Pentru a vă lecui (pe veci) de orice virus- păcat, răutate, neiertare, preacurvie, adică învăţătură şi rânduială fesenistă, comunistă, globalistă, deci satanistă, faceţi-vă una cu moartea, (sângerarea) şi învierea Lui, pentru că orice om este întrupat din păcat şi zămislit în fărădelege; Doar dacă vă conectaţi la transfuzia cu spiritul, învăţătura, gândirea şi Sângele Dumnezeiesc, pentru a domni şi rodi El în voi şi voi în El, vă Îndumnezeieşte; Altfel, orice păcat făptuit de omul nenăscut din nou- loveşte şi pe Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt” Căci… Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta şi fără vină în judecata Ta. Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea.” (Ps.51/3-5)

 Obiectivul Patriarhului, acelasi cu al masoneriei: “Unitatea spirituala a lumii”…Care sunt cele 18 state care recunosc casatoriile între persoane de același sex.  Statele Unite, Canada, Marea Britanie si Franta sunt in top…Dumitru Staniloae: „ Ecumenismul este produsul masoneriei „, mari duhovnici romani despre ecumenism …Cu ce se mai ocupă rețeaua Soros: abolirea familiei…Specialiști din Italia contra curentului. Pneumolog: „De ce în 2019 când 8.000 de oameni au murit, nu a existat nicio psihoză? Erau morți de categoria B?” Nanopatolog: „Măștile și carantina sunt o nebunie. E o mega înșelătorie a giganților Pharma”…Dr. Vasile Astărăstoae, despre Coronavirus, OMS și modelul chinezesc: Dacă nu reacționăm la exagerări, la măsurile autoritare nejustificate, dacă frica ne întunecă rațiunea, coronavirusul va crea o oportunitate pentru instituirea statului polițienesc…Interviu şocant cu Bill Gates: „După Covid-19, ar putea urma epidemii mai periculoase, inclusiv cu virusuri eliberate din laboratoare”! Ştie el de existenţa unui „plan”?

mm

Sodo/gomoriţi din toată lumea- nu disperaţi; Nimicitorul ne-a înrolat ca sclavi/soldaţi în păcătuire dar, prin mijlocirea lui Isus, putem deveni generali ai neprihănirii, pentru că Împărăţia Lui Dumnezeu nu este mâncare, băutură, sexologie! Credeţi doar că El ne iubeşte Dumnezeieşte, ne aşteaptă şi ne vrea cu gelozie pentru Sine! Noi, prin naşterea din nou, dăruită gratis în Ioan cap. 3- prin pocăinţă, prin botezul (fără bani), în moartea Lui (Romani, cap 6), să primim nu doar greaţa lui Iov din cap. 42, ci moartea Lui, dimpreună cu noi, TOŢI, dar şi cu toate păcătuirile şi, NUMAI cu ajutorul lui Isus, noi să ne lepădăm de TOATE mizeriile, pentru totdeauna-cu tot cu gunoierul cosmic,pentru a rămâne UNA cu El…Cu Ochii şi Mintea- Înfruntă puterea pornografiei,de Steve Watters; Urmează-l pe Domnul în totul,de Robert Murray M’Cheyne; “Este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn”- Romani 13:11,de Robert Murray M’Cheyne ;  Oswald CHAMBERS: POCĂINȚA-Am primit multe mesaje ca cel de mai jos, de la români care se află în Italia…Donald Trump, atac dur la adresa Organizatiei Mondiale a Sanatatii: „A fost de partea Chinei. Chiar a dat-o in bara”
70Nicu Butoi:Mult mai cumplită decât persecuţiile, ideologiile şi păgânismul militant la un loc ar putea fi forţa ascunsă în spatele expresiei aparent inofensive: „Nu ai nevoie de Dumnezeu!”Desi multi se “”descurca”” si fara Dumnezeu,avem MARE – nevoie de Dumnezeu; De ce plânge Isus? Nu vă fie frică, deschideți-I ieslele inimilor lui Isus! RELIGIA SI POCAINTA… Pastor John Piper- Cea mai mare dintre acestea este dragostea; “Un om fără egal”; Isus, pâinea vieţii; Mărturia lui Ioan botezătorul; Dar dacă păcătuiesc? de James Montgomery Boice; Lupta cu păcatele din obişnuinţă; Cum să învingem păcatul,de John F. MacArthur, Jr. Lupta creştinului- Romani 7:22-25,de Robert Murray M’Cheyne; Când vine ispita- (Genesa 39:7-12), de James Montgomery Boice; Care este calea bună prin care poţi veni în prezenţa Domnului,de Robert Murray M’Cheyne;Păcatul împotriva omului, păcatul împotriva lui Dumnezeu, de James Montgomery Boice ;

 

În plină criză coronavirus, un site din rețeaua Soroș scrie că a venit momentul pentru abolirea familiei În plină criză coronavirus, un site din rețeaua Soroș scrie că a venit momentul pentru abolirea familiei  

Un articol publicat săptămâna trecută de site-ul openDemocracy susține că strategia de a limita epidemia stând acasă este, de fapt, una periculoasă și că acum este momentul nu să acordăm atenție familiei, ci să „abolim familia” și chiar proprietatea privată, informează Cotidianul.
OpenDemocracy este un site nu de puține ori citat de presa mainstream și mai ales de o mulțime de ONG-uri progresiste. OpenDemocracy este sponsorizat de Fundația pentru o Societate Deschisă a lui George Soros, de National Endowment for Democracy din SUA sau de Fundația Ford, precizează sursa citată.
„Criza coronavirusului arată că e momentul să abolim familia” – acesta este titlul articolului publicat de Sophie Lewis, pe 24 martie.
„Pe scurt, în timpul pandemiei nu trebuie să uităm despre abolirea familiei. Așa cum spunea feminista și mama Madeline Lane-McKinley, «gospodăriile sunt oalele sub presiune ale capitalismului. Criza va aduce mai multe activități domestice – curățenie, gătit, îngrijire, însă va aduce și abuzuri asupra copiilor, violență, violuri, tortură psihologică și multe altele». Pandemia este un moment important în care să ne îngrijim, să-i evacuăm și să-i emancipăm pe supraviețuitorii și refugiații care pleacă din familia nucleară”, scrie autoarea, care este prezentată ca o militantă pentru comunism în rândul minorităților sexuale.
Și nu se termină aici. Articolul spune că familia tradiționala este ”familie nucleară”, iar căminul acestor familii este „un spațiu nesigur”.„Casele nucleare, se pare, sunt cele în care se așteaptă să ne retragem pentru a nu răspândi boala. Se consideră că ”a sta acasă” ne va face bine tuturor. Însă sunt câteva probleme aici, ce pot fi remarcate de oricine este înclinat să judece critic – mistificarea ideii de cuplu, o viziune romantică a relațiilor de rudenie, prezentarea într-o lumina bună a spațiului nesigur prin definiție care este proprietatea privată”, mai scrie autoarea.
Continuă: „Minoritățile sexuale și oamenii feminizați, în  special cei bătrâni și cei foarte tineri nu sunt siguri în asemenea case: dezvoltarea lor armonioasă în casele capitaliste este mai degrabă excepția decât regula”. ”Chiar și când familia nucleara nu presupune un risc direct – violență împotriva femeii, abuzarea sexuala a copiilor, discreditarea minorităților sexuale – modul de reproducere socială în familia privată este prost (…) Nu știm dacă vom putea inventa ceva mai bun decât capitalismul după această molimă și criza ce va urma. Spun doar că, în 2020, dialectica ”familiilor împotriva familiei” se va intensifica”.
Autoarea articolului, Sophie Lewis, este o activistă progresistă care a recunoscut, printre altele, că „avortul este o formă de a ucide și un drept pe care trebuie să-l apărăm”.

În timp ce lumea este concentrată pe lupta cu virusul, activiștii progresiști nu pierd ocazia de a profita, așa cum o arată și scrisoarea deschisă semnată, printre alții, și de europarlamentarul PLUS Dragoș Pâslaru în favoarea legalizării căsătoriilor homosexuale.

Donald Trump, atac dur la adresa Organizatiei Mondiale a Sanatatii: „A fost de partea Chinei. Chiar a dat-o in bara”

Presedintele american Donald Trump a criticat dur, marti, Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS), acuzand faptul ca s-a ocupat mai mult de China si ca a dat sfaturi „gresite” in timpul crizei de coronavirus, a scris Reuters.

US Builds Makeshift Hospitals To Help Fight The Coronavirus Outbreak

„OMS chiar a dat-o in bara. Dintr-un anumit motiv, o organizatie finantata in mare parte de SUA a fost totusi foarte mult de partea Chinei. Vom analiza asta mai bine. Din fericire, am respins din timp sfatul lor de a pastra deschise frontierele cu China. De ce ne-au facut o astfel de recomandare gresita?”, a scris Trump pe Twitter.

Donald J. Trump

@realDonaldTrump

The W.H.O. really blew it. For some reason, funded largely by the United States, yet very China centric. We will be giving that a good look. Fortunately I rejected their advice on keeping our borders open to China early on. Why did they give us such a faulty recommendation?

OMS nu a comentat informatia la solicitarea Reuters, precizeaza news.ro.

La 31 ianuarie, OMS a sfatuit tarile sa pastreze deschise granitele in ciuda epidemiei, precizand ca fiecare stat are dreptul de a lua masuri pentru protejarea propriilor cetateni. In aceeasi zi, administratia de la Casa Alba a blocat calatoriile dinspre China.

Oficiali americani au criticat OMS pentru deciziile luate in timpul pandemiei, sustinand ca au fost bazate pe date eronate furnizate de Beijing.

Saptamana trecuta, senatorul republican Marco Rubio a cerut demisia directorului general al OMS, Tedros Adhanom Ghebreyesus, spunand ca „a permis Beijingului sa foloseasca organizatia pentru a induce in eroare comunitatea internationala”.

Donald Trump, atac dur la adresa Organizatiei Mondiale a Sanatatii: „A fost de partea Chinei. Chiar a dat-o in bara”

Am primit multe mesaje ca cel de mai jos, de la români care se află în Italia.

Moartea este mai aproape de ei (și de noi) ca niciodată, motiv pentru care doresc să-și asigure veșnicia. Cei mai înțelepți oameni vor face acest lucru în aceste zile în care siguranța vieții de aici este tot mai șubredă.

Doamna care mi-a scris azi a dorit să-și mărturisească toate păcatele și să ceară putere de la Dumnezeu să se lase de toate. Este clar că Dumnezeu a pus în om gândul veșnicie, de aceea în fața morții până și ateul cedează.

Românii au o problemă mare, au înțeles total greșit credința în Dumnezeu, ei cred că dacă te botezi ca și copil ești mântuit orice ai face. Dar e cea mai mare minciună a Diavolului. Iadul va fi plin de oameni care au crezut că s-au născut mântuiți. Nu există mântuire fără mărturisirea păcatelor, lepădarea de ele și fără ca să crezi că Isus te spală de toate și te acceptă în Raiul Său. Apoi, bineînțeles trebuie să umbli cu Cristos, în Cuvântul Său, în neprihănirea Sa. Mântuirea nu e la grămadă, pe țări și pe familii, mântuirea este personală și este pentru cei care se încred în Cristos și se leapădă de păcate.

Este vremea mântuirii, este vremea împăcării cu Cristos, este vremea să-ți asiguri veșnicia. Nu te mai lăsa mințit, începe să citești Biblia și vei vedea încă de la început că Dumnezeu nu acceptă păcatul, ci dorește salvarea păcătosului din mizeria lui. Altfel dincolo va fi o groază și o durere mai mare decât orice poate produce ciuma sau molima…”

Cu prețuire,
Toni Berbece

P.S: Aici este link-ul unde puteti gasi mesaje care vă pot aduce salvarea prin Cristos, mesajele ascultate de doamna care mi-a scris azi, daca nu le-ai descoperit înca da te rog un click pe acest link:

https://www.youtube.com/channel/UCXqQKwvvtWksh1-GWKYekqA

 

 

Articolul zilei  si completari utile despre NEW AGE si MASONERIE: „Obiectivul Patriarhului, acelasi cu al masoneriei: “Unitatea spirituala a lumii”

   Reiau din articolul Obiectivul Patriarhului, acelasi cu al masoneriei: “Unitatea spirituala a lumii”, aparut pe blogul fratilor de la RAZBOI INTRU CUVANT, cateva pasaje extrem de importante pentru intelegerea mai buna a actiunilor intreprinse de oamenii SISTEMULUI pentru pregatirea imparatiei antihristului. La final, voi posta cateva comentarii.

In anul 1998, intre 20-22 iulie a avut loc, la Durau – in vestitul centru ecumenist infiintat de actualul PreaFericit Daniel – Simpozionul Iudeo-Crestin “spiritualitatea psalmilor si morala sociala a profetilor”. La Simpozion au participat rabini de mare rang si preoti profesori universitari ortodocsi.

Pe scurt, interpretarea profetilor Vechiului Testament a fost facuta in cheie sociala, chiar socialista.  Profetii sunt prezentati de preotii profesori si rabinii participanti drept propovaduitori ai “dreptatii sociale”, ai “eticii sociale” si ca aparatori ai demnitatii umane. Adica, propovaduitori ai unei ordini ideologice omenesti utopice, in care “dreptatea si pacea” stapanesc.

Mai grav decat atat este insa faptul ca preotii profesori ortodocsi, prin interpretarea ideologica a profetilor, legitimeaza si asuma interpretarea rabinica a acestora.

Participarea si girul teologilor ortodocsi dat acestei viziuni asupra lumii, viziune care nu este doar hiliasta si promotoare a unui soi de socialism global, ci care Il neaga implicit pe Domnul  si Mantuitorul nostru Iisus Hristos si care il vesteste pe falsul mesia asteptat de evrei, care nu este, potrivit invataturii ortodoxe, altul decat insusi Antihristul.

Iata, de pilda, talcuirea data profetilor de un preot profesor ortodox participant la Simpozion, autorul articolului “Mesajul etic al profetilor si actualitatea lui”:

“putem afirma ca mesajul etic al profetilor este de mare actualitate si pentru a sublinia acest adevar este suficient sa vorbim numai despre viziunile lor marete, despre ordinea noua sociala care va fi intemeiata pe pace si dreptate... Potrivit prevestirilor profetice, noua societate se va organiza dupa principiile pacii si dreptatii, neamurile vor preface armele in unelte pentru lucrarea pamantului… “(Teologie si Viata, p. 80).

Mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, adresat participanţilor la Conferinţa internaţională „Spre o unitate spirituală a lumii – evrei, creştini, musulmani la începutul mileniului III” (Arad, România, 26-27 mai 2009)

Excelenţele Voastre,
Distinşi participanţi,

Deşi lumea contemporană cunoaşte un progres ştiinţific şi tehnologic realizat în salturi uriaşe, ea este marcată, în acelaşi timp, de o profundă criză spirituală. Se înregistrează o tensiune între tradiţie şi modernitate, o pierdere a valorilor umane tradiţionale, o instabilitate a familiei, un conflict între generaţii, precum şi mult individualism în societate. Vremurile de acum cer noi metode de lucru şi în acelaşi timp noi soluţii, pentru rezolvarea diferitelor probleme pe care le pune omului secularismul de astăzi, dominat de spiritul materialismului, în care omul caută mai mult bogăţia materială trecătoare decât bogăţia spirituală a credinţei şi a vieţii veşnice.

Cu toate acestea, din adâncul însingurării şi al înstrăinării sale de semenul său şi de Creator, omul de astăzi caută nădejdea pentru un viitor mai bun.

De aceea, noi, ca păstori ai Bisericii creştine, împreună cu conducătorii celorlalte două mari religii monoteiste, avem datoria să călăuzim popoarele, pe care Dumnezeul Cel Sfânt ni le-a încredinţat să le păstorim, vestind tuturor iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, pacea şi înţelegerea între oameni, pentru ca reconcilierea şi dreptatea, respectul reciproc şi cooperarea pentru binele comun să biruiască asupra relelor din viaţa persoanelor şi a popoarelor

Cu aceste speranţe de mai bine, izvorâte din credinţa lucrătoare prin iubire, salutăm şi felicităm pe toţi participanţii la Conferinţa ‘Spre o unitate spirituală a lumii’ şi ne rugăm lui Dumnezeu să ne călăuzească astfel încât împreună, în bună înţelegere şi pace, să ne apropiem unii de alţii, deschizând larg porţile iubirii dumnezeieşti către toţi oamenii.

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Jurnalist italian: „Covid-19 este un cuțit care a sfârșit în mâinile elitelor pentru a-și atinge vechiul scop: dobândirea puterii absolute și totalitare. Ca vampirii, odată ce au gustat sângele, nu vor supraviețui dacă vor trebui să renunțe”

„Istoria ne va arăta că acest cuțit va fi fost folosit în scopuri pe care elitele le-au țintit mereu, adică pentru a ajunge la o putere totalitară absolută.  La restabilirea unei noi paradigme sociale, care vizează o reducere a autonomiei, autodeterminării de către mase și o concentrare a puterii și a bogăției la vârf. Este concluzia lui Fulvio Grimaldi, jurnalist italian, realizator al unor documentare, colaborator al BBC și RAI.
Autor al unor reportaje de pe fronturi de război precum Irak, Palestina, Siria, Eritrea, dar și din Venezuela, Mexic, Iran, jurnalistul analizează într-un interviu pentru presa italiană criza provocată de Covid-19, sub diferite aspecte: mediatic, economic și geopolitic.
Întrebat dacă în cazul pandemiei Covid-19 se poate vorbi de o manipulare mediatică în ceea ce privește percepția pericolului, având în vedere că, în 1970, gripa Hong Kong a provocat în Italia 20.000 de morți și a pus la pat 13 milioane de oameni, dar nu a fost atât de mult mediatizată, jurnalistul a răspuns:
„Nici măcar acum 2 ani nu a existat această panică. În 2018, un articol din „Corriere della Sera” a denunțat haosul total din Sănătate în gestionarea gripei. A existat  și atunci aceeași catastrofă în materie de sănătate, lipsa de personal,  de echipament, o categorie afectată de reducerile de personal din ultimii 30 de ani care nu a putut face față numărului imens de persoane infectate cu gripa „normală”. Nu vreau să spun că acest Covid-19 este rezultatul unei planificări lucide și programate, în măsura în care ar exista elemente care ar gândi-o, deoarece există o istorie a crimelor programate în mod clar, cu provocări la nivel mondial, pentru a atinge anumite scopuri, începând cu  ceea ce s-a întâmplat la 11 septembrie și până la incidentul din Golful Tonkin.
Nu putem să spunem publicului că a existat un proiect criminal. Dar când cuțitul ajunge în mâinile celor care știu să-l manevreze, aceștia l-au folosit întotdeauna pentru propriile lor scopuri. Ar trebui să vorbim despre o conspirație care folosește un virus care afectează lumea și care redesenează structura geo-politică și cadrul relațiilor de clasă. Istoria ne va spune că acest cuțit va fi fost folosit în scopuri pe care elitele le-au promis mereu, adică pentru a obține o putere totalitară absolută. Restabilirea unei noi paradigme sociale, care urmărește o reducere a autonomiei de autodeterminare de către mase și o concentrare a puterii și a bogăției la vârf.
ADVERTISEMENT
Iar la vârf vedem noii protagoniști, toți aceia care dețin controlul sănătății, cum ar fi Organizația Mondială a Sănătății, medici, cercetători. O categorie seculară, care urcă pe pozițiile Puterii și prestigiului, luând locul Bisericii care a încercat întotdeauna să dețină controlul asupra vieții, sănătății și morții oamenilor.
O altă categorie în ascensiune este constituită din armată, poliție, aparatul de supraveghere socială. Această coaliție de forțe științifice și militare își asumă astăzi un rol fundamental pentru a consolida această nouă arhitectură politico-socială, făcând 100 de pași înainte împotriva democrației pentru ca, probabil, mai apoi, să facă un pas înapoi pentru a da impresia că revine la normal, la democrație.
În acest Olimp al zeilor dominanți există și mass-media. Ea acționează în unanimitate, fără voci din cor. Nu există critici. Nu se vorbește de o voce disidentă. Prin urmare, mass-media consolidează acest nou aspect al gândirii unice.
Lumea se va schimba în rău
După ce au obținut anumite rezultate, care se pot vedea prin străzile goale de pe toată planeta, dar și prin miliardele de oameni închiși în cuști și mai virtuale, elitele nu vor renunța la aceste cuceriri. La fel ca vampirii, odată ce au gustat sângele, nu vor supraviețui dacă vor trebui să renunțe. Cuțitul acela pe care l-au avut în mâini va tăia orice ambiție revoluționară, orice alternativă și mișcare antagonică.
Criza economică va fi îngrozitoare, ca și cea din 2008. O mână de bănci mari, camarile de investitori și multinaționale vor avea câștiguri înspăimântătoare, sărăcind restul omenirii.  Gândiți-vă doar la ce va duce această închisoare. Miliarde de oameni blocați în case care vor ieși cu deficiențe, în depresie, obezi, fără apărări imune, pentru că nu s-au bucurat de soarele care asigură vitamina D vitală, fără mișcare timp de săptămâni, dacă nu luni, fără relații sociale. Și să ne mai gândim că, în timp ce populația trebuie să stea închisă între patru pereți, renunțând la lumina zilei, la aerul curat al naturii, carabinierii beneficiază de o nouă directivă, prin care li se ordonă să stea, timp de cel puțin 30 de minute, în chiloți, la soare. Noi, toți, închiși în spatele unor gratii virtuale, iar ei, care au sarcina să vegheze asupra noastră și să ne pedepsească, stau la aer și la lumina soarelui. O discrepanță care spune deja totul despre ce va fi. Vor câștiga companiile farmaceutice, lumea medicală și farmaceutică, care și-a pierdut „virginitatea”, și nu de astăzi, vor primi și mai mult sprijin și putere datorită vizibilității și autorității pe care și le-au asumat în a dicta politicii ceea ce consideră adecvat. O putere decizională care trece de la cei aleși la tehnicieni.
ADVERTISEMENT
Wuhan, Lombardia, 5G
Covid-19 s-a răspândit în Wuhan, regiune în care se concentrează un maxim al celei mai poluante industrii chineze, ca și în Lombardia noastră, cu efecte înspăimântătoare din punctul de vedere al contaminării cu praf fin, letal pentru funcția respiratorie. Wuhan este și regiunea în care s-a concentrat experimentarea conexiunii 5G, care operează cu unde foarte scurte, care necesită mii de antene și sateliți care ne bombardează cu unde electromagnetice.  Acele câmpuri electromagnetice, care, după cum au afirmat mulți oameni de știință pe baza rezultatelor epidemiologice, reduc sistemul imunitar și sunt cancerigene. Prin urmare, Wuhan a fost un teren fertil pentru izbucnirea epidemiei.
Cu toate acestea, chinezii au fost incredibil de  pricepuți, s-au echipat cu o rapiditate impresionantă și o mare transparență, spre deosebire de Italia, unde s-au făcut mizerii de neimaginat, cu demonstrații de confuzie, incompetență și confruntări între puteri. Iar Occidentul și Statele Unite ale Americii, cu acest cuțit care le-a ajuns în mâini, au profitat de acest lucru pentru a acutiza conflictul cu China.

Dr. Vasile Astărăstoae, despre Coronavirus, OMS și modelul chinezesc: Dacă nu reacționăm la exagerări, la măsurile autoritare nejustificate, dacă frica ne întunecă rațiunea, coronavirusul va crea o oportunitate pentru instituirea statului polițienesc

Dr. Vasile Astărăstoae, despre Coronavirus, OMS și modelul chinezesc: Dacă nu reacționăm la exagerări, la măsurile autoritare nejustificate, dacă frica ne întunecă rațiunea, coronavirusul va crea o oportunitate pentru instituirea statului polițienesc  Foto:CNN
Vasile Astărăstoae, fost președinte al Colegiului Medicilor din România și fost rector al Universității de Medicină din Iași, continuă explicațiile privind isteria declanșată la nivel global în privința coronavirusului. Dacă într-un text postat zilele trecute profesorul Astărăstoae susținea că „această panică isterică se explică prin faptul că nu avem studii legate de coronavirus”, acum, vine cu un nou argument, și anume atitudinea Organizației Mondiale a Sănătății.
Astfel, susține reputatul medic, OMS continuă să închidă ochii în fața măsurilor discreționare luate de regimul chinez.Iar modul în care sunt tratați bolnavii sau cei suspecți, prezentat în diverse filmulețe devenite viral, șochează Occidentul, nu și pe cei de la OMS. „Astăzi, speriați de epidemie, oamenii par să se fi resemnat cu noile intruziuni ale autorităților în viața lor și, uneori, chiar acceptă cu bucurie limitarea drepturilor cetățenești și introducerea unui  sistem diabolic de supraveghere și control.
În concluzie, dacă nu reacționăm la exagerările, la măsurile autoritare nejustificate, dacă frica ne întunecă rațiunea, atunci coronavirusul va creea o oportunitate pentru instituirea statului polițienesc”, avertizează profesorul Vasile Astărăstoae.
Acesta este textul integral:
Într-o postare anterioară, afirmam – legat de epidemia cu coronavirus – că există o isterie globalizată. Scriam “Această panică isterică se explică prin faptul că nu avem studii legate de noul coronavirus (oamenii se tem de necunoscut), de viteza de propagare a epidemiei și de faptul că nu există un vaccin.” Astăzi, adaug un al patrulea motiv: atitudinea OMS.
Pe 11 februarie 2020, directorul general al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), Tedros Adhanom Ghebreyesus, a declarat că focarul de coronavirus din China reprezintă „o amenințare foarte gravă pentru restul lumii. Ca să fiu sincer, un virus este mai eficient în a genera tulburări politice, economice și sociale decât orice atac terorist… Un virus poate avea consecințe mai puternice decât orice acțiune teroristă…”
Mai mult, OMS a lăudat China, care s-a remarcat în opinia organizației pozitiv. Pentru birocrații de la OMS, luarea unor măsuri, care afectează zeci de milioane de oameni (pentru că sunt bolnave câteva mii) pare un lucru nu doar necesar, ci și binevenit, de aplaudat. OMS-ul o spune cu un ton admirativ-apreciativ, fără niciun semn că, totuși, un asemenea comportament hiperautoritar (ca să nu spun dictatorial) ar comporta niște riscuri. Riscuri legate de o încălcare fără limite a drepturilor cetățenești.
În realitate, ce nu observă birocrații de la OMS, e că liderii Partidului Comunist Chinez au folosit combaterea epidemiei ca pe o ocazie de a demonstra superioritatea sistemului lor social și politic. Ce s-a întâmplat și se întâmplă acum în China șocheaza prin proporțiile acestei desfășurări incredibile de măsuri discreționare (luate sub pretextul controlului epidemiei) și aplaudate de regimurile democratice.
Wuhan, cu peste 11 milioane locuitori, a devenit un oraș fantomă, supermarketurile au fost luate cu asalt, spitalele sunt și ele asaltate de oameni bolnavi sau speriați, iar autoritățile și-au propus să răspundă spectaculos, construind în câteva zile un nou spital și lagăre/tabere de carantină. S-a apelat la veșnica și ineficenta carantină. A încerca să ieși din oraș se poate solda cu o execuție pe loc. „Autoritățile chineze au lansat o campanie continuă de verificare, din casă în casă, pentru a lua temperatura tuturor celor care se aflau în Wuhan și reține prin forță orice persoană găsită bolnavă sau suspectată de a fi bolnavă și apoi a hotarî izolarea acestora în “centre de carantină”, de fapt în lagărele de carantină improvizate, cu îngrijiri medicale minime (The New York Times, 6 februarie 2020)
Un înalt oficial chinez a anunțat că atât orașul în care a început epidemia, cât și întreaga țară se confruntă cu „condiții de război” și că „nu trebuie să existe dezertori pentru că vor fi puși la stâlpul rușinii istoriei pentru totdeauna”.
Parcă ar vorbi domnul Tedros Adhanom Ghebreyesus, de la OMS. Folosind alte cuvinte.
A devenit viral un videoclip (difuzat de ziarul britanic Daily Mail) filmat în Wuhan, în care persoane suspectate de a fi infectate sunt târâte brutal din casele lor de către oficiali, care purtau măști și costume de protecție albe, în timp ce bărbați și femei strigau și încercau (fără succes) să se elibereze.
În alt videoclip, vedem oficiali, care poartă măști, îmbrăcați în negru și purtând bastoane mari de metal alergând un bărbat suspectat de a fi infectat cu coronavirus, pe străzile aproape pustii ale orașului.
În unele cazuri, ușile locuințelor au fost baricadate din exterior pentru a-i ține pe cei suspectați de a fi infectați în interior și s-au pus semne de avertizare. Autoritățile chineze au introdus sisteme de supraveghere, cenzura (inclusiv pe internet), au încurajat oamenii să facă denunțuri, oferind recompense de bani celor care raportează suspiciuni cu privire la vecinii despre care cred că ar putea fi infectați.
Birocrații de la OMS, admiratori ai măsurilor din China, nu au comentat aceste dezvăluiri. De ce?
Astăzi, speriați de epidemie, oamenii par să se fi resemnat cu noile intruziuni ale autorităților în viața lor și, uneori, chiar acceptă cu bucurie limitarea drepturilor cetățenești și introducerea unui  sistem diabolic de supraveghere și control.
În concluzie, dacă nu reacționăm la exagerările, la măsurile autoritare nejustificate, dacă frica ne întunecă rațiunea, atunci coronavirusul va creea o oportunitate pentru instituirea statului polițienesc.
P.S.1 Aud sau citesc despre noul coronavirus – virusul ucigaș care nu are tratament. Pentru informarea ziariștilor: orice virus patogen este ucigaș pentru că infecția virală se însoțește de un anumit procent de mortalitate. În infecțiile virale de ori ce tip, nu există încă tratament etiologic eficent. S-a încercat cu interferon și tamoxifen, dar rezultatele sunt modeste. Deci: orice virus patogen este ucigaș și fără tratament etiologic.
P.S.2 Mi s-a reproșat: de ce scriu despre coronavirus dacă nu sunt epidemiolog sau infecționist. Răspuns: sunt medic (deci am cultură medicală), am contribuții în bioetică și am acces la informații, inclusiv de la specialiștii în domeniu. Am scris și pentru ca, persoanele care au rude în Italia și care în mod legitim sunt îngrijorați, să aibă speranță.
P.S.3. Am fost acuzat că vorbesc cu degajare despre singura categorie cu risc de mortalitate – batrânii. Fac parte din aceasta categorie: am peste 70 de ani, am comorbidități (insuficență cardiacă, insuficență respiratorie din cauza fibrozei pulmonare post TBC, infarct miocardic recent cu 2 stenturi). Deci nu vorbesc cu detașare, ci cu rațiune.

Interviu şocant cu Bill Gates: „După Covid-19, ar putea urma epidemii mai periculoase, inclusiv cu virusuri eliberate din laboratoare”! Ştie el de existenţa unui „plan”?

Miliardarul Bill Gates, cel care s-a retras în mod suspect din bordul companiei Microsoft în martie 2020, a fost acuzat de unii conspiraţionişti că s-ar afla în spatele unui plan bine pus la punct, prin care populaţia lumii să se vaccineze şi să existe „certificate digitale” pentru acestea, adică, mai bine zis, tatuaje sub piele. De fapt, nu mai e nicio conspiraţie, pentru că chiar însuşi Bill Gates a spus asta într-o postare pe platforma Reddit: „Eventually we will have some digital certificates to show who has recovered or been tested recently or when we have a vaccine who has received it” („În cele din urmă, vom avea niște certificate digitale pentru a arăta cine s-a recuperat sau testat recent, ori când vom avea un vaccin, cine l-a primit”). Vedeţi mai multe în acest articol – Postare Bill Gates pe Reddit 18-03-2020: „Când va apare vaccinul anti-coronavirus, vor exista certificate digitale pentru cei care s-au vaccinat”. Adică, tatuaje invizibile sub piele…

Într-un interviu acordat recent emisiunii „The Daily Show” (interviul îl puteţi vedea într-un videoclip YouTube), Bill Gates ne vorbeşte mai mult despre această pandemie de coronavirus. Mulţi s-au întrebat cum de în 2015, dar şi în anii care au urmat, acest miliardar controversat (care a renunţat la compania sa, Microsoft, retrăgându-şi toată averea în Fundaţia Bill & Melinda Foundation) a reuşit să previzioneze atât de bine apariţia unui virus agresiv, care să afecteze întreaga omenire. De unde ştia? Chiar aşa de bun futurist este sau are alte informaţii care le ascunde publicului?

Dar, la un moment dat, Bill Gates face o afirmaţie cu adevărat şocantă, care ar trebui să ne producă un fior pe şira spinării:

„Aceasta este o epidemie din cauze naturale și pe cât de rea pare, dacă urmezi un tratament rezonabil poți avea o fatalitate de numai 1%. Ar putea urma epidemii care să fie mai periculoase decât aceasta, inclusiv acelea care nu sunt din cauze naturale …care sunt o formă a bio-terorismului”.

Aşadar, prima dată Bill Gates spune că această epidemie are drept „cauze naturale”. Nu ştiu cum a reuşit s-o previzioneze (în 2015) dacă e una „naturală” (pentru că epidemiile de virusuri noi, ca şi cutremurele, nu pot fi previzionate). Cum poţi previziona că, în doar câţiva ani, un coronavirus va suferi o mutaţie „întâmplătoare” la liliac şi va trece la oameni?

Apoi, ceea ce spune e şi mai grav. El previzionează din nou (şi eu zic să-i dăm dreptate, căci predicţiile sale se adeveresc) că vor fi epidemii şi mai periculoase decât acestea, inclusiv „epidemii din cauze deliberate de bioterorism”, adică eliberarea intenţionată de virusuri în aer, fabricate în laborator. Din nou, mă întreb: de unde ştie Bill Gates acest lucru? Cunoaşte cumva vreun PLAN SECRET?

Sursa:interviu publicat într-un videoclip YouTube

Specialiști din Italia contra curentului. Pneumolog: „De ce în 2019 când 8.000 de oameni au murit, nu a existat nicio psihoză? Erau morți de categoria B?” Nanopatolog: „Măștile și carantina sunt o nebunie. E o mega înșelătorie a giganților Pharma”

Francesco Oliviero, medic specialist în psihiatrie și pneumologie, a acordat un interviu unui post de radio din Italia, în care vorbește despre cele mai importante specificități pentru a înțelege ce se întâmplă astăzi, când psihoza coronavirusului a pus stăpânire pe peninsulă.  Doctorul Francesco Oliviero își expune teoria despre coronavirus.
„Nu suntem doar un corp fizic, ci avem și o minte, avem emoții, iar la un nivel și mai profund suntem suflete. Cu toate acestea suntem conectați cu mediul și informațiile pe care le oferim și le primim”, a spus medicul italian.
 Oliviero a explicat că, în momentul în care astăzi cineva primește un diagnostic de Covid 19, imediat se stabilește o serie întreagă de mecanisme legate de conflictele biologice personale, iar cel mai grav este cel privind moartea, care survine de la un organ vital  precum plămânul. Astfel, au ajuns la mine informații, de la departamentele din Bergamo, Brescia, cu persoane care odată ajunse la spital cu simptome de gripă, imediat după ce le-a fost pus diagnosticul de  Covid-19 pozitiv, cazul clinic s-a agravat într-un timp foarte scurt și a devenit, în decurs de 12-24 de ore, pneumonie interstițială. Deși nu exista înainte ”.
Medicul italian susține că asta confirmă faptul că, interacționând cu mediul înconjurător, suntem supuși informațiilor din exterior. „Tot ce ne aduce frică și panică, este somatizat în organul țintă care este acum plămânul”, continuă în analiza sa Oliviero.
El a prezentat și o altă teorie a sa despre ce sunt virușii: „Este pur și simplu informație electromagnetică. Virușii se găsesc în fiecare dintre nucleele noastre celulare, în special în ADN. 97% din ADN-ul nostru sunt viruși ancestrali. Deci,  întrucât virușii sunt deja în noi, a merge împotriva lor înseamnă a merge împotriva vieții ”, susține medicul, a cărui teorie  personală nu estereflectată în niciun studiu științific.
De aceea, continuă el, apare o mare problemă la pneumonia interstițială, dar care s-a constatat și în trecut, dacă se ia în considerare că au existat peste 60 de mii de decese în ultimii 4 ani, majoritatea complicații cardio-respiratorii, în special cauzate de insuficiența respiratorie a pneumoniei interstițiale.  „Pentru a ieși din această situație de panică, trebuie să ne eliberăm de temerile ancestrale, pe care le ducem cu noi și de toate informațiile destabilizatoare și legate de frica de moarte, pe care le descărcăm pe plămân”.
Virusul nu se combate stând acasă
O altă teorie lansată de Oliviero este aceea conform căreia virusul nu se combate stând în casă. „Bătrânii ar trebui să meargă într-un parc, pentru a respira aer curat. Nu-i putem ține în case”, afirmă pneumologul italian, care mai susține ceva: că toate persoanele decedate sunt ”hiper vaccinate”.
În același timp, Oliviero subliniază că „anul trecut, în 2019, în timpul epidemiei de gripă sezonieră, au murit peste 8.000 de oameni. Sper că anul acesta nu vor muri 8.000 de oameni, nu din cauza coronavirusului. Dar de ce nu a fost aceeași psihoză anul trecut? Nu este clar de ce nu a existat psihoză. Au fost morții din 2019 de categoria B?”, se întreabă medicul italian.
Care susține că, în mod sigur, victimele de anul trecut „nu au inundat secțiile de terapie intensivă pentru că nu au fost trimiși acolo”. ”Aici, discursul este unul politic: nu poți avea la o națiune de 60 de milioane de oameni, 5.000 de paturi de terapie intensivă, de 6 ori mai puțin decât în ​​Germania. Într-o țară care a tăiat aproape 50 de miliarde de dolari de la asistența medicală în ultimii 10 ani, ai asistente care sunt prost plătite, cu aceste responsabilități și care se află în situații fără concurență de ani buni. Acesta este motivul pentru care medicii și asistentele care lucrează în zonele cele mai afectate sunt eroi: pentru că o fac în condiții dramatice”, a adăugat medicul.

Mega înșelătorie a Big Pharma

Un alt expert italian,  Stefano Montanari. nanopatolog din Bologna, doctor în farmacie,  susține într-un interviu care circulă pe rețelele d socializare că epidemia în curs de desfășurare este doar o cascadorie mediatică a giganților farmaceutici, o mega-înșelătorie.
Doctorul Stefano Montanari și-a explicat teza, considerată de unii conspiraționistă, privind companiile farmaceutice din spatele epidemiei Covid-19. Montanari afirmă că epidemia se va încheia doar atunci când economia va fi la pământ, iar vaccinurile vor fi obligatorii pentru șapte miliarde de pacienți. Companiile farmaceutice sunt ținta nanopatologului, care susține că cifra de afaceri din spatele Big Pharma, nici măcar nu concurează nici măcar cu traficul de droguri, este o putere care cumpără state întregi. O afacere de proporții inimaginabile, care a corupt totul, chiar și Biserica Catolică, afirmă el.
Montanari explică apoi că Institutul Superior de Sănătate vorbește clar și anume că există  doar trei decese confirmate cu Coronavirus.Restul morților ar fi, spune el, persoane  în vârstă, care au avut afecțiuni medicale grave, cancer sau diabet. Într-un an în Italia mor aproximativ 650.000 de oameni, 20.000 au murit din cauza gripei și 49.000 din infecțiile contractate în spitale. „Dacă sar de la etajul 10 și am și o răceala, nu se poate spune că am murit de o răceală”, afrimă el.
„Răceala obișnuită este unul dintre numeroșii viruși din familia Coronavirus. Alții din aceeași familie provoacă hepatită virală,  gripă, diverse răceli, nu ale sistemelor vii, ci ale lanțurilor chimice care pot infecta uneori ficatul, intestinele sau plămânii, spune Montanari. Păstrăm sute de  astfel de viruși în corpul nostru.Coronavirusul italian este diferit de cel chinezesc. Este posibil să fi existat un accident în drumul către un laborator, poate cineva a făcut-o în mod intenționat”, susține  nanopatologul.
De asemenea, el susține că febra trebuie considerată un simptom pozitiv, pentru că înseamnă că organismul nostru reacționează la boli. În plus, crede că este necesar să ne vindecăm pe cont propriu, pentru că avem „apărări imune puternice pe piele, motiv pentru care este inutil să purtăm mănuși”.
Nanopatologul, ale cărui teorii sunt însă puternic criticate, mai afirmă că nici o gripă nu va fi eradicată vreodată cu un vaccin, la fel cum Coronavirusul este doar o înșelătorie. De asemenea, el pretinde că măștile și carantina sunt o nebunie și că persoanele în vârstă, care acum sunt obligate să stea în casă, ar trebui să fie la soare și la aer, interdicțiile care li se aplică echivalând cu o condamnare a lor.
Concluzia lui: infecția cu coronavirus este o înșelătorie menită să forțeze 7 miliarde de oameni să se vaccineze. Și, desigur cea mai mare afacere de până acum. Când totul se va termina, unii oameni vor stăpâni lumea.

Cu ce se mai ocupă rețeaua Soros: abolirea familiei

Un articol publicat săptămâna trecută de site-ul openDemocracy susține ăa strategia de a limita epidemia stând acasă este, de fapt, una periculoasă și că acum este momentul nu să acordăm atenție familiei, ci să ”abolim familia” și chiar proprietatea privată.

OpenDemocracy este un site nu de puține ori citat de presa mainstream și mai ales de o mulțime de ONG-uri progresiste. OpenDemocracy este sponsorizat de Fundația pentru o Societate Deschisă a lui George Soros, de National Endowment for Democracy din SUA sau de Fundadtia Ford.

”Criza coronavirusului arată că e momentul să abolim familia” – acesta este titul articolului publicat de Sophie Lewis, pe 24 martie.

Pe scurt, în timpul pandemiei nu trebuie să uităm despre abolirea familiei. Așa cum spunea feminista și mama Madeline Lane-McKinley, «gospodăriile sunt oalele sub presiune ale capitalismului. Criza va aduce mai multe activități domestice – curățenie, gătit, îngrijire, însă va aduce și abuzuri asupra copiilor, violență, violuri, tortură psihologică și multe altele». Pandemia este un moment important în care să ne îngrijim, să-i evacuăm și să-i emancipăm pe supraviețuitorii și refugiații care pleacă din familia nucleară”, scrie autoarea, care este prezentată ca o militantă pentru comunism în randul minorităților sexuale.

Și nu se termină aici. Articolul spune că familia tradiționala este ”familie nucleară”, iar caminul acestor familii este ”un spațiu nesigur”.

Casele nucleare, se pare, sunt cele în care se așteaptă să ne retragem pentru a nu răspândi boala. Se consideră că ”a sta acasă” ne va face bine tuturor. Însă sunt câteva probleme aici, ce pot fi remarcate de oricine este înclinat să judece critic – mistificarea ideii de cuplu, o viziune romantică a relațiilor de rudenie, prezentarea într-o lumina bună a spațiului nesigur prin definiție care este proprietatea privată”, mai scrie autoarea.

Și acum țineți-vă bine. ”Minoritățile sexuale și oamenii feminizați, în  special cei bătrâni și cei foarte tineri nu sunt siguri în asemenea case: dezvoltarea lor armonioasă în casele capitaliste este mai degraba excepția decât regula”. ”Chiar și când familia nucleara nu presupune un risc direct – violență împotriva femeii, abuzarea sexuala a copiilor, discreditarea minorităților sexuale – modul de reproducere socială în familia privată este prost (…) Nu știm dacă vom putea inventa ceva mai bun decât capitalismul după această molimă și criza ce va urma. Spun doar că, în 2020, dialectica ”familiilor împotriva familiei” se va intensifica”.

Numele lui George Soros nu a apărut în prim-plan în ultimele săptămâni, însă asta nu înseamnă că rețeaua sa nu funcționeaza. Cu asta se ocupă openDemocracy în timp ce lumea e cuprinsă de pandemie: serveste progresism pe pâine pentru noua ordine ce va urma.

Abolirea familiei ar duce la diminuarea inegalității sociale?!

De ce este așa de importantă familia? Deoarece contează cei 7 ani de acasă. Contează cum ești crescut și educat. Contează dacă ai parte de iubire în primii ani de viață, contează modelele de adulți din jurul tău. Caracterul se formează la o vârstă fragedă și exact atunci contează cum ești tratat. Spune un filosof:

Am studiat mult problema mobilității sociale iar dovezile sunt copleșitoare: motivul pentru care copiii urmează trasee diferite în viață ține de ce ce întâmplă în cadrul familiei…

Dovezile arată că diferența dintre copiii cărora li se citesc povești la culcare și cei care nu au parte de așa ceva – diferența în șansele cu care pleacă la drum în viață – este mai mare decât diferența dintre copiii care merg la școli de elită și restul.”

Vedeți, deci, cât de importantă este familia? Mai importantă decât educația gratis, decât toate subvențiile date de stat, decât impozitarea progresivă și alte inginerii economice. Ne naștem inegali dar, ceea ce este și mai rău, unii dintre noi primim o educație bună și alții o educație proastă, ceea ce ne setează definitiv pârtia pe care vom merge mai departe.

Nasol. Este nevoie de măsuri radicale, tovarăși, nu mai merge cu zăhărelul educației universale și nici cu nuielușa taxării averilor. Din puțul gândirii filosofice aflăm că:

“O modalitate pe care filosofii o consideră potrivită pentru înfăptuirea justiției sociale constă pur și simplu în abolirea familiei. Dacă familia este sursa inegalității în societate, atunci pare firesc să credem că desființarea ei ar da șanse egale tuturor.”

Marx

Da, ați înțeles bine, acesta este visul de aur al socialiștilor. Asta urmăresc cu ferocitate. Dar ceea ce face periculos demersul lor nu este visul în sine, adesea nemărturisit, ci calea sinuoasă și ascunsă prin care îl urmăresc: spălarea pe creier pe care o practică în legătură cu așa-zisele pericole ale homeschooling-ului, eliminarea tuturor tabu-urilor și a așa-ziselor “prejudecăți” cu scopul indirect de a duce instituția familiei în derizoriu, ștergerea distincției dintre om și animal (“ce, delfinul nu e o persoană?!”) etc. etc. Nu vă așteptați ca socialiștii să decreteze peste noapte desființarea familiei. Nu, asta ar leza prea tare “mentalul colectiv”, vorba ANAF. Nu, nu. În schimb, o vor ridiculiza, o vor maneliza. O fac deja de ani buni. Terenul trebuie pregătit…

Dacă poveștile de noapte-bună contează atât de mult (pentru formarea morală), s-ar putea să vedem în curând o campanie propagandistică pentru citirea anumitor povești. Care cu siguranță trebuie să proslăvească statul. Sunt curios cine va scrie prima legendă despre ANAF cel voinic și zmeul evazionist, dar cred că se vor găsi destui autori interesați… pe bani europeni.

Dumitru Staniloae: „ Ecumenismul este produsul masoneriei „, mari duhovnici romani despre ecumenism – video, analiza fenomenului

   Dumitru Staniloae ( 1903 – 1993 ):

„ Eu nu prea sunt pentru ecumenism! A avut dreptate un sarb, Iustin Popovici, care l-a numit panerezia timpului nostru! Eu il socotesc produsul masoneriei. Iara relativizeaza adevarul, credinta adevarata. De ce sa mai stau cu ei,  care au facut femeile preoti, care nu se mai casatoresc, homosexualii in America si cu Anglia … „

 

Gheorghe Calciu Dumitreasa ( 1925 – 2006 ):

   „ Miscarea ecumenica este o actiune pe care au initiat-o, ca sa spun asa, curentele care incearca nivelarea religiilor, nivelarea popoarelor, o actiune pe care masoneria o incearca de multa vreme. Eu sunt impotriva masoneriei, impotriva ecumenismului, il socot cea mai mare erezie a secolului nostru! Si, nu stiu daca sunteti la curent, Biserica Sarba a cerut iesirea din ecumenism, si pana in prezent din ecumenism au iesit Biserica Sarba, Biserica Georgiana, Biserica Ierusalimului. Cred ca cel mai bine este sa fim foarte prudenti cu ecumenismul, care incearca nivelarea credintelor, nivelarea spirituala la nivelul cel mai de jos si distrugerea specificului ortodoxiei! „

 

Arsenie Papacioc ( 1914 – )

„ Pai sunt impotriva ecumenismului! Asta discutam. Pe viata si pe moarte impotriva! Ce ecumenism? Ce parere aveti despre secte si biserica catolica? Sunt anatematizati, asta este! Nu le garantam mantuirea, nu putem! Si Sfintii Parinti, Sinoade intregi, considera ca acestea sunt erezii! Si o erezie anatematizata nu putem sa consideram ca este o mantuire! „

 

Ilie Cleopa ( 1912 – 1998 ):

   „ Noi ortodocsii suntem putini, dar suntem biserica intreaga! Noua nu ne lipseste nimic! Noi n-avem ce imprumuta de la protestanti dar nici de la catolici. Nimic, absolut nimic! Biserica noastra o credem si o intelegem intreaga. Are toate dogmele drepte, toata traditia veche apostolica si soborniceasca a Sfintilor Parinti. Si are toate canoanele, are toata traditia liturgica, canonica, dogmatica si istorica. Tot ce ne trebuie avem in Biserica noastra! Este biserica care a mers pas cu pas dupa traditia evanghelica, si apostolica si soborniceasca pana in ziua de azi. Si ei stiu asta! De aceea vor sa se apropie de noi … „

 

Arsenie Boca ( 1910 – 1989 )

„ Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor! Caderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale apusului. Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxa, fie ei arhierei, preoti de mir, calugari sau mireni. Inapoi la Sfanta Traditie, la Dogmele si la Canoanele Sfintilor Parinti ale celor sapte Soboare Ecumenice, altfel la iad cu arhierei cu tot. Fereasca Dumnezeu! „

 

A inceput saptamana de rugaciune pentru unitatea crestina si prin urmare, la slujba la care am participat zilele trecute, parohul respectivei biserici a gasit de cuviinta sa le explice enoriasilor cum crestinii sunt despartiti in diverse culte datorita orgoliilor, precum cele doua state coreene, care sunt de fapt un popor, ca nu-i bine si ca daca am fi uniti, noi crestinii am numara peste jumatate din populatia planetei si deci am fi o forta. Turma stransa in jurul pastorului asculta. Ce gandeau fiecare in parte, nu stiu. Dar influenta oricarui preot asupra majoritatii enoriasilor este maxima, deoarece acestia, robiti in SISTEMUL gandit special sa nu-ti lase timp de gandit si in care ne desfasuram aproape toti activitatea cotidiana, iau de bun orice cuvant al pastorului lor, caci de aceea e pastor. Cand sa faca crestinii studii teologice, cand sa citesca ce au hotarat sinoadele? Daca predica de mai sus s-ar limita la atat, poate ca treaca-mearga. Dar daca usor-usor se picura ratacirea, si ne trezim ca maine ni se spune ca biserica catolica este sora celui ortodoxe, iar poimaine ca n-ar fi rau sa ne unim? Spus deoadata, apelul la unire ar soca si pe cei incepatori in ale credintei, dar abordata chestiunea in etape, posibil sa aiba suscces … Iar daca acel preot mai vorbeste si de yoghini crestini si mai face si excursii in Tibet, deja nu este pe drumul cel bun.

Referitor la saptamana de rugaciune pentru unitatea crestina, teologul Danion Vasile si-a exprimat clar parerea, reamintind si cele spuse de marii duhovnici in film:

http://apologeticum.wordpress.com/2009/01/19/danion-vasile-despre-saptamana-de-rugaciune-in-comuniune-cu-alte-culte/

Asemenea spun si eu, dar adaug: unitatea crestina este buna, in conditiile in care celelalte culte renunta la greselile lor si revin in cadrul ortodoxiei. Oricum biserica va fi una cand Domnul Iisus va veni pe pamant, dar pana atunci, nu vad altfel unirea. Sunt diferente mari si „mici” intre noi. Cum trecem peste ele? Neoprotestantii spun ca Presfanta nascatoare de Dumnezeu pururea Fecioara Maria l-a cunoscut pe ( a facut dragoste cu ) Iosif si a nascut mai apoi frati ai lui Iisus, nu fac semnul crucii, nu se inchina la moaste si la icoane. Sa renuntam noi la ele? In unele din bisericile catolicilor sunt zugravite in chip de „ opere de arta „ frumoase Sfinte nude si Sfinti dezbracati cu trup de culturisti, imagini tocmai bune sa sminteasca credinciosii si credincioasele. Sa facem la fel? Nu spun ca toti ceilalti ajung in bloc in iad, caci de exemplu daca cineva se naste in mijlocul unui popor protestant si n-a auzit de ortodoxie pana in clipa mortii sale, dar face fapte de iubire crestina, sigur Dumnezeu care este bun si milostiv va face cumva cu el sa-i fie bine. Sau poate cineva dintre ei este iubitor de Dumnezeu si de semeni, si atunci il va tine pe pamant pana se va intoarce la dreapta credinta. Dar daca cineva stie de ortodoxie, ba ii cunoaste si invatatura, dar este tare in cerbicie … Dumnezeul sa aiba mila!

De asemenea, nu trebuie sa renuntam la credinta noastra de dragul pacii, dar nici sa fim dusmani cu ei nu-i bine. Caci se poate intampla ca intr-o familie, mama sa fie protestanta iar fiul ortodox. Ce va face ultimul? Nu se va mai inchina la masa multumindu-i lui Dumnezeu pentru bucate, doar ca sa nu se roage in aceeasi casa cu mama lui? Va pleca de acasa? In momente de necaz, nu se vor ruga cei doi la Dumnezeu ? Dar la bucurie, nu-i vor mai da slava, doar pentru ca sunt sub acelasi acoperis?

Desigur, necazul vine insa din alta parte, nu de la exemple precum cel de mai sus. La o conferinta d-nul Danion spunea auditoriului ca “teologul“ Cristian Badilita s-a impartasit la catolici si a primit si binecuvantarea duhovnicului sau pentru aceasta . Nu stiu daca Badilita mintea sau chiar acea fata bisericeasca s-a ratacit cu totul , insa in general se intampla ca iti cauti duhovnicul pana dai de cel care iti place ce-ti spune . Si astfel se adevereste zicala : “ cum e turcu ‘ … si pistolu ‘ “ . Cum bine zicea Dan Puric , se lucreaza ca in cancer , cu celule proprii . Astfel , apar tot felul de “teologi“ , care au impresia ca intelepciunea s-a nascut odata cu ei sau ca este supusa unui proces de evolutie, astfel incat musai desteptii de acum sunt mai destepti decat desteptii dinaintea lor. Acestia nu realizeaza ca sunt, poate inconstient, indoctrinati pana in strafundul mentalului de una din ciumele pe care iluminatii le-au varsat pe acest pamant: EVOLUTIA . Prin urmare se trezesc cugetand ca sfintii parinti sunt depasiti, ca in era globalizarii trebuie sa facem si din dogma strabuna un mare ghiveci ecumenist. Astfel apar manifestari precum cea a lui Corneanu sau a lui Badilita care are ceva de zis si impotriva lui Staniloae. Cititi va rog si articolul sau Dumitru Staniloae cu cartile pe masa .

Dar marii duhovnici au spus o vorba mare: “ecumenismul este produsul masoneriei”, iar Gheorghe Calciu Dumitreasa subliniaza ca este o actiune pe care a initiat-o masoneria de multa vreme in incercarea de nivelare a religiilor si popoarelor, ba mai mult dorinta este a unei nivelari spirituale la nivelul cel mai de jos. Aici este dezastrul. Ecumenismul, asa cum este pregatit de catre acestia, face in prima faza rau atat ortodocsilor cat si de exemplu protestantilor. Motivul pentru care face rau ortodocsilor este limpede. Sa vedem de ce-i rau si pentru ceilalti. Simplu, cat timp exista ortodoxia, ceilalti au sansa de a veni la dreapta credinta. Daca ea ar dispare, nu va fi totul decat un imens ghiveci tocat marunt si bine amestecat, in care nu mai stii unde-i cartoful si unde-i ceapa. Evident, Domnul nostru Iisus Hristos nu va ingadui asa ceva, dar asta nu inseamna ca noi sa fim caldicei si adormiti.

Pentru a doua faza, pregatesc ei insa si picurarea in ghiveciul descris mai sus a scarboaselor „invataturi” asiatice, totul luand spre final o forma new age deja pregatita. Si astfel mai ramane sa-l asteptam pe antihrist ca salvatorul suprem.

Trebuie sa intelegem ca nu mai este vorba doar de dorinta veche a catolicilor de a-i absorbi pe ceilati, cu toate ca inca se bazeaza pe ea. Ticalosia este cu mult mai mare.

 

SCURT ISTORIC

La 1 mai 1776, sub conducerea lui Mayer Amschel Rothschild ( in traducere SCUTUL ROSU – inainte chemandu-l Mayer Amschel Bauer , dar si-a schimbat numele in mod special pentru ce avea in plan sa faca ) , cu sprijinul altor familii de evrei germani bogati – Wessely, Moses, Mendelsson – si a unor bancheri (Itzig, Friedlander) -, Weishaupt fondeaza in secret societatea „Vechii cautatori de lumina din Bavaria”, care va deveni mai cunoscuta sub denumirea „Ordinul Iluminatilor”. Weishaupt a sustinut ca numele provenea din vechi scrieri si insemna „cei care detin lumina”.

Primul profet al „Ordinului”, cel care intocmise o doctrina de la care mai tarziu s-au inspirat alte societati secrete influente – „Carbonarii” lui Giuseppe Mazzini, „Liga Dreptilor” lui Karl Marx  sau „Decembristii” lui Cernisevski – a fost Adam Weishaupt, din acest punct de vedere poate cel mai influent om al secolului XIX. Doctrina lui, Novus Ordo Seclorum , a supravietuit veacului si a schimbat lumea in secolul XX.

1) Abolirea monarhiei si a oricarei puteri ordonate;

    2) Abolirea proprietatii private;

   3) Abolirea mostenitorilor;

   4) Abolirea patriotismului;

   5) Abolirea familiei (a casniciei si instruirea in comun a copiilor);

   6) Abolirea tuturor religiilor.

Intre 16 iulie si 29 august 1782, la Wilhelmsbaden a avut loc al doilea Congres Masonic, sub presedintia baronului de Braunswick. Congresul de la Wilhelmsbaden a incercat sa faca o conciliere intre diverse secte francmasonice: rosicrucieni, necromanti, cabalisti si umanitaristi. La Congres a fost prezent si Adam Weishaupt, care a reusit sa fuzioneze Ordinul Iluminatilor cu masonii din lojile engleze si franceze. Congresul mai este important si pentru ca a coincis cu emanciparea evreilor din Imperiul Habsburgic. Totodata, a fost pus la punct in mare secret planul Revolutiei franceze care se va declansa sapte ani mai tarziu . Contele de Virieu, un mason care a participat la congresul secret de la Wilhelmsbaden , i-a dezvaluit ulterior unui prieten: „Nu pot sa-ti spun ce s-a hotarat acolo. Pot doar sa-ti spun ca este mult mai grav decat iti inchipui tu. Conspiratia care s-a pus in miscare la Wilhelmsbaden este atat de perfect organizata, incat nu au scapare nici monarhia, nici biserica„.

   Aceasta doctrina este baza celei de STANGA . De aceea si simbolurile … Rosu caracteristic stangismului , 1 mai celebrata de intreaga stanga , etc.

   Cititi va rog mai multe in articolul :

PAPUSARII – inceputuri

Despre asta este deci vorba … Nimic bun nu vine din zona masoneriei. Sa vedem ce zic chiar ei despre ei si invatatura lor:

   Albert Pike ( 1809 – 1891 ), mason, gradul 33 ritul scotian ( rit pe care de fapt el l-a transformat dintr-o societate minuscula , la influenta enorma pe care o stim astazi ) a formulat dogma divinităţii lui lucifer în „Morals and Dogma” :

” Lucifer, Zeul Luminii, lupta împotriva lui Adonai, Zeul Bibliei; da, Lucifer e Dumnezeu 

„ Lucifer este purtătorul luminii. Nume straniu şi misterios al celui ce este Spiritul întunericului! Lucifer, fiul dimineţii! Este cel care aduce lumina şi în toată splendoarea sa intolerabilă orbeşte pe cei slabi sau sufletele egoiste. „

Despre francmasonerie Albert Pike sustinea in lucrarea sa „DOGMĂ ŞI RITUAL” ca: „ Francmasoneria are două doctrine, dintre care una este ascunsă, cunoaşterea sa fiind rezervată doar Maeştrilor…, iar cealaltă este publică… „

In 1869 a fost unul din liderii de seama ai Cavalerilor Ku Klux Klan (KKK). În octombrie 1901 a fost ridicat în Washington D.C. un grandios monument in cinstea sa.

Manly Palmer Hall ( 1901 – 1990 ), gradul 33, mason, ritul scotian . In 1934 , Hall fondeaza Philosophical Research Society .

In cartea „ The Lost Keys of Freemasonry „ , pag. 48 , a scris :

   „ Masonul descopera ca energiile vazute ale lui lucifer sunt in mainile sale „

Lucrarea “ The Secret Teachings of All Ages: An Encyclopedic Outline of Masonic, Hermetic, Qabbalistic and Rosicrucian Symbolical Philosophy “a fost una din sursele de inspiratie pentru partea 1 a documentarului anticrestin Zeitgeist .

   Karl Marx

   Karl Heinrich Marx ( 1818 – 1883 ) , evreu , Germania , celebrul filosof , sociolog , teoretician politic , revolutionar , idol al comunismului . S-a casatorit cu o ruda a lui Nathan Mayer ( 1777 – 1836 ) – fondatorul Rothschild banking family of England .

Karl Marx a fost mason , s-a tras dintr-o familie de rabini , dar nici el si nici Engels n-au inventat comunismul . Ei au fost influentati direct de evreul Moses (Moshe) Hess ( 1812 – 1875 ) care a fost si unul din fondatorii socialismului . Este unul din creatorii anti-semitismului de tip modern , cititi va rog lucrarea sa On the Jewish Question.
Citat Karl Marx :

„ Aburi infernali se ridica si umplu creierul,
Pana cand innebunesc si inima mi se schimba cu desavarsire.
Vezi aceasta sabie?
Printul intunericului mi-a vandut-o.
Pentru mine el este cel care masoara timpul si da semnalul,
Cu tot mai multa indrazneala interpretez dansul mortii „

Tot el mai scria ca instrumentele de tortura sunt bune deoarece asigura locuri de munca, atat fierarilor cat si calailor …

Război de moarte creştinismului” răcnea Fr. Viviani.

Trebuie sa extirpăm lepra devorantă a creştinismului„, ţipa Gambeta

In 1881, francmasonul belgian Flerie scria: „Jos Răstignitul!… Împărăţia lui s-a sfârşit! Nu este nevoie de Dumnezeu!”

In 1913 francmasonul Sicar de Plauson spunea: „Este un război pe care trebuie să-l continuăm până la victorie sau până la moarte – e războiul împotriva duşmanilor de totdeauna ai francmasoneriei: toate dogmele, toate bisericile„.

Iata acum un personaj ce a investit enorm in miscarea aceasta ecumenista:

   John Davison Rockefeller, Jr. , in timpul Great Depression devine cel mai mare propietar imobiliar din New York , dezvoltand Rockefeller Center . Cu timpul acolo s-au stabilit colosii GE (General Electric Company ), RCA ( Radio Corporation of America ) NBC ( National Broadcasting Company ) , RKO ( Radio-Keith-Orpheum Pictures ) , Standard Oil of New Jersey (Esso), Associated Press , Time Inc,  Chase National Bank ( acum JP Morgan Chase ) .

A finantat masiv programe ale League of Nations .

Un ecumenist indarjit , a finantat de asemenea enorm cultele protestante si baptiste , Interchurch World Movement Federal Council of Churches Union Theological Seminary , Riverside Church si World Council of Churches.

A finantat constructia Palestine Archaeological Museum in East Jerusalem – Rockefeller Museum , ce azi adaposteste si celebrele “ manuscrise de la Marea Moarta “.

Cititi va rog si articolele:

Familia ROCKEFELLER , NOUA ORDINE MONDIALA si GUVERNUL MONDIAL ( partea 1 )

Familia ROCKEFELLER , NOUA ORDINE MONDIALA si GUVERNUL MONDIAL ( partea 2 )

Prezent la ceremonia de deschidere a celei de-a treia Adunări Ecumenice Europene de la Sibiu (4-9 septembrie 2007), prima găzduită de un stat majoritar ortodox, José Manuel Durăo Barroso, preşedintele Comisiei Europene, a transmis un mesaj edificator :

Toate formele de exprimare a dimensiunii culturale şi spirituale a omului trebuie să poată să coexiste în Europa. Toate imnurile de bucurie, fie ele sacre sau profane, trebuie să poată să răsune. (…) Religia este o dimensiune din ce în ce mai importantă a multor societăţi şi o sursă importantă de valori pentru indivizi. Ea poate juca un rol capital promovînd aprecierea altor culturi, religii şi moduri de viaţă pentru a contribui la stabilirea armoniei dintre ele.(…) Dialogul cu diferitele Biserici, comunităţi confesionale şi de convingeri, precum şi apărarea intransigentă a libertăţii de religie (ca şi a libertăţii de a nu avea o religie) înseamnă recunoaşterea acestei diversităţi şi a acestui pluralism care constituie sufletul ideii noastre de Europa. (…) Europa este profund ataşată umanismului şi democraţiei pe care le-a „inventat”. Respectul diversităţii, deschiderea către celălalt şi toleranţa sînt la fel de adînc ancorate în cultura europeană „

In traducere, sa facem un mare ghiveci in care eventual crestinismul sa tolereze pacatul sodomiei sau si mai bine sa nici nu-l mai considere pacat . Sa se creeze o uniformizare imbecilizatoare in care binele sa stea cu raul la masa dar sa nu aiba voie sa-i spuna raului ca-i rau . Sa facem o mare hora a alternativelor la care religiosii , ateii , sodomitii si satanistii sa joace precum le canta Big Brother . Asta ar fi ideea , virusarea ortodoxiei iar iubitorii de Dumnezeu sa fie etichetati extremisti , primul pas spre prigoana ce va urma .

Nu ne miram de declaratiile lui Jose Manuel Barroso , participant Bilderberg Group ( NOTA 1 ), unul din laboratoarele Noii Ordini Mondiale. Si nu ne miram nici de implicarea Europei Unite in acest concept.

Potrivit prestigiosului istoric César Vidal , pentru a inţelege ce se intampla in Europa trebuie luat in consideratie fenomenul francmasoneriei. Vidal documenteaza rolul discret dar imens jucat de acestia in formarea Uniunii Europene.

Spre exemplu, afirma ca “proiectul Constitutiei Europene a fost elaborat de un francmason, Valéry Giscard D’Estaing” ( NOTA 2 ), fost presedinte al Frantei in perioada 1974-1981, presedintele Conventiei Europene care a redactat textul tratatului constitutional , ca “masonii controleaza Internationala Socialista si s-au infiltrat puternic in partidele de dreapta” si ca acestia exercita “o influenta masiva in lumea comunicatiilor si in special in educatie, justitie si fortele armate.”

Referirile rolului jucat de Valéry Giscard D’Estaing in geneza tratatului UE si-au gasit o confirmare si in marturiile celebrului fost dizident sovietic, Vladimir Bukovsky, care a avut acces la arhivele Partidului Comunist al URSS. Intr-o alocutiune rostita la Bruxelles, Bukovsky a dezvaluit ca, in ianuarie 1989, o delegatie a Comisiei Trilaterale ( NOTA 3 ) , formata din ex-premierul japonez Yasuhiro Nakasone, ex-presedintele francez Valéry Giscard D’Estaing, bancherul american David Rockefeller ( NOTA 4 ) si fostul secretar de stal al SUA, Henry Kissinger ( NOTA 5 ), s-a intalnit cu Mihail Gorbaciov ( NOTA 6 ) pentru a-l convinge ca URSS trebuie sa se integreze în marile institutii financiare ale lumii, GATT, FMI şi Banca Mondiala . Potrivit lui Bukovsky, la un moment dat Giscard d’Estaing a luat cuvantul si i-a spus lui Gorbaciov: “Domnule presedinte, nu pot sa va spun exact cand se va întampla – probabil intr-un interval de 15 ani – dar Europa va fi un stat federal si trebuie sa va pregatiti pentru aceasta.” Bukovsky nu si-a putut retine uimirea fata de capacitatile profetice ale lui d’Estaing:”Asta se intampla in ianuarie 1989, intr-o vreme in care tratatul de la Mastricht din 1992 nici macar nu fusese schitat. ( NOTA 7 )

In toamna anului 2004, un imens scandal bulversa scena politica europeana . Rocco Buttiglione, candidatul nominalizat de presedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, pentru portofoliul Justiţiei, Libertatii si Securitătii, era respins de una din comisiile Parlamentului European, pe motiv ca este mult prea conservator. In viziunea grupurilor euro-parlamentarilor socialisti si ecologisti, “vina” lui Buttiglione, un catolic practicant, a fost afirmatia facuta in cadrul audierilor cum că homosexualitatea este un pacat. Confruntat cu opozitia furibunda a majoritatii Parlamentului European, care a ameninţat cu un vot de blam la adresa intregii Comisii, Barroso a retras candidatura lui Buttiglione. In locul acestuia, Italia l-a nominalizat pe ministrul de externe Franco Frattini, si se parea că toate controversele vor fi date repede uitarii.

Inainte insa de a pleca de la Bruxelles, Buttiglione a aruncat bomba, acuzandu-l pe inlocuitorul sau de apartenenta la o societate secreta . In momentul felicitarii pentru candidatura lui Frattini la postul de comisar european, politicanul crestin-democrat a afirmat:

” Sper ca audierile lui sa mearga bine si nimeni sa nu il întrebe daca este francmason. ”.

Ulterior, in cadrul unei dezbateri desfaşurate la Milano, Buttiglione a spus despre principiul dupa care functioneaza institutiile europene

Uniunea Europeana se indreapta spre un totalitarism care doreste sa devina o religie de stat, o religie ateista, nihilista – o religie, care va deveni obligatorie pentru toti. „

Grava este si dorinta lor de a lovi ortodoxia . Iata o declaratie oficiala :

Parlamentul european cere ridicarea interdictiei care împiedică accesul femeilor pe Muntele Athos din Grecia, zonă geografică de 400 km2, unde accesul acestora este interzis în virtutea unei decizii luate în anul 1045, de către călugării celor 20 de mănăstiri ale regiunii, decizie care violează astăzi principiul universal recunoscut al egalitătii genurilor, al non-discriminării, ca si legislatia comunitară asupra egalitătii, precum si dispozitiile relative la libera circulatie a persoanelor în cadrul Uniunii Europene„.

Amintim ca parintii de pe Athos spun : „Dacă femeile intră aici, vine sfârsitul lumii. Asa ne-au învătat bătrânii nostri, asa au profetit sfintii nostri, care erau făcători de minuni, cuviosi, asceti sau nebuni pentru Hristos”.

Cititi va rog si articolul:

PAPUSARII – Uniunea Europeana

   Sa vedem acum ce este cu aceasta noua religie:

  1. P. Blavatsky , ( 1831 – 1891 ) , legaturi apropiate cu Scottish Rite ( Albert Pike )

Lucrarea sa „ The Secret Doctrine „ a fost una din sursele de inspiratie pentru partea 1 a documentarului anticrestin Zeitgeist .

Nascuta in imperiul rus , emigreaza in 1873 in New York si incepe o “ cariera “ in spiritism si mai mult agita teorii decat face demonstratii de extracorporalitate , levitatie , telepatie si altele din zona paranormalului .

In 1875 fondeaza Theosophical Society .

Ulterior incepe sa viziteze India .

In 1886 se stabileste in Germania unde scrie o mare parte din Secret Doctrine , o lucrare plina de teorii rasiste , ce spunea ca i-a fost inspirata de maestrii non umani din zona Tibetului .

Dupa deces a fost INCINERATA .

Jackson Spielvogel si David Redles de la Simon Wiesenthal Center , au fost nevoiti sa accepte ca lucrarile maleficei femei l-au influentat decisiv pe Adolf Hitler .

Aceasta scria in „ The Secret Doctrine „ , vol. 1 , pag 319 – 320 :

„ In antichitate si realitate , lucifer sau luciferus , este numele unei entitati angelice ce stapaneste absolut peste lumina adevarului si peste lumina zilei . „

„ lucifer este lumina divina si terestra , „ spirit sfant „ si „ satan „ in acelasi timp „

   DOAMNE IARTA-MA CA AM CITAT ASEMENEA BLASFEMII .

De la Theosophical Society pornesc doua ramuri ale unei malefice unitati in diversitate : New Age si Thule Society .

   Thule Society Rudolf Steiner Rudolf Sebottendorff ( mason ) , Philipp Stauff Anton Drexler , Rudolf Hess )  din Germania a fost piatra de temelie a Nationalsozialistische Arbeiterpartei ( nazismul ) lui Hitler … Cititi va rog si articolul:

NAZISMUL ( partea 1 ) : religia nazismului , asemanari contemporane alarmante

Initiatoarea amplei miscari new age este Alice Bailey ( 1880 – 1949 ) . Intre 1919 si 1949 a scris multe lucrari dictate de catre “ maestri ai intelepciunii “ , non oameni din zona Tibetului . A considerat ca lucifer este un zeu al intelepciunii considerat pe nedrept de catre crestinism ca inger cazut

In 1921 s-a maritat cu Foster Bailey ( 1888 – 1977 ) , grad 32 mason .

Este intemeietoarea Lucifer Publishing Company redenumita mai apoi Lucis Trust .

Lucis Trust este Non-Governmental Organization in cadrul United Nations !!! La indicatia ei , in cladirea UN se afla o camera de rugaciune cu insemnele acesteia , unde greii se aduna inaintea fiecarei sedinte generale .

Prea multe descrieri ale acestor “ maestrii “ nu avem . Totusi , in 1947 , inainte de a muri , Aleister Crowley ( 1875 – 1947 , maestru mason si bisexual ) a lasat o schita a infatisarii unui astfel de “ sef secret “ : arata aidoma unui asa zis extraterestru . Si ne amintim ca odata cu aparitia si raspandirea organizatiilor Theosophical Society a inceput o explozie de literatura SF despre alien . De asemenea UFO . Analistii fenomenului sunt de acord ca lucrarile lui Bailey, Rudolf Steiner si ale Theosophy-ei in general au influentat crearea “ religiilor “ UFO , inclusiv Order of the Solar Temple . Azi s-a ajuns ca Vaticanul sa declare ca extraterestrii sunt fratii nostrii …

 

Benjamin Creme ( 1922 – ) , seful Share International . A fost de asemenea membru Aetherius Society ( o miscare a noii “ religii “ UFO ) . Ca si Helena Blavatsky sau Alice Bailey a fost contactat de “ maestrii intelepciunii “ non umani din Shambhala . In 1959 declara ca acestia i-au spus ca dupa aproximativ 20 de ani va apare pe pamant “ maestrul maestrilor “ … Iar lui Benjamin Crème i se va da un rol important .

 

   In 1982 declara : “ Cristul este printre noi “ …

 

Daca este vorba despre antihrist , s-a nascut prin 1979 , deci are aproximativ 30 de ani .

 

Un astfel de „ sef secret „ non uman i-a dat in 1937 lui Bailey “ Marea invocatie “ . Aceasta a fost folosita inclusiv dupa evenimentele din 11.09.2001 de catre Findhorn Foundation ( pe care o invoca de la infiintare ei ) . Este o invocatie folosita si de miscarea new age UFO .

   Findhorn Foundation a fost fondata in 1972 . In 1997 este membru Conference of Non-Governmental Organizations in Consultative Relationship with the United Nations (CONGO) si membru fondator al mai multor grupuri active in UN Headquarters, intre care amintim The Spiritual Caucus in al carei site oficial gasiti fotografia United Nations Meditation Room , camera de rugaciune de care aminteam mai sus si careia ii face propaganda .

Cuvinte de lauda adresate camerei , precum unui templu , i-a adus si misticul Dag Hammarskjöld ( 1905 – 1961 ) , al doilea Secretar General al United Nations. Individul avea planuri marete cu Natiunile Unite dar a murit intr-un accident neelucidat nici pana in zilele noastre .

Alt greu al Natiunilor Unite , mare iubitor de draci este Robert Muller ( 1923 – ) . Asistent al  Secretarului General de peste 40 de ani . Poreclit “ filosoful “ UN pentru liniile directoare pe care le traseaza . E plin de idei despre guvernarea mondiala . Recunoaste ca este influentat de Alice Bailey si o admira caci a fost contactata de “ maestrii intelepciunii “ …

SA INTELEGEM: acesti sefi secreti si extraterestrii sunt de fapt INGERII CAZUTI. Cititi va rog si articolul:

NEW AGE , religia viitorului GUVERN MONDIAL al NOII ORDINI MONDIALE

NOTE:

 

   ( NOTA 1 )

 

Sub impulsul lui David Rockefeller , Grupul Bilderberg se intruneste pentru prima data la Hotel de Bilderberg , de unde si denumirea , langa Arnhem , intre 29 si 31 mai 1954 . Cititi va rog amanunte despre istoricul sau si despre membrii participanti in articolul :

 

Grupul BILDERBERG , istoric si detalii lista participanti

 

   ( NOTA 2 )

Valéry Giscard d’Estaing ( 1926 – ) , membru Bilderberg Group , presedintele Frantei intre 1974 – 1981 , figureaza a fi politician de centru dreapta , dar este mason .

A colaborat strans cu Henry Kissinger in Trilateral Commission .

Este pro avort si pro contraceptie .

In 1982 , impreuna cu prietenul sau Gerald Ford formeaza AEI World Forum , intalniri anuale ale oamenilor de afaceri si finante importanti , sefi si oficialitati guvernamentale , “ elite “ intelectuale . Sponsorizarea vine din partea American Enterprise Institute , al carei principal consilier este Samuel P. Huntington cel cu lucrarea “ Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale “

Proiectul Constitutiei Europene a fost elaborat de Valéry Giscard D’Estaing , presedintele Conventiei Europene care a redactat textul tratatului constitutional .

Acelasi care in ianuarie 1989, impreuna cu o delegatie a Comisiei Trilaterale , formata din bancherul american David Rockefeller si fostul secretar de stal al SUA, Henry Kissinger , s-a intalnit cu Mihail Gorbaciov pentru a-l convinge ca URSS trebuie sa se integreze în marile institutii financiare ale lumii, GATT, FMI şi Banca Mondiala . In cursul intrevederii , la un moment dat Giscard d’Estaing a luat cuvantul si i-a spus lui Gorbaciov:

Domnule presedinte, nu pot sa va spun exact cand se va întampla – probabil intr-un interval de 15 ani – dar Europa va fi un stat federal si trebuie sa va pregatiti pentru aceasta.”

Asta se intampla in ianuarie 1989, intr-o vreme in care tratatul de la Mastricht din 1992 nici macar nu fusese schitat pentru opinia publica .

UE se transforma intr-un ritm galopant intr-un Big Brother de STANGA . La PAPUSARI totul este bine planificat si se respecta in tocmai schemele prestabilite . Sa vedem ce se spunea in textul declaraţiei adoptate la întâlnirea Consiliului European de la Laeken din 15 decembrie 2001 , cand s-a pregăti următoare Conferinţă interguvernamentală . Convenţia s-a intrunit ( cum altfel ? ) sub preşedinţia domnului Valery Giscard d’Estaing :

„ După căderea Zidului Berlinului, ne aşteptam cu toţii la o lungă perioadă de stabilitate, fără conflicte, bazată pe respectarea drepturilor omului. După doar câţiva ani, aceasta nu mai poate fi o certitudine. Ne-am trezit brusc, o dată cu evenimentele din 11 Septembrie. Forţele opozante încă nu au dispărut: FANATISMUL RELIGIOS , NATIONALISMUL , rasismul şi TERORISMUL sunt în creştere . „ ( … )

„ Europa este continentul valorilor umane, al Cartei Magna, al Declaraţiei Drepturilor Omului, al REVOLUTIEI FRANCEZE . „

   ( NOTA 3 )

Comisia Trilaterala a fost creata in 1973 la initiativa lui David Rockefeller . Alti membri fondatori au fost Alan Greenspan si Paul Volcker , ambii fosti capi ai Federal Reserve . De asemenea si Zbigniew Brzezinski , care a fost si director.

   ( NOTA 4 )

  Cititi va rog si articolul:

Personalitati si organizatii : DAVID ROCKEFELLER

 

   ( NOTA 5 )

  Cititi va rog si articolul:

Personalitati si organizatii : HENRY KISSINGER

 

   ( NOTA 6 )

  Cititi va rog si articolul:

“ CADEREA COMUNISMULUI “ , RUSIA , OLIGARHIE , EVREI , NOUA ORDINE MONDIALA

 

   ( NOTA 7 )

 

   Eveniment de care insa marii duhovnici au avertizat cu mult timp inainte:

Sfantului Cuvios Nil Atonitul:

Fiindca dupa 1913 trecand 79 de ani se vor face toate rautatile profetite despre venirea lui Antihrist.„

   Cititi va rog si articolul:

 

APOCALIPSA, traim vremurile din urma ?

 

 

 

Sodo/gomoriţi din toată lumea- nu disperaţi; Nimicitorul ne-a înrolat ca sclavi/soldaţi în păcătuire dar, prin mijlocirea lui Isus, putem deveni generali ai neprihănirii, pentru că Împărăţia Lui Dumnezeu nu este mâncare, băutură, sexologie! Credeţi doar că El ne iubeşte Dumnezeieşte, ne aşteaptă şi ne vrea cu gelozie pentru Sine! Noi, prin naşterea din nou, dăruită gratis în Ioan cap. 3- prin pocăinţă, prin botezul (fără bani), în moartea Lui (Romani, cap 6), să primim nu doar greaţa lui Iov din cap. 42, ci moartea Lui, dimpreună cu noi, TOŢI, dar şi cu toate păcătuirile şi, NUMAI cu ajutorul lui Isus, noi să ne lepădăm de TOATE mizeriile, pentru totdeauna-cu tot cu gunoierul cosmic,pentru a rămâne UNA cu El 

 

 

… Când “cărturarii şi fariseii I-au adus o femeie prinsă în preacurvie. Au pus-o în mijlocul norodului.  Şi au zis lui Isus: “Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar când săvârşea preacurvia.  Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei: Tu, dar, ce zici?

  Spuneau lucrul acesta ca să-L ispitească şi să-L poată învinui. Dar Isus S-a plecat în jos şi scria cu degetul pe pământ.

  Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus şi le-a zis: “Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatră în ea.”

  Apoi S-a plecat iarăşi şi scria cu degetul pe pământ.

  Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simţit mustraţi de cugetul lor şi au ieşit afară, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni, până la cei din urmă. Şi Isus a rămas singur cu femeia, care stătea în mijloc.

  Atunci S-a ridicat în sus; şi, când n-a mai văzut pe nimeni decât pe femeie, Isus i-a zis: “Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a osândit?”

  “Nimeni, Doamne”, I-a răspuns ea. Şi Isus i-a zis: “Nici Eu nu te osândesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti.” (Ioan 8/1-11)

Pentru că lumea “creştinilor” pocăiţi şi nepocăiţi este plină de judecători ai oamenilor batjocoriţi de satan, dar, pentru salvarea cărora – a sângerat Isus, să învăţăm din pilda cu oaia rătăcită:” Feriţi-vă să nu defăimaţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi; căci vă spun că îngerii lor în ceruri văd pururi faţa Tatălui Meu care este în ceruri. Fiindcă Fiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut

 

  Ce credeţi? Dacă un om are o sută de oi şi se rătăceşte una din ele, nu lasa el pe cele nouăzeci şi nouă pe munţi şi se duce să caute pe cea rătăcită?

  Şi, dacă i se întâmplă s-o găsească, adevărat vă spun că are mai multă bucurie de ea decât de cele nouăzeci şi nouă care nu se rătăciseră.

  Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi.” (Matei 18/10-14)

Curvia şi alte păcate prezentate în Gal. Cap 5/19 sunt injectate în sângele omenesc, infectat, transformat de cel rău, de când s-a realizat primul organism modificat genetic, în Grădina Eden, de către Lucifer. Prin el, omul a fost dezbrăcat de Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu cel Luminos şi a fost îmbrăcat cu răutate, viclenie, preacurvie, ceartă şi alte costume intunecatoare ale ruşinii şi suferinţei. Oricât s-au chinuit oamenii să scape de această urâţenie, prin forţe proprii -nu au reuşit. “Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om; dar a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om.” (Mat15/19-20). Chiar dacă oamenii neinnoiti se abţin trupeşte, în gândul lor, în inima lor tot păcătuiesc.

 

Chiar dacă Uzurpatorul satan a umplut pe orice om şi pe orice popor cu plinătatea curviei, a venit Isus ca, prin moartea, îngroparea şi învierea Lui, să ne golească, şi să ne umple cu Plinătatea Dumnezeirii, căci Isus, este Totul Totului Tot.” Vai, cetatea aceea credincioasă, cum a ajuns o curvă! Era plină de judecată, dreptatea locuia în ea, şi acum e plină de ucigaşi!” (Îs.1/21)…

 

…” S-a dus pe orice munte înalt şi sub orice copac verde şi a curvit acolo.” (Ier.3/6 b) ŞI… “Mama lor a curvit” (Osea 2/5), dar şi urmaşii, la fel!” Nu ştiţi că cine se lipeşte de o curvă este un singur trup cu ea? Căci este zis: “Cei doi se vor face un singur trup”. Dar cine se lipeşte de Domnul este un singur duh cu El.” (1 Cor 6/16-17) De aceea a venit Isuss, ca să ne ajute. El a zdrobit capul celui rău la Golgota şi, oricine da afară pe oaspetele nepoftit, căruia îi plătim chiria cu preţul vieţii veşnice şi îl primeşte pe Isus, biruie, scapa de acest rău. Orice om născut din nou, poate birui totul. Dar nu omul poate totul, pentru că nimic bun nu locuieşte în omul nenăscut din nou, Ci Harul lui Dumnezeu care locuieşte în omul nou, poate totul; Căci omul despărţit de Dumnezeu nu poate face nimic. Până şi cea mai “bună” fapta omenească este ca o cârpă mânjită. Omul poate făptui Dumnezeieşte totul, doar numai dacă  IL ARE CA DOMN  SI DACA ESTE LASAT SA IMPARATEASCA  ISUS,SI DACA  OMUL NOU este în Isus, unde nu se intra cu papucii înnămoliţi de mizeriile lumii şi nu se intra cu hainele mudare, peticite de păcate.” Descalţă-te căci locul pe cale îl calci este sfânt” a spus Domnul, nu numai lui Moise ori Iosua, ci fiecăruia. Cine doreşte să se încalte cu râvna Evangheliei şi să se îmbrace în mantia neprihănirii, în platoşa pocăinţei şi smereniei, cu scutul credinţei şi cu alte haine cristice, luând pe cap şi coiful protector al mantuirii- Duhului Sfânt.

Din Apocalipsă, cap 17, savuram biruinţa Binelui asupra “dualităţii creştineşti” şi asupra curviei cosmice: “Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” Pe frunte purta scris un nume, o taină: “Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.” Şi am văzut pe femeia aceasta, îmbătata de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare.

 

Curvia a fost creată de satan, pentru a-şi bate joc de om şi de Dumnezeu, dar n-a ştiut că omul, îngreţoşat de curvie, va părăsi pe satan cel plin de curvii, care a “adăpat toate neamurile din vinul miniei curviei ei “(Ap.14/8). Lui Dumnezeu nu i-a fost greaţă să lucreze nici prin curva Rahav, care a arătat nu numai credinţa în Creator, ci şi Fapta Credinţei:” Înainte de a se culca iscoadele, Rahav s-a suit la ei pe acoperiş

 Şi le-a zis: “Ştiu că Domnul v-a dat ţara aceasta, căci ne-a apucat groază de voi, şi toţi locuitorii ţării tremură înaintea voastră.

 Fiindcă am auzit cum, la ieşirea voastră din Egipt, Domnul a secat înaintea voastră apele Mării Roşii şi am auzit ce aţi făcut celor doi împăraţi ai amoritilor dincolo de Iordan, lui Sihon şi Og, pe care i-aţi nimicit cu desăvârşire.

  De când am auzit lucrul acesta, ni s-a tăiat inima şi toţi ne-am pierdut nădejdea înaintea voastră; căci Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeu sus în ceruri şi jos pe pământ.

  Şi acum, vă rog, juraţi-mi pe Domnul că veţi avea faţă de casa tatălui meu aceeaşi bunăvoinţă pe care am avut-o eu faţă de voi. Daţi-mi un semn de încredinţare

  Că veţi lăsa cu viaţa pe tatăl meu, pe mama mea, pe fraţii mei, pe surorile mele şi pe toţi ai lor şi că ne veţi scăpa de la moarte.”

  Bărbaţii aceia i-au răspuns: “Suntem gata să murim pentru voi, dacă nu ne daţi pe faţă; şi când Domnul ne va da ţara aceasta, ne vom purta cu tine cu bunăvoinţă şi credincioşie.”

  Ea i-a coborât cu o funie pe fereastră, căci casa în care locuia era lângă zidul cetăţii.

  Şi le-a zis: “Duceţi-vă spre munte, ca să nu vă întâlnească cei ce vă urmăresc; ascundeţi-vă acolo trei zile, până se vor întoarce; după aceea, să vă vedeţi de drum.”” (Iosua 2/2-16)

  Aşa cum curva Rahav a fost “socotită şi ea neprihănită prin fapte, când a găzduit pe soli şi i-a scos afară pe altă cale” (Iac 2/25), Isus le-a zis: “Adevărat vă spun ca vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu. Fiindcă Ioan a venit la voi umblând în calea neprihănirii, şi nu l-aţi crezut. Dar vameşii şi curvele l-au crezut: şi, măcar că aţi văzut lucrul acesta, nu v-aţi căit, în urmă, ca să-l credeţi.” (Matei 21/31-32).Chiar şi curva celor 5 bărbaţi, Samariteanca- l-a crezut, l-a primit şi l-a propovăduit pe Isus

Acolo se afla fântâna lui Iacov. Isus, ostenit de călătorie, şedea lângă fântână. Era cam pe la ceasul al şaselea.

  A venit o femeie din Samaria să scoată apa. “Dă-Mi să beau”, i-a zis Isus.

  Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate să cumpere de ale mâncării.

  Femeia samariteană I-a zis: “Cum Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteană?” – Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii. –

  Drept răspuns, Isus i-a zis: “Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: “Dă-Mi să beau!”, tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apa vie.”

  “Doamne”, I-a zis femeia, “n-ai cu ce să scoţi apă, şi fântâna este adâncă; de unde ai putea să ai, dar, această apă vie?

  Eşti Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta şi a băut din ea el însuşi şi feciorii lui şi vitele lui?”

  Isus i-a răspuns: “Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete.

  Dar oricui va bea din apă pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică.”

  “Doamne”, I-a zis femeia, “dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot.”

  “Du-te”, i-a zis Isus, “de cheamă pe bărbatul tău şi vino aici”.

 

  Femeia I-a răspuns: “N-am bărbat.” Isus i-a zis: “Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbaţi ai avut; şi acela pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat. Aici ai spus adevărul.” “Doamne”, I-a zis femeia, “văd că eşti proroc.

  Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.”

  “Femeie”, i-a zis Isus, “crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim.

  Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci Mântuirea vine de la iudei.

  Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.

  Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.”

  “Ştiu”, I-a zis femeia, “că are să vină Mesia (căruia I se zice Hristos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile.”

  Isus i-a zis: “Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.”

  Atunci au venit ucenicii Lui şi se mirau că vorbea cu o femeie. Totuşi niciunul nu I-a zis: “Ce cauţi?” sau: “Despre ce vorbeşti cu ea?”

  Atunci femeia şi-a lăsat găleata, s-a dus în cetate şi a zis oamenilor:”Veniţi de vedeţi un Om care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este Acesta Hristosul?” Ei au ieşit din cetate şi veneau spre El

  În timpul acesta, ucenicii Îl rugau să mănânce şi ziceau: “Învăţătorule, mănâncă!”

  Dar El le-a zis: “Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o cunoaşteţi.”

  Ucenicii au început să-şi zică deci unii altora: “Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?”

  Isus le-a zis: “Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui.

  Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni până la seceriş? Iată, Eu vă spun: ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele care sunt albe acum, gata pentru seceriş.

  Cine secera primeşte o plată şi strânge rod pentru viaţa veşnică; pentru că şi cel ce seamănă şi cel ce secera să se bucure în acelaşi timp.

  Căci, în această privinţă, este adevărata zicerea: “Unul seamănă, iar altul seceră.”

  Eu v-am trimis să seceraţi acolo unde nu voi v-aţi ostenit; alţii s-au ostenit, şi voi aţi intrat în osteneală lor.”

 

  Mulţi samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii, care zicea: “Mi-a spus tot ce am făcut.”

  Când au venit samaritenii la El, L-au rugat să rămână la ei. Şi El a rămas acolo două zile.

  Mult mai mulţi au crezut în El din pricina cuvintelor Lui.

  Şi ziceau femeii: “Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine şi ştim că Acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii.”” (Ioan 4/-42)

 

 

Care sunt cele 18 state care recunosc casatoriile între persoane de același sex.  Statele Unite, Canada, Marea Britanie si Franta sunt in top

Slovenii au respins duminică, prin referendum, eforturile Parlamentului de a extinde dreptul la căsătorie pentru cupluri de același sex, după ce Irlanda a devenit în mai prima țară care a aprobat acest tip de căsătorie prin referendum, relatează AFP, care prezintă o situație pe această temă în lume.


Căsătoria între persoane de același sex este legală în 18 țări, dintre care 13 se află în Europa.

– Europa

OLANDA: În aprilie 2001, Olanda devine prima țară care le permite gay-ilor și lesbienelor să se căsătorească – într-o ceremonie civilă – și să adopte copii.


BELGIA: Căsătoria între persoane de același sex este legalizată în 2003, cu unele restricții. Cuplurile de același sex au primit în 2006 permisiunea să adopte copii.

SPANIA: Guvernul socialist a legalizat căsătoria între persoane de același sex în iulie 2005. Cuplurilor gay li s-a permis totodată să adopte copii, indiferent de statutul lor marital.

NORVEGIA: Toate cuplurile au primit drepturi egale în ianuarie 2009, permițându-li-se să se căsătorească, să adopte copii și să folosească tehnologii de reproducere asistată.

SUEDIA: Cuplurilor de același sex li s-a permis să se căsătorească – în ceremonii civile sau luterane – în mai 2009. Adopția este legală pentru toți începând din 2003.

PORTUGALIA: Căsătoria între persoane de același sex este legală din iunie 2010, însă nu și adopția de către persoane gay.

ISLANDA: Căsătoriile între persoane de același sex au fost legalizate în iunie 2010, iar adopțiile de către cupluri gay în 2006.

DANEMARCA: Începând din 2012, gay-ilor și lesbienelor li s-a permis să se căsătorească – în ceremonii luterane. Danemarca a fost prima țară din lume care a legalizat uniunile civile ale cuplurilor de același sex, în 1989.

FRANȚA: Căsătoria între persoane de același sex și adopțiile de căttre persoane de orientare homosexuală au fost legalizate în mai 2013.

ANGLIA și ȚARA GALILOR: O lege care autorizează căsătoria între persoane de același sex a fost adoptată în iulie 2013, urmată de SCOȚIA în februarie 2014. IRLANDA DE NORD este profund divizată pe această temă.

LUXEMBURG: Căsătoria între persoane de același sex a fost legalizată în ianuarie 2015, iar premierul Xavier Bettel s-a căsătorit cu partenerul său în mai 2015.

IRLANDA: Egalitatea în privința căsătoriei a fost autorizată prin referendum în mai 2015 și a devenit lege în octombrie.

FINLANDA: A votat pentru egalitate în privința căsătoriei în 2014, iar legea urmează să intre în vigoare în 2017.

SLOVENIA: Alegătorii au respins căsătoriile între persoane de același sex printr-un referendum, pe 20 decembrie 2015, infirmând o decizie a Parlamentului din martie de a le legaliza. Slovenii au spus “nu” și într-un referendum anterior, în 2012.

– America de Nord

CANADA: O lege care autorizează căsătoria între persoane de același sex și adopția a intrat în vigoare în iulie 2015.

STATELE UNITE: O decizie istorică a Curții Supreme, în iunie 2015, a introdus egalitatea în ceea ce privește căsătoria pe întregul teritoriu al țării.

MEXIC: Căsătoria între persoane de același sex este legală în cinci state, după ce capitala federală a legalizat-o prima, în 2009.

– America de Sud

ARGENTINA: În iulie 2010, Argentina devine prima țară latino-americană care legalizează căsătoria între persoane de același sex. Cuplurile gay pot, de asemenea, să adopte.

URUGUAY: În aprilie 2013, Uruguay devine a doua țară din America Latină care aprobă acest tip de căsătorie. Adopțiile de către cuplurile de același sex au fost legalizate în 2009.

BRAZILIA: A autorizat de facto căsătoria între persoane de același sex pe 14 mai 2013, după ce Consiliul Național al Justiției a dispus înregistrarea tuturor căsătoriilor, până la adoptarea unei legi de către Parlament.

– Africa

AFRICA DE SUD: În noiembrie 2006, a devenit prima țară africană care a legalizat parteneriatul civil sau mariajul între persoane de același sex, permițând totodată adopția.

– Asia-Pacific:

NOUA ZEELANDĂ: Căsătoria între persoane de același sex a fost legalizată în aprilie 2013, la aproximativ 27 de ani după ce homosexualitatea a fost dezincriminată penal, prima decizie de acest fel în regiune.

 

(((Şi dacă nu am nevoie de Dumnezeu?)))

 

Mult mai cumplită decât persecuţiile, ideologiile şi păgânismul militant la un loc ar putea fi forţa ascunsă în spatele expresiei aparent inofensive: „Nu ai nevoie de Dumnezeu!”

Mult mai cumplită decât persecuţiile, ideologiile şi păgânismul militant la un loc ar putea fi forţa ascunsă în spatele expresiei aparent inofensive: „Nu ai nevoie de Dumnezeu!”

„Nu ai nevoie de Dumnezeu!” a devenit un fel de emblemă a progresului, a maturităţii şi a superiorităţii. Expresia capătă putere asupra minţii omului şi devine, pe neobservate, un subtil proces de deconstruire a gândirii (la fel operează pofta şi ura). Mai devreme sau mai târziu, ideea aceasta exprimată şoptit se va face trup şi va trăi, alimentând mândria şi aroganţa care cresc în minte precum buruienile. De aceea, „nu ai/am nevoie de Dumnezeu” a dat lumii credinţei una dintre cele mai devastatoare lovituri din istoria existenţei ei, nu vărsând sânge, ci producând indiferenţă.

În faţa expresiei „nu ai voie să…” omul adoptă imediat o poziţie de rezistenţă. Când însă i se spune: „Nu ai nevoie de…”, mândria lui este activată foarte subtil: „Tu eşti atât de mare şi de important, încât nu ai nevoie de aşa ceva…” Credinţa în Dumnezeu este pentru copiii cărora le este frică de întunerec, susţine Dawkins. Ideea de Dumnezeu, care a avut sens într-o anumită perioadă sau situaţie a vieţii, a încetat să mai aibă sens într-o altă situaţie sau perioadă. Hawking afirma ilustrativ că omul nu mai are nevoie de Dumnezeu ca să înţeleagă universul.

Pe fundalul mândriei astfel stimulate, mintea cedează adesea aproape fără luptă. Ca în povestea în care părintele îi spune fiului său care se pregătea să ia a doua piersică: „Nu e cazul. Toate au acelaşi gust şi un băiat ca tine nu se coboară până la rutina aceasta.” Băiatul a rămas descumpănit şi nu a încercat să mai ia o altă piersică, de teamă să nu cadă în rutina degradantă.

Greşelile din ochii noştri

Primul viciu al expresiei „nu ai/am nevoie de Dumnezeu!” este legat de conţinutul ei şi de statutul lui Dumnezeu şi al omului. Omul poate spune „nu am nevoie de ceva”, pentru că obiectele există ca să servească scopurilor pentru care le folosim. Când un om spune: „Nu am nevoie de cineva”, vorbeşte despre celălalt ca despre un obiect. Existenţa lui Dumnezeu nu este justificată de nevoia vreunuia dintre noi de El. El există şi prin acest simplu fapt, independent de nevoile autopercepute, omul este pus să aleagă cum se va raporta la Dumnezeu. Pe de altă parte, dacă un om afirmă că nu are nevoie de Dumnezeu, se neagă pe sine, ca un copil care i-ar spune mamei sau tatălui: „Nu am nevoie de tine.” Se poate să nu ai nevoie de părinţi pentru împlinirea scopurilor tale de un fel sau altul. Dar dincolo de această perspectivă funcţională şi simplistă, existenţa oricărui individ este derivată din existenţa părinţilor lui. De la ei are deci viaţa şi, în plus, orice ar fi un copil şi oriunde s-ar afla, părinţii sunt şi vor rămâne pe veci parte din ceea ce înseamnă el. Dumnezeu nu e ceva de care ne folosim sau nu. Dumnezeu este Cineva prin care existăm.

Greşeala nu se comite deci când cineva spune: „Nu am nevoie de Dumnezeu!”, ci s-a comis atunci când omul a început să creadă că Dumnezeu este ceva de care „are sau nu nevoie”, că El este acolo ca să împlinească o „nevoie“ şi că atunci când lipsa respectivă dispare, nu mai este nevoie de El. Dumnezeu nu este ceva de folosit, ci este izvorul continuu al fiinţei noastre. „Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: «Suntem din neamul lui…»” (Faptele apostolilor 17:28), striga Pavel.

Adevărul din spatele cuvintelor

Nebunia expresiei „nu am nevoie de Dumnezeu!” („Nebunul zice în inima lui: «Nu este Dumnezeu!»” – Psalmii 14:1) rezultă şi din faptul că reperul oricărei măsurători este întotdeauna exterior, în timp ce omul care crede că nu „nu are nevoie de Dumnezeu!” spune, de fapt: „Mă măsor cu mine însumi, nu îmi conduc barca vieţii nici după stele, nici după vreun alt instrument, ci după cum cred eu că trebuie. Vreau să-L înlocuiesc pe Dumnezeul creştin cu un altul, fie că este cineva sau ceva conform cu dorinţele mele.” În realitate, omul nu-L înlocuieşte pe Dumnezeu cu ceva sau cu cineva, ci cu propria fiinţă şi gândire. El însuşi devine dumnezeu pentru sine. „Apoi aprinderea i se îndoieşte, întrece măsura şi se face vinovat, căci puterea lui o ia ca dumnezeu al lui!“ (Habacuc 1:11)

Este vorba, fără îndoială, de înlocuirea lui Dumnezeu şi nicidecum de renunţarea la El, aceasta fiind exclusă prin chiar natura fiinţei umane. Ideea de Dumnezeu este legată fundamental de ideea de creaţie, de existenţă. Cum omul nu poate fi creaţia lui însuşi, el este şi va rămâne, în mod esenţial, un rezultat, şi nu o cauză.

Proba efectelor

Cuvintele „nu am nevoie de Dumnezeu!”, în timp ce pot fi rezultatul diverşilor factori, sunt, în acelaşi timp, fără îndoială, expresia unei dorinţe şi a unui impuls de schimbare. Tendinţa de a căuta schimbarea este naturală şi pozitivă în sine, însă este condiţionată de natura, obiectul şi obiectivul ei. S-a dovedit pe vreo cale, cumva, că renunţarea la Dumnezeu şi înlocuirea Lui cu ceva sau cineva, indiferent de factorii care le cauzează, sunt spre binele, fericirea şi progresul omului şi ale omenirii? Au produs epocile păgânismului negru, ale idolatriei sau ale societăţilor ateiste superioare opere şi realizări care să ducă la înălţarea omenirii? Se află omul care s-a făcut pe sine însuşi dumnezeu într-o pozitie mai promiţătoare faţă de poziţia pe care i-o oferă teoria evoluţiei vieţii pe pământ?

Să aruncăm o privire în lumea noastră, aşa cum arată azi, în lumina deciziilor luate fără Dumnezeul de care spune că nu mai are nevoie. Primul afectat este adevărul. Odată ce Dumnezeu a fost înlocuit cu altceva sau cu altcineva, iar omul s-a făcut pe sine dumnezeu, se ridică întrebarea: Ne bucurăm de o măsură mai mare de adevăr? Am reuşit să găsim o definiţie a adevărului superioară celei pe care a dat-o Iisus când a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6)? Petre Ţuţea credea că fără Dumnezeu şi fără eternitate nu putem vorbi de adevăr pentru că nu avem o referinţă universală şi nici timpul necesar dezvoltării lui complete. Câtă dreptate a avut acest profet dispreţuit în patria lui. Cine sau ce poate înlocui Absolutul şi, fără existenţa Lui, cine mai poate şti de unde vine, încotro se duce şi cu ce rost se află aici? Dacă este amputat gândul veşniciei, cine mai poate scăpa din nisipul mişcător al timpului? Primul efect pe care l-a resimţit generaţia noastră, care nu duce lipsă de Dumnezeu, a fost pierderea definiţiilor. „Şi astfel izbăvirea s-a întors îndărăt şi mântuirea a stat deoparte, căci adevărul s-a poticnit în piaţa de obşte şi neprihănirea nu poate să se apropie.” (Isaia 59:14) Omul nu mai ştie exact ce înseamnă că este om, valorile au dispărut, înghiţite de mocirla localului, temporalului şi individualului. Moralitatea a pierdut orice fel de ghidaj şi direcţie. Legăturile sociale – familie, naţiune, societate, biserică – au fost desprinse de la ţărm şi trimise în larg, la discreţia valurilor şi fără niciun fel de reper. Omul, cu suficienţa lui de sine, a devenit el însuşi măsura lucrurilor, şi astfel a pierdut orice măsură. Limita spre care tinde decăderea morală este a ruinei şi nefiinţei. În ochii lui, lucrurile, fenomenele şi procesele au pierdut raportarea la absolut, unul bine definit şi stabilit. Vaste sectoare ale omenirii şi, din profundă nefericire, printre ele sunt şi ale bisericii, au împrumutat limbajul demonilor – „Ah! Ce avem noi a face cu Tine, Iisuse din Nazaret?“ (Luca 4:34) –, sperând că totuşi rezultatul va fi diferit. (Cazul bisericii Laodiceea este exemplul tipic.) Din nefericire, sau din fericire, aceiaşi factori, prin aceeaşi operaţie, vor duce întotdeauna la acelaşi rezultat.

dreamstime_xxl_28896155

Aşadar, e adevărat că omul nu are nevoie de Dumnezeu? Dacă acesta este un adevăr, iar adevărul îl face pe om liber, trebuie demonstrat că omul fără Dumnezeu e liber. Nu-l întrebaţi pe el, ci întrebaţi viaţa lui. Dacă nu este liber, concluzia logică şi imediată este că lucrul cu care L-a înlocuit pe Dumnezeu nu este adevărat. De teamă să nu obţină un răspuns nedorit, omul care-L abandonează pe Dumnezeu nu-şi pune aceste întrebări. Şi chiar şi când răspunsul vine din toate direcţiile, omul continuă să fie în negare.

Contra curentului

E vreo cale de scăpare din acest vârtej? Cine ar putea rezolva dosarul omului care nu are nevoie de Dumnezeu? „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi“ (Ioan 8:32), a spus Iisus de-a lungul şi de-a latul creaţiei şi timpului. Dacă am percepe corect gravitatea problemei, am trăi textul din Apocalipsa: „Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea.” (Apocalipsa 5:4) În acelaşi capitol, scena se schimbă dramatic: „Şi unul din bătrâni mi-a zis: «Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei.” (Apocalipsa 5:5) Simpla apropiere a lui Iisus, simpla menţionare a numelui Său îl face pe demon să exclame: „Ai venit să ne prăpădeşti? Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu.” (Luca 4:34) „Iisus l-a certat şi i-a zis: «Taci şi ieşi afară din omul acesta!» Şi dracul, după ce l-a trântit jos, în mijlocul adunării, a ieşit afară din el, fără să-i facă vreun rău.” (Luca 4:35)

Autoînşelare

E adevărat că, prin renunţare, omul trăieşte o viaţă fără Dumnezeu? Ce putem deveni noi despărţiţi de Dumnezeu? Cu care alt Dumnezeu va mai fi omul om? Înseamnă asta cumva că ilustraţia lui Petru, cu întoarcerea la noroi şi la vomă („Cu ei s-a întâmplat ce spune zicala adevărată: «Câinele s-a întors la ce vărsase» şi «scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă».“ – 2 Petru 2:22), este adevărată? Este clar că noi cunoaştem puţină istorie şi, tragic, puţinul pe care-l cunoaştem îl distorsionăm şi îl ignorăm. De aici suntem declaraţi repetenţi, adică trimişi să repetăm istoria. Este clar că expresia „nu am nevoie de Dumnezeu!“ nu reflectă adevărul. Omul nu există fără noţiunea de „dumnezeu”, într-o formă sau alta. Cuvintele acestea spun, de fapt: „Nu am nevoie de acest Dumnezeu al religiei creştine, aşa cum, mai mult sau mai puţin, L-a înţeles ea de la Iisus. Mă feresc să ridic braţele în sus dintr-o «oroare sfântă» în faţa acestui «potop de desfrâu» şi, în loc să mă întreb de ce s-a stricat carnea, aleg să îmi privesc faţa în oglindă şi să mă întreb: «Unde a fost sarea?»” (John Stott). Răspunsul la această întrebare îl dă Solveig Anna Boasdottir, profesoară la Facultatea de Teologie şi Studii Religioase din cadrul Universităţii din Islanda. Printre rezultatele studiilor ei se numără următoarele aspecte: 46% din tânăra generaţie încă se consideră creştină, dar niciunul dintre ei nu crede că Dumnezeu a făcut pământul. „Teoriile ştiinţifice se bucură de o largă acceptare în rândul generaţiilor de toate vârstele, dar lucrul acesta nu a dus neapărat la pierderea credinţei în Dumnezeu“, spune Boasdottir. Preoţii (luterani), afirmă raportul, au discutat fenomenul pe larg pe Facebook, dar, „După câte am văzut, ei (preoţii) nu sunt surprinşi, şi cu atât mai puţin şocaţi.” Întrebarea: „Unde a fost sarea?” primeşte deci un răspuns clar nu numai în dreptul clerului, ci şi al nostru, al tuturor.

Având în vedere roadele şi rezultatele afirmaţiei: „Nu am nevoie de Dumnezeu!”, ne dăm seama că ea nu mai este o expresie a dorinţei de schimbare şi de evoluţie, ci este, de fapt, corpul delict al tragediei umane, constituie autoincriminarea omului. Avem de-a face cu legea semănatului şi seceratului, fie că e vorba de un individ, fie că e vorba de o societate sau de istoria însăşi. Acesta este capul de acuzare în înfiorătorul dosar al naufragiului societăţii umane.

Răspuns pentru ultimul „de ce?”

Atunci când aud: „Nu am sau nu mai am nevoie de Dumnezeu!”, simt îndemnul să repet întrebarea pastorului către tânăra care tocmai renunţase la credinţa în Dumnezeu: „În care Dumnezeu nu mai crezi?” Ea a răspuns: „În Dumnezeul iadului, al cataclismelor naturale şi umane, al suferinţei şi al morţii…” „Nici eu nu cred în acesta“, a spus pastorul. Aşadar, „de care Dumnezeu nu mai ai nevoie”? De Cel de care ai avut nevoie cândva şi la care vei fi gata să alergi îndată ce reeditezi acel cândva? Când ai avut nevoie de Dumnezeu, de ce ai avut nevoie de El, care au fost motivele tale, şi acum, când nu mai ai nevoie, care îţi sunt raţiunile? Pare simplu să zici: „Nu mai am nevoie de Dumnezeu!”, dar, de fapt, nu este simplu deloc. Tocmai mi-a spus un prieten: „Dacă ştiam ce înseamnă să divorţezi, în viaţa mea nu aş fi urcat treptele tribunalului!” Şi renunţarea la Dumnezeu se petrece tot pe treptele unui tribunal, cu mult mai real decât cel din centrul oraşului. Este vorba de tribunalul conştiinţei. Fiinţa ta te acuză de cea mai odioasă crimă de care eşti capabil împotriva ei: „Vai de ei, pentru că fug de Mine! Pieirea vine peste ei, pentru că nu-Mi sunt credincioşi! Aş vrea să-i scap, dar ei spun minciuni împotriva Mea!“ (Osea 7:13) Sau: „Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea, împotriva Celui ce te putea ajuta.“ (Osea 13:9) Ce fel de explicaţie îi vei putea da vreodată fiinţei tale? Niciodată ea nu va înţelege pentru ce ai comis această crimă odioasă împotriva ei, după cum nici copiii nu vor primi, niciodată, niciun fel de motive pentru justificarea divorţului părinţilor. Sufletul le rămâne sfâşiat, ca un călător singuratic pe peronul pustiu al gării. Ce vei spune la bara de judecată a tribunalului conştiinţei tale? Ţi-a fost fiinţa ta cel mai cumplit duşman, ca să comiţi împotriva ei cea mai haină crimă pe care o poate comite cineva împotriva propriului suflet? Greu de crezut aşa ceva. Mai degrabă cred că acesta este un act de gravă iresponsabilitate şi de suprem egoism, cred că este vorba, mai curând, de superficialitate decât de sadism.

Am văzut oameni stând în faţa altor oameni fără să aibă niciun răspuns la întrebarea acestora: „De ce?” Recent, am văzut la ştiri un asistent medical împuşcat pe stradă de către un poliţist. A fost împuşcat pe când era întins la pământ, cu mainile ridicate în sus, total dezarmat. Victima a supravieţuit ca să-l întrebe pe agressor: „De ce ai tras în mine?” Acesta, cu un chip fără expresie, a răspuns: „Nu ştiu de ce am făcut asta!” Acesta va fi, de fapt, singurul răspuns pe care-l vor da omul fără Dumnezeu şi diavolul, deopotrivă. Fiindcă taina fărădelegii a fost şi va rămâne pentru totdeauna o taină. „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14:30) a strigat Petru.

SURSĂ:Semnele timpului, ediția tipărită, august 2016

Este ceasul să vă treziți

 Ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn, căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut.

(Romani 13:11)

Ce înseamnă timpul pentru noi? Un bărbat care a fost închis într-un lagăr de concentrare a fost întrebat odată ce a făcut în tot acel timp. Răspunsul său a fost următorul:„Am supravieţuit.”în condiţiile acelea, nici nu avea altceva de făcut. Pentru creştin însă, supravieţuirea nu este nici pe departe modul de viaţă potrivit. Noi trăim numai atâta timp cât suntem răscumpăraţi prin Hristos aici şi acum. Trăim prin manifestarea dragostei şi purităţii Sale acum. Ne utilizăm posesiunile prin investirea lor în împărăţia lui Dumnezeu acum. Trebuie să fim oneşti cu noi înşine acum.Trebuie să fim credincioşi faţă de Dumnezeu acum.Trebuie să fim devotaţi lui Hristos acum. Prezentul este tot ce avem.

Unii aşteaptă o fericire care se află întotdeauna în viitorul apropiat, peste o zi, peste o săptămână. Realitatea este că atât vremurile bune, cât şi vremurile de criză ne pot apropia de Dumnezeu, fie prin recunoştinţă, fie prin conştientizarea nevoii noastre. Pe unii totuşi, vremurile bune i-au purtat departe de Dumnezeu din cauza mândriei, a plăcerilor şi a egoismului.

Acum este timpul să creştem spiritual. Viaţa nu stă în abundenţa lucrurilor pe care le posedăm. Construirea unui nou etaj la casa ta nu-ţi va adăuga vreun centimetru la statura spirituală. Donarea unui număr mare de cărţi valoroase bibliotecii unei universităţi nu-ţi va spori cu nimic educaţia.

Lucrul esenţial care ar trebui să ne preocupe acum este creşterea până la „statura plinătăţii” Domnului nostru. Diavolul va avea grijă să nu ne lase să ne dezvoltăm normal. Influenţele rele sunt pretutindeni în jurul nostru şi nu ne putem permite să stăm cu braţele încrucişate. Creşterea presupune înfrângerea a tot ce se opune vieţii creştine, presupune aducerea roadelor Duhului în măsură bogată. Creşterea nu este întotdeauna uşoară, dar este esenţială şi trebuie să aibă loc acum. Să nu uităm că, dacă nu creştem, murim.

Lucrurile mai puţin bune şi mai puţin alese care ne mănâncă nopţile şi zilele, lucrurile zadarnice care ne ocupă orele ne fură din veşnicie. Timpul petrecut acum cu lucrurile care ne ajută să împlinim scopul vieţii creştine ne va fi înapoiat însutit la revenirea Sa şi în ziua în care vom moşteni pământul.

 

Oswald CHAMBERS: POCĂINȚA

1a9011dd036798fbe089b9593d820613

Când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire.

2 Corinteni 7:10

Pocăinţa

Convingerea de păcat este cel mai bine descrisă de următoarele cuvinte: ”Ce trist că păcatele mele. Mântuitorul meu, / Cad asupra Ta.” Convingerea de păcat este unul dintre cele mai rare lucruri din viaţa omului. Ea este începutul cunoaşterii lui Dumnezeu.

Isus Cristos a spus că atunci când va veni Duhul Sfânt, El va aduce convingerea de păcat; când Duhul Sfânt trezeşte conştiinţa cuiva şi îl aduce în prezenţa lui Dumnezeu, ceea ce-l nelinişteşte pe om nu este relaţia lui cu alţi oameni, ci relaţia lui cu Dumnezeu: “Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătui! şi am făcut ce este rău înaintea Ta”. Convingerea de păcat, minunea iertării şi a simţirii sunt atât de întreţesute, încât numai omul iertat este un om sfânt, el dovedeşte că este iertat prin faptul că este cu totul altfel decât era înainte, şi aceasta prin harul lui Dumnezeu.

Pocăinţa îl aduce întotdeauna pe om în punctul de a spune: “Am păcătuit”. Cel mai sigur semn că Dumnezeu lucrează in viaţa cuiva este când acel om spune lucrul acesta cu toată convingerea. Orice altceva nu este decât părere de rău pentru greşelile făcute, un sentiment produs de dezgustul faţă de sine însuşi.

Intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu se face prin durerile de nespus ale pocăinţei care nimiceşte bunătatea respectabilă a omului. Atunci Duhul Sfânt, Cel care produce aceste dureri, începe modelarea chipului Fiului lui Dumnezeu în acea viaţă. Viaţa cea nouă se va manifesta prin pocăinţă conştientă şi sfinţenie inconştientă, şi nu invers. Baza creştinismului este pocăinţa. De fapt, un om nu se poate pocăi atunci când vrea el; pocăinţa este darul lui Dumnezeu. Vechii puritani obisnuiau să se roage să primească “darul lacrimilor”. Dacă nu mai cunoşti puterea pocăinţei, te afli în întuneric. Cercetează-te şi vezi dacă nu cumva ai uitat să fii întristat din cauza păcatului

Este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn

Dormind“Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm.”

Romani, 13.11

.

Cunoașteți probabil “Paradoxul vremurilor noastre“, surprins în cuvinte  potrivite de către  scriitorul Octavian Paler (1926-2007):

“Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem:
clădiri mai mari, dar suflete mai mici;
autostrazi mai largi, dar minți mai înguste.
Cheltuim mai mult, dar avem mai puțin;
cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai puțin.
Avem case mai mari, dar familii mai mici,
Avem mai multe accesorii, dar mai puțin timp;
avem mai multe funcții, dar mai puțină minte,
mai multe cunostințe, dar mai puțină judecată;
…Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des.
Am învatat cum să ne câstigăm existenta, dar nu cum să
ne facem o viață,
Am adăugat ani vietii si nu viată anilor.
… Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior.
Am făcut lucruri mai mari, dar nu si mai bune.
…Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar
mai multe divorturi,
Case mai frumoase, dar cămine destrămate.
Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,
scutece de unică folosință,
moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte,
corpuri supraponderale si pastile care îti induc orice
stare, de la bucurie, la liniste si la moarte…”

Statele Unite ale Americii, nu mai e un secret pentru nimeni, a început să piardă poziția de supremație autoritară în lume, pentru prima dată a căzut pe locul doi la capitolul tranzacții comerciale, în spatele Chinei care vine tare din urmă.

Bisericile tradiționale din America și Occident în timp au degenerat atât de mult încât au adoptat  homosexualitatea, avortul și alte acte imorale și abominabile, care,  în urmă  cu 50…100 de ani erau condamnate cu mult aplomb. Însă, în aceast veac tot mai întunecat,  în numele așa zisei libertăți și democrații, în perioada emancipării masive a femeii, nu-și dau seama că Diavolul  s-a insinuat tot mai mult prin aceste breșe, iar oamenii îi cântă în strună și joacă după partitura lui, iar consecințele n-au întârziat să apară, în economie, în politică, în cultură, în creștinism, când scăderile sunt catastrofale în toate domeniile vitale.

S-a ajuns până acolo încât modul de manifestare creștin, altădată aflat la loc de cinste, de frunte în societate,  astăzi să fie interzis în locurile de interes public,  promovarea Bibliei și Evangheliei să fie o paria, iar libertatea de exprimare creștinească să fie considerată o ofensă. Oprimarea creștinismului a mes până acolo că în Statele Unite să nu poți lăuda și mulțumii lui Dumnezeu într-un cadru festiv în școală când ai obținut o distincție în educația ta, iar atunci când un evanghelist  proclamă pe stradă Vestea Bună a Evanghelia lui Isus să fii arestat (cazul din Arizona din 2013) au creat  precedente periculoase în Statele Unite (deși ulterior judecătorii au dat  verdict favorabil celor oprimați), în timp ce e  eștide bon ton să fii trivial la televiziune, cinematografie  și presa scrisă.

Poporul care altădată era creștin, împreună cu  urmașii lor de acum, s-a îndepărtat de Dumnezeu îngroșând rândurile celor care se închină idolilor acestei lumi (iubind și ei ceea ce iubește lumea, bunăstarea materială, plăcerile senzuale ale păcatului, distracția de orice fel).

“Căci poporul Meu a săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate care nu ţin apă.” (Ieremia, 2.13)

În Epistola către Romani, apostolul Pavel  sumarizează perspectiva atitudinii umane corecte vis-a-vis de Domnul Isus Hristos, prin aceste cuvinte:

“Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.”

(Romani, 11.36)

Nu trebuie să fii prea deștept sau preocupat de această chestiune să-ți dai seama că acum culegem roadele a ceea ce au semănat înaintașii noștri în legislație și atitudine față de Dumnezeu.

Însă modelul nostru desăvârșit, Isus,  a fost blând și smerit, slava Sa fost (și este) aceea de a-L onora pe Tatăl și de a-i iubi pe cei ce sunt în nevoi, de a le veni în ajutor – aceasta este slava Lui.  De aceea Pavel dorește să călcăm și noi pe urmele Domnului Isus și să urmăm pilda Sa:

Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii a împlinit Legea.” (Romani, 13.8)

E o cerință simplă, dar atât de profundă, iar apostolul o explică cu o mare claritate:

De fapt: „Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nicio mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti” şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”  Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.” (Romani, 9-10)

Apostolul Pavel simte  urgența nevoii omului de a se întoarce din toată inima cu fața către Dumnezeu. Acesta este mandatul oricărui om –  viața fiecăruia trebuie să-L onoreze pe Domnul,  deoarece prin El și în El avem “viața, mișcarea și ființa“.

Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn

Este ceasul să vă treziți în sfârșit din somn

Este timpul să ne trezim. În sfârșit, căci de mult trebuia să o facem, dar acum suntem spre sfârșitul chemării la trezire.  Să prindem măcar ultimul tren cum se zice. Să ne trezim în sfârșit cel puțin în al doisprezecelea ceas. Starea de “treaz” îl caracterizează   pe omul matur, însă el s-a comportat ca și un copil în această privință, fie  în societate,  fie în biserică, peste tot. E timpul să pună capăt somnului și să înceapă o viață  nouă. E o stare neplăcută pentru oamenii maturi și care nu  place nici lui Dumnezeu.

Situația imorală în care s-a ajuns se datorează somnolenței spirituale a oamenilor, iar Dumnezeu a tras adesea   semnale de alarmă prin prorocii și apostolii Săi. Somnul este foarte bun, își are rostul lui, acela de refacere a energiilor, de restabilire a sănătății, de regenerare. Însă să fie bine chibzuit, omul, nu cum au unii obiceiul pe care și-l fac și scop, de-a dormita mereu, iar lenea nu este  deloc bună.

căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm, dar, de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă;  ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele.” (Romani, 11-14)

Semne sunt tot mai multe că revenirea Domnului se apropie tot mai mult, iar o expresie mai plastică spune că El este chiar la uși. Oamenii știu… ei au un somn al cunoștinței și tot dorm. Există această mișcare de care se tot aude “Trezirea spirituală” – este ceasul să vă treziți din somn. Nu dormim în necunoștință, dormim în nepăsare, în rutină, în plictiseală, în obijnuință. Este ceasul să vă treziți din somn. Este un timp limitat. Știți și în ce împrejurări ne aflăm, vis-a-vis de aceste stări, noapte și zi. O stare e lumea, care trăiește în întunerec

Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.” Ioan, 3.19)

De regulă și în mod normal omul doarme noaptea, când e întuneric, într-un context al întunericului. Dar s-a întâmplat ceva: cei care au ieșit din întunerec la lumină, odată, au început să iubească iarăși întunericul; s-au atașat din nou de întuneric.

Să te trezești noaptea, când e somnul mai dulce, ai un sentiment neplăcut, de disconfort acut. Însă, cuvântul ne invită în mod insistent că e  ceasul să vă treziți în sfârșit din somn și nu vrerm să  ne trezim sau nu avem nici un sentiment neplăcut vis-a-vis de  întunericul spiritual din zilele de azi când imoralitatea și trivialitatea este promovată din plin în media. Nu mai suntem deranjați, ne complacem cu plăcerile întunericului lumii acesteia.

Senzorii pentru foc-incendiu, sunt deosebit de sensibili și intră în acțiune sonor, te trezește din cel mai profund somn, în timp ce creștinii de azi au devenit insensibili la la realitățile spirituale alarmante și pline de întuneric.  Mai ales în casele cu copii mici,  în prize se introduc lămpi cu   mici beculețe pentru o lumină foarte slabă, de siguranță, care intră în acțiune (se aprind) numai când e întuneric. Astfel de senzori la întuneric au și creștinii autentici, însă creștinilor de azi li s-a defectat lumina de siguranță la întuneric.

Somnul ne separă de realitate, atunci suntem în lumea viselor, în orice zaz într-o stare inconștientă, când nu reacționăm în nici un fel.  E vremea să ne trezim deoarece somnul acesta nu e bun. Mântuirea e mai aproape de noi, e vremea să citim cuvântul lui Dumnezeu, treji:

  • să auzim ce spune Domnul;
  • să înțelegem ceea ce citim;
  • să acționăm în ascultare de Domnul.

Nu auzim cuvântul lui Dumnezeu când suntem într-o stare de somnolență:

  • nu mai are efect ca altădată;
  • există o stare de amorțeală.

Este ceasul să vă treziți în sfârșit din somn:

  • să-L iubim pe Domnul;
  • să apreciem iarăși cuvântullui Dumnezeu;
  • să ne temem de Domnul;

Cel care doarme:

  • are haine de somn – faptele întunerecului;

În SUA, dar și în Occident, sau în România,  se  merge  în pijama în unele magazine,  alcoolicii, dar nu numai ei. La școli în SUA este o zi în care elevi și profesori sunt în pijamale!

Așadar trebuie  să ne dezbrăcăm de hainele întunericului; și să ne îmbrăcăm de zi, în Domnul.

Faptele nelegiuirii se fac noaptea. Au hainele lor, de noapte. Trebuie să ne dezbrăcăm și apoi să ne îmbrăcăm. Cu ce haine ești îmbrăcat? Îmbrăcați-vă cu armele luminii, îmbrăcați-vă cu Hristos.

Pentru faptele rele ne îmbrăcăm cu hainele nopții: pentru chefuri și beții, pentru certuri și fapte de rușine, pentru pizmă și răutate.

Treziți-vă! Dezbracă-te, nu te îmbrăca peste hainele întunericului. Un credincios trezit trăiește frumos,  ca și Hristos: iartă, e bun, plin de dragoste și umblă în lumină.
Creștinul în hainele întunericului nu are un somn bun, ci unul care duce la moarte.

Leneșii nu vor să facă nimic, somnul aduce lenevire, atrofierea relațiilor sale, cu Dumnezeu și cu semenii.

Somnul aduce autodistrugere.

  • dacă nu auziți, dormiți.
  • dacă auzi, cerința și asculți, ești treaz!

În hainele luminii, faci faptele luminii. Să ne îmbrăcăm în hainele lui Isus Hristos. El ne acoperă limba, ochii, gândul. Glorie Domnului!

Nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele

Numai o atitudine creștinească ne scapă de grija firii. În predica de pe Munte, Domnul Isus le-a spus ucenicilor:

De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea?” Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu strâng nimic în grânare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?” (Matei, 6.25-26)

Dumnezeu le dă celor ce-L ascultă hrana ca prin somn, desigur celor ce muncesc, nu leneșilor.

Nu vă îngrijoraţi, dar, zicând: „Ce vom mânca?” sau: „Ce vom bea?” sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?”   Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele.  Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei, 6.31-33)

Să nu purtăm de grijă firii, ea niciodată nu va fi mulțumită, niciodată nu zice “destul”. Și ceea ce e rău, firea se îmbracă cu hainele întunericului. De aceea firea trebuie răstignită, eul să se micșoreze mereu, iar Isus să crescă în omul dinlăuntrul creștinului (Galateni, 2.20).

Fericirea, satisfacția și bucuria noastră, este în relația pe care o avem cu Dumnezeu, de părtășia cu El și cu ceilalți creștini, cu biserica Domnului.

Este timpul să ne îmbrăcăm altfel, să trăim altfel, frumos ca în miezul zilei.

Să ne trezim în sfârșit și să trăim cum a trăit Isus. Doamne, ajută!

“Este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn”

Romani 13:11

Robert Murray M’Cheyne (1813-1843)


“Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut.” – Rom. 13:11

Prin aceste cuvinte, Pavel le spune credincioşilor că este vremea să se trezească; şi eu vreau să vă spun acelaşi lucru, dragi prieteni. Este vremea să vă treziţi în sfârşit din somn. Există o stare între creştini care poate fi numită somnolenţă; la fel ca cele zece fecioare, ei aţipesc şi adorm. O! mă tem că printre voi sunt mulţi creştini care dorm. Credinciosule, e ora deşteptării! Ştii cât e ceasul? Se pare că nu-ţi dai seama cât de aproape e răsăritul.

Vă voi arăta acum ce înseamnă să fii un creştin adormit. Înseamnă să fii un om care a venit la Hristos, dar a adormit din nou în păcat. Ca şi Biserica din Efes, astfel de oameni şi-au părăsit dragostea dintâi. Ei nu-şi mai amintesc de vremea când înţelegeau valoarea lui Hristos – acea prospeţime a credinţei. La fel stau lucrurile cu unii dintre voi. Poate v-aţi dat seama că sunteţi păcătoşi; cu toate acestea, aţi pierdut acea convingere de păcat pe care odată o simţeaţi atât de profund. Nu mai vedeţi frumuseţea lui Isus. Cu cât privim mai mult la El, cu atât am vrea să mai privim o dată. Lucrurile pământeşti îşi pierd gustul după o vreme; nu la fel sunt cele divine – ele devin cu atât mai dulci cu cât le foloseşti mai des. De aceea, ori de câte ori priveşti la Isus, El devine mai preţios pentru tine. Trandafirul e dulce, şi totuşi îşi pierde mirosul; dar minunatul Trandafir din Saron devine din ce în ce mai dulce. Merele pământeşti îşi pierd gustul; dar Mărul şi-l păstrează – “Întăriţi-mă cu turte de struguri, învioraţi-mă cu mere, căci sunt bolnavă de dragostea lui.” Creştini adormiţi, voi v-aţi pierdut gustul pentru mere. O! e vremea să vă treziţi din somn. Credinciosule, dacă vei dormi în continuare, în curând te vei îndoi dacă ai venit vreodată la Hristos cu adevărat.

A te trezi din somn înseamnă să vezi că lucrurile divine durează mai mult decât lucrurile acestei lumi. Când eşti pe jumătate adormit, vezi lucrurile ca prin ceaţă. Vai! Tu nu eşti afectat de realităţile divine. Ce înseamnă atunci să te trezeşti din somn? Când te trezeşti din somn vezi păcatul aşa cum e în realitate – îţi vezi inima aşa cum e ea – Îl vezi pe Hristos aşa cum este – vezi dragostea lui Dumnezeu în Hristos Isus. Şi poţi vedea toate acestea privind la crucea de pe Calvar. O! ce lucru îngrozitor să priveşti la cruce şi să nu fii mişcat, să nu simţi convingerea păcatului – să nu fii atras spre Hristos. O! nu cunosc o stare mai tristă decât aceasta. O! rugaţi-vă să fiţi pe deplin treji. Dragi prieteni, viaţa noastră e ca un râu, iar noi suntem ca o barcă plutind la vale. Ne apropiem din ce în ce mai mult de ţărmul veşniciei. Unii poate cred de patruzeci de ani. O! mântuirea voastră este mai aproape de voi decât atunci când aţi crezut. Izbăvirea voastră se apropie – răscumpărarea întregului vostru suflet – răscumpărarea voastră completă. Vine vremea când o veţi avea – veţi fi mântuiţi, iar ultima piatră va fi aşezată în mijlocul strigătelor de “Îndurare, îndurare cu ea!” Atunci va fi pusă cununa pe capetele voastre, pentru că veţi fi mai mult decât biruitori.

Dragi prieteni, nu ştiu cât a trecut din noapte. Este vremea întunericului; dar se apropie ziua – umbrele încep să se împrăştie. Râul Eufrat începe să sece – aceasta ne arată că ziua se apropie. Dumnezeu îşi adună poporul Său dintotdeauna, evreii, şi asta ne arată noaptea aproape a trecut.

E vremea şi pentru cei neconvertiţi să se trezească din somn. O, păcătoşilor! Voi dormiţi adânc, zăceţi în somnul vostru – morţi. O, suflete adormite! Este vremea să vă treziţi în sfârşit din somn. Ştiţi ce au spus îngerii atunci când au cutreierat pământul? I-au spus Domnului: “Iată că tot pământul este în pace şi liniştit!” Vai! Voi dormiţi adânc. Dumnezeu v-a dat un duh de amorţeală. Vă amintiţi de mesajul către Amos – “Vai de cei ce trăiesc fără grijă în Sion!”? La fel sunteţi şi mulţi dintre voi. Când intraţi în această casă, vă găsiţi într-un loc în care Isus a trezit sufletele adormite, un loc în care El a fost găsit de foarte mulţi oameni. Vai, suflete adormite! Este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn! Voi trăiţi într-un vis. Fiecare om fără Hristos va descoperi la sfârşit că a visat. Vai! Vine vremea când veţi descoperi că goana voastră după aur nu este altceva decât un vis poleit. Dar oare nu există plăcere într-un vis? Cine n-a simţit că există plăcere chiar şi în vise. Dar, vai! trebuie să vă treziţi. Ca un om condamnat la moarte (şi mulţi dintre voi sunteţi deja condamnaţi), el îşi visează casa, soţia şi copiii, libertatea şi plăcerile; dar, vai! când bate clopotul morţii el se trezeşte şi descoperă că, iată, n-a fost decât un vis! Acum, oamenilor neconvertiţi, voi dormiţi; dar, la fel ca acel om, vă veţi trezi din acest vis strălucitor la o realitate amară. Dragi prieteni, mă gândesc adesea atunci când mă uit la casele voastre în timp ce trec pe lângă ele, când privesc la feţele voastre, mă gândesc că păstorii bisericii sunt ca nişte străjeri – ei văd focul şi sună alarma. Mulţi dintre voi sunteţi în pericol, la fel ca un om într-o casă cuprinsă de flăcări. Uneori vă miraţi de ce suntem atât de neliniştiţi în privinţa voastră. Uneori întrebaţi: “De ce sunteţi atât de severi?” Sărmane suflet! Suntem aşa pentru că ţi-a luat foc casa! Putem vorbi atunci prea aspru într-un astfel de caz? Putem bate prea tare la uşa conştiinţei tale? Îmi amintesc ce i-a spus lui John Newton o femeie aflată pe patul de moarte; ea a spus: “Mi-ai vorbit adesea despre Hristos; dar, vai! nu mi-ai spus destul despre pericolul în care mă găseam.” Vai! mă tem că mulţi îmi veţi spune acelaşi lucru. Vai! mă tem că mulţi mă veţi acuza pe patul de moarte, sau din iad, că nu v-am spus mai des că există un iad. Să dea Dumnezeu ca nici unul să nu îmi reproşeze astfel de lucruri la sfârşit; Dumnezeu să mă ajute să vă vorbesc astfel încât să înţelegeţi! Este ceasul să te trezeşti în sfârşit din somn, păcătosule: căci pierzarea ta nu dormitează. Dragi prieteni, sunt acum mai mult de trei ani de când v-am vorbit pentru prima dată, şi totuşi pare să fi trecut doar o zi de când am venit la voi implorându-vă să vă împăcaţi cu Dumnezeu – implorându-vă să veniţi la Isus. Fiecare zi ce trece vă aduce mai aproape de scaunul de judecată. Nici unul dintre voi nu stă nemişcat. Poate că dormiţi; dar mareea vă poartă pe sus, aducându-vă din ce în ce mai aproape de moarte, de judecată, de veşnicie.

Dragi prieteni, un alt motiv pentru care trebuie să vă treziţi este acela că osânda voastră creşte din ce în ce mai mult. Când am venit prima dată la voi, vina voastră nu era aşa de mare ca acum. “Dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu.” – Romani 2:4,5. Ştie careva dintre voi că îşi adună o comoară de mânie pentru ziua mâniei? O depozitaţi ca într-o bancă. Vă strângeţi o comoară de mânie pentru veşnicia care va veni. Nu e acest lucru suficient ca să vă convingă că e vremea să vă treziţi în sfârşit din somn? În seara aceasta e vremea să vă îmbrăcaţi cu Domnul Isus. E vremea, somnorosule. Acum e momentul. Nu vrei să te trezeşti? Vai! Îţi pot spune un lucru – la sfârşit vei descoperi că e adevărat, că ţi-ai adunat o comoară de mânie pentru ziua mâniei. Fiecare păcat e un strop de mânie, care, la fel ca râul în faţa unui baraj, devine din ce în ce mai adânc şi creşte până când se revarsă. Vai! nu sunt destui care îşi adună comori de mânie? Nu vezi că e vremea să te trezeşti în sfârşit din somn înainte să-ţi aduni o mânie fără sfârşit? Trezeşte-te acum, şi ea poate fi îndepărtată de la tine. Există cineva gata să ţi-o ia dacă Îi ceri acest lucru. Păcătosule! Trezeşte-te!

Un alt motiv este acela că ocaziile când te mai poţi trezi se îndepărtează. Există într-adevăr momente de trezire. Este o vreme când arca trece pe lângă casele voastre; iar dacă o lăsaţi să treacă, veţi descoperi într-o zi, când veţi coborî din pat, că sunteţi copleşiţi de apele mânioase. Vă amintiţi de bărbatul mic de statură din Ierihon, de Zacheu. Isus trecea prin Ierihon în drum spre Ierusalim ca să fie răstignit. Era ultima oară când trecea pe acel drum; era ultima oară când Zacheu Îl putea vedea pe Mântuitorul. Înainte să treacă Isus, ca nu cumva să se piardă prin mulţime, Zacheu s-a urcat într-un dud. Isus, când a ajuns la locul acela, Şi-a ridicat ochii şi a spus: “Zachee, dă-te jos degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.” O! dacă n-ar fi coborât chiar atunci din dud, dacă nu s-ar fi grăbit să coboare, ar fi coborât mai târziu ca să fie pierdut pentru totdeauna. Dacă nu şi-ar fi hotărât atunci veşnicia împreună cu Isus, ar fi ajuns în acel loc în care nu mai există îndurare, pentru că Isus trecea prin Ierihon pentru ultima dată. Vreau să-ţi spun, păcătosule, dacă nu cobori din dud ca să-L primeşti pe Hristos în seara asta, poate că mâine nu vei mai avea ocazia. Acum e vremea potrivită. O! vino la El acum. O! te vei bucura pentru totdeauna dacă te întorci la El cu bucurie în seara aceasta. Păcătosule adormit! Trezeşte-te acum! Este vremea să te trezeşti în sfârşit; pentru că vine vremea când nu va mai fi nici o Biblie – nu vei mai avea oferta îndurării. Avem acum multe îndemnuri în Biblie; dar toate se vor sfârşi. Întâlnirile noastre de joi seara vor înceta şi ele în curând. O! grăbeşte-te şi coboară, iar Isus va rămâne în seara asta în casa ta. El îţi spune: “Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.” Dacă Zacheu ar fi dormit, nu L-ar fi văzut niciodată pe Isus; iar dacă tu nu te trezeşti, vai! vai! pentru că vine ziua când vei plânge şi te vei tângui din cauza Lui.

Tradus de Florin Vidu

Urmează-l pe Domnul în totul

Robert Murray M’Cheyne

(1813-1843)


“Iar pentru că robul Meu Caleb a fost însufleţit de un alt duh, şi a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în ţara în care s-a dus, şi urmaşii lui o vor stăpâni.” – Numeri 14:24

COPIII lui Israel au rămas în tabăra de la poalele Muntelui Sinai timp de aproape un an, timp în care Dumnezeu le-a dat Legea şi Cortul Întâlnirii. Traversând deşertul cu stâlpul de nor înaintea lor, ei au ajuns în scurtă vreme la Cades-Barnea, la marginea deşertului, la graniţa ţării promise. Aici, la porunca lui Dumnezeu, au trimis doisprezece iscoade să cerceteze ţara şi să aducă veşti: “cum este poporul care o locuieşte, dacă este tare sau slab, dacă este mic sau mare la număr; cum este ţara în care locuieşte: dacă este bună sau rea; cum sunt cetăţile în care locuieşte: dacă sunt deschise sau întărite” (Numeri 13:18,19). Prin urmare iscoadele au cercetat ţinutul de la un capăt la celălalt, urcând pantele stâncoase ale Hebronului şi întorcându-se prin frumoasa vale a Eşcolului. După patruzeci de zile au revenit, doi dintre ei ducând pe o prăjină o ramură de viţă cu un strugure, pe lângă alte rodii şi smochine. Pe când stăteau ei în mijlocul Israelului adunat, toţi ochii erau aţintiţi asupra lor – toate urechile erau deschise şi gata să le audă raportul. Ţara e bună, spuneau ei, în ea curge lapte şi miere; dar poporul care o locuieşte e puternic, cetăţile sunt întărite şi foarte mari. Numai doi dintre cei doisprezece au păşit curajoşi înainte – Caleb şi Iosua; Caleb a spus: “Haidem să ne suim, şi să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori!” Dar poporul a plâns în acea noapte, şi vorbeau să-l ucidă pe Caleb cu pietre (Numeri 14:10). Dumnezeu S-a mâniat şi a spus că adunarea va muri în pustie. “Iar pentru că robul Meu Caleb a fost însufleţit de un alt duh, şi a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în ţara în care s-a dus, şi urmaşii lui o vor stăpâni.” (Versetul 24.)

Doctrină. E o binecuvântare să-L urmezi pe Domnul în totul.

I. Ce înseamnă să Îl urmezi pe Domnul în totul.

1. Să Îl urmezi pe Hristos în toate zilele vieţii tale.

Aşa a făcut Caleb; L-a urmat pe Domnul în toate zilele vieţii lui – L-a urmat în totul. Ni se spune despre el, patruzeci de ani mai târziu, când era un bătrân în vârstă de 85 de ani, că “a urmat în totul calea Domnului, Dumnezeului lui Israel.” Nu L-a urmat pe Dumnezeu pentru o vreme, sau din când în când, ci în toate zilele vieţii sale – L-a urmat în totul. Sunt mulţi ca nevasta lui Lot, care fug din Sodoma pentru o vreme. Ea s-a speriat foarte tare – îngerii au apucat-o de mână – a auzit cuvintele de avertizare şi a fugit pentru o vreme; dar în scurt timp a renunţat – a privit înapoi şi s-a transformat într-un stâlp de sare. La fel, mulţi se trezesc din amorţeală şi fug să-şi scape viaţa – plâng – se roagă – caută mântuirea; dar ei nu rezistă – sunt ademeniţi de vreun vechi prieten sau de vreo poftă favorită, şi astfel dau înapoi. Sunt mulţi ca cei despre care se spune în Ioan 6: Îl urmează pe Isus pentru o vreme, şi sunt numiţi ucenicii Lui; aud cuvintele pline de har care ies din gura Lui; dar după o vreme se simt ofensaţi când descoperă vreo doctrină sau vreun lucru ce trebuie făcut: “Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi, şi nu mai umblau cu El.” Însă cei care Îl urmează în totul nu mai dau înapoi. Mulţi sunt ca galatenii. Când Pavel le-a predicat pentru prima dată, l-au primit “ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Însuşi Isus Hristos.” Vorbeau despre cât de binecuvântaţi sunt cei în Hristos, despre marea mântuire ce le-a fost oferită. Îl iubeau pe Pavel, până acolo încât, dacă ar fi fost cu putinţă, şi-ar fi scos până şi ochii şi i-ar fi dat lui (Gal. 4:15); şi totuşi nu L-au urmat pe Domnul în totul. La scurt timp după aceea au trecut de la Evanghelia lui Hristos la o altă evanghelie. “O, Galateni nechibzuiţi! Cine v-a fermecat?” Acum îl urau pe Pavel pentru că le spunea adevărul. La fel stau lucrurile cu mulţi dintre voi. Nu asta înseamnă să Îl urmezi pe Domnul în totul. Mulţi încep să-L urmeze pe Hristos când sunt în vreo nenorocire (Ps. 78:34). Când zac pe patul de moarte, când pierd pe cineva drag, se întorc la Biblie – încep să plângă şi să se roage. Dar lumea îi asaltează din nou – ispita, vechii prieteni – şi dau înapoi. Ei nu Îl urmează pe Domnul în totul.

Vai! Câţi din această adunare puteţi mărturisi că nu L-aţi urmat pe Domnul în totul! Voi alergaţi bine, cine v-a tăiat calea? Câţi dintre voi aţi fost impresionaţi! Lucrurile divine vi se păreau măreţe şi scumpe – aţi luat parte la Masa Domnului – v-aţi aşezat cu sinceritate şi solemnitate – dar unde sunteţi acum? N-aţi părăsit voi calea puţin după aceea? Cei care vreţi să-L urmaţi pe Hristos în totul, în toate zilele vieţii voastre, trebuie să fiţi ca Lot: Nu numai să fugiţi din Sodoma, ci să fugiţi în Ţoar – nu trebuie să rămâneţi sub povara vinovăţiei, oricât ar fi ea de grea. E un lucru bun că v-aţi trezit, dar nu toţi sunteţi mântuiţi. Dacă vreţi să-L urmaţi pe Hristos în totul, trebuie să fiţi în întregime în Hristos. Trebuie să continuaţi în Cuvântul Său: “Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei.” (Ioan 8:31). Amintiţi-vă, “sunteţi mântuiţi prin Evanghelie, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut.” Trebuie să fiţi ca Maria, care a stat la picioarele Lui şi I-a ascultat Cuvântul. Trebuie să fiţi ca bătrânul Simeon: “Şi iată că în Ierusalim era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viaţă sfântă, şi era cu frica lui Dumnezeu. El aştepta mângâierea lui Israel.” Poate s-a convertit pe când era tânăr; dar nu a fost un lucru uşor, pe care să-l termini în scurt timp; el L-a urmat pe Domnul în totul în fiecare zi a vieţii; iar acum, în vârstă fiind, încă aştepta Mângâierea lui Israel. El L-a urmat pe Domnul în totul, iar acum îl urmează pe Mielul în Paradis. Trebuie să fiţi ca finicul: “Cel fără prihană înverzeşte ca finicul, şi creşte ca cedrul din Liban. Cei sădiţi în Casa Domnului, înverzesc în curţile Dumnezeului nostru. Ei aduc roade şi la bătrâneţe, sunt plini de suc şi verzi.” (Ps. 92:14). Finicul şi cedrul au amândoi această minunată caracteristică, aceea că rodesc până la sfârşit: la fel este şi cu credinciosul viu – el e creştin până la sfârşit, plin de Duh, plin de dragoste, plin de sfinţenie până în ultima clipă. La fel ca vinul de calitate, cu cât e mai vechi cu atât e mai bun. “Cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând pînă la miezul zilei.” Trebuie să fiţi ca Pavel. Din ziua convertirii sale, Pavel a fost o făptură nouă. Mânat de dragostea lui Hristos, el nu a mai trăit pentru sine, ci pentru Cel ce a murit pentru el şi apoi a înviat. Nu auzim niciodată despre Pavel că a încetinit ritmul, sau că a renunţat la luptă: “Uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă.” Chiar în vârstă fiind, el nu şi-a pierdut focul primei sale iubiri, sau zelul, sau compasiunea: “Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa.” El L-a urmat pe Domnul în totul: nu a privit niciodată înapoi – nu s-a oprit niciodată – nu a aţipit veghind – a fost un al doilea Caleb. La fel trebuie să fii şi tu, dacă vrei să fii mântuit. “Cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit.” Nu cel care începe bine, ci cel care Îl urmează pe Domnul în totul.

2. Să Îl urmezi pe Hristos din toată inima.

Aşa L-a urmat Caleb pe Domnul – din toată inima lui – în totul. Nu a fost inconsecvent – L-a urmat pe Domnul în tot ce a făcut.

(1) Cei mai mulţi creştini nu Îl urmează pe Domnul în totul – majoritatea sunt inconsecvenţi. Cei mai mulţi nu reflectă fiecare faţetă a imaginii Lui Hristos. Majoritatea cred că acest ţel e imposibil de îndeplinit – se descurajează încercând să îl atingă. Mulţi cred că nu e de dorit; ei cred că pentru moment e mai bine să-şi permită cutare sau cutare slăbiciune.

Unii nu îl urmează pe Hristos în smerenia Lui. Hristos S-a comparat pe Sine Însuşi cu crinul de pe câmp: “Eu sunt un trandafir din Saron, un crin din văi.” A făcut-o ca să-Şi arate smerenia – umilinţa Sa autentică. Deşi nu avea nici un păcat propriu pentru care să se smerească, totuşi în natura Sa a fost smerit. Nu S-a lăudat – nu a căutat lauda oamenilor. Unii nu Îl urmează pe Hristos în acest domeniu. Ei par să fie mântuiţi cu adevărat, dar în această privinţă nu se aseamănă cu Hristos. Sunt mândri – mândri că sunt mântuiţi – mândri de harul primit – mândri că sunt diferiţi de ceilalţi. Unii nu Îl urmează pe Hristos în spiritul Său de sacrificiu. El era bogat, şi totuşi de dragul nostru a devenit sărac, ca noi prin sărăcia Lui să ne îmbogăţim. Pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. El nu avea unde-Şi pleca capul. Şi totuşi, mulţi dintre cei ce par creştini îşi urmăresc propriul confort şi o viaţă uşoară, înainte de orice altceva. Ei nu se împărtăşesc din Duhul lui Hristos în această privinţă. Unii nu Îl urmează pe Hristos în dragostea Sa. Hristos e dragoste. Din dragoste El a coborât din cer – din dragoste a zăcut într-o iesle – din dragoste a trăit o viaţă de ascultare fără să păcătuiască – din dragoste a murit. Şi totuşi, unii creştini nu Îl urmează în aceasta – ei nu iubesc cum a iubit El. Unii n-au prea multă compasiune faţă de păcătoşi – huzuresc în casele lor şi privesc cum lumea piere din lipsă de cunoştinţă. Cât de puţini sunt cei ce fac vreun lucru pur şi simplu din dragoste!

(2) Mulţi creştini decad.

Aşa s-a întâmplat în Efes. Odată ei erau “binecuvântaţi cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti” – “aleşi să fie sfinţi şi fără prihană înaintea Lui.” Îl urmau pe Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi, şi umblau în dragoste, aşa cum şi Hristos i-a iubit pe ei. Dar a urmat un timp de decădere, iar Hristos spune: “Ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.” Ei nu au fost ca şi Caleb – nu L-au urmat pe Domnul în totul. Aşa s-a întâmplat în cazul lui David. Când a păcătuit pe faţă într-un mod atât de dezgustător, pentru un timp întregul său suflet părea să decadă, toate oasele păreau să-i fie zdrobite şi se temea că Dumnezeu Îşi va retrage Duhul Sfânt de la el pentru totdeauna. El nu L-a urmat pe Domnul în totul. Aşa s-a întâmplat în cazul lui Solomon. Când Solomon a început să domnească, părea că Îl va urma pe Domnul în totul. Domnul i s-a arătat la Gabaon şi i-a zis: “Cere ce vrei să-ţi dau.” “Dumnezeu a dat lui Solomon înţelepciune, foarte mare pricepere, şi cunoştinţe multe ca nisipul de pe ţărmul mării.” Tot Dumnezeu l-a ajutat să construiască Templul şi l-a binecuvântat în toate. Cu toate acestea, Solomon a decăzut în mod trist: “Împăratul Solomon a iubit multe femei străine. Când a îmbătrînit Solomon, nevestele i-au plecat inima spre alţi dumnezei; şi inima nu i-a fost în totul a Domnului, Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său David.” El nu L-a urmat pe Domnul în totul. Aşa s-a întâmplat în cazul lui Asa. “Asa a făcut ce este bine şi plăcut înaintea Domnului, Dumnezeului său.” (2 Cronici 14). Prin credinţă el a biruit armata etiopiană, care număra un milion de oameni. Tot el a făcut şi un legământ, pentru care întregul Iuda s-a bucurat. Şi totuşi, a decăzut în mod trist. Pentru că, atunci când împăratul lui Israel s-a ridicat împotriva lui, credinţa lui Asa l-a părăsit. Iar când a îmbătrânit, s-a îmbolnăvit de picioare; cu toate acestea, nu L-a căutat pe Domnul, ci a apelat la medici. El nu l-a urmat pe Domnul în totul. Aşa s-a întâmplat în cazul celor cinci fecioare. Erau înţelepte şi şi-au făcut rezerve de ulei pentru lămpile lor; totuşi, pe când mirele zăbovea, toate au aţipit şi au adormit. Au suferit o tristă decădere. Ele nu l-au urmat pe Domnul în totul.

O! Nu trebuie să se întâmple la fel şi în cazul tău, dacă vrei să fii ca şi Caleb, să Îl urmezi pe Domnul în totul. Trebuie să Îl urmezi fără inconsecvenţe, şi fără să decazi.

(1) Trebuie să fii ca cei ce spun: “Eu sunt al Domnului.”

“Unul va zice: “Eu sunt al Domnului!”” Dumnezeu spune: “Fiule, dă-mi inima ta.” Aţi fost cumpăraţi cu un preţ – voi nu mai sunteţi ai voştri. Dacă vrei să fii un Caleb, trebuie să te dăruieşti Domnului în întregime – trebuie să Îi dăruieşti înţelegerea ta, voinţa ta, sentimentele tale – trupul tău, cu toate membrele lui – ochii şi limba – mâinile şi picioarele tale: astfel încât în nici o privinţă tu nu mai eşti al tău, eşti numai al Lui. O, ce plăcut este să te dăruieşti lui Dumnezeu – să fii umplut cu Duhul Său – să fii condus de Cuvântul Său; un mic vas plin de El – un vas care să-I poarte Numele – un vas pregătit mai dinainte pentru slavă! Asta înseamnă să Îl urmezi pe Domnul în totul.

(2) Trebuie să fii schimbat în acelaşi chip al Lui. “Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaş chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” (2 Corinteni 3:18). Inimile noastre neînţelepte cred că e mai bine să păstreze o parte din chipul lui Satan, dar, vai! în aceasta constă fericirea noastră, să reflectăm fiecare trăsătură a chipului lui Isus, şi asta pentru totdeauna – fără vreo inconsecvenţă – să fim asemenea Lui în fiecare privinţă; să iubim ca El – să plângem ca El – să ne rugăm ca El – să fim schimbaţi după chipul Lui: “Cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău.”

(3) Trebuie să ai întreaga Sa Lege scrisă în inima ta. “Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor.” Aceasta e fericirea ta supremă, să permiţi fiecărei porunci din Lege să aibă locul ei în inima Ta – să fie adânc gravată pe ea, astfel încât să nu mai poată fi ştearsă. Asta înseamnă să-L urmezi pe Domnul în totul.

3. Să Îl urmezi pe Hristos cu orice risc.

Aşa s-a întâmplat în cazul lui Caleb. Toată adunarea “vorbea să-l ucidă cu pietre”, şi totuşi lui nu-i păsa; el vroia să-şi facă datoria, indiferent ce rău ar fi venit peste el. Caleb l-a urmat pe Domnul în totul. Vai! Cât de mulţi sunt cei ce Îl urmează pe Hristos când e soare, dar nu vor să-L mai urmeze când e furtună. Atunci când vine iarna, rândunicile pleacă. Mulţi se aseamănă cu acele rândunici. Sunt mulţi cei ce nu-L urmează pe Domnul în totul.

(1) Ocara celorlalţi îi face pe mulţi să se clatine. Câtă vreme e la modă să fii religios, iar caracterul cuiva este apreciat din această cauză, atunci mulţi îl urmează pe Hristos; dar când a fi religios devine un epitet înjositor, mulţi se simt ofensaţi. Fluturii ies când e soare şi cald; o rafală de ploaie însă îi face să se ascundă. (2) Când oamenii îşi pierd confortul lumesc. Atunci când Pavel şi Barnaba urmau să plece în Asia, l-au luat şi pe Ioan Marcu împreună cu ei; dar când lucrurile păreau să devină primejdioase, acesta i-a părăsit (Fapte 15:37).

Dacă vrem să Îl urmăm pe Domnul în totul, trebuie să ne aşteptăm atât la vorbe bune cât şi la vorbe de ocară.

(1) Trebuie să suferim ocara Lui: “Să ieşim dar afară din tabără la El, şi să suferim ocara Lui.” Trebuie să suportăm ocara venită chiar şi din partea celor mai apropiaţi prieteni. “Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.” Am prefera să mergem spre cer fără să fim ocărâţi de lume, dar acest lucru nu e posibil, dacă vrem să mergem pe calea îngustă şi să Îl urmăm pe Hristos în totul.

(2) Nu trebuie să ne aşteptăm la o viaţă uşoară atunci când Îl urmăm pe Hristos în totul. Hristos a păşit pe o cărare spinoasă: El a fost încununat cu spini – nici noi nu trebuie să ne aşteptăm la cununi de trandafiri. Pavel spune: “Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos.”

(3) Trebuie să fim gata să ne pierdem viaţa: “Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă” – “Va veni vremea când, oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu” – “Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde” – “Fii credincios până la moarte” – “Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.” O! Cât de dulce e să-L urmezi pe Hristos în totul, pentru că atunci vom domni împreună cu El: “Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, şi El Se va lepăda de noi.”

II. Cum putem să-L urmăm pe Domnul în totul.

1. Ţinând privirea aţintită asupra Lui. Asta l-a ajutat pe Caleb să Îl urmeze pe Domnul în totul. El a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut; avea necurmat pe Domnul înaintea ochilor lui. Dacă Caleb ar fi căutat să-şi facă un nume, sau să obţină bogăţie, faimă sau onoare, nu L-ar fi urmat pe Domnul în totul – nu L-ar fi urmat în toate zilele vieţii lui, din toată inima lui, cu orice risc.

Dacă vrei să Îl urmezi pe Domnul în totul, trebuie să-L cunoşti pe deplin. Priveliştea frumuseţii Sale ne atrage ca să-L urmăm. “El este deosebit între zece mii, şi toată fiinţa Lui este plină de farmec.” “Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” Există un farmec de nedescris în Hristos care face sufletul să Îl urmeze. Toată perfecţiunea divină locuieşte în El; şi totuşi El se oferă să ne mântuiască. Suficienţa Sa ne atrage să Îl urmăm. El împlineşte nevoia sufletului nostru. Noi suntem vinovaţi în întregime – El este pe deplin neprihănit. Noi suntem în totalitate slabi – El este puterea desăvârşită. Nimic nu poate împlini mai bine nevoile spirituale ale sufletului nostru aşa cum o face Hristos. Puişorii de găină aleargă sub aripile mamei lor când le văd întinse – porumbelul se ascunde în crăpătura stâncii – Noe intră în arcă; la fel sufletele noastre Îl urmează pe Hristos. Faptul că avem acces liber la El ne atrage să Îl urmăm. “Pe cel ce vine la Mine, cu nici un chip nu-l voi izgoni afară”. El iartă de şaptezeci de ori câte şapte. Privirea aţintită asupra Lui te face să-L urmezi. Când îl vede pe Rege în toată splendoarea Sa, sufletul se agaţă de El şi aleargă după El. “Sufletul meu este lipit de Tine.” – “Să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte, privind ţintă la Isus.”

2. Având Duhul Sfânt. Caleb “era însufleţit de un alt duh.” Celelalte iscoade erau oameni fireşti; Caleb însă era însufleţit de un alt duh – în el locuia Duhul Sfânt – care îl conducea, îl susţinea şi îl reînnoia. La fel este cu toţi cei ce Îl urmează pe Domnul în totul. Duhul lui Dumnezeu din suflet este un izvor constant – o fântână de apă care ţâşneşte în viaţa veşnică. Nevasta lui Lot a privit înapoi; dar în ea nu locuia Duhul Sfânt. E un Duh care umple – el doreşte să umple inima, fiecare cameră a ei. “Fiţi plini de Duh” – “Dumnezeul nădejdii să vă umple”. El doreşte să scrie întreaga lege în inimă – să ridice întregul suflet înaintea lui Dumnezeu.

III. Motivele pentru care să Îl urmezi pe Domnul în totul.

“Pe el îl voi face să intre în ţară.” Celelalte iscoade au murit loviţi de o moarte năpraznică – poporul a murit în pustie; dar Caleb şi Iosua, pentru că L-au urmat pe Domnul în totul, au fost primiţi în ţară.

1. E singura viaţă fericită. Nu există sub soare vreo viaţă mai fericită decât cea în care îl urmezi pe Hristos în toate zilele vieţii tale. Nu există pe toată faţa pământului vreo făptură mai nenorocită decât cineva care se leapădă de credinţă. Ori de câte ori ne îndepărtăm şi nu-L mai urmăm pe Hristos, atragem peste noi nefericirea – ne ascundem, abandonăm lupta şi ne zdrobim oasele. Singura viaţă fericită e cea în care Îl urmăm din toată inima. În general noi credem că suntem fericiţi dacă avem cutare sau cutare idol, dar ne înşelăm amarnic. Adevărata fericire este în supunerea sinelui – atunci când renunţăm la inima noastră şi i-o dăruim Lui. Orice inconsevenţă îţi alungă bucuria – îţi strică părtăşia. Nu eşti oare cu mult mai fericit atunci când eşti cel mai aproape de Dumnezeu? O, de aş rămânea acolo pentru totdeauna! Decăderea aduce întuneric şi nefericire. Singura fericire este să îngădui pierderea tuturor lucrurilor. Mulţi creştini nu sunt gata să renunţe la ei înşişi – să sufere de dragul lui Hristos – nu sunt gata să poarte ocara persecuţiilor. Hristos îţi va da de o sută de ori mai mult – o conştiinţă împăcată.

2. Doar aşa poţi fi folositor. Creştinul care creşte puternic este creştinul folositor – cel care Îl urmează pe Hristos în totul. Binecuvântarea lui Avraam era: “Te voi binecuvânta, şi te voi face o binecuvântare.” Aceasta era caracteristica distinctivă a lui Pavel. El L-a urmat pe Hristos în totul; şi ce binecuvântare a fost! La fel poţi fi şi tu, dacă Îl urmezi pe Hristos în totul. Dacă ai reflecta toate trăsăturile lui Hristos în viaţa ta, ce binecuvântare ai fi pentru locul în care te-a aşezat Dumnezeu, chiar pentru întreaga lume! Nu ai face doar umbră pământului degeaba. Cât de folositor ai fi pentru copiii şi pentru vecinii tăi!

3. Doar aşa poţi muri fericit. Dacă vrei să mori ca cei din poporul lui Hristos, trebuie să trăieşti ca ei. Creştinii neconsecvenţi în general suferă pe patul de moarte; dar cei care Îl urmează pe Hristos în totul pot muri ca bătrânul Pavel – “Sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură”; ca Iov – “Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu.”

4. Aceasta îţi va asigura o mare răsplată. Fiecare îşi va primi răsplata după cum a lucrat. Unii vor domni peste cinci, alţii peste zece cetăţi. Nu am nici cea mai mică îndoială că fiecare păcat, inconsecvenţă, lepădare şi decădere din viaţa copiilor lui Dumnezeu le micşorează gloria eternă. Este o pierdere pentru tot restul veşniciei; iar cu cât mai deplin şi fără rezerve Îl urmăm pe Domnul Isus acum, cu atât mai îmbelşugată va fi intrarea noastră în Împărăţia veşnică. Cu cât Îl urmăm mai de aproape pe Hristos acum, cu atât vom umbla mai aproape de El întreaga veşnicie. “Totuş ai în Sardes câteva nume, care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici.”

Dundee, 1842.

Tradus de Florin Vidu

Cu Ochii şi Mintea

Înfruntă puterea pornografiei

de Steve Watters


Cu ochii…

Chipuri seducătoare şi trupuri acoperite sumar te pândesc la fiecare pas, în vitrine, pe ecrane şi chiar în magazinele alimentare. Ce se întâmplă atunci când le mai priveşti o dată şi încă odată, lăsându-ţi imaginaţia să le dezvolte? Dar după ce mai faci un pas şi arunci o privire în Playboy? Dar după ce începi să priveşti filmele de pe canalul pentru adulţi sau navighezi pe paginile pornografice de pe Internet?

Pornografia devastează vieţile şi relaţiile bărbaţilor şi băieţilor. Eşti şi tu unul dintre cei care se luptă cu această seducţie? Cunoşti pe cineva aflat în această situaţie? Există totuşi o modalitate prin care să-i eviţi laţul. Iar dacă-i eşti prizonier, există o cale de scăpare! Dacă doreşti să afli mai multe, continuă să citeşti. Vei afla cum pornografia în loc să zidească distruge. Vei întâlni tineri ca tine care s-au luptat cu acest monstru şi l-au învins. Şi vei învăţa câteva principii care vor ţine pornografia la distanţă.

Puterea devastatoare a pornografiei

Pornografia reprezintă tot ceea ce vezi, auzi sau citeşti, conceput pentru a-ţi stârni pofta sexuală. Aici sunt incluse o mulţime de materiale mass-media: reviste, cărţi, filme, muzică Internet şi altele. Pornografia promite încântare şi satisfacţie sexuală, dar nu reuşeşte să realizeze aceste deziderate. Nu poate dărui nimănui împlinire profundă şi de durată.

Regele Solomon a spus cândva: “Poate cineva să ia foc în sân, fără să i se aprindă hainele?” (Proverbe 6:27,28) Cu alte cuvinte, poţi să-ţi umpli mintea cu imagini excitante fără a atrage anumite consecinţe? Poate fizic nu vei fi pârlit de imagini pornografice, însă specialiştii spun că aceste imagini pot fi pur şi simplu gravate în mintea ta. Excitarea emoţională provoacă eliberarea unui hormon numit epinefrină care provoacă o reacţie chimică asemănătoare procesului arderii care-ţi gravează acea imagine în memoria permanentă. Acest efect este accentuat de combinaţia dintre imaginile pornografice şi masturbare.

Pornografia afectează şi relaţiile vieţii cotidiene. Poate crezi că nu este nimic rău să experimentezi acum, câtă vreme nu eşti căsătorit, însă căsnicia nu va putea opri fanteziile erotice pe care le-ai hrănit în trecut. Multe soţii se plâng că pornografia aglomerează căsnicia cu noi faţete. Ziarul New York Times relatează povestea unei femei de 34 de ani al cărei soţ, preot, avea obiceiul să navigheze pe paginile pornografice de pe Internet. Ea spunea: “Cum pot concura eu acum cu sutele de anonime “strecurate” în patul nostru şi în mintea lui? Aici, unde înainte era intimitate, acum colcăie zeci de străine fără chip.”

Uneori, pornografia te împinge să faci lucruri pe care nu credeai că le vei face vreodată. Uitaţi-vă la Gene McConnel, un om de afaceri obişnuit, căsătorit, având o fiică. Totuşi fascinaţia pentru pornografie s-a transformat în combustibilul care a făcut ca viaţa lui să sară în aer. “Am început prin a frecventa barurile în care se derulau spectacole de striptease, apoi saloanele de masaj erotic şi bordelurile. În cele din urmă am început să-mi imaginez cum ar fi să violez o femeie. Am încercat acest lucru într-o noapte când am zărit o femeie care se potrivea scenariului din mintea mea. Din fericire, nu am mers până la capăt. După ce am fost denunţat şi arestat de poliţie, am petrecut ceva vreme în închisoare.”

Imagini gravate în mintea ta? Un pat şlin de chipuri străine? Punerea în practică a fanteziilor erotice? Aceste consecinţe apar mereu din ce în ce mai dramatice. Lumea imaginară a pornografiei este ca un parc imens de distracţii care atrage zilnic băieţii şi bărbaţii promiţându-le desfătare şi în realitate îmbrăcându-i într-o croazieră a senzaţiilor puternice şi a goliciunii interioare, a stârnirii poftelor sexuale şi a tulburării.

Când Dumnezeu ne-a creat, a pus în noi nevoia de dragoste şi de intimitate pe care o putem împlini doar printr-o relaţie cu El, şi, într-o anumită măsură, printr-o relaţie specială cu o singură femeie. Inima Lui se frânge văzând bărbaţi care evită aceste relaţii, căutând nimic altceva decăt imagini – reproduceri fără viaţă care-i excită, dar care nu pot dărui sau primi dragoste.

Micul obicei secret

Faceţi cunoştinţă cu Brad. El provenea dintr-o familie iubitoare. Avea doi părinţi, o soră, un câine şi o pisică. Iubea sportul, în special baseball-ul. Era activ la şcoală şi la biserică, însă pornografia l-a făcut să ducă o viaţă duplicitară. Prima oară când a venit în contact cu pornografia a fost la 8 ani.

“La acea vârstă nu auzisem de “păsărele şi albinuţe”, aşa că habar n-aveam ce făceau oamenii din acele poze. Oricum, privindu-le, am simţit o dorinţă – ştiam că imaginile pe care le priveam erau deocheate – iar asta a făcut totul mai incitant. Îmi amintesc cum bătăile inimii s-au accelerat iar adrenalina îmi pulsa în tot corpul. Până la acea vârstă, nu mai simţisem aşa ceva niciodată. Erau sentimente complet străine. Vreme îndelungată am fost convins că eram singurul care mă luptam cu acest lucru.”

Dacă ai crescut cu obiceiul secret de a consuma pornografie, să ştii că nu eşti singurul. Sute de mii de tineri se luptă cu această atracţie incontrolabilă. De fapt, adolescenţii cu vârste între 12 şi 17 ani sunt printre cei mai mari numeroşi consumatori de pornografie de categorie grea. Asemeni lui Brad, ei descoperă pornografia la o vârstă fragedă. Găsesc întâmplător reviste aruncate la gunoi sau ascunse de vreo rudă. Pe măsură ce dau paginile inima le bate cu putere şi experimentează un amestec de excitare şi teamă. Este un moment al descoperirii care are loc, din păcate, în viaţa majorităţii băieţilor. Gradul de implicare în pornografie este adesea direct proporţional cu disponibilitatea acestor materiale. Din păcate, azi, o mulţime de materiale pornografie sunt la îndemâna oricui – prin simpla apăsare a unui buton – al mouseului, al telecomenzii sau prin cumpărarea unui bilet de cinema. De fapt, americanii cheltuiesc peste zece milioane de dolari pe an pe casete video pornografice, DVD-uri, vizitarea paginilor pornografice de pe Internet, reviste şi alte materiale provocatoare de plăceri sexuale. Deşi pornografia există de multă vreme, problema s-a agravat datorită accesului mult mai uşor prin intermediul tehnologiei. Acum, cei hotărâţi şi cei curioşi, îşi pot descărca cu uşurinţă de pe Internet poze atât de obscene încât nici magazinele pentru adulţi nu le pot vinde. Micul obicei murdar creşte în amploare… cu repeziciune!

Cocaina virtuală: Pornografia pe Internet

“Internetul este acum poreclit “cocaina” dependenţilor de pornografie. Acţionează instantaneu şi este extrem de intensă, spune, dr. Roberet Weiss, din cadrul Institutului de Recuperare Sexuală din Los Angeles. Observăm o armată întreagă de clienţi care n-au avut niciodată probleme cu pornografia şi care, experimentând o singură dată, au devenit dependenţi.”

De ce, în privinţa pornografiei, internetul este atât de periculos? Efectul celor trei “a”: abordabilitate, anonimat şi accesibilitate. Navigatorii de pe site-urile pornografice îşi pot satisface orice apetit sexual la un preţ foarte scăzut sau chiar gratis şi fără a fi nevoiţi să se deplaseze fizic în acele locuri. Internetul mai ajută şi la dezvoltarea obsesiilor sexuale perverse. Băieţi care se simt vinovaţi datorită obsesiilor sexuale, navighează pe Internet,fiind încurajaţi să-şi exploateze aceste dorinţe. Aici găsesc grupuri de sprijin în care diferite persoane fac schimb de imagini – adesea ilegale. Este o accelerare periculoasă într-o lume a cărei tendinţă este oricum de autodistrugere.

O viaţă răvăşită

Mike este un alt tânăr care s-a zbătut în mrejele pornografiei. “Este dureros,” spune el, “căci sunt convins că 99,9% dintre persoanele care mă cunosc ar fi complet şocate să afle că am acest obicei. Eram tipul clasic de “băiat de treabă”. Deşi destul de timid şi jenat de discuţiile despre sex, eram îngrozit de faptul că cineva ar putea afla adevărul.”

Acesta este unul dintre cele mai devastatoare efecte ale pornografiei – divizarea indivizilor. Le distruge sufletul şi îi separă de ceilalţi. Dependenţii de pornografie dezvoltă o personalitate care o afişează prieteniilor lor, convenabilă pentru biserică şi pentru a petrece timp cu familia şi o alta care lasă loc întunericului şi uneori fanteziilor periculoase.

Iar aceasta nu este singura divizare. Din cauza pornografiei, bărbaţii separă imaginea fizică a femeii de celelalte componente ale ei: intelectul, spiritul şi sufletul. Imaginea fizică domină celelalte caracteristici, care sunt de fapt mai importante.

Dar cea mai gravă consecinţă dintre toate este separarea de Dumnezeu. Bărbaţii şi băieţii dependenţi de pornografie simt adesea nevoia să se ferească de Tatăl lor ceresc şi asemenea lui Adam şi Eva, încetează să se mai plimbe prin Grădină şi se ascund datorită ruşinii şi vinovăţiei.

Chiar şi “chestiile mărunte” contează

Mărturia lui Clay Crosse

Cântăreţul creştin Clay Crosse a reuşit de curând să-şi învingă obiceiul secret de a consuma materiale pornografice. Putea să lase această problemă ascunsă, însă a decis să o facă publică pentru cei care se luptă în intimitate cu acest demon. Cuvintele lui sunt un semnal de alarmă pentru bărbaţii şi băieţii de pretuntindeni, subliniind faptul că o experienţă pornografică minoră poate avea consecinţe dezastruoase.

Clay îşi aminteşte că prima expunere la pornografie a avut loc în casa unui prieten, pe când avea zece ani. Părinţii lui erau la serviciu, aşa că s-a gândit: “De ce nu?” Îşi aduce aminte cum aceste imagini i-au fost gravate în minte pentru totdeauna. În următorii ani a mai venit ocazional în contact cu pornografia. “Chiar dacă nu eram un consumator regulat, imaginile văzute mi se întipăreau adânc în minte, începând în cele din urmă să mă altereze.”

“Degradarea a început prin modul de a mă raporta la sexul opus, iar pofta a început să-mi inunde viaţa de zi cu zi,” mărturiseşte Clay.

“Când m-am căsătorit, pornografia nu era o parte din mine, însă pofta, da. Pe dinafară eram credincios soţiei mele, Renna, dar gândurile mele constituiau o problemă. Credeam că fiind binecuvântat cu o soţie frumoasă, voi fi împiedicat să recad în obiceiurile tinereţii mele.”

Din păcate, ceva ce părea inofensiv, l-a târât înapoi către imaginile distrugătoare ale trecutului: programele obişnuite de televiziune, filmele, articolele din reviste, muzica şi actorii de comedie. Multe dintre acestea încălcau graniţele moralităţii. Standardele lor erau la pământ. Ar fi trebuit să le filtrez, dar am început să-mi cobor propriile standarde şi să mă bucur de acele imagini. Peste puţin timp gândurile au început să hoinărească. Am început să-mi aduc aminte de imaginile pe care le văzusem de-a lungul anilor şi să doresc să le revăd.”

În 1998, după opt ani de căsnicie, a realizat că avea o problemă. Întorcîndu-se acasă, după un concert în Seattle, Washington, Clay a fost copleşit de existenţa acelui abicei al vieţii sale. “Eram plin de remuşcări şi regrete. Mi-am dat seama că mă aflu într-o mizerie morală cruntă. M-am văzut aşa cum eram în realitate: un om prăbuşit în sclavia poftei.”

Sex şi minciuni

Gene a înăţat despre sex şi femei din revistele cu pagini lucioase şi vizitând magazinele pentru adulţi (sex shops). Doar după ani de frustrări şi necazuri cu poliţia şi-a dat seama cât de eronată era educaţia lui în materie de sexualitate. “Am început procesul stârpirii minciunilor sădite în mintea mea de materialele pornografice, în închisoare,” spune el. Gene călătoreşte acum prin toată ţara pentru a ajuta tinerii să evadeze din ghearele acestei dependenţe. În discuţiile sale, detaliază minciunile pe care pornografia le plantează în minţile bărbaţilor şi băieţilor.

Minciuna #1 Femeile nu sunt fiinţe umane
Femeile prezentate în revista Playboy, sunt denumite “iepuraşi”, fiind privite ca nişte mici animale drăgălaşe, sau tovarăşe de joacă – nişte jucării. Materialele pornografice consideră adesea femeile animale, jucării sau pur şi simplu părţi ale trupului. Unele materiale arată doar trupul femeii fără a-i arăta faţa. Adevărul că femeile sunt fiinţe umane, cu intelect şi sentimente este evitat.

Minciuna #2 Femeile sunt un sport
Unele reviste sportive au pagini dedicate costumelor de baie. Aceasta sugerează că femeile sunt doar un soi de sport. Materialele pornografice prezintă relaţiile sexuale ca pe un joc şi ca în orice joc trebuie să câştigi, să cucereşti sau să marchezi.

Minciuna #3 Femeile sunt o proprietate
Suntem obişnuiţi să vedem maşini de curse cu o fată senzuală tolănită pe capotă. Mesajul insinuat de această imagine este: “Cumpără maşina şi vei avea şi fata.” Pornografia de categorie grea împinge lucrurile şi mai departe. Femeile sunt expuse într-un catalog, asemeni unor mărfuri, prezentându-i-se toate detaliile, astfel încât cumpărătorul să observe totul. Aşa că nu trebuie să ne surprindă mentalitatea unor bărbaţi care consideră că au tot dreptul să se culce cu o fată dacă au cheltuit ceva mai mulţi bani în timpul unei întâlniri. Conform materialelor pornografice, femeile pot fi cumpărate.

Minciuna #4 Valoarea unei femei este direct proporţională cu gradul de atractivitate al corpului ei
Femeile supraponderale sau cele mai puţin atrăgătoare sunt ridiculizate în materialele pornografice. Sunt denumite căţele, balene scroafe sau chiar mai rău datorită faptului că nu se încadrează în tiparul femeii perfecte. De fapt, dacă cineva este atras de a femeie voluminoasă, conform pornografiei acest lucru este un fetiş, adică o obsesie sexuală sau ceva împotriva legilor naturii. În pornografie nu se ţine cont de intelectul sau personalitatea unei femei, ci doar de trupul ei.

Minciuna #5 Femeilor le place să fie violate
Un scenariu tipic pornografic sună cam aşa: “Când o femeie spune “Nu”, de fapt vrea să spună “Da”.” În filmele porno, femeile pe cale a fi violate se opun cu violenţă la început, dar apoi acest lucru începe să le placă. Violul este transformat în ceva senzual şi excitant. De asemenea, în aceste filme, femeile sunt legate, bătute şi umilite în cele mai dezgustătoare moduri iar în cele din urmă îi imploră pe violatori să nu se oprească. Deşi sunt torturaţi, actorii şi actriţele porno zâmbesc – având o mimică de adâncă exaltare. Pornografia îi învaţă pe bărbaţi să rănească şi să profite de femei pentru a se amuza.

Elementul INCITARE

Găseşti împlinire în pornografie?

O consecinţă gravă a consumului de material pornografic, despre care n-ai auzit este diminuarea împlinirii sexuale a unei persoane şi nu intensificarea ei. Bărbaţii expuşi pornografiei nonviolente au manifestat insatisfacţie cu privire la aspectul fizic al partenerei, lipsă de afecţiune, curiozitate şi perforanţă sexuală. De asemenea, cei expuşi au avut tendinţa de a pune accent pe relaţia sexuală, fără a se implica emoţional. Combinaţia acestor factori îi transformă pe bărbaţi în nişte neîmpliniţi – obligându-i să caute experienţe sexuale din ce în ce mai intense pentru a păstra acelaşi nivel de plăcere. Gândeşte-te la acest lucru – merită să devii un neîmplinit sexual prin consumul de pornografie?

Brad a ascultat mesajul lui Gene şi a confirmat adevărul din viaţa sa: fanteziile obscene şi tratarea femeilor ca pe nişte obiecte. Când priveam materiale pornografice, eram un egoist. Nu mă gândeam la persoana de care “abuzam”. Nu asociam motivele mele egoiste cu faptul că persoana respectivă era reală, cu sentimente reale şi cu probleme reale.

Încă n-am găsit ceea ce căutam

Deşi pornografia nu este o sursă de satisfacţie de lungă durată, băieţii şi bărbaţii care o consumă fac acest lucru pentru a împlini o nevoie profundă. Pornografia este un surogat ieftin pentru ceea ce caută ei cu adevărat – nevoia de intimitate.

Intimitate înseamnă să fii cunoscut în aparenţă şi în profunzime şi să fii iubit pentru ceea ce reprezinţi. Deoarece Dumnezeu ne-a creat pentru a construi relaţii, a pus în noi dorinţa de intimitate. Dar a fi ca o carte deschisă pentru cineva poate fi şi înfricoşător, pentru că în acele momente devenim vulnerabili. Aşa că pornim în căutarea intimităţii în locuri mai puţin ameninţătoare. Şi pornografia este un asemenea loc.

Intimitate falsă

Chiar dacă materialele pornografice ar oferi o imagine corectă a femeii (ceea ce nu fac), tot n-ar putea oferi mai mult decât nişte imagini şi nu o persoană reală. Pentru mulţi bărbaţi este mult mai uşor să te raportezi la o imagine decât la o femeie tânără, cu suflet, intelect şi sentimente. O imagine nu are nici un fel de aşteptări. Nu este necesar să impresionezi o imagine sau să-ţi învingi stângăcia care apare în relaţia cu o persoană reală.

“Pentru un dependent de pornografie, fiecare contact sexual “virtual” este o încercare disperată de a se implica într-o relaţie fără a fi cunoscut cu adevărat şi fără a fi nevoit să-şi asume riscurile care decurg din dezvoltarea intimităţii reale.” – Dr. Harry Schaumberg

Trebuie să admiţi că suntem cu toţii oameni imperfecţi. De când Adam şi Eva au păcătuit în Grădină, a trebuit să rezolvăm imperfecţiunile şi dezamăgirile care decurg dintr-o relaţie. Tentaţia pornografiei o reprezintă evitarea efortului necesar construirii unei relaţii între doi oameni imperfecţi. Consumul de pornografie oferă bărbaţilor şi băieţilor ocazia să viseze la oameni prefecţi şi îi determină să-şi uite propriile imperfecţiuni. Brad a căzut în această capcană.

Privind la zbuciumul trecut, a observat cum pornografia îi umple nevoia de intimitate cu o minciună. “Acea minciună a încercat să mă convingă că voi găsi intimitatea şi voi fi la fel de împlinit, dacă nu şi mai satisfăcut de consumul de pornografie decât de o relaţie reală. Eram tentat să-mi satisfac nevoia de intimitate privind o foaie de hârtie sau ecranul unui calculator.” Utilizând pornografia ca pe o scurtătură spre intimitate, băbaţii încep să se teamă de o relaţie adevărată şi în ciuda singurătăţii adânci, nu mai sunt capabili să-şi dăruiască inimile unei femei adevărate.

Scăpaţi de sub control
– transformarea fascinaţiei în dependenţă

“Am auzit că permiţând unui băiat să privească materiale pornografice doar o singură dată, îl expui pericolului dependenţei la fel ca prin consumul de droguri,” spune Brad. “Sunt perfect de acord. Este foarte nociv. Un băiat inocent poate fi atras în plasele dependenţei de pornografie.”

Eu cred cu tărie pentru că mie mi s-a întâmplat acest lucru. Am tras prima “priză” de pornografie şi am devenit dependent.

Pentru Brad şi alte sute de tineri, pornografia este asemeni unui drog. “Ceea ce m-a tras la fund”, spune Brad, “era simplul fapt că mă săturasem de materialele uşoare. Şi asemeni dependentului, aveam nevoie de mai mult pentru a-mi satisface pofta. Imaginile pe care le folosisem cu o zi înainte, azi nu mă mai satisfăcea. Săptămâna trecută a fost de ajuns să mă îndop cu materiale pornografice timp de o oră, săptămâna următoare însă aveam nevoie de trei ore. Cu cât mă implicam mai mult în pornografie, cu atât devenea mai greu pentru mine să renunţ.”

Dacă cea mai gravă consecinţă a pornografiei ar fi dependenţa, n-ar fi chiar atât de rău. Însă lucrurile nu se opresc aici. Dependenţa operează în felul următor:

Expunerea timpurie: Majoritatea băieţilor ce devin dependenţi de pornografie încep devreme. Privesc materiale pornografice de când sunt mici iar aceasta devine principala lor preocupare.

Dependenţa: Reîntoarcerea repetată la pornografie, care devine o parte regulată a vieţii. Eşti prins şi nu mai poţi scăpa.

Escaladarea: Începi să priveşti materiale tot mai detaliate şi imagini care în trecut te scârbeau, acum te stimulează.

Insesibilizarea: Devii indiferent la ceea ce vezi. Până şi faţă de materialele cele mai detaliate nu mai ai nici o reacţie. Doreşti cu disperare să simţi aceiaşi fiori ca la început, dar nu-i mai poţi găsi.

Aplicarea în realitate a imaginilor vizionate: Acesta este punctul în care bărbaţii fac un salt crucial înspre a pune în practică imaginile văzute. Unii acţionează conform imaginilor din reviste sau celor virtuale: comit acte de violenţă se prostituează sau merg chiar până la viol.

Iluzia intimităţii oferită de relaţiile pe internet

Unii bărbaţi sau băieţi consideră programele de conversaţie în direct pe Internet o alegere mai bună decât siteurile pornografice, deoarece pot dezvolta relaţii care merg dincolo de imagini. Dar până şi cuvintele pot îndepărta oamenii de adevărata intimitate. Interacţionând prin aceste programe, prin e-mail, sau mesaje SMS, bărbaţii şi băieţii pot deveni oricine doresc. Cel mai adesea, însă, cad pradă tentaţiei de a-şi exagera calităţile şi de a-şi camufla slăbiciunile.
O relaţie pe Internet poate părea distractivă o perioadă – trimiterea mesajelor anonime poate crea încântarea unui bal mascat. Dar după ce această bucurie trece, ceea ce majoritatea acestor oameni îşi doresc este o persoană care să-i iubească pentru ceea ce sunt, mai ales când nu sunt în cea mai bună formă – când vomează, când le miroase gura sau când se împiedică pe scări. Aceasta este adevărata intimitate.

Acest gen de intimitate necesită un timp îndelungat de interacţiune adevărată. În viaţa de zi cu zi, cuplurile îşi aleg modalităţi de comunicare nonverbală şi dezvoltă mici obiceiuri care aprofundează şi aduc un suflu nou în relaţie. Bineînţeles că interacţiunea adevărată poate fi uneori obositoare sau penibilă. Aceasta e viaţa. Însă fanteziile virtuale nu vor putea egala niciodată valoarea relaţiilor reale.

Drumul spre libertate

De cele mai multe ori este mai uşor să te adânceşti în lumea fanteziilor decât să revii la realitate. Cei prinşi în capcana dependenţei de pornografie poate îşi doresc să renunţe după ce au ajuns la o anumită limită, însă se trezesc gândindu-se la încântarea unei noi experienţe şi abandonează tentativa de renunţare. După citirea celor întâmplate lui Gene, Brad, Mike şi Clay îţi poţi forma o idee de ansamblu despre efectele devastatoare ale pornografiei. Poate şi tu te zbaţi în ghearele acestui monstru. Sau poate cunoşti pe cineva în această situaţie. Toţi aceşti tineri au găsit calea spre eliberarea din sclavia pornografiei. La fel poţi şi tu!

“Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu vă îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” (1 Corinteni 10:13)

Există o cale mai bună

Materialele pornografice promit intimitate şi satisfacţie, însă oferă doar goliciune şi tânjire după mai mult. Vestea cea bună este că nu trebuie să căutăm la nesfârşit. Cristos cunoaşte nevoile noastre şi este singurul capabil să le împlinească prin iubirea Sa. Dacă nu ai o relaţie personală cu El, vorbeşte cu un pastor sau cu un creştin matur pentru a te îndruma spre începerea acestei relaţii.

Mai mult decât atât, Dumnezeu are un plan pentru tine. El nu este împotriva sexualităţii, doar aceasta a fost ideea Lui. A creat-o ca cea mai profundă expresie a intimităţi fizice dintre un bărbat şi o femeie. Dumnezeu este încântat de sexualitate şi doreşte să fim împliniţi sexual pe calea plănuită de El. Din nefericire, pornografia ne distruge sexualitatea, intelectul şi sentimentele. Dumnezeu nu urmăreşte distrugerea bucuriei noastre ci doreşte să ne protejeze de efectele ei distrugătoare şi să ne păstreze puri. Când ne păzim minţile şi inimile putem intra cu bucurie în căsnicie – locul creat de Dumnezeu exclusiv pentru sexualitate şi intimitate pură.

Pentru a putea experimenta relaţiile sexuale în cadrul creat de Dumnezeu, trebuie să păşim pe drumul purităţii. Nu contează în ce ai fost implicat până în prezent, Dumnezeu este gata în orice moment să te ajute să ajungi pe acest drum. Pentru a ajunge acolo, trebuie să te dedici din toată inima restaurării şi reînnoirii. Această dedicare are trei componente cheie: mărturisire, răspundere şi reînnoirea minţii.

Mărturisire

Biblia spune: “Dacă ne mărturisim păcatele, Dumnezeu este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1:9) Nu are importanţă cât de murdari, frânţi sau ieftini ne simţim, Dumnezeu poate şi doreşte să ne restituie puritatea. A mărturisi înseamnă să recunoaştem că am greşit – fiind de acord cu Dumnezeu cu privire la păcatul nostru – să facem o întoarcere de 360 de grade şi să nu mai păcătuim de-acum înainte.

Regele David era cunoscut ca “un om după inima lui Dumnezeu”. Dar până şi el a curvit şi a fost prins în capcana propriilor fapte. (2 Samuel 11-12) A avut o legătură cu Batşeba, iar apoi i-a trimis soţul la moarte pentru a-şi acoperi păcatul. Odată confruntat cu păcatul său, David a fost foarte mâhnit. Psalmul 51 prezintă remuşcările sale şi ne arată cum şi-a descis inima către Dumnezeu şi a cerut reînnoirea. Ia Biblia şi citeşte cuvintele lui David ca pe propria ta rugăciune de mărturisire.

“Zideşte în mine o inimă curată Dumnezeule…” (Psalmul 51:10)

Dumnezeu n-a ignorat mărturisirea lui David. De fapt, Psalmul 32 ne relatează continuarea povestirii: “Atunci ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: “Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatulu meu.” (Psalm 32:5) Dacă Dumnezeu l-a iertat şi l-a curăţit pe David, te va ierta şi te va curăţa şi pe tine!

Răspundere

Consumul de materiale pornografice este un păcat “privat”, aşa că tentaţia este mai mare când eşti singur. Din această cauză este important să te înconjuri de prieteni “după inima lui Dumnezeu” care te vor zidi şi te vor susţine în eforturile tale de a fi şi a te păstra curat.

“Responsabilitatea este cheia pentru a desface lanţurile pornografiei”, explică Brad. “Ceea ce m-a ajutat cel mai mult a fost mărturisirea frământărilor mele cuiva. La început mi-a fost greu, dar pe parcurs a devenit mai uşor. În final puteam spune cu uşurinţă totul despre mine, iar planul satanei a fost dat peste cap. S-a bazat pe vinovăţie şi ruşine pentru a mă convinge că eram singurul aflat în această situaţie, fără nici o cale de scăpare. Însă aducând minciunile lui la lumină – expunându-mă răspunderii – am putut reveni pe calea recuperării.”

Acum îl vom cunoaşte pe Johnny, încă un tânăr care a găsit eliberarea din capcana pornografiei. Johnny a crescut cu un tată alcoolic şi tânjea după o relaţie adevărată cu el. Pornografia i-a oferit iluzia intimităţii şi aventurii, însă întotdeauna îl lăsa cu gustul amar al neîmplinirii. Johnny spune că relaţiile responsabile au fost şi pentru el cheia eliberării. “Am căutat tineri puternici în acest domeniu şi i-am întrebat dacă vreau să fie supraveghetorii mei. Căutam un tânăr de vârsta mea însă am găsit un bărbat înţelept şi cu experienţă de viaţă. Pe măsură ce realizam că Dumnezeu îmi poate împlini nevoia de intimitate mult mai bine decât pornografia, supraveghetorul meu îmi reamintea mereu să-mi asigur hrana spirituală.”

Consilierea: Dacă ai descoperit că mărturisirea şi supravegherea nu ţi se potrivesc, ar trebui să iei în considerare apelarea la serviciile unui consilier profesionist. Un consilier este asemeni unui antrenor de sport – oferind încurajare constantă şi soluţii profesionale în rezolvarea problemelor. Însă cel mai important lucru este ajutorul oferit de consilier pentru a descoperi probleme de care nu eşti conştient, precum o traumă din familie, care se întreţese cu frământările tale.

Biblia spune:
“Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însuleţească.” (Filipeni 4:8)

Înnoirea minţii

Câmpul de bătălie pentru sufletul tău, într-o lume într-o lume inundată de sex, este mintea ta. Vei fi confruntat cu imagini murdare. Inamicul va plasa în mintea ta imagini care-ţi vor stârni pofta. Iar după un timp aceste imagini vor reveni în mintea ta. Dar nu trebuie să le dezvolţi.

O cale prin care poţi reduce tentaţia este să reduci numărul “imaginilor iniţiatoare” la care eşti expus. După cum a spus şi Clay, lupta lui a fost în domeniul lucrurilor simple: filme, televiziune, reviste şi muzică. Dacă ştii că un serial de comedie te face să dezvolţi fantezii sexuale, nu-l mai viziona. Când Johnny a realizat că tentaţia lui era de a schimba noaptea canalele în căutarea imaginilor deocheate, nu s-a mai uitat la televizor după ora 22.

În 2 Timotei 2:22 găsim scris: “Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu dei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.” Citind acest pasaj, Johnny a realizat că nu era suficient să evite tentaţia, ci trebuia să urmărească neprihănirea. Aceasta înseamnă să te străduieşti să înlocuieşti imaginile murdare din mintea ta cu gânduri sănătoase. De asemenea este esenţial să îndepărtezi gândurile egoiste şi care stârnesc pofta cu concepţia lui Dumnezeu despre dragoste. Brad a povestit cum mintea lui a devenit dominată de gânduri pline de dorinţă cu privire la femeile cu care vorbea: “Priveam o femeie, apoi o dezbrăcam în mintea mea şi duceam fantezia până la capăt. Aceste femei nu ştiau nimic de gândurile mele cu privire la ele. În fond, acest lucru se putea petrece oriunde: în magazin, la serviciu sau chiar la biserică. Şi toate acestea aveau loc cu înjosirea completă a femeii. În antiteză, se află descrierea de către Pavel, a iubirii care transcede pofta.

Biblia spune:
“Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul.”
(1 Corinteni 13:4-7)

Brad a înţeles că pentru a scăpa de concepţiile greşite cu privire la femei, trebuia să-şi restructureze timpul şi gândurile: “Trebuie să înlocuieşti imaginile amăgitoare cu unele ce te împlinesc. Când eram implicat adânc în pornografie, era ceva obişnuit pentru mine să petrec trei, patru ore pe săptămână, navigând pe Internet. Când terminam, mă simţeam de parcă trecuse doar o oră. Odată ce am început să mă eliberez de această dependenţă, următoarea întrebare la care trebuia să răspund a fost: “Cu ce voi umple timpul pe care-l petreceam consumând materiale pornografice?” “Cu ceva constructiv?”
Am început să învestesc în relaţii, să studiez Cuvântul lui Dumnezeu, să-L caut prin rugăciune şi să mă eliberez din strânsoarea în care m-a prins pornografia. Uneori parcă nu mai doream să progresez, însă pentru o vindecare completă, trebuia să merg până la capăt. Aşa că am început să cer ajutorul altora, să citesc mai mult, să mă rog mai mult şi să vorbesc mai mult cu oamenii. Aşa că am început să mut centrul atenţiei dinspre mine înspre ceilalţi, să nu mai fiu atât de egoist şi a început să-mi pese de ceilalţi. Am observat că nu mai eram atât de sensibil în faţa ispitei când urmăream întărirea relaţiilor cu ceilalţi. A fost un drum dificil, însă alternativa lui m-ar fi distrus literalmente şi am fost hotărât să înving.”

În loc de îcheiere

Deşi este dificil să evităm în cultura zilelor noastre contactul cu imaginile murdare, poţi evita consecinţele acestei atracţii fatale. Dedicându-te standardului purităţii sexuale şi construind pe fundaţia responsabiltăţii, poţi evita goliciunea şi frustrările rezultate din micul obicei secret. Dacă ai fost deja prins de minciunile pornografiei, există totuşi speranţă şi vindecare. Acum este momentul să-i permiţi lui Dumnezeu să şteargă imaginile trecutului tău şi să te remodeleze după chipul Său.

Care este calea bună prin care poţi veni în prezenţa Domnului

Robert Murray M’Cheyne


“Cu ce voi întâmpina pe Domnul, şi cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului Celui Prea Înalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi de tot, cu viţei de un an? Dar primeşte Domnul oare mii de berbeci, sau zeci de mii de râuri de untdelemn? Să dau eu pentru fărădelegile mele pe întâiul meu născut, rodul trupului meu pentru păcatul sufletului meu?”- “Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul dela tine, decât să faci dreptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” Mica 6:6-8

Doctrina – Care este calea bună prin care poţi veni în prezenţa Domnului

Iată care este întrebarea unui om trezit din moarte la viaţă: “Cu ce ar trebui să mă prezint înaintea Domnului?” Un om care doarme în nepăsare nu-şi pune niciodată această întrebare. Omul firesc nu doreşte să vină înaintea lui Dumnezeu, sau să se supună înaintea Celui Prea Înalt. Lui nu-i place să se gândescă la Dumnezeu. Ar prefera mai degrabă să se gândescă la orice alt subiect. El uită repede ceea ce i s-a spus despre Dumnezeu. Un om firesc nu este interesat în a ţine minte lucrurile sfinte, deoarece el nu-şi găseşte plăcerea în ele. El nu doreşte să vină în rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Nu există nici un lucru pe care omul firesc să-l deteste mai mult decât rugăciunea. Ar prefera mai degrabă să petreacă în fiecare dimineaţă câte o jumătate de oră făcând exerciţii fizice sau muncind din greu, decât să stea în prezenţa lui Dumnezeu. El nu-şi doreşte să-L întâlnească pe Dumnezeu atunci când pleacă din lumea aceasta. El ştie că va trebui să stea înaintea lui Dumnezeu, dar lucrul acesta nu-i provoacă nici o bucurie. Preferă mai degrabă să se afunde în nimicuri; ar vrea să nu vadă niciodată Faţa lui Dumnezeu. O! dragi prieteni, este cumva aceasta şi starea voastră? Dacă da, atunci puteţi şti cu siguranţă că aveţi ” o gândire carnală care este în vrăjmăşie cu Dumnezeu”. Eşti precum Faraon care a spus – “Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui?” E ca şi cum Îi spui lui Dumnezeu, “Depărtează-te de la mine căci nu doresc să cunosc căile Tale”. În ce stare jalnică trebuie să te afli încât să nu ai nici o dorinţă după Acela care este Fântâna apelor vii!

I. Iată care este întrebarea profundă a fiecărui om trezit din moarte la viaţă

1. Un om treaz simte că cea mai de preţ fericire a lui este să vină în prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta era de fapt şi fericirea lui Adam înainte de cădere. El s-a simţit ca un copil ce stă sub ocrotirea unui Tată iubitor. Cea mai de preţ bucurie a lui era să vină înaintea lui Dumnezeu – să fie iubit de El – să fie ca un fir de praf în raza de soare – să fie necontenit înviorat de lumina iubirii Sale – şi nici un nor sau văl de ceaţă să nu se aşeze între ei. Aceasta este şi bucuria sfinţilor îngeri, de a veni înaintea Domnului şi de a îngenunchia înaintea Celui Prea Înalt. “În prezenţa Lui găseşti bucurie deplină”. “Îngerii văd totdeauna Faţa Tatălui Meu”. Oricare ar fi însărcinarea pe care o au de îndeplinit, ei rămân încredinţaţi că privirea Lui plină de dragoste veghează asupra lor – aceasta este bucuria lor în fiecare zi, în fiecare ceas. Aceasta este adevărata bucurie a credinciosului. David, de exemplu, spune în cartea Psalmilor: “Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?”
Dorinţa lui arzătoare nu era după darurile lui Dumnezeu – nici după binefacerile sau mângâierile Lui – ci după El Însuşi. Credinciosul tânjeşte după Dumnezeu – tânjeşte să vină în prezenţa Lui – să simtă dragostea Lui – să se simtă aproape de El, acolo, în taină – să se simtă mai aproape de El decât toate celelalte făpturi. O! dragii mei fraţi, aţi gustat vreodată această binecuvântare? O singură oră petrecută în prezenţa lui Dumnezeu ne aduce mult mai multă odihnă şi mângâiere, decât o eternitate “petrecută” în prezenţa omului. A fi în prezenţa Lui – în dragostea Sa – sub privirea Sa – înseamnă Rai, orice s-ar întâmpla. Dumnezeu te poate face fericit în orice fel de circumstanţe. Fără El, nimic nu se poate!

2. Un om treaz întâmpină dificultăţi atunci când se întreabă “Cu ce?!”. Există două mari dificultăţi.

PrimaNatura păcătosului. – “Cu ce ar trebui să”, etc. Când Dumnezeu trezeşte cu adevărat un suflet, El îi arată răutatea şi urâciunea caracterului său. El îi direcţionează privirea spre interior. Îi arată astfel, că fiecare gând din inima lui a fost îndreptat numai spre rău; că orice mădular din trupul său a fost folosit în slujba păcatului; că s-a raportat la Hristos într-un mod ruşinos; că a păcătuit atât împotriva legii cât şi împotriva dragostei; că şi-a ţinut uşa inimii închisă faţă de Domnul Isus, până când mintea lui a fost înnoită şi izbăvită din bezna nopţii. Fraţilor, dacă Dumnezeu v-a fost descoperit vreodată, ar trebui să vă întrebaţi cum de o asemenea viaţă de iad şi păcat v-a permis să aveţi suflare în voi atât de mult şi cum de a avut Dumnezeu răbdare cu voi până în ziua aceasta. Prin urmare strigătul tău trebuie să fie: “Cu ce să mă prezint înaintea Domnului?” Deşi ştii că toată lumea ar trebui să se înfăţişeze înaintea Lui, important pentru tine este să te întrebi: eu cum pot să fac lucrul acesta?

A douaNatura lui Dumnezeu. – “Dumnezeul Cel Prea Înalt”. Când Dumnezeu trezeşte cu adevărat un suflet, El îi descoperă în general, ceva din propria Sa sfinţenie şi măreţie. Lucrul acesta i l-a arătat lui Isaia: “Am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui, şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele, şi cu două zburau. Strigau unul la altul, şi ziceau: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui! Şi se zguduiau uşiorii uşii de glasul care răsuna, şi casa s-a umplut de fum. Atunci am zis: Vai de mine! Sunt pierdut.” Când a văzut Isaia că Dumnezeu este un Dumnezeu atât de Mare şi atât de Sfânt, el s-a simţit pierdut. El a realizat că nu este vrednic să stea în prezenţa unui Dumnezeu atât de Măreţ. O, fraţilor! Aţi avut vreodată parte de o asemenea descoperire a măreţiei şi sfinţeniei lui Dumnezeu, încât să vă proşterneţi întreaga fiinţă la picioarele Lui? Rugaţi-vă fraţilor ca să aveţi şi voi o astfel de descoperire a lui Dumnezeu, aşa cum şi Iov a avut: “Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” Vai, vai! mă tem că mulţi dintre voi nu veţi şti niciodată că Dumnezeu este Acela Căruia trebuie să-i daţi socoteală, până când nu veţi sta vinovaţi şi fără grai înaintea marelui Său tron alb. O, de v-aţi ruga acum ca El să vi se descopere, de-aţi putea striga: “Cu ce ar trebui să mă prezint înaintea Domnului şi să mă plec înaintea Dumnezeului Celui Prea Înalt!”

A treiaNeliniştea unui suflet treaz îl face să-şi pună întrebarea, “Cu ce?” – Da, este o întrebare profundă. Este întrebarea celui care a fost făcut să înţeleagă că “un singur lucru este de folos”. Ar renunţa la tot ceea ce are, ca să aibă pace cu Dumnezeu. Dacă ar avea o mie de berbeci sau zece mii de sonde de petrol, el le-ar dărui bucuros. Dacă ar fi vorba de viaţa copiilor săi, fiinţele cele mai dragi lui de pe acest pământ, pe care trebuie să-i ajute să se realizeze în lumea aceasta, el ar renunţa şi la ei. Dacă ar fi avut zece mii de lumi, el le-ar fi dat pe toate de dragul moştenirii pe care o are în Hristos. Ruşine vouă care nu vă simţiţi în largul vostru în Sion!!! Să li se umple faţa de ruşine acelora dintre voi care nu şi-au pus niciodată această întrebare: “Cu ce aş putea să mă prezint înaintea Domnului” Of, uşuraticilor şi nepăsătorilor, atunci când este vorba de lucrurile veşnice! Bieţi fluturi, care vă agitaţi zburând din floare în floare şi nu vedeţi că în faţa voastră se află întunericul veşnic. Israele, pregăteşte-te să-L întâlneşti pe Dumnezeul tău! Voi de fapt vă grăbiţi spre moarte şi judecată, şi ca şi până acum nu vă întrebaţi: “Ce haină va trebui să port când voi sta înaintea Marelui Tron alb?” Dacă aţi fi avut de gând să vă înfăţişaţi înaintea unui monarh din această lume, v-aţi fi întrebat dinainte: “Cu ce ar trebui să mă îmbrac?” Sau dacă s-ar fi întâmplat să fiţi supus întrebărilor de către un tribunal, v-aţi fi asigurat sprijinul unui avocat. Cum se face că vă grăbiţi atât de tare spre “tribunalul” lui Dumnezeu, dar niciodată nu vă puneţi întrebarea: Cum ar trebui să mă înfăţişez? “Şi dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos?”

II. Răspunsul pentru omul treaz este pacea. “Ţi s-a arătat, omule, ce este bine”. Nimic din ceea ce omul ar putea duce cu el, nu-l va considera drept înaintea lui Dumnezeu. Inima firească tinde tot timpul să aducă ceva care să ţină loc de haină a dreptăţii înaintea lui Dumnezeu. Nu există nici un lucru pe care omul nu l-ar face – nici un lucru pentru care n-ar fi gata să sufere – dacă el s-ar putea proteja măcar astfel înaintea lui Dumnezeu. Lacrimi, rugăciuni, îndatoriri, corectare a năravurilor, dedicare – inima ar face totul ca să fie neprihănită înaintea lui Dumnezeu. Dar toată această neprihănire este ca o zdreanţă murdară. Căci,

1. Inima rămâne o sursă îngrozitoare de imoralitate. Orice lucru în care acea inimă este implicată, este murdar şi josnic. Lacrimile şi rugăciunile lor au nevoie să fie spălate.

2. Să presupunem că acestă neprihănire proprie este desăvârşită; totuşi ea nu poate acoperi trecutul. Ea este luată în calcul doar pe perioada când a fost înfăptuită. Păcatele din trecut, păcatele tinereţii, rămân încă neacoperite.

Preaiubiţii mei fraţi, pentru ca Isus să vă considere drepţi, El trebuie să facă ceea ce a făcut şi pentru Iosua: “Desbrăcaţi-l de hainele murdare de pe el! ” şi “te îmbrac cu haine de sărbătoare!”. Doar mâna lui Isus te poate îmbrăca cu haine de sărbătoare.

Hristos este Calea cea bună. – “Ţi s-a arătat”, etc. “Staţi în drumuri, uitaţi-vă, şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea, şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!”. Hristos este Calea cea bună către Tatăl.

În primul rând, pentru că El este atât de potrivit. Pur şi simplu El răspunde nevoii păcătosului; pentru fiecare păcat al păcătosului El are o rană, pentru fiecare goliciune El are o învelitoare, pentru fiecare lipsă El are un sprijin. Nu e nevoie să ne temem că El nu-l va primi pe păcătos, căci El a venit în lume cu scopul de a mântui păcătoşii. Nu e nevoie să ne temem că Tatăl nu va fi mulţumit de noi prin El, căci Tatăl este Acela care L-a trimis, a aruncat păcatele noastre asupra Lui, L-a înviat din morţi şi te-a îndrumat spre El. “Ţi s-a arătat, omule, ce este bine”.

În al doilea rând, pentru că El este într-adevăr Suveran. – “Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” Cu cât se răspândeşte mai mult blestemul lui Adam, cu atât se răsfrânge şi mai mult darul iertării prin Hristos. Aceasta este de fapt vestea bună dată ticăloşeniei omului. Puteţi fi iertaţi pe deplin şi cu generozitate, în aşa fel încât să fiţi ca şi cum n-aţi fi păcătuit niciodată. “Ţi s-a arătat, omule, ce este bine”.

În al treilea rând, El Îl glorifică pe Dumnezeu. – Toate celelalte căi ale mântuirii sunt spre glorificarea omului, dar această cale este spre glorificarea lui Dumnezeu; prin urmare ea este bună. Acea cale care îi dă slavă Mielului este calea cea bună şi desăvârşită. Pe baza acestui fapt calea neprihănirii prin Hristos este calea cea bună, aşa încât Isus să primească toată lauda. A Lui să fie slava!!! De aceea este prin credinţă, ca să poată fi prin har. Dacă un om s-ar putea îndreptăţi de unul singur, sau dacă s-ar putea bizui pe el însuşi şi ar putea să-şi îmbrace sufletul cu neprihănirea lui Hristos, atunci el ar fi acela căruia i s-ar cuveni gloria. Dar în momentul în care omul se aruncă cu totul la picioarele lui Isus, iar Isus, datorită milei şi îndurării Lui nemărginite şi fără plată, îşi întinde mantia albă peste el, atunci Isus primeşte toată lauda.

Aţi ales şi voi calea cea bună de a fi îndreptăţiţi? Aceasta este calea pe care Dumnezeu o arată încă de la întemeierea lumii. El arătat-o în mielul lui Abel, în toate jertfele şi prin toţi profeţii. El a arătat-o inimii prin Duhul Său. V-a fost descoperită şi vouă această cale bună? Dacă da, atunci veţi considera toate lucrurile ca o pierdere, de dragul frumuseţii descoperirii ei. O, dulce cale dumnezeiască de a îndreptăţi păcătosul! O, de-ar putea-o cunoaşte toţi oamenii! O, de-am putea vedea mai mult din ea! O, de-aţi putea să beneficiaţi de ea! “Umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre”.

III. Cerinţa lui Dumnezeu adresată celui îndreptăţit. Când Isus a vindecat bolnavul la scăldătoarea Betesda, El i-a zis: “Iată că te-ai făcut bine! Să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva şi mai rău!” Iar când i-a iertat păcatul celei care căzuse în adulter, El i-a zis: “Nici Eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti!” Deci aici, când arată calea cea bună a neprihănirii, El adaugă: “Şi ce anume cere Domnul de la tine?”

1. Dumnezeu îi cere celui răscumpărat să fie sfânt. – Dacă sunteţi fraţii Lui, El se aşteaptă de la voi să fiţi oameni drepţi, sfinţi.

În primul rând, El îţi cere să înfăptuieşti dreptatea – să fii drept în relaţiile tale cu ceilalţi, de la om la om. Aceasta este una din propriile Lui trăsături minunate. El este un Dumnezeu drept. “Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?” “El Stânca mea, în care nu este nelegiuire.” Ai venit la El prin Isus? – El aşteaptă de la tine să-I oglindeşti Chipul. Eşti tu copilul Lui? – atunci trebuie să fii ca El. Fraţilor, fiţi corecţi în afacerile voastre. Fiţi aşa cum este Dumnezeul vostru. Feriţi-vă de necinste, feriţi-vă de şiretlicuri în afaceri. Aveţi grijă ca nu cumva, atunci când vă vindeţi marfa, să strigaţi sus şi tare că marfa voastră valorează mai mult, dar pe de altă parte, atunci când o cumpăraţi, să vă plângeţi că de fapt ea valorează mai puţin.”Rău! Rău! zice cumpărătorul; şi, plecând, se laudă cu ce a cumpărat”. Să nu existe un asemenea mod de gândire în mijlocul vostru!!! Dumnezeu îţi cere să înfăptuieşti dreptatea.

În al doilea rând, El îţi cere să iubeşti mila. – Aceasta este cea mai strălucitoare trăsătură în caracterul lui Hristos. Dacă eşti în Hristos, atunci soarbe adânc din Duhul Său; Dumnezeu îţi cere să fii milostiv. Lumea este egoistă, nemiloasă. O mamă nemântuită nu are milă faţă de sufletul propriului ei copil. Ea se poate uita la el cum se duce în iad, fără însă să-i pese deloc. Of, cruzimea diabolică a omului nemântuit! Voi să nu faceţi la fel! Dimpotrivă, fiţi milostivi după cum şi Tatăl vostru din cer este milostiv.

În al treilea rând, El îţi cere să umbli în smerenie cu Dumnezeul tău . – Hristos spune: “Învăţa-ţi de la Mine căci Eu sunt blând şi smerit cu inima”. Dacă Dumnezeu ţi-a şters toate păcatele din trecut – răzvrătirile – căderile tale în păcat – izbucnirile tale – atunci se cade să nu-ţi deschizi gura decât lăudându-L pe El în umilinţă. Acest lucru Dumnezeu îl aşteaptă de la tine!!! Umblă cu Dumnezeu, dar umblă în smerenie.

2. Nu uita de scopul lui Dumnezeu după ce ai fost îndreptăţit. – El a iubit Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească şi s-o curăţească. Acesta a fost scopul lui final şi anume de a ridica un popor unic care să-I slujească, şi care să-I poarte chipul în această lume şi apoi în veşnicie. Pentru aceasta a părăsit El cerul – pentru aceasta El a suferit, şi-a vărsat sângele şi a murit, ca să te facă sfânt. Căci dacă nu eşti sfânt, Hristos a murit degeaba pentru tine.

3. Pentru orice lucru pe care îl cere, El dă har spre a fi înfăptuit. – Hristos nu numai că este singura Cale bună către Tatăl, dar El este şi Fântâna apelor vii. Fii puternic în harul care este în Hristos Isus. În Hristos există har din belşug pentru a fi împlinite nevoile tuturor celor ce sunt ai Săi. Un lucrător în vârstă spunea: după cum un copil poate lua din mare o cantitate mică de apă, în cele două mâini ale lui, tot atât de puţin putem lua şi noi din Hristos. În El însă sunt bogăţii încă neexplorate.

Fii tare în harul care este în El. Trăieşte lepădându-te de tine însuţi, trăieşte bazându-te pe El, du-te şi spune-I că, din moment ce îţi cere toate acestea, El trebuie să-ţi dea şi har potrivit cu nevoile tale. Dumnezeul meu îţi va împlini toate nevoile tale, potrivit cu bogăţiile Sale nepreţuite, prin Hristos Isus. El ţi-a arătat mai întâi că este Bun – Emanuel Cel Nepărtinitor; acum, bizuieşte-te pe El – ia de la El adevărata viaţă, care nu se va veşteji niciodată. Lasă ca Mâna lui să te cuprindă în mijlocul valurilor acestei mări învolburate. Lasă ca umerii Lui să te poarte pe deasupra spinilor acestei pustietăţi. Aţinteşte-ţi privirea spre El pentru sfinţire la fel de mult ca pentru îndreptăţire.

Tradus de Nelu Giosanu

Chiar am nevoie de Dumnezeu?

Este posibil să trăiești conform principiilor Bibliei fără să crezi în Dumnezeu? Pot reuși singur?

Chiar am nevoie de Dumnezeu?

Eu sunt creștin. Sunt tânăr. Cred în Dumnezeu. Cred în Biblie. Cred că dacă trăiesc conform Cuvântului lui Dumnezeu, cum citim în Biblie, voi experimenta transformare. Dar ocazional mă opresc și reflectez. Chiar este necesar ca Dumnezeu să existe?

Cum ar fi fost fără Dumnezeu? Nu cred că m-aș fi simțit părăsit, pentru că eu aș fi vrut să trăiesc o viață bună indiferent dacă exista sau nu Dumnezeu. Apoi trebuie să mă întreb, „Este posibil să trăiești conform principiilor Bibliei fără să crezi în Dumnezeu?

De exemplu, dacă nu sunt tratat corect, pot să iau lucrurile corect? Sau când sunt ispitit să spun ceva nerespectuos despre ceilalți, aș putea alege să nu fac asta. Și n-aș lăsa nici gândurile negative despre ceilalți să se învârtă în capul meu. Aș lupta împotriva păcatului care locuiește în mine, exact cum este scris în Biblie. Cu siguranță m-aș descurca singur. Nu am nevoie de un Dumnezeu ca să pot reuși, sau?

Pot pune un sfârșit ispitei de unul singur?

Dacă Dumnezeu n-ar exista, ar mai fi vreun rost să trăiești conform Bibliei? Sigur, pentru că este un mesaj bun, la urma urmei. Dar este posibil? Este posibil să te smerești și să nu faci voia ta proprie? M-aș adapta să reușesc unele lucruri; altele mi-ar deveni obiceiuri după un timp. Dar ce aș realiza? Aș deveni mai plăcut pentru ceilalți. Altceva? Aș ajunge undeva? Ar exista un sfârșit pentru toate lucrurile de care încerc să mă curățesc? Sunt eu capabil să birui ispita de unul singur?

„Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte. (2 Petru 1:3-4)

Părtași firii dumnezeiești?

Dacă eu cred în Dumnezeu și caut putere la El, primesc ajutor să fac ce este bine; aceasta este, să spunem, o dorință întărită de a face voia lui Dumnezeu și de a lupta împotriva păcatului care locuiește în natura proprie. Şi nu doar aceasta, ci eu devin „Părtaș firii dumnezeieşti” Este ceva scris despre această natură dumnezeiască în Iacov 1:13, „Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni.” Dacă eu primesc natură dumnezeiască, eu devin eliberat de ceea ce mă leagă. Cu cât mă lupt cu natura mea păcătoasă, eu primesc tot mai mult odihnă și libertate față de ea. Nu mă mai chinuie. Realizez că viața și libertatea descrisă în Biblie nu poate fi atinsă prin puterea mea proprie. De aceea înțeleg că Dumnezeu trebuie să existe, căci altfel de unde aș lua puterea? Cum poate noua viață să fie creată dacă nu există un Creator să facă asta?

„Rămâneţi, dar, tari şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei.” (Galateni 5:1)

Să lupt singur în lupta împotriva firii = robie, pe când natura dumnezeiască = libertate!

Întrebarea nu mai este dacă Dumnezeu există sau nu. Întrebarea este dacă eu vreau să continui să mă străduiesc cu aceleași lucruri putrede întreaga mea viață sau dacă vreau să închei cu ele o dată pentru totdeauna. Robie sau libertate? Alegerea este simplă. Eu aleg opțiunea numărul doi. Aleg să cred în Dumnezeu și să fac voia Lui astfel încât El să facă o lucrare de transformare în mine – deoarece aceasta este ținta: transformare!

 Versuri Simina – Avem nevoie de dumnezeu
trimise de Pvasy.

cor: /:Avem nevoie de Dumnezeu
De Dumnezeu, da, de Dumnezeu
Avem nevoie de Dumnezeu
Mai mult ca oricând. :/

/:Se minte se fură, se-njură, se bea
Se fac fapte urâte
Aceasta e lumea din ziua de azi
Ne spune Sfânta Scriptură.

/:Soţia şi soţul se ceartă mereu
Şi se întreabă de ce?
https://Versuri.ro/w/3sx6
Nu se înţeleg fraţii ei între ei
De ce? de ce? de ce? :/

/:Părinţii se-ntreabă de ce-ai lor
Se poartă aşa de ciudat
De ce nu-i ascultă, de ce se prefac
Mereu că nu-i aud. :/

/:Pătrunde Tu, Doamne, azi în inima mea
Curăţeştă tot ce-i rău
O pildă să fiu şi lumină aş vrea
Pentru tot ce-i al Tău. ;/

Desi multi se “”descurca”” si fara Dumnezeu,avem MARE – nevoie de Dumnezeu

Ați auzit de Tancredo Neves? Probabil că cei mai mulți nu. Tancredo Neves a candidat la președinția Braziliei. Pe când își dădea tot concursul pentru a strânge cât mai multe voturi, personajul nostru avea să declare: ”dacă aș obține cinci sute de mii de voturi din partea partidului care mă sprijină electoral, nici Dumnezeu nu m-ar mai putea îndepărta de la Președinție”. Tancredo Neves a obținut voturile, dar s-a îmbolnăvit cu o zi înainte de a deveni președinte, după care a murit.

John Lenon, crescut mai mult de o mătușă și de unchiul său, George, suferă, o dată cu moartea lui George, o traumă ce-și pune pecetea peste lăuntrul lui. Se regăsește, de acum încolo, în stilul de viață „rock and roll„. Începe, împreună cu trupa sa, să susțină concerte în toată lumea. La o conferință de presă, John Lenon face o declarație șocantă: „creștinătatea va lua sfârșit, va dispărea. Nu este nevoie să-mi susțin aceasta idee. Sunt sigur. Nu am ce spune despre Isus, însă cei ce-L urmau erau oameni prea simpli, astăzi noi suntem mai cunoscuți decât El!„ Într-o zi de iarnă, la ieșire din locuință, în fața apartamentului său, un tânăr îl acostează, cerându-i un autograf. La întoarcere, în dreptul intrării în clădirea unde el locuia, John e ucis cu patru gloanțe în spate de tânărul respectiv. Creștinismul nu a dispărut, dar viața lui terestră s-a sfârșit.

Marilyn Monroe, în timpul unei reprezentații de spectacol, a fost vizitată de pastorul baptist Billy Graham. Acesta susținea că a primit de la Dumnezeu însărcinarea de a-i vorbi despre El. După mesajul pastorului, ea a declarat categoric: ”N-am nevoie de Isus al tău!” La o săptămână, a fost găsită moartă, în apartamentul ei.

Preaiubiților, ideea de a scrie un mesaj a cărui temă să aducă-n prim plan nevoia noastră de Dumnezeu mi-a venit ascultând predica unui preot american, aflat pentru o vreme în România. Spunea sfinția sa că, pe când era copil, majoritatea familiilor americane mergeau la locașurile de cult. În funcție de confesiune, catolicii mergeau la Bisericile Catolice, protestanții la Bisericile Protestante, evreii la Sinagogi, dar, pe atunci, credința era la loc de cinste. Astăzi, mare parte din populația Americii crede o minciună: ”Nu am nevoie de Dumnezeu!” M-am gândit și la noi, românii. O amică îmi spunea, cu durere, că, chiar la Paști, după binecuvântarea candelei pascale, o bună parte din mulțimea adunată la slujbă dispare subit. Ieri, era interzis să fii creștin practicant. Dar așa era un dor în inima românului încât, în ciuda tuturor presiunilor și-n deplina conștiență a repercursiunilor, nu puțini practicanți erau plini de Cristos. I-a costat mult pe unii dintre aceștia iubirea de Isus: închisoare, familii dezbinate, sărăcie, boală, spălarea creierului și depersonalizare, moarte. Dar nu puțini sunt îngerii închisorilor care, asemeni lui Steinhardt, și-au găsit acolo, fericirea. Ei au înțeles și acum ne spun și nouă că adevărata fericire nu depinde de circumstanțe, ci de cutezanța gândului de a se uni cu Spiritul lui Cristos. Ei au înțeles și ne spun și nouă că adevărata fericire nu ține de ce ai tu, căci lor totul al lor li se luase, ci de ce are Domnul Isus în tine.

Se plângea un regizor de faptul că, în perioada persecuției comuniste, puțini intelectuali au rămas creștini mărturisitori, plătind prețul legământului lor cu Cristos. Și spunea el că atunci a înțeles mai bine de ce Domnul Isus a preferat să-și selecteze ucenicii din rândurile oamenilor simpli. Dar nu e vorba numai despre intelectuali. E vorba despre o natură umană, în general. Purtăm în noi o fire înclinată spre a-L căuta cu fervoare pe Dumnezeu la vreme de suferință, pentru a-L respinge apoi cu aceeași înflăcare când totul merge strună. Să ne uităm cu băgare de seamă în viețile noastre: nu cumva problemele noastre, încercările care nu ne mai dau pace, ș.a. sunt semnale de alarmă cu menirea de a ne ajuta să nu mai credem minciuna pe care atât de mult am lăsat-o să ne schimbe sistemul de valori, minciuna aceasta mare cum că n-am avea nevoie de Dumnezeu, că ne descurcăm singuri, că Dumnezeu e pentru oameni slabi, că știința explică și rezolvă totul? Haideți să ne amintim de un priveghi: găsim un trup fără suflare, al unui om care mai ieri era ”în putere”; am vorbit cu el, a trăit printre noi! Unde ne e „puterea„ în ceasul morții? Ce mai putem face cu banii? Unde ne sunt statutul social, faima, reputația, imaginea? În fața morții, cu toții suntem egali. Și de ne credem atât de bravi încât să punem toate realizările noastre pe seama muncii pasionale, depuse cu multe sacrificii, și nu realizăm că Dumnezeu a intervenit pe tot drumul vieții noastre, deschizându-ne ferestre spre binecuvântare și închizând uși care ne-ar fi adus în stări dezolante, măcar în fața marii treceri trebuie să ne recunoaștem neputința și nevoia de El.

Știți, când decidem că nu mai avem nevoie de Dumnezeu, la început lucrurile merg bine. Așa s-a întâmplat, de pildă, cu Iona. S-a hotărât să plece departe de fața lui Dumnezeu. Deși spre ”capătul pământului” nu erau puține curse pe an, Iona găsește o corabie care merge la Tars. Prețul călătoriei e imens, dar Iona dispune și de resursele necesare pentru călătorie. Se iscă o furtună, Iona e aruncat în mare, stă un timp în stomacul unui pește masiv, se roagă pentru iertare și Dumnezeu îl reabilitează. Vedeți, când spunem că nu mai avem nevoie de Dumnezeu, la început, toate lucrurile par să ne meargă strună! Până la un punct. De ne vom converti după punctul acela, Dumnezeu are bunăvoința a ne ierta, dar… Pentru Iona, punctul acela a însemnat beznă, disperare, chin sufletesc și trupesc. În acest ultim aspect, să nu uităm că pielea lui a fost arsă, intrând în contact cu sucul gastric al peștelui ce l-a înghițit. S-ar prea putea ca și pe noi să ne coste respingerea lui Dumnezeu.

Campinas, Brazilia, 2005. Un grup de tineri, unii beți, alții drogați, trec pe la casa unei fete, chemând-o cu ei. ”Fiică, te rog, nu merge cu ei”, îi răspunde mama înlăcrimată. Vâzând că nu-i cale de înduplecare a fiicei, mama face un ultim gest: ia mâna fetei în mâna ei, rostind pentru ea și pentru toți prietenii ei o binecuvântare: ”Fiica mea, copiilor, mergeți cu Isus în pace și siguranță și fie ca El să vă apere și să vă protejeze!” Tinerii i-au răspuns în batjocură: ”Poate dacă Isus merge în portbagaj, pentru că aici, înăuntru, e deja plin, suntem prea mulți ca să mai încapă cineva”. Și toți au izbucnit în râs. Peste câteva ore, s-a aflat vestea: toți pasagerii erau morți, mutilați, iar mașina era de nerecunoscut. În mod surprinzător, portbagajul era neatins. Spre uimirea lor, polițiștii au găsit un carton de ouă, iar ouăle erau toate întregi. Nimeni nu și-a putut explica fenomenul, până la relatarea replicii pe care tinerii au dat-o, înainte de goana spre moarte, ofertei de viață a maicii credincioase.

Avem nevoie de Dumnezeu! Unde Îi dăm voie să locuiască, acolo va veni cu paza, sfințirea, viața Sa. În ceea ce mă privește, mai mult decât orice, am nevoie, în perioada Postului acestuia de dinaintea sărbătorii pascale, să realizez măsura de necuprins a nevoii mele de Domnul Isus. Dumnezeu era în Cristos, pe Cruce, împăcându-ne cu Sine (după 2 Corinteni 5, 19). Eram acolo, la Golgota, și noi. Împăcați, prin Isus, cu Tatăl. Acolo, pe Cruce, trăiam, ca niciodată până atunci, cu toții, în Isus, misterul Iubirii depline. Locul nostru e acolo, în dragostea Lui. Știind acestea, să ne deschidem mai tare, să ne lăsăm transformați mai mult de Paștile acestea, ca să găsim în Domnul Isus odihnă, și încă fericită veșnică odihnă!

 

Nu vă fie frică, deschideți-I ieslele inimilor lui Isus!

”Nu vă temeți, căci, iată, vă vestesc  o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul”

(Lc. 2,10-11)

                ”Nu vă fie frică! Deschideți-I, deschideți-I larg ușile lui Isus!” Acestea sunt cuvintele emblematice cu care Papa Ioan Paul al II-lea își începea pontificatul. Istoria le-a reținut atunci, în duminica din 22 octombrie 1978, în Piața ”Sfântul Petru”, le-a supus probei timpului, le-a arătat a fi adevărate și cu totul demne de a fi urmate. Spusele Fericitului Papă mă inspiră astăzi și pe mine, în pragul Sfintelor Sărbători, să meditez asupra lucrurilor care, dacă ar fi asimilate de noi, ar putea să ne dăruiască pace, și încă o veșnică pace.

Frica este un simțământ care ne urmărește din primele clipe ale vieții, până în cele din urmă. Uneori ascunzând o mare iubire de viață, alteori direcția visurilor, uneori provocându-ne, alteori paralizându-ne, temerea ne este un însoțitor ”fidel” pe drumul ființării noastre. Cine nu-și amintește de prima zi de școală, de pildă? De prima mare și amenințătoare durere a noastră, proprie? Sau de cea dintâi mare suferință a unei persoane dragi? Ce emoții am trăit atunci, cât de puternic se cuibărise în noi frica și ce trăiri adânci zămislea în adânc! Astăzi, frica este o trăire comună și de fond pentru mulți dintre noi. Viața e mai nesigură decât altădată, noi suntem mai sensibili decât cei din generațiile trecute, iar pretențiile noastre vis-a-vis de confortul interior sunt ridicate la maximum. De aceea, cred că invitația de a ne deschide pentru Isus este una actuală și adecvată nevoilor noastre, mai mult azi decât oricând în istoria umanității.

Analizând atent factorii ce condiționează liniștea noastră lăuntrică, oamenii ce au studiat atent fenomenul fricii au ajuns la concluzia că trei sunt situațiile care prilejuiesc pacea interiorului nostru și, implicit, dispariția fricii: spațiul, suportul și acceptarea de care avem parte. Interesant este faptul că venirea Domnului Isus pe pământ ne aduce, dincolo de multe alte daruri, și aceste trei circumstanțe imperios necesare tihnei sufletelor noastre. Să le luăm pe rând.

Isus a renunțat la locul Lui pentru a ne face nouă loc în Împărăția Sa. Domnul Cristos, din eternitate ființând cu Tatăl și cu Duhul Sfânt într-o fericită și deplină comuniune de iubire, coboară în condiția noastră, îmbracă demn hainele umanității noastre spre a aprinde în noi dumnezeirea Sa. La sfârșitul lucrării Sale pe pământ, avea să Se ridice la cer, neuitând înainte să ne asigure că scopul central al Crucii Sale este pregătirea unui loc (spațiu) în prezența Lui: ”Să nu vi se tulbure inima voastră! Credeți în Dumnezeu și credeți în Mine! În Casa Tatălui Meu sunt multe locuințe… Și după ce mă voi duce și vă voi pregăti un loc, voi veni din nou și vă voi lua la Mine, pentru ca să fiți și voi acolo unde sunt Eu!” (In 14, 1-3).

Isus a fost părăsit pentru ca noi să fim mereu sprijiniți! Deși S-a născut ca Om într-o Sfântă Familie, iar apoi S-a înconjurat de ucenici și a trăit printre oameni, în momentele cheie ale vieții Lui, Cristos a fost singur. Singur îl înfruntă pe ispititor în deșert, singur Își plănge paharul agoniei ce va să vină în Ghetsimani. Cumplita suferință fizică, drama psihologică a purtării tuturor neputințelor și păcatelor noastre pe lemn umbresc până și certitudinea Unității celei de neîntinat cu Părintele Său, făcându-L să strige: ”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mc. 15, 34). Însă ”părăsirea” Lui devine pentru noi ocazie de unire cu Dumnezeu, suportul cel mai de încredere pe care Îl poate dobândi vreo făptură umană: ”Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi” (In. 14, 18); ”Și orice veți cere în Numele Meu de la Tatăl voi face, pentru ca Tatăl să fie glorificat în Fiul” (In. 14, 13). De la venirea Domnului încoace, și cel mai singur om are deschisă poarta părtășiei împlinitoare cu Cerul.

Și, în sfârșit, Isus a fost rejectat pentru ca noi să fim acceptați. S-a născut într-un grajd și a murit pe o cruce. S-a născut printre vite și a murit ca tâlhar. Noi ne-am născut ca robi ai păcatului și sfârșim, prin înfiere, ca fii ai Împărăției. Pentru recuperarea demnității noastre de fii, El S-a făcut rob. A fost alungat din sinagogi, pentru ca noi să fim admiși în Biserică. A coborât în abisurile Iadului, pentru ca noi să ne ridicăm la înălțimea Raiului. Aproape că pălesc toate neîncuviințările oamenilor în fața măreției aprobării Lui. Aici, la pieptul Domnului Isus, suntem acceptați cum suntem, exact cum suntem: străini, orfani, răniți, obosiți, înfometați și însetați: ”Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă” (Mt. 11, 28).

Loc, suport, acceptare. Premizele păcii noastre interioare. Palate nu avem. Nici locuințe lăuntrice curate. În noi miroase mai greu decât în ieslea Betleemului. Avem însă ceva: un dor adânc de cer. Și mai deținem ceva: o simțire sădită-n noi, mai presus de fire, cum că suntem creați pentru altceva decât pentru mediocritatea în care ne scăldăm trecerea. Pentru ceva măreț și trainic, față de care chiar temerile noastre cele mai întemeiate își pierd puterea, permițând căldurii și luminii să se înfiripe și să ne câștige pentru nemurire! Iar grandioasa noastră lucrare internă va începe de îndată ce vom deschide zăgazurile sufletelor noastre pentru Domnul Isus!

Sărbători pline de pace tuturor! Nu vă fie frică, deschideți-I ieslele inimilor lui Isus!

În umbra crucii Lui

Noi, oamenii, avem sădită-n noi o nevoie mai presus de fire de a căuta sensul suprem al existenței noastre. Așa se face că urmăream și eu, cu nesaț, din fragedă pruncie, tot ceea ce-mi putea răspunde întrebărilor adânci ale interiorului meu curios, nonconformist și mult prea des zbuciumat. Îmi amintesc de tradiția de familie din Vinerea Mare de a merge cu flori și de a trece pe sub Epitaf, de prima spovadă și de cea dintâi împărtășanie, de desenele animate ”Cartea Cărților”, de rugăciunile bunicii, de înghesuiala de la Paști ce-mi aprindea cele mai puternice și, totuși, efemere porniri religioase, etc. Sibiul mi-a oferit apoi oportunitatea minunată de a cunoaște oameni care se închinau diferit față de cei din Muntenia. O evlavie aparte părea să fi cuprins credincioșii din această parte a țării, încât creștinii umpleau bisericile duminică de duminică, iar traiul multora dintre aceștia era schimbat cu-adevărat. Treptat, am descoperit frumusețea și tăria credinței în frații mei din alte confesiuni, catolice sau protestante. Am dat la o parte toate prejudecățile, m-am apropiat de oameni diferiți de mine, am îndrăznit să explorez necunoscutul lor și o bogăție spirituală de nedescris mi-a invadat lăuntrul. Astăzi, nu-i pot înțelege pe cei care cred că dincolo de credința lor nimic nu este. Viața mi-a demonstrat că doar atunci când am pășit dincolo, m-am apropiat cu adevărat de Cel ce este. Fiecare pas a însemnat ceva: și Vinerea Mare de alaltăieri, și contactul cu alți credincioși de ieri, și propria relație cu Domnul. În cele mai întunecate momente ale mele, i-am avut alături pe cei cu alte convingeri religioase decât ale mele. În cele mai descurajante clipe, m-au purtat pe brațe frați pe care nu-i credeam în stare a se purta pe ei înșiși. Și-n toate câte m-am ridicat în ochii mei, ei, ceilalți, s-au înălțat deasupra mea, până la smerirea binefăcătoare a înțelegerii limitărilor mele.

Meditam la aceste gânduri de seară, încurajat fiind, în această direcție, de o carte de meditații creștine pe care un prieten drag mi-a dăruit-o la ceasul trecerii în anul treizeci al vieții mele. Pastorul reformat Ferenc Visky, scriitorul acestei cărți, relatează cum, în închisoare, a fost despărțit odată de frații lui de credință. ”M-am trezit într-o sală mare, cu gratii. Era o mulțime de oameni acolo, nu cunoșteam pe nimeni. Mă durea inima că fusesem smuls de lângă frații mei. Și deodată mi s-a adresat cineva de la nivelul al patrulea, un bărbat tuciuriu, și m-a întrebat cine sunt și de ce sunt trist. Și eu i-am spus: ‘Știi, pentru mine e o chestiune existențială să fiu împreună cu aceia care m-au readus în simțiri prin rugăciunile lor, prin intermediul cărora am putut vedea credincioșia Domnului, care mi-au strecurat în farfurie ultima lor îmbucătură, ca să nu mor‘. Și atunci el a spus cu blândețe: ‘Frate, adu-ți aminte de ce a spus fratele Spur-geon (așa pronunțase, fonetic!): Credincioșii, copiii lui Dumnezeu, să nu se teamă niciodată de schimbările de situație, căci orice împrejurare nouă le aduce lor noi și noi binecuvântări. Acest țigan român era fratele meu credincios. Să fi cerut un înger reformat calvin ungur cu cerbicea groasă întru consolarea mea? Dumnezeu mi-a trimis un sol prin care viața mea tulburată s-a limpezit! Și astfel se reface această eternă unitate și astăzi. Altă bază nu există” (”Mierea din stâncă” – Ferenc Visky).

Stă în firea oamenilor dezbinarea, stă în duhul oamenilor unitatea. Un preot ortodox spunea, citând un Părinte al Bisericii, că exclusivismul este doar pentru oamenii mediocri; pentru sfinți, adică pentru cei care trăiesc la înălțimi, nu există garduri. ”Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtășia cu Fiul Său, Isus Cristos” (1 Corinteni 1, 9). Creștinii se întâlnesc într-o singură Persoană: Isus Cristos. De îndată ce se pun ei în centru sau pun confesiunea lor în mijlocul atenției, Isus este pus în umbră și părtășia dintre ei suferă de moarte. Dar când Domnul Cristos devine centrul viețuirii lor, acolo, în umbra crucii Lui, în chip tainic, ei devin fiii Tatălui și frați unii cu alții. Nicio încercare umană, oricât de bine intenționată ar fi, nu va putea să ne apropie. În întunericul relațiilor dintre noi, singura care poate face lumină este umbra crucii lui Isus.

”În cele fundamentale, unitate; în cele secundare, libertate; și în toate cele și pretutindeni, iubirea” (Vincentus din Lerinum, sec al V-lea). Așa să ne ajute Dumnezeu!

De ce plânge Isus?

Cu jumătate de mileniu înainte, profetul Zaharia prevestise momentul acesta: ”Bucură-te foarte mult, fiică a Sionului! Strigă de bucurie, fiică a Ierusalimului! Iată, Împăratul tău vine la tine; El este drept și aduce mântuire, este smerit și călare pe un măgar, chiar pe un măgăruș, mânzul unei măgărițe” (Zaharia 9, 9). Acum venise ziua aceea, cea dintâi a săptămânii, în care Isus intra în Ierusalim. Se apropia sărbătoarea pascală. Ierusalimul era inima spiritualității iudaice. O dată pe an, mare mulțime de iudei, răspândită în tot Imperiul Roman, se aduna spre a aduce cult și jertfă la Templu. Alături de evreii veniți la Ierusalim cu scopul închinării, Îl urmau pe Domnul Isus toți cei care auziseră vestea învierii lui Lazăr și a altor minuni înfăptuite de Cristos. Isus trimisese doi ucenici pentru a-I aduce un măgăruș. Așa, profeția avea să fie împlinită întru totul. El, prin care întreaga creație stă în ființă, se afla iarăși în nevoie de un animal. La venirea Sa în lume, singura ocrotire Îi erau, alături de sfinții Săi părinți, animalele ieslei. Acum însă, măgărușul de care Domnul avea trebuință era sălbatic, neîmblânzit. Un simbol, spun inspirații Părinți ai Bisericii, al neamurilor aflate în afara primului legământ; mai în profunzime, o imagine a inimii mele și a inimii dvs. aflate sub guvernarea pornirilor rebele. Și iată un alt element asupra căruia e bine să medităm: ”Și pe când mergea El, își așterneau hainele pe drum” (Luca 19, 36). Când au apărut hainele în istoria lumii? O dată cu păcatul. Atunci, când protopărinții noștri au greșit cei dintâi, slava lui Dumnezeu le-a părăsit trupurile, iar ei și-au acoperit corpul cu haine făcute din piele. Acum, Isus venea să-i poarte pe toți cei doritori la starea primordială, prin propovăduirea Evangheliei în lumea întreagă, tuturor popoarelor. Întruchipare a Raiului și Cale într-acolo, Mântuitorul schimbă istoria: hainele sunt aruncate acum în calea dobitocului, arătându-se că suntem izbăviți, prin Isus, de a noastră dobitocie. Ieri, rușinea ne făcea să ne acoperim și să ne ascundem. Azi, când Isus intră în cetate, strigăm osanale plini de curaj, de îndrăzneală.

Cristos urma întru totul obiceiul iudaic al întâmpinării împăraților. Pentru prima oară în toată slujirea Lui de până atunci, Se lăsa adorat de mulțime. Își păstra însă blândețea și smerenia, coordonate care, în economia divină, sunt în același ton cu regalitatea Proniei. Mulțimea aclama, convinsă că a sosit vremea eliberării sale de jub jug roman. Evreii se vedeau deja liberi, formând o națiune independentă, cu un Rege puternic și mântuitor. În mintea ucenicilor, creștea dorința ca ei să fie părtași domniei lui Cristos. Și abia acum, toate drumurile lor cu Isus, în post și priveghere, în umilință și renunțare la cele lumești, păreau a se sfărși. Dar Domnul avea o altă lucrare. Cu adevărat, dacă pruncii ar fi încetat a-L glorifica, pietrele ar fi vorbit despre El, semn că omul care nu-L adoră pe Domnul Isus este mai prejos decât pietrele. Dar nu spre închinarea adusă Persoanei Sale era intrarea Sa triumfală în Ierusalim, ci spre îndreptarea atenției tuturor asupra răstignirii ce avea să vină. Oamenii aceștia ce-I înalță Numele lui Isus astăzi, în zi de crucificare vor fi sensibilizați să privească monumentul mântuirii lor.

Abordez aici, înainte de timpul biblic în care e situat evenimentul cu pricina, cu îngăduința frățiilor voastre, episodul intrării Domnului în Templu. Locașul central de închinare iudaică oferea imaginea dezolantă a imixtiunii profanului în sacrul ceremonial. Negustorii, vânzătorii de animale și schimbătorii de bani făceau comerț în locașul Templului destinat păgânilor. Cei de alte credințe se puteau apropia de Dumnezeu în această incintă. Aici, în atriul păgânilor, puteau să facă primii lor pași spre credința în singurul Dumnezeu adevărat. Dar acum, atriul păgânilor era pângărit. Preaiubiților, astăzi noi suntem Templul lui Dumnezeu. Mai păstrăm vreun loc în inima noastră unde pelerinul necunoscător de Cristos să-și găsească odihna? Vrednice de ascultare sunt cuvintele unei martire a credinței creștine, închise sub regimul comunist, despre persecutorii săi: ”Orice om, chiar și un torționar care se întâlnește cu un creștin, găsește acolo, în inima creștinului, un locșor unde chipul său hidos e văzut sub o altă lumină, înfrumusețat. Chiar dacă e privit ca un criminal, pentru noi el devine o ființă care are dreptul la dragostea noastră” („The Pastor’s Wife”, Sabina Wurmbrand).

Ce zi agitată! Se lasă seara peste Ierusalim. Din glasurile adoratorilor Săi, rămân slabe ecouri care nu fac decât să accentueze tristețea Mântuitorului. Isus plânge. Dar lacrimile Lui nu se scurg pentru suferința ce va să vină. Nu, e un alt timp dedicat durerii acesteia. Domnul Isus plânge pentru cetate. Pentru Ierusalimul ce n-a vrut să primească mesajul păcii și a respins Solul cercetării sale. Într-un fel aparte, în plânsul Său, suntem cuprinși și noi. Da, noi, chiar noi, dvs. și cu mine. Isus a intrat, blând și smerit, în inimile noastre sălbatice, îmblânzindu-le și pe ele. A biciuit patimile lăuntrului și a făcut din noi Temple pentru Spiritul Său. Odată, cândva, cumva, a trecut Isus și prin dreptul nostru. I-am cântat atunci osanale și I-am adus adorarea pe care o merită. Dar azi, precum evreii de altădată, prin îndepărtarea noastră de Domnul Isus, păcatele cele multe ne-au făcut să cerem iarăși crucificarea Lui.

În zi de Florii, tocmai plânsul Regelui Isus pentru noi să ne convingă a ne deschide iarăși cetatea sufletului pentru El:

”Porți, ridicați-vă capetele!
Și ridicați-vă, porți ale eternității
și va intra Împăratul gloriei!
Cine este acest Împărat al gloriei?
Domnul cel tare și puternic,
Domnul cel puternic în luptă”.
Psalmul 23 (24), 7-8

Doamne Isuse Cristoase, Cel coborât din mărire în chip smerit, astăzi bați la porțile cetăților noastre interioare! Isuse, n-am cunoscut că lucrarea Ta în noi e spre pace, și-n ziua cercetării Ți-am întors spatele! Nu avem nimic să-Ți dăruim acum, căci fapte mai grele ca ale dobitoacelor am săvârșit. Mai privește încă cu milă spre noi! Lasă harul Tău să ne acopere, sângele Tău să ne curățească, mijlocirea Ta, cea de la dreapta Tatălui, să ne fie spre mântuire! Rege, venit în chip de rob, pătrunde în inimile noastre, ca în Templul de odinioară, aducând în ele curățirea de toată întinăciunea nevegherii noastre! Și ne conduce a petrece praznicele Sfintelor Tale Patimi și ale Învierii Tale cu inimi înnoite, revigorate și salvate de Tine, întru Ziua cea neînserată a eternității cu Tine!

Faceți ucenici din toate neamurile

Care a fost intenția lui Isus cu ultima Sa poruncă pe care a dat-o ucenicilor Săi înainte să Se înalțe la cer?

Scris de Sigurd Bratlie
Faceți ucenici din toate neamurile

Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei şi le-a zis: “Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Amin. Matei 28:18-20.

Aici vedem porunca pe care au primit-o apostolii de la Isus. Nu era doar să „vină la piciorul crucii,” cum suntem invitați de mulți așa-numiți evangheliști sau cum se cântă în multe cântări religioase. Chemarea lor este să vină și să-și lase acolo povara păcatului. Dacă oamenii fac asta, li se spune că sunt creștini născuți din nou. Totuși, invitația lui Isus de a-L urma implica mult mai mult; avea un conținut mult mai profund, pe care apostolii trebuiau să-l ducă oamenilor – să-i învețe despre acest Isus și să-i facă ucenici.

Vânzătorii Cuvântului lui Dumnezeu

Sunt mulți oameni care au slujba de a-i face pe oameni să creadă în iertarea păcatelor și să-L caute pe Dumnezeu când sunt în nevoie, pentru a primi ajutor și binecuvântări. Odată ce i-au ajutat până la acel punct, ei sunt satisfăcuți. Lucrarea lor de a-i întări și a-i păzi în acea credință se dovedește a fi o slujbă foarte dificilă.

Isus a vorbit în așa fel încât mulți au venit la credință în El. Şi a zis iudeilor care crezuseră în El: “Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” Ioan 8:30-36. Noi știm ce s-a întâmplat ulterior. Când a încercat să facă ucenici din ei, ei au început să-L urască. La fel este și azi. Mulți dintre cei ce se cheamă creștini, și cred că sunt născuți din nou, ar deveni dușmanii „evanghelistului” dacă el ar încerca să-i facă ucenici. Dar el, oricum, nu este interesat într-o asemenea sarcină. El vrea reputația adusă de mari treziri, dar nu dorește să își ia riscul ca mulțimile de oameni să-i devină dușmani, și să-l părăsească.

Bineînțeles, acești așa-ziși evangheliști nu sunt, ei înșiși, ucenici și nu sunt nici născuți din nou. Pavel spune, chiar și în zilele lui, că: Căci noi nu vindem Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi; ci vorbim cu inimă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos. 2 Corinteni 2:17.*

Doar cei puțini

Isus i-a răspuns cuiva care dorea să-L urmeze, dar care dorea mai întâi să-și ia rămas bun de la cei de acasă: Oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Luca 9:62. Cine are credință ca să spună așa ceva unei persoane care vrea să-l urmeze? Scripturile ne învață că doar puțini sunt cei vrednici de Împărăția lui Dumnezeu, dar sunt mulți care doresc să caute ajutorul lui Dumnezeu în dificultățile lor. Când Israel a intrat în nevoie, toată națiunea s-a pocăit, dar după ce Dumnezeu i-a ajutat, ei și-au urmat din nou căile proprii.

Sunt multe adunări mari, în zilele noastre, care nu au alt interes decât să-L caute pe Dumnezeu ca să nu fie pierduți, și ca El să-i ajute în dificultățile pământești. Acest tip de oameni plătesc salariu unui grup de predicatori ca să-i întărească în credința lor în acel Dumnezeu care este drăgăstos și îi va ajuta în ciuda vieții lor rele, și care nu-Și va aduce aminte de păcatele lor datorită lui Isus.

Cine îi poate învăța pe oameni să respecte toate lucrurile pe care Isus ni le-a poruncit? Și cine este vrednic să fie un ucenic?

 

*traducere originală din norvegiană

Acest articol este tradus din norvegiană și este o compilație de fragmente din broșurile: „Evanghelia lui Dumnezeu” (Skjulte Skatters Forlag, Norvegia 1988/1992) și “Învață-i să țină poruncile,” publicată în revista periodică a BCC numită„Skjulte Skatter” („Comori Ascunse”) în Mai, 1949

© Copyright Stiftelsen Skjulte Skatters Forlag

 

Biserica Baptistă Bethlehem
Pastor John Piper

Cea mai mare dintre acestea este dragostea

“Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri.” (Partea a doua)
(Matei 5:43-48)


Aţi auzit că s-a zis: “Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.”
Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.

Introducere şi recapitulare

Când am privit la acest text duminica trecută, cel mai mult m-a interesat să înţelegem corect versetul 45: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri… ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri.” Unul din motivele pentru care unii creştini evită Predica de pe Munte (Matei 5-7) este pentru că ea conţine afirmaţii condiţionale ca aceasta. “DACĂ iubiţi pe vrăjmaşii voştri (aşa cum Dumnezeu Îşi iubeşte vrăjmaşii), ATUNCI veţi fi copiii Lui.”
Am subliniat că asta nu înseamnă că ne putem câştiga locul în familia lui Dumnezeu iubindu-ne vrăjmaşii. Înseamnă mai degrabă că atunci când ne iubim vrăjmaşii, dovedim că facem parte din familia lui Dumnezeu. “Dacă iubeşti pe vrăjmaşii tăi aşa cum Dumnezeu Îşi iubeşte vrăjmaşii, atunci arăţi că EŞTI un copil al lui Dumnezeu. Eşti văzut ca un copil al lui Dumnezeu.” Iubirea vrăjmaşilor nu plăteşte pentru naşterea ta în familia lui Dumnezeu; ea dovedeşte că te-ai născut în familia lui Dumnezeu.

Am încheiat acel mesaj cu întrebarea: “Ei bine, cum a oferit Isus o relaţie cu El şi cu Tatăl Lui? Cum începe ea, ca să putem avea puterea să iubim şi să dovedim că Dumnezeu lucrează în noi?” Răspunsul a fost Matei 5:3:

Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor.

Îl primim pe Isus şi Împărăţia Sa prin falimentul nostru, atunci când recunoaştem sărăcia duhului nostru. Răspunsul a fost Marcu 10:15:

Adevărat vă spun că, oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu nici un chip nu va intra în ea!

Îl primim pe Isus şi Împărăţia Sa atunci când recunoaştem că suntem la fel de neajutoraţi ca un copilaş. Răspunsul a fost Marcu 2:17:

Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.

Îl primim pe Isus şi Împărăţia Sa atunci când recunoaştem că suntem bolnavi şi avem nevoie de un doctor spiritual, şi anume, de Isus.

În alte cuvinte, poruncile din Predica de pe Munte nu vin primele în relaţia noastră cu Isus şi cu Tatăl Său. Primele lucruri sunt promisiunile Evangheliei gratuite care spun că El va fi Iertătorul şi Vindecătorul bolii noastre cauzate de păcat, Tatăl neajutorării noastre şi Cel ce se îngrijeşte de inima noastră lovită de sărăcie. Toate acestea le primim prin credinţă. Isus i-a spus prostituatei care plângea la picioarele Sale:

Iertate îţi sunt păcatele!… Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace. (Luca 7:48,50)

Aşa începe viaţa creştină. Nu începe cu îndeplinirea anumitor cerinţe pentru a corespunde aşteptărilor. Ea începe cu înţelegerea faptului că niciodată nu vom corespunde. Suntem săraci lipiţi, neajutoraţi ca un copilaş, bolnavi de păcat care avem nevoie de un Mare Medic. Apoi auzim vestea bună a Evangheliei care ne spune că Isus “n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10:45); şi auzim oferta gratuită că încrezându-ne în El păcatele noastre vor fi iertate, Dumnezeu va fi Tatăl nostru iar puterea Împărăţiei va intra în vieţile noastre şi noi vom primi ajutorul de care avem nevoie ca să trăim Predica de pe Munte. Isus a spus:

Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic. (Ioan 15:5)

Suntem altoiţi în viţă prin credinţa în promisiunile pe deplin satisfăcătoare ale lui Hristos. Şi rămânem acolo prin credinţă – hrănindu-ne din puterea Sa şi din resursele Sale. Aşa că roadele pe care le producem, cum ar fi dragostea pentru vrăjmaşii noştri, nu sunt produse prin tăria noastră, ci prin tăria viţei. “Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.”

Astăzi vreau să ne gândim la cine sunt duşmanii noştri, ce înseamnă să îi iubim şi cum e posibil acest lucru.

Cine este duşmanul nostru?

În acest text, Isus răspunde unei interpretări greşite a poruncii din Vechiul Testament care spune să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Levitic 19:18,34). Versetul 43:

Aţi auzit că s-a zis: “Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.” Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri.

Unul din motivele pentru care ştim că Isus a considerat că este greşit să interpretezi cuvântul “aproapele” ca fiind un prieten, frate sau tovarăş este acela că în Luca 10:29, atunci când a fost întrebat: “Cine este aproapele meu?”, El a răspuns cu pilda Bunului Samaritean. În acea pildă, omul care a iubit a fost un samaritean iar rănitul pe care l-a iubit a fost un evreu. Evreii şi samaritenii erau orice altceva, numai prieteni şi fraţi nu. Nu doreau să aibă nimic de-a face unii cu alţii. Între ei existau animozităţi religioase şi rasiale.

Aşa că Isus nu spune: “Am două porunci: prima este să iubeşti pe aproapele tău, iar a doua să iubeşti pe vrăjmaşul tău.” El spune: “Am o poruncă: să iubeşti pe aproapele tău, chiar dacă îţi este vrăjmaş.”

Dar ce înţelege El prin “vrăjmaş”? La ce fel de vrăjmăşie se gândeşte? Din context putem înţelege că se referă la o varietate de sentimente, de la opoziţia extrem de severă la neplăceri minore. Observaţi câteva dintre acestea. În timp ce facem acest lucru, gândiţi-vă la experienţele voastre, cine corespunde cel mai mult descrierii, şi rugaţi-vă ca Dumnezeu să-Şi folosească Cuvântul, chiar acum, ca să vă dea o inimă care să-i iubească.

Primul înţeles al cuvântului “vrăjmaş” îl găsim în versetul 44:

“Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc.”

Deci, în mod clar, prin “vrăjmaşi” El înţelege oamenii care ţi se împotrivesc şi încearcă să te rănească. “Prigoană” înseamnă să urmăreşti cu intenţii rele. Ea poate include o împotrivire foarte severă, ca cea de care a avut parte Isus. De exemplu, un articol din numărul din decembrie al unei reviste relata următoarele:

În unele părţi ale lumii, creştinii sunt încă răstigniţi, la propriu. Agenţiile de ştiri transmit că, din iulie până acum, cinci creştini au fost răstigniţi în Sudan, dintre care unul era preot anglican. Se ştie chiar că pentru execuţie s-au folosit cuie lungi de 15 cm. În Wad Medani, doi convertiţi catolici au fost condamnaţi de un tribunal islamic la moarte prin răstignire. Episcopul anglican Daniel Zindo raportează că văduvele şi orfanii creştinilor ucişi sunt vânduţi ca sclavi în Sudanul de Nord şi în Libia pentru 15 dolari fiecare. (First Things, decembrie, 1994, p.82)

Un alt raport din februarie 1993 primit de la David Barett şi Todd Johnson (AD 2000 Global Monitor, Nr. 28, Feb. 1993, p. 2) descrie situaţia din China:

Există rapoarte de intensificare a persecuţiei, creştere a ostilităţilor şi restricţii guvernamentale împotriva religiei ca răspuns la rolul jucat de Biserică în căderea comunismului din Europa de Est. În Beijing, până la 60 de locuri de întâlnire creştine au fost închise forţat de autorităţi între ianuarie şi iunie 1992. Au fost efectuate numeroase arestări sub acuzaţia de distribuire şi primire de Biblii.

Isus spune: “Da, iubiţi-i. Iubiţi-i. Dacă vă ucid, iubiţi-i. Dacă vă despart de părinţii voştri, iubiţi-i. Dacă vă distrug casa, iubiţi-i. Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Fiţi astfel de oameni. Fiţi atât de schimbaţi înăuntrul vostru încât acest lucru să fie cu adevărat posibil.”

Dar Isus se gândeşte şi la situaţii mult mai puţin dramatice decât acestea. Versetul 45b ne indică un alt fel de relaţii dificile în care trebuie să iubim. El spune:

El (Dumnezeu) face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Cei răi şi cei nedrepţi sunt oamenii care sfidează legile lui Dumnezeu. Ei se împotrivesc voiei Lui. Nu se supun autorităţii Lui. Mulţi dintre ei nu recunosc că sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu. Nu le place să li se spună că sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu. Dar Isus îi menţionează atunci când ilustrează dragostea lui Dumnezeu pentru vrăjmaşii Lui. Şi dragostea noastră pentru vrăjmaşii noştri. Deci, prin “vrăjmaşii” din acest pasaj se pot înţelege şi oamenii care în mod repetat acţionează împotriva dorinţelor tale. Poate nu se consideră vrăjmaşii tăi. Nici tu poate nu-i consideri vrăjmaşi. Dar ei se împotrivesc voinţei tale. Sunt în opoziţie şi sunt antagonişti. În acest sens, vrăjmaşul poate fi un copil răzvrătit. Poate fi un soţ nepăsător, care nu ascultă, irascibil. Poate fi un vecin arţăgos care se plânge de orice faci în curtea ta. Isus spune: “Iubiţi-i. Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Iubiţi-i.”

O altă ilustraţie a vrăjmaşului se găseşte în versetele 46-47:

Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? 47 Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi?

Aici în versetul 46, “vrăjmaşul” este oricine nu te iubeşte. “Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, voi nu iubiţi în felul în care tocmai v-am poruncit.” Iar în versetul 47, “vrăjmaşul” este oricine nu este fratele tău. “Dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, voi nu iubiţi în felul în care tocmai v-am poruncit.”

Deci, esenţa pare să fie: nu înceta să iubeşti pentru că cineva face lucruri prin care te ofensează, te dezonorează, îţi răneşte sentimentele, te supără, te dezamăgeşte, te frustrează, te ameninţă, sau te ucide. “Iubeşte-ţi vrăjmaşii” înseamnă să continui să-i iubeşti. Continuă să-i iubeşti.

În ce constă această dragoste?

Trebuie să ne întrebăm acum: În ce constă această dragoste? De data aceasta, haideţi să analizăm textul în sens invers, de la sfârşit către început. În versetul 47, iubirea pentru vrăjmaşi poate însemna ceva atât de simplu ca o primire călduroasă: “dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi?” Faptul că urezi un bun venit şi celor ce nu sunt fraţii tăi este o formă a dragostei la care se gândea Isus aici. S-ar putea ca acest lucru să pară complet nesemnificativ în contextul ameninţărilor şi uciderilor. Dar Isus intenţionează ca acest text să se aplice la întreaga viaţă.

Pe cine saluţi atunci când pleci de la biserică? Numai pe cei ce te salută? Numai prietenii apropiaţi? Numai pe cunoscuţi? Isus spune: Nu-i salutaţi numai pe cei pe care nu-i cunoaşteţi. Îmbrăţişaţi-i cu dragoste pe cei cu care sunteţi în conflict. Desigur, s-ar putea să fie nevoie de mai mult în caz că există tensiuni între voi. Dar Isus nu-ţi dă dreptul să tratezi pe cineva cu dispreţ sau răceală. Iubeşte-ţi vrăjmaşul poate însemna ceva atât de simplu ca: “Salută-l.”

În al doilea rând, versetul 45 ilustrează ce este dragostea:

[Dumnezeu] face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

În acest caz, dragostea constă în eforturi foarte practice de împlinire a nevoilor fizice ale unei persoane. Soarele şi ploaia sunt două lucruri de care plantele au nevoie ca să crească pentru a asigura hrana necesară vieţii umane.

La astfel de lucruri se gândea Pavel atunci când a citat Proverbe 25:21 şi următoarele versete în Romani 12:20:

Dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui. 21 Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine.

Iubirea pentru vrăjmaşi înseamnă acţiuni de ajutor practic în lucrurile obişnuite ale vieţii. Dumnezeu dăruieşte vrăjmaşilor Săi soare şi ploaie. Tu dăruieşte vrăjmaşilor tăi hrană şi apă.

În al treilea rând, versetul 44 oferă una din cele mai adânci semnificaţii pentru iubirea vrăjmaşilor. El spune:

Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc.

Rugăciunea pentru vrăjmaşii tăi este una din cele mai adânci forme ale dragostei, pentru că ea înseamnă că doreşti cu adevărat să li se întâmple ceva bun. Poţi face lucruri frumoase pentru vrăjmaşii tăi fără vreo dorinţă sinceră ca lucrurile să le meargă bine. Dar rugăciunea pentru ei este în prezenţa lui Dumnezeu, care îţi cunoaşte inima, şi rugăciunea este mijlocirea înaintea lui Dumnezeu pentru binele lor. Ar putea fi pentru convertirea lor. Ar putea fi pentru pocăinţa lor. Ar putea fi pentru trezirea lor astfel încât să-şi dea seama de duşmănia din inimile lor. Ar putea fi pentru oprirea alunecării lor pe spirala păcatului, chiar dacă pentru acesta va fi nevoie de o boală sau o calamitate. Dar rugăciunea la care se gândeşte Isus aici este întotdeauna pentru binele lor.

Aşa a făcut Isus în timp ce atârna pe cruce:

Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac! (Luca 23:34)

Aşa a făcut Ştefan în timp ce era împroşcat cu pietre:

Apoi a îngenuncheat, şi a strigat cu glas tare: “Doamne, nu le ţinea în seamă păcatul acesta!” (Fapte 7:60)

Acestea sunt exemple de ascultare a poruncii lui Isus: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc.”

Isus ne cheamă nu doar să facem lucruri bune pentru vrăjmaşii noştri, cum ar fi să-i salutăm şi să ajutăm la împlinirea nevoilor lor; El ne cheamă şi să DORIM ce-i mai bun pentru ei, şi să exprimăm aceste dorinţe în rugăciuni atunci când vrăjmaşii nu sunt pe-aproape să ne audă. Inimile noastre ar trebui să dorească mântuirea lor, să dorească prezenţa lor în cer şi să dorească fericirea lor veşnică. De aceea ne rugăm ca apostolul Pavel (în Romani 10:1) pentru poporul evreu, dintre care mulţi îi făceau lui Pavel multe greutăţi:

Dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru Israeliţi, este să fie mântuiţi.

Cum putem face acest lucru? De unde vine puterea de a iubi în felul acesta? Gândiţi-vă la uimirea pe care o provoacă atunci când se arată în lumea reală! Există vreun lucru care ar putea demonstra adevărul, puterea şi realitatea lui Hristos mai mult decât aceasta?

Daţi-mi voie să vă ofer o parte a răspunsului în Matei 5:11-12:

Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! 12 Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, care au fost înainte de voi.

Isus spune nu numai că poţi îndura tratamentul nedrept din partea vrăjmaşilor, dar te şi poţi bucura făcând astfel. De ce? Pentru că răsplata ta din ceruri este mare.

Asta înseamnă că porunca să iubeşti pe vrăjmaşii tăi este o poruncă să te gândeşti la lucrurile de sus, nu la lucrurile de pe pământ. Porunca să iubeşti pe vrăjmaşii tăi este o poruncă să-ţi găseşti speranţa şi satisfacţia în Dumnezeu şi în marea Sa răsplată – nu în felul în care te tratează oamenii. Dragostea statornică a Domnului preţuieşte mai mult decât viaţa (Psalmul 63:3).

Iubirea pentru vrăjmaşii tăi nu-ţi câştigă răsplata cerului. Preţuirea răsplăţii cereşti îţi dă puterea să-ţi iubeşti vrăjmaşii.

Copyright 1995 John Piper
Tradus şi tipărit cu permisiune de Desiring God Ministries.
Pentru mai multe informaţii despre Desiring God Ministries, contactaţi-ne pe adresa:
Desiring God Ministries
720 13th Avenue South
Minneapolis, MN 55415
612.338-8611 X230
612.338-4372 FAX
mail@desiringgod.org
www.desiringgod.org

Tradus de Florin Vidu

 

“Un om fără egal”

Relaţia fiu-tată dintre Isus Hristos şi Dumnezeu

Ioan 10:30-42


* Cu acest studiu încheiem capitolul 10, capitolul “păstorului cel bun”, al “uşii”, cât şi al trăsăturilor principale ale urmaşilor adevăraţi ai lui Isus ilustrate prin metafora oii. Mai avem promisiunea siguranţei veşnice date tuturor celor ce şi-au pus vieţile în mâna Lui.

* O coincidenţă extraordinară! Aceste evenimente relatate aici de Ioan se presupune că s-au petrecut pe data de 25 Octombrie – luna evreiască Chişleu – considerată data adevărată a naşterii lui Isus, nu 25 decembrie! Cu ocazia sărbătorii Înnoirii Templului, ce avea loc la aceeaşi dată. Ce dată este astăzi? Nu am premeditat nimic. Cum de facem tocmai astăzi studiul lucrurilor petrecute pe aceea dată cu aprox.2000 de ani în urmă, nu ştiu!

În acest ultim pasaj al cap.10 asistăm la o nouă tentativă de linşare a lui Isus.

Afirmaţia lui Isus că ar fi una cu Tatăl era pentru Iudei o mare blasfemie, cea mai mare.

Era considerată invazia de către un om a locului care-i aparţinea doar lui Dumnezeu în minţile lor. Legea lor prevedea pedeapsa prin uciderea cu pietre pentru blasfemie: Lev.24:16. S-au pregătit să facă aceasta literar (greacă) punând mâna pe pietre.

Cazurile din Legea lui Moise în care era prevăzută uciderea cu pietre:

– Încălcarea Sabatului. (vai de Adventiştii care nu respectă Sabatul într-un totul!): Num.15:32-35
– Instigarea la idolatrie: Deut.13:6-10
– Refuzul de asculta de autorităţi, din mândrie: Deut.17:12
– Neascultarea de părinţi: Deut.21:20-21
– Jertfe idoleşti: Lev.20:2
– Chemarea duhurilor celor morţi, vrăjitorie, ghicit (spiritism, mediumism): Lev.20:27
– Pentru omor: Lev.24:17
– Pentru curvie şi adulter: Deut.22:21
– Pentru hulă/blasfemie: Lev.24:10-16

“Mişna” – o carte de comentarii rabinice asupra Legii lui Moise – a mai adăugat la cazurile prevăzute a se pedepsi cu moartea şi…

– furtul unui vas sfinţit din Templu
– sau intrarea la slujbă a unui preot necurat (avem relatarea unui preot târât afară de colegii lui şi omorât cu bâte!)

Deci, reacţia Iudeilor (cine sunt Iudeii?) în acest moment nu era lipsită de precedent. Au mai făcut aşa şi în alte ocazii. Cu toate acestea fapta lor rămâne ilegală din punctul de vedere al Legii lui Moise. Propria lor cunoştinţă a legii trebuia să-i oprească înainte să cerceteze cazul. În plus, sfidau autorităţile romane care au interzis ca evreii să-şi facă singuri dreptate.

Iudeii erau foarte “opăriţi” din cauza afirmaţiei Lui Isus. Totul ar fi fost satisfăcător pentru ei dacă în a-i asigura pe ucenicii Lui că nu vor pieri ar fi spus că nimeni nu-i poate smulge din mâna Lui, sau din mâna lui Dumnezeu, de unde El pretinde că a venit. Dar a afirma că El şi Dumnezeu sunt una şi că aceasta este baza siguranţei veşnice pe care o oferea ucenicilor Săi, era prea mult pentru ei. Astfel, ei au fost gata să-l omoare fără să-i dea şansa să se apere singur. Ei lăsau deoparte procedura şi luau Legea în mâinile lor. Se făceau singuri “judecători ai Legii”

OBSERVAŢIE: Aceasta este caracteristica comună a tuturor sistemelor spirituale abuzive: nu mai aplică Matei 18:15-17 (“Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş”)

Elemente demne de observat:

– Ioan spune “iarăşi” în vers.31, arătând că au mai încercat înainte să-l omoare cu pietre: vezi, 8:59.

– “au luat pietre” : înseamnă că au adus din alt loc. Că au cărat acolo pietrele, din altă parte. În “pridvorul lui Solomon”, un loc adăpostit, nu se găseau pietre. Au trebuit să iasă din Templu şi să aducă pietrele de afară! Ce zel! Au dorit să-l omoare la locul faptei. Omor cu premeditare.

– “pietrele deja zburau în aer”(!?) : în vers.32 şi 33 se spune “aruncaţi” şi “aruncăm”, nu “vom arunca”. Este posibil ca ei să fi început să arunce deja cu pietre asupra Lui.

Isus îi întrerupe şi îi mustră pentru ce fac. Cu siguranţă, El nu a fost o victimă care a pierdut controlul asupra situaţiei.

Aceasta este ultima vizită a lui Isus la Ierusalim, înainte de răstignirea Lui (vezi, G.Campbell Morgan, comentariu asupra lui Ioan). Este începutul perioadei de ostilitate a lucrării Sale pământeşti. Se înmulţeau atentatele iudeilor la viaţa Lui, care în cele din urmă vor culmina cu crucificarea Lui. Cu toate acestea acum nu-i venise “ceasul” şi nu a fost o victimă neajutorată, lăsată în voia soartei:

Fapte 2:22-24 “Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe cari le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi; pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, deslegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea…”

Totul era plănuit de Dumnezeu Tatăl pentru mântuirea noastră! Isus nu a fost un accident şi nici nu a murit ca o victimă ci Tatăl l-a dat pentru mântuirea noastră. Sper să apreciem aceasta, primindu-l pe Fiul şi încrezându-ne în El!

“Eu şi Tatăl una suntem” – Argumentul suplimentar al siguranţei oferite de Isus

După exprimarea celei mai mari promisiuni de asigurare enunţată vreodată (“în veac nu vor pieri, nimeni nu le va smulge din mâna Mea,…şi nici din mâna Tatălui Meu, El este mai mare decât toţi” – v.28, 29) şi în continuarea idei Sale, Isus spune: “Eu şi Tatăl una suntem” (v.30). Acesta este un argument în plus pentru ca acea asigurare să aibă sens: nu doar că nimeni nu-i va smulge din mâna Lui, sau a Tatălui, pe cei ce-i aparţin, pentru că El este cel mai puternic, ci şi pentru că El şi Tatăl erau una.

Le răspunde amintindu-le că a făcut multe fapte bune, “pentru care dintre ele doreau acum să-l omoare?”

Ostilităţii lor Isus le răspunde cu trei argumente:

1. Argumentul faptelor Sale
2. Argumentul identităţii Sale
3. Argumentul scripturii

1. Argumentul faptelor sale – toate zilele vieţii Lui, Isus şi le-a petrecut făcând ce este bine. Fapte ce evident veneau de la Dumnezeu. Pentru aceste fapte doreau ei să-l omoare? Deşi ştia de ce vroiau ei să-l omoare, totuşi El doreşte să le amintească de faptele Sale şi să le atragă atenţia asupra lor, pentru că erau ieşite din comun. De aceea, dacă nu credeau că El vine de la Dumnezeu, măcar să-i cerceteze faptele şi să vadă că acestea dovedeau că El nu era un om obişnuit. Că era un om fără egal!

Lucrările Sale, o demonstraţie a uniunii Sale cu Tatăl

Acestea El le numeşte “lucrări”. De ce? Poate vrea să atragă atenţia asupra faptului că El a săvârşit fapte neobişnuite, ieşite din comun, ce nu stăteau în puterea oamenilor să le facă. Să dea vedere orbilor, să-i facă pe şchiopi şi ologi să umble, etc. Să omoare ei acum pe cineva care a făcut asemenea fapte miraculoase? Nu indicau aceste fapte că El era mai mult decât un om? Că acestea erau o demonstraţie a uniunii (a relaţiei Sale speciale) Sale cu Tatăl?

Parafrază: “Nu vă cer să-Mi acceptaţi cuvintele, ci faptele!”

Aplicaţie: Care dintre noi poate spune acelaşi lucru ca şi Isus? Nu ştiţi că popii au învăţat poporul să asculte de ce spun ei şi să nu se uite la ce fac? Pe când Isus spune că faptele Lui sunt cele care de fapt declară de unde vine El. La fel ar trebui să stea lucrurile şi pentru noi.

Ce fapte facem noi care să le amintească oamenilor că suntem creştini?

Trăim în aşa fel încât ei să-şi amintească de Tatăl nostru din cer şi să-l laude datorită nouă?

Viaţa lui Isus, lucrările sale, toate sunt cuprinse în enunţul fratelui de sânge al lui Isus, devenit apostol al cauzei Sale: “credinţa fără fapte – este moartă – este inutilă (zadarnică)” (Iacov 2:17, 20). Să fi dedus aceasta Iacov din cea văzut la fratele lui? Foarte probabil!

Autorul acestei evanghelii are grijă să ne arate că faptele neobişnuite ale lui Isus dezvăluie originea lui divină:

Ioan 5:20 Isus a luat din nou cuvântul, şi le-a zis: “Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai.

Ioan 5:36 Dar Eu am o mărturie mai mare decât a lui Ioan; căci lucrările, pe cari Mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc, tocmai lucrările acestea, pe cari le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis.

Ca şi creştin faci “întocmai” ca Tatăl?

Ioan 10:32 Isus le-a zis: “V-am arătat multe lucrări bune, cari vin de la Tatăl Meu: pentru care din aceste lucrări aruncaţi cu pietre în Mine?

Posezi tu această “recomandare” convingătoare? Că ai fost trimis de Tatăl?

Ioan 10:36-37 Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi. Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acesteaca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl.

Ai o purtare ireproşabilă?

Ioan 14:10 Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Cuvintele, pe cari vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.

Este purtarea ta cel mai convingător argument pentru ca alţii să ajungă să creadă în Isus?

Ioan 15:24-25 Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări, pe cari nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum le-au şi văzut, şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu. “V-am spus”, le-a răspuns Isus, “şi nu credeţi. Lucrările, pe cari le fac Eu, în Numele Tatălui Meu, ele mărturisesc despre Mine.

Ai tu o astfel de mărturie clară şi incontestabilă?

Isus îi obliga pe aceştia să se confrunte cu lucrările Sale pentru că acestea arătau că între El şi Tatăl exista o relaţie naturală. Acestea demonstrau (mărturiseau) că erau ale Tatălui Său, şi fiindcă El le săvârşise, ei trebuiau să înţeleagă că El nu era doar un om. Era totuna cu Dumnezeu. Nu puteau să-l omoare cu pietre. Nu era vinovat de blasfemie. El era un om fără egal!

Sursa lucrărilor Sale

Observaţi atenţia cu care Isus afirmă că faptele Sale (vezi, Ioan 14:10) le-a făcut Tatăl. Cum El atribuie tot ceea ce a făcut Tatăl, şi nu îşi însuşeşte nimic din gloria Lui Dumnezeu. Ce putea să însemne acest lucru, pe lângă demonstraţia de umilinţă? Nu adeverirea Lui ca Fiul lui Dumnezeu, necreeat ci singurul născut de la Tatăl, singurul aflat în sânul Lui, care este Dumnezeu binecuvântat în veci?

Fapte 2:22 “Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe cari le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi…”

Prin cine a putut Dumnezeu Tatăl să săvârşească atât de nestingherit lucrările sale pline de putere, dacă nu doar printr-unul ca El, de fel, (natură) dar altul? Prin care dintre toţi oamenii care au trăit vreodată a putut Dumnezeu să facă tot ce vrea? (“Marele” Sai Baba făcea cenuşă! El nu a vindecat vreodată un orb, sau un paralizat!) Nici unul! Doar prin Isus. El este mai mult decât un om!

“Lucrări” are şi un sens larg: 8:46 – poate privi toată viaţa Lui – “Cine dintre voi mă poate osândi de păcat?”

Din nou suntem puşi faţă-n faţă cu faptul că Iudeii l-au înţeles. Nu l-au crezut dar cu siguranţă l-au înţeles în ce-a vrut să spună. El le răspunde la cererea lor de a-şi dezvălui identitatea, dacă este Mesia, sau nu, iar lor nu le place deloc ceea ce spune. Prin ce-a spus El a depăşit nişte simple pretenţii mesianice. El susţine identitatea de natură cu Dumnezeu. Ceea ce Mesiei îi era caracteristic. Iar asta i-a înfuriat nespus. Astfel ei îi răspund că motivul ostilităţii lor nu era pretenţia lui mesianică, ci pretenţia Lui inconfundabilă la divinitate. Au înţeles foarte clar ce spunea. (Ioan 10:33)

Cu toate acestea au refuzat să accepte mărturia faptelor Lui care demonstrau fără tăgadă divinitatea Lui. Le-au ignorat. L-au ignorat pe omul ce nu umbla de 38 de ani dar acum o face. Pe cel ce nu vedea dar acum vede, doar din cauza orbirii lor cauzate de interpretarea îngustă a Sabatului. Orbiţi de tradiţii nefondate, încătuşaţi de concepţii false, şi de ideii deformate despre Dumnezeu, Iudeii îl acuză de hulă şi că se dă drept Dumnezeu.

2. argumentul identităţii sale – El afirmă că este într-adevăr Fiul Lui Dumnezeu. Ca şi răspuns la atacurile lor Isus spune că este Fiul Lui Dumnezeu.

Afirmaţia “Eu şi Tatăl, una suntem”, dezvăluie o relaţie de cea mai profundă esenţă, ce nu poate fi înţeleasă deplin de om.

Unitatea de esenţă dintre Isus şi Dumnezeu Tatăl este fundamentul multor doctrine ce-l privesc pe Isus: Trinitatea, dumnezeirea, eternitatea, etc.

Doctrina Dumnezeirii lui Hristos este întemeiată pe o astfel de afirmaţie pentru că El nu putea să împărtăşească toate atributele Dumnezeirii dacă nu exista această unitate de făptură sau natură cu Dumnezeu Tatăl. Fără ca să fie una cu Tatăl Isus nu putea să fie nici etern, nici egal cu Tatăl, nici atotputernic (“toată puterea în cer şi pe pământ” Mat.28:18), nici Mântuitor înviat din morţi şi nici Dumnezeu binecuvântat în veci (Rom.9:5)!

“Una cu Tatăl”

Expresia “una”, folosită de Isus pentru a indica relaţia lui cu Tatăl are genul neutru, în limba greacă. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că relaţia lui cu Tatăl nu consta în uniunea persoanelor (unul şi acelaşi – o binecunoscută monstruozitate teologică: sabelianism, modalism, etc.), nici doar din unitatea voinţei, sau a lucrării (Martorii lui Iehova – arianism – etc.), ci din unirea naturilor. El era de aceeaşi esenţa ca şi Tatăl, adică Dumnezeu. Expresia a fost folosită pentru a se identifica în natură cu Tatăl. Era un fel de a spune că este Dumnezeu, nu Tatăl, ci Fiul.

v.36 cum ziceţi voi că hulesc Eu, pe care Tatăl M-a sfinţit şi M-a trimis în lume? Şi aceasta, pentru că am zis: ,Sunt Fiul lui Dumnezeu!

Faptul că Iudeii au luat pietre arată că au înţeles limpede ce vrea să spună Isus. Că au înţeles afirmaţia Lui. Ce-a spus le-a fost destul de clar încât să înţeleagă că El a pretins uniunea cu Dumnezeu Tatăl şi că este de aceeaşi natură cu El.

Lucrul acesta a fost bine perceput “greşit” de iudei căci iată raţiunea pe care ei o oferă pentru încercarea lor de a-l ucide:

“Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă, şi pentru că Tu, care eşti un om, te faci Dumnezeu” (V.33)

De fapt, ce-a spus Isus? Că este Fiul, nu Tatăl!

“Sfinţit” are sensul de a fi pus deoparte pentru o slujbă, sau pentru un anume scop. Este ceea ce Dumnezeu a făcut cu Fiul înainte de venirea Lui în lume. El nu a avut nevoie de jertfe pentru “sfinţire”:

Evrei 10:5-9

De aceea, când intră în lume, El zice: “Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: “Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” După ce a zis întâi: “Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat”, (lucruri aduse toate după Lege), apoi zice: “Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.”

I. Odată, să stabilim care este această relaţie: …

II. Apoi să vedem la ce concluzii ne conduce aceasta.

Doctrina relaţiei de Fiu dintre Isus şi Dumnezeu Tatăl implică următoarele:

– o distincţie atemporală de personalitate dintre Fiul şi Tatăl. El este Fiul etern aşa cum Tatăl este etern, dar nu totuna, ca persoană, cu Tatăl.

– o identitate de natură cu Tatăl: Dumnezeu

– o împărtăşire a tuturor atributelor Dumnezeirii

 

Deşi mulţi nu cred că mai este nevoie să se demonstreze biblic acest lucru, noi trebuie totuşi să cunoaştem ceea ce se spune în Biblie despre această relaţie deoarece modul în care lumea susţine această relaţie dintre Isus şi Dumnezeu îmbracă forme care nu au nimic în comun cu Biblia sau cu tradiţia creştină. Iată câteva dintre acestea:

– martorii lui Iehova: singurul Fiu
– mormonii
– religiile orientale: toţi guru sunt “fii ai lui Dumnezeu”?!

– yoga
– bahaismul
– budismul

etc. …

Relaţia Fiu Tată dintre Isus şi Dumnezeu indică faptul că “Isus îşi are baza existenţei Sale în Tatăl” (Care, din nou ne arată eternitatea, puterea, atotcunoaşterea, sfinţenia, etc. – deci El împărtăşeşte toate atributele Tatălui!)

Ioan 1:18 Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.

Ioan 3:16-18 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.

Rom.1:3,4 Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru

Rom.8:3 Căci-lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească (Greceşte: carnea, aici şi peste tot unde e “firea pământească”.) o făcea fără putere-Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului

Rom.8:32 El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?

Evrei 1:1,2 După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile.

Ce înseamnă să fii Fiul Dumnezeului celui viu? Mat.16:16 “Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: “Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu! “ Dacă spui că eşti fiul unui om nu vei mai fii unul în ziua când îţi moare părintele. Dacă Isus este Fiul Dumnezeului Celui Viu, atunci El a fost Fiu, este Fiu şi rămâne în veci Fiu.

Matei 11:27

Toate lucrurile Mi-au fost date în mâni de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.

Fiul împărtăşeşte în modul cel mai complet natura Tatălui deoarece:

Are aceeaşi putere ca şi Tatăl:

Ioan 10:17, 18

Matei 28:18 “Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ”

Ioan 5:21,22, 26 În adevăr, după cum Tatăl înviază morţii, şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea…Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului…Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine. Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului.

săvârşeşte aceleaşi lucrări ca şi Tatăl:

Ioan 5:19 “Isus a luat din nou cuvântul, şi le-a zis: “Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai”

are aceeaşi cinste ca şi Tatăl:

Ioan 5:23 “pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimis”

Împărtăşirea tuturor atributelor Dumnezeirii depinde de uniunea şi identitatea firii Celor Doi: Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Tatăl.

Subordonarea existentă

Deşi ca Fiu Isus îşi are baza existenţei Sale în Tatăl, totuşi El îi este într-un sens şi subordonat Tatălui. În starea Lui întrupată, El s-a subordonat şi mai mult Tatălui – kenosis – Filipeni 2:6-7 şi Ioan 14:28 “Tatăl este mai mare decât Mine”. Cu toate acestea El nu a pierdut nimic din natura lui dumnezeiască.

De aceea, înainte de întrupare El spune:

“măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu” (Filip.2:6)

În slava Lui, spune:

“Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Col.2:9)

Modul de adresare

Deşi El îi învaţă pe credincioşi să se roage cu “Tatăl nostru”, El însuşi se roagă cu “Tată”. Această expresie poate convinge, mai mult decât orice, că între Isus şi Dumnezeul Tată, există o relaţie de unitate şi identitate esenţială. Iată cum s-a raportat Isus la Tatăl:

Luca 10:21 În ceasul acela, Isus S-a bucurat în Duhul Sfânt, şi a zis: “Tată, Doamne al cerului şi al pământului; Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă aşa ai găsit cu cale Tu.”

Mat.26:39 Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, şi S-a rugat, zicând: “Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.”

Lu 23:34 Isus zicea: “Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Ei şi-au împărţit hainele Lui între ei, trăgând la sorţi.

Lu 23:46 Isus a strigat cu glas tare: “Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” Şi când a zis aceste vorbe Şi-a dat duhul.

Ioan 11:41 Au luat dar piatra din locul unde zăcea mortul. Şi Isus a ridicat ochii în sus, şi a zis: “Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat.

Ioan 12:28 Tată, proslăveşte Numele Tău!” Şi din cer, s-a auzit un glas, care zicea: “L-am proslăvit, şi-L voi mai proslăvi!”

Ioan 17:1,5,11,21,24,25

După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer, şi a zis: “Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, …Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava, pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea. …Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe cari Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi noi… Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe cari Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut; dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis.

Nici un impostor nu poate vorbi cu Dumnezeu aşa cum a făcut-o Isus. Felul în care El i s-a adresat arată intimitatea deosebită de care El se bucura la Tatăl. El era în El şi Tatăl era în El. Ei erau una.

Acest adevăr este extrem de important pentru credinţă. Doar în lumina acestei unităţi de natură a lui Isus cu Tatăl, noi putem să-l recunoaştem pe Hristos ca fiind revelaţia perfectă a lui Dumnezeu (“exegesis” din Ioan 1:18) şi să realizăm eficacitatea lucrării Sale de mântuire.

3. Argumentul scripturii: Isus apelează la “scriptura lor”

Celălalt argument la care a apelat Domnul nostru este cel provenit din Scripturile evreieşti, şi anume a citat Psalmul 82, vers.6 : “Eu am zis: “Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Prea Înalt”. Acest psalm vorbeşte despre judecătorii nedrepţi din Israel care “judecau strâmb şi căutau la faţa celor răi (erau de partea lor)”. Vedem că nu se susţinea în acest pasaj divinitatea omului, căci în versetul imediat următor se spune: “Eu am zis: “Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Prea Înalt.” Însă veţi muri ca nişte oameni, veţi cădea ca un domnitor oarecare.” (v.6,7)

Deci Legea i-a numit “dumnezei” pe cei cărora le-a vorbit (sau a venit) Cuvântul lui Dumnezeu. Ce poate să însemne acest lucru şi de ce l-a folosit Isus? Ce a vrut să demonstreze?

Pretenţia lui Isus la dumnezeire era perfect justificabilă devreme ce spre deosebire de judecătorii sau profeţii din Vechiul Testament, El nu era un om păcătos. Dacă prin ei Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit şi Dumnezeu şi-a exercitat justiţia Sa pe pământ, cu cât mai mult îşi putea spune El că este Fiul lui Dumnezeu (care nu este cu nimic mai prejos decât a se numi egalul lui Dumnezeu), care a fost pus deoparte şi trimis de Dumnezeu în lume s-o mântuiască? Afirmaţia identităţii Lui de natură cu Tatăl este perfect justificată. Nu aveau temei pentru care să-l ucidă. Între cei la care a venit Cuvântul lui Dumnezeu şi le-a vorbit şi Isus care este Cuvântul, exista o distanţă infinită. Acesta este raţionamentul pe care l-a folosit Isus.

Termenul “dumnezei” apare aplicat omului(?) în NT de 6 ori. Odată, în acest răspuns al lui Isus dat fariseilor. Într-o singură instanţă termenul îl priveşte pe Dumnezeul adevărat. În acesta. El susţine că dacă judecătorii care se aflau pe poziţia de reprezentanţi ai lui Dumnezeu în ţară, aveau o autoritate ca şi a lui Dumnezeu asupra vieţilor oamenilor, putând să dispună de ele, atunci de ce ar fi greşit ca El care avea toate creditele date de Dumnezeu, minunile Mesiei, sfinţirea Lui şi trimiterea Lui în lume, să-şi spună Fiul lui Dumnezeu.

Iacov 4:11-12 Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, fraţilor! Cine vorbeşte de rău pe un frate, sau judecă pe fratele său, vorbeşte de rău Legea sau judecă Legea. Şi dacă judeci Legea, nu eşti împlinitor al Legii, ci judecător. Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă. Dar tu cine eşti de judeci pe aproapele tău?

V. 35 – “Scriptura nu poate fi desfiinţată”. În trecere Isus afirmă acest important adevăr. Scriptura este arbitrul suprem. Criteriul final în chestiuni de credinţă şi spiritualitate. O puternică afirmaţie în favoarea credibilităţii Scripturii, care vine din gura lui Isus.

În Marcu 12:24 Isus i-a criticat pe ceilalţi lideri religioşi Iudei, saducheii, din pricină că nu cunoşteau învăţăturile Scripturii bine şi se abăteau. Iată ce le răspunde Isus după ce i-au pus o întrebare cu intenţia de a-l face să greşească:

“Oare nu vă rătăciţi voi, din pricină că nu pricepeţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?”

v.39 La auzul acestor vorbe, căutau iarăşi să-L prindă; dar El a scăpat din mâinile lor.

Ce-a urmat la argumentele lui Isus? Necredinţa lor s-a transformat din nou în intenţii ucigaşe. Atunci Isus ne oferă din nou o revelaţie a maiestăţii Sale auguste. El a plecat dintre ei. Nu au putut să pună mâinile pe El. Deşi au fost atât de furioşi, atât de determinaţi să obţină un răspuns de la El, nu au putut să-l atingă.

v.40 Isus S-a dus iarăşi dincolo de Iordan, în locul unde botezase Ioan la început. Şi a rămas acolo.

Este interesant de observat că Isus a revenit dincolo de Iordan, probabil unde El însuşi fusese botezat şi de unde şi-a început lucrarea pământească. Cap.3, vers.28 numeşte locul acela Enon, lângă Salim. Isus a revenit la locul unde Ioan Botezătorul l-a identificat pentru prima oară norodului ca Mesia. Tot de aici a început şi Ioan ucenicul, să-l urmeze.

Punctul culminat al mărturiilor Sale

Acestea sunt declaraţiile pe care El le-a făcut public: El a fost sfinţit şi trimis special de Tatăl; se sugerează preexistenţa Sa; consacrarea Lui pentru lucrare s-a făcut mai dinainte de întruparea Sa. În plus, a mai declarat indirect, dar lămurit că El este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu. Şi că era aşa fiindcă între El şi Tatăl exista o identitate de natură: dumnezeirea. Din nou a fost foarte clar. Apoi, printr-o expresie greu de înţeles sugerează ipostaza dublă în care se găsea El în mijlocul lor: El era în Tatăl, şi Tatăl era în El. Asta este ceea ce El a declarat atunci când I s-a cerut să spună cine era.

Nimeni nu putea să pretindă că nu l-a înţeles. S-a identificat pe deplin tuturor celor ce i-au cerut-o. Nu s-a ascuns de nimeni.

Nu doar atât dar dincolo de Iordan s-a adeverit tot ceea ce Ioan Botezătorul a spus despre El: Ioan a spus despre El că vine de sus, din ceruri. S-a dovedit adevărat. Ioan a mai spus că El urma să fie Mirele tuturor credincioşilor. Din nou, s-a adeverit. Ioan a spus că Tatăl nu i-a dat acestuia Duhul cu măsură. Era adevărat. Ioan a spus că El va avea “lopata în mână; Îşi va curăţi aria cu desăvârşire, şi Îşi va strânge grâul în grânar” (Luca 3:17). Şi acest lucru s-a demonstrat. Ioan a spus că El va purta păcatele lumii. Lucrul acesta urma în curând să se adeverească. Din această cauză mulţi dintre cei ce l-au auzit pe Ioan Botezătorul au crezut în Isus, cu această ocazie.

Aplicaţie:

Fiindcă este Dumnezeu, el are dreptul şi poate ierta păcatele (Marcu 2:7).

Fiindcă este om, poate înţelege slăbiciunile omeneşti şi poate ajuta (Evrei 2:17; 4:15)

Fiindcă este şi Dumnezeu şi Om, este singurul mijlocitor adecvat între Dumnezeu şi om (Gal.3:20; 1 Tim.2:5)

Fiindcă El ca unic Fiu al lui Dumnezeu a murit, noi putem astăzi să fim mântuiţi (Ioan 3:16)

De aceea, Lui să-i cerem iertare.

El e Dumnezeu. Lui să-i cerem ajutor; a trăit ca om, înţelege şi ne poate ajuta.

Să venim la El, ca om doar El ne aduce în prezenţa lui Dumnezeu!

Aplicaţie: Dacă este Fiul lui Dumnezeu Isus are autoritate în ce ne-a poruncit şi trebuie ascultat? Îl asculţi? Îl urmezi? Faci ce cere El?

Aplicaţie:

Se va adeveri într-o bună zi tot ceea ce am mărturisit noi despre Hristos? În primul rând, s-a adeverit în viaţa noastră? Dacă spunem că El mântuieşte, iartă, mângâie, etc. s-au adeverit acestea mai întâi în vieţile noastre apoi, ale altora? Asta-i tot ce va conta. Nu ce am făcut şi cât de mult, ci dacă a fost adevărat.

 

Isus, pâinea vieţii

(Ioan 6:37-59) Partea a II-a


1. Voia Tatălui Ceresc : 37-40
2. Prejudecata Iudeilor : 41-42
3. Atracţia divină : 43-47
4. Mâncarea nepieritoare care dă viaţa veşnică : 48-51
5. Cearta Iudeilor : 52
6. Viaţa prin Isus: 53-59

Sunt foarte frumoase cuvintele lui F.B. Meyer…
“Ce tribut minunat este oferit aici originii cereşti (divine) a omului! Natura lui este decăzută şi degradată, dar cu toate acestea ea refuză să se mulţumească cu ceea ce nu vine din cer. Oamenii încearcă să-şi aline foamea sufletului lor din vălăul porcilor sau din vomitatul câinilor, dar realitatea este că dintre toate fiinţele vii de pe pământ, omul este singurul care nu-şi găseşte satisfacţia în roadele pământului. Acest fapt demonstrează că originea omului trebuie căutată în afara pământescului. Cel a cărui natură doreşte hrană cerească trebuie să fie de origine cerească. Iar D-zeu, cel ce l-a făcut aşa s-a asigurat să-i dea mâncarea patriei lui cereşti”

* Aceasta este predica care l-a lăsat pe Isus fără admiratori!? Care a golit “biserica” lui Isus de urmaşii carnali!
* Dar este predica care a adus mulţi oameni la Isus: Exemplul lui Vasile din Cluj! (cu franzelele în mână, ascultând despre Pâinea lui D-zeu!!!)
* Vă reamintesc de concepţia materialistă a gloatei – trăiau de pe o zi pe alta – sub tirania lipsurilor materiale viziunea lor asupra vieţii a fost limitată doar la mâncare!!

Cum “L-au văzut” (vers.36)? I-au văzut minunile, puterea şi autoritatea, dar nu au înţeles semnificaţia acestora! Nu le-au lipsit revelaţiile privitoare la El, dar le-a lipsit priceperea lor.

1. Voia tatălui ceresc: 37-40

În discursul Lui despre Pâinea Vieţii, Isus vorbeşte despre voia Tatălui pentru El şi pentru ei, ascultătorii Lui.

Observaţi cum în ciuda împietririi şi necredinţei lor Isus le oferă această extraordinară asigurare: “Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis”.

Aceasta este afirmaţia pe care poţi să-ţi bazezi viaţa de acum, moartea şi viaţa viitoare. Să-ţi mizezi toată existenţa atât cea trecătoare cât şi cea veşnică. De ce? Pentru că aici Isus spune că voia explicită a Tatălui este ca pe toţi aceia pe care i-a dat să ajungă la El, să nu fie izgoniţi, şi să nu-i piardă pe niciunul dintre cei daţi Lui! Voia Tatălui este ca Isus să-i se asigure ca niciunul din copiii Lui să nu se piardă. Ca El să-i păstreze pe toţi cei ce cred în El!

Aceasta este o referire la doctrina siguranţei veşnice…
Ioan 6:37-39 “Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat ci să-l înviez în ziua de apoi”.

Să segmentăm această afirmaţie a lui Isus să vedem ce obţinem:

* Tot ce i-a dat Tatăl va ajunge la El: Crezând în El, tu vei fi dat lui Isus. Aceasta este o promisiune mai veche pe care Tatăl a făcut-o Fiului. În urma lucrării lui de ispăşire a păcatului, plătind pentru el în locul omului, Isus va “vedea o sămânţă de urmaşi”, “va vedea rodul muncii sufletului Lui” şi “va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui D-zeu” (am citat Isaia 53:10-12). Cei ce cred în El sunt cei ce Tatăl i-a dat lui Isus pentru a ajunge la El.

* Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: Odată ce ai venit la Isus, nu poţi să mai fi pierdut. De ce? Pentru că El nu te va respinge. Nu te va lepăda. Nu te va alunga, ci te va primi! Ce este afară? Întunericul, plânsul şi scrâşnirea dinţilor! Pentru cine este rezervat întunericul de afară? Răspuns: 2 Petru 2:4; Iuda 6. De aceea, “înăuntru” la Isus te afli în siguranţă!

* Ce fel de primire este aceasta? Pentru o vreme…temporară…depinde de ceva… dacă păcătuieşti?? Răspunsul ne este oferit de tot Isus în Ioan 10:27-29 … Celor pe care îi cunoaşte Isus le oferă această siguranţă a mântuirii: “nimeni nu-i va smulge din mâna Lui”. Dar pentru a descoperi la cineva siguranţa veşnică, trebuie să ne întrebăm dacă respectivul se află “în mâna Lui”. Dacă nu, acel om nu este în siguranţă indiferent de ce crede despre el însuşi sau despre D-zeu!!

* Vers.39: Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El… Deci “primirea” este pe veci. Este definitivă, sigură, veşnică! Isus mai continuă spunând că voia Tatălui său este să nu piardă pe niciunul dintre cei care au crezut în El. Cu alte cuvinte să păstreze pe sfinţi. Ar contesta cineva că Isus nu este în stare să păstreze tot ce i-a dat Tatăl Lui? Odată ce ai venit la Isus nu te mai poţi pierde!

Pentru a avea siguranţa veşnică trebuie îndeplinită o condiţie: Isus a zis: “Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea”. (Ioan 10:28) Condiţia care se pune ca cineva să posede siguranţă veşnică (adică, “în veac să nu piară”) este ca să asculte glasul Lui, să-l urmeze pe Isus şi El să-l cunoască pe acel credincios (vezi, unor credincioşi aparenţi El le spune în Matei 7:23 “Niciodată nu v-am cunoscut…” şi atunci respectivi îşi “pierd mântuirea”!! Pe care nu au avut-o niciodată!!)
Deci, El te va păstra “dacă” ai venit la El!!

Dar şi opusul este adevărat!
Dar, dacă nu vii nu te poate primi şi nici păstra! Deci şi opusul este adevărat! El nu poate să păstreze pe veşnicie decât pe aceia care sunt de aici din această viaţă, ai Lui. Fără ca ei să vină întâi la El, El nu-i poate păstra după aceea. Dacă ei nu vin, El nu va avea pe cine să păstreze!

Poate creştinul să-şi piardă mântuirea? O întrebare care i-a chinuit pe mulţi

Să recapitulăm câteva pasaje biblice care afirmă această doctrină a siguranţei mântuirii: Filipeni 1:6; 1 Petru 1:5; Colos.3:1-5; 1 Ioan 3:1-2; Iuda 24; Rom.8:30-39; 11:29

Dacă cineva se teme că păcătuind îşi periclitează mântuirea atunci să audă cuvintele lui Pavel din Romani: “Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui D-zeu? D-zeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? (“Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus…8:1) Hristos a murit! Ba mai mult, El a înviat, stă la dreapta lui D-zeu şi mijloceşte pentru noi! (“Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit” – 1Ioan 2:1; “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” – 1Ioan 1:9) Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foamea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? …Căci sunt bine încredinţat (sunt foarte convins!) că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură (deci, creatură), nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui D-zeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru”

Este clar că pentru cei care se află în dragostea Lui Isus, nimic nu-i poate despărţi de El şi nimic nu-i poate priva de ea? Nici chiar eu însumi, dacă aş vrea, nu mă pot despărţi de El! Fie ca Domnul Isus să ofere tuturor celor ce sunt ai Lui asigurarea că mântuirea lor este o chestiune definitivată şi că veşnicia le este asigurată! Iar pe ceilalţi, să-i lipsească de o pace amăgitoare ce le poate pune în pericol siguranţa veşnică!

Câteva principii distincte care caracterizează mişcarea puritană din aceea vreme. Printre cele mai renumite se află următoarele:

1. O aderenţă completă la teologia calvinistă, care subliniază absoluta suveranitate a lui Dumnezeu.
2. O recunoaştere a autorităţii supreme a Scripturii.
3. Un crez pasionat în importanţa predicării Cuvântului ca mijloc de aducere a oamenilor la Hristos.
4. O atitudine militantă pentru obţinerea şi păstrarea purităţii Bisericii lui Hristos.
5. O moralitate strictă şi dominatoare.
6. O susţinere ferventă a libertăţii civile.

La aceste principii aş îndrăzni să evidenţiez atenţia puritanilor asupra sublinierii importanţei doctrinei siguranţei veşnice (“nu se poate pierde mântuirea”) sau a siguranţei mântuirii. Din inepuizabila literatură puritană I.D.E.Thomas a cules nepreţuite maxime spirituale, adevărate giuvaeruri literare care rezumă în câteva cuvinte studii îndelungate (dar nu le înlocuieşte!!) asupra doctrinei mai sus menţionate. De fapt, ele se doresc să fie servite ca apetisante pentru descoperirea personală de către fiecare creştin a propriei siguranţe veşnice, nu fără efort şi nu fără confruntare în studiu cu Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Aceasta este dorinţa celui ce le-a cules şi la ea mă aliniez şi eu!

Ce este siguranţa veşnică?

“Este o nouă convertire; îl va schimba pe un om de cum a fost înainte la fel cum o face convertirea. Este o nouă demonstraţie a tuturor binecuvântărilor pe care le-a primit” (Thomas Goodwin)

“Siguranţa (mântuirii) este fructul care creşte pe tulpina credinţei” (Stephen Charnock)

“Siguranţa veşnică este bobocul slavei; este suburbia paradisului” (Thomas Brooks)

“Siguranţa este spuma credinţei noastre” (Anonim)

“Credinţa este pecetea noastră; dar siguranţa mântuirii este pecetea lui Dumnezeu” (Christopher Nesse)

“Sunt cu totul al Lui; sunt mai ales, al Lui; … sunt pe veci al Lui” (Thomas Brooks)

“Doar credinţa în Hristos, justifică. Siguranţa este savurarea acestei justificări” (Sinclair Ferguson)

“Credinţa ne îndeamnă să umblăm, dar siguranţa (veşnică) ne face să o rupem la fugă!” (Thomas Watson)

“Credinţa ne mântuieşte, iar siguranţa ne linişteşte” (C.H.Spurgeon – nu a fost un puritan!)

Pot să am viaţă veşnică şi să nu ştiu?
“Siguranţa mântuirii este o roadă care creşte din rădăcina credinţei. Fructele nu se culeg din pom iarna. Dar fiindcă nu văd o coroană bogată, să nu recunosc existenţa rădăcinii şi sevei ei? Când Maria a plâns la picioarele lui Isus ea nu a fost sigură de dragostea Lui, însă Hristos o trimite de la El după ce ea îşi demonstrează credinţa şi înainte ca mângâierea să picure de pe buzele Lui!” (Stephen Charnock)

“Noi facem pace cu Dumnezeu de îndată ce credem, dar nu şi cu noi înşine, de îndată. Iertarea s-a dat de mâna şi cu pecetea prinţului şi totuşi se întâmplă să vedem că nu a ajuns în mâna prizonierului” (William Gurnall)

“Siguranţa (mântuirii) nu este esenţa unui creştin. Ea este necesară la bene esse-u (bunăstării) lui, adică stării de linişte şi de bucurie a creştinului. Însă nu este necesară esse-ului, adică, fiinţei lui. Un om poate fi un credincios adevărat şi dacă ar putea ar da toată lumea ca să ştie că este un credincios. Să avem harul şi să fim siguri că avem harul, înseamnă slavă peste slavă, este raiul pe pământ” (Thomas Brooks)

“Mulţi creştini au primit iertarea în curţile Împărăţiei cerurilor, dar încă nu a fost pecetluită în conştiinţele lor” (Thomas Brooks)

Când ne lipsesc mângâierile înseamnă că ne-am pierdut mântuirea? Înseamnă că nu mai avem siguranţa veşnică?
“Ia seama să nu crezi că te-a părăsit harul doar fiindcă eşti lipsit de mângâiere…A triumfat vreodată credinţa mai mult ca atunci când Mântuitorul a strigat “Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! “? Atunci a fost miezul zilei în privinţa credinţei, dar în privinţa bucuriei, a fost miezul nopţii” (William Gurnall)

“Siguranţa (veşnică) a unui om este tot atât de valabilă atunci când este umilit până la pământ de păcatul lui, cum este atunci când este răpit în al treilea cer şi gustă din slava lui” (John Owen)

“Sentimentul păcatului poate fi mai mare şi mai profund decât cel al harului şi totuşi să nu depăşească harul. Omul poate simţi durerea din deget mai puternică decât sănătatea întregului său corp şi totuşi el poate ştii că durerea din deget e o nimica toată în comparaţie cu starea întregului său organism” (Thomas Adams)

“Într-adevăr mângâierile mari adeveresc realitatea mântuirii tale, dar nu şi măsura ei; copilul firav se trezeşte adesea în poala celui tare” (William Gurnall)

“Este natural ca sufletul să se bizuie pe ceva mai prejos decât Hristos: să se bizuie pe creaturi, pe daruri, pe îndatoriri, pe experienţe, pe consolări cereşti, pe dovezi, şi chiar pe siguranţa mântuirii. Acum, pentru ca Domnul să-i vindece pe ai Săi de această slăbiciune şi pentru ca să-i facă să trăiască bizuindu-se doar pe Isus Hristos, le refuză mângâierea, siguranţa (mântuirii), şi altele şi îi lasă pe copiii luminii să umble în întuneric pentru o vreme. Creştini, ţineţi minte întotdeauna că deşi plăcerea siguranţei înlocuieşte lipsa mângâierii, a trăi doar bizuiţi pe Hristos şi lipsiţi de siguranţă aduce cea mai mare slavă lui Hristos! Cel ce crede ce vede sau ce simte, este fericit, dar de trei ori mai fericite sunt sufletele care cred când nu văd, care iubesc atunci când nu ştiu dacă sunt iubite şi care în lipsa oricărei mângâieri sau siguranţe, pot să trăiască mulţumite doar cu Hristos. Cel ce a învăţat această artă sfântă, nu poate cădea în disperare, dar cel ce nu o cunoaşte nu poate atinge fericirea” (Thomas Brooks)

Paşi în descoperirea siguranţei veşnice

* Apost. Petru ne îndeamnă să pornim la descoperirea acestei laturi a experienţei creştine: “De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci dacă veţi face lucrul acesta, nu veţi luneca niciodată. Într-adevăr în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 1:10).

* Această preocupare are un efect bun asupra umblării noastre cu Isus: nu veţi luneca niciodată, şi vi se va da din belşug intrare în împărăţie..

“Cel ce vrea să aibe asigurarea mântuirii sale şi mângâierea pe care ea o aduce, nu poate sta nemişcat şi să spună: “Sunt atât de nesigur şi neliniştit încât nu-mi stă capul la datorie!”. Dimpotrivă, el trebuie să-şi facă datoria (de creştin), să-şi exercite mântuirea până ce îndoielile şi neliniştile sale vor dispărea” (Richard Baxter)

“Intenţia şi scopul întregii Scripturii este ca să aducă suflete la cunoaşterea lui Hristos, după aceea, la acceptarea lui Hristos şi apoi să le întărească cu siguranţa actualei lor poziţii în Hristos” (Thomas Brooks)

“A face din sentimente şi simţuri reperele condiţiei noastre spirituale nu înseamnă decât să ne provocăm linişti sau nelinişti, să ne credem drepţi sau nedrepţi, salvaţi sau pierduţi, timp de un ceas, poate timp de o zi…Nu înseamnă asta a ne arunca sufletele încoace şi-n colo şi să le pierdem într-un labirint de temeri şi scrupule? Nu se aruncă ocară asupra lui Hristos şi i se face pe plac satanei? Nu înseamnă a ne tortura singuri? De aceea, suflete nesigur, sfatul pe care ţi-l dau este acesta: crede şi Scriptura să-ţi fie singurul judecător al condiţiei tale spirituale. Aplică verdictul Cuvântului împotriva verdictului pe care ţi-l dau sentimentele şi simţurile… Dacă decizi să faci din sentimente şi simţuri judecătorul stării tale atunci trebuie să te mulţumeşti să trăieşti în frică şi să te scalzi în lacrimi” (Thomas Brooks)

“Ori de câte ori Dumnezeu iartă păcatul, El îl înfrânge. (Mica 7:9). Doar atunci când păcatului i-a fost distrusă puterea de a porunci, îi este înlăturată puterea lui de a condamna. Dacă un răufăcător este în temniţă cum poate şti că prinţul l-a iertat? Când vine o strajă şi-i dă jos lanţurile şi cătuşele şi îl eliberează din temniţă. Doar atunci poate şti că este iertat. De aceea, cum vom şti noi că Dumnezeu ne-a iertat? Doar dacă lanţurile şi cătuşele păcatelor noastre au fost frânte putând să trăim liberi după voia lui Dumnezeu. Acesta este binecuvântatul semn al iertării noastre! ” (Thomas Watson)

“Mişcarea este cel mai bun indiciu la vieţii. Cel ce îşi poate mişca mădularele nu poate fi mort. Picioarele sufletului sunt sentimentele pe care le are. Nu ai descoperit la tine o ură faţă de păcatul în care ai fost târât? Nu ai descoperit la tine o întristare reală a inimii tale, din cauza indispoziţiei de a face bine? Fără o mântuire adevărată aceste sentimente nu ar exista” (Joseph Hall)

“Un alt semn al credinţei reale şi al mângâierii date de ea este că, cei ce au gustat-o, nu pot fi niciodată săturaţi, ci întotdeauna o doresc mai mult şi trudesc mai mult pentru ea” (Ezekiel Culverwell)

“Nici un credincios nu ar trebui să se mulţumească să spere şi să creadă că este mântuit. El ar trebui să-i ceară Domnului o deplină asigurare pentru ca speranţele de mântuire să devină pentru el certitudini” (C.H.Spurgeon)

Am căutat-o dar n-am găsit-o…
“Poate ai fost mai doritor să dobândeşti siguranţa (mântuirii) şi roadele ei, care sunt bucuria, mângâierea sau pacea, decât ai fost să dobândeşti sfinţenia şi caracterul care să te asemene cu Dumnezeu şi să-ţi asigure părtăşia cu El. S-ar putea ca cererile tale de a avea siguranţă să fie pline de zel şi de intensitate, pe când cererile tale de sfinţenie, de apropiere şi de asemănare cu Dumnezeu să fie rare şi anemice. Dacă aşa stau lucrurile, nu este de mirare că-ţi lipseşte siguranţa! Siguranţa asigură mângâierea ta, dar sfinţenia asigură cinstea lui Dumnezeu. Sfinţenia (“cei ce vor să fie fericiţi trebuie mai întâi să fie sfinţi”, a mai spus cineva) omului reprezintă acum cea mai mare fericire a lui, iar în ceruri fericirea cea mai mare a omului va fi sfinţenia lui perfectă” (Thomas Brooks)

“Braţul raţiunii este prea scurt pentru a pune mâna pe comoara siguranţei (mântuirii)” (Thomas Brooks)

“O bine întemeiată asigurare este întotdeauna slujită de trei fecioare: dragostea, umilinţa şi bucuria sfântă” (Thomas Brooks)

“Nu se pot avea semne perfecte ale siguranţei dacă nu se văd semnele perfecte ale mântuirii” (Thomas Brooks)

“Evanghelia este baza siguranţei credinciosului, în timp ce Duhul Sfânt este cauza ei” (J.C.P.Cockerton)

“Teama de a cădea şi siguranţa mântuirii sunt surori vitrege”

“Înţeleasă din punct de vedere biblic, doctrina siguranţei îl ţine pe sfânt în vârful degetelor” (J.A.Motyer)

“Asigurarea credinţei nu se dobândeşte prin faptele legii. Ea este o virtute evanghelică şi ne este oferită doar prin Evanghelie” (C.H.Spurgeon)

Beneficii/roade ale siguranţei mântuirii/veşnice
“A fi într-o stare de har îi va aduce omului multă bucurie după această viaţă, dar a se descoperi pe sine în această stare îi va aduce bucurie atât în această viaţă cât şi în cea care va urma. Îl va face să fie binecuvântat de două ori, binecuvântat în ceruri şi binecuvântat în propria lui conştiinţă” (Thomas Brooks)

“Siguranţa lucrurilor veşnice îl va face pe un suflet să cânte de bucurie lipsit de griji, aşa cum ne spune martirul: “Sufletul meu este pus la odihnă, somnul mi-e dulce la sânul lui Hristos. Voi cânta de bucurie şi nu voi avea griji… ” (Thomas Brooks)

“Dacă o inimă plină de dragoste nu are frică de ziua judecăţii, ei nu-i va fi frică nici de cădere” (John Cotton)

“Un suflet aflat în siguranţă nu va vrea să meargă în ceruri neînsoţit” (Thomas Brooks)

“Există o răsplată nu numai în păzirea poruncilor Sale ci şi pentru păzirea lor (Psalm 119:11). Pentru 13 ani de temniţă, Iosif a avut cinstea de a trăi regeşte timp de 4 ani. Pentru cei 7 ani de izolare, David a avut o glorioasă domnie neîntreruptă de 40 de ani. Pentru că a stat câteva ore printre lei, Daniel este înălţat mai presus de 120 prinţii… O, suflete nesigur, roagă-te serios, luptă-te pentru siguranţa ta şi răsplata îţi va fi pe măsura strădaniilor tale” (Thomas Brooks)

“Creştinul sigur înseamnă mai multă acţiune decât noţiune, mai multă dovadă decât bravadă, mai multe fapte decât cuvinte, mai multă trudă decât vorbă… ” (Thomas Brooks)

“Siguranţa şi mângâierea sunt de dorit, dar rodnicia este absolut necesară…Motivul pentru care Domnul ne oferă mângâierea şi siguranţa iubirii Lui este pentru a avea bucurie în slujirea Sa, pentru a ne încuraja în lucrarea Lui şi pentru a ne angaja cu totul inimile în acestea” (David Clarkson)

“Dându-i siguranţa veşniciei Dumnezeu l-a făcut pe David neînfricat şi nepăsător” (Thomas Brooks)

“După slava lui Dumnezeu cea mai mare dorinţă pe care o putem avea este propria noastră mântuire iar cea mai plăcută experienţă este siguranţa mântuirii noastre…Toţii sfinţi se vor bucura de cer când vor pleca de pe pământ, doar câţiva se bucură de el câtă vreme se află pe pământ” (Joseph Caryl)

“Siguranţa ne va ajuta în toate îndatoririle noastre creştine. Ne va înarma împotriva ispitelor, va răspunde tuturor obiecţiilor şi ne va susţine în orice situaţii… ” (Edward Reynolds)

“Doar cel ce este sigur de dragostea lui Dumnezeu umblă drept înaintea Lui” (Thomas Manton)

“Siguranţa mântuirii îl face pe un copil al lui Dumnezeu să creadă că cea mai importantă afacere a vieţii este încheiată, cea mai mare datorie, achitată, boala cea mai mare, vindecată şi sacrificiul cel mai mare, o lucrare isprăvită” (J.C.Ryle)

Celor ce aţi ascultat aceste citate ale puritanilor despre siguranţa mântuirii vă reamintesc că ele nu pot înlocui cuvintele Scripturii. Vă îndemn să descoperiţi din care pasaje biblice s-au inspirat autorii lor (temă pentru acasă) şi poate în urma auzirii cuvintelor lui Dumnezeu veţi putea şi voi la rândul vostru să spuneţi împreună cu apostolul Ioan (1 Ioan) “ştim”, care este expresia unei extraordinare asigurări pe care Ioan o dobândise personal:

Ştim…
“că îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui” (2:3) “dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui D-zeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El” (2:5) “…dar ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El, pentru că îl vom vedea aşa cum este” (3:2) “Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă pentru că iubim pe fraţi…” (3:14) “ştim că ne ascultă…ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut “(4:15) “ştim că oricine este născut din D-zeu nu păcătuieşte…ştim că suntem din D-zeu şi că toată lumea zace în cel rău…ştim că Fiul lui D-zeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui… ” (5:18-20) “V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui D-zeu, aveţi viaţa veşnică” (5:13)

Care este voia tatălui? Ca Isus să nu piardă pe niciunul dintre cei ce crezând în El, au venit la El, şi-au încredinţat destinele eterne în Mâna Lui. La care mai putem adăuga şi că voia Lui este să cunoaştem şi să trăim în această binecuvântare a siguranţei veşnice!

Concluzia principală: Ca şi Pâine a lui D-zeu, ca şi hrană spirituală, Isus oferă credincioşilor această asigurare a mântuirii şi a păstrării lor de către El!

2. Prejudecata iudeilor: 41-42

Acest pasaj ne descoperă motivul pentru care Iudeii l-au respins pe Isus Hristos.

Sistemul lor pământesc de valori i-a împiedicat să vadă adevărata valoare a lui Isus. Judecând după standardele exterioare şi omeneşti ei nu l-au putut accepta/recunoaşte pe Isus ca fiind trimis de D-zeu. Cu atât mai puţin să fie Mesia lor!

Un tâmplar, dulgher din nazaret? Reacţia lor la afirmaţiile profunde a lui Isus, că ar fi Pâinea Vieţii, Pâinea lui D-zeu, Pâinea care se coboară din Cer, a fost aceea de a evidenţia că El era doar fiul unui tâmplar din Nazaret pe care l-au văzut cu ochii lor cum a crescut în Nazaret. Au fost incapabili să înţeleagă cum un muncitor care provenea dintr-o familie săracă putea să fie un mesager special al lui D-zeu. De fapt, Însuşi Mesia Israelului!

Prezentă şi astăzi. Această prejudecată este exercitată şi-n zilele noastre! Ca şi cum averea şi poziţia socială sunt cele ce determină chemarea de către D-zeu a unui om!

Asta este ceea ce Iudeii au făcut. Aceasta a fost greşeala lor: au neglijat mesajul lui D-zeu pentru că l-au dispreţuit pe aducătorul lui!

El a fost într-adevăr o “piatră de poticnire” pentru ei

Definiţia cuvântului: “skandalon” – descrie declanşatorul capcanei pe care este aşezată momeala şi care dacă este atinsă prinde victima în captivitate. De asemenea, mai descrie o piatră pusă în drum cu scopul de a împiedica înaintarea – imaginea unei gropi săpate în drum şi acoperită cu crengi!

În NT “skandalon” este întotdeauna folosit în mod metaforic şi de regulă pentru a descrie ceva care stârneşte prejudecata sau devine o piedică, o oprelişte pentru alţii. În NT vedem că Hristos este considerat de către unii ca fiind piatra de poticnire (Mat.21:42, Luca 2:34, Fapte 4:11) sau de către alţii ca fiind însăşi temelia credinţei (1Petru 2:4-7, Mat.7:24-25).

Ceea ce ne spune nouă că în viaţa, lucrarea şi persoana Fiului lui D-zeu se poate găsi ori motiv de credinţă, ori de necredinţă. Că pentru unii, viaţa, moartea şi învierea lui Hristos pot inspira încredere sau pot stârni opoziţie, împotrivire, indignare (mai ales în cei neprihăniţi de sine!). De felul în care ne apropiem de acestă “piatră” se hotărăşte dacă vom merge în viaţă veşnică sau în moarte veşnică. De atitudinea noastră faţă de piatra care Hristos este depinde relaţia noastră cu D-zeu. A găsi un motiv de poticnire, a ne împiedica în Isus reprezintă exact opusul credinţei (1 Petru 2:4, Evrei 11:6), dar credinţa este ceea care biruieşte “piatra de poticnire” care se află în Evanghelie, pentru că necredincioşii vor găsi întotdeauna o pricină de poticnire pe când creştinii îşi află chiar mântuirea şi binecuvântarea!

Aplicaţia: Noi trebuie să avem grijă să nu săvârşim aceeaşi greşeală ca şi ei. D-zeu poate folosi vase aparent neînsemnate în lumea aceasta pentru a-şi comunica mesajul Său.

Contrar tendinţei actuale de a da greutate mesajului Evangheliei dobândind notorietate şi prestigiu în lume obţinând o diplomă în teologie, doar ca mesajul să fie primit mai uşor (?!), personal văzând această prejudecată a Iudeilor nu cred că este necesar. În plus sunt prea multe cazuri în care oameni care au crezut că trebuie întâi să se afirme pe plan social pentru a putea predica Evanghelie cu autoritate, s-au distins printr-o compromitere a mesajului ei!

Dar, recunosc că echilibrul este necesar în această privinţă. Ceea ce este necesar este ca creştinii să fie destoinici pentru orice lucrarea bună (2 Timotei 3:17). Echiparea spirituală este necesară celui ce este trimis să predice Evanghelia.

3. Atracţia divină: 43-47

4. Mâncarea nepieritoare care dă viaţa veşnică: 48-51

5. Cearta iudeilor: 52

Iudeii s-au contrazis între ei. S-au înfierbântat atât de tare în argumentele lor încât nici nu le-a trecut prin cap să lase decizia pe seama lui D-zeu. Fiind atât de preocupaţi în a spune tuturora ce cred ei despre Isus şi care este părerea lor, au omis să fie la fel de preocupaţi în a afla părerea lui D-zeu despre Isus. Aceasta este “cearta” care continuă şi-n zilele noastre! Părerea lui D-zeu despre Isus limpede exprimată în Scripturi este ignorată!

 

Recapitularea studiului de data trecută :

1. Superioritatea lui Isus faţă de Ioan Botez., mărturisită chiar de acesta – vers.15
2. Isus, sursa noastră inepuizabilă de har – vers.16
3. Harul şi adevărul au venit prin Isus – vers.17
4. Isus, Revelatorul lui Dumnezeu – vers.18

Termenul “plinătate” – pleroma (în greceşte), este un cuvânt pe care Pavel îl foloseşte des: Col.1:9; 2:9, etc. Fiindcă în Isus locuieşte trupeşte această plinătate a Dumnezeirii, atunci un om care are nevoie de ajutor, poate veni la El şi poate primi ajutor de la El. El are tot ajutorul. La fel, dacă are nevoie de înţelepciune, de mântuire, de Dumnezeu, de putere pentru a fi un bun creştin, etc., El are toate acestea pe deplin şi încă în plus!

De ce la El se găsesc toate acestea? Pentru că în Isus Hristos se află ceea ce Westcott a definit ca fiind “izvorul/sursa vieţii divine” şi care acum prin întruparea lui Isus a devenit disponibilă tuturor oamenilor. Tot ceea ce Dumnezeu este, face şi poate să însemne, se află în Isus! Tot ceea ce are Dumnezeu, se găseşte în Hristos. A ţi-l imagina pe Dumnezeu aparte de Hristos este pură idolatrie!

Ioan ne spune apoi că, “harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” – Observaţie: observaţi că Ioan nu spune că doar adevărul a venit prin Isus Hristos. De ce? Pentru că dacă Dumnezeu ne-ar trata doar pe baza adevărului, nu ar mai fi supravieţuitori! Dar ne tratează pe baza harului şi a adevărului. Fiindcă Isus a împlinit condiţiile Legii, Dumnezeu poate acum să ne împărtăşească din bogăţiile harului Său celor ce credem în Hristos. Harul despărţit de adevăr ar fi amăgitor, iar adevărul fără har ar fi distrugător/ucigător! Legea a fost o aplicare temporară a adevărului, dar nu a fost enunţarea lui finală (G.C.Morgan). Evanghelia este!

O definiţie a harului, de Warren Wiersbe:
“harul este favorul şi bunătatea lui Dumnezeu acordată acelora care nu-l merită şi care dealtfel nu-l pot obţine de la El!!”

Importanţa harului în viaţa creştină:
(deschideţi Biblia la fiecare dintre referinţele enunţate mai jos, spre edificare!)

I. Odată, este fără îndoială mijlocul prin care Dumnezeu mântuieşte!

Efes.2:4-5; 8,9 Tit 2:11-12; 3:4-7 Rom.5:15-17 2 Tim.1:19

II. În al doilea rând, harul este de asemenea mijlocul prin care Dumnezeu întăreşte. El este considerat influenţa ce-l face-n stare pe credincios să persevereze, să înainteze, să progreseze în viaţa creştină!

Fapte 11:23 20:32 Evrei 12:15 Gal.5:4-5

III. Credincioşi au nevoie: (Harul este mijlocul prin care Dumnezeu ne stăpâneşte şi ne sfinţeşte)

– să se afle sub domnia, stăpânirea harului: Rom.5:20-21 6:14
– să fie învăţaţi de har: Tit 2:11-12

Vers.18 – Aceasta este cea mai bună recomandare a religiei creştine: Şi anume că ea este întemeiată de Cel ce l-a cunoscut pe Dumnezeu cel mai bine, care este egalul Lui, care are aceeaşi natură cu a Lui, şi i-a fost cel mai apropiat Lui! (vezi expresia evreiască de intimitate, “la sânul” Lui.)

Mărturia lui Ioan botezătorul

Ioan 1:19-28


Să privim astăzi la mesajul lui Ioan Botezătorul. Mai exact la conţinutul mărturiei lui:

Ioan 1:19-28
19. “Iată mărturisirea făcută de Ioan, când Iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi Leviţi să-l întrebe: “Tu cine eşti?”
20. El a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul.
21. Şi ei l-au întrebat: “Dar cine eşti? Eşti Ilie?” Şi el a zis: “Nu sunt!” “Eşti proorocul?” Şi el a răspuns: “Nu!”
22. Atunci i-au zis: “Dar cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce nea-u trimis. Ce zici tu despre tine însuţi?”
23. “Eu”, a zis el, “sunt glasul celui ce strigă în pustie: “Neteziţi calea Domnului”, cum a zis proorocul Isaia”.
24. Trimişii erau din partea fariseilor.
25. Ei i-au mai pus următoarea întrebare: “Atunci de ce botezi, dacă nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici prorocul?”
26. Drept răspuns, Ioan le-a zis: “Eu botez cu apă, dar în mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-l cunoaşteţi.
27. El este Acela care vine după mine, – şi care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui. ”
28. Aceste lucruri s-au petrecut în Betabara (sau Betania) dincolo de Iordan, unde boteza Ioan. ”

Introducere
În acest pasaj Ioan îşi începe naraţiunea evangheliei sale. În prolog, cuvântul înainte ne-a arătat despre ce va vrea Ioan să vorbească. Acum, începe să o facă, oferindu-ne conţinutul mărturiei lui ce va culmina în vers.29 cu celebra, “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”

Cronologie:
Însă lucrul acesta îl va spune doar a doua zi. Această relatare (1:19-39) se întinde pe durata a trei zile şi în continuare Ioan va descrie ce s-a întâmplat în zilele ce urmează acestora. După William Barclay, evenimentele primei zile, sunt descrise de la vs.19-28, ale celei de-a doua zile, de la vs.29-34, ale celei de-a treia zi, de la vs.35-39, apoi de la vs.40-42 avem povestea celei de-a patra zi, şi de la vs.43-51 povestea celei de-a cincea ziZiua a şasea nu este descrisă, însă ultima zi a săptămânii este descrisă în 2:1-11. Nu vedem la nici unul din ceilalţi evanghelişti o asemenea grijă pentru prima săptămână de apariţie publică a lui Isus Hristos şi pentru începutul lucrării Sale. Nici unul nu acordă o atât de mare atenţie acelor zile care au tulburat Israelul şi care au schimbat chipul lumii acesteia.

Localizare:
Evenimentele din prima zi (1:19-28) se petrec de cealaltă parte a Iordanului, la Betabara, numită aşa fiindcă însemna “loc de trecere”, sau “vad”, acesta fiind probabil şi locul pe unde israeliţii conduşi de Iosua au intrat în Ţara Făgăduinţei, în Canaan. Ocolind Samaria care era interpusă între Iudea (în sud) şi Galilea (în nord), de multe ori iudeii treceau în dreapta Iordanului, prin Perea şi Decapole. De acolo, şi-a început Isus călătoriile Sale prin Palestina. După ce I-a găsit pe primii ucenici, El se îndreaptă spre nord, ajungând în Cana din Galilea, unde va săvârşi primul miracol, începutul miracolelor Sale, transformând apa în vin la nuntă.

  • Amintiţi-vă intenţia lui Ioan, apostolul: să-l arate pe Isus ca fiind Dumnezeu Fiul, nu doar ca Fiul lui Dumnezeu! Să-l arate ca Dumnezeu venit în trup. Nu a intenţionat să-l prezinte cum au făcut-o ceilalţi evanghelişti. Adică, în relaţie cu Israelul (vezi, Matei), ca slujitor al oamenilor (Marcu), sau ca jertfă pentru păcat (Luca).
  • Ioan are o strategie în minte şi îşi adaptează mesajul acesteia. Nu relatează nimic despre primii 30 de ani ai Domnului. Toţi ceilalţi au făcut-o deja de acuma! În schimb, el vrea să descrie cum Isus s-a arătat ca Dumnezeu Fiul. Începe cu revelarea Sa ca Mesia şi cu mărturisirea pe care o face Ioan Botezătorul cu privire la identitatea Lui.
  • Versetul 19 După unii, lucrurile pe care acesta ni le descrie în acesta au avut loc cu 6 săptămâni după botezul în apă a lui Isus. Trebuie să spun că aşa ceva este îndoielnic! După alţii, acestea s-au petrecut în a doua zi istorisită de Ioan.

Aceste întâmplări ale primei zile, pot fi împărţite în trei secvenţe:

I. În prima, de la 19 – 24: Cercetarea lui Ioan botez.

II. În a doua, negările lui Ioan botez.

III. În a treia, de la v.25 la 28, vedem ce însemna botezul lui Ioan.

I. Prima parte : 19-24 Cercetarea lui Ioan

Evanghelia lui Ioan nu ne spune că Ioan Botezătorul predica un mesaj al pocăinţei şi că noroadele veneau la el în număr mare, dar ne spune că mesajul lui a stârnit o deosebit de serioasă preocupare printre liderii religioşi oficiali ai Israelului. Fiindcă a ajuns la urechile lor ceea ce vestea acest predicator din pustie aceştia au format o “comisie de anchetă pentru cercetarea … “ ştiţi voi, una din comisiile acelea care sfârşeşte prin a nu afla nimic (lucru tipic, nu, şi pentru multe “comisii de anchetă” din vremurile noastre!), comisie ce nu descoperă nimic, nu spune poporului nimic, pentru că grija membrilor ei era pentru propria lor securitate, şi nu a naţiunii. Seamănă cu zilele noastre, nu?

“Delegaţia” trimisă la Ioan merită astfel să fie denumită: “Comisia de ancheta pentru cercetarea evenimentelor petrecute în pustia iudeii şi lângă râul iordan” de pe lângă sinedriu.

Vedem că Ioan botezătorul a reprezentat o mare ameninţare pentru stabilimentul religios al zilei!

Delegaţia venită să-l chestioneze şi interogheze pe Ioan era alcătuită din farisei preoţi şi leviţi. Fiindcă unii dintre aceşti preoţi erau membri ai Sinedriului, a fost normal ca ei să fie însoţiţi de leviţi. Aceasta este menţiune rară în Noul Testament a celor două grupuri împreună. Interesul lor (faţă de Ioan Botez.) era natural fiindcă şi el era fiu de preot (vezi, Luca 1:5).

Ştim că în Iudaism singura condiţie pentru a putea fi preot era descendenţa. Dacă un om nu era urmaş al lui Aaron, nimic în lume nu-l putea face preot! Dacă îi era urmaş, atunci nimic nu-l putea opri să devină unul. De aceea, în ochii autorităţilor Ioan era de fapt un preot şi ca prin urmare a fost natural ca o delegaţie de preoţi să vină şi să afle de ce acest om se comporta aşa de neobişnuit şi ce dorea să comunice prin mesajul său.

Ei aveau de a face cu un om care vorbea cu o vădită autoritate spirituală fără ca în prealabil să fi pretins că este cineva(!) şi mai ales, fără să-i fi consultat pe liderii spirituali ai naţiunii şi să fi obţinut permisiunea pentru ce făcea! Faptul acesta, Sinedriul l-a considerat extrem de periculos pentru “stabilitatea” ţării! Din capul locului Ioan nu se presupunea să vorbească în numele lui Dumnezeu: ei erau cei ce erau plătiţi şi numiţi oficial să o facă! Ei erau “experţii” religioşi ai neamului. La ei trebuia să vină poporul, dacă avea întrebări, nu la un altul. Nu le era de folos să ştie că altcineva putea face treaba mai bine ca ei! În al doilea rând, acţiunile lui Ioan Botezătorul puteau provoca o reacţie populară şi aveau potenţialul de a pune masele în mişcare, ultimul lucru pe care şi-l doreau aceste slugi aservite ale ocupanţilor romani!!!

Dar noi ştim că în lupta lor pentru “păstrarea fiinţei naţionale” (monedă foarte “bătută” şi pe la noi!), liderii religioşi au decis moartea Mesiei lor îndelung aşteptat, a Însăşi salvatorului lor! Din aceeaşi preocupare, Biserica Ortodoxă Română l-a eliminat pe Hristos din centrul religiei lor şi l-a înlocuit cu “tradiţia”! Vezi, Ioan 1:11 A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit şi Ioan 11:47-51! “Atunci preoţii cei mai de seamă şi Fariseii au adunat Soborul şi au zis: “Ce vom face? (Ce hotărâre să luăm cu privire la acest om? Trebuie să facem ceva. Nu se mai poate continua aşa!) Omul acesta face multe minuni. Dacă-l lăsăm aşa, toţi vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor nimici şi locul nostru (Vatra strămoşească!?) şi neamul. Unul dintre ei, Caiafa, care era mare preot în anul acela le-a zis…este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod şi să nu piară tot neamul”!! Cum se repetă istoria!

Alcătuirea “comisiei”
Grupul era alcătuit din emisarii (trimişii) fariseilor. E mai mult ca sigur că în spatele acestora a fost Soborul din Ierusalim, sau Sinedriul (Sanhedrinul). Ştim că unul din rosturile Sinedriului era de a se ocupa de cei ce erau suspectaţi de a fi profeţi falşi. Ioan era un predicator la care veneau mulţimile. Văzând aceasta Sinedriul a crezut că ţine de responsabilitatea lui să verifice persoana acestui om. Dorinţa celor ce i-au trimis, era să se asigure că Ioan era inofensiv pentru ei şi pentru interesele lor!

Anchetarea/cercetarea lui Ioan botez.
Observaţie: “Iudeii” – aşa le spuneau doar Neamurile. Însă Ioan care era şi el iudeu foloseşte aceeaşi denumire pentru a-i descrie pe cei ce L-au respins pe Mesia şi care se remarcau ca oameni religioşi. (v.24)

Preoţii deţineau o putere enormă asupra poporului. De ce? Priviţi la rolurile pe care le îndeplineau în jurul Templului. Leviţii mai slujeau şi drept poliţie a Templului. Prin pustie preoţii nu erau lăsaţi să călătorească singuri ca să nu cadă în mâinile unor tâlhari, ci erau însoţiţi de leviţi ca un fel de “body-guards”. În primul rând, Ioan Botezătorul părea un om plin de surprize şi pentru întâmpinarea unor situaţii neprevăzute, preoţii apar înaintea lui însoţiţi de leviţi. În plus, pentru a ajunge la el au trebuit să treacă prin pustie.

Întrebarea lor: “Tu cine eşti?”
Pentru a înţelege întrebarea lor trebuie să ne amintim că în Israel nu a mai apărut un profet de 400 de ani. Şi dintr-o dată din pustie apare acest individ înspăimântător: îmbrăcat în haină de păr de cămilă, care mănâncă lăcuste şi miere sălbatică…etc., care-şi strigă cu voce tare mărturia lui într-un fel în care toţi să o audă. Acolo în pustie se găseşte un om care nu mai aşteaptă până “Duminică” (la Sabat) pentru a merge la sinagoga locală şi a-şi prezenta mesajul lui acolo, ci locul lui de predicare se găseşte lângă un râu. Pentru ei acesta este un preot răspopit, renegat, sălbatic şi lepădat. Un tip periculos, care ameninţă stabilitatea neamului şi bunul mers al bişniţei din Templu. Nu era un conformist, ci un non-conformist! Pare să nu aibe nici un respect pentru tradiţie şi faţă de status-quo -ul politic al Israelului. Şi dacă era ceva care să-i preocupe nespus de mult pe aceşti lideri religioşi ai Israelului atunci acel lucru era status-quo-ul religiei lor şi “păstrarea fiinţei naţionale” (vezi Ioan 1:11 şi Ioan 11:47-51. De ce l-au ucis pe Hristos? Exact în numele “păstrării fiinţei lor naţionale”, deşi acesta nu le-o ameninţa!! şocant, nu?).

Ei şi-au rafinat ritualurile şi obiceiurile atât de mult încât doreau să rămână neschimbate. Au mers până acolo încât şi-au redefinit religia străbună şi aşa cum o ţineau ei a fost din totdeauna şi va trebui să rămână aşa întotdeauna. Dar tocmai la acest capitol Ioan Botezătorul îi tulbură cel mai mult! El contestă ortodoxia moartă în care au ajuns. Dezvăluie adormirea spirituală a naţiunii care îl are la uşă pe Mântuitorul lumii. Vă amintiţi ce făceau în Templu? Cum vindeau animalele de jertfă şi schimbau banii oamenilor veniţi să se închine la Templu? Este evident că a retransforma Templul din Ierusalim într-o casă de rugăciune însemna “out of bussines” pentru aceşti carierişti religioşi? De aceea, îl vedeau pe acest predicator inedit ca fiind cea mai mare ameninţare la adresa stabilimentului religios şi politic al zilei. Mesajul său, felul în care îl prezenta, locul unde o făcea sunt aspecte care atrag îngrijorarea liderilor spirituali ai naţiunii. În plus, motiv de şi mai mare îngrijorare este trezirea pe care Ioan Botez. a provocat-o prin popor. Oamenii vin de pretutindeni puhoaie la el pentru a primi botezul pocăinţei. Ei îşi dau seama nu numai că brusc după 400 de ani un profet a apărut printre ei (şi încă unul pe care ei nu l-au autorizat – nu avea statut de funcţionare de la ei, etc.!?), dar că în plus s-a şi produs o mişcare populară pe care nu ei au iniţiat-o şi nu o controlează! Vedem că acestea sunt suficiente motive de profundă îngrijorare pentru nişte oameni care respingeau orice era nou şi care aveau propriile lor prejudecăţi religioase ataşate slujbelor lor bănoase.

“Comisia” a bătut un drum lung până la betabara!
Cât au putut să călătorească pentru a ajunge la Ioan! Priviţi la o hartă. Până de partea cealaltă a Iordanului! Comisia a plecat departe de Ierusalim. Este uimitor cât de mari eforturi depun astfel de oameni pentru a păstra lucrurile aşa cum sunt! Ce zel pot să dovedească! Cât de absurde sunt unele fapte pe care le fac! Este exact ceea ce şi Isus vede la ei când spune:

“Vai de voi cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un tovarăş de credinţă şi după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât voi înşivă” (Mat.23:15).

Aceeaşi dispoziţie de a depune mari eforturi să-şi păstreze religia şi să-i facă tovarăşi de credinţă cu ei pe toţi vedem la liderii Bisericii Ortodoxe Române. Deşi mai există şi excepţii, uitaţi-vă la cei ce susţin că sunt ortodocşi! Aproape toţi beau, înjură, curvesc trupeşte sau în inimă, fără neruşinare. Bârfesc, urăsc, mint, înşeală, dau mită, abuzează pe orfani, asupresc pe străini, etc. Toate în numele unei credinţe!? Care este aceasta? Dacă le spui că trebuie să se pocăiască de răutatea lor şi să se întoarcă cu adevărat la Dumnezeu, să nu se mai amăgească cu o religie care nu are nici o putere de a le schimba caracterele, aceştia reacţionează urât.

Dar dacă apare cineva sincer, doritor să-i slujească lui Dumnezeu cu respect faţă de Cuvântul Lui, o, ce mai pot să spună despre acesta! Fanatic, sectant, rătăcit, trădător de ţară, homosexual, traficant de arme şi de droguri, etc. Nu credeţi? Citiţi unele articole din ziare! Merg până acolo încât să sugereze darea de legi care să interzică existenţa unor biserici libere şi interzicerea evanghelizării. Culmea, ca şi cum nu ştiu că au mai încercat-o şi alţii! Vor să declare oficial monopolul Bisericii Ortodoxe Române asupra religiei în stat! Prin asta însă, nu facem decât să trecem de la totalitarismul comunist la cel religios! Să schimbăm icoanele de pe pereţi, cum îşi intitula Mircea Dinescu un editorial din Academia Caţavencu (“Schimbarea de icoană”), unde de la tabloul lui Ceauşescu am trecut la o icoană bisericească cu “maica şi pruncul”. Frumos pentru unii care se numesc cu numele Mântuitorului!

De exemplu, toţi, dar aproape toţi candidaţii la preşedinţia României intenţionează să sporească şi mai mult influenţa în ţară a preoţilor şi le promit locurile dintâi în învăţământ, în guvern, şi alte instituţii ale statului. Putem spune că la noi în România, încă nu a apărut adevăratul candidat al Opoziţiei!! Al opoziţiei faţă de minciună şi amăgire religioasă perpetuată până la amorţire!

(cont.)

II. Negările lui Ioan botez.

19. “Iată mărturisirea făcută de Ioan, când Iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi Leviţi să-l întrebe: “Tu cine eşti?”
20. El a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul.
21. Şi ei l-au întrebat: “Dar cine eşti? Eşti Ilie?” Şi el a zis: “Nu sunt!” “Eşti prorocul?” Şi el a răspuns: “Nu!”
22. Atunci i-au zis: “Dar cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce nea-u trimis. Ce zici tu despre tine însuţi?”
23. “Eu”, a zis el, “sunt glasul celui ce strigă în pustie: “Neteziţi calea Domnului”, cum a zis prorocul Isaia”.
24. Trimişii erau din partea fariseilor.

Vedem că înalta “comisie” a insistat să obţină un răspuns din partea lui Ioan. Dacă are anumite pretenţii atunci să le împărtăşească anchetatorilor care să le comunice Sinedriului care va decide ce va face cu el. El însă nu are astfel de pretenţii cu privire la el şi neagă speculaţiile ce circulau cu privire la persoana lui.

Ioan Botezătorul nu este Hristosul: Unii au presupus că este. Israeliţii aveau şi încă mai au obiceiul de a emite speculaţii mesianice (Exemplu: Cu ani în urmă în New York apăruseră afişele unui rabin evreu despre care se spusese că în urma examinării genealogiei acestuia şi valorii lui spirituale, el trebuie să fie Hristosul?!).

Această anticipare a Mesiei este ilustrată şi de Biblie. Luca 3:15 “Fiindcă norodul era în aşteptare şi toţi se gândeau în inimile lor cu privire la Ioan, dacă nu cumva este el Hristosul…

Ioan Botez. nu este nici Ilie: În contextul profeţiei lui Maleahi 4:5 “iată voi trimite pe prorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului… ” , ei se gândeau la un “alt” Ilie, la cel din 2 Regi 2:11, nu la “cel” ce va “întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor…” (Maleahi 4:5).

Contradicţie? Totuşi Isus spune în Mat.11:14 “Şi dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, care trebuia să vină” sau “vă spun că Ilie a şi venit şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce-au vrut… ” (Mat.17:12). Explicaţia neînţelegerilor iscate cu privire la Ioan Botez. se datorează odată faptului că el a apărut ca şi căzut din cer în aproximativ aceeaşi zonă geografică de unde Ilie fusese luat la cer. Cum ştiau că el nu murise, când a apărut Ioan, ei au crezut că este Ilie. Explicaţia Biblică a confuziei este că Ioan a fost Ilie dar nu în persoană, ci ca misiune şi rol: Luca 1:17 despre misiunea lui Ioan vorbeşte îngerul “El va întoarce pe mulţi din fii lui Israel al Domnul Dumnezeul lor. Va merge înaintea lui Dumnezeu în duhul şi puterea lui Ilie“, care evident nu înseamnă în “carnea şi oasele” lui Ilie. Ci în aceeaşi isprăvnicie ca a lui Ilie.

Ioan Botez. nu este “profetul”: Deut.18 – Ieremia sau Isaia?

Dezarmaţi şi fără a primi răspunsurile anticipate, ei îi cer în numele celor ce i-au trimis să-şi decline adevărata lui identitate. Îi solicită să răspundă înaintea unei autorităţi pe care ei o considerau mare. Atunci Ioan Botez. se foloseşte de acest prilej pentru a-şi afirma misiunea sa, nu identitatea lui. La aceasta, emisarii fariseilor au fost probabil destul de dezamăgiţi şi indignaţi.

Adevărata identitate a lui Ioan botez
Ioan Botez. spune că este “glasul celui ce strigă-n pustie”. “Eu sunt o voce!” Vreţi să ştiţi cine sunt eu? “Nu sunt Ilie, nu sunt profetul, nu sunt Hristos, şi deşi ştiu cine sunt, sunt doar o voce!” Pregătesc calea Regelui meu. Îi vestesc venirea. Nu eu sunt important ci cel ce vine după mine!”

Ioan a pregătit calea Lui Isus la inima evreilor
Pe vremea aceea drumurile nu erau asfaltate şi netede. (nici în zilele noastre nu putem spune că sunt!), de aceea înainte de vizita unui rege într-o provincie oamenii îi pregăteau drumurile în sensul că le îndreptau, le netezeau, şi astupau gropile, pentru ca în felul acesta caleaşca regală să nu fie prea zdruncinată!? Vreţi să ştiţi de unde au deprins românii obiceiul să asfalteze drumurile înainte de vizita unuia din cei doi preşedinţi pe care i-am avut în ultimii 50 de ani? De la Ioan Botezătorul!!!?? Evident, glumesc. Însă Ioan Botez. pregătea calea lui Isus Hristos la inimile oamenilor, înlăturând orice obstacol care să-l împiedice pe Isus să vină în inimile lor! Acel obstacol era păcatul. Este exact ceea ce Ioan a venit să facă propovăduind pocăinţa. Mesia era pe aproape. Ei trebuiau să se pregătească de venirea Lui prin a renunţa la păcatele lor, iar Ioan Botez. exact asta îi îndemna. Evrei trebuiau să se pocăiască şi să primească botezul curăţirii şi pregătirii lor de a deveni popor al lui Dumnezeu.
Ioan botezătorul era responsabil de înlăturarea piedicilor din calea Lui Isus!

Smerenia lui Ioan botezătorul
Dar câte multe altele putea să fi spus despre el însuşi…! Fiu de preot, născut miraculos, cu naştere vestită de un înger al Domnului, umplut de Duhul Sfânt încă din pântecele mamei sale…etc. Ioan Botez. a înţeles ce înseamnă smerenia. A înţeles ce înseamnă, “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi” (Iacov 4:6) sau, “Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa” (Iacov 4:10), sau, “Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui să vă înalţe” (1 Petru 5:6) Cu toate acestea, mai târziu Isus a spus despre Ioan Botez. că nu a fost om mai mare decât el! Iată de unde renumele care i s-a transmis până în zilele noastre.

Ioan era prea smerit pentru aceşti farisei. A răspuns prea sincer ca ei să găsească vreo vină la el. Nu puteau să-l acuze de impostură sau de emiterea unor pretenţii de mesianism pentru că nu dădea dovadă de vreuna.

Un exemplu de aplicare greşită a pasajului din Isaia 40:3: Comunitatea de la Qumran căreia îi aparţineau sulurile de papirus ce conţineau pasaje din Biblie, ulterior numite “Manuscrisele de la Marea Moartă”, susţineau că împlinirea la “Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: neteziţi calea Domnului!” se găseşte în ceea ce ei făceau şi în felul în care ei trăiau. Unde striga acel glas? În pustie. Unde erau ei? În pustie. Deci, ei erau acela “glas”!? Cum pregăteau ei calea Domnului? Stând toată ziua şi citind Biblia în tăcere! Întreaga lor preocupare era de a se îngriji de ei înşişi şi de propria lor mântuire. Puţin le păsa de alţii. De mulţimile care nu erau pregătite pentru venirea Domnului. Religia lor ducea doar până la marginea peşterilor în care ei locuiau! Din nou, mult asemenea unor grupuri celebre ale zilelor noastre!

Nu este nici primul caz, nici ultimul! La fel cred unii chiar dintre noi, cu privire la Marea Însărcinare: că noi suntem cei ce împlinim porunca! Tot ceea ce ei fac este să stea aici. Să frecventeze, să asculte, să aplaude “perlele” pe care le scot vorbitorii, şi să salute cu hohote ce-i amuzant în predicile din biserică! Dar iau ei şi duc în lume ce aud? Nu tocmai! Nu sunt cu nimic diferiţi de secta de la Qumran.

La Ioan Botez. însă, vedem o totală uitare de sine. Nu era absolut deloc preocupat de propria lui bunăstare spirituală. Era împovărat enorm de starea spirituală a altora.

Cunoaşteţi poate şi exemplul lui John Knox, cel care a spus, “Doamne, dă-mi Scoţia sau mor!” Poţi să-ţi vezi netulburat de ale tale şi să nu te deranjeze starea deplorabilă a altora? Dacă da, atunci roagă-te lui Dumnezeu să-ţi dea aceeaşi pasiune pentru suflete nu doar ca cea a lui Ioan Botezătorul ci şi ca a lui John Knox şi alţii!

Ioan Botez. s-a “pus în calea lor”, pregătindu-i pentru întâlnirea cu Mântuitorul. A strigat şi a strigat fără încetare pentru că asta venise să fie: o voce! Un semnal, un avertisment! Pentru el, a pregăti calea Domnului însemna a ieşi în lume, a veni la oameni, a-i confrunta şi a-i avertiza! Ce este evanghelizarea pentru noi? Pentru unele biserici, evanghelizarea înseamnă a organiza o seară în care invită alte biserici să le viziteze, şi în care se predică “cu putere” de către un renumit predicator al cultului, de regulă din altă parte, nu unul care se găseşte în mod regulat la aceea biserică. Acea seară o numesc de “evanghelizare”, când de fapt este pentru propria lor plăcere şi pentru a se amăgi că şi-au făcut treaba de “a predica evanghelia”! Membrii acestor biserici (nu puţine pe la noi), de Crăciun se colindă unii pe alţii, se evanghelizează în bisericile lor, unii pe alţii, se slujesc unii pe alţii! De la Ioan Botezătorul ar trebui să înveţe ce este evanghelizarea! Dacă nu cumva şi de la Domnul Isus Hristos!

Este exact ceea ce şi noi trebuie să facem! Noi suntem mâinile Lui de pe acest pământ (dacă suntem?), suntem vocea lui… etc. Nu repetaţi greşeala sectei de la qumran şi a atâtor altele din zilele noastre!

Luaţi-vă ochii de la voi înşivă şi de la problemele care deşi nu sunt de dispreţuit, vă tulbură de la ce-i cu adevărat important. Aţi uitat? Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele care sunt albe acum, gata pentru seceriş! (Ioan 4:35). Merită să privim puţin la ce s-a întâmplat acolo. Nu vi-l amintiţi pe Isus, epuizat, la o fântână – lângă o cetate a Samariei (unde în capul locului nu avea ce să caute ca şi evreu! – numai doar dacă într-adevăr căuta ceva ca şi Mântuitor?), numită Sihar. Şi ce se întâmplă? După ce-i împărtăşeşte Evanghelia femeii samaritene, în ciuda marii lui oboselii, înfometării, de ce vedem că are El parte? Are parte de cea mai mare satisfacţie a unui adevărat cuceritor de suflete! Să citim: Ioan 4:27-34

27 Atunci au venit ucenicii Lui, şi se mirau că vorbea cu o femeie. Totuşi nici unul nu I-a zis: ,,Ce cauţi?” sau: ,,Despre ce vorbeşti cu ea?”
28 Atunci femeia şi-a lăsat găleata, s-a dus în cetate, şi a zis oamenilor:
29 ,,Veniţi de vedeţi un om, care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este acesta Hristosul?”
30 Ei au ieşit din cetate, şi veneau spre El.
31 În timpul acesta, ucenicii Îl rugau să mănânce, şi ziceau: ,,Învăţătorule, mănâncă!”
32 Dar El le-a zis: ,,Eu am de mâncat o mâncare, pe care voi n-o cunoaşteţi.”
33 Ucenicii au început să-şi zică deci unii altora: ,,Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?”
34 Isus le-a zis: ,,Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimes, şi să împlinesc lucrarea Lui

.

Uitată e foamea, oboseala, lipsurile şi în schimb Hristos cunoaşte o satisfacţie deosebită! De aceea, dacă şi noi urma exemplul lui Ioan Botezătorul de a merge singuri la cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu şi de a nu aştepta ei să vină la noi, dacă am urma exemplul lui Isus în a ne refuza confortul trupesc pentru a face voia Tatălui, poate că vieţile noastre nu vor mai cunoaşte frustrare, nemulţumire, tristeţe şi apatie. Poate că vom cunoaşte şi noi “mâncarea” aceea care face omul să uite de oboseală, de nesomn, sau de tristeţe! Nu doar atunci vom avea parte de aceeaşi satisfacţie, dar şi mai încolo pentru că Isus spune că, “Cine seceră, primeşte o plată şi strânge roadă pentru viaţă veşnică” (4:35)

III. Ce însemna botezul lui Ioan botez? (25-28)

Detaliul ritualistic
Despre Ioan botezătorul se poate spune că “schimbă religia” evreilor şi instituie în israel un nou ritual. Vedem că îi scandalizează pe vajnicii “apărători ai tradiţiei”!

Astfel membrii comisiei trimişi să-l investigheze pe Ioan resping mărturia lui sinceră şi se agaţă ca orice oameni care nu pot să accepte adevărul aşa cum este, de un detaliu ritualistic, recurg la o chichiţă ce ţine de ceremonial, şi-l întreabă: Cu ce drept botezi tu? Vezi versetul 25. “Ei i-au mai pus următoarea întrebare: “Atunci de ce botezi, dacă nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici proorocul?”
L-au întrebat acest lucru pentru a-i da de înţeles că e încă suspect şi misiunea lui este dubioasă. Indiferent de ce le spunea, ei erau hotărâţi să-l categorisească neavenit, un contestatar al tradiţiilor străbune ale evreilor şi un duşman al religiei naţionale.

Botezul lui Ioan
Cu toate acestea, Ioan continuă să le răspundă interpretându-le semnificaţia misiunii lui: “Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-l cunoaşteţi… “, sugerând prin aceasta că botezul pocăinţei administrat de el urma să le dea posibilitatea celor ce şi-au pregătit inimile să-l cunoască pe Mesia. Ioan recunoaşte că introducea această schimbare în închinarea Israelului, şi nu e totul, dar mai spune că schimbări mai mari şi mai importante vor avea loc în curând, fără aprobarea lor, fără consultarea lor, şi fără să le comande ei! Venea Mesia, Mielul lui Dumnezeu. Puterea lor le va fi luată şi dată la Altul! Era în mijlocul lor, dar bineînţeles, ei nu-l cunoşteau. Vă amintiţi ce comparaţie a folosit Isus atunci când autoritatea Lui a fost pusă la îndoială de preoţii cei mai de seamă şi de bătrânii norodului, când se afla în Templu? “Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea şi cine Ţi-a dat puterea aceasta? Drept răspuns, Isus le-a zis: “Vă voi pune şi Eu o întrebare… ” Mat.21:23-27

24 Drept răspuns, Isus le-a zis: ,,Vă voi pune şi Eu o întrebare; şi dacă-Mi veţi răspunde la ea, vă voi spune şi Eu cu ce putere fac aceste lucruri.
25 Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer, sau de la oameni?” Dar ei vorbeau între ei şi ziceau: ,,Dacă vom răspunde: ,Din cer,’ ne va spune: ,Atunci de ce nu l-aţi crezut?’
26 Şi dacă vom răspunde: ,De la oameni,’ ne temem de norod, pentru că toţi socotesc pe Ioan drept prooroc.”
27 Atunci au răspuns lui Isus: ,,Nu ştim!” Şi El, la rândul Lui, le-a zis: ,,Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac aceste lucruri.

Prima întrebare care se naşte este, de ce boteza Ioan? Botezul nu era un nou rit pe care el îl instituie în religia iudeilor ci era purificarea morală interioară pe care ei trebuiau să o sufere pentru a putea să-l primească pe Mesia. Vezi, “El îi va purifica/curăţi pe fii lui Levi… “ (Maleahi 3:1-3). Cine stătea înaintea lui? Fii lui Levi! Botezul său însemna pentru ei că înaintea lui Dumnezeu erau la fel de păcătoşi ca şi Neamurile şi pentru a putea să fie ai Lui (pentru că nu erau!), ei trebuiau acum curăţiţi. Înaintea Lui nu existau favoriţi! Conform uzanţei botezului la evrei, doar cei dintre păgâni care primeau Iudaismul şi care deveneau prozeliţi se botezau. Evreii erau deja poporul lui Dumnezeu. Un israelit nu trebuia niciodată să se boteze (Barclay); el era considerat deja ca aparţinând lui Dumnezeu şi nu avea nevoie să fie spălat. Doar neamurile erau “spălate” prin botezul în apă. Astfel, înţelegem că Ioan Botezătorul îi punea pe evrei să facă ceea ce doar Neamurile trebuiau să facă pentru a fi primite de Dumnezeu în poporul Lui. Prin aceasta dădea de înţeles că poporul ales trebuia curăţat. Nici Ioan nu pornea de la premisa că acesta este din start mântuit şi este credincios. La venirea Mesiei ei, evreii, trebuiau să fie curăţiţi la fel ca oricare alt neam din lume! Botezul pocăinţei adus de Ioan trebuia respectat de Israel înainte de primirea Mesiei.

Dar cu cât mai mare le este surpriza când ei află că el nu este nici Hristosul, nici Ilie, nici vreun profet şi le impune botezul în apă! Dacă ar fi fost unul din acele personaje mai că ar fi fost de înţeles. Dar, fiindcă Ioan negase că ar toate aceste personaje ei îl întreabă, “De ce botezi?” În mod evident, nu le plăcea ceea ce botezul lui Ioan însemna! Adică, pocăinţa! Vedem la ei o remarcabilă încetineală şi incapacitate de a pricepe marile adevăruri ale religiei, la fel cum vedem şi astăzi la o mulţime de semeni ai noştri care ar îndeplini aproape orice cerinţe ale religiei, numai a se pocăi, nu!

Pocăinţa le este insuportabilă…
La fel ca-n zilele noastre, pocăinţa este la fel de insuportabilă oamenilor decişi să trăiască în păcat şi să nu răspundă chemării lui Isus la ucenicie! Preoţii, şi nu numai ei, sunt dispuşi să le spună oamenilor orice, numai să se pocăiască, NU! În nu ştiu câte case am auzit că se ameninţa cel ce devenea interesat de lucrurile spirituale şi era deranjat de păcate că, “poate orice să facă numai să nu se pocăiască, fiindcă îl aruncă în stradă!” Pentru oameni de acest fel a se pocăi este echivalentul înmormântării oficiale care se declara atunci când un membru al unei familii de evrei îl primea pe Mesia Isus şi devenea astfel creştin! Oamenilor care folosesc religia, oricare ar fi ea, ca o acoperire pentru o viaţă fără devotament cauzei lui Hristos, viaţă în care se poate “beneficia” de mici plăceri ici colo, “că doar oameni suntem şi o viaţă avem, să nu exagerăm, să nu fim fanatici”, identifică chemarea la pocăinţă cu cea mai mare jignire şi o consideră cea mai mare ameninţare la adresa confortului lor în păcat. Ei sunt aceia care spun că, “doar n-o să ne punem cenuşă în cap şi să ne îmbrăcăm în sac ca să ne rugăm toată ziua şi să citim Biblia”! E normal ca prima reacţie a acestora este de a contesta dreptul cuiva să le ceară aşa ceva! “Cine eşti tu să ne spui aşa ceva?” “Noi nu avem nevoie de religia ta, de noul tău ritual, care nu-i pentru noi ci pentru păgâni!” Dar cât de mult aveau în realitate nevoie evreii să se pocăiască şi să demonstreze aceasta prin botezul în apă şi prin fapte demne de pocăinţa ce o proclamă!

Aplicaţie: La fel şi pentru noi! Pocăinţa este poarta. Mt.3:1; 3:11

Despre vrednicia unui sol al Domnului
“Eu nu sunt vrednic să-i dezleg curea încălţămintelor Lui” – a dezlega curea încălţămintelor cuiva era treaba doar a slugilor dintr-o casă. Actul reprezenta un simbol al unei profunde umilinţe. O învăţătură rabinică spunea că un ucenic putea să facă pentru stăpânul lui (posibil un Rabin la care era ucenic) orice făcea o slugă, dar cu o singură excepţie: să nu-i dezlege curea încălţămintelor! Acesta era un gest prea înjositor pentru un ucenic, era potrivit doar pentru o slugă, pentru un sclav.

Alături de învăţătura lui Isus privitoare la umilinţă din Ioan cap. 13 şi ilustrată prin spălarea picioarelor ucenicilor, putem acum alătura ceea ce Ioan Botez. spune despre rolul unui “sol” (căci aşa a fost el pe drept numit de Isus!) al lui Isus Hristos. De unii singuri nu avem nici o măreţie, nici o demnitate. Orice am fi, suntem doar prin El. El spunea: “vine Unul al cărui sclav nici nu merit să fiu”!

Aplicaţie
Dacă Ioan Botez. a crezut asta, ce putem zice despre noi înşine? El este marele exemplu al celui gata să devină nimic pentru ca Domnul lui să fie totul. A celui ce uită cu totul de el însuşi pentru a-l avea în vedere doar pe Hristos. Este ceea ce un predicator al lui Isus trebuie să ştie cel mai bine să facă. Cineva a spus: “Până ce un om nu este nimic, Dumnezeu nu poate să facă nimic din el!” În cei prea plini de sine, Dumnezeu nu are loc!

Citeşte şi 2 Corinteni 3:1-5

1 Începem noi iarăşi să ne lăudăm singuri? Sau nu cumva avem trebuinţă, ca unii, de epistole de laudă, către voi sau de la voi?
2 Voi sunteţi epistola noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii.
3 Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe nişte table de piatră, ci pe nişte table cari sunt inimi de carne.
4 Avem încrederea aceasta tare în Dumnezeu, prin Hristos.
5 Nu că noi prin noi înşine suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu…

Cei ce cred că pot să ajute la răspândirea Evangheliei prin numeroasele lor talente şi înzestrări sunt de fapt cei care o împiedică cel mai mult! Vrednicia noastră în slujba lui Hristos începe odată cu recunoaşterea nevredniciei noastre absolute! Odată cu realizarea faptului că nici nu merităm să-i slujim. Că a-i fi slujitorul din cea mai umilă poziţie este cel mai mare privilegiu care ni s-a făcut vreodată! Eu nu pot face nimic. Tot ce pot este să spun: “Iată-mă Doamne! Trimite-mă!”

Şi nici nu poate fi altfel: la măreţia Domnului domnilor şi a Regelui regilor, bietele noastre talente nu sunt decât o ofensă! Mulţi însă pot fi jigniţi de această negare completă a capacităţii noastre de “a-l ajuta” pe Dumnezeu în lucrarea Lui. Cu toate acestea, toate exemplele biblice de oameni ce au fost folosiţi de El ne demonstrează că aceştia nu au recunoscut decât o singură sursă a priceperii lor în lucrarea lui Dumnezeu, şi anume tot El, Dumnezeu! De pildă, Pavel spune că nu crede că ar veni ceva de la el, că i s-ar datora lui ceva, ci destoinicia lui vine de la Dumnezeu…

1Timotei 1
12 Mulţămesc lui Hristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit, că m-a socotit vrednic de încredere, şi m-a pus în slujba Lui,
13 măcar că mai înainte eram un hulitor, un prigonitor şi batjocoritor. Dar am căpătat îndurare, pentru că lucram din neştiinţă, în necredinţă!

Concluzie
Ioan Botezătorul era doar un indicator care-l arăta Israelului pe Mesia! Marele său rol era acela de a fi pregătitorul căii lui Isus în inima evreilor. Şi noi, suntem chemaţi să facem asta! Prin ce spunem şi prin ce facem putem predispune pe cineva să-l primească pe Isus, sau, din păcate putem să-l indispunem! Să avem grijă să nu fie aşa!

Trei idei fundamentale ale Vechiului Testament


1. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam:

În sămânţa lui, toate popoarele vor fi binecuvântate. Dumnezeu a înfiinţat poporul evreu cu scopul specific de-ai face o Naţiune Mesianică pentru lume, adică o naţiune prin care măreţe binecuvântări să vină asupra tuturor popoarelor.

2. Legământul lui Dumnezeu cu poporul evreu:

Dacă Îl vor servi cu credincioşie, vor prospera ca şi naţiune.

Dacă Îl vor părăsi şi se vor închina idolilor, vor fi distruşi ca şi naţiune.

Toate popoarele se închinau la idoli. Vechiul Testament este o relatare a îndelungatului efort depus de Dumnezeu pentru a stabili, într-o lume plină de popoare închinătoare la idoli, ideea că există un singur Dumnezeu. El va face acest lucru prin dezvoltarea unui popor în jurul acestei idei.

3. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de David:

Familia lui să împărăţească peste poporul lui Dumnezeu pentru totdeauna.

Când naţiunea lui Dumnezeu devenise una măreaţă, Dumnezeu a ales o familie din această naţiune, familia lui David. Dumnezeu a început să-şi împlinească promisiunea concentrându-se asupra acestei familii. Promisiunea menţiona că din această familie se va ridica Un Rege, care va trăi pentru vecie, şi va stabili o împărăţie universală cu o durată nelimitată.

Trei paşi progresivi în Vechiul Testament:

1. Poporul evreu a fost înfiinţat ca prin ei întreaga lume să fie binecuvântată. Naţiune Mesianică.

2. Calea prin care poporul evreu va binecuvânta lumea va fi familia lui David. Familie Mesianică.

3. Calea prin care această familie va binecuvânta lumea va fi printr- Un Rege Măreţ care se va naşte în această familie mesianică.

Astfel:

Prin fondarea poporului evreu, obiectivul fundamental al lui Dumnezeu era de a aduce pe Hristos în lume. Obiectivul imediat al lui Dumnezeu a fost de a stabili, într-o lume a idolatriei, ca fundal pentru venirea lui Hristos, ideea că există un singur Dumnezeu viu şi adevărat.

RELIGIA SI POCAINTA

Se crede, in general, ca acest cuvant, “pocainta”, (cu iz arhaic si amenintator, in acelasi timp) ar insemna “a te indrepta”, “a deveni religios”, “a tine calea dreapta”. Pocainta inseamna insa, inainte de toate, a capata o noua perspectiva – a privi lucrurile cum le-ar privi Dumnezeu. Dumnezeu, care ne cere sa ne intoarcem fata spre El. Doar in acest fel putem primi darul Sau. Daca o facem, ni se promite un sir de consecinte. Daca nu o facem, un alt set de consecinte devine inevitabil.

PRIVESTE SI TRAIESTE

Numeri 21:8-9 : ” Domnul a zis lui Moise: ‘Fa-ti un sarpe infocat si spanzura-l de o prajina; oricine a fost muscat si va privi spre el, va trai.’ Moise a facut un sarpe de arama si l-a pus intr-o prajina; si oricine era muscat de un sarpe si privea spre sarpele de arama, traia.”

Sa ne imaginam aceasta situatie. Cu totii am fost muscati de serpi veninosi si , desi n-am murit inca, prognoza nu e prea buna. Deodata, o voce se ridica deasupra tutoror si striga: “Trebuie facut ceva!” Dar cum, ce? O alta voce rasuna: “Faceti ceva, nu stati asa!” O alta ofera o solutie: “Daca incepem sa fugim si ne agitam cat putem, o sa istovim otrava!” Unii incearca solutia si mor incer- cand, epuizati. Un altul se apuca sa vanda “ulei pentru muscatura de sarpe”, care spune el, e un antidot. Un altul ne ofera o revista din care sa invatam cum sa murim in mod elegant: “Hei, n-am murit inca!” Si asa mai departe. Apare Moise, care spune: “Daca te uiti la sarpele de bronz ridicat pe prajina aceasta, vei trai. Daca nu, nu; nu conteaza ce altceva vei incerca, vei muri negresit.” Cum am reactiona? “Glumeste!”, ne-am zice. “Nu avem nimic de facut? Doar sa privim? Dar noi, ce rol avem aici?” Moise ne raspunde: “Incetati agitatia! Opriti-va! Priviti si traiti!” Hai sa fim seriosi: daca ai fi fost acolo l-ai fi crezut? Dar astazi? Crezi in solutia pe care ti-o ofera Dumnezeu?

Toti am fost muscati de sarpe si avem pacatul in sange. Fara indoiala ca ne va ucide. Exista o singura solutie, dar ne jigneste mandria si credinta ca ne putem salva singuri.

Ioan 6:40: “Voia Tatalui Meu este ca oricine vede pe Fiul si crede in El, sa aiba viata vesnica; si Eu il voi invia in ziua de apoi.”

Ioan 6:29: “Isus le-a raspuns: ‘Lucrarea pe care o cere Dumnezeu e aceasta: sa credeti in acela trimis de El.”

Matei 4:17: “De atunci incolo, Isus a incaput sa predice si sa zica: ‘Pocaiti-va, caci Imparatia cerurilor este aproape.'”

Luca 13:3: “…Ci daca nu va pocaiti, toti veti pieri la fel.”

LOCUL NOSTRU IN PLANUL LUI DUMNEZEU

Matei 3:1-2: “In vremea aceea a venit Ioan Botezatorul si predica in pustiul Iudeii. El zicea: ‘ Pocaiti-va, caci Imparatia cerurilor este aproape.'”

Marcu 6:12: “Ucenicii au plecat si au predicat pocainta.”

Faptele…2:38: “”Pocaiti-va,’ le-a zis Petru, ‘si fiecare dintre voi sa fie botezat in numele lui Isus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh.'”

CELE DOUA CAI

CALEA spre care privim: 1) o vom intelege daca o contemplam indelung; 2) va starni in noi dorinta de a o urma; 3) ne va duce spre un tel. Intai, sa vedem cum se aplica acestea la calea lumeasca.

Prov. 14:12: “Multe cai pot parea bune omului, dar la urma se vede ca duc la moarte.”

Daca ne indreptam privirea spre calea lumeasca, dupa contemplare indelungata ea va incepe sa para plina de inteles, chiar daca aceasta cale este lipsita de intelepciune. Urmatorul pas este nasterea dorintei de a o urma, ceea ce ne va duce la distrugere.

Am putea lua ca exemplu oricare pacat, dar sa alegem refuzul iertarii. Daca cineva ne-a facut un rau, cu cat ne gandim mai mult, cu atat ni se va parea mai firesc sa uram cauza suferintei noastre, sa ardem de suparare, sa retraim iar si iar durerea. Daca incepem sa contemplam ideea razbunarii, se va naste dorinta ( “pofta“, in textul biblic) si iertarea va deveni imposibila. Unde duce aceasta cale?

Iacov 1:13-15: “Nimeni cand este ispitit, sa nu zica: ‘ Sunt ispitit de Dumnezeu’. Caci Dumnezeu nu poate fi ispitit sa faca rau, si El insusi nu ispiteste pe nimeni. Ci fiecare este ispitit, cand este atras de pofta lui insusi si momit. Apoi pofta, cand a zamislit, da nastere pacatului; si pacatul odata faptuit duce la moarte.”

Ezechiel 18: 23;31: “Doresc eu moartea pacatosului? zice Domnul Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degraba ca el sa seintoarca de pe caile lui si sa traiasca?” “Lepadati de la voi toate faradelegile prin care ati pacatuit, faceti-va rost de o inima noua si un duh nou. Pentru ce vreti sa muriti, casa a lui Israel?”

Ezechiel 33:11: “Spune-le:’ Pe viata Mea, zice Domnul Dumnezeu, ca nu doresc moartea pacatosului, ci sa se intoarca de la calea lui si asa traiasca. Intoarceti-va, intoarceti-va de la calea voastra cea rea! Pentru ce vreti sa muriti voi, casa lui Israel?”

ATINTESTE-TI PRIVIREA

Efesieni 4:17-24: “Iata de ce va spun si marturisesc eu in Domnul: sa nu mai traiti cum traiesc paganii, in desertaciunea gandurilor lor, avand mintea intunecata, fiind straini de viata lui Dumnezeu, din pricina nestiintei in care se afla in urma impietririi inimii lor. Ei si-au pierdut orice pic de simtire, s-au dedat la desfranare si savarsesc cu lacomie orice fel de necuratie. Dar voi n-ati invatat asa de la Hristos, daca cel putin L-ati ascultat si daca potrivit adevarului care este in Isus, ati fost invatati cu privire la felul vostru de viata din trecut , sa va dezbracati de omul cel vechi care se strica dupa poftele inselatoare si sa va innoiti in duhul mintii voastre, si sa va imbracati in omul cel nou, facut dupa chipul lui Dumnezeu, de o neprihanire si sfintenie pe care o da adevarul.”

Efesieni 2:1-3: “Voi ati fost morti in greselile si in pacatele voastre, in care ati trait odinioara, dupa mersul lumii acesteia, dupa domnul puterii vazduhului, al duhului care lucreaza acum in fiii neascultarii. Intre ei am fost si noi toti odinioara, cand traiam in poftele firii noastre pamantesti, cand faceam voile firii pamantesti si ale gandurilor noastre si eram din fire copii ai urii, ca si ceilalti. ”

Galatieni 5:16: “Zic dar: umblati calauziti de Dumnezeu si nu impliniti poftele firii pamantesti.”

INCOTRO ITI INDREPTI PRIVIREA ?

Se zice ca dreptcredinciosii (adica cei ce merg pe cale Domnului) fac ce vor, dar ceea ce vor este sa implineasca voia Domnului. Aceasta vine din intelegerea ca fiinta noastra lumeasca a fost rastignita odata cu Hristos. Ne amintim aceasta de fiecare data cand ne pocaim dupa ce ne-am surprins gandindu-ne la pacat, de fiecare data cand ne intoarcem spre Dumnezeu. Dorintele (poftele) carnale, chiar neconsumate, duc la coruptie si moarte.

Matei 5: 28-29: “Dar Eu va spun ca ori si cine se uita la o femeie ca s-o pofteasca, a si preacurvit cu ea in inima lui. Daca deci ochiul tau cel drept te face sa cazi in pacat, scoate-l si leapada-l de la tine; caci este spre folosul tau sa piara unul dintre madularele tale, si sa nu-ti fie aruncat tot trupul in gheena.”

Dorintele noastre sunt menite sa ne duca undeva, sa fie consumate, si nu sa ne arda si sa ne arunce in pacat. Dumnezeu ne cunoaste pe dinauntru, si de aceea ne da noi dorinte, prin Sfantul Duh, ceea ce pentru dreptcredincios e un “jug nou” si bland. Ne intoarcem la El si El ne intareste. Ne pierdem vietile lumesti si El ne re-creeaza. Acesta este “targul”.

Romani 8:5-9: “Intr-adevar, cei ce traiesc dupa indemnurile firii pamantesti, umbla dupa lucrurile firii pamantesti; pe cand cei e traiesc dupa indemnurile Duhului, umbla dupa lucrurile Duhului. Si umblarea dupa lucrurile firii pamantesti este moarte, pe cand umblarea dupa lucrurile Duhului este viata si pace. Fiindca umblarea dupa lucrurile firii pamantesti este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, caci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu si nici nu poate sa se supuna. Deci cei ce sunt pamantesti nu pot sa placa lui Dumnezeu. Voi insa nu mai sunteti pamantesti, ci duhovnicesti, daca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi. Daca cineva nu are Duhul lui Hristos, nu este al Lui.”

CERCETEAZA VOIA LUI DUMNEZEU

Deci cum putem sa ne desprindem din spirala mortii, care este calea pacatului si care pare dreapta, naste dorinta ( pofta) si duce la moarte? Trebuie sa ne pocaim, adica sa ne intoarcem din cale, catre Dumnezeu, sau sa pierim. Daca inlocuim o cale lumeasca cu alta, ea ne va duce tot la moarte. Trebuie sa aflam care este voia Domnului , si sa pornim pe calea Lui.

Efesieni 5:17: ” De aceea, nu fiti nepriceputi, ci intelegeti care este voia Domnului.”

Revenind la exemplul cu supararea si refuzul de a ierta, daca ne intoarcem privirea spre planurile de razbunare, sau a ne contempla in durere nesfarsita si mila de sine, aceasta nu e pocainta. Pocainta inseamna a vedea asa cum vede Dumnezeu. Sa privim in felul Lui.

Efesieni 5: 8-10: “Odinioara erati intuneric; dar acum sunteti lumina in Domnul. Umblati deci ca niste copii ai luminii. Caci roada luminii sta in orice bunatate, in neprihanire si in adevar. Cercetati ce este placut inaintea Domnului.”

Sa nu uitam ca harul lui Dumnezeu ne poate dezvalui ceva care, la inceput, nu pare sa aiba inteles. In exemplul legat de refuzul iertarii, voia lui Dumnezeu este iertarea! ” Nu cred!”, vom spune. Aceasta va fi prima reactie. Dar daca nu sovaim, ci privim din perspectiva lui Dumnezeu, daca ne tinem privirea atintita asupra Lui, vom vedea ca este drept si pe placul Lui sa iertam. Aceasta cale nu numai ca pare dreapta, ci este dreapta.

In exemplul nostru, daca ne miscam dinspre suparare spre iertare, vom vedea ca voia Domnului e cea mai buna razbunare – iertarea e ca si cum am “varsa carbuni aprinisi” in capul dusmanului. Daca iertam in loc sa ne scaldam in amaraciune, cel ce ne-a ranit nu are putere asupra noastra si ne vom da seama ca ne-am facut singuri sa suferim. Daca ne intoarcem la perspectiva lui Dumnezeu si privim in urma la calea cea veche, ne vom intreba “ce-a fost in mintea mea?” . Deci nu-ti pierde rabdarea daca , la inceput, calea Domnului nu pare atragatoare: continua sa-ti atintesti privirea spre ea.

Iacov 1:25: “Dar cine isi va adanci privirile in legea desavarsita, care e legea slobozeniei, si va starui in ea, nu ca un ascultator uituc, ci ca unul care implineste cu fapta, va fi fericit in lucrarea lui.”

Psalmi 34:5;8: “Cand iti intorci privirile spre El, te luminezi de bucurie si nu ti se umple fata de rusine.(…) Gustati si vedeti ce bun este Domnul! Ferice de omul care se increde in El!”

DARUL LUI DUMNEZEU CARE VINE ODATA CU POCAINTA

1 Petru 2:2: “…si ca niste prunci nascuti de curand, sa doriti laptele duhovnicesc, pentru ca prin el sa cresteti spre mantuire.”

Psalmi 119:104-105: “Prin poruncile Tale ma fac mai priceput, de aceea urasc orice cale a minciunii. Cuvantul tau este o candela pentru picioarele mele si o lumina pe cararea mea.

2 Petru 1:3-4: ” Dumnezeiasca Lui putere ne-a daruit tot ce priveste viata si evlavia, prin cunoasterea Celui Ce ne-a chemat prin slava si puterea Lui, prin care El ne-a dat fagaduintele Lui nespus de mari si scumpe, ca prin ele sa va faceti partasi firii dumnezeiesti, dupa ce ati fugit de stricaciunea care este in lume prin pofte.”

Psalm 16:11: “Imi vei arata cararea vietii; inaintea Fetsei Tale sunt bucurii nespuse, si desfatari vesnice in dreapta Ta.”

Romani 12:1-2: “Va indemn dar, fratilor , pentru indurarea lui Dumnezeu, sa aduceti trupurile voastre ca o jertfa vie, sfanta si placuta lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastra o slujba duhovniceasca.”

CELOR CE NU VOR SA SE INTOARCA

Isaia 30:15: “Caci asa vorbeste Domnul Dumnezeu, Sfantul lui Israel: ‘In liniste si odihna va fi mantuirea voastra, in seninatate si incredere va fi taria voastra.’ Dar n-ati voit! 

Filipieni 3:19: “Sfarsitul lor va fi pierzania. Dumnezeul lor este pantecele si slava lor este in rusinea lor si se gandesc la lucrurile de pe pamant.”

2 Petru 2:21-22: “Ar fi fost mai bine pentru ei sa nu fi cunoscut calea neprihanirii, decat, dupa ce au cunoscut-o, sa se intoarca de la porunca sfanta care le fusese data. Cu ei s-a intamplat ceea ce spune zicala adevarata:’ Cainele s-a intors la ce varsase’ si ‘scroafa s-a intors sa se tavaleasca iarasi in mocirla.'”

Luca 9:62: “Isus i-a raspuns: ‘ Oricine pune mana pe plug si se uita inapoi nu este vrednic de Imparatia lui Dumnezeu.’ ”

URGENTA POCAINTEI

Isaia 55:6-7: “Cautati pe Domnul cata vreme se poate gasi; chemati-L, cata vreme este aproape.”

Romani 2:4: “Sau dispretuiesti tu bogatiile bunatatii, ingaduintei si indelungei Lui rabdari? Nu vezi tu ca bunatatea lui Dumnezeu te indeamna la pocainta?”

Faptele…17:30: “Dumnezeu nu tine seama de vremurile de nestiinta si porunceste acum tuturor oamenilor de pretutindeni sa se pocaiasca.”

Iacov 5:19-20: “Fratilor, daca s-a ratacit unul dintre voi de la adevar si-l intoarce un altul, sa stiti ca cine intoarce pe un pacatos de la ratacirea caii lui va mantui un suflet de la moarte si va acoperi o multime de pacate.”

OBIECTUL DORINTEI

1 Ioan 2:15-17: “…Daca iubeste cineva lumea, dragostea Tatalui nu este in el. Caci tot ce este in lume, pofta firii pamantesti, pofta ochilor si laudarosenia vietii, nu este de la Tatal, ci din lume. Si lumea si pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu ramane in veac.”

Matei 6:32-33: “Fiindca toate aceste lucruri neamurile le cauta. Tatal vostru cel ceresc stie ca aveti trebuinta de ele. Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui, si toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.”

Colosieni 3:2: “Ganditi-va la lucrurile de sus , nu la cele de pe pamant.”

Psalmi 101:3: “Nu voi pune nimic rau inaintea ochilor mei; urasc purtarea pacatosilor; ea nu se va lipi de mine.”

Romani 13:14: “…ci imbracati-va in Domnul Isus Hristos si nu purtati de grija firii pamantesti, pentru ca-i treziti poftele.”

Psalmi 105:4: “Alergati la Domnul si la sprijinul Lui, cautati fara incetare Fatsa Lui.”

Psalmi 119:36-37: “Pleaca-mi inima spre invataturile Tale si nu spre castig! Abate-mi ochii de la vederea lucrurilor desarte, inviaza-ma in calea Ta.”

Faptele…2:38: ” ‘Pocaiti-va‘, le-a zis Petru, ‘ si fiecare dintre voi sa fie botezat in numele lui Isus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh.”

INTOARCE-TE SAU ARZI

2 Timotei 2:19: “Totusi temelia tare a lui Dumnezeu sta nezguduita, avand pecetea asta: ‘Domnul cunoaste pe cei ce sunt ai Lui”; si : ‘Oricine rosteste numele Domnului, sa se departeze de faradelege.’ ”

Cand auzim pentru prima data “pocaieste-te sau pieri”, pare aspru. Dar daca ne intoarcem spre Dumnezeu vedem ca e un dar nepretuit sa ai unde sa te intorci Daca nu ar fi iubirea Lui, singura noastra alegere ar fi sa pierim. Dar harul lui Dumnezeu si Isus Hristos a aparut in calea noastra. A avea posibilitatea sa alegem viata e un imens prilej de bucurie.

Faptele…3:19: “Pocaiti-va dar si intoarceti-va la Dumnezeu, pentru ca sa vi se stearga pacatele, ca sa vina de la Domnul vremile de inviorare…”

Evrei 12:2: “Sa ne uitam tinta la Capetenia si Desavarsirea credintei noastre, adica la Isus care, pentru bucuria care-I era pusa inainte, a suferit crucea, a dispretuit rusinea si sade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”

 

Când vine ispita

(Genesa 39:7-12)

de James Montgomery Boice


Nu cu mult timp în urmă, Intervarsity Press a publicat o carte despre subiectul ispitei, intitulată “Temptation – Help for Struggling Christians” (“Ispita – Ajutor pentru creştinii care se luptă cu ea”). Cartea e scrisă de Charles Durham, un pastor din Kansas, şi ea începe cu o ilustraţie interesantă. Cu ani în urmă, pe insula Cape Hatteras, în largul coastei din Carolina de Nord, trăia un grup de oameni care îşi câştigau existenţa făcând corăbiile să naufragieze în zonele cu apă mai puţin adâncă. Ei erau demolatori şi procedau în felul următor. Ieşeau noaptea, când corăbiile încercau să se apropie de coastă şi căutau o trecere în jurul insulei, şi legau o lumină de capul unui cal bătrân. Aceşti oameni din Nag’s Head (Capul Calului), aşa se numea satul lor, plimbau apoi calul înainte şi înapoi, în sus şi în jos. Corăbiile care căutau un drum spre coastă vedeau lumina mişcându-se şi se gândeau că e a unei alte corăbii care a găsit drumul, şi astfel se îndreptau spre insulă şi eşuau pe bancul de nisip din Diamond Shoals. Era o afacere foarte profitabilă. Chiar şi astăzi, turiştilor care vizitează Nag’s Head li se arată case construite din epavele acelor corăbii. Acei demolatori se apropiau de corăbiile naufragiate şi adunau pentru casele lor cheresteaua, uneltele şi mobilierul corăbiei, iar uneori mai puneau şi ceva bani în pungă.
În total, de-a lungul anilor, peste 2300 de corăbii au naufragiat în acea zonă de coastă, fie ca urmare a unui accident, fie datorită trădării, ca în cazul pe care tocmai l-am descris.

Prima dată când oamenii aud despre asta sunt şocaţi să afle că se poate întâmpla aşa ceva, dar ar fi mult mai şocaţi dacă ar şti că există demolatori spirituali care sunt hotărâţi să naufragieze vieţile creştinilor şi să le distrugă pe ţărmurile păcatului. În tradiţia bisericii creştine, teologii au vorbit despre trei astfel de demolatori. Înainte de toate e lumea. Când teologii vorbesc despre lume, ei nu se referă la globul pământesc, nici măcar la oamenii care trăiesc pe suprafaţa planetei. Ei se referă la valorile lumii, la sistemul lumii. El e cel care în mod constant încearcă să atragă credincioşii în plasa lui.
Al doilea demolator e firea pământească. Ne referim aici la păcatele senzuale. Scriptura ne avertizează în privinţa aceasta şi ne spune să ne ţinem la distanţă de ele, să fugim de astfel de ispite.
Apoi, în cele din urmă, există demolatorul care, într-un fel, stă în spatele tuturor celorlalţi şi îi foloseşte în interesul lui. Numele acestuia e diavolul. Diavolul e descris de Petru ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită, iar noi trebuie să i ne împotrivim. Petru ne spune că trebuie să stăm tari în credinţă şi să ne împotrivim lui, ştiind că şi fraţii noştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca şi noi (1Petru 5:8,9). Acest ultim verset e unul foarte important şi trebuie să îl avem puternic întipărit în minte atunci când ne gândim la ispite, fiindcă el ne spune că oricare ar fi ispita cu care ne confruntăm, s-au confruntat şi alţii cu ea înaintea noastră. Într-adevăr, aşa cum spune Petru, s-au confruntat cu ea fraţii şi surorile noastre creştine din întreaga lume, nu numai în vremea noastră ci şi în veacurile trecute. Acest lucru e important pentru că una din capcanele lui Satan e să ne convingă că ispita cu care ne confruntăm noi nu are egal în toată istoria întregii rase umane. Dar, atunci când descoperim că ne gândim la astfel de lucruri, pe care ni le şopteşte Satan, trebuie să ne dăm seama că Satan e cel ce vorbeşte, nu Dumnezeu. Dumnezeu ne spune că aceasta e o minciună, iar cel ce ne dă astfel de sfaturi este Mincinosul. Biblia ne spune că nu vom avea nicioadă de înfruntat vreo ispită cu care să nu se fi confruntat şi alţii. Mai mult, nu numai că s-au confruntat cu ea, dar au şi biruit-o.
De aceea nu trebuie să încercăm să ne găsim scuze prin care să justificăm purtarea noastră păcătoasă, ci trebuie să biruim ispita, aşa cum vrea Dumnezeu să facem.

Aici intră în scenă povestea lui Iosif. Sunt multe lecţii care pot fi învăţate din întâmplarea în care soţia lui Potifar îl ispiteşte pe Iosif, dar cu siguranţă una dintre primele şi cele mai importante este aceea că avem de-a face cu o ispită comună. Situaţia prin care a trecut Iosif cu mii de ani în urmă e aceeaşi prin care trec şi oamenii din zilele noastre. Iar situaţiile prin care trecem noi astăzi sunt aceleaşi prin care a trecut şi Iosif cu mii de ani în urmă. Aş merge chiar mai departe şi aş spune că multe sute, poate chiar mii de oameni, s-au confruntat cu exact aceeaşi situaţie chiar în acest sfârşit de săptămână. Poate că printre ei sunt şi unii pe care îi cunoaşteţi.

Iosif era în casa lui Potifar. Tocmai a fost promovat. Era într-o poziţie cu responsabilităţi. Era pe placul lui Potifar, dar, din păcate, era şi pe placul nevestei lui Potifar. Această femeie era pofticioasă, pentru că atunci când citim relatarea observăm că s-a uitat la Iosif cu o privire pofticioasă. Îl dorea. Soţul ei nu-i era de ajuns. Femeia aceasta era de o inteligenţă diabolică, pentru că şi-a planificat cu mare grijă cum să îl aducă pe Iosif într-o situaţie în care nu era nimeni prin preajmă. Femeia era insistentă, căci ni se spune cum iarăşi şi iarăşi se apropia de Iosif cu ispita ei.
Şi astăzi există astfel de oameni. Aş fi vrut ca pe lângă astfel de oameni să fi avut mai mulţi Iosifi în ziua de azi. Pentru că Iosif, după cum ştim din relatare, i-a rezistat femeii. A continuat să-i refuze avansurile, iar în final, când ea a reuşit să aducă lucrurile în punctul în care Iosif nu mai avea altceva de făcut decât să fugă, el a făcut tocmai aceasta. Ni se spune că a fugit, lăsându-şi chiar haina, de care ea se agăţase, în mâinile ei şi a fugit pur şi simplu din casă.
Ce trebuie să vedem aici e că această ispită nu e neobişnuită. Iar dacă Iosif i s-a putut împotrivi, cu siguranţă că şi creştinii de azi îi pot rezista.

Vom vorbi pe larg despre aceasta. În studiul de data viitoare vrem să privim la secretul victoriei lui Iosif iar în următorul vrem să vedem ce facem dacă, spre deosebire de Iosif, nu am avut succes ci am cedat ispitei. Dar înainte de aceasta vreau să vă fac să înţelegeţi cât de puternică a fost această ispită. Când alţii sunt ispitiţi, avem tendinţa să îi desconsiderăm şi spunem: “A, bine, ei sunt slabi. Nici nu mă mir că au căzut.” Nu, nu aşa stăteau lucrurile în acest caz. Ispita aceasta a fost una foarte puternică. Iar faptul că Iosif a câştigat victoria asupra ei e un motiv de laudă pentru el şi pentru puterea lui Dumnezeu care l-a ajutat să învingă.
Vreau să privim împreună la câteva caracteristici ale acestei ispite, iar apoi voi să le aplicaţi la ispitele care vin în vieţile voastre.

Mai întâi, a fost o ispită naturală în sensul că a apelat la dorinţele fizice normale ale omului. E important să facem o distincţie în acest punct între acele dorinţe care sunt naturale, cum e aceasta, şi acelea nenaturale, în sensul că nu fac apel la ce numim noi instinctele normale ale omului. Crima nu e o ispită naturală. Ea se dezvoltă din ură şi neînţelegere, fiind într-un sens consecinţa naturală a acelor lucruri, dar ura şi neînţelegerea nu sunt naturale în ele însăşi. Nu am fost creaţi pentru acestea. Ele sunt produsul păcatului. Astfel, crima e un produs avansat al păcatului. Dar nu la fel stau lucrurile aici, când vorbim despre ispita sexuală, cu care s-a confruntat Iosif. Vorbim aici despre instinctul normal şi natural al unui bărbat sau al unei femei, iar problema nu constă în aceea că s-a făcut apel la un instinct natural, ci la aplicarea lui într-un cadru în care nu trebuie aplicat. Vedeţi, Biblia ne spune că sexul e pentru căsătorie, iar în cadrul căsătoriei el e un liant care ţine cuplul împreună, binecuvintează relaţia lor şi produce bucurie. Dar, în afara acestui cadru, pentru care a fost creat de Dumnezeu, el devine un lucru destabilizant şi distructiv.
Desigur, faptul că sexul e un instinct natural este folosit de lume ca un argument pentru a se complace în el, practic în orice circumstanţe. Ei bine, la fel i s-a spus şi lui Iosif. Iar dacă Doamna Potifar nu i-a spus-o, cu siguranţă Iosif şi-a dat seama şi singur de existenţa acestui argument. El suna cam aşa: “Iosif, ai de-acum 27 de ani. Eşti sclav de zece ani. Ai fost promovat pe merit, pentru că ai lucrat din greu pentru aceasta. Dorinţele şi instinctele pe care le ai la vârsta aceasta nu sunt ale unui copil. Sunt ale unui bărbat. Ce poate fi mai natural decât o relaţie sexuală? Chiar o meriţi.. De fapt, poţi spune chiar că Dumnezeu ţi-o pune la dispoziţie, pentru că El ţi-a trimis-o pe această femeie care e îndrăgostită de tine şi te doreşte. Evident că lucrul pe care trebuie să-l faci acum e să-ţi satisfaci instinctul pe care Dumnezeu l-a pus în inima ta.” Iosif nu s-a lăsat înşelat, pentru că Iosif şi-a dat seama ce reprezintă de fapt argumentul acesta. El înseamnă să asociezi un lucru bun cu alt lucru bun, dar într-un mod greşit. E exact ce a încercat diavolul să facă, atunci când s-a apropiat de Isus Hristos. Când Hristos a citat un verset din Scriptură, diavolul a venit şi el cu unul, iar Domnul a trebuit să-i răspundă că nu trebuie să-L ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău. Nu te poţi împotrivi unei porţiuni din Cuvântul lui Dumnezeu cu o alta. Deşi e adevărat că instinctul, în acest caz, e unul bun, el nu trebuie exercitat într-un mod greşit sau în afara voiei lui Dumnezeu, care e atât de clar afirmată în Scriptură, ba chiar, trebuie să o spunem, e un principiu fundamental al inimii umane.

Deci, în primul rând, ispita a fost una naturală. Al doilea lucru care a făcut ispita să fie atât de puternică e acela că a venit la Iosif atunci când el era departe de casă. O familie credincioasă exercită o puternică influenţă restrictivă asupra copilului. Binecuvântată aşa cum trebuie, acea influenţă devine parte a caracterului copilului, astfel încât el trăieşte după standardele familiei chiar atunci când e departe de ea. Dar lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Adesea tânărul iese de sub influenţa restrictivă a familiei şi face lucruri pe care nu le-ar fi făcut acasă. Astfel viciile încep să pună stăpânire pe el şi îi domină viaţa.
Cum se face că un tânăr sau o tânără, studenţi, provenind din familii creştine (poate creştine doar cu numele), atunci când pleacă la facultate încep să trăiască cu prietenul sau prietena, lucru pe care nu l-ar fi făcut niciodată acasă? De ce oare un om de afaceri, în timpul unei călătorii, va face în alt oraş lucruri pe care nu le-ar face niciodată în oraşul său? Oare de ce oamenii de la o petrecere fac şi spun unele lucruri pe care nu le-ar face sau nu le-ar spune niciodată în activităţile de rutină ale serviciului sau familiei?
Răspunsul e că aceşti oameni au o părere greşită despre Dumnezeu. Trebuie să spunem, probabil, că ei au o părere tribală despre Dumnezeu. Ei gândesc cam aşa: “Dumnezeu e Dumnezeu în familia mea, dar nu e neapărat Dumnezeu şi în locul în care mă găsesc acum.” Sau: “Dumnezeu e Dumnezeul părinţilor mei, asta nu înseamnă că e şi Dumnezeul meu.” Sau: “Dumnezeu e Dumnezeul de fiecare zi, dar nu e Dumnezeu şi peste petrecerea aceasta.” Vedeţi, ce trebuie să recunoaştem e faptul că Dumnezeu e Dumnezeu, iar Dumnezeu e omniprezent. Dumnezeu e peste tot, el e Dumnezeu în orice loc în care mergi, orice ai face, indiferent dacă recunoşti lucrul acesta sau nu.
Iosif a înţeles acest lucru. Iar atunci când a început să vorbească despre ispită, a identificat-o ca păcat, un păcat împotriva lui Dumnezeu. Nu a fost suficient să i se spună: “Ei bine, Dumnezeul tău e Iehova, El e Dumnezeul părinţilor tăi, în ţara Canaan. Aici în Egipt noi avem de-a face cu alţi dumnezei. Avem dumnezeii noştri.” Iosif nu s-a lăsat deloc convins de argumentul acesta. Dumnezeu era Dumnezeu, iar Iehova era Dumnezeul Egiptului tot aşa cum era şi Dumnezeul patriei sale, indiferent ce credeau egiptenii despre El.
Dă-mi voie să-ţi spun că atunci când te confrunţi cu acest fel de ispită şi eşti tentat să gândeşti în felul acesta, adu-ţi aminte că Dumnezeu e Dumnezeu în campusul colegiului tău, la fel cum e Dumnezeu şi în oraşul tău natal. Iar Dumnezeu, dacă pot spune aşa, este la fel de prezent într-un bordel ca şi într-o biserică. E responsabilitatea noastră să recunoaştem acest lucru şi să Îi slujim ca unui Dumnezeu adevărat şi omniprezent ce este.

Mai există şi un al treilea lucru care a făcut ca ispita aceasta să fie atât de puternică pentru Iosif. Ea a venit din partea unei persoane importante. E adevărat, nevasta lui Potifar era o femeie stricată. Era o neruşinată. Şi asta e adevărat. Dar era o femeie importantă, aşa cum înţelege lumea importanţa unui om. Era stăpâna casei. Lui Iosif nu i-a trebuit mult ca să înţeleagă că dacă îi face pe plac, câştigă un aliat care i-ar fi de mare ajutor în ascensiunea sa pe scara ierarhică, iar dacă o supără, îşi câştigă un duşman care, foarte posibil, îi poate face mult rău.
Mulţi cedează ispitei din acest motiv. Sunt confruntaţi cu o situaţie despre care ştiu că e greşită dar, pentru că le e prezentată de către o persoană pe care o consideră importantă, ei cred că trebuie să facă ce li se spune. Poate e vorba de un client important al firmei. Se gândesc: “Ştiu că e greşit şi că nu e bine să fac asta, dar trebuie să o fac, altfel pierdem contul clientului iar eu mi-aş putea pierde slujba. Dacă-i până acolo, trebuie şi eu să mănânc, nu-i aşa?” Cineva i-a pus odată exact această întrebare lui Tertulian: “Dacă-i până acolo, trebuie şi eu să mănânc, nu-i aşa?” La care Tertulian i-a replicat: “Chiar trebuie?”
Vedeţi, Iosif a rămas în picioare pentru că, în ultimă instanţă, credinţa e cea care l-a susţinut şi el a recunoscut că rezultatul final e hotărât de Dumnezeu, indiferent ce i s-ar putea întâmpla între timp. Aşa că Iosif a preferat calea închisorii în locul căii păcatului. A trebuit să sufere pentru poziţia sa, dar dacă n-ar fi făcut-o, n-ar fi ajuns niciodată în poziţia pe care a obţinut-o mai târziu, prin harul lui Dumnezeu.
Nimic altceva nu-ţi va asigura biruinţa într-o astfel de situaţie când ispita vine din partea unei persoane pe care o consideri importantă, în afara credinţei în Cel ce e mai important decât persoana care te ispiteşte. Mai precis, credinţa în Dumnezeu, care e cel mai important, şi trebuie să fie cel mai important în viaţa ta.

Există un al patrulea motiv pentru care ispita a fost atât de puternică în cazul lui Iosif. Ea a venit după o promovare importantă. Ispita nu a venit la Iosif în timpul celor zece ani în care s-a luptat din greu să avanseze, de la cel mai de jos sclav în casa lui Potifar până la asistentul personal al acestuia şi administratorul întregii sale averi. Nu a venit în timpul acestor ani. Iosif ar fi putut spune atunci: “Nu, nu am timp pentru aşa ceva. Trebuie să câştig. Trebuie să reuşesc aici. Trebuie să-i demonstrez lui Potifar că sunt cel mai credincios, cel mai bun, cel mai harnic dintre toţi sclavii.” Nu a venit la el în acea perioadă. Dar a venit după aceea, când Iosif şi-a atins ţelul, când îşi putea spune de-acum: “Ei bine, Iosif, ai ajuns în cea mai importantă poziţie în care poate ajunge un sclav. Mai sus de-atât nici un sclav nu poate ajunge. Ai lucrat din greu timp de zece ani. Ai respectat toate legile lui Dumnezeu până cum, dar acum ai şi tu dreptul să te bucuri de roadele muncii tale. Cu siguranţă meriţi să te bucuri de această relaţie sexuală.”
Daţi-mi voie să vă spun: Atenţie la ispitele care vin după ce aţi obţinut o victorie importantă! Nu uitaţi ce ne arată Matei 4 şi Luca 4, cum Domnul Isus Hristos a fost ispitit după ce a auzit vocea din ceruri spunând: “Acesta e Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea…” Imediat după aceea, după acest punct culminant al vieţii Sale, a venit şi diavolul. Iar acesta s-a apropiat de Isus spunându-I: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca aceste pietre să se prefacă în pâini.” Atenţie la ispitele care vin după ce tocmai aţi condus pe cineva la Isus Hristos.
Atenţie la ispitele care vin imediat după o promovare spirituală. Atenţie la ispite, atunci când credeţi că v-aţi atins scopul. Mai presus de orice, atenţie la ispite în ultimii ani ai vieţii, pe măsură ce îmbătrâniţi. David avea 50 de ani, sau chiar mai mult, când a avut acea aventură cu Batşeba şi a ajuns în cel mai de jos punct al vieţii sale spirituale. Trebuie să continuăm să luptăm până la sfârşit.

Al cincilea motiv pentru care ispita a fost atât de puternică este pentru că a venit la Iosif de mai multe ori. Aceasta e o altă metodă pe care diavolul o foloseşte ca să ne înfrângă rezistenţa. Prima dată când vine ispita, ne dăm seama ce e de fapt. Ştim că e un lucru rău şi spunem: “Nu, eu sunt creştin. Nu pot să fac aşa ceva. Nu e bine.” Ei bine, diavolul se întoarce şi mai încearcă o dată. Dacă îl respingem şi de data asta, el revine şi mai încearcă. Chiar dacă rezistăm la primele sale încercări, e trist că uneori prin simpla repetare a ispitei diavolul îşi atinge scopul iar noi îi cedăm.
Alexander Pope a exprimat foarte bine această idee în două mici cuplete pe care le-a scris:

Vice is a monster of so frightful mien
As to be hated needs but to be seen
But seen too often, familiar with her face
We first endure, then pity, then embrace.

(Viciul e un monstru cu o înfăţişare atât de înspăimântătoare
Încât e suficient să îl vezi ca să îl urăşti.
Dar, văzut prea des, faţa lui devine familiară,
Mai întâi o suportăm, apoi o compătimim, apoi o îmbrăţişăm.)

Dacă nu vrem să păţim şi noi la fel, avem nevoie de puterea lui Dumnezeu ca să rezistăm ispitei.

Mai e un ultim punct pe care vreau să îl menţionez, şi care a făcut din ispita aceasta una atât de puternică. Ea a venit la momentul potrivit. Poate prima dată când femeia l-a abordat, împrejurările erau potrivnice. Ea i-a spus: “Culcă-te cu mine.” Poate că el i-a răspuns: “O, n-o putem face aici. Cineva ne-ar putea vedea.” Dar, în cele din urmă, a sosit şi momentul în care, după cum ni se spune în text, nu mai era nimeni în casă, toţi slujitorii erau plecaţi. În acel moment ea l-a apucat de haină şi i-a spus: “Culcă-te cu mine!” Ni se spune că în acel moment el şi-a lăsat haina în mâinile ei şi a fugit afară din casă.
Vedeţi, în anumite circumstanţe mintea voastră va funcţiona la fel. Veţi spune: “Iată, L-am slujit pe Dumnezeu şi I-am fost credincios în toţi aceşti ani, dar acum sunt într-o situaţie în care aş putea păşi în afara voiei lui Dumnezeu doar puţin, pe urmă mă voi întoarce înapoi şi n-o să ştie nimeni.” N-o să ştie nimeni? Cea cu care păcătuieşti va şti şi poate va spune şi altcuiva. Dar, mai presus de orice, Dumnezeu ştie. Vezi, Dumnezeu nu e doar omniprezent, adică El e chiar acolo, în locul şi în momentul în care păcătuieşti, dar Dumnezeu e şi omniscient. El cunoaşte toate lucrurile, nu doar ce faci, ci şi gândurile şi planurile inimii tale. Nu spune: “Ce ocazie perfectă!” Nu există o ocazie perfectă pentru a păcătui. Dimpotrivă, fiecare moment este ocazia perfectă ca să renunţi la păcat şi să Îi slujeşti lui Dumnezeu.

Am spus că voi vorbi într-un alt studiu despre secretul succesului lui Iosif, şi voi face asta, dar dă-mi voie să îţi spun că, dacă te găseşti într-o situaţie în care eşti ispitit să faci acest păcat sau oricare altul, nu aştepta până săptămâna viitoare ca să rezolvi problema. Nu aştepta până începem să vorbim despre secret. Ocupă-te de el acum şi fă ce a făcut Iosif. Poate spui: “Dar ce a făcut Iosif?” Ei bine, sunt mai multe lucruri pe care Iosif le-a făcut, şi vom vorbi despre aceste lucruri, dar un lucru evident pe care l-a făcut este acela că a plecat din locul în care era ispitit. Dacă nu faci nimic altceva, acesta e punctul din care trebuie să porneşti. Iosif nu a rămas acolo. În ultimă instanţă, singurul lucru pe care putea să-l facă era să fugă, şi acesta este exact lucrul pe care l-a făcut. În acest punct îmi place cum traduce versiunea King James a Bibliei acest pasaj, pentru că sună atât de arhaic. Ea spune: “He left his garment in her hand, and fled, and got him out.” (“El i-a lăsat haina în mână şi a fugit afară din casă.”) Vedeţi, Iosif a fugit singur, nimeni nu l-a scos de acolo. Dacă vroia să iasă, trebuia să o facă singur. Şi a făcut-o. Acesta e motivul pentru care privim azi în urmă la istoria lui Iosif, ni-l amintim şi îl admirăm, pentru că sunt atât de mulţi oameni care au ajuns în situaţii asemănătoare şi au căzut, şi nimeni nu se mai gândeşte la ei. Stai tare alături de Iosif. Fugi de păcatul adulterului, aşa cum le scria şi Apostolul Pavel corintenilor din vremea lui. Stai tare cu Dumnezeu şi hotărăşte în inima ta că Îl vei sluji indiferent de consecinţe.

Tradus de Florin Vidu

Da Doamne, am păcătuit împotriva Ta

Dragii mei, să luăm seama la umbletele noastre, să le cercetăm şi să ne întoarcem la Domnul. Să ne înălţăm şi inimile cu mâinile spre Dumnezeu din cer (Plângerile 3:40-42), recunoscându-ne:  “Da, Doamne, am păcătuit împotriva Ta, sunt un ticălos și un netrebnic, dar Te rog iartă-mă și ajută-mă să nu mai păcătuiesc”!  Cu siguranță El ne va ierta, dacă ne lăsăm de calea cea rea şi dacă alungăm toate gândurile rele, și ne întoarcem la Domnul, care va avea milă de noi, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând (Isaia 55:7). Dumnezeu nu obosește iertând!!!! Aleluia!  “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1:9) Amin!

Doamne ajută-ne să ne recunoaștem greșelile, să le mărturisim, să ne cerem iertare, și să ne silim să nu mai repetăm aceleași greșeli! Amin!

Cât de mult iartă Dumnezeu?

În primul rând, toţi păcătuim. Iată două texte care exprimă acest adevăr: Isaia 53:6 – „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui” (Isaia 53:6) – şi Romani 3:23 – „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”.

Faptul că îţi recunoşti păcatul şi regreţi că l-ai săvârşit ar trebui să fie pentru tine un motiv de încurajare – şi aceasta din mai multe privinţe. În primul rând, sunt mulţi oameni care păcătuiesc, dar nu văd ca fiind ceva greşit în ceea ce fac; totuşi ţie Dumnezeu ţi-a deschis ochii şi te-a ajutat să înţelegi ce putere de distrugere are păcatul. Însă Dumnezeu nu doreşte să îţi trăieşti viaţa copleşit de un sentiment de vinovăţie. El doreşte ca tu să cunoşti şi să trăieşti din plin experienţa iertării pe care El o oferă.

Dumnezeu nu trece cu vederea păcatul tău, spunând: „Eşti iertat!” El vede păcatul nostru, însă cu toate acestea este gata să ne dea iertarea Sa deoarece Iisus a luat păcatul nostru în întregime asupra Sa şi a plătit pentru el prin moartea Lui pe cruce. Păcatul nostru reprezintă o problemă gravă, pentru a cărei rezolvare Iisus a plătit preţul unei suferinţe inimaginabile. Dar din momentul în care L-am primit pe Hristos în vieţile noastre, noi am dobândit iertarea Sa. Nu vom putea niciodată să facem ceva care să compenseze pentru propriul nostru păcat, indiferent câtă suferinţă am îndura – şi de altfel Dumnezeu nici nu aşteaptă acest lucru. „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8).

Dar cum stau lucrurile atunci când suntem vulnerabili în anumite privinţe şi continuăm să păcătuim? Oare este posibil ca, la un moment dat, Dumnezeu să se sature să ne tot ierte şi să ajungem la o limită dincolo de care nu mai putem fi iertaţi?

Iisus a fost întrebat de ucenicii Săi de câte ori ar trebui să ierte ei pe cineva. „Atunci Petru s-a apropiat de El şi I-a zis: «Doamne de câte ori să iert pe fratele Meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?» Isus i-a zis: «Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte»” (Matei 18:21-22). Este puţin probabil ca Petru să fi putut ţine socoteala dacă a iertat pe cineva de 490 de ori, prin urmare Iisus oferă aici un principiu. Întotdeauna trebuie să îl ierţi pe semenul tău, pentru că Dumnezeu întotdeauna te iartă pe tine. El a murit pentru fiecare dintre păcatele tale – cele care le-ai comis şi cele pe care le vei comite, aşadar pentru păcatele trecute, prezente şi viitoare. Trebuie să începi să îţi vezi păcatul aşa cum îl vede Dumnezeu. În cele ce urmează, citez câteva texte biblice care vorbesc despre acest lucru:

„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

„Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Iisus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2:1-2).

„…cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi” (Psalmul 103:12).

„Căci ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!” (Isaia 38:17). Dumnezeu mi-a aruncat păcatele dinaintea ochilor Săi şi nu mă mai priveşte prin prisma lor. Atunci când se uită la mine, El vede de fapt dreptatea lui Iisus.

„El va avea iarăşi milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre, şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor” (Mica 7:19). Ele nu vor mai putea fi găsite niciodată, deoarece au fost aruncate „în mare” – chiar mai mult, „în fundul mării”.

„Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale” (Isaia 43:25). Dumnezeu nu ţine evidenţa păcatelor noastre; lista care le conţine este ştearsă, este distrusă. Faptul că Dumnezeu „uită” păcatele nu trebuie înţeles în sensul unei slăbiciuni similare cu cea umană; El decide să nu şi le mai amintească.

„…dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult” (Romani 5:20).

„Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Iisus Hristos… Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor… Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:18-19, 21).

„Acum, deci, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus…” (Romani 8:1).

„…fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos” (Romani 5:1)

Textul biblic spune despre Satana că este „pârâşul fraţilor”, cel care îi acuză pe credincioşi (Apoc. 12:10); aceasta înseamnă că Satana va încerca să ne convingă că este imposibil ca Dumnezeu să ne iubească. Trebuie să privim asemenea gânduri drept minciuni şi în loc să le dăm lor crezare, să ne punem încrederea în ceea ce spune Dumnezeu. Ceea ce Dumnezeu spune despre noi în cuvântul Său (Biblia) este mai adevărat decât orice am putea gândi sau simţi noi. Iisus a spus că o viaţa clădită pe Cuvântul lui nu se va prăbuşi niciodată, oricâte furtuni s-ar abate asupra ei (vezi Matei 7:24-27).

Dacă I-ai cerut lui Dumnezeu să te ierte şi să intre în viaţa ta, atunci nu uita un lucru: Eşti iertat! Cuvântul Său afirmă acest lucru. Mulţumeşte-I pentru iertarea pe care ţi-a acordat-o şi începe să te bucuri de relaţia dintre tine şi El şi de trăinicia acestei relaţii. El poate schimba domenii în viaţa ta care nu sunt în acord cu voia Sa cu privire la tine. În 1 Corinteni 1:9, apostolul Pavel face următoarea afirmaţie: „Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru.”

Lupta creştinului

Romani 7:22-25

Robert Murray M’Cheyne


,,Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?… Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!… Astfel dar, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc Legii păcatului.” (Romani 7:22-25)

Un credincios trebuie să fie cunoscut nu numai după pacea şi bucuria sa, ci şi după lupta şi suferinţa sa. Pacea sa este deosebită: ea izvorăşte din Hristos, este cerească, este o pace sfântă. Lupta sa este la fel de deosebită: este adânc înrădăcinată, chinuitoare, şi nu încetează până la moarte. Am ales subiectul luptei creştinului ca să poţi cunoaşte, prin ea, dacă eşti un soldat al lui Hristos – dacă lupţi cu adevărat lupta cea bună a credinţei.

I. Credinciosul îşi găseşte plăcerea în Legea lui Dumnezeu: ,,După omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu.” (Romani 7:22)

1. Înainte ca un om să vină la Hristos, el urăşte Legea lui Dumnezeu: întregul său suflet se revoltă împotriva ei – ,,umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu” (Romani 8:7).

(1) Oamenii neconvertiţi urăsc Legea lui Dumnezeu din cauza purităţii sale. ,,Cuvîntul Tău este cu totul încercat, şi robul Tău îl iubeşte.” (Psalmul 119:140) Din acelaşi motiv oamenii lumeşti îl urăsc. Legea este exprimarea minţii pure şi sfinte a lui Dumnezeu. Este infinit opusă oricărei necurăţii sau păcat. Fiecare rând din Lege este împotriva păcatului. Dar oamenii fireşti iubesc păcatul, şi prin urmare urăsc Legea, pentru că ea li se opune în tot ceea ce ei iubesc. Aşa cum liliecii urăsc lumina şi zboară departe de ea, la fel oamenii neconvertiţi urăsc lumina pură a Legii lui Dumnezeu şi se depărtează de ea.

(2) Ei o urăsc pentru lărgimea sa. ,,Poruncile Tale sunt fără margini” (Psalmul 119:96). Legea se extinde asupra tuturor acţiunilor lor exterioare, văzute şi nevăzute; se extinde asupra oricărui cuvânt nefolositor pe care îl rostesc oamenii; se extinde asupra imaginilor pe care le privesc ochii lor; coboară în cele mai adânci peşteri ale inimilor lor; condamnă cele mai secrete izvoare ale păcatului şi poftei care se cuibăresc acolo. Oamenii neconvertiţi sunt în conflict cu Legea lui Dumnezeu din cauza stricteţii sale. Dacă s-ar extinde doar asupra acţiunilor mele exterioare, atunci aş putea să o suport; dar îmi condamnă cele mai secrete gânduri şi dorinţe, pe care nu le pot împiedica să apară. De aceea oamenii neevlavioşi se revoltă împotriva Legii.

(3) Ei o urăsc pentru caracterul ei neschimbător. ,,Cerul şi pământul vor trece, dar nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege” (Matei 24:25 şi 5:18 combinate). Dacă Legea s-ar schimba, sau ar renunţa la unele din cerinţele sale, sau ar muri, atunci oamenii neevlavioşi ar fi foarte mulţumiţi. Dar e la fel de neschimbătoare ca Dumnezeu: este scrisă pe inima lui Dumnezeu, ,,în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17). Nu se poate schimba decât dacă Dumnezeu s-ar schimba! Nu poate muri decât dacă Dumnezeu ar muri. Chiar în veşnicia iadului cerinţele şi blestemele ei vor fi aceleaşi. Este o Lege neschimbătoare, pentru că El este un Dumnezeu neschimbător. De aceea oamenii neevlavioşi au o ură neschimbătoare faţă de această Lege sfântă.

2. Când un om vine la Hristos, el este schimbat în totalitate. El poate spune: ,,Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu” (Romani 7:22). El poate spune împreună cu David: ,,Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea.” (Psalmul 119:97). El poate spune împreună cu Domnul Isus, în Psalmul 40 (versetul 8): ,,Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.” Sunt două motive pentru aceasta:

Primul motiv: Legea nu mai este un duşman. Dacă vreunul dintre cei ce tremuraţi, apăsaţi de sentimentul nenumăratelor voastre păcate şi de blestemele Legii pe care aţi încălcat-o, veţi fugi la Hristos, veţi găsi odihnă. Veţi descoperi că El a anulat în întregime pretenţiile Legii ca un Garant pentru păcătoşi, că i-a suportat în întregime toate blestemele. Veţi putea spune: ,,Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru mine, fiindcă este scris: ‘Blestemat e oricine este atârnat pe lemn'” (Galateni 3:13). Nu trebuie să vă mai temeţi, atunci, de acea înfricoşătoare Lege sfântă; nu sunteţi sub Lege, ci sub har (Romani 6:14). Nu trebuie să vă temeţi mai mult de Lege decât v-aţi teme după Ziua Judecăţii. Imaginaţi-vă un suflet mântuit după Ziua Judecăţii. Când acea scenă îngrozitoare a trecut – când morţii, mari şi mici, au stat înaintea Scaunului de domnie mare şi alb (Apocalipsa 20:11) – când sentinţa suferinţei veşnice a căzut asupra tuturor celor neconvertiţi şi aceştia s-au scufundat în iazul al cărui foc nu poate fi stins niciodată; nu va spune atunci acel suflet mântuit: ,,Nu mai trebuie să mă tem de acea Lege sfântă; i-am văzut potirele mâniei (Apocalipsa 15:7) vărsate; dar nici un strop nu a căzut pe mine”? La fel poţi spune şi acum, o, cel ce crezi în Hristos! Când priveşti sufletul lui Hristos, sfâşiat de trăsnetele lui Dumnezeu, când priveşti trupul Său, străpuns pentru păcat, poţi spune: ,,El a fost făcut blestem pentru mine; de ce să mă mai tem de acea Lege sfântă?”

Al doilea motiv: Duhul lui Dumnezeu scrie Legea în inimă. Promisiunea spune: ,,După zilele acelea, zice Domnul, voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu” (Ieremia 31:33). Atunci când vii la Hristos, frica de Lege îţi dispare, dar Duhul Sfânt care îţi intră în inimă te face să iubeşti Legea. Duhul Sfânt nu mai este ţinut departe de acea inimă; El intră în ea şi o înmoaie; El ia inima de piatră (Ezechiel 36:26) şi pune în loc o inimă de carne (Ezechiel 36:26); pe aceasta El scrie sfânta, sfânta Lege a lui Dumnezeu. Atunci Legea lui Dumnezeu e dulce pentru acel suflet; el îşi găseşte plăcerea în ea. ,,Legea este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12).El doreşte acum, cu sinceritate, ca fiecare gând, cuvânt şi faptă să fie în conformitate cu acea Lege. ,,O, de ar ţinti căile mele la păzirea orânduirilor Tale! Multă pace au ceice iubesc Legea Ta, şi nu li se întâmplă nici o nenorocire” (Psalmul 119:5 şi 119:165 combinate). Psalmul 119 devine respiraţia acelei inimi noi. Acum va tânji el ca întreaga lume să se supună acelei Legi pure şi sfinte. ,,Ochii îmi varsă şiroaie de ape, pentru că Legea Ta nu este păzită” (Psalmul 119:136). O, de ar şti întreaga lume că sfinţenia şi fericirea sunt unul şi acelaşi lucru! Pune-te la încercare. Poţi spune: ,,După omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu” (Romani 7:22)? O iubeşti acum? Tânjeşti după vremea când vei trăi în întregime sub ea – sfânt, aşa cum Dumnezeu este sfânt, curat, aşa cum Cristos este curat?

O, veniţi, păcătoşi, daţi-vă inimile lui Hristos, ca El să poată scrie pe ele Legea Sa sfântă! Destul aţi avut legea Diavolului întipărită în inimile voastre; veniţi la Domnul Isus, şi El vă va adăposti de blestemele Legii şi vă va da Duhul Sfânt care va scrie toată Legea în inimile voastre; El te va face să o iubeşti din tot sufletul tău. Roagă-L să-Şi ţină promisiunea. Cu siguranţă, destul ai încercat plăcerile păcatului. Vino acum, şi încearcă plăcerile sfinţeniei dintr-o inimă curată. Dacă vei muri cu inima aşa cum e acum, aceasta va fi însemnată ca o inimă păcătoasă pentru întreaga veşnicie: ,,Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe” (Apocalipsa 22:11). Vino şi primeşte o inimă nouă până nu vei muri: pentru că, dacă nu te naşti din nou, nu vei putea vedea împărăţia lui Dumnezeu.

II. Un credincios adevărat simte în mădularele sale o lege care se împotriveşte (Romani 7:23)

,,Văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva Legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele” (Romani 7:23). Când un păcătos vine pentru prima dată la Hristos, el se gândeşte adesea că de-acum şi-a luat rămas bun pentru totdeauna de la păcat: ,,De-acum nu voi mai păcătui niciodată.” Se simte deja la poarta cerului. Dar curând o mică ispită îi dă în vileag inima, şi el strigă: ,,Văd o altă lege.”

1. Observaţi că el o numeşte ,,o altă lege”, o lege total diferită de Legea lui Dumnezeu – o lege în totalitate contrară acesteia. În versetul 25 el o numeşte ,,legea păcatului” – o lege care îi porunceşte să păcătuiască – care îl îmboldeşte înainte prin răsplăţi şi ameninţări. În Romani 8:2 este numită ,,legea păcatului şi a morţii” – o lege care nu numai că duce la păcat, dar şi la moarte, la moarte veşnică: ,,plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Este aceeaşi lege numită în Galateni carnea: ,,carnea pofteşte împotriva Duhului” (5:17). Este aceeaşi ca în Efeseni 4:22, unde este numită ,,omul cel vechi”, care se strică după poftele înşelătoare. Aceeaşi lege care în Coloseni 3 este numită ,,mădularele voastre” – ,,De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli” (versetul 5). Aceeaşi lege este numită în Romani 7:24 ,,acest trup de moarte”. Adevărul este, prin urmare, că în inima credinciosului rămân toate mădularele şi trupul unui om vechi, sau ale unei vechi naturi: rămâne fântâna oricărui păcat care a poluat vreodată lumea.

2. Mai observaţi că această lege face ceva – ,,se luptă”. Legea din mădulare nu stă liniştită, ci întotdeauna luptă. Nu poate fi niciodată pace în inima unui credincios. Există pacea cu Dumnezeu, dar o luptă continuă cu păcatul. Această lege din mădulare are la dispoziţia sa o armată de pofte şi duce un război constant împotriva Legii lui Dumnezeu. Într-adevăr, uneori o armată stă la pândă şi aşteaptă în linişte până soseşte momentul potrivit pentru a ataca. La fel, poftele din inimă aşteaptă adesea în tăcere până în ora ispitei, şi atunci se războiesc cu sufletul. Inima este ca un vulcan. Uneori dormitează şi nu scoate altceva decât fum, dar focul mocneşte în adâncuri şi în curând va erupe din nou. Există doi mari luptători în sufletul credinciosului. Pe de o parte e Satan, având sub comanda sa carnea şi poftele sale; de cealaltă parte e Duhul Sfânt, având sub comanda sa întreaga nouă făptură. Şi astfel ,,firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi” (Galateni 5:17).

Câştigă vreodată Satan această luptă? În adânca înţelepciune a lui Dumnezeu, uneori legea din mădulare duce sufletul în robie. ,,Noe era un om neprihănit” (Geneza 6:9) şi Noe umbla cu Dumnezeu, cu toate acestea a fost dus în robie: ,,Noe a început să fie lucrător de pământ, şi a sădit o vie. A băut vin, s-a îmbătat şi s-a dezgolit în mijlocul cortului său” (Geneza 9:20-21). Avraam a fost ,,prietenul lui Dumnezeu” (Iacov 2:23) şi totuşi a rostit o minciună, spunând despre nevasta lui Sara: ,,Este sora mea.” Iov a fost un om neprihănit, se temea de Dumnezeu şi ura răul, şi totuşi a fost provocat să blesteme ziua în care s-a născut. La fel stau lucrurile cu Moise, David, Solomon, Ezechia, Petru şi apostolii.

Aţi experimentat această luptă? E un semn clar al copiilor lui Dumnezeu. Mă tem că cei mai mulţi dintre voi nu aţi simţit-o niciodată. Să nu mă înţelegeţi greşit. Fiecare dintre voi aţi simţit uneori un conflict între conştiinţa voastră naturală şi Legea lui Dumnezeu. Dar aceasta nu este războiul din inima credinciosului, care este lupta dintre Duhul lui Dumnezeu din inimă şi ,,omul cel vechi cu faptele sale”.

Dacă vreunul dintre voi geme sub apăsarea acestei lupte, învaţă să te laşi smerit de ea, dar nu descurajat.

Mai întâi, lasă-te smerit de ea. Scopul ei este să te facă să zaci în ţărână şi să simţi că nu eşti altceva decât un vierme. O! Ce ticălos mizerabil trebuie să fii, dacă şi după ce ai fost iertat şi ai primit Duhul Sfânt, inima ta continuă să fie o fântână a oricărei nelegiuri! Cât de respingător poţi fi, dacă în cele mai solemne clipe când te apropii de Dumnezeu, în acele momente emoţionante, tu încă ai în sânul tău toate mădularele vechii naturi! Fie ca aceasta să te păstreze smerit.

Apoi, fie ca aceasta să te înveţe că ai nevoie de Hristos. Ai nevoie de sângele Său preţios la fel de mult acum ca la început. Nu poţi sta vreodată înaintea lui Dumnezeu aşa cum eşti. Trebuie din nou şi din nou să mergi la El pentru a fi spălat. Chiar şi pe patul de moarte trebuie să te adăposteşti sub Iehova, neprihănirea noastră. De asemenea, trebuie să te rezemi de Hristos. Numai El poate birui în tine. Lipeşte-te mai aproape de El în fiecare zi.

III. Sentimentele unui credincios în timpul acestei lupte:

1. El se simte nenorocit. ,,O, nenorocitul de mine!” (Romani 7:24). Nimeni din lumea aceasta nu e mai fericit ca un credincios. El a venit la Hristos şi a găsit odihna. Toate păcatele sale au fost iertate în Hristos. Se poate apropia de Dumnezeu ca un copil. Duhul Sfânt locuieşte în el. El are nădejdea slavei (Coloseni 1:27). În cele mai îngrozitoare clipe el poate rămâne liniştit, pentru că simte că Dumnezeu e cu El. Cu toate acestea, sunt momente în care strigă: ,,O, nenorocitul de mine!” Când simte boala propriei sale inimi – când simte ţepuşul din carne (2 Corinteni 12:7) – când inima sa păcătoasă e descoperită în toată răutatea ei înfricoşătoare – vai, atunci el se aruncă la pământ, strigând: ,,O, nenorocitul de mine!” Un motiv al acestei nenorociri este că păcatul descoperit în inimă îndepărtează sentimentul iertării. Conştiinţa este învăluită în vinovăţie şi un nor întunecat acoperă sufletul. ,,Cum mă voi putea duce din nou înaintea lui Hristos?” strigă el. ,,Vai! L-am îndepărtat prin păcatul meu pe Mântuitorul!” Un alt motiv este caracterul dezgustător al păcatului. Este simţit ca o viperă în inimă. Omul firesc se simte adesea foarte nefericit din cauza păcatului, dar niciodată nu îi simte caracterul respingător; pentru noua făptură însă este cu adevărat scârbos. Vai! Fraţilor, cunoaşteţi voi ceva din nenorocirea credinciosului? Dacă nu, nu-i veţi cunoaşte nici bucuria sa. Dacă nu cunoaşteţi lacrimile şi gemetele lui, nu-i veţi cunoaşte nici cântecul de biruinţă.

2. El caută scăparea. ,,Cine mă va izbăvi?” În trecut, unii tirani obişnuiau să-şi lege prizonierii cu lanţuri de un trup mort; astfel, oriunde mergea prizonierul, trebuia să tragă după el un cadavru în putrefacţie. Se crede că Pavel face aluzie aici la această practică inumană. El îşi simţea vechiul om ca pe un cadavru putred, pe care îl târa neîncetat după el oriunde mergea. Dorinţa lui arzătoare era să fie fie eliberat de acesta. Cine să ne izbăvească? Vă amintiţi cum odată, când Dumnezeu a lăsat ca un ţepuş în carne să-i chinuie slujitorul, un sol al lui Satan care să-l pălmuiască (2 Corinteni 12:7), Pavel căzut pe genunchi. ,,De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia.” O, aceasta este adevăratul semn al copiilor lui Dumnezeu! Cei din lume au o natură veche; ei nu au altceva în afară de această veche natură. Dar aceasta nu-i duce pe genunchi. Tu cum stai, suflet drag? Oare putreziciunea dinăuntrul tău te face să mergi la tronul harului? Te determină să chemi numele Domnului? Te face să spui, ca văduva insistentă, ,,Fă-mi dreptate în cearta cu pârâşul meu”? Te face să strigi după Domnul Isus, ca femeia canaanită? O, aminteşte-ţi, dacă pofta poate lucra în inima ta şi tu rămâi mulţumit în această stare, tu nu îi aparţii lui Hristos!

3. El mulţumeşte pentru izbândă. Cu adevărat, ,,în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8:37), pentru că putem aduce mulţumiri înainte de terminarea luptei. Da, chiar în cele mai întunecate clipe ale bătăliei noi putem privi la Hristos şi putem striga: ,,Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu!” În clipa în care un suflet, gemând sub apăsarea depravării, îşi ridică privirea spre Domnul Isus, în acel moment gemetele sale sunt transformate în cântări de laudă. În Hristos descoperi o fântână care te spală de vinovăţia tuturor păcatelor tale. În Hristos descoperi har suficient pentru tine – har care să te susţină până la sfârşit – şi o promisiune sigură că rădăcinile păcatului vor fi smulse în întregime. ,,Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu” (Isaia 43:1). O, aceasta ne transformă gemetele în cântece de laudă! Cât de adesea începe un Psalm cu gemete şi se sfârşeşte cu laudă! Aceasta e experienţa zilnică a poporului lui Dumnezeu. E şi a ta? Pune-te la încercare. Dacă nu cunoşti cântarea de biruinţă a credinciosului, niciodată nu-ţi vei arunca împreună cu el cununa la picioarele Mielului (Apocalipsa 4:10). Scump credincios, mulţumeşte-te să te lauzi cu slăbiciunile tale, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în tine (2 Corinteni 12:9).

Tradus de Florin Vidu

Cum să învingem păcatul

John F. MacArthur, Jr.


Întrebarea se pune: “Cum să nimicesc păcatul din viaţa mea? Cum să fac acest lucru?” Daţi-mi voie să vă dau câteva principii scurte – de bază şi foarte directe.
Dacă trăieşti după Duhul şi eşti condus spre viaţa veşnică datorită mântuirii tale, Duhul care este în tine îţi dă putere să omori faptele cărnii. Întrebarea se pune: “Bine, bine, dar cum fac acest lucru? Sunt de acord cu faptul că puterea se află acolo, către ea înclină viaţa mea, acesta este drumul pe care merg, vreau să văd Duhul lucrând mai mult şi mai mult acest lucru. Dar cum ajung în acel punct? Cum ajung la acea victorie? Cum dobândesc această trăsătură? Cum poate ea deveni o obişnuinţă? Cum să fac acest lucru?”

1. Recunoaşte prezenţa păcatului în firea ta.
Ştii de ce (cred aceasta din toată inima) majoritatea creştinilor este învinsă de păcat în cele mai multe cazuri? Din cauză că păcatul i-a înşelat atât de mult încât nu ajung niciodată cu adevărat în punctul în care să evalueze sincer realitatea. Ei nu tratează problema. Petreci atât de mult timp din viaţă încercând să-ţi justifici păcatul, ca şi când ar fi un obicei al personalităţii tale sau un produs al mediului în care trăieşti. Petreci atât de mult timp îndulcind diferitele tipuri de păcate cu care te-ai deprins, ca şi cum ar fi simple particularităţi ale individualităţii proprii, sau un gen de predilecţie prenatală pe care a avut-o mama ta, sau le dai o altă interpretare. Ai devenit atât de dibace (şi noi toţi am devenit aşa) în acoperirea realităţii păcatului nostru, încât nu-l mai vedem, astfel că nu-l mai tratăm; pentru că, de fapt, nu-l mai recunoaştem ca păcat în primă instanţă. Orice gen de biruinţă spirituală începe atunci când îţi identifici duşmanul. Adică, e vechea poveste, “Dacă nu ştii care îţi este ţinta, cum vei putea s-o atingi?” Cum voi putea elimina din viaţa mea acel ceva pe care nici nu-l consider necesar a fi eliminat?

Păcatul nu este doar rău, este şi înşelător. Este înşelător! Şi este acolo, crede-mă, este acolo. John Owens avea dreptate. El a spus cu privire la păcat:

Nu are uşi pe care să le deschizi. Nu are nevoie de un motor ca să funcţioneze. Zace în mintea, în gândurile noastre. Îl aflăm în voinţa noastră. Se află în înclinaţia afecţiunilor noastre. Se simte atât de acasă în sufletul nostru.

Se află acolo! Dar, fără-ndoială este acoperit. Vă amintiţi când David a spus: “Păzeşte-mă de păcatele secrete, de păcatele ascunse”? Şi pentru a-l nimici, trebuie mai întâi să-l recunoşti, trebuie să-l depistezi. Psalmul 139 versetul 23 este un verset bun, (Psalm 139:23); vă amintiţi? “Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă este…” ce anume? “…o cale rea în mine.”(GBV) Ajută-mă să-mi văd păcătoşia. Vreau s-o văd aşa cum este. Vreau să ajung la rădăcina ei. Din acest motiv psihoterapia contemporană este atât de greşită; în loc să trateze realitatea stării spirituale prezente, ea tinde să te târască în trecut şi să găsească pe altcineva vinovat pentru problema ta. Trebuie să tratezi orice lucru care îţi slăbeşte viaţa. Tu trebuie să faci acest lucru. Nu te lăsa înşelat de cât de bun eşti. Crede-mă, păcatul este în tine şi este ticălos şi ţâşneşte prin crăpăturile aşa zisei tale dreptăţi. Iese la suprafaţă prin mânie şi cuvinte amare, gânduri rele, critică, îngâmfare, lipsă de înţelegere, nerăbdare, rugăciuni slabe, gânduri imorale şi chiar păcate făţişe. Ai ajuns să-ţi cunoşti slăbiciunile.

Profetul Hagai în capitolul 1 spune de două ori, în versetele 5 şi 7: “Luaţi aminte la căile voastre! Luaţi aminte la căile voastre!” Priveşte adânc în inima ta. 1Împăraţi 8:38 spune “îşi va cunoaşte rana din inima sa” (GBV). Cunoaşte-ţi rana din inimă! Şi Pavel în Efeseni 4:22 vorbeşte despre poftele înşelătoare. Trebuie să începi prin a-ţi examina propria viaţă pentru a vedea realitatea a ceea ce este cu adevărat acolo.

2. O inimă aţintită asupra lui Dumnezeu.
Al doilea pas. Pentru ca să câştigi această biruinţă, triumful ei, şi pentru ca să vezi puterea Duhului lui Dumnezeu începând să-ţi dea putere asupra firii nerăscumpărate, putere pe care şi tu şi Dumnezeu o doriţi, trebuie să ai o inimă aţintită asupra lui Dumnezeu. O inimă aţintită asupra lui Dumnezeu. Psalmistul spune în Psalmul 57:7 “Inima mea este tare, Dumnezeule, inima mea este tare.” Ce vreau să spun cu asta? Devotament neîmpărţit faţă de Dumnezeu! Atunci vorbim de integritate în viaţa spirituală când suntem predaţi în întregime lui Dumnezeu. Ce vreau să spun cu acest lucru? Ce vreau să spun prin acest context este că nu poţi păstra păcatul în nici un domeniu al vieţii tale. Nu poţi să-l îndepărtezi în cea mai mare parte, şi totuşi, să păstrezi un domeniu neatins. Nu poţi să-l înfometezi şi să-l omori într-un anumit domeniu, şi într-altul să-l hrăneşti pentru ca să crească. Dacă îl laşi să trăiască într-un colţ, se va întinde peste tot, va năpădi întreaga suprafaţă. Este cea mai dăunătoare buruiană din lume, creşte cel mai rapid. Nu se va limita doar la un singur răzor, va cuprinde totul. Psalmistul a spus în Psalmul 119, versetul 6: “Atunci nu-mi va fi ruşine.” Când? Când nu-ţi va fi ruşine? “Când voi lua seama la toate poruncile Tale” (Buc. 2001). Viaţa mea nu va urma un curs drept, nu va fi lipsită de ruşine până ce nu voi lua seama aşa cum se cuvine la fiecare poruncă a lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă a trata fiecare păcat din viaţa mea. Singura viaţă care va fi lipsită de ruşine va fi cea care este îndreptată în întregime către Dumnezeu; viaţa în care orice lucru a fost tratat.

3. Meditează asupra Cuvântului.
Meditează asupra Cuvântului. Umplerea cu Duhul este pusă la acelaşi nivel în Coloseni 3 cu a lăsa ca Cuvântul să locuiască din belşug în inimile voastre. Când Cuvântul este cel care te controlează, când îţi controlează gândurile, când se întâmplă ceea ce spune psalmistul: “meditez la el zi şi noapte”, când este ascuns acolo “ca să nu păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu”, atunci ai un factor de control în viaţa ta. Calea de a omorâ păcatul în viaţa ta este de a-l hrăni cu Scriptura. Este ca o otravă. Va otrăvi păcatul. Hrăneşte o viaţă păcătoasă cu Scriptura — ea va fi otrăvită! Oricare ar fi lucrul care îţi controlează gândirea, care îţi controlează comportamentul; astfel că înveţi să laşi afară gunoiul şi să hrăneşti păcatul, păcatul care a rămas înăuntru, în viaţa ta, cu o dietă strictă ce constă din adevărul glorios al lui Dumnezeu, adevăr care va otrăvi păcatul. Trebuie să te dedici Cuvântului. Trebuie să te umpli de Cuvânt. Trebuie să asculţi Cuvântul propovăduit şi explicat. Tu însuţi trebuie să-l înveţi şi să meditezi la el zi şi noapte.

4. Ai părtăşie cu Dumnezeu în rugăciune.
Aceste lucruri sunt de bază. Cel de-al patrulea, şi foarte important, este acela de a avea părtăşie cu Dumnezeu în rugăciune. Comunică cu Dumnezeu în rugăciune. Acest lucru presupune a te întoarce la primul punct pe care ţi l-am arătat. Adevărata rugăciune face ca inima să îşi simtă caracterul josnic şi reînnoieşte ura faţă de păcat. Adevărata rugăciune face acest lucru. Jown Owens a spus: “Cel care se roagă lui Dumnezeu pentru îndepărtarea păcatului, se roagă şi pentru inima lui, ca ea să deteste păcatul.” La un moment dat în viaţa ta de rugăciune, vei simţi nevoia să fii sincer. Vei simţi nevoia să fii sincer. Şi va trebui să începi să-I spui lui Dumnezeu: “Vreau să îmi descoperi păcatul, vreau să-l scoţi la suprafaţă. Vreau să mi-l arăţi. Vreau ca să sufli peste praful care îl acoperă. Vreau să dai la o parte toate acele lucruri din viaţa mea care l-au ascuns, pentru ca să devină manifest şi vizibil înaintea ochilor mei. Vreau să văd realitatea păcatului meu. Vreau să mi-l arăţi aşa cum este.” Aceasta face parte din părtăşia ta cu Dumnezeu.

Când te rogi lui Dumnezeu fii sincer în mărturisirea ta. Tu poţi spune că îţi mărturiseşti păcatele, dar până ce nu spui: “Dumnezeule, arată-mi toate păcatele vieţii mele, descoperă-mi-le pe toate, adu la lumină fiecare colţ al vieţii mele. Scoate-l la lumină şi fă ca să fie şi pentru mine la fel de detestabil cum este pentru Tine, şi dă-mi putere ca să-l văd îndepărtându-se.” Acest gen de rugăciuni arată adevăratele rugăciuni de pocăinţă. Am crezut întotdeauna că, atunci când îţi mărturiseşti cu sinceritate păcatele există un mic P.S. (post scriptum) pe care îl adaugi la sfârşit, atunci când spui: “Doamne, iartă-mă pentru acest păcat”, şi întotdeauna adaugi, dacă mărturisirea ta este veritabilă, “Şi Doamne, fă ca niciodată să nu îl mai fac”. Acesta este strigătul inimii mele. Şi atunci, rugăciunea aduce în lumină păcatele ascunse. Rugăciunea slăbeşte puterea de a domina a păcatului. Rugăciunea găseşte în părtăşia cu Dumnezeul cel sfânt puterea de a nimici păcatul în vieţile noastre. Ce trebuie să fac pentru a cunoaşte victoria asupra păcatului? Pentru început, trebuie să recunosc păcatul în viaţa mea. Nu te amăgi, nu te ascunde sub o poleială înşelătoare, nu-ţi subestima starea nenorocită, aşa cum nici Pavel nu a făcut-o în Romani capitolul 7. Apoi focalizează-te în întregime asupra lui Dumnezeu, predă-te Lui în întregime, astfel încât orice lucru din viaţă, din centru sau de la periferie, să fie El. Aşa cum a spus psalmistul în Psalmul 16, “Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea mea” (Buc. 2001), şi aceasta este singura cale de a trăi. Apoi, este la fel de important să cultivi cunoaşterea şi înţelegerea, înţelegerea profundă şi punerea în practică a adevărului biblic, să petreci timp în rugăciune sinceră înaintea lui Dumnezeu, aducând în prezenţa Sa, adevărul vieţii. Prin aceste exerciţii spirituale simple vine moartea asupra păcatului. Apoi, mai există cel de-al cincilea lucru şi ultimul, în acest model de biruinţă.

5. Cultivă ascultarea.
Ieşim acum din acel loc tainic unde ai căutat să-ţi vezi păcatul şi unde ţi-ai aţintit privirea asupra lui Dumnezeu. Acolo unde ai meditat asupra Cuvântului, unde ai avut părtăşie cu Dumnezeu în rugăciune, şi mergem acum în loc public, acolo unde modelul tău de viaţă urmează cursul ascultării. Pavel spune: “Nu l-am obţinut încă”, îmi place aceasta, “dar”, spune el, “alerg spre ţintă”. Nu am ajuns încă la ţintă, dar sunt pe drum. Pe ce drum se afla el? Pe drumul ascultării. Petru a spus: “Vieţile noastre trebuie să fie caracterizate”, 1 Petru 1:22, “de ascultarea de adevăr”. Noi mergem pe un drum al ascultării. Dacă vrei să te angajezi în lupta contra păcatului mergi pe drumul ascultării zi de zi, clipă de clipă, pas cu pas. La început pare greu, la început progresul este slab, dar rămâi pe acest drum şi în cele din urmă, ascultarea va deveni un obicei. Ascultarea va deveni un obicei. Devine un obicei! Rămâi pe calea pe care Dumnezeu a arătat-o prin Cuvântul Său. Această cale va face să creşti în har, să îţi desăvârşeşti sfinţirea, să îţi reînnoieşti omul din lăuntru zi de zi, şi astfel vei fi instruit înspre evlavie. Acum, cred că este cinstit să pun întrebarea finală: “Cum mă descurc?” Cum aş putea să mă îndrept spre inima mea şi să-mi spun: “Suflete, suflete, ce faci? Cum te descurci? Faci aceste lucruri?” Pune-ţi câteva întrebări simple.

A. Cât de mare este râvna mea pentru Dumnezeu?
Este inima mea rece faţă de Dumnezeu? M-a făcut păcatul indiferent faţă de timpul pe care-l petrec în comuniune cu Dumnezeu? Mă mai interesează prezenţa Sa câtuşi de puţin sau nu mă mai interesează deloc? Mă mai interesează gloria Numelui Său? Iubesc Cuvântul Său? Iubesc legea Sa? Înţeleg ce a vrut să spună psalmistul în Psalmul 119:136, când a zis: “Ochii îmi varsă şiroaie de apă, pentru că Legea Ta nu este păzită.” Am eu o dragoste aşa de mare pentru legea lui Dumnezeu încât mă simt distrus când ea este încălcată? Lupt cu toată sinceritatea pentru credinţă? Trăiesc eu ca să ţin sus adevărul? Trăiesc eu ca să pun în practică acest adevăr? Trăiesc eu ca să vestesc acest adevăr? La ce nivel se află râvna mea?

B. Iubesc Cuvântul?
Mă simt atras de Cuvânt? Sau sunt prins de el cu un ac de siguranţă de către un luptător divin care m-a ţintuit la podea, şi nu mă pot ridica până ce adevărurile Cuvântului nu au devenit propriile mele convingeri? Mă regăsesc în poziţia de a aprofunda Cuvântul? Să-mi pun această întrebare: “Eu-le, iubeşti timpul de rugăciune? Iubeşti locul mărturisirii? Alergi la locul în care poţi să-ţi mărturiseşti păcatul şi Îi ceri lui Dumnezeu să te examineze în lumina Duhului Sfânt, astfel încât fiecare lucru murdar să fie adus la lumină? Cauţi acest lucru? Este închinarea desfătarea ta? Ai tu marea dorinţă de a fi aici cu poporul răscumpărat al lui Dumnezeu? Este un lucru preţios pentru tine să petreci ziua Domnului în biserică? Este desfătarea cea mai mare a sufletului tău să Îi aduci laude şi să-L cunoşti mai bine, pentru a-I aduce cinste?” Sau spui şi tu împreună cu iudeii din vremea lui Maleahi: “Cât de istovitoare este închinarea!” Pune-ţi această întrebare: Eşti sensibil la prezenţa păcatului în biserică? Eşti sensibil la prezenţa păcatului în lume? Te taie la inimă când vezi păcatul în jurul tău, pretutindeni? Chiar şi în viaţa ta?”

Ceea ce v-am dat sunt doar principii de bază, principii pe care le-am transformat în întrebări orientate către examinarea de sine. Biruinţa spirituală este acolo unde recunoşti că nu mai eşti dator păcatului. Este atunci când înţelegi că Duhul lui Dumnezeu ţi-a deschis drumul către viaţă şi El deja omoară păcatul în viaţa ta, şi puterea de a-l nimici în totalitate este prezentă. Tot ceea ce îţi rămâne de făcut este să trăieşti în realitatea acestor adevăruri şi ţi-am dat principii simple prin care poţi să împlineşti aceste lucruri în viaţa ta, şi un test mic prin care să îţi verifici poziţia.

Nu ştiu cum stau lucrurile cu tine, dar eu unul, vreau să am o viaţă de calitate. Vreau să am o viaţă de bucurie. Vreau să am o viaţă de pace şi vreau o viaţă care să-I fie de folos lui Dumnezeu, iar acesta este drumul către o astfel de viaţă. Dumnezeu să-ţi dea puterea să mergi pe acest drum; şi Dumnezeu să scoată slavă pentru Numele Său prin umblarea ta cu credincioşie. Acesta este scopul tuturor lucrurilor.

Să ne plecăm capetele împreună. Tată, adevereşte în inimile noastre aceste adevăruri, pentru ca toţi să fim ceea ce Tu doreşti să fim.

Tradus de Estera Sandau

Lupta cu păcatele din obişnuinţă


Luaţi-vă Biblia şi deschideţi la textul pe care l-am citit mai devreme, în Evrei, capitolul 12. După cum ştiţi, aceasta este o importantă şi monumentală Scriptură; o mulţime de lucruri conţinute aici merită a fi luate în considerare. În timpul rămas înaintea participării la Cina Domnului, vreau să mă concentrez asupra unei singure fraze, o frază de mare importanţă şi această frază se găseşte în primul verset: “Păcatul care atât de uşor ne înfăşoară (împresoară)”.

Aş vrea să vorbim în aceasta dimineaţă despre lupta cu păcatul care ne împresoară (înconjoară). Stă în natura omului, chiar a credinciosului, să fie încolţit de păcat. Se întâmplă atât de uşor, şi sincer să fiu, exista unele păcate care ne încolţesc, pe fiecare dintre noi, mai uşor decât altele. Fiecare dintre noi, în vieţile noastre, avem predispoziţie (înclinare) spre anumite tipuri de păcate. Aceasta se poate datora cultivării (săvârşirii) unor păcate în viaţa trecută, care nu ne dau pace nici după mântuire. S-ar putea datora faptului că, şi după ce am devenit creştini, am continuat să dezvoltăm obiceiuri din anumite păcate; şi ne simţim mai vulnerabili decât alţii în faţa acestor păcate.

Este un adevăr valabil pentru toţi creştinii ca există unele păcate care ne acaparează uşor, după cum este adevărat că în general păcatul ne încolţeşte cu uşurinţă. Nu toate păcatele reprezintă ceea ce numim păcatele care ne înfăşoară sau păcatele care nu atacă constant: păcatele noastre din obişnuinţă; păcatele pe care le comitem, apoi le mărturisim şi apoi le săvârşim din nou, apoi le mărturisim, şi le săvârşim, şi le mărturisim iarăşi, şi continuăm pe acest drum în vieţile noastre. Anumite păcate intra în această categorie, dar în general toate păcatele par să aibă influenţă asupra noastră. Şi poate vă voi putea ajuta să înţelegeţi acest adevăr, prezentându-vă trei simple idei despre păcat:

1. Păcatul are o mare putere asupra firii noastre pământeşti (cărnii)
Motivul pentru care ne înfăşoară atât de uşor se datorează puterii, tăriei, forţei sale. El exercită o puternică influenţă asupra voinţei noastre, asupra simţurilor noastre, asupra sentimentelor noastre. Rareori ne sugerează anumite lucruri, aproape întotdeauna comandându-ni-le. Rareori conduce, de cele mai multe ori împinge de la spate, forţează.
Galateni 5:17 spune: “Firea pământească pofteşte împotriva Duhului. Sunt lucruri potrivnice unul celuilalt, aşa ca nu puteţi face ceea ce vreţi”. Capul de pod, pe care păcatul îl are în puterea sa, este firea pământească şi păcatul exercită o putere copleşitoare, covârşitoare împotriva firii noastre. Este o foarte puternica forţa şi găseşte în firea pământească un aliat foarte supus, un mediu receptiv.

2. Păcatul ne înfăşoară uşor pentru că este atât de aproape.
Mai mult decât forţându-şi cu putere drumul dinafară spre firea noastră, el îşi croieşte drum în firea noastră, ca şi cum ar fi înăuntrul nostru, în fiecare fibră. Este foarte aproape; de fapt, se află în fiinţa noastră. Poţi deveni călugăr şi locui izolat într-o peşteră şi tot vei avea de-a face cu păcatul. Ieremia 13:23 spune: “Poate un Etiopian să-şi schimbe pielea, sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, cari sunteţi deprinşi să faceţi răul?” Înţelesul fiind: nu vă puteţi schimba starea de păcătoşenie spirituală, care este o parte a vieţii voastre, aşa cum nici leopardul nu-şi poate schimba petele, sau etiopianul culoarea pieii. Este o parte din ceea ce sunteţi. Păcatul este foarte puternic şi îşi găseşte un aliat supus în firea voastră pământească, pentru ca firea este căzută şi firea însăşi are înclinaţie spre păcat. Păcatul este foarte aproape. Inima voastră, spune Ieremia 17:9, “este înşelătoare”. “Este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea.”

Există un al treilea motiv care face ca păcatul să ne înfăşoare cu uşurinţă şi acesta este:

3. Păcatul nu rămâne izolat, ci se amestecă în toate motivaţiile şi acţiunile noastre.
Păcatul este puternic. Păcatul este aproape, pentru că se află în noi. Şi categoric, nu rămâne izolat. Nu poţi trage o linie şi spune: “Uite, aici se termină neprihănirea mea şi de aici începe păcătoşenia.” Păcatul are un mod specific de a se strecura în ţesătura tuturor îndatoririlor noastre, motivaţiilor noastre, gândurilor noastre, acţiunilor noastre. El încolţeşte scopurile şi planurile noastre; de fapt, se strecoară chiar şi în cele mai bune fapte ale tale. Chiar şi cele mai bune fapte ale tale nu sunt purificate de păcat. Păcatul este întreţesut în vieţile noastre. În Romani 7, Pavel izbucneşte: “O, nenorocitul de mine!” De ce? Pentru că oricât aş încerca, nu mă pot depărta de păcat.

Astfel, păcatul este foarte puternic şi aproape – chiar înăuntrul nostru; de asemenea, păcatul nu este izolat, ci amestecat în toate. Este întreţesut cu toate, în vieţile noastre. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este cumva corupt, într-o privinţă, mai mult sau mai puţin, de o pată de încăpăţânare, de plăcere egoistă, de mândrie, de neprihănire de sine, de lăcomie, sau de orice altceva. Şi astfel devenim uşor de înfăşurat, şi cum am spus, sunt anumite păcate care ne înfăşoară mai uşor decât altele. Dar dacă avem de gând să fim creştinii pe care îi doreşte Dumnezeu, acest verset spune: “Să lăsam la o parte păcatul care ne înfăşoară uşor”. Îndepărtaţi-l, părăsiţi-l. Acum vine întrebarea: “Cum să facem aceasta?” Nu este prima oară când ni s-a cerut să facem aceasta:

2 Corinteni 7:1 spune: “Să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii”. Efeseni 4:22 spune: “Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare “.. Romani 6:12 spune: “Nu lăsaţi păcatul să mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui”. 1 Petru 2:1 spune: “Lepădaţi orice răutate”, iar vesetul 11: “Feriţi-vă de poftele firii pământeşti, care se războiesc cu sufletul”.

Deci, foarte des ni se spune sa părăsim păcatul. Întrebarea este: “Cum să facem aceasta?”.
Dintr-un punct de vedere practic ştim, într-adevăr, că este lucrarea Duhului şi, dacă umblaţi în Duhul, nu veţi împlini poftele cărnii. Avem pentru aceasta toată credinţa în Duhul Sfânt, şi totuşi mai este o responsabilitate care ne revine când ne predăm Duhului. Cum putem părăsi păcatul? Înainte de a răspunde acestei întrebări, permiteţi-mi să vă sugerez că acum este un moment potrivit pentru această discuţie.

Presupun că este tipic pentru mulţi creştini, dacă nu pentru majoritatea, să vină la Cina Domnului şi să-şi mărturisească păcatele, pentru a lua parte la Cină şi a nu fi judecaţi, aşa cum ne-a avertizat Pavel. Aşa că avem tendinţa să venim aici, poate, cu păcatele noastre acumulate de când am avut ultima comuniune, sau de ultima oară de când ne-am mărturisit păcatele cu adevărat, dar cu foarte puţină schimbare în modul nostru de a păcătui; şi aceasta deoarece, în timp ce vrem sa ne mărturisim păcatele şi avem încredere că El este credincios şi drept să ne ierte, nu facem paşii, paşii necesari să trăim în aşa fel ca de fiecare dată când venim aici, povara păcatului să fie mai mică, lista să fie mai scurtă pentru că ne îngrijim de aceasta zi de zi. Părăsim păcatul; noi nu-l mai acumulăm în aceeaşi măsură, înlăturându-l, în Hristos, primind iertarea Sa în acele minunate momente de mărturisire, dar nevăzând nici o diminuare a păcatului în rutina zilnică a vieţii noastre.

Aşa că haidem, în această zi, când venim sa ne despovărăm de păcatul adunat şi să-l mărturisim şi să ne împăcăm inimile cu Dumnezeu, să facem un legământ, şi de asemenea să ne luăm angajamentul de a începe un nou tip de viaţă în care să facem paşi mari, să facem paşii mari necesari pentru a părăsi păcatul. Un act preventiv, nu un simplu act de remediere al mărturisirii. Permiteţi-mi să vă ofer câteva principii care vă vor ajuta în a părăsi păcatul.

1. Nu subestimaţi gravitatea păcatului vostru.
Cred ca principalul motiv pentru care nu tratăm păcatul cu tărie şi fermitate este pentru că îi subestimăm gravitatea – în faţa lui Dumnezeu, faţă de Dumnezeu, faţă de noi, faţă de cei cu care avem părtăşie, faţă de biserică, faţă de necredincioşi. Păcatul nostru ne fură bucuria; păcatul nostru ne distruge părtăşia cu Dumnezeu; păcatul nostru ne diminuează rodnicia; păcatul nostru ne lipseşte de pace; păcatul nostru face serviciul nostru nefolositor; păcatul nostru ne micşorează eficacitatea în evanghelizare; păcatul nostru ne stânjeneşte rugăciunile; păcatul nostru atrage pedeapsa lui Dumnezeu. Avem nevoie să înţelegem seriozitatea păcatului nostru. El violează în primul rând şi mai întâi de toate relaţia noastră cu Domnul.

Una din cele mai tragice zile din istoria Angliei a fost 17 august 1662. O zi tragică pentru că a fost ultima zi când anumiţi pastori au putut predica congregaţiilor lor, înainte de a fi exilaţi. Unii dintre ei şi-au pierdut vieţile, unii au fost exilaţi din Anglia în alte ţări. Ceea ce a precipitat lucrurile a fost ceva numit Actul de Conformare. De-a lungul anilor se dezvoltase în Anglia un grup de predicatori şi un grup de biserici care erau numite Non-conformiste, deoarece nu subscriseseră la toate ritualurile şi ceremoniile Bisericii Anglicane şi nici nu-şi limitau închinarea la Cartea de Rugăciune Comună. Ei erau concentraţi mai mult asupra creştinismului biblic; ei erau concentraţi mai mult asupra învăţării doctrinei corecte; ei erau concentraţi mai mult asupra închinării lui Dumnezeu în Duh şi Adevăr şi astfel erau cunoscuţi ca Non-conformişti. Mulţi dintre voi îi ştiţi sub numele de Puritani.

Ei nu s-au conformat restricţiilor Bisericii Anglicane, care, desigur, a neglijat Cuvântul lui Dumnezeu şi Evanghelia – în cea mai mare parte, şi aşa a fost adoptată o lege care i-a pus în ilegalitate. Doua mii cinci sute dintre preoţii lor au fost exilaţi fiindu-le interzis să predice. Trei mii de non-conformişti au fost ucişi şi 60.000 de familii au fost separate. Totul a intrat în atenţie în 17 august 1662, pentru că a fost ultima duminică în care aceşti predicatori non-conformişti au putut predica în bisericile lor. În ultimele două săptămâni am citit o carte numita “Adio predici”. Este o compilaţie a 24 de predici ţinute în acea zi. Predici ale unui pastor care nu avea să-şi mai vadă niciodată credincioşii: unii din ei au murit în exil; unii s-au întors mai târziu. Dar acesta a fost sfârşitul lucrării lor şi acest groaznic, groaznic lucru avea să fie făcut, acest groaznic act de persecuţie şi ei aveau să fie deposedaţi. Bisericile îi pierdeau ca pastori; nu avea sa fie nimeni care să îi înlocuiască iar ei aveau să fie trimişi în exil. Este foarte interesant să vezi abordarea lor, să auzi predicile lor, să vezi şi să auzi ceea ce aveau cu adevărat în inima. Nici una din predicile pe care le-am citit nu a fost slujitoare de sine. Nici una nu a condamnat, cu adevărat, guvernul, pentru ce a făcut. Nici una nu a fost răzbunătoare, nici nu a răsplătit cu aceeaşi monedă. Toate au avut o idee comună. Toate au mers în jurul acestei idei: “Aceasta este voia lui Dumnezeu. Noi acceptăm voia lui Dumnezeu. Suferim cu bucurie în Hristos şi cea mai mare grijă a noastră este ceea ce se va întâmpla cu voi.”

Una din predici m-a impresionat, fiind extrem de puternică, predicată de un ogm numit Calamy. El a făcut o declaraţie în predica sa, care m-a copleşit; el a spus oamenilor săi: “Voi aţi experimentat o calamitate. Acesta este un lucru dezastruos, un eveniment dezastruos”, dar după aceasta el a spus: “Se află mai mult rău în cel mai mic păcat, decât în cea mai mare calamitate”. Mai apoi a spus: “Este mai mult rău în cel mai mărunt păcat decât în cea mai mare nenorocire”. Este profund. Îţi priveşti viaţa şi în general suferi pentru calamităţile trăite, suferi pentru nenorocirile trăite, dar eşti tolerant cu păcatele tale. Nu înţelegi ceea ce omul acela a înţeles: “Se află mai mult rău în cel mai mărunt păcat, decât în cea mai mare calamitate”. Un dezastru, o nenorocire, nu implică în mod necesar păcatul. Păcatul este păcat. Tratează-ţi păcatul în mod serios el îl dezonorează pe Dumnezeu; el abuzează de milă; el dispreţuieşte harul; el se bazează pe iertare; el murdăreşte închinarea, serviciul şi părtăşia. El pătează, atacă, otrăveşte şi distruge orice este bun şi sfânt.
În al doilea rând, un alt principiu necesar a fi înţeles, dacă aveţi de gând să părăsiţi păcatul:

2. Propuneţi-vă cu hotărâre şi promiteţi-I lui Dumnezeu să nu păcătuiţi.
Luaţi un legământ solemn şi spuneţi: “Doamne, nu vreau să păcătuiesc. Nu vreau să calc legea Ta, nu vreau să întristez Duhul Tău, nu vreau să aduc dezonoare Numelui Fiului Tău pe care-l port”. Psalmistul a făcut aceasta în Psalmul 119:106, “Jur, şi mă voi ţine de jurământ, că voi păzi legile Tale cele drepte”. Dacă nu veţi lua această hotărâre în vieţile voastre, veţi vedea ca este mult mai uşor sa fiţi înfăşuraţi de păcat. De fapt, am credinţa că acest tip de ideal spiritual, această afirmaţie hotărâtă, se află la baza unei vieţi de sfinţenie, şi până nu faceţi acest legământ conştient în faţa Domnului, vă veţi lupta cu aceleaşi lucruri iar şi iar şi veţi fi învinşi.

Un foarte important verset, versetul 32, se află în Psalmi, Psalmul 119: “Alerg pe calea poruncilor Tale, căci îmi scoţi inima la larg” (îmi lărgeşti inima). Este o minunată imagine: “Alerg pe calea poruncilor Tale, pentru ca vei lărgi inima mea” Şi înseamnă că voi alerga pe calea supunerii, deoarece am o inimă care să facă aceasta. Începe în inima. Este ca un alergător o foarte clară ilustrare. Un bun alergător, un alergător pe distanţă mare, un alergător de rezistenţă, un maratonist, de foarte multe ori are un muşchi cardiac mărit, datorită dezvoltării extraordinare a capacităţii lui de a alerga şi fortificării inimii, pentru a putea pompa tot necesarul pentru acest corp, dincolo de limitele normale. Un bun alergător poate alerga în felul în care o face, datorită unei inimi lărgite, iar Psalmistul spune: “Alerg pe calea poruncilor tale, pentru că ai lărgit inima mea. Tu mi-ai dat o inima pentru supunere”. Acesta este felul de ideal (scop) absolut esenţial.

Vedeţi, este o mare diferenţă între păcatul care locuieşte în noi şi păcatul întreţinut de noi. Este o mare diferenţă între păcatul rămas şi păcatul adăpostit sau păcatul păstrat. A părăsi păcatul înseamnă a plănui şi promite lui Dumnezeu să ne supunem o promisiune fermă. Îţi promit, mă voi supune Ţie!
Există o a treia componentă în acest legământ de a părăsi păcatul şi aceasta este:

3. Fiţi neîncrezători în propria spiritualitate.
Pavel a spus în felul următor: “Cel care stă în picioare să fie atent ca nu cumva să cadă”. Iov 31:1, Iov spune: “Făcusem un legământ cu ochii mei, şi nu mi-aş fi oprit privirile asupra unei fecioare.” El a spus, trebuie să fiu atent unde mă uit, pentru că nu am încredere în mine. Proverbe 4:23 spune: “Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, pentru că din ea ies izvoarele vieţii”. Este o anumită stare de veghe; trebuie să veghezi asupra mişcărilor subtile ale păcatului înăuntrul presupusei tale spiritualităţi. Inima voastră este, aşa cum am spus deznădăjduit de rea, nespus de înşelătoare, iar Satana este deznădăjduit de rău şi nespus de înşelător. Pornirile seducătoare ale propriei voastre inimi pot fi create în momentele celei mai înalte presupuse trăiri spirituale. Fiţi suspicioşi asupra propriei spiritualităţi nu aveţi încredere în ea. Pricepeţi că în lipsa harului lui Dumnezeu, aţi cădea în oricare şi în toate păcatele şi ca puteţi fi înşelaţi atât de uşor.

4. Opuneţi-vă primelor porniri ale cărnii şi plăcerilor ei.
Nu încercaţi să opriţi procesul aproape de sfârşit; opriţi-l de la început. Iacov ne arăta următorul proces: oamenii sunt tentaţi când sunt duşi şi ademeniţi de propriile pofte, “Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului”. Deci doriţi să stopaţi păcatul în momentul conceperii nu încercaţi să-l opriţi în momentul naşterii. Doriţi să opriţi păcatul la concepere, nu după ce a fost conceput şi a parcurs o perioadă de graviditate (dacă vreţi) şi acum este pe punctul de a da naştere păcatului. Nu încercaţi să-l opriţi în acest stadiu. Rezistaţi şi opuneţi-vă primelor porniri ale cărnii şi plăcerilor ei. Păcatul vine spre voi promiţând plăcere. Amintiţi-vă din primul moment: scopul meu este nu să-mi fac plăcere, ci să-L mulţumesc pe Domnul.

Există un al cincilea principiu şi acesta este:

5. Meditaţi asupra Cuvântului.
Este un verset minunat, versetul 31 al Psalmului 37, pe care ar fi bine să-l notaţi. Psalmul 37:31 este puţin mai obscur decât altele, dar este extrem, extrem de important. Ascultaţi ce spune: “Legea Dumnezeului său este în inima lui; şi nu i se clatină paşii”. Când o inimă este controlată de cuvânt, paşii nu se clatină. Un alt text mai familiar, asupra aceleiaşi teme, totodată unul minunat în această privinţă, este Psalmul 119; şi vă amintiţi că acest Psalm începe chiar din prima parte a celor 176 de versete cu aceste cuvinte, în versetul 9 al Psalmului 119: “Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea?” Cum puteţi lăsa păcatul la o parte? Cum puteţi câştiga această bătălie? “Îndreptându-se după Cuvântul Tău”. Păzind cărarea cu Scriptura.

Este lucrarea constantă a Cuvântului lui Dumnezeu care începe să umple mintea şi să controleze gândirea şi numai aceasta devine tăria şi resursa din noi care poate rezista impulsurilor iniţiale ale firii pământeşti. “Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea?” Ţinându-şi inima complet supusă şi păzită de Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi în versetul 10: “Te caut din toată inima mea; nu mă lăsa să mă abat de la poruncile Tale. Strâng (ascund, ţin) Cuvântul Tău în inima mea ca să nu păcătuiesc împotriva Ta.” La Scriptura trebuie să medităm.

Meditaţi la Cuvântul lui Dumnezeu. Întotdeauna studiaţi Cuvântul, studiind Cuvântul, învăţând Cuvântul, învăţând Cuvântul, meditând asupra Cuvântului pe măsură ce înţelegeţi Cuvântul umplându-vă, astfel încât “Să locuiască în voi din belşug” (Coloseni 3:16). Veţi afla că el vă controlează. Şi când aveţi vreun fel de atitudine păcătoasă sau acţionaţi păcătos, Cuvântul lui Dumnezeu va lucra ca o piedică. Când simţiţi impulsul adevărului pe care-l cunoaşteţi, meditaţi la aceasta, nu la ispitele cărnii şi ale plăcerilor sale. Aşa că vegheaţi la subtilităţile păcatului şi nu aveţi încredere în propria spiritualitate. Rezistaţi şi opuneţi-vă primelor porniri ale cărnii şi dorinţelor ei de a-şi face propriile-i plăceri, şi meditaţi la Cuvânt Cuvântul sădit în voi care vă poate mântui sufletele.

6. Pocăiţi-vă imediat de greşelile voastre
În Matei 26:75 se spune că, Petru, fiind în mod evident conştient de păcatul său la cântatul cocoşului, “A ieşit afară şi a plâns amarnic”. Este ceva demn de admirat în aceasta. Îl dezaprobăm, pe buna dreptate, pe Petru pentru greşeala sa, dar, de asemenea, trebuie să-l onorăm şi respectăm pentru imediata imediata sa remuşcare. Pocăieşte-te imediat de greşelile tale şi întoarce-te la locul de confesiune. Pocăinţa nu este numai să spui: “Îmi pare rău Doamne, iartă-mă.” Este să spui: “Îmi pare rău Doamne, iartă-mă şi nu vreau să mai fac aceasta niciodată.” Acesta este tipul de pocăinţă adevărată. Dacă acel al treilea element nu se află acolo, atunci nu-l păcăliţi pe Dumnezeu în legătură cu nevinovăţia sau lipsa de nevinovăţie.

Când vă mărturisiţi păcatele şi spuneţi: ” Îmi pare rău că am făcut aceasta, Te rog iartă-mă nu vreau să mai fac acest lucru niciodată”, numiţi-l, specificaţi care este acel lucru. Lăsaţi inima voastră şi chiar urechile să audă numele acelui păcat, pentru a dezvolta în inima voastră un grad înalt al responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu, prin numirea chiar a acelui păcat pentru care El vă face responsabil să nu-l comiteţi iarăşi. Aşa vă dezvoltaţi responsabilitatea; în acest fel vă dezvoltaţi teama de Domnul. Dacă vă opriţi în a numi acel păcat, e pentru că vreţi să-l comiteţi din nou; şi este şi aşa destul de grav să păcătuiţi fără a avea responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu de a-I spune că nu aţi vrut s-o faceţi şi să încălcaţi ceea ce I-aţi spus. Astfel vreţi sa păcătuiţi numai o dată, decât să păcătuiţi de două ori; de aceea nu doriţi să vă numiţi păcatul. Pentru că atunci nu sunteţi vinovaţi numai de a păcătui din nou, dar şi de a fi ipocriţi înaintea lui Dumnezeu. Adevărata pocăinţă va numi păcatul; îl va specifica. Pocăiţi-vă imediat de greşelile voastre.

7. Rugaţi-vă neîncetat pentru ajutorul divin
Efeseni 6:18, după ce toata armura este pusă pentru bătălia cu Satana şi demonii, după ce au fost făcute toate pregătirile de război, iar războiul împotriva lui Satana şi a forţelor sale este angajat, spune: “Rugaţi-vă în toată vremea, cu tot felul de rugăciuni şi cereri.” Isus a spus discipolilor Săi: “Vegheaţi şi rugaţi-vă pentru că nu ştiţi când veţi intra în ceasul ispitei “. “Devotaţi-vă rugăciunii” (Coloseni 4:2) “fiind stăruitori în ea”. Nu luptaţi cu duşmanul bazându-vă pe voi înşivă. Când angajaţi lupta rugaţi-vă, invocând ajutorul.

Dar chiar în faza preliminară, cred cu tărie că rugăciunea anticipativă este de mare folos. Aveţi nevoie să vă începeţi ziua cu : “Doamne, acesta este felul în care ne-ai învăţat să ne rugăm: ‘Şi nu ne duce pe noi în…'” În ce? “‘ în ispită şi ne fereşte de cel rău.’ Doamne, te rugăm, astăzi condu-ne departe de ispită te rugăm, Doamne, fereşte-ne de cel rău.” Trebuie să vă pregătiţi tirul rugăciunilor înainte ca ispititorul să apară, înainte ca firea pământească să înceapă să iasă la iveală şi să ademenească.

8. Stabiliţi relaţii cu alţi credincioşi, faţă de care să daţi socoteală.
“Purtaţi-vă poverile unul altuia” spune Pavel în Galateni 6, “şi aşa împliniţi legea lui Hristos”. Suntem cu toţii în aceeaşi barcă, oameni buni. Toţi ne luptăm pe acelaşi drum şi avem nevoie unii de alţii. “Chiar dacă un om ar cădea deodată într-o ‘paraptoma’ (o greşeală, un păcat, o încălcare a legii), voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Fiecare să se cerceteze pe el însuşi, ca să nu fiţi ispitiţi. Purtaţi-vă sarcinile unii altora.” Toţi trecem prin acestea împreună. Poţi fi tu cel care cazi de data aceasta; data viitoare pot cădea eu, dar doar între noi, ne vom ţine unul pe celălalt responsabili pentru a trăi cu sfinţenie. Şi pentru că a venit vorba, după părerea mea, cel mai important factor într-o căsătorie creştină este intensa, şi intima, şi spirituala responsabilitate cu privire la păcatul care există la acest nivel. Acesta este o foarte, foarte importantă raţiune a căsătoriei creştine.

Am credinţa că ar trebui să fie în toate sensurile un înalt nivel de responsabilitate spirituală între un soţ şi o soţie, pentru fiecare aspect al vieţii lor în acea căsnicie. Cea mai intimă cunoaştere a vieţii mele spirituale, în afara lui Dumnezeu Însuşi, este în mintea şi inima soţiei mele. Cea mai intimă cunoaştere a vieţii ei spirituale şi luptei în calitate de creştin, în afara lui Dumnezeu Însuşi, este în mintea şi inima mea. Noi ne cunoaştem unul pe celălalt, mai bine decât oricine altcineva din lume. Acolo se află cel mai înalt nivel de responsabilitate spirituală pentru mine şi pentru ea. Nimeni în afară de Dumnezeu Însuşi nu mă ţine răspunzător pentru ce sunt faţă de voi şi faţă de Domnul, aşa cum o face ea şi invers, şi aceasta este ceea ce face o căsătorie creştină cu adevărat creştină şi cu adevărat diferită.

Acesta este cel mai înalt nivel de responsabilitate. Dar dincolo de acesta, sunt alte relaţii în care vă implicaţi, care pot fi foarte, foarte întăritoare pentru viaţa voastră spirituală. Doriţi oameni în jurul vostru care să vă ridice, nu să vă tragă în jos. Doriţi oameni în jurul vostru, asociaţi cu voi ca prieteni şi co-lucrători apropiaţi, care vor vedea eşecurile voastre aşa cum şi voi le veţi vedea pe ale lor, care să vă iubească în acest proces, să vă ridice şi să vă ceară să vă ridicaţi la cele mai înalte standarde.

Aşadar, cum veţi ajunge la punctul de a da la o parte păcatul, care atât de uşor vă înfăşoară şi în special acelea care vă ispitesc cel mai mult, în care aveţi tendinţa de a cădea iar şi iar? Mai întâi de toate înţelegeţi că păcatul este puternic. Este aproape, chiar în voi şi se împleteşte cu totul în fiinţa voastră. Şi pentru a lupta cu el, trebuie să-i înţelegeţi gravitatea; trebuie sa-I promiteţi lui Dumnezeu să nu păcătuiţi; trebuie să vegheaţi cu atenţie propria voastră slăbiciune spirituală; nu aveţi încredere în spiritualitatea voastră. Trebuie să rezistaţi primelor porniri ale păcatului în firea voastră; trebuie să cugetaţi asupra Cuvântului; trebuie să vă pocăiţi imediat de greşelile făcute; trebuie să stăruiţi în rugăciune şi dependenţă faţă de puterea lui Dumnezeu şi să stabiliţi relaţii intime de responsabilitate spirituală.

Aş spune ca nu este loc mai bun de a începe acest tipar de viaţa decât aici, la Cina Domnului. Ne aflăm aici nu numai să ne descărcăm poverile cu păcate pe care le-am acumulat, pentru care vom fi iertaţi, ci sper că suntem aici să o luăm de la capăt pe o nouă cărare care ne va aduce aici data viitoare cu o povară mai mică şi o listă mai scurtă. Poate că suma tuturor acestora se află aici în Evrei, capitolul 12, în acele minunate şi magnifice cuvinte, versetul 2: “Să ne uitam ţintă la Isus, căpetenia şi desăvârşirea credinţei noastre.” Ascultaţi, El este unul care nu a căzut niciodată în lupta împotriva păcatului. “El a fost ispitit în toate ca şi noi, dar El a fost găsit fără păcat”. Nu a căzut niciodată, nu a cedat niciodată; astfel, dacă ai de gând să priveşti la cineva ca model, uită-te la El. El s-a luptat cu păcatul chiar până la moarte şi nu a căzut niciodată. El este modelul nostru; El este exemplul nostru.

Aşa ca noi suntem aici să ne amintim moartea Sa; suntem aici să cerem iertarea sa, şi suntem aici să-l rugăm iarăşi, să fie exemplul nostru pentru ca noi să lăsăm la o parte păcatul şi să ne uităm ţintă spre El, pentru a urma drumul spre victoria asupra păcatului care ne înfăşoară aşa de uşor.

Haideţi să ne plecăm în rugăciune. Tată, îţi mulţumim din nou pentru Cuvântul Tău care vorbeşte atât de precis şi cu putere şi direct inimilor noastre. Îţi mulţumim că ne-ai dat Duhul Sfânt să locuiască în noi, care ne face capabili de a fi ascultători, când noi nu am avea altfel puterea să fim astfel. Ajută-ne în această dimineaţă să facem legămintele despre care am auzit, cu privire la păcatul care ne înfăşoară şi la cum îl putem trata. Ajută-ne să facem aceşti paşi pentru a putea urma drumul sfinţeniei şi să nu fie nevoie să fim disciplinaţi prea des, pentru a nu pierde bucuria şi pacea care ar trebui să fie ale noastre, şi utilitatea, şi slăvirea, şi părtăşia, şi preoţia. Acum, venind la această Cină, ne rugăm ca gândindu-ne la pâine şi pahar, să ne amintim ce preţ a plătit Domnul nostru pentru păcatul nostru. Şi îl vom trata cu seriozitate, ca şi Tine. Venim să ne mărturisim păcatele şi să ne reînnoim legământul să părăsim păcatul şi să umblăm în sfinţenie. Ne mărturisim păcatele, toate, şi te rugăm să ne speli şi să ne faci curaţi. Iartă-ne fiecare păcat ştiut şi neştiut fiecare păcat. Ajută-ne Doamne să nu le mai săvârşim iarăşi, ci să umblăm în ascultare.

Amin.

Bandă înregistrată #GC 80-116 “Dealing With Habitual Sins”
Copyright 1993 după John F. MacArthur, Jr.
Folosită cu permisiune.
Traducerea: Ion Codescu , august 2000

Dar dacă păcătuiesc?

de James Montgomery Boice


În ultimele săptămâni am privit împreună la istoria lui Iosif şi a ispitirii sale de către nevasta lui Potifar. În primul nostru studiu am văzut natura şi puterea ispitei, iar în al doilea studiu am văzut secretul vieţii sale spirituale, care l-a ajutat pe Iosif să nu păcătuiască.
Când citim o povestire ca aceasta, ne simţim încurajaţi. Avem aici istoria unei mari victorii. O victorie care, fără îndoială, e înregistrată atât în cer cât şi pe paginile Cuvântului lui Dumnezeu pe care îl avem înaintea noastră pentru studiu. Dar când citim povestirea nu ne limităm la simpla lectură a unei mari victorii, pentru care ne bucurăm şi prin care suntem încurajaţi. O citim ca pe o relatare exactă din punct de vedere istoric a unui lucru ce s-a petrecut în viaţa unui om credincios care trăia într-o lume stricată. De fapt, e vorba de un om nu chiar atât de diferit de noi, care trăia într-o lume nu chiar atât de diferită de lumea în care trăim noi. Drept urmare, ajungem inevitabil să ne comparăm cu el. Uneori comparaţia ne e favorabilă. Privim în urmă la vieţile noastre şi recunoaştem că, în calitatea noastră de creştini, au fost momente în care, prin harul lui Dumnezeu, am putut fi biruitori, aşa cum a fost şi Iosif. Dar alteori, din păcate, comparaţia nu ne e favorabilă.. Privim în urmă la vieţile noastre şi ne amintim de acele momente în care nu am fost ca Iosif. El a rezistat ispitei, iar noi ne amintim ocaziile când am cedat. Întotdeauna există tentaţia, când ne amintim de acele ocazii, să ne spunem că din acest motiv istoria lui Iosif nu e relevantă pentru noi. Astfel că, dacă ne putem identifica cu el în victoria sa, e în regulă, dar dacă am căzut, nu ştiu cum se face dar toată istoria lui n-are nimic de-a face cu situaţia noastră. Şi ne trezim uneori cu un gând, venit fără îndoială de la diavol, care ne spune că prin urmare putem la fel de bine să continuăm să păcătuim. Pentru că, până la urmă, noi am pierdut bătălia şi de-acum nu mai putem face nimic în privinţa aceasta.

Din cauza acestui mod de gândire, aş vrea să întrerup studiul principal din Genesa 39 şi să trec la Psalmul 51, care ne arată răspunsul Regelui David la o situaţie asemănătoare cu cele pe care ni le amintim din vieţile noastre. Avem aici cazul unui om care, spre deosebire de Iosif, nu a rezistat ci a căzut. Marele Rege David, preacurvind cu Bet-Şeba. Să vedem, prin urmare, modul în care a răspuns el acestei situaţii şi, mai presus de toate, felul în care şi-a mărturisit păcatul şi a fost ridicat de Dumnezeu, poate fi aplicat la fiecare dintre noi într-un mod cât se poate de personal.

Acest psalm ne este prezentat ca fiind compus de David, când profetul Natan a venit la el după ce David a preacurvit cu Bet-Şeba. Când Doamna Potifar l-a ispitit pe Iosif, Iosif a fugit din faţa ispitei şi a evitat capcana. David a făcut exact invers. Ni se spune că David se găsea odată în Ierusalim, pe acoperişul palatului său, când a privit peste drum la o altă clădire în care a văzut-o pe Bet-Şeba scăldându-se. David s-a simţit atras de ea aşa că a trimis pe cineva să se intereseze cine era femeia. În momentul în care a aflat că era nevasta lui Urie Hetitul, David ar fi trebuit să renunţe să se mai gândească la ea. Dar în loc să renunţe el a făcut exact contrariul lucrului făcut de Iosif. El a invitat-o pe Bat-Şeba la palat şi a preacurvit cu ea. Când a aflat că Bet-Şeba a rămas însărcinată în urma relaţiei lor, mai întâi l-a adus pe Urie înapoi şi l-a trimis să stea cu nevastă-sa, ca să creadă că copilul e al lui. Dar Urie, care avea un puternic simţ al datoriei sale de soldat şi care ştia că locul lui era împreună cu oştirea Domnului pe câmpul de luptă, a refuzat să se ducă acasă şi a dormit la poarta palatului. Atunci David n-a mai avut ce face şi l-a trimis înapoi la luptă, cu mesajul ca Urie să fie trimis în prima linie iar soldaţii care luptă alături de el să se retragă, astfel încât Urie se fie ucis. David nu l-a ucis personal pe Urie, dar cu siguranţă a făcut-o indirect, aşa că era vinovat nu doar pentru primul păcat, preacurvia, ci şi pentru crima cu care a încercat să îşi acopere păcatul.

A fost o perioadă îngrozitoare. Lunile au trecut una după alta. Aproape un an mai târziu, Dumnezeu l-a trimis pe profetul Natan la David cu o pildă care l-a făcut să înţeleagă adevărul şi a descoperit vina regelui. Marele miracol în urma acelei întâlniri este acela că Dumnezeu a adus peste David o pocăinţă autentică, adâncă şi completă. Iar Psalmul 51 este rezultatul acesteia. În acest psalm David îşi mărturiseşte păcatul şi o face într-o succesiune de idei care ne descoperă calea de urmat atunci când ne găsim într-o situaţie asemănătoare sau în oricare alta, când am păcătuit. Are patru paşi. Mai întâi e mărturisirea păcatului. Apoi vine curăţirea prin credinţă şi jertfa răscumpărătoare. Pe urmă e duhul nou creat înăuntrul nostru iar ultima e comunicarea sau proclamarea harului lui Dumnezeu care a făcut posibilă o mântuire aşa de mare.

Prima parte, cea a mărturisirii, are la rândul ei două părţi. Prima e apelul iniţial la mila lui Dumnezeu, care e baza mărturisirii ce urmează, iar a doua e chiar mărturisirea. David pune mila la început deoarece recunoaşte că dacă Dumnezeu n-ar fi milostiv, n-ar mai avea ce căuta înaintea Lui. Observaţi cum o spune el. Versetul 1:

“Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare…”

De trei ori în trei rânduri ale psalmului, David subliniază mila lui Dumnezeu, ca şi cum ar spune: “Doamne, dacă nu ai milă de mine, nu mai am nici o speranţă. Nici măcar nu mă pot apropia să-mi mărturisesc păcatul.”
Ascultă, dreptatea lui Dumnezeu te va trimite în iad. Aşa e drept. Tu şi cu mine nu vrem dreptatea lui Dumnezeu. Vrem mila lui Dumnezeu. Bazat pe aceasta se roagă David.
Vedeţi, mila mai face încă ceva. Mila, atunci când o înţelegem pe deplin, ne face să preţuim şi să iubim mila. Şi, mai mult decât toate, să Îl preţuim pe Cel ce e milostiv. Marele Charles Haddon Spurgeon are un bun comentariu la această parte a Psalmului 51 şi explicaţia lui demonstrează ce am spus mai devreme. Spurgeon a scris astfel:

“În vremea când Îl consideram pe Dumnezeu un tiran, mă gândeam la păcat ca la ceva nesemnificativ, dar când L-am cunoscut ca Tată al meu, atunci am plâns numai la gândul că am putut să mă împotrivesc Lui. Când credeam că Dumnezeu e aspru mi-era uşor să păcătuiesc, dar când am aflat că El e atât de blând, atât de bun, atât de plin de compasiune, m-am bătut cu pumnii în piept de durere că am putut să mă răzvrătesc împotriva Celui care m-a iubit atât de mult şi mi-a vrut binele.”

Când am păcătuit şi când, prin harul lui Dumnezeu, ne-am venit în fire ca fiul risipitor într-o ţară îndepărtată, trebuie să ne amintim că Tatăl nostru, Tatăl nostru din ceruri este un Tată ceresc bun, iubitor şi milostiv.
Dacă te găseşti într-o astfel de situaţie, deschide la Psalmul 51 şi citeşte primul verset. “Ai milă de mine, Dumnezeule…” Dumnezeu e milostiv. “…în bunătatea Ta!” Dumnezeu e un Tată ceresc iubitor. “După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele!”

Deci, după ce s-a apropiat de Dumnezeu bazându-se pe mila Sa, David continuă mărturisindu-şi păcatul. Versetele 3 la 5:

“Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea.
Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta, şi fără vină în judecata Ta.
Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.”

N-ar mai trebui să subliniem faptul că păcatul trebuie mărturisit. Dar trebuie să o facem, pentru că orice mărturisire e dificilă pentru noi. Ne e greu să o facem chiar la nivel uman. Gândiţi-vă la ultimele săptămâni sau la anul trecut şi întrebaţi-vă de câte ori i-aţi spus cuiva un sincer “Îmi pare rău”. Bănuiesc că nu de prea multe ori, sau poate chiar niciodată. Iar apoi, după ce v-aţi pus această întrebare, continuaţi-vă cercetarea cu încă o întrebare: De câte ori ar fi trebuit să spun “Îmi pare rău” săptămâna trecută sau anul trecut? Când veţi pune cele două statistici faţă în faţă, veţi vedea cât de foarte, foarte greu ne este, ca fiinţe umane, să recunoaştem că am greşit în vreun lucru; chiar faţă de alte fiinţe umane, la fel de păcătoase ca şi noi. Şi dacă acest lucru e adevărat în ce priveşte ezitarea noastră în a mărturisi răul făcut altor fiinţe umane, cu cât mai greu ne este să mărturisim răul făcut împotriva lui Dumnezeu? Pur şi simplu nu o facem în mod natural. Şi totuşi, trebuie să o facem, să o facem cum a făcut-o şi David. Fără reţineri. Fără să ne scuzăm păcatul. Fără să încercăm să ieşim basma curată. Fără să îl motivăm cu circumstanţe atenuante. Ci să îl mărturisim în întregime, în totalitate şi cu sinceritate, aşa cum vedem în aceste versete.
Vedeţi, noi facem adesea cum a făcut Adam. Dumnezeu a venit la Adam în grădină şi a spus: “Ce ai făcut? Ai mâncat din pomul din care ţi-am spus să nu mănânci?” Adam ştia că nu putea nega faptul consumat, dar a dat vina pe împrejurări. El a spus: “Femeia pe care Tu ai pus-o în grădină împreună cu mine, ea mi-a dat din fructul copacului şi am mâncat.” Prea adesea facem şi noi la fel ca el.
David n-a făcut aşa. David şi-a mărturisit păcatul. Aceasta e semnificaţia reală a versetului 4, în care el spune: “Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit…” Din cauza aceasta păcatul e atât de înfricoşător, el este o ofensă la adresa lui Dumnezeu. Acesta e punctul în care Iosif şi-a încheiat protestul în discuţia cu Doamna Potifar. El a arătat că ar fi un rău făcut împotriva lui Potifar, cu siguranţă ar fi un rău împotriva ei şi în mod cert era un lucru pe care el nu-l putea face. Dar mai presus de toate, el a spus: “Cum aş putea eu să fac un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” David a recunoscut aceasta, de aceea s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu şi şi-a mărturisit păcatul, cu sinceritate şi în întregime.
El a mai făcut ceva. Vedeţi, nu era vorba de un singur păcat, ca şi cum David ar fi spus: “Da, e adevărat. Am păcătuit în această situaţie, dar până acum am fost un om destul de bun.” El n-a făcut deloc aşa ceva. Versetul 5. “Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.” Prin aceste cuvinte el spune că n-a existat nici un moment în viaţa sa în care să nu fi fost contaminat de păcat. Avea o natură păcătoasă încă înainte ca să poată vorbi. De aceea nu se apropie încercând să arate că e un om cumsecade, ci dimpotrivă. El e un păcătos. A păcătuit din nou, într-un mod înfricoşător, iar dacă va fi mântuit vreodată, va fi doar datorită milei lui Dumnezeu, cu care şi-a început mărturisirea.

Ajungem acum la a doua parte a acestui psalm, în care David vorbeşte despre curăţire. O găsim menţionată în versetul 7: “Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă şi voi fi mai alb ca zăpada.”
Prima dată când găsim menţionat isopul în Biblie este în legătură cu exodul poporului Israel din Egipt. În al 12-lea capitol din Exod veţi găsi următoarele reguli:

Duceţi-vă de luaţi un miel pentru familiile voastre, şi înjunghiaţi Paştele. Să luaţi apoi un mănunchi de isop, să-l muiaţi în sângele din strachină, şi să ungeţi pragul de sus şi cei doi stâlpi ai uşii cu sângele din strachină. Nimeni din voi să nu iasă din casă până dimineaţa. Când va trece Domnul ca să lovească Egiptul, şi va vedea sângele pe pragul de sus şi pe cei doi stâlpi ai uşii, Domnul va trece pe lângă uşă, şi nu va îngădui Nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească.

La aceasta se referă David. Deci, atunci când spune: “Curăţeşte-mă cu isop” el de fapt declară că numai calea jertfei e calea spre mântuire. David spune: “Nu găsesc nimic bun în mine. Nu sunt capabil să-mi ispăşesc păcatul. David recunoaşte că plata păcatului este moartea şi că merită moartea spirituală şi fizică. Dar”, spune el, “Tu ai descoperit, Dumnezeule, în Legea Ta că există o metodă prin care păcătosul se poate apropia.” Păcătosul poate veni pe baza unui înlocuitor nevinovat care să moară în locul lui. Sistemul jertfelor. Era simbolizat de un animal şi de sângele animalului care era dovada morţii lui. Păcătosul trebuia stropit cu acel sânge ca să poată fi mântuit. Sistemul jertfelor din Vechiul Testament arăta spre Domnul Isus Hristos, Mielul fără cusur al lui Dumnezeu, care avea să Îşi verse sângele pe cruce pentru mântuirea întregului Său popor.
Pe această cale se apropie David. Ce spune David aici în acest verset este acelaşi lucru pe care îl spune şi Apostolul Ioan în prima sa epistolă, în capitolul 1, versetele 8 şi 9:

“Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios” (credincios promisiunilor Sale) “şi drept,” (pentru că a asigurat un înlocuitor) “ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.”

A treia parte a acestui Psalm vorbeşte despre crearea unui duh nou înăuntru. Şi avem nevoie de aşa ceva. Avem nevoie de acest lucru în ce priveşte mântuirea, dar avem nevoie de el şi în cazul reînnoirii, după ce am păcătuit. David spune:

“Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi pune în mine un duh nou şi statornic. Nu mă lepăda de la Faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt. Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă!”

E foarte interesant că în versetul 10 cuvântul “zideşte” în limba ebraică este puternicul cuvânt “bara”. E cuvântul care apare în primul capitol din Genesa, în versetul 1 iar apoi în versetul 27. “La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.” Nu se referă la transformarea vreunui lucru care exista deja ci mai degrabă la crearea unui lucru din nimic. Din acest motiv bara este un cuvânt deosebit folosit numai de Dumnezeu, pentru că numai Dumnezeu poate crea ceva din nimic. Iar ce spune David prin aceste cuvinte, după părerea mea, este: “Dumnezeule, nu te rog pur şi simplu să remodelezi materialul pe care Îl ai deja la dispoziţie. Acest material, aşa cum am mărturisit deja, este contaminat de păcat. Păcatul este înăuntrul meu încă din momentul în care m-am născut. Ce am eu nevoie este un duh nou, o nouă natură.. Pe aceasta numai Tu mi-o poţi da.”
Deci David, recunoscându-şi marea nevoie, se întoarce către Dumnezeu, nu numai pentru iertarea păcatului său ci şi pentru crearea unui duh nou înăuntrul lui. O viaţă nouă pe care de-acum înainte să o poată trăi pentru Dumnezeu într-un mod plăcut Lui.

Ultima parte a psalmului vorbeşte despre comunicare sau mărturisire. Pentru că, după ce a experimentat binecuvântarea lui Dumnezeu într-o aşa de mare măsură, David în mod natural se îndreaptă spre responsabilitatea pe care o are de-acum să comunice acest lucru şi altora.

“Atunci”, spune David, “voi învăţa căile Tale pe cei ce le calcă, şi păcătoşii se vor întoarce la Tine.” Versetul 15: “Doamne, deschide-mi buzele, şi gura mea va vesti lauda Ta.”

Cum ajunge David în acel punct? Răspunsul îl găsim în versetul 17, unde el vorbeşte despre un duh zdrobit, o inimă zdrobită şi mâhnită. Vedeţi, câtă vreme tu şi cu mine stăm înaintea lui Dumnezeu cu un duh mândru şi o inimă împietrită, puţină slavă va ajunge la Dumnezeu pentru că, până la urmă, ne considerăm pe noi înşine capabili să realizăm tot ce-am realizat până acum. Poate acesta e motivul pentru care Dumnezeu permite să cădem în păcat, ca să ne dăm seama de materialul din care suntem făcuţi şi cât de slabi suntem. Dar, după ce cădem în păcat, aşa cum ni se întâmplă tuturor, după ce recunoaştem că nu suntem altceva decât ţărână, după ce ne întoarcem de la păcatul nostru prin harul lui Dumnezeu şi găsim curăţirea şi reînnoirea lângă acel mare izvor, atunci avem despre ce mărturisi şi pentru ce da slavă lui Dumnezeu.
Către sfârşitul vieţii Domnului Isus Hristos, a avut loc un incident în care a fost implicată o femeie, care în trecut era cunoscută de toţi ca o păcătoasă renumită, dar care acum s-a apropiat de El cu un vas cu parfum, un vas de alabastru plin cu un mir foarte scump. Ni se spune că, ştiind că El avea să moară, femeia a spart vasul şi L-a uns pe Isus pregătindu-L pentru îngropare. Acel mir, care picura pe picioarele Sale şi cu care I-a fost uns capul, era nu numai pe persoana Domnului Isus Hristos dar fireşte a ajuns şi pe ea, iar aroma lui s-a răspândit în întreaga casă. Cred că e o istorisire semnificativă. S-a răspândit în toată casa pentru că vasul a fost spart. Când tu şi cu mine venim la Dumnezeu cu inimile zdrobite, cu duhurile smerite şi mâhnite, după ce mândria ne-a fost zdrobită şi ne-am smerit, atunci acel parfum dulce al harului lui Dumnezeu se poate răspândi în jurul nostru umplând întreaga casă, locul în care ne găsim. O, de multe ori nu reuşim prea bine acest lucru în viaţa aceasta. Cred că seamănă puţin, presupun, cu acordarea instrumentelor pentru un concert.. Toate instrumentele cântă în acelaşi timp, unele sunt puţin dezacordate iar cei ce ascultă spun: “Se pare că nu reuşesc să cânte prea bine împreună.” Dar o ureche antrenată înţelege că e vorba de acordarea instrumentelor şi aceasta e preludiul simfoniei. Într-o zi vom fi în prezenţa lui Dumnezeu şi vom fi simfonia Lui. Iar acolo, în prezenţa lui Dumnezeu, se va întâmpla că unul care era beţiv dar şi-a mărturisit păcatul şi a primit har să şi-l biruiască prin Isus Hristos; unul care a fost un preacurvar ca David dar care şi-a mărturisit păcatul şi a primit har ca să-l biruiască prin Isus Hristos; acel materialist care a tânjit şi a trăit pentru lucrurile acestei lumi dar care şi-a mărturisit păcatul şi a primit har ca să-l biruiască prin Isus Hristos; toate celelalte păcate pe care tu şi cu mine le facem şi le putem menţiona, acolo, împreună în prezenţa lui Dumnezeu, poporul răscumpărat al lui Dumnezeu vom cânta laude, nu pentru ce am făcut noi ci pentru harul lui Dumnezeu. Iar câtă vreme mai suntem aici trebuie să cântăm aceeaşi cântare, pentru ca păcătoşii să se poată întoarce de la căile lor şi să-L găsească pe Isus.

Haideţi să ne rugăm.
Tatăl nostru, ne apropiem bazându-ne pe mila Ta, nu pe vreo presupusă realizare a noastră. Venim să ne mărturisim păcatul. Doamne, nu-l ascundem de Tine. Suntem vinovaţi de păcate în gândire, în vorbire şi în fapte, din momentul în care am fost concepuţi. Şi, Tatăl nostru, venim la Tine nu numai ca să le mărturism ci ca să căutăm acea curăţire care este oferită prin sângele lui Hristos, acea reînnoire care urmează prin puterea Duhului Tău Sfânt dinăuntrul nostru. Iar acum, după ce ne-am mărturisit păcatul şi am venit la Tine pentru curăţire şi reînnoire, fă ca duhul nostru să fie înălţat iar noi să fim conştienţi de marele Tău har într-o aşa măsură încât să devenim martori prin care şi alţii să poată veni să Îl cunoască pe Isus Hristos ca Mântuitor.
Te rugăm aceste lucruri în Numele lui Hristos, Mântuitorul nostru. Amin.

Tradus de Florin Vidu

Păcatul

Ce este păcatul? Este călcarea Legii lui Dumnezeu.

Este scris în Biblie: 1Ioan 3:4. “Oricine făptuieşte păcatul săvîrşeşte şi călcarea legii, căci păcatul este călcarea legii” (Biblia Ortodoxă, Bucureşti 1968).

1Ioan 5:17. “Orice neleguire este păcat.”

Care este Legea lui Dumnezeu? El a scris-o pe table de piatră cu însuşi degetul Său.

Este scris în Biblie: Exodul 20:3-17.

1. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.

2. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pămînt, sau în apele mai de jos decît pămîntul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc neleguirea părinţilor în copii pînă la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc şi Mă îndur pînă la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.

3. Să nu ei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.

4. Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pămîntul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: deaceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.

5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.

6. Să nu ucizi.

7. Să nu preacurveşti.

8. Să nu furi.

9. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.

10. Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău.”

Principiul de bază al Legii lui Dumnezeu este cuprins într-un singur cuvînt – iubire.

Este scris în Biblie: Matei 22:37-40. “Isus i-a răspuns: “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.” “Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” În aceste două porunci se cuprinde toată legea şi Proorocii.”

Păcatul porneşte din lăuntru, din inimă.

Este scris în Biblie: Marcu 7:20-23. “Apoi a continuat: “Ceacee iese din om – aceea îl întinează. Căci dinăuntru, din inima omului, ies gândurile rele, imoralitatea sexuală, furtul, omorul, adulterul, lăcomia, răutatea, înşelăciunea, desfrâul, invidia, aroganţa şi nebunia. Toate aceste rele ies dinăuntru şi-l fac pe om să fie necurat’.” (NT pe înţelesul tuturor).

Nimeni nu e mai bun decât altul – noi toţi păcătuim.

Este scris în Biblie: Romani 3:9-10. “Bine, bine, atunci suntem noi Evreii cu ceva mai buni decît alţii? Nu, cu nimic, căci am arătat deja că toţi oamenii, fără deosebire, evrei sau ne-evrei, sunt păcătoşi. După cum spun Scripturile: “Nimeni nu e bun – cât e lumea de mare nu găseşti un singur nevinovat” (NT pe înţelesul tuturor).

Fără Isus, consecinţa păcatului nostru e moartea.

Este scris în Biblie: Romani 6:23. “Findcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică prin Isus Cristos, Domnul nostru.” (NT pe înţelesul tuturor).

Ce pot face când nu ştiu sigur care sunt toate păcatele mele?

Este scris în Biblie: Psalmul 139:23-24. “Cercetează-mă Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei!”

Mărturiseşte-ţi păcatul lui Dumnezeu şi primeşte iertarea.

Este scris în Biblie: 1Ioan 1:9. “Dăcă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice neleguire.”

Oare orice păcat este de ne iertat?

Este scris în Biblie: Luca 12:10. “Şi orişicui va vorbi împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar oricui va huli împotriva Duhului Sfînt, nu i se va ierta.”

Spre a arăta renunţarea la păcat, noi trebuie să fim botezaţi.

Este scris în Biblie: Luca 3:3. “Atunci Ioan a pornit să cutreiere din loc în loc, pe ambele maluri ale râului Iordan, predicând oamenilor botezul spre a fi iertaţi de păcatele lor” (NT pe înţelesul tuturor).

Ce poţi face dacă îţi dai seama că eşti un păcătos fără speranţă?

1. Recunoaşte-ţi păcatul.

Este scris în Biblie: Psalmul 51:2-4. “Spală-mă cu desăvîrşire de neleguirea mea şi curăţeşte-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc bine fărădelegile şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta şi fără vină în judecata Ta.

2. Cere iertare pentru păcatul tău.

Este scris în Biblie: Psalmul 51:7-12. “Curăţeşte-mă cu isop şi voi fi curat; spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada. Fă-mă să aud veselie şi bucurie şi oasele, pe car le-ai zdrobit Tu, se vor bucura. Întoarce-Ţi privirea de la păcatele mele, şterge toate neleguirile mele! Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic! Nu mă lepăda de la Faţa Ta şi nu lua de la mine Duhul Tău cel sfânt. Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă!”

3. Crede că Dumnezeu te-a iertat cu adevărat şi încetează să te simţi vinovat.

Este scris în Biblie: Psalmul 32:1-6. “Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul, căruia nu-i ţine în seamă Domnul neleguirea şi în duhul căruia nu este viclenie! Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: “Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu. Deaceea orice om evlavios să se roage Ţie la vreme potrivită! Şi chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge de loc.

 

 

Păcatul împotriva omului, păcatul împotriva lui Dumnezeu, 

de James Montgomery Boice


Au existat mai mulţi factori care l-au ajutat pe Iosif să biruie ispita venită prin nevasta lui Potifar, dar secretul principal al victoriei sale este acela că lucrurile erau clar stabilite în mintea lui înainte să vină ispita. Îţi vei pierde puterea când vei fi ispitit dacă nu ai stabilit dinainte cum stau lucrurile.
O autoritate dintr-un anume domeniu al vieţii mele este James Fixx, care a scris mai multe cărţi foarte populare despre atletism. Una dintre ele se numeşte “Manualul complet al alergătorului” (“The Complete Book of Running”). Într-unul din capitolele acestei cărţi el descrie câteva din lucrurile ciudate care se întâmplă în mintea ta în mijlocul unei curse. El spune: “Când alergăm într-o cursă, în mintea noastră se petrec lucruri ciudate. Stresul generat de oboseală ne face să uităm motivul pentru care am început de fapt să alergăm. Într-unul din primele maratoane la care am participat nu-mi venea în minte nici un motiv ca să continui. Epuizat fizic şi mental, am abandonat cursa. Acum nu mă mai înscriu la maraton decât dacă vreau cu adevărat să îl termin. Dacă, în timpul cursei, nu-mi mai amintesc de ce am vrut să alerg, îmi spun: ‘Poate că acum nu-mi mai aduc aminte, dar ştiu că am avut un motiv bun atunci când am pornit.'” El mai spune: “În cele din urmă am învăţat cum să lupt atunci când creierul meu vrea să mă amăgească cu tot felul de argumente.”
Ce trebuie să facem noi este să ne pregătim motivele dinainte, astfel încât, chiar dacă în mijlocul ispitei n-o să putem indica exact motivul pentru care vrem să ne împotrivim păcatului, cu toate acestea vom şti că există motive solide şi ele au de-a face cu slujirea Domnului nostru Isus Hristos, iar pe această bază vom putea lupta împotriva ispitei şi vom trăi pentru Dumnezeu.

Iosif avea mai multe lucruri stabilite clar în minte şi le observăm cu uşurinţă în cuvintele pe care le găsim în capitolul 39 din Genesa. Primul este acesta: Iosif a stabilit foarte clar în mintea sa că păcatul este păcat. Cuvântul pe care îl foloseşte el este “rău”. El spune: “Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
Acest lucru e foarte important pentru că una din strategiile pe care diavolul le foloseşte în vieţile creştinilor individuali şi în general în întreaga societate este să schimbe numele păcatului, astfel încât păcatul încetează să mai fie un lucru la fel de discutabil ca în cazul în care am fi confruntaţi direct cu el, ba chiar devine un lucru de dorit, dacă numele lui e ales cu grijă. Cu greu am putea găsi vreun păcat al cărui nume să nu fi fost schimbat în acest fel. Aroganţa, ostilitatea, violenţa şi altele asemenea le numim exprimări ale propriei personalităţi. Spunem despre ele: “Ei bine, e un caz de eliberare de inhibiţii.” Iar pentru că exprimarea personalităţii şi eliberarea de inhibiţii sunt lucruri bune, prin urmare exprimarea personalităţii în orice situaţie este bună, prin definiţie. Astfel sunt justificate tot felul de comportamente nedrepte, insensibile, imorale şi egoiste.
Luaţi de exemplu păcatul lăcomiei, al excesului de mâncare. Îi spunem “o viaţă bună”. Mândriei îi spunem “autoapreciere”. Poate cel mai rău dintre toate sunt tratate păcatele sexuale. Perversiunile evidente sunt numite “stil alternativ de viaţă”. Curviei îi spunem “experiment sexual”. În cazul adulterului spunem: “Ei bine, uneori e tratamentul necesar pentru o căsătorie monotonă.”

Iosif a auzit toate aceste argumente. Sunt sigur că le-a auzit de la Doamna Potifar, dacă nu le-a auzit deja din altă parte. Probabil că le-a auzit şi din partea societăţii sale. Dar Iosif pur şi simplu nu s-a lăsat convins. El a înţeles cum stau lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu e cel care spune păcatului pe nume, Dumnezeu e cel care defineşte păcatul ca un lucru rău, iar Iosif trăia după standardele lui Dumnezeu. Nu după standardele unei societăţi păcătoase şi corupte care, evident, foloseşte orice metodă pe care o are la dispoziţie ca să îşi justifice propriul păcat.
Cred că el mai ştia ceva. Ştia că indiferent cum i-ai spune păcatului, păcatul e totuşi păcat şi va opera ca un păcat. Altfel spus, păcatul are efectele sale şi acestea sunt distructive. Păcatul răneşte. Poţi spune că păcatul nu e dăunător, dar el este şi îşi va produce efectele indiferent de terminologia pe care o foloseşti.
Vedeţi, Iosif ştia toate acestea şi acestea sunt lucrurile pe care toţi oamenii evlavioşi le au clar stabilite în minte, dacă vor într-adevăr să trăiască pentru Dumnezeu în mijlocul ispitelor. Spune-i păcatului cum vrei. Numeşte-l “experiment”. Numeşte-l “eliberare de inhibiţii”. Oricum i-ai spune, el tot păcat rămâne iar efectele sale sunt distructive.

Al doilea lucru pe care Iosif l-a înţeles înainte să vină ispita e că în general, şi probabil putem spune chiar întotdeauna, păcatul răneşte alte fiinţe umane. La aceasta se referă de fapt Iosif în discuţia sa cu Doamna Potifar, aşa cum observăm în versetele 8 şi 9 din acest capitol. El îi spune:

“Stăpânul meu nu-mi cere socoteală de nimic din casă, şi mi-a dat pe mână tot ce are. El nu este mai mare decât mine în casa aceasta, şi nu mi-a oprit nimic, afară de tine, pentru că eşti nevasta lui. Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”

El prezintă aici trei argumente. În primul rând, el spune că “Potifar are încredere în mine şi mă onorează, din această cauză eu am o obligaţie morală faţă de el. Pur şi simplu nu pot face vreun lucru pe care altfel l-aş face, pentru că relaţia mea cu acest om e una deosebită. M-a promovat şi am obligaţia morală să îi onorez încrederea.”
În al doilea rând, el spune: “Deşi mi-a dat libertate peste toate lucrurile pe care le are, astfel încât am ajuns să îi administrez toată averea, el nu mi te-a dat şi pe tine, tu încă eşti soţia lui.”
Iar în al treilea rând, el spune: “Pentru că eşti soţia lui, evident, şi tu ai o obligaţie faţă de el, aşa cum am şi eu.”
Ce spune el de fapt atunci când explică acele relaţii este că, dacă ar păcătui preacurvind cu Doamna Potifar (în ce-l privea pe el personal, era vorba de păcatul curviei), ar fi fost vinovat atât faţă de stăpânul lui cât şi faţă de ea.

Vedeţi, avem tendinţa să minimalizăm importanţa păcatului. Nu numai că îi schimbăm numele, şi ştim că o facem, dar încercăm să îi minimalizăm importanţa atunci când spunem: “Ei bine, nu face rău nimănui atâta vreme cât părţile implicate consimt de bună voie; deci, nefăcând rău nimănui altcuiva, e în regulă dacă îl faci.” Dar vai, cum ne înşelăm singuri vorbind astfel! Ce credeţi că a făcut Dumnezeu atunci când ne-a dat această Biblie? Ne-a dat El oare un set de reguli alese la întâmplare, spunând: “Cred că aşa vreau să meargă lucrurile, de aceea aşa rămâne.” Nu, acestea sunt legile morale care izvorăsc din natura lui Dumnezeu. Prin urmare, din natura care face reale toate lucrurile pe care le cunoaştem. Aceste reguli există pentru că lucrurile merg bine atunci când funcţionează după ele. Când ne alegem propriul drum în opoziţie cu aceste reguli, fie că ne dăm seama sau nu, lucrurile nu merg bine şi oamenii suferă, indiferent dacă o recunoaştem sau nu.
Luis Palau este un bine cunoscut evanghelist latino-american care este foarte eficient în cruciadele sale, nu numai în America Latină dar şi în Statele Unite şi Europa. El vorbeşte despre propria sa experienţă din America Latină şi o aplică la tendinţa americanilor de a minimaliza importanţa păcatului şi a-i ignora efectele. El spune: “Credeţi că e un lucru nesemnificativ…” Şi aici îl citez: “Veniţi în America Latină să vedeţi prin ce trecem noi acolo. Cele mai multe din ţările noastre sunt îngrozitor de sărace, iar în unele din ele peste 70 la sută din populaţie e născută în afara căsătoriei.” Apoi pune cele două afirmaţii cap la cap: “Structura societăţii din acea parte de lume e îngrozitor de afectată de imoralitatea sexuală.”
Am văzut acelaşi lucru aici. Poate că la noi situaţia încă nu e atât de gravă şi poate că suntem mai sofisticaţi în felul în care muşamalizăm lucrurile, dar şi aici se văd aceleaşi efecte. Văd rezultatele evidente ale promiscuităţii, bolile venerice care au atins proporţii epidemice, SIDA (sindromul imunodeficienţei dobândite) care îngrozeşte comunitatea homosexualilor printre care face ravagii, naşteri ilegitime, avorturi (au ajuns acum la aproape un milion şi jumătate pe an numai în Statele Unite).

Pe lângă rezultatele evidente ale promiscuităţii, efectele păcatului se văd şi în lucrurile ascunse. În familiile destrămate. În bărbaţii şi femeile care caută frustraţi o relaţie permanentă sau de durată. Într-o generaţie de copii confuzi, rătăcitori şi răniţi. Cred că cel mai mult mă doare ce se întâmplă cu copiii. Credem că ei nu sunt afectaţi, dar sunt. Ne distrugem copiii. Şi oare ce credem noi? Credem că Dumnezeu va trece cu vederea felul în care ne tratăm copiii în cultura noastră privilegiată? Cineva poate spune: “O, da, dar am vrut şi eu doar să fiu fericit.” Acum eşti fericit? Cine spune că ai dreptul să fii fericit pe socoteala altcuiva? Cine spune că fericirea e virtutea de căpătâi în această viaţă? Altcineva spune: “N-am ştiut că nu e bine ce fac.” Hai să fim serioşi… În cultura de azi şi cu conştiinţa pe care Dumnezeu ţi-a dat-o? Cum o să-I poţi spune lui Dumnezeu în acea zi: “N-am ştiut că nu e bine ce fac”? Un altul poate spune: “Nu m-am putut abţine.” Ba ai putut. Altcineva va spune: “Ei bine, copiii n-au nimic. Copiii supravieţuiesc întotdeauna. Ei nu sunt afectaţi.” Ascultă. Domnul Isus Hristos a spus: “Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, cari cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adâncul mării. Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!” (Matei 18:6,7)

Iosif nu a spus: “Da, păcatul nu mai poate fi stăpânit, dar nu-i afectează cu adevărat pe alţii.” Iosif a înţeles că îi afecta într-adevăr pe ceilalţi. Şi el a hotărât că nu avea să ia parte la el. La fel trebuie să facă toţi cei ce cheamă Numele Domnului Isus Hristos. Trebuie să i ne împotrivim aşa cum a făcut-o şi Iosif.

Al treilea lucru pe care Iosif îl avea bine stabilit în minte, şi cel mai important dintre toate pentru că pe el îl subliniază în ultimul rând, este acela că păcatul e o mare ofensă adusă lui Dumnezeu. E şi aşa destul de rău că răneşte alţi oameni dar, vedeţi, am putea să găsim o scuză pentru aceasta spunând: “Ei bine, aşa e, îi răneşte şi pe alţii, dar o merită.” E adevărat, într-un anume sens ei primesc ce merită, pentru că şi ei iau parte adesea la păcat. Bineînţeles, acesta e un argument care nu stă în picioare, dar de multe ori gândim în acest fel. Însă, pe lângă faptul că păcatul îi răneşte pe alţii, el este o ofensă împotriva lui Dumnezeu. Asta spune şi Iosif: “Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
Avem aici un verset ale cărui părţi trebuiesc analizate separat. Luaţi aceste părţi şi gândiţi-vă la ele puţin. În primul rând, pronumele, subiectul propoziţiei, eu: “Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu? Eu, care am beneficiat de harul lui Dumnezeu. Eu, care am cunoscut mântuirea prin Domnul Isus Hristos. Eu, care am fost învăţat din Legea lui Dumnezeu. Eu, care am fost instruit de părinţi creştini sau într-o biserică creştină. Cum aş putea eu să fac un rău atât de mare împotriva lui Dumnezeu?”
Dacă un astfel de argument nu are nici o importanţă pentru tine, nu eşti născut din nou. Nu eşti o făptură nouă în Hristos. Pentru că, atunci când recunoşti că eşti o făptură nouă în Hristos, recunoşti şi că acel cuvânt, eu, capătă o semnificaţie deosebită. Tu nu mai eşti cum erai. Eşti răscumpărat prin sângele scump al lui Isus Hristos, Mielul fără cusur şi fără pată. Pentru tine s-a plătit un preţ. Trebuie să trăieşti pentru El.
Dar ce spuneţi de următorul cuvânt: “Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare…?” E şi aşa destul de rău să mă gândesc la el, dar ispita nu e păcat în ea însăşi. Ispitele vin la noi din afară. De la diavol. De la lume. Cum aş putea eu să trec din acea poziţie, în care sunt doar ispitit, la faptă, la punerea în practică a păcatului? Cum aş putea eu să fac un astfel de lucru? Cum să fac aşa ceva? Eu, care spun că sunt un urmaş al Domnului Isus Hristos?
Următoarea expresie: “un rău atât de mare”. Despre asta am vorbit mai devreme. Păcatul e păcat. Iosif nu s-a prefăcut că îi schimbă substanţa schimbându-i numele. Era un lucru rău şi rău va rămâne întotdeauna. Iar argumentul era: “Cum aş putea eu, cel chemat să fiu evlavios, să Îl urmez pe Domnul Isus Hristos, cel care, prin lucrarea lui Dumnezeu şi prin harul Său, într-o zi voi fi făcut asemenea lui Isus Hristos, în toate atributele Sale, inclusiv sfinţenia… Cum aş putea eu să fac un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
Sau luaţi ultimul cuvânt, Dumnezeu. Nu e vorba de orice Dumnezeu. Acesta e Dumnezeul Adevărat. E Iehova. E Dumnezeul care Se descoperă ca fiind Dumnezeul neprihănirii. Dumnezeul sfinţeniei. Dumnezeul care Se descrie ca fiind “sfânt, sfânt, sfânt”. Un Dumnezeu al dragostei şi compasiunii, un Dumnezeu al dreptăţii. Dar mai presus de toate un Dumnezeu al sfinţeniei. Cum aş putea eu, care am fost mântuit de acest Dumnezeu, nu doar să gândesc dar şi să înfăptuiesc un rău atât de mare împotriva lui Dumnezeu?
Vei spune: “O, înţeleg, dar e atât de greu.” A spus Isus vreodată că va fi uşor? Bineînţeles că e greu. Dar ce a spus Isus? Isus a spus: “În Mine puteţi face orice lucru.” Isus a spus: “Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.” Isus a spus: “Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Nu contează cât de greu ar fi, El este cu tine. Îţi va da tăria să faci ce e bine, dacă în mintea ta ai hotărât mai înainte să vină ispita că nu vei face acel rău.

Secretul succesului lui Iosif este, aşa cum am mai spus, că el a stabilit aceste lucruri în mintea lui mai dinainte, dar nu e vorba doar de o problemă la nivelul minţii. El le-a pus şi în practică. Şi a făcut-o în trei feluri. Le voi menţiona în concluzie.
Mai întâi, el vorbeşte despre poziţia sa. Vedeţi, înţelegem că a vorbit deja despre Iehova, pentru că, atunci când ni se spune care a fost reacţia lui Potifar la succesul său, ni se spune şi că Potifar a recunoscut că Domnul Iehova a fost cu el şi făcea ca toate lucrurile să îi meargă bine. De unde ştia Potifar despre Iehova dacă nu i-ar fi vorbit Iosif despre El? Iosif era cunoscut ca omul lui Iehova. Astăzi am putea spune că a fost cunoscut ca omul lui Hristos, un creştin. El nu şi-a ţinut lumina ascunsă. A fost o cetate aşezată pe un munte. A fost un sfeşnic care răspândea lumină ca toţi să poată vedea. Acest lucru e adevărat şi în ce o priveşte pe Doamna Potifar, atunci când s-a apropiat să-l ispitească. Iosif a vorbit despre Dumnezeu. Şi-a făcut cunoscută poziţia. Nimeni nu garantează că nu vei ceda păcatului dacă vorbeşti despre credinţa ta, dar cu siguranţă ajută. De multe ori ceilalţi nici măcar nu vor dori să te aibă prin preajmă, dacă ştiu care îţi este poziţia, pentru că dacă ai fi acolo le-ai strica toată distracţia, şi ei nu doresc asta. Mulţi creştini au fost izbăviţi dintr-o mulţime de ispite prin simplul fapt că au vorbit despre credinţa lor. Iosif a făcut acest lucru în primul rând şi şi-a făcut cunoscută poziţia.

În al doilea rând, nu numai că şi-a făcut cunoscută poziţia, dar nici nu a pierdut vremea. Observăm acest lucru în întreaga relatare. Şi-a văzut de treabă.. E foarte interesant cum activitatea te poate scăpa de necaz. Cineva spunea că acesta e motivul pentru care Dumnezeu dă atâtea de făcut slujitorilor Bisericii. Dacă n-ar face-o, ei ar ajunge în tot felul de necazuri. Există şi un proverb turcesc în privinţa aceasta: “De obicei diavolul îl ispiteşte pe om, dar cu siguranţă un om care nu face nimic îl ispiteşte pe diavol.” Dacă n-are nimic de făcut, diavolul îi va da de lucru.
Am un bun prieten care slujeşte printre oamenii străzii. Organizaţia lui e foarte eficientă printre oamenii străzii din Los Angeles. Oameni prinşi în capcană de tot felul de păcate. El lucrează cu ei şi stabileşte un cod destul de strict al disciplinei, cu scopul de a-i elibera de viaţa din trecut şi de a-i aduce, nu doar în părtăşia bisericii, ci triumfători în părtăşia şi slujirea bisericii. Întotdeauna în întâlnirile pe care le ţine, el le spune oamenilor care vin în faţă şi răspund chemării Evangheliei că sunt trei lucruri ce trebuiesc făcute dacă vrei să trăieşti o viaţă creştină de succes. Numărul unu. Citeşte Biblia şi roagă-te în fiecare zi. Numărul doi. Du-te la biserică mai mult de două ori pe săptămână. Prin asta el înţelege duminica dimineaţa, duminica după-masa şi uneori şi în timpul săptămânii, pe lângă întâlnirile cu ceilalţi creştini pentru studiul Bibliei şi rugăciune. Iar apoi numărul trei. El le spune: “Du-te la pastor şi cere-i să-ţi dea ceva de făcut, iar când îţi dă să faci ceva, fă-o ca pentru Domnul.”
Nu ştiu care din aceste lucruri e cel mai important, dar ştiu că în diverse situaţii unul sau mai multe dintre ele lipseşte. Iosif nu era omul care să neglijeze vreunul din ele. El a menţinut o disciplină în relaţia cu Domnul şi mai mult ca sigur că şi-a folosit timpul lucrând atât pentru Domnul cât şi pentru stăpânul său.

Al treilea lucru este cel pe care l-am menţionat mai devreme. Atunci când a fost adus cu forţa într-o situaţie în care era prins în capcană de nevasta lui Potifar, el a făcut ce a stabilit încă de la început că va face în cazul în care va ajunge într-o astfel de situaţie. A fugit din faţa ispitei fugind literalmente din casă.
Dorinţa mea este să avem astăzi o generaţie de creştini care să gândească în acest fel despre păcat; care să se gândească la păcat ca la un lucru îngrozitor, un lucru oribil care te poate prinde în capcană; care să se pregătească mai dinainte cum îl vor întâmpina; care să fugă de el, dacă e cazul, chiar dacă asta înseamnă să-şi lase hainele şi să fugă din acel loc. O astfel de generaţie poate sta în picioare pentru neprihănire. O astfel de generaţie, chiar şi numai 10 astfel de oameni, o mână de astfel de oameni poate avea un impact pentru Dumnezeu, aşa cum a avut Iosif în Egiptul păgân.

Haideţi să ne rugăm.
Tatăl nostru, binecuvintează aceste adevăruri în inimile noastre. Mai presus de toate, fă-le să se întipărească în minţile noastre într-o aşa măsură încât, atunci când va veni ispita, să ne amintim cine suntem şi Cui slujim, care e natura păcatului şi care sunt efectele îngrozitoare ale acestuia, şi astfel să fugim de el, ca să putem trăi pentru Hristos. Ne rugăm în Numele Lui. Amin.

Tradus de Florin Vidu

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*