Au trecut patru ani de la nașterea la Ceruri a Doamnei Aspazia Oțel Petrescu, mielușeaua Domnului din temnițele bolșevice. Publicăm aici extrase din cartea realizată de autorul articolului cu Aspazia Oțel Petrescu și Nicolae Purcărea, Generația Mărturisitoare:

„Meritul Bisericii Ortodoxe este că ea nu a modernizat nimic, ea nu a aliniat credința la mofturile lumii. N-a avut nevoie Iisus de aggiornamento, este neschimbător, este Cel Ce este, aici și acum, oricând și oriunde, n-ai ce să modernizezi la el. Este de la început până la sfârșit. “Eu sunt Cel Ce sunt” i-a răspuns lui Moise când L-a întrebat: “Tu cine ești? Tu, Care dai porunci, Tu, care aprinzi rugul fără să se mistuie, Tu Cine ești?” Și Dumnezeu a răspuns cu sinceritate. Deci și azi, și mâine. El este atemporal, aspațial. Ce aggiornamento să-i aduci veșniciei?

Părintele Justin a zis despre martirii din închisorile comuniste că sunt forța veacului acestuia.

Eu l-am cunoscut foarte bine pe Aurel Leșanu, mi-a fost vecin, l-am meditat la limba franceză. El făcea liceul comercial și pentru mine era foarte greu să-l meditez la franceză în limbaj comercial. L-am cunoscut foarte bine, foarte de aproape. L-am întrebat: ”Aurel, cum ai putut să reziști la închisoarea Pitești? Spune-mi și mie. Căci eu am avut șansa că nu m-au bătut în continuare, dar îți dau în scris că la a doua bătaie la tălpi, cedam! Dacă în loc să mă bage în groapa cu șobolani, mă băteau, eu cedam. Dar Domnul a vrut altfel”. Și el a spus: ”Din neputință!”. Și eu am rămas interzisă. Cum adică din neputință? Costache Oprișan n-a putut să reziste și tu ai rezistat!”. „Pur și simplu din neputință”, mi-a spus.Era în el un duh de puritate care nu-i permitea să spună blasfemii.

Mi-a trimis cineva niște hârțoage și mi-a spus că vine cu un procuror, ca să-l dăm în judecată pe Vișinescu, care m-a ținut la limita vieții. Dacă nu aveam puterea credinței care să mă țină, mă scoteau de la izolatorul de la Mislea, în gerosul februarie 1954, cu picioarele înainte! Pe mine m–au scos în criză hipotermică. Este crimă! Și am zis: ”Să-l dau în judecată pe ăsta? Du-te cu procurorul tău! Noi trâmbițăm pe toate drumurile că i-am iertat pe torționari, și acum mergem să-i dăm în judecată?!”. I-am mai spus: ”Dar tu știi că creștinul nu are voie să deschidă proces? N-are voie să dea în judecată! Să dai în judecată este păcat! Și pentru cine să-l fac? Pentru Vișinescu? Lasă-l în plata Domnului! Știe Dumnezeu ce să facă cu el! Dacă e posibil, să se întoarcă”.Dar ăsta nu se întoarce…

Are Mitropolitul Antonie Plămădeală, înTelegraful Român, un articol în care vorbește despre „căderea de sus” (cea din prea mare zel). Să nu fie! Adevărul credinței ne îmbracă în înțelepciune, dă o bună așezare, un echilibru, o armonie. Toate acestea se regăsesc în Pacea Domnului.

Cineva m-a întrebat: ce se întâmplă dacă refuz cipul și vine cineva prin somn, îmi face o narcoză și-mi pune cipul? Te face sluga lui, dar faptul că n-ai acceptat și c-a venit și ți-a făcut-o pe furiș, împotriva voinței tale, nu ți-a luat mântuirea. În momentul în care eu am renunțat la cipul lor, m-am opus, eu mi-am câștigat mântuirea. Mă salvez spunând un singur „NU”. De la „NU”-ul meu, de-acolo înainte, orice-mi face diavolul este nul. Prin acel „NU” m-am făcut ostaș al lui Hristos. Ceea ce face diavolul după aceea face peste voia mea. Aproape că-mi doresc să trăiesc până să pot spune „NU”. Îmi asigur mântuirea, indiferent de câte păcate a făcut nevrednica de mine până atunci. Prin cipurire te pun să faci ceea ce tu n-ai face. Din momentul în care diavolul ți-a tăiat liberul arbitru, din momentul acela tu nu mai răspunzi de faptele tale, răspunde el. Faptele lui sunt ale lui, nu sunt ale tale. Ți le ordonă, te manipulează. Dar diavolul nu va face acest lucru, pentru că a învățat de la Pitești că dacă ți-l pune fără să-l accepți tu, sufletul nu este al lui. El va vrea să îl recunoaștem pe el ca stăpân.

O maică catolică a trecut pe la mine, cu o săptămână în urmă. Mi-a spus: Mie nu-mi este frică de cip. Fac semnul crucii și merg mai departe! I-am spus: Dar te întrebi dacă poți să-l mai faci? Păi, dar cum să nu pot să-l fac? I-am zis:Părintele Cleopa ne-a spus că nu-l vei putea face, pentru că ți se ordonă să nu-l faci! A rămas pe gânduri și mi-a spus că nu s-a gândit la asta. I-am spus: Rămâi fără apărarea Crucii!

Părintele Cleopa spune că atunci când îți pun pecetea pe frunte îți controlează toate gândurile, iar când îți pun pecetea pe mână îți controlează toate acțiunile. Pun pecetea și pe cap pentru că, atunci când omul își dă seama, își poate tăia mâna dreaptă. Dar capul nu ți-l poți tăia. Dar și pe mână sunt doi centri nervoși care acționează la fel. Acțiunea este aceiași.

O mare problemă este cu semnătura electronică. Nu accepți, pierzi tot. În America foarte mulți dintre cei care dorm în stradă nu sunt cei care nu și-au plătit creditele, sunt și din aceștia, dar sunt foarte mulți dintre cei care nu au acceptat sistemul.

Am ajuns să cred că Dumnezeu ne va da un al treilea „vai” (război mondial), ca să ne scape de toate servituțile astea care le vor pune pe noi.

Am citit profețiile unui călugăr, care se întâlnesc cu cele ale Sfântului Nicolae Velimirovici, cu privire la ce vor face rușii la noi, în prima fază a unui posibil război. Vor face prăpăd. Rușii vor să înghită toată Europa. Vor fi trei imperii, a spus și Gorbaciov: unul arab, unul eurasiatic și unul american. Cel euroasiatic, ortodox, de rit vechi, ar putea fi visul de aur al lui Petru cel Mare. Eu nu am nicio părere proprie în acest domeniu, știu doar că omul propune, dar bunul Dumnezeu dispune.

Daniel, din groapa leilor, spunea că cele trei imperii nu se vor mai lipi, așa cum nu se lipește lutul de fier. Deci, oamenii își fac planuri, numai că Dumnezeu are planul Lui. În orice caz, dacă se vor încăiera, va fi rău de tot.

Rușii, când vin să cucerească, au metoda lor de luptă: dau drumul oștilor. „Mergeți, cuceriți, faceți ce vreți, totul e al vostru!”. Așa au venit și la noi în timpul celui de-al doilea război mondial: violuri, omoruri, beție etc.

Spunea un unchi al meu, care a și căzut în luptă, lovit la cap: erai deznădăjduit când vedeai că vin valuri, valuri! Veneau îmbătați și făceau prăpăd! Erau o armată dezorganizată, dar cuceritoare!

Eu, să spun drept, n-am darul rugăciunii. Pot să mă concentrez și să strig. Rugăciunea mea este strigătul inimii mele. Când spun o rugăciune-strigare, plâng. Plâng în hohote. Eu nu pot să stau ore întregi în contemplarea lui Dumnezeu. Mă pot concentra într-o foarte scurtă rugăciune, dar atunci o fac într-adevăr cu toate mădularele și sunt ascultată.

Într-o închisoare, la Miercurea Ciuc, spuneam Paraclisul Maicii Domnului, în fiecare seară, pentru toată celula.Îl spuneam cu dicție, aproape retoric, spuneam toată rugăciunea, dar n-aveam inima mea în rugăciunea aceea. Mă uitam însă la fete și le vedeam pe unele, concentrate, cum se roagă și le invidiam. Eu spuneam rugăciunea și în același timp gândeam ce văd, ceea ce nu era rugăciune. Dar faptul că totuși cuvintele pe care le spuneam aveau ecou în unele din inimi se reîntorcea la mine și mă impresiona, mă emoționa și-mi mișca inima. Eu mă rugam prin puterea altora de rugăciune.

Nicio jertfă n-a fost zadarnică. Ea a rodit.Nici Scripturile n-au rămas neîmplinite. Toată Apocalipsa este criptică. Dar capitolul care se referă la fiara apocaliptică și la dominația ei este foarte clar. Se știe că numai pe mână și pe frunte este operabilă suspendarea liberului arbitru. Ce nu se prea știe însă este faptul că această tehnică atât de precisă și de înfricoșătoare este inoperantă în prezența sfintei împărtășanii. Deci, împărtășirea este salvatoare.

Domnia lui Antihrist va fi. Dar pe-ai Lui, Dumnezeu nu îi părăsește. De-asta ne-am convins în închisori. O cale de recuperare va fi. Chiar martirajul este o cale de salvare. Antihrist este forțat să vină pe nepregătite. Cel de-al treilea război mondial îl va obliga să se declare guvernator și va domni cei trei ani și jumătate, conform Apocalipsei. Când va fi sorocul? Știe numai bunul Dumnezeu. Noi trebuie să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Am explicat cum era ecumenismul închisorilor și am explicat cât era de diferit față de ce se înțelege azi prin ecumenism. Mi-este foarte teamă de acești ortodocși care pândesc și scotocesc pur și simplu viețile oamenilor, ca să scoată de-acolo necreștinătatea ori neîndreptățirea luptei naționaliste a unor mari sfinți și martiri români. Să ne ferească Dumnezeu de dreptatea zeloșilor detractori!

Eu nu cred în ecumenismul acesta care e globalism, care e sincretism, care e orice. Diavolul pervertește termenii ca să creeze confuzii.

În închisoare mi s-a limpezit cum vine povestea cu frica. Este frica o lașitate? Atunci de ce frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii? Este, pentru că frica de Dumnezeu este o binecuvântare. Ea ne apără de greșeală și ne asigură liniștea. Ne e frică să nu ofensăm iubirea, călcând legile ei. Important este ca nicio frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu.

Rugăciunea este arma de tărie a necredinciosului și îi garantează biruința. Cea mai puternică rugăciune este a mamei pentru copilul său. De aceea rugăciunea Maicii Domnului este atât de glorioasă!

Dumnezeirea se oglindește în cerul albastru și în ochii unui copil. Inocența! Livada cu pomi înfloriți!Spunea cineva mai zilele trecute: „Pazi, nu-i așa că Raiul trebuie să fie o livadă cu meri înfloriți?”. Iar copiii sunt livada noastră.

Trecerea noastră pe-aici este tot un dar al lui Dumnezeu. Trist este că nu știm să ne folosim de el. Și chiar dacă știm, nu reușim întotdeauna. Peste toate mila lui Dumnezeu biruie!

Înviem cu fiecare primăvară și hibernăm cu fiecare iarnă, starea mea de spirit ține foarte puțin de anotimp. Sigur că mă bucur în continuare de o petală de floare, de o frunză mișcată de vânt, de-un cer albastru! Toate lucrurile astea au rămas în percepția mea, peste toate este îngrijorarea sau, cum spunea Lucian Blaga, destrămarea, cum se face destrămarea. Și asta vine cu vârsta. Mama mea mi-a spus odată un lucru care pe mine m-a înfiorat. Mi-a spus: Să știi că a trăi ani mulți nu e o mare bucurie! Și eu i-am spus: Cum, să ajungi la o vârstă patriarhală, cum să nu fie o bucurie? Îți dă Dumnezeu zile multe! Și ea mi-a spus: Dar știi cum ești? Când ești foarte bătrân, ești ca un condamnat sine die. Știi că e aproape și nu mai ai bucuria lipită de această cunoaștere. Și acum constat că mama avea într-adevăr dreptate. Nu că te-ai simți un întemnițat, dar îți faci un proiect și imediat îți spui: Ei, dar ce știu eu dacă mai apuc să-l termin? Este o problemă pe care nu ți-o pui până nu ajungi la senectute. Paradoxul vieții este că te naști ca să mori!Rămâne neliniștea și frământarea cum vor fi zilele acelea când vor fi să vină!

Evocare făcută de mărturisitoarea Aspazia Oțel Petrescu fostei deținute politic Eugenia Fuică Purcărea. „Discreție și gingășie”

În 7 ianuarie s-au împlinit 38 de ani de la mutarea la Domnul a Eugeniei (Gica) Fuică Purcărea. A fost arestată în mai 1948, studentă fiind la Iași, la Facultățile de Drept și Artă Dramatică – secția regie. După opt ani de închisoare este trimisă cu Domiciliu Obligatoriu (D.O.) în Bărăgan, la Lătești, unde s-a căsătorit în 29 septembrie 1957 cu Nicolae Purcărea, fost deținut politic vreme de 17 ani. În 1958, au fost din nou întemnițați până în anul 1964. Eugenia Fuică Purcărea s-a mutat la Domnul la 7 ianuarie 1984. (Florin Palas)

Redăm o emoționantă evocare făcută fostei deținute politic de memorialista închisorilor comuniste pentru femei, Aspazia Oțel Petrescu, în lucrarea „In memoriam. Spice

Discreție și gingășie (Elena Fuică Purcărea)

Fiecare dintre cei mulți, mult prea mulți care purtăm cu noi acel destin românesc ce ne-a înrolat în coloana 1948, avem în suflet un cimitir de martiri, un imens cimitir. Realizez cât este de mare de fiecare dată când încep să mi le amintesc pe toate câte le-am întâlnit în rotirea noastră pe această orbită. Mă plimb cu pietate printre cruci și încerc să deslușesc nume și destine. Aș vrea să nu trec pe nimeni cu vederea, aș vrea să aștern pe fiecare cruce o cununiță evocatoare, dar îmi este cu neputință. Prea multe nume-cruce, prea multe jertfe, prea multe oseminte. Laun moment dat nici nu le mai deosebești. Ca într-o viziune a Maicii Teodosia, toate se contopesc într-o luminoasă ceață a memoriei și zic sufletului meu să îngenuncheze într-o confuză ardoare: „Ești prea slab să suporți povara atâtor amintiri”. Smerit și sfios, sufletul se oprește în fața unui mormânt, la întâmplare, și-i încredințează o solie pentru „toți cei care nu mai sunt” și cares-au ascuns în lumina Celui Nepătruns”. Azi m-am oprit la Gica, rugând-o să ducă surorilor, fiecăreia în parte, închinarea și neuitarea mea.

Pe Gica Fuică am cunoscut-o la Mislea, imediat ce s-au unit secțiile. Venea din secția a II-a, „copii”, cu tot lotul de studente ieșene. Era o persoană deosebită, nu pentru că era frumoasă – erau atâtea la fel printre noi -, ci pentru că avea o grație, o gingășie ieșite din comun. Se spunea că se datorează studiilor sale de balet, eu cred, însă, că era felul ei natural de a fi. Îmi amintesc de o remarcă a Doamnei Liliana (Protopopescu – nota noastră), care a văzut-o la un moment dat traversând curtea în fugă:

Cine este, Pazi, căprioara aceasta? Ce superbă fugă, câtă grație!

Este Gica Fuică, din lotul ieșenelor, a studiat baletul.

Nu este numai studiul”,în fuga aceasta este un suflet delicat ce modelează cu gingășie mișcările trupului.

De fiecare dintre noi s-a legat câte ceva caracteristic, ceva care a devenit emblematic. De Gica s-a legat „Balada” lui Ciprian Porumbescu. Nu o cânta, ci o fluiera atât de frumos cum nu vă puteți imagina. Era solemnă, aproape liturgică, era unică clipa când admitea să ne „reproducă” duhul baladei cu fluieratul ei aproape nepământean. O făcea rar pentru că era obositor, noi înțelegeam asta, deși am fi ascultat-o zilnic.

Tot amintirea Gicăi se leagă de Corina Boghici, o altă frumusețe luminoasă. Corina venea din secția a patra și făcea parte din grupul studentelor bucureștene. Prietenia lor era atât de exemplară, încât unele dintre noi le spuneam Castor și Pollux, gemenii mitologici ai lui Jupiter și Ledei, considerați simbolul prieteniei.

În ce mă privește, ne-am intersectat în câteva rânduri prin diferite celule. (…) S-a întâmplat după ce grupul D.O.-istelor a revenit în închisori, Gica fiind căsătorită cu Nicușor Purcărea. A venit spre mine cu discreția ce o caracteriza, probabil pentru că eram prima care continuam închisoarea în condiții draconice de „strict secret”. M-a pus la curent în mod exact și fără părtinire cu ceea ce a fost viața lor în D.O. Totodată m-a lămurit ce a fost, de fapt, înfiorătorul Pitești, cu date primite de la o sursă informată și obiectivă, chiar soțul ei. Am constatat că avea o percepție destul de exactă despre mine, deoarece m-a învățat exact cântecul ce-l doream. Am apreciat „raportul” Gicăi nu atât pentru informațiile ce mi le aducea, ci pentru că mă punea în legătură din nou cu ele, umplând spațiul ce ne despărțise. Ca o subliniere a faptului că Gica era foarte atentă la nevoile „aproapelui” am găsit sub pătura mea o frumoasă cămașă de noapte, eu fiind în totală lipsă de lenjerie. Era cea mai frumoasă cămașă a Gicăi. În felul acesta, discretă și atentă, Gica a dovedit că respectă porunca de a nu păstra două cămăși când cel de lângă tine nu are niciuna.

Dar „clipa mea Gica”, acea clipă care ne leagă de semenul nostru prin ceva unic, frumos și adevărat, pentru totdeauna, a avut loc la Botoșani, când am încasat bătaia ca șefă de cameră. Gica a intuit ce grea problemă se iscase în sufletul meu. Posteam și mă rugam cu disperare să nu-mi cotropească sufletul ura față de ciomăgari. A simțit că, de data aceasta, morala, observația dură nu și-ar fi atins scopul. Ținea totuși, din spiritul de solidaritate ce ne lega și ne dădea putere, să-mi vină în ajutor. Și atunci a venit să-mi propună să mă învețe „Îngerul a strigat” în tonalitatea călugărească pe care o stăpânea la perfecție.

Astfel, când eram scoasă la program, pe sala din anticameră la grupul sanitar, vocea amplă a Gicăi m-a ajutat să urc pe volutele melodiei către adevărul pe care intenționa să mi-l sublinieze în felul acesta: „…și iarăși zic, bucură-te că Fiul…” da, a înviat spre bucuria sufletului creștin, nu spre întristare.

Superb gest, demn de Gica, și nu-l voi putea uita nici „dincolo” sau, mai ales, acolo.

La primul congres A.F.D.P.R. ținut la Brașov, unde aveam și eu o delegație din partea orașului meu (Roman), l-am cunoscut pe Nicușor Purcărea, soțul Gicăi. Era exact așa cum mi-l prezentase. Având aceeași delicatețe discretă, m-a purtat spre Gica, amintindu-mi de personalitatea ei atât de prezentă în casa lor. Locuința lor era asemenea stăpânilor, deosebită, frumoasă, plină de bun gust. La piciorul unei superbe scări sculptate în lemn (Nicușor era un foarte talentat sculptor) se afla poza Gicăi lângă un vas cu flori. Surâdea abia perceptibil, enigmatic și luminos, așa cum o cunoscusem. Nu-mi permit să încerc o creionare a acestei nemaipomenite „întâlniri”. Am întrebat dacă Gica mai fluiera „Balada”. Răspunsul a venit ca un ecou:

O, cum mai fluiera!

Nicușor m-a dus la mormântul ei. Acolo i-am șoptit să transmită tuturor surorilor metania mea evlavioasă. Le rog să mă ierte că nu le-am pomenit pe toate ici și colo, în vreun cuvânt al meu, dar în sufletul meu încap toate, așa cum au fost, cu virtuți și cu scăderi, dar luminoase în iubire și jertfă. Știu că o va face cu discreție, cu gingășie și cu fermitate.

Alături de Nicușor, în fața crucii, ne-am rugat în tăcere, ceas lung, fiecare cu sentimentele ce ne legau de Gica.

Am simțit, pentru a nu știu câta oară, că adevărata rugăciune este tăcerea profundă… Nu găsesc un mesaj mai potrivit pentru Gica din partea noastră decât un gând al altei Eugenii (Gigi Indreica): „dacă trădezi o prietenie și nu intri în conflict cu tine însuți trebuie să te îngrijoreze starea de degradare morală la care ai ajuns”.

Gica a dat cel mai înalt sens prieteniei, slujind-o cu gingășie și smerenie.”