Intrarea lui Isus în Ierusalim a fost un eveniment istoric consemnat de evanghelişti şi dezbătut în multe rânduri. Diferitele semnificaţii ale evenimentului au atras atenţia istoricilor şi teologilor de-a lungul timpului.

Semnificaţia profetică. Intrarea lui Isus în Ierusalim este împlinirea unor profeţii ale Vechiului Testament.

Zaharia 9:9 „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar…” Această profeţie este o imagine plastică exactă a ceea ce s-a întâmplat în ziua intrării lui Isus în Ierusalim. Sunt profeţite (1) entuziasmul şi exuberanţa poporului din Ierusalim, (2) măgarul, animalul de povară, pe care nu a încălecat nimeni înaintea lui Hristos şi (3) faptul că El este primit ca Rege „neprihănit şi biruitor”.

O altă profeţie relevantă este Daniel 9:24-26: „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale cele sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea sfântului sfinţilor. Să ştii dar, şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic.”

Daniel profeţeşte pentru poporul Israel o istorie de „70 de săptămâni”. O „săptămână” este interpretată, de majoritatea teologilor biblici, ca reprezentând 7 ani. Făcând un calcul simplu, Daniel priveşte panoramic şi profetic viitorul lui Israel, care se întinde pe o perioadă de 490 de ani. Această perioadă este împărţită în două grupe: „69 de săptămâni şi săptămâna a 70-a.” Prima perioadă de „69 de săptămâni” (69×7=483 de ani) se întinde de la „darea poruncii” – decretului lui Cir (14 Martie 445 î.H.) – până la moartea lui Mesia („Unsul va fi stârpit”). În socotelile profetice se vorbeşte despre ani solari de câte 360 de zile, şi dacă se fac socotelile de rigoare se ajunge exact la ziua în care a intrat Domnul Isus în Ierusalim.[1] Evanghelistul Luca ne spune că evenimentele relatate de el se întâmplau în timpul „domniei lui Tiberiu Cezar.”[2] Ştiind că Tiberiu şi-a început domnia la 19 august, anul 14 d.H., ajungem cu socoteala la anul 29 d.H., sau exact 483 de ani de la „porunca pentru zidirea din nou a Ierusalimului.”

În confruntările lui Isus cu liderii religioşi ai vremii, foloseşte, în mod deliberat, un limbaj confuz prin care învăluia în obscuritate anumite afirmaţii pe care le făcea despre Sine. De multe ori Isus vorbea despre „ceasul care nu a venit încă.” Era vorba de „ceasul profetic” al împlinirilor mesianice.[3] În repetate rânduri Isus le-a interzis ucenicilor să nu spună nimănui despre divinitatea Sa, dar în Ziua Floriilor a primit slava mulţimilor care L-au primit ca pe Mesia. Când Fariseii au protestat, invocând blasfemia şi teama de represaliile romanilor, Domnul Isus le-a răspuns: „Aceasta este ziua! (este ceasul!)” „Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga în locul lor.”[4]

Ierusalimul trăia împlinirea unei profeţii şi se comporta conform acesteia, dar nu era conştient de semnificaţia crucială a acelei zile. „Dacă ai fi cunoscut măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi… pentru că n-ai cunoscut vremea (ceasul) în care ai fost cercetată.”[5]

Să rezumăm profeţia lui Daniel şi semnificaţiile ei:

• 70 de săptămâni – întreaga istorie profetică a Israelului (490 de ani).
• 69 de săptămâni – perioada dintre decretul lui Cir până la Mesia (483 de ani).
• Primele 7 săptămâni din cele 69 – perioada de rezidire a Ierusalimului (49 de ani).
• 62 de săptămâni din cele 69 – perioada cât Ierusalimul va rămânea reconstruit (434 de ani).
• Între săptămâna 69 şi 70 se întinde „vremea Bisericii”, „taina ţinută ascunsă de veacuri”, nedescoperită celor din Israel (Efeseni 3:2-13). Profeţii Vechiului Testament au văzut prin Duhul profetic întreaga istorie a lui Mesia, prima Lui venire, a doua Lui venire, însă nu au văzut Biserica.[6]
• Săptămâna 70 – ultima săptămână în care apare Antihristul. Acesta face un legământ de 7 ani cu Ierusalimul şi le înlesneşte evreilor reconstruirea Templului. La jumătatea acestei perioade, rupe pactul şi în Templul reconstruit din Ierusalim se proclamă drept Dumnezeu, şi îşi dezlănţuie deciziile despotice şi samavolnice ale guvernării lui.

Un alt text care profeţeşte intrarea lui Isus în Ierusalim este Isaia 52. De fapt, cele trei capitole din Isaia: 52, 53 şi 54, trebuie interpretate împreună ca o imagine profetică a ultimei săptămâni din viaţa pământească a lui Isus Hristos. Isaia 52 este o profeţie a intrării lui Isus în Ierusalim. Isaia 53 este o profeţie a suferinţelor „Robului Domnului”, care culminează cu moartea Sa pe cruce. Isaia 54 este o profeţie a beneficiilor aduse de biruinţa Robului Domnului, moştenirea pentru cei ce cred în El, robii Domnului.

Isaia 52, pe lângă semnificaţia profetică, are şi o semnificaţie practică. Intrarea lui Isus în Ierusalim este un eveniment istoric, singular, cu semnificaţiile şi implicaţiile imanente lui, dar prin iluminarea Duhului Sfânt el devine un eveniment episodic şi actual. Isus a intrat în Ierusalim pentru a îndeplini voia desăvârşită a Tatălui, iar acum vrea să intre ca Domn al Bisericii Sale.

Sunt trei tipuri de biserică şi, implicit, trei tipuri de credincioşi.

Biserica „Laodicea”. „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine.” (Apocalipsa 3:20) Aceste cuvinte sunt adresate unei biserici, nu celor necredincioşi. În bunătatea Lui, Hristos îi mai dă o făgăduinţă bisericii din Laodicea, aceea a întoarcerii Sale în mijlocul lor, dacă aceştia se pocăiesc şi se înflăcărează faţă de lucrarea Lui. Această făgăduinţă este adresată întregii biserici, dar, de ea, beneficiază doar cel care „aude glasul Lui”. Automulţumirea şi autosatisfacţia poate conduce la inconştienţă spirituală, ignoranţă şi împietrire. Această biserică şi-a pierdut sensibilitatea spirituală de a „auzi bătaia în uşă”. Cea mai groaznică stare spirituală este să „nu şti” că „eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol”. Creştinul laodicean nu simte nevoia progresului (ticălos), el este inconştient de nevoile lui (nenorocit, sărac), nu este capabil să se evalueze (orb) şi nu are ruşine (gol).

Totuşi, în Laodicea pot exista şi credincioşi care se pot bucura de promisiunea lui Hristos. Adevărul este că oricât de căzută ar fi o biserică sau un om, Dumnezeu doreşte să se întoarcă în viaţa lor şi să facă un ospăţ al părtăşiei spirituale, pentru că El Se întronează într-un loc unde a domnit haosul şi indecizia. Restaurarea Lui este mai mare decât căderea noastră.

Biserica „Efes”. „Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta…dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi…” (Apocalipsa 2:3-5) Biserica „Efes” este tipul de biserică în care Isus este primit cu bucurie, lăudat, adorat…, însă doar pentru o perioadă scurtă. Ei se aseamănă cu sportivul care sprintează la un maraton cu viteza necesară cursei de 100 de metri, iar după debut nu rămâne din efortul lui decât amintirea că, pentru câteva clipe, a fost în fruntea plutonului. Au un start extraordinar, dar nu reuşesc să finalizeze; se pierd pe undeva, în timpul cursei. Asemenea Ierusalimului, care L-a recunoscut pe Isus drept Mesia doar pentru o singură zi, biserica Efes Îl întronează pe Hristos o perioadă scurtă după care uită totul, parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Biserica „Efes” este asemenea unui foc de paie uscate, care se aprinde repede, dar se stinge la fel de repede.

Biserica „Filadelfia”. „Ştiu faptele tale: iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni nu o poate închide, căci ai puţină putere, ai păzit cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu…” (Apocalipsa 3:8). Biserica „Filadelfia” are întotdeauna o „uşă deschisă” pe care nu o va închide, nici nu va dori să o închidă. Această „uşă” este pentru toţi cei care vor să se alăture Filadelfiei (dragostea de fraţi), şi mai ales pentru Domnul. Pentru ca Regele Isus să Se întoarcă în Biserică, în Ierusalimul Său, caută o „uşă deschisă”.

Întoarcerea Regelui înseamnă binecuvântare, veste bună, gând bun, împlinirea profeţiilor, voia Tatălui, perspectivă îmbelşugată, pace, prosperitate… Regele Se întoarce în regatul Său. Ce este o împărăţie? Împărăţia este un domeniu peste care domneşte un Împărat. Credinciosul este o parte a Împărăţiei lui Dumnezeu. Biserica este domeniul lui Hristos. Peste Biserică, şi implicit peste credincios, trebuie să domnească numai Dumnezeu.

Ce înseamnă întoarcerea Regelui?

Întoarcerea Regelui, într-un cuvânt, înseamnă trezire spirituală. Aspectele pe care le vom observa în textul din Isaia nu sunt altceva decât elementele procesului de trezire spirituală. Am spus intenţionat proces, pentru că trezirea spirituală este mai întâi un proces, şi apoi un fenomen, un eveniment. Niciodată nu se va întâmpla un fenomen de trezire spirituală dacă, în prealabil, nu a existat un proces pregătitor fenomenului. Nu există campioni olimpici fără să fi trecut prin procesul asiduu de pregătire. Nu există laureaţi ai premiului Nobel, fără ca aceştia să aibă în spate mii de ore de cercetare, de studiu, de muncă. Nu există trezire spirituală fără angajamentul mijlocitorilor pentru rugăciune.

Atunci când Dumnezeu vrea să facă ceva, a observat John Wesley, mai întâi motivează pe cineva să se roage pentru acel lucru. Pentru ca Dumnezeu să facă lucruri extraordinare, supranaturale, mai întâi pregăteşte oameni prin care să le facă. Dumnezeu a ales să nu facă nimic fără a-l implica pe om. Dumnezeu putea să scoată poporul evreu din Egipt fără ca Moise să fie implicat, dar modul de lucru al lui Dumnezeu a fost prin intermediul lui Moise. În Judecători, Dumnezeu putea să izbăvească poporul, dar, de fiecare dată când a făcut-o, a pregătit un om care să înlesnească un cadru în care Dumnezeu să Se manifeste. Noi nu putem să facem nimic fără Dumnezeu, iar El a ales să nu facă nimic fără noi.[7]

Pentru trezire spirituală, pentru întoarcerea Regelui, este nevoie de un om care să pregătească terenul unde ploaia trezirii să cadă. Isus S-a întrupat, dar a existat cineva care a pregătit Calea Domnului. Pentru ca minunile lui Dumnezeu să aibă loc, trebuie să creezi cadrul.

1. Înviorare spirituală, vv.1-2. Trezirea spirituală începe printr-o revigorare a lucrurilor existente.

1. „Trezeşte-te, trezeşte-te! Îmbracă-te în podoaba ta, Sioane! Pune-ţi hainele de sărbătoare, Ierusalime, cetate sfântă! Căci nu va mai intra în tine niciun om netăiat împrejur sau necurat.

2. Scutură-ţi ţărâna de pe tine, scoală-te, şi şezi în capul oaselor, Ierusalime! Dezleagă-ţi legăturile de la gât, fiică, roabă a Sionului!“

Ierusalimul, în ziua intrării lui Isus, este înviorat, zgomotos, dinamic şi entuziasmat. Această euforie era dată de o veste bună: „vine Cineva în Numele Domnului”; un eveniment neobişnuit, care a produs mecanismul de contagiune prin care indivizii devin o mulţime însufleţită (toţi devin ca unul), care are un singur gând, o singură inimă, o singură concentrare, o singură acţiune. Comportamentul omului este definit de două elemente esenţiale: caracterul şi contextul. Comportamentul în particular este diferit de cel public, comportamentul de grup faţă de comportamentul maselor. Masele se simt puternice atunci când sunt unite, de aceea presiunea şi puterea lor poate da naştere unor reacţii şi decizii care nu ar fi fost luate în context obişnuit. De teama mulţimii, Irod nu l-a ucis pe Ioan Botezătorul, decât atunci când şi-a putut justifica fapta. Isus nu a fost arestat de aprozi „de frica norodului”. Pilat a fost manipulat tot prin presiunea mulţimii. Mulţimea nu conduce, nu ia decizii, nu guvernează, dar este o forţă care poate fi folosită atât spre bine, cât şi spre rău. Conducerea este arta de a folosi forţa mulţimii!Forţa nu înseamnă înţelepciune, ci putere. Înţelepciunea dă sens puterii. Dacă înţelepciunea luptă contra puterii, pierde şi se iroseşte, dacă o câştigă de partea ei devine indestructibilă. Puterea fără înţelepciune este faliment furtunos, puterea unită cu înţelepciunea înseamnă succes.

Mulţi oameni adunaţi în acelaşi loc nu sunt o mulţime. Mulţimile au un suflet, o legătură metafizică, pe care cei participanţi o simt. Sunt cu toţii în acelaşi acord. Ei nu sunt o mie de indivizi, ci unul. În mulţime individualitatea dispare. Cei care nu sunt în asentimentul mulţimii nu sunt din mulţime, cei care împărtăşesc starea de spirit iau parte cu bucurie la acea manifestare.

Un alt element ce a înviorat Ierusalimul a fost o aşteptare care a făcut ca mulţimea să vibreze, să tresalte, să reacţioneze. Laudele oamenilor din Ierusalim nu erau altceva decât cuvinte prin care îşi proiectau aşteptările. Osanalele, florile, ramurile de finic au fost gesturi sincere ale unei mulţimi care îşi exprima aşteptările cu privire la Mesia. Multe dintre complimentele pe care le facem nu sunt altceva decât proiectarea anumitor aşteptări, un mesaj codificat pe care îl transmitem implicit. Rugăciunile de laudă sunt oglinzi care reflectă aşteptările noastre faţă de Dumnezeu. Dacă aş avea ocazia să te ascult în timpul tău de rugăciune, laudă şi închinare îmi pot da seama ce aştepţi de la Dumnezeu. Spune-mi ce cuvinte de laudă Îi aduci lui Dumnezeu şi îţi voi spune ce aştepţi de la Dumnezeu.

Întoarcerea Regelui înseamnă înviorare. Când vei vedea o biserică vie, poţi fi sigur că acea biserică a fost vizitată de Isus. Hristos este viu, iar bisericile în care El este prezent sunt vii. Am fost în „biserici” (să nu jignesc un cuvânt sacru) care erau ca un cimitir, iar fraţii veneau la biserică să se plimbe printre „morminte”, să se uite la cruci şi să vadă cine a mai murit. Biserica lui Hristos este vie, după cum El este viu, este înviorată de fiecare vizită a Lui.

II. Întronarea Regelui, vv. 3-6.

3. Căci aşa vorbeşte Domnul: „Fără plată aţi fost vânduţi, şi nu veţi fi răscumpăraţi cu preţ de argint.”

4. Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Odinioară poporul Meu s-a pogorât să locuiască pentru o vreme în Egipt; apoi Asirianul l-a asuprit fără temei.

5. Şi acum, ce am să fac aici – zice Domnul – când poporul Meu a fost luat pe nimic?” „Asupritorii lui strigă de bucurie – zice Domnul – şi cât e ziulica de mare este batjocorit Numele Meu.

6. De aceea poporul Meu va cunoaşte Numele Meu; de aceea va şti, în ziua aceea, că Eu vorbesc şi zic: „Iată-Mă!”“

Nu ajungi la trezirea spirituală dacă totul se opreşte la o simplă înviorare. Câţiva picuri de rouă răcoresc pământul, dar soarele dogoritor va usca şi mai tare solul, până îl va pietrifica. După înviorare trebuie să urmeze întronarea Regelui şi dărâmarea oricărei alte domnii din viaţa ta. Ce domneşte în viaţa ta? Spune-mi cu ce (cine) îţi petreci cel mai mult timpul şi îţi voi spune cine (ce) domneşte în viaţa ta (televizorul, drogul, dezamăgirile, necazul, boala…). Toate acestea nu au drept să îţi ceară tribut odată ce Isus este Domnul vieţii tale.

Încetează să mai plăteşti tribut bolii, Diavolului… Destul! Cea mai periculoasă stare în care te poţi afla nu este boala sau necazul, nu sunt datoriile sau problemele, ci normalizarea acestora în viaţa ta. Obişnuinţa cu boala, cu suferinţa, cu falimentul, este cea mai păguboasă atitudine. Dacă ai încetat să mai lupţi, să mai conteşti dreptul lor de a fi în viaţa ta, nu mai există şansă de izbăvire. Izbăvirea începe prin contestarea dreptului acestor robii. Dumnezeu te-a creat să fii liber, să fii al Lui. Nu trebuie să accepţi decât voia absolută a lui Dumnezeu pentru tine. Nu pot exista doi stăpâni în viaţa ta, în acelaşi timp. Recunoaştem dreptul de domnie al cuiva (ceva) în viaţa noastră prin ascultarea de acel lucru. „Nu ştiţi că dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat care duce la moarte fie că este vorba de ascultare care duce la neprihănire?” (Romani 6:16).

Ce spune textul nostru despre robie şi libertate?

1. Înrobirea s-a făcut în mod gratuit. Păcatul te-a cumpărat ieftin.

2. Răscumpărarea ta nu s-a făcut cu bani, ci prin sângele lui Isus Hristos.

3. Robia, de orice natură ar fi ea, nu are drept peste viaţa ta. Dumnezeu nu-Şi împarte slava Sa cu nimeni! Când Slava Lui este peste viaţa ta, nimic nu trebuie să o umbrească! Dumnezeu nu-Şi împarte autoritatea Sa cu nimeni. Tu, prin decizia ta, poţi activa o anumită domnie în viaţa ta.

4. Poţi contesta dreptul robiilor din viaţa ta prin manifestarea deciziei de a asculta de Dumnezeu.

4a. Un paradox destul de ciudat este următorul: de ce a lăsat Dumnezeu lucruri atât de importante în virtutea alegerii noastre? Voinţa liberă este elementul esenţial prin care omul este definit. Fără capacitatea de a alege, omul nu ar mai fi om. Liberul-arbitru este aspectul care îl înnobilează pe om; dar, prin decizia sa, omul a căzut în păcat. Câteodată îmi doresc ca anumite decizii să nu mai fie în puterea mea, sunt lucruri prea importante precum: mântuirea, veşnicia, părtăşia cu Dumnezeu, fericirea, împlinirea spirituală, ca să fie lăsate în virtutea deciziei mele, dar, totuşi, sunt.

Mai sunt două aspecte demne de subliniat aici: (1) există o diferenţă între voinţă şi înfăptuire (Filipeni 2:13) şi (2) omul poate să decidă acţiunile sale, dar nu şi consecinţele care derivă din acele acţiuni. Primul aspect este observat în diferenţa dintre dorinţă şi împlinirea lor. Dacă ar sta în puterea voinţei noastre, atunci dorinţa nu ar mai exista pentru că ea ar deveni, imediat, fapt real. Eu pot să decid un lucru, dar acel lucru să nu se realizeze pentru că nu stă în puterea mea, sau dacă stă în puterea mea, totuşi trebuie să depun efort şi să realizez ceea ce vreau. Deci, voinţa, decizia, liberul-arbitru, nu sunt „atât de libere” precum se spune. Decizia noastră are relevanţă în momentul în care poate fi pusă în aplicare.

În acelaşi timp, omul poate să decidă să păcătuiască sau să se apropie de Dumnezeu, însă nu poate decide cât de mult poate însemna aceasta. Există o mare imprevizibilitate în rezultatul deciziilor noastre, atât în sens negativ cât şi în sens pozitiv. Adam a ales să păcătuiască înaintea lui Dumnezeu, însă nu a putut controla efectele neascultării lui. David a ales să păcătuiască la un moment dat, dar nu a putut alege să scape de consecinţele păcatului, chiar dacă momentul declanşării lor a fost momentul deciziei lui de a se pocăi. Avraam a dorit să fie diferit şi să nu urmeze sistemul idolatru al familiei sale; astfel, a ales să creadă în singurul Dumnezeu. Ascultarea lui Avraam de Dumnezeu a avut efecte extraordinare, efecte la care el nu s-a gândit, nici nu le-a prevăzut. Cred că în cer Avraam încă va fi uimit cât de mult a folosit Dumnezeu ascultarea lui pentru a influenţa toate generaţiile de oameni. Nu cred că Pavel a putut să prevadă efectele pe care scrierile lui le-a putut avea asupra istoriei. Nu cred că s-a gândit că epistolele lui vor fi buchisite şi vor fi obiectul de studiu principal al multor Universităţi, că vor aduce mântuire la multe popoare şi că Biserica lui Hristos din toate timpurile îşi va clădi doctrina pe ceea ce el a scris. Cred că vom fi uimiţi în cer cât de mult am influenţat prin cuvintele noastre, sau prin rugăciunile noastre; sau cât de mult am rănit prin atitudinea noastră, şi cât de mult am împiedicat progresul lucrării creştine prin pasivitatea noastră. Cu siguranţă, nu trebuie să fim superficiali în deciziile noastre. Este atât de uşor să te depravezi, sau atât de uşor să devii instrumentul sfânt al lui Dumnezeu în lumea actuală. Mulţi vor ajunge în Iad pentru un „da” spus unui mic păcat, care a atras după sine consecinţe mari – şi orice păcat are ca plată moartea. Mulţi vor ajunge în Rai pentru un „da” pe care l-au spus lui Isus într-o zi. Deciziile noastre sunt prea importante să nu le supunem total lui Dumnezeu. Cea mai puternică armă a lui Dumnezeu, dar şi a Diavolului, este da-ul tău.

4b. Un alt paradox pe care îl sesizez este acesta: decizia noastră are mai multă putere în domeniul spiritual decât în domeniul fizic. Acest lucru este numit de multe ori principiul autorităţii. Pot să-mi decid veşnicia, dar nu pot să decid să fie îmbunătăţirea stării mele financiară. Ba pot să o decid, dar acest lucru nu se va întâmpla doar că am decis, trebuie să fac ceva ca decizia mea să se împlinească. Decizia trebuie să parcurgă un drum până la înfăptuire.

4c. Un alt paradox este următorul: decizia mea are ca limită voia lui Dumnezeu. Nu pot să decid nimic dincolo de limita pe care a trasat-o Dumnezeu. Nu voi putea să decid să trăiesc veşnic, dacă acest lucru nu ar fi fost mai întâi decis de Însuşi Dumnezeu. Nu pot să decid ca gravitaţia să nu acţioneze asupra mea. Nu pot să decid lucruri ilogice, ca cercul să fie pătrat, iar pătratul cerc. Ceea ce pot să decid este ca decizia mea să fie viabilă, adică să recunosc limitele care mi s-au impus şi să trăiesc în libertatea acordată de aceste limite.

4d. Dacă vorbim despre voinţă este bine să vorbim şi despre resortul, raţiunea care stă în spatele acţiunilor.

Există trei tipuri de etică:

• Etica situaţională, în care individul acţionează în virtutea contextului;
• Etica deontologică, în care omul acţionează în virtutea unor reguli, convenţii sau norme la care aderă sau îi sunt impuse. Această etică are o natură contractualistă.
• Etica teleologică, în care se are în vedere consecinţele acţiunilor întreprinse. Cei mai mulţi folosesc ca normă a comportamentului lor etica teleologică, decizia este luată în virtutea potenţialelor efecte sau consecinţe. Dacă o decizie are ca urmare efectele scontate, atunci vorbim de eficienţă; dacă nu, atunci vorbim de eşec sau faliment. Acest tip de etică este foarte periculos, pentru că niciodată nu poţi prevedea exact efectele deciziei tale. În grădina Edenului, Eva a decis să mănânce din rodul pomului oprit, dar nu a decis şi consecinţa: izgonirea din rai. Etica teleologică se bazează pe o evaluare anticipată a avantajelor şi dezavantajelor, un calcul care nu se potriveşte şi după ce decizia a fost luată.

Ce nu a înţeles Ierusalimul a fost că numai Hristos este Rege. Ei s-au obişnuit că pot să aibă mai mulţi conducători, conducerea religioasă prin Marele Preot, conducerea laică prin Irod şi Pilat, sau Cezar. Pentru ei, mai era loc pentru încă un rege. Hristos nu-Şi împarte Scaunul Său cu nimeni, nici măcar cu tine. A fi liber înseamnă a avea capacitatea de a alege, iar cea mai frumoasă expresie a libertăţii tale este decizia de a-L întrona pe Isus ca Rege în viaţa ta.

5. Întronarea Regelui Mesia este posibilă prin cunoaşterea Lui. „Poporul meu va cunoaşte Numele Meu” (v.6). Ierusalimul a văzut în Isus Regele, Eliberatorul, dar nu L-au cunoscut. Toţi teologii timpului au eşuat în interpretarea propriei lor legi. Hermeneutica lor a fost falimentară.

6. Întronarea Regelui are ca rezultat comunicarea cu El. Isus este singurul Rege cu care poţi comunica deschis. Dumnezeu vrea să-i vorbească omului. El ne-a creat pentru a trăi în părtăşie cu El. Părtăşia înseamnă comunicare, relaţia cu El înseamnă comunicare, revelaţia Lui înseamnă comunicare. Domnia Lui va conduce la o mai bună comunicare. Domnia Lui nu este o domnie despotică şi samavolnică, ci una care se bazează pe dragoste. Dragostea înseamnă tot comunicare.

7. Domnia lui Hristos înseamnă garanţia prezenţei Lui. „Eu îţi zic: Iată-mă!” Dacă Hristos este Domn al vieţii tale, atunci când te rogi El este prezent. Domnia Lui este împlinirea promisiunilor Lui.

III. Împărtăşire, vv. 7-10.

7. „Ce frumoase sunt pe munţi, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea! Picioarele celui ce zice Sionului: «Dumnezeul tău împărăţeşte!»

8. «Iată, glasul străjerilor tăi răsună; ei înalţă glasul, şi strigă toţi de veselie; căci văd cu ochii lor cum Se întoarce Domnul în Sion.

9. Izbucniţi cu toate în strigăte de bucurie, dărâmături ale Ierusalimului! Căci Domnul mângâie pe poporul Său, şi răscumpără Ierusalimul.

10. Domnul Îşi descoperă braţul Său cel sfânt, înaintea tuturor neamurilor; şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru.»“

Întoarcerea Regelui este o veste bună care trebuie împărtăşită. Toată lumea trebuie să ştie că „Dumnezeul nostru împărăţeşte” (v.7), că Hristos domneşte în Biserică şi în viaţa credincioşilor. Unii din cei care vor cunoaşte că Dumnezeu împărăţeşte, că Isus Hristos este Domnul, se vor alătura glasului care proclamă această veste, iar alţii, inspiraţi de duhul antihrist, vor nega.

În ziua intrării lui Isus în Ierusalim, au venit la Filip „nişte greci” care au dorit să-L vadă pe Isus. Isus trebuia prezentat ca un „superstar”, ca un vindecător, profet şi un mare învăţător. În acest context, Filip trebuia să joace rolul de creator de imagine; iar pentru acest lucru s-a dus să se consulte şi cu Andrei. Grecii sunt oameni învăţaţi, ei nu cunosc profeţiile, ei nu înţelegeau de ce Isus a fost primit cu atâta fală. Ei trebuiau să afle răspuns chiar de la Isus, şi trebuia să fie unul raţional. Poate grecii se gândeau că vor avea o dezbatere filozofică despre Socrate, despre Platon, Aristotel sau chiar Filon, filozoful iudeu din Alexandria care a făcut cunoscută filozofia iudaică în mediul elenistic. Drept răspuns, Isus le spune: „Vine ceasul să fie proslăvit Fiul Omului.” Sigur n-au înţeles mare lucru din ceea ce li s-a spus, dar mesajul pentru noi este clar: singura veste care trebuie transmisă este aceasta: Isus Hristos este Domnul! (Filipeni 2). În acel moment Isus S-a tulburat în duhul Său şi s-a rugat: „Tată, proslăveşte-Ţi Fiul!” Un tunet s-a auzit pentru oameni, dar pentru Isus s-a auzit un glas desluşit, care zicea: „L-am proslăvit şi-L voi mai proslăvi.” În acel moment spune Isus: „S-a făcut judecata lumii, iar stăpânitorul ei este aruncat afară.” Când Isus este proslăvit, Diavolul este osândit. Când Isus este proclamat ca Domn în viaţa cuiva, Diavolul este scos afară din acel teritoriu. Nu ai decât două posibilităţi, ori îl chinui tu pe Satan, ori te chinuie el pe tine; posibilitatea armistiţiului sau a ignorării reciproce nu există.

1. Vestea întoarcerii Regelui trebuie răspândită printr-un sol, solul care vine înaintea Regelui şi vesteşte domnia Lui. Ioan Botezătorul a fost un astfel de sol. El a spus: „Eu sunt glasul care strigă în pustie: «Pregătiţi calea Domnului.»” Glasul lui Ioan Botezătorul încă mai strigă să pregătim „calea Domnului”. Generaţia sfârşitului, care suntem noi, este un glas care strigă „pregătiţi venirea Lui”.
2. 2. Vestea bună trebuie „vestită pe munţi”, într-un mod relevant, acolo de unde te poate auzi orice om.
3. Solul are un singur mesaj: „Domnul împărăţeşte!” Mesajul acesta nu trebuie schimbat, modificat, adăugit, modernizat. Mesajul pe care lumea modernă l-a pierdut este tocmai acesta: Domnul împărăţeşte. Oamenii postmodernismului nu au pierdut nimic din ritualurile, dogmele şi teologia care a străbătut veacurile, ba chiar le-au amplificat, însă din viaţa omului modern a dispărut „frica de Domnul”. Dumnezeu este un concept filozofic, speculaţie mistică, obiect de cult, dar numai Dumnezeu viu şi personal de care să te „temi” nu mai este. Pe omul modern nu mai trebuie să-l convingi că Dumnezeu există, ci că Dumnezeu domneşte. Acesta este mesajul Bibliei, nu este cel mai atrăgător, dar este singurul adevărat şi mântuitor.
4. Cel care vesteşte domnia Regelui trebuie să fie el însuşi un domeniu al Regatului.El este un străjer, un sol, un supraveghetor.
5. Vestea Bună trebuie transmisă cu entuziasm; orice altă dispoziţie se numeşte „port ilegal de atitudine”. Dumnezeu nu acceptă predicatori trişti. Dacă vedeţi un predicator trist, în stilul lor de predică şi de viaţă, ei nu-L vestesc pe Dumnezeul cel Viu, Activ şi Dinamic, ci pe dumnezeul imaginaţiei lor, pe dumnezeul teologiei lor, pe dumnezeul speculaţiilor lor. Adevăratul Dumnezeu trebuie vestit şi slujit doar cu entuziasm. Bucuria în slujire este un imperativ: „Iona, bine faci tu că te superi?” (Iona 4:4) Pe Dumnezeu nu trebuie şi nici nu poţi să-L slujeşti de silă sau din obligaţie. Jugul lui Hristos este uşor, iar sarcina Lui este uşoară, de aceea salt şi strig de bucurie: „Domnul împărăţeşte în Sion.” Spun Bisericii lucrul acesta şi răspândesc entuziasm; spun lumii lucrul acesta şi răspândesc lumină; spun iadului acest lucru şi răspândesc groază, spun cerului acest lucru şi aduc bucurie. Îngerii sunt asistenţii mei, ei privesc din ceruri cu curiozitate să vadă ce au mai inventat pământenii, ca modalitate de închinare şi laudă la adresa lui Dumnezeu. Avem motivaţie suficientă, avem cadru, avem metode; manifestările nu trebuie să întârzie.

IV. Înnoire spirituală, vv. 11-15.

11. „Plecaţi, plecaţi, ieşiţi din Babilon! Nu vă atingeţi de nimic necurat! Ieşiţi din mijlocul lui! Curăţiţi-vă, cei ce purtaţi vasele Domnului!

12. Nu ieşiţi cu grabă, nu plecaţi în fugă; căci Domnul vă va ieşi înainte şi Dumnezeul lui Israel vă va tăia calea.”

13. Iată, Robul Meu va propăşi; Se va sui, Se va ridica, Se va înălţa foarte sus.

14. După cum pentru mulţi a fost o pricină de groază – atât de schimonosită Îi era faţa, şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor –

15. tot aşa, pentru multe popoare va fi o pricină de bucurie; înaintea Lui împăraţii vor închide gura, căci vor vedea ce nu li se mai istorisise, şi vor auzi ce nu mai auziseră.

Ceea ce a început printr-o înviorare spirituală, este continuat prin decizia ca Hristos să fie întronat, apoi această veste este împărtăşită tuturor, pentru ca trezirea să cuprindă întreg pământul; apogeul acestui proces de trezire spirituală este momentul înnoirii. Hristos a murit nu doar să ne dovedească dragostea sau să ne impresioneze, ci ca să facă toate lucrurile noi. „Cel care este în Hristos este o făptură nouă, cele vechi s-au dus şi toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5:17)

„Ieşiţi din Babilon” – Ieşiţi din robie, din obişnuit. Isus i-a zis bolnavului de 38 de ani: „Ridică-ţi patul şi umblă”, ca nu cumva să te aşezi din nou în el. „Ieşiţi din Babilon”, ieşi din obişnuit, treci dincolo de linia de confort, începe o aventură cu Dumnezeu, ceva nou. Moise a văzut rugul aprins numai atunci când a trecut dincolo de ţinutul în care mergea în mod obişnuit. Dumnezeu este un Dumnezeu al neobişnuitului; neobişnuitul este specialitatea şi domeniul Lui.

Ierusalimul a recunoscut că Regele a venit în vizită, cetatea s-a înviorat, vestea a fost împărtăşită, pentru o zi Isus a fost întronat ca Rege, dar cetatea nu a fost înnoită. Isus plângea pentru Ierusalim pentru că, în superficialitatea lui, nu putea intra în posesiunea adevăratelor binecuvântări. L-au întronat ca Rege, dar numai pentru o zi; entuziasmul, evlavia şi focul lor s-a stins precum o scânteie.

Dacă Ierusalimul a pierdut binecuvântarea lui Dumnezeu, oricine o poate pierde. Astăzi poţi fi pe munte cu Dumnezeu, iar mâine în pustiu singur şi plin de frică. Ilie, în acelaşi fel, a avut o mare biruinţă; astăzi 800 de prooroci ai lui Baal au fost executaţi, Dumnezeu a fost proslăvit, iar el a fost recunoscut drept slujitor al Dumnezeului Cel Preaînalt; a doua zi a fugit de Izabela. „Astăzi” a pogorât foc din cer, „mâine” s-a ascuns. A pierdut, a doua zi, ceea ce câştigat într-o zi de trezire spirituală. Ziua trezirii spirituale este astăzi, aici şi acum. Am numit acest mesaj „Întoarcerea Regelui” pentru că despre asta este vorba, Isus vine în fiecare zi şi trebuie să luăm decizia să-L întronăm şi să fim înnoiţi, după chipul Său, în fiecare zi. Trezirea spirituală pe care ai experimentat-o ieri sau acum o săptămână nu-ţi este de folos astăzi, doar ca factor motivator pentru a căuta altă atingere şi ungere a Duhului Sfânt. Dumnezeu este proaspăt în fiecare zi, bunătatea şi credincioşia Lui se înnoiesc în fiecare zi. Trezirea spirituală nu poate fi decât astăzi. Ieri a trecut, mâine nu a venit şi nici nu va veni, deci pentru trezire spirituală este astăzi. Singura zi pentru întronarea Regelui Mesia, singura zi pentru mântuire este astăzi, singura zi de veste bună este astăzi. Nu pierde ziua de astăzi!

[1] Vezi Biblia cu Explicaţii, explicaţii la cartea Daniel[2] Luca 3:1

[3] Ioan 2:4; 7:8; 8:20

[4] Luca 19:40

[5] Luca 42-44

[6] Imaginea arată perspectiva profetică a Vechiului Testament în care se observă cum profetul poate să vadă în viitor anumite evenimente precum Betleemul, Calvarul, Pentecostul, Evenimentele din urmă, fără să aibă capacitatea de a vedea Biserica. Schiţa îi aparţine pastorului Clarence Larkin (1850-1924).

[7] „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci.“ (Amos 3:7)

Isaia 54

Capitolul 54 din Isaia trebuie să-l vedem drept o completare, un rezultat al evenimentelor profeţite în Isaia 53. Isaia 53 prezintă suferinţa Robului Domnului. Suferinţa lui Hristos nu a fost un scop în sine, ci un mijloc prin care s-a realizat voia Tatălui. Autorul epistolei către Evrei spune că Isus a suferit crucea şi a dispreţuit ruşinea pentru că „avea ochii aţintiţi” spre bucuria răsplătirii (Evrei 12:2). Versetul 10, din Isaia 53, vorbeşte despre rezultatul suferinţelor lui Mesia: „o sămânţă de urmaşi” „va vedea rodul muncii sufletului lui şi se va înviora”. Biserica a germinat în suferinţa lui Hristos. Când Isus priveşte la creştini, Se înviorează.

Isus a urcat treptele victoriei privind dincolo de suferinţă. Suferinţa este o treaptă pe care se poate coborî sau urca. Treptele urcate de Isus au fost: Ghetsimani – locul rugăciunii şi al agoniei sufleteşti; Gabata – locul respingerii şi al agoniei fizice şi Golgota – locul răstignirii şi al autentificării.

În capitolul 54, Isaia vorbeşte despre moştenirea robilor Domnului. Moştenirea robilor este un paradox, pentru că robii nu au dreptul la moştenire. Titlul de Rob al Domnului (Ebed Iahve) este denumirea profetică a lui Mesia, care descrie totala ascultare a Fiului faţă de Tatăl. Prin ascultare de voia Tatălui, Hristos a împlinit planul lui Dumnezeu de mântuire a omului, biruind păcatul. Robul Domnului este titlul celui biruitor, iar titulatura de „Robi ai Domnului” este marca prin care cei ce cred în Hristos sunt declaraţi biruitori. Această titulatură de cinste îi aşează pe credincioşi pe aceeaşi poziţie valorică pe care se află Hristos înaintea Tatălui. Prin învierea Sa, Robul Domului, Hristos, a primit toată puterea şi autoritatea, cheile morţii şi ale vieţii, moştenirea şi domnia. Prin credinţa în învierea Sa, Robii Domnului primesc moştenirea câştigată de Robul Domnului. Titulatura de „Robi ai Domnului” (Ebedim Iahve) este primită prin har, Dumnezeu ne dă aceeaşi titulatură ca şi a Celui biruitor.

Toate promisiunile din capitolul 54 sunt posibile doar datorită capitolului 53. Fără capitolul 53, capitolul 54 nu ar fi viabil. Moştenirea a intrat în posesia celor care beneficiază prin credinţă de suferinţa lui Hristos. Datorită, şi prin Hristos, vorbim de moştenire, de drepturi, de privilegii pe care nu le-am fi putut avea într-un oricare alt context. Această moştenire se bazează pe dragostea nepătrunsă şi neînţeleasă a lui Dumnezeu, precum şi pe jertfa substituţională a lui Hristos. Două piedici mari stăteau în calea statutului nostru de moştenitori: (1) Păcatul, care ne-a înstrăinat de Dumnezeu şi de beneficiile relaţiei cu El şi (2) Provenienţa naţională. Făgăduinţele, Legea, Legămintele erau adresate în mod direct evreilor. Isus a „rupt perdeaua dinăuntrul Templului” pentru toţi oamenii, atât pentru păcătoşi, cât şi pentru neevrei. Moştenirea are, astfel, caracter universal. Hristos a înlesnit accesibilitatea şi orice piedică naturală sau naturalizată să fie înlăturată. Singura piedică pentru om rămâne el însuşi.

Învierea lui Hristos a pecetluit o nouă eră, o eră a moştenirii, a înfierii, a libertăţii, a vieţii, a speranţei, a mărturiei, a vindecării… Şi a pus capăt unei ere în care domnea moartea, Diavolul, întunericul, minciuna, boala, deznădejdea… Învierea lui Isus este o uşă între două lumi, lumea vieţii şi lumea morţii. Uşa aceasta se deschide prin două chei: cheia cunoştinţei şi cheia credinţei. Isaia 53:1 „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?” Cine a crezut promisiunile şi cine a crezut puterea lui Dumnezeu?

În Hristosul înviat avem o moştenire pe care o activăm prin cunoaştere şi credinţă. Isus a plâns pentru Ierusalim pentru că nu a cunoscut planul lui Dumnezeu pentru ea: „De-ai fi cunoscut tu astăzi lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar ele sunt ascunse de ochii tăi, pentru că nu ai cunoscut ceasul în care ai fost cercetată.” Primul pas spre activarea promisiunilor Lui în viaţa ta este să cunoşti existenţa lor, şi apoi să crezi că se aplică şi se materializează situaţiei tale. Ai nevoie de izbăvire? Trebuie să cunoşti că Dumnezeu este izbăvitor şi să crezi că ţi-o poate dărui şi că vrea să ţi-o dăruiască. Ai nevoie de Duhul Sfânt? Trebuie să cunoşti mai întâi că Duhul Sfânt este o Persoană divină, că are daruri, un botez, roade, şi să crezi că toate acestea sunt pentru tine astăzi. Nu poţi să crezi ceea ce nu cunoşti!

Prin cunoaştere şi credinţă intri în posesia moştenirii. Fac o deosebire între promisiunea lui Dumnezeu şi moştenirea pe care ne-a asigurat-o Hristos. Promisiunea are caracter potenţial, şi de cele mai multe ori este condiţionată, pe când moştenirea este o certitudine, ca un pachet care conţine totul. Pentru moştenire nu trebuie să te rogi, ci doar să crezi. Pentru ca promisiunea să se materializeze trebuie îndeplinite procedurile de fiecare dată, mai ales că anumite promisiuni sunt condiţionate; pe când odată intrat în posesia moştenirii poţi să te bucuri de ea în orice moment într-un mod deplin. Dacă ştii ce ţi-a promis Dumnezeu, dar dacă nu crezi acea promisiune, rămâne departe de tine. Pentru a intra în posesia moştenirii îţi trebuie credinţă în momentul iniţierii cererii, dar şi pe parcurs ca să-ţi susţii relaţia filială cu Dumnezeu. Pustia pentru Israel nu a fost voia lui Dumnezeu, ci alegerea lor. Ei ştiau promisiunea Canaanului, dar nu aveau credinţă de a intra în posesia lui.

I. Perspectivă, vv. 1-3.

1. „Bucură-te, stearpo, care nu mai naşti! Izbucneşte în strigăte de bucurie şi veselie, tu care nu mai ai durerile naşterii! Căci fiii celei lăsate de bărbat vor fi mai mulţi decât fiii celei măritate, zice Domnul.”

2. „Lărgeşte locul cortului tău; şi întinde învelitoarele locuinţei tale: nu te opri! Lungeşte-ţi funiile şi întăreşte-ţi ţăruşii!

3. Căci te vei întinde la dreapta şi la stânga, sămânţa ta va cotropi neamurile, şi va locui cetăţile pustii.“

Moştenirea Robilor Domnului înseamnă, în primul rând, schimbarea perspectivei. Cine nu este dispus şi deschis schimbărilor, acela nu poate umbla cu Dumnezeu. Schimbarea este o condiţie a relaţiei noastre cu Dumnezeu. Este o nebunie să doreşti schimbare şi să nu faci nimic în direcţia în care ţi-ai dori schimbarea. Reuşita schimbării este domeniul lui Dumnezeu. Ideea de speranţă se bazează tocmai pe această realitate: atunci când nu mai este nicio şansă de schimbare, rămâne speranţa; încrederea în Dumnezeu că mai poate face schimbări chiar şi atunci când imposibilitatea domneşte.

Vocabularul limbii române are multe cuvinte care să exprime ideea de schimbare: Tranziţie – atunci când schimbarea este atât de lentă încât nici nu se vede, dar pentru că este acceptată la nivel general necesitatea schimbării, s-a găsit un cuvânt care să mascheze paralizia schimbării. Transcedere – este schimbarea care are în perspectivă o finalitate bine conturată. Primenire – este schimbarea care aduce un suflu nou, proaspăt, primăvăratic. Înlocuire – acea schimbare cu caracter radical care anulează tot ce a fost înainte. Transformare – este acea schimbare care ia ce a fost vechi, şi nu numai că îi dă o faţă nouă, ci face acel lucru cu adevărat nou. Acest tip de schimbare l-a realizat Hristos cu viaţa noastră. Dacă ne privim viaţa şi facem comparaţie, vedem schimbarea, vedem transformarea, vechea noastră viaţă nici nu o mai recunoaştem.

Primul aspect al moştenirii este perspectiva nouă pe care o căpătăm asupra lucrurilor. Metanoia înseamnă schimbarea minţii: o nouă gândire despre păcat, şi astfel se produce pocăinţa; o nouă gândire despre Dumnezeu, şi astfel se naşte supunerea. O nouă perspectivă asupra circumstanţelor, şi astfel se dezvoltă viziunea.

În Ezechiel 37, Dumnezeu îi dă o viziune dezolantă profetului, referitoare la o vale plină de oase uscate. Dumnezeu îl întreabă pe Ezechiel: „Vor putea oasele acestea să învie?” Răspunsul lui Ezechiel este asemănător cu al omului care are o viziune naturală asupra lucrurilor. „Nu ştiu, Tu ştii lucrul acesta?” Ca şi Ezechiel, suntem şi noi duşi în „valea oaselor” şi ni se cere socoteală despre viziunea şi speranţa pe care o avem. Dumnezeu îi cere „Fiicei Sionului” să privească în perspectivă şi să aibă o viziune glorioasă. I se cere să nu privească la sterilitate, la pustiu, la robie, la ocară, ci la promisiunea lui Dumnezeu, şi pe aceasta să-şi clădească viaţa.

Dumnezeu are un plan şi multiple promisiuni pentru om, dar şi Diavolul are un plan şi o profeţie. Diavolul nu cunoaşte viitorul, dar şi el, asemenea omului specializat în deducţii, interpretări şi anticipări (psihologii, istorici, profetologi), poate să anticipeze. Diavolul vrea să-ţi controleze viaţa prin amăgiri vândute drept veşti bune. Astrologia, horoscopul, ghicitul, magia, vrăjitoria nu sunt decât găselniţe diavoleşti prin care li se vând, scump de cele mai multe ori, speranţe false credulilor. Concepţia că viitorul se află înscris în palmă sau în stele este falsă. Viitorul este proprietatea absolută a lui Dumnezeu. „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile şi soroacele” (Faptele apostolilor 1:7), „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, iar lucrurile descoperite sunt ale omului” (Deuteronom 29:29). Niciodată Diavolul nu va avea o veste bună pentru tine, el te urăşte şi, de fiecare dată când îţi spune ceva, te minte, şi o face cu scopul de a te distruge.

Credinţa va materializa în viaţa ta obiectul credinţei tale. Este o prostie teoria conform căreia nu contează ce crezi, ci numai să crezi. Credinţa are valoare doar datorită obiectului ei. Dacă obiectul credinţei tale este planul şi promisiunile lui Dumnezeu, pe acelea le vei poseda; dacă vei crede profeţia Diavolului, vei fi paralizat în activitatea ta de frică. Frica şi credinţa au aceeaşi definiţie: credinţa este o anticipare a lucrurilor care nu se văd, dar la fel şi frica. Poţi trăi în credinţă sau poţi trăi în frică. Frica este tot o credinţă. Deosebirea dintre cele două ţine de alegere.

Isaia 43:19 spune: „Iată voi face ceva nou, şi-i gata să se întâmple, să nu-l cunoaşteţi voi oare? Voi face un drum prin pustie şi râuri în locuri secetoase.” Dumnezeu mai are o soluţie pentru orice situaţie fără soluţie. Ieremia 29:20 spune: „Eu ştiu ce gânduri am cu privire la voi, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să-ţi dau un viitor şi o nădejde.”

Învierea lui Hristos îţi dă dreptul să ai speranţă. Aceasta este garanţia credinţei creştine. Dacă Hristos nu a înviat, degeaba am crezut, degeaba propovăduim. Creştinismul îşi asumă acest „risc”; dacă se poate dovedi că Hristos nu a înviat, totul cade, iar noi suntem nişte mincinoşi, spunea apostolul Pavel. Învierea lui Hristos îţi dă dreptul la perspectivă, la viziune. William Carey a avut o predică celebră care avea două puncte principale: (1) Cere lucruri mari de la Dumnezeu şi (2) Încearcă (fă) lucruri mari cu Dumnezeu.

Noua perspectivă se dovedeşte faptic. Femeia stearpă trebuie să-şi pregătească o casă mai mare pentru viitorii copii, în acelaşi fel omul care are o perspectivă reînnoită va acţiona în virtutea ei.

1. O viziune dă naştere entuziasmului. Entuziasmul este o consecinţă naturală a unei viziuni clare şi măreţe. Trebuie să visezi un vis mai mare decât tine pentru a fi sigur că numai Dumnezeu este cel care l-a dus la îndeplinire. Trebuie să-ţi propui lucruri atât de mari, încât eşecul să fie garantat dacă Dumnezeu nu intervine.[1] Trebuie să visezi un vis pentru care merită să-ţi pierzi viaţa. Entuziasmul este energia unui vizionar.

2. Viziunea este un rezultat al promisiunilor lui Dumnezeu. Când Dumnezeu îţi vorbeşte, atunci se naşte o viziune. De fapt, viziunea nu este, sau nu trebuie să fie, altceva decât împlinirea planului lui Dumnezeu pentru viaţa ta. Atunci când lucrezi la împlinirea viziunii tale, simţi că îţi împlineşti, de fapt, menirea vieţii tale; iar menirea vieţii tale este să împlineşti scopurile lui Dumnezeu.

3. Viziunea determină la acţiune. Vei canaliza toată activitatea ta în virtutea viziunii. Vei polariza totul pentru a-ţi atinge scopul, vei clasifica priorităţile, astfel încât nimic să nu umbrească sau să împiedice rezultatul propus.

4. Viziunea trebuie să aibă caracter inclusivist. Dacă viziunea este numai pentru tine, numai pentru ego-ul tău, acea viziune nu este de la Dumnezeu, sau dacă este de la Dumnezeu, El îţi va transforma caracterul şi va amâna împlinirea viziunii până vei înţelege că şi ceilalţi sunt mai importanţi decât viziunea în sine. Valoarea unei viziuni se dovedeşte nu prin grandoarea ei, ci prin capacitatea ei de a da valoare celor implicaţi în realizarea ei. Cauza este importantă, dar şi mijloacele. Nu poţi călca pe cadavre ca să urci pe tron. Iosif a trebuit să înveţe că Dumnezeu este un Dumnezeu al salvării, iar el este un instrument în mâna lui Dumnezeu pentru realizarea planului Său.

Iosif a învăţat să-i includă în viziunea lui atât pe cei din familia sa, cât şi pe egipteni. Uneori în viziunea ta trebuie să-i incluzi chiar şi pe vrăjmaşii tăi, pe cei care nu au crezut în tine, pe cei care te-au criticat, pe cei care te-au împiedicat în vreun fel. Viziunea este un mecanism deschis şi poate include în mod potenţial pe oricine. Iosif a trebuit să includă în viziunea sa pe fraţii lui care l-au vândut, pe Potifar, cel care l-a aruncat în temniţă, pe soţia lui Potifar, care l-a acuzat pe nedrept şi i-a pervertit imaginea. În acelaşi fel, Hristos i-a inclus în viziunea Sa pe toţi cei care I-au făcut rău, care L-au torţionat. Un soldat roman de sub crucea Lui a crezut în El, poate a fost unul dintre cei care au bătut cuiele sau care a tras la sorţ pe cămaşa Lui, sau poate unul dintre cei care au spus cuvinte de batjocură, sau unul dintre cei care au avut ideea să-I dea oţet cu fiere, sau chiar cel care L-a străpuns. Isus l-a inclus în viziunea Sa pe Petru, cel care s-a lepădat de El.

5. Viziunea trebuie să canalizeze eforturi, să unească idei, concepţii, pentru a se realiza ce se are în perspectivă. Rodul viziunii tale va contopi, va coagula, nu va dezbina, nici nu va despărţi. Când Dumnezeu dăruieşte o nouă viziune, aceasta adună oameni, mobilizează şi uneşte eforturi. Pentru eficientizarea viziunii, ea trebuie să fie clară, convingătoare şi contagioasă.

1. II. Paternitate, vv. 4-6.

4. Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Odinioară poporul Meu s-a pogorât să locuiască pentru o vreme în Egipt; apoi Asirianul l-a asuprit fără temei.

5. Şi acum, ce am să fac aici – zice Domnul – când poporul Meu a fost luat pe nimic?” „Asupritorii lui strigă de bucurie – zice Domnul – şi cât e ziulica de mare este batjocorit Numele Meu.

6. De aceea poporul Meu va cunoaşte Numele Meu; de aceea va şti, în ziua aceea, că Eu vorbesc şi zic: „Iată-Mă!”

În al doilea rând, moştenirea Robilor Domnului asigură paternitatea noastră la Dumnezeu. Paternitate înseamnă apartenenţă, înrudire, filiaţie. Prin Hristos, noi Îi aparţinem lui Dumnezeu. Păcatul ne-a înstrăinat de Dumnezeu şi binecuvântările Lui, dar şi unii de alţii. Hristos a făcut din noi fii ai Tatălui şi fraţi ai Săi. „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti”. (Efeseni 1:3)

1. Paternitatea înseamnă restaurare. Hristos ne-a ridicat la un nivel mai înalt decât cel de la care am căzut, ne-a aşezat „în locurile cereşti”. „În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale, ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos. Şi voi, care aţi crezut cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit, şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui.” (Efeseni 1:11-14)

2. Paternitatea înseamnă demnitate. Dumnezeu ne-a aşezat pe aceeaşi scară valorică cu Fiul Său. Nu trebuie să ne mai fie ruşine sau teamă, lucrurile nu vor mai avea revers. Minciuna Diavolului este cea prin care îţi arată eşecul lucrării lui Hristos în viaţa ta. Ce a făcut Hristos, ispăşirea, răscumpărarea, înfierea, unirea spirituală cu El, nu poate fi zguduită, clătinată sau contestată de nimeni, cu atât mai puţin de tine. Există o frică inoculată de Diavol prin intermediul unei gândiri fireşti, care are ca efect o paralizie spirituală pentru cel care o trăieşte. Odată scos din groapa mocirloasă şi întunecoasă, odată pus pe stâncă, există frica nejustificată a căderii. Minciunea Diavolului este că nu o să reuşeşti să te menţii pe stâncă. Dar e fals! Dacă lucrarea lui Hristos a fost aşezarea ta pe stâncă, tot lucrarea Lui este să te menţină acolo. Niciodată nu ai fi reuşit prin propriile puteri să ajungi pe stâncă şi fii sigur că nu stă în puterea ta rămânerea ta acolo. Nu poţi spune odată ajuns pe stâncă: „Mulţumesc, Doamne, acum mă descurc singur!” Isus nu ţi-a pus în faţă un etalon în virtutea căruia relaţia filială să fie menţinută. El a făcut totul pentru ca filiaţia să fie sigură şi completă. Totul este prin har. Relaţia dintre un tată şi un fiu nu se rupe când (1) fiul este rău, sau neascultător – fiii lui Eli au continuat să-i fie fii în pofida păcatului lor, (2) când fiul nu mai vrea să fie fiu – Fiul risipitor a rămas fiu; sau (3) când tatăl sau (4) toţi ceilalţi nu mai recunosc legitimitatea fiului. Singura legătură care se rupe este legătura de părtăşie, care trebuie restabilită prin mărturisire şi pocăinţă.

Dacă Diavolul te acuză pe tine acum, Îl acuză pe Hristos, şi nu are dreptul acesta. Înţelege acest lucru: Diavolul nu mai are dreptul să te acuze! Pavel spune: „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?” (Romani 8:33) Puterea Diavolului stă în pâră, în acuză, în intimidare şi îi devii victimă numai dacă socoteşti drept adevăr minciunile lui. Felul cum sunt prezentate minciunile lui Satan se potrivesc realităţii. Pare adevărat, dar realitatea nu este adevărul, adevărul este Cuvântul. Realitatea nu există prin sine, realitatea este un construct, o imagine, un cumul de semnificaţii date lucrurilor. Ceea ce numim realitate este de fapt perspectivă, modul în care vedem lucrurile, şi există atâtea realităţi câţi ochi există.

Diavolul îţi spune: „Eşti un păcătos!” Ce te aştepţi să facă un păcătos? Să păcătuiască! Dar Biblia spune că noi suntem sfinţi şi sfinţiţi în Hristos. (1 Corinteni 1:2) Ne-am obişnuit să ne asumăm perspectiva lumii asupra lucrurilor şi, având ochii întunecaţi, să credem că şi Biblia spune acelaşi lucru. De exemplu, bătrânii au o singură perspectivă: moartea; dar Biblia spune cu totul altceva, că bătrânii „întineresc ca vulturii”, că „sunt plini de suc şi verzi”. Conform Bibliei, bătrânii sunt utili, dinamici şi plini de viaţă. Lumea spune despre tineri că sunt superficiali, că nu pot face lucruri spirituale, că nu sunt serioşi; dar Biblia spune: „Tineretul tău vine la Tine ca roua”; „Vă scriu tinerilor pentru că sunteţi tari şi voi l-aţi biruit pe cel rău”. Trebuie să hotărâm odată pentru totdeauna ce credem, ce alegem, de partea cui suntem. Trăim în virtutea metanoii sau conform concepţiei seculare?

Demnitatea pe care Hristos ne-o acordă şterge amintirea ruşinii păcatelor trecute. Atunci când eşti răscumpărat în Hristos poţi mărturisi groapa din care te-a scos, pentru că ştii că ea este trecut, iar pentru Dumnezeu nu mai există. Dumnezeu este singurul care te iubeşte aşa cum eşti, şi El te cunoaşte pe deplin. Dumnezeu nu caută oameni perfecţi, ci oameni sinceri. În faţa lui Dumnezeu nu poţi să te ascunzi. Ai momente foarte dese când îţi spui: „Dacă ar şti fraţii ce păcat ruşinos am făcut eu, nu m-ar mai respecta.” Sunt momente când îţi vine să te ascunzi chiar şi de tine. Dumnezeu te cunoaşte, ştie toate faptele tale şi, totuşi, te priveşte cu admiraţie, pentru că eşti rodul suferinţelor Fiului Său.

& O soră a avut o vedenie pe care a povestit-o pastorului. Ea i-a relatat cum că a văzut o Persoană divină şi a simţit un sentiment ceresc. Pastorul a întrebat-o: „Ţi-a spus ceva? L-ai întrebat ceva?” „Nu!”, a răspuns sora. „Data viitoare când vei mai avea această viziune, să întrebi acea Persoană divină despre păcatele tale.” Vedenia s-a repetat, iar sora s-a grăbit să-L întrebe: „Ce s-a întâmplat cu păcatele mele?” „Le-am uitat!”, a răspuns Dumnezeu. Dumnezeu are amnezie cu privire la un singur lucru, atunci când iartă un păcătos nu-Şi mai aduce aminte de păcatele lui, iar păcătosul devine sfânt. Dumnezeu aruncă păcatele noastre în „marea uitării” şi declară „Pescuitul interzis”. &

3. Paternitatea înseamnă identitate. Este necesară distincţia dintre mai multe noţiuni: a fi, a face, a simţi, a vrea. Identitatea se referă la aspectul a fi. Identitatea ne este conferită de relaţia filială cu Dumnezeu. Cel care crede în Hristos este fiul lui Dumnezeu. Tu nu eşti ceea ce alţii spun că eşti, nu eşti ceea ce Diavolul îţi spune că eşti, nici măcar ceea ce crezi tu că eşti, nu eşti ceea ce te simţi că eşti şi nici ceea ce ai vrea să fii, ci ceea ce Dumnezeu spune că eşti!

1. III. Pace, vv. 7-10.

7. Ce frumoase sunt pe munţi, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea! Picioarele celui ce zice Sionului: „Dumnezeul tău împărăţeşte!”

8. „Iată, glasul străjerilor tăi răsună; ei înalţă glasul, şi strigă toţi de veselie; căci văd cu ochii lor cum Se întoarce Domnul în Sion.

9. Izbucniţi cu toate în strigăte de bucurie, dărâmături ale Ierusalimului! Căci Domnul mângâie pe poporul Său, şi răscumpără Ierusalimul.

10. Domnul Îşi descoperă braţul Său cel sfânt, înaintea tuturor neamurilor; şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru.”

În al treilea rând, moştenirea robilor Domnului înseamnă pace. Pacea este garanţia unei relaţii adecvate cu Dumnezeu. Pacea este un rezultat al graţierii prin Hristos. Fără învierea lui Hristos, între noi şi Dumnezeu rămânea o prăpastie a vrăjmăşiei. Dumnezeu este Cel care dă pacea, făcându-Se prieten cu omul. Iov spune: „Împrieteneşte-te cu Dumnezeu şi vei avea pace.” (Iov 22:21) Pacea înseamnă certitudine în orice situaţie. Pacea pe care ne-o dă Dumnezeu „întrece orice pricepere”, nu o putem explica, dar o putem experimenta. Aşa cum curcubeul este semnul legământului lui Dumnezeu cu Noe şi circumcizia este semnul legământului cu Avraam şi poporul Israel, pacea este pecetea şi semnul Noului Legământ în care am intrat cu Dumnezeu (v. 10).

Acest legământ este fundamentat pe dragoste. Dragostea este esenţa lui Dumnezeu şi, datorită acestui fapt, El a găsit o soluţie la problema păcatului nostru.

& În filmul Quo Vadis este o scenă unde personajul principal îl întreabă pe apostolul Petru: „Grecii au adus înţelepciunea, romanii puterea; creştinii ce aduc nou?” Răspunsul vine prompt şi uluitor pentru acel consul roman, devenit ulterior creştin: „Creştinismul a adus iubirea!” Dragostea a biruit dreptatea. Dragostea găseşte soluţii! Dragostea garantează veşnic. &

Principiul definitoriu al dragostei este reciprocitatea. Ceea ce face ca dragostea lui Dumnezeu să fie specială este faptul că El a luat iniţiativa. „Dragostea lui Dumnezeu se arată prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” (Romani 5:8)

Dostoievski spunea foarte frumos că, dacă nu ar fi existat decât un singur om pe pământ care să creadă şi pentru care să moară Hristos, El nu ar fi pregetat şi S-ar fi sacrificat chiar şi pentru unul singur. Dragostea nu se teme de eşec. Dragostea care te înalţă este închinare, dragostea la nivel orizontal este afecţiune, iar dragostea care se coboară se numeşte har.

Desigur, Dumnezeu S-a aşteptat la răspuns, dar nu a aşteptat să vadă iniţiativă, pentru că omul este îndărătnic. Dumnezeu a luat iniţiativa şi a investit, a găsit soluţii, a dăruit şi nu a făcut economie, pentru că dragostea nu se teme de risipă.

IV. Prosperitate, vv. 11-13.

11. „Nenorocito, bătuto de furtună şi nemângâiato! Iată, îţi voi împodobi pietrele scumpe cu antimoniu, şi-ţi voi da temelii de safir.

12. Îţi voi face crestele zidurilor de rubin, porţile de pietre scumpe, şi tot ocolul de nestemate.

13. Toţi fiii tăi vor fi ucenici ai Domnului, şi mare va fi propăşirea fiilor tăi.“

Dumnezeu Îşi aduce poporul dintr-un climat nesigur într-unul stabil. Dumnezeu îi dă „Fiicei Sionului” „temelii de safir”. Stabilitatea unei cetăţi era dată de amplasament. Primul criteriu după care un locuitor mesopotamian îşi alegea cetatea, polisul, era securitatea. Cetăţile din zonele muntoase şi izolate erau mai favorabile decât cele din zonele deschise şi traversate de drumuri circulate. Cetăţile erau înconjurate de ziduri groase şi, în cazul cetăţilor mai mari, de diguri pline cu apă. Dumnezeu îi dă robului Său „temelii de safir”, „ziduri de rubin” şi „ocoale (diguri, şanţuri) de nestemate”.

Binecuvântarea lui Dumnezeu aduce stabilitate în viaţa noastră. Biblia spune „binecuvântarea lui Dumnezeu îmbogăţeşte, şi El nu lasă să fie urmată de niciun necaz.” (Proverbe 10:22) Dumnezeu ne conduce pe o cale prosperă, aceasta este voia Sa. Prosperitatea înseamnă stabilitate şi siguranţă. Dumnezeu nu ne dă binecuvântare ca să ne umple de griji, ci pentru a ne elibera de ele. Isus S-a sărăcit pentru ca noi să devenim mai bogaţi, şi acest lucru nu este valabil doar în domeniul spiritual.

Există o mentalitate păguboasă de care suferă poporul român: pauperismul, mentalitatea sărăciei. În România s-a dezvoltat o Evanghelie a sărăciei, care face din sărăcie o virtute. Sărăcia nu este o virtute, iar bogăţia nu este un privilegiu. Dumnezeu este interesat în primul rând de starea noastră spirituală, dar nu neglijează aspectul material al vieţii noastre. Alţi credincioşi, care au o spoială de evlavie, protestează împotriva evangheliei prosperităţii, promovând astfel o mentalitate pauperă. Ambele „evanghelii” sunt păgubitoare, una îţi vinde iluzii ieftine (evanghelia prosperităţii), iar cealaltă te înnobilează cu minciuni (evanghelia sărăciei). Noi nu predicăm o anumită „evanghelie”, ci vrem să proclamăm planul lui Dumnezeu pentru noi. Planul lui Dumnezeu este binecuvântare, fericire, pace, mântuire, biruinţă, libertate… Dumnezeu nu se îngrijeşte doar de suflet, ci de toate aspectele vieţii noastre: relaţii, familie, profesie… Dumnezeu este interesat de dezvoltarea potenţialului tău prin care Îl poţi lăuda pe Dumnezeu la un nivel maxim. O stare de stabilitate este imperativă pentru împlinirea acestui scop.

„Mare va fi propăşirea fiilor tăi.” Binecuvântarea lui Dumnezeu nu înseamnă doar împlinirea nevoilor, ci belşug. Principiul binecuvântării este vechi, simplu şi clar: odată ce eşti binecuvântat trebuie să binecuvântezi şi tu, la rândul tău, pe altcineva. Acest principiu l-a învăţat Dumnezeu pe Avraam: „Vei fi binecuvântat şi vei fi o binecuvântare.” (Genesa 12:4)

V. Protecţie, vv. 14-17.

14. Vei fi întărită prin neprihănire. Izgoneşte neliniştea, căci n-ai nimic de temut, şi spaima, căci nu se va apropia de tine.

15. Dacă se urzesc uneltiri, nu vin de la Mine; oricine se va uni împotriva ta va cădea sub puterea ta.”

16. „Iată, Eu am făcut pe meşterul, care suflă cărbunii în foc, şi face o armă după meşteşugul lui. Dar tot Eu am făcut şi pe nimicitor ca s-o sfărâme.

17. Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere; şi pe orice limbă care se va ridica la judecată împotriva ta, o vei osândi. Aceasta este moştenirea robilor Domnului, aşa este mântuirea care le vine de la Mine, zice Domnul.”

Un alt aspect al moştenirii este protecţia divină.

1. Garantul protecţiei divine este neprihănirea. Atât timp cât te afli în aria voii lui Dumnezeu nu ai de ce să temi. Teama este o jignire pe care I-o aduci lui Dumnezeu. (v.14a)

2. Garantarea protecţiei divine este incompatibilă cu neliniştea sufletească. Dumnezeu poate linişti furtuna şi echilibra barca, dar nu se poate lupta cu neliniştea ta interioară. A te bucura de pace este o decizie pe care o iei singur. (v.14b)

3. Obiectele spaimei şi ale fricii sunt inofensive. (v.17) Armele făurite împotriva ta nu au putere, pentru că toate au fost îndreptate şi învinse în Hristos. Apostolul Pavel întreabă: „Unde îţi este biruinţa moarte, unde îţi este boldul moarte, boldul morţii este păcatul…” (1 Corinteni 15:55, 56) Moartea a înfipt boldul ei în trupul lui Hristos, dar el a rămas acolo. Diavolul a „muşcat călcâiul” lui Hristos, dar i-a rămas veninul în trupul lui Hristos. Diavolul este un înfrânt, are capul zdrobit, tot ce mai poate să facă este să dea din coadă.

4. Glasul celui neprihănit poate osândi nelegiuirea. (v.17b) Odată ce Hristos a câştigat biruinţa, ne-a dăruit-o. Nimic nu ne poate înfrânge, nimic nu ne poate despărţi de dragostea Lui, nimeni nu ne poate smulge din mâna Lui. Suntem de partea câştigătoare. Biruinţa este destinul nostru. Suntem condamnaţi să biruim. Aceasta este moştenirea Robilor Domnului

1] Bruce Wilkinson

Asa cum il arata si numele, “Cortul intilnirii” a fost o constructie mobila desemnata de Dumnezeu ca loc al prezentei Sale in mijlocul poporului evreu. Alcatuirea Cortului nu a fost lasata pe seama gustului sau imaginatiei evreilor. Moise a privit si primit infatisarea si dimensiunea elementelor Cortului, prin revelatie dumnezeiasca, in timpul celor 40 de zile petrecute pe muntele Sinai (Exod 25:40; 26:30; Num. 8:4; Fapte 7:44; Evrei 8:5).

Existenta unui “original” al Cortului intilnirii in cer ridica intrebari si speculatii care pot face subiectul meditatiilor noastre duhovnicesti. Este clar ca nimic din evolutia lumii sau din planul de mintuire al ei nu a fost lasat de Dumnezeu la voia intimplarii. Inainte de a deveni realitati pe pamint, printre oameni, lucrarile lui Dumnezeu au fost stabilite “mai inainte de intemeierea lumii”.

La solicitarea lui Moise, poporul a daruit cu bucurie materialele necesare pentru facerea Cortului si Dumnezeu a binecuvintat lucrarea lor, fiind prezent la inaugurare, prin norul care a acoperit Cortul si prin slava care l-a umplut (Exod 40:34).

Ca structura, Cortul a fost o unitate intreita, asemenea Sfintei Treimi si asemenea intreitei alcatuiri a omului. Privind din afara, te intilneai mai intii cu “curtea cortului”, delimitata de o ingraditura lunga de aproximativ 50 de metri si lata de 25 de metri (Exod 27:9-19). In aceasta curte se gaseau: “altarul arderilor de tot” (Exod 27:1-8) si “ligheanul spalarii” sau “marea de arama” in care se curateau preotii inainte de a intra in cort (Exod 30:17-33).

(click pe imagine)

Cortul insusi masura 5 metri in latime si inaltime si 15 metri in lungime si era alcatuit din doua camere: Locul Sfint si Locul Preasfint sau “Sfinta Sfintelor” (Exod 26:33). Cele doua camere interioare erau separate printr-o perdea (Exod 26:31-37). In prima camera se aflau masa punerii piinilor inaintea Domnului, sfesnicul purtator de lumina si altarul tamiierii (Exod 25:23-40; 30:1-10).

(Click pe imagine)

Sfinta Sfintelor era de forma unui cub cu latura de 5 metri si adapostea Chivotul intilnirii, acoperit cu capacul ispasirii si umbrit de aripile a doi heruvimi. In lada Chivotului se aflau: tablele de piatra cu cele 10 Porunci scrise pe Sinai, un vas cu mana daruita de Dumnezeu evreilor in pustie si toiagul lui Aaron (Deut. 10:4,5; Exod 16:33,34; Num. 17:10).

In Sfinta Sfintelor nu putea intra decit Marele Preot si acesta numai o singura zi pe an, cind intra ca sa aseze pe capacul chivotului singele ispasitor pentru pacatele lui si pentru pacatele poporului (Lev. 16:29-34).

In timpul anilor pribegiei in pustie, Cortul era carat pe umeri de Leviti si montat ori de cite ori poporul isi aseza tabara pentru poposire. Mai intii trebuia instalat Cortul si numai dupa aceea se aseza tabara pe cele patru laturi ale curtii Cortului, intr-o ordine speciala hotarita de Dumnezeu insusi (Num. 2). Aceasta arata cit de insemnat era Cortul in viata religioasa a evreilor.

Dupa cucerirea Canaanului, cei din Israel au asezat Cortul la Silo, unde a ramas pina dupa perioada Judecatorilor (Josua 18:1). Mai tirziu, Cortul a fost mutat la Nob (1 Sam. 21:1-6) si la Gabaon (1 Regi 8:4). Dupa ce a sfirsit de construit Templul, Solomon a mutat Cortul intilnirii la Ierusalim (1 Regi 8:4). Prin existenta Templului, necesitatea functionarii Cortului ca lacas de inchinaciune a incetat.

Multimea de referinte existente in Noul Testament despre Cortul intilnirii si despre diferitele elemente care l-au constituit, trebuie privita ca o aplicatie a extraordinarei incarcaturi de simboluri tipologice si profetice asezate de Dumnezeu in aceasta structura. Aproape toate elementele materiale ale Cortului au o semnificatie spirituala, vorbind despre lucrarea paminteasca a Domnului Isus. De fapt, in chiar preambulul Evangheliei sale, apostolul Ioan ne spune ca Isus a “cortuluit” printre noi (imposibil de tradus si de aceea adaptat la noi prin “a locuit printre noi” – Ioan 1: 14). Intreaga structura a Evangheliei este asezata pe imaginea Cortului. Citind-o, ne intilnim cu apa spalarii, cu curtea de afara, cu Lumina, cu Piinea, cu sfintul altar al rugaciunii din capitolul 17, si in final cu singele ispasitor asezat dincolo de perdeaua dinauntru, care se despica in doua in momentul jertfirii Sale.

In Romani 3:25, apostolul Pavel foloseste termenul consacrat pentru jertfe, atunci cind scrie: “Pe El, Dumnezeu L-a rinduit mai dinainte sa fie, o jertfa de ispasire”, iar in epistola catre Tit, acelasi apostol aminteste despre semnificatia simbolica a “spalarii” (Tit 3:5).

Cel mai bun tratat de simbolistica a Cortului este insa epistola catre Evrei. Aproape toate elementele inchinaciunii practicate la Cort isi capata acolo adevarata semnificatie in lucrarea de Mare Preot a Domnului Isus Christos. Mintuirea urzita de El a facut astazi posibila “intilnirea” noastra cu Dumnezeu.

Una din aparițiile insolite de pe paginile Bibliei sunt uriașii. Cine au fost și de unde au apărut ei?  Prima referință o găsim în Geneza 6:4:

„Uriașii erau pe pământ în vremea aceea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor.”

Cuvântul folosit în originalul ebraic este Nefilim, un derivat al verbului nafal, care înseamnă a cădea, cădere.  Uriașii sunt deci cei „căzuți”, sau am zice noi astăzi „cei decăzuți” , „cei degenerați”. Ce fel de făpturi au fost ei putem afla doar din relatările aluzive din Scriptură. Este evident că „uriașii” au fost mari în dimensiuni și la fel de mari în răutate. Ei au fost un fel de supra-oameni, niște anomalii genetice și morale, care au trebuit șterse de pe fața pământului pentru prezervarea sănătății planetei și pentru perpetuarea planului mesianic (Gen. 3:15). Aceasta a fost motivația potopului (2 Petru 2:5), după profeția rostită mai dinainte de Enoh (Iuda 14).

Ceea ce este surprinzător este faptul că citim iarăși despre existența uriașilor și după potop. Iată ce găsim în Numeri 13:33:

„Apoi am mai văzut în ea (țara Canaan) pe uriași, copiii lui Anac, care se trag din neamul uriașilor; înaintea noastră și față de ei parcă eram niște lăcuste.”

Întrebarea firească este: de unde au apărut acești uriași dacă toate ființele decăzute au fost distruse de apele potopului.

Singurul răspuns este că a mai avut loc o altă imixtiune a îngerilor („în vremurile acelea și după aceea”- scrie Gen. 6:4) în treburile umane cu scopul de a-i împiedica pe Avraam și ai săi să ocupe Canaanul. În Geneza 12:6 ni se spune că în timp ce Avraam se îndrepta spre țara promisă: „Canaaniții erau atunci în țară”, iar în Geneza 14:5 îi găsim implicați în conflicte tribale locale. Aici, ei sunt numiți „Refaimi” stabiliți la Așterot-Carnaim și „Emimi” stabiliți la Șave-Chiriataim. În Geneza 15:18-21, „Refaimiții” sunt enumerați între popoarele Canaanului. Toate aceste popoare au fost judecate de Dumnezeu și trebuiau distruse cu desăvârșire de copiii lui Israel (Deut. 20:17; Iosua 3:10). Majoritatea au sfârșit-o așa, iar alții au scăpat probabil în țările din jur, urmele lor făcând și astăzi un subiect de studiu controversat pentru antropologi.

În Geneza 35:27 găsim scris despre Hebron, care mai înainte se numise Chiriat-Arba (fortăreața lui Arba), iar Arba fusese tatăl lui Anac (Iosua 15:13; 21:11). Tot așa și în Num. 13:22: „ … au mers până la Hebron, unde se aflau Ahiman, Șesai, Talmai, copiii lui Anac. Hebronul fusese zidit cu șapte ani înainte de cetatea Țoan din Egipt.” (Acest Țoan a fost capitala Egiptului pe vremea robiei și a exodului).

Este evident că acești umanoizi de statură înaltă erau o spaimă și o pacoste pentru neamurile din jur. Renumele și isprăvile lor ajunsese în cele patru colțuri ale lumii:

„ … niște neamuri mai mari și mai puternice decât tine, … cetăți mari și întărite până la cer, … un popor mare și înalt la statură, copiii lui Anac,  … despre care ai auzit zicându-se: Cine va putea să stea împotriva copiilor lui Anac?” (Deut. 9:1-3)

Nu este de mirare că iscoadele trimise în Canaan s-au întors speriate înapoi: „Dar poporul care locuiește țara este puternic, cetățile sunt întărite și foarte mari. Ba încă am văzut acolo și pe fiii lui Anac.  …  toți aceia pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă.  … Înaintea lor și față de ei parcă eram niște lăcuste” (Num. 13:28,32,33; Deut. 1:28).

Sub conducerea lui Iosua, evreii au cucerit totuși Canaanul. Statura uriașă și puterea „Anachimilor” a fost strivită sub tăvălugul Dumnezeului oștirilor: „Iosua a pornit și a nimicit pe Anachimi din muntele Hebronului, din Debir, din Anab, din tot muntele lui Iuda și din tot muntele lui Israel; Iosua i-a nimicit cu desăvârșire, împreună cu cetățile lor. N-au rămas deloc Anachimi în țara copiilor lui Israel; n-au rămas decât la Gaza, la Gat și la Azdod” (Iosua 11:21-22; 15:8; 17:15; 18:16).

Despre unul din neamul Refaimiților găsim scris și în Deuteronom 3:1-11: „Numai Og, împăratul Basanului, mai rămăsese din neamul Refaimiților. Patul lui, un pat de fier, este la Raba, cetatea fiilor lui Amon. Lungimea lui este de nouă coți și lățimea de patru coți, după cotul unui om (4,3×1,6m).”

Cei din oștirea lui Saul s-au speriat la vederea unui astfel de om. Puteți citi descrierea lui Goliat din Gat în 1 Samuel 17:4-7. Cămașa de zale cântărea 5.000 de sicli (aproximativ 72 kg), iar sulița era de 600 de sicli (aproximativ 7,5 kg). Toată familia acestui Goliat a fost omorâtă de mâna lui David și de mâna slujitorilor lui: Ișbi-benon, Saf, Lahmi sau Goliat din Gat, fiu al celui ucis de David, Lafni, și unul nenumit, dar grozav la înfățișare, „un om de statură înaltă, care avea șase degete la fiecare mână și la fiecare picior, douzeci și patru de toate” (2 Sam. 21:15-22; 1 Cron. 20:4-8).

Ca nume, uriașii s-au numit Anachimi, descendenți din tatăl lor Anac (Num. 13:22) și Refaimiți, de la Rafa, un alt întemeietor de neam. O altă referință despre ei se află în Deut. 2:10-11: „Mai înainte locuiau aici Emimii; un popor mare, mult la număr și de statură înaltă, ca Anachimii. Ei treceau drept Refaimiți, ca și Anachimii; dar Moabiții îi numeau Emimi.”  „Țara aceasta trecea deasemenea ca o țară a lui Refaim; mai înainte locuiau în ea Refaimiții; și Amoriții îi numeau Zamzumimi: un popor mare, mult la număr și de statură înaltă, ca Anachimii. Domnul i-a nimicit dinaintea Amoriților, care 
i-au izgonit și s-au așezat în locul lor.”

Ca destin, Septuaginta, traducerea originalului ebraic în limba greacă, înlocuiește termenul „refaimiți” cu numirea de „cei morți” și una din explicații este aceea că făpturile acestea stranii nu vor avea posibilitatea învierii, ca toți componenții rasei umane, ci vor intra în pedeapsa veșnică direct din „Șeol” (locuința morților). Texte în care este făcută această substituire sunt: Iov 26:5; Psalm 88:10; Prov. 2:18; 9:18; Isaia 14:9; 26:14. În ultimele două, Refaimiții sunt descriși ca o veritabilă aristocrație a celor morți.

Cercetătorul pasionat de istorie și de arheologie, va putea vedea în combinația dintre forța brută a „Refaimiților” și „inteligența supra-umană” a „gibbror”-ilor (viteji, oameni cu nume din Gen. 6) una din explicațiile posibile ale construcțiilor impresionante din Egipt și din alte părți ale lumii. Aceste amintiri din proto-istoria omenirii, transmise și deformate de tradiția orală a popoarelor a dat probabil naștere mai târziu „semizeilor” din mitologia greacă. Unul dintre aceste personaje mitice, Hercules, este prezentat chiar ca un fiu al lui Zeus cu una din fetele muritorilor de rând.  Concluzia logică este că „Tabletele Creației” găsite în Babilon, „Cartea morții” din Egipt, mitologia greacă și cosmogoniile păgâne, puse de unii pe picior de egalitate cu Biblia sau citate de alții în sprijinul textului sacru, nu sunt la urma urmei altceva decât fragmente de adevăr primar denaturat și corupt de mintea perversă a oamenilor și folosite de Satan pentru a nega chiar sursa din care de fapt provin: Biblia.

Una din cele mai surprinzătoare previziuni ale Domnului Isus este că evenimentele specifice zilelor lui Noe se vor repeta înainte de venirea Fiului Omului (Matei 24:7; Luca 17:26). Oare se vor întoarce și „Nefilimii“? Oare asta să fie invazia de OZN-uri din ultimii ani? Oare aceștia să fie „veghetorii“ despre care vorbesc cei din meditațiile oculte de tot felul? Oare un asftel de Nefilim să fie și viitorul antichrist?

Cine va primi răsplată?

“Ferice de voi, când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor ocărî, şi vor lepăda numele vostru ca ceva rău, din pricina Fiului omului! Bucuraţi-vă în ziua aceea, şi săltaţi de veselie; pentru că răsplata voastră este mare în cer; căci tot aşa făceau părinţii lor cu proorocii.” (Lc. 6:22-23).

Wilbur M. Smith a scris: “Tema aceasta a răsplăţii pe care le vor primi în cer cei credincioşi este pomenită rareori în biserici şi chiar în instituţiile în care se studiază Biblia. Cu toate acestea, tema este o sursă de bucurie şi un îndemn la seriozitate. Ea ar trebui să servească drept motivaţie pentru o mai mare sfinţenie în viaţa fiecăruia dintre noi.”

Există acei pedanţi pseudospirituali pentru care subiectul răsplătirilor este clasificat drept unul de mâna a doua, bun doar pentru copilăria credinţei. Ei îl aseamănă cu bomboanele promise copiilor care sunt “cuminţi.” Însă. Domnul Isus nu este de acord cu ei. Textul citat din Predica de pe Munte este o dovadă în acest sens, ca şi multe alte pasaje din discursurile Lui. Apostolul Pavel adaugă la această temă câteva pasaje foarte proeminente în Epistolele sale.

Mântuirea şi răsplata nu sunt unul şi acelaşi lucru. Mântuirea este prin har şi nimic din ceea ce am putea face noi nu ne-o poate asigura. Ea este darul fără plată oferit de Dumnezeu celor ce cred în jertfa ispăşitoare a Domnului Isus Cristos. Mântuirea se dă celor pierduţi (Lc. 19:10), însă, răsplata este pentru cei deja mântuiţi, ca o consecinţă a credincioşiei lor în slujire (Evr. 10:35; Mat.5:11-12).

Răsplata începe în această viaţă şi continuă în viaţa viitoare:

“Şi Isus le-a zis: «Adevărat vă spun că nu este nimeni, care să-şi fi lăsat casa, sau nevasta, sau fraţii, sau părinţii, sau copiii, pentru Împărăţia lui Dumnezeu, şi să nu primească mult mai mult în veacul acesta de acum, iar în veacul viitor, viaţa veşnică.” (Lc. 18:29-30).

Noul Testament debutează cu o promisiune a răsplătirii făcută în renumitele “Fericiri” …

“Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, care au fost înainte de voi.” (Mat.5:11-12).

… şi se încheie cu o alta din Apoc.:

“Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.” (Apoc. 22:12).

Iată ce spune apostolul Pavel despre

răsplătiri:

“Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea 

scaunului de judecată al lui Cristos, pentru ca 

fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” (2 Cor.5:10).

Pasajul ne spune că la acel scaun de

judecată nu se va mai discuta despre

mântuirea credincioşilor, ci doar despre

răsplata cuvenită fiecăruia dintre ei. Problema

mântuirii a fost rezolvată odată pentru

totdeauna de Cristos la Cruce. Fiul lui

Dumnezeu a purtat pedeapsa în locul nostru

(F.A. 13:38-39).

Cine primeşte această ofertă prin credinţă

şi se întoarce la Dumnezeu cu pocăinţă “nu 

mai vine la judecată, ci a trecut din moarte la 

viaţă” (Ioan 5:24). Credincioşii nu vor mai fi “osândiţi odată cu lumea” (1 Cor.11:32).

“Acum, deci, nu este nici o osândire pentru cei 

ce sunt în Cristos Isus” (Rom. 8:1).

Ei se prezintă înaintea scaunului de

judecată al lui Cristos “la rândul cetei lor”, doar pentru a-şi primi răsplata care să le compenseze  credincioşia faţă de Stăpânul lor (Mt. 25:21, 23).

Credincioşii n-au de ce să se mai teamă că s-ar

putea să piardă viaţa veşnică când vor ajunge

la judecată.

Bine, bine, va spune cineva, dar noi ştim că

însuşi apostolul Pavel se temea “ca nu cumva să

fie lepădat”! Oare nu înseamnă acest “lepădat”

că va fi aruncat departe de faţa lui Dumnezeu,

pierzându-şi astfel mântuirea ?

Toate traducerile dau naştere la astfel de

neînţelegeri. Termenul folosit de apostolul

Pavel în 1 Cor. 9:27 este un termen

sportiv sau care se referă la calitate. El s-ar

putea traduce astăzi prin “descalificat” sau

“neomologat”. În contextul jocurilor corintice la

care face apostolul aluzie aici, exista pericolul

ca cei care se osteneau să alerge cursa până la

capăt să nu primească totuşi premiul pentru că

n-au alergat “după rânduieli”. Se putea şi ca

unul care-i învăţa pe alţii cum să alerge să fie

el însuşi descalificat. Iată întregul pasaj:

“Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, 

toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? 

Alergaţi, deci, în aşa fel ca să căpătaţi premiul! 

Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte, se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună, care se poate vesteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună, care nu se poate veşteji. 

Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.” (1 Cor.9:24-27).

Viaţa veşnică este un dar al harului pentru

cei credincioşi (Rom: 6.23), nu un premiu care se poate obţine prin strădaniile şi prin faptele noastre:

“Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă.

Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui

Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude

nimeni.” (Efes. 2:4-9).

Faptele meritorii vin după mântuire şi

trebuie făcute nu din iniţiative personale, ci

într-o deplină ascultare de Dumnezeu:

“Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi 

în Cristos Isus pentru faptele bune pe care le-a 

pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Efes. 2:10).

Faptele bune măsoară râvna noastră pentru

Dumnezeul care ne-a mântuit şi există

pericolul ca această râvnă să se micşoreze şi să

astfel să ne pierdem răsplata:

“Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii 

voastre, ci să primiţi o răsplată deplină.” (2 Ioan 8).

În Pilda polilor şi în Pilda talanţilor,

Domnul Isus ne spune că fiecare credincios al

Său are anumite abilităţi şi talente. Aceasta

este o realitate stabilită de Dumnezeu şi noi nu

avem nici o contribuţie personală.

“Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Cor.4:7).

Pilda polilor ne învaţă că inegalitatea în credincioşie conduce la diferenţe în răsplătire.

Pe de altă parte, din Pilda talanţilor învăţăm că slujitorii care au dovedit aceeaşi credincioşie  vor fi răsplătiţi la fel. Răsplătirea

se va acorda în funcţie de ascultarea şi

credincioşia fiecărui creştin faţă de Stăpânul său. Această realitate

cerească trebuie să ne determine să trăim cu

înţelepciune şi “să răscumpărăm vremea” (Efes. 5:16), pentru ca să nu fim daţi de ruşine în ziua marii judecăţi (1 Pet. 4:17).

Ce simbolizează cununile?

“M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit 

alergarea, am păzit credinţa. De acum mă 

aşteaptă cununa neprihănirii pe care mi-o va da, în «ziua aceea» Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.” (2 Tim. 4:8).

Răsplătirile cereşti sunt prezentate uneori

sub forma unor cununi date învingătorilor.

Termenul grecesc este “stefanos”, spre

deosebire de termenul “diadema” care

identifică o cunună regală. “Diadema” va fi

purtată numai de Domnul Isus Cristos!

În esenţa lor, cununile sunt tot o expresie a

harului lui Dumnezeu. Ca slujitori ai Săi,

nici unul dintre noi n-ar trebui răsplătit, aşa cum

ni se spune pe şleau în Luca 17:1-10:

“Cine dintre voi, dacă are un rob, care ară sau 

paşte oile, îi va zice, când vine de la câmp: «Vino îndată, şi şezi la masă?š Nu-i va zice mai degrabă: «Găteşte-mi să mănânc, încinge-te, şi slujeşte-mi până voi mânca şi voi bea eu; după aceea, vei mânca şi vei bea şi tu?» Va rămâne el îndatorat faţă de robul acela, pentru că robul a făcut ce-i fusese poruncit? Nu cred. Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: «Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.»”

Eu cred că aceste cununi nu vor fi doar

podoabe cu care să ne împopoţonăm în Cer, ci

mai degrabă nişte capacităţi care ne vor înlesni

şi mai mult slujirea.

John MacArthur le

numeşte “o măsură îndoită de vitalitate

cerească, de bucurie, de binecuvântare”.

Chiar şi aceste cununi vor servi nu spre

slava noastră, ci spre slava Celui care “lucrează 

în noi şi ne dă, după plăcerea Lui şi voinţa şi 

îndeplinirea”:

“ … cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau 

înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie, şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie, şi ziceau: «Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!»” (Apoc. 4:10-11).

Iată câteva “stefanos” amintite în textul

Noului Testament:

1. Cununa vieţii

“Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a 

fost găsit bun, va primi cununa vieţii pe care a 

făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc.” (Iac.

1:12).

“Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată 

că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.” (Apoc. 2:10b).

Această cunună este acordată celor care au

suferit în ispite şi persecuţii până acolo că şi-au

dat viaţa ca martiri. Motivaţia acestor suferinţe

a fost iubirea faţă de Dumnezeu (“celor ce-L iubesc”).

Numele acestor martiri completează lista eroilor

credinţei din Evrei 11:32-38.

Pribegia este un fel de stabilire în

eternitate.

“În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi 

căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că 

sunt străini şi călători pe pământ. 

Cei ce vorbesc în felul acesta, arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. 

Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din 

care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se 

întoarcă în ea. 

Dar doreau o patrie mai bună, 

adică o patrie cerească. 

De aceea lui Dumnezeu 

nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate.” (Evr. 11:13-16).

2. Cununa neprihănirii

“De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii pe 

care mi-o va da, în «ziua aceea» Domnul, 

Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi 

tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.” (2

Tim. 4:8).

Aceasta este cununa acordată celor care şi-au isprăvit alergarea în care s-au angajat în momentul naşterii lor din nou, şi au încheiat cursa cu integritate şi consecvenţă, având ochii aţintiţi

spre venirea Domnului Isus. Ea este răsplata

pentru împlinirea misiunii încredinţate.

Distanţa de la pământ la Cer (sau dimensiunea alergării lor!) nu este o problemă de altitudine, ci o chestiune de atitudine.

O credinţă mică te poate duce în Cer, dar

una mare poate să aducă Cerul la tine.

Viaţa este un marş de la inocenţă, prin

ispită, fie spre virtute, fie spre viciu.

Ar fi foarte bine dacă fiecare ar trăi aşa cum

ar vrea să moară.

Reputaţia este pentru o vreme, caracterul

pentru eternitate.

În clipa morţii lăsăm în urmă tot ce avem,

dar luăm cu noi tot ceea ce suntem.

3. Cununa nepieritoare

“Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte, se 

supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul 

acesta ca să capete o cunună, care se poate veşteji: 

noi să facem lucrul acesta pentru o cunună, care nu se poate veşteji.” (1 Cor.9:25).

Este cununa acordată celor care au tins mereu către desăvârşire. Apostolul Pavel foloseşte ilustraţia unui atlet de la pentatlon, care se supunea la un efort extraordinar. Cununa aceasta este acordată celor disciplinaţi, celor înfrânaţi, celor dispuşi să renunţe la plăcerile de acum pentru bucuriile viitoare.

4. Cununa bucuriei

“Căci cine este, în adevăr, nădejdea sau 

bucuria sau cununa noastră de slavă? Nu sunteţi 

voi, înaintea Domnului nostru Isus Cristos, la 

venirea Lui? Da, voi sunteţi slava şi bucuria 

noastră.” (1 Tes. 2:19).

Aceasta este cununa câştigătorului de

suflete. Va fi o mare bucurie să ne întâlnim în

ceruri cu aceia care au fost aduşi la Cristos prin

mărturia şi slujirea noastră! Mult mai mulţi

oameni sunt călăuziţi spre Cer prin urme de

paşi, decât prin semne indicatoare. Orice

credincios poate câştiga această cunună.

5. Cununa slavei

“Sfătuiesc pe prezbiterii (bătrânii) dintre voi, 

eu, care sunt un prezbiter (bătrân) ca şi ei, un 

martor al patimilor lui Cristos, şi părtaş al 

slavei care va fi descoperită: Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine. 

Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală, ci făcându-vă pilde turmei. Şi când Se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta 

cununa, care nu se poate veşteji, a slavei.” (1

Pet. 5:1-4).

Este cununa promisă celor ce păstoresc în

adunările copiilor lui Dumnezeu. Ea ar trebui

să fie o puternică motivaţie pentru o slujire

exemplară!

Mântuiţi fără cunună?

Trebuie să spunem că aceste cununi nu

sunt date în mod autoMat.Există condiţii care

trebuie împlinite, şi este posibil să pierzi

privilegiul de a fi răsplătit la judecata Bisericii.

Iată ce avertisment puternic le dă Domnul Isus

credincioşilor din Filadelfia:

“Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te 

voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să 

vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe 

locuitorii pământului. 

Eu vin curând. Păstrează 

ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.” (Apoc.

3:10-11).

Fiecare dintre noi trebuie să fie foarte atent

la ceea ce clădeşte deasupra temeliei credinţei.

“Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia 

aceea, rămâne în picioare, el va primi o răsplată. 

Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde 

răsplata. cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc.” (1 Cor.3:10-15).

Profeții Vechiului testament au avut multe lucruri de spus depre venirea lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu care va instaura împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Isaia este unul din ei. Într-o perioadă de 64 de ani (740-680 î.H.), Isaia a fost purtătorul lui Dumnezeu de cuvânt pe timpul domniei a patru împărăți de la Ierusalim: Ozia (sau Azaria), Iotam, Ahaz și Ezechia. În vremea aceea, Israelul a fost dus în robie, iar împărăția lui Iuda a fost parțial invadată de oștile lui Sanherib, împăratul Asiriei. Cele două evenimente amenințau tragic dispariția Israelului ca stat și spulberarea oricăror speranțe mesianice. În ciuda evidențelor, profetul Isaia vestește apropierea unei împărății mondiale a păcii. El spune că ochii guvernului mondial va îndemna toată suflarea internațională să-și îndrepte atenția spre Ierusalim (Isaia 2:1-4). Nădejdea tuturor va fi ațintită asupra unui „Rob al Domnului” în care se va manifesta un tainic amestec de putere și suferință (Isaia 53; 61:1-3). Ce lmai fascinant pasaj în care Isaia descrie personalitatea și caracterul acestui personaj este acesta:

„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii”.  El va face ca domnia Lui să crească, și o pace fără sfârșit va da scaunului de domnie al lui David și împărăției lui, o va întări și o va sprijini prin judecată și neprihănire, de acum și în veci de veci: iată ce va face râvna Domnului oștirilor” (Isaia 9:6-7).

Acest mesaj al lui Isaia a fost o taină până la venirea lui Isus Hristos. Până atunci, deși a fost clar că Isaia vestește venirea unui lider mondial și a unei inevitabile împărății mondiale în epoca mesianică, n-a fost clar decât după viața, moartea și învierea lui Isus că profetul vorbise de nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu (Ioan 11:27).

Înainte de a ne apleca asupra semnificațiilor ascunse în numele mesianice din pasajul amintit, este bine să spunem câteva cuvinte despre câteva lucruri din text care au putut fi înțelese mai bine numai după cea dintâi venire a lui Hristos.

Nașterea lui Mesia – „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat”.

Din vremea lui Isaia, fiecare mamă din Israel visa să fie mama acestui personaj mesianic. După nașterea lui Isus în ieslea Betleemului a fost clar că fusese vorba nu doar despre nașterea unui lider mondial („un copil ni s-a născut”), ci și despre întruparea Fiului Creatorului în lumea pe care El a creat-o („Un fiu ni s-a dat”). Cele două numiri vorbeau despre umanitatea și divinitatea lui Isus din Nazaret.

Împărăția lui Mesia – „Și domnia va fi pe umărul lui”.

Acestea sunt cuvinte cu încărcătură profetică și practică. Profetic, Isaia a văzut o zi în care acest fiu al lui Israel va purta pe umărul lui greutatea conducerii mondiale. Așa cum am spus, în capitolul doi al cărții sale, Isaia a prezis că în zilele din urmă casa Domnului va domni de la Ierusalim.

„Căci din Sion va ieși Legea, și din Ierusalim cuvântul Domnului. El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; așa încât din săbiile lor își vor făuri fiare de plug, și din sulițele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, și nu vor mai învăța războiul” (Isaia 2:3-4).

Apocalipsa, cea din urmă carte a Bibliei, spune că un înger al lui Dumnezeu va proclama în ziua aceea:

„Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Hristosului Său. Și El va împărăți în vecii vecilor” (Apoc. 11:15).

Practic, cei care și-au plecat deja genunchiul înaintea lui Isus Hristos găsesc o mare mângâiere citind despre ziua aceea de la urmă. Mitologia greacă a născocit un personaj legendar care poartă pe umeri povara globului pământesc. Numele lui este Atlas. Speranța ascunsă în mitologie vorbea despre necesitatea unuia care să facă acest lucru. Isaia ne spune că El există și că El este suficient de puternic ca să o facă. „Umerii lui” care sunt suficienți să poarte poverile tuturor oamenilor, pot astăzi să poarte și povara cu care venim la El fiecare dintre noi.

Caracterul lui Mesia – „Îl vor numi …”.

La evrei, fiecare nume poartă în el un mesaj foarte important. El vestește caracterul celui ce-l poartă și, nu de puține ori, destinul pe care este chemat să-l împlinească.

Iacov („înșelător”) a fost numit așa pentru că fiind cel mai mic dintre doi gemeni i-a furat fratelui său dreptul de întâi născut. Mai târziu, Dumnezeu i-a schimbat numele în Israel, („prințul lui Dumnezeu, cel ce biruiește împreună cu Dumnezeu”).

Naomi(„Plăcută”) a preferat să-și schimbe numele în Mara („amărăciune”) după cele ce i se întâmplaseră în Moab.

Ilie (Eli-Iahu) înseamnă „Domnul este adevăratul Dumnezeu” și și-a împlinit destinul atunci când tot poporul adunat pe muntele Carmel a ajuns la această binecuvântată convingere. Și exemplele ar putea continua la nesfârșit …

Chiar și numele lui Isaia are o însemnătate, „Domnul salvează”. Numele care i s-au dat lui Isus din Nazaret sunt o descriere-caracterizare a Robului-Domnitor venit să rezolve problemele lumii și să așeze pe pământ împărăția lui Dumnezeu. Fie că acceptăm sau nu astăzi acest adevăr, este important să știm că Scriptura cinstește numele lui Isus pentru câteva motive foarte întemeiate.

Este „Numele” în care trebuie să fim mântuiți. „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți” (Fapte 4:12).

Este „Numele” în care trebuie să trăiăscă și să mărturisească fiecare creștin. „ Și orice faceți, cu cuvântul sau cu fapta, să faceți totul în Numele Domnului Isus, și mulțumiți, prin El, lui Dumnezeu Tată”(Col. 3:17).

Este „Numele” în fața căruia, până la urmă, orice genunchi se va pleca. „De aceea, și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult, și I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ, și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Filip. 2:9-11).

Este tragic și evident că încă de la nașterea lui și până acum, mulți nu și-au dat seama de importanța numelui Domnului Isus. Pe atunci i se spunea în batjocoră „fiul tâmplarului” și „copil născut din curvie”. Astăzi oamenii îi folosesc numele ca să înjure. Iată dece este foarte necesar să ne aplecăm cu atenție asupra numelor care i-au fost date cu mai bine de 600 de ani înainte de acest profet extraordinar al împărăției viitoare, Isaia. Unii folosesc alte nume (pseudonime) ca să-și ascundă identitatea. Scriptura folosește mai multe nume pentru Hristos ca să ne ajute să-L înțelegem mai profund și ca să-i putem înțelege mai bine misiunea. Biblia ne pune la dispoziție un strat de descoperiri profetice în criptografia numelor folosite (Apoc. 13:18).

Cele patru nume compuse pe care i le aplică Isaia lui Mesia sunt „descriptive” , funcționând ca niște ferestre înspre caracterul și lucrarea Robului Domnului, fiu al lui Dumnezeu venit să devină fiu al omului. Cele patru nume modelează înțelegerea noastră despre Mesia și calea prin care putem intra într-o relație personală cu El.

Minunat sfetnic

Titulatura înseamnă literal „un sfetnic de minune”. Să ne uităm la cele două părți componente.

Minunat – Cuvântul original „pala” desemnează „ceva neobișnuit, ieșit din comun”. El identifică „un fenomen din afara sferei noastre de cunoaștere, ceva ieșit din legătura naturală dintre cauză și efect, ceva inexplicabil”. Termenul este folosit și în Psalmul 139:6: „O știință atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde”. Isaia declară că venirea Copilului-Fiu va fi o minune. Aceasta este o caracterizare nu numai a ceea ce va face El, ci și a ceea ce va fi El. El însuși va fi cineva care va depăși limita înțelegerii noastre.

Sfetnic – În uzanța timpului, cuvântul era folosit pentru a descrie un împărat care își sfătuiește poporul. Acesta este sensul în care este folosit de profetul Mica: „ Pentru ce strigi tu însă acum așa de tare? N-ai împărat? Nu mai ai sfetnic, de te apucă durerea ca pe o femeie la naștere?” (Mica 4:9).

Mult înainte ca acel Copil să se nască și ca Fiul să ne fie dăruit, Isaia anunță că Dumnezeu va trimite un Sfetnic pentru îndurerații și necăjiții acestei lumi. Ei vor primi de la Ierusalim sfaturi de care au nevoie:

„ … ca să ne învețe căile Lui, și să umblăm pe cărările Lui. Căci din Sion va ieși Legea, și din Ierusalim cuvântul Domnului” (Isaia 2:3).

„Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și de frică de Domnul” (Isaia 11:2).

„Și lucrul acesta vine de la Domnul oștirilor; minunat este planul Lui, și mare este înțelepciunea Lui”(Isaia 28:29).

La numai doisprezece ani, Isus din Nazaret a intrat în Templul de la Ierusalim, a stat de vorbă acolo cu înțelepții poporului și „Toți care-L auzeau rămâneau uimiți de priceperea și răspunsurile Lui” (Luca 2:46-47). Înțelepciunea Lui a fost întotdeauna și peste tot o sursă de uimire și perplexitate: „De unde are El înțelepciunea și minunile acestea?” (Matei 11:54).

Explicându-i lucrarea și misiunea, apostolul Pavel avea să spună mai târziu: „(În El)  în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei” (Col. 2:3).

Dumnezeu cunoaște toate lucrurile și „dintr-o dată“ (instantaneu). El știe sfârșitul unui lucru înainte de începutul lui. Isus Hristos ne sfătuiește după voia lui Dumnezeu. Ce este aceasta? Voia lui Dumnezeu este ceea ce am face și noi de bună voie și cu bucurie dacă am cunoaște toate lucrurile. Biblia ne spune că, la marea judecată, toți oamenii îi vor da dreptate lui Dumnezeu. Acolo vor afla într-adevăr toate lucrurile, dar pentru unii va fi mult … prea târziu.

Dumnezeu tare

Numirea evreiască este „El-Ghibor”, un nume compus și trebuie să-i înțelegem ambele componente.

Dumnezeu – Particula „El” este forma singulară a numelui „Elohim”, Dumnezeu Creatorul. Uneori folosită și pentru a desemna „oameni de seamă sau chiar alți dumnezei” (Ioan 10:34), particula „El” este folosită în Vechiul Testament pentru a-L identifica pe Dumnezeul cel viu și adevărat. Profetul Isaia o folosește astfel: „Căci Egipteanul este om, nu Dumnezeu, și caii lui sunt carne, nu duh. Doar mâna să-Și întindă Domnul, și ocrotitorul se va clătina, iar cel ocrotit va cădea, și vor pieri cu toții” (Isaia 31:3).

Tare – Partea a doua a numelui, Ghibor, înseamnă „putere, tărie, eroism”. Isaia ni-L prezină astfel când zice: „O rămășiță, rămășița lui Iacov, se va întoarce la Dumnezeul cel puternic” (Isaia 10:21). La fel ne vorbește despre Dumnezeu și Moise: „Căci Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeul dumnezeilor, Domnul domnilor, Dumnezeul cel mare, puternic și înfricoșat” (Deut. 10:17). Accentuarea pe care o face acest nume profetic este că Dumnezeu este „eroul nostru, cel mai mare și mai tare decât toți”. Isaia ne spune nu numai că Mesia va avea puterea de la Dumnezeu, dar El va fi chiar Dumnezeul acestei puteri. În altă secțiune a profeției lui, Isaia ne spune și cum se va manifesta această putere dumnezeiască:

„Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vești bune celor nenorociți: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, și prinșilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului, și o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toți cei întristați; să dau celor întristați din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenușă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiți terebinți ai neprihănirii, un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui” (Isaia 61:1-3).

Când a trăit printre noi, Isus din Nazaret și-a însușit această descriere, făcând-o pecetea misiunii Sale (Luca 4:16-21).

Nicodim și-a dat foarte bine seama de aceasta, când I-a spus: „Învățătorule, știm că ești un Învățător, venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el” (Ioan 3:2). Ucenicii Lui și-au dat seama de aceasta (Matei 8:27, 16:16). Maria Magdalena și-a dat seama de aceasta după ce a fost schimbată de puterea Lui (Luca 8:2). Saul din Tars și-a dat și el seama de aceasta (Fapte 9).

Isua a fost El-Ghibor înainte de nașterea Sa din fecioara Maria. Toate lucrurile lui Dumnezeu au fost făcute prin El (Ioan 1:3; Col. 1:16).

Isus a fost El-Ghibor în timpul vieții Sale. A avut putere asupra naturii (Luca 5:1-11), putere asupra bolilor (Matei 9:18-26), putere asupra demonilor (Luca 8:26-39), putere asupra păcatelor (Marcu 2:3-12) și putere asupra morții (1 Cor. 15:1-19).

Puterea Lui a fost publică, așa cum mărturisește Petru la Rusalii: „Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele și lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine știți …” (Fapte 2:22). Ea a fost validarea divinității Lui (Ioan 20:30-31).

Isus Hristos este și astăzi sursa noastră de putere:

„Ci voi veți primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, și până la marginile pământului”(Fapte 1:8).

Apostolul Pavel spune: „Pot totul în Hristos, care mă întărește” (Filip. 4:13).

Aceeași putere ne păzește astăzi și ne păstrează pentru veșnicie: „Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi” (1 Petru 1:5).

Părintele veșniciilor

Acest nume depășește cu mult numele dat lui Avraam, socotit părintele poporului evreu. În limbajul străvechi, expresia „părinte al …” desemna posesia. Satan este „tatăl minciunii”, în sensul că el a fost cel care a denaturat pentru prima dată adevărul.

Este important să remarcăm că în profeția lui Isaia, Mesia este concomitent și „fiu” („un fiu ni s-a datÎ) și „părinte” (Părintele veșniciilor”). El a devenit copil prin întrupare, dar era dintotdeauna părinte (posesor) al veșniciei! Aceasta înseamnă câteva lucruri.

El locuiește și are în posesie eternitatea:

„Căci așa vorbește Cel Prea Înalt a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt. „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie; dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite, și să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57:15).

Numele Lui este veșnic:

„ Numele Lui va dăinui pe vecie: cât soarele îi va ține numele. Cu el se vor binecuvânta unii pe alții, și toate neamurile îl vor numi fericit. Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, singurul care face minuni! Binecuvântat să fie în veci slăvitul Lui Nume! Tot pământul să se umple de slava Lui! Amin!” (Psalm 72:17-19).

El este sursa tuturor lucrurilor:

„Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieții. Cel ce va birui, va moșteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, și el va fi fiul Meu” (Apoc. 21:6-7).

Aceste declarații despre eternitatea lui Mesia au câteva implicații importante.

El este preexistent – Așa îl prezintă Moise: „Înainte ca să se fi născut munții, și înainte ca să se fi făcut pământul și lumea, din veșnicie în veșnicie, Tu ești da, Dumnezeu!” (Psalm 90:2).

El este autosuficient – Dumnezeu este cauza necauzată și Creatorul din afara creației. Moise ni-l prezintă așa în numele de „Iehova” (Eu sunt Cel ce sunt) din Exod 3. Dumnezeu există indiferent de creație, în afara ei, întotdeauna egal cu Sine însuși și suficient în Sine însuși.

Există un pasaj fascinant despre viața Domnului Isus care confirmă dumnezeirea Fiului născut în Nazaret. Evanghelistul Ioan ne spune că între El și cei de atunci s-a desfășurat un dialog uimitor, plin de revelații surprinzătoare. Isus pretindea că Dumnezeu este Tatăl Său. Fariseii spuneau că ei sunt fiii lui Avraam. Isus le atrage atenția că dacă ei ar fi fiii lui Avraam ar face și ei faptele lui Avraam. Jigniți, fariseii răspund că măcar ei nu sunt copii născuți din curvie, aluzie transparentă la nașterea „discutabilă” pe care a avut-o El: „Noi nu suntem copii născuți din curvie; avem un singur Tată: pe Dumnezeu” (Ioan 8:41).

Afirmația lor le atrage această declarație uimitoare din partea Lui: „Isus le-a zis: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-ați iubi și pe Mine, căci Eu am ieșit și vin de la Dumnezeu: n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis. Pentru ce nu înțelegeți vorbirea Mea? Pentru ce nu puteți asculta Cuvântul Meu. Voi aveți de tată pe diavolul; și vreți să împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș, și nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Oridecâteori spune o minciună, vorbește din ale lui, căci este mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8:42-44).

Domnul Isus le spune că legătura lor cu Avraam era numai fizică, națională. Din punct de vedere spiritual, ei erau fii ai diavolului.

Ceea ce urmează este și mai interesant:

„Adevărat, adevărat vă spun, că, dacă păzește cineva cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea.“

„Acum“, I-au zis Iudeii, „vedem bine că ai drac; Avraam a murit, proorocii de asemenea au murit, și Tu zici: „Dacă păzește cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea.” Doar n-ai fi Tu mai mare decât părintele nostru Avraam, care a murit? Și decât proorocii, care de asemenea au murit? Cine te crezi Tu că ești?Î

Isus a răspuns: „Dacă Mă slăvesc Eu însumi, slava Mea nu este nimic; Tatăl Meu Mă slăvește, El, despre care voi ziceți că este Dumnezeul vostru și totuși nu-L cunoașteți. Eu Îl cunosc bine, și dacă aș zice că nu-L cunosc, aș fi și Eu un mincinos ca voi. Dar îl cunosc și păzesc Cuvântul Lui.

Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o și s-a bucurat.“

„N-ai nici cincizeci de ani“, I-au zis Iudeii, „și ai văzut pe Avraam!“

Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu” (Ioan 8:51-58).

Este evident că Isus se plasează pe Sine în afara istoriei și spune că                                  Avraam a avut descoperiri profetice despre persoana și lucrarea Lui. Ultima afirmație pare o greșeală gramaticală („înainte să se nască Avraam, Eu sunt“), dar este în fapt o afirmație a existenței Lui în afara sferei spațiu-timp. Dumnezeu nu poate spune: „am fost Eu“, pentru că El nu are trecut și viitor. Prezentul Lui este continuu și permanent. Isus este același ieri, astăzi și în veci (Evrei 13:8). Judecata Lui va fi veșnică (Matei 18:8). Ioan Botezătorul a confirmat și El atemporaneitatea lui Isus: „El este Acela despre care ziceam: „După mine vine un om, care este înaintea mea, căci era înainte de mine” (Ioan 1:30).

Părintele veșniciilor ne primește în brațele Lui cele veșnicie (Deut. 33:27), ne face parte de o mângăiere veșnică (2 Tes. 2:16), lucrează pentru noi cu o putere veșnică (1 Tim. 6:16), domnește peste o împărăție veșnică (2 Petru 2:11), este întotdeauna cu noi (Matei 28:20) ne oferă viața veșnică (Ioan 14:19), împreună cu toate lucrurile ei cu valoare eternă (Matei 6:33).

Domn al păcii

Expresia evreiască este „Shar Shalom” și înseamnă „cel care înlătură toate cauzele de conflict, cel care instaurează pacea“. Profetul Isaia prezintă tema împărăției Lui glorioase. Ea este scopul final al lui Dumnezeu cu oamenii.

Mesia a venit ca să facă pace între Dumnezeu și oameni:

„Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:5).

E a venit să facă pace între oameni:

„El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotără între un mare număr de popoare; așa încât din săbiile lor își vor făuri fiare de plug, și din sulițele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, și nu vor mai învăța războiul” (Isaia 2:4).

El a venit să reașeze„din nou toate lucrurile” într-o împărăție a păcii (Fapte 3:21). Deși n-o vedem acum, această împărăție este nădejdea întregii creații. Așa ne spune apostolul Pavel (Rom. 8:16-23).

Ceva din caracterul de revenire la armonia edenică a împărăției viitoare este dezvăluit într-o altă parte a profeției lui Isaia:

„Lupul și mielul vor paște împreună, leul va mânca paie ca boul, și șarpele se va hrăni cu țărână. Nici un rău, nici o vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt, zice Domnul” (Isaia 11:1-16; 65:25).

Până la instaurarea împărăției viitoare, Domnul păcii poate aduce domnia lui binefăcătoare în inimile credicioșilor.

Pace în încercările vieții:

„ Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14:27).

Pace în procesul de creștere și maturizare:

„Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin; și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tes. 5:23).

Pace în perspectiva victoriei finale:

„Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre” (Rom. 16:20).

Pace în relațiile interumane:

„ … și căutați să păstrați unirea Duhului, prin legătura păcii” (Efes. 4:3).

Pace în mărturisirea creștină:

„Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege” (Gal. 5:22-23).

Nu este de mirare deci că Isaia vede un astfel de Domn al păcii instaurând împărăția pe pământul care o așteaptă de atâția amar de ani:

„Totuși, întunericul nu va împărăți veșnic pe pământul în care acum este necaz. După cum în vremurile trecute a acoperit cu ocară țara lui Zabulon și țara lui Neftali, în vremurile viitoare va acoperi cu slavă ținutul de lângă mare, țara de dincolo de Iordan, Galilea Neamurilor. Poporul, care umbla în întuneric, vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în țara umbrei morții răsare lumina. Tu înmulțești poporul, îi dai mari bucurii, și el se bucură înaintea Ta cum se bucură la seceriș, cum se veselește la împărțirea prăzii. Căci jugul care apăsa asupra lui, toiagul, care-i lovea spinarea, nuiaua celui ce-l asuprea, le-ai sfărâmat, ca în ziua lui Madian. Căci orice încălțăminte purtată în învălmășeala luptei, și orice haină de război tăvălită în sânge, vor fi aruncate în flăcări, ca să fie arse de foc” (Isaia 9:1-5).

Profetul Isaia vestește o vreme a păcii între dușmanii de moarte de astăzi din Orientul Mijlociu:

„În vremea aceea, vor fi cinci cetăți în țara Egiptului, care vor vorbi limba Canaanului și vor jura pe Domnul oștirilor: una din ele se va numi cetatea nimicirii!

Tot în vremea aceea va fi un altar pentru Domnul în țara Egiptului și, la hotar, va fi un stâlp de aducere aminte pentru Domnul.

Acesta va fi pentru Domnul oștirilor un semn și o mărturie în țara Egiptului. Ei vor striga către Domnul din pricina asupritorilor, și El le va trimite un mântuitor și un apărător, care să-i izbăvească.

Atunci Domnul Se va descoperi Egiptenilor și Egiptenii vor cunoaște pe Domnul în ziua aceea. Vor aduce jertfe și daruri de mâncare, vor face juruințe Domnului și le vor împlini.

Astfel, Domnul va lovi pe Egipteni, îi va lovi, dar îi va tămădui. Ei se vor întoarce la Domnul, care-i va asculta, și-i va vindeca.

În aceeași vreme, va fi un drum care va duce din Egipt în Asiria: Asirienii se vor duce în Egipt și Egiptenii în Asiria, și Egiptenii împreună cu Asirienii vor sluji Domnului.

Tot în vremea aceea, Israel va fi al treilea, unit cu Egiptul și cu Asiria, ca o binecuvântare în mijlocul pământului.

Domnul oștirilor îi va binecuvânta și va zice: „Binecuvântat să fie Egiptul, poporul Meu, și Asiria, lucrarea mâinilor Mele, și Israel, moștenirea Mea” (Isaia19:18-25).

Perspectiva profetică a împărăției este prezentă în anunțul îngerului pentru fecioara Maria:

„Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Și iată că vei rămânea însărcinată, și vei naște un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare, și va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; și Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit” (Luca 1:30-33).

Oricine poate vedea că această profeție a rămas deocamdată neîmplinită. Să se fi înșelat îngerul? Să se fi răzgândit Dumnezeu? Nidecum! Programul profetic nu s-a schimbat. Împărăția este deocamdată în viitor. Isus Hristos ne-a învățat să ne rugăm pentru venirea ei:

„Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se Numele Tău, vină Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ” (Mat. 5:9-10). Amin.