Înainte de venirea Lui, ne cheamă pe toţi cei peste 7 miliarde de oameni, pentru ca prin puterea Duhului Sfânt să dăm la o parte lespedea pusă de cel rău pe inima fiecăruia, şi să credem că Isuss a ridicat păcatul lumii, ca să nu mai păcătuim. Chiar dacă satan ne-a dezbrăcat de Chipul şi Asemănarea Creatorului, omul lăuntric din Matricea- Împărata lui Dumnezeu (Luca 17/21) ne aşteaptă, aşteaptă să-l hrănim cu Pâinea şi Apa vieţii Lui, ca să zburăm vertical… Să ne dezbrobodim de toate ale celui viclean din Gal.5/19-21- care ne înfăşoară atât de uşor (Evrei, cap 12), căci prin moartea Lui ne-a dezlegat de legăturile tuturor amăgirilor, ca să ieşim la El, precum Lazăr cel înviat (Ioan, cap.11)

 Blestemul Babelului – Statele și Noua Ordine Mondială…Cifrul spiritual al cifrelor…Lucifer – Satanah – Diabolos…Isaia – profetul Împărăției care va veni…CUM ÎNSEALĂ DIAVOLUL PE OM-Povestită de Părintele Cleopa
ZZRăpirea și Ziua Domnului…Răsplătirile celor mântuiți…Interpretarea profețiilor…Destinul Bisericii…Călătoria creştinului -John Bunyan
XZZCateva destinatii din Romania care tin capul de afis;Care sunt obiectivele Unesco ale Romaniei?;4- Unicat in Romania: Cascada termala de la Toplita, Lacul Rosu – Cheile si Barajul Bicaz 
66

 

 

Călătoria creştinului

https://www.youtube.com/watch?v=POKm9T6VG8M

 

Călătoria creştinului

John Bunyan

Descriere

Cartea de faţă este cea mai răspândită în lume după Biblie. Însuşi acest fapt vorbeşte despre însemnătatea cuprinsului ei. A fost scrisă acum câteva sute de ani de un creştin care a trăit mai întâi el însuşi tot ce este aşternut în ea.

De aceea, deşi scrisă într-un limbaj foarte bogat în imagini şi figuri de stil, ea este totuşi o carte inspirată din viaţă şi pentru viaţă. Este vorba de ceea ce întâmpină,de obicei, cel ce se hotărăşte să trăiască o viaţă întreagă cu Cristos şi primeşte pe Domnul Isus ca pe Cel ce amurit în locul lui şi a înviat pentru el.

Cartea nu este uşor de înţeles pentru cel ce este un creştin cu numele. Oricărui om care nu este născut din nou ea i se pare un basm.

Cuprins

PARTEA ÎNTÂI

1. Călătorul părăseşte Cetatea Pierzării
2. Creştinul greşeşte drumul, ascultând de Înţeptul Lumii
3. Creştinul intră pe poarta cea strâmtă
4. În casa Tâlcuitorului, Creştinul învaţă multe lucruri folositoare
5. Creştinul află mântuire şi har la cruce
6. Creştinul urcă Muntele Greutăţilor
7. Călătorul trece pe lângă leii furioşi, ajungând la palatul Plin de Frumuseţe
8. Creştinul iese biruitor din lupta cu Apolion
9. Înarmat cusabia şi rugăciunea necurmată, Creştinul trece cu bine prin Valea Umbrei Morţii
10. Creştinul descoperă în Cel Credincios un bun tovarăş de drum
11. Creştinul şi Credinciosul se întâlnesc cu făţarnicul Bun de Gură
12. Evanghelistul întâlneşte iarăşi pe călători
13. Creştinul şi Credinciosul rabdă multe prigoniri în Târgul Deşertăciunilor
14. Creştinul se întâlneşte cu Cel Plin de Nădejde, un nou tovarăş de drum
15. Călătorii ajung la cetatea îndoielii, de unde izbutesc să scape cu ajutorul Cheii Juruinţei
16. Călătorii ajung la păstori în Munţii cei Minunaţi
17. Călătorii fac noi experienţe şi învaţă alte lucruri folositoare
18. Călătorii nu se lasă amăgiţi de Ateu
19. Călătorii au o nouă discuţie cu Neştiutorul
20. Călătorii ajung în Ţara Logodită, trec cu bine peste Râul Morţii şi sunt primiţi în Cetatea Cerească

PARTEA A DOUA

1. Gânduri de remuşcări o năpădesc pe Creştină
2. Creştina se pregăteşte de drum găsind o tovarăşă de călătorie
3. Creştina, Îndurare şi copiii ei trec prin Poarta cea Strâmtă
4. Nu fără peripeţii Creştina şi Îndurare ajung la casa Tâlcuitorului
5. Călătorii sunt instruiţi în casa Tâlcuitorului şi primesc pe Inimosul drept călăuză
6. Inimosul le descoperă călătorilor puterea omuluio a cărui stare este după voia lui Dumnezeu
7. Cu Inimosul la Muntele Greutăţilor, uriaşul Setos de Sânge este omorât
8. Călătorii se bucură de o minunată găzduire la palatul Plin de Frumuseţe
9. Alte întâmplări în timpul şederii la palatul Plin de Frumuseţe
10. Călăuziţi de Inimosul călătorii trec cu bine prin Valea Umilinţei şi a Umbrei Morţii
11. Bătrânul cinstit se alătură călătorilor; istoria Fricosului
12. Ideile greşite despre mântuire ale Încăpăţânatului
13. Călătorii sunt bine găzduiţi în casa lui Gaius
14. Inimosul îl răpune pe uriaşul Ucide Binele şi-l scapă pe Slab de Înger
15. Slab de Înger află în Gata a se Opri un tovarăş de drum potrivit
16. Călătorii poposesc la Râul cel Minunat. Uriaşul Deznădejde este Omorât
17. Călătorii au o părtăşie deosebită cu Păstorii pe Munţii cei MInunaţi
18. Călătorii se întâlnesc cu Luptător pentru Adevăr
19. Călătorii scapă de Locul Fermecat şi se întâlnesc cu Fluieră Vânt, Prea Îndrăzneţ şi Neclintit
20. Călătorii ajung în Ţara Logodită aşteptând Solul Morţii pentru a ajunge în Cetatea Cerească

CUM ÎNSEALĂ DIAVOLUL PE OM-Povestită de Părintele Cleopa

În cele ce urmează, vom vorbi despre sfatul dracilor; cum îi învată dracii pe oameni sa amâne pocainta.

Era un calugar pustnic, ascet mare în pustie în partile Alexandriei, cu numele Ilarion, mare sihastru. Avea aproape o suta de ani.

S-a rugat lui Dumnezeu câtiva ani de zile: “Doamne, sa-mi arati mie care este sfatul dracilor cu care ei câstiga cele mai multe suflete pentru împaratia iadului! Care-i mestesugul lor si metoda de a-i întoarce pe oameni de la calea cea buna, pentru a-i face robi pacatului, si a-i duce în iad. Cum câstiga ei mai multe suflete pentru iad, decât îngerii pazitori pentru împaratia cerului?” S-a rugat parintele un an, doi, trei si nu i-a raspuns Dumnezeu.

Într-o noapte, stând el la rugaciune, în puterea noptii fiind, afara era luna ca ziua, aude un glas: “Avva Ilarioane!” “Ce este, Doamne?” “Ia Sfânta Cruce în mâna, ia toiagul tau, fa semnul Sfintei Cruci, iesi din chilie si mergi pâna în poiana din apropiere si, când vei ajunge în poiana, stai lânga un copac, acolo. Dar sa nu te temi de ce vei vedea! Stai acolo si uita-te în mijlocul poienii pâna voi veni”.

El, când a auzit ca l-a învatat sa se înarmeze cu semnul Sfintei Cruci, a cunoscut ca este de la Dumnezeu chemarea. S-a dus batrânul, zicând în minte rugaciuni, si a ajuns în poiana. Era liniste mare; nu batea vântul în noaptea aceea. Numai luna si stelele se vedeau. S-a dus batrânul calugar lânga un copac si statea luând aminte.

Deodata, vede ca în mijlocul poienii apare un jilt, un tron împaratesc. Parca era de fulgere, ca para focului. Întâi scaunul a aparut si s-a minunat. Dupa aceea vede ca vine satana si se asaza pe scaun. Avea umerii ca nicovala. Pielea lui era ca cerneala, cu peri ca de urs, cu gheare puternice. Avea o coroana facuta numai din serpi, si tinea în mâna un toiag în chip de balaur.

Când l-a vazut, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci. Satana s-a asezat pe scaunul acela si a batut de trei ori din palme. Când a batut, s-a umplut vazduhul de cete dracesti. Polcuri de draci, mii si milioane. Unii, care pareau sa fie cei mai mari, boieri de-ai iadului, stateau aproape de el. Altii, deasupra padurii si altii, prin vazduh; cât vedeai, numai cete dracesti.

Când a vazut calugarul atâta amar de iad acolo si atâtia diavoli, si-a adus aminte de cuvântul din chilie, care i-a zis “sa nu te temi”, s-a înarmat cu semnul Sfintei Cruci si statea atent.

Atunci, dupa ce s-au adunat cat nisipul marii, în toate partile nu se vedeau decât cete de diavoli, s-a sculat satana în picioare si a zis:
– V-am adunat în noaptea asta, în miezul noptii aici, ca vreau sa fac un examen cu voi. Trebuie sa dati un examen greu. Stiti voi de ce v-am chemat?
Si a zis unul:
– Stapâne, nu stim!
– Iata de ce v-am chemat aici. Sa iasa la raport fiecare din voi, care stie cel mai bun mestesug de a însela oamenii si a-i aduce în împaratia mea. Si sa-mi arate cum înseala el lumea si cum îl prosteste pe om si-l înseala de-l aduce la munca cea vesnica si la împaratia noastra. Care-i metoda, care-i mestesugul vostru, ca voi în toata lumea, aceasta treaba aveti, sa înselati sufletele oamenilor? Sa va vad cât de iscusiti sunteti voi în a însela sufletele oamenilor!

Cel ce ma loveste în gândire, daca are sa-mi spuna un sfat cum înseala lumea asa cum gândesc eu, iata îi voi da sa conduca trei minute iadul, îl voi pune împarat trei minute în locul meu, si-l voi face mare general peste ceilalti.

Atunci a iesit unul din multime si a zis:
– Sa traiesti, întunecimea ta! Am venit sa dau raport, cum însel eu pe oameni!
– Ei, sa vedem! – Eu, zice el, îi spun omului asa: “Mai omule, mai du-te la biserica, mai posteste, mai roaga-te, mai fa chiar si milostenie, si alte fapte bune. Mai, dar nici cu dracul nu te strica! Mai du-te la restaurant, mai mergi la crâsma, la jocuri, la petreceri, la jocuri de noroc, ca si cu lumea asta sa te mai veselesti!”

Cu aceasta metoda am înselat pe foarte multi. Le dau în gând, ca alta putere n-am! Din iad alta putere nu ni s-a dat noua. Îngerii din rai au putere de la Dumnezeu numai sa-i dea în gând omului sa faca bine. Noi avem putere numai sa-i dam în gând omului sa faca rau. Da ca sa-l silim, nu putem, ca omul are de sine stapânirea lui data de Dumnezeu. Nu putem cu sila sa-l facem sa pacatuiasca; numai daca-i prost si ne asculta ce-i dam în gând.

Si asa am amagit pe foarte multi. Când ies de la biserica, unii se opresc la cârciuma. Acolo fiecare se întâneste cu neamuri, cu prieteni. Mai ia o tuica, mai ia un pahar; unul mai ia o tigara, mai vine un lautar sa-i mai cânte. Din cauza asta omul s-a împiedicat, nu i-a mai folosit nimic ca a fost dimineata la biserica, caci seara s-a întors de la slujba noastra. Si tot asa fac cu fiecare.

Si a întrebat satana:
– Pe multi ai înselat?
– Sa traiesti, întunecimea ta, pe multi!
– Ai înselat pe cei mai prosti decât tine, dar n-ai facut nici o isprava.
– De ce, întunecimea ta? – Tu îi spui omului sa mai mearga si la biserica, sa mai mearga si la cârciuma, sa mearga si la petreceri, sa se mai roage, pe urma sa mearga la distractii nepermise, dar Hristos îi spune în Evanghelie: Nimeni nu poate sluji la doi domni! adica si mie si Lui.

L-ai îndemnat tu, poate omul n-a fost pregatit sufleteste si se duce de câteva ori, dar dupa o vreme vine îngerul si-i da în gând: “Mai omule, nu poti umbla pe doua carari; ori cu dracul, ori cu Dumnezeu”. Si omul, fiind certat de frica de Dumnezeu, se lasa. “Mai, ma tin de una, ca nu este mântuire umblând pe doua cai!”
– Ai patit asa?
– Am patit si asa!
– Vezi! Ti-am spus eu ca tu ai înselat pe cei mai prosti decât tine. Deci sa stii ca n-ai raspuns bine.

Si a chemat pe un comandant, de acei mari, un capitan si i-a zis:
– Ia-l în spate, du-l în adunare si da-i zece toiege la spinare si sa-l trimiti în fundul iadului ca-i prost!

L-a batut, în loc sa-i multumeasca! Nu i-a placut sfatul lui. Cauta altul mai bun.

Iese altul la raport:
– Sa traiesti, întunecimea ta! Daca nu te-oi multumi eu, altul nu te multumeste.
– Sa te vad, viteazule! Cum te cheama?
– Scarabuta ma cheama.
– Cum înseli tu pe oameni?
– Iata cum, maria ta. Eu îi spun omului asa: Mai omule, nu este Dumnezeu, nu este drac, nu este înger, nu este iad, nu este rai, nu este munca vesnica, nu este slava vesnica, totul este aici în lumea asta! Daca ai ce mânca si ce bea si ai femei si bani multi, daca ai cinste de la oameni, casa si bogatii multe, aici este raiul. Si daca n-ai, aici este iadul. Deci atâta-i, cât îi omul pe lumea asta.
– Si ai înselat multi?
– Multi am înselat!
– Si tu ai înselat pe cei mai prosti decât tine. Stiu eu ca ai înselat, dar pe cei prosti, ca pe cei ce stiu Scripturile nu poti sa-i înseli. Pentru ca Scriptura îi spune omului ca este Dumnezeu, ca este drac, ca este înger, este iad, este rai, este munca vesnica, este pedeapsa pentru pacat, este rasplata pentru fapta buna în ceruri. Scriptura este plina de acest fel de învataturi si cei care o citesc, nu te cred pe tine.

Ba si mai mult. Dumnezeu, când l-a sadit pe om a pus în sufletul si trupul lui simtirea de Dumnezeu. Cât de pagân ar fi cineva, simte ca este o putere nevazuta în sufletul lui si aceasta este constiinta. Constiinta îl mustra când face rau si-l bucura când face bine. Si glasul constiintei nu poate fi un reflex al materiei, ceva material, ca-i de natura nevazuta.

Constiinta este glasul lui Dumnezeu în om si, îndata ce a gretit, îl mustra: “De ce ai facut asa? Poate sa nu-l mustre nimeni când face pacatul. Oricând greseste, aceasta lege pusa de Dumnezeu lui Adam întâi, numita si legea firii sau a constiintei, îl mustra imediat.

Uneori asa de tare în mustra, daca este pacatul mare, încât îl da aproape în deznadejde. Se împlinelte atunci cuvântul care spune în psalmi: Întru mustrari pentru faradelege ai pedepsit pe om si ai subtiat ca pânza de paianjen sufletul sau (Psalm 38, 14-15). Adica se subtie nadejdea ca pânza unui paianjen si, de mare mustrare de cuget, mai ca-si pierde nadejdea.

Constiinta, daca se pateaza cu multe pacate, asa de tare îl mustra pe om uneori, ca se face lui aceasta mustrare chinuirea chinuirilor. Din cauza constiintei nici nu poate mânca bine, nici nu mai poate dormi, nici pace nu mai are, nici nu se poate ruga. Constiinta roade, roade ca si cariul în lemn. “De ce ai facut si de ce ai mâniat pe Dumnezeu cu asemenea pacate?”

Deci, degeaba îi spui tu ca nu-i Dumnezeu, caci constiinta îi spune si, dupa constiinta, îi spune si Scriptura. Tu zici ca-l înveti pe om ca nu-i Dumnezeu, ca nu-i drac, ca nu-i înger, ca nu-i iad, ca nu-i rai, dar constiinta îi spune ca este si Scriptura este plina de marturii din care se arata ca exista Dumnezeu, ca este înger, este munca vesnica, este slava vesnica. Deci si tu – i-a zis satana la acel cu raportul, care se lauda ca prin acest sfat înseala multa lume – esti prost si nu aduci mare aport pentru împaratia iadului; nu aduci mare folos!

Asa a patit si acest drac care a venit cu al doilea raport înaintea satanei, cum a patit si cel dintâi care se lauda ca a facut mare isprava. Adica în loc sa-l laude, sa-l faca mai mare peste multe cete de draci, l-a batut si cu rusine l-a trimis în fundul iadului, ca-i prost si nu stie sa însele pe oameni.

A înselat, dar a înselat prea putin si prea putine suflete a dus la iad! A patit si acest diavol ca si cel dintâi care învata pe om sa mearga si la biserica si la crâsma si sa faca si de-ale lui Dumnezeu ti de-ale satanei. Deci si acesta a iesit rau.

Si acum dintre cetele dracilor care erau de fata a chemat pe altul la raport. Si era o tacere între polcurile dracilor, ca erau milioane de demoni în jurul padurii si a poienii aceleia, si nu iesea nici unul, ca se temeau ca vor pati ce au patit ceilalti, ca, în loc de lauda, îi bate si îi trimite în fundul iadului.

Satana statea pe scaun si astepta sa mai iasa vreo unul la raport, zicând:
– Daca cel ce iese a treia oara, ma loveste în gândire, adica îmi spune un plan de a câstiga suflete pentru împaratia iadului, mai bun decât al celor doi care mi-au dat raportul mai înainte, atunci eu pe acela îl voi face general peste multe ostiri dracesti si-l voi pune sa stea pe scaunul meu de împarat al iadului trei minute.

Dupa ce-a zis satana asa, din polcurile cele nenumarate de draci n-a vrut sa mai iasa nimeni, pentru ca se temeau sa nu pateasca ce au patit ceilalti doi, care au raportat mai înainte si nu i-a placut lui.

Totusi dupa un timp iese unul ghebos, cu patru rânduri de coarne, un picior de rata, unul era de cal. Avea semnele iadului pe fruntea lui, coada era lunga, de nu stiu câti metri în urma. Si când a iesit, s-a dus înaintea satanei, cum statea pe scaun acolo în mijlocul poienii, si i-a spus:
– Sa traiesti, întunecimea ta! Satana îl întreaba:
– Cum te cheama?
– Sarsaila, ma cheama!
– Ehei, te vad batrân si grebanos. Mi se pare ca stii tu ceva mestesuguri de a însela suflete, sa le aduci la împaratia mea. Sarsaila a spus:
– Nici întunecimea ta nu stii ce stiu eu!
– Sa te vad! Mi se pare ca esti mare mester de a câstiga suflete.
– Nici tu nu stii ce stiu eu! Eu am un mestesug, ca am îmbatrânit în lupta cu sufletele oamenilor de atâtea mii de ani, prin care multe suflete duc la iad. Cum cad primavara fulgii de zapada, asa cobor suflete în iad în fiecare zi.
– Si cum ai reusit sa aduci atâtea suflete la împaratia mea?
– Eu n-am sa spun nici ca diavolul cel dintâi, care a iesit la raport, pentru ca se întâmpla cum ai zis întunecimea ta. Omul stie ca nu poate sluji la doi domni si îndata îl câstiga îngerul de partea lui. Dar, nici n-am sa-i spun omului, ca celalalt prost, ca nu-i Dumnezeu, nu-i drac, nu-i înger, nu-i iad, nu-i rai. Nu! Pentru ca Scriptura spune ca este si Dumnezeu si drac si înger si iad.

Eu atât îi spun omului: “Mai omule, este Dumnezeu, este drac, este înger, este munca vesnica pentru pacat si slava vesnica pentru fapta buna, dar mai ai vreme! Esti prost? Chiar de azi începi fapta buna?”

Daca-i copil îi spun: “Mai baiete, tu de acum ai de trait! Vine tineretea, trebuie sa te casatoresti, trebuie sa petreci în lume! Nu cumva sa-ti pierzi tineretea asa degeaba, doar viata trebuie traita!”

Iar daca-i tânar îi spun: “Dupa ce te vei casatori si îti vei face o gospodarie, dupa aceea ai sa începi fapta buna. Acum manânca, bea, distreaza-te, fa toate rautatile, ca doar esti tânar. Te va ierta Dumnezeu, ca El stie neputinta omului. Pentru pocainta mai lasa pe mâine, lasa pe poimâine, lasa pe la anul, mai încolo!”

Îl învat pe om sa amâne pocainta de azi pe mâine, de mâine pe poimâine! “Ce milostenie vrei sa faci acum? Taci din gura! Te pocaiesti aproape de moarte! Vrei sa postesti acum, sa-ti cheltuiesti sanatatea trupului? Lasa la batrânete, ca postul este pentru cei batrâni! Vrei sa te rogi? Sa pierzi tu atâtea ceasuri rugându-te lui Dumnezeu? Apoi acum ai treaba. Iata, ai sa cresti copii, ai de facut casa si zestre la fete, ai de însurat si maritat. Ai atâtea!”

Si-l încurc cu grijile vietii si tot îi spun: “Lasa pe alta data”. Cand vine îngerul si-i spune: “Mai, omule, fa un praznic pentru morti!” Eu îi spun: “Dar esti prost? Acum ai de îmbracat copiii, ai de facut nunta, ai de facut cutare!” Îngerul vine si-i spune: “Mai, omule, ia începe a posti posturile de peste an, miercurea si vinerea!” Eu îi spun: “Nu posti ca îti pierzi sanatatea! Tu trebuie sa muncesti, sa aduni averi, ai de crescut copii!”

Sau vine îngerul si-i spune: “Mai omule, spovedeste-te si lasa pacatul, lasa desfrâul, lasa betia, lasa tutunul, lasa înjuraturile!” “Ei, dar de pe acum? Mai încolo, aproape de moarte, m-oi spovedi la un preot, ma va dezlega si gata. Doar cartea spune sa te apuce sfârsitul cel bun, dar pâna atunci poti petrece asa!”

Cu aceasta ma asculta toti, zice diavolul, si fapta buna tot o amâna de azi pe mâine.

Sfânta Scriptura spune altfel. Duhul Sfânt îi trezeste pe oameni, zicând: Astazi de veti auzi glasul Lui, sa nu va învârtosati inimile voastre (Evrei 37,8). Si cum am spus, glasul lui Dumnezeu în om este constiinta, care-l mustra pentru pacat si-i spune: “Omule, paraseste pacatul! Lasa-te de furat, lasa-te de curvit, lasa-te de înjurat, lasa-te de betie, lasa-te de fumat, lasa-te de lucruri rele, de zavistie, de pizma, de cearta”. Dumnezeu îi porunceste azi, iar noi îi spunem lui: “Nu astazi, ci mâine, poimâine, la batrânete!”

Si-i zicem asa: “Da-mi mie ziua de azi si tu ia-o pe cea de mâine!” Si asa, zice, este pacatul la om cum, ai lua un cui mare si cu o barda începi a-l bate într-un lemn de stejar uscat. Daca-i dai un ciocan, dpua, trei, cuiul îl poti scoate usor. Daca-l bati pe jumatate, este mai greu, iar daca îl bati de tot, trebuie sa crapi lemnul!

Asa-i si pacatul! Se bate în fire prin obisnuinta. Si daca omul nu lasa azi pacatul, când este proaspat, cu cât se învecheste, cu atât mai greu se poate dezobisnui de dânsul.

Vazut-ai în arama rugina verde? Arama daca o curatai în fiecare zi, stralucea ca aurul! Însa, daca s-a lasat ani de zile, a prins rugina verde, n-o mai poti spala cu nimic în lume, numai daca o topesti. Asa-i sufletul când îmbatrâneste în pacat. Daca nu a lasat azi pacatul, sa nu creada ca mâine sau poimâine îl lasa mai usor. Ca, pe masura ce trece vremea, pacatul se învecheste, se bate în fire si obiceiul devine o a doua natura; obisnuinta se face a doua fire si omul face pacatul vrând-nevrând, si cu mare nevoie se mai dezbara omul de pacat, dupa ce s-a învechit în el!

Obisnuinta, dupa legile canonice ale Bisericii, este a zecea treapta a pacatului, ca de aici urmeaza deznadejdea, penultima treapta. Si când l-am vazut pe om ca s-a obisnuit cu pacatul, un an, doi, zece, nu stiu câti, este al meu pentru totdeauna! Si asa reusesc eu sa-i însel, ca mii si milioane de oameni amâna pocainta de azi pe mâine, si toti se robesc de pacat; caci pacatul care nu l-a lasat azi, mâine-poimâine tot prinde radacini si este tot mai greu. Iar când vrea omul sa lase pacatul, pacatul se ridica cu mare putere asupra lui: “Esti prost, mai? Cu mine ai trait! Cum sa te lasi de mine? Ce mai este? Sa traiesti cum te învat eu si cum te-ai obisnuit cu mine!”

Asa, cum ti-am spus mai înainte, am învatat si înselat atâtea suflete, încât acestea cad în iad cum cad fulgii când ninge, cu un singur sfat: “Oameni buni, pentru fapta buna mai este vreme; nu fiti prosti sa începeti chiar de azi sau chiar din ceasul acesta!”

Deci, va spun întunecimea ta, acesta-i sfatul si mestesugul meu si am o ceata în iad de mii si sute de mii de ucenici de-ai mei, pe care i-am învasat asa, si-i trimit în tot pamântul sa sopteasca omului la ureche: “Omule, pentru fapta buna mai este vreme. Mâine, poimâine, peste un an, peste doi, la batrânete”. Si am reusit si reusesc. Du-te si vezi în iad câti am pogorât si pogor cu acest sfat!

Atunci satana a zis:
– Bravo! Cel mai bun sfat, sa-l înveti pe om sa amâne pocainta de azi pe mâine: “Chiar azi vrei sa te spovedesti? Chiar azi vrei sa te împartasesti? Chiar azi vrei sa faci milostenie? Nu vezi ca n-ai timp? Lasa pe mâine!”

Acum, pentru ca m-ai lovit în gândire, îti voi da coroana si toiagul meu, sa stapânesti trei minute iadul, si toti sa învatati de la el acest viclesug, ca sa aduceti cât mai multe suflete în împaratia mea, ca sa se chinuiasca cu noi în vecii vecilor.

Calugarul, dupa ce-a vazut si auzit toate acestea, a vazut pe satana ca a batut de trei ori din palme si ca o scânteie s-a stins în vazduh si n-a mai vazut nimic, nici nu s-a mai auzit nimic. Si el a ramas uimit de cele ce a auzit, cum instruieste satana pe ucenicii lui si pe cei fara numar draci în iad, ca sa-i învete pe oameni sa amâne pocainta.

Atunci a venit îngerul Domnului si i-a zis:
– Avva Ilarioane!
– Ce este, Doamne?
– De trei ani de zile te rogi lui Dumnezeu ca sa-ti arate cum înseala dracii pe oameni si cum îi duc în împaratia iadului! Iata ai vazut cu ochii tai si ai auzit cu urechile tale cum!

Du-te la chilia ta, ia un caiet, pune mâna pe condei si scrie tot ce-ai vazut, tot ce-ai auzit cu urechile tale, sa ramâna pentru neamurile ce vor veni, pentru cele din urma, acest mestesug al satanei. Caci trebuie sa stie toata lumea, ca cel mai bun sfat al dracilor de-a câstiga suflete pentru împaratia iadului, este de a-l învata pe om sa amâne fapta buna de azi pe mâine, de mâine pe poimâine, de la tinerete la batrânete, pe patul mortii, si asa sa-i duca pe toti în iad! Amin!

Povestită de Părintele Cleopa

 

 

Călătoria creştinului

calatorieMotivul călătoriei este des întâlnit în Biblie. Călătoria este un moment folosit de Dumnezeu pentru a interveni în vieţile oamenilor. Famenul Etiopian[1] şi Saul[2] au fost mântuiţi de Dumnezeu în timpul călătoriilor pe care le făceau. Dumnezeu este interesat de direcţia şi scopul călătoriei, dar mai ales de călătorul sensibil la glasul Lui mântuitor.

În plan real sau spiritual, călătoria semnifică o ieşire din orizontul cunoscut şi intrarea într-un necunoscut al lumii, gata de a fi explorat. Acest necunoscut nu este numai al spaţiilor străbătute în orizontul exterior, ci în egală măsură se dovedeşte a fi şi explorarea orizontului interior. „Trebuie să cunoşti pe alţii ca să te cunoşti pe tine.”[3]Necunoscutul din noi este dezvăluit în confruntare cu necunoscutul din afara noastră. Iată un teritoriu contemplativ al experienţei de cunoaştere pe care călătoria o face posibilă.

Nu întâmplător, călătoria reprezintă o cale a îmbogăţirii. Îmbogăţirea constă în nonidentitatea dintre persoana care pleacă şi cea care ajunge. Cea mai neînsemnată călătorie poate îmbogăţi pe cel sensibil la trăirile oamenilor, la natură, locuri şi evenimente, la ceea ce poate afla despre alţii, dar şi la ceea ce poate afla despre sine, despre ceea ce este cu adevărat vrednic de cunoscut.

Simbolismul călătoriei este extrem de bogat, însă se poate rezuma la căutarea adevărului, a păcii, la căutarea şi descoperirea unei semnificaţii spirituale pentru viaţă.

Biblia dezvoltă şi nuanţează această temă, dar în esenţă, scoasă în evidenţă, este călătoria spirituală a fiecărui creştin care aspiră spre locurile promise celui biruitor, acolo unde poate dobândi desăvârşirea, împlinirea spirituală şi părtăşia deplină cu Dumnezeu.

Pornind de la Scriptură şi de la experienţa personală, Fericitul Augustin scrie opera vieţii sale Cetatea lui Dumnezeu. În ea, Augustin caută să analizeze tendinţele care există în preocupările omeneşti şi vede Împărăţia lui Dumnezeu ca ţel al vieţii individuale, cât şi al întregii istorii. John Bunyan, urmând acelaşi motiv, a scris Călătoria Creştinului în care realizează o alegorie a vieţii omului ca o călătorie plină de zbucium şi căutare a ceea ce îi poate mântui sufletul. „Intraţi pe poarta cea strâmtă, căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei care intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află.”(Matei 7:31-14)

Înainte de a deveni creştin, omul călătoreşte fără să ştie care este ţinta căutării lui. Gânditorul român, Petre Ţuţea, a spus foarte sugestiv: „Omul fără Dumnezeu vine de niciunde şi merge către nicăieri”. Călătoria creştinului, în viziunea lui Bunyan, începe cu intrarea pe poarta cea strâmtă la îndemnul evanghelistului, iar după ce găseşte mântuire şi har la cruce, porneşte la drum pe muntele greutăţilor şi prin valea umbrei morţii. Creştinul izbuteşte să scape de toate obstacolele, trece cu bine peste râul morţiişi este primit în Cetatea cerească.

Călătoria creştinului începe cu „a gusta din bunătatea lui Dumnezeu”[4] şi este urmată de o apropiere şi părtăşie zilnică cu El. Creştinul, în călătoria lui, are ca scop să-L cunoască tot mai mult pe Hristos şi să devină asemenea Lui. Părinţii capadocieni[5], în secolul al IV-lea, spuneau: „În Isus Dumnezeu S-a făcut om, ca oamenii să devină dumnezei.”

Această călătorie poate fi asemuită cu urcuşul lui Moise pe muntele Sinai pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Să contemplăm elementele acestei imagini din cartea Exod capitolul 19, elemente ce se potrivesc călătoriei noastre spirituale care ţinteşte aceeaşi finalitate.

Moise începe prin a asculta chemarea lui Dumnezeu la dedicare. Această dedicare trebuie să o transmită întregului popor şi poporul a ascultat condiţiile legământului lui Dumnezeu, care, împlinite, îi acordau dreptul să fie poporul ales, iar poporul a promis ascultare.

Pentru întâlnirea cu Dumnezeu, este necesară o curăţire (gr. catarsis). Trebuie părăsit tot ce este necurat. Culmile sublime ale sfinţeniei trebuie urcate, lăsând în urmă tot ce ar putea împiedica părtăşia cu Dumnezeu. Moise începe prin a se curăţa despărţindu-se de cei necuraţi, numai atunci aude trâmbiţele cu sunet puternic, vede fumul gros ce se înalţă şi focul unde Dumnezeu urmează să coboare. Totuşi, pe treapta aceasta el nu este în legătură cu Dumnezeu, el nu-L contemplă pe Dumnezeu, căci Dumnezeu nu este vizibil, ci doar locul unde se va întâlni cu Dumnezeu.

Teologul rus, Vladimir Lossky, scrie cu privire la această limitare a cunoaşterii lui Dumnezeu: „În ordinea văzută precum şi în cea inteligibilă, cele mai dumnezeieşti şi cele mai înalte obiectivări nu sunt decât raţiunile ipotetice ale atributelor care se potrivesc cu adevărat Aceluia care este cu totul transcendent raţiunii care revelează prezenţa, Aceluia care este mai presus de orice putere de pricepere a minţii mai presus de culmile cele mai sfinte locuri ale Sale.”[6]

Numai după ce a depăşit lumea materială, Moise pătrunde într-o cunoaştere care este mai presus de orice pricepere. Aici aparţine în întregime lui Dumnezeu, căci nu-şi mai aparţine lui, fiind unit cu El. Odată ajunşi pe vârful cel mai înalt, suntem eliberaţi de conceptele care ne înlănţuie mintea şi de percepţia umană; altfel spus, „să ne eliberăm atât de subiectul cât şi de obiectul percepţiei, pentru că Dumnezeu nu se înfăţişează ca obiect, întrucât nu mai este vorba de cunoaştere, ci de unire.” (Lossky)

Când vorbim de experienţa lui Moise care urcă la Dumnezeu (Exod 19:20), ne referim la raportul dintre cunoaşterea raţională şi cunoaşterea prin revelaţie. Sensul cunoaşterii se schimbă nu de la om spre Dumnezeu, ci de la Dumnezeu spre om. Sunt anumiţi creştini care cred că gradul de cunoaştere a lui Dumnezeu este similar cu gradul de cunoaştere despre Dumnezeu. Creştinismul nu este o şcoală filozofică care speculează pe marginea unor concepte abstracte, ci, înainte de toate, este o părtăşie cu Dumnezeul cel viu.

Un alt pas al urcuşului lui Moise a fost singurătatea. În această privinţă, Sfântul Grigore de Nazianz, contemplând empatic imaginea lui Moise pe muntele Sinai, spune: „Dumnezeu îmi porunceşte să pătrund în nor spre a vorbi cu El. Aş fi dorit ca vreun Aaron să fie lângă mine, să mă însoţească în această călătorie, chiar dacă nu ar fi îndrăznit să intre în nor.” Preoţii rămân mai jos, iar poporul care nu este vrednic de această suită, nici în stare de o vedere atât de înaltă, rămâne la poalele muntelui, fără să se apropie, fiindcă este necurat şi profan şi ar risca să se piardă. Dacă s-a anevoit cumva să se curăţească, va auzi de departe sunetul trâmbiţelor şi glasul, adică o tâlcuire simplă a tainelor.”

În momentul de singurătate cu Dumnezeu, fără niciun mediator în această relaţie, Moise intră într-o şcoală de educaţie a sufletului, spre a se edifica şi a contempla imaginea unirii depline cu Dumnezeu. Treptat, speculaţia cedează locul contemplaţiei, cunoaşterea raţională se şterge din ce în ce mai mult în faţa cunoaşterii practice. „Cine se lipeşte de Domnul se face un singur duh cu El.” (1 Corinteni 6:17) Aceasta este atitudinea existenţială care îl angajează pe om în întregime. Nu există teologie fără trăirea ei. Trebuie să te schimbi, să devii un om nou pentru a împlini menirea călătoriei tale spirituale. „A vorbi despre Dumnezeu este un lucru mare, dar este un lucru şi mai mare a te curăţi şi a trăi pentru El”, spunea Sfântul Grigore de Nazianz.

Pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, trebuie să te apropii de El în fiecare zi. Nu eşti creştin dacă nu urmezi calea unirii cu Dumnezeu. Urmează-ţi călătoria prin care devii tot mai asemănător Lui.


[1] Faptele Apostolilor cap. 8[2] Faptele Apostolilor cap. 9

[3] Tudor Vianu, Dicţionar de maxime comentat, Editura Saeculum I. Q., Bucureşti, 1997

[4] Psalmul 34.8

[5] Vasile cel Mare, Grigore de Nissa şi Grigore de Nazianz

[6] V. Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, Editura Anastasia, Bucureşti, 1990

 

Întoarcerea Regelui Isaia 52:1-16

regeIntrarea lui Isus în Ierusalim a fost un eveniment istoric consemnat de evanghelişti şi dezbătut în multe rânduri. Diferitele semnificaţii ale evenimentului au atras atenţia istoricilor şi teologilor de-a lungul timpului.

Semnificaţia profetică. Intrarea lui Isus în Ierusalim este împlinirea unor profeţii ale Vechiului Testament.

Zaharia 9:9 „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar…” Această profeţie este o imagine plastică exactă a ceea ce s-a întâmplat în ziua intrării lui Isus în Ierusalim. Sunt profeţite (1) entuziasmul şi exuberanţa poporului din Ierusalim, (2) măgarul, animalul de povară, pe care nu a încălecat nimeni înaintea lui Hristos şi (3) faptul că El este primit ca Rege „neprihănit şi biruitor”.

O altă profeţie relevantă este Daniel 9:24-26: „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale cele sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea sfântului sfinţilor. Să ştii dar, şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic.”

Daniel profeţeşte pentru poporul Israel o istorie de „70 de săptămâni”. O „săptămână” este interpretată, de majoritatea teologilor biblici, ca reprezentând 7 ani. Făcând un calcul simplu, Daniel priveşte panoramic şi profetic viitorul lui Israel, care se întinde pe o perioadă de 490 de ani. Această perioadă este împărţită în două grupe: „69 de săptămâni şi săptămâna a 70-a.” Prima perioadă de „69 de săptămâni” (69×7=483 de ani) se întinde de la „darea poruncii” – decretului lui Cir (14 Martie 445 î.H.) – până la moartea lui Mesia („Unsul va fi stârpit”). În socotelile profetice se vorbeşte despre ani solari de câte 360 de zile, şi dacă se fac socotelile de rigoare se ajunge exact la ziua în care a intrat Domnul Isus în Ierusalim.[1] Evanghelistul Luca ne spune că evenimentele relatate de el se întâmplau în timpul „domniei lui Tiberiu Cezar.[2] Ştiind că Tiberiu şi-a început domnia la 19 august, anul 14 d.H., ajungem cu socoteala la anul 29 d.H., sau exact 483 de ani de la „porunca pentru zidirea din nou a Ierusalimului.”

În confruntările lui Isus cu liderii religioşi ai vremii, foloseşte, în mod deliberat, un limbaj confuz prin care învăluia în obscuritate anumite afirmaţii pe care le făcea despre Sine. De multe ori Isus vorbea despre „ceasul care nu a venit încă.” Era vorba de „ceasul profetic” al împlinirilor mesianice.[3] În repetate rânduri Isus le-a interzis ucenicilor să nu spună nimănui despre divinitatea Sa, dar în Ziua Floriilor a primit slava mulţimilor care L-au primit ca pe Mesia. Când Fariseii au protestat, invocând blasfemia şi teama de represaliile romanilor, Domnul Isus le-a răspuns: „Aceasta este ziua! (este ceasul!)” „Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga în locul lor.[4]

Ierusalimul trăia împlinirea unei profeţii şi se comporta conform acesteia, dar nu era conştient de semnificaţia crucială a acelei zile. „Dacă ai fi cunoscut măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi… pentru că n-ai cunoscut vremea (ceasul) în care ai fost cercetată.”[5]

Să rezumăm profeţia lui Daniel şi semnificaţiile ei:

  • 70 de săptămâni – întreaga istorie profetică a Israelului (490 de ani).
  • 69 de săptămâni – perioada dintre decretul lui Cir până la Mesia (483 de ani).
  • Primele 7 săptămâni din cele 69 – perioada de rezidire a Ierusalimului (49 de ani).
  • 62 de săptămâni din cele 69 – perioada cât Ierusalimul va rămânea reconstruit (434 de ani).
  • Între săptămâna 69 şi 70 se întinde „vremea Bisericii”, „taina ţinută ascunsă de veacuri”, nedescoperită celor din Israel (Efeseni 3:2-13). Profeţii Vechiului Testament au văzut prin Duhul profetic întreaga istorie a lui Mesia, prima Lui venire, a doua Lui venire, însă nu au văzut Biserica.[6]
  • Săptămâna 70 – ultima săptămână în care apare Antihristul. Acesta face un legământ de 7 ani cu Ierusalimul şi le înlesneşte evreilor reconstruirea Templului. La jumătatea acestei perioade, rupe pactul şi în Templul reconstruit din Ierusalim se proclamă drept Dumnezeu, şi îşi dezlănţuie deciziile despotice şi samavolnice ale guvernării lui.

Un alt text care profeţeşte intrarea lui Isus în Ierusalim este Isaia 52. De fapt, cele trei capitole din Isaia: 52, 53 şi 54, trebuie interpretate împreună ca o imagine profetică a ultimei săptămâni din viaţa pământească a lui Isus Hristos. Isaia 52 este o profeţie a intrării lui Isus în Ierusalim. Isaia 53 este o profeţie a suferinţelor „Robului Domnului”, care culminează cu moartea Sa pe cruce. Isaia 54 este o profeţie a beneficiilor aduse de biruinţa Robului Domnului, moştenirea pentru cei ce cred în El, robii Domnului.

Isaia 52, pe lângă semnificaţia profetică, are şi o semnificaţie practică. Intrarea lui Isus în Ierusalim este un eveniment istoric, singular, cu semnificaţiile şi implicaţiile imanente lui, dar prin iluminarea Duhului Sfânt el devine un eveniment episodic şi actual. Isus a intrat în Ierusalim pentru a îndeplini voia desăvârşită a Tatălui, iar acum vrea să intre ca Domn al Bisericii Sale.

Sunt trei tipuri de biserică şi, implicit, trei tipuri de credincioşi.

Biserica „Laodicea”. „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine.” (Apocalipsa 3:20) Aceste cuvinte sunt adresate unei biserici, nu celor necredincioşi. În bunătatea Lui, Hristos îi mai dă o făgăduinţă bisericii din Laodicea, aceea a întoarcerii Sale în mijlocul lor, dacă aceştia se pocăiesc şi se înflăcărează faţă de lucrarea Lui. Această făgăduinţă este adresată întregii biserici, dar, de ea, beneficiază doar cel care „aude glasul Lui”. Automulţumirea şi autosatisfacţia poate conduce la inconştienţă spirituală, ignoranţă şi împietrire. Această biserică şi-a pierdut sensibilitatea spirituală de a „auzi bătaia în uşă”. Cea mai groaznică stare spirituală este să „nu şti” că „eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol”. Creştinul laodicean nu simte nevoia progresului (ticălos), el este inconştient de nevoile lui (nenorocit, sărac), nu este capabil să se evalueze (orb) şi nu are ruşine (gol).

Totuşi, în Laodicea pot exista şi credincioşi care se pot bucura de promisiunea lui Hristos. Adevărul este că oricât de căzută ar fi o biserică sau un om, Dumnezeu doreşte să se întoarcă în viaţa lor şi să facă un ospăţ al părtăşiei spirituale, pentru că El Se întronează într-un loc unde a domnit haosul şi indecizia. Restaurarea Lui este mai mare decât căderea noastră.

Biserica „Efes”. „Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta…dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi…” (Apocalipsa 2:3-5) Biserica „Efes” este tipul de biserică în care Isus este primit cu bucurie, lăudat, adorat…, însă doar pentru o perioadă scurtă. Ei se aseamănă cu sportivul care sprintează la un maraton cu viteza necesară cursei de 100 de metri, iar după debut nu rămâne din efortul lui decât amintirea că, pentru câteva clipe, a fost în fruntea plutonului. Au un start extraordinar, dar nu reuşesc să finalizeze; se pierd pe undeva, în timpul cursei. Asemenea Ierusalimului, care L-a recunoscut pe Isus drept Mesia doar pentru o singură zi, biserica Efes Îl întronează pe Hristos o perioadă scurtă după care uită totul, parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Biserica „Efes” este asemenea unui foc de paie uscate, care se aprinde repede, dar se stinge la fel de repede.

Biserica „Filadelfia”. „Ştiu faptele tale: iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni nu o poate închide, căci ai puţină putere, ai păzit cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu…” (Apocalipsa 3:8). Biserica „Filadelfia” are întotdeauna o „uşă deschisă” pe care nu o va închide, nici nu va dori să o închidă. Această „uşă” este pentru toţi cei care vor să se alăture Filadelfiei (dragostea de fraţi), şi mai ales pentru Domnul. Pentru ca Regele Isus să Se întoarcă în Biserică, în Ierusalimul Său, caută o „uşă deschisă”.

Întoarcerea Regelui înseamnă binecuvântare, veste bună, gând bun, împlinirea profeţiilor, voia Tatălui, perspectivă îmbelşugată, pace, prosperitate… Regele Se întoarce în regatul Său. Ce este o împărăţie? Împărăţia este un domeniu peste care domneşte un Împărat. Credinciosul este o parte a Împărăţiei lui Dumnezeu. Biserica este domeniul lui Hristos. Peste Biserică, şi implicit peste credincios, trebuie să domnească numai Dumnezeu.

Ce înseamnă întoarcerea Regelui?

Întoarcerea Regelui, într-un cuvânt, înseamnă trezire spirituală. Aspectele pe care le vom observa în textul din Isaia nu sunt altceva decât elementele procesului de trezire spirituală. Am spus intenţionat proces, pentru că trezirea spirituală este mai întâi un proces, şi apoi un fenomen, un eveniment. Niciodată nu se va întâmpla un fenomen de trezire spirituală dacă, în prealabil, nu a existat un proces pregătitor fenomenului. Nu există campioni olimpici fără să fi trecut prin procesul asiduu de pregătire. Nu există laureaţi ai premiului Nobel, fără ca aceştia să aibă în spate mii de ore de cercetare, de studiu, de muncă. Nu există trezire spirituală fără angajamentul mijlocitorilor pentru rugăciune.

Atunci când Dumnezeu vrea să facă ceva, a observat John Wesley, mai întâi motivează pe cineva să se roage pentru acel lucru. Pentru ca Dumnezeu să facă lucruri extraordinare, supranaturale, mai întâi pregăteşte oameni prin care să le facă. Dumnezeu a ales să nu facă nimic fără a-l implica pe om. Dumnezeu putea să scoată poporul evreu din Egipt fără ca Moise să fie implicat, dar modul de lucru al lui Dumnezeu a fost prin intermediul lui Moise. În Judecători, Dumnezeu putea să izbăvească poporul, dar, de fiecare dată când a făcut-o, a pregătit un om care să înlesnească un cadru în care Dumnezeu să Se manifeste. Noi nu putem să facem nimic fără Dumnezeu, iar El a ales să nu facă nimic fără noi.[7]

Pentru trezire spirituală, pentru întoarcerea Regelui, este nevoie de un om care să pregătească terenul unde ploaia trezirii să cadă. Isus S-a întrupat, dar a existat cineva care a pregătit Calea Domnului. Pentru ca minunile lui Dumnezeu să aibă loc, trebuie să creezi cadrul.

1. Înviorare spirituală, vv.1-2. Trezirea spirituală începe printr-o revigorare a lucrurilor existente.

1. „Trezeşte-te, trezeşte-te! Îmbracă-te în podoaba ta, Sioane! Pune-ţi hainele de sărbătoare, Ierusalime, cetate sfântă! Căci nu va mai intra în tine niciun om netăiat împrejur sau necurat.

2. Scutură-ţi ţărâna de pe tine, scoală-te, şi şezi în capul oaselor, Ierusalime! Dezleagă-ţi legăturile de la gât, fiică, roabă a Sionului!“

Ierusalimul, în ziua intrării lui Isus, este înviorat, zgomotos, dinamic şi entuziasmat. Această euforie era dată de o veste bună: „vine Cineva în Numele Domnului”; un eveniment neobişnuit, care a produs mecanismul de contagiune prin care indivizii devin o mulţime însufleţită (toţi devin ca unul), care are un singur gând, o singură inimă, o singură concentrare, o singură acţiune. Comportamentul omului este definit de două elemente esenţiale: caracterul şi contextul. Comportamentul în particular este diferit de cel public, comportamentul de grup faţă de comportamentul maselor. Masele se simt puternice atunci când sunt unite, de aceea presiunea şi puterea lor poate da naştere unor reacţii şi decizii care nu ar fi fost luate în context obişnuit. De teama mulţimii, Irod nu l-a ucis pe Ioan Botezătorul, decât atunci când şi-a putut justifica fapta. Isus nu a fost arestat de aprozi „de frica norodului”. Pilat a fost manipulat tot prin presiunea mulţimii. Mulţimea nu conduce, nu ia decizii, nu guvernează, dar este o forţă care poate fi folosită atât spre bine, cât şi spre rău. Conducerea este arta de a folosi forţa mulţimii!Forţa nu înseamnă înţelepciune, ci putere. Înţelepciunea dă sens puterii. Dacă înţelepciunea luptă contra puterii, pierde şi se iroseşte, dacă o câştigă de partea ei devine indestructibilă. Puterea fără înţelepciune este faliment furtunos, puterea unită cu înţelepciunea înseamnă succes.

Mulţi oameni adunaţi în acelaşi loc nu sunt o mulţime. Mulţimile au un suflet, o legătură metafizică, pe care cei participanţi o simt. Sunt cu toţii în acelaşi acord. Ei nu sunt o mie de indivizi, ci unul. În mulţime individualitatea dispare. Cei care nu sunt în asentimentul mulţimii nu sunt din mulţime, cei care împărtăşesc starea de spirit iau parte cu bucurie la acea manifestare.

Un alt element ce a înviorat Ierusalimul a fost o aşteptare care a făcut ca mulţimea să vibreze, să tresalte, să reacţioneze. Laudele oamenilor din Ierusalim nu erau altceva decât cuvinte prin care îşi proiectau aşteptările. Osanalele, florile, ramurile de finic au fost gesturi sincere ale unei mulţimi care îşi exprima aşteptările cu privire la Mesia. Multe dintre complimentele pe care le facem nu sunt altceva decât proiectarea anumitor aşteptări, un mesaj codificat pe care îl transmitem implicit. Rugăciunile de laudă sunt oglinzi care reflectă aşteptările noastre faţă de Dumnezeu. Dacă aş avea ocazia să te ascult în timpul tău de rugăciune, laudă şi închinare îmi pot da seama ce aştepţi de la Dumnezeu. Spune-mi ce cuvinte de laudă Îi aduci lui Dumnezeu şi îţi voi spune ce aştepţi de la Dumnezeu.

Întoarcerea Regelui înseamnă înviorare. Când vei vedea o biserică vie, poţi fi sigur că acea biserică a fost vizitată de Isus. Hristos este viu, iar bisericile în care El este prezent sunt vii. Am fost în „biserici” (să nu jignesc un cuvânt sacru) care erau ca un cimitir, iar fraţii veneau la biserică să se plimbe printre „morminte”, să se uite la cruci şi să vadă cine a mai murit. Biserica lui Hristos este vie, după cum El este viu, este înviorată de fiecare vizită a Lui.

II. Întronarea Regelui, vv. 3-6.

3. Căci aşa vorbeşte Domnul: „Fără plată aţi fost vânduţi, şi nu veţi fi răscumpăraţi cu preţ de argint.”

4. Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Odinioară poporul Meu s-a pogorât să locuiască pentru o vreme în Egipt; apoi Asirianul l-a asuprit fără temei.

5. Şi acum, ce am să fac aici – zice Domnul – când poporul Meu a fost luat pe nimic?” „Asupritorii lui strigă de bucurie – zice Domnul – şi cât e ziulica de mare este batjocorit Numele Meu.

6. De aceea poporul Meu va cunoaşte Numele Meu; de aceea va şti, în ziua aceea, că Eu vorbesc şi zic: „Iată-Mă!”“

Nu ajungi la trezirea spirituală dacă totul se opreşte la o simplă înviorare. Câţiva picuri de rouă răcoresc pământul, dar soarele dogoritor va usca şi mai tare solul, până îl va pietrifica. După înviorare trebuie să urmeze întronarea Regelui şi dărâmarea oricărei alte domnii din viaţa ta. Ce domneşte în viaţa ta? Spune-mi cu ce (cine) îţi petreci cel mai mult timpul şi îţi voi spune cine (ce) domneşte în viaţa ta (televizorul, drogul, dezamăgirile, necazul, boala…). Toate acestea nu au drept să îţi ceară tribut odată ce Isus este Domnul vieţii tale.

Încetează să mai plăteşti tribut bolii, Diavolului… Destul! Cea mai periculoasă stare în care te poţi afla nu este boala sau necazul, nu sunt datoriile sau problemele, ci normalizarea acestora în viaţa ta. Obişnuinţa cu boala, cu suferinţa, cu falimentul, este cea mai păguboasă atitudine. Dacă ai încetat să mai lupţi, să mai conteşti dreptul lor de a fi în viaţa ta, nu mai există şansă de izbăvire. Izbăvirea începe prin contestarea dreptului acestor robii. Dumnezeu te-a creat să fii liber, să fii al Lui. Nu trebuie să accepţi decât voia absolută a lui Dumnezeu pentru tine. Nu pot exista doi stăpâni în viaţa ta, în acelaşi timp. Recunoaştem dreptul de domnie al cuiva (ceva) în viaţa noastră prin ascultarea de acel lucru. „Nu ştiţi că dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat care duce la moarte fie că este vorba de ascultare care duce la neprihănire?” (Romani 6:16).

Ce spune textul nostru despre robie şi libertate?

1. Înrobirea s-a făcut în mod gratuit. Păcatul te-a cumpărat ieftin.

2. Răscumpărarea ta nu s-a făcut cu bani, ci prin sângele lui Isus Hristos.

3. Robia, de orice natură ar fi ea, nu are drept peste viaţa ta. Dumnezeu nu-Şi împarte slava Sa cu nimeni! Când Slava Lui este peste viaţa ta, nimic nu trebuie să o umbrească! Dumnezeu nu-Şi împarte autoritatea Sa cu nimeni. Tu, prin decizia ta, poţi activa o anumită domnie în viaţa ta.

4. Poţi contesta dreptul robiilor din viaţa ta prin manifestarea deciziei de a asculta de Dumnezeu.

4a. Un paradox destul de ciudat este următorul: de ce a lăsat Dumnezeu lucruri atât de importante în virtutea alegerii noastre? Voinţa liberă este elementul esenţial prin care omul este definit. Fără capacitatea de a alege, omul nu ar mai fi om. Liberul-arbitru este aspectul care îl înnobilează pe om; dar, prin decizia sa, omul a căzut în păcat. Câteodată îmi doresc ca anumite decizii să nu mai fie în puterea mea, sunt lucruri prea importante precum: mântuirea, veşnicia, părtăşia cu Dumnezeu, fericirea, împlinirea spirituală, ca să fie lăsate în virtutea deciziei mele, dar, totuşi, sunt.

Mai sunt două aspecte demne de subliniat aici: (1) există o diferenţă între voinţă şi înfăptuire (Filipeni 2:13) şi (2) omul poate să decidă acţiunile sale, dar nu şi consecinţele care derivă din acele acţiuni. Primul aspect este observat în diferenţa dintre dorinţă şi împlinirea lor. Dacă ar sta în puterea voinţei noastre, atunci dorinţa nu ar mai exista pentru că ea ar deveni, imediat, fapt real. Eu pot să decid un lucru, dar acel lucru să nu se realizeze pentru că nu stă în puterea mea, sau dacă stă în puterea mea, totuşi trebuie să depun efort şi să realizez ceea ce vreau. Deci, voinţa, decizia, liberul-arbitru, nu sunt „atât de libere” precum se spune. Decizia noastră are relevanţă în momentul în care poate fi pusă în aplicare.

În acelaşi timp, omul poate să decidă să păcătuiască sau să se apropie de Dumnezeu, însă nu poate decide cât de mult poate însemna aceasta. Există o mare imprevizibilitate în rezultatul deciziilor noastre, atât în sens negativ cât şi în sens pozitiv. Adam a ales să păcătuiască înaintea lui Dumnezeu, însă nu a putut controla efectele neascultării lui. David a ales să păcătuiască la un moment dat, dar nu a putut alege să scape de consecinţele păcatului, chiar dacă momentul declanşării lor a fost momentul deciziei lui de a se pocăi. Avraam a dorit să fie diferit şi să nu urmeze sistemul idolatru al familiei sale; astfel, a ales să creadă în singurul Dumnezeu. Ascultarea lui Avraam de Dumnezeu a avut efecte extraordinare, efecte la care el nu s-a gândit, nici nu le-a prevăzut. Cred că în cer Avraam încă va fi uimit cât de mult a folosit Dumnezeu ascultarea lui pentru a influenţa toate generaţiile de oameni. Nu cred că Pavel a putut să prevadă efectele pe care scrierile lui le-a putut avea asupra istoriei. Nu cred că s-a gândit că epistolele lui vor fi buchisite şi vor fi obiectul de studiu principal al multor Universităţi, că vor aduce mântuire la multe popoare şi că Biserica lui Hristos din toate timpurile îşi va clădi doctrina pe ceea ce el a scris. Cred că vom fi uimiţi în cer cât de mult am influenţat prin cuvintele noastre, sau prin rugăciunile noastre; sau cât de mult am rănit prin atitudinea noastră, şi cât de mult am împiedicat progresul lucrării creştine prin pasivitatea noastră. Cu siguranţă, nu trebuie să fim superficiali în deciziile noastre. Este atât de uşor să te depravezi, sau atât de uşor să devii instrumentul sfânt al lui Dumnezeu în lumea actuală. Mulţi vor ajunge în Iad pentru un „da” spus unui mic păcat, care a atras după sine consecinţe mari – şi orice păcat are ca plată moartea. Mulţi vor ajunge în Rai pentru un „da” pe care l-au spus lui Isus într-o zi. Deciziile noastre sunt prea importante să nu le supunem total lui Dumnezeu. Cea mai puternică armă a lui Dumnezeu, dar şi a Diavolului, este da-ul tău.

4b. Un alt paradox pe care îl sesizez este acesta: decizia noastră are mai multă putere în domeniul spiritual decât în domeniul fizic. Acest lucru este numit de multe ori principiul autorităţii. Pot să-mi decid veşnicia, dar nu pot să decid să fie îmbunătăţirea stării mele financiară. Ba pot să o decid, dar acest lucru nu se va întâmpla doar că am decis, trebuie să fac ceva ca decizia mea să se împlinească. Decizia trebuie să parcurgă un drum până la înfăptuire.

4c. Un alt paradox este următorul: decizia mea are ca limită voia lui Dumnezeu. Nu pot să decid nimic dincolo de limita pe care a trasat-o Dumnezeu. Nu voi putea să decid să trăiesc veşnic, dacă acest lucru nu ar fi fost mai întâi decis de Însuşi Dumnezeu. Nu pot să decid ca gravitaţia să nu acţioneze asupra mea. Nu pot să decid lucruri ilogice, ca cercul să fie pătrat, iar pătratul cerc. Ceea ce pot să decid este ca decizia mea să fie viabilă, adică să recunosc limitele care mi s-au impus şi să trăiesc în libertatea acordată de aceste limite.

4d. Dacă vorbim despre voinţă este bine să vorbim şi despre resortul, raţiunea care stă în spatele acţiunilor.

Există trei tipuri de etică:

  • Etica situaţională, în care individul acţionează în virtutea contextului;
  • Etica deontologică, în care omul acţionează în virtutea unor reguli, convenţii sau norme la care aderă sau îi sunt impuse. Această etică are o natură contractualistă.
  • Etica teleologică, în care se are în vedere consecinţele acţiunilor întreprinse. Cei mai mulţi folosesc ca normă a comportamentului lor etica teleologică, decizia este luată în virtutea potenţialelor efecte sau consecinţe. Dacă o decizie are ca urmare efectele scontate, atunci vorbim de eficienţă; dacă nu, atunci vorbim de eşec sau faliment. Acest tip de etică este foarte periculos, pentru că niciodată nu poţi prevedea exact efectele deciziei tale. În grădina Edenului, Eva a decis să mănânce din rodul pomului oprit, dar nu a decis şi consecinţa: izgonirea din rai. Etica teleologică se bazează pe o evaluare anticipată a avantajelor şi dezavantajelor, un calcul care nu se potriveşte şi după ce decizia a fost luată.

Ce nu a înţeles Ierusalimul a fost că numai Hristos este Rege. Ei s-au obişnuit că pot să aibă mai mulţi conducători, conducerea religioasă prin Marele Preot, conducerea laică prin Irod şi Pilat, sau Cezar. Pentru ei, mai era loc pentru încă un rege. Hristos nu-Şi împarte Scaunul Său cu nimeni, nici măcar cu tine. A fi liber înseamnă a avea capacitatea de a alege, iar cea mai frumoasă expresie a libertăţii tale este decizia de a-L întrona pe Isus ca Rege în viaţa ta.

5. Întronarea Regelui Mesia este posibilă prin cunoaşterea Lui. Poporul meu va cunoaşte Numele Meu” (v.6). Ierusalimul a văzut în Isus Regele, Eliberatorul, dar nu L-au cunoscut. Toţi teologii timpului au eşuat în interpretarea propriei lor legi. Hermeneutica lor a fost falimentară.

6. Întronarea Regelui are ca rezultat comunicarea cu El. Isus este singurul Rege cu care poţi comunica deschis. Dumnezeu vrea să-i vorbească omului. El ne-a creat pentru a trăi în părtăşie cu El. Părtăşia înseamnă comunicare, relaţia cu El înseamnă comunicare, revelaţia Lui înseamnă comunicare. Domnia Lui va conduce la o mai bună comunicare. Domnia Lui nu este o domnie despotică şi samavolnică, ci una care se bazează pe dragoste. Dragostea înseamnă tot comunicare.

7. Domnia lui Hristos înseamnă garanţia prezenţei Lui. „Eu îţi zic: Iată-mă!” Dacă Hristos este Domn al vieţii tale, atunci când te rogi El este prezent. Domnia Lui este împlinirea promisiunilor Lui.

III. Împărtăşire, vv. 7-10.

7. „Ce frumoase sunt pe munţi, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea! Picioarele celui ce zice Sionului: «Dumnezeul tău împărăţeşte!»

8. «Iată, glasul străjerilor tăi răsună; ei înalţă glasul, şi strigă toţi de veselie; căci văd cu ochii lor cum Se întoarce Domnul în Sion.

9. Izbucniţi cu toate în strigăte de bucurie, dărâmături ale Ierusalimului! Căci Domnul mângâie pe poporul Său, şi răscumpără Ierusalimul.

10. Domnul Îşi descoperă braţul Său cel sfânt, înaintea tuturor neamurilor; şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru.»“

Întoarcerea Regelui este o veste bună care trebuie împărtăşită. Toată lumea trebuie să ştie că „Dumnezeul nostru împărăţeşte” (v.7), că Hristos domneşte în Biserică şi în viaţa credincioşilor. Unii din cei care vor cunoaşte că Dumnezeu împărăţeşte, că Isus Hristos este Domnul, se vor alătura glasului care proclamă această veste, iar alţii, inspiraţi de duhul antihrist, vor nega.

În ziua intrării lui Isus în Ierusalim, au venit la Filip „nişte greci” care au dorit să-L vadă pe Isus. Isus trebuia prezentat ca un „superstar”, ca un vindecător, profet şi un mare învăţător. În acest context, Filip trebuia să joace rolul de creator de imagine; iar pentru acest lucru s-a dus să se consulte şi cu Andrei. Grecii sunt oameni învăţaţi, ei nu cunosc profeţiile, ei nu înţelegeau de ce Isus a fost primit cu atâta fală. Ei trebuiau să afle răspuns chiar de la Isus, şi trebuia să fie unul raţional. Poate grecii se gândeau că vor avea o dezbatere filozofică despre Socrate, despre Platon, Aristotel sau chiar Filon, filozoful iudeu din Alexandria care a făcut cunoscută filozofia iudaică în mediul elenistic. Drept răspuns, Isus le spune: „Vine ceasul să fie proslăvit Fiul Omului.” Sigur n-au înţeles mare lucru din ceea ce li s-a spus, dar mesajul pentru noi este clar: singura veste care trebuie transmisă este aceasta: Isus Hristos este Domnul! (Filipeni 2). În acel moment Isus S-a tulburat în duhul Său şi s-a rugat: „Tată, proslăveşte-Ţi Fiul!” Un tunet s-a auzit pentru oameni, dar pentru Isus s-a auzit un glas desluşit, care zicea: „L-am proslăvit şi-L voi mai proslăvi.” În acel moment spune Isus: „S-a făcut judecata lumii, iar stăpânitorul ei este aruncat afară.” Când Isus este proslăvit, Diavolul este osândit. Când Isus este proclamat ca Domn în viaţa cuiva, Diavolul este scos afară din acel teritoriu. Nu ai decât două posibilităţi, ori îl chinui tu pe Satan, ori te chinuie el pe tine; posibilitatea armistiţiului sau a ignorării reciproce nu există.

  1. Vestea întoarcerii Regelui trebuie răspândită printr-un sol, solul care vine înaintea Regelui şi vesteşte domnia Lui. Ioan Botezătorul a fost un astfel de sol. El a spus: „Eu sunt glasul care strigă în pustie: «Pregătiţi calea Domnului.»” Glasul lui Ioan Botezătorul încă mai strigă să pregătim „calea Domnului”. Generaţia sfârşitului, care suntem noi, este un glas care strigă „pregătiţi venirea Lui”.
  2. 2. Vestea bună trebuie „vestită pe munţi”, într-un mod relevant, acolo de unde te poate auzi orice om.
  3. Solul are un singur mesaj: „Domnul împărăţeşte!” Mesajul acesta nu trebuie schimbat, modificat, adăugit, modernizat. Mesajul pe care lumea modernă l-a pierdut este tocmai acesta: Domnul împărăţeşte. Oamenii postmodernismului nu au pierdut nimic din ritualurile, dogmele şi teologia care a străbătut veacurile, ba chiar le-au amplificat, însă din viaţa omului modern a dispărut „frica de Domnul”. Dumnezeu este un concept filozofic, speculaţie mistică, obiect de cult, dar numai Dumnezeu viu şi personal de care să te „temi” nu mai este. Pe omul modern nu mai trebuie să-l convingi că Dumnezeu există, ci că Dumnezeu domneşte. Acesta este mesajul Bibliei, nu este cel mai atrăgător, dar este singurul adevărat şi mântuitor.
  4. Cel care vesteşte domnia Regelui trebuie să fie el însuşi un domeniu al Regatului.El este un străjer, un sol, un supraveghetor.
  5. Vestea Bună trebuie transmisă cu entuziasm; orice altă dispoziţie se numeşte „port ilegal de atitudine”. Dumnezeu nu acceptă predicatori trişti. Dacă vedeţi un predicator trist, în stilul lor de predică şi de viaţă, ei nu-L vestesc pe Dumnezeul cel Viu, Activ şi Dinamic, ci pe dumnezeul imaginaţiei lor, pe dumnezeul teologiei lor, pe dumnezeul speculaţiilor lor. Adevăratul Dumnezeu trebuie vestit şi slujit doar cu entuziasm. Bucuria în slujire este un imperativ: „Iona, bine faci tu că te superi?” (Iona 4:4) Pe Dumnezeu nu trebuie şi nici nu poţi să-L slujeşti de silă sau din obligaţie. Jugul lui Hristos este uşor, iar sarcina Lui este uşoară, de aceea salt şi strig de bucurie: „Domnul împărăţeşte în Sion.” Spun Bisericii lucrul acesta şi răspândesc entuziasm; spun lumii lucrul acesta şi răspândesc lumină; spun iadului acest lucru şi răspândesc groază, spun cerului acest lucru şi aduc bucurie. Îngerii sunt asistenţii mei, ei privesc din ceruri cu curiozitate să vadă ce au mai inventat pământenii, ca modalitate de închinare şi laudă la adresa lui Dumnezeu. Avem motivaţie suficientă, avem cadru, avem metode; manifestările nu trebuie să întârzie.

IV. Înnoire spirituală, vv. 11-15.

11. „Plecaţi, plecaţi, ieşiţi din Babilon! Nu vă atingeţi de nimic necurat! Ieşiţi din mijlocul lui! Curăţiţi-vă, cei ce purtaţi vasele Domnului!

12. Nu ieşiţi cu grabă, nu plecaţi în fugă; căci Domnul vă va ieşi înainte şi Dumnezeul lui Israel vă va tăia calea.”

13. Iată, Robul Meu va propăşi; Se va sui, Se va ridica, Se va înălţa foarte sus.

14. După cum pentru mulţi a fost o pricină de groază – atât de schimonosită Îi era faţa, şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor –

15. tot aşa, pentru multe popoare va fi o pricină de bucurie; înaintea Lui împăraţii vor închide gura, căci vor vedea ce nu li se mai istorisise, şi vor auzi ce nu mai auziseră.

Ceea ce a început printr-o înviorare spirituală, este continuat prin decizia ca Hristos să fie întronat, apoi această veste este împărtăşită tuturor, pentru ca trezirea să cuprindă întreg pământul; apogeul acestui proces de trezire spirituală este momentul înnoirii. Hristos a murit nu doar să ne dovedească dragostea sau să ne impresioneze, ci ca să facă toate lucrurile noi. „Cel care este în Hristos este o făptură nouă, cele vechi s-au dus şi toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5:17)

Ieşiţi din Babilon” – Ieşiţi din robie, din obişnuit. Isus i-a zis bolnavului de 38 de ani: „Ridică-ţi patul şi umblă”, ca nu cumva să te aşezi din nou în el. „Ieşiţi din Babilon”, ieşi din obişnuit, treci dincolo de linia de confort, începe o aventură cu Dumnezeu, ceva nou. Moise a văzut rugul aprins numai atunci când a trecut dincolo de ţinutul în care mergea în mod obişnuit. Dumnezeu este un Dumnezeu al neobişnuitului; neobişnuitul este specialitatea şi domeniul Lui.

Ierusalimul a recunoscut că Regele a venit în vizită, cetatea s-a înviorat, vestea a fost împărtăşită, pentru o zi Isus a fost întronat ca Rege, dar cetatea nu a fost înnoită. Isus plângea pentru Ierusalim pentru că, în superficialitatea lui, nu putea intra în posesiunea adevăratelor binecuvântări. L-au întronat ca Rege, dar numai pentru o zi; entuziasmul, evlavia şi focul lor s-a stins precum o scânteie.

Dacă Ierusalimul a pierdut binecuvântarea lui Dumnezeu, oricine o poate pierde. Astăzi poţi fi pe munte cu Dumnezeu, iar mâine în pustiu singur şi plin de frică. Ilie, în acelaşi fel, a avut o mare biruinţă; astăzi 800 de prooroci ai lui Baal au fost executaţi, Dumnezeu a fost proslăvit, iar el a fost recunoscut drept slujitor al Dumnezeului Cel Preaînalt; a doua zi a fugit de Izabela. „Astăzi” a pogorât foc din cer, „mâine” s-a ascuns. A pierdut, a doua zi, ceea ce câştigat într-o zi de trezire spirituală. Ziua trezirii spirituale este astăzi, aici şi acum. Am numit acest mesaj „Întoarcerea Regelui” pentru că despre asta este vorba, Isus vine în fiecare zi şi trebuie să luăm decizia să-L întronăm şi să fim înnoiţi, după chipul Său, în fiecare zi. Trezirea spirituală pe care ai experimentat-o ieri sau acum o săptămână nu-ţi este de folos astăzi, doar ca factor motivator pentru a căuta altă atingere şi ungere a Duhului Sfânt. Dumnezeu este proaspăt în fiecare zi, bunătatea şi credincioşia Lui se înnoiesc în fiecare zi. Trezirea spirituală nu poate fi decât astăzi. Ieri a trecut, mâine nu a venit şi nici nu va veni, deci pentru trezire spirituală este astăzi. Singura zi pentru întronarea Regelui Mesia, singura zi pentru mântuire este astăzi, singura zi de veste bună este astăzi. Nu pierde ziua de astăzi!


[1] Vezi Biblia cu Explicaţii, explicaţii la cartea Daniel[2] Luca 3:1

[3] Ioan 2:4; 7:8; 8:20

[4] Luca 19:40

[5] Luca 42-44

[6] Imaginea arată perspectiva profetică a Vechiului Testament în care se observă cum profetul poate să vadă în viitor anumite evenimente precum Betleemul, Calvarul, Pentecostul, Evenimentele din urmă, fără să aibă capacitatea de a vedea Biserica. Schiţa îi aparţine pastorului Clarence Larkin (1850-1924).

[7] „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci.“ (Amos 3:7)

 

Moştenirea robilor Domnului

Isaia 54

mostenireCapitolul 54 din Isaia trebuie să-l vedem drept o completare, un rezultat al evenimentelor profeţite în Isaia 53. Isaia 53 prezintă suferinţa Robului Domnului. Suferinţa lui Hristos nu a fost un scop în sine, ci un mijloc prin care s-a realizat voia Tatălui. Autorul epistolei către Evrei spune că Isus a suferit crucea şi a dispreţuit ruşinea pentru că „avea ochii aţintiţi” spre bucuria răsplătirii (Evrei 12:2). Versetul 10, din Isaia 53, vorbeşte despre rezultatul suferinţelor lui Mesia: „o sămânţă de urmaşi” „va vedea rodul muncii sufletului lui şi se va înviora”. Biserica a germinat în suferinţa lui Hristos. Când Isus priveşte la creştini, Se înviorează.

Isus a urcat treptele victoriei privind dincolo de suferinţă. Suferinţa este o treaptă pe care se poate coborî sau urca. Treptele urcate de Isus au fost: Ghetsimani – locul rugăciunii şi al agoniei sufleteşti; Gabata – locul respingerii şi al agoniei fizice şi Golgota – locul răstignirii şi al autentificării.

În capitolul 54, Isaia vorbeşte despre moştenirea robilor Domnului. Moştenirea robilor este un paradox, pentru că robii nu au dreptul la moştenire. Titlul de Rob al Domnului (Ebed Iahve) este denumirea profetică a lui Mesia, care descrie totala ascultare a Fiului faţă de Tatăl. Prin ascultare de voia Tatălui, Hristos a împlinit planul lui Dumnezeu de mântuire a omului, biruind păcatul. Robul Domnului este titlul celui biruitor, iar titulatura de „Robi ai Domnului” este marca prin care cei ce cred în Hristos sunt declaraţi biruitori. Această titulatură de cinste îi aşează pe credincioşi pe aceeaşi poziţie valorică pe care se află Hristos înaintea Tatălui. Prin învierea Sa, Robul Domului, Hristos, a primit toată puterea şi autoritatea, cheile morţii şi ale vieţii, moştenirea şi domnia. Prin credinţa în învierea Sa, Robii Domnului primesc moştenirea câştigată de Robul Domnului. Titulatura de „Robi ai Domnului” (Ebedim Iahve) este primită prin har, Dumnezeu ne dă aceeaşi titulatură ca şi a Celui biruitor.

Toate promisiunile din capitolul 54 sunt posibile doar datorită capitolului 53. Fără capitolul 53, capitolul 54 nu ar fi viabil. Moştenirea a intrat în posesia celor care beneficiază prin credinţă de suferinţa lui Hristos. Datorită, şi prin Hristos, vorbim de moştenire, de drepturi, de privilegii pe care nu le-am fi putut avea într-un oricare alt context. Această moştenire se bazează pe dragostea nepătrunsă şi neînţeleasă a lui Dumnezeu, precum şi pe jertfa substituţională a lui Hristos. Două piedici mari stăteau în calea statutului nostru de moştenitori: (1) Păcatul, care ne-a înstrăinat de Dumnezeu şi de beneficiile relaţiei cu El şi (2) Provenienţa naţională. Făgăduinţele, Legea, Legămintele erau adresate în mod direct evreilor. Isus a „rupt perdeaua dinăuntrul Templului” pentru toţi oamenii, atât pentru păcătoşi, cât şi pentru neevrei. Moştenirea are, astfel, caracter universal. Hristos a înlesnit accesibilitatea şi orice piedică naturală sau naturalizată să fie înlăturată. Singura piedică pentru om rămâne el însuşi.

Învierea lui Hristos a pecetluit o nouă eră, o eră a moştenirii, a înfierii, a libertăţii, a vieţii, a speranţei, a mărturiei, a vindecării… Şi a pus capăt unei ere în care domnea moartea, Diavolul, întunericul, minciuna, boala, deznădejdea… Învierea lui Isus este o uşă între două lumi, lumea vieţii şi lumea morţii. Uşa aceasta se deschide prin două chei: cheia cunoştinţei şi cheia credinţei. Isaia 53:1 „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?” Cine a crezut promisiunile şi cine a crezut puterea lui Dumnezeu?

În Hristosul înviat avem o moştenire pe care o activăm prin cunoaştere şi credinţă. Isus a plâns pentru Ierusalim pentru că nu a cunoscut planul lui Dumnezeu pentru ea: „De-ai fi cunoscut tu astăzi lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar ele sunt ascunse de ochii tăi, pentru că nu ai cunoscut ceasul în care ai fost cercetată.” Primul pas spre activarea promisiunilor Lui în viaţa ta este să cunoşti existenţa lor, şi apoi să crezi că se aplică şi se materializează situaţiei tale. Ai nevoie de izbăvire? Trebuie să cunoşti că Dumnezeu este izbăvitor şi să crezi că ţi-o poate dărui şi că vrea să ţi-o dăruiască. Ai nevoie de Duhul Sfânt? Trebuie să cunoşti mai întâi că Duhul Sfânt este o Persoană divină, că are daruri, un botez, roade, şi să crezi că toate acestea sunt pentru tine astăzi. Nu poţi să crezi ceea ce nu cunoşti!

Prin cunoaştere şi credinţă intri în posesia moştenirii. Fac o deosebire între promisiunea lui Dumnezeu şi moştenirea pe care ne-a asigurat-o Hristos. Promisiunea are caracter potenţial, şi de cele mai multe ori este condiţionată, pe când moştenirea este o certitudine, ca un pachet care conţine totul. Pentru moştenire nu trebuie să te rogi, ci doar să crezi. Pentru ca promisiunea să se materializeze trebuie îndeplinite procedurile de fiecare dată, mai ales că anumite promisiuni sunt condiţionate; pe când odată intrat în posesia moştenirii poţi să te bucuri de ea în orice moment într-un mod deplin. Dacă ştii ce ţi-a promis Dumnezeu, dar dacă nu crezi acea promisiune, rămâne departe de tine. Pentru a intra în posesia moştenirii îţi trebuie credinţă în momentul iniţierii cererii, dar şi pe parcurs ca să-ţi susţii relaţia filială cu Dumnezeu. Pustia pentru Israel nu a fost voia lui Dumnezeu, ci alegerea lor. Ei ştiau promisiunea Canaanului, dar nu aveau credinţă de a intra în posesia lui.

I. Perspectivă, vv. 1-3.

1. „Bucură-te, stearpo, care nu mai naşti! Izbucneşte în strigăte de bucurie şi veselie, tu care nu mai ai durerile naşterii! Căci fiii celei lăsate de bărbat vor fi mai mulţi decât fiii celei măritate, zice Domnul.”

2. „Lărgeşte locul cortului tău; şi întinde învelitoarele locuinţei tale: nu te opri! Lungeşte-ţi funiile şi întăreşte-ţi ţăruşii!

3. Căci te vei întinde la dreapta şi la stânga, sămânţa ta va cotropi neamurile, şi va locui cetăţile pustii.“

Moştenirea Robilor Domnului înseamnă, în primul rând, schimbarea perspectivei. Cine nu este dispus şi deschis schimbărilor, acela nu poate umbla cu Dumnezeu. Schimbarea este o condiţie a relaţiei noastre cu Dumnezeu. Este o nebunie să doreşti schimbare şi să nu faci nimic în direcţia în care ţi-ai dori schimbarea. Reuşita schimbării este domeniul lui Dumnezeu. Ideea de speranţă se bazează tocmai pe această realitate: atunci când nu mai este nicio şansă de schimbare, rămâne speranţa; încrederea în Dumnezeu că mai poate face schimbări chiar şi atunci când imposibilitatea domneşte.

Vocabularul limbii române are multe cuvinte care să exprime ideea de schimbare: Tranziţie – atunci când schimbarea este atât de lentă încât nici nu se vede, dar pentru că este acceptată la nivel general necesitatea schimbării, s-a găsit un cuvânt care să mascheze paralizia schimbării. Transcedere – este schimbarea care are în perspectivă o finalitate bine conturată. Primenire – este schimbarea care aduce un suflu nou, proaspăt, primăvăratic. Înlocuire – acea schimbare cu caracter radical care anulează tot ce a fost înainte. Transformare – este acea schimbare care ia ce a fost vechi, şi nu numai că îi dă o faţă nouă, ci face acel lucru cu adevărat nou. Acest tip de schimbare l-a realizat Hristos cu viaţa noastră. Dacă ne privim viaţa şi facem comparaţie, vedem schimbarea, vedem transformarea, vechea noastră viaţă nici nu o mai recunoaştem.

Primul aspect al moştenirii este perspectiva nouă pe care o căpătăm asupra lucrurilor. Metanoia înseamnă schimbarea minţii: o nouă gândire despre păcat, şi astfel se produce pocăinţa; o nouă gândire despre Dumnezeu, şi astfel se naşte supunerea. O nouă perspectivă asupra circumstanţelor, şi astfel se dezvoltă viziunea.

În Ezechiel 37, Dumnezeu îi dă o viziune dezolantă profetului, referitoare la o vale plină de oase uscate. Dumnezeu îl întreabă pe Ezechiel: „Vor putea oasele acestea să învie?” Răspunsul lui Ezechiel este asemănător cu al omului care are o viziune naturală asupra lucrurilor. „Nu ştiu, Tu ştii lucrul acesta?” Ca şi Ezechiel, suntem şi noi duşi în „valea oaselor” şi ni se cere socoteală despre viziunea şi speranţa pe care o avem. Dumnezeu îi cere „Fiicei Sionului” să privească în perspectivă şi să aibă o viziune glorioasă. I se cere să nu privească la sterilitate, la pustiu, la robie, la ocară, ci la promisiunea lui Dumnezeu, şi pe aceasta să-şi clădească viaţa.

Dumnezeu are un plan şi multiple promisiuni pentru om, dar şi Diavolul are un plan şi o profeţie. Diavolul nu cunoaşte viitorul, dar şi el, asemenea omului specializat în deducţii, interpretări şi anticipări (psihologii, istorici, profetologi), poate să anticipeze. Diavolul vrea să-ţi controleze viaţa prin amăgiri vândute drept veşti bune. Astrologia, horoscopul, ghicitul, magia, vrăjitoria nu sunt decât găselniţe diavoleşti prin care li se vând, scump de cele mai multe ori, speranţe false credulilor. Concepţia că viitorul se află înscris în palmă sau în stele este falsă. Viitorul este proprietatea absolută a lui Dumnezeu. „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile şi soroacele” (Faptele apostolilor 1:7), „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, iar lucrurile descoperite sunt ale omului” (Deuteronom 29:29). Niciodată Diavolul nu va avea o veste bună pentru tine, el te urăşte şi, de fiecare dată când îţi spune ceva, te minte, şi o face cu scopul de a te distruge.

Credinţa va materializa în viaţa ta obiectul credinţei tale. Este o prostie teoria conform căreia nu contează ce crezi, ci numai să crezi. Credinţa are valoare doar datorită obiectului ei. Dacă obiectul credinţei tale este planul şi promisiunile lui Dumnezeu, pe acelea le vei poseda; dacă vei crede profeţia Diavolului, vei fi paralizat în activitatea ta de frică. Frica şi credinţa au aceeaşi definiţie: credinţa este o anticipare a lucrurilor care nu se văd, dar la fel şi frica. Poţi trăi în credinţă sau poţi trăi în frică. Frica este tot o credinţă. Deosebirea dintre cele două ţine de alegere.

Isaia 43:19 spune: „Iată voi face ceva nou, şi-i gata să se întâmple, să nu-l cunoaşteţi voi oare? Voi face un drum prin pustie şi râuri în locuri secetoase.” Dumnezeu mai are o soluţie pentru orice situaţie fără soluţie. Ieremia 29:20 spune: „Eu ştiu ce gânduri am cu privire la voi, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să-ţi dau un viitor şi o nădejde.”

Învierea lui Hristos îţi dă dreptul să ai speranţă. Aceasta este garanţia credinţei creştine. Dacă Hristos nu a înviat, degeaba am crezut, degeaba propovăduim. Creştinismul îşi asumă acest „risc”; dacă se poate dovedi că Hristos nu a înviat, totul cade, iar noi suntem nişte mincinoşi, spunea apostolul Pavel. Învierea lui Hristos îţi dă dreptul la perspectivă, la viziune. William Carey a avut o predică celebră care avea două puncte principale: (1) Cere lucruri mari de la Dumnezeu şi (2) Încearcă (fă) lucruri mari cu Dumnezeu.

Noua perspectivă se dovedeşte faptic. Femeia stearpă trebuie să-şi pregătească o casă mai mare pentru viitorii copii, în acelaşi fel omul care are o perspectivă reînnoită va acţiona în virtutea ei.

1. O viziune dă naştere entuziasmului. Entuziasmul este o consecinţă naturală a unei viziuni clare şi măreţe. Trebuie să visezi un vis mai mare decât tine pentru a fi sigur că numai Dumnezeu este cel care l-a dus la îndeplinire. Trebuie să-ţi propui lucruri atât de mari, încât eşecul să fie garantat dacă Dumnezeu nu intervine.[1] Trebuie să visezi un vis pentru care merită să-ţi pierzi viaţa. Entuziasmul este energia unui vizionar.

2. Viziunea este un rezultat al promisiunilor lui Dumnezeu. Când Dumnezeu îţi vorbeşte, atunci se naşte o viziune. De fapt, viziunea nu este, sau nu trebuie să fie, altceva decât împlinirea planului lui Dumnezeu pentru viaţa ta. Atunci când lucrezi la împlinirea viziunii tale, simţi că îţi împlineşti, de fapt, menirea vieţii tale; iar menirea vieţii tale este să împlineşti scopurile lui Dumnezeu.

3. Viziunea determină la acţiune. Vei canaliza toată activitatea ta în virtutea viziunii. Vei polariza totul pentru a-ţi atinge scopul, vei clasifica priorităţile, astfel încât nimic să nu umbrească sau să împiedice rezultatul propus.

4. Viziunea trebuie să aibă caracter inclusivist. Dacă viziunea este numai pentru tine, numai pentru ego-ul tău, acea viziune nu este de la Dumnezeu, sau dacă este de la Dumnezeu, El îţi va transforma caracterul şi va amâna împlinirea viziunii până vei înţelege că şi ceilalţi sunt mai importanţi decât viziunea în sine. Valoarea unei viziuni se dovedeşte nu prin grandoarea ei, ci prin capacitatea ei de a da valoare celor implicaţi în realizarea ei. Cauza este importantă, dar şi mijloacele. Nu poţi călca pe cadavre ca să urci pe tron. Iosif a trebuit să înveţe că Dumnezeu este un Dumnezeu al salvării, iar el este un instrument în mâna lui Dumnezeu pentru realizarea planului Său.

Iosif a învăţat să-i includă în viziunea lui atât pe cei din familia sa, cât şi pe egipteni. Uneori în viziunea ta trebuie să-i incluzi chiar şi pe vrăjmaşii tăi, pe cei care nu au crezut în tine, pe cei care te-au criticat, pe cei care te-au împiedicat în vreun fel. Viziunea este un mecanism deschis şi poate include în mod potenţial pe oricine. Iosif a trebuit să includă în viziunea sa pe fraţii lui care l-au vândut, pe Potifar, cel care l-a aruncat în temniţă, pe soţia lui Potifar, care l-a acuzat pe nedrept şi i-a pervertit imaginea. În acelaşi fel, Hristos i-a inclus în viziunea Sa pe toţi cei care I-au făcut rău, care L-au torţionat. Un soldat roman de sub crucea Lui a crezut în El, poate a fost unul dintre cei care au bătut cuiele sau care a tras la sorţ pe cămaşa Lui, sau poate unul dintre cei care au spus cuvinte de batjocură, sau unul dintre cei care au avut ideea să-I dea oţet cu fiere, sau chiar cel care L-a străpuns. Isus l-a inclus în viziunea Sa pe Petru, cel care s-a lepădat de El.

5. Viziunea trebuie să canalizeze eforturi, să unească idei, concepţii, pentru a se realiza ce se are în perspectivă. Rodul viziunii tale va contopi, va coagula, nu va dezbina, nici nu va despărţi. Când Dumnezeu dăruieşte o nouă viziune, aceasta adună oameni, mobilizează şi uneşte eforturi. Pentru eficientizarea viziunii, ea trebuie să fie clară, convingătoare şi contagioasă.

  1. II. Paternitate, vv. 4-6.

4. Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Odinioară poporul Meu s-a pogorât să locuiască pentru o vreme în Egipt; apoi Asirianul l-a asuprit fără temei.

5. Şi acum, ce am să fac aici – zice Domnul – când poporul Meu a fost luat pe nimic?” „Asupritorii lui strigă de bucurie – zice Domnul – şi cât e ziulica de mare este batjocorit Numele Meu.

6. De aceea poporul Meu va cunoaşte Numele Meu; de aceea va şti, în ziua aceea, că Eu vorbesc şi zic: „Iată-Mă!”

În al doilea rând, moştenirea Robilor Domnului asigură paternitatea noastră la Dumnezeu. Paternitate înseamnă apartenenţă, înrudire, filiaţie. Prin Hristos, noi Îi aparţinem lui Dumnezeu. Păcatul ne-a înstrăinat de Dumnezeu şi binecuvântările Lui, dar şi unii de alţii. Hristos a făcut din noi fii ai Tatălui şi fraţi ai Săi. „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti”. (Efeseni 1:3)

1. Paternitatea înseamnă restaurare. Hristos ne-a ridicat la un nivel mai înalt decât cel de la care am căzut, ne-a aşezat „în locurile cereşti”. „În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale, ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos. Şi voi, care aţi crezut cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit, şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui.” (Efeseni 1:11-14)

2. Paternitatea înseamnă demnitate. Dumnezeu ne-a aşezat pe aceeaşi scară valorică cu Fiul Său. Nu trebuie să ne mai fie ruşine sau teamă, lucrurile nu vor mai avea revers. Minciuna Diavolului este cea prin care îţi arată eşecul lucrării lui Hristos în viaţa ta. Ce a făcut Hristos, ispăşirea, răscumpărarea, înfierea, unirea spirituală cu El, nu poate fi zguduită, clătinată sau contestată de nimeni, cu atât mai puţin de tine. Există o frică inoculată de Diavol prin intermediul unei gândiri fireşti, care are ca efect o paralizie spirituală pentru cel care o trăieşte. Odată scos din groapa mocirloasă şi întunecoasă, odată pus pe stâncă, există frica nejustificată a căderii. Minciunea Diavolului este că nu o să reuşeşti să te menţii pe stâncă. Dar e fals! Dacă lucrarea lui Hristos a fost aşezarea ta pe stâncă, tot lucrarea Lui este să te menţină acolo. Niciodată nu ai fi reuşit prin propriile puteri să ajungi pe stâncă şi fii sigur că nu stă în puterea ta rămânerea ta acolo. Nu poţi spune odată ajuns pe stâncă: „Mulţumesc, Doamne, acum mă descurc singur!” Isus nu ţi-a pus în faţă un etalon în virtutea căruia relaţia filială să fie menţinută. El a făcut totul pentru ca filiaţia să fie sigură şi completă. Totul este prin har. Relaţia dintre un tată şi un fiu nu se rupe când (1) fiul este rău, sau neascultător – fiii lui Eli au continuat să-i fie fii în pofida păcatului lor, (2) când fiul nu mai vrea să fie fiu – Fiul risipitor a rămas fiu; sau (3) când tatăl sau (4) toţi ceilalţi nu mai recunosc legitimitatea fiului. Singura legătură care se rupe este legătura de părtăşie, care trebuie restabilită prin mărturisire şi pocăinţă.

Dacă Diavolul te acuză pe tine acum, Îl acuză pe Hristos, şi nu are dreptul acesta. Înţelege acest lucru: Diavolul nu mai are dreptul să te acuze! Pavel spune: „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?” (Romani 8:33) Puterea Diavolului stă în pâră, în acuză, în intimidare şi îi devii victimă numai dacă socoteşti drept adevăr minciunile lui. Felul cum sunt prezentate minciunile lui Satan se potrivesc realităţii. Pare adevărat, dar realitatea nu este adevărul, adevărul este Cuvântul. Realitatea nu există prin sine, realitatea este un construct, o imagine, un cumul de semnificaţii date lucrurilor. Ceea ce numim realitate este de fapt perspectivă, modul în care vedem lucrurile, şi există atâtea realităţi câţi ochi există.

Diavolul îţi spune: „Eşti un păcătos!” Ce te aştepţi să facă un păcătos? Să păcătuiască! Dar Biblia spune că noi suntem sfinţi şi sfinţiţi în Hristos. (1 Corinteni 1:2) Ne-am obişnuit să ne asumăm perspectiva lumii asupra lucrurilor şi, având ochii întunecaţi, să credem că şi Biblia spune acelaşi lucru. De exemplu, bătrânii au o singură perspectivă: moartea; dar Biblia spune cu totul altceva, că bătrânii „întineresc ca vulturii”, că „sunt plini de suc şi verzi”. Conform Bibliei, bătrânii sunt utili, dinamici şi plini de viaţă. Lumea spune despre tineri că sunt superficiali, că nu pot face lucruri spirituale, că nu sunt serioşi; dar Biblia spune: „Tineretul tău vine la Tine ca roua”; „Vă scriu tinerilor pentru că sunteţi tari şi voi l-aţi biruit pe cel rău”. Trebuie să hotărâm odată pentru totdeauna ce credem, ce alegem, de partea cui suntem. Trăim în virtutea metanoii sau conform concepţiei seculare?

Demnitatea pe care Hristos ne-o acordă şterge amintirea ruşinii păcatelor trecute. Atunci când eşti răscumpărat în Hristos poţi mărturisi groapa din care te-a scos, pentru că ştii că ea este trecut, iar pentru Dumnezeu nu mai există. Dumnezeu este singurul care te iubeşte aşa cum eşti, şi El te cunoaşte pe deplin. Dumnezeu nu caută oameni perfecţi, ci oameni sinceri. În faţa lui Dumnezeu nu poţi să te ascunzi. Ai momente foarte dese când îţi spui: „Dacă ar şti fraţii ce păcat ruşinos am făcut eu, nu m-ar mai respecta.” Sunt momente când îţi vine să te ascunzi chiar şi de tine. Dumnezeu te cunoaşte, ştie toate faptele tale şi, totuşi, te priveşte cu admiraţie, pentru că eşti rodul suferinţelor Fiului Său.

O soră a avut o vedenie pe care a povestit-o pastorului. Ea i-a relatat cum că a văzut o Persoană divină şi a simţit un sentiment ceresc. Pastorul a întrebat-o: „Ţi-a spus ceva? L-ai întrebat ceva?” „Nu!”, a răspuns sora. „Data viitoare când vei mai avea această viziune, să întrebi acea Persoană divină despre păcatele tale.” Vedenia s-a repetat, iar sora s-a grăbit să-L întrebe: „Ce s-a întâmplat cu păcatele mele?” „Le-am uitat!”, a răspuns Dumnezeu. Dumnezeu are amnezie cu privire la un singur lucru, atunci când iartă un păcătos nu-Şi mai aduce aminte de păcatele lui, iar păcătosul devine sfânt. Dumnezeu aruncă păcatele noastre în „marea uitării” şi declară „Pescuitul interzis”. &

3. Paternitatea înseamnă identitate. Este necesară distincţia dintre mai multe noţiuni: a fia face, a simţi, a vrea. Identitatea se referă la aspectul a fi. Identitatea ne este conferită de relaţia filială cu Dumnezeu. Cel care crede în Hristos este fiul lui Dumnezeu. Tu nu eşti ceea ce alţii spun că eşti, nu eşti ceea ce Diavolul îţi spune că eşti, nici măcar ceea ce crezi tu că eşti, nu eşti ceea ce te simţi că eşti şi nici ceea ce ai vrea să fii, ci ceea ce Dumnezeu spune că eşti!

  1. III. Pace, vv. 7-10.

7. Ce frumoase sunt pe munţi, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea! Picioarele celui ce zice Sionului: „Dumnezeul tău împărăţeşte!”

8. „Iată, glasul străjerilor tăi răsună; ei înalţă glasul, şi strigă toţi de veselie; căci văd cu ochii lor cum Se întoarce Domnul în Sion.

9. Izbucniţi cu toate în strigăte de bucurie, dărâmături ale Ierusalimului! Căci Domnul mângâie pe poporul Său, şi răscumpără Ierusalimul.

10. Domnul Îşi descoperă braţul Său cel sfânt, înaintea tuturor neamurilor; şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru.”

În al treilea rând, moştenirea robilor Domnului înseamnă pace. Pacea este garanţia unei relaţii adecvate cu Dumnezeu. Pacea este un rezultat al graţierii prin Hristos. Fără învierea lui Hristos, între noi şi Dumnezeu rămânea o prăpastie a vrăjmăşiei. Dumnezeu este Cel care dă pacea, făcându-Se prieten cu omul. Iov spune: „Împrieteneşte-te cu Dumnezeu şi vei avea pace.” (Iov 22:21) Pacea înseamnă certitudine în orice situaţie. Pacea pe care ne-o dă Dumnezeu „întrece orice pricepere”, nu o putem explica, dar o putem experimenta. Aşa cum curcubeul este semnul legământului lui Dumnezeu cu Noe şi circumcizia este semnul legământului cu Avraam şi poporul Israel, pacea este pecetea şi semnul Noului Legământ în care am intrat cu Dumnezeu (v. 10).

Acest legământ este fundamentat pe dragoste. Dragostea este esenţa lui Dumnezeu şi, datorită acestui fapt, El a găsit o soluţie la problema păcatului nostru.

& În filmul Quo Vadis este o scenă unde personajul principal îl întreabă pe apostolul Petru: „Grecii au adus înţelepciunea, romanii puterea; creştinii ce aduc nou?” Răspunsul vine prompt şi uluitor pentru acel consul roman, devenit ulterior creştin: „Creştinismul a adus iubirea!” Dragostea a biruit dreptatea. Dragostea găseşte soluţii! Dragostea garantează veşnic. &

Principiul definitoriu al dragostei este reciprocitatea. Ceea ce face ca dragostea lui Dumnezeu să fie specială este faptul că El a luat iniţiativa. „Dragostea lui Dumnezeu se arată prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” (Romani 5:8)

Dostoievski spunea foarte frumos că, dacă nu ar fi existat decât un singur om pe pământ care să creadă şi pentru care să moară Hristos, El nu ar fi pregetat şi S-ar fi sacrificat chiar şi pentru unul singur. Dragostea nu se teme de eşec. Dragostea care te înalţă este închinare, dragostea la nivel orizontal este afecţiune, iar dragostea care se coboară se numeşte har.

Desigur, Dumnezeu S-a aşteptat la răspuns, dar nu a aşteptat să vadă iniţiativă, pentru că omul este îndărătnic. Dumnezeu a luat iniţiativa şi a investit, a găsit soluţii, a dăruit şi nu a făcut economie, pentru că dragostea nu se teme de risipă.

IV. Prosperitate, vv. 11-13.

11. „Nenorocito, bătuto de furtună şi nemângâiato! Iată, îţi voi împodobi pietrele scumpe cu antimoniu, şi-ţi voi da temelii de safir.

12. Îţi voi face crestele zidurilor de rubin, porţile de pietre scumpe, şi tot ocolul de nestemate.

13. Toţi fiii tăi vor fi ucenici ai Domnului, şi mare va fi propăşirea fiilor tăi.“

Dumnezeu Îşi aduce poporul dintr-un climat nesigur într-unul stabil. Dumnezeu îi dă „Fiicei Sionului” „temelii de safir”. Stabilitatea unei cetăţi era dată de amplasament. Primul criteriu după care un locuitor mesopotamian îşi alegea cetatea, polisul, era securitatea. Cetăţile din zonele muntoase şi izolate erau mai favorabile decât cele din zonele deschise şi traversate de drumuri circulate. Cetăţile erau înconjurate de ziduri groase şi, în cazul cetăţilor mai mari, de diguri pline cu apă. Dumnezeu îi dă robului Său „temelii de safir”, „ziduri de rubin” şi „ocoale (diguri, şanţuri) de nestemate”.

Binecuvântarea lui Dumnezeu aduce stabilitate în viaţa noastră. Biblia spune „binecuvântarea lui Dumnezeu îmbogăţeşte, şi El nu lasă să fie urmată de niciun necaz.” (Proverbe 10:22) Dumnezeu ne conduce pe o cale prosperă, aceasta este voia Sa. Prosperitatea înseamnă stabilitate şi siguranţă. Dumnezeu nu ne dă binecuvântare ca să ne umple de griji, ci pentru a ne elibera de ele. Isus S-a sărăcit pentru ca noi să devenim mai bogaţi, şi acest lucru nu este valabil doar în domeniul spiritual.

Există o mentalitate păguboasă de care suferă poporul român: pauperismul, mentalitatea sărăciei. În România s-a dezvoltat o Evanghelie a sărăciei, care face din sărăcie o virtute. Sărăcia nu este o virtute, iar bogăţia nu este un privilegiu. Dumnezeu este interesat în primul rând de starea noastră spirituală, dar nu neglijează aspectul material al vieţii noastre. Alţi credincioşi, care au o spoială de evlavie, protestează împotriva evangheliei prosperităţii, promovând astfel o mentalitate pauperă. Ambele „evanghelii” sunt păgubitoare, una îţi vinde iluzii ieftine (evanghelia prosperităţii), iar cealaltă te înnobilează cu minciuni (evanghelia sărăciei). Noi nu predicăm o anumită „evanghelie”, ci vrem să proclamăm planul lui Dumnezeu pentru noi. Planul lui Dumnezeu este binecuvântare, fericire, pace, mântuire, biruinţă, libertate… Dumnezeu nu se îngrijeşte doar de suflet, ci de toate aspectele vieţii noastre: relaţii, familie, profesie… Dumnezeu este interesat de dezvoltarea potenţialului tău prin care Îl poţi lăuda pe Dumnezeu la un nivel maxim. O stare de stabilitate este imperativă pentru împlinirea acestui scop.

„Mare va fi propăşirea fiilor tăi.” Binecuvântarea lui Dumnezeu nu înseamnă doar împlinirea nevoilor, ci belşug. Principiul binecuvântării este vechi, simplu şi clar: odată ce eşti binecuvântat trebuie să binecuvântezi şi tu, la rândul tău, pe altcineva. Acest principiu l-a învăţat Dumnezeu pe Avraam: „Vei fi binecuvântat şi vei fi o binecuvântare.” (Genesa 12:4)

V. Protecţie, vv. 14-17.

14. Vei fi întărită prin neprihănire. Izgoneşte neliniştea, căci n-ai nimic de temut, şi spaima, căci nu se va apropia de tine.

15. Dacă se urzesc uneltiri, nu vin de la Mine; oricine se va uni împotriva ta va cădea sub puterea ta.”

16. „Iată, Eu am făcut pe meşterul, care suflă cărbunii în foc, şi face o armă după meşteşugul lui. Dar tot Eu am făcut şi pe nimicitor ca s-o sfărâme.

17. Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere; şi pe orice limbă care se va ridica la judecată împotriva ta, o vei osândi. Aceasta este moştenirea robilor Domnului, aşa este mântuirea care le vine de la Mine, zice Domnul.”

Un alt aspect al moştenirii este protecţia divină.

1. Garantul protecţiei divine este neprihănirea. Atât timp cât te afli în aria voii lui Dumnezeu nu ai de ce să temi. Teama este o jignire pe care I-o aduci lui Dumnezeu. (v.14a)

2. Garantarea protecţiei divine este incompatibilă cu neliniştea sufletească. Dumnezeu poate linişti furtuna şi echilibra barca, dar nu se poate lupta cu neliniştea ta interioară. A te bucura de pace este o decizie pe care o iei singur. (v.14b)

3. Obiectele spaimei şi ale fricii sunt inofensive. (v.17) Armele făurite împotriva ta nu au putere, pentru că toate au fost îndreptate şi învinse în Hristos. Apostolul Pavel întreabă: „Unde îţi este biruinţa moarte, unde îţi este boldul moarte, boldul morţii este păcatul…” (1 Corinteni 15:55, 56) Moartea a înfipt boldul ei în trupul lui Hristos, dar el a rămas acolo. Diavolul a „muşcat călcâiul” lui Hristos, dar i-a rămas veninul în trupul lui Hristos. Diavolul este un înfrânt, are capul zdrobit, tot ce mai poate să facă este să dea din coadă.

4. Glasul celui neprihănit poate osândi nelegiuirea. (v.17b) Odată ce Hristos a câştigat biruinţa, ne-a dăruit-o. Nimic nu ne poate înfrânge, nimic nu ne poate despărţi de dragostea Lui, nimeni nu ne poate smulge din mâna Lui. Suntem de partea câştigătoare. Biruinţa este destinul nostru. Suntem condamnaţi să biruim. Aceasta este moştenirea Robilor Domnului.


[1] Bruce Wilkinson

Puterea mărturiei

Faptele apostolilor 2:1-41

Voi veţi primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori…” (Faptele apostolilor 1:8)

putereExistă o diferenţă între Biserica primară şi Biserica modernităţii. Biserica primară s-a rugat 10 zile, Petru a predicat 5 minute şi 3000 de oameni s-au pocăit. Biserica de astăzi se roagă 10 minute, predică 10 zile şi se pocăiesc 3 oameni.[1] Pentru a se pocăi 3000 de oameni, a fost nevoie de o singură predică; astăzi, pentru a se pocăi un om, este nevoie de 3000 de predici. Biserica primară nu avea nici mijloace de transport automatizate, nici sistem de amplificare a sunetului, nici măcar întreaga Biblie; nu avea radio sau televiziune, şi totuşi „toţi cei ce locuiau în Asia, Iudei şi Greci, au auzit Cuvântul Domnului”. (Faptele Apostolilor 19:10) Există un secret sau un principiu? Dacă este un secret, aş vrea să-l descopăr, dacă există un principiu vreau să-l aplic.

Cu ajutorul imaginaţiei vizualizez Rusaliile, dar aş vrea să le trăiesc personal într-un mod nou. Faptele Apostolilor, capitolul 2, relatează o sărbătoare bine circumscrisă istoric, cu personaje şi evenimente care ne uimesc. Totuşi, cred că Cincizecimea nu este doar o sărbătoare singulară ale cărei evenimente sunt doar amintire, ci o sărbătoare repetabilă care poate fi trăită în mod particular de orice credincios care vrea să fie martor pentru şi al lui Hristos. De fapt, nu poţi fi un martor al lui Hristos fără să treci pe la „Rusalii”. Experienţa Rusaliilor devine astfel un imperativ.

Mesajul rusaliilor

Participare. Sărbătoarea Rusaliilor ne vorbeşte despre necesitatea unei participări personale a omului la această sărbătoare. Sărbătoarea Rusaliilor era una din cele trei sărbători însoţite de pelerinaj, alături de Paşti şi Sărbătoarea Corturilor. Sărbătoarea Rusaliilor coincidea cu perioada în care Evreii au primit Legământul şi Legea mozaică (Decalogul, Exod 19, 20). Rusaliile, în Noul Testament, au o nouă semnificaţie: pecetluirea Noului Legământ cu Duhul Sfânt, în care Legea nu mai este scrisă pe tablele de piatră, ci profund în inimă. Acest lucru ne spune că este mai importantă relaţia spirituală cu Dumnezeu decât îndeplinirea ritualurilor şi ceremoniilor convenţionale unui anumit cultural sau social. Ceremoniile moderne ţin de tipul de îmbrăcăminte, forma de închinare, un anumit stil de muzică etc.

Prioritate. Cincizecimea (Shavuot) este denumirea sărbătorii care avea loc la cincizeci de zile după sărbătoarea Paştelui, la începutul recoltării orzului şi la cincizeci de zile după Sărbătoarea Primelor Roade.[2] Cincizecimea era sărbătoarea încheierii secerişului şi a dedicării recoltei lui Dumnezeu. Sărbătoarea ţinea doar o zi şi se aducea o jertfă specială de mâncare constând din două pâini cu aluat, simbolizând faptul că Dumnezeu asigură pâinea de fiecare zi.[3] Cu această ocazie de veselie, israelitul nu-l uita pe cel sărac şi neajutorat lăsând pe câmp spice neculese.[4] Această sărbătoare are o semnificaţie profetică însemnată. Ea prefigurează revărsarea Duhului Sfânt asupra Bisericii.[5] Cele două pâini reprezentau Evreii şi Neamurile uniţi în Biserică. Aici aluatul reprezintă germenele Împărăţiei lui Dumnezeu menit să crească în putere, în mod tainic.[6] Din acel moment nu se mai mănâncă pâinea întristării, ci a bucuriei, în starea de mântuit în Isus Hristos.

Pregătire. Duhul Sfânt face sărbătoare, dar tot el alege să intervină în momente-cheie, semnificative pentru om. De ce alege Dumnezeu să-Şi manifeste mai mult puterea în contexte neobişnuite decât în cele obişnuite, sau în cadrul unor evenimente notabile? Este un paradox pe care îl observăm. Isus S-a născut în timpul unui recensământ, a instituit Cina tocmai în seara când trebuia mâncat Paştele şi a fost prins, judecat şi răstignit în contextul aceleiaşi sărbători. Dumnezeu alege momente în care aşteptările omului sunt încordate, o sărbătoare, un recensământ, o manifestare politică, sportivă sau academică. Aceasta este metoda lui Dumnezeu, mai întâi creează un cadru prin care intervenţia Lui să fie cât mai relevantă pentru toţi cei ce intră sub incidenţa lucrării Lui. Apostolii au pregătit acest eveniment în rugăciune, timp de zece zile. Trebuie să pregăteşti cadrul, să te pregăteşti pentru „Rusalii”, botezul, umplerea cu Duhul Sfânt.

PARTICIPANŢII DE LA RUSALII

Ignoranţii – În perioada praznicului la Ierusalim erau aproape două milioane de oameni. Cifra de 3000 care s-au pocăit ni se pare mare, dar, în raport cu totalitatea celor care au participat, nu mai pare aşa de mare. Cei mai mulţi şi-au văzut de ritualurile lor, de slujbele lor, şi nici măcar nu i-au băgat în seamă pe aceşti ucenici. Despre aceştia Biblia nu spune nimic, pentru că ignorantul este străin de Dumnezeu şi lucrarea Lui. Aceştia constituie procentul cel mai mare al tabloului nostru. Cu aceştia nu te lupţi, nu te contrazici, pentru că ei nu sunt interesaţi de Dumnezeu sau chestiuni religioase. Dacă îndeplinesc eventual un ritual religios, ei nu-l trăiesc, îl fac doar din inerţie socială. Acesta este tipul de om secular căruia nu trebuie să-i argumentezi că Dumnezeu există şi care este beneficiul acestui fapt pentru el. Deşi fenomenul a fost însoţit de elemente supranaturale (sunet puternic şi limbi de foc), totuşi, numărul ignoranţilor a fost mare.

Impresionaţii – Există o altă categorie de participanţi care trăiesc doar un sentiment de uimire, uluire, stupoare. Aceştia nu au înţeles ce se întâmplase, dar pentru că erau în căutare de neobişnuit, au fost satisfăcuţi datorită evenimentului. Acum aveau ce povesti.

Impertinenţii – Aceştia nu au înţeles ce se întâmplă, dar în natura lor este impregnată batjocura, şi au găsit, astfel, un prilej potrivit pentru a batjocori. Impertinenţii nu au înţeles limbile, dar au pus eticheta. Este vorba de un paralogism, un argument fals numit petiţio principi. Când se confruntă cu un fenomen neobişnuit, omul caută o explicaţie. Omul nu poate trăi în dezechilibru psihic şi de aceea îşi fabrică tot felul de explicaţii. Omul nu îşi va explica, sau nu va accepta alte explicaţii decât acelea care se potrivesc aşteptărilor şi opiniilor lui. Explicaţia unui fenomen nou este limitată datorită lipsei de informaţii. Înţelegerea este capacitatea de raportare a informaţiilor noi primite la cele vechi, dar dacă informaţiile anterioare lipsesc, explicaţia are de suferit, şi omul trăieşte o disonanţă cognitivă. Deoarece există în natura umană nevoia de explicare, de cele mai multe ori se recurge la o explicaţie pripită şi lejeră, care să nu angajeze în vreun fel pe cei care o acceptă. Batjocura, în cazul nostru, este un mecanism de apărare, ei şi-au explicat simplu „sunt beţi”, dar acest argument nu explică sunetul sau limbile de foc.

Împuterniciţii – O altă categorie participantă la Rusalii sunt ucenicii care au fost investiţi de Duhul Sfânt şi împuterniciţi să fie martori ai morţii şi ai învierii lui Isus.

Influenţaţii – Această categorie, de peste 3000 de participanţi, au trecut peste nivelul de impresionare şi au fost influenţaţi, iar viaţa le-a fost schimbată total.

Totdeauna când Duhul Sfânt intervine va atrage aceste reacţii: uimire pentru cei mai mulţi, admiraţie pentru cei cucernici, adversitate pentru cei religioşi şi ignoranţă pentru ceilalţi. Stupoarea nu a fost scopul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt nu face ceva doar ca să ne uimească, ci ca să-L glorifice pe Isus.

Tipuri de martori

Într-un proces social se citează trei tipuri de martori: martorul ocular, expertul şi martorul care se bazează pe experienţă.

Martorul ocular – este cel care îşi certifică mărturia pe baza participării directe la actul pentru care depune mărturie. Ucenicii erau la Rusalii martori oculari ai învierii lui Hristos: „Dumnezeu a înviat pe acest Isus şi noi toţi suntem martori ai Lui.” (Fapte 2:32)

Exemple:

  • Fapte 3:15 – Aţi omorât pe Domnul vieţii, pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi; noi suntem martori ai Lui.
  • Fapte 5:32 – Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.”
  • Fapte 10:39 – Noi suntem martori a tot ce a făcut El în ţara Iudeilor şi în Ierusalim. Ei L-au omorât, atârnându-L pe lemn.
  • Fapte 10:41 – Nu la tot norodul, ci nouă, martorilor aleşi mai dinainte de Dumnezeu, nouă, cari am mâncat şi am băut împreună cu El, după ce a înviat din morţi.
  • Fapte 13:31 – El S-a arătat, timp de mai multe zile, celor ce se suiseră cu El din Galilea la Ierusalim, şi cari acum sunt martorii Lui înaintea norodului.

Expertul – Este martorul care îşi legitimează mărturia pe baza profesionalismului şi cercetărilor făcute în cazul respectiv. Luca este un astfel de martor. El îşi începe Evanghelia în felul următor: „Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile cari s-au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început, şi au ajuns slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, prea alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele, ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor, pe cari le-ai primit prin viu grai.” (Luca 1:1-4) Un alt martor expert este apostolul Ioan: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii, pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa vecinică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată; deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.” (1 Ioan 1:1-3) La Rusalii, apostolii jucau ambele roluri, atât de martor ocular, cât şi de martor expert. În cazul proceselor sociale moderne expertul are cea mai mare credibilitate. Credibilitatea trebuie câştigată şi apoi va fi recunoscută. Ucenicii, deşi erau experţi, nu le era recunoscută credibilitatea în faţa unei mulţimi care preţuia doar cuvântul marilor preoţi şi al cărturarilor; dar Duhul Sfânt a compensat nevoia de credibilitate oficială. Ulterior apostolii au fost consideraţi cel mai important element de credibilitate a mărturiei creştine. Credibilitatea este o chestiune de imagine. Ea poate fi construită şi dărâmată, câştigată sau pierdută; credibilitatea este un capital, pe care atunci când îl ai trebuie să-l investeşti, atunci când nu îl ai trebuie să depui un efort deosebit pentru a-l câştiga.

Martorul empiric – Acesta îşi certifică mărturia prin experienţa desfăşurată a vieţii. Martorul ocular poate participa la un eveniment sau un fenomen, uneori întâmplător, şi, astfel, devine martor; martorul empiric poate să certifice prin date şi fapte tot cursul evenimentelor. De exemplu, atunci când cineva este acuzat de crimă, martorul ocular poate să certifice pe baza observaţiei, pledând pro sau contra. Expertul face cercetări, şi pe baza datelor adunate îşi argumentează punctul de vedere. Martorul empiric depune mărturie în virtutea relaţiei pe care a avut-o cu acel om. El poate să certifice cu fapte despre caracterul acelei persoane.

Duhul Sfânt ne împuterniceşte pentru a fi martori pentru Isus. Petru a devenit un martor al lui Hristos, un glas al Duhului Sfânt. Petru a reacţionat la eticheta falsă pusă asupra lor şi a argumentat.

TRANSFORMAREA LUI PETRU

Privind la imaginea lui Petru ca ucenic în primii ani de lucrare ai Domnului Isus, de la momentul când s-a lepădat, momentul Rusaliilor şi pe tot cuprinsul Faptelor Apostolilor, observăm o mare diferenţă. Petru rămâne acelaşi om plin de energie, iniţiativă şi dinamism, dar mai statornic, mai perseverent şi mai ferm. Petru devine cu adevărat o „piatră”. În acest capitol observăm tranziţia lui Petru:

De la intimidare la îndrăzneală. Petru nu mai este cel care se leapădă în faţa unei slujnice, nu mai scoate sabia, un act dictat de mecanismul de apărare. Nu mai este impulsiv, ci calculat, cu argumente şi dovezi. Confruntă o mulţime mare care îi stă în faţă, nu îi este frică de vreo piatră care ar putea fi aruncată, nu se împiedică în impostori, ci ţine un discurs clar, cald şi convingător. Are curajul să declare învierea lui Hristos în faţa celor care L-au răstignit şi să acuze comportamentul lor.

De la ignoranţă la înţelepciune. De multe ori Petru a vorbit necalculat, fără să fie întrebat, de multe ori greşit, dar acum discursul lui Petru de la Rusalii ne evidenţiază un om care are o succesiune logică în argumente, ştie cum să pună problema şi ştie să se apropie de oamenii cărora se adresează. Tactul lui Petru se dovedeşte prin folosirea unei titulaturi de cinste pentru cei cărora li se adresa: „bărbaţi israeliţi”, iar când spune ceva care ar putea incomoda psihic, amortizează ideea prin „să-mi fie îngăduit, fraţilor.” Foloseşte marca de identificare „fraţilor”.

De la indiferenţă la integritate.

Petru, până în acest context, dorea să aibă iniţiativa, să fie lider, să fie în centrul atenţiei; singurul personaj care conta era el. Petru este acum glasul tuturor ucenicilor, nu se reprezintă pe sine, ci pe toţi şi, mai ales, ştie că Îl reprezintă pe Hristos. Cei care i-au ascultat discursul nu s-au adresat numai lui Petru: „Frate, ce să facem?”, ci tuturor, „fraţilor”, ceea ce dovedeşte sinceritatea şi modestia lui Petru. Discursul lui Petru nu l-a făcut pe el să strălucească, ci pe Hristos, iar ceilalţi, care au stat în picioare alături de el, i-au fost un sprijin, fapt care a dat greutate discursului. Petru a ştiut că nu este singur, ucenicii au fost o echipă, iar Petru a fost doar gura prin care s-a auzit glasul tuturor.

De la ipocrizie la iubire. Petru îşi dovedeşte iubirea acestor oameni predicându-le Evanghelia. Faptul că oamenii au rămas „străpunşi în inimă” este o dovadă că au receptat fondul afectiv prin care Petru şi-a transmis mesajul. Oamenii nu au reacţionat ca şi cum ar fi fost acuzaţi de un moralist, ci ca şi cum un prieten i-a avertizat de situaţia periculoasă în care se află. În loc de adversitate, ei au manifestat încredere şi i-au cerut lui „Petru şi celorlalţi apostoli” soluţia: „Fraţilor, ce să facem?”


[1] John Maxwell, 2000[2] Deuteronom 23:15-20; Numeri 28:26-31; Deuteronom 16:9-12

[3] Levitic 23:15-20

[4] Levitic 23:22

[5] Faptele Apostolilor 2:1

[6] Matei13:33-35

Glasul mărturiei

I. Glasul convingeriiglasulPetru s-a sculat în picioare….” Nu i-a fost frică de piatra ce putea fi aruncată de vreun împotrivitor, nu i-a fost teamă că cineva îl va contrazice, sau că întreaga mulţime se va uni împotriva lui, aşa cum a făcut-o împotriva lui Isus. Şi-a „ridicat glasul” şi a reuşit să treacă peste batjocuri, peste adversitate şi să atragă atenţia, să explice şi să convingă mulţimea de natura pozitivă a fenomenului, având o acceptanţă de peste 3000 de oameni.

Neprihănitul din Sodoma. Legenda spune că, înainte de a distruge Sodoma, Dumnezeu a trimis acolo un om neprihănit ca să vestească judecata pe care va trebui să o suporte dacă nu se vor pocăi. A predicat în continuu o lună, două luni, un an, dar parcă nimeni nu îl băga în seamă, nici măcar nu-l vedeau, nici nu-l auzeau. La un moment dat, se opreşte cineva şi-l întreabă de ce mai continuă dacă nu-l ascultă nimeni. Omul a răspuns: „Când am venit aici, am crezut că am să schimb pe cineva şi am să-l salvez, acum strig ca să nu mă schimbe ei pe mine!” &

Dacă vei tăcea în faţa păcatului ostentativ, acest lucru va fi interpretat drept aprobare. Glasul mărturiei se ridică atunci când numele lui Isus este în joc. „Tăcerea e de aur”, spune proverbul, dar uneori este doar dovada laşităţii. Nu ai voie să taci când Numele sau lucrarea lui Dumnezeu este batjocorită. Când Numele lui Dumnezeu este luat în deşert, trebuie să le aminteşti celor ce fac acest lucru că Dumnezeu nu-Şi împarte slava Sa cu nimeni, şi pentru acest lucru nu va permite ca lucrarea Duhului Sfânt să fie hulită.

Pe ce se bazează convingerea noastră? Certitudinea care inspiră un mesaj plin de îndrăzneală nu trebuie confundată cu tupeul sau bădărănia. Certitudinea nu trebuie confundată cu utopia sau nebunia. Certitudinea are la bază fapte, informaţii, evenimente şi argumente incontestabile.

  1. 1. Evidenţa interioară a Duhului Sfânt. Nu poţi convinge pe cineva de ceea ce nu eşti tu mai întâi convins. Glasul convingerii se naşte din evidenţa interioară dată de Duhul sfânt. Nimeni nu te poate zdruncina din ceea ce eşti convins. De exemplu, dacă vreun filozof ţi-ar spune că Dumnezeu nu există, l-ai crede? Nu! De ce? Pentru că în conştiinţa ta ai fost convins de Duhul Sfânt de existenţa lui Dumnezeu. Sau, dacă un teolog liberal ţi-ar spune că nu eşti mântuit, l-ai crede? Nu! De ce? Pentru că Duhul Sfânt a certificat inimii tale că eşti copil al lui Dumnezeu, odată ce ai crezut că Isus este Fiul lui Dumnezeu. „Duhul este cel care mărturiseşte despre lucrul acesta, fiindcă Duhul este adevărul.” (1 Ioan 5:6b)
  2. 2. Experienţa vieţii cu Dumnezeu. Convingerile pe care ni le formăm, în calitate de creştini, se bazează pe Scriptură. În acelaşi timp, Dumnezeu Îşi dovedeşte Cuvântul prin implicarea Sa în viaţa noastră. Experienţa providenţei lui Dumnezeu este un alt element de formare a opiniilor. Părtăşia cu alţi creştini ne ajută să ne edificăm convingerile.

3. Exprimarea convingerilor în mod deschis. Odată ce îţi expui public convingerile, vei avea o mai mare libertate de exprimare şi oamenii vor şti poziţia ta, iar ambiguitatea va dispărea. Oamenilor le este frică de străini şi de tot ceea ce este neobişnuit, de aceea trebuie să-i familiarizăm pe cei din jurul nostru cu gândirea creştină pe care o împărtăşim. Acest lucru are mai multe faţete: pe de o parte, odată ce ţi-ai expus public convingerile eşti obligat de norma socială a consecvenţei să-ţi păstrezi aceeaşi convingere, în consecinţă libertatea, dinamica şi mobilitatea opiniilor dispar; pe de altă parte, omului îi este greu să gândească şi să înţeleagă situaţii noi, de aceea tot ce apare nou este relaţionat informaţiilor deja sedimentate. Pentru ilustraţie voi face o analogie cu lumea politică. Dacă ai cunoscut o persoană cu o gândire comunistă, ai etichetat-o în consecinţă, şi dacă acea persoană îşi reconsideră poziţia eticheta socială îl obligă să fie consecvent poziţiei lui anterioare. Niciodată nu-l vei considera pe Ion Iliescu un om cu gânduri liberale, pentru că el a fost preşedintele unui partid socialist; chiar dacă va dori să-şi schimbe poziţia, nu va putea din cauza acestei etichete socialiste. Dacă va exista vreo schimbare, aceasta va avea loc de la indezirabil la dezirabil social. Dacă fluxul opiniilor este socialist vom avea o majoritate socialistă, dacă fondul majoritar este liberal, atunci vom avea opinii şi oameni cu identitate liberală.

Convingerea trebuie argumentată, dar ea depăşeşte sfera argumentelor. Mecanismul este următorul: mai întâi eşti convins de un anumit lucru, apoi cauţi argumente. Mai întâi apare convingerea, apoi raţiunea se supune şi găseşte argumente. Învierea lui Isus este fundamentală credinţei creştine şi oferă certitudine.

Petru foloseşte cuvântul declarativ şi îşi proclamă mesajul. Cuvântul declarativ este cuvântul care statorniceşte argumentele. Cuvântul declarativ nu stă la masa negocierilor, nu se milogeşte în compromisuri intelectuale şi nici nu se pierde în speculaţii abstracte şi seci. Cuvântul declarativ proclamă valoarea unui lucru, nu îi argumentează existenţa.

Petru declară implicit:

  • Eroarea de interpretare a impostorilor.
  • O nouă interpretare: evenimentul este împlinirea unei profeţii – Ioel 2:28
  • Isus a trăit făcând semne şi minuni care Îl certifică drept Fiul lui Dumnezeu.
  • Împăratul David este mort.
  • Isus a murit şi a înviat.
  • Isus Hristos este Domn, Mesia, Mântuitor, Speranţă pentru omenire.

Stilul de predică al lui Petru ar putea fi descris în felul următor: „Începi de jos, ţinteşte sus, explodezi… şi te aşezi într-un ropot de aplauze!”

II. Glasul cunoaşterii, vv.15-36.

Era nouă dimineaţa, şi Petru ţine un discurs argumentativ legitimat de fenomenul la care oamenii au participat. Pogorârea Duhului Sfânt a fost însoţită de câteva fenomene supranaturale: un sunet „ca vâjâitul unui vânt puternic”, „limbile de foc” şi „vorbirea în limbi”. Asupra acestor lucruri se impunea o explicaţie.

Era Ziua Rusaliilor, ziua în care evreii aduceau cele dintâi roade ale pământului înaintea Domnului. Duhul Sfânt putea să Se fi pogorât în orice zi, dar El a ales această zi tocmai pentru a-i da o nouă semnificaţie. Zilele de sărbătoare publică sunt zile pe care Dumnezeu le foloseşte pentru a Se manifesta. Dumnezeu are metodele Sale de a atrage atenţia.

FORMA PREDICII LUI PETRU

Forma predicii lui Petru este foarte echilibrată. Orice discurs bun are aceste patru elemente: informare, explicare, ilustrare şi aplicare. Împletirea acestor patru elemente dau vigoare unui discurs şi fac din predicare o artă.

  • Informare, vv. 16-21 – Evenimentul este profeţit de Ioel. Petru foloseşte argumentul autorităţii, făcând apel la respectul evreilor pentru profeţii.
  • Explicare, vv. 22-24, 33-36 – Isus Hristos este viu şi a trimis Duhul Sfânt.

·         Ilustrare, vv. 25-31 – David a profeţit moartea şi învierea lui Isus, folosind un limbaj ilustrativ.

·         Aplicare, vv. 38-41 – Petru, în primă fază, se eschivează să facă aplicaţia. De ce să dai anumite sfaturi care nu îţi sunt cerute? Arta discursivă culminează în acest punct, să-i determini pe cei care te ascultă să-ţi ceară soluţia la problema expusă de tine.

Conţinutul predicii lui Petru

Predica lui Petru a avut caracter hristocentric, Isus este subiectul mesajului său proclamat pe trei adevăruri fundamentale: Isus Hristos este Viu, Isus Hristos este Domn şi Isus Hristos este Mântuitor.

  1. Isus Hristos este Viu, vv. 22-30.
  • Adeverit de Dumnezeu prin minuni v. 22
  • A împlinit profeţiile vv. 25-30
  • Biruitor asupra morţii v. 24
  1. Isus Hristos este Domn, vv. 32-36.
  • Are drept de stăpânire, v. 33a
  • I se cuvine închinarea, v. 33b
  • Trimite Duhul Sfânt, v. 33c
  1. Isus Hristos este Mântuitor, vv. 37-42
  • Iartă păcatele v.38
  • Linişteşte sufletul v. 40
  • Asigură părtăşia v. 42

ISUS HRISTOS ESTE VIU

Buda este în mormânt, Confucius este în mormânt, Mahomed este în mormânt, chiar şi împăratul David este în acelaşi mormânt în care a fost îngropat, dar mormântul lui Isus Hristos este gol. Numele marilor oameni de stat, al filozofilor, al revoluţionarilor, al marilor oameni de ştiinţă au strălucit pentru o vreme şi au dispărut; dar există un Nume care străluceşte cu fiecare generaţie mai puternic. Fiindcă Irod nu L-a putut ucide, moartea nu L-a putut înfrânge, mormântul nu L-a putut fereca; este adorat de sfinţi, venerat de îngeri şi proclamat de Dumnezeu Tatăl ca Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor, Numele Lui este Hristos Domnul.

Mulţi s-au declarat dumnezei şi domni, dar unul singur rămâne veşnic, pentru că este viu şi nu mai moare. Imperiul lui Nebucadneţar a fost cel mai strălucitor, dar a fost cucerit. Imperiul lui Alexandru cel Mare a fost imens, dar a fost împărţit. Imperiul Roman a fost puternic, dar a fost slăbit, dar există o Împărăţie care a început precum un grăunte de muştar care creşte şi s-a făcut un pom viguros. Această Împărăţie nu va fi înfrântă niciodată, pentru că Regele ei este viu în vecii vecilor. Cei ce sunt în Hristos sunt vii, după cum şi El este Viu. A te apropia de Hristos înseamnă viaţă, pe când depărtarea de El înseamnă sinucidere. Hristos a biruit păcatul, moartea, durerea etc. Cât va exista lumea va exista şi Evanghelia, va exista şi Biserica, pentru că porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui, pentru că Isus Hristos este Viu. Lumea va pieri, dar Hristos şi Biserica Sa vor rămânea veşnic.

Isus Hristos este Domn

În calitate de Domn, Isus (1) are drept de stăpânire peste toate lucrurile, (2) I se cuvine închinarea şi (3) trimite Duhul Sfânt. Dumnezeu a creat totul pentru Isus, de aceea trebuie să ne supunem domniei Lui. Supunerea înseamnă, cu ajutorul discernământului spiritual, să recunoşti autoritatea Lui peste viaţa ta. Petru declară ceea ce evreii au contestat cu cincizeci de zile în urmă: domnia lui Hristos. „Să ştie bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi.” (Faptele Apostolilor 2:36)

Odată ce recunoşti domnia lui Isus Hristos, primul sentiment este cel de reverenţă şi adoraţie. Închinarea înseamnă relaţie personală cu El. Un prieten de-al meu definea închinarea în felul următor: Eu cu El şi El cu mine şi nimic între noi doi. Biblia nu vorbeşte despre închinare adevărată, ci despre adevăraţi închinători, acei credincioşi care fac din închinare un stil de viaţă şi singura lor preocupare este să-L înalţe pe Isus: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.” (Ioan 4:23) Tot în calitate de Domn, Hristos trimite Duhul Sfânt Bisericii. Duhul Sfânt are un singur scop: să-L proslăvească pe Isus Hristos. „Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului…Mă va proslăvi pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi” (Ioan 16:13-14). Hristos este înălţat doar prin ce este al Lui. Duhul Sfânt Îl proslăveşte prin „ce este al Lui”; în acelaşi fel noi trebuie să fim ai Lui, ca să putem fi adevăraţi închinători şi să luăm din „lucrurile Lui” pentru a-L proslăvi.

ISUS HRISTOS ESTE MÂNTUITOR

În calitate de Mântuitor, (1) Isus iartă păcatele. Cei care au auzit predica lui Petru au avut un sentiment adânc de culpabilitate. Duhul Sfânt i-a convins de vinovăţia păcatului lor. Orice păcat are cu el blestemul, pedeapsa şi moartea. „Toţi oamenii am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23) În acest context, al Rusaliilor, avem de-a face cu o culpabilitate colectivă a celor care au participat la răstignirea lui Hristos. Acest sentiment a fost trăit şi de germani după cel de-al Doilea Război Mondial. Există impresia că fiecare om poate fi mândru de naţionalitatea pe care o are, numai germanii nu sunt mândri că sunt germani. Acest sentiment a fost trăit de evrei, sau cel puţin li s-a inoculat, de-a lungul istoriei. După cel de-al Doilea Război Mondial, lucrurile s-au schimbat, iar culpabilitatea publică a evreilor a fost transferată germanilor. Cred că tocmai acest sentiment opreşte izbucnirea unui nou război mondial. Este profeţit în Daniel, Ezechiel şi Apocalipsa războiul din Armaghedon. Resortul acestui război va fi tocmai dinamica şi mobilitatea acestor sentimente de culpabilitate. Evreii vor fi înfăţişaţi drept un popor liniştit, prosper, care a fost victimă a istoriei. Ei vor profita de această imagine, ceea ce va atrage ura popoarelor oarecum vizate de această acuză.

Să ne întoarcem la contextul nostru: Isus este Mântuitor personal, dar aici avem de-a face cu o culpabilitate colectivă şi publică. Acest sentiment a fost deseori apelat de Petru şi ceilalţi apostoli în predicile lor. Totuşi, Petru nu este doar un simplu moralist care acuză pentru a accentua o rană, ci, pe lângă sentimentul pe care l-a trezit, Petru aduce soluţia: iertarea în Isus Hristos.

În calitate de Mântuitor, Isus aduce inimii linişte şi pace cu Dumnezeu. Isus leagă pe noul convertit într-o relaţie directă de pace. Iertarea lui Dumnezeu înseamnă eliberare de povara grea a păcatelor. În acelaşi timp, pe lângă relaţia de pace cu El, Isus ne leagă într-un lanţ al părtăşiei cu ceilalţi creştini.

iii. Glasul caracterului

Petru nu a dat sfaturi, decât atunci când i-au fost cerute, iar sfaturile pe care le-a dat au fost mai întâi aplicate de el însuşi. Acest lucru vorbeşte despre caracterul lui Petru.

& Evreul şi Rabinul. Un evreu se duce la rabinul său să-i spună problema gravă pe care o avea. „Rabi, îmi mor găinile, ce să fac?” Rabinul răspunde cucernic: „Nu te-am văzut atât de des la sinagogă, Dumnezeu îţi atrage atenţia în acest fel. Vino la sinagogă!” După o săptămână, evreul vine din nou la rabin şi îi spune: „Rabi, tot îmi mor găinile!” Rabinul îi răspunde: „Poate nu ai dat zeciuiala în mod credincios. Trebuie să dai zeciuiala.” Evreul pleacă, dar vine iarăşi la rabin tare dezamăgit: „Rabi, mi-au murit toate găinile. Ce să fac?” Rabinul spune amabil şi înţelegător: „Eu mai am sfaturi, dar tu nu mai ai găini.” &

Oamenii sunt deseori sfătoşi, sunt atât de generoşi în sfaturi, încât ai impresia că trăim într-o lume de specialişti. Dacă ar fi oamenii atât de generoşi şi în ceea ce priveşte dărnicia, am trăi ca în rai, dar pentru a dărui trebuie să sacrifici, pe când a da sfaturi nu te costă nimic. Decât să dau un ban, mai bine dau un sfat. Oamenii nu au nevoie de predicatori, ci de prieteni.

Sunt predicatori cărora îţi vine să le spui: „Nu pot să te ascult pentru că faptele tale vorbesc mai tare decât cuvintele tale.” Un sfat foarte bun este următorul: „Predică întotdeauna, şi când e nevoie foloseşte şi cuvintele.” Petru le-a spus oamenilor: „Pocăiţi-vă!”, dar mai întâi el s-a pocăit. Există în apocrife rugăciunea de pocăinţă a lui Petru şi se spune că, datorită lacrimilor pe care le-a vărsat pe obraz, s-au format „brazde adânci”. Am reţinut o parte din rugăciunea lui Petru. El se ruga cam aşa: „Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Te rog, iartă păcatul meu aşa cum ai iertat păcatul poporului pe care l-ai călăuzit în pustie; cum ai iertat cârtirea, idolatria, necredinţa, Te rog, iartă şi păcatul meu.”

Iv. Glasul compasiunii, vv. 37-41

Petru a vorbit şi a transmis, dincolo de cuvinte, iubire. „Cum răspunde în apă faţa la faţă, aşa răspunde inima omului inimii omului.” (Proverbe 27:19) Un efect al discursului argumentativ este tocmai acesta, jena contraargumentării. Desigur, mai erau acolo şi alţii care nu au fost „străpunşi în inimă” şi se puteau împotrivi lui Petru, dar ar fi devenit ridicoli, în contextul acesta în care Petru domina prin discursul şi ungerea sa. Petru a captivat o mare mulţime de oameni, care nu numai că au fost impresionaţi, ci au înţeles clar mesajul lui.

Petru le-a vorbit mai ales evreilor care asistau la acea sărbătoare. El începe prin „bărbaţi israeliţi” şi continuă cu „bărbaţi iudei,” iar pentru argumentare face apel la profeţii. Pe lângă mesajul verbal, Petru a comunicat prin paralimbaj: prin mimică, prin gesturi, prin tonul vocii; când Petru spunea: „Voi L-aţi răstignit!”, nu condamna, ci încerca să-i conştientizeze de vina lor şi să-i facă să înţeleagă vestea bună a iertării lui Isus Hristos. Expresia „Fraţilor, ce să facem!?” ne vorbeşte despre acest feedback identitar. Oamenii folosesc aceeaşi marcă, asemenea lui Petru: „fraţilor”, ceea ce dovedeşte apropiere şi încredere.

Sintagma „Ce să facem?” relevă şi alte aspecte:

  • sentimentul de culpabilitate pe care aceştia îl trăiau;
  • nevoia disperată de iertare;
  • validarea discursului lui Petru.

Oamenii au înţeles mesajul lui Petru şi au cerut o soluţie.

Soluţia lui Petru cuprinde trei aspecte:

Convertire – „Pocăiţi-vă” – cuvântul grecesc pentru pocăinţă este metanoia, care înseamnă a gândi diferit, reconsiderarea poziţiei morale, a simţi remuşcare, a gândi după, sau cum spune românul: „Dă-mi, Doamne, gândul de pe urmă!” Metanoia este modul de gândire potrivit, modul de gândire de care nu îţi pare rău, în urma căruia nu există remuşcare. Nu există viaţă nouă decât după ce gândeşti metanoia. Metanoia este perspectiva care se potriveşte Scripturii, aceasta se înnoieşte zilnic după Cuvânt, „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” (romani 12:2)

Confirmare – „Botezaţi-vă!” Cuvântul grecesc pentru botez este baptizo, care înseamnă a scufundacomplet ud. Acest termen este folosit în Noul Testament doar pentru a descrie ritualul de abluţiune (de curăţire, de iniţiere).

Şi El S-a botezat Un evreu cucernic vine tare îngrijorat la rabinul său. „Rabi, mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Fiul meu s-a dus la creştini şi s-a botezat. Vino vorbeşte cu el, convinge-l să se întoarcă la credinţa noastră strămoşească.” Rabinul îi răspunde lăsând capul în jos: „Cum crezi că voi putea să-l conving pe fiul tău, când nu l-am putut convinge pe al meu? Şi eu am avut un fiu… şi el s-a dus la creştini şi s-a botezat.” Evreul exasperat izbucneşte: „Dar Yahweh, Dumnezeul nostru, ce spune?” „Ce să spună? Şi El a avut un Fiu, şi El S-a botezat…” &

Botezul nu te mântuieşte, dar fără botez nu poţi fi mântuit.[1] Dacă vei crede în Isus, trebuie să faci botezul. Acest act fizic este important pentru confirmarea naşterii tale din nou înaintea credincioşilor. Odată ce ai împlinit acest act, te vei simţi părtaş în totalitate la Biserica lui Hristos şi vei avea toate beneficiile de fiu al lui Dumnezeu.

Consacrare – „… şi apoi veţi primi făgăduinţa Duhului Sfânt.” Odată ce ai devenit creştin, Dumnezeu te echipează pentru a fi un martor al Lui. Viaţa creştină o putem trăi numai cu ajutorul Duhului Sfânt, care ne echipează, ne iluminează, ne sfinţeşte, ne mângâie, ne ajută în rugăciune… Orice creştin trebuie să dorească experienţa Rusaliilor. Nu poţi fi martor al lui Hristos fără experienţa „pogorârii Duhului Sfânt” peste viaţa ta. Acest fapt nu este opţional, ci unul imperativ. Duhul Sfânt te consacră pentru lucrare. „Darul Sfântului Duh” este o promisiune a lui Dumnezeu, iar El nu poate minţi.

Promisiunile lui Dumnezeu se pot materializa în viaţa noastră prin două aspecte: credinţă şi răbdare. „Fiecare din voi să arate aceeaşi râvnă… şi să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele.” (Evrei 6: 11,12) Cum se împacă credinţa cu răbdarea? Avem impresia că aceste două virtuţi nu pot sta împreună, dar tocmai împletirea lor asigură intervenţia lui Dumnezeu. Credinţa este impulsivă şi spune „astăzi”, pe când răbdarea spune „perseverează”. Credinţa elimină timpul dintre cerere şi răspuns, pe când răbdarea parcurge timpul, oricât de lung ar fi, cu bucuria împlinirii. Biblia spune clar că numai împletirea dintre credinţă şi răbdare aduce „moştenirea făgăduinţelor”, echilibrul fiind principiul fundamental de viaţă creştină.

Pentru ucenici „pogorârea Duhului Sfânt” a fost un eveniment dorit şi totuşi neprevăzut, de fapt, neaşteptatul aşteptat. Pentru cei mai mulţi a fost un eveniment intempestiv, neaşteptat, nedorit şi inoportun. Rusaliile pot reprezenta momentul de binecuvântare spirituală sau de stupoare, de schimbare sau de impresionare. Fii influenţat, nu numai mişcat; fii transformat, nu numai atins emoţional. Fă din Rusalii propria ta sărbătoare spirituală!


[1] Citat al lui Ioan Bunaciu, spus la ora de curs la Facultatea de Teologie

Călătoria creştinului- E. A. Bremicker

Viaţa creştinilor se aseamănă cu o călătorie printr-o ţară necunoscută. În această călătorie a vieţii ne ameninţă pericole şi apar greutăţi şi probleme. De aceea avem nevoie de un conducător, care să ne arate calea dreaptă.Conducătorul în călătorie

Din fericire, nu suntem singuri pe cale în această lume. Dumnezeu Însuşi vrea să fie Conducătorul nostru. El a preluat sarcina de a ne duce cu siguranţă la ţinta promisă. Ne putem încrede în El că va face acest lucru.

Chiar şi bărbaţii lui Dumnezeu din Vechiul Testament L-au cunoscut pe Dumnezeu ca şi Conducătorul lor şi au avut experienţe minunate împreună cu El. Să examinăm câteva versete, care ne îmbărbătează să ne încredem în El, Conducătorul nostru.

Începutul călătoriei

Orice călătorie are cândva un început; la fel şi călătoria noastră ca şi copii ai lui Dumnezeu. Atât timp cât ne-am aflat sub puterea diavolului, el a fost conducătorul nostru, iar noi a trebuit să-l urmăm. Dar a venit marea schimbare, când am trecut din domeniul domniei lui în domeniul domniei lui Dumnezeu. Această schimbare ne este ilustrată clar în istoria israeliţilor, când au fost scoşi din Egipt şi au scăpat astfel de stăpânirea lui Faraon. Acesta a fost momentul, în care Dumnezeu a preluat conducerea. El spune: „I-am scos din ţara Egiptului“ (Ezechiel 20:10 ). Ferice de oricine cunoaşte această zi, când Dumnezeu l-a scos din lume şi din pieire! David exprimă acest lucru astfel: „M-a scos din groapa pieirii, din noroiul mocirlei“ (Psalmul 40:2 ). Acesta este începutul conducerii conştiente a lui Dumnezeu în viaţa unui om.

Desfăşurarea călătoriei

Dumnezeu nu numai că ne-a scos din pieire, ci ne şi conduce mai departe pe cale prin această lume. Aşa cum a condus poporul Israel timp de patruzeci de ani prin pustie şi i-a dat toate cele necesare, tot aşa ne va conduce şi pe noi. În Deuteronom 29 , Moise priveşte înapoi la calea parcursă. Cuvintele lui Dumnezeu ne vorbesc şi nouă: „V-am dus patruzeci de ani prin pustie; hainele nu vi s-au învechit pe voi şi sandaua nu vi s-a învechit pe picior… ca să cunoaşteţi că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru“ (versetele 5, 6). Nevoile călătoriei noastre sunt felurite, dar Dumnezeu poartă de grijă pentru toate, aşa cum e bine pentru noi.

În plus, în călătoria noastră avem nevoie de îmbărbătare şi de înviorare. Dumnezeu ştie că deseori suntem obosiţi şi descurajaţi, dar El ştie să ne dea la timpul potrivit şi înviorare. Prin profetul Isaia ne spune: „Nu vor flămânzi, nici nu vor înseta, nici nu-i va bate arşiţa, nici soarele, pentru că Acela care are milă de ei îi va conduce şi îi va călăuzi pe lângă izvoarele de ape“ (Isaia 49:10 ). Aceste izvoare de apă răcoritoare ne stau la dispoziţie. Cuvântul lui Dumnezeu este un astfel de izvor, care vrea mereu să ne învioreze în toate situaţiile vieţii, astfel încât să putem spune cuvintele fiilor lui Core: „Trecând prin valea plângerii, ei o fac un izvor; şi ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări“ (Psalmul 84:6 ).

Înviorarea şi alinarea sunt în strânsă legătură cu hrana, de care avem nevoie neapărat în călătoria noastră: „El îmi dă odihnă în păşuni verzi, mă duce la ape liniştite“ (Psalmul 23:2 ). Acolo sunt apele liniştite, la care ne putem odihni, acolo sunt păşunile verzi, unde ne putem hrăni din ceea ce ne dă fiecăruia în fiecare zi Păstorul cel bun! Într-adevăr, El a îngrijit de toate!

În călătorie există şi luptă. Calea unui copil al lui Dumnezeu nu este fără greutăţi. Dumnezeu ne-a salvat din domeniul puterii satanei; totuşi împotrivitorul încearcă mereu să ne aducă la cădere prin vicleniile lui. Pentru această luptă avem nevoie de un conducător, căci prin puterea noastră proprie nu putem lupta contra duşmanului. Încrezându-ne în puterea lui Dumnezeu, putem să privim liniştiţi, în faţă, duşmanul. Un exemplu frumos în acest sens este împăratul Ezechia, care a privit în faţă supremaţia asirienilor, împotriva cărora, omeneşte gândind, el nu avea nicio şansă. Dar citim: „Şi s-a întărit… şi le-a vorbit inimii, zicând:«Fiţi tari şi curajoşi! Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi… pentru că mai mulţi sunt cu noi decât cu el. Cu el este un braţ de carne, dar cu noi este Domnul Dumnezeul nostru, ca să ne ajute şi să lupte luptele noastre»“ (2. Cronici 32:5-8 ). Cât este de minunat că avem un astfel de Conducător în luptă! El este mai tare decât orice putere, care ni s-ar putea împotrivi.

Ţinta călătoriei

Aşa cum orice călătorie are un început, tot aşa are şi o ţintă. Călătoria creştinilor nu face excepţie. În faţa noastră stă o ţintă minunată, şi anume de a-L vedea pe Acela, care ne-a iubit şi S-a dat pentru noi. Vom ajunge cu siguranţă la această ţintă, deoarece Conducătorul nostru dumnezeiesc ne-a promis acest lucru. Dacă ar depinde de fidelitatea noastră, de propriile noastre capacităţi, n-ar ajunge nici unul la această ţintă. Dar avem promisiunea lui Dumnezeu: „El i-a izbăvit din necazurile lor. A oprit furtuna, a adus liniştea, şi valurile s-au potolit. Ei s-au bucurat că s-au liniştit şi Domnul i-a dus în limanul dorit“ (Psalmul 107:28-30 ).

Când vom ajunge la ţintă şi vom putea privi înapoi, vom recunoaşte prin câte furtuni ne-a condus în siguranţă şi de câte pericole ne-a păzit. Se cuvine să-I acordăm toată încrederea acestui Conducător!

 

Îl cunoşti pe Dumnezeul tău?

 E. A. Bremicker

Dumnezeul nostru este mareCa şi creştini cunoaştem privilegiul de a-L putea numi Tatăl nostru pe Dumnezeul mare din cer. Ne bucurăm de cuvintele spuse de Domnul Isus Mariei: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru (Ioan 20:17 )? Ştim că suntem iubiţi în Dumnezeu Tatăl, ba chiar că Tatăl Însuşi ne iubeşte (Iuda 1 Ioan 16:27 ). Această cunoaştere a Tatălui deosebeşte un creştin de un credincios al Vechiului Testament. În vechiul legământ nu-L cunoştea nimeni pe Dumnezeu aşa cum Îl putem cunoaşte noi azi.

Totuşi, şi pentru noi creştinii rămâne o realitate măreaţă faptul acesta de a fi în legătură cu marele Dumnezeu. Să nu uităm că Domnul Isus, în vestea adusă Mariei, vorbeşte nu numai despre Tatăl, ci şi despre Dumnezeu. În Vechiul Testament este numit de multe ori „marele Dumnezeu“ (Psalmul 77:13 Psalmul 95:3 Ieremia 32:18 ), iar în Noul Testament, Pavel îl numeşte astfel o dată (Tit 2:13 ).

În cele ce urmează vrem să ne ocupăm pe scurt cu trei atribute ale măreţiei Dumnezeului nostru: atotputernicia, omniprezenţa şi atotcunoaşterea.

Gândul la acestea insuflă unui necredincios teamă. Realitatea că Dumnezeu are toată puterea, că este peste tot şi că ştie tot, poate să-l sperie doar pe un om care nu are pace cu El. Dar chiar şi într-un copil al lui Dumnezeu care merge pe calea lui proprie şi a pierdut părtăşia practică cu Domnul, amintirea atotputerniciei, a omniprezenţei şi a atotcunoaşterii lui Dumnezeu poate să declanşeze un sentiment neplăcut. Dar dacă mergem pe calea noastră în concordanţă cu El, atunci gândul la măreţia Dumnezeului nostru poate să fie o mare îmbărbătare şi ne poate încuraja să mergem mai departe ţinuţi de mâna Sa.

1.Dumnezeu este atotputernic

Aşa l-a cunoscut Avraam pe Dumnezeu. El i S-a arătat şi i-a spus: Eu sunt Dumnezeul Atotputernic: umblă înaintea feţei Mele şi fii integru (Geneza 17:1 ). Avraam era în vârstă de 99 de ani şi nu avea niciun fiu. Putea conta pe altceva decât pe atotputernicia lui Dumnezeu pentru a mai primi un fiu? Desigur, nu! Astfel s-a bizuit pe atotputernicia lui Dumnezeu şi s-a încrezut în ea.

Dar noi? Şi noi cunoaştem atotputernicia lui Dumnezeu. Doar o privire în creaţia Sa minunată ne face să recunoaştem cât de măreaţă este puterea Lui. Chiar dacă noi oamenii ne-am comportat deseori fără dragoste şi iresponsabili cu creaţia lui Dumnezeu, rămâne încă valabil faptul că puterea veşnică a lui Dumnezeu şi dumnezeirea Lui se pot vedea în cele făcute de El (Romani 1:20 ). Cine nu a rămas uimit privind întinderea mării furtunoase sau maiestatea liniştită a munţilor puternici şi infinitul cerului înstelat? În toată agitaţia înfrigurată pe care o aduce cotidianul cu sine, am face bine, ca şi creştini, să privim mereu uimiţi puterea creatoare a lui Dumnezeu, care se arată în minunile mici şi mari ale naturii.

Şi totuşi nu ne oprim aici. Ştim că acest Dumnezeu mare şi atotputernic este Dumnezeul nostru. Atotputernicia Sa ne stă la dispoziţie. Deşi, având în vedere puterea Sa creatoare, naţiunile sunt ca o picătură din vadră şi ca praful fin pe un cântar, Dumnezeul cel mare se îngrijeşte de tine şi de mine (citeşte Isaia 40:12-15 ). El vine în viaţa noastră de toate zilele pentru a se îngriji de noi. Domnul Isus a spus odată: „Nu se vând cinci vrăbii cu doi bani? Şi nici una din ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Ci chiar perii capului vostru, toţi sunt număraţi (Luca 12:6, 7 ). Nu putem înţelege aceasta, dar să ne îndoim oare de Cuvântul Său? Niciodată!

Cât de departe merge încrederea noastră în atotputernicia lui Dumnezeu? Avem nevoie de El doar atunci când nu mai ştim încotro să o luăm? Fără îndoială, nu există niciun lucru în viaţa noastră care să fie prea mare pentru Dumnezeul nostru. El este şi astăzi un Dumnezeu al minunilor „mari“. Dar la fel de adevărat este că nu există nici un lucru în viaţa noastră care să fie prea mic pentru Dumnezeul cel mare. El este şi astăzi un Dumnezeu al minunilor „mici“. Nu ne gândim deseori că ne descurcăm singuri cu lucrurile aşa-zise mici? Din nefericire, strigăm la Dumnezeu numai atunci când nu mai vedem o cale de ieşire. Cât este de minunat să ştim: atotputerniciei lui Dumnezeu nu-i este nimic prea mare şi nimic prea mic! Ne putem încrede în El în toate lucrurile şi în toate domeniile vieţii! El ne ajută la şcoală, la slujbă, în gospodărie, în timpul liber. Atotputernicia Sa este prezentă când ne simţim slăbiciunea, când suntem singuri şi se pare că nu ne ajută nimeni. Creatorul cerului şi al pământului te poartă şi mă poartă în toate împrejurările prin care trecem.

2.Dumnezeu este omniprezent

Psalmistul David exprimă omniprezenţa lui Dumnezeu prin cuvintele: Dacă mă sui în ceruri, Tu eşti acolo; dacă mă culc în Locuinţa morţilor, iată, Tu eşti acolo; dacă aş lua aripile zorilor, dacă aş locui la capătul mării, şi acolo mâna Ta mă va conduce şi dreapta Ta mă va apuca (Psalmul 139:8-10 ). Nu există nici un loc în univers unde nu este Dumnezeul cel mare. Nu există nici o împrejurare în viaţa noastră, în care El să ne lase singuri.

Omniprezenţa lui Dumnezeu nu este însă numai o realitate generală, ci ea este strîns legată de promisiunea Lui de a fi personal cu noi. Hanani, un văzător din Israel, a exprimat aceasta astfel: pentru că ochii Domnului cutreieră tot pământul, ca să Se arate tare pentru cei cu inima în totul pentru El (2. Cronici 16:9 ). Privirii lui Dumnezeu nu-i scapă nimic. Ea este mereu îndreptată spre noi. El i-a dat slujitorului Său Moise, împreună cu sarcina de a duce poporul lui Dumnezeu în ţară, şi promisiunea: Faţa Mea va merge cu tine (Exod 33:14 ). Să reţinem şi noi această promisiune!

Privirea lui Dumnezeu ne însoţeşte, ba chiar El Însuşi este cu noi. Oriunde am fi, orişicum ar fi împrejurările, dacă inima noastră e îndreptată numai spre El, atunci El este cu noi. El a fost în cuptorul aprins pentru a-i apăra pe prietenii lui Daniel. El a fost în corabie cu ucenicii atunci când valurile ameninţau să-i înghită. El este cu tine şi cu mine când trecem prin probe şi prin greutăţi. Promisiunea Lui este: Când vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; şi prin râuri, ele nu te vor acoperi; când vei umbla prin foc, nu vei fi ars şi flacăra nu te va mistui“ (Isaia 43:2 ).

Nu este în această promisiune o îmbărbătare pentru noi? Chiar dacă aş umbla prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău: pentru că Tu eşti cu mine (Psalmul 23:4 ). Această experienţă a lui David o putem transfera şi la noi. Orişicum ar fi împrejurările, Dumnezeu este cu noi. S-ar putea să fie situaţii, în care noi să nu vedem nicio cale de ieşire: doliu, boală, singurătate; Dumnezeul nostru nu ne lasă singuri.

Dar Dumnezeu nu este cu noi numai când trecem prin văi. El este cu noi şi când calea duce pe înălţimi. El împarte cu noi suferinţa, dar doreşte să împartă cu noi şi bucuria. Cât de uşor ne agăţăm de prezenţa Lui când ne merge rău şi cât de repede Îl uităm când împrejurările sunt favorabile! Dar Dumnezeu ne vede şi doreşte să fie întotdeauna cu noi, în suferinţă şi în bucurie. Cât este de bine să ai un astfel de Dumnezeu!

3.Dumnezeu este atotştiutor

Ana, o femeie temătoare de Dumnezeu, avea un simţământ adânc despre această realitate şi a exprimat-o prin cuvintele: Domnul este un Dumnezeu al cunoştinţei“ (1. Samuel 2:3 ).Şi Iov a exprimat aceasta atunci când a spus despre Dumnezeu: La El este tăria şi cunoştinţa (Iov 12:16 ).

Nimeni nu cunoaşte împrejurările aşa cum le cunoaşte Dumnezeul nostru. Cunoaşterii Lui desăvârşite nu-i scapă nimic. El ştie să aprecieze toate lucrurile de pe acest pământ. Dar nu numai aceasta; Dumnezeu cunoaşte toate împrejurările copiilor Săi. El ştie de orice grijă, de orice necaz, fie mic, fie mare. El ia la cunoştinţă orice suspin, El aude fiecare rugăciune rostită cu încredere în El. Când poporul Israel se afla în mare strâmtorare în Egipt, Moise a auzit cuvintele lui Dumnezeu: Am văzut într-adevăr întristarea poporului Meu care este în Egipt şi le-am auzit strigătul din cauza supraveghetorilor lor; pentru că le cunosc durerile(Exod 3:7 ). Acest verset vorbeşte triplu despre interesul lui Dumnezeu faţă de poporul Său: Dumnezeu audevede şi cunoaşte.

Oare să nu ne îmbărbătăm prin aceste cuvinte? Acelaşi capitol ni-L arată pe Dumnezeu ca cel Neschimbător veşnic şi de aceea putem lua ca un drept al nostru faptul că Dumnezeu aude totul, că vede totul şi că ia cunoştinţă de toate. Oricât de deosebite ar fi împrejurările noastre, Dumnezeu le cunoaşte. Dumnezeu ne încearcă poate printr-o boală sau prin doliu, prin greutăţi în familie sau la slujbă; poate există probleme între credincioşii cu care ne adunăm sau poate suntem singuri într-un ţinut ateu; poate la inima noastră roade îndoiala şi totul pare să fie întunecat; Dumnezeul nostru ştie toate acestea.

Şi David, bărbatul după inima lui Dumnezeu, vorbeşte despre atotcunoaşterea lui Dumnezeu. După o perioadă din viaţa sa în care nu i-a mers bine, a spus: Mă voi veseli şi mă voi bucura în bunătatea Ta, pentru că Tu ai privit întristarea mea, Tu ai cunoscut necazurile sufletului meu (Psalmul 31:7 ). În alte locuri a scris cuvintele: Doamne, Tu m-ai cercetat şi mă cunoşti, Tu ştii când mă aşez şi când mă ridic, de departe îmi pătrunzi gândul. Tu ştii când umblu şi când mă culc şi cunoşti toate căile mele… O cunoştinţă prea minunată pentru mine! Este atât de înaltă, că n-o pot ajunge (Psalmul 139:1-6 ).

Da, noi nu putem înţelege că Dumnezeul nostru atotcunoscător se preocupă cu amănuntele vieţii noastre! David vorbeşte şi despre acest lucru: Doamne, ce este omul ca să iei cunoştinţă de el, fiul omului, ca să ţii seama de el? Omul este ca o suflare, zilele lui sunt ca umbra care trece (Psalmul 144:3-4 ). Totuşi rămâne adevărat că Dumnezeu se îngrijeşte tocmai de tine şi de mine, că El ştie de orice amănunt din viaţa noastră. Într-adevăr, un Dumnezeu măreţ!

Cugetând la măreţia Dumnezeului nostru, devenim tot mai mici. Ţofar i-a pus prietenului său Iov întrebarea: Poţi tu, cercetând, să descoperi ce este Dumnezeu? Poţi tu să-L descoperi, desăvârşit, pe Cel Atotputernic?(Iov 11:7 ). Deşi suntem aduşi aşa de aproape de Dumnezeu, trebuie să spunem şi noi că e imposibil. Atotputernicia, omniprezenţa şi atotcunoaşterea Sa depăşesc toate graniţele priceperii omeneşti.

O, adânc al bogăţiilor şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi de neînţelese căile Lui! … Din El şi prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie gloria pentru totdeauna! Amin“ (Romani 11:33-36 ).Biserica și Împărăția lui Dumnezeu

Dumnezeu este pentru noi

 E. A. Bremicker

Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?“ (Romani 8:31 ). Apostolul Pavel a adresat această întrebare credincioşilor din Roma. De fapt, nu este o întrebare, căci răspunsul e la îndemână. Un Dumnezeu, care nu L-a cruţat pe singurul Lui Fiu, nu va refuza nimic copiilor Săi. Dumnezeu este pentru noi – aceasta este o realitate incontestabilă, asupra căreia putem cugeta cu uimire.Chiar şi credincioşii Vechiului Testament L-au cunoscut pe Dumnezeul lor ca pe Acela care era pentru ei, chiar dacă ei nu au fost aduşi într-o astfel de apropiere de El ca noi. Dumnezeu li se descoperise în diferite feluri. Sub acest titlu, „Dumnezeu este pentru noi“, vrem să comparăm în următoarele rânduri câteva din aceste descoperiri ale lui Dumnezeu în Vechiul Testament cu afirmaţii ale apostolului Pavel din epistola către Filipeni şi astfel să ne îmbărbătăm.

Domnul, steagul meu  –  Iehova-nisi (Exod 17:15 )

După victoria copiilor lui Israel asupra lui Amalec, Moise a zidit un altar şi l-a numit: „Domnul, steagul meu“. Prin aceasta, Moise voia să exprime că Dumnezeu a fost Acela care le-a dat victoria asupra duşmanilor. Nu prin puterea proprie l-au învins pe Amalec, ci Dumnezeu i-a ajutat şi i-a păzit de atacurile duşmanilor.

Gândul paralel îl exprimă Pavel în Filipeni 1:28 : „…neînfricoşaţi în nimic de adversari: ceea ce pentru ei este o dovadă de pieire, iar pentru voi de mântuire, şi aceasta de la Dummnezeu“. Lupta despre care vorbeşte Filipeni 1 este lupta Evangheliei, pe care noi toţi trebuie să o ducem. În această luptă există duşmani şi împotrivitori, pe care nu-i putem învinge cu puterea noastră proprie şi de care nu ne putem păzi noi înşine. Salvarea noastră nu vine de la noi, ci de la Dumnezeul nostru. Nu avem şi noi motiv să zidim în mod duhovnicesc acest altar şi să-l numim „Domnul, steagul nostru“?

Domnul care te vindecă – Iehova-rafa“  (Exod 15:26 )

După experienţa amară a apei nepotabile de la Mara, Dumnezeu S-a prezentat poporului Său în pustie sub acest Nume. Ei înşişi nu se puteau ajuta, ci depindeau de ajutorul Domnului. Nu există oare în această afirmaţie a lui Dumnezeu întreaga Sa îndurare pentru poporul Său? Să fie altfel astăzi?

Această experienţă a făcut-o Pavel cu prietenul şi colaboratorul său, Epafrodit, bolnav de moarte: „Pentru că a şi fost bolnav aproape de moarte, dar Dumnezeu a avut milă de el, şi nu numai de el, ci şi de mine“ (Filipeni 2:27 ). Şi noi cunoaştem ceva din îndurările lui Dumnezeu. Îndurarea se exercită asupra celor care se află într-o stare jalnică. Dumnezeul nostru a fost bogat în îndurare, nu numai când ne-a scos din mocirla păcatului, ci El este şi acum, pe calea pe care mergem ca şi copii ai lui Dumnezeu. Îndurările Lui se înnoiesc zilnic. Nu vrem să ţinem ochii deschişi şi să fim mulţumitori pentru această acţiune a lui Dumnezeu cu noi?

Domnul, Dreptatea noastră – Iehova-ţidkenu“ (Ieremia 23:6 )

Aceste cuvinte îşi vor găsi împlinirea lor slăvită în împărăţia de o mie de ani, când Domnul Isus va domni ca împărat în dreptate. Atunci, poporul Său pământesc Îl va recunoaşte şi Îl va stima ca Acela care este El într-adevăr. Pe acest pământ plin de nedreptate va domni atunci în dreptate Persoana Fiului Omului. Ne putem bucura de acel timp deja de acum, pentru că Domnul va intra atunci pe acest pământ în dreptul Său; nu e nevoie să aşteptăm până la acea clipă, când Îl vom recunoaşte astfel pe Domnul nostru.

Pavel a scris filipenilor: „ …ca să-L câştig pe Hristos; şi să fiu găsit în El nu având ca dreptate a mea pe cea din lege, ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos, dreptatea de la Dumnezeu, prin credinţă, ca să-L cunosc pe El“ (Filipeni 3:9-10 ). Domnul Isus este dreptatea noastră. Numai în El avem o poziţie sigură în faţa unui Dumnezeu sfânt şi drept.  Este într-adevăr  dorinţa noastră de a-L „câştiga“ pe acest Hristos, de a fi „găsiţi în El“ şi de a-L „cunoaşte“ practic?

Domnul este acolo! – Iehova-şama“ (Ezechiel 48:35 )

Profetul Ezechiel a încheiat profeţiile sale cu aceste cuvinte. El a descris oraşul Ierusalim în împărăţia de o mie de ani şi i-a dat un nume nou: „Domnul este acolo“. Aceasta ne face să ne gândim la prezenţa lui Dumnezeu, pe care o promite poporului Său.

Replica la aceasta o găsim în Filipeni 4:5b : „Domnul este aproape“. Citind această afirmaţie a lui Pavel ne putem gândi, pe de o parte, că Domnul Isus va reveni curând pentru a ne lua la El, iar pe de altă parte (şi probabil aceasta este prima însemnătate a acestui verset), Pavel voia să le amintească destinatarilor acestei epistole că Domnul Isus le este aproape în toate împrejurările vieţii. În această lume există duşmani şi împotrivitori şi noi avem ocazia de a le arăta oamenilor blândeţea noastră (versetul 5a). Acest lucru nu este întotdeauna uşor; dar nu suntem îmbărbătaţi când ne gândim că nu suntem singuri? Domnul este cu noi. Ca şi creştini gândim câteodată că suntem singuri, dar în adevăr nu suntem niciodată singuri. Promisiunea prezenţei Domnului nostru ne dă curaj. El nu ne va lăsa singuri în nicio situaţie a vieţii.

Domnul păcii – Iehova-şalom“ (Judecători 6:24 )

Şi acest nume a fost dat în legătură cu un altar. Cel care l-a zidit a fost Ghedeon, după ce i s-a arătat îngerul Domnului. Deşi lupta cu duşmanul puternic, Madian, urma să aibă loc, Ghedeon avea încredere şi pace lăuntrică, iar numele „Domnul păcii“, dat altarului, semnifică aceasta.

Trebuie să căutăm mult în epistola către Filipeni după paralelă? Aproape deloc: „Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere, va păzi inimile voastre şi gândurile voastre în Hristos Isus.“ „Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi“ (Filipeni 4:7, 9 ). Trăim într-o lume a neliniştii şi a discordiei, într-o lume plină de greutăţi şi de probleme, într-o lume a întrebărilor fără răspuns, care există şi în viaţa copiilor lui Dumnezeu. Şi totuşi, noi nu avem numai pace cu Dumnezeu. Ca şi credincioşi deţinem în primul rând pacea lui Dumnezeu, care va păzi inima şi gândirea, iar în al doilea rând Îl cunoaştem pe Dumnezeul păcii. În încrederea în El nu există nici un motiv de resemnare. Putem veni la El în rugăciune cu toate lucrurile. Construim acest altar, vorbind în imagini, şi îl numim „Domnul păcii“.

Domnul va purta de grijă – Iehova-jireh“ (Geneza 22:14 )

Aşa a numit Avraam locul unde a trecut proba credinţei, cea mai grea probă care a venit peste vreun om. Isaac l-a întrebat pe tatăl său unde este mielul pentru arderea-de-tot, iar Avraam, în încredere deplină în Dumnezeul său, i-a răspuns: „Dumnezeu Însuşi va îngriji de mielul pentru arderea-de-tot“ (versetul 8). Nu ştim ce s-a petrecut în acele clipe în inima acestui bărbat al credinţei, căci Isaac era fiul său preaiubit şi purtătorul promisiunilor lui Dumnezeu; dar el a încredinţat totul în mâna lui Dumnezeu, chiar şi rezolvarea acestei încercări grele de a trebui să-l jertfească pe fiul său.

Şi din cuvintele apostolului Pavel, pe care le-a scris la sfârşitul epistolei către Filipeni, reiese această încredere necondiţionată: „Iar Dumnezeul meu vă va împlini orice trebuinţă, potrivit bogăţiilor Sale, în glorie, în Hristos Isus.“ El a scris aceste cuvinte cu certitudine şi fără nicio îndoială, căci făcuse nenumărate experienţe cu Dumnezeul său. Iar noi? Şi noi Îl cunoaştem pe Dumnezeul nostru ca pe un Dumnezeu care va purta de grijă. Noi nu ştim ce stă înaintea noastră; noi nu cunoaştem calea noastră. Dar Dumnezeului nostru nu-i este nimic ascuns şi putem fi convinşi că El va purta de grijă pentru toate. El ne va da ceea ce avem nevoie în toate împrejurările vieţii.

Concluzia lui Pavel este: „Dumnezeului şi Tatălui nostru fie gloria, în vecii vecilor! Amin“ (Filipeni 4:20 ). Nu dorim să intonăm cu toţii din toată inima această cântare de laudă?

 

Cel care a purtat păcatele noastre

 E. A. Bremicker

Inimile noastre sunt mişcate când ne preocupăm cu ceea ce a suferit Domnul şi Mântuitorul nostru pe cruce la Golgota. Nu putem înţelege suferinţele şi durerile ce L-au lovit pe El acolo, dar Îl admirăm pe Acela care a rezistat până când a putut striga: „S-a sfârşit!“Dacă pe de-o parte, privind Persoana Sa, se trezesc în noi mulţumire şi adorare, pe de altă parte suntem adânc impresionaţi, dacă ne aducem aminte de ce a fost atârnat. Noi am fost cei care i-am dat acest loc şi tot noi am fost aceia din cauza cărora a mers la cruce. În ciuda aspectelor multiple şi minunate ale lucrării Lui, nu putem uita totuşi niciodată că El a purtat acolo păcatele noastre şi din cauza lor a mers în judecata unui Dumnezeu sfânt şi drept. El a fost locţiitorul nostru; pedeapsa, care trebuia să ne lovească pe noi, L-a lovit pe El pentru noi.

Apostolul Petru vorbeşte despre acest aspect al lucrării Mântuitorului nostru şi spune: „Care a purtat El Însuşi păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru dreptate“ (1. Petru 2:24 ). Sunt numai câteva cuvinte, dar totuşi de valoare pentru a cugeta asupra lor în continuare.

În primul rând ni se spune că Domnul Isus Însuşi a făcut această lucrare de ispăşire. Nimeni altul, ci numai El a putut să săvârşească această lucrare. Nici un înger, nici un om, oricât de sus-pus ar fi fost din punct de vedere moral, nu ar fi putut purta păcatele oamenilor. Nici chiar un ordin suveran al Creatorului nostru nu ar fi putut îndepărta păcatele noastre. Nu, acest lucru l-a putut face numai Domnul Isus în Persoană. El a venit pe acest pământ pentru a merge pentru noi în moarte. Inimile noastre bat cu putere când citim cuvântul „Însuşi“! Plini de bucurie, spunem împreună cu Pavel: „Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine“ (Galateni 2:20 ). Ce Domn vrednic de adorare! El Însuşi a făcut această lucrare!

În al doilea rând ni se atrage atenţia asupra faptului că El a purtat păcatele noastre. Domnul Isus nu a murit pentru o idee sau pentru o învăţătură; El Şi-a dat viaţa pentru păcatele noastre. Fiecare faptă rea, fiecare gând rău, fiecare cuvânt rău, totul a fost asupra Domnului. Cât de mare trebuie să fi fost muntele de păcate, pentru care El a luat judecata asupra Lui! Câte miliarde de păcate a ispăşit El! Toate păcatele celor care cred în El au fost asupra Lui. Ce suferinţă infinită i-au produs aceste păcate! Pentru Domnul Isus, păcatul a fost ceva complet străin. El n-a făcut păcat, în El nu a fost păcat, El n-a cunoscut păcat. Totuşi El a devenit jertfa de vină pentru păcatele noastre. Cât de groaznic a fost pentru El, când, în cele trei ore de întuneric, a trebuit să treacă asupra Lui valurile judecăţii dumnezeieşti! Veşnic să-i fie adusă laudă şi mulţumire pentru aceasta!

În al treilea rândDuhul Sfânt ne arată aici că Domnul a purtat păcatele în trupul Său. Acest lucru ne arată pe de o parte că El a putut face lucrarea numai ca om şi a săvârşit-o ca om. Aici ne aflăm în faţa realităţii de neînţeles că Dumnezeu a devenit om. Pentru că noi nu puteam merge la Dumnezeu, a venit El la noi. De aceea Domnul Isus a devenit om. „Şi cu adevărat, mare este taina evlaviei: Dumnezeu S-a arătat în carne“ (1. Timotei 3:16 ). Domnul Isus a suferit şi a purtat păcatele noastre ca om. El a devenit Mijlocitorul între Dumnezeu şi om.

Pe de altă parte, faptul că Domnul Isus a purtat păcatele noastre în trupul Său ne arată şi cât de mult s-a identificat El cu păcatele noastre. Deşi pentru El păcatul a fost şi este o urâciune, El a acceptat în judecata lui Dumnezeu asupra Sa ca vina noastră să fie a Lui proprie, deoarece nu a existat o altă cale de salvare pentru noi. Ce Mântuitor minunat!

În al patrulea rândaccentul este pus pe faptul că El a purtat păcatele noastre pe lemn. Şi aici putem vedea două aspecte. Pe de o parte, faptul că Domnul Isus a fost pironit pe o cruce ne arată starea stricată a inimii omeneşti. Crucea (lemnul) a fost locul pe care noi, oamenii l-am avut pentru El. Astfel, la crucea de pe Golgota s-a descoperit ce este omul din fire în întreaga lui răutate. Pe de altă parte însă, a fost hotărârea lui Dumnezeu, care prevăzuse că Domnul avea să moară pe o cruce. Crucea este simbolul blestemului şi astfel El S-a făcut pentru noi un blestem. De aceea Pavel le scrie galatenilor: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi (pentru că este scris: Blestemat este oricine este atârnat pe lemn)“ (Galateni 3:13 ). Cât de mulţumitori Îi suntem, fiindcă a purtat blestemul, care pe drept ar fi trebuit să ne lovească pe noi!

În al cincilea rând se spune că El a purtat păcatele noastre. În alte locuri este subliniat faptul că El a ispăşit păcatele noastre. Aici însă, centrul de greutate e pus pe a purta. Nu ne duce aceasta cu gândul la greutatea poverii, pe care a trebuit să o ducă El? Cât de grea i-a devenit această lucrare! Îl vedem în Ghetsimani cu faţa la pământ în luptă. Atunci, în faţa Lui a stat faptul că El trebuia să poarte păcatele noastre şi S-a rugat Tatălui Său, dacă ar fi posibil, să treacă de la El paharul acela. Ce luptă groaznică pentru Domnul nostru! Şi ce a suportat El în cele trei ceasuri de întuneric de la cruce! Ce povară a fost asupra Lui când, părăsit de Dumnezeu, a purtat păcatul tău şi al meu!

Suferinţele grele ale Mântuitorului nostru ar trebui să facă mereu o impresie adâncă asupra noastră. Ele trebuie să fie motivul laudei, al mulţumirii şi al adorării. Petru pune însă realitatea că Domnul Isus a purtat păcatele noastre în legătură cu o consecinţă practică, ce are de-a face cu viaţa noastră zilnică. El scrie mai departe: „pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru dreptate.“ La prima vedere, această expresie ne aminteşte probabil de învăţăturile apostolului Pavel din epistola către Romani. El scrie acolo că noi „am murit faţă de păcat“ şi că ne este dată dreptatea lui Dumnezeu (Romani 6:2 Romani 3:21 ).

Totuşi, la Petru este un alt gând decât la Pavel. În epistola către Romani este vorba de poziţia noastră, adică cum ne vede Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ne vede în Domnul Isus, atunci, conform poziţiei, suntem morţi faţă de păcat şi îndreptăţiţi de Dumnezeu. Dumnezeu ne vede aşa, chiar dacă în viaţa noastră practică constatăm că încă mai păcătuim. Modul de privire al lui Dumnezeu putem şi trebuie să-l acceptăm în credinţă şi să ne bucurăm. Pe de altă parte însă, viaţa noastră pe pământ trebuie să fie reprezentarea a ceea ce suntem în faţa lui Dumnezeu conform poziţiei. Trebuie să murim practic faţă de păcat (aceasta înseamnă să nu mai păcătuim) şi să ducem o viaţă în neprihănire. Exact acesta este punctul la care Petru face referire aici. El vorbeşte despre urmarea Domnului Isus şi de aceea trebuie să-i devenim tot mai asemenea. El este exemplul nostru şi putem păşi pe urmele Lui.

A muri faţă de păcat şi a trăi pentru neprihănire este ceva pentru viaţa noastră zilnică, este un exerciţiu zilnic. Ştim cu toţii că suntem mereu ispitiţi să păcătuim şi să ne comportăm altfel decât cum doreşte Dumnezeu. Dar aici avem un ajutor concret: privirea îndreptată asupra Mântuitorului care suferă. Cu cât suntem mai mult preocupaţi cu Cel care a purtat păcatele noastre, cu cât ne gândim mereu în viaţa de toate zilele la ceea ce a trebuit să sufere El pe cruce din cauza păcatelor noastre, cu atât vom deveni mai sensibili faţă de păcat. Dacă se apropie de noi o ispită de a păcătui, atunci să ne gândim la cruce. Fiecare păcat pe care îl facem, chiar ca şi credincioşi, a mărit suferinţa Aceluia care a fost atârnat pe cruce. Conştiinţa adâncă a acestei realităţi măreţe ne va face precauţi cu privire la păcat.

Privirea constantă spre cruce ne ajută să trăim pentru dreptate, adică să manifestăm neprihănire practică şi să trăim în concordanţă cu ceea ce se găseşte în Dumnezeu. Aceasta este ceea ce caută Dumnezeu în viaţa noastră. Noi stăm în faţa Lui ca neprihăniţi, dar El doreşte ca noi să şi practicăm şi să trăim această neprihănire. Acest lucru îl putem face în fiecare zi din plin.

 

Slăvi dumnezeieşti la cruce

 E. A. Bremicker

Deci, când a ieşit el, Isus a spus: «Acum este glorificat Fiul Omului şi Dumnezeu este glorificat în El. Dacă Dumnezeu este glorificat în El, şi Dumnezeu Îl va glorifica în Sine Însuşi şi Îl va glorifica îndat㻓 (Ioan 13:31,32 ).Domnul Isus S-a adresat ucenicilor Săi cu aceste cuvinte impresionante, după ce vânzătorul Iuda a părăsit camera de sus. Lucrarea de la cruce stătea în faţa privirilor Mântuitorului, iar El era gata să meargă pe acel drum greu. Şi totuşi, El nu a vorbit aici despre suferinţe şi groază, care vor fi partea Lui, ci a vorbit despre cruce ca despre un loc unde El, Fiul Omului, va fi proslăvit, iar Dumnezeu glorificat în El. „Acum este glorificat Fiul Omului şi Dumnezeu este glorificat în El.

Aici avem o latură a lucrării Sale, care ne preocupă deseori prea puţin. Gândim la lucrarea Sa ca bază pentru mântuirea noastră veşnică şi facem bine, căci niciodată nu-i vom putea mulţumi îndeajuns pentru ceea ce a făcut El acolo pentru noi. Aici însă, Domnul Isus vrea să ne ridice gândurile peste binecuvântările noastre şi să ne arate cum El Însuşi, Omul desăvârşit, a fost proslăvit la cruce şi cum L-a proslăvit El acolo pe Dumnezeu.

Acum este glorificat Fiul Omului

Acum“ nu se referă la Iordan, când a fost botezat şi Duhul S-a coborât peste El ca un porumbel. „Acum“ nu se referă nici la muntele schimbării la faţă, când ucenicii au văzut slava Sa în împărăţie. Domnul Isus se referă la cruce, la locul celor mai amare suferinţe, al celor mai mari chinuri şi dureri. Tocmai acolo, la cruce, El, Fiul Omului, a fost proslăvit. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că toate perfecţiunile Sale ca om au fost puse în lumină şi au fost vizibile.

Aşa au stat lucrurile în timpul întregii Sale vieţi, căci niciodată nu a făcut păcat. Dar la cruce s-au descoperit într-o măsură mai mare slava şi desăvârşirea Lui morală. Acolo, unde a fost probat la extrem, a ieşit la iveală numai slavă. Să reţinem: Domnul Isus nu a vorbit aici despre proslăvirea Fiului lui Dumnezeu, nu a vorbit nici despre proslăvirea Sa în împărăţie, ci despre proslăvirea Fiului Omului la cruce.

Niciun om nu a corespuns vreodată la ceea ce a cerut Dumnezeu de la noi. În împrejurările cele mai favorabile, prima pereche de oameni a eşuat pe deplin şi la fel toţi urmaşii lui Adam. Dar Domnul Isus, al doilea Om, a împlinit în totul cerinţele lui Dumnezeu, iar acest lucru l-a făcut în împrejurările cele mai grele. Ce mult străluceşte slava Sa morală pe fondul întunecos a ceea ce a suferit El acolo, la cruce! El a fost Acela care a fost ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. El a fost Acela care S-a jertfit lui Dumnezeu prin Duhul cel veşnic. Ce ascultare, ce dăruire şi ce dedicare!

Noi Îl privim cu admiraţie în îndelunga Sa răbdare, în dragostea şi în bunătatea Sa. El nu S-a apărat când a fost tratat pe deplin nedrept, când a fost lovit, scuipat şi batjocorit. Şi ce descoperire a harului Său când a spus răufăcătorului crucificat împreună cu El: „Astăzi vei fi cu Mine în rai“! El a venit să împlinească lucrarea şi nu S-a lăsat de nimic şi de nimeni reţinut de la aceasta. Ce Domn vrednic de adorare! Ne plecăm înaintea Lui şi spunem cu mireasa din Cântarea Cântărilor: „Preaiubitul meu este alb şi rumen, cel dintâi între zece mii … fiinţa lui este plină de farmec“ (Cântarea Cântărilor 5:10,16 ).

Dumnezeu este glorificat în El

Crucea de la Golgota nu este numai reprezentarea tuturor caracterelor alese, morale ale Domnului nostru; ea este în acelaşi timp şi descoperirea desăvârşită a lui Dumnezeu Însuşi. „Dumnezeu este glorificat în El.“ Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că la cruce a devenit vizibilă toată slava lui Dumnezeu. Dacă vrem să ştim cine este Dumnezeu, trebuie să mergem la crucea de pe Golgota. Desigur, Dumnezeu a făcut vizibilă slava Sa de Creator în toate lucrurile create. Dar ştim noi prin aceasta cine este Dumnezeu? Numai crucea este descoperirea deplină a tot ceea ce se găseşte în Dumnezeu, iar Domnul Isus ca om a fost Acela care L-a descoperit astfel pe Dumnezeu. El L-a proslăvit la cruce.

Isus nu a vorbit aici despre proslăvirea Tatălui. Aceasta este o altă latură a lucrării Sale. Aici e vorba de descoperirea a ceea ce este Dumnezeu. Dumnezeu este lumină şi Dumnezeu este dragoste. Amândouă le vedem la cruce. Dumnezeu este lumină, adică El este sfânt şi drept. El nu poate vedea păcatul. Vrem să ştim cât de mult este Dumnezeu lumină? Atunci trebuie să mergem la cruce. Acolo, El, Dumnezeul cel sfânt, L-a părăsit pe Omul desăvârşit Isus Hristos. De ce? Pentru că Acesta a fost împovărat cu vina şi cu păcatele altora. El, care n-a făcut niciodată păcat, în care nu era păcat şi care n-a cunoscut păcatul, a fost făcut de Dumnezeu păcat. Aşa de sfânt şi de drept este Dumnezeu, că a închis cerul şi nu a dat niciun răspuns la strigătul lui Hristos la cruce. El a fost făcut păcat şi tocmai prin aceasta Dumnezeu a fost proslăvit, tocmai în aceasta s-a arătat vizibil cât de mult este Dumnezeu lumină. Putem înţelege că Domnul Isus a luat păcatul ca motiv pentru a-L proslăvi pe Dumnezeu? Veşnic să-i fie adusă laudă şi mulţumire pentru aceasta!

Dar Dumnezeu nu este numai lumină. El este şi dragoste. Unde putem vedea mai bine această dragoste a lui Dumnezeu decât la cruce? „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Lui Fiu“ (Ioan 3:16a ). El nu L-a dat numai pe acest pământ, ci şi în judecată şi în moarte. Cineva a spus: „Lumina soarelui este întotdeauna aceeaşi, dar la amiază străluceşte cel mai tare. Crucea Domnului Isus a fost amiaza dragostei veşnice a lui Dumnezeu, strălucirea cea mai luminoasă a îndurării veşnice. Deja mai înainte au existat descoperiri slăvite ale acestei dragoste, dar aceste descoperiri au fost ca lumina dimineţii, care străluceşte tot mai luminos până la desăvârşire, iar această desăvârşire o vedem la cruce când pe tot pământul a fost întuneric.“ Dragostea lui Dumnezeu a fost aceea care L-a dat pe Fiul în judecată şi în moarte. Pe bună dreptate cântăm: Al Tău har şi-a Ta iubire / cel mai tare-au strălucit, / când Tu pe Isus la moarte / L-ai dat pentru păcătoşi.

La cruce au fost descoperite desăvârşit dreptatea lui Dumnezeu, maiestatea, adevărul şi dragostea Sa cu privire la păcat. Deşi dreptatea lui Dumnezeu trebuia să condamne pe fiecare păcătos, Dumnezeu poate totuşi acum să lucreze conform dragostei Sale şi să-l îndreptăţească pe cel care crede în Fiul Său. Acesta este rezultatul slăvit al crucii de la Golgota, rezultatul proslăvirii lui Dumnezeu.

Dumnezeu Îl va glorifica

Aici găsim răspunsul dumnezeiesc la ceea ce a făcut Domnul Isus la cruce. Dacă El ca Fiul Omului a fost proslăvit la cruce şi în acelaşi timp L-a proslăvit pe Dumnezeu, şi Dumnezeu Îl va proslăvi. Ar fi putut tăcea Dumnezeu la o astfel de lucrare? Niciodată! Hristos a fost înviat prin slava Tatălui. El L-a primit în slavă şi i-a dat locul de cinste la dreapta Sa.

Îl va glorifica îndată.“ Domnul Isus este deja acum proslăvit. Dumnezeu nu a ezitat să-L proslăvească, nu a aşteptat întemeierea împărăţiei. Nu, acum Fiul Omului este proslăvit la dreapta lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi i-a dat acest loc. Nu ne mărturisesc epistolele Noului Testament această slavă?

De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi i-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume, ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi“ (Filipeni 2:9,10 ).

După lucrarea puterii tăriei Lui, care a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morţi, şi L-a aşezat la dreapta Sa, în cele cereşti, mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor; şi a pus toate sub picioarele Lui“ (Efeseni 1:19-22 ).

L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, L-ai încununat cu glorie şi onoare…; toate le-ai supus sub picioarele Lui … Dar Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-o, încununat cu glorie şi onoare, astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru fiecare“ (Evrei 2:7-9 ).

Da, Dumnezeu L-a proslăvit, i-a dat locul care Îl merită, pentru că El L-a proslăvit la cruce într-un mod desăvârşit pe Dumnezeu. Curând Îl vom vedea acolo pentru a-i aduce veşnic adorare şi laudă pentru ceea ce a săvârşit pe cruce la Golgota.

Pe urmele paşilor Săi

 E. A. Bremicker

…Hristos a suferit pentru voi, lăsându-vă un model, ca să călcaţi pe urmele Lui: El, care n-a făcut păcat, nici nu s-a găsit viclenie în gura Lui; care, fiind insultat, nu răspundea cu insultă; suferind, nu ameninţa, ci Se încredinţa pe Sine Celui care judecă drept“ (1. Petru 2: 21-23 ).Persoana şi lucrarea Domnului Isus sunt conţinutul măreţ al descoperirii lui Dumnezeu faţă de oameni. Peste tot în Biblie Îl găsim pe El şi slăvile Sale. În versetele de mai sus ne este prezentat ca Cel care a suferit în viaţă şi astfel ne-a lăsat un exemplu pe care îl putem imita. Aici nu e vorba de suferinţele Sale ispăşitoare, pentru că în acestea nimeni nu-L poate urma pe Domnul. În ceea ce a suferit la cruce sub mâna lui Dumnezeu, când „sabia lui Dumnezeu s-a trezit împotriva Lui“, El este unic şi neimitabil. Petru vorbeşte despre aceasta în următorul verset: „care a purtat El Însuşi păcatele noastre în trupul Său pe lemn“.

Dar Domnul nu a suferit numai în orele de întuneric de la cruce, ci întreaga Sa viaţă a fost plină de suferinţe nesfârşite. Cât de mult L-au durut ura şi duşmănia oamenilor, cât de mult a simţit respingerea rece care I s-a arătat Celui care „umbla din loc în loc făcând bine şi vindecând pe toţi cei asupriţi de diavolul“ (Faptele Apostolilor 10:38 )! El a vindecat bolnavii,  i-a îmbrăcat pe cei goi, i-a hrănit pe cei flămânzi, a iertat păcate şi a înviat din morţi.

Totuşi răspunsul oamenilor a fost răutate şi duşmănie. „M-au înconjurat cu cuvinte de ură şi luptă împotriva mea fără temei. Pentru dragostea mea, ei mi-au fost adversari… mi-au întors rău pentru bine şi ură pentru dragostea mea“ (Psalmul 109:3-5 ). Când a vindecat un bolnav într-o zi de sabat, oamenii au ţinut sfat cum L-ar putea omorî (Marcu 3:6 ). Au mers atât de departe, încât au spus că alungă demonii prin căpetenia demonilor şi că este un „om mâncăcios şi băutor de vin“ (Matei 9:34 Matei 11:19 ).

Dar toate aceste suferinţe, care L-au lovit adânc pe Domnul în timpul căii Sale pe acest pământ, le-a suportat într-un mod vrednic de admiraţie. Cum a reacţionat în prezenţa răului, a urii, a împotrivirii din partea păcătoşilor, care I-au călcat în picioare dragostea? Le-a răsplătit răul cu rău? O, nu! Ce mult ne mişcă inimile răbdarea şi harul Său, când Îl privim în îndelunga Sa răbdare! În faţa a ceea ce a suferit, El a putut spune: „dar eu mă rog“ (Psalm 109:4). Dependenţa Sa de Dumnezeu şi Tatăl Său nu a putut fi tulburată de provocarea oamenilor. Tocmai atunci când lepădarea Domnului de către poporul Său a fost sigilată, a rostit cuvintele: „Da, Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta“ (Matei 11:26 ).

Ce Domn vrednic de adorare! Toate aceste suferinţe le-a suportat „pentru noi“. El a purtat şi a suportat la cruce pentru noi nu numai durerile ispăşitoare, ci Petru vorbeşte şi despre suferinţele Sale în timpul vieţii: „Hristos a suferit pentru voi“. Domnul a văzut şi a suportat pe acest pământ timp de 33 de ani suferinţe fără număr. El a făcut aceasta pentru tine şi pentru mine. Ce Domn şi Mântuitor! El a făcut acest lucru pentru a ne lăsa un exemplu, ca noi să călcăm pe urmele paşilor Săi. Şi noi mergem prin această lume pe o cale pe care avem de-a face cu oameni care iubesc mai mult întunericul decât lumina şi care ne urăsc dacă mărturisim despre lumină. Dar cum reacţionăm când suntem atacaţi de ei? Dăm un răspuns firesc sau realizăm ceea ce a spus Domnul: „Învăţaţi de la Mine, pentru că Eu sunt blând şi smerit cu inima“ (Matei 11:29 )?

Petru ne îndeamnă să călcăm pe aceste urme. La începutul vieţii sale cu Domnul, el a avut dorinţa de a-L urma (Luca 5:11 ) şi a primit mai târziu o însărcinare personală în acest sens de la Domnul (Ioan 21:22 ). Petru ne transmite acum nouă această însărcinare îndemnându-ne să călcăm pe urmele Domnului.

Urmele“ Sale nu pot niciodată să înlocuiască crucea. Cel necredincios trebuie să se refugieze la lucrarea săvârşită pe cruce. Dar cel care a făcut aceasta, trebuie să calce acum pe urmele marelui nostru exemplu. El a suferit; şi noi avem de suferit, dacă Îl urmăm. Fără îndoială, suferinţele noastre sunt mici în comparaţie cu ale Sale şi totuşi, Domnul ni se prezintă ca exemplu.

De multe ori trebuie să suferim pentru că am făcut ceva greşit. Domnului nu I s-a întâmplat aşa ceva niciodată. El a suferit din cauza dreptăţii, dar niciodată ca urmare a propriului păcat. El a făcut unele lucruri în care nu-L putem urma. El este Dumnezeul veşnic şi ca atare a redat, de exemplu, morţilor viaţa. Aceasta nu o putem face. Dar Petru ne arată aici patru lucruri în care fiecare credincios, fie în vârstă, fie tânăr, Îl poate urma pe Domnul:

1. El n-a făcut păcat
2. În gura Lui nu s-a găsit viclenie
3. Fiind insultat, nu răspundea cu insultă; suferind, nu ameninţa
4. S-a încredinţat Celui care judecă drept
1. El n-a făcut păcat

Domnul Isus a fost „Sfântul“ care a fost născut (Luca 1:35 ) şi niciodată nu s-a găsit nicio urmă de păcat în El. El n-a cunoscut păcat (2. Corinteni 5:21 ) şi a putut spune iudeilor: „Cine dintre voi Mă dovedeşte de păcat?“ (Ioan 8:46 ). Referitor la diavolul citim: „Pentru că vine stăpânitorul lumii şi el nu are nimic în Mine“ (Ioan 14:30 ). Nu, în El nu a fost nici măcar un punct de contact pentru păcat! El a fost desigur „ispitit în toate“, dar „în afară de păcat“. El stă înaintea noastră curat, sfânt şi fără prihană.

Ştim cu toţii că greşim deseori şi ne-am înşela singuri dacă nu am recunoaşte acest lucru (1. Ioan 1:8 ). Totuşi Dumnezeu ne dă ca exemplu viaţa fără păcat a Domnului Isus. Nu poate exista un alt etalon. Dumnezeu doreşte de la copiii Săi ca „să nu păcătuiască“ (1. Ioan 2:1 ). Deseori este mai uşor să faci ceva bine în împrejurări favorabile decât să nu păcătuieşti în împrejurări nefavorabile. La Domnul găsim ambele cazuri. El a umblat făcând binele şi în toate împrejurările a rămas fără păcat. Chiar dacă împrejurările au fost negative, chiar dacă a fost batjocorit, dispreţuit, atacat, El nu a făcut nici un păcat.

Cineva a spus: „Principiul păcatului este independenţa de Dumnezeu“. Domnul a rămas în toate în dependenţă deplină de Dumnezeul Său. El venise să facă voia lui Dumnezeu şi să împlinească lucrarea Lui şi în acest sens nimic nu L-a putut împiedica. Cât de uşor ne lăsăm conduşi de împrejurări şi devenim independenţi! În acest caz, diavolul găseşte repede un punct de contact pentru a ne seduce la păcat. Deseori pot să fie lucruri aparent inofensive, dar, dacă părăsim dependenţa, ne pot conduce să păcătuim. De aceea să ne gândim la cuvintele Domnului: „Învăţaţi de la Mine!

2. În gura Lui nu S-a găsit viclenie

Viclenia este contrariul sincerităţii. Cât de sincer a fost Domnul în totul! El nu i-a înşelat pe oameni pentru a-şi câştiga favoarea lor. Niciodată nu a fost nimic în cuvintele Sale care să nu lase să se recunoască limpede ce gândea şi ce dorea să spună. El a rostit cuvinte de har, dar şi cuvinte ale adevărului, iar acestea nu au fost întotdeauna plăcute ascultătorilor. Când iudeii au încercat să-L prindă cu cuvintele Sale, au recunoscut că nu este posibil (Luca 20:26 ). În totul, Domnul Isus a fost „ceea ce vă şi spun“ (Ioan 8:25 ).

Cu totul altfel suntem noi, oamenii! De câte ori nu se găseşte viclenie în gura noastră! Spunem altceva decât gândim de fapt. Probabil, rostim cuvinte frumoase pentru a ne crea un avantaj sau pentru a ne pune într-o lumină favorabilă faţă de alţii. Anania şi Safira ne sunt daţi ca un exemplu de avertizare. Ei au încercat să prezinte în exterior altceva decât ce era într-adevăr în interiorul lor, iar Domnul a răspuns cu o judecată înfricoşătoare (Faptele Apostolilor 5:1-11 ).

Cât de uşor putem chiar şi să încercăm să le punem altora o cursă prin cuvintele noastre, aşa cum ucenicii fariseilor i-au pus Domnului Isus întrebarea aparent naivă: „Se cuvine să dăm tribut Cezarului, sau nu?“ (Matei 22:17 ). Domnul a recunoscut imediat că voiau să-L ispitească prin această întrebare. De câte ori ne asemănăm cu aceşti oameni şi nu cu Domnul, „în gura căruia nu s-a găsit viclenie“! Cât de necesar este să călcăm şi în acest sens pe urmele Sale!

3. Fiind insultat, nu răspundea cu insultă; suferind, nu ameninţa

Pentru cuvântul „a insulta“ putem folosi şi cuvântul „a batjocori“ sau „a dispreţui“. Cât de mult a fost insultat Domnul, ce dispreţ I s-a adus! El spune: „Ocara mi-a frânt inima“ (Psalmul 69:20 ). Dar care a fost răspunsul Lui la acestea? A întors batjocura când a fost dispreţuit, scuipat, bătut, când I S-a pus cununa de spini, când L-au crucificat şi au râs de El? Le-a atras atenţia, i-a ameninţat că în curând va fi Judecătorul lor? Nimic din toate acestea! Cât de mişcătoare sunt cuvintele Sale: „Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac!“ Când au adus martori mincinoşi, El a tăcut, când L-au acuzat, nu a răspuns (Matei 26:63 Matei 27:12 ). Chiar dacă L-au provocat aşa de mult, El nu i-a insultat şi nu i-a ameninţat.

Cât de neînsemnate sunt suferinţele noastre şi totuşi cât de repede „ne ieşim din pene“! Cât de repede insultăm şi ameninţăm când suntem atacaţi într-un fel oarecare de oameni! Ca şi creştini, suntem îndemnaţi să „mustrăm“ sau să îndreptăm în anumite situaţii, dar niciodată să insultăm sau să ameninţăm. Când iudeii L-au prins pe Domnul, Petru a crezut că trebuie să răsplătească cu aceeaşi monedă: a scos sabia şi a tăiat urechea dreaptă a slujitorului marelui preot. Fără îndoială, el a avut intenţii bune; dar ce răspuns i-a dat Domnul? „Paharul pe care Mi l-a dat Tatăl, să nu-l beau?“ (Ioan 18:11 ). El a primit totul din mâna Tatălui; şi în această privinţă ne este un exemplu pe care Îl putem urma şi imita.

4. El S-a încredinţat Celui care judecă drept

Domnul Isus a ştiut că are de-a face cu Dumnezeu. În toate, ochii Lui au fost îndreptaţi spre El, aşa încât a putut primi totul din mâna Lui şi a găsit în aceasta „mâncarea Sa“. El nu a încercat să Se îndreptăţească sau să Se apere, ci a tăcut şi a lăsat totul în seama Dumnezeului Său.

Când Iov a trebuit să sufere mari dureri şi soţia lui i-a spus să-L blesteme pe Dumnezeu, el a răspuns: „Ce? Am primit de la Dumnezeu binele şi să nu primim răul?“ (Iov 2:10 ). Încrederea lui a fost îndreptată spre Dumnezeu şi a vrut să primească totul din mâna Sa.

De câte ori suntem înclinaţi să nu lăsăm lucrurile în seama lui Dumnezeu, ci căutăm să ne ajutăm şi să ne apărăm singuri! Mai ales când suntem probabil atacaţi pe nedrept, ne vine greu să aşteptăm. Dar îndemnul lui Dumnezeu e valabil şi pentru noi: „Este bine ca omul să aştepte, şi aceasta în tăcere, mântuirea Domnului“ (Plângerile lui Ieremia 3:26 ). Pavel i-a îndemnat pe romani: „Nu vă răzbunaţi singuri, preaiubiţilor, … pentru că este scris: «A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti», spune Domnul … Nu fi învins de rău, ci învinge răul prin bine“ (Romani 12:19-21 ). Să Îl luăm pe Domnul ca model! El a spus: „Dar Tu eşti Cel care m-ai scos din pântece; Tu mi-ai dat încredere la sânii mamei mele. Din pântece Ţi-am fost dat Ţie; din pântecele mamei mele, Tu eşti Dumnezeul meu.

Domnul a suferit „pentru noi“, ca să ne lase un exemplu. Noi nu urmăm un oarecare lucru, ci o Persoană. Îl urmăm pe Acela care „ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi“ (Efeseni 5:2 ). El a mers înaintea noastră, iar noi putem să-L urmăm, adică să mergem foarte aproape de El, în spatele Său. Numai dacă El este zilnic conţinutul inimilor şi al afecţiunilor noastre, putem să-i urmăm exemplul. Suntem îndemnaţi să privim la Acela care a suferit o împotrivire aşa de mare faţă de Sine din partea păcătoşilor. Dacă facem aceasta, se va găsi şi în viaţa noastră ceva din ceea ce era în viaţa Domnului Isus, spre bucuria şi proslăvirea deplină a Tatălui. Dorinţa lui Dumnezeu şi ţelul acţiunii Duhului Sfânt sunt ca Domnul Isus să ia chip în noi şi să iasă la iveală prin faptul că nu păcătuim, nu se găseşte viclenie în gura noastră, nu insultăm şi nu ameninţăm, ci lăsăm totul în seama lui Dumnezeu.

Ne putem lăsa folosiţi în slujba pentru Dumnezeu, dar această slujbă poate fi roditoare numai când Îl urmăm pe Cel care „a purtat El Însuşi păcatele noastre în trupul Său pe lemn“. El este vrednic şi merită să-i răspundem dragostei Sale mari călcând  pe urmele Lui.

 

Să ne iubim unii pe alţii

 E. A. Bremicker

Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu“ (Ioan 15:12 ). Domnul Isus a spus aceste cuvinte ucenicilor Săi înainte de a merge pe calea pe care Şi-a dovedit dragostea într-un mod deosebit, calea spre cruce. Cuvintele Domnului nu şi-au pierdut valabilitatea nici pentru noi. Porunca Sa este să ne iubim unii pe alţii. Dragostea faţă de cei care aparţin de familia lui Dumnezeu este o dovadă a faptului că am trecut de la moarte la viaţă (1. Ioan 3:14 ).Nu există niciun alt cuvânt, al cărui înţeles adânc şi a cărui adevărată însemnătate să fie mai mult răstălmăcite ca acelea ale cuvântului „dragoste“. Ce înseamnă dragostea în această lume? Prin acest cuvânt, mulţi oameni nu înţeleg mai mult decât satisfacerea propriilor dorinţe. Pentru cântăreţii de mare succes aproape nu există altă temă mai îndrăgită ca „dragostea“ şi chiar şi paginile unor ziare sunt pline de acest subiect. Şi totuşi, nu este dragostea mult mai mult? Nu este dragostea cu totul altceva decât împlinirea dorinţelor şi poftelor egoiste? Fără îndoială, există şi în această lume oameni pentru care dragostea are o altă valoare. Dar pentru cineva, care este născut din Dumnezeu, are valabilitate ceea ce ne spune Biblia în această privinţă.

Dumnezeu ne iubeşte – şi noi putem să-L iubim

Dacă vom cugeta la această temă în lumina Bibliei, atunci vom fi conduşi nemijlocit spre Acela, despre care se spune: „Dumnezeu este dragoste“ (1. Ioan 4:8 ). Această expresie măreaţă a Bibliei nu o putem înţelege şi nici explica. Cum am putea noi, oamenii, să spunem sau să scriem cine este Dumnezeu? Dar ceea ce vedem este descoperirea dragostei lui Dumnezeu în Fiul Său. Atunci recunoaştem imediat că dragostea dumnezeiască nu este niciodată egoistă şi nu-şi caută niciodată propriul interes. Dragostea dumnezeiască se află întotdeauna în legătură cu activitatea. Dragostea este activă.

Dragostea dumnezeiască este dăruitoare şi altruistă. Fiecare cititor al Bibliei cunoaşte desigur minunatul verset din Ioan 3:16 : „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu“. Dumnezeu a iubit şi de aceea a dat. Iubirea şi dăruirea stau într-o legătură indisolubilă şi în acelaşi timp minunată.

Dragostea lui Dumnezeu este altruistă: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat pe însuşi Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi…“ – „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi“ (Romani 8:31 Romani 5:8 ). Dumnezeu nu S-a gândit la Sine, ci la duşmanii Săi. În dragostea Sa, nu L-a cruţat pe Fiul Său.

În dragostea Sa, Dumnezeu stabileşte o legătură cu omul (fără să renunţe la sfinţenia Sa, căci lucrarea de la cruce îi oferă baza în acest sens). „Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt“ (Romani 5:5 ). Copiii lui Dumnezeu nu sunt numai în stare să savureze această dragoste şi să se bucure de ea, ci sunt capabili să arate dragoste, dragoste dumnezeiască. Dumnezeu Tatăl ne iubeşte, iar Dumnezeu Fiul ne iubeşte la fel. Această dragoste o putem împărtăşi iubind şi noi.

Această relaţie o explică Domnul Isus ucenicilor Săi. El spune: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea! Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui“ (Ioan 15:9,10 ). E uşor de spus că Îl iubim pe Domnul. Dar există un test simplu pentru a verifica această afirmaţie. Întrebarea testului este: „Ţinem poruncile Lui, suntem gata să îndeplinim dorinţele Lui?“ Să nu ne gândim la alţii, ci să răspundem la această întrebare noi înşine.

Să-i iubim pe alţii cu dragoste dumnezeiască

Dragostea noastră nu se îndreaptă numai spre Dumnezeu, Tatăl şi Fiul, ci noi îi iubim şi pe fraţii noştri. Etalonul dragostei noastre unii faţă de alţii este dragostea lui Dumnezeu. Dacă aşa stau lucrurile, atunci dragostea nu este îndreptată spre noi înşine, ci spre obiectul dragostei noastre: fraţii şi surorile noastre. Apostolul Ioan scrie: „Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că dragostea este din Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu“ (1. Ioan 4:7 ). Îndemnul de a ne iubi unii pe alţii este motivat de faptul că dragostea este din Dumnezeu. Astfel se constituie o legătură strânsă între dragostea lui Dumnezeu pe de o parte şi realitatea că noi ne iubim unii pe alţii pe de altă parte.

Cum se exteriorizează dragostea în viaţa de zi cu zi? Se restrânge numai la a spune cât de mult ne iubim? Cu siguranţă, nu! Ne-am putea imagina o pereche care numai vorbeşte despre dragoste, dar care nu o practică? Desigur, nu! Şi în acest sens, Ioan are ceva de spus: „Copilaşilor, să nu iubim cu cuvântul, nici cu limba, ci în faptă şi în adevăr“ (1. Ioan 3:18 ). Aceasta nu înseamnă desigur că nu avem voie să spunem că ne iubim unii pe alţii, dar dragostea nu se limitează la aceasta; vorbirea nu transformă dragostea în realitate.

Dragostea nu se limitează numai la simţuri. Desigur, inima noastră are simţăminte. Dragostea are mult de-a face cu ele. Despre aceasta scrie tot Ioan: „Dar cine are bunurile lumii şi îl vede pe fratele său în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea lui Dumnezeu?“ (1. Ioan 3:17 ). Totuşi este adevărat că nici cuvintele, nici simţurile nu pot da dragostei amprenta ei importantă. Pentru aceasta este nevoie de mai mult, şi anume de faptă şi de adevăr.

În adevăr“, adică real şi sincer, deci nu în prefăcătorie şi în nesinceritate! Recunoaştem uşor că pericolul de a nu iubi în adevăr este foarte mare, dacă credem că putem limita dragostea la cuvinte. Cu cât vorbim mai mult despre dragostea noastră faţă de fraţii noştri, cu atât mai mare este riscul ca dragostea să nu fie sinceră, ci făţarnică.

Dragoste practică

A iubi „în faptă“ este rezultatul simţămintelor lucrate de Dumnezeu în interiorul nostru. Dacă inima noastră este atinsă, dragostea nu rămâne un sentiment, ci se va dovedi activă. Invers, activitatea fără simţămintele inimii va acţiona întotdeauna cu răceală. Ambele trebuie să fie neapărat în legătură. Dragostea practică va purta caracteristicile dragostei dumnezeieşti, adică va fi în primul rând altruistă şi în al doilea rând dăruitoare.

Cine iubeşte nu se gândeşte la sine şi la avantajul său propriu, ci la ceea ce îi face bine fratelui şi sorei, la ceea ce au ei nevoie. Un astfel de comportament se află în contrast faţă de ceea ce se învaţă în societatea noastră şi chiar se practică. „Fiecare îşi este aproapele său.“ După acest motto trăiesc astăzi mulţi oameni şi chiar şi copiii lui Dumnezeu sunt acut primejduiţi să se orienteze după un astfel de laitmotiv.

Dragostea practică începe prin cunoaşterea nevoilor fraţilor noştri. Aceasta presupune interes unul faţă de altul. Acolo unde lipseşte interesul, dragostei active îi este sustrasă baza. Deci fiecare personal putem cugeta dacă avem într-adevăr interese unii faţă de alţii, dacă ştim nevoile celorlalţi. Acest lucru are valabilitate în familie (soţ/soţie; părinţi/copii), dar are valabilitate şi acolo unde ne strângem cu credincioşii în localitatea noastră sau acolo unde suntem puşi în legătură cu alţi copii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu doreşte mai întâi să ne deschidă inima unii pentru alţii.

Dragostea practică se arată în faptul că suntem gata să dăm altuia ceea ce este bun pentru el; căutăm întotdeauna avantajul şi folosul său şi nu păgubirea sa. Ioan spune chiar că suntem datori să ne dăm viaţa pentru fraţi (1. Ioan 3:16 ). Aceasta merge foarte departe şi ad-litteram a fost numai rareori practicată (chiar dacă în istoria bisericii există exemple în acest sens). Dar oare nu rezultă din această expresie gândul că dragostea presupune dăruire? Este relativ uşor să iubim când avem un avantaj. Dar dacă trebuie să luăm în seama noastră un dezavantaj pentru avantajarea fratelui nostru? Şi această întrebare ne-o putem pune personal.

Apostolul Pavel le prezintă adunărilor din Macedonia mărturia că s-au dat mai întâi Domnului şi apoi lui Pavel şi colaboratorilor săi (2. Corinteni 8:5 ). Dăruirea şi dragostea faţă de alţii presupune deci dăruire şi dragoste faţă de Domnul. Acestea nu vin din noi înşine, ci sunt urmarea că ne ştim iubiţi de Dumnezeu, că savurăm dragostea Sa şi o lăsăm să lucreze în noi. „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi“ (1. Ioan 4:19 )

 

Blândeţea

 E. A. Bremicker

O însuşire nefireascăCuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă în diferite locuri la blândeţe. Multor oameni le vine greu din fire să fie blânzi sau îngăduitori. Desigur, unul este din fire mai liniştit şi mai răbdător, pe când altul se înfurie mai uşor. Dar în fond protestăm cu toţii când ni se face o nedreptate sau când nu ne convine ceva. Tocmai acestea nu le face creştinul blând. El nu se apără când este atacat pe nedrept. El nu reacţionează agresiv când este tratat josnic. El nu protestează când trebuie să facă ceva ce nu-i place.

Când suntem îndemnaţi la blândeţe, atunci Cuvântul lui Dumnezeu nu se referă la o înclinaţie omenească, ci la o stare de inimă determinată de Duhul Sfânt. În Galateni 5:22 ne este descrisă roada Duhului. O parte din această roadă este blândeţea. Numai Duhul Sfânt o poate produce în noi. El acţionează asupra duhului nostru, aşa încât suntem în stare să fim blânzi. De aceea în 1. Timotei 6:11 suntem îndemnaţi: „Dar tu, om al lui Dumnezeu… urmăreşte… blândeţea duhului“ (aici nu este vorba de Duhul Sfânt, ci de duhul omenesc care trebuie să fie influenţat de blândeţe).

Să arătăm blândeţe faţă de toţi oamenii

În Tit 3:2 suntem îndemnaţi să arătăm „toată blândeţea faţă de toţi oamenii“. Blândeţea se referă la comportamentul nostru faţă de fraţii noştri şi faţă de semenii noştri necredincioşi.

Pavel avea motiv să critice comportamentul corintenilor, pentru că la ei multe lăsau de dorit. Dar în ce duh a vrut Pavel să facă acest lucru? El le-a pus întrebarea: „Ce vreţi? Să vin la voi cu o nuia, sau cu dragoste şi cu duh de blândeţe?“ (1. Corinteni 4:21 ). Un duh al blândeţii nu exclude cuvintele clare; totuşi, comportamentul nostru unul faţă de altul trebuie să fie influenţat nu de duritate, ci în toate de dragoste şi de blândeţe.

În Galateni 6:1 , Pavel vorbeşte despre unii care au căzut într-o greşeală. Aşa ceva se întâmplă, din nefericire, deseori. Ce trebuie să facem atunci? Să le facem observaţii? Pavel scrie: „Voi, cei spirituali, îndreptaţi pe unul ca acesta cu duhul blândeţii“. Imediat după aceea urmează îndemnul: „Purtaţi-vă poverile unii altora“. Putem duce poverile altuia numai în duhul blândeţii. Un pas mai departe merge în 2. Timotei 2:25 . Acolo e vorba de împotrivitorii care trebuie mustraţi aspru. Dar cum trebuie făcut acest lucru? Pavel scrie: „corectându-i cu blândeţe pe cei care se împotrivesc“. Dacă am fi caracterizaţi mai mult de această blândeţe în relaţiile noastre unii faţă de alţii, cât de uşor s-ar rezolva unele probleme!

Dar nu numai în comportamentul faţă de fraţi trebuie să fim blânzi. Şi în relaţiile cu oamenii acestei lumi ne putem lăsa călăuziţi de blândeţe. Despre aceasta vorbeşte Petru: „Fiţi întotdeauna gata pentru a da răspuns oricui vă cere socoteală cu privire la speranţa care este în voi, dar cu blândeţe şi cu teamă“ (1. Petru 3:15 ). Relaţia în care se află acest verset este de reţinut. Petru vorbeşte în acest capitol despre suferinţele pe care trebuie să le suportăm din cauza dreptăţii. El spune: „Dar chiar dacă aţi suferi pentru dreptate, ferice de voi“ (versetul 14). „Pentru că, dacă aceasta este voia lui Dumnezeu, mai bine să suferiţi făcând binele, decât făcând răul“ (versetul 17). Când suntem atacaţi de lume, pentru că vrem să trăim pentru dreptate, putem respinge un astfel de atac numai în duhul blândeţii. Dacă însă protestăm, atunci satan câştigă victoria.

Hristos, exemplul nostru

De la cine putem învăţa mai bine blândeţea decât de la Domnul nostru? Şi în acest sens, El este exemplul nostru desăvârşit. Numai când suntem în părtăşie continuă cu El, putem arăta un duh al blândeţii. Doar privind la El suntem şi noi capabili să ne comportăm aşa cum s-a comportat El când a fost pe pământ. El Însuşi spune: „Învăţaţi de la Mine, pentru că Eu sunt blând şi smerit cu inima“. Pentru noi este important  să-L privim pe El aşa cum a fost aici ca Om, cum a reacţionat, cum S-a comportat. Atunci, chipul Lui se va putea vedea în noi şi caracterul Său va fi găsit la noi. Pavel nu scrie degeaba: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus“. Dacă gândirea Sa este în noi, atunci ne asemănăm Învăţătorului nostru, atunci gândim, acţionăm şi reacţionăm ca El; atunci suntem blânzi aşa cum a fost El.

Este o mare îmbărbătare pentru noi că putem învăţa blândeţea de la Însuşi Domnul Isus. El ne-a demonstrat printr-o viaţă exemplară ce este blândeţea şi cum se exteriorizează ea. Putem călca pe urmele Lui. El nu S-a apărat când a fost atacat pe nedrept sau când a fost jignit. Chiar dacă oamenii s-au comportat josnic şi brutal cu El, nu a devenit agresiv, ci a rămas liniştit şi blând. Chiar şi în noaptea în care a fost vândut şi răutatea oamenilor faţă de El şi-a atins apogeul, nu şi-a schimbat comportamentul. Mai degrabă citim: „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura“. Aceasta a fost blândeţea desăvârşită a Omului Isus Hristos, a marelui nostru exemplu.

Viaţa Domnului nostru arată clar că blândeţea nu înseamnă a tăcea când e vorba de onoarea lui Dumnezeu. Când e vorba de noi, adică atunci când suntem noi atacaţi, blândeţea se arată prin faptul că tăcem. Dar când e vorba de onoarea lui Dumnezeu, tăcerea este greşită. Cum s-a comportat Domnul Isus? În Ioan 2:13-18 şi Matei 21:12,13 Îl vedem în templu intervenind prin cuvinte puternice pentru onoarea lui Dumnezeu. În Marcu 3:5 avea tot motivul să privească mânios spre farisei (chiar dacă în acelaşi timp era mâhnit de îndărătnicia inimilor lor). Există situaţii în viaţa noastră, în care este adecvată mânia sfântă.

Ferice de cei blânzi

Blândeţea nu este numai o însuşire foarte preţioasă pentru Dumnezeu, ci ea se află în legătură cu promisiuni minunate. În predica Sa remarcabilă de pe munte, Domnul Isus a spus: „Ferice de cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul“ (Matei 5:5 ). Aici e vorba de promisiunea împărăţiei viitoare de o mie de ani. Chiar dacă împărăţia viitoare nu este cea mai mare binecuvântare creştină, putem să ne bucurăm de clipa când suferinţele acestui timp vor avea un sfârşit şi Domnul Isus va domni în mod public.

Dacă privim în Vechiul Testament, vom vedea alte binecuvântări în legătură cu blândeţea, pe care le putem aplica şi la noi. Creştinul blând este un creştin fericit. Dumnezeu îi dăruieşte bucurie: „Cei blânzi îşi vor înmulţi bucuria în Domnul“ (Isaia 29:19 ). Creştinul blând poate afla salvarea zilnică a Domnului din împrejurări vitrege: „Domnul… îi împodobeşte pe cei smeriţi cu mântuire“ (Psalmul 149:4 ). Creştinul blând simte mâna întăritoare a lui Dumnezeu în viaţa sa: „Domnul îi susţine pe cei smeriţi“ (Psalmul 147:6 ). Creştinul blând poate recunoaşte calea lui Dumnezeu în viaţa sa: „El îi face pe cei smeriţi să umble în dreptate şi îi învaţă pe cei smeriţi calea Sa“ (Psalmul 25:9 ). Creştinul blând găseşte deplină satisfacţie în Dumnezeu: „Cei blânzi vor mânca şi se vor sătura“ (Psalmul 22:26 ).

Cu siguranţă, conform spiritului vremii acestei lumi nu este normal să fii blând, dar pentru un copil al lui Dumnezeu se merită. Probabil, aceste rânduri vor contribui ca mai mult să mergem calea noastră spre cinstea şi proslăvirea Sa în „blândeţea şi îngăduinţa lui Hristos

 

Despre valoarea Cuvântului lui Dumnezeu

 E. A. Bremicker

Cu siguranţă nu există nicio îndoială că Dumnezeu ne-a dat în mână o bogăţie de o valoare inestimabilă prin Biblie. Dumnezeu ne vorbeşte nouă, oamenilor, prin Sfânta Scriptură. El ne arată voia Sa, gândurile şi hotărârile Sale. Cuvântul lui Dumnezeu nu se adresează la modul general, ci fiecăruia personal. Dumnezeu se referă la tine şi la mine când ne vorbeşte prin Cuvântul Său. De aceea să ne punem întrebarea: Ce valoare are Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa mea?Dacă plecăm de la premisa că toţi posedăm o Biblie, vom structura întrebarea în alte trei întrebări parţiale:

1.Citesc Cuvântul lui Dumnezeu?

Dacă Biblia se află numai în bibliotecă sau pe noptieră, atunci îmi foloseşte puţin. Cineva a spus odată: „Poţi flămânzi la o masă pusă, dacă nu mănânci ceea ce se află pe masă.“ Dacă transpunem aceasta asupra Bibliei, înseamnă că pot flămânzi din punct de vedere spiritual, chiar dacă posed Cuvântul lui Dumnezeu. Este trist că în ţările în care poate fi procurat foarte uşor, Cuvântul lui Dumnezeu este citit foarte puţin. Dar să ne întrebăm: Ce facem cu Biblia în casă? O citim zilnic? Acceptăm gândurile ei? Avem timp pentru clipe de linişte împreună cu Sfânta Scriptură, în ciuda faptului că avem mult de lucru? Este Biblia într-adevăr hrană pentru sufletele noastre?

Prin prorocul Ieremia, Dumnezeu vrea să ne încurajeze. El spune: „Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvintele Tale au fost bucuria şi plăcerea inimii mele“ (Ieremia 15:16 ). Aici vedem ordinea:

a)Cuvintele lui Dumnezeu sunt primite- transpus la noi: în casă există o Biblie.

b)Cuvintele lui Dumnezeu sunt înghiţite- transpus la noi: Cuvântul lui Dumnezeu este citit şi primit în inimă.

c)Cuvintele lui Dumnezeu aduc bucurie în inimă- transpus la noi: preocuparea cu Biblia nu va rămâne fără urmări. Dumnezeu ne dăruieşte bucurie şi mulţumire, satisfacţie interioară.

Maria din Betania este un exemplu pentru noi. În ciuda lucrului mult, care trebuia făcut, ea a aşezat în mod corect priorităţile. Ea şi-a luat timp să se aşeze la picioarele Domnului Isus şi să asculte cuvintele Sale. Lucrul bun este deseori duşmanul lucrului mai bun. Chiar şi slujitorul Domnului poate deveni un pericol, dacă ne răpeşte timpul pentru a citi într-o părtăşie liniştită Cuvântul Său.

2.Iubesc Cuvântul lui Dumnezeu?

Citirea Cuvântului lui Dumnezeu îmi face cunoscut gândurile lui Dumnezeu. Dar numai această cunoştinţă nu este suficientă. Simpla cunoaştere poate acţiona ca o lumină rece, dacă nu este împerecheată cu dragoste. De aceea se pune întrebarea referitoare la poziţia Cuvântului lui Dumnezeu în inima mea. Cuvântul lui Dumnezeu se adresează mai întâi nu minţii, ci se îndreaptă spre inima noastră, spre sediul simţămintelor noastre. Pavel se exprima în 1. Corinteni 13:2 astfel: „Chiar dacă … aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa, … şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic“.

Desigur, studiul intensiv al Bibliei ne conduce la cunoaşterea tot mai profundă a gândurilor lui Dumnezeu. Citirea Cuvântului lui Dumnezeu are întotdeauna scopul de a-L cunoaşte tot mai bine şi de a-L iubi tot mai mult pe Domnul nostru. Despre Ezra citim că şi-a pus inima să adâncească Legea Domnului (Ezra 7:10 ). Desigur, pentru aceasta şi-a folosit mintea dată de Dumnezeu, dar nu mintea, ci inima era îndreptată spre Cuvântul Dumnezeului său. Un proverb spaniol spune: „În inimă se află omul, nu în cap.“ Aceasta are cu siguranţă să ne spună ceva tuturor. Pavel le-a scris de asemenea corintenilor: „Cunoştinţa îngâmfă, pe când dragostea zideşte“ (1. Corinteni 8:1 ).

Deci citim Cuvântul lui Dumnezeu nu cu mintea, ci cu inima. De aceea este important să citim Biblia cu rugăciune. Prin Cuvânt ne vorbeşte Dumnezeu, iar prin rugăciune Îi vorbim noi. Ambele trebuie să existe în măsură egală. Creştinii care citesc mult şi se roagă puţin, înclină spre cunoaşterea cu mintea. Creştinii care se roagă mult şi citesc puţin înclină spre fanatism. Să ne păzească Domnul de amândouă!

3.Împlinesc Cuvântul lui Dumnezeu?

Această întrebare este de o însemnătate hotărâtoare pentru viaţa noastră. Hristos nu caută teoreticieni, ci oameni care sunt gata să pună în practica vieţii zilnice Cuvântul lui Dumnezeu. „Dar fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri. Căci dacă cineva este ascultător al Cuvântului, şi nu împlinitor, seamănă cu un om care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă şi, după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era“ (Iacov 1:22-24 ).

Adevărata creştere duhovnicească va fi numai atunci când suntem gata să facem voia lui Dumnezeu. Cineva a spus odată: „Cea mai bună traducere a Bibliei o datorez mamei. Ea a transpus Biblia în viaţă.“ Să ne gândim încă o dată la exemplul lui Ezra. El şi-a pus inima să adâncească Legea Domnului, dar a făcut-o cu scopul de a o împlini şi ca urmare a fost gata să înveţe pe oamenii din Israel legile şi rânduielile. Aceasta este ordinea dumnezeiască, care ne învredniceşte şi pe noi să vorbim despre ceea ce ne arată Dumnezeu în Cuvântul Său. În primul rând cercetăm cu inima, în al doilea rând împlinim Cuvântul lui Dumnezeu, adică îl realizăm în viaţa zilnică, iar în al treilea rând îl trasmitem altora.

Dumnezeu a vrut să vorbească poporului Său prin prorocul Ezechiel, iar poporul a fost gata să asculte cuvintele lui Dumnezeu, dar nu a fost gata să le împlinească. De aceea Dumnezeu i-a spus lui Ezechiel: „Fiii poporului tău vorbesc … şi zic unul altuia …: «Veniţi deci şi ascultaţi care este cuvântul ieşit de la Domnul!» Şi vin cu grămada la tine, stau înaintea ta ca popor al meu, ascultă cuvintele tale, dar nu le împlinesc; căci cu gura vorbesc dulce de tot, dar cu inima umblă după câştigul lor necinstit. Iată, tu eşti pentru ei ca un cântăreţ plăcut, cu un glas frumos şi care cânţi bine cu un instrument. Ei îţi ascultă cuvintele, dar nu le împlinesc deloc“ (Ezechiel 33:30-32 ). Cât de serioasă este repetarea cuvintelor: „Dar nu le împlinesc“! Putem transpune uşor această expresie în zilele noastre. Citim personal Cuvântul lui Dumnezeu, îl auzim în strângerile laolaltă ale credincioşilor, dar cum stau lucrurile cu punerea în practică a celor auzite?

Să rezumăm gândurile expuse cu un cuvânt al Domnului Isus: „Vă voi arăta cu cine se aseamănă orice om care vine la Mine, aude cuvintele Mele şi le face. Se aseamănă unui om care, construind o casă, a săpat adânc înainte şi a aşezat temelia pe stâncă. A venit o vărsare de ape şi s-a năpustit peste casa aceea, dar n-a putut s-o clatine, pentru că fusese întemeiată pe stâncă“ (Luca 6:47-48 ). Această promisiune a Domnului ne încurajează pentru a da valoarea corectă Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa noastră, adică de a-l citi, iubi şi împlini.

 

Nevoi zilnice

 E. A. Bremicker

Domnul Isus îi învăţa pe ucenici să se roage astfel: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi“ (Matei 6:11 ). În această rugăciune iese la iveală dependenţa celui care se roagă. El ştie că nevoile sale zilnice sunt în mâna Tatălui său ceresc şi aşteaptă totul numai de la El.Nu trebuie şi nu putem învăţa ceva de aici pentru viaţa noastră practică? Desigur; într-un sens direct, aşa-numita rugăciune „Tatăl nostru“ se referă la ucenicii acelor zile, care încă nu posedau Duhul Sfânt. Această rugăciune nu este expresia relaţiei noastre creştine cu Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. Ea nu este stabilită ca să o întrebuinţăm zilnic, dar totuşi conţine indicaţii şi principii importante pentru viaţa noastră de zi cu zi. Unul dintre aceste principii este dependenţa de Dumnezeu în toate lucrurile. Acest gând ne va preocupa în continuare.

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.“ Putem noi, care trăim mai mult sau mai puţin în bunăstare, să rostim această rugăciune într-adevăr cu seriozitate? Probabil, puţini cititori duc într-adevăr lipsă de pâinea zilnică, dar ne-am gândit vreodată la multitudinea de alte nevoi care există şi în care ne putem arăta dependenţa de Dumnezeu? Tocmai în perioada aceasta de bunăstare este necesar nu numai să vorbim despre dependenţă, ci să o şi practicăm. Dumnezeu trebuie să ne poarte mereu, în fiecare zi.

Nevoile zilnice s-ar putea să fie diferite, dar Dumnezeu vrea să ne dea în fiecare zi a vieţii noastre ceea ce avem nevoie. Promisiunea Sa are valabilitate pentru „astăzi“. De câte ori nu privim plini de îngrijorare în viitor şi ne preocupăm cu „mâine“! Dar Dumnezeu doreşte să învăţăm să ne încredem în El „astăzi“. Nu trebuie să cerem pâinea pentru mâine, ci să spunem: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi“. El ştie mult mai bine ce avem nevoie, El cunoaşte măsura şi El vrea să dea cu drag. De la noi aşteaptă desigur să nu zidim pe propria noastră putere, ci să privim la El şi să aşteptăm totul de la El.

Tatăl nostru din ceruri ştie ce au nevoie copiii la şcoală. Poate le vine greu să înveţe sau au greutăţi în relaţiile cu profesorii şi colegii. Nu vrem atunci să învăţăm să aşteptăm totul de la El?

Tatăl nostru din ceruri ştie problemele tinerilor. „Ce meserie să aleg? Cum voi primi un loc de muncă? Cine va fi partenerul meu de căsnicie?“ Astfel de întrebări ne preocupă când suntem tineri şi probabil atunci, viitorul ni se pare întunecos şi nesigur în faţa noastră. Ce ar putea fi mai bine decât a ne încrede în Tatăl nostru şi de a cere totul în fiecare zi de la El?

Tatăl nostru din ceruri ştie ce probleme aduce cu sine viaţa profesională. Sunt prea grele sarcinile pe care le avem de rezolvat? Este prea mare responsabilitatea pe care o avem de purtat? Poate nu ne înţelegem cu şefii sau colegii noştri de lucru? Este în pericol locul nostru de muncă? Ne acaparează meseria, încât nu mai avem timp pentru altceva? În toate aceste probleme ne-am putea face uşor griji cu privire la viitor. Cât de bine este că avem un Tată de la care putem cere zilnic totul şi care vrea să ne ajute şi în viaţa profesională!

Tatăl nostru din ceruri ştie cum le merge mamelor în viaţa zilnică în gospodărie. În fiecare zi este mult de lucru, în fiecare zi copiii pretind timp şi atenţie; cine răspunde multelor întrebări ale copiilor şi ale adolescenţilor, dacă tata este peste zi la serviciu? Să ne gândim cu grijă la ziua de mâine? Nu este oare mult mai bine să punem totul în mâna Tatălui nostru, care ne dă pentru fiecare zi puterea necesară?

Tatăl nostru din ceruri ştie ceea ce simt cei în vârstă, bolnavii, cei singuratici şi cei îndoliaţi. Cât de uşor poate părea viaţa în astfel de situaţii ca fiind lipsită de sens! Dar El vrea să ne ajute în toate situaţiile vieţii, dacă ne încredem în El.

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.“ Nevoile sunt felurite. În dimineaţa unei zile nu ştim tot ceea ce se va petrece în acea zi. Nu ştim lucrurile de care avem nevoie pentru fiecare zi. Dar Tatăl nostru din ceruri ştie şi Se bucură când îi cerem zilnic înţelepciune, putere, ajutor şi sprijin.

Să încheiem scurtele noastre gânduri cu cuvintele Domnului Isus adresate de asemenea ucenicilor: „Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu strâng nimic în grânare; şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijorându-se, poate să adauge un cot la înălţimea lui? … Deci nu vă îngrijoraţi“ (Matei 6:25-31 ).

 

A sări peste ziduri

 E. A. Bremicker

Cu Dumnezeul Meu am sărit peste un zid(2. Samuel 22:30 ).Aceste cuvinte au fost rostite de un bărbat care a avut în urma sa o viaţă plină de înălţimi şi adâncimi, un bărbat care a trebuit să experimenteze dezamăgiri amare, dar care a putut face şi experienţe minunate cu Dumnezeul său. Cel care a rostit aceste cuvinte a fost David. Prin aceste cuvinte a spus de fapt: cu Dumnezeul meu este posibil totul.

Este Dumnezeul nostru un altul decât Dumnezeul lui David? Nu! De aceea ne putem însuşi cuvintele lui David. Ele ne dau curaj şi sunt astăzi un nou imbold de a ne preda pe deplin Dumnezeului nostru. Cu El vom putea sări peste orice zid din viaţa noastră.

Ziduri există în viaţa fiecărui om, chiar şi în viaţa copiilor lui Dumnezeu. Nu întotdeauna se desfăşoară totul fără greutăţi. Zidurile sunt piedici şi greutăţi care ne apar câteodată brusc şi neprevăzut pe cale şi care ni se par de neînvins. Cine nu cunoaşte aceste ziduri care ne deranjează, aceste situaţii în care nu vedem nicio cale de ieşire?

Nu cunosc deja copiii la şcoală astfel de ziduri? Poate au un profesor care nu-i agrează pe credincioşi; poate au colegi de şcoală care râd de credinţa lor; poate au un examen greu de care se tem.

Mai târziu, în viaţă, aceste ziduri continuă. Deodată apar greutăţi în domeniul profesional: locul de muncă este în pericol, sunt probleme cu colegii de muncă sau cu şefii. O boală grea şi persistentă se pune ca un zid în cale. Dintr-o dată, lucrurile nu mai merg aşa cum ar trebui în familie. Copiii fac probleme şi merg pe căi proprii. Chiar şi în viaţa de adunare pot să apară situaţii care ni se par nişte ziduri.

Dar să ne întrebăm: ce facem cu aceste ziduri? Cum reacţionăm când apar probleme şi piedici, când vin greutăţi şi griji? Există trei reacţii posibile. Două dintre ele duc într-un impas, cu una putem sări peste zid ca David.

Prima posibilitate constă în a ne resemna faţă de o problemă. Vedem în faţa noastră obstacolul şi ne dăm imediat înapoi. Nici măcar nu încercăm să biruim piedica. O astfel de poziţie are ca urmare descurajarea şi nefericirea. Apoi nu ne vom mai putea bucura în Domnul. Un exemplu de resemnare avem în profetul Ilie. Împărăteasa rea Izabela a vrut să-l omoare. În faţa acestui zid, Ilie, care era de altfel un bărbat temător de Dumnezeu, şi-a pierdut curajul. A fugit în pustiu şi s-a aşezat trist şi descurajat sub un ienupăr. A fost părăsit de orice bucurie de viaţă şi a dorit să moară. Acolo putem ajunge şi noi când ne resemnăm.

A doua posibilitate de a reacţiona este să ne revoltăm împotriva a ceea ce ne-a trimis Dumnezeu. Atunci ne încăpăţânăm şi vrem să ne impunem voia. O astfel de poziţie de agresiune nu poate fi niciodată pozitivă, ci doar ne va dăuna. Atunci ne vom extenua în interiorul nostru, iar pacea lui Dumnezeu nu va mai putea domni în inimile noastre. Ca exemplu în acest sens îl avem pe Iona. El a văzut un zid în însărcinarea pe care i-a dat-o Dumnezeu. Iona nu a vrut să meargă la Ninive, pentru că lui, ca proroc al lui Israel, nu-i convenea această veste către naţiuni. De aceea a încercat să fugă de faţa lui Dumnezeu. Cunoaştem sfârşitul acestei căi de revoltă. În pântecele peştelui a ajuns la punctul cel mai de jos al vieţii sale, dar în acelaşi timp a fost şi momentul de cotitură al vieţii sale.

A treia posibilitate este aceea de a primi tot ce vine din mâna lui Dumnezeu, cu încrederea deplină că El ne va da putere să biruim orice piedică. O astfel de poziţie nu va uita desigur problemele şi greutăţile, dar ea ne va ajuta să rămânem complet liniştiţi. Pavel ne îndeamnă să aducem la cunoştinţa lui Dumnezeu toate nevoile pentru a putea savura pacea Sa (Filipeni 4:6,7 ).

Putem învăţa şi din exemplul lui Iov. Ştim ce ziduri s-au ridicat în viaţa lui. Soţia lui l-a îndemnat să se revolte împotriva lui Dumnezeu, dar Iov i-a răspuns numai atât: „Ce! Primim de la Dumnezeu binele şi să nu primim şi răul?“(Iov 2:10 ). Desigur, ni se pare grea o astfel de poziţie, pentru că este împotriva firii noastre, dar Domnul este prezent şi vrea să ne ajute. El doreşte să putem spune împreună cu Pavel din convingere şi experienţă: „Totuşi în toate acestea, noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit“ (Romani 8:37 ) şi „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte“ (Filipeni 4:13 ).

 

Tu eşti cu mine

 E. A. Bremicker

Ştiind că Domnul este prezent în viaţa noastră şi în împrejurările noastre, suntem fericiţi. Pe de o parte, suntem cetăţeni ai cerului şi savurăm deja acum binecuvântările noastre cereşti care ne sunt dăruite prin har; pe de altă parte, suntem încă în această lume, adică trăim în împrejurări care aduc cu sine multiple şi diferite probleme.Noi nu suntem părăsiţi în aceste situaţii şi greutăţi. Probabil, câteodată ni se pare că suntem părăsiţi, pentru că nu ne sprijină niciun om şi calea a devenit singuratică. Dar Unul, Domnul nostru preaiubit, nu ne lasă niciodată singuri. David a experimentat acest lucru şi de aceea a putut spune: „Chiar dacă aş umbla prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău“ (Psalmul 23:4 ).

Tu eşti cu mine“ – această experienţă au făcut-o în trecut nenumăraţi oameni. Această experienţă o putem face şi noi astăzi. Domnul vine în situaţiile noastre pentru a avea acolo părtăşie cu noi. Prorocul Isaia cunoaştea şi el ceva din aceasta şi de aceea a putut scrie un cuvânt minunat: „În toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat şi Îngerul dinaintea feţei Lui i-a salvat“ (Isaia 63:9 ). Cine este acest înger dinaintea feţei Sale? Nu este altul decât Preaiubitul nostru Domn. El ia parte la situaţiile noastre, El simte cu noi, suferă împreună cu noi, El face strâmtorarea noastră ca fiind a Lui. Ce Domn!

Poate câteodată gândim că Domnul este înălţat în cer peste toate situaţiile, în timp ce noi trebuie să luptăm aici, pe pământ. Desigur, într-un anume sens, aşa este, pentru că Domnul a părăsit acest pământ, pe care a suferit atât de mult, şi acum este proslăvit la dreapta lui Dumnezeu. Dar pe de altă parte, putem să ştim că El ne este foarte aproape în toate situaţiile vieţii. Putem să-L simţim în fiecare zi în situaţiile vieţii.

În toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat“. Domnul Isus ne poate înţelege şi împărtăşi durerea cu totul altfel decât oamenii, pentru că El face necazul nostru ca fiind al Său. Oamenii se pot pune în situaţia altuia numai condiţionat. Domnul Isus o poate face într-un mod desăvârşit- şi El o face. El a fost ca om pe acest pământ şi a trăit printre oameni. El nu doar a venit pe pământ pentru a muri pe cruce (deşi acesta a fost scopul cel mai măreţ al venirii Sale), ci a venit şi pentru a fi ispitit în toate ca noi, în afară de păcat. În Evrei 4 , ni se arată că El a fost ispitit şi de aceea poate avea milă de slăbiciunile noastre.

Domnului Isus nu Îi este niciodată milă de păcatele noastre. Dar El ştie ce înseamnă să fii obosit, flămând, dezamăgit; El cunoaşte lacrimile şi singurătatea. El se poate pune în situaţia unui copil, pentru că El Însuşi a fost copil. El ştie ce gânduri are un tânăr, pentru că El Însuşi a fost un tânăr. El îi înţelege şi pe maturi în simţămintele lor.

Savurarea prezenţei Sale este ceva măreţ, ceva care cunosc numai copiii lui Dumnezeu. Deseori dorim să ne ia problema, dar modul Său de lucru este altul. El nu ia imediat greutatea, ci El Însuşi vine la noi pentru a ne ajuta în necaz. Vom explica aceasta prin două exemple din Vechiul Testament şi două din Noul Testament.

1. În Exod 3 , ni se relatează cum l-a ajutat Dumnezeu pe poporul Său care suspina sub sclavia egipteană. Dumnezeu a văzut întristarea poporului, a auzit strigătele lui şi a cunoscut durerile lui. Să fie oare astăzi altfel? Domnului nostru nu-i scapă nimic. El ne vede, ne aude şi ne cunoaşte.

În Deuteronom 33:16 , citim că Dumnezeu locuia în rugul aprins de unde i-a vorbit lui Moise. Rugul aprins este o imagine a lui Israel în necaz şi suferinţă. Acolo locuia Dumnezeu, adică El era în imediata apropiere a poporului Său. Tot atât de aproape este El astăzi şi de noi.

2. În Daniel 3 , avem relatarea despre cei trei prieteni în cuptorul aprins. Într-adevăr, o încercare mare pentru cei trei bărbaţi! Vor rămâne statornici? Îi va ocroti Dumnezeu de dogoarea cuptorului? Se părea că Dumnezeu tăcea. Deodată s-a aflat cu ei un al patrulea bărbat, în care Îl putem recunoaşte pe Domnul Isus. Domnul le-a dat acelor bărbaţi nu numai putere să reziste, ci El Însuşi a venit la ei în mijlocul focului. Nu experimentăm şi noi aceasta? Se pare că nimeni nu ne ajută şi apoi recunoaştem dintr-o dată în încercare că Domnul este cu noi.

3. În Marcu 4 , ne este descrisă trecerea pe mare a ucenicilor. Cine era cu ei? Domnul Isus. Pot avea loc atunci furtuni? O, da! Prezenţa Sa nu înseamnă că nu pot veni niciun fel de greutăţi. Din contră, s-a iscat o furtună mare. Ucenicii s-au speriat. Iar Domnul? El dormea liniştit. Necazul nu-L putea nelinişti.

În viaţa noastră există multe lucruri care ne înfricoşează şi ne îngrijorează. Câteodată, valurile sunt foarte mari. Ce bine că ştim atunci că Îl avem în corabia vieţii noastre pe Acela pe care nu-L pot nelinişti împrejurările! Să învăţăm din liniştea Sa şi să ne liniştim şi noi!

4. În 2. Timotei 4 , Pavel scrie despre audierea sa în faţa justiţiei romane. În jurul bătrânului apostol s-a făcut linişte. Toţi cei din Asia l-au părăsit. Nu era un motiv de resemnare? Nici urmă de resemnare! Pavel ştia pe cine se poate sprijini, cine este cu el; de aceea spune: „Domnul a fost alături de mine şi m-a întărit“.

În vieţile multor copii ai lui Dumnezeu este singurătate. Dar Unul este întotdeauna cu noi. El nu ne poate nici lăsa, nici părăsi. Aceasta ne dă curaj şi putere.

Pentru Domnul Isus nu este nici un necaz prea mare sau prea mic, nicio problemă prea simplă sau prea complicată. El vrea să ne arate clar prezenţa Sa în toate situaţiile vieţii noastre. El este cu noi.

 

 Împărăţia lui Dumnezeu este acum, deocamdată, lăuntrică 

 

Biserica nu trebuie confundată cu forma finală a Împărăţiei lui Dumnezeu. Această greşeală au făcut-o şi apostolii Domnului la început (F.A. 1:6). Înainte de înălţarea Sa la Cer, Domnul Isus a vorbit cu ucenicii Săi timp de 40 de zile “despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu” (F.A. 1:3), dar din cauză că Israelul L-a refuzat pe Mesia, instaurarea “Împărăţiei lui Israel” a fost amânată.

(a) Împărăţia lui Dumnezeu este acum, deocamdată, lăuntrică 
Noi  trăim în epoca Harului sau în vremea Bisericii, când Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul oamenilor. “Nu se va zice: «Uite-o aici!» sau: «Uite-o acolo!» Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Lc. 17:21).

(b) Biserica, forma tainică a Împărăţiei 
Într-adevăr, Biserica lui Cristos este o formă tainică a Împărăţiei.lui Dumnezeu. În timp ce evreilor le vorbea în pilde neînţelese, Domnul Isus avea grijă să-i ia deoparte pe apostoli şi să le explice sensul ascuns, pentru că lor “le fusese dat să cunoască tainele Împărăţiei cerurilor” (Mat. 13:11).

(c) Biserica, o avanpremieră a Împărăţiei 
La scară redusă, tot ce se va întâmpla în Împărăţia mesianică se întâmplă astăzi în inimile celor credincioşi. Ei experimentează acum: pacea Împărăţiei, bucuria Împărăţiei, călăuzirea lăuntrică a Împărăţiei, biruinţa asupra Diavolului, şi natura neprihănită a Împărăţiei.

(d) Biserica, o asociaţie secretă 
Oricât de stranie s-ar părea această afirmaţie, ea este absolut reală. Necunoscută şi nebăgată în seamă, Biserica lui Cristos este astăzi cea mai redutabilă “asociaţie secretă” din câte au cunoscut vremurile. Apostolul Ioan exclamă: “Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.”(1 Ioan 3:1).

(6) Biserica şi Împărăţia, două entităţi distincte 
Că Biserica lui Dumnezeu este într-un anume sens “Împărăţie”, dar că nu este veritabila Împărăţie, se vede şi din compararea următoarelor două texte din Noul Testament:

Matei 5:9 şi Apocalipsa 1:5-6.

În primul pasaj, Domnul Isus învaţă Biserica să se roage: “Vină Împărăţia Ta”; şi, de aproape două mii de ani, Biserica repetă această invocare.

În al doilea pasaj, Ioan scrie: “A Lui,… care a făcut din noi o Împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său…”

Împărăţia, în forma ei tainică, va înceta să mai existe după sfârşitul Necazului celui Mare, la a doua fază a celei de-a doua veniri a Domnului Isus, respectiv “descoperirea Lui” (2 Tes. 1.7), când Împărăţia va fi proclamată public şi instaurată cu putere, “… în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina (misterion) lui Dumnezeu, după vestea bună (Evanghelia) vestită de El robilor Săi, proorocii. (Apoc. 10:7).

Dar, până atunci, Biserica este reprezentanta lui Dumnezeu pe pământ şi în ea sunt depozitate “tainele Împărăţiei”. Aceste taine sunt cunoştinţe care le aparţin exclusiv copiilor lui Dumnezeu şi nu oamenilor acestei lumi care refuză să accepte mesajul Evangheliei. El este pentru “iudei o pricină de poticnire şi pentru Neamuri onebunie” (1 Cor. 1:23).

Un rezumat al “tainelor Împărăţiei”

Iată, pe scurt, tainele care i-au fost revelate de către sfinţii apostoli Bisericii lui Cristos:

A. Taina întrupării
Coloseni 2:2, 9 şi 1 Timotei 3:16 vorbesc despre această de neînchipuit întrupare a Creatorului în dimensiunile create.

B. Taina locuirii lui Cristos în noi 
Credinciosul nu este numai răscumpărat, ci şi îndumnezeit prin natura lui Cristos pe care a primit-o în momentul naşterii sale din nou (2 Cor. 5:17; 2 Pet. 1:4). Texte referitoare la această prezenţă divină sunt : Coloseni 1:26-27 şi mai ales 2 Tesaloniceni 1:10.

C. Taina împietririi lui Israel 
Biserica nu este Israel şi Israelul nu este scos definitiv din planul lui Dumnezeu. Motivele împietririi lui Israel, durata acestei stări şi revenirea Israelului sunt descrise pe larg de Pavel într-o aparentă polemică cu Biserica îngâmfată şi dispreţuitoare (vezi Rom. 9,10 şi 11:7, 25).

D. Taina fărădelegii
Este amintită în 2 Tesaloniceni 2:7 şi se va manifesta cu toată puterea odată cu apropierea sfârşitului.

E. Taina Babilonului celui Mare
Este istoria unui sistem de organizare politico-religioasă iniţiat în istoria timpurie a omenirii (Gen. 11:1-9) şi reinstaurat cu o amploare surprinzătoare în vremurile din urmă (Apoc. 17:5-7).

F. Taina Bisericii
Amintită în Apocalipsa 1:20 şi nebăgată în seamă de lumea care preferă să stea “în întuneric”.

G. Taina răpirii Bisericii
Eveniment şocant (1Tes. 4:15-19) care va năuci întreaga omenire şi o va prăbuşi într-o spirală fatală de neascultare şi răzvrătire, atitudini care vor fi răsplătite printr-o serie de pedepse cumplite “cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi” (Mat. 24:21).

H. Taina relaţiei dintre Cristos şi Biserica Lui sau Mirele şi Mireasa.
În timp ce vorbea despre  viaţa de familie, apostolul Pavel introduce brusc această temă, prezentând-o drept o “mare taină” (Efes. 5:22- 32). După răpire, Biserica va merge la Nunta Mielului (Apoc. 19:7-9).

I. Taina Bisericii ca Trup duhovnicesc
Tratată în Efeseni 1:9, 3:3, 5-6, 9, este cea mai mare dintre toate tainele. Dumnezeu Îşi formează un trup duhovnicesc: din evrei şi Neamuri, din bogaţi şi săraci, învăţaţi şi neînvăţaţi, bărbaţi şi femei, robi şi oameni liberi.

Tainele descoperite azi celor credincioşi sunt lucrări ale harului. Biserica este mântuită prin har şi tot prin har va fi instaurată şi Împărăţia lui Dumnezeu cu Israelul.

Epistola către Efeseni este un tratat care abordează Biserica lui Cristos ca Trup al Lui. În capitolele 1 – 3 se găseşte învăţătura despre Trup, iar în capitolele 4 –  6 sunt descrise viaţa şi interacţiunea în Trupul lui Cristos. Primul verset din această Epistolă prezintă credincioşii ca fiind aşezaţi “în Cristos”. Noi nu numai că am ajuns să credem în Cristos, dari suntem aşezaţi de Dumnezeu “în Cristos”. Într-adevăr, “în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (F.A. 17:27) (vezi şi 1 Cor. 12:12). Israelul va fi şi el mântuit tot prin har.

Epistola către Romani este tratatul de “teologie sistematică” al Bisericii. Apostolul Pavel îşi dă seama foarte repede că fiecare dintre cele două ramuri ale Bisericii, evreii şi Neamurile, riscă să cadă în câte o greşeală caracteristică. Evreii riscau să-şi perpetueze “pricina de laudă” din cauza poziţiei lor privilegiate în planul mesianic, iar Neamurile riscă să ignore orice “întâietate a iudeului”. Pentru a corecta sau a contracara aceste înclinaţii naturale, apostolul Pavel vorbeşte în primele capitole despre “starea de păcat a omenirii” (Rom. 1:18-32; 2:1-29), arătând că “pricina de laudă” a evreilor s-a dus din cauza păcatelor lor, dar “întâietatea lor rămâne” (Rom. 3:1-8), din pricina alegerii pe care Dumnezeu a făcut-o şi nu o regretă (Rom. 11:29). Însă, apostolul subliniază faptul că păcatele evreilor au transformat  “pricina de laudă” într-o “pricină de hulă”:

“Căci, «din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri», după cum este scris.” (Rom. 2:24).

Însă, “foloasele iudeilor” rămân mari (Rom. 3:1-2), pentru că ei nu şi-au pierdut, ci doar şi-au amânat destinul mesianic (F.A. 3:19-21). Ca să domolească pretenţiile şi mândria ne-evreilor, după ce a explicat harul prin care au primit Neamurile mântuirea (Rom. 9:30-33),”evreul” Pavel vrea să le descopere cititorilor de la Roma o parte intrinsecă a planului profetic. Acesta este conţinutul capitolelor 9 şi 11 ale Epistolei. “Întâietatea evreilor” rămâne valabilă şi ea este foarte importantă în perspectiva profetică.

“Ei sunt Israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiascăfăgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Cristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!” (Rom. 9:4)

“Dumnezeu nu l-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte” (Rom. 11:2).

“Alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie pentru Neamuri” (Rom. 11:12).

Existenţa Bisericii este rânduită să “stârnească gelozia” evreilor (Rom. 11:11, 14).  Cât despre viitorul evreilor, întoarcerea lor la Dumnezeu este la fel de sigură ca şi legile naturii (Ier. 33:20-21), chiar dacă pentru unii ea pare încă ceva incredibil:

“Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: «Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.»”  În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi, din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută. După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum, tot aşa, ei acum n-au ascultat, pentru ca prin îndurarea arătată vouă să capete şi ei îndurare.

Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi.” (Rom. 11:25-32).

Când se va împlini “numărul deplin al Neamurilor”, Dumnezeu va “altoi” ramurile fireşti în “rădăcina” lor multimilenară şi-l va reaşeza pe Israel în prerogativele sale de popor ales din planul profetic al Împărăţiei mesianice.

Împărăţia lui Dumnezeu cu poporul Israel este tema principală a cărţilor profetice din Vechiul Testament. Majoritatea lor, asemenea simfoniilor lui Bach, se desfăşoară în tonalităţi sumbre, întunecate, dar se termină într-o tonalitate veselă, majoră, a împărăţiei viitoare. Puteţi vedea acest tipar în:

– Isaia 66:18-24

– Ezechiel 40 – 48

– Daniel 3:44; 12:1-3

– Osea 14:4-9

– Ioel 3:18-21

– Amos 9:11-15

– Obadia 21

– Mica 7:11-20

– Ţefania 3:13-20

– Zaharia 12 – 13 – 14

– Maleahi 4:1-3

Cartea profetului Zaharia a fost supranumită “Apocalipsa Vechiului Testament”. Iată cum descrie profetul acesta vremurile Împărăţiei viitoare a lui Israel:

“ În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim, şi vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; aşa va fi şi vara şi iarna. Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume. Toată ţara va ajunge ca şesul Iordanului, de la Gheba până la Rimon, la miazăzi de Ierusalim; iar Ierusalimul va fi înălţat, şi va rămâne liniştit la locul lui, de la poarta lui Beniamin până la locul porţii dintâi, până la poarta unghiurilor, şi de la turnul lui Hananeel până la teascurile împăratului. Ei vor locui în el, şi nu va mai fi nici un blestem în el; Ierusalimul va fi liniştit”.

“Toţi cei ce vor mai rămâne din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului, se vor sui în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, şi să prăznuiască sărbătoarea Corturilor. Dacă unele din familiile pământului nu vor voi să se suie la Ierusalim ca să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, nu va cădea ploaie peste ele. Dacă familia Egiptului nu se va sui, dacă nu va veni, nu va cădea ploaie nici peste ea; va fi lovită cu aceeaşi urgie cu care va lovi Domnul neamurile care nu se vor sui să prăznuiască sărbătoarea Corturilor. Aceasta va fi pedeapsa Egiptului, şi pedeapsa tuturor neamurilor care nu se vor sui să prăznuiască sărbătoarea Corturilor.

În ziua aceea, va sta scris până şi pe zurgălăii cailor: «Sfinţi Domnului!»  Şi oalele din Casa Domnului vor fi ca potirele de jertfă înaintea altarului. Orice oală din Ierusalim şi din Iuda va fi închinată Domnului oştirilor; toţi cei ce vor aduce jerfe vor veni şi se vor sluji de ele ca să-şi fiarbă carnea; şi nu vor mai fi canaaniţi în Casa Domnului oştirilor, în ziua aceea” (Zah. 14:8-21).

Avertismentul Domnului Isus pentru vremea sfârşitului nu are sens decât în acest context religios refăcut al Israelului:

“Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat.” (Mat. 24:20).

Biserica şi Israelul au statut egal înaintea lui Dumnezeu. Ce v-a făcut ultima dată să exclamaţi: “Extraordinar!”, “Formidabil!”, “Minunat!”, “Uimitor!” ?

O astfel de reacţie a avut apostolul Pavel la sfârşitul analizei teologice despre asemănările şi deosebirile salvării Israelului şi a Bisericii. Pentru a fi superioară, o gândire trebuie să fie deopotrivă analitică şi integratoare. Unii nu văd pădurea din cauza copacului, în timp ce alţii nu văd copacul din cauza pădurii. Trebuie să le vedem şi pe unul şi pe celălalt.

După ce face o evaluare analitică a aspectelor particulare legate de mântuirea prin credinţa cea adevărată, Pavel îşi încheie dizertaţia cu o concluzie care integrează totul într-o imagine complexă:

“O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Şi într-adevăr «cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?» Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.” (Rom. 11:33-36).

Dincolo de amănuntele specifice, apostolul Pavel a descoperit cu uimire că toţi oamenii şi toate neamurile sunt, paradoxal, egali şi egale înaintea lui Dumnezeu! Văzuţi de aproape, din vecinătatea imediată, evreii şi Neamurile, se deosebesc foarte mult între ei. Însă, de la înălţimea Cerului lucrurile se văd cu totul altfel. Şi anume, înaintea lui Dumnezeu, evreii şi Neamurile:

(a) sunt egali în păcătoşenie:

“După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum,

tot aşa, ei acum n-au ascultat, pentruca, prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare”(Rom. 11:30-31).

Înaintea sfinţeniei divine, cel mai păcătos om şi cel mai puţin păcătos sunt egali în vinovăţie.

(b) sunt egali în faţa îndurării Domnului:

“Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare faţă de toţi” (Rom. 11: 32).

(c) sunt egali în neştiinţă:

“Şi într-adevăr, «cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui?» (Rom. 11: 34).

(d) sunt egali în neputinţă:

“Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?” (Rom. 11:35).

(e) sunt egali în oportunităţi şi îndatoriri

Evreii şi neevreii sunt egali înaintea lui Dumnezeu în privinţa oportunităţilor oferite de El, dar şi a recunoştinţei datorate Lui:

“Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin” (Rom. 11: 36).

Răpirea și Ziua Domnului

(Articol din seria „Biblia profetică“)

Este remarcabil că apostolul Pavel a ales să lămurească problemele legate de plecarea Bisericii de pe pământ şi venirea Zilei Domnului în scurta lui vizită misionară făcută la Tesalonic (F.A. 17:1-9). Pavel a socotit că finalul glorios al Bisericii, contrastat cu finalul tragic al lumii reprezintă o metodă de evanghelizare foarte bună şi o motivaţie excelentă pentru trăirea unei vieţi de sfinţenie. Se pare, însă, că proaspeţii creştini din Tesalonic au întâmpinat unele dificultăţi în asimilarea acestor învăţături.
Însă, impasul lor ne pune nouă la dispoziţie o extraordinară lămurire asupra acestui subiect, făcută de Pavel, în cele două Epistole adresate creştinilor din Tesalonic.
Fiecare capitol al primei Epistole se încheie cu o aluzie la venirea Domnului (1 Tes. 1:10; 2:19-20; 3:13; 4:15-18; 5:23).
Dar textul care vorbeşte despre finalul glorios al Bisericii pe pământ este 1 Tes. 4:13-18. (Un alt text în care apostolul prezintă acest subiect este 1 Cor.15:51-54).

Scriindu-le celor nedumeriţi cu privire la soarta credincioşilor care au murit înainte de venirea Domnului, Pavel afirmă câteva adevăruri valabile şi pentru noi:

(1) Nu toţi credincioşii vor muri (1 Tes. 4:17; vezi şi 1 Cor.15:51).
(2) Cei morţi vor învia primii (1 Tes.4:16; vezi şi 1 Cor.15:52).
(3) Răpirea va fi instantanee (1 Tes. 4:16; vezi şi 1 Cor.15:52).
(4) La sunetul ultimei trâmbiţe, toţi
credincioşii vor fi schimbaţi (1 Tes. 4:16; vezi şi 1 Cor.15:51-52).

Ce înseamnă “Răpirea”?

În originalul grecesc, termenul “răpire” apare în Biblie numai în 1 Tes. 4:17. Traducerea latină a cuvântului (rapto) înseamnă “a pune sechestru”, “a lua pe neaşteptate”. În originalul grecesc, acest termen a fost folosit în câteva sensuri diferite, şi anume:
– a răpi = a duce repede în altă parte (F.A. 8:39),
– a răpi = a lua forţat (Ioan 6:15),
– a răpi = a smulge bunurile cuiva (Evr. 10:34)
– a răpi = a strămuta în alt loc (2 Cor.12:1-4; Ioan 14:1-6),
– a răpi = a scoate (pe cineva) dintr-o mare primejdie (F.A. 23:10).

În calendarul lucrării lui Dumnezeu cu Biserica, răpirea credincioşilor va fi:
(1) o întâlnire glorioasă “pe nori” (Ioan 17:22-24; Rom. 8:17-19; 2 Cor.4:17-18;
(2) o întâlnire pentru toată veşnicia (Ioan 14:3);
(3) o întâlnire a răsplătirilor (Rom. 14:10; 2 Cor.5:10; 1 Cor.3:10-15).

După Răpirea sa în Cer, Biserica va trece prin evaluarea lucrărilor fiecărui credincios şi prin ceremonia răsplătirilor dumnezeieşti.
“Scaunul de judecată al lui Cristos” (în gr., bema) nu trebuie confundat cu “Scaunul de domnie mare şi alb” al Judecăţii de Apoi înaintea căruia vor compărea pentru a sta în faţa lui Dumnezeu şi a-şi primi osânda toţi necredincioşii din toate timpurile.

Ce este “Ziua Domnului”?

“Cât despre vremuri şi soroace, n-aveţi trebuinţă să vi se scrie, fraţilor. Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: «Pace şi linişte!» atunci o prăpădenie neaşteptată vaveni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare. Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ. Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului. De aceea, să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji. Căci cei ce dorm, dorm noaptea şi cei ce se îmbată, se îmbată noaptea. Dar noi, care suntem fii ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei, şi să avem drept coif nădejdea mântuirii. Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Cristos, care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El. De aceea, mângâiaţi-vă şi întăriţi-vă unii pe alţii, cum şi faceţi în adevăr.” (1 Tes. 5:1-11).

Trei expresii din acest text merită o atenţie deosebită.

1. “Vremuri şi soroace”
Aceasta este o perifrază care se găseşte numai de trei ori în Biblie, de fiecare dată referindu-se la planul lui Dumnezeu cu Israelul.
Prima dată a fost folosită de profetul Daniel când l-a înştiinţat pe împăratul Nebucadneţar că Dumnezeu vrea să-i descopere ceva din
planurile Sale:

“Binecuvântat să fie Numele lui Dumnezeu, din veşnicie în veşnicie! A Lui este înţelepciunea şi puterea. El schimbă vremurile şi împrejurările …” (Dan. 2:20-21).

Domnul Isus a folosit această expresie după ce, timp de patruzeci de zile, le-a vorbit ucenicilor despre “lucruri privitoare la
împărăţia lui Dumnezeu”:

“Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele”, pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa.” (F.A. 1:7).

Misiunea ucenicilor (şi a Bisericii, prin extensie), nu este instaurarea Împărăţiei lui Israel, ci răspândirea Evangheliei până la marginile pământului:
“Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria, şi până la marginile pământului.” (F.A. 1:8).

Dumnezeu are un plan prestabilit pentru naţiunile lumii şi mai ales pentru Israel (F.A. 17:26). El va culmina într-o perioadă teribilă numită şi “Ziua Domnului”.

2. “Ziua Domnului” 
În Biblie, acestei expresii îi poate corespunde o perioadă de douăzeci şi patru de ore sau una mai îndelungată în care Dumnezeu Îşi împlineşte un scop special. În contextul nostru, “ziua Domnului” este vremea când Dumnezeu va judeca lumea şi va pedepsi Neamurile. Concomitent, Dumnezeu îl va pregăti pe Israel pentru revenirea Domnului Isus pe pământ ca să-Şi întemeieze împărăţia. Spre acest punct culminant se deschidea orizontul profetic al cărţilor din Vechiul Testament (Ioel 2:1-32; Amos 5:18-20; Zah. 1:14-18 şi Is. 2:12-21).

“Ziua Domnului” se mai numeşte şi “Necazul lui Iacov”:
“Vai! Căci ziua aceea este mare, nici una n-a fost ca ea! Este o vreme de necaz pentru Iacov, dar Iacov va fi izbăvit din ea.” (Ier. 30:7).

Mulţi cercetători ai Bibliei numesc această perioadă “vremea Necazului celui Mare” şi cred că ea este descrisă cel mai clar în capitolele 6 – 19 din Apoc..

3. “Ca un hoţ noaptea” 
Expresia aceasta redă o imagine folosită şi de Domnul Isus când vorbeşte despre vremea sfârşitului:

“Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru. Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea, şi voi fiţi gata, căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.” (Mat.24:43-44; Lc. 12:35-40).

Metafora subliniază surpriza şi caracterul neaşteptat al venirii “Zilei Domnului”. În Apoc. 3:3 şi 16:15, aceeaşi imagine este folosită pentru a-i îndemna pe credincioşi să se pregătească şi să nu stea nepăsători ca cei cuprinşi de somn. Deoarece nu se ştie precis când va veni Domnul, credincioşii trebuie să stea într-o continuă stare de veghe şi de aşteptare, indiferent cu ce se ocupă.

Dacă punem toate aceste trei expresii împreună înţelegem ce a vrut Pavel să le spună credincioşilor din Tesalonic. “Vremurile şi soroacele” sunt nişte date importante pentru planul mesianic cu poporul evreu. “Ziua Domnului” va veni ca o pedeapsă năprasnică peste cei ce nu cred Evanghelia din vremea Bisericii şi vor avea parte de suferinţele judecăţilor din perioada ” necazului lui Iacov”.
Aceasta este a doua etapă (prima fiind răpirea, iar a doua descoperirea) a celei de a doua veniri a lui Cristos, în slavă şi pentru judecată, despre care citim în 2 Tes. 1:5-10 şi Apoc. 19:11-21. Ea va avea loc la sfârşitul celor şapte ani de Necaz, când “taina fărădelegii” (programul lui Satan cu lumea, 2 Tes. 2.7) se va încheia cu marea bătălie de la Armaghedon.

Izbăvirea credincioşilor

Este foarte important să observăm jocul de poziţii dintre “voi” şi “ei” pe care-l face apostolul Pavel. “Voi” sunt cei credincioşi, iar “ei” sunt cei necredincioşi.

– Credincioşii sunt “fii ai luminii”. Necredincioşii sunt “ai nopţii”.
– Credincioşii veghează şi aşteaptă. Necredincioşii dorm şi se îmbată (1 Tes. 5:5-8).
– Credincioşii ştiu că peste liniştea aparentă a lumii va veni “o prăpădenie neaşteptată, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată” (1 Tes. 5:3).
– Cei credincioşi vor scăpa de această pedeapsă pentru că despre ei apostolul Domnului scrie: “noi n-am fost rânduiţi la
mânie, ci ca să căpătăm mântuirea prin Domnul nostru Isus Cristos” (1 Tes. 5:9).

Eu ştiu bine că mulţi oameni duhovniceşti şi maturi în credinţă sunt de altă părere în privinţa celor dezbătute mai sus. Tocmai de aceea nu voi face din această învăţătură un test pentru mântuire sau
părtăşie creştină. Însă, am convingerea că Biserica va fi răpită de Mirele ei înainte de Necazul cel Mare. Iată motivele care mă îndreptăţesc să cred acest lucru:

Natura Bisericii
Biserica este “Trupul lui Cristos”, iar El este Capul acestui Trup duhovnicesc (Col. 2:17-19). La Cruce, Domnul Cristos a luat asupra Lui pedeapsa cuvenită pentru păcatele noastre (Is. 53:5). El ne-a promis că nu vom mai avea parte de mânia lui Dumnezeu (Ioan 5:24).

“Ziua Domnului” este o zi a mâniei şi mi se pare că nu este deloc drept şi necesar ca Biserica să mai treacă prin aşa ceva.

“Noi, însă, fraţi prea iubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului. Iată la ce v-a chemat El, prin Evanghelia noastră, ca să căpătaţi slava Domnului nostru Isus Cristos.” (2 Tes. 2:13-14).

Natura Necazului celui Mare
El va fi un timp de pedeapsă pentru Neamuri şi de curăţire pentru Israel în vederea revenirii lui Mesia.
Cei din Biserică vor fi păziţi “de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului” (Apoc. 3:10). Dumnezeu va judeca “locuitorii pământului” pentru nelegiuirile lor (Is. 26:20-21). Nelegiuirile credincioşilor au fost deja ispăşite de Domnul Isus Cristos la Cruce.

În plus, şi mai ales, trebuie ţinut seama de originea şi iedntitatea Bisericii despre care Fiul lui Dumnezeu a declarat fără echivoc: “…lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume… Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.” (Ioan 17:14, 16).

Şi dacă cei credincioşi nu fac parte dintre “locuitorii pământului”, iar pe de altă parte, la o dată posterioară Necazului celui Mare “sfinţii vor judeca lumea” (1 Cor.6:2), cum am putea crede că Biserica ar trebui să împărtăşească (fie şi parţial, cum cred midletribulaţioniştii) soarta lumii?!

Promisiunea revenirii iminente

Singurul lucru care mai trebuie să se întâmple înainte ca Domnul Cristos să ia la Sine Biserica este convertirea ultimului mădular din cei ce alcătuiesc “Trupul Său spiritual”. Apostolul Pavel vorbeşte despre “un număr deplin al Neamurilor”, după împlinirea căruia Israelul va reintra în prerogativele mesianice (Rom. 11:25-26). Dacă Domnul n-ar veni pentru
Biserică decât după Necazul despre care vorbeşte Apoc. în capitolele 6-19, atunci venirea Lui n-ar mai fi nici iminentă, nici surprinzătoare. Este sugestiv faptul că termenul “biserică” după ce este folosit din belşug în primele capitole, nu mai apare niciodată în Apoc. de la 4:1 până la 22:13.
De asemenea, este clar că Pavel aştepta să fie el însuşi în viaţă când va veni Domnul, pentru că foloseşte pronumele “noi” atunci când discută această doctrină (1 Tes. 4:13 – 5:11). Aceeaşi atitudine a avut-o şi apostolul Ioan, care îşi încheie Apoc. cu rugăciunea: “Amin. Vino, Doamne Isuse!” (Apoc. 22:20).

Evoluţia celor şapte Biserici descrise în Apoc. 2 – 3

Mulţi dintre cercetătorii serioşi ai Bibliei au ajuns la concluzia că succesiunea Bisericilor selectate acolo ilustrează evoluţia spirituală a Bisericii universale în istorie. Efesul ar reprezenta astfel Biserica veacului apostolic, Smirna ar fi Biserica aflată sub persecuţia din primele secole, etc. Ultima Biserică din succesiune, Laodiceea, ar reprezenta biserica apostată din vremurile din urmă.

În această interpretare, Biserica Filadelfia (Apoc. 3:7-13) ilustrează Biserica încă plină de credinţă anterioară venirii Domnului Isus. Este o Biserică activă în vestirea Evangheliei căreia Dumnezeu i-a deschis “o uşă, pe care nimeni n-o poate închide”. Ea vesteşte revenirea Domnului Isus (“ai păzit cuvântul răbdării Mele”) şi i se face o promisiune foarte interesantă: “Te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului” (Apoc. 3:10).

Această promisiune este confirmarea unei făgăduinţe sinonime consemnată în 1 Tes. 5:9.

Ordinea evenimentelor din 2 Tesaloniceni

Venirea Domnului nu poate avea loc înainte de a se petrece “lepădarea de credinţă” şi “descoperirea omului fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte «Dumnezeu», sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” (2 Tes. 2:3-4).

Notaţi că această ordine se armonizează cu celelalte pasaje biblice care vorbesc despre planul profetic. Iată ce a spus Domnul Isus despre vremurile de la urmă:

“De aceea, când veţi vedea «urâciunea pustiirii», despre care a vorbit proorocul Daniel, «aşezată în locul sfânt» – cine citeşte să înţeleagă! Atunci, cei ce vor fi în Iudeea, să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei, să nu coboare să-şi ia lucrurile din casă; Şi cine va fi la câmp, să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile, care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate. Atunci, dacă vă va spune cineva: «Iată, Cristosul este aici, sau acolo!», să nu-l credeţi. Căci se vor scula Cristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată că v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie!», să nu vă duceţi acolo! «Iată-L în odăiţe ascunse!», să nu credeţi. Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului. Oriunde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii. Îndată după acele zile de necaz, «soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate». 

Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.” (Mat.24:15-31).

Apostolul Pavel leagă revenirea Domnului Isus cu răscumpărarea câştigată la cruce. Noi am fost “cumpăraţi cu un preţ”. Suntem Mireasa Lui, şi El va reveni ca să ia ce este al Lui înainte de a declanşa judecăţile Sale asupra locuitorilor  pământului. Aduceţi-vă aminte că Fiul lui Dumnezeu a murit pentru ca noi să trăim prin El (1 Ioan 4:9), pentru El (2 Cor.5:15) şi cu El (1 Tes. 5:10). Fie că trăim, fie că am murit (“veghem sau dormim”), noi suntem ai Domnului şi trăim împreună cu El (Rom. 14:8).

(Prelucrare după Warren W. Wiersbe)

 

2. Cortul intalnirii

1-cort-in-pustie.jpg

Asa cum il arata si numele, “Cortul intilnirii” a fost o constructie mobila desemnata de Dumnezeu ca loc al prezentei Sale in mijlocul poporului evreu. Alcatuirea Cortului nu a fost lasata pe seama gustului sau imaginatiei evreilor. Moise a privit si primit infatisarea si dimensiunea elementelor Cortului, prin revelatie dumnezeiasca, in timpul celor 40 de zile petrecute pe muntele Sinai (Exod 25:40; 26:30; Num. 8:4; Fapte 7:44; Evrei 8:5).

Cortul in sectiune

Existenta unui “original” al Cortului intilnirii in cer ridica intrebari si speculatii care pot face subiectul meditatiilor noastre duhovnicesti. Este clar ca nimic din evolutia lumii sau din planul de mintuire al ei nu a fost lasat de Dumnezeu la voia intimplarii. Inainte de a deveni realitati pe pamint, printre oameni, lucrarile lui Dumnezeu au fost stabilite “mai inainte de intemeierea lumii”.

La solicitarea lui Moise, poporul a daruit cu bucurie materialele necesare pentru facerea Cortului si Dumnezeu a binecuvintat lucrarea lor, fiind prezent la inaugurare, prin norul care a acoperit Cortul si prin slava care l-a umplut (Exod 40:34).

1-cort-cu-slava.jpg

Ca structura, Cortul a fost o unitate intreita, asemenea Sfintei Treimi si asemenea intreitei alcatuiri a omului. Privind din afara, te intilneai mai intii cu “curtea cortului”, delimitata de o ingraditura lunga de aproximativ 50 de metri si lata de 25 de metri (Exod 27:9-19). In aceasta curte se gaseau: “altarul arderilor de tot” (Exod 27:1-8) si “ligheanul spalarii” sau “marea de arama” in care se curateau preotii inainte de a intra in cort (Exod 30:17-33).

Cortul - acoperitoarele

(click pe imagine)

Cortul insusi masura 5 metri in latime si inaltime si 15 metri in lungime si era alcatuit din doua camere: Locul Sfint si Locul Preasfint sau “Sfinta Sfintelor” (Exod 26:33). Cele doua camere interioare erau separate printr-o perdea (Exod 26:31-37). In prima camera se aflau masa punerii piinilor inaintea Domnului, sfesnicul purtator de lumina si altarul tamiierii (Exod 25:23-40; 30:1-10).

Cortul la lucru

(Click pe imagine)

Sfinta Sfintelor era de forma unui cub cu latura de 5 metri si adapostea Chivotul intilnirii, acoperit cu capacul ispasirii si umbrit de aripile a doi heruvimi. In lada Chivotului se aflau: tablele de piatra cu cele 10 Porunci scrise pe Sinai, un vas cu mana daruita de Dumnezeu evreilor in pustie si toiagul lui Aaron (Deut. 10:4,5; Exod 16:33,34; Num. 17:10).

In Sfinta Sfintelor nu putea intra decit Marele Preot si acesta numai o singura zi pe an, cind intra ca sa aseze pe capacul chivotului singele ispasitor pentru pacatele lui si pentru pacatele poporului (Lev. 16:29-34).

In timpul anilor pribegiei in pustie, Cortul era carat pe umeri de Leviti si montat ori de cite ori poporul isi aseza tabara pentru poposire. Mai intii trebuia instalat Cortul si numai dupa aceea se aseza tabara pe cele patru laturi ale curtii Cortului, intr-o ordine speciala hotarita de Dumnezeu insusi (Num. 2). Aceasta arata cit de insemnat era Cortul in viata religioasa a evreilor.

Dupa cucerirea Canaanului, cei din Israel au asezat Cortul la Silo, unde a ramas pina dupa perioada Judecatorilor (Josua 18:1). Mai tirziu, Cortul a fost mutat la Nob (1 Sam. 21:1-6) si la Gabaon (1 Regi 8:4). Dupa ce a sfirsit de construit Templul, Solomon a mutat Cortul intilnirii la Ierusalim (1 Regi 8:4). Prin existenta Templului, necesitatea functionarii Cortului ca lacas de inchinaciune a incetat.

Multimea de referinte existente in Noul Testament despre Cortul intilnirii si despre diferitele elemente care l-au constituit, trebuie privita ca o aplicatie a extraordinarei incarcaturi de simboluri tipologice si profetice asezate de Dumnezeu in aceasta structura. Aproape toate elementele materiale ale Cortului au o semnificatie spirituala, vorbind despre lucrarea paminteasca a Domnului Isus. De fapt, in chiar preambulul Evangheliei sale, apostolul Ioan ne spune ca Isus a “cortuluit” printre noi (imposibil de tradus si de aceea adaptat la noi prin “a locuit printre noi” – Ioan 1: 14). Intreaga structura a Evangheliei este asezata pe imaginea Cortului. Citind-o, ne intilnim cu apa spalarii, cu curtea de afara, cu Lumina, cu Piinea, cu sfintul altar al rugaciunii din capitolul 17, si in final cu singele ispasitor asezat dincolo de perdeaua dinauntru, care se despica in doua in momentul jertfirii Sale.

In Romani 3:25, apostolul Pavel foloseste termenul consacrat pentru jertfe, atunci cind scrie: “Pe El, Dumnezeu L-a rinduit mai dinainte sa fie, o jertfa de ispasire”, iar in epistola catre Tit, acelasi apostol aminteste despre semnificatia simbolica a “spalarii” (Tit 3:5).

Cel mai bun tratat de simbolistica a Cortului este insa epistola catre Evrei. Aproape toate elementele inchinaciunii practicate la Cort isi capata acolo adevarata semnificatie in lucrarea de Mare Preot a Domnului Isus Christos. Mintuirea urzita de El a facut astazi posibila “intilnirea” noastra cu Dumnezeu.

Destinul Bisericii

Dacă destinul Israelului este Împărăţia vestită de profeţi, care este viitorul etern al Bisericii?

Fiind o naţiune între Neamuri, Israelul are un destin terestru. Însă, “cetăţenia” Bisericii este cerească (ea se bucură de “binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Cristos”. Efes, 1.3), şi tot ceresc este şi destinul ei final (Filip. 3:20). El este legat întrutotul de Cristos, Capul Bisericii. Destinul Bisericii este “unirea cu Cristos” (Efes. 5:31-32), “domnia împreună cu Cristos” (Rom. 5:1-17) şi “împreună cu Cristos, moştenirea tuturor lucrurilor” (Rom. 8:17).

Cartea Apocalipsei detaliează acest destin etern al Bisericii prin promisiunile făcute “biruitorilor” din cele şapte biserici. Aceşti biruitori Îl poartă în inimile lor pe Cel care este mai mare decât cel care este în lume” (1 Ioan 4:4) şi ceea ce câştigă biruinţa este “credinţa” lor (1 Ioan 5:4-5).

Israelul se luptă cu Neamurile, Biserica duce o luptă spirituală împotriva puterilor întunericului. Din acest punct de vedere, “cruciadele” şi “războaiele sfinte” au fost cele mai mari gafe ale creştinătăţii. Mânia omului nu poate instaura neprihănirea lui Dumnezeu. Armele cu care se luptă biruitorii nu sunt supuse firii pământeşti, ci întărite de umnezeu ca să surpe întăriturile” Vrăjmaşului şi să răstoarne invenţiile fanteziei bolnave a lumii şi “orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Cristos” (2 Cor.10:4-5).

Puterea “biruitorilor”

Aceasta nu este puterea lor, ci puterea pe care le-o pune la dispoziţie Fiul lui Dumnezeu (Efes. 6:10). Ei nu au de luptat “împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efes. 6:12). În luptă, ei poartă “toată armura lui Dumnezeu” (Efes. 6: 13-18), luptând “lupta cea bună a credinţei” (1 Tim. 1:18; 6:12; 2 Tim. 4:7).

Biruinţa lor este asigurată de biruinţa lui Cristos şi beneficiază de ea numai atâta timp cât rămân statornici în El care îi “poartă în carul Lui de biruinţă” (2 Cor.2:14).

Promisiuni făcute “biruitorilor”

Care sunt promisiunile eterne făcute de Cristos “biruitorilor” din istoria Bisericii?  Ele ne privesc pe noi toţi, nu doar pe cei din Bisericile amintite în cartea Apocalipsa.

“Cine are urechi de auzit, să audă ce spune (acum, aici şi pretutindeni) Bisericilor Duhul”.

Accesul la pomul vieţii

„Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în Raiul lui Dumnezeu.” (Apoc. 2:7). La facerea lumii, pomul vieţii era în mijlocul grădinii Eden (Gen. 2:9). Adam şi Eva aveau acces nelimitat la el înainte de căderea în păcat. După aceea, ca un act de har, Dumnezeu a interzis accesul oamenilor la pomul vieţii pentru ca starea lor să nu poată dăinui veşnic: “Domnul Dumnezeu a zis: «Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, deci, acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci.» De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul, din care fusese luat. Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii.” (Gen. 3:22-24).

În eternitatea viitoare, pomul vieţii se va afla în mijlocul Noului Ierusalim şi pe cele două maluri ale râului cu apa vieţii (Apoc. 22:1-2). Biruitorii vor avea acces nelimitat la el:

“Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!” (Apoc. 22:14).

Izbăviţi de a doua moarte

Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.” (Apoc. 2:11).

Ce este această “a doua moarte” de care nu vom mai fi vătămaţi? Răspunsul îl găsim tot în cartea Apocalipsa:

“Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Cristos, şi vor împărăţi cu El o mie de ani… Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” (Apoc. 20:6, 14-15).

“Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” (Apoc. 21:7-8).

Ca să explice această a doua moarte, unii spun: “Cine se naşte o singură dată, moare de două ori; cine se naşte de două ori (trăieşte naşterea din nou) nu moare decât o singură dată”.  Moartea a doua este despărţirea eternă de la faţa lui Dumnezeu, moartea cu consecinţe eterne, aruncarea în iazul de foc şi de pucioasă (2 Tes. 1-9-10; Mt. 25.41, etc.).

Mana ascunsă şi o piatră albă

“Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte.” (Apoc. 2:17).

Mana ascunsă”, este foarte greu de identificat. Faptul că este “ascunsă” poate fi o aluzie la faptul că deocamdată nu putem şti ce este sau poate fi o trimitere la “mana” pusă într-un vas de aur şi plasată departe de privirile oamenilor în chivotul din Cortul Întâlnirii (Exod 16:14-35). Domnul Isus S-a prezentat ca fiind “adevărata pâine coborâtă din cer ca să aducă lumii viaţă” (Ioan 6:48-54; Evr. 9:2-4).

În antichitate, tribunalele cu juraţi se pronunţau asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei cuiva aruncând într-o urnă o piatră neagră sau o piatră albă. Fără nici o îndoială, piatra albă despre care vorbeşte textul este votul de nevinovăţie pe care-l aruncă Dumnezeu în urna dreptăţii divine. Numele nou reprezintă o identitate nouă acordată de Dumnezeu în administraţia eternă.

Stăpânire peste Neamuri

“Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste Neamuri. Le va cârmui cu un toiag din fier, şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu. Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă.” (Apoc. 2:26-28).

Iată o promisiune foarte greu de explicat pentru cei care sunt “amilenişti”! În absenţa unei împărăţii terestre din vremea Mileniului, este imposibil de explicat ce poate fi această “stăpânire peste Neamuri” despre care vorbeşte Domnul Isus. Încercările bisericilor tradiţionale, catolică şi ortodoxă, de a stăpâni peste lume în virtutea acestei promisiuni au fost nevrednice, neinspirate şi nereuşite.

Doar venirea Împărăţiei viitoare va putea împlini această promisiune. Domnul Isus le-a promis ucenicilor Săi această domnie:

Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie, şi veţi judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. (Mat.19:28).

Înnoirea tuturor lucrurilor” despre care vorbea El atunci va avea loc la cea de a doua venire a Lui. La acest eveniment a făcut aluzie şi apostolul Petru când a predicat norodului după vindecarea ologului de la poarta Templului, zicând:

Pocăiţi-vă, deci, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare, şi să trimeată pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Cristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime.” (F.A. 3:19-21).

Realizarea acestei promisiuni este descrisă în Apocalipsa:

Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră Fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat, şi au împărăţit cu Cristos o mie de ani. Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere.” (Apoc. 20:4).

Această “stăpânire peste Neamuri cu un toiag de fier” este una din binecuvântările datorate unirii Bisericii cu Cristos, Capul Trupului. Noi vom domni împreună cu El:

“Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească Neamurile cu ea pe care le va cârmui cu un toiag din fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: «Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor». (Apoc. 19:15-16).

Luceafărul de dimineaţă” este o metaforă care exprimă plinătatea unirii cu Cristos vestită şi de apostolul Petru (2 Pet. 1:19).

Haine albe, nume scris în cartea vieţii

Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” (Apoc. 3:5).

În Orient, hainele albe erau un lucru rar şi scump. Pe vremea Domnului Isus exista chiar meseria de “nălbitor” (Mc.9:3). Hainele albe promise de Domnul Isus “biruitorilor” pot semnifica aici puritate, demnitate. ţinută de gală, cinste, neprihănire (vezi şi Apoc. 3:18; 7:13; 19:8), sărbătoare. Numele scris în cartea vieţii reprezintă probabil siguranţa mântuirii, iar mărturisirea înaintea Tatălui şi a îngerilor reprezintă cinstea viitoare acordată celor biruitori.

Un stâlp în Templul etern

“Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se pogoare din Cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou.” (Apoc. 3:12).

Constructorii templelor din antichitate obişnuiau să înscrie pe coloanele care susţineau clădirea, numele unor persoane importante pe care doreau să le cinstească.  Nu ne putem face decât o vagă imagine despre semnificaţia acestei metafore aplicate aici credincioşilor. Probabil că textul acestei promisiuni vorbeşte despre intimitatea cu Tatăl în închinarea cerească şi cinstea acordată biruitorilor din vremea Bisericii. Numele despre care ni se vorbeşte în text sunt asemenea unui număr de Social Security din USA (XXX-YYYY-ZZZZ). El cuprinde “Numele lui Dumnezeu”, aluzie probabilă la apartenenţa divină, “numele cetăţii, Noul Ierusalim”, aluzie probabilă la “cetăţenia noastră din această cetate, şi numele Domnului Isus, aluzie la schimbarea de identitate prin căsătoria Bisericii cu Mirele. Este clar că “biruitorii” vor fi identificaţi printre cetele făpturilor cereşti prin răscumpărarea înfăptuită de Dumnezeu, reşedinţa în Noul Ierusalim şi unirea desăvârşită cu persoana Domnului Isus Cristos.

Scaunul de domnie al Mielului

Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” (Apoc. 3:21).

Aşezarea pe tron implică demnitate, autoritate şi cinste. “Biruitorii” s-au calificat pentru toate acestea printr-o viaţă de ascultare de voia lui Dumnezeu trăită în părtăşie cu Cristos. Privilegiile domniei se extind nu numai pe durata judecăţii finale (1 Cor.6:2-3), ci pentru eternitate. Ni le garantează unirea noastră cu Cristos.

Uriașii Bibliei

(Articol din seria „Biblia profetică“)

Una din aparițiile insolite de pe paginile Bibliei sunt uriașii. Cine au fost și de unde au apărut ei?  Prima referință o găsim în Geneza 6:4:

„Uriașii erau pe pământ în vremea aceea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor.”

Cuvântul folosit în originalul ebraic este Nefilim, un derivat al verbului nafal, care înseamnă a cădea, cădere.  Uriașii sunt deci cei „căzuți”, sau am zice noi astăzi „cei decăzuți” , „cei degenerați”. Ce fel de făpturi au fost ei putem afla doar din relatările aluzive din Scriptură. Este evident că „uriașii” au fost mari în dimensiuni și la fel de mari în răutate. Ei au fost un fel de supra-oameni, niște anomalii genetice și morale, care au trebuit șterse de pe fața pământului pentru prezervarea sănătății planetei și pentru perpetuarea planului mesianic (Gen. 3:15). Aceasta a fost motivația potopului (2 Petru 2:5), după profeția rostită mai dinainte de Enoh (Iuda 14).

Ceea ce este surprinzător este faptul că citim iarăși despre existența uriașilor și după potop. Iată ce găsim în Numeri 13:33:

„Apoi am mai văzut în ea (țara Canaan) pe uriași, copiii lui Anac, care se trag din neamul uriașilor; înaintea noastră și față de ei parcă eram niște lăcuste.”

Întrebarea firească este: de unde au apărut acești uriași dacă toate ființele decăzute au fost distruse de apele potopului.

Singurul răspuns este că a mai avut loc o altă imixtiune a îngerilor („în vremurile acelea și după aceea”- scrie Gen. 6:4) în treburile umane cu scopul de a-i împiedica pe Avraam și ai săi să ocupe Canaanul. În Geneza 12:6 ni se spune că în timp ce Avraam se îndrepta spre țara promisă: „Canaaniții erau atunci în țară”, iar în Geneza 14:5 îi găsim implicați în conflicte tribale locale. Aici, ei sunt numiți „Refaimi” stabiliți la Așterot-Carnaim și „Emimi” stabiliți la Șave-Chiriataim. În Geneza 15:18-21, „Refaimiții” sunt enumerați între popoarele Canaanului. Toate aceste popoare au fost judecate de Dumnezeu și trebuiau distruse cu desăvârșire de copiii lui Israel (Deut. 20:17; Iosua 3:10). Majoritatea au sfârșit-o așa, iar alții au scăpat probabil în țările din jur, urmele lor făcând și astăzi un subiect de studiu controversat pentru antropologi.

În Geneza 35:27 găsim scris despre Hebron, care mai înainte se numise Chiriat-Arba (fortăreața lui Arba), iar Arba fusese tatăl lui Anac (Iosua 15:13; 21:11). Tot așa și în Num. 13:22: „ … au mers până la Hebron, unde se aflau Ahiman, Șesai, Talmai, copiii lui Anac. Hebronul fusese zidit cu șapte ani înainte de cetatea Țoan din Egipt.” (Acest Țoan a fost capitala Egiptului pe vremea robiei și a exodului).

Este evident că acești umanoizi de statură înaltă erau o spaimă și o pacoste pentru neamurile din jur. Renumele și isprăvile lor ajunsese în cele patru colțuri ale lumii:

„ … niște neamuri mai mari și mai puternice decât tine, … cetăți mari și întărite până la cer, … un popor mare și înalt la statură, copiii lui Anac,  … despre care ai auzit zicându-se: Cine va putea să stea împotriva copiilor lui Anac?” (Deut. 9:1-3)

Nu este de mirare că iscoadele trimise în Canaan s-au întors speriate înapoi: „Dar poporul care locuiește țara este puternic, cetățile sunt întărite și foarte mari. Ba încă am văzut acolo și pe fiii lui Anac.  …  toți aceia pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă.  … Înaintea lor și față de ei parcă eram niște lăcuste” (Num. 13:28,32,33; Deut. 1:28).

Sub conducerea lui Iosua, evreii au cucerit totuși Canaanul. Statura uriașă și puterea „Anachimilor” a fost strivită sub tăvălugul Dumnezeului oștirilor: „Iosua a pornit și a nimicit pe Anachimi din muntele Hebronului, din Debir, din Anab, din tot muntele lui Iuda și din tot muntele lui Israel; Iosua i-a nimicit cu desăvârșire, împreună cu cetățile lor. N-au rămas deloc Anachimi în țara copiilor lui Israel; n-au rămas decât la Gaza, la Gat și la Azdod” (Iosua 11:21-22; 15:8; 17:15; 18:16).

Despre unul din neamul Refaimiților găsim scris și în Deuteronom 3:1-11: „Numai Og, împăratul Basanului, mai rămăsese din neamul Refaimiților. Patul lui, un pat de fier, este la Raba, cetatea fiilor lui Amon. Lungimea lui este de nouă coți și lățimea de patru coți, după cotul unui om (4,3×1,6m).”

Cei din oștirea lui Saul s-au speriat la vederea unui astfel de om. Puteți citi descrierea lui Goliat din Gat în 1 Samuel 17:4-7. Cămașa de zale cântărea 5.000 de sicli (aproximativ 72 kg), iar sulița era de 600 de sicli (aproximativ 7,5 kg). Toată familia acestui Goliat a fost omorâtă de mâna lui David și de mâna slujitorilor lui: Ișbi-benon, Saf, Lahmi sau Goliat din Gat, fiu al celui ucis de David, Lafni, și unul nenumit, dar grozav la înfățișare, „un om de statură înaltă, care avea șase degete la fiecare mână și la fiecare picior, douzeci și patru de toate” (2 Sam. 21:15-22; 1 Cron. 20:4-8).

Ca nume, uriașii s-au numit Anachimi, descendenți din tatăl lor Anac (Num. 13:22) și Refaimiți, de la Rafa, un alt întemeietor de neam. O altă referință despre ei se află în Deut. 2:10-11: „Mai înainte locuiau aici Emimii; un popor mare, mult la număr și de statură înaltă, ca Anachimii. Ei treceau drept Refaimiți, ca și Anachimii; dar Moabiții îi numeau Emimi.”  „Țara aceasta trecea deasemenea ca o țară a lui Refaim; mai înainte locuiau în ea Refaimiții; și Amoriții îi numeau Zamzumimi: un popor mare, mult la număr și de statură înaltă, ca Anachimii. Domnul i-a nimicit dinaintea Amoriților, care 
i-au izgonit și s-au așezat în locul lor.”

Ca destin, Septuaginta, traducerea originalului ebraic în limba greacă, înlocuiește termenul „refaimiți” cu numirea de „cei morți” și una din explicații este aceea că făpturile acestea stranii nu vor avea posibilitatea învierii, ca toți componenții rasei umane, ci vor intra în pedeapsa veșnică direct din „Șeol” (locuința morților). Texte în care este făcută această substituire sunt: Iov 26:5; Psalm 88:10; Prov. 2:18; 9:18; Isaia 14:9; 26:14. În ultimele două, Refaimiții sunt descriși ca o veritabilă aristocrație a celor morți.

Cercetătorul pasionat de istorie și de arheologie, va putea vedea în combinația dintre forța brută a „Refaimiților” și „inteligența supra-umană” a „gibbror”-ilor (viteji, oameni cu nume din Gen. 6) una din explicațiile posibile ale construcțiilor impresionante din Egipt și din alte părți ale lumii. Aceste amintiri din proto-istoria omenirii, transmise și deformate de tradiția orală a popoarelor a dat probabil naștere mai târziu „semizeilor” din mitologia greacă. Unul dintre aceste personaje mitice, Hercules, este prezentat chiar ca un fiu al lui Zeus cu una din fetele muritorilor de rând.  Concluzia logică este că „Tabletele Creației” găsite în Babilon, „Cartea morții” din Egipt, mitologia greacă și cosmogoniile păgâne, puse de unii pe picior de egalitate cu Biblia sau citate de alții în sprijinul textului sacru, nu sunt la urma urmei altceva decât fragmente de adevăr primar denaturat și corupt de mintea perversă a oamenilor și folosite de Satan pentru a nega chiar sursa din care de fapt provin: Biblia.

Una din cele mai surprinzătoare previziuni ale Domnului Isus este că evenimentele specifice zilelor lui Noe se vor repeta înainte de venirea Fiului Omului (Matei 24:7; Luca 17:26). Oare se vor întoarce și „Nefilimii“? Oare asta să fie invazia de OZN-uri din ultimii ani? Oare aceștia să fie „veghetorii“ despre care vorbesc cei din meditațiile oculte de tot felul? Oare un asftel de Nefilim să fie și viitorul antichrist?

Verzi si

Chuck Missler – Days of Noah, Nephilims & UFOs

 

Răsplătirile celor mântuiți…

Interpretarea profețiilor

Cine va primi răsplată?

“Ferice de voi, când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor ocărî, şi vor lepăda numele vostru ca ceva rău, din pricina Fiului omului! Bucuraţi-vă în ziua aceea, şi săltaţi de veselie; pentru că răsplata voastră este mare în cer; căci tot aşa făceau părinţii lor cu proorocii.” (Lc. 6:22-23).

Wilbur M. Smith a scris: “Tema aceasta a răsplăţii pe care le vor primi în cer cei credincioşi este pomenită rareori în biserici şi chiar în instituţiile în care se studiază Biblia. Cu toate acestea, tema este o sursă de bucurie şi un îndemn la seriozitate. Ea ar trebui să servească drept motivaţie pentru o mai mare sfinţenie în viaţa fiecăruia dintre noi.”

Există acei pedanţi pseudospirituali pentru care subiectul răsplătirilor este clasificat drept unul de mâna a doua, bun doar pentru copilăria credinţei. Ei îl aseamănă cu bomboanele promise copiilor care sunt “cuminţi.” Însă. Domnul Isus nu este de acord cu ei. Textul citat din Predica de pe Munte este o dovadă în acest sens, ca şi multe alte pasaje din discursurile Lui. Apostolul Pavel adaugă la această temă câteva pasaje foarte proeminente în Epistolele sale.

Mântuirea şi răsplata nu sunt unul şi acelaşi lucru. Mântuirea este prin har şi nimic din ceea ce am putea face noi nu ne-o poate asigura. Ea este darul fără plată oferit de Dumnezeu celor ce cred în jertfa ispăşitoare a Domnului Isus Cristos. Mântuirea se dă celor pierduţi (Lc. 19:10), însă, răsplata este pentru cei deja mântuiţi, ca o consecinţă a credincioşiei lor în slujire (Evr. 10:35; Mat.5:11-12).

Răsplata începe în această viaţă şi continuă în viaţa viitoare:

“Şi Isus le-a zis: «Adevărat vă spun că nu este nimeni, care să-şi fi lăsat casa, sau nevasta, sau fraţii, sau părinţii, sau copiii, pentru Împărăţia lui Dumnezeu, şi să nu primească mult mai mult în veacul acesta de acum, iar în veacul viitor, viaţa veşnică.” (Lc. 18:29-30).

Noul Testament debutează cu o promisiune a răsplătirii făcută în renumitele “Fericiri” …

“Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, care au fost înainte de voi.” (Mat.5:11-12).

… şi se încheie cu o alta din Apoc.:

“Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.” (Apoc. 22:12).

Iată ce spune apostolul Pavel despre

răsplătiri:

“Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea 

scaunului de judecată al lui Cristos, pentru ca 

fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” (2 Cor.5:10).

Pasajul ne spune că la acel scaun de

judecată nu se va mai discuta despre

mântuirea credincioşilor, ci doar despre

răsplata cuvenită fiecăruia dintre ei. Problema

mântuirii a fost rezolvată odată pentru

totdeauna de Cristos la Cruce. Fiul lui

Dumnezeu a purtat pedeapsa în locul nostru

(F.A. 13:38-39).

Cine primeşte această ofertă prin credinţă

şi se întoarce la Dumnezeu cu pocăinţă “nu 

mai vine la judecată, ci a trecut din moarte la 

viaţă” (Ioan 5:24). Credincioşii nu vor mai fi “osândiţi odată cu lumea” (1 Cor.11:32).

“Acum, deci, nu este nici o osândire pentru cei 

ce sunt în Cristos Isus” (Rom. 8:1).

Ei se prezintă înaintea scaunului de

judecată al lui Cristos “la rândul cetei lor”, doar pentru a-şi primi răsplata care să le compenseze  credincioşia faţă de Stăpânul lor (Mt. 25:21, 23).

Credincioşii n-au de ce să se mai teamă că s-ar

putea să piardă viaţa veşnică când vor ajunge

la judecată.

Bine, bine, va spune cineva, dar noi ştim că

însuşi apostolul Pavel se temea “ca nu cumva să

fie lepădat”! Oare nu înseamnă acest “lepădat”

că va fi aruncat departe de faţa lui Dumnezeu,

pierzându-şi astfel mântuirea ?

Toate traducerile dau naştere la astfel de

neînţelegeri. Termenul folosit de apostolul

Pavel în 1 Cor. 9:27 este un termen

sportiv sau care se referă la calitate. El s-ar

putea traduce astăzi prin “descalificat” sau

“neomologat”. În contextul jocurilor corintice la

care face apostolul aluzie aici, exista pericolul

ca cei care se osteneau să alerge cursa până la

capăt să nu primească totuşi premiul pentru că

n-au alergat “după rânduieli”. Se putea şi ca

unul care-i învăţa pe alţii cum să alerge să fie

el însuşi descalificat. Iată întregul pasaj:

“Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, 

toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? 

Alergaţi, deci, în aşa fel ca să căpătaţi premiul! 

Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte, se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună, care se poate vesteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună, care nu se poate veşteji. 

Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.” (1 Cor.9:24-27).

Viaţa veşnică este un dar al harului pentru

cei credincioşi (Rom: 6.23), nu un premiu care se poate obţine prin strădaniile şi prin faptele noastre:

“Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă.

Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui

Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude

nimeni.” (Efes. 2:4-9).

Faptele meritorii vin după mântuire şi

trebuie făcute nu din iniţiative personale, ci

într-o deplină ascultare de Dumnezeu:

“Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi 

în Cristos Isus pentru faptele bune pe care le-a 

pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Efes. 2:10).

Faptele bune măsoară râvna noastră pentru

Dumnezeul care ne-a mântuit şi există

pericolul ca această râvnă să se micşoreze şi să

astfel să ne pierdem răsplata:

“Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii 

voastre, ci să primiţi o răsplată deplină.” (2 Ioan 8).

În Pilda polilor şi în Pilda talanţilor,

Domnul Isus ne spune că fiecare credincios al

Său are anumite abilităţi şi talente. Aceasta

este o realitate stabilită de Dumnezeu şi noi nu

avem nici o contribuţie personală.

“Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Cor.4:7).

Pilda polilor ne învaţă că inegalitatea în credincioşie conduce la diferenţe în răsplătire.

Pe de altă parte, din Pilda talanţilor învăţăm că slujitorii care au dovedit aceeaşi credincioşie  vor fi răsplătiţi la fel. Răsplătirea

se va acorda în funcţie de ascultarea şi

credincioşia fiecărui creştin faţă de Stăpânul său. Această realitate

cerească trebuie să ne determine să trăim cu

înţelepciune şi “să răscumpărăm vremea” (Efes. 5:16), pentru ca să nu fim daţi de ruşine în ziua marii judecăţi (1 Pet. 4:17).

Ce simbolizează cununile?

“M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit 

alergarea, am păzit credinţa. De acum mă 

aşteaptă cununa neprihănirii pe care mi-o va da, în «ziua aceea» Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.” (2 Tim. 4:8).

Răsplătirile cereşti sunt prezentate uneori

sub forma unor cununi date învingătorilor.

Termenul grecesc este “stefanos”, spre

deosebire de termenul “diadema” care

identifică o cunună regală. “Diadema” va fi

purtată numai de Domnul Isus Cristos!

În esenţa lor, cununile sunt tot o expresie a

harului lui Dumnezeu. Ca slujitori ai Săi,

nici unul dintre noi n-ar trebui răsplătit, aşa cum

ni se spune pe şleau în Luca 17:1-10:

“Cine dintre voi, dacă are un rob, care ară sau 

paşte oile, îi va zice, când vine de la câmp: «Vino îndată, şi şezi la masă?š Nu-i va zice mai degrabă: «Găteşte-mi să mănânc, încinge-te, şi slujeşte-mi până voi mânca şi voi bea eu; după aceea, vei mânca şi vei bea şi tu?» Va rămâne el îndatorat faţă de robul acela, pentru că robul a făcut ce-i fusese poruncit? Nu cred. Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: «Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem

Eu cred că aceste cununi nu vor fi doar

podoabe cu care să ne împopoţonăm în Cer, ci

mai degrabă nişte capacităţi care ne vor înlesni

şi mai mult slujirea.

John MacArthur le

numeşte “o măsură îndoită de vitalitate

cerească, de bucurie, de binecuvântare”.

Chiar şi aceste cununi vor servi nu spre

slava noastră, ci spre slava Celui care “lucrează 

în noi şi ne dă, după plăcerea Lui şi voinţa şi 

îndeplinirea”:

“ … cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau 

înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie, şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie, şi ziceau: «Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!»” (Apoc. 4:10-11).

Iată câteva “stefanos” amintite în textul

Noului Testament:

1. Cununa vieţii

“Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a 

fost găsit bun, va primi cununa vieţii pe care a 

făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc.” (Iac.

1:12).

“Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată 

că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.” (Apoc. 2:10b).

Această cunună este acordată celor care au

suferit în ispite şi persecuţii până acolo că şi-au

dat viaţa ca martiri. Motivaţia acestor suferinţe

a fost iubirea faţă de Dumnezeu (“celor ce-L iubesc”).

Numele acestor martiri completează lista eroilor

credinţei din Evrei 11:32-38.

Pribegia este un fel de stabilire în

eternitate.

“În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi 

căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că 

sunt străini şi călători pe pământ. 

Cei ce vorbesc în felul acesta, arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. 

Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din 

care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se 

întoarcă în ea. 

Dar doreau o patrie mai bună, 

adică o patrie cerească. 

De aceea lui Dumnezeu 

nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate.” (Evr. 11:13-16).

2. Cununa neprihănirii

“De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii pe 

care mi-o va da, în «ziua aceea» Domnul, 

Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi 

tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.” (2

Tim. 4:8).

Aceasta este cununa acordată celor care şi-au isprăvit alergarea în care s-au angajat în momentul naşterii lor din nou, şi au încheiat cursa cu integritate şi consecvenţă, având ochii aţintiţi

spre venirea Domnului Isus. Ea este răsplata

pentru împlinirea misiunii încredinţate.

Distanţa de la pământ la Cer (sau dimensiunea alergării lor!) nu este o problemă de altitudine, ci o chestiune de atitudine.

O credinţă mică te poate duce în Cer, dar

una mare poate să aducă Cerul la tine.

Viaţa este un marş de la inocenţă, prin

ispită, fie spre virtute, fie spre viciu.

Ar fi foarte bine dacă fiecare ar trăi aşa cum

ar vrea să moară.

Reputaţia este pentru o vreme, caracterul

pentru eternitate.

În clipa morţii lăsăm în urmă tot ce avem,

dar luăm cu noi tot ceea ce suntem.

3. Cununa nepieritoare

“Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte, se 

supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul 

acesta ca să capete o cunună, care se poate veşteji: 

noi să facem lucrul acesta pentru o cunună, care nu se poate veşteji.” (1 Cor.9:25).

Este cununa acordată celor care au tins mereu către desăvârşire. Apostolul Pavel foloseşte ilustraţia unui atlet de la pentatlon, care se supunea la un efort extraordinar. Cununa aceasta este acordată celor disciplinaţi, celor înfrânaţi, celor dispuşi să renunţe la plăcerile de acum pentru bucuriile viitoare.

4. Cununa bucuriei

“Căci cine este, în adevăr, nădejdea sau 

bucuria sau cununa noastră de slavă? Nu sunteţi 

voi, înaintea Domnului nostru Isus Cristos, la 

venirea Lui? Da, voi sunteţi slava şi bucuria 

noastră.” (1 Tes. 2:19).

Aceasta este cununa câştigătorului de

suflete. Va fi o mare bucurie să ne întâlnim în

ceruri cu aceia care au fost aduşi la Cristos prin

mărturia şi slujirea noastră! Mult mai mulţi

oameni sunt călăuziţi spre Cer prin urme de

paşi, decât prin semne indicatoare. Orice

credincios poate câştiga această cunună.

5. Cununa slavei

“Sfătuiesc pe prezbiterii (bătrânii) dintre voi, 

eu, care sunt un prezbiter (bătrân) ca şi ei, un 

martor al patimilor lui Cristos, şi părtaş al 

slavei care va fi descoperită: Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine. 

Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală, ci făcându-vă pilde turmei. Şi când Se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta 

cununa, care nu se poate veşteji, a slavei.” (1

Pet. 5:1-4).

Este cununa promisă celor ce păstoresc în

adunările copiilor lui Dumnezeu. Ea ar trebui

să fie o puternică motivaţie pentru o slujire

exemplară!

Mântuiţi fără cunună?

Trebuie să spunem că aceste cununi nu

sunt date în mod autoMat.Există condiţii care

trebuie împlinite, şi este posibil să pierzi

privilegiul de a fi răsplătit la judecata Bisericii.

Iată ce avertisment puternic le dă Domnul Isus

credincioşilor din Filadelfia:

“Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te 

voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să 

vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe 

locuitorii pământului. 

Eu vin curând. Păstrează 

ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.” (Apoc.

3:10-11).

Fiecare dintre noi trebuie să fie foarte atent

la ceea ce clădeşte deasupra temeliei credinţei.

“Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia 

aceea, rămâne în picioare, el va primi o răsplată. 

Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde 

răsplata. cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc.” (1 Cor.3:10-15).

 

Interpretarea profețiilor

(Cu vremea, acest studiu poate fi tradus. Dar cine are vreme? …)
(Studiu preluat de aici)

INTRODUCERE: Unii spun că profețiile sunt foarte greu de înțeles, că fiecare interpretează după cum vrea el. Nu este adevărat. Ca în toate celelalte lucruri legate de Cuvântul și lucrarea Sa, Dumnezeu ne călăuzește și cu privire la înțelegerea profețiilor pe care ni le-a lăsat în Biblie.

I.  Ce este profeția biblică ? (Amos 3:7)

A.  Ceva deosebit de tipologia biblică (John 3:14-15)

  1. Tipologia privește înapoi (de la antetip la tip)  – profeția privește înainte
  2. Tipologia este bazată pe asemănări generale – profeția este specifică

B.  Ceva deosebit de promisiunile divine (II Pet.1:1-4) – a promite înseamnă a-ți da cuvântul că vei face sau nu vei face un anumit lucru

  1. Promisiunile au adesea un caracter general (Prov.22:6; Jer.29:13) – profețiile sunt
    întotdeauna specifice
  2. Promisiunile pot fi perpetue – profețiile au întotdeauna o împlinire finală
  3. Promisiunile au adesea un caracter personal (Heb.13:5) – făcute de o persoană pentru o altă persoană, despre ceva anumit, foarte bine precizat

C.  Ceva deosebit de presupunere

  1. Presupunerile sunt bazate pe ceea ce cunoaștem în prezent – profeția este bazată
    pe cunoașterea viitorului
  2. Presupunerile sunt adesea greșite (II Kng.18:29-35) – profeția (atunci când vine de la Dumnezeu) nu greșește niciodată

D.  Caracteristica adevăratei profeții

1. Profeția este unică fiind bazată pe caracterul lui Dumnezeu

  • a.  El este Etern
    (1)   Eternal în preexistența Sa (Ps.90:2; 93:2)
    (2)   Eternal în locuința Sa (Ex.3:14; Isa.57:15)
    (a)    Locuiește în eternitate
    (b)   Operează în timp
  • b.  El este omniștient (Ps.147:4; Heb.4:13)
    (1)  Cunoaște toate lucrurile
    (2)   Cunoaște lucrurile viitoare (Isa.46:10; 48:5-6; Acts 2:23;15:18)
  • c.  El este neschimbător (Ps.102:27; Mal.3:6; Heb.13:8)


2. Profeția este ancorată în revelația lui Dumnezeu

  • a.  Ea este un produs al revelației
    (1)   Definiție — Dumnezeu descoperă omului ceea ce n-ar putea niciodată cunoaște singur.
    (2)   Teme profetice — duh și suflet, cer și iad, trecut și viitor
  • b.  Ea nu poate fi produsă de om – profețiile omului sunt:
    (1)   Eronate
    (2)   Neclare — exemplul lui Nostradamus
    (3)   Neadevărate — chiar și când a nimerit-o este tot greșit
    (4)   Neclare — exemplul lui Nostradamus
    (5)   Neadevărate — chiar și când a nimerit-o este tot greșit


3. Profeția este are o rată de împlinire de 100%  – Cele trei teste ale unui profet

  • a.  I se împlionesc profețiile ? (Deut.18:22)
  • b.  Este în armonie cu restul Cuvântului lui Dumnezeu ? (Isa.8:19-20)
  • c.  Îi face pe oameni să i se închine adevăratului Dumnezeu ? (Deut.13:1-5)

4. Profeția este înțeleasă la nivelul duhului  (II Pet.1:16-21)

  • a.  Dată oamenilor lui Dumnezeu
  • b.  Dată pentru a fi înțeleasă
  • c.  Iluminată de Duhul lui Dumnezeu
  • d.  Lămurită ccelor ce studiază

II.   Prerechizite spirituale pentru interpretarea Bibliei

  • A.   Credința personală în Christos – Mântuire (I Cor.2:14)
  • B.   Credință în Cuvântul lui Dumnezeu (I Tes.2:13; cf.Evrei11:6)
  • C.   Dorință arzătoare de a primi mesajul divin (Prov.18:1)
  • D.   Rugăciune pentru călăuzire (Ps.119:18)
  • E.   Câlăuzirea Duhului (I Cor.2:9-14; Ps.36:9)
  • F.   Teama de Dumnezeu (Ps.25:12,14; Prov.1:7; 9:10; 15:33)
    – include dorința de a împlini adevărul aflat
  • G.   AScultare de Cuvântul descoperit (Ioan 7:17; 8:31-32)

III.     Reguli pentru interpretarea Bibliei

  • A.   Regula cuvintelor
    1.   Fiecare cuvânt este important (Prov.30:5-6)
    2.   Fiecare cuvânt are un sens contemporan
    3.   Instrumente de studiu: dicționare, al limbii române și al Bibliei
    4.   Definițiile de dicționar lingvistic se corectează cu definițiile din dicționarul Bibliei. Un dicționar care definește mila ca dragoste supremă a lui Dumnezeu este greșit și trebuie corectat cu definiția pe care o dă Biblia despre milă, dragoste și Dumnezeu. – 1 Sam.9:9; Mat.1:23
    5.   Toate cuvintele au sensul lor. Biblia este inspirată verbal (fiecare cuvânt) și plenar (ales în contextull întregului Bibliei).
  • B.  Regula textului
    1.  Caută sensul fiecărei propoziții  (Neemia 8:8)
    2.  Cheia fiecărui pasaj este sensul cel mai clar al lui
    3.  Instrumente de lucru: cărți de gramatică, câteva comentarii Biblice
    4.  Ex: În Matei 22:31-32 Domnul Isus folosește gramatica ca să convingă
  • C.  Regula contextului
    1.  Fiecare interpretare în parte trebuie să fie în acord cu tot Cuvântul lui Dumnezeu (Fapte 20:27)
    2.  Fiecare adevăr parțial trebuie să se încadreze în adevărurile contextului. Aceasta include contextul istoric, geografic, tradițional, literal, scopul întregului pasaj, de cel care vorbește, de cei cărora le vorbește, de evenimentele descrise în text, de contextul dispensațional și de toate celelalte variabile din context
    3.  Instrumente de lucru: Dicționare Biblice și enciclopedii, Atlas Biblic, cărți de referință pentru istoria și geografia Bibliei și pentru obiceiurile de atunci
    4.  Ex: Teologia ,,de sub soare“ folosită în Eclesiastul 1:18; 2:11, 15-16, 24; 4:2-3
  • D.  Regula comparării
    1.  Compară adevăruri spirituale cu adevăruri de aceeași natură (1 Cor.2:13)
    2.  Sprijină adevărul din text cu alte texte despre același lucru
    3.  Instrumente de lucru: concordanță Biblică, trimiterile de sub versetele biblice
    4.  Exemplu:  Rom.9:27 susținut prin Rom.11:26
    5.  Examplu:  Ps.22:22; Evrei 2:12; Mat.26:30
  • E.  Regula construcției
    1.  O învățătură trebuie construită pe altă învătătură (Isa. 28:9-10)
    2.  O doctrină trebuie construită pe toate informațiile pe care ni le dă Biblia despre acel subiect
    3.  Instrumentede lucru:  Cărți de Teologie Sistematică
    4.  Suferințele Domnului Isus:  Ioan 5:39; Luce 24:25-27, 44-46
  • F.  Regula dispensațiilor
    1.  Învață să împarți drept Cuvântul lui Dumnezeu (II Tim.2:15)
    2.  Respectă dispensațiile diferite ale dialogului lui Dumnezeu cu oamenii
    3.  Instrumente de lucre: Rightly Dividing the Word de C. I. Scofield;
    Adevărul dispensațional, de Clarence Larkin
    4.  Studiază dispensațiile biblice:  Efes. 3:2-6
    5.  Exemplu:  mâncarea — Deut.14:1-20 comparat cu 1 Tim.4:3-5
  • G. Regula aplicării practice a textului
    1. Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu și de folos pentru credincios (2 Tim.3:16-17)
    2. Niciun vaerset nu este înțeles până ce nu are o însemnătate pentru tine
    3. Instrumente de lucre: Cărți devoționale de viață creștină practică
    4. Exemple: 1 Cor.10:6-11; Rom.15:4

IV.        The Laws of Prophetic Interpretation

A.            The Law of Literal Interpretation

1.            The words of prophecy should be taken in their plain, literal sense unless text or context gives compelling evidence

that the language is figurative.

2.            Examples

a.            Josiah (I Kings 13:1-2; II Kings 23:15-16)

b.            Cyrus (Isa.44:28; 45:1-4,13; II Chron.36:22-23)

c.            Virgin Birth (Isa.7:14; Matt.1:20-23)

d.            Voice in the Wilderness (Isa.40:3; Luke 1:80; Matt.3:1)

B.         The Law of Figurative Language

1.            Figurative language is used in prophecy to teach literal truth.

a.            Similes [using like or as] (Rev.1:12-17)

b.            Metaphors

(1)  Rev.1:5 — �washed us from our sins in his own blood�

(2)  Rev.3:8 — �an open door�

2.            The symbols of prophecy are explained in prophecy

a.            Identified in immediate context (Rev.1:12,16,20; 12:9)

b.            Identified elsewhere in the Bible (Rev.13:1 w/ Dan.7:1- 3,7,23-24)

c.            Identified by common sense (Rev.6:4; red=blood; bloodshed)

C.            The Law of Time Perspective

1.            God views prophecy from the perspective of eternity (Isa.57:15)

2.            Prophecy may be described in future, present or even past tense

Illustration:  Isaiah 53 — The Suffering Saviour

VERSE         PAST         PRESENT              FUTURE

1                     X                      X

2                                                                     X

3                     X                      X

4                     X

5                     X                      X

6                     X

7                     X                      X

8                     X

9                     X

10                     X                                              X

11                                                                     X

12                     X                                              X

D.            The Law of Condensed Intervals

1.            In prophetic passages, two events which greatly separated by time may be spoken of together without any mention of

any time interval

a.            Luke 4:16-21 w/ Isa.61:1-3

b.            Zech. 9:9-10

2.            Sometimes prophecy only recognizes certain mountain peaks of prophecy which from a distance seem very close

together but from the standpoint of those in the valleys between them may seem very far apart.

E.            The Law of Double Reference

1.            Some prophecies are partially fulfilled in history only to be completely fulfilled at a later time

2.            Examples

a.            Hos.11:1 w/ Matt.2:14-15

b.            II Sam.7:12-16 [Solomon – Christ]

c.            Babylon destroyed — Jer.50&51 w/ Rev.18:9-21

F.            The Law of Conditional Prophecy

1.            Prophecy is not conditional unless stated or demonstrated to be so.

2.            Examples of conditional prophecy

a.            Gen.2:16-17

b.            Deut.28:1,15; 30:15-18; cp.31:28-29

c.            Jonah 3:1-10; 4:1-2

G.            The Law of Historical Progression

1.            Each age of Bible inspiration adds more detail and depth to the basic themes of prophecy  [Ill. Num24:14 to Daniel to

Revelation]

2.            Many prophetic truths will be easier to understand as those events draw nearer  (Dan.12:8-10)

V.         The History of Prophetic Interpretation

-as defined by the kingdom age and the return of Christ

A.            The Early Age of Premillenialism

-during the first two centuries after Christ everyone was premillenial

B.            The Rise of Amillenialism

-amillenialism begin with Origen and others in the school of Alexandria, Egypt and spread to the west through the teaching of

Augustine

C.            The Rise of Postmillenialism

-postmillenialism, the teaching that the world would grow better and better until climaxing in a golden age, was popularized by

Daniel Whitby (1638-1735) in the seventeenth century

D.            The Revival of Premillenialism

-premillenialism revived as a major force in the nineteenth century as a renewed emphasis on the Bible and its literal

interpretation

E.         Major Views Held Today

1.            The premillenial view held by those who take the Bible literally

2.            The conservative amillenial view held by those who believe in a literal heaven and hell, a literal resurrection, a future

judgment on both the righteous and the wicked and a second coming of Christ while rejecting the kingdom age

3.            The conservative postmillenial view by Reconstructionists who believe that they, through revival, education and

political efforts, will bring the world to a time of peace and righteousness before Christ returns

4.            The liberal postmillenial view which rejects the literal resurrection of the body and the actual second coming of Christ

VI.        The Major Themes of Bible Prophecy

A.            The History of the Gentiles

B.            The First Coming of Christ

C.            Israel and the Covenants

D.            The Church Age

E.            The Rapture and Tribulation Period

F.            The Second Coming of Christ

G.            The Kingdom Age

H.            The Judgments

I.            The Eternal State

 Blestemul Babelului – Statele și Noua Ordine Mondială

Cum să înțelegi dacă nu ți se explică? Cum să fi de acord sau împotrivă dacă nu știi despre ce este vorba?

Vă propun să aruncăm o privire de ansamblu asupra acestui subiect atât de controversat în vremea noastră: Convergența statelor lumii, prin convingere sau constrângere, în procesul de formare a Noii Ordini Mondiale.

Trebuie să spunem de la început că, omenirea a avut, are și va avea întotdeauna doar două alternative: să existe în ordinea stabilită de Dumnezeu sau ,,să-și facă de cap“, implementând propria ei idee de ordine.

Biblia ne spune că oamenii optează de regulă pentru cea de a doua alternativă. Iată cum s-au desfășurat primii pași ai omenirii care n-a învățat nimic din lecția potopului:

,,Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în ţara Şinear şi au descălecat acolo. Şi au zis unul către altul: „Haidem să facem cărămizi şi să le ardem bine în foc!” Şi cărămida le-a ţinut loc de piatră, iar smoala le-a ţinut loc de var. Şi au mai zis: „Haidem să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului!” 

Domnul S-a coborât să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Şi Domnul a zis: 

„Iată, ei sunt un singur popor şi toţi au aceeaşi limbă, şi iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând. Haidem să Ne coborâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora!” 

Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului, aşa că au încetat să zidească cetatea. De aceea, cetatea a fost numită Babel (încurcătură,  șarpe inelat sau poarta cerului), căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului“ (Gen. 11:1-9).

Noua Ordine Mondială este numirea ,,de cod“ pentru instaurarea unei forme mondiale de guvernământ care să înlocuiască aparenta dezordine de azi a națiunilor. Este un vis milenar pe care omenirea l-a moștenit de la cei din valea Șinear și care mărturisește, așa cum spune și John Milton că omenirea este plecată ,,în căutarea Paradisului pierdut“. Drumul ei nu este însă ordinea stabilită de Dumnezeu, ci o mereu iluzorie și eluzivă Nouă Ordine Mondială, instaurată prin strădaniile proprii.

Sediul celor care urmăresc implementarea Noii Ordini Mondiale se găsește la Bruxell și a fost construit în mod intenționat ca o replică a turnului Babel. Mesajul subliminal este următorul: ,,Vom continua astăzi lucrarea începută atunci !“

1.  Când au apărut unitățile statale ?

Statele au apărut după Turnul Babel, când omenirea a fost împărțită după criteriul lingvistic și s-a răspândit petoată fața pământului. Atunci au apărut “neînțelegerile” între oameni.

Înainte de Babel a fost vremea dictatorilor, cel mai mare dintre ei fiind Nimrod. Acest personaj malefic și-a supus prin forță omenirea de după potop. Pentru cei ce vor să studieze mai mult despre acest personaj, iată cele trei referințe spre cele patru locuri în care apare el în textul Bibliei:

  • Geneza 10:8-11 Cuş a născut şi pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ.  El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului; iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului.” El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad şi Calne, în ţara Şinear. Din ţara aceasta a intrat în Asiria; a zidit Ninive, Rehobot-Ir, Calah şi Resen între Ninive şi Calah; aceasta este cetatea cea mare.
  • 1 Cronici 1:10 Cuş a născut pe Nimrod; el a început să fie puternic pe pământ. 
  • Mica 5:6 Ei vor pustii ţara Asiriei cu sabia şi ţara lui Nimrod cu sabia scoasă din teacă. Ne va izbăvi astfel de asirian când va veni în ţara noastră şi va pătrunde în ţinutul nostru.

Printr-o simetrie istorică, Noua Ordine Mondială urmărește suprimarea existenței statale, unirea omenirii într-o singură “umanitate” și instaurarea unui dictator mondial. Chiar și limbajul este adaptat acestui plan.

De exemplu, Europa nu se mai ghidează după valorile iudeo-creștine (VT și NT), ci implementează valorile “umanismului”. Într-un răspuns dat premierului maghiar, Viktor Orban , care cere ca țara sa să aibe dreptul la pedeapsa cu moartea și să nu primească o cotă de imigranți africani (Potrivit AP, Janos Lazar, șeful de cabinet al premierului Viktor Orban, a spus că este „în afara discuției” ca Ungaria să primească vreo „cotă” de refugiați și va face tot posibilul să blocheze adoptarea eventualului nou sistem la nivelul UE.) (Partidul Popular European (PPE) i-a dat un ultimatum premierului Ungariei, Viktor Orban, avertizând că partidul său, Fidesz, va fi exclus din acest grup politic dacă dezbaterile privind reintroducerea pedepsei cu moartea vor continua.

Hillary Clinton, în calitate de candidat la președenția USA, confruntată cu incompatibilitatea dintre valorile iudeo-creștine pe care a fost întemeiată America și practica pruncuciderilor (avorturi) a declarat: “Biserica va trebui să-și modifice codul etic pentru a se acomoda noilor valori umaniste.”
(In a speech last week, Hillary Clinton lamented that too many women are supposedly denied abortions. The Democratic presidential candidate came under fire for that pro-abortion comment, but she also is drawing widespread condemnation for another remark in the speech. The comment has Hillary Clinton essentially saying that Christians must be forced to change their religious views to accommodate abortions).

2. Ce sunt statele ?

Statele există pentru protejarea și promovarea unei anumite colectivități lingvistice sau ,,de neam“. Sper să nu supăr pe nimeni când afirm că orice ,,patriotism“ este o formă de egoism generalizat. Deviza ,,Dumnezeu, patria și familia“ poate fi foarte repede transformată practic în ,,eu, familia și patria“. În epoca modernă, statul este structura care asigură protejarea bogaților dintr-o țară de intervențiile nedorite ale bogaților dintr-altă țară, întotdeauna bogații alegând în conducerea statului pe aceia care promit că le vor reprezenta cel mai bine interesele. Dacă cei bogați dintr-un stat se îngrijesc ca majoritatea populației să o ducă satisfăcător de bine, toată lumea este fericită. Avem de-a face cu celebrele ,,stări“ ale societății moderne promovate de exemplul britanic: starea întâi sau upper crust sunt cei bogați care produc și beneficiază direct de progresul economic, starea a doua sau clasa de mijloc, care este forța de muncă din procesul economic și starea a treia, cei neajutorați și cei neputincioși, în imperiul britanic ,,oamenii de casă sau servitorii legați de stăpân“.

În ciuda așanumitului ,,contract social“ care ar trebui să existe între conducători și conduși, în interiorul egoismului de grup al patriotismului există o multitudine de egoisme personale. Anticii au observat bine: ,,Homo homini lupus“ (oamenii se poartă între ei ca lupii). Egoismul personal duce la o inevitabilă lege a junglei, în care ,,peștele cel mare îl înghite pe cel mic“. Și aceasta se întâmplă indiferent de sistemul economico-social care există în interiorul fiecărui stat. Adevărul acesta a fost surprins cel mai bine de celebra butadă de pe vremea bancurilor politice: ,,În capitalism este exploatarea omului de către om, iar în socialism este invers“.

3. Cum sunt numite statele în Biblie?

Biblia împarte omenirea în două categorii: Israelul sau poporul lui Dumnezeu și Neamurile. Este suficient să citim psalmul doi ca să ne dăm seama de lucrul acesta.

„Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte?
Împăraţii pământului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând:

„Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!” 

Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei.
Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte şi-i îngrozeşte cu urgia Sa, zicând:

„Totuşi Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, Muntele Meu cel sfânt.”
„Eu voi vesti hotărârea Lui – zice Unsul. Domnul Mi-a zis: ‘Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.
Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire!
Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.” 

Acum dar, împăraţi, purtaţi-vă cu înţelepciune! Luaţi învăţătură, judecătorii pământului!
Slujiţi Domnului cu frică şi bucuraţi-vă, tremurând.
Daţi cinste* Fiului, ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră,

căci mânia Lui este gata să se aprindă!
Ferice de toţi câţi se încred în El!  (Psalm 2:1-12)

În timp ce stabilitatea poporului lui Dumnezeu este realizată prin teocrație și prin ascultarea de legile împărăției, Neamurile se frământă și se vor frământa cât va ține istoria lumii. Tronurile lumii s-au simțit întotdeauna suspect de ,,încorsetați“ de deciziile Tronului ceresc, și au urmărit, urmăresc și vor urmări mereu să se ,,elibereze“ spre a-și forma un nume, o cale și un destin propriu. Este, la scară mai mică, o imitație moștenită de la cel care le inspiră, apostatul Lucifer, numit de apostolul Pavel și ,,dumnezeul veacului acestuia“:

 ,,Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu“ (2 Corinteni 4:3-4).

,,Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării“ (Efeseni 2:1-2).

4. Care este metafora biblică pentru relațiile dintre state ?

Profetic, statele lumii în frământările lor sunt asemănate cu întinderea mișcătoare a valurilor mării. Când vorbește de apariția sistemelor imperiale care domină lumea, Biblia le vede ieșind ,,din mare“, adică tocmai din această frământare internațională, din această continuă instabilitate.

,,Daniel a început şi a zis: „În vedenia mea de noapte, am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe Marea cea Mare. Şi patru fiare mari au ieşit* din mare, deosebite una de alta“ – (Daniel 7:2-3).

,,Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti şi pe capete avea nume de hulă“ (Apocalipsa 13:1).

5. Care este dușmanul modern al statelor ?

Dușmanul tradițional al statelor au fost imperiile. Oricât de mult au încercat ele să desființeze statele naționale, oricâte strămutări de populație au făcut Nebucadnețar și Stalin, statele și națiunile au supraviețuit atacurilor, iar populațiile deplasate temporar s-au întors cu vremea în ,,matca lor strămoșească“.

S-a încercat într-un timp să se înlăture barierele de limbă, crezând că ,,blestemul Babelului se poate anula“. Au luat structuri lingvistice comune, le-au atașat cuvinte de circulație mondială și altele inventate de ,,specialiști“ și li s-a oferit popoarelor limba ,,esperanto“, tradus prin ,,unul care speră“).

(Esperanto (/ˌɛspəˈrnt/[espeˈranto] About this sound listen ) is a constructed international auxiliary language. It is the most widely spoken constructed language in the world. Its name derives from Doktoro Esperanto (“Esperanto” translates as “one who hopes”), the pseudonym under which physician and linguist L. L. Zamenhof published the first book detailing Esperanto, the Unua Libro, on 26 July 1887. Zamenhof’s goal was to create an easy-to-learn, politically neutral language that would transcend nationality and foster peace and international understanding between people with different languages. – Wikipedia)

Dușmanul de astăzi al statelor este această mult trâmbițată ,,Nouă Ordine Mondială“. În spatele ,,ideologilor ei“ mai mult sau mai puțin ,,independenți (ideologii, care nu produc nimic material au înclinat întotdeauna în favoarea celor ce le pune pâinea pe masă), stau astăzi mamuții corporațiilor multinaționale.

Multinaționalele sune forțele care au schimbat deviza ,,Proletari din toate țările, uniți-vă!“ în ,,Bogătași din toate țările, uniți-vă!“. După cum bogătașii din interiorul unui stat cereau protecția autorităților, multinaționalele au nevoie acum de foruri internaționale care să-și întindă autoritatea peste granițele statelor independente. Prin mecanisme bancare și economice, statele sunt atrase ca muștele în plasa unor iluzorii ,,avantaje reciproce“. Tendința este ca mai toate autoritățile statale să fie transferate unor conglomerate superstatale, o bancă mondială, o curte europeană, o organizație NATO, un mecanism euro-atlantic sau transpacific, un ONU. Lanțul nu se strâge așa de ușor și ,,păpușarii“ care trag sforile au nevoie să spulbere încrederea în capacitățile fiecărui stat independent prin inventarea unor ,,crize mondiale“, cum ar fi amenințarea unui al treilea război mondial sau o încălzire globală. Când propaganda a creat oamenilor obsesia pericolului, vor apare foruri de conducere mondială, clădind pe precedentele politice ale Ligii Națiunilor și ale Organizației Națiunilor Unite.

Inspirați de experimentul „creuzetului” american, promotorii Noii Ordini Mondiale încearcă să-l generalizeze dând astfel naștere la tot felul de uniri transnaționale: Statele Unite ale Europei, Statele Unite ale Confederației Ruse sau chiar ale Eurasiei (!).

Sub deviza ,,E Pluribus Unum”, (din mai mulți, unul singur), America a reușit să facă o națiune unitară din imigranți veniți din state de pe toată fața pământului. Oameni de naționalități diferite au format o națiune nouă, cu o identitate de sine stătătoare. Deviza americană este compusă din treisprezece litere, adică exact cât au fost la număr statele americane care au format inițial uniunea. Expresia, în original din paisprezece litere, ex pluribus unum, a fost preluată din scrierile marelui teolog Augustin, care a folosit-o în Confesiunile lui (cartea IV.) c. 397-398 d.Ch.

Este evident însă un „excepționalism american”. Dumnezeu a păstrat acest popor și acest continent pentru un rol distinct in istorie (despre aceasta s-ar cuveni să vorbim mai mult cu altă ocazie). Orice încercare de a imita însă America în altă zonă geografică a pământului este sortită eșecului. Experimentul ,,multiculturalismului”, printr-un proces forțat de acceptare a imigranților a eșuat în Europa, după cum arată tulburările sociale de acolo.

Cartea profetului Daniel ne spune că orice ,,colos imperial universal“, chiar și cel de sub conducerea lui Antichrist, nu va putea anula diferențele inerente dintre naționalitățile statelor componente. Nu se poate desființa blestemul Babelului! Singurele alianțe posibile vor fi ca cele ,,dintre fier și lut“:

,,Va fi o a patra împărăţie, tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă şi rupe totul, şi ea va sfărâma şi va rupe totul, ca fierul care face totul bucăţi. Şi, după cum ai văzut picioarele şi degetele picioarelor parte de lut de olar şi parte de fier, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi împărţită, dar va rămâne în ea ceva din tăria fierului, tocmai aşa cum ai văzut fierul amestecat cu lutul. Şi, după cum degetele de la picioare erau parte de fier şi parte de lut, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi în parte tare şi în parte plăpândă. 

Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omeneşti de căsătorie, dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul.“ (Daniel 2:40-43)

6. Vor dispare statele în Noua Ordine Mondială ?

Fiți liniștiți, nu vor dispare. Oricât ar încerca omenirea să înlăture consecințele blestemului de la Babel, ele vor rămâne cu noi până la vremea finalului. Nici imperiile, nici esperanto, nici multinaționalele, nici scurta domnie a lui Atichrist nu va duce omenirea înapoi în starea ei de unitate primordială. Mesajele profetice sunt clare și categorice în această privință. Statele lumii vor fi pe tabla de șah a istoriei în vremea de dinaintea revenirii lui Christos:

,,Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii şi, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor“ (Mat. 24:6-8).

Statele lumii nu vor dispare pentru că lumea este încă sub blestem. Egoismul de grup al patriotismului și egoismul personal al ,,elitelor“ care conduc din umbră masele populare vor înfrânge orice încercare de pace mondială. Într-una din cele mai categorice verdicte ale Bibliei, care face țăndări orice ,,optimism“ al conducătorilor actuali, profetul Daniel ne comunică existența unui decret divin în această privință:

,,… este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile“ (Daniel 9:26).

Cu adevărat, ,,Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei“.  Providența este ,,mâna lui Dumnezeu în mănușa istoriei“, iar programul după care curge ea este deja făcut ,,mai înainte de întemeierea lumii“.

7. Totuși, când vor dispare statele ?

Nu, omenirea nu este condamnată la infinit.  Refacerea unității ei nu se va realiza prin sforțările proprii. Avanpremiera vremii de unitate a omenirii se realizează acum de toți aceia care trec prin experiența Rusaliilor, inversul evenimentului de la Babel. La Rusalii, oamenii veniți să se închine la Ierusalim din foarte multe state i-au auzit pe apostoli vorbind, în mod supranatural, în limbile lor ,,despre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu“ (Fapte 2:11). Toți cei ce cred în Christos și primesc oferta Lui răscumpărătoare trăiesc astăzi, indiferent de cetățenia lor pământească, o fenomenală apartenență la poporul lui Dumnezeu din toate timpurile:

,,Așa dar voi nu mai sunteți nici străini, nici oaspeți ai casei, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiți pe temelia apostolilor și proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos” (Efeseni 2:19-20).

Unitățile statale exista chiar și pe vremea împărăției viitoare. Iată ce găsim scris în cartea profetului Zaharia, un alt text cu pronunțat caracter apocaliptic:

,,Toţi cei ce vor mai rămâne din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului se vor sui în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, şi să prăznuiască Sărbătoarea Corturilor. Dacă unele din familiile pământului nu vor voi să se suie la Ierusalim ca să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, nu va cădea ploaie peste ele“ (Zaharia 14:7).

Apocalipsa ,,mică“ din Matei 24-25 ne vestește judecata finală a statelor și integrarea omenirii în Împărția lui Dumnezeu:

,,Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor* fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui.  Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: ‘Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii“ (Mat. 25:31-34).

Apocalipsa descrie statele lumii (neamurile) ca mediu din care a ieșit religia apostată:

,,Apoi unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” (Apocalipsa 17:1-2).

Scrisă din perspectivă evreiască, Apocalipsa lasă să se întrevadă harul salvării de care se bucură și se vor mai bucura cei din toate neamurile lumii:

,,După aceea m-am uitat şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini, şi strigau cu glas tare şi ziceau: „Mântuirea* este a Dumnezeului nostru, care** şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” 

Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie şi s-au închinat lui Dumnezeu şi au zis*: „Amin. Ale Dumnezeului nostru să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria în vecii vecilor! Amin.” 

Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine* albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?”
„Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii.” Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie Îşi va întinde* peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 7:9-17).

Apocalipasa ne prezintă oameni din statele lumii părtași parțiali la prerogativele celor din Noul Ierusalim:

,,Cetatea (Noul Ierusalim) n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor“ (Apocalipsa 21:23-26).

Mișcarea actuală de omogenizare și unire a omenirii, cunoscută sub numele de ,,Noua Ordine Mondială“ nu-și va ajunge scopul. După ce își va împlini rolul în pregătirea omenirii pentru venirea lui Antichrist, ea va dispare sub teroarea dictaturii acestui ultim ,,Nimrod“ al istoriei. În felul acesta simetria Bibliei va fi completă, iar ceea ce s-a stricat în Geneza se va repara în Apocalipsa.

Isaia – profetul Împărăției care va veni

(Articol din seria „Biblia profetică“)

Profeții Vechiului testament au avut multe lucruri de spus depre venirea lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu care va instaura împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Isaia este unul din ei. Într-o perioadă de 64 de ani (740-680 î.H.), Isaia a fost purtătorul lui Dumnezeu de cuvânt pe timpul domniei a patru împărăți de la Ierusalim: Ozia (sau Azaria), Iotam, Ahaz și Ezechia. În vremea aceea, Israelul a fost dus în robie, iar împărăția lui Iuda a fost parțial invadată de oștile lui Sanherib, împăratul Asiriei. Cele două evenimente amenințau tragic dispariția Israelului ca stat și spulberarea oricăror speranțe mesianice. În ciuda evidențelor, profetul Isaia vestește apropierea unei împărății mondiale a păcii. El spune că ochii guvernului mondial va îndemna toată suflarea internațională să-și îndrepte atenția spre Ierusalim (Isaia 2:1-4). Nădejdea tuturor va fi ațintită asupra unui „Rob al Domnului” în care se va manifesta un tainic amestec de putere și suferință (Isaia 53; 61:1-3). Ce lmai fascinant pasaj în care Isaia descrie personalitatea și caracterul acestui personaj este acesta:

„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii”.  El va face ca domnia Lui să crească, și o pace fără sfârșit va da scaunului de domnie al lui David și împărăției lui, o va întări și o va sprijini prin judecată și neprihănire, de acum și în veci de veci: iată ce va face râvna Domnului oștirilor” (Isaia 9:6-7).

Acest mesaj al lui Isaia a fost o taină până la venirea lui Isus Hristos. Până atunci, deși a fost clar că Isaia vestește venirea unui lider mondial și a unei inevitabile împărății mondiale în epoca mesianică, n-a fost clar decât după viața, moartea și învierea lui Isus că profetul vorbise de nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu (Ioan 11:27).

Înainte de a ne apleca asupra semnificațiilor ascunse în numele mesianice din pasajul amintit, este bine să spunem câteva cuvinte despre câteva lucruri din text care au putut fi înțelese mai bine numai după cea dintâi venire a lui Hristos.

Nașterea lui Mesia – „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat”.

Din vremea lui Isaia, fiecare mamă din Israel visa să fie mama acestui personaj mesianic. După nașterea lui Isus în ieslea Betleemului a fost clar că fusese vorba nu doar despre nașterea unui lider mondial („un copil ni s-a născut”), ci și despre întruparea Fiului Creatorului în lumea pe care El a creat-o („Un fiu ni s-a dat”). Cele două numiri vorbeau despre umanitatea și divinitatea lui Isus din Nazaret.

Împărăția lui Mesia – „Și domnia va fi pe umărul lui”.

Acestea sunt cuvinte cu încărcătură profetică și practică. Profetic, Isaia a văzut o zi în care acest fiu al lui Israel va purta pe umărul lui greutatea conducerii mondiale. Așa cum am spus, în capitolul doi al cărții sale, Isaia a prezis că în zilele din urmă casa Domnului va domni de la Ierusalim.

„Căci din Sion va ieși Legea, și din Ierusalim cuvântul Domnului. El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; așa încât din săbiile lor își vor făuri fiare de plug, și din sulițele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, și nu vor mai învăța războiul” (Isaia 2:3-4).

Apocalipsa, cea din urmă carte a Bibliei, spune că un înger al lui Dumnezeu va proclama în ziua aceea:

„Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Hristosului Său. Și El va împărăți în vecii vecilor” (Apoc. 11:15).

Practic, cei care și-au plecat deja genunchiul înaintea lui Isus Hristos găsesc o mare mângâiere citind despre ziua aceea de la urmă. Mitologia greacă a născocit un personaj legendar care poartă pe umeri povara globului pământesc. Numele lui este Atlas. Speranța ascunsă în mitologie vorbea despre necesitatea unuia care să facă acest lucru. Isaia ne spune că El există și că El este suficient de puternic ca să o facă. „Umerii lui” care sunt suficienți să poarte poverile tuturor oamenilor, pot astăzi să poarte și povara cu care venim la El fiecare dintre noi.

Caracterul lui Mesia – „Îl vor numi …”.

La evrei, fiecare nume poartă în el un mesaj foarte important. El vestește caracterul celui ce-l poartă și, nu de puține ori, destinul pe care este chemat să-l împlinească.

Iacov („înșelător”) a fost numit așa pentru că fiind cel mai mic dintre doi gemeni i-a furat fratelui său dreptul de întâi născut. Mai târziu, Dumnezeu i-a schimbat numele în Israel, („prințul lui Dumnezeu, cel ce biruiește împreună cu Dumnezeu”).

Naomi(„Plăcută”) a preferat să-și schimbe numele în Mara („amărăciune”) după cele ce i se întâmplaseră în Moab.

Ilie (Eli-Iahu) înseamnă „Domnul este adevăratul Dumnezeu” și și-a împlinit destinul atunci când tot poporul adunat pe muntele Carmel a ajuns la această binecuvântată convingere. Și exemplele ar putea continua la nesfârșit …

Chiar și numele lui Isaia are o însemnătate, „Domnul salvează”. Numele care i s-au dat lui Isus din Nazaret sunt o descriere-caracterizare a Robului-Domnitor venit să rezolve problemele lumii și să așeze pe pământ împărăția lui Dumnezeu. Fie că acceptăm sau nu astăzi acest adevăr, este important să știm că Scriptura cinstește numele lui Isus pentru câteva motive foarte întemeiate.

Este „Numele” în care trebuie să fim mântuiți. „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți” (Fapte 4:12).

Este „Numele” în care trebuie să trăiăscă și să mărturisească fiecare creștin. „ Și orice faceți, cu cuvântul sau cu fapta, să faceți totul în Numele Domnului Isus, și mulțumiți, prin El, lui Dumnezeu Tată”(Col. 3:17).

Este „Numele” în fața căruia, până la urmă, orice genunchi se va pleca. „De aceea, și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult, și I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ, și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Filip. 2:9-11).

Este tragic și evident că încă de la nașterea lui și până acum, mulți nu și-au dat seama de importanța numelui Domnului Isus. Pe atunci i se spunea în batjocoră „fiul tâmplarului” și „copil născut din curvie”. Astăzi oamenii îi folosesc numele ca să înjure. Iată dece este foarte necesar să ne aplecăm cu atenție asupra numelor care i-au fost date cu mai bine de 600 de ani înainte de acest profet extraordinar al împărăției viitoare, Isaia. Unii folosesc alte nume (pseudonime) ca să-și ascundă identitatea. Scriptura folosește mai multe nume pentru Hristos ca să ne ajute să-L înțelegem mai profund și ca să-i putem înțelege mai bine misiunea. Biblia ne pune la dispoziție un strat de descoperiri profetice în criptografia numelor folosite (Apoc. 13:18).

Cele patru nume compuse pe care i le aplică Isaia lui Mesia sunt „descriptive” , funcționând ca niște ferestre înspre caracterul și lucrarea Robului Domnului, fiu al lui Dumnezeu venit să devină fiu al omului. Cele patru nume modelează înțelegerea noastră despre Mesia și calea prin care putem intra într-o relație personală cu El.

Minunat sfetnic

Titulatura înseamnă literal „un sfetnic de minune”. Să ne uităm la cele două părți componente.

Minunat – Cuvântul original „pala” desemnează „ceva neobișnuit, ieșit din comun”. El identifică „un fenomen din afara sferei noastre de cunoaștere, ceva ieșit din legătura naturală dintre cauză și efect, ceva inexplicabil”. Termenul este folosit și în Psalmul 139:6: „O știință atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde”. Isaia declară că venirea Copilului-Fiu va fi o minune. Aceasta este o caracterizare nu numai a ceea ce va face El, ci și a ceea ce va fi El. El însuși va fi cineva care va depăși limita înțelegerii noastre.

Sfetnic – În uzanța timpului, cuvântul era folosit pentru a descrie un împărat care își sfătuiește poporul. Acesta este sensul în care este folosit de profetul Mica: „ Pentru ce strigi tu însă acum așa de tare? N-ai împărat? Nu mai ai sfetnic, de te apucă durerea ca pe o femeie la naștere?” (Mica 4:9).

Mult înainte ca acel Copil să se nască și ca Fiul să ne fie dăruit, Isaia anunță că Dumnezeu va trimite un Sfetnic pentru îndurerații și necăjiții acestei lumi. Ei vor primi de la Ierusalim sfaturi de care au nevoie:

„ … ca să ne învețe căile Lui, și să umblăm pe cărările Lui. Căci din Sion va ieși Legea, și din Ierusalim cuvântul Domnului” (Isaia 2:3).

„Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și de frică de Domnul” (Isaia 11:2).

„Și lucrul acesta vine de la Domnul oștirilor; minunat este planul Lui, și mare este înțelepciunea Lui”(Isaia 28:29).

La numai doisprezece ani, Isus din Nazaret a intrat în Templul de la Ierusalim, a stat de vorbă acolo cu înțelepții poporului și „Toți care-L auzeau rămâneau uimiți de priceperea și răspunsurile Lui” (Luca 2:46-47). Înțelepciunea Lui a fost întotdeauna și peste tot o sursă de uimire și perplexitate: „De unde are El înțelepciunea și minunile acestea?” (Matei 11:54).

Explicându-i lucrarea și misiunea, apostolul Pavel avea să spună mai târziu: „(În El)  în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei” (Col. 2:3).

Dumnezeu cunoaște toate lucrurile și „dintr-o dată“ (instantaneu). El știe sfârșitul unui lucru înainte de începutul lui. Isus Hristos ne sfătuiește după voia lui Dumnezeu. Ce este aceasta? Voia lui Dumnezeu este ceea ce am face și noi de bună voie și cu bucurie dacă am cunoaște toate lucrurile. Biblia ne spune că, la marea judecată, toți oamenii îi vor da dreptate lui Dumnezeu. Acolo vor afla într-adevăr toate lucrurile, dar pentru unii va fi mult … prea târziu.

Dumnezeu tare

Numirea evreiască este „El-Ghibor”, un nume compus și trebuie să-i înțelegem ambele componente.

Dumnezeu – Particula „El” este forma singulară a numelui „Elohim”, Dumnezeu Creatorul. Uneori folosită și pentru a desemna „oameni de seamă sau chiar alți dumnezei” (Ioan 10:34), particula „El” este folosită în Vechiul Testament pentru a-L identifica pe Dumnezeul cel viu și adevărat. Profetul Isaia o folosește astfel: „Căci Egipteanul este om, nu Dumnezeu, și caii lui sunt carne, nu duh. Doar mâna să-Și întindă Domnul, și ocrotitorul se va clătina, iar cel ocrotit va cădea, și vor pieri cu toții” (Isaia 31:3).

Tare – Partea a doua a numelui, Ghibor, înseamnă „putere, tărie, eroism”. Isaia ni-L prezină astfel când zice: „O rămășiță, rămășița lui Iacov, se va întoarce la Dumnezeul cel puternic” (Isaia 10:21). La fel ne vorbește despre Dumnezeu și Moise: „Căci Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeul dumnezeilor, Domnul domnilor, Dumnezeul cel mare, puternic și înfricoșat” (Deut. 10:17). Accentuarea pe care o face acest nume profetic este că Dumnezeu este „eroul nostru, cel mai mare și mai tare decât toți”. Isaia ne spune nu numai că Mesia va avea puterea de la Dumnezeu, dar El va fi chiar Dumnezeul acestei puteri. În altă secțiune a profeției lui, Isaia ne spune și cum se va manifesta această putere dumnezeiască:

„Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vești bune celor nenorociți: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, și prinșilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului, și o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toți cei întristați; să dau celor întristați din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenușă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiți terebinți ai neprihănirii, un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui” (Isaia 61:1-3).

Când a trăit printre noi, Isus din Nazaret și-a însușit această descriere, făcând-o pecetea misiunii Sale (Luca 4:16-21).

Nicodim și-a dat foarte bine seama de aceasta, când I-a spus: „Învățătorule, știm că ești un Învățător, venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el” (Ioan 3:2). Ucenicii Lui și-au dat seama de aceasta (Matei 8:27, 16:16). Maria Magdalena și-a dat seama de aceasta după ce a fost schimbată de puterea Lui (Luca 8:2). Saul din Tars și-a dat și el seama de aceasta (Fapte 9).

Isua a fost El-Ghibor înainte de nașterea Sa din fecioara Maria. Toate lucrurile lui Dumnezeu au fost făcute prin El (Ioan 1:3; Col. 1:16).

Isus a fost El-Ghibor în timpul vieții Sale. A avut putere asupra naturii (Luca 5:1-11), putere asupra bolilor (Matei 9:18-26), putere asupra demonilor (Luca 8:26-39), putere asupra păcatelor (Marcu 2:3-12) și putere asupra morții (1 Cor. 15:1-19).

Puterea Lui a fost publică, așa cum mărturisește Petru la Rusalii: „Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele și lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine știți …” (Fapte 2:22). Ea a fost validarea divinității Lui (Ioan 20:30-31).

Isus Hristos este și astăzi sursa noastră de putere:

„Ci voi veți primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, și până la marginile pământului”(Fapte 1:8).

Apostolul Pavel spune: „Pot totul în Hristos, care mă întărește” (Filip. 4:13).

Aceeași putere ne păzește astăzi și ne păstrează pentru veșnicie: „Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi” (1 Petru 1:5).

Părintele veșniciilor

Acest nume depășește cu mult numele dat lui Avraam, socotit părintele poporului evreu. În limbajul străvechi, expresia „părinte al …” desemna posesia. Satan este „tatăl minciunii”, în sensul că el a fost cel care a denaturat pentru prima dată adevărul.

Este important să remarcăm că în profeția lui Isaia, Mesia este concomitent și „fiu” („un fiu ni s-a datÎ) și „părinte” (Părintele veșniciilor”). El a devenit copil prin întrupare, dar era dintotdeauna părinte (posesor) al veșniciei! Aceasta înseamnă câteva lucruri.

El locuiește și are în posesie eternitatea:

„Căci așa vorbește Cel Prea Înalt a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt. „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie; dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite, și să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57:15).

Numele Lui este veșnic:

„ Numele Lui va dăinui pe vecie: cât soarele îi va ține numele. Cu el se vor binecuvânta unii pe alții, și toate neamurile îl vor numi fericit. Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, singurul care face minuni! Binecuvântat să fie în veci slăvitul Lui Nume! Tot pământul să se umple de slava Lui! Amin!” (Psalm 72:17-19).

El este sursa tuturor lucrurilor:

Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieții. Cel ce va birui, va moșteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, și el va fi fiul Meu” (Apoc. 21:6-7).

Aceste declarații despre eternitatea lui Mesia au câteva implicații importante.

El este preexistent – Așa îl prezintă Moise: „Înainte ca să se fi născut munții, și înainte ca să se fi făcut pământul și lumea, din veșnicie în veșnicie, Tu ești da, Dumnezeu!” (Psalm 90:2).

El este autosuficient – Dumnezeu este cauza necauzată și Creatorul din afara creației. Moise ni-l prezintă așa în numele de „Iehova” (Eu sunt Cel ce sunt) din Exod 3. Dumnezeu există indiferent de creație, în afara ei, întotdeauna egal cu Sine însuși și suficient în Sine însuși.

Există un pasaj fascinant despre viața Domnului Isus care confirmă dumnezeirea Fiului născut în Nazaret. Evanghelistul Ioan ne spune că între El și cei de atunci s-a desfășurat un dialog uimitor, plin de revelații surprinzătoare. Isus pretindea că Dumnezeu este Tatăl Său. Fariseii spuneau că ei sunt fiii lui Avraam. Isus le atrage atenția că dacă ei ar fi fiii lui Avraam ar face și ei faptele lui Avraam. Jigniți, fariseii răspund că măcar ei nu sunt copii născuți din curvie, aluzie transparentă la nașterea „discutabilă” pe care a avut-o El: „Noi nu suntem copii născuți din curvie; avem un singur Tată: pe Dumnezeu” (Ioan 8:41).

Afirmația lor le atrage această declarație uimitoare din partea Lui: „Isus le-a zis: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-ați iubi și pe Mine, căci Eu am ieșit și vin de la Dumnezeu: n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis. Pentru ce nu înțelegeți vorbirea Mea? Pentru ce nu puteți asculta Cuvântul Meu. Voi aveți de tată pe diavolul; și vreți să împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș, și nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Oridecâteori spune o minciună, vorbește din ale lui, căci este mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8:42-44).

Domnul Isus le spune că legătura lor cu Avraam era numai fizică, națională. Din punct de vedere spiritual, ei erau fii ai diavolului.

Ceea ce urmează este și mai interesant:

„Adevărat, adevărat vă spun, că, dacă păzește cineva cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea.“

„Acum“, I-au zis Iudeii, „vedem bine că ai drac; Avraam a murit, proorocii de asemenea au murit, și Tu zici: „Dacă păzește cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea.” Doar n-ai fi Tu mai mare decât părintele nostru Avraam, care a murit? Și decât proorocii, care de asemenea au murit? Cine te crezi Tu că ești?Î

Isus a răspuns: „Dacă Mă slăvesc Eu însumi, slava Mea nu este nimic; Tatăl Meu Mă slăvește, El, despre care voi ziceți că este Dumnezeul vostru și totuși nu-L cunoașteți. Eu Îl cunosc bine, și dacă aș zice că nu-L cunosc, aș fi și Eu un mincinos ca voi. Dar îl cunosc și păzesc Cuvântul Lui.

Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o și s-a bucurat.“

„N-ai nici cincizeci de ani“, I-au zis Iudeii, „și ai văzut pe Avraam!“

Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu” (Ioan 8:51-58).

Este evident că Isus se plasează pe Sine în afara istoriei și spune că                                  Avraam a avut descoperiri profetice despre persoana și lucrarea Lui. Ultima afirmație pare o greșeală gramaticală („înainte să se nască Avraam, Eu sunt“), dar este în fapt o afirmație a existenței Lui în afara sferei spațiu-timp. Dumnezeu nu poate spune: „am fost Eu“, pentru că El nu are trecut și viitor. Prezentul Lui este continuu și permanent. Isus este același ieri, astăzi și în veci (Evrei 13:8). Judecata Lui va fi veșnică (Matei 18:8). Ioan Botezătorul a confirmat și El atemporaneitatea lui Isus: „El este Acela despre care ziceam: „După mine vine un om, care este înaintea mea, căci era înainte de mine” (Ioan 1:30).

Părintele veșniciilor ne primește în brațele Lui cele veșnicie (Deut. 33:27), ne face parte de o mângăiere veșnică (2 Tes. 2:16), lucrează pentru noi cu o putere veșnică (1 Tim. 6:16), domnește peste o împărăție veșnică (2 Petru 2:11), este întotdeauna cu noi (Matei 28:20) ne oferă viața veșnică (Ioan 14:19), împreună cu toate lucrurile ei cu valoare eternă (Matei 6:33).

Domn al păcii

Expresia evreiască este „Shar Shalom” și înseamnă „cel care înlătură toate cauzele de conflict, cel care instaurează pacea“. Profetul Isaia prezintă tema împărăției Lui glorioase. Ea este scopul final al lui Dumnezeu cu oamenii.

Mesia a venit ca să facă pace între Dumnezeu și oameni:

„Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:5).

E a venit să facă pace între oameni:

„El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotără între un mare număr de popoare; așa încât din săbiile lor își vor făuri fiare de plug, și din sulițele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, și nu vor mai învăța războiul” (Isaia 2:4).

El a venit să reașeze„din nou toate lucrurile” într-o împărăție a păcii (Fapte 3:21). Deși n-o vedem acum, această împărăție este nădejdea întregii creații. Așa ne spune apostolul Pavel (Rom. 8:16-23).

Ceva din caracterul de revenire la armonia edenică a împărăției viitoare este dezvăluit într-o altă parte a profeției lui Isaia:

„Lupul și mielul vor paște împreună, leul va mânca paie ca boul, și șarpele se va hrăni cu țărână. Nici un rău, nici o vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt, zice Domnul” (Isaia 11:1-16; 65:25).

Până la instaurarea împărăției viitoare, Domnul păcii poate aduce domnia lui binefăcătoare în inimile credicioșilor.

Pace în încercările vieții:

„ Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14:27).

Pace în procesul de creștere și maturizare:

„Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin; și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tes. 5:23).

Pace în perspectiva victoriei finale:

„Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre” (Rom. 16:20).

Pace în relațiile interumane:

„ … și căutați să păstrați unirea Duhului, prin legătura păcii” (Efes. 4:3).

Pace în mărturisirea creștină:

„Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege” (Gal. 5:22-23).

Nu este de mirare deci că Isaia vede un astfel de Domn al păcii instaurând împărăția pe pământul care o așteaptă de atâția amar de ani:

„Totuși, întunericul nu va împărăți veșnic pe pământul în care acum este necaz. După cum în vremurile trecute a acoperit cu ocară țara lui Zabulon și țara lui Neftali, în vremurile viitoare va acoperi cu slavă ținutul de lângă mare, țara de dincolo de Iordan, Galilea Neamurilor. Poporul, care umbla în întuneric, vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în țara umbrei morții răsare lumina. Tu înmulțești poporul, îi dai mari bucurii, și el se bucură înaintea Ta cum se bucură la seceriș, cum se veselește la împărțirea prăzii. Căci jugul care apăsa asupra lui, toiagul, care-i lovea spinarea, nuiaua celui ce-l asuprea, le-ai sfărâmat, ca în ziua lui Madian. Căci orice încălțăminte purtată în învălmășeala luptei, și orice haină de război tăvălită în sânge, vor fi aruncate în flăcări, ca să fie arse de foc” (Isaia 9:1-5).

Profetul Isaia vestește o vreme a păcii între dușmanii de moarte de astăzi din Orientul Mijlociu:

„În vremea aceea, vor fi cinci cetăți în țara Egiptului, care vor vorbi limba Canaanului și vor jura pe Domnul oștirilor: una din ele se va numi cetatea nimicirii!

Tot în vremea aceea va fi un altar pentru Domnul în țara Egiptului și, la hotar, va fi un stâlp de aducere aminte pentru Domnul.

Acesta va fi pentru Domnul oștirilor un semn și o mărturie în țara Egiptului. Ei vor striga către Domnul din pricina asupritorilor, și El le va trimite un mântuitor și un apărător, care să-i izbăvească.

Atunci Domnul Se va descoperi Egiptenilor și Egiptenii vor cunoaște pe Domnul în ziua aceea. Vor aduce jertfe și daruri de mâncare, vor face juruințe Domnului și le vor împlini.

Astfel, Domnul va lovi pe Egipteni, îi va lovi, dar îi va tămădui. Ei se vor întoarce la Domnul, care-i va asculta, și-i va vindeca.

În aceeași vreme, va fi un drum care va duce din Egipt în Asiria: Asirienii se vor duce în Egipt și Egiptenii în Asiria, și Egiptenii împreună cu Asirienii vor sluji Domnului.

Tot în vremea aceea, Israel va fi al treilea, unit cu Egiptul și cu Asiria, ca o binecuvântare în mijlocul pământului.

Domnul oștirilor îi va binecuvânta și va zice: „Binecuvântat să fie Egiptul, poporul Meu, și Asiria, lucrarea mâinilor Mele, și Israel, moștenirea Mea” (Isaia19:18-25).

Perspectiva profetică a împărăției este prezentă în anunțul îngerului pentru fecioara Maria:

„Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Și iată că vei rămânea însărcinată, și vei naște un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare, și va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; și Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit” (Luca 1:30-33).

Oricine poate vedea că această profeție a rămas deocamdată neîmplinită. Să se fi înșelat îngerul? Să se fi răzgândit Dumnezeu? Nidecum! Programul profetic nu s-a schimbat. Împărăția este deocamdată în viitor. Isus Hristos ne-a învățat să ne rugăm pentru venirea ei:

„Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se Numele Tău, vină Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ” (Mat. 5:9-10). Amin.

Fiii lui Dumnezeu

(Articol din seria „Biblia profetică“)

„Când au început oamenii să se înmulțească pe fața pământului și li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase și din toate și-au luat de neveste pe acelea pe care le-au ales” – Gen. 6:1-2

Pentru a fi numit în categoria „fiilor lui Dumnezeu” trebuie să fii un produs nemijlocit al creației divine. „Ce este născut din carne este carne”. Dumnezeu este Duh și doar „ce este născut din Duh este duh” (Ioan 3:6).

Fiind creat direct de Dumnezeu, Adam are dreptul să fie numit „fiul lui Dumnezeu” (Luca 3:38). Tot așa acum, cei ce sunt „în Hristos”, făcuți părtași naturii divine printr-o „nouă creație” și ajunși să fie „născuți din nou”„de sus” sau „din Dumnezeu” (2 Cor. 5:17; Efes. 2:10), au dreptul să aparțină acestei categorii privilegiate de „copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:13; Rom. 8:14-15; 1 Ioan 3:1).

Pentru toți ceilalți oameni care au trăit vreodată pe pământ, necreați direct de Dumnezeu, ci doar născuți dintr-o altă ființă umană, este valabilă terminologia folosită în Faptele Apostolilor 17:28:  „Suntem din neamul lui …” , unde cuvântul grec este γενοσ (genos), cu semnificație de rudenie sau „gen” originat de Dumnezeu.

Fiind creați direct de Dumnezeu, îngerii au și ei dreptul să fie numiți „fii ai lui Dumnezeu” (Iov. 1:6; 2:1; 38:7; Psalm 29:1; 89:6; Daniel 3:25) și „duhuri” (Psalm 104:4; Evrei 1:7,14).

Această scurtă lămurire ne ajută să interpretăm corect unul din pasajele adeseori controversate și rău înțelese: Geneza 6:1-7. Ființele care sunt numite aici fii de Dumnezeu au fost interpretate uneori ca descendenți din neamul lui Set, singura seminție despre care se presupune că a rămas credincioasă standardelor de morală divină. O astfel de interpretare, deși atrăgătoare, nu este sprijinită de evidențele textului Scripturii. Unul dintre cele mai renumite manuscrise grecești ale traducerilor originalului ebraic, Septuaginta, pune chiar termenul de „îngerii” acolo unde la noi găsim expresia „fiii lui Dumnezeu” !

Incidentul descris în Geneza 6 reprezintă fără îndoială un act de neascultare al îngerilor. Avem de a face cu o categorie de îngeri împotrivitori față de Dumnezeu, care au încercat să-I saboteze planurile. Faptul că o astfel de „cădere” a existat în experiența unora din făpturile îngerești create de Dumnezeu ni se spune lămurit și în versetul 6 al epistolei lui Iuda: „El (Dumnezeu) a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puși în lanțuri veșnice, în întunerec, pe îngerii care nu și-au păstrat vrednicia, ci și-au părăsit locuința.” Termenul οικετεριον (oiketerion) „locuința”, mai apare în Noul Testament doar o singură dată în 2 Corinteni 5:2 și definește un trup spiritual (posibil pentru noi doar după înviere): „Și gemem în cortul acesta, plini de dorința să ne îmbrăcăm peste el cu locașul (οικετεριον) nostru ceresc.”

O altă referință despre „invazia” îngerilor în lumea muritorilor umani ne este dată în 1 Petru 3:20 și 2 Petru 2:4. Fără îndoială, pescarul Petru a învățat despre aceste realități din sfera cerească de la Domnul Isus însuși: „Domnul Isus a înviat în duh, în care S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în așteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au scăpat un număr mic de suflete, și anume opt.”  „Căci dacă n-a cruțat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjurați de întunerec, legați cu lanțuri și păstrați pentru judecată, …”

Rezultatul încrucișării dintre „fiii lui Dumnezeu” și fetele oamenilor a dat naștere pe pământ la un fel de supra-rasă umană, numită în textul ebraic gibor și tradus la noi prin „viteji”, „oameni cu nume” (Gen. 6:4). Deși putem pune în seama acestor făpturi progresul tehnologic extraordinar ilustrat de mărturiile unor vestigii de dinainte de potop, influența genetică și morală asupra rasei umane a fost devastatoare. Un produs secundar a fost apariția „uriașilor”, adevărate ilustrații de alterare genetică folosite de Satan pentru a-i descuraja sau chiar nimici pe purtătorii planului mesianic.

Scopul acestei contaminări drăcești a fost să blocheze planul profetic și întruparea Mântuitorului promis în „sămânța femeii” (Gen. 3:15). Scriptura ne spune că, sub influența îngerilor căzuți: „răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Gen. 6:5). Mai mult, întregul ecosistem planetar a fost alterat: „Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie, … căci orice făptură își stricase calea pe pământ” (Gen. 6:11-12).

Soluția lui Dumnezeu a fost o nimicire totală prin potop și o re-începere a rasei umane, prin familia lui Noe (Gen.6:9). Prin potop, Dumnezeu a distrus (de facto) ceea ce fusese deja distrus (de jure). În original se folosește același cuvânt (sachat) și în Gen. 6:17 și în Gen. 6:11,12.

Relatarea din Geneza 6 nu este decât prima dintr-o serie întreagă de încercări disperate ale Diavolului de a bloca „întruparea” mântuitoare a lui Hristos.

Când Dumnezeu a ales să zdrobească capul șarpelui printr-un descendent din „sămânța femeii” Satan a vrut să infecteze întreaga rasă. Când Dumnezeu a ales familia lui Avraam ca instrument al binecuvântarii lumii, Satan s-a năpustit asupra acestei familii. Când Canaanul a fost ales ca leagăn al dezvoltării poporului ales, „uriașii” au împânzit țara. De două ori, (Gen. 12:10-20 și Gen. 20:1-18) Satan a încercat să alunge familia lui Avraam din Canaan prin intermediul secetei.

A treia oară, seceta i-a dus pe urmașii lui Avraam iarăși în Egipt, iar Satan a încercat să-i nimicească prin uciderea tuturor pruncilor de parte bărbătească (Exod 1:10,15-16).

Când, dintre toți urmașii lui Avraam, Dumnezeu  l-a ales pe David ca seminție regală din care să se nască Mesia, Satan s-a aruncat furibund asupra acestei familii.  Încercarea lui era gata, gata să izbutească pe vremea lui Ioram, Ioahaz, Atalia și Ioas (2 Cronici 21-23).Printr-un joc politic de culise, Satan a căutat să suprime toți membrii familiei davidice. Când a ajuns la tron, obsedat cu posibilitatea unei lovituri de palat, Ioram „a omorât cu sabia pe toți frații săi” (2 Cron. 21:4). Satan a lucrat apoi prin dușmani din afara Israelului. O ceată de egipteni și arabi s-a suit apoi împotriva lui Ioram „și i-au luat fii, nevestele, așa încât nu i-a mai rămas alt fiu decât Ahazia, cel mai tânăr dintre ei” (2 Cron. 21:17). Acest Ahazia s-a născut dintr-o căsătorie a lui Iotam cu Atalia, o strănepoată de a lui Ahab, împăratul regatului de nord. Și prin această mezalianță politică Satan a căutat să producă decadență și distrugere în regatul lui Iuda (2 Cron. 21:3-4). Alianța dintre Iuda și Israel l-a târât pe Ahazia în război și i-a provocat în final moartea (2 Cron. 22:4-9). Căutând să folosească momentul, prin Atalia, Satan a omorât atunci „tot neamul împărătesc al casei lui Iuda” (2 Cron. 22:10). Întreaga promisiune mesianică era în prag să se prăbușească. „Dar Domnul n-a voit să piardă casa lui David, din pricina legământului pe care-l făcuse cu David” (2 Cron. 21:7). „S-a întâmplat că, pe când Atalia îi omora pe toți cei din neamul împărătesc, Ioșebead, fata lui Ioram, nevasta preotului Iehoiada, și sora lui Ahazia, a luat pe Ioas, fiul lui Ahazia, care era doar un prunc în scutece, și l-a ascuns cu doica lui în odaia paturilor” (2 Cron. 22:11-12). Timp de șase ani (simbol numeric al puterii imperfecte a omului), pe tronul din Ierusalim a domnit Atalia, iar în poporul Domnului se întărea pe zi ce trece convingerea că Dumnezeu nu putuse să-și țină legământul făcut cu David. Întreg planul mesianic părea ratat. După acești șase ani, preotul Iehoiada „s-a îmbărbătat”, a mobilizat preoții și Leviții și l-au pus pe tron pe Ioas, așezându-i pe cap cununa împărătească. Cu un împărat în vârstă de șapte ani și cu Atalia pedepsită exemplar, Dumnezeu a răsturnat din nou atacul Diavolului și … planul mesianic a mers mai departe (2 Cron. 23).

Un alt moment de cumpănă a fost în timpul lui Ezechia. Împăratul n-avea nici un fiu moștenitor când a fost de două ori în pericol de moarte; o dată atacat de împăratul Asiriei și a doua oară de chiar solul morții (Isaia 36; 38). El s-a rugat însă Domnului și a supraviețuit celor două atacuri (Psalm 136).

Altădată, în robia Babiloniană, Haman, folosit de Satan, a încercat din nou să-i omoare pe toți copiii lui Israel. Dumnezeu a intervenit însă încă o dată în chip magistral, iar din planurile exterminatoare nu a rămas în picioare decât spânzurătoarea pe care a fost atârnat însuși … Haman.

Când, la plinirea vremii, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, Maria a riscat să fie omorâtă cu pietre ca fecioarele vinovate cu copii din flori (Deut. 24:1). Dumnezeu a intervenit din nou, vorbindu-i lui Iosif în vis și primejdia a fost înlăturată. A urmat apoi, furia drăcească a lui Irod și uciderea pruncilor. Mântuitorul a fost ascuns de Dumnezeu pentru o vreme în Egipt.

Cu prilejul ispitirilor, Diavolul L-a îndemnat pe Isus la un soi de sinucidere, spunându-I să se arunce jos de pe streașina Templului. În Nazaret, Satan i-a întărâtat pe locuitori să-L arunce pe Domnul Isus în prăpastie de pe sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor (Luca 4:29).

Mai târziu, Satan a stârnit în două rânduri furtuni pe mare ca să scufunde corabia în care călătorea Domnul.

În final, Satan a crezut că biruie, atârnându-L pe Fiul lui Dumnezeu pe cruce. Moartea Lui a fost pecetluită de piatra mormântului. A urmat însă învierea glorioasă și lumea văzută, ca și „duhurile din închisoare”, au aflat că „biruința este a Domnului”.

În acest lung șir de atacuri demonice, unirea fiiilor lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, redată în capitolul 6 din Geneza, a fost doar primul episod dintr-o încleștare al cărei punct culminant s-a săvârșit la Calvar și al cărei deznodământ îl așteptăm să se întâmple.

Ca și Ioas altădată, Domnul Isus este acum „întronat” în Casa Domnului, „stă” și „așteaptă” ca vrăjmașii Lui să-I fie făcuți așternut al picioarelor Lui (Evrei 10:12-13), iar anturajul Său a ieșit preoțește pe străzi, ca altădată Iehoiada, să-I anunțe biruința (2 Cron 23:3,13a).

O scurtă notă cu John MacArthur:

Lucifer – Satanah – Diabolos

(Articol din seria „Biblia profetică“)

Biblia plasează facerea omului în atmosfera unui conflict preexistent între Dumnezeu și unul din îngerii creați de El: Lucifer.

Lucifer – (Luceafărul) – este un nume care face aluzie la strălucirea și slava pe care Dumnezeu i-o dăruise acestui înger prin creație. Două pasaje din Vechiul Testament ne descriu ceva din măreția poziției și făpturii lui:

„Așa vorbește Domnul, Dumnezeu: „Ajunsesei la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de desăvârșire și plin de frumusețe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu și erai acoperit de tot felul de pietre scumpe: … ; timpanele și flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. Prin mărimea negoțului tău te-ai umplut de silnicie și ai păcătuit; de accea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu și te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare.”

„Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!  Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.” (Ezec. 28:12-16; Isaia 14:12-14)

În ambele cazuri, descrierile apar pe fundalul unor capete de acuzare enunțate de Dumnezeu împotriva unor lideri ai lumii (împăratul Tirului, în Ezechiel și împăratul Babilonului, în Isaia). Este evident însă că aluziile se adresează „domnului lumii acesteia”, „stăpânitorului acestui veac” (Ioan 12:31;14:30;  Efes. 6:12).

Satanah – (Împotrivitorul) – „Satana” este o transliterare a originalului aramaic. Numele definește poziția antagonistă față de Dumnezeu (1 Petru 5:8).

Diabolos – (Pârâșul, Calomniatorul) – „Diavolul” este o transliterare a originalului grec, ,,diabolos“ (Iov 1,2; Zah. 3:1,2; Apoc. 12:10). Numele arată dușmănia pe care o poartă oamenilor. Îl întâlnim astfel în cartea Iov, unde Satan îl batjocorește pe Iov, pretinzând că purtarea lui bună se datorează doar faptului că îi aduce prosperitate. În întâmplarea cu ispitirea Domnului Isus, Satan Îl batjocorește aruncând îndoială asupra faptului că El este Fiul lui Dumnezeu.

În Noul Testament din limba greacă există un singur ,,diabolos“, Satan însuși. Unele traduceri folosesc acest termen la plural, ,,diavoli“, dar aceasta nu este niciodată corect, pentru că termenul ,,daimonia“ trebuie tradus peste tot prin ,,demoni“. Textul original spune clar că există un singur ,,diabolos“, dar mai mulți ,,daimonia“, un singur diavol și mai mulți demoni.

Din cele trei numiri și din descrierile de mai sus este clar că Lucifer, Satanah, Diabolos nu are nimic comun cu arătarea urâtă, neagră, cu coarne și coadă și cu furca în mână, atât de des întâlnită în tradițiile populare. Arătarea aceea urâtă este un produs al religiilor păgâne din Nordul Europei și a pătruns în creștinism de-a lungul istoriei, ca și alte forme și tradiții păgâne.

Lucifer nu a fost și nu este urât la înfățișare. Prima referință despre el o găsim în Geneza 3, când a ispitit-o pe Eva și a provocat căderea primilor oameni.

Se pare că noi am provocat o mare confuzie când am interpretat un pasaj figurativ în mod literal. Când Biblia spune „Șarpele era mai șiret decât toate fiarele câmpului” textul folosește o metaforă pentru a-l identifica pe Lucifer. Făptura aceea a fost un șarpe propriu zis la fel de puțin cum a fost Dan un „șarpe”, când a primit binecuvântarea de la Iacov (Gen. 49:17). Tot prin metafore, Biblia îl numește pe Irod „vulpe” (Luca 13:32) și pe Iuda „pui de leu”.

Apocalipsa folosește aceeași metaforă pentru Lucifer, numindu-l „șarpele cel vechi” (Apoc. 20:2). Este clar că „cel vechi” este o aluzie la arătarea sa precedentă în grădina Edenului. Faptul că acest Satan L-a ispitit pe Hristos, „ultimul Adam”, ne obligă să credem că tot el a fost și acela care l-a ispitit pe Adamul cel dintâi.

„Mai șiret decât toate fiarele câmpului” este iarăși o traducere nu prea fericită. Originalul folosit pentru „fiarele pământului”, „chai”, trebuie tradus prin „făpturile vii”, la fel cum grecescul „zoe” a fost tradus prin „făpturile vii” în Apoc. 4:6. În felul acesta, primul verset din Geneza 3 se traduce prin: „Șarpele era cea mai șireată dintre toate făpturile vii pe care le făcuse Domnul Dumnezeu”.

Cuvântul aramaic „Nachaș” – „șarpe” – înseamnă și „strălucitor”. Același cuvânt identifica în caldeiană și cuprul sau arama, pentru că strălucea când era lustruit. Îl întâlnim în această dublă semnificație în  2 Regi 18:4: „ … a sfărâmat în bucăți șarpele de aramă, pe care-l făcuse Moise, căci copiii lui Israel arseseră până atunci tămâie înaintea lui; îl numeau „Nehuștan.” În mod asemănător, „seraf” din Isaia 6:2,6 înseamnă în limba originală „cei înfocați”, „plini de strălucire”.  În Numeri 21, când Dumnezeu îi spune lui Moise să facă „șarpele de aramă”, șerpii care-i mușcau pe evrei sunt numiți „înfocați” (Num. 21:6).

În Eden, Lucifer i-a apărut Evei în toată splendoarea strălucirii sale, pentru a ruina rasa umană și pentru a bloca planul divin de restaurare a cosmosului. Pedeapsa rostită împotriva lui este și ea plină de metafore (Gen. 3:14,15).

„Să te târăști pe pântece”, mai mult decât „să cazi cu fața la pământ” este o ilustrare a smeririi și umilinței la care va fi supus, iar „să mănânci țărână” este o expresie care descrie o mare dezamăgire, un semn al înfrângerii (Psalm 72:9). Noi spunem astăzi: „parcă aș avea nisip între dinți”. Ca animal, șarpele nu mănâncă pământ, ci se hrănește cu viețuitoare mici.

Tot așa, „aceasta îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul” vorbește metaforic despre lucrări spirituale cu valoare eternă săvârșite prin înfruntarea dintre Lucifer și Domnul Isus la Calvar.

Departe de a fi un „scaraoțchi” cu coarne și coadă, Lucifer este și astăzi o ființă capabilă să se prefacă „într-un înger de lumină” și în stare să înșele lumea întreagă (2 Cor. 11:14). Frecvența numelui său în conținutul înjurăturilor și blestemelor românești este o dovadă de fascinație obsesivă și, în același timp, o practică foarte periculoasă. Într-un fel, orice înjurătură este o rugăciune adresată diavolului! Biblia ne avertizează drastic împotriva unor astfel de obiceiuri:

„Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului și se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: „Domnul să te mustre!” Aceștia, dimpotrivă, batjocoresc ce nu cunosc și se pierd singuri în ceea ce știu din fire, ca dobitoace fără minte.” (Iuda 9-10).

„Ca niște îndrăzneți și încăpățânați ce sunt, ei nu se tem să batjocorească dregătoriile, pe când îngerii, care sunt mai mari în tărie și putere, nu aduc înaintea Domnului nici o judecată batjocoritoare împotriva lor. Dar aceștia, ca niște dobitoace fără minte, din fire sortite să fie prinse și nimicite, batjocorind ce nu cunosc, vor pieri în însăși stricăciunea lor și își vor lua astfel plata cuvenită pentru nelegiuirea lor” (2 Petru 2:10-13).

Creștinii sunt astăzi păziți de puterea lui Dumnezeu (Rom. 8:31-39; 1 Ioan 5:18) și au asigurată biruința; „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre” (Rom. 16:20). Până atunci, ei trebuie „să fie treji și să vegheze” ca unii care nu sunt în „neștiință despre planurile lui” (2 Cor. 2:11).

Lucifer este instigatorul din conflictul angelic produs în lumea lui Dumnezeu înainte de facerea omului. O treime din îngeri l-au urmat în revolta lui (Apoc. 12:4; Matei 12:24). Milioane de oameni, orbiți de Lucifer ca să nu primească mântuirea oferită prin Hristos, se află și ei în astăzi robia lui Satan și-i vor împărtăși destinul (Matei 25:41). Despre lucrarea lui Lucifer prin Antichrist și despre soarta lui finală puteți citi în: 1 Tesal. 2:1-13;  Apoc.12:7-12; 16:13-16; 19:11-21; 20:1-3, 10.

Cifrul spiritual al cifrelor…

(Articol din seria „Biblia profetică“)

Este îndeobște cunoscut că unele din limbile vechi, ca de exemplu ebraica și latina, folosesc aceleași semne atât pentru litere cât și pentru cifre. În felul acesta, fiecare cuvânt are, pe lângă semnificația literară și o valoare numerică dată de suma tuturor semnelor care îl compun. Știința care se ocupă cu interpretarea spirituală a valorilor numerice a cuvintelor se numește „Gematrie” .

Cititorul atent al Bibliei a observat deja că anumite numere și cuvinte se repetă în pasaje cu semnificații asemănătoare. În afara mult discutatului „666” ca semn al lui Antichrist, celelalte numere și semnificațiile lor spirituale nu sunt prea bine cunoscute creștinilor de astăzi. Iată mai jos o scurtă enumerare a semnificațiilor spirituale înscrise în numerele Bibliei:

UNU. Poartă în el semnificația unității și a originii. Ca regulă generală, prima apariție în textul Scripturii definește semnificația unui anumit termen și-i reglementează interpretările ulterioare. Cifra UNU apare în contextul creației primordiale. În cea dintâi zi, Dumnezeu a făcut lumina. Primele cuvinte ale Bibliei sunt: „La început, Dumnezeu… “ Cifra unu este asociată cu divinitatea, ca sursă, suport și scop unic al întregii creații.

DOI. Este sinonim cu noțiunea de „diferență”. Teritoriul lui „doi” începe acolo unde se sfârșește limita unității. Cifra doi înseamnă conflict, opoziție, dezbinare. În cea de a doua zi a creației, Dumnezeu a „despărțit apele”. În domeniul lui „doi”, similaritățile sunt excepționale și trebuiesc tratate cu tot respectul. De exemplu, la tribunal sau la judecată, când două entități diferite au o poziție comună, mărturia lor este suficientă pentru un verdict, pentru o decizie. Tot așa, avem două urechi, doi ochi, etc.

TREI. Definește echilibrul și suficiența. Trei puncte sunt minimul suficient pentru definirea unui plan geometric sau pentru a face un scaun stabil. Cifra 3 a îmbrăcat foarte repede semnificația „perfecțiunii divine” și a desăvârșirii. În cea de a treia zi a creației, Dumnezeu a făcut să apară lucruri, care împreună cu celelalte lucrări din primele două zile, au completat elementele strict necesare vieții. De fapt, zilele creației merg în serii paralele de câte trei. Ziua a patra, a cincea și a șasea, complectează simetric lucrarea lui Dumnezeu din cea dintâi, cea de a doua și cea de a treia zi (În domeniul Luminii apar „luminătorii”; în spațiul Cerului apar păsările și animalele terestre). Cifra trei este asociată și cu Învierea, căci în cea de a treia zi a ieșit la iveală pământul de sub acoperișul de ape și a dat naștere la belșugul de vegetație, ca un prim salt de la materia moartă la cea vie.

PATRU. Poartă semnificația înfăptuirilor creatoare (3+1) și este întotdeauna asociată cu contextul realizărilor din lumea materială, a realității „de sub soare”. Există 4 Evanghelii care redau viața terestră a Domnului Isus. Sunt patru puncte cardinale (Nord, Sud, Est, Vest). Întreaga aventură a vieții umane a fost așezată de Dumnezeu într-un univers cu patru dimensiuni: lungime, lățime, înălțime și timp.

CINCI. Este cifra Harului (4+1) și multiplicată prin ea însăși duce la 25, care este ,,har peste har“ (Ioan 1:17). Cifra este menționată de 318 în Biblie. Este realitatea pământescului în care apare contribuția factorului divin. Dumnezeu adaugă de la Sine ceea ce lipsește performanțelor și strădaniilor noastre omenești. În limba ebraică, „Ha^areț” (pământul) este un multiplu de patru, în timp ce „Hașamaim” (cerul) este un multiplu de cinci. Cifra 5 este unul din factorii care apar pretutindeni în structura și măsurătorile Cortului Legământului.

Interesant, simbolul harului apare până și în contextul Legii lui Moise! Cele Zece Porunci sunt alcătuite din două serii de câte cinci. Prima reglementează relațiile noastre cu Dumnezeu, iar cea de a doua reglementează relațiile cu semenii noștri.

Harul apare și în domeniul jertfelor, procedee date de Dumnezeu ca intermediar între El și fința căzută în păcat. Există cinci feluri de jertfe: arderea de tot (Lev. 1; 8:18-21; 16:24), pentru păcat (Lev. 4; 16:3 – 22), pentru vină (Leviticus 5:14 – 19; 6:1 – 7; 7:1 – 6), de mîncare (Lev. 2) și de mulțumire (Leviticus 3; 7:11- 34).

Pentateucul lui Moise cuprinde cinci cărți, iar cartea mare a psalmilor este împărțită în cinci colecții individuale: prima este paralelă cu cartea Gemneza (psalmii 1 – 41) și se referă la Paște, la începuturile lui Israel și la inițierea planului de răscumpărare prin Christos. A doua secțiune corespunde cu cartea Exodul (Psalmii 42 – 72), cântă despre Israelul care primește Țara Promisă și prevestește noua creație din Noul Testament. Cea de a treia secțiune corespunde cărții Levitic (psalmii 73 – 89) și agonizează peste distrugerea Templului și a Ierusalimului, trecând dincolo de ele la evenimentele catastrofale din vremea sfârșitului. Cea de a patra secțiune corespunde cărții Numeri (psalmii 90 – 106). Ea sărbătorește profetic domnia de 1.000 de ani a Domnului Isus peste Israelul reunit în țară. Secțiunea a cincea corespunde cărții Deuteronom (psalmii 107 – 150), fiind o colecție de cântări pentru vremurile de ascultare de Dumnezeu și de reașezare a rânduielilor sfinte.

Femeia samariteancă a avut cinci bărbați, răbdată de Dumnezeu și salvată prin Christos. Domnul Isus a hrănit în mod miraculos 5.000 de oameni cu numai 5 pâini, poruncind mulțimii să stea în cete de câte 50. După înviere, Domnul isus s-a arătat prin har la peste 500 de frați deodată (1 Cor. 15:6). Duhul Sfânt a fost trimis prin har în cea de a ,,Cincizecea“ zi. La predica lui Petru s-au botezat 5.000 de oameni.

 

ȘASE. Este cifra Omului. Omul a fost creat în cea de a șasea zi. Numărul șase este cifra căderii, a nedesăvârșirii, a uzurpării (7-1). Dumnezeu i-a poruncit omului să lucreze șase zile din săptămână. Numărul orelor din zi și numărul lunilor din an sunt și ele multiplii ai lui șase. Atalia a uzurpat tronul lui Iuda timp de șase ani. Tiranii care s-au semețit și I s-au împotrivit lui Dumnezeu în istorie au nume cu valoare numerică din familia lui șase: Goliat, Nebucadnețar, Antichrist.

ȘAPTE. Definește superlativul divin în toată splendoarea și desăvârșirea. El este un sigiliu al lucrării Duhului Sfânt. Ca Autor divin al Scripturilor, Duhul Sfânt și-a lăsat imprimat filigramul cifrei șapte în paginile Bibliei, tot așa cum fabricantul de hârtie își pune emblema în structura foii de celuloză. Dumnezeu este Izvorul și Dătătorul vieții și tot ce ține de gestație, incubație, în insecte, păsări, animale și om este reglementat de cifre cu factorul șapte. În creație, cea de a șaptea zi i-a aparținut în întregime lui Dumnezeu. El S-a odihnit în ea, preocupându-se în întregime de Sine. Lumina albă, care ne înlesnește percepția realității înconjurătoare, și care este simbol al dumnezeirii, este compusă, așa cum ne arată și curcubeul, din șapte culori,  (roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo și violet). Este semnificativ că, în aproape toate limbile națiunilor, cifrele care ne vin cel mai rapid în minte sunt cifrele divinității: unu, trei și șapte.

Oamenii de știință onești își dau seama din Biblie că Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii și că această ordine se găsește în creația Sa. În mod logic, rezultă că, dacă Dumnezeu a pus ordine în toată creația Lui, cu atât mai mult El a pus ordine și în Cuvântul Său, Biblia.

+++++

,,Biblia este plină de cifra șapte. Zilele omului pe pământ „se ridică la sunt șaptezeci de ani” (7 x 10). Anatomia spune că, la fiecare șapte ani, întreaga structură a corpului uman se schimbă. Unii fiziologi afirmă că există ceea ce se numește „cele șapte vârste ale omului”.

Diferitele perioade de gestație pentru vietăți sunt, surprinzător, de obicei un multiplu de șapte, fie zile sau săptămâni. Ouăle de viespe, albină, etc. produc larve la șapte jumătăți de zile, iar la alte insecte timpul ecloziunii este de șapte zile întregi. Majoritatea insectelor au nevoie de la 14 (2 x 7) până la 42 (6 x 7) de zile de „gestație”. Pentru mamifere perioada de gestație este după cum urmează:

  • Șoarecele – 21 (3 x 7) zile.
  • Iepurele și șobolanul – 28 (4 x 7) zile.
  • Pisica – 56 (8 x 7) zile.
  • Câinele – 63 (9 x 7) zile.
  • Leul – 98 (14 x 7) zile.
  • Oaia – 147 (21 x 7) zile.

La păsări incubarea are loc, de exemplu:

  • Găina – 21 (3 x 7) zile.
  • Rața – 28 (4 x 7) zile.

La specia umană gestația este de 280 zile (sau 40 x 7).

Mai mult decât atât, omul pare să exemplifice ceea ce am putea numi „principiul de șapte zile”. În diferite boli a șaptea, a paisprezecea, și a douăzeci și una zi sunt critice; în alte boli medicii recomandă perioada de șapte sau 14 jumătăți de zile.

Te laud  sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!” (Psalmul 139:14)

(Traducere și adaptare de Teofil Ciortuz după http://www.cai.org)

OPT. Urmând după desăvârșitul șapte, cifra opt arată un nou început (7+1). Ea poate fi asociată deci cu Învierea și Regenerarea. De fapt, socotind în baza 7, cifra 8 este un nou 1. Această structură se vede din realitățile creației divine: ziua a VIII-a este de fapt cea dintâi zi a unei noi săptămâni; a opta notă muzicală este repetiția celei dintâi (octava). Domnul Isus a înviat în ziua a VIII-a, dăruindu-ne un nou început. De fapt, în Gematrie, valoarea numelui ISUS este 888 (777+111).

NOUĂ. Este cifra asociată cu Judecata și cu Deznodământul. Descompusă fragmentar, cifra 9 este 3×3 sau produsul perfecțiunii divine. Valorile lui nouă și ale multiplilor lui apar în Biblie acolo unde este vorba despre judecată.

ZECE. Această cifră este asociată cu ordinea perfectă. Ea apare după ce a avut loc judecata (9+1). După judecare și deznodământ, ea dă ocazia reașezării unei noi ordini. Toate sunt bune, atâta timp cât stăm în teritoriul lui zece; avem zece degete la mâini și tot zece degete la picioare; ni s-a dat pe Sinai o ordine divină a lumii guvernată de zece porunci.

Sigur că  dincolo de semnificația primelor zece cifre există semnificații și pentru altele: 11 este sinonim cu dezordinea(12-1); 12 este asociat cu guvernarea perfectă (12 luni în anul administrativ, 12 seminții ale lui Israel, 12 ucenici, etc.); 13 este cifra răscoalei, a apostaziei, a dezintegrării (prima ei apariție în textul sacru ilustrează acest lucru (Gen. 14:4) și cea de a doua o confirmă (Gen. 17:25). 13 este al 6-lea număr prim); 40 este cifra ordinii în încercările sau întreprinderile umane (40 de ani în pustie, 40 de zile de post și rugăciune, etc).

Din enumerarea de mai sus se vede clar că există cinci numere perfecte: 1,3,7,10,12. Produsul lor (1x3x7x10x12) ne duce la numărul 2.520 care este cel mai mic multiplu comun al cifrelor de la unu la zece și ilustrează perfecțiunea cronologică (7×360).

Unul din marile merite ale Gematriei este acela că certifică inspirația divină a textului scris. Nu haosul hazardului, nici mintea muritorilor, ci doar desăvârșirea divină putea produce o asemenea armonie a numerelor.

Notă:

Când Daniela, soția mea, mi-a adus cheia de la recepție am zâmbit misterios. Era apartamentul cu numărul „137“. Zâmbetul meu a devenit un hohot de râs când m-am uitat la numărul cabanei, „17“ …

Suntem la Big Bear, o stațiune montană la aflată la 7.000 de picioare altitudine și cam la două ore de condus de casa noastră din Los Angeles. Am fost invitați de clasa „tinerilor căsătoriți“ din biserica noastră la un „retreat“. Suntem în total cam 60 de persoane. Ne-am întâlnit aici și cu Daniel Șarlea, colegul meu de la biserica română baptistă din Colton, care a venit și el împreună cu alte două familii.

Așa cum v-ați dat seama probabil din postul meu anterior, am luat cu mine spre lectură cartea „Armonia universală“ scrisă de Vasilică Moisescu, omul cu care și din cauza căruia a făcut pușcărie tatăl soției mele, Traian Ban.

Și acum, înapoi la motivația zâmbetului meu misterios.

Știam demult că „nu există coincidențe. O așa numită coincidență este o minune mai mică, în care Dumnezeu preferă să rămână anonim“.

Lectura mea mi-a umplut capul cu numere, ecuații și constante divine (numite și universale sau cosmice).  Este șansa mea de a relua legătura cu Moisescu și, prin el, cu numerologia, cabala și ghematria. În limbajul inițiaților, 137 (de fapt 1.3.7) este una din cele mai maiestuase constante divine. Numărul se găsește într-o sumedenie de măsurători și ecuații ale creației. Numărul 17 este și el foarte important, fiind cel de al „șaptelea“ număr prim (1.3.5.7.11.13.17).

Șansa ca numerele locuinței noastre temporare să fie în cordonatele acestor două numere este minimă. Pentru mine, această „coincidență“ este încă o confirmare că sunt acolo unde mă vrea El, împlinind planul faptelor bune pregătit încă din eternitate pentru mine.

Vă dați seama că a trebuit să-i explic lui Daniela starea mea lăuntrică. N-am putut-o face fără să-i spun și ei „pe scurt“ și „pe înțeles“ despre ce am citit în „Armonia universală“.  V-o spun acum și vouă.

Moisescu a înțeles, ca mulți alții înainte de el și mulți după el, că Universul are două căi de comunicare: literele, care redau sunetele și cifrele. Pentru că sunetele sunt și ele rezultatul unor vibrații de anumite frecvențe, și ele au de fapt o valoare numerică (atâtea vibrații pe secundă).

Spațiul poate fi și este exprimat numeric. Timpul poate și este și el exprimat numeric. Iată deci că cea mai fundamentală exprimare a universului spațiu-timp este una „numerică“, cea mai universală și cea mai rațională dintre toate comunicările posibile. Matematica este aceeași în toate limbile și în toate colțurile universului. Ea reprezintă armonia sub care și-a așezat Creatorul planurile Creației, atât materiale, cât și spirituale.

Unele limbi străvechi, ca ebraica și greaca, au preluat această realitate și au ilustrat-o dând „semnelor“ din limbaj o dublă valoare, una fonetică și una numerică. Textele pot fi citite atât ca o înșiruire (grupare) de sunete, cât și ca înșiruire (grupare) de numere. Între semnele scrise pot exista relații care dau sens literar, dar și relații care pot da un sens, o semnificație spirituală. Altfel spus, literele-numere sunt simboluri ale unor comunicări de rang superior, devenind „simboluri“ cu mesaj divin.

Tales, Pitagora și o sumedenie de alți oameni numiți astăzi „matematicieni“, au fost de fapt la vremea lor profeți și preoți, care s-au dedicat descoperirii relațiilor ascunse din arhitectura lumii și comunicării mesajelor înscrise în ea. „Teoremele“ lor au fost și sunt adevăruri universal valabile, relații armonioase așezate de „voia lui Dumnezeu“ în universul care ne înconjoară.

Pentru Moisescu, Biblia poartă atât un mesaj literar-didactic, cât și unul numeric, purtător al unor comunicări care-L vor dovedi în final pe Dumnezeul evreilor drept singurul Mare Arhitect al lumii, Creatorul care stăpânește și călăuzește universul spre împlinirea planurilor Lui eterne.

„Și ce este așa de interesant în cartea asta sau în piramidologie?“, m-a întrebat Daniela.

Important este că piramida ar putea fi (după Moisescu și alții chiar este) un monument unic, lăsat de Dumnezeu pentru cei ce comunică doar rațional, ca o confirmare și o amplificare a Bibliei.

De exemplu, la pagina 166, Moisescu vorbește despre cifra 17:

„Numărul 17 este întâlnit în piramidă în legătură cu noțiunle ei cele mai importante. ..Cifrele 1 și 7 ale lui „17“ sunt alfa și omega ale seriei septimale (numărătoare în baza 7 nu în baza 10). În 10+7 se îmbină sistemul zecimal cu sistemul septimal. … După Flamarion, 1/17 e raportul dintre diametrele soarelui și al stelei mari Sirius, care juca un rol primordial ca regulator în calendarul egiptean. …

Paralaxa solară, adică diametrul pământului văzut din soare, e în medie de 17 grade.

Piramidele situate în vechile orașe mexicane aveau diagonalele orientate după un unghi de 17 grade, cu meridianul locului, ceea ce denotă că străbunii Pieilor Roșii știau de importanța acestui număr.

Poate că din aceleași motive, tronul zeiței Isis avea 17 trepte, în legătură cu fenomenele lunare…

Cuvântul „cosmos“ se repetă de 17 ori în Noul Testament.

Atomul de timp  pentru om este a 17-a parte dintr-o secundă. La o frecvență ce depășește acest număr, senzațile nu mai sunt percepute distincte una de alta. De exemplu, 18 înțepături pe secundă făcute succesiv pe piele se simt ca o singură presiune uniformă; 18 vibrații sonore pe secundă, deși au mici intervale, se aud ca un sunet prelung; 18 imagini cinetice, reprezentând faze succesive de mișcare, dacă trec într-o secundă prin fața ochilor noștri, se percep simultan. Pe această debilitate a retinei omenești se bazează cinematografia. „Atomul de timp“ pentru peștii de pradă e de 1/50 din secundă, pentru melc este ¼, etc. Toate simțurile omenești sunt deci perfect adaptate acestui 17, minim de timp al activității funcțiunilor. Normal, respirăm de 17 ori pe minut, etc.

Dacă pământul s-ar învârti de 17 ori mai repede, s-ar anula gravitația la ecuator, iar dacă ar depăși de 17 ori, obiectele de pe el s-ar desprinde și ar fi aruncate în spațiu.

La Psalmul 83:6-9, se profetizează despre o confederație de 10 inamici care vor să distrugă pe Israel. La v.10-12  se enumără 7 vrăjmași deja distruți de Domnul în trecut, deci în total 17.

La Romani 8:35-37 numărăm tot 10+7 inamici:

„Cine ne va despărți de dragostea lui Hristos? Oare (1) strâmtorarea, (2) întristarea, (3) prigoana, (4) foamea, (5) goliciunea, (6) pericolul, (7) sabia? Sunt încredințat că nici (1) moartea, nici (2) viața, nici (3) îngerii, nici (4) principii, nici (5) cele prezente, nici (6) cele viitoare, nici (7) puterile, nici (8) înălțimea, nici (9) adâncimea, nici (10) o altă creatură nu mă va despărți de dragostea lui Dumnezeu, arătată în Hristos.“ ….

De la respingerea Domnului Isus de către evrei, în anul 30 al răstignirii, până la 1917, când englezii au eliberat Ierusalimul, au trecut 17×111=1887. Integrând și fracțiunile de an avem 1888, numărul lui Isus, adevăratul Eliberator și 1000=cârmuirea divină. La fix 4000 de ani, tot în 1917, însă înainte de era creștină, Avraam a intrat în Palestina!

Din viața lui Iosif (Gen. 37:2) vedem că visele lui Iosif de la 17 ani s-au realizat la maturitate. Să visăm deci la ce e mai sublim, să nu ne mulțumim cu mărunțișuri, când avem un Tată așa bogat. Pe patul morții să putem spune: VIXI= an trăit! Valoarea numerică a lapidarei expresii este … 17.

*************

Acum, că am recitit cartea lui Moisescu, pot spune că o recomand și altora?

Răspunsul nu este unul ușor. Probabil că și da și nu. Ca mai toți „inițiații“, Moisescu scrie încâlcit, amestecând idei care se suprapun unele peste atele. Cine nu l-a cunoscut personal pe Moisescu, așa cu am avut și eu onoarea, cine nu l-a auzit „pe viu“ având astăzi privilegiul de a-i vedea chipul în spatele paginilor lecturate, va avea un mare handicap intelectual.

Oamenii simpli gândesc liniar. Inițiații gândesc armonic, polifonic, simfonic. Noi putem urmări linia melodică a unui singur instrument. Ei pot asculta câteodată, toată orchestra. În mintea lor, când se naște un gând, apar foarte rapid și altele, aflate la terțe, cvinte sau octave armonice.  Deobicei, o asemenea carte trebuie rescrisă de un iscusit în popularizarea științei, adică în exprimarea marilor adevăruri pe înțelesul tuturor.

Când Einstein a fost adus în America, pragmatiștii de aici au vrut să afle dacă se „rentează“ să finanțeze cercetările lui. Ca să afle au pus la cale o călătorie pentru marele savant și un om de știință american. În singurătate, Einstein urma să-i explice omologului american la ce se gândește să facă în domeniul teoriei relativității. Când au revenit printre „pământeni“, finanțatorii au întrebat nerăbdători: „Ei, ce zici? Despre ce este vorba?“ Omul de știință american a spus doar atât: „Singurul lucru pe care vi-l pot spune cu siguranță este că el știe despre ce vorbește. Eu încă nu.“ Și când te gândești că teoria relativității a intrat astăzi în „folclorul mondial“. Câți însă știu cu adevărat despre ce este vorba?

În plus, majoritatea „citim“ litere, dar avem alergie când trebuie să citim numere; ne place rima poeziei, dar când dăm de fracții supraetajate sau de radicale la orice putere ne pierdem buna dispoziție. Moisescu a fost un mare matematician, iar cartea lui a fost prefațată de domnul profesor universitar D. Pompeiu, ilustru matematician, membru al Academiei române. Deci …

Pelerinajul crestin

Pelerinajul, inteles ca si calatorie privata sau colectiva spre un loc sacru, este o forma de cult si devotionala foarte raspandita in religiile antice, practicata si azi cu intensitate. Chiar daca fiecare religie in parte prezinta diferente importante in ceea ce priveste timpul, modalitatea si semnificatia pelerinajului, idea de baza este comuna si scoate in evidenta necesitatea de a vizita locuri considerate ca fiind “locuite” de divinitate, sub diverse forme, obiecte sacre ale unor fondatori de religii, relicve ale sfintilor si martirilor sau chiar unele locuri legate de evenimente particulare.

Epoca religiei

Preotimea efectiv a monopolizat sistemul educational – doar cativa dintre profani erau chiar invatati – si numai ei puteau citi si intelege versiunile latine, grecesti si ebraice in care era scrisa Scriptura. Pornind de la fiecare aspect – si mai presus de toate cand liturghia a fost celebrata de catre un preot – biserica a devenit un factor indispensabil in a realiza contactul dintre Dumnezeu si omenire. Ca rezultat, religia a devenit centrul viefii oamenilor si treptat, preotimea a ajuns sa fie considerata ca persoane superioare – in cel mai bun caz o elita spirituala, iar in cel mai rau caz o casta privilegiata.

Alte referate despre: epoca religieiepoca religiilorepoca religiei -

Aparitia si raspandirea crestinismului

Cu ajutorul lui Pavel au apărut primele comunităţi de creştini printre evrei, dar şi printre greci şi romani. Două acte rituale trebuiau respectate în primul rând pentru a fi considerat creştin : botezul şi împărtăşania.

Biserica a avut de înfruntat problema externă a persecuţiilor (din partea statului roman) şi pe cea internă, a ereziei. Cauzele persecuţiilor romane au fost de mai multe feluri. Mai întâi politice, deoarece creştinii îi erau loiali lui Hristos, iar romanii Cezarului.

Alte referate despre: aparitia si raspandirea crestinismuluiaparitia si raspandirea crestinismului in imperiul roman,informatii despre aparitia si raspandirea crestinismului

John Adams

În următorii trei ani la Philadelphia, Adams a forţat congresul să ia măsuri hotărâte care urmau să separe coloniile de Anglia. El a impus cu succes numirea lui George Washington în calite de comandant al forţelor Coloniale şi creearea unei forţe navale care să concureze supremaţia Angliei pe mare. În comitet şi Congres el a pus bazele principiilor de politică externă şi a ajutat la scrierea rezoluţiilor din 10 mai 1776 care declarau America independentă; de asemenea, a apărat Declaraţia de Independenţă în timpul dezbaterilor din Congres.

Alte referate despre: john adamsjohn adams pe englezajohn adams referat

Inceputurile crestinismului

Acest Dumnezeu bun a facut apoi pentru omenire sacrificiul suprem ; a trimis pe Pamant pe insusi Fiul Sau, care a suferit si a murit in chinuri pentru mantuirea pacatelor omenirii.Acesta este momentul in care apare crestinismul ; existenta printre ei a lui Iisus Hristos, minunile infaptuite de acesta cu ajutorul Tatalui Sau ceresc, viata Lui cea fara de pacat adusa intru totul ofranda omenirii, a adus credinta cea dreapta in sufletele contemporanilor Sai.Iar invatatura crestina va fi raspandita apoi prin apostoli, care se vor sacrifica pe altarul adevaratei credinte, in toata lumea.

Alte referate despre: inceputurile crestinismuluiinceputurile crestinismului in romaniainceputurile crestinismului la roma

Crestinismul

Credinciosii crestini care indeplinesc cu dreapta credinta poruncile lui Dumnezeu se bucura de roadele lucrarii celor sapte daruri ale Duhului Sfant care, dupa marturia Sfantului Apostol Pavel, sunt: dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infrangerea poftelor si curatia (Galateni 5, 22-23).

Primele doua minuni, lucrate de Duhul Sfant in lume dupa Pogorarea Sa in chip de limbi de foc peste Sfintii Apostoli in ziua Cincizecimii, au fost mai intai cea a vorbirii lor in limbi straine, iar cea de a doua, aceea prin care Sfintii Apostoli, oameni simpli si nestiutori de invataturi inalte, s-au umplut de intelepciune duhovniceasca in propovaduirea Sfintei Evanghelii.

Cu toata dragostea, multumitori, crestinii cinstesc sarbatoarea Pogorarii Preasfantului duh rostind o frumoasa cantare, numita tropar: “Bine esti cuvantat, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce preaintelepti pe pescari ai aratat, trimitandu-le lor Duhul Sfant …

Alte referate despre: crestinismulaparitia crestinismuluicrestinismul referat istorie

Patrunderea si dezvoltarea crestinismului

Acest lucru le-a reusit in timpul conflictului lor cu regele Mitridate VI Eupator al Pontului (111-63 i.Hr.), cind, in anii 72-71 i.Hr., aceasta provincie a ajuns pentru prima data in granitele statului roman. Roma a stapinit acum aici numai pina in anul 61 i. Hr., cind populatia bastinasa, satula de opresiune, ajutata de Burebista, regele Daciei (c. 70-44 i.Hr.), intr-o lupta data linga Histria, I-a infrint armata si a scapat de sub stapinirea sa.

Alte referate despre: aparitia si dezvoltarea crestinismuluidezvoltarea crestinismuluidezvoltarea crestinismului pe vremea lui constantin

Originile crestinismului

CRESTINISMUL SI MESAJUL SAU
Nucleul întregii doctrine (doctrina reprezintă pentru creştini totalitatea credinţelor, a ideilor, a regulilor, care definesc o concepţie a omului fata de Dumnezeu, fata de lume si fata de ceilalţi) creştine este Iisus, pe care discipolii săi l-au numit Mesia (Unsul, in greceşte Christos). Născut in Palestina, in anul 5 i. Cr., el a fost răstignit in anul 30 d. Cr. Viata si scurta lui apariţie de Mesia sunt descrise de Evanghelii.

Alte referate despre: originile crestinismuluioriginea crestinismuluioriginea crestinismului la romani

O calatorie spre centrul pamanatului de Jules Verne

Cei trei se apropie de centrul Pamantului rezolvand foarte multe labirinte dificile. Pe parcursul calatoriei, ei descopera o imensa mare subterana unde forte magnetice si electrice produc un fel de aurora boreala care ilumineaza interiorul Planetei Albastre, expeditia devenind mult mai fascinanta. Explorand marea subterana pe o pluta, cei trei calatori intalnesc creaturi mitologice.

Alte referate despre: o calatorie spre centrul pamanatului de jules verneo calatorie spre centrul pamanatului de jules verne rezumatrezumat o calatorie spre centrul pamantului de jules verne

Societatea perfecta – John Kenneth Galbraith

Societatea perfecta – John Kenneth Galbraith
Constatam ca nu traim intr-o era a doctrinei ci una in care deciziile trebuie luate in functie directa de caracteristicile economice si sociale ale cazului in speta – o era a judecatii practice. Societatea perfecta nu impune o negare completa a ideologiei caci aceasta asigura un plan bine definit de actiune ci doar promoveaza o corelatie cu realitatea si ideea ca uneori trebuie renuntat la ideile practic inaplicabile. Esenta societatii perfecte consta in ideea ca fiecare membru trebuie sa aiba dreptul la o existenta multumitoare. In mod evident apar si diferentierile functie de nivelul de pregatire al fiecaruia. Se cere insa asigurarea unui nivel care sa permita ficaruia sa acceada pe o treapta superioara daca doreste acest lucru si poate. Principalul impediment ce sta in calea realizarii acestor deziderate este saracia.

Alte referate despre: societatea perfecta john kenneth galbraithsocietatea perfecta – john kenneth galbraith,societatea perfecta – john kenneth galbraith 01 04 2011

Calatoria in timp

Cilindri masivi rotitori
Prima masina teoretica ar consta într-un corp extrem de dens ce se roteste extrem de repede. Puternica atractie gravitationala ar “târî “ spatiul si timpul în jurul sau în timp ce se roteste.Acest obiect va distorsiona geometria spatiului si trecerea timpului în jurul sau.O nava spatiala ar putea sa treaca prin apropierea acestui corp pe o traiectorie aparent normala pentru echipaj si pentru aparatele de la bord dar ar iesi de partea cealalta în alt timp si, eventual în alt spatiu.

Obiectul necesar acestui efect ar fi echivalentul a 10 stele neutron, fiecare având aceiasi masa ca Soarele într-un volum nu mai mare decât al muntelui Everest, unit de la pol la pol de un cilindru si rotindu-se de doua mii de ori pe secunda. Nu se cunoaste nici un astfel de obiect dar nu este clar nici daca ar putea sa existe ,gravitatia strivindu-l pâna ar lua forma unei sfere si apoi s-ar transforama într-o gaura neagra. Dar pulsarii milisecondici, care sunt …

Alte referate despre: calatoria in timpcalatorie in timp compunerecompunere calatorie in timp

John Cena

2005
Pe 3 aprilie, La WrestleMania 21, Cena l-a învins pe JBL pentru a câştiga titlul WWE.El şi-a modificat centura, facând-o similiară cu cea US. Pe 6 iunie, la RAW,John Cena a devenit primul wrestler selectat în anualul draft lottery, când Eric Bischoff l-a trimis din SmackDown! in RAW. Pe 22 august,Cena l-a învins pe Jericho într-un meci “You’re Fired” pentru centura WWE-ţinând cont de interferenţa lui Bischoff, facându-i un lob low lui Cena.Dupa meci, Kurt Angle a intrat în ring, atacându-l pe Cena.

Alte referate despre: viata lui john cenajohn cenamelodia lui john cena download

Cu ce calatorim – proiect gradinita grupa pregatitoare

Referat despre Cu ce calatorim – proiect gradinita grupa pregatitoare
Activitatea zilei incepe cu Intalnirea de dimineata .
Copiii sunt invitati sa se aseze in semicerc si impreuna cu educatoarea vor recita poezia de salut :,, La gradinita am sosit,Toti copiii au venit,In grup sa ne asezam, Pe musafiri sa-i salutam. A inceput o noua zi Buna dimineata, copii ! “Educatoarea saluta copiii : ,, Buna dimineata, calatorilor ! “ , iar apoi completeaza calendarul naturii. Se precizeaza ziua in care ne aflam (luni), se aminteste ce zi a fost ieri (duminica), ce zi va fi maine (marti), data (17), luna (mai) si anul in care ne aflam (2010). Se schimba jetoanele la calendar.

Alte referate despre: proiecte didactice gradinita grupa pregatitoarefise gradinita grupa pregatitoareproiecte didactice gradinita grupa pregatitoare mijloace de transport

Introducere in stiintele comunicarii-John Fiske

Până a începe capitolul 1 este INTRODUCEREA urmată de subtitrul Ce este comunicarea?. Acest lucru ne spune că în introducere realizatorul cărţii încearcă, din start, să ne informeze despre fenomenul comunicării, acea „activitate umană pe care fiecare dintre noi o poate recunoaşte, însă puţini o pot defini satisfăcător”. De fapt, autorul vrea prin această carte, să înlăture îndoielile care stau în spatele comunicării conform căreia ea nu este un subiect, în sensul academic obişnuit al cuvântului, ci o arie de studii interdisciplinare.

Alte referate despre: introducere in stiintele comunicarii-john fiskereferate introducere in stiinta comunicarii-john fiske,introducere in stiintele comunicarii john fiske

Calatoria in timp

Calatoria în trecut sau în viitor considerata mult timp o tema de science fiction, este acum un subiect de serioase cercetari. Calatoria în timp a fost facuta ,teoretic posibila odata cu teoria relativitatii a lui Einstein.Aceasta se bazeaza pe faptul ca spatiul si timpul nu sunt doua entitati distincte ci se unesc pentru a forma o a patra dimensiune :spatiu-timp.În aceasta dimensiune orice corp calatoreste cu o viteza constanta, viteza lumini.

Alte referate despre: referat despre calatorie in timpcalatorie in timpcalatorie in timp si spatiu

John Keats

Desi doar 25 de ani de viata i-au fost haraziti, acestia au fost niste ani miraculosi, începând cu majoratul acestuia, deoarece a reusit sa se impuna ca poet national, pe drept cuvânt, înfruntând multe dificultati de ordin pecuniar si familial, chiar.

Alte referate despre: john keatsjohn keats endymionjohn keats poems

 

 

Informatii  de la prima editie a Romanian Travel Forum

Fie că sunt turiști, oameni de afaceri sau studenți, străinii au ce vedea în România. Tot ce trebuie să facem este să le oferim servicii de calitate, oferte de divertisment inedite și să-i întâmpinăm, mereu, cu zâmbetul pe buze.Pe scurt, putem miza pe turismul sportiv sau medical, pe promovarea bisericilor fortificate din Transilvania, creșterea industriei evenimentelor ori, pur și simplu, putem să ne uităm mai mult spre cer.

Pe larg, în rândurile următoare: informații interesante, cifre și concluzii de la prima ediție a Romanian Travel Forum, care ne pot deschide ochii asupra turismului autohton, pe care îl putem dezvolta atât pentru străini, cât și pentru noi. Pretențiile au crescut și în rândurile noastre, motiv pentru care dăm iama în străinătate fără să știm ce avem… acasă. Pentru a oferi o experiență plăcută străinilor, cu scopul de a-i face să revină, înainte de toate este important ca noi să ne apreciem țara și să o promovăm ca atare. Să purcedem, deci, la drum, că sunt multe lucruri care de-abia așteaptă să fie spuse și, după puteri, aplicate pentru a transforma România într-o atracție la nivel mondial!

  1. Brașovul este capitala turismului românesc de leisure, consideră Christian Macedonschi, preşedintele Asociaţiei de Promovare şi Dezvoltare Turistică Braşov. Cu mai mult de 200.000 de turiști cazați legal în județ și circa 1,5 milioane în total, anual, din care 25% sunt străini, Brașovul atrage mai ales din prisma obiectivelor turistice. Castelul Bran are în jur de 600.000 turiști/an, Cetatea Râșnovului – peste 200.000 vizitatori anual, dar atracțiile principale ar trebui să fie bisericile fortificate din Transilvania – sunt cele mai multe care s-au păstrat în Europa, în jur de 100, din care 6 suntobiective Unesco (2 chiar în județul Brașov – Prejmer(foto dreapta) și Viscri). De asemenea, turistul poate fi cucerit definitiv de frumusețile patriei dacă se cazează într-un fost conac și ia contact cu gastronomia și tradițiile locale. Un exemplu în acest sens – “Butoiul Sasului“.
  1. Dumitru Graur, preşedintele Asociaţiei Presei Sportive din România, o personalitate cunoscută iubitorilor și telespectatorilor de sport, recomandă să mizăm pe turismul sportiv de competiție (în 2012, Bucureștiul a organizat finala Europa League) sau pe turismul sportiv recreativ (alpinism, escaladă, orientare turistică, yachting, ciclism, rafting, ski fond de promenadă, vânătoare, golf, pescuit sportiv, drumeții s.a.). De reținut: la complexul Cheile Grădiștei, din  Fundata, există singura pistă de biathlon privată din lume! Iar cel mai bun sport pentru minte nu este, așa cum ne-am aștepta, șahul, ci tenisul de masă! Ce spuneți proprietarilor de pensiuni, creați un colț de divertisment unde să se găsească măcar o masă de tenis? :)
  1. Să nu uităm de stațiunile balneare, “perlele turismului românesc de altădată”, având în vedere că60% din rezervele de apă minerală din Europa se află în România, atrage atenția Răzvan Nacea, purtătorul de cuvânt ANAT pe turism medical și director general al Seytour Medical Tourism. Anual, turismul balnear crește cu 30%, dar e rost de mai bine. Străinii sunt deja interesați de turismul medical, dar nu de cel balnear, ci de turismul medical de lux – turismul dentar, oftalmologic și cel al operațiilor estetice. Germani, francezi, italieni au venit deja în România pentru a beneficia de astfel de servicii, cu 40% mai ieftine decât în țara de origine. Per total, turismul medical ar putea fi un motor de relansare a economiei românești și are un potențial de 250 milioane $. Din păcate, deși s-au făcut investiții mari în domeniu, numai 2-3% din cei 2 milioane de turiști străini sunt, momentan, atrași de serviciile autohtone de wellness-spa.
  1. Rudolf Lukavsky, Ataşatul Comercial al Ambasadei Austriei la Bucureşti, ne spune ce ar trebui să facem pentru a dezvolta turismul autohton, pe model austriac:

– dezvoltarea suplimentară a infrastructurii, în afara unităților de cazare

– dezvoltarea unor pachete turistice atractive

– promovarea siturilor culturale și istorice

– promovare consistentă pe site-uri, Youtube și Facebook

– integrarea și întrajutorarea tuturor operatorilor și promotorilor turistici publici și privați

– informații complete despre serviciile turistice private (amplasament, acces, facilități, activități, cazare, costuri, rezervări online etc)

  1. Fotograful Eduard Schneider militează pentru promovarea destinațiilor turistice prin intermediul filmărilor de tip time-lapse (de exemplu, acelea în care subiectele sunt statice, dar norii curg cu viteză deasupra lor) ori cele aeriene, de unde micile defecte nu se mai văd. Câteva exemple: Alba Iulia,Sibiu, Sarmisegetusa Regia. Click, așezați-vă comod și savurați! Dacă imaginile nu vă fac dor să vă redescoperiți țara (sunt sigură de contrariu, totuși :D), gândiți-vă ce impact ar avea asupra unui străin și amintiți-vă vorbele lui Nicolae Iorga: “O călătorie face cât un an de școală!“.
  1. Să ne îndreptăm și spre industria evenimentelor/MICE (Meetings, Incentives, Conferences, Exhibitions/Events). Ioan Mircea Drăghici, Managing Director Est Hospitality Consulting, atrage atenția asupra faptului că, în medie, pentru un hotel, 75% din câștig poate proveni din sectorul MICE. 55% din cazarea bucureșteană se face în hoteluri de 4 și 5 stele, perfecte pentru organizarea de evenimente. Două hoteluri din București s-au declasat VOLUNTAR de la 5 la 4 stele, pentru a profita și mai mult de această industrie, cu focus pe evenimentele farmaceutice. Un turist aduce, în medie, zilnic, la un hotel FĂRĂ sală de conferințe: 40-60€. Dar la un hotel CU sală de conferințe poate aduce peste 80-100€.

Pe același subiect, Radu Cimponeriu, director general CongreExpo Service, promovează și mai mult turismul evenimentelor, cu mare potențial în România, și datorită faptului că nu este încă o destinație obișnuită pentru organizarea evenimentelor, ceea ce poate atrage și mai mult, concomitent cu blazarea pe alte destinații. Acest tip de turism este unul dintre cele mai constante domenii din economia mondială, care a cunoscut fluctuații nesemnificative chiar și în perioadele de criză economică.

Efecte și beneficii ale industriei evenimentelor:

– între 60 și 80% din veniturile unui hotel din București pot proveni din MICE

– număr constant de locuri de muncă permanente și un număr variabil de joburi temporare

– absoarbe forță de muncă cu multiple specializări și nivel de pregătire medie și superioară

– determină dezvoltarea sau îmbunătățirea, pe plan local, a unor “servicii de suport” (servicii bancare, de transport, amenajare urbană și peisagistică etc)

– determină investiții publice sau private care rămân în beneficiul comunității

– necesită un sistem educațional specific

– contacte profesionale și personale care au loc pe durata evenimentelor

– pregătirea profesională realizată pe parcursul diverselor tipuri de reuniuni

– premize de revenire a participanților în calitate de turiști

  1. Dan Anghelescu, directorul general al agenției de turism La Piovra Turista, consideră că putem atrage turiști străini în România prin oferirea și promovarea de structuri de cazare alternative (apartamente în regim hotelier, rulote, corturi, hotel de gheață etc), prin programe specifice de vânătoare sau medicale sau prin destinațiile unice, precum Delta Dunării și mănăstirile din nordul Moldovei. Apartamentele în regim hotelier, care se pare că sunt la mare căutare, sunt o alternativă oferită clienților cu șederi între 5 și 30 de zile, la tarife rezonabile, sunt o alternativă pentru familiile cu copii, oferă căldura și organizarea unei locuințe, oferă posibilitatea interacțiunii cu localnicii și, de obicei, sunt așezate într-o zonă ultracentrală.
  1. Dacă turiștii ar veni să locuiască, temporar, într-un apartament din centru, de ce să nu aibă posibilitatea de a lua masa tot într-o zonă centrală, într-un cadru de Mic Paris? Restaurantul Elisabeta, situat vis-a-vis de Parcul Cișmigiu, pe Bulevardul Elisabeta, datează din 1912 și pune la dispoziția turiștilor meniuri speciale pentru ei (prânz sau cină), cu prețuri pornind de la 35 lei/pers/prânz și de la 72 lei/pers/cină. Iar atmosfera este, pur și simplu, încântătoare!

 

  1. A sosit momentul, căci ne apropiem de final, să ne uităm și spre cer, de unde, la propriu, pot veni turiști și… bani. Dorin Ivaşcu, directorul regional Air Services, nu se uită la zborurile comerciale, ci la zborurile de business și de aviație generală (cele realizate în interes propriu, de divertisment). 15 milioane de astfel de zboruri s-au realizat în Europa, în 2006 și 300.000 de europeni au licențe de pilot privat. Sunt oameni cu mulți bani, care ar putea ateriza pe aerodromurile din țară cu propriile aparate de zbor, putând astfel să ajungă rapid și să lase bani și în zone mai greu accesibile pe alte căi. Din păcate, media europeană este de 1 aerodrom la 1200 kmp, ceea ce înseamnă că în România lipsesc circa 723 de aerodromuri! Un aerodrom costă aproximativ 0,5 milioane €, dar piața are mare potențial și pentru turiștii români. În țară sunt 280 de piloți privați (cam oricine poate să devină, dacă urmează cursul în valoare de 6.500€+TVA), sunt 23 de oameni care au licență pentru pilotajul elicopterelor și 14 pentru zboruri cu balonul. Pe hartă de mai jos vedeți situația din România, de la aeroporturi la aerocluburi și aerodromuri (din care unele sunt autorizate, altele nu). Menționez că, de regulă, zborurile de agrement aterizează pe aerodromuri, pe de o parte, pentru că sunt taxele mult mai mici, iar pe de altă parte pentru a nu aglomera inutil aeroporturile. Din păcate, dacă aterizezi, de nevoie, pe un aerodrom neautorizat, asigurările nu sunt valabile.
  1. La final, iau eu cuvântul, pentru a vă recomanda, încă o dată, să vă vizitați țara, să o cunoașteți, să fiți deschiși în a o descoperi, pentru că de îndrăgostit, vă veți îndrăgosti cu siguranță. Până la promovarea internațională, până la frunza de la Ministerul Turismului, până la investiții, NOI suntem cei care putem promova, cel mai simplu, țara noastră, dar trebuie s-o cunoaștem și să avem mereu un cuvânt bun de spus despre ea. Comportându-ne adecvat când plecăm peste hotare sau primindu-i cum se cuvine pe cei care ajung la noi putem atrage și mai mulți turiști în România, ceea ce, într-un final, ne ajută pe toți. Nu e nevoie de bugete impresionante de publicitate, e de ajuns o vorbă bună și un zâmbet sincer :)

 

10 destinatii din Romania care m-au impresionat, unele pana la lacrimi

La mulți ani, dragi călători români!

Cred că nu mai trebuie să spun, căci îmi tot bat gura de doi ani încoace, dar repet (pentru a nu știu câta oară) că… IUBESC ROMÂNIA! Și nu sunt îndrăgostită de această țară “oarecare” din Europa de Est doar de ziua sa națională, când orașele sunt decorate festiv și miroase a flori proaspete și a curățenie, pe toate străzile principale. O iubesc mereu, căci în fiecare călătorie reușește să mă surprindă. Chiar și atunci când îmi vine s-o strâng de gât și să fug peste mări și țări, pentru că îi sunt recunoscătoare că m-a crescut și mi-a oferit o nouă amintire pe cinste.
Drept mulțumire pentru toate clipele frumoase pe care mi le-ai dăruit, astăzi, de ziua ta, vreau să-ți fac reclamă și te invit să pornești într-o călătorie prin… tine, draga mea Românie. Alături de prietenii mei cititori, promit că o să te simți bine și poate o să fii și tu mirată de cât frumoasă ești, de fapt.
În inedita noastră călătorie ne vom opri în doar 10 locuri, cele care au însemnat ceva mai mult pentru mine decât un punct pe o hartă, cele la care m-aș întoarce oricând, cele unde mi-au dat lacrimile atunci când am reușit să ajung. Bineînțeles, mi-a fost extrem de greu să aleg atât de puține destinații, pentru că tu, România, nu duci lipsă de locuri faine, și mai faine, foarte faine. A trebuit să fiu extrem de subiectivă și tot n-am putut face un Top 10. Așadar, vom poposi în locurile mele preferate din țară, în ordinea în care am trece dacă am porni într-un circuit, cu plecarea și sosirea în București.
Haideți la drum!

1. Mănăstirea-ruină Chiajna

Când am povestit despre dânsa, am numit-o “probabil cea mai frumoasă ruină din România“. Încă nu mi-am schimbat părerea! Pe lângă aspectul ei de o hidoșenie răpitoare, legendele care se învârt în jurul ei, ca niște duhuri, o fac de-a dreptul delicioasă! Mă rog, oi fi eu prea subiectivă, pentru că mereu îmi atrăgea atenția din tren când mergeam spre Craiova sau chiar mai departe, spre Timișoara. Reușeam s-o zăresc doar câteva secunde, dar au fost de ajuns ca să mă facă să-mi doresc să stau lângă ea.

manastirea chiajna

2. Barajul Scropoasa și Cascada 7 Izvoare

Am ales aceste două obiective împreună, pentru că sunt aproximativ vis-a-vis una de alta și chiar nu mă pot hotărî care mi-a plăcut mai mult! Mica depresiune în care sunt “băgate”, la poalele Bucegilor, dar și a munților Leaota, duce pitorescul la extrem. Barajul este mititel, dar pare desprins dintr-un tablou, iar cascada, după părerea mea, ar câștiga orice concurs de “Miss”.

cascada 7 izvoare

3. Ciucaș

Muntele acesta m-a fascinat de mică, nu pentru că ar fi cel mai spectaculos (Retezatul, Apusenii sau Făgărașul l-ar putea întrece ușor în frumusețe), ci pentru că îl vedeam aproape de fiecare dată când plecam sau mergeam spre Brașov, unde s-a născut tatăl meu. Îi vedeam stâncile cu forme inedite, de multe ori înfășurate în ceață, și mi se păreau “wow”. Mi-am dorit să ajung măcar o dată acolo, lângă ele. Deja devenise unul dintre visurile mele și sunt fericită să recunosc că… mi s-a îndeplinit! Nu vă pot spune ce sentiment am avut când am îmbrățișat stâlpul care marca Vârful Ciucaș! Traseul în sine nu fusese prea greu, deși și acum țin foarte bine minte o pantă criminală de la capătul Văii Berii. Dar când îți vezi visul îndeplinit, ești cel mai fericit om din lume!

Te iubesc, Ciucaș, și mereu vei fi o parte din mine!

placa varf ciucas

4. Sinagoga din Brașov

Văzusem sinagoga în repetate rânduri, în timpul multiplelor mele incursiuni prin orașul de sub Tâmpa, dar niciodată n-avusesem ocazia s-o cunosc mai îndeaproape, în interior. Până în ultima zi dininfotripul balnear “Să redescoperim România”, când m-am refugiat pentru câteva minute, singură, în incinta sa primitoare. Era prima dată când vedeam o clădire care strălucea, la propriu! Și când doamna care mi-a facilitat accesul mi-a mărturisit că din Brașov nu a fost deportat nici măcar un evreu și nici nu a fost nimeni omorât, am fost profund impresionată. Când părăseam sinagoga, cu mare regret, aveam lacrimi în ochi… De fericire, că făcusem cunoștință cu un măreț lăcaș de cult…

sinagoga brasov

5. Vulcanul de la Racoș, județul Brașov

Când am ajuns aici (din păcate, doar o singură dată până acum) am exclamat: “Ăsta e locul meu preferat din România!“. Ce părere am acum? Cam aceeași:D Mi-a plăcut atât de tare aici încât am avut emoții foarte puternice urcând dealul până la buza vulcanului, și nu din cauza efortului:P Iar când am ajuns pe marginea conului și am privit în jur, m-a luat amețeala, și nu din cauza răului de înălțime, ci… pentru că era prea frumos ca să fie real! Dacă stau bine să mă gândesc, oare imaginea asta nu e doar în imaginația mea?:D Nu-mi rămâne decât să te invit să mergi și tu la el ca să-mi spui dacă am visat sau chiar e aievea.

vulcan racos

6. Tinovul Mohoș, județul Harghita

Nu cred că ar exista vreun om pe această planetă căruia să nu-i placă acest loc odată ce l-a vizitat!Ceea ce la prima vedere pare un simplu lac, cu turbăria din jurul său, este, la o privire mai atentă și la o ascultare activă a indicațiilor ghidului, un… un… un… VULCAN! Și tu te afli în mijlocul lui! Ups!

Eh, asta DA senzație, să plutești deasupra unui vulcan! Cum să nu mă îndrăgostesc de acest loc?

tinovul mohos

7. Bisericuța din Cisnădioara, județul Sibiu

biserica cisnadioara

Nu pot spune că e cea mai frumoasă biserică din țară, dar ocupă un loc aparte în cufărul meu cu amintiri, căci pe măsură ce o cunoșteam mai mult, ajungeam s-o iubesc din ce în ce mai tare. De unde atâta dragoste special pentru această mică necunoscută sibiană? Din prea multă pasiune pentru Ordinul Cavalerilor Templieri. Ce legătură cred eu că există între cele două? Te las să (re)descoperi în articolul pe care i l-am dedicat.

8. Castelul din Arcalia, județul Bistrița-Năsăud

castel arcalia

Cititorii mei fideli știu deja că acesta este castelul meu preferat din România. Da, nu e Branul, nu e Peleșul și nici al Huniazilor. Este Arcalia, un nume care nu spune nimic majorității românilor. Și totuși, într-o comună aparent banală din nordul țării, s-a nimerit să existe această minunăție de “turtă dulce”. Am aflat de dânsul întâmplător, pe internet, dar în momentul în care i-am văzut turnulețele, mi-am zis că trebuie NEAPĂRAT să-l văd în realitate. Mă gândeam că nu e în România și cine știe când voi ajunge pe meleaguri poate prea îndepărtate, dar când am citit că e la noi în țară, am căscat gura maaaare și n-am mai avut stare până n-am pășit în fața lui.

L-am privit de aproape în două dăți și sunt sigură că nu mă voi sătura vreodată de el! Mi-e foarte ciudă că e așa de departe de București!!!

9. Biserica de piatră din Densuș, județul Hunedoara

Sincer, nu știu cum de n-am povestit de ea până acum. Rușine să-mi fie! Rușine, mai zic o dată! Pentru că acest drăguț lăcaș de cult s-ar putea să fie cea mai veche biserică din Europa! Și aici cred că l-am cucerit, definitiv, pe Ionuț, pentru că este singurul obiectiv din țară unde chiar l-am văzut pe dragul meu partener de năzbâtii că deschide gura larg și e pur și simplu uluit. Eu îl adusesem aici și, deși era sceptic la ideea de a vizita o biserică (ca oricare alta, nu?:D), când a dat cu ochii de ea, s-a îndrăgostit în 0,00001 secunde! Apoi s-a uitat la mine…

Mie mi se pare atât de frumoasă încât nu pot găsi cuvinte îndeajuns de mari ca s-o reprezinte în totalitate. Și o iubesc!

biserica densus

(sursa foto, credit: Lucian Ilica)

10. Cheile Corcoaiei

La prima vedere, par două valuri care s-au oprit într-un veșnic duel, rămase pe vecie față-n față fără să reușească să se înfrunte. Sau, dacă ne punem și mai mult la lucru imaginația, explorarea lor ne-ar duce prin burta unui ditamai balaurul, ceea ce nu e prea departe de legenda locului.

Le-am descoperit, întâmplător, pe internet și a fost dragoste la prima vedere. Nu mai văzusem chei atât de interesante! Evident, mi-am dorit să ajung imediat. Din păcate, a trecut prea mult timp până să reușesc să fac cunoștință cu ele, dar întâlnirea a avut loc, până la urmă, în prima săptămână a acestui an. Presimțeam că în momentul în care o să le văd, din prea multă dorință, o să-mi dea lacrimile, dar m-am înșelat cu… câteva minute. Am plâns, într-adevăr, dar la plecare, când am aruncat o ultimă privire spre cheile mele favorite… Ah… ce dor îmi e de ele!

cheile corcoaiei cerna sat
Plus 5 locuri care ar fi meritat și nu știu cum de n-au mai intrat în top:
Pentru că eu mă atașez prea tare de unele locuri și presimt că le-am nedreptățit pe altele, i-am rugat pe părinții mei, dar și pe partenerul meu în mai toate călătoriile, Ionuț, să-mi spună care sunt favoritele lor din România. După cum mă așteptam, nici ei nu s-au putut hotărî la doar 10 locuri, așa că am făcut o concesie: le-am permis să mai adauge într-o listă opțională maxim 5 destinații. Iată ce a ieșit:

– destinațiile sunt în ordine aleatoare-

Preferințele lui Ionuț:
2. Densuș
Preferințele matelotului Nicu aka tata:
1. Delta Dunării – Plaja din Sulina
2. Peștera Șugo
3. Plaja de nudiști din Costinești :D
5. Peștera Muierii
8. Frumoasa, județul Harghita
10. Răchițele – Beliș
Opțional: Biserica de lemn din Surdești, Lapiezurile de la Ponoare, Valea Gârcinului, Gârâna-Trei Ape, Pasul Rotunda
Preferințele Ginei aka mama:
4. Lacul Lala Mare
5. Cheile Nerei
6. Ceahlău – Panaghia

3 -Care sunt obiectivele Unesco ale Romaniei?

România este o țară minunată, cu peisaje pe care nu le uiți niciodată, oameni la care te vei gândi mereu, sute de castele, un litoral – bun, rău, există! -, orașe sclipitoare și zeci de unicate europene sau mondiale. Însă, România are “doar” 32 de obiective înscrise în patrimoniul mondial Unesco și alte câteva pe o listă tentativă.
Nu știu câți dintre noi le cunoaștem, mulți am putea fi surprinși de unele alegeri, dar cred că e timpul să le aflăm acum și să le avem în minte pentru viitoarele călătorii în extraordinara noastră țară. Fiți cu băgare de seamă pe unde vă vor purta pașii în privința falselor obiective Unesco. DOAR cele de mai jos sunt, oficial, monumentele/locurile care pot purta, astăzi, cu mândrie acest simbol:
simbol unesco
sursa foto

Cele 32 obiective Unesco din România, împărțite în 7 categorii:
 
1. Biserici din Moldova
2. Cetăți dacice din Munții Orăștiei 
 
 
 
5. Satele cu biserici fortificate ale Transilvaniei
 
6. Bisericile de lemn din Maramureș
a) Bârsana – a nu se confunda cu Mănăstirea Bârsana
c) Ieud
~
 
Lista tentativă de includere pe lista monumentelor Unesco:
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
10. Situl paleontologic Sânpetru (Geoparcul dinozaurilor din județul Hunedoara)
 
11. Codrul secular din satul Slătioara, Munții Rărău (singura rezervație de acest tip din România și a doua ca mărime din Europa, după Germania)
 
 
 
După cum se observă, NU toate bisericile din Moldova și Bucovina sunt protejate de însemnele Unesco, indiferent cât de frumoase și pline de istorie ar fi. O notabilă absență – Mănăstirea Putna. Aceeași situație și în Transilvania – sunt peste 100 de sate cu biserici fortificate, însă numai 7 dintre ele au onoarea de a se lăuda cu monumente Unesco. De asemenea, doar cetatea Sarmisegetusa Regia, cea din munte, de la înălțime, este înscrisă în Unesco, nu și cea din vale, Ulpia Traiana Sarmisegetusa.

4- Unicat in Romania: Cascada termala de la Toplita

Dacă treci cu trenul prin Toplița, județul Harghita, dinspre Miercurea Ciuc în direcția Târgu Mureș, ai face bine să nu te uiți pe geam. Pentru că, cu puțin timp înainte de a ajunge în gară, vei zări ceva pe geam care te va face să-ți pară rău că nu poți coborî. Dacă vii cu mașina în oraș, o să blestemi drumul infect care te duce spre acea minunăție și vei fi pe punctul de a renunța.
Indiferent cum ajungi în Toplița, trebuie musai să-ți faci drum până aici și să te îndrepți spre obiectivul unic în RomâniaCascada cu apă termală!
cascada termala toplita

Imediat cum te apropii de ea, pe lângă înfățișarea extrem de interesantă, simți că ceva este în neregulă. Te-a lovit un val de căldură subită. Nu din cauza emoțiilor, ci… chiar cascada emană o boare încântătoare, apa care-i curge pe chipul desăvârșit păstrând o temperatură constantă, indiferent de anotimp, de 26-28 grade Celsius! Ai în față o minune a naturii, cum nu mai există alta pe întreg teritoriul românesc, o cascadă cu apă termală! Pe deasupra, își mai schimbă înfățișarea, când este albă, când se întunecă, devenind brună, starea schimbătoare datorându-se curgerii peste roci de travertin.Dacă reușești, cumva, să-i întorci spatele, vei fi din nou copleșit de larga deschidere spre oraș, liniștitul peisaj și Munții Călimani care se proiectează deasupra blocurilor, atât de aproape.
cascada termala toplita cascada termala toplita cascada termala toplita
cascada termala toplita cascada termala toplita cascada termala toplita
cascada termala toplita panorama toplita cascada termala toplita
cascada termala toplita cascada termala toplita cascada termala toplita
panorama toplita cascada termala toplita cascada termala toplita
cascada termala toplita



Cum ajungi?

Din centrul orașului (unde se află Parcul Central și Casa de Cultură) pornește strada Nicolae Bălcescu. Se recunoaște ușor după blocurile extrem de colorate. Mergând pe ea, se trece peste Mureș și calea ferată, urmându-se apoi spre stânga indicatorul spre stațiunea Bradul. După 150 m, strada asfaltată dă să urce, iar una de pământ o ia în jos, pe lângă calea ferată. Din păcate, trebuie urmat drumul prost, dar după circa 200 m, pe dreapta, se ajunge la cascadă, care te face să uiți de tot, chiar și de drumul dezastruos!

5-Un capitol din Romania celebra: Lacul Rosu – Cheile si Barajul Bicaz

Între Gheorgheni și Piatra Neamț se desfășoară 3 obiective turistice care nu mai au nevoie de nicio prezentare. Harghita și Neamț posedă unele dintre cele mai faimoase locuri ale României, de care sunt sigură că localnicii deja s-au plictisit, dar unde turiștii privesc fascinați, pozează fără număr și se bucură nespus, chiar dacă nu se află în premieră pe aceste meleaguri.
De la o tragedie la alta, turiștii fac parte din peisaj, integrându-se în el. Nici în a doua zi de Paște din 2014, Lacul Roșu, Cheile Bicazului și Barajul Bicaz nu fuseseră uitate și lăsate să se odihnească. Nici nu sosise ora prânzului când m-am întors la ele, că deja zeci de comerciați încheiaseră primele vânzări și turiștii răsăriseră printre stânci, copaci și ape.
lacul rosu cheile bicaz baraj

Despre Lacul Roșu am scris aici, despre Chei acilea, iar despre Baraj – în povestea aceasta. Nu cred că mai are sens să insist. Dacă n-ați fost vreodată aici, sigur vă doriți să ajungeți. Eu nu mai pot acum decât să vă fac și mai mare poftă. Iertați-mă, dar nu degeaba sunt locurile acestea atât de cunoscute!
Vă invit la o plimbare virtuală pe malul lacului devenit frumos în urma unor posibile drame, printre stâncile impresionante pe unde ai impresia că nu vei reuși niciodată să treci și deasupra unui baraj – parte constitutivă a unei priveliști atrăgătoare – clădit cu prețul de vieți omenești.
Lacul Roșu
barci lacul rosu ponton lacul rosu ponton lacul rosu peisaj lacul rosu

peisaj lacul rosu

barci lacul rosu

Cheile Bicazului
cheile bicazului aprilie 2014 cheile bicazului aprilie 2014 suveniruri cheile bicazului aprilie 2014 suveniruri cheile bicazului aprilie 2014
cheile bicazului aprilie 2014 cheile bicazului aprilie 2014 cheile bicazului aprilie 2014 cheile bicazului aprilie 2014
cheile bicazului aprilie 2014 cheile bicazului aprilie 2014 cheile bicazului aprilie 2014 cheile bicazului aprilie 2014

cheile bicazului aprilie 2014

cheile bicazului aprilie 2014

Barajul Bicaz
barajul bicaz lacul bicaz 2014 lacul bicaz 2014 peisaj barajul bicaz
barajul bicaz

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*