodată!”

Alături de aceste pasaje, Scriptura spune care a fost rezultatul răzvrătirii sale împotriva guvernării divine. Răscoala a avut loc în cer.

Apocalipsa 12:7-9 Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.

Luca 10:18 Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.”

Satan şi-a găsit „sălaşul” aici pe pământ odată cu păcătuirea primilor noştri părinţi – Adam şi Eva.

El s-a deghizat în „şarpele cel vechi” şi a ispitit prima pereche de oameni, iar ei au mâncat din pomul oprit. (Relatarea se găseşte în Geneza cap. 3). În urma acestui păcat Satan, pentru o vreme, devine stăpânitorul lumii acesteia:

Romani 5:12 De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…

Ioan 14:29-31 Şi v-am spus aceste lucruri acum, înainte ca să se întîmple, pentru ca atunci cînd se vor întîmpla, să credeţi. Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpînitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine; dar vine, pentru ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl, şi că fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl. Sculaţi-vă, haidem să plecăm de aici!

Un alt pasaj subliniază faptul că Satan va încerca să contrafacă chiar şi venirea lui Isus Hristos.

2 Corinteni 11:14-15 Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru dar dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârşitul lor va fi după faptele lor.

Nu scrie nicăieri în Sfânta Scriptură că Diavolul ar avea coarne, copite sau urechi de măgar. Ideile acestea provin din închipuirile oamenilor sau din legende.

Termenii din regnul animal pe care-i foloseşte Biblia, în legătură cu Satan, sunt: acela de „balaur” şi cel de „şarpe”.

Posedarea diavoleasca: cand Satana preia fraiele

Nicu Parlog

15 POZE
VEZI GALERIA FOTO »

Cum este atunci cand, fara niciun avertisment, cineva iti patrunde in casa, iti aseaza lucrurile cum vrea, face dezordine, distruge si murdareste totul in calea sa, iti trateaza familia, copii, parintii, sotul sau sotia, dupa cum are chef, fara ca tu sa il poti opri in vreun fel, ramanand mut si lipsit de putere in fata macabrului musafir, ticalos si nepoftit? Oribila senzatie de neputinta, furie, durere si deznadejde este de nesuportat, nu-i asa? Ei bine, ce parere ai atunci de situatia in care cineva iti ia in stapanire mintea si trupul, batjocorindu-ti fiinta, fortand-o sa faca rau fara voia ei, sa injure, sa blesteme si sa huleasca peste inchipuire? Nu crezi ca asa ceva este posibil? Gresit! Este vorba de posedarea demonica, iar Necuratul nu iarta pe nimeni.

„Nu-i dati loc diavolului.”
Sfantul Apostol Pavel, Efeseni 4:27

Continuare aici https://www.descopera.ro/cultura/6438991-posedarea-diavoleasca-cand-satana-preia-fraiele

Vin nou în burdufuri noi

scris de: Zac Poonen

Copyright – Zac Poonen (1992) Acest articol a fost protejat de drepturi de autor pentru a preveni utilizarea necorespunzătoare. Nu trebuie respinsă. DENUMIREA ȘI ADRESA AUTORULUI SUNT FURNIZATE ȘI SUNT FURNIZATE ÎN ORICE STATUS DE IMPRIMARE.
Pentru detalii suplimentare, vă rugăm să contactați: Editura

Introducere

Domnul Isus Hristos a condus o luptă constantă împotriva conducătorilor religioși din zilele sale, care au învățat poporul evreu să respecte tradițiile bătrânilor mai mult decât cuvântul lui Dumnezeu. Domnul nostru a fost ucis în sfârșit pentru că s-a ridicat pentru Cuvântul descoperit al lui Dumnezeu, care era mai presus de tradițiile umane.

Astăzi mulți credincioși sunt induși în eroare și în robie pentru că au fost înmuiați în vinul antic – tradițiile oamenilor care au adunat în creștinism în douăzeci de secole, care au fost adăugați la Cuvântul lui Dumnezeu sau care înlocuiesc cuvântul lui Dumnezeu au. Când li se oferă vinul nou, ei spun: „Cel vechi este mai blând” (Lc 5 , 39), lăsându-i an de an în stagnare spirituală.

Pentru mulți credincioși, citirea Cuvântului lui Dumnezeu cu o atitudine deschisă și nepărtinitoare este unul dintre cele mai grele lucruri de citit. Majoritatea creștinilor nu doresc să renunțe la tradițiile bătrânilor, chiar dacă văd că acestea contrazic în mod clar învățătura Cuvântului lui Dumnezeu.

Trebuie să ne întoarcem la credința revelată de Dumnezeu apostolilor și profeților Săi, livrate în Noul Testament, dacă dorim să îndeplinim scopul lui Dumnezeu în timpul nostru și în epoca noastră. Pentru a ne întoarce acolo, trebuie să fim gata să facem violență oricărei tradiții umane care este contrară Cuvântului lui Dumnezeu (Mt 11:12 ).

Dacă aveți curajul să faceți asta, citiți această carte. Îți va schimba viața și slujirea, deoarece va contesta multe noțiuni „sfinte” de care țineți, care nu au niciun fundament în Cuvântul lui Dumnezeu, care, la rândul dvs., vă vor salva de regret și pierdere atunci când stai la Scaunul Judecător al lui Hristos stai să-i dai socoteala vieții tale.

Dacă aveți o minte deschisă și o inimă curajoasă, citiți mai departe …

Zac Poonen

Vinul nou în tuburi noi

Isus a vorbit despre vinul nou care trebuie umplut în tuburi (burdufuri) noi (Lc 5 , 37, LUT 1984). Vinul nou este viața lui Isus, iar noul furtun este biserica pe care Isus o construiește.

Vinul nou

La nunta din Cana, unde a fost prezent Iisus, vinul vechi a ieșit. Vinul vechi a fost făcut pe o perioadă de mulți ani cu efort uman – dar nu a putut satisface nevoia. Aceasta este o parabolă a vieții în condițiile legii – vechiul legământ. Vinul vechi se epuizează; și Domnul trebuie să aștepte până iese înainte să ne poată da noul vin.

„Căci așa spune Domnul Dumnezeu, Sfântul Israel: Dacă mă aștepți, vei fi mântuit … Dar nu vei și spune: Nu, vom primi ajutorul nostru din Egipt (puterea omului)! Prin urmare, veți fi copleșiți de dușmanii voștri … Și Domnul vă așteaptă (pentru a ajunge la sfârșitul vostru) și veniți la el pentru a vă arăta dragostea lui; El te va cuceri să te binecuvânteze … Fericiți cei care așteaptă ca el să-i ajute “(Isaia 30: 15-18, referindu-ne la Biblia vie, LB pe scurt).

Putem vedea puterea sinelui în momentele ispitei și provocării, atunci când folosim cuvinte amare, expresii supărate, justificări de sine, critici și judecăți despre ceilalți, atitudini ireconciliabile, o dragoste lacomă pentru lucrurile materiale, lupta pentru drepturile noastre și reputația noastră de a reacționa cu urmărirea răzbunării și așa mai departe. Aceste și alte atitudini similare arată cât de puternic este propriul ego în noi – vinul vechi încă nu se scurge; și Isus așteaptă pe margine și nu face nimic pentru noi.

Dacă am îngăduit doar Dumnezeu să ne rupă, dacă ne-am smerit și am acceptat cu bucurie moartea drepturilor noastre și a apelului nostru, cât de curând ne-ar putea duce în viață sub noul legământ! Toate circumstanțele dificile, frustrările, dezamăgirile, toate durerile de inimă etc., prin care trecem sunt determinate de Dumnezeu să aducă forța propriului nostru sine la zero.

Așa a lucrat Dumnezeu cu Iov. Iov a atins acest punct zero când s-a așezat cu fața în jos în praf și a spus: „Doamne, eu nu sunt nimic (eu sunt zero) … Mi-am pus mâna peste gură … am auzit doar de tine (mâna a doua), dar acum te-am văzut și mă detest și mă pocăiesc în praf și cenușă ”(Iov 40: 4, 42: 5-6).

Asta se întâmplă când Dumnezeu ne-a rupt în cele din urmă și ne-a dat o revelație despre noi înșine. Același Moise care a spus cândva (la 40 de ani) că el

atât de capabil, a spus (40 de ani mai târziu), când a fost rupt de viziunea lui Dumnezeu:

„Domnule, nu pot vorbi. Trimite altul “(2Mo 4,10,13).

Același lucru s-a întâmplat și cu marele profet Isaia când a văzut gloria lui Dumnezeu: „Sunt pierdut, pentru că sunt un păcătos murdar.” (Isa 6,5) Daniel a spus că atunci când a văzut viziunea că Dumnezeu îl vede, puterea l-a părăsit. El a ajuns la un punct zero (Dan 10 , 8).

Când Apostolul Ioan, plin de Duh, după ce a umblat cu Dumnezeu timp de 65 de ani, l-a văzut pe Isus pe insula Patmos, a căzut mort la picioarele sale (Apocalipsa 1:17).

Aceasta a fost întotdeauna experiența tuturor celor care au văzut slava Domnului! Fața ei este în praf și gura este închisă.

Dacă Dumnezeu ne poate aduce în acest punct, este o muncă rapidă pentru el să ne ofere vinul nou, viața lui Isus, natura divină, binecuvântarea supremă a noului legământ, sigilat de sângele lui Isus.

Fie ca toți să ajungem repede în acest punct și să trăim în acest loc – cu fețele noastre în praf înaintea lui Dumnezeu – toată viața noastră! Căci în această viață există o dezvoltare de la lumină la lumină (Prov. 4:18), de la slavă la slavă (2 Cor 3:18).

Ioan vorbește despre „viața în lumină” (Iov 1 , 7) . Nu există nicio poziție în lumină, ci mai degrabă mers – o dezvoltare în care ne apropiem tot mai mult de el, unde nu există întuneric, așa că lumina strălucește întotdeauna mai strălucitori peste noi și devenim mai conștienți de păcatele ascunse care pândesc în trupul nostru, de care nu știam anterior și sângele lui Isus ne curăță de toate aceste păcate.

Prin urmare, cu cât ne apropiem de Domnul, cu atât devenim mai conștienți de păcatele din trupul nostru și din ce în ce mai puțin de păcatele altora din jurul nostru. Nu mai dorim să aruncăm pietre la femeia prinsă în adulter, pentru că suntem conștienți de păcatul din carnea noastră în prezența lui Isus și plângem lui Dumnezeu cu cuvintele: „Eu sunt om mizerabil!”. în loc de “Ce femeie nenorocită este!” (Rom 7:24). Adam și-a arătat degetul spre soția sa, chiar dacă stătea în fața lui Dumnezeu (Gen 3:12). Dar Domnul i-a atras atenția asupra propriului său păcat (Gen 3:17). Domnul va face același lucru și pentru noi. Și aceasta este într-adevăr testul dacă avem o singură religie și unele doctrine sau dacă trăim în prezența lui Dumnezeu Însuși.

S-a stins vinul în viața personală, în viața căsătorită și în viața comunității noastre? Atunci este timpul pentru noi să căutăm fața Domnului și să recunoaștem sincer nevoia noastră. El singur ne poate da vinul nou! În Kana, noul vin nu a fost produs de eforturile umane. A fost lucrarea supranaturală a lui Dumnezeu. Așa poate fi în viața noastră. El va scrie legile Sale în inimile și mințile noastre și ne va face să dorim și să facem voia Lui perfectă (Evrei 8:10 , Fil, 13). El ne va circumcizi inimile pentru a-l iubi și ne va determina să umblăm în poruncile Lui (Deut. 30: 6; Ezechiel 36:27). Aceasta va fi la fel de mult munca lui ca vinul făcut în Cana a fost munca lui. Acesta este sensul harului. Nu putem produce viața lui Isus însuși – chiar dacă încercăm o viață întreagă. Dar când purtăm în trupurile noastre „moartea lui Isus” (luând zilnic crucea, murind de sine, voință de sine, drepturi și chemare), Dumnezeu ne promite să aducem în noi vinul nou al vieții lui Isus ( 2Cor 4,10).

Ar trebui să alergăm această cursă privind spre Isus, comparându-ne mereu cu El. Abia atunci va fi un strigăt constant din partea noastră

Inimile se apropie: „Om mizerabil!” – căci vom fi întotdeauna conștienți de cât de spre deosebire de Isus suntem, chiar și atunci când am obținut o viață de biruință asupra păcatului conștient. ”Cei care se compară cu alți credincioși sunt cei spirituali Idioti “(2Cor 10,12, tradus liber), căci aceasta este calea cea mai sigură spre mândria spirituală și alte 101 rele. Nu putem fi niciodată în pericol să devenim mândri spiritual, atât timp cât ochii noștri sunt asupra lui Isus și ne comparăm în permanență cu El. Duhul Sfânt ne arată slava lui Isus în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu și atunci numai el ne poate transforma în chipul său (2 Cor 3:18). Pavel a spus că nu avea decât un singur obiectiv pentru a ajunge la el – nu convertirea celor pierduți, ci „chemarea cerească a lui Dumnezeu în Hristos Isus”.13-14). Apoi a continuat: „Întrucât mulți dintre noi suntem acum desăvârșiți (în conștiința noastră, trăind în victoria asupra păcatului conștient), să fim atât de minți (căutând perfecțiune totală, asemănare completă cu Isus)” ( Fil. 3:15) Aceasta este amprenta creștinului matur spiritual, slujind lui Dumnezeu, evanghelizare etc., toate ocupând un loc secundar în viața omului matur al lui Dumnezeu.

Ioan ne spune, de asemenea, că printr-o astfel de mers în lumina lui Dumnezeu, avem părtășie unul cu celălalt (1 Ioan 1: 7) – nu numai părtășie cu Dumnezeu, ci părtășie cu alți credincioși în unitate perfectă. Motivul este foarte simplu. Cel care pășește în lumină și trăiește în fața lui Dumnezeu va fi întotdeauna conștient de slăbiciunile sale, și se va judeca în permanență și nu va avea nimic care să-i acuze pe ceilalți frați. Prin urmare, nu poate exista niciodată nicio ceartă între doi frați care merg pe această cale. Acesta este drumul restrâns la viață pe care Isus a spus că doar câțiva îl vor găsi (Mt. 7:14). Judecata chiar începe pentru cei drepți în casa lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu locuiește acolo într-o lumină la care nimeni nu poate veni (1 Pet. 4: 17-18; 1 Tim, 6). „Cine este printre noi care poate să locuiască pe foc consumând? Cel ce umblă în neprihănire (și pune adevărul în sine) ”(Isaia 33: 14-15).

Acesta a fost păcatul conducătorului bisericii din Laodicea, că nu se judecă constant (el este ușor să cadă în această eroare când devii lider) și, prin urmare, nu știa că era „mizerabil” (Apoc. , 17).

Fie ca noi să ne trăim toate zilele în vederea lui Dumnezeu, astfel încât să trăim într-o ruptură constantă și să ne judecăm neîncetat, proclamând: „Am nenorocit!”, Astfel încât, chiar dacă vom atinge cea mai înaltă sfințenie, vom fi un păcătos răscumpărat pe pământ încă mai pot spune (sincer și sincer, fără falsă smerenie): „Eu sunt cel mai puțin dintre toți credincioșii … Eu sunt primul dintre păcătoși” (Efeseni 3: 8, 1 Timotei 1:15 ). În acest fel, vom avea părtășie cu alți credincioși care merg în același fel, iar comuniunea noastră reciprocă va deveni tot mai mult ca părtășia pe care Tatăl și Fiul o au unii cu alții (Ioan 17 , 21). Acesta este noul vin pe care Isus vrea să ni-l dea.

Noul furtun de vin

Mulți care s-au arătat atât de fericiți de acest mesaj este posibil să nu fie pregătiți să plătească prețul pentru a avea noua piele de vin. Dar Isus a spus: „Vinul nou ar trebui să fie umplut în tuburi noi.” (Lc 5 , 38) În acest moment, supunerea noastră este pusă la încercare.

Pentru a obține acest vin nou, trebuie să luptăm împotriva păcatului . Dar pentru a obține noua piele de vin, trebuie să luptăm împotriva tradițiilor religioase care au anulat cuvântul lui Dumnezeu. Pentru multe persoane este mult mai greu să renunțe la tradițiile umane decât păcatul! Dar numai „cei violenți” [oameni care se străduiesc cu determinare completă],

va avea Împărăția lui Dumnezeu (Mat . 11:12). Tradițiile religioase nu pot fi eliminate fără un tratament forțat.

Isus nu a fost răstignit pentru că era împotriva păcatului, ci pentru că a predicat împotriva tradițiilor religioase care au înlocuit cuvântul lui Dumnezeu printre evrei (Marcu 7: 1-13). El a expus ipocrizia liderilor religioși, golirea tradițiilor lor religioase și i-a alungat pe cei din templul care au făcut bani în numele religiei. Zelul lui de a purifica casa lui Dumnezeu a fost ceea ce i-a înfuriat pe liderii religioși, astfel încât aceștia au cerut răstignirea lui.

Este puțin probabil ca oamenii să ceară răstignirea noastră, deoarece predicăm un mesaj de „rupere” și vinul nou, dar dacă sunteți hotărât și mergeți mai departe și anunțați întregul sfat al lui Dumnezeu, vinul nou va fi acum umplut în noi tuburi de vin trebuie, vă puteți aștepta mânia ierarhiei religioase în fiecare denumire care există în creștinătate.

De ce a spus Isus că vinul nou nu poate fi umplut în furtunul de vin vechi? Pentru că furtunul vechi de vin nu se mai putea întinde și, prin urmare, va izbucni. Furtunul de vin vechi a fost cândva util – pentru a transporta vinul vechi – dar nu mai are niciun folos pentru noul vin.

Sistemul religios evreiesc – vechiul furtun de vin – a fost cândva destinat de Dumnezeu prin Moise pentru a primi vinul antic. Dar după ce Iisus a venit și a creat un nou legământ, a fost nevoie de un nou furtun de vin. Bătrânul trebuia să cedeze. Isus a spus că rochia veche nu putea fi reparată nici cu o nouă zdrență patch up! Asta ar rupe rochia (Lc 5 , 36-37).

Întrucât suntem creștini, s-ar putea să ne gândim că am scăpat de vechea piele de vin evreiască și că acum avem un nou tub de vin sub forma comunității creștine. Dar dacă te uiți cu atenție la ceea ce numiți biserica ta creștină, s-ar putea să fii surprins să găsești o serie de caracteristici ale Vechiului Testament.

Luați în considerare doar trei exemple, deși există multe altele.

În primul rând , evreii aveau un trib special (leviții) care erau preoți și făceau toate lucrările religioase. Nu toți evreii ar putea fi preoți. Totuși, sub noul legământ, toți credincioșii sunt preoți (1Pt 2), 5; Offb 1,6). Deși acesta este un adevăr acceptat teoretic de majoritatea creștinilor, acesta este practic practic de foarte puțini. Aproape fiecare grup de creștini are „preotul” sau „pastorul” sau „slujitorul lui Dumnezeu” sau „lucrătorul cu normă întreagă” care, precum leviții de altădată, îndreaptă închinarea poporului lui Dumnezeu. Numai acești „Leviți” pot boteza noi convertiți și pot conduce sacramentul, acești „Leviți” fiind ajutați de poporul lui Dumnezeu prin livrarea zeciuială. În cadrul mitingurilor, acești „Leviți” domină spectacolul și nu oferă nicio ocazie „trupului” de a servi. Un „spectacol cu un singur vorbitor” face parte din furtunul vechi de vin, iar sub noul legământ, fiecare credincios poate bea din noul vin, să fie uns cu Duhul Sfânt și să aibă darurile Duhului. Doi sau trei profeți vor începe adunarea, una sau două persoane pot vorbi în limbi (fiecare fiind interpretată) și fiecare credincios este liber să vorbească profetic în adunare și să construiască biserica. Aceasta este noua piele de vin (1Cor 14,26-31). Vinul nou este descris în 1 Corinteni 13 – viața iubirii. Noua piele de vin este descrisă în 1 Corinteni 12 și 14. Dar câți credincioși vor să facă lucrurile în felul lui Dumnezeu? Din păcate, foarte puțini! Cei mai mulți sunt mulțumiți de furtunul vechi de vin și de „leviții” plătiți. Vinul nou este descris în 1 Corinteni 13 – viața iubirii. Noua piele de vin este descrisă în 1 Corinteni 12 și 14. Dar câți credincioși vor să facă lucrurile în felul lui Dumnezeu? Din păcate, foarte puțini! Cei mai mulți sunt mulțumiți de furtunul vechi de vin și de „leviții” plătiți. Vinul nou este descris în 1 Corinteni 13 – viața iubirii. Noua piele de vin este descrisă în 1 Corinteni 12 și 14. Dar câți credincioși vor să facă lucrurile în felul lui Dumnezeu? Din păcate, foarte puțini! Cei mai mulți sunt mulțumiți de furtunul vechi de vin și de „leviții” plătiți.

În al doilea rând , evreii au avut profeții lor care au găsit voința lui Dumnezeu pentru ei în diferite chestiuni – pentru că profeții singuri aveau Duhul lui Dumnezeu. Dar sub noul legământ, profeții au o funcție foarte diferită – de a construi trupul lui Hristos (Efeseni 4: 11-12). Acum, că toți creștinii pot primi Duhul Sfânt, nu trebuie să meargă la niciun profet pentru a afla voia lui Dumnezeu pentru ei (Evrei 8:11, 1 Ioan 2:27 ). Dar mulți credincioși încă trăiesc în furtunul de vin vechi, mergând la orice om al lui Dumnezeu pentru a afla ce ar trebui să facă, cu cine ar trebui să se căsătorească etc.

În al treilea rând , evreii erau o comunitate mare de oameni împrăștiați într-o zonă vastă, dar cu un sediu central în Ierusalim și un mare preot pământesc ca lider. Sub noul legământ, Isus singur este marele nostru preot, iar singurul sediu pe care îl avem este tronul lui Dumnezeu. Evreii aveau un candelabru cu șapte brațe ramificate din axul central (Ex. 25,31-32). Acesta era furtunul de vin vechi.

În conformitate cu noul legământ, fiecare comunitate locală este un sfeșnic separat – fără brațe. Acest lucru se vede clar în Apocalipsa 1:12, 20, unde cele șapte biserici locale din Asia Mică sunt reprezentate de șapte sfeșnice separate – spre deosebire de sfeșnicele evreiești. Iisus, capul bisericilor, merge în mijlocul sfeșnicilor. La vremea respectivă nu a existat niciun papa pământesc sau un superintendent general sau președinte cu vreo denumire. Nu a existat nicăieri niciun bătrân șef de pe pământ care să ia decizia finală asupra unei chestiuni. Fiecare comunitate locală era condusă de bătrâni locali. Acești bătrâni sunt direct responsabili față de Domnul ca cap. Dar astăzi vedem o mulțime de creștini din jurul nostru care se află într-un sistem comunitar de credință (furtunul de vin vechi), indiferent dacă are un nume sau nu, deoarece există unele grupuri care pretind că nu sunt o denumire, dar au încă toate caracteristicile unei denumiri. Toate acestea sunt furtunul de vin vechi.

Dumnezeu a ales noul tub de vin al bisericii locale pentru a preveni răspândirea corupției. Dacă cele șapte congregații din Asia Mică ar fi toate conectate ca ramuri, învățăturile corupte ale lui Balaam, Nicolaitani și profețiile false ale Izabelei (Apoc. 2: 14-15: 20) s-ar fi răspândit în toate cele șapte biserici. Dar, întrucât erau toate sfeșnice separate, cele două comunități din Smyrna și Philadelphia au fost păstrate. Prin urmare, scapă-te de vechea vină a confesionalismului, dacă vrei să îți păstrezi curățenia bisericii.

Domnul să crească mulți oameni din țara noastră, care sunt gata să facă violență tradițiilor oamenilor (Mat. 11:12 ), care păstrează atât de mulți în robie; și cine va construi trupul lui Hristos în fiecare loc.

Dumnezeu are nevoie de oameni

Dumnezeu are nevoie de oameni astăzi –

Ø Bărbați care stau înaintea feței și îi aud zilnic vocea;

Ø bărbați care, cu excepția lui Dumnezeu Însuși, nu poartă pentru nimeni și doresc în inimile lor;

Ø Bărbați care se tem atât de mult de Dumnezeu, încât urăsc păcatul în orice fel, dar iubesc adevărul și dreptatea în toate felurile lor;

Ø bărbați care depășesc furia și gândurile sexuale și care ar prefera să moară decât să păcătuiască în gând sau comportament;

Ø bărbați a căror viață de zi cu zi se caracterizează prin preluarea crucii și atingerea perfectiunii și care își realizează constant mântuirea cu frică și tremur;

Ø bărbați, plini de Duhul Sfânt, atât de înrădăcinați în dragoste și întemeiați încât nimic nu îi poate muta către o atitudine lipsită de iubire față de o altă persoană, oricât de mare ar fi provocarea;

Ø Oamenii atât de adânc înrădăcinați și fundamentați în smerenie încât nici lauda umană, nici creșterea spirituală, nici slujirea dată de Dumnezeu și nimic altceva nu îi face să uite că sunt cei mai puțini dintre toți sfinții;

Ø oameni care au o înțelegere a naturii și intențiilor lui Dumnezeu prin Cuvântul său și care tremură înaintea acelui Cuvânt, astfel încât ei nu vor asculta nici cea mai mică poruncă sau nu vor învăța pe alții;

Ø bărbați care proclamă întregul sfat al lui Dumnezeu și expun prostituția religioasă și tradițiile umane nebiblice;

Ø Oamenii care au descoperirea Duhului Sfânt din taina credinței, că Hristos a intrat în trup și, prin aceasta, a deschis un drum nou în viață prin trup;

Ø Bărbați care sunt muncitori și muncesc, dar care au și simțul umorului și știu să se recupereze, să se joace cu copiii și să se bucure de darurile lui Dumnezeu în natură;

Ø bărbații care nu sunt asceți, dar, în același timp, duc o viață disciplinată și nu se tem de suferință;

Ø Bărbați care nu sunt interesați de îmbrăcăminte și obiective turistice scumpe și care nu își pierd timpul în activități inutile sau își pierd banii la cumpărături inutile;

Ø Bărbați care au luptat pentru delicatese care nu sunt înroșite de muzică, sport sau orice altă activitate legitimă;

Ø Bărbați care au fost disciplinați cu succes de Dumnezeu în focurile de contestație, abuz, persecuție, acuzații false, boală, circumstanțe financiare dificile și opoziție din partea rudelor și conducătorilor religioși;

Ø Bărbați plini de compasiune, compătimați cu cei mai răi păcătoși și cei mai răi credincioși, care au speranță pentru ei, deoarece se consideră cei mai răi dintre toți păcătoșii;

Ø bărbații care sunt atât de adânc înrădăcinat în securitatea iubirii Tatălui Ceresc, încât nu se tem de nimic, nici de Satan sau de oamenii răi, nici de situații dificile sau de altceva;

Ø bărbații care au intrat în odihna lui Dumnezeu, care în toate lucrurile cred în lucrarea suverană a lui Dumnezeu pentru binele lor și care sunt, prin urmare, recunoscători tuturor oamenilor, tuturor lucrurilor și tuturor circumstanțelor;

Ø bărbați care găsesc bucurie numai în Dumnezeu și care sunt, prin urmare, plini de bucurie și depășesc toate stările de spirit;

Ø Bărbații care au o credință vie, care nu se bazează pe ei înșiși sau pe abilitățile lor naturale, dar în toate situațiile au încredere deplină în Dumnezeu ca ajutător credincios al lor;

Ø oameni care nu trăiesc în conformitate cu inspirația propriului motiv, ci sub îndrumarea Duhului Sfânt;

Ø oameni care au fost cu adevărat botezați de Hristos însuși cu Duhul Sfânt și cu foc (și nu au fost doar stârniți de emoții false sau convinși de vreun argument teologic);

Ø oameni care trăiesc constant sub ungerea Duhului Sfânt, înzestrați cu darurile supranaturale pe care le-a dat;

Ø Bărbați care au revelația despre biserică ca trup al lui Hristos (nu ca adunare sau denumire) și care își folosesc toată energia, bunurile materiale și darurile spirituale pentru a construi acea biserică;

Ø Bărbații care au învățat să își păstreze limbile în control cu ajutorul Duhului Sfânt și ale căror limbi ard acum pentru Cuvântul lui Dumnezeu;

Ø bărbați care au lăsat totul, care nu se mai simt atrași de bani sau de alte lucruri materiale și care nu așteaptă cadouri de la alții;

Ø bărbați care pot avea încredere în Dumnezeu în toate nevoile lor pământești și care nu fac niciodată aluzie la greutățile lor materiale sau care se laudă cu munca lor, nici în conversații, nici în scrisori sau rapoarte;

Ø bărbați care nu sunt încăpățânați, dar prietenoși și deschiși și recunoscători pentru criticarea și mustrarea fraților mai mari și mai înțelepți;

Ø Bărbați care nu au nicio dorință de a-i domina pe alții sau de a da instrucțiuni (deși sunt dispuși să dea sfaturi atunci când li se cere) și care nu doresc să fie considerați „bătrâni” sau conducători în biserică dar care vor doar să fie frați obișnuiți și slujitori ai tuturor;

Ø bărbați cu care se poate înțelege bine și care sunt pregătiți să incomodeze și să fie exploatați de alții;

Bărbați care nu fac nicio distincție între milionar și cerșetor, cu pielea dreaptă și cu pielea întunecată, intelectualul și prostul, cei cultivați și barbarii, dar îi tratează pe toți în mod egal;

Ø Bărbații care nu sunt niciodată influențați de soțiile lor, de copiii lor, de rude, de prieteni sau de alți credincioși chiar să se răcească în devotamentul lor față de Hristos și în ascultarea lor de poruncile lui Dumnezeu;

Ø bărbați care nu pot fi niciodată mituiți să facă compromisuri (fie că este vorba de bani, onoare sau orice altceva) prin orice recompensă pe care Satana le poate oferi;

Ø bărbați care sunt martorii curajoși ai lui Hristos și nu se tem nici de capete religioase, nici seculare;

Ø bărbații care nu doresc să mulțumească pe nimeni pe pământ și care sunt gata, dacă este necesar, să jignească pe toți oamenii, să facă plăcere numai lui Dumnezeu;

Ø bărbații pentru care onoarea lui Dumnezeu, voința lui Dumnezeu și împărăția lui Dumnezeu au întotdeauna prioritate față de nevoile umane și de confortul lor;

Ø Bărbați care nu sunt presionați de alții sau de ei înșiși să facă „fapte moarte” pentru Dumnezeu, dar care se străduiesc și se mulțumesc să facă numai ceea ce li se dezvăluie ca voința lui Dumnezeu pentru viața lor ;

Ø bărbații care au discernământul Duhului să facă distincția între spiritual și spiritual în lucrarea creștină;

Ø bărbați care privesc lucrurile dintr-o perspectivă cerească și nu dintr-o perspectivă laică;

Ø oameni care resping onoarea lumească și titlurile care le-au fost oferite pentru munca pe care au făcut-o pentru Dumnezeu;

Ø Bărbații care știu să se roage fără încetare și, de asemenea, cum să postească și să se roage, dacă este necesar;

Ø bărbați care au învățat să dea cu generozitate, cu bucurie, în taină și cu înțelepciune;

Ø Bărbații care sunt gata să fie totul pentru toți oamenii, astfel încât să-i poată salva pe unii în orice fel;

Ø Bărbații care simt nevoia să vadă că ceilalți nu numai că sunt mântuiți, ci au făcut discipoli ai lui Hristos și aduși la cunoașterea adevărului și la ascultarea tuturor poruncilor lui Dumnezeu;

Ø Bărbații care simt nevoia să vadă că există o mărturie pură a lui Dumnezeu în fiecare loc;

Ø bărbați care au o pasiune arzătoare pentru a-L vedea pe Hristos glorificat în biserică;

Ø bărbații care nu își caută avantajul în nicio problemă;

Ø barbati cu autoritate spirituala si demnitate spirituala;

Ø bărbați care, dacă este necesar, stau singuri pentru Dumnezeu în lume;

Ø Bărbații care, la fel ca apostolii și profeții vechiului legământ, sunt complet fără compromisuri.

Lucrarea lui Dumnezeu în lume suferă astăzi pentru că sunt puțini astfel de oameni. Decide cu toată inima că ești un astfel de om pentru Dumnezeu în mijlocul unei generații păcătoase și a unui creștinism de compromis

doresc. Deoarece nu există niciun respect față de persoana din Dumnezeu, este posibil să fiți și voi un astfel de om, cu condiția ca voi înșivă să aveți o dorință serioasă pentru aceasta. Deoarece Dumnezeu necesită devotament și ascultare doar pe tărâmul conștient al vieții, este posibil să fii un astfel de om, chiar dacă acest tărâm conștient poate fi limitat în viața ta. (Această zonă va crește treptat pe măsură ce mergeți în lumină și ajungeți la perfecțiune). Deci nu există nicio scuză de ce nu poți fi un astfel de bărbat. Deoarece nu este nimic bun în trupul nostru, trebuie să căutăm harul lui Dumnezeu pentru a avea virtuțile menționate mai sus. Cheamă-l pe Dumnezeu zilnic pentru a-ți da har să fii un astfel de om în aceste ultime zile ale acestei epoci.

Dumnezeu are nevoie de femei

Astăzi, Dumnezeu are nevoie de femei care, prin viața lor, afișează cu credință gloria pe care a dorit să o dezvăluie prin planul inițial al soției sale atunci când a creat Eva.

Gloria ei ca ajutor al omului

Când Dumnezeu a creat-o pe Eva, aceasta a fost în scopul de a fi un ajutor pentru omul care i se potrivea (Geneza 2:18). Gloria acestei slujbe poate fi văzută prin amintirea că titlul de „ajutor” a fost și numele lui Isus pentru Duhul Sfânt (Ioan 14:16 )!

Așa cum Duhul Sfânt îl ajută pe credincios într-un mod invizibil și liniștit, dar totuși puternic, la fel și femeia a fost creată pentru a ajuta bărbatul. Slujirea Duhului Sfânt are loc „în culise.” La fel și slujirea femeilor.

Viața lui Isus este un model și pentru femei; căci Cuvântul lui Dumnezeu spune că bărbatul este capul femeii în același mod în care Dumnezeu (Tatăl) este capul lui Hristos (1 Corinteni 11: 3). Isus a acționat întotdeauna supunându-se tatălui său. O soră evlavioasă va acționa în același mod în relație cu soțul ei. Greșeala Eva în Grădina Edenului a fost că nu a reușit să-i ceară sfatului soțului ei înainte de a lua o decizie. Drept urmare, Satana a sedus-o (1 Timotei 2:14 ). Acolo unde Eva a eșuat, Dumnezeu le cheamă astăzi pe femeile creștine să dezvăluie gloria supunerii față de soții lor, așa cum a făcut Hristos Tatălui și cum o face biserica lui Hristos (Efeseni 5:24 ).

Păcatul a intrat în univers prin rebeliunea lui Lucifer. Mântuirea a venit prin supunerea lui Hristos. Spiritul de supunere smerită la autoritatea lui Dumnezeu este cea mai mare putere din univers – pentru că este Duhul lui Hristos. Acest spirit a învins toate spiritele rebeliunii de pe cruce. Când o femeie se supune soțului ei, ea se supune de fapt autorității Cuvântului lui Dumnezeu care îi poruncește; ea este apoi influențată de cea mai mare putere din univers. Chiar și soții neconvertiți pot fi câștigați de această putere (1Pt 3 , 1-2 ). Dacă trăiește în această atitudine ascultătoare în timpul vieții sale pământești, va fi un biruitor și se va califica să domnească cu Isus pentru toată eternitatea (Apocalipsa 3:21).

În acest moment, Satana seduce femeile din nou. În timp ce i-a înșelat pe îngeri, așa că el seduce femeile – prin spiritul rebeliunii. O femeie rebelă își transformă casa într-un pustiu steril, mai rău decât orice deșert (implicat în Proverbe 21:19). Pe de altă parte, o femeie virtuoasă care se subordonează își încununează soțul ca un rege, transformându-și casa într-un palat (Prov. 12: 4). Casa ta poate fi fie un palat, fie un deșert în sens spiritual. Totul depinde de ce fel de soție ești. Nu este de mirare că ceea ce apreciază cel mai mult Dumnezeu este o minte blândă și liniștită (1Pt 3 , 4).

Proverbe 31: 10-31 descrie calitățile acestei femei virtuoase. Inima, mâinile și limba ei sunt descrise ca fiind excelente.

Nu se spune nimic despre frumusețea lor fizică sau farmecul lor feminin, căci acestea sunt numite inutile și înșelătoare (versetul 30). Ar fi foarte bine

dacă toate femeile și fetele tinere, și în special toți bărbații care au în vedere căsătoria, ar recunoaște acest fapt.

Femeia virtuoasă descrisă aici are o inimă care se teme de Dumnezeu (v. 30). Acesta este fundamentul întregii lor vieți. Ea lucrează cu mâinile, coase haine, pregătește mese, plantă copaci și ajută săracii (v. 13-22). Ea își folosește limba întotdeauna cu bunătate și înțelepciune (versetul 26). Se teme de Dumnezeu, muncește din greu și este amabilă – chiar dacă nu este frumoasă. Gloria lui Dumnezeu se dezvăluie prin inima ei curată, cu mâinile aspre și cu limba blândă. (În schimb, femeile laice au o inimă necurată, mâini blânde și o limbă aspră!). În aceste zone chiar Dumnezeu caută femeile astăzi pentru a-și dezvălui gloria.

Ca soție, această femeie virtuoasă este un adevărat ajutor pentru soțul ei. Îi face în mod constant bine până la sfârșitul vieții – și nu numai acum și atunci (v. 12). Cu alte cuvinte, ea nu pierde niciodată prima iubire pentru el. De asemenea, se adaptează la locul de muncă și la vocația lui în viață, își îmbunătățește veniturile prin munca ei liniștită acasă, cheltuind puțin și cu atenție, astfel încât să nu se irosească bani. Își eliberează soțul de obligațiile interne, astfel încât să poată avea o slujire în țară pentru Domnul (v.23-27). Nu este de mirare că soțul ei o laudă și spune că este cea mai bună dintre toate femeile din lume (inclusiv femeile prim-miniștrilor și femeile care predică) (v.29). O astfel de femeie merită cu siguranță să fie lăudată public (versetul 31),

Noul Testament pune un accent deosebit pe „slujirea sfinților în casele noastre.” „Împărtășește-ți fericit casa cu cei care au nevoie de o masă sau un loc unde să doarmă … și face ca acesta să devină un obicei de a-i duce pe oaspeți acasă la cină. Invitați ”(1Pt 4 , 9, Röm 12,23, LB). Ospitalitatea este în primul rând responsabilitatea femeii. Ea poate primi salariul unui profet fără a fi vreodată însăși o profeție prin simpla invitare a unui profet în casa ei (Mt 10 , 41). Ea va fi, de asemenea, răsplătită pentru că a arătat ospitalitate celor mai mici dintre discipolii lui Isus (Mat . 10:40). A primi un copil în numele lui Isus este ca și cum ai lua în Isus Însuși (Mat, 5). Ce oportunități fantastice se deschid pentru surorile din domeniul ospitalității! Primii creștini (despre care Pavel și Petru au scris despre ospitalitate) erau în mare parte foarte săraci. Dar li s-a cerut doar să le ofere sfinților mâncare simplă și un loc unde să doarmă pe pământ. Când creștinii caută gloria oamenilor, ei cred că nu pot fi ospitalieri decât dacă sunt capabili să ofere mâncare bogată și cazare deosebită. 1 Timotei 5:10 sugerează că chiar și văduvele sărace din primul secol au slujit sfinților în casele lor!

Gloria lui Dumnezeu poate fi văzută la o femeie care și-a recunoscut vocația de gospodină.

Chemarea ei ca mamă

Adam a numit-o pe soția sa „Eva” pentru că era mamă, în lumina pură a prezenței lui Dumnezeu, în Eden, știa clar care este slujirea soției sale, precum și Eva o știa, având păcatul și tradițiile umane (influențate de Satana) dar acum întunecă înțelegerea femeii, astfel încât să nu mai vadă gloria ei ca mamă, copiii sunt acum menționați cu numele satanic „accidente”, în timp ce Dumnezeu le numește „daruri” (Ps. 127 , 3)

„Hărțuire”, în timp ce Dumnezeu o numește „binecuvântare” (Ps. 127: 5; 128 : 4). Acesta este doar un alt indiciu despre cât de departe chiar așa-numiții creștini s-au abatut de la Dumnezeu și au devenit satanici în gândirea lor!

Mama lui Timotei, Eunike, era foarte diferită. Îi recunoscuse clar chemarea. Deși soțul ei era un infidel (Faptele Apostolilor 16: 1), aceasta nu i-a înmuiat credința. Era o femeie cu o „credință nedefinită” (2 Timotei 1: 5) care știa Cuvântul lui Dumnezeu, învățând pe Timotei Cuvântul lui Dumnezeu (2 Tim, 14-15); și mai mult decât atât – a transmis și ea credința ei sinceră în el. Căminul lui Timotei era un loc în care mama lui i-a permis să respire „aerul de credință” curat, în mijlocul unei lumi pline de vaporoase veninoase de necredință, văzând că mama lui se roagă și îl laudă pe Dumnezeu frecvent și a văzut cum Ea a avut încredere în Dumnezeu în situații dificile și nu s-a arătat niciodată sau nu s-a plâns – pentru că acestea sunt doar câteva dintre caracteristicile unei „credințe nedeslușite”. Nu este surprinzător că Timotei a devenit un apostol și un apropiat al apostolului Pavel. Eforturile mamei sale au adus roade.

Asta ar trebui să fie pentru toate mamele în 20./21. Secolul pentru a fi o provocare. Eunike, mama lui Timotei, a făcut mai mult pentru Domnul și pentru biserică, fiind o mamă de prim rang timp de 16 până la 20 de ani, într-un moment în care ar fi fost în stare să facă acest lucru timp de 100 de ani ca predicator în lume! În trecutul recent am auzit de Susannah Wesley, care era mama a 15 copii. Sărăcia și-a vizitat familia și unii dintre copiii ei au murit devreme. Dar ea a crescut pe ceilalți copii cu frica de Dumnezeu și i-a învățat pe fiecare dintre ei. Unul dintre fiii ei, John Wesley, a crescut într-un instrument puternic în mâinile lui Dumnezeu. Milioane de oameni din întreaga lume au fost binecuvântați prin munca și scrierile sale din ultimele două secole.

În legătură cu slujba bărbaților și a femeilor, Pavel îi spune lui Timotei că, deși femeile nu pot deține funcția de predare sau slujba bătrânilor, ele pot avea slujirea maternității (1 Timotei 2:12, 15 ). În contextul scrisorii, este evident că Pavel vede maternitatea ca o slujire în biserică. Aceasta este a doua slujire la care Pavel le cheamă pe femei – să fie o mamă temătoare de Dumnezeu pentru copiii ei. Timotei văzuse gloria acestei slujbe în propria sa casă. Și acum ar trebui să învețe acest lucru altora din Efes.

În viață, bărbații depășesc femeile în toate profesiile. Într-un singur domeniu, femeile ies în evidență ca fiind unice – „mame.” Acest lucru indică în sine pentru ce a creat Dumnezeu femeile, mamele care și-au neglijat copiii pentru a lucra și pentru a câștiga mai mult (într-un lux mai mare să trăiască) sau chiar să devină predicatori, toți au trista experiență că copiii lor suferă într-un fel sau altul, deoarece au fost neglijați în anii lor mai mici, fără excepție și nu pot face altceva decât să se pocăiască. Aceasta ar trebui să fie un avertisment pentru tânăra generație de mame că, dacă o mamă lucrează pentru a asigura supraviețuirea financiară a familiei sale, Dumnezeu va acorda cu siguranță un har special unei astfel de familii.7-8).

Fie ca ochii tuturor mamelor să fie deschise pentru a vedea gloria vocației lor.

Slava ei ca martor pentru Hristos

Cea mai importantă mărturie pentru Hristosul unei femei este, după cum am văzut, ajutorul soțului și al copiilor ei pentru a fi mamă. Dar Dumnezeu o cheamă și ea să fie martor cu gura. Dumnezeu este în epoca noului

Testamentele nu cheamă niciodată o femeie să fie apostolă, profet, evanghelist, păstor sau învățător. În vechiul legământ au fost profețiști – ultima dintre ele a fost Hanna. Dar singura proorocă din Noul Testament (după Rusalii) este Iebel, falsa profeție (Apoc. 2:20). Orice femeie care pretinde a fi profet sau predicator astăzi este, prin urmare, un succesor al Izabelei. Nimeni nu ar trebui să greșească în această privință. Fiecare „Ilie” al lui Dumnezeu trebuie să reziste unei astfel de „Izabele” și să le expună (1 Regi 21: 20-23). În Noul Testament, femeile puteau prorci ocazional, la fel și fiicele lui Filip. Dar este clar că aceste surori nu au fost profeți; căci atunci când Dumnezeu a dorit să-i transmită un mesaj Apostolului Pavel când era în casa lui Filip, nu a folosit niciuna dintre cele patru fiice ale lui Filip, dar a adus un profet care locuia la 80 de kilometri distanță (Fapte 21: 8-11). Isus nu a chemat niciodată o femeie să fie apostol pentru că nu a dorit niciodată ca o femeie să aibă autoritate asupra bărbatului (1 Tim, 12). Dar, deși niciunul dintre aceste birouri nu este deschis femeilor, ele pot fi martorii Domnului în multe alte domenii.

Maria Magdalena a fost primul martor al lui Hristos înviat. Nu a fost o evanghelistă, ci un martor fidel care a vorbit despre ceea ce a văzut și a experimentat. Fiecare femeie ar trebui să fie botezată cu Duhul Sfânt și cu foc (ca Maria și celelalte femei în ziua Cincizecimii) pentru a fi un astfel de martor al lui Hristos (Fapte 1: 8, 14). Limitările culturii indiene împiedică multe femei indiene să audă vreodată Evanghelia prin gura unui bărbat. Doar femeile pline de spirit pot ajunge la ele. Prin urmare, fiecare soră evlavioasă din Hristos ar trebui să își asume obligația de a aduce Evanghelia celor cu care vine în contact – rude, prieteni, vecini, servitoare etc.

Noul Testament învață că o femeie se poate ruga și vorbește profetic în biserică, cu condiția ca ea să-și acopere capul (1 Corinteni 11: 5). Rugăciunea este unul dintre cele mai importante servicii la care se pot alătura toate surorile pentru a construi biserica. Dumnezeu este cu siguranță în căutarea femeilor de astăzi care se vor ruga în rugăciune tăcută pentru îndeplinirea scopurilor Sale. De asemenea, femeile pot profeți. Fapte 2: 17-18 afirmă clar că, după ieșirea din Duhul Sfânt, atât bărbații, cât și femeile vor prooroci. În cadrul noului legământ, aceasta face parte din privilegiul unei femei. Poate împărtăși Cuvântul lui Dumnezeu în adunările congregaționale într-un spirit de supunere, cu condiția să nu încerce să învețe (1 Tim, 12). Cu toate acestea, femeile în vârstă sunt avertizate să învețe femeile mai tinere aspecte practice legate de comportamentul lor acasă (Tit. 2: 4-5).

„Ajutorul” este unul dintre darurile pe care Dumnezeu le-a pus în biserică (1 Cor 12:28) și toate surorile – tinere și bătrâne – ar trebui să caute acest dar, astfel încât să poată ajuta biserica în moduri diferite în biserica timpurie multe surori evlavioase („Phoebe i-a ajutat pe mulți” – Romani 16: 1-2, vezi și versetele 3, 6 și 12). Dorința lui Dumnezeu este să existe astăzi mulți ajutoare în biserică.

Căptușeala femeii (așa cum este predată în 1Cor 11,1-16) este menită să simbolizeze

(a) ca gloria omului să fie acoperită în biserică (versetul 7);

(b) ca și gloria femeii să fie acoperită în biserică (versetul 15) – căci părul lung al unei femei este gloria ei [onoarea].

O femeie ar trebui să fie, de asemenea, un martor credincios al lui Hristos prin hainele ei. Duhul Sfânt încurajează femeile să se îmbrace modest și discret. „Femeile creștine ar trebui să fie la fel de prietenoase și amabile și nu după modul în care

să se îmbrace sau să fie percepute pe baza bijuteriilor lor sau a hainelor lor fanteziste. “(1 Tim 2: 9-10; 1Pt 3: 3, tradus liber) Hainele ar trebui să acopere corpul unei femei, nu să-l golească și nici o soră evlavioasă nu va permite vreodată un croitor pentru a-și croi sau „sculpta” hainele în funcție de moda femeilor lumii. Sariul cu puțină îmbrăcăminte și bluza cu talie joasă sunt semne ale femeilor lumești, nu ale ucenicilor lui Iisus Hristos. (Citiți cu atenție Isaia 3: 16-24 pentru a vedea cum Dumnezeu denunță practicile vestimentare ale fiicelor seculare ale Sionului).

Satana este dornic să distrugă distincția dată de Dumnezeu între sexe. Și are femei în data de 20./21. Secol să se comporte în multe feluri ca bărbații. Femeile dominante și predicatorii de sex feminin fac parte din deriva femeilor din creștinătate, care se îndepărtează tot mai departe de Dumnezeu și de Cuvântul Său.

În mijlocul tuturor acestor lucruri, Dumnezeu are nevoie de femei care rămân în limitele pe care le-a stabilit în Cuvântul său și care dezvăluie adevărata glorie a feminității în toate domeniile vieții lor. Determinați din toată inima că în ultimele zile, în mijlocul unei generații păcătoase și adultere și a unui creștinism de compromis, veți fi o femeie chiar în inima lui Dumnezeu.

Dumnezeu îți va da milă dacă o dorești serios chiar tu.

Religie sau cler?

Unul dintre cele mai mari pericole cu care se confruntă creștinul în căutarea sa pentru o viață sacră este că, în final, unul devine religios și nu spiritual. Religiozitatea este adesea confundată cu spiritualitatea de către credincioșii care nu au discernământ. Dar există o diferență uriașă între cei doi. Primul este uman, cel de-al doilea divin. Legea putea face oamenii religioși, dar nu spirituali. Religiositatea este absorbită în lucruri externe, vizibile. Spiritualitatea este în primul rând o problemă a inimii.

Cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează că, în ultimele zile, vor fi mulți oameni care au o aparentă de evlavie, dar le neagă puterea – cu alte cuvinte, vor fi religioși, dar nu spirituali (2 Timotei 3: 5). Ei vor merge la adunări religioase, se vor ruga și vor citi Biblia zilnic, chiar și vor participa la ședințe de post și de rugăciune care durează toată noaptea, să-și zece veniturile, etc. Dar ei tot caută gloria oamenilor, ei trăiesc pentru ei înșiși, iubesc banii și sunt interesați de bârfe etc. Astfel de oameni sunt religioși, nu spirituali. Au o aparentă de evlavie fără putere. Iată câteva exemple:

Dacă ești mai mult interesat de participarea la întâlniri decât de răstignirea cărnii tale (Gal 5:24 ), ești religios, nu spiritual. Dacă ești mai mult interesat de citirea Bibliei în fiecare dimineață decât de a-ți controla limba toată ziua, ești religios, nu spiritual. Dacă ești mai mult interesat de evanghelizare decât de sfințirea personală, ești religios, nu spiritual.

Toate activitățile religioase menționate în exemplele de mai sus sunt bune. Dar este o chestiune de priorități. Este prioritățile corecte care fac ca o persoană să fie spirituală.

Oamenii religioși sunt interesați doar de cuvântul scris („scrisoarea”) și ajung în cele din urmă la dreptatea legii, dar oamenii spirituali sunt interesați de Cuvântul care se manifestă în carne și sânge și ajung în cele din urmă la dreptatea lui Dumnezeu, natura divină.

Persoanele religioase își justifică propriile acțiuni citând cuvintele sau faptele unui om al lui Dumnezeu. Totuși, clericii nu caută niciodată să se justifice pentru bărbați.

Oamenii religioși sunt mai interesați de părerile oamenilor decât de părerea lui Dumnezeu. Oamenii spirituali le pasă doar de părerea lui Dumnezeu. Ani de zile, oamenii religioși pot reflecta asupra cuvintelor de laudă pe care un frate mai mare le-a făcut în legătură cu ei. Dar oamenii spirituali, precum Isus, refuză să accepte mărturia oamenilor (Ioan 5 , 24). Ei știu că alți oameni nu cunosc corupția pe care o văd în inimile lor și, prin urmare, își dau seama că laudarea oamenilor valorează mai puțin decât nimic.

Persoanele religioase sunt legaliste și în condițiile legii. Ei gândesc în categorii de minim necesare pentru a-i plăcea lui Dumnezeu. De aceea, ei calculează cu exactitate cât zece la sută din veniturile pe care le realizează și apoi le dau cu ezitare lui Dumnezeu ca ofrandă. În Vechiul Testament, această atitudine i-a dus în cele din urmă pe israeliți să jertfească Domnului oile orbe și taurii bolnavi (Mal. 1 , 8). Este posibil să arătăm aceeași atitudine față de poruncile Noului Testament. O sora poate gândi în termeni de ceea ce i se cere ca minim să dețină litera cuvântului care îi poruncește să se prezinte soțului; sau minimul care

necesar să-și acopere capul în ședințe – fără a ascunde complet frumusețea capului! Bărbații și femeile se pot gândi în categorii, ceea ce este minimul necesar pentru a fi „spiritual” fără a renunța la totul cu totul. “Care este minimul pe care trebuie să-l renunț din această lume?” este o întrebare care se aude întotdeauna în cercul unor astfel de oameni. Astfel de oameni nu pot fi niciodată spirituali. Ele pot fi doar religioase.

Atitudinea lui Isus a fost complet diferită. Nu a căutat niciodată să afle care era cerința minimă de a-i face pe plac tatălui. Dimpotrivă, el a căutat să afle care este maximul, pentru a putea jertfi totul Tatălui. Deci, când a studiat legea ca un băiat tânăr, a încercat să-și dea seama de spiritul din spatele fiecărei porunci. Prin urmare, el a înțeles, de exemplu, că nu a fost suficient pentru a evita adulterul în carne (deși aceasta era cerința minimă din lege). Și când a căutat fața tatălui său și a meditat asupra legii, a primit lumină. El a înțeles că Duhul se află în spatele acestei porunci, că nici măcar nu trebuie să dorim în inimă. De asemenea, a văzut că furia și crima erau similare. Și așa mai departe. Așa că a înțeles spiritul din spatele fiecărei porunci.

O mireasă pământească care este îndrăgostită profund de mirele ei nu se gândește niciodată la minimul necesar pentru a-i mulțumi partenerului. Dimpotrivă, ea se gândește la ce este maximul, la ce poate face. Aceasta este și atitudinea miresei lui Hristos. Chiar aici vedem diferența dintre servitor și mireasă. Cei care sunt în conformitate cu legea pot fi doar slujitori. Angajatul lucrează pentru salarii și, prin urmare, este foarte calculant în serviciul său. Își măsoară munca după ceas. Dacă lucrează ore suplimentare, se așteaptă la o oprire suplimentară. Pe de altă parte, cineva care este fiu (sau femeie) va lucra pentru orice număr de ore – nu pentru salarii, ci din dragoste. Aceasta este diferența dintre religiozitate și spiritualitate.

Gândul care gândește: „Ce pot obține de la Domnul?” Duce la religiozitate, dar atitudinea care gândește: „Ce poate obține Domnul din singura mea viață pământească pe care o am?” Duce la adevărata spiritualitate . Atunci va deveni natural ca noi să parcurgem a doua mile dacă cerința minimă este să parcurgem doar o milă.

Adam a făcut o copertă din frunze de smochin – pentru a se putea prezenta oamenilor și chiar lui Dumnezeu! Isus a blestemat smochinul, care avea doar frunze (Marcu 11), 13-14.21) – pentru că un blestem se află pe fiecare religiozitate. Dumnezeu o urăște. Dumnezeu ia dat lui Adam o altă acoperire – din piei. Acesta este un simbol al adevăratei spiritualități – natura lui Dumnezeu, pe care el ne-o dăruiește, nu ceva pe care omul însuși îl produce. Când Isus a venit la smochin, nu era timpul pentru rod. Putem spune că legământul vechi nu a fost timpul pentru rodul Duhului. Acest sistem legalist, care a dus omul în sclavie, a fost desființat acum. Dumnezeu o folosise de ceva vreme pentru a le arăta oamenilor mizeria lor. Legea nu a fost dată niciodată ca mijloc de sfințire. Evrei 8: 7 spune că a fost un sistem defect doar pentru că nu a făcut o persoană spirituală, ci doar religioasă. Trebuie să intri în noul legământ pentru a deveni spiritual.

Dumnezeu a dat legea pentru a vedea dacă omul va fi mulțumit de neprihănirea exterioară, care va aduce gloria oamenilor sau dacă va căuta mai mult. Întrucât majoritatea creștinilor sunt mulțumiți de dreptatea exterioară, ei se mulțumesc cu legea și cu o acoperire de frunze de smochin – cu religiozitatea umană. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Înjură și face ca frunzele să se ofileze și ne oferă adevărata sfințire pe care Dumnezeu a intenționat-o pentru om.

Dar pentru a primi această Evanghelie, trebuie să facem mai întâi pocăință radicală. Cuvântul „radical” înseamnă „pornind de la rădăcină în sus”.Despre aceasta este vorba despre pocăința radicală. Ioan Botezătorul a venit ca înaintaș al lui Isus cu un mesaj de penitență și a spus că Isus va pune toporul la rădăcina copacilor. Fiecare păcat provine de la o rădăcină. Dacă nu ne pocăim doar de păcat, nu am fost radicali. De exemplu, calomnia provine din rădăcina unei atitudini greșite față de un frate. Penitența radicală va aborda atitudinea greșită, nu doar calomnia. A face față acțiunii externe ar corespunde tăierii fructelor cu o pereche de foarfece. Cu toate acestea, Isus nu a venit cu o pereche de foarfece, ci cu un topor (pentru a face față rădăcinii). El caută fructe adevărate – nu doar frunze. Acolo unde vede doar pleacă, el blestem frunzele și le face să se ofileze chiar și astăzi (dacă oamenii permit acest lucru), astfel încât să le facă roditoare. Multe alte păcate sunt, de asemenea, rezultatul unei atitudini greșite în noi, care caută propriul avantaj sau iubește banii, etc. Omul spiritual este acela care îndreaptă rădăcina păcatului în inima lui în lumina lui Dumnezeu și nu pur și simplu tăind fructele se mulțumește să impresioneze oamenii.

Persoanele religioase sunt ușor seducătoare. Este posibil ca un soț să aibă o atitudine proastă față de soția sa timp de șase luni și totuși să aibă atât de mult controlul de sine, încât niciodată nu spune nimic pentru a o răni. Dar într-o zi izbucnește în mânie. Dacă își închipuie că a fost învingător timp de șase luni și apoi a căzut în păcat doar o clipă (când și-a pierdut cumpătul), atunci se înșală singur. Adunase tije de dinamită timp de șase luni. La sfârșitul acelei perioade, când s-a aprins un mic meci, toată grămada a explodat. El a trăit în păcat tot timpul, dar acest lucru nu a fost vizibil lumii exterioare mult timp. Nu meciul a declanșat explozia, ci mai degrabă dinamita,

Când luptăm, noi înșine în atitudinea noastră față de alți oameni

Dacă nu conducem în dragostea lui Dumnezeu, atunci păcătuim, chiar dacă continuăm să dăm o mărturie bună lumii exterioare, pentru că majoritatea creștinilor nu au acest discernământ, pot chiar să ne considere spirituali să fim mulțumiți de părerea lor este la fel de nechibzuit ca să ceri cuiva care habar nu are despre muzică să ne evalueze abilitatea muzicală!

Trebuie să numim păcatul „păcat” dacă vrem să fim radicali în pocăința noastră și să scăpăm de religiozitate. „Mânia trebuie să fie numită după numele potrivit – adică„ omor ”(Mat21-22). Dacă nu faci acest lucru cu fiecare păcat, ești condamnat la o viață religioasă toată viața. Nu vei deveni niciodată spiritual. O persoană religioasă poate fi foarte precisă atunci când vine vorba de probleme de justiție externă. Fariseii chiar plăteau zeciuiala pentru menta, mărarul și carasul. Nu s-au deplasat niciun milimetru de justiția externă. Erau însă la câțiva kilometri distanță de iubire, milă și bunătate. Poate să fie la fel cu cei care caută dreptate astăzi. Este posibil să fii 100% exact în neprihănirea exterioară și totuși să ratezi complet calea iubirii. Calea neprihănirii Noului Testament este calea iubirii – și trebuie să fim atenți să nu ne rătăcim nici măcar un milimetru pe calea respectivă.

Mai mulți oameni se duc în iad prin falsă religie, decât în lume. De aceea, trebuie să fim atenți să facem distincția între religiozitate și spiritualitate. Lucrările noastre exterioare, chiar dacă sunt bune, nu pot fi o formă decât dacă nu sunt motivate de o dragoste aprinsă pentru Domnul. Astfel de lucrări sunt opere moarte, pentru că puterea iubirii stă

nu în spatele lor. Ni se poruncește să ne pocăim pentru faptele noastre moarte – adică pentru lucrările religioase care nu rezultă dintr-o inimă de devotament față de Hristos (Evrei 6: 1; 2Cor 11,3).

Dumnezeu iubește donatorii fericiți – nu numai când vine vorba de bani, ci și când vine vorba de ascultare. Când ascultarea de Dumnezeu devine o povară, este clar că ne-am îndepărtat de calea clerului și pășim acum calea religiozității. Tot ceea ce îi dăm lui Dumnezeu sub noul legământ trebuie dat din dragoste – cu bucurie și voluntar. Altfel, vom deveni juridici și din nou sub vechiul legământ – cu atitudinea unui servitor și nu cu cea a unui fiu.

Iuda vorbește în scrisoarea sa despre trei persoane care erau religioase, dar nu spirituale – Cain, Balaam și Korah ( Jud. 11 ). Să aruncăm o privire asupra acestor bărbați pe rând.

Cain nu era o persoană fără de Dumnezeu. El a fost o persoană profund religioasă care a crezut în sacrificii pentru Dumnezeu (Gen.4: 3). Abel a făcut sacrificii și lui Dumnezeu, dar diferența dintre cele două victime și între Cain și Abel era diferența dintre cer și iad, diferența dintre religiozitate și cler. Cain și Abel simbolizează două căi pe care oamenii le-au parcurs – calea religiozității și calea spiritualității. Cain este un tip de persoană care se jertfește pe Dumnezeu pentru lucruri externe – bani, slujire, timp etc.

Persoanele religioase pot da daruri, se pot ruga și pot face multe fapte bune – dar nu înțeleg ce înseamnă să te sacrifici. Este posibil să își plătească zeciuiala exact, dar în momentele de ispită nu își vor da ego-ul în viața lor centrată pe sine. Aceasta este diferența dintre vechiul și noul legământ. S-ar putea intra în legământul vechi fără a muri la ego. Dar este imposibil să intri în noul legământ fără a muri la ego. Isus nu a venit să plătească zeciuială, ci să se ofere ca jertfă acceptabilă și acceptabilă pentru Dumnezeu. Cain și Abel simbolizează căile largi și înguste de a te apropia de Dumnezeu – calea religiozității și calea spiritualității adevărate. Poți fi un slujitor fără să-ți dai propriul ego la moarte.

Dumnezeu a răspuns jertfei lui Abel cu foc din cer. Dar nimic nu a căzut pe sacrificiul lui Cain. Dacă o persoană își moare propriul sine zi de zi, un foc va veni din cer la viața și slujirea sa. Acesta este adevăratul spirit și botezul de foc despre care a vorbit Ioan Botezătorul, pe care Isus le-ar da celor ale căror rădăcini le-a tăiat mai întâi. Pe de altă parte, un frate care face lucrurile corecte în exterior poate avea o viață bună, dar în viața lui vor lipsi focul și ungerea din cer. Falsa „botez” a lui Satan care gâdilă emoțiile (de care se bucură cel mai mult astăzi) este un gunoi fără valoare în comparație cu adevăratul spirit și botezul de foc pe care Isus îl trimite discipolilor săi care aleg calea crucii.

Balaam era o altă persoană religioasă. El a fost un predicator care a vrut să-l slujească pe Dumnezeu, dar a fost interesat și de a câștiga bani și de a întâlni oameni mari din lume (Num. 22). El a căutat onoare și câștig financiar pentru sine în numele Domnului. Există mulți, mulți profeți mincinoși astăzi, cum ar fi Balaam. Doctrinele lor sunt toate în esență corecte în conformitate cu scrisoarea Cuvântului lui Dumnezeu. Însă creștinii fără discernământ nu își pot da seama că sunt motivați de spiritul lui Balaam (dragoste de bani și onoare). Acestea sunt cele pe care le scrie Pavel în Filipeni 2:21 că le caută pe toate. A fost

Oamenii din parohia Pergamon, care trăiau din această doctrină a lui Balaam (Apocalipsa 2:14). În biserică nu există nicio diferență între urmărirea banilor și căutarea onoarei. Ambele sunt variații diferite ale aceluiași spirit al lui Balaam.

Korach era o altă persoană religioasă. El provenea din seminția preoțească din Levi (numărul 16). Dar era nemulțumit de slujirea sa, pe care Dumnezeu i-a atribuit-o. El a vrut să fie mai proeminent decât Moise. Această dorință (văzută într-un gunoi religios) s-a dovedit în cele din urmă a fi căderea sa. El și colegii săi rebeli Datan și Abiram și familiile lor sunt singurii pe care Scripturile ne spun să-i ducem în iad în viață (Nu 16: 32-33). La fel de serios a luat Domnul acest păcat al rebeliunii împotriva autorităților pe care el însuși le-a numit asupra poporului său.

Majoritatea bătrânilor, predicatorilor și pastorilor de astăzi sunt numiți de la sine. Să te revolte împotriva lor nu poate fi grav. Poate fi chiar necesar uneori! Dar să te revolte împotriva cuiva care a fost rânduit de Dumnezeu a fost judecata cea mai grea a lui Dumnezeu. O persoană cu spirit spiritual nu ar visa nici măcar să facă așa ceva. Dar oamenii religioși, ei bine. Aceasta este nebunia spirituală care merge cu religiozitatea.

Korach simbolizează acei oameni care sunt într-o concurență nesănătoasă cu alții din comunitate. Dacă îți este greu să laude și să apreciezi un frate care se teme de Dumnezeu, acesta este un indiciu că ai ceva din spiritul Korah în tine. Dacă îl critici, atunci ești plin de spiritul lui Korah. Dacă puteți asculta pe alții care îl critică, atunci sunteți ca cei 250 de rebeli care s-au alăturat lui Korah și care au fost judecați și de Dumnezeu.

Nu putem deveni niciodată spirituali dacă nu facem distincție între religiozitate și spiritualitate. Este nevoie de ceas – pentru că este scris cu referire la ultimele zile, că mulți vor avea o aparentă de evlavie fără putere (care este cuvântul crucii). Duhul a avertizat în mod special că mulți creștini vor întoarce spatele pe calea lui Dumnezeu, evlavia pe care Dumnezeu a ales-o pentru noi și se vor îndrepta către alte moduri religioase – cum ar fi

de exemplu, renunțarea la căsătorie sau evitarea anumitor mese etc.

Omul a dezvoltat multe alte contrafaceri, cum ar fi mărturisirea publică (pentru a deveni „smerit”) și renunțarea la medicamente atunci când cineva este bolnav (pentru „creșterea credinței”) etc. Toate acestea sunt doar învățături ale demonilor, cei care sunt sortiți să-i abată pe creștini de la adevăratul mister al credinței (citiți 1Tim 3 , 16 la 4, 5).

Singura cale spre adevărata spiritualitate este să te dăruiești zilnic morții așa cum a făcut Isus (Rom 8:36; 2Cor 4: 10-12). Orice alt mod este un fals.

Spiritul noului legământ

În Vechiul Testament, imediat după ce au fost date cele Zece Porunci, găsim un aranjament frumos pe care Dumnezeu l-a dat israeliților, descriind în mod adecvat diferența dintre vechiul și noul legământ. Acolo, în Exodul 21: 1-6, am citit despre sclavul ebraic care a slujit șase ani pentru că era sclav și a fost nevoit să slujească; și apoi și-a slujit Domnul pe o altă bază – pentru că l-a iubit pe Domnul său (Ex. 21: 5). Acesta a fost un addendum al lui Dumnezeu la lege, care a reprezentat profetic venirea noului legământ.

Slujba obligatorie de șase ani este de a sluji lui Dumnezeu prin lege . Al șaptelea an și timpul după care corespunde „odihnei de sabat” pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru poporul Său (Evrei 4: 9), în condițiile legii, israeliții se puteau odihni numai după ce au lucrat șase zile, dar când Dumnezeu l-a creat pe Adam, El a dat. dă-i mai întâi o zi de odihnă și apoi șase zile lucrătoare (căci ziua a șaptea a lui Dumnezeu a fost prima zi de existență a lui Adam), ceea ce ar trebui să ne învețe că toată munca umană pentru Domnul ar trebui să fie dintr-o relație de dragoste și comuniune cu El fii legalist și lipsit de valoare.

Faptul că trăim în epoca noului legământ nu înseamnă că trăim după spiritul noului legământ. Este posibil să primiți mesajul

„Victorie peste păcat”, trăind totuși după principii legaliste, descoperim în Romani 7: 1-6 că, chiar dacă un om înțelege învățătura Romanilor 6 (capitolul care prezintă Evanghelia biruinței), El poate fi încă un sclav al legalismului, constatăm că acest lucru este adevărat în practică și mulți care au atins o viață morală sinceră și bună trăiesc în continuare după principiile legii.

Este posibil să ducă o viață exterioară dreaptă din motive greșite. În conformitate cu vechiul legământ, israeliții trebuiau să păstreze legea, dar motivul cu care îl țineau nu putea fi judecat de lege. Majoritatea oamenilor au ținut legea de frica instanței. Alții au considerat-o pentru că sperau la o recompensă. Dar aceste două motive sunt incompatibile cu spiritul noului legământ. În noul legământ, mintea este mai importantă decât scrisoarea(Rom 7,6). Este posibil să păstrăm toate poruncile și totuși Domnul ne reproșează cuvintele: „Am ceva împotriva ta. Nu mai păstrați poruncile mele din dragoste pentru mine, ca la început. Prin urmare, pocăiți-vă. “(Apocalipsa 2: 4) Dacă dragostea nu a fost motivul, nu a fost o ofensă în condițiile legii, dar sub noul legământ este atât de grav încât conducătorul bisericii din Efes era în pericol să ungă Dacă nu se pocăiește, vă dați seama că nu este suficient să păstrați poruncile dacă motivele noastre nu sunt corecte?

Când ne curățăm de spurcarea cărnii , primim o mărturie bună în fața oamenilor. Dar numai atunci când ne curățăm de spurcarea Duhului , Dumnezeu dă o mărturie bună despre noi. Aceasta este calea spre sfințirea completă, așa cum este clar 2 Corinteni 7: 1. Există „nedreptatea în lucrurile noastre sfinte [daruri].” (Ex. 28:38) Care este această nedreptate, ci perversitatea motivelor noastre în căutarea noastră pentru dreptate?

În spatele acestei nedreptăți este răul mult mai rău de a căuta onoarea oamenilor. Când căutăm onoarea altora (în special în biserică), suntem atenți să ne menținem viața externă în ordine. Acesta este răul pe care trebuie să-l urmărim rapid conform legii noastre, altfel ne va distruge.

În pilda celor zece fecioare (Mt 25: 1-13), devine clar că niciuna dintre ele nu a fost o „curvă.” Toate au fost fecioare și toate au fost curățate de spurcarea cărnii, așa că Domnul a dat o mărturie bună Lămpile lor au ars și oamenii au văzut faptele lor bune și le-au lăudat (vezi Mt 5 , 16). Oamenii știau puțin despre faptul că unele dintre aceste fecioare nu aveau viață interioară, chiar dacă toate zece în ochii infidelilor, nu au avut discernământ, au apărut spiritual, totuși Dumnezeu a putut vedea că doar cinci dintre ei au adevăr (realitatea) în interiorul lor (Ps 51), 8). Celelalte cinci au fost legaliste, au ținut scrisoarea legii și s-au mulțumit cu martorul lor în fața oamenilor. Mirele le-a spus: „Nu vă cunosc.” Nu i-a numit „răufăcători”, așa cum a numit un alt grup (Matei 7:23), căci acești cinci nu au fost răi. Dar nu au avut parte de duhul lui Hristos în viețile lor interioare. Domnul le-a spus (cvasi): „Nu am părtășie cu spiritul vostru. Mintea ta este spiritul legii, chiar dacă viața ta exterioară este dreaptă. Sunteți fariseii noului legământ. ”Aceasta este concluzia din spatele afirmației„ Nu vă cunosc ”.

Este posibil scrisoarea poruncilor Noului Testament să ții și totuși să nu radiați spiritul lui Hristos. De exemplu, dacă altcineva ne-a făcut ceva rău, putem asculta cuvântul care spune că ar trebui să rambursăm răul cu bine. Putem merge la acest om, poate chiar cu un cadou scump, pentru a-i arăta dragostea noastră pentru el și pentru a-i face bine conform poruncii. Dar mintea noastră, pe măsură ce ne apropiem de ea, poate spune aceste cuvinte nerezolvate: „Iată-mă, marele Sfânt care vine la tine să-ți facă bine, un păcătos rău.” Într-o astfel de situație, chiar dacă Este posibil să fi cheltuit o mulțime de bani pentru a cumpăra acest cadou și am mers până la capăt pentru a face această faptă „bună”, totuși, darul nostru nu este un miros dulce, căci „Eu” nu a fost sacrificat (Efeseni 5: 2) ).

Luați în considerare o altă situație. Un frate poate sta liniștit într-un moment în care soția sa este supărată și supărată pe el, fără să deschidă gura. Pentru un străin neimplicat, poate părea că soțul

„Sfinții” și femeia care este „păcătosul” Dar Dumnezeu, care testează mințile oamenilor, poate avea o părere foarte diferită despre amândoi. Căci cuvintele nevoitate din mintea soțului pot fi următoarele, chiar dacă își ține gura închisă: „Doamne, îți mulțumesc că, spre deosebire de soția mea, am obținut victoria asupra mâniei.” Este posibil să nu-și dea seama pentru că soția lui învinsă poate fi mai acceptabilă pentru Dumnezeu decât el, fariseul neprihănit, într-adevăr, putrele și hoții vor intra în Împărăția lui Dumnezeu înaintea fariseilor, pierderea controlului este cu siguranță neașteptată pentru un creștin, dar același lucru se aplică fariseismului. Trebuie să ne curățăm mințile de spurcarea fariseului, cu care poate fi poluat în astfel de situații. ”Acesta este calea mântuirii.

În Pilda Fiului risipitor vedem clar atitudinea lui Hristos și a fariseului în persoanele Tatălui și ale Fiului cel Bătrân. Tatăl a fost încântat să vadă că fiul său mai mic s-a pocăit și s-a întors acasă, chiar dacă băiatul nu a obținut încă victoria asupra păcatelor sale. Cu toate acestea, fiul mai mare fariseic nu și-a putut întâmpina fratele mai mic în același mod. Dacă ar fi putut să-și aplice testamentul, el și-ar fi pus fratele mai mic în cartierul în care slujitorii au fost cel puțin un an pentru a vedea dacă penitența lui era autentică sau nu.

Acest spirit farizic din carnea noastră este cel mai evident în atitudinea noastră față de oamenii care ne-au făcut rău într-un fel. Chiar dacă își cer scuze pentru greșeala lor, putem totuși să-i punem în „cartierul servitorilor” o vreme pentru a le verifica penitența.

Dar Isus ne-a spus că, chiar dacă cineva a păcătuit împotriva noastră la fiecare două ore în timpul unei zile de douăsprezece ore și de fiecare dată a revenit la noi spunând că îi pare rău, atunci ar trebui să-l iertăm fără să punem la îndoială autenticitatea penitenței sale a cere (Lc 17 , 4). Ar trebui să credem cuvintele sale nevăzute. Poate că nu este sincer. Dar să judecăm asta depinde de Dumnezeu – nu de noi. Putem vedea doar exteriorul. Dumnezeu vede inima.

În ziua judecății vom fi cu toții seama că motivul de ce ceva ce am făcut a fost cu mult mai important decât ceea ce am făcut (1 Corinteni 4,5). Fratele mai mare avea

„Niciodată nici măcar o singură poruncă„ a păcatelor tatălui său ”(Lc 15 , 29). Cu toate acestea, la sfârșitul poveștii, îl găsim în afara casei Tatălui (biserica), deoarece spiritul său era un spirit al legalismului. Era virgin, dar nu avea ulei în borcan. Motivația lui a devenit în cele din urmă evidentă. El servise pentru răsplată. El i-a spus tatălui său: „Deși am păstrat toate poruncile tale, nu m-ai răsplătit niciodată!”

Isus și-a avertizat discipolii împotriva acestei atitudini atunci când Petru l-a întrebat (după ce tânărul bogat s-a abătut de la el): „Ce vom face că am renunțat (spre deosebire de tinerii bogați)?” Iisus a răspuns cu pilda a proprietarului care a angajat muncitori în podgoria sa Cinci grupuri de lucrători au fost angajați de proprietar Patru dintre ei au fost angajați pe baza unui contract specific. Numai al cincilea grup a venit fără niciun contract (Mt., 1-16). Acesta este punctul acestei parabole. Primul grup a lucrat pentru un salariu specific, pentru un groschen de argint (v. 2). A doua, a treia și a patra grupă au lucrat și pentru salarii, deși suma nu a fost specificată (vv. 3-5). Aceste patru grupuri de muncitori simbolizează toți acei oameni care păstrează poruncile sau îi slujesc lui Dumnezeu sau care fac sacrificii externe pentru El, dar în secret speră la orice recompensă – poate bucuria lumească de a sta pe un tron în Mileniu sau să poarte o „coroană” pe capul ei, sau poate ceea ce pare o dorință „spirituală” de a face parte din Mireasa lui Hristos. Toți acești creștini lucrează pentru o răsplată. Acesta este spiritul vechiului legământ.

Singura recompensă pe care o persoană o dorește cu adevărat spirituală este recompensa de a împărtăși mai mult din natura sacră și iubitoare a lui Dumnezeu și de a avea o relație mai strânsă cu el. Aceasta este „coroana” pe care o așteaptă și aceasta este răsplata cu care se întoarce Hristos (Apoc. 22:12). Această recompensă nu va corespunde exact fidelității cu care un om și-a dat seama de mântuirea sa și s-a purificat pe sine însuși numai din spurcarea cărnii, dar și din spurcarea Duhului – mai ales din spurcarea fariseismului în spiritul său – de aceea gradul gloriei noastre, atunci când suntem înviați dintre morți, va fi atât de diferit unul de celălalt, întrucât splendoarea diferitelor stele este diferită (1Cor 15,41-42), pentru că un Dumnezeu neprihănit devine fiecare „fecioară”

În pilda de mai sus, doar ultimul grup de lucrători și-a făcut munca fără niciun contract sau promisiune sau speranță de recompensă (Mt 20 , 7). Au venit în spiritul noului legământ. Prin urmare, ei au fost primii care au fost răsplătiți – și au primit (în proporție) mult mai mult decât oricine altcineva (vezi Mat . 20:16). Primul grup de muncitori, pe de altă parte, era la fel ca fratele mai mare fariseic al fiului risipitor – neprihănit de sine, legalist și aștepta o recompensă.

Isus este exemplul și înaintașul nostru în acest nou legământ. Cu siguranță nu a ținut poruncile Tatălui său pentru a obține vreo recompensă sau poziție sau onoare – nici acum, fie pentru totdeauna. Citim,

că a îndurat crucea doar pentru că s-a gândit la bucuria care îl aștepta – această supremă bucurie a părtășiei cu Tatăl. Bucuria este abundență numai în prezența Tatălui (Ps . 16:11). Împărtășirea cu Tatăl a fost dorită de Iisus toată ziua vieții sale. Prin urmare, s-a rugat cu strigăte și lacrimi puternice, pentru ca el să fie „salvat” de la moarte – adică dintr-o pauză în părtășie cu Tatăl (Evrei, 7). S-a salvat de la „moarte” pe pământ timp de 33 de ani și, în sfârșit, în Ghetsimani, când Isus a văzut că părtășia lui cu tatăl său pe cruce va fi ruptă timp de trei ore (când a suferit durerea păcatelor noastre din Dumnezeu a plâns din nou pentru a afla dacă nu există o altă cale, dar nu există altă cale, iar din dragoste pentru noi, după ce a redus costurile, s-a dus la cruce și a plătit cel mai mare preț pe care l-ar putea plăti vreodată.

Doar atunci când ne împărtășim de acest Duh al lui Hristos, care are o dorință serioasă de a comunica cu Tatăl, putem fi eliberați de legalism. Libertatea împotriva legalismului – de la „prinderea țânțarilor și înghițirea cămilelor” – nu poate fi realizată niciodată prin nicio tehnică sau metodă, există o singură cale, așa este descrisă în 2 Corinteni 3:18 Pavel, după ce a comparat Vechiul și Noul Legământ de-a lungul capitolului, află că Duhul Sfânt a ajuns să ne arate gloria lui Isus în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu și apoi să ne transforme în aceeași imagine.

În primul rând, Duhul Sfânt ne cere să ne arătăm cum a trăit Isus pe acest pământ. S-a născut în condițiile legii (Gal. 4 , 4). Dar, în timp ce Isus a meditat la aceste porunci în Lege, a văzut mai multe în aceste porunci decât orice israelit a văzut vreodată înaintea sa. Și cum ne-am uitat în ultimul capitol, Isus a văzut că porunca de a nu comite adulter însemna și faptul că nu trebuie să dorim o femeie în inimă și că porunca de a nu omorî nu a însemnat nici o mânie În sufletul lui Isus era o mare dorință când era pe pământ să asculte Tatăl complet și nu numai în conformitate cu litera legii. Astfel, el a introdus un nou legământ, chiar dacă s-a născut în condițiile legii (Gal 4), 4). Aceasta este cea pe care Duhul Sfânt ne arată în paginile Sfintei Scripturi.

A-L urma pe Isus în acest fel înseamnă că medităm la Scripturi așa cum a făcut-o. Atunci vom găsi mai multe în poruncile lui Dumnezeu decât ceilalți.

Cuvintele pe care le-a rostit Isus au fost duh și viață (Ioan 6:63). De aceea, mulți nu l-au putut înțelege când era pe pământ și de aceea mulți astăzi nu-l pot înțelege. Dumnezeu dă lumină numai celor care iubesc adevărul. El le permite tuturor să fie sedus. Acesta este sensul clar al 2 Tesaloniceni 2: 1-12. Când vom reflecta asupra Cuvântului lui Dumnezeu cu o dragoste din inimă a adevărului, nu ne vom mai felicita pentru păstrarea scrisorii Legii, ci vom vedea deseori că nu am păstrat-o în spiritul potrivit.

În cele Zece Porunci, era posibil ca oamenii să păstreze nouă dintre ele, dar era imposibil să păstreze a zecea – pentru că a zecea poruncă avea de a face cu dorința, care era o afacere interioară. Legea nu a putut niciodată să stabilească dacă o persoană avea o dorință în inima sa și, prin urmare, nu putea pedepsi o persoană, chiar dacă ar fi dorit. Acesta este motivul pentru care Pavel, deși a spus că este fără vină în dreptatea legii, a recunoscut că nu poate păstra a zecea poruncă (cf. Fil. 3 : 6; Romani 7: 7). 10). El a fost unul dintre puținii sinceri pentru a recunoaște acest lucru. Prin urmare, Dumnezeu l-ar putea conduce mai adânc în noul legământ.

A zecea poruncă a fost pusă acolo de Dumnezeu pentru a testa onestitatea oamenilor. Cei care erau suficient de sinceri pentru a recunoaște că au eșuat în ea, pot fi continuați. Doar pentru cei, legea a devenit una

„Învățătorul” [educator] să-i conducă la Hristos și la noul legământ (Gal 3:24 ) Rămășița care a ascuns păcatele lăuntrice a rămas sub vechiul legământ, motiv pentru care atât de mulți creștini sunt astăzi învinși Nu sunt suficient de cinstiți pentru a-și admite eșecul lăuntric, sunt mulțumiți să primească glorie de la oameni, nu iubesc adevărul despre ei înșiși, așa că Dumnezeu le permite să fie seduși.

Niciodată nu a fost intenția lui Dumnezeu să trăiască după reguli și regulamente. Legea nu a fost dată pentru a aduce oamenii la viață, ci doar pentru a arăta neputința omului și pentru a-i testa onestitatea (așa cum tocmai am văzut). Prin urmare, după venirea lui Hristos, legea a fost anulată și a fost introdus un nou legământ (Evrei 8: 7-8 , 13).

Când Dumnezeu l-a pus pe Adam în Grădina Edenului, i-a poruncit să nu mănânce din pomul cunoașterii binelui și răului. Cu alte cuvinte, omul nu ar trebui să trăiască printr-un manual al „binelui și răului”, evitând tot ceea ce era rău și făcând tot ce era bun, moment în care creștinismul adevărat este diferit de cel greșit și de toate celelalte religii.

Conform scopului lui Dumnezeu, omul ar trebui să trăiască conform pomului vieții – sub îndrumarea Duhului Sfânt, care i-ar spune ce îi place și ce nu îi place lui Dumnezeu (vezi 1Cor 6,12 și 10,13). A trăi după cunoașterea binelui și a răului înseamnă a trăi după lege. Acest lucru nu ne poate duce decât la robie fără a înțelege spiritul din spatele legii .

În exterior, putem ajunge la o viață dreaptă („putem deveni virgini”) păstrând poruncile din exterior, dar singurul mod în care noi introducem ulei în vasele noastre este să scăpăm de spurcarea Duhului, că nimeni nu poate vedea, curăța.

Pavel știa că cuvintele sale nu le pot da nici o revelație când le-a scris creștinilor din Efes despre adevărurile noului legământ. Prin urmare, el s-a rugat ca ochii lor să fie luminați de Duhul Sfânt (Efeseni 1 , 17-18).

La fel trebuie să ne cerem și noi.

Noul legământ – un parteneriat cu Isus

Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu, dar Isus a venit să-L dezvăluie ca Tată (Ioan 1:18). Isus a dezvăluit numele lui Dumnezeu ca „Tată” (Ioan 17 , 5) În acest nume (și în tot ceea ce se află în spatele acestui nume), ucenicii ar trebui să își găsească siguranța.

Pe vremea Vechiului Testament, Dumnezeu trăia în spatele unei pături groase (cortina) din cort. Nimeni nu știa exact ce fel de persoană era. Fariseii au prezentat oamenilor o imagine a lui Dumnezeu care i-a arătat ca un tiran nemilos și sever. Apoi a venit Iisus și a sfâșiat perdeaua și ne-a arătat că este un tată iubitor care a trăit în interiorul cortinei. Dar Satana a fost activ în atragerea credincioșilor, precum și necredincioșilor o imagine falsă a lui Dumnezeu. Acum este vocația bisericii de a face ceea ce a făcut Isus – de a prezenta o imagine adevărată a lui Dumnezeu ca Tată iubitor. Doar atunci când îl cunoaștem pe Dumnezeu ca Tată, putem intra în tot binele noului legământ. El este numit Dumnezeul tuturor harului (1Pt 5), 10) și, întrucât „harul” înseamnă „ajutor în vremuri de nevoie” (Evrei 4:16 ), înseamnă că Dumnezeu va fi întotdeauna ajutorul nostru. El este întotdeauna de partea noastră în lupta împotriva diavolului. De aceea, Isus l-a numit pe Duhul Sfânt „ajutorul” (Ioan 14:16 ).

Legea a venit prin Moise și sarcina lui a fost să dezvăluie păcatul (Romani 7:13) și, de asemenea, neputința noastră față de păcat (Gal 3:24 ). Dar legea nu oferea nici un ajutor omului pentru a depăși. Prin urmare, legea nu putea duce omul la puritatea din interior. Dumnezeu a avut întotdeauna o dorință de puritate în inima sa (Ps. 51), 6). Însă, în condițiile legii, nimeni nu a putut realiza asta. Dar acum Isus a stabilit un legământ mai bun. El este mai bun în următoarele moduri: Legea ne dă numai porunci, dar prin har Dumnezeu ne oferă nu numai porunci, ci și un exemplu (Isus în viața Sa pământească) și un ajutor (Duhul Sfânt) pentru noi le permite acestora să păstreze poruncile. Aceasta este diferența dintre vechiul și noul legământ. Satana a jefuit majoritatea creștinătății de încurajarea pe care Iisus ne-o oferă ca model de rol prin ascunderea de la ei că Isus a intrat în trup. În al doilea rând, Satana a lipsit-o și de puterea acestui ajutor, fie forțând, fie negând botezul în Duhul Sfânt. Mulți oameni au primit astăzi un „botez în duh” fals, ceea ce nu le oferă nici puterea de a lupta împotriva dorințelor din trupul lor, nici curajul de a rezista Satanei. Ce lucrare fantastică de seducție a făcut Satana!

În conformitate cu legea, omul încearcă să-i placă lui Dumnezeu și nu reușește. Sub har, Dumnezeu lucrează în noi și ne permite să ne mulțumim cu Dumnezeu (Fil. 2: 12-13). Cei care caută să-i facă plăcere și nu reușesc pe Dumnezeu sunt încă sub lege, chiar dacă pot fi sinceri. Cele mai multe dintre ele sunt laborioase și încărcate în eforturile lor de a păstra poruncile. Oameni atât de laborioși și împovărați sunt cei care îl invită pe Isus să vină la el și să-și schimbe jugul greoi pentru cel blând (Mt 11 , 28-30). Jugul este un simbol al parteneriatului – într-o căsătorie sau într-o afacere. Isus ne invită să încheiem un parteneriat cu el, unde el furnizează capitalul și noi primim profitul!

Ioan numește minunile lui Isus „semne” (Ioan 2:11) , cu alte cuvinte, fiecare miracol al lui Isus a fost o parabolă cu un mesaj. În esență, mesajul dat de minunile înregistrate în Biblie

Evanghelia după Ioan indică faptul că Isus vrea să încheie un parteneriat cu noi.

La nunta din Cana, Isus ar fi putut umple ulcioarele cu apă – din nimic. Dar atunci nu ar fi fost un parteneriat. Ar fi fost un spectacol cu un singur om. Prin urmare, slujitorii au fost invitați să facă parte din minune, făcând partea lor – partea ușoară – prin umplerea ulcioarelor cu apă. Atunci Isus a făcut partea grea – transformând apa în vin (Ioan 2: 1-11).

În hrănirea celor cinci mii, Isus nu ar fi putut face mâncare din nimic – dar nu a făcut-o. El a invitat un băiețel să-i dea prânzul la pachet; iar în parteneriat cu acest băiețel a hrănit cele cinci mii (Ioan 6: 1-13). Băiețelul a făcut ce a putut face; și Isus a făcut ce a putut face!

Omul născut orb a fost rugat pentru prima dată să facă ce a putut face (Ioan 9 , 1-7). A trebuit să se spele în iazul Siloah. Atunci Isus a făcut partea grea deschizând ochii.

Vedem același principiu în învierea lui Lazăr. Prietenii săi au făcut partea ușoară – scoaterea pietrei din mormânt. Isus a făcut partea dificilă – ridicându-l pe Lazăr din morți. Prietenilor săi li s-a oferit din nou posibilitatea de a face ceea ce au putut face – dezlegându-l pe Lazăr și lăsându-l să meargă (Ioan 11: 38-44).

După înviere, vedem că ucenicii într-o zi au mers la pescuit. „Și n-au prins nimic în noaptea aceea” (Ioan 21, 3). Aceasta este o imagine a unui om care se luptă în condițiile legii! Apoi a venit Iisus. Ar fi putut să-și umple bărcile cu pește fără să-și lase plasele în lac. Un zeu care ar putea porunci peștilor să se apropie de barca lui Petru pe acest lac ar fi putut la fel de ușor să poruncească același pește pur și simplu să sară în barcă. Dar atunci nu ar fi existat niciun parteneriat. Deci omul a trebuit să-și facă partea. Trebuiau să-și izgonească plasa în lac. În acest fel, minunea s-a făcut în parteneriat cu Isus. Omul face partea ușoară și Isus face partea grea. Dar trebuiau să-și arunce plasele în lac. Aceasta este ascultarea credinței despre care vorbește Pavel în Romani 1: 5.

Aceasta este Evanghelia noului legământ vestit de apostoli. În cazul în care Evanghelia nu este înțeleasă, omul tinde să meargă fie la o extremă a legalismului (luptând veșnic toată noaptea cu plase goale și fără victorie), fie spre cealaltă extremă a unui har fals (unde nu există niciun efort deloc și nu Victorie dă!) A face naveta.

Multe suflete drepte sunt obosite și plângând pentru că suspină sub povara poruncilor impuse de sine. În timp ce preoții lui Faraon îi biciuiau pe israeliți pentru a face mai multe cărămizi, diavolul (deghizat în

„Predicatorul neprihănirii” – 2Cor 11: 14-15) mulți creștini sinceri, spunând: „Nu citești Biblia suficient, postești și te rogi nu suficient, nu dai mărturie suficientă etc.” Mulți predicatori s-au confruntat inconștient cu Satana condamnând poporul lui Dumnezeu prin astfel de predici. Dar o astfel de condamnare este rezultatul ignorării Evangheliei noului legământ.

Isus este un păstor care își conduce poporul mergând înaintea lor. Nu folosește biciul și nu o conduce din spate, așa cum o face un angajator. Toți predicatorii care își biciuiesc turma sunt angajați. Conducătorii adevărați păstori sunt singuri un exemplu. Mulți au intrat în robie pentru că au ascultat angajările.

Dumnezeu nu a trimis pe lume pe Fiul Său pentru a judeca lumea, ci pentru a o salva (Ioan 3:17). Prin urmare, oricine predică condamnarea la om nu este trimis de Dumnezeu. Slujitorii lui Dumnezeu conduc mereu oamenii spre mântuire.

Isus vrea să fie partener cu noi în toate domeniile vieții noastre. Când Petru a venit la Isus pentru a colecta impozitul templului, Isus ia poruncit lui Petru să arunce o tija de pescuit în lac și să prindă primul pește apărut. În gura lui, așa a spus Isus, va fi o broșă din două piese, care a fost suficientă pentru a plăti impozitul atât pentru Isus, cât și pentru Petru. „Pentru mine și pentru tine”, au fost cuvintele lui Isus (Mt 17 , 27). Amintiți-vă expresia „pentru mine și pentru voi”. Acesta este un parteneriat. Isus este chiar interesat să ne ajute să ne plătim impozitele. De la lucrurile banale care ne determină viața de zi cu zi pe pământ, până la lucrurile care sunt veșnice, Isus ne cheamă să urmăm principiul „eu și tu”[pentru mine și pentru tine] să trăim.

Isus a spus că vom găsi pace pentru sufletele noastre pe măsură ce îmbrățișăm acest jug al parteneriatului (Mat. 11: 28-30). Aceasta este odihna în care Dumnezeu ne îndeamnă să intrăm, odihnindu-ne de propriile noastre fapte (Evrei 4 , 10-11).

Nu este ușor să ne odihnim de propriile noastre lucrări, deoarece viața noastră egoistă este foarte puternică. Din acest motiv, Dumnezeu trebuie să aranjeze circumstanțele pentru ca noi să fim ruși. El permite ca planurile noastre să fie zădărnicite și speranțele noastre să fie spulberate. Intrigele și planurile noastre nu funcționează și cădem în păcat din nou și din nou. Făcând acest lucru, el ne învață să nu mai facem lucrările noastre pentru a putea face lucrările lui.

Sabatul Vechiului Testament a fost o imagine a acestei odihne a lui Dumnezeu în noul legământ (Evrei 4: 9-10). Calmul trebuie să vină mai întâi, înainte de a putea face ceva cu valoare eternă.

Când Dumnezeu i-a creat pe Adam și Eva în a șasea zi, el a sfințit ziua următoare ca zi de odihnă. Deși aceasta a fost a șaptea zi în termeni cronologici, a fost chiar prima zi pentru Adam. Legea, care a venit 2500 de ani mai târziu, spunea:

„Șase zile vei lucra și a șaptea zi te vei odihni.” Dar pentru Adam, Dumnezeu a pus în prima zi ca zi de odihnă și părtășie și apoi șase zile de muncă, har, har. Trebuie să mergem în această odihnă înainte de a-L putea sluji Domnului. Atunci fiecare zi din viața noastră poate fi un Sabat. Acesta este scopul lui Dumnezeu pentru noi.

Când fariseii l-au întrebat pe Iisus de ce Moise a permis divorțul în condițiile legii, el a răspuns că aceasta este o măsură temporară pentru om, atâta timp cât inima i-a fost împietrită (Mat. 19: 8). Dar Isus a spus că nu a fost voia perfectă a lui Dumnezeu de la început. Multe lucruri din lege făceau parte din voința voinței lui Dumnezeu – nu voința lui perfectă – așa cum omul ar trebui să „trăiască de la început” în conformitate cu scopul său (Mt 19 , 8), și așa trebuie să fie pentru noi, la fel ca Adam cazul a fost că calmul a venit mai întâi, viața trebuie să fie o odihnă continuă de sabat în Dumnezeu.

Doar atunci când intrăm în odihnă, putem mărturisi cu bucurie că poruncile lui Dumnezeu nu sunt o povară (1 Ioan 5: 3). Atunci când poruncile lui Dumnezeu sunt văzute ca o povară și mesajul de lepădare de sine și ascultare de toate poruncile este considerat drept robie, este evident că o astfel de persoană nu a ajuns încă sub jugul lui Isus. Ea lucrează în continuare sub propriul său jug, în condițiile legii.

S-a desfășurat multă activitate în curtea cortului și chiar în sfânt. Dar în Sfânta Sfintelor, în interiorul cortinei, nu a existat nicio activitate – doar comunitate. Chiar slujirea lui Dumnezeu curge din această relație. Aceasta este diferența dintre slujirea din Vechiul și Noul Testament. Acest lucru este realizat de Marta și

Maria în povestea descrisă în Luca 10: 38-42. Maria era (simbolic vorbind) în Sfânta Sfintelor – în pace, în comuniune cu Domnul. Marta era în slujba neliniștită („către Domnul”) în curtea anterioară, Isus a spus că Maria a ales ce are nevoie de fiecare persoană.

Cortina a fost sfâșiată acum de Isus și putem intra cu îndrăzneală și să trăim în Sfânta Sfintelor toate zilele vieții noastre – în comuniune cu Tatăl și cu Fiul Său Isus Hristos. Dacă numai am putea vedea asta: ceea ce Dumnezeu vrea mai întâi de la om nu este slujirea, nu citim biblia, nu postul și rugăciunea etc., ci părtășia .

Adam a fost creat de Dumnezeu după propria sa imagine – nu pentru că Dumnezeu avea nevoie de un grădinar pentru Grădina Edenului, ci pentru că voia cu cineva să aibă părtășie. Dumnezeu nu ne-a salvat de groapa păcatului, ca să-l slujim, ci mai degrabă ca să avem părtășie cu el. Deoarece acest lucru nu este înțeles suficient, mulți creștini astăzi sunt laborioși și împovărați, așa cum este Marta.

La vârsta de 95 de ani, după ce a umblat cu Dumnezeu timp de 65 de ani, apostolul Ioan, inspirat de Duhul Sfânt, a decis să scrie o scrisoare. Tema scrisorii a fost „comuniunea” (1 Ioan 1: 3), văzând bisericile și conducătorii bisericii care și-au pierdut prima iubire (Apoc 2,4) și care acum aveau un nume pentru a trăi (cu toți ai lor) diverse activități creștine), dar, în realitate, erau morți din perspectiva lui Dumnezeu (Apocalipsa 3: 1), Ioan a văzut cu siguranță că era o mare nevoie de a-i conduce pe creștini în bucuria părtășiei cu Tatăl și Fiul Său Iisus Hristos în cadrul Cortinei .

Poate da plăcere în diferite domenii de activitate. Unii oameni găsesc acest lucru în sport, alții în muzică, alții în profesia lor, alții chiar în lucrarea creștină. Dar cea mai curată bucurie din univers nu poate fi găsită decât în comuniune cu Tatăl (1 Ioan 1 , 4). Psalmistul spune: „Înainte de tine bucuria este plinătatea.” (Ps. 16:11 ) Aceasta a fost „bucuria care a fost în fața lui”, pe care Isus a pregătit-o să o îndure zilnic (Evrei 12: 2). Comuniunea cu Tatăl a fost cea mai prețuită posesie a lui Isus. El nu a apreciat altceva în univers prin comparație. Isus știa că această comuniune cu Tatăl de pe Golgota ar fi spulberată dacă timp de trei ore a suferit chinurile iadului etern pentru umanitatea pierdută (Mt., 45). Apoi, tatăl va trebui să-l părăsească, iar părtășia pe care o avea cu tatăl său de vârstă ar fi fost ruptă timp de trei ore. El s-a temut de această pauză în comunitate atât de mult încât a transpus picături de sânge în Ghetsimani. Potirul pe care i-a cerut să fie dus este pur și simplu acesta: O pauză în părtășie cu Tatăl.

Dacă numai am putea vedea asta și am fi luați de ea! Cât de ușor vorbim și cântăm despre urmarea lui Isus. A urma Isus înseamnă a aprecia părtășia cu Tatăl la fel de mult ca Isus. Păcatul ar deveni extrem de păcătos pentru noi, deoarece ne rupe comuniunea cu Tatăl. O atitudine lipsită de dragoste față de o altă persoană etc. nu ar fi nici măcar tolerată, deoarece rupe comuniunea cu Tatăl.

Fie ca Domnul să ne dea revelație, pentru a putea vedea clar că creștinismul adevărat nu este mai puțin decât comuniunea neîntreruptă cu un Tată iubitor din ceruri.

Isus – încearcă ca noi

În persoana lui, Isus era încă Dumnezeu când a trăit în trupul de pe pământ – căci Dumnezeu nu poate înceta niciodată să fie Dumnezeu. Cea mai clară dovadă a divinității lui Isus în zilele trupului său este faptul că a acceptat închinarea (Mt 8 , 2, 9, 18, 14, 33, 15, 25, 20, 20, Mc 5,6); 9 , 38). Îngerii și oamenii care se tem de Dumnezeu nu acceptă închinarea (Fapte 10: 25-26; Apoc. 22: 8-9). Dar Isus a acceptat închinarea – pentru că el era Dumnezeu. De asemenea, a iertat păcatele oamenilor în virtutea propriei sale autorități (Marcu 2:10 ). Aceasta este o dovadă suplimentară că a fost Dumnezeu pe pământ.

Dar, în același timp, ni se spune că Isus „s-a deposedat” când a venit pe pământ (Fil. 2: 7). El nu a renunțat la divinitatea sa, dar la privilegiile pe care le-a avut ca Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate fi ispitit. (Iacov 1:13) Dar Isus a recunoscut că a fost ispitit.

El și-a permis să fie ispitit să fie un model pentru noi, deoarece putem depăși dacă suntem ispitiți. Secretul unei vieți evlavioase stă în Isus, care a trăit ca om pe pământ și a fost ispitit în toate lucrurile ca noi, dar nu a păcătuit niciodată (1 Timotei 3:16 ; Evrei 4:15 ).

Întrucât numai cei care au ajuns la o viață evlavioasă pot trăi fără conflicte unul cu celălalt ca un singur trup în Hristos, am putea merge cu un pas mai departe și să spunem că o biserică locală nu poate fi decât expresia trupului lui Hristos acolo, unde credincioșii sunt Domnul nostru L-am văzut pe Isus în acest fel. Acesta este adevărul pentru care biserica ar trebui să fie stâlpul și temelia (1 Tim. 3: 15-16).

Ispita nu este aceeași cu păcatul. Iacov 1: 14-15 clarifică acest lucru. Mintea noastră trebuie să consimte ispita înainte de a păcătui. Matei 4 arată clar că Isus a fost ispitit. Dar mintea lui nu a consimțit niciodată la vreo ispită. Prin urmare, el nu a păcătuit niciodată. Își păstra inima curată.

Isus a fost născut de Duhul Sfânt. El nu a avut „omul bătrân” cu care ne-am născut, avem carne păcătoasă , pe când Isus nu avea carne păcătoasă, El a venit doar „ sub forma cărnii păcătoase” (Rom 8: 3). Dar Biblia ne învață că Domnul nostru a fost „ispitit în toate lucrurile ca noi.” (Evrei 4:15 ) Nu trebuie să analizăm asta, la fel cum nu trebuie să analizăm misterul că Dumnezeu a devenit om, trebuie doar să credem asta. Spre deosebire de Adam, Isus a ascultat tatălui său la fiecare ispită în fiecare punct.

Cuvântul lui Dumnezeu spune despre Isus: „El a învățat ascultarea și a fost desăvârșit. ” (Evrei 5: 7-9) Cuvântul „învățat” este un cuvânt care se referă la educație. Ce înseamnă acest verset este că Isus, ca ființă umană, a primit o educație ascultătoare. El s-a supus tatălui său în orice situație și astfel și- a încheiat educația ca ființă umană. În acest fel, el a devenit un precursor pentru noi, pentru ca și noi să urmăm pașii lui, depășind ispita și ascultându-L pe Dumnezeu (Evrei 6:20 ).

Domnul nostru poate simpatiza cu noi în luptele noastre împotriva ispitei, deoarece el, ca și noi, a fost ispitit (Evrei 2:18; 4: 15; 12: 2-4).

Puritatea lui Isus ca un om a fost nu a ceea ce a fost servit cu el pe o tavă puțin, dar ceea ce a făcut prin combaterea apropriat. Dar aceste bătălii nu au fost lupte interminabile . Fiecare ispită a fost depășită – una după alta.

Astfel, în cursul vieții sale, el s-a confruntat cu fiecare test prin care am fost ispitiți – și am biruit.

Cu toții am trăit în păcat ani de zile. Carnea noastră păcătoasă poate fi comparată cu o cutie de șerpi veninoși care – de la noi! – au fost bine hrăniți. Numele acestor șerpi sunt impuritatea, mânia, răutatea, bâlbâitul, amărăciunea, iubirea de bani, egoismul, mândria etc. Această cutie are o deschidere în vârf, prin care acești șerpi își scot capul de fiecare dată când suntem ispitiți. Am hrănit din abundență acești șerpi în zilele noastre neconvertite. Drept urmare, sunt bine hrăniți, sănătoși și puternici. Unii șerpi au fost hrăniți mai mult decât alții, deci aceste pofte sunt mai puternice decât alții.

Acum, când am murit împreună cu Hristosul păcatului – chiar dacă acești șerpi sunt încă vii și lovind – atitudinea noastră față de acești șerpi s-a schimbat! Am devenit acum părtași la natura divină, iar „cei care aparțin lui Isus Hristos și-au răstignit trupul cu patimile și dorințele lor” (Gal, 24). Dacă un șarpe își trage capul din deschiderea cutiei (dacă suntem ispitiți), îl lovim acum cu un băț pe cap, spre deosebire de vremurile anterioare. Apoi se întoarce la cutie. Dacă vom încerca din nou, șarpele își va întinde din nou capul și îl vom lovi din nou. Treptat, ea devine din ce în ce mai slabă. Dacă suntem credincioși la fiecare ispită și lovim șarpele în loc să-l hrănim, vom afla în curând că atracția ispitei slăbește. Carnea nu poate fi „împușcată” sau „agățată într-o clipă” . Nu poate fi răstignit decâtfie. Răstignirea este o moarte lentă, dar este o moarte sigură. De aceea, considerăm că este bucuros să fim ispitiți (Iacov 1: 2) – pentru că ne oferă posibilitatea de a bate și a slăbi șerpii. Altfel nu ar fi fost posibil.

Luați în considerare tema „gândurilor murdare”. Dacă suntem credincioși în acest domeniu, vom vedea că moartea apare după un timp, care poate dura câțiva ani dacă am hrănit șarpele acela ani în zilele noastre neconvertite, dar moartea va Cu siguranță, dacă suntem credincioși, un rezultat va fi acela și visele noastrea deveni mai pur. Visele murdare vor deveni din ce în ce mai rare. Cu toate acestea, dacă visele murdare cresc în frecvență, ar indica faptul că suntem din nou infideli în viața noastră de gândire. Acesta este un test bun prin care ne putem măsura loialitatea în viața noastră gândită. Visele murdare sunt păcate inconștiente, deci nu trebuie să ne simțim vinovați pentru ei (Rom. 7:25, 8: 1). 1 Ioan 1: 7 ne spune că sângele lui Isus ne curăță automat de toate aceste păcate pe măsură ce umblăm în lumină.

Loialitatea completă va aduce o victorie totală. Însă fidelitatea extremă, de exemplu pe tărâmul sexual, implică faptul că noi (chiar și în sexul opus) nici nu admirăm o față cu aspect bun, chiar și atunci când nu sunt asociate gânduri sexuale cu o astfel de admirație. Aceasta este fidelitatea la care Proverbele 6:25 ne cheamă „nu poftește după frumusețea lor.” Pentru că foarte puțini oameni sunt credincioși în acest domeniu, foarte puțini ating puritatea în visele lor.

Mintea noastră subconștientă este influențată în mod semnificativ de ceea ce gândim în mod conștient în momentele noastre de trezire – nu de ispitele care se aprind în mintea noastră, ci de răspunsurile noastre la aceste ispite. Dacă mintea noastră subconștientă primește mesajul că urâm păcatul chiar și în gândurile și atitudinile noastre, și că trăim înaintea feței lui Dumnezeu, atunci aceasta se va „alătura” dorinței noastre de curățenie (vezi Ps 51,6 )

Prin urmare, întrebarea importantă nu este „Ce părere au alți credincioși despre puritatea mea?”, Ci mai degrabă, „Ce mesaj a primit partea subconștientă din mine?”. Visele tale vă vor oferi de obicei răspunsul.

Oamenii care nu se străduiesc pentru puritatea totală nu pot înțelege niciodată ceea ce spunem aici. Cei care își asumă visurile murdare de la sine nu își dau seama că acestea sunt indicii ale infidelității în viața lor gândită conștientă. Acești creștini vor considera ceea ce spunem ca fiind extrem și nerealist, deoarece lucrurile spirituale sunt o nebunie pentru mintea naturală.

Vestea bună este însă că viața noastră de gândire poate deveni complet pură, oricât de murdară ar fi fost, dacă căutăm cu credință să umblăm așa cum a mers Isus. Asta vă va curăța și visele – deși va dura timp. Timpul necesar va depinde de cât de mult ai hrănit carnea în zilele tale neconvertite. Dar chiar și cel mai puternic șarpe poate fi ucis de loialitate radicală.

Isus i-a invitat doar pe cei care erau laborioși și împovărați să vină la El . Numai după ce ne-am așezat viața învinsă, suntem în stare să venim la el pentru a obține victoria. Lumea este plină de oameni diferiți și de felul în care se comportă ceilalți față de ei. Unii creștini au , de asemenea , compromisul și lumescul că ei își comunități religioase văd pe deplin. Dar acestea nu sunt premise pentru victorie. Doar acei oameni care sunt săturați de ei înșiși sunt invitați de Domnul să vină la El.

Doar oamenii însetați de victorie pot veni la El (Mat . 11:28, Ioan 7:37). Cei care plâng de fiecare dată când greșesc în gândire și se întristează pentru păcatele lor ascunse, vor înțelege rapid adevărul lui Dumnezeu, în timp ce alții vor considera această doctrină drept o erezie – căci adevărurile spirituale nu pot fi înțelese prin simțul natural, ci doar prin revelația pe care Dumnezeu o dă celor care se întristează pentru păcatele lor ascunse. Dumnezeu îi șoptește tainele Lui (inclusiv misterul unei vieți drepte) numai celor care se tem de El (Ps 25:14 ). „Restul“Cei care i-au promis lui Isus celor care s-au săturat de viața lor învinsă sunt restul victoriei totale asupra păcatului.

În Evrei 4, această pace este echivalată cu posesia pământului Canaan. Giganții au fost învinși unul după altul o perioadă lungă de timp (vezi Deut. 7:22). Pacea și liniștea au venit peste fiecare zonă care a fost cucerită pentru Domnul. Giganții din Canaan sunt o imagine a dorințelor cărnii. Giganții care se puteau vedea simbolizează păcatul conștient. Giganții care erau ascunși în peșterile țării sunt o imagine a păcatului inconștient.

Evrei 4 vorbește, de asemenea, despre o „odihnă de sabat” pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru poporul său și, după șase zile lucrătoare, au putut să intre în odihna lui Dumnezeu

Ne luptăm cu propria noastră putere timp de șase zile – și nu reușim din nou – când am încetat să ne încredem în propriile noastre abilități („atunci când ne odihnim de propriile noastre lucrări” – Evrei 4:10 ), atunci mergem în odihna Sabatului lui Dumnezeu – într-o viață în puterea Duhului Sfânt. Niciun efort (chiar „uciderea cărnii”) nu poate sfinți inima noastră păcătoasă, numai Duhul Sfânt poate face acest lucru, împărtășind natura divină , putem trăi în acea odihnă a Sabatului în fiecare zi, dacă noi Dacă suntem necredincioși, ne întoarcem la „muncă”.

Nu voia lui Dumnezeu ne luptăm întreaga noastră viață împotriva unui anumit păcat. Este dorința lui Dumnezeu de a ucide „fiecare gigant din Canaan.” În fiecare etapă a creșterii noastre, fizice sau spirituale, suntem ispitiți într-un mod nou: un copil de patru ani este tentat să fie furios, dar să nu fie supărat

dorință sexuală. Asta vine mai târziu, în adolescența sa. Cu toate acestea, nu este voia lui Dumnezeu ca un bărbat pe tărâmul sexual să fie învins an de an, doar mărturisind speranța că va câștiga într-o zi. Dacă este serios, poate obține rapid victoria. Moartea poate avea loc chiar și în acest domeniu, iar natura divină poate prelua regula.

Romani 6 vorbește despre secvența acestei vieți victorioase. Știind că am murit împreună cu Hristos (v. 6 – acceptând acest fapt în credință, chiar dacă nu îl putem înțelege), ne considerăm în mod constant morți pentru păcat (v. 11) și ne punem membrele lui Dumnezeu numai pentru ascultare și dreptate (versetele 13-18). Rezultatul este sfințirea crescândă (versetul 22). Astfel, rezultatul final este viața eternă – care este doar un alt nume pentru „natura divină” (v.22), astfel încât scopul nostru final este să ne împărtășim în natura divină . Dar acest lucru nu începe până când nu ne acceptăm poziția, că am murit împreună cu Hristos pe cruce și că, după aceea, ne considerăm morți împotriva păcatului.

Cum a fost în viața lui Isus? El a fost încercat în toate punctele ca noi. Dar nu a luptat întotdeauna cu aceleași ispite. Dacă Isus a fost încercat așa cum suntem, el trebuie să fi fost încercat în același mod ca și noi pe tărâmul sexual. Dar el a trebuit să facă față acestei zone în adolescența cu cea mai mare fidelitate. Drept urmare, nici măcar nu a fost încercat în acest domeniu atunci când și-a început viața publică. Femeile își puteau spăla picioarele și nici măcar nu era ispitit. Oamenii care nu sunt credincioși în lupta împotriva ispitelor din acest domeniu nu pot înțelege acest adevăr.

Când Satana l-a încercat pe Isus la sfârșitul a patruzeci de zile de încercări grele, Satana știa foarte bine că este inutil să încerci să-l testezi pe Isus în domeniile sexului și banilor, deoarece Isus a depășit aceste zone atât de amănunțit cu mulți ani mai devreme. Ultimele trei ispite în deșert au fost ispite de o cerere atât de ridicată încât nu putem înțelege complicațiile lor subtile decât dacă noi înșine suntem credincioși pentru a urma calea pe care a mers Isus.

Școala ispitelor este la fel ca orice altă școală. Cu toții trebuie să începem la clasa de grădiniță. Domnul nostru trebuie să fi fost întâi confruntat cu cele mai elementare ispite. Dar el nu a petrecut niciodată mai mult decât timpul minim necesar în fiecare clasă. Când avea 33 de ani când a murit pe cruce, a putut spune: „S-a făcut.” Fiecare ispită fusese depășită, fiecare examen la școală pe care l-a trecut cu succes, a fost perfecționat, educația sa ca ființă umană a fost terminat (Evrei 5 , 8-9).

Pentru o persoană care nu este credincioasă ispitei în clasa de grădiniță (de exemplu, gânduri murdare din punct de vedere sexual, furie, minciuni etc.), este atât de ridicol, cât și de prezumtiv, să încercați să înțelegeți ce ispite s-a confruntat Isus în clasa de doctorat. Dacă voi înșivă sunteți credincioși , atunci veți înțelege (Isus a spus clar că în Ioan 7:17). Cu toate acestea, dacă sunteți necredincioși în momentele ispitei , nu veți înțelege niciodată, indiferent câte cărți citiți sau câte casete auziți. Secretele lui Dumnezeu nu pot fi auzite prin casete sau cărți, ci direct din gura lui Dumnezeu prin Cuvântul Său.

Există unii care învață că , deși Isus nu a păcătuit, el încă în nostru păcătos era carne și „păcatul în carne și oase“ , a avut. Aceasta este o erezie. Nimeni nu poate sta cu orice fel de păcat înaintea lui Dumnezeu – chiar și păcatul în carne – pentru că Dumnezeu este atât de sfânt, încât nu poate arăta păcatul, dacă Isus ar fi avut păcatul în trupul său, niciodată , nici măcar unul

o singură zi din viața sa pe pământ poate avea părtășie cu Tatăl . Aceasta este cea mai clară dovadă că Isus nu a avut nici un trup păcătos. Singurul motiv pentru care Dumnezeu are părtășie cu noi (care au păcat în trupul nostru) este pentru că suntem îmbrăcați în neprihănirea lui Hristos, care nu a avut păcat în el.

Există alții care învață că Isus ar fi putut păcătui inconștient . Și asta este o erezie. În conformitate cu Vechiul Legământ, un sacrificiu trebuia să fie făcut chiar și pentru păcatul inconștient atunci când o persoană a luat cunoștință de aceasta (Lev. 4: 2, 13, 27, 28). Prin urmare, chiar și păcatul inconștient trebuie ispășit. Sub noul legământ, sângele lui Isus ne curăță imediat de păcatul inconștient imediat ce este săvârșit (1 Ioan 1 , 7), când umblăm în lumina păcatului conștient . În acest fel, părtășia noastră cu Tatăl este menținută. Cu toate acestea, pentru Isus, nu a existat sânge disponibil pentru păcatul inconștient, chiar dacă a fost doar unul dăduse păcat inconștient în viața lui. Aceasta este cea mai clară dovadă că Isus, chiar și inconștient, NICIODATĂ nu a păcătuit.

Păcatul inconștient este rezultatul trăirii de ani buni în egoism și mândrie. Isus nici măcar nu a trăit așa nicio clipă. Nu a avut niciodată un vis murdar, deoarece gândurile sale conștiente erau pure. Niciun păcat nu trebuia găsit în el – nici în conștientul lui, nici în viața lui inconștientă.

Pe de altă parte, avem păcat inconștient în noi, deoarece atitudinile, obiceiurile și practicile noastre din viața anterioară au oferit sufletului nostru o înclinație egoistă și imaginară. Acum, Duhul Sfânt a ajuns să ne facă sufletul „strâmb”.

Oamenii care au obținut o viață de victorie asupra păcatului trebuie să fie atenți și sinceri aici. Din păcate, sunt mulți care au atins o măsură de victorie, dar care își cer scuze pentru lucruri necristiene în comportamentul, limbajul lor etc., numindu-le doar „greșeli” sau „fapte ale trupului ”. Dacă ar analiza doar motivul acestor „acte ale trupului”, ar descoperi că cauza care a stat la baza lor a fost imaginația și egoismul lor, dar Satana le seduce (și Dumnezeu îi permite lui Satan să facă acest lucru) pentru că Dumnezeu vede asta Astfel de credincioși nu iubesc adevărul despre ei înșiși (2Th 2, 10-11) – chiar dacă pot fi foarte drepți în chestiuni externe și au mărturie bună în biserică. Lumina nu strălucește în viața lor (Prov. 4:12) pentru că ei își scuză întotdeauna faptele! Ar trebui să mergem cu toții în rupere și onestitate, astfel încât să nu ajungem la fel.

Dumnezeu nu ne cere să fim deja ca Isus . El știe că acest lucru este imposibil, deoarece ființa se referă la personalitatea noastră. Nu putem fi ca el până nu se întoarce. Astăzi , Dumnezeu cere numai că noi , ca Isus TRANSFORMARE (vezi fig. 1 Ioan 2 , 6, 3.2). Mersul este un act conștient și se referă doar la viața conștientă. Doar în acest domeniu îl putem urma pe Isus.

Vestea bună a Evangheliei este că, deoarece Isus a fost un om și, așa cum am fost încercați și depășiți în toate lucrurile, și noi putem depăși felul în care a depășit (Apocalipsa 3:21). Nu este nevoie ca noi să continuăm să păcătuim în viața noastră conștientă.

Lăudați Domnul pentru o Evanghelie atât de glorioasă!

Adevăratul cler – caută interesele lui Dumnezeu

„Dar mă tem că, precum șarpele a înșelat-o pe Eva cu viclenia ei, tot așa și gândurile voastre vor fi evitate de la simplitatea și sinceritatea față de Hristos … căci el însuși, Satana, se preface că este un înger al luminii, iar slujitorii lui se prefac și ei Slujitor al neprihănirii ”(2Cor 113.14-15).

„Totuși, Israel a căutat legea dreptății și totuși nu a reușit-o” (Romani 9:31).

Fariseii din Israel au urmărit dreptatea, dar au fost îndrumați de Satana. Acesta este un avertisment pentru toți cei care caută dreptate astăzi. Ar fi imaginația noastră dacă ne-am gândi că nu putem fi seduși. Protecția noastră împotriva seducției constă doar în a trăi în lumină și a iubi adevărul pe care îl găsim în Cuvântul lui Dumnezeu și în viața pământească a lui Isus (2Th 2 , 10-11).

Sinceritatea singură nu ne poate proteja de seducție decât dacă facem din Cuvântul lui Dumnezeu călăuzitor. Petru a fost destul de sincer, dar a devenit gura de vorbă a Satanei atunci când a sugerat un curs greșit pentru Isus (Matei 16: 21-23). Când Isus le-a vorbit ucenicilor despre cruce pentru prima dată, ei nu au putut înțelege că este calea lui Dumnezeu. Erau obișnuiți cu o Evanghelie a Vechiului Testament, care promitea oamenilor bogăția lui Dumnezeu, sănătatea, mulți copii și alte binecuvântări pământești. A suferi și a muri era în contrast cu această Evanghelie a Vechiului Testament.

Vechiul Testament s-a concentrat pe binecuvântările personale și lucrurile pământești. Evanghelia Noului Testament se concentrează pe scopul lui Dumnezeu și pe lucrurile cerești. Când Ioan Botezătorul a venit să pregătească calea pentru această Evanghelie a Noului Testament, mesajul său a fost „Pocăiți-vă (pocăiți-vă)

… căci Împărăția cerurilor (spre deosebire de o împărăție pământească și binecuvântări pământești) s-a apropiat. “(Mt 3: 2; Marcu 1: 14-15) Isus a spus că după zilele lui Ioan Botezătorul, Împărăția cerurilor și Împărăția lui Dumnezeu au fost propovăduite ar fi (Mt 11 , 12; Luca 16 , 16) .. Dar , de asemenea , el a spus că trebuie să fim oameni care se fac pentru a forța de a intra in acest taram iubire de sine, confort pământesc, onoare, confort, prosperitate etc. atât de adânc înrădăcinat în noi, încât numai oamenii dispuși să facă violență în fața unor astfel de preferințe pot avea vreodată împărăția lui Dumnezeu.

Când Petru l-a pus pe Isus pe calea ușurinței și al mângâierii, i-a spus lui Petru: „Pleacă de la mine, Satana! Ești o pacoste pentru mine; căci tu nu înseamnă ceea ce este divin, ci ceea ce este omenesc. ”(Matei 16:23) Dacă ne direcționăm mințile către propriile noastre interese, devenim un obstacol în fața lui Isus și a împărăției lui Dumnezeu, iar Satana ne poate conduce cu succes plumb.

Esența mântuirii păcatului este că suntem eliberați de a căuta „propriile noastre interese.” Lucifer l-a căutat și astfel păcatul a intrat în univers, Isus nu a căutat niciodată propria sa voință și, astfel, ne-a adus mântuirea Totuși, lăsarea unei persoane să-și caute propriile interese este o neprihănire falsă, dar aceasta este dreptatea care se regăsește chiar și în grupurile creștine care predică sfințenia. “În partea de jos, omul este„ orientat economic “- și, prin urmare, vrea să îți place să obții tot ce este mai bun din rai, cu un inconvenient minim pentru tine. Astfel, el este întotdeauna înclinat să inventeze o teologie confortabilă care să nu-i tulbure confortul și interesele.

Este posibil să depășești furia, păcatele sexuale și amărăciunea și, de asemenea, să faci modificări în toate problemele și totuși să cauți propriile sale interese – propriul confort și beneficiul propriu sau mângâierea și mângâierea soției cuiva (în 1 Corinteni 7,33 această preocupare pentru soția cuiva este denumită preocupare pentru „lucrurile acestei lumi”!), Sau pentru propria onoare (poate nu în lume, ci în biserică și mai ales onoarea și respectul fraților mai mari) sau propriul câștig (în urmărirea ambiției profesionale) etc.

Este posibil să crezi, să înțelegi și chiar să poți explica misterul credinței și totuși să nu înțelegi misterul celui rău.

Sursa ascunsă a tuturor răutății este dorința de a ne căuta propriul avantaj. Aceasta este una dintre cele mai înșelătoare dorințe din trupul nostru. Cineva se poate considera spiritual doar pentru că a biruit unele păcate superficiale, în timp ce „urmărirea propriilor sale interese” este încă nestăpânit în deciziile și acțiunile sale, la fel de mare este seducerea Satanei atunci când este slujitor al „dreptății”. vine. Acesta este secretul crimei!

În timpul nostru, nu avem lipsă de cunoștințe biblice. De fapt, este foarte probabil ca cei mai deștepți dintre noi să poată explica mai bine doctrinele noului legământ decât ar putea chiar Pavel (care a fost primul care a primit revelația)! Dar este mai mult decât probabil că viețile noastre vor fi la mii de kilometri în spatele celei lui Pavel în ceea ce privește eliberarea de la vânătoare pentru propriile lor interese!

Ceea ce caracterizează un om adevărat al lui Dumnezeu nu este faptul că el reprezintă o anumită doctrină – ci mai degrabă că nu își caută propriile interese. Pavel a spus în Filipeni 2: 19-21 că majoritatea colegilor săi au continuat să-i caute pe ai lor și că, prin urmare, nu i-a putut trimite la Filipi. Timotei a fost însă o excepție glorioasă. Personalul lui Pavel avea, fără îndoială, doctrinele lor. Dar o căutau pe a ta. Este posibil să se fi considerat chiar drepți și superiori psihic față de alții din mediul lor Însă Pavel a putut vedea prin superficialitatea „dreptății” lor. Aceeași situație continuă și astăzi.

Ceea ce au avut în comun toți oamenii mari de-a lungul secolelor istoriei creștine este că nu l-au căutat pe al tău. Nu punctele cele mai fine ale învățăturii le-au făcut oameni ai lui Dumnezeu, ci mai degrabă acest factor comun – că nu l-au căutat pe al tău. Este posibil ca unii să nu fi avut o înțelegere cât mai exactă a adevărului ca noi. Dar spiritualitatea lor stă în faptul că, în funcție de lumina pe care o aveau, au căutat în mod neînsuflețit Împărăția lui Dumnezeu în timpul și generația lor.

Dacă astăzi avem mai multă lumină asupra unora dintre adevărurile din Scripturi decât acei oameni evlavioși, atunci trebuie să ne amintim că se cere mai mult celui care are mai mult. Ne aflăm într-un pericol grav atunci când ne gândim că justiția se referă doar la depășirea furiei, a păcatelor sexuale și așa mai departe. Există oameni devotați din alte religii care au depășit aceste păcate (extern). Se spune că un celebru lider religios a susținut că este imposibil pentru alții să-l mânie. Dar aceasta nu este dreptatea lui Hristos. Asta e doar opresiune! Mulți reclusi susțin că nu au niciun atașament de lucrurile materiale. Cu siguranță îi puteți rușina pe mulți „credincioși”.

Putem compara toate aceste păcate ale cărnii cu filistenii care se opun conducătorului lor Goliat Israel. Goliath este însă uriașul

„Străduiește-te pentru propriile interese.” David avea doar soldații filistenilor

ucis unul după altul, nu ar fi existat nicio victorie – sau, în cel mai bun caz, o îndepărtată îndelungată, care ar fi putut dura mulți ani. Dar am citit că atunci când David l-a ucis pe Goliat, toți ceilalți filisteni au fugit (1 Sam 17:51 ). Acesta este secretul. Trebuie să ne concentrăm tot atacul asupra Uriașului „pentru a căuta propriul nostru avantaj” dacă dorim să obținem o victorie reală, atunci celelalte păcate vor fi depășite automat.

Isus a venit să așeze toporul la rădăcina copacului. Există multe fructe ale copacului – minciuna, furtul, pofta, mânia, amărăciunea și așa mai departe, totuși, rădăcina tuturor acestor lucruri este să-ți cauți propriul avantaj. Acesta este locul unde trebuie așezat toporul. În caz contrar, vom fi seducați.

Este posibil să ne imaginăm că trăim în sfințenie doar pentru că nu ne pierdem niciodată compunerea și pentru că vorbim o anumită limbă religioasă. Însă mintea, energiile și vremurile noastre pot crește adesea în achiziționarea de tot mai multe lucruri materiale pentru casa noastră, într-un efort de a-și face plăcere soțiilor noastre, de a-i face pe copiii noștri fericiți și de a duce o viață, în general, confortabilă. A trăi în acest fel și a ne imagina că suntem sfinți este culmea autoamăgirii.

Pavel se temea că creștinii din Corint vor fi evitați de simplitatea și sinceritatea față de Hristos. Există un pericol real ca devotamentul nostru față de soțiile noastre să fie mai mare decât devotamentul nostru față de Hristos. Prima poruncă nu este aceea că ne iubim aproapele așa cum ne iubim pe noi înșine, ci că Îl iubim pe Dumnezeu din toată inima, din toate sufletele noastre, din toată puterea și din toate mințile noastre. Dacă facem asta mai întâi, atunci vom putea să ne iubim aproapele (inclusiv soția) în mod corespunzător.

Căutarea creștinilor pentru dreptate a creștinilor poate fi comparată cu un pendul care se transformă într-o extremă și apoi, dacă se vede eroarea, cu cealaltă extremă. Există stânci pe ambele părți ale căii înguste – și cu adevărat nu contează pentru Satana din care dintre cele două stânci căzuți!

Dar Lăudăm pe Dumnezeu pentru lucrarea Duhului Sfânt. „Dacă părăsiți calea lui Dumnezeu și rătăciți (la dreapta sau la stânga), veți auzi în spatele vostru o voce care spune:„ Nu, acesta este calea care merge ”(Isaia 30:21, L.B.) Acesta este principalul scop al slujirii profetice din biserică – de a lăsa vocea respectivă să ne vorbească, astfel încât să rămânem chiar în centrul căii înguste, slujirea profetică din biserică și cuvântul scris al lui Dumnezeu sunt mijloacele pe care Dumnezeu le folosește, să ne țină în centrul căii înguste care duce la viață.

Văzând irealitatea într-o mare parte a creștinătății, subliniind activitățile exterioare și neglijând viața lor de familie, putem acum să facem naveta spre cealaltă extremă și să ne gândim că creștinismul constă doar din soția noastră, copiii noștri și alți creștini care sunt ai noștri. Cu siguranță, trebuie să trăim în dragoste pentru familia și membrii comunității noastre și să depășim păcatul în viețile noastre personale, dar devotamentul nostru față de Hristos trebuie reflectat și în faptul că promovăm Împărăția Sa chiar și cu costuri și sacrificii personale, puritatea interioară și sacrificiul exterior nu se exclud reciproc

Isus i-a avut pe amândoi în viața sa.

Apostolul Pavel, ca om de afaceri creștin, s-ar fi putut stabili la o viață creștină confortabilă în Tars și a trăit o viață sfântă – dar nu a făcut-o. Devoțiunea sa față de Hristos l-a îndemnat atât de mult încât s-a jertfit Domnului ceea ce l-a costat totul în această viață.

În urmă cu două sute de ani, doi moravi au auzit de o colonie de sclavi în Indiile de Vest și au decis să se vândă ca sclavi pentru tot restul vieții pentru a vesti Evanghelia acelor sclavi. Alți doi au auzit de o colonie de lepro în Africa, unde nimeni nu avea voie să intre și să se întoarcă, temându-se de răspândirea bolii. Ei s-au oferit voluntari să meargă în această colonie de lepră pentru tot restul vieții, pentru a-l proclama pe Hristos locuitorilor acelei colonii.

Nu știu detaliile exacte ale doctrinei pe care le-au crezut acești oameni. Dar cu siguranță nu l-au căutat pe al tău și cu siguranță s-au jertfit Domnului, ceea ce le-a costat totul.

În lumina a ceea ce au renunțat astfel oamenii pentru Domnul, actele noastre nesemnificative de auto-lepădare se estompează. În eternitate, vom întâlni astfel de bărbați și vom afla că mireasa lui Hristos este formată din bărbați și femei care au aceeași natură ca Hristos – adică „care nu-L caută pe al tău.” Unii dintre noi suntem în pericol să credem că este un doctrinar Înțelegerea este ceea ce ne califică să fim în Mireasa lui Hristos, ceea ce nu este cazul, ci este o viață în care căutăm interesele lui Dumnezeu, nu ale noastre.

Cât de superficiale sunt viețile noastre și munca noastră în comparație cu astfel de oameni. Ce concepție uriașă este pentru noi să credem că îl urmăm pe Isus mai bine decât au făcut acești oameni, doar pentru că știm mai multe despre adevăr! Cât ne-a costat să-l slujim pe Dumnezeu – în ceea ce privește pierderea de bani, confort, comoditate și sănătate? Probabil foarte puțin sau nimic. Asta ar trebui să ne umilească și să ne facă să gândim. Poate că am evitat în mod convenabil o viață de sacrificiu.

Orice creștin care poate citi limba engleză ar trebui să citească și să fie contestat de biografiile unor bărbați precum Hudson Taylor, CT Studd, David Brainerd, William Carey, William Booth, Jim Elliot ș.a. Duhul Sfânt a folosit exemplele multor oameni din Evrei 11 și Pavel în 2 Corinteni 11 pentru a încuraja credința noastră; iar exemplul acestor eroi ne poate provoca să ieșim din creștinismul nostru egoist, orientat spre familie, iubitor de confort și să intrăm într-o viață de dăruire pentru Hristos.

În viața lui Isus au existat oameni care vindeau oi și porumbei în numele religiei și schimbau bani în templu. Isus a alungat-o afară. Pietatea devenise un mijloc pentru a face profit. De fiecare dată când pietatea devine un mijloc de a obține un profit pentru noi înșine – câștigarea de bani, confort, comoditate etc., putem fi siguri că suntem pe un drum greșit, chiar dacă credem că urmărim dreptatea . Pentru Iisus, evlavia a însemnat abandonarea a tot ceea ce are o prioritate înaltă în această lume. Ne va costa la fel dacă ne dedicăm cu adevărat din toată inima. (De exemplu , citiți Matei 19:29 și vedeți dacă trebuie să renunțați la lucrurile pe care le-a menționat Isus acolo).

Isus a spus că perla prețioasă poate fi obținută numai dacă renunțăm la tot ce avem (Mat . 13:46; Luca 14:33). Pavel a trebuit să renunțe la tot „pentru a-l câștiga pe Hristos.” (Fil. 3: 8) Dacă am reușit astăzi să-l câștigăm pe Hristos fără să ne predăm totul, atunci trebuie să fie un alt „Hristos” pe care l-am „câștigat”. Acest Pavel s-a temut printre creștinii din Corint – că vor urma în cele din urmă un „Iisus diferit” care nu a cerut să renunțe la toate (2 Corinteni 11: 4). De asemenea, ne putem înșela definind chemarea de a „renunța la tot” într-un mod atât de confortabil încât nu trebuie să renunțăm la nimic, dacă nu ne confruntăm cu adevărul în această chestiune

Până la urmă, vom fi îndepărtați de un spirit de înșelăciune. Dumnezeu Însuși ne va permite să fim seduși.

Simpla admirație a oamenilor sfinți ai lui Dumnezeu nu ne va face spirituali. Mulți oameni îl admirau pe Isus când era pe pământ; dar nu au devenit spirituali. Au fost mulți care au crezut în el, dar nu a avut încredere în ei (Ioan 2: 24-25).

– pentru că știa cine era cu toată inima sau nu. El o știe și astăzi.

Să ne oprim, așadar, asupra filistenilor pe care i-am ucis aici și acolo, în timp ce Goliat este încă înălțat și drept. Piatra din noza noastră trebuie îndreptată către acest gigant: să ne căutăm propriile interese. Acesta este uriașul al cărui cap trebuie să-l tăiem pentru ca victoria să fie a noastră. Viața pe care Iisus ne-a chemat să o urăm este această viață care caută propriile interese, propriul avantaj (Ioan 12:25).

Pe măsură ce pășim în lumină, străduind să descoperim egocentricitatea care ne asimilează majoritatea faptelor și deciziilor noastre și neparim în aceste zone, vom vedea că depășim treptat și ucidem acest gigant.

Iisus i-a spus lui Petru că a exprimat gândurile lui Satana la scurt timp după ce i-a spus despre construirea bisericii (Mt. 16: 18-23). Biserica, ale cărei uși nu pot cuceri iadul, este o biserică construită pe temelia celor care Îl caută pe Dumnezeu și nu pe propriile interese. Nu este construit de cei care recunosc doar doctrinele evanghelice intelectual și care au ucis câțiva filisteni.

Sfințire și părtășie

Cuvântul „comuniune” este un cuvânt al Noului Testament: comuniunea despre care se vorbește în noul legământ corespunde tiparului de părtășie pe care Isus și Tatăl l-au avut unul cu celălalt când Isus era pe pământ discipolii săi ar trebui să fie de același fel.

Deși oamenii din vechiul legământ au reușit să obțină un grad ridicat de sfințenie, nu au putut construi comuniune unul cu altul. În vechiul legământ au existat oameni temători de Dumnezeu – Moise, Ilie, Daniel și Ioan Botezătorul, pentru a numi doar câțiva. Acești oameni au avut o sfințenie care a depășit sfințenia celor mai mulți credincioși de astăzi. Dar motivul pentru aceasta este că majoritatea creștinilor de astăzi nu au intrat în noul legământ.

Noul legământ îi aduce pe ucenicii lui Isus într-o sfințire interioară, care duce ulterior la părtășie unul cu altul. Când citim despre marii oameni de credință din Evrei 11, vedem că erau toți oameni singuri. Deci a fost la vremea Vechiului Testament. Dar de îndată ce ne întoarcem la noul legământ, vedem că Isus își trimite discipolii în perechi. Asta era ceva nou. Isus nu a venit să ne conducă doar la sfințirea interioară, ci și la părtășie.

Când un creștin duce o viață de victorie în interior și totuși nu vine în comuniune cu ceilalți, există o deficiență drastică în sfințirea sa. Sfințirea fără comuniune este o înșelăciune. Astăzi, mulți călătoresc în lumea propovăduind sfințenia; dar ei înșiși sunt persoane singuratice ca cele din vremea Vechiului Testament. Astfel de predicatori sunt încă sub vechiul legământ. În mod inevitabil, va deveni evident că nu au construit o comunitate în locul în care trăiesc.

Dar nu a fost așa cu apostolii din primul secol. Curând după ziua de Rusalii, am citit că Petru și Pavel au ieșit împreună. Petru i-a spus omului paralizat din templu să se uite la Ioan și la el (Fapte 3: 4). Peter și John au lucrat ca o echipă. Deși Petru predica în ziua de Rusalii, am citit că el a apărut cu elf (Fapte 2:14). Comunitatea este ceea ce iese în evidență atunci când citim capitolele 2 – 4 din Fapte.

Petru și Ioan nu erau oameni cu temperament similar. Ca oameni, erau foarte diferiți. Petru era tipul rapid și activ – rapid în lăudare, nu l-ar nega niciodată pe Domnul, repede să sară în Marea Galileii imediat ce l-a văzut pe Domnul pe țărm (Ioan 21 ), etc. care iubea să fie singur și să vadă viziuni despre lucrurile cerești (ca în Patmos). Dumnezeu întotdeauna reunește în biserică oameni care sunt inegali (în termeni umani), astfel încât El să poată demonstra o unitate în diversitate mult mai splendidă decât unitatea a două ființe umane similare devenind una.

În Fapte 13: 2 citim despre modul în care conducătorii bisericii din Antiohia au postit și ne-am rugat Domnului pentru îndrumare. Duhul Sfânt le-a vorbit apoi pentru a-i separa pe Pavel și Barnaba pentru lucrarea sa. Rețineți că, spre deosebire de perioada Vechiului Testament, Duhul Sfânt a chemat două persoane, nu doar una. Aceasta era epoca noului legământ, iar acum nu mai exista loc pentru serviciile individualiste. Trebuie să existe o expresie a Trupului lui Hristos [în această lucrare misionară] – și asta necesită cel puțin două persoane.

Aici, din nou, Duhul a chemat doi oameni de temperamente diferite să lucreze împreună. Paul a fost un om strict, fără compromisuri, care nu a tolerat niciun fel de jumătate de inimă în nimeni. Când Pavel și Barnaba au purtat o discuție în Faptele 15: 36-39 de a-i cere lui Marcu să-i însoțească în cea de-a doua călătorie, Pavel nu a vrut să permită asta, deoarece Marcu i-a părăsit la jumătatea drumului în timpul primei călătorii. Pe de altă parte, Barnaba (căruia i s-a dat acest nume pentru că avea un serviciu de încurajare atât de remarcabil – Fapte 4:36) a dorit să-i ofere lui Markus o altă șansă. Pavel și Barnaba au fost atât de atașați de propriile lor păreri despre această problemă încât s-au despărțit.

Apostolii nu erau sfinți dinainte făcuți. Ei, de asemenea, au trebuit să se dezvolte ca noi toți – și să înțeleagă treptat asupra stării lor în carne. Mai târziu Pavel, Barnaba și Marcu au obținut o părtășie splendidă unul cu altul (așa cum se poate vedea în 2 Tim. 4:11 ).

Pavel și Barnaba au avut temperamente diferite. Duhul Sfânt îi chemase împreună. Dar nu știau să se înțeleagă. Aceasta este condiția multor creștini astăzi. O astfel de condiție este tolerabilă printre imaturi. Dar ce ar trebui să spunem dacă găsim o astfel de condiție chiar și printre cei care au fost creștini de mai bine de zece ani? Asta este mizerabil să spun cel mai puțin.

Pavel avea „adevărul” ca specialitate, iar Barnaba avea „harul” ca specialitate. Dacă toată lumea ar fi văzut și apreciat nevoia celuilalt, gloria lui Dumnezeu, plină de har și adevăr, ar fi putut fi văzută în ele (Ioan 1 , 14). Împreună, ar fi putut produce ceva pe care nici unul dintre ei nu l-ar fi putut face ca individ. De aceea, Duhul Sfânt i-a chemat împreună. Dacă o biserică ar avea numai slujirea unui om ca a lui Pavel, toate ar fi fost alungate și Pavel ar fi fost lăsat singur! Pe de altă parte, dacă biserica ar fi avut o singură slujire a unui tânăr precum Barnaba, s-ar fi sfârșit ca o organizație asemănătoare unei pânze, fără coloana vertebrală și plină de oameni cu jumătate de inimă care făceau compromisuri. Dar împreună, Pavel și Barnaba ar fi putut construi adevărata biserică. Acesta este punctul pe care Satana i-a împiedicat să vadă în Faptele 15. Slavă Domnului că l-au văzut mai târziu.

Când Barnaba a părăsit Pavel, Domnul a pregătit un alt coleg pentru Pavel. Am citit despre această persoană imediat după incidentul din Faptele 15, în Faptele Apostolilor 16: 1 – Timotei. Duhul Sfânt nu i-a permis lui Pavel să slujească singur. El a pregătit un coleg pentru el, care, în temperament, era din nou exact opusul lui Pavel. Timothy era un tip timid, retras, timid – un introvertit, spre deosebire de Paul, extrovertitul. Ei erau în devotamentul lor față de Domnul, în seriozitatea și libertatea lor de a-i „căuta pe ai lor” (Fil. 1), 19-21), la fel. Erau însă lumi unele de altele prin temperament. Însă Pavel a învățat să-l aprecieze pe Timotei mai mult decât oricare altul dintre asociații săi. În ciuda diferitelor temperamente, au avut o părtășie minunată unul cu celălalt. La urma urmei, Duhul Sfânt a putut să realizeze ceea ce a dorit în Pavel.

Este nebunie să imităm slujba altuia – căci atunci slujirea ta în pântec este împiedicată. Aceasta este nebunia multor tineri. Admiră munca unui om al lui Dumnezeu și încearcă să o imite, fără să aibă măcar aceeași vocație. Drept urmare, s-au înecat în lacul din

Sensualitate și atitudini mentale [naturale]. În Evrei 11:29, am citit că, în timp ce israeliții au fost capabili să străbată Marea Roșie fără dificultate, deoarece Dumnezeu i-a chemat, egiptenii s-au înecat în ea, deoarece au încercat să imite israeliții. Acesta este un avertisment pentru oricine încearcă să imite slujirea altora.

Luați în considerare câteva exemple: foarte puțini sunt chemați la un minister precum cel al lui Ieremia pentru a eradica ordinea de a descompune, distruge și corup (Ier . 10, 10). Cineva fără această vocație care încearcă să le imite va distruge nu numai propria sa vocație, dată de Dumnezeu, ci și sufletul său. La fel, suntem avertizați să devenim învățători (Iacov 3: 1). Persoanele care sunt chemate în mod special de Dumnezeu pentru a fi învățători în biserică (1 Cor 12:29, Efeseni 4:11 ) vor primi harul pentru a-și îndeplini slujba triumfătoare. Alții care îi imită nu numai că se vor îneca, dar pot reuși, de asemenea, să înecă pe alții în marea confuziei și a doctrinei false.

Noul legământ este să conducă oamenii în trupul lui Hristos. În vechiul legământ nu a existat nici un „corp“. Motivul a fost faptul că Duhul Sfânt nu a făcut inerente în oameni. Prin urmare, era imposibil ca doi oameni din comunitate să vină împreună. Sub vechiul legământ, ei au fost în comportamentul lor

„Om” și, prin urmare, a fost imposibil să avem părtășie. ”Sub noul legământ, ar trebui să fim „ divine ” în comportamentul nostru, deoarece participăm acum la natura divină (2Pt 1 , 4). Astfel, părtășia devine minunat posibilă, iar trupul lui Hristos este construit.

Dacă oamenii care trăiesc în această perioadă și perioadă nu sunt încă în stare să se reunească în comuniune, este evident că sunt încă carnali, imaturi și „umani”. Prin urmare, Pavel a dat vina pe creștinii din Corint spunând: Ești încă carnal … nu umbli om? ” (1Cor 3,3). Când oamenii sunt „umani”, ei se străduiesc să se alăture oamenilor cu care seamănă, oamenii vorbitori de malajami se vor forma împreună pentru a-și construi propria comunitate, anglo-indienii vor construi o altă, iar tamilii vor construi o altă comunitate. Acestea sunt cluburi și nu biserica lui Isus Hristos!

Cu toate acestea, Dumnezeu a planificat trupul lui Hristos într-un mod care a reunit oameni de diferite fonduri, grupuri etnice, naționalități, temperamente, abilități intelectuale, straturi sociale și financiare, încât prin această părtășie, colțurile reciproce și marginile reciproc sunt degradate. poate fi. Prin urmare, există o dezvoltare simultană a sfințirii și a comuniunii.

Dar nu par să aprecieze sau să cultive părtășia cu ceilalți. Putem spune că căutarea ei pentru sfințire este un efort egoist care, în cele din urmă, o va duce la un final greșit – căci sfințirea fără comuniune este un fals.

Pot fi, de asemenea, unele cazuri care sunt opuse, în care oamenii se străduiesc pentru părtășie, dar nu caută sfințenie în viața lor privată. O astfel de comunitate fără sfințire este, de asemenea, o falsă.

Cei doi picioare trebuie să fie puternici dacă vrem să mergem corect. În versetul precedent (Hebr 12: 12-13) ni se spune să întărim membrul (care este întotdeauna) care este șchiop, astfel încât să fie vindecat. Acesta este un domeniu în care cu toții putem solicita lumina lui Dumnezeu, astfel încât să ne putem examina și judeca în mod corespunzător.

Unitatea pe care ar fi trebuit să o corespundă unității pe care Isus a avut-o în timpul vieții sale pământești cu Tatăl. Era o unitate în minte. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt îndeplinesc toate slujirile diferite în mântuirea noastră. Tatăl a trimis fiul. Fiul a luat un trup și a murit pentru păcatele noastre. Duhul Sfânt lucrează acum în noi pentru a ne face ca Fiul. Nu există nicio confuzie în aceste servicii. Dar toate trei sunt perfect una. Trebuie să fie la fel în biserică.

Dumnezeu în suveranitatea Sa a dat un serviciu special fiecărui membru al trupului lui Hristos (1 Cor 12: 7-8). Am putea spune că Dumnezeu a atras un cerc în jurul fiecărei persoane. În unele cazuri, acest cerc este foarte mare și în unele cazuri foarte mic (Mt 25 , 15). În propriul cerc îl poți găsi pe Dumnezeu (Fapte 17,26-27). În afara cercului tău, te poți distruge interferind cu treburile altora ca oameni ocupați. Petru ne spune că ar trebui să ne judecăm pe noi înșine și să suferim în trupul nostru, în loc să suferim ca o persoană ocupată care intervine în treburile altora (1 Pet 4:15 , 17).

De exemplu, modul în care un alt frate își educă sau își petrece copiii nu este treaba noastră. Este în afara domeniului nostru de responsabilitate. Dumnezeu nu ne-a dat autoritate în cercul altuia. Prin urmare, ar trebui să avem grijă doar de noi înșine (1 Timotei 4:16 ).

Când eram pe lume, am putea spune că am desenat un cerc foarte mare pentru noi înșine, care includea avize despre multe persoane și probleme. Dar acum trebuie să fim atenți să rămânem în cercul pe care Dumnezeu l-a atras pentru noi ca indivizi. În cele mai multe cazuri, acesta este un cerc care include o singură persoană – tu însuți! Dacă sunteți părinte, atunci acest cerc va include și familia. Dacă ești un bătrân într-o biserică, acel cerc va include membri în biserica ta. Dar în majoritatea celorlalte cazuri, fiecare persoană trebuie doar să se judece pe sine.

Dacă transgresăm aceste granițe și depășim acestea, rezultatul este că comunitatea este distrusă cu alții; și, de asemenea, propria noastră sfințire este obstrucționată.

Ni se cere să ne „supunem unii altora în frica lui Hristos” (Efeseni 5:21 ), ceea ce înseamnă că frica de Hristos ar trebui să ne inspire să intrăm în cercul altuia și ne vom impune constrângeri reciproc în cadrul comunității nu intervenim ca organisme ocupate în chestiuni care nu ne preocupă.

Curiozitatea este un păcat mortal, dar nedescoperit în viața multor creștini. Aceasta este una dintre primele expresii de a se amesteca în treburile celorlalți, ca un ocupat. De obicei, copiii sunt curioși să asculte conversațiile altora și să asculte. Pavel a spus: „Când am devenit bărbat, am evitat ceea ce era copil.” (1Cor 13:11) Dar majoritatea creștinilor nu abandonează acest obicei rău după ce au crescut.

O asemenea curiozitate duce în cele din urmă la obiceiul și mai urât de a bârfa. Cei care practică acest obicei, care este caracteristic femeilor bătrâne, se vor găsi incapabili să se disciplineze pentru a duce o viață divină (vezi 1 Timotei 4: 7). Chiar și pornografia este doar calea Satanei de a satisface curiozitatea malefică din carne de a vedea trupurile goale ale altor oameni.

La fel ca noi, Isus a fost tentat de curiozitate. El a refuzat persistent să iasă în afara cercului pe care tatăl său îl trasese în jurul său. Prin urmare, el nu a păcătuit niciodată în acest domeniu timp de 33 de ani și jumătate pe pământ. Văzând cât de slabi suntem în acest domeniu al curiozității, putem înțelege ce realizare extraordinară a fost victoria lui Isus doar în acest domeniu. Să fii curios, să știi cine se va căsători cu cine, cine va avea următorul copil, etc. Niciun frate sau soră care nu s-a dăruit complet lui Dumnezeu nu se va preface într-un astfel de distracție.

Depășirea limitelor cercului cuiva poate fi observată și în modul în care unii bătrâni, soți și părinți stăpânesc asupra celor care le sunt supuse. Nu trebuie niciodată să ne speriem copiii, nici să facem presiune asupra soției noastre sau a altor frați din comunitate în vreun fel. Cuvintele Elihu sunt foarte potrivite în acest context:

„Iată, nu trebuie să vă speriați înaintea mea, iar îndemnul meu nu va cântări asupra voastră” (Iov 33: 7).

Cu toții ar trebui să avem grijă ca cei care sunt în vreun fel sub autoritatea noastră (copii, femei, servitori, credincioși etc.) să nu se teamă, să ne presioneze sau să ne amenințe. Este foarte ușor să depășim limitările noastre atunci când avem putere asupra altor oameni. Apoi, comunitatea este distrusă.

Un soț își poate domina soția, astfel încât să le poată rupe personalitatea. Este o prostie. Dumnezeu a făcut un soț și o soție diferiți unul de celălalt, astfel încât fiecare să-i fie de ajutor celuilalt. Când te uiți la o întrebare, ca soț, ai putea să-i vezi dintr-un unghi specific și soția ta dintr-un unghi diferit. Este ca și cum ai face o poză a unei clădiri din partea de nord, iar soția ta din aceeași clădire făcând o poză cu latura de sud. Dacă ambele imagini sunt așezate una lângă alta, acestea pot arăta complet diferite. Dar acesta este singurul mod în care puteți obține o vedere completă a clădirii. Așadar, ai fi un soț nechibzuit dacă ai distruge individualitatea soției, făcând-o să ia fiecare fotografie din propria ta perspectivă! Vei avea apoi pagubele. Dacă i-ai fi permis să fie ea însăși, ai fi putut obține o viziune diferită a chestiunii care ți-ar fi lărgit înțelegerea despre aceasta și te-ar fi făcut mai înțelept. Acesta este un punct în care mulți soți trebuie să se curețe de propria nebunie.

Sfințirea și părtășia sunt inseparabile.

Un pas înainte cu sfințirea piciorului stâng ar trebui să fie urmat de un pas cu piciorul drept al părtășiei – în toate relațiile, între soț și soție, între fratele și fratele sau sora și sora.

Oamenii care umblă în lumina lui Dumnezeu (Iov 1 , 7) vor folosi ambele picioare pentru a merge. Prin urmare, ei vor primi din ce în ce mai mult lumină despre răul care locuiește în trupul lor; și judecând și purificându-se, vor descoperi că părtășia lor cu ceilalți care se plimbă în același fel devine din ce în ce mai frumoasă. Astfel, biserica va radia gloria lui Hristos către lumea din jurul ei.

Învinge spiritul antihristului

Trăim în timpul care precede imediat apariția Antihristului pe scena mondială. Dar înainte de a se manifesta ca protagonist al Satanei pe pământ, va exista o umflătură treptată a situației lumii, pentru a deschide calea pentru el – comparativ cu o pantă abruptă care duce spre vârful muntelui. Creșterea pe această pantă începuse deja în primul secol, după cum spune Ioan în 1 Ioan 2:18: „Copii, este ultima oră! Și cum ați auzit că Anticristul vine, atât de mulți Anticristi au venit acum. ”Duhul Sfânt explică aici că era deja„ ora unsprezece seara ”când s-a scris acest lucru – în jurul anului 100 d.Hr.

Acum suntem în ultimele secunde ale acestei vârste. Lucrurile au ajuns într-o etapă în care summitul este aproape atins. Ar trebui să trăim ca aceia care au o înțelegere a timpului în care trăim (Mat. 16: 3).

Regatul antihristului va fi politic, economic și religios. Vrem doar să tratăm aspectul religios aici. Diavolul și-a atins scopurile mult mai mult prin false religii decât prin guverne atee; și mult mai mult prin fals creștinism decât prin false religii. De aceea, Ioan vorbește despre antihrist ședința în congregațiile secolului I. Cu toate acestea, au fost izgonite de predicarea puternică a apostolilor. „Au ieșit din noi”, spune el (1 Ioan 2:19 ).

Acest spirit al lui Antihrist se găsește acum în exces în creștinismul modern. Trebuie să aflăm clar care este spiritul, deoarece numai atunci îl putem alunga din carnea noastră și apoi din comunitățile noastre.

Caracteristicile antihristului sunt descrise succint în 2 Tesaloniceni 2: 2-3.

1) El este numit omul păcatului [viciune] (v. 3)

2) El este cel care se ridică deasupra tuturor și vrea să fie ca Dumnezeu (v. 4)

3) El este cel care minte și seduce (v. 9-10).

Aceste caracteristici ne oferă o indicație despre ceea ce ne putem aștepta de la antihristi care stau astăzi în adunările creștine, așa cum a fost cazul pe vremea lui Ioan.

păcat

Antihrist este numit omul păcatului. Spiritul său se va manifesta în creștinism ca o atitudine liberă față de păcat. În această ultimă generație înainte de întoarcerea lui Hristos, predicarea împotriva păcatului va fi nepopulară. Pot fi multe predicări în ceea ce privește justiția socială, îngrijirea săracilor și analfabeta, ajutorarea victimelor dezastrelor inundațiilor etc. – și toate aceste lucruri sunt bune. Dar se va pune puțin accent pe păcate, cum ar fi dragostea de bani și lucruri materiale, gânduri sexuale păcătoase, atitudini ireconciliabile, izbucniri de furie, căutarea onoarei oamenilor, calomnia, bârfa etc. (toate lucrurile pe care le-a făcut Isus în Matzothaus 5) -7 menționat).

„Taina răutății” (2 Tesaloniceni 2: 7) se va prezenta ca un fals har care oferă oamenilor asigurarea că sunt veșnic în siguranță doar pentru că o dată

„Acceptându-l pe Hristos”, în ciuda faptului că ei continuă să trăiască în păcat, o astfel de predică „mănâncă urechile” și, prin urmare, mulți credincioși îl vor asculta cu ușurință (2 Timotei 4: 3-4).

În Apocalipsa 13, care descrie domnia lui Antihrist, ni se spune că el oferă adepților săi alegerea de a-l urma fie în public, fie în secret. Aceștia își pot primi amprenta pe fruntea lor (dacă doresc să-i slujească în public) sau pe palmele drepte (dacă doresc să își păstreze reputația de credincioși într-o congregație creștină și totuși au privilegiile pe care le primesc primind semnul „ Urmașii lui Isus descriși în versetul următor, însă, nu au o astfel de opțiune, semnul lor trebuie să fie pe fruntea lor (Apocalipsa 14: 1).

Sub stăpânirea Anticristului, nici măcar nu va fi posibil să cumpărați mâncarea necesară fără „semnul fiarei.” Încă nu am ajuns la acest summit, dar suntem destul de aproape de el. În India este dificil de lucrat și de acces. să ajungă la multe instituții de învățământ, fără să-și lovească mâna dreaptă cu o mită (semn al fiarei). Muncitori din fabrică care nu fac o donație către „ Ayudha PujaA fi amendat este pedepsit cu munca grea care le este atribuită în unele fabrici, iar mulți așa-numiți credincioși fac compromisuri în astfel de situații, vin totuși la întâlniri duminică pentru a-L închina pe Domnul ca fiind „credincioși” spirituali. Cum este posibil acest lucru? Pentru că nimeni altul din congregație nu știe despre nedreptatea și păcatul pe care l-au practicat în timpul săptămânii. Semnul animalului este vizibil pe palma dreaptă. Le place acțiunile lor chiar și justifică acest lucru prin a spune că da ceva trebuie săa supraviețui. Aceștia sunt cei care consideră că este îndreptățit să te apleci față de Satana atunci când este făcut în secret în așa fel încât cineva să nu piardă mărturia! Astăzi, există chiar bătrâni ai bisericilor care se aliniază cu modelul Noului Testament, care a primit în secret semnul fiarei în mâna dreaptă. Prin urmare, în astfel de adunări, spiritul antihristului guvernează. Acesta este motivul pentru atâtea discordii, lupte și moarte în multe comunități.

Doar cei care au luat o atitudine radicală față de păcat sub orice formă și care încearcă să urască păcatul așa cum Isus îi ura (Evrei 1 , 9) pot avea puterea de a expune și alunga păcatul în adunările credincioșilor. .

auto-preamărirea

Lucifer a devenit Satana când a vrut să se înalțe pentru a deveni ca Dumnezeu, pentru a putea primi închinare de la ceilalți îngerii săi. Dorința de închinare se găsește peste tot astăzi – în cercurile politice, în cercurile de afaceri și chiar în cercurile religioase. În religiile false, există așa-numiții Dumnezeu-oameni, care sunt într-adevăr închinați.

Tot în creștinism, găsim bărbați care au dorința de a se ridica deasupra altora prin titluri precum „Reverență”, „Reverență”, „Pastor” , precum și „rabinii” evrei care l-au condamnat pe Isus. La baza unor astfel de titluri stă aceeași dorință de a primi închinare de la alți oameni. Acesta este același Duh pe care îl va avea Antihristul, care „se ridică mai presus de toate … și se preface că este Dumnezeu” (2 Th 2 , 4).

Dorința de a fi venerat de alții se manifestă în moduri și mai subtile, cum ar fi trimiterea de rapoarte despre lucrările lor pline de statistici și fotografii (de obicei, cu o mulțime de fotografii ale conducătorului care predică sau se roagă etc.).

Dorința de a te înălța pe ceilalți credincioși poate fi văzută și în intrigile de a deveni bătrân într-o biserică, dorința de a vedea lumea ca una

călătorind la un cunoscut predicator, sfătuindu-i pe alții în diverse probleme (chiar și atunci când oamenii nu cer sfaturi!), munca altora

Să critici și să judeci „cenzorii autoproclamați” (Jak 3: 1 , Biblia amplificată ), să dea predici frumos aranjate pentru gloria oamenilor, să încerce să se dovedească predicatori mai buni decât alții, să imite darurile și slujirile altora, să vă justificați pe voi înșivă atunci când v-ați căzut în păcat (Luca 16:15 ) și într-un alt mod în care cineva dorește să vă faceți un nume.

Trebuie să conștientizăm clar că toate aceste dorințe și multe altele, chiar și mai urâte, trebuie să se năpustească în carnea noastră și să fie judecate cu strictețe dacă vrem să fim liberi de ele. Doar atunci putem avea autoritatea și puterea de a alunga acest spirit antihrist din biserici.

minciună

Anticristul va seduce lumea prin „semne și minuni mincinoase și orice seducție la nedreptate” (2T 2 , 9-10).

Satana este părintele tuturor minciunii (Ioan 8:44). Copilul lui Dumnezeu, care spune o minciună cu limba sa, oferă de fapt lui Satan limba lui ca un pântec pentru a naște o minciună. Minciuna este păcatul în care suntem toți experții. „Ne rătăcim din pântece spunând minciuni” (Ps. 58, 3). Există diverse forme de minciuni, cum ar fi spunerea unor jumătăți de adevăr, prezentarea unei singure părți a monedei (dacă dorim să ne justificăm pe noi înșine), construirea de rapoarte despre munca noastră sau acoperirea fantastică a diferitelor evenimente (precum cele găsite în multe biografii creștine de astăzi, că creștinii simpli înghit adesea fără teste), simulează durerea și boala, pentru a câștiga simpatie și simpatie pentru sine, pentru a se preface că este generos și din interior pur (dacă nu există) sau pentru a da socoteală incidentelor cu rugăciunea, Postul sau expulzarea demonilor pentru a da impresia că unul este expert în aceste probleme. Există sute de moduri de a minți.

Dacă ești depășit de păcat, dar cinstit despre el și trist pentru el, există o mare speranță pentru tine. Dar, dacă pretindeți că ați obținut victoria asupra păcatului sau dați impresia altora prin predicarea voastră și totuși sunteți cuceriți de către acesta spre interior sau în particular, atunci puteți fi sigur că cuvintele lui Isus se aplică pentru voi: „Voi, șerpi, puietul lor de vidră! Cum vrei să scapi de damnarea iadului? “(Mt 23:33) – chiar dacă pretinzi că ești creștin botezat de Duhul Sfânt.

Minciuna nu poate fi eradicată din viața noastră dacă nu luăm o atitudine radicală împotriva lor de fiecare dată când le descoperim. Există multe persoane care vorbesc limba sfințeniei, dar care în viața lor nu au arătat nicio atitudine radicală față de minți . Spiritul Antihristului are încă putere asupra lor, căci încearcă să se îndreptățească în fața oamenilor, dar nu se tem de Dumnezeu, care într-o bună zi va judeca tot ce este ascuns. Întâlnirile noastre trebuie să fie locuri în care mincinoșii de tot felul trebuie să fie expuși fără încetare predicând cuvântul. În acest fel, Anticristii au fost expulzați la vremea apostolului Ioan și numai în acest fel Anticristul va fi expulzat în vremea noastră.

seducție

Am văzut că Antihristul va seduce mulți oameni prin semne și minuni. Minunile supranaturale au o mare putere de a seduce oamenii. În India, am văzut multe exemple de lideri religioși păgâni, care și-au construit urmări singure făcând minuni prin puterea satanică.

Totuși, minunile și vindecările supranaturale fac parte și din echipamentul pe care Dumnezeu i-a oferit-o bisericii sale pentru a-și îndeplini misiunea pe pământ. Petru și Pavel au fost minuni de o asemenea măreție, încât nici măcar nu se aud de azi. Asta se datora credinței lor. Relatările din Cartea Faptelor sunt o cenzură constantă a cât de mică este propria noastră credință astăzi, o biserică fără darurile Duhului, în comparație cu 1 Corinteni 12 (unde darurile sunt comparate cu ochii, urechile, mâna etc.) ca un om care, deși este viu, este orb, mut, surd și paralizat Nu vrem să fim ca acei creștini necredincioși care spun că epoca în care se întâmplă minunile s-a terminat cu siguranță peste pentru ei din cauza necredinței lor – dar nu și pentru oamenii care cred.

Dar asta nu înseamnă că oricine face minuni în numele lui Isus poate fi urmat orbește. Există mulți oameni care fac astfel de minuni care sunt în cele din urmă respinse și respinse de Însuși Domnul! (Mt 7 , 22-23). Atunci de ce permite Dumnezeu astfel de oameni să facă minuni în numele lui Isus? Răspunsul este dat clar în Deuteronom 13: 1-5. Dumnezeu ne permite să vedem dacă suntem înșelați de semne și minuni sau dacă vom urma poruncile clare ale Scripturii. Prin urmare, este important să vă asigurați că liderul vostru spiritual nu este cineva care chiar să fie izgonit în Ziua Judecății (citiți Apocalipsa 13: 13-14 cu atenție pentru a vedea cum acest fals profet, care este ca un miel, ca un discipol al lui Isus arată (Apocalipsa 13:11), seduce oamenii prin semne și minuni!).

Cum ar trebui să ne protejăm de seducție? Răspunsul este că examinăm lucrătorii miracolului creștin pe baza celor trei caracteristici menționate anterior. Puneți-vă următoarele întrebări, apoi veți găsi răspunsul:

1. Viața și slujirea Lui îi determină pe oameni să fie eliberați de puterea păcatului sau doar pentru iertarea păcatelor?

2. Este un om umil, modest, așa cum au fost Isus și apostolii? Sau este interesat să se exceleze, făcându-te să te bazezi pe el, pe sfatul lui și pe profețiile lui, astfel încât să nu poți fi conectat la Hristos ca Cap al tău? Are dispoziția unui servitor sau a unui șef care dă ordine oamenilor din jurul său?

3. Ați găsit onestitate și sinceritate în viața voastră – o îndreptare și o simplitate – mai ales în chestiunile legate de bani? (Feriți-vă de cei care sunt întotdeauna interesați de zecimile și ofertele voastre).

Isus, Petru și Pavel ar trece acest test, dar nu mulți dintre predicatorii de azi și așa-numiții „vindecători”.

Satana a corupt creștinătatea prin spiritul antihristului. Fie ca Dumnezeu în țara noastră să trezească mulți oameni cu puterea apostolilor pentru a alunga acest spirit din comunitățile din India.

Victorie prin laudă

Vocația noastră ca discipoli ai lui Hristos este să trăim prin credință. Principala caracteristică a credinței este lauda și mulțumirea. „Așa că au crezut cuvintele Lui și i-au cântat laudele.” (Ps 106 , 12) Israeliții menționați aici au putut doar să-L laude pe Dumnezeu după ce au văzut pe egipteni înecați în Marea Roșie, apoi au crezut și l-au lăudat pe Dumnezeu. .

Dar umblăm în credință. Putem crede Cuvântul lui Dumnezeu, chiar înainte de a ne vedea dușmanii noștri înecați în mare și chiar putem să-L laudăm pe Dumnezeu în timp ce dușmanii noștri sunt încă în fața ochilor noștri. Credem că Dumnezeu se va descurca cu ei în felul său și în timpul lui. De aceea, îl putem lăuda pe Dumnezeu în noul legământ în toate circumstanțele și în orice moment.

În Evrei 2: 12-13 citim că Isus Însuși în mijlocul bisericii ne va conduce în cântec de laudă pentru că „ne punem încrederea în El.” Încrederea și lauda sunt două părți ale aceleiași monede: Credința fără laudă și mulțumire este o credință falsă – o credință moartă Ca „frați mai tineri” ai lui Isus (așa cum ne cheamă în Evrei 2: 11-12), suntem chemați să urmăm exemplul fratelui nostru mai mare în laudă pentru Tatăl – atât în particular cât și „în mijlocul bisericii”.

Dumnezeu este un mare rege, dar tronul pe care stă nu este argint sau aur. Un astfel de tron ar fi prea ieftin pentru el. “… cine tronează peste imnurile lui Israel”, spune psalmistul (Ps. 22 , 4). Laudele sfinte formează tronul pe care Dumnezeu stă ca rege, motiv pentru care cerul este un loc de închinare neîncetată Dumnezeu se laudă neîncetat, acesta este tronul pe care Dumnezeu stă în ceruri, când Duhul Sfânt vine în inimile noastre, el aduce cerul jos în inimile noastre și, de asemenea, putem pregăti un tron de laudă pentru Dumnezeul nostru pe care el se poate înfăptui – în inimile noastre, în casa noastră și în biserică.

De aceea este atât de important să ne dăm seama de mântuirea noastră ferită de orice murmurat și de îndoială cu frică și tremur, pentru că Dumnezeu (Duhul Sfânt) lucrează în inimile noastre pentru a pregăti un tron pentru Tatăl (vezi Fil. , 12-14). De asemenea, Dumnezeu lucrează în afara noastră în toate circumstanțele noastre pentru a ne sluji cât mai bine. Deci nu avem cu adevărat nimic de care să ne gâdilăm sau să ne plângem – dacă credem promisiunea din Romani 8:28.

Nu este posibil să-L lăudăm în mod eficient pe Dumnezeu în biserică atunci când ne mormăim și ne plângem în alte momente acasă sau la birou. Adevărata închinare nu poate veni decât dintr-o viață răstignită. Este semnificativ faptul că singurul verset din Biblie care ne spune că Dumnezeu stă pe un tron al laudei poporului Său este în mijlocul unui psalm care descrie în mod viu răstignirea (Ps. 22: 4). Psalmul începe cu strigătul lui Isus de pe cruce și el se referă la cum li s-au străpuns mâinile și picioarele (Ps 22 , 17); În mijlocul acestui psalm, Isus ne cheamă apoi frații și surorile sale mai tinere și ne invită să pregătim un tron de laudă pentru el împreună cu Tatăl (Ps. 22)23-24). Și noi am fost răstigniți cu el pe aceeași cruce – și acolo îl lăudăm pe Tatăl lui Isus în timp ce am fost răstigniți cu el lumea și dorințele noastre. Aici se află superficialitatea multă laudă și închinare pe care o găsim astăzi în multe biserici unde cuvântul crucii nu ocupă locul central. Unii oameni care au văzut această superficialitate s-au opus complet laudelor și închinării și au decis că nu ar trebui să aibă loc în închinarea Noului Testament. Dar asta înseamnă că ai căzut în partea opusă a stâncii!

Pe cruce, răstignit cu Hristos, pregătim Tatălui un tron de laudă. Psalmul 118 este un alt psalm de la Cruce și Hristos (Ps. 118: 11-14 : 22). Ne așezăm pe altar și ne legăm de cruce cu frânghii (versetul 27). Iar când stăm acolo, „mulțumim Domnului” (v. 28-29) și spunem:

„Aceasta este ziua în care a făcut Domnul; să ne bucurăm și să fim bucuroși în el ”(versetul 24).

Isus a fost uns ca Capul nostru pentru a ne oferi „uleiul bucuriei și veșmântul cântecului de laudă” (Is 61: 1-3), în loc de minte întristată și depresie Dacă trăiești sub spiritul depresiei, poți Pentru a fi sigur că aceasta este lucrarea lui Satana, Isus a ajuns să izgonească definitiv acest duh din viața ta și să te îmbrace și să te acopere cu veșmintele de laudă. Nu este niciodată voia lui Dumnezeu pentru noi, deprimat sau descurajat, sau mai rău Să avem chef – pentru că Isus nu a fost niciodată deprimat, descurajat sau într-o dispoziție proastă și suntem chemați să umblăm așa cum a mers El (1 Ioan 2 , 6), dar acest lucru este posibil doar dacă, la fel ca Isus, practicăm zilnic crucea ia-ne pe noi.

În Psalmul 8: 2, citim că Dumnezeu canalizează puterea din gurile copiilor mici și a pruncilor pentru a învinge dușmanii. Isus a citat acest verset pe vremea când înalții preoți i-au criticat pe copii pentru că au strigat și lăudat pe Dumnezeu (Mat. 21)15-16). Înalții preoți, la fel ca mulți oameni astăzi, credeau că nimeni din casa lui Dumnezeu nu trebuie să strige sau să-și ridice vocea pentru închinare și închinare. Ei au spus că oamenii în prezența lui Dumnezeu au fața lungă și ar trebui să fie liniștiți. Dar Isus a fost încântat să audă sunetul de laudă, căci acesta i-a amintit de casa sa cerească, unde îngerii îl laudă pe Dumnezeu cu glasuri care sună ca un tunet puternic! Acesta este un motiv pentru care Satana și oștirile sale nu pot să locuiască în ceruri, pentru că nu pot purta sunetul de laudă sinceră pentru Dumnezeu. Nici nu pot să o suportăm dacă se găsește o asemenea laudă în vreo biserică de pe pământ. Prin urmare, vor folosi oricare dintre aceste metode – fie pentru a jefui lauda sincerității sale, fie pentru a opri uralele cu totul. Analizând diferitele denumiri, se află că Satana a reușit aproape peste tot cu una dintre aceste două metode.

De ce Satana urăște laudele sincere pentru Dumnezeu? Isus a citat Psalmul 8: 3, spunând că „puterea” de care se vorbește în acest psalm este în realitate

„Lăudarea” a fost (Mat . 21:16). Lăudarea este puterea prin care vrăjmașul este expulzat (Ps 8: 3).

Cu toate acestea, urale goale care nu provin dintr-o viață sfântă nu au nicio putere. În Exodul 32, am citit că israeliții au făcut un vițel de aur și chiar l-au numit „Doamne”. Au dansat și au strigat „Domnului” lor cu voce tare pe care Moise și Iosua le-au auzit de departe (v -19). Dar Satana avea dreptate în mijlocul acestei laude carismatice! Era o imoralitate în mijlocul lor, la fel cum există și astăzi imoralitatea în mijlocul multora care țipă și dansează în numele „Isus”.

După cum am menționat anterior, lauda noastră va deveni puternică doar dacă provine dintr-o viață sfântă răstignită și sfântă.

În Luca 19: 37-38, fariseii s-au tulburat când toți discipolii lui Isus au început să-L laude pe Dumnezeu cu bucurie și glas tare și au rugat pe Isus să le spună ucenicilor să tacă. Dar Isus a răspuns că dacă acești ucenici tăceau, pietrele vor începe să plângă (v. 40). Astfel, vedem părerea lui Isus cu privire la laude puternice și părerea fariseilor. Cum este în biserica ta? Îl urmezi pe farisei sau pe Isus? Deoarece căutăm atât de mult onoarea oamenilor (în special liderii creștini), ne este frică să laudăm și să laudăm pe Dumnezeu în congregație. Tradițiile religioase se regăsesc într-una

Urmarea unui anumit grup poate dezaproba laudele puternice, așa că toți cei din acest grup urmează orbește o astfel de tradiție. Dar noi trebuie să facem violență în fața unor astfel de tradiții dacă vrem să fim adepți ai lui Isus și să posedăm Împărăția lui Dumnezeu (Mt. 11:12 ).

Isus a petrecut milioane de ani în prezența lui Dumnezeu, unde a existat o atmosferă de laudă și închinare. Când a venit pe acest pământ și a trăit printre oameni religioși grozavi și sinceri, cu un chip acru, era cu totul diferit de atmosfera din cer. El a fost întotdeauna entuziast când a văzut câțiva care purtau ceva din atmosfera lăudabilă a cerului.

Rețineți, însă, că „hallelujah” și „aminul” cerului nu au sens. Ei numesc „Aleluia,pentru … “(Apocalipsa 19: 1-2.6) Este o adorație semnificativă și o laudă semnificativă în podoabele sacre, iar Duhul Sfânt a ajuns să reproducă această laudă în noi și în bisericile noastre.

Acolo am citit că cei 144.000 au învățat această nouă melodie când au fost pe pământ (Apoc. 14,1-4). Piesa veche, pe care o cântă toată lumea, este cântecul de a mormăi și de a se plânge de alți oameni și circumstanțe. Dar câțiva care urmează Mielul oriunde merg (v.4) – cei care iau Crucea zilnic – au învățat să se urască pe ei înșiși (Lc 14:26) și, astfel, se muie și se plâng complet scoasă din viața ei. Ei au credință în suveranitatea lui Dumnezeu (Romani 8:28) și au învățat să-l învețe pe Dumnezeu în toate lucrurile (1 Tes. 5:18 ) și pentru toate lucrurile (Efeseni 5:20) și pentru toți oamenii (1 Tim., 1) a mulțumi. În toate situațiile dificile pe care le-au trăit pe pământ, au purtat moartea lui Isus pe pântecele lor și au învățat noul cântec de laudă și închinare în toate circumstanțele și pentru toți oamenii. Prin urmare, stau cu Mielul de pe Muntele Sionului în ultima zi.

Nu este suficient să-L lăudăm pe Dumnezeu în inimile noastre. Noi oferim lui Dumnezeu jertfa de laudă prin buzele noastre (aceasta este lauda care rezultă dintr-o viață răstignită); și acesta este unul dintre puținele lucruri din Noul Testament pe care ar trebui să le facem în mod constant în conformitate cu chemarea lui Dumnezeu (Evrei 13:15 ). ” Dacă inima ta este plină, gura ta va fi închisă”, a spus Isus (Mat . 12:34), deci dacă lauda nu este pe buzele noastre, este un indiciu clar că lauda nu ne-a umplut inimile. ” Dacă se mărturisește cu gura, unul va fi mântuit ”(Rom 10:10).

În Psalmul 50:23 , citim: „Cel care mă oferă un sacrificiu de pace mă onorează și mă învață o cale de a-i arăta mântuirea mea” (traducere literală).

Dumnezeu este capabil să ne mântuiască de multe situații, dar numai atunci când începem să-L laudăm – doar pentru închinare este semnul distinctiv al credinței. Rugăciunea singură nu ne poate elibera de multe situații. Trebuie să perseverem în rugăciune până ajungem la punctul în care avem asigurarea Duhului în inimile noastre că rugăciunea noastră a fost răspunsă. Atunci apare credința –

și „credem că am primit”, chiar dacă nu vedem încă răspunsul, atunci și numai atunci, a spus Isus, am putea primi ceea ce ne rugăm (Marcu 11:24 ), dar care este dovada că Ne oprim să ne rugăm și să începem să-L lăudăm pe Dumnezeu și că, pe cont propriu, este cea mai clară dovadă a credinței, pregătind astfel o cale pentru ca Dumnezeu să ne arate izbăvirea Lui.

În 2 Cronici 20 vedem un alt exemplu în acest sens. Acolo vedem cum Iosafat a fost înconjurat de un număr mare de dușmani (versetul 2). Iosafat a făcut cel mai înțelept lucru pe care îl poate face oricine, fiind înconjurat de astfel de probleme. El a postit și s-a rugat și a căutat fața lui Dumnezeu. Rugăciunea Lui este descrisă pentru noi în versetele 6-12 – acolo vedem șapte lucruri:

1) L-a lăudat pe Dumnezeu pentru suveranitatea sa (versetul 6).

2) El și-a amintit ce a făcut Dumnezeu în trecut (v. 7).

3) El ia amintit lui Dumnezeu de promisiunea sa din Cuvântul său (versetul 9).

4) El ia amintit lui Dumnezeu că erau moștenirea lui [v. 11].

5) El ia spus lui Dumnezeu că nu au puterea de a face față întregii situații (versetul 12).

6) El ia spus lui Dumnezeu că nici ei nu au înțelepciune (versetul 12).

7) El ia spus lui Dumnezeu că se vor baza pe el (versetul 12).

Acesta este, de asemenea, un model bun pentru rugăciunea noastră. Dumnezeu a răspuns prompt și le-a spus că va avea de-a face cu situația. Iosafat a crezut pe Dumnezeu și a trimis un cor de oameni în fața armatei, care l-au lăudat pe Dumnezeu și au cântat cântece de laudă cu glas tare. Prin acest sacrificiu de laudă în fața dușmanilor săi, Iosafat a pregătit o cale pentru ca Dumnezeu să-și arate mântuirea. Exact asta a făcut Dumnezeu. I-a lovit pe vrăjmași minuțios (v. 22).

În cartea lui Iona vedem un alt exemplu. Iona a fost în burta peștelui timp de trei zile și trei nopți și nici măcar nu s-a rugat lui Dumnezeu în acest timp (Iona 2: 1). „Apoi”, spune Iona, în versetul 2 (adică după trei zile și trei nopți), Iona a început să se roage, poate în primele trei zile, Iona a încercat să se târască până la gura peștilor – la fel cum încercăm tot felul de metode. Pentru a ieși din problemele noastre, până când tot ajutorul uman nu reușește, majoritatea oamenilor se îndreaptă către Dumnezeu înainte ca Iona să-l caute pe Dumnezeu – după ce cele mai bune eforturi ale sale au eșuat.

Dumnezeu așteaptă până ajungem la sfârșitul nostru și al posibilităților noastre. Atunci Iona s-a rugat și s-a rugat. Dar nu s-a întâmplat nimic până nu a reușit

„Oferind mulțumire”, spunând că mântuirea vine numai de la Domnul (Iona 2:10) Când Iona a început să-L laude pe Dumnezeu în timp ce era încă în mijlocul problemei sale nesoluționate, el a deschis un drum pentru Dumnezeu, propriul său Imediat după aceea (după cum am citit în Iona 2:11), Domnul a poruncit peștilor să-l scuipe pe Iona pe pământul uscat.

Cât de mult vrem să rămânem în pântecele peștelui (în problema noastră particulară) înainte de a oferi jertfa de pace lui Dumnezeu? Dumnezeu nu ne poate mântui dacă nu-L onorăm lăudându-L pentru toate lucrurile; și astfel nu ne pregătim pentru el o cale de a ne salva (Ps 50 , 23),

Un ultim exemplu – din Faptele 16. Acolo am citit că Pavel și Sila au fost aruncați în închisoare pentru predicarea Evangheliei. La miezul nopții, în loc să doarmă (cu atât mai puțin să se plângă și să se plângă), au început să se închine și să-L laude pe Dumnezeu în cântec. Nu aveau nicio plângere. Ei cred pe deplin în suveranitatea lui Dumnezeu și îl laudă pe Dumnezeu. Imediat, Dumnezeu s-a deschis

ușile temniței pentru ea. Acest lucru a fost posibil deoarece Pavel și Silas au deschis o cale pentru ca Dumnezeu să lucreze pentru ei prin sacrificiul de laudă care a venit din buzele lor.

Cheia fiecărei guri a unui pește și fiecare ușă a temniței stă în mâna minunatului nostru Domn (Apoc. 3:17), iar când deschide o ușă, nimeni nu o poate încuia. Și până când îl va deschide, orice ajutor uman va eșua. Este ușor să-L laudăm pe Dumnezeu atunci când totul merge conform dorințelor și planurilor noastre. Dar dacă lucrurile merg contrar așteptărilor noastre, acesta este momentul pentru a profita de ocazie pentru a oferi jertfa de laudă lui Dumnezeu – pentru că ne costă ceva să-l numim pe Dumnezeu în astfel de situații. Prin aceasta putem deschide o cale pentru ca Dumnezeu să ne arate mântuirea lui.

Psalmul 149: 5 ne invită să-l lăudăm și să-L glorificăm pe Dumnezeu cu gura căscată atunci când ne culcăm în patul nostru (unde este locul unde de obicei ne culcăm și ne facem griji!), Și spune că suntem cu așa ceva Lauda leagă puterile întunericului și execută judecata asupra lor scrisă în Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 16:20). Acesta este un privilegiu rezervat tuturor copiilor lui Dumnezeu (Ps. 149 , 9).

Astfel, în zilele rămase pe care le petrecem pe pământ, să învățăm să cântăm noul cântec de laudă și mulțumire în toate circumstanțele, pentru toate circumstanțele și pentru toți oamenii – pentru ca noi să-L onorăm pe Dumnezeu prin aceasta și să trăim izbăvirea Lui în fiecare zi din viața noastră. Amin.

De ce cad creștinii

De ce cad creștinii în păcat?

Înainte de a lua în considerare motivele, trebuie să facem o distincție clară între a fi încercat și a fi păcătuit. Iacov 1: 14-15 arată clar că fiecare este ispitit atunci când este ademenit de propriile sale dorințe carnale. Atunci, când mintea lui consimte la ispită, apare o concepție și păcatul se naște în inimă.

Dacă vedem adevărul glorios că bătrânul nostru (mintea noastră care dorea să păcătuiască) a fost răstignit cu Hristos (Rom 6: 6), atunci putem să-l alungăm pe credincios pe bătrân. Atunci ne vom opri intenționat să păcătuim. Ne naștem din nou (1Jo 3 , 9). Vom fi în continuare ispitiți, dar simțul nostru (noua ființă umană) nu mai este în conformitate cu carnea noastră.

Dar chiar dacă putem înceta să comitem păcatul, totuși cădem în păcat (sau putem fi „prea grăbiți” – Gal 6: 1). Există o diferență între săvârșirea păcatelor și căderea [poticnirea].

Deși bătrânul nostru a fost răstignit (Romani 6: 6), trupul nostru este încă viu pentru a ne ispiti. Cu toate acestea, suntem hotărâți să fim credincioși lui Hristos, Mirele nostru; nu avem nicio intenție să ne predăm dorințelor cărnii. Noi nu comitem adulter cu trupul, altfel am fi adulți (Iac 4: 4) și astfel vom deveni parte din curvă (Apoc. 17: 5) și nu o parte din mireasa lui Hristos. Dar o femeie poate avea o concepție pentru că a fost constrânsă , chiar dacă nu și-a dat voie unui bărbat. Într-un astfel de caz, femeia însăși este mai nobilă decât dacă s-ar fi dat în mod intenționat unui bărbat. Aceasta simbolizează diferența dintre căderea în păcat(unde suntem înfrânți de dorințele cărnii noastre) și de săvârșirea păcatelor (unde alegem cu bună știință ce este greșit și ne îngăduim în trup).

Dar, chiar dacă căderea în păcat nu este la fel de rea ca săvârșirea păcatului, totuși produce același rezultat – o concepție care dă naștere morții. Promisiunea Noului Testament este că Isus ne poate mântui de poticnire ( Jud. 24 ). Aceasta este viața victoriei – în care, de asemenea, suntem împiedicați să cădem în păcat.

Dacă ați încetat să comiți păcatul, dar vă aflați totuși căzând în păcat, atunci acestea ar putea fi motivele pentru care cădeți.

1. Lipsa fricii de Dumnezeu

Frica de Dumnezeu este începutul (ABC) al înțelepciunii (Prov. 9:10). Aceasta este prima lecție din școala înțelepciunii. Dacă nu învățăm alfabetul, nu putem face progrese suplimentare. „Teama de Domnul urăște răul” (Prov. 8:13), pentru că Dumnezeu însuși urăște răul, iar dacă am auzit chemarea lui Dumnezeu să fie sfânt, pentru că el este sfânt și sunt strânși de acea chemare, atunci devin uram pacatul.

Mulți credincioși consideră că este destul de ușor să depășească unele păcate (mânie, păcate sexuale etc.) atunci când sunt în prezența altor creștini, deoarece le este frică să își piardă chemarea. Dar când sunt singuri, păcătuiesc destul de ușor în aceleași zone. Motivul împiedicării lor nu este faptul că nu sunt în stare să depășească aceste păcate, ci că sunt ale lor

Să iubească cheamă mai mult decât se tem de Dumnezeu. Ei apreciază opinia oamenilor mai mare decât părerea lui Dumnezeu. Astfel de creștini trebuie să se întristeze și să se pocăiască pentru „închinarea creaturii (bărbaților) mai mult decât Creatorul” (Rom 1:25) și trebuie să strige lui Dumnezeu din toată inima lor, că Dumnezeu îi învață frica este că Dumnezeu vă va învăța frica lui atunci când plângeți către Dumnezeu și vă ridica vocea și va căuta frica Domnului ca comori ascunse (Prov. 2: 5-5; Mt 5,6), iar el va fi găsit doar de ei Cei care Îl caută din toată inima (Ieremia 29:13 ) Numai cei îndurerați de eșecurile lor vor fi mângâiați de Mângâietor (vor primi putere și ajutor – Mt 5,4 ).

Trebuie să dezvoltăm obiceiul de a trăi singuri în prezența lui Dumnezeu.

Motivul pentru care Dumnezeu ne-a oferit fiecăruia dintre noi o sferă privată – viața noastră gândită – este că ne poate testa pentru a vedea dacă ne temem de el sau nu. Dacă suntem preocupați doar de apelul nostru exterior către alți oameni, atunci vom fi nepăsători de păcate în viața noastră gândită. Prin urmare, Dumnezeu face o separare între cei care au dorința unei victorii totale și cei care nu doresc decât o victorie exterioară asupra păcatului. Dacă suntem întristați de păcatul nostru în viața noastră gândită și de păcatul exterior, vom obține rapid victoria.

2. Lipsa de credință

Fiecare progres în viața creștină depinde de credință. Cei drepți trăiesc prin credință (Romani 1:17), iar calea lor devine ca lumina care strălucește din ce în ce mai strălucitoare (Prov. 4:18).

Putem avea credință pentru iertarea păcatelor și chiar pentru înlăturarea bătrânului și astfel încetăm să păcătuim; și totuși nu putem avea credința că Isus ne poate mântui de poticnire. La fel ca israeliții din Kadesh-Barnea, putem fi atât de plini de necredință și de privirea asupra uriașilor din țară (în trupul nostru) încât nu intrăm în țara promisă a victoriei.

Una dintre cele mai importante legi din Împărăția lui Dumnezeu este aceea că primim după credința noastră (Mat . 9:29) – nimic mai mult, nimic mai puțin. Nu există parțialitate cu Dumnezeu; dar îi răsplătește pe cei care-l caută cu sârguință în credință (Evrei 11: 6). Prin urmare, unii intră în viața victoriei (ca Iosua și Caleb, care s-au mutat în țara Canaanului), în timp ce alții rămân învinși. Drumul către viață este îngust și puțini sunt cei care îl găsesc, căci sunt puțini care se tem de Dumnezeu și au credință. Isus nu a putut face multe „fapte puternice” în orașul său natal din cauza necredinței sale, a fost dornic să-i vindece, dar necredința sa l-a limitat (Matei 13:58), așa că astăzi, el vrea lucruri mari pentru dar suntem limitați de lipsa noastră de credință.

Credința este mai mult decât intelectuală pentru deținere adevărată. Un lucru este să credem că Isus are puterea de a împiedica oamenii să cadă și altceva să creadă că Isus ne va salva de împiedicare. Prima este o calitate mentală care o are și pe Satana. Aceasta din urmă este o calitate spirituală a inimii care aduce victoria.

Promisiunea lui Dumnezeu este „Păcatul nu va stăpâni peste voi.” (Romani 6:14) Credeți că și, dacă veți cădea, amintiți-vă că cuvântul făgăduinței nu se schimbă, nu vă ridicați și vă mărturisiți nădejdea în Cuvântul lui Dumnezeu și continuați până când speranța devine într-o zi credința și victoria este a ta.

3. Necunoașterea slăbiciunii cărnii

Carnea pe care o avem este complet incapabilă să facă voia lui Dumnezeu. Isus a învățat acest lucru foarte clar (Mat . 26:41). Pavel a recunoscut acest lucru și a spus că nu este nimic bun în carnea lui (Romani 7:18). Cine înțelege acest lucru în mod minuțios, va face cel puțin două lucruri: va fugi de ispită și va cere serios Dumnezeu ajutorul . Dacă cineva nu face aceste două lucruri, este evident că nu este încă convins de slăbiciunea cărnii sale.

Isus ne-a învățat să ne rugăm: „Și nu ne ispiti.” (Matei 6:13) Ne rugăm această rugăciune din toată inima noastră, deoarece suntem convinși că trupul nostru este slab și chiar un om deosebit ca Timotei a fost admonestat scăpând de dorințele tinereții și de dragostea de bani (2 Timotei 2:22 ; 1 Timotei 6: 10-11 ) S-ar putea să se creadă că Timotei, ajuns până acum în viața lui creștină, ar putea să nu mai fie pe aceste tărâmuri Pavel știa că acest lucru este posibil, așa că l-a îndemnat să fugă de ispită, iar cel care își dă seama că trupul său slab va urma cu ușurință acest îndemn.

Mai departe, unul care își recunoaște slăbiciunea, va pleda și lui Dumnezeu pentru milă pentru a căuta ajutor pentru a-i învinge slăbiciunea. Bărbatul slab va fugi de pericol când o va vedea, dar bărbatul puternic nu va fi pentru că se gândește foarte mult la sine. Nu solicită ajutor. De aceea cade.

Adevărata smerenie este să recunoaștem slăbiciunea cărnii noastre și, prin urmare, să fugim de ispită și să apelăm la ajutor. Doar astfel de oameni primesc harul lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu dă harul Său celor smeriți (1Pt 5 , 5).

4. Nu are minte să îndure suferința

Păcatul aduce plăcere – dar acea plăcere este înșelătoare și de scurtă durată (Evrei 3:13, 11:25). Opusul plăcerii este suferința. A suferi înseamnă a ne nega trupul plăcerea păcatului. Dacă ne înarmăm cu această minte, se spune aici, putem opri păcatul și vom face voia lui Dumnezeu în toate viețile noastre (1Pt 4 , 1-2). A suferi în trup nu înseamnă suferință fizică, trupească, pentru că nimeni nu a încetat să păcătuiască în acest fel. Se referă la durerea care se face trupului prin negarea dorințelor sale. Refuzăm să ne mulțumim pe noi înșine, întrucât Isus nu s-a mulțumit niciodată pe sine (Rom 15: 3). Aceasta ne oferă o parte din comunitate a suferințelor sale.

O atitudine hotărâtă de a suferi în trup, spune Petru, este o armură în ziua bătăliei. Dar trebuie să ne îmbrăcăm înainte de a începe bătălia. Căutarea armuriei după atacul ispitei este inutilă, deoarece de obicei nu o vei găsi. Nu, trebuie să te pregătești înainte de a începe conflictul. Dacă cineva nu are această armură (atitudinea hotărâtă de negație de sine, mai degrabă decât cea mai mică plăcere, chiar și a unui gând păcătos), atunci în momentul ispitei, cineva se va retrage și va renunța (Evrei 10 , 38).

Dar dacă suntem hotărâți să murim în loc de păcat – adică „chiar ascultători până la moarte”, așa cum a fost Isus (Fil. 2: 8), atunci în ziua bătăliei, această armură va fi forța noastră și protecția noastră.

De exemplu, dacă iubim lucrurile materiale, atunci ne vom pierde cu ușurință pacea și vom cădea în păcat dacă suferim pierderi materiale sau dacă altcineva dăunează sau pierde o parte din bunurile noastre prețioase. Dar dacă am ales calea „suferinței în trup” și am crede că Dumnezeu aranjează toate lucrurile pentru binele nostru (Romani 8:28), atunci vom suporta chiar și pierderea bunurilor noastre cu bucurie (Evrei 10:34).

5. Fără structură înainte

Petru spune că pe măsură ce progresăm în viața noastră creștină, nu ne vom împiedica niciodată (2Pt 1 , 5-10). Mulți creștini cad în păcat, deoarece se mulțumesc cu progresul lor spiritual, în loc să se îndrepte spre perfect. Pavel și-a concentrat viața pe unul singur – și-a atins scopul de a deveni ca Isus (Fil. 3: 13-14). Acest lucru l-a oprit de la stagnare și păcat. El a avertizat pe Timotei nu numai să fugă de ispită, ci și să urmărească evlavia, iubirea, blândețea etc. (1 Timotei 6:11; 2 Timotei 2:22 ).

Mulți au încetat să mai comită păcate și sunt mulțumiți, chiar dacă continuă

un pas greșit. Prin urmare, nu încetează niciodată să se poticnească.

Trebuie să ne judecăm în permanență în lumina lui Dumnezeu, în orice situație, dacă dorim să facem progrese în descoperirea răului adormit care locuiește în carnea noastră. Pe măsură ce pășim în lumină, putem deveni din ce în ce mai părtași ai naturii divine.

Prin urmare, putem continua să adăugăm la credința noastră virtute, dragoste frățească, dragoste [pentru toți oamenii] și așa mai departe. Dacă ne umplem mințile cu gânduri bune în orice moment, păcatul nu va ajunge cu ușurință în mintea noastră. Mintea goală este o pradă ușoară pentru ispită.

6. Nu detronează viața [naturală] a sufletului

În toți copiii lui Adam, viața sufletului uman este conducătorul. Trăiesc în conformitate cu rațiunea și sentimentele lor. Atunci când suntem convertiți și eliminăm lucrările păcătoase ale cărnii, de obicei nu realizăm că viața noastră sufletească (modul nostru de a gândi, judeca și simți uman) trebuie de asemenea să fie detronată. Considerăm aceste lucruri destul de inocente și inofensive. Cu toate acestea, viața sufletească întronizată este cea care îi dă jos pe mulți creștini.

Biciul frenetic al emoțiilor într-o congregație creștină, de exemplu, duce la multe excese degenerate și, de asemenea, la păcat. A trăi după emoții nu este același lucru cu a trăi în minte. Acestea două sunt la fel de diferite ca cerul și pământul. O adunare încărcată emoțional nu este neapărat o adunare spirituală, deoarece mulți oameni au plecat cu entuziasm dintr-o astfel de atmosferă, doar pentru a comite păcatul după aceea. Sentimentele noastre sunt înșelătoare.

La fel, mințile noastre sunt înșelătoare. Majoritatea creștinilor și-au ridicat mintea la tron și de aceea încearcă să înțeleagă lucrurile lui Dumnezeu cu rațiunea și logica umană. Rezultatul este că devin curând beligeranți și se încadrează cu cunoștințe biblice moarte (1Cor 8,1). Cazul ei este posibil să nu fie evident, pentru că mândria nu arată la fel de urât ca adulterul, dar este de fapt un caz mai mare. Și duce și la multe alte păcate.

Prin urmare, umiliți-vă și detronizați-vă mintea și sentimentele, și deveniți ca un copil care trăiește într-o ascultare simplă și necondiționată față de Cuvântul lui Dumnezeu. Urați-vă viața sufletului și tot ceea ce provine din ea și trăiți în minte, în dependență neputincioasă de înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu. Astfel, îți vei păstra sufletul și vei fi salvat de poticnire.

7. Fără apreciere comunității

În Noul Testament nu există un creștinism individualist. Este posibil ca profeții din Vechiul Testament (precum Ilie și Ioan Botezătorul) să fi trăit singuri, dar asta a fost într-un moment în care nu exista decât o umbră și nu

Corpul a dat (Col. 2:17). Dar acum avem trupul lui Hristos și numai atunci când ne găsim locul în el, Capul (Hristos) ne mântuiește de poticnire. Pavel ne spune clar că protecția împotriva erorilor și creșterii creștine nu vine decât atunci când ținem capul și ținem liniile de aprovizionare deschise altor membri în pântece (Col. 2:19).

Isus a spus că porțile iadului nu vor depăși biserica (Mt. 16:18). Satana va câștiga cu siguranță mâna superioară împotriva unui singur creștin care trăiește singur. Cu toate acestea, nu este suficient să vizitați congregația de două ori pe săptămână. Trebuie să evaluăm părtășia cu ceilalți membri și să fim integrați în trupul lui Hristos. Doar când ne găsim locul ca membri lucrători ai Trupului lui Hristos, putem împărtăși triumful capului. Atunci frații noștri din Trupul lui Hristos vor fi o forță pentru noi atunci când presiunea pentru noi singuri devine prea mare (4: 9-12). Încurajarea reciprocă în trupul lui Hristos este mijlocul lui Dumnezeu de a ne salva de înșelăciune și de a cădea în păcat (Evrei), 13). Apreciază o astfel de comunitate și vei fi scutit de multă bătăi de inimă și eșec.

Așa că vedem că nu există o experiență unică pentru toți care să ne garanteze că nu ne vom împiedica niciodată. Dar dacă ascultăm aceste legi ale Duhului, ele ne vor scăpa de puterea păcatului și vom fi mântuiți de poticnire (Rom. 8: 2). Atunci vom putea proclama împreună cu apostolul Pavel: „Mulțumesc lui Dumnezeu, care ne dă întotdeauna biruința în Hristos” (2 Cor. 2:14).

Mortul funcționează

Noul Testament vorbește despre fapte ale cărnii (Gal 5 , 19), precum și despre

lucrări moarte (Evrei 6 , 1).

Oamenii care se dedau la lucrările cărnii, cum ar fi imoralitatea, certurile, geloziile, izbucnirile etc., cu siguranță nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Aceste lucrări sunt în mod evident păcătoase, așa că ar fi greu pentru un creștin să facă vreuna dintre ele fără să fie condamnat în conștiința sa.

Lucrările moarte, însă, sunt mai înșelătoare. Sunt fapte bune din exterior, dar izvorăsc dintr-o sursă coruptă (căci nu este nimic bun în trupul nostru) și, prin urmare, sunt în ochii lui Dumnezeu, ca o haină pătată (Rom 7:18; Isa 64,5).

Prin urmare, ni se poruncește să ne pocăim nu numai pentru păcat, ci și pentru fapte moarte. Numai după ce am pus o astfel de temelie, putem să ne îndreptăm spre perfect (Evrei 6: 1)

Este bine cunoscut printre creștini că sângele lui Hristos ne curăță de orice păcat. Nu este atât de bine cunoscut faptul că sângele lui Hristos trebuie să ne curățească conștiința de lucrările morților înainte de a putea sluji în mod corespunzător Dumnezeului cel viu (Evrei 9:14 ).

Prin urmare, este imperativ să avem o înțelegere clară a faptelor care sunt lucrările moarte cu adevărat.

1. Lucrări făcute fără bucurie

Dumnezeu iubește un daruitor fericit (2 Corinteni 9: 7). De asemenea, iubește pe cineva care își face fericit voința. El îi întâlnește pe cei care se bucură să facă dreptate (Isaia 64: 4). Când israeliții nu l-au slujit pe Domnul cu bucurie, ei trebuiau să-și slujească dușmanii ca pedeapsă (Deut 28: 47-48). Împărăția lui Dumnezeu este dreptatea, însoțită de bucuria Duhului Sfânt (Rom 14:17). Doar cei care își fac voia Lui vor aduce bucurie în inima lui Dumnezeu.

Luați în considerare, de exemplu, problema plății din zeciuială. Aceasta era o lege sub vechiul legământ. Dar niciodată nu a fost poruncit de Isus și apostoli celor care se află sub noul legământ. Dar o mulțime de păstori lacomi își forțează comunitățile să plătească zeciuiala, fie prin promisiuni de recompense divine sau prin amenințarea cu judecata divină. Oamenii plătesc, dar fără bucurie. Nu este o dăruire spontană, ci o dăruire reticentă, ezitantă. Pastorii sunt fericiți când cutia de donații este plină, dar Dumnezeu nu este. Pastorii iubesc donatorii mari, dar Dumnezeu iubește doar donatorii fericiți!

Principiul noului legământ NU este „a da cât de mult poți”, ci „a da cât poți de fericit ” . Dumnezeu nu vrea mai mult de atât. Bineînțeles că veți primi același grad de dăruire (2Cor 9,7; Lc 6:38 ) – dar aceasta este o altă problemă. Cu toate acestea, Dumnezeu nu dorește o muncă sau un cadou care este făcut sau dăruit cu reticență. Ceea ce facem fără bucurie este o lucrare moartă.

2. Lucrări făcute fără dragoste

A-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele sunt cele două cepuri de care depinde porunca reciprocă (Mat . 22:40). Scoateți aceste cârlige și totul cade la pământ. De aceea, conducătorul bisericii din Efes a fost mustrat. Lucrările Lui nu mai erau motivate de iubirea de Dumnezeu și de om (Apoc. 2,2,4). Dacă ascultăm poruncile lui Dumnezeu fără să le păstrăm mințile, lucrările noastre devin fapte moarte. Dacă suntem de la Domnul ca păstori ai turmei sale

El ne va testa mai întâi (așa cum a făcut El cu Petru) pentru a vedea dacă Îl iubim mai presus de toate (Ioan 21: 15-17). În caz contrar, serviciul nostru va fi inutil. Nu este suficient doar să-i binecuvântăm pe cei care ne blestemă. Ar trebui să o iubim și din fundul inimilor noastre. În caz contrar, vom păstra litera legii și nu mintea lui. În mod similar, dacă slujim fraților și surorilor din biserică pentru că am fost învățați să facem acest lucru, dar continuăm să le criticăm (poate pentru că nu ne sunt recunoscători), slujirea noastră devine o grămadă de lucrări moarte. Toate jertfele noastre pentru lucrarea Domnului sunt fapte moarte fără valoare, dacă nu izvorăsc din dragostea pentru El.

3. Lucrări făcute fără zel

„Știu lucrările voastre … dar pentru că sunteți călduți, și nici călduros, nici rece … Fii zelos acum.” (Jumătate 3: 15-19) Lucrările cu jumătate de inimă sunt lucrări moarte: ar trebui să facem din toată inima, din toată inima, Domnul Dumnezeul nostru Sufletul, cu toată mintea și cu toată puterea noastră iubire (Mc 12 , 30) Închinarea și lauda noastră trebuie să fie serioase, nu fără viață și moarte Rugăciunea noastră trebuie să aibă o povară și râvna noastră profetică ar trebui să fim mereu „arși în Fii duh ”(Rom 12:11). Focul trebuie să ardă neîncetat pe altar (3Mo 6,6). Ar trebui să aprindem în mod constant darurile Duhului cu care Dumnezeu ne-a înzestrat o flacără – și nu să le disprețuim sau să le disprețuim, pentru că mulți le-au abuzat (2 Tim., 7). Majoritatea comunităților creștine sunt într-o stare lipsită de viață, lipsite de focul arzător al Duhului Sfânt. Ei sunt gata să fie respinși de Domnul din cauza lipsei lor de zel (Apoc. 3:16). Trebuie să ne pocăim pentru astfel de lucrări moarte din viața noastră.

4. Lucrări făcute fără credință

Așa cum credința fără fapte este moartă (Iacov 2:26), la fel și lucrurile fără credință sunt lucrări moarte. Multe întâlniri de rugăciune sunt moarte din cauza lipsei lor de credință. Cinci minute de rugăciune plină de credință sunt mai vii și mai puternice pentru atingerea scopului lui Dumnezeu decât o întâlnire de rugăciune care durează noaptea și a fost o mare realizare a perseverenței. Isus s-a rugat toată noaptea, și așa trebuie să o facem atunci când este nevoie de ea – dar cu siguranță nu ca o lucrare moartă. Credința înseamnă și convingere personală (Rom 14:22). Ceea ce facem fără convingerea personală este o lucrare moartă. Doar pentru că un om mare al lui Dumnezeu crede în și învață o anumită doctrină nu înseamnă că ar trebui să-l imităm. Dar creștinismul este plin de credincioși, care urmăresc orbește alți bărbați fără nicio convingere personală. Imitația aduce întotdeauna moartea. Israelienii au traversat Marea Roșie cu credință. Egiptenii le-au făcut și s-au înecat (Evrei 11), 29). Acest lucru a fost scris ca un avertisment. Nu imitați acțiunile sau serviciile altora. Nu ar trebui să imităm accentul pe care îl are un alt om pe slujirea sa. Și asta ar fi o lucrare moartă. De asemenea, ar trebui să exersăm discursul profetic în conformitate cu măsura credinței noastre (Rom 12: 6). Dumnezeu vrea ca noi să fim fiecare dintre noi, pentru că vrea să aducă o contribuție unică la Trupul lui Hristos prin personalitățile noastre diferite.

5. Lucrări făcute pentru câștig personal și onoare

„Știu lucrările voastre. Aveți numele că trăiți, dar sunteți morți ”(Apoc. 3: 1).

Aici a fost un om care a fost mort spiritual, dar totuși fericit pentru că avea un nume, că era în viață. El a căutat gloria oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu (Ioan 5:44, 12:43). Drept urmare, toate lucrările sale au fost lucrări moarte. Tot ceea ce facem pentru a impresiona oamenii este o lucrare moartă. Tot ceea ce facem cu intenția ca ceilalți să știe este, de asemenea, o lucrare moartă

(Mt 6 , 1-18). Lucrările vii sunt făcute în taină numai în vederea lui Dumnezeu, cu orice încercare posibilă de a le ascunde de ochii oamenilor. De fiecare dată când ne lăudăm cu realizările noastre pentru Dumnezeu, am început

„Să ne închinăm la lucrările mâinilor noastre” (Fapte 7:41), iar lucrările noastre devin imediat fapte moarte, care este modul în care Babilonul este construit, așa cum citim în Daniel 4:27.

Pe măsură ce încercăm să ne gândim la părerile altora despre noi înșine sau despre munca noastră, trebuie să aruncăm aceste gânduri pe canalul de unde aparțin. Chiar și părerile pe care oamenii mari ai lui Dumnezeu le au despre noi trebuie îndepărtate din mintea noastră și canalizate în conducta de canalizare. „Dreptatea noastră în ochii oamenilor este o urâciune în ochii lui Dumnezeu (și este numai bună pentru canal) (Luca 16:15 ).

Doar cineva care este atât de radical poate spera să scape de lucrările moarte. La fel, o lucrare făcută pentru Domnul contra plată este o lucrare moartă. Munca făcută pentru un salariu nu este o muncă creștină. Este o muncă laică – chiar dacă poartă numele de „creștin.” Este imposibil să slujești lui Dumnezeu și banilor.

6. Lucrări care se fac doar pentru calmarea conștiinței

Neamurile se simt constrânși să îndeplinească anumite lucrări, cum ar fi postul, rugăciunea și împlinirea din cauza acuzațiilor conștiinței lor (Romani 2:15).

De asemenea, este posibil ca creștinii să facă astfel de lucrări doar pentru a-și liniști conștiința. Mulți citesc zilnic în Biblie și se roagă, doar pentru a facilita acuzațiile conștiinței lor. Din același motiv, participă la întâlniri, își plătesc zeciuiala, dau pomană cerșetorilor etc. Toate aceste lucrări sunt lucrări moarte. Există predicatori care beneficiază de această slăbiciune în credincioși și îi îndeamnă să facă ceva pentru milioanele pierdute „fără Hristos”.

„Fie dă, fie pleacă”, li se spune, iar unii dau bani, alții renunță la profesia lor și merg la slujirea creștină, dar ambele grupuri ajung într-o buclă nesfârșită de lucrări moarte pentru că sunt fără îndrumarea Domnului, dar a acționat doar din sentimentul momentului pentru a facilita o conștiință vinovată.

7. Lucrări făcute de teama judecății divine

A evita păcatul de frica judecății lui Dumnezeu este bun, dar acesta nu este cu siguranță motivul din care Isus a evitat păcatul. Isus a evitat păcatul pentru că voia să-i facă plăcere tatălui. Acesta ar trebui să fie și motivul nostru. Să presupunem că nu există nici o pedeapsă pentru a pofti după femei sau a spune minciuni sau amărăciuni față de altcineva – ne-am deda la aceste păcate? Sau le-am evita în continuare pentru că dorința noastră de bază este să-L mulțumim pe Dumnezeu? Fiecare poate răspunde la această întrebare pentru sine și apoi își va realiza propria mântuire cu frică și tremur. Iertarea altora pur și simplu pentru că nu vrem să ne îmbolnăvim ca judecată a lui Dumnezeu sau pentru că vrem ca Dumnezeu să ne ierte este o lucrare moartă – pentru că este motivată de o teamă egoistă a instanței. Ce ar trebui să spunem despre cei care citesc Biblia și se roagă dimineața, doar așa vor fi cruzi accidente în timpul zilei? Asta se încadrează în aceeași categorie cu cea mai rea superstiție păgână!

8. Lucrări făcute pentru primirea unei recompense

Deși este adevărat că Isus îi va răsplăti pe credincioși (Apoc. 22:12), și este de asemenea adevărat că dorul suprem al vieții noastre ar trebui să fie mulțumirea lui Dumnezeu (2 Cor. 5: 9), pentru ca noi să putem spune într-o zi cuvintele Lui „Așa este, servitor bun și credincios”, ne-a spus Isus înaintea egoistului

Cere chiar și o recompensă cerească care stă la baza sacrificiilor și slujirii noastre ca motiv.

Când Petru s-a comparat pozitiv cu tinerii bogați (care tocmai s-a abătut de la Isus) și a întrebat: „Ce vom primi pentru tot ceea ce am renunțat la voi?” (Mt 19 , 27), Iisus a răspuns cu pilda lucrătorilor din podgorie (Mt. 20: 1-16), unde aflăm că cei care au muncit pentru salariu (recompense) au fost ultimii, în timp ce cei care au fost fără niciun gând de recompensă care au fost primii (deși au făcut doar un procent mic din munca depusă de cei angajați anterior).

Cantitate versus calitate – vedem aici diferența dintre lucrările moarte și cea vie. Lucrările făcute în speranța de a fi în cele din urmă promovate mai mari decât ceilalți credincioși și de a găsi un loc în Mireasa lui Hristos vor fi dezvăluite ca lucrări moarte în ziua de Apoi.

Dacă îți curăți viața gândită, fă bine altora, iubește-ți soția sau te subordonează soțului tău, totul cu motivul ulterior de a fi crescut într-o zi viitoare, atunci „eu” este încă în centru și tot „binele” tău legat de ego. Lucrările sunt lucrări moarte!

Oamenii care primesc coroane de glorie se grăbesc să le așeze la picioarele Domnului și să spună: „Tu singur ești demn.” (Apoc. 4:10) Numai atunci când ne purificăm de motive doritoare, Dumnezeu Putem fi feriți de lucrările moarte, dacă avem în memoria noastră o evidență a tuturor lucrărilor bune pe care le-am făcut, atunci aceste fapte bune devin lucrări moarte.

Isus ne-a oferit două imagini cu Ziua Judecății – una în care oamenii au enumerat în fața Domnului toate lucrurile bune pe care le-au făcut în viața lor pământească: „Doamne, nu am profețit în numele tău, i-am vindecat pe bolnavi în numele tău. etc. (Mt 7 , 22-23)? Acești oameni au fost respinși de Domnul. În cealaltă imagine vedem cum sunt surprinși cei drepți atunci când Domnul îi amintește de tot binele pe care l-au făcut în viața lor pământească. „Doamne, când am făcut asta?” Este exclamația lor uluită (Mt 25: 34-40): uitaseră binele pe care îl făcuseră – căci nu făcuseră aceste lucrări spre răsplată, aici vedem un contrast clar între operele moarte și cele vii În ce categorie ne încadrăm?

9. Lucrări făcute fără a purta moartea lui Isus

Lucrările vii sunt doar cele care decurg din viața de locuit a lui Isus. Este imposibil să avem această viață a lui Isus fără să purtăm mai întâi moartea lui Isus – crucea zilnică (2 Cor. 4:10). Dacă ne restrângem limbile, nu poate veni niciun cuvânt supărat pe buzele noastre, sau să nu fie un aspect mohorât pe fețele noastre, dar totuși gătim în interior cu furie și iritare, aceasta nu este o victorie – este opresiune. Aceasta este învățătura yoga și nu cea a lui Isus Hristos. Isus ne-a spus să luăm crucea zilnic (Gal 5: 24). Moartea prin răstignire este un proces lung. Dar dacă suntem credincioși și păstrăm acest criminal pe cruce, moartea va veni la momentul potrivit – și într-o zi ne vom opri din interior la păcat (1Pt 4), 1). Atunci lucrările vii ale Duhului vor curge din interiorul nostru, ca niște fluxuri de apă vie (Jn 7 , 38). Atitudinea noastră interioară va coincide apoi cu aspectul nostru exterior și cu lucrările noastre. Atunci nu va mai fi nevoie de zâmbete artificiale sau de orice altă formă de evlavie externă.

10. Lucrări care izvorăsc din rațiunea noastră umană

Lucrarea dezinteresată și care se jertfește de sine pentru Marta pentru Domnul și pentru poporul Său este un bun exemplu de fapte bune care sunt fapte moarte (Luca 10: 38-42). Ea a făcut această lucrare doar pentru că a crezut că este o lucrare bună. Dar „cea mai importantă lucrare a unui slujitor este că el face ceea ce Stăpânul îi poruncește să facă” (1 Cor 4: 2 ) , așa că Maria a fost mai înțeleptă așezându-se mai întâi la picioarele lui Isus pentru a auzi ce a fost În Evrei 4: 10-12 se spune că Cuvântul lui Dumnezeu se desparte de spiritual și spiritual, și la fel cum ar trebui să încetăm să păcătuim, ar trebui să încetăm să facem propriile noastre lucrări. “Lucrările mintale sunt lucrări moarte Isus nu a făcut niciodată nimic din proprie inițiativă (Jn, 30). Chiar și astăzi, Dumnezeu nu caută oameni care au idei strălucitoare despre cum să facă lucrarea Lui (pentru că ei pot produce doar „Ismael”), ci pentru cei care sunt la dispoziția lui Dumnezeu Însuși, după cum îi place Dumnezeu nu caută abilități, ci disponibilitate.

Acum că am auzit de lucrări moarte, pentru unii dintre noi marele pericol poate fi să rămânem departe de faleza „lucrărilor moarte” și să cădem peste faleză de cealaltă parte a căii înguste – faleza, „nimic pentru face“. Ar fi mai rău. Lucrările vii ale Duhului nu pot fi aduse la lumină decât atunci când lucrăm cu Duhul Sfânt, ducând o viață disciplinată – nu lege, ci disciplină .

Astfel, nu numai că ne curățăm de toată întinăciunea cărnii, ci și a Duhului (2Cor 7,1), pentru ca actele noastre drepte să devină rochia noastră de nuntă pentru ziua căsătoriei Mielului (Apocalipsa 19: 8).

Binecuvântarea lui Dumnezeu sau aprobarea lui Dumnezeu?

Există două tipuri de creștini – cei care caută numai binecuvântarea lui Dumnezeu și cei care caută aprobarea lui Dumnezeu; Există o diferență imensă între cei doi. În Apocalipsa 7: 9-14 citim despre un număr mare de credincioși – atât de mari încât nici nu puteau fi numărați. Mărturia lor este că ei își datorează mântuirea lui Dumnezeu (v. 10) și că și-au spălat hainele curate în sângele lui Hristos (v. 14); cu alte cuvinte, că Dumnezeu i-a binecuvântat. Asta e bine, fără îndoială. Dar această mărturie este cu mult diferită de mărturia unui grup de credincioși menționați în Apocalipsa 14: 1-5.

Acolo am citit despre un grup mic care poate fi numărat. De fapt, numărul lor este de doar 144.000 – un număr mic, având în vedere că au fost alese de miliarde de oameni care au trăit vreodată pe Pământ. Mărturia lor este că ei l-au urmat complet pe Hristos pe pământ, nu a greșit în gura lor și nu au fost pătați de „femei” (adică femeile menționate în Apocalipsa 17 – Babilonul și fiicele lor) cu alte cuvinte, le plăcea lui Dumnezeu.

Rețineți contrastul. Primul grup a primit binecuvântările lui Dumnezeu . Al doilea grup a primit aprobarea lui Dumnezeu . Obținem ceea ce aspirăm. Dacă suntem mulțumiți de binecuvântarea lui Dumnezeu, atunci tot ceea ce vom obține. Și dacă suntem singuri cu binecuvântările materiale ale lui Dumnezeu, atunci nici nu vom progresa pentru a primi binecuvântările lui spirituale.

Majoritatea credincioșilor se mulțumesc când sunt binecuvântați de Dumnezeu – prea des singuri pe tărâmul material. De aceea, librăriile creștine sunt pline de cărți despre cum să se vindece de boli și să se îmbogățească plătind zeciuială, etc. Se pune accentul pe bunăstarea fizică și materială – sănătate și bunăstare. Acesta este cel mai clar simptom al unei vieți centrate pe sine. Și totuși, în Cuvântul lui Dumnezeu, am citit că Isus a murit astfel încât să nu mai trăim pentru noi înșine, ci doar pentru El (2 Cor. 5:15). Cu alte cuvinte, nu ne dorim pe noi înșine, la fel ca el. Sau, pentru a spune altfel, Isus a murit pentru a ne elibera de o viață egocentrică și pentru a ne aduce într-o viață centrată pe Dumnezeu.

Unul dintre lucrurile care ne pot încurca în acest moment este modul în care Dumnezeu binecuvântează o mare parte din lucrarea creștină care compromite atât de mult în esența sa: înseamnă că Dumnezeu este din cauza acestor compromisuri și abateri de la Cuvântul Său nu este îngrijorat? Nu, asta nu înseamnă cu siguranță. Dumnezeu binecuvântează multe fapte cu care nu poate fi de acord pe deplin.

Chiar și când Moise a nesupus cuvântul lui Dumnezeu și a lovit stânca (când Dumnezeu i-a poruncit să vorbească cu stânca), Dumnezeu a „binecuvântat” acel serviciu neascultător, într-adevăr, două milioane de oameni au fost binecuvântați de ea Dumnezeu a binecuvântat această slujbă pentru că i-a iubit pe acești doi milioane de oameni, nu pentru că a aprobat acțiunile slujitorului său, este și astăzi la fel.

Multe lucrări sunt binecuvântate pentru că Dumnezeu iubește pe oamenii nevoiași care au nevoie de mântuire, vindecare etc. Dar cu siguranță nu aprobă mare parte din ceea ce se întâmplă astăzi în numele lui Isus. El va pedepsi cu siguranță predicatorii care fac compromisuri la momentul potrivit.

Singura condiție care trebuie îndeplinită pentru a primi binecuvântările materiale ale lui Dumnezeu este să fie bine sau rău ! Pentru că Isus

a spus că Dumnezeu trimite soarele și ploaia atât celor drepți, cât și celor nedrepți (Mat . 5:45 ). Binecuvântarea materială nu este așadar un semn că Dumnezeu aprobă o viață umană. Două milioane de oameni au fost neascultători de Dumnezeu în pustie timp de 40 de ani – atât de mult încât Dumnezeu a fost supărat pe ei (Evrei 3:17). Cu toate acestea, Dumnezeu le-a dat hrană și vindecare în toți acești ani și în mod miraculos (5Mo 8: 2). Nici măcar rugăciunile miraculoase de rugăciune pe tărâmul fizic nu sunt un indiciu că Dumnezeu se mulțumește cu viața cuiva.

Pe de altă parte, recunoașterea lui Dumnezeu a fost doar un motiv pentru Isus când avea treizeci de ani: Isus a rezistat cu credință ispitei în toți acești ani. El a dus o viață care era centrată pe tatăl său și nu pe el însuși. El nu a trăit niciodată pentru a se mulțumi cu sine (Romani 15: 3). La botezul său, părintele a mărturisit: „Acesta este fiul meu drag, în care sunt bine mulțumit” și nu „Acesta este fiul meu drag, pe care l-am binecuvântat”. Ultima mărturie nu ar fi însemnat nimic. A fost prima mărturie care a indicat aprobarea lui Dumnezeu, care a însemnat totul pentru Isus. A-L urma pe Isus înseamnă că ne străduim pentru aceeași mărturie pentru noi înșine.

În calitate de copii ai lui Adam, toți suntem născuți egoisti. Creștem cu așteptarea că totul se învârte în jurul nostru și ar trebui să ne servească. Când suntem convertiți, așteptăm și Dumnezeu să ne slujească și să ne binecuvânteze în diferite moduri. Mai întâi venim la el pentru a fi binecuvântat cu iertarea lui și apoi să căutăm binecuvântările vindecării, rugăciunii, bunăstării materiale, muncii, căminului, soțului, etc. Dar este posibil ca viața noastră să fie încă egocentrică chiar dacă suntem profund „religioși” în ochii noștri și în ochii oamenilor, Dumnezeu devine doar o altă persoană din „orbita” noastră și căutăm să obținem cât putem de la el. Fiul risipitor s-a întors să ia mâncare de la tatăl său; dar tatăl l-a luat oricum. Dumnezeu ne acceptă, chiar dacă venim la el cu un motiv evident egoist. Totuși, speranța lui este că ar trebui să ne maturăm repede pentru a realiza că adevărata spiritualitate înseamnă să participăm la propria sa natură, care constă în a da mai degrabă decât a primi. Cu toate acestea, cu marea majoritate a copiilor săi, Dumnezeu nu este în măsură să îndeplinească acest scop. Ei trăiesc și mor în egocentrism, gândindu-se doar la „eu”, „eu” și „ai mei” și binecuvântări materiale și fizice. care constă în a da în loc să primească [a lua]. Cu toate acestea, cu marea majoritate a copiilor săi, Dumnezeu nu este în măsură să îndeplinească acest scop. Ei trăiesc și mor în egocentrism, gândindu-se doar la „eu”, „eu” și „ai mei” și binecuvântări materiale și fizice. care constă în a da în loc să primească [a lua]. Cu toate acestea, cu marea majoritate a copiilor săi, Dumnezeu nu este în măsură să îndeplinească acest scop. Ei trăiesc și mor în egocentrism, gândindu-se doar la „eu”, „eu” și „ai mei” și binecuvântări materiale și fizice.

A fi matur spiritual înseamnă a avea o gândire reînnoită care nu mai este orientată spre ceea ce putem obține de la Dumnezeu, ci ceea ce Dumnezeu poate obține de la noi din viața noastră pământească. Această reînnoire a minții ne transformă (Rom 12: 2). Acest lucru a permis celor 144.000 (în Apocalipsa 14) să stea cu Mielul de pe Muntele Sionului.

Adevărata spiritualitate nu înseamnă doar obținerea victoriei asupra mâniei, iritabilității, gândurilor pofticioase, iubirii de bani și așa mai departe. Înseamnă să ne oprim să ne căutăm – propriul nostru câștig, propriul nostru confort, propriul nostru avantaj, propria noastră onoare și chiar propria noastră „spiritualitate”.

Când discipolii i-au cerut lui Isus să-i învețe să se roage, el i-a învățat o rugăciune care nu a conținut niciodată cuvintele „eu”, „eu” sau „a mea ”. El ne-a învățat acolo că Ar trebui să fim mai întâi conștienți de numele Tatălui, de împărăția Lui și de voința Lui și apoi să fim la fel de neliniștiți față de frații și surorile noastre în credință (bunăstarea lor materială și spirituală) ca despre noi înșine („noi”)

„Noi”, „noi” și nu „eu”, „eu”, eu ”) Este ușor de memorat această rugăciune și de papagal ca un papagal. Dar pentru a învăța această lecție în inimile noastre necesită să renunțăm cu adevărat la tot și să-l punem pe Dumnezeu în centru

inimile noastre. Legea pe care o găsim cel mai des în membrele noastre (Rom. 7:22) este, dacă ne judecăm sincer pe noi înșine, legea egoismului, dorința de a ne strădui pentru propriul nostru beneficiu și drepturile noastre pe toată viața.

Isus ne-a învățat mai întâi să căutăm Împărăția lui Dumnezeu – adică să împingem „eu” de pe tron și să-l așezăm pe Dumnezeu și interesele Sale în centrul vieții noastre – Isus a renunțat la confortul Raiului, la voia Tatălui pe pământ. Pavel a renunțat la confortul de a trăi o viață de lux în Tars, ca om de afaceri creștin, pentru a fi un apostol care a îndurat multe greutăți pentru Domnul și fiecare apostol a trăit această viață sacrificială, centrată pe Dumnezeu, dând totul pentru a răspândi regatul Dumnezeu pe pământ, spre deosebire de mulți dintre „predicatorii turisti” de azi.

O sfințenie care ne lasă în continuare să ne căutăm propriul confort și avantaj este o sfințenie falsă – chiar și atunci când am depășit mânia și gândurile murdare. Mulți nu au recunoscut asta, așa că Satana a putut să o seducă. Mulți creștini călătoresc sau călătoresc în diferite țări căutând confort, confort și prosperitate. Ei pot continua să aibă binecuvântarea lui Dumnezeu în viața lor – dar nu și aprobarea lui Dumnezeu – pentru că nimeni nu poate sluji lui Dumnezeu și mamon (adică bogăție, plăcere, mângâiere etc.). Dacă credem că binecuvântarea lui Dumnezeu asupra vieții noastre și a copiilor noștri este un indiciu că și el este mulțumit de noi, atunci Satana ne-a sedus cu adevărat. Binecuvântarea lui Dumnezeu și recunoașterea lui Dumnezeu sunt două lucruri foarte diferite., 5). Doar trei cuvinte – dar nimeni nu poate avea o mărturie mai puternică în viața sa pământească. Aceasta este mărturia pe care i-au avut Isus și Pavel. Doar să ai o mărturie care să spună că „el / ea a fost binecuvântat de Dumnezeu” nu valorează nimic, deoarece chiar și milioane de necredincioși pot avea această mărturie.

Dumnezeu privește acei oameni care caută recunoașterea lui și nu binecuvântarea Lui.

Un alt „Isus” și slujirea lui

Imaginați-vă dacă ați trăit în Palestina acum mai bine de 1960 de ani și ați auzit despre munca unui om pe nume „Iisus din Nazaret” care vindecă bolnavii, chiar dacă nu l-ați văzut niciodată pe voi înșivă, sunteți încântați când priviți o mulțime mare care participă la o întâlnire de vindecare la Ierusalim, cu un om numit „Isus” în calitate de vorbitor.

Pe măsură ce vă apropiați, vedeți Pilat și Irod, precum și Hannah și Caiafa stând pe scenă cu „ Isus” (oratorul). „Iisus” apoi înaintează și se adresează mulțimii cu cuvinte, cât de onorați sunt ei Toți ar trebui să se simtă în această zi, pentru că doi dintre cei mai mari conducători temporari ai Palestinei, „venerabilii domnii ai lui Irod și Pilat au venit cu milostenie să onoreze adunarea cu prezența lor.” Și nu numai asta, ci „doi oameni mari ai lui Dumnezeu „Preasfințitul Hananas și Caiafa sunt de asemenea acolo pentru a binecuvânta adunarea”.

După aceste cuvinte introductive, „ Isus” îi invită apoi pe Irod și Pilat să deschidă adunarea și să adreseze câteva cuvinte mulțimii, iar Irod și Pilat îl laudă pe „Isus” spunând cât de bine face prin serviciul său pentru comunitate o face și că merită sprijinul tuturor oamenilor. „Cei doi Părinți Reverenți Hanana și Caiafa” sunt apoi invitați de „Isus” să spună câteva cuvinte și să deschidă congregația „cu rugăciune”.

„Isus” în tonuri cele mai înalte și invită toți oamenii din comunitatea lor de credință,

Pentru a sprijini „ lucrarea lui Isus din toată inima.

Apoi, „Isus” îl invită pe Iuda Iscariotul să spună câteva cuvinte despre nevoile financiare ale lucrării, iar Iuda vorbește despre zecile de mii de denarii necesari pentru a răspunde tuturor nevoilor lucrării, spunând că uzinarii sunt pentru aceia Cei care donează mai mult de 1000 de deni au formulare în stoc care afirmă că „Isus” a promis să ofere rugăciuni speciale pentru astfel de donații (nu contează dacă sunt credincioși ai necredincioșilor – toți bogații sunt bineveniți și) cu cât este mai bogat, cu atât mai bine!). Herodes se ridică apoi și oferă o deducere fiscală tuturor celor care donează acestei lucrări. Apoi colectarea este luată. „Isus“Dă un scurt mesaj, apoi demonstrează unele dintre puterile sale miraculoase care uimesc oamenii obișnuiți și îi vindecă pe unii bolnavi. Înainte ca oricine să-i poată vorbi personal, se grăbește cu Irod, Pilat, Hannah, Caiafa și Iuda Iscariotul (și cuferele) în trăsura regală romană până la palatul arhiepiscopal din centrul Ierusalimului pentru a sărbători alături de ei.

Deși ești un nou convertit, cu puțin discernământ și experiență, totuși te simți puțin inconfortabil la finalul tuturor. Tot ceea ce ați văzut nu pare a fi în concordanță cu rapoartele pe care le-ați auzit despre Isus de la apostolii Săi, precum Matei, Petru și Ioan.

Satana este aproape și vă șoptește în urechile voastre: „Este scris,

„Tu nu vei judeca” (Mt 7 , 1), dar îi spui: „Este scris și:

Nu credeți în fiecare duh, ci testați spiritele dacă sunt ale lui Dumnezeu; căci mulți profeți mincinoși au venit pe lume ”(1 Ioan 4: 1).

În cele din urmă, ajungeți la concluzia definitivă: „Acesta nu este Isus despre care am auzit. Acesta este cu siguranță un „Iisus diferit” (2 Corinteni 11: 4).

Ai dreptate. Era un alt „Isus”.

Cum ai ajuns la această concluzie? Pentru că ungerea care vă este în voi v-a spus următoarele fapte (1Joi 2 , 19:20:27):

1. Adevăratul Isus nu va căuta niciodată sprijin din partea conducătorilor seculari sau vreo recomandare din partea conducătorilor religioși neconvertiți pentru lucrarea sa. Nu i-ar fi judecat nici pe niciunul dintre ei. Într-o zi, când un episcop a venit la Iisus, i-a spus că trebuie să se nască din nou (Ioan 3: 1-10). Isus l-a numit pe regele Irod „vulpe” (Lc 13 , 31-32) și chiar a refuzat să-i vorbească când l-a cunoscut (Luca 23: 8-9).

2. Adevăratul Isus nu ar cere niciodată bani de la nimeni – nici măcar pentru lucrarea sa. El și-a făcut cunoscut doar nevoile tatălui său. Tatăl a mutat apoi oameni sau chiar un pește (într-un caz) pentru a satisface nevoile lui Isus (Lc 8 , 1-3, Mt 17 , 27).

3. Adevăratul Iisus nu și-ar „vinde” rugăciunile sale cu orice preț. Simon, vrăjitorul din Samaria, a oferit odată bani pentru rugăciunile lui Petru, iar Petru l-a mustrat pentru o astfel de răutate, deoarece credea că darul lui Dumnezeu ar putea fi Simon s-a pocăit dintr-o dată, dar succesorii lui nerefăcuți au fost numeroși de-a lungul secolelor, iar papoții romano-catolici (care susțin că sunt succesorul lui Petru, care l-au mustrat pe Simon) au rugăciunile lor Întotdeauna vândut pentru bani, Martin Luther pe vremea sa, ca și Petru, s-a opus tuturor acestei răutăți, dar unii dintre succesorii lui Luther (protestanții de astăzi) au revenit la practica de a-și vinde „rugăciunile” și „profețiile” lor pentru bani; și, din păcate, mulți ca Simon sunt dispuși să plătească pentru asta!

Isus ne-a avertizat că, mai ales în ultimele zile, seducția va fi atât de subtilă, încât chiar și aleșii vor fi aproape seduși – mai ales prin semne și minuni (Mt 24:24). Dacă există vreun minister de care aleșii ar trebui să fie atenți și pe care ar trebui să-l cerceteze cu atenție astăzi, este mișcarea semnului și a minunilor. Isus ne-a spus să nu credem când oamenii spun că a venit în camera lor pentru a vorbi cu ei (Mt., 26). Trupul Înviat al lui Isus nu a lăsat niciodată locul în dreapta Tatălui în toți acești (mai mult de 1900) ani de la ascensiunea sa. Pavel și Ștefan l-au văzut doar acolo (Fapte 7:56; 9,3). Nici Ioan nu a văzut în Patmos corpul fizic al lui Isus, ci doar simboluri care îl reprezintă pe Isus (Apoc. 1: 13-16). Când Isus părăsește cerul, va fi cu ocazia celei de-a doua veniri a acestuia pe pământ.

Prin urmare, dacă spun astăzi că a ajuns în camerele lor, nu le credeți.

Întrucât trăim sub creștini credincioși, nu trebuie să rămânem fără discriminare. Cuvântul lui Dumnezeu dă o lumină clară celor care o doresc în ultimele zile. Dacă urmăm această lumină singură, nu vom fi niciodată seducați.

Atractivele sectarismului

“Nu lăsați ca premiul de laudă să fie luat de la cineva care se bucură de falsa smerenie și închinarea îngerilor [cultul închinării îngerilor] … și nu se agață de capul căruia întregul corp este susținut și ținut împreună de articulații și ligamente, și crește prin lucrarea lui Dumnezeu ”(Col 2: 18-19).

“Mi-am întins mâinile toată ziua pentru un popor neascultător, mergând după propriile gânduri, într-un mod care nu este bine … și spunând: Stai departe și nu mă atinge, pentru că eu sunt sfânt pentru tine” [i Eu sunt mai sfânt decât tine] (Isaia 65,2,5).

„Chiar și din mijlocul tău, se vor ridica oameni care învață greșitul să-i atragă pe ucenici. De aceea fii atent … “(Fapte 20: 30-31).

A fi sectar înseamnă a fi devotat unei persoane sau doctrine în plus față de Domnul Isus Hristos. Înseamnă, de asemenea, construirea de colibe pentru „Ilie” și „Moise”, împreună cu o colibă pentru Domnul. Aceasta produce întotdeauna un nor care ascunde prezența lui Dumnezeu. Voința lui Dumnezeu este ca viețile noastre să fie concentrate NUMAI pe ISUS (Mt 17 , 1-8).

În ultimele zile, vom vedea o creștere a cultelor în creștinătate. Mulți vor cădea pradă pentru că se vor închina mesagerilor Domnului în loc să aibă o relație personală strânsă cu Capul lui Hristos.

Pentru a fi salvat de acest pericol, este bine să cunoaștem câteva dintre reperele sectarismului, pentru a putea fi întotdeauna în gardă împotriva lui.

Există o diferență dacă faci parte dintr-o sectă sau sectar.

Este posibil să vă aflați într-o biserică unde învățăturile sunt în esență scripturistice și unde conducătorii sunt oameni temători de Dumnezeu, dar totuși sectari în atitudinile dvs. față de liderul dvs., grupul dvs. sau alți creștini din alte comunități. Sectarianismul poate fi găsit nu numai într-o învățătură falsă, ci și în atitudini greșite.

Acei oameni care urmează doctrine corecte și sunt sinceri în viața lor, adesea nu sunt conștienți de sectarismul pe care îl pot avea în atitudinile lor.

1. Hristos plus o altă persoană

Semnul distinctiv al sectarismului este că are un lider (de obicei fondatorul grupului) care este atât de respectat încât cineva își vede viața ca fiind perfectă și echivalează învățăturile sale cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt i-a numit pe credincioșii din Berea „nobili cu minte” [prietenoși] pentru că ei

„Cercetarea Scripturii zilnic” pentru a vedea dacă predicarea lui Pavel a fost Scriptură Pavel era un mare apostol, dar chiar și învățăturile sale trebuiau testate de Scriptură pentru a vedea dacă erau de acord cu ea (Fapte 11:15) 17:11).

Biblia spune că chiar și atunci când profeții vorbesc într-o adunare, ei trebuie

„Judecând pe alții” (1 Cor 14:29) Ceea ce alții trebuie să judece Pur și simplu ceea ce au judecat Bereanii – dacă ceea ce spun profeții se bazează pe cuvântul lui Dumnezeu sau nu este cea mai mare protecție împotriva sectarismului.

Totuși, credincioșii sectari își respectă atât de mult liderul, încât acceptă tot ceea ce învață, fără să verifice dacă are o bază biblică perfectă. Nu sunt la fel de nobili ca berii.

Într-un grup sectar, după moartea fondatorului, de obicei, un succesor preia conducerea și este apoi recunoscut ca șef al grupului. Toți membrii grupului sunt așteptați să-și recunoască liderul actual ca fiind cel mai mare dintre toți oamenii vii ai lui Dumnezeu. Rezultatul unei astfel de atitudini duce la o supunere necondiționată autorității și predării unui astfel de lider. Autoritatea sa asupra tuturor membrilor grupului este la fel de absolută ca cea a Papei și cuvântul său este lege.

În multe grupuri sectare, când liderul are un fiu, el este treptat instruit pentru a-și asuma unele dintre responsabilitățile de conducere din cadrul grupului. Toți membrii grupului încep apoi să-l respecte treptat pe fiu, așa cum l-au respectat pe tată.

2. Biblia plus o altă carte

Al doilea semn distinctiv al sectarismului este că are o altă carte în afară de Biblie (scrisă de obicei de către liderul grupului), care în practică este considerat la fel de infailibil ca Biblia.

Multe secte pot nega faptul că dau un astfel de loc în scrierile fondatorului lor. Dar atitudinea lor față de această carte unică indică faptul că sunt la egalitate cu Biblia. Acțiunile ei vorbesc mai tare decât vorbele ei.

Este posibil să fi existat multă sinceritate și devotament autentic față de Domnul în primele etape ale formării unui grup sectar. În unele cazuri, fondatorul însuși ar fi putut fi un om care se teme de Dumnezeu. Dar, de obicei, la o dată ulterioară, succesorii codifică scrierile și învățăturile fondatorului într-un sistem organizat de doctrine, având aceeași autoritate ca Biblia.

Opiniile personale ale fondatorului devin astfel pentru urmașii săi cuvântul lui Dumnezeu. Oriunde Fondatorul este un om care se teme de Dumnezeu, nu îl va lăsa niciodată să se întâmple în viața sa. Cu toate acestea, dacă întemeietorul nu este un om al lui Dumnezeu, el va revendica autoritate divină pentru declarațiile sale din timpul vieții sale.

Membrii unei secte vor citi apoi și vor citi o carte scrisă de fondator. Mulți vor lua această carte cu ei și chiar o vor citi în timpul întâlnirilor cu aceeași autoritate pe care o folosesc pentru a cita din Biblie. Dacă această carte interpretează orice verset sau explică orice doctrină într-un mod anume, atunci aceasta este singura înțelegere posibilă pe care membrii acestui grup ar trebui să o aibă din acest verset sau doctrină.

Citirea constantă a unei astfel de cărți duce la o spălare a creierului în mintea sectară a credinciosului, astfel încât acesta să înceapă să interpreteze Cuvântul lui Dumnezeu treptat doar în modul în care este expus în carte. Prin urmare, condiționându-și mintea, el devine incapabil să primească o lumină nouă de la Duhul Sfânt peste multe porțiuni ale Bibliei – pentru că de fiecare dată când citește astfel de pasaje, a decis deja ce înseamnă acestea. Astfel, mintea lui este programată pentru totdeauna, astfel încât Duhul Sfânt să nu poată ajunge la el.

Acest lucru este similar modului în care preoții romano-catolici își învață adepții că Biblia trebuie interpretată doar în modul în care au interpretat teologii catolici.

Este complet descurajat să pună sub semnul întrebării învățăturile grupului sau învățăturile conducătorului.

3. Exclusivitatea în comunitate

O a treia caracteristică a sectarismului este exclusivitatea comunității sale.

Creștinii sectanți consideră că părtășia cu alți creștini născuți din nou are o valoare spirituală mică sau inexistentă în afara grupului lor. Prin urmare, o sectă vă va sfătui să nu aveți contacte cu alți credincioși, cu excepția scopului de a converti oamenii în grupul lor. Un astfel de grup se consideră de obicei singura biserică adevărată și crede că toți cei care aparțin Mireasă lui Hristos își vor găsi în cele din urmă drumul spre ei. Imaginația ta este cu adevărat de neimaginat!

O astfel de exclusivitate din punct de vedere al comunității transformă invariabil mulți credincioși sectari în corpuri religioase ocupate și farisei legali.

„Perspective superioare” din Cuvântul lui Dumnezeu, care susțin că au dus la o atitudine imaginară „noi” și „voi” față de alți credincioși, care de obicei sunt complet inconștienți de fariseismul lor și se consideră cu adevărat devotați și umilii urmași ai lui Iisus! Atât de mare este puterea minții umane de a induce în eroare pe sine! Dar alții din afara grupului lor pot vedea clar fariseismul lor.

Adevărata sfințenie este produsul harului lui Dumnezeu (așa cum este foarte clar Rom. 6.14). Și Dumnezeu dă harul Său numai celor smeriți (1Pt 5 , 5). Prin urmare, proprietatea principală a adevăratei sfințenii trebuie să fie HARM. Acolo unde lipsește smerenia,

„Sfinția”, pe care sectanții par să o aibă, nu este decât o dreptate a legii (adusă prin efort uman), motiv pentru care majoritatea sectanților au tendința de a pierde din vedere „viața sfântă” și a lor.

„Sfânta casă”. Dacă „sfințenia” lor ar fi fost un produs al harului lui Dumnezeu, nu ar fi mândri de asta.

Credincioșii sectari citesc de obicei doar cărțile scrise de conducătorii propriului grup. Jurnalele dvs. vor conține articole scrise numai de către membrii lor. Multe grupuri sectare avertizează puternic împotriva citirii literaturii scrise de alți credincioși

– pentru că din punctul ei de vedere, creștinismul nu a văzut niciun alt om care se teme de Dumnezeu încă de pe vremea apostolilor, cu excepția conducătorilor propriului grup! Atât de mare este puterea sectarismului de a seduce oamenii!

Credincioșii sectari vor cânta doar acele melodii compuse din membrii grupului lor. Imnurile ei vor conține doar astfel de cântece. Alte melodii sunt considerate periculoase, deoarece conțin un spirit greșit!

Prin urmare, sectele „își păstrează” membrii în pânzele făcute manual și îi păstrează complet ignoranți de ceea ce a făcut Dumnezeu de către alți oameni care se tem de Dumnezeu în alte secole sau chiar de alți oameni care se tem de Dumnezeu în alte comunități creștine din zilele lor.

Când cineva trăiește în afară de alți credincioși evlavioși, este ușor să pierzi legătura cu realitatea și să începi să trăiești într-o lume de autorealizare și imaginație.

Dacă din orice motiv excludem chiar și un copil al lui Dumnezeu din cercul părtășiei noastre pe care Tatăl nostru Ceresc l-a acceptat, suntem

cei care vor pierde – căci Dumnezeu a stabilit că doar împreună putem „cunoaște iubirea lui Hristos cu TOȚI sfinții” și să ajungem la „plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3: 18-19).

Acest lucru nu încurajează ecumenismul sau compromisul. Este posibil să nu putem lucra cu mulți creștini care se află în sistemele babiloniene. Nu trebuie să avem nimic de-a face cu astfel de sisteme și trebuie să încurajăm mereu pe alții să iasă din astfel de grupuri (Apoc. 18: 4). Dar inimile noastre trebuie să fie întotdeauna deschise spre comuniune cu toți discipolii temători de Dumnezeu ai lui Isus. Dacă Domnul nostru Însuși a acceptat pe cineva, ce drept trebuie să-L respingem, chiar dacă El nu este de acord cu noi în toate (Luca 9 , 49-50)?

Pavel și Barnaba sunt un bun exemplu despre cum este posibil să avem părtășie ca indivizi, fără a lucra neapărat în aceeași echipă (Fapte 15: 36-41). S-au luptat din greu într-o singură întrebare și nu au mai văzut nicio modalitate de a coopera. Dar nu și-au rupt părtășia unul cu celălalt, nu s-au urât unul pe celălalt și nu au vorbit rău unul despre celălalt. Dacă ar fi făcut unul dintre aceste lucruri, ar fi devenit sectanți. Dar s-au iubit unul pe altul și au lucrat deoparte și, fără îndoială, s-au rugat unul pentru altul. Sectarii consideră că un astfel de aranjament este imposibil. Ei pot lucra doar cu acei oameni care sunt complet supuși lor.

4. Nici o povară pentru evanghelizare

Un al patrulea simbol al sectarismului este că nu simte nicio sarcină să predice Evanghelia păgânilor neconvertiți din lume.

Deși pot exista unele secte care participă într-o măsură limitată la evanghelizare între neamuri, majoritatea grupurilor sectare funcționează în general numai printre alți creștini. Ei nu au nicio dorință să predice Evanghelia întregii creaturi, așa cum a poruncit Isus (Marcu 16:15 ). În schimb, sunt preocupați să facă discipoli din mulțimea altor creștini pentru propriul grup.

Deoarece grupurile sectare sunt de obicei comunități strâns legate, mulți credincioși găsesc securitate în cadrul comunității lor. Oamenii din culte se îngrijesc unul pe celălalt, se ajută reciproc și sunt foarte buni unii pe alții în multe feluri. Creștinii incerti care sunt dezamăgiți de creștinismul iubit pe care l-au experimentat și care acum caută securitate și acceptare – nu în Dumnezeu, ci într-o comunitate de credincioși – se simt adesea atrași de aceste grupuri de dragoste și părtășie acolo găsi. Însă, de obicei, nu sunt conștienți de pericolele pe care le implică exclusivitatea lor, pe care le vor întâlni ulterior în viața lor creștină.

Creștinii sectari acordă multă atenție și atenției unui nou „contact” pentru a-l face parte integrantă a grupului lor, știind că, odată ce i-a fost alături, noul venit va prelua treptat toate învățăturile lor, inclusiv „Autoritatea divină” a conducătorului său.

După câțiva ani într-un astfel de grup, majoritatea credincioșilor nici nu se vor gândi să părăsească acest grup, de teamă să nu fie lăsați în pace și singuri. Această teamă și gândul că „ar putea cădea departe de adevărata biserică”, asigură că credincioșii sectari slabi rămân prizonieri toată viața.

Credincioșii sectari nu aduc de obicei jertfele pe care misionarii temători de Dumnezeu le-au făcut de-a lungul secolelor, trăind ani întregi în condiții primitive printre neamuri pentru a-i duce la Hristos. Creștinii sectari vorbesc de obicei disprețuitor despre unul

munca misionară – ceea ce este firesc, pentru că este dificil să participi la o astfel de lucrare misionară!

Predicatorii sectanți, dacă merg vreodată la națiuni păgâne, vor face acest lucru numai ca vizitatori. Ei preferă modalitatea ușoară de a angaja reprezentanții locali în țările pe care le vizitează pentru a promova activitatea grupului lor în această regiune și pentru a organiza conferințe pentru aceștia în timpul vizitelor anuale. În schimb, astfel de reprezentanți locali sunt recompensați cu daruri sau ocazional „mitați” cu o călătorie plătită la sediul grupului.

Apostolii lui Hristos nu puteau oferi astfel de mită nimănui pentru că erau săraci. Prin urmare, ei au făcut o adevărată lucrare a lui Dumnezeu în țările păgâne.

5. Devalorizarea justificării prin credință

O a cincea caracteristică a sectarismului este aceea că devalorizează justificarea prin credință și supraestimează justificarea prin fapte.

Scripturile vorbesc despre lucrări ca dovadă a credinței noastre (Iacov 2:24). Dar Scripturile învață, de asemenea, că „cel care nu se ocupă de lucrări, ci crede în Cel ce îndreptățește pe cel rău, credința lui este socotită dreptății” (Romani 4: 5).

Pericolul aici nu este doar unul al dezechilibrului, ci al ereziei – căci împingerea unui adevăr biblic la extrem spre excluderea altor adevăruri biblice poate face din el o erezie. În plus, dacă susținem un adevăr biblic, dar nu îl învățăm niciodată în bisericile noastre, în cele din urmă ne va face să nu mai credem. Deoarece adevărul care nu este pronunțat, ca un mușchi neutilizat, își pierde treptat funcția și, în cele din urmă, se va pierde în biserică cu totul.

„Adevărul nu este într-o extremă sau alta. Cu atât mai puțin este la mijloc. Adevărul este că întrețineți ambele extreme la un loc. ”

Trebuie să fim atenți că învățătura noastră nu este o reacție la extremele cu care alții s-au confruntat. Mulți predicatori au transformat într-adevăr doctrina justificării prin credință într-o licență pentru păcat. Dar asta nu ar trebui să ne conducă să respingem acest adevăr biblic și să mergem la cealaltă extremă, și anume să propovăduim justificarea numai prin lucrări.

Credincioșii sectari vorbesc, în general, doar despre justificare prin fapte bune. De asemenea, hinduismul și toate religiile păgâne. Când un sectar vorbește despre Romani 4, se face într-un mod în care Romanii 4 învață și justificarea prin lucrări! Creștinii sectari, de obicei, redau adevărul că „Hristos a devenit neprihănirea noastră” (1Cor 1,30), subliniind doar „dreptatea cerută de legea care s-a împlinit în noi” (Rom 8: 4).

Creștinii sectari devalorizează, de asemenea, sângele lui Hristos și nu vorbesc niciodată prea multe despre el, decât poate într-un mod mistic, super-spiritual.

Cântările cântate într-o biserică sunt de obicei un bun indiciu al învățăturilor principale ale acestei biserici. Dacă ne uităm la cărțile de imn ale sectelor, aflăm că nu există cântece în ea despre iertarea păcatelor sau despre justificarea credinței sau despre curățirea păcatelor prin sângele lui Hristos.

Sângele vărsat pe crucea Golgotei, despre care au vorbit Isus și apostolii (Luca 22:20 ; Efeseni 2:13 ), despre care vom cânta pentru totdeauna în cer (Apoc. puțin spațiu în grupuri sectare.

Deși este adevărat că mulți credincioși sectari duc în exterior o viață foarte bună, este adevărat, de asemenea, că mulți din mijlocul lor sunt deprimați de greutățile impuse lor de învățăturile conducătorilor. Mulți din mijlocul lor nu sunt siguri dacă Dumnezeu este mulțumit de ei sau nu, și, prin urmare, trăiesc sub un sentiment permanent de vinovăție și perpetuarea damnării Satanei, procurorul fraților. Dar majoritatea acestor oameni sunt foarte reticenți în a-și recunoaște problemele, deci nu sunt numiți necredincioși și trădători.

Prin perpetuarea acestor sentimente de vinovăție, liderii cultului își păstrează controlul asupra majorității credincioșilor din grupul lor. Prin urmare, există o tendință pentru numeroase predici de predicare să urmărească să-i facă pe oameni să se simtă vinovați. Și în multe cazuri, acest sentiment de vinovăție este vag, fără a fi identificat niciun păcat specific.

În timp ce există mulți credincioși cu minte puternică din astfel de grupuri care sunt capabili să depășească aceste sentimente, cei slabi sunt prinși de Satana. Acesta este un rezultat direct al neglijării doctrinei justificării prin credință.

6. Confidențialitatea față de credințe

O a șasea caracteristică a sectarismului este secretul cu privire la credințele lor.

Credincioșii sectari sunt de obicei evazivi în răspunsurile lor atunci când sunt întrebați de alți credincioși din afara grupului lor despre acele credințe care nu au un fundament biblic clar.

Dacă nu își pot fundamenta doctrinele din Scriptură, răspunsul lor standard la întrebări este invariabil: „Aveți nevoie de revelația Duhului Sfânt!” Astfel, ei pretind că au revelație specială de la Dumnezeu care nu este învățată în Scriptură iar ceilalți credincioși nu au.

Credincioșii sectari se bucură să asculte „secretele” dezvăluite pentru ei, spun ei, „prin Duhul Sfânt” și care, spun ei, sunt dezvăluiți doar „devotatului pe deplin” – ele înseamnă în mod natural acel termen cei care și-au recunoscut liderul și s-au alăturat grupului lor!

Ei nu cred că există creștini deplini în afara grupului lor. Prin urmare, ei atrag credincioșii curioși să se alăture acestui „cerc interior al elitei” al celor care au „lumină asupra adevărului”.

Există o mare dorință în carne de a ne imagina că unul este un favorit special al lui Dumnezeu – cineva din cercul său interior care îi descoperă lui Dumnezeu „tainele” ascunse pe care ceilalți credincioși nu le cunosc.

Sectarianismul urmărește pofta care se găsește în carnea fiecărei ființe umane. Dar care este adevărul?

Adevărul este că fiecare mister al lui Dumnezeu a fost clar revelat în Scripturi.

Efeseni 3: 4-6 arată clar că misterul lui Hristos era un mister doar la vremea Vechiului Testament – nu mai. Coloseni 1: 26-27 spune că Dumnezeu

misterul a fost acum dezvăluit tuturor sfinților. Nu mai rămâne nimic

„Mister” despre unele secrete – pentru că Noul Testament a lăsat totul clar, dar credincioșii sectari vor dori să vă spună că mai există câteva secrete ascunse.

Cele două mari mistere menționate în Noul Testament privesc credința [evlavia] și biserica (1 Timotei 3:16 ; Efeseni 5:32 ).

Aceste două secrete sunt clar scrise și predate în Scriptură. Dacă oamenii nu le-au văzut, motivul este că nu au citit scripturile cu atenție sau că erau prea mândri și părtinitori să se răzgândească. Dar cu siguranță nu există niciun mister pe care Dumnezeu l-a revelat în secret cuiva care nu a fost revelat în mod clar în Scriptură.

Ferește-te de „secretele” despre care sectanții vorbesc în permanență.

7. Accent pe uniformitate

Un al șaptelea semn de sectarism este acela că cere uniformitate de la urmașii săi.

Creștinii sectari cred că unitatea poate exista doar atunci când există uniformitate. Ei vor induce în eroare scriitorii din 1 Corinteni 1:10 –

„Că toți sunt de acord” („că toți vorbești cu o singură voce”) pentru a-și demonstra punctul de vedere. Prin urmare, chiar și o ușoară abatere de la standardul acceptat este respinsă. Ei nu își dau seama că această scriptură vorbește despre un consens în minte și nu despre un consens în toate micile detalii.

Credincioșii sectari nu știu cum să „întâmpine cu căldură un frate care are idei diferite decât ai drept și greșit” (Rom.14: L.B.). Bun venit cald este rezervat doar celor care sunt 100% cu ei De fapt, nu există loc pentru doctrina Romanilor 14 în grupurile sectare, căci nu există loc pentru diversitate în mijlocul lor.

Într-un grup sectar, totul, inclusiv procesul de asamblare, trebuie să fie exact în același format cu sediul acestui grup. Mulți credincioși sectari imită comportamentele culturale ale conducătorilor lor!

O presiune subconștientă este exercitată în permanență asupra membrilor unei secte pentru a se conforma în toate problemele cu modelul stabilit de sediu.

Toți credincioșii care sunt dispuși să se lase puși într-o astfel de matriță ca niște zombi stupi sau roboți, fără a pune întrebări, sunt considerați umili și devotați și fac parte din „cei aleși”.

Toți ceilalți sunt considerați „mândri” și „fără iluminare”!

Fidelitatea față de grup se realizează prin avertismente ascunse despre consecințele rebeliunii împotriva liderilor. Poveștile cumplite sunt povestite membrilor grupului despre modul în care „oamenii răi” au îndrăznit să contrazică liderii grupului, astfel încât credincioșii slabi sunt presionați să se adapteze, pierzându-și treptat abilitățile critice și devenind din ce în ce mai atașați grupul înrobit.

Isus a venit să-i facă pe oameni liberi. Dar sectarismul blochează oamenii în închisoare. Mulți credincioși trebuie eliberați din temnița acestor predicatori culti care i-au închis.

Evreii din vremea lui Isus nu erau numai sclavi ai păcatului, ci și sclavi ai tradițiilor și opiniilor conducătorilor lor religioși. Isus a trebuit să-i elibereze de ambele sclavi. Mulți care au acceptat mesajul lui Isus de eliberare de păcat au continuat să se teamă de liderii lor religioși și, prin urmare, nu au rupt cu „tradițiile bătrânilor” chiar și atunci când au văzut că sunt biblici, astfel încât să nu fie excluși din grupul lor ”. (Ioan 12: 42-43).

Cât de puternică poate fi o astfel de înrobire față de opiniile conducătorilor religioși, putem vedea că, chiar și după 20 de ani de a trăi o viață plină de spirit, Petru se temea să renunțe public la tradițiile evreiești, deoarece se temea pentru a da unii conducători creștini ai poporului Israel un impuls. Pavel, care era doar un apostol mai tânăr la acea vreme, a fost singurul care a avut curajul să se confrunte public cu Petru cu această ocazie și să demonstreze că Petru a respectat „tradițiile bătrânilor.” Chiar și mai mare apostol Barnaba nu a avut curajul. (Gal 2 , 11-21).

Dumnezeu nu dorește ca nimeni să se conformeze unei forme exterioare sau model sub presiune, fără convingere personală. Singura ascultare pe care Dumnezeu o cere este una care este bucuroasă și voluntară – căci „Dumnezeu iubește un daruitor vesel” – în ceea ce privește ascultarea și banii (2 Corinteni 9: 7). Dumnezeu urăște compulsia.

Dumnezeu nu intervine niciodată în liberul nostru arbitru. El ne oferă întotdeauna agenție – să-l ascultăm sau să-l ascultăm – aceeași libertate pe care i-a acordat-o lui Adam și Eva în Grădina Edenului. Căci Dumnezeu știe că numai într-o astfel de atmosferă de libertate perfectă poate apărea și înflori adevărata sfințenie.

Sfințenia care este reală este cea care completează sfințirea în frica de Dumnezeu și nu în frica de om (2Cor 7,1).

Ascultarea pe care Dumnezeu o dorește este una care este propulsată de dragoste și recunoștință față de El și nu de teamă de judecată sau de speranță de răsplată.

Orice ascultare care rezultă din presiunea de a se conforma unui tipar sau care se face pentru a găsi acceptarea cu un grup este o lucrare moartă. Nu are nicio valoare înaintea lui Dumnezeu. Nu va aduce decât onoarea celorlalți din grupul tău.

Și acesta este punctul în care Dumnezeu ne va testa pentru a vedea ce dorim – recunoașterea lui sau recunoașterea fraților și surorilor noastre.

Rămâi liber

„Hristos te-a eliberat la libertate! Așa că stai repede și nu lăsa din nou jugul robiei! “(Gal 5 , 1).

Cea mai mare luptă din viața creștină nu este lupta împotriva mâniei sau a gândurilor murdare. Este lupta împotriva dorinței de a obține recunoașterea altor oameni. În acest punct trebuie să ne hotărâm să trăim singuri în prezența lui Dumnezeu dacă vrem să fim liberi.

S-ar putea să trăiești o viață bună, chiar dacă ai o atitudine sectară. Dar nu vei putea niciodată să îndeplinești întregul plan al lui Dumnezeu pentru viața ta cu o astfel de atitudine. Împărăția lui Dumnezeu nu poate fi pusă în stăpânire decât de cei care folosesc violența pentru a îndepărta barele de închisoare ridicate în jurul lor de predicatori sectari.

Cu orice preț, trebuie să renunțăm la orice sclavie la părerile oamenilor, dacă vrem să intrăm în libertatea glorioasă a copiilor lui Dumnezeu.

Semne care indică întoarcerea lui Hristos

Din 1939, lumea nu a fost niciodată aceeași. În acel moment, a început ceva care a pornit o reacție în lanț în multe domenii care se va încheia doar cu a doua venire a lui Hristos.

Isus a spus că nimeni în afară de Tatăl nu știe exact ziua și ceasul revenirii Sale. Dar el a mai spus că, dacă am urmări cu atenție semnele pe care le-a prezis, ar fi posibil să știm când va fi apropierea lui (Mt. 24 , 33.36).

Prin urmare, este esențial să observăm aceste semne.

Primul războaie

(Mt 24 , 7): Isus a spus că ultimele zile vor fi ca zilele lui Noe (Mt., 37). Violența a fost una dintre trăsăturile marcante ale zilei lui Noe. „Pământul era plin de violență.” (Gen 6:11, 13) Asta sună aproape ca o descriere a timpului în care trăim. Terorismul, răpiri, revolte, crime, arson și războaie între națiuni sunt acum o întâmplare cotidiană. Desființarea pedepsei cu moartea pentru omucidere (introdusă de Dumnezeu în Geneza 9) a crescut rata crimelor în multe țări, iar violența în mod public și nerușinat înfățișată și glorificată pe marele ecran a învățat oamenii din copilărie să fie violenți Apariția televiziunii în anii ’50 și videotipul în anii ’70 a contribuit la răspândirea cultului violenței peste tot. Popularitate “Karate” și alte arte marțiale (care îi expun pe toți în posesia demonică) au răspândit și mesajul violenței. Toate acestea au venit ca un potop peste noi din 1939 – când Satana a dezlănțuit al doilea război mondial pe această lume. Ura și amărăciunea eliberate la vremea aceea au deschis ușa unui potop de spirite rele care au atacat umanitatea. Bomba atomică care a explodat în 1945 a inaugurat în epoca atomică toate consecințele sale.

Niciodată în istoria umanității nu s-a văzut lumea o astfel de violență sau un potop de războaie așa cum am văzut de la al doilea război mondial.

2. foamete

(Mt 27 , 7): De-a lungul istoriei umane au existat întotdeauna foamete. Dar, datorită creșterii populației mondiale, foametea de după al doilea război mondial a măturat milioane – mai mult ca niciodată în istoria lumii. Secetele și eșecurile culturilor au fost răspândite în multe țări din 1950. Acestea se vor acumula în timp ce noi aproape de final.

3. Dezastre naturale

(Mt 24 , 7): Cutremurele, inundațiile, uraganele și erupțiile vulcanice sunt unele dintre catastrofele naturale pe care le putem aștepta în timp ce suntem aproape de sfârșit. Acestea au crescut foarte mult de la cel de-al doilea război mondial. Și vom vedea mai multe în zilele următoare.

4. Creșterea cunoștințelor

(Dan 12 , 4): Daniel a prezis că cunoașterea [cunoștințelor] va crește în timpurile finale. Toate cunoștințele științifice acumulate de la Adam până în anul 1939 d.Hr. (adică peste 5900 de ani) au crescut de douăzeci de ori din 1939. Un grafic despre creșterea cunoștințelor ar arăta o pantă foarte plană în timpul a 99 la sută din poveste și apoi una puternică

Creșteți până la douăzeci de ori înălțimea în ultima perioadă a poveștii. Iată un alt indiciu clar al venirii lui Hristos.

5. Călătorii în întreaga lume

(Dan 12 , 4): Omul a călătorit 5800 de ani aproape cu aceeași viteză – mai ales pe spatele unui animal. Chiar și în 1900, 80 km / h era cea mai mare viteză pe care oamenii o puteau călători. Dar astăzi omul călătorește în spațiu cu o viteză de aproximativ 38400 km / h. Turismul și călătoriile la nivel mondial au devenit populare abia după al doilea război mondial. Daniel a prezis acest lucru ca un semn al sfârșitului – „mulți vor călători înainte și înapoi”.

6. Dragostea plăcerii

(2 Timotei 3 : 4) Pavel afirmă în mod special că în ultimele zile oamenii iubesc mai mult plăcerea decât Dumnezeu. Pe lângă violență, sexul a fost cealaltă ocupație principală a oamenilor pe vremea lui Noe (Gen 6,2). Vedem asta în lumea de azi. Există imoralitate între bărbați încă din cele mai vechi timpuri. Dar niciodată în istoria umană nu a fost atât de deschisă și rușinoasă cum s-a practicat astăzi. Tot aici, de la al doilea război mondial, a existat o scădere progresivă a standardelor morale la nivel mondial. Un potop de demoni necurati a invadat lumea. Televiziunea, cinematograful și videocaseta au servit toate scopurile Satanei pentru a promova cultul căutării plăcerii.

Pavel a spus că una dintre doctrinele demonilor din ultimele zile ar fi interdicția de a se căsători (1 Timotei 4: 1-3). Astăzi, această tendință poate fi întâlnită în două extreme: una este asceza extremă a unor grupuri care învață că trebuie să rămână necăsătorit pentru a fi sfânt. La celălalt capăt al spectrului sunt cei care nu mai cred în căsătorie, ci doar trăiesc împreună. Deoarece oamenii ar fi „lipsiți de iubire” în ultimele zile, nu este surprinzător că ei cred că avortul este perfect în regulă (2 Timotei 3: 3) Mâinile multor medici din ziua de azi sunt mai mult colorate cu sângele bebelușilor uciși decât cele ale Irod în Betleem (Mt 2 , 16).

Isus a spus că în ultimele zile va fi ca în zilele Loturilor (în Sodoma). Relațiile homosexuale sunt considerate acum normale. „Își slăvesc păcatele ca oamenii din Sodoma și nu le ascund.” (Isa 3: 9) Și astfel Dumnezeu i-a respins. Boala cumplită a SIDA face parte din judecata lui Dumnezeu a acestui păcat (Rom 1: 26-28) ).

Distrugerea a milioane de tineri de droguri este o dovadă în plus că această generație care dorește plăcere se duce cu capul peste călcâie în ruină.

7. Spiritul rebeliunii

(2 Timotei 3 : 2): Lumea nu a văzut niciodată revoltă la o asemenea scară – de la copii la părinți, studenți la profesori și slujitori până la stăpânii lor (în birouri, fabrici etc.) – ca aceea de la al doilea război mondial. Cazul a fost. În general, învățământul superior i-a făcut pe adolescenții de astăzi arogant și nepoliticos cu părinții și vârstnicii. Acest spirit de rebeliune a pătruns și el creștinismul. Deci, peste tot în lume, vedem spectacolul potrivit căruia pastorii și bătrânii sunt la mila tinerilor din comunitățile lor prin satisfacerea lor în toate lucrurile.

Femeile au început să lucreze în afara casei după al doilea război mondial – mai mult ca niciodată în istoria umană. Au început să își câștige banii și acest lucru a făcut ca femeia obișnuită de astăzi să fie arogantă, independentă și nedorită să-și accepte locul dat de Dumnezeu sub îndrumarea bărbatului. Acest spirit a invadat și creștinătatea. Dar toate acestea

arată cât de răspândit și profund înrădăcinat este spiritul rebeliunii împotriva autorității.

Femeile de astăzi nu mai au dorința de a fi în primul rând mame. La fel cum femeile au devenit prim-ministri în întreaga lume de la cel de-al Doilea Război Mondial (ceva complet necunoscut până atunci), femeile au început să devină bătrâne, preoți și învățători în creștinătate. Acesta este spiritul Izabelei (Apoc. 2:20), căruia în biserică, ca și în vremea Vechiului Testament, trebuie să se înfrunte în duh și în puterea lui Ilie (1Kn 21: 21-23).

8. O risipă de credință

(1 Tim 4 : 1): Acesta este un verset foarte semnificativ, mai ales atunci când este citit în contextul său. Duhul spune clar că în ultimele zile unii vor cădea departe de credință. Versetul precedent se referă la misterul credinței (1 Timotei 3:16 ). În primul rând, creștinătatea a căzut de frica lui Dumnezeu. Drept urmare, creștinismul a căzut departe de ascultarea de poruncile lui Isus (în special cele enumerate în Matei 5-7). La rândul său, acest lucru a dus la predicarea unui har fals. Toate acestea s-au întâmplat în primul secol. Dar a crescut enorm de la al doilea război mondial.

Mișcarea ecumenică, sectele false, darurile false ale Duhului Sfânt etc., s-au înmulțit în ultimii patruzeci de ani.

Isus a vorbit despre seducție de trei ori referindu-se la vremurile de sfârșit (Mt. 24 , 5:11, 24). El a spus acolo cum profeții falși vor încerca să-i seducă chiar și pe cei aleși prin semne și minuni. Din creștinătate a apărut din 1945 o creștere de semne și minuni prin așa-numitele „servicii de vindecare” – o mare parte din aceasta a făcut parte din falsul minister despre care Isus ne-a avertizat în mod special – vedem astăzi că chiar și mulți creștini sunt conștienți de aceste semne și minuni. Miracolele sunt înșelate – pentru că sunt făcute în numele lui Isus – nu se deranjează să verifice dacă persoana care face aceste minuni se teme de Dumnezeu și îi conduce pe alții să asculte de toate poruncile lui Isus, așa cum au făcut apostolii De aceea, mulți sunt seduceți (citiți Deut 13: 1-4).

9. Israel

(Lc 21 , 29-32): Isus a vorbit aici despre toți pomii care fac frunze (despre națiunile care au devenit independente). Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată în amploarea istoriei umane din 1945. India a devenit independentă în 1947. Multe alte națiuni și-au câștigat independența după 1945. Dar mai presus de toate, Isus ne-a spus să observăm smochinul, Israel (Lc 21 , 29). Isus a venit în Israel și a căutat fructe pe acest smochin. Tot ce a văzut, însă, erau frunzele ritualurilor religioase goale; el a blestemat smochinul, care apoi s-a ofilit (Mt., 19). La patruzeci de ani de la învierea lui Hristos, Dumnezeu a permis armatei romane, conduse de generalul Tit, să invadeze Ierusalimul și să distrugă templul evreiesc. Evreii erau apoi împrăștiați până la capătul pământului. Smochinul a rămas ofilit aproape 1900 de ani.

Dar Isus a spus că ar trebui să ne uităm la vremea când același smochin uscat va transforma din nou frunzele. Genocidul a milioane de evrei din cel de-al doilea război mondial a inflamat simpatia lumii pentru evrei, ceea ce i-a determinat să se întoarcă în patrie în 1948. În iunie 1967, au cucerit din nou Ierusalimul. Smochinul începuse să se frunze. Isus a declarat că Ierusalimul va fi condus de națiuni păgâne (non-israelite) până când „vremurile neamurilor” se vor împlini (Lc 21:24 ). Acum trăim în timpul în care a vorbit Isus.

Programul lui Dumnezeu

Dumnezeu i-a dat omului șase zile pentru a lucra și a desemnat ziua a șaptea ca zi de odihnă. Pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani (2Pt 3 , 8). Asta îi oferă omului 6000 de ani să lucreze. Al șaptelea mileniu (o perioadă de 1000 de ani) va fi mileniul de odihnă atunci când Isus va domni ca rege pe pământ. Au fost aproximativ 4000 de ani de la Adam până la venirea lui Hristos. Acum ne apropiem de sfârșitul celor 2000 de ani de la venirea lui Hristos, care finalizează „șase zile” pentru om.

Israelienilor li s-a dat două zile în pustie, ca să se sfințească, în a treia zi Domnul a coborât în mijlocul lor (Ex 19,10-11.16). De asemenea, bisericii i s-a dat 2.000 de ani (două „zile”) pentru a sfinți și a se pregăti pentru venirea Domnului. ”În a treia zi ne va învia” (Os 6, 2).

Responsabilitatea noastră

Pentru a fi gata pentru întoarcerea lui Hristos, trebuie mai întâi să vă îndepărtați de toate păcatele conștiente și să recunoașteți lui Dumnezeu că sunteți un păcătos vinovat. Atunci credeți că Domnul Isus a murit pentru a lua pedeapsa pentru păcatul vostru și că a înviat din morți și trăiește astăzi în cer. Cere-i să intre în viața ta ca Mântuitor și Domnul tău, să-ți ierte păcatele și să te facă un copil al lui Dumnezeu.

„Și fiecare care are o asemenea nădejde în el se curăță pe sine ca fiind curat.” (1 Ioan 3: 3) Conform acestui verset, singura dovadă că avem speranța întoarcerii lui Hristos este că Ne curățăm și nu încetăm să ne purificăm până nu ajungem la standardul purității Domnului nostru, motiv pentru care Duhul Sfânt ne-a fost dat la Rusalii – pentru a ne da slava lui Isus în oglinda lui Fie ca Cuvântul lui Dumnezeu să ne transforme din ce în ce mai mult în această imagine, de la o slavă la alta (2 Cor 3:18).

Cele două chemări ale Duhului Sfânt

Biblia se încheie (în ultima ei carte) cu două invocări ale Duhului Sfânt:

1. În lumea necredincioșilor: „Veniți!” (Apoc. 22:17), pocăiți-vă și credeți în Hristos.

2. Credincioșilor: „Învingeți!” (Apoc. 2: 7- 3,21) și fiți o parte din Mireasa lui Hristos.

Fii gata pentru venirea lui Hristos

Când ne gândim la întoarcerea lui Hristos pe acest pământ, lucrul important nu este că știm data exactă, ci că suntem pregătiți spiritual pentru întoarcerea Lui. Mulți care sunt familiarizați cu profețiile venirii Lui nu se purifică zilnic pentru a atinge standardul Său de puritate. Prin aceasta dovedesc că nădejdea venirii lui Hristos este o speranță moartă, nu o speranță vie (1 Ioan 3: 3). Pe de altă parte, deși este posibil să nu înțelegem toate detaliile profeției biblice sau interpretarea simbolurilor din Cartea Apocalipsei, este posibil să fim 100% pregătiți și gata să vină dacă ne concentrăm pe ceea ce ne spune Isus. a spus.

Când Isus a vorbit cu discipolii săi în Matei 24 despre întoarcerea sa, el a subliniat de mai multe ori că ar trebui să fie vigilenți (Mt. 24 , 42.44, 25.13). Prin urmare, a fi alertat spiritual și mereu gata să facă acest lucru este cel mai important lucru – și nu cunoașterea faptelor profetice.

În Matei 25 (urmând profețiile din Matei 24), Isus tratează trei domenii în care suntem chemați să fim vigilenți și credincioși pentru a fi pregătiți pentru venirea Lui.

Loialitatea în viața ascunsă

(Mt 25 : 1-13): În această parabolă, Isus a vorbit despre zece fecioare. Rețineți că niciunul dintre ei nu a fost o curvă (în Iac 4: 4 veți găsi o definiție a prostituției spirituale). Toți erau fecioare. Cu alte cuvinte, au avut o mărturie bună în fața oamenilor. Luminile lor erau aprinse (Mt 5 , 16). Lucrările ei bune au fost văzute de alții. Dar dintre toate aceste fecioare, doar cinci erau înțelepte. Dar acest lucru nu este evident pentru toată lumea la început. Doar cinci luaseră ulei în vasele lor (v. 4).

Acest ulei din borcan nu era vizibil noaptea, deoarece era lumina și indică lumina noastră ascunsă în fața lui Dumnezeu pe care oamenii din întunericul acestei lumi nu o pot vedea. Cu toții avem un vas. Întrebarea este dacă avem ulei în el sau nu.

Uleiul este folosit în întreaga Biblie ca simbol al Duhului Sfânt și se referă la viața lui Dumnezeu pe care Duhul Sfânt o transmite minții noastre. Manifestarea externă a acestei vieți este lumina (Ioan 1 , 4). Conținutul interior este uleiul. Mulți se ocupă doar de martorii lor externi. Asta este nebunia lor. Mai ales în perioadele de încercare și ispită, ne dăm seama că numai lumina externă nu este suficientă. Unul are nevoie de un conținut interior al vieții divine pentru a fi învingător.

„Dacă sunteți slabi într-o criză, atunci sunteți cu adevărat slabi.” (Proverbe 10:10, traduse liber) Crizele vieții ne arată cât de puternice sau cât de slabi suntem în această parabolă, criza a fost aceea că Groom a întârziat să intre. Este timpul care dovedește realitatea clerului nostru.

Cel care crede, va aștepta până la sfârșit și va fi mântuit. De asemenea, este momentul care dovedește cine în viața sa are un conținut interior și cine nu. Mulți sunt ca sămânța care răsare repede, dar nu au viață interioară. Pământul din inima ei nu are adâncime (Mc 4 , 5).

De aceea este dificil să evaluezi noii credincioși în ceea ce privește spiritualitatea sau seriozitatea lor. Timpul va dezvălui totul dacă avem răbdare să așteptăm. Calea de a fi gata pentru venirea lui Hristos

Astfel, trebuie să avem o viață interioară de puritate și credincioșie față de Dumnezeu – în gândurile, atitudinile și motivele noastre pe care oamenii din jurul nostru nu le pot vedea. Dacă nu avem așa ceva, ne înșelăm pe noi înșine dacă credem că suntem pregătiți pentru venirea lui Hristos.

Loialitate în serviciul nostru

(Mt 25 : 14-30): În a doua parabolă, se pune accent pe folosirea fidelă a talentelor pe care ni le-a dat Dumnezeu. Aceste talente reprezintă posesiuni materiale, bani, abilități naturale, oportunități în viață, daruri spirituale și așa mai departe.

Nu toți oamenii sunt egali în acest domeniu – pentru că vedem în pildă că o persoană a primit cinci, alte zece și un alt talent. Dar toată lumea a avut același timp pentru a fi credincioși la ceea ce au primit. Dacă se acordă mai mult, se cere mai mult din aceasta. Prin urmare, cel care și-a ridicat cele două talente la patru a primit aceeași recompensă ca și cel care și-a ridicat cele cinci talente la zece.

Cu toate acestea, judecata a venit de la cel care și-a ascuns talentul „pe pământ” (v.

18) – acesta este cel care și-a folosit talentele date de Dumnezeu pentru această lume și nu pentru Dumnezeu.

Nimeni nu poate spune că nu a primit nimic – căci toți au primit un dar sau altceva de la Dumnezeu. Întrebarea este pentru ce folosim aceste talente. Ceea ce folosim pentru noi înșine este ca talentul îngropat pe pământ. Dar ceea ce folosim pentru slava lui Dumnezeu va socoti ca bogăție veșnică. Prin această măsură, putem vedea sărăcia marii majorități a credincioșilor.

Deviza noastră ar trebui să fie: „Totul pentru Dumnezeu și nimic pentru noi înșine.” Atunci vom fi gata pentru venirea lui Hristos, nu putem fi discipoli ai lui Isus dacă nu renunțăm la tot ce avem.

Cineva care nu folosește toate bunurile și darurile sale date de Dumnezeu pentru Domnul se înșală atunci când pretinde că este pregătit pentru venirea lui Hristos.

Loialitatea în slujirea fraților noștri în credință

(Mt 25 , 31-46): În această ultimă secțiune, Isus este preocupat de atitudinea noastră față de frații și surorile noastre aflate în suferință. Această nevoie poate fi spirituală sau fizică.

Aici vedem că unii moștenesc Împărăția lui Dumnezeu pentru că și-au slujit frații în credință ca Domn. Slujirea ei era atât de secretă, încât mâna stângă nu știa ce făcea cea dreaptă (Mt 6 , 3). Atât de mult, încât nici nu și-au amintit când Domnul le-a amintit de binele pe care îl făceau! (Mt 25 , 38).

Isus a mai învățat aici că fiecare slujire pe care o facem pentru cei mai mici dintre frații săi este un serviciu pentru el (Mt. 25:40). Este semnificativ faptul că vorbește aici despre cele mai mici, pentru că avem tendința de a-i sluji pe cei mai importanți credincioși și de a ignora pe cei săraci și disprețuiți! Oamenii care se auto- absoarbe în a mânca și a bea, a cumpăra și a vinde, a construi și a planta, vor rămâne în urmă la revenirea lui Isus (Lc 17 , 28-34).

Doar cei a căror slujire către Domnul a primit o preocupare iubitoare pentru frații lor în credință vor fi primiți în Împărăția cerurilor. Într-un alt pasaj, Isus a vorbit despre un alt grup de oameni care sunt în opoziție cu acest grup. Aceia își aduc aminte de toate lucrurile bune pe care le-au făcut în numele Domnului. Ei stau

de asemenea, la același scaun de judecată și amintește-i Domnului că au alungat demoni, au predicat, i-au vindecat pe bolnavi în numele lui Isus și așa mai departe. Dar ei sunt respinși de Domnul, chiar dacă au făcut toate aceste lucruri pentru că le lipsea chiar prima cerință – o viață ascunsă de sfințenie în fața lui Dumnezeu. Aveau toate dimensiunile cadourilor lor.

Este interesant să vezi contrastul.

Cei care au vindecat bolnavii sunt alungați (Mt 7 , 22-23). Dar cei care au vizitat numai bolnavii vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu! (Mt 25 , 34,36). Dumnezeu nu ne cere să vindecăm pe cei bolnavi dacă nu am primit „darul” vindecării, dar putem să îi vizităm pe bolnavi, să-i încurajăm și să binecuvântăm în numele Domnului și atunci vom afla că suntem pregătiți pentru întoarcerea lui Hristos în timp ce mulți care au vindecat bolnavii sunt lăsați în urmă! Pentru a-i sluji pe ceilalți în acest fel, trebuie să fim pregătiți să suferim inconveniente.

Cei care nu doresc niciodată ca planurile lor zilnice să fie supărați de tulburările oamenilor nevoiași vor fi cu siguranță lăsați în urmă când vine Iisus. Trebuie să sacrificăm timp, bani și, mai ales, propriile noastre planuri și voința noastră de a-i sluji pe ceilalți în numele Domnului.

Egoismul este atât de adânc înrădăcinat în carnea noastră încât chiar și atunci când ne-am purificat de păcatele poftei, mâniei și lăcomiei, este posibil să trăim doar pentru noi înșine. Poate exista sfințenie, cum ar fi sfințenia fariseilor, care se preocupă doar de ei înșiși și care nu ne scutește de egoism. Acesta este un fals al adevăratei sfințenii; dar este ușor să fii înșelat de ea.

Isus ne-a învățat să ne rugăm: „Dă-ne … iertați-ne … izbăvește-ne …” (Mt 6 , 11-13). O sfințire care nu ne dă compasiune pentru ceilalți care sunt încă în păcatele și suferința lor falsuri inutile, care este numai bun pentru a fi aruncat în coșul de gunoi.

Trebuie să ne reorientăm modul nostru de a gândi („reînnoirea minții tale” – Rom 12: 2), astfel încât să ne putem pune în pragul celorlalți și să încercăm să înțelegem prin ce trec, adică considerația creștină care ne pregătește, cea care vine Cineva care se gândește doar la el însuși și la nevoile familiei sale se înșală atunci când crede că este pregătit pentru venirea lui Hristos, oricât de „sfânt” ar fi.

Evanghelizare și ucenicie

Este o greșeală frecventă între creștini pentru ei să fie absorbiți complet într-o singură scriptură pe un singur subiect și să excludă alte scripturi pe același subiect.

Prima încercare a lui Satana (așa cum vedem în ispita pe care Isus i-a confruntat în deșert) este să ne facă să acționăm pe baza nevoii noastre („aveți foame – deci transformați aceste pietre în pâine”) sau că suntem de acordul nostru, despărțit de voia lui Dumnezeu, dar Domnul a respins ispita spunând că acționează numai în conformitate cu ceea ce Dumnezeu i-a spus să facă (Mat.4: 4), și noi trebuie să facem la fel.

Dar când Satana vede că noi, la fel ca Isus, ne bazăm pe Cuvântul lui Dumnezeu („este scris”), următorul său truc este să cităm Cuvântul lui Dumnezeu Însuși, iar în a doua ispită a vorbit Isus s-a apropiat: „Este scris…” (Mt 4 , 6). Dacă Isus nu ar fi cunoscut întregul sfat al lui Dumnezeu, el ar fi fost sedus prin citarea lui Satana din Scripturi, la fel cum mulți credincioși sunt astăzi seducați. Dar Isus a respins efectiv această ispită cu cuvintele: „Este scris și …” (Mt 4 , 7).

Prin urmare, este imperativ să cunoaștem întregul sfat al lui Dumnezeu. Întregul adevăr pe care îl găsim în „este scris…” și „este, de asemenea, scris…”. Este scris: „Du-te în toată lumea și propovăduiește Evanghelia tuturor creaturilor” (Marcu 16:15 ), dar este scris: „Du-te și fă discipoli ai tuturor națiunilor” (Mt 28,19 ). Numai printr-o atenție atentă și ascultare față de ambele părți ale acestei misiuni, putem găsi și împlini voia deplină a lui Dumnezeu.

evanghelizare

Primul pas este, evident, să ieșim și să predicăm Evanghelia tuturor oamenilor, așa cum ne-a spus Isus în Marcu 16:15. Această poruncă nu este îndreptată către credincioșii individuali, ci către întregul trup al lui Hristos. Este imposibil ca o persoană sau o biserică locală să predice Evanghelia nimănui din lume. Fiecare dintre noi în cel mai bun caz poate avea o mică parte din această sarcină.

Dar această parte, oricât de mică ar trebui să fie îndeplinită. Aici intră în joc pasajul Bibliei din Faptele 1: 8. Fiecare creștin are nevoie de Duhul Sfânt care vine la el și îl împuternicește dacă vrea să fie un martor eficient al lui Hristos. Rețineți că nu toți au fost chemați să fie evangheliști (căci Hristos a dat numai trupului său, bisericii, câțiva evangheliști, așa cum arată clar Efeseni 4:11), dar toți sunt chemați să fie martori.

Un evanghelist are un spațiu de lucru mai larg decât un martor. Un martor trebuie să-l proclame pe Hristos în cercul în care se mișcă și lucrează – față de rude, vecini, colegi de serviciu în biroul său și alte persoane pe care le întâlnește în fiecare zi căruia îi place să călătorească etc. fiți toți martori, oricare ar fi profesia noastră seculară.

Dar Hristos a dat și evangheliștilor bisericii, dar nu pentru asta

„Sufletele câștigătoare” sau „aducerea oamenilor la Hristos”, așa cum auzim adesea, dar „construirea trupului lui Hristos” (după cum arată clar Efeseni 4: 11-12), în care cel mai mare eșec al majorității dintre ele constă astăzi

Evanghelizare. Evanghelizarea de astăzi nu se referă în general la edificarea trupului lui Hristos, ci la mântuirea sufletelor individuale. Aceste suflete sunt apoi trimise în mod obișnuit înapoi în „comunitățile lor” confesionale moarte, unde se pierd din nou în curând sau, în cel mai bun caz, devin călduțe și nu se potrivesc decât într-o zi pentru a fi aruncate din gura Domnului (Apoc. 3:16) dacă nu sunt integrate în trupul lui Hristos, atunci numai scopurile Satanei sunt atinse – pentru că atunci persoana a devenit un dublu copil al iadului (Mt.15), mai întâi pentru că a fost pierdută la început, și în al doilea rând pentru că acum a fost condusă de un oarecare evanghelist să creadă că a fost salvată! Singurul lucru care este construit de un astfel de evanghelism este tărâmul privat al evanghelistului. Și singurul motiv pentru o astfel de evanghelizare este de obicei să câștigi onoare din partea oamenilor.

Isus i-a numit pe evangheliști „pescari umani”. Dar evanghelizarea, realizată în colaborare cu episcopii și pastorii neconvertiți, este ca pescuitul cu o pânză plină de găuri. Nu poate fi imaginat că Isus sau Petru ar fi invitat pe Hană sau Caiafa sau pe Irod sau Pilat, să se așeze pe scenă și să-și deschidă adunările evanghelice, dar evangheliștii de astăzi fac tocmai asta – și nu numai atât, chiar laudă acești episcopi nevertiți – astfel de evangheliști sunt „făcători de compromisuri” de ordinul întâi.

În plus, peștele prins în astfel de „plase” este permis să se întoarcă în mare (denumiri moarte) pentru a fi prins din nou la următorul eveniment de evanghelizare, doar pentru a fi eliberat din nou în mare. Acest proces este repetat de mai multe ori de mulți evangheliști care țin întâlniri între credințe în aceste zile, fiecare evanghelist numără mâinile ridicate, cărțile care documentează deciziile etc. Acest tip de evanghelizare aduce bucurie – dar nu și îngerilor în ceruri, dar pentru oștirile lui Satana, căci cum pot îngerii din cer să devină în cele din urmă cei veseli, dublii copii ai iadului?

Semnele și minunile pot însoți mesajul că Iisus iartă păcatele și vindecă bolile. Dar rămâne întrebarea, câți au fost încorporați în trupul lui Hristos ca urmare a unui astfel de evanghelizare.

Apostolii (în primul secol) nu s-au implicat niciodată în acest tip de evanghelizare. Odată cu aceștia, noii convertiți au fost duși în bisericile locale pentru a fi disciplinați și dotați. Din păcate, secolul XX a văzut apariția slujirii evanghelistului vindecător ca slujba predominantă în creștinism. Acesta este doar un alt indiciu despre cât de departe s-a abătut creștinismul de la învățătura Cuvântului lui Dumnezeu.

Cele cinci slujbe menționate în Efeseni 4:11 (apostoli, profeți, evangheliști, păstori și învățători) sunt enumerate în 1 Corinteni 12:28 în ordinea priorității. Acolo citim: „Și Dumnezeu a instituit în biserică mai întâi apostoli, în al doilea rând profeți, în al treilea rând profesori, apoi făcători de minuni, apoi pentru a vindeca daruri (aceasta se referă la evangheliști, deoarece toți evangheliștii din Noul Testament au avut darul vindecării) și (din nou în aceeași categorie) pentru a ajuta ghidul (literalmente “cei care controlează navele”, care se referă la păstori / pastori) … ” Acest lucru face clar că în ochii lui Dumnezeu, slujirea apostolului, a profetului și a învățătorului este mai importantă pentru edificarea trupului lui Hristos decât slujirea evanghelistului. Evanghelistul își poate găsi locul potrivit în slujba sa numai dacă își găsește locul desemnat în subordinea ministerului apostolului, profetului și învățătorului. Apoi, și numai atunci serviciul său poate

pentru a sluji la edificarea trupului lui Hristos. În acest punct, evanghelizarea este înăuntru

Abate de la Cuvântul lui Dumnezeu în secolul XX.

Faceți discipoli

Scopul evanghelizării (așa cum este poruncit în Marcu 16:15) nu poate fi înțeles decât dacă este văzut în lumina misiunii de a face discipoli în fiecare națiune a pământului (Mt. 29:18 ). Acesta este întregul plan al lui Dumnezeu pentru cei neconvertiți.

Convertitul trebuie să devină discipol. Din păcate, astăzi chiar așa-numitul convertit nu este adesea un adevărat convertit, deoarece în multe cazuri nu a regretat cu adevărat. În evenimentul de evanghelizare, i s-ar fi spus să creadă doar , fără a menționa penitența. Prin urmare, cei mai mulți converti astăzi seamănă cu bebelușii prematuri care au fost atrași de moașele nerăbdătoare („evangheliști”) în pofta lor de statistici din pântece, când bebelușii încă nu erau pregătiți pentru naștere! Îngerii din cer se bucură de păcătoșii care s-au pocăit, nu de păcătoșii care cred doar (Lc 15: 7 , 10 ).

Dar chiar dacă a existat o pocăință profundă și o persoană a fost convertită cu adevărat, atunci ea trebuie să fie condusă în ucenicie dacă va împlini voia lui Dumnezeu pentru viața ei.

Evanghelizarea, care nu duce la ucenicie, este o lucrare incompletă. Adesea este dorința evanghelistului de a-și construi propria împărăție, ceea ce îl împiedică să colaboreze cu cei care îi fac discipoli „convertiți”.

Nu trebuie să judecăm astfel de evangheliști pentru că ni se poruncește să nu judecăm. Dar astfel de evangheliști vor trebui cu siguranță să răspundă Domnului în ziua judecății că i-au împiedicat pe convertiții lor să devină discipoli.

Să ne uităm la însărcinarea din Marcu 16:15, împreună cu cea din Matei 28: 19-20, și să încercăm să înțelegem întregul sfat al lui Dumnezeu.

Primul pas în conducerea oamenilor spre pocăință și credință trebuie să fie urmat de botezul în apă (așa cum a precizat Isus în Marcu 16:16 ). Cei care nu predică botezul în apă de teamă de ea, episcopi neconvertiți, etc., nu predică în felul în care a făcut Petru în ziua Cincizecimii (Fapte 2:38).

Mai departe, în Matei 28:19 citim că Dumnezeu ne spune să facem discipoli. Aceasta include instruirea acestor convertiți pentru a renunța la dragostea lor excesivă pentru cei dragi, ceea ce îi împiedică să-L urmeze pe Domnul (Luca 14:26 ), să dispună de bunurile materiale (Luca 14:33) și să îi îndrume. să ia crucea tot restul vieții sale (Lc 14 , 27). Acestea sunt trei cerințe minime pentru a deveni discipol.

Matei 28:19 repetă apoi nevoia de botez în apă. Deși botezul în apă este menționat în ambele sarcini, este rar să găsești un evanghelist care să aibă curajul să-l predice. Ei se tem de oameni mai mult decât de Dumnezeu. Ei preferă să fie interdenominativi și mari în ochii oamenilor, în loc să proclame întregul sfat al lui Dumnezeu și să fie mari în ochii lui.

Matei 28:20 mai spune că acest discipol trebuie apoi să fie învățat fiecare poruncă unică a lui Isus – și nu numai asta, dar trebuie, de asemenea, învățat să asculte și să practice fiecare poruncă a lui Isus. Tot ce trebuie să faceți este să citiți capitolele 5, 6 și 7 din Evanghelia lui Matei pentru a vedea unele lucruri

pentru a vedea cine a poruncit Iisus – majoritatea creștinilor nici nu se deranjează să se supună.

Prin urmare, vedem ce sarcină extraordinară este să îndepliniți ambele misiuni împreună.

În țara noastră, există o mare nevoie de oameni care au fost vocați să proclame întregul sfat care ascultă chiar poruncile pe care le poruncește Isus și care caută cu nerăbdare să construiască trupul lui Hristos.

Isus a spus că toți discipolii săi sunt identificați printr- un semn – dragostea lor unul față de celălalt.

Amintiți-vă acest lucru! Ucenicii lui Isus sunt identificați nu prin numere sau prin bogăția lor, ci prin iubirea lor ferventă unul față de celălalt. Evenimentul de vindecare evanghelistică, care atrage mii de oameni să audă mesajul, trebuie să conducă la construirea unei biserici în acest loc unde discipolii se iubesc.

Dar tristul este că în multe locuri unde an de an au loc cruciade de vindecare, este greu să găsești chiar și o biserică în care să poți spune că membrii nu se ceartă între ei, să nu mai vorbim unul de altul, să nu mai vorbim unii de alții dragoste. Se poate înțelege când noii convertiți nu sunt capabili să ducă imediat o astfel de viață victorioasă. Dar ce vom spune atunci când conflictele și imaturitatea îi caracterizează chiar pe bătrânii din comunitățile țării noastre?

Aceasta este cea mai clară dovadă că marea misiune a lui Matei 28: 19-20 – ucenicia și ascultarea totală a poruncilor lui Isus – a fost complet ignorată. Misiunea lui Marcu 16:15 (Botezul cu credință și apă) este îndeplinită de unul singur și, în multe cazuri, doar parțial (botezul cu apă este omis).

În Marcu 16: 15-20, accentul se pune pe evanghelizare, iar mesajul este confirmat de semnele și minunile că Domnul lucrează. Cu toate acestea, în Matei 28: 19-20, accentul este pus pe ucenicie, viața discipolului exprimată prin ascultare totală de poruncile lui Isus. Mulți creștini sunt în primul, dar foarte puțini în cei din urmă. Dar primul, fără cel de-al doilea, este la fel de incomplet și lipsit de valoare ca jumătate din corpul uman. Dar câți au ochii care să vadă asta?

Am citit că mase mari l-au urmat pe Isus în lucrarea sa pentru lucrarea și vindecările evanghelice. El s-a întors întotdeauna și a învățat ucenicia (vezi Luca 14: 25-26). Dacă evangheliștii de astăzi ar face același lucru – fie ei înșiși, fie în colaborare cu apostoli, profeți, profesori și păstori care ar putea finaliza lucrarea au început evangheliștii.

Când Isus a propovăduit ucenicia mulțimii, ea s-a redus curând la o mână de numai unsprezece ucenici (Ioan 6: 2 cu Ioan 6:70). Restul oamenilor au găsit mesajul prea greu și l-au lăsat (vezi Ioan 6:60, 66). Dar acești unsprezece ucenici au rămas cu el, prin care Dumnezeu și-a atins în sfârșit țelurile în lume și a continuat lucrarea pe care a început-o Isus.

Ca trup al său pe pământ, vom continua aceeași lucrare. După ce evanghelistul adună mulțimea, ar trebui să conducem convertirea la ucenicie și ascultare. Numai astfel va fi zidit trupul lui Hristos.

Vocația noastră inconfundabilă ca comunitate

Care este vocația noastră ca biserică în diferitele locuri unde ne-a așezat Dumnezeu?

Există cel puțin șapte domenii în care accentul nostru este diferit de ceea ce este în prezent norma în mare parte a creștinismului, dacă dorim să fim credincioși Cuvântului lui Dumnezeu fără compromis.

1. Nu măreție, ci sfințenie

Babilonul (falsa biserică) este numit de unsprezece ori „cel Mare” în Cartea Apocalipsei, iar Ierusalimul (Mireasa lui Hristos) este numit „cetatea sfântă” (vezi Ap. 12-21).

În timp ce ne străduim să fim mari în ochii lumii ca „biserică”, ne îndreptăm spre Babilon, spunând că ceea ce este extrem de apreciat în rândul oamenilor este o urâciune din punctul de vedere al lui Dumnezeu (Lc, 15). Prin urmare, trebuie să verificăm în permanență dacă există ceva în biserica noastră (chiar dacă este vorba despre muzica sau predica) spusă sau făcută pentru a impresiona oamenii. Numerele sunt întotdeauna impresionante în ochii oamenilor. Dacă dorim să prezentăm altora statisticile de creștere ale comunității noastre, acesta este un semn sigur al Babilonului. Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu este interesat să crească numărul membrilor noștri. Este cu siguranță interesat – când își dă seama că suntem o turmă pe care o poate recomanda altora din oile sale (care sunt serioase). Dar creșterea numerică nu este neapărat un semn al binecuvântării lui Dumnezeu – deoarece sectele eretice, precum și religiile păgâne cresc în număr.

Sfințenia este atributul bisericii adevărate (Ierusalim). Prin urmare, creșterea în Ierusalim este măsurată de creșterea în sfințenie – care include iubirea unii pentru alții. Isus a spus că drumul către viață este îngust și că doar câțiva îl găsesc. Oamenii care proclamă ușa îngustă la fel de îngustă precum a făcut Isus vor găsi că puțini se alătură bisericii lor (Mt 7 , 13-14). Pe de altă parte, dacă facem poarta mai largă decât a făcut-o Isus, vom crește cu ușurință în număr. Acesta este punctul în care o mare parte a creștinismului a rătăcit. Isus a vorbit despre ușa îngustă și calea îngustă în contextul „Predicii de pe Muntele” (Mt 5-7 ) . Conținutul acestor capitole descrie astfel ceea ce constituie ușa îngustă și calea îngustă.

1 Corinteni 3:13 ne arată clar că calitatea lucrării noastre este judecată de Domnul în Ziua Judecății – nu cantitatea. Un serviciu de calitate poate proveni numai de la cel care este constant centrat pe sine – „care trăiește cu focul mistuitor și fervoarea veșnică” (Isaia 13:14).

În acest punct, biserica noastră ar trebui să fie diferită de toate credințele din jurul nostru. Dacă această caracteristică distinctivă se pierde, vom ajunge ca o altă denumire moartă.

2. Nu mai întâi viața exterioară, ci viața interioară

În vechiul legământ, accentul se punea întotdeauna pe exterior – „din cauza durității inimii umane.” (Mt 19 , 8) Legea a accentuat puritatea exterioară, în timp ce noul legământ subliniază mai întâi puritatea „în interiorul cupei” (Mat. 25-26). Isus a spus în acest verset (v. 26) că, odată ce interiorul este curățat, exteriorul devine automat curat, deci nu este nevoie deloc

Există mai multe pentru a curăța exteriorul. Se poate vedea clar acest adevăr în Matei 5: 21-30. Dacă cineva și-a curățat inima de mânie, nu va exista pericolul ca această persoană să comită în exterior o crimă. La fel, dacă cineva și-a curățat inima de gânduri sexuale murdare, atunci nu va mai exista pericolul ca această persoană să comită adulter în exterior. Curățați interiorul cupei, apoi exteriorul va deveni automat pur.

În cazul în care într-o comunitate accentul se pune în primul rând pe exterior – prin evitarea admiterilor, fumatul, băutul, joaca și purtarea de bijuterii etc. – o astfel de biserică va deveni doar o adunare a vechiului legământ! Modul de a scăpa de relele externe nu este să vă concentrați mai întâi pe ele, ci mai degrabă asupra mentalității interioare , lumești care produce aceste rele externe.

Nu poate exista puritate interioară fără să ne regizăm. Este imposibilă construirea bisericii decât dacă această curățare interioară este în permanență propovăduită. Biblia ne spune că ar trebui să ne admonestăm zilnic în biserică pentru a nu fi incriminați de înșelăciunea păcatului (Evrei 3:13, 10:25). Majoritatea „bisericilor” creștine nu au niciun interes pentru astfel de predici, decât poate ocazional, dar, cu siguranță, nu zilnic, așa că aduc farisei cu cupe care sunt pur exterioare, în care punctul de mireasă al lui Hristos trebuie să fie diferit.

3. Fără activitate neliniștită, ci ascultare

În bisericile și denumirile creștinismului, accentul se pune întotdeauna pe „activitate” – predici de stradă, vizite în casă, muncă misionară etc. Toate acestea sunt bune, dar, din păcate, în mintea majorității creștinilor, are locul obedienței totale față de Cuvântul lui Dumnezeu luat.

Isus a spus că ar trebui să-i învățăm pe toți creștinii să asculte de tot ce a învățat (Mat . 28:20). Dumnezeu numește ascultare mai mult decât jertfă (1Sam 15:22 ). Este un concept păgân să credem că Dumnezeu ne cere să trecem prin diferite forme de suferință trupească pentru a demonstra dragostea noastră pentru El. Acest lucru este răspândit în cultura păgână a Indiei și, din păcate, a pătruns și creștinismul în țara noastră. Prin urmare, este considerat spiritual să renunți la slujba cuiva și să mergi într-un loc dificil, să înduri diferite greutăți etc.

Dragostea noastră pentru Isus nu se demonstrează prin sacrificiu, ci prin ascultarea poruncilor sale, așa cum a spus Isus în Ioan 14:15. Supunerea a tot ce a învățat Isus în Matei 5-7 este o dovadă mult mai mare a iubirii noastre pentru el decât să-i oferim chiar 50% din salariul nostru sau să renunțăm la slujba noastră sau să devenim misionar.

Creștinătatea confesională este reprezentată în mod clar de activitatea neliniștită a Martei (Luca 10: 39-42). Era sinceră în slujba ei către Domnul, în bucătărie, sacrificându-se, neinteresat și dornic. Dar Domnul a mustrat-o. Atitudinea ei a fost acră și critică pentru sora ei Maria, care aparent nu a făcut nimic pentru Domnul. Maria s-a așezat în tăcere la picioarele Domnului și a așteptat cuvântul lui înainte să facă ceva pentru el.

Aceasta ar trebui să fie atitudinea noastră – nu activitate neliniștită, ci ascultând ceea ce Domnul trebuie să ne spună și apoi să ne ascultăm – că nu facem ceea ce propriile noastre minți ne sfătuiesc să facem, ci că facem voia lui Dumnezeu.

4. Fără evanghelizare fără ucenicie

Unii creștini consideră Cuvântul lui Dumnezeu ca având aproape o poruncă – să meargă în toată lumea și să predice Evanghelia tuturor creaturilor (Marcu 16:15 ). Această poruncă trebuie să se supună cu siguranță întregului trup al lui Hristos din întreaga lume, în special a celor date de Hristos Trupului ca evangheliști (Efeseni 4:11 ). Dar lucrarea va fi încă neterminată dacă porunca lui Hristos nu este echilibrată de cealaltă poruncă a lui să facă discipoli ai tuturor popoarelor (Mat . 28:19).

Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toți cei care au ieșit în lume cu mare cheltuială personală și predicăm Evanghelia celor care nu au auzit niciodată numele lui Isus. Dar este un fapt trist al evanghelizării din 20/21. Că porunca triplă – de a face discipoli, de a-i boteza în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh și de a-i învăța ascultarea de toate poruncile lui Isus – este aproape complet ignorată.

Când un număr mare de credincioși subliniază evanghelizarea fără discipoli, devine sarcina noastră de a restabili accentul pierdut – a face discipoli – și de a finaliza sarcina neterminată.

Mulți se gândesc doar la sarcina neterminată de a avea diferite zone ale lumii încă de atins odată cu Evanghelia. Dumnezeu dă această povară celor care au această vocație evanghelică. Dar pentru alții, Dumnezeu dă sarcina la fel de importantă – sarcina mai dificilă – de a disciplina acești noi convertiți.

Această sarcină poate fi asemănătoare cu un tâmplar care face mese, unde mulți tâmplari sunt ocupați să facă doar cele patru picioare de masă și foarte puțini lucrează la realizarea blaturilor pentru a termina mesele. Rezultatul este că tâmplarul are o grămadă mare de mese neterminate și continuă să facă mai multe lucrări semifinite. Putem fi siguri că Isus a terminat întotdeauna o masă la atelierul de tâmplar din Nazaret, înainte de a trece la următorul. El a crezut întotdeauna că duce la bun sfârșit o sarcină (chiar și atunci când a exclamat pe cruce, „S-a terminat”), și el este tot azi – noi suntem colegii săi și trebuie să credem și într-o lucrare perfectă. ”Toți noii convertiți trebuie să-i facă discipoli fie.

5. Fără Vechiul Testament, ci dăruire a Noului Testament

Pentru majoritatea credincioșilor, diferențele dintre vechiul și noul legământ sunt complet necunoscute. Acest lucru i-a determinat pe predicatori să-i exploateze impunându-le porunca „zecării” Vechiului Testament.

Când Isus a vorbit cu fariseii, care erau încă sub vechiul legământ, le-a spus să dea zeciuială – pentru că asta a poruncit Moise (Mt 23:23). Dar când a vorbit discipolilor săi și a introdus noul legământ, el nu a vorbit niciodată despre un procent din darurile lor, ci doar despre motivul lor (Mat. 6: 1-4). Calitatea darurilor noastre este ceea ce este subliniat în noul legământ, nu cantitatea ( a se vedea , de asemenea , 2 Corinteni 9,7). Singura întrebare rămasă este dacă dorim să fim discipoli ai fariseilor sau discipoli ai lui Isus!

Jurnalele creștine de astăzi sunt pline de îndemnuri către credincioși să plătească zeciuială și să susțină diverse lucrări și predicatori. Aproape toate revistele creștine au fost poluate de acest spirit comercial din Babilon – cerșind bani pentru diverse proiecte în numele lui Hristos.

Apostolii nu au luat niciodată parte la acest tip de bani cerșind pentru propria lor slujire. Și Isus nu a făcut asta. Ceea ce vedem astăzi este în opoziție directă cu exemplul lui Isus și al apostolilor. Însă majoritatea credincioșilor ignoră complet acest fapt și continuă să susțină acest tip de cerșetor, poluându-se astfel.

Noul Testament vorbește mult mai mult despre dăruirea trupurilor noastre decât banii noștri Domnului (Romani 12: 1). Exact asta trebuie să subliniem în biserică. Domnul ne asigură nevoile financiare atunci când căutăm pentru prima dată Împărăția Sa (Mt 6 , 33).

6. Nu puterea oamenilor, ci puterea lui Dumnezeu

Puterea umană, spiritual-naturală a devenit în creștinismul de astăzi o falsă înșelătoare a puterii Duhului Sfânt. O mare parte a creștinismului carismatic astăzi este plin de putere sufletească, pozând ca puterea Duhului Sfânt. Distingerea dintre minte și suflet este marea nevoie a orei dacă dorim să scăpăm de seducție; acesta este punctul pe care trebuie să ne concentrăm puternic pe lumina Cuvântului lui Dumnezeu în aceste zile în biserică.

Dumnezeu lucrează prin slăbiciunea umană. El a ales nebunia acestei lumi pentru a-i face pe înțelepții mizerabili (1 Corinteni 1:27). Adevărurile lui Dumnezeu au fost ascunse celor înțelepți și prudenți și au fost dezvăluite pruncii (Mat . 11:25). Acolo unde teologii predică cu prudență umană, Babilonul este cu siguranță găsit – chiar dacă acești teologi reprezintă doctrine evanghelice. Creștinismul babilonian a respins metoda lui Dumnezeu de a folosi oameni nebuni pentru a face lucrarea lui Dumnezeu.

Creșterea minții umane este cea mai sigură modalitate de a construi Babilonul. Pericolul este întotdeauna predominant în biserică, când oamenii cu minte intelectuală, care nu au înțeles nevoia de a-și pune sufletul la moarte, se bazează pe mintea lor înțeleaptă pentru a face lucrarea lui Dumnezeu. În biserică, cel care se bazează pe înțelepciunea sa este de fapt un obstacol. Dumnezeu își face munca nu de savanți înțelepți, ci de oameni smeriți, temători de Dumnezeu.

Prin urmare, în biserică, corpul bătrânilor trebuie să se bazeze întotdeauna pe viața cuiva și niciodată pe alta. Puterea lui Dumnezeu se manifestă întotdeauna prin Duhul Sfânt și prin puterea crucii (vezi 1Cor 1,18 și 2,4) și nu prin personalități umane dominante.

Când o biserică nu reușește să sublinieze puterea Duhului lui Dumnezeu și calea Crucii, ușa este inevitabil deschisă forței sufletului uman, care apoi se manifestă. Înțelepciunea și abilitatea umană, în loc de revelație și puterea Duhului, sunt centrul atenției și Babilonul este construit – chiar și atunci când este predicată sacralitatea!

7. Nicio adunare a unei biserici, ci zidirea trupului lui Hristos

În Vechiul Testament, era imposibil pentru poporul lui Dumnezeu, evreii, să devină un singur trup. Acest lucru a fost posibil numai după ce Isus a urcat la cer și și-a vărsat Duhul Sfânt pentru a locui în om. Acum doi pot deveni unul. În Vechiul Testament, Israel era o congregație. Națiunea a crescut ca mărime, dar era încă o adunare. În Noul Testament, însă, biserica ar trebui să fie un trup, nu o adunare.

Dacă doi nu devin una, atunci tot ce ai este o adunare. Cel mai important lucru din trupul lui Hristos nu este măreția , ci unitatea . Și după acest standard, este greu să găsești o „biserică” care nu este o congregație.

Peste tot, se găsesc ansambluri care cresc în dimensiune – dar nu în unitate. Controversă, gelozie și concurență pot fi găsite chiar și la nivel de management.

Dumnezeu dorește să aibă o expresie a trupului lui Hristos în diverse locuri din întreaga lume. Creștinismul babilonian nu poate face acest lucru. Dar lucrarea lui Dumnezeu continuă printr-o rămășiță de credincioși care recunosc că semnul distinctiv al ucenicilor lui Isus este dragostea ferventă unul față de celălalt și nu măreția numerică.

În trupul lui Hristos fiecare persoană este apreciată, chiar dacă nu este înzestrată. Este apreciată pentru că este un membru al corpului. Într-adevăr, se spune că Dumnezeu dă membrului, căruia îi sunt lipsite de daruri, o cinste mai mare, astfel încât să existe unitate în trup (1Cor 12,24-25). În biserică, trebuie să urmăm exemplul lui Dumnezeu și chiar să-i onorăm pe cei care nu au niciun dar, atunci când se tem de Dumnezeu și sunt smeriți. În Babilon, predicatorul supradotat, cântărețul înzestrat și astronautul convertit sunt onorați. Dar în biserică (casa lui Dumnezeu), îi cinstim pe cei care se tem de Domnul (vezi Ps 15 , 1.4).

Există o diferență uriașă între Babilon și Ierusalim.

Dumnezeu ne cheamă astăzi să ieșim din Babilon și să construim Ierusalimul (Apoc. 18: 4).

Spargerea pâinii – o grămadă

Când Isus a folosit „spargerea pâinii”, a folosit un cuvânt pe care nu l-a folosit niciodată – cuvântul „legământ”. O înțelegere corectă a acestui cuvânt este esențială dacă dorim să participăm în mod semnificativ la masa Domnului.

O relație federală cu Dumnezeu

Prima mențiune a cuvântului „legământ” se găsește în Geneza 6:18, unde Dumnezeu promite să facă un legământ cu Noe (Gen 9: 9, 11) Dumnezeu a judecat întreaga lume din cauza păcatului omului, iar acum se închidea El a făcut un legământ cu Noe că nu va mai pune niciodată lumea cu un potop așa cum tocmai făcuse, Dumnezeu a făcut un semn pentru a reprezenta legământul pe care l-a făcut, ceea ce numim acum curcubeul „apel. Dumnezeu însă a numit-o „arcul meu în nori.” (Gen 9:13) Cuvântul folosit pentru „arc” este exact același cu cel tradus în altă parte din Biblie cu arma, arcul. Un arc este întotdeauna îndreptat în direcția celui care urmează să fie împușcat cu săgeata. Sensul arcului în nori, îndreptat în sus în loc de în jos, este că Dumnezeu, care locuiește în ceruri, primind chiar săgeata care a fost doborâtă din acel arc și ar lua judecata pentru păcatul omului. Arcul nu va fi îndreptat către om, ci către Dumnezeu însuși. Lumea nu a fost niciodată judecată de un astfel de potop de atunci. Psalmul 69, 2-3 spune că potopul judecății lui Dumnezeu pe Cruce a fost despre Isus. Aceasta a fost împlinirea semnului arcului în nori.

Următoarea persoană din Scriptură cu care Dumnezeu a făcut legământ a fost Abram. Am citit despre aceasta pentru prima dată în Geneza 15:18. Observați cum a intrat Dumnezeu în acest legământ cu Abram. Abram a fost instruit să aducă trei animale și două păsări, să le măcelărească și să le răspândească pe pământ (v.9-10). Animalele erau împărțite la mijloc și o parte una opusă celeilalte. Noaptea, Dumnezeu a coborât din cer și a trecut prin jumătățile animalelor moarte ca o sobă de fumat și ca o flacără de foc. Deci Domnul a făcut legământul cu Abram. Înțelesul era din nou clar – că Dumnezeu însuși își va da viața pentru Abram (ca aceste animale moarte). Ca și în cazul semnului federal cu Noe, moartea a fost modul în care a făcut legământul – o moarte,

Această metodă de a face și de a confirma un legământ a devenit ulterior o practică în Israel (așa cum se poate vedea în Ier. 34 , 18-19). De fiecare dată când două persoane intrau într-un legământ, au sacrificat un vițel, l-au tăiat la jumătate, treceau între cele două, simbolizând că fiecare partid era gata să-și dea viața pentru cealaltă pentru a rămâne credincios legământului. Era o crimă gravă să faci un jurământ atât de simbolic și să nu-l păstrezi. Prin urmare, Dumnezeu a spus poporului lui Iuda prin Ieremia că îi va pedepsi sever pentru că au făcut un astfel de legământ și apoi l-au încălcat.

În Geneza 17 vedem că Dumnezeu reafirmă legământul cu Avraam. Dumnezeu a făcut un semn pentru a marca acest legământ – de data aceasta a fost tăierea împrejur. Circumcizia este o tăietură a cărnii și simbolizează (așa cum clarifică Phil 3 , 3 și Col 2,11) moartea cărnii. Observăm că simbolul legământului este din nou ceva care vorbește despre moarte. De data aceasta, Avraam și sămânța lui au fost cei care au trebuit să-și semnalăm dorința de a fi credincioși Legământului până la moarte. Circumcizia exterioară nu era decât un semn al

Dorința lui Dumnezeu de a circumscrie inimile israeliților, astfel încât să-L poată iubi din toată inima lor (vezi Deuteronom 30: 6, Rom 2: 28-29). Aceasta ne învață că fără moartea cărnii, nu poate exista iubire de inimă pentru Dumnezeu.

Data viitoare când citim despre un legământ când Dumnezeu a făcut un legământ cu poporul lui Israel prin Moise – numim „legământul vechi” sau „Vechiul Testament”. Citim despre asta în Exod 24: 4-7. Moise a scris cuvintele lui Dumnezeu într-o carte (Cartea legământului), a sacrificat taurii tineri ca jertfe pentru Domnul și a stropit poporul cu sângele taurilor, spunând: „Vezi, acesta este sângele legământului, pe care Domnul l-a făcut cu tine din cauza tuturor acestor cuvinte. “(Ex. 24.8) Legământul a fost pecetluit cu sângele animalelor sacrificate.

Aceasta este prima dată când termenul „sângele legământului” este folosit în Biblie, care este aceeași expresie pe care a folosit-o Isus când a oferit cupa discipolilor săi la Cina cea de Taină (Mt 26:28) liga a fost sângele numai persoanelor aruncat în aer . în invitațiilor noi legământ Isus ne – o la cupa pentru a bea simbolizează faptul că legea sub vechiul legământ se poate curăța numai viața exterioară personală în timp ce noi pe plan intern sub noul legământ. poate fi curățat.

Din nou, am citit că cineva intră în legământ prin moarte. În Evrei 9: 13-22 acest contrast între sângele taurilor și sângele lui Hristos este accentuat; Acolo citim că „acolo unde există un legământ, trebuie să existe moartea celui care a făcut legământul … încă nu este la putere, atâta timp cât cel care încă trăiește, care l-a făcut” (v.16-17). De aceea, fiecare simbol al fiecărui legământ pe care Dumnezeu l-a făcut cu orice ființă umană simbolizează moartea.

Singurul mod în care Isus a putut face noul legământ cu noi a fost prin propria lui moarte; și singurul mod în care putem intra în acest legământ și privilegiile sale este prin moartea propriului ego. Exprimăm acest lucru atunci când mâncăm pâinea și bem vinul în timpul „spargerii pâinii” [Cina Domnului].

În Evrei 13:20, citim că Dumnezeu la înviat pe Isus din morți prin sângele legământului etern. Ce înseamnă asta? Sângele pe care Iisus l-a vărsat pentru noi pe crucea Golgotei a fost vărsat ca urmare a rezistării păcatului până la moarte (Evrei 12: 4). Isus a fost hotărât să se supună Tatălui și să nu păcătuiască niciodată. Atitudinea sa față de tatăl său a fost: „Tată, aș prefera să mor decât să te neascultă într-un punct mic” (vezi Fil. 2: 8 – „ascultător de moarte”). Acesta a fost legământul lui Isus cu tatăl său.

Acum Isus ne invită la masa sa să bem din ceașcă, care este sângele acestui nou legământ. Suntem dispuși? Putem bea cana pe care a băut-o? Dorim, ca și apostolul Pavel, „să recunoaștem comuniunea suferințelor sale și să fim astfel conformați cu moartea lui, pentru ca și noi să ajungem la morți pentru înviere” (Fil. 3: 10-11)?

Majoritatea credincioșilor vin atât de ușor pe masa Domnului, fără să înțeleagă ce înseamnă și de ce este acest legământ. Doar cineva care este hotărât să reziste sângelui în lupta împotriva păcatului poate demniza masa Domnului.

Cuvântul „legământ” poate fi comparat cu un acord solemn, solemn semnat în instanță și nimeni nu ar semna un acord în instanță, fără să-l citească cu atenție și să înțeleagă termenii acordului, ci cât de credincioși cu mintea ușoară iau la masă nu este de mirare că și astăzi, ca în Corint, mulți credincioși (fizic și spiritual) sunt slabi și (fizic și spiritual) bolnavi,

iar unii dintre ei mor înainte de timpul rânduit de Dumnezeu (1 Corinteni 11:30) – totul pentru că sunt frivoliți în sacrament.

În Leviticul 26: 14-20, Dumnezeu i-a avertizat pe israeliți că dacă ar face un legământ cu el și apoi l-ar încălca, vor deveni bolnavi și înfrânți, iar efortul și munca lor vor fi în zadar.

Este o problemă serioasă să încălci un legământ. „Nu vă lăsați inima să se grăbească, să vorbească înaintea lui Dumnezeu … Dacă faceți un jurământ lui Dumnezeu, nu ezitați să o păstrați … Este mai bine, nu lăudați nimic, decât că nu păstrați ceea ce lăudați” (Eclesiastul 5, 1-5).

Oricine este afectat în mod repetat de boală și slăbiciune ar trebui să ia în considerare cu atenție dacă și-a încălcat legământul cu Dumnezeu în mod nechibzuit. De aceea, Iacov ne spune să ne mărturisim păcatele unul pentru celălalt, pentru a putea fi vindecați (Iacov 5:16).

Pâinea pe care o rupem simbolizează trupul lui Hristos. În primul rând, simbolizează corpul fizic pe care Iisus l-a acceptat când a venit pe pământ, unde nu și-a făcut niciodată propriul său, ci doar voința tatălui său (vezi Ev., 5-7). Prin urmare, trupul său a fost un corp rupt și devotat de-a lungul vieții sale pământești. Corpul lui era ca o pâine – ușor fragilă, chiar dacă doar ușor atins. Atât de profundă a fost devotamentul său față de voința tatălui său din toate punctele de vedere. Când spargem pâinea și o mâncăm, mărturisim într-un mod foarte serios că avem și dorința de a merge pe același mod de devotament și rupere. Prin urmare, este ceva serios să spunem acest lucru Domnului la sacrament și apoi să trăim ca și cum nu am fi făcut vreodată un legământ cu Dumnezeu. Este posibil să nu fim desăvârșiți, dar Domnul se așteaptă chiar ca cel mai tânăr credincios să arate o voință de a merge pe calea morții eului cuiva, nu mai trăiește pentru sine, ci pentru sine însuși (2 Cor 5:15). .

O relație federală între frați și surori

Pâinea pe care o rupem simbolizează nu numai corpul fizic al lui Hristos, ci și biserica, trupul lui Hristos (1 Corinteni 10: 16-17), căci este doar o pâine, iar noi, care suntem mulți, suntem un singur trup. Cei care „mănâncă jertfa sunt în comuniunea altarului.” (1Cor 10,18) Când mâncăm la masa Domnului, să vestim moartea lui pe cruce (altarul) – negându-ne sinele – nu numai în relația noastră cu Dumnezeu, dar și în relația noastră cu ceilalți din trupul lui Hristos.

„Să dăm și viața pentru frați.” (1 Ioan 3:16 ) Acesta este un alt aspect al mărturiei noastre despre Cina Domnului: nu numai că intrăm în legământ cu Domnul, ci și cu frații și surorile noastre în credință Aici se intră în legământ prin moartea propriului ego.

Așa cum cele două părți care au încheiat un legământ în Israel au trecut prin jumătățile vițelului mort („rupt”), tot așa astăzi intrăm într-un legământ prin pâinea spartă, care este o problemă la fel de serioasă ca cea primul aspect pe care l-am avut în vedere mai devreme atunci când încheiem un legământ cu Dumnezeu.

În 1 Samuel 18: 1-8 citim despre Ionuț, care a încheiat un legământ cu David. Aceasta este o imagine minunată despre cum ar trebui să arate relația de legământ din trupul lui Hristos. Se spune că inima lui Jonathan era strâns legată de inima lui David. Cuvântul „strâns conectat” folosit aici este același cuvânt folosit în Nehemia 4: 1, unde se referă la zidul orașului [din Ierusalim] construit astfel încât să nu existe deloc un decalaj acest

La fel de mult, inima lui Jonathan era legată de inima lui David – nu exista niciun decalaj între inimile lor pentru inamicul prin care ar fi putut trece. Se mai spune că Ionuț îl iubea pe David ca pe el însuși. Aceasta este, de asemenea, vocația noastră în Trupul lui Hristos – că suntem forjați într-o UNITATE, astfel încât să nu existe niciun decalaj între noi (niciun gol de neînțelegere, gelozie, suspiciune etc.) prin care dușmanul să poată pătrunde și provoca diviziune.

Ionuț ar fi fost cel din Israel care ar fi putut fi cel mai gelos pe David, pentru că era o amenințare pentru el, pentru a-l reuși pe Saul ca următorul rege al Israelului. Dar a biruit gelozia și l-a iubit pe David ca pe el însuși.

Ionuț a făcut apoi un legământ cu David; și ca simbol al legământului, și-a scos haina și i-a dat-o lui David. A fost un simbol al dorinței lui Ionuț de a muri pentru sine ca următorul rege al Israelului și a-l face pe David rege. În Trupul lui Hristos, ni se cere să ne „ascultăm reciproc cu reverență” (Rom 12:10). Trebuie să ne dăm ego-ul la moartea sa, astfel încât să cerem sincer și sincer ca frații noștri să devină mai mari, mai înalți și mai respectați decât noi înșine. Ne luăm fustele, dacă este necesar, și acoperim goliciunea fratelui nostru oriunde sunt văzute, făcând posibil să ne mărim fratele în ochii celorlalți, adică intrând într-o relație de legământ cu frații în trupul lui Hristos.

Este imposibil să intri într-un astfel de legământ fără a muri în mod constant de sine. Toate problemele care plâng aproape fiecare adunare de credincioși provin din faptul că credincioșii de acolo nu au intrat într-o relație atât de legământă între ei. Fiecare își caută propriul avantaj. Rezultatul este că Satana triumfă. Dar astfel de adunări nu sunt biserica pe care o construiește Iisus, căci Isus a spus că porțile iadului nu vor putea să depășească biserica pe care o construiește (Mt. 16:18).

Isus își construiește astăzi biserica în această lume. Dacă vrem să facem parte dintr-o astfel de biserică și vrem să facem parte din construirea acelei biserici, atunci trebuie să luăm relații de legământ la inimă și ar trebui să învățăm din tot sufletul ce înseamnă să ne facem glorii fraților noștri.

Apoi am citit că Ionuț și-a luat armura, sabia, arcul și centura și i-a dat lui David. Când intrăm într-un legământ cu frații și surorile noastre, renunțăm la toate armele cu care le putem încălca cumva. Acesta este sensul poveștii lui Jonathan.

Arma cu care s-a făcut paguba maximă în creștinătate este limba. Suntem pregătiți să punem această armă într-o relație federală cu frații noștri în așa fel încât niciodată, nici măcar o dată, să nu vorbim rău unul despre celălalt, despre blasfemă sau bârfe?

Predarea armelor noastre atrage o asemenea încredere în fratele nostru, încât ne putem permite să fim lipsiți de apărare în fața lui, deoarece știm că nu ne va dăuna niciodată. Numai printr-o astfel de încredere și încredere se va construi frăția.

În 1 Samuel 19 și 20, vedem dragostea neîntreruptă a lui Ionuț pentru David, chiar dacă l-a costat să-l înfrunte pe tatăl său. Jonatan a fost, de asemenea, în prezența unor rude minte carnale la fratele său David. El este cu adevărat un exemplu demn de urmat de noi toți. Ar trebui să ne iubim cu mai multă credință pe frații și surorile noastre decât rudele noastre de sânge.

În Amos 1: 9-10 vedem cât de serios vede Dumnezeu ruperea unei frății. Tire a făcut un legământ cu Israel pe vremea lui Hiram. Dar pe vremea nevoii

au trădat Israelul, l-au livrat vrăjmașilor lor, încălcând legământul pe care îl făcuseră. Dumnezeu i-a spus lui Amos că va pedepsi sever pe Tire pentru asta.

În 2 Samuel 21: 1-2 vedem un alt exemplu. Israel avea foamete de trei ani. Când David l-a căutat pe Domnul din această cauză, Domnul i-a spus că motivul a fost că Israel a încălcat legământul pe care l-au făcut cu ghibeoniții pe vremea lui Iosua. Regele Saul a omorât pe ghibeoniți și a ignorat acest legământ stăruitor. După câțiva ani, cu mult după ce Saul a murit, curtea a răsturnat Israelul. Dumnezeu poate amâna judecățile sale, dar acolo unde nu vede nicio penitență, aceste feluri de mâncare vor veni cu siguranță. Se poate întreba de ce a amânat Dumnezeu atât de mult foamea. Fără îndoială, motivul a fost că i-a dat lui Israel timp să se pocăiască. Când nu s-au pocăit, judecata a venit asupra lor.

Pavel le-a spus corintienilor că Dumnezeu nu îi va judeca dacă s-ar judeca pe ei înșiși. Dar, deoarece nu s-au judecat pe ei înșiși, mulți dintre ei erau prin urmare bolnavi și slabi și mulți au murit înainte de timpul lor (1 Corinteni 11: 30-31). Toți credincioșii, care sunt în permanență slabi și bolnavi, ar trebui să-l caute pe Dumnezeu să afle dacă motivul pentru aceasta poate fi o frăție ruptă – participând la masa Domnului și apoi înșelându-și pe frații și surorile din spatele lor prin hule, bârfe etc. . Aceasta a fost crima lui Iuda Iscariotul – că a participat la Cina Domnului cu Isus și apoi a ieșit și l-a trădat. În timp ce psalmistul a profețit, „Până și prietenul meu, în care am avut încredere, care mi-a mâncat pâinea, mă călcă pe mine” (Ps. 41: 10).

Domnul să permită fiecăruia dintre noi să ne examinăm pe noi înșine și să participăm în mod semnificativ la masa Domnului în viitor. Să ne pocăim din toată inima pentru păcatul de a încălca legământul cu Domnul și cu frații și surorile noastre; și să ascultăm vocea Duhului care ne-a venit.

Biserica și necazul

În Efeseni 3:10 citim că Dumnezeu în noul legământ are dorința de a-și manifesta înțelepciunea prin biserică, către puterile și puterile cerului. Din Efeseni 6:12 știm că aceste puteri și puteri din regiunile cerești sunt Satana și armata sa de răutate, care locuiesc în al doilea cer (unde locuiesc de când au fost alungați din al treilea cer, unde locuiește Dumnezeu – 2Cor 12.2).

Știm că ar trebui să fim martorii lui Hristos pentru toți oamenii. Dar aici ni se spune că trebuie să avem și o mărturie pentru spiritele rele. Ce certificat este acesta? Este o mărturie a înțelepciunii lui Dumnezeu (Efeseni 3:10 ). Mărturisirea bucuroasă a Duhului nostru este că Dumnezeu a aranjat totul în viața noastră conform înțelepciunii Sale perfecte. Este mărturia oamenilor care împărtășesc înțelepciunea care vine de sus.

În cartea lui Iov citim despre mărturia că Iov a fost lui Satan prin viața sa. Când Satana a intrat în prezența lui Dumnezeu după ce a cutreierat pământul, Dumnezeu l-a întrebat dacă a observat sinceritatea vieții lui Iov (Iov 1: 8). Răspunsul lui Satana a fost că Iov se temea de Dumnezeu din cauza celor trei garduri de protecție pe care Dumnezeu le-a pus în legătură cu el. Satana știa că există o gard viu în jurul persoanei lui Iov, alta pentru familia sa și o a treia gard viu pentru Iov (v. 10). Mulți credincioși nu cunosc protecția triplă pe care Dumnezeu a acordat-o în jurul discipolilor lui Isus. Cei care îndeplinesc triplă condiție de ucenicie menționată în Luca 14: 26-33 vor constata că Dumnezeu plasează un gard de protecție în jurul fiecărei zone date proprietăților Domnului, celor dragi și vieții cuiva .

Dar atunci am citit că Dumnezeu a deschis aceste bariere de protecție în jurul lui Iov una după alta, astfel încât Satana a venit prin ele și a atacat bunurile lui Iov, membrii familiei sale și corpul său. Motivul a fost că caracterul lui Iov a putut fi demonstrat de Dumnezeu lui Satan.

Din aceasta aflăm că Satana nu poate atinge un discipol al lui Isus sau nimic din ceea ce posedă fără să obțină mai întâi permisiunea lui Dumnezeu. Acesta este un adevăr foarte important pentru noi, asupra căruia trebuie să fim ferm stabiliți – și vom vedea nevoia acestuia mai clar în viitor. Adevărata biserică a lui Iisus Hristos va fi chemată să sufere în zilele următoare ca în secolele anterioare. Înainte de a veni acest timp, trebuie să ne întemeiem mai întâi pe acest adevăr – că există un gard triplu în jurul ucenicilor serioși ai lui Isus, astfel încât nimeni să nu poată trece decât dacă Dumnezeu deschide acest gard și îi permite Satanei să facă acest lucru a face.

Cealaltă lecție pe care o putem învăța de la Iov este că propriile noastre rude și creștini religioși ne vor critica și condamna. În cazul lui Iov, soția sa și cei trei lideri religioși (Elifas, Bildad și Zofar) au înțeles greșit și l-au criticat. Și asta a fost permis de Dumnezeu. Rudele noastre vor deveni dușmanii noștri, iar oamenii religioși ne vor înțelege greșit și ne vor critica – pentru că Dumnezeu a deschis gardurile vii și le-a dat permisiunea să facă acest lucru.

Job s-a smerit și a spus: „Am venit dezgolit din trupul mamei mele, gol, mă voi întoarce acolo. Domnul a dat-o, Domnul a luat-o; numele Domnului să fie lăudat “(Hi 1,21). A fost un adevărat ucenic

pentru că nu avea nimic. Și-a dat seama că tot ceea ce a apartinut pe bună dreptate Domnului

și că Domnul are tot atât de mult dreptul să-i dea cât a avut dreptul să-l ia din nou. Cei care nu sunt discipoli se gândesc la binecuvântări doar pentru că Dumnezeu le dă binecuvântări . Cine este un discipol care recunoaște că nu este la fel de mult binecuvântare – poate chiar o mai mare – când Dumnezeu ia departe . Deci putem ști dacă suntem discipoli sau nu.

Lucrul trist a fost că Iov în mărturisirea lui îndrăzneață nu a putut îndura până la sfârșit. După un timp, a slăbit, leșinând sub presiunea continuă a examenului și a început să-l acuze pe Dumnezeu. De la capitolul 3 la capitol

31 vedem tristul spectacol al lui Iov trecând prin înalte și minuscule – uneori a ajuns la înălțimi mari în mărturisirea de credință și, în alte momente, s-a scufundat în adâncul disperării, mormăind și justificării de sine. Aceasta este experiența oamenilor sub vechiul legământ.

Dar Dumnezeu ne-a promis ceva mai bun în noul legământ, după cum citim în Evrei 11:40. Acest lucru este descris în versetele următoare din Evrei 12: 1-13 pe care îl putem urma pe Isus, care a rămas triumfător până la sfârșit.

Astăzi, nu suntem adepți ai lui Iov, ci adepți ai lui Isus – și orice test ar fi, prin puterea harului lui Dumnezeu, putem fi un biruitor și un martor împotriva Satanei până la sfârșit. Nu putem critica Iov pentru că a trăit într-o perioadă în care harul încă nu venise și Duhul Sfânt încă nu i-a fost dat. Noul legământ nu fusese încă închis și așa mai departe. Având în vedere limitele timpului în care a trăit, a făcut o treabă extrem de bună – atât de bună încât Dumnezeu L-a lăudat de trei ori (Iov 1: 8, 2, 3; , 7).

Cu toate acestea, îl putem urma pe Isus – începătorul și finitorul credinței.

Isus a absolvit Universitatea Suferinței și acolo a obținut certificatul de ascultare perfectă. Acum a devenit profesor la aceeași universitate pentru a preda ascultare tuturor oamenilor care sunt dispuși să fie înscriși (Evrei 5: 8-9). Nu există nicio constrângere aici, așa cum a fost în vechiul legământ cu „Tu nu vei …” Nu, dar Duhul lui Dumnezeu și Mireasa spun: „Vino, alătură-te acestei universități”. Nimeni nu poate fi un discipol care nu se înscrie în această universitate – pentru că acesta este singurul loc unde discipolii sunt instruiți.

Isus le-a spus discipolilor săi foarte clar că vor avea necaz în lume. Dar ei nu ar trebui să se teamă de asta, pentru că el a biruit lumea și prințul lor; și, prin urmare, ar putea fi, de asemenea, biruitori (Ioan 16 , 33).

Isus are mulți admiratori astăzi , dar puțini adepți . Nu a chemat niciodată oamenii să-l admire, ci doar să-l urmeze. Iar dacă îl urmăm, nu vom mai face parte din această lume. Atunci lumea ne va urî cu siguranță.

Isus a spus că lumea îi va iubi pe cei care au aparținut ei (Ioan 15:19).

Un semn clar și inconfundabil că suntem discipoli ai lui Isus este că lumea ne urăște. „Dacă mă vor persecuta, te vor persecuta”, a spus Isus (Ioan 15:20 ).

A doua caracteristică clară a unui discipol al lui Isus este aceea că îi iubesc pe acei oameni care îi urăsc și îi prigonesc (Mt 5,44-48). Cu aceste două trăsături, cei care au urechi să audă adevărul lui Dumnezeu își pot testa propria poziție și să afle adevărul despre ei înșiși.

Dacă sunteți popular cu oameni laici sau cu creștini religioși (care nu sunt discipoli serioși), puteți fi absolut sigur că veți face compromisuri. S-ar putea chiar să nu fiți convertiți.

De ce lumea îl ura pe Isus? Nu pentru că și-a plătit impozitele sau a spălat picioarele oamenilor; nici măcar pentru că a dus o viață sfântă. Lumea îl ura pentru că le-a expus ipocrizia. El a dezvăluit, de asemenea, tradițiile fără scripturi din poporul lui Dumnezeu. Prin urmare, cei care îl urau îl urau și pe el

Acesta va fi și destinul nostru atunci când vom vorbi despre ce a vorbit și dacă vom căuta onoarea oamenilor și a oamenilor religioși, vom păstra liniștea și vom rămâne populari și fiecare dintre noi poate alege calea ar vrea să plece.

În Apocalipsa 12, citim că Satana este furios pe anumiți oameni. Prin urmare, primul lucru pe care l-am citit despre el este că el încearcă mai întâi să mănânce copilul uman (Isus Hristos) care a adus pe lume femeia (Israel). Satana nu a putut avea succes acolo și băiatul a crescut, și-a îndeplinit slujirea și a urcat pe tronul lui Dumnezeu (Apocalipsa 12: 4-5). Furia lui Satan este acum îndreptată împotriva fraților mai mici ai acestui copil uman. Aceștia sunt descriși ca aceia care „păstrează poruncile lui Dumnezeu și au mărturia lui Isus.” Aceștia sunt discipolii lui Isus, ale căror vieți sunt marcate de ascultarea completă de poruncile lui Dumnezeu și care se agăță cu îndrăzneală de mărturia lui Isus. deschide gura și vorbește despre tot ce a mărturisit Isus Însuși – pentru că aceasta este „mărturia lui Isus”.

Apocalipsa 12 se referă la ultimele zile ale acestei epoci când Satana este aruncat de pe cel de-al doilea cer pe pământ pentru ultimii trei ani și jumătate înainte de întoarcerea lui Isus (v. 9). În acel moment, vor exista cei de pe Pământ care vor păstra poruncile lui Dumnezeu și vor ține cu curaj de mărturia lui Isus și vor birui pe Satana (v. 11). Acestea sunt „poruncile” lui Dumnezeu – trupele de elită ale armatei sale pe pământ.

Va fi un privilegiu și o onoare extraordinară să fii printre ei – cei mai mulți vor trebui să renunțe la viața lor fizică pentru numele lui Isus. Apocalipsa 13: 7 arată clar că antihristul lui Dumnezeu va avea voie să ucidă discipolii lui Isus. Dar amintiți-vă că Dumnezeu deschide gardurile vii. Altfel nimeni nu ne-ar putea atinge. Acesta este motivul pentru care nu ne este frică.

Iov ar putea spune: „Dumnezeu cunoaște fiecare detaliu al meu.” (HI 23:10) Sub noul legământ putem merge și mai departe și să spunem: „Dumnezeu planifică fiecare detaliu al vieții mele” – pentru că acesta este sensul clar al Romanilor 8, 28 Este, de asemenea, adevărat că Dumnezeu, care este credincios, chiar și într-un astfel de timp, nu ne va permite niciodată să fim ispitiți asupra averii noastre. Cu fiecare încercare, Dumnezeu va deschide o cale de a depăși și a scăpa de păcat și de pericolul de a le nega (1 Corinteni 10:13). Harul Lui se va dovedi suficient chiar și atunci (2Co 12,9); altfel niciunul dintre noi nu ar putea exista. Nu cei curajoși natural sunt cei care vor îndura în această zi – ci cei înfricoșători în mod natural, care au încredere în Domnul pentru a-i întări.

Acestea vor fi zilele de mare necaz, când Antichristul va guverna. Dar Isus a spus că Dumnezeu a scurtat durata acestei perioade „de dragul celor aleși” (Mt. 24, 21-22), astfel încât cea aleasă a lui Dumnezeu (biserica) va fi, evident, pe pământ, în momentul în care va fi martor la Domnul „Dar îndată după necazul de atunci,” a spus Iisus, „Fiul Omului va apărea în ceruri și își va trimite îngerii cu trâmbițe strălucitoare și îi vor strânge pe aleși” (Mt. 24, 29-31). despre care a vorbit Isus aici este cel menționat în 1 Tesaloniceni 4: 16-17, în care morții sunt în Hristos

fii înviat și răpit împreună cu ucenicii vii ai lui Isus pentru a-L întâlni pe Domnul în văzduh.

Isus a lămurit în versetul de mai sus că biserica (aleșii) va experimenta răpirea doar după Marele Necaz. Atunci îl vom saluta pe Domnul în cea de-a doua venire în aer și ne vom întoarce cu el pe pământ pentru a domni cu el o mie de ani. Cuvântul lui Dumnezeu este clar cine va stăpâni cu Hristos o mie de ani. Ei sunt cei „care nu se închinau fiarei și imaginii sale și care nu-și acceptaseră amprenta pe fruntea și pe mâinile lor.” (Apoc. 20: 4) Acest lucru arată clar că biruitorii (mireasa lui Hristos) sunt pe Pământ, credincios Domnului în timpul domniei Antihristului.

Necazul este ceva ce emană de la oameni care sunt stârniți de Satana împotriva bisericii. Aceasta trebuie deosebită de mânia lui Dumnezeu rezervată celor răi. Nu vom înfrunta mânia lui Dumnezeu, dar cu siguranță vom suferi necazuri mari din partea oamenilor. Sub vechiul legământ, prosperitatea și o viață ușoară au fost binecuvântarea pentru poporul lui Dumnezeu. Sub noul legământ, este adversitatea – suferința și suferința.

Când Isus s-a confruntat cu moartea, nu a spus: „Părinte, ajută-mă să ies din această oră”, ci „Tată, slăvește-ți numele” (Ioan 12: 27-28). Melodia curvă este: „Părinte, ajută-mă să ies din necaz”. Cântecul miresei este: „Părinte, slăvește-ți numele”. „De asemenea, ne bucurăm de necazuri” (Romani 5: 3). „Trebuie să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu printr-o multă suferință” (Fapte 14:22).

Isus i-a rugat în mod special Tatălui ca să nu fim scoși din lume, ci să fim mântuiți de păcat (Ioan 17:15 ). Isus nu a dorit niciodată ca mireasa sa să fie răpită pentru a scăpa de necaz.

În urmă cu aproximativ 150 de ani, în creștinătate, a venit o nouă doctrină (care nu a fost auzită la vremea apostolilor) că Hristos va veni în taină și îi va înlătura pe toți credincioșii, pentru a nu fi nevoiți să treacă prin Necazul cel Mare. Această doctrină a dat impresia că persecuția umană a fost o pedeapsă de la Dumnezeu! Nu a fost de mirare că această doctrină nu a apărut în țările în care creștinii au fost persecutați, ci în Anglia, care nu a experimentat persecuția creștinilor de secole. Scriptura a fost răsucită de mulți pentru a se potrivi acestei doctrine. Drept urmare, Satana a reușit să-i atragă pe creștini într-o falsă mângâiere, astfel încât să nu fie pregătiți pentru necazul și persecuția lumii când vine.

Întrucât rugăciunile majorității creștinilor merg practic așa: „Doamne, fă-mi viața mai confortabilă aici pe pământ”, nu este deloc surprinzător faptul că un număr mare de creștini din întreaga lume au acceptat cu fericire această doctrină de evadare din necaz. cine a interiorizat învățătura lui Isus înțelege clar că nu există nicio virtute în a scăpa de persecuție sau necaz, dimpotrivă, Isus le-a spus discipolilor săi că vor experimenta necaz și persecuție în lume.

Există unii care învață că Hristos îi va îndepărta pe creștinii pe deplin devotați și îi va lăsa numai pe cei cu jumătate de inimă să se confrunte cu antihristul. Aceasta pare să însemne că mântuirea este o răsplată pe care Dumnezeu o dă credincioșilor! Niciun general sensibil nu și-ar trimite trupele de rang secund pe front și i-ar lăsa pe cei de primă clasă acasă! Este de neconceput ca Dumnezeu să-și ia cei mai buni soldați de pe pământ într-un moment în care cel mai mult avea nevoie de mărturia lor.

Din Scriptură reiese clar că cei care se opun Antihristului sunt cei care „păstrează poruncile lui Dumnezeu și mărturia lui Isus

Acești oameni, cu siguranță, nu sunt cu jumătate de inimă, dimpotrivă, sunt biruitorii ale căror nume sunt consemnate în Cartea vieții (Apoc. 13,8; 2,5). Satan nu este cu jumătate de inimă, ci Satana este supărat pe cei care predică ascultarea totală de poruncile lui Dumnezeu, iar țintele sale principale sunt oamenii care se supun tuturor poruncilor lui Dumnezeu și predică și predică ascultare față de ceilalți, motiv pentru care Pavel toți credincioșii pentru că știa că este una dintre țintele principale ale Satanei și trebuie să ne rugăm astăzi pentru cei care predică ascultare totală față de Dumnezeu, pentru a putea fi protejați.

În primele trei secole, când prigoana violentă a făcut ravagii împotriva creștinilor, ea nu la salvat pe Dumnezeu de necazurile ei. Au fost mâncați de lei și arși la miză. În aceste arene romane nu a existat o răpire secretă când ucenicii lui Iisus au fost uciși. Zeul, care pe vremea lui Daniel a umplut gura leului și a luat puterea cuptorului înfocat, nu a făcut astfel de minuni în primele trei secole pentru discipolii deplini devotați ai lui Isus – căci aceștia erau creștini sub noul legământ, zeul în foc ar trebui să glorifice. Același lucru se va aplica și creștinilor din secolul trecut înainte de întoarcerea lui Hristos. Trupele de primă clasă ale lui Dumnezeu i-au rămas fideli în primul secol – până la sfârșitul amar. Nu au întrebat și nu au așteptat, că doisprezece legiuni de îngeri aveau să vină și să-i sfâșie. Dumnezeu a privit cum mireasa fiului său a fost sfâșiată de lei și arsă pe miza, iar el a fost glorificat prin mărturia lor, căci au urmat Mielul oriunde s-a dus, până la o moarte fizică violentă. Singurul cuvânt pe care Iisus le-a spus a fost: „Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții” (Apoc. 2:10).

De asemenea, el ne spune aceste cuvinte acum. Dar pentru a fi credincioși în această zi viitoare a lui Antihrist, trebuie să învățăm să fim credincioși în micile ispite și încercări pe care le întâlnim astăzi. De aceea este imperativ să învățăm credința în viața ascunsă – atunci când suntem ispitiți în locurile ascunse ale vieții noastre, în gândurile, atitudinile, motivele noastre, în chestiunile legate de bani și așa mai departe. Acestea sunt chestiuni minore; dar numai dacă suntem credincioși în cel mai mic, într-o zi vom fi fideli celor mari. Dacă suntem necredincioși în lucrurile mărunte, vom fi necredincioși Domnului chiar și în ziua necazului. Dacă nu putem merge cu oamenii acum, cum vom alerga cu Rossen? Dacă nu suntem credincioși într-o perioadă de confort, cum vom fi credincioși într-un moment de necaz? (Ier. 12, 5). Dumnezeu este nerăbdător să ne instruiască astăzi pentru a fi comanda lui pentru ziua următoare.

Adevărul că credem

Scriptura ne poruncește să avem grijă de noi înșine și de învățăturile noastre, căci numai în acest fel putem asigura mântuirea noastră proprie și mântuirea oamenilor cărora le predicăm (1 Timotei 4:16 ).

Viața și învățăturile noastre sunt ca două picioare care dau stabilitate vieții noastre creștine. Ambele picioare trebuie să aibă aceeași lungime ca oamenii obișnuiți. În general, în creștinism, majoritatea credincioșilor supraestimează unul dintre aceste două „picioare”.

Când vine vorba de doctrine, ni se cere să „predăm cuvântul adevărului.” (2 Timotei 2:15 ) Mulți sunt nepăsători în studiul Scripturii și astfel sunt dezechilibrați în înțelegerea învățăturilor.

Adevărul lui Dumnezeu este ca un corp uman. Este perfectă numai atunci când fiecare parte are dimensiunea corectă. Nu toate adevărurile Scripturii sunt la fel de importante. Pentru a da un singur exemplu: Vorbirea în limbi nu este la fel de importantă ca iubirea celorlalți credincioși. Dacă vreo doctrină este supraestimată în detrimentul alteia, atunci adevărul pe care îl proclamăm va fi la fel de urât ca un corp cu ochi sau urechi supradimensionate! Mai mult decât atât, o astfel de suprasensiune ne va face eretici în învățăturile noastre. Prin urmare, este important să transmitem pe bună dreptate adevărul lui Dumnezeu.

Ar fi ușor dacă am putea spune pur și simplu că credem adevărul așa cum se găsește în Cuvântul lui Dumnezeu (în cele 66 de cărți care alcătuiesc Biblia). Acesta este adevărul. Dar, întrucât adevărul Cuvântului lui Dumnezeu a fost răsucit și stricat de viclenia lui Satana și a omului, este necesar să mergem mai departe și să explicăm ce învață Biblia exact.

Spre deosebire de matematică și alte științe, Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi înțeles printr-un simplu studiu intelectual, fără revelarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Isus a spus că această revelație este dată numai copiilor (celor smeriți) și nu intelectualilor mândri (Mat . 11:25). Acesta a fost motivul pentru care savanții Bibliei din vremea lui Isus nu au putut înțelege învățăturile Sale. Majoritatea savanților din Biblia de astăzi se află în aceeași barcă – și din același motiv!

În același timp, trebuie să ne folosim și de mintea noastră, pentru că ni se cere să maturizăm în înțelegerea noastră (1Cor 14,20).

Prin urmare, doar o minte complet subordonată Duhului Sfânt este în măsură să înțeleagă corect Cuvântul lui Dumnezeu.

Dumnezeu vrea ca toți copiii săi să fie complet liberi din toate punctele de vedere. Dar mulți credincioși sunt sclavi ai multor obiceiuri păcătoase și tradiții umane. Un motiv pentru aceasta este că au citit Cuvântul lui Dumnezeu atât de nepăsător.

Cu cât ne străduim să înțelegem cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai mult adevărul ne va elibera în fiecare domeniu al vieții noastre (vezi Ioan 8:32 ).

Majoritatea credincioșilor sunt foarte atenți când vine vorba de a-și investi banii. Dar sunt foarte neglijenți când vine vorba de studiul Scripturii. Acest lucru arată că aceștia valorează banii mai mari decât Dumnezeu. Astfel de creștini vor eșua în mod evident în înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu.

Ni se spune clar că toată Sfânta Scriptură ne-a fost dată în scopul de a ne face „desăvârșiți” (2 Timotei 3: 16-17) Deci am putea spune că

Oamenii care nu sunt interesați de desăvârșirea creștină nu vor putea înțelege corect Cuvântul lui Dumnezeu (vezi și Ioan 7:17).

Teama de Domnul este începutul cunoașterii; și Dumnezeu își dezvăluie secretele numai celor care se tem de El (Ps 25:14 ).

Adevărul despre Dumnezeu

Biblia învață că Dumnezeu este Unul și, de asemenea, că în acest singur Dumnezeu există trei persoane.

Întrucât numerele aparțin lumii materiale și, întrucât Dumnezeu este Duh, mintea noastră limitată nu poate înțelege foarte bine acest adevăr, la fel cum o ceașcă mică nu poate ține apa unui ocean.

Un câine nu poate înțelege înmulțirea – întrucât trei, atunci când sunt înmulțiți, încă mai dau unul: 1x1x1 = 1. Încă putem înțelege cum Dumnezeu poate fi trei persoane și totuși un Dumnezeu. Un câine nu poate înțelege decât un alt câine. El nu poate înțelege pe deplin o persoană. În același mod, un Dumnezeu care ar putea fi explicat și înțeles de mintea noastră umană ar fi doar o altă ființă umană la fel ca noi. Faptul că Dumnezeul Bibliei depășește înțelegerea noastră este cea mai clară dovadă că acesta este într-adevăr adevărul.

Adevărul Trinității devine clar din primul verset din Biblie, unde cuvântul pentru „Dumnezeu” în ebraică este plural – „Elohim”. De asemenea, vedem acest adevăr în folosirea cuvintelor „noi” în Geneza 1:26 La botezul lui Isus, vedem lumina și mai clar unde este Tatăl (glasul cerului), Fiul (Isus Hristos) și Duhul Sfânt (sub forma unui porumbel) sunt cu toții prezenți (Mt 3 , 16-17).

Cei care susțin că Isus Însuși este Tată, Fiul și Duhul Sfânt nu pot explica cum ar fi putut să facă voia Tatălui său pe pământ, în timp ce neagă propria voință (Ioan 6:38). Unitarienii, crezând că Dumnezeu este o singură persoană și, prin urmare, botezând numai în numele lui Isus, în realitate neagă faptul că Iisus Hristos a venit ca ființă umană.

Biblia spune că unul care are învățătura potrivită îl are atât pe Tatăl, cât și pe Fiul și că cel care neagă fie Tatăl, fie Fiul, are duhul Antihristului ( 2 Ioan 9 ; 1 Ioan 2:22 ).

În botezul creștin, Dumnezeu ne-a poruncit în mod special să ne botezăm cu triplul nume al Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt (Mt 28:19 ), identificându-l pe Fiul ca Domnul Isus Hristos (Fapte 2:38).

Adevărul despre Hristos

Scripturile învață că Iisus Hristos a existat ca Dumnezeu și a fost egal cu Dumnezeu pentru veacuri (Ioan 1 , 1) și că atunci când a venit pe pământ ca ființă umană, a luat decizia propriei sale voințe, o parte din autoritatea sa, pe care a considerat-o. Dumnezeu NU a exercitat. Acesta este sensul expresiei „S-a deposedat pe sine” (Fil. 2: 6-7).

Luați în considerare câteva exemple care dovedesc acest lucru: Dumnezeu nu poate fi ispitit de rău (Iacov 1:13). Dar Isus a recunoscut că el însuși a fost ispitit (Mat. 4: 1-10). Dumnezeu știe totul. Dar Isus a spus când era pe pământ că nu știe data celei de-a doua veniri a lui (Mat . 24:36). De asemenea, a trebuit să meargă la un smochin pentru a vedea dacă purta vreun fruct (Mt 21 , 19). Dacă și-ar fi folosit puterea ca Dumnezeu, ar fi văzut de la distanță că pomul nu dădea roade! Înțelepciunea lui Dumnezeu este neschimbată și veșnică. Dar să citim de două ori despre Domnul nostru Isus, că „a crescut în înțelepciune” (Lc 2:40, 52).

Toate aceste versete indică faptul că Isus „a renunțat” la multe puteri ale lui Dumnezeu când a venit pe pământ.

Dar chiar dacă Isus însuși s-a dispensat de aceste puteri atunci când a venit pe pământ, el era încă Dumnezeu în persoana lui. Evident, este imposibil ca Dumnezeu să înceteze să fie Dumnezeu, chiar dacă a vrut. Un rege poate merge și să trăiască într-un mahalal renunțând la drepturile sale de rege. Așa a fost cu Isus.

Cea mai clară dovadă a divinității lui Isus când era pe pământ se vede în cele șapte exemple consemnate în care a acceptat alte închinări (Mt 8 , 2, 9, 18, 14:33, 15:25, 20:20; Mc 5 , 6, Joh 9 , 38). Îngerii și oamenii care se tem de Dumnezeu nu acceptă închinarea (Fapte 10: 25-26; Apoc. 22: 8-9). Dar Isus a acceptat închinarea – pentru că era Fiul lui Dumnezeu. Tatăl i-a dezvăluit lui Petru că Isus, chiar și când era pe pământ, era Fiul lui Dumnezeu (Matei 16: 16-17).

În ceea ce privește umanitatea lui Isus, Scriptura din Evrei 2:17 este foarte precisă în a afirma că Isus „în toate lucrurile trebuie să devină ca frații săi.” NU a fost făcut ca copiii lui Adam, pentru că atunci va fi ca restul omenirii. avea un „om bătrân”. („Bătrânul” este numele Sfintelor Scripturi, pentru care mulți folosesc, din păcate, termenul non-scriptic „natură păcătoasă”).

Isus NU a fost păcătos pentru că nu a avut un tată uman. Isus s-a născut din Duhul Sfânt și a fost sfânt din concepție (Lc 1 , 35).

Frații spirituali ai lui Isus sunt cei care fac voia lui Dumnezeu (Mat. 12: 49-50) născuți din Duhul Sfânt (Ioan 3: 5) și care l-au luat pe omul cel vechi și l-au pus pe omul nou (Efeseni 4:22, 24). ). Dar noi, frații lui Isus, avem propria voință și Isus a devenit egal cu noi în „toate lucrurile.” El a avut și propria sa voință, pe care a negat-o (Ioan 6:38).

Când suntem născuți ca copii ai lui Adam, toți suntem născuți cu un om bătrân. Bătrânul poate fi asemănat cu un slujitor necredincios care ne deschide ușa inimii noastre la dorințele cărnii (care pot fi asemănate cu o bandă de tâlhari) care încearcă să ne invadeze inimile. Când ne naștem din nou, acest om bătrân este ucis de Dumnezeu (Rom 6: 6). Dar mai avem încă carnea prin care suntem ispitiți (Iacov 1: 14-15). Bătrânul a fost înlocuit acum cu un om nou, care rezistă dorințelor cărnii și încearcă să țină ușa inimii închise împotriva trupei de „tâlhari”.

Iisus a fost ispitit și biruit cu toate lucrurile așa cum am făcut-o noi (Evrei 4:15 ). El a venit, însă, nu în „trupul păcătos”, ci doar în „forma cărnii păcătoase” (Romani 8: 3). Am trăit în păcat ani de zile. Obiceiurile păcătoase pe care le-am dobândit de-a lungul anilor ne determină să păcătuim inconștient chiar și după ce ne naștem din nou.

De exemplu, cei care au folosit multe cuvinte blestemante în trecut vor constata că astfel de cuvinte vin inconștient din buzele lor sub presiune, în timp ce persoanele care nu au folosit niciodată cuvinte blestemate înainte de momentul convertirii lor nu se descoperă, să fi folosit astfel de cuvinte în mod inconștient. În mod similar, persoanele care au consumat multă pornografie consideră că au o problemă mai mare cu gândurile și visele murdare decât cei care nu s-au îngăduit în pasiunea respectivă.

Isus nu a păcătuit niciodată și nu a avut un păcat inconștient în viața sa. Chiar dacă ar fi păcătuit doar inconștient, el ar fi o victimă a acestui păcat

(după cum citim în 3Mo 4: 27-28). Atunci nu ar fi putut fi o jertfă perfectă pentru păcatele noastre.

Învățătură despre persoana lui Isus a fost o problemă controversată de-a lungul istoriei bisericii și au fost vehiculate numeroase erezii false în această privință. Unii i-au subliniat divinitatea până la punctul de a nu-l putea vedea ca pe o ființă umană care a fost ispitită în orice ca a noastră. Unii i-au subliniat umanitatea până la ridicarea divinității.

Singura noastră protecție împotriva acestor două erezii este să ne sprijinim pentru sfatul deplin al lui Dumnezeu în Scriptură și să ne oprim acolo unde se oprește Scriptura, ca nu cumva „să trecem dincolo” ( 2 Ioan 7,9 ).

Venirea lui Isus ca om pe acest pământ este un mister. Este nechibzuit să examinăm și să analizăm această doctrină dincolo de ceea ce ni se spune în Biblie. Aceasta ar fi o acțiune atât de nechibzuită și lipsită de respect ca cea a israeliților, care au privit curioși în chivotul legământului lui Dumnezeu (un tip al lui Hristos) – o acțiune pentru care Dumnezeu a dat jos (1 Sam . 6:19 ).

Isus a spus că a venit pe pământ pentru a nega propria voință și a face voia Tatălui său (Ioan 6:38). Aceasta arată că Isus a avut o voință umană care s-a opus voinței Tatălui său (Matei 26:39). Altfel nu ar fi trebuit să nege această voință.

Isus a fost încercat în același mod ca și noi (Hebr 4:15 ). Dar pentru că nu a cedat niciodată acestor ispite în inima sa, nu a păcătuit niciodată (Iacov 1, 15). Fiecare ispită pe care o întâlnim vreodată a fost confruntată și depășită de Domnul nostru Isus în timpul vieții Sale pământești.

Știm cu toții cât de greu este să trăiești fără păcat o singură zi! Prin urmare, am putea spune că cea mai mare minune pe care a făcut-o Isus vreodată a fost să trăiască fără păcat mai mult de 33 de ani, chiar dacă a fost încercat zilnic în toate ca ale noastre. El a rezistat păcatului până la moarte și a primit har de la Tatăl pentru că i-a căutat cu strigăte și lacrimi puternice (Evrei 5: 7 și 12: 3-4).

În calitate de înaintașul nostru, el ne cheamă să-i urmăm exemplul luând crucea – prin predarea voinței noastre de sine la moarte (Luca 9:23).

Cădem în păcat pentru că nu ne împotrivim păcatului în serios și pentru că nu-i cerem Tatălui milostenie pentru a birui. Astăzi, nu ni se cere să-L urmăm pe Isus în aspectele exterioare ale vieții trăind ca tâmplar sau burlac, nici măcar în slujirea Lui, sau mergând pe apă sau înălțând morții, ci prin a fi credincioși în biruirea păcatului. sunt.

Duhul Sfânt ne inspiră să facem două mărturisiri în Hristos – una că El este Domnul, iar cealaltă că a venit în trup (1Cor 12,3; 1 Ioan 4: 2-3). Ambele mărturisiri sunt la fel de importante, dar și mai mult acestea din urmă, pentru că ni se spune că semnul de identificare al minții lui Antihrist este că acesta nu mărturisește că Isus Hristos a intrat în trup ( 2 Ioan 7 ).

Astăzi, omul Hristos Isus (1Tim 2 , 5) este „primul născut printre mulți frați” (fratele nostru mai mare), iar tatăl său este și tatăl nostru (Rom 8:29, Ioan 20:17 ; Efeseni 1: 3, Evrei 2 , 11).

Isus nu a încetat să fie Dumnezeu când a venit pe pământ (Ioan 10 , 33) și El nu a încetat să fie om atunci când S-a întors la cer (1 Timotei 2: 5).

Adevărul despre mântuire

Cuvântul lui Dumnezeu vorbește despre „mântuire” în trei timpi – trecutul (Efeseni 2: 8), prezentul (Fil. 2:12) și viitorul (Rom 13:11) – sau, mai bine zis, vorbește despre justificare, sfințire și glorificare.

Mântuirea are un fundament și o suprastructură. Iertarea păcatelor și justificarea sunt fundamentul.

Justificarea înseamnă mai mult decât iertarea păcatelor noastre. Înseamnă, de asemenea, că în ochii lui Dumnezeu am fost declarați drepți pe baza morții, învierii și înălțării lui Hristos. Nu se bazează pe lucrările noastre (Efeseni 2: 8-9), căci chiar și actele noastre drepte sunt în ochii lui Dumnezeu ca o rochie pătată (Isa 64: 5). Suntem îmbrăcați cu dreptatea lui Hristos (Gal 3:27 ). Pocăința și credința sunt condițiile pentru iertare și justificare (Fapte 20:21).

Pocăința reală trebuie să aducă în noi rodul reparației – prin restituirea banilor și a lucrurilor și a impozitelor cuvenite care sunt în mod greșit în posesia noastră (aparținând celorlalți) și scuze celor pe care i-am greșit, pe cât posibil este (Lc 19 , 8-9). Dacă Dumnezeu ne iartă, El cere și noi să îi iertăm pe ceilalți în același mod. Dacă nu, Dumnezeu își retrage iertarea (Mt 18 , 23-35).

Pocăința și credința trebuie să fie urmate de botez prin imersiune în apă, prin care mărturisim public lui Dumnezeu, oamenilor și demonilor că bătrânul nostru a fost într-adevăr îngropat (Romani 6: 4-6).

Putem primi apoi botezul în Duhul Sfânt, care ne dă putere să fim martori ai lui Hristos prin viața și buzele noastre (Fapte 1: 8). Botezul în Duhul Sfânt este o promisiune pe care o vor primi toți copiii lui Dumnezeu prin credință (Mt 3:11; Luca 11:13 ).

Este privilegiul fiecărui ucenic de a avea mărturia Duhului, că este într-adevăr un copil al lui Dumnezeu (Rom 8:16) și, de asemenea, să știe că a primit într-adevăr Duhul Sfânt (Fapte 19,2). .

Sfințirea este suprastructura clădirii. Sfințirea (însemnând a fi „izolat” de păcat și lume) este un proces care începe cu noua naștere (1Cor 1,2) și ar trebui să continue pe parcursul vieții noastre pământești (1Th 5 , 23-24 ). Aceasta este o lucrare pe care Dumnezeu o începe în noi prin Duhul Sfânt, scriindu-și legile în inimile și în mințile noastre, dar trebuie să ne facem partea noastră și să realizăm mântuirea noastră cu frică și tremur, este sarcina noastră, faptele noastre din carnea care trebuie ucisă de puterea pe care ne-o oferă Duhul (Rom 8:13) Este sarcina noastră să ne curățăm de orice întinăciune a cărnii și a Duhului și să finalizăm sfințirea în frica de Dumnezeu (2Cor). 1).

Dacă un discipol în această sarcină lucrează cu Duhul Sfânt într-un mod radical și din toată inima, lucrarea de sfințire va progresa rapid în viața sa. Această lucrare va progresa lent sau va stagna în viața celui care răspunde leneș la îndrumarea Duhului Sfânt.

Tocmai în momentele de ispită este încercată sinceritatea noastră de a atinge sfințirea.

A fi sfințit înseamnă că neprihănirea cerută de lege este împlinită în noi – și nu numai în exterior, ca sub vechiul legământ (Rom 8: 4). Aceasta este ceea ce a subliniat Isus în Matei 5: 17-48.

Cerințele legii au fost rezumate de Isus după cum urmează: să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima și pe ceilalți ca noi înșine (Mt. 22: 36-40).

Legea iubirii este cea pe care Dumnezeu vrea acum să o scrie în inimile noastre, căci aceasta este propria Sa natură (Evrei 8:10; 2 Pt. 1 , 4). Manifestarea exterioară a acesteia va fi o viață victorioasă peste tot păcatul conștient și ascultarea de toate poruncile lui Isus (Ioan 14:15 ).

Este imposibil să intri în această viață fără să îndeplinești mai întâi condițiile de ucenicie stabilite de Isus (Luca 14: 26-33). Acestea constau, în general, în acordarea Domnului pe primul loc în fața tuturor rudelor și în fața propriului sine și renunțarea la bogăția materială și a bunurilor [ca idoli].

Aceasta este poarta îngustă prin care trebuie să trecem mai întâi. Apoi vine calea îngustă a sfințirii. Cei care nu caută sfințirea nu-L vor vedea niciodată pe Domnul (Evrei 12:14).

Deși este posibil să fim desăvârșiți în conștiința noastră aici și acum (Evrei 7:19; 9: 9, 14), nu este posibil să fim păcătoși și desăvârșiți până când nu vom primi un trup glorificat în momentul întoarcerii lui Hristos (1 Ioan 3: 2; ). Nu putem fi egali cu el decât atunci. Dar acum trebuie să căutăm să trăim așa cum a trăit El (1 Ioan 2: 6).

Atâta timp cât vom avea acest corp tranzitor, vom găsi în el păcate inconștiente, cu toate acestea am putea fi sfințiți (1Jn 1,8). Dar în conștiința noastră putem fi deja desăvârșiți (Faptele 24:16) și feriți de păcatul conștient (1 Ioan 2: 1) dacă suntem serioși (1 Cor 4: 4).

Prin urmare, așteptăm a doua venire a lui Hristos și glorificarea noastră – ultima parte a mântuirii noastre atunci când devenim fără păcat, desăvârșiți (Romani 8:23; Fil. 3:21).

Adevărul despre biserică

Biserica este trupul lui Hristos. Ea are un singur Hristos principal; și ea are un singur sediu – al treilea cer. În trupul lui Hristos fiecare membru are o funcție (Efeseni 4:16 ). În timp ce unii membri au o responsabilitate mai importantă sau un serviciu mai vizibil decât alții, fiecare membru are ceva de valoare pentru a contribui.

Hristos a dat bisericii sale apostoli, profeți, evangheliști, păstori și învățători pentru a-și construi trupul (Efes, 11). Acestea sunt servicii, nu titluri. Apostolii sunt chemați de Dumnezeu și trimiși la bisericile locale fondate. Acestea au primul loc în biserică (1Cor 12,28) și, prin urmare, sunt bătrâni la bătrânii comunităților din zona lor de acumulare (2Cor 10,13). Profeții recunosc și satisfac nevoile ascunse ale poporului lui Dumnezeu. Evangheliștii au darul de a conduce neamurile la Hristos. Atunci trebuie să aduci aceste convertiri la biserica locală, care este trupul lui Hristos. (Mulți evangheliști moderni nu reușesc în acest punct). Ciobanii au grijă de miei și oile tinere și îi călăuzesc. Profesorii explică oamenilor lui Dumnezeu Scripturile și învățăturile lor. Aceste cinci daruri sunt date bisericii din întreaga lume; iar dintre aceștia, păstorii sunt elementul principal al fiecărei biserici locale.

Conducerea bisericii locale ar trebui să fie în mâinile bătrânilor. Noul Testament ne învață foarte clar acest lucru (Tit 1 , 5, Fapte 14:23). „Bătrânii”, forma plurală, înseamnă că trebuie să existe cel puțin două în fiecare adunare, iar o mulțime de bătrâni este responsabilă pentru un echilibru în direcția bisericii locale și, de asemenea, pentru

legarea activităților lui Satana prin puterea prezenței Domnului (așa cum citim în Mt 18: 18-20).

Unul conducător al unei biserici contrazice învățăturile Noului Testament. Cu toate acestea, unul dintre acești bătrâni poate fi „mesagerul bisericii” (Apoc. 2: 1) atunci când este înzestrat cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Isus le-a interzis discipolilor Săi să poarte titluri (Mt 23: 7-12). Prin urmare, contrazice Cuvântul lui Dumnezeu pentru a fi numit rabin, tată, pastor, reverend sau conducător. Titlul „Reverență” este folosit în Biblie doar pentru Dumnezeu (Ps. 111: 9), și oricine folosește acest titlu poate, ca Lucifer, să fie vinovat de dorința de a fi ca Dumnezeu (Isaia 14:14). Toți cei din biserică, mari sau mici, ar trebui să fie doar un frate sau un slujitor.

Întâlnirile bisericilor locale trebuie să fie deschise tuturor discipolilor pentru a profeți (1Cor 14,26-40), cu excepția cazului în care este o adunare cu scopul de a învăța (Fapte 20: 9, 11) sau de rugăciune (Fapte 12:11). 5.12) sau evanghelizare (Fapte 2: 14-40). Darul profeției trebuie să fie căutat de toți cei care doresc să practice în congregații (1Cor 14,1.39). Cu toate acestea, discursul limbilor, deși servește în principal pentru edificarea personală (1Cor 14: 4,18-19), poate fi practicat și în congregările congregaționale, dar ar trebui să urmeze întotdeauna o interpretare (1 Cor 14:27). Interpretarea unei limbi poate fi o revelație, un cuvânt de cunoaștere, un discurs profetic, o doctrină sau o rugăciune către Dumnezeu (1Cor 14,2-6). Toate darurile menționate în 1 Corinteni 12: 8-10: 28 și Romani 12: 6-8 sunt necesare pentru a construi trupul lui Hristos. O biserică care disprețuiește sau ignoră darurile Duhului nu le va avea niciodată.

Femeilor li se permite să se roage și să profeteze în întâlniri cu capul acoperit, dar nu au voie să exercite autoritatea sau să învețe bărbații (1 Corinteni 11: 5; 1 Timotei 2:12 ).

Biserica are, de asemenea, responsabilitatea de a vesti vestea bună tuturor oamenilor care pot ajunge la ea prin orice mijloace, cu scopul de a face discipoli ai lui Hristos printre toate popoarele (Marcu 16:15 și Mt 28:19 ). Cu toate acestea, evanghelizarea fără ucenicie este un obstacol în mărturia lui Hristos pe pământ.

Fiecare biserică locală trebuie să proclame și moartea Domnului prin „spargerea pâinii” (1Cor 11,22-34) Frecvența acestei mărturii este o chestiune în care cuvântul lui Dumnezeu acordă libertate oricărei biserici, dar niciodată nu trebuie să devină un ritual gol degenerat.

În ceea ce privește sacrificiile, Cuvântul lui Dumnezeu este clar că este greșit să primești bani de la necredincioși pentru lucrarea lui Dumnezeu ( 3Joi 7 ). Prin urmare, ofertele nu pot fi acceptate în ședințele în care sunt prezenți necredincioșii. Orice dăruire a credincioșilor ar trebui să fie voluntară și ascunsă (2 Corinteni 9: 7). Este greșit să trimiteți rapoarte despre lucrări către alții cu intenția de a primi bani de la ei (chiar dacă astfel de rapoarte sunt numite „scrisori de rugăciune”).

Biserica nu poate fi decât fermă în conducerea ucenicilor către ascultarea credinței – spre ascultarea de toate poruncile lui Isus, în special cele enumerate în Matei 5-7. De asemenea, trebuie să ne supunem celor mai mici porunci din Noul Testament și să le vestim cu nerăbdare. Asta face o persoană mare în ochii lui Dumnezeu (Mt 5 , 19).

Există multe lucruri despre care Noul Testament este tăcut. În astfel de chestiuni, nu ar trebui să fim dogmatici, ci trebuie să permitem libertății altor discipoli să respecte propriile credințe, în timp ce noi înșine respectăm propriile credințe (Rom 14: 5).

Este ușor să iubești acei oameni care sunt de acord cu noi în toate lucrurile. Cu toate acestea, iubirea noastră este testată de atitudinea noastră față de cei care nu sunt de acord cu noi. Dumnezeu nu a intenționat ca toți copiii săi să aibă aceeași părere în fiecare punct nesemnificativ. De asemenea, el nu a intenționat ca fiecare biserică locală să aibă aceeași înfățișare exterioară în toate aspectele care nu sunt reglementate de Scriptură. Gloria lui Dumnezeu trebuie exprimată în unitate în mijlocul diversității. Uniformitatea este creată de om și aduce moarte spirituală. Dumnezeu nu vrea uniformitate, ci unitate.

În sfârșit, trebuie să ne amintim, de asemenea, că semnul cel mai clar al ucenicilor lui Isus este dragostea lor unul față de celălalt (Ioan 13:35). Prin urmare, biserica trebuie să caute să fie una, la fel cum Tatăl și Fiul sunt unul singur (Ioan 17 , 21).

Toate acestea sunt, pe scurt, adevărul pe care trebuie să fim ferm stabiliți.

Știm că acesta este adevărul pentru că i-a eliberat pe toți cei care i-au acceptat din toată inima (Ioan 8:32, tradus liber).

Adevărul despre Crăciun și Paște

Oamenii sunt asemănați cu oile. Și oile au tendința să urmeze mulțimea, fără a pune întrebări. Isus însă a venit și ne-a învățat să cercetăm toate lucrurile pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. Fariseii înălțau tradiții omenești. Isus a înălțat Cuvântul lui Dumnezeu. Omul trebuia să trăiască prin orice cuvânt de îngrijire, adică din gura lui Dumnezeu (Matei 4: 4).

Lupta în îngrijire Isus era merenie îngrenată cu Fariseii era străvechea luptă a Cuvântului lui Dumnezeu versus tradiții omenești. În biserică, suntem angrenați în aceeași perioadă luptă astăzi. Cuvântul lui Dumnezeu este singură lumină pentru îngrijirea sau avem pământ. Și când știi o lumină creată inițial, o separată imediată întuneric. Întunericul este păstrat de multe ori tradiții omenești. Noi, de asemenea, sunt chemați să separăm lucruri de cuvant curat lui Dumnezeu, astfel încât să putem să existe nu se amestecă în biserică.

Crăciunul

Luați în considerare Crăciunul, care este sărbătorit de mulți ca ziua de naștere a lui Isus Hristos. Comercianțele din toate religiile pot fi deschise cu un număr mai mare de creșteri, fiind un timp în îngrijirea pot face profit mult. Este un festival comercial, nu unul spiritual. Milioane de rupii sunt cheltuieți pe fericit de Crăciun și cadouri. Vânzările de băuturi alcoolice cresc în acest timp.

Acesta este atunci când este adevărat ziua de nord a Fiului lui Dumnezeu, sau este un alt “Isus”?

Să ne uităm Cuvântul lui Dumnezeu în primul rând. Biblia ne spune că erau păstrate cu oile lor în afară în câmpurile din Iudeea, în noaptea în îngrijire Sa născut Isus în Betleem. Păstorii din Palestina nu-și păstrează turmele afară pentru câmpuri deschid noaptea după luna octombrie și până în februarie – vremea este chiar ploioasă și atunci când primești. Astfel, este adevărat că Isus trebuie să se fi născut unde se află în martie și în septembrie. 25 de decembrie trebuie să fie în ziua zilei de naștere în un altul „Isus”, care să aibă grijă de o populație strecurată de oameni nepocăiți într-un creștinism care să aibă grijă de nimic!

Poate mult, clar dacă la datele știute exacte a lui Isus, întrebarea ar fi în continuare poate fi informați despre Biserica Lui să fie sărbătorească. Maria, mama lui Isus, cu date de știut exact despre nașterii lui Isus. Și ea a fost cu apostolii timp de mai mulți ani după ziua Cincisecimilor. Cu toate acestea, nu există mențiuni menționare a unui dosar de naștere a lui Isus. Ce poate asta? Doar acest lucru – Că Dumnezeu este ascuns în mod deliberat date nașterii lui Isus, fiind El El vrut ca Biserica să fie sărbătorească. Isus na fost un muritor obișnuit a cărui zi de naștere trebuia să fie sărbătorit sau să apară pe an. El era Fiul lui Dumnezeu „care na avut niciodată înainte de zilelor”, răspândit deosebit de noi (Ev. 7: 3). Dumnezeu vrea ca noi să ne recunoaștemîn fiecare zi nașterea, moartea, creșterea și înălțarea Domnului Isus, și nu putem face decât să-ți asigurăm.

O o intelegere diferenței Dintre vechiul legământ ȘI noul ne va permite legământ SA de asemenea de ce Nu intelegem Doreste DUMNEZEU Ca Sa Sai copiii sărbătorească acum Vreo zi Sfânta SPECIALA. Sub Vechiul legământ, lui Israel i sa poruncit Să sărbătorească zile anumite cca AFLI zile speciale Sfinte. Dar era Doar o ASTA Umbra. Acum pe Hristos IL CĂ AVEM, lui DUMNEZEU Voia Este o zi cca FIECARE Vieții uf la NOASTRE LEF Să de Sfânta. Chiar ȘI weekly o Sabatul Fost sub – desființat noul legământ. Acesta Este motivul pentru îngrijirea Nu se menționează nicio zi Sfanta nicaieri version Noul Testament (Coloseni 2: 16,17).

Cum și-ai făcut atunci crearea și Paștele în creștinism? Răspunsul este: În timpul felului de îngrijire a botezul prunier, zeciuiala, slujba preoțească și multe tradiții vechi omenești și practici din vechiul pământ și-au făcut introducerea – prin lucrarea subtilă a lui Satan.

Când împărtășește Constantin a făcut din creștinism religie de stat a Romei în secolul al 4-lea, mulțimi de oameni și pot creștini „ cu numele” , fără a schimba vreun inimii. Dar n-au vrut să renunțe la cele două mari festivaluri anuale pentru îngrijirea le aveau – ambele pot legătură cu închinarea lor la soare. Unul era ziua de naștere a zeului soare pe 25 decembrie, când soarele care îngrijește coborâse semnifică emisfera sudică în timpul călătoriei de întoarcere (solstițiul de iarnă). Celălalt era festivalul primăvară ìn martie / aprilie, când sărbătoreau moartea iernii și nașterea verii calde pe care le-o adusese zeul lor soare. Egg și-au talkumit zeul soare cu numele „Isus” și au continuat să sărbătorească cele două mari festivaluri, căci sărbători creștine, numindu-le Crăciun și Paște.

Encyclopaedia Britannica (o autoritate în istoria seculară) spune următorul lucru cu privire la originea Crăciunului: “25 decembrie era sărbătoarea Mithraică a soarelui necucerit lui lui Philócalus, Obiceiurile de Crăciun sunt o evoluție a vremurilor de multă dinaintea perioadei creștine – cu originea practică creatoare , păgâne, religioase și naționale, împrejmuite de legende și tradiții. Date și anularea exactă a nașterii lui Hristos n-au fost o dată fixate în mod satisfăcător; dar când sunt părinți bisericii în 440 d.Hr. , au ales cu înțelepciune (?) Ziua solstițiului de iarnă, era de îngrijire ferm fixată în mintea oamenilor și îngrijirea era festivalului lor cel mai important. Pe baza faptului că creștinismul este răspunzător între oamenii care păstrează păstrarea, multe dintre solziile practicate de iarnă și se pot combina cu cele ale creștinismului “(Ediția 1953, Vol. 5, paginile 642A, 643).

De obicei, păstrarea păgânei este originară în religia babiloniană de a oferi Nimrod (Gen. 10: 8-10). Tradiția ne spune că, după ce acesta a murit, așa că în Semiramis a avut un copil nelegitim, despre îngrijirea susținea că este Nimrod venitul vieții. Așa a început să facă mamă și copil, îngrijirea secole mai tārziu a fost schimbată de creștinii nominali în „Maria și Isus”.

Ziua de naștere a unui zeu copil a fost sărbătorită de străvechii babilonieni pe 25 decembrie. Semiramis era împărăteasa cerului (Ieremia 44:19), venerată secole mai târziu în Efes drept Diana sau Artemis (19:28).

Semiramis a păstrat un copac matur, îngrijirea râmâne verde sau mort parcursul anului, o peste peste noapte din buturuga moartă a se un pom. Asta simbolizează revenirea vieții lui Nimrod, aducând omeneții darurile cerului. Așa este o practică tăierii care se pot uni cu bradul și agățările de daruri el. Aceasta este originea pomului de crăciun de astăzi! ( Căutarea Google va afișa toate documentele de îngrijire dovedesc toate lucrurile).

Asa vorbeste Domnul: . „Nu VĂ crush de luați Dupa viețuire al neamurilor CACI POPOARELOR Sunt desarte obiceiurile taie un lemn din padure; Manà Meșterului iL cu securea IL lucrează IMPODOBESTE cu Argintului ȘI Aur, Si ei iL țintuiesc cu cuie ȘI .. Ciocane ca Să nu se clatine ” (Ieremia 10: 2-4).

Pastele

Cuvântul „Paște” ( Paște în limba engleză engleză) vine de la unul dintre titlurile împărătesei cerului, „Ishtar” sau „Astarte” (vezi 1 Împărați 11: 5) – unul dintre idolii căruia Solomon i sa închinat. Au existat forme care pot fi folosite în mai multe țări.

Enciclopedia Brittanica afirma:

Conceptul oului poate fi simbol al fertilității și al vieților reinînnoite datează despre străvechii egipteni și persani, care au grijă și au obiceiul unei colorații și al unei manevre în timpul festivalului de primăvară. Este idee antică, despre semnificații saului poate simboliza viețile, o idee rapidă rapidă poate fi simbolizată în vierii. Potrivit cu vechi superstiții, soarele răsărind în dimineața de Paște dansează în ceruri; Aceasta credință prevede din vechiul festival păgân în primăverii, când spectatorii dansau în cinstea soarelui … Bisericile protestante au urmat, de asemenea, obiceiul unei ținute de îngrijire în zorii zilei în dimineața de Paște “(Ediția 1959, Vol. pagini 859, 860). despre semnificația oului ca simbolul vieților, o idee rapidă rapidă poate fi simbolizată în vierii. Potrivit cu vechi superstiții, soarele răsărind în dimineața de Paște dansează în ceruri; Aceasta credință prevede din vechiul festival păgân în primăverii, când spectatorii dansau în cinstea soarelui … Bisericile protestante au urmat, de asemenea, obiceiul unei ținute de îngrijire în zorii zilei în dimineața de Paște “(Ediția 1959, Vol. pagini 859, 860). despre semnificația oului ca simbolul vieților, o idee rapidă rapidă poate fi simbolizată în vierii. Potrivit cu vechi superstiții, soarele răsărind în dimineața de Paște dansează în ceruri; Aceasta credință prevede din vechiul festival păgân în primăverii, când spectatorii dansau în cinstea soarelui … Bisericile protestante au urmat, de asemenea, obiceiul unei ținute de închinare în zorii zilei în dimineața de Paște “(Ediția 1959, Vol. pagini 859, 860).

Moartea și creșterea lui Hristos sunt mesajul central în Evangheliei. Singura modalitate prin care a dorit Isus să comemorăm lucrurile este prin „frângerea pâinii ”, îngrijirea trebuie să participe la fiecare ca și biserică.

Atunci când este frângem pâinea, mărturisim doar despre moartea lui Hristos, și despre moțiunea noastră cu fiecare El. Emoționalismul Vinerii Mari și sentimentalitatea Paștelui se întoarce în atenția oamenilor despre necesitatea unei legături pe Isus, ritualismul fără conținut.

Lui DUMNEZEU Cuvântul s au t radiția o mului?

În spațiu sărbătoririi Crăciunului și Paștelui se pot pune în practică mai multe periculoase ale unei tradiții omenești, clar și atunci când nu există nici o fundație în Cuvântul lui Dumnezeu. Atât de puternic este acest potențial tradițional pentru mulți credincioși de îngrijire urmează Scripturile în aspecte vechi încă nu consideră dificil să renunțe la sărbătorirea Crăciunului și Paștelui.

Este uimitor pentru că mulți credincioși nu sunt dispuși să accepte ceea ce este clar și scriitori seculari (ca autorii la Enciclopedia Britanică, citate mai sus ) au înțeles clar – în cazul în care Crăciunul și Paștele sunt în esență festivaluri păgâne. Shimbarea numelui nu face față festivalurilor, sărbători creștine!

După cum s-a spus despre început, Isus era îngrenat într-o luptă constantă cu Fariseii tocmai în ceea ce privește chestiuni – tradiție omului versus C uvântul lui Dumnezeu . El sa confruntat cu mai multă opoziție pentru că sa opus tradițional fără a conține „strămoșilor” pentru că a predicat pentru păcatului. Din constata că și experiența noastră va fi în fel, poate fi cred că este credincioși ca El.

Doar Cuvântul lui Dumneget este ghidul nostru și nu exemplează clar și la unele persoane evlavioși, în același aspect în îngrijirea aceștia și urmează Cuvântul lui Dumnezeu. „Dumnezeu să fie găsit adevărat și toți oamenii să-i creeze mincinoși” (Romani 3: 4).

David a fost și om după inima lui Dumnezeu. Totuși, timp de împrumuturi de ani, un permis israelienilor trebuie să se închidă la șarpele de aramă lui Moise, fără a se putea împuternici pentru această epocă sau a lui înaintea lui Dumnezeu. El a avut luminozitate clară și se poate vedea în felul acesta de idolatrii evidente. Un mult mai mai mic mic, Ezechia, a fost cel căruia i sa dat lumină pentru o expunere și o distruge această practică idolatră (2 Împărați 18: 1-4). Putem urma oameni evlavioși în sfințenia vieții lor, dar nu și ín buzele lor de lumină despre tradiții omenești. Siguranța noastră a stat într-o urmă pură și simplă învățare Cuvântului lui Dumnezeu și într-o nouă adăugare la ea sau o scoate din ea.

Nu-i judeca pe aliiii

În concluzie : Îngrijirea ar trebui să fie atitudinea în față de credincioșii sinceri îngrijire sărbătoresc Crăciunul și Paștele?

Este importantă Să tinem minte Nu CĂ devenim pur si simplu spirituali prin faptul CĂ Nu sarbatorim Crăciunul ȘI pastele. Și, cei care îngrijesc celebrează sărbători nu sunt, prin urmare, credincioși carnali.

Oamenii spirituali sunt care îngrijesc urmărirea pe Isus pe calea lepădării de sine zilnice și a umplerii zilnice cu Duhul Sfânt – fie că sărbătoresc Crăciunul și Paștele, fie că nu.

Așadar, când se poate credincioși îngrijesc celebrează sărbători, trebuie să fim suficient de îndrăgostiți care să ne poată vedea cât pot fi în neființă față de păstrarea originii a pășilor . Astfel că, nu păcătuiesc în niciun fel când le sărbătoresc. Pe de altă parte, noi din păcătui dacă putem judeca .

Momentul acesta este 25 decembrie este obișnuit sau zi de vacanță pentru toata lume, iar zilele sunt de dimensiuni reduse pentru școală, mulți folosind acest lucru pentru reuniunile de familie de la sfârșit – ceea ce este un lucru foarte important.

Și, întoarce unii oameni pot folosi slujbele de biserică doar de două ori pe an (pe 25 de decembrie și în sfârșitul săptămânii de Paște), bisericile trebuie să funcționeze în timp pentru data, astfel încât să poată să le vedem în Evanghelia la Astfel, oamenii sunt în stare să explice că este venit în pământ pentru o salvă de păstrare a noastră și pentru că o biruie moartea și pentru Satan pentru noi.

Credincioșii sunt adevărați recunoscuți în fiecare zi în timpul lor – și nu avem decât două ori pe an – Că Isus Sa născut, pentru că a murit pentru păcatele lor și a ınviat din morți.

În zilele de început ale creștinismului, unii creștini sărbătoreau Sabatul – era de îngrijire sau sărbătoare religioasă necreștină , precum și Crăciunul și Paștele. Duhul Sfânt la insuflat pe Pavel, prin urmare, să scrie Romani 14 pentru ai avertiza pe alți creștini să nu păcătuiască prin judecarea lucrurilor. Același evită să fie valabil și pentru aceia care-i îngrijește pe cei care sărbătoresc Crăciunul și Paștele.

Cine ești tu, îngrijesc judeci pe robul înălțime Unul socotește sau zi mai presus este înălțat; pentru altul, toate zilele sunt fericite. zile pentru Domnul o fata, pentru CĂ aduce multumiri lui dumnezeu. Cine nu fata deosebire Între zile pentru Domnul nici o fata, Si aduce ȘI el multumiri lui DUMNEZEU. FIECARE Sa fie deplin încredințat version mintea lui. Dar pentru ce judeci tu pe fratele roua? Sau pentru ce disprețuiești tu pe fratele tău? Căci toți neînfășuși înaintea scaunului de a-și face ordine Hristos și fiecare din noi sunt dea dea socoteală (doar) despre sine însuși lui Dumnezeu “ (Romani 14: 1-12).

Și acest lucru este cel mai bun cuvânt cu îngrijire pentru a face acest studiu despre Crăciun și Paște.

Planul perfect al lui Dumnezeu pentru eșec

Există mulți frați și surori care cred că nu mai pot îndeplini planul perfect al lui Dumnezeu pentru viața lor, deoarece au păcătuit în viața lor și l-au dezamăgit pe Dumnezeu.

Să ne uităm la ce spune Scriptura și să nu ne bazăm pe propria logică.

„La început Dumnezeu a creat cerurile și pământul.” (Gen 1: 1) Cerul și pământul trebuie să fi fost desăvârșite când Dumnezeu le-a creat, pentru că nimic imperfect sau defectuos nu poate veni din mâna Sa.

Dar unii dintre îngerii creați de Dumnezeu au căzut departe de el. Acest lucru este descris în Isaia 14: 11-15 și Ezechiel 28: 13-18. În acel moment, pământul s-a transformat într-o stare descrisă în Geneza 1: 2 drept „pustiu și gol”.

Restul Genezei 1 descrie modul în care Dumnezeu a făcut ceva atât de frumos din masa goală pustie, încât l-a descris ca fiind „foarte bun.” (Gen 1: 31) Citim Geneza 1: 2 -3: „Spiritul lui Dumnezeu plutea pe apă și Dumnezeu a vorbit …” Și acesta a fost lucrul decisiv.

Ce mesaj implică acest lucru pentru noi astăzi?

Pur și simplu, indiferent cât de mult am fi eșuat sau cât de mare este haosul în viața noastră, Dumnezeu poate încă să facă ceva glorios în viețile noastre prin Duhul Său și prin Cuvântul Său.

Când Dumnezeu a creat cerul și pământul, el a avut un plan perfect pentru asta. Cu toate acestea, acest plan a trebuit să fie ignorat, deoarece Lucifer a eșuat. Dar Dumnezeu a reînnoit cerul și pământul și a creat ceva „foarte bun” din haos.

Acum uită-te la ce s-a întâmplat în continuare.

Dumnezeu i-a creat pe Adam și Eva și a pornit din nou peste tot. Pentru cei doi, Dumnezeu trebuie să fi avut și un plan desăvârșit, care desigur nu le prevedea păcatul, pe care le-au mâncat din pomul cunoașterii binelui și răului. Dar au mâncat din copacul interzis și au zădărnit planul inițial al lui Dumnezeu pentru ei – oricum acest plan ar fi putut arăta exact.

Logica ne-ar spune că nu mai pot îndeplini planul perfect al lui Dumnezeu. Și totuși, atunci când Dumnezeu îi caută în grădină, el nu le spune că, din păcate, nu obțin decât al doilea plan cel mai bun pentru restul vieții. Nu. El le promite în Geneza 3:15 că sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui. Aceasta a fost promisiunea că Hristos va muri pentru păcatele lumii și îl va învinge pe Satana pe Golgota.

Poți înțelege logic acest gând?

Știm că moartea lui Hristos a făcut parte din planul lui Dumnezeu pentru veacuri: „… Mielul ucis de la întemeierea lumii” (Apoc. 13,8) și, totuși, știm că Hristos a murit doar pentru că După ce a păcătuit împotriva lui Adam și Eva și a zădărnit planul lui Dumnezeu, putem concluziona logic că planul perfect al lui Dumnezeu de a-l trimite pe Hristos să moară pentru păcatul lumii a fost îndeplinit – nu în ciuda greșelii lui Adam, ci din greșeala lui Adam! Nu am experimentat dragostea lui Dumnezeu pe crucea de pe Golgota dacă Adam nu ar fi păcătuit.

Acest lucru transcende gândirea noastră logică și, prin urmare, Scriptura spune, de asemenea, că „nu ar trebui să ne bazăm pe propriile noastre minți” (Prov. 3: 5).

Dacă Dumnezeu ar acționa conform logicii matematice, atunci ar trebui să spunem că a fost cel de-al doilea plan cel mai bun al lui Dumnezeu pentru Hristos să vină pe pământ. Dar ar fi hulitor să spunem așa. A făcut parte din planul perfect al lui Dumnezeu pentru oameni. Dar pentru că Dumnezeu este atotputernic și etern și pentru că știe sfârșitul de la început și pentru că intenționează întotdeauna în secret pentru iubire în noi, logica noastră umană eșuează atunci când încercăm să ne explicăm acțiunile sale.

Căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre și gândurile lui nu sunt gândurile noastre. Diferența este la fel de mare ca distanța dintre cer și pământ (Isaia 55: 5-9). Prin urmare, este bine pentru noi să ignorăm raționamentul și logica noastră inteligentă în timp ce încercăm să înțelegem căile lui Dumnezeu.

Deci, care este mesajul pe care Dumnezeu vrea să ni-l transmită direct din primele pagini ale Bibliei? Doar Dumnezeu poate transforma un eșec în ceva glorios și, în ciuda tuturor, îi poate permite să-și îndeplinească planul perfect pentru viața sa.

Acesta este mesajul lui Dumnezeu pentru oameni – și nu trebuie să-i uităm niciodată: Dumnezeu poate lua un om care a eșuat din nou și din nou și să-i permită să îndeplinească încă planul perfect al lui Dumnezeu – nu cel de-al doilea cel mai bun plan al lui Dumnezeu, ci cel mai bun plan al lui Dumnezeu.

Acest lucru se datorează faptului că poate chiar eșecul a făcut parte din planul perfect al lui Dumnezeu de a-i învăța pe acești oameni niște lecții memorabile. Acest lucru este de neînțeles pentru logica umană, deoarece știm atât de puțin despre Dumnezeu.

Dumnezeu nu poate folosi decât bărbați și femei rupte. Și o metodă de a ne sparge este prin eșecul repetat.

Una dintre cele mai mari probleme pe care Dumnezeu le are cu noi este să ne binecuvânteze, astfel încât binecuvântarea să nu ne facă să se umfle de mândrie. Să-ți învingi propria furie și apoi să fii mândru de asta înseamnă să cazi într-o gaură și mai mare decât ai fost înainte! Când experimentăm victoria, Dumnezeu trebuie să ne păstreze smeriți.

O adevărată victorie asupra păcatului este însoțită întotdeauna de cea mai profundă smerenie. Aici înfrângerile repetate servesc pentru a ne distruge încrederea în sine, astfel încât suntem convinși că fără harul împuternicit al lui Dumnezeu nu există victorie asupra păcatului. Dacă câștigăm, nu ne putem lăuda niciodată.

De altfel, nu-i mai putem disprețui pe ceilalți dacă ne-am eșuat constant pe noi înșine. Putem simpatiza cu oamenii căzuți, pentru că prin propriile noastre nenumărate eșecuri, am ajuns să cunoaștem slăbiciunea propriei noastre cărți. Putem „empatiza cu cei care sunt ignoranți și greșim, pentru că avem și slăbiciune în noi înșine” (Evrei 5: 2).

O persoană cu gândire logică ar putea spune cu un astfel de mesaj: „Atunci să păcătuim mai mult, pentru ca binele să iasă din el!”

Romani 3: 7-8 răspunde unui astfel de om cu aceste cuvinte: „Dar dacă adevărul lui Dumnezeu devine mai glorios pentru slava mea, de ce ar trebui să fiu încă judecat păcătos? Este felul în care suntem blasfemi și unii susțin că spunem noi, să facem răul pentru ca binele să vină din el? Domnia lor este corectă “.

Nu, nu predicăm că ar trebui să păcătuim pentru ca binele să vină din el. De asemenea, nu spunem că putem profita de harul lui Dumnezeu și rămânem în voie și sfidător în neascultarea de Dumnezeu, evitând totodată să culeagă ceea ce am semănat. Nu.

Dar spunem că logica umană nu poate înțelege harul lui Dumnezeu pentru oamenii căzuți.

Nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu – nici măcar să ne readucă la voința Sa perfectă, după ce am eșuat constant și mizerabil. Numai necredința noastră îl poate opri.

Dacă spui: „Dar am eșuat prea des. Este imposibil ca Dumnezeu să mă readucă în planul său perfect acum “, atunci va fi imposibil pentru Dumnezeu, deoarece NU crezi în ceea ce El poate face pentru tine, dar Isus a spus că pentru Dumnezeu nimic nu este imposibil – dacă numai noi credem.

„Fii făcut după tine potrivit credinței tale” este legea lui Dumnezeu în toate situațiile (Mt. 9:29), vom obține ceea ce credem noi. Dacă credem că ceva este imposibil în viața noastră pentru Dumnezeu, atunci nu se va împlini .

Pe de altă parte, înainte de Scaunul de judecată al lui Hristos, veți constata că un alt creștin care a provocat un haos mult mai mare în viața sa a îndeplinit totuși planul perfect al lui Dumnezeu pentru viața sa – pur și simplu pentru că a crezut că Dumnezeu va recupera părțile vieții sale și a face ceva foarte bun din asta.

Cât de grozave vor fi regretele în acea zi, când îți dai seama că nu greșelile tale (oricâte) au zădărnicit planul lui Dumnezeu, ci necredința ta!

Povestea fiului risipitor care a pierdut atâția ani arată că Dumnezeu face tot posibilul pentru eșecuri. Părintele a spus: „Repede, adu cea mai bună îmbrăcăminte”, pentru unul care l-a dezamăgit atât de rău, acesta este mesajul evangheliei – un nou început, nu doar o dată, ci din nou – pentru că Dumnezeu nu renunță la nimeni.

Pilda proprietarului, care a ieșit să angajeze muncitori pentru podgoria sa (Mat. 20: 1-16), învață același mesaj. Oamenii angajați la a unsprezecea oră au fost plătiți mai întâi. Cu alte cuvinte, muncitorii, care își pierduseră 90% din viață (11/12) și nu făcuseră nimic de valoare veșnică, puteau să facă în continuare lucruri glorioase pentru Dumnezeu cu restul de 10 la sută din viața lor. Aceasta este o încurajare incredibilă pentru cei care au eșuat.

„Pentru aceasta, Fiul lui Dumnezeu a apărut pentru a distruge lucrările diavolului” (1 Ioan 3: 8).

Aceasta înseamnă că Isus a venit să rezolve toate nodurile care există în viața noastră. Imaginează-ți acest lucru: fiecăruia dintre noi, când ne-am născut, Dumnezeu ne-a dat o bilă de fir bine îngrijită. Astăzi, după mulți ani de desfășurare, vedem mii de noduri în mingea noastră de ață și nu avem nicio speranță că vom putea desface acele noduri. Suntem descurajați și deprimați când ne uităm la viața noastră. Vestea bună a Evangheliei este că Isus a venit să rezolve fiecare dintre aceste noduri.

Spuneți: „Asta este imposibil!” Ei bine, atunci vi se va întâmpla în funcție de credințele voastre , în cazul vostru va fi imposibil, dar aud pe altcineva a cărui viață arată mai rău decât a voastră, spunând: „Da, cred că Dumnezeu asta va face în mine “. El va urma și credința sa . În său viața lui Dumnezeu este sunt îndeplinite plan perfect.

În Ieremia 18: 1-6 Dumnezeu și-a spus cuvântul lui Ieremia printr-o imagine practică. Ieremia trebuia să meargă în casa unui olar și acolo a văzut cum olarul încerca să facă un vas. Dar vasul “a eșuat în mâna olarului. Și ce a făcut olarul? Apoi a făcut din el o altă ceașcă, după cum a plăcut.”

Apoi vine aplicația: „Nu vă pot trata la fel de bine ca acest olar?” A fost întrebarea Domnului (v. 6). Puneți-vă numele pe linia punctată, atunci este întrebarea lui Dumnezeu pentru voi: „Pot eu? nu la fel cu tine

…………… .. mânuiți ca acest olar? ”

Dacă există o afecțiune plină de bine pentru greșelile tale din viața ta, chiar dacă păcatele tale sunt roșii de sânge, nu numai că inima ta va fi albită ca zăpada – așa cum a fost promis în vechiul legământ (Isaia 1:18) – dar Dumnezeu promite și mai mult sub noul legământ: „Nu-mi voi aminti păcatele tale” (Evrei 8:12).

Oricare ar fi jignirile sau greșelile tale, poți începe cu Dumnezeu din nou. Și chiar dacă ați făcut o mie de începuturi în trecut și ați eșuat din nou și din nou, astăzi puteți începe cel de-al 1001-lea nou început. Dumnezeu poate încă să facă ceva minunat din viața ta. Atâta timp cât suntem în viață, există speranță.

Nu renunțați niciodată la încrederea în Dumnezeu. Pentru mulți dintre copiii săi, el nu poate face lucruri puternice, nu pentru că au eșuat în trecut, ci pentru că acum nu au încredere în el.

Să „slăvim pe Dumnezeu devenind puternici în credință” (Romani 4:20), încredându-ne în lucrurile pe care le-am gândit până acum imposibile.

Toți oamenii – tineri și bătrâni – pot avea speranță, indiferent de câte ori au eșuat în trecut, dacă își recunosc doar greșelile, sunt smeriți și au încredere în Dumnezeu.

Astfel, cu toții putem învăța din greșelile noastre și continuăm să îndeplinim planul perfect al lui Dumnezeu pentru viața noastră.

Și în veacurile viitoare, Dumnezeu ne poate folosi ca exemple a ceea ce poate face cu eșecurile totale, „pentru a ne oferi bogăția efuzivă a harului Său în bunătate în Hristos Isus.” (Efeseni 2: 7).

Cel ce are urechi să audă mesajul acestei cărți, să-l audă. Amin.

Satan şi iazul de foc
Apocalipsa 19.20; 20.10

Frederick Charles Jennings

Versete călăuzitoare: Apocalipsa 19.20; 20.10

Apocalipsa 19.20: Şi fiara a fost prinsă; şi împreună cu ea era prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.

Apocalipsa 20.10: Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor.

Vrem să ne ocupăm cu expresia producătoare de groază „iazul de foc”, în măsura în care I-a făcut plăcere lui Dumnezeu să ne relateze despre ea în Cuvântul Său sfânt.

Expresia „iazul de foc” se întâlneşte numai în cartea Apocalipsa, şi anume în total de şase ori în ultima parte a cărţii. Primii care vor fi aruncaţi în iazul de foc sunt »fiara şi prorocul mincinos« (Apocalipsa 19.20). Fără să treacă prin moartea trupului, ei vor fi daţi de vii chinurilor iazului de foc. Relatările Scripturii nu lasă nici un loc pentru posibilitatea ca cei doi condamnaţi să fie nimiciţi prin foc; căci după domnia de o mie de ani a lui Mesia îi găsim încă în iazul de foc, şi anume în starea de deplină conştienţă; »Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor« (Apocalipsa 20.10). Deci focul nu are caracterul de mistuire, de distrugere, aşa cum îl cunoaştem de la focul natural. Este într-adevăr vorba de focul natural?

Mai întâi trebuie să ne fie clar, că toate, care ne înconjoară în această creaţie, nu a fost create pur şi simplu ca noi să le putem percepe prin organele noastre de simţ. Lucrurile vizibile constituie oarecum numai curtea din faţă. Ca să înţelegem sensul lor profund trebuie să intrăm în Locul preasfânt. Lumina dumnezeiască ne poate învăţa. Întreaga creaţie, începând cu soarele, luna şi stelele până la cele mai mici animale târâtoare, constituie pentru noi o carte plină de taine. Totul din creaţia lui Dumnezeu depune mărturie despre adevăruri spirituale, veşnice. Domnul în timpul vieţii Lui pe pământ ne-a învăţat unele lecţii preţioase din această carte a creaţiei.

Astfel nu ar fi imposibil să se presupună că focul natural a fost creat, deoarece numai în felul acesta s-a putut transmite înţelegerii noastre ceva din lumea invizibilă. Biblia foloseşte noţiuni pământeşti în informaţiile care ni le dă despre lucrurile cereşti, veşnice.

Afirmaţia Domnului, că focul iadului a fost pregătit »diavolului şi îngerilor lui« (Matei 25.41) conţine cel puţin două adevăruri importante. În primul rând nu a fost nicidecum intenţia iniţială a lui Dumnezeu să facă pe oameni să aibă parte de focul iadului. După aceea din acest loc devine clar, că nu este vorba de focul pe care Dumnezeu l-a pus în slujba omului. Focul judecăţii este „pregătit” categoric pentru duhurile căzute; el îşi exercită efectul nu asupra materiei, ci asupra duhului.

În Vechiul Testament găsim tablouri şi simboluri asemănătoare, cu scopul de a ne transmite adevăruri invizibile şi veşnice. Astfel iadul este denumit în ebraică „gheena”, tradus textual „Valea Hinomului”. Acesta era locul din afara Ierusalimului, unde se ardeau gunoaiele cetăţii. În evanghelia după Marcu 9.43 şi versetele următoare, unde Domnul foloseşte cuvântul gheenă (iad), evident El se referă la Isaia 66.24, când vorbeşte despre viermele care nu moare şi despre focul, care nu se stinge: »Şi vor ieşi, vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea; căci viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge; şi vor fi un dezgust pentru orice făptură.« Cadavrele, viermele şi focul se pot înţelege în primul rând pe deplin textual şi material. Însă cadavrul arată simbolic spre »moartea a doua«; viermele arată spre conştiinţa fiecărui condamnat în parte, care roade, acuză, care niciodată nu poate fi adusă la tăcere; focul arată spre suferirea veşnică a mâniei lui Dumnezeu, un foc care nu poate fi stins prin nimic. Mânia lui Dumnezeu este totdeauna comparată cu focul; citim despre aprinderea mâniei Sale, despre mânia Lui aprinsă şi despre efectul ei mistuitor (compară de exemplu cu Evrei 12.29).

În focul iazului de foc vedem un tablou al mâniei îngrozitoare a lui Dumnezeu, care potrivit planului de mântuire al lui Dumnezeu niciodată nu ar fi trebuit să lovească pe om. Această mânie a lui Dumnezeu a lovit pe Fiul Său preaiubit pe cruce în judecată în timpul acelor trei ore de întuneric. Focul literalmente, prin care era mistuită jertfa pentru păcat în Vechiul Testament, şi-a găsit acolo contraimaginea în judecata mistuitoare, pe care Dumnezeu a executat-o asupra Fiului Său. Nimeni dintre noi nu va tăgădui, că Domnul nostru preaslăvit a gustat pe cruce judecata şi moartea, pe care noi ca păcătoşi am meritat-o (Evrei 9.27). Însă Domnul în acele ore ale judecăţii nu a fost supus focului în sensul lui literar. Deoarece această judecată ar fi fost partea noastră, putem deduce logic că şi judecata noastră ar fi constat în mânia lui Dumnezeu şi nu în foc, în sensul propriu-zis al cuvântului.

De ce denumirea de »iaz«? Ea arată spre o îngrădire, o delimitare. Să ne gândim la Marea Moartă (de fapt un lac); ea ne oferă un exemplu bun. Ea nu are scurgere! »Râul morţii« (Iordanul) se varsă permanent în acest lac, dar nu există nici o scurgere. În felul acesta răul este îngrădit veşnic în iazul de foc, limitat pe toate părţile prin puterea Aceluia care a spus odată: »Până aici să vii, să nu treci mai departe; aici să ţi se oprească mândria valurilor tale« (Iov 38.11). Acolo nu este nici un scaun de domnie, căci stăpânirea diavolului s-a sfârşit. El, cel care a căzut de la mare înălţime, se adânceşte mai profund decât toate celelalte creaturi în ocara şi chinul iazului de foc.

Este o realitate faptul că Dumnezeu niciodată nu va restabili starea de odinioară, care a fost stricată prin păcat. El face totdeauna ceva mai bun. Înainte să se găsească răul în satan, creaţia se afla într-o stare caracterizată de Dumnezeu ca »foarte bună«. În starea veşnică este cel puţin într-un loc prezent răul – în iazul de foc; acolo este »plânsul şi scrâşnirea dinţilor« şi acolo se află fiara, prorocul mincinos, satan cu îngerii lui şi în curând şi toţi aceia »care nu au fost găsiţi scrişi în cartea vieţii«. Se poate aceasta numi o îmbunătăţire faţă de starea primară a creaţiei, aşa cum a ieşit ea din mâna Creatorului? Nu ar fi mai bine o înlăturare totală a iazului de foc, a acelui bazin de acumulare a tuturor necurăţiilor, aşa cum este prezentat simbolic în „Tofet” în Valea Hinom? Deci, chiar numai faptul că Dumnezeu nu înlătură acest loc al pedepsei, este pentru credinţa copilărească o dovadă suficientă, că nu ar fi mai bine să fie înlăturat; căci El totdeauna a făcut ce este bine. Distrugerea totală a oricărui rău ar diminua glorificarea lui Dumnezeu (compară cu Psalmul 76.10). Este permanent felul Lui ca »din cel ce mănâncă să scoată ce se mănâncă« şi »din cel tare dulceaţă« (Judecători 14.14).

Iazul de foc completează într-o oarecare măsură scena fericirii universale, veşnice. Pe de o parte el arată spre Fiinţa dumnezeiască, care în starea de fericire veşnică nu şi-ar mai găsi expresia. Toate vestesc bunătatea lui Dumnezeu; iazul de foc însă vorbeşte despre severitatea Lui, şi aceasta este tot spre glorificarea Sa (Romani 11.22). În timpul stării lipsite de păcat a primei creaţii a rămas deschisă întrebarea, cum va acţiona Dumnezeu dacă va fi împotrivire faţă de voia Sa şi răul va pătrunde. Îl vor birui sau El nu va putea face altceva, decât să nimicească întreaga creaţie? Căderea în păcat a intervenit şi ea a trebuit să slujească la revelarea lui Dumnezeu în desăvârşirea felului Lui de a acţiona. El iubea. El iubea lumea aşa de mult, că a dat pe singurul Său Fiu la moarte. El a găsit drumul să păstreze legătura cu creaţia Lui decăzută, fără să lezeze sfinţenia Sa. După ce s-au încheiat toate socotelile, a răsunat cântarea de laudă, care în creaţia de la început niciodată nu s-a auzit – »cântarea nouă« a păcătoşilor, care au fost salvaţi prin moartea Fiului Său; şi aceasta este fără îndoială »mult mai bună«.

Astfel crearea şi existenţa lui lucifer, »luceafărul strălucitor de dimineaţă«, care acum este diavolul, satan, balaurul, şarpele cel vechi, Beelzebub, Apolion, leviatan, Abadon – existenţa lui (ca şi a lui faraon, care era un tablou al lui) este îndreptăţită prin aceea, că el rămâne o mărturie veşnică pentru puterea, sfinţenia şi asprimea lui Dumnezeu. Şi genunchii lui se vor pleca, şi limba lui ca contribui la mărturisirea universală, că Isus Hristos este Domnul, spre glorificarea lui Dumnezeu, Tatăl. Totul va justifica căile Lui din veşnicie în veşnicie. Acum însă vedem încă »printr-o oglindă, neclar« (1 Corinteni 13).

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că »fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu« (Romani 14.12). Însă această dare de socoteală nu are loc pe parcursul vieţii noastre pe pământ. Cu privire la inegalităţile şi nedreptăţile, care aici pe pământ niciodată nu s-au egalizat pe deplin sau corectat, a trebuit deja cel mai înţelept dintre fiii oamenilor să spună: »Este o deşertăciune care se petrece pe pământ: şi anume sunt oameni drepţi cărora le merge ca şi celor răi care fac fapte rele; şi sunt răi cărora le merge ca şi celor drepţi, care fac fapte bune« (Eclesiastul 8.14). Deja moartea pare să fie »nedreaptă«, căci cel drept şi cel păcătos sunt »deopotrivă« prada ei (Eclesiastul 9.2-3).

Nu, aici pe pământ nu vedem nici o egalizare, nici un semn al unei domnii morale desăvârşite în soarta oamenilor. Această realitate a pregătit pe parcursul mileniilor bătăi de cap în mod deosebit acelora care în derularea evenimentelor acestui timp au fost conştienţi de existenţa unui Creator şi Dumnezeu atotputernic şi bun. Ei au ajuns la concluzia – făcând abstracţie totală de o revelare – că semănăturii omului din timpul acesta trebuie să-i urmeze o recoltă pe un alt nivel la un alt moment. »Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, … dar să şti că pentru toate acestea Dumnezeu te va chema la judecată« (Eclesiastul 11.9). Dar fără o revelare dumnezeiască specială noi nu mai putem spune că »Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, împreună cu orice lucru ascuns, fie bun, fie rău.« (Eclesiastul 12.14). În timpul Vechiului Testament toată omenirea – în măsura în care ea nu se afla în starea de adormire morală sau de moarte – aştepta pe Unul şi Singurul care putea să aducă »viaţa şi neputrezirea la lumină«; mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru aceasta, că le-a adus la lumină. Noi trebuie să ne îndreptăm spre Noul Testament pentru a găsi un verset ca bază pentru cercetările noastre în continuare, ca acesta: »Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui păcătoasă, va secera din firea păcătoasă stricăciunea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică.« (Galateni 6.7-8).

Dar dacă orice sămânţă semănată aici, orice cuvânt conduce la o recoltă viitoare, atunci soarta veşnică a fiecăruia ar trebui să fie foarte diferită. Căci nimeni nu a semănat numai binele, aşa după cum nimeni nu a semănat numai răul. Şi cum se împacă atunci aceasta cu starea fericirii depline pentru unii şi pedeapsa generală, veşnică în iazul de foc pentru alţii? De aceea noi trebuie să căutăm în Scriptură după un etalon care diferenţiază, care este mai mult decât marea despărţire „fericire-condamnare”; şi acesta îl găsim scris în Scriptură ca principiu important. Dumnezeu nu numai ia cunoştinţă de faptele omului (principiul: semănat şi recoltă), ci şi de ceea ce el este înlăuntrul fiinţei lui. Epistola către Romani se preocupă până la capitolul 5 versetul 11 cu ceea ce am făcut eu, cu fărădelegile mele. După aceea ea se îndreaptă spre rădăcina din care iese păcatul, deci spre starea mea păcătoasă, spre ceea ce eu sunt. Ca să rezolve fărădelegile noastre în chip dumnezeiesc, Domnul Isus a murit pentru păcatele noastre; ca să rezolve problema păcatului care locuieşte înlăuntrul meu, El a fost făcut păcat ( 2 Corinteni 5.21).

Scriptura cunoaşte întrucâtva numai doi oameni diferiţi, pe „primul Adam” şi pe „ultimul Adam”, pe „primul om” şi pe „Omul al doilea”. Natura celui dintâi se arată prin dragostea faţă de păcat, în ura şi duşmănia faţă de Dumnezeu, »căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate« (Romani 8.7). Felul de gândire al celui de-al doilea este exact opusul şi constă din orice bunătate şi părtăşie cu Dumnezeu; »nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu« (1 Ioan 3.9). Vedem aici o linie de despărţire clară. Aceşti doi oameni nu pot petrece veşnicia împreună; unul ar fi ne la locul lui în cer aşa cum ar fi celălalt în iad. Despărţirea lor este pentru Dumnezeu, care »nu este un Dumnezeu al neorânduielii«, o necesitate morală absolută.

În cartea Levitic ne este prezentat leprosul (Leviticul 13). El este tabloul »omului în carne«. Exteriorul lui dă mărturie despre starea lui de necurăţie, cu toate că el s-ar putea să nu fi făcut nimic condamnabil. Era misiunea preotului care făcea cercetarea să dea o sentinţă despre starea lui (nu despre faptele lui). Dacă era găsit că nu este curat, atunci locul lui era în afara taberei. Acolo el nu primea o pedeapsă, ca de exemplu sub forma de bătaie sau ucidere cu pietre; nu, el era acolo nu din cauza unor delicte, ci din cauza stării lui. Prezenţa lui în tabără, în al cărei mijloc locuia Dumnezeu, era incompatibilă cu sfinţenia lui Dumnezeu.

Cu siguranţă în aceasta putem vedea un tablou al acelei zile în care »cortul lui Dumnezeu este cu oamenii«; şi »El va locui cu ei« (Apocalipsa 21.3). Şi atunci tot ce este necurat va trebui în mod necesar îndepărtat din prezenţa lui Dumnezeu – nu numai în afara taberei, ci să fie exclus de la fericirea veşnică. Căci numai posedarea vieţii dumnezeieşti de la »al doilea Adam« va face pe om capabil să locuiască la Dumnezeul cel viu; dacă această viaţă lipseşte, atunci »moartea a doua« este soarta lui irevocabilă.

Deoarece viaţa dumnezeiască se poate obţine numai prin Hristos şi în Hristos, linia de despărţire clară, pregnantă între oameni decurge potrivit atitudinii lor şi relaţiei lor faţă de Fiul lui Dumnezeu, faţă de Domnul Isus Hristos: »Cine are pe Fiul are viaţa«; »el nu vine la judecată ci a trecut din moarte la viaţă« (Ioan 5). Nimeni care posedă pe Hristos, şi prin aceasta viaţa veşnică, nu va gusta »moartea a doua«; pe de altă parte nimeni, care părăseşte scena pământului acesta într-o stare moartă spiritual, nu va putea avea intrare în sfera luminii în prezenţa lui Dumnezeu.

Deci destinaţia veşnică a oamenilor se stabileşte în primul rând prin ceea ce sunt ei, nu prin ceea ce au făcut ei. Dar desigur ambele principii ale judecăţii dumnezeieşti nu se pot contrazice. Dacă un om are în Hristos viaţa dumnezeiască, atunci natura dumnezeiască se va revela la el prin dezvoltarea luminii şi dragostei (1 Ioan 3.7; 4.7,8).

Prin preocuparea noastră cu această temă încă nu am înlăturat toate greutăţile. Căci nu chiar şi credincioşii seamănă »în firea lor«? Nu găsim noi la Petru şi la Ioan cedarea ocazională faţă de fire, şi nu a trebuit preaiubitul nostru apostol Pavel cu regret să primească înapoi ce a strigat înaintea sinedriului: »Dumnezeu te va bate, perete văruit!«? Dacă aceasta s-a putut petrece chiar apostolilor, unde să rămânem noi cu deraierile noastre? Dacă noi trebuie să »culegem stricăciunea« pentru tot ce semănăm în firea noastră păcătoasă (Galateni 6.8), unde rămâne atunci fericirea netulburată a veşniciei?

Cuvântul lui Dumnezeu ne dă şi în privinţa aceasta informaţii clare. Şi cei născuţi din Dumnezeu trebuie mai întâi să fie descoperiţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos (potrivit cu locul din Scriptură din 2 Corinteni 5.10), înainte ca ei să poată fi arătaţi împreună cu Hristos în slavă (Coloseni 3.4). În acea lumină dumnezeiască, sfântă, pătrunzătoare se va clarifica, că credincioşii sunt adevăraţi copii ai lui Dumnezeu. Ei vor revela faptele care au fost făcute prin natura dumnezeiască. Fiecare credincios va trebui înaintea scaunului de judecată în mod necesar să prezinte aceste două însuşiri ale naşterii din nou: mărturisirea păcatelor lui şi judecata de sine. Ochiul Marelui Preot, pe baza acestor însuşiri, va declara pe credincios liber de orice bănuială de „lepră” şi îl va putea declara ca fiind curat (Leviticul 13.37). Toate faptele din viaţa dinainte de întoarcerea la Dumnezeu şi – din păcate – multele din timpul de după întoarcerea la Dumnezeu vor fi recunoscute ca »fapte moarte« şi vor arde. Desigur unora le va merge conform cuvântului Scripturii: »Dar dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc« (1 Corinteni 3,15).

»Va secera din firea păcătoasă stricăciunea« nu este acelaşi lucru cu pedeapsa veşnică în iazul de foc. Este însă clar, că acela care în viaţa lui a semănat spini şi pălămidă, va culege neapărat spini şi pălămidă. Fără discuţii el va suferi pierdere, nu este nici o îndoială în privinţa aceasta.

Deci cele două mari linii călăuzitoare ale pedepsei dumnezeieşti, respectiv ale răsplătiri nu se contrazic nicidecum una cu alta. Căci există nu numai linia de despărţire categorică: aici viaţă – dincolo moarte (despărţire de Dumnezeu). Mai mult chiar, atât în soarta unora cât şi a celorlalţi vor fi o mulţime de diferenţe şi trepte; ele vor corespunde umblării fiecăruia în viaţă, aşa cum recolta corespunde semănăturii.

Să ne îndreptăm spre un cuvânt al Domnului Isus, care se referă nemijlocit la tema noastră: »Robul acela care a ştiut voia stăpânului său şi nu s-a pregătit deloc şi n-a făcut voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a ştiut-o şi a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puţine. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; cui i s-a încredinţat mult i se va cere mai mult.« (Luca 12.47-48). Prin aceasta pedeapsa va fi corespunzătoare luminii spirituale, pe care a primit-o fiecare în parte. Aici Domnul Se referă la Deuteronomul 25.1-3. La o ceartă dintre oameni, cel vinovat putea fi pedepsit cu până la patruzeci de lovituri. Cât de frumos este să vedem grija lui Dumnezeu chiar şi pentru cel vinovat: »… ca nu cumva, dându-i mai multe lovituri decât atât, fratele tău să fie înjosit înaintea ta.« Avem voie să deducem din aceasta, că Dumnezeu nu rânduieşte o pedeapsă nelimitată pentru o vină limitată? Dar cum se poate aduce la unison realitatea unei pedepse limitate cu o judecată care durează veşnic? Răspunsul este simplu. În cadrul unei veşnicii nelimitate în timp măsura de pedeapsă, intensitatea pedepsei nu are voie să fie nelimitată în mărime. Chiar şi într-o perioadă de douăzeci de ani de pedeapsă prin închisoare, împrejurările pedepsei pot fi măsurate foarte diferit. S-ar putea imagina o executare normală a pedepsei, o pedeapsă în lagăr de concentrare cu muncă grea sau chiar cu pedepsiri corporale zilnice, săptămânale sau lunare, şi aşa mai departe, fără ca măsurarea temporală a pedepsei să fie schimbată.

Şederea celor care nu se pocăiesc va fi prin urmare veşnică, însă măsura de pedeapsă va fi în relaţie dreaptă cu lumina respinsă, cu dragostea dumnezeiască lepădată. Cuvintele Domnului ne confirmă, că nimeni nu va primi lovituri pentru necunoaşterea nevinovată. El va fi lovit numai pentru faptele care erau în contradicţie cu lumina pe care el a primit-o prin revelarea ei din partea lui Dumnezeu în creaţia Sa (Romani 1). Conştiinţa lui îl va acuza şi va confirma dreptatea deplină a sentinţei primite.

Vrem să ne amintim şi faptul că descrierile cele mai profunde ale judecăţii drepte ne sunt puse înaintea ochilor din punctul de vedere dumnezeiesc şi prin aceasta din singurul punct de vedere corect. Şederea veşnică în prezenţa Domnului ne este prezentată din punctul de vedere dumnezeiesc ca fiind o fericire netulburată. Dar ce va fi ea pentru un păcătos aflat sub povara vinei neiertate? El va căuta cu o frică de moarte, ca şi acel împărat lepros în Locul preasfânt (2 Cronici 26.20), o ieşire, ca să fugă de prezenţa sfântă a Domnului. Tot aşa despărţirea veşnică de Dumnezeu, blestemul mâniei Sale şi conştiinţa care roade reprezintă din punctul de vedere dumnezeiesc suferinţa cea mai îngrozitoare pentru o creatură, care a fost creată pentru a savura veşnic dragostea Sa. Măsura suferinţelor pe care le îndură un păcătos va fi în orice caz pe deplin corespunzătoare măsurii de lumină şi dragostei dumnezeieşti pe care el le-a respins în timpul vieţii sale.

Flăcările iazului de foc – un tablou al mâniei dumnezeieşti – nu vor produce la toţi aceleaşi suferinţe. »În ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon« decât pentru aceia care au lepădat privilegiile. Cine a cunoscut revelarea deplină a dragostei lui Dumnezeu şi totuşi s-a îndepărtat de ea, va fi expus celor mai mari suferinţe sub judecata mâniei; cine a primit cea mai multă lumină va suferi cel mai mult, în comparaţie cu cei care au fost în întunericul de afară.

Leprosul trebuia să stea în afara taberei »în tot timpul leprei sale«. O graţiere a celor pierduţi ar fi posibilă numai atunci când lepra lor ar putea fi vindecată prin introducerea unei naturi noi. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu ne dă în nici un loc o speranţă în acest sens.

Satan, odinioară creatura cea mai superioară, va fi atunci cel mai nenorocit dintre toţi. Dar şi el este numai o creatură. Însă este Unul, care nu este o creatură limitată, ci nemărginită: Domnul Isus. Întunericul groaznic de pe Golgota a fost pentru El o suferinţă nesfârşită. Pentru El, Cel care din veşnicie a savurat lumina nesfârşită şi dragostea nesfârşită, valurile şi talazurile judecăţii în ultimele trei ceasuri de pe cruce au fost suferinţe nesfârşite, de nemăsurat de mari. El a fost acolo cu adevărat singur, părăsit de Dumnezeu, asemenea într-un iaz de foc al judecăţii. Când primul om a fost încercat, el a căzut. Dar Omul al doilea nu a căzut, El a rămas statornic. În supunere sfântă El a justificat pe Dumnezeu, cu toate că a fost în necazul cel mai mare: »Totuşi Tu eşti sfânt« (Psalmul 22). »Trei ceasuri« de suferinţe nesfârşite au fost suficiente să-L reveleze pe deplin. Numai El singur este »demn«, în toată veşnicia va fi preamărit.

Tradus de la: Satan und der Feuersee (13)

Titlul original: „Der Feuersee“
din Hilfe und Nahrung, Ernst-Paulus-Verlag, 1982, pag. 307–312

Traducere: Ion Simionescu

Porunca Domnului şi contraargumentele lui satan
O sărbătoare pentru Domnul în pustie-

Charles Henry Mackintosh

Versete călăuzitoare: Exodul 5.1; 8.25,28; 10.8-11,24

Exodul 5.1: Şi, după aceea, Moise şi Aaron au intrat şi au zis lui faraon: „Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: »Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi ţină o sărbătoare în pustie.«”

Cuprins

Un popor eliberat şi pus deoparte

Ce plinătate de adevăruri sunt incluse în această poruncă scurtă a Domnului! Acesta este unul din acele locuri bogate în idei, cuprinzătoare, care se regăsesc ici şi acolo în Cuvântul lui Dumnezeu şi care deschid înaintea ochilor noştri şi inimilor noastre un câmp larg de adevăruri preţioase. Într-o vorbire simplă, concisă, ni se face cunoscut planul binecuvântat al Dumnezeului lui Israel, acela de a elibera deplin pe poporul Său din Egipt, din casa robiei, pentru ca el să serbeze în pustie o sărbătoare pentru El. Nimic nu putea satisface inima Lui cu privire la popor, decât numai despărţirea totală de ţara morţii şi întunericului. El voia nu numai să-l elibereze de cuptoarele de cărămizi şi vătafii de clăcaşi ai Egiptului, ci şi de templele şi altarele lui, de toate deprinderile şi legăturile lui, de principiile şi obiceiurile locuitorilor săi. Cu un cuvânt: el trebuia să fie un popor cu totul pus deoparte, înainte ca el să poată ţine o sărbătoare pentru El în pustie.

Şi aşa cum a fost odinioară cu Israel, tot aşa este astăzi cu noi. Şi noi trebuie să fim un popor eliberat pe deplin şi conştient, înainte ca să putem sluji lui Dumnezeu cu adevărat, să-L adorăm şi să umblăm cu El. Nu este suficient că noi cunoaştem iertarea păcatelor noastre şi eliberarea noastră deplină de vină, mânie, judecată şi condamnare, ci noi trebuie să fim eliberaţi şi de actualul veac rău şi de tot ce îi aparţine, înainte ca noi să putem sluji cu judecată Domnului. Lumea este pentru creştin ce a fost Egiptul pentru Israel, desigur cu deosebirea că despărţirea noastră de lume nu este locală sau fizică, ci morală şi spirituală. Israel a părăsit Egiptul corporal; noi părăsim lumea din punct de vedere spiritual şi al principiilor ei călăuzitoare. Israel a părăsit realmente Egiptul, noi părăsim lumea în credinţă. Pentru popor a fost o despărţire reală, decisivă, şi tot aşa este şi pentru noi. „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi ţină o sărbătoare în pustie.”

Prima obiecţie a lui satan

Împotriva unei astfel de despărţiri categorice, aşa cum tuturor ne este cunoscut, satan face mereu multe obiecţii. Prima obiecţie, pe care el a ridicat-o atunci prin gura lui faraon, este:

Exodul 8.25: Mergeţi, jertfiţi Dumnezeului vostru în ţară!

Acestea erau cuvinte bine gândite, viclene, foarte plăcut impresionante, ca să înşele inima care nu sta în părtăşie strânsă cu Dumnezeu şi nu cunoştea gândurile Lui. Nu este foarte conciliant – aşa s-ar putea aparent pe drept întreba – din partea împăratului Egiptului să vă ofere toleranţă pentru felul vostru deosebit de serviciu divin? Nu este o dovadă mare de generozitate şi bunăvoinţă, că el vrea să dea religiei voastre un loc în împărăţia lui? Desigur, voi puteţi practica religia voastră aşa cum fac şi ceilalţi oameni. Aici este loc pentru toţi. De ce cereţi despărţirea? De ce nu vreţi să vă puneţi pe acelaşi teren cu vecinul vostru? Un astfel de egoism, aşa cum îl arătaţi voi, este de prisos şi greşit.

Astfel de cuvinte pot părea foarte logice şi înţelepte. Dar ce înseamnă ele faţă de cuvintele clare şi precise ale Domnului: „Lasă pe poporul Meu să plece!”? Nici mai mult nici mai puţin decât neascultare. Cuvintele Domnului nu lăsau nici o interpretare greşită; ele nu puteau fi înţelese greşit. Era imposibil faţă de o poruncă aşa de clară să rămâi în Egipt. Motivele raţionale cele mai convingătoare dispăreau ca ceaţa în prezenţa glasului poruncitor al Domnului Dumnezeului lui Israel. Dacă El spune: „Lasă pe poporul Meu să plece!”, atunci noi trebuie să plecăm, şi chiar dacă toată puterea pământului şi a iadului, a oamenilor şi a diavolului ar fi împotriva noastră. Toată chibzuiala, cearta sau disputele sunt fără rost; noi trebuie să ascultăm. Egiptenii pot face aşa cum gândesc ei; dar Domnul gândeşte pentru Israel şi urmările vor arăta cine dintre cei doi are dreptate.

Cititorul să-mi permită să spun pe scurt un cuvânt despre „egoismul creştin”, despre care auzim vorbindu-se aşa de mult în zilele noastre. Întrebarea propriu-zisă este de fapt: Cine are dreptul să stabilească limitele sau barierele credinţei creştine? Un om sau Dumnezeu, părerile omeneşti sau revelaţiile dumnezeieşti? De îndată ce această întrebare este rezolvată, toată chestiunea nu mai pare grea. Mulţi se dau înapoi speriaţi dinaintea cuvântului simplu „egoism”. Ce este de fapt egoismul şi ce este generozitatea? Noi credem că adevăratul egoism se găseşte acolo unde se refuză acceptarea adevărului întreg al lui Dumnezeu şi unde nu se lasă călăuzit de acest adevăr. O inimă care se lasă stăpânită de păreri omeneşti şi raţionamente complicate, de principii lumeşti, amor propriu şi încăpăţânare, pe o astfel de inimă o numim fără ezitare o inimă mărginită. Pe de altă parte o inimă care se supune autorităţii lui Hristos şi se pleacă cu reverenţă înaintea glasului Sfintei Scripturi, care nici măcar cât un fir de păr nu se abate de la voia lui Dumnezeu revelată, de la Cuvântul scris, o inimă care respinge fără excepţie tot ce nu se întemeiază pe „Aşa vorbeşte Domnul!” – o astfel de inimă este largă.

Nu este aceasta pe deplin corect, dragul meu cititor? Nu este Cuvântul lui Dumnezeu – gândurile Sale şi voia Sa – mult mai cuprinzător şi mai deplin decât cuvântul şi duhul omului? Nu se găseşte în scrierile sfinte o nespus de mare înălţime, adâncime şi lăţime decât în scrierile omeneşti ale lumii? Nu este necesară o deschidere mult mai largă a inimii şi o dăruire mult mai intimă a sufletului dacă te laşi condus prin gândurile lui Dumnezeu decât prin propriile gânduri sau prin gândurile semenilor noştri? La această întrebare este numai un singur răspuns: şi de aceea toată chestiunea se lasă rezumată în cuvântul simplu, dar elocvent: „Noi trebuie să fim aşa de strâmţi cum este Hristos şi aşa de largi cum este El.”

Da, în aceasta constă rezolvarea acestei greutăţi, ca şi a oricărei alteia. Noi trebuie să privim totul din acest punct de vedere; atunci privirea noastră va fi clară şi sentinţa noastră sănătoasă. Dar dacă omul sau eul propriu constituie punctul de pornire, dacă de aici privim totul din jurul nostru, atunci nu suntem capabili să rostim o sentinţă sănătoasă. Ochii noştri sunt fără orizont şi orbiţi, inima noastră şi duhul nostru sunt fără lumina divină, adevărată. Noi evaluăm şi privim totul greşit.

Un ochi curat şi o inimă sinceră va înţelege toate acestea şi le va recunoaşte fără ezitare. Şi cu adevărat, dacă ochiul nu este curat şi conştiinţa nu s-a supus Cuvântului, dacă inima nu bate cu adevărat pentru Hristos, este timp şi efort pierdut să vrei să te laşi convins de adevărul celor spuse. Ce foloase s-ar putea avea, să te cerţi cu un bărbat, care în loc să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu, încearcă numai să ciuntească severitatea Cuvântului? Nici cel mai mic folos! Este o misiune lipsită de speranţă să vrei să convingi pe cineva care nu a cunoscut puterea morală şi însemnătatea cuvântului „ascultare”.

În răspunsul lui Moise la primul reproş al lui satan este ceva deosebit de frumos. El spune: „Nu se cuvine să facem aşa, pentru că am aduce Domnului Dumnezeului nostru jertfe care sunt o urâciune egiptenilor; iată, dacă vom aduce jertfe care sunt o urâciune egiptenilor, înaintea ochilor lor, nu ne vor ucide ei cu pietre? Vom merge cale de trei zile în pustie şi vom jertfi Domnului Dumnezeului nostru, cum ne-a poruncit.” (Exod 8.26,27). Elementele închinării egiptene erau total nepotrivite să fie aduse ca jertfă Domnului. Dar nu numai aceasta; mult mai important era faptul că Egiptul nu era locul potrivit pentru ca acolo să se ridice un altar Dumnezeului adevărat. Avraam nu a avut nici un altar atunci când s-a coborât în Egipt. El a părăsit serviciul lui divin şi ţara în care trăia ca străin, atunci când s-a îndreptat spre sud; şi dacă Avraam nu a putut acolo să aducă adorare, atunci nici sămânţa lui nu a putut. Un egiptean putea să întrebe: De ce nu? Dar una este să pui o întrebare, decât să înţelegi răspunsul. Cum putea un egiptean să înţeleagă motivele care călăuzeau pe un izraelit adevărat, credincios în comportarea lui? Imposibil. Cum putea el pricepe înţelesul acelor „trei zile de călătorie”? „De aceea nu ne cunoaşte lumea, pentru că nu L-a cunoscut pe El” (1 Ioan 3.1). Motivaţiile, care îl călăuzesc pe credinciosul adevărat, şi lucrurile, care îl însufleţesc, sunt mult în afara orizontului intelectual al lumii. Putem fi siguri că un creştin, cu cât mai mult lumea poate înţelege şi preţui motivaţiile lui, cu atât mai puţin el este credincios Domnului său.

Desigur vorbim despre adevăratele motivaţii ale unui creştin. Fără îndoială în viaţa unui creştin sunt multe lucruri pe care lumea le poate admira şi respecta. Cinstea, onestitatea, dragostea de adevăr, amabilitatea dezinteresată, grija pentru săraci, lepădarea de sine – toate acestea sunt lucruri pe care lumea le poate înţelege şi preţui. Cu toate acestea repetăm cu toată seriozitatea cuvintele apostolului: „Lumea nu ne cunoaşte”. Dacă dorim să umblăm cu Dumnezeu, dacă vrem să ţinem o sărbătoare pentru El, dacă este dorinţa sinceră şi serioasă a inimii noastre să avem cu adevărat o umblare cerească, atunci trebuie s-o rupem pe deplin cu lumea şi cu eul propriu şi să ne ocupăm locul în afara taberei împreună cu Hristos lepădat de lume, dar primit în cer. Să facem aceasta cu deplină hotărâre a inimii spre glorificarea Numelui Său glorios şi sfânt!

A doua obiecţie a lui satan

A doua obiecţie a lui satan este foarte înrudită cu prima. Dacă nu îi reuşeşte să-l ţină pe Israel cu totul în Egipt, atunci va încerca să-l ţină cât se poate de aproape:

Exodul 8.28: Şi faraon a zis: „Vă voi lăsa să plecaţi, ca să jertfiţi Domnului Dumnezeului vostru în pustie, numai nu mergeţi foarte departe.”

Lucrarea lui Hristos are mult mai mult de suferit prin renunţarea aparentă, parţială, pe jumătate la lume, decât rămânerea deplină în ea. Un mărturisitor nedecis, nestatornic slăbeşte mărturia şi dezonorează pe Domnul mult mai mult decât unul care niciodată nu s-a despărţit de lume. De asemenea putem spune că este o foarte mare diferenţă între renunţarea la anumite lucruri lumeşti şi renunţarea la lumea însăşi. S-ar putea ca cineva să renunţe la anumite forme lumeşti şi cu toate acestea în acelaşi timp să păstreze pentru lume un loc în adâncul fiinţei lui. S-ar putea ca el să renunţe la teatru, la sala de dans, la salonul de jocuri şi la mass-media, radio, ziare, reviste, şi cu toate acestea să atârne de lume. Da, noi suntem în stare să tăiem unele dintre ramurile cele mai rele, pentru ca să ţinem cu o tenacitate mult mai mare la vechea tulpină. Aceasta este valoarea noastră cea mai remarcabilă. Ceea ce au nevoie sute de creştini mărturisitori este, potrivit convingerii noastre, s-o rupă pe deplin cu lumea – da, cu lumea în totalitatea ei, în sensul cel mai larg al cuvântului. Nu este nicidecum posibil să se facă un început bun sau chiar progrese spirituale, atâta timp cât inima în acelaşi timp se joacă cu cerinţele sfinte ale lui Hristos. Afirmăm cu toată fermitatea: în mii de cazuri în care sufletele se plâng de temeri şi îndoială, de nelinişte şi depresiuni, de lipsă de lumină, de mângâiere, pace şi bucurie, cauza trebuie căutată în aceea, că ele niciodată nu au rupt-o realmente cu lumea. Ori ele caută să serbeze o sărbătoare pentru Domnul în Egipt, ori ele rămân aşa de aproape de Egipt că pot uşor să cadă iarăşi înapoi, aşa de aproape că ele nu sunt nici una nici alta, nici reci nici calzi, şi că toată influenţa, pe care ei ar putea s-o aibă, este împotriva lui Hristos şi pentru vrăjmaşul sufletelor.

Cum pot astfel de suflete să fie fericite? Cum poate pacea lor să curgă ca un râu? Cum pot ele să umble în lumina feţei lui Dumnezeu Tatăl sau în savurarea prezenţei Domnului? Cum pot razele binecuvântate ale acelui Soare, care străluceşte în creaţia nouă, să le ajungă în atmosfera sufocantă care învăluie ţara morţii şi întunericului? Imposibil! Ele trebuie s-o rupă cu lumea şi să se predea lui Hristos cu toată inima şi cu toată fermitatea. Trebuie să fie, dacă avem voie să spunem aşa, un Hristos întreg pentru inimă şi o inimă întreagă pentru Hristos. În aceasta constă marea taină a progresului unui creştin. Noi trebuie să facem un început corect, înainte să putem face progrese, şi ca să începem corect trebuie să rupem toate legăturile care ne leagă cu lumea, sau mai bine spus, trebuie să credem faptul şi să-l practicăm efectiv, că Dumnezeu le-a rupt pentru noi în moartea Domnului nostru Isus Hristos. Crucea ne-a despărţit pentru totdeauna de veacul actual rău. Ea nu numai ne-a eliberat de urmările veşnice ale păcatelor noastre, ci şi de puterea şi domnia păcatului şi de principiile şi practicile unei lumi aflate în mâinile celui rău.

Este una din abilităţile lui satan, că el face pe creştinii mărturisitori să se mulţumească cu o privire spre cruce pentru salvarea lor, în timp ce rămân în lume sau totuşi „nu se îndepărtează prea mult de ea”. Nu putem să atenţionăm suficient de serios pe cititorul creştin cu privire la această cursă periculoasă. Numai dăruirea sinceră a inimii faţă de un Hristos lepădat şi glorificat şi părtăşia intimă cu El ne pot păzi de această cursă. Pentru ca să umblăm cu Hristos, să ne bucurăm de El şi să ne putem hrăni cu El, trebuie să fim despărţiţi de această lume păcătoasă şi rea – despărţiţi de ea în gândurile şi caracterul nostru, în înclinaţiile inimii noastre, despărţiţi nu numai de răul ei evident, de nebunia şi deşertăciunea ei, ci şi de religia ei, de toate faptele şi pornirile ei.

În privinţa aceasta ni s-ar putea pune întrebarea: „Nu este creştinismul nimic altceva decât renunţare, deşertare şi abandonare? Constă el numai din interdicţii şi negaţii?” Noi replicăm cu bucurie adâncă a inimii: Nu! De o mie de ori nu! Creştinismul este predominant afirmativ, absolut real, satisfăcător în chip divin. Care sunt lucrurile pe care el ni le ia? El ne dă „bogăţii nespus de mari” în locul „murdăriei şi gunoiului”. El ne dă „o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se vestejeşte, păstrată în ceruri”, în locul nimicurilor deşarte, care dispar repede. El ne dă pe Hristos, desfătarea inimii lui Dumnezeu, subiectul adorării cerului şi al cântărilor îngerilor, lumina veşnică a creaţiei noi, în locul unor plăceri păcătoase temporale şi al desfătărilor vinovate. El ne dă în cele din urmă o veşnicie de cea mai curată bucurie şi cele mai preţioase binecuvântări în casa Tatălui, în locul unei veşnicii de chinuri îngrozitoare în flăcările iadului.

Ce spui tu despre aceste lucruri, iubitul meu cititor? Nu este acesta un schimb bun? Nu găseşti tu în acestea motivele cele mai puternice ca să renunţi la lume? Uneori auzim creştini care enumeră motivele pentru care ei au renunţat la una sau alta din conformările cu lumea; dar noi gândim că toate aceste motive ar trebui să se contopească în unul singur, şi acesta trebuie să fie: „Eu am găsit pe Hristos, şi de aceea am renunţat la lume.” Nimeni nu consideră greu să renunţe la cărbune pentru diamante, la cenuşă pentru perle, la gunoi pentru aur. Şi tot aşa pentru omul care a gustat şi aflat odată scumpătatea lui Hristos nu este greu să renunţe la lume. Nu, ar fi o greutate pentru el, dacă ar trebui să rămână în ea. Dacă Hristos umple inima, atunci lumea este exclusă nu numai pentru un timp, ci ea va fi permanent ţinută departe. Noi nu numai întoarcem spatele ţării Egipt, ci şi ne îndepărtăm suficient de mult, pentru ca niciodată să nu ne mai reîntoarcem acolo. Şi în ce scop facem aceasta? Ca să punem mâinile la piept şi să nu facem nimic? Ca să pierdem tot şi să nu mai posedăm nimic? Ca să fim doborâţi, apăsaţi, trişti şi melancolici? O, nu, ci ca să „ţinem o sărbătoare pentru Domnul”. Noi ţinem într-adevăr această sărbătoare încă în pustie, dar dacă avem pe Hristos la noi, atunci nu mai dorim altceva. Noi avem destul în El, şi pustia devine cer. El este – preamărit să-I fie Numele – lumina ochilor noştri, bucuria inimii noastre, hrana sufletelor noastre; fără El cerul nu ar mai fi cer pentru noi, dar în părtăşia Lui minunată, înviorătoare, chiar şi pustia se transformă în curtea din faţă a cerului. Noi savurăm mai dinainte ceva din lucrurile binecuvântate care în veşnicie vor fi partea noastră.

Însă aceasta nu este totul. Nu numai că inima este umplută şi satisfăcută pe deplin de Hristos, ci şi sufletul este pe deplin liniştit cu privire la toate detaliile drumului nostru prin lume: cu privire la greutăţi; la întrebările, care se pot pune; realizarea, căreia sunt expuşi permanent toţi aceia care nu cunosc binecuvântarea mare, de a face din Hristos totul şi de a privi totul în legătură directă cu El. Dacă de exemplu sunt chemat într-o situaţie oarecare să acţionez pentru Hristos, şi eu privesc problema din punctul de vedere al urmărilor ei pentru mine, în loc s-o evaluez simplu după însemnătatea ei pentru El şi pentru glorificarea Lui, cu siguranţă voi cădea în întuneric şi încurcătură lipsită de speranţă şi la un final greşit. Dar dacă privesc simplu la El şi cercetez cum problema poate să fie rezolvată spre glorificarea Sa, atunci nu numai voi vedea clar, ci şi cu inima fericită şi hotărâre fermă voi merge pe cărarea binecuvântată, care va fi luminată de razele feţei lui Dumnezeu Tatăl. Un ochi curat nu va privi niciodată la urmări, ci nemijlocit spre Hristos, şi atunci totul este clar şi simplu; tot trupul este plin de lumină, şi cărarea va fi caracterizată printr-o hotărâre de nezguduit.

Aceasta este ce ne creează foarte multe greutăţi în aceste zile de religiozitate lumească, de eforturi egoiste şi goană după ovaţii din partea oamenilor. Noi avem nevoie să facem din Hristos singurul nostru punct de vedere; pornind de la El să privim eul propriu, lumea şi aşa-numita biserică; să-L avem pe El ca punct central, în jurul căruia toate se învârt; pornind de la El să evaluăm totul, fără să ne gândim câtuşi de puţin la urmări. Dacă stăm şi acţionăm în concordanţă cu gândurile Lui, atunci putem liniştiţi să lăsăm urmările în seama Lui. Ah, de ar fi aşa cu noi! De am permite harului nemărginit şi neschimbător al lui Dumnezeu să lucreze în inimile noastre şi să dea naştere la ceea ce Îi este plăcut Lui! Atunci vom înţelege ceva din plinătatea, frumuseţea şi puterea Cuvântului cu care începe acest studiu: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi ţină o sărbătoare în pustie!”

Este ciudat, şi totuşi nu este ciudat să vedem cum satan apără cu înverşunare fiecare palmă de teren, atunci când este vorba de eliberarea lui Israel din ţara Egiptului. El a fost gata să le permită să practice serviciul lor divin în ţară sau cel puţin în apropierea ţării, dar el se împotriveşte cu toată puterea eliberării lor depline şi absolute din ţară. El foloseşte toate mijloacele ca să-i împiedice.

Însă Domnul – preamărit să-I fie Numele! – este mai presus de marele vrăjmaş al poporului lui Dumnezeu; El vrea să vadă poporul Său eliberat şi El Îşi îndeplineşte planul în ciuda puterii unite a lui satan şi a omului. Cerinţele lui Dumnezeu nu pot fi diminuate nici cât o lăţime de păr. „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi ţină o sărbătoare în pustie.” Aşa era porunca Domnului, şi ea trebuia îndeplinită, chiar dacă vrăjmaşul ar fi făcut zece mii de obiecţii. Gloria divină stătea în legătură strânsă cu despărţirea definitivă a lui Israel de Egipt şi de toate popoarele de pe suprafaţa pământului. Israel trebuia să locuiască singur şi nu trebuia socotit între popoarele pământului. Vrăjmaşul se împotrivea acestui fapt şi el a întrebuinţat toată puterea şi viclenia lui, ca să împiedice aceasta. Două din obiecţiile lui le-am studiat deja, ajungem acum la a treia obiecţie.

A treia obiecţie a lui satan

Exodul 10.8-11: Şi i-au întors pe Moise şi pe Aaron la faraon. Şi el le-a zis: „Mergeţi, slujiţi Domnului Dumnezeului vostru! Cine şi care vor merge?” Şi Moise a zis: „Vom merge cu tinerii noştri şi cu bătrânii noştri, cu fiii noştri şi cu fiicele noastre, cu turmele noastre şi cu cirezile noastre vom merge, pentru că avem o sărbătoare pentru Domnul!” Şi el le-a zis: „Aşa să fie Domnul cu voi, cum vă voi lăsa eu să plecaţi, pe voi şi pe pruncii voştri! Vedeţi că răul este înaintea voastră! Nu aşa; mergeţi deci voi, bărbaţii, şi slujiţi Domnului, pentru că aceasta doriţi.” Şi au fost daţi afară dinaintea feţei lui faraon.

Aceste cuvinte conţin o învăţătură serioasă pentru inimile tuturor părinţilor creştini şi dezvăluie totodată intenţia vicleană a lui satan. Dacă satan nu poate ţine părinţii în Egipt, el încearcă să reţină cel puţin copiii, pentru ca în felul acesta să slăbească mărturia pentru adevărul lui Dumnezeu, să împiedice glorificarea lui Dumnezeu în poporul Său şi poporului însuşi să-i răpească binecuvântarea. Părinţii în pustie şi copiii în Egipt, ce contradicţie! Aceasta este cu totul contrar gândurilor lui Dumnezeu şi face imposibilă glorificarea Sa în umblarea poporului Său.

Cât de straniu este, că părinţii creştini pot uita pentru un moment că copiii lor sunt o parte din ei înşişi! Mâna creatoare a lui Dumnezeu i-a făcut pentru aceasta, şi cu siguranţă, Salvatorul nu va despărţi ceea ce Creatorul a unit. De aceea găsim mereu în Scriptură că Dumnezeu leagă pe om cu casa sa. „Tu şi casa ta” este un cuvânt cu înţeles practic adânc. El include urmările cele mai importante şi conţine mângâiere deplină pentru fiecare inimă de părinte creştin; şi noi avem voie să adăugăm, că neglijarea acestui adevăr a condus la urmări triste în mii de familii.

Vai, cât de mulţi părinţi creştini au permis copiilor lor, urmare aplicării pe deplin greşite a învăţăturii despre har, să crească în egoism şi în asemănare cu lumea! Şi în timp ce au făcut aceasta s-au consolat cu gândul că ei nu pot face nimic şi că Dumnezeu la timpul Său va mântui pe copiii lor, dacă de altfel sunt cuprinşi în planul Său veşnic. Ei au pierdut realmente din vedere marele adevăr practic, că Dumnezeu, care a hotărât sfârşitul, arată şi mijloacele prin care se ajunge la final, şi că este cea mai mare nebunie să vrei să ajungi la sfârşit fără să foloseşti vreunul din acele mijloace.

Înseamnă aceasta că toţi copiii părinţilor creştini în mod necesar aparţin numărului aleşilor lui Dumnezeu, că ei neapărat vor trebui mântuiţi şi că vina este numai la părinţi, dacă ei merg la pierzare? Nicidecum aşa ceva! În privinţa aceasta nu ştim nimic despre planurile şi hotărârile veşnice ale lui Dumnezeu. Numai Lui Îi sunt cunoscute toate lucrările Sale începând de la întemeierea lumii. Nici un ochi muritor nu a avut vreodată o privire în cartea planurilor tainice ale lui Dumnezeu. Dimensiunea expresiei „tu şi casa ta” nu se întinde aşa de departe. Cu toate acestea ea ne învaţă două lucruri deosebit de importante. Mai întâi ne face cunoscut un privilegiu preţios, dar apoi şi o responsabilitate sfântă. Fără îndoială este privilegiul tuturor părinţilor creştini să se bazeze pe Dumnezeu cu privire la copiii lor; totodată este obligaţia lor clară, să-i educe pentru Dumnezeu.

Acestea sunt cele două laturi ale acestei probleme importante. Cuvântul Lui Dumnezeu nu desparte pe tatăl casei de casa sa. „Astăzi a venit mântuirea în casa aceasta” – „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit, tu şi casa ta.” (Luca 19; Faptele Apostolilor 16). Dacă se acţionează după aceste principii importante, atunci fără ezitare trebuie să ne aşezăm pe terenul lui Dumnezeu pentru copiii noştri şi să-i educăm cu grijă pentru El, iar rezultatul îl lăsăm în seama Lui. Noi trebuie să începem de la prima respiraţie a lor şi să continuăm această educare a lor după acest principiu săptămână de săptămână, lună de lună, an de an. Aşa cum un grădinar iscusit şi grijuliu îndreaptă pomişorii lui fructiferi, cât sunt încă tineri şi mlădioşi, de-a lungul zidului, ca să aibă parte de razele de soare înviorătoare şi dătătoare de căldură, tot aşa şi noi ar trebui să formăm copiii noştri, atâta timp cât sunt tineri şi primitori, pentru Dumnezeu. Nu ar fi o nebunie dacă acel grădinar ar aştepta până când ramurile au îmbătrânit şi au devenit noduroase? Să vrei atunci să le îndoi şi să le dai o direcţie, aceasta ar fi un efort zadarnic. Şi tot aşa s-ar dovedi cel mai înalt grad de nebunie, dacă noi ani la rând am vrut să lăsăm copiii noştri să-i formeze mâna lui satan, a lumii şi a păcatului, şi apoi să începem cu educarea lor pentru Domnul.

Dar să nu fim greşit înţeleşi! Nicidecum nu ne gândim că harul s-ar moşteni sau că prin anumite acţiuni sau prin educare am putea face copiii să devină creştini. Nicidecum aşa ceva! Copiii părinţilor creştini trebuie la fel ca şi ceilalţi să se nască din apă şi din Duh, căci altfel nu pot să vadă Împărăţia lui Dumnezeu, şi nici să intre în ea. Toate acestea sunt aşa de clare, cum numai Scriptura o poate face; dar tot aşa de clar şi precis vorbeşte Scriptura pe de altă parte despre obligaţiile părinţilor să-şi crească copiii „în disciplina şi sub mustrarea Domnului”.

Ce înseamnă aceste cuvinte? În ce constă această educare? Acestea sunt cu adevărat întrebări importante pentru inima şi conştiinţa părinţilor creştini. Este de temut că puţini dintre noi înţeleg cu adevărat ce este educarea creştină şi cum ea trebuie făcută. Ea nu constă în aceea că noi punem pe copiii noştri să înveţe pe de rost o mulţime de versete biblice şi cântări spirituale şi totodată să facem din Biblie o carte de teme pentru ei. Cu toate că este foarte bine să întipărim în mintea copilului versete biblice şi cântări bune, trebuie totuşi să ne ferim să facem creştinismul pentru copil o chestiune împovărătoare, obositoare. Ceea ce ne creează greutăţi este să înconjurăm pe copiii noştri cu o atmosferă pe deplin creştină. Ei ar trebui să inspire permanent aerul curat al noii creaţii şi să vadă în părinţii lor roadele minunate ale unei vieţi spirituale – dragoste, pace, curăţie, gingăşie, amabilitate, altruism, răbdare şi o purtare de grijă plină de dragoste faţă de alţii. Aceste lucruri exercită o influenţă morală puternică asupra sufletului primitor al copilului, şi cu siguranţă Duhul lui Dumnezeu le va folosi ca să atragă inima lui spre Hristos, spre punctul central şi de început al tuturor acestor însuşiri plăcute.

Pe de altă parte, cine ar putea descrie efectul distrugător, care trebuie să se exercite asupra copiilor noştri, când ei descoperă la noi egoism, mânie, asemănare cu lumea sau dacă ei constată că noi năzuim după bunuri pământeşti? Vom putea noi să scoatem pe copiii noştri din Egipt, dacă principiile şi obiceiurile Egiptului se văd în toată comportarea noastră? Probabil le spunem că noi nu aparţinem lumii, că ea este o pustie pentru noi şi noi ne aflăm în călătorie spre Canaanul ceresc; dar la ce foloseşte aceasta, dacă drumurile noastre, ce facem şi ce nu facem stau în totală contradicţie cu mărturisirea noastră? Copiii noştri vor descoperi curând această contradicţie; ei au un ochi foarte ager în privinţa aceasta. Şi cât de fatale şi nimicitoare sunt urmările putem vedea în fiecare zi.

Probabil că ni se va replica, copiii sunt totuşi răspunzători, chiar dacă părinţii nu îşi îndeplinesc menirea. Aceasta este adevărat; dar poate aceasta să scuze chiar şi numai pentru un moment pe astfel de părinţi, sau să le micşoreze responsabilitatea? Este grav pentru noi dacă scoatem în evidenţă responsabilitatea copiilor noştri din cauză că noi nu am corespuns responsabilităţii noastre. Fără îndoială ei sunt răspunzători; dar şi noi suntem răspunzători. Şi dacă noi omitem să oferim copiilor noştri dovezile vii şi incontestabile, că noi am părăsit pentru totdeauna Egiptul, să ne mai mirăm atunci că ei rămân acolo? La ce foloseşte să vorbeşti despre pustie sau despre Canaan, în timp ce întreaga noastră viaţă trădează prezenţa duhului lumii? Viaţa noastră vorbeşte un limbaj mai pătrunzător decât cuvintele noastre, şi viaţa dovedeşte cuvintele noastre că sunt minciuni. Copiii noştri judecă însă în mod normal după comportarea noastră, nu după vorbirea buzelor noastre. Dacă cele două nu sunt în concordanţă, ce altceva se poate produce în copiii noştri decât numai aversiune împotriva oricărei instruiri spirituale şi gândul că creştinismul este o simplă aparenţă?

Cât de deosebit de serios sunt toate acestea! Cum ar trebui toţi părinţii creştini să se verifice cu sinceritate în prezenţa lui Dumnezeu, dacă ei într-adevăr îşi educă copiii în dependenţa de Dumnezeu şi în toate privinţele le sunt un model credincios! Problema educării copiilor noştri este mult mai importantă decât pare să fie pentru unii dintre noi. Numai puterea Duhului Sfânt ne poate face în aceste ultime zile grele apţi pentru lucrarea importantă şi sfântă. Însă harul lui Dumnezeu este suficient şi în această privinţă. Noi putem avea încrederea deplină, că Dumnezeu va binecuvânta eforturile noastre cele mai slabe, dacă noi dorim sincer să scoatem copiii noştri din Egipt. Însă aceste eforturi trebuie să aibă loc, şi anume cu hotărârea reală şi serioasă a inimii noastre. Totodată dorim aici cu toată dragostea frăţească să amintim tuturor părinţilor creştini, cât de important este să-i obişnuim pe copiii noştri cu ascultarea necondiţionată, începând din tinereţea cea mai fragedă. Credem că în această privinţă şi între noi se fac multe greşeli şi în privinţa aceasta trebuie să ne judecăm şi să ne smerim înaintea lui Dumnezeu. Din cauza unei afecţiuni false sau şi din cauza neglijenţei lăsăm deseori pe copiii noştri să facă ce vor şi ce le place; şi dacă le-am permis odată să meargă pe acest drum, atunci ei vor înainta cu paşi mari pe el. Şi care este sfârşitul acestui drum? Unul deosebit de trist! Cum au ajuns unii fii pe acest drum să dispreţuiască mustrările părinţilor lor, să respingă total autoritatea lor, să calce în picioare ordinea sfântă a lui Dumnezeu şi să facă cercul familiar scena unor reprezentări de deplâns!

Nu trebuie să spunem cât de îngrozitor este aceasta şi cât de mult stă în contradicţie cu gândurile lui Dumnezeu, aşa cum El ni le-a revelat în Cuvântul Său. Dar părinţii unor astfel de copii nu au nimic să-şi reproşeze? Dumnezeu a dat frâiele guvernării şi nuiaua autorităţii în mâinile părinţilor; dacă din neglijenţă ei lasă să le scape aceste frâie din mâini sau din afecţiuni false şi slăbiciune nu folosesc nuiaua, să ne mirăm atunci de rezultate? O educare bună exercită o influenţă nespus de mare asupra caracterului şi sufletului copilului. Putem stabili ca o regulă – cu toate că ici şi acolo pot exista excepţii – că mai mult sau mai puţin copiii noştri vor fi, ceea ce noi facem din ei. Dacă îi ţinem ascultători, atunci vor fi ascultători; dacă le permitem să facă ce vor, rezultatul va fi contrar.

Să tragem atunci puternic frâiele şi să folosim neîncetat nuiaua? Nicidecum. Un tratament prea aspru este la fel de greşit ca şi unul cu multă afectivitate. Un copil trebuie învăţat din cea mai fragedă tinereţe, că părinţii lui îi vor binele suprem, dar şi că voia părinţilor trebuie împlinită în orice împrejurare. Nimic nu este mai simplu decât aceasta. Pentru un copil bine educat este suficientă o privire sau un cuvânt, ca să-l reţină de la lucruri greşite. Adevărata taină a unei educări de succes constă după părerea noastră în folosirea corectă a severităţii şi afecţiunii. Dacă părinţi menţin de la început autoritatea lor, atunci ei pot dovedi dragoste şi afecţiune cât de mult doreşte inima lor. Dacă copilul primeşte cu adevărat sentimentul şi conştientizarea că frâul şi nuiaua stau sub călăuzirea unei sentinţe sănătoase şi a dragostei adevărate, atunci el se va lăsa relativ uşor educat.

Cu un cuvânt: fermitatea şi dragostea afectivă sunt cele două principii esenţiale ale unei educări sănătoase – o fermitate care niciodată nu se lasă zguduită prin egoismul copilului şi nici prin sentimentul afectivităţii false, şi o dragoste care corespunde oricărei nevoi adevărate şi oricărei dorinţe justificate a copilului. Tot aşa procedează şi Tatăl nostru ceresc cu noi, şi în privinţa aceasta, ca în toate celelalte privinţe, El este modelul nostru desăvârşit. După cum este scris: „Copii, ascultaţi de părinţii voştri în toate”, tot aşa stă scris şi: „Taţilor, nu-i întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu fie descurajaţi” (Coloseni 3.20,21). Şi dacă într-un alt loc se spune: „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, pentru că aceasta este drept”, atunci se adaugă imediat: „Şi voi, taţilor, nu-i provocaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în disciplina şi sub mustrarea Domnului” (Efeseni 6.1,4). Pe scurt, copilul trebuie să înveţe să asculte, însă totodată copilul ascultător trebuie să savureze privilegiul de a umbla în lumina soarelui afecţiunii părinteşti. Aceasta este părerea noastră despre educaţia creştină. Sperăm înaintea Domnului, că studiile de mai sus sunt spre binecuvântarea inimilor şi conştiinţelor multor părinţi creştini, ca să trezească în ei cunoştinţa adâncă despre responsabilitatea mare şi sfântă pe care o au cu privire la copiii lor dragi. În timp ce părăsim acest subiect trecem la ultima obiecţie a lui satan faţă de porunca Domnului.

A patra obiecţie a lui satan

Exodul 10.24: Şi faraon l-a chemat pe Moise şi a zis: „Mergeţi, slujiţi Domnului; numai turmele şi cirezile voastre să rămână; chiar şi pruncii voştri vor merge cu voi”.

Ce înverşunare! Faraon recunoaşte acum, că copiii trebuie să meargă cu părinţii; el nu-i mai poate reţine. Mâna lui Dumnezeu apasă prea greu asupra lui şi asupra întregii sale ţări. Dar vrăjmaşul mai are o ultimă obiecţie. Dacă nu poate reţine din popor nici un singur mădular, să rămână totuşi cel puţin turmele şi cirezile. În felul acesta el vrea să-i jefuiască de posibilitatea şi de mijloacele cu care să slujească Domnului; el vrea să-i lase să plece cu mâna goală. Dar să observăm cuvântul nobil al lui Moise, slujitorul credincios al Domnului. El are o frumuseţe morală deosebită: „Şi Moise a zis: »Tu să ne dai şi jertfe şi arderi-de-tot în mâinile noastre, ca să jertfim Domnului Dumnezeului nostru; turmele noastre vor merge de asemenea cu noi, nici o copită nu va rămâne, pentru că din ele vom lua ca să slujim Domnului Dumnezeului nostru” – să evaluăm aceste cuvinte bogate în conţinut! – „şi nu ştim cu ce vom sluji Domnului până nu vom ajunge acolo” (Exodul 10.25-26).

Noi trebuie să stăm totalmente şi deplin conştienţi pe terenul divin, înainte ca noi să ne putem forma vreo sentinţă adevărată despre natura şi dimensiunea cerinţelor Sale. Atâta timp cât noi ne mişcăm într-o atmosferă lumească şi ne lăsăm călăuziţi printr-un duh lumesc, prin principii şi elemente lumeşti, este total imposibil să avem o cunoaştere corectă despre ceea ce este plăcut lui Dumnezeu şi potrivit pentru El. Noi trebuie să stăm pe terenul unei salvări înfăptuite, în lumina deplină a noii creaţii, despărţiţi de actualul veac rău, înainte ca să putem sluji Domnului aşa cum se cuvine. Numai atunci când prin acţiunea puternică a Duhului care locuieşte în noi putem cunoaşte unde am fost aduşi prin moartea şi învierea lui Isus Hristos, când înţelegem importanţa celor „trei zile de călătorie”, suntem capabili să deosebim în ce constă adevărata slujbă creştină. Însă atunci vom înţelege şi vom cunoaşte pe deplin şi că tot ce suntem şi avem Îi aparţin Lui. „Nu ştim cu ce vom sluji Domnului până nu vom ajunge acolo”. Cuvinte minunate, preţioase! Fie ca noi să înţelegem mai bine puterea lor şi aplicarea lor practică! Moise, omul lui Dumnezeu, întâmpină toate obiecţiile lui satan prin aceea că el ţine cu toată hotărârea la porunca Domnului: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi ţină o sărbătoare în pustie!”

Acesta este singurul principiu adevărat valabil în toate timpurile şi în toate împrejurările. Altfel nu este posibil să slujeşti lui Dumnezeu. Noi trebuie să fim complet despărţiţi de Egipt şi de influenţele lui dăunătoare. Porunca şi etalonul lui Dumnezeu trebuie respectate în ciuda tuturor obiecţiilor şi împotrivirilor vrăjmaşului. De îndată ce noi părăsim acest etalon, chiar şi numai cu lăţimea unui păr, satan a câştigat jocul, şi slujirea creştină adevărată şi mărturia adevărată pentru Dumnezeu au fost făcute imposibile. De aceea, fie ca noi „să ne ţinem neîntinaţi de lume”, ca să slujim Domnului nostru în chip vrednic, până El va veni!

Lanţuri multe, lanţuri grele m-au ţinut legat odată,
Dar Domnul le-a rupt pe toate!
Mă păzeşte! mă fereşte! Doamne vreau ca niciodată
S-ajung iar rob la păcate.

Tradus de la: Das Gebot des Herrn und die Einwände Satans

Titlul original: „Das Gebot Jehovas und die Einwürfe Satans“
din Botschafter des Heils in Christus, 1883, pag. 197–208, 225–236;
Titlul original în engleză: „Jehovah’s Demand and Satan’s Objections“
din Miscellaneous Writings, vol. 6

Traducere: Ion Simionescu

Descărcarea articolului Porunca Domnului şi contraargumentele lui satan

În altă limbă

Das Gebot des HERRN und die Einwände Satans

Mai multe articole despre cuvântul cheie Ascultare (4)

Mai multe articole despre cuvântul cheie Separare/Punere deoparte (5)

Mai multe articole despre cuvântul cheie Satan (1)

Mai multe articole despre cuvântul cheie Educarea copiilor (3)

Mai multe articole ale autorului Charles Henry Mackintosh (17)

Permalink

De la Academician Florin Constantiniu cetire:„Politicienii postdecembrişti au făcut românilor mai mult rău decât mongolii, ungurii, turcii, nemţii şi ruşii dintotdeauna la un loc”!

Dupa un amar de ani si dupa atitea victime si distrugeri nationale si furturi ale Avutiei Obstesti,Curtea Supremă a confirmat decizia procurorului general Tiberiu Niţu de redeschidere a anchetei în dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990, context în care, fostul membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului, Narcisa Iorga, a evidenţiat că înregistrările în care Ion Iliescu le mulţumea minerilor, realizate de TVR, nu au fost publicate atâta timp cât acesta a fost preşedinte.

Dupa un amar de ani si dupa atitea victime si distrugeri nationale si furturi ale Avutiei Obstesti,Curtea Supremă a confirmat decizia procurorului general Tiberiu Niţu de redeschidere a anchetei în dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990, context în care, fostul membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului, Narcisa Iorga, a evidenţiat că înregistrările în care Ion Iliescu le mulţumea minerilor, realizate de TVR, nu au fost publicate atâta timp cât acesta a fost preşedinte

Iliescu, in zorii zilei de 14 iunie 1990: “Dragi mineri, mă adresez dvs. mulţumindu-vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească pe care şi de astă-dată l-aţi dat, la chemarea noastră. Delegaţia de mineri, în frunte cu dl Cozma, se va deplasa către Piaţa Universităţii, pe care vreau să o reocupaţi dvs. Avem de a face cu elemente de-a dreptul fasciste, elemente incitate, multe din ele drogate…”

Ion Iliescu, 15 iunie 1990: “Vă mulţumesc pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile, că sunteţi o forţă puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde, şi la bine, dar mai ales la greu”.

“Între cele două declaraţii, sunt înregistraţi peste 1.000 de răniţi. Neoficial, au fost înregistraţi şi morţi. Până în 2005, aceste înregistrări video nu au fost difuzate de TVR, singura care le deţinea. Ion Iliescu a deţinut trei mandate de preşedinte al României 1990 – 1992, 1992 – 1996 şi 2000 – 2004. Astăzi, ÎCCJ a decis redeschiderea dosarului mineriadei, după o hotărâre a CEDO. Au trecut 25 de ani de la evenimente”, a subliniat Narcisa Iorga.

POSTED BY: EXPUNERE.COM OCTOBER 12, 2015

In preajma alegerilor de tot felul, Patriarhul Daniel își va dubla salariu, potrivit proiectului Legii salarizării în sistemul bugetar.

În prezent Patriarhul Daniel are un salariu lunar net de aproximativ 7.731 lei, bani pe care îi primește de la bugetul de stat, la care se mai adaugă 6.169 lei din fondurile proprii ale Arhiepiscopiei Bucureștilor, potrivit datelor furnizate de Biserica Ortodoxă Română.

Conform noii legi a salarizării, Patriarhului Daniel va primi de la bugetul de stat un salariu lunar brut de bază de 20.000 lei, ceea ce reprezintă un salariu net de bază de 14.727 lei.

De asemenea, 11 arhiepiscopi majori sau mitropoliții Bisericii Ortodoxe Române și Bisericii Romano-Catolice vor primi lunar de la buget un salariu brut de bază de 19.055 lei (13.981 lei net) în timp ce un arhiepiscop, mitropolit sau episcop, dar și un șef de cult, precum rabinul-șef sau muftiul, vor primi lunarun salariu de bază brut de 18.055 lei. Aceste indemnizații se vor acorda pentru 16 persoane, iar rabinul-șef și muftiul vor încasa, astfel, un salariu de bază net de 13.191 lei.

Totodată, 39 de episcopi sau episcopi-vicari patriarhali vor avea un salariu brut de încadrare de 17.800 lei (12.990 lei net), iar alți 26 de episcop-vicari, episcopi coajutor, episcopi auxiliari și arhierei-vicari vor avea salariul brut de bază de 14.680 lei (10.527 lei net).

Potrivit estimărilor autorităților, 16.625 de clerici, inclusiv cei 93 de capi religioși enumerați, vor primi sprijin lunar de salarizare de la bugetul de stat

Guvernantii stiu despre satul unde se ajunge cu scara,dar nu le pasa…

Cocoţat în vârf de munte, într-un peisaj în care ai senzaţia că eşti aproape de cer, există un cătun uitat de lume. La propriu. Singura legătură cu civilizaţia este o scară veche de mai bine de 40 de ani, pe care se urcă sau se coboară doar în caz de nevoie urgentă. Preotul sau poştaşul sunt ca nişte „turişti” pe care sătenii îi văd mai rar decât îl văd pe Dumnezeu. La Ineleţ viaţa se desfăşoară cu totul diferit, timpul are răbdare cu oamenii, iar criza financiară sau grijile sunt cuvinte ce nu au existat vreodată în vocabularul limbii lor.

Ecaterina Pop

Preotul vine de patru ori pe an

Ineleţ este cătunul, poate, cel mai interesant din frumoasa şi incredibila Românie. Se află pe Valea Cernei, iar din punct de vedere administrativ aparţine de comuna Cornereva, din judeţul Caraş-Severin. Oraşele „apropiate” sunt Băile Herculane şi Baia de Aramă, însă aici nu se poate vorbi de împărţiri administrative, căci oamenii de aici aparţin doar bunului Dumnezeu, în grija căruia i-a lăsat soarta.

În satul Ineleţ, preotul îşi bifează prezenţa ca într-un catalog, de patru ori pe an, la marile sărbători şi doar când e vorba de o înmormântare, iar poştaşul vine mai des, o dată pe lună. Pe aceeaşi scară, şubredă şi veche de mai bine de patru decenii, înfiptă în calcarele Munţilor Cernei.

Ca să ajungi la Ineleţ, fie că vrei, fie că nu, trebuie să urci scara care te duce spre o altă dimensiune. Nici măcar până la scară nu este uşor de ajuns. Trebuie traversată o punte fragilă, după care începe urcuşul.

Scara măsoara cam o sută de metri de trepte din lemn care sunt lipite de peretele abrubt al muntelui. Ea este formată din patru segmente de scară, care urmăresc în detaliu forma peretelui calcaros, care nu este, evident, drept. Fiecare dintre segment măsoară 20 de metri lungime, iar partea cea mai grea este ultimul segment de scară, deoarece se duce într-un unghi de aproape 90 de grade. Ca să priveşti în jos, nici nu se poate vorbi.

Scara este laitmotivul micului sătuc, singura punte de legătură cu civilizaţia, pe ea sătenii urcă şi coboară când au nevoie de ceva din „lumea de dincolo”, însă acest lucru se întâmplă destul de rar. Chiar şi aşa, nu oricine se încumetă să facă acest lucru, căci orice pas greşit poate aduce moartea.

Puţinii oameni care trăiesc în cătunul din vârful muntelui, undeva la 47 de suflete, sunt obişnuiţi să îşi producă ei înşişi tot ce au nevoie. Cresc păsări, vaci şi porci, au culturi de legume şi tot ce trebuie de-ale gurii, iar banii aici nu au valoarea pe care le-o dăm noi. Oamenii sunt mult prea săraci în bani, încât pentru ei bucata aia de hârtie nu face legea şi nu le strică zâmbetul de pe chipuri.

Ineleţ este locul în care oamenii au fost nevoiţi să se gospodărească singuri. Trăiesc întru cu totul o altă lume. Energia electrică încă nu a reuşit să urce scara de la Ineleţ. Aşadar mâna aceasta de oameni se poate desfăta doar de lumina zilei, iar la lăsatul serii folosesc lampa cu gaz. „Încălţările” care se poartă la Ineleţ sunt opincile, care îi ajută pe săteni şi pe noroi şi pe zăpadă.

La Ineleţ, însă, fericirea se citeşte pe chipurile sătenilor, aici nu se poate vorbi de întristare, griji sau suspine, căci secretul care zace aici este că ei sunt aproape de Dumnezeu.

Raul produs de vaccinuri – o istorie secreta a vaccinurilor si a promotorilor sai Iluminati ! Nu vaccinurile au redus bolile de-a lungul secolelor, ci imbunatatirea modului de trai al oamenilor ! Louis Pasteur, pe patul de moarte si-a infirmat teoria despre necesitatea vaccinarii !

Odata cu evolutia internetului, a blogurilor, site-urilor, site-urilor de socializare, in general a mass-mediei alternative, asa cum este ea denumita, oamenii au inceput sa fie interesati de adevar, dar nu de acel „adevar” al propagandei oficiale a Iluminatilor, asta provocand o panica in randul Iluminatilor, acestia luand masuri disperate, in diverse tari din lume de a vaccina fortat oamenii, in mod special copiii, caci ei trebuiesc distrusi in prima faza.

Desi in lume exista o serie de cazuri destul de clare si precise, cand copiii vaccinati au murit, paralizat sau dezvoltat diverse boli (de cele mai multe ori autism), autoritatile incearca sa musamalizeze aceste cazuri, prin propaganda mass-mediei, doar ca oamenii, astazi, s-au trezit si nu mai accepta aceasta propaganda agresiva.

In Italia, in noiembrie 2014, a fost retras de pe piata vaccinul FLUAD, dupa moartea a nu mai putin de 11 persoane. In Italia, o familie castiga procesul impotriva corporatiei farmaceutice GlaxoSmithKline, astfel incat Instanta din Italia a condamnat, pentru a doua oara, aceasta corporatie sa plateasca daune familiei, dupa ce copilul lor a dezvoltat autism in urma vaccinarii.

In Romania exista cazuri concrete de copii care au murit in urma vaccinarii, iar medicii iresponsabili se „spala pe maini”, incercand sa fuga de responsabilitati, iar Ministrul Sanatatii, Nicolae Banicioiu, in Mai 2015, venise cu o declaratie socanta, acesta avand un proiect de lege privind vaccinarea obligatorie. In Australia, premierul sustine vaccinarea obligatorie, dar nu si pentru fiica sa. Oare de ce ?

Raul produs de vaccinuri !

In lucrarea lui Juri Lina, „Arhitectii Inselaciunii”[1], acesta ne prezinta o istorie secreta, bine documentata, pe care oamenii ar trebui s-o stie, mai ales ca noi avem toate argumentele si justificarile in a ne opune acestui plan diabolic, care sustine vaccinarea fortata.

In brosura masonica „Pe cerul albastru-auriu”[2] (n.tr. „In Gold and Sky Blue”, 1992, pag. 25), se spune ca, „francmasonii au fost pionierii si promotorii vaccinarii”. De fapt, cel care a inceput, in 1796, sa promoveze vaccinarea „preventiva” a fost doctorul francmason, Edward Jenner, fapt de care francmasonii sunt mandri, dupa cum puteti citi in cartea „Francmasoneria: o glorificare a Fratiei”[3] (n.tr. „Freemasonry: A Celebration of the Craft”, Londra, 1998, pag. 128) scrisa de catre John Hamill si Robert Gilbert.

Edward Jenner, a fost membru al Lojii „Credinta si Prietenie”[4] (n.tr. „Faith and Friendship”, nr. 270 din Berkeley, Anglia, ibid, pag. 235). Publicatiile sale demonstreaza fara dubiu: era constient de faptul ca odata ce a avut o boala, persoana nu devine imuna. Nici vaccinurile nu intaresc imunitatea. Cu toate acestea, Jenner, a sustinut o teorie nenaturala si foarte periculoasa.

Dr. Viera Scheibner din Australia, cel mai cunoscut expert international in bolile produse de vaccinuri, a descoperit o legatura intre vaccinul triplu impotriva difteriei, a tusei convulsive si a tuberculozei, si sindromului de moarte subita la copii. Faptul este acum dovedit stiintific. Multi copii au ajuns invalizi pe viata.

Numerosi alti copii au devenit autisti la scurt timp dupa vaccinare. Conform unui studiu realizat in California, unde astazi se pune in practica vaccinarea fortata si publicat in martie 1999, cazurile de autism au crescut cu 273 % in ultimii trei ani. Numai in 1999, au fost inregistrate 1685 de cazuri, asa cum puteti vedea in titlul de la acea vreme, „Autismul in 1999: o urgenta nationala, Yaz-bak, 1999″[5] (n.tr. Autism ’99: A National Emergency).

In Maryland, cazurile de autism au crescut de cinci ori in aceeasi perioada. Pentru perioada 1991-2004, in Missouri, s-a inregistrat o crestere cu 850%. Un copil din 149 s-a imbolnavit de autism. De multi ani, opinia publica si specialistii au fost avertizati despre legatura dintre autism si vaccinuri, dar doctorii ignoranti continua sa raspandeasca mitul conform caruia, „vaccinurile sunt complet inofensive”.

Adevarul este ca vaccinurile sunt cauza unui mare numar de morti si handicapuri la un pret foarte mare pentru contribuabili. Viera Scheibner a scris o curajoasa carte, intitulata, „Vaccinarea: V100 de ani de cercetari traditionale demonstreaza ca vaccinurile reprezinta o agresiune medicamentoasa asupra sistemului imunitar”[6] (n.tr. „Vaccination: 100 Years of Othodox Research Shows that Vaccines Represent a Medical Assault on the Immune System”, Maryborough, Australia, 1997), in care dezvaluie felul in care am fost inselati si imbolnaviti. Dupa afirmatiile doctorului, Scheibner, nu se poate preveni durerea de cap luand aspirina. Nimeni intreg la minte nu ar face asa ceva. Vaccinurile sunt la fel de lipsite de sens.

Cartea Vierei Scheibner, „Legatura dintre vaccinuri si tulburarile de comportament la copii”[7] (n.tr. „Beteendestorningar i barndomen. Sambanded med vaccination”, Gavle, 2001), ofera numeroasa exemple de copii sanatosi, a caror stare fizica s-a deteriorat la scurt timp dupa ce au fost vaccinati.

De castigat au intr-adevar companiile farmaceutice (n.tr. Big Pharma) care produc vaccinurile. Iar aproximativ 80% din vaccinurile pentru copii sunt fabricate in laboratoare controlate de familia masonica Rockefeller. Doctor in stiinta, doctor in medicina, in chimie si in farmacie, celebrul savant, Antoine Bechamp (1816-1908) este chiar si azi aproape necunoscut. Nu a primit ajutor material pentru cercetarile sale. Si-a concentrat studiile asupra modului cum influenteaza microorganismele trupul omenesc.

A aratat ca atat timp cat mancam si traim corect, bacteriile vor fi de folos. Dar atunci cand apare un dezechilibru se pierd multe minerale din celule, iar virusii si bacteriile incep sa atace celulele slabite. Bechamp a demonstrat ca toate celulele vii contin mici particule, numite microzime, care au proprietati enzimatice unice si o miscare oscilanta. Prezenta lor in sange este necesara pentru formarea crustei la suprafata unei rani.

Microzimele rezista la temperaturi de pana la 300 de grade Celsius si exista mult timp dupa moartea organismului gazda. Ele se pot dezvolta, creste si genera bacterii, asa cum scrie in cartea sa, „Sangele si cel de-al treilea element anatomic al sau”[8] (n.tr. „The Blood and its Third Anatomical Element”, Philadelphia, 1911).

Bechamp credea ca bolile se dezvolta in trup atunci cand conditiile interioare si echilibrul natural sunt tulburate, iar tensiunea electrica din celule este redusa. O celula sanatoasa are o tensiune intre 60 si 100 mV, in timp ce o celula canceroasa are 20 mV. Aceste lucruri au fost descoperite de catre Dr. Robert Becker in anul 1920, dupa cum scrie si in cartea sa, „Corpul electric: electromagnetismul si fundamentul vietii”[9] (n.tr. „The Body Electric: Electromagnetism and the Foundation of Life”, New York, 1985).

Un alt om de stiinta francez, chimistul si medicul Louis Pasteur (1822-1895) a afirmat insa ca toate microorganismele, atat cele din interiorul, cat si cele din exteriorul trupului, produc boli si trebuie sa fie, de aceea, controlate cu ajutorul vaccinurilor.

Spre deosebire de Bechamp, el a primit subventii imense. Sprijinirea acestei idei a fost un pretext pentru obtinerea unor profituri banesti uriase, chiar daca oamenii aveau de suferit. Princiapala sursa de bani a lui Pasteur a fost familia evreiasca Rothschild din Paris, in special Gustave Rothschild.

Propaganda masonica intensa a facut din Pasteur un nume foarte cunoscut. Pe patul de moarte (pentru cineva crescut intr-o tara catolica, acesta este un moment foarte important), la 28 septembrie 1895, Pasteur, si-a infirmat teoria gresita si simplista prin cuvintele urmatoare: „Microbii nu inseamna nimic, mediul este totul!”

Dar francmasonii n-au facut nimic pentru a raspandi acest adevar fundamental, ca dezechilibrul este cel care ne produce boala. Si din pacate, teoria lui Pasteur este, inca, foarte apreciata in domeniul microbiologiei medicale, folosita pentru a combate bacteriile cu penicilina si alte antibiotice.

La inceputul anului 1900, un numar de patologi si oameni de stiinta importanti au inghiti milioane de bacterii de holera, intr-o incercare disperata de a schimba mentalitatea elitei societatii. Nu s-a petrecut nimic rau, in afara de o usoara diaree, desi s-a demonstrat ca bacteriile au trait cu adevarat in intenstinele cercetarilor. Elita nu a dorit sa ia in seama acest experiment, deoarece era interesata de controlul microorganismelor cu ajutorul vaccinurilor.

Industria farmaceutica, nu are niciun interes sa verifice faptele din spatele versiunii oficiale ca, „vaccinurile sunt foarte eficiente”. Adevarul este ca literatura medicala arata limpede ca, „vaccinurile pot fi ineficiente in prevenirea bolilor, in timp ce vitaminele si mineralele sunt mai sigure din aceasta perspectiva”.

Practicantii ignoranti ai medicinei spun ca, „vaccinurile sunt principala explicatie pentru rata scazuta a bolilor in prezent”. Statisticile arata, totusi, ca rata infectiilor a inceput sa scada inainte de marile companii de vaccinare din anul 1900. Mai mult, bolile comune ale copiilor nu sunt deloc vatamatoare, ci pasi necesari pentru dezvoltarea sistemului imunitar.

Vaccinurile au provocat, de asemenea, o crestere considerabila a aparitiei poliomielitei dupa multi ani de scadere constanta. Astazi, vaccinurile sunt singura cauza a poliomielitei in SUA. De multi ani exista alternative la vaccinare, care s-au dovedit nedaunatoare si eficiente, dar informatii de acest gen nu sunt puse la dispozitie opiniei publice. Lucratorii din sistemul de sanatate primejduiesc viata si bunastarea oamenilor, preferand sa mentina mitul vaccinurilor.

Viera Scheibner a cercetat riguros literatura medicala despre vaccinuri. Iata concluzia ei:

„Nu exista nicio dovada ca vaccinurile au capacitatea de a preveni aparitia bolilor. Dimpotriva, sunt foarte multe dovezi despre efectele lor secundare grave.”[6][7]

Agentia Suedeza a Medicamentelor (Lakemedelsverket) nu a recunoscut in ultimul deceniu, nici macar un singur efect secundar al vaccinarii copiilor. In aceeasi perioada, anumite companii farmaceutice au platit, totusi, milioane de dolari ca despagubire pentru 20 de copii suedezi, grav afectati din cauza vaccinurilor, iar asta se intampla si in prezent.

In Statele Unite ale Americii au fost recunoscute in ultimii ani, mii de cazuri de efecte secundare ale vaccinurilor pentru pojar, oreion si rubeola. S-au platit peste 800 de milioane de dolari din fondurile federale pentru afectiunile provocate de vaccinuri.

In perioada 1989-1999, 1.400 de familii care dispuneau de mijloacele financiare pentru a-si permite un proces la tribunal si care aveau informatiile necesare pentru a face anumite corelatii, si a gasi exemple in literatura medicala au ajuns in instanta, si au castigat procesul.

Mai multe, pe larg, aici -> http://www.dzr.org.ro/raul-produs-de-vaccinuri-o-istorie-se….

Cine are intelepti, sa le pupe talpa- Neagu Djuvara : Doar pe parcursul unui secol Europa va deveni metisă. Noi nu suportăm un „atac” al lumii a treia. Dimpotrivă, noi am creat un gol, pe care cei din lumea a treia, extrem de prolifici, vin să-l umple…

“INDO-EUROPENII SE SINUCID INCET, DAR SIGUR”

Gândiți-vă că doar pe parcursul unui secol Europa va deveni metisă. Mie îmi este clar că indo-europenii se sinucid încet, dar sigur. Adică nu mai fac copii, nu mai au nici o ambiţie. De zeci de ani. Noi nu suportăm un „atac” al lumii a treia. Dimpotrivă, noi am creat un gol, pe care cei din lumea a treia, extrem de prolifici, vin să-l umple.

V.M.: Prin urmare se schimbă în bine mersul istoriei ?

Neagu Djuvara: Dacă modelul este Imperiul Roman spre sfârșit, când nu existau războaie decât la periferie, într-adevăr semănăm cu acesta. Dar ce mă îngrijorează pe mine este că am intrat deja într-un nou Ev Mediu. Adică, moare definitiv civilizația occidentală. Încet, dar sigur.

V.M.: Care sunt simptomele ?

Neagu Djuvara: Simptomele le simțim deja demult, printr-o dezordine morală care nu a existat niciodată. Vă dau un singur exemplu: tineretul care se revoltă astăzi nu are absolut nici un ideal. Nu se revoltă pentru un ideal, se revoltă ca să dărâme. Asta înseamnă că s-a stricat ceva. Tineretul, care în general trebuie considerat ca purtător de idealuri viitoare, chiar greșite, așa cum a fost cu comunismul, astăzi nu mai are nici un ideal…
Al doilea simptom nevăzut până acum: bizareria cu marea cotitură în artă și gândire (care în general se petrece cu zeci sau sute de ani după ce a căzut un imperiu) în civilizația occidentală a început între 1905-1913, deci înainte de ivirea imperialismului american. De exemplu, în sculptură, Brâncuşi al nostru rupe complet tradiţia care merge de la Michelangelo la Rodin. La fel în muzică, unde dodecafonia, școala de la Viena şi Bela Bartok, toate sunt complet în ruptură cu marea muzică de la Monteverdi și până la Debussy. În toate domeniile artei şi gândirii avem un viraj brutal la începutul veacului 20. Acesta ar fi semnul că începem un nou Ev Mediu.
Asta înseamnă că hegemonia americană , care asigura un fel de pace mondială, nu va dura cinci secole precum imperiul roman, ci probabil doar o sută de ani. Gândiți-vă că doar pe parcursul unui secol Europa va deveni metisă. Mie îmi este clar că indo-europenii se sinucid încet, dar sigur. Adică nu mai fac copii, nu mai au nici o ambiţie. De zeci de ani. Noi nu suportăm un „atac” al lumii a treia. Dimpotrivă, noi am creat un gol, pe care cei din lumea a treia, extrem de prolifici, vin să-l umple.

V.M.: Și idealul Uniunii Europene ?

Neagu Djuvara: Tinerii nu prea știu ce este idealul european. Tinerii nu întrevăd ce poate să fie o Europă Unită. Nici eu nu o văd unită deloc, nu o văd cu un guvern și un președinte. Mai cu seamă dacă intră şi Turcia, atunci Europa avortează.

V.M.: Sunteți foarte pesimist. Atunci ce viitor are civilizația europeană care a dominat lumea vreme de câteva secole ?

Neagu Djuvara: Tocmai de aceea este menită să dispară. Asta este o lege universală. Când ai avut atâta splendoare de creativitate în știință și artă, precum și putere economică și politică ca să te întinzi pe întregul glob terestru, trebuie să plătești prin dispariție.

V.M.: Va dispărea și România, împreună cu civilizația europeană ?

Neagu Djuvara: Bine înteles. Dacă noi am intrat atât de târziu într-o horă care se strică, ne stricăm impreună cu ea. Asta e clar.

V.M.: Trebuia să nu intrăm în hora asta? Avem vreo şansa de scăpare ?

Neagu Djuvara: Nu, nici una. Dimpotrivă. Puţinul de creativitate care ne rămâne îl vom dezvolta tot în sânul Europei. De cele mai multe ori, încă din trecut, talentele noastre cele mai mari nu s-au putut manifesta decât în străinătate. Este ca un fel de blestem asupra acestei ţări. Începând de la Cantemir, pîna la Eliade şi Cioran, toţi s-au remarcat în străinătate.

V.M.: În astfel de condiţii, de ce să mai rămână tinerii români în ţară ?

Neagu Djuvara: Tocmai, nu numai ca îi sfătuiesc să stea aici, dar îi rog pe cei care sunt stabiliţi deja în străinătate să se întoarcă, în măsura posibilului, pentru a crea o nouă elită intelectuală, care s-o înlocuiască pe cea de-acuma.

V.M.: De ce s-ar întoarce într-o barcă a cărei scufundare tocmai ați descris-o ?

Neagu Djuvara: Dar barca noastră nu se duce mai la fund decât restul Europei, aşa că mai bine să se scufunde cu barca noastră decât cu cea germană sau franceză…

V.M.: Ce ați făcut pe 1 Decembrie, de ziua națională a României ?

Neagu Djuvara: Am dat interviuri zicând un lucru care supără pe mai toată lumea: că nu sunt de acord cu alegerea lui 1 Decembrie ca sărbătoare națională. În primul rând, nu este bine să modifici la fiecare schimbare de regim o sărbătoare naţională. Am avut timp de aproape un veac 10 Mai, care este ziua independenţei ţării. Prin urmare, data intrării României în concertul european. Că 10 Mai a coincis cu venirea prinţului Carol, ceea ce i-a făcut pe acei domni din 1990 să se teamă, înteleg. Dar, pe de altă parte, 1 Decembrie nu este data României mari. Este data cînd două provincii, Transilvania şi Banat , au cerut să intre în Regatul României. Cu doua zile înainte ceruse Bucovina . Cu şase zile înainte ceruse Basarabia. Şi toate patru au fost acceptate de şeful statului, adică de Regele Ferdinand, la 24 Decembrie. Deci data când s-a născut România Mare este 24 Decembrie, nu 1 Decembrie !
Pe de altă parte, mai există un motiv foarte practic. O sărbătoare națională e bine sa fie ținută intr-un anotimp cu soare, în care vremea să te îndemne la bucurie, oamenii să poată dansa în stradă. Ce te faci la 1 Decembrie, când se văd aburii vorbitorilor ieșind din gură și când bieții ostași îngheață ?

V.M.: V-ați întors în România după 45 de ani de exil, în februarie 1990. Ați
scris că în primele zile petrecute la București v-ați tot întrebat: „Ce cauți aici, Neagule ?”. Ați aflat răspunsul la întrebare ?

Neagu Djuvara (râde limpede și cu poftă): Culmea este că risc să îmi pun întrebarea și după 19 ani. Din când în când îmi pun încă întrebarea asta și astăzi. Dar constatând cu câtă căldură sunt primit de tineret, consider că nu m-am întors degeaba în țară.
Când am întocmit această mică lucrare făcută în grabă și sub îndemnul altora, căci nu am avut personal intenția să scriu „Scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, ea s-a vândut în 39.000 de exemplare. Iar când m-am oprit la o farmacie, un domn foarte amabil mi-a spus: „Mă iertați că mă adresez Dumneavoastră, dar doream să vă mulțumesc. Am o fiică la liceu care avea o totală inapetență pentru istorie; i-am cumpărat cartea Dumneavoastră și de atunci e pasionată de istorie”. Acestea sunt lucruri care mă bucură și îmi dau seama că, totuși, nu am venit degeaba în România.

V.M.: Sunteți patriot ?

Neagu Djuvara: Patriot ? Ascultă (pufnește furios). Nu merit să-mi fie pusă o asemenea întrebare. Se întorcea cineva care nu e patriot ? Soția mea, care e franțuzoaică, când a văzut ce fac în România a spus: „Trebuie să ai patriotismul bine înșurubat în cap ca să suporți să trăiești acolo”.

V.M.: De 19 ani tot suportați. Mai suportați mult ?

Neagu Djuvara: Păi da. Voi suporta până la moarte, asta e clar. Vreau să fiu înmormântat aici. Dar mi-aș dori să mor pe un vapor. Când nu voi mai putea să scriu am să încerc să-mi găsesc un loc pe un vas cu pânze care face înconjurul lumii. Atunci, dacă mori pe drum, te aruncă în mare. Să terminăm cu poveștile acelea cu înmormântări complicate, cu alaiuri și cu discursuri.

Nota redacţiei: Fragment dintr-un interviu realizat de Vlad Mixich pentru hotnews.ro în 2008

Erată: Dintr-o regretabilă eroare, în preluarea acestui fragment de interviu s-a strecurat un pasaj fals cu caracter xenofob, atribuit de mai multe surse din mediul online istoricului Neagu Djuvara. În urma sesizării colegilor de la Hotnews, nasul.tv a făcut rectificarea cuvenită. Ne cerem scuze pentru eroarea comisă.

– See more at: http://www.nasul.tv/neagu-djuvara-din-pacate-europa-de-maine-va-apartine-arabilor-si-tiganilor-cea-mai-grava-crima-este-deschiderea-larga-a-portilor-europei-hoardelor-barbare-si-hamesite-de-foame-din-asia-si-africa/#sthash.6GIWhUht.dpuf

Românii au ajuns sclavii Europei, Guvernul român nu mișcă un deget

Românii sunt printre cei mai vulnerabili cetățeni din Uniunea Europeană în ceea ce privește traficul de persoane. Aproape săptămânal citim despre cazuri ale unor concetățeni de-ai noștri care ajung să muncească forțat în țări din Uniunea Europeană, cu predilecție în Marea Britanie sau în Franța, dar și în Germania sau țările scandinave și, mai nou, în Irlanda.

Pe lângă asta, există foarte multe cazuri de trafic de persoane cu conexiuni în lumea prostituției, dar și neașteptat de multe cazuri ale căror victime sunt copiii.

Ce face guvernul român în legătură cu astfel de cazuri? Ne explică ultimul raport al Departamentului de Stat al SUA cu privire la traficul de persoane:

„Guvernul român nu îndeplinește standardele pentru eliminarea traficului de persoane, însă depune eforturi semnificative în acest sens.” Se pare că eforturile nu sunt îndeajuns de susținute, pentru că nu există diminuări semnificative ale fenomenului în ultimii cinci ani. De altfel, „guvernul nu a alocat finanțare ONG-urilor care oferă asistență, iar victimele au avut dificultăți în a obține servicii medicale, consiliere psihologică și despăgubiri din partea traficanților”, se mai arată în același document făcut public în urmă cu două luni.

Mult mai importantă pentru reprezentanții României din țările unde proprii lor concetățeni sunt ținuți în sclavie este finanțarea unor proiecte culturale ce se „bucură” de participarea acelorași câtorva persoane din elita obedientă ce ciugulește pe la mesele ambasadelor.

„Românii sunt o sursă semnificativă a victimelor traficului de forță de muncă și de exploatare sexuală în Europa de Vest (în special în Marea Britanie, Italia, Spania și Franța) și în Europa Centrală și de Sud (în special în Cehia, Ungaria și Grecia). Bărbații, femeile și copiii români sunt victime ale traficului de forță de muncă în mai multe domenii, dar sunt și forțați să cerșească și să fure în România și în alte țări europene. Femeile și copiii români sunt victime ale traficului sexual în România și în alte țări europene”, scrie raportul menționat mai sus. Nu credem că mai este loc de comentarii.

Acum, să vedem ce scrie Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane (ANITP), instituție subordonată Guvernului României:

„Aproximativ 54% din victime au fost recrutate de către o cunoștință sau un prieten. Recrutarea s-a facut în procent de 94% în mod direct, fără intermediari. Cele mai multe victime au fost atrase prin intermediul promisiunilor unui loc de muncă în străinătate. ” Tot potrivit ANITP „77% din acestea (persoane traficate – n.red.) sunt de gen feminin și 33% sunt de gen masculin. Distribuția pe criteriul vârstei arată că 52% din victime erau majore la intrarea în trafic.” Mai aflăm că o mare parte dintre victime, 66%, sunt traficate pentru a fi exploatate sexual, iar 24% sunt exploatate prin muncă.

În tot acest timp, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni nu a dat bani pentru nici măcar un proiect pentru consilierea sau ajutorarea victimelor.

În schimb, pe banii statului român se pictează biserici, se fac site-uri de cultură nefuncționale, pseudoagenții de presă, se tipăresc ghiduri inutile și se organizează festivaluri de film pentru fripturiștii din România și din diaspora. Victimele traficului de persoane nu aduc nici imagine și nici voturi. Sunt, de obicei, persoane slab instruite, fără cunoștințe juridice și care nu își cunosc drepturile. Săracii nu au ce căuta la masa Guvernului României.

Ironia sorții, chiar atunci când ministrul pentru Românii de Pretutindeni, Angel Tîlvăr, era la Dublin și vorbea despre proiecte mărețe, ziarele irlandeze titrau cazul a șase români sclavi la o spălătorie auto. Ministrul nu a scos o vorbă despre ei. -Mircea Maer

Citește și: Întâlnirea de catifea a ministrului Tîlvăr în Irlanda: niciun cuvânt despre românii sclavi din Donegal

Romanii se nasc sa munceasca pentru Renel, Romgaz, Romtelecom si pt alti Romboieroi –IATĂ cum sunt UMFLATE facturile la CURENT ŞI GAZE ~

Dacă vă uitaţi din când în când la ce conţine factura de electricitate, ştiţi deja că sunt taxate cel puţin două lucruri pe care nu le-aţi văzut vreodată livrate: “certificate verzi” şi “contribuţie pentru cogenerare”.

Ei bine, aflaţi că din preţul total afişat, doar 29% reprezintă energia electrică pe care aţi consumat-o! Restul reprezintă tarife de distribuţie şi furnizare – 49%, certificate verzi – 9%, tarif de transport – 5%, cogenerare – 4%, servicii de sistem – 3% şi accize – 1%.

Astfel, la o factură de curent de 100 de lei (fără TVA), tarifele de furnizare şi distribuţie reprezintă 49 de lei, în vreme ce preţul în sine al energiei este mai mic de o treime, respectiv 29 de lei. Factura mai cuprinde o contribuţie de 9% pentru subvenţionarea energiei verzi, una de 4% pentru centralele în cogenerare, în vreme ce Transelectrica primeşte 5% drept tarif de transport şi 3% tarif pentru serviciile de sistem.

În privinţa gazelor naturale, preţul în sine reprezintă mai puţin de jumătate din factură, respectiv 49%, în condiţiile în care acest preţ este obţinut din amestecul gazelor de producţie internă, mult mai ieftine, cu cele de import din Rusia. Celelalte costuri incluse în factură reprezintă tarifele de distribuţie (33%), tarife de furnizare (11%) şi cele de transport (7%).

Numai in Romania „Oamenii politici au acţionat ca nişte vandali, distrugând şi jefuind totul”

Florin Constantiniu :Totul a început la Revoluţie, când grupurile de tineri care ocupau Comitetul Central strigau exaltaţi: „Istorie, istoriee…”. De atunci, aşteptăm mereu să se întâmple ceva istoric. Aşteptăm ca cineva, un om de cultură sau un politician providenţial, să ne spună că ştie încotro trebuie să meargă ţara, că există un plan naţional de dezvoltare. De fapt, vrem să ne vedem pe noi înşine în postura de făcători de istorie. Din păcate, în alegeri, nu ne-am votat „visătorii” potriviţi. Nimeni n-a „visat” pentru ţară şi pentru naţiunea română, ci eventual doar pentru sine, pentru ai săi şi ai partidului său. Mulţumită politicienilor, România aproape că a fost scoasă din istorie. Niciunul dintre ei n-a avut curiozitatea să deschidă o carte de istorie, pentru a găsi acolo un îndreptar, un ghid de orientare, o soluţie anticriză. Dimpotrivă, ajunşi la putere, politicienii au scos istoria pe tuşă, marginalizând-o în şcoli şi universităţi. În faţa acestui „holocaust” aplicat trecutului românesc, un istoric de mare anvergură, precum este academicianul Florin Constantiniu, nu poate decât să plângă, să se răzvrătească sub o copleşitoare durere. Pentru domnia sa, timpurile pe care le trăim sunt atât de goale de conţinut istoric că nu-şi mai doreşte decât să dispară fizic: „Îmi doresc să scap cât mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care este România de astăzi”.

„Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deşert cultural”

– Domnule profesor, toată lumea ştie că Istoria este dispreţuită şi ignorată în ţara noastră. Cât de greşită este această atitudine din partea guvernanţilor ultimilor 21 de ani?

– Cauzele restrângerii dramatice şi regretabile a ponderii istoriei în învăţământul românesc trebuie căutate, în opinia noastră, mai întâi, în confruntarea dintre globalism şi identitatea naţională şi, apoi, în percepţia eronată a necesităţilor de pregătire intelectuală şi culturală a omului contemporan. Noile forţe economice globale îşi propun, nu ocuparea unui teritoriu sau dominarea unei ţări, ci subordonarea întregii lumi. În atingerea acestui ţel, globalismul întâmpină un obstacol: identitatea naţională a popoarelor, întruchipată în statele naţionale. Identitatea naţională se hrăneşte şi din memoria istorică, şi, atunci, globalismul atacă istoria, pentru a slăbi conştiinţa naţională. În al doilea rând, globalismul nu are nevoie de oameni cu un larg orizont de cultură, el vrea specialişti de nişă, performanţi într-un domeniu restrâns. Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deşert cultural. Cred că în predarea istoriei, a istoriei românilor în primul rând, în ultimii 21 de ani, s-a înregistrat un regres pe cât de dăunător, pe atât de condamnabil. Şcoala românească, o şcoală cu excelente tradiţii de învăţământ solid şi fertil, a fost pusă la pământ de coaliţia dintre elevii leneşi, bolnavi de socializare pe Facebook; părinţii isterizaţi de odraslele nemulţumite că trebuie „să-şi facă temele acasă”, şi birocraţii plafonaţi, grijulii cu scaunele lor, nu cu educaţia, şi copiind mecanic din publicaţii străine, pentru a redacta legi, regulamente şi programe analitice. Se fac reforme şi iar reforme ale învăţământului, care, în realitate, subminează funcţia instructiv-educativă a şcolii. Primul pas în cretinizarea elevilor este prigoana dezlănţuită de birocraţii Ministerului Educaţiei împotriva volumului de cunoştinţe transmise elevilor. La istorie – şi nu numai la noi – s-a început cu îndepărtarea cronologiei: „Să nu încărcăm mintea elevilor cu date”. Foarte bine: istoria nu este o disciplină de memorizare, ci de analiză. Dar fără repere în timp nu se pot stabili legăturile cauzale. Şi eu sunt împotriva învăţării pe dinafară a datelor lesne de găsit într-o cronologie sau într-un manual, dar – pentru Dumnezeu! – cum să înţelegi raporturile de cauză-efect dintre evenimente dacă nu cunoşti succesiunea lor în timp? Nu se doreşte ca elevii să aibă o pregătire temeinică, şi cei trei componenţi ai coaliţiei de care am amintit preferă nişte adolescenţi ignoranţi, incapabili să depăşească limbajul „mişto” şi „naşpa”. Cu astfel de cetăţeni, viitorul României este sumbru.

– În timp ce bulgarii îşi împânzesc ţara cu şantiere arheologice, în căutarea tracilor cu care nu au nicio legătură, românii, urmaşi direcţi ai dacilor şi romanilor, sunt gata să cedeze străinilor, spre distrugere, vestigiile daco-romane de la Roşia Montană. Care ar trebui să fie atitudinea statului faţă de cercetarea arheologică?

– Deşi se vorbeşte de conservarea „patrimoniului naţional”, nu se face nimic pentru păstrarea şi valorificarea lui. S-a găsit un alibi: nu sunt bani. Dar banii se găsesc imediat când se construiesc vile şi se achiziţionează maşini de lux. Este o ruşine că statul român nu a participat la „licitaţia Brâncuşi”, pentru a achiziţiona măcar pipa unui român care a deschis drumuri noi în artă. Nu ne pasă de Brâncuşi, dar avem bani pentru branduri care nu conving pe nimeni. Spre ruşinea guvernanţilor noştri, avem mult mai puţine şantiere arheologice astăzi, în România, decât pe vremea lui Mihail Roller, de tristă amintire. Sentimentul patriotic se înfiripă la copil din interesul şi dragostea pentru vestigiile trecutului. Sentimentul istoric al continuităţii se naşte din ataşamentul pentru un monument, o cruce înălţată să veşnicească un eveniment, un mic schit, pierdut în munţi. Cine-i învaţă pe copii să le ocrotească? Grija pentru urmele înaintaşilor – vezi şi cazul Roşia Montană – ar trebui să fie un principiu sădit în conştiinţa românilor încă de pe băncile şcolii.

„Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să ştie că sunt români”

– Cui credeţi că i se datorează situaţia catastrofală în care se află astăzi România?

– Situaţia catastrofală în care se află astăzi România are, ca să spun aşa, doi responsabili, în afara crizei mondiale: clasa politică şi masa poporului român. Clasa politică postdecembristă nu a avut – indiferent de partid – niciun proiect naţional. A avut, în schimb, un unic gând: să se căpătuiască. S-a repezit asupra României cu singurul gând al îmbogăţirii. Oamenii politici au acţionat ca nişte vandali, distrugând şi jefuind totul. Mongolii, ungurii, turcii, nemţii, ruşii nu au făcut românilor atâta rău cât au făcut politicienii postdecembrişti în două decenii. Când, peste ani şi ani, se va scrie istoria timpurilor de azi, „nu vor ajunge blestemele” pentru a-i condamna pe cei care au făcut ca România să rateze o mare şansă de afirmare şi bunăstare şi să fie adusă la sapă de lemn. Dar clasa politică nu şi-ar fi putut desfăşura „opera” nefastă dacă în calea ei ar fi întâlnit rezistenţa hotărâtă a opiniei publice, manifestarea viguroasă a spiritului civic. Din nefericire, am rămas un popor de ţărani – spiritul civic se naşte la oraş! -, o turmă de oi, care se lasă exploatată, batjocorită, călcată în picioare, fără nicio tresărire de revoltă sau de demnitate (Goga observase, în 1916, acelaşi lucru). Clasa politică din România este întocmai ca un răufăcător sigur de impunitate. Şi dacă ştie că nu are a se teme de nimic, atunci de ce n-ar jefui în continuare? Proteste ca în Grecia – leagănul democraţiei – sunt de neimaginat în România. Ăsta e marele nostru blestem: o masă supusă, resemnată, incapabilă să se mobilizeze pentru un mare proiect sau pentru o mare idee. Mă întreb dacă noi, românii, nu am părăsit deja scena istoriei. O bună parte a elitei intelectuale a capitulat în faţa globalismului, a capitalismului de cumetrie şi a clientelismului politic, abandonând funcţia de ghid spiritual al naţiunii. Oameni ca paşoptiştii, oameni ca făuritorii României Mari ar fi priviţi astăzi ca anacronici şi nostalgici. Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să ştie că sunt români.

„Din soldaţi am făcut hoţi, din ofiţeri, peşti, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?”

– Românii au mai trecut prin crize. Spre exemplu, Marea Criză din 1929-1933. Cum s-au descurcat guvernele de atunci?

– Într-adevăr, crize economice au existat şi în trecut, dar fiecare eveniment este generat de condiţiile istorice care îi conferă unicitate. Soluţiile, deci, nu pot fi identice în cazul unor crize. Cea din anii 1929-1933 a lovit dur România, şi guvernanţii de atunci, ca şi cei de acum, au recurs la concedieri, întârzierea plăţii lefurilor, reduceri de salarii („curbele de sacrificiu”). A fost marea neşansă a lui Nicolae Iorga, cea mai strălucită minte a românilor, să fie prim-ministru în anii 1931-1932, când criza se îndrepta spre apogeu. A făcut scandal în epocă replica dată de el unei delegaţii de agricultori, veniţi la Mangalia, unde el îşi petrecea concediul, pentru a se plânge de situaţia grea în care se aflau, fiind presaţi de bănci să-şi achite datoriile. Iată relatarea lui Iorga însuşi: „Iar, cum un om mai simplu strigase la capătul lămuririlor mele, că el e ‘desperat’, i-am spus, glumind: ‘Nu; fiindcă aici e casa mea, colo e marea; dacă erai în adevăr desperat, la mare te duceai’”. Ziarele care-i erau ostile l-au acuzat că i-a trimis pe protestatari să se arunce în mare. Exasperat de „măsurile de austeritate”, un colonel, şef de unitate, s-a dus la Constantin Argetoianu, ministru de Finanţe în guvernul Iorga, şi l-a întrebat: „Din soldaţi am făcut hoţi, din ofiţeri, peşti, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?”. Criza s-a rezolvat când a încetat pe plan internaţional. Sunt convins că şi acum va fi la fel. Adevărul este că mari finanţişti nu am avut decât doi: Eugeniu Carada şi Vintilă Brătianu. Nu am avut şi nu avem mari competenţe financiare, capabile de elaborarea soluţiilor de criză. Guvernanţii de astăzi vădesc o gândire rudimentară: „să taie”, să reducă salariile şi să sporească taxele. Un mare plan de investiţii, de relansare a economiei, nu există. Să aşteptăm, aşadar, scrâşnind din dinţi, sfârşitul crizei pe plan mondial.

– Care este epoca din istoria românilor pe care o admiraţi cel mai mult?

– Admiraţia cea mai puternică o am pentru generaţia paşoptistă. O forţă de creaţie politică, un devotament pentru interesul naţional, un dezinteres total pentru destinul personal, totul a fost închinat naţiunii române. Eşecul revoluţiei din 1848 nu i-a descurajat pe paşoptişti. Au îndurat exilul, dar au continuat lupta şi, în două decenii (1859-1878), au creat statul român modern, căruia i-au câştigat independenţa. Doar două decenii, adică exact cât i-a trebuit clasei politice postdecembriste să prăbuşească România în haos şi mizerie. Cum să nu-i admiri pe paşoptişti? Sunt un model care ar trebui prezentat şi explicat în toate dimensiunile lui, nu ca o simplă lecţie de manual, ci ca un prilej de meditaţie, responsabilă şi fecundă, pentru adolescenţi, făuritorii României de mâine. Dar cum să le „încărcăm mintea” cu evenimente şi date? Nu se lăuda, nu demult, Ministerul Educaţiei că a mai redus cu 35% cunoştinţele de transmis în învăţământ?

Preluare: cotidianul.ro / Autor: Ion Longin Popescu

Lasati-va vindecati de doctorii PLAGIATORI …CNATDCU, hocus – pocus cu plagiatul lui Lucian Eva, managerul Spitalului Clinic de Urgență din Iași

După ce, pe 31 decembrie 2020, a validat pe motiv de plagiat retragerea titlului de doctor în cazul managerului Spitalul “Prof. Dr. Nicolae Oblu” din Iași, CNATDCU s-a răzgândit în urma contestației, la nici trei luni mai târziu, dispunând menținerea distincției academice.

În ultima zi a anului trecut Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare hotăra, cu ”21 voturi “de acord” din totalul de 21 de voturi, fapt consemnat în Procesul verbal al Ședintei nr. 6/30.12.2020”, validarea rezoluției de retragere a titlului știintific de doctor în Medicină (conferit prin Ordinul Ministrului nr. 3492/23.03.2010) în cazul managerului Spitalului Clinic de Urgență din Iași, admițând sesizarea depusă pe numele domnului Eva Lucian, pentru teza de doctorat cu titlul “Tratamentul chirurgical in leziunile degenerative ale coloanei cervicale – Hernia de disc cervicală”. Decizia CNATDCU era semnată de președintele Consiliului general, Academicianul Profesor Universitar Doctor Ioan Aurel Pop, având și avizul de specialitate al consilierului juridic Florin Mănuc.

Conform concluziilor individuale ale membrilor Comisiei de lucru pentru analiza sesizării de plagiat (Iulian Sorin Hostiuc – UMF Carol Davila București, Adriana Gabriela Filip – UMF Iuliu Hațieganu Cluj și Aurel Popa Wagner – UMF Craiova), conținute în Raport comun de analiză a sesizării de plagiat înregistrate la UEFISCDI cu nr. 1200/25.04.2020 și la MEC cu nr. 15643/25.04.2019, experții constatau la mijlocul lunii decembrie 2020 mai multe nereguli grave comise de Lucian Eva, cum ar fi: traducerea cuvânt cu cuvânt a zeci de pagini din cărți de specialitate, fără a cita corespunzător sursele sau fără a le cita deloc; folosirea, fără citarea surselor, a unor documentații de pe Internet, inclusiv a unui referat privind Scheletul mamiferelor, publicat de o elevă de clasa a IX-a; necunoașterea termenilor anatomici medicali; preluarea necoresounzătoare a unor imagini, fără citare sau acord de relicențiere, în condiții de reproducere identică, fără adaptare, singurele modificări constatate fiind traducerea legendei cu mutarea ei în partea opusă și minime modificări ale dimensiunilor fotpgrafiilor; utilizarea de traduceri uneori greșite în limba română, modificând complet semnificația medicală; preluarea informațiilor extrem de vaste din alte surse, în condiții necorespunzătoare, fiind identificate numeroase pagini preluate integral, unele dintre ele fiind identificate de către sesizor, altele nefiind precizate explicit.

Titlul de doctor al managerului Spitalul

Astfel, potrivit raportului individual de evaluare al profesorului Sorin Hostiuc, cadru universitar la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila București și membru în Comisia de Lucru pentru analizarea sesizării de plagiat, ”per total, pentru mai mult de 50% din conținutul părții generale au putut fi identificate citări necorespunzătoare, lipsa citărilor sau preluări necorespunzătoare de imagini. Referitor la partea specială, procentul este mult mai mic, dar el este semnificativ în porțiunile în care sunt discutate rezultatele obținute”. În privința autonomiei plagiatului, același mebru al Comisiei de Lucru pentru analizarea sesizării de plagiat opina faptul că ”existența unor fragmente din lucrare care nu sunt plagiate nu anulează prezența plagiatului”.

Lucian Eva, ”plagiat complex și sever”

”Teza de doctorat cu titlul “Tratamentul chirurgical în leziunile degenerative ale coloanei cervicale – Hernia de disc cervicală” nu respectă regulile de etică și de integritate academică, motiv pentru care consider că este necesară retragerea titlului de doctor în medicină” era, în decembrie 2020, concluzia profesorului Sorin Hostiuc, similară cu cea a colegei sale de Comisie, Adriana Gabriela Filip, profesor la Universitatea de Medicină și Farmacie din Cluj – Napoca, care se exprima fără echivoc în privința plagiatului lui Lucian Eva.

”1. Plagiatul de fata este unul complex si cuprinde plagiatul de parafrazare ce consta in preluarea de idei, cât și preluarea de text fără citările de rigoare, intercalat cu plagiatul de tip mozaic “in care se preia un bloc de text, fără citarea de rigoare, dar, în interiorului textului se înlocuiesc cuvinte, cu păstrarea structurii de ansamblu a frazării”.

Plagiatul de fata este unul sever deoarece textele preluate sunt extinse, sunt localizate atat in partea introductiva a tezei de doctorat cat si in partea de discutii si analiza statistica si demonstreaza repetitivitate si nu neaparat o necunoastere a modului de redactare a tezei deoarece in teza sunt texte citate corect.
Numarul de fragmente de text preluate este mare, repetitiv si demonstreaza intentionalitatea de plagiere (…)”, erau concluziile Adrianei Gabriela Filip.

”Plagiatul este unul complex și sever (…) Teza d-lui doctorand Eva Lucian nu respectă regulile in vigoare și principiile eticii în cercetarea științifică și propun retragerea titlului de doctor în medicină” GABRIELA ADRIANA FILIP – Comisia de Lucru pentru analizarea sesizării de plagiat

CNATDCU, dă ”La loc comanda!”, fără a mai spune dacă a fost sau nu vorba de plagiat

Uzând de drepturile sale legale, în ianuarie 2021, Lucian Eva contestă decizia CNATDCU prin care îi era retras titlul de doctor în Medicină pe motiv de plagiat, în data de 9 martie obținând, surprinzător pentru mulți, o hotărâre reparatorie, care anulează practic decizia anterioară.

Consiliul General al CNATDCU valideaza referatele întocmite de către comisia de analiză a contestației (referate pe care nu le-am putut găsi pe site-ul instituției), cu 19 voturi “pentru” din totalul de 21 membri, în ședința de vot electronic din perioada 04-08.03.2021, votul exprimat fiind consemnat în procesul verbal nr. 07/09.03.2021.

Conform documentului, ”în temeiul concluziilor referatelor întocmite de către comisia de analiză a contestației, Consiliul generalal CNATDCU admite contestația” lui Lucian Eva și ”respinge decizia Consiliului General al CNATDCU Nr. 130; Nr. MEC 5643/31.12.2020, propunând menținerea titlului științific de doctor în domeniul Medicinei, atribuit domnul Eva L. Lucian, pentru teza de doctorat cu titlul “Tratamentul chirurgical în leziunile degenerative ale coloanei cervicale – Hernia de disc”.

2021 este anul în care Lucian Eva a obținut de la CNATDCU, prin contestație, menținerea titulului de Doctor.

Eva își păstrează doctoratul pe motiv că a mai fost sancționat o dată cu avertisment

În ciuda documentelor menționate în decizia CNATDCU, ca suport pentru menținerea titlului academic în cazul lui Lucian Eva, singurul raport de analiză a contestației pe care l-am putut găsi pe siteul instituției este o analiză întocmită și asumată de un singur om, Prof. dr. Anca Dana Buzoianu, rector al UMF Cluj-Napoca, membru în Consiliul general al CNATDCU și desemnată să analizeze sesizarea de plagiat.

Ce spune doamna Anca Buzoianu, în raportul său care se încheie cu o recomandare de happy-end pentru Lucian Eva? Că ”teza supusă analizei a mai fost verificată de o comisie abilitată a CNECSDTI în urma unei sesizări făcute în anul 2011, așa cum reiese și din documentele la care se face referire în rapoartele puse la dispoziția comisiei, elaborate de referenții oficiali” și, ”analizând documentele și situația descrisă, CNECSDTI constată că autorul tezei, Dl. Lucian Eva a săvârşit unele abateri în procesul de redactare a tezei, iar în anul 2013 conform Hotărârii nr 1428/2013, s-a aplicat sancțiunea AVERTISMENT SCRIS, în conformitate cu art. 14, alin.(1), lit.a) din Legea 206/2004, cu completările și modificările ulterioare, pentru că doctorandul “a săvârșit unele abateri în procesul de redactare a tezei, cu precădere în modul de efectuare a unor citări de referințe bibliografice”.

”Luând în considerare faptul că s-a aplicat la momentul respectiv sancțiunea prevăzută de lege pentru constatarea plagiatului, nu se mai poate aplica o nouă sancțiune pentru aceeași abatere la teza de doctorat.” Prof. Anca Dana Buzoianu, rector al UMF Cluj-Napoca

În atare condiții, ”luând în considerare faptul că s-a aplicat la momentul respectiv sancțiunea prevăzută de lege pentru constatarea plagiatului”, Prof. dr. Anca Dana Buzoianu, rector al UMF Cluj-Napoca nu consideră ”că se mai poate aplica o nouă sancțiune pentru aceeași abatere la teza de doctorat luată în discuție”, încheindu-și ”cu deosebită considerație” raportul care, practic, invocând considerente procedurale, anulează toată precedenta analiză pe fondul lucrării, care dusese la retragerea doctoratului lui Lucian Eva.

Lucian Eva: ”Teza mea de doctorat nu a fost plagiată”

Managerul Spitalului de Neurochirurgie din Iași a avut amabilitatea de a răspunde solicitării noastre de informații, trimițându-ne, în același timp, la site-ul CNATDCU, pentru a lua act de motivele care au susținut revenirea asupra deciziei de retragere a titlului academic.

Sursa: Shutterstock

”Decizia inițială a fost contestată și anulată. Era dreptul meu. Nu aș vrea să intru în comentarii… A fost un episod, a trecut, pentru mine este un subiect închis. Nu vreau să comentez subiectul ăsta sub nicio formă. Eu am uzat de toate drepturile mele legale și în rest chiar nu mă mai interesează subiectul. Teza mea de doctorat nu este plagiată, au fost mai multe decizii ale CNATDCU iar ultima dintre ele, prin care s-a anulat decizia anterioară, a fost făcută în conformitate cu toate prevederile legale”, este declarația succintă a managerului Spitalul “Prof. Dr. Nicolae Oblu” din Iași, Lucian Eva, cel care rămâne, astfel, cu titlul de doctor, în urma unei hotărâri bazate pe un raport, al profesorului Anca Buzoianu, care nu spune dacă a plagiat sau nu, ci anunță că o speță, deja ”amendată” cu avertisment, nu poate fi sancționată de două ori.

Tot iliescu va conduce tara si din kavoul rusesc – Conducerea Armatei păstrează secrete dosarele unor securiști

https://romanialibera.ro/investigatii/iohannis-armata-839274

Există, încă, dosare din arhiva Securității care sunt ferite de ochii opiniei publice, deși au trecut 31 de ani de la Revoluție, iar Securitatea a fost imediat desființată.

Arhiva Securității a fost preluată, în cea mai mare parte, de Serviciul Român de Informații (SRI), înființat în martie 1990, iar documentele ajunse la SRI au fost apoi desecretizate și transmise către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS). Dar nu toate documentele Securității au parcurs acest traseu. În funcțiile de domeniile sau de persoanele la care se refereau, unele dosare au fost preluate de SIE, de Ministerul Justiției sau de Ministerul Apărării Naționale.

Acum două zile, trei cercetători de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) i-au adresat ministrului Apărării Naționale, Nicolae Ciucă, o scrisoare deschisă în care solicită Ministerului său să predea la CNSAS acele documente din arhiva Securităţii pe care încă le ține secrete.

“Toate documentele care privesc fosta securitate din arhiva MApN au fost predate CNSAS, cu excepția celor a căror dezvăluire ar putea aduce atingere securității naționale”

Nicolae Ciucă,

Ministrul Apărării Naționale

Abia după apelul lansat de reprezentanții CNSAS, MApN a răspuns cu un comunicat de presă, în care recunoaște că, la 31 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, încă mai păstrează în propriile depozite, probabil la Direcția Generală de Informații a Apărării (DGIA), documente secrete provenite de la Securitate.

“SRI a predat către CNSAS peste un milion de unităţi de arhivă din Fondul Informativ, din Fondul de Reţea, cel Documentar, de Corespondenţă, casete audio, video sau benzi de magnetofon, aflate în custodia instituţiei”

Eduard Hellvig,

Directorul SRI

Acum două săptămâni, directorul Eduard Hellvig anunța că Serviciul pe care îl conduce a predat la CNSAS peste un milion de documente preluate de la fosta Securitate.

Motivul invocat de MApN pentru faptul că, acum, în anul 2021, încă păstrează documente secrete ale Securității, este o prevedere din Hotărârea CSAT nr. 60/2006. Aceasta stabilea că trebuie predate la CNSAS documentele Securității, “cu excepția celor a căror dezvăluire ar putea aduce atingere securității naționale”.

Merită amintit că, potrivit legii, în fruntea CSAT este președintele României, iar în anul 2006, președintele României și al CSAT era Traian Băsescu. În prezent, el este europarlamentar. Fostul șef al statului este însă și una dintre persoanele al căror nume este pomenit în dosarele fostei Securități, dosare care îl prezintă drept un informator al respectivei structuri represive.

Traian Băsescu s-a apărat spunând că el n-a colaborat cu Securitatea ci cu serviciul de contrainformații militare, pentru că Institututul de Marină din Constanța, unde era student, era o instituție militară. Doar că serviciul de contrainformații militare, înainte de anul 1989, era o Direcție a Securității.

Acum două zile, Grupul de Investigații Politice (GIP) amintea că, în perioada în care a fost student la Institutul de Marină din Constanța, Traian Băsescu avea în evidențele Securității pseudonimul “Petrov”.

“O nouă Notă dată la Securitate de informatorul Petrov: Băsescu și-a turnat un coleg pentru că a vândut un ceas și două perechi de butoni pe care le avea de la un cetățean străin. Pe baza Notei date de Petrov, colegul său a avut corespondența interceptată de Securitate, a fost pus să dea explicații ofițerului de Securitate și a primit aviz negativ pentru a pleca în străinătate”, afirmă GIP. Nota ar fi fost semnată în anul 1972.

Vin nou în burdufuri noi

Cuprins

LEGAREA, DEZLEGAREA ŞI … ÎNFRÂNGEREA FINALĂ A LUI SATAN

Legarea, Dezlegarea şi … înfrângerea finală a lui Satan

Despre aruncările și căderile lui satan!

→ Anticristul, în caracter, este tot ce nu este Hristos: viclean, seducător, mândru, mincinos.

Anticristul este fiul Diavolului

Sămânța femeii contra seminței Diavolului

Așchia nu sare departe de trunchi

Misiunea diabolică a Anticristului…

1. Să anuleze mântuirea spirituală a creștinilor

2. Să determine întreaga lume să se închine Diavolului

3. Să facă din fărădelege lege și invers

4. Să distrugă evreii și Israelul

Anticristul este numit Gog în Vechiul Testament

5. Să se războiască cu Fiul lui Dumnezeu (care, de fapt, este Dumnezeu)

Anticristul a fost deja judecat de către Dumnezeu

Anticristul știe ce s-a scris despre el în Biblie

Despre Anticrist știm că este comparat cu Iuda Iscarioteanul

Așezarea Anticristului în Templu

La sfârșitul veacurilor, întreaga lume va avea caracterul lui Anticrist…

Referințe: Coloseni 2.13-16

1. Capul lui Satan a fost zdrobit

2. Lucrările Diavolului au fost nimicite

3. Puterea morții a fost zdrobită

4. Prizonierii Diavolului au fost eliberați

5. Puterile demonice au fost dezarmate

6. Osânda lui Satan este garantată

Cine este Diavolul? Cine l-a făcut pe Diavol? De unde a apărut şi cum se face că acum e pe pământ?

Posedarea diavoleasca: cand Satana preia fraiele

Vin nou în burdufuri noi

Introducere

Vinul nou în tuburi noi

Dumnezeu are nevoie de oameni

Dumnezeu are nevoie de femei

Religie sau cler?

Spiritul noului legământ

Noul legământ – un parteneriat cu Isus

Isus – încearcă ca noi

Adevăratul cler – caută interesele lui Dumnezeu

Sfințire și părtășie

Învinge spiritul antihristului

Victorie prin laudă

De ce cad creștinii

Mortul funcționează

Binecuvântarea lui Dumnezeu sau aprobarea lui Dumnezeu?

Un alt „Isus” și slujirea lui

Atractivele sectarismului

Semne care indică întoarcerea lui Hristos

Fii gata pentru venirea lui Hristos

Evanghelizare și ucenicie

Vocația noastră inconfundabilă ca comunitate

Spargerea pâinii – o grămadă

Biserica și necazul

Adevărul că credem

Adevărul despre Crăciun și Paște

Planul perfect al lui Dumnezeu pentru eșec

Satan şi iazul de foc Apocalipsa 19.20; 20.10

Frederick Charles Jennings

Porunca Domnului şi contraargumentele lui satan O sărbătoare pentru Domnul în pustie-

Charles Henry Mackintosh

Un popor eliberat şi pus deoparte

Prima obiecţie a lui satan

A doua obiecţie a lui satan

A treia obiecţie a lui satan

A patra obiecţie a lui satan

Mai multe articole despre cuvântul cheie Ascultare (4)

Mai multe articole despre cuvântul cheie Separare/Punere deoparte (5)

Mai multe articole despre cuvântul cheie Satan (1)

Mai multe articole despre cuvântul cheie Educarea copiilor (3)

Mai multe articole ale autorului Charles Henry Mackintosh (17)

De la Academician Florin Constantiniu cetire:„Politicienii postdecembrişti au făcut românilor mai mult rău decât mongolii, ungurii, turcii, nemţii şi ruşii dintotdeauna la un loc”!

Ion Iliescu, 15 iunie 1990: “Vă mulţumesc pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile, că sunteţi o forţă puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde, şi la bine, dar mai ales la greu”.

In preajma alegerilor de tot felul, Patriarhul Daniel își va dubla salariu, potrivit proiectului Legii salarizării în sistemul bugetar.

În prezent Patriarhul Daniel are un salariu lunar net de aproximativ 7.731 lei, bani pe care îi primește de la bugetul de stat, la care se mai adaugă 6.169 lei din fondurile proprii ale Arhiepiscopiei Bucureștilor, potrivit datelor furnizate de Biserica Ortodoxă Română.

Guvernantii stiu despre satul unde se ajunge cu scara,dar nu le pasa…

Raul produs de vaccinuri – o istorie secreta a vaccinurilor si a promotorilor sai Iluminati ! Nu vaccinurile au redus bolile de-a lungul secolelor, ci imbunatatirea modului de trai al oamenilor ! Louis Pasteur, pe patul de moarte si-a infirmat teoria despre necesitatea vaccinarii !

Cine are intelepti, sa le pupe talpa- Neagu Djuvara : Doar pe parcursul unui secol Europa va deveni metisă. Noi nu suportăm un „atac” al lumii a treia. Dimpotrivă, noi am creat un gol, pe care cei din lumea a treia, extrem de prolifici, vin să-l umple…

– See more at: http://www.nasul.tv/neagu-djuvara-din-pacate-europa-de-maine-va-apartine-arabilor-si-tiganilor-cea-mai-grava-crima-este-deschiderea-larga-a-portilor-europei-hoardelor-barbare-si-hamesite-de-foame-din-asia-si-africa/#sthash.6GIWhUht.dpuf

Românii au ajuns sclavii Europei, Guvernul român nu mișcă un deget

Satan şi iazul de foc
Apocalipsa 19.20; 20.10

Porunca Domnului şi contraargumentele lui satan
O sărbătoare pentru Domnul în pustie-