Publicat la:
Ianuarie 27, 2014
Printre puţinele doruri mari pe care le port în piept fără speranţa să le potolesc cândva este şi cel de Poetul Grigore Vieru. Când zic „dor de Grigore Vieru”, mă prind la gândul că aştept să-l văd în cadrul uşii biroului de la săptămânalul “Literatura şi arta”, când, după ce o deschidea, sprijinindu-se cu mâinile de uşor, dat fiind că avea vederea cam istovită de un glaucom necruţător, privea cu atenţie în jur ca să ne desluşească pe cei care se întâmpla să fim în acel moment, apoi, apropiindu-se pe rând de fiecare dintre noi, care-l sorbeam cu privirea, ne întreba cu vocea-i blândă, părintească: “Ce mai faceţi, măi copii”?
La auzul acelei întrebări, rostită cu voce blândă şi duioasă, chiar dacă nu mai eram de mult aşa cum ne vedea el, ne simţeam cu adevărat copii. Şi nu doar copii, ci copii ocrotiţi. Şi asta fiindcă, avându-l pe Grigore Vieru în preajmă, ne simţeam mereu protejaţi.
Şi îmi mai e dor de Grigore Vieru, cel care venea să ne citească nouă, doar nouă, în premieră, aşa cum ne mărturisea, un proaspăt poem. Sau venea, pur şi simplu, la fel cum te întorci acasă de undeva, de oriunde, aşa cum obişnuia dânsul să zică, fără vreun interes anume. Zicea că a venit pentru puţin timp şi apoi pleacă. Dar pleca mult trecut de orele de program, şi nimeni dintre noi, în acele zile, nu se grăbea acasă. Fiindcă prezenţa lui crea un confort pe care ţi-l poate oferi doar propria casă. Acele clipe erau sublime, înduioşătoare, înălţătoare, cele mai memorabile din casa redacţiei “Literatura şi arta”. Nu credem că mulţi s-ar putea lăuda că l-au avut pe Grigore Vieru musafir aproape zilnic. Noi l-am avut. Şi poate tocmai de aceea îi simţim atât de acut lipsa. Acum, fără el, parcă am vieţui într-un pustiu.
…Cu ceva timp în urmă, când paşii mă purtau spre Şcoala Primară Nr. 83, care de mai bine de un an şi jumătate poartă numele Poetului, eram convinsă că neapărat îl voi întâlni acolo. La această şcoală învaţă circa 400 de copii, care îl consideră pe Grigore Vieru drept părinte spiritual. În ochii lor, în vocile tremurânde de emoţii în timp ce recitau plinele de vrajă versuri, fiind convinşi că părintele lor spiritual le veghează viaţa din ceruri, l-am găsit pe Poet. L-am găsit în rândurile de poezii ale poetului caligrafiate cu multă grijă de către micuţi. L-am găsit în cântecele care au răsunat în memoria Poetului.
Iar cel mai important eveniment şi cel mai sublim moment din viaţa şcolii, în acea zi, l-a constituit inaugurarea primului muzeu „Grigore Vieru” din Republica Moldova, la care a trudit directoarea acestei insituţii, dna Liliana Grădinaru, ajutată de colegii săi, adunând cu multă răbdare şi osârdie exponatele. Aici şi–au aflat locul fotografia casei în care a văzut lumina zilei şi a copilărit Poetul, sunt expuse unele dintre lucrurile lui Grigore Vieru, donate de către soţia Poetului, doamna Raisa Vieru: o cămaşă pe care a purtat-o Poetul, ceaşca din care-şi sorbea cafeaua, ochelarii, nenumărate fotografii şi documente ce redau în imagini calea parcursă de el. În acest muzeu, pentru o clipă am avut senzaţia că, dacă aş întinde mâna şi aş pipăi aerul, aş simţi prezenţa fizică a celui de care îmi este tare dor. Acolo am înţeles că de dor de Grigore Vieru ne poate lecui doar Grigore Vieru.
Raisa CIOBANU
