Eu sunt creștin. Sunt tânăr. Cred în Dumnezeu. Cred în Biblie. Cred că dacă trăiesc conform Cuvântului lui Dumnezeu, cum citim în Biblie, voi experimenta transformare. Dar ocazional mă opresc și reflectez. Chiar este necesar ca Dumnezeu să existe?

Cum ar fi fost fără Dumnezeu? Nu cred că m-aș fi simțit părăsit, pentru că eu aș fi vrut să trăiesc o viață bună indiferent dacă exista sau nu Dumnezeu. Apoi trebuie să mă întreb, „Este posibil să trăiești conform principiilor Bibliei fără să crezi în Dumnezeu?

De exemplu, dacă nu sunt tratat corect, pot să iau lucrurile corect? Sau când sunt ispitit să spun ceva nerespectuos despre ceilalți, aș putea alege să nu fac asta. Și n-aș lăsa nici gândurile negative despre ceilalți să se învârtă în capul meu. Aș lupta împotriva păcatului care locuiește în mine, exact cum este scris în Biblie. Cu siguranță m-aș descurca singur. Nu am nevoie de un Dumnezeu ca să pot reuși, sau?

Pot pune un sfârșit ispitei de unul singur?

Dacă Dumnezeu n-ar exista, ar mai fi vreun rost să trăiești conform Bibliei? Sigur, pentru că este un mesaj bun, la urma urmei. Dar este posibil? Este posibil să te smerești și să nu faci voia ta proprie? M-aș adapta să reușesc unele lucruri; altele mi-ar deveni obiceiuri după un timp. Dar ce aș realiza? Aș deveni mai plăcut pentru ceilalți. Altceva? Aș ajunge undeva? Ar exista un sfârșit pentru toate lucrurile de care încerc să mă curățesc? Sunt eu capabil să birui ispita de unul singur?

„Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.” (2 Petru 1:3-4)

Părtași firii dumnezeiești?

Dacă eu cred în Dumnezeu și caut putere la El, primesc ajutor să fac ce este bine; aceasta este, să spunem, o dorință întărită de a face voia lui Dumnezeu și de a lupta împotriva păcatului care locuiește în natura proprie. Şi nu doar aceasta, ci eu devin „Părtaș firii dumnezeieşti” Este ceva scris despre această natură dumnezeiască în Iacov 1:13, „Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni.” Dacă eu primesc natură dumnezeiască, eu devin eliberat de ceea ce mă leagă. Cu cât mă lupt cu natura mea păcătoasă, eu primesc tot mai mult odihnă și libertate față de ea. Nu mă mai chinuie. Realizez că viața și libertatea descrisă în Biblie nu poate fi atinsă prin puterea mea proprie. De aceea înțeleg că Dumnezeu trebuie să existe, căci altfel de unde aș lua puterea? Cum poate noua viață să fie creată dacă nu există un Creator să facă asta?

„Rămâneţi, dar, tari şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei.” (Galateni 5:1)

Să lupt singur în lupta împotriva firii = robie, pe când natura dumnezeiască = libertate!

Întrebarea nu mai este dacă Dumnezeu există sau nu. Întrebarea este dacă eu vreau să continui să mă străduiesc cu aceleași lucruri putrede întreaga mea viață sau dacă vreau să închei cu ele o dată pentru totdeauna. Robie sau libertate? Alegerea este simplă. Eu aleg opțiunea numărul doi. Aleg să cred în Dumnezeu și să fac voia Lui astfel încât El să facă o lucrare de transformare în mine – deoarece aceasta este ținta: transformare!

„Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei şi le-a zis: “Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Amin.” Matei 28:18-20.

Aici vedem porunca pe care au primit-o apostolii de la Isus. Nu era doar să „vină la piciorul crucii,” cum suntem invitați de mulți așa-numiți evangheliști sau cum se cântă în multe cântări religioase. Chemarea lor este să vină și să-și lase acolo povara păcatului. Dacă oamenii fac asta, li se spune că sunt creștini născuți din nou. Totuși, invitația lui Isus de a-L urma implica mult mai mult; avea un conținut mult mai profund, pe care apostolii trebuiau să-l ducă oamenilor – să-i învețe despre acest Isus și să-i facă ucenici.

Vânzătorii Cuvântului lui Dumnezeu

Sunt mulți oameni care au slujba de a-i face pe oameni să creadă în iertarea păcatelor și să-L caute pe Dumnezeu când sunt în nevoie, pentru a primi ajutor și binecuvântări. Odată ce i-au ajutat până la acel punct, ei sunt satisfăcuți. Lucrarea lor de a-i întări și a-i păzi în acea credință se dovedește a fi o slujbă foarte dificilă.

Isus a vorbit în așa fel încât mulți au venit la credință în El. „Şi a zis iudeilor care crezuseră în El: “Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” Ioan 8:30-36. Noi știm ce s-a întâmplat ulterior. Când a încercat să facă ucenici din ei, ei au început să-L urască. La fel este și azi. Mulți dintre cei ce se cheamă creștini, și cred că sunt născuți din nou, ar deveni dușmanii „evanghelistului” dacă el ar încerca să-i facă ucenici. Dar el, oricum, nu este interesat într-o asemenea sarcină. El vrea reputația adusă de mari treziri, dar nu dorește să își ia riscul ca mulțimile de oameni să-i devină dușmani, și să-l părăsească.

Bineînțeles, acești așa-ziși evangheliști nu sunt, ei înșiși, ucenici și nu sunt nici născuți din nou. Pavel spune, chiar și în zilele lui, că: „Căci noi nu vindem Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi; ci vorbim cu inimă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos.” 2 Corinteni 2:17.*

Doar cei puțini

Isus i-a răspuns cuiva care dorea să-L urmeze, dar care dorea mai întâi să-și ia rămas bun de la cei de acasă: „Oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.” Luca 9:62. Cine are credință ca să spună așa ceva unei persoane care vrea să-l urmeze? Scripturile ne învață că doar puțini sunt cei vrednici de Împărăția lui Dumnezeu, dar sunt mulți care doresc să caute ajutorul lui Dumnezeu în dificultățile lor. Când Israel a intrat în nevoie, toată națiunea s-a pocăit, dar după ce Dumnezeu i-a ajutat, ei și-au urmat din nou căile proprii.

Sunt multe adunări mari, în zilele noastre, care nu au alt interes decât să-L caute pe Dumnezeu ca să nu fie pierduți, și ca El să-i ajute în dificultățile pământești. Acest tip de oameni plătesc salariu unui grup de predicatori ca să-i întărească în credința lor în acel Dumnezeu care este drăgăstos și îi va ajuta în ciuda vieții lor rele, și care nu-Și va aduce aminte de păcatele lor datorită lui Isus.

Cine îi poate învăța pe oameni să respecte toate lucrurile pe care Isus ni le-a poruncit? Și cine este vrednic să fie un ucenic?

*traducere originală din norvegiană

Acest articol este tradus din norvegiană și este o compilație de fragmente din broșurile: „Evanghelia lui Dumnezeu” (Skjulte Skatters Forlag, Norvegia 1988/1992) și “Învață-i să țină poruncile,” publicată în revista periodică a BCC numită„Skjulte Skatter” („Comori Ascunse”) în Mai, 1949

© Copyright Stiftelsen Skjulte Skatters Forlag

Biserica Baptistă Bethlehem
Pastor John Piper

Cea mai mare dintre acestea este dragostea

“Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri.” (Partea a doua)
(Matei 5:43-48)

Aţi auzit că s-a zis: “Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.”
Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.

Introducere şi recapitulare

Când am privit la acest text duminica trecută, cel mai mult m-a interesat să înţelegem corect versetul 45: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri… ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri.” Unul din motivele pentru care unii creştini evită Predica de pe Munte (Matei 5-7) este pentru că ea conţine afirmaţii condiţionale ca aceasta. “DACĂ iubiţi pe vrăjmaşii voştri (aşa cum Dumnezeu Îşi iubeşte vrăjmaşii), ATUNCI veţi fi copiii Lui.”
Am subliniat că asta nu înseamnă că ne putem câştiga locul în familia lui Dumnezeu iubindu-ne vrăjmaşii. Înseamnă mai degrabă că atunci când ne iubim vrăjmaşii, dovedim că facem parte din familia lui Dumnezeu. “Dacă iubeşti pe vrăjmaşii tăi aşa cum Dumnezeu Îşi iubeşte vrăjmaşii, atunci arăţi că EŞTI un copil al lui Dumnezeu. Eşti văzut ca un copil al lui Dumnezeu.” Iubirea vrăjmaşilor nu plăteşte pentru naşterea ta în familia lui Dumnezeu; ea dovedeşte că te-ai născut în familia lui Dumnezeu.

Am încheiat acel mesaj cu întrebarea: “Ei bine, cum a oferit Isus o relaţie cu El şi cu Tatăl Lui? Cum începe ea, ca să putem avea puterea să iubim şi să dovedim că Dumnezeu lucrează în noi?” Răspunsul a fost Matei 5:3:

Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor.

Îl primim pe Isus şi Împărăţia Sa prin falimentul nostru, atunci când recunoaştem sărăcia duhului nostru. Răspunsul a fost Marcu 10:15:

Adevărat vă spun că, oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu nici un chip nu va intra în ea!

Îl primim pe Isus şi Împărăţia Sa atunci când recunoaştem că suntem la fel de neajutoraţi ca un copilaş. Răspunsul a fost Marcu 2:17:

Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.

Îl primim pe Isus şi Împărăţia Sa atunci când recunoaştem că suntem bolnavi şi avem nevoie de un doctor spiritual, şi anume, de Isus.

În alte cuvinte, poruncile din Predica de pe Munte nu vin primele în relaţia noastră cu Isus şi cu Tatăl Său. Primele lucruri sunt promisiunile Evangheliei gratuite care spun că El va fi Iertătorul şi Vindecătorul bolii noastre cauzate de păcat, Tatăl neajutorării noastre şi Cel ce se îngrijeşte de inima noastră lovită de sărăcie. Toate acestea le primim prin credinţă. Isus i-a spus prostituatei care plângea la picioarele Sale:

Iertate îţi sunt păcatele!… Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace. (Luca 7:48,50)

Aşa începe viaţa creştină. Nu începe cu îndeplinirea anumitor cerinţe pentru a corespunde aşteptărilor. Ea începe cu înţelegerea faptului că niciodată nu vom corespunde. Suntem săraci lipiţi, neajutoraţi ca un copilaş, bolnavi de păcat care avem nevoie de un Mare Medic. Apoi auzim vestea bună a Evangheliei care ne spune că Isus “n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10:45); şi auzim oferta gratuită că încrezându-ne în El păcatele noastre vor fi iertate, Dumnezeu va fi Tatăl nostru iar puterea Împărăţiei va intra în vieţile noastre şi noi vom primi ajutorul de care avem nevoie ca să trăim Predica de pe Munte. Isus a spus:

Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic. (Ioan 15:5)

Suntem altoiţi în viţă prin credinţa în promisiunile pe deplin satisfăcătoare ale lui Hristos. Şi rămânem acolo prin credinţă – hrănindu-ne din puterea Sa şi din resursele Sale. Aşa că roadele pe care le producem, cum ar fi dragostea pentru vrăjmaşii noştri, nu sunt produse prin tăria noastră, ci prin tăria viţei. “Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.”

Astăzi vreau să ne gândim la cine sunt duşmanii noştri, ce înseamnă să îi iubim şi cum e posibil acest lucru.

Cine este duşmanul nostru?

În acest text, Isus răspunde unei interpretări greşite a poruncii din Vechiul Testament care spune să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Levitic 19:18,34). Versetul 43:

Aţi auzit că s-a zis: “Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.” Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri.

Unul din motivele pentru care ştim că Isus a considerat că este greşit să interpretezi cuvântul “aproapele” ca fiind un prieten, frate sau tovarăş este acela că în Luca 10:29, atunci când a fost întrebat: “Cine este aproapele meu?”, El a răspuns cu pilda Bunului Samaritean. În acea pildă, omul care a iubit a fost un samaritean iar rănitul pe care l-a iubit a fost un evreu. Evreii şi samaritenii erau orice altceva, numai prieteni şi fraţi nu. Nu doreau să aibă nimic de-a face unii cu alţii. Între ei existau animozităţi religioase şi rasiale.

Aşa că Isus nu spune: “Am două porunci: prima este să iubeşti pe aproapele tău, iar a doua să iubeşti pe vrăjmaşul tău.” El spune: “Am o poruncă: să iubeşti pe aproapele tău, chiar dacă îţi este vrăjmaş.”

Dar ce înţelege El prin “vrăjmaş”? La ce fel de vrăjmăşie se gândeşte? Din context putem înţelege că se referă la o varietate de sentimente, de la opoziţia extrem de severă la neplăceri minore. Observaţi câteva dintre acestea. În timp ce facem acest lucru, gândiţi-vă la experienţele voastre, cine corespunde cel mai mult descrierii, şi rugaţi-vă ca Dumnezeu să-Şi folosească Cuvântul, chiar acum, ca să vă dea o inimă care să-i iubească.

Primul înţeles al cuvântului “vrăjmaş” îl găsim în versetul 44:

“Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc.”

Deci, în mod clar, prin “vrăjmaşi” El înţelege oamenii care ţi se împotrivesc şi încearcă să te rănească. “Prigoană” înseamnă să urmăreşti cu intenţii rele. Ea poate include o împotrivire foarte severă, ca cea de care a avut parte Isus. De exemplu, un articol din numărul din decembrie al unei reviste relata următoarele:

În unele părţi ale lumii, creştinii sunt încă răstigniţi, la propriu. Agenţiile de ştiri transmit că, din iulie până acum, cinci creştini au fost răstigniţi în Sudan, dintre care unul era preot anglican. Se ştie chiar că pentru execuţie s-au folosit cuie lungi de 15 cm. În Wad Medani, doi convertiţi catolici au fost condamnaţi de un tribunal islamic la moarte prin răstignire. Episcopul anglican Daniel Zindo raportează că văduvele şi orfanii creştinilor ucişi sunt vânduţi ca sclavi în Sudanul de Nord şi în Libia pentru 15 dolari fiecare. (First Things, decembrie, 1994, p.82)

Un alt raport din februarie 1993 primit de la David Barett şi Todd Johnson (AD 2000 Global Monitor, Nr. 28, Feb. 1993, p. 2) descrie situaţia din China:

Există rapoarte de intensificare a persecuţiei, creştere a ostilităţilor şi restricţii guvernamentale împotriva religiei ca răspuns la rolul jucat de Biserică în căderea comunismului din Europa de Est. În Beijing, până la 60 de locuri de întâlnire creştine au fost închise forţat de autorităţi între ianuarie şi iunie 1992. Au fost efectuate numeroase arestări sub acuzaţia de distribuire şi primire de Biblii.

Isus spune: “Da, iubiţi-i. Iubiţi-i. Dacă vă ucid, iubiţi-i. Dacă vă despart de părinţii voştri, iubiţi-i. Dacă vă distrug casa, iubiţi-i. Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Fiţi astfel de oameni. Fiţi atât de schimbaţi înăuntrul vostru încât acest lucru să fie cu adevărat posibil.”

Dar Isus se gândeşte şi la situaţii mult mai puţin dramatice decât acestea. Versetul 45b ne indică un alt fel de relaţii dificile în care trebuie să iubim. El spune:

El (Dumnezeu) face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Cei răi şi cei nedrepţi sunt oamenii care sfidează legile lui Dumnezeu. Ei se împotrivesc voiei Lui. Nu se supun autorităţii Lui. Mulţi dintre ei nu recunosc că sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu. Nu le place să li se spună că sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu. Dar Isus îi menţionează atunci când ilustrează dragostea lui Dumnezeu pentru vrăjmaşii Lui. Şi dragostea noastră pentru vrăjmaşii noştri. Deci, prin “vrăjmaşii” din acest pasaj se pot înţelege şi oamenii care în mod repetat acţionează împotriva dorinţelor tale. Poate nu se consideră vrăjmaşii tăi. Nici tu poate nu-i consideri vrăjmaşi. Dar ei se împotrivesc voinţei tale. Sunt în opoziţie şi sunt antagonişti. În acest sens, vrăjmaşul poate fi un copil răzvrătit. Poate fi un soţ nepăsător, care nu ascultă, irascibil. Poate fi un vecin arţăgos care se plânge de orice faci în curtea ta. Isus spune: “Iubiţi-i. Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Iubiţi-i.”

O altă ilustraţie a vrăjmaşului se găseşte în versetele 46-47:

Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? 47 Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi?

Aici în versetul 46, “vrăjmaşul” este oricine nu te iubeşte. “Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, voi nu iubiţi în felul în care tocmai v-am poruncit.” Iar în versetul 47, “vrăjmaşul” este oricine nu este fratele tău. “Dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, voi nu iubiţi în felul în care tocmai v-am poruncit.”

Deci, esenţa pare să fie: nu înceta să iubeşti pentru că cineva face lucruri prin care te ofensează, te dezonorează, îţi răneşte sentimentele, te supără, te dezamăgeşte, te frustrează, te ameninţă, sau te ucide. “Iubeşte-ţi vrăjmaşii” înseamnă să continui să-i iubeşti. Continuă să-i iubeşti.

În ce constă această dragoste?

Trebuie să ne întrebăm acum: În ce constă această dragoste? De data aceasta, haideţi să analizăm textul în sens invers, de la sfârşit către început. În versetul 47, iubirea pentru vrăjmaşi poate însemna ceva atât de simplu ca o primire călduroasă: “dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi?” Faptul că urezi un bun venit şi celor ce nu sunt fraţii tăi este o formă a dragostei la care se gândea Isus aici. S-ar putea ca acest lucru să pară complet nesemnificativ în contextul ameninţărilor şi uciderilor. Dar Isus intenţionează ca acest text să se aplice la întreaga viaţă.

Pe cine saluţi atunci când pleci de la biserică? Numai pe cei ce te salută? Numai prietenii apropiaţi? Numai pe cunoscuţi? Isus spune: Nu-i salutaţi numai pe cei pe care nu-i cunoaşteţi. Îmbrăţişaţi-i cu dragoste pe cei cu care sunteţi în conflict. Desigur, s-ar putea să fie nevoie de mai mult în caz că există tensiuni între voi. Dar Isus nu-ţi dă dreptul să tratezi pe cineva cu dispreţ sau răceală. Iubeşte-ţi vrăjmaşul poate însemna ceva atât de simplu ca: “Salută-l.”

În al doilea rând, versetul 45 ilustrează ce este dragostea:

[Dumnezeu] face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

În acest caz, dragostea constă în eforturi foarte practice de împlinire a nevoilor fizice ale unei persoane. Soarele şi ploaia sunt două lucruri de care plantele au nevoie ca să crească pentru a asigura hrana necesară vieţii umane.

La astfel de lucruri se gândea Pavel atunci când a citat Proverbe 25:21 şi următoarele versete în Romani 12:20:

Dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui. 21 Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine.

Iubirea pentru vrăjmaşi înseamnă acţiuni de ajutor practic în lucrurile obişnuite ale vieţii. Dumnezeu dăruieşte vrăjmaşilor Săi soare şi ploaie. Tu dăruieşte vrăjmaşilor tăi hrană şi apă.

În al treilea rând, versetul 44 oferă una din cele mai adânci semnificaţii pentru iubirea vrăjmaşilor. El spune:

Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc.

Rugăciunea pentru vrăjmaşii tăi este una din cele mai adânci forme ale dragostei, pentru că ea înseamnă că doreşti cu adevărat să li se întâmple ceva bun. Poţi face lucruri frumoase pentru vrăjmaşii tăi fără vreo dorinţă sinceră ca lucrurile să le meargă bine. Dar rugăciunea pentru ei este în prezenţa lui Dumnezeu, care îţi cunoaşte inima, şi rugăciunea este mijlocirea înaintea lui Dumnezeu pentru binele lor. Ar putea fi pentru convertirea lor. Ar putea fi pentru pocăinţa lor. Ar putea fi pentru trezirea lor astfel încât să-şi dea seama de duşmănia din inimile lor. Ar putea fi pentru oprirea alunecării lor pe spirala păcatului, chiar dacă pentru acesta va fi nevoie de o boală sau o calamitate. Dar rugăciunea la care se gândeşte Isus aici este întotdeauna pentru binele lor.

Aşa a făcut Isus în timp ce atârna pe cruce:

Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac! (Luca 23:34)

Aşa a făcut Ştefan în timp ce era împroşcat cu pietre:

Apoi a îngenuncheat, şi a strigat cu glas tare: “Doamne, nu le ţinea în seamă păcatul acesta!” (Fapte 7:60)

Acestea sunt exemple de ascultare a poruncii lui Isus: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc.”

Isus ne cheamă nu doar să facem lucruri bune pentru vrăjmaşii noştri, cum ar fi să-i salutăm şi să ajutăm la împlinirea nevoilor lor; El ne cheamă şi să DORIM ce-i mai bun pentru ei, şi să exprimăm aceste dorinţe în rugăciuni atunci când vrăjmaşii nu sunt pe-aproape să ne audă. Inimile noastre ar trebui să dorească mântuirea lor, să dorească prezenţa lor în cer şi să dorească fericirea lor veşnică. De aceea ne rugăm ca apostolul Pavel (în Romani 10:1) pentru poporul evreu, dintre care mulţi îi făceau lui Pavel multe greutăţi:

Dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru Israeliţi, este să fie mântuiţi.

Cum putem face acest lucru? De unde vine puterea de a iubi în felul acesta? Gândiţi-vă la uimirea pe care o provoacă atunci când se arată în lumea reală! Există vreun lucru care ar putea demonstra adevărul, puterea şi realitatea lui Hristos mai mult decât aceasta?

Daţi-mi voie să vă ofer o parte a răspunsului în Matei 5:11-12:

Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! 12 Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, care au fost înainte de voi.

Isus spune nu numai că poţi îndura tratamentul nedrept din partea vrăjmaşilor, dar te şi poţi bucura făcând astfel. De ce? Pentru că răsplata ta din ceruri este mare.

Asta înseamnă că porunca să iubeşti pe vrăjmaşii tăi este o poruncă să te gândeşti la lucrurile de sus, nu la lucrurile de pe pământ. Porunca să iubeşti pe vrăjmaşii tăi este o poruncă să-ţi găseşti speranţa şi satisfacţia în Dumnezeu şi în marea Sa răsplată – nu în felul în care te tratează oamenii. Dragostea statornică a Domnului preţuieşte mai mult decât viaţa (Psalmul 63:3).

Iubirea pentru vrăjmaşii tăi nu-ţi câştigă răsplata cerului. Preţuirea răsplăţii cereşti îţi dă puterea să-ţi iubeşti vrăjmaşii.

Copyright 1995 John Piper
Tradus şi tipărit cu permisiune de Desiring God Ministries.
Pentru mai multe informaţii despre Desiring God Ministries, contactaţi-ne pe adresa:
Desiring God Ministries
720 13th Avenue South
Minneapolis, MN 55415
612.338-8611 X230
612.338-4372 FAX
mail@desiringgod.org
www.desiringgod.org

Tradus de Florin Vidu

“Un om fără egal”

Relaţia fiu-tată dintre Isus Hristos şi Dumnezeu

Ioan 10:30-42

* Cu acest studiu încheiem capitolul 10, capitolul “păstorului cel bun”, al “uşii”, cât şi al trăsăturilor principale ale urmaşilor adevăraţi ai lui Isus ilustrate prin metafora oii. Mai avem promisiunea siguranţei veşnice date tuturor celor ce şi-au pus vieţile în mâna Lui.

* O coincidenţă extraordinară! Aceste evenimente relatate aici de Ioan se presupune că s-au petrecut pe data de 25 Octombrie – luna evreiască Chişleu – considerată data adevărată a naşterii lui Isus, nu 25 decembrie! Cu ocazia sărbătorii Înnoirii Templului, ce avea loc la aceeaşi dată. Ce dată este astăzi? Nu am premeditat nimic. Cum de facem tocmai astăzi studiul lucrurilor petrecute pe aceea dată cu aprox.2000 de ani în urmă, nu ştiu!

În acest ultim pasaj al cap.10 asistăm la o nouă tentativă de linşare a lui Isus.

Afirmaţia lui Isus că ar fi una cu Tatăl era pentru Iudei o mare blasfemie, cea mai mare.

Era considerată invazia de către un om a locului care-i aparţinea doar lui Dumnezeu în minţile lor. Legea lor prevedea pedeapsa prin uciderea cu pietre pentru blasfemie: Lev.24:16. S-au pregătit să facă aceasta literar (greacă) punând mâna pe pietre.

Cazurile din Legea lui Moise în care era prevăzută uciderea cu pietre:

– Încălcarea Sabatului. (vai de Adventiştii care nu respectă Sabatul într-un totul!): Num.15:32-35
– Instigarea la idolatrie: Deut.13:6-10
– Refuzul de asculta de autorităţi, din mândrie: Deut.17:12
– Neascultarea de părinţi: Deut.21:20-21
– Jertfe idoleşti: Lev.20:2
– Chemarea duhurilor celor morţi, vrăjitorie, ghicit (spiritism, mediumism): Lev.20:27
– Pentru omor: Lev.24:17
– Pentru curvie şi adulter: Deut.22:21
– Pentru hulă/blasfemie: Lev.24:10-16

“Mişna” – o carte de comentarii rabinice asupra Legii lui Moise – a mai adăugat la cazurile prevăzute a se pedepsi cu moartea şi…

– furtul unui vas sfinţit din Templu
– sau intrarea la slujbă a unui preot necurat (avem relatarea unui preot târât afară de colegii lui şi omorât cu bâte!)

Deci, reacţia Iudeilor (cine sunt Iudeii?) în acest moment nu era lipsită de precedent. Au mai făcut aşa şi în alte ocazii. Cu toate acestea fapta lor rămâne ilegală din punctul de vedere al Legii lui Moise. Propria lor cunoştinţă a legii trebuia să-i oprească înainte să cerceteze cazul. În plus, sfidau autorităţile romane care au interzis ca evreii să-şi facă singuri dreptate.

Iudeii erau foarte “opăriţi” din cauza afirmaţiei Lui Isus. Totul ar fi fost satisfăcător pentru ei dacă în a-i asigura pe ucenicii Lui că nu vor pieri ar fi spus că nimeni nu-i poate smulge din mâna Lui, sau din mâna lui Dumnezeu, de unde El pretinde că a venit. Dar a afirma că El şi Dumnezeu sunt una şi că aceasta este baza siguranţei veşnice pe care o oferea ucenicilor Săi, era prea mult pentru ei. Astfel, ei au fost gata să-l omoare fără să-i dea şansa să se apere singur. Ei lăsau deoparte procedura şi luau Legea în mâinile lor. Se făceau singuri “judecători ai Legii”

OBSERVAŢIE: Aceasta este caracteristica comună a tuturor sistemelor spirituale abuzive: nu mai aplică Matei 18:15-17 (“Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş”)

Elemente demne de observat:

– Ioan spune “iarăşi” în vers.31, arătând că au mai încercat înainte să-l omoare cu pietre: vezi, 8:59.

– “au luat pietre” : înseamnă că au adus din alt loc. Că au cărat acolo pietrele, din altă parte. În “pridvorul lui Solomon”, un loc adăpostit, nu se găseau pietre. Au trebuit să iasă din Templu şi să aducă pietrele de afară! Ce zel! Au dorit să-l omoare la locul faptei. Omor cu premeditare.

– “pietrele deja zburau în aer”(!?) : în vers.32 şi 33 se spune “aruncaţi” şi “aruncăm”, nu “vom arunca”. Este posibil ca ei să fi început să arunce deja cu pietre asupra Lui.

Isus îi întrerupe şi îi mustră pentru ce fac. Cu siguranţă, El nu a fost o victimă care a pierdut controlul asupra situaţiei.

Aceasta este ultima vizită a lui Isus la Ierusalim, înainte de răstignirea Lui (vezi, G.Campbell Morgan, comentariu asupra lui Ioan). Este începutul perioadei de ostilitate a lucrării Sale pământeşti. Se înmulţeau atentatele iudeilor la viaţa Lui, care în cele din urmă vor culmina cu crucificarea Lui. Cu toate acestea acum nu-i venise “ceasul” şi nu a fost o victimă neajutorată, lăsată în voia soartei:

Fapte 2:22-24 “Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe cari le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi; pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, deslegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea…”

Totul era plănuit de Dumnezeu Tatăl pentru mântuirea noastră! Isus nu a fost un accident şi nici nu a murit ca o victimă ci Tatăl l-a dat pentru mântuirea noastră. Sper să apreciem aceasta, primindu-l pe Fiul şi încrezându-ne în El!

“Eu şi Tatăl una suntem” – Argumentul suplimentar al siguranţei oferite de Isus

După exprimarea celei mai mari promisiuni de asigurare enunţată vreodată (“în veac nu vor pieri, nimeni nu le va smulge din mâna Mea,…şi nici din mâna Tatălui Meu, El este mai mare decât toţi” – v.28, 29) şi în continuarea idei Sale, Isus spune: “Eu şi Tatăl una suntem” (v.30). Acesta este un argument în plus pentru ca acea asigurare să aibă sens: nu doar că nimeni nu-i va smulge din mâna Lui, sau a Tatălui, pe cei ce-i aparţin, pentru că El este cel mai puternic, ci şi pentru că El şi Tatăl erau una.

Le răspunde amintindu-le că a făcut multe fapte bune, “pentru care dintre ele doreau acum să-l omoare?”

Ostilităţii lor Isus le răspunde cu trei argumente:

1. Argumentul faptelor Sale
2. Argumentul identităţii Sale
3. Argumentul scripturii

1. Argumentul faptelor sale – toate zilele vieţii Lui, Isus şi le-a petrecut făcând ce este bine. Fapte ce evident veneau de la Dumnezeu. Pentru aceste fapte doreau ei să-l omoare? Deşi ştia de ce vroiau ei să-l omoare, totuşi El doreşte să le amintească de faptele Sale şi să le atragă atenţia asupra lor, pentru că erau ieşite din comun. De aceea, dacă nu credeau că El vine de la Dumnezeu, măcar să-i cerceteze faptele şi să vadă că acestea dovedeau că El nu era un om obişnuit. Că era un om fără egal!

Lucrările Sale, o demonstraţie a uniunii Sale cu Tatăl

Acestea El le numeşte “lucrări”. De ce? Poate vrea să atragă atenţia asupra faptului că El a săvârşit fapte neobişnuite, ieşite din comun, ce nu stăteau în puterea oamenilor să le facă. Să dea vedere orbilor, să-i facă pe şchiopi şi ologi să umble, etc. Să omoare ei acum pe cineva care a făcut asemenea fapte miraculoase? Nu indicau aceste fapte că El era mai mult decât un om? Că acestea erau o demonstraţie a uniunii (a relaţiei Sale speciale) Sale cu Tatăl?

Parafrază: “Nu vă cer să-Mi acceptaţi cuvintele, ci faptele!”

Aplicaţie: Care dintre noi poate spune acelaşi lucru ca şi Isus? Nu ştiţi că popii au învăţat poporul să asculte de ce spun ei şi să nu se uite la ce fac? Pe când Isus spune că faptele Lui sunt cele care de fapt declară de unde vine El. La fel ar trebui să stea lucrurile şi pentru noi.

Ce fapte facem noi care să le amintească oamenilor că suntem creştini?

Trăim în aşa fel încât ei să-şi amintească de Tatăl nostru din cer şi să-l laude datorită nouă?

Viaţa lui Isus, lucrările sale, toate sunt cuprinse în enunţul fratelui de sânge al lui Isus, devenit apostol al cauzei Sale: “credinţa fără fapte – este moartă – este inutilă (zadarnică)” (Iacov 2:17, 20). Să fi dedus aceasta Iacov din cea văzut la fratele lui? Foarte probabil!

Autorul acestei evanghelii are grijă să ne arate că faptele neobişnuite ale lui Isus dezvăluie originea lui divină:

Ioan 5:20 Isus a luat din nou cuvântul, şi le-a zis: “Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai.

Ioan 5:36 Dar Eu am o mărturie mai mare decât a lui Ioan; căci lucrările, pe cari Mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc, tocmai lucrările acestea, pe cari le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis.

Ca şi creştin faci “întocmai” ca Tatăl?

Ioan 10:32 Isus le-a zis: “V-am arătat multe lucrări bune, cari vin de la Tatăl Meu: pentru care din aceste lucrări aruncaţi cu pietre în Mine?

Posezi tu această “recomandare” convingătoare? Că ai fost trimis de Tatăl?

Ioan 10:36-37 Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi. Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl.

Ai o purtare ireproşabilă?

Ioan 14:10 Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Cuvintele, pe cari vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.

Este purtarea ta cel mai convingător argument pentru ca alţii să ajungă să creadă în Isus?

Ioan 15:24-25 Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări, pe cari nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum le-au şi văzut, şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu. “V-am spus”, le-a răspuns Isus, “şi nu credeţi. Lucrările, pe cari le fac Eu, în Numele Tatălui Meu, ele mărturisesc despre Mine.

Ai tu o astfel de mărturie clară şi incontestabilă?

Isus îi obliga pe aceştia să se confrunte cu lucrările Sale pentru că acestea arătau că între El şi Tatăl exista o relaţie naturală. Acestea demonstrau (mărturiseau) că erau ale Tatălui Său, şi fiindcă El le săvârşise, ei trebuiau să înţeleagă că El nu era doar un om. Era totuna cu Dumnezeu. Nu puteau să-l omoare cu pietre. Nu era vinovat de blasfemie. El era un om fără egal!

Sursa lucrărilor Sale

Observaţi atenţia cu care Isus afirmă că faptele Sale (vezi, Ioan 14:10) le-a făcut Tatăl. Cum El atribuie tot ceea ce a făcut Tatăl, şi nu îşi însuşeşte nimic din gloria Lui Dumnezeu. Ce putea să însemne acest lucru, pe lângă demonstraţia de umilinţă? Nu adeverirea Lui ca Fiul lui Dumnezeu, necreeat ci singurul născut de la Tatăl, singurul aflat în sânul Lui, care este Dumnezeu binecuvântat în veci?

Fapte 2:22 “Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe cari le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi…”

Prin cine a putut Dumnezeu Tatăl să săvârşească atât de nestingherit lucrările sale pline de putere, dacă nu doar printr-unul ca El, de fel, (natură) dar altul? Prin care dintre toţi oamenii care au trăit vreodată a putut Dumnezeu să facă tot ce vrea? (“Marele” Sai Baba făcea cenuşă! El nu a vindecat vreodată un orb, sau un paralizat!) Nici unul! Doar prin Isus. El este mai mult decât un om!

“Lucrări” are şi un sens larg: 8:46 – poate privi toată viaţa Lui – “Cine dintre voi mă poate osândi de păcat?”

Din nou suntem puşi faţă-n faţă cu faptul că Iudeii l-au înţeles. Nu l-au crezut dar cu siguranţă l-au înţeles în ce-a vrut să spună. El le răspunde la cererea lor de a-şi dezvălui identitatea, dacă este Mesia, sau nu, iar lor nu le place deloc ceea ce spune. Prin ce-a spus El a depăşit nişte simple pretenţii mesianice. El susţine identitatea de natură cu Dumnezeu. Ceea ce Mesiei îi era caracteristic. Iar asta i-a înfuriat nespus. Astfel ei îi răspund că motivul ostilităţii lor nu era pretenţia lui mesianică, ci pretenţia Lui inconfundabilă la divinitate. Au înţeles foarte clar ce spunea. (Ioan 10:33)

Cu toate acestea au refuzat să accepte mărturia faptelor Lui care demonstrau fără tăgadă divinitatea Lui. Le-au ignorat. L-au ignorat pe omul ce nu umbla de 38 de ani dar acum o face. Pe cel ce nu vedea dar acum vede, doar din cauza orbirii lor cauzate de interpretarea îngustă a Sabatului. Orbiţi de tradiţii nefondate, încătuşaţi de concepţii false, şi de ideii deformate despre Dumnezeu, Iudeii îl acuză de hulă şi că se dă drept Dumnezeu.

2. argumentul identităţii sale – El afirmă că este într-adevăr Fiul Lui Dumnezeu. Ca şi răspuns la atacurile lor Isus spune că este Fiul Lui Dumnezeu.

Afirmaţia “Eu şi Tatăl, una suntem”, dezvăluie o relaţie de cea mai profundă esenţă, ce nu poate fi înţeleasă deplin de om.

Unitatea de esenţă dintre Isus şi Dumnezeu Tatăl este fundamentul multor doctrine ce-l privesc pe Isus: Trinitatea, dumnezeirea, eternitatea, etc.

Doctrina Dumnezeirii lui Hristos este întemeiată pe o astfel de afirmaţie pentru că El nu putea să împărtăşească toate atributele Dumnezeirii dacă nu exista această unitate de făptură sau natură cu Dumnezeu Tatăl. Fără ca să fie una cu Tatăl Isus nu putea să fie nici etern, nici egal cu Tatăl, nici atotputernic (“toată puterea în cer şi pe pământ” Mat.28:18), nici Mântuitor înviat din morţi şi nici Dumnezeu binecuvântat în veci (Rom.9:5)!

“Una cu Tatăl”

Expresia “una”, folosită de Isus pentru a indica relaţia lui cu Tatăl are genul neutru, în limba greacă. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că relaţia lui cu Tatăl nu consta în uniunea persoanelor (unul şi acelaşi – o binecunoscută monstruozitate teologică: sabelianism, modalism, etc.), nici doar din unitatea voinţei, sau a lucrării (Martorii lui Iehova – arianism – etc.), ci din unirea naturilor. El era de aceeaşi esenţa ca şi Tatăl, adică Dumnezeu. Expresia a fost folosită pentru a se identifica în natură cu Tatăl. Era un fel de a spune că este Dumnezeu, nu Tatăl, ci Fiul.

v.36 cum ziceţi voi că hulesc Eu, pe care Tatăl M-a sfinţit şi M-a trimis în lume? Şi aceasta, pentru că am zis: ,Sunt Fiul lui Dumnezeu!

Faptul că Iudeii au luat pietre arată că au înţeles limpede ce vrea să spună Isus. Că au înţeles afirmaţia Lui. Ce-a spus le-a fost destul de clar încât să înţeleagă că El a pretins uniunea cu Dumnezeu Tatăl şi că este de aceeaşi natură cu El.

Lucrul acesta a fost bine perceput “greşit” de iudei căci iată raţiunea pe care ei o oferă pentru încercarea lor de a-l ucide:

“Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă, şi pentru că Tu, care eşti un om, te faci Dumnezeu” (V.33)

De fapt, ce-a spus Isus? Că este Fiul, nu Tatăl!

“Sfinţit” are sensul de a fi pus deoparte pentru o slujbă, sau pentru un anume scop. Este ceea ce Dumnezeu a făcut cu Fiul înainte de venirea Lui în lume. El nu a avut nevoie de jertfe pentru “sfinţire”:

Evrei 10:5-9

De aceea, când intră în lume, El zice: “Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: “Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” După ce a zis întâi: “Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat”, (lucruri aduse toate după Lege), apoi zice: “Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.”

I. Odată, să stabilim care este această relaţie: …

II. Apoi să vedem la ce concluzii ne conduce aceasta.

Doctrina relaţiei de Fiu dintre Isus şi Dumnezeu Tatăl implică următoarele:

– o distincţie atemporală de personalitate dintre Fiul şi Tatăl. El este Fiul etern aşa cum Tatăl este etern, dar nu totuna, ca persoană, cu Tatăl.

– o identitate de natură cu Tatăl: Dumnezeu

– o împărtăşire a tuturor atributelor Dumnezeirii

Deşi mulţi nu cred că mai este nevoie să se demonstreze biblic acest lucru, noi trebuie totuşi să cunoaştem ceea ce se spune în Biblie despre această relaţie deoarece modul în care lumea susţine această relaţie dintre Isus şi Dumnezeu îmbracă forme care nu au nimic în comun cu Biblia sau cu tradiţia creştină. Iată câteva dintre acestea:

– martorii lui Iehova: singurul Fiu
– mormonii
– religiile orientale: toţi guru sunt “fii ai lui Dumnezeu”?!

– yoga
– bahaismul
– budismul

etc. …

Relaţia Fiu Tată dintre Isus şi Dumnezeu indică faptul că “Isus îşi are baza existenţei Sale în Tatăl” (Care, din nou ne arată eternitatea, puterea, atotcunoaşterea, sfinţenia, etc. – deci El împărtăşeşte toate atributele Tatălui!)

Ioan 1:18 Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.

Ioan 3:16-18 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.

Rom.1:3,4 Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru

Rom.8:3 Căci-lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească (Greceşte: carnea, aici şi peste tot unde e “firea pământească”.) o făcea fără putere-Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului

Rom.8:32 El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?

Evrei 1:1,2 După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile.

Ce înseamnă să fii Fiul Dumnezeului celui viu? Mat.16:16 “Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: “Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu! “ Dacă spui că eşti fiul unui om nu vei mai fii unul în ziua când îţi moare părintele. Dacă Isus este Fiul Dumnezeului Celui Viu, atunci El a fost Fiu, este Fiu şi rămâne în veci Fiu.

Matei 11:27

Toate lucrurile Mi-au fost date în mâni de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.

Fiul împărtăşeşte în modul cel mai complet natura Tatălui deoarece:

Are aceeaşi putere ca şi Tatăl:

Ioan 10:17, 18

Matei 28:18 “Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ”

Ioan 5:21,22, 26 În adevăr, după cum Tatăl înviază morţii, şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea…Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului…Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine. Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului.

săvârşeşte aceleaşi lucrări ca şi Tatăl:

Ioan 5:19 “Isus a luat din nou cuvântul, şi le-a zis: “Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai”

are aceeaşi cinste ca şi Tatăl:

Ioan 5:23 “pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimis”

Împărtăşirea tuturor atributelor Dumnezeirii depinde de uniunea şi identitatea firii Celor Doi: Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Tatăl.

Subordonarea existentă

Deşi ca Fiu Isus îşi are baza existenţei Sale în Tatăl, totuşi El îi este într-un sens şi subordonat Tatălui. În starea Lui întrupată, El s-a subordonat şi mai mult Tatălui – kenosis – Filipeni 2:6-7 şi Ioan 14:28 “Tatăl este mai mare decât Mine”. Cu toate acestea El nu a pierdut nimic din natura lui dumnezeiască.

De aceea, înainte de întrupare El spune:

“măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu” (Filip.2:6)

În slava Lui, spune:

“Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Col.2:9)

Modul de adresare

Deşi El îi învaţă pe credincioşi să se roage cu “Tatăl nostru”, El însuşi se roagă cu “Tată”. Această expresie poate convinge, mai mult decât orice, că între Isus şi Dumnezeul Tată, există o relaţie de unitate şi identitate esenţială. Iată cum s-a raportat Isus la Tatăl:

Luca 10:21 În ceasul acela, Isus S-a bucurat în Duhul Sfânt, şi a zis: “Tată, Doamne al cerului şi al pământului; Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă aşa ai găsit cu cale Tu.”

Mat.26:39 Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, şi S-a rugat, zicând: “Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.”

Lu 23:34 Isus zicea: “Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Ei şi-au împărţit hainele Lui între ei, trăgând la sorţi.

Lu 23:46 Isus a strigat cu glas tare: “Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” Şi când a zis aceste vorbe Şi-a dat duhul.

Ioan 11:41 Au luat dar piatra din locul unde zăcea mortul. Şi Isus a ridicat ochii în sus, şi a zis: “Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat.

Ioan 12:28 Tată, proslăveşte Numele Tău!” Şi din cer, s-a auzit un glas, care zicea: “L-am proslăvit, şi-L voi mai proslăvi!”

Ioan 17:1,5,11,21,24,25

După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer, şi a zis: “Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, …Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava, pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea. …Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe cari Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi noi… Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe cari Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut; dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis.

Nici un impostor nu poate vorbi cu Dumnezeu aşa cum a făcut-o Isus. Felul în care El i s-a adresat arată intimitatea deosebită de care El se bucura la Tatăl. El era în El şi Tatăl era în El. Ei erau una.

Acest adevăr este extrem de important pentru credinţă. Doar în lumina acestei unităţi de natură a lui Isus cu Tatăl, noi putem să-l recunoaştem pe Hristos ca fiind revelaţia perfectă a lui Dumnezeu (“exegesis” din Ioan 1:18) şi să realizăm eficacitatea lucrării Sale de mântuire.

3. Argumentul scripturii: Isus apelează la “scriptura lor”

Celălalt argument la care a apelat Domnul nostru este cel provenit din Scripturile evreieşti, şi anume a citat Psalmul 82, vers.6 : “Eu am zis: “Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Prea Înalt”. Acest psalm vorbeşte despre judecătorii nedrepţi din Israel care “judecau strâmb şi căutau la faţa celor răi (erau de partea lor)”. Vedem că nu se susţinea în acest pasaj divinitatea omului, căci în versetul imediat următor se spune: “Eu am zis: “Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Prea Înalt.” Însă veţi muri ca nişte oameni, veţi cădea ca un domnitor oarecare.” (v.6,7)

Deci Legea i-a numit “dumnezei” pe cei cărora le-a vorbit (sau a venit) Cuvântul lui Dumnezeu. Ce poate să însemne acest lucru şi de ce l-a folosit Isus? Ce a vrut să demonstreze?

Pretenţia lui Isus la dumnezeire era perfect justificabilă devreme ce spre deosebire de judecătorii sau profeţii din Vechiul Testament, El nu era un om păcătos. Dacă prin ei Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit şi Dumnezeu şi-a exercitat justiţia Sa pe pământ, cu cât mai mult îşi putea spune El că este Fiul lui Dumnezeu (care nu este cu nimic mai prejos decât a se numi egalul lui Dumnezeu), care a fost pus deoparte şi trimis de Dumnezeu în lume s-o mântuiască? Afirmaţia identităţii Lui de natură cu Tatăl este perfect justificată. Nu aveau temei pentru care să-l ucidă. Între cei la care a venit Cuvântul lui Dumnezeu şi le-a vorbit şi Isus care este Cuvântul, exista o distanţă infinită. Acesta este raţionamentul pe care l-a folosit Isus.

Termenul “dumnezei” apare aplicat omului(?) în NT de 6 ori. Odată, în acest răspuns al lui Isus dat fariseilor. Într-o singură instanţă termenul îl priveşte pe Dumnezeul adevărat. În acesta. El susţine că dacă judecătorii care se aflau pe poziţia de reprezentanţi ai lui Dumnezeu în ţară, aveau o autoritate ca şi a lui Dumnezeu asupra vieţilor oamenilor, putând să dispună de ele, atunci de ce ar fi greşit ca El care avea toate creditele date de Dumnezeu, minunile Mesiei, sfinţirea Lui şi trimiterea Lui în lume, să-şi spună Fiul lui Dumnezeu.

Iacov 4:11-12 Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, fraţilor! Cine vorbeşte de rău pe un frate, sau judecă pe fratele său, vorbeşte de rău Legea sau judecă Legea. Şi dacă judeci Legea, nu eşti împlinitor al Legii, ci judecător. Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă. Dar tu cine eşti de judeci pe aproapele tău?

V. 35 – “Scriptura nu poate fi desfiinţată”. În trecere Isus afirmă acest important adevăr. Scriptura este arbitrul suprem. Criteriul final în chestiuni de credinţă şi spiritualitate. O puternică afirmaţie în favoarea credibilităţii Scripturii, care vine din gura lui Isus.

În Marcu 12:24 Isus i-a criticat pe ceilalţi lideri religioşi Iudei, saducheii, din pricină că nu cunoşteau învăţăturile Scripturii bine şi se abăteau. Iată ce le răspunde Isus după ce i-au pus o întrebare cu intenţia de a-l face să greşească:

“Oare nu vă rătăciţi voi, din pricină că nu pricepeţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?”

v.39 La auzul acestor vorbe, căutau iarăşi să-L prindă; dar El a scăpat din mâinile lor.

Ce-a urmat la argumentele lui Isus? Necredinţa lor s-a transformat din nou în intenţii ucigaşe. Atunci Isus ne oferă din nou o revelaţie a maiestăţii Sale auguste. El a plecat dintre ei. Nu au putut să pună mâinile pe El. Deşi au fost atât de furioşi, atât de determinaţi să obţină un răspuns de la El, nu au putut să-l atingă.

v.40 Isus S-a dus iarăşi dincolo de Iordan, în locul unde botezase Ioan la început. Şi a rămas acolo.

Este interesant de observat că Isus a revenit dincolo de Iordan, probabil unde El însuşi fusese botezat şi de unde şi-a început lucrarea pământească. Cap.3, vers.28 numeşte locul acela Enon, lângă Salim. Isus a revenit la locul unde Ioan Botezătorul l-a identificat pentru prima oară norodului ca Mesia. Tot de aici a început şi Ioan ucenicul, să-l urmeze.

Punctul culminat al mărturiilor Sale

Acestea sunt declaraţiile pe care El le-a făcut public: El a fost sfinţit şi trimis special de Tatăl; se sugerează preexistenţa Sa; consacrarea Lui pentru lucrare s-a făcut mai dinainte de întruparea Sa. În plus, a mai declarat indirect, dar lămurit că El este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu. Şi că era aşa fiindcă între El şi Tatăl exista o identitate de natură: dumnezeirea. Din nou a fost foarte clar. Apoi, printr-o expresie greu de înţeles sugerează ipostaza dublă în care se găsea El în mijlocul lor: El era în Tatăl, şi Tatăl era în El. Asta este ceea ce El a declarat atunci când I s-a cerut să spună cine era.

Nimeni nu putea să pretindă că nu l-a înţeles. S-a identificat pe deplin tuturor celor ce i-au cerut-o. Nu s-a ascuns de nimeni.

Nu doar atât dar dincolo de Iordan s-a adeverit tot ceea ce Ioan Botezătorul a spus despre El: Ioan a spus despre El că vine de sus, din ceruri. S-a dovedit adevărat. Ioan a mai spus că El urma să fie Mirele tuturor credincioşilor. Din nou, s-a adeverit. Ioan a spus că Tatăl nu i-a dat acestuia Duhul cu măsură. Era adevărat. Ioan a spus că El va avea “lopata în mână; Îşi va curăţi aria cu desăvârşire, şi Îşi va strânge grâul în grânar” (Luca 3:17). Şi acest lucru s-a demonstrat. Ioan a spus că El va purta păcatele lumii. Lucrul acesta urma în curând să se adeverească. Din această cauză mulţi dintre cei ce l-au auzit pe Ioan Botezătorul au crezut în Isus, cu această ocazie.

Aplicaţie:

Fiindcă este Dumnezeu, el are dreptul şi poate ierta păcatele (Marcu 2:7).

Fiindcă este om, poate înţelege slăbiciunile omeneşti şi poate ajuta (Evrei 2:17; 4:15)

Fiindcă este şi Dumnezeu şi Om, este singurul mijlocitor adecvat între Dumnezeu şi om (Gal.3:20; 1 Tim.2:5)

Fiindcă El ca unic Fiu al lui Dumnezeu a murit, noi putem astăzi să fim mântuiţi (Ioan 3:16)

De aceea, Lui să-i cerem iertare.

El e Dumnezeu. Lui să-i cerem ajutor; a trăit ca om, înţelege şi ne poate ajuta.

Să venim la El, ca om doar El ne aduce în prezenţa lui Dumnezeu!

Aplicaţie: Dacă este Fiul lui Dumnezeu Isus are autoritate în ce ne-a poruncit şi trebuie ascultat? Îl asculţi? Îl urmezi? Faci ce cere El?

Aplicaţie:

Se va adeveri într-o bună zi tot ceea ce am mărturisit noi despre Hristos? În primul rând, s-a adeverit în viaţa noastră? Dacă spunem că El mântuieşte, iartă, mângâie, etc. s-au adeverit acestea mai întâi în vieţile noastre apoi, ale altora? Asta-i tot ce va conta. Nu ce am făcut şi cât de mult, ci dacă a fost adevărat.

Isus, pâinea vieţii

(Ioan 6:37-59) Partea a II-a

1. Voia Tatălui Ceresc : 37-40
2. Prejudecata Iudeilor : 41-42
3. Atracţia divină : 43-47
4. Mâncarea nepieritoare care dă viaţa veşnică : 48-51
5. Cearta Iudeilor : 52
6. Viaţa prin Isus: 53-59

Sunt foarte frumoase cuvintele lui F.B. Meyer…
“Ce tribut minunat este oferit aici originii cereşti (divine) a omului! Natura lui este decăzută şi degradată, dar cu toate acestea ea refuză să se mulţumească cu ceea ce nu vine din cer. Oamenii încearcă să-şi aline foamea sufletului lor din vălăul porcilor sau din vomitatul câinilor, dar realitatea este că dintre toate fiinţele vii de pe pământ, omul este singurul care nu-şi găseşte satisfacţia în roadele pământului. Acest fapt demonstrează că originea omului trebuie căutată în afara pământescului. Cel a cărui natură doreşte hrană cerească trebuie să fie de origine cerească. Iar D-zeu, cel ce l-a făcut aşa s-a asigurat să-i dea mâncarea patriei lui cereşti”

* Aceasta este predica care l-a lăsat pe Isus fără admiratori!? Care a golit “biserica” lui Isus de urmaşii carnali!
* Dar este predica care a adus mulţi oameni la Isus: Exemplul lui Vasile din Cluj! (cu franzelele în mână, ascultând despre Pâinea lui D-zeu!!!)
* Vă reamintesc de concepţia materialistă a gloatei – trăiau de pe o zi pe alta – sub tirania lipsurilor materiale viziunea lor asupra vieţii a fost limitată doar la mâncare!!

Cum “L-au văzut” (vers.36)? I-au văzut minunile, puterea şi autoritatea, dar nu au înţeles semnificaţia acestora! Nu le-au lipsit revelaţiile privitoare la El, dar le-a lipsit priceperea lor.

1. Voia tatălui ceresc: 37-40

În discursul Lui despre Pâinea Vieţii, Isus vorbeşte despre voia Tatălui pentru El şi pentru ei, ascultătorii Lui.

Observaţi cum în ciuda împietririi şi necredinţei lor Isus le oferă această extraordinară asigurare: “Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis”.

Aceasta este afirmaţia pe care poţi să-ţi bazezi viaţa de acum, moartea şi viaţa viitoare. Să-ţi mizezi toată existenţa atât cea trecătoare cât şi cea veşnică. De ce? Pentru că aici Isus spune că voia explicită a Tatălui este ca pe toţi aceia pe care i-a dat să ajungă la El, să nu fie izgoniţi, şi să nu-i piardă pe niciunul dintre cei daţi Lui! Voia Tatălui este ca Isus să-i se asigure ca niciunul din copiii Lui să nu se piardă. Ca El să-i păstreze pe toţi cei ce cred în El!

Aceasta este o referire la doctrina siguranţei veşnice…
Ioan 6:37-39 “Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat ci să-l înviez în ziua de apoi”.

Să segmentăm această afirmaţie a lui Isus să vedem ce obţinem:

* Tot ce i-a dat Tatăl va ajunge la El: Crezând în El, tu vei fi dat lui Isus. Aceasta este o promisiune mai veche pe care Tatăl a făcut-o Fiului. În urma lucrării lui de ispăşire a păcatului, plătind pentru el în locul omului, Isus va “vedea o sămânţă de urmaşi”, “va vedea rodul muncii sufletului Lui” şi “va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui D-zeu” (am citat Isaia 53:10-12). Cei ce cred în El sunt cei ce Tatăl i-a dat lui Isus pentru a ajunge la El.

* Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: Odată ce ai venit la Isus, nu poţi să mai fi pierdut. De ce? Pentru că El nu te va respinge. Nu te va lepăda. Nu te va alunga, ci te va primi! Ce este afară? Întunericul, plânsul şi scrâşnirea dinţilor! Pentru cine este rezervat întunericul de afară? Răspuns: 2 Petru 2:4; Iuda 6. De aceea, “înăuntru” la Isus te afli în siguranţă!

* Ce fel de primire este aceasta? Pentru o vreme…temporară…depinde de ceva… dacă păcătuieşti?? Răspunsul ne este oferit de tot Isus în Ioan 10:27-29 … Celor pe care îi cunoaşte Isus le oferă această siguranţă a mântuirii: “nimeni nu-i va smulge din mâna Lui”. Dar pentru a descoperi la cineva siguranţa veşnică, trebuie să ne întrebăm dacă respectivul se află “în mâna Lui”. Dacă nu, acel om nu este în siguranţă indiferent de ce crede despre el însuşi sau despre D-zeu!!

* Vers.39: Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El… Deci “primirea” este pe veci. Este definitivă, sigură, veşnică! Isus mai continuă spunând că voia Tatălui său este să nu piardă pe niciunul dintre cei care au crezut în El. Cu alte cuvinte să păstreze pe sfinţi. Ar contesta cineva că Isus nu este în stare să păstreze tot ce i-a dat Tatăl Lui? Odată ce ai venit la Isus nu te mai poţi pierde!

Pentru a avea siguranţa veşnică trebuie îndeplinită o condiţie: Isus a zis: “Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea”. (Ioan 10:28) Condiţia care se pune ca cineva să posede siguranţă veşnică (adică, “în veac să nu piară”) este ca să asculte glasul Lui, să-l urmeze pe Isus şi El să-l cunoască pe acel credincios (vezi, unor credincioşi aparenţi El le spune în Matei 7:23 “Niciodată nu v-am cunoscut…” şi atunci respectivi îşi “pierd mântuirea”!! Pe care nu au avut-o niciodată!!)
Deci, El te va păstra “dacă” ai venit la El!!

Dar şi opusul este adevărat!
Dar, dacă nu vii nu te poate primi şi nici păstra! Deci şi opusul este adevărat! El nu poate să păstreze pe veşnicie decât pe aceia care sunt de aici din această viaţă, ai Lui. Fără ca ei să vină întâi la El, El nu-i poate păstra după aceea. Dacă ei nu vin, El nu va avea pe cine să păstreze!

Poate creştinul să-şi piardă mântuirea? O întrebare care i-a chinuit pe mulţi

Să recapitulăm câteva pasaje biblice care afirmă această doctrină a siguranţei mântuirii: Filipeni 1:6; 1 Petru 1:5; Colos.3:1-5; 1 Ioan 3:1-2; Iuda 24; Rom.8:30-39; 11:29

Dacă cineva se teme că păcătuind îşi periclitează mântuirea atunci să audă cuvintele lui Pavel din Romani: “Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui D-zeu? D-zeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? (“Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus…8:1) Hristos a murit! Ba mai mult, El a înviat, stă la dreapta lui D-zeu şi mijloceşte pentru noi! (“Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit” – 1Ioan 2:1; “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” – 1Ioan 1:9) Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foamea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? …Căci sunt bine încredinţat (sunt foarte convins!) că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură (deci, creatură), nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui D-zeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru”

Este clar că pentru cei care se află în dragostea Lui Isus, nimic nu-i poate despărţi de El şi nimic nu-i poate priva de ea? Nici chiar eu însumi, dacă aş vrea, nu mă pot despărţi de El! Fie ca Domnul Isus să ofere tuturor celor ce sunt ai Lui asigurarea că mântuirea lor este o chestiune definitivată şi că veşnicia le este asigurată! Iar pe ceilalţi, să-i lipsească de o pace amăgitoare ce le poate pune în pericol siguranţa veşnică!

Câteva principii distincte care caracterizează mişcarea puritană din aceea vreme. Printre cele mai renumite se află următoarele:

1. O aderenţă completă la teologia calvinistă, care subliniază absoluta suveranitate a lui Dumnezeu.
2. O recunoaştere a autorităţii supreme a Scripturii.
3. Un crez pasionat în importanţa predicării Cuvântului ca mijloc de aducere a oamenilor la Hristos.
4. O atitudine militantă pentru obţinerea şi păstrarea purităţii Bisericii lui Hristos.
5. O moralitate strictă şi dominatoare.
6. O susţinere ferventă a libertăţii civile.

La aceste principii aş îndrăzni să evidenţiez atenţia puritanilor asupra sublinierii importanţei doctrinei siguranţei veşnice (“nu se poate pierde mântuirea”) sau a siguranţei mântuirii. Din inepuizabila literatură puritană I.D.E.Thomas a cules nepreţuite maxime spirituale, adevărate giuvaeruri literare care rezumă în câteva cuvinte studii îndelungate (dar nu le înlocuieşte!!) asupra doctrinei mai sus menţionate. De fapt, ele se doresc să fie servite ca apetisante pentru descoperirea personală de către fiecare creştin a propriei siguranţe veşnice, nu fără efort şi nu fără confruntare în studiu cu Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Aceasta este dorinţa celui ce le-a cules şi la ea mă aliniez şi eu!

Ce este siguranţa veşnică?

“Este o nouă convertire; îl va schimba pe un om de cum a fost înainte la fel cum o face convertirea. Este o nouă demonstraţie a tuturor binecuvântărilor pe care le-a primit” (Thomas Goodwin)

“Siguranţa (mântuirii) este fructul care creşte pe tulpina credinţei” (Stephen Charnock)

“Siguranţa veşnică este bobocul slavei; este suburbia paradisului” (Thomas Brooks)

“Siguranţa este spuma credinţei noastre” (Anonim)

“Credinţa este pecetea noastră; dar siguranţa mântuirii este pecetea lui Dumnezeu” (Christopher Nesse)

“Sunt cu totul al Lui; sunt mai ales, al Lui; … sunt pe veci al Lui” (Thomas Brooks)

“Doar credinţa în Hristos, justifică. Siguranţa este savurarea acestei justificări” (Sinclair Ferguson)

“Credinţa ne îndeamnă să umblăm, dar siguranţa (veşnică) ne face să o rupem la fugă!” (Thomas Watson)

“Credinţa ne mântuieşte, iar siguranţa ne linişteşte” (C.H.Spurgeon – nu a fost un puritan!)

Pot să am viaţă veşnică şi să nu ştiu?
“Siguranţa mântuirii este o roadă care creşte din rădăcina credinţei. Fructele nu se culeg din pom iarna. Dar fiindcă nu văd o coroană bogată, să nu recunosc existenţa rădăcinii şi sevei ei? Când Maria a plâns la picioarele lui Isus ea nu a fost sigură de dragostea Lui, însă Hristos o trimite de la El după ce ea îşi demonstrează credinţa şi înainte ca mângâierea să picure de pe buzele Lui!” (Stephen Charnock)

“Noi facem pace cu Dumnezeu de îndată ce credem, dar nu şi cu noi înşine, de îndată. Iertarea s-a dat de mâna şi cu pecetea prinţului şi totuşi se întâmplă să vedem că nu a ajuns în mâna prizonierului” (William Gurnall)

“Siguranţa (mântuirii) nu este esenţa unui creştin. Ea este necesară la bene esse-u (bunăstării) lui, adică stării de linişte şi de bucurie a creştinului. Însă nu este necesară esse-ului, adică, fiinţei lui. Un om poate fi un credincios adevărat şi dacă ar putea ar da toată lumea ca să ştie că este un credincios. Să avem harul şi să fim siguri că avem harul, înseamnă slavă peste slavă, este raiul pe pământ” (Thomas Brooks)

“Mulţi creştini au primit iertarea în curţile Împărăţiei cerurilor, dar încă nu a fost pecetluită în conştiinţele lor” (Thomas Brooks)

Când ne lipsesc mângâierile înseamnă că ne-am pierdut mântuirea? Înseamnă că nu mai avem siguranţa veşnică?
“Ia seama să nu crezi că te-a părăsit harul doar fiindcă eşti lipsit de mângâiere…A triumfat vreodată credinţa mai mult ca atunci când Mântuitorul a strigat “Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! “? Atunci a fost miezul zilei în privinţa credinţei, dar în privinţa bucuriei, a fost miezul nopţii” (William Gurnall)

“Siguranţa (veşnică) a unui om este tot atât de valabilă atunci când este umilit până la pământ de păcatul lui, cum este atunci când este răpit în al treilea cer şi gustă din slava lui” (John Owen)

“Sentimentul păcatului poate fi mai mare şi mai profund decât cel al harului şi totuşi să nu depăşească harul. Omul poate simţi durerea din deget mai puternică decât sănătatea întregului său corp şi totuşi el poate ştii că durerea din deget e o nimica toată în comparaţie cu starea întregului său organism” (Thomas Adams)

“Într-adevăr mângâierile mari adeveresc realitatea mântuirii tale, dar nu şi măsura ei; copilul firav se trezeşte adesea în poala celui tare” (William Gurnall)

“Este natural ca sufletul să se bizuie pe ceva mai prejos decât Hristos: să se bizuie pe creaturi, pe daruri, pe îndatoriri, pe experienţe, pe consolări cereşti, pe dovezi, şi chiar pe siguranţa mântuirii. Acum, pentru ca Domnul să-i vindece pe ai Săi de această slăbiciune şi pentru ca să-i facă să trăiască bizuindu-se doar pe Isus Hristos, le refuză mângâierea, siguranţa (mântuirii), şi altele şi îi lasă pe copiii luminii să umble în întuneric pentru o vreme. Creştini, ţineţi minte întotdeauna că deşi plăcerea siguranţei înlocuieşte lipsa mângâierii, a trăi doar bizuiţi pe Hristos şi lipsiţi de siguranţă aduce cea mai mare slavă lui Hristos! Cel ce crede ce vede sau ce simte, este fericit, dar de trei ori mai fericite sunt sufletele care cred când nu văd, care iubesc atunci când nu ştiu dacă sunt iubite şi care în lipsa oricărei mângâieri sau siguranţe, pot să trăiască mulţumite doar cu Hristos. Cel ce a învăţat această artă sfântă, nu poate cădea în disperare, dar cel ce nu o cunoaşte nu poate atinge fericirea” (Thomas Brooks)

Paşi în descoperirea siguranţei veşnice

* Apost. Petru ne îndeamnă să pornim la descoperirea acestei laturi a experienţei creştine: “De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci dacă veţi face lucrul acesta, nu veţi luneca niciodată. Într-adevăr în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 1:10).

* Această preocupare are un efect bun asupra umblării noastre cu Isus: nu veţi luneca niciodată, şi vi se va da din belşug intrare în împărăţie..

“Cel ce vrea să aibe asigurarea mântuirii sale şi mângâierea pe care ea o aduce, nu poate sta nemişcat şi să spună: “Sunt atât de nesigur şi neliniştit încât nu-mi stă capul la datorie!”. Dimpotrivă, el trebuie să-şi facă datoria (de creştin), să-şi exercite mântuirea până ce îndoielile şi neliniştile sale vor dispărea” (Richard Baxter)

“Intenţia şi scopul întregii Scripturii este ca să aducă suflete la cunoaşterea lui Hristos, după aceea, la acceptarea lui Hristos şi apoi să le întărească cu siguranţa actualei lor poziţii în Hristos” (Thomas Brooks)

“A face din sentimente şi simţuri reperele condiţiei noastre spirituale nu înseamnă decât să ne provocăm linişti sau nelinişti, să ne credem drepţi sau nedrepţi, salvaţi sau pierduţi, timp de un ceas, poate timp de o zi…Nu înseamnă asta a ne arunca sufletele încoace şi-n colo şi să le pierdem într-un labirint de temeri şi scrupule? Nu se aruncă ocară asupra lui Hristos şi i se face pe plac satanei? Nu înseamnă a ne tortura singuri? De aceea, suflete nesigur, sfatul pe care ţi-l dau este acesta: crede şi Scriptura să-ţi fie singurul judecător al condiţiei tale spirituale. Aplică verdictul Cuvântului împotriva verdictului pe care ţi-l dau sentimentele şi simţurile… Dacă decizi să faci din sentimente şi simţuri judecătorul stării tale atunci trebuie să te mulţumeşti să trăieşti în frică şi să te scalzi în lacrimi” (Thomas Brooks)

“Ori de câte ori Dumnezeu iartă păcatul, El îl înfrânge. (Mica 7:9). Doar atunci când păcatului i-a fost distrusă puterea de a porunci, îi este înlăturată puterea lui de a condamna. Dacă un răufăcător este în temniţă cum poate şti că prinţul l-a iertat? Când vine o strajă şi-i dă jos lanţurile şi cătuşele şi îl eliberează din temniţă. Doar atunci poate şti că este iertat. De aceea, cum vom şti noi că Dumnezeu ne-a iertat? Doar dacă lanţurile şi cătuşele păcatelor noastre au fost frânte putând să trăim liberi după voia lui Dumnezeu. Acesta este binecuvântatul semn al iertării noastre! ” (Thomas Watson)

“Mişcarea este cel mai bun indiciu la vieţii. Cel ce îşi poate mişca mădularele nu poate fi mort. Picioarele sufletului sunt sentimentele pe care le are. Nu ai descoperit la tine o ură faţă de păcatul în care ai fost târât? Nu ai descoperit la tine o întristare reală a inimii tale, din cauza indispoziţiei de a face bine? Fără o mântuire adevărată aceste sentimente nu ar exista” (Joseph Hall)

“Un alt semn al credinţei reale şi al mângâierii date de ea este că, cei ce au gustat-o, nu pot fi niciodată săturaţi, ci întotdeauna o doresc mai mult şi trudesc mai mult pentru ea” (Ezekiel Culverwell)

“Nici un credincios nu ar trebui să se mulţumească să spere şi să creadă că este mântuit. El ar trebui să-i ceară Domnului o deplină asigurare pentru ca speranţele de mântuire să devină pentru el certitudini” (C.H.Spurgeon)

Am căutat-o dar n-am găsit-o…
“Poate ai fost mai doritor să dobândeşti siguranţa (mântuirii) şi roadele ei, care sunt bucuria, mângâierea sau pacea, decât ai fost să dobândeşti sfinţenia şi caracterul care să te asemene cu Dumnezeu şi să-ţi asigure părtăşia cu El. S-ar putea ca cererile tale de a avea siguranţă să fie pline de zel şi de intensitate, pe când cererile tale de sfinţenie, de apropiere şi de asemănare cu Dumnezeu să fie rare şi anemice. Dacă aşa stau lucrurile, nu este de mirare că-ţi lipseşte siguranţa! Siguranţa asigură mângâierea ta, dar sfinţenia asigură cinstea lui Dumnezeu. Sfinţenia (“cei ce vor să fie fericiţi trebuie mai întâi să fie sfinţi”, a mai spus cineva) omului reprezintă acum cea mai mare fericire a lui, iar în ceruri fericirea cea mai mare a omului va fi sfinţenia lui perfectă” (Thomas Brooks)

“Braţul raţiunii este prea scurt pentru a pune mâna pe comoara siguranţei (mântuirii)” (Thomas Brooks)

“O bine întemeiată asigurare este întotdeauna slujită de trei fecioare: dragostea, umilinţa şi bucuria sfântă” (Thomas Brooks)

“Nu se pot avea semne perfecte ale siguranţei dacă nu se văd semnele perfecte ale mântuirii” (Thomas Brooks)

“Evanghelia este baza siguranţei credinciosului, în timp ce Duhul Sfânt este cauza ei” (J.C.P.Cockerton)

“Teama de a cădea şi siguranţa mântuirii sunt surori vitrege”

“Înţeleasă din punct de vedere biblic, doctrina siguranţei îl ţine pe sfânt în vârful degetelor” (J.A.Motyer)

“Asigurarea credinţei nu se dobândeşte prin faptele legii. Ea este o virtute evanghelică şi ne este oferită doar prin Evanghelie” (C.H.Spurgeon)

Beneficii/roade ale siguranţei mântuirii/veşnice
“A fi într-o stare de har îi va aduce omului multă bucurie după această viaţă, dar a se descoperi pe sine în această stare îi va aduce bucurie atât în această viaţă cât şi în cea care va urma. Îl va face să fie binecuvântat de două ori, binecuvântat în ceruri şi binecuvântat în propria lui conştiinţă” (Thomas Brooks)

“Siguranţa lucrurilor veşnice îl va face pe un suflet să cânte de bucurie lipsit de griji, aşa cum ne spune martirul: “Sufletul meu este pus la odihnă, somnul mi-e dulce la sânul lui Hristos. Voi cânta de bucurie şi nu voi avea griji… ” (Thomas Brooks)

“Dacă o inimă plină de dragoste nu are frică de ziua judecăţii, ei nu-i va fi frică nici de cădere” (John Cotton)

“Un suflet aflat în siguranţă nu va vrea să meargă în ceruri neînsoţit” (Thomas Brooks)

“Există o răsplată nu numai în păzirea poruncilor Sale ci şi pentru păzirea lor (Psalm 119:11). Pentru 13 ani de temniţă, Iosif a avut cinstea de a trăi regeşte timp de 4 ani. Pentru cei 7 ani de izolare, David a avut o glorioasă domnie neîntreruptă de 40 de ani. Pentru că a stat câteva ore printre lei, Daniel este înălţat mai presus de 120 prinţii… O, suflete nesigur, roagă-te serios, luptă-te pentru siguranţa ta şi răsplata îţi va fi pe măsura strădaniilor tale” (Thomas Brooks)

“Creştinul sigur înseamnă mai multă acţiune decât noţiune, mai multă dovadă decât bravadă, mai multe fapte decât cuvinte, mai multă trudă decât vorbă… ” (Thomas Brooks)

“Siguranţa şi mângâierea sunt de dorit, dar rodnicia este absolut necesară…Motivul pentru care Domnul ne oferă mângâierea şi siguranţa iubirii Lui este pentru a avea bucurie în slujirea Sa, pentru a ne încuraja în lucrarea Lui şi pentru a ne angaja cu totul inimile în acestea” (David Clarkson)

“Dându-i siguranţa veşniciei Dumnezeu l-a făcut pe David neînfricat şi nepăsător” (Thomas Brooks)

“După slava lui Dumnezeu cea mai mare dorinţă pe care o putem avea este propria noastră mântuire iar cea mai plăcută experienţă este siguranţa mântuirii noastre…Toţii sfinţi se vor bucura de cer când vor pleca de pe pământ, doar câţiva se bucură de el câtă vreme se află pe pământ” (Joseph Caryl)

“Siguranţa ne va ajuta în toate îndatoririle noastre creştine. Ne va înarma împotriva ispitelor, va răspunde tuturor obiecţiilor şi ne va susţine în orice situaţii… ” (Edward Reynolds)

“Doar cel ce este sigur de dragostea lui Dumnezeu umblă drept înaintea Lui” (Thomas Manton)

“Siguranţa mântuirii îl face pe un copil al lui Dumnezeu să creadă că cea mai importantă afacere a vieţii este încheiată, cea mai mare datorie, achitată, boala cea mai mare, vindecată şi sacrificiul cel mai mare, o lucrare isprăvită” (J.C.Ryle)

Celor ce aţi ascultat aceste citate ale puritanilor despre siguranţa mântuirii vă reamintesc că ele nu pot înlocui cuvintele Scripturii. Vă îndemn să descoperiţi din care pasaje biblice s-au inspirat autorii lor (temă pentru acasă) şi poate în urma auzirii cuvintelor lui Dumnezeu veţi putea şi voi la rândul vostru să spuneţi împreună cu apostolul Ioan (1 Ioan) “ştim”, care este expresia unei extraordinare asigurări pe care Ioan o dobândise personal:

Ştim…
“că îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui” (2:3) “dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui D-zeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El” (2:5) “…dar ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El, pentru că îl vom vedea aşa cum este” (3:2) “Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă pentru că iubim pe fraţi…” (3:14) “ştim că ne ascultă…ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut “(4:15) “ştim că oricine este născut din D-zeu nu păcătuieşte…ştim că suntem din D-zeu şi că toată lumea zace în cel rău…ştim că Fiul lui D-zeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui… ” (5:18-20) “V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui D-zeu, aveţi viaţa veşnică” (5:13)

Care este voia tatălui? Ca Isus să nu piardă pe niciunul dintre cei ce crezând în El, au venit la El, şi-au încredinţat destinele eterne în Mâna Lui. La care mai putem adăuga şi că voia Lui este să cunoaştem şi să trăim în această binecuvântare a siguranţei veşnice!

Concluzia principală: Ca şi Pâine a lui D-zeu, ca şi hrană spirituală, Isus oferă credincioşilor această asigurare a mântuirii şi a păstrării lor de către El!

2. Prejudecata iudeilor: 41-42

Acest pasaj ne descoperă motivul pentru care Iudeii l-au respins pe Isus Hristos.

Sistemul lor pământesc de valori i-a împiedicat să vadă adevărata valoare a lui Isus. Judecând după standardele exterioare şi omeneşti ei nu l-au putut accepta/recunoaşte pe Isus ca fiind trimis de D-zeu. Cu atât mai puţin să fie Mesia lor!

Un tâmplar, dulgher din nazaret? Reacţia lor la afirmaţiile profunde a lui Isus, că ar fi Pâinea Vieţii, Pâinea lui D-zeu, Pâinea care se coboară din Cer, a fost aceea de a evidenţia că El era doar fiul unui tâmplar din Nazaret pe care l-au văzut cu ochii lor cum a crescut în Nazaret. Au fost incapabili să înţeleagă cum un muncitor care provenea dintr-o familie săracă putea să fie un mesager special al lui D-zeu. De fapt, Însuşi Mesia Israelului!

Prezentă şi astăzi. Această prejudecată este exercitată şi-n zilele noastre! Ca şi cum averea şi poziţia socială sunt cele ce determină chemarea de către D-zeu a unui om!

Asta este ceea ce Iudeii au făcut. Aceasta a fost greşeala lor: au neglijat mesajul lui D-zeu pentru că l-au dispreţuit pe aducătorul lui!

El a fost într-adevăr o “piatră de poticnire” pentru ei

Definiţia cuvântului: “skandalon” – descrie declanşatorul capcanei pe care este aşezată momeala şi care dacă este atinsă prinde victima în captivitate. De asemenea, mai descrie o piatră pusă în drum cu scopul de a împiedica înaintarea – imaginea unei gropi săpate în drum şi acoperită cu crengi!

În NT “skandalon” este întotdeauna folosit în mod metaforic şi de regulă pentru a descrie ceva care stârneşte prejudecata sau devine o piedică, o oprelişte pentru alţii. În NT vedem că Hristos este considerat de către unii ca fiind piatra de poticnire (Mat.21:42, Luca 2:34, Fapte 4:11) sau de către alţii ca fiind însăşi temelia credinţei (1Petru 2:4-7, Mat.7:24-25).

Ceea ce ne spune nouă că în viaţa, lucrarea şi persoana Fiului lui D-zeu se poate găsi ori motiv de credinţă, ori de necredinţă. Că pentru unii, viaţa, moartea şi învierea lui Hristos pot inspira încredere sau pot stârni opoziţie, împotrivire, indignare (mai ales în cei neprihăniţi de sine!). De felul în care ne apropiem de acestă “piatră” se hotărăşte dacă vom merge în viaţă veşnică sau în moarte veşnică. De atitudinea noastră faţă de piatra care Hristos este depinde relaţia noastră cu D-zeu. A găsi un motiv de poticnire, a ne împiedica în Isus reprezintă exact opusul credinţei (1 Petru 2:4, Evrei 11:6), dar credinţa este ceea care biruieşte “piatra de poticnire” care se află în Evanghelie, pentru că necredincioşii vor găsi întotdeauna o pricină de poticnire pe când creştinii îşi află chiar mântuirea şi binecuvântarea!

Aplicaţia: Noi trebuie să avem grijă să nu săvârşim aceeaşi greşeală ca şi ei. D-zeu poate folosi vase aparent neînsemnate în lumea aceasta pentru a-şi comunica mesajul Său.

Contrar tendinţei actuale de a da greutate mesajului Evangheliei dobândind notorietate şi prestigiu în lume obţinând o diplomă în teologie, doar ca mesajul să fie primit mai uşor (?!), personal văzând această prejudecată a Iudeilor nu cred că este necesar. În plus sunt prea multe cazuri în care oameni care au crezut că trebuie întâi să se afirme pe plan social pentru a putea predica Evanghelie cu autoritate, s-au distins printr-o compromitere a mesajului ei!

Dar, recunosc că echilibrul este necesar în această privinţă. Ceea ce este necesar este ca creştinii să fie destoinici pentru orice lucrarea bună (2 Timotei 3:17). Echiparea spirituală este necesară celui ce este trimis să predice Evanghelia.

3. Atracţia divină: 43-47

4. Mâncarea nepieritoare care dă viaţa veşnică: 48-51

5. Cearta iudeilor: 52

Iudeii s-au contrazis între ei. S-au înfierbântat atât de tare în argumentele lor încât nici nu le-a trecut prin cap să lase decizia pe seama lui D-zeu. Fiind atât de preocupaţi în a spune tuturora ce cred ei despre Isus şi care este părerea lor, au omis să fie la fel de preocupaţi în a afla părerea lui D-zeu despre Isus. Aceasta este “cearta” care continuă şi-n zilele noastre! Părerea lui D-zeu despre Isus limpede exprimată în Scripturi este ignorată!

Recapitularea studiului de data trecută :

1. Superioritatea lui Isus faţă de Ioan Botez., mărturisită chiar de acesta – vers.15
2. Isus, sursa noastră inepuizabilă de har – vers.16
3. Harul şi adevărul au venit prin Isus – vers.17
4. Isus, Revelatorul lui Dumnezeu – vers.18

Termenul “plinătate” – pleroma (în greceşte), este un cuvânt pe care Pavel îl foloseşte des: Col.1:9; 2:9, etc. Fiindcă în Isus locuieşte trupeşte această plinătate a Dumnezeirii, atunci un om care are nevoie de ajutor, poate veni la El şi poate primi ajutor de la El. El are tot ajutorul. La fel, dacă are nevoie de înţelepciune, de mântuire, de Dumnezeu, de putere pentru a fi un bun creştin, etc., El are toate acestea pe deplin şi încă în plus!

De ce la El se găsesc toate acestea? Pentru că în Isus Hristos se află ceea ce Westcott a definit ca fiind “izvorul/sursa vieţii divine” şi care acum prin întruparea lui Isus a devenit disponibilă tuturor oamenilor. Tot ceea ce Dumnezeu este, face şi poate să însemne, se află în Isus! Tot ceea ce are Dumnezeu, se găseşte în Hristos. A ţi-l imagina pe Dumnezeu aparte de Hristos este pură idolatrie!

Ioan ne spune apoi că, “harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” – Observaţie: observaţi că Ioan nu spune că doar adevărul a venit prin Isus Hristos. De ce? Pentru că dacă Dumnezeu ne-ar trata doar pe baza adevărului, nu ar mai fi supravieţuitori! Dar ne tratează pe baza harului şi a adevărului. Fiindcă Isus a împlinit condiţiile Legii, Dumnezeu poate acum să ne împărtăşească din bogăţiile harului Său celor ce credem în Hristos. Harul despărţit de adevăr ar fi amăgitor, iar adevărul fără har ar fi distrugător/ucigător! Legea a fost o aplicare temporară a adevărului, dar nu a fost enunţarea lui finală (G.C.Morgan). Evanghelia este!

O definiţie a harului, de Warren Wiersbe:
“harul este favorul şi bunătatea lui Dumnezeu acordată acelora care nu-l merită şi care dealtfel nu-l pot obţine de la El!!”

Importanţa harului în viaţa creştină:
(deschideţi Biblia la fiecare dintre referinţele enunţate mai jos, spre edificare!)

I. Odată, este fără îndoială mijlocul prin care Dumnezeu mântuieşte!

Efes.2:4-5; 8,9 Tit 2:11-12; 3:4-7 Rom.5:15-17 2 Tim.1:19

II. În al doilea rând, harul este de asemenea mijlocul prin care Dumnezeu întăreşte. El este considerat influenţa ce-l face-n stare pe credincios să persevereze, să înainteze, să progreseze în viaţa creştină!

Fapte 11:23 20:32 Evrei 12:15 Gal.5:4-5

III. Credincioşi au nevoie: (Harul este mijlocul prin care Dumnezeu ne stăpâneşte şi ne sfinţeşte)

– să se afle sub domnia, stăpânirea harului: Rom.5:20-21 6:14
– să fie învăţaţi de har: Tit 2:11-12

Vers.18 – Aceasta este cea mai bună recomandare a religiei creştine: Şi anume că ea este întemeiată de Cel ce l-a cunoscut pe Dumnezeu cel mai bine, care este egalul Lui, care are aceeaşi natură cu a Lui, şi i-a fost cel mai apropiat Lui! (vezi expresia evreiască de intimitate, “la sânul” Lui.)

Mărturia lui Ioan botezătorul

Ioan 1:19-28

Să privim astăzi la mesajul lui Ioan Botezătorul. Mai exact la conţinutul mărturiei lui:

Ioan 1:19-28
19. “Iată mărturisirea făcută de Ioan, când Iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi Leviţi să-l întrebe: “Tu cine eşti?”
20. El a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul.
21. Şi ei l-au întrebat: “Dar cine eşti? Eşti Ilie?” Şi el a zis: “Nu sunt!” “Eşti proorocul?” Şi el a răspuns: “Nu!”
22. Atunci i-au zis: “Dar cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce nea-u trimis. Ce zici tu despre tine însuţi?”
23. “Eu”, a zis el, “sunt glasul celui ce strigă în pustie: “Neteziţi calea Domnului”, cum a zis proorocul Isaia”.
24. Trimişii erau din partea fariseilor.
25. Ei i-au mai pus următoarea întrebare: “Atunci de ce botezi, dacă nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici prorocul?”
26. Drept răspuns, Ioan le-a zis: “Eu botez cu apă, dar în mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-l cunoaşteţi.
27. El este Acela care vine după mine, – şi care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui. ”
28. Aceste lucruri s-au petrecut în Betabara (sau Betania) dincolo de Iordan, unde boteza Ioan. ”

Introducere
În acest pasaj Ioan îşi începe naraţiunea evangheliei sale. În prolog, cuvântul înainte ne-a arătat despre ce va vrea Ioan să vorbească. Acum, începe să o facă, oferindu-ne conţinutul mărturiei lui ce va culmina în vers.29 cu celebra, “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”

Cronologie:
Însă lucrul acesta îl va spune doar a doua zi. Această relatare (1:19-39) se întinde pe durata a trei zile şi în continuare Ioan va descrie ce s-a întâmplat în zilele ce urmează acestora. După William Barclay, evenimentele primei zile, sunt descrise de la vs.19-28, ale celei de-a doua zile, de la vs.29-34, ale celei de-a treia zi, de la vs.35-39, apoi de la vs.40-42 avem povestea celei de-a patra zi, şi de la vs.43-51 povestea celei de-a cincea zi. Ziua a şasea nu este descrisă, însă ultima zi a săptămânii este descrisă în 2:1-11. Nu vedem la nici unul din ceilalţi evanghelişti o asemenea grijă pentru prima săptămână de apariţie publică a lui Isus Hristos şi pentru începutul lucrării Sale. Nici unul nu acordă o atât de mare atenţie acelor zile care au tulburat Israelul şi care au schimbat chipul lumii acesteia.

Localizare:
Evenimentele din prima zi (1:19-28) se petrec de cealaltă parte a Iordanului, la Betabara, numită aşa fiindcă însemna “loc de trecere”, sau “vad”, acesta fiind probabil şi locul pe unde israeliţii conduşi de Iosua au intrat în Ţara Făgăduinţei, în Canaan. Ocolind Samaria care era interpusă între Iudea (în sud) şi Galilea (în nord), de multe ori iudeii treceau în dreapta Iordanului, prin Perea şi Decapole. De acolo, şi-a început Isus călătoriile Sale prin Palestina. După ce I-a găsit pe primii ucenici, El se îndreaptă spre nord, ajungând în Cana din Galilea, unde va săvârşi primul miracol, începutul miracolelor Sale, transformând apa în vin la nuntă.

• Amintiţi-vă intenţia lui Ioan, apostolul: să-l arate pe Isus ca fiind Dumnezeu Fiul, nu doar ca Fiul lui Dumnezeu! Să-l arate ca Dumnezeu venit în trup. Nu a intenţionat să-l prezinte cum au făcut-o ceilalţi evanghelişti. Adică, în relaţie cu Israelul (vezi, Matei), ca slujitor al oamenilor (Marcu), sau ca jertfă pentru păcat (Luca).
• Ioan are o strategie în minte şi îşi adaptează mesajul acesteia. Nu relatează nimic despre primii 30 de ani ai Domnului. Toţi ceilalţi au făcut-o deja de acuma! În schimb, el vrea să descrie cum Isus s-a arătat ca Dumnezeu Fiul. Începe cu revelarea Sa ca Mesia şi cu mărturisirea pe care o face Ioan Botezătorul cu privire la identitatea Lui.
• Versetul 19 După unii, lucrurile pe care acesta ni le descrie în acesta au avut loc cu 6 săptămâni după botezul în apă a lui Isus. Trebuie să spun că aşa ceva este îndoielnic! După alţii, acestea s-au petrecut în a doua zi istorisită de Ioan.

Aceste întâmplări ale primei zile, pot fi împărţite în trei secvenţe:

I. În prima, de la 19 – 24: Cercetarea lui Ioan botez.

II. În a doua, negările lui Ioan botez.

III. În a treia, de la v.25 la 28, vedem ce însemna botezul lui Ioan.

I. Prima parte : 19-24 Cercetarea lui Ioan

Evanghelia lui Ioan nu ne spune că Ioan Botezătorul predica un mesaj al pocăinţei şi că noroadele veneau la el în număr mare, dar ne spune că mesajul lui a stârnit o deosebit de serioasă preocupare printre liderii religioşi oficiali ai Israelului. Fiindcă a ajuns la urechile lor ceea ce vestea acest predicator din pustie aceştia au format o “comisie de anchetă pentru cercetarea … “ ştiţi voi, una din comisiile acelea care sfârşeşte prin a nu afla nimic (lucru tipic, nu, şi pentru multe “comisii de anchetă” din vremurile noastre!), comisie ce nu descoperă nimic, nu spune poporului nimic, pentru că grija membrilor ei era pentru propria lor securitate, şi nu a naţiunii. Seamănă cu zilele noastre, nu?

“Delegaţia” trimisă la Ioan merită astfel să fie denumită: “Comisia de ancheta pentru cercetarea evenimentelor petrecute în pustia iudeii şi lângă râul iordan” de pe lângă sinedriu.

Vedem că Ioan botezătorul a reprezentat o mare ameninţare pentru stabilimentul religios al zilei!

Delegaţia venită să-l chestioneze şi interogheze pe Ioan era alcătuită din farisei preoţi şi leviţi. Fiindcă unii dintre aceşti preoţi erau membri ai Sinedriului, a fost normal ca ei să fie însoţiţi de leviţi. Aceasta este menţiune rară în Noul Testament a celor două grupuri împreună. Interesul lor (faţă de Ioan Botez.) era natural fiindcă şi el era fiu de preot (vezi, Luca 1:5).

Ştim că în Iudaism singura condiţie pentru a putea fi preot era descendenţa. Dacă un om nu era urmaş al lui Aaron, nimic în lume nu-l putea face preot! Dacă îi era urmaş, atunci nimic nu-l putea opri să devină unul. De aceea, în ochii autorităţilor Ioan era de fapt un preot şi ca prin urmare a fost natural ca o delegaţie de preoţi să vină şi să afle de ce acest om se comporta aşa de neobişnuit şi ce dorea să comunice prin mesajul său.

Ei aveau de a face cu un om care vorbea cu o vădită autoritate spirituală fără ca în prealabil să fi pretins că este cineva(!) şi mai ales, fără să-i fi consultat pe liderii spirituali ai naţiunii şi să fi obţinut permisiunea pentru ce făcea! Faptul acesta, Sinedriul l-a considerat extrem de periculos pentru “stabilitatea” ţării! Din capul locului Ioan nu se presupunea să vorbească în numele lui Dumnezeu: ei erau cei ce erau plătiţi şi numiţi oficial să o facă! Ei erau “experţii” religioşi ai neamului. La ei trebuia să vină poporul, dacă avea întrebări, nu la un altul. Nu le era de folos să ştie că altcineva putea face treaba mai bine ca ei! În al doilea rând, acţiunile lui Ioan Botezătorul puteau provoca o reacţie populară şi aveau potenţialul de a pune masele în mişcare, ultimul lucru pe care şi-l doreau aceste slugi aservite ale ocupanţilor romani!!!

Dar noi ştim că în lupta lor pentru “păstrarea fiinţei naţionale” (monedă foarte “bătută” şi pe la noi!), liderii religioşi au decis moartea Mesiei lor îndelung aşteptat, a Însăşi salvatorului lor! Din aceeaşi preocupare, Biserica Ortodoxă Română l-a eliminat pe Hristos din centrul religiei lor şi l-a înlocuit cu “tradiţia”! Vezi, Ioan 1:11 A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit şi Ioan 11:47-51! “Atunci preoţii cei mai de seamă şi Fariseii au adunat Soborul şi au zis: “Ce vom face? (Ce hotărâre să luăm cu privire la acest om? Trebuie să facem ceva. Nu se mai poate continua aşa!) Omul acesta face multe minuni. Dacă-l lăsăm aşa, toţi vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor nimici şi locul nostru (Vatra strămoşească!?) şi neamul. Unul dintre ei, Caiafa, care era mare preot în anul acela le-a zis…este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod şi să nu piară tot neamul”!! Cum se repetă istoria!

Alcătuirea “comisiei”
Grupul era alcătuit din emisarii (trimişii) fariseilor. E mai mult ca sigur că în spatele acestora a fost Soborul din Ierusalim, sau Sinedriul (Sanhedrinul). Ştim că unul din rosturile Sinedriului era de a se ocupa de cei ce erau suspectaţi de a fi profeţi falşi. Ioan era un predicator la care veneau mulţimile. Văzând aceasta Sinedriul a crezut că ţine de responsabilitatea lui să verifice persoana acestui om. Dorinţa celor ce i-au trimis, era să se asigure că Ioan era inofensiv pentru ei şi pentru interesele lor!

Anchetarea/cercetarea lui Ioan botez.
Observaţie: “Iudeii” – aşa le spuneau doar Neamurile. Însă Ioan care era şi el iudeu foloseşte aceeaşi denumire pentru a-i descrie pe cei ce L-au respins pe Mesia şi care se remarcau ca oameni religioşi. (v.24)

Preoţii deţineau o putere enormă asupra poporului. De ce? Priviţi la rolurile pe care le îndeplineau în jurul Templului. Leviţii mai slujeau şi drept poliţie a Templului. Prin pustie preoţii nu erau lăsaţi să călătorească singuri ca să nu cadă în mâinile unor tâlhari, ci erau însoţiţi de leviţi ca un fel de “body-guards”. În primul rând, Ioan Botezătorul părea un om plin de surprize şi pentru întâmpinarea unor situaţii neprevăzute, preoţii apar înaintea lui însoţiţi de leviţi. În plus, pentru a ajunge la el au trebuit să treacă prin pustie.

Întrebarea lor: “Tu cine eşti?”
Pentru a înţelege întrebarea lor trebuie să ne amintim că în Israel nu a mai apărut un profet de 400 de ani. Şi dintr-o dată din pustie apare acest individ înspăimântător: îmbrăcat în haină de păr de cămilă, care mănâncă lăcuste şi miere sălbatică…etc., care-şi strigă cu voce tare mărturia lui într-un fel în care toţi să o audă. Acolo în pustie se găseşte un om care nu mai aşteaptă până “Duminică” (la Sabat) pentru a merge la sinagoga locală şi a-şi prezenta mesajul lui acolo, ci locul lui de predicare se găseşte lângă un râu. Pentru ei acesta este un preot răspopit, renegat, sălbatic şi lepădat. Un tip periculos, care ameninţă stabilitatea neamului şi bunul mers al bişniţei din Templu. Nu era un conformist, ci un non-conformist! Pare să nu aibe nici un respect pentru tradiţie şi faţă de status-quo -ul politic al Israelului. Şi dacă era ceva care să-i preocupe nespus de mult pe aceşti lideri religioşi ai Israelului atunci acel lucru era status-quo-ul religiei lor şi “păstrarea fiinţei naţionale” (vezi Ioan 1:11 şi Ioan 11:47-51. De ce l-au ucis pe Hristos? Exact în numele “păstrării fiinţei lor naţionale”, deşi acesta nu le-o ameninţa!! şocant, nu?).

Ei şi-au rafinat ritualurile şi obiceiurile atât de mult încât doreau să rămână neschimbate. Au mers până acolo încât şi-au redefinit religia străbună şi aşa cum o ţineau ei a fost din totdeauna şi va trebui să rămână aşa întotdeauna. Dar tocmai la acest capitol Ioan Botezătorul îi tulbură cel mai mult! El contestă ortodoxia moartă în care au ajuns. Dezvăluie adormirea spirituală a naţiunii care îl are la uşă pe Mântuitorul lumii. Vă amintiţi ce făceau în Templu? Cum vindeau animalele de jertfă şi schimbau banii oamenilor veniţi să se închine la Templu? Este evident că a retransforma Templul din Ierusalim într-o casă de rugăciune însemna “out of bussines” pentru aceşti carierişti religioşi? De aceea, îl vedeau pe acest predicator inedit ca fiind cea mai mare ameninţare la adresa stabilimentului religios şi politic al zilei. Mesajul său, felul în care îl prezenta, locul unde o făcea sunt aspecte care atrag îngrijorarea liderilor spirituali ai naţiunii. În plus, motiv de şi mai mare îngrijorare este trezirea pe care Ioan Botez. a provocat-o prin popor. Oamenii vin de pretutindeni puhoaie la el pentru a primi botezul pocăinţei. Ei îşi dau seama nu numai că brusc după 400 de ani un profet a apărut printre ei (şi încă unul pe care ei nu l-au autorizat – nu avea statut de funcţionare de la ei, etc.!?), dar că în plus s-a şi produs o mişcare populară pe care nu ei au iniţiat-o şi nu o controlează! Vedem că acestea sunt suficiente motive de profundă îngrijorare pentru nişte oameni care respingeau orice era nou şi care aveau propriile lor prejudecăţi religioase ataşate slujbelor lor bănoase.

“Comisia” a bătut un drum lung până la betabara!
Cât au putut să călătorească pentru a ajunge la Ioan! Priviţi la o hartă. Până de partea cealaltă a Iordanului! Comisia a plecat departe de Ierusalim. Este uimitor cât de mari eforturi depun astfel de oameni pentru a păstra lucrurile aşa cum sunt! Ce zel pot să dovedească! Cât de absurde sunt unele fapte pe care le fac! Este exact ceea ce şi Isus vede la ei când spune:

“Vai de voi cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un tovarăş de credinţă şi după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât voi înşivă” (Mat.23:15).

Aceeaşi dispoziţie de a depune mari eforturi să-şi păstreze religia şi să-i facă tovarăşi de credinţă cu ei pe toţi vedem la liderii Bisericii Ortodoxe Române. Deşi mai există şi excepţii, uitaţi-vă la cei ce susţin că sunt ortodocşi! Aproape toţi beau, înjură, curvesc trupeşte sau în inimă, fără neruşinare. Bârfesc, urăsc, mint, înşeală, dau mită, abuzează pe orfani, asupresc pe străini, etc. Toate în numele unei credinţe!? Care este aceasta? Dacă le spui că trebuie să se pocăiască de răutatea lor şi să se întoarcă cu adevărat la Dumnezeu, să nu se mai amăgească cu o religie care nu are nici o putere de a le schimba caracterele, aceştia reacţionează urât.

Dar dacă apare cineva sincer, doritor să-i slujească lui Dumnezeu cu respect faţă de Cuvântul Lui, o, ce mai pot să spună despre acesta! Fanatic, sectant, rătăcit, trădător de ţară, homosexual, traficant de arme şi de droguri, etc. Nu credeţi? Citiţi unele articole din ziare! Merg până acolo încât să sugereze darea de legi care să interzică existenţa unor biserici libere şi interzicerea evanghelizării. Culmea, ca şi cum nu ştiu că au mai încercat-o şi alţii! Vor să declare oficial monopolul Bisericii Ortodoxe Române asupra religiei în stat! Prin asta însă, nu facem decât să trecem de la totalitarismul comunist la cel religios! Să schimbăm icoanele de pe pereţi, cum îşi intitula Mircea Dinescu un editorial din Academia Caţavencu (“Schimbarea de icoană”), unde de la tabloul lui Ceauşescu am trecut la o icoană bisericească cu “maica şi pruncul”. Frumos pentru unii care se numesc cu numele Mântuitorului!

De exemplu, toţi, dar aproape toţi candidaţii la preşedinţia României intenţionează să sporească şi mai mult influenţa în ţară a preoţilor şi le promit locurile dintâi în învăţământ, în guvern, şi alte instituţii ale statului. Putem spune că la noi în România, încă nu a apărut adevăratul candidat al Opoziţiei!! Al opoziţiei faţă de minciună şi amăgire religioasă perpetuată până la amorţire!

(cont.)

II. Negările lui Ioan botez.

19. “Iată mărturisirea făcută de Ioan, când Iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi Leviţi să-l întrebe: “Tu cine eşti?”
20. El a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul.
21. Şi ei l-au întrebat: “Dar cine eşti? Eşti Ilie?” Şi el a zis: “Nu sunt!” “Eşti prorocul?” Şi el a răspuns: “Nu!”
22. Atunci i-au zis: “Dar cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce nea-u trimis. Ce zici tu despre tine însuţi?”
23. “Eu”, a zis el, “sunt glasul celui ce strigă în pustie: “Neteziţi calea Domnului”, cum a zis prorocul Isaia”.
24. Trimişii erau din partea fariseilor.

Vedem că înalta “comisie” a insistat să obţină un răspuns din partea lui Ioan. Dacă are anumite pretenţii atunci să le împărtăşească anchetatorilor care să le comunice Sinedriului care va decide ce va face cu el. El însă nu are astfel de pretenţii cu privire la el şi neagă speculaţiile ce circulau cu privire la persoana lui.

Ioan Botezătorul nu este Hristosul: Unii au presupus că este. Israeliţii aveau şi încă mai au obiceiul de a emite speculaţii mesianice (Exemplu: Cu ani în urmă în New York apăruseră afişele unui rabin evreu despre care se spusese că în urma examinării genealogiei acestuia şi valorii lui spirituale, el trebuie să fie Hristosul?!).

Această anticipare a Mesiei este ilustrată şi de Biblie. Luca 3:15 “Fiindcă norodul era în aşteptare şi toţi se gândeau în inimile lor cu privire la Ioan, dacă nu cumva este el Hristosul…“

Ioan Botez. nu este nici Ilie: În contextul profeţiei lui Maleahi 4:5 “iată voi trimite pe prorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului… ” , ei se gândeau la un “alt” Ilie, la cel din 2 Regi 2:11, nu la “cel” ce va “întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor…” (Maleahi 4:5).

Contradicţie? Totuşi Isus spune în Mat.11:14 “Şi dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, care trebuia să vină” sau “vă spun că Ilie a şi venit şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce-au vrut… ” (Mat.17:12). Explicaţia neînţelegerilor iscate cu privire la Ioan Botez. se datorează odată faptului că el a apărut ca şi căzut din cer în aproximativ aceeaşi zonă geografică de unde Ilie fusese luat la cer. Cum ştiau că el nu murise, când a apărut Ioan, ei au crezut că este Ilie. Explicaţia Biblică a confuziei este că Ioan a fost Ilie dar nu în persoană, ci ca misiune şi rol: Luca 1:17 despre misiunea lui Ioan vorbeşte îngerul “El va întoarce pe mulţi din fii lui Israel al Domnul Dumnezeul lor. Va merge înaintea lui Dumnezeu în duhul şi puterea lui Ilie“, care evident nu înseamnă în “carnea şi oasele” lui Ilie. Ci în aceeaşi isprăvnicie ca a lui Ilie.

Ioan Botez. nu este “profetul”: Deut.18 – Ieremia sau Isaia?

Dezarmaţi şi fără a primi răspunsurile anticipate, ei îi cer în numele celor ce i-au trimis să-şi decline adevărata lui identitate. Îi solicită să răspundă înaintea unei autorităţi pe care ei o considerau mare. Atunci Ioan Botez. se foloseşte de acest prilej pentru a-şi afirma misiunea sa, nu identitatea lui. La aceasta, emisarii fariseilor au fost probabil destul de dezamăgiţi şi indignaţi.

Adevărata identitate a lui Ioan botez
Ioan Botez. spune că este “glasul celui ce strigă-n pustie”. “Eu sunt o voce!” Vreţi să ştiţi cine sunt eu? “Nu sunt Ilie, nu sunt profetul, nu sunt Hristos, şi deşi ştiu cine sunt, sunt doar o voce!” Pregătesc calea Regelui meu. Îi vestesc venirea. Nu eu sunt important ci cel ce vine după mine!”

Ioan a pregătit calea Lui Isus la inima evreilor
Pe vremea aceea drumurile nu erau asfaltate şi netede. (nici în zilele noastre nu putem spune că sunt!), de aceea înainte de vizita unui rege într-o provincie oamenii îi pregăteau drumurile în sensul că le îndreptau, le netezeau, şi astupau gropile, pentru ca în felul acesta caleaşca regală să nu fie prea zdruncinată!? Vreţi să ştiţi de unde au deprins românii obiceiul să asfalteze drumurile înainte de vizita unuia din cei doi preşedinţi pe care i-am avut în ultimii 50 de ani? De la Ioan Botezătorul!!!?? Evident, glumesc. Însă Ioan Botez. pregătea calea lui Isus Hristos la inimile oamenilor, înlăturând orice obstacol care să-l împiedice pe Isus să vină în inimile lor! Acel obstacol era păcatul. Este exact ceea ce Ioan a venit să facă propovăduind pocăinţa. Mesia era pe aproape. Ei trebuiau să se pregătească de venirea Lui prin a renunţa la păcatele lor, iar Ioan Botez. exact asta îi îndemna. Evrei trebuiau să se pocăiască şi să primească botezul curăţirii şi pregătirii lor de a deveni popor al lui Dumnezeu.
Ioan botezătorul era responsabil de înlăturarea piedicilor din calea Lui Isus!

Smerenia lui Ioan botezătorul
Dar câte multe altele putea să fi spus despre el însuşi…! Fiu de preot, născut miraculos, cu naştere vestită de un înger al Domnului, umplut de Duhul Sfânt încă din pântecele mamei sale…etc. Ioan Botez. a înţeles ce înseamnă smerenia. A înţeles ce înseamnă, “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi” (Iacov 4:6) sau, “Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa” (Iacov 4:10), sau, “Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui să vă înalţe” (1 Petru 5:6) Cu toate acestea, mai târziu Isus a spus despre Ioan Botez. că nu a fost om mai mare decât el! Iată de unde renumele care i s-a transmis până în zilele noastre.

Ioan era prea smerit pentru aceşti farisei. A răspuns prea sincer ca ei să găsească vreo vină la el. Nu puteau să-l acuze de impostură sau de emiterea unor pretenţii de mesianism pentru că nu dădea dovadă de vreuna.

Un exemplu de aplicare greşită a pasajului din Isaia 40:3: Comunitatea de la Qumran căreia îi aparţineau sulurile de papirus ce conţineau pasaje din Biblie, ulterior numite “Manuscrisele de la Marea Moartă”, susţineau că împlinirea la “Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: neteziţi calea Domnului!” se găseşte în ceea ce ei făceau şi în felul în care ei trăiau. Unde striga acel glas? În pustie. Unde erau ei? În pustie. Deci, ei erau acela “glas”!? Cum pregăteau ei calea Domnului? Stând toată ziua şi citind Biblia în tăcere! Întreaga lor preocupare era de a se îngriji de ei înşişi şi de propria lor mântuire. Puţin le păsa de alţii. De mulţimile care nu erau pregătite pentru venirea Domnului. Religia lor ducea doar până la marginea peşterilor în care ei locuiau! Din nou, mult asemenea unor grupuri celebre ale zilelor noastre!

Nu este nici primul caz, nici ultimul! La fel cred unii chiar dintre noi, cu privire la Marea Însărcinare: că noi suntem cei ce împlinim porunca! Tot ceea ce ei fac este să stea aici. Să frecventeze, să asculte, să aplaude “perlele” pe care le scot vorbitorii, şi să salute cu hohote ce-i amuzant în predicile din biserică! Dar iau ei şi duc în lume ce aud? Nu tocmai! Nu sunt cu nimic diferiţi de secta de la Qumran.

La Ioan Botez. însă, vedem o totală uitare de sine. Nu era absolut deloc preocupat de propria lui bunăstare spirituală. Era împovărat enorm de starea spirituală a altora.

Cunoaşteţi poate şi exemplul lui John Knox, cel care a spus, “Doamne, dă-mi Scoţia sau mor!” Poţi să-ţi vezi netulburat de ale tale şi să nu te deranjeze starea deplorabilă a altora? Dacă da, atunci roagă-te lui Dumnezeu să-ţi dea aceeaşi pasiune pentru suflete nu doar ca cea a lui Ioan Botezătorul ci şi ca a lui John Knox şi alţii!

Ioan Botez. s-a “pus în calea lor”, pregătindu-i pentru întâlnirea cu Mântuitorul. A strigat şi a strigat fără încetare pentru că asta venise să fie: o voce! Un semnal, un avertisment! Pentru el, a pregăti calea Domnului însemna a ieşi în lume, a veni la oameni, a-i confrunta şi a-i avertiza! Ce este evanghelizarea pentru noi? Pentru unele biserici, evanghelizarea înseamnă a organiza o seară în care invită alte biserici să le viziteze, şi în care se predică “cu putere” de către un renumit predicator al cultului, de regulă din altă parte, nu unul care se găseşte în mod regulat la aceea biserică. Acea seară o numesc de “evanghelizare”, când de fapt este pentru propria lor plăcere şi pentru a se amăgi că şi-au făcut treaba de “a predica evanghelia”! Membrii acestor biserici (nu puţine pe la noi), de Crăciun se colindă unii pe alţii, se evanghelizează în bisericile lor, unii pe alţii, se slujesc unii pe alţii! De la Ioan Botezătorul ar trebui să înveţe ce este evanghelizarea! Dacă nu cumva şi de la Domnul Isus Hristos!

Este exact ceea ce şi noi trebuie să facem! Noi suntem mâinile Lui de pe acest pământ (dacă suntem?), suntem vocea lui… etc. Nu repetaţi greşeala sectei de la qumran şi a atâtor altele din zilele noastre!

Luaţi-vă ochii de la voi înşivă şi de la problemele care deşi nu sunt de dispreţuit, vă tulbură de la ce-i cu adevărat important. Aţi uitat? “Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele care sunt albe acum, gata pentru seceriş!“ (Ioan 4:35). Merită să privim puţin la ce s-a întâmplat acolo. Nu vi-l amintiţi pe Isus, epuizat, la o fântână – lângă o cetate a Samariei (unde în capul locului nu avea ce să caute ca şi evreu! – numai doar dacă într-adevăr căuta ceva ca şi Mântuitor?), numită Sihar. Şi ce se întâmplă? După ce-i împărtăşeşte Evanghelia femeii samaritene, în ciuda marii lui oboselii, înfometării, de ce vedem că are El parte? Are parte de cea mai mare satisfacţie a unui adevărat cuceritor de suflete! Să citim: Ioan 4:27-34

27 Atunci au venit ucenicii Lui, şi se mirau că vorbea cu o femeie. Totuşi nici unul nu I-a zis: ,,Ce cauţi?” sau: ,,Despre ce vorbeşti cu ea?”
28 Atunci femeia şi-a lăsat găleata, s-a dus în cetate, şi a zis oamenilor:
29 ,,Veniţi de vedeţi un om, care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este acesta Hristosul?”
30 Ei au ieşit din cetate, şi veneau spre El.
31 În timpul acesta, ucenicii Îl rugau să mănânce, şi ziceau: ,,Învăţătorule, mănâncă!”
32 Dar El le-a zis: ,,Eu am de mâncat o mâncare, pe care voi n-o cunoaşteţi.”
33 Ucenicii au început să-şi zică deci unii altora: ,,Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?”
34 Isus le-a zis: ,,Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimes, şi să împlinesc lucrarea Lui

.

Uitată e foamea, oboseala, lipsurile şi în schimb Hristos cunoaşte o satisfacţie deosebită! De aceea, dacă şi noi urma exemplul lui Ioan Botezătorul de a merge singuri la cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu şi de a nu aştepta ei să vină la noi, dacă am urma exemplul lui Isus în a ne refuza confortul trupesc pentru a face voia Tatălui, poate că vieţile noastre nu vor mai cunoaşte frustrare, nemulţumire, tristeţe şi apatie. Poate că vom cunoaşte şi noi “mâncarea” aceea care face omul să uite de oboseală, de nesomn, sau de tristeţe! Nu doar atunci vom avea parte de aceeaşi satisfacţie, dar şi mai încolo pentru că Isus spune că, “Cine seceră, primeşte o plată şi strânge roadă pentru viaţă veşnică” (4:35)

III. Ce însemna botezul lui Ioan botez? (25-28)

Detaliul ritualistic
Despre Ioan botezătorul se poate spune că “schimbă religia” evreilor şi instituie în israel un nou ritual. Vedem că îi scandalizează pe vajnicii “apărători ai tradiţiei”!

Astfel membrii comisiei trimişi să-l investigheze pe Ioan resping mărturia lui sinceră şi se agaţă ca orice oameni care nu pot să accepte adevărul aşa cum este, de un detaliu ritualistic, recurg la o chichiţă ce ţine de ceremonial, şi-l întreabă: Cu ce drept botezi tu? Vezi versetul 25. “Ei i-au mai pus următoarea întrebare: “Atunci de ce botezi, dacă nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici proorocul?”
L-au întrebat acest lucru pentru a-i da de înţeles că e încă suspect şi misiunea lui este dubioasă. Indiferent de ce le spunea, ei erau hotărâţi să-l categorisească neavenit, un contestatar al tradiţiilor străbune ale evreilor şi un duşman al religiei naţionale.

Botezul lui Ioan
Cu toate acestea, Ioan continuă să le răspundă interpretându-le semnificaţia misiunii lui: “Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-l cunoaşteţi… “, sugerând prin aceasta că botezul pocăinţei administrat de el urma să le dea posibilitatea celor ce şi-au pregătit inimile să-l cunoască pe Mesia. Ioan recunoaşte că introducea această schimbare în închinarea Israelului, şi nu e totul, dar mai spune că schimbări mai mari şi mai importante vor avea loc în curând, fără aprobarea lor, fără consultarea lor, şi fără să le comande ei! Venea Mesia, Mielul lui Dumnezeu. Puterea lor le va fi luată şi dată la Altul! Era în mijlocul lor, dar bineînţeles, ei nu-l cunoşteau. Vă amintiţi ce comparaţie a folosit Isus atunci când autoritatea Lui a fost pusă la îndoială de preoţii cei mai de seamă şi de bătrânii norodului, când se afla în Templu? “Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea şi cine Ţi-a dat puterea aceasta? Drept răspuns, Isus le-a zis: “Vă voi pune şi Eu o întrebare… ” Mat.21:23-27

24 Drept răspuns, Isus le-a zis: ,,Vă voi pune şi Eu o întrebare; şi dacă-Mi veţi răspunde la ea, vă voi spune şi Eu cu ce putere fac aceste lucruri.
25 Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer, sau de la oameni?” Dar ei vorbeau între ei şi ziceau: ,,Dacă vom răspunde: ,Din cer,’ ne va spune: ,Atunci de ce nu l-aţi crezut?’
26 Şi dacă vom răspunde: ,De la oameni,’ ne temem de norod, pentru că toţi socotesc pe Ioan drept prooroc.”
27 Atunci au răspuns lui Isus: ,,Nu ştim!” Şi El, la rândul Lui, le-a zis: ,,Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac aceste lucruri.

Prima întrebare care se naşte este, de ce boteza Ioan? Botezul nu era un nou rit pe care el îl instituie în religia iudeilor ci era purificarea morală interioară pe care ei trebuiau să o sufere pentru a putea să-l primească pe Mesia. Vezi, “El îi va purifica/curăţi pe fii lui Levi… “ (Maleahi 3:1-3). Cine stătea înaintea lui? Fii lui Levi! Botezul său însemna pentru ei că înaintea lui Dumnezeu erau la fel de păcătoşi ca şi Neamurile şi pentru a putea să fie ai Lui (pentru că nu erau!), ei trebuiau acum curăţiţi. Înaintea Lui nu existau favoriţi! Conform uzanţei botezului la evrei, doar cei dintre păgâni care primeau Iudaismul şi care deveneau prozeliţi se botezau. Evreii erau deja poporul lui Dumnezeu. Un israelit nu trebuia niciodată să se boteze (Barclay); el era considerat deja ca aparţinând lui Dumnezeu şi nu avea nevoie să fie spălat. Doar neamurile erau “spălate” prin botezul în apă. Astfel, înţelegem că Ioan Botezătorul îi punea pe evrei să facă ceea ce doar Neamurile trebuiau să facă pentru a fi primite de Dumnezeu în poporul Lui. Prin aceasta dădea de înţeles că poporul ales trebuia curăţat. Nici Ioan nu pornea de la premisa că acesta este din start mântuit şi este credincios. La venirea Mesiei ei, evreii, trebuiau să fie curăţiţi la fel ca oricare alt neam din lume! Botezul pocăinţei adus de Ioan trebuia respectat de Israel înainte de primirea Mesiei.

Dar cu cât mai mare le este surpriza când ei află că el nu este nici Hristosul, nici Ilie, nici vreun profet şi le impune botezul în apă! Dacă ar fi fost unul din acele personaje mai că ar fi fost de înţeles. Dar, fiindcă Ioan negase că ar toate aceste personaje ei îl întreabă, “De ce botezi?” În mod evident, nu le plăcea ceea ce botezul lui Ioan însemna! Adică, pocăinţa! Vedem la ei o remarcabilă încetineală şi incapacitate de a pricepe marile adevăruri ale religiei, la fel cum vedem şi astăzi la o mulţime de semeni ai noştri care ar îndeplini aproape orice cerinţe ale religiei, numai a se pocăi, nu!

Pocăinţa le este insuportabilă…
La fel ca-n zilele noastre, pocăinţa este la fel de insuportabilă oamenilor decişi să trăiască în păcat şi să nu răspundă chemării lui Isus la ucenicie! Preoţii, şi nu numai ei, sunt dispuşi să le spună oamenilor orice, numai să se pocăiască, NU! În nu ştiu câte case am auzit că se ameninţa cel ce devenea interesat de lucrurile spirituale şi era deranjat de păcate că, “poate orice să facă numai să nu se pocăiască, fiindcă îl aruncă în stradă!” Pentru oameni de acest fel a se pocăi este echivalentul înmormântării oficiale care se declara atunci când un membru al unei familii de evrei îl primea pe Mesia Isus şi devenea astfel creştin! Oamenilor care folosesc religia, oricare ar fi ea, ca o acoperire pentru o viaţă fără devotament cauzei lui Hristos, viaţă în care se poate “beneficia” de mici plăceri ici colo, “că doar oameni suntem şi o viaţă avem, să nu exagerăm, să nu fim fanatici”, identifică chemarea la pocăinţă cu cea mai mare jignire şi o consideră cea mai mare ameninţare la adresa confortului lor în păcat. Ei sunt aceia care spun că, “doar n-o să ne punem cenuşă în cap şi să ne îmbrăcăm în sac ca să ne rugăm toată ziua şi să citim Biblia”! E normal ca prima reacţie a acestora este de a contesta dreptul cuiva să le ceară aşa ceva! “Cine eşti tu să ne spui aşa ceva?” “Noi nu avem nevoie de religia ta, de noul tău ritual, care nu-i pentru noi ci pentru păgâni!” Dar cât de mult aveau în realitate nevoie evreii să se pocăiască şi să demonstreze aceasta prin botezul în apă şi prin fapte demne de pocăinţa ce o proclamă!

Aplicaţie: La fel şi pentru noi! Pocăinţa este poarta. Mt.3:1; 3:11

Despre vrednicia unui sol al Domnului
“Eu nu sunt vrednic să-i dezleg curea încălţămintelor Lui” – a dezlega curea încălţămintelor cuiva era treaba doar a slugilor dintr-o casă. Actul reprezenta un simbol al unei profunde umilinţe. O învăţătură rabinică spunea că un ucenic putea să facă pentru stăpânul lui (posibil un Rabin la care era ucenic) orice făcea o slugă, dar cu o singură excepţie: să nu-i dezlege curea încălţămintelor! Acesta era un gest prea înjositor pentru un ucenic, era potrivit doar pentru o slugă, pentru un sclav.

Alături de învăţătura lui Isus privitoare la umilinţă din Ioan cap. 13 şi ilustrată prin spălarea picioarelor ucenicilor, putem acum alătura ceea ce Ioan Botez. spune despre rolul unui “sol” (căci aşa a fost el pe drept numit de Isus!) al lui Isus Hristos. De unii singuri nu avem nici o măreţie, nici o demnitate. Orice am fi, suntem doar prin El. El spunea: “vine Unul al cărui sclav nici nu merit să fiu”!

Aplicaţie
Dacă Ioan Botez. a crezut asta, ce putem zice despre noi înşine? El este marele exemplu al celui gata să devină nimic pentru ca Domnul lui să fie totul. A celui ce uită cu totul de el însuşi pentru a-l avea în vedere doar pe Hristos. Este ceea ce un predicator al lui Isus trebuie să ştie cel mai bine să facă. Cineva a spus: “Până ce un om nu este nimic, Dumnezeu nu poate să facă nimic din el!” În cei prea plini de sine, Dumnezeu nu are loc!

Citeşte şi 2 Corinteni 3:1-5

1 Începem noi iarăşi să ne lăudăm singuri? Sau nu cumva avem trebuinţă, ca unii, de epistole de laudă, către voi sau de la voi?
2 Voi sunteţi epistola noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii.
3 Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe nişte table de piatră, ci pe nişte table cari sunt inimi de carne.
4 Avem încrederea aceasta tare în Dumnezeu, prin Hristos.
5 Nu că noi prin noi înşine suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu…

Cei ce cred că pot să ajute la răspândirea Evangheliei prin numeroasele lor talente şi înzestrări sunt de fapt cei care o împiedică cel mai mult! Vrednicia noastră în slujba lui Hristos începe odată cu recunoaşterea nevredniciei noastre absolute! Odată cu realizarea faptului că nici nu merităm să-i slujim. Că a-i fi slujitorul din cea mai umilă poziţie este cel mai mare privilegiu care ni s-a făcut vreodată! Eu nu pot face nimic. Tot ce pot este să spun: “Iată-mă Doamne! Trimite-mă!”

Şi nici nu poate fi altfel: la măreţia Domnului domnilor şi a Regelui regilor, bietele noastre talente nu sunt decât o ofensă! Mulţi însă pot fi jigniţi de această negare completă a capacităţii noastre de “a-l ajuta” pe Dumnezeu în lucrarea Lui. Cu toate acestea, toate exemplele biblice de oameni ce au fost folosiţi de El ne demonstrează că aceştia nu au recunoscut decât o singură sursă a priceperii lor în lucrarea lui Dumnezeu, şi anume tot El, Dumnezeu! De pildă, Pavel spune că nu crede că ar veni ceva de la el, că i s-ar datora lui ceva, ci destoinicia lui vine de la Dumnezeu…

1Timotei 1
12 Mulţămesc lui Hristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit, că m-a socotit vrednic de încredere, şi m-a pus în slujba Lui,
13 măcar că mai înainte eram un hulitor, un prigonitor şi batjocoritor. Dar am căpătat îndurare, pentru că lucram din neştiinţă, în necredinţă!

Concluzie
Ioan Botezătorul era doar un indicator care-l arăta Israelului pe Mesia! Marele său rol era acela de a fi pregătitorul căii lui Isus în inima evreilor. Şi noi, suntem chemaţi să facem asta! Prin ce spunem şi prin ce facem putem predispune pe cineva să-l primească pe Isus, sau, din păcate putem să-l indispunem! Să avem grijă să nu fie aşa!

Trei idei fundamentale ale Vechiului Testament

1. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam:

În sămânţa lui, toate popoarele vor fi binecuvântate. Dumnezeu a înfiinţat poporul evreu cu scopul specific de-ai face o Naţiune Mesianică pentru lume, adică o naţiune prin care măreţe binecuvântări să vină asupra tuturor popoarelor.

2. Legământul lui Dumnezeu cu poporul evreu:

Dacă Îl vor servi cu credincioşie, vor prospera ca şi naţiune.

Dacă Îl vor părăsi şi se vor închina idolilor, vor fi distruşi ca şi naţiune.

Toate popoarele se închinau la idoli. Vechiul Testament este o relatare a îndelungatului efort depus de Dumnezeu pentru a stabili, într-o lume plină de popoare închinătoare la idoli, ideea că există un singur Dumnezeu. El va face acest lucru prin dezvoltarea unui popor în jurul acestei idei.

3. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de David:

Familia lui să împărăţească peste poporul lui Dumnezeu pentru totdeauna.

Când naţiunea lui Dumnezeu devenise una măreaţă, Dumnezeu a ales o familie din această naţiune, familia lui David. Dumnezeu a început să-şi împlinească promisiunea concentrându-se asupra acestei familii. Promisiunea menţiona că din această familie se va ridica Un Rege, care va trăi pentru vecie, şi va stabili o împărăţie universală cu o durată nelimitată.

Trei paşi progresivi în Vechiul Testament:

1. Poporul evreu a fost înfiinţat ca prin ei întreaga lume să fie binecuvântată. Naţiune Mesianică.

2. Calea prin care poporul evreu va binecuvânta lumea va fi familia lui David. Familie Mesianică.

3. Calea prin care această familie va binecuvânta lumea va fi printr- Un Rege Măreţ care se va naşte în această familie mesianică.

Astfel:

Prin fondarea poporului evreu, obiectivul fundamental al lui Dumnezeu era de a aduce pe Hristos în lume. Obiectivul imediat al lui Dumnezeu a fost de a stabili, într-o lume a idolatriei, ca fundal pentru venirea lui Hristos, ideea că există un singur Dumnezeu viu şi adevărat.

RELIGIA SI POCAINTA

Se crede, in general, ca acest cuvant, “pocainta”, (cu iz arhaic si amenintator, in acelasi timp) ar insemna “a te indrepta”, “a deveni religios”, “a tine calea dreapta”. Pocainta inseamna insa, inainte de toate, a capata o noua perspectiva – a privi lucrurile cum le-ar privi Dumnezeu. Dumnezeu, care ne cere sa ne intoarcem fata spre El. Doar in acest fel putem primi darul Sau. Daca o facem, ni se promite un sir de consecinte. Daca nu o facem, un alt set de consecinte devine inevitabil.

PRIVESTE SI TRAIESTE

Numeri 21:8-9 : ” Domnul a zis lui Moise: ‘Fa-ti un sarpe infocat si spanzura-l de o prajina; oricine a fost muscat si va privi spre el, va trai.’ Moise a facut un sarpe de arama si l-a pus intr-o prajina; si oricine era muscat de un sarpe si privea spre sarpele de arama, traia.”

Sa ne imaginam aceasta situatie. Cu totii am fost muscati de serpi veninosi si , desi n-am murit inca, prognoza nu e prea buna. Deodata, o voce se ridica deasupra tutoror si striga: “Trebuie facut ceva!” Dar cum, ce? O alta voce rasuna: “Faceti ceva, nu stati asa!” O alta ofera o solutie: “Daca incepem sa fugim si ne agitam cat putem, o sa istovim otrava!” Unii incearca solutia si mor incer- cand, epuizati. Un altul se apuca sa vanda “ulei pentru muscatura de sarpe”, care spune el, e un antidot. Un altul ne ofera o revista din care sa invatam cum sa murim in mod elegant: “Hei, n-am murit inca!” Si asa mai departe. Apare Moise, care spune: “Daca te uiti la sarpele de bronz ridicat pe prajina aceasta, vei trai. Daca nu, nu; nu conteaza ce altceva vei incerca, vei muri negresit.” Cum am reactiona? “Glumeste!”, ne-am zice. “Nu avem nimic de facut? Doar sa privim? Dar noi, ce rol avem aici?” Moise ne raspunde: “Incetati agitatia! Opriti-va! Priviti si traiti!” Hai sa fim seriosi: daca ai fi fost acolo l-ai fi crezut? Dar astazi? Crezi in solutia pe care ti-o ofera Dumnezeu?

Toti am fost muscati de sarpe si avem pacatul in sange. Fara indoiala ca ne va ucide. Exista o singura solutie, dar ne jigneste mandria si credinta ca ne putem salva singuri.

Ioan 6:40: “Voia Tatalui Meu este ca oricine vede pe Fiul si crede in El, sa aiba viata vesnica; si Eu il voi invia in ziua de apoi.”

Ioan 6:29: “Isus le-a raspuns: ‘Lucrarea pe care o cere Dumnezeu e aceasta: sa credeti in acela trimis de El.”

Matei 4:17: “De atunci incolo, Isus a incaput sa predice si sa zica: ‘Pocaiti-va, caci Imparatia cerurilor este aproape.'”

Luca 13:3: “…Ci daca nu va pocaiti, toti veti pieri la fel.”

LOCUL NOSTRU IN PLANUL LUI DUMNEZEU

Matei 3:1-2: “In vremea aceea a venit Ioan Botezatorul si predica in pustiul Iudeii. El zicea: ‘ Pocaiti-va, caci Imparatia cerurilor este aproape.'”

Marcu 6:12: “Ucenicii au plecat si au predicat pocainta.”

Faptele…2:38: “”Pocaiti-va,’ le-a zis Petru, ‘si fiecare dintre voi sa fie botezat in numele lui Isus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh.'”

CELE DOUA CAI

CALEA spre care privim: 1) o vom intelege daca o contemplam indelung; 2) va starni in noi dorinta de a o urma; 3) ne va duce spre un tel. Intai, sa vedem cum se aplica acestea la calea lumeasca.

Prov. 14:12: “Multe cai pot parea bune omului, dar la urma se vede ca duc la moarte.”

Daca ne indreptam privirea spre calea lumeasca, dupa contemplare indelungata ea va incepe sa para plina de inteles, chiar daca aceasta cale este lipsita de intelepciune. Urmatorul pas este nasterea dorintei de a o urma, ceea ce ne va duce la distrugere.

Am putea lua ca exemplu oricare pacat, dar sa alegem refuzul iertarii. Daca cineva ne-a facut un rau, cu cat ne gandim mai mult, cu atat ni se va parea mai firesc sa uram cauza suferintei noastre, sa ardem de suparare, sa retraim iar si iar durerea. Daca incepem sa contemplam ideea razbunarii, se va naste dorinta ( “pofta“, in textul biblic) si iertarea va deveni imposibila. Unde duce aceasta cale?

Iacov 1:13-15: “Nimeni cand este ispitit, sa nu zica: ‘ Sunt ispitit de Dumnezeu’. Caci Dumnezeu nu poate fi ispitit sa faca rau, si El insusi nu ispiteste pe nimeni. Ci fiecare este ispitit, cand este atras de pofta lui insusi si momit. Apoi pofta, cand a zamislit, da nastere pacatului; si pacatul odata faptuit duce la moarte.”

Ezechiel 18: 23;31: “Doresc eu moartea pacatosului? zice Domnul Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degraba ca el sa seintoarca de pe caile lui si sa traiasca?” “Lepadati de la voi toate faradelegile prin care ati pacatuit, faceti-va rost de o inima noua si un duh nou. Pentru ce vreti sa muriti, casa a lui Israel?”

Ezechiel 33:11: “Spune-le:’ Pe viata Mea, zice Domnul Dumnezeu, ca nu doresc moartea pacatosului, ci sa se intoarca de la calea lui si asa traiasca. Intoarceti-va, intoarceti-va de la calea voastra cea rea! Pentru ce vreti sa muriti voi, casa lui Israel?”

ATINTESTE-TI PRIVIREA

Efesieni 4:17-24: “Iata de ce va spun si marturisesc eu in Domnul: sa nu mai traiti cum traiesc paganii, in desertaciunea gandurilor lor, avand mintea intunecata, fiind straini de viata lui Dumnezeu, din pricina nestiintei in care se afla in urma impietririi inimii lor. Ei si-au pierdut orice pic de simtire, s-au dedat la desfranare si savarsesc cu lacomie orice fel de necuratie. Dar voi n-ati invatat asa de la Hristos, daca cel putin L-ati ascultat si daca potrivit adevarului care este in Isus, ati fost invatati cu privire la felul vostru de viata din trecut , sa va dezbracati de omul cel vechi care se strica dupa poftele inselatoare si sa va innoiti in duhul mintii voastre, si sa va imbracati in omul cel nou, facut dupa chipul lui Dumnezeu, de o neprihanire si sfintenie pe care o da adevarul.”

Efesieni 2:1-3: “Voi ati fost morti in greselile si in pacatele voastre, in care ati trait odinioara, dupa mersul lumii acesteia, dupa domnul puterii vazduhului, al duhului care lucreaza acum in fiii neascultarii. Intre ei am fost si noi toti odinioara, cand traiam in poftele firii noastre pamantesti, cand faceam voile firii pamantesti si ale gandurilor noastre si eram din fire copii ai urii, ca si ceilalti. ”

Galatieni 5:16: “Zic dar: umblati calauziti de Dumnezeu si nu impliniti poftele firii pamantesti.”

INCOTRO ITI INDREPTI PRIVIREA ?

Se zice ca dreptcredinciosii (adica cei ce merg pe cale Domnului) fac ce vor, dar ceea ce vor este sa implineasca voia Domnului. Aceasta vine din intelegerea ca fiinta noastra lumeasca a fost rastignita odata cu Hristos. Ne amintim aceasta de fiecare data cand ne pocaim dupa ce ne-am surprins gandindu-ne la pacat, de fiecare data cand ne intoarcem spre Dumnezeu. Dorintele (poftele) carnale, chiar neconsumate, duc la coruptie si moarte.

Matei 5: 28-29: “Dar Eu va spun ca ori si cine se uita la o femeie ca s-o pofteasca, a si preacurvit cu ea in inima lui. Daca deci ochiul tau cel drept te face sa cazi in pacat, scoate-l si leapada-l de la tine; caci este spre folosul tau sa piara unul dintre madularele tale, si sa nu-ti fie aruncat tot trupul in gheena.”

Dorintele noastre sunt menite sa ne duca undeva, sa fie consumate, si nu sa ne arda si sa ne arunce in pacat. Dumnezeu ne cunoaste pe dinauntru, si de aceea ne da noi dorinte, prin Sfantul Duh, ceea ce pentru dreptcredincios e un “jug nou” si bland. Ne intoarcem la El si El ne intareste. Ne pierdem vietile lumesti si El ne re-creeaza. Acesta este “targul”.

Romani 8:5-9: “Intr-adevar, cei ce traiesc dupa indemnurile firii pamantesti, umbla dupa lucrurile firii pamantesti; pe cand cei e traiesc dupa indemnurile Duhului, umbla dupa lucrurile Duhului. Si umblarea dupa lucrurile firii pamantesti este moarte, pe cand umblarea dupa lucrurile Duhului este viata si pace. Fiindca umblarea dupa lucrurile firii pamantesti este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, caci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu si nici nu poate sa se supuna. Deci cei ce sunt pamantesti nu pot sa placa lui Dumnezeu. Voi insa nu mai sunteti pamantesti, ci duhovnicesti, daca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi. Daca cineva nu are Duhul lui Hristos, nu este al Lui.”

CERCETEAZA VOIA LUI DUMNEZEU

Deci cum putem sa ne desprindem din spirala mortii, care este calea pacatului si care pare dreapta, naste dorinta ( pofta) si duce la moarte? Trebuie sa ne pocaim, adica sa ne intoarcem din cale, catre Dumnezeu, sau sa pierim. Daca inlocuim o cale lumeasca cu alta, ea ne va duce tot la moarte. Trebuie sa aflam care este voia Domnului , si sa pornim pe calea Lui.

Efesieni 5:17: ” De aceea, nu fiti nepriceputi, ci intelegeti care este voia Domnului.”

Revenind la exemplul cu supararea si refuzul de a ierta, daca ne intoarcem privirea spre planurile de razbunare, sau a ne contempla in durere nesfarsita si mila de sine, aceasta nu e pocainta. Pocainta inseamna a vedea asa cum vede Dumnezeu. Sa privim in felul Lui.

Efesieni 5: 8-10: “Odinioara erati intuneric; dar acum sunteti lumina in Domnul. Umblati deci ca niste copii ai luminii. Caci roada luminii sta in orice bunatate, in neprihanire si in adevar. Cercetati ce este placut inaintea Domnului.”

Sa nu uitam ca harul lui Dumnezeu ne poate dezvalui ceva care, la inceput, nu pare sa aiba inteles. In exemplul legat de refuzul iertarii, voia lui Dumnezeu este iertarea! ” Nu cred!”, vom spune. Aceasta va fi prima reactie. Dar daca nu sovaim, ci privim din perspectiva lui Dumnezeu, daca ne tinem privirea atintita asupra Lui, vom vedea ca este drept si pe placul Lui sa iertam. Aceasta cale nu numai ca pare dreapta, ci este dreapta.

In exemplul nostru, daca ne miscam dinspre suparare spre iertare, vom vedea ca voia Domnului e cea mai buna razbunare – iertarea e ca si cum am “varsa carbuni aprinisi” in capul dusmanului. Daca iertam in loc sa ne scaldam in amaraciune, cel ce ne-a ranit nu are putere asupra noastra si ne vom da seama ca ne-am facut singuri sa suferim. Daca ne intoarcem la perspectiva lui Dumnezeu si privim in urma la calea cea veche, ne vom intreba “ce-a fost in mintea mea?” . Deci nu-ti pierde rabdarea daca , la inceput, calea Domnului nu pare atragatoare: continua sa-ti atintesti privirea spre ea.

Iacov 1:25: “Dar cine isi va adanci privirile in legea desavarsita, care e legea slobozeniei, si va starui in ea, nu ca un ascultator uituc, ci ca unul care implineste cu fapta, va fi fericit in lucrarea lui.”

Psalmi 34:5;8: “Cand iti intorci privirile spre El, te luminezi de bucurie si nu ti se umple fata de rusine.(…) Gustati si vedeti ce bun este Domnul! Ferice de omul care se increde in El!”

DARUL LUI DUMNEZEU CARE VINE ODATA CU POCAINTA

1 Petru 2:2: “…si ca niste prunci nascuti de curand, sa doriti laptele duhovnicesc, pentru ca prin el sa cresteti spre mantuire.”

Psalmi 119:104-105: “Prin poruncile Tale ma fac mai priceput, de aceea urasc orice cale a minciunii. Cuvantul tau este o candela pentru picioarele mele si o lumina pe cararea mea.

2 Petru 1:3-4: ” Dumnezeiasca Lui putere ne-a daruit tot ce priveste viata si evlavia, prin cunoasterea Celui Ce ne-a chemat prin slava si puterea Lui, prin care El ne-a dat fagaduintele Lui nespus de mari si scumpe, ca prin ele sa va faceti partasi firii dumnezeiesti, dupa ce ati fugit de stricaciunea care este in lume prin pofte.”

Psalm 16:11: “Imi vei arata cararea vietii; inaintea Fetsei Tale sunt bucurii nespuse, si desfatari vesnice in dreapta Ta.”

Romani 12:1-2: “Va indemn dar, fratilor , pentru indurarea lui Dumnezeu, sa aduceti trupurile voastre ca o jertfa vie, sfanta si placuta lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastra o slujba duhovniceasca.”

CELOR CE NU VOR SA SE INTOARCA

Isaia 30:15: “Caci asa vorbeste Domnul Dumnezeu, Sfantul lui Israel: ‘In liniste si odihna va fi mantuirea voastra, in seninatate si incredere va fi taria voastra.’ Dar n-ati voit! ”

Filipieni 3:19: “Sfarsitul lor va fi pierzania. Dumnezeul lor este pantecele si slava lor este in rusinea lor si se gandesc la lucrurile de pe pamant.”

2 Petru 2:21-22: “Ar fi fost mai bine pentru ei sa nu fi cunoscut calea neprihanirii, decat, dupa ce au cunoscut-o, sa se intoarca de la porunca sfanta care le fusese data. Cu ei s-a intamplat ceea ce spune zicala adevarata:’ Cainele s-a intors la ce varsase’ si ‘scroafa s-a intors sa se tavaleasca iarasi in mocirla.'”

Luca 9:62: “Isus i-a raspuns: ‘ Oricine pune mana pe plug si se uita inapoi nu este vrednic de Imparatia lui Dumnezeu.’ ”

URGENTA POCAINTEI

Isaia 55:6-7: “Cautati pe Domnul cata vreme se poate gasi; chemati-L, cata vreme este aproape.”

Romani 2:4: “Sau dispretuiesti tu bogatiile bunatatii, ingaduintei si indelungei Lui rabdari? Nu vezi tu ca bunatatea lui Dumnezeu te indeamna la pocainta?”

Faptele…17:30: “Dumnezeu nu tine seama de vremurile de nestiinta si porunceste acum tuturor oamenilor de pretutindeni sa se pocaiasca.”

Iacov 5:19-20: “Fratilor, daca s-a ratacit unul dintre voi de la adevar si-l intoarce un altul, sa stiti ca cine intoarce pe un pacatos de la ratacirea caii lui va mantui un suflet de la moarte si va acoperi o multime de pacate.”

OBIECTUL DORINTEI

1 Ioan 2:15-17: “…Daca iubeste cineva lumea, dragostea Tatalui nu este in el. Caci tot ce este in lume, pofta firii pamantesti, pofta ochilor si laudarosenia vietii, nu este de la Tatal, ci din lume. Si lumea si pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu ramane in veac.”

Matei 6:32-33: “Fiindca toate aceste lucruri neamurile le cauta. Tatal vostru cel ceresc stie ca aveti trebuinta de ele. Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui, si toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.”

Colosieni 3:2: “Ganditi-va la lucrurile de sus , nu la cele de pe pamant.”

Psalmi 101:3: “Nu voi pune nimic rau inaintea ochilor mei; urasc purtarea pacatosilor; ea nu se va lipi de mine.”

Romani 13:14: “…ci imbracati-va in Domnul Isus Hristos si nu purtati de grija firii pamantesti, pentru ca-i treziti poftele.”

Psalmi 105:4: “Alergati la Domnul si la sprijinul Lui, cautati fara incetare Fatsa Lui.”

Psalmi 119:36-37: “Pleaca-mi inima spre invataturile Tale si nu spre castig! Abate-mi ochii de la vederea lucrurilor desarte, inviaza-ma in calea Ta.”

Faptele…2:38: ” ‘Pocaiti-va‘, le-a zis Petru, ‘ si fiecare dintre voi sa fie botezat in numele lui Isus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh.”

INTOARCE-TE SAU ARZI

2 Timotei 2:19: “Totusi temelia tare a lui Dumnezeu sta nezguduita, avand pecetea asta: ‘Domnul cunoaste pe cei ce sunt ai Lui”; si : ‘Oricine rosteste numele Domnului, sa se departeze de faradelege.’ ”

Cand auzim pentru prima data “pocaieste-te sau pieri”, pare aspru. Dar daca ne intoarcem spre Dumnezeu vedem ca e un dar nepretuit sa ai unde sa te intorci Daca nu ar fi iubirea Lui, singura noastra alegere ar fi sa pierim. Dar harul lui Dumnezeu si Isus Hristos a aparut in calea noastra. A avea posibilitatea sa alegem viata e un imens prilej de bucurie.

Faptele…3:19: “Pocaiti-va dar si intoarceti-va la Dumnezeu, pentru ca sa vi se stearga pacatele, ca sa vina de la Domnul vremile de inviorare…”

Evrei 12:2: “Sa ne uitam tinta la Capetenia si Desavarsirea credintei noastre, adica la Isus care, pentru bucuria care-I era pusa inainte, a suferit crucea, a dispretuit rusinea si sade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”

Când vine ispita

(Genesa 39:7-12)

de James Montgomery Boice

Nu cu mult timp în urmă, Intervarsity Press a publicat o carte despre subiectul ispitei, intitulată “Temptation – Help for Struggling Christians” (“Ispita – Ajutor pentru creştinii care se luptă cu ea”). Cartea e scrisă de Charles Durham, un pastor din Kansas, şi ea începe cu o ilustraţie interesantă. Cu ani în urmă, pe insula Cape Hatteras, în largul coastei din Carolina de Nord, trăia un grup de oameni care îşi câştigau existenţa făcând corăbiile să naufragieze în zonele cu apă mai puţin adâncă. Ei erau demolatori şi procedau în felul următor. Ieşeau noaptea, când corăbiile încercau să se apropie de coastă şi căutau o trecere în jurul insulei, şi legau o lumină de capul unui cal bătrân. Aceşti oameni din Nag’s Head (Capul Calului), aşa se numea satul lor, plimbau apoi calul înainte şi înapoi, în sus şi în jos. Corăbiile care căutau un drum spre coastă vedeau lumina mişcându-se şi se gândeau că e a unei alte corăbii care a găsit drumul, şi astfel se îndreptau spre insulă şi eşuau pe bancul de nisip din Diamond Shoals. Era o afacere foarte profitabilă. Chiar şi astăzi, turiştilor care vizitează Nag’s Head li se arată case construite din epavele acelor corăbii. Acei demolatori se apropiau de corăbiile naufragiate şi adunau pentru casele lor cheresteaua, uneltele şi mobilierul corăbiei, iar uneori mai puneau şi ceva bani în pungă.
În total, de-a lungul anilor, peste 2300 de corăbii au naufragiat în acea zonă de coastă, fie ca urmare a unui accident, fie datorită trădării, ca în cazul pe care tocmai l-am descris.

Prima dată când oamenii aud despre asta sunt şocaţi să afle că se poate întâmpla aşa ceva, dar ar fi mult mai şocaţi dacă ar şti că există demolatori spirituali care sunt hotărâţi să naufragieze vieţile creştinilor şi să le distrugă pe ţărmurile păcatului. În tradiţia bisericii creştine, teologii au vorbit despre trei astfel de demolatori. Înainte de toate e lumea. Când teologii vorbesc despre lume, ei nu se referă la globul pământesc, nici măcar la oamenii care trăiesc pe suprafaţa planetei. Ei se referă la valorile lumii, la sistemul lumii. El e cel care în mod constant încearcă să atragă credincioşii în plasa lui.
Al doilea demolator e firea pământească. Ne referim aici la păcatele senzuale. Scriptura ne avertizează în privinţa aceasta şi ne spune să ne ţinem la distanţă de ele, să fugim de astfel de ispite.
Apoi, în cele din urmă, există demolatorul care, într-un fel, stă în spatele tuturor celorlalţi şi îi foloseşte în interesul lui. Numele acestuia e diavolul. Diavolul e descris de Petru ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită, iar noi trebuie să i ne împotrivim. Petru ne spune că trebuie să stăm tari în credinţă şi să ne împotrivim lui, ştiind că şi fraţii noştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca şi noi (1Petru 5:8,9). Acest ultim verset e unul foarte important şi trebuie să îl avem puternic întipărit în minte atunci când ne gândim la ispite, fiindcă el ne spune că oricare ar fi ispita cu care ne confruntăm, s-au confruntat şi alţii cu ea înaintea noastră. Într-adevăr, aşa cum spune Petru, s-au confruntat cu ea fraţii şi surorile noastre creştine din întreaga lume, nu numai în vremea noastră ci şi în veacurile trecute. Acest lucru e important pentru că una din capcanele lui Satan e să ne convingă că ispita cu care ne confruntăm noi nu are egal în toată istoria întregii rase umane. Dar, atunci când descoperim că ne gândim la astfel de lucruri, pe care ni le şopteşte Satan, trebuie să ne dăm seama că Satan e cel ce vorbeşte, nu Dumnezeu. Dumnezeu ne spune că aceasta e o minciună, iar cel ce ne dă astfel de sfaturi este Mincinosul. Biblia ne spune că nu vom avea nicioadă de înfruntat vreo ispită cu care să nu se fi confruntat şi alţii. Mai mult, nu numai că s-au confruntat cu ea, dar au şi biruit-o.
De aceea nu trebuie să încercăm să ne găsim scuze prin care să justificăm purtarea noastră păcătoasă, ci trebuie să biruim ispita, aşa cum vrea Dumnezeu să facem.

Aici intră în scenă povestea lui Iosif. Sunt multe lecţii care pot fi învăţate din întâmplarea în care soţia lui Potifar îl ispiteşte pe Iosif, dar cu siguranţă una dintre primele şi cele mai importante este aceea că avem de-a face cu o ispită comună. Situaţia prin care a trecut Iosif cu mii de ani în urmă e aceeaşi prin care trec şi oamenii din zilele noastre. Iar situaţiile prin care trecem noi astăzi sunt aceleaşi prin care a trecut şi Iosif cu mii de ani în urmă. Aş merge chiar mai departe şi aş spune că multe sute, poate chiar mii de oameni, s-au confruntat cu exact aceeaşi situaţie chiar în acest sfârşit de săptămână. Poate că printre ei sunt şi unii pe care îi cunoaşteţi.

Iosif era în casa lui Potifar. Tocmai a fost promovat. Era într-o poziţie cu responsabilităţi. Era pe placul lui Potifar, dar, din păcate, era şi pe placul nevestei lui Potifar. Această femeie era pofticioasă, pentru că atunci când citim relatarea observăm că s-a uitat la Iosif cu o privire pofticioasă. Îl dorea. Soţul ei nu-i era de ajuns. Femeia aceasta era de o inteligenţă diabolică, pentru că şi-a planificat cu mare grijă cum să îl aducă pe Iosif într-o situaţie în care nu era nimeni prin preajmă. Femeia era insistentă, căci ni se spune cum iarăşi şi iarăşi se apropia de Iosif cu ispita ei.
Şi astăzi există astfel de oameni. Aş fi vrut ca pe lângă astfel de oameni să fi avut mai mulţi Iosifi în ziua de azi. Pentru că Iosif, după cum ştim din relatare, i-a rezistat femeii. A continuat să-i refuze avansurile, iar în final, când ea a reuşit să aducă lucrurile în punctul în care Iosif nu mai avea altceva de făcut decât să fugă, el a făcut tocmai aceasta. Ni se spune că a fugit, lăsându-şi chiar haina, de care ea se agăţase, în mâinile ei şi a fugit pur şi simplu din casă.
Ce trebuie să vedem aici e că această ispită nu e neobişnuită. Iar dacă Iosif i s-a putut împotrivi, cu siguranţă că şi creştinii de azi îi pot rezista.

Vom vorbi pe larg despre aceasta. În studiul de data viitoare vrem să privim la secretul victoriei lui Iosif iar în următorul vrem să vedem ce facem dacă, spre deosebire de Iosif, nu am avut succes ci am cedat ispitei. Dar înainte de aceasta vreau să vă fac să înţelegeţi cât de puternică a fost această ispită. Când alţii sunt ispitiţi, avem tendinţa să îi desconsiderăm şi spunem: “A, bine, ei sunt slabi. Nici nu mă mir că au căzut.” Nu, nu aşa stăteau lucrurile în acest caz. Ispita aceasta a fost una foarte puternică. Iar faptul că Iosif a câştigat victoria asupra ei e un motiv de laudă pentru el şi pentru puterea lui Dumnezeu care l-a ajutat să învingă.
Vreau să privim împreună la câteva caracteristici ale acestei ispite, iar apoi voi să le aplicaţi la ispitele care vin în vieţile voastre.

Mai întâi, a fost o ispită naturală în sensul că a apelat la dorinţele fizice normale ale omului. E important să facem o distincţie în acest punct între acele dorinţe care sunt naturale, cum e aceasta, şi acelea nenaturale, în sensul că nu fac apel la ce numim noi instinctele normale ale omului. Crima nu e o ispită naturală. Ea se dezvoltă din ură şi neînţelegere, fiind într-un sens consecinţa naturală a acelor lucruri, dar ura şi neînţelegerea nu sunt naturale în ele însăşi. Nu am fost creaţi pentru acestea. Ele sunt produsul păcatului. Astfel, crima e un produs avansat al păcatului. Dar nu la fel stau lucrurile aici, când vorbim despre ispita sexuală, cu care s-a confruntat Iosif. Vorbim aici despre instinctul normal şi natural al unui bărbat sau al unei femei, iar problema nu constă în aceea că s-a făcut apel la un instinct natural, ci la aplicarea lui într-un cadru în care nu trebuie aplicat. Vedeţi, Biblia ne spune că sexul e pentru căsătorie, iar în cadrul căsătoriei el e un liant care ţine cuplul împreună, binecuvintează relaţia lor şi produce bucurie. Dar, în afara acestui cadru, pentru care a fost creat de Dumnezeu, el devine un lucru destabilizant şi distructiv.
Desigur, faptul că sexul e un instinct natural este folosit de lume ca un argument pentru a se complace în el, practic în orice circumstanţe. Ei bine, la fel i s-a spus şi lui Iosif. Iar dacă Doamna Potifar nu i-a spus-o, cu siguranţă Iosif şi-a dat seama şi singur de existenţa acestui argument. El suna cam aşa: “Iosif, ai de-acum 27 de ani. Eşti sclav de zece ani. Ai fost promovat pe merit, pentru că ai lucrat din greu pentru aceasta. Dorinţele şi instinctele pe care le ai la vârsta aceasta nu sunt ale unui copil. Sunt ale unui bărbat. Ce poate fi mai natural decât o relaţie sexuală? Chiar o meriţi.. De fapt, poţi spune chiar că Dumnezeu ţi-o pune la dispoziţie, pentru că El ţi-a trimis-o pe această femeie care e îndrăgostită de tine şi te doreşte. Evident că lucrul pe care trebuie să-l faci acum e să-ţi satisfaci instinctul pe care Dumnezeu l-a pus în inima ta.” Iosif nu s-a lăsat înşelat, pentru că Iosif şi-a dat seama ce reprezintă de fapt argumentul acesta. El înseamnă să asociezi un lucru bun cu alt lucru bun, dar într-un mod greşit. E exact ce a încercat diavolul să facă, atunci când s-a apropiat de Isus Hristos. Când Hristos a citat un verset din Scriptură, diavolul a venit şi el cu unul, iar Domnul a trebuit să-i răspundă că nu trebuie să-L ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău. Nu te poţi împotrivi unei porţiuni din Cuvântul lui Dumnezeu cu o alta. Deşi e adevărat că instinctul, în acest caz, e unul bun, el nu trebuie exercitat într-un mod greşit sau în afara voiei lui Dumnezeu, care e atât de clar afirmată în Scriptură, ba chiar, trebuie să o spunem, e un principiu fundamental al inimii umane.

Deci, în primul rând, ispita a fost una naturală. Al doilea lucru care a făcut ispita să fie atât de puternică e acela că a venit la Iosif atunci când el era departe de casă. O familie credincioasă exercită o puternică influenţă restrictivă asupra copilului. Binecuvântată aşa cum trebuie, acea influenţă devine parte a caracterului copilului, astfel încât el trăieşte după standardele familiei chiar atunci când e departe de ea. Dar lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Adesea tânărul iese de sub influenţa restrictivă a familiei şi face lucruri pe care nu le-ar fi făcut acasă. Astfel viciile încep să pună stăpânire pe el şi îi domină viaţa.
Cum se face că un tânăr sau o tânără, studenţi, provenind din familii creştine (poate creştine doar cu numele), atunci când pleacă la facultate încep să trăiască cu prietenul sau prietena, lucru pe care nu l-ar fi făcut niciodată acasă? De ce oare un om de afaceri, în timpul unei călătorii, va face în alt oraş lucruri pe care nu le-ar face niciodată în oraşul său? Oare de ce oamenii de la o petrecere fac şi spun unele lucruri pe care nu le-ar face sau nu le-ar spune niciodată în activităţile de rutină ale serviciului sau familiei?
Răspunsul e că aceşti oameni au o părere greşită despre Dumnezeu. Trebuie să spunem, probabil, că ei au o părere tribală despre Dumnezeu. Ei gândesc cam aşa: “Dumnezeu e Dumnezeu în familia mea, dar nu e neapărat Dumnezeu şi în locul în care mă găsesc acum.” Sau: “Dumnezeu e Dumnezeul părinţilor mei, asta nu înseamnă că e şi Dumnezeul meu.” Sau: “Dumnezeu e Dumnezeul de fiecare zi, dar nu e Dumnezeu şi peste petrecerea aceasta.” Vedeţi, ce trebuie să recunoaştem e faptul că Dumnezeu e Dumnezeu, iar Dumnezeu e omniprezent. Dumnezeu e peste tot, el e Dumnezeu în orice loc în care mergi, orice ai face, indiferent dacă recunoşti lucrul acesta sau nu.
Iosif a înţeles acest lucru. Iar atunci când a început să vorbească despre ispită, a identificat-o ca păcat, un păcat împotriva lui Dumnezeu. Nu a fost suficient să i se spună: “Ei bine, Dumnezeul tău e Iehova, El e Dumnezeul părinţilor tăi, în ţara Canaan. Aici în Egipt noi avem de-a face cu alţi dumnezei. Avem dumnezeii noştri.” Iosif nu s-a lăsat deloc convins de argumentul acesta. Dumnezeu era Dumnezeu, iar Iehova era Dumnezeul Egiptului tot aşa cum era şi Dumnezeul patriei sale, indiferent ce credeau egiptenii despre El.
Dă-mi voie să-ţi spun că atunci când te confrunţi cu acest fel de ispită şi eşti tentat să gândeşti în felul acesta, adu-ţi aminte că Dumnezeu e Dumnezeu în campusul colegiului tău, la fel cum e Dumnezeu şi în oraşul tău natal. Iar Dumnezeu, dacă pot spune aşa, este la fel de prezent într-un bordel ca şi într-o biserică. E responsabilitatea noastră să recunoaştem acest lucru şi să Îi slujim ca unui Dumnezeu adevărat şi omniprezent ce este.

Mai există şi un al treilea lucru care a făcut ca ispita aceasta să fie atât de puternică pentru Iosif. Ea a venit din partea unei persoane importante. E adevărat, nevasta lui Potifar era o femeie stricată. Era o neruşinată. Şi asta e adevărat. Dar era o femeie importantă, aşa cum înţelege lumea importanţa unui om. Era stăpâna casei. Lui Iosif nu i-a trebuit mult ca să înţeleagă că dacă îi face pe plac, câştigă un aliat care i-ar fi de mare ajutor în ascensiunea sa pe scara ierarhică, iar dacă o supără, îşi câştigă un duşman care, foarte posibil, îi poate face mult rău.
Mulţi cedează ispitei din acest motiv. Sunt confruntaţi cu o situaţie despre care ştiu că e greşită dar, pentru că le e prezentată de către o persoană pe care o consideră importantă, ei cred că trebuie să facă ce li se spune. Poate e vorba de un client important al firmei. Se gândesc: “Ştiu că e greşit şi că nu e bine să fac asta, dar trebuie să o fac, altfel pierdem contul clientului iar eu mi-aş putea pierde slujba. Dacă-i până acolo, trebuie şi eu să mănânc, nu-i aşa?” Cineva i-a pus odată exact această întrebare lui Tertulian: “Dacă-i până acolo, trebuie şi eu să mănânc, nu-i aşa?” La care Tertulian i-a replicat: “Chiar trebuie?”
Vedeţi, Iosif a rămas în picioare pentru că, în ultimă instanţă, credinţa e cea care l-a susţinut şi el a recunoscut că rezultatul final e hotărât de Dumnezeu, indiferent ce i s-ar putea întâmpla între timp. Aşa că Iosif a preferat calea închisorii în locul căii păcatului. A trebuit să sufere pentru poziţia sa, dar dacă n-ar fi făcut-o, n-ar fi ajuns niciodată în poziţia pe care a obţinut-o mai târziu, prin harul lui Dumnezeu.
Nimic altceva nu-ţi va asigura biruinţa într-o astfel de situaţie când ispita vine din partea unei persoane pe care o consideri importantă, în afara credinţei în Cel ce e mai important decât persoana care te ispiteşte. Mai precis, credinţa în Dumnezeu, care e cel mai important, şi trebuie să fie cel mai important în viaţa ta.

Există un al patrulea motiv pentru care ispita a fost atât de puternică în cazul lui Iosif. Ea a venit după o promovare importantă. Ispita nu a venit la Iosif în timpul celor zece ani în care s-a luptat din greu să avanseze, de la cel mai de jos sclav în casa lui Potifar până la asistentul personal al acestuia şi administratorul întregii sale averi. Nu a venit în timpul acestor ani. Iosif ar fi putut spune atunci: “Nu, nu am timp pentru aşa ceva. Trebuie să câştig. Trebuie să reuşesc aici. Trebuie să-i demonstrez lui Potifar că sunt cel mai credincios, cel mai bun, cel mai harnic dintre toţi sclavii.” Nu a venit la el în acea perioadă. Dar a venit după aceea, când Iosif şi-a atins ţelul, când îşi putea spune de-acum: “Ei bine, Iosif, ai ajuns în cea mai importantă poziţie în care poate ajunge un sclav. Mai sus de-atât nici un sclav nu poate ajunge. Ai lucrat din greu timp de zece ani. Ai respectat toate legile lui Dumnezeu până cum, dar acum ai şi tu dreptul să te bucuri de roadele muncii tale. Cu siguranţă meriţi să te bucuri de această relaţie sexuală.”
Daţi-mi voie să vă spun: Atenţie la ispitele care vin după ce aţi obţinut o victorie importantă! Nu uitaţi ce ne arată Matei 4 şi Luca 4, cum Domnul Isus Hristos a fost ispitit după ce a auzit vocea din ceruri spunând: “Acesta e Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea…” Imediat după aceea, după acest punct culminant al vieţii Sale, a venit şi diavolul. Iar acesta s-a apropiat de Isus spunându-I: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca aceste pietre să se prefacă în pâini.” Atenţie la ispitele care vin după ce tocmai aţi condus pe cineva la Isus Hristos.
Atenţie la ispitele care vin imediat după o promovare spirituală. Atenţie la ispite, atunci când credeţi că v-aţi atins scopul. Mai presus de orice, atenţie la ispite în ultimii ani ai vieţii, pe măsură ce îmbătrâniţi. David avea 50 de ani, sau chiar mai mult, când a avut acea aventură cu Batşeba şi a ajuns în cel mai de jos punct al vieţii sale spirituale. Trebuie să continuăm să luptăm până la sfârşit.

Al cincilea motiv pentru care ispita a fost atât de puternică este pentru că a venit la Iosif de mai multe ori. Aceasta e o altă metodă pe care diavolul o foloseşte ca să ne înfrângă rezistenţa. Prima dată când vine ispita, ne dăm seama ce e de fapt. Ştim că e un lucru rău şi spunem: “Nu, eu sunt creştin. Nu pot să fac aşa ceva. Nu e bine.” Ei bine, diavolul se întoarce şi mai încearcă o dată. Dacă îl respingem şi de data asta, el revine şi mai încearcă. Chiar dacă rezistăm la primele sale încercări, e trist că uneori prin simpla repetare a ispitei diavolul îşi atinge scopul iar noi îi cedăm.
Alexander Pope a exprimat foarte bine această idee în două mici cuplete pe care le-a scris:

Vice is a monster of so frightful mien
As to be hated needs but to be seen
But seen too often, familiar with her face
We first endure, then pity, then embrace.

(Viciul e un monstru cu o înfăţişare atât de înspăimântătoare
Încât e suficient să îl vezi ca să îl urăşti.
Dar, văzut prea des, faţa lui devine familiară,
Mai întâi o suportăm, apoi o compătimim, apoi o îmbrăţişăm.)

Dacă nu vrem să păţim şi noi la fel, avem nevoie de puterea lui Dumnezeu ca să rezistăm ispitei.

Mai e un ultim punct pe care vreau să îl menţionez, şi care a făcut din ispita aceasta una atât de puternică. Ea a venit la momentul potrivit. Poate prima dată când femeia l-a abordat, împrejurările erau potrivnice. Ea i-a spus: “Culcă-te cu mine.” Poate că el i-a răspuns: “O, n-o putem face aici. Cineva ne-ar putea vedea.” Dar, în cele din urmă, a sosit şi momentul în care, după cum ni se spune în text, nu mai era nimeni în casă, toţi slujitorii erau plecaţi. În acel moment ea l-a apucat de haină şi i-a spus: “Culcă-te cu mine!” Ni se spune că în acel moment el şi-a lăsat haina în mâinile ei şi a fugit afară din casă.
Vedeţi, în anumite circumstanţe mintea voastră va funcţiona la fel. Veţi spune: “Iată, L-am slujit pe Dumnezeu şi I-am fost credincios în toţi aceşti ani, dar acum sunt într-o situaţie în care aş putea păşi în afara voiei lui Dumnezeu doar puţin, pe urmă mă voi întoarce înapoi şi n-o să ştie nimeni.” N-o să ştie nimeni? Cea cu care păcătuieşti va şti şi poate va spune şi altcuiva. Dar, mai presus de orice, Dumnezeu ştie. Vezi, Dumnezeu nu e doar omniprezent, adică El e chiar acolo, în locul şi în momentul în care păcătuieşti, dar Dumnezeu e şi omniscient. El cunoaşte toate lucrurile, nu doar ce faci, ci şi gândurile şi planurile inimii tale. Nu spune: “Ce ocazie perfectă!” Nu există o ocazie perfectă pentru a păcătui. Dimpotrivă, fiecare moment este ocazia perfectă ca să renunţi la păcat şi să Îi slujeşti lui Dumnezeu.

Am spus că voi vorbi într-un alt studiu despre secretul succesului lui Iosif, şi voi face asta, dar dă-mi voie să îţi spun că, dacă te găseşti într-o situaţie în care eşti ispitit să faci acest păcat sau oricare altul, nu aştepta până săptămâna viitoare ca să rezolvi problema. Nu aştepta până începem să vorbim despre secret. Ocupă-te de el acum şi fă ce a făcut Iosif. Poate spui: “Dar ce a făcut Iosif?” Ei bine, sunt mai multe lucruri pe care Iosif le-a făcut, şi vom vorbi despre aceste lucruri, dar un lucru evident pe care l-a făcut este acela că a plecat din locul în care era ispitit. Dacă nu faci nimic altceva, acesta e punctul din care trebuie să porneşti. Iosif nu a rămas acolo. În ultimă instanţă, singurul lucru pe care putea să-l facă era să fugă, şi acesta este exact lucrul pe care l-a făcut. În acest punct îmi place cum traduce versiunea King James a Bibliei acest pasaj, pentru că sună atât de arhaic. Ea spune: “He left his garment in her hand, and fled, and got him out.” (“El i-a lăsat haina în mână şi a fugit afară din casă.”) Vedeţi, Iosif a fugit singur, nimeni nu l-a scos de acolo. Dacă vroia să iasă, trebuia să o facă singur. Şi a făcut-o. Acesta e motivul pentru care privim azi în urmă la istoria lui Iosif, ni-l amintim şi îl admirăm, pentru că sunt atât de mulţi oameni care au ajuns în situaţii asemănătoare şi au căzut, şi nimeni nu se mai gândeşte la ei. Stai tare alături de Iosif. Fugi de păcatul adulterului, aşa cum le scria şi Apostolul Pavel corintenilor din vremea lui. Stai tare cu Dumnezeu şi hotărăşte în inima ta că Îl vei sluji indiferent de consecinţe.

Tradus de Florin Vidu