Nu ne propunem să scriem despre alun, nuc, sau alte specii pomicole altoite în “leaganul” creat de profesorul universitar dr. Ion Botu, fost director la SCDP VÂLCEA, conducere asigurată acum de dr. Ing. Silvia Preda şi de alţi specialişti. Amintim doar că printre OBIECTIVELE staţiunii se impune cercetarea fundamentală, cercetarea aplicativă şi inovarea în pomoicultura – la nivel naţional şi regional. Alunul face parte din dezvoltarea unei pomiculturi durabile cu beneficii economice sigure si consistente .

În cadrul preocupării cercetătorilor faţă de această specie nu lipseşte: Ameliorarea genetică a soiurilor şi portaltoilor de, alun, şi a altor specii în direcţia îmbunătăţirii productivităţii, calităţii şi rezistenţei la boli şi dăunători, în vederea asigurării unei competitiviţi reale pe pieţele U.E. ; Identificarea, evaluarea şi conservarea resurselor genetice în colecţii naţionale şi colecţii de lucru la genurile: Prunus, Juglans, Corylus şi Castanea;
Studiul variabilităţii genetice şi mecanismele de transmitere în descendenţă a caracterelor la plantele nucifere şi sâmburoase; Modernizarea şi asigurarea producerii materialului săditor pomicol din categorii biologice superioare (prebază şi bază), inclusiv prin utilizarea biotehnologiilor moderne, în vederea asigurării circulaţiei libere în pieţele U.E. şi altele; Stabilirea unor sisteme de culturi pomicole, a tehnologiilor şi a unor verigi tehnologice moderne pentru plantaţiile de prun, nuc, alun castan şi măr în diferite zone ecologice ale ţării etc Dintre soiurile de alun create aici amintim: Alun VÂLCEA 22, Alun COZIA, Alun ROMAVEL, Alun URIASE DE VÂLCEA, Alun ARUTELA, Alun PRIMVAL, Alun NATVAL, Alun ROVERD, Alun VALVERD ș. a.
Pentru a veni în sprijinul fermierului practicant din orice zonă s-ar afla, sintetizăm câteva elemente care ar putea fi convingătoare pentru obţinerea de venituri.

TEHNOLOGIA ŞI CULTURA ALUNULUI ÎN
AGRICULTURA ECOLOGICĂ
Corylus avelana L. Fam. Betulaceae
Importanţa fructelor de alun
Alunele se consumă proaspete, uşor prăjite şi sărate sau prelucrate în diferite produse de cofetărie. Ca medicament, alunele trebuie consumate crude, neprăjite şi nesărate. Deoarece au un conţinut foarte redus de hidraţi de carbon, alunele pot fi consumate de diabetici fără teamă
Vitaminele din complexul B care intră în compoziţia alunelor contribuie la menţinerea tonusului muscular, uşurează activitatea tractului gastro-intestinal, precum şi buna funcţionare a ficatului, ochilor şi pielii.
Miezul de alune este indicat în alimentaţia copiilor, a adolescenţilor, sportivilor, bătrânilor, persoanelor anemice, tuberculoşilor, femeilor cu tulburări de menopauză, precum şi în cazuri de neurastenie, impotenţa, nefrite, colici nefritice, viermi intestinali.
Alunele se numără printre fructele cele mai consistente şi au, în plus, un procent crescut de calciu şi fosfor, substanţe care cresc puterea de concentrare şi receptivitate.
Uleiul de alune, consumat dimineaţa, câte o linguriţă, timp de 15 zile, este unul din cele mai bune leacuri împotriva teniei. Luat după un compot de prune sau mere, uleiul de alune uşurează evacuarea intestinului.
Atenţie! Alunele, ca şi nucile şi migdalele, îngraşă! De aceea, trebuie mâncate rational alunele de pădure ne scapă de anemie
Menţin pielea fermă
Datorită conţinutului de vitamina E şi a acidului linoleic, alunele de pădure sunt ideale pentru menţinerea fermităţii şi tinereţii pielii.
Miezul de alune se poate consuma proaspăt, prăjit sau prelucrat în produse de cofetărie (ciocolată, prăjituri, bomboane, creme, îngheţate, nuga, crema de alune). Făina de alune este un aliment hrănitor pentru copii. Din miezul de alune aflat în faza de întărire se extrage laptele de alune întrebuinţat în medicină.
Destinaţii:
– Produse de ciocolată de bază, convenţional şi produse de ciocolată ecologică de lux
Uleiul de alune (pentru crema de alune) este foarte fin, aromat, gustos. Consumat o lingură dimineaţa, timp de 15 zile, este un bun leac contra teniei (VALNET, 1986).
Fiind sicativ acest ulei este utilizat la fabricarea lacurilor industriale, săpunurilor, produselor farmaceutice, în ceasornicărie, ca lubrifiant în pictură deoarece nu denaturează culorile. Turtele rămase se folosesc la fabricarea halvalei şi ciocolatei.
Ceaiul din frunze de alun are proprietăţi homeostatice (opreşte hemoragiile). Băile din frunze de alun se folosesc în tratamentul varicelor.
Infuzia preparată din 1-2 linguriţe muguri de alun la o cană de 200 ml apă clocotită are acţiune antisclerozantă, restabilind elasticitatea ţesutului pulmonar. De asemenea, infuzia tonifiază parenchimul hepatic; se foloseşte în cazuri de insuficienţă hepatică, de hepatită endemică, de astm bronşic, de emfizm pulmonar şi de silicoză, consumându-se câte două căni pe zi.
Miezul de alune se recomandă în alimentaţia vegetarienilor şi diabeticilor, are acţiune vermifugă şi este indicat în colicile nefritice şi litiază urinară (VALNET, 1986).
Având un sistem radicular bine ramificat alunul contribuie la fixarea solurilor în pantă.
Alunul îndeosebi cel cu frunze roşii, are și aspect ornamental.
Alunul este o importantă plantă meliferă fiind printre primele plante care înfloreşte. Scoarţa alunului, cupele, frunzele şi fructele conţin 8-15% tanin folosit în tăbăcitul şi vopsitul pieilor.
Recoltarea alunelor se face când fructele au ajuns la dimensiuni specifice soiului iar pelicula ce separă sămânţa de pericarp devine brun roşcată. Recoltarea se face mecanizat sau manual cu sau fără involucru. Recoltarea cu involucru se face la pomii tineri şi la cei situaţi pe pante şi pe teren înierbat. Îndepărtarea involucrului se face imediat deoarece mai târziu se desprinde greu de fruct. Recoltarea fără involucru se face când majoritatea fructelor au căzut pe sol de unde se adună manual sau mecanizat.
După recoltare alunele se expun 2-3 zile la soare, apoi se depozitează în încăperi aerisite, în straturi de cel mult 30 cm cu lopătarea zilnică în primele 2-3 săptămâni. Cu ocazia condiţionării conţinutul în apă al alunelor trebuie redus la 5-6%. Astfel condiţionate alunele se pot păstra un an în camere aerisite la temperatura de 21ºC şi umiditatea relativă de 65% sau timp de 2-3 ani la 2-4ºC şi umiditate relativă de 65%.
Producţia la ha
– Tonda Română; Tonda Gifoni: 3000-3500 kg/ha în sistem convenţional;
– Tonda Gentile dele Langhe (TGL):2000-2700 kg/ha în sistem ecologic.

Valoarea nutriţională şi medicală a alunului:
100 g alune/625 kcal. conţin:
• 62 de grame de grăsimi nesaturate
• 13 g proteine
• 8 % zaharuri
• 6,7 % fibre
• vit. A (30 mg)
• 466 mg K
• 322 mg P
• 150 mg Ca
• 3,3 mg Fe
Alunele conţin cantităţi mari de proteine şi grăsimi
Conţinutul de substanţe proteice (12-28%), de glucide (12-22%), de săruri minerale (2-3,05%) plasează alunele înaintea nucilor, iar cel de grăsimi (52-69%) este mai mare decât al migdalelor (G.MIHĂIESCU, 1989).
Alunele, comparativ cu celelalte nucifere, conţin, de asemenea, săruri de potasiu, fosfor, magneziu, calciu (tabelul 5.1.) cu rol esenţial în metabolismul uman.
Conţinutul de substanţe minerale al fructelor (mg la 100 g) (G.MIHĂIESCU, 1989)
Calciul împreună cu fosforul ajută la formarea şi menţinerea în bună stare a oaselor şi dinţilor.
Potasiul intervine în menţinerea echilibrului acido-bazic al organismului fiind component al unor sisteme tampon. Împreună cu aminoacizii fosforici, potasiul intervine în alimentarea creierului cu oxigen.
Magneziul şi manganul acţionează diverse enzime, participând la metabolismul intermediar al glucidelor, lipidelor şi protidelor, ajută la asimilarea vitaminelor C, E şi a celor din complexul B.
Alunele sunt mai bogate în vitaminele B1 şi B2 decât nucile, ele mai conţin vitaminele B5, E şi PP, acid pantotenic, acid folic ş.a.
Principalele soiuri
Tendinţa actuală este de a cultiva soiuri cu fructul sferic, mai avantajos atât pentru mecanizarea extragerii miezului cât şi pentru industrializare, prin drajare cu diferite glazuri. La noi în ţară se cultivă preponderent următoarele soiuri:
Lambert roşu – are vigoare mijlocie, frunzele şi involucru colorate în roşu-grena, are fructe mici, ovoidale, prinse câte 5-10 în involucru, cu 53-59% miez, de calitate foarte bună. Se maturează la sfârşit de august.
Furfulac – soi viguros, cu fructe mari, sferice turtite, grupate câte 2-3, cu 44-54% miez, de calitate bună. Se maturează la început de septembrie.
Cozia – are vigoare mijlocie, fruct mare sau foarte mare, sferic, uşor pubescent la vârf, cu 44-46% miez şi calitate foarte bună. Se maturează la început de septembrie.
Romavel – de vigoare mare, cu fructe sferice sau ovo-sferice, prinse câte 3-4, uşor pubescente la vârf, cu 50-53% miez şi gust plăcut. Se maturează la început de septembrie.
Tonda delle Langhe – soi de vigoare mijlocie-mare, foarte productiv, cu fructe mici, sferice, grupate câte 2-4, cu 42-47% miez. Se maturează la sfârşit de august şi început de septembrie.
Vâlcea 22 – are vigoare mijlocie, fructe mari, sferice-turtite, prinse câte 2-3, cu 46-50% miez de calitate foarte bună. Se maturează la mijlocul lunii septembrie.
Uriaş de Halle – soi viguros, cu fructe sfero-ovoidale, grupate câte 2-3, cu involucru scurt, cu 40-45% miez şi gust plăcut. Se maturează la sfârşit de septembrie.
Ennis – este viguros, foarte productiv şi rezistent la ger, Are fructul foarte mare, sfero-conic, cu 45-49% miez de calitate bună. Se maturează în a doua jumătate a lunii septembrie.
Butler – soi viguros, rezistent la bacterioză, are fructul mare ce conţine 47-49% miez şi se maturează la sfârşitul lunii septembrie.
Portaltoi – Înmulţirea prin altoire este destul de puţin răspândită şi se folosesc ca portaltoi fie puieţi din alunul comun, care au o înrădăcinare destul de bună, dar formează mulţi drajoni şi lăstari din zona coletului, fie Corylus colurna care nu drajonează
Precocitatea rodirii şi potenţialul productiv. Alunul produce fructe în anul al III sau IV de la plantare dar recoltele devin economice abia la vârsta de 6-7 ani.
Cele mai precoce sunt soiurile: Lambert roşu, Lungi de Spania, Daviana, Rotunde de Roma, Mari de Piemont Soiurile Cosford, Furfulak, Lungi de Landsberg intră pe rod mai târziu.Pentru zonele calde (la limită în sud/vestul României cu riscurile de rigoare) se recomandă Tonda Romană şi Tonda Gifoni soiuri cu o producţie ridicată (cca 3000-3500 kg/ha) pentru produsele de ciocolată de bază. Pentru zonele reci singurul soi deja aclimatizat în Rusia şi Ucraina este Tonda Gentile dele Langhe (T.G.L. sau Rotunde de Piemont) Acest soi este singurul ce poate fi recomandat pentru introducerea în cultura în zonele colinare şi submontane reci din România (Transilvania, dealurile subcarpatice; zonele submontane).El manifestă de asemenea cea mai înaltă rezistenţă şi toleranţă la boli şi dăunători.
În acelaşi timp TGL are cel mai didicat procent de uleimotiv pentru care este folosit predominant în industria ciocolatei de lux (ex. Torone realizat de Ferrero Rocher; Crema de alune)O plantaţie de alun (cca. 350-400 de pomi/ha) poate produce la maximă rodire 2500-3000 kg de alune în coajă, în sistem irigat.
Durata rentabilă a unei plantaţii de alun este de circa 50-80 de ani.
ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR
Schemele de plantare depind de soi şi de sistemul de cultura (ecologic sau convenţional):
– 5/5 m (400 plante/ha) în sistem convenţional;
– 5/6 m (333 plante/ha); în sistem ecologic pentru T.G.L.;
– 6/6 m (277 plante/ha); în sistem ecologic pentru T.G.L.;
Plantaţiile comerciale de alun necesită terenuri în pantă redusă, mecanizabile, profunde şi bine drenate iar în zonele secetoase, irigabile.
Este contraindicată plantarea alunului pe terenuri de pe care au fost defrişate în anul respectiv sau cel precedent specii de arbori sau arbuşti care drajonează.
Alunul se poate cultiva după el însuşi deoarece nu este influenţat de fenomenul de oboseală a solului.
Dacă prezintă denivelări mai accentuate terenul se nivelează după o decopertare prealabilă şi o scarificare, respectiv o decopertare ulterioară.
Drenajul este foarte important pentru reuşita culturii alunului. De aceea după fertilizarea de bază (80-100 t/ha gunoi de grajd echivalent în substanţa activă a 300 kg sulfat de potasiu şi 600 kg superfosfat la hectar) terenul se desfundă sau se scarifică în sens dublu cu două trei luni înainte de plantare.
Înainte de plantare terenul se nivelează cât mai bine şi se pichetează la 4 m între rânduri şi 2,5 m pe rând, când alunul se conduce aplatizat în gard fructifer şi 5 m între rânduri respectiv 3 m pe rând când se conduce ca vas aplatizat. Sisteme de conducere. Alunul poate fi condus cu monotulpină sau cu mai multe tulpini.
Monotulpina are următoarele avantaje: reduce vigoarea plantei, permite suprimarea uşoară a drajonilor, tulpina are creşteri mai echilibrate, iar intrarea pe rod este mai timpurie. Plantele conduse astfel sunt bine luminate şi dau producţii mari şi constante. Monotulpina favorizează mecanizarea lucrărilor în plantaţiile de alun. Alunul formează de regulă numai ramuri de schelet de ordinul I şi II iar pe acestea se află ramuri de semischelet şi de rod. Deşi la alunii tineri lăstarii cresc destul de viguros (60-80 cm sau mai mult) ei nu prezintă lăstari anticipaţi. Mai mult decât atât polaritatea este slab exprimată, ca atare la alun nu se pune problema degajării vârfurilor şarpantelor. Conducerea alunului sub formă de vas. Acest sistem de conducere presupune formarea unui trunchi de cca. 60 cm şi a unui număr de 4-6 şarpante, iar pe fiecare şarpantă câte 1-2 subşarpante. Mărirea numărului de şarpante în coroană determină reducerea vigorii pomului.

<6 Conducerea alunului în gard fructifer se face foarte uşor datorită particularităţilor sale de creştere: aşezarea mugurilor pe 2 rânduri, îngroşarea şi alungirea lentă a elementelor de schelet, garnisirea bună a şarpantelor cu ramuri de semischelet şi de rod pe toată lungimea lor, polaritatea slabă, flexibilitatea ramurilor. Unghiul de ramificare este variabil în funcţie de soi. La soiurile Lambert roşu, Rotundă de Roma, Mari de Piemont, unghiul de ramificare este foarte mare (80-90º). Aceste soiuri se conduc uşor sub formă de palmetă cu braţe orizontale. Soiurile Lungi de Spania, Gunsbbert, se pot conduce sub formă de palmetă etajată sau neetajată. Unghiul de ramificare în aceste cazuri este de 45-60º. Soiurile Daviana, Webb premiat formează unghiuri de inserţie mici care trebuiesc deschise prin dirijarea ramurilor până la vârsta de 3-4 ani.
Gardul fructifer se poate realiza şi din plante conduse cu mai multe tulpini.
Conducerea sub formă de tufă presupune menţinerea a 6-8 tulpini la fiecare plantă a căror prelungiri anuale vor fi scurtate la 70-80 cm în vederea ramificării. În final înălţimea plantei va fi de 3-3,5 m. Forma de tufă nu este recomandată pentru plantaţii intensive deoarece imprimă vigoare mult mai mare comparativ cu monotulpina.
Pentru T.G.L. In agricultura ecologica recomandam sistemul de conducere sub forma de tufa.
ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR

Întreţinerea solului la alun dă rezultate bune în următoarele sisteme: ogor negru, ogor combinat cu îngrăşăminte verzi iar pe terenuri accidentate cu suficiente precipitaţii, sistem “ţelină” cu prelucrarea solului sub coroana plantei. Prelucrarea solului se va face cât mai superficial 10-12 cm pentru a nu afecta sistemul radicular.
Fertilizarea: Alunul răspunde bine la fertilizare. Mai mulţi autori susţin că alunul dă producţii bune dacă frunzele conţin 2,4-3,5% N; 0,15-0,40% P2O5; 0,6-2,5% CaO şi 0,25-0,40% MgO. Pentru condiţiile ţării noastre M.POPESCU şi colab. (1993) recomandă anual doze de 30-40 t gunoi de grajd sau diverse ingrasaminte organice odata la 4 ani.
Irigarea: În zonele cu regim pluviometric deficitar irigarea duce la creşteri însemnate de producţie. Normele de udare respectiv norma de irigare se vor stabili astfel încât de-a lungul perioadei de vegetaţie umiditatea din sol să se menţină la 70-80% din capacitatea de câmp pe o adâncime de 50-60 cm.
Tăierile de fructificare vor urmări menţinerea echilibrului dintre creştere şi rodire prin îndepărtarea tulpinilor îmbătrânite, prin tăieri de reducţie în lemn de 3-5 ani. Tăierile de fructificare se aplică toamna după căderea frunzelor.
Ramuri anuale de pe semischelet nu vor fi nici rărite nici scurtate deoarece au în vârf mugure mixt eventual un grup de amenţi, iar prin scurtarea acestora se diminuează recolta. creşterile anuale viguroase nu se vor scurta, ele în anul următor se vor transforma în semischelet purtător de rod. O lucrare specifică cu ocazia tăierilor este îndepărtarea drajonilor şi lăstarilor din colet.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Dintre boli mai păgubitoare sunt: virozele alunului (mozaicul alunului, atrofierea lăstarilor, atrofia fructelor, bacterioze (Psanthomonas corylina), micozele (Cytospora corylicola, Gleosporium corylii, Phyllactinia suffultta, Monilinia fructifera, Botrytis cinerea).
Dintre dăunători amintim: gărgăriţa alunelor (Balaninus nucum) şi viermele alunelor (Mellissopus latiffereanus). Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se fac stropiri în repaus şi vegetaţie.
Caracteristici morfologice şi de producţie
Sistemul radicular la alun este bine ramificat dar superficial, majoritatea rădăcinilor dezvoltându-se pe profil între 5 şi 50 cm şi depăşeşte de 2,5 ori proiecţia coroanei. Unele rădăcini verticale mai ales pe soluri revene pot pătrunde pe profil până la 1,5-5 m.
Dacă temperatura solului nu scade sub +2 °C, rădăcinile de alun cresc tot timpul anului. La fel ca la celelalte specii pomicole rădăcinile alunului înregistrează două valuri de creştere, unul primăvara la începutul primăverii şi altul toamna, după căderea frunzelor.
Partea aeriană. În mod natural alunul de aceeaşi vârstă sau de vârste diferite creşte sub formă de tufă constituită din mai multe tulpini, cu o înălţime de 3-4 m. Tulpinile în vârstă de un an sunt ramificate şi au muguri vegetativi, câte unul la fiecare nod.
În primăvara anului următor apar lăstari din muguri vegetativi, lăstari care vor deveni ramuri anuale.
Alunul prezintă trei categorii de muguri: muguri vegetativi, muguri de amenţi din care se vor forma inflorescenţe cu flori mascule şi muguri micşti de flori femele din care se vor forma creşteri vegetative şi florile femele.
Mugurii micşti nu se pot deosebi între ei de cei vegetativi după aspectul exterior ci doar dacă sunt secţionaţi. Pe lăstar ei au o poziţie terminală şi subterminală. Frecvent mugurii micşti sunt aşezaţi la baza axului pe care se află grupul de amenţi.
Alunul este o specie unisexuat monoică. Inflorescenţa cu flori femele denumită glomerulă are în componenţă 2-8 flori. Florile mascule sunt grupate în amenţi cilindrici, formaţi în anul precedent. Ele necesită 350-600 de ore de înflorire iar cele femele 600-800 ore (M.POPESCU, ş.a., 1982).
La alun ca şi la nuc este prezent fenomenul de dichogamie. Cele două categorii de flori mascule şi femele pot deveni apte pentru fecundare simultan sau pot apărea fenomene de protandrie sau protoginie.
În ultimele două situaţii fenomenul de fecundare a florilor se desfăşoară în mod defectuos sau nu are loc.
PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE
Polenizarea este anemofilă, majoritatea soiurilor de alun fiind autosterile, motiv pentru care se recomandă plantarea în aceeaşi parcelă a 2-3 soiuri care se polenizează reciproc. Înflorirea la alun are loc primăvara devreme (februarie – martie) la o temperatură de cel puţin 4 °C. Polenul este transportat de vânt pe distanţe de 10-20 m.
O plantă de alun poate produce până la 1 kg de amenţi. Un ament are 130-280 de flori mascule, în anterele cărora se pot găsi 5 milioane de grăunciori de polen (G.MIHĂIESCU, 1989).
Fecundarea la alun este deosebită de cea a altor specii pomicole. După polenizare şi germinarea polenului tuburile polinice pătrund în stil până la nivelul sacului embrionar, unde staţionează 2-3 luni (mai – iunie). În momentul polenizării ovarul este alcătuit dintr-o masă de ţesut nediferenţiată (primordiu ovarian). Dacă floarea femelă a fost polenizată acest primordiu începe lent să se diferenţieze în ovar. Abia la începutul lunii mai se diferenţiază cele două loje ale ovarului şi ovulele, fecundarea realizându-se în a 2-a jumătate a lunii mai. Din cele două ovule numai unul este fecundat. După fecundare ovarul intră într-o dezvoltare rapidă astfel încât după 3-4 săptămâni de la fecundare fructele ating circa 90% din volumul lor.

Cerinţele faţă de temperatură 

Alunul are cerinţe reduse faţă de căldură. Dacă în cursul iernii temperatura medie zilnică trece de 0 °C mai mult de 20 de zile, alunul porneşte în vegetaţie. Este o specie rezistentă la ger. Ramurile rezistă până la -25 °C chiar -30 °C dar amenţii la soiurile sensibile (Rotunde de Roma, Mari de Piemont) pot degera.
În fenofaza de umflare a mugurilor rezistă până la -10°C. Declanşarea înfloritului se realizează la temperaturi de peste 4°C. În fenofaza de înflorire – legare, florile femele suferă la -5°C.
Iernile stabile, mai aspre şi lungi care întârzie înfloritul sunt mai favorabile pentru cultura alunului.
Cerinţe faţă de lumină. Alunul preferă expoziţii cu insolaţie mijlocie manifestând pretenţii medii faţă de lumină. Insolaţia puternică este nefavorabilă culturii alunului. Expoziţiile sudice grăbind înfloritul, nu sunt recomandate pentru alun. În zonele colinare cele mai bune rezultate se obţin pe versanţi cu expoziţie sud-vestică sau sud estică. În zonele de stepă unde insolaţia este puternică se preferă expoziţii nord-estice, nord-vestice şi chiar nordice.
Cerinţe faţă de apă. Alunul necesită 700-1000 mm precipitaţii anuale din care minimum 300 în perioada aprilie-iulie.
Cerinţe faţă de sol. Alunul cultivat în sistemul intensiv necesită terenuri fertile sau cu fertilitate medie cu pH 5-7%, cu maximum 15% calcar activ şi cu pânza freatică sub adâncimea de 1,5 m. El este sensibil la asfixiere radiculară.
Dar poate cele mai frecvente cazuri le întâlnim atunci când deși udam suficient, plantele nu absorb atâta apa pe cât consumă. De exemplu:
– când umiditatea relativa a aerului este foarte ridicată, în câmp ca urmare a unui sezon de ploi continui cu nebulozitate ridicată, iar în solarii când aerisirea este insuficientă, cazul celor mai multe solarii din România;
– când sistemul radicular este slab dezvoltat, cum se întâmplă pe solurile grele, neaerate și reci, cu deficit de fosfor în momentul plantării sau în cazul unui foliaj bogat ca urmare a unei fertilizări în exces cu azot și care necesită un consum mai mare de apă pe care rădăcina nu-l poate asigura;
– când avem atac de ciuperci patogene de sol cum ar fi fuzarioza și verticilioza, care impiedică o absorbție normală de apă și elemente minerale, prin blocarea vaselor conducătoare;
– o concentrație mare de săruri solubile în soluția solului, ca urmare a aplicării unor doze excesive de îngrășăminte;
– un exces de ioni amoniu în soluția solului, ioni care împiedică absorbția calciului, așa cum se poate întampla când fertilizam cu doze mari de uree;
Temperaturile extrem de ridicate din lunile iulie, dar mai ales august, conduc la o rata foarte ridicată a transpiraţiei plantelor, cu toate încercările acestora de a-şi autoregla regimul hidric prin acele răsuciri ale frunzelor, prin închiderea stomatelor. În aceste condiţii, sistemului radicular îi este adeseori aproape imposibil să asigure consumul de apă al plantelor. Fenomenul se accentuează atunci când se cultivă soiuri şi mai ales hibrizi