Orice popor komunist care –şi clădeşte viitorul fără Dumnezeu, bizuindu-se pe (sine)-minciuna, hoţie, corupţie, preacurvie, idolatrie, moasterie şi pe alte mizerii demonice din Galateni 5/20, devine deşertăciune şi goană după vânt; Fiindcă ei au furat de la boieri, au prigonit valorile, au încarcerat opozanţii şi s-a ales praful de ” măreţele succese”! Din păcate, feseniştii globalişti l-au prigonit pe Dumnezeu – dimpreună cu tinerii alungaţi printre spini şi mărăcini; Au clădit Tara pe decembriadă, mineriadă şi pe alte inimaginabile neghiobii; Au furat de la săraci avuţia obştească a tuturor amărăştenilor, au avortat echivalentul a încă un popor şi… se va alege praful şi pulberea; „Pe Domnul Îl răsplătiţi astfel! Popor nechibzuit şi fără înţelepciune! Nu este El oare Tatăl tău, care te-a făcut, Te-a întocmit şi ţi-a dat fiinţă?” (Deut.32/6)

bvv Martiriul de la Fântâna Albă, cale de mântuire a neamului românesc…Cum s-a ajuns la negarea religiei în comunism şi de ce- Stalin – Dumnezeu, Moș Crăciun și… călău…Stalin, absolvent de seminar teologic. Forme de expresie religioasă sunt puse în slujba comunismului… Originile întunecate ale comunismului – partea a treia şi ultima: Rădăcini adânci…INVIDIOŞII TORŢIONARI ŞI DEMASCAREA. OBICEIUL COMUNIST… Cateva instrumente de tortură : vâna de bou, cravasa, biciul si ciomagul… Tehnica spălării creierului / Prigoana comunist-ateistă… Rezistenţa anticomunistă din Dobrogea  dt RĂZBOIUL LUI SATAN ÎMPOTRIVA BISERICII- David Wilkerson…Lupta creştinului -Robert Murray M’Cheyne… Lupta împotriva păcatului pâna la sânge (Evrei 12:1-7)… Exemple de credință (III): David… Cartea Urantia, Capitolul 53-  Rebeliunea lui Lucifer… Păcatul Să Nu Mai Domnească în Trupul Voastru Muritor, Partea 2- John Piper; Armură de la Dumnezeu- By Doug Batchelor… MITURI MODERNE DESPRE RĂZBOIUL SPIRITUAL, PARTEA I… Sfârşitul depresiei- Prinsă în capcana depresiei şi a gândurilor de sinucidere – şi cum s-au rezolvat toate; Să câştigăm războiul împotriva răului- Vârstnicul James J. Hamula; A se pune în spărtură… Învingerea ispitei sexuale; Lecţii din Vechiul Testament- Învaţă-i pe copii că Dumnezeu stăpâneşte peste toate lucrurile; Tragedia veacurilor,Scrieri de EGWhite, Capitolul 30 — Vrăjmășia dintre om și Satana; Ce poate sau nu poate face Satan, Dr. Peter Mastersmm

 

2gt (1)ratcpFFbwcedd

 

Cred că uneori ne plângem nejustificat de mult că astăzi nu mai avem modele de urmat, pentru că iată, avem mii și mii de exemple ale curajului, ale demnității și ale sfințeniei, modele care sunt mereu vii și actuale, așteptând doar să fie cunoscute și urmate: tineri și bătrâni deopotrivă, bărbați și femei, țărani și intelectuali, laici și clerici, ei sunt tot ce a dat mai bun acest neam pentru veșnicie.

Totuși, este de trebuință să amintim că există deosebiri între eroii neamului și martirii/mucenicii lui Hristos. Eroul este prin excelență un luptător care își pune viața pentru apărarea integrității teritoriale sau pentru întregirea neamului. Lupta  eroului, se dă mai mult în planul lumii acesteia, pe orizontală. În schimb, martirul este un martor al lui Hristos, un mărturisitor al lui Dumnezeu, a cărui unică armă este credința iar lupta sa este una prin excelență pe verticală. Împreună, lupta eroilor și a martirilor dată atât pe coordonatele orizontalei și ale verticalei, simbolizează crucea acestui neam, pe care ei s-au răstignit, câștigând viața de veci. Dar pentru că neamul acesta românesc este în esență creștin, eroii neamului sunt într-o măsură și martiri ai lui Hristos, iar martirii lui Hristos sunt într-o măsură și eroi ai neamului. Pe scara timpului, Hristos Domnul le-a împletit destinele, într-o nevăzută frânghie a jertfei, ce se înalță până în Împărăția Cerurilor. Iar dacă ne vom ține tare de această frânghie, și vom începe a ne înălța pe ea, vom auzi bătând clopotele veșniciei, chemarea la Hristos… întoarcerea la Hristos, singura soluție viabilă de ieșire din impas a acestui popor.

Și eroii noștri, cei mai mulți dintrei ei, zac în anonimat, dar nu sub lespezile de piatră și mormanele de moloz ci sub lespezile nepăsării noastre. Au trecut peste douăzeci de ani de la căderea regimului comunist și încă avem eroi și martiri ”criminali de război”. Da… un Iuliu Maniu sau un Mircea Vulcănescu sunt oficial ”criminali de război”. Dar în schimb se vorbește cu ostentație de ”eroii” luptători din Afganistan sau Irak. Și din păcate, suntem nevoinți să amintim că nu întotdeauna eroii decretați de Armata Română sau de trusturile de presă, sunt aceeași cu eroii pe care îi cinstește Biserica. Soldații care nu luptă pentru ”apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român”, ci luptă pentru cauze străine Bisericii, sunt doar eroi ideologici ai acestei lumi. Și comuniștii au avut ”eroi” ai revoluției proletare care au fost cinstiți cu mare aplomb în timpul domniei ideologiei pentru care și-au dat viața. Desigur, acei ”eroi” au fost defapt tirani ai umanității. Cu toate acestea, deși eroii autentici ai neamului sunt în continuare decretați ”bandiți”, ”fasciști” și ”criminali”, în conștiințele noastre le purtăm evlavie și recunoștință veșnică. Condamnările lor nedrepte, cu nedreptate strigătoare la cer, la zeci de ani de închisoare sau moarte, este dovada de netăgăduit că ei au urmat lui Hristos, după cum Însuși Mântuitorul dă mărturie că ”dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este-al ei; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v’am ales pe voi din lume, de aceea vă urăşte lumea. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul ei. Dacă M’au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi.”2 Și de aici înțelegem că procesele de mascaradă ale comunismului, în care au fost condamnați eroii și martirii neamului din secolul XX, au fost defapt o reitare în masă a procesului și condamnării lui Hristos Dumnezeu la moarte. Hristos a fost incomod lumii acesteia pentru că a condamnat păcatul din ea. Ei, cei pe care îi cinstim astăzi, au fost incomozi lumii acesteia, pentru că au făcut același lucru ca și Hristos. De aceea partea lor este cu Hristos iar lumea rămâne cu crizele ei până se întoarce la Hristos.

Și în ciuda tuturor nedreptăților suferite, eroii și martirii noștri sunt fericiți în veșnicie căci ”fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”3. Așa încât ”dăm slavă lui Dumnezeu că pe pământul țării acesteia au crescut atâția martiri, pământul țării noastre este plin de martiri, în toată istoria noastră, până în vremurile noastre. Asta ne obligă foarte mult pe noi. Va veni vremea să se afle tot șirul acesta al martirilor, de la cei de demult, până la aceștia care au trăit în vremea noastră, și iată, încet-încet se descoperă o mulțime de lucruri… Pământul din jurul închisorilor și alte locuri din țară sunt pline de oseminte știute și neștiute ale celor care au fost uciși și care au mărturisit pe Hristos până în ultima clipă.”4


1. Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă, Editura Scara, 2001

2. Ev. Ioan 15:19-20

3. Ev. Matei 5:6

4. Pr. Constantin Voicescu – Un duhovnic al cetății, Editura Bizantină, București 2002, pag. 187

 

Originile întunecate ale comunismului – partea a treia şi ultima: Rădăcini adânci

La un secol după ce Revoluţia Bolşevică a instalat un regim comunist care a reuşit să reziste decenii – şi să se perpetueze, clonându-se în alte ţări, Epoch Times România publică această serie de trei articole care analizează originile adânci ale ideologiei care a făcut atâtea victime.
Pictură din secolul 18 ilustrând ororile Revoluţiei Franceze - şi ale Regimului de Teroare - înfăţişate într-o scenă de iad
Pictură din secolul 18 ilustrând ororile Revoluţiei Franceze – şi ale Regimului de Teroare – înfăţişate într-o scenă de iad (Nicolas-Antoine Taunay, “Le Triomphe de la Guillotine”)
Revoluţia Franceză a avut o mare influenţă asupra lui Karl Marx şi a pus bazele comunismului.

Am scris despre Gracchus Babeuf, considerat primul revoluţionar comunist, şi despre influenţa pe care acesta a avut-o asupra lui Marx; am scris de asemenea despre Maximilien Robespierre, care a organizat şi condus în timpul perioadei de Teroare din timpul Revoluţiei Franceze, şi influenţa acestuia asupra lui Vladimir Lenin.

Totuşi care au fost ideile care l-au determinat pe Robespierre să înceapă perioada de Teroare? Care era mediul care a inspirat ura ateistă care a determinat distrugerea creştinismului francez, din timpul Revoluţiei? Ce anume a inspirat şi perpetuat rebeliunile comuniste care au continuat să zguduie secolele 19 şi 20?

Pentru a înţelege toate aceste lucruri trebuie examinat mediul cultural şi filozofic al Europei din timpul Revoluţiei Franceze.

Religia şi politica

Comunismul s-a născut într-o epocă în care totul era reconsiderat, la mijlocul anilor 1700, când aveau loc mişcări politice şi religioase tectonice.

Apariţia şi răspândirea protestantismului a condus la prima Mare Trezire Spirituală din anii 1730 şi 1740 – Reforma câştigând sprijinul multor catolici nemulţumiţi de Biserică. Eliberarea de sub autoritatea Bisericii a devenit posibilă. A urmat Revoluţia Americană dintre anii 1775 şi 1783 – care a arătat că există o alternativă la monarhie.

Oamenii au ajuns să creadă că pot trăi vieţi independente de autoritatea existentă, care, brusc, nu a mai fost singura posibilă. Au început să caute noi idei şi alternative la sistemele politice şi religioase existente.

Dar drumul pe care a apucat-o politică Europei a fost inevitabil diferit de cel al Statelor Unite. Noul sistem american a încercat să creeze libertăţi personale limitând guvernul. A permis indivizilor să acumuleze bogăţie şi să aleagă cum vor să trăiască acordându-le o doză mai mare de libertate personală.

Sistemele emergente în Europa încercau să dezlipească indivizii de tradiţie, să înlocuiască credinţele cu simţul civic, să popularizeze sisteme de credinţă aprobate de stat şi să se joace cu ideea obţinerii egalităţii pe baza unor procese de redistribuire a venitului de către stat. În scurt timp, toţi cei care au încercat aceste experimente au realizat că ele nu puteau fi duse la capăt decât într-un stat totalitar care să subjuge individul. Astfel că, urmărind cu încăpăţânarea obţinerea acestui ţel, au generat societăţi totalitare.

La doar câţiva ani după revoluţia bolşevică a lui Lenin în Rusia, celebrul eseist G.K. Chesterton nota la 21 martie 1925 că noul sistem comunist “nu se ridică împotriva tiraniei anormale, ci se revoltă împotriva tiraniei normale – împotriva tiraniei normalului”. “Ei nu se revoltă împotriva Regelui. Se revoltă împotriva cetăţeanului”.

Michael Walsh nota în cartea sa “Palatul de plăceri al diavolului” că aceste probleme persistă în societăţile moderne îşi au rădăcinile în „rejectarea aproape completă a miturilor, legendelor şi religiei ca ’neştiinţifice’ şi a faptului că încercăm să căutăm procese [tehnologie, n.r] care să rezolve problemele lumii”.

Comunismul nu este doar o mişcare politică, ci o ideologie cu reguli proprii de comportament şi un sistem de credinţă. Walsh scrie că “în timpul Războiului Rece, occidentalii au remarcat că Uniunea Sovietică şi doctrina sa marxist-leninistă semănau foarte bine cu o nouă religie”.

El notează că această „nouă religie” a comunismului clonează unele structuri ale religiilor tradiţionale – are propria sa „scriptură” anume scrierile lui Marx şi Engels, care sunt consideraţi profeţi – şi are propriul sau cler – Biroul Politic – şi mase de fani – suporterii comunismului din Occident, căci în ţările unde a fost implementat el a fost dezavuat pentru urmările groaznice pe care le-a generat.

Pentru a înţelege natura ocultă şi violent anti-religioasă a acestui nou cult, este important să înţelegem mediul ideologic în care a fost format.

Societăţi secrete

Deşi istoria Iluminismului a fost din nefericire umbrită de teorii conspiraţioniste, Illuminati au existat cu adevărat, iar rolul lor în influenţarea ideologiei comuniste nu este de neglijat.

Leon Trotski, unul dintre liderii Partidului Comunist Rus, nota importanţa acestui lucru în autobiografia sa, „Viaţa mea” din 1930. Trotsky scria “În secolul al 18-lea, francmasoneria a început să aibă o politică militantă de iluminare, devenind precursoare a Revoluţiei”.

El spunea că cei aflaţi la stânga iluminaţilor „au devenit carbonari” referindu-se la societatea secretă a carbonarilor din Italia. Aceste societăţi erau proeminente în timpul războaielor napoleonice şi, conform istoricilor, promovau deseori ideologie socialistă.

Iluminismul era una dintre multele filozofii oculte ale timpului, având influenţe de la sisteme antice precum gnosticismul şi hermetismul. Era bazat pe un concept vag de iluminare personală pe calea raţiunii, punând accent major pe materialism şi natura umană – deseori având puternice elemente anti-religioase şi anti-guvernamentale.

Ordinul Illuminati a fost una dintre cele mai influente instituţii ale filozofiei şi a fost fondat de revoluţionarul ocult Adam Weishaupt în Bavaria în 1776. Organizaţia era cunoscută pentru desele apeluri la răsturnarea religiei şi sistemului guvernamental – dar şi pentru războiul său ideologic cu rozacrucienii – o altă societatea secretă populară în acei ani.

Ordinul lui Weishaupt nu a rezistat mult, cel puţin la suprafaţă. În 1786, Prinţul Elector al Bavariei, Charles Theodore, a interzis toate societăţile secrete şi a confiscat corespondenţa şi scrierile lui Weishaupt şi ale discipolilor săi. Guvernul bavarez a publicat scrierile mai târziu, învinuind grupul de organizarea de conspiraţii împotriva monarhiilor europene.

Abatele Augustin Barruel, un preot iezuit francez menţiona în cartea sa “Memorii ilustrând istoria iacobinismului” din 1979, că ideile lui Weishaupt au fost preluate de Clubul Iacobin – care s-a aflat în spatele regimului de Teroare din timpul Revoluţiei Franceze – în care atât Robespierre cât şi Babeuf funcţionau ca membri.

Barruel sublinia că iacobinii propovăduiau ideea ca „toţi oamenii sunt egali şi liberi” dar că în numele acestei egalităţi şi libertăţi aceştia „au pus piciorul pe altar şi tron; au împins toate naţiunile la rebeliune şi au încercat până la urmă sa le împingă la grozăviile anarhiei”.

Weishaupt însuşi cerea abolirea tuturor nivelurilor guvernamentale, a moştenirii, a proprietăţii private, a patriotismului, a familiei şi religiei. În scrierile sale se pot regăsi multe dintre conceptele de bază ale religiei profetului Karl Marx.

Weishaupt a dezvoltat de asemenea teoria stadiilor de civilizaţie – societatea utopică de tip socialist/comunist fiind considerat de el ultimul stadiu. Ideea a fost preluată ulterior de Marx în teoria aşa a celor şase stadii ale dezvoltării sociale, comunismul fiind, bineînţeles, considerat ultimul şi cel mai evoluat stadiu.

Liderii comunişti care au urmat au avut toţi credinţa că ideile aflate la baza socialismului utopic erau supreme şi justificau distrugerea tuturor celorlalte religii şi sisteme de gândire şi credinţe tradiţionale.

Istoricul Nesta Webster susţinea în cartea sa din 1924 “Societăţile secrete şi mişcările subversive” că nici Revoluţia Franceză şi nici cea Bolşevică nu au fost născute de mediul timpului respectiv şi nici de ideologia liderilor lor.

Webster scrie “aceste două explozii au fost produse de forţe care au făcut uz de nemulţumirea populară, şi au acumulat presiunea pentru a declanşa distrugerea atât a creştinismului cât şi a întregii societăţi şi ordinii morale”.

Ocultism întunecat

La momentul începerii Revoluţiei Franceze există o largă dezbatere populară referitoare la natura religiei şi politicii în Franţa. La momentul respectiv mai toate ideologiile din Europa şi din afara sa erau observate şi discutate.

Mulţi francezi au început să pună sub semnul întrebării Biserica, iar îndoielile lor erau nutrite de încercarea Bisericii de a elimina lipsa de credinţă – în particular cu ajutorul forţei, de exemplu prin Inchiziţie, care a continuat să maltrateze „ereticii” până în 1834 în Spania – dar şi prin aplicarea iraţională a dogmelor cu forţa – care a produs deseori efecte contrare celor scontate. În principal întunecarea şi lipsa raţiunii care a bântuit Biserica Evului Mediu, greşelile majore comise de conducerea sa, au avut un efect de pendul – accentuat după descoperirea presei lui Gutenberg şi liberalizarea accesului la informaţie, combinată cu deschiderea adusă de perioada Renaşterii. Societatea devenea împinsă în afara ei, iar rezultatul a fost pierderea legăturii cu divinul.

În dezbaterile legate de religie, francezii au început treptat să abandoneze Biserica Catolică şi să treacă la alte variante de creştinism – sau chiar la credinţe oculte.

Ideologiile timpului erau influenţate de hermetism şi de variante oculte de gnosticism. Cultele gnostice încorporaseră părţi din creştinism şi din alte credinţe, cu toate că se opuneau vehement ordinii morale creştine. Credinţele lor fundamentale au jucat un rol fundamental în generarea filozofiilor Revoluţiei Franceze.

Unele dintre aceste sisteme aveau o natură mai directă. Secta gnostică numită cainiţii, venera personajul biblic Cain şi propovăduia o rebeliune directă împotriva ordinii morale şi cerea discipolilor săi să distrugă creaţia lui Dumnezeu şi să comită păcate în mod nemijlocit.

Altele luau o cale mai puţin directă şi îşi mascau natura cu ajutorul aparenţelor raţionale. Una dintre secte – numită carpocraţi – de exemplu, nega natura divină a lui Isus şi credea că legile şi morala nu trebuiesc respectate – pentru că sunt creaţii umane – astfel că erau libertini.

Jacques Matter, un autor din secolul 19, scria despre carpocraţi în cartea sa “Istoria critică a gnosticismului” din 1828, că secta se opunea religiei şi că discipolii săi credeau că abandonarea constrângerilor îi va face egali lui Dumnezeu.

Credinţa acestora în natura umană (rădăcinile acestui concept putând fi remarcate în Renaştere), rejectarea aspiraţiilor morale, au fost adoptate mai târziu de materialism şi de ideologiile care au stat la baza comunismului. „Logica” din spate era că dacă natura umană are precedent asupra lucrurilor, atunci orice instinct natural este corect – inclusiv orice crimă sau act etichetat drept păcat sub regulile morale creştine.

Ateismul militant

Autorul şi dizidentul rus Alexander Soljeniţân afirma în 1983 în cuvântarea sa de la Universitatea Templeton că “în cadrul sistemului filozofic al lui Marx şi Lenin, la baza psihologiei acestora, forţa principală era ură împotriva lui Dumnezeu – o forţă mai fundamentală decât toate pretenţiile lor politice şi economice”.

El adăuga că “ateismul militant nu este accidental sau marginal în cadrul ideologiei comuniste. Nu este un efect secundar, ci un pilon central”.

Toate acestea au rădăcina în ideologia care a stat la baza comunismului – promovarea naturii umane şi reprimarea aspiraţiilor divine, care au avut drept consecinţă distrugerea constrângerilor morale.

Această absolutizare a naturii umane a fost cheia filozofiilor oculte şi instituţiilor Revoluţiei Franceze.

Prima religie de stat a apărut în timpul Revoluţiei Franceze. Se numea Cultul Raţiunii şi manifesta aceeaşi fervoare anti-religioasă pe care o vor exhiba regimurile comuniste ale secolului XX. Diviniza „raţiunea umană” şi repudia credinţa în divin. Sub umbrela sa, Jacques Hébert şi discipolii săi herbertişti au implementat un program brutal de de-creştinizare şi de distrugere a creştinismului francez.

Parte a acestei obsesii anti-creştine a Cultului Raţiunii poate fi atribuit influenţei învăţăturilor lui Voltaire, un filozof extrem de popular la vremea respectivă.

În scrisorile sale, Voltaire se referea frecvent la creştini şi Isus cu apelativul „nenorociţi” şi cerea frecvent „distrugerea nenorociţilor”. El a cerut unui discipol al său, matematicianul Jean-Baptiste le Rond d’Alembert, să pună în aplicare un program în acest sens, dar să o facă „lovind pe ascuns”.

Într-o scrisoare din 1765 d’Alembert susţinea că “victoria ne surâde pe toate fronturile şi va pot asigura că în scurt timp numai prostimea va mai urma standardul inamicilor noştri, iar noi o condamnăm indiferent dacă este cu noi sau împotriva noastră”. Într-o scrisoare din 1768 el scria că acea religie „monstruoasă” „va trebui să cadă lovită de o mie de mâini invizibile; da, s-o lăsăm să cadă sub cele o mie de lovituri repetate”.

John Robinson, primul secretar general al societăţii Regale din Edinburg în 1783, scria despre conspiraţia din spatele Revoluţiei Franceze în lucrarea sa din 1797 intitulată “Dovezi ale conspiraţiei,” şi observa efectele influenţei lui Voltaire.

Robinson scria că proiectul drag lui Voltaire şi discipolilor săi era „distrugerea creştinismului şi a tuturor religiilor, care va cataliza o schimbare totală a guvernelor”. El scria că Voltaire luase calea influenţării ideologice şi producea în masă scrieri care „inflamau apetitul senzual al oamenilor dar le şi perverteau judecata”.

Soljeniţân credea că acest concept stă la baza multor rele pe care lumea le-a experimentat sub comunism. „Căderile conştiinţei umane, privată de latura sa divină, a fost un factor determinant al tuturor crimelor majore ale acestui secol”.

Când oamenii îşi pierd simţul responsabilităţii morale şi când “raţiunea” umană – cu pofte şi dorinţe nestăpânite – devine singura fundaţie a discernământului, ce va mai motiva oamenii să aleagă între bine şi rău? Soljeniţân credea că aceasta era cea mai mare problemă a ideologiei comuniste.

“Atunci când orice este permis de mediul extern, de ce ar mai face o persoană efort să se controleze şi să nu comită fapte reprobabile?” se întreba scriitorul rus. „De ce s-ar mai controla cineva să nu urască orice – rase, clase sau ideologii? O asemenea ură corodează, de fapt multe inimi astăzi. Profesori ateişti occidentali cresc noua generaţie în spiritul urii faţă de propria lor societate”.

Virtute socială

O sursă similară de ideologie poate fi găsită în scrierile lui Jean-Jacques Rousseau, un filozof cu o imensă influenţă asupra Revoluţiei Franceze şi socialismului modern.

Asemenea sectelor gnostice, Rousseau susţinea că identitatea şi caracterul erau formate postnatal. El propovăduia o viziune socială nouă „virtuoasă” despre care credea că va aduce omenirea mai aproape de natura umană originară şi necontrolată.

Printre lucrările sale se află “Contractul social” publicat în 1762. Lucrarea conţine teoriile lui Rousseau despre cum se fondează o societate politică menită să elibereze oamenii de conceptul său de „sclavie” – şi cum se pot determina toţi indivizii să îşi cedeze drepturile.

Robespierre a fost influenţat masiv de Rousseau, deşi teza folosirii terorii ca formă de guvernământ, pe care primul a pus-o în practică în timpul Revoluţiei Franceze nu se găseşte în gândirea celui de-al doilea.

Printre celelalte sisteme majore de credinţă ale Iluminismului se află deismul, credinţa în Cultul Fiinţei Supreme a lui Robespierre, o filozofie conform căreia Universul era raţional şi putea fi înţeles nemijlocit cu ajutorul raţiunii umane, dar nega intervenţia acestuia în societate. Deşi deismul nu mergea atât de departe ca ateismul, moralitatea sa era centrată mai degrabă pe om decât pe divinitate, tăind astfel legătura dintre cele două părţi.

În spatele tuturor acestor credinţe se afla o schimbare fundamentală a gândirii religioase. „Raţiunea” individuală era pusă deasupra credinţei tradiţionale. Acest lucru a generat un curent de divinizare a omului şi, drept consecinţă, formarea unei toleranţe la toate relele produse de lipsa de constrângere a dorinţelor umane.

Faimosul ocultist francez al secolului al 19-lea – Éliphas Levi – explică natura unora dintre aceste secte în cartea sa din 1860 “Histoire de la Magie”. El le numea „rebeli ai ordinii ierarhice” şi sublinia că în locul sobrietăţii morale impuse de religiile tradiţionale, sectele propuneau „pasiuni senzuale” şi “lipsa controlului” care le hrănea dorinţele de distrugere a tuturor ierarhiilor sociale, inclusiv a familiei.

Nesta Webster notează că aceste secte aveau două ţeluri: ezoteric şi politic. Foloseau perversiunea pentru a lega oamenii de sistem, apoi acţionau pentru a „îngropa toate ideile recunoscute legate de moralitate şi religie”.

Scrierile lui Karl Marx şi Friedrich Engels urmează şi ele acest tipar. În „Manifestul Comunist” ei avertizau că noul lor sistem abolea toate „religiile şi moralitatea”.

Soljeniţân spunea că, înainte de Revoluţia Bolşevică din Rusia, forţa formatoare şi unificatoare a naţiunii era credinţa crestina, iar cultura religioasă era fundaţia morală care ţinea societatea laolaltă.

El îşi amintea că în perioada copilăriei sale „îi auzea pe cei bătrâni care explicau sursa marilor dezastre care loveau Rusia: oamenii au uitat de Dumnezeu; acesta este motivul pentru care se întâmplau dezastrele”.

După 50 de ani de cercetare şi interviuri şi cărţi despre istoria revoluţiei comuniste, Soljeniţân spunea: „dacă astăzi aş fi rugat să formulez cât mai concis cauza principală a Revoluţiei care a răpit 60 de milioane de suflete de-ale noastre, n-aş putea s-o spun mai concis: oamenii l-au uitat pe Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care s-au întâmplat toate acestea”.

Numărul total al victimelor comunismului este estimat la 100 de milioane, deşi crimele sale nu au fost încă examinate complet, iar ideologia sa încă persistă. Epoch Times încearcă să exploreze istoria şi credinţele mişcării, care a fost o sursă de tiranie şi distrugere încă de la începuturile sale.

Adrian Sturdza a contribuit la acest articol.

Martiriul de la Fântâna Albă, cale de mântuire a neamului românesc

La 78 de ani de la odiosul masacru comis de forţe ale puterii sovietice la Fântâna Albă asupra a peste 3000 de fii şi fiice ale Bucovinei, stăreţia Putna, prin arhimandritul Melchisedec Velnic, a oferit minţilor şi sufletelor mai multor români prezenţi în seara de 1 aprilie a.c. la Portalul memorial Golgota Neamului – „Fântâna Albă”, un model de urmat pentru cinstirea şi mântuirea eroilor neamului nostru.

Înzestraţi cu capacitatea de a ne planifica evenimentele personale şi pe cele dedicate societăţii, fiecare dintre noi ar trebui să-şi conducă viaţa de bun român şi după un calendar al credinţei strămoşeşti şi al conştiinţei de neam.

Nu ştiu câte file, evenimente ar trebui să conţină un astfel de calendar, dar nu mai puţine decât faptele care au definit, cu tribut de sânge, continuitatea noastră în hotarele fireşti, nu doar administrative, ale României de astăzi.

Ziua de 1 aprilie a devenit un astfel de eveniment pentru neobosiţii slujitori ai Mănăstirii Putna, dar şi ai administraţiei locale, reprezentată de primarul Gheorghe Coroamă, ai membrilor Grupului vocal-tradiţional „Ai lui Ştefan, noi oşteni” de la Liceul Tehnologic „Ion Nistor”, Vicovu de Sus, coordonat de profesorul Vasile Schipor, şi pentru elevii Şcolii Gimnaziale „Ştefan cel Mare” Putna.

A devenit o permanenţă participarea la această acţiune şi pentru membrii filialelor Suceava şi Rădăuţi ai Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”, reprezentaţi de prim-vicepreşedintele lor, domnul m.m. (rtr.) Dumitru Davidel. Acesta a oferit participanţilor, din partea asociaţiei, diplome de excelenţă.

Evenimentul de la Putna, desfăşurat de la ora 19.30, a fost unul excepţional, datorită prestaţiei obştii Mănăstiri Putna, a „corului operei din ceruri”, dirijat de sfinţii apărători ai acestor meleaguri, şi a „corului operei de pe pământ”, format din tineri frumoşi ca Bucovina noastră, înzestraţi cu voci îngereşti. Profunzimea mesajelor transmise şi, înainte de toate, cuminţenia norodului care a fost prezent au fost parcă alegeri ale lui Dumnezeu.

O parte dintre participanţii de la Putna fusese cu câteva ore înainte la evenimentul comemorativ desfăşurat la Fântâna Albă, în Ucraina, la locul în care forţe ale răului au crezut în urmă cu aproape opt decenii că vor marca, prin crimă, hotarele unor teritorii care nu le aparţin.

Din mesajele transmise nouă de cei care tocmai se întorseseră de la Fântâna Albă, definitoriu a fost cel al părintelui Melchisedec Velnic, referitor la freamătul pădurii care înconjoară ansamblul monumental de acolo.

Fenomenul se manifestă odată cu începerea slujbei de pomenire a martirilor bucovineni, ca o reverberaţie a mesajului de dincolo de lumi transmis de sufletele plecate la ceruri înainte de vreme, ale înaintaşilor noştri. Această reverberaţie a ajuns la toţi cei prezenţi la Putna în seara zilei de 1 aprilie 2019 prin cuvinte fermecătoare, rostite la lumina scânteietoare a lumânărilor de ceară de cei mai tineri stejari ai Bucovinei, membri ai Grupului vocal-tradiţional „Ai lui Ştefan, noi oşteni” de la Liceul Tehnologic „Ion Nistor” Vicovu de Sus.

Într-o linişte totală, când vocea sfinţilor părinţi ce slujeau nu s-a mai auzit, dangătul clopotelor Mănăstirii Putna s-a dus direct către Ceruri pentru pomenirea martirilor care au murit fără lumânare şi fără cruce la căpătâi, victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi din alte zone, ale deportărilor, ale foametei, ale tuturor formelor de represiune exercitate de regimul totalitar sovietic în ţinutul Herţa, Bucovina de nord şi întreaga Basarabie.

Vârstnici şi copii au simţit deopotrivă, la Putna, fiorul ce leagă martiriul de ieri cu neuitarea. De aceea, cu îngăduinţa arhimandritului Melchisedec Velnic, dorim ca, după slujba religioasă din Duminica Tomei, acesta să semneze actul de naştere a cercurilor „Cultului eroilor” ce vor fi înfiinţate în cadrul Liceul Tehnologic „Ion Nistor” din Vicovu de Sus şi la Şcoala Gimnazială „Ştefan cel Mare” din Putna.

Col. (rz.) CONSTANTIN CRĂCIUN, secretarul executiv al Filialei Judeţene Suceava „Plăieşii” a Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria

Martirii și mărturisitorii neamului românesc (1948-1989)

Distribuie cu:

De-a lungul anului 2015, lună de lună, Academia „Petru Tocănel”, din cadrul Institutului Teologic Romano-Catolic Franciscan din Roman, va organiza conferințe și evenimente în cadrul cărora se vor omagia martirii și mărturisitorii neamului românesc din perioada 1948-1989. Prima întâlnire din acest an a avut loc vineri, 23 ianuarie 2015, la ora 18.00, în sala de conferințe a Hotelului Roman, unde au conferențiat pr. dr. Florin Ţuşcanu și pr. dr. Eduard Ferenţ, în fața unui public numeros și dornic de a afla lucruri noi chiar de la cei care, într-un fel sau altul, au fost protagoniști în acele vremuri. Moderatorul acestei întâlniri a fost pr. conf. univ. dr. Damian Patrașcu, rectorul Institutului Franciscan.

 

În prima parte a conferențiat pr. dr. Florin Ţuşcanu, care a evidențiat importanța cunoașterii adevărului istoric, așa cum a fost trăit de cei care, în primă persoană, au suferit persecuțiile regimului totalitar comunist. Redăm, în cele ce urmează, câteva frânturi din partea introductivă a conferinței părintelui:

„Aș vrea să încep cuvântul meu cu câteva gânduri ale unuia dintre cei care au cunoscut suferința și biruința răului în temnițele comuniste, părintele Dimitrie Bejan, intitulate sugestiv: Amintiri din captivitate: «… Îmi răsăr vii în amintire oameni și locuri prin care am trecut. Estompat, în depărtări, războiul pierdut. Mai aproape de orele prezente cuștile de beton și fier de la interne. Jilava cu marile încercări. Aiudul și Gherla unde satana cerne sufletele prin sita mongolă. Canalul pecetluit până la a doua venire cu miile de cruci ale celor răstigniți și Minele de plumb de la Baia Sprie, Cavnic și Valea Nistrului. Atâția oameni care au fost și au trecut dincolo, ducând cu ei durerile noastre! Peste tot locul cazne și încercări. Dar noi trăim și ducem în sufletele noastre mirul de pe frunțile celor ce  au murit. Inimile lor bat în inimile noastre și visurile lor de biruință sunt visurile noastre pentru mâine».

Despre calvarul României creștine din perioada regimului totalitarist – amintea părintele Țuscanu – s-au scris nenumărate volume ce „înmănunchează un adevărat sinaxar al martirilor neamului, creștini de toate confesiunile ce au suferit detenție, deportare, ori au fost uciși prin metode specifice regimului comunist, a căror amintire se cuvine să o avem vie în conștiința noastră. Este o reparație morală, este dreptul la neuitare”.

Și a mai afirmat: „Referindu-ne la perioada de timp în care țara noastră s-a aflat sub puterea necredincioșilor, nu putem uita cât rău a pricinuit poporului, inclusiv Bisericii creștine, stăpânirea atee a comuniștilor. De aceea considerăm ca o datorie a noastră de suflet, a generației mileniului al III-lea creștin, să rememorăm cele întâmplate în cei 45 de ani de comunism , când atâția fii ai Bisericii, preoți, călugări, sau simpli credincioși, împotrivindu-se răului, au devenit martiri  si mărturisitori. Asaltul împotriva Bisericii, împotriva credinței și a celor care o mărturisesc, a îmbrăcat diverse forme la noi în țară. Fiecare confesiune creștină a avut propriul calvar, dar Biserica Ortodoxă Română a avut cea mai grea cruce de purtat pe umerii săi, deoarece, așa cum  menționa părintele Dumitru Stăniloae: «Biserica Ortodoxa a fost supusa de regimul comunist unei prigoane deosebite …întrucât reprezenta majoritatea in rândul poporului roman». Cei mai în vârstă își amintesc de perioada ce a urmat celui de-al Doilea Război Mondial, când regimul comunist se instaura progresiv la noi și în celelalte țări căzute sub dominație sovietică și se vorbea atunci, că în aproximativ 50 de ani, credința va dispare complet. Orice manifestare religioasă era suspectată, tulburată, chiar interzisă, iar Biserica, chiar dacă se bucura de adeziunea majorității populației, abia supraviețuia.

Constatându-se nerealismul calculelor inițiale, s-a trecut la o altă strategie, mergând de la restrângerea treptată a serviciilor religioase și clasificarea lor drept misticism degradant, până la acuzarea preoților și credincioșilor că sunt reacționari, urmată de arestarea și condamnarea lor. După instaurarea puterii comuniste, atacul împotriva Bisericii s-a declanșat pe mai multe planuri. Inițial au fost atacate fundamentele spirituale și morale ale credinței în general, acuzând de obscurantism orice instituție bazată pe religie”.

În cea de-a doua parte a serii, pr. dr. Eduard Ferenţ a prezentat publicului tema: Apărarea identității noastre creștine, prilej de maturizare umană și spirituală. Expunem, în continuare, o mică parte din conferința părintelui.

„În rostogolirea anilor, evenimentele istorice curg asemenea apei unui râu și, după cum niciodată nu te scalzi în undele aceleiași ape curgătoare, la fel sunt și evenimentele istorice: irepetabile. Pentru a le înțelege încărcătura istorică, e necesar un recul, o anume depărtare de desfășurarea lor rapidă sau înceată. În al doilea rând, pentru a le sesiza sensul, trebuie să-ți însușești sufletul sau starea de spirit a epocii în care ele au avut loc.

Adresându-mă în acest moment unui auditoriu care, în cea mai mare parte, nu se născuse pe când noi, cei mai în vârstă, trăiam evenimentele pe care le comemorăm, cred că e necesar să ne însușim ambele condiţii cerute pentru decodificarea sensului istoriei mai recente de la noi. Istoria, așa cum este, a fost și rămâne mater et magistra vitae. Ea ne învață că, adesea, în timp ce ea se vremuiește, din cauza îmbătrânirii lumii, credința în Dumnezeu se întunecă, iar moravurile societății se moleșesc; ne mai învață că, în timp ce fervoarea vieții se vlăguiește, deoarece la zgura vremuirii vremurilor se adaugă rugina viciilor, cu toate acestea, Dumnezeu, care conduce istoria omenirii proniind-o permanent, în misterul îndurării sale, ridică noi personalități, îngrijindu-se astfel prin ele atât de întărirea credinței, cât și de reformarea moravurilor societății. Evenimentele și personalitățile la care mă voi referi în această conferință reprezintă, de fapt, stări de spirit trăite de înaintaşii noştri pe aceste meleaguri.

Cugetând la ele, le-am intitulat astfel: A. Eliberați am fost, dar cum şi încotro mergem? B. Unde n-am cuvânt, n-am ce căuta. C. Cum îndrăzneşti să refuzi sarcinile partidului? Din aceste stări evenimenţiale vom remarca faptul că, mai ales pe parcursul istoriei noastre recente, am fost nevoiți să ne apărăm însăşi identitatea noastră umană şi creștină, în timp ce unii reprezentanți de-ai noștri au rezistat chiar până la sacrificiul vieţii buldozerului comunist năruitor. Această rezistenţă umană şi creştină constituie momentul maturizării noastre ca oameni şi creştini.

Explicația rezistenței lor e îndoită: prima a fost asistența activă şi continuă din partea lui Dumnezeu care nu şi-a părăsit niciodată Biserica, iar a doua constă în faptul că în toţi aceşti ani duri ai istoriei am beneficiat, slavă Domnului!, de unele personalități, adevărate lumini călăuzitoare ale istoriei noastre recente, părinţi ai timpurilor moderne, adevărate făclii şi călăuze pe drumul vieţii, maeştri şi coloane vertebrale ale societăţii noastre.

Ca magistra vitae, istoria acestor evenimente şi comemorarea lor ne învaţă şi ne îndeamnă să aprofundăm adevărul complet despre Cristos, Mântuitorul lumii, prezent şi activ în Biserică şi în lume, dar şi despre om, prima cale pe care Biserica trebuie s-o parcurgă, îndeplinindu-și misiunea[1]. Acest om fiind calea principală a Bisericii, calea vieții şi a experienței sale cotidiene, a misiunii și a muncii sale, cere ca Biserica timpului nostru să se reînnoiască mereu şi să devină mai conștientă de situația lui de astăzi. Ea trebuie să fie conștientă atât de posibilitățile pe care le are de a-l sluji pe omul integral, cât şi de amenințările şi pericolele care se prezintă omului.

Prin însăși misiunea ei, Biserica trebuie să facă din viața umană una mai umană, conducând-o la împlinirea finală a vocației sale de om[2]. Dar acceptarea ,,situației” omului în lumea contemporană nu trebuie să ne facă să neglijăm participarea vie la aspirațiile sădite în inima omului, aspirații care au ca scop autentica demnitate a omului integral.

În același timp, dificultățile, încercările şi chiar persecuțiile întâlnite de-a lungul anilor nu trebuie să devină focare de criză, ci ocazii, prilej şi punct de plecare pentru noi cuceriri pe drumul Poporului lui Dumnezeu, care a pășit în mileniul al treilea pe aceste meleaguri. Biserica noastră locală de Iași trebuie să rămână Biserica unei mărturii responsabile şi mature, aceea a predecesorilor noștri martiri[3]. De la ei am învățat că o istorie fără cultură şi fără Dumnezeu este o catastrofă. De aceea, Statului Român, cu care voim să slujim omului integral, îi spunem şi noi, cei de astăzi, că-l vrem pe Dumnezeu în familie, în şcoli, în cărţi, la televiziune şi radio, deoarece istoria noastră nu poate fi înţeleasă fără a face referinţă la Dumnezeu.

Istoria rămâne, aşadar, mama şi învăţătoarea vieţii noastre. Martirii şi confesorii noştri din primul şi cel de-al doilea mileniu ne învaţă să privim şi să înţelegem fiinţa tainică a Bisericii de astăzi şi a viitorului numai în relaţie cu Biserica din trecut. Ei sunt părinții moderni ai mileniului al treilea, lumini călăuzitoare ale Bisericii noastre locale pe drumul credinței şi maeștri pentru viață.

Astăzi, din păcate, se încearcă din nou să ni se falsifice istoria ori să ni se confiște memoria prin dezinformare metodică şi prin deformarea realităţii. Biserica nu trebuie să se lase instrumentalizată în scop politic, ci să aibă curajul să gândească şi să exprime numai adevărul despre ea însăşi şi despre om, calea principală a misiunii sale de evanghelizare”.

Mișcați de aceste gânduri, considerăm că nu putem să încheiem altcumva această relatare decât printr-o meritată aclamație: Cinste martirilor, eroilor, mărturisitorilor și celor care au trăit cu demnitate credința creștină !

Pr. dr. Eugen Răchiteanu

——————————-

[1] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Redemptor hominis / 4.03.1979, Editions du Centurion, Paris 1979, 55-56, 73.

[2] Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Redemptor hominis, n. 18 / b, p. 71.

[3] Cf. R. Netzhammer, Antichităţile creştine din Dobrogea, Editura Academiei Române, Bucureşti 2005, 12-59. Cf. E. Ferenţ, Pneumatologia, ARC, Bucureşti 1999, 240-266.

Blană de oaie cu miros de lup

copiipovesti.blogspot.com

Mă gândeam zilele acestea la Iuda, Iuda ucenicul Domnului Hristos. Ce inimă a avut acest om! Cât de jos a putut ca să se coboare din cauza banilor! Lăcomia lui de bani, pentru că ținea punga lua pentru el ce era în ea, l-a condus să-l vândă pe Domnul Hristos.

    Iuda, un monstru. Modul în care l-a vândut pe Dumnezeul cel viu și adevărat, pe Hristos Domnul care i-a dat viața, este cutremurător: o plecăciune și un sărut. Extraordinar! Vine cu mercenarii după Hristos și acolo joacă cel mai ieftin teatru. În fața Celui care cunoștea totul a jucat rolul ucenicului plin de reverență, evlavie și dragoste dar în inima lui era setea după arginți.
   Oricare eram acolo în grădină poate că eram induși în eroare și credeam că Iuda e plin de dragoste. Da, era plin de dragoste, de dragostea de sine, plin de dragoste pentru bani, plin de iubire pentru Mamona. L-a folosit pe Hristos Domnul ca să se închine pentru ultima dată lui Mamona. Domnul a fost pentru Iuda ultima afacere din viața lui. Șocant! Șocant căci aici este un principiu, afacerile cu Mamona se termină tragic!
   Dar ce blană albă de oaie a îmbrăcat Iuda! Ce pufoasă era! Era legată bine, chiar ziceai că este oaie căci nu a mușcat arătându-și colții ci folosind o plecăciune și un sărut! Și-a dat cu parfum de apostol. Știa bine rolul doar că acum l-a jucat nu l-a trăit.
     Oameni buni, trăim zilele din urmă! Când Hristos o să vină o să cadă toată lâna, o și ce multă lână o să fie pe jos! O să rămână mult păr sur și negru, păr de lup.  Atunci vom rămâne șocați căci părul și lupii vor arde … veșnic …
   Fie ca astăzi să ne cercetăm și să nu-L vindem pe Hristos, CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA,  pe nimic! Este un strigăt al pocăinței și iar al pocăinței!Durerea pentru Iuda a fost mare căci Domnul Hristos a investit foarte mult în el dar el până la urmă s-a dus unde și-a pregătit.

    Să-L strângem pe Hristos! Dacă-L avem pe El avem totul chiar dacă aici suntem bogați  ca Lazăr și tot confortul nostru sunt câinii care ne mai alină bubele!

 

om cu masca

Continuăm azi cu prezentarea tacticilor de manipulare folosite de persoanele cu agresivitate mascată. Pentru o definire a agresivității mascate puteți merge la  postarea anterioară. Dacă vă interesează aprofundarea subiectului, vă recomand cartea dr. Simons, In Sheep’s Clothing.

Inducerea de vină (guilt tripping) Aceasta e una din cele două arme favorite ale agresorilor ascunși (cealaltă e inducerea de rușine). Este o tactica de intimidare foarte specială. Unul din lucrurile pe care personalitățile agresive îl știu e că alte tipuri de persoane au un altfel de simț și conștiință morală.

Iar manipulatorii știu foarte bine să folosească acest simț moral superior al victimelor lor pentru a-i ține într-o poziție de supunere și inferioritate și într-o stare de anxietate și îndoială de sine. Cu cât conștiința morală a victimei e mai puternică, cu atât e mai eficientă folosirea vinei ca armă.

Personalitățile agresive de toate tipurile folosesc inducerea de vină atât de frecvent și de eficient ca tactică de manipulare încât ilustrează perfect ce diferit e caracterul lor comparativ cu alte personalități (de ex, cele nevrotice).

Tot ce trebuie să facă manipulatorul e să sugereze unei persoane cu o conștiință morală puternică faptul că nu le pasă suficient de mult, că sunt egoiste etc. „Dacă ți-ar păsa de mine, nu mi-ai spune….„, „Dacă m-ai iubi, ai face….”. Victima începe automat să se simtă rău.

Atenție! Viceversa nu e însă valabilă. O persoană morală poate să încerce până la epuizare să facă un manipulator să admită că a greșit sau să-și asume responsabilitatea pentru un comportament…nu va reuși niciodată.

Inducerea de rușine (Shaming) Această tehnică presupune folosirea de sarcasm subtil sau critici dure ca un mijloc de a crește frica și îndoila de sine în ceilalți. Agresivii ascunși folosesc această tactică pentru a-i face pe ceilalți să se simtă inadecvat sau lipsit de valoare. astfel încât să acce pte ușor o poziție de supunere. E o modalitate foarte eficientă de a dezvolta la victime o stare continuă de inadecvare și inferioritate, permițând agresorului să-și mențină poziția de dominanță.

Agresivii ascunși sunt experți în folosirea tacticilor de inducere a rușinii în cele mai subtile feluri. Uneori o fac doar prin privirile pe care le aruncă victimei sau prin tonul vocii. Prin comentarii retorice, sarcasm subtil sau alte tehnici te fac să te simți rușinat chiar și pentru faptul că ai îndrăznit să aduci comportamentul lor în discuție.

Raționalizarea. Aceasta e scuza pe care încearcă să o ofere un agresor pentru că are un comportament care îl rănește pe celălalt.  Poate fi o tactică foarte eficientă, mai ales dacă explicația sau justificarea pe care o dă are un minimum de logică așa încât orice persoană rezonabilă să o creadă. E o tactică extrem de eficientă pentru că nu doar înlătură orice formă de rezistență internă a agresorului (reducând mustrările de conștiință la zero), dar și scapă basma curată în fața celorlalți. „Am făcut-o pentru binele tău” e o raționalizare frecventă.

Dacă agresorul te poate convinge că ceea ce face e justificat, atunci ei sunt liberi să-și atingă scopurile fără interferențe din partea celorlalți. Aveți grijă! Atunci când un manipulator vrea să pună în uz această tactică, se va asigura că scuzele sale sunt combinate și cu alte tactici eficiente, de ex. Cu a te face să te simți vinovat sau să-ți fie rușine.

Victimizarea Această tactică presupune ca agresorul să se prezinte ca o victimă a circumstanțelor sau o victimă a comportamentului altcuiva cu scopul de a câștiga simpatia sau compasiunea cuiva.

Personalitățile cu agresivitate mascată se bazează pe faptul că oamenii cu personalități mai puțin ostile, mai calde nu suportă să vadă pe cineva suferind. Astfel că tactica e foarte simplă, în fapt. Convinge-ți victima că suferi într-un fel și va încerca să-ți ușureze suferința.

Defăimarea  victimei Această tactică este folosită cel mai adesea împreună cu cea de victimizare. Agresorul folosește această tactică pentru a face să pară că el nu face altceva decât să răspundă la agresiunea celuilalt (care e, de fapt, victima în tot jocul). Prin urmare, doar se apară!. Acest lucru îl ajută pe agresor să pună mai bine victima în poziție de defensivă.

În final, rețineți cuvântul MASCAT. Nu uitați că agresorii mascați (narcisici sau cu alt tip de personalități dificile) preferă utilizarea metodelor subtile de manipulare. Pot, spre exemplu, să joace rolului servitorului, al altruistului. Agresivii ascunși folosesc această tactică pentru a-și îmbrăca agenda (care servește de fapt doar interesului propriu) în haina unui serviciu mai nobil. E o tactică foarte comună, dar e dificil de recunoscut. Pretinzând că muncesc din greu pentru altcineva, astfel de persoane își maschează propriile ambiții, dorința de putere sau nevoia de a-i domina pe ceilalți.

 De asemenea, fiți atenți la arsenalul de seducție pe care îl folosesc! Personalitățile agresive mascate folosesc șarmul, lauda, flatarea sau sprijinirea pe față a altora pentru a le câștiga încrederea și loialitatea și pentru a le ameți defensele. În plus, au un simț foarte fin pentru identificarea persoanelor dependente și slabe emoțional (adică majoritatea oamenilor fără o tulburare de caracter!) care au nevoie de aprobare, de reasigurări și de sentimentul că ceilalți au nevoie de ei.

Facând în așa fel încât să pară că sunt atenți la aceste nevoi, manipulatorii își procură un bilet spre niveluri incredibile de putere asupra celorlalți. Puterea și controlul sunt scopurile primordiale.

 

Trăiți cu ochii larg deschiși și numiți abuzul și manipularea ca ceea ce sunt. Abia atunci începe ieșirea din ceață…Și posibilitatea vindecării.

Ca de obicei…rămâneți aproape! Mai ales de voi înșivă…

 

Daca Radu Timofte – fostul sef al SRI a fost asasinat , pentru a nu face publica descoperirea din Bucegi si pentru a nu divulga lichidarea Tarii si pulverizarea Poporului Roman?

Radu Timofte – fost sef al SRI a fost asasinat pentru a nu face publica Descoperirea din Bucegi deoarece el a fost prezent la intreaga operatiune de patrundere sub Masivul Bucegi pe 11 August 2003!Tot el acuza masoneria ca, controleaza politica mondiala si ca este periculoasa!El a ramas cunoscut conspirationistilor cu o afirmatie anti-masonica, in Evenimentul zilei nr. 1466 din 22 aprilie 1997:

„Tendinţa din ce în ce mai vizibilă a masoneriei (paravan al spionajului iezuit) de a acapara toate funcţiile importante în stat reprezintă un pericol pentru România.
Masoneria are tendinta sa ocupe toate functiile importante in Stat din Romania. Vicepresedintele Comisiei de aparare a Senatului, Radu Timofte, ne-a declarat ieri ca tendinta masoneriei – din ce in ce mai vizibila – de a acapara toate functiile importante in stat reprezinta un pericol pentru Romania. “Este de remarcat ca atat presedintele comisiei senatoriale de aparare cat si ministrul apararii Victor Babiuc sunt masoni si probabil ca mai sunt multi altii nu doar in Ministerul respectiv, ci si in celelalte.

Mi-e teama insa ca acesti asa-zisi “frati” nu urmaresc altceva decat de a pune mana pe tot ceea ce inseamna putere in Stat, asa cum au reusit in alte tari. Mi-e teama ca vom ajunge intr-o zi sa fim condusi numai de catre cei care fac parte din astfel de organizatii si atunci s-a dus naibii si identitatea noastra nationala si tot ce inseamna cultura si traditie romaneasca”.
Mai multe cititi pe larg aici: http://www.fara-secrete.ro/radu-timofte-fost-sef-al-sri-a-fost-asasinat-pentru-a-nu-face-publica-descoperirea-din-bucegi-deoarece-el-a-fost-prezent-la-intreaga-operatiune-de-patrundere-sub-masivul-bucegi-pe-11-august-2003.
Climatul politic era „fierbinte”, in 2004, aceea fiind chiar perioada critică înainte de alegeri.
Este chiar posibil ca anumiţi factori politici să fi fost radical influenţaţi de noile descoperiri şi dovezi care au fost aduse. Am aflat că membrii comisiei de audiere au fost atât de bulversaţi de datele raportului şi de dovezile care le-au fost prezentate, încât ore în şir ei nu au fost capabili să ia vreo hotărâre şi nici să transmită în mod coerent informaţiile la vârf de stat. Întregul lor sistem de valori a fost atunci complet răsturnat şi nu se întrezăreau alte puncte de sprijin care să le susţină vechile concepţii. Poate tocmai de aceea s-a ajuns la concluzia că era nece¬sară o modificare radicală a sistemului şi a influenţelor oculte în ţară.
Este uimitor cum lanţul de evenimente care a început cu marea descoperire din Munţii Bucegi şi a continuat cu expediţia de amploare prin tunelurile subpământene a modificat aproape integral atât gândirea, cât şi destinul unor oameni.
Descoperirea din Masivul Bucegi din August 2003 – un secret teribil in topul secretelor de pe lista proiectelor negre ale U.S.A.P.
U.S.A.P. sau “proiectele negre” se traduc prin “operatiune ultrasecreta si complet inchisa recunoasterii oficiale”. Practic acestea nu exista oficial si nici chiar presedintii de state nu au acces la asemenea date. In esenta, datele sint de acest gen, despre ce discutam noi, doar ca ei au dovezile palpabile, empirice…
Romania nu si-a luat un angajament definitiv in ceea ce priveste secretul descoperirii din Masivul Bucegi, insa din ce am aflat acel protocol semnat de carpa KGB-ista, Iliescu, a fost semnat pe 10 ani, el expirand in August 2013.
Descoperirea din Masivul Bucegi a zguduit efectiv eşafodajul politic, ştiinţific şi religios al celei mai mari puteri actuale, care sunt Statele Unite ale Americii. A instituit imediat cel mai teribil secret mondial şi a impli¬cat o luptă diplomatică teribilă şi presiuni politice extra¬ordinare, deoarece România a dorit să prezinte această descoperire lumii întregi.
Prin specificul ei, descoperirea ameninţă însăşi influenţa
politico-ideologică a Vaticanului şi spulberă iremediabil atât concepţia antropologică a ştiinţei moderne, cât şi ideile despre isto¬ria planetei noastre şi a omenirii. Felul în care s-au precipitat însă evenimentele, incredibilele conexiuni şi sursele care au concurat la realizarea descoperirii îmi dau posibilitatea acum, când cunosc toate elementele implicate, să am o viziune fascinantă şi de ansamblu a întregului angrenaj, uluitor de complex, care a condus la momentul epocalei
descoperiri. Ea apare astfel ca un punct-focar, ca o primă „staţie” foarte importantă pe calea transformării conştiinţei umanităţii şi mi se pare cu atât mai remarcabil şi sugestiv faptul că ea s-a produs în România.
Aşa după cum se va vedea, descoperirea reprezintă de fapt o „antecameră” la alte realităţi chiar mai tulburătoare, pe care Cezar, împreună cu o echipă de specialişti formată din reprezentanţi ai SUA şi ai României, le-a investigat în cadrul unei „mari expediţii” pe parcursul unui an (din luna octombrie 2003, până în luna iulie 2004). Problema publicării acestor informaţii rămâne totuşi foarte controversată. Iniţial, statul român a vrut să anunţe această descoperire lumii în¬tregi şi să o pună la dispoziţia cercetătorilor. Se considera că aceasta nu mai reprezenta neapărat o problemă de interes naţional, ci una de interes mondial. Lupta de culise pentru a împiedica această dezvăluire de o importanţă excepţională pentru omenire a fost determinată de intervenţia majoră a SUA. Deliberările diplomatice, argu¬mentele pro şi contra, precum şi promisiunile sau ameninţările au durat aproximativ două luni (august-septembrie, 2003).
în urma unui acord ultra-secret care a fost semnat între cele două state, România s-a angajat să nu prezinte lumii întregi descoperirea de pe teritoriul ei. Probabil că, printre altele, primirea în NATO care s-a efectuat în grabă, în primăvara lui 2004, a făcut şi ea parte din pachetul secret de „compensaţii” pentru această hotărâre, în acest context, plasarea unor baze militare americane pe teritoriul României poate să devină o certitudine în următorii ani, constituind o „pavăză” puternică pentru locaţia din Munţii Bucegi. Aspectele sunt foarte complicate şi secrete. Nu cunosc deocamdată care sunt avantajele ţării noastre în raporturile bilaterale cu SUA, dar anumite semne clare de ciudată bunăvoinţă la cel mai înalt nivel diplomatic au început deja să apară.
Cu toate acestea, „mişcările de culise” ale SUA tre¬buie să se desfăşoare cu mare precauţie, pentru a nu atrage prea repede nedumeriri şi întrebări stânjenitoare din partea celorlalte state şi puteri ale lumii, care ar putea observa dar nu ar înţelege interesul Americii pentru România. Secretul descoperirii este practic absolut. Nu am mai văzut niciodată aşa ceva, „sarcina” asigurării lui fiind preluată în mare parte de americani. Voi descrie la timpul potrivit aceste aspecte, dar pot să afirm anticipat că nu există nici un document, scris, filmat sau fotografiat, care să fi părăsit zona descoperirii. A fost construit un hangar subteran imens, pentru depozitarea şi manipularea echipamentului tehnic precum şi a dovezilor. Este ca o adevărată uzină, complet utilată, iar ideea construirii lui s-a dovedit foarte inspirată.
Totuşi, din informaţiile pe care le deţin, România nu şi-a luat un angajament definitiv în ceea ce priveşte menţinerea secretului marii descoperiri, însă termenii contractuali nu îmi sunt deocamdată cunoscuţi, în prezent, metodele care sunt folosite pentru anihilarea oricărei tentative de a cunoaşte ceva despre această descoperire sunt dezinformarea şi lipsa oricăror dovezi materiale. Sarcina nu este uşoară, însă din câte ştiu, ea a fost realizată cu succes până în prezent, în opinia mea, însă, această stare de lucruri nu poate continua mult timp de acum înainte. Vom analiza însă aceste aspecte după ce voi prezenta toate elementele care au condus în mod gradat la efectuarea acestei descoperiri de excepţie pe teritoriul României.
Practic ansamblul descoperit sub Masivul Bucegi in 2002, de catre
cercetatorii de la Pentagon folosind satelitii geostationari care au la baza tehnologia bionica si cea a undelor de forma. La data de 11 August 2003, dupa o pregatire ca la carte o echipa romano-americana patrunde in interiorul Masivului Bucegi (nu mai descriu toata povestea), asta dupa ce foreaza de mai multe ori in incercarea vehementa de a patrunde in interior desi barajele energetice nu permiteau. Intr-un final s-a reusit strapungerea barierei energetice si unificarea galeriilor.
Mai multe cititi pe larg aici: http://www.fara-secrete.ro/descoperirea-din-bucegi-din-anul-2003-cea-mai-mare-descoperire-arheologica-de-pe-planeta-si-din-toate-timpurile.
Cititi va rog si: https://vremuritulburi.wordpress.com/2014/05/12/un-fost-senator-vorbeste-pentru-cine-este-depopulata-romania/
Sursa: vremuritulburi.wordpress.com
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook – Mangalia

 

Cum s-a ajuns la negarea religiei în comunism şi de ce

stalin mos craciun
Stalin, transformat în Moş Crăciun

Încă de la luarea puterii în Rusia, bolşevicii lui Lenin au folosit intens propaganda, în special imaginea: afişe, teatru, film. Artişti de stânga, oameni cu o bună educaţie lucrau la aceste montaje, cu speranţa că iau parte crearea omului nou, neîngrădit de obligaţii familiale sau religie. Montajele pe stradă, în fabrici sau pe front ilustrau lupta de clasă şi erau o foarte eficientă formă de impunere a ateismului. În România, comunismul a debutat în anii ’40 cu izolarea clericilor de societate şi batjocorirea creştinilor practicanţi. Creştinismul era tolerat doar ca o relicvă a trecutului, menită dispariţiei.

Ateismul militant lovește milioane de oameni

Odată cu luarea puterii, regimul comunist a impus ateismul în masă. Într-o societate în care etica şi tăria sufletească erau legate profund de religie – creştin-ortodoxă, mozaică sau islamică – prigoana declanşată de regimul bolşevic a golit conştiinţele de orice ierarhie valorică firească. Atacul a fost declanşat după ce patriarhul Moscovei, Tihon, a emis la 1 februarie 1918 o pastorală prin care cerea creştinilor să nu ia parte la acţiunile „monştrilor neamului omenesc” care „în locul iubirii creştineşti, semănau răutatea, ura şi vrajba dintre fraţi”.

În replică, un decret semnat de Lenin cu privire la separarea bisericii de stat confisca toate averile bisericii neconfiscate deja şi le tăia preoţilor orice sursă de venit. Alte decrete au desfiinţat şcolile confesionale şi interziceau preoţilor să colaboreze pentru activităţi comunitare. Biserica era astfel azvârlită la marginea societăţii, fără posibilitatea de a-şi promova credinţa sau de a se implica în viaţa curentă a credincioşilor. Opoziţia era tratată ca activitate contrarevoluţionară şi pedepsită des cu un glonţ în cap.

Comunismul lovește în toate manifestările religiei. Atacul major contra Bisericii Ortodoxe

Mai mulți mari duhovnici ortodocşi care au ajuns în închisori au afirmat ca poate cea mai diabolică dorința a regimului vizavi de biserică a fost de a scoate credința din sufletele credincioşilor”, spune preotul Mihail Săsăujan de la Arhiepiscopia Bucureștiului.

În ciuda tuturor presiunilor, în 1922, Lenin constata cu furie că Biserica Ortodoxă scăpa controlului statului. Diversiunea creată pentru eliminarea ultimelor rezistenţe a fost ideea lui Troţki. Folosindu-se de foametea din 1921 de care erau ei înşişi vinovaţi, bolşevicii au acuzat preoţimea că este indiferentă la suferinţele oamenilor şi au ordonat confiscarea vaselor de cult şi a ultimelor odoare sfinte din biserici. Credincioşii erau şocaţi.

Sacrilegiul a fost sancţionat ca atare de patriarhul Tihon; a fost plasat în arest la domiciliu. Populaţia şi-a apărat bisericile chiar şi împotriva soldaţilor înarmaţi cu mitraliere, dar nu a putut rezista mult timp în faţa asaltului statului.

Atac anticlerical violent prin propaganda bolșevică

În paralel, filmul, teatrul, afişele vulgarizau şi ironizau credinţa. Crăciunul, Paştele au devenit sărbători interzise. Comsomolul, organizaţia de tineret a partidului comunist, a devenit rapid expertă în parade de stradă în care tinerii batjocoreau ceremoniile religioase şi strigau: „N-avem nevoie de rabini, nu ne trebuie preoţi/ Loviţi burghezii, sugrumaţi culacii”.

Supuse intensiv unor astfel de tratamente şi victime a cel puţin două perioade de foamete cumplită, naţiunile din Uniunea Sovietică s-au văzut lipsite în nici 20 de ani de tradiţiile religioase milenare. Dar mecanismele psihologice naturale, nevoia de ordine a lumii şi de ierarhie, nevoia de apartenenţă, s-au dovedit mai profunde decât au crezut Marx şi Lenin laolaltă.

Stalin, absolvent de seminar teologic. Forme de expresie religioasă sunt puse în slujba comunismului

Din moment ce icoanele şi transcendul erau interzise, imaginarul colectiv a făcut loc unor chipuri noi, dar în vechile tipare. Cultul lui Lenin a fost inaugurat de Stalin printr-un jurământ rupt parcă dintr-o carte de rugăciuni. Stalin era absolvent de seminar teologic.

Închinarea la moaştele sfinţilor şi-a găsit corespondent în vizitele la Mausoleul de lângă Zidul Kremlinului unde se afla şi astăzi trupul îmbălsămat al lui Vladimir Ilici Lenin. Treptat însă, pe măsură ce decizia politică migra spre vârful ierarhiei sovietice, cultul părintelui Revoluţiei a fost înlocuit cu cel al liderului în funcţie.

Se ajunge la cultul personalității. Idolatria face imposibilă orice opoziție

Contrar a ceea ce a afirmat Hruşciov, cultul personalităţii nu era numai urmarea megalomaniei şi dorinţei de putere absolută. Cultul personalităţii era şi o măsură de siguranţă. Autoritatea zeului suprem este, psihologic, foarte greu de contestat. În public, imposibil.

De fapt, cultul personalităţii în cazul lui Stalin sau a stalinistului Ceauşescu nu era dominaţia unui individ asupra societăţii, ci dominaţia lui Stalin sau a lui Ceauşescu asupra fiecărui individ în parte. Presiunea asupra prezumtivului opozant este imensă. Din cauza propagandei intensive şi a vieţii duble pe care o duc toţi cei din jur, fiecare om îm parte era complet singur.

Nu este o coincidenţă că apogeul puterii şi al abuzurilor lui Stalin, adică perioada marilor epurări, a avut loc după ce cultul personalităţii era pe deplin instituit.

Cultul zeilor comunişti din URSS s-a extins după cel de-al Doilea Război Mondial în toate ţările din Europa de Est ocupate de Armata Roşie. În paralel cu distrugerea sau interzicerea oricăror figuri ori simboluri naţionale, populaţia era menţinută într-o permanentă stare de exaltare propagandistică prin manifestaţii, şedinţe, exerciţii fizice, reprezentaţii teatrale. Inclusiv preoţii erau îndoctrinaţi politic.

Am găsit în arhiva episcopiei Aradului documentele care arată programele analitice care trebuiau expuse preoților la aceste cursuri de îndrumare misionară anuale. Viața lui Stalin, Lenin, erau toate teme politice cumplite pe care profesorii trebuiau sa le pună în aplicare preoţilor”, povestește preotul Mihail Săsăujan.

Stalin – Dumnezeu, Moș Crăciun și… călău

Propaganda era atât de eficientă, încât Stalin a permis reluarea unor obiceiuri tradiţionale, de exemplu împodobirea bradului de Crăciun. Redenumit „pom de iarnă”, bradul era însoţit în imaginile de propagandă chiar de Iosif Visarionovici Stalin în postura de Moş Crăciun. Oficialul comunist care i-a propus liderului sovietic „reabilitarea” bradului, Pavel Postişev, a fost executat mai târziu, după un proces-mascaradă.

stalin fetita
Tatăl acestei fetiţe a fost ucis la ordinul lui Stalin Foto: captură TV

Similar, statuia lui Stalin ţinând în braţe o fetiţă, statuie aflată din staţia de metrou moscovită Stalinskaia, a fost făcută după o fotografie care a circulat mult timp ca afiş de propagandă. Fetiţa – Jelia Markizov, fiica unui diplomat sovietic – a devenit orfană de tată chiar la ordinul lui Stalin, liderul comunist care, potrivit propagandei, iubea atât de mult copiii.

În acelaşi fel, Nicolae Ceauşescu apărea imediat pe 1 ianuarie la intrarea în Comitetul Central, ca să fie sorcovit de colindători. Între ei, se afla mereu un băieţel de 5-6 ani, îmbrăcat în alb, cu cifrele Noului An pe o fundă tricoloră.

Arta în slujba bolşevismului

În anii ’20, propaganda comunistă folosea frecvent aşa-numitul teatrul agit-prop. Personajele erau creionate în tuşe groase: Binele absolut contra Răului absolut.

Duşmanul de clasă” era răul în stare pură. Personaje de acest fel defilau în locuri publice, iar spectatorii erau invitaţi să-şi exprime sentimentele. Această ciocnire primitivă între Bine şi Rău a simplificat imaginea lumii pentru poporul de rând. Terenul pentru conflictul magistral din anii ’30 – Stalin contra „duşmanului de clasă” – era pregătit.

Campania de alfabetizare din anii ’30 a ajutat masele să citească – în 1936, ’37 sau ’38 şi nu numai – cum cele mai cunoscute nume din ierarhia de partid şi din Armata Roşie au devenit peste noapte duşmani furibunzi ai Uniunii Sovietice. Articolele de înfierare nu erau un exerciţiu stilistic. Îndeplineau una din funcţiile de bază ale propagandei: alimentau frica. Vehemenţa era un avertisment pentru orice potenţial opozant.

În acest fel, ura de clasă a câştigat teren nu numai din cauza simplificării primitive a conflictelor inerente în orice societate.

 

Sfintii inchisorilor in Lumea Credintei. Din rezistenta Romaniei crestine impotriva ateismului comunist

Sfintii inchisorilor in Lumea Credintei. Din rezistenta Romaniei crestine impotriva ateismului comunist

Editura: Lumea credintei
Acest volum reuneste cea mai mare parte din textele de sau despre patimitorii temnitelor comuniste din Roamnia aparute in magazinul ilustrat Lumea Credintei, din 2003 pana la inceputul lui 2014, insotindu-le cu numeroase note de subsol, care intregesc informatia si largesc cadrul interpretativ.Materialul este distribuit in doua sectiuni: una mai putin extinsa, cu abordari generale si dezbateri de idei (“Credinta sub prigoana comunista”), alta mai extinsa, cu prezentarea in succesiune alfabetica a treizeci de figuri exponentiale ale rezistentei si luptei crestine anticonuniste (“Marturisitorii trecuti prin prigoana”).

Nadajduim ca volumul isi va aduce mica lui contributie la mai dreapta pomenire a martirilor romani ai secolului 20, care ne-au reamintit pe viu si cu litera de sange, in acest tarziu al istoriei, ca crestinismul s-a nascut din jertfa lui Dumnezeu pentru oamnei si a dainuit prin jertfa oamenilor pentru Dumnezeu.

Razvan Codrescu

Descrierea cartii Sfintii inchisorilor in Lumea Credintei. Din rezistenta Romaniei crestine impotriva ateismului comunist a fost facuta de Libraria Ortodoxia.
Comanda telefonica intre orele 9:00-17:00: 0731 566 915

INVIDIOŞII TORŢIONARI ŞI DEMASCAREA. OBICEIUL COMUNIST

Era o practică obişnuită a Comunismului: se alegeau cei mai decăzuţi oameni din sat şi li se dădea puterea. Beţivul, violatorul abia ieşit din puşcărie, puturoşii, cei care iubeau furtul şi urau munca şi ceilalţi aflaţi pe asemenea linie – iată aleşii Partidului Comunist, cei care deveneau activiştii, propagandaştii şi aparatul de represiune comunist.
Aceştia erau şi demascatorii, cei care „demascau” pe duşmanii Comunismului. Şi cine erau „duşmanii Comunismului” (reali sau închipuiţi)? Erau

– chiaburii (oamenii obişnuiţi care prin muncă ajunseseră să aibă ceva cheag),
– popii (cei care mărturiseau Credinţa atât de urâtă de fanatismul comunist, care nu accepta altă religie decât cea comunist-ateistă),
– misticii (cei care îndrăzneau să trăiască şi mărturisească altă religie decât cea comunist-ateistă)
– legionarii (cei care voiau ca Românii să fie stăpâni în ţara lor şi să poată construi o civilizaţie română creştină),
– teroriştii (cei care se împotriveau terorii comuniste prin forţă),
– sabotorii (ţapii ispăşitori ai eşecurilor comuniste, de obicei aceia care se bazau pe munca lor, nu pe relaţiile comuniste – o mare crimă în ochii comuniştilor),
– cei cu tendinţe burgheze şi/sau capitaliste (cei cărora li se căuta nod în papură pentru a fi înlăturaţi),
– profitorii (cei care uitaseră să împartă cu şefii ce furaseră, ori care se realizau prin munca lor fără să dea şefilor dreptul, ori pur şi simplu prea invidiaţi de alţii)
etc, etc.

După cum se poate uşor vedea, în uriaşă majoritate aceşti „duşmani ai Comunismului” erau cei mai buni oameni ai României: cei cu adevărat muncitori, oamenii de cultură, cei care aveau o spiritualitate înaltă, cei care aveau curajul să se împotrivească ocupaţiei sovietice şi Comunismului etc. La care se adăugau cei care pierdeau în luptele interne ale Partidului Comunist, plus unele victime colaterale. Pe ici, pe colo, mai nimereau şi vinovaţi adevăraţi, cât să poată fi folosiţi ca „dovadă” că „Partidul face dreptate”… măcar la câţiva ani odată.

Toţi demascatorii lucrau la fel: după ordinele de Partid.
Când trebuia, demascarea se făcea pe neaşteptate: se trezea omul în şedinţa de partid – adesea o tristă formalitate plictisitoare în care se moţăia aplaudându-se la comandă – că este „demascat”, eventual de colegii şi prietenii în care avusese cea mai mare încredere.
Când trebuia, demascarea se pregătea public, aruncându-se bârfe, tot felul de acuzaţii murdare, lipsite de dovezi dar legate iscusit de câte un aspect real. Ceva de felul „X creşte un porc, deci s-a îngrăşat ca un porc din sudoarea poporului”. Ilogic, aberant, dar repetat de oamenii Partidului până devenea zvon, adică până începea să creadă lumea aberaţia. După care urma demascarea; cu consecinţele care urmau.
Fie într-un fel, fie în altul, demascarea era însoţită de INDIGNAREA „cetăţenilor cinstiţi”, aceiaşi invidioşi torţionari mai de fiecare dată, oameni ai urii, idioţi utili Partidului, la fel de inteligenţi şi corecţi ca cei care strigau lui Pilat „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”. Şi la fel de fericiţi ca aceia să vadă oameni acoperiţi de insulte, chinuiţi, bătuţi, dacă se poate ucişi în chinuri.
Pentru demascatori una din cele mai mari plăceri ale vieţii era să arate cu degetul pe cineva şi să facă parte din corul ce arunca insulte asupra celui supus demascării – cu cât mai urâte, cu atât mai bine.
Pentru că toţi aceşti demascatori au suferit şi suferă de aceleaşi patimi cumplite, invidia fiind prima dintre ele şi din ea ieşind o ură animalică, dementă.

Comunismul a dat acestor invidioşi torţionari convingerea că sunt o rasă superioară, că ceea ce fac ei este „bun”, este „curăţirea societăţii de elementele negative” etc., etc. Faptul că Republica România mergea sub Comunism din rău în mai rău era privit de aceşti invidioşi torţionari drept vina „elementelor reacţionare”, a „legionarilor” (asta chiar şi după ce toţi legionarii putrezeau în puşcării), a „chiaburilor” (chiar după ce toţi chiaburii fuseseră băgaţi în lagăre sau puşcării, despuiaţi de toată averea, aduşi la sapă de lemn) etc. Oricum, vina nu putea fi a lor, a celor care demascau, a celor care bârfeau, a celor care sprijineau Partidul Comunist, a celor care ţineau religia comunist-ateistă şi imoralitatea ei.

Dacă ocupaţia sovietică şi Regimul Comunist instalat de aceasta au dat României nenumăraţi sfinţi, nenumăraţi martiri trecuţi prin prigoana ateist-comunistă, au dat însă şi nenumăraţi invidioşi torţionari, nenumăraţi colaboraţionişti comunişti. Şi dintre aceştia s-au ridicat cei care stăpânesc Republica România din Decembrie 1989 încoace, inclusiv cei care, exact pe linie comunistă, se erijează în „stâlpi morali” şi „demascatori”, exact ca în vechiul Comunism.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 Cateva instrumente de tortură : vâna de bou, cravasa, biciul si ciomagul

 

Categoria părinte: Prigoana comunist-ateistă•Categorie: Metodele de tortură și chin

La Suceava, ancheta nu se făcea ziua, ca să nu se audă de afară vaietele de durere. Se făcea numai noaptea, de cum se însera si până la ziuă. În cinci luni, cât am fost anchetat, cei doi călăi care m-au torturat miroseau mereu a băutură.

Iată preparativele pentru administrarea bătăii celui ales. Acesta era asezat pe un fel de scrânciob, format din două scânduri; i se legau cu o sfoară mâinile si picioarele, i se introducea pe sub genunchi un ciomag si astfel, imobilizat burduf, era asezat pe două scaune; ciomagul sprijinit pe ele, forma axul de învârtire. Astfel că, pe rând, o dată tălpile, o dată fesele ajungeau sus, în pozitia de lovire.

Detinutul nu putea face nici o miscare, iar călăul putea să-l bată în orice pozitie, fără să întâmpine vreo rezistentă. Cei doi bătăusi se aruncau asupra victimei cu o furie demonică.

La începutul anchetelor băteau pe fesă si pe spatele gol, apoi din cauza rănilor pricinuite de lovituri, s-au gândit să-i acopere victimei spatele si fesele cu un servet ud, ca să-l poată bate la intervale de timp destul de scurte. Bătaia la tălpi îti distrugea pingelele de la încăltăminte după numai câteva sedinte. De aceea te încăltau cu niste saboti cu talpă de lemn, care erau mai rezistenti la bătaie. Acest sistem călăii îl denumeau „moriscă” sau „scrânciob” pentru că, prin învârtire, veneai în cele două pozitii: „tălpi” sau „fese”.

Cel mai greu de suportat era bătaia la tălpi cu ciomagul, căci simteai lovitura nu în tălpi, ci în ceafă. La fese băteau cu vâna debou.

Alt supliciu folosea un fel de masă, numită „pat”, de lungimea staturii unui om, prevăzută cu belciuge la cap si la picioare. Spatele, de la ceafă la tălpi, rămânea liber, ca să poată fi lovit cu cravasa, biciul sau vâna de bou. Acest „pat” era fixat în cuie pe două capre delemn, care rămâneau imobile în timpul bătăii. Cel mai greu de suportat era biciul cu curele subtiri, ca o coadă de cal. Mai lipseau bilele de plumb colturoase. De obicei această tortură era atât de sălbatică, încât cel supus chinului cădea în nesimtire. Pentru a-si reveni, era stropit cu apă, după care se îmbrăca si, sprijinit de un gardian, era readus în celulă.

După o astfel de sedintă victima era lăsată în celulă câteva zile, unde camarazii îl oblojeau, spălându-i rănile si aplicându-i comprese cu apă rece. Îl îmbărbătau si-i sustineau moralul ca să poată rezista, stiind că va fi dus din nou la schingiuire.

După câteva zile erai luat, tot noaptea, si dus într-o celulă în aceeasi sectie, prevăzută cu mese, scaune, cerneală si hârtie, ca să scrii tot ce stiai. Bătăusul avea o notă de la comisarul-sef, despre ceea ce trebuia să declari. Detinutul era apoi lăsat din nou câteva zile, si după aceea dus iarăsi în celula destinată scrisului. Acum i se înmâna fituica, pe care era scris ce trebuia să declare. Îl lăsau acolo toată noaptea, timp suficient să mediteze si să decidă singur ce putea să spună din cele cerute. De multe ori această metodă îl punea în încurcătură si trebuia să fie foarte atent. Spre ziuă era readus în celulă, bucuros că nu mai trecuse prin „moriscă” sau „pat”. În schimb, începeau să-l frământe probleme de constiintă în legătură cu cele declarate în acea noapte. După alte câteva zile, era dus din nou în celulele de tortură, unde sedintele se repetau aidoma. Îi aplicau sedintele cu „morisca” sau „patul”, rareori amândouă. Totul era reluat, de cele mai multe ori: când în celula de tortură, când în cea de scris, până când se termina ancheta. În cazul meu, aceasta s-a terminat la începutul anului 1949.

Tortura era executată de către indivizi care nu aveau nimic comun cu constiinta si credinta. Supliciul era echivalent în gravitate cu pozitia avută în Miscare, cu cantitatea si calitatea celor imaginate a fi cunoscute de victimă, depinzând si de rezistenta sa fizică.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării)
(Sursa – Marturisitori romani in temnitele comuniste) – citat de Iulian Mazilu.

 

 

Tehnica spălării creierului / Prigoana comunist-ateistă

Autor: Octavian Voinea

Înainte de a intraîn subiectul propriu zis al „tehnicii spălării creierului” – unica invenţie de care a fost capabil comunismul – trebuiesc ştiute câteva lucruri.

1) Din naştere, fiecare om are o anumită doză de tărie spirituală este suficientă numai lui.

2)Pe parcursul vieţii, de regulă până la vârsta de 30 de ani, se mai

adaugă şi alte forţe datorită:

– Educaţiei

– Culturii acumulate

– Experienţei

– Mediului în care trăieşte şi care acţionează întins si nevăzut.

3) Concepţia ateistă sau teistă. Ateul cade cu mult mai uşor, deoarece ţinta „spălării creierului” este, în primul rând, credinţa în Dumnezeu. Onoarea, cinstea, legăturile afective dintre oameni ce creează prietenia şi altele de această natură, nu fac toate la un loc cât credinţa in Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu le înglobează pe toate acestea la un nivel eroic.

Dacă concepţia credinţei în Dumnezeu are la bază o cunoaştere rudimentară şi primitivă asupra lucrurilor – se bazează mai mult pe superstiţii – la cea mai mică zdruncinătură întreg edificiul se prăbuşeşte şi locul teismului este luat de ateism.

4) În perioada vârstei de 20-30 de ani se produce explozia maturizării organismului uman. Consecinţa: Dezvoltarea rapidă şi maximă a instinctului de conservare a speciei, respectiv, a instinctului sexual, pornire plină de râvnă şi dor pentru sexul opus.

Răbufnirea acestui instinct este vulcanică, este cea mai puternică dintre toate. Dacă tânărul n-are suficiente frâne în concepţii bine motivate, erupţia sexualităţii înlătură toate structurile conceptiilor intime ale subiectului. Instinctul sexual rămâne stăpân absolut, sălbatic şi feroce pe fiinţa omenească.

În cuprinsul celor patru factori enumeraţi mai sus se includ şi cele mai abstracte valori umane cum sunt: Capacitatea de orientare, capacitatea de intuire a lucrurilor, spiritul de sacrificiu în opoziţie cu laşitatea. Valorile spirituale intră în concurenţă cu pornirile instinctuale.

După cum in doza acestui amestec primează un factor sau altul, rezistenţa omului în faţa torturii neîntrerupte a fost asemănată cu PAHARUL fiecăruia:

– Unul are în dotare un „pahar” mic, doar cât un degetar, care se termină dintr-o înghiţitură. Când această „înghiţitură” s-a terminat, omul cedează ridicând mâinile în sus în faţa duşmanului,

– Paharul rezistenţei altuia este mare cât un butoi. Dar se termină şi acesta. După ce s-a terminat şi acest subiect îşi pleacă fruntea.

– Paharul unora (mai puţini la număr) este cât un ocean. Oricât de mare ar fi fost „oceanul” rezistenţei acestora, el este măsurabil în hectolitri, litri, molecule sau atomi. Odată şi odată se termină şi acesta, sfârşind în umilinţă.

Perseverenţa duşmanului este diabolică şi fără limită.

Nici un deţinut trecut prin această „râşniţă” mefistofelică n-are îndrăzneala sau nâtângia de a se lauda că el a rezistat. Din contră. Victimele afirmă că rezistenţa lor se datorează harului dumnezeesc care le-a ferit de cădere.

Numai Dumnezeu a sucit mintea torţionarilor acestui masacru unic în istorie, ca să se oprească înainte de a se produce căderea. Dacă tortura continua ar fi căzut şi ei.

La Piteşti n-au existat decât patru şanse:

– Moartea

– Pierderea minţilor

– Căderea

– Salvarea divină

Rezistenţa a fost exclusă ca fiind imposibila. În prima fază se distruge încrederea unuia în celălalt. Bunul tău prieten (care a fost dezumanizat într-un mare secret), după ce-ţi arată toată afecţiunea, se repede asupra ta ca să te distrugă lovindu-te fără milă.

Spaima , nedumerirea, surpriza sunt atât de mari, şocul este atât de puternic încât pe unii i-a dărâmat din această primă fază.

Chiar dacă victima nu s-a prăbuşit la prima lovitură – edificiul interior al victimei este detunat, fisurat, şi se va prăbuşi la cutremurele următoare.

Tortura neîntreruptă şi consecinţele ei. După primul şoc se instalează la victimă neputinţa de a reacţiona într-un anumit fel. Toate sunt fără speranţă. Victima este convinsă că treaba este astfel organizată. Nu există nici o ieşire… Tortura continuă zi şi noapte fără întrerupere. E tortură de dragul torturii.

De reţinut că în acest laborator luciferic numai Ţurcanu avea o condiţie fizică excelentă. Apoi ajutoarele lui erau ceva mai bine hrănite decât deţinuţii de rând. În rest, tinerii păreau schelete ambulante, cadavre vii, adevărate mumii.

De la această faza limitrofă morţii începe tortura neîntreruptă.

Tot în cadrul torturii, victimele erau supuse la eforturi uriaşe menite să le epuizeze complet fizic. Iată cum:

Victimele, încărcate cu greutăţi în spate (pături sau haine mai groase), erau obligate să facă genoflexiuni cu mâinile ridicate în sus, regulamentar.

Unele dintre victime s-au prăbuşit la 30-40 de genoflexiuni, dar au fost altele care au rezistat până la 2.500 de genoflexiuni. De necrezut!!

Nu există în lume atlet, chiar cu cea mai bună condiţie fizică, să poată realiza o astfel de performanţă. lată însă că o realizează un schelet topit de foame şi de suferinţe! Organismul uman, în condiţiile de disperare scăpat de sub controlul raţiunii, a reuşit, la Piteşti, să realizeze inimagimabilul, imposibilul.

Neurologii, psihiatrii şi chiar teologii au datoria să studieze fenomenul şi să-l explice!

Tortura nu se opreşte aici, ci continuă…

Epuizarea fizică aduce după sine şi o epuizare psihică. Victima n-are nici o secundă de răgaz pentru refacere. Se zdruncină raţiunea, se întuneca voinţa. Dispar din mintea omului toate stările emoţionale. Dispare afecţiunea… Omul începe să nu mai raţioneze.

Tânărul are impresia că întreg sistemul său nervos este o rană proaspătă si sângerândă. Se institue o stare patologică. Atunci apare fenomenul debordării tuturor secretelor pe care le-a ţinut bine ascunse în conştiinţa sa. De la această fază, chiar şi cel mai mic secret pe care îl are tânărul îl simte precum simţi un ghimpe ce-ţi intră în ochi. Nu-l poţi suporta şi faci tot ce este posibil ca să-l elimini.

In această fază întreaga raţiune intră într-o porţiune de umbră. Toate reflexele însuşite pe parcursul vieţii se anulează. În creierul omului se instituie o noapte totală. Nu mai este ce a fost. A devenit un nimic. Omul a devenit un robot absolut fără nici o personalitate, fără imaginaţie, fără iniţiativă. Ultimul sprijin pe care-l pierde omul este credinţa în Dumnezeu. Acesta este momentul încheierii „spălării creierului”.

De acum încolo victimele nu mai sunt stăpâne pe reflexele lor. Se găsesc într-un stadiu al animalului dresat. Dacă i se porunceşte să se culce, se culcă cu o viteză uimitoare. Dacă i se porunceşte să strige, strigă din toate puterile. Dacă i se cere să pună mâna pe ciomag şi să lovească în camaradul de alături, o face automat. Ca un robot. Victima – respectiv „reeducatul” – privind la propia lui mână se miră cum funcţionează. Are impresia că nu-i a lui.

„A FOST VIDAT”. Aşa a fost denumită această stare de către deţinuţii care au suportat fenomenul.

Aşa cum s-a arătat mai înainte, nu toate victimele ajung la identitate de situaţii. Fiecare victimă are specificul ei. Raţiunea, afectul şi voinţa cedează în funcţie de individ în mod gradual.

Victimele erau în perioada vârstei tinere. Instinctul de conservare a speciei răbufnea prin toţi porii şi trăgea după el toate instinctele primare.

Logica ateist-comunistă prindea rădăcini. Ea se impunea nu numai ca o modalitate de a scăpa de tortură ci ca o convingere intimă. Deveneai exact pe dos decât ceea ce ai fost. Cu toate acestea, noua postură era ca şi un „plasture”.

Victimele erau îngrozite de teama de a nu greşi descântecul şi repetau noua lecţie la nesfârşit.

Tinerii – lipsiţi de conştiinţa acumulată într-o viaţă – „descopereau” universul materialist în care lozinca cea mai obsesivă era ca toată lumea, pământul întreg să fie reeducat. Cu cât reeducarea întregii lumi se va face mai repede cu atât va fi mai bine.

Aceasta a fost motivaţia grabei unor victime de a-şi tortura camarazii neluminaţi… Pentru a-i face şi pe aceştia să ajungă cât mai iute la concluziile la care au ajuns ei.

Se dezvolta egoismul în individ încât nu mai suporta să rămână un fost camarad de al său pe vreo treaptă a virtuţii.

Faptele celor care au căzut atât de jos erau făcute din toată convingerea. S-a ajuns pană acolo încât să mulţumească lui Ţurcanu şi regimului comunist că i-au adus in starea de revelaţie a adevărului materialist.

Şi acest lucru este de necrezut !

La unele victime, noile principii comuniste au prins asemenea rădăcini încât considerau reeducarea ca ultimul şi cel mai înalt scop pe care îl pot avea în viaţă.

S-a creat senzaţia falsă că, ieşind de sub pat, universul este atât de vast ca arunci când scrutezi depărtările dintr-un vârf de munte. Libertatea de a te plimba prin cameră de la un capăt la celălalt părea o călătorie cosmică.

Pierderea credinţei în Dumnezeu era ultima fază a reeducării.

Acolo, la Piteşti, Dumnezeu şi-a retras harul Său gradual. Tânărul a fost lăsat să reziste numai cu propriile puteri, după zestrea sufletească pe care o acumulase până atunci. Aceasta a fost insuficientă. După ce şi edificiul credinţei în Dumnezeu era dărâmat, individul devenea satanizat.

– Ce, Dumnezeu ?! Uite că totul este materie ! Groaznică a mai putut fi rătăcirea în care m-a târât educaţia burghezo-legionară ! Oare, cum de m-am putut înşela chiar atât de amarnic ?

Cât de sublim e regimul comunist care ne-a trimis pe acest profet – pe domnu Ţurcanu – ca să lumineze şi să ne scoată din întuneric! Dacă el nu m-ar fi torturat n-aş fi putut scoate putregaiul din mine şi aş fi rămas pentru totdeauna în mocirlă şi întuneric.

Victima – cu creierul spălat – crede de datoria sa, în mod sincer, să ducă mai departe, prin teroare, această lumină, în paralel scot capul toate antonimele virtuţilor şi omul ajunge să fie exact opusul a ceea ce a fost. Această dresură se imprimă şi sistemelor voliţionale, afective, concepţiilor.

Tânărul satanizat devine o maşină ca un motor cu explozie care funcţionează de la sine, după ce l-ai pornit, până la epuizarea combustibilului sau ivirea vreunei defecţiuni.

Vârsta. Tineretul nu s-a lăsat doborât cu uşurinţă, cu toate metodele drăceşti care i s-au aplicat. Aşa se explică numărul mare al morţilor (prin tortură), sinuciderile, mutilările fizice, dar mai ales cele psihice.

La o presiune mult mai redusă au fost supuşi mai târziu bătrânii din închisoarea Aiud.

S-a dovedit că pe măsura înaintării în etate, virtuţile devin invers proporţionale cu vârsta. Bineînţeles că va trebui să excludem excepţiile.

Omul în etate mai cedează din intransigenţă, preferând compromisul, că-i mai pe măsura puterilor lui. Există o laşitate a vârstei pe care mulţi au botezat-o impropiu înţelepciune sau prudenţă.

Graficul rezistenţei umane. Trupul este primul care cedează. Nu mai poate să suporte tortura, pe când spiritul încă mai rezistă. Rezistă pe ruinele trupului până când se prăbuşeşte dintr-odată. Aşa se explică trecerea dintr-o extremă în alta.

Vechile structuri psihice se menţin, dar cu un conţinut mişelesc.

Cinstea şi punctualitatea. Exemplu: înainte de spălarea creierului un tânăr promite că la ora 12 fix va fi în cutare loc şi va avea asupra lui obiectul promis la locul dinainte convenit,

După spălarea creierului. Exemplu: Reeducatul promite că la ora 12 fix îţi va trage o bătaie soră cu moartea. Exact la ora 12 iţi aplică bătaia promisa, fiind cinstit şi punctual.

În acest sens practica comunistă are vechime… Aşa au procedat cu vechile instituţii democratice: Şcoala, Justiţia, Poliţia, Armata, ba chiar şi Biserica. Nu le-au desfiinţat, ci le-au satanizat.

(Octavian Voinea – Masacrarea studenţimii române)

Sursă: Fericiţi cei Prigoniţi

 

Rezistenţa anticomunistă din Dobrogea

Imagini de la Revolutia din decembrie 1989, Bucuresti
Imagini de la Revolutia din decembrie 1989, Bucuresti (Robine-Simon / AFP / Getty Images)
Sub egida Fundaţiei Academia Civică şi a Societăţii de Cultură Macedo-Română, a apărut ediţia a treia, revizuită şi adăugită, a volumului ”Rezistenţa anticomunistă din Dobrogea” de Constantin Ionaşcu. Trebuie precizat încă de la început că această carte este una excepţională, nu doar prin bogăţia documentaţiei, ci şi prin mesajul pe care-l transmite, atât celor care au cunoscut comunismul cât şi celor care nu l-au cunoscut.

Pentru elaborarea celei de-a treia ediţii, autorul a întreprins o amplă muncă de cercetare, pornind de la arhiva Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR) Tulcea şi completând datele privitoare la judeţul Constanţa cu acelea din judeţul vecin. Astfel, abia de la această ediţie se poate vorbi de o imagine integrală a rezistenţei anticomuniste din Dobrogea, scop căruia Constantin Ionaşcu i-a dăruit ultimele decenii de viaţă. Moartea l-a surprins în noaptea de 14/15 noiembrie 2011, în momentul când lucrarea se îndrepta spre tipar.

După cum mărturiseşte însuşi autorul, în cuvântul înainte, această ediţie definitivă ”cuprinde însemnările unei munci de 30 de ani de cercetare şi trăire, despre trista epocă în care ţinutul Dobrogei s-a frământat”. Născut în Dobrogea, trăind acolo, unde a fost şi deţinut la Canal trei ani şi şase luni, Constantin Ionaşcu a trecut şi prin Jilava, Piteşti, Aiud, Gherla, unde a cunoscut mii de condamnaţi politic, valori ale societăţii, ţărani harnici, muncitori, intelectuali de frunte.

O populaţie harnică şi iubitoare, cosmopolită, oameni cu o bună înţelegere şi binevoitori între ei, aceasta era şi, poate că va mai fi, populaţia trăitoare între Dunăre şi Mare. Cu unii dintre cei cuprinşi în volum, autorul a fost şi a trăit împreună viaţa grea şi suferinţa impusă cu ură proletară, pentru ca ”duşmanul de clasă”, chiaburii şi intelectualii să fie distruşi în mod grosolan.

Cele relatate în volum sunt documente din arhive, din publicaţii, din declaraţii ale celor arestaţi şi condamnaţi. Nu sunt povestiri, sunt trăiri adevărate. ”Consider că trebuie să fie cunoscute de generaţia de azi şi de cele viitoare”, mai scrie Constantin Ionaşcu, şi adaugă: ”Deşi tirania a fost aşa de aspră, cei ce au trăit-o, cei ce s-au eliberat nu au spus-o celor de acasă, soţiei şi copiilor, fiindcă au semnat un act de eliberare în sensul că nu vor povesti unde şi cum au fost, sub ameninţarea că vor fi aduşi înapoi. Ura proletară a fost aşa de dură, că prin ea s-a dus la căderea comunismului. Comuniştii au pierdut prin ei înşişi, prin ura lor, prin dogma lor comunistă. 50 de ani de lipsă de iubire umană şi învrăjbire, de suferinţă şi sărăcie, de muncă forţată până la epuizare fizică au adus falimentul comunismului. Abolirea proprietăţii, societatea colectivă au dus la mimarea muncii, a producţiei. Unde sunt cei ce nu mai sunt? Mă plec cu pioşenie memoriei confraţilor căzuţi în iadul comunist, în cei 50 de ani. Acest popor vrednic şi iubitor ce a rezistat cu atâtea jertfe minţilor nemernice ce au creat sentimentul de nemuncă şi duşmănie se va reface, întorcându-se la iubirea aproapelui şi creativitate, va prospera şi va fi de frunte în Europa şi ţările civilizate, prin iubire şi iertare”.

Da, în timp ce va parcurge volumul, cititorul de bună credinţă se va îngrozi, cu certitudine, văzând ororile de care a fost în stare un regim dement; a fost într-adevăr un iad, şi este de mirare că nu doar Constantin Ionaşcu, ci mulţi alţii ca el, care i-au cunoscut ura şi mizeriile, îndeamnă la iertarea torţionarilor. ”Să nu ne răzbunaţi!”, au fost ultimele cuvinte ale celebrului om de cultură Mircea Vulcănescu, mort, după cumplite chinuri din partea gardienilor, la 28 octombrie 1952, la numai 48 de ani. Desigur, numai cei ce au trecut prin acel infern comunist au dreptul să ierte. Dacă pot!

După cum remarcă unul dintre prefaţatorii volumului ”Rezistenţa anticomunistă din Dobrogea”, prof. univ. dr. Enache Puiu, acest studiu este ”o întreprindere de anvergură, care a presupus un impresionant de mare volum de muncă, depus de-a lungul mai multor ani, printr-o amplă investigaţie în mai multe arhive, muncă obişnuită de regulă nu pentru o singură persoană, ci pentru un colectiv şi chiar institut de cercetare”.

Într-adevăr, munca depusă pentru această masivă carte trebuie să fi fost uriaşă. În prima parte a lucrării, deosebit de preţioasă, se află strânse pentru prima oară la un loc şi date publicităţii copii ale sentinţelor pronunţate în simulacre de procese intentate opozanţilor comunismului din Dobrogea. Pronunţate în cele mai multe cazuri de Tribunalul Militar din Constanţa, dar şi de instanţe militare din alte judeţe, se dau acum relaţii complete despre numărul sentinţei şi data judecării procesului, componenţa completului de judecată, numărul inculpaţilor din lot, anul şi locul naşterii lor, domiciliul, data arestării, acuzele aduse, pedeapsa pronunţată, pentru fiecare, rezultatul recursurilor, locul de detenţie, data morţii pentru cei decedaţi, domiciliul după eliberare.

Tot prof. Enache Puiu remarcă alte două aspecte importante: unul priveşte iconografia care, odată cu chipul multora dintre cei condamnaţi, conţine unele fotografii rarisime, unice, necunoscute până acum, din dosarele existente în arhivele instituţiilor oprimante. E vorba de fotografiile făcute la Securitate, în care cei condamnaţi apar înarmaţi, având pistoale în mâini şi muniţie la picioare.

Este foarte important, totodată, faptul că se fac cunoscute aici, pentru prima oară, spre oprobiul public, măcar, dacă nu pentru altceva, numele celor care, spre ruşinea lor, dacă îi încearcă vreodată acest sentiment, au format completele de judecată, şi chiar ale unor securişti criminali ce au provocat moartea, prin schingiuirea, în momentele anchetelor, a unor arestaţi.

Din această carte mai aflăm şi despre formele diferite pe care le-a luat rezistenţa anticomunistă din Dobrogea, forme ce au mers de la lupta armată deschisă, ori intimidarea celor din organele represive, până la ascunderea vreme de ani de zile în gropi, poduri şi alte locuri secrete. Găsim astfel explicaţia că numeroşi tineri, condamnaţi la ani mulţi şi grei de închisoare şi-au îngropat tinereţea între zidurile penitenciarelor.

Acelaşi prefaţator,prof. Enache mai remarcă, printre altele, că ”împotrivirea a avut, de aceea, caracter de masă, ceea ce a dus, după cum arată lucrarea lui Constantin Ionaşcu, drept consecinţă, la o reprimare amplă şi dureroasă, de tip stalinist, condusă de unelte precum Nicolschi, Teohari Georgescu şi Al. Drăghici, reprimare răsfrântă în viaţa mai multor mii de dobrogeni din toate partidele, straturile sociale (ţărani, muncitori, funcţionari, profesori, învăţători, avocaţi, preoţi, ofiţeri), de toate vârstele şi naţionalităţile – români, turco-tătari, greci, armeni, lipoveni. Parte a luptei generale a populaţiei României împotriva dictaturii roşii, opoziţia hotărâtă a dobrogenilor la fenomenul de bolşevizare s-a înscris, ne dăm seama, prin numărul mare al jertfelor, în imediata apropiere a rezistenţei celor din munţii Făgăraş, din Banat, Vrancea, Argeş, Apuseni”.

Şi când te gândeşti că se mai găsesc istorici (?!) care să afirme că mişcarea de rezistenţă românească anticomunistă, de altfel singura de tip armat din Estul Europei, n-a prea avut cine ştie ce importanţă, nu poţi să nu te întrebi, mai ales după ce citeşti o carte ca a lui Constantin Ionaşcu, ce vor de fapt aceşti istorici, cine i-a învăţat şi plătit să ponegrească eroii noştri; vor cumva să ne întoarcem la comunism?

”Rezistenţa anticomunistă din Dobrogea” şi alte cărţi de acest fel îndeamnă nu doar la cultul eroilor, ci şi la o aspră luciditate. Da, mai există câteva state comuniste în lume, de unde sosesc informaţii despre crunta represiune de acolo, dar, aşa cum s-a întâmplat cu Estul Europei, inclusiv cu Uniunea Sovietică, se va întâmpla cu certitudine şi pe alte meleaguri mai exotice.

Cei care vor avea acces la lucrarea lui Constantin Ionaşcu vor putea citi şi ”Directivele de bază ale NKVD pentru ţările din orbita sovietică”, documentul original fiind emis la Moscova, la 2 iunie 1947. La punctul 40 al acestor sinistre directive scrie negru pe alb: ”Trebuie ca reprezentanţii opoziţiei să fie închişi. Se va încerca prin toate mijloacele racolarea acelor opozanţi care se bucură de stima populaţiei băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie compromişi prin campanii de denigrare, înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa-numite întâmplări neprevăzute sau închişi sub acuzaţie de crimă de drept comun. Numai în cazuri cu totul speciale se admit procese politice, care vor fi ţinute sub acuzaţia de înaltă trădare”.

Este cât se poate de clar că, dacă s-au găsit naivi care să creadă în ”viitorul luminos al omenirii” sau păcălici care condamnau ”întinarea nobilelor idealuri ale comunismului”, tartorii care au impus acest odios regim ştiau foarte bine ce vor, robotind cu toată ura în acest sens.

În fine, cu privire la ediţia a treia a volumului ”Rezistenţa anticomunistă din Dobrogea”, trebuie menţionate şi vrednicele doamne care s-au îngrijit de editare, Virginia Ion şi Angela Bîlcea, precum şi dna Gloria Precup, care s-a ocupat de tehnoredactare. Fotografiile reproduse în carte provin din Arhivele SRI Constanţa, AFDPR Constanţa, AFDPR Tulcea, precum şi din arhivele dlui Dumitru Carastoian şi ale lui Constantin Ionaşcu.

Cel care semnează prefaţa acestei ediţii, eminentul om de cultură Ion Caramitru, scrie printre altele: ”În această carte ca o icoană veţi întâlni chipurile chinuite ale martirilor neamului nostru, ale celor care n-au putut accepta umilinţa şi teroarea”.

Apoi, în postfaţă, cunoscutul scriitor Romulus Rusan, îi aduce un meritat omagiu autorului-erou: ”Regretatul Constantin Ionaşcu (n. 19 noiembrie 1924 în comuna Vlad Ţepeş) face parte din această societate aleasă a căutătorilor de adevăr. Smuls de pe băncile şcolii de arestarea din 1948 ca participant la mişcarea de rezistenţă, a fost condamnat la şase ani închisoare în procesul Pop-Bujoiu, iar după executarea pedepsei a muncit decenii la rând ca tehnician şi funcţionar, accesul la şcoli înalte fiindu-i blocat la apartenenţa la Partidul Naţional Ţărănesc şi de cazierul de deţinut politic. O căsnicie fericită şi prietenia cu foştii colegi de partid şi detenţie l-au definit ca pe unul dintre oamenii cei mai iubiţi şi mai demni de încredere în mediile anticomuniste din Constanţa şi Dobrogea, unde şi-a petrecut aproape întreaga viaţă, mai puţin cei patru ani în care Corneliu Coposu l-a mobilizat la Bucureşti, ca secretar al PNŢCD”.

ANTICHRISTUL

OAMENI! CÂND VINE ceasul în care, potrivit Voinței Divine, trebuie să aibă loc purificarea și separarea pe Pământ, fiți atenți la semnele de pe cer care v-au fost făgăduite și care, în parte, sunt supranaturale!

Nu vă lăsați derutați atunci de acei oameni și, de asemenea, de acele biserici care s-au supus Antichristului deja de multă vreme. Este trist faptul că până acum nici măcar bisericile nu au știut unde trebuiau să-l caute pe acest Antichrist, deși acesta acționează deja de multă vreme în mijlocul tuturor oamenilor. Puțină vigilență din partea lor și ei ar fi trebuit să-l recunoască! Cine poate acționa într-un mod mai antichristic decât cei care L-au combătut pe atunci pe Însuși Christos și care, în cele din urmă, L-au și omorât?! Cine putea să se arate în mod mai grav și mai evident drept adversar al lui Christos?!

Erau demnitarii și reprezentanții religiei pământești, iar adevărata învățătură despre Dumnezeu, așa cum a fost ea revelată în și prin Fiul lui Dumnezeu, nu se potrivea în propria lor structură. Într-adevăr, adevăratul Mesaj al lui Dumnezeu nu se putea potrivi cu aceasta, deoarece structura stabilită de demnitarii de pe Pământ era orientată către influența, puterea și extinderea pământească.

Ei dovedeau astfel foarte clar că erau slujitorii intelectului omenesc, care este orientat numai spre știința și puterea pământească și care se opune dușmănos tuturor lucrurilor care sunt dincolo de înțelegerea pământească! Acum, deoarece Dumnezeu rămâne cu totul în afara cunoașterii intelectuale pământești, la fel ca și Spiritualul, intelectul este în mod evident singurul obstacol real în această privință! El este de aceea, prin natura sa, un adversar a tot ceea ce este Divin și spiritual! La fel sunt, în mod logic, toți oamenii care își consideră intelectul ca fiind lucrul suprem și cel mai înalt și care caută să construiască numai pe baza lui!

Reprezentanții religiei de atunci se temeau să nu piardă din influența lor asupra poporului prin iluminarea adusă de Fiul lui Dumnezeu. Așa cum toată lumea știe astăzi,acesta a fost motivul principal al tuturor calomniilor pe care ei au căutat să le răspândească împotriva lui Christos și care au dus, în cele din urmă, la execuția Fiului lui Dumnezeu. Ei L-au răstignit pe cruce drept calomniator al lui Dumnezeu pe Cel Care a fost trimis să aducă iluminare de același Dumnezeu ai Cărui slujitori pretindeau că sunt!

Atât de puțin L-au cunoscut ei, în realitate, pe acest Dumnezeu și Voința Sa! Ei au vrut să-i facă pe oameni să creadă că Îl slujeau pe Dumnezeu, pentru a Cărui onoare și apărare pământească însă … L-au ucis pe acest Fiu al lui Dumnezeu, Trimisul lui Dumnezeu!

Acest lucru a fost rezultatul catastrofal al faptului că ei erau sclavii intelectului lor pământesc, care lupta astfel numai pentru a-și menține influența. Ei s-au dăruit Antichristului, căruia i-au ridicat în secret un tron în interiorul lor, devenind călăi, unelte ale Antichristului, căci în aceasta ei au găsit satisfacția slăbiciunilor omenești, a înfumurării, aroganței și vanității.

Acela care așteaptă dovezi mai clare nu poate fi ajutat, deoarece nu există nimic mai ostil față de Christos, Fiul lui Dumnezeu, și față de Cuvintele Lui! Și Antichrist înseamnă, de fapt, luptător împotriva lui Christos, împotriva mântuirii oamenilor prin Mesajul lui Dumnezeu. Intelectul pământesc i-a împins la aceasta! Tocmai acest intelect, ca excrescență otrăvitoare a lui Lucifer, este un instrument al lui care a devenit cel mai periculos pentru omenire!

De aceea, supradezvoltarea disproporționată a intelectului omenesc a devenit odinioară păcatul ereditar pentru om! Însă în spatele acestuia stă însuși Lucifer, drept Antichristul în persoană! El este acela care a putut să-și ridice capul prin intermediul oamenilor! El, singurul dușman adevărat al lui Dumnezeu! El a dobândit numele de Antichrist prin lupta dușmănoasă împotriva Misiunii Fiului lui Dumnezeu. Nimeni altul nu ar fi avut forța și puterea de a deveni Antichrist.

În lupta sa împotriva Voinței lui Dumnezeu, Lucifer nu se servește numai de un om, ci de aproape întreaga omenire, pe care el o duce astfel la distrugere sub efectul Mâniei Divine! Cine nu poate să înțeleagă aceasta, care este lucrul cel mai evident, și anume că numai Lucifer însuși putea să fie Antichristul care îndrăznește să I se opună lui Dumnezeu, acela nu va fi niciodată în stare să înțeleagă ceva din tot ceea ce se petrece în afara Materialității-Grosiere, așadar, în afara a ceea ce este pur pământesc.

Și așa cum a fost atunci, așa este și în ziua de azi! Ba chiar mult mai rău. Și astăzi există mulți reprezentanți religioși care vor să lupte cu îndârjire pentru a menține în temple și biserici normele intelectuale pământești, aplicate până acum.

Tocmai acest intelect omenesc, care îngustează orice percepție intuitivă, nobilă, este una dintre excrescențele cele mai rafinate ale lui Lucifer, pe care el a putut să le răspândească printre oameni. Toți sclavii intelectului sunt însă, în realitate, slujitorii lui Lucifer și sunt vinovați de îngrozitoarea prăbușire care trebuie astfel să vină asupra omenirii!

Deoarece nici un om nu l-a căutat pe Antichrist în spatele intelectului, extinderea sa nefastă a fost cu atât mai ușoară! Lucifer a triumfat, căci el a izolat astfel omenirea de orice înțelegere a tot ceea ce se află în afara Materialității-Grosiere. A izolat-o de viața adevărată! De acel loc de unde începe legătura cu Spiritualul care duce în apropierea lui Dumnezeu!

Prin aceasta el a pus piciorul pe acest Pământ ca stăpân al Pământului și al celei mai mari părți a omenirii!

Atunci nici nu a fost de mirare că a putut pătrunde până la altare și că reprezentanții religiilor pământești, printre care și cei ai bisericilor creștine, au trebuit să-i cadă pradă. Și ei îl așteaptă pe Antichrist abia înainte de Judecata care a fost prevestită. Marea Apocalipsă din Biblie, ca multe alte lucruri, a rămas până acum încă neînțeleasă în această privință.

Apocalipsa spune că acest Antichrist își va ridica capul înainte de Judecată! Însă nu spune că el va veni abia atunci! Dacă se spune că el își va înalța capul, acest lucru arată totuși că el trebuie să fie deja aici și nu că abia atunci vine. El va fi atins culmea domniei sale cu puțin timp înainte de Judecată, asta se vrea spus prin aceasta!

Voi, cei care încă nu sunteți orbi și surzi spiritual, ascultați acest strigăt de avertizare! Dați-vă osteneala să gândiți voi înșivă o dată serios în legătură cu acest lucru! Dacă rămâneți în continuare indolenți în această privință, puteți să vă considerați pierduți!

Dacă dăm la o parte învelișul protector de deasupra unui șarpe veninos ce se vede dintr-o dată dezvelit, bineînțeles că va căuta să sară și să muște această mână îndrăzneață.

Nici aici nu este altfel. Văzându-se descoperit, Antichristul va riposta repede prin slujitorii săi, va urla când va fi demascat și va încerca să facă tot posibilul pentru a se menține pe tronul pe care omenirea i l-a oferit de bunăvoie. Însă el poate face toate acestea numai prin intermediul acelora care îl venerează în interiorul lor.

De aceea, priviți de acum înainte cu deosebită atenție în jurul vostru când începe lupta! Tocmai după strigătele lor îi veți recunoaște în mod sigur pe toți cei care îi sunt adepți, pentru că aceștia, de frica unui adevăr pur, vor trece din nou în tabăra adversă, așa cum au mai făcut-o cândva!

Antichristul va încerca din nou să-și mențină cu orice preț influența pe Pământ. Fiți atenți la lipsa sa de obiectivitate în apărare și în atac, căci el din nou va face uz numai de calomnie și insinuări, din moment ce adepții lui nu sunt capabili de altceva. A sta față în față cu Adevărul și a-L contesta este imposibil.

Astfel, slujitorii lui Lucifer Îl vor combate pe Trimisul lui Dumnezeu, exact așa cum au făcut cândva cu Fiul lui Dumnezeu!

Fiți atenți acolo unde se încearcă așa ceva, căci prin aceasta astfel de oameni vor numai să-l protejeze pe Lucifer pentru a-i menține domnia pe Pământ. Acolo este un focar al Întunericului, chiar dacă oamenii obișnuiesc să poarte în exterior un veșmânt pământesc luminos și chiar dacă sunt slujitorii unei biserici.

Nu uitați ce s-a întâmplat atunci când Fiul lui Dumnezeu a fost pe Pământ, însă gândiți-vă că astăzi același Antichrist, cu un număr mult mai mare de adepți, se străduiește să-și păstreze domnia pe Pământ, să scape de nimicire și să întunece în continuare adevărata Voință a lui Dumnezeu.

De aceea, fiți atenți la toate semnele promise! Fiecare trebuie să ia ultima decizie. Salvare sau nimicire! Căci de data aceasta este Voința lui Dumnezeu ca să piară tot ceea ce se încumetă din nou să I se împotrivească!

Orice delăsare în acest sens se va ridica împotriva voastră în Judecată! – Nu deasupra vreunei biserici vor sta Semnele lui Dumnezeu și nici un reprezentant al bisericii nu va purta semnul că el este Trimisul lui Dumnezeu! Ci numai Acela Care este legat inseparabil cu Semnele și Care, prin urmare, le poartă viu cu El, luminând în El, așa cum s-a întâmplat odinioară cu Fiul lui Dumnezeu atunci când a trăit pe acest Pământ. Este Crucea Adevărului, luminând viu în El, și Porumbelul deasupra Lui! Ele vor deveni vizibile pentru toți cei care sunt binecuvântați să vadă lucruri spirituale pentru ca ei să depună mărturie despre acestea tuturor oamenilor de pe Pământ; căci în toate popoarele vor exista oameni cărora li se va permite de data aceasta “să vadă”, ca ultimă Îndurare a lui Dumnezeu!

Aceste Semne Sublime ale Sfântului Adevăr nu pot fi niciodată simulate. Nici măcar Lucifer, care trebuie să se retragă din fața lor, nu poate face acest lucru, cu atât mai puțin un om. De aceea, cel care încă mai vrea să se opună acestor Semne ale lui Dumnezeu, acela I se opune de acum înainte lui Dumnezeu, devenind vrăjmașul lui Dumnezeu. Prin aceasta el arată că nici nu este și nici nu a fost vreodată slujitor al lui Dumnezeu, indiferent ce a pretins până acum că este pe Pământ.

Lupta creştinului

Romani 7:22-25

Robert Murray M’Cheyne


,,Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?… Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!… Astfel dar, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc Legii păcatului.” (Romani 7:22-25)

Un credincios trebuie să fie cunoscut nu numai după pacea şi bucuria sa, ci şi după lupta şi suferinţa sa. Pacea sa este deosebită: ea izvorăşte din Hristos, este cerească, este o pace sfântă. Lupta sa este la fel de deosebită: este adânc înrădăcinată, chinuitoare, şi nu încetează până la moarte. Am ales subiectul luptei creştinului ca să poţi cunoaşte, prin ea, dacă eşti un soldat al lui Hristos – dacă lupţi cu adevărat lupta cea bună a credinţei.

I. Credinciosul îşi găseşte plăcerea în Legea lui Dumnezeu: ,,După omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu.” (Romani 7:22)

1. Înainte ca un om să vină la Hristos, el urăşte Legea lui Dumnezeu: întregul său suflet se revoltă împotriva ei – ,,umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu” (Romani 8:7).

(1) Oamenii neconvertiţi urăsc Legea lui Dumnezeu din cauza purităţii sale. ,,Cuvîntul Tău este cu totul încercat, şi robul Tău îl iubeşte.” (Psalmul 119:140) Din acelaşi motiv oamenii lumeşti îl urăsc. Legea este exprimarea minţii pure şi sfinte a lui Dumnezeu. Este infinit opusă oricărei necurăţii sau păcat. Fiecare rând din Lege este împotriva păcatului. Dar oamenii fireşti iubesc păcatul, şi prin urmare urăsc Legea, pentru că ea li se opune în tot ceea ce ei iubesc. Aşa cum liliecii urăsc lumina şi zboară departe de ea, la fel oamenii neconvertiţi urăsc lumina pură a Legii lui Dumnezeu şi se depărtează de ea.

(2) Ei o urăsc pentru lărgimea sa. ,,Poruncile Tale sunt fără margini” (Psalmul 119:96). Legea se extinde asupra tuturor acţiunilor lor exterioare, văzute şi nevăzute; se extinde asupra oricărui cuvânt nefolositor pe care îl rostesc oamenii; se extinde asupra imaginilor pe care le privesc ochii lor; coboară în cele mai adânci peşteri ale inimilor lor; condamnă cele mai secrete izvoare ale păcatului şi poftei care se cuibăresc acolo. Oamenii neconvertiţi sunt în conflict cu Legea lui Dumnezeu din cauza stricteţii sale. Dacă s-ar extinde doar asupra acţiunilor mele exterioare, atunci aş putea să o suport; dar îmi condamnă cele mai secrete gânduri şi dorinţe, pe care nu le pot împiedica să apară. De aceea oamenii neevlavioşi se revoltă împotriva Legii.

(3) Ei o urăsc pentru caracterul ei neschimbător. ,,Cerul şi pământul vor trece, dar nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege” (Matei 24:25 şi 5:18 combinate). Dacă Legea s-ar schimba, sau ar renunţa la unele din cerinţele sale, sau ar muri, atunci oamenii neevlavioşi ar fi foarte mulţumiţi. Dar e la fel de neschimbătoare ca Dumnezeu: este scrisă pe inima lui Dumnezeu, ,,în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17). Nu se poate schimba decât dacă Dumnezeu s-ar schimba! Nu poate muri decât dacă Dumnezeu ar muri. Chiar în veşnicia iadului cerinţele şi blestemele ei vor fi aceleaşi. Este o Lege neschimbătoare, pentru că El este un Dumnezeu neschimbător. De aceea oamenii neevlavioşi au o ură neschimbătoare faţă de această Lege sfântă.

2. Când un om vine la Hristos, el este schimbat în totalitate. El poate spune: ,,Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu” (Romani 7:22). El poate spune împreună cu David: ,,Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea.” (Psalmul 119:97). El poate spune împreună cu Domnul Isus, în Psalmul 40 (versetul 8): ,,Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.” Sunt două motive pentru aceasta:

Primul motiv: Legea nu mai este un duşman. Dacă vreunul dintre cei ce tremuraţi, apăsaţi de sentimentul nenumăratelor voastre păcate şi de blestemele Legii pe care aţi încălcat-o, veţi fugi la Hristos, veţi găsi odihnă. Veţi descoperi că El a anulat în întregime pretenţiile Legii ca un Garant pentru păcătoşi, că i-a suportat în întregime toate blestemele. Veţi putea spune: ,,Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru mine, fiindcă este scris: ‘Blestemat e oricine este atârnat pe lemn'” (Galateni 3:13). Nu trebuie să vă mai temeţi, atunci, de acea înfricoşătoare Lege sfântă; nu sunteţi sub Lege, ci sub har (Romani 6:14). Nu trebuie să vă temeţi mai mult de Lege decât v-aţi teme după Ziua Judecăţii. Imaginaţi-vă un suflet mântuit după Ziua Judecăţii. Când acea scenă îngrozitoare a trecut – când morţii, mari şi mici, au stat înaintea Scaunului de domnie mare şi alb (Apocalipsa 20:11) – când sentinţa suferinţei veşnice a căzut asupra tuturor celor neconvertiţi şi aceştia s-au scufundat în iazul al cărui foc nu poate fi stins niciodată; nu va spune atunci acel suflet mântuit: ,,Nu mai trebuie să mă tem de acea Lege sfântă; i-am văzut potirele mâniei (Apocalipsa 15:7) vărsate; dar nici un strop nu a căzut pe mine”? La fel poţi spune şi acum, o, cel ce crezi în Hristos! Când priveşti sufletul lui Hristos, sfâşiat de trăsnetele lui Dumnezeu, când priveşti trupul Său, străpuns pentru păcat, poţi spune: ,,El a fost făcut blestem pentru mine; de ce să mă mai tem de acea Lege sfântă?”

Al doilea motiv: Duhul lui Dumnezeu scrie Legea în inimă. Promisiunea spune: ,,După zilele acelea, zice Domnul, voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu” (Ieremia 31:33). Atunci când vii la Hristos, frica de Lege îţi dispare, dar Duhul Sfânt care îţi intră în inimă te face să iubeşti Legea. Duhul Sfânt nu mai este ţinut departe de acea inimă; El intră în ea şi o înmoaie; El ia inima de piatră (Ezechiel 36:26) şi pune în loc o inimă de carne (Ezechiel 36:26); pe aceasta El scrie sfânta, sfânta Lege a lui Dumnezeu. Atunci Legea lui Dumnezeu e dulce pentru acel suflet; el îşi găseşte plăcerea în ea. ,,Legea este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12).El doreşte acum, cu sinceritate, ca fiecare gând, cuvânt şi faptă să fie în conformitate cu acea Lege. ,,O, de ar ţinti căile mele la păzirea orânduirilor Tale! Multă pace au ceice iubesc Legea Ta, şi nu li se întâmplă nici o nenorocire” (Psalmul 119:5 şi 119:165 combinate). Psalmul 119 devine respiraţia acelei inimi noi. Acum va tânji el ca întreaga lume să se supună acelei Legi pure şi sfinte. ,,Ochii îmi varsă şiroaie de ape, pentru că Legea Ta nu este păzită” (Psalmul 119:136). O, de ar şti întreaga lume că sfinţenia şi fericirea sunt unul şi acelaşi lucru! Pune-te la încercare. Poţi spune: ,,După omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu” (Romani 7:22)? O iubeşti acum? Tânjeşti după vremea când vei trăi în întregime sub ea – sfânt, aşa cum Dumnezeu este sfânt, curat, aşa cum Cristos este curat?

O, veniţi, păcătoşi, daţi-vă inimile lui Hristos, ca El să poată scrie pe ele Legea Sa sfântă! Destul aţi avut legea Diavolului întipărită în inimile voastre; veniţi la Domnul Isus, şi El vă va adăposti de blestemele Legii şi vă va da Duhul Sfânt care va scrie toată Legea în inimile voastre; El te va face să o iubeşti din tot sufletul tău. Roagă-L să-Şi ţină promisiunea. Cu siguranţă, destul ai încercat plăcerile păcatului. Vino acum, şi încearcă plăcerile sfinţeniei dintr-o inimă curată. Dacă vei muri cu inima aşa cum e acum, aceasta va fi însemnată ca o inimă păcătoasă pentru întreaga veşnicie: ,,Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe” (Apocalipsa 22:11). Vino şi primeşte o inimă nouă până nu vei muri: pentru că, dacă nu te naşti din nou, nu vei putea vedea împărăţia lui Dumnezeu.

II. Un credincios adevărat simte în mădularele sale o lege care se împotriveşte (Romani 7:23)

,,Văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva Legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele” (Romani 7:23). Când un păcătos vine pentru prima dată la Hristos, el se gândeşte adesea că de-acum şi-a luat rămas bun pentru totdeauna de la păcat: ,,De-acum nu voi mai păcătui niciodată.” Se simte deja la poarta cerului. Dar curând o mică ispită îi dă în vileag inima, şi el strigă: ,,Văd o altă lege.”

1. Observaţi că el o numeşte ,,o altă lege”, o lege total diferită de Legea lui Dumnezeu – o lege în totalitate contrară acesteia. În versetul 25 el o numeşte ,,legea păcatului” – o lege care îi porunceşte să păcătuiască – care îl îmboldeşte înainte prin răsplăţi şi ameninţări. În Romani 8:2 este numită ,,legea păcatului şi a morţii” – o lege care nu numai că duce la păcat, dar şi la moarte, la moarte veşnică: ,,plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Este aceeaşi lege numită în Galateni carnea: ,,carnea pofteşte împotriva Duhului” (5:17). Este aceeaşi ca în Efeseni 4:22, unde este numită ,,omul cel vechi”, care se strică după poftele înşelătoare. Aceeaşi lege care în Coloseni 3 este numită ,,mădularele voastre” – ,,De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli” (versetul 5). Aceeaşi lege este numită în Romani 7:24 ,,acest trup de moarte”. Adevărul este, prin urmare, că în inima credinciosului rămân toate mădularele şi trupul unui om vechi, sau ale unei vechi naturi: rămâne fântâna oricărui păcat care a poluat vreodată lumea.

2. Mai observaţi că această lege face ceva – ,,se luptă”. Legea din mădulare nu stă liniştită, ci întotdeauna luptă. Nu poate fi niciodată pace în inima unui credincios. Există pacea cu Dumnezeu, dar o luptă continuă cu păcatul. Această lege din mădulare are la dispoziţia sa o armată de pofte şi duce un război constant împotriva Legii lui Dumnezeu. Într-adevăr, uneori o armată stă la pândă şi aşteaptă în linişte până soseşte momentul potrivit pentru a ataca. La fel, poftele din inimă aşteaptă adesea în tăcere până în ora ispitei, şi atunci se războiesc cu sufletul. Inima este ca un vulcan. Uneori dormitează şi nu scoate altceva decât fum, dar focul mocneşte în adâncuri şi în curând va erupe din nou. Există doi mari luptători în sufletul credinciosului. Pe de o parte e Satan, având sub comanda sa carnea şi poftele sale; de cealaltă parte e Duhul Sfânt, având sub comanda sa întreaga nouă făptură. Şi astfel ,,firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi” (Galateni 5:17).

Câştigă vreodată Satan această luptă? În adânca înţelepciune a lui Dumnezeu, uneori legea din mădulare duce sufletul în robie. ,,Noe era un om neprihănit” (Geneza 6:9) şi Noe umbla cu Dumnezeu, cu toate acestea a fost dus în robie: ,,Noe a început să fie lucrător de pământ, şi a sădit o vie. A băut vin, s-a îmbătat şi s-a dezgolit în mijlocul cortului său” (Geneza 9:20-21). Avraam a fost ,,prietenul lui Dumnezeu” (Iacov 2:23) şi totuşi a rostit o minciună, spunând despre nevasta lui Sara: ,,Este sora mea.” Iov a fost un om neprihănit, se temea de Dumnezeu şi ura răul, şi totuşi a fost provocat să blesteme ziua în care s-a născut. La fel stau lucrurile cu Moise, David, Solomon, Ezechia, Petru şi apostolii.

Aţi experimentat această luptă? E un semn clar al copiilor lui Dumnezeu. Mă tem că cei mai mulţi dintre voi nu aţi simţit-o niciodată. Să nu mă înţelegeţi greşit. Fiecare dintre voi aţi simţit uneori un conflict între conştiinţa voastră naturală şi Legea lui Dumnezeu. Dar aceasta nu este războiul din inima credinciosului, care este lupta dintre Duhul lui Dumnezeu din inimă şi ,,omul cel vechi cu faptele sale”.

Dacă vreunul dintre voi geme sub apăsarea acestei lupte, învaţă să te laşi smerit de ea, dar nu descurajat.

Mai întâi, lasă-te smerit de ea. Scopul ei este să te facă să zaci în ţărână şi să simţi că nu eşti altceva decât un vierme. O! Ce ticălos mizerabil trebuie să fii, dacă şi după ce ai fost iertat şi ai primit Duhul Sfânt, inima ta continuă să fie o fântână a oricărei nelegiuri! Cât de respingător poţi fi, dacă în cele mai solemne clipe când te apropii de Dumnezeu, în acele momente emoţionante, tu încă ai în sânul tău toate mădularele vechii naturi! Fie ca aceasta să te păstreze smerit.

Apoi, fie ca aceasta să te înveţe că ai nevoie de Hristos. Ai nevoie de sângele Său preţios la fel de mult acum ca la început. Nu poţi sta vreodată înaintea lui Dumnezeu aşa cum eşti. Trebuie din nou şi din nou să mergi la El pentru a fi spălat. Chiar şi pe patul de moarte trebuie să te adăposteşti sub Iehova, neprihănirea noastră. De asemenea, trebuie să te rezemi de Hristos. Numai El poate birui în tine. Lipeşte-te mai aproape de El în fiecare zi.

III. Sentimentele unui credincios în timpul acestei lupte:

1. El se simte nenorocit. ,,O, nenorocitul de mine!” (Romani 7:24). Nimeni din lumea aceasta nu e mai fericit ca un credincios. El a venit la Hristos şi a găsit odihna. Toate păcatele sale au fost iertate în Hristos. Se poate apropia de Dumnezeu ca un copil. Duhul Sfânt locuieşte în el. El are nădejdea slavei (Coloseni 1:27). În cele mai îngrozitoare clipe el poate rămâne liniştit, pentru că simte că Dumnezeu e cu El. Cu toate acestea, sunt momente în care strigă: ,,O, nenorocitul de mine!” Când simte boala propriei sale inimi – când simte ţepuşul din carne (2 Corinteni 12:7) – când inima sa păcătoasă e descoperită în toată răutatea ei înfricoşătoare – vai, atunci el se aruncă la pământ, strigând: ,,O, nenorocitul de mine!” Un motiv al acestei nenorociri este că păcatul descoperit în inimă îndepărtează sentimentul iertării. Conştiinţa este învăluită în vinovăţie şi un nor întunecat acoperă sufletul. ,,Cum mă voi putea duce din nou înaintea lui Hristos?” strigă el. ,,Vai! L-am îndepărtat prin păcatul meu pe Mântuitorul!” Un alt motiv este caracterul dezgustător al păcatului. Este simţit ca o viperă în inimă. Omul firesc se simte adesea foarte nefericit din cauza păcatului, dar niciodată nu îi simte caracterul respingător; pentru noua făptură însă este cu adevărat scârbos. Vai! Fraţilor, cunoaşteţi voi ceva din nenorocirea credinciosului? Dacă nu, nu-i veţi cunoaşte nici bucuria sa. Dacă nu cunoaşteţi lacrimile şi gemetele lui, nu-i veţi cunoaşte nici cântecul de biruinţă.

2. El caută scăparea. ,,Cine mă va izbăvi?” În trecut, unii tirani obişnuiau să-şi lege prizonierii cu lanţuri de un trup mort; astfel, oriunde mergea prizonierul, trebuia să tragă după el un cadavru în putrefacţie. Se crede că Pavel face aluzie aici la această practică inumană. El îşi simţea vechiul om ca pe un cadavru putred, pe care îl târa neîncetat după el oriunde mergea. Dorinţa lui arzătoare era să fie fie eliberat de acesta. Cine să ne izbăvească? Vă amintiţi cum odată, când Dumnezeu a lăsat ca un ţepuş în carne să-i chinuie slujitorul, un sol al lui Satan care să-l pălmuiască (2 Corinteni 12:7), Pavel căzut pe genunchi. ,,De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia.” O, aceasta este adevăratul semn al copiilor lui Dumnezeu! Cei din lume au o natură veche; ei nu au altceva în afară de această veche natură. Dar aceasta nu-i duce pe genunchi. Tu cum stai, suflet drag? Oare putreziciunea dinăuntrul tău te face să mergi la tronul harului? Te determină să chemi numele Domnului? Te face să spui, ca văduva insistentă, ,,Fă-mi dreptate în cearta cu pârâşul meu”? Te face să strigi după Domnul Isus, ca femeia canaanită? O, aminteşte-ţi, dacă pofta poate lucra în inima ta şi tu rămâi mulţumit în această stare, tu nu îi aparţii lui Hristos!

3. El mulţumeşte pentru izbândă. Cu adevărat, ,,în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8:37), pentru că putem aduce mulţumiri înainte de terminarea luptei. Da, chiar în cele mai întunecate clipe ale bătăliei noi putem privi la Hristos şi putem striga: ,,Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu!” În clipa în care un suflet, gemând sub apăsarea depravării, îşi ridică privirea spre Domnul Isus, în acel moment gemetele sale sunt transformate în cântări de laudă. În Hristos descoperi o fântână care te spală de vinovăţia tuturor păcatelor tale. În Hristos descoperi har suficient pentru tine – har care să te susţină până la sfârşit – şi o promisiune sigură că rădăcinile păcatului vor fi smulse în întregime. ,,Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu” (Isaia 43:1). O, aceasta ne transformă gemetele în cântece de laudă! Cât de adesea începe un Psalm cu gemete şi se sfârşeşte cu laudă! Aceasta e experienţa zilnică a poporului lui Dumnezeu. E şi a ta? Pune-te la încercare. Dacă nu cunoşti cântarea de biruinţă a credinciosului, niciodată nu-ţi vei arunca împreună cu el cununa la picioarele Mielului (Apocalipsa 4:10). Scump credincios, mulţumeşte-te să te lauzi cu slăbiciunile tale, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în tine (2 Corinteni 12:9).

 

Lupta împotriva păcatului pâna la sânge (Evrei 12:1-7)
Evrei 12:4 Voi nu v-ați împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului.

A te lupta până la sânge împotriva păcatului înseamnă să lupt cu toată puterea mea, să lupt fără să mă dau bătut, să lupt indiferent de câtă durere îmi pricinuiește această luptă, să lupt în așa fel încât sa câștig.
Păcatul este lipsa de conformitate față de legea lui Dumnezeu, față de Învățătura apostolilor dată de Dumnezeu Bisericii, față de Cuvântul lui Dumnezeu, prin faptă, morală sau atitudine. Păcatul este a avea o altă direcție decât cea cerută de Dumnezeu, referitor la orice domeniu din viață.
În ebraică există patru rădăcini principale ale cuvântului. Cel mai frecvent utilizat este ht’ (חָטָא transliterat chata, fonetic khaw-taw’) și împreună cu derivatele lui el reda ideea de-a nu lovi o țintă sau a devia de la direcția propusă.
Principalul termen folosit pentru păcat în Noul Testament este hamartia, care este echivalent cu ht’ din ebraica. În greaca clasică este folosit cu sensul de-a nu lovi o țintă sau de-a lua un drum greșit.
Alți termini folosiți cu sensurile lor sunt: paraptoma = eroare de măsură, gafa, nelegiuire – parabasis = călcare de lege, a trece dincolo de norma acceptată – Asebeia = lipsa de evlavie – Anomia = fărădelege, dispreț față de lege -Kakia și poneria = depravare morală și spiritual – adikia = nedreptate, strâmbătate, nelegiuire ectc, folosite pentru un rău făcut aproapelui.
Există păcate cu voie (cu știință ) și fără voie, există păcate de comitere și de omitere, cu fapta, vorba și gândul.
Consecințele păcatului:
A.  Stricăciunea (degradarea), B.  Vinovăția (Este sentimentul de auto-condamnare a omului, bazată pe dezaprobarea lui Dumnezeu față de păcat. Este conștienta faptului că el merită să fie pedepsit, datorita faptului că a încălcat voia lui Dumnezeu. Atunci când omul își simte vinovăția+ datorita pacatului, exista tendinta de-as ascunde  responsabilitatea față de acel păcat.), C. Robia sau sclavia [Păcatul robește (Ioan cap 8:34-36) – Numai Domnul Isus poate elibera de robia păcatului. In Romani 6, Pavel aduce la cunoștință că un om este fie rob al păcatului fie rob al neprihănirii.], D.  Suferința [Păcatul aduce suferință atât pentru păcătos cât și pentru alții în jurul său. Cea mai mare parte a suferinței umane din aceasta lume se datorează păcatului. – (Gen 3:17-19) ], E. Orbirea morală și spiritualăF. Moartea (Trei aspecte ale morții: a. Moartea fizicăb. Moartea spirituală, c. Moartea veșnică sau moartea 2-a, înseamnă despărțirea definitivă de Dumnezeu.)
Ca sa nu avem parte de moartea veșnică noi trebuie să experimentăm o altă moarte, moartea față de păcat.
“Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.” (Rom 6:10-12)

Câteva realități biblice cu privire la lupta împotriva păcatului:

1. Biruința este dată doar prin credința în Isus (Evrei 12:2)
Romani 10:10 Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire,
În fața păcatului, noi nu putem să ne ancoram în altceva decât în Hristos Domnul.
Păcatul aduce moartea, despărțirea de Dumnezeu și prin firea pamântească omul este rob al păcatului, prin păcat omul este despărțit de Dumnezeu. Până când omul nu crede în Isus, firea îl conduce pe om în inima lui. Atunci când omul crede în Isus, se pocăiește de păcatele sale, de atunci Domnul prin Duhul Sfânt conduce și Domnește înăuntrul omului. Acolo se naște omul duhovnicesc din Dumnezeu, care se lasă condus de Duhul lui Dumnezeu.

“Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi. Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege.  Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea,  închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide,  pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.  Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia,  blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.  Cei ce sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.  Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul.” ( Galateni 5:17- 25)

“ Au plecat de la muntele Hor pe drumul care duce spre Marea Roşie, ca să ocolească ţara Edomului. Poporul şi-a pierdut răbdarea pe drum şi a vorbit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise: “Pentru ce ne-aţi scos din Egipt ca să murim în pustiu? Căci nu este nici pâine, nici apă şi ni s-a scârbit sufletul de această hrană proastă.” Atunci Domnul a trimis împotriva poporului nişte şerpi înfocaţi, care au muşcat poporul, aşa încât au murit mulţi oameni în Israel.  Poporul a venit la Moise şi a zis: “Am păcătuit, căci am vorbit împotriva Domnului şi împotriva ta. Roagă-te Domnului, ca să depărteze de la noi aceşti şerpi.” Moise s-a rugat pentru popor.  Domnul a zis lui Moise: “Fă-ţi un şarpe înfocat şi spânzură-l de o prăjină; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi.”” (Numeri 21:4-8)

“Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului,  pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.  Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.  Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” (Ioan 3:14-17)

“Găsesc, dar, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine.  Fiindcă, după omul dinăuntru, îmi place Legea lui Dumnezeu;  dar văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele.  O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte…?  Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru! … Astfel, dar, cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească slujesc legii păcatului. (Romani 7:21-25)

2. Păcatul se cuibărește în inimă, el trebuie mărturisit și să ne lepădăm de el

“Dar, ce iese din gură vine din inimă, şi aceea spurcă pe om.  Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele.” (Matei 15:18-19)
“Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!”(Psalmii 51:10)
“Sămânţa care a căzut pe pământ bun sunt aceia care, după ce au auzit Cuvântul, îl ţin într-o inimă bună şi curată şi fac rod în răbdare.” (Luca 8:15)
“Cercetează-mă, Doamne, încearcă-mă, trece-mi prin cuptorul de foc rinichii şi inima!” (Psalmii 26:2)
“Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile!” (Psalmii 139:23)

Păcatul trebuie identificat în inimile noastre, în funcție de dorințele din inimă, noi lăsăm și gândurile noastre să ne conducă.
Păcatul trebuie mărturisit și trebuie să ne lepădăm de el.
“Mărturisiţi-vă acum greşeala înaintea Domnului Dumnezeului părinţilor voştri şi faceţi voia Lui! Despărţiţi-vă de popoarele ţării şi de femeile străine.” (Ezra 10:11)
“Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.” (Iacov 5:16)
” Lepădaţi, dar, orice răutate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă şi de clevetire;  şi, ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire,  dacă aţi gustat în adevăr că bun este Domnul.” (1 Petru 2:1-3)
“Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.” (2 Timotei 2:22)

3. Inima trebuie umplută cu Cuvântul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt
“Strâng cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” (Psalmii 119:11)
“Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat.” (Romani 5:5)
Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? (1 Corinteni 3:16)
Ca să umpli inima cu cuvântul, trebuie să-ți folosești mintea, gândurile, să citești Cuvântul, să-L memorezi, să meditezi la El

“Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.  Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.  Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta.  Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula.  Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini şi să-ţi fie ca nişte fruntare între ochi.  Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale.” (Deuteronom 6:4-9)
“Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit” (Efeseni 1:13)
“Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” (Romani 12:2)
“De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji şi puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la arătarea lui Isus Hristos.  Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă.  Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră.   (1 Petru 1:13-15)
“Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie.  Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos;  dacă, cel puţin, L-aţi ascultat şi dacă, potrivit adevărului care este în Isus, aţi fost învăţaţi cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare;  şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre,  şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul.” (Efeseni 4:19-24)

4. Practica vieții înseamnă lepădare de mine în detrimental păcatului
“Cine păzeşte poruncile Lui rămâne în El, şi El în el. Şi cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul pe care ni L-a dat.” (1 Ioan 3:24)
“Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti” (Geneza 4:7)
“De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa;  cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia;  cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni.” (2 Petru 1:5-7)

Păcatul este de-o gravitate enormă, atât de grav încât Dumnezeu din Cer și-a dat Unicul Fiu să moară pentru noi, ca să fim mântuiți din păcat. Este singura soluție pentru a scăpa de păcat, venind la Hristos, crezând Evanghelia și trăind conform Cuvântului Său, în sfintenia cerută de Dumnezeu.
Am învățat astăzi câteva realități biblice cu privire la lupta împotriva păcatului: Biruința este dată doar prin credința în Isus. Păcatul se cuibărește în inimă, el trebuie mărturisit și să ne lepădăm de el. Inima trebuie umplută cu Cuvântul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Practica vieții înseamnă lepădare de mine în detrimentul păcatului.

Simion Ioanăș

Biruitori în lupta spirituală

 

,,Încolo, fraților, întăriți-vă în Domnul și în puterea tăriei Lui. Îmbrăcați-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteți ține piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești. De aceea, luați toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea și să rămâneți în picioare, după ce veți fi biruit totul. Stați gata, dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcați cu platoșa neprihănirii, având picioarele încălțate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luați scutul credinței, cu care veți putea stinge toate săgetile arzătoare ale celui rău. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni și cereri. Vegheați la aceasta, cu toată stăruința, și rugăciune pentru toți sfinții.” (Efeseni 6:10-18)

Vremurile în care trăim se caracterizează printr-o luptă spirituală așa de cruntă, încât simțim și vedem realmente cu ochii de carne bătălia care se dă între lumină și întuneric, viață și moarte, bine și rău. Ce este lupta spirituală? O definiție simplă ar fi ,,bătălia pentru suflet”, o luptă care se dă în primul rând la nivelul minții, gândurilor, un război nevăzut, continu, care se dă în fiecare dintre noi. O luptă între firea pământească și Duhul. Ne-am născut cu această fire, care este o înclinație naturală, greu de rezistat împotriva ei, de a îndeplini dorințele-i păcătoase. Este o luptă pe viață și moarte cu puterea celui rău, în care nu putem folosi altceva decât arme spirituale. Apostolul Pavel le-a scris creștinilor din Efes să fie tari în Domnul și puterea tăriei Lui, să stea ferm și să folosească armătura spirituală ca și Adevărul, Credința și Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a rezista strategiilor diavolului.

Dacă privim în noi înșine și vom fi sinceri, vom vedea de câte ori am dat curs firii, dorințelor ei și am păcătuit la nivelul inimii, minții, motivației… și trăind așa, am devenit pe neașteptate robii ei. De câte ori ne-am lăsat conduși de ură, judecată, bârfă, nervi, iuțime,… tot de-atâtea ori ne-am lăsat conduși de fire. Când rănim cu vorba, mințim, ne răzvrătim, nu iubim, nu suntem supuși,… firea ne conduce, toate acestea sunt manifestări ale firii. Ea luptă împotriva Duhului, nu pot locui împreună. Dacă nu o răstignim în fiecare zi, nu ne descotorosim de ea, va deveni un asupritor din mâna căruia omul cu puterea lui nu poate scăpa. Nimeni nu poate scăpa de firea pământească și de sub dominația ei decât prin pocăință. Credința în Isus și pocăința față de păcat sunt o ușă prin care Isus intră și acolo are loc nașterea din nou. Natura noastră păcătoasă se schimbă. Avem viață din Duhul lui Dumnezeu pentru că trăim după îndemnurile Lui. În Romani 8:1 scrie: ,,Acum, dar, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului.” Când suntem plini de Duh, de Dumnezeu, caracterul Lui se va reflecta în noi, vom iubi și ierta ca și El, vom vorbi ca și El, vom privi prin ochii Lui, vom acționa conduși de El în orice situație.

Spre exemplu, putem noi vedea dincolo de un copil neascultător, răzvrătit, rebel,… o luptă spirituală, o bătălie care se dă pentru sufletul lui? M-am întrebat de multe ori, ce este așa de greu să asculte, să fie supuși,… de ce atâta împotrivire și rebeliune? Și mi-am dat seama că, de fapt se dă o luptă imensă pentru sufletul lor, pe toate fronturile. Sufletul lor are o valoare inestimabilă dată chiar de sângele lui Isus și diavolul știe asta și nu-i place, de aceea vrea cu orice preț să le câștige sufletele. Acum, un copil nu este destul de matur, sau pregătit să intre într-o bătălie, cu cât mai mult în lupta spirituală. Ce vom face noi? Vom sta nepăsători sau treji, gata de luptă? Vom folosi armele firii (răutate, arătare cu degetul, amenințare), sau vom stărui în rugăciune, plini de credință și dragoste pentru sufletele lor? Tot la fel, mulți oameni chiar din Biserică se luptă cu anxietatea, frica, panica,… Avem ,,ochi” să vedem în spatele acestor manifestări o bătălie care se dă pentru sufletele lor, să le stăpânească mintea, gândurile și acțiunile lor? Putem realiza că dincolo de răutatea sau răceala cu care ți-a răspuns cineva, dincolo de bârfă, invidie, judecată, se dă o luptă cu sufletul respectiv și nici nu realizează poate? Ce vom face în aceste situații? Putem noi oare, în loc să-i judecăm sau etichetăm, să-i iertăm, să-i  iubim cu iubirea lui Isus, să le vorbim cu dragoste și să ne rugăm pentru sufletele lor?  Ne surprind aceste momente de test îmbrăcați cu armătura Duhului sau plini de fire? Ne putem analiza personal, privind în urmă la reacțiile noastre în diferite momente de criză sau viața de zi cu zi. Am fost biruitori sau biruiți? Dacă suntem plin de Duh, cu siguranță vom acționa și lupta cu armele Duhului. Să băgăm bine de seamă ca nu cumva, din neveghere, să luptăm cu faptele firii care sunt potrivnice lui Dumnezeu și care ne duc direct în iad. Mă înspăimânt la gândul că, s-ar putea să fim în Biserică de mai puțin timp sau mai mulți ani, să spunem că ne-am rezolvat problema mântuirii și nu ne-am răstignit încă firea cu poftele și patimile ei. Nu cumva să ne trezim luptând împotriva lui Dumnezeu prin simplul fapt că trăim conduși de fire. Dimpotrivă, să stăm gata, oricând pregătiți, încinși cu Adevărul, îmbrăcați în Neprihănire, încălțați cu râvna Evangheliei păcii, având ca scut Credința și Cuvântul lui Dumnezeu ca și sabie. Dacă vom fi echipați cu această armură, vom putea înfrunta orice săgeată din partea celui rău și vom rămâne în picioare după ce vom fi biruit totul. Să nu uităm că nu suntem singuri în această luptă, ci cu noi e Dumnezeu, Biruitorul! ,,Totuși, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori prin acela care ne-a iubit.” (Romani 8:37)  Satan este un dușman înfrânt, deci noi trebuie să luptăm de pe o poziție de victorie și nu de teamă că am putea fi înfrânți. Trebuie doar să ne împotrivim lui tare în credință și el va fugi de la noi. Mai știm că cel ce locuiește în noi este mai tare decât diavolul și toate puterile iadului știu lucrul acesta.  Să fim încurajati și de faptul ,,…căci noi nu suntem în necunoștință depre planurile lui (2 Corinteni 2:11b),  avem puterea Duhului Sfânt în noi și promisiunea lui Dumnezeu de singuranță absolută în Cristos. Resursele spirituale pe care le avem în El sunt mai mult decât suficiente ca să ne susțină în fața dușmanului. Acest lucru este un motiv de mare bucurie, care ne dă putere și îndrăzneală în orice circumstanță.

În încheiere, dacă ne bazăm pe puterea lui Dumnezeu și ne protejăm folosind întreaga armură a Duhului, vom birui cu siguranță în lupta spirituală. Mai mult ca oricând să fim treji, să stăm gata, pregătiți în orice moment și plini de curaj să luptăm știind că înaintea noastră merge chiar El, Dumnezeu, Biruitorul!  Slavă Lui!!!

Magdalena Cozma

Neemia – un rob slujitor credincios al lui Dumnezeu (6)
Neemia 6

Stephan Isenberg

 

https://www.soundwords.de/ro/neemia-un-rob-slujitor-credincios-al-lui-dumnezeu-6-a11742.html

 

 

© SoundWords, Online începând de la: 19.02.2019, Actualizat: 19.02.2019

Versete călăuzitoare: Neemia 6

Viclenie

Neemia 6.1-3: Şi a fost aşa: când au auzit Sanbalat şi Tobia şi Gheşem arabul şi ceilalţi vrăjmaşi ai noştri că eu reconstruiam zidul şi că nu mai rămăsese spărtură în el (deşi în timpul acela încă nu pusesem uşile la porţi), Sanbalat şi Gheşem au trimis la mine, spunând: „Vino, să ne întâlnim împreună în satele din şesul Ono“. Dar ei gândeau să-mi facă rău. Şi le-am trimis soli, spunând: „Eu fac o lucrare mare şi nu pot să cobor. De ce să înceteze lucrarea, lăsând-o şi coborând la voi?“

Natura împotrivirii: Vrăjmaşul îşi schimbă aici forma de luptă. Când el a văzut că lupta era fără perspectivă de succes din cauza vegherii şi a pregătirii de luptă a lui Neemia şi a iudeilor, el a schimbat viclenia luptei şi a spus: „Vino, să ne întâlnim împreună!” În aceasta era cuprins ceva foarte ispititor. Deoarece ei nu au putut nimic obţine prin vrăjmăşie vizibilă, au trecut la prietenie făţarnică. Vrăjmaşul nu mai avea mult timp, căci zidul era aproape de terminare şi curând se vor pune porţile şi atunci va deveni mult mai greu să întreprinzi ceva împotriva Ierusalimului (Neemia 6.1).

Vrăjmaşul trebuie să recunoască că o întâlnire în interiorul zidurilor era imposibilă. De aceea el încearcă să atragă pe Neemia afară din cetate. Noi trebuie să purtăm toată armura lui Dumnezeu:

  • Efeseni 6.11: … ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului.

Şi în timpul nostru este o mişcare ecumenică şi o mişcare a alianţei. Aceste mişcări încearcă să „atragă” pe creştini într-un alt loc, pentru ca acolo să aibă părtăşie cu creştini cu care niciodată nu s-ar fi putut practica părtăşia, din cauza învăţăturii fundamental falsă. În cadrul acestei mişcări nu este vorba în primul rând de a strânge pe adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, ci să se unească diferite grupe, sisteme şi biserici. Însă aceasta niciodată nu este gândul Sfintei Scripturi.

S-ar putea ca nu tot ce se face în aceste mişcări să fie rău, şi cu toate acestea noi nu suntem chemaţi să activăm acolo împreună. Când Ioan a spus odată Domnului: „Învăţătorule, noi am văzut pe cineva scoţând demoni în Numele Tău; şi l-am oprit, pentru că nu ne urma”, Domnul Isus i-a spus: „Nu-l opriţi”, însă El nu a spus: „Mergeţi după el.” Nu este treaba noastră să interzicem astfel de mişcări sau să luptăm împotriva lor. Deseori se participă chiar din motive şi imbolduri sincere; dar cu toate acestea nu suntem chemaţi să lucrăm împreună acolo. Fii un Neemia şi nu asculta de cuvintele: „Vino, să ne întâlnim împreună în satele din şesul Ono!” – dacă nu putem avea părtăşie în interiorul zidurilor, atunci nu putem avea nici în afara lor.

Repetare

În afară de aceasta, duşmanul a pus mâna pe una din armele lui cele mai iubite: repetarea. El a încercat de patru ori să atragă pe Neemia afară din Ierusalim. Nu cunoaştem şi noi din viaţa personală această armă a vrăjmaşului? Probabil prima dată am fost statornici, eventual şi a doua şi a treia oară; dar de cât ori nu se întâmplă ca mai devreme sau mai târziu să fim înfrânţi de vrăjmaş? Să ne gândim la Samson, care timp de şapte zile a fost încolţit de soţia lui ca să-i dezlege ghicitoarea (Judecători 14). Sau la cealaltă soţie a lui, Dalila, care de asemenea l-a strâmtorat să-i facă cunoscut taina puterii lui; şi în cele din urmă Samson a ajuns totuşi slab:

  • Judecători 16.15-17: Şi ea i-a zis: „Cum poţi să spui: «Te iubesc!», când inima ta nu este cu mine? În aceste trei rânduri m-ai înşelat şi nu mi-ai spus în ce stă puterea ta cea mare“. Şi a fost aşa: a stăruit de el cu vorbele ei zilnic şi l-a silit, aşa că sufletul lui a fost mâhnit până la moarte. Şi şi-a deschis toată inima şi i-a zis: „N-a trecut brici pe capul meu, pentru că sunt nazireu al lui Dumnezeu din pântecele mamei mele; dacă voi fi ras, atunci puterea mea se va depărta de la mine şi voi slăbi şi voi fi ca orice om“.

Să ne gândim la Domnul nostru, cum El de trei ori a fost ispitit de diavolul. Care a fost răspunsul Lui scurt şi concis? „Este scris.” Neemia a rămas statornic în această situaţie. De ce?

Remediul: Neemia avea darul deosebirii duhurilor (compară cu 1 Corinteni 12.101 Ioan 4.1). El era aşa de mult în prezenţa lui Dumnezeu, că el a putut recunoaşte imediat şiretlicul vrăjmaşului. Răspunsul era la fel de scurt şi concis ca şi răspunsul Domnului în pustie, când L-a ispitit diavolul:

Neemia 6.3: Eu fac o lucrare mare şi nu pot să cobor.

Dacă noi nu putem să venim împreună cu cineva în interiorul zidurilor, atunci nu putem veni nici în afara lor – noi putem veni împreună cu creştinii (ca Adunare) numai acolo unde Domnul Isus doreşte să lase Numele Său să locuiască. Dacă de exemplu noi ne-am dat seama de multele învăţături rele din creştinătatea cu numele, atunci niciodată nu ne va veni gândul să mergem acolo, ca să serbăm un serviciu divin. Pentru aceasta nu era necesar din partea lui Neemia să facă nici măcar o rugăciune.

În zilele noastre este înclinarea să se spună: atâta timp cât nu frângem pâinea împreună putem avea părtăşie şi cu acei credincioşi a căror umblare nu este în ordine sau chiar trăiesc în păcate mari. – Aceasta este o părere total nebiblică (compară cu 1 Corinteni 52 Timotei 2 şi multe altele).

Acuzaţii publice şi false

Neemia 6.5-9: Atunci Sanbalat a trimis la mine pe slujitorul său, în felul acesta, a cincea oară, cu o scrisoare deschisă în mâna sa, în care era scris: „S-a auzit între naţiuni, şi Gaşmu zice că tu şi iudeii aveţi de gând să vă răsculaţi, de aceea construieşti tu zidul; şi, potrivit acestor vorbe, tu vei ajunge împăratul lor. Şi ai pus chiar profeţi ca să strige cu privire la tine în Ierusalim, zicând: «Este un împărat în Iuda!» Şi acum se va da de ştire împăratului potrivit cuvintelor acestora; vino deci acum să ne sfătuim împreună“. Şi am trimis la el, spunând: „Nu s-au făcut astfel de lucruri cum spui tu, ci tu le născoceşti chiar din inima ta“. Pentru că toţi voiau să ne înspăimânte, zicând: „Le vor slăbi mâinile de la lucrare şi ea nu se va face“. Şi acum, Dumnezeule, întăreşte-mi mâinile!

Natura împotrivirii: După ce vrăjmaşul a probat de patru ori atacul anterior, el se foloseşte acum de o formă mai puternică de viclenie, prin aceea că scrie o scrisoare deschisă şi discreditează pe Neemia şi lucrarea lui. Câtă nenorocire s-a produs prin scrisorile deschise, şi cât de des creştini serioşi au fost învinovăţiţi prin astfel de scrisori de lucruri false; cum s-a discreditat întreaga Adunare/Biserică prin astfel de scrisori fatale!

Remediul: Neemia acordă adevărului locul care i se cuvine. Noi nu trebuie să lăsăm totul să treacă pe lângă noi fără luptă. Dacă suntem atacaţi pe nedrept, uneori se poate recomanda să scriem o prezentare contrară; aceasta ne arată felul de comportare al lui Neemia. Noi citim şi despre Domnul Isus că El a tăcut când I s-au adus unele acuzaţii false, dar şi că El a spus cu privire la o acuzare falsă:

  • Ioan 18.23: Isus i-a răspuns: „Dacă am vorbit rău, mărturiseşte despre răul acesta; iar dacă am vorbit bine, de ce Mă loveşti?”

Este foarte remarcabil, că Neemia spune în acest context: „Şi acum, Dumnezeule, întăreşte-mi mâinile!” – el merge la Dumnezeu cu orice nevoie, acesta este caracterul unui rob slujitor adevărat al lui Dumnezeu. Şi aici ne gândim la Domnul nostru, care în cel mai mare necaz a căutat faţa lui Dumnezeu în grădina Eden. Neemia recunoaşte, că puterea lui nicidecum nu este suficientă împotriva acestui atac. El se sprijină în totul pe Dumnezeu!

Întărâtat la frică

Neemia 6.10-14: Şi eu am mers la casa lui Şemaia, fiul lui Delaia, fiul lui Mehetabeel, care se închisese. Şi el a zis: „Să ne întâlnim la casa lui Dumnezeu, înăuntrul templului, şi să închidem uşile templului; pentru că ei vin să te ucidă: da, noaptea vin să te ucidă“. Şi am zis: „Un om ca mine să fugă? Şi cine, fiind ca mine, ar putea să intre în templu şi să trăiască? Nu voi intra!“ Şi am cunoscut că, iată, nu-l trimisese Dumnezeu; pentru că el rostea profeţia aceasta împotriva mea; şi Tobia şi Sanbalat îl tocmiseră. Pentru aceasta era tocmit, ca să mă înspăimânte şi să fac aşa şi să păcătuiesc, şi să aibă cu ce să-mi scoată nume rău, ca să mă învinuiască. Adu-Ţi aminte, Dumnezeul meu, de Tobia şi de Sanbalat, potrivit cu aceste fapte ale lor şi, de asemenea, de profetesa Noadia şi de ceilalţi profeţi care voiau să mă înspăimânte.

Natura împotrivirii: Vrăjmaşul încearcă să-i producă teamă şi groază lui Neemia. Pentru aceasta el nu se dă înapoi să constrângă un preot pentru scopurile lui.[1] Când conducătorii spirituali ai poporului eşuează, atunci întotdeauna este o provocare deosebită pentru poporul lui Dumnezeu. Unii arată foarte spirituali, însă inima lor este departe de o viaţă trăită cu Dumnezeu. Probabil nu este chiar aşa de rar în timpul nostru, că unii pot rosti rugăciuni frumoase duminica şi în timpul săptămânii nu se vede nimic la ei dintr-o viaţă spirituală trăită cu Dumnezeu. Domnul Isus a citat odată pe profetul Isaia cu cuvintele:

  • Matei 15.8: Poporul acesta Mă onorează cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.

Tobia şi Sanbalat au dat bani preotului Şemaia ca să-i inspire frică lui Neemia şi să-l provoace la o faptă care ar fi fost pe placul vrăjmaşului. Pentru Neemia, care nu era din neamul preoţilor, îi era interzis să se închidă în Templu; numai preoţii aveau intrare în Templu, şi Neemia ştia aceasta foarte bine. Evident el cunoştea istoria lui Ozia, care a intrat în Locul Preasfânt ca să tămâieze şi apoi a fost lovit cu lepră (compară cu 2 Cronici 26.16-21).

Este îngrozitor dacă trebuie să constatăm că fraţi sau surori, în care ne-am încrezut mulţi ani, se lasă folosiţi ca unelte ale vrăjmaşului – pentru început pare să fie foarte linguşitor şi onorabil, rămâne totuşi minciună şi neadevăr. Atacul a venit direct din casa lui Dumnezeu, căci nu era vorba numai de preotul Şemaia, ci şi de profetesa Noadia şi ceilalţi profeţi. Sper ca noi în zilele noastre să fim aşa de aproape de Domnul ca Neemia şi recunoaştem viclenia duşmanului. Dacă elemente străine ameninţă să pătrundă în adunările noastre, putem noi atunci recunoaşte: „Aceasta nu este glasul Domnului meu”?

Remediul. Neemia stătea de partea unui Dumnezeu puternic. El nu era nicidecum îngâmfat, când a spus:

Neemia 6.11a: Un om ca mine să fugă?

Aceasta devine imediat clar, dacă citim cum continuă versetul:

Neemia 6.11b: Şi cine, fiind ca mine, ar putea să intre în templu şi să trăiască? Nu voi intra!

Pe Neemia îl preocupa lucrarea lui Dumnezeu şi ascultarea faţă de Dumnezeu. Dumnezeu a încredinţat lui Neemia această lucrare, şi atunci El va da şi puterea s-o facă, fără să încalce poruncile clare ale Aceluia care l-a trimis în lucrare.

Neemia era conştient că Dumnezeu era mai tare decât toţi împotrivitorii. Neemia era un om care cunoştea foarte bine Cuvântul lui Dumnezeu. În felul acesta a învăţat să deosebească duhurile. Cu cât cunoaştem mai mult Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai bine putem cunoaşte vicleniile diavolului. Vom observa imediat, când nu este glasul Domnului, chiar dacă glasul vine într-o îmbrăcăminte aparent spirituală.

Neemia poseda darul deosebirii duhurilor:

  • 1 Ioan 4.1: Preaiubiţilor, nu credeţi orice duh, ci cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu; pentru că mulţi falşi profeţi au ieşit în lume.
  • 1 Corinteni 12.10: … altuia i s-a dat lucrări de putere; şi altuia, profeţie; şi altuia, deosebirea duhurilor; şi altuia, felurite limbi; şi altuia, interpretarea limbilor.
  • Evrei 5.14: .. iar hrana tare este pentru cei maturi, care, prin obişnuinţă, au simţurile deprinse să deosebească binele şi răul.

Cât de des tocmai bătrânii, cărturarii, mari preoţi şi fariseii au încercat să-L atragă pe Domnul într-o capcană. Cât de mult trebuie să-L fi îndurerat pe Domnul, să vină la ai Săi şi să vadă, că ai Lui nu-L voiau.

Să pui vrăjmaşul într-o lumină bună

Neemia 6.17-19: Şi, în zilele acelea, mai-marii lui Iuda au trimis multe scrisori lui Tobia şi cele de la Tobia veneau la ei. Pentru că erau mulţi în Iuda legaţi cu el prin jurământ, fiindcă era ginere al lui Şecania, fiul lui Arah; şi Iohanan, fiul său, luase de soţie pe fiica lui Meşulam, fiul lui Berechia. Ba încă vorbeau înaintea mea şi de binefacerile lui şi-i spuneau cuvintele mele. Şi Tobia trimitea scrisori ca să mă înspăimânte.

Natura împotrivirii: O altă mutare de şah preferată de diavolul este să pună vrăjmaşul într-o lumină bună. Cineva aduce o învăţătură care strică (de exemplu împăcarea generală) şi i se duce vestea: „Acesta este un frate foarte iubit, el a făcut foarte mult bine, el îngrijeşte de săraci şi de cei slabi, el este un lucrător harnic în Împărăţia lui Dumnezeu” şi aşa mai departe. Pavel a atenţionat deja destul de devreme de „lupii în piei de oaie”. În timpul din urmă antihrist va arăta ca un miel, dar va vorbi ca un balaur (Apocalipsa 13.11). Şi astăzi sunt mulţi care în exterior arată ca mieluşeii plăcuţi şi totuşi sunt lupi răpitori şi sunt inspiraţi de balaur (diavolul) şi nu cruţă turma (compară cu Faptele apostolilor 20.29).

Remediul: Aici nu citim direct ce a întreprins Neemia împotriva acestei viclenii a vrăjmaşului. Însă ştim un lucru: El nu s-a lăsat abătut de la concepţia lui. El a continuat neclintit lucrarea lui Dumnezeu. Citim aceasta apoi în capitolul 7.

Face parte din particularitatea foarte deosebită a cărţii Neemia, că vedem pe acest om al lui Dumnezeu mereu în apropierea lui Dumnezeu; în felul acesta el a rezistat la toate atacurile vrăjmaşului. Este impresionant cât de bine cunoştea acest Neemia „normal” Cuvântul lui Dumnezeu. Căci el nu era nici preot, nici profet, nici cărturar şi nici nu avea o Biblie, pe care s-o poarte permanent cu el. Pentru noi este aşa de simplu să citim în Biblie, şi cu toate acestea neglijăm deseori s-o facem. Sper ca Neemia să ne fie o încurajare mare să citim Biblia în fiecare zi. Sunt deja alţi oameni ai lui Dumnezeu care au căzut înaintea vrăjmaşului – să ne gândim la profetul Ilie sau la apostolul Petru. Dacă deja Domnul Isus nu a cunoscut o altă armă, decât „Este scris!” – cu cât mai mult noi avem nevoie de aceasta?

Exemple de credință (III): David

Cel de-al treilea dintr-o serie de articole despre personalitățile din Sfânta Scriptură care ne oferă un exemplu de adâncă credință în Dumnezeu și înțelepciunea sa.

Opus Dei - Exemple de credință (III): DavidRegele David cântând la harpă (Rubens)

David, un om după inima lui Dumnezeu

Regele David joacă, în Sfânta Scriptură, un rol cheie. Există mai multe pagini dedicate vieții sale decât oricărei alte persoane din Vechiul Testament. David „este, prin excelență regele, după inima lui Dumnezeu, păstorul care se roagă pentru poporul său și în numele acestuia. Supunerea sa față de voința lui Dumnezeu, lauda și căința oferite vor fi un model de rugăciune.” [1] După studierea rolului credinței în viața lui Moise și văzând legătura strânsă între trăirea unei vieți de credință și acceptarea în întregime a propriei vocații, exemplul lui David ne poate ajuta să vedem cum credința duce la o atitudine activă de încredere și abandon în mâinile Domnului, chiar atunci când suntem confruntați cu propriile căderi și păcate.În mâinile Domnului

Cele două cărți ale lui Samuel și prima carte a Regilor [2] povestesc cu mult realism istoria Regelui David, chiar dacă nu întotdeauna în ordine cronologică. Viața sa a fost plină de provocări și încercări: autorul sacru subliniază că Dumnezeu este întotdeauna cu David, și că, în momente de pericol, David își pune soarta în mâinile Domnului. El se abandonează total voinței lui Dumnezeu, „având certitudinea că, indiferent de dificultatea încercărilor, de duritatea problemelor, de acuitatea suferințelor, nu vom cădea niciodată din mâinile Domnului, acele mâini care ne-au creat, care ne susțin și ne însoțesc de-a lungul vieții, deoarece ele sunt călăuzite de o dragoste infinită și de neclintit.” [3]

Atenția ne este atrasă și de modul în care planurile lui Dumnezeu s-au împlinit în David. Acesta a fost uns rege, după ce Dumnezeu l-a ales, de către profetul Samuel, în ciuda faptului că era cel mai neimportant dintre frații săi: Domnul nu se uită la ceea ce se uită omul; omul se uită la înfățișare, pe când Domnul se uită la inimă. [4] Ungerea în sine nu i-a oferit tronul lui David. El a trebuit să înfrunte opoziția lui Saul înainte de a fi proclamat și uns de către popor ca Rege al Iudeii. Și încă șapte ani au trebuit să treacă până a fost proclamat rege al întregului Israel, după o luptă grea cu fiul lui Saul, Ishbosheth. [5] David a înțeles că Domnul l-a pus drept rege peste Israel și i-a întărit domnia de dragul poporului Său, Israel. [6]

La început, pare că David a ajuns pe tron datorită propriului curaj și iscusințe. Dar povestea sa ne învață că „omul cu credință vede viața, în toate dimensiunile sale, dintr-o perspectivă nouă: cea care ne este dată de Dumnezeu.” [7] Sfânta Scriptură ne arată că Dumnezeu contează pe inițiativele oamenilor și efortul depus pentru îndeplinirea planurilor Sale. Ce s-ar fi întâmplat dacă David, un om cu credință, ar fi crezut că este suficient să lase timpul să treacă pentru a primi ceea ce i-a fost promis de Dumnezeu, sau nu ar fi făcut nimic, ci doar ar fi așteptat ca oamenii să îl aclame?

Sunt multe momentele din istoria lui David care ne permit să contemplăm exemplul credinței sale. El își îndeplinește îndatoririle, încrezător că Dumnezeu îi este alături și că îl va face victorios. Un episod bine-cunoscut este lupta sa cu Goliat, uriașul din armata filistenilor. Textul descrie dimensiunea și dotarea militară impresionantă a armatei filistenilor, ca și slăbiciunea comparativă a lui David, un mic păstor novice în arta războiului, a cărui unică armă este o praștie. Dar cel mai puternic contrast este în atitudinea celor doi combatanți. Mândria Filistinei, care desfide oștirile Dumnezeului celui viu, [8] este în opoziție cu credința lui David, care merge la luptă în numele Dumnezeului lui Israel, [9] convins că Domnul, Care m-a izbăvit din laba leului și a ursului, mă va izbăvi și din mâna acestui filistean. [10]

Credința sa a fost cea care l-a determinat pe David să se pregătească așa cum a putut mai bine. Și-a ales drept armă praștia, cu a cărei putere era familiarizat, și și-a ales cu atenție pietrele pe care urma să le arunce. Mijloacele sale erau mult mai slabe decât armele inamicului, dar cu ele a obținut victoria: „Slujește-L pe Dumnezeul tău cu cinste, fii credincios Lui, și nu te preocupa de nimic altceva. Pentru că este adevărat că dacă tu cauți cu toată puterea împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, El îți dă și celelalte lucruri – necesități materiale, mijloace – pe deasupra.” [11] Credința lui David și încrederea sa în Dumnezeu l-au făcut să își folosească toată dibăcia. Acesta este modul în care creștinii ar trebui să se lupte pentru a face cunoscute lucrările Domnului: pentru că „cel care-și trăiește în mod sincer credința știe că bunurile acestei lumi sunt mijloace, și le folosește cu generozitate, cu eroism.” [12]

David s-a folosit de toate mijloacele disponibile, punând, totodată, rezultatele acțiunilor sale în mâinile Domnului. Credința sa în Dumnezeu l-a făcut să nu își piardă curajul, chiar și atunci când circumstanțele deveneau dramatice: mai multe pasaje din Scriptură, în multiplele lor aluzii, ne confirmă că inter médium móntium pertransíbunt aquae (Psalmi 103/104:10) – apele vor traversa și munții. Această certitudine se opune celei mai mici umbre de descurajare, chiar și când obstacolele par la fel de netrecut ca vârfurile munților. Iar aceasta este calea corectă de a ajunge în Rai, cu siguranța că apele sfinte ne vor curăța de toate limitările și ne vor da putere, pentru a ne aduce la Dumnezeu. [13]

Smerenia întoarcerii la Dumnezeu

Viața lui David ne învață un alt aspect al încredințării sinelui în mâinile Domnului. Biblia arată foarte clar că David era un păcătos. Poate cel mai cunoscut episod a fost adulterul său cu Bathsheba. [14] Voința sa amorțită a fost ceea ce l-a dus în păcat, voință care, ulterior, a devenit strâmbă, uitând de toate harurile primite de la Dumnezeu.

Cartea lui Samuel ne spune că, în acea perioadă, urma să înceapă războiul împotriva amoriților. David și-a trimis armata la război. Dar el însuși a rămas în spatele frontului, la Ierusalim. Încetul cu încetul, sunt arătate circumstanțele care au dus la declinul moral al lui David: el și-a abandonat obligația de a fi în fruntea armatei, obicei al regilor, preferând să rămână, în confort, în oraș; aici își petrecea zilele alene, trezindu-se după-amiază și pierzându-și timpul pe terasă. După un eșec imprudent și indiscret de a-și feri privirea, el cedează tentației, trimite mesageri pentru a afla dacă poate să facă ce dorește și, în final, comite păcatul grav al adulterului. Toate acestea au fost urmate de un păcat încă și mai mare: uciderea lui Urie, soțul legitim al Bathshebei.

Episodul ne dezvăluie trista capacitate de a păcătui a inimilor oamenilor, indiferent de intențiile inițiale bune ale persoanei respective sau de darurile divine primite. David s-a comportat într-un mod care ar părea de necrezut dacă privim istoria sacră și credința de care a dat dovadă în trecut. Dar David a permis neglijenței și senzualității să îi corupă voința. Învățătura biblică este clară: când cineva pune pe planul al doilea dorința pentru bine, voința i se poate deforma până la punctul în care îi întunecă total intelectul, ducând la comiterea celor mai oribile crime. Toți creștinii sunt expuși acestui pericol. Sfântul Josemaria a scris: „Nu te înspăimânta şi nu te descuraja când îţi vei descoperi erorile… şi ce erori! Luptă ca să le înlături. Şi câtă vreme vei lupta, să fii convins că este bine pentru tine să simţi aceste slăbiciuni: altfel ai fi mândru. Iar mândria îndepărtează de Dumnezeu.” [15]

Domnul îl folosește pe profetul Natan pentru a-l elibera pe rege din trista situaţie în care a ajuns. Acesta îi povestește lui David o parabolă de o frumusețe rară, una dintre primele pe care le întâlnim în Biblie. Profetul descrie cum un om bogat care voia să primească un oaspete și, în loc să își folosească propria bogăție, îl jefuiește pe un om sărac de unicul său miel. [16] Când David se mânie pe omul bogat, Natan îi arată că el este, de fapt, omul bogat, iar David a trebuit să își recunoască păcatul: Am păcătuit împotriva lui Dumnezeu. [17] Ce ne atrage în mod special atenția în acest episod este nobilul rafinament al lui Natan, prin care îl face pe rege să înțeleagă marele rău comis.

Natan reușește, prin cuvintele sale, să redeștepte conștiința și credința lui David, și îl încurajează să ceară iertarea lui Dumnezeu, care îi este dată odată cu mărturisirea păcatelor în fața Domnului. Este momentul unei noi convertiri, prin care David se apropie chiar și mai mult de Dumnezeul lui Israel. Este un exemplu practic al ideii că, pe drumul spre sfințenie, căderea este mai puțin gravă decât rămânerea la pământ. [18] Potrivit unei vechi tradiții, remușcarea simțită de David este reflectată în Psalmul Miserere. În această rugăciune, autorul recunoaște cu sinceritate păcatul pe care l-a comis și mărturisește că acest păcat, mai presus de toate, l-a mâniat pe Creatorul tuturor lucrurilor; și se întoarce spre Dumnezeu cerând ca, prin bunătatea și mila Sa, să îl purifice. [19] Are încredere în mila lui Dumnezeu, este convins că harul Domnului este mai puternic decât propria sa slăbiciune [20] și promite, ca o dovadă a sincerei sale căințe, să își schimbe viața și să îi învețe și pe alții căile Domnului, astfel încât să fie și ei convertiți. [21]

Psalmul reflectă foarte limpede care părea să fie dispoziția interioară a lui David atunci când a realizat magnitudinea păcatului comis. David nu a crezut că totul e pierdut, nici nu a permis căderii sale să îl țină departe de Dumnezeu. În schimb, l-a făcut să se cunoască mai bine, să devină mai umil, și să se ridice, din nou și din nou. Mila Domnului este mult mai mare decât micimea și slăbiciunea noastră, pe care mândria încearcă să le transforme în uriași. „În această aventură a iubirii, nu trebuie să fim deprimați de eșecurile noastre, nici măcar de cele mai serioase, dacă ne întoarcem la Dumnezeu prin Sacramentul Iertării cu căință și hotărâți să ne îmbunatațim. Un creștin nu este un colector nervos de rapoarte de bună purtare.” [22] Adesea suntem noi, ca să spunem așa, cei care nu suntem gata să ne iertăm pe noi înșine, deoarece am dori să nu cădem niciodată, să fim perfecți și fără greșeală.

Dumnezeu ne iubește așa cum suntem. Prin urmare, „ne așteaptă tot timpul, ne iubește, ne-a iertat cu Sângele său și ne iartă de fiecare dată când mergem în fața Lui să îi cerem iertare.” [23] El este Tatăl care ne cunoaște mai bine decât o facem noi înșine, și care răspunde slăbiciunilor noastre cu răbdare. Într-adevăr, calea spre sfințenie „este asemenea unui dialog între slăbiciunile noastre și răbdarea lui Dumnezeu: este un dialog care, dacă îl avem, ne va da speranță.” [24]

Dumnezeu nu dorește să ne împăcăm cu propriile greșeli. El vrea să mergem plini de încredere pe drumul vieții interioare, fără frica de a cădea, deoarece știm că suntem în mâinile sale. Noi știm că, dacă vom cădea, vom cădea în mâinile Domnului, și cu harul său ne vom ridica din nou – numai să vrem asta. „Răbdarea lui Dumnezeu trebuie să ne determine să avem curajul să ne întoarcem la el, indiferent de cât de multe greșeli și păcate sunt în viața noastră.” [25]

David ne este, aici, un exemplu. El i-a oferit Domnului ce dorește mai mult, o inimă plină de căință, [26] o inimă iubitoare îndreptată spre el, care își pune toată încrederea în El. Toți credincioșii pot privi la exemplul acestui rege care, cu toate slăbiciunile sale, a fost „un om care se ruga cu pasiune, un om care a știut ce înseamnă să implori și să lauzi.” [27]

 

Cartea Urantia

Capitolul 53

Rebeliunea lui Lucifer

(601.1) 53:0.1 LUCIFER era un strălucitor Fiu Lanonandek principal al Nebadonului. El avea experienţa slujirii în numeroase sisteme, a fost un înalt consilier al grupul său şi s-a distins prin înţelepciunea, prin inteligenţa şi prin eficienţa sa. Lucifer purta numărul 37 din ordinul său. Când a fost împuternicit de Melchizedeki şi ales dintre peste şapte sute de mii de personalităţi din specia sa, el a fost desemnat ca unul din o sută dintre cei mai capabili şi mai strălucitori. De la acest început magnific , prin rău şi prin greşeli, el s-a lăsat pradă păcatului şi se numără acum printre cei trei Suverani Sistemici ai Nebadonului care au cedat presiunii eului şi s-au dedat sofismelor falsei libertăţi personale – refuzul de a se supune universului, neglijarea obligaţiilor fraterne, orbirea faţă de relaţiile cosmice.

(601.2) 53:0.2 Universul Nebadonului, domeniul lui Cristos Mihail, comportă zece mii de sisteme de lumi locuite. În toată istoria Fiilor Lanonandeki, în întreaga lor lucrare printre aceste mii de sisteme şi în sediul universului, nu se găsesc decât trei Suverani Sistemici care au încălcat vreodată legile guvernului Fiului Creator.

1. Şefii rebeliunii

(601.3) 53:1.1 Lucifer nu era un ascender, ci un Fiu creat al universului local şi s-a spus despre el: „Erai perfect în toate căile tale din ziua în care ai fost creat, până în ziua în care nejusteţea a fost găsită în tine”. El a rămas de multe ori în consiliu cu Preaînalţii Edentiei. Şi Lucifer domnea „pe sfântul munte al lui Dumnezeu”, muntele administrativ al Jerusemului, deoarece el era administratorul şef al marelui sistem de 607 lumi locuite.

(601.4) 53:1.2 Lucifer era o fiinţă magnifică, o personalitate strălucitoare; el urma imediat după Părinţii Preaînalţi ai constelaţiilor în ierarhia autorităţii universale. În ciuda transgresiunii lui Lucifer, inteligenţele subordonate şi-au înfrânat orice lipsă de respect şi de nesupunere înainte de manifestarea lui Mihail pe Urantia. Chiar şi în epoca reînvierii lui Moise, arhanghelul Mihail „nu a adus împotriva lui o judecată acuzatoare, ci a spus, pur şi simplu: „Judecătorul să te judece”. Judecata în aceste probleme aparţine Celor Îmbătrâniţi de Zile, conducătorii suprauniversului.

(601.5) 53:1.3 Lucifer este acum Suveranul decăzut şi deportat al Sataniei. Contemplarea de sine este cu adevărat dezastruoasă, chiar pentru personalităţile elevate ale lumii celeste. Se spune despre Lucifer: „Inima ta s-a înnobilat datorită frumuseţii tale; tu ai corupt inteligenţa ta din cauza splendorii tale”. Profetul vostru de altă dată a văzut trista sa situaţie când a scris: „Cum ai căzut din cer, o Lucifer, fiu al dimineţii! Cum te-ai abătut, tu care ai îndrăznit să aduci confuzie în atâtea lumi!”

(602.1) 53:1.4 S-a auzit foarte puţin vorbindu-se de Lucifer pe Urantia, deoarece el l-a desemnat pe Satan, primul său locotenent, pentru a-i pleda cauza pe planeta voastră. Satan era membru al grupului primar al lanonandekilor, însă nu a exercitat niciodată funcţiunile de Suveran Sistemic. El a intrat pe deplin în insurecţia lui Lucifer. „Diavolul” nu este altul decât Caligastia, Prinţul Planetar depus al Urantiei şi fiul ordinului secundar al Lanonandekilor. În epoca în care Mihail era încarnat pe Urantia, iar Lucifer, Satan şi Caligastia s-au aliat să facă să eşueze misiunea sa de efuziune, însă au suportat un mare eşec.

(602.2) 53:1.5 Abaddon era şeful statului major al lui Caligastia. El şi-a urmat maestrul în rebeliune, şi a acţionat de atunci în calitate de şef administrativ al rebelilor de pe Urantia. Belzebut era şeful medienilor neloiali care s-au aliat forţelor trădătorului Caligastia.

(602.3) 53:1.6 În cele din urmă, dragonul a devenit simbolul reprezentativ al acestor trei personalităţi rele. Cu prilejul triumfului lui Mihail, „Gabriel a coborât din Salvington şi a legat dragonul (toţi şefii rebeli) pentru o epocă”. În ceea ce priveşte rebelii serafici ai Jerusemului, despre ei este scris: „Iar pe îngerii care nu au păstrat prima lor stare, dar care au abandonat propriul lor lăcaş, i-a înlănţuit în tenebre, ţinându-i pentru judecata marii zile”.

2. Cauzele rebeliunii

(602.4) 53:2.1 Lucifer şi primul său asistent, Satan, domniseră asupra Jerusemului vreme de peste cinci mii de ani, când în inima lor au început să se ridice contra Tatălui Universal şi a Fiului său Mihail, pe atunci viceregent al Nebadonului.

(602.5) 53:2.2 Nu existau condiţii particulare sau speciale în sistemul Sataniei pentru a sugera sau a favoriza o rebeliune. Noi credem că ideea s-a născut şi s-a conturat în mintea lui Lucifer şi că el ar fi putut fi instigatorul unei astfel de rebeliuni, indiferent unde ar fi fost staţionat. Lucifer a început prin a-şi anunţa planurile lui Satan, însă i-au fost necesare mai multe luni pentru a corupe mintea strălucitorului şi abilului său asociat. Cu toate acestea, când Satan a fost convertit la teoriile rebele, el a devenit un partizan plin de zel şi serios al „afirmării de sine şi al libertăţii”.

(602.6) 53:2.3 Nimeni nu i-a sugerat niciodată lui Lucifer să se răscoale; ideea de a se afirma în opoziţie cu voinţa lui Mihail şi cu planurile Tatălui Universal, astfel cum erau ele reprezentate de Mihail, a luat naştere în propria sa minte. Relaţiile sale cu Fiul Creator au fost strânse şi întotdeauna cordiale. Nicicând înainte de a-şi exalta propria sa minte, Lucifer nu şi-a exprimat aşa deschis nemulţumirile legate de administrarea universului. În ciuda tăcerii sale şi timp de peste o sută de ani ai timpului standard, Uniunile de Zile ale Salvingtonului informaseră Uversa, prin reflectivitate, că nu toate erau în ordine în mintea lui Lucifer. Această informaţie a fost, de asemenea, comunicată Fiului Creator şi Părinţilor Constelaţiei Norlatiadekului.

(602.7) 53:2.4 În toată această perioadă, Lucifer a început să critice, tot mai mult, întregul plan de administrare al universului, profesând în acelaşi timp o sinceră loialitate faţă de Şefii Supremi. El şi-a manifestat pe faţă prima sa infidelitate cu ocazia unei vizite a lui Gabriel pe Jerusem, cu câteva zile înainte de a proclama deschis Declaraţia Luciferiană de Liberate. Gabriel a fost atât de profund impresionat prin certitudinea unei revolte iminente, încât a plecat imediat pe Edentia pentru a discuta cu Părinţii Constelaţiei despre măsurile ce trebuiesc luate în caz de rebeliune deschisă.

(603.1) 53:2.5 Este foarte dificil să se citeze cauza sau cauzele exacte care au culminat în cele din urmă cu rebeliunea lui Lucifer. Noi nu suntem siguri decât de un lucru: că primele începuturi, indiferent cum au fost ele, şi-au avut originea în mintea lui Lucifer. Probabil a existat o mândrie de sine, care s-a nutrit pe sine până la a-l înşela pe Lucifer asupra sieşi, astfel încât el s-a convins cu adevărat, o anumită perioadă de timp, că rebeliunea sa proiectată ar fi acţionat efectiv pentru binele sistemului, şi poate chiar şi al universului. În momentul în care realizarea planurilor sale a fost dezvoltată până în punctul deziluzionării, el mersese deja prea departe pentru ca orgoliul său originar făcător de dezordine să-i mai permită să se oprească. Într-un anumit punct al acestei experienţe, el a încetat să fie sincer şi răul s-a transformat în păcat voluntar şi deliberat. Conduita ulterioară a acestui strălucitor administrator dovedeşte acest lucru. I s-au oferit multă vreme oportunităţi de a se căi, însă doar unii dintre subordonaţii săi au acceptat îndurarea arătată. La cererea Părinţilor Constelaţiei, Fidelul de Zile al Edentiei, în persoană, a prezentat planul de salvare al lui Mihail pentru aceşti rebeli impenitenţi, însă compasiunea Fiului Creator a fost întotdeauna respinsă şi chiar respinsă cu un dispreţ şi o lipsă de consideraţie tot mai mari.

3. Manifestul lui Lucifer

(603.2) 53:3.1 Oricare ar fi fost motivele iniţiale de nelinişte din inima lui Lucifer şi din cea a lui Satan, revolta s-a concretizat sub forma Declaraţiei Luciferiene a Libertăţii. Cauza rebelilor a fost expusă în trei rubrici:

(603.3) 53:3.2 1. Realitatea Tatălui Universal. Lucifer pretindea că Tatăl Universal nu există cu adevărat, că gravitaţia fizică şi energia spaţiului erau inerente universului şi că Tatăl era un mit născocit de Fiii Paradisului pentru a le permite să păstreze puterea asupra universurilor lor în numele Tatălui. El a negat că personalitatea este un dar al Tatăl Universal. El a insinuat chiar că finalitarii erau înţeleşi cu Fiii Paradisului pentru a introduce frauda în întreaga creaţie, deoarece ei nu raportau niciodată o idee bine conturată asupra personalităţii actuale a Tatălui, aşa cum poate fi ea distinsă în Paradis. El trata respectul drept ignoranţă. Acuzaţia era categorică, teribilă şi blasfematorie. Fără nici o îndoială, acest atac învăluit contra finalitarilor a fost ceea ce i-a îndemnat pe cetăţenii ascendenţi, atunci prezenţi pe Jerusem, să rămână fermi şi să reziste cu fermitate tuturor acestor propuneri ale rebelilor.

(603.4) 53:3.3 2. Guvernul universal al lui Mihail-Fiul Creator. Lucifer susţinea că sistemele locale trebuie să fie autonome. El a protestat contra dreptului lui Mihail, Fiul Creator, de a-şi aroga suveranitatea Nebadonului în numele unui Tată Paradisiac ipotetic şi de a cere tuturor personalităţilor să-şi recunoască supunerea faţă de acest Tată invizibil. El a afirmat că întregul plan de adorare era o stratagemă pentru a servi ambiţia Fiilor Paradisului. El era dispus să îl recunoască pe Mihail ca Tată al său Creator, însă nu ca Dumnezeu şi ca conducător al legitim.

(603.5) 53:3.4 El a atacat foarte violent dreptul Celor Îmbătrâniţi de Zile – „potentaţii străini” – de a se amesteca în treburile sistemelor locale şi ale universurilor. El i-a denunţat pe aceşti conducători ca fiind tirani şi uzurpatori. El i-a încurajat pe partizanii săi să creadă că nici unul dintre aceşti şefi nu ar putea face nimic pentru a se amesteca în jocul autonomiei complete, dacă oamenii şi îngerii ar avea curajul de a se afirma şi de a-şi reclama cu răbdare drepturile.

(603.6) 53:3.5 El pretindea că agenţii executivi ai Celor Îmbătrâniţi de Zile pot fi împiedicaţi să acţioneze în sistemele locale, doar prin simplul fapt că indigenii îşi vor afirma independenţa. El a susţinut că nemurirea era inerentă personalităţilor sistemului, că reînvierea era naturală şi automată, şi că toate fiinţele nu erau împiedicate să trăiască etern decât de către actele arbitrare şi injuste ale agenţilor executivi ai Celor Îmbătrâniţi de Zile.

(604.1) 53:3.6 3. Atacul contra planului universal de instruire a muritorilor ascendenţi. Lucifer susţinea că se consumă prea mult timp şi energie pentru a-i instrui atât de riguros pe muritorii ascendenţi în principiile administrării universului, principii pe care el le-a caracterizat ca fiind lipsite de etică şi nesănătoase. El a protestat contra programului obligatoriu de a pregăti timp de epoci întregi pe muritorii spaţiului în vederea vreunui destin necunoscut, şi a semnalat prezenţa pe Jerusem a corpurilor finalitarilor ca o dovadă că aceşti muritori au petrecut milenii de pregătire pentru un destin de pură ficţiune. El a remarcat cu derâdere că aceşti finalitari nu întâlniseră un destin mai glorios decât acela de a fi retrimişi pe umile sfere asemănătoare cu sfera lor de origine lor. El a sugerat că au fost corupţi de un exces de disciplină şi de o pregătire prea prelungită şi că, în realitate, ei îi trădau pe tovarăşii lor muritori, deoarece cooperau acum cu planul de aservire al întregii creaţii, făcând să se creadă în mitul unui destin etern pentru muritorii ascendenţi. El a susţinut că ascenderii trebuiau să se bucure de libertate şi de faptul de a-şi determina ei înşişi soarta. El a sfidat şi condamnat întregul plan de ascensiune al muritorilor prezentat de Fiii Paradisiaci ai lui Dumnezeu şi aprobat de Spiritul Infinit.

(604.2) 53:3.7 Şi aceasta a fost Declaraţia Libertăţii cu care Lucifer a declanşat orgia lui de tenebre şi de moarte.

4. Izbucnirea rebeliunii

(604.3) 53:4.1 Manifestul lui Lucifer a fost proclamat la conclavul anual al Sataniei, pe marea de cristal, în prezenţa mulţimilor reunite ale Jerusemului în ultima zi a anului, în urmă cu aproximativ două sute de mii de ani ai timpului Urantiei. Satan proclama faptul că se puteau adora forţele universale – fizice, intelectuale şi spirituale – însă că nu trebuie să existe loialitate decât faţă de Lucifer, şeful actual prezent, „prieten al oamenilor şi al îngerilor” şi „Dumnezeul libertăţii”.

(604.4) 53:4.2 Afirmarea de sine a fost strigătul de război al rebeliunii lui Lucifer. Unul dintre principalele argumente ale lui Lucifer a fost următorul: dacă un guvern autonom era bun şi drept pentru Melchizedeki şi pentru alte grupuri, el era, de asemenea, bun pentru toate ordinele de inteligenţe. El a început cu stăruinţă să recomande „egalitatea minţii” şi „fraternitatea inteligenţei”. El a susţinut că orice guvern trebuia să se limiteze la planetele locale şi la confederaţia lor voluntară în sistemele locale. El a refuzat toate celelalte supravegheri. El a promis Prinţilor Planetari că vor guverna lumile lor în calitate de şefi supremi. El a recuzat sediul constelaţiei ca fiind locul de amplasare a activităţilor legislative şi denunţat capitala universului ca fiind centru director a problemelor judiciare. El a susţinut că toate aceste funcţiuni guvernamentale ar trebui să fie concentrate pe capitalele sistemelor şi a început să stabilească propria sa adunare legislativă şi a organizat propriile sale tribunale, sub jurisdicţia lui Satan, iar el a prescris ca prinţii lumilor apostate să facă la fel.

(604.5) 53:4.3 Întregul cabinet administrativ al lui Lucifer a trecut, în bloc, în tabăra sa; membrii săi au fost public delegaţi ca agenţi administrativi ai noului şef „al lumilor şi al sistemelor eliberate”.

(605.1) 53:4.4 Au existat două rebeliuni anterioare în Nebadon, însă în constelaţii îndepărtate. Lucifer a susţinut că aceste insurecţii au eşuat deoarece majoritatea fiinţelor inteligente nu şi-au urmat şefii. El a afirmat că „majoritatea guvernează” şi că „mintea este infailibilă”. Libertatea pe care i-o dădeau cârmuitorii universului a susţinut aparent numeroase din pretenţiile sale nefaste. El şi-a sfidat toţi superiorii şi, în acelaşi timp, ei nu au părut să-şi îndrepte atenţia asupra acestor acţiuni. El a fost liber să-şi urmeze planul său seducător fără nici o stavilă sau control.

(605.2) 53:4.5 Lucifer a indicat toate amânările pline de îndurare ale justiţiei ca o dovadă că guvernul Fiilor Paradisului era incapabil să oprească rebeliunea. El a început să sfideze deschis şi cu aroganţă pe Mihail, pe Emmanuel şi pe Cei Îmbătrâniţi de Zile, apoi a prezentat absenţa lor de reacţie ca o dovadă pozitivă că guvernele universului şi ale suprauniversului erau neputincioase.

(605.3) 53:4.6 Gabriel era prezent, în persoană, în tot cursul acestor dezbateri neloiale, şi a anunţat pur şi simplu că în momentul oportun va vorbi pentru Mihail, că alegerea tuturor fiinţelor va fi liberă şi în nici un caz silită şi că „guvernul Fiilor pentru Tată nu dorea loialitate şi devotament decât dacă ele erau voluntare, dăruite din toată inima şi ferite de sofisme”.

(605.4) 53:4.7 Lui Lucifer i s-a permis să stabilească guvernul său rebel şi să-l organizeze complet înainte ca Gabriel să facă cel mai mic efort de a contesta dreptul la secesiune sau pentru a contracara propaganda rebelă. Dimpotrivă, Părinţii Constelaţiilor au mărginit imediat la sistemul Sataniei acţiunea personalităţilor lipsite de loialitate. Această întârziere a fost, cu toate acestea, o perioadă de mari tribulaţii şi de încercări pentru fiinţele loiale ale întregii Satanii. Totul a fost haotic vreme de câţiva ani şi a domnit o mare confuzie pe lumile casă.

5. Natura conflictului

(605.5) 53:5.1 Atunci când rebeliunea Sataniei a izbucnit, Mihail s-a sfătuit cu fratele său Paradisiac, Emmanuel. Ca urmare a acestei importante convorbiri, Mihail a declarat că va urma politica care a caracterizat modalitatea sa de a trata aceste răscoale similare în trecut şi va adopta o atitudine de neamestec.

(605.6) 53:5.2 În epoca acestei rebeliuni, şi a celor două precedente, nu exista autoritate suverană şi personală în universul Nebadonului. Mihail conducea prin drept divin, ca locţiitor al Tatălui Universal, nu încă în virtutea propriului său drept personal. El nu împlinise încă cariera sa de consacrare; el nu fusese încă investit cu „întreaga putere din ceruri şi de pe pământ”.

(605.7) 53:5.3 De la izbucnirea rebeliunii până în ziua urcării sale pe tron, ca cârmuitor suveran al Nebadonului, Mihail nu a intervenit niciodată contra forţelor rebele ale lui Lucifer. El le-a lăsat să se desfăşoare liber timp de aproape două sute de mii de ani ai timpului Urantiei. Cristos Mihail posedă acum ample puteri, precum şi autoritatea de a regla rapid, şi chiar sumar, astfel de izbucniri de neloialitate, însă noi ne îndoim că această autoritate supremă îl va incita să acţioneze diferit dacă s-ar mai produce o altă rebeliune asemănătoare.

(605.8) 53:5.4 Cum Mihail a ales să rămână la adăpost de războiul actual în rebeliunea lui Lucifer, Gabriel şi-a reunit statul său major personal pe Edentia. Apoi, în consiliu cu cei Preaînalţi, el a decis să preia comanda oştirilor loiale ale Sataniei. Când Mihail a rămas pe Salvington în timp ce Gabriel a plecat pe Jerusem şi s-a instalat pe sfera dedicată Tatălui – acelaşi Tată Universal căruia Lucifer şi Satan i-au pus la îndoială personalitatea – în prezenţa mulţimilor loiale reunite el a desfăşurat stindardul lui Mihail, emblema materială a guvernului Trinitar al întregii creaţii, cele trei cercuri concentrice albastre pe fond alb.

(606.1) 53:5.5 Emblema lui Lucifer era un stindard alb cu un cerc roşu în centrul căruia se găsea un disc negru.

(606.2) 53:5.6 ”Şi a fost război în cer; locotenenţii lui Mihail şi îngerii săi au luptat împotriva dragonului (Lucifer, Satan şi prinţii apostaţi); iar dragonul şi îngerii lui rebeli au luptat însă nu au câştigat”. Acest „război în cer” nu a fost o bătălie fizică, un conflict aşa cum se concepe pe Urantia. În primele timpuri ale luptei, Lucifer a ţinut în permanenţă discursuri în amfiteatrul planetar. Gabriel îşi stabilise cartierul său general în apropiere, şi de acolo a combătut fără încetare sofismele rebelilor. Diversele personalităţi prezente pe sferă şi care ezitau în luarea unei atitudini, oscilau înainte şi înapoi între aceste discuţii, până când au ajuns la o decizie definitivă.

(606.3) 53:5.7 Însă acest război în cer era teribil şi foarte real. El nu oferea vederii nici una dintre acţiunile barbare atât de caracteristice războiului fizic pe lumile fără maturitate, însă conflictul era mult mai implacabil; viaţa materială este cea care este ameninţată în conflictele materiale, însă războiul din ceruri avea legătură cu viaţa veşnică.

6. Un comandant Serafic loial

(606.4) 53:6.1 Numeroase personalităţi au realizat multe acţiuni nobile şi inspiratoare de devotament şi de loialitate pe parcursul intervalului dintre declanşarea ostilităţilor şi sosirea noului cârmuitor sistemic cu statul său major, însă cea mai îndrăzneaţă dintre aceste isprăvi de devotament a fost purtarea plină de curaj a lui Manotia, comandantul secund al serafimilor din cartierul general al Sataniei.

(606.5) 53:6.2 Când rebeliunea a izbucnit pe Jerusem, şeful oştirilor serafice a îmbrăţişat cauza lui Lucifer. Aceasta explică indubitabil de ce s-au rătăcit un număr atât de mare de serafimi de ordinul al patrulea, administratorii sistemici. Şeful serafic a fost orbit din punct de vedere spiritual de strălucitoarea personalitate a lui Lucifer, ale cărui maniere încântătoare au fascinat creaturile celeste de ordine inferioare. Ele nu puteau pur şi simplu să înţeleagă că era posibil ca o personalitate atât de strălucitoare să apuce pe o cale strâmbă.

(606.6) 53:6.3 Nu demult, descriind experienţele asociate atacului rebeliunii lui Lucifer, Manotia spunea: „Clipele mele cele mai însufleţitoare au fost acelea ale emoţionantei aventuri legate de rebeliunea lui Lucifer când, în calitate de comandant secund al serafimilor, am refuzat să particip la proiectata insultare a lui Mihail. Puternicii rebeli încercau să mă distrugă prin intermediul forţelor de legătură pe care le realizaseră. Au existat răscoale formidabile pe Jerusem, însă nici un serafim loial nu a suferit.”

(606.7) 53:6.4 ”Superiorul meu imediat a căzut în greşeală, mi-a revenit mie sarcina de a prelua comanda legiunilor de îngeri ale Jerusemului ca director titular al problemelor serafice confuze ale sistemului. Am fost susţinut moral de Melchizedeki, ajutat cu pricepere de o majoritate de Fii Materiali, abandonat de un imens grup din propriul meu ordin, însă încurajat magnific de muritorii ascendenţi ai Jerusemului.”

(606.8) 53:6.5 ”Fiind automat întrerupţi de circuitele constelaţiei, prin secesiunea lui Lucifer, noi am depins de loialitatea corpului nostru de învăţături care lansau chemări de ajutor pe Edentia, din sistemul vecin, Rantulia. Noi am constatat că regatul ordinii, al loialităţii intelectuale şi al spiritului adevărului au triumfat, în mod inerent, rebeliunii, afirmării de sine şi pretinsei libertăţi personale. Noi am fost capabili să rezistăm până la sosirea noului Suveran Sistemic, valorosul succesor al lui Lucifer. Imediat după aceea, am fost ataşat corpului de administrare provizorie al Melchizedekilor de pe Urantia şi am preluat jurisdicţia asupra ordinelor serafice loiale ale planetei trădătorului Caligastia. Acesta îşi numise sfera ca membră a sistemului nou proiectat de lumi eliberate şi de personalităţi emancipate propus în infama Declaraţie a Libertăţii emisă de Lucifer în apelul său la „inteligenţele care iubesc libertatea, care gândesc liber şi sunt orientate către viitor în lumile greşit conduse şi rău administrate ale Sataniei”.

(607.1) 53:6.6 Acest înger este încă în serviciu pe Urantia, unde funcţionează ca şef adjunct al serafimilor.

7. Istoria rebeliunii

(607.2) 53:7.1 Rebeliunea lui Lucifer a avut loc la scară sistemică. Treizeci şi şapte de prinţi Planetari separatişti au făcut să treacă, într-o mare măsură, administrările lumilor lor de partea rebelilor. Doar pe Panoptia, Prinţul Planetar nu a reuşit să antreneze popoarele sale cu el. Pe această lume, şi sub direcţia Melchizedekilor, populaţia s-a aliat susţinerii lui Mihail. Elanora, o tânără femeie al acestui tărâm al muritorilor, a preluat conducerea raselor umane, şi nici un singur suflet al acestei lumi sfâşiate de conflict nu s-a înrolat sub stindardul lui Lucifer. Şi de atunci, aceşti panoptieni loiali au servit mereu pe a şaptea lume de tranziţie a Jerusemului în calitate de păzitori şi de constructori pe sfera Tatălui şi pe cele şapte lumi de detenţie care o înconjoară. Panoptienii nu acţionează doar ca veritabili păzitori ai acestor lumi ce execută, de asemenea, ordinele personale ale lui Mihail pentru înfrumuseţarea acestor sfere în vederea vreunei viitoare folosinţe necunoscute. Ei efectuează această muncă zăbovind pe drumul Edentiei.

(607.3) 53:7.2 Pe tot parcursul acestei perioade, Caligastia pleda cauza lui Lucifer pe Urantia. Melchizedekii s-au opus cu abilitate Prinţului Planetar apostat, însă sofismele unei libertăţi lipsite de orice limită şi iluziile afirmării de sine aveau toate şansele să înşele toate popoarele primitive ale unei lumi tinere şi puţin dezvoltate.

(607.4) 53:7.3 Rebelii nu puteau să-şi facă propaganda lor de secesiune decât prin eforturi personale, deoarece serviciul teledifuziunilor şi toate celelalte mijloace de comunicare interplanetare fuseseră întrerupte prin acţiunea supraveghetorilor sistemici ai circuitelor. Imediat ce insurecţia a izbucnit efectiv, întregul sistem al Sataniei a fost izolat atât de circuitele constelaţiei, cât şi de cele ale universului. În acest timp, agenţi serafici şi Mesageri Solitari au transmis toate mesajele primite sau expediate. Circuitele care ajungeau la lumile decăzute au fost, de asemenea, întrerupte, astfel încât Lucifer să nu le poată folosi pentru a propaga planul său nefast. Şi aceste circuite nu vor fi restabilite câtă vreme arhirebelul în Satania.

(607.5) 53:7.4 Aceasta a fost o rebeliune Lanonandek. Ordinele superioare de filiaţie ale universului local nu s-au raliat secesiunii lui Lucifer, un mic număr de Purtători ai Vieţii staţionaţi pe planetele rebele a fost însă influenţat de rebeliunea prinţilor neloiali. Nici unul dintre Fiii Trinitizaţi nu s-a abătut de la calea dreaptă; Melchizedekii, arhanghelii şi Strălucitoare Stele de Seară au rămas toţi loiali lui Mihail şi, cu ajutorul lui Gabriel, s-au luptat cu vitejie pentru voia Tatălui şi pentru domnia Fiului.

(608.1) 53:7.5 Nici una dintre fiinţele originare ale Paradisului nu a fost implicată în ceva neloial. Împreună cu Mesagerii Solitari, ele şi-au stabilit cartierul general pe lumea Spiritului şi au rămas sub comanda Fidelilor de Zile de pe Edentia. Nici unul dintre consiliatori nu a apostat, şi nici măcar un singur Arhivar Celest nu s-a rătăcit, însă un puternic contingent de rebeli a fost detaşat dintre Însoţitorii Morontiei şi Învăţătorii Lumilor Palat.

(608.2) 53:7.6 Din ordinul suprem de serafimi, nici un înger nu a fost pierdut, însă din următorul, ordinul superior, un grup mare a fost înşelat şi prins în cursă. Câţiva membrii din ordinul al treilea, acela al îngerilor supraveghetori s-au abătut şi ei de la drumul drept. Tocmai în al patrulea grup, acela al îngerilor administratori, serafimii însărcinaţi în mod normal cu îndatoririle capitalelor sistemice, s-a produs cea mai teribilă ruptură. Manotia a salvat aproape două treimi din ei, însă ceva mai mult de o treime şi-a urmat şeful în rândul rebelilor. O treime din toţi heruvimii Jerusemului ataşaţi îngerilor administratori a fost pierdută împreună cu serafimii neloiali.

(608.3) 53:7.7 Dintre ajutoarele îngereşti planetare, cele care sunt afectate Fiilor Materiali, aproximativ o treime a fost amăgită, şi aproape zece la sută din slujitorii de tranziţie au fost prinşi în cursă. Ioan a avut o viziune simbolică a acestei scene atunci când a scris despre marele dragon roşu: „Şi coada sa va atrage un sfert din stelele cerului şi le va arunca în întuneric”.

(608.4) 53:7.8 Pierderile cele mai mari au avut loc în rândurile îngerilor, însă cea mai mare parte a ordinelor inferioare de inteligenţe au fost implicate în lisa de loialitate. Dintre 681.217 de Fii Materiali pierduţi în Satania, optzeci şi cinci la sută au fost victime ale rebeliunii lui Lucifer. Pe planetele individuale ale căror Prinţi Planetari au fost aliaţi cauzei lui Lucifer, au fost pierdute un mare număr de creaturi mediene.

(608.5) 53:7.9 În multe privinţe, această răscoală a fost cea mai întinsă şi cea mai dezastruoasă dintre episoadele asemănătoare din Nebadon. În această insurecţie au fost implicate mai multe personalităţi decât în celelalte două luate la un loc. Şi va rămâne veşnic în dezonoarea emisarilor lui Lucifer şi ai lui Satan faptul de a nu fi cruţat şcolile de instruire ale copiiilor de pe planeta culturală a finalitarilor, ci de a fi căutat, mai degrabă, să corupă mintea în dezvoltare a micuţelor suflete salvate din lumile evolutive prin milostenie.

(608.6) 53:7.10 Ascenderii muritori erau vulnerabili, însă au rezistat mai bine decât spiritele inferioare la sofismele rebeliunii. Numeroase personalităţi ale primelor lumi palat, printre cele care nu au atins fuziunea definitivă cu Ajustorul lor, au decăzut. Însă nici un cetăţean ascendent al Sataniei, aflat cu statut permanent pe Jerusem, nu a participat la rebeliune, şi această absenţă se înscrie în gloria înţelepciunii planului de ascensiune.

(608.7) 53:7.11 Oră de oră şi zi de zi, staţiile de teledifuziune ale întregului Nebadon au fost invadate de observatori îngrijoraţi din toate clasele imaginabile de inteligenţe celeste, care citeau cu nesaţ buletinele rebeliunii Sataniei. Ei se bucurau pe măsură ce rapoartele se succedau pentru a descrie loialitatea de neînfrânt a ascendenţilor muritori care, sub direcţia Melchizedekilor lor, rezistau victorios la eforturile conjugate şi prelungite ale tuturor forţelor subtile rele care se reuneau atât de rapid sub stindardul secesiunii şi al păcatului.

(608.8) 53:7.12 S-au scurs mai mult de doi ani ai timpului sistemic între începutul „războiului în ceruri” şi instalarea succesorului lui Lucifer. Noul suveran a ajuns, în sfârşit, aterizând pe marea de sticlă cu statul său major. Făceam parte din rezervele mobilizate de Gabriel pe Edentia şi îmi amintesc bine primul mesaj a lui Lanaforge către Tatăl Constelaţiei Norlatiadekului. El spunea: „Nici un cetăţean al Jerusemului nu a fost pierdut. Toţi muritorii ascendenţi au supravieţuit ardentelor tribulaţii şi au ieşit triumfători şi, în întregime victorioşi din proba decisivă”. Acest mesaj a fost trimis pe Salvington, pe Uversa şi în Paradis pentru a asigura că experienţa de supravieţuire a ascensiunii muritorilor constituia cea mai mare siguranţă împotriva rebeliunii şi cea mai bună protecţie contra păcatului. Nobila trupă a Jerusemului număra exact 187.432.811 muritori fideli.

(609.1) 53:7.13 Odată cu sosirea lui Lanaforge, arhirebelii au fost detronaţi şi văduviţi de orice putere de guvernare. Li s-a permis, cu toate acestea, să circule liber în Jerusem, pe sferele morontiale şi chiar pe planetele locuite individuale. Ei şi-au urmat eforturile înşelătoare şi seducătoare de a corupe şi rătăci mintea oamenilor şi a îngerilor, însă în ceea ce priveşte munca lor pe muntele administrativ al Jerusemului „locul lor nu a mai fost găsit”.

(609.2) 53:7.14 Lucifer era privat de orice autoritate administrativă în Satania, însă nu exista atunci în universul local nici putere pentru a întemniţa acest viclean rebel, nici tribunal pentru a-l anihila. În acea epocă, Mihail nu era încă un domnitor suveran. Cei Îmbătrâniţi de Zile i-au susţinut Părinţii Constelaţiilor, care au preluat comanda guvernului sistemic, însă nu au comunicat nici o decizie ulterioară în numeroasele apeluri încă în curs, în ceea ce priveşte statutul prezent şi soarta viitoare a lui Lucifer, a lui Satan şi a asociaţilor lor.

(609.3) 53:7.15 În felul acesta au putut aceşti arhirebeli să cutreiere prin tot sistemul pentru a căuta să facă să pătrundă şi mai mult doctrinele lor de nemulţumire şi de afirmare de sine. Însă, vreme de peste două sute de mii de ani ai Urantiei, ei au fost incapabili să mai înşele vreo o altă lume. Nici o lume a Sataniei nu a fost pierdută de la căderea celor treizeci şi şapte, nici măcar printre lumile celor mai tinere popoare de după rebeliune.

8. Fiul Omului pe Urantia

(609.4) 53:8.1 Lucifer şi Satan au cutreierat liber în sistemul Sataniei până la împlinirea misiunii de efuziune a lui Mihail pe Urantia. Ultima dată când s-au găsit împreună pe lumea voastră a fost în momentul asaltului lor conjugat împotriva Fiului Omului.

(609.5) 53:8.2 Înainte, atunci când Prinţii Planetari, „Fiii lui Dumnezeu”, se reuneau periodic, „Satan venea şi el”, pretinzând că el reprezintă toate lumile izolate ale Prinţilor Planetari decăzuţi. Însă această liberate pe Jerusem i-a fost refuzată de la manifestarea terminală a lui Mihail. Ca urmare a eforturilor lui Lucifer şi ale lui Satan de a-l corupe pe Mihail în timpul încarnării sale de consacrare, orice urmă de simpatie pentru ei a pierit în toată Satania, adică în afara lumilor păcătoase izolate.

(609.6) 53:8.3 Manifestarea lui Mihail a pus capăt rebeliunii lui Lucifer în întreaga Satanie, mai puţin pe planetele Prinţilor Planetari apostaţi. Aceasta a fost semnificaţia experienţei personale a lui Isus, chiar înainte de moartea sa trupească, atunci când a strigat, în prezenţa discipolilor săi: „Şi l-am văzut pe Satan căzând din cer ca un fulger”. Satan venise cu Lucifer pe Urantia pentru ultima bătălie decisivă.

(609.7) 53:8.4 Fiul Omului avea încredere în reuşita sa şi ştia că triumful său pe lumea voastră va stabili pentru totdeauna statutul inamicilor săi seculari, nu numai în Satania, ci şi în celelalte două sisteme în intrase păcatul. Supravieţuirea muritorilor şi siguranţa îngerilor au fost restabilite atunci când Maestrul vostru, răspunzând propunerilor luciferiene, a replicat calm şi cu o siguranţă divină: „În urma mea, Satan”. Acesta a fost, în principiu, adevăratul sfârşit al rebeliunii lui Lucifer. Este adevărat că tribunalele Uversei nu au luat încă o decizie executivă în ceea ce priveşte apelul lui Gabriel care solicita distrugerea rebelilor, însă nu există nici o îndoială că vor lua o hotărâre la timpul cuvenit, deoarece primele măsuri pentru audierea cazului au fost deja luate.

(610.1) 53:8.5 Câtva timp înainte de moartea sa, Fiul Omului îl recunoştea încă pe Caligastia ca fiind, tehnic, Prinţul Planetar al Urantiei. Isus a spus: „Acum are loc judecata acestei lumi, acum va fi dat jos prinţul acestei lumi”. Mai târziu încă, înainte de a împlini opera vieţii sale, el a declarat: „Prinţul acestei lumi este judecat”. Şi este acelaşi prinţ detronat şi discreditat care a fost cândva numit „Dumnezeul Urantiei”.

(610.2) 53:8.6 Ultimul act a lui Mihail înainte de a părăsi Urantia a fost de a acorda iertarea sa lui Caligastia şi lui Daligastia, însă ei au refuzat această propunere delicată. Caligastia, Prinţul vostru Planetar apostat, este încă liber să îşi urmeze proiectele sale nefaste pe Urantia, însă nu are absolut deloc puterea de a pătrunde în mintea oamenilor, nici de a se apropia de sufletul lor pentru a-i ispiti şi corupe, dacă oamenii nu doresc cu adevărat să fie blestemaţi de reaua sa prezenţă.

(610.3) 53:8.7 Înainte de efuziunea lui Mihail, aceşti domnitori ai întunericului căutau să îşi păstreze autoritatea pe Urantia şi rezistau personalităţilor celeste minore şi subordonate, însă din ziua Învierii trădătorul Caligastia şi asociatul său la fel de demn de dispreţ, Daligastia, sunt servili în faţa maiestăţii divine a Ajustorilor Gândirii ai Paradisului şi ai Spiritului Adevărului protector, spiritul lui Mihail care a fost răspândit peste tot ceea ce este întrupat.

(610.4) 53:8.8 Chiar şi aşa, nici un spirit decăzut nu a avut niciodată puterea de a invada mintea şi de a nelinişti sufletul copiilor lui Dumnezeu; nici Satan, nici Caligastia nu au putut niciodată să se atingă sau să se apropie de Fiii lui Dumnezeu prin credinţă. Credinţa este o armură eficientă contra păcatului şi nedreptăţii. Este adevărat că „oricine este născut din Dumnezeu este propriul său păzitor şi cel rău nu îl atinge”.

(610.5) 53:8.9 În general, atunci când muritori slabi şi desfrânaţi sunt presupuşi a fi sub influenţa diavolului şi a demonilor, ei sunt pur şi simplu dominaţi de propriile lor tendinţe mărunte şi sunt mânaţi de propriile lor proprietăţi naturale. I se atribuie diavolului numeroase rele care nu îi sunt imputabile lui. Caligastia a rămas relativ neputincios de la trecerea lui Christos.

9. Statutul prezent al rebeliunii

(610.6) 53:9.1 La începuturile rebeliunii lui Lucifer, salvarea a fost oferită de Mihail tuturor rebelilor. Tuturor celor care dovedeau o căinţă sinceră, în momentul dobândirii de către el a unei suveranităţi depline asupra universului său, le-a oferit iertarea şi reintegrarea într-un post oarecare de serviciu universal, suveranitatea completă asupra universului său. Nici unul dintre conducători nu a acceptat această ofertă milostivă, însă mii de îngeri şi de fiinţe celeste ale ordinelor inferioare, inclusiv sute de Fii şi Fiice Materiali, au acceptat milostenia proclamată de panoptieni şi au fost reabilitaţi în momentul reînvierii lui Isus acum o mie nouă sute de ani. De atunci, aceste fiinţe au fost transferate pe lumile jerusemice ale Tatălui unde este tehnic necesar ca ele să fie reţinute până când tribunalele Uversei iau decizia asupra problemei lui Gabriel contra lui Lucifer. Însă nimeni nu se îndoieşte că aceste personalităţi, care se căiesc şi au fost salvate, vor fi excluse de la decretul de anihilare atunci când se va pronunţa verdictul. Aceste suflete în probaţie lucrează acum cu panoptienii pentru a avea grijă de lumea Tatălui.

(611.1) 53:9.2 Marele înşelător nu s-a mai întors niciodată pe Urantia din vremea în care a încercat să îl abată pe Mihail de la ţelul desăvârşirii manifestării care trebuia să îl stabilească în mod sigur şi definitiv ca stăpân absolut al Nebadonului. Când Mihail a devenit şeful confirmat al Nebadonului, Lucifer a fost dat în paza agenţilor Celor Îmbătrâniţi de Zile de pe Uversa şi de atunci a rămas prizonier pe satelitul numărul unu al grupului de sfere tranziţionale al Tatălui, care înconjoară Jerusemul. Şi acolo este locul în care şefii altor lumi şi sisteme pot să contemple sfârşitul suveranului lipsit de loialitate al Sataniei. Pavel cunoştea statutul de după contopirea lui Mihail al liderilor rebeli, deoarece el i-a descris pe şefii lui Caligastia ca „o oştire spirituală de răutate în locurile celeste”.

(611.2) 53:9.3 Atunci când Mihail a preluat suveranitatea supremă a Nebadonului, el a cerut Celor Îmbătrâniţi de Zile dreptul de a interna toate personalităţile care au luat parte la rebeliunea lui Lucifer, aceasta aşteptând ordonanţele tribunalelor suprauniversale în cazul lui Gabriel contra lui Lucifer, care fusese înaintat curţii supreme a Uversei de aproape două sute de mii de ani, după cum măsuraţi voi timpul. În ceea ce priveşte grupul rebelilor capitalei sistemului, Cei Îmbătrâniţi de Zile au dat curs cererii lui Mihail, însă cu o singură excepţie: Satan avea permisiunea de a face vizite periodice prinţilor apostaţi ai lumilor decăzute, până când un alt Fiu al lui Dumnezeu a fost acceptat de aceste lumi apostate sau până când tribunalele Uversei vor începe să judece cazul lui Gabriel contra lui Lucifer.

(611.3) 53:9.4 Satan putea să vină pe Urantia, deoarece voi nu aveaţi nici un Fiu rezident având rangul necesar pentru a fi în frunte – nici Prinţ Planetar, nici Fiu Material. De atunci, Machiventa Melchizedek a fost proclamat Prinţ Planetar locţiitor al Urantiei, şi deschiderea procesului lui Gabriel contra lui Lucifer a dat semnalul pentru inaugurarea sistemelor planetare temporare pe toate lumile izolate. Este adevărat că Satan l-a vizitat periodic pe Caligastia şi alţi prinţi decăzuţi până în momentul prezentelor revelaţii, care coincide cu prima audienţă a procesului lui Gabriel pentru anihilarea arhirebelilor. Satan este acum deţinut necondiţionat pe lumile-închisori ale Jerusemului.

(611.4) 53:9.5 De la manifestarea finală a lui Mihail, nimeni în întreaga Satanie nu a dorit să meargă pe lumile-închisori pentru a-i ajuta rebelii internaţi. Şi nici o fiinţă n-a mai fost câştigată de partea cauzei înşelătorului. Timp de nouăsprezece secole, statutul acestor rebeli nu s-a schimbat.

(611.5) 53:9.6 Noi nu ne aşteptăm ca prezentele restricţii ale Sataniei să fie ridicate înainte ca Cei Îmbătrâniţi de Zile să fi dispus definitiv în privinţa arhirebelilor. Circuitele sistemice nu vor fi stabilite atâta timp cât Lucifer va rămâne în viaţă. Stând în aşteptare, acesta din urmă, este complet inactiv.

(611.6) 53:9.7 Pe Jerusem rebeliunea a luat sfârşit. Ea se sfârşeşte pe lumile decăzute de îndată ce sosesc Fiii divini. Noi credem că toţi rebelii care vor fi fost în stare să accepte îndurarea, au făcut-o deja. Noi aşteptăm mesajul fulgerător teledifuzat, care îi va priva pe aceşti trădători ai existenţei de personalitate. Noi prevedem că verdictul Uversei se va anunţa prin ordinul de execuţie teledifuzat care îi va anihila aceşti rebeli internaţi. Atunci veţi căuta locul lor, însă nu îi veţi găsi. „Şi cei care te-au cunoscut printre lumi vor fi uimiţi de tine; ai fost o teroare, însă tu nu vei mai exista.” Acesta este modul în care toţi aceşti trădători nedemni „vor deveni ca şi cum nu ar fi fost niciodată”. Toată lumea aşteaptă decretul Uversei.

(611.7) 53:9.8 Însă vreme de epoci, cele şapte lumi-închisori de întuneric spiritual din Satania au constituit un avertisment solemn pentru tot Nebadonul. Acest avertisment proclamă elocvent şi efectiv marele adevăr „că drumul celui care încalcă legea este greu”; „că în fiecare păcat se ascunde sămânţa propriei lui distrugeri”; că „răsplata păcatului este moartea”.

(612.1) 53:9.9 [Prezentat de Manovandet Melchizedek, ataşat odinioară administraţiei provizorii a Urantiei.]

 

 

https://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-42-energia-mintea-si-materia

Cartea Urantia

Capitolul 42.

Energia — mintea şi materia

(467.1) 42:0.1 TEMELIA universului este materială, în sensul că energia este baza întregii existenţe şi energia pură este controlată de Tatăl Universal. Forţa, energia, este singurul lucru care se ridică ca un monument perpetuu demonstrând existenţa şi dovedind prezenţa Absolutului Universal. Acest imens curent de energie provenit din Prezenţele Paradisului nu s-a întrerupt niciodată, nu a lipsit niciodată; nu a existat nici o ruptură în această susţinere infinită.

(467.2) 42:0.2 Manipularea energiei universale este întotdeauna conformă voinţei personale şi indicaţiilor infinit de înţelepte ale Tatălui Universal. Acest control personal al puterii manifestate şi al energiei circulante este modificat de acţiunile şi de deciziile coordonate ale Fiului Etern, precum şi de ţelurile unificate ale Fiului şi ale Tatălui executate de Autorul Comun. Aceste fiinţe divine acţionează cu titlu personal şi în calitate de indivizi. Ele operează, de asemenea, prin intermediul persoanelor şi al puterilor unui număr aproape nelimitat de subordonaţi, exprimând fiecare în mod diferit ţelul etern şi divin în universul universurilor. Însă aceste modificări funcţionale şi provizorii sau aceste transmutări de putere divină nu diminuează cu nimic adevărul afirmaţiei că întreaga energie-forţă se găseşte sub controlul ultim al unui Dumnezeu personal care rămâne în centrul tuturor lucrurilor.

1. Forţe şi energii ale paradisului

(467.3) 42:1.1 Temelia universului este materială, însă esenţa vieţii este spirituală. Tatăl spiritelor este, de asemenea, strămoşul universurilor; Tatăl etern al Fiului Originar este, de asemenea, sursa de eternitate a arhetipului originar, Insula Paradisului.

(467.4) 42:1.2 Materia – energia – căci ele nu sunt decât manifestări diverse ale aceleiaşi realităţi cosmice, ca fenomen universal, este inerentă Tatălui Universal. „În el toate lucrurile subzistă”. Materia poate să pară că manifestă o energie înnăscută şi puteri autonome, însă liniile de gravitaţie implicate în energiile relative tuturor acestor fenomene fizice derivă din Paradis şi depind de el. Ultimatonul, prima formă măsurabilă de energie are drept nucleu Paradisul.

(467.5) 42:1.3 Există o formă de energie necunoscută pe Urantia, care este înnăscută în materie şi prezentă în spaţiul universal. Când ea va fi în cele din urmă descoperită, fizicienii vor avea sentimentul că au rezolvat aproape în întregime misterul materiei. Şi aşa se vor fi apropiat ei cu încă un pas de Creator; aşa îşi vor fi însuşit ei încă o fază a tehnicii divine; însă, în nici un sens, ei nu îl vor fi găsit pe Dumnezeu, nici nu vor fi stabilit existenţa materiei sau punerea în aplicare a legilor naturale în afara tehnicii cosmice a Paradisului şi a intenţiei motivatoare al Tatălui Universal.

(468.1) 42:1.4 Chiar şi în urma unor progrese şi mai mari, precum şi a unor descoperiri şi mai noi, după ce Urantia va fi avansat nemăsurat de mult în comparaţie cu cunoaşterea lor prezentă, deşi veţi fi dobândit un control asupra mişcărilor de revoluţie energetice ale unităţilor electrice ale materiei până într-acolo încât să puteţi modifica manifestările lor fizice – chiar şi după toate aceste progrese posibile, savanţii vor fi întotdeauna neputincioşi în a crea măcar un singur atom de materie sau în a genera vreun fulger de energie sau de a alătura vreodată materiei ceea ce numim noi viaţă.

(468.2) 42:1.5 Creaţia energiei şi darul vieţii sunt prerogativele Tatălui Universal şi ale personalităţilor creatoare care îi sunt asociate. Fluviul de energie şi de viaţă este o revărsare continuă a Deităţilor, curentul universal şi unificat al forţelor paradisiace răspândindu-se în tot spaţiul. Această energie divină impregnează întreaga creaţie. Organizatorii de forţă declanşează schimbările şi instituie modificările forţei spaţiului, care se traduc în energie; .directorii de putere transmută energia în materie; şi aşa se nasc lumile materiale. Purtătorii Vieţii declanşează în materia moartă procesele pe care le numim viaţă, viaţa materială. Tot astfel, Supraveghetorii de Putere Morontială îşi îndeplinesc misiunea în toate domeniile de tranziţie dintre lumile materiale şi cele spirituale. Creatorii spirituali superiori iniţiază procese similare în formele divine ale energiei, şi de aici rezultă formele spirituale superioare ale vieţii inteligente.

(468.3) 42:1.6 Energia provine din Paradis, unde este modelată conform ordinii divine. Energia – energia pură – participă la natura organizării divine; ea este modelată după înfăţişarea celor trei Dumnezei contopiţi într-unul, aşa cum activează ei în sediul universului universurilor. Întreaga forţă este pusă în circuit în Paradis, vine din prezenţele Paradisului şi se întoarce acolo, iar ea este esenţialmente o manifestare a Cauzei fără cauză – a Tatălui Universal; iar fără Tată, nimic din ceea ce există nu ar putea exista.

(468.4) 42:1.7 Forţa derivată de la Deitatea existentă în sine are o existenţă perpetuă în ea însăşi. Forţa-energie este nepieritoare şi indestructibilă; aceste manifestări ale infinitului pot fi supuse unor transmutări nelimitate, unor transformări fără sfârşit şi unor metamorfoze eterne, însă în nici un sens şi în nici un grad, nici chiar în cea mai mică măsură imaginabilă, ea nu poate suferi anihilarea, şi nu o va suferi niciodată. Însă energia, cu toate că izvorăşte din infinit, nu se manifestă la infinit; universul principal, aşa cum este conceput în prezent, are limite exterioare.

(468.5) 42:1.8 Energia este eternă, însă nu infinită; ea reacţionează întotdeauna la influenţa Infinităţii care îmbrăţişează totul. Forţa şi energia îşi urmează la nesfârşit cursul; fiind ieşite din Paradis, ele trebuie să se întoarcă acolo, chiar dacă sunt necesare epoci de-a rândul pentru a completa circuitul ordonat. Ceea ce îşi are originea în Deitatea Paradisului nu poate avea decât o destinaţie paradisiacă sau un destin al Deităţii.

(468.6) 42:1.9 Toate acestea confirmă credinţa noastră într-un univers al universurilor circular, aproape limitat, însă ordonat şi imens. Dacă acest lucru nu ar fi fost adevărat, ar apărea, mai devreme sau mai târziu, într-un punct oarecare, o dovadă de diminuare a energie. Toate legile, organizările, administrările şi mărturiile exploratorilor universului, totul, indică existenţa unui Dumnezeu infinit, însă, deocamdată, a unui univers finit, de o formă circulară de existenţă fără sfârşit, aproape fără limite, însă, cu toate acestea finit, în contrast cu infinitatea.

2. Sisteme universale de energie nonspirituală
(energii fizice)

(469.1) 42:2.1 Este cu adevărat dificil să se găsească cuvinte în limba engleză (sau română) pentru a desemna şi descrie diversele nivele ale forţei şi energiei – fizice, mentale sau spirituale. Aceste expuneri nu se pot conforma definiţiilor voastre acceptate asupra forţei, a energiei şi a puterii. Sărăcia limbajului este atât de mare încât suntem nevoiţi să folosim aceşti termeni dându-le înţelesuri multiple. În capitolul de faţă, de exemplu, cuvântul energie este utilizat pentru a desemna toate fazele şi formele fenomenelor de mişcare, de acţiune şi de potenţial, în timp ce cuvântul forţă se aplică stadiilor de energie precedând gravitaţia, iar cuvântul putere stadiilor posterioare gravitaţiei.

(469.2) 42:2.2 Totuşi, pentru a încerca să evit confuzia conceptelor, sugerez ca fiind recomandabil să se adopte următoarea clasificarea pentru forţa cosmică, energia emergentă şi puterea universului – energia fizică:

(469.3) 42:2.3 1. Puterea spaţiului. Este prezenţa necontestată în spaţiul liber a Absolutului Necalificat. Extensiunea acestui concept este conotaţia potenţialului de forţă spaţială a universului inerent totalităţii funcţionale a Absolutului Necalificat, în timp ce intensiunea conceptului implică totalitatea realităţii cosmice – universuri care, la fel ca eternitatea, au emanat din Insula Paradisului, care nu are nici început, nici sfârşit; nici mişcare, nici schimbare.

(469.4) 42:2.4 Fenomenele specifice laturii inferioare a Paradisului îmbrăţişează, probabil, trei zone de prezenţă şi de activitate a forţei absolute: zona punct de sprijin a Absolutului Necalificat, zona Insulei Paradisului însăşi, şi zona intermediară a anumitor operaţiuni sau funcţiuni echilibratoare şi compensatoare neidentificate. Aceste trei zone concentrice formează centrul ciclului paradisiac al realităţii cosmice.

(469.5) 42:2.5 Puterea spaţiului este o prerealitate; ea este domeniul Absolutului Necalificat şi nu este sensibilă decât la controlul personal al Tatălui Universal, cu toate că în aparenţă ea poate fi modificabilă prin prezenţa Organizatorilor Principali de Forţă Primari.

(469.6) 42:2.6 Pe Uversa puterea spaţiului este numită ABSOLUTA.

(469.7) 42:2.7 2. Forţa primordială. Ea reprezintă prima schimbare fundamentală în potenţa spaţiului şi poate fi una dintre funcţiunile Absolutului Necalificat în Paradisul de jos. Noi ştim că prezenţa spaţiului ieşind din Paradisul de jos este modificată sub anumite aspecte faţă de cea care intră. Însă, independent de relaţiile lor posibile, transmutarea recunoscută deschis a potenţei spaţiului în forţă primordială, este funcţiunea primară a diferenţierii exercitate de prezenţa-tensiune a organizatorilor forţei vii ai Paradisului.

(469.8) 42:2.8 Forţa pasivă şi potenţială devine activă şi primordială ca răspuns la rezistenţa oferită de prezenţa în spaţiu a Organizatorilor Forţă Principali de exteriorizare primari. Forţa iese atunci din domeniul exclusiv al Absolutului Necalificat în domeniile de reacţie multiplă – reacţie la anumite mişcări primitive declanşate de Dumnezeul Acţiunii, şi apoi la anumite mişcări compensatoare, emanând din Absolutul Universal. Forţa primordială pare a reacţiona la cauzele transcendentale proporţional cu absoluitatea lor.

(469.9) 42:2.9 Forţa primordială este uneori numită energie pură; pe Uversa, noi o numim SEGREGATA.

(470.1) 42:2.10 3. Energii emergente. Prezenţa pasivă a organizatorilor forţei primari este suficientă pentru a transforma puterea spaţiului în forţă primordială, iar în câmpul spaţial astfel activat, aceeaşi organizatori ai forţei încep primele lor operaţiuni active. Forţa primordială este destinată să treacă prin două faze distincte de transmutare în domeniile manifestărilor energiei, înainte de a apărea ca putere a universului. Aceste două nivele ale energiei emergente sunt:

(470.2) 42:2.11 a. Energie potentă. Este energia puternică de orientare, de mişcări de masă, de înaltă tensiune şi de reacţie forţată – sisteme de energie gigantice puse în mişcare de activităţile organizatorilor de forţă primari. Această energie primară sau energie potentă nu este de la început net sensibilă la atracţia gravitaţională a Paradisului, cu toate că masa sa agregată şi direcţia sa în spaţiu sunt probabil sensibile la grupul colectiv de influenţe absolute venind din Paradisul de jos. Atunci când energia se ridică la nivelul sensibilităţii iniţiale la controlul circular al gravitaţiei absolute a Paradisului, organizatorii de forţă primari fac loc acţiunii asociaţilor lor secundari.

(470.3) 42:2.12 b. Energie gravitaţională. Energia care apare atunci şi care este sensibilă la gravitaţie conţine potenţialul de putere al universului şi devine antecesorul activ al întregii materii a universului. Această energie secundară sau gravitaţională este produsul elaborărilor de energie rezultând din prezenţa-presiune şi din tendinţele-tensiuni stabilite de Organizatorii de Forţă Transcendentală Asociaţi. Ca răspuns la munca acestor manipulatori de forţă, energia spaţiului trece rapid de la stadiul puternic la stadiul gravitaţional, şi devine astfel direct sensibilă la controlul circular (absolut) al gravitaţiei Paradisului.

(470.4) 42:2.13 Ea revelează, în acelaşi timp, un anumit potenţial de sensibilitate la atracţia gravitaţiei liniare inerente maselor materiale care apar imediat odată cu stadiile electronic şi postelectronic ale energiei şi materiei. Când survine sensibilitatea la gravitaţie, Organizatorii de Forţă Asociaţi se pot retrage din cicloanele energetice ale spaţiului datorită faptului că Directorii de Putere ai Universului pot fi afectaţi acestui câmp de acţiune. Noi suntem, cu toate acestea, în incertitudine în ceea ce priveşte cauzele exacte ale stadiilor primitive de evoluţie ale forţei, însă recunoaştem activitatea inteligentă a celui Ultim în cele două nivele de manifestare ale energie emergente. Energiile potente şi gravitaţionale sunt numite ULTIMATA pe Uversa, atunci când ele sunt considerate în mod colectiv.

(470.5) 42:2.14 4. Putere universală. Forţa-spaţiului a fost schimbată în energia-spaţiului şi apoi în energie sub control gravitaţional. Energia fizică a fost astfel maturizată până în punctul de a putea fi dirijată în canale de putere şi pusă în serviciul multiplelor scopuri ale Creatorilor universului. Această muncă este continuată de versatili directori, centri şi controlori ai energiei fizice în marele univers – acela al creaţiilor organizate şi locuite. Aceşti Directori de Putere ai Universului preiau controlul, mai mult sau mai puţin complet, a douăzeci şi una dintre cele treizeci de faze ale energiei constituind prezentul sistem energetic al celor şapte suprauniversuri. Acest domeniu de putere-energie-materie este ţinutul activităţilor inteligente ale Septuplului, funcţionând sub supracontrolul spaţiului-timp exercitat de Suprem.

(470.6) 42:2.15 Pe Uversa, noi numim GRAVITA domeniul puterii universului.

(470.7) 42:2.16 5. Energia Havonei. Conceptele acestei expuneri s-au deplasat către Paradis urmând, nivel după nivel, forţa-spaţiului care se transmuta până la nivelul operator al energiei-putere a universurilor timpului şi spaţiului. Continuând spre Paradis, noi vom întâlni acum o fază preexistentă a energiei caracteristice universului local. Aici, ciclul evolutiv pare să se răsfrângă asupra lui însuşi; energia-putere pare acum a veni înapoi către forţă, însă o forţă de natură foarte diferită de puterea spaţiului şi de forţa primordială. Sistemele de energie ale Havonei nu sunt duale; ele sunt triunice. Este domeniul existenţial de energie al Autorului Comun, funcţionând în numele Trinităţii Paradisului.

(471.1) 42:2.17 Pe Uversa, aceste energii ale Havonei sunt cunoscute sub numele de TRIATA.

(471.2) 42:2.18 6. Energie transcendentală. Acest sistem energetic funcţionează pe şi de la nivelul superior al Paradisului şi numai în relaţie cu populaţiile absonite. Pe Uversa se numeşte TRANOSTA.

(471.3) 42:2.19 7. Monota. Energia este apropiată, ca geneză, de divinitate atunci când este vorba de energia Paradisului. Noi înclinăm să credem că monota este energia vie şi nespirituală a Paradisului, o energie în contrapondere a energiei vii şi spirituale a Fiului Originar – de unde şi sistemul energetic nespiritual al Tatălui Universal.

(471.4) 42:2.20 Noi nu putem diferenţia, prin natura lor, spiritul Paradisului şi monota Paradisului; ele sunt, aparent, asemănătoare. Ele au nume diferite, însă nu putem deloc să vă vorbim de o realitate ale cărei manifestări spirituale şi nespirituale nu se disting decât prin nume.

(471.5) 42:2.21 Noi ştim că făpturile finite pot atinge experienţa de adoraţie a Tatălui Universal datorită ajutorului din partea Dumnezeului Septuplu şi a Ajustorilor Gândirii, însă noi ne îndoim că vreo personalitate subabsolută, chiar şi directorii de putere, pot înţelege infinitatea energiei Marii Surse-Centru Prime. Un lucru este sigur: dacă directorii de putere sunt la curent cu tehnica de metamorfozare a forţei-spaţiului, ei nu ne revelează acest secret. După părerea mea, ei nu înţeleg pe deplin funcţiunea organizatorilor forţei.

(471.6) 42:2.22 Directorii de putere înşişi sunt catalizatori ai energiei; adică simpla lor prezenţă face ca energia să se segmenteze, să se organizeze sau să se reunească în formaţiuni unitare. Şi toate acestea implică că trebuie să existe ceva inerent energiei care o face să funcţioneze astfel în prezenţa acestor entităţi de putere. Fenomenul de transmutare a forţei cosmice în puterea universului a fost numit, de mult timp, una dintre cele şapte „infinităţi ale divinităţii” de Melchizedekii Nebadonului. Voi nu veţi afla mai multe în legătură cu acest punct pe parcursul ascensiunii universului vostru local.

(471.7) 42:2.23 În ciuda inaptitudinii noastre de a înţelege în întregime originea, natura şi transmutările forţei cosmice, suntem perfect la curent cu toate fazele de comportare a energiei emergente, începând din momentul reacţiei ei directe şi inconfundabile la acţiunea gravitaţională a Paradisului – cam prin vremea când încep să opereze directorii de putere ai suprauniversului.

3. Clasificarea materiei

(471.8) 42:3.1 Materia din toate universurile, exceptând universul central, este identică. Proprietăţile fizice ale materiei depind de viteza de rotaţie a elementelor sale componente, de numărul şi de dimensiunea elementelor în rotaţie, de distanţa lor de corpul nuclear sau de conţinutul de spaţiu al materiei, precum şi de prezenţa anumitor forţe încă nedescoperite pe Urantia.

(471.9) 42:3.2 Materia diferiţilor sori, planete şi corpuri din spaţiu comportă zece mari diviziuni:

(472.1) 42:3.3 1. Materia ultimatonică – unităţile fizice primordiale ale existenţei materiale, particulele de energie care contribuie la compunerea electronilor.

(472.2) 42:3.4 2. Materia subelectronică – stadiul exploziv şi repulsiv a supergazelor solare.

(472.3) 42:3.5 3. Materia electronică – stadiul electric de diferenţiere materială – electroni, protoni şi diverse alte unităţi intrând în constituţia variată a grupurilor electronice.

(472.4) 42:3.6 4. Materia subatomică – care există în mare cantitate în interiorul sorilor calzi.

(472.5) 42:3.7 5. Atomii sfărâmaţi – ei se găsesc în sorii care se răcesc şi prin tot spaţiul.

(472.6) 42:3.8 6. Materia ionizată – atomi individuali despuiaţi de electronii lor exteriori (chimic activi) prin electricitate, prin căldură, prin raze X şi prin solvenţi.

(472.7) 42:3.9 7. Materia atomică – stadiul chimic de organizare elementară, unităţile componente ale materiei moleculare sau vizibile.

(472.8) 42:3.10 8. Stadiul molecular al materiei – aşa cum există ea pe Urantia, în stare de materializare relativ stabilă în condiţiile obişnuite.

(472.9) 42:3.11 9. Materia radioactivă – tendinţa şi activitatea dezorganizatoare a elementelor grele în condiţii de căldură moderată şi de presiune gravitaţională diminuată.

(472.10) 42:3.12 10. Materia topită – materie relativ staţionară, aflată în interiorul sorilor reci sau morţi. Aceste forme de materie nu sunt cu adevărat staţionare; există puţină activitate ultimatonică şi chiar electronică, însă aceste unităţi sunt puternic comprimate şi vitezele lor de rotaţie mult diminuate.

(472.11) 42:3.13 Clasificarea de mai sus se referă la organizarea materiei, mai degrabă decât la formele sub care ea apare fiinţelor create. Ea nu ţine cont nici de stadiile pre-emergente ale energiei, nici de materializările eterne în Paradis şi în universul central.

4. Transmutări ale energiei şi ale materiei

(472.12) 42:4.1 Lumina, căldura, electricitatea, magnetismul, chimia, energia şi materia sunt – în ceea ce priveşte originea, natura şi destinul lor – unul şi acelaşi lucru, la fel ca şi alte realităţi materiale încă nedescoperite pe Urantia.

(472.13) 42:4.2 Noi nu înţelegem complet schimbările aproape infinite la care poate fi supusă energia fizică. Într-un univers ea apare ca lumină, într-un altul ca lumină plus căldură, într-un altul sub forme de energie necunoscute pe Urantia; într-un număr incalculabil de milioane de ani ea poate reapărea sub vreo formă de energie electrică agitată şi tumultoasă sau de putere magnetică; iar şi mai târziu ea poate apărea din nou într-un univers subsecvent sub formă de materie variabilă, trecând printr-o serie de metamorfoze urmată de dispariţia sa fizică exterioară în vreun mare cataclism al tărâmurilor. Şi apoi, după epoci fără de număr şi o rătăcire aproape nesfârşită prin nenumărate universuri, aceeaşi energie poate încă reapărea şi schimba de nenumărate ori forma şi potenţialul; iar transformările continuă astfel, pe parcursul unor epoci succesive şi prin tărâmuri nenumărate. Astfel materia îşi urmează drumul, suportând transformările timpului, însă aliniindu-se întotdeauna fidel pe cercul eternităţii; chiar dacă este mult timp împiedicată să se întoarcă la sursa sa, ea rămâne întotdeauna sensibilă şi urmează la nesfârşit calea trasată de Personalitatea Infinită care a emis-o.

(473.1) 42:4.3 Centrele de putere şi asociaţii lor se ocupă de activităţile de transmutare a ultimatonului în circuitele şi în revoluţiile electronilor. Aceste fiinţe unice controlează şi compun puterea, manipulând de obicei unităţile de bază ale energiei materializate, ultimatonii. Ei sunt maeştrii energiei care circulă în această stare primitivă. În legătură cu controlorii fizici, ei sunt capabili să controleze eficient energia şi să o dirijeze chiar după transmutarea ei la nivel electric sau la stadiul aşa zis electronic. Însă câmpul lor de acţiune este considerabil scăzut când energia organizată electronic se lansează în turbioanele sistemelor atomice. După această manifestare, energiile cad sub controlul complet al puterii de atracţie al gravitaţiei liniare.

(473.2) 42:4.4 Gravitaţia acţionează pozitiv pe liniile de putere şi canalele de energie ale centrelor de putere şi ale controlorilor fizici, însă aceste fiinţe nu doar o reacţie negativă la gravitaţie – exercitarea facultăţilor lor antigravitaţionale.

(473.3) 42:4.5 În întregul spaţiu, frigul şi alte influenţe sunt prezente pentru a organiza creativ ultimatonii în electroni. Căldura este măsura activităţii electronice, în timp ce frigul semnifică pur şi simplu absenţa căldurii – repausul relativ al energiei – ceea ce este statutul schimbării-forţă universală a spaţiului dacă nici energia emergentă, nici materia organizată nu sunt prezente pentru a reacţiona la gravitaţie.

(473.4) 42:4.6 Prezenţa şi acţiunea gravitaţiei sunt cele care împiedică apariţia zeroului teoretic absolut, deoarece spaţiul interstelar nu este la temperatura de zero absolut. În tot spaţiul organizat există curenţi de energie sensibili la gravitaţie, circuite de putere, activităţi ultimatonice, precum şi energii electronice organizatoare. Din punct de vedere practic, spaţiul nu este vid. Chiar şi atmosfera Urantiei se subţiază tot mai mult, până la înălţimea de cinci mii de kilometrii unde ea începe să se împrăştie în materia spaţială medie a acestei secţiuni a universului. Spaţiul, care după cunoştinţele noastre se apropie cel mai mult de vid în Nebadon, conţine încă o sută de ultimatoni, echivalentul unui electron – pe şaisprezece centimetri cub. O astfel de rarefiere a materiei este considerată ca fiind, practic, spaţiul vid.

(473.5) 42:4.7 Temperatura – căldura sau frigul – nu este secundară, decât faţă de gravitaţie, în domeniile evoluţiei energiei şi materiei. Ultimatonii se supun umil temperaturilor extreme. Temperaturile joase favorizează anumite forme de structuri electronice şi de asamblări atomice, în timp ce înaltele temperaturi facilitează tot felul de rupturi atomice şi de dezintegrări ale materiei.

(473.6) 42:4.8 Când sunt supuse temperaturilor şi presiunilor anumitor stări solare interne, toate asocierile de atomi, în afară de cele mai primitive, pot fi dezintegrate. Căldura poate deci învinge în mare măsură stabilitatea gravitaţională, însă nici o căldură sau presiune solară cunoscute nu pot reconverti ultimatonii în energie puternică.

(473.7) 42:4.9 Sorii aprinşi pot transforma materia în diverse forme de energie, însă lumile întunecate şi întregul spaţiu exterior pot întârzia activitatea electronilor şi ultimatonilor, până la a converti aceste energii în materia tărâmurilor. Anumite asocieri de electroni de natură vecină şi multe asocieri fundamentale ale materiei nucleare se formează în temperaturile excesiv de joase ale spaţiului liber, şi cresc ulterior prin asociere cu adăugări mai mari de energie materializantă.

(473.8) 42:4.10 În toate aceste metamorfoze nesfârşite ale energiei şi ale materiei, trebuie să se ţină cont de influenţa presiunii gravitaţionale şi de comportamentul antigravitaţional al energiilor ultimatonice în anumite condiţii de temperatură, de viteză şi de rotaţie. Temperatura, curenţii de energie, distanţa, prezenţa viilor organizatori ai forţei şi a directorilor de putere influenţează, de asemenea, toate fenomenele de transmutare a energiei şi a materiei.

(474.1) 42:4.11 Creşterea masei în materie este egală cu creşterea energiei divizate cu pătratul vitezei luminii. Într-un sens dinamic, munca care poate fi îndeplinită de materia în repaus este egală cu energia consumată pentru a reuni elementele sale din Paradis minus rezistenţa forţelor de învins, pe parcursul tranzitului şi atracţiei exercitate de părţile materiei una faţă de alta.

(474.2) 42:4.12 Existenţa formelor preelectronice ale materiei este indicată de cele două greutăţi atomice ale plumbului. Plumbul de formaţie originară cântăreşte puţin mai mult decât plumbul produs prin dezintegrarea uraniului cu ajutorul emanaţiilor de radiu; diferenţa de masă atomică reprezintă pierderea efectivă de energie în dezintegrarea atomului.

(474.3) 42:4.13 Integritatea relativă a materiei este asigurată de faptul că energia nu poate fi absorbită sau emisă decât de cantităţi exacte, numite quante de savanţii de pe Urantia. Acest aranjament înţelept în domeniile materiale serveşte la menţinerea universurilor ca unităţi funcţionale.

(474.4) 42:4.14 Cantitatea de energie absorbită sau eliberată pe parcursul unei schimbări de poziţie a electronilor sau a altor elemente este întotdeauna un „quantum” sau un multiplu al unui quantum, însă componenta vibratorie sau ondulatorie a acestor unităţi de energie este în întregime determinată de dimensiunile structurilor materiale implicate. Aceste valuri energetice ondulatorii au de 860 de ori diametrul ultimatonilor, al electronilor, al atomilor sau al altor unităţi care le dau naştere. Interminabila confuzie care însoţeşte observarea mecanicii ondulatorii a comportamentului quantelor este datorată suprapunerii undelor de energie: două creste se pot combina pentru a forma o creastă de o înălţime dublă, în timp ce o creastă şi o prăpastie pot să se combine pentru a se anula reciproc.

5. Manifestări ale energiei ondulatorii

(474.5) 42:5.1 În suprauniversul Orvontonului există o sută de octave de energie ondulatorie. Printre cele o sută de grupuri de manifestări energetice, şaizeci şi patru sunt total sau parţial recunoscute pe Urantia. Razele soarelui constituie patru octave pe scara suprauniversală. Razele vizibile îmbrăţişează doar o octavă, care poartă numărul patruzeci şi şase al acestei serii. Urmează apoi grupul ultraviolet, în timp ce la zece octave mai sus se găsesc razele X, urmate de razele gama ale radiumului. La treizeci şi două de octave, sub lumina vizibilă a soarelui, întâlnim razele energetice ale spaţiului exterior, atât de frecvent amestecate cu minusculele particule de materie, formând activităţile care le sunt asociate. Imediat, sub lumina solară vizibilă, apar razele infraroşii şi cu treizeci de octave mai jos, grupul transmiţător al radiodifuziunii.

(474.6) 42:5.2 Din punctul de vedere al cunoaşterii ştiinţifice de pe Urantia secolului douăzeci – manifestările energiei ondulatorii se pot clasa în următoarele zece grupuri:

(474.7) 42:5.3 1. Razele infraultimatonice- rotaţiile marginale ale ultimatonilor, atunci când ei încep să ia o formă definită. Este primul stadiu al energiei emergente în care se pot detecta şi măsura fenomene ondulatorii.

(474.8) 42:5.4 2. Raze ultimatonice. Asamblarea energiei în sferele minuscule ale ultimatonilor ocazionează în conţinutul spaţiului vibraţii sesizabile şi măsurabile. Cu mult înainte ca fizicienii să descopere ultimatonul, ei vor fi detectat, indubitabil, fenomenele datorate ploii acestor raze pe Urantia. Aceste raze scurte şi potente reprezintă activitatea iniţială a ulimatonilor atunci când sunt încetiniţi până într-atâta încât să vireze către organizarea electronică a materiei. Pe măsură ce ultimatonii se aglomerează în electroni, se produce o condensare cu punerea în rezervă corespondentă de energie.

(475.1) 42:5.5 3. Razele spaţiale scurte. Sunt cele mai scurte dintre toate vibraţiile pur electronice; ele reprezintă stadiul preatomic al acestei forme de materie. Sunt necesare temperaturi extraordinar de joase sau de înalte pentru a produce aceste raze, care sunt de două feluri: una, care însoţeşte naşterea atomilor şi alta, care denotă dislocarea lor. Cea mai mare cantitate dintre ele emană din planul cel mai dens al suprauniversului, acela al Căii Lactee, care este, de asemenea, planul de cea mai mare densitate a universurilor exterioare.

(475.2) 42:5.6 4. Stadiul electronic. Acest stadiu de energie este baza întregii materializări în cele şapte suprauniversuri. Atunci când electronii trec prin nivele energetice superioare de revoluţie orbitală la nivele inferioare sunt întotdeauna emise quantele. Schimbările de orbită a electronilor produc ejecţia sau absorbţia particulelor măsurabile de energie-lumină foarte bine determinate şi uniforme, în timp ce electronii individuali abandonează întotdeauna o particulă de energie-lumină atunci când ei suportă o coliziune. Manifestări de energie ondulatorie, însoţesc, de asemenea, activităţile corpurilor pozitive şi a altor elemente ale stadiului electronic.

(475.3) 42:5.7 5. Razele gama. Sunt emanaţiile care caracterizează disocierea spontană a materiei atomice. Cel mai bun exemplu al acestei forme de activitate electronică se găseşte în fenomenele asociate dezintegrării radiumului.

(475.4) 42:5.8 6. Grupul razelor X. Etapa următoare în încetinirea electronului furnizează diversele forme de raze X solare, cât şi razele X produse în mod artificial. Încărcătura electronică creează un câmp electric; mişcarea dă naştere unui curent electric; curentul produce un câmp magnetic. Atunci când un electron este brusc oprit, comoţia electromagnetică rezultantă produce raza X; raza X este această perturbaţie. Razele X solare sunt identice celor care sunt produse mecanic pentru a explora interiorul corpului uman, mai puţin lungimea lor de undă care este ceva mai mare.

(475.5) 42:5.9 7. Razele ultraviolete sau chimice ale luminii soarelui şi diversele lor producţii mecanice.

(475.6) 42:5.10 8. Lumina albă- întreaga lumină vizibilă a sorilor.

(475.7) 42:5.11 9. Razele infraroşii- încetinirea activităţii electronice apropiindu-se şi mai mult de căldura apreciabilă.

(475.8) 42:5.12 10. Undele hertziene- energiile utilizate pe Urantia pentru teledifuziuni.

(475.9) 42:5.13 Pe aceste zece faze de activitate energetică ondulatorie, ochiul uman nu poate reacţiona decât la o singură octavă, aceea a totalităţii luminii solare obişnuite.

(475.10) 42:5.14 Ceea ce se numeşte eter este pur şi simplu un nume colectiv pentru a desemna un grup de activităţi de forţă şi de energie care au loc în spaţiu. Ultimatonii, electronii şi celelalte conglomerate masice ale energiei sunt particule uniforme de materie. În tranzitul lor prin spaţiu, ele urmează în realitate linii drepte. Lumina şi toate celelalte forme de manifestări energetice recognoscibile constă într-o succesiune de particule energetice determinate, care se deplasează în linie dreaptă, mai puţin în măsura în care traiectoria lor este modificată de gravitaţie şi alte forţe interferente. Procesiunile de particule de energie apar ca fenomene ondulatorii atunci când sunt observate într-un anumit fel; acest fapt este datorat rezistenţei câmpului de forţă nediferenţiat al întregului spaţiu, eterul ipotetic, şi tensiunii intergravitaţionale a agregatelor de materie asociate. Lărgimea intervalelor dintre particulele de materie, precum şi viteza iniţială a razelor de energie provoacă aparenţa ondulatorie a numeroaselor forme de energie materială.

(476.1) 42:5.15 Excitaţia conţinutului de spaţiu produce o reacţie ondulatorie la trecerea particulelor de materie în deplasare rapidă, la fel cum trecerea unei nave pe apă declanşează valuri de amplitudini şi intervale variate.

(476.2) 42:5.16 Comportamentul forţei primordiale dă naştere unor fenomene analoage, sub numeroase aspecte, eterului pe care îl imaginaţi voi. Spaţiul nu este vid; sferele spaţiului se învârtesc şi plonjează într-un imens ocean de energie-forţă desfăşurată. Conţinutul spaţial al unui atom nu este nici el vid. Oricum ar fi, eterul nu există; tocmai absenţa acestui eter ipotetic este cea care permite planetelor locuite să evite să cadă în soare şi electronilor circulând pe orbitele lor atomice să reziste căderii în nucleu.

6. Ultimatoni, electroni şi atomi

(476.3) 42:6.1 În timp ce încărcătura de spaţiu a forţei universale este omogenă şi nediferenţiată, organizarea în materie a energiei evoluate antrenează concentrarea energiei în mase discontinui de dimensiuni definite şi greutăţi stabilite – o reacţie gravitaţională precisă.

(476.4) 42:6.2 Gravitaţia locală sau liniară intră, pe deplin, în acţiune atunci când apare organizarea atomică a materiei. Materia preatomică devine uşor sensibilă la gravitaţie atunci când este activată de raze X şi de alte energii similare, însă gravitaţia liniară nu exercită atracţie măsurabilă nici asupra particulelor de energie electronică liberă, neataşate şi neîncărcate, nici asupra ultimatonilor neasociaţi.

(476.5) 42:6.3 Ultimatonii funcţionează prin atracţie reciprocă şi sunt sensibili numai la câmpul de gravitaţie circular al Paradisului. Nereacţionând la gravitaţia liniară, ei se găsesc astfel menţinuţi în curentul universal al spaţiului. Ultimatonii sunt capabili să îşi accelereze viteza de rotaţie până la a se comporta parţial ca înzestraţi cu antigravitaţie, însă fără intervenţia organizatorilor forţei sau a directorilor de putere, ei nu pot atinge viteza critică de eliberare, caz în care şi-ar pierde individualitatea şi s-ar întoarce în stadiul de energie de putere. În natură, ultimatonii nu scapă statutului lor de existenţă fizică, decât dacă participă la o dislocare terminală a unui soare răcit şi pe cale de a muri.

(476.6) 42:6.4 Ultimatonii necunoscuţi pe Urantia îşi încetinesc mişcarea trecând prin numeroase faze de activitate fizică, înainte de a îndeplini condiţiile de energie revoluţionară prealabilă organizării electronice. Ultimatonii au trei tipuri de mişcări: rezistenţa lor reciprocă la forţa cosmică, revoluţia lor individuală cu potenţial de antigravitaţie şi potenţialul din interiorul electronului, a anumitor ultimatoni reciproc interasociaţi.

(476.7) 42:6.5 Atracţia reciprocă asigură coeziunea a o sută de ultimatoni în constituţia unui electron şi nu există niciodată cu unul mai puţin sau cu unul mai mult într-un electron tipic. Pierderea unuia sau a mai multor ultimatoni distruge identitatea tipică a electronului, ceea ce duce la existenţa uneia din cele zece forme modificate ale electronului.

(476.8) 42:6.6 Ultimatonii nu descriu orbite şi nu se învârt în circuite în interiorul electronilor, ci se răspândesc sau se grupează conform vitezelor de rotaţie axiale, ceea ce determină dimensiunile diferenţiale ale electronilor. Această aceeaşi viteză de rotaţie a ultimatonilor în jurul axei lor determină totodată reacţiile negative sau pozitive ale diferitelor tipuri de unităţi electronice. Ansamblul segregărilor şi grupărilor materiei electronice, precum şi diferenţierea electrică a corpurilor negative şi pozitive de energie-materie, rezultă din diversele funcţiuni ale asocierilor ultimatonilor care le compun.

(477.1) 42:6.7 Fiecare atom are un diametru uşor superior unui sfert de milionime de milimetru, iar un electron cântăreşte puţin mai mult decât a două mia parte a celui mai mic atom, cel de hidrogen. Protonul pozitiv caracteristic nucleului atomic, cu toate că nu este cu mult mai mare decât un electron negativ, cântăreşte aproximativ de două mii de ori mai mult.

(477.2) 42:6.8 Dacă s-ar mări masa materiei până când un electron ar cântări o zecime de uncie (2,83 grame), şi dacă dimensiunile sale ar fi crescute în măsura proporţiei, volumul acestui electron ar deveni la fel de mare ca acela al pământului. Dacă volumul unui proton – de o mie opt sute de ori mai greu decât un electron – ar fi mărit până la mărime unui ac de gămălie, atunci, în comparaţie, un ac de gămălie ar avea un diametru egal celui al orbitei pământului în jurul soarelui.

7. Materia atomică

(477.3) 42:7.1 Întreaga materie se formează conform ordinii sistemului solar. În centrul fiecărui minuscul univers de energie există o porţiune nucleară de existenţă materială relativ stabilă şi comparativ staţionară. Această unitate centrală este înzestrată cu o triplă posibilitate de manifestare. În jurul acestui centru de energie şi într-o adâncime fără fund, însă în circuite fluctuante, se rotesc unităţile de energie vag comparabile cu planetele ce înconjoară soarele unui grup stelar asemănător propriului vostru sistem solar.

(477.4) 42:7.2 În interiorul atomului, electronii se învârt în jurul protonului central, la distanţe proporţionale cu celor ale planetelor care se învârt în jurul soarelui, în spaţiul sistemului solar. În comparaţie cu mărimea lor reală, distanţa relativă dintre nucleul atomic şi circuitul electronic cel mai apropiat este aceeaşi ca cea dintre Soare şi Mercur, planeta învecinată cu soarele.

(477.5) 42:7.3 Vitezele de rotaţie axiale ale electronilor şi vitezele lor pe orbitele lor în jurul nucleului atomic depăşesc, ambele, imaginaţia umană, fără a mai menţiona vitezele ultimatonilor care îi compun. Particulele pozitive ale radiumului îşi iau zborul în spaţiu cu şaisprezece mii de kilometri pe secundă, în timp ce particulele negative ating o viteză apropiată de aceea a luminii.

(477.6) 42:7.4 Universurile locale sunt construite conform sistemului zecimal. Există exact o sută de materializări atomice de energie a spaţiului detectabile într-un univers de constituţie duală; este maximul posibil al organizărilor materiei în Nebadon. Aceste o sută de forme de materie constă într-o serie regulată, în care electroni, în număr de o sută, se învârt în jurul unui nucleu central relativ compact. Această asociere ordonată şi sigură a diverselor energii este cea care constituie materia.

(477.7) 42:7.5 La suprafaţa lor, lumile nu au toate o sută de elemente recognoscibile, însă aceste elemente sunt prezente pe undeva în aceste lumi: ele au fost fie prezente, fie sunt în curs de evoluţie. Circumstanţele originii unei planete şi ale evoluţiei ei subsecvente determină numărul de tipuri atomice care vor fi observabile în raport cu cele o sută de tipuri posibile. Atomii cei mai grei nu se găsesc la suprafaţa numeroaselor lumi. Chiar şi pe Urantia, elementele grele cunoscute manifestă o tendinţă de a zbura în străfulgerări la fel ca şi comportamentul radiumului, de exemplu.

(477.8) 42:7.6 Stabilitatea atomului depinde de numărul de neutroni electric inactivi în nucleul central. Comportamentul chimic depinde în întregime de activitatea electronilor care se învârt liber în jurul nucleului.

(478.1) 42:7.7 În Orvonton nu a fost niciodată posibil să se asambleze natural mai mult de o sută de electroni orbitali într-un acelaşi sistem atomic. Când un al o sută unulea a fost introdus artificial în câmpul orbitelor, a rezultat întotdeauna o dislocare aproape instantanee a protonului central şi o dispersie necontrolată a electronilor şi a altor energii eliberate.

(478.2) 42:7.8 Cu toate că atomii pot conţine de la unu la o sută de electroni orbitali, numai cei zece electroni exteriori ai celor mai mari atomi se învârt în jurul nucleului central, ca corpuri distincte şi discontinue, rămânând intacţi şi compacţi în rotaţia lor pe orbite precise şi definite. Cei treizeci de electroni mai apropiaţi de centru sunt dificil de observat sau detectat, ca corpuri separate şi organizate. Aceeaşi proporţie relativă de comportament al electronilor faţă de proximitatea de nucleu există în toţi atomii, oricare ar fi numărul electronilor conţinuţi. Cu cât ne apropiem mai mult de nucleu, cu atât mai puţin individualizarea electronilor este netă. Prelungirea electronico-ondulatorie a unui electron poate să se răspândească astfel încât să ocupe total orbitele atomice cele mai mici. Acest lucru este în special adevărat, în ceea ce priveşte electronii cei mai apropiaţi ai nucleului central.

(478.3) 42:7.9 Cei treizeci de electroni ai orbitelor celor mai interioare au o individualitate, însă sistemele lor energetice tind să se amestece, întinzându-se de la un electron la altul şi, aproape, din orbită în orbită. Cei treizeci de electroni următori constituie a doua familie sau zonă energetică, individualitatea lor este mai pronunţată, corpul lor de materie exercită un control mai complet asupra sistemelor de energie care îi însoţeşte. Următorii treizeci de electroni, a treia zonă electronică, sunt încă şi mai individualizaţi şi circulă pe orbite mai distincte şi mai bine definite. Ultimii zece electroni nu sunt prezenţi decât în cele zece elemente, cele mai grele, şi au demnitatea independenţei, fiind deci capabili să scape mai mult sau mai puţin liber de controlul nucleului mamă. Cu un minim de variaţie în temperatură şi presiune, membrii acestui al patrulea grup, numiţi electroni externi, vor scăpa de controlul nucleului central, aşa cum ne este dat exemplul de dislocare spontană a uraniului şi a elementelor similare.

(478.4) 42:7.10 Primii patruzeci şi şapte de atomi, cei care conţin de la unu la patruzeci şi şapte de electroni orbitali, sunt mai uşor de definit decât ceilalţi. De la cel de al patruzeci şi optulea, şi după el, caracterul imprevizibil al prezenţei presupuse a Absolutului Necalificat se face tot mai mult simţit, însă o parte a acestei imprevizibilităţi electronice se datorează diferenţelor în vitezele de rotaţie axiale ale ultimatonilor şi proprietăţii lor inexplicabile de a se amesteca. Alte influenţe fizice, electrice, magnetice şi gravitaţionale acţionează, de asemenea, pentru a produce un comportament electronic variabil. Atomii sunt, deci, similari persoanelor în ceea ce priveşte posibilităţile de a prevedea comportamentul lor. Statisticienii pot enunţa legi guvernând un mare număr de atomi sau de persoane, dar sunt reduşi la tăcere atunci când este vorba de un singur atom sau de o singură persoană.

8. Coeziunea atomică

(478.5) 42:8.1 În timp ce gravitaţia este unul dintre diferiţii factori contribuind la menţinerea ansamblului unui minuscul sistem de energie atomică există, de asemenea, prezentă în şi printre unităţile de bază, o energie puternică şi necunoscută; este secretul constituţiei lor fundamentale şi a comportamentului lor ultim, o forţă care rămâne să fie descoperită pe Urantia. Această influenţă universală impregnează întregul spaţiu interior al minusculei organizări energetice.

(478.6) 42:8.2 Spaţiul dintre electronii unui atom nu este vid. În orice atom, acest spaţiu interelectronic este animat de manifestări ondulatorii perfecte sincronizate cu viteza electronilor şi rotaţia ultimatonilor. Această forţă nu este în întregime dominată de legile voastre recunoscute ale atracţiei pozitive şi negative; de aceea, ea se conduce uneori într-un mod imprevizibil. Această influenţă anonimă pare a fi o reacţie a spaţiului-forţă al Absolutului Necalificat.

(479.1) 42:8.3 Coeziunea protonilor încărcaţi şi a electronilor neîncărcaţi la nivelul atomului este asigurată de funcţiunea alternativă a mezotronului, particulă de materie de o sută optzeci de ori mai grea decât electronul. Fără acest dispozitiv, încărcătura electrică adusă de protoni ar disloca nucleul atomic.

(479.2) 42:8.4 Aşa cum sunt constituiţii atomii, nici o forţă gravitaţională sau electrică nu ar putea asigura coeziunea nucleului lor. Integritatea nucleului este menţinută de funcţiunea coezivă alternativă a mezotronului care este capabil să reunească particulele încărcate şi neîncărcate datorită puterii masice superioare a forţei sale şi de o funcţiune suplimentară care face, constant să se schimbe locul protonilor şi al neutronilor. Mezotronul face, constant, să plece şi să vină încărcătura electrică a particulelor nucleare dintre protoni şi neutroni. Pe parcursul unei fracţiuni infinitezimale de secundă, o particulă nucleară dată este un proton încărcat, iar pe parcursul fracţiunii următoare, ea este un neutron lipsit de încărcătură., iar aceste alternanţe de statut energetic sunt atât de incredibil de rapide, încât încărcătura electrică este privată de orice oportunitate de a funcţiona ca influenţă dislocatoare. Acesta este modul în care mezotronul funcţionează ca o particulă „purtătoare de energie” care contribuie puternic la stabilitatea nucleară a atomului.

(479.3) 42:8.5 Prezenţa şi funcţiunea mezotronilor explică, de asemenea, o altă enigmă referitoare la atom. Când atomii acţionează radioactiv, ei emit mult mai multă energie decât s-ar putea crede. Acest excedent de radiaţie provine din dezmembrarea mezotronului „purtător de energie”, care devine atunci un simplu electron. Dezintegrarea mezotronului este însoţită, de asemenea, de emisia anumitor mici particule lipsite de încărcătură.

(479.4) 42:8.6 Mezotronul explică anumite proprietăţi de coeziune ale nucleului atomic, însă nu explică nici coeziunea dintre protoni, nici adeziunea dintre neutroni. Forţa puternică şi paradoxală care asigură integritatea coezivă a atomului este o formă de energie încă nedescoperită pe Urantia.

(479.5) 42:8.7 Aceşti mezotroni se găsesc în abundenţă în razele cosmice care se lovesc continuu de planeta voastră.

9. Filozofia naturală

(479.6) 42:9.1 Religia nu este singura care e dogmatică; filozofia naturală tinde, de asemenea, să se dogmatizeze. Atunci când un educator religios binecunoscut a ajuns la concluzia că numărul şapte era fundamental în natură deoarece există şapte deschideri în capul uman, ar fi putut, dacă ar fi cunoscut mai bine chimia, să-şi susţină opinia bazând-o pe un fenomen veritabil al lumii fizice. În toate universurile fizice ale timpului şi spaţiului şi, cu toate că constituţia decimală a energie se manifestă universal, rămâne întotdeauna o reminiscenţă a faptului că premateria are o organizare electronică septuplă.

(479.7) 42:9.2 Numărul şapte este fundamental pentru universul central şi pentru sistemul spiritual de transmisii înnăscute al caracterelor, însă numărul zece, sistemul zecimal, este inerent energiei materiei şi creaţiei materiale. În ciuda acestui lucru, lumea atomică prezintă anumite caracteristici periodice care reapar în grupe de şapte, o marcă de naştere purtată de lumea materială şi amintind de foarte îndepărtata sa origine spirituală.

(480.1) 42:9.3 Când se clasează elementele fundamentale în ordinea greutăţii lor atomice, această persistenţă septuplă a constituţiei creative rezultă în domeniul chimiei ca o recurenţă a proprietăţilor fizice şi chimice similare, în grupe septuple, periodice şi distincte. Când elementele chimice de pe Urantia se aranjează astfel într-un şir, orice cantitate sau proprietate dată, are tendinţa de a se repeta la toate cele şapte elemente. Această schimbare periodică prin şapte se reproduce, atenuându-se şi cu variante, în întregul sistem periodic. Ea se observă mai net în primele grupări de atomi uşori. Plecând de la un element oarecare, după ce s-a observat una dintre proprietăţile sale, această calitate se schimbă pe parcursul celor şase elemente consecutive, însă are tendinţa de a reapărea atunci când se ajunge la al optulea, altfel spus, al optulea element chimic activ seamănă cu primul, al nouălea cu al doilea, şi aşa mai departe. Un astfel de fapt în lumea fizică reaminteşte indubitabil de constituţia septuplă a energiei ancestrale, şi indică realitatea fundamentală a diversităţii septuple a creaţiilor timpului şi spaţiului. Omul ar trebui, de asemenea, să noteze faptul că există şapte culori în spectrul natural.

(480.2) 42:9.4 Însă presupunerile filozofiei naturale nu sunt toate valabile; eterul ipotetic, de exemplu, reprezintă o ingenioasă încercare a oamenilor pentru a o unifica ignoranţa lor în ceea ce priveşte fenomenele spaţiului. Nu putem afirma filozofia universului conform observaţiilor a ceea ce se numeşte ştiinţă. Savanţii ar avea tendinţa să nege că un fluture poate să rezulte dintr-o omidă, dacă nu ar vedea această metamorfoză cu proprii lor ochi.

(480.3) 42:9.5 Dacă stabilitatea fizică, asociată elasticităţii biologice, este prezentă în natură acest fapt se datorează doar înţelepciunii aproape infinite posedată de Maeştrii Arhitecţi ai creaţiei. Nu trebuie nimic mai puţin ca o înţelepciune transcendentală pentru a concepe unităţi de materie atât stabile şi atât de eficient flexibile

10. Sisteme universale de energie nespirituală
(sisteme ale minţii materiale)

(480.4) 42:10.1 Desfăşurarea nesfârşită a realităţii cosmice relative de la absoluitatea monotei Paradisului până la absoluitatea puterii spaţiului lasă să se presupună evoluţia anumitor relaţii dintre realităţile nespirituale ale Primei Surse-Centru – aceste realităţi ascunse în puterea spaţiului care sunt revelate în monota şi provizoriu divulgate pe nivelele cosmice intermediare. Acest ciclu etern de energie este pus în circuit la Tatăl universurilor. El este deci absolut, şi de aceea el nu este nici expansibil, nici în fapt, nici în valoare. În acelaşi timp, Tatăl Primordial, acum ca şi întotdeauna, realizează în sine, pe baza unui cadru de semnificaţii de spaţiu-timp şi de spaţiu-timp transcens, un cadru de relaţii schimbătoare în care energia-materie este progresiv supusă supracontrolului spiritului viu şi divin, prin efortul experienţial al minţii vii şi personale.

(480.5) 42:10.2 Energiile universale nespirituale sunt reasociate în sistemele vii ale minţii ne-Creatorului pe diverse nivele, din care unele pot fi descrise după cum urmează:

(480.6) 42:10.3 1. Minte care precedă spiritele adjutante. Este un nivel al minţii neexperienţial; pe lumile locuite, aceştia sunt Controlorii Fizici Principali, care îi aduc sprijinul lor. Este mintea automată, intelectul care nu poate fi învăţat al formelor cele mai primitive ale vieţii materiale, însă mintea care nu poate fi învăţată funcţionează pe numeroase nivele, în afara vieţii planetare primitive.

(481.1) 42:10.4 2. Mintea spiritelor adjutante. Aceasta este slujirea Spiritului-Mamă al unui univers local, funcţionând prin cele şapte spirite mentale adjutante ale sale, pe nivelul care poate fi predat (nemecanic) al minţii materiale. La acest nivel, mintea materială experimentează: ca intelect subuman (animal), în primele cinci spiritele adjutante; ca intelect uman (moral), în cele şapte spirite adjutante; în calitate de intelect suprauman (median), la ultimele două adjutante.

(481.2) 42:10.5 3. Minte morontială în evoluţie. Este conştiinţa în expansiune la personalităţile evoluânde, în carierele ascendente ale unui univers local. Ea este darul Spiritului-Mamă al universului local, în legătură cu Fiul Creator. Acest nivel minte implică organizarea tipului morontial de vehicul vital, sinteză a materialului şi a spiritualului efectuată de supraveghetorii puterii morontiale a universului local. Mintea morontială funcţionează diferenţiat, în răspuns la aceste şaptezeci de nivele de viaţă morontială, revelând o capacitate crescătoare de a se asocia minţii cosmice pe nivelele superioare de împlinire. Este evoluţia normală a creaturilor umane, însă un minte de ordin nemorontial este, de asemenea, atribuit de Fiul şi Spiritul unui Univers copiilor nemorontiali ai creaţiilor locale.

(481.3) 42:10.6 Mintea cosmică. Este mintea septuplă diversificată a timpului şi a spaţiului şi, pentru fiecare dintre fazele sale, unul dintre cele Şapte Spirite Maestru îşi aduce sprijinul unuia dintre cele şapte suprauniversuri. Mintea cosmică înglobează toate nivelele minţii finite şi se coordonează în mod experienţial cu nivelele de deitate evolutivă ale Minţii Supreme şi, în mod transcendent, cu nivelele existenţiale ale minţii absolute – circuitele directe ale Autorului Comun.

(481.4) 42:10.7 În Paradis, mintea este absolută; în Havona, este absonită; în Orvonton este finită. Mintea implică, întotdeauna, activitatea de prezenţă a unui slujitor viu la care se adaugă sisteme energetice variate, iar acest fapt este adevărat în ceea ce priveşte mintea, indiferent de nivele sau de varietăţi. Însă, dincolo de mintea cosmică, devine tot mai dificil să se descrie relaţiile minţii cu energia nespirituală. Mintea Havonei este subabsolută, însă supraevolutivă; fiind existenţială-experienţială este mai aproape de absonit decât orice alt concept revelat urantienilor. Mintea Paradisului depăşeşte comprehensiunea umană; ea este existenţială, nespaţială şi netemporală. Cu toate acestea, toate aceste nivele mentale sunt dominate de prezenţa universală a Autorului Comun – prin controlul gravitaţiei mentale a Dumnezeului minţii din Paradis.

11. Mecanismele universului

(481.5) 42:11.1 În evaluarea şi în recunoaşterea minţii, trebuie să ne amintim că universul nu este nici automat nici magic; el este o creaţie a minţii şi un mecanism al legilor. În practică, legile naturii operează pe ceea ce par a fi tărâmurile duale ale fizicului şi ale spiritualului, însă în realitate ele sunt una. Prima Sursă-Centru este cauza primordială a tuturor materializărilor şi, în acelaşi timp, primul Tată şi Tatăl final al tuturor spiritelor. În universurile exterioare ale Havonei, Tatăl Paradisiac nu apare decât ca pură energie şi pur spirit – sub forma Ajustorilor Gândirii şi altor fragmentări similare.

(481.6) 42:11.2 Mecanismele nu domină într-un mod absolut toată creaţia; universul universurilor, considerat ca un tot, este conceput de minte, construit de minte şi administrat de minte. Însă mecanismul divin al universului universurilor este mult mai desăvârşit pentru ca metodele ştiinţifice ale minţii umane finite să poată distinge chiar şi o urmă a dominaţiei minţii infinite. Căci această minte creatoare, controloare şi susţinătoare nu este nici o minte materială, nici o minte de creatură; este mintea-spirit funcţionând pe şi de la nivelele creatoare ale realităţii divine.

(482.1) 42:11.3 Aptitudinea de a distinge şi a descoperi mintea în mecanismele universului depinde, în întregime, de aptitudinea, de amplitudinea şi de capacităţile minţii angajate într-o asemenea sarcină de observare. Mintea spaţio-temporală, organizată pe baza energiilor timpului şi spaţiului este supusă mecanismelor timpului şi spaţiului.

(482.2) 42:11.4 Mişcarea şi gravitaţia universală sunt faţete gemene ale mecanismului impersonal timp-spaţiu al universului universurilor. Nivelele la care spiritul, mintea şi materia reacţionează la gravitaţie sunt în întregime independente de timp, însă independente de spaţiu (nespaţiale) sunt doar veritabilele nivele spirituale ale realităţii. Nivelele superioare ale minţii universului – nivelele minţii-spirit – pot, de asemenea, să fie nespaţiale, însă nivelele minţii materiale, aşa cum este mintea umană, sunt sensibile interacţiunilor gravitaţiei universale; ele nu pierd această sensibilitate decât în măsura în care sunt identificate cu spiritul. Nivelele realităţii spirituale se recunosc după conţinutul lor în spirit, iar spiritualitatea în timp şi spaţiu este invers proporţională cu sensibilitatea sa la gravitaţia liniară.

(482.3) 42:11.5 Sensibilitatea la gravitaţia liniară este o măsură cantitativă a energiei nespirituale. Toate masele energiei organizate sunt supuse controlului ei, mai puţin în măsura în care mişcarea şi mintea acţionează asupra lor. Gravitaţia liniară este forţa coezivă de anvergură scurtă a macrocosmosului, aşa cum forţele de coeziune intraatomice sunt forţele cu bătaie scurtă ale microcosmosului. Energia fizică materializată organizată în ceea ce numim materie nu poate traversa spaţiul fără să influenţeze sensibilitatea la gravitaţia liniară. Cu toate că sensibilitatea gravitaţională este direct proporţională cu masa, ea este modificată prin spaţiul intermediar astfel încât, dacă o considerăm invers proporţională cu pătratul distanţei, rezultatul nu ajunge decât la o aproximaţie destul de grosolană. Spaţiul triumfă în cele din urmă asupra gravitaţiei liniare, deoarece el conţine influenţe antigravitaţionale ale numeroaselor forţe supramateriale care acţionează pentru a neutraliza acţiunea gravitaţiei şi toate reacţiile asociate.

(482.4) 42:11.6 Mecanisme cosmice extrem de complexe şi care par destul de automate tind întotdeauna să ascundă prezenţa minţii interioare inventive sau creative în toate inteligenţele situate foarte mult deasupra nivelelor universale ale naturii şi ale posibilităţilor mecanismului însuşi. Este, deci, inevitabil ca mecanismele superioare ale universului să pară lipsite de minte ordinelor inferioare de creaturi. Singura excepţie posibilă la această concluzie ar fi atribui o facultate mentală uimitorului fenomen al unui univers care pare a se susţine pe el însuşi- însă aceasta este o problemă de filozofie, mai degrabă decât de experienţă actuală.

(482.5) 42:11.7 De vreme ce mintea coordonează universul, fixitatea mecanismelor este inexistentă. Evoluţia progresivă asociată întreţinerii cosmice autonome este un fenomen universal. Capacitatea universului de a evolua este inepuizabilă în infinitul spontaneităţii. Progresul către o unitate armonioasă, o sinteză experienţială crescătoare, superimpuse unei complexităţi întotdeauna crescânde a relaţiilor, nu se poate efectua decât printr-o minte dominantă având o intenţie.

(482.6) 42:11.8 Cu cât mintea universală asociată unui fenomen oarecare al universului este mai elevată cu atât le este mai dificil tipurilor mentale inferioare să o descopere. Deoarece mintea mecanismului universului este o minte-spirit creativă (facultatea mentală însăşi a Infinitului), ea nu poate fi niciodată descoperită sau distinsă de organismele mentale ale nivelelor inferioare ale universului, şi cu atât mai puţin de mintea cea mai umilă dintre toate, mintea umană. Cu toate că mintea animală evoluândă îl caută, în mod natural, pe Dumnezeu, ea nu poate, singură şi prin ea însăşi, să îl cunoască pe Dumnezeu în mod inerent.

12. Modele şi forme — dominaţia minţii

(483.1) 42:12.1 Evoluţia mecanismelor implică şi indică prezenţa ascunsă a dominaţiei minţii creatoare. Aptitudinea intelectului muritor de a concepe, proiecta şi crea mecanisme automate demonstrează calităţile superioare, creative şi intenţionale ale minţii umane ca influenţă dominantă pe planetă. Mintea tinde întotdeauna să:

(483.2) 42:12.2 1. Creeze mecanisme materiale.

(483.3) 42:12.3 2. Descopere mistere ascunse.

(483.4) 42:12.4 3. Exploreze situaţii îndepărtate.

(483.5) 42:12.5 4. Formuleze sisteme mentale.

(483.6) 42:12.6 5. Atingă scopuri de înţelepciune.

(483.7) 42:12.7 6. Ajungă la nivele spirituale.

(483.8) 42:12.8 7. Împlinească destinele divine – supreme, ultime şi absolute.

(483.9) 42:12.9 Mintea este întotdeauna creatoare. Dotarea mentală individuală a unui animal, a unei fiinţe umane şi a unui morontial, a unui ascender spiritual, sau a unui finalitar, este întotdeauna capabilă să producă un corp corespunzător şi utilizabil pentru a identifica creatura vie. Însă fenomenul prezenţei unei personalităţi sau modelul unei identităţi nu sunt, ca atare, manifestări ale energiei, fie că ea este fizică, mentală sau spirituală. Forma personalităţii este aspectul arhetipal al unei fiinţe vii; ea implică un dispozitiv de energii care adăugat vieţii şi mişcării este mecanismul existenţei creaturilor.

(483.10) 42:12.10 Chiar fiinţele spirituale au o formă, şi aceste forme de spirit (modele) sunt reale. Chiar şi tipurile cele mai elevate de personalităţi spirituale au forme – prezenţe de personalitate analoage în toate privinţele corpurilor muritoare de pe Urantia. Aproape toate fiinţele întâlnite în cele şapte suprauniversuri posedă forme. Însă această regulă generală comportă câteva excepţii: Ajustorii Gândirii par lipsiţi de formă până la contopirea cu sufletul supravieţuitor al asociatului lor muritor. Mesagerii Solitari, Spiritele Inspirate ale Trinităţii şi Ajutorii Personali ai Spiritului Infinit, Mesagerii Gravitaţiei, Arhivarii Transcendentali şi câteva alte categorii nu au nici ele, forme sesizabile. Însă acestea sunt rarele excepţii tipice; marea majoritate a fiinţelor au forme personale specifice care caracterizează fiecare individ; ele sunt susceptibile de a fi recunoscute şi personal desluşite.

(483.11) 42:12.11 Legătura dintre mintea cosmică şi slujirea spiritelor mentale adjutante dă naştere unui tabernacul fizic potrivit fiinţei umane în evoluţie. Mintea morontială individualizează similar forme morontiale pentru toţi supravieţuitorii muritori. La fel cum corpul muritor este personal şi caracteristic pentru orice fiinţă umană, tot astfel forma morontială va fi înalt individuală şi adecvat caracteristică minţii creatoare care o domină. Două forme morontiale nu se aseamănă niciodată, nu mai mult decât două corpuri umane. Supraveghetorii Puterii Morontiale pun la dispoziţie materialele morontiale nediferenţiate cu ajutorul cărora viaţa morontială poate începe să opereze, iar serafimii care îi asistă furnizează aceste materiale. Şi, după viaţa morontială, se va constata că formele spirituale sunt, de asemenea, diverse, personale şi caracteristice locuitorilor lor mentali-spirituali respectivi.

(483.12) 42:12.12 Pe o lume materială, voi vă gândiţi la un corp ca având un spirit, însă noi, noi considerăm spiritul ca prevăzut cu un corp. Ochii fizici sunt cu adevărat ferestre ale sufletului născut din spirit. Spiritul este arhitectul, mintea este constructorul, corpul este construcţia materială.

(484.1) 42:12.13 Energiile fizice, spirituale şi mentale ca atare şi în stare pură nu reacţionează complet una la alta ca actuale ale universurilor fenomenale. În Paradis, cele trei energii sunt coordonate, în Havona se asigură coordonarea lor, în timp ce la nivelul activităţilor finite ale universului, se poate întâlni întreaga gamă de denumiri materiale, mentale şi spirituale. În situaţiile nepersonale ale timpului şi ale spaţiului, energia fizică pare a predomina, însă se pare, de asemenea, că cu cât mai mult funcţiunea minte-spirit se apropie de divinitatea intenţiei şi de supremaţia acţiunii, cu atât faza spirituală are tendinţa să preia controlul. La nivelul ultim, mintea-spirit poate deveni aproape complet preponderentă. Pe nivelul absolut, spiritul domină cu siguranţă. Plecând de aici către domeniile timpului şi ale spaţiului, oriunde este prezentă o realitate de spirit şi oricând funcţionează mintea-spirit reală, există întotdeauna tendinţa să se formeze o contrapondere materială sau fizică a acestei realităţi spirituale.

(484.2) 42:12.14 Spiritul este realitatea creatoare; contraponderea fizică este reflectarea realităţii spirituale în timp-spaţiu, repercusiunea fizică a acţiunii creatoare a minţii-spirit.

(484.3) 42:12.15 Mintea umană domină universal materia, întocmai cum şi ea , răspunde supracontrolului ultim al spiritului, iar în omul muritor, numai mintea care se supune liber îndrumării spiritului poate spera să supravieţuiască existenţei muritoare în timp-spaţiu, în calitate de copil nemuritor al lumii spirituale eterne a Supremului, a Ultimului şi a Absolutului: a Infinitului.

(484.4) 42:12.16 [Prezentat la cererea lui Gabriel de un Puternic Mesager în serviciu în Nebadon.]

 

2 Samuel 12 Cornilescu 1924 – Revised 2010, 2014 (RMNN)

Dumnezeu mustră pe David prin Natan

12 Domnul a trimis pe Natan la David. Şi Natan a venit la el şi i-a zis: „Într-o cetate erau doi oameni: unul bogat şi altul sărac. Bogatul avea foarte multe oi şi foarte mulţi boi. Săracul n-avea nimic decât o mieluşea, pe care o cumpărase; o hrănea şi o creştea la el împreună cu copiii lui; ea mânca din aceeaşi bucată de pâine cu el, bea din acelaşi pahar cu el, dormea la sânul lui şi o privea ca pe fata lui. A venit un călător la omul acela bogat. Şi bogatul nu s-a îndurat să se atingă de oile sau de boii lui ca să pregătească un prânz călătorului care venise la el, ci a luat oaia săracului şi a gătit-o pentru omul care venise la el.” David s-a aprins foarte tare de mânie împotriva omului acestuia şi a zis lui Natan: „Viu este Domnul că omul care a făcut lucrul acesta este vrednic de moarte! Şi să dea înapoi patru miei, pentru că a săvârşit fapta aceasta şi n-a avut milă.” Şi Natan a zis lui David: „Tu eşti omul acesta! Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: ‘Eu te-am uns împărat peste Israel şi te-am scăpat din mâna lui Saul; te-am făcut stăpân pe casa stăpânului tău, am pus la sânul tău nevestele stăpânului tău şi ţi-am dat casa lui Israel şi Iuda. Şi dacă ar fi fost puţin atâta, aş mai fi adăugat. Pentru ce dar ai dispreţuit tu Cuvântul Domnului, făcând ce este rău înaintea Lui? Ai lovit cu sabia pe Urie, Hetitul, ai luat de nevastă pe nevastă-sa şi pe el l-ai ucis cu sabia fiilor lui Amon. 10 Acum, niciodată nu se va depărta sabia din casa ta, pentru că M-ai dispreţuit şi pentru că ai luat de nevastă pe nevasta lui Urie, Hetitul.’ 11 Aşa vorbeşte Domnul: ‘Iată, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta şi voi lua de sub ochii tăi pe nevestele tale şi le voi da altuia, care se va culca cu ele în faţa soarelui acestuia. 12 Căci ai lucrat pe ascuns; Eu însă voi face lucrul acesta în faţa întregului Israel şi în faţa soarelui’.” 13 David a zis lui Natan: „Am păcătuit împotriva Domnului!” Şi Natan a zis lui David: „Domnul îţi iartă păcatul, nu vei muri. 14 Dar, pentru că ai făcut pe vrăjmaşii Domnului să-L hulească săvârşind fapta aceasta, fiul care ţi s-a născut va muri.”

Moartea copilului. Solomon

15 Şi Natan a plecat acasă. Domnul a lovit copilul pe care-l născuse lui David nevasta lui Urie şi a fost greu bolnav. 16 David s-a rugat lui Dumnezeu pentru copil şi a postit şi, când a venit acasă, toată noaptea a stat culcat pe pământ. 17 Bătrânii casei au stăruit de el să se scoale de la pământ, dar n-a voit şi n-a mâncat nimic cu ei. 18 A şaptea zi, copilul a murit. Slujitorii lui David s-au temut să-i dea de veste că a murit copilul. Căci ziceau: „Când copilul trăia încă, i-am vorbit, şi nu ne-a ascultat. Cum să îndrăznim să-i spunem: ‘A murit copilul’? Are să se întristeze şi mai mult.” 19 David a băgat de seamă că slujitorii lui vorbeau în şoaptă între ei şi a înţeles că murise copilul. El a zis slujitorilor săi: „A murit copilul?” Şi ei au răspuns: „A murit.” 20 Atunci, David s-a sculat de la pământ. S-a spălat, s-a uns şi şi-a schimbat hainele, apoi s-a dus în Casa Domnului şi s-a închinat. Întorcându-se acasă, a cerut să i se dea să mănânce şi a mâncat. 21 Slujitorii lui i-au zis: „Ce înseamnă ceea ce faci? Când trăia copilul, posteai şi plângeai, şi acum, când a murit copilul, te scoli şi mănânci!” 22 El a răspuns: „Când trăia copilul, posteam şi plângeam, căci ziceam: ‘Cine ştie dacă nu Se va îndura Domnul de mine şi dacă nu va trăi copilul?’ 23 Acum, când a murit, pentru ce să mai postesc? Pot să-l întorc în viaţă? Eu mă voi duce la el, dar el nu se va întoarce la mine.” 24 David a mângâiat pe nevastă-sa Bat-Şeba şi a intrat la ea şi s-a culcat cu ea. Ea a născut un fiu, pe care l-a numit Solomon şi care a fost iubit de Domnul. 25 El l-a încredinţat în mâinile prorocului Natan şi Natan i-a pus numele Iedidia (Iubitul Domnului), pentru Domnul.

Luarea Rabei şi supunerea amoniţilor

26 Ioab, care împresura Raba fiilor lui Amon, a pus mâna pe cetatea împărătească 27 şi a trimis soli lui David să-i spună: „Am început lupta împotriva Rabei şi am pus stăpânire pe cetatea apelor; 28 strânge acum cealaltă parte a poporului, tabără împotriva cetăţii şi ia-o, ca să n-o iau eu şi să vină asupra mea cinstea.” 29 David a strâns tot poporul şi a mers asupra cetăţii Raba; a bătut-o şi a luat-o. 30 A luat cununa de pe capul împăratului ei, care cântărea un talant de aur şi era împodobită cu pietre scumpe. Au pus-o pe capul lui David, care a luat o foarte mare pradă din cetate. 31 A scos pe locuitori şi i-a trecut prin fierăstraie, prin grape de fier şi securi de fier şi i-a pus în cuptoarele de cărămizi; aşa a făcut tuturor cetăţilor fiilor lui Amon. David s-a întors la Ierusalim cu tot poporul.

Cornilescu 1924 – Revised 2010, 2014 (RMNN)Copyright of the Cornilescu Bible © 1924 belongs to British and Foreign Bible Society. Copyright © 2010, 2014 of the revised edition in Romanian language belongs to the Interconfessional Bible Society of Romania, with the approval of the British and Foreign Bible Society.

 

Versete găsite pentru subiectul: Luptele lui Dumnezeu

Exodul 14:14 [+1/-0]
Domnul Se va lupta pentru voi; dar voi stați liniștiți.”
Exodul 23:27 [+0/-0]
Voi trimite groaza Mea înaintea ta, voi pune pe fugă pe toate popoarele la care vei ajunge și voi face ca toți vrăjmașii tăi să dea dosul înaintea ta.
Deuteronomul 1:30 [+0/-0]
Domnul Dumnezeul vostru care merge înaintea voastră, Se va lupta El însuși pentru voi, potrivit cu tot ce a făcut pentru voi sub ochii voștri în Egipt.
Deuteronomul 3:22 [+0/-0]
Nu te teme de ei; căci Domnul Dumnezeul vostru va lupta El însuși pentru voi.»
2 Samuel 5:24 [+0/-0]
Când vei auzi un vuiet de pași în vârfurile duzilor, atunci să te grăbești, căci Domnul merge înaintea ta ca să bată oștirea filistenilor.”
2 Cronici 20:29 [+0/-0]
Groaza Domnului a apucat toate împărățiile celorlalte țări, când au auzit că Domnul luptase împotriva vrăjmașilor lui Israel.
2 Cronici 32:8 [+0/-0]
Cu el este un braț de carne, dar cu noi este Domnul Dumnezeul nostru care ne va ajuta și va lupta pentru noi.” Poporul a avut încredere în cuvintele lui Ezechia, împăratul lui Iuda.
Neemia 4:20 [+1/-1]
La sunetul trâmbiței să vă strângeți la noi, spre locul de unde o veți auzi. Dumnezeul nostru va lupta pentru noi.”
Psalmi 24:8 [+0/-0]
„Cine este acest Împărat al slavei?” – Domnul cel tare și puternic, Domnul cel viteaz în lupte.
Zaharia 14:3 [+0/-1]
Ci Domnul Se va arăta și va lupta împotriva acestor neamuri, cum S-a luptat în ziua bătăliei.
 888

Păcatul Să Nu Mai Domnească în Trupul Voastru Muritor, Partea 2

Romani 6:11-14

Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. 12 Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. 13 Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. 14 Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.

CÂMPUL DE BĂTĂLIE ŞI PARTICIPANŢII

Săptămâna trecută am descris din aceste versete câmpul de bătălie şi participanţii la luptă. Daţi-mi voie să recapitulez pe scurt.

  1. Versetul 12: Există un tron sau o domnie. „Păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor.”
  2. Versetul 12: Există un atentator la tron: păcatul. “Păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor.”
  3. Versetul 12: Există un castel unde păcatul ameninţă să domnească: trupul omenesc. “Păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor .”
  4. Versetul 12: Există slujitori loiali în castel care s-ar putea să treacă de cealaltă parte şi să se alăture conspiraţiei ca şi agenţi duşmani în interiorul zidurilor castelului: poftele sau dorinţele. “Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui (ale trupului).”
  5. Versetul 12: În acest conflict există posibilitatea unei supuneri mereu crescânde: ascultarea de dorinţele neloiale. „Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.”
  6. Versetul 13: Există un rege adevărat pe tron care deţine domnia castelului: Dumnezeu. “Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte [arme] ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte [arme] ale neprihănirii.”
  7. Veretul 13: Există arme în castel care pot fi folosite pentru a înainta cauza adevăratului rege, Dumnezeu, sau cauza pretendentului la tron, păcatul: mădulare [părţi] ale trupului omenesc. „Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte [hopla, arme] ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte [hopla, arme] ale neprihănirii.”
  8. Versetul 14: Există o autoritate constituţională în regat: harul, nu legea. “Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.”

CUM LUPTĂ DUŞMANUL

Apoi am văzut cum luptă duşmanul. Păcatul este duşmanul, rebelul, pretendentul la tron. Şi modul primordial în care luptă păcatul împotriva noastră este de a-i transforma pe slujitori în trădători. Păcatul transformă dorinţele-slujitoare în conspiratori îndreptaţi împotriva tronului. Dorinţele care au fost stabilite de Dumnezeu ca să ne slujească – dorinţe ca şi foamea, setea, dorinţa pentru sex, dorinţa pentru odihnă, dorinţa pentru prieteni, dorinţa pentru aprobare – sunt atacate de păcat, capturate, corupte şi transformate în trădători – în dorinţe ca cele ale lui Iuda, sau dorinţe ca cele ale lui Dalila. Apoi aceste dorinţe – aflate acum în slujba păcatului şi nu în slujba lui Dumnezeu – ne ademenesc să ascultăm de ele. Când se întâmplă lucrul acesta, noi cedăm mădularele noastre – ochii, urechile, limba, mâinile, picioarele, organele sexuale, corzile vocale, etc. – să slujească dorinţelor acestora şi stăpânului lor, păcatul, şi mădularele noastre devin arme ale nelegiuirii.

Cum reuşeşte păcatul să facă aşa ceva? Cum ne transformă în trădători şi robi ai păcatului dorinţele acestea pe care le capturează şi le transformă păcatul? Prin faptul că fac ca ascultarea de dorinţele sau poftele trădătoare – gen Iuda, să pară a fi foarte recompensatoare. Ne mint cu jumătăţi de adevăr. “Te vei simţi bine.” Ascultarea de dorinţele sau poftele gen Iuda, te face să te simţi bine. Dar numai pentru puţin timp. Apoi, mai târziu vine nefericirea şi dezastrul. De aceea se referă Evrei 11:25 la “plăcerile de o clipă ale păcatului.” Aceste dorinţe sau pofte gen Iuda sunt foarte înşelătoare. Efeseni 4:22 spune că “omul cel vechi” este corupt sau stricat de “poftele înşelătoare.” 1 Petru 1:14 se referă la “poftele pe care le aveaţi altă dată când eraţi în neştiinţă.”

Păcatul ia dorinţele sau poftele noastre şi face nişte mincinoşi din ele. Ele promit satisfacţie şi fericire, şi ne dau o stimulare ieftină, trecătoare, superficială care ne lasă mai nemulţumiţi, cu mai puţină pace, mai puţină nădejde, şi cu mai multă vinovăţie, mai multă nelinişte, mai descurajaţi, mai înrobiţi. În cele din urmă, dacă nu luptăm aşa cum ne spune textul acesta să o facem, s-ar putea să fim despărţiţi de Dumnezeu în iad. De aceea spune Romani 6:21, “Sfârşitul acestor lucruri este moartea.” Şi de aceea spune 1 Petru 2:11, “Să vă feriţi de poftele firii pământeşti care se războiesc cu sufletul.” Există un război continuu care se duce pentru suflet. Păcatul luptă pentru tronul sufletului tău; foloseşte dorinţele tale ca pe nişte trădători; şi-ţi transformă mădularele în arme ale nelegiuirii.

Însă ca nu cumva să vă gândiţi aici doar la acele aşa numite păcate mari ca beţia, curvia, adulterul, furtul, sau uciderea, ţineţi bine minte următorul lucru: Cartea lui Iacov spune că cel mai mortal mădular al trupului nostru – cea mai mortală armă a nelegiuirii – este limba. “Tot aşa şi limba, este un mic mădular … Iată, un foc mic ce pădure mare aprinde! Limba este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre, care întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii, când este aprinsă de focul gheenei … dar limba nici un om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău, care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte.” (Iacov 3:5-8). Asta este ce se întâmplă atunci când păcatul perverteşte dorinţele noastre, astfel încât ne prezentăm limbile, ca pe nişte arme ale nelegiuirii, acestor dorinţe trădătoare – gen Iuda. Şi ce armă distrugătoare poate fi limba într-o asemenea situaţie! Aşadar această strategie de luptă este prezentată aici pentru fiecare dintre noi, nu doar pentru cineva la care s-ar putea să arăţi cu degetul.

CUM TREBUIE SĂ LUPTĂM ÎMPOTRIVA PĂCATULUI?

Cum să luptăm atunci? Vreau să privim împreună la modul cum ne învaţă Romani 6:11-14 să luptăm împotriva păcatului.

Mai întâi, nu uitaţi că înaintea capitolului 6 am parcurs cinci capitole referitoare la Dumnezeu, păcat şi îndreptăţire. Pavel nu ne învaţă cum să luptăm cu păcatul până ce nu am învăţat cum a luptat Hristos mai întâi cu păcatul şi a făcut ceea ce nici noi nu puteam face şi nici legea nu putea face. Lucrul aceasta este uimitor pentru noi Americanii pragmatici. Cinci capitole ca să ne ajute să vedem de ce este îndreptăţirea prin credinţă crucială ca şi temelie pentru lupta împotriva păcatului! Nu te poţi lupta cu păcatul în mod victorios până ce nu ştii că păcatul tău este iertat. Singurul păcat asupra căruia poţi fi victorios în mod practic este păcatul pentru care a murit Hristos. Dacă n-ar fi murit El ca să îndepărteze de la noi condamnarea noastră, n-am fi putut face nici un progres în sfinţire. Nu te poţi transforma într-un sfânt de unul singur pentru ca să fii îndreptăţit. Eşti îndreptăţit prin credinţă pentru ca să devii sfânt. De aceea capitolele Romani 1-5 preced Romani 6. Victoria ta asupra păcatului în trup urmează victoriei lui Hristos asupra păcatului la cruce.

** Strategia #1 – Hristos a murit pentru păcatul vostru **

Aşadar strategia #1 în lupta voastră cu păcatul este aceea că Hristos a murit pentru păcatul vostru. Romani 3:25 spune, “Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire.” Adică, Hristos şi-a vărsat sângele pentru ca mânia lui Dumnezeu să fie ispăşită, adică, satisfăcută, potolită, îndepărtată. Sau aşa cum spune Romani 5:8-9, “Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi, prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.” Aceasta este strategia #1 în lupta noastră împotriva păcatului. Să nu săriţi niciodată peste ea. Dacă o faceţi, Satana vă va învinge cu o conştiinţă vinovată şi lipsită de nădejde.

** Strategia #2 – Aţi murit şi aţi înviat cu Hristos **

Strategia #2 este că atunci când Hristos a murit şi a înviat din nou, voi aţi murit şi aţi înviat din nou. Sau pentru a fi mai precis, Dumnezeu v-a privit ca fiind uniţi cu Hristos astfel încât moartea lui pentru păcat, a devenit moartea voastră şi răsplătirea Lui cu învierea a devenit răsplătirea voastră. Romani 6:6, “Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu el.” Versetul 8: “Am murit împreună cu Hristos.” (Vedeţi Galateni 2:20; 5:24; 6:14). Aceste prime două strategii pentru a învinge păcatul în vieţile noastre s-au petrecut în mod istoric în afara noastră, înainte ca noi să ne naştem. Aceasta este istorie.

** Strategia #3 – Am fost uniţi cu Hristos **

Strategia #3: Dumnezeu ne-a unit cu Hristos prin credinţă. Aceasta este transpunerea în viaţa noastră a ceea ce s-a împlinit pentru noi la cruce şi în viaţa lui Isus. Romani 6:5, “Am devenit una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui.” Cum se întâmplă aceasta? Pavel răspunde în 1 Corinteni 1:30, “Şi voi, prin El [Dumnezeu] [“de la El,” evx auvtou], sunteţi în Hristos Isus. El [Hristos, n.tr.] a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.” Dumnezeu ne-a altoit în Hristos. Care a fost partea noastră? Credinţa în Hristos – privind la ceea ce a făcut El, la ceea ce este El şi la ceea ce promite să facă El, şi primindu-le pe acestea în viaţa noastră ca pe un dar fără plată.

** Strategia #4 – Dumnezeu ne îndreptăţeşte **

Strategia #4: Dumnezeu ne îndreptăţeşte prin această credinţă pentru că suntem uniţi cu Hristos. El ne iartă toate păcatele şi ne atribuie neprihănirea lui Hristos. 2 Corinteni 5:21 spune aşa: “Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El “[Dumnezeu] L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” Aşa cum Dumnezeu l-a socotit pe Hristos ca fiind păcătos cu toate că El era neprihănit, tot la fel ne socoteşte pe noi ca fiind neprihăniţi, cu toate că suntem păcătoşi. Şi face aceasta pentru că suntem “în Hristos.”

Deci până aici, avem: Strategia #1: Hristos a murit pentru păcatele noastre. Strategia #2: Am murit împreună cu El. Strategia #3: Dumnezeu ne-a unit cu Hristos prin credinţa noastră. Strategia #4: Dumnezeu ne îndreptăţeşte datorită uniunii noastre cu Hristos. El socoteşte păcatele noastre ca fiind pedepsite în Hristos şi neprihănirea lui Hristos ca fiindu-ne creditată nouă. Toate acestea preced poruncii din Romani 6:11. Aceasta este diferenţa dintre creştinism şi orice altă religie şi orice alt program de dezvoltare morală.

** Strategia #5 – Socotiţi-vă morţi faţă de păcat **

Dar acum vine strategia #5 în lupta cu păcatul – şi este într-adevăr o extensie a credinţei din strategia #4. Dar Pavel o tratează separat, aşa că voi proceda şi eu la fel. Strategia #5 este un act mental şi volitiv care precede lupta directă cu ispita. Se găseşte în Romani 6:11, “Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.”

Remarcaţi două lucruri cu privire la această strategie:

1) Este ceva ce faceţi cu raţiunea şi cu voinţa voastră. “Socotiţi” un anumit lucru că este aşa cum este. (Pentru termenul “socotire” vedeţi 2:26; 8:18, 36; 14:14). “Voi înşivă socotiţi-vă” (logi,zesqe e’ autou.j) ca fiind morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu în Hristos Isus.” Expresia “Tot aşa” de la începutul versetului 11 se referă înapoi la versetul 10 unde Pavel a spus că Hristos a murit faţă de păcat şi trăieşte pentru Dumnezeu. “Tot aşa” – aşa cum aţi fost uniţi cu Hristos în moartea şi învierea Sa – “tot aşa” puneţi-vă mintea şi voinţa în acord cu aceste lucruri. Gândiţi în felul acesta. Cunoaşteţi-vă pe voi înşivă în felul acesta. Socotiţi adevărul acesta ca fiind adevărul cu privire la voi. Voi aţi murit şi aţi înviat cu Hristos.

2) Remarcaţi că această moarte faţă de păcat şi viaţă pentru Dumnezeu sunt “în Hristos.” Pavel se află încă, în mod uimitor, la nivelul obiectiv a ceea ce este adevărat, în afara voastră. El încă vă îndreaptă atenţia aici înspre o realitate care vă priveşte pe voi, şi care este obiectivă şi exterioară faţă de voi. În strategia versetului 11, moartea voastră faţă de păcat şi viaţa pentru Dumnezeu nu sunt încă o moarte şi o viaţă care se experimentează. Pavel spune: mai întâi puneţi-vă mintea şi inima în acord cu toată această realitate obiectivă în cei patru paşi: Hristos a murit pentru voi, voi aţi murit în El, voi aţi fost uniţi cu El prin lucrarea lui Dumnezeu prin credinţă, aţi fost îndreptăţiţi. Acum gândiţi în felul acesta. Cunoaşteţi-vă în felul acesta. Conştientizaţi această realitate – cine sunteţi cu adevărat. Uraţi bun venit acestei lucrări a lui Dumnezeu şi îmbrăţişaţi-o, ca pe comoara voastră în viaţă. (De aceea am spus că această strategie este o prelungire a credinţei din strategia #4. Socotindu-ne morţi şi înviaţi cu Hristos înseamnă să o credem şi să o acceptăm împreună cu toate promisiunile ei, cu mult mai preţioase decât toate lucrurile pământeşti).

** Strategia #6 – Spuneţi nu … şi alegeţi-L pe Dumnezeu **

Acum în strategia #6 vine lupta directă cu ispita: Atunci când păcatul trimite dorinţele sau poftele trădătoare – gen Iuda să vă ispitească ca să duceţi mădularele voastre ca arme ale nelegiuirii, alegeţi un alt Conducător, Dumnezeu.

Remarcaţi cuvântul “deci” de la începutul versetului 12. “Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.” Angajarea activă a voinţei noastre acum, din versetul 12, vine după şi se bazează pe toate celelalte strategii ale lui Dumnezeu. Apţibildul şi tricoul pe care scrie, “Doar spune Nu,” nu sunt creştine. Nu doar spui Nu. Sunt cinci lucruri care au precedat şi au susţinut acest pas şi ne-au împuternicit să spunem nu. A spune Nu este strategia #6.

O, trebuie să spunem Nu. Atunci când păcatul atacă cu dorinţele trădătoare sexuale, spunem: Nu! Atunci când atacă cu dorinţe trădătoare ale poftirii, spunem: Nu! Atunci când atacă cu poftele trădătoare ale alcoolului, nicotinei, marihuanei, cocainei, spunem: Nu! Atunci când păcatul atacă cu poftele trădătoare ale răzbunării sau bârfei, spunem: Nu! Deci da, există o angajare reală a voinţei noastre. Alegeţi să spuneţi, Nu!

Dar este cu mult mai mult decât atât. Şi prea multul acesta se bazează pe ceea ce a făcut Dumnezeu în Hristos, pe ceea ce ni s-a întâmplat nouă în Hristos, şi pe cine este Dumnezeu pentru noi în Hristos şi cine ştim că suntem noi în Hristos. Le îmbrăţişăm pe toate acestea ca pe comoara noastră. Şi din cauza aceasta spunem: Nu.

Dar mai este un lucru de subliniat cu privire la această ultimă strategie #6 (versetul 12) – “Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.” Remarcaţi că păcatul atacă prin dorinţe sau pofte trădătoare – gen Iuda. Noi suntem chemaţi să alegem împotriva acestor dorinţe. “Păcatul să nu mai domnească.” Nu daţi ochii voştri şi limba voastră ca să împlinească acele dorinţe. Nu alegeţi acele dorinţe.

Dar ce este această alegere? Este vorba de preferinţă. A alege înseamnă a prefera un lucru în defavoarea altui lucru. Pentru ca Dumnezeu să capete toată slava în alegerea noastră împotriva păcatului, va trebui să-L privim pe Dumnezeu şi ceea ce este El şi ceea ce promite El, ca fiind de preferat. A alege înseamnă a găsi că un lucru este de preferat faţă de alt lucru. Deci puteţi descrie bătălia de aici în termeni negativi: Spuneţi NU dorinţelor trădătoare ale păcatului pe baza a ceea ce a făcut Dumnezeu şi a ceea ce sunteţi voi în Hristos. Voi sunteţi morţi faţă de păcat şi faţă de poftele acestuia; acestea nu mai sunt de preferat. Sau puteţi să descrieţi lupta în termeni pozitivi: Atunci când păcatul trimite poftele sale trădătoare ca să vă ispitească, preferaţi-L pe Dumnezeu, şi lucrarea Lui, căile Lui şi promisiunile Lui. Vedeţi-L pe Dumnezeu ca fiind de preferat în locul plăcerilor de o clipă ale păcatului. Voi sunteţi vii pentru Dumnezeu şi El este de preferat. Dacă Satana vă atacă cu dorinţe înşelătoare, contracaraţi cu dorinţe demne de încredere care nu vă vor dezamăgi, şi care duc la bucurie veşnică.

Cu alte cuvinte, lupta din linia întâi împotriva păcatului, care-i aduce slavă lui Dumnezeu, se bazează pe ceea ce a făcut El pentru noi în Hristos ca să ne ierte toate păcatele şi să ne socotească neprihăniţi în El, şi această luptă se duce prin experimentarea morţii faţă de dorinţele trădătoare – gen Iuda şi prin experimentarea vieţii faţă de dorinţele noi, preferinţele noi – Dumnezeu şi căile Sale!

O străduiţi-vă să cunoaşteţi ce a făcut Dumnezeu pentru voi în Hristos. Şi uitaţi-vă la El în continuu până când El devine mult mai de preferat decât toate celelalte lucruri.

de către Editura Făclia

Traducere din limba engleză de

Dinu Moga

Istoria creaţiei este prezentată în Scriptură pentru ca noi cei din biserică să nu căutăm după un alt dumnezeu. Nu ne putem închina îngerilor, diavolilor sau creaţiei lui Dumnezeu de pe pământ. Dumnezeu este mai mare decât lucrurile pe care le-a creat.

Îngerii. Aceştia se situează între cele mai glorioase creaturi ale lui Dumnezeu. Totuşi, ei nu sunt fiinţe divine. Să acceptăm faptul că Dumnezeu n-a găsit ca necesar să ne dea prea multă informaţie despre îngeri. Nu ştim când au fost creaţi. De la Moise ştim numai că: “cerurile şi pământul au fost sfârşite împreună cu toată oastea lor”. Nu ştim câţi îngeri sunt, dar de la Elisei aflăm că: “mai mulţi sunt cei care sunt cu noi decât cei care sunt împotriva noastră”.

Scriptura ne spune că îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu creaţi de El. Ei ascultă de El şi împlinesc poruncile Lui. “Înger” înseamnă “Mesager”. Ei sunt numiţi oastea cerească, pentru că ei îl înconjoară pe Monarhul lor, arătând măreţia Sa şi sunt gata să-I împlinească poruncile. Ne bucurăm să ştim că îngerii se află acolo ca să slujească şi ca să ne aducă nouă darurile lui Dumnezeu. Ni se spune că ei veghează asupra noastră ca să nu păţim nimic, ne apără, ne călăuzesc şi ne păzesc de orice rău. Probabil că fiecare credincios este în paza unui înger. Dar este foarte sigur că îngerii sunt interesaţi de siguranţa fiecărui credincios. Îngerii se bucură în cer când un păcătos se pocăieşte mai mult decât se bucură pentru nouăzeci şi nouă de oameni drepţi care n-au nevoie de pocăinţă.

Dumnezeu însă nu i-a făcut pe îngeri ca aceştia să împărtăşească cu El gloria Sa. Dumnezeu nu ne oferă ajutorul lor pentru ca noi să ne încredem nici măcar câte puţin în ei. Îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu. Slujba lor este să administreze puterea Lui şi bunătatea Lui faţă de noi.

Demonii. Trebuie să ştim că demonii au fost creaţi tot de Dumnezeu. Ei nu puteau exista în afara voinţei Lui, pentru că aceasta ar însemna ca ei să fi existat prin ei înşişi. Numai Dumnezeu există prin El Însuşi. Toată viaţa este de la El. Dar în acelaşi timp trebuie să avem certitudinea că răutatea demonilor nu provine din natura pe care le-a dat-o Dumnezeu, ci natura lor a fost pângărită de păcat.

Scopul informaţiilor date în Biblie despre demoni este în general ca să ne avertizeze împotriva atacurilor lor. Satana este identificat cu o făptură puternică şi înarmată, prinţul puterilor văzduhului, un leu care răcneşte. Toate aceste denumiri ar trebui să ne facă şi mai precauţi şi gata de luptă. Petru spune aceasta foarte clar. El îl descrie pe Satana ca pe un leu care răcneşte şi care caută pe cine să sfâşie, iar apoi ne îndeamnă să “ne împotrivim lui, tari în credinţă” (1 Petru 5:8-9). Pavel ne spune să ne înarmăm şi să fim gata pentru o lungă şi grea bătălie, căci “noi nu avem de luptat împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor acestui întuneric, împotriva duhurilor răutăţii în locurile cereşti” (Efeseni 6:12). Nu avem voie să fim leneşi sau fricoşi. Suntem învăţaţi să fim puternici, curajoşi şi destoinici, perseverând până la sfârşit. În acelaşi timp trebuie să fim conştienţi de slăbiciunea noastă şi să cerem ajutor de la Dumnezeu care să ne dea armura, puterea şi înţelepciunea de care avem nevoie.

Diavolul nu este numai vrăjmaşul nostru. El este vrăjmaşul lui Dumnezeu. Noi luptăm pentru onoarea lui Dumnezeu. Dacă vrem să lărgim Împărăţia lui Dumnezeu, trebuie ca în permanenţă să luptăm împotriva duhurilor rele care încearcă să biruiască acea Împărăţie şi chiar plănuiesc nimicirea noastră veşnică, dacă ar fi posibil.

Cu un astfel de duşman nu se va face nici un armistiţiu. El inplantează minciuna în minţile oamenilor, neadevărul în loc de adevăr, stârneşte ură şi generează neînţelegere şi luptă. Prin natura lui, diavolul este rău şi depravat.

Răutatea diavolului se datorează în întregime propriei sale alegeri. Cristos ne spune că “ori de câte ori diavolul spune o minciună, vorbeşte din ale sale, căci el este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44). Cristos ne mai spune şi că el “n-a rămas în adevăr”. Din aceasta înţelegem că el avea odată adevărul, dar l-a respins.

Deşi diavolul luptă împotriva lui Dumnezeu, el n-a putut face lucrul acesta fără consimţământul lui Dumnezeu. Din cartea lui Iov învăţăm că Satana n-a putut să-şi ducă la împlinire planurile sale violente fără prmisiunea lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, din 2 Tesaloniceni 2: 9-12 învăţăm că orbirea celor care nu cred nu este numai lucrarea Satanei, ci şi judecata lui Dumnezeu.

Dumnezeu are control deplin asupra demonilor (sau duhuri necurate), potrivit cu voia Sa, dar El le permite să-i pună la încercare pe credincioşi. Credincioşii pot fi curăţaţi prin aceste încercări cauzate de duhurile rele ale demonilor. Aceste duhuri ne pot tulbura prin anumite probleme, încercări şi atacuri ale răului, dar niciodată ele nu-l pot nimici pe credincios. Dumnezeu nu le permite să facă acest lucru. Pavel a trecut printr-un asemenea conflict. El a scris: “şi ca să nu mă umflu de mândrie din cauza strălucirii acestor descoperiri mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască, pentru ca să nu mă îngâmf “(2 Corinteni 12:7).

Trebuie să combat ideea falsă conform căreia demonii ar fi doar nişte pasiuni rele existente înăuntrul nostru şi care ne fac să greşim. Scriptura neagă clar această idee. Scriptura îi numeşte pe demoni “duhuri necurate” şi când vorbeşte despre căderea lor spune că sunt “îngeri care şi-au părăsit starea lor dintâi”. Deci învăţăm că demonii nu sunt doar gânduri în mintea oamenilor, ci sunt reali şi posedă gânduri şi o înţelegere proprie. Dar în Biblie se mai face de asemenea o comparaţie între copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului, lucru care n-ar mai avea rost să se facă dacă copiii diavolului ar fi doar gânduri rele. După aceea ni se mai spune că demonii sunt rânduiţi pentru condamnarea veşnică în focul iadului. Cu siguranţă lucrul acesta n-ar putea fi adevărat când ar fi vorba numai despre nişte gânduri rele.

Lumea fizică. Bucuria noastră ar trebui să fie mare atunci când ne gândim la frumuseţile lumii pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Unul dintre primele semne ale credinţei ar trebui să apară atunci când ne gândim că tot ce ne înconjoară este lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, şi când ne întrebăm de ce le-a făcut. Studiind istoria creaţiei, credinţa noastră va fi întărită. Aflăm că Dumnezeu, prin puterea Cuvântului Său şi prin Duhul Său, a creat cerul şi pământul din nimic. El l-a făcut să producă lucruri create, atât însufleţite cât şi neînsufleţite. El a dat fiecărui obiect propria Sa natură, funcţie şi poziţie. Şi de îndată ce toate sunt supuse decăderii, El a pregătit o cale prin care să păstreze fiecare specie, dându-i puterea de reproducere. Apoi, în cele din urmă, El l-a făcut pe om. L-a deosebit pe om de restul creaţiei, dând frumuseţe formeii lui şi înzestrându-l cu mari calităţi. El îl prezintă pe om ca pe cea mai extraordinară lucrare a Sa.

Aici nu vom discuta în detalii marile lucrări ale lui Dumnezeu. În cuvinte nu avem suficientă frumuseţe şi stil prin care să putem arăta destul de cuprinzător cât de mult depăşeşte înţelegerea noastră înţelepciunea Lui, puterea, dreptatea şi bunătatea care se văd în Univers. Dar aceasta nu înseamnă că n-ar trebui să fim interesaţi de aceste lucruri. Frumuseţile Universului sunt ca o oglindă în care vedem bunătatea lui Dumnezeu, înţelepciunea şi puterea Lui. Un studiu al creaţiei va face ca aprecierea măreţiei lui Dumnezeu să crească în inimile noastre.

Mai întâi deci, haideţi să ne minunăm de măreţia Arhitectului care a fixat cu atâta grandoare anumite stele pe boltă, unora dându-le un loc stabil, iar altora dându-le o traiectorie pe care să se mişte. El le controlează mişcarea astfel încât ele să măsoare ziua şi noaptea, lunile, anii şi veacurile. El chiar modifică lungimea zilei, dar fără să creeze confuzie. Există foarte multe exemple pe care le-am putea alege ca să arătăm bunătatea lui Dumnezeu şi înţelepciunea Lui manifestată prin creaţia tuturor lucrurilor, mari şi mici.

În al doilea rând, să vedem ce efect ar trebui să aibă această creaţie asupra noastră. Când, prin credinţă, vedem că Dumnezeu a conceput toate lucrurile pentru binele nostru, ne vom întoarce spre El cu încredere, în rugăciune, cu laudă şi cu dragoste. Dumnezeu ar fi putut crea lumea într-o clipită, dar El a organizat acest proces într-un interval de şase zile. Aceasta a fost un semn al bunătăţii dragostei Lui, pentru că în felul acesta El a pregătit dinainte tot ceea ce-i era necesar omului. N-ar trebui să ne îndoim de grija unui Tată atât de bun, care şi-a arătat bunătatea Lui faţă de noi încă dinainte ca noi să fi existat. Deci, a crede că El ne abandonează în vreme de nevoie, când ştim că El a revărsat deja peste noi atâtea binecuvântări, ar fi, într-adevăr, un păcat.

Ori de câte ori ne gândim la Dumnezeu ca la un Creator al cerului şi al pământului, să ne aducem aminte că El menţine controlul asupra tuturor lucrărilor Lui, şi că noi suntem copiii Lui. El a garantat că ne va hrăni şi ne va păzi. Putem aştepta cu încredere numai binele din partea Lui. Noi ar trebui să cerem toate lucrurile numai de la El, şi întotdeauna împreună cu mulţumirile noastre, pentru că El ne dă toate lucrurile bune. Inimile noastre trebuie să se întoarcă spre El ca să-L iubim şi să ne închinăm Domnului nostru cu toată fiinţa noastră.

Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).

© Editura Făclia

Preluarea acestui articol de pe situl Editurii Făclia este strict interzisă fără permisiunea scrisă a editurii

 Armură de la DumnezeuBy Doug Batchelor 

Armură de la Dumnezeu

“Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri pentru toţi sfinţii”.
Efeseni 6:10-18.

Ştiaţi că: Se apreciază că au avut loc mai bine de 14.500 de războaie din anul 3600 în. Hr. până în prezent – şi numărul continuă să crească. De fapt, de-a lungul aceleiaşi perioade, au fost 5.305 de ani de război … şi numai 292 ani de pace.

 

Introducere

Biblia descrie nenumărate războaie. De la Geneza la Apocalipsa, paginile ei dezvăluie că se dau atât bătălii spirituale cât şi fizice. Bătăliile fizice au dominat istoria de pe vremea când Cain l-a ucis pe fratele său Abel, şi până în prezent. Aceasta n-ar trebui să ne surprindă, pentru că Domnul Isus a prezis, “Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie. … Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii” (Matei 24:6, 7).

Totuşi, atenţia primordială a Bibliei se concentrează asupra conflictului permanent dintre Hristos şi Satana. Apocalipsa declară că ceea ce a început ca un război cosmic în cer se va sfârşi în curând la Armaghedon. În această confruntare dintre forţele binelui şi forţele răului, adevărul şi lumina se află sub atacul continuu al înşelăciunii şi al întunericului.

Şi, fie că ne place sau nu, fiecare dintre noi suntem implicaţi. Terenul de bătaie în lupta aceasta spirituală, intensă, nu este vreo proprietate de pe pământ, ci este inima omului. Atât pe Domnul Isus cât şi pe cel rău îi interesează deosebit de mult să ne câştige mintea şi inima noastră. Din acest motiv, creştinii sunt chemaţi să fie mai mult decât spectatori tăcuţi sau mijlocitori în acest conflict cataclismic. Trebuie să ne declarăm luptători de linia întâi.

Dumnezeu a lăsat ca toate bătăliile înregistrate în Biblie – de pe vremea conflictului dintre Ghedeon si madianiţi până la victoria lui David asupra lui Goliat – să ne servească drept lecţii cum să trăim experienţa victoriei în bătăliile spirituale. Fireşte, este cât se poate de raţional ca, deoarece aceste bătălii sunt de natură spirituală, armele pe care le folosim trebuie să fie şi ele de natură spirituală. De aceea ne aminteşte Pavel că “Noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6:12).

Deşi armătura şi armele noastre sunt de natură spirituală, aceasta nu înseamnă că ele sunt ireale sau fără efect. “Măcar că trăim în firea pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească. Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile” (2 Corinteni 10:3, 4).

Pavel clarifică şi faptul că legământul credinciosului faţă de cauză şi faţă de Comandant ar trebui să fie la fel de reale şi desăvârşite ca şi pentru orice soldat. “Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos. Niciun ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, dacă vrea să placă celui ce l-a înscris la oaste” (2 Timotei 2:3, 4).Armătura lui Dumnezeu, nu a omului

Prima dată când am studiat despre armătura lui Dumnezeu, am căutat toate referinţele biblice legate de armătură, căutând pasajele care să fie în sprijinul importanţei de a purta o armură atunci când mergi la luptă. Am fost cam dezamăgit când am aflat că armura lui Saul nu i s-a potrivit lui David şi că armura nu l-a ocrotit pe Goliat de piatra lui David. Am mai descoperit şi că o săgeată la întâmplare a “găsit” o crăpătură în armura lui Ahab şi l-a omorât pe împăratul nelegiuit. “Mult i-a mai folosit armura!”mi-am zis eu.

Dar, apoi mi-am dat seama că nu suntem chemaţi să purtăm armura imperfectă a lui Saul, Ahab sau Goliat. Mai degrabă, noi trebuie să îmbrăcăm armătura desăvârşită dată de Dumnezeu! De fapt, chiar în momentul în care Pavel îşi scria epistola către Efeseni, se putea să fi fost legat cu un lanţ de un soldat care purta armura Imperiului Roman. Pavel putea să vadă cu ochii lui ce şubredă este apărarea omului împotriva prinţului întunericului. De aceea, a subliniat el, de două ori, “armătura lui Dumnezeu.” De asemenea, este clar că Pavel dezvolta cuvintele profetului Isaia din Vechiul Testament, care făcuse o asemănare spirituală între două dintre componentele armurii. “Se îmbracă cu neprihănire ca şi cu o platoşă, Îşi pune pe cap coiful mântuirii” (Isaia 59:17).

Acum, după ce am stabilit că trebuie să purtăm armătura lui Dumnezeu şi nu a omului, trebuie să fim atenţi să nu trecem cu vederea avertizarea de a purta toate componentele prevazute de Dumnezeu. Efeseni 6:11 ne avertizează, “Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu,” iar Efeseni 6:13 declară, “De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu.” Aici greşesc mulţi creştini. Ei iau o parte din armătura, dar uită o parte sau două a ei … şi plătesc cu veşnicia preţul pentru neglijenţa lor. Sub inspiraţia Duhului Sfânt, apostolul Pavel compară spiritual şapte dintre articolele armurii unui soldat de pe pământ. Haideţi să urmărim fiecare dintre aceste articole de apărare, unul câte unul să vedem ce putem învăţa.

 

Cingătoarea adevărului

În timpurile biblice, cureaua din jurul mijlocului ţinea strâns îmbrăcămintea soldatului, care altfel s-ar fi putut împiedica în timpul marşului sau al luptei. Însemnătatea spirituală este că Dumnezeu nu doreşte ca noi doar să subliniem adevărul, ci doreşte ca noi să-l purtăm şi să ne “îmbrăcăm” în el. Centura, nu numai că ţine totul în loc, dar şi serveşte la purtarea tecii care ţine sabia Duhului gata de luptă. Unii oameni au sabia Cuvântului lui Dumnezeu, dar fără cingătoarea adevărului ajung la concluzii nesocotite.

Acum câţiva ani, am slujit ca pastor într-o tabără de lângă un lac unde învăţam un grup de băieţi să schieze pe apă cu picioarele goale. Ca să poţi schia pe apă cu picioarele goale, este nevoie să mergi mult mai repede decât atunci când porţi schiuri obişnuite ca să stai pe vârful apei. Când un schior cade la viteza aceasta mare, nu este ceva neobişnuit ca el să se rostogolească şi să se lovească puternic de suprafaţa apei înainte de a se scufunda.

Într-o seară, făceam ultima încercare de a-l învăţa pe un băieţel de 11 ani, foarte voliţional cum să schieze cu picioarele goale. Pe când barca mergea cu 60 km la oră, pentru o clipită a schiat şi el, dar apoi dintr-odată, s-a rostogolit şi a început să se învârte pe suprafaţa lacului ca o piatră azvârlită. Când am înconjurat locul unde plutea băieţelul ameţit cu vesta de salvare pe el, am observat că avea o privire uimită pe faţă.

– Eşti bine? l-am întrebat noi. A făcut semn că da.
– Mai vrei să încerci o dată? l-am întrebat. Puştiul a dat din cap că nu.
– OK, atunci, a spus cel ce conducea barca. Sări în barcă şi hai să mergem la mal.

Dar de data aceasta, a vorbit cu curaj:
– Nu, a spus.

Uimiţi, am repetat:
– Ţi-e bine? Iarăşi a dat din cap că da.
– Atunci care e problema? l-am întrebat.

Uitându-se disperat în jur, băiatul a răspuns:
– Nu-mi mai găsesc chiloţii de baie!

Comercianţii de costume de baie oferă o curea ca o sfoară pentru a evita situaţii atât de jenante, dar tânărul nostru neglijase să se lege cu ea. Asemănător, mulţi creştini uimiţi au fugit goi şi ruşinaţi, când au fost loviţi de vrăjmaşul deoarece ei nu şi-au făcut rost de o cingătoare a adevărului. Să nu uitaţi niciodată să purtaţi cingătoarea adevărului. Nu uitaţi niciodată că să porţi cigătoarea adevărului înseamnă să te îmbraci cu Hristos, deoarece El este “calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14:6). Iată de ce apostolul Pavel a declarat: “Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos”. (Galateni 3:27, sublinierea autorului).

 

Platoşa neprihănirii

Platoşa reprezenta un articol important de apărare care ocrotea trunchiul din faţă şi toate organele vitale de vreo rană de moarte. Adesea se confecţiona dintr-o bucată solidă de metal, dar putea conţine şi multe bucăţele mici care erau cusute în fibre sau piele care se suprapuneau asemenea solzilor unui peşte. Aceşti solzi puteau ajunge la cifra de 700 sau 1000 de solzi pe “veşmânt”. Când soarele strălucea direct pe armură, se încingea foarte tare. Aşa că, pentru a evita să se ardă sau chiar să se pişte de bucăţelele de metal care se mişcau, soldaţii purtau o haină groasă sub armură.

Cu alte cuvinte, să porţi platoşa neprihănirii merge întotdeauna mână în mână cu haina neprihănirii Domnului Isus. “Mă îmbrăcam cu neprihănirea şi ea îmi slujea de veşmânt”. (Iov 29:14 – Versiunea King James). Mai reţineţi şi faptul că marele preot purta o platoşă de aur peste haina lui de in care era brodată cu 12 pietre preţioase, pe fiecare fiind înscris numele celor 12 seminţii din Israel. Locul acesta însemna apropiere de inimă. “Când va intra Aaron în sfântul locaş, va purta pe inima lui numele fiilor lui Israel, săpate pe pieptarul judecăţii” (Exodul 28:29). Singurul mod prin care putem trăi experienţa biruinţei împotriva celui rău este prin încrederea că neprihănirea Domnului Isus ne acoperă inima şi suntem iertaţi.

Un alt aspect interesant al platoşei era că nu oferea nicio protecţie pentru spatele celui ce o purta. Se presupunea că soldaţii nu îşi vor întoarce spatele în faţa duşmanilor ca să se retragă. Asemănător, soldaţii creştini ar trebui să stea tari şi să nu predea niciodată terenul celui rău. În schimb, fie ca diavolul să fie cel care fuge de credincioşia ta statornică. “Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi”. (Iacov 4:7, sublinierea autorului). Aceasta a fost strategia folosită de Domnul Isus pentru a ieşi biruitor după ce a fost ispitit de diavol în pustie. “Pleacă, Satano”, i-a răspuns Isus. “Căci este scris: ‘Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti’. Atunci diavolul L-a lăsat”. (Matei 4:10, 11). Scutul credinţei

Scutul războinicului reprezenta prima lui linie de apărare. De obicei făcut din lemn sau bronz, era ades destul de mare ca să ferească întreg corpul atunci când soldatul se aşeza pe vine sub o ploaie de săgeţi. Asemănător, credinţa în sângele Domnului Hristos reprezintă prima noastră apărare împotriva marelui acuzator (Zaharia 3:1–5).

Vrăjmaşul aruncă permanent lovitură după lovitură prin acele săgeţi fierbinţi ale poftei trupeşti. Scopul acestui scut al credinţei era să devieze săgeţile arzătoare ale duşmanului şi să le împiedice de a se atinge vreodată de ţintă. Mulţimi de creştini cad pe câmpul de luptă şi nu reuşesc să biruiască răul deoarece aşteaptă până când se scufundă în focul ispitei înainte ca să facă vreun efort să se împotrivească. La acel punct, ades este prea târziu. De îndată ce recunoşti că se îndreaptă spre tine o săgeată arzătoare, nu mai ai timp de pierdut. Ridică scutul şi fă tot ce îţi stă în putere ca să te ţii cât mai departe cu putinţă de ispită. Dacă cedăm fără să ne luptăm, în realitate invităm ispita.

Scutul nu era ţinut lejer de mâna soldatului, ci era ferm legat printr-o curea de antebraţul lui aşa ca soldatul să se poată împotrivi loviturilor puternice date de sabia duşmanului fără să se teamă că îi va scăpa din mâini. Asemănător, credincioşii nu îşi pot permite să aibă o credinţă slabă în timp ce se află în toiul luptei spirituale.

Scuturile din vechime ades erau de o natură distinctă, uneori marcate de însemnele sau numele regelui pentru a-i ajuta pe soldaţi să nu ajungă să se lupte cu proprii lor camarazi în confuzia bătăliei. La fel, când cel rău îşi trimite săgeţile arzătoare ale ispitei, trebuie să ridicăm scutul care poartă numele Împăratului împăraţilor, Domnul Isus. Prin credinţa în numele Lui, ne putem împotrivi oricărei ademeniri. “Nu v-a ajuns nicio ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” (1 Corinteni 10:13).

 

Coiful mântuirii

Există câteva istorisiri în Biblie care accentuează importanţa protejării capului în timp ce te afli în luptă. De exemplu, împăratul Abimelec a murit deoarece a luat cu asalt zidul unei cetăţi fără ca mai întâi să-şi pună coiful. “Atunci o femeie a aruncat o piatră de râşniţă pe capul lui Abimelec, şi i-a sfărâmat ţeasta capului” (Judecătorii 9:53).

Într-o altă situaţie, doar purtarea coifului într-un mod nepotrivit s-a dovedit a fi o greşeală fatală. Uriaşul Goliat s-a simţit jignit că un tânăr ca David a îndrăznit să vină împotriva lui cu nimic altceva decât cu un toiag de păstor şi o praştie în mână. S-ar părea că semeţia l-a inspirat pe Goliat să-şi lase neatent coiful, deoarece peste câteva minute o piatră netedă din praştia lui David a pătruns adânc în fruntea uriaşului (1 Samuel 17:40-49).

Unii pretinşi creştini au “pietre în cap” care vin din nepurtarea coifului. Dar scopul acestui coif al mântuirii nu este doar să evite pietrele, ci să şi păstreze mintea! Mintea dvs. nu trebuie deschisă la orice şi la toate. Pe măsură ce studiaţi şi ajungeţi să înţelegeţi Cuvântul lui Dumnezeu, ar trebui să existe o fixare în adevăr “ca să nu mai fim copii,plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire” (Efeseni 4:14).

Corpul dvs. are şapte deschizături sacre de la gât în sus: două nări, două urechi, doi ochi şi o gură. (De obicei cea mai mare problemă o constituie ceea ce intră şi iese din gură. Poate că de aceea Domnul nu ne-a dat decât una – vezi Iacob 3:5). Doar în veşnicie vom aprecia cât de cruciale pentru mântuirea fiecăruia au fost alegerile cu privire la ceea ce au îngăduit să intre în minte prin aceste simţuri vitale. Trebuie deci să fixăm tare coiful mântuirii la locul lui şi să ferim aceste intrări ale sufletului. Picioare încălţate cu râvna evangheliei

În Biblie, piciorul este un simbol pentru direcţia “umblării” vieţii cuiva. Dacă avem picioarele încălţate cu pregătirea evangheliei păcii, aceasta ne dă o stabilitate bună… şi ne împiedică şi să nu alunecăm. Pe măsură ce ne implicăm în răspândirea veştii celei bune, aceasta ne va întări pe noi (şi pe alţii) împotriva atacurilor vrăjmaşului. “Ce frumoase sunt pe munţi, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea! Picioarele celui ce zice Sionului: ‘Dumnezeul tău împărăţeşte!’ ” (Isaia 52:7).

Întrucât am crescut în New York City, fratele meu Falcon şi cu mine ne duceam din când în când să patinăm la Centrul Rockefeller. Într-una din zile, el şi cu mine am ajuns la o neînţelegere frăţească şi am descoperit că este foarte dificil să boxezi când porţi patine. Este esenţial să ai stabilitate pe picioare într-o luptă ca să capeţi biruinţa. Altfel suntem înclinaţi să alunecăm peste tot.

Un prieten de-al meu călătorea prin nişte munţi de deşert cu o climă deosebit de fierbinte când a dat de un pârâu rapid şi mare. După ce a băut apă, şi-a scos ghetele noi de drumeţie şi şosetele ca să nu şi le ude când urma să traverseze pârâul. Dar în ciuda eforturilor atente, şi-a pierdut echilibrul şi a alunecat pe o stâncă umedă, pierzându-şi ambele ghete noi şi şosetele în apa învolburată. Şi-a descris apoi suferinţa de a merge kilometri cu picioarele goale pe stânci care ardeau de fierbinţeală prin poteci cu cactuşi pe margine. Lecţia pe care m-a învăţat prietenul meu se aplică şi la viaţa creştinului. Evident că nu doriţi să fiţi prinşi fără să aveţi picioarele încălţate cu râvna evangheliei în timp ce pribegiţi prin această pustietate! Aşa că nu vă scoateţi cu niciun chip râvna evangheliei din picioare. Nu trebuie să ne facem griji că poate ea se uzează; Dumnezeu le va pune talpa din nou de fiecare dată când ne întoarcem la cruce. El ne va spune aşa cum le-a spus copiilor lui Israel: “Încălţămintea nu vi s-a învechit în picior” (Deuteronomul 29:5).

 

Sabia Cuvântului lui Dumnezeu

Sabia era cea mai obişnuită armă de luptă. Într-adevăr, cuvântul “sabie” apare de 449 de ori în Scriptură. Celelalte componente din arsenalul lui Dumnezeu sunt defensive în natura lor, dar sabia este mai întâi de toate o armă de atac. De fapt, sabia Cuvântului lui Dumnezeu este ceea ce a folosit Domnul Isus împotriva diavolului şi ea i-a provocat şi fiarei din Apocalipsa 13 o rană de moarte (Apocalipsa 13:3, 14). Când Domnul Isus a declarat: “N-am venit să aduc pacea, ci sabia,” nu vroia să spună că El, Prinţul păcii, venise ca să pornească războaie (Matei 10:34). Mai degrabă, vroia să scoată în evidenţă că sabia Cuvântului lui Dumnezeu desparte.

De mai multe ori, această sabie este zugrăvită ca având două tăişuri:”Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii” (Evrei 4:12). Apoi iarăşi în Apocalipsa 1:16, Biblia declară: “În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri.”

Cele două tăişuri ale sabiei Duhului sunt cei doi martori ai Cuvântului lui Dumnezeu, Noul şi Vechiul Testament. Se mai numeşte o sabie cu două tăişuri şi pentru că trebuie folosită atât împotriva vrăjmaşului cât şi în folosul personal. Asemenea temnicerului din Filipi, trebuie să fim gata să aplicăm sabia Cuvântului lui Dumnezeu la noi înşine (Faptele 16:27).

Soldaţii din vechime îşi mai foloseau săbiile la gătit, la despărţirea cărbunilor care ardeau în foc, şi la tăierea frânghiilor prin care îşi eliberau captivii ce fuseseră legaţi. Asemănător, Cuvântul lui Dumnezeu reprezintă o unealtă practică pentru orice domeniu al vieţii, ca şi pentru lupta cu cel rău. În timpurile biblice, nu exista oţel inoxidabil. O sabie nefolosită ruginea, devenea ştearsă, mâncată de timp. Săbiile se ţineau curate pentru a fi folosite frecvent sau erau ascuţite de o piatră (Stânca veacurilor) sau de sabia altui soldat. “După cum fierul ascute fierul” (Proverbele 27:17). Asemănător, atunci când studiem Biblia cu alţii, îndemânarea noastră în mânuirea Cuvântului se ascute. Un soldat care parcurgea un teritoriu inamic îşi ţinea întotdeauna sabia la îndemână. Asemănător, creştinul ar trebui “să fie totdeauna gata să răspundă oricui îi cere socoteală de nădejdea care este în el; dar cu blândeţe şi teamă” (1 Petru 3:15).

 

Tot felul de rugăciuni

Ultima piesă din armament este de fapt o atitudine. Orice general ştie că victoria depinde aproape întotdeauna de elementul de surpriză. În istoria lui Ghedeon, soldaţii au fost aleşi pe baza vegherii lor; ei şi-au prins duşmanii dormind şi au câştigat prin surpriză. Chiar şi cea mai bună armură este aproape inutilă dacă soldaţii sunt găsiţi aţipind. Ni se porunceşte “Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa” (Efeseni 6:18). Iată alte câteva versete din Biblie care să adauge greutate acestui punct:

    • “Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită” (Matei 26:41).
    • “Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi când va veni vremea aceea” (Marcu 13:33).
    • “De aceea să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji” (1 Tesaloniceni 5:6).
    • “Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8).

“Tot felul de rugăciuni” în esenţă este acelaşi lucru cu a te ruga neîncetat (1 Tesaloniceni 5:17). Asta nu înseamnă să mergem pe genunchi toată ziua, ci mai degrabă să fim conştienţi tot timpul de prezenţa lui Dumnezeu şi că există un vrăjmaş care se ţine după noi. În întâmplarea cu Neemia, aflăm că poporul lui Dumnezeu se afla sub ameninţarea permanentă a atacului. Acest grup ne oferă un bun exemplu de ce înseamnă veghere permanentă. “Cei ce zideau zidul, şi cei ce duceau sau încărcau poverile, cu o mână lucrau, iar cu alta ţineau arma. Fiecare din ei, când lucra, îşi avea sabia încinsă la mijloc. Cel ce suna din trâmbiţă stătea lângă mine” (Neemia 4:17, 18).

 

Păstrează-ţi poziţia

De trei ori, apostolul Pavel îşi îndeamnă cititorii să-şi “poarte” armura. O armată nu este mai bună decât disciplina pe care o are; fără ea, este sortită pieirii. A venit timpul ca soldaţii din armata lui Dumnezeu să nu mai comenteze poruncile Lui, ci pur şi simplu să le asculte. “Luptă-te lupta cea bună a credinţei” (1 Timotei 6:12). Dacă nu ne vom păstra poziţia de a lupta pentru ceva, ne vom lăsa duşi de orice.

În timpul unei lupte sălbatice din Războiul Civil, o companie a Uniunii se lupta sub o ploaie de gloanţe ca să câştige un deal strategic de la Confederaţie. După ce au înaintat cam jumătate de drum spre deal, obosiţi, soldaţii s-au descurajat de barajul permanent şi au început să se retragă în josul dealului. Atunci au observat că stegarul, care purta steagul companiei, a refuzat să coboare. Datoria stegarului era să ţină steagul deasupra teritoriului ocupat de armata lui. – Adu-ne seagul jos la noi! i-au strigat colegii soldatului. Dar în ciuda faptului că tunurile explodau în jurul lui, acest soldat curajos nu a vrut să cedeze niciun centimetru. El le-a răspuns: – Nu! Veniţi voi unde este steagul! Inspiraţi de curajul camaradului lor, yankeii şi-au reînnoit eforturile şi au ocupat dealul.

Prea mulţi soldaţi ai lui Dumnezeu fraternizează cu duşmanul şi încearcă să ajungă la lume coborând standardele bisericii până la nivelul lumii. Dumnezeu ne cheamă să ne urcăm cu curaj până la standardul Lui.

Unul din vitejii lui David se numea Eleazar. El a devenit renumit atunci când oastea lui Israel s-a retras şi a fugit de vrăjmaş pentru că şi-a păstrat poziţia de partea lui David şi cei doi s-au luptat spate la spate până ce au învins forţele filistene (1 Cronici 11:12–14; 2 Samuel 23:9).

Când toţi ceilalţi se retrag, trebuie să menţinem linia. Dacă v-aţi botezat, I-aţi făcut o promisiune lui Dumnezeu, iar forţa acestei consacrări nu s-a micşorat deloc de-a lungul timpului. Când v-aţi înrolat în armata lui Dumnezeu, aţi promis să lucraţi în biserică şi să veniţi la biserică, să daţi zecimea, să vă îmbrăcaţi modest, să mâncaţi şi să beţi spre slava lui Dumnezeu şi să aveţi grijă de templul corpului dvs. Dumnezeu vă cheamă să fiţi extraordinar şi diferit–să rămâneţi ferm într-o lume de miracole aparente. Dacă aţi fost ispitit să vă retrageţi, întoarceţi-vă şi reveniţi la standardul Lui.

 

Biruinţa finală

La încheiere, aş dori să vă asigur că deşi suntem într-o luptă, nu trebuie să ne fie frică. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune cum se va termina lupta şi cine va fi biruitorul în cele din urmă. Cel care ne-a făurit armura ne garantează eficienţa ei şi ne promite că “porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” (Matei 16:18).

Cum ne putem menţine poziţia? Cum ne putem lupta? Ap.Pavel ne dă răspunsul la începutul pasajului nostru. “Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui” (Efeseni 6:10). Domnul Isus a declarat: “Căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Dar ni s-a dat şi asigurarea: “Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13).

În prima lui epistolă către biserica din Corint, Pavel pune întrebarea: “Cine merge la război pe cheltuiala sa?” (1 Corinteni 9:7). Dumnezeu plăteşte toată cheltuiala pentru întregul arsenal. Tot ceea ce avem nevoie a fost cumpărat la Golgota cu sângele propriului Său Fiu drag. Aşa cum Ionatan l-a iubit atât de mult pe David încât i-a dat armura, sabia, hainele şi chiar propriul lui tron (1 Samuel 18:3, 4), tot astfel Domnul Isus ne dă tot ceea ce avem nevoie ca să fim siguri de biruinţa finală, totală.

Până atunci, ne vom lupta pentru ziua când “Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare: niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa războiul” (Isaia 2:4).

MITURI MODERNE DESPRE RĂZBOIUL SPIRITUAL, PARTEA I

Capitolul treizeci

 http://www.davidservant.com/other_languages/romanian/tdmm/tdmm_romanian_30/

 

Subiectul războiului spiritual a devenit foarte popular în biserici în ultimii ani. Din nefericire, multe din învăţăturile referitoare la acest subiect contrazic Scriptura. În consecinţă, mulţi lucrători din lume învaţă şi practică un război spiritual pe care Biblia nu îl prescrie. Desigur, există şi război spiritual biblic, şi pe acesta ar trebui să îl practice şi să îl propovăduiască ucenicizatorii.

În acest capitol, precum şi în cel care va urma, voi vorbi despre unele dintre cele mai greşite concepţii referitoare la Satan şi la războiul spiritual. Acest subiect reprezintă un rezumat al cărţii pe care am scris-o pe marginea lui, intitulată Mituri moderne despre Satan şi războiul spiritual. Cartea poate fi citită în versiunea în engleză pe site-ul www.shepherdserve.org.

 

Mitul nr. 1: „În eternitate din trecut, Dumnezeu şi Satan au început o mare bătălie. Astăzi, încă mai există lupta cosmică dintre ei.“

Acest mit specific contrazice unul dintre cele mai stabile şi fundamentale adevăruri despre Dumnezeu care este precizat în Scriptură – acela că este atotputernic sau omnipotent.

Isus ne-a spus că toate lucrurile sunt cu putinţă pentru Dumnezeu (vezi Mat. 19:26). Ieremia a afirmat că nu este nimic prea greu de făcut pentru El (vezi Ier. 32:17). Nici o persoană sau forţă nu Îl poate împiedica să Îşi ducă la bun sfârşit planurile (vezi 2 Cron. 20:6; Iov 41:10; 42:2). Dumnezeu întreabă prin Ieremia: „Căci cine este ca Mine?…Şi care căpetenie Îmi va sta împotrivă?“ (Ier. 50:44). Răspunsul este nimeni, nici măcar Satan.

Dacă Dumnezeu este într-adevăr atotputernic, aşa cum menţionează pasajele anterioare, atunci a spune că Dumnezeu şi Satan au fost în război implică automat faptul că Dumnezeu nu este atotputernic. Dacă Dumnezeu a pierdut chiar şi o singură bătălie, dacă a fost învins de Satan chiar şi la cel mai mic nivel sau dacă a trebuit să lupte împotriva lui chiar şi pentru o perioadă scurtă, atunci El nu este atotputernic aşa cum a declarat despre Sine.

Comentariul lui Hristos despre puterea lui Satan

Isus a făcut la un moment dat o afirmaţie referitoare la căderea lui Satan din Rai care ne va ajuta să înţelegem câtă putere are acesta comparativ cu Dumnezeul nostru omnipotent:

Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie, şi au zis: „Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău.“ Isus le-a zis: „Am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer“ (Luca 10:17-18).

Când Dumnezeul atotputernic a decretat expulzarea lui Satan din Rai, Satan nu s-a putut împotrivi. Isus a ales metafora ca un fulger pentru a sublinia viteza cu care a căzut Satan. El a căzut nu ca o melasă, ci ca un fulger. Adică, în secunda asta era în ceruri şi, în secunda următoare, – BUM! – nu mai era!

Dacă Dumnezeu îl poate expulza atât de repede şi de uşor pe Satan însuşi, nu ar fi trebuit să constituie o surpiză faptul că slujitorii împuterniciţi de El puteau scoate atât de repede şi de uşor demonii. Asemenea primilor ucenici ai lui Isus, prea mulţi creştini contemporani nouă au un mare respect pentru puterea diavolului şi au priceput că puterea lui Dumnezeu este de departe mult, mult mai mare. Dumnezeu este Creator, iar Satan este doar o creaţie. Satan nu se poate împotrivi lui Dumnezeu.

Războiul care nu a existat niciodată

Oricât de ciudat ne-ar părea, trebuie să înţelegem că Dumnezeu şi Satan nu sunt, nu au fost niciodată, şi nici nu vor fi într-un război. Da, au planuri diferite şi am putea spune că sunt adversari. Dar atunci când două partide sunt adverse şi unul este cu mult mai puternic decât celălalt, conflictele lor nu sunt considerate bătălii. S-ar putea lupta o râmă cu un elefant? Satan, ca o râmă, a avut o încercare firavă de a se opune Celui ce era de o mie de ori mai puternic. Această opoziţie a fost rezolvată foarte repede, iar el a fost expulzat din Rai „ca un fulger“. Nu a existat nici o bătălie – doar o expulzare.

Dacă Dumnezeu este atotputernic, atunci Satan nu are nici cea mai infimă şansă de a-L împiedica măcar în cea mai mică măsură pe Dumnezeu să Îşi împlinească planurile. Şi dacă Dumnezeu îi permite lui Satan să facă ceva, scopul final este tot împlinirea planului Său divin. Acest adevăr va deveni extrem de clar pe măsură ce vom continua să analizăm scripturile care tratează acest subiect.

În mod interesant, autoritatea supremă a lui Dumnezeu asupra lui Satan a fost demonstrată nu numai în veşnicia trecută, dar va fi demonstrată şi în viitor. Citim în Apocalipsa că „un singur înger“ îl va lega pe Satan şi îl va încarcera timp de o mie de ani (vezi Apoc. 20:1-3). Acest incident viitor nu ar putea fi considerat o bătălie între Dumnezeu şi Satan, după cum nici expulzarea lui nu poate fi considerată o bătălie. Observă, de asemenea, că Satan nu va avea puterea de a ieşi din închisoare şi că doar va fi eliberat atunci când va fi convenabil pentru planurile lui Dumnezeu (Apoc. 20:7-9).

Cum rămâne cu viitorul „Război din cer“?

Dacă este adevărat că între Dumnezeu şi Satan nu este, nu a fost, şi nu va fi niciodată un război, atunci de ce citim în Apocalipsa despre un război viitor în cer care îl implică şi pe Satan (Apoc. 12:7-9)? Aceasta este o întrebare bună care are un răspuns uşor de găsit.

Observă că acest război va fi între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii lui. Dumnezeu Însuşi nu este menţionat ca fiind implicat în această bătălie. Totuşi, dacă ar fi fost implicat, abia dacă am putea descrie acest conflict drept război, deoarece Dumnezeu, fiind atotputernic, ar putea stinge foarte uşor această opoziţie, într-o clipită, după cum a şi dovedit deja acest lucru.

Îngerii, inclusiv Mihail, nu sunt atotputernici şi astfel conflictul lor cu Satan şi îngerii lui poate fi considerat război, deoarece va exista de fapt un astfel de conflict pentru o perioadă de timp. Totuşi, fiind mai puternici, aceştia îl vor învinge pe Satan şi hoardele lui.

De ce nu se implică Dumnezeu în mod personal în această bătălie aparte şi o lasă pe mâna îngerilor? N-am nici cea mai vagă idee. Cu siguranţă că Dumnezeu, fiind atotştiutor, ştia că îngerii Săi pot câştiga acest război şi, de aceea, poate a considerat că nu este nevoie să Se implice personal.

Nu mă îndoiesc că Dumnezeu i-ar fi putut foarte uşor şi repede anihila pe canaaniţii nelegiuiţi din zilele lui Iosua, dar a ales să dea această sarcină israeliţilor. Dumnezeu le-a cerut să facă eforturi mari timp de câteva luni pentru a îndeplini ceea ce El ar fi putut face fără nici un efort. Poate că acest lucru a fost pe placul lui Dumnezeu şi pentru că cerea credinţă din partea evreilor. Poate că acesta este şi motivul pentru care nu Se va implica personal în războiul viitor din cer. Totuşi, Biblia nu ne spune nimic despre aceste lucruri.

Doar faptul că într-o zi va exista un război în cer între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii săi nu ne dă motive suficiente pentru a crede că Dumnezeu nu este atotputernic – tot aşa cum nici bătăliile dintre Israel şi Canaan nu ne dau un motiv să credem că Dumnezeu nu este atotputernic.

Nu a fost Satan învins de Isus pe cruce?

În cele din urmă, referitor la acest prim mit al războaielor dintre Dumnezeu şi Satan, aş vrea să trag o concluzie în ceea ce priveşte afirmaţia frecvent întâlnită: Isus l-a învins pe Satan pe cruce. Scriptura nu menţionează de fapt niciunde că Isus l-a învins pe Satan pe cruce.

Când spunem că Isus l-a învins pe Satan, sună ca şi când între Isus şi Satan a existat o bătălie, ceea ce implică faptul că Dumnezeu nu este atotputernic şi că Satan nu era deja sub autoritatea Lui deplină. Există mai multe modalităţi biblice de a explica ce s-a întâmplat cu Satan când Isus Şi-a dat viaţa la Calvar. De exemplu, Scriptura ne spune că, prin moartea Sa, Isus a „nimicit (în engleză: l-a lăsat fără putere, n. t.) pe cel ce are puterea morţii” (vezi Evrei 2:14-15).

 

În ce măsură l-a lăsat fără putere pe Satan? Evident, Satan nu este complet lipsit de putere în prezent, altfel apostolul Ioan nu ar mai fi scris: „…că toată lumea zace în cel rău.”(1 Ioan 5:19; subliniere personală) În conformitate cu Evrei 2:14-15, Satan a fost lăsat fără putere în ceea ce priveşte „puterea morţii“. Ce vrea să spună această afirmaţie?

Scriptura face referire la trei tipuri de moarte: moarte spirituală, moarte fizică şi moartea a doua.

După cum am citit într-un capitol anterior, cea de a doua moarte (sau moartea veşnică) este menţionată în Apocalipsa 2:22; 20:6, 14; 21:8 şi este momentul în care necredincioşii vor fi aruncaţi în iazul de foc.

Moartea fizică apare atunci când sufletul unei persoane părăseşte trupul, care încetează să mai funcţioneze.

Moartea spirituală descrie condiţia duhului uman care nu a fost născut din nou prin Duhul Sfânt. O persoană moartă din punct de vedere spiritual are un duh alienat de Dumnezeu, care posedă o natură păcătoasă şi care este, într-o oarecare măsură, unită cu Satan. Efeseni 2:1-3 ne ilustrează imaginea unei persoane moarte spiritual:

Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.

Pavel le-a scris credincioşilor efeseni că erau „morţi în greşelile şi păcatele“ lor. Evident nu se referea la moartea spirituală deoarece scria unor oameni vii. De aceea, trebuie să se fi referit la moarte spirituală.

Ce îi omorâse, spiritual vorbind? „Greşelile şi păcatele“ lor. Aminteşte-ţi că Dumnezeu i-a spus lui Adam că, în ziua în care nu va mai asculta de El, va muri (Gen. 2:17). Dumnezeu nu vorbea despre o moarte fizică, ci despre una spirituală, deoarece Adam nu a murit, fizic vorbind, în ziua în care a mâncat fructul oprit. Mai degrabă a murit din punct de vedere spiritual, iar fizic abia câteva sute de ani mai târziu.

Pavel a mers mai departe şi le-a spus efesenilor că, asemenea oamenilor morţi spiritual, şi ei trăiau în (sau practicau) aceleaşi greşeli şi păcate, urmând „mersul lumii“ (adică făcând ceea ce făceau toţi ceilalţi) şi pe „domnul puterii văzduhului“.

Cine este „domnul puterii văzduhului“? Este Satan, care domneşte peste împărăţia întunericului şi care este comandantul-şef al duhurilor rele care locuiesc în văzduh. Aceste duhuri rele sunt enumerate într-un capitol posterior din Efeseni ca având ranguri diferite (vezi Efes. 6:12).

Pavel a spus că prinţul întunericului este duhul „care lucrează acum în fiii neascultării”. Expresia „fiii neascultării“ este doar o altă descriere a tuturor necredincioşilor, subliniind faptul că natura lor este păcătoasă. Pavel a spus mai târziu că erau „din fire copii ai mâniei“ (Efes. 2:3; subliniere personală). Mai mult, a spus că Satan lucra în ei.

Avându-l de tată pe Satan

Fie că oamenii nemântuiţi sunt conştienţi sau nu, ei îl urmează pe Satan şi fac parte din împărăţia întunericului. Duhurile lor moarte spiritual sunt pline de natura lui rea şi egoistă. De fapt, Satan le este tată şi domn spiritual. Tocmai de aceea le-a spus Isus unora dintre liderii religioşi: „Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru“ (Ioan 8:44).

Aceasta este imaginea deprimantă a celui care nu a fost născut din nou! Acesta merge prin viaţă mort din punct de vedere spiritual, plin de natura lui Satan, îndreptându-se spre o moarte fizică inevitabilă de care se teme extraordinar de mult; şi fie că este conştient sau nu, într-o zi va experimenta cea mai năprasnică moarte din câte există, moartea veşnică, atunci când va fi aruncat în iazul de foc.

Este extrem de important să înţelegem că moartea spirituală, cea fizică şi cea veşnică sunt toate manifestări ale mâniei lui Dumnezeu asupra umanităţii păcătoase şi că Satan are un rol în ea. Dumnezeu i-a permis lui Satan să domnească peste împărăţia întunericului şi peste cei care „iubesc întunericul“ (Ioan 3:19) . De fapt, Dumnezeu i-a zis lui Satan: „Îţi dau voie să ai puterea de a-i ţine în captivitate pe cei care nu Mi se supun“. Satan a devenit un instrument subordonat mâniei lui Dumnezeu revărsată asupra oamenilor răzvrătiţi. Deoarece toţi au păcătuit, toţi sunt sub puterea lui Satan, având natura lui în duhurile lor şi fiind ţinuţi prizonieri voii sale (vezi 2 Tim. 2:26).

Răscumpărarea din captivitate

Totuşi, îi putem mulţumi lui Dumnezeu că a avut milă de umanitate şi că, datorită acestei mile, nimeni nu trebuie să rămână în această condiţie jalnică. Deoarece moartea substituentă a lui Isus a satisfăcut clauzele dreptăţii divine, toţi cei care cred în Hristos pot scăpa de moarte spirituală şi din captivitatea lui Satan, deoarece nu mai sunt sub mânia lui Dumnezeu. Atunci când credem în Domnul Isus, Duhul Sfânt vine în duhul nostru şi eradichează natura lui Satan, generând naşterea din nou a duhului nostru (vezi Ioan 3:1-16) şi permiţându-ne să beneficiem de natura divină a lui Dumnezeu (vezi 2 Petru 1:4).

Şi acum, să revenim la întrebarea iniţială. Când scriitorul Epistolei către Evrei a afirmat că Isus, prin moartea Sa, l-a lăsat fără putere „pe cel ce are puterea morţii, adică diavolul“, a vrut să spună că puterea morţii spirituale, pe care o are Satan asupra oamenilor nemântuiţi, a fost nimicită în ceea ce-i priveşte pe toţi cei care sunt „în Hristos“. Suntem aduşi din nou la viaţă din punct de vedere spiritual datorită lui Hristos, care a plătit pedeapsa în locul nostru.

Mai mult, deoarece nu mai suntem morţi din punct de vedere spiritual şi nici sub dominaţia lui Satan, nu ne mai temem de moartea fizică, de vreme ce ştim ce ne aşteaptă – o moştenire glorioasă şi eternă.

În final, datorită lui Isus, am fost feriţi de suferinţele morţii a doua şi de iazul de foc.

L-a învins Isus pe diavol pe cruce? Nu, nu l-a învins, deoarece nu a existat o bătălie între Isus şi Satan. Totuşi, Isus l-a lăsat fără putere în ceea ce priveşte moartea spirituală, prin care îi ţine pe oamenii nemântuiţi captivi păcatului. Satan încă mai are puterea morţii spirituale asupra celor nemântuiţi, dar în ceea ce-i priveşte pe cei care sunt în Hristos, Satan nu are nici o putere asupra lor.

Dezarmarea puterilor

Acest lucru ne ajută, de asemenea, să înţelegem afirmaţia lui Pavel despre „dezbrăcarea domniilor şi stăpânirilor“ din Coloseni 2:13-15

Pe voi, care eraţi morţi [spiritual] în greşelile voastre…Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce (subliniere personală).

Pavel foloseşte în mod evident limbajul metaforic în acest pasaj. În prima parte, el compară toate greşelile noastre cu un „zapis“ (act de vânzare sau cumpărare). Ceea ce noi nu am putut plăti, a plătit Isus în locul nostru, care a luat asupra Lui pe cruce plata păcatelor noastre.

În a doua parte, aşa cum regii antici îi dezarmau pe cei învinşi luându-le armele şi făcând parade triumfătoare pe străzile oraşului cu ele, tot aşa şi moartea lui Hristos a fost o biruinţă asupra „domniilor şi stăpânirilor“, adică, asupra demonilor cu statut inferior care domnesc peste cei cu inima rebelă, ţinându-i captivi.

Nu am putea spune pe baza acestui pasaj că Hristos l-a învins pe Satan? Poate, dar cu o condiţie. Trebuie să nu uităm că Pavel foloseşte metafora în acest pasaj. Şi fiecare metaforă are un punct în care similitudinile se transformă în disimilitudini, aşa cum am vorbit în capitolul despre interpretarea biblică.

Trebuie să fim atenţi când interpretăm metaforele folosite de Pavel în Coloseni 2:13-15. Este clar că nu a existat un „zapis“ care să conţină toate păcatele noastre şi care să fi fost pironit pe cruce. Totuşi, acesta este un simbol a ceea ce a realizat Isus pe cruce.

În mod asemănător, demonii care au stăpânit peste cei nemântuiţi nu au fost dezarmaţi literal de săbiile şi scuturile lor şi nici Isus nu a făcut paradă publică pe străzi. Limbajul pe care îl foloseşte Pavel este simbolul a ceea ce a realizat Isus pentru noi. Am fost ţinuţi captivi de duhurile rele. Totuşi, murind pentru păcatele noastre, Isus ne-a eliberat din această captivitate. Isus nu a luptat literal împotriva duhurilor rele, iar acestea nu se aflau în război cu El. Ele, cu dreapta permisiune a lui Dumnezeu, ne-au ţinut sub puterea lor toată viaţa noastră. „Armamentul“ lor era îndreptat nu spre Hristos, ci spre noi. Totuşi, Isus i-a „dezarmat“. Nu ne mai pot ţine captivi.

Haide să nu ne gândim că a existat o bătălie de secole între Isus şi duhurile rele ale lui Satan şi că în cele din urmă Isus a câştigat bătălia pe cruce. Dacă vom spune că Isus l-a învins pe diavol, să ne asigurăm că înţelegem că El a învins diavolul pentru noi, nu pentru El.

Odată am alungat un căţel din grădină deoarece o speria pe fetiţa mea. Aş putea spune că l-am învins, dar sper să înţelegi că acest câine nu a fost nici un moment o ameninţare pentru mine, ci doar pentru fetiţa mea. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Isus şi Satan. Isus a alungat pentru noi un câine care pe El nu L-a speriat deloc.

Cum a alungat Isus câinele-Satan? Purtând pedeapsa pentru păcatele noastre şi eliberându-ne astfel de vina pe care o aveam înaintea lui Dumnezeu, deci de mânia Lui, şi, în consecinţă, duhurile malefice cărora Dumnezeu le-a permis în mod drept să îi înrobească pe cei răzvrătiţi nu mai au nici un drept de a ne încătuşa. Slavă Domnului pentru acest lucru!

Această perspectivă ne conduce spre un al doilea mit demn de analizat şi legat de primul.

Mitul nr. 2: “Există lupte constante pe tărâmul spiritual între îngerii lui Dumnezeu şi îngerii lui Satan. Rezultatul acestor bătălii este determinat de războiul spiritual dus de noi.“

Am aflat deja din cartea Apocalipsa că va exista într-o bună zi un război spiritual în ceruri, între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii săi. În afară de acesta, mai există un singur război angelic menţionat în Scriptură şi care se găseşte în capitolul zece din Daniel.[1] Daniel ne spune că a jelit timp de trei săptămâni în cel de-al treilea an al domniei lui Cir, Împăratul Persiei, când un înger i-a apărut lângă râul Tigru. Scopul vizitei îngerului a fost acela de a-i da capacitatea de a înţelege ce se va întâmpla cu Israel în viitor şi am studiat deja pe scurt ce i s-a spus lui Daniel în capitolul „Răpirea şi sfârşitul vremurilor“. În timpul conversaţiei lor, îngerul, al cărui nume nu este precizat, i-a zis:

„Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi, şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile; şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor, şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei“ (Dan. 10:12-13).

Daniel a aflat că rugăciunea lui fusese ascultată cu trei săptămâni înainte de întâlnirea sa cu îngerul, dar că îngerului îi luase trei săptămâni să ajungă la el. Motivul întârzierii îngerului era acela că „căpetenia împărăţiei din Persia“ i s-a împotrivit. Totuşi, a putut să iasă biruitor pentru că Mihail, „una dintre căpeteniile cele mai de seamă“ i-a venit în ajutor.

Când îngerul era pe punctul de a pleca de la Daniel i-a zis:

„Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei; şi când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei! Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, în afară de voievodul vostru Mihail“ (Dan. 10:20-21)

Din acest pasaj putem învăţa mai mulţi factori importanţi. Vedem încă o dată că îngerii lui Dumnezeu nu sunt atotputernici şi că pot fi într-adevăr implicaţi în lupta împotriva îngerilor întunericului.

În al doilea rând, învăţăm că unii îngeri (precum Mihail) sunt mai puternici decât alţii (precum îngerul care i-a vorbit lui Daniel).

Întrebări la care nu avem nici un răspuns

Am putea întreba: „De ce nu l-a trimis Dumnezeu pe Mihail de la bun început să transmită mesajul lui Daniel, ca să nu mai fi existat întârzierea de trei săptămâni?“ Adevărul este că Biblia nu ne spune de ce a trimis Dumnezeu un înger despre care ştia cu siguranţă că nu va putea trece de „căpetenia Persiei“ fără ajutorul lui Mihail. De fapt, nu avem nici o idee de ce ar folosi Dumnezeu orice înger pentru a transmite cuiva un mesaj. De ce nu a mers El personal, de ce nu i-a vorbit lui Daniel cu vocea tare sau de ce nu l-a dus temporar pe Daniel în ceruri pentru a-i spune aceste lucruri? Pur şi simplu nu ştim.

Dar dovedeşte acest pasaj că există lupte constante pe tărâmul spiritual între îngerii lui Dumnezeu şi îngerii lui Satan? Nu, doar dovedeşte că, acum câteva mii de ani, a existat o bătălie de trei săptămâni între unul dintre îngerii mai slabi ai lui Dumnezeu şi unul dintre îngerii lui Satan numit „căpetenia Persiei“, o bătălie care, dacă ar fi vrut Dumnezeu, nu ar fi existat niciodată. Singura bătălie angelică menţionată în Biblie în afară de aceasta este viitorul război din ceruri, consemnat în cartea Apocalipsa. Atât. Poate că au fost şi alte bătălii angelice, dar aceasta nu poate fi decât o concluzie bazată pe presupunerile noastre.

Un mit bazat pe un altul

Dovedeşte această istorisire despre Daniel şi căpetenia Persiei că războiul nostru spiritual poate determina rezultatul bătăliilor angelice? Din nou, această idee presupune (pe baza câtorva scripturi) că există bătălii angelice frecvente. Dar haide să facem un pas în necunoscut şi să spunem că da, există bătălii angelice regulate. Dovedeşte această istorisire despre Daniel că lupta noastră spirituală poate determina rezultatul bătăliilor angelice care este posibil să aibă loc?

Această întrebare este adeseori pusă de cei care promovează următorul mit particular: „Dacă Daniel ar fi renunţat după prima zi?“ Desigur că răspunsul la această întrebare nu îl cunoaşte nimeni, deoarece realitatea este că Daniel nu a încetat să Îl caute pe Dumnezeu în rugăciune până când nu a ajuns îngerul fără nume. Totuşi, implicaţia acestei întrebări este aceea de a ne convinge că Daniel, printr-un război spiritual continuu, a fost cheia reuşitei celeste a îngerului fără nume. Dacă Daniel ar fi renunţat la această luptă spirituală se presupune că îngerul nu ar fi trecut niciodată de căpetenia Persiei. Cei care susţina această idee vor să credem că noi, ca şi Daniel, trebuie să continuăm lupta noastră spirituală, altfel îngerii răului i-ar putea învinge pe îngerii lui Dumnezeu.

Mai întâi, permite-mi să subliniez faptul că Daniel „nu se lupta spiritual“ – el se ruga lui Dumnezeu. Nu există nici o precizare că ar fi spus ceva despre îngerii demonici, despre legarea acestora sau despre „lupta“ împotriva lor. De fapt, Daniel nici nu ştia că existase o bătălie angelică până după cele trei săptămâni, când a ajuns la el îngerul. El a petrecut aceste trei săptămâni în post, căutând faţa Domnului.

Aşa că să reformulăm întrebare: „Dacă Daniel ar fi renunţat să se mai roage şi să caute faţa Domnului după una sau două zile, ar fi eşuat îngerul să ajungă la el pentru a-i transmite mesajul lui Dumnezeu?“ Nu ştim. Totuşi, permite-mi să evidenţiez faptul că îngerul fără nume nu i-a spus niciodată lui Daniel: „Bine ai făcut că ai continuat să te rogi, altfel nu aş fi reuşit.“ Nu, îngerul i-a atribuit lui Mihail meritul victoriei sale. Este evident că Dumnezeu l-a trimis pe înger şi pe Mihail şi i-a trimis ca răspuns la rugăciunea lui Daniel de a înţelege ce se va întâmpla cu Israel în viitor.

Ar fi o simplă presupoziţie să credem că dacă Daniel ar fi încetat să mai postească sau să Îl caute pe Domnul acesta din urmă ar fi spus: „Gata! Voi, cei doi îngeri, Daniel a încetat să mai postească şi să se roage, aşa că, deşi l-am trimis pe unul dintre voi să îi transmită un mesaj din prima zi în care a început să se roage, nu-l mai transmiteţi. Se pare că nu vor mai exista capitolele unsprezece şi doisprezece în cartea Daniel.“

Evident, Daniel a perseverat în rugăciune (nu în „război spiritual“) şi Dumnezeu i-a răspuns trimiţând la el un înger. Şi noi ar trebui să perseverăm în rugăciune înaintea lui Dumnezeu şi, dacă va voi Dumnezeu, răspunsul Lui ar putea veni prin intermediul unui înger. Însă nu uita că există o mulţime de exemple de îngeri care au transmis mesaje oamenilor din Biblie deşi nu este menţionată nici o rugăciune, cu atât mai puţin rugăciuni de trei săptămâni.[2] Avem nevoie de echilibru. Mai mult, există consemnări în care îngerii au transmis mesaje oamenilor din Biblie fără să fie înclusă vreo precizare despre lupte purtate de aceştia cu îngeri demonici în drum spre pământ. Poate că a fost nevoie ca aceşti îngeri să se lupte cu îngerii întunericului pentru a putea transmite mesajul, dar nu ştim dacă aşa s-a întâmplat, deoarece Biblia nu ne spune nimic în acest sens. Şi aşa ajungem la un al treilea mit crezut de mulţi.

Mitul nr. 3: „Odată cu căderea lui Adam, Satan a preluat dreptul acestuia de a conduce lumea.“

Ce anume s-a întâmplat cu Satan odată cu căderea umanităţii? Unii cred că Satan a fost promovat atunci când a căzut Adam. Ei spun că, la origine, Adam fusese „dumnezeul acestei lumi“, dar că, odată ce acesta a căzut în păcat, Satan a câştigat această poziţie, dându-i-se dreptul de a face pe pământ tot ceea ce dorea. Se presupune că nici măcar Dumnezeu nu a avut puterea de a-l opri de atunci înainte, deoarece Adam avusese „dreptul legal“ de a-i acorda această poziţie lui Satan şi că Dumnezeu a trebuit să onoreze acordul Lui cu Adam care acum îi aparţinea lui Satan. Se presupune că Satan posedă acum „drepturile lui Adam“ şi că Dumnezeu nu îl poate opri până când nu „expiră drepturile lui Adam“.

Este această teorie adevărată? A câştigat Satan „drepturile lui Adam“ odată cu căderea umanităţii? În mod categoric nu. Satan nu a câştigat nimic în urmă căderii umanităţii, cu excepţia blestemului lui Dumnezeu şi a promisiunii divine de anihilare totală.

Adevărul este că Biblia nu a afirmat niciodată că Adam a fost la origine „dumnezeul acestei lumi“. În al doilea rând, Biblia nu a afirmat niciodată că Adam a avut drepturi care vor expira la un moment dat. Toate aceste idei sunt nebiblice.

Care a fost autoritatea pe care a avut-o Adam la început? În Genesa citim că Dumnezeu le-a spus lui Adam şi Evei „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-lşi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ“ (Gen. 1:28; subliniere personală). Dumnezeu nu i-a spus nimic lui Adam despre faptul că ar fi fost „dumnezeu“ peste pământ şi peste toţi oamenii care se vor naşte sau că putea controla totul, de exemplu vremea, etc. El doar le-a dat lui Adam şi Evei, în calitate de primii oameni, stăpânire asupra peştilor, păsărilor şi animalelor şi le-a poruncit să umple pământul şi să-l stăpânească.

Atunci când Dumnezeu a pronunţat sentinţa omului, nu a menţionat nimic despre faptul că şi-a pierdut poziţia de „dumnezeu al acestei lumi“. Mai mult, El nu a spus nimic despre faptul că şi-ar fi pierdut puterea de a stăpâni asupra peştilor, păsărilor şi animalelor. De fapt, cred că este evident că umanitatea încă mai stăpâneşte asupra peştilor, păsărilor şi asupra „oricărei vieţuitoare care mişcă pe pământ“. Rasa umană încă mai umple pământul, stăpânindu-l. Adam nu şi-a pierdut nimic din autoritatea care i-a fost dată de Dumnezeu înainte de cădere.

Nu este Satan „Dumnezeul acestei lumi“?

Dar nu s-a referit Pavel la Satan ca fiind „dumnezeul veacului acesta“? Şi nu S-a referit Isus la el ca la „stăpânul acestei lumi“? Da, aşa este, dar nici unul dintre ei nu a făcut o paralelă între Adam ca prim „dumnezeu al acestei lumi“ şi Satan care a câştigat acest titlu odată cu căderea lui Adam.

În plus, titlul lui Satan de „dumnezeul acestei lumi“ nu dovedeşte faptul că poate face tot ce doreşte pe pământ sau că Dumnezeu nu are puterea de a-l opri. Isus a spus: „Toată puterea [sau „autoritatea“] Mi-a fost dată în cer şi pe pământ“ (Mat. 28:18; subliniere personală). Dacă Isus are toată autoritatea pe pământ, atunci Satan nu poate acţiona fără permisiunea Sa.

Cine I-a dat lui Isus toată puterea în cer şi pe pământ? Nu poate fi altcineva decât Dumnezeu Tatăl, care o avea El Însuşi mai întâi, altfel nu i-o putea da lui Isus. De aceea L-a numit Isus pe Tatăl Său „Domn al cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25; Luca 10:21; subliniere personală).

Dumnezeu a avut toată autoritatea peste pământ, de vreme ce El l-a creat. La început a dat şi oamenilor puţină autoritate şi umanitatea nu a pierdut niciodată această autoritate dată de Dumnezeu atunci.

Când Biblia vorbeşte de Satan ca fiind dumnezeul sau stăpânul acestei lumi, vrea doar să spună că oamenii acestei lumi (care nu au fost născuţi din nou) îl urmează pe Satan. El este cel căruia îi slujesc, fie că realizează acest lucru, fie că nu. El este dumnezeul lor.

Oferta lui Satan de împroprietărire?

O bună parte din teoria drepturilor câştigate de Satan este construită pe baza istorisirii ispitirii lui Isus în pustie, înregistrată în Matei şi Luca. Să analizăm consemnarea din Luca pentru a vedea ce putem învăţa din ea:

Diavolul L-a suit [pe Isus] pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă, toate împărăţiile pământului, şi I-a zis: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc. Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.“ Drept răspuns, Isus i-a zis: „Înapoia Mea, Satano! Este scris: «Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti»“ (Luca 4:5-8).

Dovedeşte acest incident că Satan avea controlul asupra tuturor lucrurilor din lume sau că Adam i le-a predat lui sau că Dumnezeu nu are puterea de a-l opri pe diavol? Nu, din mai multe motive întemeiate.

În primul rând, ar trebui să fim atenţi când ne bazăm teologia pe o afirmaţie făcută de cineva pe care Isus îl numeşte „tatăl minciunii“ (Ioan 8:44). Uneori Satan spune adevărul, dar în acest caz ar trebui să agităm furios cartonaşul roşu, deoarece afirmaţia făcută de Satan contrazice afirmaţiile lui Dumnezeu.

În al patrulea capitol al cărţii Daniel, găsim povestea umilirii împăratului Nebucadneţar. Plin de mândrie datorită poziţiei şi realizărilor sale, Nebucadneţar a fost anunţat de profetul Daniel că va sta la un loc cu animalele până când va recunoaşte că: „ Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea“ (Dan. 4:25; subliniere personală). Această declaraţie este făcută de şapte ori în prezenta istorisire, subliniindu-i importanţa (vezi Dan. 4:17, 25, 32; 5:21).

Observă că Daniel a spus: „Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor“. Această afirmaţie indică faptul că Dumnezeu are un oarecare control asupra pământului, nu-i aşa?

Observă, de asemenea, că afirmaţia lui Daniel pare a fi în contradicţie directă cu ceea ce i-a spus Satan lui Isus. Daniel a susţinut că Dumnezeu „o dă cui vrea“, iar Satan a spus că „o dau oricui voiesc“ (Luca 4:6).

Deci, pe cine vei crede? Eu personal îl cred pe Daniel.

Totuşi, există posibilitatea ca Satan să fi spus adevărul – dacă privim afirmaţia lui dintr-un alt unghi.

Satan este „dumnezeul acestei lumi“, ceea ce înseamnă, aşa cum am menţionat deja, că stăpâneşte peste împărăţia întunericului care include oameni din orice naţiune care sunt răzvrătiţi faţă de Dumnezeu. Biblia spune că: „lumea zace în cel rău“ (1 Ioan 5:19). Când Satan a susţinut că poate da autoritate peste împărăţiile pământului oricui doreşte, era foarte probabil să se referit la teritoriul său, la împărăţia întunericului, care este alcătuită din sub-împărăţii ce corespund împărăţiilor geopolitice. Scriptura ne informează că Satan are sub el mai multe duhuri rele ierarhizate prin care îşi conduce împărăţia (vezi Efes. 6:12) şi am putea presupune că el este cel care promovează sau retrogradează aceste duhuri, întrucât el este şeful. În acest caz, Satan Îi oferea în mod legitim lui Isus poziţia locului doi ca duh rău – sub el – pentru a-l ajuta să-şi conducă împărăţia. Tot ceea ce trebuia să facă Isus era să îngenuncheze înaintea lui Satan şi să i Se închine.

Din fericire, Isus a refuzat acea oportunitate de „promovare“.

Cine i-a dat autoritate lui Satan

Dar cum rămâne cu afirmaţia lui Satan că această autoritate asupra împărăţiilor i-a fost „dată“? Există din nou o posibilitate destul de mare ca Satan să fi minţit. Dar haide să îi acordăm o şansă şi să presupunem că spunea adevărul.

Observă că Satan nu a spus că Adam i-a dat această autoritate. După cum am văzut deja, Adam nu i-ar fi putut da autoritate lui Satan, deoarece nu-i fusese dată nici lui. Adam a stăpânit peste peşti, păsări şi animale, nu peste împărăţii. (De fapt, când a căzut Adam, nici nu exista vreo împărăţie peste care acesta să poată stăpâni.) În plus, dacă Satan Îi oferea lui Isus domnia asupra împărăţiei întunericului, care consta în toate duhurile rele şi toţi oamenii nemântuiţi, atunci nu ar fi existat nici o posibilitate plauzibilă prin care Adam să îi fi putut da lui Satan această jurisdicţie. Satan domnea peste îngerii căzuţi înainte ca Adam să fi fost creat.

Poate că Satan voia să spună că toţi oamenii pământului îi dăduseră autoritate peste ei, întrucât nu erau supuşi lui Dumnezeu şi erau astfel, conştient sau inconştient, supuşi lui.

O altă posibilitate şi mai plauzibilă este ca Dumnezeu să îi fi dat această autoritate. În lumina Scripturii este foarte posibil ca Dumnezeu să îi fi spus lui Satan: „Tu şi duhurile tale rele aveţi permisiunea Mea de a domni peste toţi cei care nu Îmi sunt supuşi.“ Această variantă poate fi greu de crezut acum, dar vei vedea mai târziu că este probabil cea mai bună explicaţie la afirmaţia lui Satan. Dacă Dumnezeu este într-adevăr „stăpân peste împărăţia oamenilor“ (Dan. 4:25), atunci orice autoritate pe care o are Satan asupra omenirii trebuie să îi fi fost dată de Dumnezeu.

Satan nu stăpâneşte decât peste împărăţia întunericului, care mai poate fi numită şi „împărăţia rebelă“. El a domnit peste această împărăţie din ziua în care a fost expulzat din Rai, ceea ce s-a întâmplat înainte de căderea lui Adam. Până la căderea lui Adam, împărăţia întunericului era alcătuită doar din îngerii răzvrătiţi. Însă, când Adam a păcătuit, el s-a alăturat împărăţiei rebele şi, de atunci încolo, împărăţia lui Satan a inclus nu numai îngeri răzvrătiţi, ci şi oameni răzvrătiţi.

Satan domnea peste regatul întunericului înainte ca Adam să fi fost creat, aşa că nu trebuie să credem că, atunci când a căzut Adam, Satan a câştigat ceea ce posedase acesta. Nu! După ce a păcătuit, Adam s-a alăturat împărăţiei răzvrătiţilor care existase dinainte, o împărăţie condusă de Satan.

A fost Dumnezeu surprins de cădere?

O altă implicaţie a „teoriei drepturilor câştigate de Satan“ este aceea că îl face pe Dumnezeu să pară mai degrabă stupid, ca şi când ar fi fost luat prin surprindere de evenimentele căderii şi, prin urmare, S-a trezit într-o situaţie dificilă şi nefericită. Nu ştia Dumnezeu că Satan va încerca să îi ispitească pe Adam şi pe Eva şi că rezultatul va fi căderea omului? Dacă Dumnezeu este atotştiutor, şi este, atunci trebuie să fi ştiut ce urma să se întâmple. De aceea, Biblia ne informează că El făcuse planuri pentru răscumpărarea umanităţii chiar înainte de a fi creat omul (vezi Mat. 25:34; Fapte 2:2-23; 4:27-28; 1 Cor. 2:7-8; Efes. 3:8-11; 2 Tim. 1:8-10; Apoc. 13:8).

Dumnezeu l-a creat pe diavol ştiind că acesta va cădea şi i-a creat pe Adam şi pe Eva ştiind că vor cădea. Nu există absolut nici o posibilitate ca Satan să Îl fi înşelat pe Dumnezeu şi să fi câştigat ceva ce El nu Şi-ar fi dorit să aibă Satan.

Vreau să insinuez că Dumnezeu doreşte ca Satan să fie „dumnezeul acestei lumi“? Da, atâta vreme cât îi va servi împlinirii planurilor divine. Dacă Dumnezeu nu ar fi dorit ca Satan să acţioneze, l-ar fi oprit pur şi simplu, aşa cum ni se spune în Apocalipsa 20:1-2 că va face într-o bună zi.

Totuşi, nu spun că Dumnezeu doreşte ca cineva să rămână sub domnia lui Satan. Dumnezeu doreşte ca toţi să fie mântuiţi şi eliberaţi de sub puterea lui Satan (Fapte 26:18; Col. 1:13; 1 Tim. 2:3-4; 2 Petru 3:9). Însă Dumnezeu îi permite lui Satan să domnească peste cei care iubesc întunericul (vezi Ioan 3:19) – peste cei care continuă să rămână răzvrătiţi faţă de Dumnezeu.

Nu putem face nimic pentru a salva oamenii din împărăţia lui Satan? Ba da, ne putem ruga pentru ei şi îi putem chema la pocăinţă şi la credinţa în Evanghelie (aşa cum ne-a poruncit Isus). Dacă fac acest lucru, vor fi luaţi de sub autoritatea lui Satan. Însă a crede că îi putem „distruge“ duhurile rele care îi ţin pe oameni prizonieri este o mare greşeală. Dacă oamenii doresc să stea în întuneric, Dumnezeu îi va lăsa acolo. Isus le-a spus ucenicilor că, dacă oamenii din anumite oraşe nu vor primi mesajul lor, ar trebui să îşi scuture praful de pe picioare şi să meargă într-un alt oraş (Mat. 10:14). El nu le-a spus să rămână şi să doboare zidurile care încătuşează oraşele pentru ca oamenii să devină receptivi. Dumnezeu permite duhurilor rele să îi ţină captivi pe cei care refuză să se pocăiască şi să se întoarcă la El.

Alte dovezi ale autorităţii supreme a lui Dumnezeu asupra lui Satan

Există mai multe pasaje scripturale care dovedesc faptul că Dumnezeu nu a pierdut controlul asupra lui Satan când omul a căzut în păcat. Biblia afirmă în mod repetat că Dumnezeu a avut şi va avea întotdeauna control total asupra lui Satan. Diavolul poate face doar ceea ce permite Dumnezeu. Mai întâi, să analizăm în acest sens câteva ilustraţii din Vechiul Testament.

Primele două capitole din cartea Iov includ un exemplu clasic de autoritate asupra lui Satan. Citim acolo că Satan stătea înaintea tronului lui Dumnezeu şi îl acuza pe Iov. La momentul acela, Iov asculta de Dumnezeu mai mult decât orice altă persoană de pe pământ şi deci, în mod natural, Satan îl viza. Dumnezeu ştia că Satan „îi pusese gând rău“ lui Iov (Iov 1:8, vezi observaţiile de pe marginea versiunii în engleză NASB) şi îl asculta pe Satan acuzându-l pe Iov că Îl slujeşte doar datorită binecuvântărilor de care se bucurase (vezi Iov 1:9-12).

Satan zicea că Dumnezeu îl ocrotise pe Iov şi cerea să îi fie luate binecuvântările. În consecinţă, Dumnezeu i-a permis lui Satan să se atingă până la un anumit punct de Iov. La început, Satan nu a avut voie să se atingă de trupul lui Iov. Totuşi, mai târziu, Dumnezeu i-a permis să se atingă şi de trup, înterzicându-i însă să-l omoare (Iov 2:5-6).

Acest pasaj biblic ne dovedeşte clar că Satan nu poate face tot ceea ce doreşte. Nu s-a putut atinge de averile lui Iov până când nu i-a permis Dumnezeu. Nu i-a putut fura sănătatea până când nu i-a permis Dumnezeu. Şi nu l-a putut ucide pe Iov, deoarece Dumnezeu nu a permis acest lucru.[3] Dumnezeu are putere asupra lui Satan chiar şi după căderea lui Adam.

Duhul rău al lui Saul „venit de la Domnul“

Există mai multe exemple în Vechiul Testament în care Dumnezeu foloseşte duhurile rele ale lui Satan ca agenţi ai mâniei Lui. În 1 Samuel 16:14 citim: „Duhul Domnului S-a depărtat de la Saul; şi a fost muncit de un duh rău care venea de la Domnul.“ Fără îndoială că această situaţie a avut loc pentru că Dumnezeu îl disciplina pe Împăratul Saul datorită neascultării sale.

Întrebarea este ce vrea să spună expresia „duh rău de la Domnul“? Ce înseamnă acest lucru? Că Dumnezeu a trimis un duh rău care trăia cu el în Rai sau că a permis în mod suveran ca unul dintre duhurile rele ale lui Satan să îl chinuie pe Saul? Cred că majoritatea creştinilor înclină să fie de acord cu cea de a doua posibilitate, având în vedere învăţătura întregii Scripturi. Motivul pentru care versetul spune că duhul rău era „de la Dumnezeu“ este acela că tulburările produse de acest duh erau un rezultat direct al disciplinării lui Saul de către Dumnezeu. Vedem astfel că duhurile rele se află sub controlul suveran al lui Dumnezeu.

În Judecători 9:23 citim: „Atunci Dumnezeu a trimis un duh rău între Abimelec şi locuitorii Sihemului“, pentru a cădea asupra lor judecata divină pentru faptele lor rele. Din nou, acest duh rău nu venea din Rai de la Dumnezeu, ci din împărăţia lui Satan, şi i se permisese în mod divin să planifice lucruri rele împotriva anumitor persoane care meritau acest lucru. Duhurile rele nu îşi pot duce la îndeplinire nici un plan fără permisiunea lui Dumnezeu. Dacă acest lucru nu ar fi adevărat, atunci Dumnezeu nu este atotputernic. Astfel, putem concluziona încă o dată, fără să ne înşelăm, că, la căderea lui Adam, Satan nu a câştigat o autoritate pe care Dumnezeu să nu o poată ţine sub control.

Exemple din Noul Testament referitoare la puterea lui Dumnezeu asupra lui Satan

Noul Testament ne oferă dovezi adiacente care combat „teoria drepturilor câştigate de Satan“. De exemplu, în Luca 9:1 citim că Isus le-a dat celor doisprezece ucenici „putere şi stăpânire peste toţi dracii“. În plus, în Luca 10:19 Isus le-a spus „Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma“ (subliniere personală).

Dacă Isus le-a dat autoritate asupra întregii puteri a lui Satan, atunci trebuie mai întâi să fi avut El Însuşi această autoritate. Satan este sub autoritatea lui Dumnezeu.

Mai târziu în Evanghelia după Luca citim că Isus i-a zis lui Petru: „Simone, Simone, Satan v-a cerut să vă cearnă ca grâul“ (Luca 22:31). Textul indică faptul că Satan nu l-a putut cerne pe Petru fără a obţine mai întâi permisiunea lui Dumnezeu. Iată încă o dovadă că Satan este sub controlul lui Dumnezeu.[4]

Închiderea lui Satan pentru o mie de ani

Când citim în Apocalipsa 20 despre îngerul care îl leagă pe Satan, nu există nici o referire la expirarea drepturilor lui Adam. Motivul pentru care este închis este pur şi simplu „ca să nu mai înşele Neamurile“ (Apoc. 20:3).

Interesant este faptul că, după ce Satan va fi închis pentru o mie de ani, acesta va fi eliberat „ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului“ (Apoc. 20:8). Aceste naţiuni înşelate vor strânge armate pentru a ataca Ierusalimul în care va domni Isus. După ce vor fi înconjurat oraşul, din cer va cădea foc şi îi va „mistui“ (Apoc. 20:9).

Ar fi cineva atât de nebun încât să spună că drepturile lui Adam includeau o ultimă perioadă scurtă după cei 1000 de ani şi că, din acest motiv, Dumnezeu va fi obligat să îl elibereze pe Satan? O asemenea idee este absurdă. Nu, ceea ce învăţăm o dată în plus din această secţiune biblică este faptul că Dumnezeu are control total asupra diavolului şi că îi permite să înşele doar pentru a-Şi împlini planurile Sale divine.

În timpul celor o mie de ani de domnie a lui Isus, Satan nu va putea acţiona, neputând să mai înşele pe nimeni. Totuşi, vor exista oameni pe pământ care vor fi supuşi doar la suprafaţă domniei lui Hristos, dar care în sinea lor ar dori să Îl vadă dat jos de la putere. Totuşi, nu vor încerca să comploteze împotriva Lui, deoarece vor şti că nu ar avea nici o şansă de a-L da jos de pe tron pe Cel care va domni „cu un toiag de fier“ (Apoc. 19:15).

Însă după ce va fi eliberat Satan, acesta va putea să îi înşele pe toţi cei care în inimile lor Îl urăsc pe Hristos şi, ca nişte nebuni, vor încerca să atingă imposibilul. Întrucât lui Satan i se dă permisiunea de a înşela potenţiali răzvrătiţi, condiţia inimii oamenilor va fi scoasă la iveală şi, apoi, Dumnezeu îi va judeca cu dreptate pe cei care nu sunt demni să trăiască în Împărăţia Lui.

Desigur, acesta este unul dintre motivele pentru care Dumnezeu îi permite şi astăzi lui Satan să înşele oamenii. Vom investiga mai târziu scopurile depline ale lui Dumnezeu cu Satan, dar, pentru moment, este de ajuns să spunem că Dumnezeu nu doreşte să rămână vreunul înşelat. Totuşi, El doreşte să ştie ce este în inima oamenilor. Satan nu îi poate înşela pe cei care cunosc şi cred adevărul. Însă Dumnezeu permite diavolului să îi înşele pe cei care resping adevărul datorită inimii lor împietrite.

Vorbind despre vremea anticristului, Pavel a scris:

Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea lui Satan, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi (2 Tes. 2:8-12; subliniere personală).

Observă că Dumnezeu este cel căruia I se atribuie trimiterea unei lucrări „de rătăcire, ca să creadă o minciună“. Dar observă, de asemenea, că aceşti oameni care vor fi înşelaţi sunt oameni care „n-au crezut adevărul“, indicând faptul că au avut o ocazie, dar că au respins Evanghelia. Dumnezeu îi va permite lui Satan să îl împuternicească pe anticrist cu semne şi puteri mincinoase pentru ca cei care L-au respins pe Hristos să fie înşelaţi, iar scopul final al lui Dumnezeu este acela „ca toţi…să fie osândiţi”. Din acelaşi motiv, Dumnezeu îi permite şi astăzi lui Satan să îi înşele pe oameni.

Dacă Dumnezeu nu ar avea nici un motiv de a-l lăsa pe Satan să acţioneze pe pământ, ar fi putut foarte uşor să îl trimită într-un alt loc din univers când a căzut. În 2 Petru 2:4 ni se spune că există anumiţi îngeri păcătoşi pe care Dumnezeu i-a aruncat deja în Iad şi i-a lăsat „înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată“. Dumnezeul nostru omnipotent ar fi putut face acelaşi lucru şi cu Satan şi cu oricare dintre îngerii acestuia, dacă aşa ar fi fost bine pentru planurilor Sale divine. Însă, pentru încă o perioadă de timp, Dumnezeu are un motiv bun pentru care îi permite lui Satan şi îngerilor lui să acţioneze pe pământ.

Teama demonilor de chinuri

Întrucât ne apropiem de încheierea studiului acestui mit, un ultim exemplu scriptural pe care îl vom analiza este povestea îndrăciţilor din ţinutul gadarenilor:

Când a ajuns Isus de partea cealaltă, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte. Erau aşa de cumpliţi, că nimeni nu putea trece pe drumul acela. Şi iată că au început să strige: „Ce legătură este între noi şi Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?“ (Mat. 8:28-29; subliniere personală).

Această istorisire este folosită adeseori de adepţii teoriei drepturilor câştigate de Satan pentru a-şi suţine ideile. Ei spun că: „Aceşti demoni au făcut apel la dreptatea lui Isus. Ei ştiau că nu avea dreptul să îi chinuie înainte de vremea când vor expira drepturile lui Adam, vreme în care ei şi Satan vor fi aruncaţi în iazul cu foc pentru a fi chinuiţi veşnic, zi şi noapte.“

Însă adevărul este exact contrariul. Ei ştiau că Isus avea puterea şi toate drepturile de a-i chinui oricând dorea, motiv pentru care I-au implorat mila. Le era în mod categoric teamă că Fiul lui Dumnezeu i-ar putea trimite să fie chinuţi mult mai devreme. Luca ne spune că L-au rugat stăruitor „să nu le poruncească să se ducă în Adânc“ (Luca 8:31). Dacă Isus nu ar fi putut face acest lucru, din cauza anumitor drepturi presupuse ale diavolului, nu ar fi fost deloc îngrijoraţi.

Aceşti demoni ştiau însă că erau doar la mila lui Isus, după cum ne ilustrează rugămintea lor de a nu-i trimite afară din ţinutul acela (Marcu 5:10), cerinţa lor stăruitoare de a li se permite să intre într-o turmă de porci (Marcu 5:12), implorarea lor de a nu fi trimişi „în Adânc“ (Luca 8:31) şi rugămintea fierbinte adresată lui Hristos de a nu-i chinui „înainte de vreme“.

Mitul nr. 4: „Satan, în calitate de «dumnezeul acestei lumi», are control asupra tuturor lucrurilor de pe pământ, inclusive asupra guvernelor umane, asupra dezastrelor naturale şi asupra vremii.“

În Scriptură, apostolul Pavel ne vorbeşte despre Satan ca fiind „dumnezeul veacului acestuia“ (2 Cor. 4:4), iar Isus îl numeşte „stăpânitorul lumii acesteia“ (Ioan 12:31; 14:30; 16:11). Pe baza acestor titluri atribuite lui Satan, mulţi au presupus că Satan are control total asupra pământului. Deşi am luat deja în discuţie suficiente pasaje biblice pentru a dovedi greşeala acestui mit specific, ne-ar prinde bine să mai studiem şi altele, pentru a avea o înţelegere deplină asupra a cât de limitată este de fapt puterea lui Satan.

Pe măsură ce vom examina şi alte pasaje din Biblie, vom descoperi nu numai că Isus nu S-a referit doar la Satan ca „stăpânitorul lumii acesteia“, ci şi la Tatăl Său ceresc ca „Domn al cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25; Luca 10:21; subliniere personală). În plus, apostolul Pavel nu s-a referit doar la Satan ca fiind „dumnezeul veacului acestuia“, ci şi la Dumnezeu ca fiind „Domnul cerului şi al pământului“ (Fapte 17:4; subliniere personală). Acest fapt dovedeşte că nici Isus, nici Pavel nu ar dori să credem că Satan deţine control deplin asupra pământului. Autoritatea lui Satan nu poate fi decât limitată.

O distincţie importantă între aceste două pasaje scripturale se află în cuvintele lume şi pământ. Deşi folosim destul de des aceste două cuvinte ca sinonime, în greaca originară cele două cuvinte sunt diferite. De îndată ce vom înţelege diferenţa dintre ele, cunoştinţa noastră despre autoritatea lui Dumnezeu şi a lui Satan va creşte simţitor.

Isus S-a referit la Dumnezeu Tatăl ca la Domnul pământului. Cuvântul tradus cu pământ este grecescul ge. Acesta se referă la planeta fizică pe care trăim şi din el este derivat cuvântul geografie. Contrar, Isus a spus că Satan este stăpânitorul lumii. Echivalentul grecesc al acestui cuvânt este kosmos şi se referă în primul rând la ordine şi aranjare. El vorbeşte despre oameni mai degrabă decât despre planeta fizică în ea însăşi. De aceea creştinii vorbesc adeseori despre Satan ca fiind „dumnezeul acestui sistem lumesc“.

În prezent, Dumnezeu nu are control deplin asupra lumii, deoarece nu are control deplin asupra tuturor oamenilor din lume. Motivul este acela că Dumnezeu a dat tuturor oamenilor capacitatea de a alege în ceea ce priveşte domnul lor şi mulţi au ales să se supună lui Satan. Liberul arbitru al umanităţii face, desigur, parte din planul lui Dumnezeu.

Pavel a folosit un cuvânt diferit pentru lume, grecescul aion, când a scris despre dumnezeul acestei lumiAion poate fi şi este deseori tradus cu veac; cu alte cuvinte marchează o perioadă de timp. Satan este dumnezeul veacului actual.

Ce înseamnă toate aceste lucruri­? Pământul este planeta fizică pe care trăim. Lumea se referă la oamenii care trăiesc în prezent pe pământ şi, mai specific, la aceia care nu Îl slujesc pe Isus. Ei îl slujesc pe Satan şi sunt prinşi în sistemul pervertit şi păcătos al acestuia. Despre noi, creştinii, se spune că suntem „în lume“, dar nu „din lume“ (Ioan 17:11, 14). Trăim printre cetăţenii împărăţiei întunericului, însă noi facem parte din Împărăţia Luminii, Împărăţia lui Dumnezeu.

Iată răspunsul la întrebarea noastră. Mai clar: Dumnezeu are control suveran asupra întregului pământ. Satan, cu permisiunea lui Dumnezeu, nu poate controla decât „sistemul lumii“ adică pe cei care sunt cetăţeni ai împărăţiei întunericului. Din acest motiv, apostolul Ioan a scris că „toată lumea (nu tot pământul) zace în puterea celui rău“ (1 Ioan 5:19).

Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu are autoritate asupra lumii sau asupra sistemului lumii sau asupra oamenilor din lume. După cum a afirmat şi Daniel, El „stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea“ (Dan. 4:25). El încă poate ridica sau smeri pe oricine doreşte. Totuşi, ca „stăpân peste împărăţia oamenilor“, El i-a permis în mod suveran lui Satan să domnească peste acea parte a umanităţii care este rebelă faţă de El.

Analizarea ofertei lui Satan

Diferenţa dintre pământ şi lume ne ajută, de asemenea, să înţelegem ispitirea lui Isus în pustie. Acolo, Satan I-a arătat lui Isus „într-o clipă toate împărăţiile lumii“. Satan nu Îi putea oferi lui Isus o poziţie politică peste guvernele umane, ceea ce am putea numi preşedinte sau prim ministru. Nu Satan este cel care înalţă sau smereşte conducătorii lumii – Dumnezeu face acest lucru.

Mai degrabă, Satan trebuie să-I fi arătat lui Isus toate sub-împărăţiile din lume care făceau parte din împărăţia întunericului. El I-a arătat lui Isus ierarhia duhurilor rele care, în teritoriile încredinţate lor, domnesc atât peste împărăţia întunericului, cât şi peste oamenii rebeli care îi sunt supuşi. Satan I-a oferit lui Isus control asupra regatului său – cu condiţia ca Isus să Se alăture cauzei răzvrătite a lui Satan îndreptată împotriva lui Dumnezeu. Atunci Isus ar fi devenit mâna lui dreaptă în împărăţia întunericului.

Controlul lui Dumnezeu asupra guvernelor umane

Haide să definim şi mai specific limitele autorităţii lui Satan, analizând mai întâi scripturile care afirmă că Dumnezeu are autoritate peste guvernele umane de pe pământ. Satan are o oarecare autoritate peste aceste guverne doar pentru că are autoritate asupra oamenilor nemântuiţi, iar guvernele sunt de obicei controlate de acest fel de oameni. Însă, în final, Dumnezeu este suveran peste guvernele umane şi Satan nu poate să le manipuleze decât în măsura în care îi permite Dumnezeu.

Am studiat deja afirmaţia lui Daniel către împăratul Nebucadneţar, însă, deoarece este atât de revelatoare, haide să o mai analizăm o dată.

Marele împărat Nebucadneţar era plin de mândrie datorită puterii şi realizărilor sale, de aceea Dumnezeu a decretat că va fi adus într-o stare cât mai josnică, pentru a învăţa că „Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place, şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni“ (Dan. 4:17). În mod clar, lui Dumnezeu I se atribuia înălţarea lui Nebucadneţar la o poziţie politică atât de măreaţă. Acest adevăr se aplică oricărui lider de pe pământ. Apostolul Pavel, vorbind despre domnitorii acestui pământ, a declarat că „nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu“ (Rom. 13:1).

Dumnezeu este autoritate primară şi supremă în întregul univers. Dacă are cineva vreo autoritate, acest lucru se datorează doar faptului că Dumnezeu a delegat-o unora dintre copiii Lui sau că le-a permis altora să o aibă.

Cum rămâne cu domnitorii răi? A vrut Pavel să spună că până şi ei sunt puşi în acele poziţii de Dumnezeu? Da, asta a vrut. Mai devreme, în aceaşi scrisoare, Pavel a scris: „Fiindcă Scriptura zice lui Faraon: «Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea, şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul»“ (Rom. 9:17). Dumnezeu l-a înălţat pe Faraon, cel cu inima împietrită, cu scopul de a-Şi glorifica Numele Său. Dumnezeu urma să Îşi dovedească puterea prin miracolele făcute – o posibilitate oferită de un om încăpăţânat pe care El îl ridicase.

Oare nu acelaşi lucru reiese şi din conversaţia lui Isus cu Pilat? Uimit că Isus nu răspundea întrebărilor sale, Pilat I-a zis: „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te răstignesc, şi am putere să-Ţi dau drumul!“ (Ioan 19:10).

Isus i-a răspuns: „N-ai avea nici o putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus“ (Ioan 19:11; subliniere personală). Cunoscând caracterul laş al lui Pilat, Dumnezeu l-a ridicat pentru ca planul prestabilit ca Isus să moară pe cruce să poată fi împlinit.

O simplă citire fugitivă a cărţilor istorice ale Vechiului Testament ne arată că Dumnezeu foloseşte uneori conducători răi ca agenţi ai mâniei Sale faţă de cei care o merită. Nebucadneţar a fost folosit de Dumnezeu pentru a-Şi manifesta judecata asupra naţiunilor din Vechiul Testament.

Există numeroase exemple de conducători pe care Dumnezeu i-a ridicat şi i-a coborât în Biblie. De exemplu, în Noul Testament citim despre Irod, care nu i-a acordat glorie lui Dumnezeu când unii dintre supuşii lui au strigat înaintea sa: „Glas de Dumnezeu, nu de om!“ (Fapte 12:22).

Rezultatul? „Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi“ (Fapte 12:23).

Nu uita că Irod era cu siguranţă un cetăţean al împărăţiei lui Satan, dar nu s-a situat în afara jurisdicţiei lui Dumnezeu. În mod categoric, Dumnezeu poate ridica sau coborâ orice lider pământesc dacă aşa doreşte El.[5]

Mărturia personală a lui Dumnezeu

În cele din urmă, să citim cuvintele spuse la un moment dat de Dumnezeu prin profetul Ieremia cu privire la suveranitatea Lui peste împărăţiile umane.

„Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui Israel? zice Domnul. Iată, cum este lutul în mâna olarului, aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel! Deodată zic despre un neam, despre o împărăţie, că-l voi smulge, că-l voi surpa, şi că-l voi nimici; dar dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se întoarce de la răutatea lui, atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac. Tot aşa însă, deodată zic despre un neam, sau despre o împărăţie, că-l voi zidi sau că-l voi sădi. Dar dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea, şi n-ascultă glasul Meu, atunci Îmi pare rău şi de binele, pe care aveam de gând să i-l fac“ (Ier. 18:6-10).

Poţi vedea acum că Satan, când L-a ispitit pe Isus în pustie, nu I-ar fi putut oferi lui Isus în mod legitim domnia peste împărăţiile politice omeneşti de pe pământ? Dacă spunea adevărul (aşa cum face uneori), atunci tot ceea ce I-ar fi putut oferi lui Isus ar fi fost controlul asupra împărăţiei întunericului.

Dar are Satan influenţă asupra guvernelor umane? Da, dar doar pentru că este domnul spiritual al oamenilor nemântuiţi, iar oamenii nemântuiţi sunt implicaţi în aceste guverne. Totuşi, el are doar atâta influenţă cât îi permite Dumnezeu să aibă şi Dumnezeu poate strica planurile lui Satan oricând doreşte. Apostolul Ioan a scris despre Isus că este „Domnul împăraţilor pământului“ (Apoc. 1:5).

Provoacă Satan calamităţi naturale şi clime adverse?

Deoarece Satan este „dumnezeul acestei lumi”, mulţi presupun că el controlează şi vremea şi că el este cel care cauzează calamităţi naturale precum inundaţii, secete, uragane, cutremure, ş.a.m.d. Dar asta ne învaţă Scriptura? Din nou, trebuie să fim foarte atenţi să nu ne bazăm întreaga teologie despre Satan pe baza unui verset care spune că „hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească“ (Ioan 10:10). Cât de des am auzit oameni citând acest verset în favoarea ideii că tot ceea ce fură, înjunghie sau distruge este de la Satan. Totuşi, studiind mai mult Biblia, aflăm că Dumnezeu Însuşi ucide şi distruge. Gândeşte-te la aceste trei pasaje extrase dintre multe altele:

Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă (Iacov 4:12; subliniere personală).

„Am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi“ (Luca 12:5; subliniere personală).

„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă“ (Mat. 10:28; subliniere personală).

Dacă spunem că tot ce implică uciderea şi distrugerea este lucrarea lui Satan, ne înşelăm. Există mai multe exemple în Biblie că Dumnezeu ucide şi distruge (pierde).

Ar trebui să ne întrebăm „Când a vorbit Isus despre hoţul care vine să fure, să înjunghie şi să prăpădească, la diavol Se referea de fapt?” Repet, tot ce trebuie să facem este să citim contextual afirmaţia Lui. Într-un verset anterior acestei afirmaţii despre hoţul care vine să fure, să înjunghie şi să prăpădească Isus a spus: „Toţi cei ce au venit înainte de Mine, sunt hoţi şi tâlhari; dar oile n-au ascultat de ei“ (Ioan 10:8). Când citim în întregime discursul lui Isus din Ioan 10:1-15 prin care afirmă că El este Păstorul cel bun, devine încă şi mai evident că termenii hoţ şi hoţi se referă la învăţătorii şi liderii religioşi falşi.

Diverse păreri referitoare la adversităţile climaterice şi la calamităţile naturale

Când lovesc uraganele sau cutremurele, acestea generează în mintea oamenilor care cred în Dumnezeu următoarea întrebare teologică: „Cine cauzează aceste fenomene?“ Există doar două posibilităţi pentru credincioşii creştini biblici: fie Dumnezeu, fie Satan.

Unii ar putea obiecta: „O, nu! Nu trebuie să dăm vina pe Dumnezeu. Oamenii sunt vinovaţi. Dumnezeu îi judecă pentru păcatele lor.

Dacă Dumnezeu este cel care cauzează uraganele şi cutremurele datorită pedepsirii păcatului, atunci cu siguranţă am putea da vina pe oamenii răzvrătiţi şi nu pe Dumnezeu, dar totuşi, Dumnezeu este cel responsabil, deoarece calamităţile naturale nu ar fi avut loc fără ca El să le decreteze.

Sau, dacă este adevărat că Dumnezeu îi permite lui Satan să trimită uragane şi cutremure pentru a-i pedepsi pe păcătoşi, atunci am putea spune că Satan este cel care le cauzează, dar totuşi, responsabilitatea îi revine tot lui Dumnezeu. Motivul este faptul că El este cel care îi permite lui Satan să cauzeze aceste distrugeri, deoarece aceste calamităţi apar ca rezultat al reacţiei Lui faţă de păcat.

Unii spun că nici Dumnezeu, nici Satan nu sunt responsabili de uragane şi cutremure, ci că acestea sunt simple „fenomene naturale în lumea noastră căzută în păcat“. Într-o măsură vagă, aceştia încearcă, de asemenea, să dea vina pe umanitate pentru dezastrele naturale, dar încă pierd din vedere ideea esenţială. Această explicaţie nu Îl scoate pe Dumnezeu din discuţie. Dacă uraganele sunt doar „fenomene naturale în lumea noastră căzută în păcat“, cine decide ca acestea să se manifeste? Este evident că uraganele nu sunt provocate de oameni. Cu alte cuvinte, ele nu se declanşează atunci când în văzduh se acumulează un număr de minciuni. Cutremurele nu apar când un anumit număr de oameni comit adulter.

Nu, dacă există o legătură între uragane şi păcat, atunci ea Îl implică şi pe Dumnezeu, deoarece uraganele sunt manifestarea pedepsirii păcatului. Chiar dacă apar la întâmplare, trebuie să fie voia lui Dumnezeu să apară la întâmplare, deci este implicat şi El.

Chiar dacă nu ar exista nici-o relaţie între păcat şi calamităţile naturale, chiar dacă Dumnezeu ar fi încurcat lucrurile când a creat lumea, astfel încât să fi existat greşeli în crusta pământului care se mişcă uneori şi în sistemul climateric care se manifestă ocazional, tot Dumnezeu ar fi responsabil pentru cutremure şi pentru uragane, deoarece El este Creatorul, iar greşelile Lui rănesc oamenii.

Nu există „Mama-Natură“

Deci, avem două răspunsuri posibile la întrebarea despre calamităţile naturale. Fie este responsabil Dumnezeu, fie Satan. Înainte de a ne îndrepta atenţia asupra unui pasaj specific pentru a afla răspunsul corect, haide să mergem puţin mai departe în privinţa acestor posibilităţi.

Dacă Satan este cel care cauzează dezastrele naturale, atunci Dumnezeu fie poate, fie nu poate să îl oprească. Dacă Dumnezeu poate să îl oprească pe Satan să mai cauzeze aceste dezastre, dar nu o face, atunci are în continuarea o oarecare responsabilitate. Calamitatea nu ar fi avut loc dacă nu ar fi permis El.

Dacă Dumnezeu nu îl poate opri pe Satan, atunci fie Satan este mai puternic decât Dumnezeu, fie este mai deştept decât El. În fapt, tocmai asta susţin şi adepţii teoriei „controlului câştigat asupra lumii de Satan, odată cu căderea lui Adam“. Ei susţin că Satan are dreptul legal de a face tot ceea ce doreşte pe pământ deoarece l-a furat de la Adam. În acest caz se presupune că Dumnezeu ar dori să-l oprească pe Satan, dar nu poate, deoarece trebuie să onoreze legământul făcut cu Adam, însă care a ajuns acum în mâinile diavolului. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a fost prea prost ca să poată prevedea ce se va întâmpla la cădere, dar Satan, fiind mai inteligent decât Dumnezeu, a câştigat o putere pe care Dumnezeu nu dorea ca acesta să o deţină. Eu personal nu am de gând să spun că Satan este mai înţelept decât Dumnezeu.

Dacă teoria „câştigului lui Satan“ ar fi adevărată, am vrea să ştim de ce nu cauzează Satan mai multe cutremure şi uragane şi de ce nu are drept ţintă populaţiile creştine. (Dacă spui „pentru că Dumnezeu nu îl lasă să se atingă de populaţia creştină“, atunci tocmai ai admis că Satan nu poate acţiona fără permisiunea lui Dumnezeu.)

Dacă devenim şi mai concreţi, singurele două răspunsuri posibile la întrebarea noastră sunt acestea: Fie (1) Dumnezeu cauzează cutremurele şi uraganele, fie (2) Satan le cauzează cu permisiunea lui Dumnezeu.

Vezi că, indiferent de varianta aleasă, în cele din urmă cel responsabil este Dumnezeu? Când oamenii spun: „Nu Dumnezeu a trimis acel uragan, ci Satan l-a trimis cu permisiunea lui Dumnezeu“, nu îl scot în totalitate „bazma curată“ pe Dumnezeu, aşa cum speră ei. Dacă Dumnezeu l-ar fi putut opri pe Satan să provoace uragan, indiferent dacă ar fi dorit sau nu, atunci El este responsabil. Oamenii răzvrătiţi ar putea fi vinovaţi datorită păcatelor lor (dacă uraganul a fost trimis de Dumnezeu sau permis ca pedeapsă), dar totuşi, ar fi o prostie să spunem că Dumnezeu nu este în nici un fel implicat sau responsabil.

Mărturia Scripturii

Ce anume spune Scriptura cu referire specifică la „calamităţile naturale“? Cine afirmă Biblia că le provoacă: Dumnezeu sau diavolul? Să analizăm mai întâi cutremurele, deoarece Biblia vorbeşte despre multe evenimente de acest fel. Conform Scripturii, cutremurele pot apărea ca o pedeapsă a lui Dumnezeu faţă de păcătoşi. În Ieremia citim: „Pământul tremură de mânia Lui [Dumnezeu], şi neamurile nu pot să sufere urgia Lui“ (Ieremia 10:10; subliniere personală).

Isaia avertizează:

De la Domnul oştirilor va veni pedeapsa, cu tunete, cutremure de pământ şi pocnet puternic, cu vijelie şi furtună, şi cu flacăra unui foc mistuitor (Isaia 29:6; subliniere personală).

Poate îţi aduci aminte că, în zilele lui Moise, pământul s-a deschis şi i-a înghiţit pe Core şi pe confraţii lui răzvrătiţi (vezi Numeri 16:23-34). Aceasta a fost în mod clar pedeapsa lui Dumnezeu. Alte exemple ale judecăţii lui Dumnezeu manifestată prin cutremure pot fi găsite în Ezechiel 38:19; Ps. 18:7; 77:18; Hagai 2:6; Luca 21:11; Apoc. 6:12; 8:5; 11:13; 16:18.

Unele cutremure înscrise în Scriptură nu reprezintă în mod categoric dovezi ale judecăţii lui Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că nu au fost provocate de El. De exemplu, conform Evangheliei după Matei, au avut loc cutremure şi când a murit Isus (Mat. 27:51, 54), dar şi când a înviat (Mat. 28:2). Pe acestea din urmă să le fi provocat oare Satan?

Când Pavel şi Sila Îl lăudau pe Domnul prin cântece într-o închisoare din Filipi, pe la mijlocul nopţii „Deodată, s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa că s-au clătinat temeliile temniţei. Îndată, s-au deschis toate uşile, şi s-au dezlegat legăturile fiecăruia“ (Fapte 16:26; subliniere personală). Satan a cauzat acest cutremur? Nu prea cred! Chiar şi temnicerul a fost mântuit după ce a văzut puterea lui Dumnezeu. Şi acesta nu este singurul cutremur din cartea Faptele Apostolilor cauzat de Dumnezeu (vezi Fapte 4:31).

Am citit recent despre nişte creştini bine intenţionaţi care, auzind prevestirea unui cutremur într-o anume zonă, s-au deplasat la faţa locului pentru a duce „un război spiritual“ împotriva diavolului. Poţi detecta greşeala implicată de presupunerea lor? Ar fi fost biblic să se roage lui Dumnezeu pentru a avea milă de oamenii care trăiau în acea zonă. Şi, dacă ar fi făcut aşa, nu ar mai fi fost nevoie să îşi piardă timpul şi banii pentru a se deplasa la locul presupusului cutremur – s-ar fi putut ruga lui Dumnezeu chiar în locul în care stăteau ei. Însă a lupta împotriva diavolului pentru a împiedica manifestarea unui cutremur este nescriptural.

Ce putem spune despre uragane?

Cuvântul uragan nu există în Biblie, dar putem găsi în mod categoric câteva exemple de vânturi năprasnice. De exemplu:

Cei ce se pogorâseră pe mare în corăbii, şi făceau negoţ pe apele cele mari, aceia au văzut lucrările Domnului şi minunile Lui în mijlocul adâncului. El a zis, şi a pus să sufle furtuna, care a ridicat valurile mării (Ps. 107:23-25; subliniere personală).

Dar Domnul a făcut să sufle pe mare un vânt năpraznic, şi a stârnit o mare furtună. Corabia ameninţa să se sfărâme (Iona 1:4; subliniere personală).

După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac (Apoc. 7:1).

În mod cert, Dumnezeu poate provoca sau opri vânturi.[6]

În toată Biblia nu există decât un singur pasaj care îi atribuie lui Satan trimiterea vântului – cel care relatează încercările lui Iov. Un mesager a venit şi i-a spus: „Şi deodată, a venit un vânt mare de dincolo de pustie, şi a izbit în cele patru colţuri ale casei: Casa s-a prăbuşit peste tineri, şi au murit. Şi am scăpat numai eu, ca să-ţi dau de ştire“ (Iov 1:19).

Citind primul capitol al carţii Iov, aflăm că Satan este cel care a cauzat nefericirea lui Iov. Totuşi, nu trebuie să uităm că Satan nu i-a putut face nici un rău lui Iov sau copiilor lui fără permisiunea lui Dumnezeu. Deci, vedem încă o dată că Dumnezeu este suveran şi peste vânt.

Furtuna din Galilea

Cum rămâne cu „furtuna năprasnică“ ce I-a asaltat pe Isus şi pe ucenicii Săi când traversau Marea Galilee cu barca? Trebuie să fi fost Satan cel care a cauzat acea furtună, întrucât Dumnezeu nu ar fi trimis niciodată un vânt care să răstoarne barca în care se afla Fiul Său. „O împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi se va destrăma“, aşa că de ce să fi trimis Dumnezeu un vânt care i-ar fi putut răni pe Isus şi pe cei doisprezece ucenici?

Aceste sunt argumente solide, dar să ne oprim puţin şi să analizăm situaţia. Dacă nu Dumnezeu a trimis furtuna, ci Satan, atunci tot trebuie să admitem că Dumnezeu i-a permis lui Satan să o trimită. Deci întrebarea rămâne: „De ce i-ar permite Dumnezeu lui Satan să trimită o furtună care L-ar fi putut răni pe Isus şi pe cei doisprezece?“

Există vreun răspuns la această întrebare? Poate că Dumnezeu îi învăţa pe ucenici ceva despre credinţă. Poate că îi testa. Poate că Îl testa pe Isus, care trebuia să fie ispitit „în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat“ (Evrei 4:15). Pentru a fi testat în toate lucrurile, Isus trebuia să fie ispitit să Se îndoiască şi să Se teamă. Poate că Dumnezeu dorea să Îl glorifice pe Isus. Poate a intenţionat toate lucrurile menţionate mai sus.

Dumnezeu i-a condus pe copiii lui Israel pe ţărmul Mării Roşii ştiind foarte bine că erau urmăriţi îndeaproape de armata lui Faraon. Dar oare nu îi elibera Dumnezeu pe israeliţi­­­? Atunci nu lucra oare împotriva Lui Însuşi când îi conducea pe evrei într-un loc în care urmau să fie masacraţi? Nu este acesta un exemplu de împărăţie „divizată împotriva ei însăşi“?

Nu, deoarece Dumnezeu nu intenţiona să îi lase pe evrei să fie masacraţi. Şi nici nu avea vreo intenţie de a trimite sau a permite lui Satan să provoace o furtună năprasnică pe Marea Galilee care să Îi înece pe Isus şi pe ucenici.

În ciuda acestor lucruri, Biblia nu menţionează că Satan este cel care a provocat furtuna, dar nu spune nici că Dumnezeu ar fi fost acela. Unii spun că trebuie să fi fost Satan, deoarece Isus l-a certat. Poate aşa e, dar nu este un argument imbatabil. Isus nu l-a certat pe Dumnezeu – a certat vântul. Dumnezeu Tatăl ar fi putut face acelaşi lucru, adică ar fi putut provoca un vânt printr-un singur cuvânt şi l-ar fi putut potoli certându-l. Doar pentru că Isus a certat furtuna nu este o dovadă că Satan a iniţiat-o.

Încă o dată, nu ar trebui să ne bazăm întreaga teologie pe un singur verset care de fapt nu dovedeşte nimic. Deja am făcut referire la pasajele biblice care dovedesc că Dumnezeu este suveran şi controlează şi vântul şi că, de cele mai multe ori, Lui i se atribuie provocarea vântului. Ideea mea este că Satan, deşi este „dumnezeul acestei lumi“, în mod categoric nu are control independent asupra vântului sau dreptul de a provoca furtuni oricând şi ori de câte ori doreşte.

De aceea, când apar uraganele, nu ar trebui să le privim ca pe nişte fenomene ce depăşesc controlul lui Dumnezeu, ceva ce El ar dori să oprească, dar nu poate. Faptul că Isus a certat furtuna de pe Marea Galilee ar trebui să fie o dovadă suficient de relevantă că Dumnezeu poate împiedica furtunile dacă doreşte.

Şi dacă Dumnezeu trimite (sau permite) manifestarea furtunilor, atunci trebuie să aibă un motiv, iar cel mai inteligent răspuns la întrebarea „De ce ar trimite sau ar permite furtuni care cauzează calamităţi catastrofale extinse?“ este acela că avertizează şi pedepseşte oamenii neascultători.

„Dar uragenele îi afectează câteodată şi pe creştini“

Cum rămâne cu creştinii care sunt afectaţi de aceste calamităţi? Când lovesc furtunile, ele nu demolează doar casele necreştinilor. Nu sunt creştinii absolviţi de mânia lui Dumnezeu datorită morţii ispăşitoare a lui Isus? Atunci cum putem spune că în ultimă instanţă Dumnezeu este cel din spatele acestor dezastre, când ele îi pot afecta chiar şi pe copiii Lui?

Acestea sunt într-adevăr întrebări dificile. Totuşi, trebuie să conştientizăm că nici răspunsurile nu sunt uşoare, dacă plecăm de la premiza falsă că Satan cauzează calamităţile naturale. Dacă Satan este cel care le cauzează, atunci de ce îi permite Dumnezeu să provoace lucruri care îi pot afecta şi pe copiii Săi? Problema rămâne.

Biblia specifică foarte clar că cei care sunt în Hristos „nu sunt rânduiţi la mânie“ (1 Tes. 5:9). În acelaşi timp, Biblia spune că „mânia lui Dumnezeu rămâne“ peste cei care nu ascultă de Isus (Ioan 3:36). Şi totuşi, cum poate mânia lui Dumnezeu să rămână peste cei nemântuiţi fără să îi afecteze şi pe creştini, când aceştia din urmă trăiesc printre necreştini? Răspunsul este că uneori îi afectează şi ar trebui să acceptăm acest adevăr.

În vremea exodului, toţi israeliţii trăiau într-o singură locaţie, iar plăgile pe care le-a trimis Dumnezeu ca pedeapsă peste egipteni nu i-a afectat şi pe ei (vezi Ex. 8:22-23; 9:3-7, 24-26; 12:23). Însă noi lucrăm cot la cot cu „egiptenii“. Dacă Dumnezeu doreşte să îi pedepsească prin calamităţi naturale, cum vom scăpa noi?

A scăpa este în mod cert cuvântul cheie pentru înţelegerea răspunsului la întrebare. Deşi Noe a scăpat de mânia lui Dumnezeu manifestată prin potopul asupra pământului, şi el a fost afectat, întrucât a trebuit să muncească la construirea arcei şi apoi a trebuit să petreacă un an întreg pe arcă împreună cu o mulţime de animale urât-mirositoare. (Pentru că tot a venit vorba, atât Vechiul, cât şi Noul Testament îi atribuie lui Dumnezeu potopul lui Noe, nu lui Satan; vezi Gen. 6:17; 2 Petru 2:5.)

Lot a scăpat cu viaţă când a căzut pedeapsa lui Dumnezeu peste Sodoma şi Gomora, însă a pierdut în foc şi pucioasă tot ce a avut. Judecata lui Dumnezeu faţă de oamenii răi îi afectează şi pe cei neprihăniţi.

Cu mulţi ani înainte, Isus îi avertizase pe credincioşii din Ierusalim să fugă atunci când vor vedea oraşul încercuit de armate, deoarece acestea vor fi „zilele răzbunării“ (Luca 21:22-23) – indiciu clar că invadarea Romanilor în Ierusalim în anul 70 d.Hr. avea drept scop revărsarea mâniei lui Dumnezeu. Slavă Domnului că cei care au ascultat de avertismentul lui Hristos au scăpat cu viaţă! Însă prin fuga lor au pierdut tot ce avuseseră în Ierusalim.

În fiecare dintre aceste trei exemple vedem că oamenii lui Dumnezeu pot suferi până la un anumit punct atunci când judecata lui Dumnezeu cade asupra oamenilor răi. De aceea, nu putem sări la concluzia că Dumnezeu nu este responsabil de calamităţile naturale, deoarece ele îi afectează uneori şi pe creştini.

Ce să facem în acest caz?

Trăim într-o lume blestemată de Dumnezeu, o lume asupra căreia Dumnezeu Îşi manifestă tot timpul mânia. Pavel a scris: „Mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor“ (Rom. 1:18). Deoarece trăim printre cei răi, în lumea blestemată de Dumnezeu, nu putem scăpa total de efectele mâniei lui Dumnezeu asupra ei, chiar dacă această mânie nu ne vizează pe noi.

Ştiind acest lucru, ce ar trebui să facem? În primul rând ar trebui să ne încredem în Dumnezeu. Ieremia a scris:

„Binecuvântat să fie omul, care se încrede în Domnul, şi a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme, şi nu încetează să aducă roadă“ (Ier. 17:7-8).

Observă că Ieremia nu a spus că omul care se încrede în Domnul nu se va confrunta cu seceta. Nu, ci când va veni căldura sau foametea, omul care se încrede în Domnul va fi ca un copac ce îşi întinde rădăcinile spre râu. El are o altă sursă de alimentare, chiar şi când lumea din jurul lui se ofileşte. Un exemplu care imi vine în minte este povestea lui Ilie care a fost hrănit de un corb în vremea foametei din Israel (vezi 1 Împăraţi 17:1-6). David a scris despre cei neprihăniţi că „au de ajuns în zilele de foamete“ (Ps. 37:19).

Dar nu sunt foametele provocate de diavol? Conform Scripturii, nu. Dumnezeu Îşi asumă întotdeauna responsabilitatea pentru ele, iar despre foamete se vorbeşte adeseori ca fiind o consecinţă a mâniei lui Dumnezeu asupra celor ce o merită. De exemplu:

„De aceea aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, îi voi pedepsi; tinerii vor muri ucişi de sabie, iar fiii şi fiicele lor vor muri de foamete»“ (Ier. 11:22; subliniere personală).

„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, voi trimite între ei sabie, foamete şi ciumă, şi-i voi face ca nişte smochine grozave care, de rele ce sunt, nu se pot mânca»“ (Ier. 29:17; subliniere personală).

„Fiul omului, când va păcătui o ţară împotriva Mea, dedându-se la fărădelege, şi Îmi voi întinde mâna împotriva ei, dacă îi voi sfărâma toiagul pâinii, dacă îi voi trimite foametea, dacă îi voi nimici cu desăvârşire oamenii şi vitele…” (Ezec. 14:13; subliniere personală).

„Vă aşteptaţi la mult, şi iată că aţi avut puţin; l-aţi adus acasă, dar Eu l-am suflat. Pentru ce? zice Domnul oştirilor. Din pricina Casei Mele, care stă dărâmată, pe când fiecare din voi aleargă pentru casa lui. De aceea cerurile nu v-au dat roua, şi pământul nu şi-a dat roadele. Am chemat seceta peste ţară, peste munţi, peste grâu, peste must, peste untdelemn, peste tot ce poate aduce pământul, peste oameni şi peste vite, şi peste tot lucrul mâinilor voastre“ (Hagai 1:9-11; subliniere personală).

În cel de-al patrulea exemplu citim că israeliţilor li s-a imputat vina secetei datorită păcatului lor, însă Dumnezeu Şi-a asumat responsabilitatea de a o fi trimis-o.[7]

Când Dumnezeu trimite foamete peste oamenii răi, iar noi se întâmplă să trăim printre aceşti oameni răi, ar trebui să ne încredem în El că ne va împlini nevoile. Pavel a afirmat că foametea nu ne poate separa de dragostea lui Hristos!: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia?“ (Rom. 8:35; subliniere personală). Observă că Pavel nu a spus că cei ce sunt creştini nu se vor confrunta niciodată cu foametea, ci, din contră, a implicat posibilitatea acesteia, chiar dacă el, în calitatea de student al Scripturii, ştia că foametea poate fi trimisă de Dumnezeu pentru a-i judeca pe cei răi.

Ascultarea şi înţelepciunea

În al doilea rând, ar trebui să fim ascultători şi să folosim înţelepciunea divină de a evita să fim prinşi în oricare din momentele în care Dumnezeu Îşi revarsă mânia peste lume. Noe a trebuit să îşi construiască o barcă, Lot a trebuit să fugă spre dealuri, creştinii din Ierusalim au trebuit să fugă din cetatea lor; toţi aceştia au trebuit să asculte de Dumnezeu pentru a evita să suporte manifestarea mâniei lui Dumnezeu faţă de cei răi.

Dacă aş trăi într-o zonă în care apar frecvent tornade, mi-aş construi o casă solidă care să nu poată fi spulberată sau o casă ieftină pe care să o pot înlocui uşor! Şi m-aş ruga. Fiecare creştin ar trebui să se roage şi să rămână sensibil la glasul Celui despre care Isus a promis că „va descoperi lucruri ascunse“ (Ioan 16:13) astfel încât să poată evita mânia lui Dumnezeu faţă de lume.

În Fapte 11 citim că profetul Agab a avertizat despre o foamete iminentă care ar fi putut fi un dezastru pentru creştinii din Iudea. În consecinţă, Pavel şi Barnaba au adus daruri strânse de ucenici pentru ajutorarea lor (Fapte 11:28-30).

Se poate întâmpla acest lucru şi astăzi? Desigur, pentru că Duhul Sfânt nu S-a schimbat şi nici dragostea lui Dumnezeu nu s-a micşorat. Totuşi, din nefericire, unii membrii ai trupului lui Hristos nu sunt deschişi spre astfel de daruri şi manifestări ale Duhului Sfânt şi, astfel, datorită faptului că „sting Duhul“ (1 Tes. 5:19), pierd cele mai bune lucruri date de Dumnezeu.

În autobiografia sa, regretatul preşedinte şi fondator al Full Gospel Businessmen, Demos Shakarian, povesteşte cum Dumnezeu a vorbit creştinilor din Armenia anilor 1800 printr-un băiat-profet iliterat. Acesta i-a avertizat că va avea loc un holocaust iminent şi, drept rezultat, mii de creştini penticostali care au crezut în posibilitatea unor asemenea manifestări au fugit din ţară, inclusiv bunicii lui Shakarian. La scurt timp după aceea, o invazie turcă în Armenia s-a soldat cu masacrarea a milioane de armeni, inclusiv a creştinilor care au refuzat să ţină seama de avertismentul Domnului.

Ar fi înţelept din partea noastră să rămânem deschişi faţă de Duhul Sfânt şi ascultători de Domnul, altfel este destul de posibil să experimentăm o parte din mânia lui Dumnezeu, prin care El nu ar dori să trecem. Elisei a instruit la un moment dat o femeie: „Scoală-te, du-te, tu şi casa ta, şi locuieşte pentru o vreme unde vei putea; căci Domnul va trimite o foamete de şapte ani peste ţară, şi foametea a şi început“ (2 Împ. 8:1). Ce s-ar fi întâmplat dacă femeia aceea nu ar fi ascultat de profet?

În cartea Apocalipsa citim un avertisment interesant adresat copiilor lui Dumnezeu de a ieşi din „Babilon“, ca să nu fie acolo când se va manifesta mânia lui Dumnezeu:

Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieşiţi din mijlocul ei [Babilonului], poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei…Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare“ (Apoc. 18:4-5, 8; subliniere personală).

Pe scurt, Dumnezeu este suveran asupra vremii şi calamităţilor naturale. El a dovedit în Biblie în mod repetat că este Domn peste natură, începând cu potopul de patruzeci de zile din vremea lui Noe, continuând cu grindina şi plăgile trimise peste inimacii lui Israel, cu provocarea furtunii împotriva bărcii în care era Iona, până la certarea furtunii de pe Marea Galilee. El este, aşa cum a spus Isus, „Domnul cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25). Pentru mai multe dovezi biblice referitoare la domnia lui Dumnezeu peste natură, vezi Iosua 10:11; Iov 38:22-38; Ier. 5:24; 10:13; 31:35; Ps. 78:45-49; 105:16; 107:33-37; 135:6-7; 147:7-8, 15-18; Mat. 5:45; Fapte 14:17.

Răspunsul la câteva întrebări

Dacă Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni prin foamete, inundaţii şi cutremure, atunci este greşit ca noi, reprezentanţii lui Dumnezeu, să îi ajutăm şi să micşorăm suferinţa celor pe care Dumnezeu îi pedepseşte?

Nu, absolut deloc. Ar trebui să conştientizăm că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, chiar şi pe cei pe care îi judecă. Oricât de ciudat ar suna, pedepsirea prin calamităţi naturale este de fapt o dovadă a dragostei Sale. Cum aşa? Dumnezeu, prin dificultăţile şi greutăţile provocate de dezastrele naturale, îi avertizează pe oamenii pe care îi iubeşte că El este sfânt, că judecă şi că păcatul are consecinţe. Dumnezeu permite suferinţa temporară pentru ca oamenii să se trezească la realitate şi să vadă că au nevoie de un Mântuitor – ca să poată scăpa de iazul de foc. Aceasta este dragostea autentică!

Atâta vreme cât oamenii încă mai respiră, Dumnezeu continuă să arată faţă de ei o milă nemeritată, şi încă mai este timp pentru pocăinţă. Prin compasiunea şi ajutorul nostru, putem dovedi dragostea lui Dumnezeu faţă de oamenii care experimentează mânia Lui temporară, dar care pot fi mântuiţi de mânia Lui eternă. Calamităţile naturale sunt oportunităţi de a ajunge la cei pentru care a murit Isus.

Oare nu este evanghelizarea oamenilor cel mai important lucru în viaţa aceasta? Când avem perspectiva eternităţii, suferinţa celor prinşi în dezastre naturale este nimic în comparaţie cu suferinţa celor care vor fi aruncaţi în iazul de foc.

Este dovedit faptul că oamenii devin în general mult mai receptivi faţă de Evanghelie atunci când trec prin suferinţă. Există numeroase exemple biblice în acest sens, de la pocăinţa lui Israel sub dominaţia popoarelor vecine, până la pilda lui Isus despre Fiul Risipitor. Creştinii ar trebui să privească dezastrele naturale ca posibile vremuri de seceriş.

Să spunem adevărul

Dar ce mesaj le-am putea transmite celor care îşi culeg bucăţile rămase în urma uraganelor sau a cutremurelor de pământ? Ce le-am putea spune dacă ne vor cere un răspuns teologic pentru necazurile lor? Ar trebui să fim sinceri şi să le spunem oamenilor ce ne învaţă Biblia, că Dumnezeu este sfânt şi că păcatul lor are consecinţe. Haide să le spunem că urletul îngrozitor al uraganului nu este decât o imitaţie pală a puterii pe care o are Dumnezeul atotputernic şi că teama pe care au simţit-o când li s-a zguduit casa nu este nimic în comparaţie cu teroarea care îi va apuca atunci când vor fi aruncaţi în Iad. Şi haide să le spunem că, deşi toţi merităm să fim aruncaţi în Iad, Dumnezeu este plin de milă şi ne mai dă timp să ne pocăim şi să credem în Isus, prin care putem fi absolviţi de mânia Lui.

„Dar nu ar trebui să îi speriem pe oameni când le vorbim despre Dumnezeu, nu-i aşa?“ întreabă unii. Răspunsul se găseşte în Scriptură: „Frica Domnului este începutul ştiinţei“ (Prov. 1:7). Până când oamenii nu se vor teme de Dumnezeu, nu vor înţelege mare lucru.

Dar dacă oamenii se supără pe Dumnezeu?

Nu este oare posibil ca oamenii să se supere pe Dumnezeu datorită suferinţei lor? Poate că da, însă trebuie să îi ajutăm cu blândeţe să îşi vadă propria mândrie. Nimeni nu are dreptul de a se plânge împotriva lui Dumnezeu şi a felului în care îl tratează, deoarece toţi am fi meritat să fim aruncaţi în Iad de mult. Decât să Îl blasteme pe Dumnezeu pentru calamităţile suferite, oamenii ar trebui să Îl laude că îi iubeşte atât de mult încât să îi avertizeze. Dumnezeu are tot dreptul de a-i ignora pe toţi, lăsându-i să îşi urmeze drumul plin de egoism care duce în Iad. Însă El îi iubeşte pe oameni şi îi cheamă în fiecare zi. Îi cheamă prin tăcerea pomilor care înfloresc, prin cântecele păsărilor, prin maiestatea munţilor şi prin licărirea miliardelor de stele. Îi cheamă prin conştiinţa lor, prin trupul Lui – Biserica – şi prin Duhul Sfânt. Însă ei ignoră chemarea Sa.

Sigur că nu este voia lui Dumnezeu ca oamenii să trebuiască să sufere, dar atunci când aceştia continuă să Îl ignore, El îi iubeşte suficient de mult încât să folosească măsuri mai drastice pentru a le atrage atenţia. Uraganele, cutremurele, inundaţiile şi foametea sunt câteva dintre aceste măsuri drastice. Dumnezeu speră ca astfel de calamităţi să smerească mândria oamenilor şi să îi trezească la realitate.

Este Dumnezeu nedrept când pedepseşte?

Dacă Îl privim pe Dumnezeu şi lumea în care trăim din perspectiva biblică, atunci şi numai atunci putem gândi corect. Perspectiva biblică este aceea că toţi merită mânia lui Dumnezeu, dar că El este plin de îndurare. Când oamenii care suferă spun că merită un tratament mai bun din partea lui Dumnezeu, mai mult ca sigur că Dumnezeu oftează. Toţi primesc mult mai multă îndurare decât ar merita.

Abordând această temă, Isus a comentat la un moment dat două calamităţi din vremea Lui. În Evanghelia după Luca citim:

În vremea aceea au venit unii, şi au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor Galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. „Credeţi voi“, le-a răspuns Isus, „că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi Galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam, şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni, care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel“ (Luca 13:1-5).

Galileenii care muriseră de mâna lui Pilat nu puteau spune „Dumnezeu nu ne-a tratat corect prin faptul că nu ne-a scăpat din mâna lui Pilat!“ Nu, ei erau păcătoşi care meritau să moară. Şi, conform spuselor lui Isus, aceşti galileeni care supravieţuiseră ar fi greşit dacă s-ar fi grăbit să tragă concluzia că ei erau mai puţin păcătoşi decât semenii lor ucişi. Ei nu câştigaseră o favoare mai mare din partea lui Dumnezeu – lor li se acordase o îndurare mai mare. Mesajul lui Hristos era clar: „Toţi sunteţi păcătoşi. Păcatul are consecinţe. Pentru moment, voi trăiţi datorită milei lui Dumnezeu. Deci, pocăiţi-vă, înainte de a fi şi pentru voi prea târziu.“

Isus Şi-a încheiat comentariul asupra acestor tragedii cu pilda despre mila lui Dumnezeu:

El a spus şi pilda aceasta: „Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: «Iată că sunt trei ani, de când vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?» «Doamne», i-a răspuns vierul, «mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur, şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face roadă; dacă nu, îl vei tăia»“ (Luca 13:6-9).

Aici sunt ilustrate dreptatea şi mila lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu strigă: „Taie copacul acesta nefolositor!“ Dar mila Lui pledează: „Nu, mai dă-i timp să facă mai multă roadă.“ Fiecare persoană care este fără Hristos este ca acest copac.

Putem certa uraganele şi inundaţiile?

O ultimă întrebare despre calamităţile naturale: „Nu este oare adevărat că, dacă avem suficientă credinţă, putem certa şi opri manifestarea calamităţilor naturale?“

A avea credinţă înseamnă a crede voia revelată a lui Dumnezeu. De aceea, credinţa trebuie fondată pe Cuvântul lui Dumnezeu, altfel nu este credinţă, ci mai degrabă speranţă sau presupunere. Nu există nici un loc în Biblie în care Dumnezeu să ne promită că putem certa şi linişti uraganele şi, deci, nici o persoană nu este în măsură să aibă credinţa că putea face acest lucru (decât dacă Dumnezeu îi acordă această credinţă).

Permite-mi să îţi explic. Singura modalitate prin care o persoană poate avea credinţa de a certa uraganele este cu condiţia ca persoana respectivă să fie convinsă că Dumnezeu nu a vrut ca acel uragan să lovească o anumită zonă geografică. Aşa cum am învăţat din Scriptură, Dumnezeu este cel care controlează vântul şi, deci, cel care este responsabil de uragane. De aceea, ar fi imposibil ca cineva să aibă credinţa neclintită că ar putea opri uraganul în condiţiile în care Dumnezeu Însuşi a decretat manifestarea acestuia! Singura excepţie ar fi în cazul în care Dumnezeu S-a răzgândit cu privire la uragan, fapt care s-ar putea întâmpla ca răspuns la rugăciunea unei persoane care a cerut îndurarea lui Dumnezeu sau ca răspuns la pocăinţa oamenilor pe care era pe cale să îi pedepsească (exemplul care îmi vine în minte este povestea cetăţii Ninive din zilele lui Iona). Totuşi, chiar dacă Dumnezeu S-ar răzgândi, nimeni nu ar putea avea credinţa de a certa şi calma uraganul decât dacă acea persoană ar şti că Dumnezeu S-a răzgândit şi că Dumnezeu doreşte ca ea să certe şi să calmeze furtuna.

Singura persoană care a certat şi a calmat vreodată un vânt puternic a fost Isus. Singura modalitate ca vreunul dintre noi să poată face acest lucru ar fi cazul în care Dumnezeu ne-ar fi dat „darul credinţei“ (sau darul „credinţei speciale“ după cum mai este numită uneori), unul dintre cele nouă daruri ale Duhului listate în 1 Corinteni 12:7-11. Ca şi în cazul celorlalte daruri ale Duhului, darul credinţei acţionează nu după cum am dori noi, ci după cum vrea Duhul (vezi 1 Cor. 12:11).

De aceea, în afara cazului în care Dumnezeu ţi-a dat credinţa specială de a certa un uragan în desfăşurare, ar trebui să nu îi stai în cale, presupunând că acţionezi cu credinţă. Ar trebui să-ţi dai la o parte din calea lui! Aş sugera, de asemenea, să te rogi ca Dumnezeu să te protejeze şi să îi ceri să aibă milă de oamenii pe care îi judecă, rugându-L să le cruţe vieţile, pentru a mai avea timp să se pocăiască.

Observă că, atunci când Pavel era în lanţuri în drum spre Roma într-o corabie care fusese purtată timp de două săptămâni de forţa vânturilor năpraznice, acesta nu le-a certat pentru a le calma (vezi Fapte 27:14-44). Motivul pentru care nu a făcut acest lucru a fost că nu a putut. Observă, de asemenea, că Dumnezeu a avut milă de fiecare persoană de la bord, întrucât toţi cei 276 de oameni au supravieţuit naufragiului (vezi Fapte 27:24, 34, 44). Mi-ar place să cred că Dumnezeu a avut milă de ei datorită mijlocirii lui Pavel.

 


[1] Răspunsul la două obiecţii posibile: (1) Iuda menţionează o dispută între Mihail şi Satan legată de trupul lui Moise, dar nu există nici o referire la o bătălie în sine. De fapt, Iuda ne spune că Mihail „n-a îndrăznit să rostească împotriva lui [Satan] o judecată de ocară, ci doar a zis: «Domnul să te mustre!»“ (Iuda 9). (2) Când Elisei şi slujitorul lui au fost înconjuraţi de armata siriană în oraşul Dotan, Elisei s-a rugat ca Dumnezeu să-i deschidă ochii slujitorului său (2 Împăraţi 6:15-17). În consecinţă, slujitorul său a văzut „cai şi care de foc“ care presupunem că erau conduse de o armată de îngeri pe tărâmul spiritual. Totuşi, acesta nu este un indiciu decisiv că îngerii fuseseră sau erau pe cale de a se implica într-o bătălie cu îngerii demonici. Uneori îngerii sunt folosiţi de Dumnezeu pentru a revărsa mânia Lui asupra celor nelegiuiţi, un exemplu fiind cel din 2 Împăraţi 19:35 în care un singur înger a ucis 185.000 de soldaţi din armata siriană.

[2] Vezi de exemplu Mat. 1:20; 2:13,19; 4:11; Luca 1:11-20, 26-38.

[3] Acest pasaj este, de asemenea, o dovadă a faptului că Iov nu „i-a deschis uşa lui Satan datorită temerilor pe care le avea“, un alt mit crezut de unii. Dumnezeu Însuşi i-a zis lui Satan în Iov 2:3 referitor la Iov: „El [Iov] se ţine tare în neprihănirea lui, şi tu Mă îndemni să-l pierd fără pricină“ (subliniere personală). Acest subiect este tratat în detaliu în cartea mea God’s Tests (Testele lui Dumnezeu), pg. 175-181, care este disponibilă în limba engleză şi pe pagina noastră web (www.shepherdserve.org).

[4] Vezi, de asemenea, 1 Corinteni 10:13, care indică faptul că Dumnezeu ne limitează ispitele, ceea ce înseamnă că îl limitează şi pe cel care ne ispiteşte.

[5] Presupune acest lucru că nu ar trebui să ne rugăm pentru liderii guvernului sau că nu ar trebui să mergem la vot, pentru că ştim că Dumnezeu înalţă peste noi pe oricine doreşte? Nu, în democraţie, mânia lui Dumnezeu este practic zidită. Îi avem pe cei pentru care votăm, iar oamenii răi aleg în general oameni răi. Din acest motiv, cei neprihăniţi ar trebui să voteze. Mai mult, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, suntem învăţaţi să ne rugăm pentru liderii guvernului (Ier. 29:7; 1 Tim. 2:1-4), ceea ce indică faptul că putem influenţa decizia lui Dumnezeu referitoare la cine va fi învestit în funcţie. Deoarece judecata lui Dumnezeu îmbracă uneori forma liderilor răi şi deoarece majoritatea naţiunilor merită judecata Lui, putem cere şi obţine mila lui Dumnezeu pentru ca ţara noastră, în mod specific, să nu primească tot ceea ce merită.

[6]Alte scripturi care dovedesc că Dumnezeu are control asupra vântului sunt: Gen. 8:11; Ex. 10:13,19; 14:21; 15:10; Num. 11:31; Ps. 48:7; 78:76; 135:7; 147:18; 148:8; Is. 11:15; 27:8; Ier. 10:13; 51:16; Ezec. 13:11,13; Amos 4:9,13; Iona 4:8; Hagai 2:17. În multe din aceste exemple Dumnezeu foloseşte vântul ca mijloc de judecată şi pedeapsă.

[7] Pentru alte referinţe cu privire la faptul că Dumnezeu cauzează foametea vezi Deut. 32:23-24; 2 Sam. 21:1; 24:12-13; 2 Împ. 8:1; Ps. 105:16; Is. 14:30; Ier. 14:12, 15-16; 16:3-4; 24:10; 27:8; 34:17; 42:17; 44:12-13; Ezec. 5:12, 16-17; 6:12; 12:16; 14:21; 36:29; Apoc. 6:8; 18:8. Isus Însuşi a afirmat că Dumnezeu „dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Mat. 5:45). Dumnezeu controlează ploaia.

Sfârşitul depresiei

Prinsă în capcana depresiei şi a gândurilor de sinucidere – şi cum s-au rezolvat toate

De un autor anonim

Unii oameni îşi trăiesc viaţa cu succes, îmbrăţişând toate oportunităţile. Alţii, ca mine, se poticnesc în viaţă, pierzându-şi echilibrul în urma unor relaţii, a unor vicii sau a unor evenimente haotice, pe care nu le prevăd. Depresia poate apărea din cauza unor decizii greşite, pe care le luăm în mod repetat.

De exemplu, am făcut greşeala să amestec indiferenţa în urma unei beţii serioase cu prima mea noapte de dragoste. Tot ce îmi amintesc este cum băiatul respectiv m-a bătut pe umeri, spunându-mi că e timpul să merg acasă. Apoi a urmat noaptea în care am avut o discuţie stupidă împreună cu alte două prietene despre falsificarea actelor de identitate şi în care am ajuns la al cincilea pahar de Tequila. Tina a promis că va avea grijă de noi, celelalte două, care ne-am îmbătat imediat după aceea. Douăzeci de minute mai târziu, paharul meu era gol, iar filmul la care ne uitam a devenit amuzant. Apoi am început să pierd acţiunea, pentru că mergeam des la toaletă. Filmul se sfârşise, iar eu nu mai ieşeam din baie. Starea mea se înrăutăţea. S-a dat un telefon ca cineva să vină să mă ia. Trei zile am dormit cu un lighian lângă pat.

Evenimentele şi deciziile greşite au continuat. Prea mulţi băieţi îmi cunoşteau numele şi de multe nopţi nu îmi mai aminteam dimineaţa. Ar fi trebuit să mă bucur, ştiind că eram atât de experimentată în arta distracţiei. Totuşi, sentimentul de goliciune şi depresia au crescut în inima mea ca o epidemie. Escapadele mele nu îmi mai dădeau sentimentul de libertate, individualitate şi semnificaţie. De fapt, simţeam exact opusul. Mă simţeam prinsă în capcană de nevoia mea continuă de a găsi acel lucru care să mă facă să mă simt bine şi chinuită de sentimente de disperare recurente.

În căutarea drogurilor care să-mi mascheze depresia

Căutând un alt mod de viaţă, am mers cu maşina în Colorado împreună cu prietenul meu Rich, cu care trăiam pe atunci. Pe drum ne făceam planuri de nuntă. Credeam că acestui tip chiar îi păsa de mine. Înainte de aceasta, timp de şase luni experimentasem tertipurile substanţelor halucinogene. În Colorado am găsit o casă micuţă, pe care o puteam închiria. Singura noastră ceartă de până atunci a fost în care cameră să se fumeze marijuana. Eu am zis să fie subsolul. Nu doream să avem probleme cu legea. Richard mi-a promis că, dacă lucrez şi îl ţin în facultate, va face şi el la fel pentru mine după ce va absolvi. Eram disperată să rămân cu el, pentru că avea cunoştinţe prin care putea procura drogurile care să mă facă pe mine să mă simt bine. După doar trei luni, nu mai puteam trăi normal fără „bunătăţile” lui Richard. Mi-a prezentat o latură a vieţii, pe care nu o mai experimentasem niciodată până atunci şi nici nu eram conştientă de puterile ei. Puteam vedea apusuri de soare care se transformau în fluturi. Imaginaţia mea era foarte vie, mascând depresia de care sufeream.

Dar pe măsură ce trecea timpul, imaginaţia mea activă a început să recreeze aceeaşi goliciune. S-a întâmplat într-o seară în timp ce stăteam pe terasa casei mamei lui Richard. Strada era întunecoasă, cu excepţia stâlpilor de iluminat. Eu eram singură, Richard era înăuntru, iar vecinii dormeau. De pe străzile laterale şi de pe acoperişurile caselor au apărut nori de umbre cu colţi ascuţiţi, care râdeau de bucurie că aveau un pic de răgaz. Tovarăşii de joacă sub formă de demoni au continuat să străbată vecinătatea. Am rămas ca o stană de piatră, de frică să nu mă observe. Tocmai în momentul în care aveam nevoie să-mi trag sufletul, expunându-mi astfel ascunzătoarea, pe terasă a apărut Richard.

Am continuat să mă holbez absorbită în josul străzii, sperând că ei nu îl vor vedea. Noaptea a început să ascundă mişcările lor foliforme până acolo că nu i-am mai zărit. Richard mi-a distras atenţia şi am început să povestim. Am bătut câmpii, vorbind despre cât de fericită eram că am picioarele atât de slabe, încât nu se atingeau unul de celălalt. Încercam să mă consolez singură, să îmi spun că sunt în regulă şi că mă simţeam încă bine. Merita tot efortul să fiu slabă. Băieţilor le place acest lucru şi în plus era doar o stare de halucinaţie nereuşită pentru mine. Dar acest tratament nu a răspuns tuturor întrebărilor mele. Ce se întâmplă dacă o astfel de stare nu se sfârşeşte? Ce se întâmplă dacă data următoare umbrele acelea nu mai dispar? Dar dacă devin noul lor obiect de batjocură? Dar dacă va fi şi mai rău? Dacă îi spun lui Richard, nu-mi va mai oferi „bunătăţi”, spunând că „bomboanele” sunt prea tari pentru mine. Pe măsură ce îmi dădeam seama că voi fi din nou singură atunci când voi mai avea parte de astfel de halucinaţii, sentimentul de goliciune din mine creştea tot mai mult.

Sperând că schimbarea va spulbera depresia

Dimineaţa următoare m-am trezit mai devreme decât de obicei şi am stat întinsă în pat, uitându-mă fix la tavan. Pentru prima dată în ultima vreme, gândirea mea părea atât de clară şi de netulburată. După părerea celorlalţi, duceam o viaţă la înălţime. Petreceam până în zori şi făceam lucruri despre care numai filmele poliţiste vorbeau. În cele din urmă, am recunoscut în sinea mea că până în acea dimineaţă nu am trăit cu adevărat. L-am trezit pe Richard şi i-am spus că am de gând să merg la facultate şi că nu mai vreau să trăiesc ca până atunci.

Richard a rămas perplex. Nu mă mai văzuse niciodată aşa de hotărâtă şi aşa de liberă de strânsoarea în care mă ţinea. I-am sunat pe ai mei să le spun că vreau să merg la facultate şi că îi voi vizita a doua zi pentru a-mi lua rămas bun. Familia lui Richard a considerat că sunt o afurisită pentru că îl părăseam. El a făcut atâtea pentru mine… cum puteam fi atât de nerecunoscătoare? Dacă ar fi ştiut ei!

Am ajuns la Universitatea Washington State şi nu voi uita niciodată celula mea betonată şi rece, cu numărul 823, cunoscută mai bine sub numele de cameră de dormit. Oare chiar îmi va schimba facultatea viaţa? Eu am crezut că da, dar, în mod ironic, mă simţeam mai rău decât urâciunea de cameră în care stăteam. Aveam din nou acel sentiment de goliciune.

Am început din nou să fiu depresivă şi eram pe punctul de a mă sinucide. Mă uitam cu invidie la mucurile de ţigară, care cădeau de la fereastra mea de la etajul opt, geloasă pe libertatea lor. În acest timp, scotoceam prin geanta mea neagră, sperând că voi mai găsi măcar câteva resturi de „iarbă”. Te rog, numai o doză. Încă un pic de fericire înainte să vină dimineaţa. Mă rugam aşa, căutând frenetic prin geantă, dar nu găseam nimic.

Am chefuit, încercând să-mi ascund depresia

Am fost smulsă din starea mizerabilă în care eram în momentul în care colega mea de cameră a intrat înăuntru. Era optimistă, încrezătoare şi încântată să întâlneasă oameni noi. Acest lucru a compensat tristeţea mea paralizantă. După prima săptămână de cursuri fusesem deja în toate barurile. Am continuat să cred că acel gol pe care îl simţeam în interiorul meu se va umple şi că depresia va dispărea pe măsură ce dădeam pe gât fiecare cutie de bere. Nu eram dispusă să accept că fiecare chef se termina la fel. Plănuiam ca fiecare nou chef să fie diferit. „Salut, Bobbie, ai vreo maşină de tuns?”

Am zâmbit sarcastic în timp ce aparatul de tuns a lăsat o dâră prin părul meu de lungime medie. Grămăjoare de păr îmi cădeau pe umeri şi pe piept. Am auzit bolboroseli, iar când m-am uitat să văd despre ce e vorba, mi-am dat seama că eram subiect de amuzament pentru toţi cei din localul slab luminat.

„O să regrete mâine dimineaţă”, spuneau ei cu un surâs batjocoritor. „Aş vrea să îi văd faţa mâine”, murmurau alţii în timp de sorbeau din cutia cu bere. Eram sigură că oamenii vor fi impresionaţi de îndrăzneala şi de zelul meu de a fi eu însămi. Am tras un zâmbet rânjit în timp ce mi-am trecut mâna prin părul ţepos. Întotdeauna îmi dorisem să mă rad în cap. Îi ameninţasem pe unii dintre prietenii mei că voi face acest lucru. Şi în sfârşit l-am făcut. Mă simţeam triumfătoare. Dar peste ce am ieşit triumfătoare? Mintea mea ameţită de băutură ne se putea decide. Ştiam doar că aveam nevoie să mă simt bine.

Semne fizice ale depresiei

După două luni, zelul meu sfidător m-a părăsit. Dacă mă vizita cineva, mă găsea mereu purtând una dintre costumaţiile mele preferate: pantaloni negri mulaţi, din bumbac, care îmi accentuau picioarele, făcându-le să pară şi mai slabe. Odată eram aşa de mândră că sunt slabă, însă acum acest lucru a devenit o slăbiciune. Abia mă mai ţineau picioarele să urc scările. Odată picioarele mele erau destul de puternice să joace fotbal şi să meargă pe bicicletă, iar acum erau inutile. Până şi labele picioarelor erau prea slabe. Orice mişcare pe covorul subţire de pe podeaua de ciment din cameră era groaznică. Simţeam cum mi se freacă oasele de la picioare de podeaua tare. În cele din urmă am ajuns să-mi fie groază şi să merg la baie. Pieptul meu odată voluptuos era acum zbârcit, iar ochii îmi erau lipsiţi de bucurie. Vocea îmi era gravă şi mai însemna ceva doar pentru prietenul mea loial, pachetul de ţigări Camel Wide. Buza de jos avea o scobitură pe mijloc din cauza unui vechi inel. Buricul, în care altădată am avut un inel, era acum roşiatic datorită unei răni care nu s-a vindecat şi care s-a infectat. Cel puţin inelul din nas încă atârna liber.

Semnul extrem al depresiei… gândurile de sinucidere

Am trecut lângă fereastră şi m-am aşezat pe un scaun verde cu picioare negre, pe care îl sprijinisem în mod riscant de măsuţa de toaletă. De acolo puteam să văd celelalte dormitoare şi să observ ce făceau ceilalţi studenţi. Lucruri pe care eu nu le puteam face. În liniştea gândurilor mele, îmi pufăiam încet ţigara. Oare să urmez şi eu mucul de ţigară pe fereastră astăzi?

Oare aşa am vrut să ajung? Unde s-a dus toată tăria mea? Cândva eram puternică. Acum umerii mei erau căzuţi, iar ochii mei se uitau în gol. Nopţile erau fără vise, iar ceasul nu mai suna dimineaţa. Nici nu mă mai deranjam să îmi iau bonuri la cantină. Hainele murdare erau prea împrăştiate pentru a mai fi adunate. Singura energie din cameră era frigiderul universităţii, care era plin de pizza mucegăită.

Mi-am aruncat ţigara de la fereastra etajului opt. Ochii mei visători au urmărit ţigara până când aceasta a atins solul. M-am prăbuşit de pe scaun şi m-am aşezat pe pat. Mi-am luat jurnalul şi am început să scriu, sperând că aşa mă voi putea elibera de sentimentul de goliciune pe care îl aveam.

scris fără scop
cuvinte fără sens, lipsite de creativitate şi de valoare
tulburată
îngrijorată
ofilită
înfometată
epuizată
chinuită
zăpăcită
confuză
dezorientată
oarbă

Mi-am pus jurnalul deoparte şi m-am aşezat pe pernă, dorind să am un pic de linişte din partea gândurilor mele prosteşti. Nu mai descopeream idei noi. Deveneam tot mai goală în interior. Cât mai poate dura această stare? Cât va mai dura până când voi aluneca afară pe fereastră?

Căutând ajutor pentru a învinge depresia

Singura mea interacţiune cu alţi oameni s-a limitat la scrisorile pe care le primeam de la familie sau de la prieteni de familie. Scrisoarea mea preferată era aceea pe care am primit-o de la Rodney M., un om deosebit, un predicator care îşi slujea biserica. Îl respectam pentru acest lucru. Credea în ceea ce făcea. Când eram mică, am văzut cum a luat-o la el acasă pe fetiţa cumnatei sale şi a crescut-o ca pe propria fiică, fără a avea garanţia că va putea păstra scumpa lui comoară. De obicei, când venea în vizită la părinţii mei, vorbea despre bunătatea lui Dumnezeu. În timp ce vorbea, eram atrasă de înfăţişarea lui, care emana pace, şi de încrederea lui.

Nu îl mai văzusem pe Rodney de mult. În scrisoarea sa, mă întreba ce mai fac. De asemenea, îmi povestea cum a cunoscut-o pe soţia lui la Univeritatea Washington State. Îmi zicea că, dacă va trece prin zonă, i-ar plăcea să mă viziteze. Scrisoarea avea un ton aşa de vesel. Vorbea cu emfază şi lăuda Universitatea Washington State şi potenţialul pe care îl avea.

I-am scris înapoi, spunându-i mai întâi că Universitatea Washington State nu mai era un loc al oportunităţilor şi al viitorului. În scrisoarea sa mai menţionase cât de minunat este Dumnezeu. O, bineînţeles că e minunat, i-am scris cu sarcasm. Trebuia să îi spun lui Rodney despre depresia mea, despre cât de mizerabil mă simţeam şi despre faptul că Dumnezeu nu făcea nimic pentru mine. Nu îmi treceam examenele, iar colega mea de cameră tocmai îmi furase iubitul.

Am început să îi scriu despre Iisus şi cum acest Iisus, acest Fiu măreţ al lui Dumnezeu, m-a abandonat şi m-a lăsat în întuneric. Când a trebuit să scriu numele Iisus, nu mi-am mai adus aminte cum se scrie. Începusem să mă simt frustrată. Ar trebui să ştiu cum se scrie numele acesta. Am crescut într-o familie de creştini şi I-am cântat cântece Tipului acestuia. Oare nu despre El se vorbea în acel cântecel care spune: „Iisus ştiu mă iubeşte, Biblia-mi spune mie”? Eram agitată şi nervoasă. Ar trebui să ştiu cum să Îi scriu numele.

În cele din urmă am întrebat-o pe colega mea de cameră. Ea mi-a răspuns imediat cum se scrie. A fost înfricoşător. Cum de ea ştie cum se scrie acest nume, iar eu nu? Stai un pic, nu are sens. Gândurile s-au intensificat. Cum pot să Îl învinovăţesc pe Dumnezeu din cauza strării mele jalnice dacă eu nici măcar nu ştiu să Îi scriu numele? Se pare că nici nu ne cunoaştem, că poate nici nu ne-am întâlnit. Mi-am terminat divagaţia prin care îmi plângeam de milă şi am pus scrisoarea la poştă. Dar nu mi-am recunoscut vina de a fi învinovăţit persoana greşită.

Am continuat să gândesc clar şi logic după ce am scris acea scrisoare. Oare pe câţi alţi oameni i-am învinovăţit pentru starea mea jalnică şi pentru nefericirea mea, care de fapt nu erau vinovaţi? Dacă eu sunt motivul pentru care sunt nefericită? Acest lucru nu mi-a trecut niciodată prin cap. Oare am învinovăţit pe cine nu trebuia? Iarăşi mi-a venit acest gând. Aşteptam cumva ca ei să dea greş pentru ca eu să am o scuză? Oare aşteptam să spun „Vezi, ţi-am zis eu”? Vrei să spui că nu pot da vina pe alţii? Nu Îl pot învinovăţi pe Dumnezeu, pentru că nici măcar n-am ştiut cum se scrie numele Lui. Atunci cine rămâne vinovat? Eu?

Linişte. Aveam nevoie de un plan. Epuizasem toate resursele pe care le ştiam. Am plecat de la universitate. Nu terminasem primul semestru. M-am retras în noiembrie, deşi semestrul se încheia în decembrie. Semestrul nu mai putea fi salvat.

O mişcare înţeleaptă

Am început să lucrez din nou la sanatoriul unde lucrasem şi în timpul liceului. Eram ajutor de asistentă. Această slujbă mi-a dat ocazia să intru din nou în contact cu oamenii. Femeile şi bărbaţii în vârstă din sanatoriu nu erau o ameninţare şi aveau nevoie disperată de dragoste şi de acceptare ca şi mine. Ne potriveam de minune.

În acest domeniu de activitate, nu ai voie să ai fovoriţi, dar toată lumea avea. Nu puteam să nu iubesc o bătrânică pe nume Helen. Suferea de boala Alzheimer. Această boală este un fel de moarte vie. Spre final, bolnavul nu se mai poate mişca, nu mai poate comunica, iar în cele din urmă nu mai poate înghiţi. Am făcut un mic târg cu Dumnezeu.

Orice predicator ţi-ar spune să nu faci acest lucru. Nu este bine să faci învoieli cu Dumnezeu. Oricum, eu am făcut-o. I-am spus lui Dumnezeu că, dacă o va lua repede şi dacă bătrânica asta nu va suferi, o să încep din nou să Îl urmez. Am făcut această învoială cu o săptămână înainte ca Helen să fie mutată de pe secţia mea în pavilionul unde erau internaţi cei care nu mai puteau merge şi nu mai puteau face nimic pentru ei înşişi. Aici era ultima oprire pentru rezidenţii noştri.

Trecuseră două săptămâni. Eram în pauza de seară şi fumam când o asistentă medicală a venit la mine.

„Vreau să ştii că Helen a murit.”

Aşa de repede? Mi-am stins ţigara. Am mers în pavilionul unde era Helen. Am tras cu ochiul în camera ei, temându-mă să îi văd înfăţişarea. Dar camera părea plină de lumină. Ea arăta atât de liniştită. Infirmiera mi-a spus că i-a dat ceva să mănânce, a mers mai departe la alt rezident, iar când s-a întors la Helen, aceasta murise. S-a dus aşa de repede. N-a trebuit să sufere sau să petreacă ani de zile în sanatoriu. S-a dus brusc. Fără durere, fără suferinţă. Mi-am adus aminte de învoiala mea.

Aveam o prietenă bună, pe care o chema Heather şi care lucra cu mine pe secţia cu bolnavii de Alzheimer. Şi Heather se lupta cu „De ce”-urile vieţii. Am invitat-o să vină cu mine la biserică într-o miercuri seara. A acceptat cu bucurie. Am acceptat că ne vom ocupa împreună de „problema legată de Dumnezeu”.

În sfârşit, o cale de a fi liberă

Pastorul bisericii era un om obişnuit. Era încântat că-L cunoştea pe Dumnezeu şi entuziasmat că le putea da oamenilor ocazia de a-L cunoaşte şi ei pe Dumnezeu.

Predica lui a fost simplă. Ne-a vorbit despre cât de mult ne-a iubit Dumnezeu şi cât de mult a dorit să aibă o relaţie personală cu noi. Ne-a amintit că noi nu avem nimic ce să-I dăm lui Dumnezeu pentru a câştiga dragostea Sa. Asta nu era ceva nou pentru mine, ţinând cont de faptul că mă aflam acolo tocmai pentru că nu aveam nimic. Dar ideea că dragostea lui Dumnezeu susţine viaţa îmi făcea inima să asculte mai departe. Pastorul a continuat să vorbească despre iertarea pe care o dă Dumnezeu prin Fiul Său Iisus Cristos. Iisus era El Însuşi Dumnezeu, care a murit pe cruce pentru ca noi să putem intra într-o relaţie cu Dumnezeu.

Acea seară s-a încheiat cu o rugăciune simplă. Pastorul a spus: „Nu vreau să te rogi şi să Îi promiţi lui Dumnezeu nimic. Vreau doar să îţi deschizi inima pentru El şi să Îi spui: «Doamne, aici sunt»”. Am fost de acord cu ce a spus el. Nu aveam nimic de oferit. Aveam o inimă sfâşiată, o carieră academică ratată, niciun iubit şi aveam grijă de oameni în vârstă. Eram ca un bun deteriorat, dar doream să mă fac disponibilă pentru Dumnezeu şi să văd ce poate face El cu dezordinea pe care am produs-o în viaţa mea. Am spus acea rugăciune simplă: „Doamne, iată-mă. Fă cu mine ce poţi”. Eram gata să mai fac un târg. Inima mi s-a umplut de căldură şi de lumină. Parcă aş fi băut un shake cu proteine. Am deschis ochii, iar camera părea că străluceşte.

Înainte de a ni se spune să deschidem ochii după rugăciune, am fost rugaţi să ridicăm mâna dacă am spus acea rugăciune. Am tras cu ochiul să văd dacă Heather a ridicat mâna. Amândouă am ridicat mâna în acelaşi fel secret: cu cotul pe genunchi, am ridicat palma repede. Mă simţeam aşa de bucuroasă (cum se spune), încât nu m-am putut abţine să nu merg în faţă să dau mâna cu pastorul. I-am spus că m-am rugat acea rugăciune şi că doream să îi mulţumesc.

Partea ironică a fost că ziua aceea era chiar 1 aprilie, ziua păcălelilor nebune. În Vechiul Testament este scris că numai un nebun spune în inima lui că nu există Dumnezeu. Eu am fost o asemenea nebună.

Siguranţă în lupta împotriva depresiei

Pentru că Dumnezeu este invizibil, iar eu nu pot decât să îmi imaginez cum este El, am simţit nevoia să am ceva scris de care să mă agăţ pentru a rămâne încrezătoare în această nouă relaţie cu El. Versetul de care m-am agăţat a fost 1 Tesaloniceni 5:24, din Noul Testament. „Cel care v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta [vă va păstra fără vină până la venirea lui Iisus Cristos]”.

Iată ceva pe care mă puteam baza. Oricât de rea ar deveni situaţia, Dumnezeu a promis în Cuvântul Său, Biblia, că este credincios şi de încredere. Multă vreme am fost despărţită de asemenea calităţi. Nu mai trebuia să încerc să mă protejez singură. Urma ca El să se îngrijească de acest lucru. Al doilea lucru pentru care acest verset a fost atât de încurajator este că eu ştiam cât de goală sunt în interior. Iar Dumnezeu promitea în acest verset că mă va umple. El promitea că va termina ce a început. Înţelegerea era încheiată.

Doar pentru că am primit o a doua şansă în viaţă nu a însemnat că nu trebuia să mai fac nimic. Mai aveam încă mult de lucru pentru a schimba situaţia educaţiei mele academice. Atunci când m-am retras de la facultate, în fişa mea matricolă aveam trecută nota 1. (Sunt curioasă dacă au mai dat cuiva nota 1 ca şi compliment doar pentru că acea persoană a ales Universitatea Washington State.) Datorită performanţelor mele academice, m-am calificat pentru Centrul de consultanţă şi învăţare pentru studenţi, care era foarte bine cotat. Mi s-a spus să revin în semestrul din primăvară şi să recuperez. Bineînţeles că m-am întors numai ca să pic din nou la examene.

A fost greu să mă întorc la şcoală, ştiind că eram acum iubită de Dumnezeu. Simţeam o constrângere. Nu mai puteam pleca şi de data asta. Acum aveam un scop şi un sens. Cineva care mă iubea aştepta ceva de la viaţa mea, pentru că a făcut multe planuri pentru mine. Aveam atâtea de rezolvat, încât, atunci când m-am întors în apartamentul meu (în al doilea semestru m-am mutat din cămin), m-am încuiat în cameră şi am fumat marijuana toată saptămâna. Viaţa mă copleşea. Timp de atâţia ani m-am gândit să mă sinucid, încât acum era foarte greu să îmi refac viaţa.

Am simţit ca şi cum o umbră s-ar fi aruncat asupra mea. Era grea. Sufocantă. Nu puteam să renunţ, dar nici să depun efortul să încep.

Deodată gândurile mele s-au liniştit. Stai puţin. Nu trebuia să mai accept aceste gânduri şi nici să mă las în depresie. Dumnezeu m-a eliberat de vină. Imediat mi-am adus aminte de o altă povestire din Biblie, şi anume despre femeia adulteră, care a fost târâtă din casă de nişte bărbaţi care o acuzau. Aceştia ocupau o poziţie religioasă de seamă în comunitatea din care făceau parte. Ei vroiau să Îl testeze pe Iisus şi să vadă cum va răspunde întrebărilor lor.

Ei au început prin a spune: „În Lege, Moise ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei”. Abia ce au rostit aceste cuvinte, că deja strângeau în mâinile lor pietrele prăfuite. Femeia se tânguia pe pământul nisipos. Iisus s-a aplecat cu calm şi a început să scrie ceva cu degetul în nisip. După aceea S-a ridicat şi le-a zis: „Cine este fără păcat între voi să arunce primul cu piatra în ea”. Apoi S-a aplecat din nou, ascultând cum cădea la pământ fiecare piatră, dovadă a faptului că cei care ţinuseră pietrele plini de auto-îndreptăţire erau şi ei vinovaţi şi meritau aceeaşi pedeapsă pe care erau dornici să o aplice.

Femeia, uşor confuză şi anticipând că Iisus va spune în gura mare cu ce a păcătuit ea, aştepta acum să vadă cum va proceda cu ea.

„Femeie, unde sunt acuzatorii tăi? Nimeni nu te-a condamnat?”, a întrebat-o El.

„Nimeni, Doamne”, a răspuns ea.

„Nici Eu nu te condamn. Du-te şi să nu mai păcătuieşti.”

Femeia a plecat înţelegând mai întâi că nu era singura care avea păcate, iar în al doilea rând că nici Iisus nu a aruncat cu piatra.

El este remediul pentru depresie

De ce are vreo importanţă dacă Iisus a aruncat sau nu cu piatra? Iisus era singura persoană de faţă, care avea dreptul să arunce cu piatra. El era singurul fără păcat. Ca Dumnezeu întrupat, venit pe pământ, El era perfect şi avea autoritatea de a ierta sau de a judeca păcatul. El a spus: „Cel care este fără păcat între voi să arunce primul cu piatra în ea”. Această afirmaţie avea două înţelesuri. Prin ea, El a demascat păcatele celor care o acuzau pe femeie şi a arătat că El este singurul fără păcat, dar că nici El nu o condamnă.

Iisus este Cel care spune: „Nici Eu nu te condamn. Du-te şi să nu mai păcătuieşti”. Şi eu mă străduiam să nu mai păcătuiesc, dar începusem să uit adevărul care spune că, dacă Iisus nu mă condamnă, atunci cine o face? Nimeni. Viaţa nu trebuie să fie o călătorie pe drumul care duce la moarte. Nu trebuie să trăim pe jumătate paralizaţi din cauza durerilor şi suferinţelor pe care le întâmpinăm în viaţă. Prin Cristos, putem avea speranţă.

Remediul pentru orice suferinţă a inimii este o relaţie cu Iisus. Datorită faptului că este viu, El îmi dă viaţă şi mie. Credincioşia lui Dumnezeu şi faptul că El este demn de încredere stau la baza acestei speranţe. El m-a lăsat să cad într-o stare de goliciune sufletească incurabilă pentru ca să văd că El este soluţia.

Încă mă mai luptam cu înfăţişarea mea fizică. Încă mă mai străduiam să cred că Dumnezeu mă iubeşte necondiţionat. Am simpificat acest lucru pentru mine în cuvintele: orice s-ar întâmpla, Dumnezeu mă iubeşte. Nu înţelesesem pe deplin acest lucru. Îmi era cumplit de frică să nu mă îngraş. Nu mâncam încă, pentru că nu apreciam cele douăzeci şi două de kilograme pe care le-am pus pe mine după ce am încetat să mai iau droguri.

Încă fumam ţigări. Mă gândeam că, dacă renunţ la toate odată, puteam să mor, pentru că trupul meu era atât de dependent de toate aceste droguri. Dar adevărul e că devenisem aşa de dependentă de atâtea alte lucruri, încât nu ştiam cu adevărat cum să trăiesc dependentă de Dumnezeu.

Eliberare de depresie

Cu toate că viaţa era încă dureroasă, simţeam pentru prima dată că trăiesc. Nu trăiam doar pentru ziua respectivă, ci trăiam veşnic cu Dumnezeu şi nu cu acel sentiment de goliciune. Aha, Acesta este Dumnezeul despre care vorbesc oamenii! Cel care a renunţat la tot pentru ca noi să avem viaţă din abundenţă. Aceasta este persoana pe care vreau să o cunoşti. Această persoană, Iisus Cristos, m-a ţinut să nu urmez mucurile de ţigară afară pe fereastră. Tuturor celor care sunt dispuşi, El le spune: „Veniţi la Mine”.

Să câştigăm războiul împotriva răului

Vouă vi s-a încredinţat venirea pe pământ în aceste ultime zile ca să faceţi din nou ceea ce aţi făcut mai înainte – să alegeţi încă o dată binele împotriva răului.

Elder James J. Hamula

Vorbesc în această seară fraţilor mei din Preoţia aaronică. Dorinţa mea este de a vă ajuta să înţelegeţi mai profund cine sunteţi, care este scopul vostru în viaţă şi cum puteţi avea succes în împlinirea acestui scop.

Aţi venit pe lume în momentul cel mai important. Intrăm în etapele finale ale unui mare război. Acest război a început înainte de crearea lumii şi a fost continuat cu efecte groaznice de-a lungul istoriei lumii. Vorbesc despre războiul dintre discipolii lui Hristos şi toţi aceia care nu Îl recunosc ca Dumnezeul lor.1

Ioan Revelatorul a scris cu privire la acest război:

„Şi în cer s-a făcut un război: Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei,

dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer.

Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui”.2

Satana a fost cel care a instigat acest război din viaţa premuritoare. El a făcut acest lucru, revoltându-se împotriva planului de salvare al Tatălui nostru pentru copiii Săi şi respingându-L pe Hristos care a fost desemnat să realizeze planul. În mod tragic, o treime dintre copiii Tatălui nostru l-au urmat pe Satana.3 Totuşi, două treimi nu l-au urmat. Voi, dragii mei prieteni, aţi fost printre aceştia şi, împreună cu ei, aţi venit pe pământ să continuaţi planul de fericire al Tatălui.

Din nefericire, războiul Satanei nu a luat sfârşit odată cu alungarea lui din cer. După cum observa Ioan, Satana şi discipolii lui au fost „[aruncaţi] pe pământ”4 şi au venit aici cu „mânie mare”.5 Dovada mâniei lor poate fi văzută în vărsarea de sânge şi ororile care l-au afectat pe om de la începutul timpurilor.

Atât de profunde şi intense au fost rănile făcute oamenilor încât Însuşi Dumnezeu a plâns când a văzut situaţia în care se aflau oamenii.6

Noi ne aflăm, acum, în ultimele zile ale acestei istorii temporale ale pământului. Într-o zi care va veni, Fiul Tatălui nostru se va întoarce pe pământ de unde a fost respins şi îl va revendica ca bunul Său.7 În acea zi, El îi va subjuga pe Satana şi legiunile lui şi va conduce o mie de ani în pace şi neprihănire.8 În aşteptarea acelei zile, Dumnezeu a restaurat împărăţia Sa pe pământ încă o dată pentru ultima oară. Această împărăţie este Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă.9

Când împărăţia lui Dumnezeu a fost stabilită pe pământ în timpurile trecute, oamenii cărora le-a fost încredinţată anterior nu au reuşit să o menţină. De această dată, totuşi este diferit. Promisiunea profetică arată că, de data aceasta, împărăţia lui Dumnezeu nu va fi pierdută, ci va birui lumea.10

Pentru a asigura succesul ei final, restaurarea finală a împărăţiei lui Dumnezeu a fost începută cu o putere spirituală nemaiîntâlnită,11 şi este susţinută de aceeaşi putere spirituală şi de ceva mai mult. Unii dintre cei mai curajoşi şi nobili fii şi fiice ai Tatălui nostru au fost rezervaţi pentru a veni în aceste ultime zile şi a munci pentru Tatăl nostru şi pentru Fiul Său. Curajul şi nobleţea lor au fost demonstrate în lupta pre-pământeană cu Satana. Acolo, „fiind lăsaţi să aleagă binele sau răul”, ei „au ales binele” şi au dovedit „nespus de mare credinţă” şi „fapte bune”.12 Acestea sunt trăsăturile care sunt acum necesare pentru a susţine lucrarea lui Dumnezeu pe pământ şi pentru a salva sufletele oamenilor de la intensificarea mâniei adversarului.

Acum, tinerii mei prieteni din cadrul Preoţiei aaronice, voi sunteţi aceşti fii curajoşi şi nobili ai Tatălui nostru! Voi sunteţi „forţa din casa [Domnului], luptătorii [Săi]”!13 Voi sunteţi acei care au ales binele triumfând asupra răului şi care au dovedit „nespus de mare credinţă” şi „fapte bune”! Şi datorită istoriei voastre personale, vouă vi s-a încredinţat venirea pe pământ în aceste ultime zile ca să faceţi din nou ceea ce aţi făcut mai înainte – să alegeţi încă o dată binele împotriva răului, să daţi dovadă de nespus de mare credinţă şi să realizaţi fapte bune – şi să munciţi în folosul împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ şi al semenilor voştri!

Cu împărăţia lui Dumnezeu restaurată pe pământ şi cu intrarea voastră în lume, Satana ştie că „are puţină vreme”.14 De aceea, Satana strânge toate resursele pe care le are la dispoziţie pentru a vă ademeni să păcătuiţi. El ştie că dacă vă poate vârî în păcat, el ar putea să vă împiedice să slujiţi în misiune cu timp deplin, să vă căsătoriţi în templu şi să vă asiguraţi viitorii voştri copii în credinţă, toate acestea slăbindu-vă nu numai pe voi, ci şi Biserica. El ştie că nimic nu poate înfrânge împărăţia lui Dumnezeu „în afară de păcătoşenia poporului [Său]”.15 Nu faceţi această greşeală – voi sunteţi, acum, centrul atenţiei războiului său – voi, care căutaţi să „[păziţi] poruncile lui Dumnezeu şi [aveţi] mărturia lui Isus Hristos”.16

Acum, tinerii mei prieteni, voi trebuie să înţelegeţi că zilele noastre de acum şi zilele care stau în faţa noastră sunt „grele”.17 Cu privire la aceasta, preşedintele Boyd K. Packer a menţionat:

„Nu cunosc nimic altceva în istoria Bisericii sau în istoria lumii care să se compare cu condiţiile noastre prezente. Nimic din ce s-a întâmplat în Sodoma şi Gomora nu depăşeşte în ticăloşie şi în depravare ceea ce ne înconjoară acum pe noi”.18

Referindu-se la pericolele din zilele noastre, nu intenţionez să vă inspir teamă, ci multă cumpătare. A fi cumpătat înseamnă să fiţi cinstiţi şi serioşi în evaluarea condiţiilor voastre şi să fiţi atenţi şi prevăzători în evaluarea consecinţelor acţiunilor voastre. De aceea, cumpătarea presupune o bună judecată, ca şi o organizare cumpătată. Nu este de mirare atunci că profeţii îi sfătuiesc pe tinerii băieţi să fie cumpătaţi.19 Amintiţi-vă de remarca lui Mormon prin care arăta că ceea ce i-a făcut pe cei 2.000 de soldaţi tineri să fie foarte eficienţi în luptă nu a fost doar curajul, puterea şi credinţa lor, ci şi „[cumpătarea]” lor.20 Mormon a preţuit o asemenea trăsătură, deoarece el însuşi a fost binecuvântat să o aibă. Mormon a fost acela căruia i s-au încredinţat cronicile sacre ale naţiunii nefite la vârsta de doar 10 ani, deoarece el era un „copil serios” şi „iute în a observa”21. Şi Mormon a fost acela care a menţionat că la vârsta de 15 ani a fost „vizitat de către Domnul” şi „[a] cunoscut din bunătatea lui Isus” deoarece el era „serios”22.

Deci, în timp ce intrăm în etapele finale ale războiului împotriva lui Satana, voi trebuie să fiţi cumpătaţi faţă de căile lumii, tinerii mei prieteni. Înţelegeţi că voi nu puteţi face uz de droguri, alcool sau de tutun. Nu puteţi participa la acte pornografice sau la alte activităţi imorale. Nu puteţi minţi, înşela sau fura. Nu puteţi folosi un limbaj înşelător, înjositor sau nedemn. Nu puteţi să vă pociţi trupul cu tatuaje sau alte perforări. Nu puteţi să faceţi aceste lucruri şi să fiţi victorioşi în lupta pentru propriul suflet, ca să nu mai vorbim de a fi un războinic curajos în marea luptă pentru sufletele tuturor celorlalţi copii ai Tatălui nostru.23

Înţelegeţi dragii mei tineri prieteni, că există o singură cale ca să câştigăm războiul împotriva Satanei şi aceasta este calea de a-l învinge în acelaşi mod în care a fost înfrânt la început. Când victoria a fost în final câştigată în războiul din cer, un glas tare s-a auzit declarând:

„Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui;

pentru că… ei [referindu-se la Mihail şi îngerii lui] l-au biruit [referindu-se la diavol] prin [1] sângele Mielului, şi prin [2] cuvântul mărturisirii lor; deoarece [3] ei nu şi-au iubit viaţa, dar au ţinut mărturia chiar până la moarte”.24 Nu uitaţi importanţa acestei declaraţii. Satana a fost învins la început prin (1) credinţă în Domnul Isus Hristos şi în sacrificiul Său ispăşitor, (2) prin mărturia despre El care a fost ţinută cu statornicie chiar până la sfârşit şi (3) prin dedicarea personală faţă de Domnul şi lucrarea Sa. Dacă acestea au fost mijloacele pentru a-l birui pe Satana la început, voi puteţi fi siguri că aceasta este singura cale sigură de a-l învinge acum.25

Acum, puteţi să vă întrebaţi cum se poate obţine credinţa, mărturia şi spiritul care sunt necesare pentru a-l învinge pe adversar. Permiteţi-mi să vă asigur că aceste calităţi le aveţi deja. Trebuie doar să le redobândiţi. În acest scop, daţi-mi voie să fac trei sugestii.

În primul rând, faceţi la fel cum a făcut tânărul Joseph Smith. Găsiţi un loc liniştit şi rugaţi-vă la Tatăl din Ceruri. Faceţi aceasta în mod regulat şi cu sinceritate. Rugăciunea este o condiţie premergătoare revelaţiei. Cu cât ne rugăm mai regulat şi mai sincer, cu atât mai frecventă este revelaţia.26 Când este primită, revelaţia asigură evidenţa sau asigurarea lucrurilor nevăzute, care reprezintă baza credinţei.27

În al doilea rând, învăţaţi să ascultaţi glasul Domnului aşa cum vă este dat. Glasul Său este slab, liniştit, asemănător unei şoapte.28 Este un glas care mai mult se simte decât se aude. El vine sub formă de gânduri, sentimente şi impresii. Pentru a auzi un asemenea glas, trebuie să fiţi liniştiţi şi calmi în sufletul vostru, alungând departe de voi gândurile fără rost şi râsul excesiv.29 Deşi poate nu vi se va părea uşor să vă disciplinaţi astfel viaţa, ascultarea glasului preţios şi iubitor al Domnului vă va susţine în fiecare circumstanţă şi, de aceea, merită orice efort.

În al treilea rând, supuneţi-vă cuvântul Domului aşa cum vă este dat. Cuvântul Său nu va aduce doar dragoste şi alinare, ci întotdeauna vă va instrui şi vă va corecta. Faceţi aşa cum vă invită să o faceţi, indiferent cât de greu vi se pare, şi faceţi aceasta acum. Respectând voinţa Domnului, acea cunoaştere despre El şi dragostea faţă de El revin în sufletul vostru îndrumându-vă să fiţi totdeauna mai dornici să renunţaţi la viaţa voastră şi să-L urmaţi.30

Dragii mei fraţi din Preoţia aaronică, acestea sunt zilele voastre! Nu le irosiţi! Fiţi cumpătaţi! Luaţi „scutul credinţei, cu care veţi… stinge toate săgeţile arzătoare ale răului”31. Apoi, „[luptaţi-vă] lupta cea bună a credinţei”32. Şi când aţi făcut totul, „[rămâneţi] în picioare”33 şi „veţi vedea salvarea pe care v-o va da Domnul”34. Vă asigur că salvarea Sa va veni, eliberându-vă pe voi şi pe cei ai voştri de fiecare rău. Mărturisesc astfel, în numele Domnului Isus Hristos, amin

Tragedia veacurilor

Capitolul 30 — Vrăjmășia dintre om și Satana

“Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul.” (Geneza 3, 15). Sentința divină pronunțată împotriva lui Satana după căderea omului era la rândul ei o profeție, cuprinzând toate veacurile până la sfârțitul timpului și prevestind marele conflict care urma să angajeze toate rasele de oameni ce aveau să locuiască pe fața pământului. TV 505.1

Dumnezeu spune: “Voi pune vrăjmășie”. Această vrăjmășie nu se arată în mod natural. Când omul a călcat Legea divină, firea lui a devenit păcătoasă și el era în armonie, și nu în luptă cu Satana. În mod natural, nu există vrăjmășie între omul păcătos și începătorul păcatului. Amândoi au devenit răi prin apostazie. Cel decăzut nu-și găsește odihnă niciodată, în afară de cazul când câștigă simpatie și sprijin, făcându-i și pe alții să-i urmeze exemplul. Pentru motivul acesta, îngerii căzuți și oamenii nelegiuiți se unesc într-o tovărășie disperată. Dacă Dumnezeu n-ar fi intervenit în mod deosebit, Satana și omul s-ar fi unit într-o alianță împotriva cerului; și, în loc să nutrească vrăjmășie contra lui Satana, întreaga familie omenească s-ar fi unit în împotrivire contra lui Dumnezeu. TV 505.2

Satana l-a dus pe om la păcat, așa cum i-a făcut pe îngeri să se răzvrătească, pentru a-și asigura în felul acesta colaborarea în lupta lui împotriva cerului. Între el și îngerii căzuți n-a fost nici o deosebire în ceea ce privește ura lor față de Hristos; în timp ce toate celelalte puncte erau în discordie, ei erau strâns uniți în opoziția lor contra autorității Conducătorului universului. Dar când Satana a auzit declarația că avea să fie vrăjmășie între el și femeie, între sămânța lui și sămânța ei, a știut că eforturile lui pentru a corupe firea omenească urmau să fie zădărnicite; că prin anumite mijloace omul avea să fie în stare să reziste puterii sale. TV 505.3

Vrăjmășia lui Satana împotriva neamului omenesc este aprinsă pentru că, prin Hristos, el este obiectul iubirii și grijii lui Dumnezeu. El dorește să zădărnicească planul divin pentru răscumpărarea omului, ca să arunce dezonoare asupra lui Dumnezeu, desfigurând și întinând lucrarea mâinilor Sale; el voia să producă amărăciune în ceruri și să umple pământul de blestem și pustiire. Și el arată tot acest rău ca fiind urmarea lucrării lui Dumnezeu prin crearea omului. TV 506.1

Harul pe care Hristos îl sădește în suflet este acela care creează în om vrăjmășia contra lui Satana. Fără acest har transformator și această putere înnoitoare, omul ar fi sclavul lui Satana, un rob totdeauna gata să împlinească pretențiile lui. Dar principiul nou în suflet creează conflict acolo unde până atunci fusese pace. Puterea pe care o împărtășește Hristos îl face pe om în stare să reziste tiranului și uzurpatorului. Pretutindeni unde se vede oroare față de păcat, în loc de iubire față de el, oriunde se rezistă acestor patimi care au pus stăpânire pe suflet și sunt biruite, acolo se vede efectul unui principiu întru totul de sus. TV 506.2

Antagonismul care există între spiritul lui Hristos și spiritul lui Satana s-a dat pe față în modul cel mai pronunțat în felul în care lumea L-a primit pe Isus. Iudeii au ajuns să-L lepede nu atât de mult pentru că a venit fără bogăție lumească, pompă sau grandoare. Ei au văzut că El deținea puterea care avea să facă mai mult decât să compenseze lipsa acestor avantaje exterioare. Însă curăția și sfințenia lui Hristos I-au atras ura celor nelegiuiți. Viața Lui de lepădare de sine și consacrarea Lui fără păcat erau o mustrare continuă pentru un popor mândru și senzual. Aceasta a provocat vrăjmășia împotriva Fiului lui Dumnezeu. Satana și îngerii cei răi s-au unit cu oamenii păcătoși. Toate forțele apostaziei au conspirat împotriva Luptătorului pentru adevăr. TV 506.3

Aceeași vrăjmășie care s-a dovedit față de Maestru s-a manifestat și față de urmașii lui Hristos. Toți aceia care văd caracterul respingător al păcatului și cu putere de sus rezistă ispitei vor trezi cu siguranță ura lui Satana și a supușilor săi. Ura față de principiile cele curate ale adevărului, precum și mustrarea și prigonirea apărătorilor lui vor exista atâta vreme cât există păcat și păcătoși. Urmașii lui Hristos și slujitorii lui Satana nu se pot armoniza. Rușinea crucii nu a încetat. “Toți aceia care vor să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniți” (2 Timotei 3, 12). TV 507.1

Agenții lui Satana lucrează continuu sub conducerea lui pentru a întări autoritatea și a clădi împărăția lui în opoziție cu guvernarea lui Dumnezeu. În scopul acesta, ei caută să-i amăgească pe urmașii lui Hristos și să-i abată de la ascultarea de El. Asemenea conducătorului lor, ei interpretează greșit și pervertesc Scripturile pentru a-și atinge scopul. După cum Satana a încercat să arunce ocara asupra lui Dumnezeu, tot așa și agenții lui caută să calomnieze poporul lui Dumnezeu. Spiritul care L-a dus pe Hristos la moarte îi inspiră și pe cei răi să-i nimicească pe urmașii Lui. Toate acestea sunt prevestite în acea primă profeție: “Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei”. Și aceasta va continua până la încheierea timpului. TV 507.2

Satana își adună toate forțele și aruncă toată puterea în luptă. De ce oare nu întâlnește o împotrivire mai mare? De ce soldații lui Hristos sunt atât de adormiți și indiferenți? Pentru că, în realitate, au o legătură slabă cu Hristos; pentru că sunt atât de lipsiți de Duhul Său. Păcatul nu este pentru ei atât de respingător și de oribil cum a fost pentru Domnul lor. Ei nu se împotrivesc, așa cum a făcut Hristos, cu rezistență hotărâtă și categorică. Ei nu-și dau seama de răul nespus de mare și de răutatea păcatului și sunt orbiți atât de caracterul, cât și de puterea prințului întunericului. Se dă pe față puțină vrăjmășie contra lui Satana și a lucrărilor lui, pentru că este o lipsă de cunoaștere atât de mare cu privire la puterea și la răutatea lui, cât și la marea întindere a luptei sale împotriva lui Hristos și a bisericii Sale. Aici mulți sunt amăgiți. Ei nu știu că vrăjmașul lor este un general puternic, care stăpânește mințile îngerilor răi, și că, prin planuri bine puse la punct și prin mașinații pricepute, el luptă împotriva lui Hristos, pentru a împiedica mântuirea sufletelor. Printre aceia care poartă numele de creștini și chiar printre lucrătorii Evangheliei, rareori se aude vreo referire la Satana, afară poate doar de o menționare incidentală de la amvon. Ei trec cu vederea dovezile activității și succesului lui continuu; ei neglijează multele avertismente cu privire la viclenia lui; ei par să ignore chiar și existența lui. TV 507.3

În timp ce oamenii nu cunosc planurile lui, acest dușman veghetor este în orice clipă pe urmele lor. El se amestecă în toate domeniile căminului, pe toate străzile orașelor noastre, în biserici, în consiliile naționale, în tribunale, încurcând, amăgind, seducând, ruinând pretutindeni sufletele și trupurile bărbaților, femeilor și copiilor, distrugând familii, semănând ură, concurență, luptă, răzvrătire, crimă. Iar lumea creștină pare să privească aceste lucruri ca și când Dumnezeu le-ar fi rânduit și trebuie să existe. TV 508.1

Satana caută continuu să-l învingă pe poporul lui Dumnezeu, dărâmând barierele care-l despart de lume. Israelul din vechime a fost ademenit la păcat atunci când s-a aventurat în asociere interzisă cu păgânii. În același fel este rătăcit și Israelul modern, “a cărui minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4, 4). Toți aceia care nu sunt urmașii hotărâți ai lui Hristos sunt slujitorii lui Satana. În inima nerenăscută este iubire față de păcat și o dispoziție de a-l hrăni și a-l scuza. Dar în inima renăscută este ură față de păcat și o rezistență hotărâtă împotriva lui. Când creștinii aleg societatea celor nelegiuiți și necredincioși, ei se expun ispitei. Satana se ascunde și, pe neobservate, trage vălul lui amăgitor pe ochii lor. Ei nu văd că o astfel de tovărășie este intenționată ca să le producă pagube; și dacă devin tot mai asemenea lumii în caracter, în vorbire și în fapte, ei ajung din ce în ce mai orbiți. TV 508.2

Conformarea față de obiceiurile lumii convertește biserica spre lume; ea niciodată nu convertește lumea la Hristos. Prietenia cu păcatul îl va face în mod inevitabil să pară mai puțin respingător. Acela care alege să se unească cu slujitorii lui Satana în curând nu se va mai teme de stăpânul lor. Când pe calea datoriei suntem aduși în încercări, așa cum a fost Daniel la curtea împăratului, putem fi siguri că Dumnezeu ne va ocroti; dar, dacă ne așezăm în calea ispitei, mai curând sau mai târziu vom cădea. TV 509.1

Ispititorul lucrează adesea cu cel mai mare succes prin aceia care sunt cel mai puțin bănuiți că sunt sub stăpânirea lui. Cei înzestrați cu talente și educație sunt admirați și onorați, de parcă aceste calități ar putea înlocui lipsa temerii lor de Dumnezeu sau le-ar da dreptul la favoarea Sa. Talentul și cultura sunt în ele însele darurile lui Dumnezeu, dar, atunci când acestea sunt socotite că pot înlocui evlavia, când în loc să aducă sufletul mai aproape de Dumnezeu îl îndepărtează de El, atunci ele devin un blestem și o cursă. În mintea multora predomină părerea că tot ce apare ca fiind curtenie sau rafinament trebuie, într-un anumit sens, să-I aparțină lui Hristos. Niciodată n-a fost o greșeală mai mare ca aceasta. Aceste calități trebuie să onoreze caracterul oricărui creștin, căci ele vor exercita o influență puternică în favoarea religiei adevărate; dar trebuie să fie consacrate lui Dumnezeu, căci altfel sunt o putere spre rău. Mulți bărbați cu o inteligență cultivată și cu maniere plăcute, care nu se coboară la ceea ce este în general socotit ca o faptă imorală, sunt doar o unealtă lustruită în mâinile lui Satana. Caracterul amăgitor și înșelător al influenței și al exemplului acestora face din ei niște dușmani mult mai periculoși pentru cauza lui Hristos decât cei care sunt necultivați și neștiutori. TV 509.2

Prin rugăciune stăruitoare și prin dependență de Dumnezeu, Solomon a primit înțelepciunea care a provocat uimirea și admirația lumii. Dar a căzut pradă ispitei atunci când s-a îndepărtat de la Izvorul puterii lui și a plecat, încrezându-se în sine. Atunci, puterile minunate, revărsate peste cel mai înțelept dintre regi, au făcut din el doar un mijloc mai eficient al vrăjmașului sufletelor. TV 509.3

Când Satana caută continuu să le orbească mințile față de acest fapt, creștinii să nu uite niciodată că ei “nu se luptă împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești” (Efeseni 6, 12). Avertizarea inspirată străbate veacurile până în timpul nostru: “Fiți treji și vegheați! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8). “Îmbrăcați-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteți ține piept împotriva uneltirilor diavolului” (Efeseni 6, 11). TV 510.1

Din zilele lui Adam și până în vremea noastră, marele nostru vrăjmaș și-a exercitat puterea de a prigoni și de a distruge. El se pregătește acum pentru ultima lui campanie împotriva bisericii. Toți aceia care caută să-L urmeze pe Isus vor ajunge în conflict cu acest vrăjmaș neînduplecat. Cu cât creștinul imită Modelul divin, cu atât mai sigur va deveni o țintă a atacurilor lui Satana. Toți aceia care sunt angajați în mod activ în lucrarea lui Dumnezeu, căutând să demaște amăgirile celui rău și să-L prezinte pe Hristos înaintea oamenilor, se vor putea uni cu mărturisirea lui Pavel, în care vorbește despre slujirea lui Dumnezeu cu toată umilința sufletului, cu multe lacrimi și ispite. TV 510.2

Satana L-a atacat pe Hristos cu ispitele cele mai amăgitoare și mai cumplite, dar a fost respins de fiecare dată. Acele lupte au fost duse în favoarea noastră; biruințele acelea ne fac pe noi în stare să biruim. Hristos va da putere tuturor acelora care-L caută. Nici un om nu poate fi biruit de Satana fără consimțământul lui. Ispititorul nu are putere să stăpânească voința sau să constrângă sufletul ca să păcătuiască. El poate întrista, dar nu poate contamina. El poate provoca agonie, dar nu poate mânji. Faptul că Hristos a biruit ar trebui să le inspire urmașilor Lui curaj de a lupta bărbătește în lupta împotriva păcatului și a lui Satana.

Ce poate sau nu poate face Satan

Dr. Peter Masters

Vindecătorii carismatici încearcă să credibilizeze afirmaţia că demonii sunt acolo unde îi vede omul. În opinia lor, numeroşi oameni, necredincioşi şi creştini deopotrivă, sunt victimele unor forme mai grave sau mai uşoare de posedare demonică fără ca măcar să fie conştienţi de această situaţie. Surprinzător este faptul că majoritatea covârşitoare a pastorilor evanghelici tradiţionali din Occident se confruntă destul de rar cu posedarea demonică aşa cum este descrisă ea în Noul Testament (această manifestare teribilă se întâlneşte mai degrabă în Orient). Dar cu toate acestea, vindecătorii carismatici consideră că au de luptat cu victimele demonilor în fiecare zi; sau demonii sunt atât de necugetaţi încât se lasă atraşi de exorcişti precum moliile de lumina becului, sau aceşti oameni decid să vadă demoni oriîncotro privesc.

Necazul este că exorciştii au dezvoltat o mentalitate combativă apropiată de atitudinea pe care a avut-o Roma faţă de duhurile rele în perioada cea mai neagră a istoriei sale. În loc să vadă lupta spirituală aşa cum este ea prezentată în Biblie, unde lupta împotriva diavolului se duce cu armele rugăciunii, predicării, mărturiei, trăirii în evlavie, ascultării de Scriptură şi ale credinţei în promisiuni, aceşti aşa-zişi exorcişti vor să intre în luptă corp la corp, să simtă, să vadă şi să audă puterile întunericului şi să le lovească prin dramatice rostiri autoritare. Acest tablou nu seamănă deloc cu imaginea luptei spirituale zugrăvită de Pavel în Efeseni 6:10-20. Noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui – zice Pavel – însă vindecătorii carismatici par să caute un duşman pe care aproape să-l poată atinge. Ei nu se mulţumesc să se împotrivească puterii extraordinare a ispitei şi influenţei satanice, ci vor să aibă de-a face cu însăşi prezenţa diavolului în forma posedării demonice.

Pavel nu ne cere să interpretăm nenumăratele probleme fizice şi emoţionale ca pe dovezi ale prezenţei unui demon într-o anumită parte a fiinţei noastre, şi nici să lovim în acest inamic printr-un atac verbal direct. Pavel ne învaţă că lupta noastră se duce împotriva unor puteri nevăzute şi în general necunoscute – forţele spirituale ale răului din locurile cereşti (adică din lumea spirituală). El ne spune că noi trebuie să folosim armura şi armele primite din partea lui Dumnezeu pentru că acestea ne izolează şi ne apără de comunicarea directă sau de contactul spiritual apropiat cu oştirile întunericului, permiţându-ne în acelaşi timp să ne împotrivim influenţei diavolului şi să purtăm cu succes războiul evanghelistic îndreptat împotriva acestuia.

Unele dintre cele mai ciudate afirmaţii se regăsesc în textele dedicate posedării demonice scrise de autori care au îmbrăţişat modul de gândire carismatic. Aceste capitole sunt încărcate de concepte care atârnă într-un echilibru instabil între superstiţiile Romei medievale şi noţiunile prezente în religiile păgâne din Orient. John Wimber reprezintă punctul de vedere al multor vindecători atunci când declară: „Suntem chemaţi să eliberăm teritorii pentru Isus Cristos, să recuperăm terenul pe care l-au cucerit duhurile înşelătoare … Atunci când biruim în acest război, victimele puterii lui Satan sunt eliberate … Trebuie să ne confruntăm duşmanul; trebuie să luptăm. La fel ca Isus Însuşi, avem un lucru de făcut: să proclamăm Împărăţia lui Dumnezeu şi să o demonstrăm prin vindecarea bolnavilor şi alungarea demonilor.”

Alţi adepţi ai teoriei vindecării rezonează cu aceste afirmaţii, spunând că Isus le-a dat ucenicilor autoritatea şi puterea Lui asupra demonilor, pentru ca şi ucenicii (şi noi de asemenea) să poată exercita autoritatea domniei lui Dumnezeu peste puterile întunericului. Făcând astfel de afirmaţii, ei se bazează încă o dată pe trimiterea celor doisprezece ucenici (şi a celor şaptezeci) în oraşele din Israel ca să vestească venirea Împărăţiei lui Cristos. Am văzut deja că este greşit să considerăm aceste misiuni unice ca un tipar pentru lucrarea permanentă a bisericii.[1] Promisiunea Domnului conform căreia lucrarea apostolilor credincioşi va fi însoţită de semne speciale (Marcu 16) este citată şi ea în mod greşit ca o justificare pentru lucrarea de exorcizare făcută de creştinii din zilele noastre. Absenţa dovezilor textuale plauzibile devine însă şi mai evidentă atunci când scriitori precum Colin Urquhart sunt obligaţi să apeleze la cuvintele Domnului nostru din Matei 18:18 – Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.

Oricine citeşte Matei 18 îşi dă seama că abordarea carismatică a acestui verset nu este altceva decât o interpretare superficială a Bibliei, întrucât cuvintele citate nu au nimic de-a face cu eliberarea oamenilor de demoni. Ele se referă la disciplina bisericii şi la modul în care trebuie să ne raportăm la creştinii care au un comportament păcătos. Tocmai presărând astfel de texte prin scrierile lor, aceşti autori încearcă să confere credibilitate exorcizării demonilor. Trebuie să ne aducem aminte încă o dată că ei nu ajung la aceste idei studiind Biblia, ci reacţionând la propriile lor gânduri, meditaţii şi visuri ca şi cum acestea ar fi mesaje inspirate venite din partea lui Dumnezeu.

Sunt capabili demonii să cauzeze boli?

Ce anume pot face demonii, în opinia vindecătorilor carismatici? Se presupune că ei s-ar afla în spatele multor afecţiuni fizice şi psihice şi că intră în oameni (într-o măsură mai mare sau mai mică) pentru a-i controla în întregime, sau doar în anumite aspecte ale vieţilor lor. Autorii carismatici se contrazic mereu în chestiuni de detaliu, însă cu toţii sunt de acord că şi în cazul creştinilor este posibilă (şi chiar răspândită) o anumită formă de locuire demonică. John Wimber încearcă să demonstreze că demonii pot fi cauza multora dintre bolile noastre, bazându-se pe cinci texte biblice. Acestea arată, în opinia lui, că demonii pot provoca muţenie, orbire, epilepsie, febră mare şi paralizie, însă ca de obicei, textele citate sunt folosite într-un mod complet greşit. Trei dintre ele se referă la oameni care erau posedaţi de demoni şi a căror stare fizică era manifestarea exterioară a condiţiei lor teribile.[2] Unul dintre texte vorbeşte despre vindecarea soacrei lui Petru, dar nu spune absolut nimic despre demoni! Wimber presupune că este vorba de un demon pur şi simplu pentru că Isus a „certat” febra. (În altă parte citim că El a certat vântul şi valurile, aşa că John Wimber crede, probabil, că şi acestea pot fi posedate de demoni.)

Singurul text citat de Wimber care ar putea fi luat drept dovadă că un demon poate fi cauza unei boli fără să „posede” persoana în cauză este Luca 13:10-17, unde citim despre femeia care era infirmă de optsprezece ani din pricina unui duh de neputinţă. Este clar însă că sărmana femeie era posedată, întrucât Isus o descrie mai târziu şi spune despre ea că Satana o ţinea legată. Ea era doar o prizonieră ale cărei suferinţe fizice îngrozitoare erau o manifestare exterioară şi o dovadă a căderii ei în captivitatea demonică. Evangheliile fac deosebirea între bolile având cauze „naturale” şi cele produse de posedarea demonică, şi nu există dovezi biblice care să justifice ideea că demonii pot provoca boli fără să posede total persoana în cauză.

Singurul caz din Biblie în care o persoană a suferit o boală cauzată de Satan fără să fie posedată demonic este cazul lui Iov. Pentru a se atinge însă de Iov, Satan a trebuit să primească o dezlegare specială din partea lui Dumnezeu. Aceasta confirmă fără urmă de îndoială că Satan şi demonii săi nu au puterea de a cauza boli în mod obişnuit (altfel decât ca o consecinţă a posesiei demonice). Prin urmare, vindecătorii carismatici care le spun oamenilor într-un mod autoritar că unele dintre bolile lor sunt de origine demonică nu respectă învăţătura Bibliei referitoare la limitele puterii demonilor şi nu urmează exemplul lăsat de Domnul Isus şi de apostolii Săi. Când anume au tratat aceştia o boală a unui om neposedat ca şi cum ar fi fost vorba de un demon ce trebuia scos dintr-un organ al corpului, dintr-o încheietură, o mână sau un picior? Astfel de idei abundă în religiile păgâne, dar nu şi în Biblie. Conform Bibliei, bolile de care suferă oamenii neposedaţi nu se datorează prezenţei demonilor în trup, astfel că intenţia de a le vindeca prin alungarea demonilor este complet absurdă.

Cum putem şti dacă cineva este demonizat?

Dacă demonii nu pot ocupa în mod obişnuit părţi ale trupului pentru a cauza îmbolnăviri, ce se poate spune despre posedarea demonică a întregii persoane? Sunt îndreptăţiţi vindecătorii carismatici să vadă oameni posedaţi la fiecare colţ de stradă? În această chestiune, toţi vindecătorii par să fi uitat de poziţia teologică fundamentală pe care a avut-o majoritatea învăţătorilor creştini de-a lungul generaţiilor – şi anume că Domnul Isus, la venirea Lui, a pus capăt puterii lui Satan şi a duhurilor sale de a intra după bunul lor plac în sufletele oamenilor şi a le poseda. Unul dintre semnele mari ale venirii Sale ca Mesia, care a marcat începutul veacului Evangheliei, a fost limitarea radicală impusă puterilor întunericului în această privinţă.

Creştinii evanghelici tradiţionali susţin că de atunci încoace, posedarea demonică poate avea loc numai acolo unde există o formă foarte puternică de solicitare sau supunere a intervenţiei demonice, cum ar fi supunerea sau interacţiunea cu forţele oculte. Conform Scripturii, idolatria, vrăjitoria, satanismul sau un stil de viaţă dedicat în totalitate unor scopuri diabolice sunt factorii care-i pot face pe oameni vulnerabili la o invazie demonică, însă este sigur că demonilor li s-a interzis să intre în sufletele oamenilor după bunul lor plac.[3] Contrar acestei poziţii, toţi cei care apără vindecarea carismatică pornesc de la premisa că amploarea fenomenului demonizării este aceeaşi ca şi în zilele lui Cristos. Pentru că situaţiile reale de posedare demonică se întâlnesc totuşi foarte rar în practică, ei trebuie să trişeze şi să mute ţinta în funcţie de unde au tras săgeata, deformând complet imaginea posedării demonice.

În Biblie, oamenii posedaţi de demoni aveau crize teribile de isterie, strigau cu voci care nu erau ale lor, dădeau dovadă de o forţă fizică ieşită din comun, erau cuprinşi de nebunie, aveau abilităţi de clarviziune şi uneori îşi pierdeau auzul, vorbirea, vederea sau mobilitatea din pricina forţei care punea stăpânire pe ei. Ei îi recunoşteau pe Cristos şi pe slujitorii Săi şi adeseori se manifestau verbal împotriva lor prin ţipete. Manifestările acestui tip de posesie erau atât de îngrozitoare şi de evidente, încât familia celui posedat nu avea îndoieli că persoana în cauză era cu adevărat posedată demonic. În schimb, „demonizaţii” lui John Wimber prezintă de obicei simptome atât de diferite de cele pe care le descrie Biblia, încât autorul poate spune: „Cei mai mulţi dintre demonizaţi nu sunt conştienţi de starea în care se află.” Familia şi prietenii lor sunt uimiţi – şi chiar şocaţi – când află lucrul acesta! Simptomele obişnuite descrie de el nu seamănă deloc cu posedarea demonică menţionată în Biblie!

Probabil că tocmai pentru a evita penibilul acestei situaţii, Wimber a decis să nu folosească expresia „posedare demonică”, ci a ales un termen mai general – „demonizat”. Această mostră utilă de terminologie recent apărută permite oarecum un concept de activitate demonică mai larg şi mai general decât cel pe care-l găsim în Biblie. Cum nu mai trebuie să explice de ce suferinzii lor nu prezintă simptomele descrise în Biblie, vindecători precum John Wimber pot arăta pe loc cu degetul oameni pe care-i declară „demonizaţi” de tot felul de duhuri rele.

De unde ştim dacă cineva este „demonizat”? Care sunt textele spre care ne îndreaptă atenţia John Wimber (sau oricare alt autor carismatic) în căutarea criteriilor după care să punem un diagnostic? Răspunsul este că nu există nici un astfel de text. Lista de simptome întocmită de Wimber nu este luată din Biblie, ci din propria imaginaţie a autorului. Ni se spune că cineva poate fi demonizat dacă este dependent de droguri sau alcool sau dacă cedează în mod repetat în faţa poftelor, păcatului sexual, minciunii, hoţiei, crimei sau tulburărilor de alimentaţie (de la îmbuibare, la anorexie).

Tot astfel, cineva ar putea fi demonizat dacă este cuprins de deprimare, anxietate, nervozitate, ură de sine, resentimente sau de un spirit neiertător. Alte posibile semne ale demonizării includ bolile cronice (mai ales dacă sunt ereditare!) şi situaţiile familiale problematice afectate de alcoolism sau abuzuri sexuale. Se spune că experienţe traumatizante precum violul, abandonul sau accidentele rutiere pot fi căi pe care demonii pot intra în vieţile creştinilor şi necreştinilor deopotrivă.

Nu toţi cei ce suferă de aceste probleme sunt neapărat demonizaţi, ne asigură autorii, dar mulţi sunt. Atunci cum ştim cine este şi cine nu? Cum ne-a obişnuit deja John Wimber, în căutarea răspunsului suntem duşi departe de Scriptură, care în opinia lui este absolut inutilă pentru astfel de lucruri, iar credinţa noastră este dirijată spre oameni (ca Wimber însuşi) care, fiind nişte super-creştini înzestraţi cu daruri extraordinare, sunt echipaţi să pună astfel de diagnostice. Este nevoie de oameni care au darul deosebirii duhurilor şi care primesc în mod supranatural informaţii despre situaţia în care se află suferindul. Numai ei îşi pot da seama dacă persoana în cauză este demonizată sau nu. În contrast total cu această practică, pasaje biblice precum Matei 4:24 sau 8:16 ne arată că adevărata posedare demonică era atât de diferită de bolile „obişnuite” (fizice sau psihice) încât era uşor de recunoscut şi de identificat.

Pot demonii să-i posede pe credincioşi?

În opinia lui John Wimber, creştinii născuţi din nou pot fi controlaţi de demoni în multe aspecte ale vieţilor lor, şi este atât de dornic să-şi demonstreze afirmaţia, încât îl pune pe regele Saul în categoria credincioşilor posedaţi. „Simptomele” acestuia – crizele de mânie, crima, frica, vrăjitoria şi sinuciderea – erau, se pare, semne ale unui credincios demonizat! În Vechiul Testament Saul este, desigur, un exemplu major de necredinţă şi neascultare de Domnul, şi în nici un caz nu a fost un om în inima căruia să fi avut loc vreo lucrare a harului. Până şi Iuda trebuie pus în aceeaşi categorie (Wimber uită că acesta este descris ca fiul pierzării) în încercarea disperată de a găsi exemple biblice de creştini demonizaţi. Chiar Petru este catalogat ca „demonizat” temporar, pur şi simplu pentru că Domnul i-a spus: Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul.

Când Wimber spune despre creştini că riscă să fie „daţi pe mâna lui Satan” (demonizaţi) dacă persistă în păcate nemărturisite, el dă exemplul lui Anania şi al Safirei ca să-şi justifice afirmaţia, însă deşi cei doi au cedat, evident, în faţa ispitelor puternice ale lui Satan, nicăieri în Faptele Apostolilor nu aflăm că ar fi fost demonizaţi. Dimpotrivă, ei au fost consideraţi responsabili în mod personal şi deplin pentru păcatul lor, întrucât nu a existat nici un moment în care să fi pierdut controlul în sensul de a fi fost manipulaţi de un demon. Mai mult, ideea că cei doi ar fi fost demonizaţi ne duce la concluzia că Petru a greşit atunci când i-a mustrat atât de aspru. El ar fi trebuit să facă ce ar fi făcut orice ucenic al lui Wimber: să poruncească demonului (sau demonilor) să plece. Petru ar fi trebuit să-şi folosească „autoritatea Împărăţiei” (aşa cum o numesc aceşti autori) în supunere faţă de presupusa poruncă din Marcu 16. Cât de diferită ar fi cartea Faptele Apostolilor dacă apostolii ar fi acţionat conform învăţăturii carismaticilor extremişti de astăzi.

John Wimber cade în ridicol când ne spune că ar putea apărea situaţii în care creştinii să fie demonizaţi fără să ştie pentru că demonii moşteniţi de la părinţii lor n-au fost alungaţi niciodată. Nici măcar Wimber nu poate aduce vreun text biblic care să justifice această învăţătură, aşa că este obligat să caute confirmarea în practica bisericii romane din secolul al treilea, care îi trecea pe toţi noii convertiţi prin ritualul exorcizării pentru a scoate afară duhurile rele.

Unii vindecători carismatici resping ideea potrivit căreia creştinii pot fi demonizaţi, însă indiferent de termenii pe care-i folosesc, într-un final toţi afirmă că demonii pot invada sufletul sau trupul credinciosului într-o formă sau alta. Colin Urquhart, de exemplu, afirmă despre creştini că nu pot fi posedaţi, dar pot fi asupriţi. El nu face însă decât un joc de cuvinte, întrucât ne învaţă că „asupritorii” trebuie obligaţi printr-o poruncă expresă să plece şi să-i elibereze pe oameni. Formula folosită de el arată că asupritorii trebuie alungaţi printr-o poruncă – „şi asuprirea înfrântă în Numele lui Isus şi prin puterea sângelui Său.”

Colin Urquhart nu spune cu nimic mai mult decât John Wimber despre cum putem şti dacă un credincios este asuprit de un demon. Tot ce poate spune el este că „simţi ca şi cum ai fi într-o cuşcă sau într-o temniţă şi ai nevoie să fii eliberat; sau ca şi cum un nor mare şi apăsător s-ar fi coborât peste tine şi ţi-e foarte greu să-L lauzi pe Dumnezeu sau să te rogi.” Întrucât o astfel de experienţă nu este produsă neapărat de demoni, cum putem şti când este efectul prezenţei demonilor şi când nu? Se ridică astfel încă o dată marea problemă a diagnozei, însă nici Urquhart n-o poate rezolva. Din nefericire, suntem lăsaţi în totalitate la mila închipuirilor noastre subiective – sau a acelor oameni despre care se presupune că ar avea darul deosebirii duhurilor. Imaginaţia domneşte!

Bineînţeles că aceşti autori nu pot indica nici un criteriu biblic după care să se facă diagnosticarea posedării sau asupririi demonice în cazul credincioşilor pentru că Biblia nu vorbeşte nicăieri despre aşa ceva. Mai mult, Biblia nu spune că demonii trebuie alungaţi „prin puterea sângelui”, cum susţine Urquhart. De fapt, această formulă primitivă de exorcizare ţine de sfera poveştilor cu vampiri, şi dacă vampirul este speriat cu lumina reflectată de un crucifix din argint, aici demonul este alungat de un creştin care rosteşte pe un ton imperativ o formulă ce conţine referirea la Numele şi la sângele lui Isus.

În Evul Mediu, călugării romani şi-au umplut buzunarele transformând sângele lui Cristos într-o formulă magică, iar în ziua de azi, numeroşi exorcişti au lucrări înfloritoare folosind mijloace similare. Invocarea sângelui Mielului nu trebuie folosită ca o incantaţie sau ca o vrajă cu care să-i speriem pe demoni. Apocalipsa 12:11 ne spune că sfinţii l-au biruit pe diavolul pentru că erau acoperiţi  de sângele Mielului, şi nu pentru că ar fi rostit o formulă magică referitoare la el. De asemenea, ei au biruit prin cuvântul mărturiei lor şi prin loialitatea lor dusă cu abnegaţie până la capăt.

În cazul creştinilor care ajung la concluzia că sunt demonizaţi sau asupriţi, cei mai mulţi autori carismatici sunt de părere că auto-exorcizarea poate fi realizată fără ajutorul unei alte persoane, însă consecinţele tragice ale acestor idei în vieţile credincioşilor sunt uşor de anticipat. Închipuiţi-vă efectul demoralizator al acestor convingeri asupra multor oameni bolnavi sau deprimaţi când ar afla că problemele lor se datorează demonilor. Şi dacă s-ar chinui să-i poruncească demonului să plece din viaţa lor, doar ca să constate că nu se schimbă nimic? Imaginaţi-vă agonia şi poate chiar groaza cu care ar trage concluzia că demonul încă stăpâneşte peste fiinţa lor! Sau ce am face cu credincioşii care, într-un mod pervers, nu s-ar mai considera răspunzători pentru păcatele lor, dând vina pentru ele pe asuprirea demonică?

Cum rămâne apoi cu mângâierea şi consolarea de care ar fi privaţi credincioşii din cauză că promisiunile protective ale lui Dumnezeu sunt făcute ţăndări de această teorie care spune că demonii din iad pot pătrunde în fiinţele lor, chiar dacă trupurile lor sunt temple ale Duhului Sfânt? Cu siguranţă, creştinii trebuie să ducă o luptă extraordinară împotriva amăgirilor şi ispitelor diavolului, însă nicăieri în Noul Testament împotrivirea faţă de ispite nu se face printr-un proces în care i se porunceşte demonului să-şi desfacă ghearele şi să plece din mintea sau din trupul creştinului. Creştinii se împotrivesc lui Satan atunci când rezistă ispitelor acestuia. Sau, dacă el îi asaltează cu idei care conduc la descurajare şi depresie, ei caută să se ţină strâns de mângâierea şi promisiunile din Cuvântul lui Dumnezeu.

Când Iacov zice: Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi, el ne învaţă că putem face lucrul acesta dacă ne apropiem de Dumnezeu, ne curăţim mâinile şi inimile, plângem pentru păcatele noastre şi ne smerim înaintea Domnului pentru ca El să ne poată înălţa. Iacov nu spune că ar trebui să poruncim demonului sau demonilor să plece, invocând sângele lui Isus, după cum nu spune lucrul acesta nici un alt autor din Noul Testament. Cum explică extremiştii carismatici faptul că Domnul a făcut ca biserica Lui să aştepte, pesemne, 2000 de ani până când au apărut „apostolii” moderni care să completeze învăţătura Bibliei?

Este absolut imposibil ca un demon să locuiască împreună cu Duhul Sfânt în trupul sau în sufletul unui credincios adevărat. Pavel întreabă retoric: Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? (1 Corinteni 6:19). Dacă a existat o convertire adevărată, locuirea Duhului Sfânt este permanentă şi veşnică, pentru că avem promisiunea Mântuitorului în sensul acesta: Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului … căci rămâne cu voi, şi va fi în voi (Ioan 14:16-17).

Autorii carismatici fac apel adeseori la cuvintele lui Pavel din 2 Timotei 2:26 unde se vorbeşte despre oamenii care se află prinşi în capcana diavolului, fiind prizonierii acestuia. Ei susţin că aceşti oameni sunt credincioşi care au ajuns să fie posedaţi de demoni, însă oricine citeşte acest pasaj îşi dă seama că nu este aşa. Pavel precizează că mesagerii Domnului trebuie să fie în stare să înveţe pe alţii – să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia (2 Timotei 2:25-26).

Ar trebui să fie clar că cei despre care se vorbeşte aici sunt oameni care se împotrivesc cu încăpăţânare Evangheliei şi care au nevoie de pocăinţă şi mântuire. De asemenea, ar trebui să fie evident faptul că ei nu sunt posedaţi, ci doar fac voia lui Satan răspunzând la toate ispitele acestuia, cum fac mulţi oameni lumeşti. Există o diferenţă uriaşă între a ceda ispitelor lui Satan şi a fi posedat de demoni!

Extinderea posesiei demonice asupra adevăraţilor credincioşi în Cristos este imposibilă din punct de vedere teologic, aici intrând şi acel tip de posesie pe care Urquhart şi alţii îl numesc „asuprire”.

Trebuie să vorbim cu demonii în ziua de azi?

Am putea petrece mult timp comentând pe marginea contradicţiilor majore care apar între cei mai de seamă autori pro-vindecare, însă este suficient un singur exemplu – procedura de alungare a demonului. Unii autori susţin cu tărie că exorcistul trebuie să afle mai întâi numele demonilor pe care trebuie să-i alunge (de ex: Wimber – „Niciodată nu pronunţ cuvântul demon până când nu vorbesc mai întâi cu demonul … Îi spun: În Numele lui Isus, îţi poruncesc, duhule, să-mi spui care-ţi este numele.”) Un alt mare vindecător şi exorcist de talie internaţională afirmă însă că această procedură este absurdă şi inutilă, pentru că odată ce exorcistul primeşte autoritatea asupra demonilor, trebuie să-i poată alunga pe loc. Orice rugăciune oricât de lungă şi orice încercare de a afla numele demonilor sunt considerate inutile.

Adevărul este că toţi aceşti învăţători greşesc grav, pentru că Dumnezeu a interzis pentru totdeauna orice interacţiune verbală între poporul Său şi demoni. În afară de lucrarea de exorcizare făcută de Cristos şi de apostolii Săi ca reprezentanţi ai Lui (lucrare menită să confirme puterea Lui divină şi să ne asigure că El are putere asupra demonilor), nici o altă interacţiune directă între credincioşi şi demoni nu este permisă sau recomandată în Noul Testament.

Deuteronomul 18:10-12 este unul dintre mai multe texte care interzic în mod absolut orice formă posibilă de implicare sau interacţiune cu duhurile necurate. Dumnezeu spune: „Să nu fie la tine nimeni care … să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului.

Trebuie să înţelegem foarte bine de ce este un lucru atât de grav şi de respingător să intrăm în contact cu duhurile rele. Nu este doar o chestiune de a-I întoarce spatele lui Dumnezeu şi a ne încrede în altceva sau în altcineva decât în El. În primul rând, este un lucru rău pentru că orice tentativă de a intra în contact direct (inclusiv de a conversa) cu un duh necurat este o urâciune înaintea Domnului. Principiul din spatele acestei interdicţii este că orice comunicare directă a oamenilor cu demonii este un act cât se poate de detestabil şi de jignitor înaintea lui Dumnezeu, indiferent care ar fi scopul sau motivul. Cuvântul ebraic tradus prin urâciune înseamnă scârbos sau dezgustător. Demonii sunt fiinţe scârboase, duhuri rele pline de ură, amăgitoare şi viclene, adevărate pericole cauzatoare de moarte. Ni se interzice la modul absolut să le acordăm interes, să le punem întrebări, să le cerem ceva sau să interacţionăm cu ele în orice fel, indiferent de circumstanţe şi oricât de „bune” intenţii am avea.

Poate că vom înţelege mai bine dacă ne imaginăm reacţia unor părinţi care îşi duc copilul de un an la ţară şi constată că acesta este interesat să exploreze un şanţ plin cu dejecţii. În această situaţie, tocmai natura murdăriilor din acel şanţ este cea care-i alarmează şi îi îngrozeşte pe părinţi, şi nu motivele copilului. Un singur demon venit din abis este o forţă diabolică de milioane de ori mai scârboasă şi mai periculoasă decât orice cantitate de dejecţii. În ochii lui Dumnezeu, orice comunicare directă între copiii Săi şi duhurile întunericului este o urâciune. Carismaticii nechibzuiţi care vor să-i identifice pe demoni pentru a-i putea interoga mai apoi arată cât de puţin înţeleg din ticăloşia inimaginabilă şi din puterea subtilă a acestor duhuri.

Unul dintre nelegiuiţii enumeraţi în Deuteronomul 18:10-12 este cel ce cheamă duhurile. Sfera semantică a termenul ebraic include orice comunicare cu un duh, de la interogarea numelui acestuia până la conducerea unei şedinţe de spiritism. Un alt infractor din aceeaşi listă este cel ce dă cu ghiocul. Aici este vorba despre un „cunoscător” sau clarvăzător. Şi totuşi, numeroşi vindecători carismatici încearcă cu disperare să intre în posesia unor cunoştinţe ascunse despre oameni şi evenimente. Ceea ce ei numesc „cuvinte de înţelepciune şi cunoaştere” (pervertind termenii biblici) nu diferă cu nimic de exerciţiile de clarviziune ale spiritiştilor din vechime!

Şi mai grav este faptul că lucrătorii carismatici de azi încearcă de multe ori să afle identitatea şi intenţiile demonilor a căror prezenţă este bănuită în cei ce suferă. Unii dintre aceşti lucrători sunt, fără îndoială, nişte prefăcuţi de doi bani care îşi inventează toate aşa-zisele descoperiri. Sunt însă alţii care cred puternic în sistemul lor teologic şi care depun toate eforturile pentru a deveni deschişi şi sensibili la lumea nevăzută a demonilor, fără să-şi dea seama că Dumnezeu condamnă această activitate considerând-o adevărat spiritism. Nenumăraţi exorcişti creştini profani şi superficiali cutreieră lumea, impresionându-i pe cei slabi prin cunoştinţele lor despre duhurile rele şi cu puterea pe care pretind că ar avea-o asupra acestora. Unii sunt nişte măscărici şi mincinoşi netrebnici. Alţii sunt lucrători adevăraţi care s-au lăsat prinşi într-o avalanşă de închipuiri şi isterii. (Când întâlnesc un caz real de posedare demonică, aceştia au parte de un şoc teribil!) Există însă şi exorcişti care au reuşit să pătrundă într-o oarecare măsură în lumea spiritelor şi au devenit „cunoscători” sau spiritişti – detestabili înaintea lui Dumnezeu pentru că s-au atins de lucruri nepermise. Este absolut imposibil ca un spiritist să fie de partea Domnului, întrucât spiritismul în toate formele sale este extrem de dezgustător pentru Dumnezeu.

Privind lucrurile dintr-un alt unghi, este cazul să ne întrebăm ce spun oamenii care au convingerea că pot intra în contact direct cu demonii fără să fie pângăriţi? Ei arată cât de puţin înţeleg din păcătoşenia nemărginită şi puterea teribilă a demonilor. Ei spun, de fapt, că îi consideră mai puţin periculoşi decât criminalii de pe pământ, întrucât aceşti aşa-zişi exorcişti ar da înapoi, probabil, dacă ar trebui să confrunte un tâlhar înarmat sau un hoţ în miez de noapte. Observaţi îngâmfarea şi calmul care îi caracterizează pe aceşti exorcişti carismatici! Pentru ei, demonii sunt o nimica toată! Alungă o duzină în zece minute şi apoi predică de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Ce mesaj Îi transmit exorciştii lui Dumnezeu când înfruntă lumea duhurilor rele cu mâinile goale, ca să spunem aşa? Ei îi spun Domnului că nu au nevoie de Fiul lui Dumnezeu şi de sfinţii Lui îngeri ca să-i reprezinte în arena luptei spirituale, nevăzute. Ei nu au nevoie de un Reprezentant divin, de un Ocrotitor suveran, de un Scut şi Apărător care să-i protejeze împotriva puterilor întunericului şi a expunerii directe în faţa diavolului şi a hoardelor sale. Ei sunt în stare să pornească la luptă împotriva duşmanului, să treacă în spatele liniilor inamice şi să arunce o privire la armatele sale înşirate pentru bătălie. Exorciştii au rescris doctrinele fundamentale ale Bibliei, declarându-I lui Dumnezeu că nu mai au nevoie să fie „în Cristos” pentru a purta lupta spirituală. Cât de puternici sunt! Cât de capabili!

Numai Domnul Isus poate mustra şi alunga un demon, iar noi nu avem voie să-I subminăm preoţia! Credincioşii nu trebuie să se lase atraşi de aceste idei care pretind că adepţii lor ar putea deţine puterea şi autoritatea să identifice demonii, să li se adreseze şi să le poruncească. Dacă ne confruntăm cu o situaţie clară de posedare demonică marcată de semnele teribile pe care ni le descrie Biblia, trebuie să apelăm la rugăciune şi, când se iveşte ocazia, să-l îndemnăm pe cel posedat să vină la Cristos, singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om, ca să primească de la El mântuire şi eliberare. Noi nu le putem oferi oamenilor nici unul dintre aceste lucruri; trebuie să-i trimitem întotdeauna la Cristos.

Aceasta este de fapt predicarea – procesul de a-i trimite pe oameni la Cristos pentru împlinirea tuturor nevoilor lor spirituale, pentru că noi nu putem împlini nici una dintre ele. Carismaticii au adoptat nu numai gândirea cultelor păgâne, ci şi ideea romană de preoţie, atunci când şi-au imaginat că oamenii muritori au puterea delegată din partea lui Cristos asupra demonilor întunericului. Teribilul adevăr este că tocmai apărătorii şi exponenţii exorcismului sunt cei care se expun celor mai mari riscuri în urma contactului cu demonii, acesta fiind cu siguranţă unul dintre motivele principale pentru care Dumnezeu interzice experimentele îndrăzneţe în acest domeniu. Există o mulţime de oameni ca John Wimber care încalcă în mod repetat şi regulat porunca Domnului, căutând să interacţioneze cu demonii. În acelaşi timp, ei pun deoparte raţiunea şi se lasă conduşi de gânduri şi închipuiri aleatorii, presupunând că în felul acesta vor primi cuvinte de înţelepciune şi cunoaştere. Tocmai ei sunt cei care, mai devreme sau mai târziu, vor sta faţă în faţă cu demoni, cu duhuri adevărate, şi care, din pricina experimentelor lor cu tehnicile oculte şi cu manipularea spiritelor, vor fi extrem de vulnerabili în faţa puterii demonice.

Ne întrebăm câţi dintre aceşti carismatici extremişti au fost oameni care, induşi în eroare cu privire la mântuirea lor, au intrat plini de aroganţă într-o lucrare de exorcizare în care au fost exploataţi ei înşişi de un duh. Oare nu ar putea fi aceasta o explicaţie a faptului că unele dintre informaţiile obţinute de ei prin clarviziune au fost corecte? Nu se explică aşa faptul că uneori semnele şi minunile făcute de ei (precum semnele şi minunile profeţilor mincinoşi şi ale preoţilor din sectele păgâne de azi) par incredibil de reale? Satan şi demonii săi au o anumită putere asupra lumii materiale astfel că pot imita vindecări trupeşti şi pot abilita pe cineva să practice clarviziunea, levitaţia, telekinezia precum şi alte semne şi minuni mincinoase (2 Tesaloniceni 2:9). Nu este posibil ca unii dintre aceşti vindecători carismatici să fie ei înşişi demonizaţi?

Câteva „dovezi textuale” carismatice

Iată alte câteva exemple de pasaje din Scriptură folosite în mod greşit de John Wimber şi de alţi vindecători de seamă pentru a demonstra că lucrarea creştină din zilele noastre trebuie să includă un şir neîntrerupt de exorcizări. Cititorii sunt invitaţi să remarce modul complet greşit în care sunt folosite aceste texte.

1 Timotei 4:1: Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor. Aceste cuvinte nu spun nimic despre posedarea demonică şi nici despre alungarea demonilor. Ele descriu nişte oameni păcătoşi, dar perfect raţionali care îi învaţă pe alţii doctrine care (probabil fără ca ei să ştie lucrul acesta) sunt inventate şi plantate în minţile învăţătorilor păgâni de către demoni.

1 Petru 5:8-9: Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă. Acest pasaj vorbeşte despre împotrivirea faţă de diversele ispite ale lui Satan. Petru ne învaţă că noi putem face lucrul acesta îndeplinindu-ne în continuare îndatoririle spirituale, dar nu spune nimic despre alungarea demonilor.

Ioan 20:21: Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi. Raţionamentul aplicat la acest verset este următorul: după cum Isus a fost trimis de Tatăl să facă o serie de lucruri – inclusiv să scoată demoni din oameni – şi noi suntem trimişi să ducem mai departe lucrarea Lui în toate aspectele ei. În mod clar însă, raţionamentul este superficial şi greşit, pentru că Mântuitorul a făcut multe lucruri pe care noi nu le putem face şi pe care nu trebuie să încercăm să le copiem. De exemplu, El a venit ca să-Şi arate divinitatea şi să moară pe Calvar, lucruri pe care noi nu le putem face. Cuvintele Domnului nostru din Ioan 20 au menirea să ne asigure că avem o trimitere divină pentru lucrarea pe care o facem. Ele nu sugerează absolut deloc că trebuie să copiem fiecare lucrare şi faptă ale Domnului.

Capitol 6

Demonii nu pot pune stăpânire pe oameni după bunul lor plac

Şase motive biblice

 

Evanghelicii din trecut au adus argumente biblice solide în favoarea ipotezei că posedarea demonică la scară largă a luat sfârşit odată cu lucrarea lui Cristos înfăptuită pe pământ. De atunci încoace, spuneau înaintaşii noştri, posesia demonică poate avea loc doar atunci când oamenii se expun în mod voluntar la activitatea demonică, aşa cum se întâmplă în implicarea în spiritism. Recent însă, autorii pro-carismatici care nu cunosc teologia evanghelică tradiţională în acest domeniu au afirmat cu tărie că nu există dovezi biblice care să confirme poziţia tradiţională.

În continuare, vom prezenta şase argumente în favoarea poziţiei evanghelice clasice, împreună cu pasajele biblice care le confirmă. În opinia autorului, oricare dintre aceste argumente ar fi suficient de unul singur pentru a demola toate ideile exorciştilor carismatici. Puse laolaltă, aceste argumente sunt de-a dreptul indestructibile.

 

1. Domnul a spus că demonii vor fi îngrădiţi

Însuşi Domnul Isus Cristos a echivalat lucrarea Sa de alungare a demonilor cu restricţionarea activităţii lui Satan în perioada de la începutul veacului Evangheliei. În Luca 11:20-22, El a spus: Dar, dacă Eu scot dracii cu degetul lui Dumnezeu, Împărăţia lui Dumnezeu a ajuns până la voi. Când omul cel tare şi bine înarmat îşi păzeşte casa, averile îi sunt la adăpost. Dar dacă vine peste el unul mai tare decât el şi-l biruieşte, atunci îi ia cu sila toate armele în care se încredea, şi împarte prăzile luate de la el.

Prin aceste cuvinte, Domnul descrie perioada Vechiului Testament în care diavolul era asemenea unui bărbat puternic şi înarmat care stăpânea peste vaste regiuni ale lumii. Averile diavolului erau „la adăpost”, iar popoarele se aflau în întuneric spiritual, şi demonii care locuiau în oameni nu erau deloc deranjaţi. Nimeni nu era capabil să realizeze cu succes o exorcizare cu efecte pe termen lung. Apoi, Domnul Se descrie pe Sine venind cu degetul lui Dumnezeu, alungând demonii ca semn că El este adevăratul Mesia şi că veacul Evangheliei a început. Atacul Său violent împotriva oştirilor întunericului (al cărui punct culminant a fost la Calvar) avea să pună capăt libertăţii lui Satan de a orbi naţiunile. Biruindu-l pe Satan, Domnul nostru i-a luat armura – cercurile de fier din jurul popoarelor – făcând posibilă influenţa Evangheliei asupra omenirii.

Puterea demonilor de a pune stăpânire pe oameni după bunul lor plac trebuie inclusă, în mod logic, în această limitare a puterii lui Satan, pentru că, exercitată la nivelul individului sau naţional, această putere este la fel de nocivă. Când amăgesc popoarele, Satan şi demonii lui pun stăpânire pe minţile şi inimile oamenilor, împiedicând orice influenţe spirituale. Când un demon pune stăpânire pe un singur om, este de fapt acelaşi lucru la o altă scară. Este ca şi cum demonul ar fi ridicat un zid în jurul acelei persoane, la fel cum Satan a ridicat un zid impenetrabil de păgânism în jurul popoarelor, în zilele Vechiului Testament.

De aceea, imaginea pe care i-o zugrăveşte Noul Testament diavolului, după momentul Calvarului este aceea a unui demon supus. El nu mai poate pune stăpânire pe oameni sau pe popoare după bunul lui plac. Ca un fel de vagabond spiritual, el trebuie să trăiască pe străzi şi să-i ispitească pe oameni din afară. Totuşi, puterea lui rămâne înfiorătoare şi foarte mare, pentru că inimile oamenilor sunt deznădăjduit de rele prin natura lor. În ele există o puternică înclinaţie de a crede minciunile lui şi de a da curs ispitelor lui. Cu toate acestea, el nu mai poate pune stăpânire pe ei şi nu-i mai poate înrobi după bunul său plac. De la Calvar încoace, singura posibilitate ca demonii să posede sufletele oamenilor este ca aceştia din urmă să coopereze în mod conştient şi voluntar cu influenţele demonice şi să-şi supună vieţile înaintea acestora.

Aceeaşi legare sau, cu un alt cuvânt, îngrădirea lui Satan este menţionată şi în Marcu 3:27, unde Mântuitorul descrie în următoarele cuvinte acţiunea Sa îndreptată împotriva lui Satan: Nimeni nu poate să intre în casa unui om tare şi să-i jefuiască gospodăria, decât dacă a legat mai întâi pe omul acela tare; numai atunci îi va jefui casa. Deşi este fără doar şi poate un ispititor activ, diavolul, fiind acum un vagabond şi nicidecum un stăpân, trebuie să aibă parte de cooperarea victimelor sale. „Domnul puterii văzduhului” nu are acum nici palat, nici tron şi nici drepturi. El şi oştirile sale demonice sunt nişte duhuri rătăcitoare care trăiesc de pe urma şiretlicurilor de care sunt în stare.

Domnul Isus Cristos a pus din nou semnul egalităţii între alungarea demonilor şi îngrădirea lui Satan la Calvar, spunând: Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară (Ioan 12:31). Satan a fost aruncat afară în primul rând ca urmare a înfrângerii sale la Calvar, dar în acelaşi timp a fost „aruncat afară” în vremea lui Cristos şi în privinţa puterii sale de a poseda fiinţele umane după bunul său plac. Această ultimă activitate se include perfect în cuvintele lui Cristos – pentru că Domnul a folosit exact cuvintele (a arunca afară) care descriu o exorcizare.

Primul argument în favoarea încetării posedării demonice involuntare sau generale este acela că Domnul Isus Cristos a afirmat foarte clar că lucrarea Sa pe pământ a adus o îngrădire drastică a puterilor cu care Satan ducea în robie sufletele oamenilor.

 

2. David şi Pavel spun că puterile demonice sunt în prezent limitate

Cel de-al doilea argument este inspirat din pasaje biblice care prezic şi explică în acelaşi timp captivitatea demonilor care a început la Calvar. Psalmul 68 este o profeţie care priveşte înainte la venirea lui Cristos în lume, la biruinţa Sa împotriva puterilor întunericului, la înălţarea Sa la cer şi la domnia Sa peste Biserica Lui pe tot parcursul veacului Evangheliei. Apostolul Pavel citează psalmul în sensul acesta.

Psalmul 68 se deschide cu următoarele cuvinte – Dumnezeu Se scoală, vrăjmaşii Lui se risipesc, şi potrivnicii Lui fug dinaintea Feţei Lui. Mesia vine, iar oştirile diavolului vor fugi dinaintea Lui. Ele vor fugi în timpul umblării Sale pe pământ (căci El le va scoate din oameni) şi vor fugi, de asemenea, când El va obţine victoria la Calvar.

Când Mântuitorul Se va înălţa la cer (spune psalmul), El va primi daruri pe care le va da mai departe oamenilor: Te-ai suit pe înălţime, ai luat prinşi de război, ai luat în dar oameni; cei răzvrătiţi vor locui şi ei lângă Domnul Dumnezeu.

Se pune următoarea întrebare – Cine sunt aceşti prinşi de război şi ce sunt aceste daruri? Răspunsul ni-l dă Pavel în Efeseni 4:8 şi 11 („comentariul” său pe marginea Psalmului 68) – S-a suit sus, a luat robia roabă, şi a dat daruri oamenilor … Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători …

După ce l-a înfrânt pe Satan la Calvar, Domnul nostru S-a înălţat la cer şi, ca orice cuceritor, a luat cu el o mulţime de prizonieri. El a dezbrăcat demonii întunericului de o mulţime de puteri şi a luat de la ei o pradă de război pe care a împărţit-o urmaşilor Săi. Ce pradă de război ar fi putut lua Mântuitorul nostru de la diavolul şi oştirile sale, pe care s-o poată oferi urmaşilor Săi? Înainte de Calvar, diavolul şi oştirile sale aveau o influenţă uriaşă asupra omenirii, dar o influenţă care nu le aparţinea de drept, fiindcă o furaseră. Cu toate acestea, ei aveau o putere irezistibilă de a înşela naţiunile, de a ţine Neamurile în întuneric şi de a poseda o mulţime de suflete.

La Calvar, Cristos a luat această putere de la diavolul şi de la demonii săi şi, după înălţare, a oferit-o Bisericii Sale. El i-a dezbrăcat pe demoni de puterea lor neîngrădită asupra minţilor oamenilor şi le-a dat ucenicilor Lui puterea irezistibilă a Cuvântului Său şi a lucrării Evangheliei.

Aşadar, oştirile întunericului, Satan şi demonii lui, sunt deposedaţi de o mare putere, iar credincioşii din Noul Testament primesc în schimb o influenţă extraordinară şi darurile vestirii Evangheliei cu care să pătrundă în toate popoarele înşelate ale pământului.[4] Diavolul şi îngerii lui nu sunt înlăturaţi încă total de pe scena istoriei, dar ei nu mai pot opri Evanghelia din drumul ei către oameni, nu mai pot împiedica procesul de convertire la Cristos şi nu mai pot pune stăpânire pe oameni fără voia acestora. Puterea irezistibilă asupra sufletului este una dintre „prăzile” de la Calvar.

 

3. Demonii ştiau că le va veni sfârşitul

Al treilea grup de pasaje biblice care ne fac să credem că robia demonică fără acceptul oamenilor nu mai este posibilă în ziua de azi vorbeşte despre reacţia pe care au avut-o demonii la întâlnirea cu Mântuitorul. Ei înşişi au ştiut, se pare, că lucrarea lui Cristos avea să aducă o mare transformare în activitatea lor şi să pună capăt puterii şi libertăţii lor de a pune stăpânire pe sufletele oamenilor aşa cum voiau. Bărbatul din Gadara (care fusese posedat mult timp de mai mulţi demoni), când L-a văzut pe Isus, a scos un strigăt ascuţit, a căzut jos înaintea Lui, şi a zis cu glas tare: Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Te rog nu mă chinui (Luca 8:28).

Isus le poruncise duhurilor necurate să iasă din omul acela, iar ele şi-au dat seama cu groază că libertatea lor de a pune stăpânire pe oameni după bunul lor plac se terminase. Tocmai pentru că ştiau că nu li se va mai permite să intre într-un alt om, duhurile au cerut să fie lăsate să intre în porci. Astfel, până şi demonii au mărturisit despre faptul că posedarea demonică „involuntară” a fost oprită prin lucrarea lui Cristos.

Bărbatul posedat prezent în sinagoga din Capernaum, când L-a văzut pe Cristos, a strigat zicând: Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: Eşti Sfântul lui Dumnezeu! (Marcu 1:24). În mod cert, bărbatul acela era posedat de un singur duh necurat, însă duhul a vorbit cu durere şi spaimă în numele tuturor demonilor. Această fiinţă respingătoare nu şi-a exprimat doar teama personală că va fi alungat din acel om, ci a vorbit în numele tuturor celor ca ea. O relatare paralelă a aceluiaşi eveniment se găseşte în Luca 4:33-36.

 

4. Satan nu se poate manifesta în mod deschis

Un al patrulea argument în favoarea ideii că Satan şi demonii lui nu pot poseda sufletele oamenilor fără restricţii este faptul că Dumnezeu a anunţat că îl va împiedica pe Satan să se arate. Diavolul a fost pus în nişte lanţuri puternice, astfel încât să nu se poată întrupa, nici să nu se arate în forma „omului fărădelegii” până când Domnul îi va permite aşa ceva, lucru care se va întâmpla imediat înainte de reîntoarcerea Sa glorioasă. Această îngrădire ar fi imposibilă, desigur, dacă demonii ar avea libertatea să pună stăpânire pe oameni după bunul lor plac şi să-şi exprime comportamentul „demonic” prin aceştia. Aceasta ar fi o manifestare deschisă şi de mare amploare a oştirilor lui Satan în lume. În mod evident, îngrădirea lui Satan trebuie să presupună şi o îngrădire similară a oştirilor sale demonice.

În 2 Tesaloniceni 2:6-7, apostolul Pavel arată că reprezentantul lui Satan este împiedicat să apară înainte de momentul hotărât de Dumnezeu: Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca acela care o opreşte acum, să fie luat din drumul ei. Aşadar, manifestarea lui Satan este limitată strict înainte de perioada sa finală de activitate – Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale (2 Tesaloniceni 2:8).

În prezent, diavolul este obligat să-şi aplice strategia fără să iasă în evidenţă. În ascuns şi pe furiş, el promovează religii false, filozofii ateiste şi pe dumnezeii aurului şi argintului – materialismul şi secularismul. El este obligat să-şi desfăşoare operaţiunile rămânând ascuns privirilor. Dar nici măcar atunci când va fi pus în libertate pentru „puţină vreme” (imediat înainte de întoarcerea lui Cristos), el nu se va putea întrupa şi nu va fi vizibil. Printr-o manipulare subtilă a societăţii, el va face ca omenirea să cadă într-o mare apostazie, o perioadă de respingere extremă a lui Dumnezeu şi a oricărei legi morale. (Şi alte pasaje din Scriptură precum Apocalipsa 19:15-21 vorbesc despre manifestarea indirectă a lui Satan şi despre distrugerea omului fărădelegii la sfârşitul vremurilor.)

Pe scurt, Scriptura exclude manifestarea ostentativă a personalităţii demonice aşa cum apare ea în posedarea demonică pe scară largă. Satan este obligat astăzi să-şi desfăşoare activitatea în ascuns şi pe furiş, în timp ce înrobirea demonică generală nu este ceva ascuns sau subtil. Prin urmare, acest tip de posesie demonică este o realitate, dar şi o raritate în ziua de azi.

 

5. Biblia defineşte cu precizie activitatea demonică

Al cincilea argument adus împotriva posedării demonice pe scară largă în zilele noastre este faptul că mai multe pasaje din Noul Testament ne descriu cu precizie care vor fi activităţile lui Satan în perioada Evangheliei, iar înrobirea oamenilor nu apare în nici unul din aceste pasaje. Ironia tragică este că în timp ce învăţătorii carismatici se luptă să alunge demoni (care sunt doar nişte produse ale imaginaţiei lor), adevăraţii demoni au reuşit să pătrundă în bisericile lor prin comportamente lumeşti şi învăţături false. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că rolul demonilor în ziua de azi este să-i ispitească pe oameni să păcătuiască, să persecute şi să pună la încercare poporul lui Dumnezeu şi să răspândească o învăţătură falsă.

De exemplu, citim în 1 Timotei 4:1  Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor. Cei mai mulţi comentatori sunt de acord că duhurile înşelătoare se referă la oamenii mincinoşi şi făţarnici care sunt folosiţi de diavolul. Învăţăturile dracilor sunt de fapt învăţăturile demonilor. Demonii se implică activ în inventarea şi răspândirea doctrinelor mincinoase. Ei sunt prezenţi în seminarii, colegii biblice şi facultăţi de teologie – oriunde ar putea găsi oameni ai bisericii şi lucrători vulnerabili.

Iacov 3:14-15 ne spune că demonii, departe de a-i poseda pe oameni, stârnesc dispute între membrii bisericii. El scrie: Dar dacă aveţi în inima voastră pizmă amară şi un duh de ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească (în traducere literală: demonică, sau a demonilor). Cât de uşor putem fi amăgiţi de ispitele demonice. Ca membri în biserică, ne lăsăm cuprinşi imediat de răutate şi resentimente unii faţă de alţii. Uităm că gelozia, mânia şi amărăciunea sunt insinuate şi stârnite de demonii prezenţi printre noi.

În 1 Ioan 4:1-6 suntem îndemnaţi – să nu daţi crezare oricărui duh – fiindcă demonii sunt mereu prin apropiere, mereu gata să ne sugereze o reacţie firească în totală contradicţie cu învăţătura din Cuvântul lui Dumnezeu, cu principiile de ascultare şi credinţă. În timp ce carismaticii sunt preocupaţi de posedarea demonică, aceşti demoni se îndeletnicesc cu promovarea ecumenismului, a manifestărilor lumeşti, a închinării în stil pop, a pasiunii pentru lux, a obsesiei pentru carieră şi a comportamentelor depravate printre creştini.

Tragem concluzia că deşi diavolul şi duhurile sale nu mai au puterea de a pune stăpânire pe cineva (fără cooperarea serioasă din partea oamenilor), tocmai ei se află în spatele nebuniei actuale de a identifica şi exorciza demoni imaginari, pentru că această nouă preocupare distrage atenţia creştinilor de la adevărata activitate a demonilor – aceea de a lovi şi de a murdări bisericile creştine. Apocalipsa 2:9, 20, 24 şi 3:9 sunt alte câteva versete care ne arată că demonii se află în spatele oricărei forme de ipocrizie, închinare falsă şi învăţătură mincinoasă.

Apocalipsa 12 descrie strategia la care vor apela demonii umiliţi în perioada pe care o traversăm. Vor poseda ei după bunul lor plac? Nu, răspunde Apocalipsa 12. Ştiind că timpul pe care-l au la dispoziţie este scurt, ei îşi vor revărsa răutatea împotriva bisericilor Mântuitorului. Cât timp vor face lucrul acesta? Pe tot parcursul veacului Evangheliei, după cum vedem din versetul 17, unde citim că balaurul se războieşte cu rămăşiţa seminţei femeii – poporul lui Dumnezeu – până la sfârşitul vremurilor.

Odată ce înţelegem că aceasta este învăţătura Noului Testament, ne putem da seama ce dezastru şi ce tragedie s-ar declanşa printre adevăraţii credincioşi dacă s-ar lăsa atraşi de subiectul posedării demonice. Cei obsedaţi de exorcizări au rămas în urmă cu 2.000 de ani. Ei nu au descoperit încă lista foarte precisă de activităţi demonice menţionată în Noul Testament.

 

6. Nu există autoritate biblică pentru exorcizare

Al şaselea argument împotriva opiniei potrivit căreia posedarea demonică pe scară largă se manifestă şi în zilele noastre este absenţa totală a oricărei învăţături despre exorcizare adresate credincioşilor în Noul Testament. Apostolii (şi cei şaptezeci de mesageri speciali) au primit putere asupra demonilor numai pentru că ei anunţau venirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, alungarea demonilor era semnalul venirii lui Cristos şi începutul noului veac al Evangheliei.

Puterea ucenicilor de a scoate demoni nu avea să fie un element permanent în slujirea creştină, motiv pentru care nici o carte din Noul Testament nu include învăţături despre cum trebuie scoşi demonii. Nici unul dintre pasajele clasice care vorbesc despre lupta noastră împotriva diavolului nu spune un cuvânt măcar despre posedarea demonică sau despre exorcizare. Deşi apostolul Pavel face referire la toate aspectele profunde ale războiului spiritual, el nu spune absolut nimic despre înrobirea demonică sau despre exorcizare (de ex: Romani 6-8, Galateni 5-6, Efeseni 6:11-18).

Ar fi posibil ca o tragedie spirituală răspândită să fie omisă în mod accidental? Bineînţeles că nu, fiindcă Biblia este absolut suficientă pentru toate nevoile noastre. Învăţăturile despre cum să ne raportăm la posedarea demonică lipsesc pentru că aceasta este o apariţie relativ rară şi se supune regulilor obişnuite pentru evanghelizare.

Să presupunem că ne confruntăm cu un caz rar de posesie demonică. Mai întâi, trebuie să ne aducem aminte că misiunea noastră este aceea de a proclama Evanghelia, nu de a exorciza demonul. În al doilea rând, ne amintim că Domnul nostru a avertizat că, fără convertire, exorcizarea este inutilă. Posedată sau nu, pentru persoana în cauză, singurul mod biblic de a primi mântuirea este să se pocăiască şi să creadă în Evanghelie. Procedura este aceeaşi şi pentru oamenii posedaţi.

Cum rămâne cu situaţia de după convertire? Este posibil ca un om posedat să fie mântuit şi apoi să aibă nevoie de exorcizare pentru ca demonul să fie alungat? Aşa ceva ar fi de neconceput din punct de vedere teologic. Ce fel de convertire ar fi aceea dacă demonul nu ar fi fost alungat de Duhul lui Dumnezeu în clipa când El a pătruns şi a pus stăpânire pe viaţa omului?

Dacă un lucrător creştin se confruntă cu un caz de robie demonică (fiind vorba, probabil, de o persoană cu implicări puternice în ocultism), rolul său este să mărturisească, să se roage şi să-l îndemne pe cel posedat să-I ceară ajutorul lui Cristos în vederea mântuirii. Niciodată nu trebuie să ne arogăm drepturi preoţeşti şi să preluăm noi rolul lui Cristos. Numai Cristos poate alunga un demon, după cum numai El poate ierta păcatele şi schimba o viaţă. Aşa cum spunea Luther – „Noi nu putem alunga demoni prin anumite ceremonii şi cuvinte aşa cum au făcut Isus Cristos şi apostolii … Nu putem alunga singuri duhurile rele şi nu trebuie să încercăm vreodată să facem aşa ceva” (Table Talk).

 

Exorcizare în Numele lui Isus

După toate cele amintite, rămâne o întrebare la care nu am răspuns. Dacă nu avem indicaţii în Biblie cu privire la o lucrare permanentă de exorcizare, cu rămâne cu situaţia în care apostolul Pavel s-a întors spre fata posedată din Filipi şi a zis: În Numele lui Isus Cristos îţi poruncesc să ieşi din ea (Faptele Apostolilor 16:18)? Nu ar trebui să folosim şi noi astăzi Numele lui Isus ca să alungăm demonii? Răspunsul cât se poate de cert este: nu. Cu nici un chip nu avem voie să abuzăm de Numele lui Isus şi să-l folosim ca pe un farmec sau ca o formulă superstiţioasă pentru a speria duhurile rele.

Când apostolul Pavel a folosit Numele lui Isus, el nu a făcut-o pentru că rostirea numelui ar fi avut vreo contribuţie! El pur şi simplu le-a dat de ştire tuturor celor prezenţi acolo că alungă demonul cu autoritatea expresă a lui Cristos. Apostol fiind, el fusese „mandatat”, autorizat şi împuternicit personal de Cristos să scoată demoni. Noi nu suntem apostoli şi nu am fost autorizaţi sau împuterniciţi să facem lucrul acesta. Marea trimitere pe care am primit-o nu ne autorizează să alungăm demoni. Pavel avea acest drept fiindcă era apostol. Noi nu ne aflăm într-o asemenea postură şi de aceea nu avem voie să folosim Numele lui Isus în astfel de situaţii.

Ori de câte ori cineva (în Biblie) face un lucru în Numele lui Isus, înseamnă că face acel lucru la porunca Sa expresă şi ca reprezentant al Său. Când Pavel le scrie corintenilor (1 Corinteni 5), el le spune că Domnul Cristos i-a comunicat să le poruncească să-l alunge din mijlocul lor pe credinciosul imoral. Prin urmare, el le porunceşte în Numele Domnului Isus. De fiecare dată, expresia în Numele lui Isus înseamnă că Isus Cristos a poruncit ceva. Lucrul acela se face în locul Lui şi pentru El. Noi îi primim pe copii în Numele lui Cristos pentru că El ne-a poruncit în mod expres să facem lucrul acesta. Ne adunăm în Numele lui Cristos pentru că ascultăm de porunca Sa expresă.

Înainte să meargă la Calvar, Domnul Isus a alungat o mulţime de demoni, dar alţii au fost lăsaţi să robească temporar sufletele oamenilor pentru ca să-i poată alunga şi apostolii. În felul acesta avea să se împlinească Marcu 16:17 şi toţi oamenii aveau să ştie că apostolii erau cu adevărat reprezentanţii lui Cristos. În ceea ce ne priveşte, nu avem voie să folosim vreodată Numele lui Isus ca o formulă magică pentru ceva ce El nu ne-a poruncit să facem.

 

 (capitolele 5 și 6 preluate din Epidemia vindecărilor)

 

romanian-healing-epidemic.jpg

 

 

Întreaga carte Epidemia vindecărlor poate fi com

andata de la editura Făclia din Oradea www.faclia.ro

 

 



[1] Textele spun Nu!

[2] Matei 9:32; 12:22; Marcu 9:14-29.

[3] Pentru dovezi aduse în sprijinul acestei afirmaţii, vezi capitolul următor.

[4] Unii exegeţi consideră că robii sunt de fapt credincioşii lui Dumnezeu care (prin Calvar) au fost înfrânţi ca răzvrătiţi şi luaţi de Cristos ca prizonieri ai slavei. Limbajul din Psalmul 68 descrie însă nişte duşmani care sunt umiliţi şi luaţi captivi. Pavel face o afirmaţie similară în Coloseni 2:15, vorbind încă o dată despre victoria lui Cristos împotriva diavolului şi a îngerilor lui, la Calvar: A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce. Prada pe care a luat-o Dumnezeu de la diavolul şi îngerii lui a fost influenţa lor şi teritoriile pe care aceştia le ocupaseră. Pe acestea, Dumnezeu le-a „dat” Bisericii Sale, pentru ca Evanghelia să fie predicată în toată lumea.

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*