Relele societăţii moldoveneşti au un început. El se numeşte „În­văţământul”. Democraţii şi comuniştii, judecătorii, medicii, agri­cultorii şi însişi profesorii – absolut toţi – sunt absolvenţii de ieri ai şcolii naţionale. Şi calitatea educaţiei în familie de şcoală depinde.Din simplul motiv că părinţii, aproape sută la sută, la vremea lor, s-au pricopsit cu diplome – fie mari, fie mici.

Regimul sovietic, odios prin esenţa şi ideo­logia sa, m-a făcut să fiu nostalgic, să duc dorul după o trăsătură a lui, astăzi inexistentă: disciplina şi codul de penalitate pentru contravenienţi. S-au desfiinţat organizaţiile de pionieri şi comsomolis­te. Excelentă decizie! Nici comuniştii, în opt ani de guvernare, n-au reuşit să reînvie acest cadavru adolescentin-juvenil. Puţinele cravate roşii din şcolile ruseşti jucau rolul de decor efemer la felurite festi­vităţi solemne. În rest, oricât ne-am strofoli în competiţia cu texte anticomuniste, în locul pionierilor şi comsomoliştilor am plantat… o pleaşă, camuflată grijuliu sub o sintagmă cam lunguiaţă, în schimb foarte la modă: democratizarea şi depolitizarea şcolii.Lăsaţi în voia sorţii, elevii, mai ales studenţii, materializează fericit această valoa­re, zisă europeană, frecventând barurile, adevărate cuibuşoare de haimanale, încărcate, până la refuz, cu dezmăţ verbal şi sexual.

Corpul didactic republican, salvat şi el triumfal de biciul discipli­nar sovietic, nu realizează nimic în plan extraşcolar. Poate ceva din resturile sistemului educaţional sovietic: nişte poezii recitate, succe­date de câteva dansuri populare executate pe scenă, intersectate de succinte alocuţiuni, pline de metafore leşinabile, prilejuite de un Re­velion, un 8 Martie, un 1 Septembrie şi un Ultim Sunet de Clopoţel. Mi-a scăpat ceva? Din inerţie milenară, profesorii nu progresează în segmentul autocultivării: exceptând manualele ştiute aproape pe de rost, aceştia nu citesc nici ziare, iar cărţi – nici vorbă. Pe fundalul criticii, recunosc, s-a înregistrat şi o performanţă: numărul eminen­ţilor creşte de la an la an, datorită notelor mari, obţinute în schimbul unor sume de bani.

Concomitent, încerc un sentiment de bucurie constatând că elevii din şcolile ruseşti iau note mai mari la limba română decât moldove­nii din şcolile naţionale. Adevărat, primii, cum au refuzat să vorbească moldoveneasca în Uniunea Sovietică, tot aşa refuză să vorbească ro­mâna, deja în Republica Moldova. Ce să faci: acesta-i specificul unei ţări polietnice, cu o naţiune titulară, foarte blajină, îngăduitoare şi, esenţialul, indiferentă faţă de toate componentele demnităţii naţionale.

Impresionează evoluţia lingvistică în denumirea respectivului Minister. Iniţial, ruşii l-au botezat al Învăţământului. Apoi, dându-şi seama că nu ajunge ceva – l-au lipit pe Public de Învăţământ.Tre­ceau anii, ne apropiam de comunism, iar sarcinile procesului de in­struire sporeau în seriozitate şi responsabilitate. S-a hotărât ca elevii să rămână în supuşenia Ministerului Învăţământului Public, iar uni­versităţilor şi colegiilor li s-a pregătit un cadou, creându-li-se un şef pe potrivă: Ministerul Învăţământului Superior şi Mediu de Specia­litate. Maşina imperială a instruirii, cu anumite defecte în mecanism, totuşi rezista, totuşi funcţiona.

Independenţa republicii a pătruns în toate compartimentele. Mi­nisterul şi-a înnoit denumirea: al Ştiinţei şi Învăţământului. Bănu­iesc, s-a tras concluzia că anterior ne-am făcut tobă de carte, prin urmare, accentul trebuie pus pe un element superior – cel ştiinţific în instruire. Repede, cum ne este feleşagul, am cucerit şi această redu­tă, devenind savanţi notorii, dar s-a observat că suntem cam needu­caţi. Fireşte, în halul ăsta nu poţi fi acceptat în Uniunea Europeană, dar nici în celelalte uniunii continentale sau regionale. De urgenţă, comuniştii au chemat în ajutor Sportul şi Tineretul, ca să arătăm mai vioi în ochii lumii civilizate. Alianţa, ne-comunistă, a alungat Sportul şi Tineretul acolo unde le şade bine, lăsând să se înţeleagă că principala valoare a existenţei noastre din educaţie răsare.

Iată că astăzi continuăm să ne educăm vârtos. Progres vizibil. Nu trebuie să consulţi registrele şi nici să stai de vorbă cu profesorii. Indiferent de vârstă, pare incredibil ca studenţii, în timpul recreaţii­lor, să-ţi dea prioritate, păşind primul peste pragul uşii din bloc. Să nu te miri dacă în campusul universitar, pe ici-colo, inclusiv pe ho­luri, o să întâlneşti cupluri ocupate într-un voluptuos proces de îmbă­lare erotică. Prefă-te că nu-i observi, după cum şi profesorii înşişi se prefac. Dacă, din imprudenţă, lansezi vreo observaţie, te poţi alege cu reacţii usturătoare din partea pupăcioşilor. Fiindcă astăzi fumează şi domnişoarele studente, mucurile de ţigări o să le zăreşti pretutin­deni.

Aspectul comportamental al odiosului învăţământ sovietic îmi apare acum ca o imagine de paradis vizavi de scârboşeniile din sis­temul educaţional actual. Trebuie să fii total nesimţit şi orb ca să nu vezi groapa de gunoi în care zace şcoala naţională. Uneori mă apasă senzaţia teribilă că nişte extratereştri deja ne-au transformat în zombi. Nu am timp să descriu aici cu lux de amănunte decadenţa în­văţământului naţional, dar promit să o fac până la Sfintele Paşte.

Ministerul Educaţiei, cel mai important şi mai complicat dintre toate celelalte, se dovedeşte a fi cel mai neglijat de stat. Cu salarii mizerabile pentru profesori. Într-o atare atmosferă, corupţia prospe­ră ca niciodată. Poliţia economică naţională, secundată de surioare­le ei din alte state, nu ar izbuti să instaleze ordinea la acest capitol. Şi dacă, totuşi, imposibilul reuşeşte, universităţile rămân, aproape in corpore, fără profesori. Obiectiv, mă doare spusa, corupţia face ravagii în învăţământ. Consecinţa echivalează cu explozia atomică: examenele şi diplomele cumpărate generează moartea societăţii. Ea deja pulsează la periferie prin calitatea profesională redusă a tineri­lor judecători, profesori, medici şi toţi ceilalţi. Vă interesează cum stăm cu moralul? Nu ştiu, pentru că eu însumi am uitat demult acest cuvânt.

Formulez o propunere, dar mai întâi, o informaţie lămuritoare. Fetele de la ştirile PRO-TV prezintă uneori reportaje stranii, cu nişte debili în stare de ebrietate – de Sărbătoarea Vinului, de Ziua Îndră­gostiţilor -, de la care aflu că unuia îi place berea şi sexul, altul îşi iubeşte femeia sa, inclusiv pe celelalte pe care le mai posedă. Apre­ciez asemenea amănunte, mai ales că în programele ruseşti acestea lipsesc. Îi lansez Ministrului Educaţiei următoarea iniţiativă, fiindcă în ultimii 20 de ani nu le-a trecut prin minte nici predecesorilor săi: urcaţi în microbuz, împreună cu ortacii proprii (aş fi bucuros să mă aflu ca musafir), plecaţi pentru un control inopinat la orice univer­sitate de pe teritoriul republicii şi determinaţi, la faţa locului, când încep prelegerile. Pe orar e scris la ora opt, asta însă nu înseamnă nimic. Vreo 30 de minute mai zăbovim la intrarea în blocuri, apoi asaltăm sălile de studii, verificând câţi asistă la prelegeri şi câţi ab­sentează. Promit din start surprize de amploare continentală. După asta, operaţia se complică uşurel, când purcedem la examinarea ni­velului de cărturărie. Iniţial – la profesori, ulterior – la studenţi. Pro­mit din start surprize de amploare planetară.

Nu cred că propunerea va trece. Se vor inventa argumente pom­poase compuse din noţiuni neînţelese: securitatea deontologică, inter­venţie antidemocratică, sfidarea drepturilor omului etc. Inoportun să practicăm asemenea controale anume astăzi, când Occidentul ne ajută cu bani, ca să învăţăm, adică să ne educăm, cu mai mult folos. Dacă nu azi, mâine precis: diplomele noastre se vor egala în valoare cu cele ale Uniunii Europene. Cad şi eu pe gânduri: chiar aşa-i de naivă UE – nu vede că Educaţia din titulatura Ministerului moldovean reprezintă sensul contrar al situaţiei reale din sistemul de instruire? Răb­dător, cuminte şi foarte educat, sper în reacţii consistente de la indivizii încă ne-zombificaţi. Dacă au mai ră­mas. Până atunci şi după aceea, tuturor – un emo­ţionant Salut.

Iulius POPA