Sau cum ne putem cinsti bunicii, parinţii şi copiii? 

Instituirea dreptului de preemţiune faţă de cumpărarea pământului de către cetăţenii străini pentru agricultorii români trebuie să arate aşa cum au decis organizaţiile de fermieri din România. Iată cum:
Drept de preemţiune de ordin I: Dreptul de preemţiune al arendaşului la cumpărare.
Drept de preemţiune de ordin II. Dreptul de preemţiune al vecinului.
Drept de preemţiune de ordin III: Dreptul de preemţiune a structurii naţionale funciare publice sau para publice (ex. Agenţia Domeniilor Statului ADS, Societatea de Amenajare Funciară SAF).

Pădurile noastre nu au fost niciodată naţionalizate

Asociaţia Proprietarilor de Păduri din Romȃnia la a cărei înfiinţare am participat direct în 1998 şi al cărei director executiv am fost, a reuşit după doi ani de activităţi de reprezentare promulgarea legii 1/2000, Legea Lupu în condiţiile în care directorul general al Romsilva în acea vreme transmisese o circulară în reţeaua naţională (regia pădurilor) ca orice informare a proprietarilor de păduri cu privire la suprafeţe, acte, drepturi, acte de punere în valoare etc. este interzisă şi se poate solva cu excluderea din serviciu. Adică opoziţia a fost directă şi concretă iar în rȃndul administraţiilor centrale şi locale (funcţionari de stat, politicieni etc.) nu se cunoaştea faptul că pădurile nu fuseseră niciodată naţionalizate. Juridic , situaţia proprietăţii era aşa cum fusese la 1948 cȃnd, societăţile romȃno-sovietice, aşa zisele sovromuri, începeau exploatarea Romȃniei şi transferul producţiilor în URSS în contul aşa ziselor datorii de război.
Sigur că presiunea externă pentru pămȃnturile din România a existat intodeauna, fapt istoric cunoscut şi recunoscut. În 2000, după promulgarea legii mai sus menţionate, Adunarea Generală a APPR, a decis că în următorii cinci ani proprietarii nu vor vinde terenurile atȃta vreme cȃt preţurile nu sunt, tehnic, cele reale. Adică nu exista cadastru, amenajamentele silvice erau mai vechi de 10 ani, nu exista o piaţă reală a terenurilor agricole şi silvice. Vorbim de pădurile şi suprafeţele obştilor de moşneni, de răzeşi, de composesorate, pădurile comunităţilor proprietate publică sau privată, de asociaţii, fundaţii, obşti grănicereşti dar şi de persoane fizice. De cele bisericeşti nu ne-am temut niciodată că vor fi înstrăinate. Nu cred nici azi că este cazul. Dar mai ştii?

Bunicii, părinţii şi copiii noştri ne judecă! Să nu uităm!

A urmat un proces îndelungat şi anevoios de retrocedare. Punerea în posesie şi eliberarea de titluri de proprietate a durat. Acest lucru a dus la îngreunarea procesului de tranzacţionare şi la amȃnarea termenului la care se pot înstrăina suprafeţele. Intrarea Romȃniei în Uniunea Europeană a crescut şi mai mult înteresul tuturor pentru achiziţionarea de terenuri, mai ales cele forestiere. A existat şi o aşteptare a potenţialilor cumpărători: preţurile din Romȃnia sunt mai degrabă modice. Am întȃlnit astfel de potenţiali cumpărători cărora 4500 de euro pentru hectarul de stejar la 60-80 de ani este un preţ prea mare. Legătura între UE şi interesul pentru suprafeţe în Romȃnia fiind, evident, fondurile europene, posibilitatea de îmbogăţire pe termen scurt, deziderate foarte greu de atins în ţări dezvoltate, unde pieţele sunt ocupate, specializarea pe domenii fiind extrem de evoluată, practic accesul la noi oportunităţi fiind aproape nul. Să nu mai vorbim de interesul celor ce nu sunt rezidenţi europeni pentru care România a reprezentat şi reprezintă o posibilitate relativ ieftină de acces la fonduri şi pieţe europene.

Pentru că suntem membri într-o comunitate în care piaţa este comună la desfacere, la facere piaţa nu mai este comună?

Ca să nu o lungesc prea mult, după acest întreg proces anevoios de revenire la proprietate, am purces la dezvoltarea de activităţi de investiţii: SAPARD, PNDR 2017 – 2013. Nu am reuşit să atragem prea multe fonduri şi motivele se cunosc. Suntem astfel membri într-o comunitate în care piaţa este comună numai la desfacere. La facere piaţa nu mai este comună din cel puţin trei motive: costurile creditării sunt de trei patru ori mai mari, subvenţionarea la suprafaţă este mult diferită în defavoarea Romȃniei ca să nu mai vorbim de absorbţia fondurilor europene. Capacitatea Romȃniei este mult, mult inferioară. Exemplu: un proiect al Confederation Paysanne în Franţa este finanţat în cȃteva zile de la depunerea cererii iar contractul are o pagină şi jumătate. Confederaţia angajează cheltuieli înainte de încasarea sumelor, plata acestora nefiind temă de gândire.
Astfel că tocmai acum, cȃnd începem să înţelegem cum trebuie procedat pentru a accesa fonduri şi cum putem să creăm mecanisme financiare care să vină în sprijinul fermierilor, se ridică şi interdicţia de achiziţionare a terenurilor agricole de către persoane fizice. Neavȃnd cadastru şi o piaţă reglementată nici preţurile nu pot fi cele corecte. În afară de asta mai avem şi o datorie morală faţă de părinţi şi bunici, dar şi faţă de noi înşine, să dăm valoare pămȃnturilor noastre şi să creştem caliatea vieţii pentru noi şi copiii noştri. Adică haideţi să mȃncăm noi hrană şi mai apoi să exportăm. Asta apropos de aşa zisul antagonism hrană vs. mȃncare, slow food vs. fast food.
Alin Bogdan BUZESCU
Confederaţia Asociaţiilor Ṭărăneşti din Romȃnia – Preşedinte CATAR, Braşov