Sfinţii lumii sunt creaţi de preoţi, ca să-i buzunărească pe oameni şi pentru a-l compromite pe Atotputernicul Dumnezeu, sfânt ca Tată, Fiu şi Duhul Sfânt (Îs. Cap.6/3) Pentru câştiguri mârşave, pentru sărăcirea, prostirea şi manipularea oamenilor, l-au înlocuit pe infinitul Făcător, cu unul limitat, cartonat, limitat, iconat, aurit, dar surd, mut, orb şi olog- făcături idolatre- după chipul şi asemănarea „părintelui „ Aaron, care l-au înlocuit pe Atotcunoscatorul Creator, cu un viţel de aur (Ex. Cap.32)

Inevitabila Globalizare a Sodomie- Cele mai influente femei ale ultimului veac (I) Cateva frumuseti din Grecia,Băile Herculane -Romania, Delta etc
71
Introducere IN studiul profeţilor vechiului testament…Ieremia, Profetul înlăcrimat…Obadia,sau, “în cel căzut, să nu dai!”, “Mândria vine înaintea căderii”…Cartea profetului Naum “Este prea târziu pentru Ninive!” DAR pentru ROMANIA?… Dragostea nu se gândeşte la rău (1Corinteni 13:5)… Învaţă-ne să ne rugăm- R.C. Sproul
ioUn trio al paradoxurilor (Galateni 2:20) Phil Johnson

 7lo8zmmmiiazi

Învaţă-ne să ne rugăm

R.C. Sproul


…Gândiţi-vă însă la ucenici, în Noul Testament, care mergeau prin împrejurimi ,fiind parte din anturajul lui Hristos în fiecare zi. Ei s-au înscris în şcoala Lui. A fost o lucrare care s-a desfăşurat în locuri diferite. Isus era un Rabin care nu avea o şcoală obişnuită cu tot felul de cursuri, însă mergea din sat în sat, iar ucenicii Lui îl urmau, literal vorbind. De fapt, atunci când El i-a chemat pe ucenici şi le-a zis “Urmaţi-Mă”, El a vorbit la modul literal. El nu spunea “Urmaţi învăţăturile Mele” … şi aşa mai departe, ci El le spunea de fapt “Urmaţi-Mă pe Mine! Înscrieţi-vă în şcoala Mea rabinică. Fiţi studenţii Mei” – căci cuvântul mathetes sau “ucenic” înseamnă literal învăţăcel sau student. Aceşti oameni s-au strâns în jurul lui Hristos ca să păşească pe urmele Lui – literal vorbind – încercând să memoreze învăţătura pe care El le-o va da atâta timp cât vor umbla pe cale.

Ei bine, evident că aceşti oameni au primit mai mult decât s-au aşteptat atunci când au făcut angajamentul. Nu numai că au învăţat marile adevăruri ale Scripturii urmându-L pe Hristos dar li s-a dat şi privilegiul extraordinar de a fi martori vii la mulţimea minunilor înfăptuite de Isus. Este cunoscut faptul că viaţa lui Hristos a fost plină de minuni strălucitoare. Iată care este întrebarea mea însă: urmându-L îndeaproape pe Isus în fiecare zi, ascultând de învăţăturile Lui, privindu-L cum înfăptuieşte toate aceste minuni şi având apoi oportunitatea – la fel cum am avut eu cu acel mare pianist, George Miladin – de a-I cere să te înveţe ceva, ce anume L-ai ruga să te înveţe? Te vei gândi la faptul că ucenicii Lui s-ar putea duce la El ca să-I spună: “Isuse, învaţă-ne cum să transformăm apa în vin!” sau “Învaţă-ne cum să umblăm pe apă!” sau “Învaţă-ne cum să înviem oamenii din morţi!”. Cam acesta ar fi tipul de întrebări pe care l-aş pune lui Isus. Însă Noul Testament ne relatează despre altfel de întrebări pe care ucenicii I le-au pus lui Isus. Aşa cum Luca a consemnat pentru noi în evanghelia sa, ucenicii au venit la Isus cu o anumită ocazie şi I-au zis: “Învăţătorule, învaţă-ne cum să ne rugăm!”. Am privit această întrebare ca pe ceva fascinant, ca fiind cea mai importantă întrebare pe care ei I-au adresat-o lui Isus. Întrebarea “cum să?” arăta faptul că ei căutau să dobândească o abilitate interioară pe care să o dezvolte transformând-o într-o îndemânare sau măiestrie.
Acum, prima întrebare pe care doresc să v-o adresez este aceasta: de ce credeţi că I-au cerut acest lucru? Vin cu presupoziţii în aceste momente, dar părerea mea este că ei au observat legătura indisolubilă dintre viaţa de rugăciune a lui Isus şi puterea Lui, învăţătura Lui, caracterul Lui, întreaga Lui Fiinţă. Probabil ei au băgat de seamă că după ce Isus mergea şi slujea miilor de oameni El se retrăgea în locuri pustii, rămânând doar El cu El Însuşi. Probabil El se simţea obosit după o astfel de lucrare. Aduceţi-vă aminte de femeia care avea o scurgere de sânge – când ea s-a atins de poala hainei Lui, Isus s-a oprit şi a întrebat: “Cine M-a atins? Căci am simţit o putere ieşind din Mine”. Cu siguranţă că Isus nu se retrăgea doar pentru o jumătate de oră sau o jumătate de zi. Perioada de timp pe care El o petrecea în rugăciune era intensă. Cunoaştem intensitatea rugăciunii Lui din Grădina Ghetsimani, când El s-a rugat cu o asemenea pasiune şi fervoare încât au început să-I curgă de pe frunte stropi de sânge asemenea sudorii. Ştim că El a petrecut o noapte întreagă în rugăciune înainte de a-Şi alege ucenicii şi a le cere să-L urmeze. Acel proces de selecţie a avut loc doar după o perioadă de stăruinţă profundă în rugăciune înaintea Tatălui. Fără îndoială că ucenicii au băgat de seamă acest lucru. Ei au observat intimitatea dintre Isus şi Tatăl şi evident că au făcut legătura dintre rugăciunea şi Puterea Lui. Astfel că, atunci când s-au dus la Isus ei I-au pus cea mai înţeleaptă întrebare dintre cele ce trebuiau puse: “Doamne, învaţă-ne cum să ne rugăm!”. Şi au mai adăugat apoi o mică afirmaţie: “Aşa cum Ioan Botezătorul şi-a învăţat ucenicii să se roage!”. Observaţi, ei nu numai că au luat seama la caracterul minunat al lui Isus, ci au descoperit acest caracter şi în persoana lui Ioan Botezătorul, şi de asemenea în ucenicii lui Ioan Botezătorul, ucenici care, bineînţeles, aveau să-şi îndrepte devotamentul mai târziu spre Hristos, după ce Ioan l-a scos în evidenţă pe Isus.

Mărturisesc că mă surprinde modul în care Isus le răspunde ucenicilor la întrebare (“Te rugăm, învaţă-ne cum să ne rugăm”). Nu vreau să sugerez că El ar fi putut da un răspuns mai bun – nu mă refer la acest lucru – ci pur şi simplu vreau să spun că sunt surprins. M-am gândit că Isus le-ar fi putut spune ucenicilor: “Dacă într-adevăr vreţi să învăţaţi cum să vă rugaţi, afundaţi-vă în studiul Psalmilor!”. Căci în cartea Psalmilor găsim rugăciunile care au fost scrise sub inspiraţia lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Şi, aşa cum Noul Testament ne spune, Duhul Sfânt este Cel care ne susţine mereu în rugăciunile noastre. Nu toţi ştim cum să ne rugăm eficace. Acest lucru nu este ceva pe care să-l deprindem imediat. Ne este greu să ne exprimăm simţămintele cele mai adânci şi preocupările cele mai profunde în relaţia noastră cu Dumnezeu. Însă lui Dumnezeu îi face plăcere să ne dea Duhul Sfânt spre a ne îndruma în rugăciune înaintea Tatălui. Cu siguranţă că în Vechiul Testament, tot El i-a ajutat şi pe psalmişti să se exprime.
De asemenea, dacă am fost interesaţi să vedem evaluările făcute de istoricii Bisericii – care au indicat de mai multe ori că, dacă ne uităm înapoi în istoria Bisericii şi analizăm perioadele când viaţa acesteia a înflorit, când şi-a manifestat din plin forţa spirituală, când închinarea ei a atins apogeul – trebuie să fi observat că aceşti istorici au subliniat faptul că, de-a lungul acelor perioade aparte de trezire spirituală din istoria Bisericii, Psalmii erau inima şi centrul închinării atât în Biserică cât şi în viaţa devoţională personală a fiecărui credincios în parte. Tot aşa şi în prezent: acei oameni care au învăţat lecţia adâncirii profunde în studiul şi meditaţia Psalmilor experimentează acum modelul suprem de rugăciune al Vechiului Testament, care a fost iniţiat de Dumnezeu Duhul Sfânt.
Iată deci cum aş fi răspuns eu la acea întrebare. Dar nu-i aşa că vă bucuraţi fiindcă nu sunt eu Isus?!! Nu, nu vreau să sugerez acum că Isus a neglijat valoarea Psalmilor. Nu, ci doar aşa, în trecere, vreau să vă spun că, dacă într-adevăr doriţi să învăţaţi cum să vă rugaţi – mă refer la acele rugăciuni în care Dumnezeu îşi găseşte plăcerea – atunci să faceţi şi voi la fel, să vă afundaţi întreaga fiinţă în cartea Psalmilor. Şi priviţi Psalmii ca pe nişte rugăciuni; nu doar ca pe nişte cântece ci şi ca pe nişte rugăciuni.

Revenind însă la subiectul nostru, trebuie să vă spun că Isus nu a răspuns în acest fel la întrebarea ucenicilor. Aşadar, cum a răspuns El la acea întrebare? Iată ce spune El în Matei 6:5: “Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, pentruca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti”.

Cred că acesta este unul dintre cele mai neglijate pasaje din întreg Noul Testament. Când El se ocupă de toate aspectele acestui concept al rugăciunii (aici, în Predica de pe Munte, bineînţeles) primul lucru pe care ni-l spune despre rugăciune este cum anume să NU ne rugăm. Şi astfel, prima restricţie impusă rugăciunii este de fapt o restricţie impusă din cauza ipocriziei. Trebuie să luăm în serios acest îndemn fiindcă Dumnezeu nu este slăvit şi Dumnezeu nu găseşte plăcere în rugăciunea ipocrită. În Noul Testament, termenul “ipocrizie” este luat din cultura vremii, ipocritul fiind o persoană care juca într-o piesă de teatru, într-o dramă. El era de fapt un actor care juca teatru. Ceea ce făcea nu era real, adevărat. Înţelesul originar al termenului nu are nimic de-a face cu nesinceritatea. În zilele noastre, bineînţeles că nu-i acuzăm pe actori de ipocrizie şi nesinceritate, pentru că joacă un rol care nu corespunde cu viaţa lor obişnuită. Dar trebuie să ştim că acest cuvânt a fost luat din acel context şi aplicat, în mod particular de către Isus, oamenilor care se rugau mecanic, arătând totodată o pioşenie exterioară care nu era de fapt starea lor lăuntrică ci doar o aparenţă de dragul opiniei publice. Era ceva fals. Era ceva teatral. Era ceva lipsit de sinceritate. Era o formă falsă de evlavie, o atitudine specifică fariseilor. Pentru ei, rugăciunea era o afacere. De asemenea, oamenilor li se cerea să se roage, aşa că ei au început să facă parade publice din pioşenia lor. Şi noi trebuie să fim atenţi la acest aspect, pentru că multor creştini în prezent, de aceeeaşi vârstă cu noi, li se cere adesea să depună mărturie pentru credinţa lor. Bineînţeles că suntem chemaţi să depunem mărturie pentru credinţa noastră, ceea ce înseamnă să facem vizibil invizibilul. Aceasta este datoria noastră ca şi creştini. Dar uneori avem tendinţa să credem că unul din principalele mijloace prin care trebuie să depunem mărturie este rugăciunea publică, demonstrându-ne astfel spiritualitatea noastră creştină. Acesta este un lucru periculos deoarece scopul rugăciunii nu este acela de a fi văzuţi de oameni. Motivaţia rugăciunii nu este aceea de a ne expune spiritualitatea înaintea celor din lume care stau şi ne privesc. Rugăciunea trebuie să fie în primul rând o chestiune strict personală. Bineînţeles, nu cred că, creştinismul ţine doar de aspectul personal. Am auzit oameni la show-rile de televiziune, spunând: “Niciodată nu am discutat despre religie sau dogme pentru că religia este ceva strict personal, ceva strict privat”. Ei bine, sunt de acord cu jumătate din această afirmaţie. Creştinismul este personal, fără îndoială. El nu este impersonal. Dar nu este privat. Noul Testament ne dă tot felul de porunci care ne îndeamnă să ne mărturisim public credinţa. Noi nu suntem creştinii Serviciului Secret. Nu suntem ceea ce se presupune a fi “creştini secreţi”. Noi trăim pentru a depune mărturie înaintea lumii cu privire la angajamentul nostru faţă de Hristos. Noi nu trăim pentru a ascunde acest lucru. Însă rugăciunea implică o părtăşie, o legătură aparte, o relaţie specială între o persoană în mod individual sau o biserică în mod colectiv cu Dumnezeu. Iar această relaţie nu este destinată pentru a face un spectacol public din ea. Trebuie să avem grijă. De multe ori am fost la biserică şi l-am auzit pe cel ce slujea spunând rugăciunea pastorală de duminică dimineaţa, însă mă întreb cui i se adresa. Parcă ascultai un fel de mini predică rostită sub formă de rugăciune. Şi aveai o senzaţie ciudată – parcă nu vorbea cu Dumnezeu ci cu noi; eram ca un fel de audienţă ţinută în captivitate; ochii noştri erau închişi, încercam să păstrăm o linişte deplină şi să ne concentrăm totodată atenţia asupra cuvintelor lui. Ceea ce ar fi trebuit însă să facem atunci era să ascultăm pastorul cum I se adresează lui Dumnezeu pentru noi. Noi participam la acea rugăciune deoarece el ne reprezenta înaintea lui Dumnezeu şi ca atare noi îl ascultam. Rugăciunea lui nu era în primul rând pentru urechile noastre. Noi trebuie să ne rugăm înainte de toate lui Dumnezeu.

Tot aşa, primul lucru pe care Isus îl spune este “Nu vă rugaţi ca ipocriţii”. Iar al doilea lucru este “Rugaţi-vă în ascuns. Închideţi uşa după voi. Duceţi-vă în cămăruţele voastre. Ridicaţi-vă ochii spre Dumnezeu. Şi Tatăl care vă aude în ascuns vă va răsplăti în public”.
Am uitat să precizez ceva referitor la ideea că noi căutăm să ne expunem pioşenia înaintea oamenilor. Dumnezeu nu este interesat de pioşenia noastră. El nu este interesat de religie, religie înţeleasă în termenii unui spectacol de ochii lumii. El este interesat de evlavie. El este interesat de neprihănire. Nici chiar spiritualitatea nu este un scop în sine însuşi. Vieţile noastre spirituale, cu tot ce implică ele, sunt mijloace de a ajunge la evlavie. Şi bineînţeles, unul din cele mai importante mijloace este rugăciunea.

Cred că până aici am clarificat lucrurile. Haideţi acum să vedem repede care este cel de-al doilea lucru pe care Isus îl spune în pasajul de care ne ocupăm. El spune: “Atunci când vă rugaţi să nu folosiţi aceleaşi şi aceleaşi cuvinte fără înţeles, cum fac păgânii, căci ei cred că dacă vor folosi multe cuvinte vor fi ascultaţi”.
Aşadar Isus spune: să nu vă implicaţi în rugăciune ca într-un fel de ritual magic, căci aşa fac păgânii; ei recită la nesfârşit fraze fără înţeles, propoziţii goale, fără sens. Ei stau prin împrejurimi şi scot tot felul de sunete bizare. Sau pur şi simplu stau şi recită rugăciuni lungi, fără logică, fără nici un fel de emoţii, ci doar goale, fără înţeles – recitări repetate. Isus nu le consideră forme mai evlavioase de rugăciune, ci dimpotrivă, El leagă aceste repetiţii inutile de păgânism. Vom discuta mai multe despre acest aspect la următorul nostru mesaj din ciclul de predici intitulat “Învăţătura lui Isus despre rugăciune”.

Gânduri de încheiere
Martin Luther a fost apreciat pentru multe lucruri. Unul dintre acestea, care era o preocupare şi pentru contemporanii săi, a fost dragostea lui faţă de rugăciune. Luther s-a dăruit unei vieţi disciplinate de rugăciune, punând zilnic deoparte câteva ore din viaţa sa, pentru a sta de vorbă cu Dumnezeu. Cineva l-a întrebat cu o anumită ocazie: “Frate, Martin, tu eşti un om ocupat, eşti un om eficient …” – şi aşa este; uitaţi-vă câte cărţi a scris: cincizeci de volume de cărţi destul de substanţiale; de asemenea, el a avut tot felul de responsabilităţi în lucrarea de învăţare, în predicare, în conducerea Reformei şi în toate celelalte … – “cum poţi în fiecare zi să stai două ore în rugăciune, ţinând cont de programul tău încărcat?”. Luther i-a răspuns astfel la întrebare: “Ei bine, principiul celor două ore este principiul de bază, principiul fundamental”. Atunci când era presat de mult mai multe sarcini şi responsabilităţi şi viaţa lui devenea mai aglomerată decât era de obicei, Luther spunea că trebuie să-şi modifice viaţa de rugăciune. Dar ce credeţi că trebuia el să-şi modifice, la ce anume se referea? În mod normal, aţi tinde să credeţi că el intenţiona să-şi diminueze timpul pe care-l petrecea în rugăciune, însă el se referea exact la opusul acestei mentalităţi. Luther a spus: “Cu cât sunt mai ocupat, cu cât am mai multe responsabilităţi, cu atât mai mult găsesc că este necesar să acord mai mult timp rugăciunii”. Şi astfel, timpul pe care îl dedica rugăciunii, începea mai degrabă să crească o dată cu capacitatea lui de a rezista la presiunile din viaţă, decât să se diminueze. În acel moment el începuse de fapt să-l imite pe Hristos, pentru că toate aceste lucruri şi-au găsit loc şi în viaţa Domnului nostru.

Tradus de Nelu Giosanu

Un trio al paradoxurilor

(Galateni 2:20)

Phil Johnson


Textul nostru din această săptămână cuprinde unul dintre primele versete pe care le-am memorat, ca proaspăt convertit. Este un text cu care sunteţi probabil familiarizaţi cu toţii. Galateni 2:20 „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” Este încă unul dintre versetele mele favorite. Mult adevăr conţine această simplă afirmaţie! Este un sumar extraordinar al întregii teologii a lui Pavel. De fapt, acest verset comprimă aproape toate aspectele mântuirii într-o afirmaţie concisă, minunată, care, intenţionat – cred eu – vizează caracterul personal al justificării, al credinţei şi al unităţii noastre desăvârşite cu Cristos. Toate acestea sunt înglobate într-o singură frază. Am spus adesea că mesajul central al învăţăturii lui Pavel despre mântuire este rezumat în acest adevăr al unităţii noastre spirituale cu Cristos. Pavel a văzut această unitate ca fiind inima, miezul soteriologiei sale. Am subliniat mai înainte acest lucru, anume că apostolul Pavel folosea un limbaj specific atunci când făcea referire la creştini: el spune în mod repetat că noi suntem „în Cristos”, spiritual şi mistic uniţi cu Cristos. În Efeseni 5 versetul 30: „pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui, os din oasele Lui.” Noi suntem în El. O unitate spirituală de aşa natură încât viaţa Lui devine viaţa noastră, moartea Lui devine moartea noastră, învierea Lui – învierea noastră, iar puterea Lui de înviere devine energia prin care trăim. Coloseni 3 versetul 3 spune: „Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu.”

Şi de aceea, ori de câte ori vorbeşte despre credincioşi, Pavel îi descrie ca fiind cei aflaţi în Cristos. Daţi-mi voie să vă aduc ca dovadă câteva versete familiare în care este folosită această expresie. Romani 8 versetul 1: „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus…” Romani 12 versetul 5: „tot aşa şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Cristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora.” Romani 16 constituie un capitol extraordinar, în care Pavel transmite salutul său câtorva sfinţi pe nume, oameni din biserica din Roma, pe care îi cunoştea bine. În mod repetat, foloseşte expresia „în Cristos” sau alte expresii de acest gen. Deschideţi la Romani 16. Vreau să vedeţi cât de adânc infiltrat era acest lucru în gândirea lui Pavel. Romani 16 versetul 3: „Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila, tovarăşii mei de lucru în Cristos Isus.” Versetul 7: „Salutaţi pe Andronic şi pe Iunia, rudele mele şi închişi împreună cu mine, care sunt distinşi între apostoli şi care erau în Cristos mai înainte de mine.” (GBV) Versetul 8: ”Spuneţi sănătate lui Ampliat, preaiubitul meu în Domnul.” Versetul 9: „Spuneţi sănătate lui Urban, tovarăşul nostru de lucru în Cristos…” Versetul 10: „Spuneţi sănătate lui Apele, încercatul slujitor al lui Cristos…” Sfârşitul versetului 11: „Salutaţi pe cei din casa lui Narcis, care sunt în Domnul.”(GBV) Versetul 12: „Salutaţi pe Trifena şi pe Trifosa care lucrează în Domnul. Salutaţi pe Persida cea iubită, care a lucrat mult în Domnul.”(GBV) Iată cuvintele pe care le foloseşte Pavel, din nou şi din nou, când face referire la credincioşi: noi suntem „în Cristos”, noi suntem „în Domnul”. El vorbeşte de unitatea spirituală. 2Corinteni 5 versetul 17: „Căci dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă…”

Şi el vorbeşte despre această unitate pe care o avem cu Cristos, care ne dă posibilitatea să fim părtaşi la toate virtuţile lui Cristos şi beneficiari. Este un gând uimitor, nu-i aşa? Noi suntem atât de uniţi cu Cristos încât Îi împărtăşim virtuţile. Suntem părtaşi cu El la acele virtuţi. Noi beneficiem de ele. De toate. În 1Corinteni 1 versetul 30, Pavel spune: „Şi voi, prin El, sunteţi în Cristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.” În 1Corinteni 15 versetul 18 el vorbeşte despre acei credincioşi care au plecat din această lume, oameni care au murit, folosind aceste cuvinte: „cei ce au adormit în Cristos.” Aşadar, chiar şi în moarte avem această unitate cu Cristos; prin urmare Pavel refuză să spună că ei au murit, el spune că au adormit în Cristos. Întrucât se află în Cristos, ei sunt părtaşi la viaţa lui Cristos.

Să ne întoarcem la Galateni capitolul 1 versetul 22. Observaţi că el vorbeşte despre bisericile din Iudea care se aflau „în Cristos”. Apoi, din nou. În Galateni 3 versetul 28 spune: „Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunt una în Cristos Isus.” Aşadar, această unitate nu ne face doar părtaşi cu Cristos, una cu El, ne face una şi unul cu celălalt – mădulare ale aceluiaşi trup. În acelaşi fel, el se adresează bisericii din Efes cu aceste cuvinte: „cei ce sunt credincioşi în Cristos Isus.” El le spune următorul lucru şi anume că Dumnezeu „ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Cristos Isus.” (Efeseni 2:6) Pentru că Isus Cristos Se află la dreapta lui Dumnezeu în locurile cereşti iar noi suntem uniţi cu El din punct de vedere al poziţiei, înseamnă că şi noi am fost aşezaţi acolo. El spune: „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Cristos Isus pentru faptele bune…” (Efeseni 2:10) El spune în Efeseni 1:6 că Dumnezeu „ne-a primit în Preaiubitul Său.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne acceptă în Cristos, Preaiubitul Său Fiu. El este Cel Preaiubit, Cristos. Şi noi suntem acceptaţi, primiţi de Dumnezeu în Preaiubitul, Preaiubitul Său Fiu.

Aş putea continua mult şi bine pe această idee. Dar în fiecare din epistolele sale nou-testamentale, Pavel foloseşte această expresie, „în Cristos”, atunci când se referă la cei credincioşi, în fiecare din epistolele sale. Expresia apare de 40-50 de ori în Noul Testament. Şi aproape de fiecare dată este rostită de Pavel. Petru o foloseşte o singură dată în 1Petru 5 versetul 14. Dar, de obicei, este folosită de Pavel – „în Cristos”. Şi ea subliniază adevărul care stă la baza soteriologiei sale, anume că credinţa este cea care ne aduce într-o unitate vitală cu Cristos, astfel că putem să luăm parte la viaţa Lui, la moartea Lui, la învierea Lui. Este un adevăr, atât din punct de vedere al poziţiei cât şi al trăirii practice. Cu alte cuvinte, acest adevăr are şi un aspect judiciar sau legal. El presupune o socoteală divină, o declaraţie legală în ceea ce ne priveşte. Desigur că nu am fost literal răstigniţi cu Cristos. Cristos a murit ca substitut al nostru. A murit ca substitut legal al nostru. Moartea lui Cristos este socotită drept moarte a noastră. Moartea Lui este o ispăşire a păcatelor noastre. El a plătit pedeapsa păcatului aşa cum era rânduit prin Lege. A plătit-o în totalitate. Aşadar, există aici o socoteală legală sau judiciară prin care Dumnezeu ne socoteşte morţi împreună cu Cristos. Dar există şi latura practică şi empirică a unităţii noastre cu Cristos.Viaţa şi puterea Lui ne transformă, trezindu-ne dintr-o stare de moarte spirituală, care ne ţinea robi ca şi necredincioşi, iar puterea lui Cristos continuă să lucreze în noi, ca să ne umple cu dorinţe evlavioase, ca să ne dea dragoste reală pentru sfinţenie, ca să ne infiltreze cu puterea necesară pentru a dori şi a înfăptui, potrivit cu buna plăcere a lui Dumnezeu. Şi toate aceste lucruri îşi au punctul de plecare în unitatea cu Cristos. Iar acest verset, Galateni 2:20, înglobează toate aceste adevăruri într-un limbaj care este aproape poetic.

Pavel foloseşte oximoronul pe tot cuprinsul acestui verset. Oximoronul este o figură de stil care utilizează un limbaj paradoxal, uneşte doi termeni contradictorii. Oximoronul este o expresie care pare a fi contradictorie. De exemplu „tăcere grăitoare” sau „sticlă de plastic”. Ai băut vreodată dintr-o sticlă de plastic? Sau „dulceaţă amară”. Îmi plac oximoroanele, pentru că te fac să gândeşti. Ne place să unim cuvinte care par să nu meargă împreună. Anumite adevăruri legate de viaţa creştină sunt cel mai bine exprimate prin oximoroane, prin limbajul paradoxal. În textul nostru, Pavel foloseşte un trio al paradoxurilor pentru a rezuma realitatea şi plinătatea mântuirii noastre în Cristos. El spune: Am fost răstignit, totuşi trăiesc. Trăiesc, dar nu eu, ci Cristos. Şi, viaţa pe care o trăiesc în carne, o trăiesc în credinţă. Aş vrea să ne uităm la aceste paradoxuri pe rând şi să încercăm să descoperim o parte din adevărul despre mântuirea noastră, adevăr pe care Pavel l-a condensat într-o singură afirmaţie atât de plină de miez.

Să ne uităm mai întâi la paradoxul morţii. Pavel începe această frază afirmând că a fost răstignit, dar totuşi, trăieşte. „Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc…” Dacă înţelegeţi întreaga teologie a lui Pavel, observaţi că într-adevăr acest paradox este foarte profund. Pentru că înainte să fie răstignit, Pavel era de fapt mort. Spune acest lucru în Efeseni 2 versetul 5: noi eram morţi în păcatele noastre, dar Dumnezeu ne-a adus la viaţă împreună cu Cristos. El vorbeşte aici de viaţa lui dinainte de convertire, când era mort în păcate şi fărădelegi. Sau, aşa cum afirmă în Efeseni 4 versetul 18: „având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor.” Mort spiritual. El a fost mort, însă acum, ca unul care a fost răstignit împreună cu Cristos, este viu cu adevărat pentru prima dată în viaţa lui. Şi Pavel a împrumutat acest paradox direct de la Cristos, care a spus în Matei 16 versetul 25: „Pentru că oricine va vrea să îşi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga.” Este un paradox. Mori, pentru ca să trăieşti. Ai fost răstignit, totuşi trăieşti.

În ce sens a fost răstignit Pavel împreună cu Cristos? Despre ce vorbeşte el? Vei auzi adesea oameni citând acest pasaj cu scopul de a arăta că Pavel vorbea de o ”viaţă mai adâncă”, de un ”al doilea nivel” în experienţa creştină, care l-a aşezat pe Pavel pe un nivel spiritul mai înalt. Am auzit vorbitori care au folosit şi au abuzat de acest pasaj, dându-i sensul de auto-răstignire pioasă, ca şi cum Pavel s-ar fi referit la o auto-flagelare sau la punerea sa zilnică pe cruce, prin negarea eu-lui său. Dar nu la aceasta se referă Pavel aici. Contextul este foarte clar. Observaţi versetul 19: „Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu.” El vorbeşte despre a fi mort faţă de Lege. Mort în sens legal. Nu se mai află sub ameninţarea şi condamnarea Legii. Pedeapsa ultimă a Legii a fost plătită în numele lui, astfel că ea nu mai are nicio putere asupra lui. Cu alte cuvinte, este mort, mort în ceea ce priveşte Legea. Şi el vorbeşte aici despre doctrina justificării prin credinţă. În versetul 16 spune foarte explicit: „Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Cristos, am crezut şi noi în Cristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Cristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.” Acum, spune el, este mort faţă de Lege, este mort în ochii Legii. Este mort în ceea ce priveşte Legea. Legea nu mai are nicio putere asupra lui. Şi în versetul 20 el explică de ce este mort în ochii legii. ”Am fost răstignit împreună cu Cristos.”

Apostolul Pavel nu a fost aşezat în mod literal împreună cu Cristos pe cruce. El nu a fost răstignit cu Cristos în sens literal sau istoric. Aşadar, ce a vrut să spună cu acest lucru? Cum a fost Pavel răstignit împreună cu Cristos? El explică exact ce-a vrut să spună, la sfârşitul acestui verset şi de asemenea în versetul 21. Uitaţi-vă. „…Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” (versetul 20) De aceea, el spune: ”Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu, căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Cristos.” (versetul 21) El spune că moartea lui Cristos a fost pentru el, în numele lui. Cu alte cuvinte, moartea lui Isus a fost socotită, din punctul de vedere al legii, moartea lui Pavel. Cristos, spune Pavel, S-a dat pe Sine pentru mine. El a murit în locul meu. El a făcut acest lucru ca reprezentant şi ca substitut al meu înaintea tronului de judecată al lui Dumnezeu; şi El a primit pedeapsa mea. Aceasta înseamnă expresia ”pentru mine” în acest context. În locul meu. El S-a dat pe Sine Însuşi în locul meu. Moartea este pedeapsa dată de lege pentru păcat şi Cristos a îndurat cea mai îngrozitoare moarte care s-a dat vreodată ca pedeapsă. El a murit prin moartea unui păcătos. Dacă El a murit astfel, şi Pavel spune ”pentru mine”, atunci nu putea să o facă decât în locul meu, ca substitut al meu, ca procură, ca reprezentant al meu, pentru că Isus Cristos Însuşi nu a fost un păcătos. Exact acest lucru spune Pavel în Galateni 3 versetul 13: „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, – fiindcă este scris„Blestemat e oricine este atârnat pe lemn.””Aceasta este moartea cu care a murit Cristos – moartea unui păcătos care a încălcat Legea. Nu pentru El a murit, ci pentru noi, spune Pavel. Aşadar, este clar ceea ce vrea Pavel să înveţe aici în Galateni 2 versetul 20 – caracterul substitutiv al jertfei lui Cristos. Din punct de vedere al Legii, dacă Cristos a purtat pentru mine pedeapsa păcatului meu, aşa cum este ea arătată de Lege, atunci este ca şi cum eu am fost răstignit împreună cu El. Pentru că, în ochii Legii, pentru păcatul meu s-a făcut ispăşire. Aceea a fost moartea mea realizată printr-o procură. Aceea a fost măsura de mânie divină pe care o meritam. Astfel că Pavel spune: ”Am fost răstignit împreună cu Cristos.” Iată deci cum eu, prin Lege, sunt mort faţă de Lege. Pavel spune că, prin Lege, sunt la fel de bun ca şi mort. Aşadar, fiecare adevăr la care face referire Pavel în acest pasaj este înrădăcinat şi întemeiat pe doctrina ispăşirii substitutive. Participarea mea împreună cu Cristos, unitatea mea spirituală cu Cristos, părtăşia mea cu moartea şi învierea Lui, rolul Său ca reprezentant şi ca înlocuitor al meu – toate acestea atârnă de adevărul morţii Lui, ca înlocuitor al meu.

Au existat oameni de-a lungul istoriei creştinătăţii care au dispreţuit doctrina ispăşirii înlocuitoare. Dar şi astăzi sunt dintre aceştia. Şi drept rezultat, ei au încercat să redefinească, din punct de vedere istoric, semnificaţia morţii lui Isus. Unii au spus că Cristos a murit, nu ca substitut al nostru, ci ca exemplu pentru noi, doar pentru a ne da un exemplu de jertfire proprie şi blândeţe. Prin urmare, spun ei, ceea ce mântuieşte nu este ceea ce a făcut Cristos pentru noi, ci ceea ce facem noi pentru a-I urma exemplul. Aşa susţin şi învaţă, în fapt, toţi liberalii teologi, socinienii, moraliştii şi deiştii. Devine un fel de mântuire prin fapte, pentru că neagă practic eficacitatea obiectivă a morţii lui Cristos pentru mine. El nu este decât un exemplu pentru mine şi depinde de mine dacă urmez sau nu acest exemplu. Iată ce învaţă această doctrină. Alţii au recunoscut într-un fel că Isus Cristos a suportat pedeapsa păcatului, dar ei susţin faptul că El nu a făcut-o în numele nostru. Cu alte cuvinte, El nu a murit în locul nimănui. Moartea Lui, spun ei, a fost mai degrabă o manifestare publică a intensităţii cu care urăşte Dumnezeu păcatul. A fost o demonstrare a mâniei lui Dumnezeu atunci când El cere o plată pentru păcat. Şi din prisma lor, Dumnezeu nu cere persoanelor să plătească individual pentru păcat. El pur şi simplu îi iartă pe păcătoşi fără nicio plată, gratis, fără a cere nicio plată pentru păcat. Prin urmare crucea, după cum spun ei, a fost doar un gest simbolic şi nu o plată pentru păcatele cuiva. Astăzi, acest mod de a vedea lucrurile capătă tot mai mult teren. A fost propovăduit de-a lungul anilor de unii dintre cei mai cunoscuţi învăţători ai YWAM (Organizaţia creştină: Tineri în Misiune). Această învăţătură distruge eficacitatea obiectivă a morţii lui Cristos. De asemenea, distruge adevărul care explică şi susţine adevărul unităţii noastre cu Cristos.

Este important să înţelegem aceste lucruri. Nu am adus în discuţie acest subiect pentru a da naştere unei dispute teologice triviale. El este important pentru că astăzi sunt tot mai mulţi oameni care se împotrivesc acestei doctrine a ispăşirii cu caracter substitutiv. Oamenii cred că această noţiune a substituţiei Îl face pe Dumnezeu să pară prea aspru şi prea răzbunător. Nu este o doctrină care să se potrivească cu era postmodernă în care trăim. Este atacată din multe părţi astăzi. Ideea că Dumnezeu ar pedepsi păcatele unei lumi rele în Persoana Fiului Său nevinovat constituie un adevăr pe care mulţi îl găsesc dezagreabil. Pare vulgar şi lipsit de delicateţe. Este o ofensă, aşa cum spune Biblia. Crucea lui Cristos este o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere (engl.- o stâncă a ofensei). (1Cor. 1:23, 1Pet. 2:8) Şi acesta este unul dintre motivele pentru care lucrurile stau aşa. Dar pentru cei care cred, ea, crucea, este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. (1Cor. 1:24) Ofensa adusă de cruce este exact ceea ce sărbătorim. Să nu te laşi vreodată ispitit să te retragi sub presiunea crucii, să îi atenuezi intensitatea sau să îi îndulceşti mesajul, numai pentru că înţelepciunea acestei lumi o consideră ofensă.

Şi în urmă cu o sută de ani, acest subiect se afla în plină dezbatere. Alexander McClaren, marele predicator, sublinia faptul că, atunci când oamenii pierd din vedere natura substitutivă a lucrării de ispăşire a lui Cristos, ajung, curând, să îşi piardă complet interesul pentru cruce. Oamenii din zilele lui atacau direct caracterul substitutiv al ispăşirii. Ei spuneau că este barbar. Şi McClaren a răspuns următoarele: ”Ori de câte ori doctrina completă a credinţei în Cristos ca substitut al nostru începe să se clatine şi să piardă din interes, oamenii nu mai ştiu ce să facă cu moartea lui Cristos şi, în curând, nici n-o mai pomenesc.” Apoi a adăugat: „Dacă Cristos nu a murit ca substitut şi ca jertfă pentru păcătoşi, este foarte greu să mai dai o semnificaţie crucii, poate doar o melodramă sentimentală.” Lucrurile avertizate de McClaren s-au întâmplat cu exactitate în mijlocul acelor modernişti şi teologi liberali, care erau în mare vogă la acea vreme. Foarte curând au început să nu mai vorbească despre cruce. Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi în rândul creştinătăţii căutătoare de sensibilitate – creştinătatea postmodernă – Teismul Deschis, această nouă mişcare numită Biserica Emergentă şi toate celelalte varietăţi de pseudo-creştini, care încearcă să modifice mesajul Evangheliei, pentru a-l face accesibil postmodernismului. Dacă îţi este ruşine de această ofensă adusă de cruce, vei ajunge în cele din urmă să reduci la tăcere singurul adevăr care poate mântui. Iată deci cât de crucial este acest lucru.

Cuvintele lui Pavel din acest text relevă superioritatea doctrinei ispăşirii substitutive (ispăşire făcută pentru cineva), adevărul potrivit căruia Cristos a murit în locul păcătoşilor. Înseamnă că lucrarea de ispăşire înfăptuită de Cristos este eficientă în mod firesc şi obiectiv. Lucrarea Lui în numele meu a împlinit deja tot ceea ce este necesar pentru viaţa mea şi pentru mântuirea mea. Mie nu-mi mai rămâne nimic de adăugat la ea. Însă viaţa veşnică este posesiunea mea încă din momentul prezent, garantată de învierea lui Cristos. „…eu, prin Lege, sunt mort faţă de Lege…” spune el, „…ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine…” Isus Însuşi a subliniat acest lucru. El a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică…” (posesiunea din prezent) „…şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (Ioan 5:24) În prezent, chiar acum. Viaţa veşnică este ceea ce eu deţin în prezent iar singura garanţie a acestui adevăr este faptul că Cristos a împlinit deja, ca înlocuitor al meu, tot ceea ce Legea lui Dumnezeu cerea de la mine. Diluează acest adevăr şi vei distruge Evanghelia. Unitatea mea spirituală cu Cristos este ceea ce pecetluieşte realitatea acestui adevăr la un nivel practic şi personal. Acesta este adevărul care îţi oferă siguranţa mântuirii.

Observaţi cum zugrăveşte acest text mântuirea şi unitatea noastră cu Cristos; le conferă un caracter personal şi individual. Aţi observat toate pronumele personale pe care le foloseşte Pavel în acest singur verset? Pronumele „eu” este folosit o singură dată în acest verset iar pronumele „mine, m-” apare de trei ori. Aşadar, patru pronume personale într-un singur verset. Se vede clar că Pavel pune aici accentul pe aspectul personal şi individual al mântuirii. Am menţionat mai devreme tendinţa teologică fatală, care a devenit acum atât de populară în cercurile academice, care se numeşte „O nouă perspectivă asupra lui Pavel”. Este o reinterpretare de mari proporţii a teologiei lui Pavel. Şi una dintre tendinţele cele mai periculoase ale acestei teologii este aceea că încearcă să elimine din doctrina justificării a lui Pavel noţiunea mântuirii personale. Potrivit „Noii perspective asupra lui Pavel”, potrivit multor oameni care încearcă în aceste zile să îl reinterpreteze pe Pavel, atunci când Pavel vorbeşte de justificare, el nu vorbeşte despre cum este îndreptăţit un individ înaintea lui Dumnezeu, ci mai degrabă despre modul în care Iudeii şi Neamurile se raportează corporativ la legământul lui Dumnezeu. Aceasta învaţă ei. Daţi-mi voie să îl citez pe N. T. Wright, care este, probabil, cel mai influent apărător al „Noii perspective asupra lui Pavel”. El spune: „Îndreptăţirea nu se referă atât la soteriologie cât la eclesiologie; nu vorbeşte într-atâta de mântuire cât vorbeşte de Biserică.” Cu alte cuvinte, el susţine că este vorba de un aspect colectiv şi nu unul individual. Este vorba de modul în care se raportează diferite grupuri de oameni, îndeosebi Iudei şi Neamuri, la comunitatea legământului; nu se referă la starea unui individ înaintea lui Dumnezeu.

Dar aici, Pavel dezbate în mod clar realitatea individuală şi personală. Versetul 16: „Fiindcă ştim că omul…” (un suflet privat, abordare personală şi individuală) „…nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Cristos…” În textul nostru, Pavel dezvăluie aceeaşi temă a îndreptăţirii individuale. El îi dă un caracter pe cât se poate de personal prin faptul că vorbeşte despre însăşi persoana lui. ”Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” El nu spune „noi”. Nu foloseşte termeni colectivi. Este un lucru personal şi individual. Şi acesta este paradoxul morţii. „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu…” Iată sumarul a tot ceea ce am spus până acum. Pavel descrie o credinţă personală, care vizează un eveniment istoric din trecut, acela al morţii lui Cristos şi al învierii Lui şi care se hrăneşte din cunoaşterea faptului că unitatea mea cu Cristos mă face părtaş la acel eveniment istoric şi beneficiar al lui. Eu sunt mort faţă de Lege, pentru că Isus Cristos a murit în locul meu. Şi aşa cum vom vedea, eu sunt de asemenea viu pentru Dumnezeu, pentru că iau parte, din punct de vedere spiritual, la învierea lui Cristos.

Vreau să vedeţi că această idee străbate toate scrierile apostolului Pavel. El spune mereu şi mereu că noi suntem morţi pentru că Isus Cristos a murit în locul nostru. Şi prin unitatea noastră cu El, noi luăm parte spiritual la moartea Lui. Galateni 6 versetul 14: „În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume!” Este un pasaj paralel. Romani 6 versetul 2: „…noi, care am murit faţă de păcat…” Cum am murit noi faţă de păcat? Versetele 3 şi 4: „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Cristos Isus am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui am fost îngropaţi împreună cu El…” Să spun lucrurile clar. Aici nu este vorba de botezul în apă. Nu spune nimic de botezul în apă. Nu întâlnim niciun strop de apă în Romani 6. Este vorba de botezul în Isus Cristos. Şi de botezul în moartea Lui. Acesta este acelaşi lucru cu ceea ce arată Pavel în 1Corinteni 12 versetul 13 unde spune: „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.” Pavel vorbeşte de un botez spiritual. Şi în acest caz, Duhul Sfânt este Cel care botează. El ne botează în Cristos. El ne scufundă în Cristos. Acesta este începutul acelei unităţi. Duhul lui Dumnezeu ne scufundă în Cristos. Şi Pavel spune că dacă sunteţi botezaţi în Cristos, uniţi cu El din punct de vedere spiritual, prin intermediul Duhului Sfânt, atunci sunteţi botezaţi în moartea Lui, uniţi cu El în răstignirea Lui. Aşadar, acesta este înţelesul cuvintelor din textul nostru: „Am fost răstignit împreună cu Cristos…” Răstignit, dar nu mort la propriu. „Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc…dar nu mai trăiesc eu…” Acesta este paradoxul morţii. Şi el conduce direct la cel de-al doilea paradox.

Iată paradoxul numărul doi. Paradoxul învierii„…trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine…” Sunt răstignit, totuşi trăiesc. Trăiesc, dar totuşi nu este viaţa mea. El împleteşte o coardă din paradoxuri uimitoare, care acoperă întreaga experienţă creştină. Paradoxul morţii vorbeşte de îndreptăţire. Credinţa îndreptăţeşte, deoarece priveşte înapoi la evenimentul istoric al morţii lui Cristos. În ceea ce priveşte paradoxul învierii, acesta vorbeşte despre principiul vieţii veşnice. Pavel spune aici că credinţa ne regenerează şi ne dă putere atunci când privim la Cristosul cel viu, pentru viaţa şi energia noastră. Eu trăiesc, spune el, dar nu este viaţa mea. Viaţa mea nu este a mea. Cristos este sursa ei. Întocmai cum moartea Lui se socoteşte moarte a mea, la fel, învierea Sa dintre morţi îmi pecetluieşte îndreptăţirea, îmi dovedeşte îndreptăţirea şi îmi dă viaţă. Am înviat dintre morţi, pentru că Cel care mi-a luat locul a înviat dintre morţi. Şi eu sunt unit cu El prin credinţă. Pavel spune exact acelaşi lucru şi în Coloseni 3 versetul 3: „Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu.” Este unul dintre versetele mele favorite. Credincioşii sunt uniţi cu Cristos în aşa fel încât Dumnezeu vede plata păcatului nostru plătită în totalitate prin moartea lui Cristos, iar noi, drept urmare, suntem ridicaţi dintre cei morţi şi aduşi la viaţă împreună cu Cristos, prin învierea Lui, astfel că moartea nu mai are stăpânire asupra noastră. Viaţa noastră este în siguranţă în grija Lui pentru că este şi viaţa Lui, prin unire, prin faptul că suntem părtaşi cu El şi El cu noi. Acelaşi lucru spune Pavel în Romani 6 versetele 8 până la 10. „Acum, dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, întrucât ştim că Cristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, Pavel spune că învierea lui Cristos este o garanţie pentru viaţa noastră veşnică. Şi de vreme ce moartea nu mai are stăpânire asupra Luişi întrucât noi suntem uniţi cu El prin credinţă, atunci viaţa noastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu şi astfel suntem asiguraţi pentru veşnicie. Acesta este un adevăr uluitor. Şi Scriptura îl accentuează din nou şi din nou. În Ioan 14 versetul 19, Isus a spus: „…pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.” Versetul 20: „În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi.” Cristos este una cu Tatăl Său. „Eu sunt în Tatăl”, spune El. Şi noi suntem una cu El. Spune: „…voi în Mine şi Eu în voi.” Astfel că viaţa noastră este literal ascunsă cu Cristos în Dumnezeu. Prin unitatea pe care o avem cu Cristos, noi suntem părtaşi împreună cu El la viaţa Lui de înviere.

Există un aspect practic al acestui adevăr. Pavel s-a sprijinit pe acest adevăr pentru a putea îndura toate suferinţele cumplite prin care a trecut. Ascultaţi ce spune în 2Corinteni 4 versetele 8-10. Spune următoarele: „Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru.” Apare deci aceeaşi idee a unităţii noastre cu Cristos în moartea şi învierea Lui. În 1Tesaloniceni 5 versetul 10 Pavel spune că Cristos „…a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El.” Cu alte cuvinte, fie că suntem morţi, fie că suntem vii din punct de vedere trupesc, noi suntem vii împreună cu Cristos. Despre acest lucru vorbeşte viaţa veşnică. Aceasta este piatra de temelie a siguranţei noastre. Cu alte cuvinte, unitatea noastră cu Cristos ne face părtaşi nu doar la moartea Sa, ci şi la viaţa Sa de înviere. Şi calitatea, caracterul veşnic al vieţii Sale de înviere, este unul dintre lucrurile care îţi garantează faptul că nu poţi să-ţi pierzi mântuirea. Dacă ai această viaţă, atunci n-ai cum s-o pierzi. Aşadar, am fost răstigniţi cu Cristos, totuşi trăim. Mai precis, Cristos trăieşte în noi.

Aş vrea să mai remarcaţi un lucru semnificativ aici în Galateni 2:20. Mai devreme v-am dat o serie de referinţe biblice, texte doveditoare, pentru a vă arăta cât de des foloseşte Pavel expresia „în Cristos” ca echivalent pentru unitatea noastră cu Cristos. Dar aici, el întoarce expresia şi ne arată cealaltă faţă a acestui adevăr. Aici nu se vorbeşte doar de noi, că ne aflăm în Cristos, este spus şi faptul că Cristos este în noi. Iată cât de strânsă este această unitate. Este acelaşi lucru pe care Isus îl afirmă în Ioan 14:20 „Eu sunt în Tatăl Meu, voi sunteţi în Mine şi Eu sunt în voi.” Este adevărat din orice direcţie ai lua-o. Unitatea noastră cu Cristos este atât de strânsă încât noi suntem în El şi El este în noi. Ascultaţi rugăciunea lui Pavel pentru biserica din Efes. Efeseni 3 versetele 16 şi 17. „…potrivit cu bogăţia slavei Sale să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul din lăuntru, aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă…” Coloseni 1:27 „Cristos în voi, nădejdea slavei.” Cristos trăieşte în noi şi viaţa Lui de înviere este cea care energizează şi conduce viaţa noastră spirituală. Noi suntem părtaşi atât la învierea cât şi la moartea Lui. Astfel că, în faţa Legii, noi nu numai că am fost răstigniţi împreună cu Cristos, dar şi trăim împreună cu El. „Am fost răstigniţi împreună cu Cristos, totuşi trăim.”

Cât priveşte aspectul practic al acestui adevăr, el ne învaţă să depindem de Duhul Sfânt din lăuntrul nostru, de Duhul lui Cristos, pentru a primi putere. Acest adevăr ar trebui să influenţeze modul în care gândim despre noi înşine. El ne învaţă să privim dincolo de noi înşine şi să ne rezemăm de Cristos, care este viaţa noastră. Exact acest lucru aminteşte Pavel în Romani 6. Insistăm să ne întoarcem la acest pasaj pentru că, într-o formă extinsă, Romani 6 spune exact acelaşi lucru cu acest text scurt, Galateni 2:20. De fapt, Romani 6 este practic un comentariu al versetului Galateni 2:20. Aici în Galateni 2:20, Pavel sumarizează întreaga sa teologie. În Romani 6, el înfăţişează acelaşi adevăr, dar în detalii clare. Aşadar ambele texte spun acelaşi lucru. În Romani 6, Pavel spune că noi am fost îngropaţi, prin botez, în moarte, împreună cu Cristos, prin acel botez spiritual al Duhului Sfânt care ne uneşte cu El. Versetul 8 spune: „Acum, dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom şi trăi împreună cu El.” Versetul 9 spune că „…moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui…” pentru că El a biruit moartea şi a fost înviat din morţi. Şi apoi, Pavel spune următoarele, versetul 11: „Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Cristos, Domnul nostru.” Iată deci cum spune el că trebuie să ne considerăm.

Te consideri tu mort şi înviat? Ar trebui, dacă eşti cu adevărat unit cu Cristos prin credinţă. Aceasta este realitatea. Este o realitate spirituală, dar este certă. Şi de fapt, este mai certă decât oricare alt lucru pe care îl vezi cu ochii sau îl atingi cu mâna. Pentru că în acest mod te vede Dumnezeu. Şi la fel trebuie să gândeşti şi tu despre tine. Socotiţi-vă morţi. Pavel foloseşte acest cuvânt „a te socoti”. Cuvântul din greacă este „logizomai”. Este acelaşi cuvânt care este tradus în Romani 4 tot cu „a fi socotit”; ni se spune că Dumnezeu socoteşte neprihănit, fără fapte, pe păcătosul care crede. El ne socoteşte drepţi. Romani 4 versetul 8 foloseşte acelaşi cuvânt atunci când citează Psalmul 32, acolo unde spune că Dumnezeu nu le ţine în seamă păcatul credincioşilor. El ne socoteşte fără vină, absolut neprihăniţi. El ne socoteşte o neprihănire care nu este a noastră. Nu ne ţine în seamă păcatul. Iată cum stau lucrurile în ceea ce priveşte faptul că suntem socotiţi drepţi de către Dumnezeu. Şi Pavel spune că aşa trebuie să ne socotim şi noi. Trebuie să ne socotim morţi într-adevăr, morţi, cu adevărat, faţă de păcat. Morţi, cu adevărat, faţă de Lege. Să ne socotim în afara razei de condamnare a legii şi, prin urmare, eliberaţi de vina păcatului, prin moarte. Noi suntem eliberaţi de vină şi condamnare prin moartea lui Cristos. Şi întrucât suntem uniţi cu El şi părtaşi la moartea Lui, atunci să ne socotim cu adevărat morţi faţă de păcat.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Noi suntem vii pentru Dumnezeu, căci suntem părtaşi şi la învierea Lui, după cum am fost la moartea Lui. Aşadar suntem vii, dar nu este viaţa noastră cea pe care o trăim, ci puterea de înviere a lui Cristos. Ascultaţi cuvintele lui Pavel din Filipeni 3 versetele 10 şi 11. Iată aici tânjirea adevărată a fiecărei inimi care este unită cu Cristos prin credinţă. „Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui, ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.” Iată deci că moartea şi învierea lui Cristos merg mână în mână. Moartea Lui este cea care ne eliberează de păcat şi viaţa este cea care ne dă putere pentru dreptate. Noi ne ţinem de amândouă prin credinţă. Şi acesta este paradoxul învierii. „Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine.” Eu trăiesc, dar nu este viaţa mea.

Am văzut paradoxul morţii. Am fost răstigniţi, dar trăim. Am văzut paradoxul învierii. Trăim, dar de fapt este viaţa lui Cristos în noi. Iată acum cel de-al treilea paradox. Îl vom numi paradoxul vieţii. Când citim acest verset în engleză, pare un pic mai întortocheat. „Viaţa pe care o trăiesc acum în carne, o trăiesc în credinţa…”Aceasta este traducerea literală din greacă. „În carne” şi „în credinţă”. Sunt expresii paralele în greacă. Aceste expresii dau naştere unui alt paradox. În timp ce trăiesc în carne, spune Pavel, trăiesc totuşi în credinţă. Credinţa, şi nu carnea, este principiul cârmuitor al vieţii mele. Adevărata mea viaţă nu este în această carne, spune Pavel. Viaţa cărnii mele, viaţa organică, suflarea vie, care este vizibilă ochiului omenesc, aceasta nu este adevărata viaţă. Cu siguranţă, nu este adevărata mea viaţă. Însă, carnea este o mască ce învăluie principiul real al vieţii, care mă energizează. „Trăiesc în credinţa Fiului lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.”(engl.) El vorbeşte despre viaţa pe care o trăiesc acum în carne ca fiind una care se opune vieţii mele de dinainte de convertire, care chiar constituia o imagine a morţii – moarte spirituală şi lipsă de interes pentru lucrurile lui Dumnezeu. Viaţa pe care o trăiesc acum, spune el, o trăiesc prin credinţă.

Observaţi că obiectul credinţei noastre este personal şi obiectiv. Este credinţa în Fiul lui Dumnezeu. Credinţă în Persoana Lui, credinţă în lucrarea Lui. Şi vreau să vă arăt ceva. Fiţi cu luare aminte. Toate cele trei paradoxuri au la bază credinţa. Paradoxul morţii ne învaţă că credinţa îndreptăţeşte, căci priveşte înapoi la evenimentul istoric al morţii lui Cristos. Paradoxul învierii ne învaţă că credinţa regenerează şi dă putere, căci priveşte la Cristosul cel viu pentru a primi viaţă şi energie. Şi acum învăţăm din paradoxul vieţii că credinţa sfinţeşte, căci ne face asemenea lui Cristos. Este aceeaşi credinţă în toate trei cazurile. Credinţa care îndreptăţeşte este aceeaşi credinţă care sfinţeşte. Versetul 16 spune că noi suntem îndreptăţiţi prin credinţa în Isus Cristos. În versetul 20 Pavel spune că viaţa pe care o trăim în această carne, în timp ce aşteptăm să ajungem în slavă, ar trebui s-o trăim în energia şi puterea credinţei noastre în Fiul lui Dumnezeu. Este aceeaşi credinţă, nu-i alta. Obiectul credinţei noastre este acelaşi, este întotdeauna Cristos. Eroarea celor mai multe soiuri de teologii de tipul „o viaţă mai adâncă”, a tuturor tendinţelor către „perfecţionism”, doctrina care Îl propovăduieşte pe Cristos ca Mântuitor, dar nu ca Domn, şi cele mai multe forme de „pietism”, eroarea întâlnită la toate acestea este aceea că se tinde a se pune la baza îndreptăţirii şi sfinţirii, diferite acte de credinţă. Astfel că, eşti mântuit printr-un act de credinţă justificatoare atunci când priveşti la Cristos ca Mântuitor, ca să te elibereze de vina păcatului tău, dar apoi învăţătura lor spune că trebuie să ajungi la un nivel mai înalt sau la o a doua etapă a vieţii creştine, printr-un total alt gen de credinţă, un act de credinţă total diferit atunci când, în cele din urmă, predai totul sau Îl accepţi pe Isus ca Domn sau mori faţă de eu sau ai un gen de criză existenţială a credinţei, când treci la un alt nivel de spiritualitate. Consider că cei mai mulţi creştini de astăzi cred în acest fel. Anume că, adevăratul secret al trăirii după Scriptură este un alt pas al credinţei, un alt gen de credinţă, pe care încă nu o am. Nu aşa învaţă Scriptura. Credinţa care sfinţeşte este aceeaşi cu credinţa care priveşte la Cristos ca la Cel care ne-a luat locul şi care este Mântuitorul nostru. Şi dacă nu realizezi acest lucru, vei fi paralizat în procesul de sfinţire. Statutul de Domn al lui Cristos şi puterea Lui sfinţitoare, predarea noastră totală, toate acestea sunt cuprinse în acea primă credinţă care ne-a mântuit. Această credinţă se adânceşte şi se maturizează, pe măsură ce suntem transformaţi tot mai mult în asemănare cu chipul lui Cristos, dar este aceeaşi credinţă şi ea vizează întotdeauna acelaşi Obiect – pe Cristos. Este bine, vital şi chiar important, din punct de vedere teologic, să faci deosebire între îndreptăţire şi sfinţire, dar este o mare greşeală să crezi că acea credinţă care sfinţeşte este diferită de cea care îndreptăţeşte. Îndreptăţirea şi sfinţirea sunt diferite, noţiuni complet separate, dar amândouă sunt realizate printr-o credinţă vie, care priveşte doar la Cristos. Nu sunt realizate prin acte diferite de credinţă. Nu prin genuri diferite de credinţă. Şi cu siguranţă, nu prin obiective diferite ale credinţei noastre. Este un singur act de credinţă vie, care continuă şi persistă. Şi această credinţă, credinţa mântuitoare, este nu numai instrumentul îndreptăţirii noastre, ea este şi instrumentul prin care Duhul Sfânt ne face asemenea chipului lui Cristos.

Despre aceasta vorbeşte Pavel în acest verset. El vorbeşte despre o viaţă autentică chiar în această lume de acum. Viaţa pe care acum o trăiesc în carne. Aici vorbeşte un apostol matur. Nu este cineva care n-a trecut încă la nivelul următor. El se află în acest punct tocmai pentru că nu există un al doilea nivel. Este pur şi simplu un creştin matur. Şi el spune că principiul cârmuitor al vieţii lui este credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine. Este aceeaşi credinţă care s-a născut pe drumul Damascului, atunci când el a fost convertit. Este aceeaşi credinţă pe care Pavel a hrănit-o şi a cultivat-o şi a susţinut-o de-a lungul vieţii sale. Este credinţa despre care a vorbit la sfârşitul vieţii sale atunci când i-a scris lui Timotei: „M-am luptat lupta cea bună a credinţei, mi-am sfârşit alergarea, am păzit credinţa.” Este credinţa Evangheliei. Credinţa în Cristos, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine. Şi obiectul acestei credinţe este acelaşi eveniment istoric care ne-a adus îndreptăţirea. Aceasta este ţinta oricărei credinţe adevărate. El S-a dat pe Sine pentru mine, pe cruce, cea mai măreaţă manifestare a dragostei Sale. „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.” Aşadar, crucea este obiectivul credinţei, care ne dă putere pentru a trăi o viaţă evlavioasă.

Nu este doar obiectivul credinţei noastre mântuitoare, este şi obiectivul credinţei noastre sfinţitoare. Şi dacă pierzi din vedere lucrarea pe care a făcut-o Cristos pentru tine, vei fi mai puţin eficient în încercările tale de a-ţi trăi viaţa pentru El. Dacă te lupţi cu păcate ce te hărţuiesc neîncetat, dacă sfinţirea ta pare greoaie sau chiar a încetat, dacă ajungi să fii frustrat de progresul atât de lent pe care-l faci înspre asemănarea cu Cristos, nu există un tonic spiritual mai tare decât acela de a-ţi predica ţie însuţi Evanghelia. Adu-ţi aminte de ce a făcut Cristos pentru tine ca Mare Preot care S-a dat pe Sine ca jertfă de ispăşire pentru păcatele tale. Acest lucru va restabili direcţia credinţei tale. Şi te va energiza spiritual, pentru a trăi prin puterea Sa de înviere. Adu-ţi aminte că eşti mort faţă de păcat, dar viu pentru Dumnezeu prin cruce şi prin învierea lui Cristos. Socoteşte-te mort faţă de păcat, mort faţă de puterea lui, mort faţă de cerinţele Legii împotriva ta, însă viu în Cristos cel înviat. Adu-ţi aminte că credinţa te uneşte cu El, astfel încât puterea şi viaţa Lui să curgă prin tine. Acest lucru va face mai mult decât toate şedinţele de consiliere din lume, te va îndrepta din nou pe cale. Sfinţirea ta, nu mai puţin decât îndreptăţirea ta, se produce prin credinţa în Cristos, nu prin propriul tău efort sau prin energia ta carnală. Iată spre ce a ţintit Pavel. Şi acesta este mesajul textului nostru. Întreaga viaţă creştină este o viaţă de credinţă, pentru că ea este cea care ne uneşte cu Cristos. Şi aceasta ne face să mergem înainte.

Dar dacă nu eşti cu adevărat copil al lui Dumnezeu? Ce relevanţă au toate acestea pentru tine? Poţi cunoaşte într-o anumită măsură faptul că El te-a iubit şi S-a dat pentru tine? Răspunsul este următorul: doar dacă devii unit cu El prin credinţă. Dacă cineva nu are Duhul lui Cristos, el nu este al Lui. Credinţa adevărată este una personală. Aceasta este una dintre lecţiile acestui pasaj. Nu poţi să te afli în unitate spirituală cu Cristos prin credinţa părinţilor tăi sau pentru că te-ai botezat sau datorită vreunui alt sacrament sau lucrare pe care le-ai împlinit. Nu eşti unit cu Cristos prin mersul la biserică, nici chiar prin faptul că devii membru. Doar credinţa, credinţa personală, ne poate uni cu Cristos; şi numai Duhul Sfânt este Cel care poate trezi o inimă moartă la o credinţă adevărată. Scriptura afirmă că credinţa vine în urma auzirii şi auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu. Aşadar, însuşi faptul că ai auzit Cuvântul lui Dumnezeu este un indiciu al îndurării şi bunătăţii Lui faţă de tine. Şi mesajul Evangheliei include o invitaţie, o rugăminte fierbinte pentru reconcilierea cu Dumnezeu. Şi Cristos îi invită pe toţi cei care aud să vină la apa vieţii şi să bea fără plată. Apocalipsa 22 versetul 17: „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” Isaia 55 versetul 1 spune acelaşi lucru: „Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată!” Apa vieţii e un dar. Versetele 6 şi 7 spun: „Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând.” Ioan 7 versetele 37 şi 38: „…Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din el vor curge râuri de apă vie.” Din nou, El vorbeşte despre acea unitate. Eu sunt apa vieţii, spune El. Dacă credeţi în Mine şi sunteţi uniţi cu Mine prin credinţă, din inima voastră vor curge râuri de apă vie. Matei 11 versetele 28-30 spun următoarele : „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” Nimeni nu este exclus de la această invitaţie, pentru că oricine este robit faţă de păcat este împovărat. Nimic altceva nu te împiedică să vii la El decât împotrivirea ta păcătoasă, necredinţa ta păcătoasă. Deci, dacă astăzi eşti aici fără a fi unit cu Cristos prin credinţă, te rog stăruitor să vii la El. Rugăciunea mea pentru tine este ca Cuvântul Său şi chemarea Lui blândă, aceste invitaţii, să fie instrumentul prin care El să te atragă la Sine.

Pentru cei care sunteţi în Cristos, lăsaţi ca acest pasaj să vă aducă aminte mereu de starea voastră înaltă. Sunteţi uniţi cu Cristos, aşezaţi cu El în locurile cereşti şi primiţi de Dumnezeu în Persoana Preaiubitului Său Fiu. În timp ce vei medita la aceste lucruri şi îţi vei hrăni credinţa cu acest adevăr, fă din Cristos modelul pentru sufletul tău, fă din El ţinta întregii tale vieţi, fă din El sensul vieţii tale, apoi extrage puterea Sa şi învaţă să vezi acea putere, puterea de înviere, ca principiu energizant al existenţei tale pământeşti. Pentru că, dacă eşti cu adevărat un credincios unit cu Cristos, aceasta este calea. Aceasta este realitatea. Aceasta este realitatea spirituală. Reţine, aceeaşi credinţă care priveşte la Cristos, pentru mântuire, deţine tot ceea ce a fost împlinit de El pentru noi. El mă iubeşte. El a trăit pentru mine. El a murit pentru mine. Şi El trăieşte în mine. Cheia pentru orice lucru o găsim într-un singur verset. „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.”

Să ne rugăm. Doamne, inimile noastre sunt umilite de adevărul acestui verset şi realitatea unităţii noastre cu Cristos, pe care o mărturisim, abia dacă am început să înţelegem profunzimea ei, cu atât mai puţin s-o apreciem. Doamne, Te rugăm să smereşti inimile noastre cu acest adevăr; fixează minţile noastre asupra lui. Fie ca să medităm la acest pasaj pe care l-am învăţat pe de rost. Şi fie ca adevărul lui să ne pătrundă cu o credinţă şi mai adâncă. Ne rugăm în Numele lui Isus. Amin.

Tradus de Estera Sandau

Dragostea nu se gândeşte la rău (1Corinteni 13:5)


Cum ţi-L închipui pe Dumnezeu? Îl vezi ca pe cineva căruia puţin îi pasă despre ceea ce fac sau vorbesc oamenii? Crezi că El ignoră atrocităţile care au loc azi în lume? La urma urmei, dacă I-ar păsa cu adevărat, nu ar face El ceva să le oprească? Unii speră cu disperare că Dumnezeu ignoră măcar păcatul din viaţa lor.

Biblia, cred eu, ne arată foarte clar că Dumnezeu este Cel care ţine socoteala celor ce se întâmplă în lume, precum şi a fiecărui detaliu a vieţii noastre. În Apocalipsa citim:

Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui, şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea…Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc. (Apocalipsa 20:11-12, 15)

Nu are importanţă dacă Dumnezeu are sau nu cărţi în sensul literal. Ideea este că El ţine socoteala vieţilor noastre. Acest lucru este clar ilustrat aici unde se vorbeşte despre “marele tron alb al judecăţii”

În 1Corinteni 13 vedem următorul atribut al dragostei pe care Pavel, inspirat fiind de Duhul Sfânt, ni-l enumeră. La sfârşitul versetului 5 Biblia spune că “dragostea nu se gândeşte la rău”. Haide să îţi definesc acum cele două cuvinte pentru a putea înţelege mai bine această porţiune de scriptură. Primul cuvânt este “gândeşte” Cuvântul grec este logizomai ceea ce înseamnă a calcula, a lua în calcul, a raţiona. Al doilea cuvânt este “rău” care în greacă este kakos. Ceea ce înseamnă distructiv sau vătămător.

Deci am putea interpreta acest pasaj astfel: “dragostea nu ia în considerare vătămarea pe care a suferit-o”. Această vătămare sau “rău” nu este, în mod necesar, fizică; ci poate fi, deasemenea, o vătămare sufletească. Poate veni în urma unor insulte, critici, acuzaţii false, sau chiar şi fiind doar, în mod voit, ignoraţi.

Sunt sigur că toţi am fost, într-un moment sau altul al vieţii, răniţi de cineva. Poate cineva, căruia te-ai destăinuit, a povestit şi altora acele probleme sensibile, exagerând pentru a face povestirea mai dramatică. Sau poate părinţii, profesorii sau şefii în mod constant te criticau în ceea ce spuneai sau făceai, sau poate chiar în felul în care arătai. Aceasta poate fi o poziţie foarte dureroasă şi solitară.

Putem fi răniţi în multe feluri. Dar întrebarea este, cum reacţionăm atunci când ni s-a făcut un rău? Acţionăm în dragoste? Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate (v.4). Şi, după cum am văzut în ultima ediţie, dragostea nu se mânie (v.5). Odată cu studierea acestui îndemn (dragostea nu se gândeşte la rău) începem, sper, să înţelegem mai clar căile dragostei în aceste situaţii în care suntem răniţi de cei din jur.

Poate, însă, că tu ai încă lista ta neagră cu cei care te-au rănit sau ţi-au făcut rău. De fiecare dată când îi vezi, lista ta se deschide la pagina respectivă, pe care este scris despre ocazia în care te-au bârfit, sau te-au insultat. Atunci începi să retrăieşti acele momente şi mânia pe care ai simţit-o faţă de acea persoană. Vrei ca acea persoană să simtă aceeaşi durere pe care ţi-a provocat-o. Această listă neagră te împiedică să ai vreodată o inimă iubitoare faţă de acea persoană.

Cum echilibrăm, deci, această listă neagră, această carte de conturi? Răspunsul este iertare. La un moment dat, Petru vine la Isus şi Îl întreabă:

“‘…Doamne de câte ori să iert pe fratele Meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?’ Isus i-a zis: ‘Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte.'”

Isus continuă printr-o ilustraţie să sublinieze ceea ce i-a spus lui Petru:

“De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala, şi i-au adus pe unul, care îi datora zece mii de galbeni. Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui, şi tot ce avea, şi să se plătească datoria. Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat, şi a zis: ‘Doamne, mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti tot.’ Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul, şi i-a iertat datoria.!” (Matei 18:21-27)

Cum a lichidat împăratul cu datoria robului său? A iertat-o pur şi simplu. Dar povestea continuă. Acest rob, care a fost iertat, s-a întâlnit cu cineva care îi datora o sută de lei. El i-a cerut acestuia să-i plătească datoria, dar când datornicul i-a cerut îndurare, robul, cel iertat de stăpânul său, l-a aruncat în închisoare.

Cum ni se aplică nouă această parabolă, în lumina versetului pe care tocmai îl studiem? Cred că Isus ne dă un mesaj foarte clar cu privire la iertare. Marea iertare care ne-a fost acordată de către Domnul nostru ar trebui să ne îndemne să iertăm la rândul nostru pe cei care păcătuiesc împotriva noastră. Ar trebui să observăm raportul dintre sumele datorate în această parabolă. Suma care îi era datorată acestui rob era minusculă în comparaţie cu suma pe care o datora stăpânului şi de care a fost iertat de acesta. Dacă am putea să realizăm cât de mult ne-a iertat Dumnezeu, ne-ar fi mult mai uşor să iertăm pe alţii. Problema noastră este că nu vedem propria noastră decădere şi cât suntem de nedemni de iertarea lui Dumnezeu. Nimic din noi nu merita mila Lui. Doar pentru că Isus a ispăşit pedeapsa ce ni se cuvenea, Dumnezeu poate acum să nu ne ia în considerare păcatele.

“…că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor…” (2Corinteni 5:19)

“Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!”(Romani 4:8)

Trebuie ca şi noi să avem aceeaşi atitudine de dragoste faţă de ceilalţi.

“… dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.” (Coloseni 3:13)

Ce drept avem să contabilizăm păcatele care sunt comise împotriva noastră, atunci când Dumnezeu nu le ia în considerare pe ale noastre? Trebuie să începem să ne lichidăm aceste “datorii” prin iertare. A umbla în dragostea lui Dumnezeu înseamnă a trăi cu o atitudine iertătoare. Făcând aceasta, alţii vor vedea în noi dragostea lui Dumnezeu pentru că “dragostea nu se gândeşte la rău.”

Cartea profetului Ţefania


Recapitulare:

  • Data trecută am studiat cartea profetului Naum (“mângâiere”). Naum ne aminteşte prin profeţia lui că Dumnezeu este la fel de credincios ameninţărilor Sale precum este şi promisiunilor Sale. Dacă cel ce-l sfidează nu le primeşte pe acestea, va avea parte oricum de primele.
  • Profeţia lui Naum asemenea celei a lui Iona priveşte un singur subiect: soarta cetăţii Ninive. Este oferită sub forma unui poem de o excelentă calitate.
  • Deşi s-au pocăit la propovăduirea lui Iona totuşi după nu mai puţin de un secol cei din Ninive devin mai răi şi mai cruzi şi necruţători, şi cad sub pedeapsa divină prezisă de Naum. Acesta le mustră aspru mândria, oprimarea, idolatria, brutalitatea şi cruzimea, pronunţând distrugerea lor finală sigură. În acelaşi timp profeţia sa aduce mângâiere Iudei asediată şi ameninţată de aceştia.
  • Revelaţiile cuprinse în cartea lui Naum întregesc tabloul revelaţiei caracterului lui Dumnezeu. Cele două atribute mila şi mânia lui Dumnezeu sunt prezentate echilibrat. Bunătatea şi asprimea Lui ies la iveală în ambele. Astfel, Dumnezeu este milos faţă de cel ce se pocăieşte, dar neîndurător şi aprins în mânia Lui în faţa răutăţii trufaşe.
  • Ninive a fost luată de babilonieni aşa cum a prezis Naum. Printr-o viitură. O profeţie de un detaliu deosebit. Până şi culoarea uniformelor şi scuturilor babilonienilor este prezisă.
  • Acesta este caracterul integru, necompromiţător al lui Dumnezeu: El face ce spune. Dreptatea Lui nu este păcălită de strâmbătatea pocăinţei închipuite a omului.
  • A spus că va judeca Ninive dacă nu se pocăieşte. N-a adus roade vrednice de pocăinţa ei, şi a judecat-o în cele din urmă.
  • O scurtă ştire paralelă cu subiectul nostru : marţi 05.09.2000 la Jurnalul de ştiri de la ora 14,00 s-a anunţat că oraşul românesc Baia Mare s-a înfrăţit cu nimeni altul decât oraşul Mosul din Irak, fosta cetate biblică Ninive. Am văzut că această iniţiativă a fost foarte salutată de presă?

Astăzi ne apropiem de cartea profetului Ţefania. Se găseşte după cartea lui Habacuc şi înainte de cea a lui Hagai. Găsiţi-le pe acestea şi o să o găsiţi şi pe cea a lui Ţefania. Vă îndemn în modul cel mai serios să o şi citiţi.

“Cântecul de lebădă”, “profetul celui de-al 11-lea ceas”
Fiindcă vremea scrierii profeţiei este situată exact înaintea robiei babiloniene profeţia lui a fost numită de unii, “cântecul de lebădă” al împărăţiei lui David, iar el “profetul celui de-al 11-lea ceas”. După aranjamentul Scripturilor evreieşti, Ţefania este chiar ultimul dintre profeţii dinaintea luării în robia babiloniană. Ne mai rămâne Ieremia de studiat.
Ţefania este un profet urban care-şi concentrează mesajul pe Iudea şi capitala ei, Ierusalimul.

Cine este cel ce-a scris-o?

Profetul “mic” care urmează în ordine cronologică lui Naum este Ţefania.

1:1 Cuvântul Domnului, care fost spus lui Ţefania, fiul lui Cuşi, fiul lui Ghedalia, fiul lui Amaria, fiul lui Ezechia, pe vremea lui Iosia, fiul lui Amon, împăratul lui Iuda.

Numele lui Ţefania dacă este tradus înseamnă “Iehova/Domnul a ascuns”, sau “Domnul ascunde, tăinuieşte” (ocroteşte).

Se presupune că Ţefania şi-a dobândit numele pe vremea când Amon şi Manase, fiul său, au fost regi în Iudea, moment în care tânăr fiind credinţa lui în Dumnezeul lui Iacov a fost pusă la grea încercare. Dar Domnul l-a ferit şi l-a ocrotit de persecuţia regilor răi ai Iudeii şi l-a ridicat să le proorocească. De aceea, lui i-a fost dat acest nume.

Genealogia lui
Ţefania ne demonstrează că beneficiază de o genealogie impresionantă, în acest fel identificându-se pentru noi mai bine decât oricare alt profet.

Profetul Ţefania este cel căruia i se poate atribui trezirea din timpul regelui Iosia
De ce ne-a înşiruit o asemenea “carte a neamului” său? Cred că un motiv pentru care a înşiruit patru generaţii (fiul lui Cuşi, fiul lui Ghedalia, fiul lui Amaria, fiul lui Ezechia, v.1) este ca să vedem că el vrea să calce pe urmele unuia dintre cei mai buni împăraţi ai Iudei: stră-străbunicul său, împăratul Ezechia. Unul care a iniţiat nişte reforme spirituale în Iudea şi care a căutat să-l asculte pe Domnul. (în felul acesta fiind posibil să fie rudă şi cu Iosia, împăratul din vremea lui)

Este evident că legătura de rudenie cu familia împărătească l-a făcut să fie ascultat la curte. Dumnezeu îşi plasează copiii acolo unde se găsesc cei mai tari de urechi la auzul cuvintelor Sale.

Este adevărat că Ţefania este un profet de spiţă împărătească (“un sânge albastru”, cum se spune) dar să observăm că referirea nu o face la orice împărat al Iudeii ci la unul dintre cei mai evlavioşi cu un scop. Şi anume, că el va milita să influenţeze casa regală din vremea lui în a sluji şi urma pe Domnul aşa cum a făcut-o stră-străbunicul lui, regele Ezechia. Este ca şi cum le aduce aminte contemporanilor, nu de cine este el, ci de cine este Cel căruia se cuveneau să-i slujească: Domnul Dumnezeul lui Ezechia, un rege bun care a introdus multe reforme în Iudea. Una a fost aceea de a curăţi altarul de aramă înlăturat de Ahaz şi înlocuit cu copia unuia idolatru din Damasc, întâmplare la care se pare profetul Mica a fost martor.

Alţi “Ţefania”.
În Scriptură sunt menţionaţi mai mulţi Ţefania. Unul a fost un profet pe vremea lui Ieremia (Ier.21:1). Un altul este menţionat în 1Cronici 6:36 şi o menţiune interesantă face profetul Zaharia în profeţia lui când îl numeşte pe Iosia, “fiul lui Ţefania” (Zaharia 6:10). Să fie vorba de “fiul lui spiritual” deoarece el l-a încurajat să fie un împărat evlavios?

Locul de unde a scris-o nu mai este deloc misterios devreme ce se trage din familie împărătească. Este Ierusalim, cetatea sfântă.

Vremea profeţiei

Din primul verset Ţefania precizează timpul în care a proorocit şi anume, în timpul domniei lui Iosia (640-609), al 16-lea rege al Iudeii şi unul dintre puţinii regi buni care au condus regatul de sud.

Ţefania 1:1 Cuvântul Domnului, care fost spus lui Ţefania, fiul lui Cuşi, fiul lui Ghedalia, fiul lui Amaria, fiul lui Ezechia, pe vremea lui Iosia, fiul lui Amon, împăratul lui Iuda.

Scrisă când Iudea se complăcea încă în idolatrie şi răutate — înainte de reforme
Nu se ştie precis în ce moment în timpul domniei lui Iosia Ţefania şi-a scris cartea profeţiei sale. Din moment ce se menţionează nişte practici păgâne (idolatre) (1:4-9) mulţi sugerează o dată anterioară anului 621, debutul reformelor religioase ale lui Iosia prin care a îndemnat poporul să revină la o închinare adevărată lui Dumnezeu. Un lucru este clar: Ţefania a proorocit înainte cu câţiva ani de venirea Zilei de judecată a Iudeii, invazia şi robia babiloniană. (“Manualul Biblic” al lui Halley o aproximează la vreo 20 de ani după, alţii la vreo 50)

În acelaşi timp este perfect posibil ca profeţiile lui Ţefania să fi intervenit mai târziu în timpul domniei lui Iosia, în răstimpul dintre momentul declanşării reformelor lui Iosia şi momentul în care tot poporul le-a răspuns.

Conform notiţelor lui MacArthur, în anul 628 în. de H. Iosia a dărâmat toate altarele Baalilor, a ars oasele profeţilor falşi şi a sfărâmat idolii sculptaţi, iar în anul 622 a fost găsită Cartea Legii. Aşadar este foarte probabil ca Ţefania să fi profeţit între 635 şi 625, date care-l fac contemporan şi cu Ieremia.1
Să vedem ce ne spun cărţile istorice despre Împăratul Iosia.

1 Împăraţi 22

1 Iosia avea opt ani când s-a făcut împărat, şi a domnit treizeci şi unu de ani la Ierusalim. Mamă-sa se chema Iedida, fata lui Adaia, din Boţcat.
2 El a făcut ce este bine înaintea Domnului, şi a umblat în toată calea tatălui său David; nu s-a abătut de la ea nici la dreapta, nici la stânga.
3 În anul al optsprezecelea al împăratului Iosia, împăratul a trimis în Casa Domnului pe Şafan, logofătul, fiul lui Aţalia, fiul lui Meşulam. El i-a zis:
4 ,,Suie-te la marele preot Hilchia, şi spune-i să strângă argintul adus în Casa Domnului, pe care l-au primit de la popor cei ce păzesc pragul.
5 Să se dea argintul acesta în mâinile meşterilor însărcinaţi cu lucrarea în Casa Domnului. Şi să-l dea celor ce lucrează la dregerea stricăciunilor Casei Domnului,
6 anume: dulgherilor, zidarilor şi pietrarilor, pentru cumpărăturile de lemn şi de pietre cioplite, trebuitoare pentru dregerea stricăciunilor casei.
7 Dar să nu li se ceară socoteala de argintul dat în mâinile lor, căci ei lucrează cinstit. ”
8 Atunci marele preot Hilchia a zis lui Şafan, logofătul: ,,Am găsit cartea legii în Casa Domnului.” Şi Hilchia a dat cartea lui Şafan, şi Şafan a citit-o.
9 Apoi logofătul Şafan s-a dus să dea socoteală împăratului, şi a zis: ,,Slujitorii tăi au strâns argintul care se afla în casă, şi l-au dat în mâinile meşterilor însărcinaţi cu facerea lucrării în Casa Domnului.”
10 Şafan, logofătul, a mai spus împăratului: ,,Preotul Hilchia mi-a dat o carte.” Şi Şafan a citit-o înaintea împăratului.
11 Când a auzit împăratul cuvintele din cartea legii, şi-a sfâşiat hainele.
12 Şi împăratul a dat porunca aceasta preotului Hilchia, lui Ahicam, fiul lui Şafan, lui Acbor, fiul lui Mica, lui Şafan, logofătul, şi lui Asaia, slujitorul împăratului:
13 ,,Duceţi-vă şi întrebaţi pe Domnul pentru mine, pentru popor şi pentru Iuda, cu privire la cuvintele cărţii acesteia care s-a găsit; căci mare este mânia Domnului, care s-a aprins împotriva noastră, pentru că părinţii noştri n-au ascultat de cuvintele cărţii acesteia, şi n-au împlinit tot ce ne este poruncit în ea.”

I s-a mişcat inima.
2 Regi 22:19
 Pentru că ţi s-a mişcat inima, pentru că te-ai smerit înaintea Domnului când ai auzit ce am spus împotriva acestui loc şi împotriva locuitorilor lui, cari vor ajunge de spaimă şi de blestem, şi pentru că ţi-ai sfâşiat hainele, şi ai plâns înaintea Mea, şi Eu am auzit, – zice Domnul. –

Cronici 34

1 Iosia avea opt ani când a ajuns împărat, şi a domnit treizeci şi unu de ani la Ierusalim.
2 El a făcut ce este bine înaintea Domnului şi a umblat în căile tatălui său David: nu s-a abătut de la ele nici la dreapta nici la stânga.
3 În al optulea an al domniei lui, pe când era încă tânăr, a început să caute pe Dumnezeul tatălui său David. Şi în doisprezecelea an, a început să cureţe Iuda şi Ierusalimul de înălţimi, de idolii Astarteei, de chipuri cioplite şi de chipuri turnate.
4 Au dărâmat înaintea lui altarele Baalilor, şi au tăiat stâlpii închinaţi soarelui, cari erau deasupra lor; a sfărâmat idolii Astarteei, chipurile cioplite şi chipurile turnate, le-a făcut praf, a presărat praful pe mormintele celor ce le aduseseră jertfe,
5 şi a ars oasele preoţilor pe altarele lor. Astfel a curăţit Iuda şi Ierusalimul.
6 În cetăţile lui Manase, lui Efraim, lui Simeon, şi chiar lui Neftali, pretutindeni, în mijlocul dărâmăturilor lor,
7 a dărâmat altarele, a făcut bucăţi idolii Astarteei şi chipurile cioplite, le-a făcut praf, şi a tăiat toţi stâlpii închinaţi soarelui în toată ţara lui Israel. Apoi s-a întors la Ierusalim.
8 În al optsprezecelea an al domniei lui, după ce a curăţit ţara şi casa, a trimis pe Şafan, fiul lui Aţalia, pe Maaseia, căpetenia cetăţii şi pe Ioah, fiul lui Ioahaz, arhivarul, să dreagă casa Domnului, Dumnezeului său. …

29 Împăratul a strâns pe toţi bătrânii din Iuda şi din Ierusalim.
30 Apoi s-a suit la Casa Domnului, cu toţi oamenii lui Iuda şi cu locuitorii Ierusalimului, cu preoţii şi Leviţii, şi cu tot poporul, de la cel mai mare până la cel mai mic. A citit înaintea lor toate cuvintele cărţii legământului, care se găsise în casa Domnului.
31 Împăratul stătea pe scaunul lui împărătesc, şi a încheiat legământ înaintea Domnului, îndatorindu-se să urmeze pe Domnul şi să păzească poruncile Lui, învăţăturile Lui, şi legile Lui, din toată inima şi din tot sufletul lui, şi să împlinească cuvintele legământului, scrise în cartea aceasta.
32 Şi a făcut să intre în legământ toţi cei ce se aflau la Ierusalim şi în Beniamin. Şi locuitorii Ierusalimului au lucrat după legământul lui Dumnezeu, legământul Dumnezeului părinţilor lor.
33 Iosia a îndepărtat toate urâciunile din toate ţările copiilor lui Israel, şi a făcut ca toţi cei ce se aflau în Israel să slujească Domnului, Dumnezeului lor. În tot timpul vieţii lui, nu s-au abătut de la Domnul, Dumnezeul părinţilor lor.

Toate acestea este foarte posibil să fi fost îndemnat să le facă de către profetul Ţefania.
El se poate credita cu impulsul iniţial al trezirii spirituale care s-a înfiripat pe vremea acestui împărat. Dar ceea ce este mai lăudabil la Iosia este faptul că nu numai că a luat măsuri drastice pentru a înlătura idolatria (oare, a reuşit să o facă şi în inimile oamenilor? Se pare că, nu.), dar mai important decât orice, lui Iosia i s-a mişcat inima faţă de Domnul Dumnezeu şi a influenţat poporul să facă la fel şi să se întoarcă la El, încheind un legământ în această privinţă cu el în Casa Domnului.

Reţeta sigură a tuturor trezirilor spirituale adevărate
Unde vă amintiţi că s-a întâmplat ceva asemănător? Vedem în Scripturi că de fiecare dată la “găsirea” Cărţii Legii, la citirea şi interpretarea ei, se produc treziri spirituale veritabile:

Neemia 8:1-6 Când a venit luna a şaptea, copiii lui Israel erau în cetăţile lor. Atunci tot poporul s-a strâns ca un singur om pe locul deschis dinaintea porţii apelor. Au zis cărturarului Ezra să se ducă să ia cartea Legii lui Moise, dată de Domnul lui Israel. Şi preotul Ezra a adus Legea înaintea adunării, alcătuită din bărbaţi şi femei şi din toţi cei ce erau în stare s-o înţeleagă. Era întâia zi a lunii a şaptea. Ezra a citit în carte de dimineaţă până la amiază, pe locul deschis dinaintea porţii apelor, în faţa bărbaţilor şi femeilor şi în faţa celor ce erau în stare s-o înţeleagă. Tot poporul a fost cu luare aminte la cetirea cărţii Legii. Cărturarul Ezra stătea pe un scaun de lemn, ridicat cu prilejul acesta. Lângă el, la dreapta, stăteau Matitia, Şema, Anaia, Urie, Hilchia şi Maaseia, şi la stânga: Pedaia, Mişael, Malchia, Haşum, Haşbadana, Zaharia şi Meşulam. Ezra a deschis cartea înaintea întregului popor, căci stătea mai sus de cât tot poporul. Şi când a deschis-o, tot poporul s-a sculat. Ezra a binecuvântat pe Domnul, Dumnezeul cel mare, şi tot poporul a răspuns ridicând mâinile: ,,Amin! Amin!” Şi s-au plecat şi s-au închinat înaintea Domnului, cu faţa la pământ.

Neemia 8:8-9 Ei citeau desluşit în cartea Legii lui Dumnezeu, şi-i arătau înţelesul, ca să-i facă să înţeleagă ce citiseră. Dregătorul Neemia, preotul şi cărturarul Ezra, şi Leviţii cari învăţau pe popor, au zis întregului popor: ,,Ziua aceasta este închinată Domnului, Dumnezeului vostru; să nu vă bociţi şi să nu plângeţi.” Căci tot poporul plângea când a auzit cuvintele Legii.

După care au repus ordine în închinarea Israelului.

La fel i-a binecuvântat cu trezire în vremea lui Iosia. Preotul Hilchia a găsit “o carte”. Logofătul Şafan i-a citit-o împăratului şi împăratul…

2 Regi 22:11 Când a auzit împăratul cuvintele din cartea legii, şi-a sfâşiat hainele.
2 Regi 22:19 ,Pentru că ţi s-a mişcat inima, pentru că te-ai smerit înaintea Domnului când ai auzit ce am spus împotriva acestui loc şi împotriva locuitorilor lui, cari vor ajunge de spaimă şi de blestem, şi pentru că ţi-ai sfâşiat hainele, şi ai plâns înaintea Mea, şi Eu am auzit, – zice Domnul. -

Ori de câte ori “se regăseşte” această Carte se produce revitalizarea spirituală a copiilor lui Dumnezeu, mult căutata “trezire” despre care scriem, vorbim şi ne rugăm, dar n-o avem.

Context politic internaţional
Din punct de vedere extern balanţa puterii începea să se încline în favoarea Babilonului. Slăbirea influenţei Ninive-ului asupra Iudei, pentru prima dată în 50 de ani i-a adus un element de independenţă. Din acest motiv dorinţa regelui Iosia de a rămâne liber şi de a se scăpa de bir l-a forţat să intre în conflict cu Faraonul Neco al Egiptului, conflict care i-a şi adus moartea.

2 Regi 23:29 Pe vremea sa, Faraon Neco, împăratul Egiptului, s-a suit împotriva împăratului Asiriei, la râul Eufratului. Împăratul Iosia i-a ieşit înainte; şi Faraon l-a omorât la Meghido, cum l-a văzut.
2 Cronici 35:21-22 Şi Neco i-a trimis soli să-i spună: ,,Ce am eu cu tine, împăratul lui Iuda? Nu împotriva ta vin astăzi; ci împotriva unei case cu care sunt în război. Şi Dumnezeu mi-a spus să mă grăbesc. Nu te împotrivi lui Dumnezeu, care este cu mine, ca să nu te nimicească.” Dar Iosia nu s-a întors de la el, ci şi-a schimbat hainele, ca să lupte împotriva lui, fără să asculte cuvintele lui Neco, cari veneau din gura lui Dumnezeu. A înaintat la luptă în valea Meghido.

Se pare că Iosia nu prea l-a ascultat pe Dumnezeu în întâmplarea de mai sus şi nu prea a dat dovadă de înţelepciune.

Context intern (să facem o analiză şi din punct de vedere intern)
Din punct de vedere intern, domniile de circa 50 de ani a fiului lui Ezechia, Manase, şi a nepotului său, Amon (de 2 ani) au lăsat urme atât de adânci încât nici chiar reformele radicale ale lui Iosia nu le-au putut ştergeRăul făcut de aceşti regi răi de dinaintea lui Iosia a fost atât de profund încât reformele nu i-au ajutat pe locuitorii Iudei şi Ierusalimului să se schimbe fundamental, în cele din urmă au atras judecata lui Dumnezeu asupra naţiunii lor.

“Too late”
Din păcate, reformele acestea au intervenit prea târziu şi se pare că înlăturarea exterioară, fizică, a idolatriei (prin distrugerea la ordinul împăratului a stâlpilor idoleşti, a altarelor şi a chipurilor cioplite şi zugrăvite) nu a condus şi la înlăturarea ei din inimile oamenilor. Nu este ceva pentru care împăratul poate fi învinuit, ci trebuie observată încăpăţânarea şi rebeliunea spirituală a Ierusalimului pe care o descrie profetul:

3:2 ,,Vai de cetatea îndărătnică şi spurcată, vai de cetatea plină de asuprire. Ea n-ascultă de nici un glas, nu ţine seama de mustrare, nu se încrede în Domnul, nu se apropie de Dumnezeul său.

Iată un început “ţâfnos” la acest profet pe nume Ţefania.

1:2-3 ,,Voi nimici totul de pe faţa pământului, zice Domnul.” ,,Voi nimici oamenii şi vitele, păsările cerului şi peştii mării, pietrele de poticnire, şi pe cei răi împreună cu ele; voi nimici cu desăvârşire pe oameni de pe faţa pământului, zice Domnul.”

“Ăsta-i un început bun.” Aceasta a fost prima mea reacţie când am citit prima dată cartea. Oare de ce este atât de brutal Domnul Dumnezeu? De ce este atât de “supărat” pe creaţia Lui?

Înlăturarea “pietrelor de poticnire”, a celor “răi”
Profeţia lui Ţefania debutează prin a descrie împlinirea îndepărtată a Zilei Domnului (un concept complex) când toată creaţia va suferi consecinţele mâniei Sale descoperite împotriva păcatului şi va simţi efectele judecăţii Sale drepte pe Pământ. Nimeni nu va mai întreba în aceea zi “unde este dreptatea?” pentru că Dumnezeu o va face vizibilă pentru tot Universul.

Ceea ce este cel mai interesant din acest debut al profeţiei lui Ţefania sunt expresiile “voi nimici…pietrele de poticnire şi pe cei răi împreună cu ele” – O idolatrie disimulată.

Aşa cum am văzut înlăturarea externă a statuilor şi chipurilor cioplite şi zugrăvite nu constituie neapărat soluţia infailibilă pentru idolatria existentă în inima omului. Iată ce spune profetul Ezechiel căruia Domnul i-a descoperit problema mult mai profundă a idolatriei omului:

Ezechiel 14
2 Şi Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel:
3 ,,Fiul omului, oamenii aceştia (liderii Israelului) îşi poartă idolii în inimă, şi îşi pironesc privirile spre ceea ce i-a făcut să cadă în nelegiuire. Să Mă las Eu să fiu întrebat de ei?
4 De aceea vorbeşte-le, şi spune-le: ,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ,Orice om din casa lui Israel, care îşi poartă idolii în inimă, şi care îşi pironeşte privirile spre ceea ce l-a făcut să cadă în nelegiuirea lui-dacă va veni să vorbească proorocului, – Eu, Domnul, îi voi răspunde, în ciuda mulţimii idolilor lui,
5 ca să prind în chiar inima lor pe aceia din casa lui Israel, cari s-au depărtat de Mine din pricina tuturor idolilor.’
6 De aceea, spune casei lui Israel: ,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ,Întoarceţi-vă, şi abateţi-vă de la idolii voştri, întoarceţi-vă privirile de la toate urâciunile voastre.
7 Căci orice om din casa lui Israel, sau din străinii cari locuiesc pentru o vreme în Israel, care s-a depărtat de Mine, care îşi poartă idolii în inima lui, şi nu-şi ia privirile de la ceea ce l-a făcut să cadă în nelegiuirea lui, – dacă va veni să vorbească unui prooroc, ca să Mă întrebe prin el, -Eu, Domnul, prin Mine însumi îi voi răspunde.
8 Îmi voi întorce Faţa împotriva omului acestuia, îl voi face un semn şi de pomină, şi-l îl voi nimici cu desăvârşire din mijlocul poporului Meu. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul.

De trei ori se pomeneşte de purtatul idolilor în inimă. Eu văd un proces al decadenţei operând aici. Idolatria trebuie să fie mai profundă decât pare.

Aşadar pare destul de evident că una dintre principalele cauze ale asprei judecăţi a lui Dumnezeu asupra lor este idolatria (existentă sub mai multe forme, după cum bine observăm acum.) a acestui popor al Iudeii şi a locuitorilor Ierusalimului. Copiii lui Dumnezeu se închinau dumnezeilor Canaanului, Asiriei şi Amonului şi-l neglijau pe Dumnezeul lor, dovedindu-se vinovaţi de infidelitate spirituală. Ca şi lui Solomon, idolii popoarelor le-au abătut inima de la relaţia cu Domnul Dumnezeu lor.

“Malcam” — este străvechiul Moloh (Milcom) a cărui închinare a fost cea mai abominabilă dintre toate. Acesta era un idol al canaaniţilor a cărui închinare au preluat-o şi copiii lui Israel la intrarea în ţara lor. Traducerea directă a numelui este “rege”. Aici Moloh este numit “împăratul lor” (v.5).
Ştiţi ce fel de jertfe i se aduceau lui Moloh?

Cauze ale pronunţării judecăţii

O consecinţă a “purtatului idolilor în inimă” este letargia şi apatia în relaţia cu singurul Dumnezeu Adevărat. Pentru că iată cum îi descrie Ţefania pe cei ce suferă de ea.

Ţefania 1
4 ,,Îmi voi întinde mâna împotriva lui Iuda, şi împotriva tuturor locuitorilor Ierusalimului; voi nimici cu desăvârşire din locul acesta rămăşiţele lui Baal, numele slujitorilor săi şi preoţii împreună cu ei,
5 pe cei ce se închină pe acoperişuri înaintea oştirii cerurilor, pe cei ce se închină jurând pe Domnul, dar cari jură şi pe împăratul lor Malcam,
6 pe cei ce s-au abătut de la Domnul, şi pe cei ce nu caută pe Domnul, nici nu întreabă de El.

“S-au abătut de la Domnul, nu caută pe Domnul şi nici nu întreabă de El.”
Acestea sunt acuzaţii grave care denotă apostazia religioasă în care se complace Ierusalimul. Apostazie manifestată prin închinarea la idoli (rămăşite ale lui Baal), astrologie (cei ce se închină pe acoperişurile caselor; la urma urmei unde se montează telescoapele? Fără să se înţeleagă că nu sunt de acord cu privitul la stele prin intermediul acelui instrument.) şi la Moloh.

Ba mai mult ajung să susţină o enormitate fără pereche, ca unii care-l cunosc pe Dumnezeul Viu şi Adevărat. Parcă-i aud pe unii dintre cei ce odată frecventau de zor biserica noastră, ridicau mâinile în închinare şi ne acopereau pe toţi cu vocea, iar acum bat bulevardul plictisiţi.

1:12 În vremea aceea, voi scormoni Ierusalimul cu felinare, şi voi pedepsi pe toţi oamenii cari se bizuiesc pe drojdiile lor, şi zic în inima lor: ,Domnul nu va face nici bine nici rău.’

Dacă ei sunt aşa, sunt aşa fiindcă Domnul nu mai lucrează în viaţa lor, spun ei, dând vina pe El.

Domnul nu mai este activ în viaţa şi istoria lor, spun ei. Ţefania le vorbeşte acestor oameni şi le demonstrează opusul — aceasta este “liniştea” dinaintea furtunii. — Domnul va lucra în judecată.

Această atitudine a constituit o insultă supremă adusă Dumnezeului lor (pentru care îi va judeca) care i-a ridicat ca şi naţiune şi care a acţionat în toată istoria lor în favoarea lor. Chiar şi aproape irevenţioasele întrebări ale lui Iov sunt preferabile acestei religii glaciare, plictisite a copiilor lui Iacov. Aşa cum multe căsătorii se destramă din lipsa de interes reciproc a partenerilor, care adesea duce şi la infidelitate, tot aşa şi ei au ieşit din relaţia lor cu Dumnezeu şi i-au întors spatele.

“Se bizuiesc pe drojdiile lor” (v.12)
Observaţi şi mai atent cum îi descrie Ţefania, prin inspiraţie divină, pe astfel de oameni (nu pot să nu mă gândesc la cei abătuţi în inimă de la Domnul şi care sunt despărţiţi de noi în părtăşia creştină şi despre care toţi ne întrebă “ce fac?”.) .

“Drojdii” provine de la un cuvânt evreiesc care înseamnă a păstra sau a conserva. Era folosit pentru drojdiile vinului (sedimentele) de la obiceiul de a lăsa vinul pe drojdii pentru a fi astfel mai bine păstrat.

Ieremia 48:11 Moabul, era netulburat din tinereţea lui, şi se odihnea fără teamă pe drojdiile lui, nu era turnat dintr-un vas în altul, şi nu era dus în robie. De aceea i s-a păstrat gustul, şi nu i s-a schimbat mirosul.

Ideea este preluată de profet şi folosită pentru a-i descrie pe oamenii care prin a se “aşeza pe drojdiile” lor se mulţumesc cu experienţele lor vechi, cu cunoştinţa lor religioasă acumulată, cu credinţa lor veche, cu starea lor spirituală învechită, care îşi creează un sentiment fals de siguranţă şi posedă o spiritualitate amăgitoare care cred că-i va feri de mânia lui Dumnezeu (nota mea) căci observaţi că spun, “Domnul nu va face nici bine nici rău.”

Se ştie că uneori drojdiile formau o crustă sau o pătură pe fundul vasului prin aceasta indicându-se şi împietrirea şi întărirea inimii celor ce se bizuie pe bogăţiile lor, trăiesc fără nici o grijă în mijlocul adunării sfinţilor (Amos 6:1) şi nu vor să se schimbe — să crească în sfinţenie (Ps.55:19).

De partea cealaltă, a bea drojdiile este un semn al unei suferinţe cumplite.

 

Ca o încununare a tuturor acestor probleme stă apatia spirituală a celor mulţi. Aşa cum stă vinul pe drojdiile lui şi stagnează tot aşa nemişcaţi şi letargici sunt unii în credinţa lor. Aceştia nu neagă existenţa lui Dumnezeu prin cuvinte, dar o fac prin fapte (ateism practic), crezând că este lipsit de putere, sau cel puţin, inactiv.

Rugaţi-vă lui Dumnezeu să vă ferească de blestemul unei inimi împietrite. spune Andrew Bonar.2

Ţefania continuă să prevestească judecata asupra locuitorilor Ierusalimului şi Iudeii:

7 ,,Tăcere înaintea Domnului Dumnezeu. Căci ziua Domnului este aproape, căci Domnul a pregătit jertfa, Şi-a sfinţit oaspeţii.
8 În ziua jertfei Domnului voi pedepsi pe voivozii şi fiii împăratului, şi pe toţi cei ce poartă haine străine.
9 În ziua aceea, voi pedepsi şi pe toţi cei ce sar peste prag, pe cei ce umplu de silnicie şi de înşelăciune casa stăpânului lor.
10 În ziua aceea, zice Domnul, se vor auzi strigăte de jale la poarta peştilor, urlete în cealaltă mahala a cetăţii, şi un mare prăpăd de dealuri.
11 Văitaţi-vă locuitori din Macteş. Căci toţi cei ce fac negoţ sunt nimiciţi, toţi cei încărcaţi cu argint sunt nimiciţi cu desăvârşire.

Pragul” (casei Domnului, stăpânul lor) se credea că posedă puteri supranaturale datorită prăbuşirii asupra lui în trecut a unui idol filistean numit Dagon.

Găsim explicaţia acestei superstiţii în,

1 Samuel 5:1-5 Filistenii au luat chivotul lui Dumnezeu, şi l-au dus din Eben-Ezer la Asdod. După ce au pus mâna pe chivotul lui Dumnezeu, Filistenii l-au dus în casa lui Dagon (Zeul peşte) şi l-au aşezat lângă Dagon. A doua zi, Asdodenii, cari se sculaseră dis de dimineaţă, au găsit pe Dagon întins cu faţa la pământ, înaintea chivotului Domnului. Au luat pe Dagon, şi l-au pus înapoi la locul lui. Şi a doua zi, sculându-se dis de dimineaţă, au găsit pe Dagon întins cu faţa la pământ, înaintea chivotului Domnului; capul lui Dagon şi cele două mâini ale lui erau tăiate pe prag, şi nu-i rămăsese decât trunchiul. De aceea, până în ziua de azi, preoţii lui Dagon şi toţi cei ce intră în casa lui Dagon, la Asdod, nu calcă pe prag.

“Macteş” (1:11) probabil era o celebră piaţă de afaceri a Ierusalimului. Un loc asemănător burselor din zilele noastre. Ce spune profetul aici seamănă cu a prevesti nenorocire afaceriştilor (crah financiar) de pe Wall Street-ul din New York. Precis mesajul său nu a provocat prea mare plăcere bogătaşilor şi comercianţilor din Ierusalim.

Ţefania continuă prin a deplânge lipsa de integritate a conducătorilor civili şi religioşi care se folosesc de poziţiile lor în folosul intereselor lor personale:

3:3-4 Căpeteniile ei în mijlocul ei sunt nişte lei cari răcnesc; judecătorii ei sunt nişte lupi de seară cari nu mai lasă nici un os până dimineaţa. Proorocii ei sunt uşuratici şi înşelători; preoţii ei pângăresc lucrurile sfinte, calcă Legea.

Datorită acestor atitudini şi a multor alte cauze, Dumnezeu se ridică să-şi judece poporul Său.

“Domnul” utilizat de Ţefania este Numele lui Dumnezeu
Ce merită observat este şi faptul că numele lui Dumnezeu Iehova este cel folosit de Ţefania de la început la sfârşit în profeţia sa. Apare nu numai în frazele de deschidere ale cărţii, ci şi la sfârşit. Într-adevăr, în lumina acestui nume trebuie privite şi înţelese toate profeţiile sale.

Acesta este numele Său de legământ prin care s-a făcut cunoscut pe Sine poporului pe care şi l-a întemeiat, şi nu numele universal de “Dumnezeu”, fapt care ne confirmă că este un nume restrâns doar la cei ce-i sunt apropiaţi personali.

Faptul acesta are o dublă semnificaţie într-o profeţie a judecăţii şi speranţei. Judecata urmează sfidării unei relaţii personale întemeiate în mod voluntar de ambele părţi: trădarea legământului. Judecătorul lor nu este un necunoscut ci este un apropiat personal intim lor, pe care l-au trădat. În ciuda pedepsei binemeritate Domnul se descoperă lor ca şi Iehova, care deşi trebuie să-şi judece poporul totuşi nu-l părăseşte. El nu-i poate lăsa, şi nici nu rupe legământul cu ei pentru că este credincios.

Pe locuitorii Ierusalimului şi Iudei îi va judeca pentru idolatrie. Să mai zăbovim puţin asupra subiectului.

Într-o epocă tehnologică şi informaţională ca a noastră ar părea inutil să mai condamnăm idolatria. Şi totuşi este foarte oportun să ne oprim puţin asupra idolatriei. Ea este prezentă în mijlocul nostru, în jurul nostru, în afara noastră, este predominantă în marile religii creştine şi este sufletul religiilor păgâne ale lumii.

Definiţie: Idolatria este un devotament al inimii în care cinstea cuvenită numai şi numai Dumnezeului Bibliei este acordată unora dintre creaturile Sale, sau unor invenţii ale lor. O definiţie oferită de J.C. Ryle ce a trăit la sfârşitul sec. al XIX-lea, dar care este atât de actuală. Fie în adorarea statuilor fecioarei Maria, a icoanelor sfinţilor, sau a statuilor lui Buda, principiul fundamental al idolatriei este la lucru. În fiecare dintre aceste cazuri cinstea datorată lui Dumnezeu este deviată de la El şi îndreptată spre ceea ce nu este Dumnezeu. Oriunde se face lucrul acesta, în bisericile creştine declarate sau la altarele păgâne, înseamnă idolatrie.

Observaţia lui Ţefania este universal valabilă: nu este necesar ca omul să-l nege pe Dumnezeul adevărat şi pe Domnul Isus Hristos pentru a fi idolatru. Nici un pic.

De fapt respectul declarat pentru Biblie şi idolatria sunt perfect compatibile (şi din păcate, în inima împărţită a omului se găseşte loc pentru amândouă). Adesea se manifestă umăr la umăr. Iată de pildă cum în timp ce, într-adevăr cu indiferenţă, poporul Iudeii i se închina Dumnezeului lor, se închina la idoli, la zei falşi, la constelaţii cereşti, la plăceri şi la bani (la “macteş”).

Ţefania 1:4 ,,Îmi voi întinde mâna împotriva lui Iuda, şi împotriva tuturor locuitorilor Ierusalimului; voi nimici cu desăvârşire din locul acesta rămăşiţele lui Baal, numele slujitorilor săi şi preoţii împreună cu ei,
5 pe cei ce se închină pe acoperişuri înaintea oştirii cerurilor, pe cei ce se închină jurând pe Domnul, dar cari jură şi pe împăratul lor Malcam,
6 pe cei ce s-au abătut de la Domnul, şi pe cei ce nu caută pe Domnul, nici nu întreabă de El.”

“Inima omului este cea mai productivă fabrică de idoli”, a spus un mare reformator.

Evreii s-au remarcat de-a lungul istoriei lor pentru această dublă venerare, atât a Dumnezeului lor (de fapt singurul adevărat) cât şi a unei mulţimi de idoli păgâni.

Ex.32:4-5 El i-a luat din mâinile lor, a bătut aurul cu dalta, şi a făcut un viţel turnat. Şi ei au zis: ,,Israele iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului.” Când a văzut Aaron lucrul acesta, a zidit un altar înaintea lui, şi a strigat: ,,Mâine, va fi o sărbătoare în cinstea Domnului.”

În aceea situaţie, istorică dealtfel, copiilor lui Israel nu le-a trecut deloc prin cap să-l renege pe Dumnezeul care tocmai i-a scos din Egipt atunci când l-au înduplecat pe Aaron să le construiască un viţel de aur. Aaron punctează atitudinea lor declarând ocazia ca însemnând, “o sărbătoare în cinstea Domnului”. Cum? Făcând exact ce-i displace Domnului?

La fel au făcut şi pe vremea împăratului Ieroboam care nu a cerut celor 10 triburi din regatul de nord să renunţe la supunerea faţă de Domnul, ci atunci când le-a făcut viţeii de aur le-a zis:

1 Regi 12:28-29 După ce s-a sfătuit, împăratul a făcut doi viţei de aur, şi a zis poporului: ,,Destul v-aţi suit la Ierusalim; Israele. Iată Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului.” A aşezat unul din aceşti viţei la Betel, iar pe celălalt l-a pus în Dan.

De fapt, din teama de a vedea poporul respectându-l pe David, ca rege în Ierusalim, le-a făcut “lăcaş de cult” în Betel şi Dan, în regatul Israelului.

Nu sunt rivalii lui Iehova Dumnezeu.
În ambele cazuri vedem că idolii nu au fost ridicaţi ca rivali ai lui Iehova, ci sub pretenţia de a fi de folos în închinarea adusă Acestuia, o punte de legătură cu Dumnezeul adevărat, exact aşa cum sunt interpretate icoanele în unele biserici şi mijlocirea sfinţilor la care se roagă unii. Însă în ambele cazuri, s-a săvârşit un mare păcat. Cinstea (onoarea) datorată doar lui Dumnezeu a fost atribuită unor opere a mâinilor noastre. Maiestatea lui Iehova a fost ofensată. A doua poruncă a fost încălcată, un act flagrant de idolatrie.

Ţefania vine şi declară că, din nou, a venit vremea ca Domnul Dumnezeul lor să-i judece pentru aceasta (cum a mai făcut-o în istoria lor) trimiţându-i în robia babiloniană. Principiul evident care operează în viaţa acestui popor şi care trebuie să-l reţinem noi este că, odată cu privilegiul dat şi descoperirea făcută sporesc răspunderea şi judecata de care copiii lui Dumnezeu au parte.

Aplicaţie: La câţi dumnezei le dăm noi cinstea şi devotamentul nostru unic? Pe câţi îi mai iubim în paralel cu Domnul? Noii “dumnezei” ai acestui veac, spun nişte buni predicatori, sunt confortul şi plăcerea. La aceştia doi, putem vedea clar că creştinii de azi nu ar renunţa nici în ruptul capului ca să mai facă un ucenic, să mai câştige un suflet.

Nu, noi nu ne închinăm la idoli… dar avem totuşi idoli. Mai rafinaţi, mai ascunşi, mai disimulaţi, dar totuşi nişte idoli.

J.C. Ryle comentează măiestru: “Să luăm notă de următorul fapt: este timpul să renunţăm în mintea noastră la acele concepţii generale despre idolatrie, atât de populare în zilele noastre. Noi nu trebuie să credem, cum o fac mulţi, că există doar două categorii de idolatrie. Idolatria spirituală în care omul îşi iubeşte mai mult soţia, copilul, banii, decât pe Dumnezeu, şi cea publică, grosolană, în care omul se pleacă înaintea unui chip de lemn, piatră sau metal fiindcă numai atâta ştie. Putem să fim siguri că idolatria este un păcat care ocupă un domeniu mult mai vast decât acestea. Ea nu este o caracteristică a ţărilor necreştine despre care am auzit şi care o deplângem la întâlnirile misionarilor noştri, şi nici nu este un aspect limitat la inimile noastre pe care-l mărturisim la scaunul îndurării… Dimpotrivă este o ciumă care bântuie în biserica Viului Isus Hristos mai acut decât îşi imaginează unii. Este răul, care asemenea omului păcatului (fărădelegii) se “înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, se aşează în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu”.

2Tes. 2:4 potrivnicul, care se înalţă mai pe sus de tot ce se numeşte ,,Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.

Este păcatul împotriva căruia trebuie să punem strajă permanentă inimilor noastre şi împotrivă căruia Isaia a spus:

Is.66:3 Cine junghie un bou ca jertfă, nu este mai bun decât cel ce ucide un om; cine jertfeşte un miel este ca cel ce ar rupe gâtul unui câne, cine aduce un dar de mâncare, este ca cel ce ar vărsa sânge de porc, cine arde tămâie, este ca cel ce s-ar închina la idoli; toţi aceştia îşi aleg căile lor…

Acesta este păcatul care a atras unele dintre cele mai severe judecăţii asupra bisericii vizibile. A adus asupra Israelului armatele Egiptului, Asiriei, şi Babilonului. A cauzat risipirea celor zece seminţii, a incendiat Ierusalimul, a dus Iuda şi Israelul în robie. A atras asupra bisericii toate relele proferate de Domnul în cele şapte scrisori către biserici ale Apocalipsei şi explică letargia şi apatia de care suferă astăzi.

Este ceea ce decretează Domnul prin intermediul lui Ţefania:

Ţefania 2:11 Domnul va fi grozav împotriva lor, căci va nimici pe toţi dumnezeii pământului; şi fiecare se va închina înaintea Lui în ţara lui, în toate ostroavele neamurilor.”

Apoi, mai târziu, prin Zaharia:

Zaharia 13:2 În ziua aceea-zice Domnul oştirilor-voi stârpi din ţară numele idolilor, ca nimeni să nu-şi mai aducă aminte de ei; voi scoate de asemenea din ţară pe proorocii mincinoşi şi duhul necurat.

Printre temele care se ies în evidenţă în cartea lui Ţefania avem:

1. Ce fel de zi va fi Ziua Domnului?

Ţefania abundă în descrieri ale acestei zile:

Ţefania 1:7-18
7…
14 Ziua cea mare a Domnului este aproape, este aproape şi vine în graba mare. Da, este aproape ziua cea amarnică a Domnului, şi viteazul ţipă cu amar.
15 Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz şi de groază, o zi de pustiire şi nimicire, o zi de întuneric şi negură, o zi de nori şi de întunecime,
16 o zi în care va răsuna trâmbiţa şi strigătele de război împotriva cetăţilor întărite şi turnurilor înalte.
17 Atunci voi pune pe oameni la strâmtoare, şi vor bâjbâi ca nişte orbi, pentru că au păcătuit împotriva Domnului; de aceea le voi vărsa sângele ca praful, şi carnea ca gunoiul.

Cu câteva zeci de ani mai târziu multe din ameninţările prevestite de Ziua Domnului s-au împlinit odată cu invazia babiloniană şi ducerea în robie a Iudeii. Totuşi multe aspecte ale acesteia nu s-au împlinit, de aceea se aşteaptă o împlinire deplină a ei la sfârşitul vremurilor.

2. O prevestire a judecării tuturor neamurilor pământului

Ziua Domnului are şi o dimensiune mondială, nu doar una locală Ţefania arătându-ne că Dumnezeu va judeca şi alte naţiuni printre care el enumeră:

Filistenii:
2:4-7 ,,Căci Gaza va fi părăsită, Ascalonul va fi pustiit, poporul din Asdod va fi izgonit ziua namiaza mare, şi Ecronul va fi smuls din rădăcini. Vai de locuitorii de pe malurile mării, vai de neamul Cheretiţilor. Aşa a vorbit Domnul împotriva ta, Canaane, ţara Filistenilor: ,Te voi nimici şi nu vei mai avea locuitori. Malurile mării vor ajunge izlazuri de păşunat, locuinţe pentru păstori, şi târle de oi. Malurile acestea vor fi pentru rămăşiţele casei lui Iuda; acolo vor paşte; se vor odihni seara în casele Ascalonului; căci Domnul, Dumnezeul lor, nu-i va uita, şi va aduce înapoi pe prinşii lor de război.’

Moabiţii, amoniţii:
2:8 ,,Am auzit ocările Moabului şi batjocurile copiilor lui Amon, când defăimau pe poporul Meu, şi se ridicau cu trufie împotriva hotarelor lor. De aceea, pe viaţa Mea, zice Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel, că Moabul va fi ca Sodoma, şi copiii lui Amon ca Gomora: un loc acoperit cu mărăcini, o groapă de sare, un pustiu veşnic; rămăşiţa poporului Meu îi va jefui, rămăşiţa neamului Meu îi va stăpâni. Lucrul acesta li se va întâmpla pentru mândria lor, pentru că au batjocorit şi au fost semeţi cu poporul Domnului oştirilor. Domnul va fi grozav împotriva lor, căci va nimici pe toţi dumnezeii pământului; şi fiecare se va închina înaintea Lui în ţara lui, în toate ostroavele neamurilor.”

Etiopieni:
2:12 ,,Chiar şi voi, Etiopienilor, veţi fi străpunşi cu sabia Mea.

Asirieni:
2:13 El Îşi va întinde mâna şi spre miazănoapte, va nimici Asiria, şi va preface Ninive într-o pustietate, într-un pământ fără apă ca pustia. În mijlocul cetăţii se vor culca turme de vite de tot felul; pelicanul şi ariciul vor rămânea noaptea pe coperişurile stâlpilor ei. La ferestre se vor auzi ţipetele lor, pustiirea va fi în prag, căci căptuşeala de cedru va fi scoasă. Iată dar cetatea aceea veselă, care stătea plină de încredere, şi zicea în inima ei: ,Eu şi nici una afară de mine.’ Vai. Cum s-a prefăcut în pustiu şi în culcuş de fiare. Toţi cei ce trec pe lângă ea fluieră şi arată cu mâna.”
Ceea s-a şi întâmplat.

Asupra tuturor neamurilor, în general:
3:6-8 Am nimicit neamuri, le-am dărâmat turnurile, le-am pustiit uliţele şi nu mai trece nimeni pe ele. Cetăţile lor sunt pustiite, nu mai au nici un om în ele, şi nimeni nu mai locuieşte în ele. Ziceam: ,Dacă ai voi măcar să te temi de Mine, şi să ţii seama de mustrare. Nu ţi-ar fi nimicită locuinţa, şi n-ar veni peste tine toate pedepsele cu cari te-am ameninţat.’ Dar ei s-au grăbit să-şi strice toate faptele. ,,De aceea aşteptaţi numai, zice Domnul, până în ziua când Mă voi scula la pradă: căci am hotărât să strâng neamurile, să adun împărăţiile, ca să-Mi vărs urgia peste ele, toată aprinderea mâniei Mele; căci toată ţara va fi mistuită de focul geloziei Mele.”

3. Un îndemn oportun la pocăinţă
Ţefania oferă un îndemn (extrem de potrivit — Ziua Domnului bate la uşă) de a-l căuta pe Domnul cât mai este vreme:

Ţefania 2:1-3 Veniţi-vă în fire, şi cercetaţi-vă, neam fără ruşine, până nu se împlineşte hotărârea-ca pleava trece vremea-până nu vine peste voi mânia aprinsă a Domnului, până nu vine peste voi ziua mâniei Domnului. Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, cari împliniţi poruncile Lui. Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia. Poate că veţi fi cruţaţi în ziua mâniei Domnului.”

“Ziua Domnului” este soluţia aleasă de Dumnezeu şi comunicată profetului pentru a o face cunoscută poporului acesta vinovat de o perfidie nemaiîntâlnită.

Dacă vă amintiţi profetul Amos vorbeşte de răspunderea ce o poartă cei ce-i aparţin Lui. Tocmai de aceea Domnul va pune capăt acestor abateri. Nu ar fi fost drept ca Israelul să beneficieze doar de relaţia lor stabilită cu Dumnezeu prin legământ şi să fie poporul legământului Său fără să aibe parte de o judecată mai aspră ca Neamurile. Binecuvântarea Sa depindea de ascultarea lor, şi nu de legătura istorică şi ereditară.

5. Perspectiva optimistă a Zilei Domnului
Totuşi aceea zi nu este doar una de judecată, ci şi una de speranţă şi răsplătire. De aceea, pe lângă avertismentele severe de judecată Ţefania oferă şi promisiunile restaurări şi binecuvântării.

Ţefania 3:18-20 ,,Voi strânge pe cei întristaţi, cari sunt departe de adunarea sfântă, pe cei ieşiţi din sânul tău, asupra cărora acum apasă ocara. Iată, în vremea aceea, voi lucra împotriva tuturor asupritorilor tăi; voi izbăvi pe cei şchiopi şi voi strânge pe cei ce au fost izgoniţi, şi îi voi face o pricină de laudă şi de slavă în toate ţările unde sunt de ocară acum. În vremea aceea, vă voi aduce înapoi; în vremea aceea, vă voi strânge; căci vă voi face o pricină de slavă şi de laudă între toate popoarele pământului, când voi aduce înapoi pe prinşii voştri de război supt ochii voştri, zice Domnul.”

Dumnezeu este atât un Dumnezeu al dreptăţii şi al sfinţeniei, judecându-i pe aceia care-i strâmbă căile, cât şi Unul al dragostei şi milei binecuvântându-i pe aceia care i se dovedesc credincioşi.

Din nou revine în atenţia noastră “teologia” rămăşiţei (vezi, ce se spune de un alt profet despre ea)
În ciuda perspectivei întâi deznădăjduite asupra Zilei Domnului prin judecata Sa, Domnul va păstra şi va salva o rămăşiţă, un grup mic de oameni care-i vor sluji cu credincioşie. Această nădejde este ca un adăpost în mijlocul furtunii mâniei lui Dumnezeu încurajând credincioşia celor aleşi.

Ţefania înseamnă “ascunsul Domnului” şi profetul vorbeşte ca şi cum ar fi fost un reprezentant al rămăşiţei credincioşilor – acei câţiva oameni care vor rămâne fideli lui Dumnezeu şi credincioşi Cuvântului său în timpul necazului care urma să vină pe pământ. Ei vor fi ascunşi, cum au fost, de Dumnezeu însuşi între popoarele pământului şi, Dumnezeu va veghea asupra lor pentru a-i păstra în credinţă în tot acest timp. Cartea profetului Ţefania scrie despre aceşti oameni, şi în special despre acea zi care vine, ziua Domnului, care este viu descrisă de către profet.

Ultimul capitol conţine două părţi distincte ale zilei Domnului: o zi de judecată cât şi una de restaurare. Este clar că Israelul beneficiază de binecuvântările conţinute în legământ.

Cei 5 “Eu voi” ai restaurării

1. Eu voi strânge
3:18 ,,Voi strânge pe cei întristaţi, cari sunt departe de adunarea sfântă, pe cei ieşiţi din sânul tău, asupra cărora acum apasă ocara.

2. Eu voi lucra
3:19 Iată, în vremea aceea, voi lucra împotriva tuturor asupritorilor tăi…

3. Eu voi izbăvi (mântui)
3:19 … voi izbăvi pe cei şchiopi…

4. Eu voi rândui la laudă
3:19 …şi voi strânge pe cei ce au fost izgoniţi, şi îi voi face o pricină de laudă şi de slavă în toate ţările unde sunt de ocară acum.
3:20 …căci vă voi face o pricină de slavă şi de laudă între toate popoarele pământului

5. Eu voi aduce înapoi
3:20 În vremea aceea, vă voi aduce înapoi; …când voi aduce înapoi pe prinşii voştri de război supt ochii voştri, zice Domnul.”

Această judecată ca şi descoperire a mâniei lui Dumnezeu asupra răutăţii lumii nu reprezintă unicul subiect al Zilei lui Dumnezeu şi nici al mesajului acestui profet. Domnul îşi va vărsa mânia asupra tuturor naţiunilor exact cu scopul de a-şi curăţi un popor al Său extras dintre toate neamurile Pământului şi care să-i cheme Numele. Acesta este conceptul “rămăşiţei”. Lucru care a fost prevăzut şi de ap. Petru:

1 Petru 2:9-10 Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, cari odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, cari nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare.

De aceea, judecata nu vedem că este tratată de Ţefania ca fiind un scop în sine. Ceva de felul, “Domnu’ distruge tot că-i mânios, asta e … n-avem cum să ne opunem” trasând astfel o perspectivă pesimistă, chiar disperată asupra existenţei, ci judecata este chiar mijlocul prin care îşi va purifica o “rămăşiţă” şi va inaugura Împărăţia Sa dreaptă în lume.

Această judecată de purificare (sau, curăţire), de care au vorbit şi alţi profeţi, vedem că în cartea lui Ţefania ocupă un loc central.

“Fiecare judecată teribilă a lui Dumnezeu din istoria lumii a fost un act sfânt de păstrare (conservare) a ei.” A.W. Tozer

Instituirea unui grai curat.
Acesta este calmul instituit după furtună. De trei ori profetul vorbeşte de o rămăşiţă care va fi mântuită (2:3,7; 3:12-13), şi de două ori despre întoarcerea lor din robie (2:7; 3:20) toate încununate de instituirea unui grai curat şi unitate în închinarea adusă lui Dumnezeu, două aspecte care lipsesc în zilele noastre mai ceva ca ploile în vara asta.

3:9 ,,Atunci voi da popoarelor buze curate, ca toţi să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând.

Ieri am jucat un pic de fotbal între blocuri, lângă parc. Am fost uluit de cât de murdar poate fi limbajul unor adolescenţi ai căror părinţi precis susţin că sunt creştini ortodocşi şi că ei îl respectă pe Dumnezeu.

Auzim astăzi un grai curat? Avem noi unitate în creştinism? Nu. Nu. Poate Papa de la Roma să le instituie înainte de vreme? Nu. Este o treabă pe care doar Domnul o va face şi numai după judecată.

Marea “omisiune” cu motiv a lui Isus.

Comparând cu textul citit de Isus în sinagogă în Nazaret vedem că Domnul nu a citit o porţiune conţinută în profeţia lui Isaia, pasajul paralel celui din ev. după Luca, cap.4.
A uitat oare (lapsus)? Sau, l-a omis cu voie?

6A venit în Nazaret, unde fusese crescut; şi, după obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească, 17şi I s-a dat cartea proorocului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: 18,,Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, 19şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.” 20În urmă, a închis cartea, a dat -o înapoi îngrijitorului, şi a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă, aveau privirile pironite spre El. 21Atunci a început să le spună: ,,Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe cari le-aţi auzit.”

Isaia 61:1-2 ,,Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului, şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei întristaţi;

Putem să vedem clar că Isus nu a mai inclus intenţionat şi ultima parte a promisiunii lui Dumnezeu pentru vremurile din urmă şi care privea o “zi de răzbunare a Dumnezeului nostru”. Nu a proclamat venirea acelei zile pentru că în momentul citirii şi împlinirii de către El a profeţiei lui Isaia El inaugura un “astăzi” care era ziua mântuirii şi nu a răzbunării lui Dumnezeu, “astăzi” care mai e valabil şi astăzi.

Cineva a spus că Dumnezeu nu judecă niciodată fără ca mai întâi să ofere şansa evitării mâniei Sale — cu alte cuvinte, Dumnezeu este fair-play. Este ceea ce El a făcut în Nazaret în aceea zi şi ceea ce face şi astăzi. Dar când va expira timpul harul, va inaugura ziua răzbunării.

Ţefania este cel rânduit de Dumnezeu să reia această temă a Zilei de răzbunare a Dumnezeului nostru, chiar Isus Hristos Însuşi a vorbit pe larg de ea descriind mai mult iadul decât cerul în lucrarea Sa pământească şi ambii prevăd venirea ei sigură.

Totuşi între timp, Dumnezeu să le deschidă mintea şi inima la cât mai mulţi ca să fugă de mânia acesta ce vine. Acum, pentru fiecare din noi se pot împlini prematur aceste cuvinte ale profetului care privesc soarta viitoare a Ierusalimului:

Ţefania 3:14-17 Strigă de bucurie, fiica Sionului. Strigă de veselie, Israele. Bucură-te şi saltă de veselie din toată inima ta, fiica Ierusalimului. Domnul a abătut de la tine pedepsele tale, a îndepărtat pe vrăjmaşul tău; Domnul, Împăratul lui Israel, este în mijlocul tău; nu trebuie să te mai temi de nici o nenorocire. În ziua aceea, se va zice Ierusalimului: ,,Nu te teme de nimic. Sioane, să nu-ţi slăbească mâinile. Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine.

Reţinând versetele cheie ale cărţii puteţi avea o imagine fidelă a cărţii profetului Ţefania:

Ţefania 1:14-18
14 Ziua cea mare a Domnului este aproape, este aproape şi vine în graba mare. Da, este aproape ziua cea amarnică a Domnului, şi viteazul ţipă cu amar.
15 Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz şi de groază, o zi de pustiire şi nimicire, o zi de întuneric şi negură, o zi de nori şi de întunecime,
16 o zi în care va răsuna trâmbiţa şi strigătele de război împotriva cetăţilor întărite şi turnurilor înalte.
17 Atunci voi pune pe oameni la strâmtoare, şi vor bâjbâi ca nişte orbi, pentru că au păcătuit împotriva Domnului; de aceea le voi vărsa sângele ca praful, şi carnea ca gunoiul.

Ţefania 2:1-3 Veniţi-vă în fire, şi cercetaţi-vă, neam fără ruşine, până nu se împlineşte hotărârea-ca pleava trece vremea-până nu vine peste voi mânia aprinsă a Domnului, până nu vine peste voi ziua mâniei Domnului. Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, cari împliniţi poruncile Lui. Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia. Poate că veţi fi cruţaţi în ziua mâniei Domnului.”

Ţefania 3:14-17 Strigă de bucurie, fiica Sionului. Strigă de veselie, Israele. Bucură-te şi saltă de veselie din toată inima ta, fiica Ierusalimului. Domnul a abătut de la tine pedepsele tale, a îndepărtat pe vrăjmaşul tău; Domnul, Împăratul lui Israel, este în mijlocul tău; nu trebuie să te mai temi de nici o nenorocire. În ziua aceea, se va zice Ierusalimului: ,,Nu te teme de nimic. Sioane, să nu-ţi slăbească mâinile. Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine.

1. John F. MacArthur, Jr., The MacArthur Study Bible, (Dallas: Word Publishing) 1997.
2. Bonar, Andrew A., Memoirs of McCheyne, (Escondido, CA: Ephesians Four Group) 1999.

Cartea profetului Habacuc

“Cel neprihănit va trăi prin credinţă şi va aştepta prin răbdare mântuirea lui Dumnezeu”


După studiul general de data trecută al cărţii profetului Ieremia, astăzi revenim asupra “profeţilor mici”.

Introducere

Situare în Biblie – Cartea profetului Habacuc se găseşte după Naum şi înainte de Ţefania, doi profeţi despre care deja am studiat. Cartea lui Habacuc cuprinde doar trei capitole. O carte relativ scurtă, totuşi plină de semnificaţie, şi care poate fi citită toată odată.

Cartea acestui profet conţine o singură profeţie împărţită în două părţi.
1. Prima parte (cap.1-2) conţine un dialog de întrebări şi răspunsuri purtat între profet şi Dumnezeu şi prilejuit de prevestirea pedepsirii Iudeii prin intermediul babilonienilor, iar
2. cea de-a doua (cap.3) constă în lăudarea poetică a intervenţiei lui Dumnezeu în lume pentru a aduce mântuirea tuturor celor ce au trăit prin credinţă, aşa cum profetul recunoaşte că El a mai făcut-o în trecut.

Cu o sută de ani înainte, profetul Isaia prezisese căderea Iudeii în robia Babilonului drept pedeapsă pentru păcatele ei, Habacuc fiind profetul care apare exact în pragul acestei perioade pentru a fi martor la împlinirea profeţiei predecesorului său.

Alături de Ecleziastul şi Iov profeţia lui Habacuc face parte din secţiunea de filozofie sacră a Bibliei deoarece vedem în această carte că are loc un schimb polemic de întrebări şi răspunsuri între profet şi Dumnezeu asupra unor chestiuni binecunoscute care frământă omul zilelor noastre.

Cartea lui Habacuc se aseamănă celei a lui Iona pentru că fiecare capitol debutează cu o întrebare care-l frământă pe profet şi se încheie cu experienţa pe care o trăieşte profetul, experienţa răspunsului pe care-l dă Dumnezeu la nedumeririle sale.

Să nu uităm să “traducem” în limba română modernă unii dintre termenii folosiţi în această traducere Cornilescu. Altfel s-ar putea să rămânem nedumeriţi. Printre aceştia amintesc “sîlnicie” care înseamnă “violenţă”.

Structură – Cartea poate fi structurată în trei părţi:

  • în primul capitol, profetul se plânge lui Dumnezeu
  • în al doilea, profetul îl ascultă pe Dumnezeu
  • în al treilea, profetul se roagă lui Dumnezeu şi-l laudă pentru planurile Sale măreţe de izbăvire.

Proorocia începe cu un…

1:2 Până când voi striga către Tine, Doamne, fără s-asculţi? Până când mă voi tângui Ţie, fără să dai ajutor?

şi se termină cu un…

3:18 Eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!

Tema care încununează cartea este “cel neprihănit va trăi prin credinţă”. Dacă Habacuc nu ar fi avut credinţa să aştepte răspunsurile lui Dumnezeu la întrebările sale chinuitoare s-ar fi dovedit lipsit de neprihănire.

Despre autor

Numele său evreiesc, cu rezonanţă deosebită, ce sună puţin nostim în româneşte, înseamnă “îmbrăţişare”, sau “îmbrăţişarea dragostei”. Martin Luther oferă o definiţie deosebită a acestui nume, spunând că “Habacuc înseamnă cel ce-l îmbrăţişează pe altul, îl ia în braţe. Habacuc îşi strânge la piept poporul, îl mângâie şi-l încurajează ca pe un copil ce plânge asigurându-l că, dacă aşa vrea Dumnezeu, va fi bine la urmă”.

El este supranumit “Toma necredinciosul” Vechiului Testament. El este omul care pune întrebările neliniştitoare şi chinuitoare ce ne aparţin nouă tuturor.

Mângâiere şi susţinere
Cartea lui Habacuc aduce mângâiere în una dintre cele mai tulburătoare probleme ale omului. Şi anume, de ce îngăduie Dumnezeu să se întâmple unele lucruri. Mai ales cele rele. Nu cunosc o întrebare mai actuală decât aceasta.

Citind profeţia lui Habacuc veţi descoperi că problema cu care s-a confruntat şi la care în cele din urmă a primit răspunsul, devenind astfel un mângâietor şi un susţinător al poporului său aflat în necaz, este exact aceeaşi problemă cu care noi ne confruntăm în zilele noastre. Profetul a trăit într-o vreme când nimic nu mergea bine. Într-o vreme de imoralitate, de violenţă, de corupţie, de ură, generalizate. Din nou afirm cât de potrivite sunt studiile acestor profeţi pentru vremurile prin care ţara noastră trece! Avem nevoie să studiem profeţii!

Convingere. Acesta este motivul pentru care doresc să ne angajăm în studiul întregului Cuvânt al lui Dumnezeu şi nu doar al unor porţiuni ale lui, deoarece el conţine răspunsuri la cele mai profunde şi chinuitoare întrebări ale noastre. Însă pentru a ajunge la ele trebuie să cercetăm mai îndeaproape Scriptura şi trebuie să-i luăm în considerare toate părţile, fără excepţie. Răspunsurile lui Dumnezeu la întrebările noastre sunt presărate în diferite locuri ale ei.

Unii dintre rabinii din trecut au văzut o legătură între numele profetului şi întâmplarea din 2 Împăraţi 4:16 unde profetul Elisei îi spune Sunamitei “la anul pe vremea aceasta vei ţine în braţe un fiu”, susţinând că acest fiu este de fapt profetul Habacuc. Asta înseamnă ca el să fi trăit în sec. al IX-lea în. de H., lucru care nu se potriveşte deloc cu condiţiile morale şi istorice pe care cartea sa le descrie, şi nici cu menţiunea caldeenilor care nu erau atunci deloc proeminenţi pe scena lumii.

Multe alte legende au fost generate în jurul numelui şi persoanei sale.

Cartea apocrifă “Bel şi balaurul” susţine că Habacuc i-a dus pâine şi ciorbă lui Daniel în timp ce acesta se afla în groapa cu lei, salvându-i astfel viaţa. Se spune că un înger este cel ce l-a dus pe Habacuc la Daniel.

1:1 “Proorocia descoperită proorocului Habacuc”

Alţi comentatori mai recenţi (Keil) au sugerat, datorită rubricii de încheiere şi menţionării instrumentului cu coarde al psalmistului, că Habacuc ar fi fost un levit ce participa la închinarea din Templu. Dar nici David şi nici Ezechia nu au fost leviţi şi totuşi au cântat în Templu cu instrumentul cu coarde (vezi, Isaia 38:20). În acelaşi timp el singur se identifică drept “profet”, nu levit (1:1). Aceasta pare că a fost ocupaţia lui. Unii au fost păstori, alţii preoţi, dar Habacuc este de profesie profet.

Din păcate cartea sa nu oferă nici un fel de alte date biografice. Nici despre localitatea de unde provine, nici despre regii în timpul cărora a proorocit. Spune doar că este un profet ceea ce poate da de înţeles că este binecunoscut şi că această prezentare a sa e suficientă.
După citirea cărţii, noi putem adăuga că Habacuc este şi poetProfet şi poet.
Cel mult putem să deducem că a fost un contemporan al lui Ieremia şi Ţefania, şi, alături de aceştia, a prezis invazia babiloniană şi pustiirea Ierusalimului.

Vremea scrierii cărţii
Este scrisă probabil în vremea domniei lui Ioiachim (609-597). Unii sugerează că ar fi scrisă în timpul domniei lui Iosia, dar condiţiile morale descrise de Habacuc sunt mult mai sumbre decât cele din perioada de înviorare iniţiată de acest rege reformator.

Habacuc apare exact în preajma dispariţiei regatului Iudeii, înainte de întunericul robiei babiloniene.

Condiţia spirituală a Iudeii în vremea lui Habacuc este deplorabilă. Doar la vreo zece ani după reformele lui Iosia şi în pragul cuceririi ei de către babilonieni, ţara era caracterizată de corupţie şi de nedreptate. Ioiachim a fost un rege rău. În frunte cu liderii poporului, ţara era plină de idolatrie:

2Cronici 36:14 Toate căpeteniile preoţilor şi poporul au înmulţit şi ei fărădelegile, după toate urâciunile neamurilor; şi au pângarit Casa Domnului, pe care o sfinţise El în Ierusalim.

1:3,4 “Pentru ce mă laşi să văd nelegiuirea şi Te uiţi la nedreptate? …Asuprirea şi sîlnicia se fac supt ochii mei, se nasc certuri, şi se stârneşte gâlceavă. De aceea legea este fără putere, şi dreptatea nu se vede, căci cel rău biruieşte pe cel neprihănit, de aceea se fac judecăţi nedrepte.”

Iată condiţiile sociale care predominau în Iudea vremii lui Habacuc.
Legea era continuu ignorată, încălcată în mod regulat — nu avem şi noi, românii, expresia “legile sunt făcute ca să fie încălcate”? — într-un cuvânt, nu exista dreptate în ţară. “Nelegiuire” este cuvântul cel mai potrivit pentru a caracteriza vremurile respective. De aceea, profetul exclamă indignat înaintea lui Dumnezeu:

1:13 Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul, şi nu poţi să priveşti nelegiuirea! Cum ai putea privi Tu pe cei mişei, şi să taci, când cel rău mănâncă pe cel mai neprihănit decât el?

Poate uneori ne întrebăm şi noi, românii: Oare Dumnezeu stă nepăsător faţă de corupţia, hoţia şi nedreptatea din ţara noastră? S-ar putea să ajungem şi noi la nişte răspunsuri, ca Habacuc!

Cert este că, dacă Dumnezeu este aşa cum îl ştim, El nu stă nepăsător!

Forma literară a scrierii
Încheierea cărţii cu formula “Către mai marele cântăreţilor. De cântat cu instrumente cu coarde.” (Hab.3:19) demonstrează că aproape toată cartea, sau o mare parte a ei, este de fapt un cântecun psalm. Cel puţin ultimul capitol este limpede un psalm (deci, o cântare) de o frumuseţe rară.

Teologie pe note…
Este interesant cum, în faţa răspunsurilor pe care le primeşte de la Dumnezeu, profetul înalţă un psalm de laudă la adresa Lui. Alţii poate s-ar fi aşezat la masa de scris şi ar fi “născocit” pe loc zece volume de teologie. Habacuc, în schimb, recomandă ca ultima parte a scrierii sale să fie cântată. Interesant! Teologie pe note muzicale!

Mesajul cărţii

Profeţia lui Habacuc este cartea unei polemici “civilizate” cu Dumnezeu. A unui “schimb” între om şi Dumnezeu.

Cartea debutează în disperare şi se încheie în speranţă şi mângâiere. Motivul disperării este răutatea Iudeii aparent ignorată la început de Dumnezeu dar apoi pedepsită de către un popor şi mai rău decât ei, babilonienii, fapt care îi ridică întrebări profetului pe care acesta le pune în mod cuvenit lui Dumnezeu, nu omului.
Vedem că după ce Dumnezeu îi răspunde, profetul prinde curaj pentru că Acesta îi arată că la rândul lor, babilonienii nu vor rămâne nepedepsiţi pentru păcătoşenia lor.

Vernon McGee spune, “Cartea începe cu un semn de întrebare şi se încheie cu un semn de exclamaţie”.
Habacuc este un mare “DE CE”. De ce Dumnezeu îngăduie răul din lume, este o întrebare pe care fiecare om şi-o pune.

Profeţia pe care acesta o scrie reprezintă răspunsul la întrebarea, “va face Dumnezeu dreptate în lume?” “Va pedepsi Dumnezeu toată nedreptatea din această lume?” “Face Dumnezeu ceva împotriva tot răului din lume?”

Urmăriţi derularea dialogului
(avem în faţă “secţiunea de întrebări şi răspunsuri” a Vechiului Testament).

Întrebare: de ce îngăduie Dumnezeu răul? 1:1-4
Răspuns: Dumnezeu îi ridică pe caldeeni pentru a pedepsi răutatea Iudeii. 1:5-11
Întrebare: de ce îngăduie Dumnezeu ca poporul Său să fie pedepsit de un neam mult mai păcătos decât acesta? De ce nu-i nimiceşte pe aceştia întâi? (nu uitaţi de răspunderea imensă pe care o aduce privilegiul de a fi poporul Său!)
Răspuns: La rândul lor babilonienii vor fi pedepsiţi pentru că Domnul este drept şi nu va trece cu vederea răul nimănui. Îl laudă pe Dumnezeu şi-şi reafirmă încrederea în El.

Să observăm perspicacitatea profetului, implicarea acestuia în probleme filozofice pe care lumea şi le-a pus dintotdeauna. Totuşi, să observăm şi practica consecventă a acestuia. Toate problemele pe care le are le duce înaintea lui Dumnezeu.

Vedem astfel că întrebările nu sunt interzise în credinţă, dimpotrivă o credinţă solidă este bazată pe răspunsuri reale la probleme serioase.

Să observăm practica profetului — 2:1 “M-am dus la locul meu de strajă, şi stăm pe turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună Domnul, şi ce-mi va răspunde la plângerea mea.”
McGee spune că Habacuc a dus lucrurile tainice în locurile ascunse. Unul dintre acestea se găseşte în rugăciune, înaintea lui Dumnezeu, când îi arată lui Dumnezeu ce-l frământă pe el.

Să observăm apoi cum aşteaptă răbdător răspunsul şi nu speculează — 2:1-3 “M-am dus la locul meu de strajă, şi stăm pe turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună Domnul, şi ce-mi va răspunde la plângerea mea. Domnul mi-a răspuns, şi a zis: ,,Scrie proorocia, şi sapă-o pe table, ca să se poată citi uşor! Căci este o proorocie, a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire, şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteaptă-o, căci va veni şi se va împlini negreşit.”

Hab.1:2,3 Până când voi striga către Tine, Doamne, fără s-Asculţi? Până când mă voi tângui Ţie, fără să dai ajutor? Pentru ce mă laşi să văd nelegiuirea, şi Te uiţi la nedreptate? Asuprirea şi sîlnicia se fac supt ochii mei, se nasc certuri, şi se stârneşte gâlceavă.

De multe ori m-am întrebat şi eu de ce Dumnezeu permite să vedem atâta rău şi suferinţă înaintea ochilor? Acum ştiu că vrea să ne înveţe ceva.

“Până când voi striga către Tine, Doamne…? Pentru ce mă laşi să văd atâta violenţă şi nedreptate?” Nu sunt acestea nişte strigăte potrivite şi pentru zilele noastre? Avem înaintea noastră problema rugăciunii fără răspuns! Habacuc este un om care suferă din pricina stării naţiunii lui. Vede cum totul merge rău. Oamenii trăiesc în păcat, în toată ţara există tulburări, violenţă, nedreptate şi corupţie. Cei ce sunt puşi să o conducă şi să o îndrepte nu fac nimic. Când certurile sunt aduse înaintea tribunalelor, acestea nu fac dreptate fiindcă sunt corupte. Legea este încălcată în mod regulat şi total dispreţuită!
Aşadar îl vedem pe Habacuc tulburat şi foarte îngrijorat de ce se întâmplă în jurul lui. Ce face atunci?

1:4 De aceea legea este fără putere, şi dreptatea nu se vede, căci cel rău biruieşte pe cel neprihănit, de aceea se fac judecăţi nedrepte.

Atenţie, avem de învăţat de la el!!!
Dar, fiind un om al lui Dumnezeu, ştie că singurul lucru care mai ajută este să ducă aceste probleme înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune. Ceea ce-l şi vedem imediat că face. A mai făcut-o şi o face acum.

Problema este că nu primeşte de îndată un răspuns şi atunci se simte dezorientat. Confuz, încurcat şi mirat. Nu-şi ascunde sentimentele faţă de Dumnezeu şi vedem că nici Dumnezeu nu condamnă sinceritatea profetului. Este mult mai recomandabil să pufăim şi să fim indignaţi în rugăciune decât înaintea oamenilor!

“Doamne, cât mai trebuie să mă rog pentru problemele astea? Nu pari să faci nimic. Am aşteptat o schimbare, o trezire, am aşteptat să se întâmple ceva şi… nimic. Cât mai trebuie să o ţin aşa?”

Ai gândit vreodată aşa? Te-ai rugat vreodată aşa? Totul pare nemişcat. Nimic nu se schimbă. Şi totuşi, Dumnezeu lucrează şi este exact ceea ce-i cere lui Habacuc să bage de seamă, privind în jur.

1:5-6a “Aruncaţi-vă ochii printre neamuri, şi priviţi, uimiţi-vă, şi îngroziţi-vă! Căci în zilele voastre voi face o lucrare, pe care n-aţi crede-o dacă v-ar povesti-o cineva! Iată, voi ridica pe Haldei…”

Dumnezeu îi atrage atenţia lui Habacuc că El îi răspunde la rugăciuni, doar că acesta nu vede cum.
“Tu Habacuc mă acuzi de tăcere, dar Eu nu tac. Poate nu ştii cum să recunoşti răspunsul Meu, dar Eu am răspuns. Însă răspunsul este atât de diferit de ceea ce tu te aştepţi încât nu-l vei recunoaşte, sau crede, nici dacă ţi l-aş spune Eu.” După aceea Dumnezeu comentează asupra activităţii Sale:

1:6-11 “Iată, voi ridica pe Haldei, popor turbat şi iute, care străbate întinderi mari de ţări, ca să pună mâna pe locuinţe cari nu sunt ale lui. El este grozav şi înfricoşat; numai din el însuşi îi iese dreptul şi mărirea lui. Caii lui sunt mai iuţi decât leoparzii, mai sprinteni decât lupii de seară, şi călăreţii lui înaintează în galop de departe, zboară ca vulturul care se repede asupra prăzii. Tot poporul acesta vine numai ca să jefuiască; privirile lui lacome caută înainte, şi strânge prinşi de război ca nisipul. Îşi bate joc de împăraţi, şi voivozii sunt o nimica pentru el, râde de toate întăriturile, căci grămădeşte pământ, şi le ia. Apoi aprinderea i se îndoieşte, întrece măsura şi se face vinovat, căci puterea lui o ia ca dumnezeu al lui!”

Acesta este primul răspuns al Lui Dumnezeu dat lui Habacuc. Partea uimitoare a acestei profeţii este că nu se adresează cuiva anume ci mai degrabă constituie un dialog generic între Dumnezeu şi om. De aceea ea este actuală în orice veac. Fiecare dintre noi se poate pune în locul lui Habacuc, pentru că noi toţi ne confruntăm cu aceste probleme.

Care este neamul care “bagă groaza” în toţi? Haldeii. Acest popor războinic, crud şi nemilos va mătura continente şi va îngenunchia neamuri fără ca nimic să pară să-l oprească. Dumnezeu spune că El se găseşte în spatele apariţiei pe scena lumii a acestui neam înfricoşător. Cu toate acestea, haldeii nu au nici un dumnezeu, ci susţin că puterea este dumnezeul lor şi se încred doar în tăria lor. Ridicarea acestui neam reprezintă răspunsul iniţial la întrebarea lui Habacuc.

Cu siguranţă acest răspuns l-a uluit pe Habacuc. Nu a ştiut ce să mai zică. Urmează un moment de tăcere, apoi profetul începe din nou să reflecteze. A crezut că are o singură problemă la început, iar acum s-a ales cu două şi mai mari!

Oare Dumnezeu vrea să o rezolve pe prima creând o a doua problemă, şi mai mare?

Asta este exact ceea ce-i stupefiază pe toţi cei ce privesc la lumea zilelor noastre. Lucrarea lui Dumnezeu, de-a lungul timpului, a pus credinţa multora la grea încercare. Este greu de înţeles cum Dumnezeu pare să treacă cu vederea răutăţile mari ale Iudeii, dar şi mai greu de înţeles că, pentru a le pedepsi, Dumnezeu vrea să folosească un popor şi mai rău decât ei! Pe babilonieni. De ce îngăduie Dumnezeu să se întâmple lucruri îngrozitoare în istoria popoarelor?

Se spune că, în urma unui sondaj efectuat în universităţi, prima întrebare pe care toţi ar pune-o lui Dumnezeu ar fi: “Cum poate un Dumnezeu iubitor şi drept să îngăduie ca oamenii să sufere atât? De ce ne-a creat pentru ca apoi să permită asemenea grozăvii să ameninţe viaţa noastră, boli şi nenorociri la tot pasul?”

Desigur, mulţi filozofi se grăbesc să răspundă la aceste întrebări afirmând că nu există Dumnezeu. Viaţa noastră este pur materială şi se desfăşoară la voia întâmplării. Omul însuşi este un rezultat al şansei.

Motivul pentru care ajung la aceste concluzii se datorează aparentei inactivităţi a lui Dumnezeu.
Felul în care lucrează El este întotdeauna învăluit de mister. Căile Lui sunt nepătrunse, necunoscute nouă. Trebuie să recunoaştem că există momente când pur şi simplu nu înţelegem felul în care El lucrează. Ca şi în cazul caldeenilor, instrumentele pe care alege adesea să le folosească sunt ieşite din comun. Dumnezeu lucrează de cele mai multe ori imprevizibil şi acţionează neaşteptat. Foloseşte oamenii cel mai puţin vrednici, cel mai puţin recomandabili. Unul din lucrurile pe care le descoperi dacă-L cunoşti într-o oarecare măsură este că Îi place să ne surprindă, cât şi să ne încurce pentru a ne creşte credinţa, iar varietatea lucrărilor Sale este atât de mare, încât minţile noastre nu pot să o cuprindă.
Aceasta este problema agravată a lui Habacuc.

Întâi este mirat de această linişte/inactivitate din partea lui Dumnezeu. Apoi, când aude cum va lucra Dumnezeu, el este şi mai mirat.

Dar în partea următoare a cărţii el face un lucru înţelept prin care ne arată cum se tratează o astfel de problemă. Ce faci în faţa acestei aparente inactivităţi din partea lui Dumnezeu? Apoi, dacă El acţionează, ce faci când Îl vezi lucrând într-un mod care îţi este necunoscut, de neînţeles?

Metoda profetului de rezolvare a dilemelor
Una dintre nevoile vieţii noastre creştine este de a afla METODA cu care să abordăm probleme de felul acesta. “Metoda” poate fi schiţată foarte simplu. Cuprinde patru paşi care pot fi urmaţi uşor urmărindu-l pe profet.

Fără a discredita rugăciunea, să observăm că nu este ceea ce profetul a făcut întâi de toate! Contrar părerii unora dintre cei care se confruntă cu astfel de probleme filozofice, nu vă recomand rugăciunea ca subterfugiu imediat (ca mijloc necondiţionat), în cazul unor astfel de înfruntări!

I. Întâi de toate, opreşte-te şi gândeşte. Nu reacţiona emoţional în faţa problemei. Roada Duhului este stăpânirea de sine (Gal: 5). Deci, opreşte-te şi gândeşte-te. La ce? Trage aer în piept şi meditează la o floare!? Nu, nu asta vreau să spun! Vezi mai jos…
II. Aminteşte-ţi lucrurile esenţiale/fundamentale/elementare/simple pe care le cunoşti despre Dumnezeu. Înainte să încerci să rezolvi imediat problema adu-ţi aminte întâi ce ştii (ţi s-a revelat) despre caracterul şi atributele lui Dumnezeu, apoi fă legătura cu problema. “Recapitulează” tot timpul ce ştii despre Dumnezeu. RECAPITULEAZĂ!!
III. Compară problema ce se ridică cu aceste revelaţii ale caracterului lui Dumnezeu.
IV. Dacă până aici nu obţii un răspuns, atunci recurge de îndată la rugăciune pentru a-I cere Lui să-ţi descopere un răspuns potrivit caracterului şi naturii Sale.

Aceasta vedem că este “metoda” profetului! Înainte de toate, începe să se gândească la Dumnezeu:

1:12 Doamne, nu eşti Tu din veşnicie, Dumnezeul meu, Sfântul meu? Nu vom muri! Doamne, Tu ai ridicat pe poporul acesta ca să-Ţi împlineşti judecăţile Tale; Tu, Stânca mea, l-ai ridicat ca să dai prin el pedepsele Tale!

“Nu eşti Tu din veşnicie?”
Habacuc şi-a amintit câteva lucruri importante despre Dumnezeu în acest verset. “Nu eşti Tu din veşnicie?” Primul lucru pe care şi-l aduce aminte în împrejurări într-adevăr dramatice, dar trecătoare, este că Dumnezeul pe care el îl cunoaşte “vine din veşnicie”. El este deasupra timpului şi este Stăpânul circumstanţelor. Nimic nu se întâmplă în istoria omenirii “din întâmplare”! Totul este “dirijat”, “orchestrat” şi “interpretat” de El. El este Marele Profesor de istorie. El este Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. El a fost înainte de început şi va mai fi după sfârşit! El este Dumnezeul Veşniciei.

Babilonienii pot părea că sunt stăpânii lumii, că puterea lor îi zdrobeşte pe toţi, dar puterea Celui din veşnicie este mai mare pentru că nu este vremelnică şi trecătoare ca a lor. După cum ştim, puterea lor a durat atât cât a fost nevoie de ea: 70 de ani în care iudeii au fost ţinuţi în robie de ei. Odată ce Domnul a hotărât eliberarea iudeilor şi întoarcerea lor în Palestina, puterea babilonienilor s-a stins.

“Nu vom muri”
Dacă El este aşa, atunci profetul îşi dă seama că în ciuda aparentei exterminări momentane a iudeilor de către teribilii babilonieni, totuşi ei nu vor muri. Sămânţa lor nu va dispărea şi naţiunea lor nu va fi exterminată. De ce? Pe ce bază afirmă Habacuc asta?

Amintindu-şi cum este Dumnezeul lui, Sfânt, Stâncă, din Veşnicii, profetul este încă odată convins că El îşi va ţine partea lui de legământ avramic.

Dumnezeu i-a promis lui Avraam că va ridica un neam care va fi întotdeauna poporul Lui şi că nu va îngădui ca acesta să dispară de pe Pământ, oricât de mult şi-ar dori palestinienii, sau alţi duşmani adjuraţi de azi ai Israelului. Aţi văzut ce se întâmplă acum în Israel, Palestina şi teritoriile ocupate?

“Nu vom muri!” ar trebui să scrie în toate ziarele de mâine ale Israelului!

Aplică: Mulţi oameni se poartă în faţa circumstanţelor vieţii aşa cum se poartă tinerii noştri în gară când trebuie să plece în armată. Ca înaintea unui sfârşit, şi ca şi cum pleacă undeva de unde nu se mai întorc. Astfel, beau până uită şi se vaită şi zbiară de disperarea despărţirii. Mulţi creştini se poartă aşa în mijlocul unor împrejurări mai dificile ale vieţii lor, când de fapt ar trebui să-şi amintească toate calităţile sigure ale Dumnezeului pe care-L slujesc! Hei, nu-i sfârşitul lumii!

Într-adevăr, caldeenii vor provoca pustiirea groaznică a Iudeii, dar iudeii nu vor muri. Îi vor duce în robie şi îi vor omorî pe mulţi, dar ca neam, nu vor dispărea. O, cât de mulţi au vrut să facă neamul acesta să dispară! De la Hamaan la Hitler, la Saddam şi Arafat. N-au reuşit, şi nu vor reuşi niciodată! În faţa acestei ameninţări grozave, profetul îşi aminteşte de acest legământ, de credincioşia şi de caracterul neschimbător al lui Dumnezeu.

“Stânca mea”
Acelaşi lucru îl sugerează şi afirmaţia profetului cum că El este “Stânca lui”. Nu înseamnă că Dumnezeu este neclintit în hotărâri şi că are un caracter care nu suferă nici o schimbare?

Ca Dumnezeu al legământului, El nu-şi va abandona definitiv poporul în mâinile cruzilor caldeeni, dar fiindcă poporul Iudeii a încălcat partea lui de legământ, el va avea de suferit nişte consecinţe (vezi, Deut.32). Iată deci că Dumnezeu îi ridică pe caldeeni tocmai pentru a fi instrumentul Său de pedepsire a iudeilor.

Evrei 1:10-12; 13:8 şi iarăşi: ,,La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pămîntul; şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; toate se vor învechi ca o haină; le vei face sul ca pe o manta, şi vor fi schimbate; dar Tu eşti acelaşi; şi anii Tăi nu se vor sfârşi.” …Isus Hristos este acelaşI ieri şi azi şi în veci!

“Sfântul meu”
Fiind “Sfânt”, Dumnezeu nu face ceva ce-i contrazice natura. Ridicarea şi folosirea caldeenilor ca instrument al Său de pedeapsă asupra Iudeii nu este contrară naturii Sale sfinte. Dimpotrivă, a lucrat adesea în acest fel în istoria poporului Israel. Tocmai datorită sfinţeniei Sale nu poate trece cu vederea nelegiuirea strigătoare la cer a Iudeii şi o pedepseşte!

Aplică: Să observăm cât de familiare îi sunt profetului aceste atribute ale lui Dumnezeu! “Dumnezeul meu”, “Sfântul meu”, “Stânca mea”.

Este aşa Dumnezeu pentru tine? Doar crezând în Isus Hristos un Dumnezeu îndepărtat, străin şi mânios poate fi “apropiat”. Doar în El toate atributele care altfel L-ar face înfricoşător devin desfătări pentru sufletul celui ce este socotit neprihănit prin credinţă.

Poţi tu spune : “Dumnezeul sfânt” de care nici un păcătos nu se poate apropia, care locuieşte în sfinţenie, este al meu? Dumnezeul atotputernic înaintea căruia se clatină temeliile Pământului şi care susţine Universul prin Cuvântul puterii Lui, Cel Veşnic, “Eu Sunt Cel ce Sunt”, este al meu şi eu sunt al Lui? Încă o dată prin Habacuc ni se aminteşte că Dumnezeu vrea o relaţie personală cu omul şi nu doar recunoaşterea unor adevăruri ale Sale care să-l “(men)ţină” pe om într-o religie moartă.

“Doamne…”
În original cuvântul “Domnul” este exprimat prin literele YWHW, adică convenţionalul “Iehova”. Iehova înseamnă “Eu sunt cel ce sunt” şi este numele cu care Domnul Dumnezeu i s-a revelat lui Moise când l-a trimis să-i scoată pe copiii Lui din Egipt. Ştiţi de ce Habacuc şi-a amintit de acest lucru? Pentru că încă de pe vremea lui erau oameni care spuneau că Dumnezeu a murit. Dintotdeauna au existat şi vor exista astfel de oameni. Nu Frederich Nietzsche este cel ce a spus-o prima data! Însă Habacuc şi-a amintit ce a ştiut bine despre Dumnezeu, şi anume că Dumnezeu nu are cum să moară, pentru că El este singura Fiinţă autonomă, independentă şi de sine stătătoare din tot Universul. El este Domnul vieţii şi omul nu are cum să-L omoare! O fiinţă a cărui existenţă este de sine stătătoare, care nu are nevoie de nimic care să-I sprijine existenţa, nu are cum să moară. Este imposibil ca Dumnezeu să moară!

În trecut s-au mai găsit alţii care să susţină că Dumnezeu a murit. Vezi,

Ţefania 1:6, 12 …pe cei ce s-au abătut de la Domnul, şi pe cei ce nu caută pe Domnul, nici nu întreabă de El…
În vremea aceea, voi scormoni Ierusalimul cu felinare, şi voi pedepsi pe toţi oamenii cari se bizuiesc pe drojdiile lor, şi zic în inima lor: ,Domnul nu va face nici bine nici rău!’

“Gaura la macaroană?” Să abandonăm iluzia că în secolul nostru s-au născut cele mai profunde întrebări existenţialiste ale umanităţii şi că doar noi suferim de acest complex de abandonare a noastră în cosmos. Omul suferă de o înspăimântătoare singurătate cosmică, dar nu fiindcă Dumnezeu l-a părăsit, ci fiindcă el L-a părăsit pe Dumnezeu şi I-a întors spatele.

Ce este omul?
Portretul “Supraomului” lui Nietzsche este cel ce i-a inspirat pe nazişti să se poarte cum s-au purtat călăii de la Auschwitz, care se întorceau acasă de la celebrele “câmpuri ale morţii” pentru a asculta Mozart, şi tot acelaşi lucru este cel ce-l face pe om să se comporte atât de ridicol astăzi. De fapt, acest “supraom” nu este decât o ruină jalnicăo umbră palidă a omului din grădina Edenului care a avut totul şi a pierdut totul printr-un gest de stupiditate.

Toţi suferim de “megalomanie”.
De cele mai multe ori când întâlnesc un om încrezut, mândru, mi-l închipui stând pe vine pe “tronul” său pământesc. O imagine penibil de umilitoare, total contrastantă cu cea pe care se străduie să o transmită în public. Ori de câte ori face pe trufaşul, pe importantul, îmi amintesc de diavol, care a încercat să-şi urce tronul său deasupra tronului lui Dumnezeu, dar nu i-a mers.

Datorită unei astfel de ideologii, omul modern crede că doar pe umerii lui stă povara soartei sale…

Aşa ajunge profetul să obţină primele răspunsuri:

1:12 “Doamne, Tu ai ridicat pe poporul acesta ca să-Ţi împlineşti judecăţile Tale; Tu, Stânca mea, l-ai ridicat ca să dai prin el pedepsele Tale.”

Deci este oare adevărat că Dumnezeu nu făcea nimic în privinţa fărădelegilor grosolane ale Iudeii? Nu se mai poate spune asta. Babilonienii vin ca răspuns la acuzaţia de pasivitate a lui Dumnezeu în faţa răului. E ca şi cum profetul ar spune:

“Acum înţeleg de ce îi ridici pe caldeeni! Este felul Tău de a trezi poporul meu din nesimţirea lui. De a-i face conştienţi de îndepărtarea lor de Tine. Ei cred că pot trăi fără Tine, dar de câte ori Tu le-ai trimis profeţi care să-i implore să vină înapoi la Tine? Ai vărsat binecuvântări nenumărate peste ei dar ei au continuat în păcatele lor, considerând bunăstarea lor drept meritată şi ajungând să creadă că pot trăi fără Tine. Acum înţeleg ce faci! Ridici un popor care să-ţi trezească copiii la realitate. Îi scuturi şi îi pedepseşti pentru a-i aduce înapoi la Tine. Înţeleg acum!!”

Dumnezeu scutură neamurile Pământului…
Caldeeni — instrumentul pedepsei lui Dumnezeu asupra Iudeii.

Îi ridică pe unii şi-i umileşte pe alţii, toate acestea pentru pedepsirea şi aducerea înapoi a copiilor Săi din toate neamurile Pământului. Pentru a trezi Occidentul din lăcomia şi egoismul lui, a ridicat Uniunea Sovietică, iar acum Occidentul este gata să-şi împartă valorile democratice şi materiale cu toţi. Etc. …

Profetul spune, “înţeleg asta, dar văd încă o problemă!!?”

1:13-17 Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul, şi nu poţi să priveşti nelegiuirea! Cum ai putea privi Tu pe cei mişei, şi să taci, când cel rău mănâncă pe cel mai neprihănit decât el? Vei face Tu omului ca peştilor mării, ca târâtoarei, care n-are stăpân? El îi scoate pe toţi cu undiţa, îi trage în mreaja sa, îi strânge în năvodul său. De aceea se bucură şi se veseleşte. De aceea aduce jertfe mrejei sale, aduce tămâie năvodului său; căci lor le datorează partea lui cea grasă şi bucatele lui gustoase! Pentru aceasta îşi va goli el într-una mreaja, şi va înjunghia fără milă pe neamuri?

Astfel descrie Habacuc răutatea caldeenilor. A spus, “acum văd că ridici acest neam pentru a pedepsi poporul Tău, dar încă nu înţeleg totul. În ciuda răutăţii iudeilor, ei nu sunt totuşi aşa de răi ca şi caldeenii. De ce vrei să foloseşti un popor atât de rău şi de crud ca să-i pedepseşti pe ai Tăi? Nu înţeleg!”

Aţi auzit vreodată spunându-se că oricât de răi am fi noi, românii, totuşi la noi nu este ca-n Africa sau în unele ţări din Asia? Noi nu o să ajungem aşa de răi ca şi ei. Sau, la noi nu este tot atât de rău ca-n Rusia! Fiindcă noi suntem mai “buni” decât ei, Dumnezeu nu ne va lăsa să ajungem mai rău decât suntem acum. Sunteţi siguri de asta? Atunci cum de ne mirăm până unde poate ajunge prostia, hoţia şi iresponsabilitatea? Când eram sub Ceauşescu aveam aceeaşi întrebare: “Cât de departe se poate merge?” Asta era întrebarea care mă frământa înainte. Acum văd că întrebarea rămâne în picioare. Cât de departe se poate merge cu înşelătoria, cu necinstea, cu minciuna şi cu nemunca? Dar totuşi, la noi nu-i atât de rău ca-n Africa!

“Nu înţeleg asta!” Fiindcă profetul nu vede răspunsul la dilema lui (la fel cum nici noi nu-l vedem la a noastră!), vedem că lasă răspunsul pe seama Lui Dumnezeu, lucru foarte înţelept, pentru că mintea omului nu poate pătrunde toate lecţiile istoriei.

Nici noi nu înţelegem multe din cele ce se întâmplă acum. Mulţi sunt înclinaţi să concluzioneze din nou că “nu există Dumnezeu”, sau că “Dumnezeu nu este aşa cum Biblia îl descrie”, sau “Nu pot să mai cred. Dacă Dumnezeu nu-mi explică ce face acum, nu mai pot să cred în El!”

Alta este atitudinea pe care şi-o asumă profetul. “Nu înţeleg, dar devreme ce Tu eşti mai înţelept şi mai puternic decât mine, eu am să aştept să-mi arăţi Tu care este răspunsul”.

2:1-3 “M-am dus la locul meu de strajă, şi stăm pe turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună Domnul, şi ce-mi va răspunde la plângerea mea. Domnul mi-a răspuns, şi a zis: ,,Scrie proorocia, şi sapă-o pe table, ca să se poată citi uşor! Căci este o proorocie, a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire, şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteaptă-o, căci va veni şi se va împlini negreşit.”

Voi aştepta să văd ce-mi va arăta El.
Acesta este un lucru extrem de înţelept pe care cel chinuit de întrebări îl poate face. “Voi lăsa chestiunea în mâinile lui Dumnezeu iar eu voi aştepta”. Cei necredincioşi se grăbesc să tragă concluziile binecunoscute, zadarnice eforturi filozofice ale omului neinspirat: “Dumnezeu e nedrept să folosească răul pentru a face binele…”, “Dumnezeu nu mai lucrează astăzi ca în trecut….” Etc. etc. …

Dar ştiu oare oamenii aceştia că Dumnezeu are “ochi aşa de curaţi încât nu poate să privească răul” şi că nu poate să rămână nepăsător, inactiv? Prin întârzierea pedepsirii răului, totuşi El nu se face complice lor. Şi totuşi El ridică acum acest popor rău. Din nou, profetul nu înţelege, dar aşteaptă şi Îi îngăduie lui Dumnezeu să-i răspundă în vremea Lui.

Aplică: Poţi tu face asta? Când aduci înaintea lui Dumnezeu o problemă pe care I-o explici în rugăciune, după ce termini, începi să te îngrijorezi? Începi să te întrebi, “cum are să se facă asta? Eu ce o să fac?”

Este exact momentul când cedăm cei mai mulţi dintre noi. Nu înainte de a ne ruga, ci după… în timpul de aşteptare a răspunsului.

Profetul Îi spune “aştept”, la care Domnul îi răspunde:

2:2-3 “Domnul mi-a răspuns, şi a zis: ,,Scrie proorocia, şi sapă-o pe table, ca să se poată citi uşor!” Căci este o proorocie, a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire, şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteaptă-o, căci va veni şi se va împlini negreşit.

Ceea ce-i spune acum Dumnezeu lui Habacuc este că răspunsul la întrebarea lui nu va veni imediat. Va trebui să treacă timpul. Dar răspunsul va veni. Poate părea că zăboveşte, dar nu va veni prea târziu, pare să ne sugereze limba originală. Chiar dacă între timp totul pare să meargă pe dos, ceea ce Dumnezeu avertizează că este posibil, până la urmă toate se vor rezolva.

Ah, timpul!
Observăm în răspunsul pe care Dumnezeu i-l dă lui Habacuc la cea de-a doua întrebare a sa, că timpul reprezintă ingredientul cel mai important în rezolvarea problemei nedreptăţii flagrante din lume. Factorul timp implică totodată răbdare din partea sfinţilor. Acest lucru pare uneori destul de anevoios.

Dumnezeu lucrează încet! De-a lungul celor 10 ani de când sunt creştin am observat că Dumnezeu lucrează destul de încet. Uneori prea încet pentru mine. Din cauza tinereţii şi râvnei mele, mi-am dorit ca Dumnezeu să facă imediat unele lucruri, şi nu puteam să sufăr când alţi creştini, de obicei mai maturi, îmi spuneau “ai răbdare…Dumnezeu lucrează mai încet… trebuie să creşti….să te maturizezi.” Aşa este… vreau să am răbdare şi o vreau acum!

În acest punct Dumnezeu îi oferă lui Habacuc încă o viziune — 2:4 “Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui” — arătându-i astfel partea umanităţii care este rea şi care merge spre nimicire, precum şi cealaltă parte care prin credinţă se îndreaptă spre Dumnezeu.

Apoi Dumnezeu aplică viziunea aceasta caldeenilor (deci, babilonienilor) care la rândul lor vor fi nimiciţi. Dumnezeu este încă stăpân pe neamurile Pământului şi dirijează istoria lor.

Marea “linie de demarcaţie” a omenirii se găseşte aici.

Habacuc este numit şi “profetul credinţei”. Marea declaraţie a cap.2, vers.4b, a reprezentat stimulentul reformei protestante şi este citată de 3 ori în Noul Testament. Să vedem ce spune.

“…cel neprihănit va trăi prin credinţa lui”

Rom. 1:17 deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: ,,Cel neprihănit va trăi prin credinţă.”
Gal. 3:11 Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci ,,cel neprihănit prin credinţă va trăi.”
Evrei 10:38 Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.”

Vedem că citările integrale ale profetului Habacuc din Noul Testament sunt în număr de 3 şi toate privesc acest verset, întreaga învăţătură adusă de Hristos fiind bazată pe acest pivot al cărţii sale.

Irving Jensen ne spune că, “există în Talmudul evreiesc un comentariu interesant asupra acestui pasaj. Talmudul este o colecţie evreiască de legi civile şi religioase. Acolo se arată cum Legea lui Moise a dat israeliţilor cam şase sute de reguli. Cum acestea se dovedeau prea numeroase pentru a fi ţinute minte, David le-a redus în Psalmul 15 la numai unsprezece. Apoi, Isaia le-a redus la şase. Vezi Isaia 33:15. Mica (6:8) le-a redus mai departe la trei, şi încă o dată Isaia 56:1 le-a redus la două. În cele din urmă, Amos le-a redus la una singură (5:4). Totuşi, ca să nu se creadă că Dumnezeu poate fi găsit prin ţinerea legii, Habacuc a spus că “cel drept va trăi prin credinţă”.
(Citatul îi este atribuit lui William H. Saulez în, “The Romance of the Hebrew Language” (1913). Eu l-am preluat şi tradus din “The Minor Prophets of Judah” de Irving L. Jensen, pag.100.)

În felul acesta pitoresc se susţine adevărul biblic că mântuirea, cât şi îndreptăţirea, nu se obţin pe baza împlinirii legii, ci prin credinţa în Cel ce socoteşte neprihănit pe acela care crede în Isus Hristos.

Galateni 2:16-21 Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii. Dar dacă, în timp ce căutăm să fim socotiţi neprihăniţi în Hristos, şi noi înşine am fi găsiţi ca păcătoşi, este oare Hristos un slujitor al păcatului? Nicidecum! Căci, dacă zidesc iarăşi lucrurile, pe cari le-am stricat, mă arăt ca un călcător de lege. Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos.

Versetul acesta din Habacuc introduce un puternic contrast între două categorii de oameni:

  • cei care prin faptele, religia şi bunătatea lor de sine, “îşi îngâmfă sufletul” (teribilă boală, consecinţa reală a acestor crezuri!), şi
  • cei care, prin credinţa lor, “îşi smeresc sufletul” şi obţin binecuvântarea lui Dumnezeu peste viaţa lor.

În timp ce acela care trăieşte prin credinţă este justificat prin faptele lui, cel ce trăieşte prin fapte şi le justifică cu religia lui, nu ajunge nicăieri!

Cum putem fi plăcuţi lui Dumnezeu?
Doar prin credinţă Îi suntem plăcuţi Lui, şi nu prin fapte (este ceea ce Luther a descoperit pe când se târa în genunchi spre Capela Sf. Petru din Roma). Mai târziu, Luther a afirmat că în tot acel timp, acesta era versetul care îi răsuna în minte ca un ecou. Se pare că Dumnezeu încerca să-i zică ceva.

Ideea centrală care străbate întreaga Scriptură este rezumat în cuvintele din Evrei 11:6:

“şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.”

Adaptare după Ray Stedman: “Există doar două perspective practice asupra vieţii. Ori trăieşti prin credinţă, ori prin observaţie, raţiune sau religie. Viaţa se poate înfrunta fie prin credinţă, depinzând de Dumnezeu pentru a-i da un scop, mântuire şi satisfacţie, fie prin necredinţă, bazându-ne pe propria raţiune şi putere de înţelegere a ceea ce se întâmplă în jur, atitudine care de obicei nu aduce răspunsuri şi niciodată mântuire. Dacă privim în jur, vedem că oamenii au fie una dintre aceste două perspective asupra vieţii, fie cealaltă. Ori se încred în înţelepciunea omenească pentru a analiza şi rezolva dilemele cotidiene, încercând să improvizeze soluţii, ori Îl cred pe Dumnezeu pe cuvânt şi-şi pun vieţile în mâinile Lui, bazându-se pe certitudinea că ceea ce El a spus, va face. Aceasta este diferenţa între omul care trăieşte prin credinţă şi omul care trăieşte prin raţiune. Cel din urmă încearcă să afle de ce există, ce face şi unde se duce (fără să reuşească), iar cel ce trăieşte prin credinţă găseşte răspunsul prin aceea că crede că a fost creat cu un scop, trăieşte pentru acel scop, ştie unde se duce şi este neprihănit în toate.”

Există unii oameni care simt nevoia să-şi explice totul…
Este trist să vedem că mulţi creştini încearcă să-şi folosească raţiunea în orice privinţă, iar când nu reuşesc să ajungă la nici un rezultat pe această cale, concluzionează că ceva nu este în regulă, sau că acel ceva nu există. Prea mulţi se bazează pe iscusinţa raţionamentului uman în numele Creştinismului. Aceştia sunt cei care susţin că datoria Bisericii este de a-i strânge laolaltă pe cei dezavantajaţi şi nedreptăţiţi, sperând într-un fel să exercite puterea politică care să-i preseze pe liderii neamului să corecteze abuzurile, afirmând totodată că aceasta este treaba creştinilor.

Puterea Bisericii nu stă în explicaţiile de ordin moral pe care le poate da la răul existent în societatea contemporană, ci în demonstraţia vie a vieţilor schimbate de Dumnezeul predicat în sânul ei. Constă în mărturia vieţii necompromise a membrilor ei şi nu în importanţa socială pe care o poate dobândi de-a lungul timpului.

Nu aceasta a fost mărturia celor înşiraţi în cap.11 din Evrei? În ce fel au influenţat ei vremurile lor? Ce schimbare au produs ei în lumea lor? Se spune că au răbdat ca şi cum L-ar fi văzut pe Cel ce este invizibil. Ei nu au aşteptat ca oamenii să facă ceva. Au aşteptat ca Dumnezeu să facă totul şi tocmai credinţa această mare este cea care le-a fost mărturie. El întotdeauna lucrează, şi prin credinţa în puterea Lui s-au schimbat lucruri mari la vremea lor, de la “închiderea” gurii leilor, la supunerea unor împărăţii, răsturnarea tiranilor şi schimbarea cursului istoriei, aşadar prin credinţă, iar nu prin acţiunile omului, ci prin voia lui Dumnezeu!

Cum stau lucrurile cu caldeenii? Ce soartă le rezervă Dumnezeu?

Restul capitolului se referă la caldeeni, dezvăluind planurile lui Dumnezeu în privinţa acestora. Ca să rezumăm: “Acum, Habacuc, nu te îngrijora de caldeeni. Este adevărat că ochii Mei nu pot să privească răul şi că ridic acest neam pentru a pedepsi răul Israelului, dar la rândul lor şi caldeenii vor fi pedepsiţi. Chiar lucrul în care se încred se va dovedi pricina căderii lor. Proprii lor dumnezei îi vor trăda.”

Dumnezeu pronunţă aici cinci nenorociri care urmează să cadă asupra lor:

2:6 Se va zice: ,,Vai de cel ce adună ce nu este al lui! Până când se va împovăra cu datorii?
Vai este de cel ce trăieşte după principiul “voi pune mâna pe tot ce pot şi nu contează cum o fac!”

2:9 Vai de cel ce strânge câştiguri nelegiuite pentru casa lui, ca să-şi aşeze apoi cuibul într-un loc înalt, şi să scape din mâna nenorocirii!

Vai de cel ce-şi îndreaptă toate eforturile şi întreaga energie spre a acumula bunurile care să-i dea linişte şi siguranţă la bătrâneţe. Acela se va trezi că toate lucrurile în care şi-a pus încrederea i-au fost luate peste noapte!

2:12 Vai de cel ce zideşte o cetate cu sânge, care întemeiază o cetate cu nelegiuire!
Vai de cei ce se folosesc de puterea şi influenţa lor pentru a realiza ceea ce-şi doresc! Iată o lozincă potrivită oricărei campanii electorale.

2:15 Vai de cel ce dă aproapelui său să bea, vai de tine care îi torni băutură spumoasă şi-l ameţeşti, ca să-i vezi goliciunea!

Vai de cel ce se foloseşte de forţă pentru a-i intimida şi înfricoşa pe cei pe care îi conduce, cu scopul de a stoarce un profit de la ei!

2:19 Vai de cel ce zice lemnului: ,,Scoală-te”, şi unei pietre mute: ,,Trezeşte-te”! Poate ea să dea învăţătură? Iată că este împodobită cu aur şi argint, dar în ea nu este un duh care s-o însufleţească.

Vai de cel ce se încrede în zei falşi, susţinând că aceştia îl îndrumă în viaţă, îi aduc alinare conştiinţei şi îi dau fericirea!

2:13 “Iată, când Domnul oştirilor a hotărât lucrul acesta, popoarele se ostenesc pentru foc, şi neamurile trudesc degeaba”.

Capitolul 3 se încheie cu aceste remarcabile cuvinte ale profetului:

2:20 Domnul însă este în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!

Acum el găseşte răspunsul şi la cea de-a doua dilemă, mai mare decât prima!
Dumnezeu este Domnul istoriei şi El este activ. Este stăpân pe ceea ce se întâmplă în lume şi nimic nu-i scapă de sub control.

Bill Clinton, bunăoară, a afirmat că în ciuda tulburărilor din Israel, are toată convingerea că se va face pace în Orientul Mijlociu şi va înceta războiul dintre arabi şi israelieni!!?? De unde această convingere, vădit contrară Bibliei? Ea ne spune clar că această pace doar Domnul Dumnezeu o va instaura la Cea de-a Doua Venire a lui Hristos. S-ar zice că Bill îi face concurenţă lui Hristos. Ce trist!

Problemele oamenilor se rezolvă doar printr-o relaţie cu Cel ce stă imperturbabil pe tronul Lui, în templul cel sfânt din cer.

Profetul îşi schimbă radical atitudinea
La început a privit în jur şi a crezut că Dumnezeu nu face nimic. Apoi, Dumnezeu l-a pus să vegheze din turnul lui de veghere, arătându-i că va judeca nu doar poporul lui Israel pentru păcatele sale, ci şi toate neamurile Pământului. Dumnezeu va aduce fără îndoială ziua când tot Pământul va fi plin de cunoştinţa Lui, ca fundul mării de apele care-l acoperă! Când înţelege cum stau lucrurile, Habacuc izbucneşte în a-L implora pe Dumnezeu să-şi amintească de mila Lui, pentru că-L vede judecând.

3:1-2 Rugăciunea proorocului Habacuc. (De cântat în felul cântecelor de jale). Când am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am îngrozit. Însufleţeşte-Ţi lucrarea în cursul anilor, Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! Dar, în mânia Ta, adu-ţi aminte de îndurările Tale!

Habacuc şi-a început dialogul cu Dumnezeu întrebând, “Doamne, de ce nu faci ceva?”; acum însă spune “Doamne, ai grijă să nu faci prea mult! La mânie, adu-ţi aminte de mila Ta! Te văd acum că lucrezi, dar în mijlocul judecăţilor Tale aminteşte-ţi că eşti un Dumnezeu milos.” Asta-i tot ce i-a mai rămas de spus. Nu mai este loc de filozofie, de teologie, nici nu mai polemizează cu Dumnezeu.

De fapt, profetul îşi dă seama că a avut parte de destule dovezi ale activităţii lui Dumnezeu, în trecutul poporului său. De la scoaterea israeliţilor din Egipt şi până-n zilele din urmă, Dumnezeu nu a fost pasiv, absent de pe scena istoriei, ci dimpotrivă, foarte activ.

Este ceea ce Habacuc descrie în continuare în capitolul 3…

Face inclusiv o referire extraordinară la un eveniment extraordinar — Iosua 10.

3:11 Soarele şi luna se opresc în locuinţa lor, de lumina săgeţilor Tale cari pornesc, de strălucirea suliţei Tale care luceşte.

Amintirea acestor acte extraordinare (lucrări miraculoase) ale lui Dumnezeu este ceea ce-l convinge pe Habacuc că Dumnezeu este demn de încredere. Credinţa lui nu se bazează pe superstiţie, ci pe dovezi istorice incontestabile. Dumnezeu a lucrat în istoria poporului Israel! Şi încă lucrează.

Credinţa creştină nu înseamnă un salt în gol, lepădarea de orice dorinţă de cunoaştere. Ea este bazată pe puternice dovezi istorice, care atestă intervenţia divină în treburile umane şi care sub nici o formă nu pot fi puse la îndoială. A le pune la îndoială înseamnă a nega existenţa unui popor ca Israelul, când acesta de fapt există.

Noi nu credem într-o divinitate moartă, ci îl urmăm pe un Dumnezeu care a lucrat în timp şi spaţiu, care a lăsat urme în istoria umanităţii, urme ce nu se pot şterge într-o oră de filozofie, sau un secol de ateism. Timpul nu le poate şterge, ci el însuşi stă mărturie că Dumnezeu a lucrat.

Acesta este de fapt Dumnezeul pe care-L avem. Unul care acţionează în istoria umanităţii, săvârşind fapte pe care nici un om nu le poate imita. Gândindu-se la acestea, mintea profetului este copleşită de măreţia Lui, măreţie pe care o mărturiseşte în versetul următor:

3:16 Când am auzit… lucrul acesta, mi s-a cutremurat trupul; la vestea aceasta, mi se înfioară buzele, îmi intră putrezirea în oase, şi-mi tremură genunchii. Căci aş putea oare aştepta în tăcere ziua necazului, ziua când asupritorul va merge împotriva poporului?

A văzut care sunt problemele, ştie cine este Dumnezeu şi cum lucrează El, şi fiindcă acum ştie care este următorul pas, este cuprins de frică. Dar nu încheie aşa, ci…

3:17-19 Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da nici un rod, rodul măslinului va lipsi, şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule, şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnulmă voi bucura în Dumnezeul mântuirii meleDomnul Dumnezeul este tăria mea; El îmi face picioarele ca ale cerbilor, şi mă face să merg pe înălţimile mele. – Către mai marele cântăreţilor. De cântat cu instrumente cu coarde.

… încheie în speranţă, glorie şi extaz. În vâltoarea evenimentelor, profetul descoperă pacea interioară a omului care-L cunoaşte pe Dumnezeu. Caracterul Său drept este tăria lui în mijlocul necazurilor. Acesta este adevărul reafirmat şi de Noul Testament. Nu că Dumnezeu face viaţa uşoară şi înlătură necazurile. Nu, necazurile sunt rânduite să vină şi ele. Isus a spus: “În lume veţi avea necazuri…” (Ioan 16:33).

Oamenii încearcă cu disperare să găsească o soluţie pentru problemele lor. Pentru rezolvarea conflictelor lor, pentru instaurarea raiului pe Pământ, dar pe cont propriu, fără a apela la Dumnezeu şi făcând abstracţie de legile Sale.

Referindu-se la aceste necazuri, Isus a mai spus, “dar îndrăzniţi (sau, bucuraţi-vă!), Eu am biruit lumea”.

Trăiţi-vă viaţa în lumea aceasta, dar nu oricum, ci triumfător!

Habacuc mai înseamnă şi “cel ce se agaţă”. El ne-a învăţat ca, în mijlocul turbulenţelor istorice şi al confuziei aparente cu privire la planurile lui Dumnezeu, să ne agăţăm de un Dumnezeu al cărui caracter este neschimbător, drept şi sfânt, şi care va judeca lumea după dreptate, aşa cum a mai făcut-o odată, înviindu-L din morţi pe Isus Hristos.

Printre învăţăturile proeminente ale cărţii se pot evidenţia:

  • nelegiuirea nu triumfă
  • Dumnezeu nu trece cu vederea păcatul
  • cel neprihănit trăieşte prin credinţă
  • Domnul este Stăpânul întregului Univers. Ferice de cel ce aşteaptă cu răbdare împlinirea Cuvântului Său
  • Dumnezeu este Domnul istoriei omenirii
  • Dumnezeu vrea ca cei ce-I aparţin să-I vorbească

Surse folosite:
1. “An Introduction to the Old Testament Profets”, Hobart Freeman
2. J. Vernon McGee, notes on Habakkuk.
3. “Habakkuk: History is in God’s Hands”, by Ray C. Stedman, “Series: Adventuring through the Bible”.
4. “Can Man Live Without God?”, Ravi Zacharias.

Habacuc a meritat studiul.

Cartea profetului Naum

“Este prea târziu pentru Ninive!”

DAR pentru ROMANIA?

 


Recapitulare: Data trecută am studiat cartea profetului Mica — “Cine este ca Domnul?”

Cartea profetului Naum se găseşte după cartea lui Mica şi înainte de cartea profetului Habacuc. Are 3 capitole. Cu adevărat, un profet mic!

Introducere
Profeţia lui Naum asemenea celei a lui Iona priveşte un singur subiect: soarta cetăţii Ninive. În Septuaginta această profeţie este plasată imediat după Iona ca o continuare a acelei profeţii, un fel de “partea a II-a la episodul Ninive”. Naum este una dintre profeţiile complet împlinite ale Scripturii.

Amândouă oferă o învăţătură morală perfectă: prima, abaterea judecăţii lui Dumnezeu ca un rezultat al pocăinţei sincere (cu roade), iar în cea de-a doua, executarea pedepsei de către Dumnezeu din pricina răutăţii învederate (stăruitoare, necorijate) a omului.

Povestea ninivenilor ilustrează mai mult decât orice încăpăţânarea firii pământeşti faţă de lucrurile Duhului. Obstinenţa în păcat a celui ce doar cu puţin înainte a fost cruţat de judecată rămâne încă unul din misterele greu de înţeles ale firii omeneşti.

Cu aproape 100 de ani mai înainte, pocăindu-se la predicarea lui Iona, ninivenii sunt cruţaţi de Dumnezeu. Totuşi, după scurgerea unui secol, ei devin mai răi ca înainte. Atunci judecata lui Dumnezeu nu a mai întârziat!

Îi este foarte uşor omului care aude de mila infinită a lui Dumnezeu să-şi amestece credinţa lui mintală sau sentimentală cu fapte pe care nu le-ar face dacă ar cunoaşte şi celelalte atribute ale lui Dumnezeu. Mulţi îl aleg doar pe “dumnezeul” care promite multă mângâiere, dar nu şi pe Acesta:

Naum 1:2-3 Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător; Domnul Se răzbună şi este plin de mânie; Domnul Se răzbună pe potrivnicii Lui, şi ţine mânie pe vrăjmaşii Lui. Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie; şi nu lasă nepedepsit pe cel rău. Domnul umblă în furtună şi în vârtej, şi norii sunt praful picioarelor Lui.

Matthew Henry: Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător şi Domnul este îndelung răbdător! Fiecare să-şi aleagă ce i se cuvine că se spune despre Dumnezeu în această carte: păcătoşii să bage la cap şi să tremure, iar sfinţii s-o citească şi să se bucure. Mânia lui Dumnezeu este aici revelată din cer împotriva vrăjmaşilor Lui, bunătatea şi mila Lui promise supuşilor Săi loiali, iar puterea înfricoşătoare vizibilă pentru toţi, făcând mânia Sa să fie foarte înspăimântătoare iar bunătatea Lui foarte dezirabilă.

Efes.1:4-6 În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui.

În funcţie de cine eşti, aşa va fi Domnul faţă de tine. Fie una, fie alta. Eşti în Preaiubitul, atunci Tatăl ţi se va arăta îndelung răbdător. Nu eşti, atunci fără îndoială El ţi se va arăta gelos şi răzbunător. În această carte, mânia Domnului este limpede contrastată cu bunătatea Sa faţă de ai Lui. Imaginea scripturală a Domnului Dumnezeu nu este totuna cu aceea a trufaşilor filozofi ai acestei lumii!
Dumnezeu Tatăl este într-adevăr încet la mânie şi gata să ne ierte, dar sub nici o formă nu-l va socoti drept pe cel vinovat ci, aşa cum spune

Romani 2:8-9 …şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec.

Cine ar putea să se împotrivească mâniei Lui?

Deşi s-au pocăit la propovăduirea lui Iona, totuşi, după nu mai puţin de un secol ninivenii devin mai răi şi mai cruzi şi necruţători, şi cad sub pedeapsa divină prezisă de Naum. Acesta le mustră aspru mândria, oprimarea, idolatria, brutalitatea şi cruzimea, pronunţând distrugerea lor finală sigură..

Aceste două cărţi şi aceste două relatări istorice (Iona şi Naum) cuprinse în ele întregesc tabloul revelaţiei caracterului lui Dumnezeu.. Cele două atribute, mila şi mânia lui Dumnezeu, sunt prezentate echilibrat. Bunătatea şi asprimea Lui ies la iveală în ambele. Astfel, Dumnezeu este milos faţă de cel ce se pocăieşte, dar neîndurător şi aprins în mânia Lui în faţa răutăţii trufaşe.

Naum 1:1-8
Proorocie despre Ninive. Cartea Proorociei lui Naum, din Elcoş. 2Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător; Domnul Se răzbună şi este plin de mânie; Domnul Se răzbună pe protivnicii Lui, şi ţine mânie pe vrăjmaşii Lui. 3Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie; şi nu lasă nepedepsit pe cel rău. Domnul umblă în furtună şi în vârtej, şi norii sunt praful picioarelor Lui. 4El mustră marea şi o usucă, face să sece toate râurile; Basanul şi Carmelul tânjesc, şi floarea Libanului se veştejeşte. 5Se clatină munţii înaintea Lui, şi dealurile se topesc; se cutremură pământul înaintea Lui, lumea şi toţi locuitorii ei. 6Cine poate sta înaintea urgiei Lui? Şi cine poate ţinea piept mâniei Lui aprinse? Urgia Lui se varsă ca focul, şi se prăbuşesc stâncile înaintea Lui. 7Domnul este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; şi cunoaşte pe cei ce se încred în El. 8Dar cu nişte valuri ce se varsă peste mal, va nimici cetatea Ninive, şi va urmări pe vrăjmaşii Lui până în întuneric.

Trăsăturile izbitoare ale caracterului divin care dezvăluie justiţia inflexibilă a lui Dumnezeu apar peste tot în această profeţie.

Să privim la cum ni-l descrie Naum:

  • împotriva celui rău este “gelos şi răzbunător” (1:2)
  • este plin de mânie (1:2)
  • nu lasă nepedepsit pe cel rău (1:3)
  • de nestăvilit (de neoprit) în declanşarea mâniei sale aprinse (1:6)
  • plin de o mare tărie (1:3-6)

Faţă de cel ce se pocăieşte, El este:

  • îndelung răbdător (1:3)
  • bun (1:7a)
  • un loc de scăpare în ziua necazului (1:7b)
  • îi cunoaşte pe toţi cei ce se încred în El (1:7c)
  • un Protector (1:15)

Mai jos vom reveni asupra revelaţiilor pe care Naum le face asupra caracterului lui Dumnezeu şi le vom privi mai atent.

Mesajul pe care-l putem reţine din această carte este unul limpede pus înaintea celui decis să continue în păcat: Domnul i-a promis pedeapsa şi se va ţine de cuvânt dacă el nu se va pocăi între timp! Dumnezeu nu vrea lucrul acesta, dar va fi obligat să-l îndeplinească dacă omul stăruieşte la nesfârşit în păcat.

Le vorbeşte celor determinaţi să plece de aici la fel cum au intrat şi să nu se schimbe prea mult. Aceştia nu vor scăpa.

“Multora le-ar place ca religia să fie asemenea unui paratrăsnet pe casele lor, care să abată şi să preia de la ei fulgerele mâniei divine” Henry Ward Beecher (1813-1887)

Cine a scris-o?

1:1 Proorocie despre Ninive. Cartea Proorociei lui Naum, din Elcoş.

Numele lui Naum apare din primul verset ,indicând cine este autorul ei. Numele profetului înseamnă “mângâiere” sau “consolare”, unii spunând că “Naum” ar fi de fapt o prescurtare a numelui Neemia care înseamnă “mângâierea Domnului”.

International Standard Bible Encyclopedia susţine că numele lui Naum este simbolic pentru mesajul cărţii şi are menirea de a transmite judecată şi pedeapsă asupritorului, poporul asirian şi mângâiere poporului oprimat şi chinuit al Iudeii. Se vrea să le aducă uşurare în faţa ameninţării asiriene.

De unde vine autorul? Date biografice
În afară de numele său şi de locul de provenienţă această carte nu ne dezvăluie prea multe despre autorul ei.

Naum însuşi spune că vine din Elcoş. Până în zilele noastre orice tentative de a stabili cu precizie unde este localizat Elcoşul au fost zadarnice. Să luăm la rând câteva teorii.

  1. S-ar putea să fie vorba de Al-Qush, localitate aflată în nordul Iraqului pe malul stâng al Tigrului, şi la două zile distanţă de locul unde au fost descoperite ruinele cetăţii Ninive. Dacă aşa stau lucrurile înseamnă că Naum este un urmaş al israeliţilor duşi în robie de Asiria în urma invadării din 722 în. de H. a Samariei (Palestinei, regatului de nord, Israelul), trăind o experienţă similară celei a lui Daniel, rob în Babilon.
  2. O a doua teorie susţine că în Galilea ar fi existat un sat cu acest nume. Sfântul Ieronim este cel ce indică acest lucru. Localitatea de astăzi se numeşte El-Kauze, lângă Rama.
  3. O a treia posibilitate este cea ca localitatea Capernaum să-i poarte de fapt numele acestui profet: “Kepher-Naum”, adică “cetatea lui Naum” numită aşa în cinstea acestui profet. Localitatea se găseşte în Galilea, după cum bine ştim, în regatul de nord, Israelul.
  4. Lucrul acesta nu pare să se potrivească bine cu interesul deosebit pe care-l arată nu acestui regat ci celui din sud, Iudea. De aceea, alţii susţin că de fapt în Iudea a existat o localitate neînsemnată numită chiar aşa, Elcoş, dar care a dispărut în timp. A proveni din sud armonizează mai bine cu mesajul său.

Nu este neapărat esenţial să determinăm de unde provine Naum, ci să vedem ce importanţă are mesajul lui pentru cei cărora le-a fost transmisă profeţia şi ce învăţături ne comunică nouă peste veacuri.

Formă literară
Ca formă literară, profeţia este înfăţişată sub forma unui poem de o excelentă calitate. Mulţi lingvişti au comparat-o ca stil şi calitate cu profeţia lui Isaia. Imaginile sunt vii şi foarte ilustrative. Limbajul este puternic, dinamic şi apăsat. Dinamica discursului este mare, fulminantă, te ia pe sus. Ascultaţi-l cum descrie intrarea în cetate a năvălitorului:

2:4 Duruiesc carele pe uliţe, se năpustesc unele peste altele în pieţe; parcă sunt nişte făclii la vedere, şi aleargă ca fulgerele… 5El, împăratul Ninivei, cheamă pe oamenii lui cei viteji, dar ei se poticnesc în mersul lor; aleargă spre ziduri, şi se gătesc de apărare… 6Porţile de la râuri sunt deschise, şi palatul se prăbuşeşte!… 7S’a isprăvit cu ea: este dezgolită, este luată; slujnicele ei se vaită ca nişte turturele, şi se bat în piept. 8Ninive era odinioară ca un iaz plin. de apă… Dar iată-i că fug!… ,,Staţi! Staţi! Opriţi-vă!… Dar nici unul nu se întoarce…” 9Jăfuiţi argintul! Jăfuiţi aurul! Acolo sunt comori nesfârşite, tot felul de bogăţii de lucruri scumpe! 10Este jăfuită, pustiită, şi stoarsă de tot! Inima îi e mâhnită, îi tremură genunchii, toate coapsele sufăr, şi toate feţele au îngălbenit.

3:1 Vai de cetatea vărsătoare de sânge, plină de minciună, plină de silnicie, şi care nu încetează să se dedea la răpire!… 2Auziţi pocnetul biciului, uruitul roţilor, tropăitul cailor, şi durduitul carelor! 3Se aruncă năvalnici călăreţii, scânteiază sabia, fulgeră suliţa… O mulţime de răniţi!… Grămezi de trupuri moarte!… Morţi fără număr!… Cei vii se împiedică de cei morţi!…

Genul acesta de exprimare poate fi uşor dramatizat şi pus în scenă! Vă amintiţi de teatrul radiofonic? Cartea aceasta seamănă perfect cu ecranizarea unei invazii în care autorul are o viziune a carelor babiloniene de luptă ce pătrund în cetate în iureşul năvălirii. Ceea ce este şi mai extraordinar este că ea se face înainte de invazia propriu-zisă şi nu după, fiind vorba de o profeţie divină inspirată şi nu de cronica istorică a unei lupte deja date.

Vremea scrierii profeţiei

Un important indiciu istoric oferit de Naum este menţiunea distrugerii cetăţii No-Amon care nu este alta decât celebra Teba a Egiptului (3:8-10). No-Amon este numele evreiesc al aceleiaşi cetăţi. Profetul vorbeşte la timpul trecut de capturarea şi distrugerea acestei cetăţi falnice a egiptenilor, capitală a Egiptului în timpul celei de-a Opta Dinastii a faraonilor, situată pe malul estic al Nilului şi care ne aminteşte astăzi de existenţa ei prin ruinele Karnak-ului şi Luxor-ului, în Egipt. Teba era centrul de cult al zeului Amon (probabil Soarele sau Jupiter) împotriva căruia Ieremia şi Ezechiel au pronunţat judecată (Ier.46:25, Eze.30).

3:8-10 Eşti tu mai bună decât No-Amon, cetatea care şedea între râuri, înconjurată de ape, având ca zid de apărare marea, ca ziduri marea? Etiopia şi Egiptenii fără număr erau tăria ei, Put şi Libienii erau ajutoarele ei. Şi totuşi a trebuit să plece şi ea în surghiun, s’a dus în robie; şi pruncii ei au fost zdrobiţi în toate colţurile uliţelor; au aruncat sorţul asupra fruntaşilor ei, şi tot mai marii ei au fost aruncaţi în lanţuri.

Se ştie că Ninive a fost distrusă de babilonieni în jurul anului 607, iar No-Amon (Teba) 663 de către asirianul Asurbanipal. Fiindcă doar de la moartea acestuia din anul 626 Asiria a început să decadă ca imperiu, data profeţiei lui Naum (care încă presupune Asiria în gloria ei), sugerează aproximativ anul 650.

Un alt indiciu ni-l oferă lipsa oricărei menţiuni a vreunui rege al Iudeii sau al Israelului. Israelul era dus în robie, dar Iuda încă exista. Perioada aceasta este acoperită de domnia unuia dintre cei mai nelegiuiţi regi ai Iudeii, şi anume Manase (695-642), fapt care explică de ce profetul nici măcar nu-l găseşte vrednic de menţionat.

Organizarea cărţii
Hobart Freeman spune că profeţia lui Naum se poate împărţi în trei părţi.

(I.) Primul capitol este un psalm (cântec) de triumf asupra iminentei căderi a cetăţii Ninive, asupritoarea Israelului şi ameninţarea Iudeii. Primul capitol mai poate însemna şi “pronunţarea sentinţei”.
(II.) Al doilea capitol descrie asediul şi distrugerea cetăţii (sau, “executarea sentinţei”), iar capitolul al treilea (III.) prezintă cauzele căderii acestei mari cetăţi.

Ca şi mesaj escatologic, nu străluceşte, dar…
Deşi profeţia aceasta, spre deosebire de altele (vezi, Ioel, Mica, etc.), nu se încheie cu instaurarea de la sfârşitul vremurilor a Împărăţiei Mesiei, totuşi pare limpede că mesajul ei aduce mângâiere regatului Iudeii.

Căderea prezisă a sfidătoarei capitale a puternicului imperiu asirian, reprezentanta simbolică a tuturor naţiunilor păgâne care au căutat să distrugă poporul lui Dumnezeu Israelul, ne sugerează că în cele din urmă imperiul răului va fi distrus şi că dominaţia binelui şi a dreptăţii va fi instituită în lume (Naum 2:2, Mica 4:6-8, 5:5).
Ninive fiind cel mai puternic duşman al Israelului pe vremea aceea, cetatea este reprezentativă şi simbolică pentru toţi duşmanii lui Dumnezeu şi ai poporului Său care vor fi zdrobiţi la Cea de-a Doua Venire a Mesiei.
Declaraţiile din Naum 1:2-3 constituie promisiunea sigură a inevitabilei judecăţi a lui Dumnezeu asupra tuturor potrivnicilor Să, de acum sau de la sfârşitul veacurilor:

2 Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător; Domnul Se răzbună şi este plin de mânie; Domnul Se răzbună pe protivnicii Lui, şi ţine mânie pe vrăjmaşii Lui.
3 Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie; şi nu lasă nepedepsit pe cel rău.

Mesajul cărţii
Cartea nu prezintă nici un fel de dificultăţi de interpretare. Ea este o declaraţie profetică directă privind judecarea Asiriei şi a capitalei ei, Ninive pentru atrocităţile ei, pentru cruzimea ei neînchipuită şi idolatria ei scârboasă.

Daţi-mi voie să rezum mesajul cărţii în două învăţături distincte:

I. amânarea pocăinţei nu este de bun augur!
II. cel drept este răzbunat la urmă

“Povara” lui Naum (Îi auzim adesea pe creştini spunând, “Domnul mi-a pus această “povară” pe inimă…”)
Este foarte interesant că în limba engleză în primul verset al cap.1 apare cuvântul “povară” în loc de profeţie. Se spune “povara” lui Naum privind Ninive. Mesajul pe care el singur trebuie să-l transmită este unul “greu” atât prin conţinutul lui — o judecată cumplită şi nemiloasă a Asiriei — cât şi prin faptul că-l transmite unei naţiuni încă puternice pe vremea lui.

În acelaşi timp cartea demonstrează că nu “cel puternic face legea”. Marele imperiu asirian a cărui capitală era Ninive s-a lăudat cu puterea şi bogăţia lui, dar nu şi-a recunoscut păcatele şi nici nu vrea să-l asculte pe Dumnezeu. După cum vom vedea, căderea unei asemenea puteri este inevitabilă. La urma urmei, ştiau de la Iona ce vrea Dumnezeu de la ei.

Ninivenii se pocăiesc de pocăinţa lor, regretă părerea de rău avută…
Naţiunii asiriene i se spune prin Naum că “i-a sunat ceasul”! După ce iniţial au văzut rodul pocăinţei lor în cruţarea cetăţii lor, acum ei se pocăiesc de pocăinţa lor, regretă părerea de rău avută şi devin de două ori mai răi şi mai cruzi. Împreună cu câinele se întorc la vomitatul lor şi cu scroafa se bălăcesc în mocirlă.
De aceea, Dumnezeu nu le mai trimite un om cu mesajul (probabil l-ar fi omorât), cum a făcut-o cu Iona, ci le trimite doar anunţul sorţii lor ireversibile. Ninivenii sunt şi ei incluşi mai jos în cuvintele autorului epistolei către Evrei ca fiind cei “gata”, “copţi” pentru o judecată implacabilă, hotărâtă.

Evrei 10:26-27 Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi.

Cam aceasta este starea ninivenilor!

“Da, Dumnezeu este milos şi bun, dar dacă de partea lor oamenii nu continuă în pocăinţă şi nu stăruiesc în ea, nu se pot aştepta ca Dumnezeu, de partea Lui, să stăruie în binele care a început să li-l facă. În cazul înrăirii peste măsură a ninivenilor, suspendarea judecăţii se anulează şi pedeapsa nu mai întârzie a se abate asupra lor.” (adaptare liberă după Matthew Henry)

Ieremia 18:10 Dar dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea, şi n’ascultă glasul Meu, atunci Îmi pare rău şi de binele, pe care aveam de gând să i-l fac. (şi, da, atunci ei, oamenii sfârşesc prin a fi judecaţi!)

Da, lui Dumnezeu “îi pare rău” şi atunci când o face judecă (vezi, şi Gen.6:6)!

O primă concluzie…

I. Ştiaţi că Dumnezeu îi “păstrează”, “conservă” pe oameni, dar nu pentru mântuire, ci pentru judecată? Să vă amintiţi lucrul acesta data viitoare când vă plângeţi “de ce nu-l ia Dumnezeu pe cutare ticălos”!

A amâna înseamnă a “înmagazina” şi mai multă mânie!
A prelungi agonia păcatului nu-i poate fi de folos omului. A amâna să-ţi rezolvi acum problema păcatului şi a te confrunta în această clipă cu sfinţenia lui Dumnezeu nu-ţi va face bine. În această privinţă, “a câştiga timp” înseamnă a acumula şi mai multă mânie.. A evita rezolvarea păcătoşeniei personale şi a profita de mila şi bunătatea Lui (e ca şi cum a-i folosi un “cec în alb” de la Dumnezeu!) este de fapt un pretext costisitor. Nu poţi amâna judecarea ta cu Dumnezeu pentru “la sfârşit” căci atunci nu se va mai “judeca” nimeni cu tine (Isaia 1 ne îndeamnă să venim “acum” să ne judecăm cu Domnul!). Tot ce se va întâmpla “la urmă” va fi revărsarea mâniei acumulate peste timp. Aşa cum vom vedea mai jos, acest lucru este biblic:

Romani 2:4-5 Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu

Rom. 9:22 Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru pieire (dacă nu te pocăieşti, tu eşti printre acelea!)
2Petru 2:9 însemnează că Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici, şi să păstreze pe cei nelegiuiţi, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii:
2Petru 3:7
 Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaş Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de peire a oamenilor nelegiuiţi.
Apoc. 6:17 …căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?

Dacă nu profiţi de “păstrarea” şi “păzirea” ta prezentă pentru a te pocăi sigur şi bine, atunci această “păstrare” va expira negreşit în judecată!

Spurgeon, “prinţul predicatorilor” a spus că, “Cel ce nu crede că Dumnezeu va judeca păcatul, nici nu crede că-l poate ierta prin credinţa în sângele Fiului Său!”

Se spune că un necredincios obişnuia să râdă de un fermier creştin care refuza să-şi lucreze pământul Duminica. În schimb necredinciosul mergea la câmp în fiecare Duminică şi-şi lucra ogorul. La sfârşitul anului a venit la creştinul fermier şi a început să-l ridiculizeze: “uite tu nu-ţi lucrezi ogorul Duminica şi totuşi ai avut parte de o recoltă destul de bună, dar să vezi ce m-a binecuvântat Dumnezeu pe mine! Eu am lucrat în fiecare Duminică şi uite de ce abundenţă am eu parte. Acesta a fost cel mai îmbelşugat octombrie pe care l-am avut vreodată!”
La acestea fermierul creştin i-a replicat scurt: “Da, dar Dumnezeu nu-şi încheie întotdeauna socotelile în octombrie!”

Trebuie să înţelegem că avem de-a face cu un Dumnezeu care ne-a avertizat în nenumărate rânduri că dacă harul Său este sfidat şi nesocotit, până la urmă va trimite judecată! La fel, dacă nu te-a judecat încă, nu înseamnă că ai scăpat!

Cine nu se pleacă de bunăvoie la Sceptrul milei Sale, cu siguranţă va fi zdrobit de pumnul judecăţii Sale!

II. Naum a scris în folosul compatrioţilor lui răspunzând la întrebări ca:

  • de ce îi merge bine crudei Ninive?
  • i-a părăsit oare Dumnezeu?
  • unde-i dreptatea?

Profeţia lui Naum are darul de a trata o problemă des întâlnită în viaţa credincioşilor: mânia şi indignarea pe care adesea o simt atunci când sunt nedreptăţiţi (de necredincioşi) şi când Dumnezeu nu pare să sară imediat în ajutorul lor (şi răzbunarea lor!).

Naum afirmă răspicat: cel drept va fi răzbunat în cele din urmă!

Ridicată în partea de nord a văii Eufratului, devenită puternică prin 900 în. de H., o principală ţintă a Ninive-ului a fost nimicirea Israelului. Într-un efort de a-i opri din cucerirea lor brutală, cam prin 785, Dumnezeu îl trimite pe Iona să le predice pocăinţa. Cu toate acestea, în decurs de numai 60 de ani (până în 722) de la acel eveniment pozitiv, Asiria desăvârşise nimicirea regatului de nord, Israelul, Ninive continuând să devină o cetate tot mai puternică şi mai arogantă.

Pe vremea lui Naum, Ninive era cetatea reprezentativă a Pământului, puternică, bogată şi inimaginabil de brutală. Era coroana unui stat războinic, întemeiată pe prăzile şi jaful asupra altor state. Naum a asemănat-o cu un culcuş de lei:

2:11-12 Unde este acum culcuşul acela de lei, păşunea aceea pentru puii de lei, pe unde umbla leul, leoaica şi puiul de leu, fără să-i tulbure nimeni? Leul sfâşia cât îi trebuia pentru puii săi, sugruma pentru leoaicele sale; îşi umplea vizuinele de pradă, şi culcuşurile cu ce răpise.

Totuşi distrugerea ei va fi aplaudată de toţi :

3:19 Toţi cei ce vor auzi de tine vor bate din palme, căci cine este acela, pe care să nu-l fi atins răutatea ta?

Pe această scenă apare Naum cu mesajul ce prevesteşte o fulgerătoare nimicire a ei care s-a petrecut întocmai cum Domnul i-a arătat. Mesajul lui (Naum) aduce într-adevăr mângâiere celor ce erau luaţi robi de asirieni şi care nu vedeau un sfârşit al cruzimii, aroganţei şi bogăţiei acestei cetăţi. Nimeni nu-i rezista şi nici chiar Iudea, regatul rămas neinvadat, nu era ferit de ameninţarea ei. Totuşi sfârşitul Ninivei a venit înainte ca să cadă pradă cuceririlor.

Esenţa mesajului lui Naum ne arată că Dumnezeu intervine pe căi neobişnuite şi răspunde la strigătul de ajutor (sau, disperare) al celor ce-I aparţin. Cuvintele sale au adus mângâiere unei naţiuni ameninţate de un neobişnuit de crud şi rapace duşman — Imperiul Asirian. Vă imaginaţi ce trebuie să fi simţit evreii când, în timp ce sub zidurile cetăţii lor se afla un duşman nemaipomenit de crud, care nu cruţa nici măcar copiii, Naum s-a ridicat şi a făcut cunoscută distrugerea capitalei invadatorilor lor! E sigur că s-au simţit mângâiaţi, încurajaţi, că li s-a amintit de credincioşia Dumnezeului lor care-i va scăpa.

La fel ar trebui să facă şi pentru noi cartea lui şi istoriile pe care ni le prezintă. De altfel, unul din rolurile atribuite Scripturilor este de a ne mângâia şi a ne susţine credinţa în ocrotirea lui Dumnezeu , descriindu-ne ceea ce El a făcut în trecut :

Rom.15:4 Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.
1Co 10:11 Aceste lucruri li s’au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste cari au venit sfârşiturile veacurilor.

Daţi-mi voie să folosesc această ilustraţie pentru a sublinia nevoia de a lua aminte la experienţa cetăţii Ninive. Vă atrag atenţia că deşi ilustraţia este amuzantă, scopul meu este foarte serios!

Judecata papagalului — “o învăţătură de minte”
O bătrână creştină şi-a dorit odată un papagal care să poată vorbi. L-a căutat în mai multe magazine de animale de companie până în cele din urmă a dat peste unul. Proprietarul lui i-a atras atenţia înainte de a-l cumpăra spunându-i că anterior papagalul a aparţinut unui barman şi că astfel pasărea era în stare să spune orice şi chiar să înjure. “Nu-i nimic, îl cumpăr”, a spus ea şi, “îl voi învăţa să spună numai lucruri frumoase”.
Totul a mers de minune cam o lună. Papagalul a învăţat să spună “Slavă Domnului — PTL” şi alte clişee creştine ca, “mărit să fie Domnul”, “Aleluia!” etc. Într-o zi însă, doamna a uitat să-l hrănească şi când a venit acasă l-a putut auzi înjurând şi blestemând. Atunci ea l-a înfăşcat şi i-a spus: “Ţi-am spus să nu vorbeşti niciodată aşa. Am să te învăţ eu minte.” Şi l-a pus în congelator şi a trântit uşa după el. După câteva minute l-a scos afară şi l-a întrebat: “Te-ai învăţat minte?” Pasărea s-a scuturat şi a spus, “Da, doamnă!” “Ai să mai vorbeşti aşa?” “Nu, doamnă!”
După vreo şapte luni papagalul nu a mai scos nici un cuvânt urât pe gură, adică pe cioc. Părea că s-a vindecat de obiceiul lui urât. Însă, într-o zi bătrâna creştină a uitat din nou să-i dea de mâncare, să-i dea apă şi să-i cureţe colivia. Când s-a întors acasă în acea zi, l-a putut surprinde pe papagal suduind ca niciodată. L-a luat atunci şi l-a azvârlit adânc în congelator. După o vreme a uitat de el. Când şi-a amintit să-l scoată, pasărea mai că era complet îngheţată. L-a pus în colivie să se mai dezgheţe un pic. Când în cele din urmă a început să se mişte din nou, ea l-a întrebat, “Te-ai învăţat minte?” “Da, doamnă!” a replicat el scurt. După un moment de tăcere papagalul o surprinde: “Pot să vă pun şi eu o întrebare?” “Da” a venit aprobarea. “Am crezut că eu ştiam cele mai îngrozitoare înjurături de pe lume, da’ curcanul ăla din congelator ce-a spus (cu ce-a greşit de a ajuns acolo)?” 1

Tot aşa şi noi să privim la o cetate ca Ninive , să ne întrebăm, “da’ ce-a făcut de a fost astfel distrusă?” şi să luăm aminte la un Dumnezeu care iartă, dar şi judecă!

“Dumnezeu îi suportă pe cei răi, da’ nu pentru totdeauna!” Sir Thomas Fuller (1608-1661)

Cruzimea asirienilor a devenit de acum legendară. De pildă, regele asirian Asurbanipal se pare că i-a întrecut în cruzime pe toţi regii Asiriei de dinainte. Prizonierilor le jupuia pielea de vii. Pe un prinţ l-a obligat să poarte atârnat de gât capul însângerat al regelui său, iar la o masă festivă a mâncat având agăţat deasupra sa capul unui monarh caldeean.2 După moartea acestuia din 633, Asiria a început să decadă.

Date despre Ninive
Ninive a fost întemeiată în jurul anului 2000 în.de H. pe malul fluviului Tigru. În timpul lui Naum, se găsea în culmea puterii, bogăţiei şi faimei sale.. Despre zidurile cetăţii se spune că erau de netrecut. Trei, patru care de luptă puteau merge “cot-la-cot”. Totuşi, în 612 Ninive a fost cucerită şi dărâmată de către babilonieni, mezi şi sciţi. Din acel moment până în secolul trecut, ruinele cetăţii au rămas nedezgropate.

Ninive este oraşul întemeiat de nimeni altul decât Nimrod. Personajul acesta nu are o reputaţie prea bună în Biblie. Numele său înseamnă “ne răsculăm”. Profetul Mica numeşte Asiria, a cărei capitală este Ninive, “ţara lui Nimrod”. Pe vremea lui Iona era o cetate mare (1:2; 3:2) pentru străbaterea căreia era nevoie de trei zile. Asirienii au invadat şi jefuit de mai multe ori pământul Israelului.

Cetatea Ninive avea

  • aproape 100 de km în circumferinţă
  • ziduri de 30 de metri
  • 3 care de luptă puteau trece pe latul zidului ce împrejmuia cetatea
  • acest zid avea 15 porţi şi turnuri
  • populaţia se estimează a fi între 660.000 şi 1 milion de locuitori — o mulţime de păcătoşi!!

Printre descoperirile arheologice importante se numără templele lui Nabu şi Iştar, idolii asirienilor, cât şi palatele a trei regi asirieni: Asurbanipal, Aşurnasirpal, Sanherib. Una dintre cele mai importante descoperiri o constituie librăria de tăbliţe cuneiforme ce numără 16.000 de piese. Aceasta include Epopeea lui Ghilgameş, relatări ale creaţiei şi potopului, precum şi alte texte religioase şi istorice.

Maniera în care Ninive este distrusă
Aceasta pare o referire extrem de precisă la maniera în care Ninive este distrusă: cu o viitură!

1:8 Dar cu nişte valuri ce se varsă peste mal, va nimici cetatea Ninive, şi va urmări pe vrăjmaşii Lui până în întunerec.
2:8 Ninive era odinioară ca un iaz plin. de apă…
2:6 Porţile dela râuri sunt deschise, şi palatul se prăbuşeşte!…

Relatarea lui Diodorus Siculus este cea mai interesantă. El începe prin a pomeni o profeţie “primită (din trecut) de la strămoşi” care preciza că Ninive nu va cădea până ce mai întâi apele nu-i “vor sta împotrivă”, sau îi vor “deveni vrăjmaşe”. Astfel s-a întâmplat că în al treilea an al asediului cetăţii de către babilonienii Nabopolasar şi Cyaxares, Eufratul (sau, Tigrul) s-a umflat de la ploi, a inundat o parte a cetăţii şi a dărâmat o mare parte a zidului cetăţii făcând o breşă de care s-au folosit armatele babilonene, mede şi scite.
În clipa aceea se spune că împăratul, imaginându-şi că asistă la împlinirea acelei preziceri şi crezând că nu mai are nici o şansă de scăpare, şi-a ridicat un rug funerar în mijlocul palatului, şi-a strâns tot aurul şi argintul şi veşmintele împărăteşti, şi, împreună cu concubinele şi eunucii săi, şi-a dat foc sieşi şi palatului său întreg. Când nişte fugari au dat ştirea morţii regelui asirian, armatele au pătruns în cetate prin breşa făcută de ape şi au cucerit-o.3

Sfârşitul cetăţii Ninive
Şi comentatorul Adam Clarke, excelent la capitolul fundalului istoric în comentariul său, îi citează pe istoricii Diodorus Siculus şi Athenaeus ,care susţin că Ninive a fost distrusă de către torentele umflate ale fluviului Tigru în timpul asedierii de către Belesis şi Arbaces, generalii lui Sardanapalus. Totuşi se pare că nu de această dată a intervenit distrugerea definitivă a cetăţii, ci ea s-a petrecut la un al doilea asediu al lui Nebucadneţar şi Astyages. Atunci asediatorii au direcţionat torentele fluviului în aşa fel încât să se abată asupra zidurilor cetăţii. Cărămizile fiind făcute din lut şi paie s-au dizolvat, zidul cedând şi năvălitorii pătrunzând în cetate. Versetele de mai jos descriu în cuvinte vii exact raidul făcut în cetatea căzută (să nu uităm că aceasta este o profeţie! Uniformele babilonienilor erau chiar roşii!):

3 Scuturile vitejilor săi sunt roşi, războinicii sunt îmbrăcaţi cu purpură; fulgeră carele de focul oţelului în ziua sorocită pregătirii de luptă, şi suliţele se învârtesc.
4 Duruiesc carele pe uliţe, se năpustesc unele peste altele în pieţe; parcă sunt nişte făclii la vedere, şi aleargă ca fulgerele…

Atât Babilonul cât şi Ninive au fost construite cu astfel de cărămizi şi de aceea ruinele lor nu sunt astăzi atât de multe.

2:10 Este jefuită, pustiită, şi stoarsă de tot!
Nimicirea totală a cetăţii a fost atât de completă încât atunci când Alexandru Cel Mare a mărşăluit peste locul ei în 331 în. de H. (deci la o dată relativ recentă de la distrugerea ei), nu şi-a dat seama că stă pe mormântul unei cetăţi glorioase a trecutului. Doar în 1845 au fost dezgropate ruinele ei de arheologul Layard şi Ninive redescoperită.. Pentru multe secole, criticii Scripturii au considerat Ninive un mit, dar arheologii i-au pus din nou la respect. S-a împlinit încă odată zicala că “odată cu fiecare sapă a arheologului se îngroapă o critică a filozofului” la adresa Bibliei.

Iată cum exprimă Naum “judecarea” Ninive-ului.

Naum 1
11 Din tine, Ninive, a ieşit cel ce urzea rele împotriva Domnului, cel ce făcea planuri răutăcioase.
12 Aşa vorbeşte Domnul: ,,Oricât de mulţi şi puternici vor fi, toţi vor fi seceraţi şi vor pieri. Chiar dacă te-am întristat, Ierusalime, nu te voi mai întrista…
13 Ci îi voi sfărâma jugul acum de pe tine, şi-ţi voi rupe legăturile…”
14 Iată ce a poruncit însă Domnul împotriva ta, Asur: ,,Nu vei mai avea urmaşi cari să-ţi poarte numele; voi ridica din casa dumnezeului tău chipurile cioplite sau turnate; îţi voi pregăti mormântul, căci te-ai aflat prea uşor.”
15 Iată pe munţi picioarele solului care vesteşte pacea! Prăznuieşte-ţi sărbătorile, Iudo, împlineşte-ţi juruinţele! Căci cel rău nu va mai trece prin mijlocul tău, este nimicit cu desăvârşire…

(cei ce nu credeţi neapărat că Dumnezeu este mâniat pe voi în fiecare zi din cauză că nu vă pocăiţi, mă bucur că sunteţi aici, căci, după ce veţi asculta ce spune acest profet Naum, nu veţi mai putea să-L acuzaţi pe Dumnezeu de cruzime! Dacă nimic altceva, cel puţin cartea aceasta reuşeşte să ne precizeze de ce şi pe cine este Dumnezeu atât de mâniat!)

  • Cu toate acestea, El nu răbufneşte necontrolat în toate direcţiile, ca şi omul într-un acces de furie sălbatică, ci mânia Lui îl vizează precis pe cel vinovat. Versetele de la 11 la 15 se pare că-l descriu exact pe Sanherib, cel care l-a dispreţuit pe Domnul şi care a făcut planuri ticăloase de cucerire a Iudeii, iar versetul 14 se pare că se referă la uciderea lui Sanherib de propriii lui fii, tocmai în timp ce se închina la idolii lui în palatul său.
  • Versetul 15 descrie bucuria provocată în Ierusalim de vestea morţii lui Sanherib şi înlăturarea definitivă a ameninţării lui.
  • S-au culcat 200.000 şi s-au trezit doar 15.000! Versetul 12 este o referire la armata numeroasă a lui Sanherib, cu care acesta a invadat Iudea. Aproape 200 de mii de oameni. Însă în noaptea dinaintea atacului asupra cetăţii, Îngerul Domnului s-a coborât asupra taberei lor şi a ucis 185 de mii de asirieni (vezi, 2 Regi 19:35), în felul acesta ridicându-se asediul asupra Ierusalimului.

Soarta cetăţii Ninive confirmă încă o dată un adevăr atât de ignorat şi adesea uitat atât de creştini cât şi de necreştini :

Ps 58:11 Şi atunci oamenii vor zice: ,,Da, este o răsplată pentru cel fără prihană! Da, este un Dumnezeu care judecă pe pământ!”

Nu se scapă prin uciderea mesagerilor! (Matei 23:29-35)
Odată, un şef de trib a făcut ceva pentru care guvernatorul britanic al coloniei a crezut de cuviinţă să-l pedepsească. Astfel, a trimis un vas de război în amontele fluviului. Un mesager a venit la şeful de trib anunţându-l că vasul a pătruns pe fluviu. Sălbaticul l-a omorât.
A doua zi, un alt curier a venit la el să-l anunţe cât de departe a ajuns vasul pe fluviu. Şi sărmanul acesta şi-a pierdut capul.
Aceeaşi soartă au avut-o şi ceilalţi mesageri care au sosit în zilele următoare. Totuşi lucrul acesta nu a împiedicat înaintarea vasului de război şi nici nu a întârziat venirea pedepsei. Într-o zi jungla a început să fie zguduită de bubuitul tunurilor de pe vas iar colibile sălbaticilor s-au prăvălit la pământ…

Uciderea mesagerilor judecăţii nu a întârziat-o să vină! Poate ai întors spatele prietenilor tăi creştini care-ţi vorbeau despre şansa de mântuire în Hristos. Poate îţi înăbuşi chiar acum conştiinţa şi nesocoteşti glasul Duhului Sfânt. Poate ai lăsat Biblia nedeschisă toată viaţa… toate acestea nu evită şi nu întârzie nici o clipă venirea judecăţii!

Excelenta descriere pe care Naum o face caracterului Lui Dumnezeu – Putem avea o imagine a mâniei aprinse a Domnului, observând că în primele 9 versete sunt utilizate sub formă concentrată toate cuvintele evreieşti ce descriu sentimentul mâniei.4

Permiteţi-mi să încep a vorbi despre descrierea pe care Naum o face a caracterului lui Dumnezeu, apelând la o impresie pe care toţi o avem despre oamenii care se înfurie uşor şi repede. Da, ei sunt ridicoli. Ştiu că şi eu sunt aşa când o fac. Dar aici e vorba despre Dumnezeu.

Adaptare după Ray Stedman: “Când citim această carte, nu putem să avem decât impresia unei relatări dramatice a distrugerii unei mari metropole antice. În realitate, ea ne revelează mai multe despre caracterul lui Dumnezeu decât o fac altele. În ea, profetul excelează în dezvăluirea acelor atribute care întregesc caracterul lui Dumnezeu din Scripturi. El este bun, dar este şi mâniat pe păcatul omului. Nu există doctrină care să le displacă mai mult contemporanilor noştri decât mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului. Este un adevăr pe care multora le-ar plăcea să-l uite. De aceea, unii şi-l imaginează pe Dumnezeu ca fiind bătrânelul blând şi duios cu surâs simpatic în colţul ochiului care nu poate concepe să judece sau să pedepsească pe cineva. Totuşi, Naum a primit sarcina de a dezvălui lumii un Dumnezeu mistuitor în mânie, care inspiră frică şi cutremur, în faţa căruia omul nu poate decât să stea tăcut şi umil. Nimeni nu poate citi această profeţie fără să resimtă ceva din solemnitatea acestei imagini înfricoşătoare a lui Dumnezeu!”

Ambivalenţa Lui Dumnezeu – “Modul cel mai bun de a înţelege doctrina mâniei lui Dumnezeu este de a privi la alternativele ei. Una dintre ele nu este dragostea (contrar la ceea ce s-ar crede la prima vedere; n.tr.). Dacă este bine înţeleasă, dragostea sunt “faţa” şi “verso”-ul aceluiaşi lucru… alternativa la mânie ar fi neutralitatea faţă de conflictul în care zace lumea, iar a trăi într-o asemenea lume ar fi un coşmar. Doar doctrina mâniei lui Dumnezeu în ostilitatea ei ireconciliabilă faţă de rău este cea care face viaţa umană tolerabilă într-o lume ca a noastră” 5

Stephen Neill

Eu din dragoste îmi pedepsesc copilul… ca să-l învăţ că răul aduce cu sine nişte consecinţe!

“Eu cred într-un Dumnezeu al unei iubiri absolute şi nemărginite, prin urmare cred şi într-o mânie a ei care va mistui, şi va trebui să o facă, tot ce este descompus, monstruos şi stricat din acest univers.” 6

Charles Kingsley (1819-1875)

“Mânia lui Dumnezeu este la fel de pură ca şi sfinţenia Lui. Când Dumnezeu este mânios, El este mâniat cu neprihănire. Noi credem că a te mânia este păcat, dar uneori a nu te mânia pe păcat înseamnă a păcătui. Este de neconceput ca Dumnezeu să nu se mânie în neprihănirea Lui împotriva păcatului.”

Stuart Briscoe

Acesta este caracterul integru, necompromiţător al lui Dumnezeu: El face ce spune! Dreptatea Lui nu este păcălită de strâmbătatea pocăinţei închipuite a omului!
A spus că va judeca Ninive dacă nu se pocăieşte. Fiindcă peste timp cetatea nu a mai fost caracterizată de pocăinţă şi nu a adus roade vrednice de ea, a sfârşit prin a fi distrusă.

După exerciţiul răbdării Lui, Dumnezeu nu s-a schimbat şi nu s-a răzgândit. El face exact ce promite. Îşi reţine mânia când omul arată căinţă adevărată, dar dacă nu este adevărată, trimite judecată aşa cum a promis. Ioan Botezătorul, de asemenea ,vedem că L-a cunoscut pe Dumnezeul Bibliei atunci când a spus:” aduceţi roade vrednice de pocăinţa voastră.” Pocăinţa ninivenilor nu a durat mai mult de două generaţii, după care ei s-au afundat şi mai tare în păcat. Judecata promisă a întârziat să vină, dar până la urmă a venit la timp pentru că…

“Dumnezeu este la fel de credincios ameninţărilor Sale precum este şi promisiunilor Sale”

John Trapp

Mila lui Dumnezeu ne confirmă că Dumnezeu nu poate lăsa păcatul să treacă nepedepsit. Este un fapt indiscutabil că Dumnezeu este infinit de milos, lucrul acesta potrivindu-se caracterului Său. Dar pericolul real al negăsirii tale în Hristos constă în lipsa vreunui adăpost în faţa mâniei Lui.

Evanghelia!
Exodul 34:5-7 Domnul S’a pogorât într’un nor, a stătut acolo lângă el, şi a rostit Numele Domnului.

Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui, şi a strigat: ,,Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!”

Exodul 23:7 Fereşte-te de o învinuire nedreaptă, şi să nu omori pe cel nevinovat şi pe cel drept; căci nu voi ierta pe cel vinovat.
Naum 1:2-3 Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător; Domnul Se răzbună şi este plin de mânie; Domnul Se răzbună pe protivnicii Lui, şi ţine mânie pe vrăjmaşii Lui. Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie; şi nu lasă nepedepsit pe cel rău.
Geneza 2:17 dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.”
Deuteronom 17 26 ,,Blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele legii acesteia, şi cine nu le va face!”
Romani 1:18 Mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuri a oamenilor
Romani 6:23 Fiindcă plata păcatului este moartea

Este astfel clar că Dumnezeu nu achită pe cel vinovat, nu-l socoteşte drept pe cel nedrept, nu-l vede neprihănit pe cel ce nu este inocent. Nu există nici o altă cale de a scăpa de mânia lui Dumnezeu descoperită împotriva păcatului, decât de a se aduce satisfacţie ei într-o ispăşire completă, prin suportarea pedepsei cuvenite păcatului, iar aceasta a fost oferită de Isus Hristos!

De aceea, credinţa în Isus Hristos devine necesitatea salvatoare!

Fapte 13:38 Să ştiţi dar, fraţilor, că în El vi se vesteşte iertarea păcatelor;
Romani 4:7 ,,Ferice”, zice el, ,,de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate, şi ale căror păcate sunt acoperite!
Romani 4:8 Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!”
Efeseni 1:7 În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său,

Separat de satisfacerea mâniei Lui, nu se poate miza pe mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Nu este ceea ce ne spune şi Naum?

Naum 1:7 Domnul este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; şi cunoaşte pe cei ce se încred în El.

2Tim. 2:19 Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: ,,Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui”; şi: ,,Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege!”

1. James S. Hewett, Illustrations Unlimited (Wheaton: Tyndale House Publishers, Inc, 1988), p. 310
2.”Minor Prophets of Judah”, Irving L. Jensen
3. Diodor. Sic., Edit. Wessel., p. 140, lib. ii., s. 27, citat de
4. Ray Stedman, “Highlights of the Bible”
5. Edythe Draper, Draper’s Book of Quotations for the Christian World (Wheaton: Tyndale House Publishers, Inc., 1992). Entries 4999-5000.
6. Edythe Draper, Draper’s Book of Quotations for the Christian World (Wheaton: Tyndale House Publishers, Inc., 1992). Entries 4997-4998.

Cartea profetului Mica

“Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu…”

Cartea “tandemului” Judecată Milă


Recapitulare:

Studiul în care m-am angajat de ceva vreme este cel al Vechiului Testament…

În studiul nostru, al Vechiului Testament, am ajuns la secţiunea profeţilor. Studiul acestora îl facem în ordinea cronologică şi nu în cea a înşiruirii lor din Biblie. Făcând aşa avem o mai bună imagine a istoriei vremurilor lor şi mergem în pas cu relatările cărţilor Împăraţilor şi Cronicilor.

Deocamdată am studiat pe profeţii literari Obadia (845) şi Ioel (835), profeţi ai sec.IX în.de H. Apoi, am trecut la profeţii sec. al VIII-lea dintre care amintesc pe:

  • Iona (782)
  • Osea (760)
  • Amos (760)
  • Isaia (739), şi
  • Mica (735)

Astfel, în funcţie de ordinea cronologică avem:

Obadia : sau, “mândria vine înaintea căderii”. Este o profeţie împotriva poporului Edomului care s-a semeţit şi s-a încrezut în fortăreţele sale de pe înălţimile de la Petra, atacând în acelaşi timp pe israeliţi ce erau vulnerabili în aceea vreme. Mesajul cărţii este cumplit pentru că nu face decât să comunice executarea unei sentinţe, fără drept de apel. Edomiţilor nu li se mai oferă o a două şansă, ci li se “făgăduieşte” distrugerea totală a neamului lor, lucru atestat de cronicile istorice. Astăzi nu mai există nici un urmaş al edomiţilor. Scrisă între 850-840. Cel mai vechi profet literar.

Ioel : Ioel este profetul al cărui refren este “Ziua Domnului”. Ea reprezintă tema teologică a cărţii acestui profet, supranumit de unii “profetul penticostal” datorită referinţelor pe care le face cu privire la revărsarea Duhului Sfânt :

Ioel 2:28-29 După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe, voi turna Duhul Meu, în zilele acelea.

Dezastrul natural al invaziei de lăcuste şi al secetei îi oferă lui Ioel o imagine a judecăţii lui Dumnezeu. Se pare că profeţia a fost prilejuită de invazia unui roi gigantic de lăcuste care au devorat practic totul în calea lor în ţară. Nu ştim exact când s-a petrecut, dar Dumnezeu îi arată lui Ioel că această urgie este o ilustraţie a unei urgii mult mai mari care nu este de origine naturală, ci divină. Aceea este ziua judecăţii când Dumnezeu va face dreptate, pe unii judecându-i iar pe alţii răsplătindu-i. Deşi descrierile şi paralele făcute acelei zile sunt cumplite, cartea abundă şi în promisiuni de restaurare şi binecuvântare pentru poporul lui Dumnezeu.

Ioel este profetul prin care Dumnezeu ne îndeamnă să ne sfâşiem inimile, nu hainele!

2:12-13 ,,Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet! Sfâşiaţi-vă inimile nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul, Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate, şi-I pare rău de relele pe cari le trimite.

Profetul Ioel este cel ce ni-l arată pe Dumnezeu de multe ori restituind ceea ce ne-au mâncat “lăcustele”!

Iona : Dacă este să-l comparăm pe Iona cu Isaia ne vom mira enorm de rezultatele lucrării acestuia. În timp ce primul răspunde foarte prompt la chemarea sa în lucrare (vezi, Isaia 6) dar nu beneficiază de rezultate spectaculoase, profetul Iona o începe cu o atitudine proastă pe care o mai are în câteva rânduri şi “obţine” totuşi pocăinţa unei cetăţi întregi! Felul în care Dumnezeu îşi foloseşte supuşii este de multe ori imposibil de tras pe hârtie de calc (imprevizibil) şi oferit într-un seminar drept şablon sigur al lucrării Lui! În acelaşi timp ura naţională (încăpăţânarea) şi prejudecata religioasă (bigotismul) a lui Iona scot în evidenţă mila şi îndurarea uriaşă a Domnului Dumnezeu. Aceasta este “cartea celei de-a doua şanse” oferite omului.

În acelaşi timp experienţa lui Iona din burta peştelui serveşte de ilustraţie perfectă a Învierii lui Isus Hristos, singurul “semn” lăsat unei generaţii perverse şi ticăloase de oameni.

În Luca 11:30 profetul este numit de Isus “un semn” pentru niniveni (Căci după cum Iona a fost un semn pentru Niniviteni, tot aşa şi Fiul omului va fi un semn pentru neamul acesta) . Profetul este o imagine stranie, pe corpul lui probabil văzându-se urmele lecţiilor lui Dumnezeu.
Folosiţi înălbitorul oceanic Moby-Dick! Se pare că după contactul cu sucul gastric al unui peşte mare pielea omului se înălbeşte. Dacă aşa stau lucrurile, Iona nu trebuia să solicite atenţia publicului. Sărea oricum în ochi! Ajuns în Ninive străbate oraşul strigând ca un acagiu că mai sunt 40 de zile şi Ninive va fi judecată. Refrenul acesta monoton produce rezultate incredibile. Aceasta este cea mai reuşită evanghelizare urbană din istorie! Proclamaţia lui Iona îşi găseşte ecoul în decretul împăratului prin care oraşul se pocăieşte în mod oficial (pe bune!!), prin post şi rugăciune iar Dumnezeu îşi reţine mânia.

Osea : Supranumit “sf. Ioan al Vechiului Testament”. Cartea sa se remarcă printr-un mesaj unic în rândul profeţilor adesea acuzaţi că pun accentul doar pe mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului, dar nu şi pe dragostea Lui faţă de păcătos. Osea vorbeşte de o dragoste inimaginabilă a lui Dumnezeu faţă de un necredincios şi infidel popor. Acesta alege să o ilustreze prin însăşi viaţa acestui profet poruncindu-i să ia de nevastă o prostituată, şi să o reabiliteze. Lucrul acesta însă nu o ajută şi în repetate rânduri îi este necredincioasă bărbatului ei. Domnul însă îi porunceşte de fiecare dată să o aducă înapoi în casa lui pe cea care merita să fie lepădată. O imagine vie a relaţiei lui Hristos cu Biserica Lui. Versetul de frunte al cărţii este “căci ţara a săvârşit o mare curvie părăsind pe Domnul!” (1:2).

Amos : Înainte de 760. El este păstorul profet din Tecoa prin care Domnul a condamnat lipsa religiei adevărate din Israel şi lipsa de dreptate. Idolatria poporului a rezultat într-o mulţime de nelegiuiri pe care profetul le condamnă pe rând. Pentru că a ales Israelul şi i-a oferit privilegiul de a fi poporul Lui, Dumnezeu se va “ocupa” mai mult de aceştia decât de alte neamuri. Odată cu binecuvântarea Lui vine şi răspunderea purtării pe măsura chemării cereşti. Mesajul acestei cărţi are puterea de a trezi din letargie pe cei ce se cred copii de drept ai lui Dumnezeu dar fără să trăiască pe măsura favorului arătat de a fi numiţi aşa.

Amos a mai vorbit şi de imparţialitatea Domnului faţă de toate neamurile pământului.

Isaia : Cap.53 al cărţii sale este o descriere profetică atât de exactă a Mântuitorului încât această carte a fost denumită “A Cincea Evanghelie”, iau autorul ei, “Profetul Evanghelic”.
În acelaşi timp mai este numit şi profetul “gigant” datorită mărimii cărţii sale, fiind cel mai citat în Noul Testament pentru că nici o altă carte a Bibliei nu conţine atât de multe referinţe la venirea Mesiei ca aceasta. El este profetul al cărui nume înseamnă “Dumnezeu este mântuire”, sau “Domnul mântuieşte”, el remarcându-se pentru ceea ce ne spune despre Dumnezeu ca sfinţenie şi judecată, dar mai ales ca plan de mântuire. Mai mult decât oricare dintre aceste subiecte, Isaia ni-l arată pe Dumnezeu foarte preocupat de mântuirea oamenilor oferindu-ne prefigurări ale ei prin intermediul acestui profet.

Isaia a trăit într-o vreme când problema fundamentală a omului se manifesta în toată forţa ei în poporului ales. Poporul lui Dumnezeu l-a părăsit de bunăvoie pe Dumnezeul lor!! I-au încălcat poruncile şi i-au spurcat curţile Templului Său sfânt, iar acum încăpăţânarea lor de a-şi urma calea răzvrătirii depăşea înţelegerea profetului. Aşadar el a înţeles că mântuirea era viitoare şi o căuta pentru alţii. El se poate numi “un cercetător” al mântuirii.
Este interesant că aceste profeţii ale venirii Mesiei, ale judecării Iudeii şi Israelului, precum şi ale întemeierii unei împărăţii veşnice a Israelului i-au fost date lui Isaia pe fondul unei corupţii a religiei în Israel care a rezultat în tot felul de alte păcate. Evreii continuau să meargă al Templu în timp ce în ţară sporea nedreptatea şi minciuna, se angajau în ritualuri meticuloase şi în aducerea de jertfe “ca la carte”, în timp ce cu inima lor erau departe de Domnul Dumnezeul lor. Dumnezeu le spune că toate jertfele lor nu valorează cât apropierea de El cu inima şi a face ce este drept.

“Din toate părţile cărţii profeţiei sale Isaia înştiinţează toate generaţiile că Mesia vine ca Mântuitor şi Împărat, atât pentru a suferi o cruce, dar şi pentru a purta o coroană!”

Isaia ne demonstrează inspiraţia lui supranaturală ca profet făcând afirmaţii ştiinţifice exacte cu multă vreme înainte de a fi descoperite de savanţi (vezi, Isaia 40).

Astăzi ajungem la cartea profetului Mica…

Reper biblic: cartea lui Mica, o carte de 7 capitole, se găseşte după Iona şi înainte de Naum. Unde se găsesc aceştia în Biblie? Nu vă rămâne decât să o deschideţi şi să aflaţi! Cineva a spus că dacă toţi creştinii ar deschide instantaneu Biblia s-ar produce cea mai mare furtună de praf din istoria omenirii!!

Să ne orientăm puţin în cartea acestui profet!

Cine a scris-o?

Spre deosebire de alţi profeţi Mica nu ne oferă nici un fel de informaţii autobiografice. Ne descrie doar “venirea” Cuvântului Domnului la el:

1:1 Cuvântului Domnului, spus lui Mica, din Moreşet, pe vremea lui Iotam, Ahaz, Ezechia, împăraţii lui Iuda, proorocie asupra Samariei şi Ierusalimului.

Numele “Mica” al profetului înseamnă “cine este ca Domnul (Iehova)?”, şi este un derivat al numelui Mihail. Mica este un nume comun în Vechiul Testament. În Mica 7:18 se spune:

Care Dumnezeu este ca Tine, care ierţi nelegiuirea, şi treci cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Tale? El nu-Şi ţine mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea!

Credeţi că atunci când a scris cartea profetul s-a gândit la propriul său nume? Posibil.

Tema acestei cărţi profetice se găseşte în semnificaţia numelui profetului. Numele Mica înseamnă “cine este ca Dumnezeu?”, sau, “cine este ca Domnul?”. Fiindcă se spune că profetul repeta la toată lumea “cine este ca Domnul?” numele său este de fapt o poreclă. Când apărea pe strada lor oamenii îşi spuneau “uite că vine ‘Cine-i ca Domnul?’ ” (Hobart Freeman)

Aţi auzit de filozoful grec Diogene? El obişnuia să umble pe stradă ziua în amiaza mare cu un felinar aprins. Lucrul acesta a produs o mare curiozitate la contemporanii săi. Întrebat de ce umblă ziua cu felinarul aprins el răspundea: “caut un om cinstit”!

Mica s-a uitat la căpeteniile poporului şi nu a văzut pe nimeni “ca Domnul” S-a uitat la oamenii de rând şi din nou, nu a văzut pe nimeni “ca Domnul”. S-a uitat apoi la profeţii şi preoţii poporului şi nu a găsit printre ei pe nimeni “ca Domnul” şi atunci a exclamat “cine-i ca Domnul?” În acelaşi timp, Mica a ştiut la cine să se uite. A avut priorităţile bine stabilite. S-a uitat la Cel ce este ca Domnul. La El.

Mica este profetul cel mai citat în preajma sărbătorii naşterii lui Isus Hristos, aşa-numitul “Crăciun”. Dacă este!

A fost puţin ciudat în felul lui…

1:8 De aceea plâng, mă bocesc, umblu desculţ şi gol, strig ca şacalul, şi gem ca struţul.

De unde vine Mica?

Localitatea sa natală a fost satul Moreşet aşezat pe graniţa filisteană, lângă Gat, la aproximativ 49 de km sud-vest de Ierusalim. O anexă a Iudeii, Moreşet era o localitate prin care trecea drumul din Egipt spre Ierusalim, de aceea Mica, “băiatul de la ţară” nu venea chiar aşa de departe de cetatea cosmopolită a contemporanului său Isaia, Ierusalimul.

Chemarea sa la lucrarea profetică reiese clar din convingerea puternică pe care o exprimă în cap.3:

3:8 Dar eu sunt plin de putere, plin de Duhul Domnului, sunt plin de cunoştinţa dreptăţii şi de vlagă, ca să fac cunoscut lui Iacov nelegiuirea lui, şi lui Israel păcatul lui.

În contrast cu profeţii falşi din vremea lui plătiţi să proorocească o pace falsă şi amăgitoare.

Ca şi stil Mica este tranşant, categoric dar şi duios şi plăcut.

În acelaşi timp cartea lui reuşeşte să combine magnific bunătatea şi mânia Lui Dumnezeu. În ciuda norilor pedepsirii apropiate a Iudei, Mica poate vedea totuşi clar bunătatea arătată de Domnul în răscumpărarea Israelului. Să observăm “tandemurile” (că tot sunt la modă în politica românească!?) “mânie-milă”, “pedeapsă-răscumpărare”, etc.

Vremea scrierii cărţii

Primele versete ale cărţii ne indică că Mica a profeţit pe vremea împăraţilor Iotam (739-731), Ahaz (731-715), şi Ezechia (715-686), împăraţi ai Iudeii. Deşi s-a adresat în primul rând regatului de sud, Iudea, Mica profeţeşte şi regatului de nord prezicând căderea Samariei, capitala Israelului.

1:6 De aceea, voi preface Samaria într-un morman de pietre pe câmp, într-un loc de sădit vie; îi voi prăvăli pietrele în vale, şi-i voi dezgoli temeliile.

De aceea, o mare parte a lucrării sale poate fi datată înainte de robia asiriană ce a intervenit pentru Israel în anul 722. Denunţarea idolatriei şi a imoralităţii de către acesta pare de asemenea să sugereze că lucrarea sa profetică a avut loc înainte de reformele lui Ezechia din Iudea.

Astfel profeţiile lui Mica se cuprind între anii 735 şi 710.

Referinţa sa exactă la căderea Samariei (1:6) ne face să-l plasăm înainte de anul 722 în.de H., între aprox.735 şi 710.

Sub conducerea lui Ahaz (731-715) Iuda a cunoscut ameninţarea Asiriei şi a Siriei. Însă, următorul rege Ezechia (715-686), se opune cu succes asirienilor şi cu ajutorul lui Dumnezeu rezistă şi respinge un asediu al Ierusalimului.

În acelaşi timp, regatul Israelului îşi continua fărâmiţarea internă urmată în cele din urmă de căderea în mâinile puternicului imperiu asirian.

Mica şi Isaia
Am văzut că Mica a profeţit pe vremea aceloraşi regi în care a proorocit Isaia indicând astfel că este un contemporan al lui, cât şi al lui Osea din regatul de nord. Este posibil chiar să fi existat o relaţie apropiată între el şi Isaia. Astăzi este interesant de observat că asociem cartea lui Mica cu profeţia naşterii lui Isus, pe când cartea lui Isaia o asociem cu moartea Sa, datorită celebrului capitol 53.

Unii numesc cartea lui Mica, un “Isaia în miniatură” datorită similarităţii stilului şi a subiectelor.

O uimitoare profeţie este cea a robiei babiloniene, Babilonul fiind pe vremea aceea încă supus Asiriei:

4:10 Sufere, fiica Sionului, şi gemi ca o femeie la naştere! Căci acum vei ieşi din cetate şi vei locui în câmp, şi te vei duce până la Babilon! Acolo vei fi izbăvită, acolo te va răscumpăra Domnul din mâna vrăjmaşilor tăi.

Mica, un om simplu

Spre deosebire de Isaia care rezida în Ierusalim, Mica vine dintr-o bogată zonă agricolă, asemenea lui Amos. Se pare că acesta a fost un om simplu dar totuşi ales de Dumnezeu să transmită un mesaj de judecată fruntaşilor şi locuitorilor Ierusalimului. Condamnările pe care el le pronunţă asupra unor mari nedreptăţi sociale şi activităţi religioase corupte ne aminteşte de profeţii Amos (de la mijlocul sec. al VIII-lea în.de H.), sau de Osea din regatul de nord, şi Isaia din regatul de sud. Dealtfel, aparent ei erau contemporani cu Mica.

Contextul acesta se potriveşte datelor pe care le avem despre împăratul Ahaz (2 Regi 16:10-18)

  • Acesta a copiat proiectul unui altar al unui idol din Damasc şi i-a cerut preotului Urie să-i facă unul la fel, arătând dispreţ şi dezinteres faţă de cel original.

2Regi 16:15 …şi împăratul Ahaz a dat următoarea poruncă preotului Urie: ,,Să arzi pe altarul cel mare arderea de tot de dimineaţă şi darul de mâncare de seară, arderea de tot a împăratului şi darul lui de mâncare, arderile de tot ale întregului popor din ţară şi darurile lor de mâncare, să torni pe el jertfele lor de băutură, şi să stropeşti pe el tot sângele arderilor de tot şi tot sângele jertfelor; cât despre altarul de aramă, nu-mi pasă de el.”

Fiul său, Ezechia a instituit nişte reforme spirituale, printre altele repunând altarul de aramă la locul lui şi “curăţându-l”. Tot Ahaz este regele Iudeii care s-a aliat cu Tiglat-Pileser al Asiriei pentru a contracara invazia Siriei şi Israelului.

Împărţirea cărţii este relativ simplă. O treime din ea demască păcatele compatrioţilor săi, căpetenii ale poporului şi oameni de rând, o alta descrie pedeapsa iminentă a lui Dumnezeu asupra lor, şi o alta, descrie restaurarea ce va avea loc odată ce se va sfârşi vremea disciplinei.

Din întreaga carte răzbate cerinţa perfect justă a Domnului Dumnezeu faţă de cei ce-i cunosc standardele:

6:8 ,,Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?”

Toate profeţiile lui Mica pot fi grupate sub forma a trei colecţii de preziceri:

Fiecare dintre aceste colecţii de profeţii încep cu interjecţia, “ascultaţi!” (1.2; 3:1; 6:1). Este ca şi cum profetul ar exclama: “atenţiune! Am să vă spun ceva extrem de important!”

I. Prima colecţie de preziceri

Cap.1-3 – Prezicerea judecăţii atât asupra Iudeii (Ierusalimului) cât şi asupra Israelului (Samariei). Ambele regate vor fi distruse din cauza nelegiuirilor lor strigătoare la cer.

Mica apelează la o serie de jocuri de cuvinte ale numelor mai multor cetăţi ale Iudeii atunci când deplânge judecata lor apropiată.

Viitoarea judecată a Iudeii este exemplificată de soarta unor cetăţi din vecinătatea ei. Numele lor devin simbolice pentru pedeapsa regatului de sud. Nu doar numele ci şi felul cum sună în evreieşte devine baza unei combinaţii de sunete şi expresii care se pierd în toate traducerile, în afară de evreieşte.

Să le citim deocamdată în româneşte şi apoi să-i ascultăm pe cei ce ştiu evreieşte cum spun că ar suna ce urmează:

Mica 1
10 Nu spuneţi lucrul acesta în Gat (adică de ce să nu se spună în Gat?), şi nu plângeţi în Aco; tăvăliţi-vă în ţărână la Bet-Leafra.
11 Treci, locuitoare din Şafir, cu ruşinea descoperită; locuitoarea din Ţaanan nu îndrăzneşte să iasă, jalea Bet-Haeţelului, vă ia gustul să vă opriţi în el.
12 Căci locuitoarea din Marot tremură pentru pierderea fericirii ei, fiindcă s-a pogorât nenorocirea din partea Domnului până la poarta Ierusalimului.
13 Înhamă-ţi caii cei iuţi la car, locuitoare din Lachis; tu ai fost cea dintâi pricină de păcat pentru fiica Sionului, căci în tine s-au găsit nelegiuirile lui Israel.
14 De aceea te vei despărţi de Moreşet-Gat, casele din Aczib vor fi o amăgire pentru împăraţii lui Israel.
15 Îţi voi aduce un nou stăpân, locuitoare din Mareşa; slava lui Israel va merge la Adulam.

Adică de ce să nu se spună în Gat? De ce să nu se plângă în Aco? Şi de ce să se tăvălească în ţărână şa Bet-Leafra? Ş.a.m.d. De ce locuitorilor acelor cetăţi odată li se spune să facă ceva, apoi să nu facă? Nu are sens. De aceea, trebuie privit la semnificaţia numelor cetăţilor cărora li se adresează şi să se compare cu ce li se spune.

Atunci, o comparaţie cu ceea ce este scris aici ar nişte expresii de felul:

“Cetăţile de pe înălţimi vor fi coborâte în vale…”

“Nu va fi pace în oraşul liniştii…”

Sau,

“În oraşul lacrimilor, nu plângeţi…”

“Ce-ai-nicu-cu-mine”
Se spune că pe vremea lui Ceauşescu un anume dizident al regimului a dorit să protesteze într-un mod mai subtil. Astfel a ieşit pe străzile Bucureştiului cu un ceainic, un samovar. Cu el în mână mergea pe drum şi striga în gura mare: “Ce-ai-nicu-cu-mine”
Se spune că ofiţerilor se securitatea le-a trebuit ceva timp să se prindă.

Profetul Mica face ceva asemănător în limba evreiască anunţând judecata.

  • În cazul jocului de cuvinte şi de sunete în limba evreiască folosit de Mica primul cuvânt al vers.10 “nu spuneţi” sună asemănător cu numele cetăţii Gat. La fel stau lucrurile pentru “a plânge” din propoziţia imediat următoare. Nu “aco”, adică, “nu plângeţi în Aco – oraşul lacrimilor”. Mai departe numele localităţii Bet-Leafra înseamnă “casa ţărânei”. De data acesta avem o referire directă la umilirea viitoare a Iudeii.

1:11 Treci, locuitoare din Şafir, cu ruşinea descoperită…

  • Numele cetăţii Şafir înseamnă “frumuseţe” sau “farmec”, de data aceasta profetul contrastând înţelesul numelui cetăţii cu apropiata lor umilire, ruşinare şi necinstire.

…locuitoarea din Ţaanan nu îndrăzneşte să iasă

  • “Ţaanan” înseamnă probabil “a ieşi”, sau “a pleca”.

…jalea Bet-Haeţelului, vă ia gustul să vă opriţi în el.

  • “Bet-haeţel” tradus “casa de alături” şi semnifică “vecinătatea”. Jalea cetăţii vecine Ţaananului, constă în faptul că în momentul nenorocirii Bet-Haeţelul nu va putea să ofere adăpost sau ajutor, şi de aici şi faptul că “locuitoarea din Ţaanan nu poate să iasă”.

1:12 Căci locuitoarea din Marot tremură pentru pierderea fericirii ei, fiindcă s-a pogorât nenorocirea din partea Domnului până la poarta Ierusalimului.

  • “Marot” înseamnă “amărăciune”. Cetatea acesta a dorit mult să-şi recapete fericirea şi bunăstarea scăpând din nenorocirea ei. Din nefericire, n-a avut parte decât de mai multă. Domnul i-a provocat şi mai multă amărăciune pedepsind-o pentru păcatele ei.

1:13 Înhamă-ţi caii cei iuţi la car, locuitoare din Lachis; tu ai fost cea dintâi pricină de păcat pentru fiica Sionului, căci în tine s-au găsit nelegiuirile lui Israel.

  • Jocul de cuvinte din acest verset se face între cuvântul “car”, “rekesh” şi numele acestei cetăţi, Lachiş. Îndemnul oferit locuitoarei “cetăţii carului” este să se urce în car şi să fugă.

1:14 De aceea te vei despărţi de Moreşet-Gat

  • Moreşet înseamnă “posesiune”. Iudea este chemată să renunţe la proprietatea ei, chiar această cetate, ce va cădea în mâinile inamicului.

…casele din Aczib vor fi o amăgire pentru împăraţii lui Israel.

  • Aici are loc un joc atât de cuvinte cât şi de sunete. “Aczib” este un adjectiv evreiesc care înseamnă “înşelător”, “amăgitor”. Astfel profetul anunţă că adăposturile şi casele impunătoare ale împăraţilor Israelului nu le vor fi de nici un fel de ajutor în faţa nenorocirii. Ca adăposturi se vor dovedi “înşelătoare”.

1:15 Îţi voi aduce un nou stăpân, locuitoare din Mareşa

  • Acelaşi lucru ca şi în cazul cetăţii Moreşet pare că este valabil şi pentru Mareşa. Şi această cetate al cărei nume înseamnă “moştenire”1 va cădea în mâinile năvălitorului asirian, devenind noul ei stăpân şi moştenitor. Cu alte cuvinte Mica spune că “noul moştenitor al cetăţii Moştenirea este asupritorul asirian”.

…slava lui Israel va merge la Adulam.

  • Adulam este un cuvânt de origine arăbească care înseamnă “a se da într-o parte” sugerând o retragere, sau adăpostire într-o peşteră. David s-a refugiat într-o peşteră pe când fugea dinaintea lui Saul (1Sam.22:1). Slava lui Israel despre care se vorbeşte aici nu este slava Domnului ci nobilimea care va trebui să se refugieze în “locul de refugiu”, adică “Adulam”.2

De ce a enunţat judecata, pedeapsa în maniera aceasta plastică şi dramatică? Din acelaşi motiv pentru care Isus Hristos a învăţat în pilde şi parabole. Şi anume pentru a ascunde adevărul de cei ce nu erau dornici să-l asculte şi să-l clarifice celor dornici să-l asculte! Evreii ştiau ce aşteaptă Dumnezeu de la ei dar se împietriseră în păcatele lor şi nu erau dispuşi să asculte adevărul. De aceea judecata le este anunţată în modul acesta misterios.

De ce a venit judecata?
Aceste jocuri de cuvinte sunt urmate de nişte explicaţii ale judecăţii: uneltirii premeditate, lăcomie şi cruzime, religie de formă, şi corupţie la nivel înalt instigată de profeţi falşi.

Pe rând Mica îi condamnă pe toţi, apoi pe conducători (3:1-4), şi pe profeţii falşi (3:5-8) încheind cu avertismentul unei iminente judecăţi.

Mica nu este deloc vag în descrierea păcatelor: Oprimarea săracilor, mita judecătorilor şi a preoţilor, exploatarea celor neajutoraţi, înşelăciunea, violenţa şi mândria, religia de formă, sunt câteva dintre păcatele pentru care Mica prevesteşte aspra judecată a lui Dumnezeu asupra Israelului şi Iudei.

Problemele cu care se confruntă Iudea şi Israelul sunt foarte similare celor din zilele noastre. Contemporanii lui Mica se fac vinovaţi de cruzime, brutalitate, corupţie, jaf, lăcomie, materialism agresiv şi faliment spiritual. La fel ca-n zilele noastre!

Profetul începe prin a ne spune că i-au deposedat de bunuri şi de case pe cei săraci (2:1-2, 8-9). Ca o culme a răutăţii lor profetul ne descoperă că îşi pun la care uneltirile lor încă din aşternutul lor:

1 Vai de cei ce cugetă nelegiuirea şi făuresc rele în aşternutul lor; când se crapă de ziuă o înfăptuiesc, dacă le stă în putere.
2 Dacă poftesc ogoare, pun mâna pe ele, dacă doresc case, le răpesc; asupresc pe om şi casa lui, pe om şi moştenirea lui…
8 De multă vreme poporul Meu este socotit de Mine ca vrăjmaş; voi răpiţi mantaua de pe hainele celor ce trec liniştiţi şi n-au gust de război.
9 Voi izgoniţi din casele lor iubite pe femeile poporului Meu, luaţi pentru totdeauna podoaba Mea de la copiii lor.

În plus, nu vor să audă adevărul ci îşi doresc profeţi care să încuviinţeze destrăbălarea şi să laude beţia:

2:6 ,,Nu proorociţi!” zic ei. ,,Să nu se proorocească asemenea lucruri. Căci altminteri ocările nu mai încetează!”
2:11 Da, dacă ar veni un om cu vânt şi minciuni, şi ar zice: ,,Îţi voi prooroci despre vin, şi despre băuturi tari!” acela ar fi un prooroc pentru poporul acesta!

Păcatul liderilor (căpeteniilor) poporului: nedreptatea. Iubesc răul şi urăsc binele.

3:1-4 Am zis: ,,Ascultaţi, căpetenii ale lui Iacov, şi mai mari ai casei lui Israel! Nu este datoria voastră să cunoaşteţi dreptatea? Şi totuşi voi urâţi binele şi iubiţi răul, le jupuiţi pielea şi carnea de pe oase! După ce au mâncat carnea poporului Meu, după ce-i jupoaie pielea, şi-i sfărâmă oasele; îl fac bucăţi; ca ceea ce se fierbe într-o oală, ca şi carnea dintr-un cazan, apoi strigă către Domnul. Dar El nu le răspunde, ci Îşi ascunde Faţa de ei în vremea aceea, pentru că au făcut fapte rele.

2:9 ,,Ascultaţi dar lucrul acesta, căpetenii ale casei lui Iacov, şi mai mari ai casei lui Israel, voi, cărora vă este scârbă de dreptate, şi cari suciţi tot ce este drept; Voi cari zidiţi Sionul cu sânge, şi Ierusalimul cu nelegiuire!

6:12-13 Pentru că bogaţii lui sunt plini de silnicie, locuitorii lui spun minciuni, şi limba lor este numai înşelătorie în gura lor, de aceea, şi Eu te voi lovi cu suferinţa, te voi pustii pentru păcatele tale.

Ca organizare societatea omenească se pare că cuprinde trei categorii de conducători: liderii spirituali, liderii civili şi liderii morali. Aceştia trebuiau să fie cei mai corecţi şi integri. Din păcate aceştia se dovedesc a fi cei mai corupţi, imorali şi nelegiuiţi, uitând că ocupă poziţii în care îl reprezintă pe Dumnezeu. Pavel enunţă clar acest adevăr:

Romani 13:1-4 Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile cari sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc, îşi vor lua osânda. Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei dar să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele, şi vei avea laudă de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. (de trei ori se afirma acest lucru!)

Când oamenii aflaţi în aceste poziţii sunt conştienţi de acest mandat divin ţara respectivă beneficiază de o bună conducere. Însă atunci când liderii unui popor uită acest adevăr în ţară domneşte oprimarea, corupţia, mita şi nedreptatea.

Păcatul profeţilor: ei anunţă pacea şi amăgesc poporul că nu trebuie să se pocăiască. Iubesc banii. Proorocesc contra cost:

3:5 ,,Aşa vorbeşte Domnul despre proorocii cari rătăcesc pe poporul meu, cari, dacă au de muşcat ceva cu dinţii, vestesc pacea, iar dacă nu li se pune nimic în gură, vestesc războiul sfânt:
3:11 Căpeteniile cetăţii judecă pentru daruri, preoţii lui învaţă pe popor pentru plată, şi proorocii lui proorocesc pe bani; şi mai îndrăznesc apoi să se bizuie pe Domnul şi zic: ,,Oare nu este Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nici o nenorocire!”
3:12 De aceea, din pricina voastră, Sionul va fi arat ca un ogor, Ierusalimul va ajunge un morman de pietre, şi muntele Templului o înălţime acoperită de păduri.

În consecinţă, Mica le prezice “judecata totală” (ocuparea şi dezrădăcinarea)

Pentru aceste răutăţi Domnul pune şi El la cale să le facă “rău” (în accepţiunea dată de ei cuvântului – când ei îl fac altora nu este rău, dar când li se face lor este foarte “rău”.) vezi, cap.3, vers.3-6.

Acesta este motivul iminentei judecăţi a lor de către Dumnezeu. Vrând să vadă evlavie şi dreptate Mica o caută acolo unde se aşteaptă să o găsească. Printre căpeteniile poporului, de fapt, reprezentanţii lui Dumnezeu. Însă ce vede la aceştia: oprimare, corupţie, mită, şi nedreptate. La ei şi la toţi cei din jurul lor.

Mica dezvăluie nenorocirea Ierusalimului şi declară că motivul pentru care Dumnezeu îşi trimite judecata este fiindcă au uitat că lor le-a fost dată autoritatea de a acţiona în numele lui Dumnezeu şi de a-l reprezenta pe acesta!

Pentru necinstirea poziţiei lor în popor, Dumnezeu îi va judeca.

Două importante atribute ale Lui Dumnezeu sunt amplu ilustrate în această carte a lui Mica (Bunătatea şi Asprimea Lui Dumnezeu) prin prevestirea atât a judecării păcatelor cât şi a iertării lor.

Romani 11:22 Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut, şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altmintrelea, vei fi tăiat şi tu.

Mica 7:18 Care Dumnezeu este ca Tine, care ierţi nelegiuirea, şi treci cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Tale? El nu-Şi ţine mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea!

În acelaşi timp cartea demonstrează limpede conexiunea existentă între adevărata spiritualitate (religie) şi dreptatea socială. Este ceea ce Domnul vrea să-i vadă făcând pe oameni în ţările lor: dreptate şi echitate, presărate cu milă şi compasiune, ca şi rezultat al unei legături umile dar reale cu Domnul Dumnezeul lor.

II. A Doua colecţie de preziceri

Cap.4 şi 5 – Prezicerea restauraţiei. Mica oferă acum mesaje de speranţă care descriu refacerea împărăţiei (4:1-5), promisiunea păstrării în perioadele robiilor lor (4:6 – 5:1) încheind cu venirea Stăpânitorului (5:2-15). Atenţia profeţiei trece de la neamuri la rămăşiţa Israelului şi apoi, la Regele lui.

Ce spune Mica despre Hristos?
Valoarea profetică a acestei cărţi este imposibil de contestat prin descoperirea mai dinainte a locului unde urma să se nască Mântuitorul.

Capitolul 5 debutează cu o idee nouă. Profetul îi spune Israelului:

5:1 Acum, strânge-ţi rândurile în cetate, ceata Sionului, căci suntem împresuraţi!

Aceasta este o imagine a armatei asiriene ce va veni din nord şi va asedia cetatea. Motivul pentru care vine este oferit mai departe:

Judecătorul (sau, Stăpânitorul) lui Israel este lovit cu nuiaua pe obraz!

Unii văd în aceasta o profeţie a abuzului la care a fost supus Hristos la prima venire:

Mat.27:27-30 Ostaşii dregătorului au dus pe Isus în pretoriu, şi au adunat în jurul Lui toată ceata ostaşilor. L-au dezbrăcat de hainele Lui, şi L-au îmbrăcat cu o haină stacojie. Au împletit o cunună de spini, pe care I-au pus-o pe cap, şi I-au pus o trestie în mâna dreaptă. Apoi îngenuncheau înaintea Lui, îşi băteau joc de El, şi ziceau: ,,Plecăciune, Împăratul Iudeilor!” Şi scuipau asupra Lui, şi luau trestia şi-L băteau în cap.

După care profetului îi este dată viziunea locului de unde urma să vină acest judecător, sau stăpânitor al Israelului Betleemul Iudeii.

Profeţia extraordinară prin care se remarcă Mica (pe lângă cele ale captivităţii babiloniene, la fel de exacte şi inspirate) este cea din Mica 5:2 care indică cu precizie chirurgicală locul naşterii Mesiei cu 700 de ani mai înaintea împlinirii evenimentului.

Trebuie să ne amintim că cetatea Betleemului nu avea nimic deosebit care să o facă locul de intrare în lume al Părintelui Veşniciilor.

5:2 Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei.

Cu 700 de ani mai târziu preoţii cei mai de seamă şi cărturarii au ocazia să le parafrazeze magilor veniţi de la Răsărit textul lui Mica 5:2 veniţi să întrebe de locul naşterii marelui Prinţ.

Cea mai “măreaţă” realizare a astrologiei?!
Vă amintiţi că aceştia au întrebat “unde este împăratul de curând născut al Iudeilor?” De unde au ştiut ei acest lucru? Asta-i o întrebare bună! De unde ştiau ei că avea să se nască? Steaua i-a călăuzit! Deci astrologia este bună? NU! Aţi auzit lucrul acesta spus recent? “Biblia nu condamnă astrologia. Ba, chiar o susţine. Magii au fost conduşi la Hristos de astrologie!” În consecinţă, astăzi mulţimi de creştini consultă horoscopul înainte de a-şi începe ziua, ascultă prognozele astrale de la televizor, etc.
Şi totuşi observaţi cum în culmea ei şi ca cea mai “măreaţă” realizare a astrologiei la cine i-a călăuzit mai întâi şi apoi cine le-a dezvăluit de fapt unde se găseşte “cel născut să fie Împăratul Iudeilor”!!! Steaua i-a “călăuzit” la nimeni altul decât la duşmanul de moarte al Pruncului Isus. La Irod. La cel ce a poruncit omorârea a peste 40.000 de noi-născuţi doar pentru a-şi elimina un presupus rival la tron! Cărturari şi preoţii care aveau cartea (veche de 700 de ani) lui Mica au putut să le spună. Din păcate aceştia s-au situat la polul opus atitudinii lui Irod. Nu au considerat necesar să-l întâmpine pe Regele lor!

Matei 2
1 După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudea, în zilele împăratului Irod, iată că au venit nişte magi din Răsărit la Ierusalim,
2 şi au întrebat: ,,Unde este Împăratul de curând născut al Iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit, şi am venit să ne închinăm Lui.”
3 Când a auzit împăratul Irod acest lucru, s-a turburat mult; şi tot Ierusalimul s-a turburat împreună cu el.
4 A adunat pe toţi preoţii cei mai de seamă şi pe cărturarii norodului, şi a căutat să afle de la ei unde trebuia să Se nască Hristosul.
5 ,,În Betleemul din Iudea”, i-au răspuns ei, ,,căci iată ce a fost scris prin proorocul:
6 ,Şi tu, Betleeme, ţara lui Iuda, nu eşti nici de cum cea mai neînsemnată dintre căpeteniile lui Iuda; căci din tine va ieşi o Căpetenie, care va fi Păstorul poporului Meu Israel.”

De asemenea, unii din norodul din Ierusalim bănuiesc că Isus împlineşte ce-a spus Mica:

Ioan 7:40-43 Unii din norod, când au auzit aceste cuvinte, ziceau: ,,Acesta este cu adevărat Proorocul.” Alţii ziceau: ,,Acesta este Hristosul.” Şi alţii ziceau: ,,Cum, din Galilea are să vină Hristosul? Nu zice Scriptura că Hristosul are să vină din sămânţa lui David, şi din satul Betleem, unde era David?” S-a făcut deci dezbinare în norod din pricina Lui.

În umanitatea Lui Hristos a venit din Betleem, însă în divinitatea Lui vine din veşnicii.

Profeţiile lui Mica care sunt acum împlinite sunt următoarele:
1. Căderea Samariei din 722 1:6-7
2. Invadarea Iudeii de către Sanherib, 702-701 – 1:9-16
3. Căderea Ierusalimului, 586 3:12; 7:13
4. Exilul în Babilon, 586 4:1-8, 13; 7:11, 14-17
5. Reîntoarcerea din exil, aprox.520 4:1-8, 13; 7:11, 14-17
6. Naşterea lui Isus Hristos în Betleem 5:2

Mica este citat:

  • în Ieremia 26:18, de bătrânii Iudeii
  • de magi, în Matei 2:5-6
  • de Isus, citând Mica 7:6 în Matei 10:35-36
  • de o parte din popor în Ioan 7:40-43

Cartea aceasta posedă toate creditele canonice care să o facă să se numere printre cărţile Sfintei Scripturi!

III. A treia colecţie de preziceri

Cap.6 şi 7 prezintă două “certuri” (confruntări) pe care Domnul le are cu poporul Său. În acestea Domnul îi cheamă în tribunal şi aduce împotriva lor o pledoarie zdrobitoare. Poporul Său i-a respins harul, i-a batjocorit bunătatea, alegând în schimb să se complacă în răutate.

Pledoaria Domnului Dumnezeu din acest tribunal închipuit conţine toate chestiunile vitale ale înstrăinării omului de Dumnezeu. Aici ni se explică:

  • de ce este omul despărţit de Dumnezeu
  • ce cere Dumnezeu înainte de împăcare
  • se arată diferenţa dintre religia de formă şi relaţia adevărată
  • se demonstrează principiul judecăţii păcatului
  • şi se arată de ce iertarea păcatului omului de către Domnul este singura nădejde a lui.

Însă Mica încheie cu o serie sublimă de promisiuni de iertare a nelegiuirilor lor şi de refacere a naţiunii, aşa cum prevede legământul Său. Întreaga carte se caracterizează de un “tandem” judecată-milă, promisiunea pedepsei-promisiunea refacerii, etc.

La tribunal…!
“Ascultaţi pricina Domnului…Domnul are o judecată cu poporul Său, şi vrea să se judece cu Israel”

În cap.6 şi 7 Domnul Dumnezeu îşi cheamă poporul să compară într-un tribunal cosmic în care El i-a drept martori ai acuzări munţii şi dealurile, însăşi temeliile pământului:

1 Ascultaţi dar ce zice Domnul; ,,Scoală-te, judecă-te înaintea munţilor, şi dealurile să-ţi audă glasul!…
2 Ascultaţi, munţi, pricina Domnului, şi luaţi aminte, temelii tari ale pământului! Căci Domnul are o judecată cu poporul Său, şi vrea să Se judece cu Israel.

După ce a convocat tribunalul, Dumnezeu îi imploră :

3 ,,Poporul Meu, ce ţi-am făcut şi cu ce te-am ostenit? Răspunde-Mi!
4 Căci te-am scos din ţara Egiptului, te-am izbăvit din casa robiei, şi am trimis înaintea ta pe Moise, Aaron şi Maria!
5 Poporul Meu, adu-ţi aminte ce plănuia Balac împăratul Moabului, şi ce i-a răspuns Balaam, fiul lui Beor, şi ce s-a întâmplat din Sitim până la Ghilgal, ca să cunoşti binefacerile Domnului!”

Domnul Dumnezeu vrea să stabilească clar “capetele acuzării”: nerecunoştinţa şi sfidarea dreptăţii.

La această acuzaţie poporul crede că Domnului îi trebuie ceva, îi lipseşte ceva şi că ar putea să-l împace aducându-i jertfe.

6 ,,Cu ce voi întâmpina pe Domnul, şi cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului Celui Prea Înalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi de tot, cu viţei de un an?
7 Dar primeşte Domnul oare mii de berbeci, sau zeci de mii de râuri de untdelemn? Să dau eu pentru fărădelegile mele pe întâiul meu născut, rodul trupului meu pentru păcatul sufletului meu?”

Văd că Domnul este mânios şi se gândesc să-l îmbuneze, chiar să-l “cumpere”. “Doamne ce vrei să-ţi aducem? Vrei jertfe? Ce vrei de fapt de la noi?” Nu este ceea ce de multe ori oamenii întreabă? “Ce tot vrea Domnul ăsta de la noi?” “O să mergem la biserică, şi o să facem milostenii.”

Ascultaţi mai departe totuşi care este răspunsul lui Dumnezeu:

6:8 ,,Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?”

Asta-i ce-i place Domnului să facă omul care-i cunoaşte bine voia. Şi este ceea ce ne face să fim “ca şi Domnul” (“Mica”). Să împrumutăm din atributele Sale.

Avem aici descrierea credinţei adevărate!

Observaţi cum se spune întâi ce “cere” Domnul, apoi, ce să “facă” omul, ce să “iubească”, şi cum să “trăiască” omul. Aceasta este descrierea religiei adevărate!

Domnul este îndreptăţit să pretindă aceste lucruri fiindcă “i s-a arătat omului ce este binele!” Aşa că nu se pot dezvinovăţi…! (Rom.1) De ce a dat Dumnezeu lumii o Biblie? De ce a ridicat un popor ca Israelul? De ce a trimis pe Fiul Său? De ce am auzit de un Hristos?

Dar fiindcă …

10 Mai sunt în casa celui rău comori nelegiuite, şi blestemata efă mică?
11 Pot socoti Eu curat pe cel ce are o cumpănă nedreaptă şi greutăţi strâmbe în sac?
12 Pentru că bogaţii lui sunt plini de silnicie, locuitorii lui spun minciuni, şi limba lor este numai înşelătorie în gura lor,
13 de aceea, şi Eu te voi lovi cu suferinţa, te voi pustii pentru păcatele tale.
14 Vei mânca şi tot nu te vei sătura, ci foamea va rămânea în tine; ce vei lua dinaintea vrăjmaşului nu vei scăpa, căci ce vei scăpa, voi da pradă săbiei.
15 Veţi semăna, dar nu vei secera, vei stoarce măsline dar nu te vei unge cu untdelemnul lor, vei face must, dar nu vei bea vin!
16 Căci ei păzesc toate orânduirile lui Omri, şi lucrează tocmai cum a lucrat casa lui Ahab, şi umblă după sfaturile lor, de aceea te voi face de pomină, îţi voi face locuitorii de batjocură, şi veţi purta ocara poporului Meu.

Despre omri ni se spun următoarele:

1Regi 16:23-26, 30 În al treizeci şi unulea an al lui Asa, împăratul lui Iuda, a început să domnească peste Israel Omri. A domnit doisprezece ani. După ce a domnit şase ani la Tirţa, a cumpărat de la Şemer muntele Samariei, cu doi talanţi de argint; a întărit muntele, şi a pus cetăţii pe care a zidit-o, numele Samaria, după numele lui Şemer, domnul muntelui. Omri a făcut ce este rău înaintea Domnului, şi a lucrat mai rău decât toţi cei ce fuseseră înaintea lui. A umblat în toată calea lui Ieroboam, fiul lui Nebat, şi s-a dedat la păcatele în cari târâse Ieroboam pe Israel, mâniind prin idolii lor pe Domnul, Dumnezeul lui Israel…. Ahab, fiul lui Omri, a făcut ce este rău înaintea Domnului, mai mult decât toţi cei ce fuseseră înaintea lui.

Deşi Omri a aşezat bazele unui regat puternic, el a eşuat în a-i insufla forţa dătătoare de viaţă şi înnoitoare, a unei sănătoase religii spirituale. Mărturia din 1 Regi 16:25, 26, că el “a lucrat mai rău decât toţi cei care fuseseră înaintea lui”, cuplată cu referinţa la “orânduirile lui Omri” din Mica 6:16, indică faptul că şi lui i s-ar fi datorat înlocuirea slăvirii lui Iehova cu religii străine, şi de aceea lumina nefavorabilă în care este privit Omri este justificată. După moartea sa, Omri a fost urmat la tron de către fiul său Ahab, căruia i-a lăsat sarcina de a sfărâma jugul sirian şi care l-a întrecut pe tatăl său în a face influenţa feniciană şi cultul lui Bal lucruri de primă importanţă în Israel, conducându-şi astfel poporul pe panta care i-a grăbit căderea.

De aceea vine Strigătul de judecată al Domnului, ca şi cum ar încerca ultima dată să-i scoale din letargia păcatelor lor:

6:9 Glasul Domnului strigă cetăţii, şi omul înţelept se teme de Numele Tău. Ascultaţi pedeapsa şi pe Cel ce o trimite!

După aceasta…

Mica excelează în a ne face cunoscută iertarea absolută de care beneficiază credinciosul, dacă acesta se poate defini aşa după standardul Noului Testament .

Mica 7:18-19

Care Dumnezeu este ca Tine, care ierţi nelegiuirea, şi treci cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Tale? El nu-Şi ţine mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea! El va avea iarăşi milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre, şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor.

Când Dumnezeu aruncă păcatele noastre în adâncul mărilor El pune un indicator pe care este scris: “Pescuitul interzis!”

Fără îndoială aceasta este o expresie plastică frumoasă menită să descrie despărţirea desăvârşită a păcatului de păcătosul iertat. Scriptura mai conţine şi alte expresii de acest gen.

Ps 103:12 cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi.
Isa 38:17 Iată, chiar suferinţele mele erau spre mântuirea mea; Tu ai găsit plăcere să-mi scoţi sufletul din groapa putrezirii. Căci ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!
Isa 43:25 Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale.
Ier 31:34 Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele, sau pe fratele său, zicând: ‘Cunoaşte pe Domnul!’ Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.
Ier 50:20 În zilele acelea, în vremea aceea, – zice Domnul – se va căuta nelegiuirea lui Israel, şi nu va mai fi, şi păcatul lui Iuda, şi nu se va mai găsi; căci voi ierta rămăşiţa, pe care o voi lăsa.”

Iertarea nu este un act ocazional, ci o atitudine constantă (permanentă). Martin Luther King, Jr. (1929-1968)

Cel ce iartă pune capăt certei – Proverb african (Între om şi Dumnezeu este o “ceartă”! Dumnezeu Tatăl îi pune capăt iertându-l pe omul ce crede în Hristos).

Dacă Dumnezeu nu ar fi dispus să ierte păcatul, cerul ar fi pustiu. Proverb german

Când Dumnezeu iartă El consemnează ofensa uitării veşnice. Merv Rosell

Dumnezeu nu vrea ca noi să ne amintim ceea ce El este dispus să ierte. George Arthur Buttrick (1892-1980)

Este ceea ce Dumnezeu a prevăzut pentru noi, căci aveam mare nevoie!
Odată am primit o felicitare de Crăciun ce mi-a vorbit mult. Aş dori să vă repet ce spune:

“Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost informaţia, Dumnezeu ne-ar fi trimis un pedagog. Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost tehnica, Dumnezeu ne-ar fi trimis un savant. Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost banii, Dumnezeu ne-ar fi trimis un bancher (economist). Dar devreme ce nevoia noastră cea mai mare a fost iertarea, Dumnezeu ne-a trimis un Mântuitor!”

Fapte 5:31 Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor

O întâlnire cu 800 de Pedros
Se povesteşte că în Spania un fiu s-a certat cu tatăl lui şi a fugit de acasă. Tatăl său însă a început să-şi caute disperat fiul răzvrătit. În cele din urmă aflat în Madrid s-a gândit să dea un anunţ în ziar ca un ultim resort al căutării sale. Anunţul conţinea următoarele cuvinte: “Dragă Pedro, mâine la amiază îţi dau întâlnire în faţa clădirii acestui ziar. Am iertat totul. Te iubesc. Tatăl tău.”
Spre marea lui surpriză a doua zi în faţa clădirii ziarului au venit la întâlnire 800 de Pedro. Cu toţii aveau nevoie de iertarea Părintelui lor!
James S. Hewett, Illustrations Unlimited (Wheaton: Tyndale House Publishers, Inc, 1988) p. 218.

Un “monument” deosebit
Odată un băieţel ajuns la monumentul lui George Washington a observat străjerul postat acolo. Băieţelul s-a apropiat de el şi privind în sus îi spune: “Aş vrea să cumpăr acest monument”. Militarul de strajă s-a aplecat cu interes sincer asupra cererii copilului şi a spus: “Cât oferi? Cât ai la tine?” Băiatul şi-a dus mâna la buzunar şi a spus: “25 cenţi”. Militarul oarecum dezamăgit îi răspunde: “Nu-i de ajuns!”
Fără să renunţe băiatul spune: “Ştiam că ai să zici asta!” şi-şi băgă mâna în buzunar şi mai scoate 9 cenţi. Atunci militarul şi-a luat un aer serios şi a început să-i spună băiatului:
“Trebuie să înţelegi trei lucruri! Întâi, 34 de cenţi nu ajung. De fapt nici chiar 34 de milioane de dolari nu sunt suficienţi pentru a cumpăra monumentul lui Washington. Doi, monumentul nu este de vânzare. Trei, dacă eşti cetăţean american, monumentul deja îţi aparţine!”

La fel şi noi avem de înţeles trei lucruri ce privesc iertarea lui Dumnezeu:
I. Nu o putem cumpăra.
II. Nu este de vânzare!
III. Dacă suntem înfiaţi în Hristos, deja ea ne aparţine.

“Scoateţi-l de aici pe păcătosul acesta convins ca să nu-i coruptă pe toţi inocenţii prezenţi aici!”
Odată un monarh iubit şi milos a dorit să viziteze o închisoare. În timp ce trecea prin faţa celulelor cei ce se găseau în ele începeau să întindă disperaţi mâinile către el şi în speranţa unei graţieri strigau din răsputeri: “Eu nu am fost judecat drept!” “Mie mi s-a înscenat procesul!” “Pe mine m-au confundat cu criminalul!” “Eu am venit aici în locul unui bogat!” Toţi se dezvinovăţeau şi se justificau singuri. Totuşi ajuns în dreptul unei celule, Regele a fost surprins de atitudinea unui întemniţat. Acesta sta pe marginea patului din celulă şi cu capul îngropat în palme plângea deznădăjduit. Atunci monarhul l-a întrebat pe acesta: “Tu de ce plângi? Tu n-ai ajuns aici din greşeală?”

Privind în sus întemniţatul a spus: “Am ucis, am furat şi am abuzat. Eu sunt aici pe merit iar povara păcatelor mele îmi este insuportabilă!”
Uşurat să afle că măcar un singur puşcăriaş se găseşte acolo pe drept şi în plus că puşcăria l-a făcut să-şi recunoască faptele rele Regele a exclamat: “Scoateţi-l de aici pe păcătosul acesta convins, ca să nu-i coruptă pe toţi inocenţii prezenţi aici!”

O implicaţie practică a iertării absolute oferite de Dumnezeu:

Efes.4:32 Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.

Cum v-a iertat Dumnezeu pe voi în Hristos? Cu zgârcenie, sau gratuit şi cu generozitate?

Este imposibil ca un creştin să nu poată să-şi ierte fratele, indiferent de ce păcate acesta a săvârşit împotriva lui. Dacă n-o poate face înseamnă că el n-a cunoscut iertarea pe care Hristos i-a oferit-o lui!

Acesta este însăşi motivul care ar trebui să ne constrângă să-i iertăm pe alţii: iertarea lui Dumnezeu faţă de noi este gratuită. Ne este oferită indiferent de numărul fărădelegilor şi păcatelor noastre, de gravitatea sau de stăruinţa noastră în rău.

El ne iartă nouă mult mai multe decât noi ne putem imagina că suntem chemaţi să le iertăm altora. Această iertare ne este oferită doar în Hristos. În afara Lui, Dumnezeu este un foc mistuitor, dar faţă de cei aflaţi în Preaiubitul Său El este iertător, milos, îndelung-răbdător, dispus şi gata să ierte.3

“Dumnezeu este numit “Părintele îndurărilor” pentru a sugeră că El dă naştere îndurărilor pe care deşi le împarte generos, El niciodată nu duce lipsă şi nici nu rămâne cu cămara golită de ele”. (Thomas Hooker şi Thomas Watson)

2Co 1:3 Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri

“Ar fi o extremă dezonorare a neprihănirii lui Hristos şi o subevaluare a milei lui Dumnezeu în Hristos dacă gravitatea vreunui păcat ne-ar împiedica să-i cerem iertare…” William Whatley

Un alt aspect în care Mica excelează este în descrierea stăpânirii neprihănite asupra întregii lumii de către Isus Hristos. 2:12,13, 4:1-8, 5:4,5.

Nu putem trece cu vederea învăţăturile spirituale pe care Mica ni le oferă despre inima omului.

Odată, vorbeşte despre sufletul aflat în “umbra” Domnului…

7:9 Voi suferi mânia Domnului, căci am păcătuit împotriva Lui, – până ce El îmi va apăra pricina şi-mi va face dreptate; El mă va scoate la lumină, şi voi privi dreptatea Lui.

… care a venit înaintea Domnului dar care nu pretinde să fie primit de Domnul fiindcă ştie că nu merită. Ce merită este să sufere mânia Domnului. Inima dreaptă este cea care recunoaşte că are păcat. Însă acum nu poate nici să se apropie mai mult, nici să plece (se retragă) dinaintea Lui. Tot ce simte este respingerea şi mânia Lui. Cu toate acestea nu se justifică pe sine ci-l justifică pe Dumnezeu în atitudinea Lui. Dacă Dumnezeu continuă să-l respingă atunci el se depărtează în tristeţe, în amărăciune, dar nu în revoltă ci în smerenie ca şi un copil care ştie că a greşit: “voi suferi mânia Domnului căci am păcătuit împotriva Lui”.

Dacă totuşi Domnul îl cheamă să se apropie în lumină, reţinându-şi mânia şi indignarea, chiar dacă nu cunoaşte aceeaşi familiaritate ca înainte, totuşi cât de mult se bucură acest suflet. Cutremurându-se şi temându-se se apropie ieşind din umbră la lumină.
Cu cât mai sincer şi umil este în abordarea Sa, cu atât mai multă milă şi mângâiere primeşte.

De aceeaşi descoperire are parte şi :

  • vameşul care sta departe (Luca 18:13)
  • Ezra

Ezra 9:6 ,,Dumnezeule, sunt uluit, şi mi-e ruşine, Dumnezeule, să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre, şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri.

  • Şi toţi care nu caută ei să se îndreptăţească ci îi dau dreptate lui Dumnezeu pentru mânia Lui împotriva păcatului.

“Acela plânge cu adevărat care o face în lipsa vreunui martor pământesc.” George Swinnock

Mica 6:6-8 ,,Cu ce voi întâmpina pe Domnul, şi cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului Celui Prea Înalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi de tot, cu viţei de un an? Dar primeşte Domnul oare mii de berbeci, sau zeci de mii de râuri de untdelemn? Să dau eu pentru fărădelegile mele pe întâiul meu născut, rodul trupului meu pentru păcatul sufletului meu?” – ,,Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?”

“Cum voi ieşi înaintea Domnului?” este întrebarea pe care doar un suflet viu o pune. Un om neconvertit nu se întreabă niciodată aşa ceva pentru că omul firesc nu are nici o dorinţă de a veni înaintea lui Dumnezeu, cu atât mai puţin să se “plece” înaintea Lui. Nu se întreabă ce oare poate să ispăşească pentru păcatele lui. Pe scurt, nu-i place să se gândească la El sub nici o formă.

Un suflet înnoit (convertit) simte că fericirea lui supremă este de a se înfăţişa înaintea Creatorului Său.
Aceasta a fost şi fericirea lui Adam înainte de a păcătui. După aceea, s-a ascuns de faţa Lui.
Plăcerea cea mai mare a sufletului regenerat este de a se scălda în lumina ochilor Lui. Ascultaţi-l pe David în Ps.42:

Ps. 42:2-3 “Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu? Cu lacrimi mă hrănesc zi şi noapte, când mi se zice fără încetare: ,,Unde este Dumnezeul tău?”

1. “Minor Prophets of Judah”, Irving L. Jensen
2. Hobart Freeman, “An Introduction to the Old Testament Prophets”

Obadia

Sau, “în cel căzut, să nu dai!”, “Mândria vine înaintea căderii”


O preocupare deosebită în profeţiile lor faţă de alte popoare şi chiar faţă de întreaga lume în general, se observă la profeţii, Daniel, Obadia, Iona şi Naum. Ei prevăd lucrările lui Dumnezeu în istoria tuturor neamurilor pământului.

Vom aborda astăzi o carte care priveşte o profeţie străveche ce s-a împlinit în primul secol. Este vorba de judecarea de către Dumnezeu a poporului lui Edom, şi de dispariţia lui definitivă din cronicile istorice. Profeţia şi-a dovedit inspiraţia divină prin împlinirea ei istorică. Aşa s-a şi întâmplat în realitate!

Intro

Săptămâna trecută, mai mult sau mai puţin în glumă cineva mi-a spus că, “s-a terminat cu cărţile bune din Vechiul Testament!”. Însă în realitate, nu aşa stau lucrurile. Ştiu că istoria este o materie grea! “Cine nu învaţă din ea, este condamnat să o repete!”

De ce am studia profeţia în general? Fiindcă ei ne învaţă despre:

  • natura lui Dumnezeu
  • sfinţenia Lui
  • dreptatea Lui
  • neprihănirea şi îndurarea Lui (de multe ori, după anunţarea judecăţii iminente şi chemarea la pocăinţă a profeţilor, Dumnezeu îşi arată mila lui prin a se îndura şi a ierta pe cei se ce pocăiesc)
  • lucrările de judecată a lui Dumnezeu asupra neamurilor lumii; modul în care El le direcţionează destinele…

În urma studiului profeţiei beneficiem în relaţia noastră cu El de, mângâiere, încurajare şi speranţă asupra viitorului, ştiind că Dumnezeu este Cel ce stăpâneşte destinul popoarelor şi devenim conştienţi de promisiunile împărăţiei lui Dumnezeu de la sfârşitul istoriei umane.

Utilitatea acestor studii va fi demonstrată atunci când citind cartea veţi vrea să ştiţi de ce spune ceea ce spune şi care sunt condiţiile istorice şi religioase în care s-a scris. Vă va ajuta să o înţelegeţi şi să-i aplicaţi mesajul la viaţa voastră sau la împrejurările în care trăiţi.

Privind la ordonarea cărţilor profeţilor din Bibliile noastre vom realiza că acestea nu sunt aranjate în ordinea cronologică a scrierii lor.

Acoperirea cronologică a lucrării profeţilor în Israel începe din secolul al IX-lea în. de H. cu profeţii Obadia şi Ioel şi se întinde până în jurul secolului al V-lea în. de H., încheindu-se cu profetul Maleahi. Mărturia lor este neîntreruptă în această perioadă de timp şi conţine două aspecte:

  • o descriere continuă a condiţiilor morale, spirituale şi istorice din Israel şi Iudea, şi
  • mărturia profetică privitoare la viitorul poporului lui Dumnezeu, al neamurilor şi al împărăţiei mesianice.

În canonul alcătuit de evrei, Osea este primul dintre profeţii mici, principiul cronologic care pare să determine ordonarea lor fiind:

  • întâi, vin profeţii perioadei asiriene de la Osea la Naum
  • urmează apoi, profeţii perioadei babiloniene de la Habacuc la Ţefania.
  • Ordinea aceasta se încheie cu cei trei profeţi ai perioadei persane, perioadă ce a urmat exilului (Hagai, Zaharia şi Maleahi).

Însă se pare că în urma tuturor studiilor, Obadia este primul profet literar. Deci, primul în ordine cronologică.

Obadia este cea mai scurtă carte de profeţie a Vechiului Testament un capitol, 21 de versete. Scurta scriere se găseşte între cartea lui Amos şi cea a lui Iona. Mesajul ei este cel al unei cumplite judecăţi al unui neam care s-a ridicat împotriva copiilor lui Israel.

Un mesaj cumplit!
Pentru edomiţi nu se oferă şansa ca şi în cazul ninivenilor (despre care a profeţit Iona), nu există cale de întoarcere, sau de abatere a judecăţii de la ei, ci doar aşteptarea îngrozită a mâniei lui Dumnezeu. Edomului nu i se adresează nici un fel de cuvinte de consolare, sau de mângâiere. Paharul este deja plin. Nu există nici o posibilitate de scăpare! Dumnezeu va aduce distrugerea totală a lor, fără a lăsa nici o urmă a poporului lor. Distrugerea este sigură, şi nu este condiţionată de pocăinţă!

Iată un neam care nu şi-a putut păstra fiinţa/identitatea naţională! Nici mândria nu le-a folosit, nici întăririle sau fortificaţiile. Nici alianţele şi nici colaborările!
…Cartea profetului Obadia ar trebui citită de politicienii români! Încotro România?

Cartea vorbeşte în principal despre pedepsirea şi distrugerea Edomului pentru păcatele săvârşite împotriva Israelului, poporului lui Dumnezeu, şi pentru atitudinea lui înaintea Domnului Dumnezeu mândru, arogant, îngâmfat, sigur pe el…

“Da, Dumnezeu pedepseşte naţiuni întregi pentru păcate săvârşite la scară naţională! Aici vorbim despre conduita unor neamuri întregi! Cum trebuie noi să ne purtăm ca indivizi dacă popoare întregi sunt judecate?”

Misiunea imediată a unor profeţi a fost de a aduce condamnare şi corectare idolatriei, răutăţii şi imoralităţii poporului lui Dumnezeu. Dacă nu intervenea pocăinţa, misiunea lor era de a anunţa iminenta judecată a lui Dumnezeu şi nimicirea naţiunii. Cu toate acestea, majoritatea profeţilor aduc mesaje de speranţă anunţând venirea Mesiei şi a întemeierii unei împărăţii care nu va putea fi distrusă.

Vedem acest aspect la Obadia:

v.17 ,,Dar mântuirea va fi pe muntele Sionului, el va fi sfânt, şi casa lui Iacov îşi va lua înapoi moşiile.
v.21 Izbăvitorii se vor sui pe muntele Sionului, ca să judece muntele lui Esau. Dar împărăţia va fi a Domnului.”

De aceea, Printre temele favorite ale profeţilor MAI putem enumera:
1. sfinţenia lui Dumnezeu: El este singurul sfânt, absolut pur, drept, etc.
2. suveranitatea lui Dumnezeu: El stăpâneşte universul şi este mai presus de orice conducător de popoare, sau de împărăţii pământeşti.
3. Cuvântul lui este sigur credincioşia lui Dumnezeu: El îşi duce la îndeplinire făgăduinţele, îşi ţine promisiunile. Omul se poate bizui pe ceea ce El a promis.
4. Grozăvia păcatului şi judecarea neîntârziată a lui dreptatea lui – Dumnezeu (la nişte oameni care tind să banalizeze şi să privească cu uşurinţă păcatele, profeţii pot fi o cură foarte eficace!): mesajul profeţilor în ce priveşte păcatul este limpede şi răspicat Dumnezeu îl urăşte, nu-l suportă, nu-l trece cu vedere, nu-l scuză, şi-l va pedepsi negreşit. Cu toate acestea este dispus să ierte pe cei a căror inimă este frântă şi al căror duh este zdrobit de răutatea faptelor lor.
5. Închinarea în sfinţenie lui Dumnezeu Lui Dumnezeu omul îi este dator să-i aducă jertfe curate dintr-o inimă sinceră, nu din religiozitate, sau ritualism, amestecând nelegiuirea cu jertfele!

Fundalul pe care este zugrăvită această profeţie este dreptatea lui Dumnezeu şi grozăvia păcatului.

Autor

“Obadia” înseamnă “slujitorul Domnului Dumnezeu” sau, “închinător al lui Iehova” prin terminaţia “Yah” pe care o are numele său. El este unul dintre cei patru profeţi despre care nu ştim mai nimic, în afară de faptul că au profeţit cu inspiraţie. Ceilalţi trei sunt Habacuc, Hagai, şi Maleahi.

Un nume foarte comun
Există cel puţin 13 personaje biblice diferite care poartă numele de Obadia.

Se poate să fie unul dintre ispravnicii lui Ahab ce a ascuns de cruda Iezebela 100 de profeţi:

1Regi 18:3-4 Şi Ahab a trimis să cheme pe Obadia, mai marele casei lui. -Obadia se temea mult de Domnul. De aceea când a nimicit Izabela pe proorocii Domnului, Obadia a luat o sută de prooroci, i-a ascuns câte cincizeci într-o peşteră, şi i-a hrănit cu pâine şi cu apă.

Se poate să fie cel ce l-a cunoscut şi respectat pe profetul Ilie. Cel ce l-a anunţat împăratului Ahab că vine şi cel ce s-a temut de Domnul încă din tinereţea lui:

1Regi 18:7 Pe când era Obadia pe drum, iată că l-a întâlnit Ilie. Obadia, cunoscându-l, a căzut cu faţa la pământ, şi a zis: ,,Tu eşti, domnul meu Ilie?”
8 El i-a răspuns: ,,Eu sunt; du-te şi spune stăpânului tău: ,Iată că a venit Ilie!”
9 Şi Obadia a zis: ,,Ce păcat am săvârşit eu, ca să dai pe robul tău în mâinile lui Ahab, ca să mă omoare?
10 Viu este Domnul, că n-a rămas popor sau împărăţie unde să nu fi trimis stăpânul meu să te caute; şi când se spunea că nu eşti acolo, punea pe împărăţia şi poporul acela să jure că nu te-a găsit.
11 Şi acum zici: ,Du-te, şi spune stăpânului tău: ,Iată că a venit Ilie’!
12 Şi apoi, când voi pleca de la tine, Duhul Domnului te va duce nu ştiu unde. Dacă m-aş duce să dau de ştire lui Ahab, şi nu te-ar găsi, mă va omorî. Şi totuşi robul tău se teme de Domnul din tinereţea lui.

Sau, s-ar putea să fie una dintre căpeteniile trimise de Iosafat să înveţe legea în Iudea:

2Cronici 17:7 În al treilea an al domniei lui, a însărcinat pe căpeteniile sale Ben-Hail, Obadia, Zaharia, Netaneel şi Mica, să se ducă să înveţe pe oameni în cetăţile lui Iuda.

Dacă aşa stau lucruri avem măcar o singură referinţă în istorie la el. Cu toate acestea, numele Obadia era un nume foarte comun în acele vremuri. El provine din regatul de sud al Iudeii. Fiindcă nu este menţionat cine este tatăl său este posibil să descindă dintr-o familie de preoţi sau regi.

Sau, unul dintre supraveghetorii lucrării de reconstruire a Templului ce s-a făcut sub Iosia:

2Cronici 34:12 Oamenii aceştia au lucrat cinstit în lucrul lor. Erau puşi supt privegherea lui Iahat şi Obadia, Leviţi din fiii lui Merari, şi a lui Zaharia şi Meşulam, din fiii Chehatiţilor. Toţi aceia dintre Leviţi, cari ştiau să cânte bine,

Profetul Obadia este un anonim care şi-a cinstit numele. Ca slujitor, nu s-a lăudat cu strămoşii lui, nici cu faptele sau cunoştinţele sale în ceea ce a scris. Se pare că Dumnezeu a vrut ca lumea să-i cunoască doar numele şi scurta lui profeţie.

Curajul său merită de asemenea, observat. A spus adevărul şi l-a spus chiar de pe poziţia de victimă.

Datare

Critica teologiei liberale este ceea care a introdus o mare dispută asupra datei scrierii acestei profeţii.
Data trecută v-am indicat perioada emiterii acestei profeţii între ani 850-840, alţii susţin că este 887 fapt care o plasează în timpul domniei lui Ioram şi a sângeroasei Atalia.

Whom God afflicts.

1. The daughter of Ahab and Jezebel, and the wife of Jehoram, king of Judah 2Ki 8:18 who “walked in the ways of the house of Ahab” 2Ch 21:6 called “daughter” of Omri 2Ki 8:26 On the death of her husband and of her son Ahaziah, she resolved to seat herself on the vacant throne. She slew all Ahaziah’s children except Joash, the youngest 2Ki 11:1,2. After a reign of six years she was put to death in an insurrection 2Ki 11:20, 2Ch 21:6, 2Ch 22:10-12, 23:15 stirred up among the people in connection with Josiah’s being crowned as king.

Când a fost scrisă?

Datarea scrierii cărţii este importantă pentru înţelegerea mesajului ei!
Orice profeţie trebuie interpretată aşa cum a fost înţeleasă de către cei cărora a fost întâi făcută. În contextul lor istoric şi cultural.

În ciuda tuturor datărilor există diferenţe uneori enorme între cercetătorii biblici. Disputele asupra lor însă, par chiar neserioase uneori. Totuşi se pare că Obadia este cea mai veche scriere profetică şi cu ea vom începe studiul pe rând al fiecărui profet al Vechiului Testament.

Invazia Filistenilor şi a Arabilor, şi revolta Edomiţilor
Se pare că majoritatea cercetătorilor biblici înclină să creadă că Obadia a fost un contemporan al împăratului Ioram (848-841 în. de H.), fiul lui Iosafat, când Ierusalimul a fost invadat de filisteni şi arabi, aşa cum ni se indică mai jos:

2Cronici 21:16-17 Şi Domnul a aţâţat împotriva lui Ioram duhul Filistenilor şi al Arabilor, cari sunt în vecinătatea Etiopienilor. S-au suit împotriva lui Iuda, au năvălit în el, au jefuit toate bogăţiile cari se aflau în casa împăratului, şi i-au luat fiii şi nevestele, aşa încât nu i-a mai rămas alt fiu decât Ioahaz, cel mai tânăr dintre fiii săi.

Aceasta este invazia la care s-au alăturat şi edomiţii şi pentru care sunt acum judecaţi. Până la aceasta ei au fost supuşi Iudeii (de împăraţii Saul, David şi Solomon), dar acum s-au răsculat şi devin duşmani înverşunaţi ai iudeilor.

Probabil aceste evenimente au fost simultane cu revolta edomiţilor împotriva regatului lui Iuda.

2Împarati 8:20-23 Pe vremea sa, Edom s-a răsculat împotriva stăpânirii lui Iuda, şi au pus un împărat peste ei. Ioram a trecut la Ţair, cu toate carele lui. Sculându-se noaptea, a bătut pe Edomiţi, cari-l înconjurau, şi pe căpeteniile carelor, şi poporul a fugit în corturi. Răscoala Edomului împotriva stăpânirii lui Iuda a ţinut până în ziua de azi. Libna s-a răsculat tot în acelaşi timp. Celelalte fapte ale lui Ioram, şi tot ce a făcut el, nu sunt scrise oare în cartea Cronicilor împăraţilor lui Iuda?

Astfel datarea acestei cărţi se poate face în jurul secolului al IX-lea în. de H. Este cea mai timpurie scriere a profeţilor “literari”.

Alţii, în general, teologii influenţaţi de liberalism susţin o datare mult mai recentă a cărţii, şi anume în jurul anilor 586, pe vremea distrugerii Ierusalimului de către babilonieni.

Principalele obiecţii care se aduc acestei datări sunt:

  • Obadia nu menţionează distrugerea Templului şi ducerea în captivitate, evenimente ce s-au petrecut la aceea dată şi care nu puteau să fie trecute cu vedere alţi profeţi le-au menţionat! Într-adevăr, Ezechiel 35 şi Ps.137:7 ne spun că edomiţii s-au bucurat de distrugerea Ierusalimului şi au cerut ştergerea lui de pe faţa pământului, atitudine care se potriveşte descrierii complicităţii lor de către Obadia. Dar, lipsa oricăror menţiuni de către Obadia a acestor calamităţi, pune sub semnul îndoielii această datare.
  • Nu menţionează nici un rege al Iudeii. Dacă o astfel de invazie care a dus la cucerirea Ierusalimului şi ducerea în robie a iudeilor a avut loc în vremea scrierii profeţiei este greu de înţeles de ce nu se indică în timpul cărei domnii s-au petrecut aceste lucruri deosebite.

Oricare ar fi vremea scrierii lui, este clar că profetul Obadia a trăit într-o vreme de necaz a poporului său. De aceea, profeţia sa a condamnat faptul că edomiţii s-au ridicat împotriva Ierusalimului la vreme de necaz, când de fapt trebuiau să sară în ajutorul lui datorită legăturii lor genealogice cu Iacov (Israel). În Ziua Domnului, nici cei mai puternici munţi nu le vor sluji de adăpost edomiţilor care vor fi stârpiţi ca neam de pe suprafaţa pământului. Aceasta este profeţia. Să vedem dacă se va împlini!

Şi nici restului duşmanilor lui Dumnezeu!

Cei ce persecută poporului lui Dumnezeu nu vor scăpa nepedepsiţi:

Psalm 21
8 Mâna ta, împărate, va ajunge pe toţi vrăjmaşii tăi, dreapta ta va ajunge pe cei ce te urăsc,
9 şi-i vei face ca un cuptor aprins, în ziua când te vei arăta; Domnul îi va nimici în mânia Lui, şi-i va mânca focul.
10 Le vei şterge sămânţa de pe pământ, şi neamul lor din mijlocul fiilor oamenilor.
11 Ei au urzit lucruri rele împotriva ta, au făcut sfaturi rele, dar nu vor izbuti.
12 Căci îi vei face să dea dosul, şi vei trage cu arcul tău asupra lor.
13 Scoală-te, Doamne, cu puterea Ta, şi vom cânta şi vom lăuda puterea Ta.

Apocalipsa 6:12-17 Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat, şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele, şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele, pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: ,,Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?”

Există răzbunare, dar ea nu se cuvine să fie cerută de cei vii! Iată aici cine o cere:

Apocalipsa 6:10 Ei strigau cu glas tare, şi ziceau: ,,Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?”

Cine este acest popor pe care-l va răzbuna Domnul? Toţi cei ce se auto-intitulează credincioşi? Cine persecută pe cine? “Fii roabei” pe “fii celei slobode”, ne spune Galateni! Işmael pe Isaac, ne arată Geneza. Şi la fel, fii sistemelor religioase îi persecută pe creştinii liberi de denumiri, dar care sunt complet dependenţi de Domnul şi Mântuitorul lor, Isus Hristos.

Galateni 4:29-31 Şi cum s-a întâmplat atunci, că cel ce se născuse în chip firesc prigonea pe cel ce se născuse prin Duhul tot aşa se întâmplă şi acum. Dar ce zice Scriptura? ,,Izgoneşte pe roabă şi pe fiul ei; căci fiul roabei nu va moşteni împreună cu fiul femeii slobode.” De aceea, fraţilor, noi nu suntem copiii celei roabe, ci ai femeii slobode. Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi.

Concluzie:
Pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, punându-vă încrederea în jertfa lui Hristos, nu în religia voastră!

De ce a fost scrisă?

Motivul scrierii este ocazionat de mândria, cruzimea şi violenţa poporului Edomului şi se găseşte descris în versetele de la 10 la 14. Prin inspiraţie divină Obadia face o declaraţie a viitoarei pedepsirii a Edomului prin care mustră aspru participarea edomiţilor în jefuirea şi prădarea Israelului în momentul cuceririi lui, când aceştia nu numai s-au bucurat de nenorocirea venită asupra Ierusalimului, ci au şi ajutat duşmanul să-l distrugă.

6 Vai! Ce scormonit este Esau! Cum i s-au descoperit comorile!
7 Toţi cei uniţi cu tine te-au izgonit înapoi până la hotar, prietenii tăi te-au înşelat şi te-au stăpânit. Cei ce mâncau din pâinea ta ţi-au întins curse, pe cari nu le-ai băgat de seamă!
8 ,,Oare, zice Domnul, nu voi pierde Eu în ziua aceea pe cei înţelepţi din Edom, şi priceperea din muntele lui Esau?
9 Vitejii tăi, Temane, se vor spăimânta, pentru ca toţi cei din muntele lui Esau să piară în măcel.
10 Din pricina silniciei făcute împotriva fratelui tău Iacov, vei fi acoperit de ruşine, şi vei fi nimicit cu desăvârşire pentru totdeauna.
11 Căci în ziua când stăteai în faţa lui, în ziua când străinii îi luau averea, când străinii intrau pe porţile lui, şi aruncau sorţul asupra Ierusalimului, şi tu erai atunci ca unul din ei!
12 Nu trebuiai să te uiţi mulţămit la ziua fratelui tău, în ziua nenorocirii lui, nu trebuiai să te bucuri de copiii lui Iuda în ziua pieirii lor, şi nu trebuiai să vorbeşti cu semeţie în ziua strâmtorării!
13 Nici nu trebuiai să intri pe porţile poporului Meu în ziua nenorocirii lui, nici nu trebuiai să te bucuri de nenorocirea lui în ziua prăpădului lui, şi nu trebuiai să pui mâna pe bogăţiile lui în ziua prăpădului lui!
14 Nu trebuiai să stai la răspântii, ca să nimiceşti pe fugarii lui, şi nici nu trebuiai să dai în mâna vrăjmaşului pe cei ce scăpaseră din el în ziua necazului lui!
15 Căci ziua Domnului este aproape pentru toate neamurile. Cum ai făcut, aşa ţi se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău.

Tema secundară a profeţiei lui Obadia este restaurarea viitoare a Israelului şi credincioşia lui Dumnezeu în împlinirea tuturor făgăduinţelor făcute poporului legământului Său – Dar împărăţia va fi a Domnului – v.21. Justiţia lui Dumnezeu va triumfa până la urmă – Cum ai făcut, aşa ţi se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău – v.15.

Este încurajator să auzim asta şi totodată înspăimântător. Nici o faptă a omului nu va trece nepedepsită.

Cine-i poporul edomul?

O luptă începută încă din pântecele mamei lor afectează lumea. Întâmplarea ne aminteşte de o altă celebră dispută fratricidă ce continuă să aibe un impact îngrozitor asupra lumii până în zilele noastre. Ceea între Isaac şi Işmael. Evreii şi arabii. De data aceasta este vorba de doi fraţi gemeni, Esau şi Iacov, a căror rivalitate s-a perpetuat prin urmaşii lor, edomiţii şi israeliţii.

Rivalitatea a doi fraţi
Vedem cum aceasta s-a manifestat întâi prin refuzul categoric al edomiţilor de a-i ajuta pe israeliţi în timpul rătăcirii lor prin pustie.

Numeri 20
14 De la Cades, Moise a trimis nişte soli la împăratul Edomului, ca să-i spună: ,,Aşa vorbeşte fratele tău Israel. Tu ştii toate suferinţele prin cari am trecut.
15 Părinţii noştri s-au coborât în Egipt, şi am locuit acolo multă vreme. Dar Egiptenii ne-au chinuit, pe noi şi pe părinţii noştri.
16 Am strigat către Domnul, şi El ne-a auzit glasul. A trimis un Înger, şi ne-a scos din Egipt. Şi iată că suntem la Cades, cetate care se află la marginea ţinutului tău.
17 Lasă-ne să trecem prin ţara ta; nu vom trece nici prin ogoare, nici prin vii, şi nici nu vom bea apă din fântâni; vom merge pe drumul împărătesc, fără să ne abatem la dreapta sau la stânga, până vom trece de ţinutul tău.”
18 Edom i-a răspuns: ,,Să nu cumva să treci pe la mine, căci altfel îţi voi ieşi înainte cu sabia.”
19 Copiii lui Israel i-au zis: ,,Vom merge pe drumul cel mare; şi, dacă vom bea din apa ta, eu şi turmele mele, îţi voi plăti preţul; nu-ţi cer altceva decât să trec cu picioarele!”
20 El a răspuns: ,,Să nu cumva să treci!” Şi Edom i-a ieşit înainte cu multă gloată şi cu mână tare.
21 Astfel Edom n-a vrut să lase pe Israel să treacă prin ţinutul lui. Şi Israel s-a abătut de la el.

Observaţi cum Moise îi imploră Edomului înţelegerea şi mila – “Tu ştii toate suferinţele prin care am trecut”. Cum i se adresează cu “fratele tău Israel”. Promit să nu folosească nimic şi să nu ia nimic din ţara lor, ci doar să-i lase să treacă pe “strada principală”.

În Obadia se spune că edomiţii ar fi trebuit să se poarte frăţeşte cu Israelul:

Obadia 10 Din pricina silniciei făcute împotriva fratelui tău Iacov

Cum îi răspunde Edomul? Cu ameninţări militare.

Astfel vine vremea profetului Obadia căruia Dumnezeu îi descoperă soarta viitoare a Edomului datorită modului în care i-a tratat pe copii lui Israel în cele două întâmplări istorice. Sentinţa dată este, nimicirea totală.

După aceea, în timpul invaziei şi prădării Ierusalimului de către babilonieni edomiţii participă din nou la prădarea cetăţii şi la predarea refugiaţilor în mâinile babilonienilor.

Este foarte interesat de urmărit ce s-a întâmplat mai departe în istorie!!

În ambele asalturi asupra Ierusalimului, edomiţii au participat la jefuirea şi nimicirea lui. Prima dată în timpul invaziei filistenilor şi arabilor (timpul probabil al scrierii cărţii) şi a doua oară, în timpul invaziei babilonienilor, când a şi fost distrus templul şi dărâmat zidul Ierusalimului. Atunci au şi predat pe refugiaţii iudei în mâinile babilonienilor…

Mai târziu însă Nabateenii, nişte războinici cruzi, îi scot din ascunzătorile lor din stânca Petrei şi îi forţează să se mute în partea de sud a Iudeii, devenit “idumeeni” după numele lor grecesc. Ei (nabateeni) s-ar putea să fie chiar războinicii de care Dumnezeu a vorbit prin Obadia că îi va ridica ca să-i pedepsească pe edomiţi.

Obadia 1 …,,Noi am auzit o veste din partea Domnului, şi un sol a fost trimis cu ea printre neamuri, zicând: ,,Sculaţi-vă, să mergem împotriva Edomului ca să ne războim cu el!”

Este ceva ce vedem profeţit adesea, şi anume chemarea unui popor care să vină împotriva celor ce păcătuiesc în mod constant şi refuză invitaţia de a se pocăi. În felul acesta, Dumnezeu şi-a “tratat” chiar pe proprii copii: israeliţii.

Mai târziu edomiţii s-au mutat în sudul Palestinei ajungând să fie cunoscuţi sub numele de “idumeeni”.

În jurul anului 100 în. de H. sunt cuceriţi de Macabeanul Ioan Hircanul care i-a forţat pe mulţi idumeeni (edomiţi) să accepte circumcizia şi să se supună Legii lui Moise. Ca prin urmare, mulţi idumeeni au devenit prozeliţi iudei cu numele. Irod cel Mare a fost unul! În anul 37 în. de H., a devenit rege al Iudeii.

Irod cel Mare este idumean şi el a rămas în istorie pentru tentativa lui de a-l omor pe pruncul Hristos ce tocmai s-a născut, omorând 40.000 de mii ce bebeluşi în Iudea. Rivalitatea dintre cei doi fraţi, Esau şi Iacov a fost într-un fel continuată prin această tentativă oribilă de suprimare a Mesiei.

Stârpirea edomiţilor
Când Ierusalimul a fost împresurat de armatele romane în anul 70, pentru prima oară edomiţii sar în ajutorul fraţilor lor israeliţi, lucru care le va atrage stârpirea definitivă a neamului lor de către generalul roman Titus Vespasian, împlinindu-se astfel profeţia.

După denunţarea mândriei Edomului (v.1-4), profetul prezice nimicirea completă a neamului acesta (v.5-9):

1 Proorocia lui Obadia. Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu despre Edom: -,,Noi am auzit o veste din partea Domnului, şi un sol a fost trimis cu ea printre neamuri, zicând: ,,Sculaţi-vă, să mergem împotriva Edomului ca să ne războim cu el!” –
2 ,,Iată, te voi face mic printre neamuri, vei fi cel mai dispreţuit.
3 Căci mândria inimii tale te-a dus în rătăcire, pe tine, care locuieşti în crăpăturile stâncilor, şi domneşti în înălţime; de aceea, tu zici în tine însuţi: ,,Cine mă va arunca la pământ?”
4 Dar chiar dacă ai locui tot atât de sus ca vulturul, chiar dacă ţi-ai aşeza cuibul între stele, tot te voi arunca jos şi de acolo, zice Domnul”.

5 Dacă ar fi intrat la tine nişte hoţi, sau nişte tâlhari de noapte, – cum eşti de pustiit! – ar fi luat ei oare mai mult decât ar fi putut? Dacă ar fi venit nişte culegători de vie la tine, n-ar fi lăsat ei nici un strugure pe urmă?
6 Vai! Ce scormonit este Esau! Cum i s-au descoperit comorile!
7 Toţi cei uniţi cu tine te-au izgonit înapoi până la hotar, prietenii tăi te-au înşelat şi te-au stăpânit. Cei ce mâncau din pâinea ta ţi-au întins curse, pe cari nu le-ai băgat de seamă!
8 ,,Oare, zice Domnul, nu voi pierde Eu în ziua aceea pe cei înţelepţi din Edom, şi priceperea din muntele lui Esau?
9 Vitejii tăi, Temane, se vor spăimânta, pentru ca toţi cei din muntele lui Esau să piară în măcel.

Obadia 10 Din pricina silniciei făcute împotriva fratelui tău Iacov, vei fi acoperit de ruşine, şi vei fi nimicit cu desăvârşire pentru totdeauna.
Obadia 18 …şi nu va mai rămânea nici unul din casa lui Esau, căci Domnul a vorbit!

Cine sunt edomiţii?

Şi Esau ca şi Iacov, a devenit un neam mare. În timp ce copiii lui Israel (Iacov) au intrat în Ţara promisă, copiii lui Esau s-au îndreptat spre sud-est, ajungând la strâmtoarea stâncoasă în care în anul 1812 arheologii au descoperit un oraş întreg săpat în pereţii stâncii de o culoare roşiatică.

Gen. 25:25 Cel dintâi a ieşit roş de tot: ca o manta de păr, şi de aceea i-au pus numele Esau.

Sunt locuitorii petrei – o fortăreaţă inexpugnabilă!
Numele cetăţii este Sela în evreieşte, şi Petra, în greceşte. Se găseşte în Muntele Seir. Acesta a fost considerat o fortăreaţă neobişnuită, de necucerit şi atât de protejată şi ferită de atacuri încât atât Egiptul, cât şi Babilonul şi Asiria şi-au depozitat banii acolo. Un fel de Elveţie străveche! O fortăreaţă inexpugnabilă, ce putea fi apărată doar de o mână de oameni.

Pasajul cheie - Obadia 1:6 Vai! Ce scormonit este Esau! Cum i s-au descoperit comorile!

“Comorile”, nu are sensul de valori, ci de lucruri ascunse şi îngropate. Ceea ce Edomul avea ascuns, s-a făcut cunoscut. Un cărturar evreu traduce versetul după cum urmează: “Cum au fost dezgolite lucrurile lui Esau!”. Sunt expuse la vedere pentru ca toată lumea să le vadă. Obadia îndreaptă microscopul asupra lui Edomului, şi privit de aproape se vede Esau, strămoşul edomiţilor.

Aşa cum nu se descoperă gaura într-o cameră de roată decât dacă se umflă cu aer, tot aşa nu puteam să vedem defectul cel mare al Edomului decât după ce a fost înălţat. Ceea ce era mic şi nevăzut la Esau a fost mărit de mii de ori, la scară naţională, în neamul edomiţilor. Nici Dumnezeu nu a spus de la început că l-a urât pe Esau. Doar atunci când a crescut la nivelul unei naţiuni, s-a cunoscut lucrul care l-a făcut pe Dumnezeu să spună că-l urăşte:

Obadia 1:3 Căci mândria inimii tale te-a dus în rătăcire, pe tine, care locuieşti în crăpăturile stâncilor, şi domneşti în înălţime; de aceea, tu zici în tine însuţi: ,,Cine mă va arunca la pământ?”

Mândria, îngâmfarea, spune Domnul, ca element principal al păcatului, este care l-a rătăcit, l-a înşelat şi l-a amăgit pe poporul Edomului.

Ieremia 49:16 Înfumurarea ta, îngâmfarea inimii tale te-a rătăcit, pe tine care locuieşti în crăpăturile stâncilor, şi care stai pe vârful dealurilor. Dar chiar dacă ţi-ai aşeza cuibul tot atât de sus ca al vulturului, şi de acolo te voi prăbuşi, zice Domnul.”

Edomiţii sunt descendenţi (urmaşi) ai lui Esau, la fel cum israeliţii sunt urmaşi ai lui Iacov. Povestea lui Iacov şi Esau o găsim în Geneza 25. Iacov şi Esau sunt copiii lui Isaac şi Rebeca. Deşi erau gemeni, ei nu semănau deloc între ei.

“Mai degrabă aş vrea o farfurie de ciorbă decât o relaţie cu Dumnezeu!?”
Ştim cum Esau şi-a dispreţuit dreptul său de întâi născut. Omul care avea acest drept era cel mai mare din familie, cap şi preot al ei. Îl reprezenta pe omul care avea o legătură cu Dumnezeu şi care vorbea familiei în numele Lui. Prin a-şi vinde dreptul de întâi născut, este ca şi cum Esau ar fi spus, “Mai degrabă aş vrea o farfurie de ciorbă decât o relaţie cu Dumnezeu!?”

Ecourile cuvintelor sale se mai aud şi astăzi din gurile tuturor celor ce zic,

  • “aş vrea mai degrabă să o duc bine în lumea asta, că de cealaltă eu nu ştiu nimic, nu sunt sigur”, sau,
  • “lasă, lasă credinţa, că nu ţine de foame!”, sau,
  • “eu nu cred în nemurire sufletului, ci în suveranitatea stomacului!” …etc.
  • “Aş vrea mai degrabă să am o casă mare, decât un suflet mare!”
  • “Aş vrea mai degrabă să am o afacere prosperă în vremuri de corupţie, decât o comoară sigură în cer!”
  • “mai degrabă aş plăti la negru pentru o viză decât să aştept ca Dumnezeu să-mi dea un loc de muncă”
  • “pot să fac un cadou la poştă să primesc un telefon, în loc să aştept 10 ani pe lista neagră!”
  • etc.

La fel şi-au vândut unii “dreptul” de creaturi demne a lui Dumnezeu, şi-au aruncat cununa de pe cap în mocirlă şi au pornit în urmărirea scopurilor lor strict carnale şi pământeşti.

Filipeni 3:19 Sfârşitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele şi slava lor este în ruşinea lor, şi se gândesc la lucrurile de pe pământ.

Aceasta a fost atitudinea lui Esau şi este reprezentată astăzi de toţi care iubesc mai mult lucrurile lumii acesteia şi viaţa lor de acum, decât valorile lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui. Omul a fost creat de Dumnezeu cu capacitatea de a-l cunoaşte pe El, ar a renunţa la aceasta se face vrednic de pedeapsă.

Este interesant că după ce am aflat despre Esau în prima carte a Vechiului Testament, despre el se vorbeşte din nou în ultima. Acolo se spun nişte lucruri despre Esau care par la prima vedere cel puţin ciudate.

Maleahi 1
2 ,,V-am iubit, zice Domnul! Şi voi ziceţi: ,Cu ce ne-ai iubit?” Nu este Esau frate cu Iacov? zice Domnul; totuşi am iubit pe Iacov,
3 şi am urât pe Esau, i-am prefăcut munţii într-o pustietate, şi moştenirea lui am dat-o şacalilor din pustie.

Nu este un lucru ciudat să-l auzim pe Dumnezeu că spune că urăşte pe cineva şi iubeşte pe altcineva?

Explicaţia o găsim în această mică carte a lui Obadia, cât şi în atitudinea personajului numit Esau.

“Edomiţii” sunt simbolul celor ce spun, “noi suntem în siguranţă, nu avem nevoie de Dumnezeu!” Lucrurile pe care le am, poziţia mea, situaţia mea, prietenii mei, numele meu, toate acestea mă fac să fiu bine. Nu mai am nevoie de nimic. Astăzi există o mulţime de “edomiţi” printre contemporanii noştri!!

Cred că dacă nu le lipseşte nimic, se pot ei lipsi de Dumnezeu! Aceştia sunt o adevărată ţintă a urii lui Dumnezeu şi este înfricoşător să fie aşa!

Mândria lor, încrederea lor de sine …

“Edomiţii” nişte “supermeni” antici – Datorită adăpostului formidabil oferit de cetatea lor, edomiţii şi-au format acest sentiment fals de siguranţă ce i-a făcut să se mândrească şi să creadă că nu mai aveau nevoie de Dumnezeu, eliminându-l din civilizaţia lor!

Când un om îşi găseşte adăpostul lui în spatele a patru pereţi şi se simte sigur, apoi spune “nu mai am nevoie de Dumnezeu”, asta este ceea ce Dumnezeu spune că urăşte!

Când un om îşi găseşte confortul în frecvenţa la biserica lui, în timp ce lumea de afară moare fără Dumnezeu, Dumnezeu urăşte lucrul acesta!

… în grupul său, în ceea ce face, în cine este, în … familie…

Dumnezeu urăşte “omul liber” şi “independent”!

Oamenii din zilele noastre ar trebuie să reţină cel puţin două mesaje din cartea profetului Obadia!

1. Nu te împotrivi lui Dumnezeu
2. Nu-i persecuta pe cei ce-i aparţin Lui

Asta este ceea ce Obadia proclamă sus şi tare: nu te mândri cu ceea ce eşti şi ai, şi nu te lua de (dispreţui pe) copiii lui Dumnezeu!

Citeşte istoria lumii! În afară de germani, toţi care s-au luat de evrei au sfârşit-o prost!

Aplicaţie:

Mânia lui Dumnezeu este sigură! Va veni!

“Sabia lui Damocles”
Regele Dionisius, tiranul Siracuzei a fost numit de Damocles, linguşitorul, “cel mai fericit om de pe pământ”. Pentru ca să-l convingă de greşeala lui se spune că acest rege l-a invitat pe Damocles la un banchet unde l-a îmbrăcat cu o robă împărătească şi l-a tratat regeşte. Însă în tot timpul banchetului deasupra capului lui Damocles a stat atârnând de un fir de păr de cal o sabie ascuţită care s-a spus că semnifica fericirea regelui.

Aceasta este versiunea divină a legendarei “Săbii a lui Damocles” – Luca 13 - “La fel”!

1 În vremea aceea au venit unii, şi au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor Galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor.
2 ,,Credeţi voi”, le-a răspuns Isus, ,,că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi Galileeni, pentru că au păţit astfel?
3 Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi peri la fel.
4 Sau acei optsprezece inşi, peste cari a căzut turnul din Siloam, şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni, cari locuiau în Ierusalim?
5 Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.”

Faptele Apostolilor 17:30-31 Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…”

Dacă aţi observat trăim într-o vreme când a vorbi despre păcat, despre mânia lui Dumnezeu şi despre dreapta Lui judecată poate părea nepotrivit. Cu toate acestea Biblia ţine să ne amintească că,

“toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată a lui Hristos” (Rom.14:10)

Cine credeţi că vor fi cei ce vor suferi mânia lui Dumnezeu? Biblia spune că “toţi suntem din fire copii ai mâniei” (Efes.2:3)

Cum putem scăpa atunci de mânia lui Dumnezeu? Cum poate fi abătută mânia lui Dumnezeu de la tine şi de la ţara ta? Doar în Mielul lui Dumnezeu! Oricine crede în El, nu va fi osândit!

Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sângele, şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nici o urgie – Exodul 12:13.

Amos şi răspunderea pentru ceea ce suntem


Recapitulare: cartea profetului Osea - fiul lui Beeri, pe vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz, Ezechia, împăraţii lui Iuda, şi pe vremea lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel.

  • Supranumit de unii “apostolul vechi testamental al dragostei lui Dumnezeu” faţă de omul păcătos; “sf. Ioan al Vechiului Testament”
  • Două tragedii sunt descrise în această carte împreună cu consecinţele care le urmează acestora. Una a unui om al lui Dumnezeu şi una a lui Însuşi Dumnezeu. Amândoi suferă din pricina infidelităţii şi imoralităţii cuiva. De fapt, după modelul tragediei din viaţa omului, Dumnezeu trasează tragedia relaţiei Sale cu poporul Său ales. Totuşi ceea ce profetul evidenţiază este faptul că Dumnezeu i-a poruncit să o ia înapoi pe femeia preacurvă aşa cum El îi aduce înapoi la El pe copiii lui Israel! O ilustraţie perfectă a dragostei lui Dumnezeu!
  • Osea, profetul a cărui copii au fost “botezaţi” de Domnul Dumnezeu

Amos şi răspunderea pentru ceea ce suntem

Reper biblic: după Ioel şi înainte de Obadia. Două cărţi deja studiate! Sper astfel să ajungem în cele din urmă să ne formăm o imagine a aranjării cărţilor Bibliei.

1 Cuvintele lui Amos, unul din păstorii din Tecoa, vedeniile pe care le-a avut el despre Israel, pe vremea lui Ozia, împăratul lui Iuda, şi pe vremea lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel, cu doi ani înaintea cutremurului de pamânt.
2 El a zis: ,,Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim. Păşunile păstorilor jelesc, şi vârful Carmelului este uscat.

Această introducere era în mod natural din gura unui păstor care era familiar cu răcnetul leilor, cu mugetul taurilor, şi cu mugetul vacii. Răcnetul leului în pădure este unul din cele mai minunate sunete din natură; iar când este aproape produce teroare atât în inima omului cât şi a fiarei.

Cine este autorul cărţii?

Amos nu este un “absolvent” al şcolii de profeţi a Israelului fondată de Samuel, ci este un laic. El este păstor şi culegător de smochine de Egipt (sicamore). (1:1; 7:14) De loc este din Tecoa, un sat aflat cam la 16 de km de Ierusalim (numele satului acesta este interesant; înseamnă “sunetul trâmbiţei”; de asemenea pentru că era aşezat pe o înălţime — 850 m de la nivelul mării – satul a devenit un post de observaţie de unde se avertiza Ierusalimul de apropierea armatelor străine).
Deşi născut în Iudea mesajul său se adresează în primul rând regatului de nord, Israel, dar şi lumii întregi după cum vom vedea. Subtitlurile din Biblia noastră le indică.

Numele său înseamnă “povară”, sau “purtătorul poverii”.

Vremea scrierii cărţii

Lucrarea profetică a lui Amos s-a desfăşurat în timpul domniei lui Ieroboam al II-lea, împăratul Israelului şi Ozia, împăratul Iudeii (care mai este numit şi Azaria — 2Cronici 26:14-21 ne spune că Ozia a încercat să uzurpe rolul Marelui Preot în Ierusalim aducând el însuşi tămâie pe altar motiv pentru care a fost lovit cu lepră şi a rămas lepros până la sfârşitul vieţii lui).

A fost contemporan cu Osea, profet în Israel şi cu Mica, profet în Iuda. Vremea exactă a profeţiei lui Amos este determinată de el după reperul cronologic al cutremurului din 760 în. de H. Acest cutremur a fost de asemenea proporţii încât este menţionat de profetul Zaharia cu câteva sute de ani mai târziu.

Zaharia 14:5 Veţi fugi atunci în valea munţilor Mei, căci valea dintre munţi se va întinde pâna la Aţel; şi veţi fugi cum aţi fugit de cutremurul de pamânt pe vremea lui Ozia, împăratul lui Iuda. Şi atunci va veni Domnul, Dumnezeul meu, şi toţi sfinţii împreună cu El!

Conform relatărilor istoricului evreu necreştin Iosifus Flavius (Antichităţile Evreilor 9.225) “o jumătate de munte a fost mutată la câmpie 400 de metri mai încolo, distrugând grădinile împăratului”, şi provocând o mare spaimă, făcându-i pe oameni să fugă dinaintea lui, aşa cum spune Zaharia în profeţia sa.

Este posibil ca aceste cuvinte ale lui Amos ce descriu efecte ale unui cutremur de pământ să fi fost împlinite exact pe vremea cutremurului menţionat de el, şi descris de Iosifus:

3:14-15 ,,În ziua când voi pedepsi pe Israel pentru fărădelegile lui, voi pedepsi şi altarele din Betel; coarnele altarului vor fi sfarâmate, şi vor cădea la pamânt. Voi surpa casele de iarnă şi casele de vară; palatele de fildeş se vor duce, şi casele cele multe se vor nimici, zice Domnul.”

Pace şi prosperitate
Vremea scrierii cărţii este de asemenea caracterizată de linişte, prosperitate şi de lipsa unei ameninţări militare străine, rezultat posibil al pocăinţei ninivenilor la predicarea lui Iona.

Tema cărţii/profeţiei

Două mari subiecte preocupă profeţia lui Amos:

  1. lipsa religiei adevărate în Israel,
  2. lipsa de dreptate din Israel

Aşa cum Iona a fost trimis Asiriei să le predice pocăinţa care să evite judecata iminentă şi să atragă îndurarea lui Dumnezeu, tot aşa Amos a fost trimis Israelului pentru a-l invita să se pocăiască de răutăţile lui şi a evita astfel judecata prevestită să vină asupra lui de la Dumnezeu. Deşi mesajul său a produs o oarecare tulburare în rândurile înalţilor demnitari ai Israelului (atât rege cât şi mare preot), în general regatul de nord nu s-a pocăit la predicarea lui Amos, drept pentru care după aproximativ 40 de ani de la profeţia sa Israelul este complet nimicit de asirieni şi dus în robie.

Tema mesajului lui Amos o reprezintă respingerea de către Israel a adevăratului Dumnezeu în schimbul închinării la idoli. Din aceasta au rezultat o sumedenie de alte fapte care caracterizau naţiunea şi pe care Dumnezeu le condamnă prin mesajul profetului.

Vor fi judecaţi pentru o mulţime de nelegiuiri, nu pentru puţine!
Iată înşiruite de profet motivele pentru care vor fi judecaţi. Remarcăm că sunt enorm de multe, şi că pentru a le sublinia se foloseşte o expresie, “pentru trei nelegiuiri ale…, ba chiar pentru patru” care să indice nu doar că s-a umplut paharul răbdării dar şi că a venit vremea judecăţii revărsându-se cu răutate, fapt exprimat plastic şi în versetele următoare:

8:1-2 Domnul Dumnezeu mi-a trimis următoarea vedenie. Iată, era un coş cu poame coapte. El a zis: ,,Ce vezi, Amos?” Eu am răspuns: ,,Un coş cu poame coapte.” Şi Domnul mi-a zis: ,,A venit sfârţitul poporului Meu Israel; nu-l mai pot ierta!

Este lucru ştiut că poamele coapte şi culese vara nu pot fi păstrate prea mult pentru că se strică, sugerând prin aceasta că judecata nu mai poate aştepta şi trebuie dusă de îndată la îndeplinire.

Astfel Amos pronunţă judecata lui Dumnezeu pentru:

Dispreţul arătat celor săraci. Seamănă a fi inflaţie ce se spune aici, dar este vorba de nedreptatea faţă de cei săraci şi de imoralitatea liderilor şi bogaţilor Israelului:

2:6-8 Aşa vorbeşte Domnul: ,,Pentru trei nelegiuiri ale lui Israel, ba pentru patru, nu-Mi schimb hotarârea, pentru că au vândut pe cel neprihănit pe bani, şi pe sărac pe o pereche de încălţăminte. Ei doresc să vadă ţărâna pamântului pe capul celor sărmani, şi calcă în picioare dreptul celor nenorociţi. Fiul şi tatăl se duc la aceeaşi fată, ca să pângarească Numele Meu cel sfânt. Se întind lângă fiecare altar pe haine luate ca zalog, şi beau în casa dumnezeilor lor amenda celor osândiţi de ei.
8:6 Apoi vom cumpăra pe cei nevoiaşi pe argint, şi pe sărac pe o pereche de încălţăminte, şi vom vinde codina în loc de grâu.”

Pentru că au corupt religia adevărată:

2:11-12 Am ridicat prooroci dintre fiii voştri, şi Nazirei dintre tinerii voştri. Nu este aşa, copii ai lui Israel? zice Domnul… Iar voi aţi dat Nazireilor să bea vin, şi proorocilor le-aţi poruncit: ,Nu proorociţi!’

Pentru dezordinea şi asupririle din ţară, pentru averile rezultate din oprimare şi violenţă

3:9-10 Strigaţi de pe acoperişul palatelor Asdodului şi de pe palatele ţării Egiptului, şi spuneţi: ,,Strângeţi-vă pe munţii Samariei, şi vedeţi ce neorânduiala mare este în mijlocul ei, ce asupriri sunt în ea! Nu sunt în stare să lucreze cu neprihănire, zice Domnul, ci îşi grămădesc în palate comori câştigate prin silnicie şi răpire.”

Pentru imoralitatea femeilor lor:

4:1 ,,Ascultaţi cuvântul acesta, juncane din Basan, de pe muntele Samariei, voi care asupriţi pe cei sărmani, zdrobiţi pe cei lipsiţi, şi ziceţi bărbaţilor voştri: ,Daţi-ne să bem!”

Pentru închinarea ipocrită, falsă:

4:4-5 Duceţi-vă numai la Betel, şi păcătuiţi! Duceţi-vă la Ghilgal, şi păcătuiţi şi mai mult! Aduceţi-vă jertfele în fiecare dimineaţă, şi zeciuielile la fiecare trei zile! Faceţi să fumege jertfe de mulţămire făcute cu aluat! Trâmbiţaţi-vă, vestiţi-vă darurile de mâncare de bună voie! Căci aşa vă place, copii ai lui Israel, zice Domnul Dumnezeu.”

Pentru că nu au acordat atenţie judecăţilor trimise de Dumnezeu asupra lor:
(Dumnezeu le-a trimis judecăţi selective/preliminarii parcă pentru a le atrage atenţia, a încerca să-i trezească, dar nu a mers. Erau prea împietriţi în păcatele lor aşa cum se concluzionează de fiecare dată: “cu toate acestea nu v-aţi întors la Mine”!!)

4:6 Şi Eu, de partea Mea, v-am trimis foametea în toate cetăţile voastre, şi lipsa de pâine în toate locuinţele voastre. Cu toate acestea tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul.”
4:10-11 Am trimis în voi ciuma, ca în Egipt; v-am ucis tinerii cu sabia, şi am lăsat să vi se ia caii, am făcut să vi se suie în nări duhoarea taberiei voastre. Şi cu toate acestea, tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul.” – ,,V-am nimicit ca pe Sodoma şi Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu; şi aţi fost ca un tăciune scos din foc. Cu toate acestea, tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul…

Pentru că au făcut să dispară dreptatea/justiţia din ţară:

5:7 voi care prefaceţi dreptul în pelin, şi călcaţi dreptatea în picioare!

Pentru amăgire şi minciună:

5:10 Ei urăsc pe cel ce-i mustră la poarta cetăţii, şi le este scârbă de cel ce vorbeote din inimă.

Pentru că îi asupresc pe săraci. Pătura bogaţilor Israelului îi înşela pe cei săraci prin taxe împovărătoare

5:11 De aceea, pentru că pe sarac îl călcaţi în picioare, şi luaţi daruri de grâu de la el: măcar că aţi zidit case de piatră cioplită, nu le veţi locui; măcar că aţi sădit vii foarte bune, nu veţi bea din vinul lor!

Pentru că nedreptăţesc pe cei nevinovaţi şi iau mită:

5:12 Căci Eu ştiu că nelegiuirile voastre sunt multe, şi că păcatele voastre sunt fără număr: asupriţi pe cel drept, luaţi mită, şi călcaţi în picioare la poarta cetăţii dreptul săracilor.

Pentru huzur şi nepăsare:

6:1 Vai de cei ce trăiesc fără grijă în Sion, şi la adăpost pe muntele Samariei, vai de mai marii aceştia ai celui dintâi dintre neamuri, la care aleargă casa lui Israel!…
6:3-6 Credeţi că ziua nenorocirii este departe, şi faceţi să se apropie domnia silniciei. Ei se culcă pe paturi de fildeş, şi stau întinşi a lene pe aşternuturile lor; manâncă miei din turma, şi viţei puşi la îngrăşat. Aiurează în sunetul alăutei, se cred iscusiţi ca David în instrumentele de muzică. Beau vin cu pahare largi, se ung cu cel mai bun untdelemn, şi nu se întristează de prăpădul lui Iosif!

Pentru încrederea în sine şi nu în Domnul:

6:13 Vă bucuraţi de lucruri de nimic, şi ziceţi: ,,Oare nu prin tăria noastră am câştigat noi putere?”

Pentru folosirea de măsuri şi greutăţi false

8:5 Voi, care ziceţi: ,,Când va trece luna nouă, ca să vindem grâul, şi Sabatul ca să deschidem grânarele, să micşorăm efa şi să mărim siclul, şi să strâmbam cumpăna ca să înşelăm?

Iată astfel, o mulţime foarte mare de motive pentru care profetul păstor şi agricultor Amos i-a îndemnat pe israeliţi să renunţe la căile lor păcătoase, să-l recunoască pe Dumnezeu ca şi Creator şi Răscumpărătorul lor, să reinstaureze dreptatea în relaţiile dintre ei.

De aceea, Amos transmite ecoul unei JUDECĂŢI IMPLACABILE cauzate de răutatea excesivă a copiilor lui Israel şi de împietrirea nemaipomenită a inimilor lor:

3:11 De aceea, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: ,,Vrăjmaşul va împresura ţara, îţi va doborî tăria, şi palatele tale vor fi jefuite!”
4:12 ,,De aceea îţi voi face astfel, Israele, – şi fiindcă îţi voi face astfel, pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău, Israele!

Cum priveşte Dumnezeu religia în Israel în aceste circumstanţe? Nu se închină Lui nimeni cu adevărat? Mi-a trecut prin minte că Dumnezeu nu le vorbeşte celor ce se închinau la idoli, ci se adresează celor care încă se închinau Lui, dar care îşi ţineau gura şi-l compromiteau pe Dumnezeul adevărat.

5:21-23 Eu urăsc, dispreţuiesc sărbătorile voastre, şi nu pot să vă sufăr adunările de sărbătoare! Când Îmi aduceţi arderi de tot şi daruri de mâncare, n-am nici o plăcere de ele; şi viţeii îngrăşaţi pe cari-i aduceţi ca jertfe de mulţămire, nici nu Mă uit la ei. Depărtează de Mine vuietul cântecelor tale; nu pot asculta sunetul alăutelor tale!

Apoi le oferă îndemnuri la pocăinţă:

De 2 ori:

5:4 Căci aşa vorbeşte Domnul către casa lui Israel: ,,Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!
5:6 Căutaţi pe Domnul, şi veţi trăi! Temeţi-vă ca nu cumva să apuce ca un foc casa lui Iosif, şi focul acesta s-o mistuie, fără să fie cineva la Betel ca să-l stingă
5:14-15 Căutaţi binele şi nu răul, ca să trăiţi, şi ca astfel, Domnul, Dumnezeul oştirilor, să fie cu voi, cum spuneţi voi! Urâţi raul şi iubiţi binele, faceţi să domnească dreptatea la poarta cetăţii; şi poate că Domnul, Dumnezeul oştirilor, va avea milă de rămăşiţele lui Iosif.
5:24 Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată!

În acelaşi timp cartea lui Amos declară imparţialitatea Lui Dumnezeu în judecarea tuturor neamurilor pământului.

9:7-9 ,,Nu sunteţi voi oare pentru Mine ca şi copiii Etiopienilor, copii ai lui Israel? zice Domnul. N-am scos Eu pe Israel din ţara Egiptului, ca şi pe Filisteni din Caftor şi pe Sirieni din Chir?” ,,Iată, Domnul Dumnezeu are ochii pironiţi peste împărăţia aceasta vinovată, ca s-o nimicesc de pe faţa pamântului; totuşi nu voi nimici de tot casa lui Iacov, zice Domnul.” ,,Căci iată, voi porunci, şi voi vântura casa lui Israel între toate neamurile, cum se vântura cu ciurul, fără să cadă un singur bob la pamânt!

Dumnezeu nu are favoriţi. Nu oferă circumstanţe atenuante pentru păcat unuia şi pe altul îl judecă imparţial. Nici nu dă mai mult unuia decât altuia. Oricine doreşte să-i împlinească condiţiile impuse promisiunilor Sale va avea revărsate asupra lui binecuvântările Sale, fără parţialitate, dar dacă cineva profită/abuzează/, de promisiunile Sale va primi judecata, iar Cuvântul Său îl va condamna indiferent de cine este. Acesta este mesajul lui Amos.

Nouă ne vine greu să credem asta pentru că ştim cum se poartă omul în această privinţă, şi anume, dacă obţii favorul cuiva, îţi poţi permite să profiţi de bunătatea aceluia. Sau, poate că noi credem că nu ne vom confrunta cu felul de judecată cu care va fi judecată toată lumea, posedând poziţii privilegiate şi favoruri pe care Dumnezeu nu le-a mai acordat la nimeni. Aceste atitudini au fost ilustrate în timp de diversele grupări religioase ce s-au format.

Putem spune însă că lucruri stau cam pe dos. Privilegiile şi promisiunile pe care Dumnezeu le oferă sporesc responsabilitatea cuiva. Dacă are cineva parte de ele, şi nu se poartă ca atare judecata lui Dumnezeu va veni aşa cum se spune în,

Amos 3:2 ,,Eu v-am ales numai pe voi dintre toate familiile pământului: de aceea va voi şi pedepsi pentru toate nelegiuirile voastre.

Pentru că a ales Israelul şi i-a oferit privilegiul de a fi poporul Lui, Dumnezeu se va “ocupa” mai mult de aceştia decât de alte neamuri. Odată cu binecuvântarea Lui vine şi răspunderea purtării pe măsura chemării cereşti.

Mesajul acestei cărţi are puterea de a trezi din letargie pe cei ce se cred copii de drept ai lui Dumnezeu dar fără să trăiască pe măsura favorului arătat de a fi numiţi aşa. De aceea, dacă crezi că te afli pe o poziţie privilegiată înaintea lui Dumnezeu din cauza cine ştie a căror fapte ale tale, sau împrejurări din viaţa ta (te-ai născut într-o familie creştină, într-o ţară creştină, etc.), cartea lui Amos îţi vorbeşte ţie în mod direct, mesajul ei fiind dezarmant în faţa unor astfel de pretenţii spirituale.
Tendinţa omului este de a se considera ori un individ privilegiat ori exact opusul – a spune că suntem aşa nişte creaturi sărace şi aşa nişte creaturi mizerabile şi decăzute încât Dumnezeu n-ar privi niciodată spre noi, alţi oameni având toate drepturile la favoarea lui Dumnezeu. Această atitudine este universală.

Când este vorba de tragedie întotdeauna noi suntem ispitiţi să spunem, “de ce mi se întâmplă numai mie?” sau dacă cineva este onorat, să spunem, “de ce nu mi se întâmplă şi mie?”

Mă gândesc la o istorisire ce s-a întâmplat în New York, în timpul unei seri fierbinţi de vară dintr-o trecere subterană. Oamenii se înghesuiau în maşinile din trecerea subterană în timp ce plecau din staţie şi fiecare maşină era încărcată la capacitatea maximă. În timp ce maşina cobora pe cale, mişcându-se şi balansându-se dintr-o parte în alta omul a-nceput să se simtă rău. Cu cât mergea mai în faţă cu atât se simţea mai rău, şi tocmai în momentul critic maşina a sosit într-o staţie, uşa s-a deschis şi i s-a făcut rău în faţa celui care stătea în staţie. Fără ca cineva să se mişte, uşa s-a închis brusc şi maşina a plecat din staţie. Cel care stătea în staţie se uita la el, ridica din umeri şi spunea, “De ce eu?”

Când profetul Amos a ajuns în regatul de nord cam aşa a fost primit! Locuitorii ţării s-au uitat la el ca şi cum acesta ar fi vomitat/vărsat pe ei!? Au fost dezgustaţi de el şi de mesajul său. L-au dispreţuit.

“De ce să ni se întâmple nouă lucrurile acestea? De ce nu te duci la alţii să le predici? Nouă ne merge bine…”
(Vedeţi, ei erau comozi în păcatele lor şi nu sufereau să fie deranjaţi! Cam cum vedem că stau lucrurile la noi astăzi!)

Această atitudine a fost exprimată răspicat de preotul idolatru Amaţia:

7:10 Atunci Amaţia, preotul din Betel, a trimis să spună lui Ieroboam, împăratul lui Israel: ,,Amos unelteşte împotriva ta în mijlocul casei lui Israel; ţara nu poate să sufere toate cuvintele lui!

Pe lângă dispreţuirea mesajului său observaţi şi acuzaţia de conspiraţie/înaltă trădare împotriva “orânduirii de stat şi de partid” pusă pe seama lui Amos de acest preot.

Aplicaţie: Astăzi la noi dacă nu le place de cineva fiindcă spune adevărul şi spune lucrurilor pe nume, îl acuză de lucruri de neînchipuit, printre care se numără trădarea de ţară, lipsa de patriotism, schimbarea religiei, etc.

Dacă mesajul celor neagreaţi displace, asemenea preotului idolatru Amaţia, îl trimit de acolo şi îl expediază în ţara lui de origine pentru că ei au templul lor sfânt la Betel:

7:12-13 Şi Amaţia a zis lui Amos: ,,Pleacă, văzătorule, şi fugi în ţara lui Iuda! Mănâncă-ţi pâinea acolo, şi acolo prooroceşte. Dar nu mai prooroci la Betel, căci este un locaş sfânt al împăratului, şi este un templu al împărăţiei!”

Vezi, articolele de ziar…

În faţa acestei opoziţii extraordinare Amos este pentru noi un exemplu de ascultare faţă de Dumnezeu şi de îndrăzneală de a-şi duce la îndeplinire misiunea pe care Acesta i-a încredinţat-o. Curajul său este vrednic de urmat de noi, astăzi.

Sub constrîngere divină
Amos a profeţit nu fiindcă lui i-a venit ideea (a citit ziarele şi a văzut corupţia şi decadenţa unei naţiuni!), ci fiindcă Domnul l-a trimis! Amos a dat glas profeţiei fiindcă Domnul Dumnezeul lui Israel l-a chemat să-i transmită mesajul Său de judecată. Acesta este unul dintre cele mai clare exemple de imbold divin (constrângere divină) la chemarea Lui. Este ceea ce face ca mesajul său să fie original iar autoritatea sa ca profet, indiscutabilă.

Când Amaţia, preotul Israelului i-a “recomandat” să nu mai predice împotriva regelui, Amos i-a răspuns în felul următor:

7:10-16 Atunci Amaţia, preotul din Betel, a trimis să spună lui Ieroboam, împăratul lui Israel: ,,Amos unelteşte împotriva ta în mijlocul casei lui Israel; ţara nu poate să sufere toate cuvintele lui! Căci iată ce zice Amos: ,Ieroboam va fi ucis de sabie, şi Israel va fi dus în robie departe de ţara sa!’.” Şi Amaţia a zis lui Amos: ,,Pleacă, văzătorule, şi fugi în ţara lui Iuda! Mănâncă-ţi pâinea acolo, şi acolo prooroceşte. Dar nu mai prooroci la Betel, căci este un locaş sfânt al împăratului, şi este un templu al împărăţiei!” Amos a răspuns lui Amaţia: ,,Eu nu sunt nici prooroc, nici fiu de prooroc; ci sunt păstor, şi strângător de smochine de Egipt. Dar Domnul m-a luat de la oi, şi Domnul mi-a zis: ,Du-te şi prooroceşte poporului Meu Israel!’ Ascultă acum Cuvântul Domnului, tu care zici: ,Nu prooroci împotriva lui Israel, nu vorbi împotriva casei lui Isaac!’

Betel — “casa lui Dumnezeu” (vedem, devenită casa idolilor!)
După moartea lui Solomon şi la divizarea împărăţiei sale, Ieroboam, regele Israelului a ridicat doi viţei de aur, unul în Betel şi unul în Dan (1Regi 12:29,32-33). Astfel, Betelul a devenit marele centru de idolatrie al Israelului şi principalul lui lăcaş de cult, rivalizând cu Templul din Ierusalim aflat în regatul de sud, Iudea.

Osea a denunţat urâciunea din Betel numindu-l Bet-Aven (Osea 10:5, 15), adică “casa curviei/plăcerilor”. Ghilgalul care de asemene se găseşte în Israel a devenit un loc de închinare idolatră.

Betelul a devenit casa materialismului şi a plăcerii
Apoi el anunţă ceea ce este. Vă aduceţi aminte povestirea viţeilor care au fost ridicaţi de regele Ieroboam în oraşele Betel şi Dan? (1Împ. 12:28) poporul Israel a fost trimis acolo să se închine şi oamenii numeau acei viţei Iehova. Şi ei se închinau şi se aplecau în faţa acelor imagini de aur. Cei doi viţei reprezentau două idei de bază în Israel, pentru care Dumnezeu judeca continuu poporul. Cu atât mai mult acestea sunt idei care sunt predominante în ziua de astăzi, între oameni.
Viţeii de aur, erau făcuţi din aur deoarece aceasta reprezenta foamea acestor oameni după câştig, iubirea bunăstării, materialismul — dumnezeul aurului. Şi deoarece erau viţei, sau boi, aceştia reprezentau dumnezeii păgâni ai sexului, dumnezei ai naţiunilor, boul la care se închinau care simboliza fertilitatea sau potenţa sexual. Închinarea la aceşti doi viţei din aur era esenţial simbolică oamenilor care se închinau materialismului şi sexului. Aceasta sună teribil de modern nu-i aşa? Iar cuvântul profetului pentru aceşti oameni era că datorită acestui mod de închinare, naţiunea Asiriei urma să fie ridicată de Dumnezeu să gonească poporul Israel din nord şi să-l ducă în captivitate.
(din: Nelson’s Illustrated Bible Dictionary; Copyright (C) 1986, Thomas Nelson Publishers)

Putem înţelege acum de ce Amaţia vrea să-l expedieze de acolo!

Ca şi vocaţie el nu a pretins să fie un profesionist al altarului care vrea şi el “să mănânce o pâine” (pe care preotul Amaţia, nu i-o refuza, că doar şi el mânca una de pe urma religiei!), ci spune că de fapt este păstor şi agricultor, dar fiindcă Domnul l-a “împovărat” cu cuvintele şi vedeniile Sale, Amos nu a putut să nu răspundă chemării cereşti. Este un exemplu de modestie, sinceritate şi de adevărată autoritate spirituală.

Pentru el nu a contat ca oamenii să-l recunoască ca mare personalitate spirituală şi să-i facă temenele, ci ca adevărul să fie spus! Autoritatea lui de fapt decurge/rezultă tocmai din această atitudine. Dacă ar fi pretins că este cineva oamenii l-ar fi înconjurat de îndată cu favoruri şi linguşeli, care probabil l-ar fi împiedicat să exprime adevărul, dar aşa nimeni nu a văzut în el ceva deosebit, dar totuşi fiind folosit de Dumnezeu.

Lucrul spus de Isus rămâne veşnic valabil: ce este înălţat între oameni, este urât de Dumnezeu!

Luca 16:15 Isus le-a zis: ,,Voi căutaţi să vă arătaţi neprihăniţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaşte inimile; pentru că ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.

Judecăţi pronunţate asupra lumii
Modul în care Amos şi-a prezentat profeţia este interesant. Dacă am avea o hartă am putea vedea că acesta a transmis mesaje de judecată către toate cele patru zări. A măturat circular orizontul adresând judecăţii tuturor naţiunilor care înconjurau Iuda şi Israelul.

Astfel de la cap.1 la cap.2, vers.3 Amos pronunţă judecăţi

  • împotriva Siriei pentru cruzime, 1:3-5
  • împotriva Filistiei pentru că a făcut sclavi din prizonierii luaţi, 1:6-8
  • împotriva Feniciei pentru încălcarea tratatului (legământului frăţesc), 1:9,10
  • împotriva Edomului pentru răzbunarea arătată fraţilor săi, 1:11,12
  • împotriva Amonului pentru crimele săvârşite împotriva Galaadului din dorinţa de a-şi mări teritoriul, 1:13-15
  • împotriva Moabului pentru nedreptate, 2:1-3

Judecăţi pronunţate împotriva Iudeii şi Israelului
Tocmai când israeliţii ce-l ascultau pe Amos se simţeau măguliţi că Dumnezeu va judeca naţiunile ce-i înconjurau, pentru răutăţile lor mari, până şi Iuda este judecată înaintea lor, profetul le atrage atenţia în mod surprinzător.

Până atunci aceştia nu au reacţionat prea vizibil la judecăţile pronunţate asupra altora (probabil, credeau că le şi meritau!), şi l-au ascultat foarte comozi pe profet, însă de îndată ce acesta “ocheşte” Israelul ascultătorii lui tresar cu dispreţ aruncându-i,

“De ce nu mergi tu să predici altundeva, nu la noi!”

Acesta este rezultatul inevitabil ori de câte ori cineva este credincios mesajului lui Dumnezeu.

Trăim în vremea care a fost descrisă ca fiind cea

“…când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” (2Timotei 4:3-4)

Aplicaţie: Este ceea ce tu predici adevărat, conform standardului lui Dumnezeu, şi nu al omului? Provoacă uneori reacţii de adversitate, de împotrivire, sau eşti întotdeauna considerat un “tip de treabă”?

Dacă vestim astăzi evanghelia aşa cum este în realitate şi fără adăugirile sectare nu se poate să nu producă tulburare şi nemulţumire la unii din contemporanii noştri!

Alţii spun că Osea, sau Ozia, fiul lui Amazia, l-a lovit de stâlpul templelor, l-a doborât, şi aproape că l-a omorât; în aceste condiţii a fost dus la Tekoa, unde a murit şi a fost înmormântat cu părinţii săi. Această relatare ne este dată de aceşti autori. Contrar, este opinia altora, că a profeţit timp îndelungat la Tekoa după aventura pe care a avut-o cu Amazia: şi profetul nu a băgat de seamă felul rău în care se spune că l-a tratat Ozia, dar tăcerea lui nu este un argument că nu a suferit din partea lui.

Sfântul Ierom observă că nu este nimic măreţ şi sublim în stilul lui Amos. El i se adresează cu cuvintele Sfântului Pavel, aspru în vorbire, dar nu şi în cunoştinţă. El spune mai departe, că în timp ce toată lumea vrea să vorbească în stilul lui, Amos în general foloseşte comparaţii luate din viaţa de la ţară unde a fost crescut. Sf. Augustin spune că există un fel de elocvenţă la cei care scriu literatură sacră, conduşi de un spirit de înţelepciune, şi astfel raportat la natura lucrurilor pe care le discută, chiar cei care îi acuză de un stil rustic şi nepoliticos în felul lor de a scrie, n-ar putea alege un stil mai potrivit, vorbind despre acelaşi subiect, aceeaşi persoană, şi în aceleaşi circumstanţe.

Episcopul Lowth nu este satisfăcut cu judecata Sfântului Ierom. Autoritatea sa, spune învăţatul preot, a prilejuit ca mulţi comentatori să-l reprezinte cu totul aspru pe acest profet, lipsit de elocvenţă, lipsit de înfrumuseţarea stilului; pe când oricine îl citeşte cu atenţia cuvenită va afla că deşi este un păstor, este unul din principalii profeţi. După cum bine se observă, acelaşi Duh ceresc care l-a inspirat pe Isaia şi pe Daniel în palat, pe David şi Amos în corturile lor de păstori; alegând tot timpul persoane potrivite după voia sa, iar câteodată desăvârşind lauda chiar prin gura bebeluşilor: câteodată folosind elocvenţa cuiva; altă dată, determinându-i în mod elocvent să contribuie la scopuri măreţe. Vezi Calmet şi Dodd.

Arhiepiscopul Newcome vorbeşte pe bună dreptate despre acest profet: “Amos împrumută multe scene în care a fost implicat; dar le introduce cu pricepere, le oferă ton, demnitate prin elocvenţa şi grandoarea stilului său. Este de aşteptat să găsim la el multe pasaje care să ne afecteze, care sunt patetice, elegante şi sublime. Nici un profet nu descrie într-un stil mai magnific Dumnezeirea ca el; sau într-un stil mai grav mustrând luxul: sau mustrând nedreptatea şi asuprirea cu mânie, şi cu o indignare generoasă. Este un profet după a cărui model un predicator ar putea să-şi formeze stilul şi modul de a predica în aceste vremuri de lux şi desfrâu.

Astfel începând cu cap.3 profetul Amos vorbeşte Israelului începând exact cu ceea ce ei doreau să audă (o notă de diplomaţie, într-adevăr!), dar asta pentru a le atrage atenţia:

3:1-2 Ascultaţi cuvântul acesta, pe care-l rosteşte Domnul împotriva voastră, copii ai lui Israel, împotriva întregii familii pe care am scos-o din ţara Egiptului! ,,Eu v-am ales numai pe voi dintre toate familiile pământului…

Asta doreau să audă! Cât de speciali sunt, cum Dumnezeu i-a evidenţiat dintre toate naţiunile pământului, dar ignorând ceea ce înseamnă acest lucru! Parcă poţi să-ţi imaginezi cum se umflau în piepturi de mândrie şi cum erau gata să-l aplaude cu admiraţie pe profet pentru afirmaţia făcută. Dar ca o lovitură de ciocan peste orgoliul lor cad următoarele cuvinte ale lui Amos

3:2b …de aceea vă voi şi pedepsi pentru toate nelegiuirile voastre.

Acum ne putem imagina cum le-au căzut colţurile gurilor în dezgust şi cu dezamăgirea că profetul nu era un patriot, ei nişte “democraţi” adevăraţi, îi cruţă viaţa dar îi recomandă să plece de la ei. (La fel cum i s-a recomandat preotului ortodox Dumitru Cornilescu să plece în Elveţia de către Patriarhul României!)

Alegerea aduce cu sine o uriaşă răspundere!
Însăşi motivul pentru care ei credeau că sunt atât de deosebiţi şi favorizaţi este cel care îi supunea unei judecăţi mai atente şi mai speciale din partea lui Dumnezeu. Într-adevăr cu ei înţelegem şi cuvintele lui Petru din,

1Petru 4:17 Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu.

“Privilegiul crează responsabilitatea” “Cu cât mai mare este binecuvîntarea cu atît mai mare este pedeapsa
Privilegiile religioase atrag cu sine cele mai aspre judecăţi. Fiindcă israeliţii au fost chemaţi la ceea mai nobilă relaţie dintre toate, cea cu Dumnezeul cerurilor şi al pământului (Căci iată că El a întocmit munţii, a făcut vântul… Amos 4:13), ei trebuiau să nu uite că lucrul acesta îi expunea la cele mai severe şi dure judecăţi şi pedepse din partea Lui.

“Cei mai măreţi şi mai înalţi brazi sunt cei care au cele mai multe motive să se teamă de trăznet”. Charles Rollin

Chutzpa – tupeu
În articolul său, Art Buchwald a discutat cuvântul chutzpa din limba idiş. El a spus că nu există un cuvânt echivalent în limba engleză dar se referă la cineva care are o incredibilă atitudine de amărăciune sau înfumurare. “Clasicul exemplu al unui chutzpa”, spune Buchwald, “este un tânăr care-şi ucide părinţii iar apoi cere celor din tribunal să aibă milă deoarece este un orfan.” Dacă avem tendinţa să zâmbim în legătură cu acestea, este oare pentru că ne gândim că crima e amuzantă? Desigur că nu! Ne amuzăm, nu dintr-o dorinţă rea, ci de această situaţie ridicolă…
La fel strigăm şi noi când ne judecă Dumnezeu că abuzăm de numele Său şi de privilegiile de a fi iertaţi, mântuiţi şi înfiaţi de El! “M-a părăsit Dumnezeu! Uite ce nenorocit sunt! De ce trebuie să sufăr atâta?”

Aceasta este situaţia celor ce au abuzat de privilegiile acordate lor pentru credinţa avută în Hristos.

“Mulţumirea de sine şi mândria spirituală reprezintă întotdeauna începutului degenerării. Când ajung să fiu mulţumit de ceea ce sunt din punct de vedere spiritual, atunci încep să decad.” Oswald Chambers (1874-1917)

Referiri la Amos în Noul Testament
7:42 Atunci Dumnezeu S-a întors de la ei, şi i-a dat să se închine oştirii cerului, după cum este scris în cartea proorocilor: ,Mi-aţi adus voi vite junghiate şi jertfe timp de patruzeci de ani în pustie, casă a lui Israel?..
5:25 Mi-aţi adus voi jertfe şi daruri de mâncare, în timpul celor patruzeci de ani din pustie, casa lui Israel?…

Fapte 15:16 — la consiliul de la Ierusalim când s-a discutat primirea Neamurilor în Biserică
9:11-12 ,,În vremea aceea voi ridica din căderea lui cortul lui David, îi voi drege spărturile, îi voi ridica dărâmăturile, şi-l voi zidi iarăşi cum era odinioară, ca să stăpânească rămăşiţa Edomului şi toate neamurile peste care a fost chemat Numele Meu, zice Domnul, care va împlini aceste lucruri.

5:24 Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată!

“Nu vom fi satisfăcuţi până dreptatea nu curge ca o apă, şi neprihănirea ca un fluviu măreţ.”
Martin Luther King, Jr. (1929-1968)

De ce este Dumnezeu mânios pe oameni? Dacă cruzimea îl face mânios, este pentru că inima lui este plină de bunătate pentru om. Dacă asuprirea îi produce mânie este pentru că doreşte ca omul să trăiască în dragoste şi pace.

Mesajul acestei cărţi este că Dumnezeu este fără blândeţe faţă de om. El nu va face pace. El nu se va compromite. Când începe să se ocupe de o naţiune, El insistă asupra valorilor absolute. Faptul că suntem creştini nu înseamnă că scăpăm de condamnarea judecăţii Cuvântului lui Dumnezeu în acele domenii unde încercăm să facem compromisuri. Faptul că suntem creştini de 2000 de ani nu schimbă Cuvântului lui Dumnezeu care ne cercetează inimile şi vieţile. Dumnezeu nu se schimbă.

Dumnezeu este mult mai preocupat de sfinţirea noastră decât de vindecarea, sau bunăstarea noastră.

Teodor Macavei

Ioel şi ziua Domnului


Recapitulare:

Profeţii biblici se împart în mai multe categorii…
Profeţi ai Vechiului Testament ce au scris şi care se împart în două grupuri:

  1. Profeţii mari, în număr de 4: cărţile lui Isaia, Ieremia, Ezechiel, şi Daniel
  2. Profeţii mici, în număr de 12: cărţile lui Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Habacuc, Ţefania, Naum, Hagai, Zaharia, şi Maleahi.

Însă Vechiul Testament ne mai indică că au fost şi profeţi ce nu au lăsat nici un fel de scrieri. Printre aceştia îi avem pe Ilie, Elisei, Natan, şi Gad. Chiar şi Ioan Botezătorul ca înaintaş al lui Isus face parte din această categorie, devreme ce el este considerat ultimul dintre profeţii Vechiului Testament.

Organizarea profeţilor după data slujbei lor şi a poporului căruia i s-au adresat. Următorul tabel ilustrează ordinea şi perioadele aproximative ale lucrării profeţilor ce au scris, “Israelul” reprezentând pe atunci regatul de nord, iar “Iuda”, regatul de sud:

Profetul A slujit (s-a adresat)
oamenilor din
Între anii (perioada)
(în. de H.)
Obadia Edom 850–840
Ioel Iuda 835–796
Iona Ninive 784–774
Amos Israel 763–755
Osea Israel 755–710
Isaia Iuda 739–680
Mica Iuda 735–710
Naum Ninive 650–630
Ţefania Iuda 635–625
Ieremia Iuda 627–570
Habacuc Iuda 620–605
Daniel Babilon 605–536
Ezechiel Babilon 593–570
Hagai Iuda 520–505
Zaharia Iuda 520–470
Maleahi Iuda 437–417

Un alt mod de a organiza scrierile profetice este cel determinat de perioada robiilor Israelului şi Iudei (circa 722 şi circa 586 în. de H.):

Pre-exilic (deci, înainte de ducerea în robie) : Obadia, Ioel, Iona, Amos, Osea, Isaia, Mica, Naum, Ţefania, Ieremia, Habacuc
Din exil (din robie) : Daniel, Ezechiel
După exil : Hagai, Zaharia, Maleahi

De ce am studia profeţia în general? Fiindcă ea ne învaţă despre:

  • natura lui Dumnezeu
  • sfinţenia Lui
  • dreptatea Lui
  • neprihănirea şi îndurarea Lui (de multe ori, după anunţarea judecăţii iminente şi chemarea la pocăinţă a profeţilor, Dumnezeu îşi arată mila lui prin a se îndura şi a ierta pe cei se ce pocăiesc)
  • lucrările de judecată a lui Dumnezeu asupra neamurilor lumii; modul în care El le direcţionează destinele…

În urma studiului profeţiei beneficiem în relaţia noastră cu El de, mângâiere, încurajare şi speranţă asupra viitorului, ştiind că Dumnezeu este Cel ce stăpâneşte destinul popoarelor şi devenim conştienţi de promisiunile împărăţiei lui Dumnezeu de la sfârşitul istoriei umane.

De aceea, printre temele favorite ale profeţilor mai putem enumera:

  1. sfinţenia lui Dumnezeu: El este singurul sfânt, absolut pur, drept, etc.
  2. suveranitatea lui Dumnezeu: El stăpâneşte universul şi este mai presus de orice conducător de popoare, sau de împărăţii pământeşti.
  3. Cuvântul lui este sigur — credincioşia lui Dumnezeu : El îşi duce la îndeplinire făgăduinţele, îşi ţine promisiunile. Omul se poate bizui pe ceea ce El a promis.
  4. Grozăvia păcatului şi judecarea neîntârziată a lui — dreptatea lui D-zeu (la nişte oameni care tind să banalizeze şi să privească cu uşurinţă păcatele, profeţii pot fi o cură foarte eficace!): mesajul profeţilor în ce priveşte păcatul este limpede şi răspicat — Dumnezeu îl urăşte, nu-l suportă, nu-l trece cu vedere, nu-l scuză, şi-l va pedepsi negreşit. Cu toate acestea este dispus să ierte pe cei a căror inimă este frântă şi al căror duh este zdrobit de răutatea faptelor lor.
  5. Închinarea în sfinţenie lui Dumnezeu — Lui Dumnezeu omul îi este dator să-i aducă jertfe curate dintr-o inimă sinceră, nu din religiozitate, sau ritualism, amestecând nelegiuirea cu jertfele!

Privind la ordonarea cărţilor profeţilor din Bibliile noastre vom realiza că acestea nu sunt aranjate în ordinea cronologică a scrierii lor.

Acoperirea cronologică a lucrării profeţilor în Israel începe din secolul al IX-lea în. de H. cu profeţii Obadia şi Ioel şi se întinde până în jurul secolului al V-lea în. de H., încheindu-se cu profetul Maleahi. Mărturia lor este neîntreruptă în această perioadă de timp şi conţine două aspecte:

  • o descriere continuă a condiţiilor morale, spirituale şi istorice din Israel şi Iudea, şi
  • mărturia profetică privitoare la viitorul poporului lui Dumnezeu, al neamurilor şi al împărăţiei mesianice.

În canonul alcătuit de evrei, Osea este primul dintre profeţii mici, principiul cronologic care pare să determine ordonarea lor fiind:

  • întâi, vin profeţii perioadei asiriene — de la Osea la Naum
  • urmează apoi, profeţii perioadei babiloniene — de la Habacuc la Ţefania.
  • Ordinea aceasta se încheie cu cei trei profeţi ai perioadei persane, perioadă ce a urmat exilului (Hagai, Zaharia şi Maleahi).

Ioel şi ziua Domnului

Introducere
În continuare la studiul cărţilor profetice ale Vechiului Testament astăzi ne vom pleca asupra cărţii profetului Ioel care urmează cronologic, după toate indiciile, cărţii profetului Obadia. Acesta este primul profet literar (deci care şi-a încondeiat profeţia) şi este datat în sec. al IX-lea î.H., mai precis prin anii 850-840.

Unii au numit această carte drept, “cea mai tulburătoare şi înspăimântătoare” dintre toate cărţile profeţilor mici. (R.A. Stewart) Ea se găseşte în Biblia noastră după cartea lui Osea şi înaintea celei a lui Amos.

Stilul literar al cărţii este clar, fluent şi de o calitate lirică deosebită. Descrierile sale sunt în acelaşi timp bogate dar şi concise, scurte dar pitoreşti.

Este de asemenea o carte scurtă, 3 capitole.

Drept introducere…

1 Cuvântul Domnului care a fost spus lui Ioel, fiul lui Petuel.
2 Ascultaţi lucrul acesta, bătrâni! Şi luaţi seama, toţi locuitorii ţării! S’a întâmplat aşa ceva pe vremea voastră, sau pe vremea părinţilor voştri?
3 Povestiţi copiilor voştri despre lucrul acesta, şi copiii voştri să povestească la copiii lor, iar copiii lor să povestească neamului de oameni care va urma!
4 Ce a lăsat nemâncat lăcusta Gazam, a mâncat lăcusta Arbeh, ce a lăsat lăcusta Arbeh, a mâncat lăcusta Ielec, ce a lăsat lăcusta Ielec, a mâncat lăcusta Hasil.
5 Treziţi-vă, beţivilor, şi plângeţi! Văitaţi-vă toţi cei ce beţi vin, căci vi s-a luat mustul dela gură!
6 Căci în ţara mea a năvălit un popor puternic şi fără număr, cu dinţi de leu, şi măsele de leoaică.
7 Mi-a pustiit via; mi-a făcut bucăţi smochinul, l-a jupuit de coajă şi l-a trântit jos; mlădiţele de viţă au ajuns albe!
8 Boceşte-te, ca fecioara încinsă cu un sac după bărbatul tinereţei ei!
9 Au încetat darurile de mâncare şi jertfele de băutură din Casa Domnului; preoţii, slujitorii Domnului, jălesc.
10 Câmpia este pustiită, pământul întristat, căci grâul este nimicit, mustul a secat, untdelemnul nu mai este.
11 Înmărmuriţi, plugari, văitaţi-vă, vieri, din pricina grâului şi orzului, căci bucatele de pe câmp sunt pierdute.
12 Via este prăpădită, smochinul este veştejit, rodiul, finicul, mărul, toţi pomii de pe câmp, s-au uscat… Şi s-a dus bucuria de la copiii oamenilor!
13 Încingeţi-vă, preoţi, şi plângeţi! Bociţi-vă, slujitori ai altarului; veniţi şi petreceţi noaptea îmbrăcaţi cu saci, slujitori ai Dumnezeului meu! Căci au încetat darurile de mâncare şi jertfele de băutură din Casa Dumnezeului vostru.
14 Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare; strângeţi pe bătrâni, pe toţi locuitorii ţării, în Casa Domnului, Dumnezeului vostru, şi strigaţi către Domnul.
15 ,,Vai! ce zi!” Da, ziua Domnului este aproape, vine ca o pustiire de la Cel Atotputernic…

Ce sunt aceste cuvinte şi ce vestesc? Despre ce nenorocire este vorba şi ce altă nenorocire şi mai mare prevesteşte ea?

Iată versete cheie care cred că evidenţiază mesajul principal al cărţii… apropierea unei zile a judecăţii…care este o urgie mai mare decât orice calamitate naturală ca o lovit vreodată Pământul!

12 ,,Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet!
13 Sfâşiaţi-vă inimile nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul, Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate, şi-I pare rău de relele pe cari le trimete.
14 Cine ştie dacă nu Se va întoarce şi nu Se va căi? Cine ştie dacă nu va lăsa după El o binecuvântare, daruri de mâncare şi jertfe de băutură pentru Domnul, Dumnezeul vostru?

Autorul — cine este?

Numele profetului Ioel înseamnă “Iehova/Domnul este Dumnezeu”. În afara cărţii nu găsim nici un fel de informaţii privitoare la el, astfel nu se cunosc aspecte din viaţa lui, ca locul de naştere, sau ocupaţia. Ştim doar că este fiul lui Petuel (1:1), despre care de asemenea nu ştim nimic.

Probabil că provine din Iudea şi este un locuitor al Ierusalimului (1:9; 2:15-17,23,32; 3:1). Unii presupun că vine dintr-o familie de preoţi datorită menţiunilor templului din Ierusalim şi a cunoştinţelor pe care le dovedeşte că le are despre preoţie şi jertfe.

Presupunerea aceasta pare confirmată de mesajele de pocăinţă de la Dumnezeu pe care “îşi permite” să le adreseze preoţilor:

1:13-14 Încingeţi-vă, preoţi, şi plângeţi! Bociţi-vă, slujitori ai altarului; veniţi şi petreceţi noaptea îmbrăcaţi cu saci, slujitori ai Dumnezeului meu! Căci au încetat darurile de mâncare şi jertfele de băutură din Casa Dumnezeului vostru. Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare; strângeţi pe bătrâni, pe toţi locuitorii ţării, în Casa Domnului, Dumnezeului vostru, şi strigaţi către Domnul.

2:17 Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă între tindă şi altar, şi să zică: ,,Doamne, îndură-Te de poporul Tău! Nu da de ocară moştenirea Ta, n’o face de batjocura popoarelor! Pentru ce să se zică printre neamuri: ,,Unde este Dumnezeul lor?”

În acelaşi timp trebuie să recunoaştem că posedă cunoştinţe şi despre agricultură ceea ce-l poate exclude de la a fi un levit.

Aplicaţie:

Este clar că Dumnezeu vrea ca cei ce sunt puşi în fruntea poporului în treburi religioase, să-l conducă prin exemplul personal. Dacă predică pocăinţa, ei trebuie să fie cei dintâi care să se pocăiască şi să promoveze pocăinţa în ţară. De asemenea, în vremuri de decadenţă morală şi de catastrofe naturale, liderii religioşi ai unui popor nu ar trebui să tune de sus la acesta să se pocăiască, ci să se pocăiască ei întâi, şi restul le vor urma exemplul!

1:8 Boceşte-te, ca fecioara încinsă cu un sac după bărbatul tinereţei ei!

În loc de a se bucura şi a se purta semeţ, liderii religioşi sunt îndemnaţi să se îmbrace în doliu pentru împietrirea şi indiferenţa neamului lor.

Ca şi slujitor al Domnului Dumnezeu, Ioel a accentuat rugăciuneapostul şi pocăinţa pentru abaterea mâniei lui Dumnezeu. Unii l-au supranumit “profetul penticostal” datorită referinţelor pe care le face cu privire la revărsarea Duhului Sfânt :

Ioel 2:28-29 După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe, voi turna Duhul Meu, în zilele acelea.

Petru citează exact acest pasaj atunci când “explică” noroadelor adunate fenomenul care s-a petrecut în Ziua Cincizecimii (Rusalii) în Ierusalim când Duhul Sfânt s-a revărsat peste ucenici şi au început să vorbească în limbi şi să proorocească. (Fapte 2:16-21) Aceasta este de fapt singura menţiune Nou Testamentală a cărţii lui Ioel.

(vezi, conceptul de profeţie cu împlinire multiplă; în ziua Cincizecimii a avut loc doar o împlinire parţială, se spune)

Ocazia scrierii cărţii — de ce a scris ce-a scris?

Se pare că profeţia a fost prilejuită de invazia unui roi gigantic de lăcuste care au devorat practic totul în calea lor în ţară. Nu ştim exact când s-a petrecut, dar Ioel vede această urgie ca o ilustraţie a unei urgii mult mai mari care nu era de origine naturală, ci divină. Aceea este ziua judecăţii când Dumnezeu va face dreptate, pe unii judecând-i iar pe alţii răsplătindu-i. Deşi descrierile şi paralele făcute acelei zile sunt cumplite, cartea abundă şi în promisiuni de restaurare şi binecuvântare pentru poporul lui Dumnezeu.

Puţin despre lăcuste…
Nu ştiu dacă realizaţi, Dar lăcustele pot constitui o gravă catastrofă naturală.

Tenacitatea cu care devorează totul în cale şi voracitatea acestor mici animale este înspăimântătoare. De asemenea lăcustele sunt celebre pentru “modul lor de organizare şi înaintare”. Biblia ne vorbeşte adesea de ele:

Prov. 30:27 … lăcustele n-au împărat, şi totuşi pornesc toate în cete; (în GRUP! sugereaza o organizare si disciplina perfectă)
Ioel 2:4-9 Parcă sunt nişte cai, şi aleargă ca nişte călăreţi. Vin uruind ca nişte care pe munţi, şi pârăe ca o flacără de foc, când mistuie miriştea; par o puternică oştire, gata de luptă… Aleargă ca nişte războinici, se suie pe ziduri ca nişte războinici, fiecare îşi vede de drumul lui, şi nu se abate din cărarea lui. Nu se împing unii pe alţii, fiecare ţine şirul, se năpustesc prin săgeţi şi nu se opresc din mers. Se răspândesc în cetate, aleargă pe ziduri, se suie pe case, şi intră pe ferestre ca un hoţ.

Ştim că Egiptul a fost de asemenea lovit printr-un miracol cu urgia lăcustelor timp de patru zile şi că a fost una din judecăţile pe care Dumnezeu le-a trimis asupra lui pentru a elibera pe copiii lui Israel.

Exodul 10:14 Lăcustele au venit peste ţara Egiptului, şi s-au aşezat pe toată întinderea Egiptului; erau în număr atât de mare cum nu mai fusese şi nu va mai fi un astfel de roi de lăcuste. Au acoperit toată faţa pământului, de nu se mai vedea pământul; au mâncat toată iarba de pe pământ şi tot rodul pomilor, tot ce lăsase piatra; şi n-a rămas nimic verde în copaci, nici în iarba de pe câmp, în toată ţara Egiptului.
105:34-35 El a zis, şi au venit lăcuste, lăcuste fără număr, care au mâncat toată iarba din ţară, şi au mistuit roadele de pe câmpiile lor.

Lăcustele — un semnal de alarmă!
Pe la mijlocul sec. al IX-lea î.H. profetul este martor la invazia norului de lăcuste ce a produs o devastare mai mare ca oricând. Lucrul acesta a constituit semnalul de alarmă pentru condiţia religioasă atât a Israelului cât şi a neamurilor care urmau să fie judecate cu o urgie şi mai mare: Ziua Domnului.

Cadrul istoric – este interesant! - cine era rege? ce condiţii economice şi sociale existau?

Sângeroasa Atalia:

Fiica lui Ahab şi Izabella, şi soţia lui Ioram, regele lui Iuda 2Împ 8:18 cine “a umblat în căile casei lui Ahab” 2 Cronici 21:6 numită “fiica” lui Omri 2 Împăraţi 8:26. Când soţul ei a murit şi fiul ei Ahazia, ea a rezolvat să ocupe locul vacant. Ea a omorât toţi copiii lui Ahazia în afară de Ioas, cel mai tânăr 2 Împăraţi 11:1,2 După o domnie de şase ani a fost omorâtă într-o răscoală 2 Împăraţi 11:20; 2 Cronici 21:6; 2 Cronici 22:10-12 23:15.

Copilul Ioas era rege în Iudea…
Se pare că lucrarea profetică a lui Ioel s-a desfăşurat pe vremea când în Israel era rege un copil pe nume Ioas, deci în jurul lui 835. Unchiul acestuia, Marele Preot Iehoiada este cel ce l-a protejat (2Regi 11) şi l-a ţinut ascuns. La aflarea veştii morţii lui Ahazia, Atalia regina mamă, fiica lui Ahab şi Izabela, şi-a omorât toţi nepoţii cu excepţia lui Ioas care a fost ascuns de mătuşa Ioşeba şi unchiul lui Iehoiada, marele preot, în interiorul templului timp de şase ani. După şase ani, cu ajutorul căpeteniilor gărzii palatului într-o zi hotărâtă l-au înfăţişat pe tânărul rege şi l-au încoronat la vârsta de şapte ani ca rege peste Iuda. Evenimentul a stârnit gelozia Ataliei ce a fost ucisă de gărzi la apariţia ei în templu.

Acum se pare că în timpul când a fost ascuns copilul rege a avut loc urgia lăcustelor şi seceta. De aceea, chemarea la pocăinţă a lui Ioel a fost adresată doar poporului şi preoţilor lui, fără să se facă nici o referire la împărat.

Tot pe vremea aceea se ştie că Tirul, Sidonul şi Filistia făceau incursiuni militare de jefuire în Iudea: 3:2.

Motivul scrierii cărţii — Ce a cauzat profeţia? De ce a fost scrisă?

Nu sunt menţionate nici un fel de păcate ale Iudeii. Nici măcar idolatria nu este menţionată. Se pare că singura explicaţie pentru chemarea categorică la pocăinţă pe care Dumnezeu o trimite prin profetul Ioel este indiferenţa şi împietrirea copiilor lui Dumnezeu pe care îi îndeamnă acum să-şi sfâşie inimile, nu hainele!

2:12-13 ,,Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet! Sfâşiaţi-vă inimile nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul, Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate, şi-I pare rău de relele pe cari le trimete.

De aceea, dezastrul natural al invaziei de lăcuste şi al secetei îi oferă lui Ioel o imagine a judecăţii lui Dumnezeu. La fel cum lăcustele au fost în momentul respectiv o judecată a lui Dumnezeu asupra păcatului Iudeii, judecata lui Dumnezeu a păcatului lumii în Ziua Domnului o va depăşi mult pe aceasta în magnitudine!

Mesajul de pocăinţă autentică care este cerută pentru ca Domnul să se îndure

2:13 Sfâşiaţi-vă inimile nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul, Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate, şi-I pare rău de relele pe cari le trimete.

Mulţi fac mare pompă exterioară religiei lor, dar aţi văzut ce-a spus Ioel inspirat de Domnul. Nu trebuie să facem declaraţii prea publice ale jurămintelor noastre de pocăinţă până ce nu suntem siguri de autenticitatea şi sinceritate inimilor noastre. Cunosc credincioşi care fie au mărturisit că regretă foarte mult ce au făcut rău, pentru ca după aceea nu numai că nu împlinesc ce n-au făcut înainte, ci şi încalcă ce făceau bine.

Ilustraţie: Nu mă gândesc la nimeni din biserica aceasta în acest moment, dar ştiu pe cineva care a ieşit în faţa unei adunări creştine declarând public că se căieşte pentru ca în scurt timp persoana respectivă să-i spună unui frate că s-a “hotărât să meargă până la capăt în păcatul ei”!?
Aceea persoană n-a făcut decât să-şi “sfâşie hainele” înaintea adunării, dar nu şi inima! Poate că a reuşit să le dea impresia că este zdrobită în inimă de păcatele ei, şi pe mulţi i-a păcălit emoţional, dar în realitate nu se poate spune despre ea că “şi-a sfâşiat inima”!

Ps. 34:18 Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.
Ps. 51:17 Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.

Problema interpretării

Una dintre ele se găseşte în cap.2. După ce în cap.1 este descrisă o devastatoare invazie a lăcustelor în cap.2 este prezisă o alta mult mai îngrozitoare. Problema se poate pune în felul următor: trebuie interpretată literar această urgie a lăcustelor din cap.2, alegoric, profetic, sau simbolic? Adică, în cap.2 Ioel descrie judecata lui Dumnezeu sub forma unei alte urgii provocate tot de lăcuste adevărate, sau lăcustele de fapt simbolizează o armată bine pregătită şi disciplinată care va invada Iudea dinspre nord?

Consideraţi limbajul folosit!
4 Parcă sunt nişte cai, şi aleargă ca nişte călăreţi.
5 Vin uruind ca nişte care pe munţi, şi pârăe ca o flacără de foc, când mistuie miriştea; par o puternică oştire, gata de luptă.
6 Tremură popoarele înaintea lor, şi toate feţele îngălbenesc.
7 Aleargă ca nişte războinici, se suie pe ziduri ca nişte războinici, fiecare îşi vede de drumul lui, şi nu se abate din cărarea lui.
8 Nu se împing unii pe alţii, fiecare ţine şirul, se năpustesc prin săgeţi şi nu se opresc din mers.
9 Se răspândesc în cetate, aleargă pe ziduri, se suie pe case, şi intră pe ferestre ca un hoţ.
10 Înaintea lor se cutremură pământul, se zguduie cerurile, soarele şi luna se întunecă, şi stelele îşi pierd lumina.
11 Domnul face să tune glasul Lui înaintea oştirii Sale, căci tabăra Lui este foarte mare, şi celce împlineşte cuvântul este puternic. Dar mare este ziua Domnului şi foarte înfricoşată: cine o poate suferi?

De-a lungul vremurilor s-au sugerat trei interpretări diferite (este important să consultăm ce au spus alţii de vreme ce nu este sănătos să producem noi o interpretare inedită bazându-ne doar pe propriile speculaţii!).

Interpretarea alegorică
Aceasta a fost susţinută de părinţii Bisericii, de către rabinii evrei şi de către unii interpreţi din vremurile moderne.

Unul dintre aceştia, şi anume Pusey, susţine că Ioel se referă la mai mult decât o invazie literară de lăcuste şi doreşte să atragă atenţia asupra unei mari nenorociri care va veni de la Dumnezeu asupra naţiunii. De fapt folosind imaginea lăcustelor el se referă la patru mari judecăţi viitoare asupra Israelului. Acestea se identifică prin cele patru feluri diferite de lăcuste menţionate care fiecare simbolizează invazia unui duşman al Israelului: (1:4)

  • “Gazam” = Asiria (dar mai înseamnă, lăcusta care roade, sau rozătoare)
  • “Arbeh” = Babilon (dar mai înseamnă, lăcusta migratoare)
  • “Ielec” = Grecia (dar mai înseamnă, lăcusta care linge, sau târâtoare)
  • “Hasil” = Roma (dar mai înseamnă, lăcusta care devorează, sau mistuitoare)

Apoi, capitolele 2 şi 3 detailează aceste judecăţi asupra Israelului şi bisericii ce vor culmina prin venirea Antihristului la sfârşitul veacurilor.

Cu toate acestea, cel puţin tipurile de lăcuste din cap.1 pot fi înţelese literar devreme ce se pare că acestea există ori ca soiuri separate, ori reprezintă etapele de creştere ale uneia singure. Nu putem spune acelaşi lucru şi despre cap.2 unde este clar că se folosesc revelatoare imagini simbolice pentru o judecată mai mare ce urmează să vină în viitor.

Argumente în favoarea interpretării literare a invaziei de lăcuste descrise în cap.2
* Nu de puţine ori lăcustele sunt folosite ca instrumente ale judecăţilor divine asupra păcatelor Israelului şi au fost adesea prezise (vezi, 1Regi 8:37).
* Descrierile lui Ioel sunt potrivite cu invaziile de lăcuste ce se petrec frecvent în această parte a lumii.
* Ele devorează în principal verdeaţa, lemnul şi coaja copacilor. Nu pot fi asociate cu uciderile, cu jefuirea cetăţilor, cu luarea de prizonieri, cum s-ar fi întâmplat dacă Ioel descria de fapt o invazie a Israelului de către o armată adevărată. Când se fac promisiunile de refacere, redare şi restaurare ele nu vorbesc despre refacerea oraşelor/cetăţilor, ci doar a recoltelor şi a pământului ţării.
* Lăcustele sunt descrise ca nişte cai, călăreţi, care de luptă, şi nu invers! Este astfel evident că lăcustele sunt comparate în devastare cu ordinea menţinută în marş de către o armată foarte organizată şi disciplinată. (vezi, Wehrmacht-ul nemţesc!). Nu era nevoie a se compara o armată cu imaginea unei armate!

Concluzia metodei strict literare de interpretare
De aceea, calamitatea prezisă în cap.2, vers.1-11 consta într-o judecată de aceeaşi natură, dar mai severă decât prima. Ziua Domnului este într-adevăr aproape şi ea va fi prevestită de o invazie de lăcuste mult mai devastatoare şi distrugătoare decât cea deja cunoscută de Iuda în cap.1 conchide interpretarea strict literară.

Interpretarea profetică, sau apocaliptică
(să nu uităm ce înseamnă “apokalipsis” în greacă! Nu înseamnă catastrofic, ci revelator!)

Sper să nu viseze nimeni urât la noapte, dar unii adoptă interpretarea lor profetică şi apocaliptică.

O ilustraţie a zilei Domnului
Pentru unii, evenimentul istoric al urgiei este ceea ce i-a oferit lui Ioel imaginea judecăţii lui Dumnezeu. Invazia din cap.1 nu este decât izvorul de inspiraţie al Zilei Domnului lui Ioel în care o distrugere şi o devastare mult mai amplificată va fi cunoscută de toată lumea. În lumina acestei descoperiri, Iuda şi neamurile sunt chemate la o pocăinţă, la sfâşierea inimilor, nu a hainelor, la instituirea unui post şi o adunarea sfântă de sărbătoare!

Cap.2
12 ,,Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet!
15 Sunaţi cu trâmbiţa în Sion! Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare!”
16 Strângeţi poporul, ţineţi o adunare sfântă! Aduceţi pe bătrâni, strângeţi copiii, şi chiar pruncii de la ţâţă! Să iasă mirele din cămara lui, şi mireasa din odaia ei!

În favoarea acestei interpretări sunt aduse următoarele argumente:
* Descrierile urgiei din cap.2 depăşesc cu mult efectul natural al unui invazii de lăcuste. Aceasta nu este însoţită de evenimente cataclismice universale, cum ar fi cutremurele, clătinarea puterilor cereşti, întunecarea soarelui şi a lunii, etc.!

2:10 Înaintea lor se cutremură pământul, se zguduie cerurile, soarele şi luna se întunecă, şi stelele îşi pierd lumina.

Sau,

30 Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ: sânge, foc, şi stâlpi de fum;
31 soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată.

Cu toate acestea urgia descrisă în cap.2 este mult prea îngrozitoare pentru a fi limitată la o invazie literară de lăcuste.

* În timp ce la invazia de lăcuste din cap.1 nu se pomeneşte nici o punere în pericol de vieţi omeneşti, la invazia din cap.2, asaltul se face asupra cetăţii, locuitorilor ei şi caselor oamenilor!

* Lăcustele din cap.1 pot fi ele într-adevăr simbolurile unei armate adevărate descrise în cap.2! Nu ar fi astfel greu de văzut că nu-i vorba deloc de lăcuste în cap.2.

* Invadatorii descrişi în cap.2 sunt numiţi literar “popor” (2:2,17), “oştire/armată” (2:11), “neamuri” (2:17), sau “vrăjmaşul de la miază-noapte” (2:20).

Ceva asemănător şi chiar mai greu de înţeles găsim în Apocalipsa 9:3-10:

3 Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pământului.
4 Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii, cari n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu.
5 Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpiei, când înţeapă pe un om.
6 În acele zile, oamenii vor căuta moartea, şi n-o vor găsi; vor dori să moară, şi moartea va fugi de ei.
7 Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau un fel de cununi, cari păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni.
8 Aveau părul ca părul de femeie, şi dinţii lor erau ca dinţii de lei.
9 Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fier; şi vuietul, pe care-l făceau aripile lor, era ca vuietul unor care trase de mulţi cai, cari se aruncă la luptă.
10 Aveau nişte cozi ca de scorpii, cu bolduri. Şi în cozile lor stătea puterea, pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni.

Aceste neamuri din 2:17 se spune că caută să pună stăpânire pe Iuda, “neamuri” care în cap.3 se spune i-au luat prizonieri pe evrei şi le-au deportat copii la greci. Pe acestea le putem uşor identifica ca fiind neamurile duşmane Israelului. (vezi, “Tirule, Sidonule, ţinuturile Filistenilor”)

Cap.3
1 Căci iată că în zilele acelea şi în vremurile acelea, când voi aduce înapoi pe prinşii de război ai lui Iuda şi ai Ierusalimului,
2 voi strânge pe toate neamurile, şi le voi coborî în valea lui Iosafat. Acolo, Mă voi judeca cu ele, pentru poporul Meu, pentru Israel, moştenirea Mea, pe care l-au risipit printre neamuri, împărţind între ele ţara Mea.
3 Au tras la sorţi pentru poporul Meu; au dat un flăcău pe o curvă, şi au vândut fata pe vin, şi l-au băut.
4 Ce vreţi voi cu Mine, Tirule şi Sidonule, şi toate ţinuturile Filistenilor? Vreţi să-Mi răsplătiţi vreo faptă, sau să faceţi ceva împotriva Mea? Iute, fără zăbavă, voi întoarce faptele voastre asupra capului vostru.
5 Mi-aţi luat argintul şi aurul, şi cele mai bune odoare ale Mele, şi le-aţi dus în templele voastre.
6 Aţi vândut pe copiii lui Iuda şi ai Ierusalimului copiilor Grecilor, ca să-i depărtaţi din ţara lor.

Lăcustele încep să prindă chip de om!

Invazia este prevăzută să se petreacă dinspre nord, pe când lăcustele nu intră în Palestina din aceea direcţie.

Este greu să se spună că Domnul se compară în lucrări măreţe cu lăcustele!

2:20-21 Voi depărta de la voi pe vrăjmaşul de la miază-noapte, îl voi izgoni spre un pământ fără apă şi pustiu, îi voi împinge partea dinainte a oştirii lui în marea de răsărit, şi coada oştirii în marea de apus; iar duhoarea lui se va ridica în sus, şi mirosul lui de putregai se va înălţa în văzduh, căci s-a crezut grozav. Nu te teme, pământule, ci bucură-te şi veseleşte-te, căci Domnul face lucruri mari!

Aici vrăjmaşul prinde personalitate. Este un “el” şi se spune despre el că s-a crezut “grozav”. Pentru aceasta este pedepsit de Dumnezeu. Să fie vorba de Antihrist? Să fie el “vrăjmaşul de la miază-noapte?” Unii au anticipat deja că acesta va un nordic!

“Nordul”, “miază-noapte” pare în Vechiul Testament un termen ce apare des în literatura biblică apocaliptică şi în aceste contexte întotdeauna se referă simbolic la duşmanii lui Israel. Ştiţi la ora actuală cine este un duşman ireconciliabil al Israelului? Siria, care se află la nord! La rândul lor, Asiria şi Babilonul au năvălit din nord. Aceste naţiuni nu doar că le-au fost vrăjmaşe în timpuri biblice, dar au rămas şi astăzi. Iraqul şi Siria sunt doi dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai Israelului!

Ieremia 1:14-15
,,Şi Domnul mi-a zis: ,Dela miazănoapte va izbucni nenorocirea peste toţi locuitorii ţării. Căci iată, voi chema toate popoarele împărăţiilor de la miazănoapte, zice Domnul; ele vor veni, şi îşi vor aşeza fiecare scaunul de domnie la intrarea porţilor Ierusalimului, împotriva tuturor zidurilor lui de jur împrejur, şi împotriva tuturor cetăţilor lui Iuda.
Ieremia 6:1 ,Fugiţi, copii ai lui Beniamin, fugiţi din mijlocul Ierusalimului, sunaţi din trâmbiţă la Tecoa, ridicaţi un semn la Bet-Hacherem! Căci de la miază-noapte se vede venind o nenorocire şi un mare prăpăd.
Ieremia 6:22 ,,Aşa vorbeşte Domnul: ,Iată că vine un popor din ţara de la miază-noapte, un neam mare se ridică de la marginile pământului.

Ezechiel 38:14-16
De aceea prooroceşte, fiul omului, şi spune lui Gog: ,Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: ,Da, în ziua când poporul Meu Israel va trăi în linişte, vei porni din ţara ta, şi vei veni din fundul miazănoaptei, tu şi multe popoare cu tine, toţi călări pe cai, o mare mulţime şi o puternică oştire! Vei înainta împotriva poporului Meu Israel, ca un nor, care va acoperi ţara. În zilele de apoi, te voi aduce împotriva ţării Mele, ca să Mă cunoască neamurile, când voi fi sfinţit în tine supt ochii lor, Gog!”

Ce a venit împotriva lor din sud, israeliţii au nimicit! Începând de la ieşirea din Egipt, până la “războiul de şase zile” din 1967! Însă pentru a-i scăpa de ceea ce vine din nord asupra lor, intervine însăşi Domnul Dumnezeu!

Care este principala învăţătură a cărţii?

Tema teologică principală a cărţii — “Ziua Domnului”

Un alt motiv pentru care invazia lăcustelor este folosită pentru a prevesti Ziua Domnului, este datorită distrugerii complete pe care acestea o cauzează. Lăcustelor, nimic nu le scapă şi în urma trecerii lor nu rămâne nimic. Ceea ce era odată verde, devine un deşert pustiu, fără viaţă. În consecinţă, Ziua Domnului este o zi atât de cumplită încât nimeni nu-i scapă! Nimicirea pe care ea o aduce este desăvârşită şi priveşte pe toată lumea. Pustiirea pe care ea o aduce este completă.

“Ziua Domnului, ziua aceea mare şi înspăimântătoare” este o expresie des întâlnită în scrierile profeţilor. Apare menţionată de câteva zeci de ori, de vreo 20 de ori, de 8 autori biblici diferiţi.

Isaia a pomenit-o, Ezechiel, Ioel, Amos, Obadia, Ţefania, Zaharia şi Maleahi. În plus, tema ei este repetată de Luca, Pavel şi Petru.

2:10-12 ,,Intră în stânci, şi ascunde-te în ţărână, de frica Domnului şi de strălucirea măreţiei Lui!” Omul va trebui să-şi plece în jos privirea semeaţă şi îngâmfarea lui va fi smerită: numai Domnul va fi înălţat în ziua aceea. Căci este o zi a Domnului oştirilor împotriva oricărui om mândru şi trufaş, împotriva oricui se înalţă, ca să fie plecat:

13:6-9 Gemeţi! căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic! De aceea toate mânile slăbesc, şi orice inimă omenească se topeşte. Ei sunt năpădiţi de spaimă; îi apucă chinurile şi durerile; se zvârcolesc ca o femeie în durerile naşterii, se uită unii la alţii încremeniţi; feţele lor sunt roşi ca focul. Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu, şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el.

5:18-20 ,,Vai de cei ce doresc ,ziua Domnului!’ Ce aşteptaţi voi de la ziua Domnului? Ea va fi întunerec şi nu lumină. Veţi fi ca un om care fuge dinaintea unui leu pe care-l întâlneşte un urs, şi care, când ajunge acasă, îşi reazamă mâna pe zid, şi-l muşcă un şarpe! Nu va fi oare ziua Domnului întunerec, în loc de lumină? Nu va fi ea întunecoasă şi fără strălucire?

Ţefania 1:14-18 Ziua cea mare a Domnului este aproape, este aproape şi vine în graba mare! Da, este aproape ziua cea amarnică a Domnului, şi viteazul ţipă cu amar. Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz şi de groază, o zi de pustiire şi nimicire, o zi de întunerec şi negură, o zi de nori şi de întunecime, o zi în care va răsuna trâmbiţa şi strigătele de război împotriva cetăţilor întărite şi turnurilor înalte. Atunci voi pune pe oameni la strâmtoare, şi vor bâjbăi ca nişte orbi, pentru că au păcătuit împotriva Domnului; de aceea le voi vărsa sângele ca praful, şi carnea ca gunoiul! Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să-i izbăvească, în ziua mâniei Domnului; ci toată ţara va fi mistuită de focul geloziei Lui, căci va nimici deodată pe toţi locuitorii ţării.

1Tesaloniceni 5:2 Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea.

2Petru 3:10 Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde.

Definiţie:
Termenul de “Ziua Domnului” nu priveşte neapărat o dată bine delimitată de timp, ci mai degrabă o perioadă generală de mânie şi judecată ce-i aparţine în exclusivitate Domnului. Este ziua în care îşi revelează caracterul Său, puterea, dreptatea şi sfinţenia Sa, provocând groaza vrăjmaşilor Săi. Ziua Domnului nu se referă întotdeauna la un singur eveniment de la sfârşitul veacurilor, ci uneori se manifestă în istorie prin diferitele invazii străine, dezastre naturale, sau războaie. Aceasta se va caracteriza prin întoarcerea lui Hristos şi prin curăţirea cerurilor şi pământului prin foc.

Există evident părereri împărţite printre teologi. Unii susţin că este o perioadă mai lungă de timp, alţii, un eveniment instantaneu în care Hristos se întoarce pe Pământ pentru a-i lua la El pe credincioşi şi pentru a-i judeca pe cei necredincioşi. Preocuparea noastră nu ar trebui să fie cu stabilirea momentului ei exact ci cu răspândirea Evangheliei şi proclamarea mesajului de iertare până va veni judecata!

Aşa cum se obişnuieşte în profeţia biblică, prin aceste (în lumina) evenimente istorice (cum ar fi cucerirea Babiloneană şi distrugerea Ierusalimului) se interpretează împlinirea viitoare de la sfârşitul vremurilor a Zilei Domnului.

Fenomene cataclismice la scară cosmică
Ziua Domnului este adesea asociată cu diverse fenomene cataclismice la scară cosmică, cutremure, nori care acoperă cerul, soarele şi luna, stâlpi de fum, tulburarea ordinii celeste. În ziua aceea, orice duşman al lui Dumnezeu va fi învins, iar mâniei lui Dumnezeu nu-i va mai putea sta nimeni împotrivă.

În acelaşi timp, Ziua Domnului conţine şi elemente pozitive. Cea de-a doua parte a Zilei Domnului în Ioel este descrisă în termenii speranţei şi ai biruinţei. Tot atunci va avea loc o revărsare a Duhului Sfânt peste orice făptură însoţită de manifestări profetice ieşite din comun (2:28,29), cât şi de binecuvântări fizice, recolte bogate, şi satisfacţie. Este o zi în care în timp ce necredincioşii sunt judecaţi, cei pocăiţi sunt binecuvântaţi şi răsplătiţi.

Ziua Domnului vine combinată cu binecuvântare pentru cel pocăit şi judecată pentru cel împietrit.

În Noul Testament această zi a Domnului suferă o mică modificare datorită venirii lui Hristos. Cu toate acestea îşi păstrează culorile întunecate fiind,

O zi a mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a Lui Dumnezeu
Rom.2:5-6 Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui.

Ziua cea mare a mâniei Lui
Apoc.6:16-17 Şi ziceau munţilor şi stâncilor: ,,Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?”

Ziua cea mare
Iuda 6 El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri vecinice, în întunerec, pe îngerii cari nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa.

Ziua Lui Dumnezeu
2Petru 3:12 aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului?

Ziua de judecată şi de piere a celor nelegiuiţi
2Petru 3:7 Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi.

…Aceea zi
Matei 7:22 Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ,,Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?”

Ziua aceea
1Tesaloniceni 5:4 Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ.

2Timotei 4:8 De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ,,ziua aceea”, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.

Ziua aceea mare şi strălucită
Fapte 2:20 soarele se va preface în întunerec, şi luna în sânge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită.

Ziua cea mare a Mielului
Apocalipsa 6:17 căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?”

Denumirea care parcă dă impresia că este singura care contează din toată istoria omenirii! Într-adevăr este ziua când se va face răzbunarea, se va judeca drept, după dreptate…când strigătului de răzbunare i se va răspunde…

Apocalipsa 6:9-11
“Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare, şi ziceau: ‘Până când Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?’ Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei”.

Gândiţi-vă la toate nedreptăţile zilelor noastre şi la toate abuzurile pentru care nimeni nu este tras la răspundere şi pentru care unii se echivează de justiţia pământească!! Strigătul de răzbunare răsună asurzitor în curţile cerului, dar aceea este ziua când i se va răspunde de către Domnul Dumnezeu.

Este omul stăpân pe elementele naturii? Ştiu că pe vremea conducerii comuniste aceasta era o expresie foarte uzitată: “omul este stăpân asupra naturii”!?
Poate omul să se ferească de un cutremur, de un uragan, de furtuni, de dezastre naturale? Foarte puţini din lumea aceasta, prea puţini sunt într-adevăr la adăpost de asemenea fenomene naturale. Ce ne spune acest lucru? Omul nu controlează aproape deloc elementele naturii, cum ar putea să-l controleze pe Dumnezeu care face ce vrea?

Pentru cei ce se amăgesc crezând că nu există pericol pentru ei, la fel de surprinzător şi neaşteptat ca un nor de lăcuste, ca un cutremur de magnitudine uriaşă, ca un vânt violent, ca un incendiu, va veni Ziua Domnului peste ei.

Nimicirea edomiţilor… În ultimul nostru studiu al unui profet, am văzut în cartea lui Obadia cum a fost prezisă nimicirea completă a poporului Edomului ce poseda o fortăreaţă stâncoasă formidabilă. Istoria ne-a demonstrat cum ei au fost scoşi din crăpăturile muntelui şi izgoniţi apoi, şterşi de pe faţa pământului ca naţiune. Nu se va face la fel şi cu cei ce se cred la adăpost?

Care este adăpostul în care te încrezi?

  • religia ta
  • ţara ta, că-i puternică şi bogată
  • în alianţele ei
  • banii tăi
  • ştiinţa ta
  • înţelepciunea ta…

Ioel se foloseşte de o catastrofă naturală pentru a ilustra judecata mult mai aspră a lui Dumnezeu asupra păcatului, care încă urmează să vină.

2:11 Dar mare este ziua Domnului şi foarte înfricoşată: cine o poate suferi?

În acelaşi fel oamenii ar trebui să privească la dezastre şi catastrofe şi să realizeze că acestea sunt nimic în comparaţie cu nenorocirea din Ziua Judecăţii, dacă între timp nu-l primesc pe Fiul. Domnul este stăpân peste natură şi îi foloseşte puterile pentru a atrage atenţia oamenilor asupra Sa.

Doctrina mântuirii este foarte clar enunţată:

2:32 Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit. Căci mântuirea va fi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, cum a făgăduit Domnul, şi între cei rămaşi, pe cari-i va chema Domnul.

Punctul de cotitură al zilei Domnului şi a vremurilor sfârşitului este când Domnul va binecuvânta în loc de a judeca. Ioel ni-l descrie în felul următor:

2:18 Domnul a fost plin de râvnă pentru ţara Lui, şi S-a îndurat de poporul Său.

În continuare iată descrisă restaurarea Israelului aşa cum a prevăzut-o Ioel:

23 Şi voi, copii ai Sionului, bucuraţi-vă şi veseliţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, căci El vă va da ploaie la vreme, vă va trimete ploaie timpurie şi târzie, ca odinioară.
24 Ariile se vor umplea de grâu, vor geme tocitoarele şi teascurile de must şi de untdelemn,
25 vă voi răsplăti astfel anii, pe cari i-au mâncat lăcustele Arbeh, Ielec, Hasil şi Gazam, oştirea Mea cea mare, pe care am trimes-o împotriva voastră.
26 Veţi mânca şi vă veţi sătura, şi veţi lăuda Numele Domnului, Dumnezeului vostru, care va face minuni cu voi, şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară!
27 Şi veţi şti că Eu sunt în mijlocul lui Israel, că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, şi nu este altul afară de Mine. Şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară.

De multe ori, Domnul ne restituie ceea ce au mâncat “lăcustele”! Nu întotdeauna, căci El este suveran.
Să nu ignorăm promisiunile de refacere şi restaurare pe care le face Domnul Israelului. De foarte multe ori Domnul redă ceea ce noi am risipit sau distrus în păcatele noastre. Anii pierduţi, familiile pierdute, prietenii pierduţi, uneori, dar fără să fie o regulă, chiar şi lucruri materiale pe care noi le-am risipit El ni le restituie. etc.

Despre restituirea pe care Dumnezeu o va face vorbeşte şi pasajul următor:

Matei 19
27 Atunci Petru a luat cuvântul şi I-a zis: ,,Iată că noi am lăsat tot, şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?”
28 Isus le-a răspuns: ,,Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înoirea tuturor lucrurilor, voi, cari M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie, şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.
29 Şi ori şi cine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit, şi va moşteni viaţa vecinică.

Mila şi răbdarea Lui Dumnezeu ies amplu în evidenţă în cartea lui Ioel.

Aş vrea să vedeţi că deşi Domnul pedepseşte aspru, El are totuşi milă
Întotdeauna El ne pedepseşte cu mai puţin decât o merită păcatele noastre… şi nu ne răsplăteşte potrivit nelegiuirilor noastre:

Ezra 9:13 După tot ce mi s-a întâmplat din pricina faptelor rele şi marilor greşeli pe cari le-am făcut, măcar că, Tu, Dumnezeule, nu ne-ai pedepsit după fărădelegile noastre…

Psalm 103:10 Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre.

Oricât de mare pare pedeapsa primită în această viaţă ea nu este potrivită cu gravitatea călcărilor noastre de lege eternă a Sa. Deşi El face totul cu dreptate, totuşi nu ne “dă” pe meritele noastre. Pedepsele din această viaţă nu echivalează cu păcatele săvârşite pe durata ei.

V-aţi gândit vreodată la asta?
Vedeţi, după păcatul lui Adam, El nu a blestemat pământul ca să nu mai dea deloc roadă, ci doar ca acesta să n-o producă fără efortul istovitor al omului, iar pe acesta nu l-a ucis de îndată ce a păcătuit, ci doar l-a supus la trudă, suportându-l încă în preajmă! Nu este Dumnezeu milos? Răbdător? Îndurător cu omul? Să mai zică cineva!

Iar dacă tu nu vezi că este milos, răbdător şi îndurător, cine-i vinovat? El că nu-ţi arată, sau tu că nu caşti ochii să-i vezi mila peste tot în jurul tău?

Pe Adam deşi l-a izgonit din Rai, nu i-a interzis să mai privească înapoi ca să piardă orice speranţă de a se reîntoarce vreodată în el.

În ioel vedem:

  • mila lui Dumnezeu în a nu-l pedepsi pe om pe merit
  • mila lui Dumnezeu în a-i restitui ceea pierdut în urma păcatului
  • în acelaşi timp, judecata care stă să vină — Mânia Lui Dumnezeu

“Valea deciziei”
3:14 Vin grămezi-grămezi în valea judecăţii, căci ziua Domnului este aproape, în valea judecăţii.

Elemente demne de notat: îndemnuri practice demne de reţinut

Îndemnul de a transmite copiilor noştri judecăţile Domnului (1:3) – Povestiţi copiilor voştri despre lucrul acesta, şi copiii voştri să povestească la copiii lor, iar copiii lor să povestească neamului de oameni care va urma!

Era în aşa fel încât să nu fie uitat în epocile care urmau (v 3): “Spune copiilor tăi; lasă-i să ştie ce semne apăsătoare a mâniei lui Dumnezeu au fost asupra ta, ca ei să fie atenţionaţi, şi să înveţe să fie supuşi din lucrurile pe care tu le-ai suferit, pentru că sunt menite să-i atenţioneze şi pe ei. Da, lăsaţi copiii să spună copiilor lor, şi copii lor unei alte generaţii; lăsaţi să spună nu doar ca o întâmplare ciudată, care să fie un subiect de discuţie” (ca şi acele accidente neobişnuite scrise în almanahurile noastre), “dar lăsaţi-i să povestească să-i înveţe pe copiii lor să aibă o teamă evlavioasă faţă de Dumnezeu şi judecăţile sale, şi să tremure înaintea lui.”
Notă: Trebuie să transmitem posterităţii monumentul judecăţilor lui Dumnezeu la fel ca şi mila lui.(din comentariul lui Matthew Henry)
Chemarea adresată beţivilor de a se trezi în faţa nenorocirii măcar! (1:5) – Treziţi-vă, beţivilor, şi plângeţi! Văitaţi-vă toţi cei ce beţi vin, căci vi s-a luat mustul dela gură!

Păcătoşii sunt foarte indignaţi atunci când li se ia de la gură obiectul plăcerii lor. Şi totuşi este exact ceea ce Domnul Dumnezeu face. Îi face omului tot mai greu să-şi găsească plăcerea în altceva decât în Dumnezeu.

“Ei ar trebui să sufere din cauza acestei calamităţi. Ar trebui să-i atingă într-o parte sensibilă; noul vin care le plăcea aşa de mult ar fi trebui luat de la gura lor. Cu cât oamenii îşi caută fericirea în plăceri cu atât mai nefericiţi vor fi. Cei care beau apă nu duc grija vinului care s-a consumat; ei ar putea trăi la fel de bine şi fără el. Dar cei care beau vin vor plânge şi vor urla. Cu cât facem din desfătări un lucru necesar satisfacerii noastre cu atât ne vom expune necazului şi dezamăgirii”. (din comentariul lui Matthew Henry)

“Este de-nţeles că ei au fost lipsiţi de bun simţ şi au fost stupizi (proşti) potrivit cu dovada anterioară de nemulţumire a lui Dumnezeu; şi prin urmare aici ei sunt chemaţi să se deştepte şi să plângă. Acela care nu va fi tras afară din siguranţa lui de cuvântul lui Dumnezeu va fi tras afară de nuiaua lui; aceia care nu sunt uimiţi de judecăţi vor fi opriţi de ele.” (din comentariul lui Matthew Henry)

Cartea este foarte bine structurată. Impresionează prin organizare. Conţine trei teme bine delimitate.

  • primul capitol vorbeşte despre invazia lăcustelor
  • cel de-al doilea face trecerea de la istorica invazie a lăcustelor la viitoarea “invazie” a Zilei Domnului, la care adaugă o chemare la pocăinţă
  • în cel de-al treilea capitol, sunt descrise promisiunile extraordinare de restituire şi refacere pe care Dumnezeu le face, cât şi întărirea veşnică a împărăţiei lui Iuda.

Surse folosite:

  • “An Introduction To The Old Testament Prophets”, Hobart E. Freeman
  • “The MacArthur Study Bible”, New King James Version

Rugăciune: În dimineaţa aceasta, fie ca nici un alte nume să nu fie înălţat în mijlocul nostru, în afară de Numele Tău. Doamne, trăim în vremea când cei se se numesc cu Numele Tău le place să se laude cu alte nume. Fereşte-ne de idolatrie şi dă-ne un zel mai mare pentru gloria Ta!

Teodor Macavei

Osea – o dragoste de neimaginat


Ne găsim încă în marea secţiune a Bibliei dedicată profeţilor. Următorul profet “mic” pe care-l vom studia este Osea.

“Sf. Ioan al Vechiului Testament”
Datorită mesajului de dragoste pe care îl aduce de la Dumnezeu, profetul Osea a fost numit de unii, “sf. Ioan al Vechiului Testament”! Într-adevăr, cartea sa se remarcă printr-un mesaj unic în rândul profeţilor, adesea acuzaţi că au pus accentul doar pe mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului, dar nu şi pe dragostea Lui faţă de păcătos. Iată avem unul aici care o face! Cei ce spun aşa ceva trebuie să citească mai mult şi mai atent Scriptura!!

Cartea lui Osea este alcătuită din două mari secţiuni:

  • de la capitolele 1 la 3 avem o naraţiune – simbolică, spune Hobart Freeman – o întâmplare istorică semnificativă, apoi
  • de la capitolele 4 la 14 avem cuvântări ale profetului.

Două tragedii sunt descrise în această carte împreună cu consecinţele care le urmează acestora. Una a unui om al lui Dumnezeu şi una a lui Însuşi Dumnezeu. Amândoi suferă din pricina infidelităţii şi imoralităţii cuiva. De fapt, după modelul tragediei din viaţa omului Dumnezeu trasează tragedia relaţiei Sale cu poporul Său ales.

Astfel, în primele trei capitole nevasta profetului şi cei trei copii ai lui reprezintă în mod simbolic relaţia care a existat între Dumnezeu şi Israel. În cea de-a doua mare parte a cărţii cuvântările profetului constau din apeluri, denunţuri, avertismente, îndemnuri şi făgăduinţe adresate Israelului, regatul de nord.

1 Cuvântul Domnului, spus lui Osea, fiul lui Beeri, pe vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz, Ezechia, împăraţii lui Iuda, şi pe vremea lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel.
2 Întâia dată când a vorbit Domnul către Osea, Domnul a zis lui Osea: ,,Du-te, şi ia-ţi o nevastă curvă şi copii din curvie; căci ţara a săvârşit o mare curvie, părăsind pe Domnul!”
3 El s-a dus, şi a luat pe Gomera, fiica lui Diblaim.

Aşadar, cartea începe cu o acţiune simbolică comandată profetului de Domnul Dumnezeu. Pentru a arăta necredincioşia Israelului şi dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu, profetului i s-a poruncit de către Dumnezeu să facă un gest public care să demonstreze simultan aceste două adevăruri. Adică, să-şi ia de nevastă o femeie uşoară din rândul prostituatelor zilei!

Din start, ni se explică de ce Dumnezeu a ales această formă extremă de exprimare :

“căci ţara a săvârşit o mare curvie părăsind pe Domnul!”

Gesturi simbolice ale profeţilor inspirate de Dumnezeu
Alţi profeţi au fost de asemenea cunoscuţi pentru actele lor publice ieşite din comun prin care au atras atenţia poporului asupra unor păcate de care Dumnezeu îi chema să se pocăiască. Iată câteva exemplele biblice ale unor gesturi, uneori stranii ale profeţilor, dar totuşi pline de simbolism.

Fapte 21:10-11 …un prooroc, numit Aga, s-a coborât din Iudea, şi a venit la noi. A luat brâul lui Pavel, şi-a legat picioarele şi mâinile, şi a zis: ,,Iată ce zice Duhul Sfânt: ,Aşa vor lega Iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este brâul acesta, şi-l vor da în mâinile Neamurilor.’

1Regi 11:29-31 În vremea aceea, Ieroboam, ieşind din Ierusalim, a fost întâlnit pe drum de proorocul Ahia din Silo, îmbrăcat cu o haină nouă. Erau amândoi singuri pe câmp. Ahia a apucat haina nouă pe care o avea pe el, a rupt-o în douăsprezece bucăţi, şi a zis lui Ieroboam: ,,Ia-ţi zece bucăţi! Căci aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: ,Iată, voi rupe împărăţia din mâna lui Solomon, şi-ţi voi da zece seminţii.

2Regi 13:15-19 Elisei i-a zis: ,,Ia un arc şi săgeţi.” Şi a luat un arc şi nişte săgeţi! Apoi Elisei a zis împăratului lui Israel: ,,Încordează arcul cu mâna ta.” Şi după ce l-a încordat cu mâna lui, Elisei şi-a pus mâinile pe mâinile împăratului, şi a zis: ,,Deschide fereastra dinspre răsărit.” Şi a deschis-o. Elisei a zis: ,,Trage.” Şi a tras. Elisei a zis: ,,Aceasta este o săgeată de izbăvire din partea Domnului, o săgeată de izbăvire împotriva Sirienilor: vei bate pe Sirieni la Afec până îi vei nimici.” Elisei a mai zis: ,,Ia sageţi.” Şi a luat. Elisei a zis împăratului lui Israel: ,,Loveşte în pământ!” Şi a lovit de trei ori; apoi s-a oprit. Omul lui Dumnezeu s-a mâniat pe el, şi a zis: ,,Trebuia să loveşti de cinci sau şase ori: atunci ai fi bătut pe Sirieni pâna i-ai fi nimici, acum îi vei bate numai de trei ori.”

Ieremia 13:1-11 ,,Aşa mi-a vorbit Domnul: ,Du-te de cumpără-ţi un brâu de in, şi pune-l în jurul coapselor tale; dar să nu-l moi în apă!’ Am cumpărat brâul, după porunca Domnului, şi l-am pus în jurul coapselor mele. Apoi Cuvântul Domnului mi-a vorbit a doua oară, astfel: ,Ia brâul, pe care l-ai cumpărat, şi pe care l-ai pus în jurul coapselor tale, scoală-te, du-te la Eufrat, şi ascunde-l acolo în crăpătura unei stânci.’ M-am dus, şi l-am ascuns la Eufrat, cum îmi poruncise Domnul. După mai multe zile, Domnul mi-a zis: ,Scoală-te, du-te la Eufrat, şi ia de acolo brâul, pe care-ţi poruncisem să-l ascunzi acolo!’ M-am dus la Eufrat, am săpat, şi am luat brâul din locul în care-l ascunsesem; dar iată că brâul era stricat şi nu mai era bun de nimic. Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: “Aşa vorbeşte Domnul: “Aşa voi nimici mândria lui Iuda şi mândria peste măsură de mare a Ierusalimului. Poporul acesta este un popor rău: nu vrea să asculte cuvintele Mele, urmează pornirile inimii lui, şi merge după alţi dumnezei, ca să le slujească şi să se închine înaintea lor; de aceea va ajunge întocmai ca brâul acesta, care nu mai este bun de nimic! Căci, cum se lipeşte brâul de coapsele unui om, aşa Îmi lipisem Eu toată casa lui Israel şi toată casa lui Iuda, zice Domnul, ca să fie poporul Meu, Numele Meu, lauda Mea şi slava Mea; dar nu M-au ascultat.”

Ieremia 19:10-11 Să spargi apoi vasul, sub ochii oamenilor cari vor merge cu tine. Şi să le spui: ,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: “Tocmai aşa voi zdrobi pe poporul acesta şi cetatea aceasta cum se sparge vasul unui olar, fără să poată fi făcut la loc. Şi morţii vor fi îngropaţi în Tofet, din lipsă de loc pentru îngropare.”

Ieremia 27:2 ,,Aşa mi-a vorbit Domnul: ,Fă-ţi nişte legături şi nişte juguri, şi puneţi-le la gât.”

Ieremia 27:12 “Am spus întocmai aceleaşi lucruri lui Zedechia, împăratul lui Iuda: “Plecaţi-vă grumazul supt jugul împăratului Babilonului, supuneţi-vă lui şi poporului lui, şi veţi trăi.”

Ezechiel 4:1-3 ,,Şi tu, fiul omului, ia o cărămidă, pune-o înaintea ta, şi sapă pe ea cetatea Ierusalimului. Înfăţişează-o împresurată, zideşte întărituri în jurul ei, înconjoară-o cu un şanţ de apărare, pune tabere de ostaşi împrejurul ei, şi ridică berbeci de fier împotriva ei de jur împrejur. Ia o tigaie de fier, şi pune-o, ca un zid de fier, între tine şi cetate; îndreaptă-ţi faţa împotriva ei, ca să fie împresurată, şi s-o strâmtorezi. Aceasta să fie un semn pentru casa lui Israel!

Luni culcat pe o râna!?
Ezechiel 4:4, 6 ,, Apoi culcă-te pe coasta stângă, oi pune pe ea nelegiuirea casei lui Israel; câte zile vei sta culcat pe coasta aceasta, le vei purta nelegiuirea lor… După ce vei isprăvi aceste zile, culcă-te a doua oară pe coasta dreaptă, şi poartă nelegiuirea casei lui Iuda patru zeci de zile; îţi pun câte o zi pentru fiecare an.

Ezechiel 4:11-15 Apa pe care o vei bea, o vei bea cu măsură şi anume câte o şesime de hin; vei bea din ea din când în când. Hrana s-o manânci ca turte de orz, pe care le vei coace în faţa lor cu balegă de om.” … Eu am zis: ,,Ah! Doamne, Dumnezeule, iată, sufletul meu n-a fost pângarit niciodată; din tinereţea mea şi pâna acum, niciodată n-am mâncat dintr-un dobitoc mort sau sfâşiat, şi nici o carne necurată n-a intrat în gura mea.” El mi-a răspuns: ,,Ei bine, iată că îţi dau balegă de bou în loc de balegă omenească, şi-ţi vei face pâinea pe ea.”

Ezechiel 24:19-25 Poporul mi-a zis: ,,Nu vrei să ne lămureşti ce înseamnă pentru noi ceea ce faci?” Eu le-am răspuns: ,,Cuvântul Domnului mi-a vorbit, astfel: ,,Spune casei lui Israel: ,,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: Iată, voi pângări Locaoul Meu cel sfânt, fala puterii voastre, ce vă e mai scump în ochi, lucrul iubit de voi; şi fiii voştri şi fiicele voastre, pe cari i-aţi lăsat după voi, vor cădea ucişi de sabie. Şi atunci veţi face cum am făcut şi eu. Nu vă veţi acoperi barba şi nu veţi mânca pâinea de jale, veţi sta cu turbane pe cap şi cu încălţămintea în picioare, nu vă veţi jeli şi nici nu veţi plânge; ci veţi tânji pentru nelegiuirile voastre, şi vă veţi văita între voi. Ezechiel va fi un semn pentru voi. Veţi face întocmai cum a făcut el. Şi când se vor întâmpla aceste lucruri, veţi şti că Eu sunt Domnul, Dumnezeu.

Loc de concluzie să ascultăm ceea ce Osea spune privitor la aceste maniere ale Lui Dumnezeu de a vorbi:
Osea 12:10 Eu am vorbit proorocilor, am dat o mulţime de vedenii, şi am spus pilde prin prooroci.

Astfel lui Osea i s-a spus de către Dumnezeu să-şi ia o nevastă dintre prostituatele zilei.

Imaginaţi-vă cum a fost, ca unui burlac Dumnezeu să îi vorbească în mod precis cu privire la căsătorie! În plus, să-i spună şi, “Ţi-am ales eu fata pentru tine!” Probabil că Osea nu a mai putut de bucurie. Însă, după un început fericit, urmează surpriză după surpriză …!!

Întâi, Dumnezeu îi alege El numele copilului, un băiat: Izreel
Apoi, şi al fetei, Lo-ruhama şi băiatului ce au urmat, Lo-ami
oferind profetului în acelaşi timp explicaţia pentru care copiii săi urmau să poarte aceste nume:

Capitolul 1
3 El s-a dus, şi a luat pe Gomera, fiica lui Diblaim. Ea a zămislit şi i-a născut un fiu.
4 Şi Domnul i-a zis: ,,Pune-i numele Izreel; căci peste puţină vreme, voi pedepsi casa lui Iehu, pentru sângele vărsat la Izreel, şi voi pune capăt domniei lui peste casa lui Israel.
5 În ziua aceea, voi sfărâma arcul lui Israel în valea Izreel.”
6 Ea a zămislit din nou, şi a născut o fată. Şi Domnul a zis lui Osea: ,,Pune-i numele Lo-Ruhama (Cea fără îndurare); căci nu voi mai avea milă de casa lui Israel, n-o voi mai ierta!
7 Dar voi avea milă de casa lui Iuda, şi-i voi izbăvi prin Domnul, Dumnezeul lor; dar nu-i voi izbăvi nici prin arc, nici prin sabie, nici prin lupte, nici prin cai, nici prin călăreţi.”
8 Ea a înţărcat pe Lo-Ruhama; apoi iar a zamislit şi a născut un fiu.
9 Şi Domnul a zis: ,,Pune-i numele Lo-Ami (Nu-i poporul meu); căci voi nu sunteţi poporul Meu, şi Eu nu voi fi Dumnezeul vostru.”
10 ,,Totuşi numărul copiilor lui Israel va fi ca nisipul mării, care nu se poate nici măsura, nici număra; şi de unde li se zicea: “Nu sunteţi poporul Meu,” li se va zice: “Copiii Dumnezeului Celui viu!”
11 Atunci copiii lui Iuda şi copiii lui Israel se vor strânge la un loc, îşi vor pune o singură căpetenie, şi vor ieşi din ţară; căci mare va fi ziua lui Izreel.

Surprizele nu se sfârşesc, după cum vedea şi fiecare din evenimentele petrecute în relaţia dintre Osea şi Gomer, Dumnezeu le ia şi le proiectează pentru relaţia Israelului cu El.

Mesajul cărţii poate fi cel puţin surprinzător pentru cei neavizaţi. Să meargă omul lui Dumnezeu să-şi ia drept nevastă o femeie uşoară?

De ce a ales Dumnezeu această manieră de exprimare?
Unii pot considera acest lucru drept un atentat la pudoare, dar dacă acordăm atenţie pentru o clipă, doar, motivului pentru care Dumnezeu a poruncit acest lucru descoperim că într-adevăr El a dorit să ne şocheze cu dragostea Lui cea mare şi nemeritată faţă de noi şi în acelaşi timp să ne arate adevărata noastră stare spirituală faţă de El, trezind nevoia noastră de a-i fi credincioşi.

(Precizare: nu este ceva ce Dumnezeu ne cere şi nouă să facem! Osea a luat de nevastă pe o femeie ce era o prostituată înainte de căsătorie, şi care după căsătorie devine o preacurvă, adică femeie adulteră.)

I-a cerut Dumnezeu lui Osea să încalce legea care spunea că este interzis să ia de nevastă o femeie uşoară? Evident că nu, pentru că în viaţa personală a lui Osea vedem că legea şi-a făcut efectul din plin prin consecinţele ce le-a suferit. A fost părăsit de ea, l-a înşelat, a suferit din pricina ei, etc.

Să recunoaştem că este o ilustraţie perfectă a stării spirituale a israelului!
Osea a trebuit să asculte de Domnul Dumnezeu pentru a oferi o ilustraţie convingătoare a “prostituţiei” spirituale a Israelului, starea de adulter spiritual în care se găsea poporul lui Dumnezeu prin idolatria pe care o practica (necredincioşie, înşelare, infidelitate), iar prin numele celor trei copii rezultaţi din această relaţie să ilustreze soarta pe care Dumnezeu urma curând să o dea acestui popor: (şi anume, că va fi pedepsitpărăsit, şi renegat de Dumnezeul lui).

Mai precis, numele fiecărui copil al lui Osea indicând în mod generic care sunt consecinţele/roadele idolatriei.

Izreel
Primul copil, pe nume Izreel, care înseamnă “semănat sau împrăştiat de Dumnezeu” (“Dumnezeu împrăştie”, după Nelson Bible Dictionary) pare că se referă la iminenta luare în robie de către asirieni. Şi la împrăştierea lor printre neamuri.

În acelaşi timp, Izreel este un loc istoric, aflat cam la 90 de km nord de Ierusalim, între Meghido şi Bet-Şin, o localitate unde s-au purtat multe războaie, dar mai ales unde cruzimea lui Iehu a rămas în istorie.

Vedem, că numele primului băiat al lui Osea are legătură cu Iehu. Cine este Iehu şi de ce doreşte Dumnezeu să-l pedepsească?

1:4-5 Şi Domnul i-a zis: ,,Pune-i numele Izreel; căci peste puţină vreme, voi pedepsi casa lui Iehu, pentru sângele vărsat la Izreel, şi voi pune capăt domniei lui peste casa lui Israel. În ziua aceea, voi sfarâma arcul lui Israel în valea Izreel.”

Iehu a fost uns rege de profetul Elisei. El l-a detronat prin violenţă pe Ioram, fiul şi succesorul lui Ahab, domnind 28 de ani (841-813 în.de H.). Conducerea sa degradantă a slăbit naţiunea. El a rămas celebru pentru violenţa arătată casei lui Ahab prin care a pus mâna pe tron. La porunca sa Izabela, celebra nevastă a lui Ahab, a fost aruncată de pe fereastra palatului regal.

Iehu a mai ucis încă 70 de fii ai lui Ahab ce se găseau în Samaria (vezi, 2 Regi 10), sfătuitorii şi prietenii acestuia. Apoi, şi-a îndreptat ura împotriva casei lui Ahazia, regele Iudeii, a făcut o alianţă cu Ieonadab, conducătorul recabiţilor punând la cale distrugerea închinătorilor lui Baal pe care i-a strâns pe toţi la o falsă sărbătoarea în cinstea lui Baal unde i-a măcelărit pe toţi. Cu această ocazie, a dispărut închinarea la Baal din Israel, iar altarul acestui idol a fost dărâmat şi transformat în groapă de gunoi. În ciuda pretinsului său zel pentru Domnul, Iehu nu a eliminat complet idolatria din Israel pentru că a îngăduit închinarea la viţeii de aur la Dan şi Betel, iar neascultarea sa de Domnul a dus la ocuparea multor regiuni ale Israelului de către Sirieni.
(din “Nelson’s Illustrated Bible Dictionary”, Copyright (C) 1986, Thomas Nelson Publishers)

2Regi 10:31 Totuşi Iehu n-a luat seama să umble din toată inima lui în legea Domnului, Dumnezeul lui Israel; şi nu s-a abătut de la păcatele în care târâse Ieroboam pe Israel.

Exact pe această câmpie de la Izreel, scena multor conflicte sângeroase interne, Israelul a fost înfrânt de Asiria şi dus în robie, după cum a profeţit Osea.

Profeţia lui a cunoscut împlinirea în anul 722 în.de H. când armatele lui Şalmaneser al V-lea au străbătut teritoriul Galileii, au ocupat Samaria şi i-au luat pe israeliţi în robia asiriană.

Ieroboam, urmaş al lui Iehu, l-a auzit pe Osea predicând şi putea să se pocăiască, şi împreună cu el tot poporul Israelului vinovat de adulter spiritual prin părăsirea Domnului Dumnezeu în favoarea viţeilor de aur şi a altarelor idolatre ale baalilor! Dar, nu au acordat atenţie mesajului profetic şi astfel în valea lui Izreel a fost “sfărâmat arcul lui Israel”, puterea militară a regatului de nord fiind zdrobită de armatele asirienilor.

Probabil faptul că le mergea bine şi aparenta siguranţă a ţării le-a împietrit inimile încât să nu-şi vadă păcatele şi să acorde atenţie avertismentului lui Dumnezeu.

Lo-Ruhama
Numele celui de-al doilea copil, fata lui Osea, este Lo-Ruhama, adică “fără îndurare” indicând că Israelul nu va mai avea parte de milă şi îşi va primi judecata bine-meritată. Numele simbolizează mânia lui Dumnezeu şi respingerea Israelului din care totuşi, rămăşiţa credincioasă se va numi “Ruhama”, adică “cei de care s-a avut îndurare/milă”.

Iată că putem exersa puţină ebraică cu această ocazie!

2:1 Ziceţi fraţilor voştri: ,,Ami” (Poporul meu), şi surorilor voastre Ruhama (Cea îndurată)!”

Romani 9:24-27 Astfel, El ne-a chemat nu numai dintre Iudei, ci şi dintre Neamuri, după cum zice în Osea: ,,Voi numi “popor al Meu”, pe cel ce nu era poporul Meu, şi “prea iubită”, pe cea care nu era prea iubită. Şi acolo unde li se zicea: “Voi nu sunteţi poporul Meu”, vor fi numiţi fii ai Dumnezeului celui viu.” Isaia, de altă parte, strigă cu privire la Israel: ,,Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa va fi mântuita.”

Lo-ami
Numele înseamnă “Nu-i poporul Meu”, simbolizându-se astfel respingerea de către Dumnezeu a naţiunii israelite. Expresia seamănă cu cea a unui divorţ, semnificând ruperea legăturii stabilite de comun acord în legământul căsătoriei. Dumnezeu “divorţează” de Israel!

“Şear-Iasub” şi “Maher-Şalal-Haş-Baz”
A mai fost un profet, şi anume Isaia din regatul de sud, care a trebuit să-şi numească cei doi băieţi cu numele de Şear-Iasub, ce semnifica faptul că o rămăşiţă se va întoarce în ţară, lucru dealtfel profeţit de tatăl lui, şi Maher-Şalal-Haş-Baz (Is.8:1,3), nume ce semnifică soarta Damascului şi a Samariei, distrugerea Siriei şi a Israelului care s-au aliat împotriva Ierusalimului, capitala sudului.

Numele autorului, data scrierii cărţii şi cadrul istoric
Spre deosebire de Obadia, Ioel şi Iona pentru Osea aceste date sunt uşor de determinat. În introducerea cărţii sale el spune,

1:1 Cuvântul Domnului, spus lui Osea, fiul lui Beeri, pe vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz, Ezechia, împăraţii lui Iuda, şi pe vremea lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel.

Deşi el menţionează întâi regii Iudei şi apoi un rege al Israelului, lucrarea sa profetică priveşte regatul de nord, după cum ne dezvăluie conţinutul cărţii. În acelaşi timp Osea a fost contemporan cu Amos, alt profet al Israelului, şi contemporan cu profeţii Mica şi Isaia din Iuda. Lucrarea sa a durat peste 50 de ani şi a apucat să vadă împlinirea profeţiei sale prin nimicirea Israelului de către asirieni, fiind dealtfel primul care prooroceşte această nimicire.

Împreună cu Iona, au fost singurii profeţi literari ai regatului de nord.

Numele “Osea”
Numele său înseamnă “mântuire” şi este acelaşi nume ca şi al generalului Iosua care i-a adus pe evrei în Canaan şi ca şi al lui Isus (versiunea grecească a numelui evreiesc “Iosua”).

Enumerarea acestor regi îl plasează pe la jumătatea sec. al VIII-lea în. de H.

  • închinare idolatră la viţelul de aur, şi la Baal, aprobată şi încurajată de regele Ieroboam căruia Marele preot i-a “cântat în strună”!
  • multă activitate religioasă, dar falsă şi idolatră. Identitatea Dumnezeului Israelului a fost pierdută. Ei s-au despărţit de El, nu El este cel ce a “iniţiat procedura de divorţ”!!!!

Din punct de vedere spiritual, poporul Israel trecea printr-o perioadă confuză. Erau devotaţi religios şi erau foarte activi în locurile cultice. Preoţii, în mare măsură nu vorbeau pentru Dumnezeu, ei nu prezentau Tora, sau Cuvântul lui Dumnezeu oamenilor. De asemenea era o confuzie în legătură cu identitatea lui Yahweh, acest Domn cu care poporul Israel era chemat să aibă o relaţie, ca legământ cu Dumnezeul naţiunii, care devenise umbrit. Israeliţii s-au închinat lui Baal, Dumnezeul Canaanit. Nu era religie pură care atingea inimile oamenilor şi să schimbe inimile lor. Ca urmare, Osea îi acuză pe oameni că l-au părăsit pe Domnul, chiar dacă era multă activitate religioasă.

Este o realizare uimitoare faptul că Dumnezeu în mod persistent alege să fie Dumnezeul nostru indiferent de ce anume am făcut sau ce am fost. Este într-adevăr o dragoste uimitoare. Dar este o dragoste pe care n-o putem “lua cu uşurinţă”. Dacă ne bazăm pe harul Său şi ne jucăm cu dragostea Sa, acest lucru nu-L va schimba deloc pe Dumnezeu, dar ne va afecta, aceasta fiind partea înfricoşătoare. Ne putem îndepărta atât de mult de El încât nu mai preţuim faptul că suntem aleşi de El, devenim incapabili să ne mărturisim păcatul, şi nu putem nici măcar să-I auzim vocea iertătoare. Ne vom aminti o dragoste care era pură atunci când eram tineri în Domnul, dar acuma n-o mai putem găsi. Deşi am dori să ne-ntoarcem la acea inocenţă, inimile noastre cu o încăpăţânare crescândă nu sunt în stare să se schimbe.

Să ascultăm diagnosticul spiritual oferit de profetul inspirat:

Osea 4:1 Ascultaţi Cuvântul Domnului, copiii lui Israel! Căci Domnul are o judecată cu locuitorii ţării, pentru că nu este adevăr, nu este îndurare, nu este cunoştinţă de Dumnezeu în ţară.
Osea 4:6 Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă. Fiindcă ai lepădat cunoştinţa, şi Eu te voi lepăda, şi nu-Mi vei mai fi preot. Fiindcă ai uitat Legea Dumnezeului tău, voi uita şi Eu pe copiii tăi!
Osea 6:6 Căci bunătate voiesc, nu jertfe, şi cunoştinţă de Dumnezeu mai mult decât arderi de tot!

“Căsătoria” dintre Domnul Dumnezeu şi Israel
Perspectiva în inima lui Dumnezeu pe care o oferă întâmplarea cu Gomer în viaţa lui Osea prinde şi mai mult contur dacă luăm în considerare că ideea unui legământ de căsătorie între Dumnezeu şi Israel era deja prezentă în Scriptură:

Isaia 62:4-5 Nu te vor mai numi Părăsită, şi nu-ţi vor mai numi pământul un pustiu, ci te vor numi: “Plăcerea Mea este în ea,” şi ţara ta o vor numi Beula: “Măritată”; căci Domnul Îşi pune plăcerea în tine, şi ţara ta se va mărita iarăşi. Cum se uneşte un tânar cu o fecioară, aşa se vor uni fiii tăi cu tine; şi cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa se va bucura Dumnezeul tău de tine.”
Isaia 54:5 căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul este Numele Lui, şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El se numeşte Dumnezeul întregului pământ,
Osea 2:19-20 Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare; te voi logodi cu Mine prin credincioşie, şi vei cunoaşte pe Domnul!

“Osea şi Ieremia umăr la umăr”
Prin intermediul experienţei conjugale a profetului, Dumnezeu a dorit să ofere o puternică şi convingătoare ilustraţie a relaţiei Israelului cu El. În timp ce experienţa lui Osea a avut ca şi cadru căminul, familia, experienţa lui Ieremia a avut loc în popor, în public. Lui Ieremia i s-a poruncit să nu se însoare, pe când lui Osea i s-a ales şi nevasta mai dinainte care aşa cum a descris-o el în mod direct, provenea din “curvie”, din pătura prostituatelor vremii!

Depărtarea, sau abaterea de la Dumnezeu şi antidotul ei sunt teme principale pentru Osea şi Ieremia. Ceea ce Ieremia a însemnat pentru Iuda, cu aproape un secol înainte, Osea a fost pentru Israel! Ambii vorbesc dintr-o profundă experienţă personală devastatoare.

Când omul este cel mai departe de Dumnezeu, atunci Dumnezeu lucrează spre mântuirea lui!
Lucrul de aşteptat se întâmplă.
 După o scurtă perioadă de fericire, şi după naşterea copiilor lor (Osea a fost tatăl a doi băieţi şi o fată!), Gomer îl părăseşte pe Osea prostituându-se din nou. Aici intervine punctul culminant al mesajului universal al lui Dumnezeu!

Aplicaţie: Este clar că mântuirea nu-i pe merit! Pe când eram noi încă păcătoşi Hristos a murit pentru noi! Pe când Gomer trecea de la un bărbat la altul, Dumnezeu iniţia planul readucerii ei înapoi în familia profetului. Pe când Israelul se “prostitua” spiritual închinându-se la idoli pe înălţimi şi sub stejari, Dumnezeu îi promitea dragoste şi bunătate prin gura profetului.

Dacă ar fi luat o prostituată şi ar fi “recuperat-o” social căsătorindu-se cu ea era o faptă lăudabilă, dar aici o ia de bună, ea se strică, îl părăseşte dar în loc de a o pedepsi şi a se despărţi definitiv de ea, el o readuce alături de el. Porunca clară a lui Dumnezeu a fost de a o lua înapoi (şi s-o iubească!) pe cea pe care legea o condamna pe drept cuvânt, la moarte!!

A descrie cum am fost mântuiţi este într-adevăr unul dintre cele mai grele lucruri, dacă nu chiar imposibil pentru că nu putem pricepe şi pătrunde suficient dragostea cea mare a lui Dumnezeu tocmai atunci când devenim cel mai conştienţi de propria noastră nevrednicie!

Cel mai bun mod de a descrie acest lucru s-a auzit din gura tânărului întrebat ce a făcut el atunci când Dumnezeu l-a mântuit de către un lider puţin mai legalist al bisericii pe care tocmai începea să o frecventeze :

  • “Tu ce ai făcut când Dumnezeu te-a mântuit?”
  • “Eu?” În timp ce Dumnezeu m-a mântuit, eu fugeam de El din răsputeri în direcţia opusă Lui!!”

Este evident că liderul legalist a rămas puţin dezamăgit de răspunsul proaspătului creştin pentru că ar fi dorit să audă ce contribuţie are omul la mântuire.

Vezi, “cooperarea omului cu harul lui Dumnezeu” — aceea doctrină perversă a catolicismului!

Incompatibilitatea dintre merit şi har
Majoritatea criticilor îndreptate împotriva concepţiei catolice a justificării se axează pe ideea de merit ridicată de Conciliul de la Trent la nivelul de dogmă infailibilă. Deşi catolicii ar dori să ne amintească că această doctrină a meritului ar trebui privită în contextul harului,40 aceştia trec cu vederea faptul că Scriptura ne învaţă că harul lui Dumnezeu şi faptele meritoase ale omului se exclud reciproc (vezi, Rom.11:6).

Noul Testament se adresează cu claritate împotriva dobândirii mântuirii (fie a îndreptăţirii, sau a sfinţirii) ca şi “plată” (sau, răsplată) pentru faptele făcute. Scriptura insistă că pentru daruri nu se poate lucra (face fapte), ci doar pentru o plată (Rom.4:4-5).

“Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.” (Rom.4:4-5)

Cum harul înseamnă un favor (o bunătate) nemeritat, plata bazată pe fapte este meritată (câştigată). De aceea, după cum harul şi faptele nu sunt totuna, tot aşa nici plata nu este dar!

Luther a scris mai târziu: “Şi aceasta este încrederea pe care creştinii o au, şi adevărata bucurie a conştiinţelor lor, şi anume că prin credinţă păcatele noastre nu ne mai aparţin ci au fost puse pe seama lui Hristos, asupra Căruia Dumnezeu a pus toate păcatele noastre. Astfel, El a luat asupra Sa păcatele noastre…neprihănirea lui Hristos devenind a noastră…cu mantia neprihănirii Sale El acoperindu-ne şi pe noi…”13

Osea a fost schimbat!
În mijlocul acestor întâmplări este clar că Dumnezeu a lucrat şi la inima lui Osea. Acum Dumnezeu consideră că Osea este pregătit să-l reprezinte şi să vorbească în Numele Lui în faţa Israelului devreme ce el însuşi a trăit pe propria-i piele ceea ce Israelul, închipuit în viaţa lui ca Gomer, i-a făcut lui Dumnezeu!

Aplicaţie: În cele mai multe cazuri nu putem vorbi oamenilor despre lucrurile lui Dumnezeu decât dacă le-am cunoscut şi trăit personal.

Ilustraţie: Cazul actorului şi pastorului invitaţi la o serată în societate vorbeşte de la sine în sprijinul acestui adevăr. Actorul a fost rugat să recite cu talentul lui un pasaj dintr-o lucrare clasică. Fiind mişcat de recentul lui succes pe scenă a crezut că-l va mulţumi pe Dumnezeu recitând din cartea Lui. Astfel a ales Psalmul 23, “Domnul este păstorul meu”. După ce a încheiat, cei prezenţi ştiind că este şi un pastor de faţă l-au rugat şi pe acesta să recite Psalmul 23. Dacă la performanţa actorului oamenii au fost impresionaţi, de astă dată când pastorul şi-a încheiat “numărul”, toţi invitaţii erau înlăcrimaţi şi profund mişcaţi de mesajul psalmului. Întrebat fiind actorul cu privire la succesul EVIDENT al interpretării pastorului acesta a răspuns trist că “în timp ce eu cunosc Psalmul 23, pastorul îl cunoaşte pe Autorul lui!”

Adevărurile lui Dumnezeu ce au fost trăite personal când sunt descrise altora sunt însoţite de o confirmare a Duhului asupra inimii şi minţii celorlalţi care depăşeşte orice talent oratoric şi orice pregătire teologică! Cine nu ştie acest lucru se înşeală singur vorbind de lucruri care nu le cunoaşte şi nici alţii nu le pot înţelege!

“Arcul de boltă” al mesajului lui Dumnezeu Israelului se încheie astfel:

Osea 2:23 Îmi voi sădi pe Lo-Ruhama în ţară, şi-i voi da îndurare; voi zice lui Lo-Ami: “Tu eşti poporul Meu!” Şi el va răspunde: “Dumnezeul meu!”

Adică, traducând versetul de mai sus avem : “celui ce nu i-am arătat milă pentru că nu o merita, îi voi arăta milă… iar celui pe care l-am renegat pentru că m-a trădat, îl voi numi poporul Meu, şi el mă va recunoaşte de astă dată, drept “Dumnezeul lui”.

Referinţe din Noul Testament din cartea lui Osea; apar în număr de aproximativ 30

O referire la Osea pe care o face Noul Testament se găseşte în,
Matei 9:13 Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: “Milă voiesc, iar nu jertfă!” Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”
Pasaj paralel cu,
Osea 6:6 Căci bunătate voiesc, nu jertfe, şi cunoştinţă de Dumnezeu mai mult decât arderi de tot!

Alta:
1Corinteni 15:55 Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?
Osea 13:14 Îi voi răscumpăra din mâna locuinţei morţilor, îi voi izbăvi de la moarte. Moarte, unde îţi este ciuma? Locuinţă a morţilor, unde îţi este nimicirea? Căinţa este ascunsă de privirile Mele!

1Petru 2:9-10 Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, cari nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare.

Aplicaţie universală:

A da gloria cuvenită lui Dumnezeu oricărei creaturi este aşa o rănire şi insultă la adresa lui Dumnezeu, ca şi cum o soţie ar îmbrăţişa un bărbat străin. Se întâmplă în special cu cei care au făcut din religie o profesie, şi au făcut legământ cu Dumnezeu.

Fiind făcuţi pentru gloria Lui gravitatea desfăşurări unei vieţi departe de El nu poate fi decât bine subliniată de o astfel de ilustraţie. Osea ne descrie extrem de accentuat ce simte Dumnezeu când noi aparţinem altuia, fie acesta un idol, fie eu-l nostru!

Ne şochează, ne face să ne simţim ruşinaţi? Foarte bine, aşa ar trebui căci nelegiuirile noastre sunt chiar o mai mare ruşine decât prostituţia unei femei, sau adulterul ei! Da, este un mesaj puternic, poate cineva să-i nege realitatea? Sau să-i evite concluzia logică? De aceea, a nu privi în faţă ceea ce ne spune Dumnezeu prin intermediul profetului Osea înseamnă a ne merita pedeapsa unui iad veşnic.

“Cei ce nu se pleacă înaintea maiestuoasei iubirii a Lui, vor fi zdrobiţi de sceptrul mâniei Lui”

“Hesed” — un nou cuvânt pentru dragostea cea mare a lui Dumnezeu!

Mariajul profetului cu Gomer = apostazia Israelului
Copiii lor = pedeapsa, exilul şi judecata Israelului.

Să ne familiarizăm cu un alt termen decât grecescul “agape” pentru dragostea lui Dumnezeu. Este vorba de evreiescul “hesed”. Poate nu-i aşa de rezonant, dar este sigur plin de semnificaţie.

Definiţie: “Hesed” reprezintă o expresie ce combină următoarele cuvinte: bunătate, neclintire şi dragoste. Luate separat fiecare sunt insuficiente pentru a comunica ce înseamnă. Poate să însemne o “dragoste îndurătoare, credincioasă” care este întotdeauna activă în cadrul unui legământ. (Freeman)

6:7 Dar ei au călcat legamântul, ca oricare om de rând; şi nu Mi-au fost credincioşi atunci.

Israeliţii sunt cei ce nu şi-au respectat parte lor de înţelegere! Ei nu au fost parolişti şi nu şi-au ţinut partea lor de “hesed”, să-l iubească, să-i fie credincioşi, să-i rămână statornici, să fie buni, dar El şi-a ţinut-o!

Pentru o bună definiţie a dragostei, tinerii să privească la cuvântul evreiesc “hesed”.

2:19-20 Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare; te voi logodi cu Mine prin credincioşie, şi vei cunoaşte pe Domnul!

Îl punem noi pe Dumnezeu în dilemă?
Ba, mai mult angajamentul lor la acest legământ asemănător căsniciei dintre Israel şi Dumnezeu este plastic descris ca fiind “tot atât de trecător ca norul de dimineaţă şi ca roua”:

6:4 Ce să-ţi fac, Efraime? Ce să-ţi fac, Iudo? Evlavia voastră este ca norul de dimineaţă, şi ca roua care trece curând.

Aplică:
Instabilitatea şi capriciozitatea ta spirituală este atât de accentuată încât îl pun în dilemă pe Dumnezeu? (nu că ar fi într-adevăr încurcat!) Deşi nicăieri în Biblie nu vedem o tensiune între mânia şi dragostea Lui care amândouă au fost satisfăcute la Cruce, un astfel de comportament nestatornic, trădător, pare să-l pună pe Dumnezeu în dilemă cu privire dacă să ne pedepsească sau să ne mai îndure, dacă să ne lepede, sau să ne mai arate har. Totuşi, ştim cum este Dumnezeul adevărat. Nu ne va părăsi, de bunăvoie! Dar ne va pedepsi, aşa cum vedem aici.

Privind la Israel vedem că nu te poţi depărta de Dumnezeu fără să suferi nişte consecinţe, uneori dintre cele mai grave.

“Apa nemişcată (bălţile) şi religia stătută îngheaţă cel mai repede”

Osea 8:7 Fiindcă au semănat vânt, vor secera furtună. Nu le va creşte un spic de grâu; ce va răsări, nu va da făină, şi dacă ar da, ar mânca-o străinii.

Aceste patru legi sunt aplicabile atât vieţii creştine cât şi agriculturii. Consideraţi primele două legi. Secole în urmă prietenii lui Iov observau, “cei ce ară fărădelegea şi seamănă nelegiuirea îi seceră roadele!” (Iov 4:8). Roadele acţiunilor noastre nu vor veni întotdeauna repede. Dar toate lucrurile rămânând egale, produsul va veni eventual, şi va fi ceea ce am plantat.
A treia lege — secerăm mai mult decât plantăm — a fost în mod plastic constatat de Osea: “Fiindcă au semănat vânt, vor secera furtună.”(Osea 8:7a). Dacă ignorăm sfatul lui Dumnezeu şi mergem pe calea noastră, în timp cuvenit consecinţele alegerii noastre se vor învârti în jurul nostru, ameninţând căderea noastră. Cea de a patra lege. Chiar dacă acţiunile de ieri sunt ireversibile, cele de mâine nu sunt. Putem să ne afectăm dramatic viitorul prin deciziile luate astăzi.

Starea spirituală actuală a Israelului pare reprezentată de
Osea 3:3-5 Şi i-am zis: ,,Ramâi multă vreme numai a mea, nu te deda la curvie, nu mai fi a nici unui alt bărbat, şi voi fi şi eu la fel cu tine!” Căci copiii lui Israel vor rămâne multă vreme fără împărat, fără căpetenie, fără jertfă, fără chip de idol, fără efod, şi fără terafimi. După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce, şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David; şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui, în vremurile de pe urmă.

O ţine pe Gomer/Israel într-o împrejurare în care nici nu are vreo legătură cu El, dar nici nu mai comite adultere. Sub disciplină!

Cartea profetului Daniel

Dumnezeu stăpâneşte!


Introducere

Această secţiune a Bibliei pe care o studiem de ceva vreme se numeşte “hagiografa” şi a fost denumită aşa de către biserica primară. Termenul denotă cea de-a treia împărţire a scripturilor Vechiului Testament numită de evrei “Kethubim” (adică, “scrierile”). Iată cum descrie Noul Testament această împărţire corespunzătoare a Vechiului Testament.

Luca 24:44 Apoi le-a zis: ,,Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi.”

Ceea ce cartea Apocalipsei (“descoperirii”) reprezintă pentru Noul Testament, cartea lui Daniel este pentru Vechiul Testament, atât din punct de vedere apocaliptic cât şi profetic.

Următorul profet care din punct de vedere cronologic urmează lui Habacuc este Daniel.

Cartea profetului Daniel se întinde pe întreaga perioadă de 70 de ani de robie babiloniană a poporului Israel (ca. 605–536 î.c.; cf. 1:1 şi 9:1–3).

Daniel este istoricul (cronicarul) perioadei de robie a copiilor lui Iacov duşi pe malurile Eufratului. El este singurul care ne oferă o descrie a acelor vremuri întunecate ale Israelului. În aceea vreme, harfa cântăreţului din Templu a atârnat în arborii de pe malul Eufratului!

Nouă din cele 12 capitole ale cărţii relatează descoperirii (revelaţii) pe care profetul le-a avut. Daniel a fost un profet al lui Dumnezeu care a vorbit atât poporului Său cât şi neamurilor lumii declarând evenimente curente sau viitoare.

Cartea profetului Daniel merită toată atenţia noastră având în vedere că ea este frecvent citată şi uzitată în diferitele scenarii escatologice popularizate azi.

Despre cel ce-a scris-o
Cartea aceasta nu debutează în modul tradiţional prin a-şi identifica singură autorul. Primul verset descrie doar împrejurarea istorică în care autorul ajunge în Babilon.

Daniel 1:1-2 În al treilea an al domniei lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a venit împotriva Ierusalimului, şi l-a împresurat. Domnul a dat în mâinile lui pe Ioiachim, împăratul lui Iuda, şi o parte din vasele Casei lui Dumnezeu. Nebucadneţar a dus vasele în ţara Şinear, în casa dumnezeului său, le-a pus în casa vistieriei dumnezeului său.

Doar mai târziu autorul se identifică singur.

Daniel 8:15 Pe când eu, Daniel, aveam vedenia aceasta, şi căutam s-o pricep, iată că înaintea mea stătea cineva, care avea înfăţişarea unui om.

Prima oară s-a exprimat la persoana întâi abia în cap.7, vers.2

Daniel 7:2 Daniel a început şi a zis: ,,În vedenia mea de noapte am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe marea cea mare.

Numele său înseamnă “Dumnezeu este Judecătorul”.

Caracterul lui Daniel

Se pare că de la vârsta de 15 ani, adolescent fiind, Daniel a fost luat cu forţa de lângă nobila sa familie (Dan.1:3 “de neam împărătesc şi de viţă boierească..) din Iudea şi deportat în Babilon împreună cu alţi trei tineri evrei pentru a fi educat în cultura acestui imperiu şi a fi pus să se ocupe de iudeii deportaţi împreună cu el. Conform obiceiului babilonian i s-a dat un alt nume, adică “Beltşaţar” — “prinţul lui Bel”. Acolo el şi-a petrecut lunga şi demna sa viaţă de peste 85 de ani.

Prin credinţa sa neclintită în Dumnezeul Bibliei, Daniel s-a ridicat deasupra împrejurărilor istorice vitrege în care s-a întâmplat să se nască şi să se maturizeze. Prin caracterul integru şi prin slujirea sa Daniel a reuşit să glorifice cu succes pe Dumnezeu înaintea compatrioţilor cât şi a duşmanilor săi într-o vreme în care cu greu se putea găsi cineva care să-şi rişte pielea pentru Dumnezeul poporului său.

Ducerea în robie este descrisă de cronicar:

2Cronici 36:20 Pe cei ce au scăpat de sabie, Nebucadneţar i-a dus prinşi la Babilon. Ei i-au fost supuşi, lui şi fiilor lui, pâna la stapânirea împărăţiei Perşilor,

Daniel fost probabil obligat să locuiască în palatul împăratului, nu doar să mănânce din bucatele acestuia, astăzi doar o grămadă de ruine aflate pe malul fluviului.

A fi un tânăr credincios este o sarcină grea în orice timp! A continua să rămâi credincios când eşti supus presiunilor unei lumi guvernate de o filozofie păgână a eu-lui şi a plăcerii devine o sarcină şi mai grea. Însă a apărea ca tânăr într-o asemenea epocă şi a ajunge în cele mai înalte pături ale conducerii unei societăţii şi a rămâne acolo în ciuda schimbărilor este povestea lui Daniel.

Care au fost secretele integrităţii lui Daniel?

Iată pe scurt câteva dintre trăsăturile de caracter ale lui Daniel care au stat la baza mărturiei sale pentru Domnul Dumnezeu.

Stăpânire de sine — Dan. 1:8 10:3

Daniel 1:8 Daniel s-a hotarât să nu se spurce cu bucatele alese ale împăratului şi cu vinul pe care-l bea împăratul, şi a rugat pe căpetenia famenilor dregători să nu-l silească să se spurce.
Daniel 10:3 N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin, şi nici nu m-am uns deloc, pâna s-au împlinit cele trei saptamâni.

Curaj — Dan. 5:22,23

Daniel 5:22, 23 Dar tu, Belşaţar, fiul lui, nu ţi-ai smerit inima, măcar că ai ştiut toate aceste lucruri. Ci te-ai înălţat împotriva Domnului cerurilor; vasele din casa Lui au fost aduse înaintea ta, şi aţi băut vin cu ele, tu şi mai marii tăi, nevestele şi ţiitoarele tale; ai lăudat pe dumnezeii de argint, de aur, de aramă, de fer, de lemn şi de piatră, cari nici nu văd, nici n-aud, şi nici nu pricep nimic, şi n-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna căruia este suflarea ta şi toate căile tale!

Integritate, nevinovăţie — Dan. 6:4

Daniel 6:4 Atunci căpeteniile şi dregătorii au căutat să afle ceva asupra lui Daniel, ca să-l pârasca în ce privea treburile împărăţiei. Dar n-au putut să găsească nimic, nici un lucru vrednic de mustrare, pentru că el era credincios, şi nu se găsea nici o greşală la el şi nici un lucru rău.

Smerenie — Dan. 10:17

Daniel 10:17 Cum ar putea robul domnului meu să vorbească domnului meu? Acum puterile m-au părăsit, şi nu mai am nici suflare!”

Iată care este în final aprecierea Lui Dumnezeu a acestui om glăsuită prin intermediul îngerului Gabriel:

Daniel 10:11 Apoi mi-a zis: ,,Daniele, om prea iubit şi scump…

Toată viaţa exemplară a lui Daniel îşi găseşte secretul şi explicaţia în trei preocupări de bază ale sale:

- Devotamentul faţă de Domnul Dumnezeu
– Rugăciunea
– Profeţia

1. În primul caz vedem alegerea clară pe care o face Daniel de a nu se lăsa atins de păgânismul vremii şi împrejurărilor în care trăia şi nici de a ceda idolatriei contemporanilor săi!

Adesea studiul profeţiei a rezultat în senzaţionalism sau chiar fanatism. În realitate acesta ar trebui să ducă la sfinţire şi la evlavie:

1Ioan 3:3 Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat.
2Petru 1:4 prin cari El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte.
2Petru 3:14 De aceea, prea iubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină, şi în pace.
2Timotei 4:7-8 M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ,,ziua aceea”, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.

Aceasta este aplicaţia logică a profeţiei celei de-a Doua Veniri a lui Hristos. Nu scenariile şi speculaţiile sfârşitului!

2. Fiecare decizie a vieţii lui trăită la curtea unui rege păgân a fost luată în urma rugăciunilor!

Daniel – Om al rugăciunii — Daniel 2:17,18; 6:10

Dan. 2:17, 18 Apoi Daniel s-a dus în casa lui, şi a spus despre lucrul acesta tovarăşilor săi Hanania, Mişael şi Azaria, rugându-i să ceară îndurarea Dumnezeului cerurilor pentru această taină, ca să nu piară Daniel şi tovarăşii săi odată cu ceilalţi înţelepţi ai Babilonului.
Dan. 6:10 Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a intrat în casa lui, unde ferestrele odăii de sus erau deschise înspre Ierusalim, şi de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga şi lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea şi mai înainte.

3. Domnul Isus l-a numit pe Daniel profet. Matei 24:15.

Daniel — un om cu viziune spirituală — Dan. 7:9-12 10:5,6

Dan. 7:9-12 Mă uitam la aceste lucruri, pâna când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbatrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lâna curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roatele Lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau, şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile. Eu mă uitam mereu, din pricina cuvintelor pline de trufie, pe cari le rostea cornul acela: m-am uitat pâna când fiara a fost ucisă, şi trupul ei a fost nimicit şi aruncat în foc, ca să fie ars. Şi celelalte fiare au fost dezbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o lungire a vieţii pâna la o vreme şi un ceas anumit.
Dan. 10:5-6 Am ridicat ochii, m-am uitat, şi iată că acolo stătea un om îmbrăcat în haine de in, şi încins la mijloc cu un brâu de aur din Ufaz. Trupul lui era ca o piatră de hrisolit, faţa îi strălucea ca fulgerul şi ochii îi erau nişte flăcări ca de foc; dar braţele şi picioarele semănau cu nişte aramă lustruită, şi glasul lui tuna ca vuietul unei mari mulţimi.

Dumnezeu l-a ridicat pe Daniel la rangul de om de stat şi l-a folosit pentru a le vorbi împăraţilor a două imperii. Celui Babilonian şi celui Medo-persan.

A fost numit în funcţii importante întâi de către Nebucadneţar, apoi de Darius.

Daniel 2:48 Apoi împăratul a înălţat pe Daniel, şi i-a dat daruri multe şi bogate; i-a dat stăpânire peste tot ţinutul Babilonului, şi l-a pus ca cea mai înaltă căpetenie a tuturor înţelepţilor Babilonului.

Daniel 6:1-2 Dariu a găsit cu cale să pună peste împărăţie o sută două zeci de dregători, cari trebuiau să fie răspândiţi în toată împărăţia; i-a pus în fruntea lor trei căpetenii, în numărul cărora era şi Daniel. Dregătorii aceştia aveau să le dea socoteală, ca împăratul să nu sufere nici o pagubă.

Despre autenticitatea cărţii

Cartea lui Daniel a fost aprig disputată de către teologii liberali la sfârşitul sec. al XVIII-lea, şi nu numai. Primul care a afirmat că ea provine din vremea lui Antiohus Epifanes a fost un eretic din sec. al III-lea pe nume Porfiriu. Însă în ciuda criticilor cărţii şi a autorului, nimeni altul decât Domnul Isus Hristos îl confirmă pe Daniel ca fiind autorul acesteia:

Matei 24:15 De aceea, când veţi vedea ,urâciunea pustiirii’, despre care a vorbit proorocul Daniel, “aşezată în locul sfânt” cine citeşte să înţeleagă!

Apoi, Isus a recurs la aceleaşi imagini din descoperirile de care Daniel a avut parte:

Matei 25:31 ,,Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale.
Matei 26:64 ,,Da”, i-a răspuns Isus, ,,sunt! ,,Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului.”

Profetul Ezechiel, un alt profet al exilului îl menţionează pe Daniel. Dacă cartea acestuia nu este disputată, nu văd de ce ar trebui cea a lui Daniel. Poate datorită creditelor extraordinare de inspiraţie pe care le are!

Ezechiel 14:14 chiar de ar fi în mijlocul ei aceşti trei oameni: Noe, Daniel şi Iov, ei nu şi-ar mântui decât sufletul lor prin neprihănirea lor, zice Domnul, Dumnezeu.”
Ezechiel 14:20 şi ar fi în mijlocul ei Noe, Daniel şi Iov, pe viaţa Mea-zice Domnul, Dumnezeu-că n-ar scăpa nici fii nici fiice, ci numai ei şi-ar mântui sufletul prin neprihănirea lor.”
Ezechiel 28:3 Iată că eşti mai înţelept decât Daniel, nici o taină nu este ascunsă de tine;

Apariţia ei în traducerea Septuagintei care a fost făcută înainte de Antiohus întăreşte convingerea că Daniel provine din sec. al VII-lea î.de H. şi că este o profeţie nu o carte de consemnări istorice!

Lordul Isaac Newton afirmă că a-l nega pe Daniel “înseamnă a nega religia creştină pe de-a întregul”!

De asemenea, cartea Evrei pare să facă o aluzie cât se poate de clară la Daniel pomenind în galeria marilor oameni ai credinţei pe unul care a “astupat gura leilor” — Evrei 11:33.

Limbile în care a fost scrisă
Aspectul lingvistic al cărţii ne arată că autorul ei era familiar atât cu ebraica cât şi cu limba caldeilor. O parte a cărţii, de la cap.2, vers.4 şi până la cap.7, vers.1, este scrisă în caldeeană. Lucrul acesta se potriveşte cu poziţia socială pe care autorul a deţinut-o şi cu înţelepciunea care se spune că a dobândit-o.

Scopul scrierii cărţii — “Noaptea istoriei în lumina profeţiei” J.V.McGee

Ca şi scop primordial… ( constată că Dumnezeu este stăpân pe lumea aceasta!)
Ca şi cartea Noului Testament a Apocalipsei şi cartea lui Daniel este menită să ofere multă speranţă în viitorul poporului lui Dumnezeu. În timp ce Ioan le scrie creştinilor de pretutindeni pentru a le spune despre venirea viitoarei împărăţii a lui Hristos care va zdrobi sub călcâi toate împărăţiile opresoare ale lumii, despre veşnicie şi ceruri, Daniel aflat în această situaţie dramatică de robie în care se găseşte alături de poporul său vorbeşte despre venirea unei împărăţii care va strivi toate împărăţiile lumeşti sub care s-au găsit vreodată evrei şi mai ales prevede venirea acelei Pietre care le va zdruncina pe toate.
Această speranţă şi perspectivă strălucită asupra viitorului i-a fost creată de viziunea dată lui de Dumnezeu în ultimele capitole ale cărţii.

Fundal istoric
Cartea începe cu anul 605 când babilonienii au cucerit Ierusalimul iar Daniel alături de alţi trei prieteni ai săi sunt luaţi prizonieri plecând înspre Babilon ca prim grup de iudei deportaţi.

Dan.1:1-7 În al treilea an al domniei lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a venit împotriva Ierusalimului, şi l-a împresurat. Domnul a dat în mâinile lui pe Ioiachim, împăratul lui Iuda, şi o parte din vasele Casei lui Dumnezeu. Nebucadneţar a dus vasele în ţara Şinear, în casa dumnezeului său, le-a pus în casa vistieriei dumnezeului său. Împăratul a dat poruncă lui Aşpenaz, căpetenia famenilor săi dregători, să-i aducă vreo câţiva din copiii lui Israel de neam împărătesc şi de viţă boierească, nişte tineri fără vreun cusur trupesc, frumoşi la chip, înzestraţi cu înţelepciune în orice ramură a ştiinţei, cu minte ageră şi pricepere, în stare să slujească în casa împăratului, şi pe cari să-i înveţe scrierea şi limba Haldeilor. Împăratul le-a rânduit pe fiecare zi o parte din bucatele de la masa lui şi din vinul de care bea el, vrând să-i crească timp de trei ani, după cari aveau să fie în slujba împăratului. Printre ei erau, dintre copiii lui Iuda: Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria. Căpetenia famenilor dregători le-a pus însă alte nume, şi anume: lui Daniel i-a pus numele Beltşaţar, lui Hanania Şadrac, lui Mişael Meşac, şi lui Azaria Abed-Nego.

Cartea mai cuprinde de asemenea istoria dominaţiei babiloniene şi se termină cu răsturnarea acesteia de către Imperiul Medo-Persan în anul 539.

După ducerea lui Daniel în robie babilonienii mai execută alte două incursiuni asupra Iudeii şi Ierusalimului (597 şi 586) în care desăvârşesc dezastrul produs şi în urma căreia deportează şi mai mulţi iudei.

Vremea lui Daniel este sugerată de menţiunea de către Ieremia a împăraţilor Iosia (640–609 b.c.), Eliachim sau Ioiachim (609–598 b.c.), Zedechia (597–586 b.c.).

Acesta este momentul culminant al judecăţii lui Dumnezeu asupra nepocăinţei Iudei şi a refuzului poporului de a-i asculta pe profeţi. Ţefania, Ieremia şi Habacuc i-au avertizat cu tărie cu privire la nepocăinţa, nedreptatea, şi prefăcătoria religioasă care-i caracteriza, dar fără succes. Acum, Dumnezeu a ridicat “poporul de la miază-noapte” ca să-i îndeplinească pedepsele asupra copiilor Săi neascultători.

Însă în timp ce se află în Babilon, Daniel primeşte revelaţii de la Dumnezeu asupra diferitelor stadii ale dominaţiei Neamurilor asupra lumii ce se va întinde pe durata a secole până când Mesia îi va pune capăt. Atunci El va înfrânge pe toţi duşmanii poporului lui Dumnezeu şi îşi va binecuvânta copiii în Împărăţia de o mie de ani.

Teme teologice ale cărţii

I. Puterea arătată prin domnie

Daniel a fost scrisă pentru a-i Încuraja pe evreii din exil descoperindu-le planul lui Dumnezeu în ce-i priveşte atât în timpul dominaţiei neamurilor asupra lumii cât şi după aceea. Evident printre toate celelalte teme ale cărţii se numără controlul suveran al lui Dumnezeu asupra tuturor neamurilor şi conducătorilor lor, cât şi înlocuirea acestora în final cu adevăratul Rege al Regilor şi Domn al Domnilor. (Da, creştinii cred într-un alt “Cezar” decât cel de la Cotroceni!)

Cine s-a născut să stăpânească, să conducă? Nu doar asupra tuturor naţiunilor lumii, ci mai ales şi până atunci, în inimile oamenilor de pretutindeni. El este cel ce poate aduce pacea nu doar asupra popoarelor ci mai ales în inimile oamenilor. Doar împărăţia Sa este una care nu va avea sfârşit.

“Guvernământul” lui Dumnezeu i-a fost dat lui Isus:

Isaia 9:6,7 Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: ,,Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele vesniciilor, Domn al păcii. El va face ca domnia Lui să crească, şi o pace fără sfârsit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci: iată ce va face râvna Domnului oştirilor.

Urmează din nou alegeri în ţara noastră?

În alegerea unui “conducător” Dumnezeu şi-a exprimat deja opţiunea…
Campania electorală este interzisă prin lege în această zi, însă ne-ar fi de folos să ştim că deja Dumnezeu şi-a exprimat opţiunea pentru un lider al lumii, al fiecărei naţiuni, al fiecărui oraş, al fiecărei familii şi al fiecărei inimii:

Lumea este în căutarea disperată a unui lider adevărat. Vă spun eu, nu-l va găsi! Nu se găseşte printre noi.
Românii s-au dezamăgit de toţi liderii şi conducătorii pe care i-au avut. Unde vor găsi unul?

El este numit “Singurul Stăpânitor”!
1Timotei 6:15 care va fi făcută la vremea ei de fericitul şi singurul stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină, de care nu poţi să te apropii, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea, şi care are cinstea şi puterea vesnică! Amin.

Mat 28:18 Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: ,,Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pamânt.

Dumnezeu nu a fost înfrânt prin a îngădui căderea Ierusalimului ci de fapt prin aceasta îşi duce la îndeplinire planurile suverane de a face o demonstraţie incontestabilă de putere şi de domnie neprihănită asupra lumii la venirea Mesiei.

Daniel 2:20-22 Daniel a luat cuvântul şi a zis: ,,Binecuvântat să fie Numele lui Dumnezeu, din veşnicie în veşnicie! A Lui este înţelepciunea şi putereaEl schimbă vremurile şi împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împăraţi; El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere celor pricepuţi! El descopere ce este adânc şi ascuns; El ştie ce este în întuneric şi la El locuieşte lumina….

Daniel 2:37-38 Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţieputere, bogăţie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, ori unde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului, şi te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu eşti capul de aur!

Lecţie: Vedem cum în ciuda împrejurărilor istorice dramatice Daniel “ştie” că Domnul “are puterea şi stăpânirea” că, “El schimbă vremurile şi împrejurările, răstoarnă şi pune pe împăraţi…”. Cum ne-ar trebui şi nouă să avem perspectiva lui Daniel asupra istoriei şi asupra vremurilor în care trăim!!!

În mod suveran El a permis ca Neamurile să domine asupra Israelului, odată prin intermediul Babilonului (605-539), apoi a Imperiului Medo-Persan (539-331), a Greciei (331-146), şi apoi a Romei (146 î. de H. — 476 după Hristos), şi acum până la Cea de-a Doua Venire a lui Hristos.

Ierusalimul este încă “călcat în picioare de neamuri” fapt ce denotă darea lui spre disciplinare pe mâna lor. Însă atunci când acestea se vor alia pentru a pune la cale distrugerea lui definitivă, Însuşi Domnul Dumnezeu va interveni aducând nimicirea acestora după care îşi va întemeia Împărăţia Sa neprihănită de 1000 de ani asupra Pământului.

Luca 21:24 Vor cădea supt ascuţişul săbiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile; şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, pâna se vor împlini vremurile neamurilor.

Daniel 2:44 Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie, care nu va fi nimicită niciodată, şi care nu va trece supt stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic.

Această stăpânire a lui Dumnezeu asupra Pământului a fost recunoscută nu doar de către evlaviosul Daniel, ci şi de către Nebucadneţar, care iniţial s-a îngâmfat datorită puterii lui şi a sfidat-o pe cea a lui Dumnezeu, dar după ce Dumnezeu l-a smerit a recunoscut-o şi el:

Daniel 4:34-35 După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre cer, şi mi-a venit iarăşi mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat şi slăvit pe Cel ce trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este veşnică, şi a cărui împărăţie dăinuieşte din neam în neam. Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: ,,Ce faci?”

Sau de către Darie, medul:

Dan.6:25-27 După aceea, împăratul Dariu a scris o scrisoare către toate popoarele, către toate neamurile, către oamenii de toate limbile, cari locuiau în toată împărăţia: ,,Pacea să vă fie dată din belşug! Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se teamă şi să se înfricoşeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu, şi El dăinuieşte veşnicîmpărăţia Lui nu se va nimici niciodată, şi stăpânirea Lui nu va avea sfârşit. El izbăveşte şi mântuieşte, El face semne şi minuni în ceruri şi pe pământ. El a izbăvit pe Daniel din ghiarele leilor!”

Ce păcat că în lumea “modernă” a zilelor noastre nu se mai emit astfel de declaraţii de către marii şefi de state! Dimpotrivă, ei se contrazic cu nimeni altul decât Dumnezeul lui Daniel pretinzând că ar fi în stare să gestioneze criza din Orientul Mijlociu. Dar, este la fel de mare păcat că în preajma acestora nu se mai găsesc oameni de talia lui Daniel, care prin viaţa sa integră a influenţat trei regi şi două mari imperii mondiale! Lucrul acesta conduce clar spre venirea a Doua a lui Hristos pentru a fi întronat ca Rege adevărat şi vrednic al întregului Pământ!

Aceste perioade de dominaţie a Neamurilor asupra Israelului sunt definite în cap.2 până la cap.7. Desigur menţiunea lor ne aruncă în vâltoarea unui alt studiu fascinant al Scripturilor, şi anume acela al escatologiei biblice, studiu ce a fost întreprins de-a lungul veacurilor de diferiţi creştini cu multă pasiune şi a produs numeroase opinii dintre cele mai diverse. În acest moment trebuie să ne amintim de celebra maximă a unui părinte al bisericii, care spunea “În doctrină, unitate, în păreri, toleranţă, şi în toate lucrurile, dragoste”. Însă dragostea creştină este sfidată dacă pentru o părere diferită un creştin se separă de un frate al său.

O temă generală a stăpânirii lui Dumnezeu asupra omenirii este venirea anunţată în glorie a Mesiei pentru a domni asupra lumii prin neprihănire. Întâi, Acesta este simbolizat printr-o “piatră” în cap.2, apoi este descris ca “fiu al omului” în cap.7 şi în final este denumit “Unsul” în cap.9

2:25, 45 Atunci ferul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul, şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra, care sfărâmase chipul, s-a făcut un munte mare, şi a umplut tot pămîntul… Aceasta înseamnă piatra, pe care ai văzut-o dezlipindu-se din munte, fără ajutorul vreunei mâini, şi care a sfărâmat ferul, arama, lutul, argintul şi aurul. Dumnezeul cel mare a făcut deci cunoscut împăratului ce are să se întâmple după aceasta. Visul este adevărat, şi tâlcuirea lui este temeinică.”

7:13-14 M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile, şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată.

9:26 După aceste şaizeci şi două de săptămâni, unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţinea până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile.

În cap.9 ni se mai oferă şi cadrul cronologic de la vremea lui Daniel la vremea împărăţiei lui Hristos. Aceasta nu înseamnă că ni s-a dat şi autorizaţia de a ne lansa în calcule şi previziunii cronologice! Istoria stă mărturie la ruşinea pe care o astfel de preocupare a adus-o creştinilor.

II. Puterea arătată prin minuni

O a doua mare temă a cărţii lui Daniel o reprezintă demonstrarea puterii suverane a lui Dumnezeu prin miracole şi minuni.

John MacArthur pomeneşte de 6 ere ale Bibliei în care se poate observa o activitate deosebită a lui Dumnezeu în îndeplinirea planurilor Sale prin miracole. MacArthur spune că vremea lui Daniel este una dintre cele astfel de 6 ere. 1

  1. Prima ar fi perioada creaţiei şi a potopului (Gen.1-11)
  2. A doua ar fi cea a patriarhilor şi a lui Moise (Gen.12 — Deuteronomul)
  3. A treia îi priveşte pe profeţii Ilie şi Elisei (1Regi — 2Regi 13)
  4. A patra este reprezentată de vremea lui Isus şi a apostolilor Săi (Evangheliile şi Faptele Apostolilor)
  5. A cincea va fi în vremea Celei De-a Doua Veniri (cartea Apocalipsei).

Miracolele din vremea lui Daniel sunt de acum faimoase.

  • mâna ce a scris pe perete
  • ocrotirea celor 3 tineri în cuptorul aprins
  • ocrotirea lui Daniel în groapa cu lei (cap.6)
  • profeţiile supranaturale printre care se remarcă prezicerea cu precizie milimetrică a zilei, lunii, şi a anului intrării Mesiei călare pe măgăriţă în cetatea sfântă a Ierusalimului. (despre împlinirea acesteia fratele nostru George a vorbit cu mare măiestrie cu câţiva ani în urmă. Vă recomand caseta!)

În ciuda diverselor interpretări aduse asupra multor pasaje din Daniel tabăra criticilor stă neputincioasă în faţa împlinirii acestei profeţii.

Critica…
Astfel, criticii lui Daniel refuză o datare timpurie din vremea captivităţii babilonieni şi în schimb plasează cartea în vremea dintre testamente când, spun ei, numeroasele descrieri ale cap.11 nu sunt profeţii anunţate înainte de vreme ci doar observaţii ale unui autor ce a trăit să vadă aceste evenimente. Antioh al IV-lea Epifanes (adică, “ilustrul”) este cel despre care Daniel într-adevăr scrie pentru că a trăit în vremea lui care a fost 175-164 î. de Hristos.

Concluzie:
Acelaşi Dumnezeu care l-a păzit pe Daniel în groapa cu lei, pe trei tineri în cuptorul aprins sau pe Pavel în mijlocul mării, sau în temniţele Romei, vă va păzi şi vouă integritatea în faţa corupţiei şi imoralităţii vremii dacă asemenea acestor oameni şi noi ne vom pune încrederea în Dumnezeul Bibliei!

1 John F. MacArthur, Jr., The MacArthur Study Bible, (Dallas: Word Publishing) 1997.

Teodor Macavei

Ieremia, Profetul persecutat

Recapitulare:

  • Ieremia este ultimul profet dinaintea robiei babiloniene. Provine din aşezarea Anatot şi este fiu de preot. Se dovedeşte un demn urmaş al acelei tagme atât de împietrite în Iudea acelor vremuri.
  • Data trecută (cu două Duminici în urmă) am privit împreună la chemarea în slujba profetică şi la caracterul deosebit al acestui om al lui Dumnezeu. El a fost supranumit “profetul tânguitor”, datorită pasiunii pe care o are pentru naţiunea sa de a se întoarce la Domnul. Este totodată profilul adevăratului patriot!
  • “Cine vrea să predice ca Ieremia, să fie zdrobit ca Ieremia!” Ieremia şi-a scăldat profeţiile distrugerii în lacrimi de compasiune.
  • Ieremia ne-a lăsat o profeţie de 52 de capitole, aşezată în Biblie după Isaia şi înaintea Plângerilor, şi profetului Daniel.

Despre structura/aranjarea cărţii — ea este oarecum “neîngrijită”!?
Cartea lui Ieremia se remarcă prin lipsa unei ordini precise a capitolelor şi a lipsei a unei cronologii a evenimentelor. Se pare că el a urmărit un efect prin a colecta informaţiile care să sublinieze temele importante ale ei. Alţii pun această “dezordine” pe seama intenselor sale trăiri emoţionale. Cartea lui Ezechiel stă în puternic contrast cu cea a lui Ieremia, acesta aranjând cronologic toate evenimentele pe care le relatează.

Ieremia este un profet foarte citat. Vechiul Testament şi Noul Testament îl citează de mai multe ori pe profet:

Vezi: 1) Daniel 9:2 (25:11,12; 29:10); 2) Matei 2:18 (31:15); 3) Matei 27:9 (18:2; 19:2,11; 32:6–9); 4) 1 Cor. 1:31 (9:24); 5) 2 Cor. 10:17 (9:24); 6) Evrei 8:8–12 (31:31–34); şi 7) Evrei. 10:16,17 (31:33,34).1

Mesajul lui Ieremia

Ieremia a avut o lucrare care s-a îndreptat în principal către propriul său popor, locuitor al Iudeii, dar care uneori a vorbit şi altor naţiuni. Însă, în primul rând a apelat la compatrioţii lui să se pocăiască evitând judecata lui Dumnezeu trimisă prin intermediul unui năvălitor străin (vezi, cap. 7) — şi anume haldeeni, sau babilonienii (Imperiul Babilonian).

Ieremia 7
1 Iată cuvântul vorbit lui Ieremia din partea Domnului:
2 ,,Şezi la poarta Casei Domnului, vesteşte acolo cuvântul acesta, şi spune: ,Ascultaţi Cuvântul Domnului, toţi barbaţii lui Iuda, cari intraţi pe aceste porţi, ca sa vă închinati înaintea Domnului!”
3 ,,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ,Îndreptaţi-vă căile şi faptele, şi vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta.
4 Nu vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, zicând: ,Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului!’
5 ,Căci numai dacă vă veţi îndrepta căile şi faptele, dacă veţi înfăptui dreptatea unii faţă de alţii,
6 dacă nu veţi asupri pe străin, pe orfan şi pe văduvă, dacă nu veţi vărsa sânge nevinovat în locul acesta, şi dacă nu veţi merge după alţi dumnezei, spre nenorocirea voastră,
7 numai aşa vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta, în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri, din vecinicie în vecinicie.
8 Dar iată că voi vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, cari nu slujesc la nimic.
9 Cum? Furaţi, ucideţi, preacurviţi, juraţi strâmb, aduceţi tamâie lui Baal, mergeţi dupa alţi dumnezei pe cari nu-i cunoaşteţi!…
10 Şi apoi veniţi sa vă înfătişaţi înaintea Mea, în Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu şi ziceţi: ,Suntem izbaviţi!’… ca iaraşi să faceti toate aceste urâciuni!
11 ,Este Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu, o peşteră de tâlhari înaintea voastră?’ ,Eu însumi văd lucrul acesta, zice Domnul!”
12 ,,Duceţi-vă dar la locul care-Mi fusese închinat la Silo, unde pusesem să locuiască odinioară Numele Meu, şi vedeţi ce i-am făcut, din pricina răutăţii poporului Meu Israel!
13 ,,Şi acum, fiindcă aţi făcut toate aceste fapte, zice Domnul, fiindcă v’am vorbit dis de dimineaţă, şi n’aţi ascultat, fiindcă v’am chemat şi n’aţi răspuns,
14 voi face Casei peste care este chemat Numele Meu, în care vă puneţi încrederea, şi locului pe care vi l-am dat vouă şi părinţilor voştri, le voi face întocmai cum am făcut lui Silo.
15 Şi vă voi lepăda dela Faţa Mea, cum am lepădat pe toţi fraţii voştri, pe toată sămânţa lui Efraim!”
16 ,,Tu însă nu mijloci pentru poporul acesta, nu înălţa nici cereri, nici rugăciuni pentru ei, şi nu stărui pe lângă Mine; căci nu te voi asculta!
17 Nu vezi ce fac ei în cetătile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului?
18 Copiii strâng lemne, părinţii aprind focul, şi femeile frământă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului, şi să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mânie.”
19 ,,Pe Mine Mă mânie ei oare? zice Domnul; nu pe ei înşişi, spre ruşinea lor?”
20 ,,De aceea, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ,Iată, mânia şi urgia Mea se vor vărsa peste locul acesta, peste oameni şi dobitoace, peste copacii de pe câmp şi peste roadele pământului; şi va arde, şi nu se va stinge.” …

Ier.1:13-15 ,,Cuvântul Domnului mi-a vorbit a doua oară, astfel: ,,Ce vezi?” Eu am răspuns: ,Văd un cazan clocotind, dinspre miază-noapte.” ,,Şi Domnul mi-a zis: ,Dela miazănoapte va izbucni nenorocirea peste toţi locuitorii ţării. Căci iată, voi chema toate popoarele împărăţiilor dela miazănoapte, zice Domnul; ele vor veni, şi îşi vor aşeza fiecare scaunul de domnie la intrarea porţilor Ierusalimului, împotriva tuturor zidurilor lui dejur împrejur, şi împotriva tuturor cetăţilor lui Iuda.

Observaţi că le-a proorocit cu precizie câţi ani de robie va interveni în istoria lor — 70 de ani!

“Diplomaţia” lui Ieremia
Odată însă ce invazia a devenit certă şi după ce Iudea a refuzat să se pocăiască, Ieremia i-a implorat să nu se opună invadatorului babilonian pentru a evita distrugerea lor completă (cap.27). Un gest de o rară diplomaţie, dar care este interpretat greşit. Pentru aceasta i-a chemat şi pe delegaţii altor neamuri pe care i-a sfătuit să-l asculte şi să se supună Babilonului (cap.27) prevăzând judecata lui Dumnezeu asupra mai multor neamuri (25:12-38; cap.46-51).

Totuşi nici Ieremia nu îi abandonează în întunericul Zilei Domnului ci după prezicerea celor 70 de ani de robie babiloniană (25:9-12), el prevede un viitor strălucitor rămăşiţei pe care Domnul o va păstra:

Ieremia 23:3-8 ,,Şi Eu însumi voi strânge rămăşiţa oilor Mele din toate ţările, în cari le-am izgonit; le voi aduce înapoi în păşunea lor, şi vor creşte şi se vor înmulţi. Voi pune peste ele păstori cari le vor paşte; nu le va mai fi teamă, nici groază, şi nu va mai lipsi niciuna din ele, zice Domnul.” ,,Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă, neprihănită. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune, şi va face dreptate şi judecată în ţară. În vremea Lui, Iuda va fi mântuit, şi Israel va avea linişte în locuinţa lui; şi iată Numele pe care i-L vor da: ,Domnul, Neprihănirea noastră!” ,,De aceea iată, vin zile, zice Domnul, când nu se va mai zice: ,Viu este Domnul, care a scos din ţara Egiptului pe copiii lui Israel!’ Ci se va zice: ,Viu este Domnul, care a scos şi a adus înapoi sămânţa casei lui Israel din ţara dela miază noapte şi din toate ţările în cari îi risipisem! ,Şi vor locui în ţara lor.’

Ieremia 33:15-22 În zilele acelea şi în vremile acelea voi face să răsară lui David o Odraslă neprihănită, care va înfăptui dreptatea şi judecata în ţară. În zilele acelea, Iuda va fi mântuit, şi Ierusalimul va locui în linişte. Şi iată cum Îl vor numi: ,Domnul, Neprihănirea (Sau: Starea noastră după voia lui Dumnezeu.) noastră.” Căci aşa vorbeşte Domnul: ,,David nu va fi lipsit niciodată de un urmaş, care să stea pe scaunul de domnie al casei lui Israel. Nici preoţii şi Leviţii, nu vor fi lipsiţi niciodată înaintea Mea de urmaşi cari să aducă arderidetot, să ardă tămâie împreună cu darurile de mâncare, şi să aducă jertfe în toate zilele!” Cuvântul Domnului a vorbit lui Ieremia, astfel: ,,Aşa vorbeşte Domnul: ,Dacă puteţi să rupeţi legământul Meu cu ziua, şi legământul Meu cu noaptea, aşa încât ziua şi noaptea să nu mai fie la vremea lor, atunci se va putea rupe şi legământul Meu cu robul Meu David, aşa încât să nu mai aibă fii, cari să domnească pe scaunul lui de domnie, şi legământul Meu cu Leviţii, preoţii, cari Îmi fac slujba. Ca oştirea cerurilor, care nu se poate număra, şi ca nisipul mării, care nu se poate măsura, aşa voi înmulţi sămânţa robului Meu David, şi pe Leviţii, cari-Mi slujesc.”

Pedepsirea Iudeii demonstrează eficienţa iubirii de Tată a lui Dumnezeu.
Vreau să spun că atunci când păcatul îi lipseşte de simţiri pe copiii lui Dumnezeu, Acesta intervine cu pedepse aspre care să-i readucă la simţiri. Profeţia lui Ieremia ne arată că de fapt Tatăl este cel ce suferă cel mai mult în procesul disciplinei.

Context

Cuvintele de deschidere ale cărţii reprezintă cheia înţelegerii acestei profeţii pentru că ele dezvăluie fundalul istoric şi împrejurările tragice în care Ieremia a trudit. Este obiceiul profeţilor de a-şi data singuri profeţiile în acest fel, raportându-le la vremea regilor în care au trăit, iar dacă noi vrem să le înţelegem trebuie să cunoaştem contextul în care au vorbit.

1:1-3 Cuvintele lui Ieremia, fiul lui Hilchia, unul din preoţii din Anatot, din ţara lui Beniamin. Cuvântul Domnului i-a vorbit pe vremea lui Iosia, fiul Amon, împăratul lui Iuda, în al treisprezecelea an al domniei lui, şi pe vremea lui Ioiachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda, până la sfârşitul anului al unsprezecelea al lui Zedechia, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda, până pe vremea când a fost dus Ierusalimul în robie, în luna a cincea.

Vremuri grele urmau să vină asupra Iudeii în timpul lui Ieremia. Cu un secol mai înainte Israelul fusese complet nimicit şi dus în robia asiriană. Din păcate, Iuda nu a învăţat nimic din soarta tragică a regatului frate şi a continuat în apostazia ei care i-a adus în cele din urmă un necaz similar. Năvălirea şi robia babiloniană de 70 de ani.

Când a proorocit?

Perioada lucrării sale se întinde pe durata a aproape 50 de ani, de la al 13-lea an de domnie a lui Iosia (627 î. H.) după cum el însuşi precizează în vers. 1, până după luarea Ierusalimului de către Babilon în 586 î.H. (Ier. 39,40,52).

După anul 586 Ieremia a fost obligat să se alăture rămăşiţei care s-a refugiat în Egipt. Este posibil ca el să mai fi profeţit până în 570 şi avem un comentariu rabinic care susţine că atunci când Babilonul a invadat Egiptul între 568-567 Ieremia a fost dus ca rob în Babilon.

De aceea este posibil ca în jurul anului 561 el să fi fost în stare să scrie capitolele de încheiere ale cărţii când împăratului lui Iuda Ioiachim, prizonier în Babilon, i-a fost redată demnitatea (52:31–34). Dacă mai era în viaţă, Ieremia ar fi avut vârsta de 85-90 ani.2

Fundalul istoric
Detaliile vremii lui Ieremia sunt descrise în 2 Regi 22-25 şi 2 Cronici 34-36. Profeţiile lui Ieremia ne oferă descrieri ale păcatelor poporului său, ale năvălitorului pe care-l va trimite Dumnezeu, a efectelor asediului, ale nenorocirilor invaziei. Profeţiile sale au fost făcute în timpul ultimilor 5 regi ai Iudeii:

Iosia 640–609 î.H., Ioahaz 609 î.H. (2Regi 23:30-31), Eliachim sau Ioiachim 609–598 î.H., Ioiachin 598–597 î.H.(2 Regi 24:8), şi Zedechia 597–586 î.H.

Observaţi că Ieremia a menţionat doar trei dintre aceşti regi, Ioahaz care a domnit doar trei luni şi Ioiachin, tot trei luni, fiind trecuţi cu vederea. Nu i-a considerat vrednici de menţiune, fiind doi regi răi. Nici Zedechia a cărui fii au fost omorâţi de babilonieni înaintea lui şi căruia i-au scos ochii, nu a fost mai bun. De fapt, acesta s-a dovedit un caracter slab, un om schimbător şi nehotărât. Întâi, se supune Babilonului apoi, cere ajutorul Egiptului pentru a se opune lui. Ultimii regi ai Iudeii au fost o ruşine!

Spre deosebire de vremea lui Isaia, puterea dominantă în lume nu era Asiria, ci Babilonul…
În momentul acela se dădea o întrecere cu trei concurenţi la supremaţia internaţională: Asiria, Babilonul şi reînviatul Egipt.

Timp de vreo 300 de ani Asiria cu capitala în nordul văii Eufratului şi Tigrului, Ninive, care a dominat lumea cunoscută pe atunci, şi-a accelerat căderea. Babilonul, aflat în partea de sud a aceleiaşi legendare văi îşi începuse ascensiunea imbatabilă. Egiptul la rândul lui care în urmă cu o sută de ani era o mare putere începea din nou să-şi arate ambiţiile de dominaţie.

Dintre toate, pe la mijlocul vremurilor lui Ieremia, Babilonul este cel ce a ieşit câştigător în această competiţie. Babilonul a umilit Asiria (607) şi a zdrobit Egiptul (cu doi ani mai târziu) în bătălia de la Carchemiş şi timp ce 70 de ani a dominat lumea. Tot în această perioadă de timp şi iudeii au fost captivii acestui imperiu. Dintre toate naţiunile pe care şi le-au supus, cucerirea Iudeii le-a necesitat babilonienilor vreo 3 faze diferite (ceva asemănător cu cucerirea Daciei de către Roma!).

Condiţia spirituală a Iudeii era una de flagrantă idolatrie.

Împăratul Ahaz care l-a precedat pe fiul lui Ezechia, un rege reformator bun, pe vremea profetului Isaia a pus bazele unui ritual idolatru al jertfirii copiilor zeului Moloh în valea Ben-Hinnom-ului, din afara Ierusalimului. Despre acest ritual monstruos am mai vorbit cu ocazia studiului asupra cărţii lui Isaia. Valea Hinnom-ului a ajuns să fie ilustraţia geografică a adevăratului iad, şi se pare că “ghehena” este traducerea grecească a numelui ei evreiesc. De aici vine şi cuvântul “gheenă” (groapa de gunoi). Ezechia a introdus reforme şi a condus stârpirea acestui ritual (Is. 36:7), dar Manase, fiul acestuia, a perpetuat ritualul şi a sporit idolatria ce a continuat până în vremea lui Ieremia (7:31; 19:5; 32:35).

7:30-31 Căci copiii lui Iuda au făcut ce este rău înaintea Mea, zice Domnul; şi-au aşezat urâciunile lor în Casa peste care este chemat Numele Meu, ca s’o spurce. Au zidit şi locuri înalte la Tofet, în valea Ben-Hinom, ca să-şi ardă în foc pe fiii şi fiicele lor: lucru pe care Eu nu-l poruncisem, şi nici nu-Mi trecuse prin minte.”
19:5 Au zidit şi înălţimi lui Baal, ca să ardă pe copiii lor în foc ca arderi de tot lui Baal: lucru, pe care nici nu-l poruncisem, nici nu-l rânduisem, şi nici nu-Mi trecuse prin minte.”

Iudeii venerau zei canaaniţi ai fertilităţii prin relaţii sexuale iresponsabile iar copiii rezultaţi din acestea erau sacrificaţi lui Moloh ca să binecuvânteze pământul cu roade. Valea Ben-Hinomului era locul unde se ţineau aceste ritualuri scârboase şi de asemenea locul unde se depuneau oasele victimelor, un fel de groapă comună. De aceea, locul a primit această conotaţie nefastă iar priveliştea dezolantă a fumului care se înălţa continuu spre cer a inspirat imaginea Nou Testamentală a iadului.

Mulţi se închinau în acelaşi timp şi la “împărăteasa cerurilor, Astarteea (Ier.7:18):

Copiii strâng lemne, părinţii aprind focul, şi femeile frământă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului, şi să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mânie.”

Reformele lui Iosia care au atins apogeul în 622 î.H. au dus într-adevăr la înlăturarea externă a unora dintre cele mai repulsive practici idolatre, dar nu a reuşit să ducă şi la înlăturarea idolatriei din inima locuitorilor Ierusalimului şi Iudeii.

Astfel, după un răgaz scurt păcatul a înflorit din nou în regatul de sud. Prefăcătoria religioasă, necinstea, adulterul, nedreptatea, cruzimea faţă de cei neajutoraţi, lipsiţi de apărare, au caracterizat vremurile profetului Ieremia.

Profetul persecutat

Aş spune că profetul Ieremia a avut parte de 40 de ani, nu de lucrare, ci de permanent conflict…

Ier.15:10 ,,Vai de mine, mamă, că m-ai născut, pe mine, om de ceartă şi de pricină pentru toată tara! Nu iau cu împrumut, nici nu dau cu împrumut, şi totuşi toţi ma blestemă!
Ier. 20:8 Căci ori de câte ori vorbesc, trebuie să strig: ,,Sâlnicie şi apăsare!” Aşa încât cuvântul Domnului îmi aduce numai ocară şi batjocură toată ziua.

…deoarece nimeni nu i-a luat în seamă avertismentele ci a fost mai degrabă persecutat şi umilit. Vedem puţin mai încolo cum Ieremia a fost ameninţat, judecat, pus în butuci, forţat să fugă dinaintea împăratului, public umilit de un profet fals şi aruncat într-o groapă.

Un profil al curajului — “plângerile” lui ieremia sunt făcute lui dumnezeu, nu omului!
Omul acesta este un exemplu de curaj şi neînfricare în proclamarea adevărului unui popor înrăit şi împotrivitor să-l primească. Unii pot însă arăta cu degetul momentele în care Ieremia a ezitat să intre în lucrare, când a vrut să fugă, să dea înapoi, şi a tremurat de frică. Totuşi ceea ce trebuie remarcat este că în fiecare dintre aceste momente Ieremia se găseşte în prezenţa lui Dumnezeu, şi nu a oamenilor.

Îl vedem într-adevăr copleşit de măreţia lucrării sale, de povara mesajului de judecată însărcinat să-l ducă evreilor, zdrobit de profunde sentimente de nevrednicie şi neputinţă. Însă tocmai ceea ce alţii se grăbesc să critice este remarcabil la Ieremia fiindcă întotdeauna aceste trăiri îl arată prosternat înaintea lui Dumnezeu, singurul care putea să-l sprijine. De partea cealaltă, de fiecare dată când iese din prezenţa lui Dumnezeu pentru a veni înaintea oamenilor să le aducă Cuvântul Său, Ieremia este dârz, îndrăzneţ şi neînfricat în faţa ameninţărilor şi persecuţiilor lor — neînduplecat în afirmarea adevărului. Aceasta este o definiţie adevărată a eroismului.

Apoi, în ciuda lipsei rezultatelor, vedem un om care merge înainte, care continuă şi nu renunţă… Şi nouă ne-a fost lansată o singură chemare: să predicăm Cuvântul, la timp şi ne la timp, nu să ne preocupăm de rezultate. Ele revin lui Dumnezeu. Nouă ne revine ascultarea de porunca Lui.

Curajul lui Ieremia rezultă şi din maniera necompromiţătoare în care comunică un mesaj de judecată unei naţiuni aflate în culmea puterii ei — Imperiul Babilonian şi capitalei acestuia, cetatea Babilonului.

Îi invită pe preoţii şi mai marii poporului în Valea Ben-Hinomului să asculte o predică, mai mult o pantomimă cu mesaj.

Ieremia 19
1 Aşa a vorbit Domnul: ,,Du-te de cumpără de la un olar un vas de pământ, şi ia cu tine pe câţiva din bătrânii poporului şi din bătrânii preoţilor.
2 Du-te în valea Ben-Hinom, care este la intrarea porţii olăriei, şi acolo să vesteşti cuvintele pe cari ţi le voi spune.
3 Să spui: ,Ascultaţi Cuvântul Domnului, împăraţi ai lui Iuda, şi locuitori ai Ierusalimului! Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ,Iată, voi aduce peste locul acesta o nenorocire, care va face să ţiuie urechile oricui va auzi vorbindu-se de ea.
4 Pentrucă M’au părăsit, au spurcat locul acesta, au adus în el tămâie altor dumnezei, pe cari nu-i cunoşteau nici ei, nici părinţii lor, nici împăraţii lui Iuda, şi au umplut locul acesta cu sânge nevinovat.
5 Au zidit şi înălţimi lui Baal, ca să ardă pe copiii lor în foc ca arderi de tot lui Baal: lucru, pe care nici nu-l poruncisem, nici nu-l rânduisem, şi nici nu-Mi trecuse prin minte.”
6 ,,De aceea, iată, vin zile, zice Domnul, când locul acesta nu se va mai numi Tofet, nici Valea Ben-Hinom, ci se va numi Valea Măcelului!
7 În locul acesta voi zădărnici sfatul lui Iuda şi al Ierusalimului, îi voi face să cadă ucişi de sabie înaintea vrăjmaşilor lor, şi de mâna celor ce vor să le ia viaţa. Trupurile lor moarte le voi da hrană păsărilor cerului şi fiarelor pământului.
8 Voi face din cetatea aceasta o groază şi o batjocură; aşa că toţi ceice vor trece pe lângă ea, se vor îngrozi şi vor şuera, când vor vedea toate rănile ei.
9 Îi voi face să mănânce carnea fiilor şi fiicelor lor, aşa că îşi vor mânca unii carnea altora, în mijlocul necazului şi strâmtorării, în care-i vor aduce vrăjmaşii lor, şi ceice vor să le ia viaţa.
10 Să spargi apoi vasul, supt ochii oamenilor cari vor merge cu tine.
11 Şi să le spui: ,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ,Tocmai aşa voi zdrobi pe poporul acesta şi cetatea aceasta cum se sparge vasul unui olar, fără să poată fi făcut la loc. Şi morţii vor fi îngropaţi în Tofet, din lipsă de loc pentru îngropare.

Mesajul acesta îi atrage o aspră prigoană pornită împotriva lui. Ieremia este nu doar “profetul tânguitor” din cauza soartei naţiunii sale, dar şi “profetul persecutat” fiindcă i-a spus adevărul!

Cartea conţine multă suferinţă ilustrată amplu prin persecutarea lui Ieremia.

Ieremia 11:18-21 ,,Domnul mi-a dat de ştire, şi am ştiut; atunci Tu mi-ai arătat faptele lor. Dar eu eram ca un miel blând pe care-l duci la măcelărie, şi nu ştiam planurile rele, pe cari le urzeau ei împotriva mea, zicând: ,Să nimicim pomul cu rodul lui, să-l stârpim din pământul celor vii, ca să nu i se mai pomenească numele.” – ,,O, Doamne, Dumnezeul oştirilor, Tu, care eşti un judecător drept, care cercetezi rărunchii şi inimile: fă-mă să văd răzbunarea Ta împotriva lor, căci Ţie îţi încredinţez pricina mea!” ,,Deaceea aşa vorbeşte Domnul împotriva oamenilor din Anatot, cari vor să-ţi ia viaţa, şi zic: ,Nu prooroci în Numele Domnului, căci vei muri ucis de mâna noastră!”

În cap.20 avem o descriere a prigonirii lui de către preotul şi profetul fals Paşhur şi concluzionează amara lui experienţă suferită din pricina Cuvântului lui Dumnezeu (Ieremia este un martir!)

20:18 Pentru ce am ieşit din pântecele mamei ca să văd numai suferinţă şi durere, şi să-mi isprăvesc zilele în ruşine?
15:15 ,,Tu ştii tot, Doamne! Adu-ţi aminte de mine, nu mă uita, răzbună-mă pe prigonitorii mei! Nu mă lua, după îndelunga Ta răbdare. Gîndeşte-Te că sufăr ocara din pricina Ta!

John MacArthur redă toate încercările şi suferinţele prin care a trecut Ieremia:

  1. Ameninţări făcute asupra vieţii lui (11:18–23)
  2. Izolat (15:15–21)
  3. Pus în butuci (19:14–20:18)
  4. Arestat (26:7–24)
  5. Pus la încercare şi provocat de un profet fals (28:10–16)
  6. Ameninţat cu moartea (36:1–32)
  7. Întemniţare şi abuz, violenţă (37:15)
  8. Mort de foame (38:1–6)
  9. Legat cu lanţuri (40:1)
  10. Izgonit (42:1–43:4)3

Ier.20:7-10 M’ai înduplecat, Doamne, şi m’am lăsat înduplecat; ai fost mai tare decât mine îşi m’ai biruit! În fiecare zi sunt o pricină de râs, toată lumea şi bate joc de mine. Căci ori de câte ori vorbesc, trebuie să strig: ,,Sâlnicie şi apăsare!” Aşa încât cuvântul Domnului îmi aduce numai ocară şi batjocură toată ziua. Dacă zic: ,,Nu voi mai pomeni de El, şi nu voi mai vorbi în Numele Lui!” iată că în inima mea este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot. Căci aud vorbele rele ale multora, spaima care domneşte împrejur. -,,Învinuiţi-l”, strigă ei; ,,haidem să-l învinuim!” Toţi ceice trăiau în pace cu mine, pândesc să vadă dacă mă clatin, şi zic: ,,Poate că se va lăsa prins, vom pune mâna pe el, şi ne vom răzbuna pe el!”

Ştiţi de ce el nu s-a putut opri a spune adevărul? Pentru că, Cuvântul lui Dumnezeu nu era o informaţie externă; ci a fost ceva interiorizat şi l-a controlat pe Ieremia. El a fost captivat de adevărul lui Dumnezeu, Torah.

În ciuda persecuţiei aspre la care a fost supus, observaţi ce spune Ieremia că este Cuvântului lui Dumnezeu pentru el: “ca un foc mistuitor în inima lui, este închis în oasele lui.” Caută să-l oprească, dar nu poate! Firea lui striga de durerea persecuţiei dar Cuvântul lui Dumnezeu pe care el îl ştia nu-i îngăduia să tacă.

Eşti tu la fel de captivat de Cuvântul lui Dumnezeu?

Ştiţi de ce el nu s-a putut opri din a le spune semenilor lui adevărul? Pentru că Acesta nu era doar o cunoştinţă intelectuală, o masă externă de informaţie, ci era ceva ce şi-a însuşit personal, trăieşte personal, îl stăpânea şi dirija. Ieremia a fost captiv Cuvântului.

Într-un prilej, împăratul îi cere să proorocească de bine şi când colo Ieremia pronunţă judecată.

Uciderea profetului Urie. Ieremia a putut să vadă cum Dumnezeu i-a păzit viaţa, un profet pe nume Urie fiind ucis de Ioiachim, după ce acesta a trebuit să trimită o expediţie de aducerea a lui înapoi din Egipt.

Ieremia 26:18-24 ,,Mica din Moreşet proorocea pe vremea lui Ezechia, împăratul lui Iuda, şi spunea întregului popor al lui Iuda: ,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ,Sionul va fi arat ca un ogor, Ierusalimul va ajunge un morman de pietre, şi muntele Casei Domnului o înălţime acoperită cu păduri.’ L-a omorât însă oare Ezechia, împăratul lui Iuda, şi tot Iuda? Nu s’a temut Ezechia de Domnul? Nu s’a rugat el Domnului? Şi atunci Domnul S’a căit de răul pe care-l rostise împotriva lor. Şi noi să ne împovărăm sufletul cu o nelegiuire aşa de mare?” (A mai fost însă un om care proorocea în Numele Domnului: Urie, fiul lui Şemaia, din Chiriat-Iearim. El a proorocit împotriva cetăţii acesteia şi împotriva ţării acesteia tocmai aceleaşi lucruri ca Ieremia. Împăratul Ioiachim, toţi vitejii lui, şi toate căpeteniile lui, au auzit cuvintele lui, şi împăratul a căutat să-l omoare. Dar Urie, care a fost înştiinţat de lucrul acesta, s’a temut, a fugit, şi s’a dus în Egipt. Împăratul Ioiachim a trimes nişte oameni în Egipt şi anume: Pe Elnatan, fiul lui Acbor, şi pe alţii împreună cu el în Egipt. Aceştia au scos din Egipt pe Urie şi l-au adus la împăratul Ioiachim, care l-a omorât cu sabia, şi i-a aruncat trupul mort în mormintele copiilor poporului.) – Totuş mâna lui Ahicam, fiul lui Şafan, a fost cu Ieremia, şi el n’a lăsat să fie dat pe mâna poporului ca să fie omorât.

Să observăm sprijinul care Dumnezeu este pentru Ieremia!
Fără a realiza că avem acelaşi sprijin în lucrarea noastră, vom fi speriaţi şi daţi de ruşine.

Un alt lucru demn de remarcat este planul lui Dumnezeu pentru viaţa lui Ieremia, atât în lucrarea sa profetică cât şi în hotărârea lui de a-i împlini voia lui Dumnezeu în viaţa sa.

Ieremia 1
5 ,Mai bine înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte, şi te făcusem prooroc al neamurilor.”
6 Eu am răspuns: ,,Ah! Doamne Dumnezeule, vezi că eu nu ştiu să vorbesc, căci sunt un copil.”
7 Dar Domnul mi-a zis: ,,Nu zice: ,Sunt un copil,’ căci te vei duce la toţi aceia la cari te voi trimete, şi vei spune tot ce-ţi voi porunci.
8 Nu te teme de ei; căci Eu sunt cu tine ca să te scap, -zice Domnul. –
9 Apoi Domnul Şi-a întins mâna, şi mi-a atins gura. Şi Domnul mi-a zis: ,Iată, pun cuvintele Mele în gura ta.
10 Iată, astăzi te pun peste neamuri şi peste împărăţii, ca să smulgi şi să tai, să dărâmi, şi să nimiceşti, să zideşti şi să sădeşti.
11 Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,Ce vezi, Ieremio?’ Eu am răspuns: ,Văd un veghetor.’
12 Şi Domnul mi-a zis: ,Bine ai văzut; căci Eu veghez asupra Cuvântului Meu, ca să-l împlinesc.”
13 ,,Cuvântul Domnului mi-a vorbit a doua oară, astfel: ,,Ce vezi?” Eu am răspuns: ,Văd un cazan clocotind, dinspre miază-noapte.”
14 ,,Şi Domnul mi-a zis: ,Dela miazănoapte va izbucni nenorocirea peste toţi locuitorii ţării.
15 Căci iată, voi chema toate popoarele împărăţiilor dela miazănoapte, zice Domnul; ele vor veni, şi îşi vor aşeza fiecare scaunul de domnie la intrarea porţilor Ierusalimului, împotriva tuturor zidurilor lui dejur împrejur, şi împotriva tuturor cetăţilor lui Iuda.
16 Îmi voi rosti judecăţile împotriva lor, din pricina întregei lor răutăţi, pentrucă M’au părăsit şi au adus tămâie altor dumnezei şi s’au închinat înaintea lucrării mânilor lor.
17 Dar tu, încinge-ţi coapsele, scoală-te, şi spune-le tot ce-ţi voi porunci. Nu tremura înaintea lor, ca nu cumva să te fac să tremuri înaintea lor.
18 Iată că în ziua aceasta te fac o cetate întărită, un stâlp de fier şi un zid de aramă, împotriva întregei ţări, împotriva împăraţilor lui Iuda, împotriva căpeteniilor lui, împotriva preoţilor lui şi împotriva poporului ţării.
19 Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui; căci Eu sunt cu tine, dar nu te vor birui; căci Eu sunt cu tine, ca să te scap, zice Domnul.”

Ieremia 20:11 Dar Domnul este cu mine ca un viteaz puternic; deaceea, prigonitorii mei se vor poticni şi nu vor birui. Se vor umplea de ruşine că n’au lucrat cu chibzuinţă: de o vecinică ruşine, care nu se va uita!
Ieremia 15:20 Te voi face pentru poporul acesta ca un zid tare de aramă; ei se vor război cu tine, dar nu te vor birui; căci Eu voi fi cu tine, ca să te scap şi să te izbăvesc, zice Domnul.”

A mai fost cineva care a primit această încurajare (asigurare) din partea Domnului. Cine a fost acela?
Este limpede că apostolul Pavel este unul care se poate identifica cu Ieremia în singurătatea trăită în slujba lui Dumnezeu, dar întărită de astfel de promisiuni şi intervenţii divine:

Fapte 18:9-10 Noaptea, Domnul a zis lui Pavel într’o vedenie: ,,Nu te teme; ci vorbeşte şi nu tăcea, căci Eu sunt cu tine; şi nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ţi facă rău: vorbeşte, fiindcă am mult norod în această cetate.”
2Tim. 4:16-17 La întâiul meu răspuns de apărare, nimeni n’a fost cu mine, ci toţi m’au părăsit. Să nu li se ţină în socoteală lucrul acesta! Însă Domnul a stat lângă mine, şi m’a întărit, pentru ca propovăduirea să fie vestită pe deplin prin mine, şi s’o audă toate Neamurile. Şi am fost izbăvit din gura leului.

Concluzie: De la amândoi, noi putem învăţa că în această lucrare a adevărului, proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, nu avem alt sprijin real decât pe Dumnezeu care ne-a şi chemat!

Nu a fost un trădător de ţară!
Mesajul său putea să fie considerat la fel de ridicol ca şi cel al lui Naum care proorocea căderea unei cetăţi care tocmai era puternică şi prosperă — Ninive — şi totuşi el nu ezită să facă cunoscut ce i-a descoperit Domnul privitor la Babilon. Nu putea să fie considerat un trădător, aşa cum l-au suspectat când le recomanda să se plece înaintea Babilonului pentru a evita distrugerea totală pentru că prorociile lui de nimicire îl priveau şi pe acesta!

Ier.50:8-11, 18 ,Fugiţi din Babilon, ieşiţi din ţara Haldeilor, şi mergeţi ca nişte ţapi în fruntea turmii! Căci iată că voi ridica şi voi aduce împotriva Babilonului o mulţime de neamuri mari din ţara dela miazănoapte; se vor înşirui în şiruri de bătaie împotriva lui, şi vor pune stăpânire pe el; săgeţile lui sunt ca ale unui războinic iscusit, care nu se întoarce cu mâinile goale. Astfel va fi dată pradă jafului, Haldea, şi toţi ceice o vor jăfui se vor sătura de jaf, zice Domnul.” ,,Căci voi v’aţi bucurat şi v’aţi veselit, când Mi-aţi jăfuit moştenirea Mea! Da, săreaţi ca o juncană în iarbă, nechiezaţi ca nişte armăsari focoşi!” 18 ,,De aceea aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ,Iată, voi pedepsi pe împăratul Babilonului şi ţara lui, cum am pedepsit pe împăratul Asiriei.

Ier.51:8-9 Deodată cade Babilonul şi este zdrobit! Văitaţi-l, aduceţi leac alinător pentru rana lui; poate că se va vindeca!” – ,,Am voit să vindecăm Babilonul, dar nu s’a vindecat! Părăsiţi-l, şi haidem fiecare în ţara noastră, căci pedeapsa lui a ajuns până la ceruri, şi se înalţă până la nori.”

La fel ca Naum, Ieremia are de proorocit unei cetăţi extrem de fortificate şi în plină ascensiune la glorie, astfel încât să pară cât mai incredibil că poate cândva să cadă în mâinile vreunui vrăjmaş. Şi totuşi Cuvântul Domnului este sigur…

O comparaţie a cetăţii Babilon cu Ninive.

Pentru străbaterea Ninivei era nevoie de trei zile.

  • aproape 100 de km în circumferinţă
  • ziduri de 30 de metri
  • 3 care de luptă puteau trece pe latul zidului ce împrejmuia cetatea
  • acest zid avea 15 porţi şi turnuri
  • populaţia se estimează a fi între 660.000 şi 1 milion de locuitori — o mulţime de păcătoşi!!

Babilonul avea:

  • o circumferinţă de 100 de km
  • un zid înalt de aproape 100 de metri
  • gros de 25 de metri
  • îngropat 10 metri în pământ ca să nu se poată face tunel pe sub şi nici ca să se poată doborî
  • 1000 de metri distanţă de la zid la oraş spaţiu liber pe toată lungimea zidului
  • în afara zidului canale de apă pe toată lungimea lui
  • 250 de turnuri pe zid
  • camere de gardă pentru soldaţi
  • 100 de porţi de aramă
  • poduri basculante care se ridicau noaptea
  • un tunel pe sub canalul de apă lat de 4,5 metri şi înalt de 3,6 m.

Împotriva unei astfel de redute formidabile a proorocit Ieremia o nimicire sigură.

Totuşi Ieremia a fost profetul lui Dumnezeu şi Dumnezeu l-a folosit în acest fel. Devotamentul său faţă de Cuvântul Domnului este exemplar. Ba chiar se pare că i-a fost răsplătit, fiind eliberat de caldeeni şi lăsat să se întoarcă în Iudea în momentul cuceriri acesteia.

Ieremia 40:1-4 Iată cuvântul spus lui Ieremia din partea Domnului, după ce Nebuzaradan, căpetenia străjerilor, i-a dat drumul din Rama. Când a trimes să-l aducă, Ieremia era încă legat cu lanţuri, împreună cu toţi prinşii de război din Ierusalim şi din Iuda, cari aveau să fie duşi în Babilon. Căpetenia străjerilor a trimes să aducă pe Ieremia, şi i-a zis: ,,Domnul, Dumnezeul tău, a vestit mai dinainte aceste nenorociri împotriva locului acestuia; Domnul a adus şi a împlinit ce spusese; şi lucrurile acestea vi s’au întâmplat pentrucă aţi păcătuit împotriva Domnului şi n’aţi ascultat glasul Lui. Acum, iată, te izbăvesc astăzi din lanţurile, pe cari le ai la mâni; dacă vrei să vii cu mine la Babilon, vino, şi voi îngriji de tine. Dar, dacă nu-ţi place să vii cu mine la Babilon, nu veni. Iată, toată ţara este înaintea ta, du-te unde vei crede, şi unde-ţi place să te duci!”

După această întâmplare, bătrânul Ieremia ajunge în Egipt. Timp de 40 de ani i-a predicat Iudeii şi a văzut-o cum se dezintegrează moral şi politic până ce cade înaintea Babilonului. A văzut Ierusalimul invadat şi cucerit, templul incendiat, a văzut distrugerea palatului regelui, capturarea acestuia, scoaterea ochilor acestuia (Zedechia), şi ducerea poporului în robie în Babilon, cu excepţia unei mici rămăşiţe care a rămas în urmă. În mijlocul acesteia a slujit de fapt Ieremia. Însă şi această mică rămăşiţă a apostaziat şi s-a coborât în Egipt unde conform tradiţiilor evreieşti Ieremia a plătit pentru mesajul său cu o moarte de martir, ucis cu pietre de proprii săi compatrioţi din exil şi unici supravieţuitori ai pustiirii.

Marile teme teologice ale cărţii
Ieremia este o carte profetică şi morală excepţională!
Este clar că în cartea lui Ieremia suntem obligaţi să privim la mai multe teme.

I. Principala temă teologică o reprezintă ultimul efort al lui Dumnezeu de a salva Ierusalimul de o judecată binemeritată, dacă privim la păcatele lui. Acest “efort” constă în trimiterea acestui ultim profet înainte de nimicire şi de robie.

Ieremia dedică mai multe capitole judecăţii Iudeii (Ier.1-29) decât restaurării viitoare a întreg Israelului, aşa cum face Isaia (Is.40-66). Acestui subiect el îi acordă mai puţină atenţie. Devreme ce judecata lui Dumnezeu era iminentă el s-a concentrat mult mai mult pe problemele actuale într-o încercare de a opri neamul să meargă prea departe în imoralitate.

Diferitele ilustraţii plastice cu care Ieremia a fost inspirat să descrie iminenta judecată a lui Dumnezeu.

Migdalul – veghetorul (1:11,12)
Un cazan ce clocoteşte (1:13–16)
Nişte pui de lei şi lei (2:15, 4:7, 5:6, 50:17).
Un vânt arzător, năpraznic (4:11,12, 18:17, 23:19, 25:32)
Lupul (5:6)
Leopardul (5:6)
Nişte butuci care trebuie duşi, nişte lemne care trebuie arse (5:10, 14)
Nişte şerpi şi scorpioni (8:17)
Nimicirea ramurilor măslinului (11:16–17)
Nişte vase pline cu vin care se izbesc şi se sparg reciproc (13:12–14)
Un vas de lut spart (19:10,11; 22:28)
Un potir plin cu vinul mâniei Sale (25:15)
Ararea Sionului asemenea unui ogor (26:18)
Purtarea unor juguri de lemn şi de fier (27:2; 28:13)
Un ciocan [Babilonul este închipuit în acesta] (50:23)
Un munte nimicitor [Babilonul] (51:25)4

Să notăm acţiunile simbolice care este obligat să le întreprindă pentru a ilustra judecata lui Dumnezeu. Iată o alta:

Ier.13:1-11 ,,Aşa mi-a vorbit Domnul: ,Du-te de cumpără-ţi un brâu de în, şi pune-l în jurul coapselor tale; dar să nu-l moi în apă!’ Am cumpărat brâul, după porunca Domnului, şi l-am pus în jurul coapselor mele. Apoi Cuvântul Domnului mi-a vorbit a doua oară, astfel: ,Ia brâul, pe care l-ai cumpărat, şi pe care l-ai pus în jurul coapselor tale, scoală-te, du-te la Eufrat, şi ascunde-l acolo în crăpătura unei stânci.’ M’am dus, şi l-am ascuns la Eufrat, cum îmi poruncise Domnul. După mai multe zile, Domnul mi-a zis: ,Scoală-te, du-te la Eufrat, şi ia de acolo brâul, pe care-ţi poruncisem să-l ascunzi acolo!’ M’am dus la Eufrat, am săpat, şi am luat brâul din locul în care-l ascunsesem; dar iată că brâul era stricat şi nu mai era bun de nimic. Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,Aşa vorbeşte Domnul: ,Aşa voi nimici mândria lui Iuda şi mândria peste măsură de mare a Ierusalimului. Poporul acesta este un popor rău: nu vrea să asculte cuvintele Mele, urmează pornirile inimii lui, şi merge după alţi dumnezei, ca să le slujească şi să se închine înaintea lor; de aceea va ajunge întocmai ca brâul acesta, care nu mai este bun de nimic! Căci, cum se lipeşte brâul de coapsele unui om, aşa Îmi lipisem Eu toată casa lui Israel şi toată casa lui Iuda, zice Domnul, ca să fie poporul Meu, Numele Meu, lauda Mea şi slava Mea; dar nu M’au ascultat.

“Acţiunea brâul” ilustrează felul în care Dumnezeu şi i-a apropiat pe evrei de El Însuşi prin revelaţii şi minuni, dar şi cum aceştia s-au “stricat”. O întrebare: oare a călătorit Ieremia până la Eufrat ca să îngroape acolo brâul? Se pare că nu încape îndoiala că a făcut-o! Totuşi cât de mult sens a avut pentru el această poruncă care vedem că nu ezită să o asculte? Ieremia a fost supus necondiţionat Domnului. Se pare că el însuşi ne repetă de mai multe ori că s-a dus tocmai la Eufrat!

Alte demonstraţii simbolice ale iminentei judecăţii a lui Dumnezeu la care Ieremia a fost chemat să apeleze:

Brâul de in (13:1–11)
Vasul olarului ce este care se strică şi care apoi este refăcut (18:1–11)
Vasul spart de stânci (19:10–11)
Două coşuri cu smochine (24:1–10)
Jugurile de lemn şi de fier (cap. 27, 28)
Cumpărarea ogorului din Anatot (32:6–44)
Pietrele mari din Tahpanes, Egipt (43:8–10)5

A învăţa prin semne şi a întreprinde unele dintre cele mai stranii acţiuni este un obicei frecvent întâlnit la profeţi. Vă amintiţi de culcarea pe o rână timp de 13 luni(!!) a lui Ezechiel (Eze.4:4,6), de strivirea feţei aceluiaşi profet cu o tigaie de fier (Ezechiel 4:1-3), sau de legarea mâinilor şi picioarelor cu brâul lui Pavel de către profetul Nou Testamental Agab?

Eficienţa disciplinei Lui Dumnezeu — avem nevoie să credem în ea având în vedere cât de mulţi creştini disciplinaţi înregistrează biserica aceasta!
Ieremia s-a pus practic singur de-a curmezişul drumului spre distrugere al regatului de sud, având concurenţa acerbă a profeţiilor falşi care declarau “pace, pace” unui neam rebel şi idolatru. Avertismentele sale au ajuns la urechi surde. Ieremia este contrâns să pronunţe un mesaj solemn al unei judecăţi irevocabile.

Ier.25:11 Toată ţara aceasta va fi o paragină, un pustiu, şi neamurile acestea vor fi supuse împăratului Babilonului timp de şaptezeci de ani.

Israelul — A devenit cel mai monoteist dintre popoarele lumii!
Se pare că după această experienţă Israelul a fost vindecat definitiv de idolatrie, cel puţin, devenind peste timp cel mai monoteist dintre popoarele lumii. Inima de Tată a lui Dumnezeu este dezvăluită aici: disciplina aplicată de el este productivă, pedepsele date de El, aduc şi produc rezultate!

II. O a doua temă o constituie dorinţa lui Dumnezeu de a cruţa şi binecuvânta Iudea şi poporul ei, în cazul în care se pocăieşte. Aceasta este o promisiune ce este repetată frecvent, dar cea mai reuşită ilustraţie a ei se găseşte în casa olarului:

Ieremia 18
1 Cuvântul vorbit de Ieremia din partea Domnului şi care sună astfel:
2 ,,Scoală-te şi pogoară-te în casa olarului; acolo te voi face să auzi cuvintele Mele!”
3 Când m’am pogorât în casa olarului, iată că el lucra pe roată.
4 Vasul pe care-l făcea n’a izbutit, -cum se întâmplă cu lutul în mâna olarului. Atunci el a făcut un alt vas, cum i-a plăcut lui să-l facă.
5 Şi Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel:
6 ,,Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta casă a lui Israel? zice Domnul. Iată, cum este lutul în mâna olarului, aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel!
7 Deodată zic despre un neam, despre o împărăţie, că-l voi smulge, că-l voi surpa, şi că-l voi nimici.
8 dar dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se întoarce dela răutatea lui, atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac.
9 Tot aşa însă, deodată zic despre un neam, sau despre o împărăţie, că-l voi zidi sau că-l voi sădi.
10 Dar dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea, şi n’ascultă glasul Meu, atunci Îmi pare rău şi de binele, pe care aveam de gând să i-l fac.”
11 ,,De aceea, vorbeşte acum oamenilor lui Iuda şi locuitorilor Ierusalimului, şi zi: ,Aşa vorbeşte Domnul: Iată, pregătesc o nenorocire împotriva voastră, şi fac un plan împotriva voastră. De aceea, întoarceţi-vă fiecare dela calea voastră cea rea, îndreptaţi-vă umbletele şi faptele!”

Asemenea vasului de lut nears în foc şi inima neîmpietrită a omului poate fi încă “prelucrată” de Duhul Sfânt.

III. O altă mare temă teologică este reprezentată de dorinţa de intimitate a lui Dumnezeu cu copiii Săi.

Cartea începe cu o aducere aminte a lui Dumnezeu a credincioşiei pe care acum n-o mai au fiindcă l-au părăsit pe Domnul lor.

Ier.2:2 ,Du-te, şi strigă la urechile cetăţii Ierusalimului: ,Aşa vorbeşte Domnul: ,Mi-aduc aminte încă de dragostea pe care o aveai când erai tânără, de iubirea ta, când erai logodită, când Mă urmai în pustie, într’un pământ nesămănat.

Dumnezeu este descris aici ca având trăsăturile soţului care veghează asupra bunăstării nevestei tinereţii sale, o paralelă perfectă a zilelor idilice a dragostei dintâi a sufletului mântuit.

Ieremia este inspirat să descrie relaţia apropiată şi intimă pe care şi-o doreşte Dumnezeu cu copiii Săi:

Ier.13:11 Căci, cum se lipeşte brâul de coapsele unui om, aşa Îmi lipisem Eu toată casa lui Israel şi toată casa lui Iuda, zice Domnul, ca să fie poporul Meu, Numele Meu, lauda Mea şi slava Mea; dar nu M’au ascultat.

IV. Evidenţiază rolul şi rostul pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl are în viaţa credinciosului:
15:16 Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvintele Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele, căci după Numele Tău sunt numit, Doamne, Dumnezeul oştirilor!

V. Evidenţiază necesitatea credinţei în promisiunile lui Dumnezeu în ciuda intervenţiei în viaţă a oricăror circumstanţe adverse:

Vă imaginaţi cum este să investeşti într-o ţară ocupată? Pe Marte sau pe Lună, unde se spune că acum se vând terenuri la un preţ de nimica? Cam aşa suna un astfel de contract ca cel făcut de Ieremia pe un pământ de lângă Ierusalim în faţa ocupaţiei babiloniene.

Vezi mai jos, cumpărarea ogorului din Anatot şi pecetluirea contractului până la vremea răscumpărării pământului.

(oare ţăranul român a mai avut “credinţa” că-şi va recăpăta pământul înapoi după 40 de ani de naţionalizare? Apocalipsa ne vorbeşte despre răscumpărarea Pământului de către Isus Hristos la a doua Sa venire, ilustrată perfect de titlul de proprietate pe care-l are asupra Pământului; Apoc.5:1-7)

Ieremia 32
7 ,Iată că Hanameel, fiul unchiului tău Şalum, va veni la tine să-ţi spună: ,Cumpără ogorul meu care este la Anatot, căci tu ai drept de răscumpărare ca să-l cumperi.’
8 Şi Hanameel, fiul unchiului meu, a venit la mine, după Cuvântul Domnului, în curtea temniţei, şi mi-a zis: ,Cumpără ogorul meu, care este la Anatot, în ţara lui Beniamin, căci tu ai drept de moştenire şi de răscumpărare, cumpără-l!’ Am cunoscut că era cuvântul Domnului.
9 Şi am cumpărat dela Hanameel, fiul unchiului meu, ogorul dela Anatot, şi i-am cântărit argintul, şaptesprezece sicli de argint.
10 Am scris un zapis, pe care l-am pecetluit, am pus martori, şi am cântărit argintul într’o cumpănă.
11 Am luat apoi zapisul de cumpărare, pe cel care era pecetluit după lege şi obiceiuri, şi pe cel ce era deschis;
12 şi am dat zapisul de cumpărare lui Baruc, fiul lui Neriia, fiul lui Mahseia, în faţa lui Hanameel, fiul unchiului meu, în faţa martorilor, cari iscăliseră zapisul de cumpărare, şi în faţa tuturor Iudeilor cari se aflau în curtea temniţei.
13 Şi am dat lui Baruc înaintea lor următoarea poruncă:
14 ,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ,Ia zapisurile acestea de cumpărare, cel pecetluit şi cel deschis, şi pune’le într-un vas de pământ, ca să se păstreze multă vreme!
15 Căci aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ,Iarăş se vor mai cumpăra case, ogoare şi vii, în ţara aceasta.’
16 Dupăce am dat zapisul de cumpărare lui Baruc, fiul lui Neriia, am făcut Domnului această rugăciune:
17 ,Ah! Doamne Dumnezeule, iată, Tu ai făcut cerurile şi pământul cu puterea Ta cea mare şi cu braţul Tău întins: nimic nu este de mirat din partea Ta!

Apoc.5:1-7 Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celuice şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinlăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: ,,Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?” Şi nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici supt pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns mult, pentrucă nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea. Şi unul din bătrâni mi-a zis: ,,Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei. Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii, şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea jungheat, şi avea şapte coarne şi şapte ochi, cari sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimese în tot pământul. El a venit, şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celuice şedea pe scaunul de domnie.

Numeroase dezvăluiri ale caracterului lui Dumnezeu din cartea lui Ieremia…

În toate aceste profeţii Ieremia face numeroase dezvăluiri ale caracterul lui Dumnezeu.

Astfel, Dumnezeu este binevoitor, mânios şi îndurerat. Dumnezeul lui Israel este mărinimos dar drept.

VI. Dumnezeu este grijuliu — 3:19 Eu ziceam: ,Cum să te pun printre copiii Mei, şi să-ţi dau o ţară plăcută, o moştenire, podoabă între podoabele neamurilor?

Este ceva nou pentru tine? Poate că n-ai ştiut sau că ai uitat că Dumnezeu îţi vrea binele?

Ier. 29:11 Căci Eu ştiu gândurile, pe cari le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.

Tot ce au reuşit filozofii să-i facă pe oameni să creadă cu privire la Dumnezeu este că Acesta este pornit să le facă rău, că este un tiran încruntat care abia aşteaptă ca omul să cadă ca să-l lovească şi să-l pedepsească. Dacă ar fi mai atenţi la citirea Scripturilor ar afla şi altceva. Cum ar fi cele mai de sus.

VII. Tăcerea lui Dumnezeu — prevestitoare de rău!
Cum ne explicăm interdicţia lui Dumnezeu de a se mai ruga pentru popor şi refuzul de a asculta orice pledoarie pentru cruţarea lui?

Ieremia 14:11-12 Şi Domnul mi-a zis: ,,Nu mijloci pentru poporul acesta! Căci, chiar dacă vor posti, tot nu le voi asculta rugăciunile, şi chiar dacă vor aduce arderi de tot şi jertfe de mâncare, nu le voi primi; ci vreau să-i nimicesc cu sabia, cu foametea şi cu ciuma.”
Ieremia 15:1 ,,Domnul mi-a zis: ,Chiar dacă Moise şi Samuel s’ar înfăţişa înaintea Mea, tot n’aş fi binevoitor faţă de poporul acesta. Izgoneşte-l dinaintea Mea, ducă-se!

Dumnezeul viu care vorbeşte alege totuşi să rămână uneori tăcut. Când o face, El o face în chip de judecată. De pildă Dumnezeu îi vorbea adesea împăratului Saul însă repetatele nesupuneri ale sale şi respingeri ale Cuvântului Său s-au întors împotriva lui. Atunci când Saul l-a întrebat pe Domnul, Acesta a rămas tăcut. Nu i-a mai răspuns.

1Samuel 28:6 Saul a întrebat pe Domnul şi Domnul nu i-a răspuns nici prin vise, nici prin Urim…, nici prin prooroci.

Această întâmplare demonstrează că vine o vreme când răbdarea lui Dumnezeu faţă de Israel se epuizează şi atunci El acţionează în judecată. De aceea în această împrejurare din istoria Iudeii Domnul îi spune lui Ieremia să nu mai mijlocească pentru acest popor pentru că mila Lui nu-i mai este de folos şi că doar judecata Lui îi mai poate ajuta.

În Proverbe 1 se spune că Dumnezeu toarnă Duhul Său ca să facă cunoscute cuvintele Sale. Însă ce se întâmplă cu cei ce refuză să le asculte? Nu suntem lăsaţi să ghicim!

23 Întoarceţi-vă să ascultaţi mustrările mele! Iată, voi turna duhul meu peste voi, vă voi face cunoscut cuvintele mele…
24 Fiindcă eu chem şi voi vă împotriviţi, fiindcă îmi întind mâna şi nimeni ia seama,
25 fiindcă lepădaţi toate sfaturile mele, şi nu vă plac mustrările mele,
26 de aceea şi eu, voi râde când veţi fi în vreo nenorocire, îmi voi bate joc de voi când vă va apuca groaza,
27 când vă va apuca groaza ca o furtună, şi când vă va învălui nenorocirea ca un vârtej, când va da peste voi necazul şi strâmtorarea.
28 Atunci mă vor chema, şi nu voi răspunde; mă vor căuta, şi nu mă vor găsi.

Dumnezeu ni se dăruieşte generos, dar dacă-l respingem generozitatea Lui devine judecată.

VIII. Mânia lui Dumnezeu este un lucru insuportabil fiinţelor omeneşti, nici chiar sfinţii lui nu au suportat-o!
Atunci când le oferea o întrezărire a mâniei Sale aprinse împotriva păcatului până şi cei mai apropiaţi sfinţi ai lui Dumnezeu simţeau cum îi pătrunde groaza. Aceasta a fost şi experienţa lui Ieremia:

Ieremia 17:17 De aceea, nu fi o pricină de groază pentru mine, căci Tu eşti scăparea mea în ziua nenorocirii!

Ieremia, omul care părea în stare să îndure orice din partea oamenilor nu a suportat nici măcar pentru o singură clipă mânia lui Dumnezeu împotriva păcatelor poporului său. Acelaşi lucru ne spune David:

Psalmul 6:1-3 Doamne, nu mă pedepsi cu mânia Ta, şi nu mă mustra cu urgia Ta. Ai milă de mine, Doamne, căci mă ofilesc! Vindecă-mă, Doamne, căci îmi tremură oasele. Sufletul mi-i îngrozit de tot; şi Tu, Doamne, până când vei zăbovi să Te înduri de mine?

Iov:

Iov 6:4 Căci săgeţile Celui Atotputernic m’au străpuns, sufletul meu le suge otrava, şi groază Domnului bagă fiori în mine!

Psalmistul Heman, unul din fii lui Core:

Psalmul 88:14-17 Pentru ce, Doamne, lepezi sufletul meu? Pentruce îmi ascunzi Faţa Ta? Din tinereţă, sunt nenorocit şi trag să mor, sunt cuprins de spaimele Tale, şi nu ştiu ce să mai fac. Mânia Ta trece peste mine, spaimele Tale mă nimicesc de tot. Ele mă înconjoară toată ziua, ca nişte ape, mă înfăşoară toate deodată.

Mânia lui Dumnezeu este un lucru insuportabil fiinţelor omeneşti se concluzionează:

Psalmul 76:7 Cât de înfricoşat eşti Tu! Cine poate să-Ţi stea împotrivă, când Îţi izbucneşte mânia?
Evrei 10:31 Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!

IX. “Hristosul” în Ieremia
Ieremia introduce următoarele concepte:

“Odrasla neprihănită”; “Domnul neprihănirea noastră”

Ieremia 33
14 ,,Iată, vin zile, zice Domnul”, când voi împlini cuvântul cel bun, pe care l-am spus despre casa lui Israel şi despre casa lui Iuda.
15 În zilele acelea şi în vremile acelea voi face să răsară lui David o Odraslă neprihănită, care va înfăptui dreptatea şi judecata în ţară.
16 În zilele acelea, Iuda va fi mântuit, şi Ierusalimul va locui în linişte. Şi iată cum Îl vor numi: ,Domnul, Neprihănirea (Sau: Starea noastră după voia lui Dumnezeu.) noastră.”

“Domnul, neprihănirea noastră” este un concept preferat de mine şi care mi-a fost întotdeauna foarte de folos din punct de vedere practic împotriva acuzaţiilor celor mai josnice care mi s-au aruncat vreodată, şi în faţa cărora era şi penibil să te aperi! Dacă aş fi făcut-o aş fi dat de bănuit, însă am ales tăcerea pentru că am convingerea puternică că, “Domnul este justificarea/neprihănirea mea”. El mă apără şi El justifică ceea ce fac şi cine sunt.

Ieremia 50:34 Dar puternic este Răzbunătorul lor, El, al cărui Nume este Domnul oştirilor. El le va apăra pricina, ca să dea odihnă ţării, şi să facă pe locuitorii Babilonului să tremure.’

Titlul acesta pe care Ieremia îl acordă Domnului reprezintă baza doctrinei nou-testamentale a îndreptăţirii prin credinţă.
Isus Hristos este Cel ce ne pune într-o stare după voia lui Dumnezeu. Nu prin faptele, poziţia, sau religia noastră. Ci prin credinţa în El, omul se îndreptăţeşte înaintea lui Dumnezeu!

Romani 1:16-17 Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire (O JUSTIFICARE), pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: ,,Cel neprihănit va trăi prin credinţă.”
Filipeni 3:9 …şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.
Romani 3:20-22 Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului. Dar acum s’a arătat o neprihănire (Greceşte: dreptate), pe care o dă Dumnezeu, fără lege-despre ea mărturisesc Legea şi proorocii- şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El.

Nimic nu-l mai poate justifica pe omul păcătos. Nici ce este, nici ce face, nici măcar că există. Totuşi Dumnezeu Tatăl a ales în mila lui să-l trimită pe Fiul lui Preaiubit să plătească plata păcatului pentru ca cel ce crede în El să fie justificat înaintea Sa. Ieremia a recunoscut acest adevăr şi l-a mărturisit.

1-5 John F. MacArthur, Jr., The MacArthur Study Bible, (Dallas: Word Publishing) 1997

Cartea profetului Ieremia

Partea I-a

Ieremia, Profetul înlăcrimat


Recapitulare:

  • Ultimul profet pe care l-am studiat împreună a fost Ţefania. Acesta a fost profetul de pe vremea reformelor lui Iosia şi care se pare, l-a influenţat pe acesta să le iniţieze. Este un profet de origine regească, descriindu-ne originea sa în urmă cu patru generaţii de la evlaviosul rege Ezechia.
  • Deşi ţara a fost curăţată de idolatrie de regele Iosia, totuşi în inima poporului idolatria a rămas neînlăturată, lucru care le va atrage în cele din urmă judecata prevăzută a lui Dumnezeu prin aducerea unui năvălitor de la nord. Babilonul.
  • El este unul din ultimii profeţii care au apărut înainte de invazia şi robia babiloniană. Iudea este judecată din cauza letargiei şi apatiei spirituale în care i-a dus idolatria. Ei nu-l mai caută pe Domnul, nici nu mai întreabă de El şi nici nu mai cred că acesta lucrează. Oamenii se complac în religia lor de formă în timp ce vieţile lor sunt împovărate de păcate grele.
  • Ţefania este un alt profet a cărui temă preferată a profeţiei sale este “ziua Domnului”.
  • Totuşi el încurajează poporul iudeu să profite de mila lui Dumnezeu şi să se pocăiască din timp. Ţef.2:1-3
  • Ţefania prezintă totodată o perspectivă optimistă asupra Zilei Domnului, arătând că pentru Dumnezeu judecata nu este un scop în sine, ci doar mijlocul prin care-şi pune deoparte şi curăţeşte o rămăşiţă, un neam care să-L glorifice.

Introducere
Cartea profetului Ieremia se găseşte după cartea profetului Isaia, înainte de cea a Plângerilor, tot a lui Ieremia, şi înainte de profetul Ezechiel.

Ieremia a trăit cu 100 de ani mai târziu după Isaia. Dacă prin Isaia s-a reuşit salvarea Ierusalimului din mâinile Asiriei, prin Ieremia nu s-a reuşit salvarea Ierusalimului din mâinile Babilonului… din cauza răutăţii lui.
Prin Isaia naţiunea a fost cruţată (mesaj primit), prin Ieremia (mesaj respins), naţiunea este nimicită.

Cuprinde 52 de capitole ultimul fiind, se pare, epilogul propriului său secretar, Baruc, după alţii al preotului Ezra şi este urmată de altă scriere a sa, “Plângerile lui Ieremia” în care autorul lamentează soarta cetăţii căzute, Ierusalimul, la invadarea căruia el a fost martor ocular.

Această carte a unui profet “mare” datorită lungimii scrierii sale îşi primeşte numele de la autorul ei identificat de la bun început prin “cuvintele lui Ieremia”.

Cap.1, vers.1 Cuvintele lui Ieremia, fiul lui Hilchia, unul din preoţii din Anatot, din ţara lui Beniamin.

Ieremia — doar un copil — nici măcar un tânăr!
Numele lui Ieremia
 înseamnă “Iehova (Domnul) întemeiaz㔓rânduieşte”, în sensul de “a pune temelie”, “a fonda”. Putem vedea că în ciuda tinereţii sale (unii aproximează că ar fi avut vreo 20 de ani când a fost chemat de Domnul să-i slujească – o vârstă foarte “nepotrivită” pentru cultura acelei vremi să intri în slujba Domnului!), Domnul Dumnezeul lui Israel este cel ce-i fondează, rânduieşte, şi “ordinează” lucrarea profetică atribuindu-i o autoritate spirituală incontestabilă.
La chemarea lui în slujba profetică de către Domnul Dumnezeu, Ieremia răspunde spunând că este doar un “copil”.

1:4-8 ,,Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,Mai bine înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte, şi te făcusem prooroc al neamurilor.” Eu am răspuns: ,,Ah! Doamne Dumnezeule, vezi că eu nu ştiu să vorbesc, căci sunt un copil.” Dar Domnul mi-a zis: ,,Nu zice: ,Sunt un copil,’ căci te vei duce la toţi aceia la cari te voi trimete, şi vei spune tot ce-ţi voi porunci. Nu te teme de ei; căci Eu sunt cu tine ca să te scap, – zice Domnul. -

Apostolul Ioan în prima sa epistolă (1Ioan 2:12-14) ne arată că existau trei categorii de vârstă, iar noi ştim din cultura vremii că cei denumiţi “copilaşi” erau în jur de 20-30 de ani. Într-adevăr, Ieremia se pare că a fost foarte fraged pentru a fi profet, şi totuşi Dumnezeu l-a chemat şi l-a investit cu autoritate.

Despre cât de mulţi pastori şi preoţi ordinaţi astăzi se poate spune acelaşi lucru? Fără acest aspect esenţial, aceştia se găsesc în impostură. Chiar dacă s-au pregătit la seminar ca să devină “reprezentaţii” lui Dumnezeu, s-ar putea ca Acesta să nu-i fi chemat!

Cine este autorul?

Cartea posedă un puternic caracter autobiografic…

Dacă Ţefania excelează în a ne descrie originea sa prin enumerarea a 4 generaţii de strămoşi, Ieremia se remarcă prin a ne reda detalii din viaţa lui pe care nici un alt profet nu ni le oferă ca el. Astfel, vorbeşte despre lucrarea sa, despre reacţiile ascultătorilor săi, despre încercările şi prigoanele prin care trece şi despre simţămintele şi trăirile sale personale. A-l citi este de folos tuturor celor ce se implică în lucrarea de slujire a Bisericii, multe din experienţele lui Ieremia potrivindu-se lor!

Ier.1:4-5 ,,Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,Mai bine înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte, şi te făcusem prooroc al neamurilor.”

Predestinarea în slujirea lui Dumnezeu (în lucrare) — un concept demn de reţinut.

Cartea lui Ieremia este profeţia unui om chemat de tânăr de către Dumnezeu şi predestinat lucrării mai înainte de a se naşte. Lucrul acesta poate să conducă la o serie de deducţii folositoare nouă:

  • dacă Dumnezeu te-a înzestrat şi te-a rânduit să devii un lucrător al Său nu mai contează aşa de mult dacă alţii te remarcă, te îngăduie să le slujeşti, sau te numesc în postul de unde să-ţi exerciţi influenţa.
  • dacă alţii ţi se opun şi nu te apreciază, chiar luptă din răsputeri să nu ajungi acolo, dacă Dumnezeu te-a destinat acelei lucrări, opoziţia lor este zadarnică. În cele din urmă Dumnezeu te va ridica să ocupi acea poziţie.
  • dacă te crezi incapabil şi incompetent să-ţi faci lucrarea ta pentru Dumnezeu (şi eşti ne spune Pavel), va fi de o mare încurajare să ştii că nu ai venit din proprie iniţiativă, ci El te-a chemat, El te sprijină şi El îţi dă autoritatea de a-l reprezenta.
  • Etc. ….

Ne mai amintim de vreun astfel de exemplu de slujitor al lui Dumnezeu? Care este acesta, sau aceştia?

Găsim în Biblie că la fel au fost:

Isaia
Isaia 49:1 ,,Ascultaţi-Mă, ostroave! Luaţi aminte, popoare depărtate! Domnul M-a chemat din sânul mamei şi M-a numit de la ieşirea din pântecele mamei.
Ioan Botezătorul
Luca 1:76 Şi tu, pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Prea Înalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregăteşti căile Lui …
Apostolul Pavel
Gal. 1:15-16 Dar când Dumnezeu-care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele, şi m-a chemat prin harul Său, – a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între Neamuri, îndată, n-am întrebat pe nici un om …

Dacă Dumnezeu nu a rânduit şi nu a chemat El Însuşi un om să-i slujească, echipându-l ca atare cu toate darurile şi talentele necesare, nimeni şi nimic nu-l poate forma pe acela, nici seminariile teologice, nici chiar hirotonisirile preoţeşti cele mai alese, sau ordinările protestante. În cuvintele lui Martin Luther, acestea “nu sunt decât mâini goale puse pe un cap gol!”

Locul de provenienţă al profetului

Ieremia care a fost atât profet cât şi preot a fost fiul preotului Hilchia, altul decât cel ce a descoperit cartea Legii pe vremea lui Iosia (deşi unii presupun exact acest lucru!). Provine din sătucul Anatot, un fel de reşedinţă provincială a tagmei preoţeşti, (1:1) sat numit astăzi Anata, găsit la aprox. 4-5 km nord-est de Ierusalim, totodată una dintre cetăţile de adăpostire din tribul lui Beniamin. Ca o pildă pentru regatul lui Iuda Ieremia a rămas necăsătorit (16:1–4).

1 Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel:
2 ,,Să nu-ţi iei nevastă, şi să n-ai în locul acesta nici fii nici fiice!
3 Căci aşa vorbeşte Domnul despre fiii şi fiicele cari se vor naşte în locul acesta, despre mamele cari-i vor naşte, şi despre taţii lor cari le vor da naştere în ţara aceasta:
4 vor muri doborâţi de boala rea. Nimeni nu-i va plânge, nici nu-i va îngropa, ci vor fi ca un gunoi pe pământ; vor pieri de sabie şi de foamete; şi trupurile lor moarte vor sluji ca hrană păsărilor cerului şi fiarelor pământului.”

“Secretarul” lui Ieremia — Baruc
Ieremia a fost asistat în lucrarea sa profetică de un scrib pe numele de Baruc căruia uneori i-a dictat şi i-a dat în grijă mesajele şi scrierile sale profetice.

32:13-15 Şi am dat lui Baruc înaintea lor următoarea poruncă: ,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ,Ia zapisurile acestea de cumpărare, cel pecetluit şi cel deschis, şi pune-le într-un vas de pământ, ca să se păstreze multă vreme! Căci aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ,Iarăşi se vor mai cumpăra case, ogoare şi vii, în ţara aceasta.’

Ceea ce constituie o extraordinară profeţie a revenirii în ţară după captivitatea babiloniană.

36:4 Ieremia a chemat pe Baruc, fiul lui Neriia; şi Baruc a scris într-o carte după cum spunea Ieremia, toate cuvintele pe cari le spusese lui Ieremia Domnul.
36:32 Ieremia a luat o altă carte şi a dat-o lui Baruc, fiul lui Neriia, logofătul. Baruc a scris în ea, după spusele lui Ieremia, toate cuvintele din cartea pe care o arsese în foc Ioiachim, împăratul lui Iuda. Multe alte cuvinte de felul acesta au mai fost adăugate la ea.

Baruc care înseamnă “cel binecuvântat” este fiul lui Neriia, provenind dintr-o importantă familie a Iudeii. Baruc este cel care de la un balcon a citit cu voce tare cuvintele profeţiei lui Ieremia într-o zi de postire, şi după care le-a citit şi conducătorilor de la curtea regelui provocând o mare tulburare. Atunci împăratul Ioiachim a luat cartea şi a tăiat-o cu briceagul unui logofăt şi a aruncat-o în foc (Ieremia 36:23). Împreună cu Ieremia au trebuit să se ascundă şi să rescrie un alt sul (un efort deloc neglijabil în vremurile acelea!) la care au mai adăugat şi alte cuvinte împotriva Iudeii şi împăratului.

În timpul asediului lui Nebucadneţar asupra Ierusalimului, lui Baruc i-a fost dat spre păstrare sulul care conţinea titlul de proprietate al terenului pe care l-a cumpărat Ieremia. (Ier.32:12). Fiind acuzat de duşmanii lui că-i favorizează pe caldeeni a fost aruncat în închisoare, alături de Ieremia unde a rămas până la căderea Ierusalimului. A murit probabil în Babilon.

Despre personalitatea lui Ieremia

La lucru în autor…
În felul acesta ştim că deşi a fost scris de oameni este totuşi Cuvântul lui Dumnezeu. Cum poate fi Biblia în acelaşi timp Cuvântul lui Dumnezeu şi de pildă cuvintele lui Pavel? Sau, Ieremia?

Se pune problema, cum pot fi atât de multe trăiri personale ale Cuvântului lui Dumnezeu? Cartea lui Ieremia poartă amprenta autorului. Cum poate scrierea lui să fie Cuvânt al lui Dumnezeu? Întrebările acestea se pun creştinilor de către sceptici.

Ştim că Dumnezeu este cel ce a modelat personalitatea celui ce scrie. Tot El l-a făcut pe Pavel să fie omul care El a vrut să fie. De aceea atunci când autorul atingea punctul pe care Dumnezeu îl dorea, El direcţiona şi controla voinţa liberă a acestuia astfel încât omul să scrie cuvintele lui Dumnezeu.

Cuvintele erau ale omului lui Dumnezeu, dar viaţa acestuia era a (aparţinea) lui Dumnezeu.
Putem spune că literalmente Dumnezeu şi-a ales cuvintele din viaţa fiecărui autor al Cuvântului Său scris, le-a cules din vocabularul lor, le-a colorat cu trăirile acestora şi apoi le-a transmis prin personalitatea lor. Cuvintele erau ale omului Său, dar viaţa omului era atât de influenţată de El încât reda literar cuvintele Lui. De aceea, putem spune, cartea Ieremia este scrisă de om, dar este şi scrisă de Dumnezeu. Ambele afirmaţii sunt corecte.
David a mărturisit:

2 Samuel 22:2 Duhul Domnului vorbeste prin mine, si cuvântul Lui este pe limba mea.

De asemenea Petru ne spune că oamenii folosiţi de Dumnezeu în scrierea Cuvântului Său n-au vorbit de la ei ci au fost mânaţi de Duhul Sfânt (2Petru 1:21). Ei erau autori, nu doar “secretari”. Se elimină ipoteza “dictării automate”. L-au scris având amprenta personalităţii lor, dar fără să nuanţeze cu nimic conţinutul cuvintelor deoarece personalitatea lor era atât de propice comunicării lor. Când citim pe Ieremia, putem să-i simţim durerea sa profundă. Când citim pe un Amos aproape că simţim căldura focului judecăţii. Personalitatea oamenilor folosiţi de El în păstrarea cuvintelor Sale reiese din fiecare colţ al Scripturii.1

Cartea profetului Ieremia conţine o experienţă foarte vie — trăirea intensă de către un om a crezurilor sale. Ieremia nu este profetul care apare din neant având o faţă ca de cremene şi care cu o voce tunătoare declară, “Aşa vorbeşte Domnul!!” (fulgere şi scântei). Nu, el simte ce spune şi-şi trăieşte profund mesajul!

Un autor creştin spune despre Ieremia: “Pentru a transmite un dur mesaj de judecată Dumnezeu a ales un om ce avea o inimă de mamă, o voce tremurândă, ca de copil şi nişte ochi înlăcrimaţi de tată. Acesta nu a fost omul puternic, ca Ilie, elocvent ca Isaia, serafic ca Ezechiel, ci unul timid şi plăpând, întotdeauna conştient de slăbiciunea lui, cerşind milă şi înţelegere, vrând tot timpul să cunoască o dragoste de care n-a avut parte niciodată. Acesta a fost vasul prin care Cuvântul lui Dumnezeu a venit la acel neam stricat şi înrăit.”

Ieremia este denumit de unii “profetul tânguitor”. Sau, care plânge.

El este omul care a transmis Iudeii un mesaj de o asprime deosebită însă cu o atitudine de blândeţe şi de dragoste, de asemenea neobişnuită. Vernon McGee spune că nimeni să nu-şi închipuie că poate pronunţa ca Ieremia asemenea judecăţi asupra oamenilor, dacă mai întâi nu demonstrează aceleaşi sentimente pentru soarta lor ca şi Ieremia!!! Cât de adevărat este faptul acesta :

“Să vrea să predice ca Ieremia, fără să fie zdrobit ca Ieremia în inima lui pentru soarta celor cărora le vorbeşte, aşa ceva nu se cade în lucrarea Evangheliei”

Este îngrozitor să vezi un tânăr vorbind cu uşurinţă despre iad, păcat şi judecata lui Dumnezeu unor oameni care se află pe o cale care-i duce acolo, şi care să nu fie pur şi simplu “distrus” în inima lui din pricina destinului înfiorător spre care acei oameni se îndreaptă grabnic. Lui Ieremia i-a păsat enorm unde mergeau aceştia după cum ne arată pasajele acestea :

9:1 ,,O! de mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aş plânge zi şi noapte pe morţii fiicei poporului meu!
13:17 Iar dacă nu vreţi să ascultaţi, voi plânge în ascuns, pentru mândria voastră; mi se vor topi ochii în lacrimi, pentru că turma Domnului va fi dusă în robie.
14:17 ,,Spune-le lucrul acesta: ,Îmi varsă lacrimi ochii zi şi noapte, şi nu se opresc. Căci fecioara, fiica poporului meu este greu lovită cu o rană foarte usturătoare.

Lipsa de pasiune în predicarea evangheliei este uneori la fel de distrugătoare pentru sufletelor celor ce o ascultă ca şi o altă evanghelie, deci, a le aduce un mesaj deformat al mântuirii!

Ce simţim pentru oamenii cărora le împărtăşim credinţa noastră, le “spunem Evanghelia”, este o întrebare care trebuie să ne urmărească în permanenţă. Ieremia a plâns pentru pedeapsa care el ştia sigur că se va abate asupra compatrioţilor lui. Nu ştim noi sigur că dacă nu-l primesc pe Isus Hristos oamenii merg în iad? De asemenea, Isus a plâns pentru soarta cetăţii, iar Pavel a mers până acolo încât să vrea el să fie blestemat de Dumnezeu pentru ca iudeii lui să fie mântuiţi! De ce nouă ne pasă atât de puţin?

Romani 9:1-3 Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor, că simt o mare întristare, şi am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti.

Simţim noi la fel ca aceştia, sau facem o slujbă lipsită de pasiune, de convingere, şi rămânem nepăsători faţă de soarta celor cărora le vorbim? În acelaşi timp ştiu că unora le este mai uşor să jelească decât să evanghelizeze pe alţii… dar dacă le pasă cu adevărat, o vor demonstra mergând să-i evanghelizeze pe aceia.

Ştiu un creştin, de fapt, o creştină care fiind întrebată de ce este tulburată mai tot timpul a răspuns că din cauză că ştia unde merg părinţii ei dacă nu se întorc la Dumnezeu şi că era permanent atentă să caute ocazii să le spună evanghelia. Când un creştin o duce bine, simte aşa. Vrei să afli cum o duci spiritual, întreabă-te cât de mult îţi pasă de soarta pe care ştii sigur că o vor avea toţi cunoscuţii tăi care nu ştiu de Hristos!

Un alt teren unde se vedem cât de mult ne pasă de cei cărora le spunem evanghelia se găseşte înaintea lui Dumnezeu când ne rugăm pentru ei. Dovedim noi în rugăciune că într-adevăr vrem mântuirea unora? Par lui Dumnezeu convingătoare sentimentele pe care le avem faţă de pericolul ca aceştia să intre în veşnicie fără mântuire, faţă de pericolul real ca aceştia să meargă într-un iad în care noi susţinem tare că credem?

Dacă nu punem inimă în mesajul nostru înseamnă a-l dezbrăca de putere şi a-l considera nevrednic să fie ascultatIeremia şi-a scăldat în lacrimi durele sale profeţii, iar Duhul Sfânt le foloseşte acum pentru toate epocile Bisericii învăţându-i pe toţi creştinii să le pese sincer de cei nemântuiţi.

Să-l ascultăm pe E.M. Bounds cum recomandă că se poate obţine această compasiune:

Aceasta este pecetea divinităţii ei. Ungerea predicatorului îl pune pe Dumnezeu în evanghelie. Fără ea, Dumnezeu este absent, iar evanghelia este lăsată pe seama forţelor pe care inventivitatea umană, interesul sau talentele oamenilor i le pot desemna pentru a o împuternici şi pentru a-i proiecta înainte doctrinele…
Prezenţa acestei ungeri asupra predicatorului creează tulburarea şi fricţiunea din multe adunări. Aceleaşi adevăruri care au fost predicate în stricteţea literei, nu au făcut nici un fel de valuri şi nu au cauzat nici un fel de durere sau vreo impresie de viaţă. Totul este liniştit ca un cimitir. Apare atunci un alt predicator, iar asupra acestuia se găseşte această influenţă misterioasă; atunci litera Cuvântului este aprinsă de către Duhul, undele unei mari mişcări pot fi simţite; aceasta este ungerea care pătrunde în conştiinţă şi o trezeşte şi care frânge inima. Propovăduirea fără ungere duce la împietrire, face ca totul să devină uscat, steril şi arid. Într-un cuvânt, omoară.
Această ungere, nu este un dar necondiţionat, inalienabil. Ea este condiţionată, iar prezenţa ei este perpetuată şi sporită prin acelaşi proces prin care şi-a procurat-o la început: şi anume, printr-o rugăciune neîncetată lui Dumnezeu, şi prin dorinţe pasionate după Dumnezeu, evaluând-o şi căutând-o cu ardoare neobosită, socotind orice altceva, o pagubă şi un eşec în lipsa ei.
În ce fel şi de unde vine această ungere? Direct de la Dumnezeu ca răspuns rugăciunii. Doar inimile care se roagă sunt umplute cu acest sfânt ulei. Doar buzele ce se roagă sunt unse cu această ungere divină.
Doar rugăciunea multă este preţul ungerii propovăduirii… A le vorbi oamenilor din partea lui Dumnezeu este un lucru mare, însă a-i vorbi lui Dumnezeu pentru oameni, este şi mai mare. Cel ce n-a învăţat cum să-i vorbească bine lui Dumnezeu pentru oameni, nu le va vorbi niciodată bine şi cu un real succes oamenilor, din partea lui Dumnezeu.

Pildă: Se spune că evanghelistul Dwight L. Moody lăcrima de fiecare dată când vorbea de iad. Nu putea aşa pur şi simplu să-l pomenească în propovăduirea lui fără să fie profund mişcat. La fel Ieremia a fost un om caracterizat de simţăminte şi trăiri faţă de soarta poporului său. La fel ar trebui să fim şi noi!

Unii presupun că Ieremia a plâns exact în acel loc unde se găseşte stânca Golgotei. Locul căpăţânii. Sunt multe paralele care se pot trasa între simţămintele lui Ieremia cauzate de nimicirea Ierusalimului şi cele ale Domnului Isus Hristos care a prevăzut că împietrirea lor le va aduce încă o judecată, cea din anul 70 Anno Domini.

Profetul tânguitor este o umbră vie a Mântuitorului, iar noi ar trebui să ne amintim că atunci când Isus a privit la noroade, le-a văzut risipite şi fără păstor şi i s-a făcut milă. Aşa ar trebui să ni se facă şi nouă, ca urmaşi ai Lui!

1 O adaptare după, John MacArthur, Jr., How to Get the Most from God’s Word, (Dallas, TX: Word Publishing) 1997.

Teodor Macavei

Introducerea studiului profeţilor vechiului testament


În continuarea studiilor noastre din Vechiul Testament ne vom apropia de cărţile profetice. Modul în care le vom studia este acelaşi cu cel pe care l-au avut studiile noastre asupra cărţilor solomonice, cât şi a studiilor asupra Psalmilor şi a cărţii lui Iov. Adică, vom face întâi un studiu general asupra întregii cărţii, aflând cine a scris-o, în ce împrejurări, către cine şi care sunt principalele învăţături inspirate ale ei şi ce vrea Dumnezeu să ne înveţe prin intermediul respectivei cărţi. După ce acest prim obiectiv este atins, vom trece la un studiu mult mai specific provenit din cartea studiată întâi la modul general. Apoi, vom trece mai departe la altă carte din Vechiul Testament până vom completa o imagine de ansamblu asupra tuturor scrierilor Vechiului Testament. În felul acesta cunoaşterea noastră biblică va fi îmbunătăţită şi cu învăţăturile Vechiului Legământ!

Astăzi vom face o trecere de la cărţile biblice de poezie şi înţelepciune, la cele profetice şi istorice…

A studia profeţii Vechiului Testament este un obiectiv deosebit de îndrăzneţ dată fiind valoarea lor deosebită în formarea canonului biblic şi importanţa lor majoră în istoria poporului ales de Dumnezeu să-i facă cunoscută legea şi să-i intermedieze venirea Fiului Său pe lume.

În abordarea subiectului profeţilor biblici, sarcina noastră este de-a dreptul gigantică, a-i înţelege necesitând studiul a peste 1.000 de ani de istorie evreiască!

Biblia reprezintă o colecţie de 66 de cărţi-document inspirate de Însuşi Dumnezeu. Aceste culegeri se împart în două testamente, Vechiul (39) şi Noul (27). Profeţi, preoţi, regi şi alţi lideri ai poporului Israel au contribuit la scrierea cărţilor Vechiului Testament (cu excepţia a două pasaje în aramaică). Apostolii şi asociaţii lor, au scris Noul Testament în greacă.

Vechiul Testament începe cu relatarea creaţiei universului şi se încheie cu aproximativ 400 de ani înainte de prima Venire a lui Isus Hristos. O descriere a istoriei Vechiului Testament s-ar derula după aceste repere:

  • crearea lumii
  • căderea omului
  • judecarea prin potop a pământului
  • vremea patriarhilor Avraam, Isaac, Iacov (sau, Israel), părinţii poporului ales
  • începuturile istoriei Israelului
    • exilul în Egipt — 430 ani
    • exodul (ieşirea din Egipt) şi umblarea prin pustie — 40 de ani
    • cucerirea Canaanului — 7 ani
    • vremea judecătorilor — 350 ani
    • vremea împărăţiei unite — Saul, David, Solomon — 110 ani
    • vremea împărăţiei divizate în Iuda şi Israel — 350 ani
    • exilul în Babilon – 70 ani
    • întoarcerea în Palestina şi reconstruirea ţării — 140 ani

Detaliile acestei istorii sunt explicate în cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament ce sunt împărţite în 5 categorii de scrieri:

  • 1. Legea — 5 cărţi (Gen.-Deut.)
  • 2. Istorie — 12 cărţi (Iosua – Estera)
  • 3. Înţelepciune — 5 cărţi (Iov — Cântarea Cântărilor)
  • 4. Profeţii mari — 5 cărţi (Isaia — Daniel)
  • 5. Profeţii mici — 12 cărţi (Osea — Maleahi) 1

În ce priveşte revelaţia Vechiul Testament ne arată că Dumnezeu s-a revelat astfel:

  • prin creaţie, în principal prin om, care a fost făcut după chipul şi asemănarea lui
  • prin îngeri
  • prin semne şi minuni
  • prin vedenii
  • prin cuvintele profeţilor
  • prin legea scrisă

Religia şi istoria Israelului sunt fundamente profetice. Conform lui Evrei 1:1 revelaţia (implicit, descoperirea lui Dumnezeu din VT) Vechiului Testament a fost dată prin intermediul profeţilor.

Evrei 1:1 După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile.

Legătura strânsă dintre istorie şi profeţie
În Vechiul Testament istoria şi profeţia se găsesc într-o asemenea strânsă legătură încât în mijlocul unor evenimente ca şi chemarea lui Avraam din Haran, exodul evreilor din Egipt şi întemeierea regatului lui David, a distrugerii Ierusalimului şi exilului Babilonian, s-au emis mesajele profetice şi revelaţiile ce constituie astăzi Biblia noastră, Cuvântul lui Dumnezeu.

Profeţia prin inspiraţie divină rezultă din experienţa istorică a Israelului şi îşi găseşte împlinirea tot în istorie. Spre deosebire de religia vecinelor şi contemporanelor ei, religia naţiunii israelite se bazează pe revelaţie primită în mijlocul evenimentelor istorice în loc de speculaţie metafizică, superstiţie, ocult sau raţionament filozofic.

Faptul acesta explică de ce cărţile istorice ale lui IosuaJudecătoriSamuel, şi Împăraţi au fost denumite “profeţii timpurii” (sau, “primii profeţi”) în canonul evreiesc. Autorii acestor cărţi, asemenea “profeţilor târzii” au considerat istoria Israelului ca fiind în sine o revelaţie a lui Dumnezeu. Când un scriitor relata istoria Vechiului Testament el nu relata istorie de dragul istoriei, ci de fapt interesul său consta în a reda revelaţia lui Dumnezeu prin intermediul acelei întâmplări istorice şi din mijlocul ei. (C. von Orelli susţine aceeaşi idee spunând: “Chiar şi istoricii care au aruncat lumină asupra trecutului prin lumina revelaţiei, au scris profetic deoarece în acest fel au făcut cunoscute lucrările lui Dumnezeu din vechime”; Old Testament Prophecy, pag.17)

Pentru exemplificare, avem titlurile prin care Domnul Dumnezeu a ajuns să fie cunoscut Israelului şi prin acesta, ulterior lumii. Diferitele Sale nume care revelează trăsături de caracter sau atribute ale Dumnezeirii Sale sunt asociate cu întâmplări istorice, minuni, sau lucrări miraculoase.

El-Şadai — “Dumnezeul munţilor”, sau “Dumnezeul Cel Atotputernic” (apare pentru prima oara în ebraica în Gen. 17:1-2).

Vedem că în viaţa lui Avraam, Domnul s-a aflat la cârma inimii lui, de aceea a-l recunoaşte ca El Şadai înseamnă a-i ceda iniţiativa în vieţile noastre. Dacă este să avem vieţile schimbate de Cel Atotputernic El trebuie să conducă pe deplin vieţile noastre. Aşa a început aventura în credinţa a lui Avraam:

Când a fost Avram în vârstă de nouăzeci şi nouă ani, Domnul i S-a arătat, şi i-a zis: ,,Eu sunt Dumnezeul Cel atotputernic. Umblă înaintea Mea, şi fii fără prihană. (Gen.17:1-2)

Avraam a avut nevoie mult să-l cunoască pe Dumnezeul lui ca fiind El Şadai. Era în vârstă de 99 de ani şi Sara nu părea să fie însărcinată deşi Dumnezeu le-a făgăduit copii. În Romani 4:19-21 se spune că

…fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit, – avea aproape o sută de ani, – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii. El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească.

Yahweh-Jireh – “Domnul va purta de grijă” (Gen. 22:14). Aşa a fost denumit locul unde Dumnezeu a oferit lui Avraam un berbec pentru a-l sacrifica în locul lui Isaac. Acest nume este o mărturie a suveranităţii lui Dumnezeu.

Yahweh-Nissi – “Domnul, steagul meu” (Exodul 17:15). Moise a atribuit acest nume lui Dumnezeu după victoria împotriva Amaleciţilor. Numele lui Dumnezeu a fost considerat steagul sub care Israel se întruneşte pentru a fi victorios. Numele lui Dumnezeu era strigătul de luptă.

De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu constă din acestea: mărturia profetică a ceea ce Dumnezeu a spus şi a făcut, cât şi a ceea ce încă rămâne să împlinească în istorie.

Prin urmare, gândirea profetică include o filozofie a istoriei care îi interpretează cursul şi îi prezice destinul final.

În plus, nu doar istoria Israelului ci şi istoria tuturor neamurilor se găseşte sub controlul suveran al lui Dumnezeu. Întreaga istorie reprezintă o arenă în care se face o demonstraţie a înţelepciunii, puterii şi gloriei Sale. Lucrul acesta este limpede indicat de pildă în Amos 9:7 unde Dumnezeu i-a declarat Israelului nelegiuit:

,,Nu sunteţi voi oare pentru Mine ca şi copiii Etiopienilor, copii ai lui Israel? zice Domnul. N-am scos Eu pe Israel din ţara Egiptului, ca şi pe Filisteni din Caftor şi pe Sirieni din Chir?”

Semnificaţia acestei declaraţii priveşte mai întâi Israelul căruia i se cere să-şi evalueze corect istoria deoarece ca şi naţiune se aştepta cu o mare încredere de sine la cruţarea de la judecată datorită exodului ei şi scăpării ei din Egipt de către Dumnezeu. Bazându-se pe trecutul său Israelul şi-a format un fals sentiment de securitate şi astfel Dumnezeu i-a amintit că fără credinţă exodul lui, nu-i oferă nici un fel de favoruri, pentru că într-un fel chiar filistenii şi sirienii sunt popoare ale exodului. (G.C.Berkouwer, The Providence of God, pag.190).

Pe lângă această corecţie pe care o aduce israeliţilor textul acesta îl mai indică pe Dumnezeul Israelului ca fiind omnipotentul Stăpân al destinelor tuturor oamenilor, al naţiunilor şi al evenimentelor, cu alte cuvinte, El este Domnul istoriei. Judecăţile lui Dumnezeu asupra neamurilor cât şi asupra Israelului sunt dovezi ale acestui control al istoriei.

În Vechiul Testament găsim numeroase profeţii ale unor asemenea judecăţi exprimate prin scrierile profetice. Edomul, Moabul, Amonul, Filistia, Aramul, Tirul şi Sidonul toate au fost judecate alături de imperiile mondiale ale Asiriei, Egiptului , Babilonului şi altele. De fapt, uneori profeţii au anunţat judecăţi împotriva tuturor popoarelor (Is.34, Ioel 3, Zaharia 12-14, Ier.25:15-29, Is.24-27, Mica 7:11, Zaharia 1-3).

O preocupare deosebită în profeţiile lor faţă de alte popoare şi chiar faţă de întreaga lume în general, se observă la profeţii, Daniel, Obadia, Iona şi Naum. Ei prevăd lucrările lui Dumnezeu în istoria tuturor neamurilor pământului.

Scopul lui Dumnezeu în istorie posedă în mod clar acest caracter profetic. În gândirea evreiască în general şi în scrierile profeţilor, în particular, se observă o unicitate în concepţia despre istorie care diferă radical de filozofia seculară a istoriei. Această diferenţă se găseşte în conştienţa profetică a dominantei (dominantului supranatural divin) providenţe divine ce direcţionează toate evenimentele istoriei spre o ţintă precisă (un ţel central). Scopul lucrărilor supranaturale ale (minunilor) lui Dumnezeu din arena istoriei, cum ar fi ridicarea unui împărat ca Cir, nu priveşte doar Israelul ci are în vedere şi un scop final universal exprimat aici după cum urmează:

Ca să se ştie, de la răsăritul soarelui până la apusul soarelui, că afară de Mine nu este Dumnezeu: Eu sunt Domnul, şi nu este altul. (Isaia 45:6)

Care este scopul istoriei?
Astfel, istoria Vechiului Testament nu înseamnă “doar” istorie, ci istorie care are un scop/rost/sens, iar acel scop al ei este salvator. (Sau, restaurator?) Scopul lui Dumnezeu în istoria Israelului privit din punctul de vedere al credinţei reprezintă o aluzie la istoria universală a omenirii. Acesta este accentul teologic al profeţilor, şi anume că Dumnezeu, ca Domn (Stăpân) al istoriei şi al supranaturalului (providenţei) a controlat evenimentele şi problemele istoriei cu un scop. Într-un glas profeţii declară că acest scop spre care se îndreaptă toată istoria este întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ (dar, să precizăm şi cum! Având în vedere tentativele oamenilor fără Hristos de a instaura raiul fără Dumnezeu!), a stăpânirii suverane şi a domniei lui Dumnezeu pe pământ:

Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume. (Zaharia 14:9)

Ce este profeţia?
Aşadar, profeţia şi istoria par să fie inseparabil legate. Însă profeţia biblică nu este doar un recital al istoriei, aşa cum susţin mulţi critici moderni, prin care “sensul prezentului a fost în primul rând dedus dintr-o înţelegere şi o interpretare a trecutului.”

Aceasta este definiţia ipotezei critice moderne a profeţiei: O capacitate deosebită de a înţelege trecutul şi de a proiecta învăţămintele acestuia în viitor…cu probabilitatea de a se repeta…

A.B. Davidson în cartea lui despre “Profeţia Vechiului Testament”: “Toţi oamenii contemplativi posedă într-o oarecare măsură darul profetic. Observând ce a fost, aceştia pot deduce destul de exact ce va fi.”
Profeţii, nişte “observatori mai dotaţi ai vremurilor lor”?!
În felul acesta profeţii sunt percepuţi ca fiind nimic altceva decât doar nişte observatori mai dotaţi ai vremii lor. Observăm modul acesta de a interpreta privind la aprecierile unor personalităţi politice sau literare ale secolelor trecute, sau ale acestuia. De pildă, Alvin Toffler, “un profet” al viitorului, şi alţii…

Pe baza înţelegerii lor deosebite a istoriei şi a unei sensibilităţi morale faţă de evenimentele contemporane lor, aceşti oameni au făcut preziceri rezonabil precise.

Perceput în felul acesta, “profetul este practic transformat într-un filozof moral ale cărui preziceri se ridică doar cu puţin mai presus de nişte maxime alese…” (spune unul ca Oswald T. Allis, în “Unity of Isaiah”, pag.21).

Ipoteza critică modernă susţine că prezicerea unui viitor îndepărtat este imposibilă şi ca prin urmare elementul predictiv al profeţiei trebuie în întregime eliminat, ori cel puţin redus la minimum.

Nu poate explica…
O asemenea concepţie inferioară a profeţiei nu poate explica sub nici o formă cum un Ezechiel exilat în Babilon ar fi putut printr-o evaluare logică şi deducţie raţională a evenimentelor istoriei să prezică care va fi soarta exactă a Împăratului Zedechia în Ierusalim, căruia în timp ce încerca să scape din cetatea asediată i s-au scos ochii şi este adus ca rob în Babilon (Ezechiel 11)!

2Regi 25:7 Fiii lui Zedechia au fost junghiaţi în faţa lui; apoi lui Zedechia i-au scos ochii, l-au legat cu lanţuri de aramă, şi l-au dus la Babilon.
Ezechiel 11:24-25 Pe mine însă m-a răpit Duhul şi m-a dus iarăşi, în vedenie, prin Duhul lui Dumnezeu, în Haldea, la prinşii de război. Şi astfel vedenia, pe care o avusesem, a pierit de la mine. Apoi am spus prinşilor de război toate lucrurile, pe cari mi le descoperise Domnul. Robia lui Zedechia şi risipirea poporului.

Nici nu putea ştii doar ca simplu “interpret” al istoriei din izolarea lui din Babilon care va fi ziua exactă când va începe asediul (deci, împresurarea) Ierusalimului:

Ezechiel 24:1,2 În anul al nouălea, în ziua a zecea a lunii a zecea, Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,,Fiul omului, scrie numele zilei acesteia, numele zilei de azi! Căci chiar în ziua aceasta se apropie împăratul Babilonului de Ierusalim.

În acelaşi fel, ipoteza critică modernă asupra profeţiei biblice nu poate să explice prezicerea precisă a lui Ieremia a morţii profetului mincinos Hanania:

Ieremia 28
15 Şi proorocul Ieremia a zis proorocului Hanania: ,,Ascultă, Hanania! Domnul nu te-a trimis, ci tu insufli poporului o încredere mincinoasă.
16 De aceea, aşa vorbeşte Domnul: ,,Iată, te izgonesc de pe pământ, şi vei muri chiar în anul acesta; căci cuvintele tale sunt o răzvrătire împotriva Domnului.”
17 Şi proorocul Hanania a murit chiar în anul acela, în luna a şaptea.

Nu poate explica nici proorocia lui Amos a căderii Israelului în robia asiriană:

Amos 5:27 …vă voi duce în robie dincolo de Damasc, zice Domnul, al cărui Nume este Dumnezeul oştirilor!”
2Regi 15:29 Pe vremea lui Pecah, împăratul lui Israel, a venit Tiglat-Pileser, împăratul Asiriei, şi a luat Iionul, Abel-Bet-Maaca, Ianoah, Chedeş, Haţor, Galaad şi Galileia, toată ţara lui Neftali, şi pe locuitori i-a dus în prinsoare în Asiria.

Nici,

  • prezicerea lui Isaia a extraordinarei eliberări a Ierusalimului din mâna lui Senacherib (Sanherib) (Isaia 37:26-36),
  • prezicerea pe nume cu mult înainte de a se fi născut a împăratului Cir (Isaia 45:1), cel care va emite edictul de reconstruire a Ierusalimului şi finanţator al proiectului
  • prezicerea lui Ieremia a 70 de ani de robie urmată de revenirea în ţară (Ier.25:11-12)
  • indicarea de către Mica pe nume a cetăţii unde se va naşte Mesia (Mica 5:2)

Cum le-au ştiut?
Domnul Dumnezeu le-a descoperit aceste lucruri profeţilor săi în mod direct. Ei nu le puteau cunoaşte dinainte de a se întâmpla prin raţionamente şi deducţii logice de felul “istoria se repetă”!

Aceste surprinzător de exacte preziceri nu se pot explica ca fiind simple concluzii obţinute în urma unei observaţii atente a condiţiilor morale şi politice ale Israelului, mai ales că acestea uneori nu prevesteau nimic. De exemplu, pe vremea lui Amos, Israelul era caracterizat de prosperitate politică şi economică, şi pe vremea lui Ieremia, regatul Iuda. Sub nici o formă aceste situaţii ar fi sugerat perspectiva extrem de pesimistă (a unor dezastre şi judecăţi) ce a caracterizat profeţiile lor. Nu avem nici o explicaţie satisfăcătoare în afară de descoperirea divină.

În plus, spre deosebire de ghicitorii şi prezicătorii păgâni ai neamurilor ce-i înconjurau, profeţii evrei niciodată nu prezis viitorul pentru a satisface curiozitatea, şi nici pentru a atrage atenţia asupra lor.

O profeţie a evenimentelor viitoare nu este un fenomen izolat, ci îşi găseşte sensul în legătura pe care o are cu împărăţia lui Dumnezeu şi cu venirea Unsului Său.

Profeţii israelului, “o copie” a ghicitorilor păgâni?!

Unii au fost în stare să susţină că instituţia profetică a Israelului este o copie de la predecesorii lui în Palestina! (H.H.Rowley). Însă aceştia ignoră că Israelul poseda instituţia profetică înainte de intrarea în Canaan. Alţii, spun că au împrumutat-o de la popoarele din jur. Ambele poziţii ignoră faptul că textul Vechiului Testament arată că în loc de a exista vreo legătură cu practicile comune de prezicere a viitorului şi de ghicit întâlnite, prin interdicţiile impuse şi pedeapsa cu moartea (Lev.19:26, 31; 20:6, 27; Deut.18:9-22) nu face decât să sublinieze unicitatea instituţiei profetice a Israelului.

Profeţia nu era un fenomen generalizat la străvechiul Orient Mijlociu (uneori numit, “patria profeţilor”), ci chiar de la începutul istoriei Israelului, Scripturile, au pronunţat o deosebire clară între profeţia adevărată ce este rezultatul revelaţiei divine şi metodele de ghicit păgâne:

Numeri 23:23 Descântecul nu poate face nimic împotriva lui Iacov, NICI vrăjitoria împotriva lui Israel; Acum se poate spune despre Iacov şi Israel: Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu! (Balaam)

Acurateţea predicţiilor/prezicerilor lor confirmată de împlinirea pe plan istoric este ceea ce a caracterizat lucrarea profeţilor biblici. (vezi, căderea Tirului — Ezechiel 26:3-16)

Cu toţii poate am auzit de “întrecerea” dintre Ilie şi profeţii lui Baal…

1Regi 18:19 Strânge acum pe tot Israelul la mine, la muntele Carmel, pe cei patru sute cincizeci de prooroci ai lui Baal, şi pe cei patru sute de prooroci ai Astarteei, care mănâncă la masa Izabelei”.
1Regi 18:40 ,,Puneţi mâna pe proorocii lui Baal”, le-a zis Ilie: ,,nici unul să nu scape!” Şi au pus mâna pe ei. Ilie i-a coborât la pârâul Chison şi i-a junghiat acolo

Profeţie nu înseamnă doar a descoperi viitorul (evenimente ce au să se întâmple)

În acelaşi timp, concepţia biblică a profeţiei nu se limitează doar la descoperirea viitorului. “Ceea ce Duhul îi descoperă profetului poate să privească atât viitorul cât şi prezentul sau trecutul”, spune James Orr în International Standard Bible Encyclopaedia (IV, 2464). Profeţii au fost şi nişte predicatori inspiraţi. Pentru contemporanii lor ei au fost în realitate, predicatorii morali şi etici ai unei religii spirituale.

De aceea, profetul Amos declară mustrarea Domnului acelor israeliţi care credeau că respectarea exterioară a ritualurilor şi jertfelor (conformitatea externă) îi poate absolvi de păcatele lor:

21 Eu urăsc, dispreţuiesc sărbătorile voastre, şi nu pot să vă sufăr adunările de sărbătoare!
22 Când Îmi aduceţi arderi de tot şi daruri de mâncare, n-am nici o plăcere de ele; şi viţeii îngrăşaţi pe cari-i aduceţi ca jertfe de mulţumire, nici nu Mă uit la ei.
23 Depărtează de Mine vuietul cântecelor tale; nu pot asculta sunetul alăutelor tale!
24 Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată! (Amos 5:21-24, vezi şi Isaia 1)

Despre ce au scris profeţii?
Profeţii au denunţat cu mare curaj viciul, corupţia politică, oprimarea, nedreptatea, idolatria şi degenerarea morală. Au fost predicatori ai neprihănirii (sfinţeniei), adevăraţi reformatori şi “revivalişti” (promotori ai trezirii) ai religiei, cât şi profeţi ai judecăţilor sau binecuvântărilor viitoare. Au apărut în vremuri de criză pentru a îndruma, mustra, avertiza şi mângâia Israelul, combinând învăţăturile lor morale cu numeroase preziceri ale unor evenimente viitoare ce privesc Israelul sau lumea, cât şi venirea Mesiei.

Privind la aceste observaţii noi suntem forţaţi să ne întrebăm:
De ce românii trec prin ceea ce trec acum? De ce s-au petrecut aceste schimbări în lume? Încotro se îndreaptă ţara noastră din punctul de vedere al profeţiilor biblice? (nu, ale profeţilor mincinoşi celebri în lume! Vezi, Nostradamus — cu profeţia lui majoră neîmplinită, fapt care-l discreditează complet, sau ale lui Sadhu Sundar Singh, care pare că şi-a făcut o preferinţă din a-i linguşi pe români cu “Noul Ierusalim” la Bucureşti, şi “Israelul spiritual al lumii”, România!?)

  • Aţi auzit de “weeping prophet” — Ieremia! Profetul tânguitor.

Dar mai ales au scris despre Mântuitor…!
Mesajele profeţilor ce au lăsat scrieri în urma lor au vorbit despre Hristos ca îndeplinind în principal două slujbe, două roluri. Acela de Mesia suferind (în locul altora, pentru nelegiuirile tuturora) (vezi, Isaia 53), cât şi acela de Mesia triumfător (vezi, Isaia 11). În privinţa aspectelor lucrării Mesiei însuşi profeţii au întâmpinat dificultăţi de înţelegere; vremurile în care unele din lucrurile spuse de ei fiind depărtate în viitor (1Petru 1:10-12).

Mulţi dintre rabinii Israelului nu recunosc nici astăzi că Isus Hristos a împlinit toate aceste aspecte ale lucrării Mesiei pentru că deşi profeţii au scris despre ele, ei au refuzat să conceapă că la venirea Lui Mesia va fi nu întronat, ci zdrobit prin suferinţă!

Profeţia nu poate fi redusă cu neglijenţă la un simplu fenomen comun culturilor orientale. Dimpotrivă, este absolut necesar ca pentru înţelegerea ei să realizăm că deşi ea este asociată diferitelor împrejurări istorice în care trăia profetul, sursa mesajului profetic este totuşi supranaturală în origine. Mesajul nu provine nici din observaţie, nici din analiză, sau speculaţie, ci este rezultatul revelaţiei divine.

Teodor Macavei

Ontario, Canada: Scandal pe programa de „educație sexuală”. Mulți părinți își retrag copiii de la școli

Ontario Sex Education Protest 20150224Tot mai multe asociații de părinți din Canada sunt decise să retragă copiii de la școlile publice din Ontario. Motivul: programa de „educație sexuală” băgată pe gât elevilor, care promovează agresiv învăţături ofensive din punct de vedere moral şi periculoase din punct de vedere fiziologic.

Conform site-ului LifeSiteNews, cele mai recente estimări arată că în toamna care vine, până la 20.000 de copii vor fi retraşi din şcolile publice din provincia canadiană Ontario din cauza programei radicale de educaţie sexuală.

Aceasta a fost introdusă de guvern, în ciuda protestelor publice şi a opoziţiei acerbe a părinţilor, care au denunțat în repetate rânduri faptul că programa violează inocenţa copiilor.

Aceștia sunt învățați, încă de la clasa întâi, ce înseamnă relaţiile sexuale consensuale, în clasa a treia află ce e homosexualitatea,  iar în a şasea li se vorbeşte despre masturbare. Când ajung în clasa a șaptea află ce este sexul oral şi anal. Elevii de clasa a opta trebuie să aibă un „plan sexual”, iar de la două sexe biologice programa ajunge la şase „genuri”.

O mulţime de părinţi şi-au mutat deja copii la şcoli religioase sau i-au înrolat în învăţământul de la distanţă.

Opoziţia a fost puternică şi bine organizată, în Alianţa Canadiană a Familiilor, o organizaţie formată din 25 de asociaţii de părinţi, care au protestat față de programa sexuală.Părinţii nu şi-au mai trimis copiii la şcoală timp de o săptămână ca o grevă-protest şi au încercat de nenumărate ori să vorbească cu premierul Kathleen Wynne, despre problema lor.

Totul a rămas fără niciun ecou. Mai mult, șefa guvernului liberal, care nu ascunde că este lesbiană, a aprobat finanţarea de la buget a unui program de promovare a respectivei curicule de educaţie sexuală şi a pretins că toţi oponenţii acesteia sunt „homofobi”, „ignoranţi” şi „pioni” într-un complot conservator „abject”.

Sursa: activenews.ro

Inevitabila Globalizare a Sodomiei -Pornografia – o demonizare treptată

Claudiu Bălan

Lucrând la unul din site-urile noastre prin care încercăm să combatem pornografia, am fost nevoiți să intrăm și pe site-urile pornografice românești pentru a analiza „oferta” lor și pentru a înțelege mai bine ce subiecte trebuie să tratăm. Celor curioși din fire nu le recomandăm să facă acest lucru, noi am cerut binecuvântare la duhovnic și chiar și așa ispita a fost foarte mare.

În primul rând, aș vrea să știți că filmele cu conținut pornografic sunt accesibile în trei clickuri după ce s-a deschis fereastra de navigare pe internet, și asta gratuit, fără nicio barieră de intrare. E foarte important de știut acest lucru pentru părinții care cred că doar adulții pot accesa site-urile pornografice. Nu, lucrurile s-au schimbat foarte mult în ultimii ani. Scrii cuvântul cheie pe Google, apeși Caută, apoi dai click pe primul site din listă și următorul click pe care-l dai este chiar butonul de play al unui film pornografic.

În al doilea rând, am văzut că sunt persoane cărora nu li se pare așa mare păcat să vizioneze filme de acest gen. Sunt adolescenți care încă mai cred că pornografia înseamnă doar femei goale și frumoase, confundând în inima lor dorința curată de a primi afecțiune și atracția față de sexul opus cu scenele degradante din filmele cu conținut pornografic, din care speră că vor obține ceea ce-și doresc.

Cei care fac pasul în lumea pornografiei intră într-un cerc vicios mai puternic decât dependenţa de alcool  sau chiar de droguri. Inițial din curiozitate, apoi din plăcere, adolescenții vor fi treptat infectați de o lucrare a diavolului din care cu greu scăpa.

Consumatorii de pornografie, în prima fază, vizionează materiale cu conținut pornografic: fotografii sau filme. În faza a doua, creierul reacționează dând stimuli sexuali în tot trupul. Urmează evident nevoie de a scăpa de această tensiune sexuală pentru a fi liniștit. Soluția rapidă este masturbarea. În faza a treia, după consumarea actului sexual și obținerea orgasmului, consumatorul de pornografie are sentimente de vinovăție, mustrări de conștiință, autoblamându-se și pierzându-și stima față de sine. În acest punct persoana va dori să scape de aceste sentimente negative care-l tulbură și-l fac să se simtă josnic și va căuta afecțiune, va avea nevoie să se simtă bine. Nu peste mult timp, consumatorul va viziona iarăși astfel de imagini confundând actual sexual impersonal (masturbarea) cu actual sexual cu o altă persoană, din care știe că poate obține afecțiune.

În momentul când a decis să revadă scene pornografice pentru a se simți bine și a elimina sentimentele de vinovăție, atunci s-a instaurat prima fază a dependenței de pornografie. Filmele porno devin atât cauză a sentimentelor de vinovăție cât și mijloc de eliminare a lor.

Uşor uşor creierul se va învăța cu aceste scene și va avea nevoie de imagini și mai puternice pentru a transmite stimuli sexuali creierului. Astfel consumatorii de pornografie ajunge să-și dorească a viziona scene pe care cu ceva timp în urmă li se păreau de neconceput, blamându-le moral. De aici înainte vor căuta scene cu perversiuni sexuale sau cu abuzuri, pentru a-și satisface pofta, care cu cât este alimentată cu atât devine mai puternică și mai greu de stins.

Acesta este motivul pentru care pornografia astăzi vine la pachet cu toate marile păcate ale lumii. Pornografia are și forme subtile, mascate cel mai adesea sub sloganuri comerciale sau prestații artistice. Defapt pornografia corupe mai întâi cu formele sale cele mai ușoare, cu iz de plăcere ”nevinovată”.

Mai jos am alcătuit o listă cu formele cele mai răspândite de pornografie, de la soft-porn la hard-porn, pentru cei care încă mai cred că pornografia este o ”joacă necesară”: 

Limbajul vulgar

Apropourile sexuale, fie ele din reclame publicitare sau filme celebre, produc excitație. De aceea ele reprezintă o primă variantă soft a pornografiei. Se bagatelizează relația bărbat-femeie distrugându-se pudoarea, această barieră naturală a conștiinței. Deasemenea, glumele sexuale din comediile americane și bancurile cu temă sexuală reprezintă un prim pas spre familiarizarea și acceptarea pornografiei. Perversiunile sau incestul reproduse sub formă de glumă devin ”nevinovate” în fața auditoriului. Dar tocmai ele sunt adjuvantul care deschide apetitul spre ceea ce urmează în continuare. 

Bârfele și noutăți despre viața sexuală a vedetelor

Acesta este al doilea pas spre lumea pornografiei. Prinde din ce în ce mai mult rădăcini dorința de a invada viața intimă a altor oameni, de a îi vedea în ipostaze nud. Deși în această etapă a dependenței încă nu s-a stricat total cenzura conștiinței, observăm deja instalarea dublei măsuri: deși consumatorul ar fi indignat ca alții să-i violeze viața intimă, el însuși își satisface plăcerea consumând aspecte intime din viața altor persoane, prin fotografii publicate în ziarele de can-can.

Mimarea actelor sexuale în filme

Actul sexual, fie că este mimat pasager în scenariul filmului sau așezat în prim-planul acțiunii, nu este altceva decât o formă de extirpare a actului sexual din sânul familiei și promovat ca instrument universal de obținere a plăcerii. Fie că mimarea are loc în filmele de acțiune, dramă-mister sau romance și indiferent câte premii Grammy sau nominalizări la Oscar vor fi primit, ele reprezintă mijlocul principal prin care actul intim este transformat în act sexual de larg consum. Părinții privesc aceste scene lângă copii, prietenii alături unii de alții, cenzura rușinii fiind și mai mult afectată în timp ce interesul sexual devine din ce în ce mai exacerbat. 

Erotismul din videoclipurile muzicale

În ultimii ani, vedetele au adoptat în videoclipuri o atitudine extrem de provocatoare, afișându-se sumar, în lenjerie intimă și executând dansuri lascive, totul fiind îmbibat de un erotism obsesiv, pretins ”artistic”, dare care în realitate, dincolo de calitățile vocale, trimite gândul direct în dormitor sau… în fața materialelor pornografice. 

Fotografiile nud

La acest nivel, deja jumătățile de măsură nu mai satisfac curiozitatea, așa încât se simte nevoia explorării totale a trupurilor. Numai că vizualizarea lor produce un grad ridicat de excitație, ceea ce conduce la apariția nevoii de izolare față de ceilalți oameni. Dar această izolare premeditată este mediul cel mai prielnic pentru deschiderea către ceea ce vom numi de acum încolo hard-porn. 

Filmele cu conținut pornografic explicit

Toți pașii anteriori, atâta vreme cât nu au fost cenzurați, au dus la dorința de a vizualiza filme cu conținut explicit pornografic, care schimbă definitiv viața persoanei, mutilând-o aproape complet. Consumul de pornografie explicită duce la o ”revoluție” interioară în care orice opozant al plăcerii pornografice devine dușman: Dumnezeu, Biserica, religia și în general oricine vine cu o normă morală. Conștiința acuză și acum, dar este reprimată înainte de fiecare vizionare căci adicția sexuală este de neînvins fără un sprijin duhovnicesc. 

Masturbarea este efectul psihologic și fiziologic al vizualizării filmelor pornografice. De aici încolo persoana dependentă își dorește să pună în practică tot ceea ce vede în materialele pornografice. Când contextul social va permite cunoașterea unei persoane de sex opus, noul partener va deveni universul de experimentare a tuturor fanteziilor acumulate prin pornografie.

Sentimentele sunt amestecate cu perversiunile

Pornografia pervertește orice pornire firească spre afecțiune. Multe titluri de filme pornografice conțin alintături și diminutive, simulând limbajul afectiv dintre un bărbat și o femeie, în cadrul relațiilor intime. Titlurile filmelor sunt ca niște șoapte fierbinți la urechea consumatorilor de pornografie, stimulându-i să acceseze conținutul, folosindu-se de dorința lor firească de afecțiune. Astfel, sentimentelor firești li se oferă spre satisfacere perversiunile. De aici încolo, cele mai profunde simțăminte umane sunt mutilate și transformate în așteptări vulgare.

Femeile tratate ca rasă inferioară

Pornografia promovează imaginea femeii proaste, ușor de sedus, ușor de folosit ca obiect sexual; femeia fără principii, fără rușine, fără educație, femeia care acceptă orice din partea bărbatului, ca un cățeluș bine dresat. Se distruge astfel bariera respectului față de femeie și mamă, prin urmare se distruge respectul față de om în general, căci cine nu poate respecta delicatețea feminină, nu poate respecta pe nimeni. În societate aceste consecințe se manifestă printr-o serie de comportamente agresive precum: femeia care trebuie să accepte avansurile șefului pentru promovare sau femeia frumoasă care face orice pentru banii și puterea bărbatului. Dealtfel, promovarea femeii cu intelect redus este unul din argumentele cele mai solide că industria pornografică este în principal rezultatul gândirii bărbaților. 

Încurajarea consumului de droguri și alcool

Filmele pornografice conțin scene în care actorii se droghează sau consumă alcool pentru a avea performanțe sexuale cât mai notabile. În acest caz alcoolul și drogurile, al căror efect distructiv îl știm prea bine, sunt promovate ca afrodisiace. De aici înțelegem că degenerarea sexuală este în strânsă legătură și cu alte patimi. 

Sexul în locuri publice

Varietatea scenariilor filmelor pornografice a dus la situația în care aproape că n-a fost loc unde să nu se toarne o scenă sexuală: acasă, la birou, în lift, în parc, pe plajă, în bucătărie, în mașină, în școală, în liceu, pe catedră, în spital, etc. Sexul devine plăcerea numărul unu, cu atât mai ”incitantă” cu cât partenerii se expun în public dar fără să fie văzuți, adică o aventură care seamănă cu joaca de-a șoarecele și pisica. Sexul în locuri publice creează premizele unor scenarii sexuale în mintea consumatorilor de pornografie oriunde s-ar afla și cu oricine. Drept consecință a consumului de pornografie de către minori, au apărut situații extrem de rușinoase în școlile românești, dar și de peste hotare, cu elevi care au mimat sau chiar reprodus ad-literam scene porno în clasă, la toaletă sau în incinta școlii. A căzut și bariera presiunii publice, a rușinii față de oameni.

Promovarea adulterului

În scenariile pornografice este populară ideea de înșelare a soției, sau a soțului, cu ”instalatorul cel chipeș” sau ”vecina fierbinte”, defapt cu oricine iese în cale. Astfel, se induce ideea că orice persoană din jurul nostru, oricât de serioasă ar părea, ar putea fi un partener de împlinire a fanteziilor sexuale. Se desființează astfel barierele convențiilor sociale, ale angajamentelor maritale și a oricărei normă morală interpersonală.

Perversiunile sexuale, orgiile

Relațiile sexuale degenerează într-o luptă absurdă după plăcere, manipulându-se corpul celuilalt în speranța că va putea da și mai multă plăcere. Datorită consumul de pornografie, sexul oral și anal au devenit formele cele mai răspândite de perversiune, atât în sânul familiei cât și în relațiile premaritale. Aceasta este treapta decăderii prin care s-a încălcat și limita funcționalității sistemului digestiv, reproducător și excretor, deci a organismului uman în genere.

Sexul în grup

Actul sexual este experimentat concomitent între parteneri multipli pentru că noutatea dată de o singură persoană nu mai satisface suficient. Astfel, este șters cu totul simțământul firesc de împlinire într-o relație monogamă, așa cum a fost ea așezată firesc în creație de Dumnezeu.

Pedofilia

Copii și adolescenții sunt din ce în ce mai des actori în astfel de filme, chiar dacă acest lucru se pedepsește aspru de legile tuturor statelor, ca infracțiune. Copiii au devenit din consumatori, parte activă în această industrie care demonizează omul până în cel mai adânc colţişor al sufletului. Încă o barieră cade acum: cea a inocenței tipice copilăriei. În plus, se induce ideea că nu este nevoie de formare și dezvoltare psihică pentru întreținerea raporturilor sexuale. Și este lesne înțeles de ce: tocmai naivitatea copilărească și personalitatea încă neconturată sunt starea cea mai prielnică de a manipula sexual.

Sexul între persoane cu vârste radical diferite: bătrâni cu femei tinere și bărbați tineri cu femei bătrâne. În acest caz pornografia distruge bariera psihologică dintre generații, dată de pudoarea firească a tinerilor față de bătrâni, dar și de calitatea bătrânilor de formatori ai tinerei generații. O altă barieră care se vrea ștearsă prin această practică este și cea regresului sexual natural, și care se manifestă prin menopauză la femei și andropauză la bărbați. Deși aceste stări nu sunt altceva decât frâne biologice cu rostul de a nu consuma resursele organismului dincolo de limitele lui, se vor și acestea desființate de dragul plăcerii.

Incestul

E strigător la cer că pe anumite site-uri pornografice există filme cu denumirea: “Blondă regulată de bunicul ei”; „Fata care face dragoste cu taică-său”; „Asiatica violată de propriul tată”, etc. Chiar dacă sunt doar actori și gradele de rudenie dintre ei sunt simbolizate doar prin vârsta diferită, totuși simplu fapt că aceste filme sunt prezentate astfel denotă o adâncire gravă în păcatul prea-desfrânării. Incestul este grav pedepsit de Dumnezeu încă din Vechiul Testament, și aproape că nu pot fi găsite circumstanțe atenuante acestei fapte de o josnicie neînchipuită. Prin această practică pornografia desființează atât barierele gradelor de sânge cât și pe cele ale gradelor spirituale, caricaturizându-se familia și relațiile cele mai curate și firești din viața noastră.

Homosexualitatea și lesbianismul

Au trecut mai bine de 20-30 de ani de când actele de lesbianism sunt o constantă în filmele pornografice. De fapt relația dintre două femei a devenit mai mult o atracție pentru bărbații consumatori de pornografie decât pentru femei. Pe de altă parte, actele sexuale între bărbați au început să fie și ele din ce în ce mai prezente în industria pornografică. Prin aceste practici se încalcă bariera genului sexual, pornografia contribuind în mod decisiv la înmulțirea adepților deviațiilor sexuale.

Transexualitatea. În filme apar persoane care și-au schimbat sexul, bărbați care au devenit ”femei”, și femei travestite în bărbați. Se inoculează posibilitatea cameleonismului de gen sexual: poți fi atât bărbat, cât și femeie, dacă asta te satisface sexual. Prin această metamorfozare sexuală, fie ea de suprafață sau biologică, este încălcată rațiunea pentru care Dumnezeu a sădit în firea umană diferențierea de sexe.

Abuzuri sexuale, agresivitate, violență puternică, masochism. Actul sexual este dus la extrema suportabilității, încercându-se obținerea plăcerii chiar cu prețul durerii. Sistemul nervos are rolul de a detecta durerea pentru a feri ființa umană de pericole, numai că până și durerea, acest rol firesc este pervertit și folosit în scopul potențării plăcerii.

Zoofilia

Degradarea ființei umane atinge un alt stadiu, acela de a face sex cu animalele. Se încalcă astfel hotarul dintre specii. Nu mai contează ce creatură este stimulul plăcerii atâta timp cât aduce plăcere.

Coprofragia

Actorii mimează sau chiar ingurgitează materiile fecale ale partenerilor. Ceea ce este în mod natural deșeu fiziologic, cu caracteristici respingătoare simțurilor, devine factor excitator pentru omul degenerat până la acest stadiu.

Sex orgiastic cu influențe religioase

Aceasta este ultima treaptă a pornografiei: satanismul, demonizarea totală a omului prin batjocorirea simbolurilor religioase.

Urmărind această radiografie a pornografiei tragem și prima concluzie: ceea ce începe ca un divertisment, face ca omul să decadă din treaptă în treaptă până la dezumanizare completă, precum construcția unui bloc care se prăbușește sub efectul de domino. Este esențial să reținem că pornografia reeducă omul, schimbându-i aproape total scara valorilor. Ceea ce ieri părea de neconceput, imoral, a devenit între timp un mod de viață.

Dacă ar fi să traducem toate aceste păcate in limbaj ortodox, așa cum sunt ele scrise în Îndreptarele de spovedanie, lucrurile ar sta cam așa: Pornografia vine la pachet cu mândria, desfrânarea, preadesfrânarea, incestul, pedofilia, zoofilia, gomoria, sodomia, malahia, adulterul, beția, violența, abuzurile sexuale, masochismul, sclavia, deznădejdea, disperarea, bârfa, minciuna și multe altele.

Mare parte din păcatele enumerate mai sus sunt păcate strigătoare la cer. „Se numesc strigătoare la cer păcatele care tind a nimici imboldurile firești puse de Dumnezeu în firea noastră. Ele sunt atât de grele, încât, mai mult decât altele, cer o pedeapsă de la Dumnezeu chiar în lumea aceasta. Ele nu izvorăsc dintr-o slăbiciune a credinciosului, ci din vădita răutate a voii lui, fiind săvârșite cu premeditare, nu întâmplător.”[1]

Drept urmare, pornografia nu este nici pe de parte o ”joacă necesară eliberării de hormoni” ci o lucrare de demonizare a sufletelor oamenilor. Sfinții ne arată că în spatele fiecărui păcat din sufletul nostru este un duh rău care ne muncește cu ispita. Astfel, consumatorii de pornografie sunt asaltați de multe duhuri rele. Acceptându-le de bună voie în suflet, omul se demonizează, răul dovedindu-i a doua natură.

Al doilea aspect este că pornografia se vrea un numitor comun al tuturor oamenilor, indiferent de vârstă, sex, cultură, grad de rudenie, sau orice altă diferențiere naturală. Se dorește a fi un limbaj standard de comuniune între oameni, și chiar mai mult decât atât, o religie universală în care să se desființeze orice concept moral. Nimic nu mai contează atâta timp cât plăcerea guvernează. Pornografia este defapt icoana umanității demonizate!

O altă observație este că tabloul pornografiei coincide aproape în totalitate cu agenda propagandistică a autointitulatelor ”minorități sexuale”. De aici înțelegem că aceste grupări ideologice fac presiuni pentru liberalizarea sexuală a întregii societăți. ”Drepturile” cerute de ei sunt defapt drepturile de a perverti întreaga omenire. Toți oamenii sunt ademeniți să se închine idolului plăcerii sexuale sub steagul curcubeului iar dacă nu, atunci sunt constrânși social cu invocarea ”drepturilor omului”, ca și cum omul are numai drepturi, nu și obligații!

De remarcat că în strânsă legătură cu observația anterioară, atâta timp cât statul modern sprijină sau tolerează inițiativele legislative ale ”minorităților sexuale”, înțelegem că pornografia este adevărata educație sexuală pe care o dorește statul modern cetățenilor săi.

Nu în ultimul rând, pornografia subminează familia și rostul omului în lume, alimentând fenomenul concubinajului, dar mai ales formând clienți fideli pentru industria contraceptivă și cea avortivă. Din aceste motive Biserica este cel mai aprig adversar al pornografiei, fie ea artistică, comercială, sau instituțională, înfierând păcatul dar oferind totodată și mijloacele vindecării păcătosului.

Ce pot să vă zic, acum la final e să vă feriți de pornografie ca de una dintre cele mai viclene lucrări ale diavolilor. Mergeți și mărturisiți-vă acest păcat lui Dumnezeu și duhovnicului. Doar așa vă puteți vindeca. Fără spovedanie și împărtășire cu Trupul și Sângele lui Iisus Hristos nu există vindecare reală a acestei boli sufletești.

[1] Catehismul Ortodox – www.patriarhia.ro/ro/documente/catehism34.html

Claudiu Bălan este președintele Asociației Ortodoxia Tinerilor din Galați și autor al cărții „Mii de tineri îşi păstrează astăzi fecioria până la căsătorie: articole şi mărturii”

k

Cateva frumuseti din Băile Herculane -Romania

Băile Herculane este una dintre cele mai renumite stațiuni , stațiune unde  nu doar  timișorenii cât și locuitorii de pe malul sârb al Dunării pot ajunge ușor. Totodată, Băile Herculane este una dintre cele mai vechi stațiuni balneoclimaterice din România și chiar din lume, stațiunea fiind folosită ca SPA încă de pe vremea cuceritorilor romani. Turiștii vin aici pentru drumeții, pentru relaxare sau pentru tratament.

Peste întreaga stațiune domină Masivul Domogled care impresionează cu vârfurile sale semețe, de peste 1100 de metri.

Băile Herculane este așezată într-un loc din care se poate pleca foarte ușor către alte obiective turistice din apropiere. Dacă vă cazați la hotelurile sau pensiunile din Băile Herculane și ați terminat de vizitat toate obiectivele turistice din stațiune, v-ați odihnit destul și v-ați săturat de băile romane și de ștrand, puteți să deschideți harta zonei și să vă faceți planul pentru o altă zi în care puteți descoperi și alte frumuseți ascunse în acest colțisor de țară!

Dacă nu sunteți cu mașina personală, agențiile de turism din zonă vă pun la dispoziție trasee variate – trebuie doar să vă îndreptați pașii spre Podul Curbat (primul pod în curbă din Europa) în apropierea Statuii lui Hercules pentru a vedea și achiziționa excursiile oferite de agențiile din zonă.

Cetatea Medievala a Severinului, Drobeta Turnu Severin
1. Cetatea medievală a Severinului

Situată la 47 de km, drumul spre ea este deosebit de pitoresc, cu Dunărea curgând pe partea dreaptă. Peste ruinele Cetății Drobeta s-a început construcția noii Cetăți a Severinului, în anul 1233. Cetatea Severinului era considerată atunci cea mai importantă redută strategică de pe malul Dunării. A rămas în bătaia tunurilor turcilor, tătarilor, bulgarilor și a ungurilor, cuceritori care au atacat secole la rând Oltenia și Banatul. Legenda spune că de la poartă cetății ar fi și un tunel care merge până în partea cealaltă a Dunării, pe teritoriul sârbesc.

manastirea sfanta ana
2. Mănăstirea Sfânta Ana din Orșova

Din Băile Herculane se poate ajunge în Orșova în mai puțin de 20 de minute, orașul fiind situat la doar 22 de km distanță. Din centrul Orsovei veți zări Mănăstirea Sfânta Ana undeva sus – trebuie să menționăm faptul că se poate ajunge foarte ușor și cu mașina până în parcarea mănăstirii, urcând pe drumul denumit simbolic “Drumul eroilor”. Este o manastrire de măicuțe, construită din anul 1936 – aici regăsindu-se și un atelier de croitorie, o bibliotecă și Muzeul Pamfil Șeicaru.

cazanele dunarii
3. Cazanele Dunării

Fără îndoială este una dintre cele mai spectaculoase destinații din România și unul din obiectivele pe care orice român ar trebui să le viziteze măcar o dată în viață. Cazanele Mari și Cazanele Mici fac parte din 1980 din Rezervația Naturală Porțile de Fier, întinzându-se pe o suprafață de 215 hectare. Zonă turistică a cazanelor având o lungime de doar 50 de kilometri, de la Svinita la Orșova.

manastirea mraconia
4. Mănăstirea Mraconia

Este construită chiar pe malul stâng al Dunării, între Cazane, la 15 km pe drumul spre vest de Orșova. A fost ridicată în anul 1523 de către banul Nicola Garlisteanu, ceva mai târziu biserica a primit hramul Sfântului Prooroc Ilie. După construirea Termocentralei Porțile de Fier I, mănăstirea veche a fost demolată și ruinele inundate de apele Dunării. În 1995 s-a construit mănăstirea care o vedem astăzi atât de semeață, cândva aceasta având denumirea de “Mănăstirea de sub ape”.

fortificatia medievala tricule
5. Ruinele Fortificației medievale Tricule
Se află tot pe malul român al Dunării, la doar 3 km distanță de localitatea Svinita și datează din secolul al XV-lea. Cetatea Tricule a fost construită în scop de apărare împotriva otomanilor. La început au fost trei turnuri, unul fiind distrus de zăpada și gheața adunată iarna în munții din apropiere. Celelalte două au în jur de 11 metri și se văd în apropiere de mal. De-a lungul timpului cetatea fost sub ocupație otomană, austriacă și mai târziu capturată de haiduci, azi devenind doar niște ruine care au nevoie de fonduri pentru consolidare și refacere. Și bineînțeles, un important colț al istoriei acestei zone minunate a Banatului românesc.


chipul lui decebal6. Chipul lui Decebal la Dunăre

Încă un record deținut de România – chipul lui Decebal fiind cea mai mare sculptură în piatră din Europa. Aceasta se află în Golful Mraconia, nu departe de mănăstirea menționată puțin mai sus. Chipul domină cu privirea până dincolo, departe, la sârbi, la Pădurea Ogradena fiind paznicul de suflet al poporului dac, strămoșul românilor de azi. Sculptura este spectaculoasă, un monument care te face cu adevărat mândru că ești român!

cetatea drencova
7. Ruinele Cetății Drencova
Cetatea Drencova se află în apropierea localității Cozla. Datează din secolul al XV-lea și se află pe malul român al Dunării. A fost construită peste altă cetate mai veche care avea scop de apărare și control asupra traficului pe Dunăre. În prezent se mai pot observa doar niște ziduri în apă.

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*