Potrivit acestui document, Zona montană din România este constituită din suma suprafeţelor unităţilor administrativ-teritoriale (UAT) desemnate conform următoarelor criterii:

– Unităţile administrativ-teritoriale (UAT) situate la altitudini medii mai mari sau egale cu 600 m, limitele acestora fiind acelea ale blocurilor fizice (identificate în Sistemul Integrat de Administrare şi Control) care aparţin de aceste UAT;

– UAT situate la altitudini medii între 400 – 600 m şi care au o pantă medie egala sau mai mare de 15%, limitele acestora fiind acelea ale blocurilor fizice (identificate în Sistemul Integrat de Administrare şi Control) care aparţin de aceste UAT. Lista completă a UAT, conform Programului Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR) 2007 – 2013, Anexa 4A, se regăseşte în Anexa 1 a acestui document. Delimitarea a fost făcută conform art. 18 al Regulamentului (CE) 1257/1999.

Implementarea obiectivelor strategice naţionale pentru dezvoltarea durabilă a Carpaţilor se va realizată în intervalul 2014 – 2020 şi coincide cu perioada de programare a fondurilor şi politicilor Uniunii Europene (2014 – 2020). Implementarea obiectivelor strategice de către toţi factorii implicaţi din România va fi monitorizată şi evaluata pe parcurs, urmând ca la finalul perioadei vizate, 2020, acestea să fie revizuite în vederea pregătirii următoarei perioade de programare (2021 – 2027).

Agricultura în zonele montane

Agricultura reprezintă principala activitate economică din zona rurală a Carpaţilor romaneşti. în anul 2005 numărul unităţilor care se ocupau de agricultură în zona montană era de1925, numărul acestora crescând constant şi ajungând, în 2011, la 2583. Această creştere se datorează în mare parte existenţei fondurilor europene destinate agriculturii şi dezvoltării rurale, accesate atât în perioada de pre-aderare, cât şi după 2007, dar şi politicii de susţinere a fermelor din zona de munte.

Conform unui studiu elaborat de Comisia Europeană, în zona montană se regăseşte 19,7% din suprafaţa agricolă utilizată, 18,5% din forţa de munca direct implicată în agricultură, 17,6% din numărul total al fermelor şi 19,5% din numărul animalelor.

Conform aceluiaşi studiu, dimensiunea medie a fermei este de 3,9 ha (a treia cea mai mică dintre ţările montane), iar dimensiunea economică a fermei raportată la un ha este de 253 Euro, iar raportată la unitatea de munca anuală este de 1631 Euro (cea mai mică din ţările montane), rezultând de aici slabă productivitate a fermelor montane romaneşti şi veniturile mici ale fermierilor.

Agricultura este practicată în mare parte (peste 65%) în ferme mici şi foarte mici (sub 2 ha), principala activitate fiind creşterea animalelor (vaci, oi, capre) pentru lapte şi într-o mică măsură pentru carne. Se cultivă pomi fructiferi şi vii pe 47.000ha, iar suprafeţele arabile (peste 500.000 ha) sunt cultivate în principal cu cartof şi porumb. Datorită lipsei de pieţe de desfacere pentru anumite produse agricole (lana, lapte) numărul animalelor s-a redus constant, ajungând în 2010 la 558.000 bovine, 1.921.000 ovine, 184.000 caprine şi 113.000 cabaline

Scăderea cea mai mare s-a înregistrat la bovine (cu 50%), urmat de ovine (20%) şi cabaline (20%) comparat cu anul 2000.

Reducerea numărului de animale are un impact major atât asupra calităţii păşunilor şi fâneţelor, datorită sub-pasunatului, reducerii volumului de îngrăşăminte organice, sau ne-intretinerii păşunilor, dar şi asupra satelor şi tradiţiilor cu bune practici, acestea riscând să se piardă cu timpul.

Zona montană dispune de suprafeţe extinse de pajişti naturale (2,1 milioane ha), cele mai multe dintre acestea (60%) cu o înaltă valoare naturală, menţinute în această condiţie prin practicarea, de-a lungul timpului, a unei agriculturi tradiţionale extensive.

Cu toate acestea, în ultimii ani, calitatea păşunilor şi fâneţelor s-a degradat datorită reducerii numărului de animale şi implicit a îngrăşămintelor organice, abandonului sau lipsei lucrărilor de întreţinere a pajiştilor şi păşunilor. Conform studiului menţionat mai sus, densitatea animală este la cca. 50% fata de încărcătură maximă.

Din datele furnizate de APIA, s-au solicitat plăti de agro-mediu pentru 1.236.480,91 ha (60% din suprafaţa acoperită cu păşuni şi fâneţe din zona montană). Fermele existente sunt slab utilate şi mecanizate (1tractor/88 ha teren arabil, 1 motocositoare/69 ha păşune şi fâneaţa) ceea ce duce la un consum mult mai mare de energie, forţa de muncă, şi ca atare, costuri suplimentare. Lipsa bazinelor colectoare de purin şi a platformelor pentru bălegar duc la folosirea ineficientă a îngrăşămintelor naturale, dar şi la un impact de mediu manifestat prin scăderea calităţii apelor.

Un handicap al zonei montane îl reprezintă accesibilitatea scăzută la pieţele de desfacere, dar şi la unităţile de procesare, iar acestea au influenţă mare asupra costurilor de transport şi asupra costurilor finale ale produselor procesate. Datorită distantelor mari şi a calităţii slabe a infrastructurii de transport dar şi a lipsei concentrării ofertei, produsele din zona de munte nu sunt valorificate la întreaga lor valoare. Lipsesc în mare parte unităţile de procesare a cărnii, laptelui, lânii, fructelor de pădure în interiorul zonei montane. Conform aceluiaşi studiu, producţia agricolă montana reprezintă doar 1,8% din total producţie agricolă, iar producţia animală reprezintă 50% din producţia agricolă montana, ceea ce denotă o slabă valorificare a producţiei vegetale.

Rasele de animale existente, adaptate la condiţiile naturale sunt principalele furnizoare de materii prime de calitate ce pot fi mai bine valorificate în viitor datorită creşterii cererii de produse tradiţionale şi de calitate, dar şi datorită accentuării crizei alimentare la nivel mondial.

Existenţa tradiţiilor şi cunoştinţelor legate de producerea şi procesarea produselor montane, coroborata cu noua legislaţie europeană privind etichetarea produselor montane este o oportunitate pentru dezvoltarea zonelor montane, prin diversificarea activităţilor turistice.

Dezvoltarea agriculturii în zona montană trebuie să fie realizată în mod durabil, mai ales prin valorificarea produselor agroalimentare cu înaltă valoare biologică, urmărindu-se o armonizare pe termen lung intre producţie şi consum pe de o parte, cu protejarea unui mediu prielnic pe de altă parte, marcând totodată trecerea de la măsuri corective la cele preventive.

Organizarea producătorilor în asociaţii cooperatiste cu capacităţi proprii de transformare şi comercializare şi sporirea veniturilor acestora, constituie un obiectiv de bază pentru o dezvoltare durabilă în ruralul montan.

Mărimea, complexitatea şi specificitatea economico-socială şi de mediu montane, marile diferenţe tehnologice, geo-climatice şi tradiţionale, nu fac posibilă o dezvoltare durabilă fără o abordare specială, diferenţiata, a agriculturii montane fata de marea agricultura din zonele nemontane.