Pregătiţi-vă de întâmpinarea Lui căci numai El ştie cât se chinuie cu fiecare pocatos să-l scoată la mal- biruitor! De aceea oasele uscate ale Poporului Evreu, prigonite de oasele Neamurilor şi mai uscate, se vor pocăi în Duh şi în Adevăr, se vor naşte din nou, prin botezul purificator şi transformator-in moartea Lui (Rom. cap.6) şi vor deveni UNA, prin El, care calcă în picioare moartea, „să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frică morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor…” (Evrei, 2/14-15) „Şi neamurile vor şti că Eu sunt Domnul care sfinţeşte pe Israel, când Locaşul Meu cel Sfânt va fi pentru totdeauna în mijlocul lor.”” (Ezechiel, 37/28)

67Cateva boli  comuniste,dar si unele atacuri viti-legumicole -Bacterioze- Patarea bacteriana a tomatelor –Xanthomonas campestris pv. vesicatoria…Pe Iliescu  nu il primeste pamantul sa il spurce-daca nu se pocaieste , si pentru ca a semnat ILEGAL  decretul de ucidere a Ceaușeștilor! Omorul nu se prescrie…A mai murit un inamic al hotiei/minciunii/feseniei etc  

xz

Vie Impărăţia Ta – Prefaţa autorului (Charles T. Russell)… Vie Impărăţia Ta – Studiul I…„Timpul sfârşitului” sau „Ziua pregătirii Sale ”Vie Impărăţia Ta – Studiul II „Timpul sfârşitului” sau „Ziua pregătirii Sale” — Daniel XI —Zilele aşteptării Împărăţiei-Vie Impărăţia Ta – Studiul III-Zilele aşteptării Împărăţiei — Daniel XII — Curăţirea sfântul locaş Vie Impărăţia Ta – Studiul IV…Curăţirea sfântul locaş – 2300 de zile — Daniel 8:10-26x8
Timpul secerişului Vie Impărăţia Ta – Studiul V Lucrarea secerişului Vie Impărăţia Ta – Studiul VI…Eliberarea şi înălţarea Bisericii-Vie Impărăţia Ta – Studiul VII…estabilirea lui Israel Vie Impărăţia Ta – Studiul VIII

2

777 76

 

77

 

 

 

Vie Impărăţia Ta – Prefaţa autorului (Charles T. Russell) 

 

Acest volum a fost scris în 1890 şi de atunci s-au scos numeroase ediţii în multe limbi şi încă mai multe sunt în perspectivă. Avem mărturii de la mii de consacraţi ai lui Dumnezeu în legătură cu faptul că prin acest volum ei au băut cu sete din Fântâna Apelor Vii — Cuvântul lui Dumnezeu. Credem că binecuvântarea va continua să curgă, până când în final, graţie Împărăţiei, cunoştinţa slavei lui Dumnezeu va umple tot pământul, după cum apele acoperă fundul mării.

Deşi noi respingem orice pretenţie la inspiraţie în legătură cu aceste Studii În Scripturi, totuşi suntem bucuroşi că deoarece suntem în aurora Noii Dispensaţii, lumina Adevărului străluceşte atât de clar şi Planul Divin este atât de evident, încât de-abia dacă un cuvânt din volum ar trebui schimbat dacă ar fi scris astăzi — după 26 de ani.

Timpul Sfârşitului a confirmat aceasta tot mai mult cu trecerea anilor, şi îndeosebi de când am intrat cronologic în marea Zi a Şaptea. Lucrarea Secerişului a progresat şi încă progresează — chiar dacă odată am presupus că lucrarea Secerişului va fi cu totul împlinită odată cu sfârşitul Timpurilor Neamurilor. Aceea a fost numai o presupunere care s-a dovedit a fi fără temei, căci lucrarea secerii Adevărului şi adunarea grânelor coapte a progresat din octombrie 1914 încoace ca niciodată înainte. Într-adevăr, marele război mondial a deşteptat omenirea într-un grad remarcabil şi gândirea independentă este mai larg răspândită decât oricând înainte. Toate acestea contribuie la ruperea cătuşelor ignoranţei, superstiţiei şi prejudecăţii, şi la eliberarea celor care doresc să cunoască, să facă voia Domnului şi să meargă în urmele lui Isus.

Suntem bucuroşi de ocaziile suplimentare de a servi marelui nostru Împărat pentru adunarea Aleşilor la El, la Adevăr. Suntem bucuroşi văzând că şi alţii vin la Adevăr şi se pregătesc pentru „Nuntă”. Evident că „uşa” nu este încă închisă, deşi noi aşteptăm ca nu peste mult timp — poate un an sau doi sau trei — numărul deplin al Aleşilor să fie completat şi toţi să treacă dincolo de Văl, iar uşa să fie închisă.

((ii))

Ne simţim liberi să spunem că restabilirea lui Israel nu s-a realizat atât de repede pe cât ne-am aşteptat. Totuşi, evreii din Palestina par să fie minunat protejaţi până acum; şi fără îndoială că mulţi dintre coreligionarii lor din părţile unde este război, în special din Polonia, ar fi bucuroşi să fi mers în Palestina când au avut ocazia. Este greu de spus cum va afecta încheierea războiului interesele Israelului. Noi să fim într-o atitudine de aşteptare, în expectativă. Pare ca şi cum experienţele grele ale evreilor vor trezi pe foarte mulţi dintre ei să meargă în cele din urmă în patria lor. Noi nu ne-am aşteptat niciodată însă ca toţi evreii să se întoarcă acolo, ci mai degrabă un grup reprezentativ dintre ei, întocmai ca în cazul întoarcerii din captivitatea babiloniană — numai vreo 52.000 s-au întors, în ciuda marilor oştiri care au mers în captivitate în Babilon.

Cei care se înapoiază îi reprezintă pe cei mai plini de credinţă în Domnul şi în făgăduinţele Lui, şi fără îndoială ei vor fi trataţi ca reprezentanţi ai întregului popor. Amintim cititorilor noştri că atunci când s-a scris acest volum, evreii înşişi nu se gândeau câtuşi de puţin să meargă în Palestina. Acum Sionismul a încolţit şi a ocupat un loc adânc în inimile israeliţilor. Deşi la început era un Sionism laic, treptat acesta s-a transformat într-un sentiment şi o speranţă religioasă.

Marea Piramidă din Egipt, despre care se vorbeşte în acest volum, n-a pierdut nimic din interesul ei pentru autor. Pasajul ei Descendent reprezintă încă în mod figurat cursul descendent al omenirii sub domnia păcatului şi a morţii. Primul Pasaj Ascendent reprezintă încă Dispensaţia Legii — Legământul lui Dumnezeu încheiat la Sinai cu Israelul şi cursul acelui popor sub stăpânirea acelei Legi. Marea Galerie reprezintă încă marile înălţimi ale învăţăturilor lui Cristos şi ale urmaşilor Săi în decursul acestui Veac al Evangheliei. Treapta de la capătul de sus al Marii Galerii reprezintă încă o schimbare însemnată în afacerile lumii, care ridică omul pe un plan mai înalt. Legătura între capătul de sus al Marii Galerii şi spaţiile de deasupra Camerei Regelui reprezintă încă prezenţa spirituală a Domnului nostru în Secerişul acestui Veac, începând din 1874.

Noi n-am încercat niciodată să plasăm Marea Piramidă, uneori numită Biblia în Piatră, pe un plan paralel sau egal cu Cuvântul lui Dumnezeu aşa cum este el înfăţişat în ((iii)) Scripturile Vechiului şi Noului Testament — acestea din urmă au întotdeauna întâietate în privinţa autorităţii. Totuşi, noi credem încă faptul că structura acestei Piramide, atât de diferită de a tuturor celorlalte piramide, a fost proiectată de Domnul şi intenţionată să fie o piramidă şi un martor în mijlocul şi la hotarul ţării Egiptului (Isa. 19:19). Ea desigur spune o istorie foarte diferită de cea a altor lucrări de artă sau relicve din acele vremuri îndepărtate.

Minunata ei confirmare a Planului Divin al Veacurilor este uimitoare pentru toţi cei care într-adevăr o înţeleg. Ar trebui citită cu un interes la fel de viu ca la prima ediţie, fiindcă lecţiile ei nu s-au schimbat. Avem încredere că noii cititori vor primi din acest volum aceleaşi binecuvântări bogate ca şi vechii cititori, şi că astfel putem slăvi pe Dumnezeu împreună şi ne putem bucura de prevederea Sa de lumină şi mângâiere pe cale, până la introducerea deplină a glorioasei Împărăţii a Fiului iubit al lui Dumnezeu.

Împărăţia lui Mesia este uneori numită Împărăţia lui Dumnezeu fiindcă, deşi ea este în mod strict sub conducerea lui Mesia, toate legile, reglementările, judecăţile ei etc. sunt în strictă conformitate cu aranjamentul divin, care este neschimbător. Astfel, când ne rugăm, „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”, trebuie să ne gândim că marea perfecţiune a Stăpânirii şi Guvernării Tatălui ceresc este dorinţa noastră şi că aşteptăm şi sperăm ca Domnia de o mie de ani a lui Cristos să cucerească răzvrătirea de pe Pământ şi să aducă omenirea înapoi în armonie tot atât de deplină cu Dumnezeu, cum sunt toţi îngerii din ceruri în perfecţiunea lor.

Inaugurarea Împărăţiei lui Mesia are diferite etape. Intâi, în Parousia Sa, Isus Cel glorificat trezeşte sau învie pe membrii adormiţi ai Corpului lui Cristos. Acesta este primul act executiv al Aceluia Mare pe care Dumnezeu L-a înălţat atât de sus — Moştenitorul marii făgăduinţe avraamice. Membrii Săi trebuie să fie compleţi la număr înainte ca El să-Şi asume oficial poziţia ca Împărat al lumii. Asigurarea acestui fapt este dată prin Cuvântul inspirat: „Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă” (Col. 3:4). Apoi Învăţătorul se ocupă de membrii în viaţă ai Corpului Său, Biserica. După cum se arată în pildele minelor şi talanţilor, ((iv)) judecata Învăţătorului în privinţa vredniciei sau nevredniciei de Împărăţie trebuie să treacă asupra tuturor consacraţilor Săi şi numărul deplin al Aleşilor trebuie găsit şi glorificat prin „schimbarea” învierii — deoarece „nu pot carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu” (1 Cor. 15:50). Atunci va fi preluată stăpânirea lumii. Cel slăvit va cere de la Tatăl şi El Îi va da neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire. El „le va păstori cu un toiag de fier şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut”. Ps. 2; Apoc. 2:27.

Descoperirea Fiului Omului pentru lume prin preluarea puterii de către El şi prin permiterea ca lumea să treacă prin marea suferinţă a anarhiei se apropie în mod evident. O scurtă perioadă după război va fi un mare triumf al bisericismului. Catolicii şi protestanţii vor participa la acest triumf, iar prinţii, atât politici cât şi financiari, îl vor încuraja, sperând în prelungirea puterii lor. Ne putem aştepta atunci la împotrivire mare din partea bisericismului asupra urmaşilor adevăraţi, credincioşi ai lui Isus, care va avea ca rezultat persecuţii serioase — poate chiar până la moarte. Însă triumful Babilonului va fi scurt. Curând sentinţa deja pronunţată va fi executată şi el va cădea ca o mare piatră de moară în mare — în anarhie — în nimicire, ca să nu se mai ridice niciodată.

Potrivit ilustraţiei din Biblie, nu mult după aceea, ne putem aştepta la prăbuşirea totală a civilizaţiei actuale. Dar momentul cel mai întunecos al situaţiei extreme a omului va fi ocazia lui Dumnezeu. Mesia, Alesul lui Dumnezeu, va prelua conducerea şi va spune pace popoarelor agitate şi va scoate ordine din confuzie, bucurie din lacrimi, laudă din disperare. Astfel Împărăţia lui Mesia se va naşte în dureri îngrozitoare; dar glorioasele rezultate vor compensa cu prisosinţă pentru „timpul de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. Astfel ni se spune: „Va veni dorinţa tuturor neamurilor”. Hagai 2:7.

Fie ca aceste pagini să continue să fie o binecuvântare pentru poporul Domnului şi o onoare pentru numele Lui, este rugăciunea autorului,

Charles T. Russell

 

Vie Impărăţia Ta – Studiul I

Importanţa Împărăţiei — Clasele de oameni interesaţi în ea — Clasele care i s-au opus şi de ce i s-au opus — Apropierea Împărăţiei — Gloria ei cerească — Stabilirea ei actuală

EVENIMENTUL cel mai important din istoria Pământului este stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu printre oameni, în mâinile Domnului nostru Isus şi ale comoştenitorilor Săi aleşi, biruitorii din Biserica Evanghelică. Acest mare eveniment, spre care, aşa cum este arătat în volumele anterioare ale Studiilor În Scripturi, indică toate făgăduinţele şi tipurile lui Dumnezeu, vedem acum nu numai că este aproape, ci este chiar asupra noastră. Nici unul dintre cei treji faţă de aceste fapte şi care le înţeleg cum trebuie, sau chiar numai în parte, şi ale căror inimi sunt în deplin acord cu măreţul plan al veacurilor al lui Dumnezeu, şi care văd că leacul universal al lui Dumnezeu pentru păcatul, suferinţa şi moartea creaţiei care geme va fi aplicat de această Împărăţie, nu poate simţi altceva decât un interes captivant în privinţa faptului, timpului şi felului stabilirii ei.

Toţi cei care se încred fără rezerve în împlinirea rugăciunii pe care Însuşi Domnul nostru ne-a învăţat s-o spunem — „Vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ” — trebuie să simtă cel mai viu interes pentru împlinirea cererii lor, dacă ei s-au rugat din inimă — în spirit şi în adevăr.

Putem vedea că însăşi lumea, de-ar putea numai să-şi dea seama de adevăratul caracter al acestei Împărăţii, ar saluta-o imediat, aşa cum va face în cele din urmă, ca mult ((20)) căutata binecuvântare care va aduce cu ea preţioasele favoruri ale vârstei de aur Milenare, atât de mult dorită.

Dar numai o clasă generală ar putea fi împotriva acestei domnii a dreptăţii. Această clasă îi cuprinde pe toţi cei cărora nu le place regula de aur a iubirii, şi care, în loc să-i iubească pe alţii ca pe ei înşişi, sunt doritori să-i vadă pe alţii zdrobiţi, asupriţi şi privaţi de drepturile, răsplăţile şi comodităţile rezonabile de pe urma muncii lor, pentru ca ei să poată trăi într-un lux excesiv, „în desfătări” (Iac. 5:1-9), în mai mult decât ar putea dori inima şi ar putea cere raţiunea. Aceştia se ţin de aranjamentul actual al societăţii cu o încleştare de moarte şi instinctiv par să se teamă de Împărăţia făgăduită a lui Mesia. Şi în cazul acestora, dorinţa naşte gândul că ea nu va veni niciodată. Aşa cum a spus David: „Gândul lor lăuntric este că veşnice le vor fi casele

[familiile], că locuinţele lor vor dăinui din generaţie în generaţie, ei, care numesc cu numele lor pământurile lor [diferite]. … Această cale a lor este nebunia lor; totuşi cei ce vin după ei îşi găsesc plăcere în cuvintele lor”. Ps. 49:11, 13.Necrezând sau ignorând mărturia repetată a profeţilor cu privire la această Împărăţie — pentru că ea a fost întotdeauna tema tuturor acestora, spusă prin „gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapt. 3:21) — mulţi par să se teamă de Împărăţie şi să simtă instinctiv adevărul că, dacă Dumnezeu ar stabili Împărăţia Sa, ea ar domni în dreptate; şi dacă s-ar face dreptate, mulţi dintre conducătorii pământului ar schimba locurile cu supuşii lor, sau poate ar fi întemniţaţi; şi mulţi dintre cei mari, semeţi, mândri de avutul lor şi linguşiţi, ar fi despuiaţi de gloria, onoarea şi averea necinstit obţinute, şi ar fi văzuţi în adevărata lor lumină, ca josnici. Aceştia se tem, chiar dacă nu cred mărturia că „nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut” (Mat. 10:26). Şi alături de aceştia josnici — administratori nedrepţi ai bogăţiei şi puterii, care nu sunt „înţelepţi” în folosirea finală a acestora, ((21)) cum a fost cel lăudat în pildă pentru prudenţa sa (Luca 16:19) — stă o clasă încă şi mai mare, fără de care ei ar cădea. Această clasă mare, care poate că în prezent nu are mai mult decât partea ei rezonabilă de onoare, funcţie, bogăţie şi confort, are speranţa, cât ar fi ea de slabă, că întro zi vor putea să se lăfăie în lux, ca patroni invidiaţi ai „oamenilor de rând”. Josnici sunt aceştia: robii vanităţii egoiste şi jucării ale soartei capricioase. Şi între aceştia — vai! este adevărat — sunt unii care poartă numele lui Cristos, prietenul săracului, şi care cu buzele cer numai pâinea zilnică şi se roagă cu solemnă derâdere „Vie Împărăţia Ta”, în timp ce în fiecare privire, faptă şi procedură cu semenii lor arată cât de mult iubesc stăpânirea actuală nedreaptă, şi cum, bucurându-se în nedreptate, n-ar fi bucuroşi să vină Împărăţia lui Cristos.

Ciudat este — în contrast vădit cu atitudinea multora dintre copiii declaraţi ai lui Dumnezeu — că nu rareori găsim unii „socialişti” şi alţii — care resping „bisericismul” şi odată cu el prea adesea Biblia şi orice credinţă într-o religie revelată, dar care în realitate înţeleg unele dintre principiile fundamentale ale dreptăţii — recunoscând fraternitatea comună a omului etc., după cum foarte frumos arată unele din scrierile lor. Ei par să aştepte şi să lupte pentru egalitatea socială şi pentru condiţiile în mod general favorabile, promise în mod repetat în Scriptură ca rezultat al stabilirii Împărăţiei lui Cristos printre oameni, când voia lui Dumnezeu se va face pe pământ. Şi totuşi, bieţii socialişti, s-ar părea că adesea pledoaria lor pentru procedee liberale şi egalitate este în mare măsură rodul sărăciei lor şi al lipsei recunoscute de confort şi avantaje medii, mai degrabă decât rezultatul principiului; căci, numai să moştenească sau să dobândească vreunul dintre ei o mare bogăţie, şi aproape sigur îşi va abandona teoriile socialiste.

Cu multă prudenţă ar trebui să umble acei sfinţi care se roagă „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta . . . pe pământ”, ca ((22)) nu cumva rugăciunile lor să fie numai batjocuri de slujire formală, la care inimile şi vieţile lor nu consimt. „Te voi judeca din cuvintele tale” reprezintă una dintre cele mai pătrunzătoare şi mai severe mustrări pe care Judecătorul o va pronunţa împotriva unora care s-au declarat că sunt servitorii Lui şi că tânjesc după Împărăţia Sa de iubire şi de dreptate. Toţi care se roagă pentru domnia viitoare a dreptăţii şi cred în ea, să-şi conformeze chiar acum acţiunile şi vorbele după preceptele ei drepte, atât cât le stă în putinţă.

Cei care au înţeles forţa lecţiilor din volumele anterioare vor vedea că Împărăţia lui Dumnezeu nu va fi una de splendoare pământească exterioară, vizibilă, ci de putere şi glorie divină. Această Împărăţie a venit deja în autoritate executivă, deşi ea n-a cucerit şi n-a înlocuit încă împărăţiile acestei lumii, contractul puterii lor nefiind expirat încă. Prin urmare, ea n-a intrat încă în deplin control al stăpânirii pământeşti. Totuşi, stabilirea ei este în desfăşurare, aşa cum este indicat prin semnele timpurilor, precum şi prin profeţiile analizate în volumul anterior şi prin altele examinate în acest volum.

Capitolele următoare vor prezenta profeţii care marchează diferitele etape ale pregătirii bisericii nominale şi a lumii pentru Împărăţie, şi vor atrage atenţia asupra unora din cele mai importante schimbări prezise să aibă loc în timpul stabilirii ei — nimic mai important decât acestea nu poate fi, sau de un interes mai profund pentru acei sfinţi în viaţă care tânjesc după promisa comoştenire în această Împărăţie, şi care caută să fie angajaţi în cooperare cu Învăţătorul, Secerătorul Principal şi Împăratul, în lucrarea cuvenită acum şi în desfăşurare.

 

 

„Timpul sfârşitului” sau „Ziua pregătirii Sale”

Vie Impărăţia Ta – Studiul II

„Timpul sfârşitului” sau „Ziua pregătirii Sale” — Daniel XI —

Timpul sfârşitului — Începutul lui, 1799 d. Cr. — Sfârşitul lui, 1914 d. Cr. — Ce trebuie să se pregătească şi cu ce scop — Istoria lumii trasată profetic prin conducătorii ei principali — De la 405 Î. Cr. până în această zi a pregătirii — Începutul timpului sfârşitului marcat precis, dar fără nume sau date

„TIMPUL sfârşitului”, o perioadă de o sută şi cincisprezece (115) ani, de la 1799 d. Cr. până la 1914 d. Cr., este marcat în mod deosebit în Scripturi. „Ziua pregătirii Sale” este un alt nume dat aceleiaşi perioade, pentru că creşterea generală a cunoştinţei din această perioadă, având ca rezultat descoperiri, invenţii etc., pregăteşte calea Mileniului de favoare care vine, pregătind mijloacele mecanice care vor economisi forţa de muncă şi care vor da lumii în general timp şi comodităţi, care sub domnia de dreptate a lui Cristos vor fi o binecuvântare pentru toţi şi un ajutor pentru umplerea pământului de cunoştinţa Domnului. Aceasta este o zi sau o perioadă de pregătire şi în alt sens, fiindcă prin creşterea cunoştinţei în rândul maselor, dându-le tuturor un gust al libertăţii şi al luxului înainte ca domnia lui Cristos să fie stabilită ca să reglementeze în mod corect lumea, aceste binecuvântări vor deveni treptat mijloace ale puterii de clasă şi vor avea ca rezultat ridicarea maselor şi răsturnarea trusturilor corporative etc., cu care vor cădea şi toate stăpânirile actuale ale pământului, civile şi eclesiastice. Şi astfel prezentul este o zi de pregătire (printr-o asemenea ((24)) răsturnare) pentru stabilirea stăpânirii universale a Împărăţiei lui Dumnezeu cerute de atâta timp în rugăciune.

Ultimii patruzeci de ani ai Timpului Sfârşitului sunt numiţi „Sfârşitul” sau „Secerişul” Veacului Evanghelic, aşa cum citim: „seceriŞul este sf<rŞitul veacului” (Mat. 13:39). Asupra caracterului prezis şi a evenimentelor generale din această perioadă vom atrage în curând atenţia în mod deosebit, rezervând însă aspectele speciale ale secerişului pentru un capitol următor.

Deşi informaţia care indică data acestei perioade este dată în profeţia lui Daniel, noi ştim că el n-a înţeles nimic cu privire la ea, după cum a spus: „am auzit dar n-am înţeles” (Dan. 12:8). Ca răspuns la întrebările sale nerăbdătoare i sa spus că acele cuvinte erau închise şi pecetluite până la Timpul Sfârşitului. Rezultă, prin urmare, că nimeni n-a putut înţelege profeţia înainte de 1799; şi înainte de a părăsi acest subiect vom arăta că profeţia indică faptul că ea nu va începe să fie înţeleasă înainte de 1829, nici nu va ajunge la o dezvăluire clară până în 1875.

Capitolul 11 al profeţiei lui Daniel este dedicat evenimentelor remarcabile care duc la această perioadă, Timpul Sfârşitului, în timp ce capitolul 12 continuă de atunci până la Sfârşit sau Seceriş. Cei care studiază profeţia vor observa felul deosebit în care este prezentată data începutului Timpului Sfârşitului — un fel remarcabil atât pentru exactitate în fixarea datei, cât şi pentru tăinuirea ei până la timpul stabilit pentru ca ea să fie înţeleasă. Şi după ce acest punct al timpului este astfel în mod deosebit marcat în capitolul 11, fără ca vreun nume sau vreo dată să fie menţionate, capitolul 12 dă trei perioade de timp, 1260, 1290 şi 1335 de zile profetice, care confirmă şi stabilesc lecţia capitolului 11, că începutul Timpului Sfârşitului a fost în anul 1799.

Şi, deşi capitolul 11 menţionează în treacăt câteva dintre cele mai proeminente personaje şi evenimente ale istoriei, după cum vom arăta, totuşi mărturia lui este încă pecetluită ((25)) pentru foarte mulţi dintre cei care studiază profeţia, din cauză că subiectul central al profeţiei, de care multe depind, a avut deja o împlinire aparentă. Acest mod de a acoperi sau a ascunde o profeţie până la timpul cuvenit ca să fie descoperită nu este nicidecum neobişnuit. Şi unii dintre cei care au studiat profeţia în trecut au fost atât de încrezători că acest subiect central se împlinise deja, încât în Bibliile englezeşti, versiunea comună, referinţa marginală spune — „împlinită de la 171 până la 168 î. Cr.” Textul (Dan. 11: 31) spune: „Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor profana sfântul locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată

[literal neîntreruptă] şi vor aşeza [sau stabili] urâciunea care pustieşte [sau urâciunea pustiitoare]”.Se pretinde că această profeţie a fost împlinită prin Antiohus Epifanes, un rege sirian, când a intrat forţat în Ierusalim şi a oprit sacrificiile pentru Dumnezeu în Templu, şi a pus în templu idolul lui Jupiter Olimpianul.Această împlinire aparentă a profeţiei este suficientă pentru a-l satisface pe cercetătorul obişnuit, mulţumit să creadă ce i se spune; şi aceasta îl face să-şi piardă interesul pentru profeţie, ca una împlinită în trecutul îndepărtat şi fără vreun interes special pentru el. Dar cel care va studia cu seriozitate va observa că a fost prezis (versetul 14) că jefuitorii poporului lui Daniel vor încerca într-adevăr să împlinească viziunea (sau o vor împlini aparent), dar nu vor reuşi; şi, mai departe, că Timpul Sfârşitului a fost un timp stabilit (versetul 35); şi că nu se putea da o interpretare deplină şi corectă până atunci. Ca atare, unii ca aceştia nu vor aştepta interpretări corecte din trecut. Şi cel care studiază cu grijă nu va trece cu vederea nici faptul că Domnul nostru a atras atenţia chiar asupra acestei profeţii cu două sute de ani după pretinsa ei împlinire şi ne-a spus să aşteptăm împlinirea ei în viitor, zicând: „Veţi vedea [în viitor] «urâciunea pustiirii … aşezată în locul sfânt»” (Mat. 24:3, 15). Domnul nostru chiar a adăugat o atenţionare, că trebuie să ((26)) luăm aminte şi să nu greşim în privinţa adevăratei urâciuni, spunând: „Cine citeşte să înţeleagă”.

Avem încredere că dovezile prezentate în volumul precedent au clarificat faptul că marele sistem papal este urâciunea pustiitoare care de secole a jefuit atât lumea cât şi Biserica în numele împărăţiei lui Cristos. Într-adevăr, ea stă de mult în „locul sfânt” — în templul lui Dumnezeu, Biserica creştină. Mulţumim lui Dumnezeu pentru privilegiul de a vedea tot mai clar caracteristicile ei oribile, ca să putem fugi de toate erorile ei. Mulţumim lui Dumnezeu că zilele ei sunt numărate şi că Sfântul Locaş curăţat (Dan. 8:14) va fi în curând înălţat şi umplut de slava lui Dumnezeu.

Cu această introducere continuăm să examinăm Daniel 11 în ordine succesivă.

Versetul 2 începe cu imperiul medo-persan, al patrulea şi ultimul împărat fiind Darius al III-lea Codomanus.

Puternicul împărat din versetul 3 este Alexandru cel Mare al Greciei, despre care citim cu interes următorul fragment din istoria lui Willard. El spune:

„Alexandru cel Mare, după ce a invadat Iudeea, a trimis la Ierusalim un mandat pentru a se furniza armatei sale provizii şi trupe. Jaddus, marele preot de atunci, i-a răspuns că el jurase supunere faţă de împăratul Persiei şi nu-i putea abandona cauza cât timp trăia. De îndată ce asediul Tirului a fost încheiat, Alexandru a înaintat spre Ierusalim ca să se răzbune pentru acest refuz. Înştiinţat de scopul lui şi cu totul incapabil să se lupte cu el, în strâmtorarea sa marele preot a strigat spre cer după protecţie. Fiind îndrumat printro viziune de noapte, el a deschis larg porţile cetăţii şi a presărat calea cu flori. Îmbrăcându-se în splendidele veşminte ale preoţiei levitice, a ieşit să-l întâmpine pe cuceritor, urmat de toţi preoţii îmbrăcaţi în alb. Alexandru l-a întâlnit, i s-a plecat şi i s-a închinat. Fiind întrebat de prietenul său uimit pentru ce el, pe care alţii l-au adorat, lar adora pe marele preot, el a răspuns: «Nu-l ador pe el, ci ((27)) pe Dumnezeul al cărui slujitor este. L-am cunoscut imediat ce i-am văzut veşmântul, că este acelaşi pe care l-am văzut într-o viziune în Macedonia când făceam planuri pentru cucerirea Persiei; şi el m-a asigurat atunci că Dumnezeul lui va merge înaintea mea şi-mi va da izbândă». Apoi Alexandru i-a îmbrăţişat pe preoţi, mergând în mijlocul lor şi intrând astfel în Ierusalim, unde, în modul cel mai solemn, a oferit sacrificii în templu. Atunci marele preot i-a arătat profeţia lui Daniel şi a interpretat-o în sensul că prezicea că puterea persană va fi răsturnată de el”.

Cu toate că Alexandru a cucerit lumea în scurta perioadă de treisprezece ani, împărăţia n-a continuat după moartea sa ca o singură naţiune în familia sa, ci a fost împărţită de către cei patru generali ai săi şi fărâmiţată în bucăţi, după cum se afirmă în versetul 4.

Remarcaţi aici asemănarea acestei profeţii cu cea din Daniel 8:3-9, 20-25. Aici este arătat că dintr-una din diviziunile imperiului lui Alexandru (compară versetele 8, 9 şi 21) va ieşi un „corn mic” sau o putere care va deveni extrem de mare. Aceasta se referă în mod evident la Roma, care s-a ridicat în influenţă pe ruinele Greciei. Din starea de supus neînsemnat, ai cărui ambasadori se grăbeau să recunoască supremaţia greacă şi să devină parte din imperiu la picioarele lui Alexandru cel Mare, Roma s-a ridicat treptat la supremaţie.

Istoria spusă în puţine cuvinte în Daniel 8:9, 10 este relatată cu mai multe detalii în capitolul 11:5-19. În această relatare detaliată, Egiptul este menţionat ca împăratul de la miazăzi; în vreme ce grecii şi după aceea romanii, succesorii lor la putere sau noul corn ieşit din Grecia, sunt numiţi împăratul de la miazănoapte. Împletită între aceştia, legată când de unul când de altul, este istoria poporului lui Dumnezeu — poporul lui Daniel — în a cărui binecuvântare finală, aşa cum a fost promisă de Dumnezeu, Daniel s-a încrezut. Este anevoios şi inutil a urmări această istorie în ((28)) multele ei detalii ale conflictelor dintre generalii lui Alexandru şi succesorii lor, până la versetul 17, care se referă la Cleopatra, împărăteasa Egiptului. Şi deoarece până aici toate sunt stabilite, nu este nevoie să mergem mai departe în trecut.

Cei care pretind că versetul 31 se aplică la Antiohus Epifanes continuă să aplice profeţia din versetul 18 la micile încăierări şi lupte dintre Seleucus, Filopater, Antiohus Epifanes şi Ptolemeus Filomater până la sfârşitul capitolului — aşa cum evreii erau în mod evident obişnuiţi s-o aplice. Evreii, continuând această interpretare în capitolul 12, aveau temeiuri puternice să aştepte eliberarea grabnică prin Mesia; astfel citim că pe timpul naşterii Domnului nostru „tot poporul era în aşteptarea” Lui, şi prin El a eliberării lor de sub jugul roman. Însă de la versetul 18 încolo, noi care vedem adevărata „urâciune”, avem o părere diferită de a lor şi înţelegem că profeţia numai atinge personajele proeminente până la papalitate; şi apoi referindu-se în treacăt la ea şi identificând-o, trece mai departe până la sfârşitul puterii ei de a persecuta şi marchează acea dată printr-o relatare detaliată a unuia dintre cele mai remarcabile personaje ale istoriei — Napoleon Bonaparte.

Dar se poate pune întrebarea, de ce această schimbare a metodei amănunţite din versetele anterioare, de a se atinge numai aspectele proeminente ale istoriei? Răspundem că aceasta a fost o parte din metoda lui Dumnezeu de a pecetlui şi a închide profeţia. În plus, totul în profeţie a fost aranjat astfel încât să nu poticnească pe Israel la prima venire. Dacă amănuntele şi detaliile a douăzeci de secole ar fi fost expuse cum este acea profeţie din versetele 3-17 ale acestui capitol, ele ar fi fost lungi, obositoare şi în afara înţelegerii, şi ar fi dat evreilor şi bisericii creştine timpurii o idee despre lungimea timpului înainte de venirea Împărăţiei lui Dumnezeu; şi nu acesta a fost scopul lui Dumnezeu.

Continuând deci, înţelegem că versetele 17-19 se aplică la timpurile şi la întâmplările în care au figurat Marc ((29)) Antoniu şi Cleopatra, când Antoniu a căzut şi Egiptul („împăratul de la miazăzi”) a fost înghiţit de imperiul roman. Versetul 20 îl aplicăm la Cezar August, care a fost vestit pentru colectarea sistematică de impozite mari de la toate naţiunile tributare, şi ale cărui perceperi de impozite în Iudea şi în toată lumea civilizată de atunci sunt amintite în Scriptură în legătură cu naşterea Domnului nostru (Luca 2:1). Declaraţia, „În timpul acela a ieşit o poruncă de la Cezar August: să se facă recensământ în toată lumea”, corespunde exact cu descrierea — „în locul său se va ridica unul care va face să treacă un colector de taxe prin podoaba împărăţiei” îTrad. lit. nouă — n. e.ş. Această parte din urmă a descrierii se potriveşte şi ea cu exactitate, pentru că perioada domniei lui Cezar August este consemnată în istorie ca epoca cea mai slăvită a marelui Imperiu Roman şi este numită „vârsta de aur a Romei”.

O altă traducere a versetului 20 spune: „În locul lui se va ridica unul care va face ca perceptorul de impozite să treacă prin ţinutul glorios al împărăţiei”. Aceasta ar părea să se aplice în mod special la Palestina şi ar face ca ea să se potrivească exact cu relatarea din Luca. Dar ambele aplicări sunt corecte: A fost timpul glorios al Imperiului Roman, şi perceptorilor de impozite li s-a cerut să treacă prin ţinutul Palestinei — ţinutul glorios al împărăţiei. Mai mult, să se remarce că Cezar August a fost cel dintâi conducător care a instituit în lume o impozitare sistematizată.

Citim mai departe despre acest conducător proeminent — „dar în câteva zile va fi zdrobit şi anume nu prin mânie, nici prin război”. Despre Cezar August este consemnat că a murit de moarte liniştită, în timp ce predecesorul său şi cei şapte succesori ai săi la puterea imperială au murit de moarte violentă. Moartea sa a survenit la câţiva ani după ce atinsese culmea puterii şi făcuse „ca perceptorul de impozite să treacă prin ţinutul glorios al împărăţiei”.

Versetul 21 îl descrie în mod potrivit pe Tiberiu Cezar, succesorul lui August: „În locul lui se va ridica un om ((30)) dispreţuit, căruia nu-i vor da cinstea împărăţiei; dar el se va ridica într-un timp de linişte şi va obţine împărăţia prin intrigi”. Să remarcăm aici cum relatarea istorică despre Tiberiu este în acord cu cea de mai sus făcută de profet.

White spune: „Tiberiu avea cincizeci şi şase de ani când a urcat pe tron, declarând mare lipsă de dorinţă de a-şi asuma grijile importante ale acestuia. … Toate restricţiile fiind acum înlăturate, tiranul a dat frâu liber patimilor sale crude şi senzuale”.

Willard spune: „La început s-a prefăcut şi părea că domneşte cu moderaţie; dar masca a căzut curând. … Senatul, căruia el i-a transferat toate drepturile politice ale poporului, devenise degradat şi astfel îi aproba slugarnic faptele şi oferea tămâia linguşirii neîncetate omului care le umplea străzile cu sânge. Sub administraţia acestuia, cel mai degradat dintre oameni, Domnul nostru Isus Cristos a fost răstignit în Iudeea”.

Aceste imagini se potrivesc exact cu descrierea profetului şi sunt confirmate în continuare de versetul următor — 22: „Oştile [toţi împotrivitorii] se vor revărsa ca un râu [potop] înaintea lui, dar vor fi zdrobite, împreună cu căpetenia legământului”. Această ultimă afirmaţie pare să se refere negreşit la Domnul nostru Isus, care, aşa cum s-a remarcat mai sus de către istoric, a fost răstignit sub administraţia lui Tiberiu de către reprezentantul său, Pilat, guvernatorul roman al Iudeii, şi de soldaţii romani.

„După ce se vor uni cu el [Senatul recunoscându-l ca împărat], el va lucra cu viclenie; va porni şi va deveni puternic cu puţină lume. [Tiberiu a organizat garda pretoriană, la început de 10.000, apoi dublată. Acest mic număr de oameni, ca gardă de corp a împăratului, era în permanenţă la Roma şi sub controlul său. Prin ea, el a terorizat poporul şi Senatul, a abolit alegerile populare, adunările etc.] În timp de pace va intra în locurile cele mai roditoare ale ţinutului, va face ce nu făcuseră nici părinţii ((31)) lui, nici părinţii părinţilor lui: va împărţi prada, jafurile şi bogăţiile; va urzi planuri împotriva cetăţuilor, dar aceasta pentru un timp.” Versetele 23, 24.

Politica lui August şi a succesorilor lui a fost să păstreze în mod paşnic stăpânirea domeniilor câştigate înainte, mai degrabă decât să caute noi anexări prin cucerire; şi pentru a-şi asigura această stăpânire, politica lor a fost să împartă prada prin numirea de guvernatori locali, cu demnitate şi autoritate, al căror mandat a fost făcut să depindă de păstrarea ordinii în provinciile lor, de loialitatea lor faţă de cezari şi de colectarea neîntârziată a impozitelor. Ei n-au mai continuat ca la început politica de jefuire şi prădare a lumii numai ca să ducă prăzile ca trofee la Roma. Prin această politică diplomată, astfel „urzind planuri”, Roma conducea acum lumea mai deplin şi cu mai mare prestigiu decât atunci când armatele sale mergeau încoace şi încolo.

Trebuie recunoscut că în timp ce profeţia a detaliat relatarea, şi în cazul lui August şi Tiberiu aproape că a individualizat-o, totuşi acesta a fost doar un mijloc pentru un scop. Scopul care trebuia atins era să marcheze timpul transferării stăpânirii universale de la Grecia la Roma, de la cei patru generali ai lui Alexandru cel Mare, reprezentând patru diviziuni ale acelui imperiu (cele „patru coarne” ale „ţapului” grec, menţionate în Daniel 8:8) către Imperiul Roman, care în acea vreme şi mai înainte era o parte din Grecia. Cei patru generali care i-au urmat lui Alexandru cel Mare sunt la fel de clar marcaţi în istorie ca şi în profeţie*. Istoricul** spune:


*În Daniel 8:8 şi 11:4, 5 se face în mod distinct referire la diviziunea între aceştia patru.

**Universal History (Istoria Universală) de Willard, pagina 100.


„Imperiul [grec] era acum divizat în patru părţi şi fiecăruia dintre generalii care formau alianţa i-a fost încredinţată câte o parte. Ptolemeu şi-a asumat puterea regală în Egipt((32)) Seleucus în Siria şi în Asia de Sus, Lisimah în Tracia şi în Asia Mică până la Taurus, iar Casandru şi-a luat ca parte Macedonia”.

În această divizare Italia aparţinea de administraţia lui Casandru, care era diviziunea nordică, numită „împăratul de la miazănoapte”, în timp ce Egiptul era diviziunea sudică sau „împăratul de la miazăzi”. Treptat influenţa romană a predominat şi bucată cu bucată teritoriile deţinute iniţial de Seleucus, Lisimah şi Casandru au fost aduse în supunere Romei, care era parte a diviziunii nordice, şi a rămas numai Egiptul, diviziunea sudică. Acest împărat de la miazăzi, Egiptul, a devenit supus puterii diviziunii nordice, cum s-a amintit mai sus, în zilele Cleopatrei, ale lui Antoniu şi August Cezar, în parte prin voia tatălui Cleopatrei, care, murind în timp ce copiii erau mici, a lăsat împărăţia sub protecţia Senatului roman, şi în parte datorită înfrângerii lui Marc Antoniu. Pentru o vreme, într-adevăr, „împăratul de la miazăzi”, Egiptul, a fost cam la fel de puternic ca şi „împăratul de la miazănoapte”, Roma. Istoricii ne spun că „era cea mai mare naţiune comercială existentă atunci”, că avea „33.000 de cetăţi” şi că venitul lui anual „se ridica la 14.800 talanţi de argint”, cam 20.000.000 de dolari.

Recunoscând sensul şi scopul profeţiei, nu trebuie să ne aşteptăm la relatări detaliate, personale despre monarhii acestor împărăţii, dar prin „împăratul de la miazănoapte” trebuie să înţelegem reprezentantul Imperiului Roman, iar prin „împăratul de la miazăzi” un reprezentat al împărăţiei Egiptului. Cu această explicaţie continuăm cu profeţia.

Versetul 25: „Apoi [Roma] va porni cu puterea şi curajul lui, împotriva împăratului de la miazăzi [Egiptul], cu o armată mare. Şi împăratul de la miazăzi va porni la război cu o armată şi mai mare şi foarte puternică; dar nu va putea să ţină piept, căci se vor urzi [cu înşelăciune] planuri rele împotriva lui”.

((33))

Din anul 30 î. Cr., când Cezar August a făcut Egiptul o provincie romană, n-a avut loc nici o ostilitate între cele două ţări până când împărăteasa Zenobia, o urmaşă a Cleopatrei, cam pe la anul 269 d. Cr., a pretins şi a exercitat control asupra lui. Domnia ei a fost scurtă; Aurelian, împăratul roman, învingând-o în anul 272 d. Cr. Istoricul spune: „Siria, Egiptul şi Asia Mică au recunoscut stăpânirea Zenobiei, regina Palmirei. Dar ea a trebuit să facă faţă forţei superioare a imperiului şi iscusinţei militare a celui mai de seamă comandant al vremii. Totuşi Aurelian scrie despre ea: «Poporul roman vorbeşte cu dispreţ despre războiul pe care îl duc împotriva unei femei. Ei nu cunosc nici caracterul, nici faima Zenobiei. Este imposibil să descrii pregătirile ei de război şi curajul ei disperat»”. Firmus, aliatul Zenobiei în Egipt, a fost repede învins şi ucis, iar Aurelian s-a întors la Roma acoperit de onoare şi cu mare bogăţie, aşa cum este descris în versetul 28 — „Când se va întoarce în ţara lui cu mari bogăţii, în inima lui va fi vrăjmaş legământului sfânt, va lucra [diferite fapte vitejeşti] şi se va întoarce în ţara lui”.

Ca dovadă a bogăţiilor acumulate de el, să remarcăm un fragment din relatarea lui Gibbon, despre marşul lui triumfal pe străzile Romei. El spune:

„Bogăţia Asiei, armele şi drapelurile popoarelor cucerite, platoşa şi garderoba magnifică a reginei siriene, erau dispuse în simetrie exactă sau în dezordine artistică. … Frumoasa figură a Zenobiei era restrânsă în lanţuri de aur; un sclav susţinea lanţul de aur care îi încercuia gâtul şi ea aproape leşina sub greutatea de nesuportat a bijuteriilor. Ea mergea pe jos înaintea carului magnific în care odată spera să intre pe porţile Romei”.

Cât despre afirmaţia profetului, că la întoarcere inima lui va fi împotriva legământului sfânt (creştinismului), Mosheim spune:

((34))

„Aurelian, deşi dedat excesiv la idolatrie şi având o puternică aversiune faţă de creştini, totuşi timp de patru ani n-a luat nici o măsură pentru a le face rău. Dar în cel de-al cincilea an al domniei sale, fie din propria sa superstiţie, fie îndemnat de superstiţia altora, el s-a pregătit să-i persecute: şi dacă ar fi trăit, atât de crudă şi feroce îi era firea şi atât de mult a fost influenţat de preoţii şi admiratorii zeilor, încât persecuţia lui ar fi fost mai crudă decât oricare din cele anterioare. Dar înainte ca noile sale edicte să ajungă în toate provinciile, a fost asasinat; şi de aceea numai puţini creştini au suferit sub el pentru evlavia lor.”*


*History of Christianity (Istoria Creştinismului), Vol. II, pag. 101.


Acest spirit de persecuţie împotriva creştinismului s-a manifestat după întoarcerea sa din expediţia de cucerire, aşa cum este arătat în profeţie. Aurelian a fost un adorator al soarelui şi a atribuit Soarelui victoria sa asupra Zenobiei; şi imediat după bătălie s-a îndreptat spre magnificul templu dedicat Soarelui să recunoască favoarea. Întrucât creştinii socoteau Soarele nedemn de închinare, se presupune că refuzul lor de a participa la această adorare a Soarelui a provocat împotrivirea sa neaşteptată şi violentă.

Versetul 26: „Aceia care vor mânca bucate alese de la masa lui îl vor zdrobi; armatele lui se vor împrăştia şi morţii vor cădea în mare număr”. Aurelian a fost asasinat de propriii săi generali, armata lui a avut izbândă, deşi mulţi au fost ucişi.

Versetul 27 nu se aplică la Roma şi la Egipt, ci la doi împăraţi sau două puteri din Imperiul Roman — puterea imperială stingându-se treptat, iar puterea clericală ajungând încet la viaţă şi la ambiţie. Fiecare căuta să-l folosească pe celălalt pentru propriile sale scopuri egoiste, deşi negau astfel de intenţii. Este scris: „Cei doi împăraţi nu vor căuta decât să-şi facă rău unul altuia, vor sta la aceeaşi masă şi vor vorbi cu viclenie. Dar nu vor reuşi [atunci], căci sfârşitul nu va veni decât la timpul hotărât”.

((35))

Sau, pentru a exprima gândul mai clar, o anumită perioadă, de 1260 de ani, fusese stabilită de Dumnezeu ca durata puterii de persecuţie a papalităţii; de aceea, uniunea sau alianţa dintre cler şi puterea civilă nu putea „reuşi” atunci, deoarece cei 1260 de ani socotiţi de la acea dată ar fi adus „sfârşitul” prea curând; de aceea, ea trebuia să fie amânată sau reţinută, şi îngăduită să vină treptat prin decăderea imperiului în Italia. Vedem în paginile istoriei eclesiastice intrigile episcopilor creştini pentru putere în Imperiul Roman; şi evident împăraţii au dezbătut mult dacă nu era în avantajul lor să recunoască noua religie. Se pare că Constantin a pus doar în practică, la un timp mai potrivit, ceea ce alţii gândiseră mai mult sau mai puţin. Însă chiar şi Constantin a fost împiedicat de atitudinea poporului să realizeze dintr-o dată şi pe cât de repede se dorea o unire a forţelor bisericii şi statului.

Privim versetele 29 şi 30 ca o paranteză, pusă aici pentru a ascunde înţelesul pentru o vreme, prin întreruperea ordinii relatării, şi credem că se aplică la o ciocnire atunci încă departe în viitor, între reprezentanţii Imperiului Roman şi ai Egiptului. Nici un conflict ulterior între aceştia nu avea să se petreacă cu excepţia unuia, şi acesta avea să fie chiar la „timpul stabilit” — timpul sfârşitului, 1799. Pentru acest motiv vom lăsa examinarea acestor versete până când vom analiza acea ultimă bătălie dintre ei, cum este detaliată în versetele 40-45.

Versetul 31 este legat de ideea din versetul 27, şi noi recunoaştem că se referă la cea mai plină de succes dintre cele două puteri ale Imperiului Roman — papalitatea. După ce am urmărit istoria prin conducători individuali remarcabili până la Aurelian şi după ce ni s-au prezentat cele două conduceri opuse — civilă şi eclesiastică — care sau ridicat la scurt timp după aceea, sunt indicate predominanţa papalităţii, caracterul şi lucrarea ei, aşa cum se raportează la adevărul şi la Biserica lui Dumnezeu — fiind reprezentată ca un împărat sau ca o putere, neţinând seama de diferiţii ei papi sau capi care se ((36)) schimbau. Ştim că în rivalitatea dintre conducătorii civili şi religioşi papalitatea a fost victorioasă; şi profeţia spune: „Nişte oşti trimise de el vor veni [sau „cei puternici ai lui se vor ridica” — traducerea Young] şi vor profana sfântul locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aŞeza urâciunea care pustieşte”.

În interpretarea noastră aceasta înseamnă că, deşi nici biserica nici puterea civilă n-au reuşit să se înghită una pe alta, cum părea odată posibil, totuşi „cei puternici” s-au ridicat, care au profanat principiile fundamentale atât ale guvernului civil cât şi ale religiei adevărate. „Sfântul locaş, cetăţuia”, limitele sacre ale autorităţii civile pe care Dumnezeu o dăduse pentru un timp neamurilor, împărăţiilor acestei lumi, au fost subminate de către aceia din Biserică ce au însetat după dominaţie actuală, şi care au căutat prin orice mijloc să obţină putere civilă pentru a ajuta la propăşirea uneltirilor lor eclesiastice; şi sanctuarul lui Dumnezeu (locaşul Său sfânt — Biserica) a fost pângărit şi degradat de eforturile susţinute ale acestor „puternici” de a obţine putere la conducătorii civili şi număr şi influenţă la popor. Aceasta a fost papalitatea în embrion, uneltind să se ridice la putere ca un imperiu sacerdotal.

Nu ne putem mira că aceşti „puternici”, încrezuţi, nesocotind planul lui Dumnezeu, care prevede pentru prezentul nostru supunere faţă de „autorităţile care sunt” (care sunt rânduite de Dumnezeu pentru încercarea noastră actuală şi pentru pregătirea în vederea înălţării viitoare la putere, glorie şi stăpânire a lumii), şi hotărând să domnească, dacă este posibil, înainte de timpul lui Dumnezeu, au fost atât de mult în dezacord cu planul lui Dumnezeu, încât au pierdut însăşi esenţa şi miezul adevărului, şi au reţinut numai forma, aparenţa exterioară. Un pas foarte hotărâtor al apostaziei a fost acela de a „face să înceteze jertfa necurmată”. Pe acesta, apogeul degenerării doctrinare, reprezentat în doctrinele papale ale Transsubstanţierii şi ((37)) Jertfei Liturghiei, doar îl amintim aici, lăsându-l pentru o examinare mai completă într-un capitol următor în legătură cu altă profeţie. De la introducerea acestei erori fatale şi blasfematoare, Dumnezeu numeşte sistemul o urâciune; şi înălţarea lui ulterioară la putere este numită aici „aşezarea urâciunii care pustieşte”. Cât de bine şi-a câştigat papalitatea acest nume şi cât de vătămătoare a fost influenţa ei otrăvitoare este bine atestat de istoria „veacurilor întunecate”, despre care am dat o mică idee în volumul anterior.

Versetul 32: „Va ademeni prin linguşiri pe cei care rup legământul”. Aceia din biserică ce n-au trăit la înălţimea legământului lor cu Domnul au căzut pradă uşoară linguşirilor, onorurilor, titlurilor etc. puse în faţa lor de ierarhia papală când aceasta a început să aibă influenţă. Dar, deşi mulţi au cedat în faţa erorilor, nu toţi au făcuto, căci citim: „Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor acţiona. Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi”. Astfel este arătată o divizare a Bisericii în două clase distincte, diferenţiate în Daniel 8:11-14 ca locaşul sfânt şi oştirea: o clasă, coruptă de onorurile măgulitoare ale lumii, şi-a încălcat legământul cu Dumnezeu, în timp ce cealaltă clasă a fost de fapt întărită de persecuţiile la care a expus-o loialitatea faţă de Dumnezeu. În clasa din urmă au fost unii care au înţeles situaţia şi i-au învăţat pe credincioşi că aşa a fost scris în Scripturi, că Anticristul sau Omul Păcatului se va dezvolta dintr-o mare lepădare de credinţă în Biserică.

Numărul şi puterea erau în mâinile celor care au părăsit legământul, care s-au unit cu imperiul; şi cei credincioşi, puţini, au fost persecutaţi — vânaţi, întemniţaţi, schingiuiţi, torturaţi şi omorâţi în sute de forme revoltătoare, aşa cum atestă clar paginile istoriei şi cum a fost prezis aici prin profet, care a spus: „Unii vor cădea, loviţi de sabie şi de flacără, de captivitate şi de jaf, multe zile” (aici se întrerupe cu o altă paranteză din versetul 34 şi cu o parte din 35), ((38)) „până la timpul sfârşitului; căci sfârşitul nu va fi decât la timpul hotărât [în viitor]”. Lungimea timpului în care această persecuţie trebuia să continue nu este declarată aici, decât că aceasta se va încheia aşa cum a fost hotărât, la Timpul Sfârşitului. Din alte Scripturi aflăm că aceasta a fost o perioadă de 1260 de ani, care s-a sfârşit cu 1799 d. Cr., o dată remarcată în mod deosebit de Daniel şi de Revelator, precum şi în istorie.

Versetele 34, 35: „Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin”. Întreaga perioadă a puterii persecutorului (a papalităţii), 1260 de ani, nu se va sfârşi până în 1799; dar înainte de sfârşitul ei Dumnezeu a acordat puţin ajutor prin mişcarea Reformei, care, deşi la început mai degrabă a intensificat persecuţia, mai apoi a dat oarecare mângâiere şi protecţie celor care cădeau din cauza credincioşiei faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Reforma a împiedicat zdrobirea completă a adevărului din lume. Dar, vai! Odată cu puţinul ajutor au venit iarăşi „linguşitorii”. De îndată ce persecuţia a început să slăbească, adversarul a recurs la aceeaşi stratagemă prin care reuşise înainte să corupă şi să degradeze biserica, pentru ca acum să biruiască mişcările de reformă. Regii şi prinţii au început să dea onoruri şi titluri protestanţilor şi să se unească cu protestantismul; iar aceasta a dus la rezultate deosebit de rele şi la devierea de la legământ, după cum citim: „Dar mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie. Chiar şi dintre cei înţelepţi [lideri, reformatori, învăţători, care au fost în stare să informeze pe mulţi în privinţa erorilor papalităţii] vor cădea, ca [puţinii credinicioşi] să fie încercaţi, curăţiţi şi albiţi”.

Urmărind mai departe profeţia, găsim că în vreme ce versetele precedente descriu cu precizie personajele principale în mod proeminent legate de transferul stăpânirii la Grecia şi apoi la Roma, iar apoi cu viclenie, treptat, pe furiş, la papalitate ca o putere care a crescut din Roma civilă, tot aşa, când se ajunge la punctul foarte important de a ((39)) remarca unde a fost sfărâmată* dominaţia papală, nu este decât rezonabil să ne aşteptăm să fie evidenţiat Napoleon, personajul principal asociat cu această schimbare; şi acest lucru, de asemenea, nu printr-o descriere a înfăţişării sale personale, ci printr-o descriere a caracteristicilor sale specifice, întocmai cum au fost indicaţi August şi Tiberiu Cezar. Găsim într-adevăr astfel de descriere; şi cariera lui Napoleon Bonaparte corespunde exact cu acea descriere. Versetele 31-35 descriu papalitatea, erorile şi urâciunile ei, Reforma şi „puţinul ajutor” din partea ei, deşi un eşec parţial din pricina linguşirilor; şi aceste versete ne duc până la „timpul sfârşitului” şi ne arată că, în ciuda puţinului ajutor acordat, unii vor cădea prin persecuţie până la Timpul Sfârşitului. Şi aşa s-a şi întâmplat: în toate ţările supuse papalităţii — Spania, Franţa etc. — persecuţia prin groaznica Inchiziţie a continuat până când a fost efectiv zdrobită de Napoleon.


*Este potrivit să spunem că dominaţia papală s-a terminat la începutul secolului actual; căci după Revoluţia Franceză autoritatea Romei peste conducători şi peste împărăţii (şi chiar peste propriul ei teritoriu în Italia) a fost numai cu numele, nu reală. Să ne amintim de asemenea că până atunci Franţa a fost, dintre toate naţiunile, cea mai credincioasă şi mai supusă autorităţii papale. Regii, prinţii, nobilii şi poporul ei au fost cei care s-au supus cel mai prompt la poruncile papei — au organizat cruciade, au mers la război etc., în ascultare de porunca papei, şi au fost atât de loiali încât să nu permită nici unui protestant să trăiască pe solul ei după masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu. Prin urmare, nici o altă naţiune nu putea să-i dea papalităţii o lovitură atât de uluitoare şi distructivă ca naţiunea franceză.


Urmează apoi versetele care îl descriu pe Napoleon, instrumentul folosit de Providenţă ca să zdrobească puterea papalităţii şi să înceapă chinuirea ei, care se va sfârşi în nimicire completă, pentru a fi realizată mai târziu, aşa cum este scris: „Pe care Domnul Isus îl va … desfiinţa cu strălucirea prezenţei Sale”. 2 Tes. 2:8.

((40))

Cariera publică a lui Napoleon Bonaparte, care a fost recunoscut chiar în timpul său ca „omul destinului”, este atât de clar zugrăvită de afirmaţia profetică încât fixează în mod categoric data „timpului hotărât”. Această metodă de a fixa o dată este corectă. Şi dacă vom arăta că evenimentele menţionate aici în profeţie sunt în acord cu cariera lui Napoleon în istorie, putem determina data la fel de sigur cum am putut determina începutul domniei lui August Cezar, sau a lui Tiberiu, sau a Cleopatrei — descrise în versetele 17, 20 şi 21. Cariera lui Napoleon, în lumina profeţiei, a marcat anul 1799 d. Cr. ca încheierea celor 1260 de ani ai puterii papale şi începutul perioadei numite „Timpul Sfârşitului”. Descrierea profetică continuă astfel:

Versetul 36: „Împăratul va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va prospera până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini”. Napoleon nu era împărat, dar termenul împărat este unul general pentru a indica un conducător puternic. El a făcut poate „ce a voit”, cât de mult a putut face vreun om care a trăit vreodată; el s-a remarcat prin voinţa şi hotărârea sa care au învins dificultăţi aproape de neînvins. Pentru a obţine înţelesul potrivit al versetului de mai sus, trebuie să ne amintim că cuvântul „dumnezeu” înseamnă puternic şi că este des folosit în Scriptură cu referire la regi şi la conducători, ca şi în acest verset: „dumnezeul dumnezeilor”*. Aici cuvântul „dumnezei” se referă la conducători, împăraţi şi prinţi, iar expresia „dumnezeul dumnezeilor” sau conducătorul conducătorilor se referă la papa. Cei mai mulţi oameni au recunoscut vreun superior religios, dar Napoleon n-a recunoscut nici unul. El a avut propria sa voinţă, propriul său plan, care era să se înalţe deasupra oricărui alt conducător. Chiar şi „dumnezeului dumnezeilor” (adică, conducătorului conducătorilor — papa) i s-a adresat într-un fel uimitor, ((41)) ordonându-i supunere ca servitor al său într-un fel care a zguduit atât superstiţiile lumii la acea vreme, cât şi demnitatea ierarhiei papale. Şi după cum este declarat aici, el a prosperat până când şi-a îndeplinit misiunea de biciuire a papalităţii şi de zdrobire a influenţei sale asupra minţii oamenilor. Ca dovadă la aceasta, istoria** spune:


*Vezi Studii În Scripturi, Vol. II, paginile 274 şi 275.

**Campaigns of Napoleon (Campaniile lui Napoleon), paginile 89, 95, 96.


„În timp ce prinţii laici care încheiaseră tratate cu francezii au rămas fideli acestora în bună credinţă şi au plătit contribuţiile stipulate, suveranul pontif s-a făcut vinovat de cele mai nechibzuite încălcări ale angajamentelor sale. Înconjurat de preoţi care erau singurii lui sfătuitori, papa a recurs la vechile sale practici de viclenie şi de înşelăciuni pioase; şi s-au făcut mari eforturi de a aţâţa minţile poporului împotriva francezilor. … Preoţii au pretins că cerul intervenise şi s-a afirmat clar că se făcuseră felurite miracole în diferite biserici pentru susţinerea sfintei credinţe catolice, a supremaţiei papale, arătând nemulţumirea cerului faţă de conduita francezilor. Bonaparte, înţelegând că infatuarea curţii de la Roma era aşa încât toate eforturile sale pentru pace vor fi zadarnice, a luat imediat măsuri ca să-i vină «Sfinţiei Sale» minţile la cap.

El a ordonat generalului Victor să invadeze teritoriile papale, care a împrăştiat armata papei ca «pleava înaintea vântului» şi care a răspândit o panică generală printre statele eclesiastice. … «Sfinţia Sa», aflând că Sfântul Petru nu i-a acordat nici un sprijin în această împrejurare critică … a trimis de urgenţă plenipotenţiari la Bonaparte să-l implore pentru pace. Pacea a fost obţinută, dar în condiţii destul de umilitoare. Pe lângă conformarea la tratatul provizoriu încheiat anterior şi încălcat de papa, el a fost obligat să cedeze o parte din teritoriul său şi să plătească o sumă de bani care s-a ridicat la aproape treizeci de milioane de livre franceze [cam şase milioane de dolari] ca ispăşire pentru ultima neînţelegere”.

((42))

Aceasta, adăugată la prima evaluare, făcea în total peste zece milioane de dolari, pe care papa i-a plătit Franţei în aur şi argint, pe lângă alte lucruri de preţ — statui, picturi etc. Un scriitor romano-catolic declară că „îndeplinirea acestor condiţii l-a dus pe papă în pragul ruinei”. Acest tratat a fost încheiat la 19 februarie 1797.

Se poate crede că această scurtă şi reuşită răsturnare a puterii papale ar fi suficientă ca să dovedească lumii că pretenţiile ei la dreptul divin de a conduce pe regi etc. au fost numai presupuneri; dar dacă nu, în mod sigur lovitura finală a fost adăugată în anul următor, când generalul francez Berthier a intrat în Roma, a organizat acolo o republică la 15 februarie 1798, şi cinci zile mai târziu l-a dus pe papa prizonier în Franţa unde a murit în anul următor. De atunci până în prezent, dominaţia papală asupra regatelor pământului a fost numai o umbră a ceea ce era odată. De atunci abia mai menţionează presupusul ei drept de a numi şi a demite pe regi. De fapt, papa care a urmat, în 1800, cu titlul de Pius al VII-lea, „a dat un comunicat în care a declarat că toţi trebuie să asculte de guvernele stabilite, aceasta fiind doctrina evangheliei”, ceea ce, desigur, îl încludea şi pe el.

Versetul 37: „Nu va ţine seama nici de Dumnezeul [conducătorul] părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; nu va ţine seama de nici un dumnezeu [conducător], căci se va slăvi pe sine mai presus de toţi”.

Nu numai că Napoleon n-a respectat pe dumnezeul părinţilor săi, papalitatea, dar el n-a privit favorabil pe nici una dintre sectele protestante, reprezentate aici ca femei*. De fapt, nu la stăpânit nimic altceva decât propria sa ambiţie.


*După cum singura Biserică adevărată este numită simbolic Mireasa lui Cristos, şi după cum Biserica Romei în alianţa ei necredincioasă cu imperiul pământesc este numită desfrânată, tot aşa sectele protestante sunt numite „femei”.


Versetul 38: „În schimb [în locul tuturor acestor dumnezei], va cinsti pe dumnezeul fortăreţelor [puterea militară]; acestui ((43)) dumnezeu, pe care nu-l cunoşteau părinţii săi, îi va aduce cinste cu aur şi argint, cu pietre scumpe şi lucruri plăcute”.

Alţi războinici mari dădeau vreun fel de cinste unor puteri supranaturale pentru victoriile obţinute. Alexandru cel Mare a vizitat templele păgâne şi aşa a sărbătorit victoriile; aşa au făcut şi Cezarii; şi mai târziu, sub papalitate, obiceiul ambelor părţi dintr-un război era să apeleze la Dumnezeu, la sfinţi, la Fecioara şi la papi pentru binecuvântări şi victorie, şi cel puţin să pretindă că acceptau victoria ca dată de Dumnezeu. Dar Napoleon n-a făcut nimic de felul acesta: el şi-a atribuit succesul sieşi şi propriului său geniu. Armatele erau sprijinul său; în oamenii viteji, în manevre rapide şi în generali abili şi-a pus el încrederea şi acestora le-a adresat cererile sale. Forma jurământului său faţă de „Consiliul de bătrâni” francez, când a preluat comanda armatelor Franţei la întoarcerea sa din Egipt, arată că încrederea i-a fost în el însuşi şi în armatele sale. N-a jurat nici pe Dumnezeu, nici pe Biblie, nici pe papă, nici pe Franţa, ci a spus: „Jur! Jur în numele meu şi în numele vitejilor mei camarazi!” În timp ce îşi servea propria sa ambiţie, el pretindea că serveşte poporul; şi comorile Romei şi ale altor oraşe şi ţări pe care le-a jefuit au fost predate poporului Franţei din care el şi soldaţii săi făceau parte.

Versetul 39: „Cu ajutorul acestui dumnezeu străin [nou] va lucra împotriva locurilor întărite; cui îl va recunoaşte, îi va da mare cinste, îl va face să domnească peste mulţi şi le va împărţi ţara ca răsplată”.

Napoleon şi-a pus prietenii şi generalii de încredere în poziţii de putere în toate naţiunile cucerite ale Europei. Aceste funcţii au fost darurile lui, dar erau menţinute cu condiţia loialităţii faţă de el. Ele erau „ca răsplată”, şi totuşi preţul loialităţii lor faţă de el. Despre aceasta istoria* spune:


*Universal History (Istoria Universală) de Willard, pagina 452.


((44))

„Ideile ambiţioase ale lui Napoleon au devenit şi mai evidente. Cu un an înainte, Olanda se constituise în regat peste care a fost pus rege fratele său, Ludovic Bonaparte. Neapole i-a fost dat acum lui Joséph Bonaparte, fratele mai mare, care a fost învestit şi cu titlul de rege al celor două Sicilii. Câteva provincii au fost constituite ducate sau mari feude ale imperiului şi date rudelor şi favoriţilor împăratului. Sora sa, Paulina, a fost făcută prinţesă de Guastalla; cumnatul său, Murat, mare duce de Berg şi Clèves, în timp ce Eugène Beauharnais, fiul împărătesei Joséphine dintr-o căsătorie anterioară, a fost trimis vicerege în Italia. Patrusprezece provincii din sudul şi vestul Germaniei au format Confederaţia Rinului. Ele au fost despărţite de corpul germanic şi l-au recunoscut pe Napoleon drept cap al lor, sub titlul de Protector. … Elveţia a fost şi ea adusă sub dominaţia Franţei, Napoleon declarându-se «Mediatorul» ei”.

Politica lui Napoleon l-a dus şi la instituirea diferitelor ordine distinse şi onorifice în rândul ofiţerilor şi soldaţilor, cum ar fi, de exemplu, „Legiunea de Onoare”, „Ordinul Coroana de Fier” etc., etc.

După ce dă astfel baze pentru stabilirea identităţii acestui personaj (Napoleon), ale cărui fapte marchează începutul „Timpului Sfârşitului”, profeţia continuă să arate care anume eveniment din acel timp trebuie înţeles că marchează clar data exactă a începutului „Timpului Sfârşitului”. Acest eveniment este arătat a fi invadarea Egiptului de către Napoleon, care s-a întins pe o perioadă de un an şi aproape cinci luni. S-a îmbarcat în mai 1798, şi întorcându-se a debarcat în Franţa la 9 octombrie 1799. Această campanie este descrisă expresiv în câteva cuvinte în versetele 40-44.

Versetul 40: „Şi la timpul sfârşitului [fixat], împăratul de la miazăzi [Egipt] se va împunge cu el. Şi împăratul de la miazănoapte [Anglia] se va năpusti ca o furtună peste el, cu ((45)) care şi cu călăreţi [mamelucii egipteni etc.] şi cu multe corăbii; [Forţele engleze erau alcătuite dintr-o flotă condusă de amiralul Nelson.] [Napoleon] va înainta asupra ţărilor lui, se va revărsa şi va trece prin ele [victorios]”.

Istoria ne informează că armata egipteană condusă de Murat Bey „a fost respinsă după o bătălie foarte înverşunată; … succesul francezilor a răspândit groaza până departe în Asia şi Africa; şi triburile înconjurătoare s-au supus cuceritorului. … Dar soarta îi pregătea o lovitură teribilă. Flota sa, alcătuită din treisprezece vase de linie [vase de război], în afară de fregate, a fost găsită în Golful Abukir de către Nelson, amiralul englez, care o urmărea de multă vreme, şi a fost atacată în seara de 1 august 1798, cu un grad de forţă şi energie [„ca o vijelie”] care n-a fost întrecută niciodată în lupta pe mare”.

Versetele 41-43: „Va intra şi în ţara cea minunată [Palestina] şi mulţi vor cădea. Dar Edomul, Moabul şi căpetenia fiilor lui Amon vor scăpa din mâna lui [Napoleon a mers de-a lungul coastei şi n-a intrat în aceste ţinuturi, ci a trecut pe lângă ele]. Îşi va întinde mâna peste felurite ţări; şi nici ţara Egiptului nu va scăpa. Şi el se va face stăpân peste vistieriile de aur şi de argint şi peste toate lucrurile scumpe ale Egiptului. Libienii şi etiopenii îi vor urma paşii”.

Versetele 44-45: „Îşi va întinde corturile palatului său [corturile sale somptuoase] între mare şi muntele frumuseţii sfinte”. Această afirmaţie s-ar putea referi la unul din cei doi munţi — muntele Tabor sau muntele Sinai — ambii ar putea fi numiţi glorioşi şi sfinţi. Pe muntele Tabor, glorios şi sfânt, fiind locul schimbării la faţă a Domnului nostru şi numit de către Petru „muntele sfânt”, au fost ridicate corturile lui Napoleon, una dintre cele mai importante bătălii ale sale dându-se aici. Muntele Sinai, sfânt şi glorios, fiind locul unde a fost ratificat Legământul Legii între Dumnezeu ((46)) şi Israel, a fost vizitat de Napoleon şi de „corpul său ştiinţific” şi garda sa aleasă.

„Dar nişte zvonuri, venite de la răsărit şi de la miazănoapte, îl vor tulbura şi atunci va porni cu o mare mânie, ca să extermine şi să distrugă pe mulţi [naţiuni]. … Apoi îşi va ajunge sfârşitul şi nimeni nu-i va fi în ajutor”.

În timp ce era în Egipt, lui Napoleon i-au ajuns veştile despre o nouă alianţă împotriva Franţei şi el a pornit imediat spre Franţa. În legătură cu aceasta istoria* spune: „Veştile din Europa l-au făcut acum să abandoneze Egiptul; şi, lăsându-şi armata sub Kleber, s-a întors în Franţa în secret şi de urgenţă. … O inversare a soartei avusese loc în afacerile franceze, o a doua coaliţie se formase împotriva Franţei, alcătuită din Anglia, Rusia, Neapole, Poarta Otomană şi Austria”. Comparaţi aceste cuvinte ale istoriei cu cele ale profeţiei: „Dar nişte zvonuri, venite de la răsărit şi de la miazănoapte, îl vor tulbura şi atunci va porni cu o mare mânie, ca să extermine şi să distrugă pe mulţi [naţiuni]”. Marea mânie a lui Napoleon şi încercarea lui de a nimici toate naţiunilor Europei sunt prea bine cunoscute pentru a mai necesita să fie repetate aici. Aproape că a reuşit în planurile sale ambiţioase; dar, aşa cum a fost prezis prin profet, după câţiva ani acest om, foarte renumit în vremea sa, a murit în exil, părăsit de toţi.


*Universal History (Istoria Universală) de Willard, pag. 446


După cum versetul 40 declară că această invazie a Egiptului va fi la „Timpul Sfârşitului” sau (cum redă versiunea Douay) „la timpul prestabilit”, tot aşa declară şi versetele 29 şi 30, care se referă la acelaşi eveniment şi care au fost prezentate mai înainte ca o paranteză. Ne vom aminti că am găsit că versetele 25-28 se referă la o invazie anterioară a Egiptului; şi în versetele 29 şi 30 se sugerează că următoarea mare invazie a Egiptului va fi la „timpul hotărât”, adică la „Timpul Sfârşitului”, aşa cum este descris în versetele 40-45.

((47))

„La timpul hotărât, va porni din nou împotriva împăratului de la miazăzi; dar de data aceasta lucrurile nu vor mai merge ca mai înainte”, ca la invaziile anterioare. Invadarea Egiptului de către Napoleon nu s-a sfârşit nici ca aceea din zilele Cleopatrei, nici ca aceea din zilele descendentei sale, împărăteasa Zenobia. Napoleon, deşi victorios ca general în Egipt, n-a obţinut aşa victorii ca predecesorii săi; iar motivul este descris în versetul următor — „căci nişte corăbii din Chitim [„ale romanilor” — Douay] vor înainta împotriva lui”. Flota engleză l-a hărţuit pe Napoleon şi i-a împiedicat cucerirea. Deoarece atât Anglia cât şi Franţa făcuseră parte din vechiul Imperiu Roman şi deoarece Franţa era în război cu rămăşiţa acelui imperiu, străduindu-se s-o cucerească, vedem că este potrivit ca acestea să fie numite corăbii romane. „Şi, mânios împotriva legământului sfânt, el [Napoleon] va lucra, se va reîntoarce şi îşi va îndrepta atenţia spre cei care vor părăsi legământul sfânt.”

La întoarcerea din Egipt, Napoleon şi-a abandonat politica anterioară de opoziţie violentă faţă de papalitate, şi a semnat un Concordat sau o înţelegere cu papa, prin care a fost restabilită religia romano-catolică în Franţa. Aceasta a fost o acţiune împotriva adevărului; dar el părea să vadă că prin această politică putea reuşi cel mai bine să răstoarne Republica şi să se instaleze la putere ca împărat. Şi într-adevăr a „reuşit”. Dar această politică n-a durat mult după ce a obţinut puterea imperială: curând a început iarăşi să lucreze împotriva acelui sistem numit „Omul Păcatului”, aşa cum descrie profeţia în următoarele cuvinte: „Şi … el [Napoleon] … se va reîntoarce [se va schimba în această privinţă] şi îşi va îndrepta atenţia spre cei care vor părăsi legământul sfânt”; adică a început să plănuiască şi să acţioneze împotriva bisericii apostate a Romei. A reuşit şi în aceasta.

Astfel Daniel 11 trasează în esenţă istoria lumii, prin personajele ei cele mai remarcabile, de la împărăţia Persiei până la răsturnarea stăpânirii papale. Deşi acoperă lunga ((48)) perioadă de 2400 de ani, ea îşi realizează scopul de a marca în mod clar chiar anul de început al Timpului Sfârşitului — 1799. Cu acel an s-a încheiat limita celor 1260 ani ai puterii asupritoare a papalităţii şi a început Timpul Sfârşitului. Şi să nu se treacă cu vederea că acest an a fost şi ultimul an al mileniului papalităţii, sau al domniei de 1000 de ani care a început, aşa cum a fost arătat în volumul anterior, cu anul 800. Dar 1799 a fost numai începutul perioadei cunoscute ca „Timpul Sfârşitului”, în limitele căreia orice rămăşiţă a acestui sistem va dispărea.

Remarcaţi cum în puţinele cuvinte din versetele 34 şi 35 sunt descrise declinul Reformei şi cauza acestuia. Iubirea de lume şi dorinţa de a fi în putere, influenţă şi comoditate au fost capcanele care mai întâi au sedus biserica şi au dat naştere papalităţii; aceleaşi dorinţe şi străduinţe au întrerupt Reforma. La început Luther şi tovarăşii lui au denunţat cu îndrăzneală, printre alte erori ale papalităţii, unirea bisericii cu statul; dar atunci când, după câţiva ani de rezistenţă curajoasă la puternica opoziţie, Reforma a început să aibă ceva influenţă datorită numărului, când regii şi prinţii au început să-i măgulească pe reformatori şi când înaintea lor s-au deschis căi de avansare socială şi politică, relele unirii dintre biserică şi stat, pe care ei odată le văzuseră în papalitate şi cărora li se împotriviseră, au fost pierdute din vedere. Bisericile reformate din Germania, Elveţia etc. au călcat chiar pe urmele Romei şi au fost gata să se unească şi să favorizeze orice partid politic, sau prinţ sau guvern doritor să le admită şi să le recunoască. Astfel, unii dintre cei care au înţeles au căzut, şi din conducători ai reformei au devenit conducători în ispită. Astfel mişcarea reformei, bine începută, a fost în mare măsură oprită.

Dar toate acestea n-au putut stânjeni planul lui Dumnezeu. Prin înţelepciunea Lui, acesta a fost condus pentru bine. Aceasta a servit, aşa cum făcuse eroarea ((49)) papalităţii, să încerce mai departe pe adevăraţii sfinţi, să dovedească dacă erau într-adevăr urmaşi ai oamenilor sau ai lui Dumnezeu. A servit acestui scop tot timpul, de atunci până acum — „să-i încerce, să-i curăţească şi să-i albească”.

Dacă suntem corecţi în plasarea începutului Timpului Sfârşitului în 1799, trebuie să ne aşteptăm ca atunci să înceteze în mare măsură căderea în eroarea unirii bisericii cu statul, cu toate că ar putea cere mulţi ani pentru deplina recuperare din acea capcană a diavolului. Uitându-ne înapoi, aflăm că faptele corespund exact cu aceasta. De la acea dată au avut loc despărţiri între imperii şi biserici, dar nu uniri noi. Într-adevăr, această dată marchează o nouă reformă pe o bază mai solidă. Influenţa papalităţii asupra regatelor Europei fusese înainte atât de mare încât naţiunile se temeau de blestemele ei ca de o nenorocire nimicitoare şi doreau binecuvântările ei pentru prosperitate naţională. Când protestanţii s-au despărţit de papalitate, ei au fost acceptaţi de lume doar ca un înlocuitor al papalităţii mai puţin corupt; şi favoarea lor, sfatul sau aprobarea lor au fost adeseori căutate în mod foarte asemănător. Dar când Napoleon a nesocotit cu îndrăzneală atât binecuvântările cât şi blestemele papalităţii, şi totuşi a prosperat nemaipomenit, cursul lui nu numai că a slăbit mult influenţa papală asupra guvernelor civile, dar a slăbit şi influenţa diferitelor sisteme protestante în chestiuni civile şi politice — influenţă care devenise foarte puternică în două secole şi jumătate.

Noua reformă care datează din vremea lui Napoleon n-a fost mai puţin profundă decât reforma produsă de Luther şi de asociaţii săi, chiar dacă n-a fost o mişcare religioasă şi în nici un fel n-a fost însufleţită de un zel religios; nici participanţii la ea n-au fost conştienţi de faptul că îndeplineau o lucrare trasată pentru ei în profeţie cu secole în urmă. Napoleon şi colaboratorii săi erau oameni fără ((50)) Dumnezeu, însufleţiţi de propriile lor ambiţii egoiste după putere; dar Dumnezeu, necunoscut lor, le-a condus calea şi a făcut-o să îndeplinească propriile Sale scopuri, ceea ce de fapt a şi făcut. Dacă reforma pe care mai întâi Dumnezeu a început-o în Biserică ar fi continuat, dacă reformatorii şi urmaşii lor ar fi continuat credincioşi Adevărului, marile Sale scopuri ar fi putut să fie împlinite prin mijlocirea lor onorată. Dar când ei au cedat măgulirilor lumii, Dumnezeu a arătat că avea alte căi şi mijloace pentru aŞi împlini scopurile.

Lucrarea lui Napoleon împreună cu Revoluţia Franceză au rupt vraja superstiţiei religioase, au umilit mândria domnilor religioşi înălţaţi de ei înşişi, au trezit lumea la o mai deplină înţelegere a puterilor şi prerogativelor condiţiei de om şi au zdrobit stăpânirea papală, căreia Reforma religioasă îi dăduse mai înainte o lovitură de moarte, dar pe care cursul ei de după aceea o vindecase (Apoc. 13:3). Era care s-a încheiat cu 1799 d. Cr., marcată de campania egipteană a lui Napoleon, a pecetluit şi definit limita stăpânirii papale asupra naţiunilor. Atunci, timpul stabilit (1260 de ani de putere) fiind expirat, a început judecata prezisă împotriva acelui sistem, care trebuie în cele din urmă să fie „prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna”. Dan. 7:26.

Această dată marchează clar şi începutul unei noi ere de libertate a gândirii şi de înţelegere a drepturilor şi privilegiilor individuale, şi ea s-a distins deja prin paşii ei rapizi de progres spre deplina înfăptuire a lucrării trasate pentru acest Timp al Sfârşitului. Ca o singură ilustraţie, remarcaţi creşterea şi lucrarea diferitelor societăţi biblice — „blestematele societăţi biblice”, cum le numeşte Roma, cu toate că acum nu le mai poate opri. Şi cartea sfântă pe care ea odată o ţinea închisă în lanţuri, era ţinută acoperită în limbi moarte şi interzicea supuşilor ei înşelaţi s-o citească, este acum răspândită cu milioanele în fiecare naţiune şi ((51)) limbă. Societatea de Biblii Britanică şi Străină a fost înfiinţată în 1803, Societatea de Biblii din New York în 1804; Societatea de Biblii Berlineză-Prusacă în 1805; Societatea de Biblii din Filadelfia în 1808; Societatea de Biblii Americană în 1817. Întinderea lucrării făcute de aceste societăţi de-a lungul acestui secol este minunată. Milioane de Biblii sunt publicate în fiecare an şi sunt vândute la preţuri mici, şi multe mii sunt distribuite săracilor. Este greu de estimat larga influenţă a acestei opere. Deşi fără îndoială se pierde mult, rezultatul în general este de a rupe lanţurile sclaviei şi superstiţiei, politice şi eclesiastice. Învăţătura ei tăcută — şi anume că papii, preoţii şi laicii, precum şi regii, generalii, cerşetorii trebuie cu toţii să dea socoteală unui singur Domn — este cel mai mare dintre toţi nivelatorii şi egalizatorii.

Deşi mişcarea de reformă religioasă din toată Europa a zdruncinat grav influenţa papalităţii, totuşi bisericile reformate au imitat atât de îndeaproape politica ei de diplomaţie, de afiliere la imperiile pământeşti, şi pretenţiile de autoritate clericală asupra poporului (că „clerul” constituie o stăpânire specială şi stabilită divin în lume), încât primul efect al acelei reforme a ajuns să fie foarte modificat şi a lăsat poporul şi pe conducătorii civili în mare măsură sub teamă superstiţioasă şi subordonare faţă de orice lucru numit autoritate bisericească. Reforma a împărţit între câteva secte mult din veneraţia superstiţioasă şi nesănătoasă concentrată înainte doar asupra papalităţii. Dar reforma politică desfăşurată de-a lungul secolului al nouăsprezecelea, datând mai ales din 1799, „timpul sfârşitului”, deşi foarte deosebită de prima, este cu toate acestea o reformă. Revoluţia şi independenţa coloniilor americane — stabilirea încununată de succes a unei Republici prospere, a unei guvernări de către popor şi pentru popor, fără amestecul regalităţii sau al preoţimii — a pus o nouă lecţie în faţa ((52)) oamenilor care acum se trezeau, şi care de atâtea veacuri dormiseră în ignoranţă de drepturile date lor de Dumnezeu, presupunând că Dumnezeu orânduise biserica pentru conducerea supremă a pământului şi că ei erau obligaţi să se supună acelor regi şi împăraţi aprobaţi de biserică, indiferent cât de nedrepte le erau cerinţele, pentru că ea îi declarase a fi rânduiţi de Dumnezeu, prin ea însăşi.

Pentru un popor îndelung călcat în picioare şi stăpânit de preoţi, America a devenit o sursă de uimire. Într-adevăr ea era „libertatea care lumina lumea”. În cele din urmă, asuprit de preoţime, de extravaganţă regală etc., la care s-au adăugat recolte slabe repetate care au sărăcit şi aproape au înfometat poporul Franţei, acesta s-a ridicat în disperare şi a săvârşit acea cumplită revoluţie care a ţinut patrusprezece ani, de la 1789 la 1804.

Îngrozitoare cum au fost acele scene de anarhie şi violenţă, ele au fost doar rodul legitim, efectul reacţiei trezirii unui popor îndelung oprimat la o înţelegere a ruşinii şi degradării sale. A fost secerarea unei furtuni de către puterile civile şi religioase, care în numele lui Dumnezeu şi al adevărului orbiseră şi legaseră, pentru propria lor mărire, oameni pentru care a murit Cristos.

Desigur că o asemenea reacţie dintr-o astfel de cauză ar fi spre necredinţă. Franţa a devenit deodată cu totul necredincioasă sub influenţa lui Voltaire şi a asociaţilor săi, care au inundat ţara cu scrierile lor, aruncând dispreţ şi ridicol asupra creştinismului, sau mai degrabă asupra bisericii apostate a Romei, care era singurul creştinism pe care-l cunoştea poporul francez. Ei i-au arătat falsităţile, absurdităţile, ipocriziile, imoralităţile, cruzimile şi toate răutăţile, până când poporul francez a devenit tot atât de aprins în zelul de a extermina catolicismul şi orice religie, pe cât de zelos fusese înainte să le susţină. Şi nefericita, înşelata Franţă, timp de o mie de ani complet sub influenţa papalităţii, presupunând că Cristosul adevărat şi nu Anticristul ((53)) îi fusese stăpânul vrednic de dispreţ, a strigat în cuvintele lui Voltaire: „Jos mizerabilii!”; şi eforturile lor de a-l da jos pe mizerabilul Anticrist au dus la toate ororile Revoluţiei Franceze — o uimitoare ilustraţie a justiţiei retributive, când este văzută în comparaţie cu înfiorătoarele masacre din ziua Sfântului Bartolomeu şi cu situaţiile asemănătoare aţâţate şi privite cu bucurie de către papalitate.

Franţa necredincioasă s-a ridicat dintr-o dată cu puterea ei, a distrus Bastilia, şi-a emis declaraţia drepturilor omului, i-a executat pe rege şi pe regină şi a declarat război împotriva tuturor regilor şi simpatie cu revoluţionarii de pretutindeni. Între timp conducătorii lumii, cu răsuflarea tăiată ca nu cumva molima revoluţionară să izbucnească printre supuşii lor şi temători de anarhie mondială, au organizat alianţe pentru protecţia lor reciprocă împotriva supuşilor lor, care într-adevăr de-abia erau ţinuţi în frâu. Francezii au renunţat la creştinism şi au confiscat toate marile domenii şi venituri ale Bisericii Romano-Catolice, precum şi domeniile regelui şi ale nobilimii. Pe străzile Parisului curgea iarăşi sânge, dar era sângele preoţilor, al nobililor şi al susţinătorilor lor, în loc de cel al protestanţilor. Numărul celor executaţi este estimat la 1.022.000. Aceştia au pierit prin sute de procese inventate cu acea ocazie. În timpul vânătorii şi uciderii, preoţilor li se reproşa amintindu-li-se procedeele asemănătoare ale papiştilor faţă de protestanţi, şi propria lor doctrină — că „scopul scuză mijloacele”. Revoluţionarii au pretins că scopul urmărit era libertatea umană, politică şi religioasă; şi că moartea celor care se opuneau acesteia era necesară, ca singurul mijloc sigur.

Ca toate lucrurile de acest fel, Revoluţia Franceză a fost un mare rău şi a cauzat multă suferinţă pentru milioane de oameni; totuşi, ca şi alte câteva revoluţii, aceasta a fost o corectare parţială a unui mare rău; şi ca altele, a fost condusă de Dumnezeu spre bine, pentru creşterea cunoştinţei şi pentru înaintarea planurilor Sale, aşa cum se arată în profeţie. ((54)) Introducem aici observaţia că Revoluţia Franceză este arătată proeminent în cartea Apocalipsei, care arată clar că necazul de la sfârşit asupra tuturor naţiunilor „Creştinătăţii” a fost ilustrat în acea domnie a terorii. Acea molimă a Necredinţei şi Anarhismului care s-a răspândit din Franţa în lumea întreagă a fost hrănită şi îngrăşată pe doctrinele şi practicile false, nescripturale ale „Creştinătăţii”, reprezentată nu numai de papalitate, dar şi de „ortodoxie” în general. Creştinătatea nominală n-a vindecat această boală şi nu are putere să-i evite mai departe izbucnirea, prezisă în Scripturi a fi cel mai mare necaz cunoscut vreodată pe pământ.

Influenţa necredincioşilor francezi a fost dusă în Europa de armatele lui Napoleon şi a subminat mult puterea atât a regilor cât şi a preoţilor. Dar tratarea aspră a papalităţii de către Napoleon, care a servit drept cap şi reprezentant al Franţei necredincioase, a pus capac la toate şi a ajutat mai mult decât orice la zdrobirea cătuşelor veneraţiei superstiţioase, prin care clasa „clerului” ţinuse de atâta timp „poporul de rând” subjugat. Dar când cutezătorul Napoleon nu numai că a sfidat anatemele papei Pius al VI-lea, ci şi a pus pedepse asupra lui pentru încălcarea ordinelor sale (ale lui Napoleon), şi în cele din urmă l-a obligat să retrocedeze Franţei teritoriile papale acordate cu o mie de ani în urmă de către Carol cel Mare (al cărui succesor Napoleon pretindea că este), aceasta a deschis ochii atât ai poporului cât şi ai monarhilor Europei în privinţa falsităţii pretenţiei papalităţii la autoritate. Marea revoluţionare a opiniei publice din acel timp, în privinţa autorităţii papale, poate fi văzută în faptul că Napoleon, asumându-şi titlul şi proclamându-se Împărat Roman ca succesor al lui Carol cel Mare*, n-a mers la Roma ca să-l încoroneze papa, cum au făcut Carol cel Mare şi alţii, ci i-a ordonat papei să vină în Franţa să fie de faţă la încoronarea ((55)) sa. Şi chiar şi atunci, conducătorul de succes, care nu o dată jefuise, sărăcise şi umilise papalitatea, n-a consimţit să fie încoronat de papa şi astfel să accepte demnitatea imperială cu vreo recunoaştere a autorităţii papale, ci doar să fie papa de faţă (Pius al VII-lea), să aprobe şi să recunoască ceremonia, şi să binecuvânteze coroana pe care Napoleon a luat-o atunci de pe altar şi şi-a pus-o singur pe cap. Istoricul spune: „A pus apoi diadema pe capul împărătesei sale, ca şi cum ar arăta că autoritatea sa era vlăstarul acţiunilor sale” — rezultatul propriilor sale succese civile şi militare. De atunci papei nu i sa mai cerut niciodată să acorde coroana Imperiului Roman. Un scriitor** romano-catolic spune despre această încoronare:


*Marile războaie europene ale lui Napoleon au fost numai încercările sale de a reuni acel imperiu aşa cum a existat sub Carol cel Mare.

**Chair of St. Peter (Scaunul Sf. Petru), pagina 433


„Acţionând diferit de Carol cel Mare şi de alţi monarhi, care s-au dus la Roma în situaţii asemănătoare, el [Napoleon] a insistat în aroganţa sa ca sfântul părinte să vină la Paris să-l încoroneze. Papa a simţit o extremă repulsie să se îndepărteze astfel de vechiul obicei. De fapt l-a considerat dăunător pentru înalta sa funcţie”.

Privitor la umilirea îngrămădită peste papalitate de către Napoleon, istoria*** spune:


***Campaigns of Napoleon (Campaniile lui Napoleon), pag. 89, 90.


„A fost încheiat un armistiţiu [23 iunie 1796] cu papa [Pius al VI-lea], ale cărui condiţii au fost destul de umilitoare pentru capul bisericii, cândva cel mai puternic suveran din Europa. Pontiful, care odată călca pe gâtul regilor, instala şi destituia suverani, dispunea de state şi de împărăţii, şi, ca înaltul mare preot şi locţiitorul Celui Atotputernic pe pământ, şi-a stabilit o autoritate ca domn suprem şi a domnit peste capetele altor suverani, a fost silit să bea chiar până la drojdie paharul umilinţei. Dacă înghiţitura a fost amară, a fost o înghiţitură pe care înaintaşii săi o dăduseră cu dărnicie altora. A fost obligat să-şi deschidă porturile vaselor franceze şi să excludă pavilioanele înavale — n. e.ş tuturor naţiunilor aflate în război ((56)) cu acea Republică; să permită armatei franceze să continue în posesia legaţiilor din Bologna şi Ferrara; să predea citadela Ancona; să dea francezilor o sută de picturi, busturi, vaze sau statui care să fie alese de către comisionari trimişi de la Paris la Roma; de asemenea cinci sute de manuscrise (vechi şi valoroase) care să fie alese în acelaşi fel; şi ca să pună capac la toate, sfinţia sa a trebuit să plătească Republicii 21.000.000 de livre franceze, din care majoritatea trebuia să fie în monedă sau în lingouri de aur şi de argint.”

Pentru neîndeplinirea promptă a acestor penalităţi, amenda în bani a fost ridicată la 50.000.000 de livre şi a trebuit ca anumite teritorii papale să fie cedate Franţei; şi în cele din urmă papa a fost făcut prizonier şi dus în Franţa, unde a murit.

Chiar şi Pius al VII-lea, care fusese restabilit la onoruri pontificale şi care în 1804 a fost de faţă la încoronarea lui Napoleon, a fost după aceea lipsit de orice fărâmă de putere laică printr-un decret al lui Napoleon (1808-1809); iar monumentele şi comorile de artă ale Romei au fost luate sub protecţie franceză. Cuvintele folosite de Napoleon au fost: „Teritoriile donate de către ilustrul nostru predecesor Carol cel Mare către Sfântul Scaun … Urbino, Ancona, Macerata, să fie unite pentru totdeauna cu Regatul Italiei”.

Importanţa acestui lucru este arătată de către un scriitor romano-catolic* astfel:


*Chair of St. Peter (Scaunul Sf. Petru), paginile 439, 440


„La aceasta s-a adăugat faptul ca papa să continue să fie episcopul Romei, exercitându-şi funcţiile spirituale cum făcuseră şi predecesorii săi în veacurile timpurii, până la domnia lui Carol cel Mare. În anul următor, îmboldit de succesele armatelor sale, împăratul a hotărât ca papa să fie privat de suveranitatea sa acum numai cu numele — o simplă umbră de putere laică, ce-i mai rămăsese în capitala sa şi în districtele înconjurătoare. [Papalitatea le deţinuse pe acestea ani de-a rândul înainte de darul lui Carol cel Mare — de la ((57)) 539 d. Cr.]. În consecinţă el a emis un nou decret din palatul cezarilor austrieci, ca Roma să fie un Oraş Imperial Liber; ca administraţia ei civilă să fie condusă de un consiliu numit atunci de împărat, ca monumentele şi comorile ei de artă să fie luate sub protecţie franceză; şi ca papa, deoarece încetase să domnească, să aibă stabilit un venit pentru sfinţia sa”.

După aceasta, Pius al VII-lea a emis o bulă de excomunicare împotriva lui Napoleon şi acesta a fost luat prizonier în Franţa, unde în cele din urmă a semnat Concordatul de la Fontainebleau, datat 25 ianuarie 1813, în care a pus în mâinile lui Napoleon numirea de episcopi şi arhiepiscopi, şi efectiv şi-a anulat propria sa autoritate de a interzice asemenea numiri. Astfel el a dat de fapt lui Napoleon autoritatea unui papă, ceea ce Napoleon îşi dorise de mult.

Nici romano-catolicilor nu le-a scăpat din vedere importanţa evenimentelor care au inaugurat secolul actual. Ei nu numai că admit pierderile şi înjosirile impuse, cum sa citat mai sus, dar şi pretind că domnia milenară a papalităţii (mia de ani de la timpul darului lui Carol cel Mare către papalitate a statelor menţionate mai înainte — 800 d. Cr.) s-a încheiat cu luarea domeniilor sale de către Napoleon, de atunci nemaiavând niciodată decât un schelet de putere. Pretenţia papalităţii este că ea, ca Împărăţia lui Cristos, a îndeplinit domnia prezisă peste neamuri, menţionată în Apocalipsa 20:1-4, şi că actuala perioadă de necaz asupra acestui sistem este „puţina vreme” în care Satan este dezlegat, menţionată în versetele 7 şi 9. Numai cei care văd în papalitate contrafacerea de către Satan a adevăratului Cristos, şi care recunosc adevărata Biserică şi adevărata domnie, pot aprecia pe deplin aceasta.

Am citat probabil îndeajuns spre a convinge pe cititor că perioada Revoluţiei Franceze şi a puterii lui Napoleon a fost o perioadă foarte însemnată în istoria papalităţii, şi că influenţa papală zdrobită atunci n-a mai fost niciodată ((58)) recâştigată. Deşi câteodată s-au acordat unele favoruri, ele au fost numai pentru puţin timp şi au fost urmate de noi înjosiri, până când în 1870 toată autoritatea laică a papilor a încetat din nou — credem că pentru a nu mai fi însufleţită niciodată. Amintiţi-vă, de asemenea, că soldaţii lui Napoleon au fost cei care au deschis cu forţa inchiziţiile şi au pus capăt torturilor şi execuţiilor pentru convingeri religioase.

Efectul zdrobirii parţiale a clericalismului şi a superstiţiei, deşi a condus la o necredinţă mai deschisă, a dus de asemenea, prin astfel de răsturnare a reverenţei superstiţioase faţă de oameni, la o gândire mai inteligentă din partea poporului consacrat al lui Dumnezeu — dintre care mulţi de abia îndrăzneau înainte să gândească sau să studieze Scripturile pentru ei înşişi. Astfel, această revoluţie a fost favorabilă pentru dezvoltarea adevărului şi a adevăratului creştinism, prin stimularea studiului biblic. De fapt ea a dus mai departe lucrarea bună începută în Reforma din timpul lui Luther, care fusese oprită de ignoranţa şi servilismul maselor şi de iubirea de putere, demnitate, autoritate şi comoditate din partea „clerului”.

Am arătat astfel că în anul 1799 a început perioada denumită Timpul Sfârşitului, că în acest timp papalitatea trebuie să fie mistuită treptat; şi că Napoleon a retras nu numai darurile teritoriale ale lui Carol cel Mare (la o mie de ani după ce fuseseră făcute), ci după aceea şi jurisdicţia civilă a papalităţii în oraşul Roma, care a fost recunoscută nominal de la promulgarea decretului lui Iustinian, în 533 d. Cr., dar în realitate de la răsturnarea monarhiei ostrogote, în 539 d. Cr. — chiar cu 1260 de ani înainte de 1799. Aceasta a fost limita exactă a timpului, timpurilor şi jumătăţii de timp a puterii sale, aşa cum este precizat în mod repetat în profeţie. Şi cu toate că într-o oarecare măsură a fost pretinsă din nou de atunci încoace, papalitatea este astăzi fără urmă de autoritate pământească sau civilă, aceasta fiind în întregime „mistuită”. Omul Păcatului, lipsit de putere civilă, ((59)) încă îşi dă aere şi se laudă; dar fără putere civilă îl aşteaptă distrugerea totală în viitorul apropiat, din partea maselor înfuriate (agentul neştiutor al lui Dumnezeu), cum este clar arătat în Apocalipsa.

Acest Timp al Sfârşitului sau ziua pregătirii lui Iehova, care începe în 1799 d. Cr. şi se încheie în 1914 d. Cr., deşi caracterizat printr-o mare creştere a cunoştinţei mai presus de toate veacurile trecute, va culmina în cel mai mare timp de necaz pe care l-a cunoscut lumea vreodată; dar, cu toate acestea, el pregăteşte şi duce la acel timp binecuvântat promis de atâta vreme, când adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu, sub controlul adevăratului Cristos, va stabili pe deplin o ordine de guvernare chiar opusă celei a lui Anticrist. Deoarece această perioadă pregăteşte şi duce la Împărăţie, ea duce şi la marele conflict dintre vechea şi noua ordine de lucruri prin care va fi introdusă aceasta din urmă. Şi deşi vechea ordine de lucruri trebuie să treacă şi cea nouă trebuie să-i ia locul, schimbarea va avea împotrivire violentă din partea celor avantajaţi de ordinea actuală. Rezultatul va fi revoluţia în întreaga lume, care va duce la distrugerea finală şi completă a vechii ordini şi la introducerea şi stabilirea celei noi.

Toate descoperirile, invenţiile şi avantajele care fac ziua noastră superioară oricărei alte zile, nu sunt decât tot atâtea elemente care lucrează împreună în această zi de pregătire pentru Veacul Milenar care intră, când reforma adevărată şi sănătoasă şi progresul real şi rapid în toate direcţiile vor fi pe ordinea de zi, către toţi şi pentru toţi.

((60))

Vie Împărăţia Ta

Din necaz scoală

Fiica Sionului, din necaz scoală,
Căci vrăjmaşii tăi mai mult nu te apasă;
Steaua bucuriei peste munţi în zori străluce
Şi noaptea tristeţii tale s-a terminat.

Tari fost-au vrăjmaşii, dar braţul ce-i supuse,
Mai tare a fost, şi oştile le-a risipit;
Ca pleava-n vânt fugit-au sub biciul ce le-a urmărit,
Zadarnice le-au fost carele şi caii de război.

Fiica Sionului, puterea ce te-a mântuit
Să fie preamărită în harfe şi timpane;
Strigă, căci distrus este vrăjmaşul care te-a robit,
Asupritorul este biruit şi Sionul are eliberare.

 

Zilele aşteptării Împărăţiei

Vie Impărăţia Ta – Studiul III

Zilele aşteptării Împărăţiei – — Daniel XII —

Lucrarea Împărăţiei rezumată — Perioada aşteptării marcată prin marea creştere a cunoştinţei şi a călătoriei — Previziunea domnului Isaac Newton în privinţa căii ferate — Cele 1260 de zile — Râul din gura şarpelui — Cele 1290 de zile marchează răspândirea unei înţelegeri parţial corecte a viziunii — Dezamăgirea, încercarea şi consecinţele — Cele 1335 de zile — Binecuvântarea de atunci asupra credincioşilor care „aşteaptă” — Referirea Domnului la aceste zile de aşteptare în pilda celor zece fecioare

„TIMPUL SFÂRŞITULUI” fiind arătat în capitolul 11, capitolul 12 indică spre Împărăţie şi spune despre aşteptarea etc. care precede stabilirea ei în „Timpul Sfârşitului”. Primele trei versete exprimă în câteva cuvinte marele rezultat al planului lui Dumnezeu.

„În timpul acela se va scula marele prinţ Mihail, ocrotitorul fiilor poporului tău; căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până la vremea aceasta. Dar în timpul acela poporul tău va fi mântuit, oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ruşine şi dispreţ veşnic. Cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului

[soarele — Mat. 13:43] şi cei care vor îndruma pe cei mulţi spre dreptate vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci.”Dacă în capitolul 11 rezumatul a 2300 de ani din istoria lumii a fost scurt şi accentuat, şi totuşi clar, acest rezumat al domniei Milenare a lui Mesia, în trei versete, este încă ((62)) mai scurt şi mai accentuat. Şi totuşi, totul este acolo. Mihail (care înseamnă „cel asemenea lui Dumnezeu” sau unul care Îl reprezintă pe Dumnezeu) este numele aplicat aici marelui nostru Răscumpărător, care este într-adevăr marele Prinţ rânduit de Dumnezeu să Se ridice şi să elibereze poporul lui Daniel, poporul lui Dumnezeu — toţi cei care Îl iubesc pe Dumnezeu în adevăr şi sinceritate — israeliţi cu adevărat (Rom. 9:6, 25, 26; Gal. 6:16). El îi va elibera din păcat, ignoranţă, durere şi moarte, şi din toate persecuţiile şi asalturile slujitorilor orbiţi ai lui Satan, care în trecut aproape îi copleşiseră. Toţi cei găsiţi scrişi în Cartea vieţii Mielului vor fi eliberaţi pentru totdeauna de toţi inamicii: cei scrişi ca vrednici în timpul Veacurilor Iudaic şi Patriarhal, precum şi cei scrişi în timpul Veacului Evanghelic şi cei care vor fi scrişi în timpul Veacului Milenar. Deşi tot poporul lui Dumnezeu (toţi cei care atunci când sunt aduşi la o cunoştinţă de El Îl iubesc şi Îl ascultă) va fi eliberat, totuşi sunt notate cu atenţie gradele de onoare care vor fi acordate unora — biruitorilor — de asemenea şi faptul că unii din cei mari din trecut — Alexandru, Nero, Napoleon, Cezarii, papii etc. — ale căror talente, greşit folosite, au zdrobit în timp ce au orbit lumea cu strălucirea lor, vor fi văzuţi în adevăratul lor caracter şi vor fi ruşinaţi şi dezonoraţi în timpul acelui Veac Milenar. Acest scurt rezumat al domniei lui Cristos nu omite nici menţionarea marelui timp de necaz prin care aceasta va fi inaugurată — un timp de necaz cu care nu se poate compara nici o revoluţie din trecut, însăşi Revoluţia Franceză a fost mică în comparaţie cu acest necaz, un timp de necaz cum n-a mai fost de când sunt popoarele, nu, nici nu va mai fi vreodată; pentru că acest mare Prinţ, Mihail, nu numai că va cuceri întreaga lume, dar stăpânirea Lui va fi o stăpânire veşnică. Dreptatea este temelia tronului Său, şi odată ce omenirea va fi gustat ((63)) din beneficiile ei, marea majoritate nu va mai consimţi niciodată la alta, fiindcă Împărăţia Sa va fi „dorinţa tuturor popoarelor”.Aici firul acestei profeţii, după ce s-a desfăşurat până la capăt, se opreşte, şi versetele care au rămas din capitol au scopul de a oferi (nu lui Daniel şi tovarăşilor săi de serviciu din zilele lui, ci copiilor lui Dumnezeu, tovarăşilor de serviciu ai lui Daniel care trăiesc în Timpul Sfârşitului) anumite perioade, respectiv de 1260, 1290 şi 1335 de zile simbolice, prin care, la timpul cuvenit, putem fi convinşi cu privire la timpul în care trăim că este într-adevăr timpul Secerişului sau „sfârşitul” Veacului Evanghelic.

Daniel, care auzise lunga relatare a conflictelor dintre împărăţiile acestei lumi şi acum în sfârşit a triumfului Împărăţiei lui Dumnezeu în mâinile lui Mihail, marele Prinţ, era nerăbdător să ştie când va elibera aceasta pe poporul Domnului. Dar i se spune (versetul 4): „Tu, însă, Daniel, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea, până la timpul sfârşitului. [Atunci] Mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte”.

Nu numai creşterea generală a cunoştinţei la care suntem martori confirmă învăţăturile din Daniel 11, că Timpul Sfârşitului a început în 1799, ci şi prezisa alergare încoace şi încolo — călătoria multă şi rapidă — le confirmă. Toate acestea aparţin de Timpul Sfârşitului. Primul vapor cu aburi a fost pus în funcţiune în 1807; prima maşină cu aburi în 1831; primul telegraf în 1844; şi totuşi astăzi mii de maşini şi vapoare uriaşe cu aburi transportă mulţimile dintr-un loc în altul, „încoace şi încolo”.

Sir Isaac Newton, celebrul astronom din secolul al XVIIlea, a fost profund interesat de această afirmaţie a profetului Daniel şi şi-a declarat credinţa că, în împlinirea ei, cunoştinţa umană va creşte astfel încât oamenii vor călători probabil cu viteza de cincizeci de mile î80 kmş pe oră.

((64))

Voltaire, vestitul necredincios francez, a luat această afirmaţie şi a remarcat cu dispreţ:

„Uitaţi-vă acum la mintea cea tare a lui Newton, marele filosof care a descoperit legea gravitaţiei: când a îmbătrânit şi a dat în mintea copiilor a început să studieze cartea numită Biblia, şi pentru a da credit absurdităţilor ei fabuloase, ar vrea să credem că cunoştinţa omenirii va creşte încă atât de mult încât în curând vom putea călători cu cincizeci de mile pe oră! Bietul ramolit!”

Amândoi aceşti oameni au murit cu mult înainte ca Timpul Sfârşitului să fi adus minunata lui creştere a cunoştinţei, care împlineşte cu prisosinţă prezicerea filosofului creştin, bazată pe revelaţia divină.

Nu pentru Daniel, ci pentru copiii lui Dumnezeu care trăiesc în Timpului Sfârşitului a fost conversaţia etc. relatată în versetele 5-7: „Şi eu, Daniel, m-am uitat, şi iată, alţi doi oameni stăteau în picioare, unul dincoace de râu şi altul dincolo de malului râului potopului, [traducerea Young]. Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: «Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?» Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel care trăieşte veşnic, că [până va fi sfârşitul] va mai fi un timp, timpuri şi o jumătate”.

Problema de interes special a fost „urâciunea pustiirii” din capitolul 11:31-33, pe care Daniel a asociat-o corect cu personajul teribil văzut în viziunile sale anterioare, consemnate în capitolele 7:8-11, 21, 24-26 şi 8:10-12, 24-26.

Timpul, timpurile şi jumătatea de timp, sau trei timpuri şi jumătate sau ani (360 x 3 &»189; = 1260 de zile, timp simbolic — 1260 de ani literali) menţionaţi aici, sunt arătaţi în altă parte ca fiind perioada puterii papalităţii. Compară Daniel 7:25; 12:7 şi Apocalipsa 12:14 cu Apocalipsa 12:6; 13:5. ((65)) „Potopul” în care sau în timpul căruia s-au sfârşit aceşti 1260 de ani de putere papală — aşa cum este arătat de îngerul care stătea deasupra râului declarând limita timpurilor — a simbolizat o stare de lucruri din timpul Revoluţiei Franceze la care s-a făcut deja referire. Acesta este acelaşi „râu” menţionat în Apocalipsa 12:15, 16, unde este arătat mai deplin, ca ieşind din gura şarpelui sau balaurului, şi unde scopul lui real, din punctul de vedere al lui Satan, după cum este explicat, a fost de a înghiţi pe „femeie” (Biserica lui Dumnezeu care protestează), fiindcă cele trei timpuri şi jumătate ale ei (1260 de ani) de ascundere în pustie erau pe punctul de a se încheia şi ea venea la proeminenţă „rezemată de [braţul] preaiubitul ei”, Cuvântul lui Dumnezeu. Cânt. Cânt. 8:5.

În simbol apa reprezintă în general adevărul, şi simbolul îşi păstrează semnificaţia chiar dacă se spune că ieşea din gura balaurului sau şarpelui. Gândul transmis prin acest simbol este că va ieşi adevăr prin mijloace rele şi cu intenţie rea. Şi exact aceasta găsim: puterea Revoluţiei Franceze a stat în faptul că a fost instigată de multe adevăruri aspre, cu privire la clericalism şi regalitate şi cu privire la drepturile şi libertăţile individuale ale tuturor. „Drepturile omului” au fost într-adevăr cuvântul de ordine al acelei revolte împotriva asupririi civile şi eclesiastice. Atunci au fost văzute şi exprimate adevăruri cu privire la drepturile omului care ne surprind când ne gândim la ignoranţa, superstiţia şi slugărnicia acelui timp, sub care masele stătuseră atât de multă vreme. Multe din adevărurile care au trecut atunci ca un „potop” peste Franţa, inundând-o cu sânge, sunt acum foarte general acceptate printre toate popoarele civilizate; dar ele erau prea tari şi prea brusc declarate pentru acel timp.

Într-adevăr, profeţia arată clar că şarpele, Satan, n-a intenţionat ceea ce a rezultat sub providenţa lui Dumnezeu, ci contrariul. În aceasta el a calculat greşit, cum a făcut şi ((66)) cu alte ocazii. Satan nu va trimite niciodată apele adevărului ca să binecuvânteze, să împrospăteze şi să elibereze din sclavie: dimpotrivă, efortul lui a fost tot timpul să orbească şi să lege bine omenirea în ignoranţă şi superstiţie; şi acest potop brusc de ape (adevăr) a fost intenţionat să acţioneze ca un vomitiv, să ducă la respingerea hranei libertăţii care fusese deja primită de popor din Biblie, ca rezultat al Reformei, şi astfel să-i forţeze pe conducători şi pe învăţători să se împotrivească adevărului prin frica de anarhie.

Scopul lui Satan în instigarea Revoluţiei Franceze a fost de a crea o alarmă în toată Europa, mai ales în clasa influentă care nu era în favoarea libertăţii, şi de a ilustra în Franţa teoria că dacă superstiţiile Romei ar fi răsturnate şi libertăţii i s-ar da stăpânire deplină, toată legea şi ordinea ar lua sfârşit cu repeziciune. Aceasta a fost o lovitură de maestru a politicii, vrednică de autorul ei şi menită, aşa cum arată profetul, să înghită pe „femeie” (Biserica reformată) şi să-i atragă pe toţi conservatorii şi iubitorii de pace — conducători şi conduşi — înapoi la unire şi armonie cu papalitatea. Eşecul uneltirii nu s-a datorat lipsei de şiretenie a proiectantului ei, ci puterii conducătoare a lui Dumnezeu, prin care El poate face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre bine.

În cazul acesta, planul lui Dumnezeu de a proteja „femeia” (Biserica) de şiretlicurile lui Satan şi de a face ca răul plănuit să producă bine poate fi trasat clar în împlinirea exactă a prezicerii făcute cu 1700 de ani înainte, adică: „Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit râul pe care balaurul îl aruncase din gură”. „Pământul” în simbol, cum a fost deja explicat, reprezintă societatea — oamenii iubitori de ordine; şi este un fapt al istoriei că râul de adevăr care s-a răspândit peste Franţa — acuzând papalitatea şi intrigile ei clericale, monarhia şi aristocraţia ei parazită, ca fiind cauzele răspunzătoare de mare parte ((67)) din ignoranţa, sărăcia şi superstiţia oamenilor — a fost înghiţit sau absorbit de oamenii din Europa în general („pământul” roman). În aşa măsură au stat astfel lucrurile, încât, deşi papalitatea şi aristocraţia regală au fost cu totul alarmate, ele au fost şi cu totul separate, prin căderea influenţei papale precum şi prin armatele lui Napoleon. Şi când „omul destinului” a fost în cele din urmă zdrobit, iar conducătorii Europei au format ceea ce s-a numit „Sfânta Alianţă”, pentru suprimarea libertăţilor poporului şi perpetuarea propriilor lor tronuri, a fost prea târziu ca să încătuşeze poporul; căci, după ce au băut râul de ape, ei nau mai vrut să se supună. A fost de asemenea prea târziu să se gândească la restabilirea papalităţii, care fusese atât de grozav umilită şi ale cărei anateme împotriva libertăţii şi a francezilor reacţionaseră astfel împotriva ei însăşi; aşa că papa nici măcar n-a fost invitat să se alăture „Sfintei Alianţe”, al cărei cap recunoscut ar fi fost înainte. Astfel „femeia”, Biserica lui Dumnezeu reformată şi în progres, a fost ajutată, cruţată de a fi biruită, iar libertatea şi adevărul au ieşit la proeminenţă înaintea oamenilor; şi de atunci înainte spiritul de libertate şi Cuvântul lui Dumnezeu i-au condus pe toţi cei care erau dornici să le urmeze, în tot mai mare lumină şi adevăr.

La momentul acesta deci, a fost „râul” care a marcat atât sfârşitul puterii papale cât şi începutul „Zilei de Pregătire” a Domnului, sau „a Timpului Sfârşitului”. Pe acest râu a fost văzut profetic mesagerul Domnului stând, ca să anunţe sfârşitul timpului, timpurilor şi jumătăţii de timp. Şi acest anunţ a fost făcut ca răspuns la întrebarea: „Cât va mai fi până la sfârşitul acestor lucruri ciudate?” „Lucrurile ciudate” sau „minunile” îîn Trad. Niţulescu — n. e.ş la care se face referire nu sunt lucrurile din capitolul 12:1-3, cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu. Acelea nu erau ciudate, ci aşteptate. „Lucrurile ciudate” erau necazurile, persecuţiile şi încercările poporului sfânt al lui Dumnezeu, care au ((68)) intervenit în special în timpul şi ca rezultat al supremaţiei puterii sau „cornului” deosebit, papalitatea, cu privire la care întrebase Daniel în mod special înainte (Dan. 7:19-22). Întrebarea era cât va permite Dumnezeu aceste denaturări uimitoare ale adevărului, această înşelare uimitoare a copiilor Săi şi a naţiunilor? Răspunsul dat măsoară puterea papală, dând în mod clar timpul sfârşitului ei şi adaugă: „Toate aceste lucruri [ciudate] se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot”.

În versetul 5, lui Daniel i se arată câte o persoană pe fiecare parte a „râului”, întrebând împreună când se vor sfârşi lucrurile ciudate. Aceasta pare să indice că, chiar şi când puterea papală se va sfârşi, poporul se va îndoi ca înainte, dacă puterea ei de persecuţie şi zdrobire a luat sfârşit sau nu. Şi nu este de mirare când ne amintim că chiar şi după ce puterea ei a fost zdrobită, după ce „a fost dezbrăcată de puterea ei”, şi chiar în timp ce se mistuia, acest „corn”, nu mai departe decât în 1870, a rostit cuvinte mari cu privire la infailibilitatea lui. Daniel, reprezentându-i pe sfinţi, spune (Dan. 7:11): „Eu mă uitam mereu [după ce stăpânirea lui a trecut şi n-a mai avut putere să zdrobească adevărul, puterea poporului sfânt], din cauza cuvintelor pline de mândrie pe care le rostea cornul acela: m-am uitat până când [n-a mai avut putere asupra sfinţilor şi adevărului, dar a avut un alt efect] fiara a fost ucisă şi trupul ei a fost distrus şi aruncat în foc, ca să fie ars” — anarhie generală. Astfel este arătată distrugerea rămăşiţei guvernelor din vechiul Imperiu Roman, cauzată de influenţa amăgitoare a declaraţiilor bombastice neîncetate ale papalităţii, chiar şi după ce stăpânirea ei a trecut.

Deoarece încheierea timpurilor puterii papale este clar fixată nu numai în acest fel, având loc în timpul Revoluţiei Franceze, dar şi prin evenimentele din capitolul 11:40-44, care marchează exact anul 1799, putem măsura cu uşurinţă înapoi 1260 de ani ca să vedem dacă puterea papală şi-a ((69)) avut începutul atunci. Dacă găsim că şi-a avut, dovada pe care o avem este atât de clară şi de tare cât poate cere credinţa. Să verificăm astfel.

Calculând înapoi 1260 de ani de la 1799 ne-ar duce la 539 d. Cr., unde vom arăta că a început puterea papală. Dar sistemul papal a fost aşa un amestec de politică şi clericalism şi a avut un început atât de mic şi de treptat, precum şi un sfârşit treptat, încât o diversitate de opinii cu privire la începutul şi sfârşitul lui ar fi atât rezonabilă cât şi posibilă, până când vom obţine datele fixate de Dumnezeu pentru ridicarea şi căderea lui şi vom vedea cât de exacte sunt. Papalitatea a pretins supremaţie în afacerile bisericii şi ale statului şi s-a amestecat în politică înainte ca ea să fie recunoscută de împotrivitori; întocmai cum ea a încercat şi să exercite autoritate civilă şi şi-a declarat capul infailibil, de la perioada la care profeţia arată că puterea i-a fost zdrobită şi a început nimicirea ei. Dar papalitatea n-a fost recunoscută de poporul italian din provincia Romagna de când vraja ignoranţei şi reverenţei superstiţioase a fost ruptă în timpul Revoluţiei Franceze. Deşi din când în când, între revoluţii, papa a stat drept conducător nominal al statelor papale, a fost numai ca invadator străin, reprezentantul Austriei sau Franţei, ale căror trupe îl protejau cu rândul în funcţia sa.

Acum, ştiind că cei 1260 de ani au început în 539 d. Cr., suntem ajutaţi să găsim ceea ce înainte nu s-ar fi recunoscut. Papiştii sunt mai înclinaţi să dateze începutul puterii lor, fie de la convertirea lui Constantin şi de la creştinizarea nominală a Imperiului Roman în 328 d. Cr., fie de la oferirea statelor papale bisericii de către Carol cel Mare în 800 d. Cr. Faptul rămâne însă că Constantin n-a recunoscut nicidecum puterea civilă ca drept sau posesiune a bisericii. Dimpotrivă, deşi el a favorizat creştinismul, mai degrabă biserica a fost cea care l-a făcut pe împărat cel puţin capul ei asociat, aşa încât împăratul a convocat concilii ale bisericii şi s-a amestecat în afacerile ((70)) bisericii, chiar dacă bisericii nu i s-a permis să se amestece în chestiunile civile. Data 539 d. Cr. arătată de rigla de măsurat profetică de 1260 de ani, este aproape la mijlocul drumului între această unire dintre biserică şi imperiu, în 328 d. Cr., şi recunoaşterea ei deplină, completă de către Carol cel Mare, drept cap al întregii autorităţi — distribuitorul autorităţii atât civile cât şi religioase — 800 d. Cr.

Din timpul lui Constantin, episcopii Romei au deţinut o poziţie foarte proeminentă în faţa lumii, şi au început curând să pretindă o autoritate asupra tuturor celorlalţi — în biserică şi în lume — cerând ca o persoană să fie recunoscută ca autoritate sau cap în biserică, şi acela să fie episcopul Romei. Ei au pretins că atât Petru cât şi Pavel au trăit în Roma şi că Roma a fost astfel constituită ca scaunul autorităţii apostolice, şi de asemenea, datorită faptului că fusese de multă vreme sediul cezarilor şi sediul guvernului civil, deţinea un loc de autoritate în mintea oamenilor.

Aceste pledoarii pentru supremaţie n-au fost însă satisfăcute imediat. Spiritul rivalităţii era larg răspândit şi alţi episcopi din alte oraşe mari pretindeau şi ei supremaţia, unii pe un temei alţii pe altul. Numai în 533 d. Cr. episcopul Romei a fost recunoscut astfel de către împăratul Iustinian I. Aceasta a fost în legătură cu o discuţie religioasă aprinsă în care împăratul a fost de partea episcopului Romei, recunoscând vrednicia de adorare a Fecioarei Maria şi disputând cu eutihienii şi nestorienii în privinţa deosebirilor şi amestecurilor de naturi în Domnul nostru Isus. Împăratul s-a temut că discuţia ar putea dezbina biserica şi astfel să dezbine imperiul pe care el dorea să-l unească mai strâns; deoarece chiar şi în acea vreme timpurie biserica nominală şi imperiul erau una şi aceeaşi — „Creştinătate”. Şi dorind să aibă ceva autoritate ca standard ca să aplaneze disputa şi să spună poporului ce să creadă şi ce să nu creadă, şi găsindu-l pe episcopul Romei deja cel mai popular dintre pretendenţii la întâietate (pontificat sau conducere), precum şi cel mai „ortodox” — cel mai în armonie cu vederile ((71)) împăratului în aceste chestiuni — Iustinian, prin documente, nu numai că a condamnat doctrinele eutihienilor şi nestorienilor, ci, adresându-se episcopului Romei drept Capul tuturor sfintelor biserici şi al tuturor sfinţilor preoţi ai lui Dumnezeu, l-a recunoscut astfel şi a dorit să-l ajute pe papă în reducerea la tăcere a ereziei şi în stabilirea unităţii bisericii.

În legătură cu acest edict, împăratul s-a adresat astfel papei Ioan, patriarh al Romei:*


*„Victor Justinianus, pius, felix, inclytus, triumphator, semper Augustus, Joanni sanctissimo Archiepiscopo almae Urbis Romae et Patriarchae.

Reddentes honorem apostolicae sedi, et vestrae sanctitati (quod semper nobis in voto et fuit et est), et ut decet patrem honorantes vestram beatitudinem, omnia quae ad ecclesiarum statum pertinent festinavimus ad notitiam deferre vestrae sanctitatis; quoniam semper nobis fuit magnum studium, unitatem vestrae apostolicae sedis, et statum sanctarum Dei ecclesiarum custodire, qui hactenus obtinet, et in commote permanet, nulla intercedente contrarietate Ideoque omnes sacerdotes universi Orientalis tractus et subjicere et unire sedi vestrae sanctitatis properavimus. In praesenti ergo quae commota sunt (quamvis manifesta et indubitata sint et secundum apostolicae vestrae sedis doctrinam ab omnibus semper sacertotibus firme custodita et praedicata) necessarium duximus, ut ad notitiam vestrae sanctitatis perveniant. Nec enim patimur quicquam, quod ad ecclesiarum statum pertinet, quamvis manifestum et indubitatum sit, quod movetur, ut non etiam vestrae innotescat sanctitati quae caput est omnium sanctarum ecclesiarum. Per omnia enim (ut distum est) properamus honorem et auctoritatem crescere vestrae sedis.”


„Victoriosul Iustinian, piosul, norocosul, renumitul, triumfătorul, veşnic august, către Ioan, preasfântul arhiepiscop al nutritorului oraş al Romei şi patriarh. Dând onoare Scaunului Apostolic şi Sfinţiei voastre (cum întotdeauna a fost şi este dorinţa noastră) şi respectând Preafericirea voastră, cum i se cuvine unui tată, ne-am grăbit să aducem la cunoştinţa Sfinţiei voastre tot ce priveşte starea bisericilor, deoarece marea noastră dorinţă a fost întotdeauna să apărăm unitatea Scaunului vostru Apostolic şi stabilitatea sfintelor biserici ale lui Dumnezeu, care încă se menţine şi rămâne nezdruncinată, ((72)) pe care nimic nu trebuie să o biruie. Şi astfel ne-am grăbit să supunem Scaunului Sfinţiei voastre şi să unim cu el pe toţi preoţii din întregul district de Răsărit. În prezent deci, am considerat necesar să ajungă la cunoştinţa Sfinţiei voastre lucrurile care sunt în agitaţie, oricât de clare şi sigure sunt, şi oricât de ferm au fost apărate şi declarate întotdeauna de către toţi preoţii potrivit cu doctrina Scaunului vostru Apostolic. Căci noi nu îngăduim să se ridice nici o întrebare cu privire la nimic în privinţa stării bisericilor, oricât de clară şi sigură ar fi, care să nu fie făcută cunoscută şi Sfinţiei voastre, care este Capul tuturor sfintelor biserici. Fiindcă în toate privinţele (cum s-a spus) suntem dornici să adăugăm la onoarea şi la autoritatea Scaunului vostru”.

Scrisoarea se referă apoi la anumite vederi caracterizate drept eretice, care cauzau tulburarea, şi dă credinţa împăratului ca fiind în armonie cu cea a bisericii Romei. Ea încheie după cum urmează:*


*„Suscipimus autem sancta quatuor concilia: id est, trecentorum decem et octo sanctorum patrum qui in Nicaena urbe congregati sunt: et centum quinquaginta sanctorum patrum qui in hac regia urbe convenerunt: et sanctorum patrum qui in Epheso primo congregati sunt: et sanctorum patrum qui in Chalcedone convenerunt: sicut vestra apostolica sedis docet atque praedicat. Omnes ergo sacerdotes sequentes doctrinam apostolicae sedis vestrae ita credunt et praedicant.

Unde properavimus hoc ad notitiam deferre vestrae sanctitatis per Hypatium et Demetrium, beatissimos episcopos, ut nec vestram sanctitatem lateat, quae et a quibusdam paucis monachis male et Judaice secundum Nestorii perfidiam denegata sunt. Petimus ergo vestrum paternum afectum; ut vestris ad nos destinatis literis, et ad sanctissimum episcopum hujus almae urbis, et patriarcham vestrum fratrem (quoniam et ipse per eosdem scripsit ad vestram sanctitatem, festinans in omnibus sedem sequi apostolicam beatitudinis vestrae), manifestum nobis faciatis, quod omnes qui praedicta recte confitentur, suscipit vestra sanctitas, et eorum qui Judaice aussi sint rectam denegare fidem, condemnat perfidiam. Plus enim ita circa vos omnium amor, et vestrae sedis crescet auctoritas; et quae ad vos est unitas sanctarum ecclesiarum inturbata servabitur, quando per vos didicerint omnes beatissimi episcopi eorum, quae ad vos relata sunt, sinceram vestrae sanctitatis doctrinam. Petimus autem vestram beautitudinem orare pro nobis, et Dei nobis adquirere providentiam.”


„Acum noi recunoaştem [validitatea celor] patru concilii sacre: adică, conciliul celor 318 sfinţi părinţi care s-au adunat în oraşul ((73)) Niceea [Conciliul de la Niceea] şi al celor 140 de sfinţi părinţi care s-au adunat în acest oraş regal [Conciliul de la Constantinopol], şi al sfinţilor părinţi care s-au adunat mai întâi la Efes [Conciliul de la Efes] şi al sfinţilor părinţi care s-au adunat la Calcedon [Conciliul de la Calcedon], aşa cum Scaunul vostru Apostolic învaţă şi afirmă. Toţi preoţii, prin urmare, care urmează doctrina Scaunului vostru Apostolic aşa cred şi mărturisesc şi afirmă. De aceea ne-am grăbit să aducem în atenţia Sfinţiei voastre, prin Hypatius şi Demetrius, preafericiţi episcopi, să nu rămână ascuns de Sfinţia voastră ce [doctrine] a fost negat cu răutate de câţiva călugări, după modul evreiesc, conform ereziei lui Nestorius. Aşadar noi căutăm părerea voastră părintească [rugându-vă] ca printr-o scrisoare adresată nouă şi preasfinţilor episcopi din acest oraş frumos, şi patriarhului, fratele vostru, (doarece şi el a scris Sfinţiei voastre prin aceiaşi, grăbindu-se în toate privinţele să urmeze Scaunul Apostolic al Sfinţiei voastre), să ne arătaţi că Sfinţia voastră acceptă pe toţi cei care mărturisesc cum se cuvine ceea ce este rânduit şi condamnă erezia celor care au îndrăznit, după modul evreiesc, să tăgăduiască credinţa adevărată. Căci astfel iubirea tuturor pentru voi şi autoritatea Scaunului vostru va creşte cu atât mai mult; şi unitatea sfintelor biserici, care a fost tulburată, vă va fi păstrată, deoarece prin voi vor fi învăţat toţi episcopii prea binecuvântaţi doctrina autentică a Sfinţiei voastre în privinţa acelor puncte care v-au fost aduse la cunoştinţă. Acum implorăm pe Sfinţia voastră să se roage pentru noi şi să obţină pentru noi protecţia cerului”.

Papa Ioan a răspuns la cele de mai sus la data de 24 martie 534 d. Cr.*


*Cităm din răspunsul lui după cum urmează:

„Gloriosissimo et clementissimo filio Justiniano Augusto,

Johannes Episcopus Urbis Romae.

Inter claras saptentiae ac mansuetudinis vestrae laudes, Christianissime principum, puriore luce tanquam aliquod sydus irradiat, quod amore fidei, quod charitatis studio edocti ecclesiasticis disiplinis, Romanae sedis reverentiam conservatis, et ei cuncta subjicitis, et ad ejus deducitis unitatem, ad cujus auctorem, hoc est apostolorum primum, Domino loquente praeceptum est, Pasce oves meas: Quam esse omnium vere ecclesiarum caput, et patrum regulae et principum statuta declarant, et pietatis vestrae reverendissimi testantur affatus. … Proinde serenitatis vestrae apices, per Hypatium atque Demetrium, sanctissimos viros, fratres et coepiscopos meos, reverentia consueta sescepimus: quorum etiam relatione comperimus, quod fidelibus populis proposuistis edictum amore fidei pro submovenda haereticorum intentione, secundum apostolicam doctrinam, fratum et coepiscoporum nostrorum interveniente consensu. Quod, quia apostolicae doctrinae convenit, nostra auctoritate confirmamus.”


((74))

Cu aceeaşi ocazie împăratul i-a scris patriarhului din Constantinopol. Cităm primul paragraf al acestei scrisori după cum urmează:*


*„Epiphanio sanctissimo et beatissimo Archiepiscopo Regiae hujus Urbis et Ecumenico Patriarchae.

Cognoscere volentes tuam sanctitatem ea omnia quae ad ecclesiasticum spectant statum: necessarium duximus, hisce ad eam uti divinis compendiis, ac per ea manifesta eidem facere, quae jam moveri coepta sunt, quamquam et illa eandem cognoscere sumus persuasi. Cum itaque comperissemus quosdam alienos a sancta, catholica, et apostolica ecclesia, impiorum Nestorii et Eutychetis sequutos deceptionem, divinum antehac promulgavimus edictum (quod et tua novit sanctitas) per quod haereticorum furores reprehendimus, ita ut nullo quovis omnino modo immutaverimus, immutemus aut praetergressi simus eum, qui nunc usque, coadjuvante Deo, servatus est, ecclesiasticum statum (quemadmodum et tua novit sanctitas) sed in omnibus servato statu unitatis sanctissimarum ecclesiarum cum ipso S. S. Papa veteris Romae, ad quem similia hisce perscripsimus. Nec enim patimur ut quicquam eorum, quae ad ecclesiasticum spectant statum, non etiam ac ejusdem referatur beatitudinem: quum ea sit caput omnium sanctissimorum Dei sacertotum; vel eo maxime quod, quoties in eis locis haeretici pullularunt, et sententia et recto judicio illius venerabilis sedis coerciti sunt.”


„Epifanius prea sfântul şi prea fericitul Arhiepiscop al acestui oraş regal şi Patriarh Ecumenic: Dorind ca Sfinţia voastră să cunoască toate chestiunile legate de starea bisericii, am considerat necesar să ne folosim de aceste rezumate eclesiastice, şi prin acestea să arătăm ce mişcări sunt deja începute, cu toate că suntem convinşi că şi dumneavoastră aveţi cunoştinţă de acestea. Şi deoarece am luat la cunoştinţă că unii, străini de Sfânta Biserică Catolică şi Apostolică, au urmat erezia nepioşilor Nestorius şi Eutih, am promulgat un edict eclesiastic (după cum şi Sfinţia voastră ştie) în care am criticat nebunia ereticilor. În nici un chip n-am schimbat sau nu vom schimba sau n-am trecut (cum ştie şi Sfinţia voastră) peste acea poziţie a bisericii, care prin favoarea lui Dumnezeu a fost păstrată până acum, ((75)) ci în toate privinţele a fost menţinută unitatea prea sfintelor biserici cu Suprema sa Sfinţie, Papa vechii Rome (căruia iam scris în acelaşi fel). Căci noi nu permitem ca vreuna din acele chestiuni care privesc starea bisericii să nu fie adusă la cunoştinţa Preafericirii sale, deoarece el este capul tuturor prea sfintelor biserici ale lui Dumnezeu; îndeosebi pentru acest motiv, că ori de câte ori ereticii au apărut în acele părţi, ei au fost reprimaţi [literal, tăiaţi, ca vlăstarii unui copac] prin înţelepciunea şi hotărârile drepte ale acelui Scaun venerabil”.

Scrisorile din care am redat extrasele de mai sus se pot găsi în întregime, împreună cu Edictul lui Iustinian* la care s-a făcut referire, în Volumul Legii Civile. Codicis lib. I tit. i.


*Un extras din acest edict spune după cum urmează:

„Imp. Justinian. A. Constantinopolitis.

Cum Salvatorem et Dominum omnium Jesum Christum verum Deum nostrum colamus per omnia, studemus etiam (quatenus datum est humanae menti assequi) imitari ejus condescensionem seu demissionem. Etenim cum quosdam invenerimus morbo atque insania detentos impiorum Nestorii et Eutychetis. Dei et sanctae catholicae et apostolicae ecclesiae hostium, nempe qui detrectabant sanctam gloriosam semper virginem Mariam Theotocon sive Deiparam appellare proprie et secundum veritatem: illos festinavimus quae sit recta Christianorum fides edocere. Nam hi incurabiles cum sint, celantes errorem suum passim circumeunt (sicut didicimus) et simpliciorium animos exturbant et scandalizant, ea astruentes quae sunt sanctae catholicae ecclesiae contraria. Necessarium igitur esse putavimus, tam haereticorum vaniloquia et mendacia dissipare, quam omnibus insinuare, quomodo aut sentiat sancta Dei et catholica et apostolica ecclesia, aut praedicent sanctissimi ejus sacerdotes; quos et nos sequuti, manifesta constituimus ea quae fidei nostrae sunt; non quidem innovantes fidem (quod absit) sed coarguantes eorum insaniam qui eadem cum impiis haereticis sentiunt. Quod quidem et nos in nostri imperii primordiis pridem satagentes cunctis fecimus manifestum.”


Această primă recunoaştere oficială a pretenţiilor papalităţii a fost după aceea mărturisită tot mai accentuat de Focus şi de împăraţii care au urmat.

Dar chiar şi după ce a fost recunoscut în calitate de conducător, împărat sacerdotal, pentru un timp acesta n-a fost un avantaj special pentru papalitate, în afară de un nume gol; căci Iustinian era departe de Roma, avându-şi ((76)) capitala la Constantinopol. Roma şi Italia în general erau sub stăpânirea altei împărăţii — ostrogoţii — care nu l-au recunoscut pe episcopul Romei ca pontif suprem; căci ei erau mai cu seamă arieni în credinţă. Prin urmare, papalitatea a fost înălţată şi avantajată numai cu numele, prin recunoaşterea împăratului, până la căderea monarhiei ostrogote când înălţarea ei a devenit un fapt real. Întradevăr, ca printr-un aranjament prestabilit, împăratul a trimis îndată (534 d. Cr.) pe Belizarius cu o armată în Italia, şi la şase ani după recunoaşterea papei de către împărat, puterea ostrogotă a fost înfrântă şi regele lor Vitiges şi floarea oştirii sale au fost duşi cu alte trofee la picioarele lui Iustinian. Aceasta a fost în 539 d. Cr., care este, aşadar, punctul în timp din care ar trebui să socotim „aşezarea Urâciunii care Pustieşte”. Atunci şi-a avut papalitatea micul ei început. Atunci „cornul” cel mic, deosebit, remarcat în profeţia lui Daniel (Dan. 7: 8, 11, 20-22, 25), tocmai începea să-şi facă loc ca să iasă din fiara romană. El începuse să se formeze sau să-şi facă rădăcini cu două secole înainte, şi la două secole după apariţia lui mică „avea o înfăţişare mai mare decât celelalte” — celelalte coarne, autorităţi sau puteri de pe teritoriul vechiului imperiu — şi ochii lui şi gura lui care rostea cuvinte pline de mândrie au început să se dezvolte; şi el a domnit peste celelalte coarne, pretinzând că are drept divin de a face astfel.

Profetul spusese că trei coarne vor fi smulse sau dezrădăcinate pentru a face loc sau a pregăti calea pentru această putere sau „corn” deosebit. Şi chiar aşa aflăm: Constantin a construit Constantinopolul şi şi-a mutat capitala acolo; acest lucru, deşi favorabil dezvoltării papalităţii în scaunul cezarilor, a fost nefavorabil imperiului; şi curând s-a găsit a fi eficient să se împartă imperiul, şi de atunci Italia a fost cunoscută ca Imperiul de Apus, al cărui scaun sau capitală a fost la Ravenna. Acesta a fost unul dintre „coarne”: el a căzut în 476 d. Cr. ((77)) în mâinile herulilor, un alt corn, care s-a stabilit pe ruinele aceluia. A urmat apoi regatul ostrogot, alt „corn”, răsturnându-i pe heruli şi stabilindu-se drept conducător al Italiei, în 489 d. Cr. Şi, după cum tocmai am văzut, în timpul puterii acestui „corn” (al treilea care va fi smuls ca să facă loc cornului papal), Iustinian a recunoscut supremaţia papală; şi prin ordinele lui, prin generalul şi armata lui acesta a fost smuls. Şi după cum am văzut, smulgerea lui a fost necesară pentru avansarea papalităţii la putere, ca un amestec special de putere politică şi religioasă — un „corn” deosebit, diferit de tovarăşii săi. Întradevăr, nu pare improbabil ca papalitatea să fi fost în secret favorabilă căderii fiecăruia dintre aceste „coarne” sau puteri, sperând astfel să deschidă calea propriei sale înălţări, aşa cum a şi rezultat în final.

Cu răsturnarea ostrogoţilor, împăratul roman a fost recunoscut o vreme drept conducător al Italiei şi a fost reprezentat prin exarhi; dar, deoarece aceştia îşi aveau capitala la Ravenna şi nu la Roma, şi deoarece ei ajunseseră să recunoască papalitatea în felul arătat, rezultă că din 539 d. Cr. papalitatea a fost recunoscută ca autoritatea principală în oraşul Roma; şi că de la acea dată (când a fost „aşezată”) a început să crească şi să prospere în calitate de „corn”sau putere printre celelalte „coarne” sau puteri, reprezentând puterea înainte unită a Romei. Faptul că starea Italiei şi în special a Romei, cam în acea perioadă, era în mare măsură tulburată, supusă jafului invadatorilor din nord, ca şi taxele grele puse de orice stăpân care era mai aproape la acel timp, a ajutat la ruperea loialităţii politice faţă de puterea imperială de la Constantinopol; aşa încât conducătorii bisericii, fiind tot timpul cu ei, vorbind aceeaşi limbă şi împărtăşindu-le avantajele şi pierderile, au fost uşor acceptaţi de popor ca sfătuitori, protectori şi conducători ai oraşului Roma şi ai împrejurimilor lui.

((78))

Fără îndoială, într-adevăr, obiectivul lui Iustinian în recunoaşterea pretenţiilor episcopului Romei la superioritate asupra altora a fost de asemenea în parte pentru a-i câştiga cooperarea în războiul pe care era pe punctul să-l ducă împotriva ostrogoţilor, pentru a recâştiga Italia ca parte a Imperiului Roman de Răsărit; pentru că influenţa papei şi a bisericii nu era nicidecum neînsemnată chiar şi atunci; şi a-i avea de partea lui în război însemna lupta pe jumătate câştigată, chiar de la început.

Deşi goţii s-au răsculat împotriva imperiului şi au prădat oraşul Roma, ei nu şi-au restabilit conducerea şi singura guvernare a acestuia a fost cea a bisericii. Şi cu toate că regatul lombard a urmat curând şi şi-a stabilit conducerea peste cea mai mare parte a Italiei, chiar răsturnând conducerea Imperiului de Răsărit stabilită de Iustinian în mâinile exarhilor, totuşi să se remarce cu grijă faptul că lombarzii au recunoscut autoritatea papalităţii în Roma. Numai spre sfârşitul acestui regat, în secolul al VIII-lea, s-au făcut tentative serioase împotriva autorităţii papale, a căror relatare serveşte numai să se stabilească faptul că papii erau pe rând adevăraţii conducători ai Romei, pretinşii „succesori ai cezarilor” — „cezarii spirituali” — cu toate că ei pretindeau protecţia guvernului de la Constantinopol atât timp cât le era în avantaj să facă astfel. Când lombarzii au căutat în cele din urmă să pună stăpânire pe Roma, papa a apelat la regele francez să protejeze biserica (papalitatea) şi să-i menţină în lungul control neîntrerupt a ceea ce ei numeau „Patrimoniul Sfântului Petru”, care, pretindeau ei*, fusese acordat bisericii de Constantin.


*Că acele pretenţii au fost false şi bazate pe falsificări — „Decrete falsificate” — este recunoscut acum deschis, chiar şi de către romano-catolici. Constantin n-a făcut nici un astfel de dar: papalitatea a crescut în putere şi control asupra Romei, după cum am descris aici.


((79))

Regii francezi, Pepin şi Carol cel Mare, şi-au adus fiecare la rândul lui armata pentru protecţia stăpânirii papalităţii şi i-au învins pe lombarzi. Acesta din urmă a fost cel care în anul 800 d. Cr. a dăruit în mod oficial papalităţii câteva state cunoscute ca „Statele Papale”, la care ne-am referit deja — în plus faţă de oraşul şi suburbiile Romei, deţinute de fapt de papalitate din 539 d. Cr. Aşadar, regatul sau „cornul” lombard n-a impiedicat, nici n-a ocupat locul cornului papal, aşa cum au presupus unii, chiar dacă uneori l-a presat.

Despre acest atac al lombarzilor asupra Romei, Gibbon spune:

„Un memorabil exemplu de căinţă şi pietate a fost arătat de Lutiprand, rege al lombarzilor. Înarmat la poarta Vaticanului, cuceritorul a ascultat glasul lui Grigore I, şi-a retras trupele, a renunţat la cucerirea sa, a vizitat cu respect biserica Sfântul Petru şi după ce şi-a făcut devoţiunile, şi-a oferit sabia şi pumnalul, cuirasa şi mantaua, crucea sa de argint şi coroana de aur pe mormântul apostolului”. Dar „Succesorul său, Astolfus, s-a declarat inamic atât al împăratului cât şi al papei: … Roma a fost somată să-l recunoască pe victoriosul lombard ca suveranul ei legal. … Romanii au ezitat; au implorat; s-au plâns; şi barbarii ameninţători au fost ţinuţi în frâu prin arme şi negocieri până când papii au câştigat prietenia unui aliat şi răzbunător de peste Alpi”.

Papa (Ştefan al III-lea) a vizitat Franţa şi a reuşit să obţină ajutorul necesar; şi, spune Gibbon, s-a întors ca un cuceritor în fruntea unei armate franceze care era condusă de regele (Pepin) în persoană. Lombarzii, după o rezistenţă slabă, au obţinut o pace umilitoare şi au jurat să restituie posesiunile şi să respecte sanctitatea Bisericii Romane.

Ca o ilustraţie a pretenţiilor papilor şi a felului de putere prin care ei pretindeau şi deţineau stăpânirea, cităm din nou din Gibbon o scrisoare a papei Ştefan al III-lea, trimisă la acea vreme regelui Franţei. Lombarzii asaltaseră din nou ((80)) Roma, la scurtă vreme după ce armata franceză se retrăsese, şi papa dorea un nou ajutor. El a scris în numele apostolului Petru spunând:

„Apostolul îi asigură pe fiii săi adoptivi, regele, clerul şi nobilii Franţei, că deşi mort în trup, el este încă viu în spirit; că ei acum aud şi trebuie să se supună glasului întemeietorului şi păzitorului bisericii romane; că fecioara, îngerii, sfinţii, martirii şi toată oştirea cerului în unanimitate solicită cererea şi vor mărturisi obligaţia; că bogăţiile, victoria şi paradisul vor încorona iniţiativa lor pioasă, şi că veşnica condamnare va fi pedeapsa neglijenţei lor, dacă îngăduie ca mormântul său, templul său şi poporul său să cadă în mâinile perfizilor lombarzi”. Şi Gibbon adaugă: „A doua expediţie a lui Pepin n-a fost mai puţin rapidă şi norocoasă decât prima. Sfântul Petru a fost mulţumit; Roma era din nou salvată”.

Deoarece acest început al stăpânirii papalităţii a fost obscur, şi totuşi este important să fie clar recunoscut, ni s-a părut că cere o marcare atentă, ca mai sus. Încheind dovada că 539 d. Cr. a fost data arătată profetic, cităm o mărturie întăritoare din scrierile romano-catolice, după cum urmează:

„După căderea Imperiului Roman de Apus, influenţa politică a papilor în Italia a devenit de o importanţă încă şi mai mare, prin faptul că papii trebuiau să ia sub protecţia lor nefericita ţară, dar în special Roma şi împrejurimile ei, care schimba atât de des stăpânii şi era expusă în mod continuu invaziilor cuceritorilor aspri şi brutali. În timp ce urmaşii sfântului Petru se interesau cu atâta energie de bunăstarea locuitorilor Italiei, aceştia din urmă au fost neglijaţi cu totul de împăraţii romani de Răsărit care încă emiteau pretenţia de a conduce ţara. Chiar şi după ce Iustinian I a recucerit o parte a Italiei [539 d. Cr.] şi a transformat-o în provincie grecească, soarta locuitorilor n-a fost mai bună; deoarece împăraţii bizantini nu puteau decât să epuizeze prin impozite pe supuşii Exarhatului Ravenna, dar în nici un fel nu-i puteau oferi protecţia necesară.

((81))

În aceste împrejurări s-a întâmplat că … împăraţii … au pierdut toată puterea reală şi au rămas numai cu numele stăpâni ai guvernului, în timp ce papii, în virtutea necesităţilor de moment, au ajuns practic în posesia acelei supremaţii peste domeniul roman. … Acest rezultat spontan al străduinţei generoase a fost recunoscut în timpurile care au urmat ca o achiziţie legală [de către Pepin şi Carol cel Mare]. … Pepin, după cum spun scriitorii contemporani, «a restituit» Scaunului Apostolic teritoriul cucerit. Această donaţie sau restituire a lui Pepin a fost confirmată şi mărită de fiul său, Carol cel Mare, care în 774 d. Cr. a pus capăt stăpânirii lombarde în Italia. Pe această cale legitimă puterea Şi suveranitatea laicĂ a papilor au fost, prin providenţa divină, stabilite treptat”.

Citatele de mai sus sunt din „The History of the Catholic Church” (Istoria Bisericii Catolice), de H. Brueck, doctor în teologie, Vol. I, pag. 250, 251. Deoarece aceasta este o lucrare de referinţă printre romano-catolici, folosită în colegiile şi seminariile lor şi aprobată de demnitarii papali, mărturia ei este de valoare, abordând ridicarea treptată a puterii laice a papalităţii şi timpul când începutul ei a fost favorizat de împrejurări. Ea dovedeşte că decăderea regatului ostrogot în 539 d. Cr., aşa cum este clar indicat de măsura profetică (1260 ani), este exact punctul în timp când a fost „aşezat” acest sistem pustiitor şi urât în ochii Domnului.

În armonie cu aceeaşi linie de gândire şi în străduinţa de a stabili în mod clar faptul că autoritatea papală a început înainte de timpul lui Carol cel Mare, o altă lucrare catolică, The Chair of St. Peter” (Scaunul Sfântului Petru), într-un capitol despre „Creşterea puterii laice” (pagina 173), spune: „Roma era condusă numai nominal de un patrician numit de împărat, dar în realitate, prin forţa împrejurărilor, papii au devenit domnii supremi ai oraşului”. Ca dovadă a acestei autorităţi şi conduceri, scriitorul continuă să citeze dovezi istorice privind puterea papilor şi neputinţa conducătorilor oficiali. El se referă la papa Grigore cel Mare (590 d. Cr. — ((82)) la numai cincizeci de ani după ce papalitatea a fost „aşezată”) ca o ilustrare a puterii deja posedate de papi, spunând:

„Îl găsim trimiţându-l pe Leontius ca guvernator la Nepi, în Etruria, poruncind locuitorilor să-l asculte ca pe el însuşi. Iarăşi, îl numeşte pe Constantius în importantul post de guvernator al Neapolelui. Apoi scrie episcopilor despre apărarea şi aprovizionarea respectivelor lor oraşe; emite ordine comandanţilor militari. … Într-un cuvânt, el devine conducătorul şi protectorul adevărat al Italiei; aşa că este pe deplin îndreptăţit să spună: «Oricine ocupă locul meu ca păstor este foarte ocupat cu griji exterioare, astfel încât adesea devine nesigur dacă îndeplineşte funcţiile unui păstor sau ale unui prinţ laic»”.

Atât de mare a fost creşterea puterii laice în intervalul scurt de cincizeci de ani de la micul său început, în 539 d. Cr. Prin urmare, putem fi siguri că cei 1260 de ani, sau trei timpuri şi jumătate de stăpânire papală, sunt bine şi clar marcaţi la ambele capete.

Daniel, care auzise limita pusă asupra puterii urâciunii de a pustii Biserica şi de a zdrobi adevărul, puterea poporului Domnului, a văzut că aceasta nu va introduce încă împărăţia lui Mihail (Cristos) şi înălţarea sfinţilor la putere, ci ea numai le va acorda eliberare de asupritorul lor. Aceasta, prin urmare, nu era totuşi înţelegerea pe care el o dorea: „Eu am auzit, dar [totuşi] n-am înţeles; şi am zis: «Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri [sau ce va fi după ele]?» El a răspuns: «Du-te, Daniel [este zadarnic să încerci să înţelegi chestiunea]! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la timpul sfârşitului. … De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea care pustieşte [539 d. Cr.], vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile [ani. Atunci] Mulţi vor fi curăţiţi [separaţi], albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei înţelepţi vor înţelege [atunci]. Ferice de cine ((83)) va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile [1335]! Iar tu, du-te [pe calea ta], până va veni sfârşitul; tu te vei odihni şi te vei ridica în partea ta de moştenire [porţia, răsplata], la sfârşitul zilelor”.

Cercetătorul atent va observa că aceste 1290 şi 1335 de zile profetice, ani literali, au acelaşi punct de plecare ca şi cei 1260 de ani ai puterii papale de a zdrobi, adică, de la timpul când a fost „aşezată” urâciunea pustiirii — 539 d. Cr. Acolo unde sunt menţionate două evenimente care se petrec în timpuri diferite, ca şi în acest caz — desfiinţarea jertfei „zilnice” (sau mai corect a jertfei necurmate), şi aşezarea urâciunii — trebuie întotdeauna să socotim de la timpul când ambele au fost adevărate. Desfiinţarea „jertfei necurmate”, vom arăta în capitolul următor, a avut loc cu câţiva ani înainte de aşezarea urâciunii în 539, şi a fost elementul important care a făcut ca ea să fie numită „urâciune”. Ar trebui să socotim, şi socotim prin urmare, „aşezarea” urâciunii de la ultimul din aceste două evenimente.

Să se remarce, mai departe, că amândouă aceste măsuri sunt date ca răspuns la întrebarea lui Daniel cu privire la ce se va întâmpla cu sfinţii lui Dumnezeu după ce puterea lor (adevărul) va fi eliberată de zdrobirea papală (adică după 1799) şi înainte de aşezarea Împărăţiei lui Mesia — Mihail. Răspunsul în esenţă este că Daniel nu trebuia să spere să înţeleagă mai departe, dar că în treizeci de ani după începutul Timpului Sfârşitului (1260+30=1290) va începe în poporul sfânt o lucrare de purificare, de curăţire, de rafinare, şi în legătură cu aceasta va fi acordată celor înţelepţi din această clasă încercată, curăţită, separată o înţelegere a profeţiei; totuşi, cunoştinţa va fi astfel comunicată, încât cel lipsit de evlavie şi necurăţit n-o va primi sau crede. S-a arătat, în continuare, că înţelegerea corectă a viziunii va fi departe ((84)) de a fi completă sau deplină; de fapt va fi deficitară în unele din elementele ei principale, până după 45 de ani (1290+45=1335) sau la 75 de ani după începutul Timpului Sfârşitului, 1799 d. Cr. (1260+75=1335). Aceasta este clar indicată de textul ebraic, care arată chestiunea ca şi cum veghetorii, care deja au văzut ceva şi aşteaptă cu răbdare, ar primi dintr-odată (când „1335 de zile” vor fi trecut) o vedere deplină, clară, cu mult peste aşteptările lor. „Ferice de acela!”

Socotind de la 539 d. Cr., cele 1290 de zile simbolice sau sfârşit în 1829, iar cele 1335 de zile la sfârşitul lui 1874. Cititorul să judece cu grijă cât de corect marchează aceste date înţelegerea viziunii şi a tuturor profeţiilor legate de Timpul Sfârşitului, şi a separării, curăţirii şi rafinării ca prin foc, ca să-i aducă pe copiii lui Dumnezeu la starea de inocenţă, umilinţă, încredere a minţii şi inimii, necesare pentru ca ei să poată fi gata să primească şi să aprecieze lucrarea lui Dumnezeu în felul şi la timpul lui Dumnezeu.

O mişcare religioasă şi-a avut punctul culminant în 1844, ai cărei participanţi au fost atunci şi de atunci încoace cunoscuţi în general ca „adventişti” şi „milleriţi”, deoarece ei au aşteptat ca a doua venire a Domnului să aibă loc la acea dată şi deoarece conducătorul şi iniţiatorul ei a fost domnul William Miller. Mişcarea, care a început prin 1829, atrăsese înainte de 1844 (când ei au aşteptat întoarcerea Domnului) atenţia tuturor claselor de creştini, în special în Statele din est şi centrale îale SUA — n. e.ş, unde a ajuns să stârneasă mare interes. Cu mult înainte de aceasta, profesorul Bengel, în Tubingen, Germania, începuse să atragă atenţia asupra profeţiilor şi asupra Împărăţiei viitoare a lui Mesia, în timp ce renumitul misionar Wolff făcuse acelaşi lucru în Asia. Centrul lucrării a fost însă America, unde condiţiile sociale, ((85)) politice şi religioase favorizau, mai mult decât în altă parte, independenţa în studiul Bibliei, ca şi în alte chestiuni; întocmai cum mişcarea primei veniri a fost limitată la Iudeea, deşi toţi israeliţii evlavioşi de pretutindeni au auzit mai mult sau mai puţin de ea. Fapt. 2:5.

Toţi ştiu câte ceva despre eşecul aşteptărilor fratelui Miller. Domnul n-a venit în 1844 şi lumea n-a fost arsă cu foc, aşa cum aşteptase el şi învăţase şi pe alţii să aştepte; şi aceasta a fost o mare dezamăgire pentru acei „sfinţi” care aşteptaseră atât de încrezători ca Cristos („Mihail”) să Se arate atunci şi să-i înalţe cu El în putere şi glorie. Dar, în ciuda dezamăgirii, mişcarea şi-a avut efectele ei intenţionate — de a trezi un interes pentru subiectul venirii Domnului şi de a arunca ocară asupra subiectului din cauza aşteptărilor greşite. Spunem efecte intenţionate deoarece, fără nici o îndoială, mâna Domnului a fost în ea. Ea nu numai că a făcut o lucrare care corespundea cu cea a mişcării primei veniri, când Sa născut Domnul nostru, când au venit înţelepţii din răsărit şi când „poporul era în aşteptarea” Lui (Mat. 2:1, 2; Luca 3:15), ci corespundea cu ea şi în timp, fiind chiar cu treizeci de ani înainte de ungerea Domnului nostru, la vârsta de treizeci de ani, la începutul lucrării Sale ca Mesia. Acea „mişcare a lui Miller”, aşa cum este denumită în batjocură, a adus şi o binecuvântare individuală „sfinţilor” care au luat parte la ea: a dus la o cercetare atentă a Scripturilor şi la încredere în Cuvântul lui Dumnezeu mai presus de tradiţiile oamenilor; şi a încălzit, a hrănit şi a unit inimile copiilor lui Dumnezeu în părtăşie nesectară, căci cei interesaţi erau din toate denominaţiile, deşi în principal erau baptişti. De când s-a sfârşit acea mişcare, unii din aceştia s-au organizat şi s-au legat ca secte noi, orbindu-se astfel faţă de unele binecuvântări cuvenite în „seceriş”.

((86))

Deşi, după cum cititorul va fi observat, noi nu suntem de acord aproape în nici un punct cu interpretările şi deducţiile domnului Miller — văzând scopul, precum şi felul şi timpul venirii Domnului nostru într-o lumină foarte diferită — totuşi recunoaştem acea mişcare ca fiind în ordinea lui Dumnezeu şi făcând o lucrare foarte importantă în separarea, purificarea, rafinarea, şi astfel în pregătirea unui popor care să fie gata în aşteptarea Domnului. Şi nu numai că aceasta a făcut o lucrare de purificare şi de încercare în ziua ei, ci, aruncând ocară asupra studiului profeţiei şi asupra doctrinei venirii a doua a Domnului, a servit de atunci să-i încerce şi să-i probeze pe consacraţi, indiferent de vreo asociere cu vederile şi aşteptările domnului Miller. Simpla menţionare a subiectului profeţiei, a venirii Domnului şi a Împărăţiei Milenare stârneşte acum dispreţul înţelepţilor lumeşti, în special în biserica nominală. Aceasta a fost fără îndoială din providenţa Domnului şi cu un scop foarte asemănător celui al trimiterii pruncului Isus pentru o vreme la Nazaret, ca să fie „numit Nazarinean”, deşi în realitate S-a născut în onorabila cetate Betleem. Aceasta a fost în mod evident pentru ca adevărul să-i poată separa pe „israeliţii cu adevărat” de pleava din poporul ales al lui Dumnezeu. Pleava a fost îndepărtată prin declaraţia că Domnul nostru a fost nazarinean, căci ei s-au gândit: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?”. Chiar aşa întreabă unii acum cu dispreţ: „Poate ieşi ceva bun din adventism?” şi resping fără a analiza mărturia Domnului, a apostolilor şi a profeţilor. Dar cei umili, cei sfinţi, cei înţelepţi în ochii lui Dumnezeu, deşi nebuni în aprecierea lumii, nu iau o asemenea atitudine.

Dar „mişcarea lui Miller” a fost mai mult decât atât: ea a fost începutul înţelegerii corecte a viziunilor lui Daniel şi la timpul potrivit ca să corespundă profeţiei. Aplicarea de către domnul Miller a celor trei timpuri şi jumătate (1260 de ani) a fost practic aceeaşi cu cea pe care noi tocmai am dat-o, dar el a ((87)) făcut greşeala de a nu începe perioadele de 1290 şi 1335 în acelaşi timp. Dacă ar fi făcut aşa, ar fi fost corect. Dimpotrivă, el le-a început cu treizeci de ani mai devreme — cam la 509 în loc de 539, care a sfârşit cele 1335 de zile în 1844, în loc de 1874.* Ea a fost, cu toate acestea, începutul înţelegerii corecte a profeţiei; căci, la urma urmelor, perioada de 1260, pe care a văzut-o corect, a fost cheia; şi propovăduirea acestui adevăr (chiar dacă în combinaţie cu erori, aplicări greşite şi deducţii false) a avut efectul de a separa şi purifica pe „mulţi”, şi chiar la timpul pe care l-a prezis Domnul.


*N-am putut procura scrierile domnului Miller pentru a compara interpretările lui. Doar am aflat datele la care a aplicat el cifrele profetice.


Neînţelegând nici felul, nici scopul întoarcerii Domnului, ci aşteptând o arătare bruscă şi sfârşitul tuturor lucrurilor într-o zi, el a presupus că toate profeţiile timpului trebuie să se sfârşească atunci; şi scopul şi efortul lui au fost să le forţeze pe toate să se termine în acest punct final comun: de aici rezultă eşecul lui — după care Dumnezeu n-a mai luminat atunci pe nimeni, nefiind cuvenită atunci o luminare suplimentară.

Domnul Miller a fost un membru serios şi stimat al Bisericii Baptiste; şi fiind un cercetător atent al Scripturilor, profeţiile au început să se deschidă înaintea lui. După ce a ajuns să se convingă deplin în privinţa corectitudinii aplicărilor sale, a început să-şi răspândească vederile printre slujitorii bisericilor, în principal baptişti la început, dar după aceea printre toate clasele şi toate denominaţiile. Pe măsură ce lucrarea s-a răspândit, el, cu mulţi colaboratori, a călătorit şi a predicat pe scară largă. Începutul acestei lucrări printre slujitorii baptişti, după cât se poate afla din memoriile sale, a fost în 1829, primul convertit care i-a predicat vederile în public fiind Fuller, Bătrân al Bisericii Baptiste din Poultney, Vermont. Într-o scrisoare scrisă cam la trei ani după aceea, domnul Miller spune:

((88))

„Domnul împrăştie sămânţa. Pot număra acum opt slujitori care predică această doctrină, mai mult sau mai puţin, în afară de mine. Ştiu de peste o sută de fraţi individuali care spun că mi-au adoptat vederile. Fie cum o fi: «Adevărul este puternic şi va triumfa»”.

Astfel se va vedea că lucrarea separatoare a „mişcării lui Miller” şi-a avut începutul la timpul prezis — la sfârşitul celor 1290 de zile, în 1829.

Acum, ce putem spune despre aşteptarea serioasă până se va ajunge la 1335 de zile? Cine a aşteptat în acest fel?

Unii dintre copiii lui Dumnezeu, „sfinţi”, scriitorul fiind din numărul lor, deşi n-au fost asociaţi cu „mişcarea lui Miller”, nici cu denominaţia organizată ulterior, care se autodenumeşte „Biserica celei de-a doua veniri”, au căutat şi „au aşteptat cu seriozitate” Împărăţia lui Mihail; şi mărturisim bucuroşi despre „fericirea” dezvăluirilor minunat de clare ale planului Tatălui nostru în toamna lui 1874 şi de atunci încoace — sfârşitul celor 1335 de zile.

Cuvintele nu reuşesc să exprime această fericire! Numai cei care au fost învioraţi în spirit cu acest vin nou al Împărăţiei ar putea s-o aprecieze, dacă am putea s-o descriem. Prin urmare, este ceva ce trebuie simţit, mai degrabă decât spus. La sfârşitul celor 1335 de zile profetice, simbolice, şi de atunci încoace, au ajuns să fie cunoscute vederile preţioase despre prezenţa Domnului şi faptul că noi trăim chiar acum în timpul „secerişului” acestui Veac Evanghelic şi în timpul stabilirii Împărăţiei lui Mihail (a lui Cristos).

O, fericirea acestui timp favorizat! O, armonia, frumuseţea, măreţia planului divin aşa cum acesta a început să se dezvăluie când s-a „ajuns” la cele 1335 de zile! Această serie de Studii În Scripturi este publicată tocmai pentru a exprima, cât stă în puterile noastre, această „fericire” şi dezvăluire mai deplină a planului divin cuvenit să fie înţeles de toţi „sfinţii” care trăiesc acum. Nimeni în afară de „sfinţi” ((89)) nu-l va înţelege. Este acordat ca o favoare. „Nici unul din cei răi nu va înţelege”; şi aceia dintre „sfinţi” care au tovărăşie cu cei lumeşti, care în mod neînţelept stau în adunările celor răi şi se aşează pe scaunul celor batjocoritori nu vor înţelege şi nu vor fi în stare să simtă această fericire cuvenită acum numai celor „sfinţi”, cu adevărat „înţelepţi”, care îşi găsesc plăcerea în Legea Domnului şi zi şi noapte cugetă la ea [o studiază]. Ps. 1:1, 2.

Acest mesaj cu privire la Împărăţia lui Mihail, deschizându-se treptat de la 1829 încoace, este reprezentat simbolic în Cartea Apocalipsei (cap. 10:2, 8-10) ca o „cărticică”, pe care „înţelepţii” din „poporul sfânt”, reprezentaţi prin Ioan, sunt instruiţi s-o mănânce. Şi experienţa lui Ioan, aşa cum este exprimată în versetul 10, este experienţa tuturor celor care primesc aceste adevăruri. Ele aduc o minunată dulceaţă: O, fericirea! Dar efectele ulterioare sunt întotdeauna mai mult sau mai puţin un amestec de amărăciune a persecuţiei cu dulceaţă. Şi efectul asupra celor care îndură cu răbdare până la sfârşit este să cureţe, să purifice, să rafineze, şi astfel să pregătească mireasa lui Cristos pentru nuntă şi înălţare, cuvenite spre încheierea Zilei Pregătirii.

În privinţa acestei dezamăgiri, pe care am arătat-o că a fost totuşi o binecuvântare şi un început al interpretării corecte a viziunii, profetul Habacuc este făcut să scrie un cuvânt de încurajare, spunând (capitolul 2:2, 3): „Scrie viziunea şi graveaz-o pe table [hărţi], ca să se poată citi uşor [de către cel care doreşte]! … dacă întârzie, aşteapt-o [„Ferice de cine va aştepta … până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!”], căci va veni şi se va împlini negreşit”. Aparenta întârziere sau amânare n-a fost de fapt aşa, ci o greşeală parţială din partea domnului Miller, cunoscută dinainte şi permisă de Domnul pentru încercarea „poporului sfânt”.

Ca o dovadă a consacrării, a studiului biblic şi a credinţei generate de această mişcare, cităm dintr-o scrisoare scrisă ((90)) de domnul Miller după dezamăgirea din 1844 celor care fuseseră dezamăgiţi odată cu el, după cum urmează:

„Mulţumim lui Dumnezeu întotdeauna pentru voi, când auzim, cum deja am auzit, că dezamăgirea recentă a voastră şi a noastră a produs în voi, şi sperăm că şi în noi, o adâncă umilinţă şi o verificare atentă a inimilor noastre. Şi deşi suntem umiliţi, şi într-o măsură îndureraţi, de batjocurile unei generaţii rele şi stricate, nu suntem nici înspăimântaţi nici descurajaţi. Cu toţii puteţi, când sunteţi întrebaţi despre motivele speranţei voastre, să vă deschideţi Bibliile şi cu blândeţe şi frică să arătaţi celui care vă întreabă de ce speraţi în glorioasa arătare a marelui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, Isus Cristos. Nu trebuie în nici un caz să-l trimiteţi pe cel care întreabă la slujitorul bisericii voastre, pentru motivul credinţei voastre. Crezul vostru este Scriptura … filosofia voastră este înţelepciunea care vine de sus de la Dumnezeu; legătura unirii voastre este iubirea şi părtăşia sfinţilor; învăţătorul vostru este Spiritul sfânt şi profesorul vostru este Domnul Isus Cristos. … Vă îndemn, prin toată iubirea şi părtăşia sfinţilor, să ţineţi cu tărie la această speranţă. Ea este garantată de fiecare promisiune din Cuvântul lui Dumnezeu. Ea vă este asigurată prin două lucruri neschimbătoare — sfatul şi jurământul lui Dumnezeu, în care este cu neputinţă ca El să mintă. Ea este ratificată şi sigilată prin moartea, sângele, învierea şi viaţa lui Isus Cristos. … Nu vă temeţi niciodată, fraţilor; Dumnezeu v-a spus ce să ziceţi. Faceţi aşa cum vă cere şi El va avea grijă de consecinţe. Dumnezeu spune: «De aceea spune-le: Se apropie zilele şi toate viziunile se vor împlini» [vezi Ezechiel 12:22, 23]. … Pentru mine este aproape o demonstraţie că mâna lui Dumnezeu este în acest lucru. Multe mii de oameni au fost făcuţi să studieze Scripturile prin predicarea din acel timp. … Înţelepciunea lui Dumnezeu a marcat în mare măsură cărarea noastră, pe care El a plănuit-o pentru un bine pe care îl va îndeplini la timpul şi în felul Său”.

Una dintre pildele Domnului nostru a fost dată în mod expres ca să ilustreze această perioadă de aşteptare, de la ((91)) dezamăgirea din 1844 până la realizările de la sfârşitul celor „1335 de zile”. Ne referim la —

Pilda celor zece fecioare
— Matei 25:1-12 —

Această pildă începe cu „atunci”, indicând astfel că ea n-a fost aplicabilă imediat, în ziua Domnului, ci cândva în viitor. „Atunci împărăţia cerurilor [în starea ei embrionară — reprezentată de unii sau de toţi din poporul sfânt, candidaţi la moştenire în Împărăţie] se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau înţelepte şi cinci nechibzuite.”

Cifrele nu sunt semnificative; nici proporţiile. Pilda învaţă despre o mişcare printre moştenitorii Împărăţiei în aşteptarea întâlnirii Mirelui — o mişcare în care se vor manifesta două clase, numite aici „înţelepte” şi „nechibzuite”. Cuvântul „fecioară” înseamnă curat; aşa că cele prezentate în pildă, atât cele înţelepte cât şi cele nechibzuite, reprezintă „oameni sfinţi”. De fapt, nici un iubitor al Mirelui care doreşte să-L întâlnească nu poate fi iubitor al păcatului, chiar dacă mulţi dintre ei sunt „nechibzuiţi”.

Mişcarea indicată de Domnul nostru în această pildă corespunde exact cu cea începută prin „mişcarea lui Miller” şi care este încă în progres. Aceea, deşi începută de un baptist, a fost o mişcare neconfesională, la care s-au alăturat cei mai evlavioşi şi mai credincioşi din toate denominaţiile. Relatările din acele timpuri, despre înflăcărarea zelului lor etc. ne umplu inimile de admiraţie pentru bărbaţii şi femeile care au avut onestitatea să-şi pună în practică convingerile, chiar dacă noi nu suntem de acord cu acele convingeri. Sau vărsat banii ca apa pentru tipărirea de pliante şi articole în diferite limbi şi pentru trimiterea mesajului în lumea întreagă. Se spune că în bisericile tuturor denominaţiilor se răspândise un spirit de înviorare, şi că în unele adunări, unde toţi erau sub influenţa acestei învăţături, cei care aveau bani de prisos îi puneau grămadă pe o masă în faţa ((92)) amvonului, unde erau la dispoziţia tuturor celor care aveau nevoie; şi se spune că sinceritatea şi zelul credincioşilor de atunci erau aşa încât banii consacraţi astfel Domnului nu trebuia să fie păziţi, căci cei care nu aveau nevoie nu se atingeau de ei.

Se arată că toate fecioarele din pildă aveau candelele curăţate şi acestea le dădeau lumină. Aceste candele reprezintă Scripturile („Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele”); şi o asemenea curăţire generală a candelelor — cercetare a Scripturilor — de către toate clasele de creştini, probabil că n-a avut loc niciodată înainte. Untdelemnul reprezintă spiritul adevărului. Era deci evident în candelele tuturor, dar nu toţi aveau spiritul adevărului în ei înşişi — în „vase”.

Dezamăgirea din 1844 este consemnată pe scurt în pildă prin afirmaţia că „Mirele întârzia” — adică celor care aşteptau li s-a părut că întârzie. Şi confuzia şi întunericul prin care au trecut toţi, şi multele vederi false şi iluzorii în care au intrat unii dintre cei care au fost dezamăgiţi atunci, sunt arătate în pildă prin declaraţia: „Fiindcă mirele întârzia, au aţipit toate şi au adormit”. Da, şi în întunericul şi somnul lor multe dintre ele au visat lucruri ciudate, neraţionale.

Dar pilda arată o a doua mişcare, similară şi totuşi diferită, printre aceleaşi fecioare. Este vorba despre aceeaşi clasă generală, dar nu în mod necesar aceiaşi indivizi. După cum prima mişcare a fost rezultatul luminii asupra profeţiei cu privire la timpul venirii a doua a lui Mesia ca Mire al Bisericii, tot aşa a fost şi a doua mişcare. Dar sunt câteva diferenţe. În prima, candelele tuturor fecioarelor au ars la fel şi ceata care aştepta pe Mire a fost amestecată; pe când în a doua mişcare, deşi toate se vor trezi, numai acelea vor fi conduse afară care au spiritul adevărului în inimi, precum şi o cunoştinţă a Bibliei — o candelă curăţată. Pentru prima mişcare a fost prezisă dezamăgirea, şi aşteptarea celor 1335 ((93)) de zile a fost necesară; dar a doua n-a fost o dezamăgire şi n-a mai fost necesară o aşteptare; pentru că împlinirea a venit exact la încheierea celor 1335 de zile profetice — în octombrie 1874. Faptul prezenţei Domnului nostru, aşa cum este învăţat de profeţiile de mai înainte, a început să fie recunoscut chiar după încheierea celor 1335 de ani, perioada „aşteptării”. Când a ieşit strigătul (care sună încă) „Iată, Mirele!” — nu iată, vine* Mirele, ci iată, El a venit şi noi trăim acum „în prezenţa [parousia] Fiului Omului”, a fost foarte devreme în dimineaţa veacului nou, dar în ceea ce priveşte somnul adânc al fecioarelor a fost ceasul de la „miezul nopţii”. Şi aşa este caracterul mişcării actuale, de la acea dată: o vestire a prezenţei Domnului şi a lucrării Împărăţiei acum în progres. Scriitorul şi colaboratorii au vestit faptul prezenţei Domnului, demonstrându-l din profeţie, şi pe diagrame sau table, ca cele folosite în această carte, până în toamna lui 1878 când s-au făcut aranjamente pentru începerea publicaţiei noastre actuale „Turnul de Veghere al Sionului şi Vestitorul prezenţei lui Cristos”. Prin binecuvântarea Domnului, milioanele de exemplare ale acestei publicaţii au dus pretutindeni veştile că timpul s-a împlinit şi că Împărăţia lui Cristos este chiar acum în stabilire, în timp ce împărăţiile şi sistemele oamenilor se fărâmiţează spre deplina lor distrugere.


*Cele mai vechi manuscrise greceşti (Sinaitic şi Vatican) omit vine, şi spun: „Iată, Mirele!”


Pilda ne avertizează că deşi întreaga clasă a fecioarelor îşi curăţă candelele, nu toate pot vedea. Numai cei care au untdelemn în vasele lor (în ei înşişi — cei pe deplin consacraţi) pot obţine lumină din candelele lor şi pot aprecia faptele. Ceilalţi (toţi cei curaţi, fecioarele) vor obţine untdelemnul şi lumina cândva şi vor fi mult binecuvântaţi de ea; dar numai cei umpluţi cu untdelemn, spiritul ((94)) adevărului, vor avea lumina la timp şi vor obţine marea binecuvântare. Numai aceştia intră cu Mirele la nuntă. Untdelemnul, sau spiritul consacrării şi lumina care-l însoţeşte nu pot fi transmise de la o fecioară la alta. Fiecare pentru sine trebuie să fie umplut de spirit; fiecare trebuie să obţină propria lui rezervă din acest untdelemn (Adevărul şi spiritul lui de consacrare şi sfinţenie); şi costul este considerabil în direcţia lepădării de sine, a denaturării şi încercării de foc. Experienţa din marele timp de necaz va fi piaţa în care fecioarele nechibzuite îşi vor cumpăra untdelemnul lor. Dar atunci va fi prea târziu pentru a intra la nuntă, ca membre ale Miresei, soţia Mielului. Scripturile indică însă că, în calitate de vase pentru „mai puţină cinste”, aceştia, care se căiesc de nechibzuinţa lor, nu vor fi nimiciţi, ci, fiind pregătiţi astfel pentru folosul Stăpânului, Îl vor sluji totuşi în templul Său.

Revenind la cuvintele îngerului către Daniel — citim în versetul 13: „Iar tu, du-te, până va veni sfârşitul; tu te vei odihni şi te vei ridica în partea ta de moştenire [porţie, răsplată], la [după] sfârşitul zilelor [1335]” — în timpul secerişului care va începe atunci.

În expresia „Du-te, până va veni sfârşitul”, „sfârşitul” trebuie considerat ca având o semnificaţie foarte diferită de „Timpul Sfârşitului”. „Secerişul este sfârşitul veacului”; şi secerişul, cum s-a arătat deja, este perioada de 40 de ani din toamna lui 1874 d. Cr., terminarea celor „1335 de zile”, până în toamna lui 1914 d. Cr. Şi Daniel îşi va primi partea, răsplata sau sorţul său în Împărăţia lui Mihail (Cristos), împreună cu toţi sfinţii profeţi, precum şi cu sfinţii Veacului Evanghelic, la sfârşitul acestei perioade de „seceriş”; sfinţii îVeacului Evanghelic — n. e.ş fiind primii în ordine, precum şi în onoare, în acea Împărăţie (Evr. 11:40). Vezi Studii În Scripturi, Volumul I, pagina 288.

 

 

Curăţirea sfântul locaş

Vie Impărăţia Ta – Studiul IV

Curăţirea sfântul locaş – 2300 de zile — Daniel 8:10-26

Sfântul locaş adevărat — Profanarea — Baza sau temelia — Cum anume „aruncat la pământ” — Dovezi la aceasta, citate din scrieri romano-catolice — Curăţirea nu va fi realizată până la 2300 de ani după viziune — Cum şi unde a început, şi când îşi are timpul să fie terminată — „Vasele de aur”, adevărurile, trebuie să fie puse la loc

ÎN CAPITOLELE anterioare am văzut identificarea „cornului mic” îngâmfat, deosebit, din Daniel 7:8, 11, 20-26, cu „Omul Păcatului” din 2 Tesaloniceni 2:3 şi cu „Urâciunea Pustiirii” prezisă de Domnul nostru în Matei 24:15, şi de asemenea că în Daniel 8:9, 10, 23-25 se face referire la aceeaşi putere papală. Am examinat, suficient pentru scopurile noastre de acum şi pentru spaţiul limitat, ridicarea lui, caracterul lui, înfrângerea puterii lui zdrobitoare şi totala lui nimicire finală, care este încă viitoare.

Vrem acum să examinăm o altă profeţie care indică în mod clar acea anumită doctrină falsă sau eroare fundamentală care a dus la respingerea totală a acelui sistem de către Domnul nostru şi care l-a făcut în ochii Lui urâciunea pustiirii. Profeţia care va fi examinată acum arată mai departe timpul la care adevărata Biserică, clasa consacrată — Sfântul Locaş — va fi curăţată de profanările urâte introduse de papalitate.

În timp ce capitolul precedent ne-a indicat anumite zile de aşteptare şi o purificare a acestei clase sau Locaş Sfânt, această profeţie indică o dată la care un nucleu ((96)) de credincioşi sfinţi se vor elibera complet de profanările, erorile etc. papale, şi la care „vasele de aur” însuşite pe nedrept, sau preţioasele adevăruri, vor începe să fie restituite acestei clase sau Locaş Sfânt.

Cităm Daniel 8:10-26, după cum urmează:

„S-a înălţat până la

[a controla] oştirea cerurilor [întreaga Biserică], a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii [şi-a asumat onoruri şi demnităţi şi şi-a aplicat sieşi profeţii şi titluri care aparţin lui Cristos Isus, adevăratul Şef sau Prinţ sau Cap al Bisericii.], i-a smuls [lui Cristos] jertfa necurmată şi i-a surpat locul locaşului său celui sf<nt. Un timp de necaz a fost rânduit jertfei necurmate [în popor], din cauza nelegiuirii; şi cornul a aruncat adevărul la pământ, a făcut lucruri mari şi a prosperat.Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel care vorbea: «În cât timp se va împlini viziunea despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii, ca să dea să fie călcat în picioare sfântul locaş şi oştirea?» Şi el mi-a zis: «Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi [zile]; apoi sfântul locaş va fi curăţit».Pe când eu, Daniel, aveam viziunea aceasta şi căutam s-o pricep, iată, înaintea mea stătea cineva care avea înfăţişarea unui om. Şi am auzit un glas de om între malurile râului Ulai, care a strigat şi a zis: «Gabriel, fă-l să înţeleagă viziunea!» El a venit atunci lângă locul unde eram; şi, la apropierea lui, m-am înspăimântat şi am căzut cu faţa la pământ. El mi-a zis: «Înţelege, fiul omului, căci viziunea priveşte timpul sfârşitului!» Pe când îmi vorbea el, am căzut cu faţa la pământ leşinat. El m-a atins şi m-a aşezat iarăşi în picioare, în locul în care mă aflam. Apoi mi-a zis: «Iată, îţi arăt ((97)) ce se va întâmpla la sfârşitul mâniei; căci sfârşitul va fi la un timp hotărât.

Berbecul pe care l-ai văzut, cu cele două coarne: sunt îînseamnăş împăraţii Mediei şi Persiei. Ţapul păros însă este împărăţia Greciei şi cornul cel mare dintre ochii lui este cel dintâi împărat. Cele patru coarne care au crescut în locul acestui corn frânt sunt îînseamnăş patru împărăţii care se vor ridica din poporul acesta, dar nu cu puterea lui. La sfârşitul stăpânirii lor, când răzvrătiţii vor fi umplut măsura [compară cu Gen. 15:16], se va ridica un împărat [papalitatea] cu faţa arogantă [sau fără ruşine] şi cunoscător al enigmelor. El va fi tare [făcut puternic], dar nu prin puterea lui însuşi [papalitatea s-a întărit folosind forţa diferitelor naţiuni ale Europei]; el va face pustiiri de necrezut, va prospera, va acţiona, va distruge [corupe] pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor [evlavioşi]. Prin inteligenţa lui va face să prospere înşelăciunea în mâna lui; se va înălţa în inima lui; şi prin prosperitatea lui va strica [distruge] pe mulţi; şi se va ridica [ca Anticrist] împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit, fără mână de om. Iar viziunea [acea parte a ei] cu serile şi dimineţile, despre care ţi s-a spus [că vor fi 2300 până la curăţire], este adevărată. Tu, pecetluieşte viziunea aceasta, căci este cu privire la nişte timpuri îndepărtate”.

Nu intrăm într-o explicare detaliată despre berbec, ţap, coarne etc. menţionate în versetele acestea şi în cele precedente, crezând că ele au fost deja clarificate (vezi pag. 27). Am văzut deja că Roma, care este tratată în capitolul 7 ca o fiară separată cu propriile ei coarne, iar în capitolul 2 ca fluierele şi labele picioarelor chipului, aici (capitolul 8) este tratată ca unul din coarnele „ţapului” grec, care, după ce s-a mărit spre ((98)) miazăzi şi spre răsărit, ca Roma civilă sau imperială, a suferit o schimbare, şi devenind Roma papală „S-a înălţat până la oştirea cerurilor”, adică a devenit o putere sau un imperiu eclesiastic, peste oştire sau popor. Şi aceeaşi metodă de a trata Imperiul Roman ca o ramură sau dezvoltare dintr-una din diviziunile imperiului grec este urmată în profeţia istorică din capitolul 11.

Jertfa necurmată menţionată aici se presupune în general că se referă la jertfele zilnice sau arderile de tot necurmate ale evreilor la Ierusalim. Şi această desfiinţare a jertfei necurmate a fost pusă pe seama lui Antiohus Epifanes, cum s-a descris deja. Profeţia trece însă pe lângă templul sau Locaşul Sfânt tipic şi pe lângă arderile de tot tipice, şi vorbeşte despre Locaşul Sfânt sau Templul lui Dumnezeu antitipic, Biserica creştină (2 Cor. 6:16), şi despre arderea de tot antitipică, jertfa meritorie a lui Cristos o dată pentru toţi şi pentru totdeauna — o jertfă necurmată, eficace întotdeauna pentru păcatele întregii lumi.

Jertfa necurmată a lui Cristos n-a fost în realitate anulată sau desfiinţată de papalitate, ci a fost pusă deoparte printr-o doctrină falsă promovată de acest sistem — care treptat, dar în cele din urmă deplin şi complet, a pus deoparte meritul jertfei lui Cristos ca jertfă necurmată şi întotdeauna eficace. Această doctrină falsă este cunoscută ca Liturghia sau Jertfa Liturghiei.

Protestanţii în general înţeleg complet greşit acest aşanumit sacrament. Ei presupun că este doar o altă formă de a sărbători Cina de pe urmă a Domnului, adoptată de romano-catolici. Alţii au ideea că aceasta este un fel de rugăciune specială. Dar aceste idei sunt total greşite. Doctrina romano-catolică a liturghiei este aceasta: Moartea lui Cristos, pretind ei, a anulat păcatul adamic sau originar, dar nu este aplicabilă pentru neajunsurile, ((99)) slăbiciunile, păcatele şi omisiunile noastre zilnice; nu este o jertfă necurmată, întotdeauna meritorie pentru toate păcatele noastre, întotdeauna suficientă şi eficace să acopere ca o haină pe fiecare păcătos şi fiecare păcat, astfel încât să permită celui care se căieşte să se întoarcă la unire şi părtăşie cu Dumnezeu. Pentru astfel de păcate a fost instituită Jertfa Liturghiei: ea este socotită de papişti ca o dezvoltare ulterioară a jertfei de la Calvar. De fiecare dată când se oferă Liturghia în sacrificiu, pretind ei, ea este o nouă jertfire a lui Cristos în folosul persoanelor şi păcatelor pentru care preotul care o oferă o aplică în mintea sa.

Cristosul care urmează să fie astfel sacrificat din nou, este mai întâi „creat” din pâine de grâu şi din vin de către preotul oficiant. Ele sunt pâine şi vin obişnuite până când sunt puse pe altar, unde se pretinde că anumite cuvinte de consacrare schimbă pâinea şi vinul în carnea şi sângele adevărate ale lui Cristos. Apoi ele nu mai sunt pâine şi vin, deşi au totuşi astfel de înfăţişare. Această schimbare este numită transsubstanţiere — schimbare de substanţă. Cele cinci cuvinte latine magice, care, se pretinde, efectuează schimbarea pâinii şi vinului în carne şi sânge adevărate, sunt: „Hoc est autem corpus meum”. Se pretinde că orice preot Îl poate crea astfel pe Cristos în carne, din nou, ca să fie jertfit din nou. Şi după ce astfel L-au creat pe Cristos, sună un clopoţel, iar preoţii şi poporul se pleacă, se închină şi adoră pâinea şi vinul pe care le recunosc acum ca fiind însuşi Cristos. Acestea fiind făcute, pâinea (carnea adevărată a lui Cristos, ascunsă simţurilor, spun ei) este frântă. Cristos este astfel înjunghiat sau jertfit din nou, în mod repetat, pentru păcatele speciale care se caută a fi anulate prin acest mijloc.

Ducând până la capăt această teorie absurdă şi străduindu-se s-o facă să fie consecventă cu ea însăşi, conciliile romano-catolice au emis numeroase şi lungi decrete ((100)) şi explicaţii, iar teologi înţelepţi (?) au scris mii de cărţi. În acestea se învaţă că dacă se varsă un strop de „sânge” (vin), acesta trebuie păstrat cu grijă şi ars, iar cenuşa trebuie îngropată în pământ sfânt; şi la fel pâinea („trupul lui Cristos”): nici o fărâmă din ea nu trebuie pierdută. S-a avut în vedere cu grijă ca nu cumva vreo muscă să cadă în „sânge” (vin) sau vreun şoarece sau câine să ia o fărâmă din „carnea” (pâinea) frântă. Doctorul Dens, unul dintre teologii lor de frunte, explică: „Un şoarece sau un câine care mănâncă sfintele daruri nu le mănâncă drept daruri sfinte; totuşi aceasta nu dovedeşte că atunci trupul lui Cristos încetează să existe sub forma sfintelor daruri.”* Catehismul Romano-Catolic (american) declară doctrina astfel:


*Dens, Tract. de Euchar., Nr. 20, pag. 314.


„Întrebare: Ce este sfânta euharistie?

Răspuns: Este un sacrament care conţine trupul Şi s<ngele, sufletul Şi divinitatea lui Isus Cristos sub forma şi înfăţişarea pâinii şi vinului.

Întrebare: Nu este pâine şi vin ceea ce se pune întâi pe altar pentru celebrarea Liturghiei?

Răspuns: Da, este tot timpul pâine şi vin până când preotul pronunţă cuvintele de consacrare în timpul Liturghiei.

Întrebare: Ce se întâmplă prin aceste cuvinte?

Răspuns: Pâinea este schimbată în trupul lui Isus Cristos şi vinul în s<ngele Său.

Întrebare: Cum este numită această schimbare?

Răspuns: Este numită transsubstanţiere, adică o schimbare a unei substanţe în alta.

Întrebare: Ce este Liturghia?

Răspuns: Liturghia este jertfa perpetuă [„necurmată”] a legii noi în care Cristos Domnul nostru Se oferă pe Sine prin intermediul preotului, într-un fel nesângeros, sub înfăţişarea pâinii şi vinului, Tatălui Său Ceresc, aşa cum Sa oferit odată pe cruce într-un fel sângeros.

((101))

Întrebare: Care este deosebirea între jertfa Liturghiei şi jertfa de pe Cruce?

Răspuns: Jertfa Liturghiei este în esenţă aceeaşi [acelaşi fel sau categorie de] jertfă ca aceea de pe Cruce, singura deosebire este felul de oferire.

Întrebare: Ce efecte are Liturghia ca jertfă de împăcare [satisfacere]?

Răspuns: Prin ea noi obţinem de la mila divină întâi Harurile remuşcării şi căinţei pentru iertarea păcatelor; şi apoi Iertare de pedepsele vremelnice meritate pentru păcate.

Întrebare: Cui i se aplică roadele [beneficiile] Liturghiei?

Răspuns: Roadele generale sunt aplicate Bisericii întregi, atât celor vii cât şi celor morţi; roadele speciale sunt aplicate, mai întâi, în principal, preotului care oficiază Liturghia; apoi celor pentru care o oferă în special; iar în al treilea rând celor care asistă la ea cu evlavie [adică celor care participă la Liturghie ca închinători]”.

Aceeaşi autoritate spune: „Cel care jertfeşte este preot; lucrul perceptibil care este jertfit este numit victimă; locul unde este jertfit este numit altar. Acestea patru — preotul, victima, altarul şi jertfa — sunt inseparabile: fiecare dintre ele le cere pe celelalte”.

Din nou, explicând ceremonia, el spune despre preot:

„Atunci el pronunţă cuvintele misterioase de Consacrare, adoră, făcând o genuflexiune şi ridică Trupul Sacru şi Sângele Sacru deasupra capului său. La sunetul clopoţelului oamenii adoră în genunchi şi-şi bat pieptul în semn de pocăinţă pentru păcatele lor. Preotul roagă pe Dumnezeu să accepte îndurător jertfa”.

Încheiem mărturia asupra acestui subiect printr-un scurt citat din Canoanele Conciliului din Trent*, după cum urmează:


*Concil. Trid. Sess. 22. De Sacrificio Missae.


Canonul 3. „Dacă cineva ar zice că Liturghia este doar un serviciu de laudă şi mulţumire, sau o simplă comemorare a ((102)) jertfei făcute pe Cruce, şi nu [în ea însăşi] o ofrandă împăciuitoare [adică o jertfă care face ea însăşi ispăşire pentru păcate], sau că ea îi foloseşte numai celui care o primeşte şi n-ar trebui să fie oferită pentru cei vii şi cei morţi, pentru păcate, pedepse, ispăşiri şi alte necesităţi, acela [care tăgăduieşte astfel puterea acestei jertfe] să fie blestemat”.

Vedem astfel clar că papalitatea a pus o jertfă falsă sau fictivă în locul celei veşnice, complete şi irepetabile de la Calvar, făcută o dată pentru totdeauna. Aşa a fost că papalitatea a luat de la opera lui Cristos meritul de a fi considerată în mod corect Jertfa Necurmată, punând în locul ei o înşelătorie, făcută de propriii ei preoţi. Nu este necesar aici să dăm în detaliu motivul pentru care papalitatea neagă şi pune deoparte adevărata Jertfă Necurmată şi pune în locul ei „urâciunea”, Liturghia; căci cei mai mulţi dintre cititorii noştri ştiu că această doctrină, şi anume că preotul face în Liturghie o jertfă pentru păcate, fără de care ele nu pot fi anulate sau nu se poate scăpa de pedepsele lor, stă chiar la temelia diferitelor aranjamente ale Bisericii Romei ca să scoată bani de la oameni pentru toate extravaganţele şi luxul ei. „Iertările de păcate”, „indulgenţele” şi presupusele beneficii, favoruri, privilegii şi imunităţi, fie pentru viaţa prezentă fie pentru cea viitoare, fie pentru vii fie pentru morţi, toate sunt bazate pe această doctrină blasfematoare a Liturghiei, doctrina fundamentală a apostaziei. În virtutea puterii şi autorităţii pe care jertfa Liturghiei le-o impune preoţilor, celelalte pretenţii blasfematoare ale lor, de a avea şi a exercita diferitele prerogative care aparţin numai lui Cristos, sunt sprijinite de popor.

Ca o dovadă a caracterului fundamental al acestei erori, să se observe că deşi Reforma din Germania şi Elveţia a început cu împotrivirea faţă de indulgenţe, ea a devenit curând o chestiune privitoare la transsubstanţiere — jertfa Liturghiei. Piatra unghiulară a Reformei a fost aceea că iertarea păcatelor a fost îndeplinită de Cristos singur, ca o ((103)) consecinţă a jertfei Sale la Calvar, şi nu prin indulgenţe, confesionale şi Liturghii. De fapt această chestiune a Liturghiei a stat la baza majorităţii persecuţiilor Romei. Episcopul Tilotson remarcă: „Aceasta [transsubstanţierea — Liturghia] a fost marele articol arzător în Biserica Romei; şi absurdă şi neraţională cum este, mai mulţi creştini au fost ucişi pentru că au negat-o decât poate pentru toate celelalte articole ale religiei lor”.

Desigur, romaniştii pretind că Liturghia a fost instituită de Cristos şi de apostoli; dar cea mai timpurie menţionare a ei pe care am putut-o găsi a fost la Conciliul de la Constantinopol, 381 d. Cr. Însă data introducerii acestei erori profanatoare nu este menţionată în mod special în profeţie, decât că pe motivul acestei erori fundamentale papalitatea a devenit „Urâciunea Pustiirii” înainte ca ea să fie, ca atare, „aşezată” în putere, ceea ce, după cum am văzut, a fost în 539 d. Cr.

Profeţia declară: „I-a smuls [lui Cristos] jertfa necurmată”, iar apoi adaugă: „şi i-a surpat locul locaşului său celui sfânt”. Baza sau adevărul de temelie pe care este clădită clasa cu adevărat consacrată sau clasa Locaşului Sfânt este că Domnul nostru Isus, prin sacrificiu de Sine, i-a răscumpărat pe toţi şi îi va mântui în chip desăvârşit pe toţi cei care vin la Dumnezeu prin El, fără nici un alt mijlocitor, fără preot sau episcop sau papă, şi fără nici un alt sacrificiu — toate celelalte fiind o urâciune în ochii lui Dumnezeu, învăţând prin implicaţie insuficienţa marelui sacrificiu răscumpărător al lui Cristos. Evrei 7:25; 10:14.

Această doctrină a răscumpărării este baza Locaşului Sfânt sau templului sfânt — Biserica consacrată. Şi când aceasta „necurmată” a fost înlocuită, anulată sau surpată de Liturghie, atunci au urmat relele prezise de profet. Oştirea (creştinii nominali) a fost lăsată în voia erorii, condusă cu uşurinţă de sistemul fals care s-a înălţat pe sine (în persoana capului său, papa) chiar ca să fie Prinţ sau conducător peste ((104)) oştire. „Şi … a aruncat adevărul la pământ” împreună cu aceia din oştire şi din luminile strălucitoare sau din învăţătorii care au ţinut strâns de adevăr şi care au refuzat unirea cu el în mersul lui păcătos. Şi, aşa cum am văzut în capitolele precedente, el a prosperat uimitor în faptele lui.

Însăşi temelia adevăratei credinţe creştine fiind astfel aruncată la o parte, este oare de mirare că marea apostazie a căzut în asemenea adâncimi ale nelegiuirii, aşa cum s-a întâmplat? O eroare a dus la alta, până când au rămas doar forme exterioare de adevăr şi evlavie; şi urâciunea pustiirii s-a aşezat în templul lui Dumnezeu, pângărind atât Locaşul Sfânt cât şi oştirea, şi înălţându-şi capul ca vicar sau reprezentant al lui Cristos.

În mijlocul acestor scene de succes ale Urâciunii Pustiirii, Daniel îi aude pe sfinţi întrebând: „În cât timp se va împlini viziunea despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii, ca să dea să fie călcat în picioare sfântul locaş şi oştirea”? De când a fost aşezată urâciunea, tot timpul au fost sfinţi care au recunoscut mai mult sau mai puţin distinct caracterul şi profanările ei, şi aceştia au căutat cu nerăbdare să ştie, strigând către Dumnezeu, cât timp, o, Doamne, va fi călcat adevărul în noroi, iar eroarea, blasfemia şi urâciunile vor fi îngăduite să prospere? Cât timp Anticrist, „îmbătat de sângele sfinţilor şi de sângele martorilor lui Isus” şi de succesele lui fenomenale, va continua să îmbete şi să înşele neamurile? (Apoc. 17:2, 6; 14:8; 18:3.) Şi anticipând întrebarea lor, a lui Daniel şi a noastră, Dumnezeu a dat răspunsul dinainte, prin mesagerul Său. Şi deşi termenii n-au putut nici măcar să înceapă să fie înţeleşi înainte de Timpul Sfârşitului, totuşi fixarea sau limitarea timpului a dat altora, ca şi lui Daniel, asigurarea că Dumnezeu are control deplin asupra situaţiei, astfel încât nimic nu se poate întâmpla ca El să nu poată şi să nu controleze şi în cele din ((105)) urmă să nu conducă lucrurile spre bine. Acest răspuns marchează, nu începutul lucrării de curăţire, ci o perioadă când ea va fi într-o măsură terminată. El spune astfel:

„Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul locaş va fi curăţit.”

În examinarea acestei perioade de timp, cel care studiază este izbit imediat de faptul că ele nu pot însemna zile literale; căci 2300 de zile literale ar fi mai puţin de opt ani, şi totuşi profeţia evident acoperă toată lunga perioadă a profanării Sfântului Locaş şi a călcării în picioare a adevărului. Iarăşi observăm că este prezis că cele 2300 de zile se vor termina cândva în perioada numită „timpul sfârşitului”; căci Gabriel a spus: „Înţelege, fiul omului, căci viziunea priveşte timpul sfârşitului”; şi din nou: „Iată, îţi arăt ce se va întâmpla la sfârşitul mâniei; căci sfârşitul [împlinirea] va fi la un timp hotărât”.

În explicaţia sa Gabriel parcurge întreaga viziune explicând în parte diferitele simboluri şi termină cu asigurarea că cele 2300 de zile sunt măsura corectă a ei în întregime.

Daniel, care se gândea în mod special la Israel şi la împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu faţă de părinţi, a înţeles că tot ce auzise el nu putea avea loc în 2300 de zile literale, în special când Gabriel i-a spus: „Tu, pecetluieşte viziunea aceasta, căci este cu privire la nişte timpuri îndepărtate”. Şi deşi nu ştia cât va fi de lungă fiecare zi simbolică, el avea inima grea la gândul că atâtea rele aveau să vină asupra poporului lui Dumnezeu — deşi el n-a văzut schimbarea acelui nume de la Israelul trupesc la cel spiritual. Citim: „Eu, Daniel, am leşinat şi am fost bolnav mai multe zile”; şi: „Eram uimit de viziunea aceasta şi nimeni nu mă putea face să o înţeleg”. Şi bine a fost pentru Daniel şi pentru toţi copiii lui Dumnezeu de atunci până la Timpul Sfârşitului, ((106)) că semnificaţia înfricoşătoare a acelei viziuni a puterii şi persecuţiei papale şi a suferinţei sfinţilor, n-a fost mai clar descoperită mai înainte. Îndurătorul nostru Tată ceresc, în timp ce este dispus să-şi probeze poporul în cuptorul necazului şi persecuţiei, ca să pregătească un popor pentru nespusa şi veşnica greutate de slavă promisă, lucrează cu noi pe principiul — „ajunge zilei necazul ei”.

Daniel, pe care-l interesa mai mult Israelul decât „berbecul” persan sau „ţapul” grec, ştia din profeţia lui Ieremia că cei şaptezeci de ani de captivitate în Babilon erau o pedeapsă pentru păcate asupra lui Israel, aşa că acum judeca din viziunea despre persecuţiile viitoare (în locul înălţării şi slavei aşa cum se aşteptase), că ea arăta păcatul lui Israel şi mânia lui Dumnezeu; ca atare el s-a rugat cu seriozitate pentru iertarea păcatelor lui Israel şi pentru împlinirea făgăduinţelor făcute părinţilor. Acest lucru este spus în puţine cuvinte în Daniel 9:2-19. Daniel n-a văzut sfera planului divin aşa cum o putem noi privi acum; totuşi seriozitatea şi credinţa lui în făgăduinţe au fost plăcute lui Dumnezeu, care, drept urmare, i-a descoperit ceva mai mult cu privire la această viziune — o creştere sau o elaborare suplimentară a ei, în acele aspecte legate în mod special de Israelul trupesc. Daniel presupunea că sfârşitul celor şaptezeci de ani de pustiire a ţării lui Israel, în timp ce poporul ei era în Babilon, trebuia să fie astfel prelungit sau continuat pentru multe (2300) zile. Dumnezeu corectează această eroare trimiţindu-l pe Gabriel să-l informeze că robia se va sfârşi când se vor completa cei şaptezeci de ani, şi că cetatea Ierusalim şi templul vor fi reconstruite, deşi într-o perioadă plină de tulburări etc.

În timp ce Daniel se ruga cu privire la viziunea celor 2300 de zile, pe care el le-a înţeles greşit că însemnau o prelungire a celor 70 de ani de captivitate în Babilon, Gabriel a fost ((107)) trimis să-i explice mai departe acea viziune greşit înţeleasă, astfel (Dan. 9:21-27):

„El m-a învăţat, a stat de vorbă cu mine şi mi-a zis: «Daniel, am venit acum să-ţi luminez mintea. Când ai început tu să te rogi, a ieşit cuvântul [suplimentar, care trebuie comunicat acum despre planul lui Dumnezeu] şi eu vin să ţi-l vestesc; căci tu eşti preaiubit. Fii atent deci la cuvântul acesta [suplimentar] şi înţelege viziunea [despre cele 2300 de zile]! Şaptezeci de săptămâni [70 x 7 = 490 de zile] au fost hotărâte [puse deoparte, fixate sau stabilite] asupra poporului tău [Israel] şi asupra cetăţii tale celei sfinte [Ierusalim]»” etc.*


*Pentru examinarea acestei profeţii vezi Vol. II, cap. 3, pag. 63.


Punctul de observat aici în mod special este că cele 490 de zile sunt o parte din cele 2300 zile — o parte marcată care era de un interes special pentru Daniel, ca răspuns la rugăciunea lui în legătură cu restaurarea lui Israel din Babilon. (Vezi versetele 12, 16-18.) Deoarece cele şaptezeci de săptămâni sau 490 de zile au fost partea de început a celor 2300, împlinirea lor serveşte nu numai să ne arate când au început cele 2300, ci şi să arate ce fel de timp (literal sau simbolic) a fost indicat. (Vezi 1 Pet. 1:11.) Şi, mai mult de atât, împlinirea acestei profeţii a celor „şaptezeci de săptămâni” ar servi să pună o pecete pe Daniel ca profet adevărat şi pe toate profeţiile sale; şi în mod special ea ar pecetlui această „viziune” a celor 2300 de zile. Şi astfel a fost prezis că cele şaptezeci de săptămâni vor servi, printre alte lucruri, să „pecetluiască viziunea şi profetul”. [Trad. lit. nouă, 2001 — n. e.]

Aşa deci, recunoscând cele şaptezeci de săptămâni simbolice sau 490 de zile ca împlinite în ani, că sunt prima parte a celor 2300 de zile şi pecetea sau semnul de aprobare a lui Dumnezeu pe toată viziunea aceasta, începem să măsurăm de acolo, să vedem unde va fi împlinită întreaga perioadă. Scăzând din 2300 cele 490 împlinite la prima ((108)) venire, avem un rest de 1810. Deci, 1810 ani (zile profetice, simbolice) trebuie să fie măsura de la încheierea celor şaptezeci de săptămâni până la timpul când clasa Sfântului Locaş va fi curăţită de diferitele profanări ale papalităţii — urâciunea pustiitoare care a profanat atât de multe secole templul lui Dumnezeu.

Moartea lui Mesia, cum s-a arătat, a fost în primăvara lui 33 d. Cr.* şi acesta a fost mijlocul ultimei săptămâni din cele şaptezeci, al cărei sfârşit deplin a fost, aşadar, cu o jumătate de săptămână sau cu trei ani şi jumătate mai târziu — în toamna lui 36 d. Cr. De aceea, 1810 ani din toamna lui 36 d. Cr., adică toamna lui 1846, marchează sfârşitul viziunii celor 2300 de zile şi data când a fost timpul ca Sfântul Locaş să fie curăţit.


*Vezi Vol. II, pag. 68.


Această profeţie fiind împlinită, trebuie să ne aşteptăm, în cazul acesta ca şi în alte cazuri de profeţii împlinite, să găsim faptele care dovedesc împlinirea ei prezentate clar în paginile istoriei; căci, deşi istoricii sunt adesea necredincioşi în privinţa Bibliei şi în Dumnezeul Bibliei, totuşi, fără ca ei să ştie, Dumnezeu a condus lucrarea lor astfel încât ori de câte ori a fost împlinită o profeţie, faptele au intrat negreşit în istorie, şi întotdeauna pe autoritate bună şi de încredere. Aşa a fost şi în cazul acesta al curăţirii Sfântului Locaş.

Găsim, pe autoritatea tuturor istoricilor moderni, că ceea ce aceştia toţi numesc o Mare Reformă şi-a avut începutul în secolul al şaisprezecelea — cu excepţia scriitorilor romano-catolici care o numesc marea răzvrătire. Şi cu această reformă poate fi datat începutul curăţirii Sfântului Locaş. Să ţinem minte că Sfântul Locaş a fost profanat prin introducerea diferitelor erori cu tendinţele lor rele corespunzătoare, că punctul culminant al acestora a fost atins prin introducerea Liturghiei, şi că în urma acestei erori a venit cea mai adâncă degradare a oştirii (maselor bisericii ((109)) nominale), culminând cu ruşinoasa vânzare de „indulgenţe” care a provocat în mare măsură mişcarea Reformei. Deşi clasa Sfântului Locaş a fost de asemenea profanată într-o măsură, adică a intrat în această eroare prin înşelare, rezultatele înspăimântătoare i-au deschis ochii asupra ei. Şi în consecinţă găsim că ideea fundamentală a Marii Reforme a fost Îndreptăţirea prin credinţă în „jertfa necurmată” a lui Cristos, care nu necesită repetare — opusă iertării care se pretindea a fi asigurată prin penitenţe şi Liturghii la altarele murdare ale lui Anticrist.

Acesta a fost locul corect de începere a reformei: la temelie — îndreptăţirea [curăţirea] prin credinţă în cea „necurmată”. Observaţi însă că profeţia nu indică o curăţire a oştirii la acest timp, ci numai a clasei Sfântului Locaş. Şi nici n-a fost curăţită oştirea. Ei încă au menţinut eroarea şi o menţin până în ziua de azi; dar clasa consacrată, Sfântul Locaş, a renunţat la eroare şi a suferit pentru adevăr, mulţi dintre ei chiar până la moarte.

Dar acesta a fost numai începutul procesului de curăţire; căci această clasă, trezită acum, a descoperit curând că erorile profanatoare se înmulţiseră în timp ce papalitatea se antrenase şi prosperase. Luther, spiritul conducător al reformei, nu s-a oprit cu o eroare, ci a încercat să scoată afară multe altele, şi a afişat pe uşa bisericii din Wittemberg, la 31 octombrie 1517, nouăzeci şi cinci de teze, toate acestea erau obiecţii la doctrinele papalităţii, a douăzeci şi şaptea fiind o negare a pretinsei nemuriri inerente a omului. Aceste declaraţii fiind denunţate ca erezie de către papa Leon al X-lea, Luther în răspunsul său (1520 d. Cr.) a denunţat fără menajamente doctrinele transsubstanţierii, nemuririi omului şi pretenţia papei de a fi „împărăt al lumii, rege al cerului şi Dumnezeu pe pământ” şi s-a referit la ele ca „opinii monstruoase care se gĂsesc În mormanul de gunoi al decretelor romane”.

Dar, vai, lucrarea de „curăţire” începută atât de nobil şi de curajos a fost prea radicală pentru a fi populară, şi ((110)) prietenii şi admiratorii au cucerit într-o măsură pe Luter şi pe asociaţii lui, copleşindu-i cu diplomaţie, prudenţă, „linguşiri” şi promisiuni de ajutor şi succes, cu condiţia ca acel curs al lor să fie modelat după dictatele înţelepciunii acestei lumi. (Vezi Daniel 11:34, 35.) Câţiva dintre prinţii germani au devenit admiratori aprinşi ai îndrăzneţilor reformatori, care au avut atât înţelegerea cât şi curajul să atace sistemul înaintea căruia regii tremuraseră de secole. Aceşti prinţi i-au ajutat pe reformatori şi ajutorul lor li s-a părut indispensabil pentru succesul mişcării. Şi în schimbul ajutorului ei au primit de la reformatori recunoaşterea drepturilor lor regeşti (?).

Ar trebui să ne amintim de asemenea că mişcarea de reformă a fost o revoltă nu numai împotriva tiraniei religioase, ci şi împotriva tiraniei politice. Şi cele două clase de reformatori au fost aduse într-o mai mare sau mai mică simpatie şi cooperare. Cu privire la această eră a Reformei profesorul Fisher* spune:


*Universal History (Istoria Universală) de Fisher, pag. 402-412


Despre Elveţia — „Străduinţele lui Zwingli ca reformator al bisericii au fost amestecate cu zel patriotic pentru regenerarea morală şi politică a Elveţiei”.

Despre timpul lui John Calvin şi a guvernului genovez — „Revoluţia civilă a fost urmată de o revoluţie eclesiastică. Protestantismul a fost stabilit legal (1535). Calvin a devenit legiuitorul de fapt al oraşului. A fost un stat eclesiastic”.

Despre Scandinavia — „În ţările Scandinave puterea monarhică a fost clădită cu ajutorul Reformei”.

Despre Danemarca — „Noua doctrină [protestantă] intrase în ţară şi se răspândea. Nobilii care râvneau la posesiunile bisericii [romano-catolice] au adoptat-o”.

Despre Suedia — „O mare revoluţie politică a avut loc, care a atras după sine şi o revoluţie religioasă”.

((111))

Despre Germania — „Ameninţările împotriva prinţilor protestanţi i-au făcut să formeze Liga de la Smalcald pentru apărare reciprocă. S-a găsit a fi impracticabil să se continue măsurile de represiune împotriva luteranilor”. „La Dieta de la Augsburg din 1555 s-a încheiat Pacea Religioasă. Fiecărui prinţ trebuia să i se permită să aleagă între religia catolică şi Confesiunea Augsburg [a reformatorilor]; şi religia prinţului trebuia să fie cea a landului peste care domnea: adică fiecare guvern trebuia să aleagă crezul pentru supuşii lui”.

De fapt, împrejurările politice ale timpului, combinate cu faptul că înşişi conducătorii reformei de abia începeau să se trezească în privinţa unor erori morale şi doctrinare ale papalităţii, ne face să ne mirăm de paşii rapizi făcuţi spre ceea ce este drept, mai degrabă decât să-i condamnăm cu asprime fiindcă n-au făcut curăţirea mai completă. Dar când bisericile protestante sau unit cu statul, progresul şi reforma au ajuns în impas. Curând au fost formate crezuri care erau aproape la fel de inflexibile şi de opuse creşterii în cunoştinţă ca şi decretele Romei, deşi mai apropiate de adevăr decât ale Romei — lanţuri cu mai mare libertate de mişcare.

Astfel, acelaşi fel de unire între biserică şi stat care produsese o asemenea pagubă adevărului înainte în papalitate, a fost cursa prin care adversarul a împiedicat şi a blocat „curăţirea sfântului locaş”, atât de nobil începută. Reforma şi curăţirea au încetat pentru o vreme, şi în loc să progreseze cu această curăţire, reformatorii şi-au concentrat atenţia asupra organizării lor proprii şi asupra renovării şi reîmprospătării multora din vechile dogme papale, atât de zgomotos condamnate la început. Astfel i-a momit Satan pe reformatori spre însăşi „prostituţia” (unirea bisericii cu statul) pe care o denunţaseră în Biserica Romei. Şi astfel rana de moarte ((112)) pe care o primise papalitatea a fost vindecată pentru un timp. Apoc. 13:3.

Dar „curăţirea”, astfel începută şi astfel întreruptă, trebuia să pornească din nou şi să meargă mai departe; căci până la sfârşitul celor 2300 de ani Sfântul Locaş trebuia să fie curăţit. Şi aşa a fost. Revenirea la Biblie ca singura autoritate pentru credinţă, prin care a fost începută reforma, a semănat adânc seminţe care au încolţit necontenit de atunci şi au produs o reformă după alta, în ciuda faptului că reformatorii de frunte au încercat repede să împiedice întinderea reformei dincolo de măsura lor proprie, stabilind crezuri şi ziduri de credinţă dincolo de care, fără a ţine seama de învăţăturile Bibliei, nimănui nu i s-a permis să treacă, fără să-şi atragă anatema de „eretic”.

Aruncând o privire de-a lungul căii Bisericii, din zilele lui Luther până acum, putem vedea că pas cu pas reforma sau curăţirea a progresat; şi totuşi aceeaşi tendinţă este observată la fiecare pas; căci fiecare grup de reformatori, imediat ce şi-au realizat micul lor punct de curăţire, s-au oprit şi s-au unit cu ceilalţi, în opoziţie cu orice reformă sau curăţire în continuare.

Astfel Biserica din Anglia, îndepărtând unele dintre doctrinele şi practicile mai grosolane ale Bisericii Romei, a pretins şi încă pretinde că este singura Biserică adevărată, şi că episcopii ei au succesiune apostolică şi ca atare control suprem al moştenirii lui Dumnezeu. Această „fiică” a Romei, părăsind-o pe „mamă”, a luat braţul oferit de Anglia şi l-a făcut cap al acestei biserici pe suveranul imperiului. Totuşi, ca şi în cazul fiicei luterane, chiar şi aceasta a fost o reformă, şi în direcţia corectă — o curăţire parţială. Calvin, Knox şi alţii au descoperit că preştiinţa lui Dumnezeu cu privire la evenimentele care se întâmplau fusese în mare măsură pierdută din vedere sub gunoiul papal; şi înlăturând ideea că succesul planurilor lui Dumnezeu depindea cu totul de ((113)) eforturile oamenilor imperfecţi, doctrinele lor au fost de ajutor ca să arate că Biserica nu era dependentă de braţul statului pentru a obţine succes pentru sine prin arme carnale. Aceşti oameni au făcut o lucrare mare şi valoroasă, care de atunci a produs mai multe roade bune decât par să vadă mulţi. Cu toate acestea, orbiţi de alte erori profanatoare nerecunoscute ca atare, ei au fost îndemnaţi să apere eroarea că toţi cei nealeşi pentru starea cerească au fost condamnaţi la chin veşnic. Curând doctrinele lor s-au cristalizat sub numele de Presbiterianism; şi în afară de prima enunţare a caracterului neschimbător al decretelor divine, aceştia au făcut puţin pentru a ajuta reforma sau curăţirea. Şi asemenea sectelor surori, Presbiterianismul a făcut şi el mult să blocheze şi să împiedice lucrarea de curăţire.

Wesleyenii şi colaboratorii lor, apăsaţi de răceala şi formalitatea care predominau în zilele lor, s-au străduit să înlăture ceva din formalismul rece care în mod natural rezulta din unirea bisericii cu statul, şi să arate necesitatea sfinţeniei individuale prin credinţă personală în Cristos şi în unire cu El — învăţând că faptul de a fi născut sub un guvern aşa-zis creştin şi de a fi socotit din naştere membru al unei astfel de organizaţii biserică-stat, nu este creştinism. Până la acest punct a fost excelent şi o parte necesară a lucrării de „curăţire”; dar, în loc să înainteze spre perfecţiune în simplitatea bisericii timpurii, Wesley de asemenea a conchis curând că lucrarea de curăţire şi de reformă era completă, şi s-a apucat cu alţii să organizeze Metodismul şi astfel să-l îngrădească de jur-împrejur cu crezul, formulele şi standardele Metodismului, încât să împiedice de fapt progresul şi curăţirea mai departe. Unitarianismul şi Universalismul, deşi în mod asemănător cuprindeau erori, au fost de asemenea încercări de a înlătura erorile profanatoare, care poate au fost proporţional la fel de reuşite şi la fel de nereuşite ca altele.

((114))

Cei numiţi Baptişti reprezintă un alt efort de curăţire a Sfântului Locaş, înlăturând o altă eroare introdusă de papalitate cu privire la botez şi negând că stropirea unui copil necredincios este botezul unui credincios, sau că stropirea în vreun fel simbolizează vreo doctrină a lui Cristos. Totuşi, în afara învăţării unei forme corecte exterioare sau a unui simbol, baptiştii au făcut puţin progres, iar acum se află adesea împreună cu alţii drept contestatari şi împotrivitori la orice curăţire ulterioară.

O reformă mai târzie este cunoscută sub numele de „Biserica Creştină” sau „Discipolii”. Această sectă a fost organizată în 1827 de Alexander Campbell. Reformele pe care ei le-au susţinut în mod deosebit la organizarea lor au fost simplitatea apostolică în guvernarea bisericii, numai Biblia pentru crez, egalitatea tuturor membrilor lui Cristos subordonaţi Lui în calitate de Cap al tuturor, şi în consecinţă, abrogarea titlurilor eclesiastice, ca reverend, doctor în teologie etc., ca fiind papistaşe şi contrare spiritului lui Cristos şi al creştinismului curat, care spune: „Unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos; şi voi toţi sunteţi fraţi”. Scopul şi curăţirea în măsura în care s-a făcut, au fost bune şi au produs roade în minţi şi libertăţi unora din toate denominaţiile. Dar această denominaţie, ca şi altele, a încetat să încerce o reformă mai departe, şi spiritul reformei ei este deja mort; căci, deşi pretinde Biblia ca singurul crez, ea s-a oprit în făgaş şi se învârte acolo fără să facă progres în adevăr. Pretinzând eliberare de crezurile şi de cătuşele tradiţiei umane, ea nu foloseşte libertatea, prin urmare este de fapt legată în spirit şi în consecinţă nu creşte în har şi cunoştinţă. Deşi n-a fost legată de nici un crez scris, totuşi, prin respectul ei pentru tradiţiile şi onoarea oamenilor, precum şi prin mulţumirea de sine, ea a devenit curând fixată şi a adormit faţă de lucrarea de curăţire mai departe a Sfântului Locaş, şi chiar dă înapoi de la poziţia ei dintâi. ((115)) În timp ce am menţionat doar câţiva dintre reformatori şi dintre mişcările de reformă, nu trebuie să fim înţeleşi că respingem sau că nesocotim pe alţii. Departe de aceasta: reforma a fost generală şi toţi creştinii adevăraţi, serioşi, au avut o parte în lucrarea de curăţire. Marea dificultate stă în faptul că, păgubiţi de pregătirea dinainte şi copleşiţi de pretenţiile zgomotoase şi lăudăroase ale erorii, puţini pot vedea marea cantitate de eroare şi în consecinţă necesitatea de a merge înainte cu această curăţire. Şi marele nostru adversar, Satan, n-a neglijat să-şi folosească aceste avantaje pentru legarea sfinţilor şi pentru împiedicarea lucrării de curăţire.

O altă reformă, şi în unele privinţe cea mai amănunţită dintre toate, şi-a avut începutul la puţină vreme după ultima menţionată, aşa cum s-a arătat pe scurt în capitolul precedent. Domnul William Miller din Massachusetts, legat de denominaţia baptistă, care a fost instrumentul folosit să înceapă această reformă, a adus în atenţia bisericii faptul că Biblia descoperă ceva atât despre timpul, cât şi despre ordinea planului lui Dumnezeu. El a văzut perioade consemnate de profeţi, însoţite de afirmaţia că la timpul cuvenit cei cu adevărat înţelepţi trebuie să le înţeleagă, şi el a căutat să fie din clasa descrisă. A căutat şi a găsit unele lucruri de mare interes, multă vreme pierdute din vedere sub tradiţiile Romei, printre altele că a doua venire a Domnului nostru era pentru acordarea de către Dumnezeu a binecuvântării vieţii pentru credincioşi, aşa cum prima venire a fost pentru cumpărarea lumii; de fapt, că răscumpărarea şi restabilirea sunt două părţi ale singurului plan de mântuire.

Pentru o inimă onestă, serioasă, a înţelege asemenea veşti bune nu putea să însemne nimic mai puţin decât a le vesti; şi el a făcut aceasta. Descoperirea acestui adevăr a dus la respingerea anumitor erori şi de aceea el a făcut o lucrare de curăţire în toţi cei care au ajuns sub influenţa lui. De ((116)) exemplu, deoarece a doua venire a Domnului nostru trebuie să „ridice” Împărăţia şi să înalţe Biserica Sa, este evident că pretenţiile bisericilor asociate cu regatele pământeşti (care pretind fiecare în parte că sunt regatele lui Dumnezeu şi că în consecinţă sunt acum autorizate să domnească şi să stăpânească asupra lumii) trebuie să fie doar presupuneri; căci, dacă Împărăţia lui Cristos n-a fost încă „ridicată”, acestea „ridicate” acum trebuie să fi fost înălţate astfel de „prinţul lumii acesteia” (Satan) şi trebuie să lucreze în mare măsură în interesul lui, oricât de ignoranţi în privinţa acestui fapt ar putea fi conducătorii lor.

O altă eroare, la a cărei îndepărtare a dus propovăduirea domnului Miller, a fost nemurirea naturală a omului. De mult existase ideea că omul este în mod natural o fiinţă nemuritoare; adică, odată ce a fost creat nu poate muri niciodată şi că moartea este numai o iluzie înşelătoare; că omul numai se pare că moare şi în realitate nu moare, ci numai îşi schimbă forma şi face un alt pas în „evoluţie”. Domnul Miller a crezut ca şi alţii în privinţa acestui subiect; totuşi adevărurile asupra cărora a atras atenţia, în mod special doctrinele venirii Domnului şi învierii morţilor, au dat în vileag în mod accentuat în primul rând această eroare primejdioasă — care neagă învierea, învăţând că nimeni nu este mort şi prin urmare a doua venire a Domnului şi o înviere a morţilor nu sunt necesare. Dar lăsăm examinarea critică a acestui subiect pentru un volum viitor al acestei lucrări, în care se va arăta că nemurirea şi viaţa veşnică sunt favoruri care se pot obţine numai prin Cristos, şi nici nu sunt promise, nici nu vor fi acordate celor răi. Bazate pe ideea nemuririi umane şi rezultând din ea, sunt doctrina papală a purgatoriului şi doctrina protestantă încă şi mai cumplită a nefericirii veşnice într-un loc de chin fără sfârşit; căci ei raţionează că dacă omul trebuie să trăiască pentru totdeauna (şi dacă este nemuritor nici chiar Dumnezeu nu-l poate nimici), el trebuie să trăiască fie în fericire veşnică, fie în nefericire veşnică. Şi deoarece, spun ei, la moarte este trimis înapoi în starea sa veşnică, marea majoritate trebuie să înceapă atunci o eternitate de chin, din ((117)) cauză că în cei câţiva ani ai vieţii actuale fie că n-au reuşit să obţină o cunoştinţă despre calea dreaptă, fie, obţinând cunoştinţa, n-au fost în stare să umble pe ea, din pricina slăbiciunilor moştenite etc.

Această mare rădăcină a multor erori distrugătoare a început să fie smulsă şi înlăturată prin propovăduirea venirii a doua a lui Cristos şi a învierii care să înceapă atunci. Oamenii inteligenţi şi gânditori au început să se întrebe de ce să-i învie Domnul pe morţi dacă ei sunt fie în cer, fie în iad, şi soarta lor este pentru totdeauna fixată fără putinţă de schimbare. Apoi ei au început să se întrebe de ce morţii sunt numiţi morţi, dacă în realitate trăiesc. Apoi s-au întrebat de ce Domnul nostru şi apostolii n-au spus nimic despre faptul că morţii sunt încă vii, ci dimpotrivă, întotdeauna au indicat spre o înviere ca singura speranţă; chiar declarând că dacă nu este o înviere toţi „au pierit” (1 Cor. 15:13-18). Apoi cuvintele Domnului nostru, promiţând o trezire pentru „toţi cei din morminte”, au început să aibă un înţeles; şi treptat s-a ajuns să se vadă că morţii nu sunt vii, ci moartea înseamnă opusul vieţii. Şi cei care au căutat au găsit că Scripturile sunt în perfectă armonie cu ele însele asupra acestui subiect, dar în opoziţie directă cu tradiţiile comune de astăzi, primite de la papalitate.

Rădăcina erorii fiind astfel îndepărtată, diferitele ramuri au început să se ofilească; şi curând s-a văzut că în loc ca viaţa veşnică (în nefericire) să fie pedeapsa celor răi, declaraţia Bibliei despre planul lui Dumnezeu este inversă; că viaţa veşnică este răsplata pentru dreptate, iar moartea, o tăiere de la viaţă, este pedeapsa pentru cei care păcătuiesc cu voia.

Apoi s-a ajuns să se vadă ce se înţelege prin blestemul morţii care a venit peste toată rasa prin neascultarea lui Adam — că întreaga rasă a fost condamnată la stingere. Apoi, de asemenea, vălul a început să se ridice, arătând obiectivul şi valoarea morţii Răscumpărătorului nostru, ca plata pedepsei asupra rasei, ca să poată fi o înviere, o restaurare la viaţă şi la drepturile ei. O! atunci a început să ((118)) fie apreciat înţelesul răscumpărării, deoarece s-a văzut că Cel care n-a cunoscut nici un păcat a fost tratat ca cel blestemat; că, fiind de bună voie pus în locul nostru, El a fost făcut blestem pentru noi, tratat ca păcătos pentru noi, şi a murit, Cel drept pentru cei nedrepţi.

Astfel, în cele din urmă, marele sistem şi marea reţea a erorii profanatoare, care au început cu înlăturarea jertfei necurmate, au fost îndepărtate; şi, Sfântul Locaş fiind eliberat sau curăţit de ea, valoarea „jertfei necurmate” a lui Isus a fost văzută în reînnoită prospeţime, frumuseţe şi putere.

Când spunem că Sfântul Locaş a fost curăţit de această profanare, trebuie să ne amintim că în Scriptură o parte a Bisericii nu arareori reprezintă întreaga Biserică. O grupă, puţini, au fost eliberaţi de eroarea profanatoare; şi la aceştia puţini Dumnezeu adaugă zilnic din aceia care sunt pe deplin sub conducerea Lui şi învăţaţi de El.

În calculele sale cu privire la ceea ce se va întâmpla, domnul Miller a fost departe de a fi corect — presupunând că această curăţire a Sfântului Locaş înseamnă o curăţire a pământului de rău, prin foc literal în care pământul va arde complet. Eşecul prezicerilor sale, care a urmat, a fost o încercare dureroasă pentru cei care, prin ceea ce aflaseră de la el, învăţaseră să-L aştepte pe Domnul din cer şi împlinirea rugăciunii „Vie Împărăţia Ta”. Dar, deşi dezamăgiţi de întârzierea Mirelui, ei au fost foarte mult binecuvântaţi. Experienţa lor în cercetarea Scripturii a fost valoroasă şi ei au învăţat să pună Cuvântul lui Dumnezeu mai presus de tradiţiile oamenilor. Ei se eliberaseră într-o măsură de servilismul faţă de onoarea şi respectul oamenilor din diversele denominaţii de care se desprinseseră, căci se separaseră de ele datorită ascultării de convingerile lor privitoare la subiectul venirii Domnului. Onestitatea faţă de convingeri aduce întotdeauna o oarecare binecuvântare: întocmai ca Pavel mergând spre Damasc, noi Îl întâlnim pe Domnul pe cale.

În consecinţă, găsim că printre aceştia erau unii care luaseră o poziţie mai avansată în lucrarea de curăţire sau de reformă ((119)) decât oricare alţii dinaintea lor. Astfel, anul 1846 d. Cr., sfârşitul celor 2300 de zile, cum s-a arătat mai sus, a găsit un nucleu neorganizat de creştini care erau de acord nu numai cu „discipolii” în privinţa simplităţii guvernării bisericii, a înlăturării tuturor crezurilor cu excepţia Bibliei şi a desfiinţării tuturor titlurilor de către slujitorii ei, ci şi cu „baptiştii” în privinţa formei exterioare a botezului şi cu Luther în privinţa sistemului papal ca Omul Păcatului şi a bisericii degenerate ca mama prostituatelor şi urâciunilor. Aceştia, ţinându-se la distanţă de orice compromis sau afinitate cu lumea, au învăţat pietatea vitală, încrederea simplă în Dumnezeul atotputernic şi credinţă în hotărârile Sale neschimbătoare; şi, în plus, în timp ce L-au recunoscut pe Cristos ca Domn al tuturor, iar acum părtaş naturii divine, ei au fost apăraţi împotriva teoriei atât nescripturale* cât şi neraţionale că Iehova este propriul Său Fiu şi Domnul nostru Isus este propriul Său Tată; şi au început să vadă că viaţa veşnică şi nemurirea nu sunt posesiuni prezente, ci trebuie aşteptate numai ca daruri ale lui Dumnezeu prin Cristos la înviere.


*Aceste subiecte sunt discutate deplin în Volumul V al Studiilor În Scripturi, şi toate scripturile referitoare la ele sunt examinate acolo pe deplin şi s-au găsit a fi în absolută armonie.


Şi, ca şi cum Dumnezeu a rânduit ca după aceea să fie întotdeauna o clasă reprezentând Sfântul Său Locaş curăţit, ţinută separată de diferitele secte, chiar acel an 1846 a fost martorul organizării sectelor protestante într-un singur mare sistem, numit Alianţa Evanghelică. Această organizaţie, conştientă de noile vederi (ale Sfântului Locaş curăţit) şi-a definit în mod clar credinţa în nemurirea omului, adăugând-o ca al nouălea articol al crezului ei. Astfel ea a separat, şi de atunci a ţinut separată de alţi creştini, o grupă de copii ai lui Dumnezeu — Sfântul Locaş curăţit al Domnului — un sanctuar al adevărului. Şi la această clasă a Sfântului Locaş curăţit sau adăugat de atunci zilnic alţi copii supuşi şi credincioşi ai lui Dumnezeu, în timp ce au fost eliminaţi din ea cei care şi-au ((120)) pierdut spiritul de smerenie şi iubirea de adevăr. Menţinerea poziţiei ca Locaş Sfânt curăţit, împotriva opoziţiei organizate şi a mulţimilor, devine o probă severă de curaj şi credinţă, pe care numai puţini par să fie în stare să o îndure: majoritatea urmează cursul înaintaşilor lor şi se străduiesc să se facă respectabili în ochii lumii. Devenind numeroşi întrucâtva şi căutând mai puţin dispreţ, unii dintre aceştia au organizat un alt sistem, au formulat un crez şi au adoptat un alt nume sectar, numindu-se Adventişti. Şi fixându-se pe ideea că ceea ce învăţaseră ei era tot ce se putea învăţa, n-au mai progresat de atunci; şi împreună cu alţii care n-au reuşit să urmeze mai departe pe cărarea care străluceşte tot mai mult până la ziua deplină, mulţi dintre ei au căzut în erori ridicole.

Dar, deşi mulţi dintre cei care la început au reprezentat Sfântul Locaş curăţit au ajuns astfel din nou prinşi în jugul sclaviei, totuşi cei care s-au menţinut liberi şi au continuat pentru a-L cunoaşte pe Domnul, au reprezentat Sfântul Său Locaş curăţit şi de atunci au fost recunoscuţi şi foarte mult binecuvântaţi de conducerea Sa.

Dacă gunoiul şi urâciunile profanatoare au fost în întregime îndepărtate în 1846, timpul de atunci încoace trebuie să fie o perioadă pentru punerea în ordine a lucrurilor care rămân şi pentru desfăşurarea şi dezvoltarea planului glorios al lui Dumnezeu — adevăruri care trebuie să-şi reocupe locurile eliberate de erorile înlăturate.

Această lucrare de deschidere a adevărului şi de examinare şi apreciere a frumuseţii lui, îşi are timpul pe drept acum şi se realizează. Mulţumim lui Dumnezeu pentru privilegiul de a fi angajaţi împreună cu alţii în această binecuvântată lucrare de aducere a vaselor de aur ale casei Domnului (adevărurile preţioase) înapoi din captivitatea Babilonului celui Mare (simbolic) (Ezra 1:7-11; 5:14; 6:5) şi de repunere a lor în Sfântul Locaş. Şi în această mare lucrare transmitem salutări frăţeşti tuturor colaboratorilor şi membrilor Corpului Uns. Binecuvântaţi sunt acei slujitori pe care Domnul lor, când va fi venit, îi va găsi dând casei hrană la timp cuvenit.

Timpul secerişului

Vie Impărăţia Ta – Studiul V

Timpul secerişului

Localizarea cronologică a secerişului — Scopul şi marea lui importanţă — Focarul profeţiilor timpului — Pregătiri de seceriş — Semnificaţia convergenţei mărturiei profetice — Prezenţa Domnului — Răspunsuri la obiecţii raţionale — intrarea în bucuriile Domnului nostru

„Secerişul este sfârşitul veacului.” Matei 13:39.

CEL care studiază cu atenţie va fi observat că perioada denumită „Timpul Sfârşitului” este denumită foarte potrivit, deoarece în ea nu numai că se încheie Veacul Evanghelic, ci şi se termină, ajung la împlinire toate profeţiile legate de încheierea acestui veac. Aceeaşi clasă de cititori va fi observat de asemenea importanţa specială a ultimilor 40 de ani din cei 115 ani (1874-1914), numiţi „Sfârşitul” sau „Secerişul”.

Această perioadă scurtă este cea mai importantă şi mai plină de evenimente din tot veacul; pentru că în decursul ei tot rodul veacului trebuie să fie adunat şi plasat la locul lui, iar câmpul, care este lumea (Mat. 13:38), trebuie curăţat, arat şi pregătit pentru un alt timp de semănat şi recoltat — Veacul Milenar. Importanţa evenimentelor din această perioadă de seceriş nu poate fi apreciată îndeajuns; şi totuşi lumea nu va fi conştientă de ea, până când agenţii ei puternici, deşi nerecunoscuţi, îşi vor fi îndeplinit lucrarea stabilită. Într-adevăr, este bine să ne amintim că acesta nu este un seceriş al întregii lumi, ci al Bisericii Creştine, şi că ea nu-i afectează pe ((122)) mahomedani, brahmani, budişti etc., ci numai Biserica adevărată a lui Cristos şi pe cei care sunt mai mult sau mai puţin asociaţi cu ea — „Creştinătatea”.

În timp ce lumea de-a lungul întregii perioade va fi în totală ignoranţă de caracterul ei, dar în spaimă şi frică de rezultatul evenimentelor ei neobişnuite (Isa. 28:21), turma mică a Domnului de urmaşi consacraţi care trăiesc acum se bucură de luminare mai mare decât a avut vreodată privilegiul vreunul dintre înaintaşii lor; căci în această perioadă toate razele mărturiei profetice ajung într-un focar măreţ, luminând pentru ochiul credinţei planul lui Dumnezeu, inclusiv evenimentele lui trecute, prezente şi viitoare.

De la începutul Timpului Sfârşitului (1799), Dumnezeu Îşi pregăteşte „poporul Său sfânt” consacrat, „Sfântul Locaş” al Său, pentru marile binecuvântări pe care El a intenţionat să le reverse peste ei în timpul acestor patruzeci de ani de seceriş: binecuvântări care sunt de asemenea intenţionate ca pregătire specială pentru intrarea lor cu Cristos în deplină bucurie şi comoştenire cu El, ca mireasa Sa. Exact la „timpul hotărât”, 1799, sfârşitul celor 1260 de zile, puterea Omului Păcatului, marele asupritor al Bisericii, a fost zdrobită şi stăpânirea i-a fost luată. Cu o singură atingere a mâinii Sale puternice, Dumnezeu a rupt lanţurile Sionului şi le-a spus asupriţilor să iasă. Şi a ieşit, şi iese, clasa „Sfântului Locaş”, „poporul sfânt”, slabă şi şovăitoare şi şchioapă şi aproape goală şi oarbă, din întunericul închisorii şi din murdăria şi suferinţa sclaviei papale. Sărmane suflete! Ei încercaseră să-L slujească pe Dumnezeu cu credincioşie chiar în mijlocul flăcărilor cumplite ale persecuţiei, ţinându-se de crucea lui Cristos când aproape fiecare alt adevăr fusese înlăturat, şi străduindu-se curajoşi să descătuşeze pe cei „doi martori” ai lui Dumnezeu (Vechiul şi Noul Testament), care atât de mult timp fuseseră legaţi şi care profeţiseră numai în sacii limbilor moarte. Apoc. 11:3.

((123))

În înţelepciunea Sa, Dumnezeu nu i-a copleşit cu marele potop de lumină acordată acum sfinţilor. Cu blândeţe El i-a condus înainte, pas cu pas, curăţindu-i mai întâi de murdăriile papale care încă erau lipite de ei. Şi pe măsură ce Dumnezeu i-a atras astfel, clasa Sfântului Locaş a urmat mai departe, recunoscând glasul Bunului Păstor în accentele adevărului care demasca vechile erori, până în anul 1846, pe care profeţia îl marchează ca data când un nucleu din „poporul sfânt”, „Sfântul Locaş”, va deveni liber de erorile papalităţii, curăţit de profanări şi gata să înlocuiască teoriile necurate ale oamenilor cu principiile curate şi frumoase ale adevărului, pe care Domnul şi apostolii întemeiaseră Biserica. Treptat ei au fost conduşi să aştepte marele punct culminant al binecuvântării când Domnul Însuşi va veni, în secerişul veacului. Studierea sârguincioasă a Cuvântului lui Dumnezeu şi dorinţa lăudabilă de a cunoaşte cele în care chiar îngerii au dorit să privească (1 Pet. 1:12), au fost foarte mult binecuvântate, deşi dorinţele lor n-au fost cu totul împlinite.

Puţini credincioşi au fost astfel instruiţi în Cuvântul adevărului, umpluţi cu spiritul lui, purificaţi şi mai deplin separaţi de lume, curăţiţi de mândrie, şi prin disciplina dezamăgirii din 1844 aduşi la un mai umilit sprijin pe Dumnezeu; şi întârzierea de treizeci de ani prezisă a dezvoltat în cei sfinţi răbdare, umilinţă şi supunere iubitoare, până când la sfârşitul celor „1335 de zile” (1874, timpul secerişului) veghetorii au primit şi au fost trimişi să anunţe întregii clase a Sfântului Locaş fericitul mesaj: „Iată, Mirele!” Şi toţi din această clasă care aud, când îi recunosc importanţa, îşi ridică şi ei glasurile spunând: „Iată, Mirele!”. Şi acest mesaj al secerişului către sfinţi continuă să se răspândească şi se va răspândi până când va fi ajuns la toţi cei consacraţi şi credincioşi. Această veste nu este pentru lume acum, ci numai pentru viitoarea mireasă a lui Cristos. ((124)) Domnul nostru nu este Mirele nici unei alte clase. Cunoaşterea prezenţei Sale va ajunge la lume pe altă cale şi mai târziu. Nimeni nu este acum pregătit să primească acest adevăr, cu excepţia consacraţilor, clasei Sfântului Locaş. Pentru „oştirea” creştinilor nominali, precum şi pentru lume, ea este o absurditate; şi ei nu vor fi dispuşi să verifice dovezile prezentate în volumele din această serie.

Nu numai că Domnul a pregătit astfel inimile poporului Său şi l-a condus pe căi pe care nu le cunoştea, dar pentru acest timp special de nevoie, El a dat şi ajutoare minunate pentru studiul Bibliei, cum ar fi concordanţe şi diferite şi valoroase traduceri ale Scripturilor, precum şi minunate facilităţi de tipărire, publicare şi expediere prin poştă a adevărului; şi avantajele educaţiei generale, aşa încât toţi pot citi şi studia pentru ei înşişi, şi pot verifica spre propria lor mulţumire toate doctrinele prezentate; şi aceasta în condiţii de pace, astfel încât nimeni nu-i supără sau nu-i face să se teamă să-şi exercite deplina libertate a conştiinţei când fac astfel.

După o citire atentă a capitolelor anterioare ale acestui volum şi a celui precedent, cititorul atent va observa că în timp ce fiecare din profeţiile timpului realizează un scop separat şi distinct, obiectivul central al mărturiei lor unite şi armonioase a fost să marcheze, cu claritate şi precizie, prin dovadă directă sau indirectă, sau prin mărturie întăritoare, data venirii a doua a Domnului nostru şi a stabilirii Împărăţiei Sale pe pământ, şi de asemenea să marcheze diferitele etape şi mijloace ale stabilirii ei, în timpul perioadei de seceriş.

Ca să ne putem da seama de forţa acestor diferite linii ale profeţiei în relaţia lor cu aceste adevăruri centrale, să le concentrăm într-un punct şi să observăm cum razele acestea ale mărturiei se combină unitar şi armonios, descoperind clar binecuvântatul fapt, nu că Domnul vine, nu că va veni curând, dar că El a venit; că El este acum prezent, un împărat ((125)) spiritual, stabilind un imperiu spiritual, în secerişul sau sfârşitul Veacului Evanghelic ce se suprapune peste Veacul Milenar care se iveşte acum. Am văzut că trebuie să vină „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor” — „timpurile de înviorare” (Fapt. 3:19); am văzut de asemenea că Domnul Iehova „a rânduit o zi

[Veacul Milenar] în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit şi despre care a dat tuturor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi” (Fapt. 17:31); am văzut că Veacul Evanghelic este timpul de probare sau ziua de judecată a Bisericii şi că el se sfârşeşte cu un seceriş şi cu glorificarea celor care vor trăi şi vor domni cu Cristos o mie de ani — în timpul zilei de judecată a lumii, Timpurile Restabilirii; am văzut de asemenea că împărăţiile acestei lumii, sub prinţul acestei lumi, Satan, trebuie să dea locul Împărăţiei lui Dumnezeu, sub Împăratul slavei. Toate aceste evenimente mari trebuie să întârzie până la a doua venire a Domnului nostru, Împăratul, Mirele şi Secerătorul, a cărui prezenţă şi a cărui lucrare trebuie să le realizeze, aşa cum a fost prezis.Ciclurile jubileului tipic au indicat anul 1874 d. Cr. ca data întoarcerii Domnului nostru; şi totuşi data a fost ascunsă în ele atât de ingenios încât să facă imposibilă descoperirea ei până la „Timpul Sfârşitului”. Şi această mărturie a fost dublu întărită prin dovezi din două puncte de vedere — Legea şi Profeţii — cele două fiind cu totul independente una de alta şi totuşi la fel de clare şi convingătoare.Minunatul paralelism al dispensaţiilor iudaică şi evanghelică ne-a învăţat acelaşi adevăr cu aspecte suplimentare. A doua venire a Domnului nostru la sfârşitul sau în secerişul Veacului Evanghelic, având loc în toamna lui 1874, se dovedeşte a fi la un punct în timp cu exactitate paralel cu timpul primei Sale veniri, la sfârşitul Veacului Iudeu. (Vezi tabela de corespondenţă, Vol. II, pag. 246 şi 247.) ((126)) După cum fiecare aspect proeminent al Dispensaţiei Evanghelice este marcat printr-o paralelă corespunzătoare în acea dispensaţie tipică, tot aşa găsim că acest eveniment remarcabil învăţat de jubileu îşi are paralela sa corespunzătoare. Prezenţa Domnului nostru ca Mire, Secerător şi Împărat este arătată în ambele dispensaţii. Chiar şi mişcarea din partea fecioarelor care ies să-L întâmpine, dezamăgirea lor şi timpul de întârziere de treizeci de ani îşi găsesc paralela atât în timp cât şi în împrejurări. Şi paralelismul continuă până la sfârşitul deplin al secerişului acestei dispensaţii — până la răsturnarea împărăţiilor care se declară creştine, în realitate fiind „împărăţiile lumii” acesteia, şi la deplina stabilire a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ după 1914, limita Timpurilor Neamurilor. (Vezi Vol. II, cap. 4.) Acest necaz şi această răsturnare viitoare, am văzut că îşi au paralela în nimicirea Ierusalimului şi în completa răsturnare a statului naţional iudeu, 70 d. Cr. — o altă paralelă care corespunde atât în timp cât şi în împrejurări.

Iarăşi, am găsit a doua venire a Domnului nostru indicată de profetul Daniel (12:1), totuşi în asemenea fel încât să fie tăinuită până când evenimentele care au fost prezise că o vor preceda vor fi avut loc şi vor fi trecut în istorie, când noi am fost conduşi să vedem că cel ascuns sub numele Mihail este într-adevăr ceea ce indică numele — reprezentantul lui Dumnezeu — „marele prinţ”. Da, Îl recunoaştem: „Căpetenia legământului”, „Dumnezeu [conducătorul] puternic”, „Părintele [dătătorul de viaţă] veşniciei” (Dan. 11:22; Isa. 9:6), care trebuie să se „scoale” cu putere şi autoritate, să realizeze marea restabilire a tuturor lucrurilor şi să ofere viaţă veşnică milioanelor de morţi şi muribunzi ai omenirii, răscumpăraţi prin sângele Său preţios. Şi după ce am urmărit cele 1335 de zile din Daniel 12 până la sfârşitul lor la aceeaşi dată, putem înţelege acum de ce îngerul care a indicat astfel data s-a referit la ea în asemenea termeni de ((127)) mare bucurie — „Ferice de cine va aşteapa [cine va fi într-o atitudine de aşteptare sau veghere] şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!” — 1874 d. Cr.* Şi în calcularea timpurilor simbolice date aici să nu se treacă cu vederea că am folosit cheia dată nouă prin felul în care a fost indicată întâia venire — o zi simbolică reprezentând un an literal. Am găsit astfel că timpul venirii a doua a Domnului nostru este clar dovedit a fi 1874 — în luna octombrie a acelui an, aşa cum este arătat în Volumul II, capitolul 6.


*Anul aşa cum este socotit de evrei începe în octombrie; ca atare octombrie 1874 a fost de fapt începutul lui 1875.


Dar aceasta nu este totul. Unele obstacole raţionale în calea credinţei referitoare la prezenţa lui Cristos pot totuşi apărea chiar şi în minţile celor care studiază cu atenţie, şi noi dorim să le vedem înlăturate pe toate. De exemplu, s-ar putea întreba în mod raţional: Cum se face că cronologia exactă a Bibliei indică octombrie 1872 ca începutul celei dea şaptea mie de ani sau a Mileniului, în timp ce Ciclurile Jubileelor arată că octombrie 1874 este data întoarcerii Domnului nostru şi începutul timpurilor restabilirii?

Această aparentă lipsă de armonie a datei venirii a doua cu începutul celei de-a şaptea mie de ani pare să indice la prima vedere „un şurub slăbit” undeva în calculul cronologic şi a condus la o reexaminare atentă a subiectului, dar întotdeauna cu acelaşi rezultat. O gândire mai atentă însă, dovedeşte că Dumnezeu respectă exact timpul şi că acest punct nu este o excepţie în privinţa preciziei Sale matematice. Ne vom aminti că calculul cronologiei a început cu crearea lui Adam, şi că Adam şi Eva au petrecut un anumit timp înainte de intrarea păcatului. Chiar cât de mult a fost nu suntem informaţi, dar doi ani n-ar fi o apreciere neverosimilă. Înainte de crearea Evei, lui Adam i s-a permis să trăiască suficient de mult ca să-şi dea seama că-i lipsea un tovarăş de viaţă (Gen. 2:20); el se familiarizase cu toate ((128)) animalele şi le dăduse nume; se familiarizase cu diferiţii copaci şi plante din Eden. Apoi a urmat crearea Evei; şi trebuie să fi trecut ceva timp bucurându-se de ambianţa lor încântătoare, înainte de a intra năpasta păcatului.

Amintindu-ne toate aceste împrejurări, nu prea ne putem imagina că au trecut mai puţin de doi ani în starea aceea fără păcat; şi intervalul dintre sfârşitul celor şase mii de ani şi începutul timpurilor Restabilirii duce la deducţia că intervalul dintre crearea lui Adam şi intrarea păcatului, în timpul căruia Împărăţia lui Dumnezeu a fost în lume, reprezentată de Adam, nu este socotit ca parte a celor şase zile ale răului. Cei şase mii de ani în care Dumnezeu a permis ca răul să domine lumea, înainte de începutul marii mii a şaptea sau sabatice, sau Timpurile Restabilirii, datează de la intrarea păcatului în lume. Şi deoarece Timpurile Restabilirii au început în octombrie 1874, acela trebuie să fie sfârşitul celor şase mii de ani de domnie a Păcatului; iar diferenţa dintre aceasta şi data arătată în cronologie de la crearea lui Adam reprezintă perioada fără păcat din Eden, care aparţine în realitate domniei dreptăţii.

Pe lângă aceasta, ceea ce putea să pară la început o discrepanţă — că Domnul va fi prezent la sfârşitul lui 1874 şi totuşi Timpurile Neamurilor nu se vor termina până în 1914 — se găseşte, dimpotrivă, că este în cea mai deplină armonie cu desfăşurarea planului lui Dumnezeu pentru campania Bătăliei Zilei celei Mari şi exact aşa cum a fost prezis de către Daniel (2:44), care a declarat: „În zilele acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie … . Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii”. Prin urmare, trebuie să fie chiar aşa cum am găsit: Domnul nostru trebuie să fie prezent; trebuie să-i probeze pe membrii în viaţă ai Bisericii Sale, trebuie să-i înalţe, să-i glorifice şi să Şi-i asocieze în puterea şi autoritatea care vor fi exercitate în timpul Mileniului (Apoc. 5:10; 20:6), şi trebuie să pună în ((129)) mişcare acele mijloace şi forţe care (deşi inconştiente de aceasta) vor duce la îndeplinire ordinele Sale — făcându-şi astfel partea lor în „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic” — subminând şi răsturnând în cele din urmă toate aşa-zisele „Naţiuni Creştine” din prezent. „Împărăţiile lumii” acesteia, chiar în timp ce vor fi zdrobite de Împărăţia lui Dumnezeu, vor fi cu totul în necunoştinţă de cauza reală a căderii lor — până când, la sfârşitul acestei „zile a mâniei”, ochii înţelegerii lor se vor deschide, aşa încât vor vedea că s-a ivit o nouă dispensaţie, şi vor învăţa că Emanuel Şi-a luat marea Sa putere şi Şi-a început domnia glorioasă şi dreaptă.

În timp ce profeţiile timpului indică astfel şi sunt în armonie cu 1874 ca data prezenţei a doua a Domnului nostru, asigurându-ne de acest fapt cu precizie matematică, suntem copleşiţi de dovezi de un alt caracter; căci anumite semne speciale, prezise de Domnul, de apostoli şi de profeţi, care urmau să preceadă venirea Lui, sunt acum clar recunoscute ca împlinite în realitate. Vedem că Ilie cel făgăduit a venit într-adevăr; că învăţăturile lui au fost respinse, întocmai cum a fost prezis, şi că de aceea marele timp de necaz trebuie să urmeze. Omul Păcatului cel prezis, Anticristul, şi-a făcut de asemenea apariţia, împlinindu-şi lunga şi teribila domnie; şi exact la „timpul hotărât” (1799) i-a fost luată stăpânirea. Curăţirea Sfântului Locaş a fost de asemenea realizată cum s-a prezis, şi cu suficient timp înainte de 1874 ca să gătească „pentru Domnul un popor bine pregătit” — un popor în aşteptare evlavioasă a venirii Sale — întocmai cum înaintea primei veniri o lucrare asemănătoare a pregătit un popor care să-L primească atunci.

Găsim că data 1874 este de asemenea în armonie cu profeţia lui Daniel (12:1), care fixează venirea lui „Mihail” la „timpul sfârşitului” — adică undeva între 1799 şi 1914 — ((130)) şi ca fiind cauza şi precursorul marelui timp de necaz. Când şaptezeci şi cinci de ani din această „Zi a Pregătirii” dezvoltaseră condiţiile potrivite pentru începutul marii Sale lucrări, atunci Învăţătorul a păşit pe scenă — tăcut, fără „să atragă privirile” — „în acelaşi fel” cum S-a dus. Şi cei patruzeci de ani care au rămas din această „Zi a Pregătirii”, din care şaisprezece au trecut deja, vor realiza ridicarea sau stabilirea Împărăţiei Sale în putere şi mare slavă.

Concentrarea profeţiei timpului asupra secerişului şi asupra lucrurilor legate de prezenţa Domnului şi de stabilirea Împărăţiei se va imprima în minte printr-un studiu atent al diagramelor însoţitoare, una dintre ele arătând paralelele sau corespondenţele între Veacul Evanghelic şi tipul lui, Veacul Iudeu, şi cum diferitele trăsături proeminente din acest seceriş sunt marcate prin marile profeţii, în timp ce cealaltă arată concis istoria lumii aşa cum se raportează la cea a bisericilor lui Dumnezeu tipică şi adevărată (iudaică şi evanghelică), şi arată măsurile profetice legate de ele.

Astfel toate razele profeţiei converg în acest „timp al sfârşitului”, al cărui punct focal este „Secerişul” — timpul prezenţei Domnului nostru şi al stabilirii îndelung promisei Sale Împărăţii. Şi când luăm în considerare marea importanţă a acestor evenimente, uimitoarele schimbări dispensaţionale pe care ele le introduc şi suma şi caracterul mărturiei profetice care le marchează, şi când vedem cât de atent am fost instruiţi în privinţa felului arătării Sale, aşa încât nici o piatră de poticnire pentru credinţa noastră să nu stea în calea recunoaşterii prezenţei Sale, inimile noastre se bucură cu bucurie negrăită. De zece ori mai multă mărturie este dată acum în privinţa faptului prezenţei Sale a doua decât le-a fost acordată primilor ucenici la întâia venire, deşi aceea a fost cu totul suficientă atunci pentru „israeliţii cu adevărat”, care aşteptau mângâierea lui Israel.

((131))

((132))

((133))

Timp de aproape două mii de ani, cei consacraţi, care au suferit, care au fost persecutaţi, care au fost jertfitori de sine, au aşteptat cu nerăbdare venirea Învăţătorului. Paveli credincioşi, Petri înflăcăraţi, Ioani iubitori, Ştefani devotaţi, Marii blânde şi Marte delicate şi generoase, un şir lung de mărturisitori curajoşi ai adevărului cu riscul torturii şi morţii, şi de martiri care au suferit, şi de unii taţi şi mame şi fraţi şi surori credincioşi din Israel care au umblat umiliţi cu Dumnezeu în timpuri mai puţin furtunoase, care nici nu s-au ruşinat nici nu s-au temut să-L mărturisească pe Cristos şi să poarte ocara Lui, nici să fie tovarăşii celor care erau ocărâţi pentru adevărul Său (Evr. 10:33) —- aceştia, după ce au luptat lupta bună a credinţei, şi-au depus armătura ca să aştepte răsplata făgăduită lor la arătarea Învăţătorului. 2 Tim. 4:8.

Şi acum El a venit! Domnul este într-adevăr prezent! Şi a sosit timpul pentru stabilirea Împărăţiei Sale şi pentru înălţarea şi glorificarea miresei Sale credincioase. Zilele aşteptării prezenţei Sale sunt acum în trecut şi îndelung promisa fericire a celor care au fost în aşteptare este a noastră. Pentru ochiul credinţei El este acum descoperit prin candela profetică (2 Pet. 1:19); şi înainte ca secerişul să fie complet sfârşit*, credinţa şi bucuriile prezente ale credinţei vor da loc bucuriilor entuziasmante ale deplinei împliniri a speranţelor noastre, când toţi cei socotiţi vrednici vor fi fost făcuţi ca El şi-L vor vedea aşa cum este, faţă în faţă.


*„Sfârşitul” secerişului va include probabil şi arderea neghinei.


Cum este arătat în pilda care o ilustrează (Mat. 25:14-30), primul lucru făcut de Domnul la întoarcerea Sa este să-Şi cheme servitorii şi să Se socotească cu ei. În socotirea cu servitorii care şi-au folosit cu credincioşie talanţii, căutând să cunoască şi să facă voia Lui, pilda arată că fiecare, imediat ce este examinat, încercat, este făcut să „intre în bucuria Stăpânului său”, înainte de a primi stăpânirea promisă. ((134)) Acum noi vedem această pildă împlinindu-se şi aceasta înainte de a începe partea noastră în domnie. Chiar înainte ca vrăjmaşii să fie cuceriţi, fiecărui credincios îi este permis să obţină o vedere clară a Împărăţiei şi slavei viitoare şi a marii lucrări a zilei milenare care se iveşte; şi această vedere a marii restabiliri care trebuie să fie împlinită curând pentru întreaga omenire, prin intermediul lui Cristos şi a Bisericii Sale glorificate, este bucuria Domnului în care lor li se permite să participe.

În timp ce stăm astfel, cum ar fi pe vârful muntelui Pisga, şi vedem marea perspectivă chiar înaintea noastră, inimile noastre se bucură cu o bucurie nespusă de marele plan al Domnului; şi deşi ne dăm seama că Biserica este încă în pustia umilirii ei şi că ceasul triumfului ei real n-a sosit încă pe deplin, totuşi, văzând indiciile apropierii lui rapide şi discernând deja prin credinţă prezenţa Mirelui, ne ridicăm capetele şi ne bucurăm, ştiind că răscumpărarea noastră se apropie. O, ce plinătate a binecuvântării şi ce motiv de bucurie şi de recunoştinţă conţine acest adevăr! Într-adevăr, Domnul a pus o cântare nouă în gurile noastre. Este marele imn a cărui notă iniţială a fost cântată de corul îngeresc la naşterea pruncului Isus — „Iată, vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”. Mulţumită lui Dumnezeu, acordurile lui armonioase vor umplea curând cerul şi pământul cu melodia eternă, pe măsură ce binecuvântata lucrare a mântuirii — restabilirea — pe care El vine s-o realizeze, progresează spre gloriosul ei apogeu.

„Fiţi veseli, Domnul a sosit!
Ca Rege să-L primiţi!
Inimile să-I facă loc,
Să-I cânte cer, pământ.
Conduce-va-n har şi adevăr,
Popoarele să ştie
Ce strictă este dreptatea
Şi minunată iubirea.”

 

Lucrarea secerişului

Vie Impărăţia Ta – Studiul VI

Lucrarea secerişului

Caracterul lucrării de seceriş — Adunarea grâului — Strângerea în snopi, legarea şi arderea neghinei — Originea şi creşterea ei abundentă — Mistuită ca pleava Veacului Iudaic — Corespondenţele de timp observate — Lepădarea, căderea treptată şi nimicirea finală a Babilonului — Pecetluirea slujitorilor lui Dumnezeu înainte ca pedepsele să vină peste Babilon — Judecată sau încercare atât ca sisteme cât şi individual — Încercarea sistemului iudeu tipic — Încercarea şi cernerea grâului — Fecioarele înţelepte, separate de cele nechibzuite, intră la nuntă — „Şi uşa s-a închis” — O inspectare ulterioară şi scoaterea afară a unora — De ce şi cum? — încheierea „chemării de sus” — Timpul este scurt — „Nimeni să nu-ţi ia cununa” — Slujitorii şi biruitorii din ceasul al unsprezecelea

„SECERIŞ” este un termen care dă o idee generală despre lucrarea care trebuie aşteptată să aibă loc între datele 1874 şi 1914. Este un timp de recoltare mai degrabă decât de semănare, un timp de încercare, de socotire, de reglare şi de răsplătire. Secerişul Veacului Iudeu fiind un tip al secerişului acestui veac, observarea şi compararea diferitelor aspecte ale acelui seceriş permit idei foarte clare în privinţa lucrării care este de realizat în secerişul actual. În acel seceriş, învăţăturile speciale ale Domnului nostru au fost astfel încât să adune grâul care exista deja şi să separe pleava naţiunii iudee dintre grâu. Doctrinele lui au devenit de asemenea seminţele pentru noua dispensaţie, care s-a deschis (la scurt timp după ce naţiunea lui Israel a fost lepădată) la Cincizecime.

Cuvintele Domnului nostru către ucenicii Săi, când i-a trimis în timpul slujirii Sale la acea biserică-naţiune, ar ((136)) trebui reamintite cu grijă, ca dovadă că lucrarea lor specială atunci a fost seceratul şi nu semănatul. El le-a spus: „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş. Cine seceră, primeşte plată şi strânge roadă pentru viaţa veşnică” (Ioan 4:35, 36). Ca secerător principal în acel seceriş (cum este şi în acesta), Domnul le-a spus secerătorilor subordonaţi: „V-am trimis să seceraţi ce n-aţi muncit; alţii

[patriarhii şi profeţii şi alţi oameni sfinţi din vechime] au muncit şi voi aţi intrat în munca lor” — să seceraţi roadele acelor secole de efort şi să încercaţi acel popor prin mesajul „Împărăţia cerurilor s-a apropiat!” şi Împăratul este prezent — „Iată, Împăratul tău vine la tine”. Mat. 10:7; Ioan 12:15; Zah. 9:9.În secerişul iudaic, Domnul, în loc să facă din capre oi, a căutat oile orbite şi împrăştiate ale lui Israel, vizitând pe toţi cei care erau deja oile Sale, pentru ca ele să-I audă glasul şi să-L urmeze. Aceste constatări din tip dau o sugestie despre caracterul lucrării cuvenite în timpul actual de seceriş sau de recoltare. Curând va începe o altă semănare şi mai mare, sub condiţiile mai favorabile ale Veacului şi Împărăţiei Milenare: într-adevăr, seminţele adevărului în privinţa restabilirii etc., care vor produce acea recoltă viitoare, sunt chiar acum lăsate să cadă ici şi colo în inimi doritoare, flămânde după adevăr. Dar aceasta este numai o lucrare suplimentară acum; căci, ca şi tipul lui iudaic, secerişul actual este un timp pentru recoltarea bisericii declarate (aşazisei creştinătăţi), pentru ca sfinţii adevăraţi adunaţi din ea să poată fi înălţaţi şi asociaţi cu Domnul lor, nu numai să predice adevărul, ci şi să pună în acţiune marea lucrare de restabilire pentru lume.În acest seceriş, grâul şi neghina trebuie să fie separate; deşi ambele aceste clase, înainte de separare, alcătuiesc biserica nominală. Grâul sunt copiii adevăraţi ai Împărăţiei, adevăraţii consacraţi, moştenitorii, în timp ce neghina este ((137)) cu numele, dar nu în realitate Biserica lui Cristos sau viitoarea mireasă. Neghina este clasa menţionată de Domnul nostru, cei care-L numesc Domn, dar care nu-L ascultă (Luca 6:46). La înfăţişarea exterioară cele două clase sunt adesea atât de asemănătoare încât se cere o examinare atentă pentru a face deosebire între ele. „Ţarina este lumea” în pildă, iar grâul şi neghina împreună (neghina mai numeroasă) constituie ceea ce uneori se numeşte „Lumea Creştină” şi „Creştinătate”. Frecventând slujbele religioase ocazional sau în mod regulat, numindu-se creştini prin faptul că urmează anumite ritualuri şi ceremonii, şi fiind identificaţi mai mult sau mai puţin direct cu vreun sistem religios, neghina arată la fel, şi uneori trece drept copii ai lui Dumnezeu consacraţi din inimă. În aşa-zisele „ţări creştine” toţi sunt socotiţi astfel creştini, cu excepţia necredincioşilor declaraţi şi a evreilor; şi numărul lor (incluzându-i pe puţinii consacraţi pe deplin — sfinţii) este estimat la circa o sută optzeci de milioane greco şi romano-catolici şi circa o sută douăzeci de milioane protestanţi.

În timpul Veacului Evanghelic, instrucţiunile Domnului nostru n-au fost să se încerce separarea copiilor adevăraţi ai Împărăţiei de imitaţia de copii ai Împărăţiei; căci a realiza o separare completă ar însemna întoarcerea generală a lumii (ţarina) cu susul în jos — o tulburare generală atât a grâului cât şi a neghinei. De aceea El a spus: „Lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş”. Dar a adăugat: „La timpul secerişului, voi spune secerătorilor [îngerilor, mesagerilor]: «Culegeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu” (Mat. 13:30). Prin urmare, la timpul secerişului trebuie să ne aşteptăm la o lucrare generală de separare, înainte interzisă. Deşi cei simbolizaţi prin grâu sunt întotdeauna încurajaţi să stea neclintiţi în libertatea cu care Cristos i-a făcut liberi şi să evite alianţele ademenitoare cu cei care păcătuiesc în mod deschis şi cu ((138)) lupii în piei de oaie, totuşi ei nu trebuie să încerce să tragă linia între clasa deplin consacrată (grâul, sfinţii) şi neghină, care declară numele şi doctrinele lui Cristos, şi care într-o oarecare măsură permite ca aceste doctrine să-i influenţeze purtarea exterioară, dar ale cărei dorinţe din inimă sunt departe de Domnul şi de serviciul Lui. Această judecare a inimilor, motivelor etc., care este în afara puterii noastre şi pe care Domnul ne-a poruncit s-o evităm cu totul, este tocmai lucrul pe care diferitele secte s-au străduit tot timpul să-l facă — încercând să separe, să încerce grâul şi să ţină deoparte ca neghină sau ca eretici, prin crezuri riguroase de fabricaţie omenească, pe toţi cei declaraţi din creştinătate a căror credinţă nu se potrivea exact cu diferitele lor măsurători false. Totuşi, cât de fără succes au fost toate aceste secte! Ele au stabilit standarde şi doctrine false, nescripturale, care în realitate au dezvoltat multă neghină şi au sufocat şi au separat grâul; de exemplu, doctrina chinului veşnic al tuturor celor ce nu sunt membri ai Bisericii. Deşi acum s-a modificat mult, sub lumina crescândă a zilei noastre, ce mulţime de neghină a produs această eroare, şi cum a sufocat, a orbit şi a împiedicat grâul de la o recunoaştere cuvenită a caracterului şi a planului lui Dumnezeu. Astăzi vedem ce greşeală au făcut diferitele secte neurmând sfatul Domnului, să lase grâul şi neghina, cei sfinţi şi cei declaraţi, să crească împreună, fără să încerce o separare. Oamenii oneşti din fiecare sectă vor admite că în sectele lor este multă neghină, pretinşi, nu sfinţi, şi că în afara gratiilor lor sectare sunt mulţi sfinţi. Astfel, nici o sectă de astăzi nu poate pretinde şi nu pretinde a fi toată grâu, fără neghină. Cu mult mai puţin ar putea vreo organizaţie pământească (cu excepţia cristadelfienilor şi a mormonilor) să fie destul de îndrăzneaţă ca să pretindă că ea conţine tot grâul. De aceea ei n-au nici o scuză pentru organizaţiile lor, pentru gardurile lor teologice etc. Ei nu separă grâul de neghină şi nimic nu poate realiza complet ((139)) şi amănunţit această separare a inimilor decât dacă metoda pe care Domnul a rânduit-o va fi pusă în execuţie în timpul secerişului. Acest lucru arată necesitatea de a cunoaşte când a sosit timpul şi când se cuvine să înceapă lucrarea de separare a secerişului. Şi Domnul nostru, credincios promisiunii Sale, nu ne-a lăsat în întuneric, ci dă informaţia cuvenită acum tuturor celor ale căror inimi sunt pregătite pentru ea. „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric [nici nu dormiţi], pentru ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ.” 1 Tes. 5:4.

Adevărul cuvenit acum este secera în acest seceriş, întocmai cum o seceră asemănătoare a fost folosită în secerişul iudaic. Secerătorii, îngerii* sau mesagerii sunt acum urmaşii Domnului, întocmai cum o clasă asemănătoare au fost secerătorii în secerişul iudaic. Şi deşi altora, în tot cursul veacului, li s-a spus să nu încerce separarea grâului de neghină, totuşi celor care acum sunt pregătiţi, vrednici şi ascultători, li se va arăta planul şi aranjamentul Domnului atât de clar încât ei vor recunoaşte glasul Lui în timpul secerişului, spunând: „Trimiteţi secera” adevărului prezent şi „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” „«Ei vor fi ai Mei», zice Domnul oştirilor «… o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu»”. Ps. 50:5; Mal. 3:17.


*Cuvântul „înger” înseamnă mesager.


Acesta este timpul nu numai pentru adunarea sfinţilor prin adevăr (în unitate cu Domnul şi unul cu altul, şi în afara părtăşiei cu cei care sunt numai declaraţi, neghină), ci un timp şi pentru curăţirea ţarinei prin mistuirea neghinei, miriştei, buruienilor etc., pregătitoare pentru noua semănare. Într-un sens „grâul” este adunat dintre neghină — din cauza marii abundenţe a neghinei — ca atunci când Domnul spune: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”. Totuşi, în alt sens, separarea este potrivit reprezentată prin ((140)) strângerea neghineidintre grâu. În realitate, locul este de drept al grâului; este o ţarină de grâu, nu o ţarină de neghină (lumea fiind socotită ţarina din care cresc sau se dezvoltă atât grâul cât şi neghina); deci neghina este cea care nu-şi are locul şi trebuie înlăturată. Domnul a iniţiat ţarina de grâu şi grâul reprezintă copiii Împărăţiei (Mat. 13:38). Şi deoarece ţarina sau lumea trebuie să le fie dată acestora, şi deja le aparţine prin făgăduinţă, pilda arată că de fapt neghina este cea care se strânge şi se arde, lăsând grâului ţarina şi tot ce este în ea. Neghina se întoarce în pământ (în lume), de unde a venit, iar primele roade ale grâului trebuie să fie adunate în grânar, aşa încât pământul să poată produce altă recoltă.

Grâul nu urma să fie legat în snopi: la început boabele au fost semănate separat şi independent, ca să fie asociate numai cele de acelaşi fel, în condiţii asemănătoare. Dar pilda declară că unul dintre efectele secerişului va fi să adune şi să lege neghina în snopi înainte de „ardere” sau de „timpul de necaz”. Şi această lucrare progresează peste tot în jurul nostru. Niciodată n-a mai fost un timp ca acesta pentru sindicate muncitoreşti, trusturi capitaliste şi asociaţii protectoare de toate felurile.

Lumea civilizată este „ţarina” din pildă. Pe timpul Reformei, vânturile luptei doctrinare au aruncat în ea dintro parte şi din alta grâul şi neghina laolaltă în grămezi mari (denominaţii), înclinând pe unii într-o direcţie (doctrinară), iar pe alţii în alta. Aceasta a strâns grămadă grâul şi neghina şi a luat mult din individualitatea tuturor. Furtunile doctrinare au trecut de mult, dar diviziunile continuă prin forţa obişnuinţei şi numai ici şi colo câte un spic de grâu a încercat să se ridice la poziţia verticală de sub greutatea grămezii.

Dar odată cu timpul de seceriş vine eliberarea grâului de greutatea şi piedica neghinei. Secera adevărului pregăteşte această clasă pentru libertatea cu care Cristos i-a făcut pe ((141)) toţi liberi la început, deşi aceeaşi seceră are o influenţă opusă asupra neghinei. Spiritul neghinei este spre mărime şi spectacol sectar, mai degrabă decât spre ascultare şi loialitate individuală lui Dumnezeu. De aceea ei resping şi se opun cu putere adevărurilor prezente, descoperind imediat că tendinţa acestor adevăruri este să condamne tot sectarismul şi să încerce pe fiecare individ. Şi, chiar dacă sunt dispuse să se unească una cu alta, toate sectele se unesc în împotrivirea lor la tendinţele dezintegrante ale adevărului prezent, în aşa măsură încât să tragă corzile încetişor, cu precauţie, şi încă mai strâns, în jurul oricărui gând şi oricărui studiu individual asupra subiectelor religioase, ca nu cumva organizaţiile lor să se destrame şi, tot grâul scăpând, să nu lase decât neghina.

Fiecare din clasa neghină pare să fie conştient că dacă ar fi examinat individual n-ar avea nici o pretenţie la Împărăţia făgăduită urmaşilor apropiaţi ai Mielului. Neghina ar prefera ca diferitele secte să fie judecate ca tot atâtea corporaţii şi în comparaţie una cu alta, sperând ca astfel să se strecoare în slava Împărăţiei pe meritele grâului cu care ea este asociată. Dar aceasta ei n-o pot face: încercarea vredniciei pentru onorurile Împărăţiei va fi una individuală — de fidelitate individuală faţă de Dumnezeu şi de adevărul Său — şi nu o încercare a sectelor ca să se vadă care dintre ele este cea adevărată. Şi fiecare sectă pare să-şi dea seama, în lumina mai mare de astăzi, care risipeşte ceţurile bigotismului şi ale superstiţiei, că alte secte au un drept la fel de bun (şi la fel de slab) ca ea însăşi să pretindă că este singura şi adevărata biserică. Forţaţi să admită aceasta, ei caută să-i lege pe toţi prin impresia că pentru mântuire este esenţial să te alături vreuneia dintre sectele lor — puţin contează la care. Astfel ei combină ideea responsabilităţii individuale cu robia sectară.

Ca o ilustraţie a unei corzi populare recent trase strâns de sectarism în jurul adepţilor săi, cităm aparent ((142)) inofensivele, şi pentru mulţi aparent avantajoasele lecţii ale Şcolii Duminicale Internaţionale. Acestea dau impresia unei cooperări nesectare în studiul biblic, printre toţi creştinii. Astfel ele par să facă un pas mare la o parte şi înainte de la vechile metode de studiere cu catehismele sectare. Aceste lecţii uniforme au aparenţa de a fi o abandonare a sectarismului şi o unire a tuturor creştinilor în studiul Bibliei în propria ei lumină — un lucru pe care toţi îl recunosc a fi singura cale potrivită, dar pe care toţi sectarii refuză să-l facă în realitate; pentru că, să se observe, aceste lecţii ale Şcolii Duminicale Internaţionale numai par a fi nesectare: ele numai par a acorda libertate în studiul biblic. În realitate, fiecare denominaţie îşi pregăteşte propriile ei comentarii asupra scripturilor conţinute în lecţii. Iar comitetul care selectează aceste lecţii, urmărind înfăţişarea exterioară de armonie şi unire, alege astfel de pasaje din Scriptură asupra cărora nu prea sunt diferenţe de opinie. Pasajele şi doctrinele asupra cărora nu sunt de acord, chiar cele care necesită cel mai mult să fie discutate, pentru ca adevărurile şi erorile fiecărei secte să se poată manifesta, ca să se poată ajunge la o unire reală pe baza unui singur „Domn, unei singure credinţe şi unui singur botez” — acestea sunt ignorate în lecţii, dar sunt totuşi ferm menţinute de fiecare sectă ca înainte.

Efectul acestora şi al altor metode asemănătoare de „unire” este să facă protestantismul mai impunător în aparenţă şi să spună oamenilor în fapt, dacă nu în cuvinte: trebuie să vă ataşaţi la una din aceste secte, sau altfel nu sunteţi deloc un copil al lui Dumnezeu. De fapt nu este o unire ca o singură biserică, ci o combinaţie de organizaţii separate şi distincte, fiecare la fel de nerăbdătoare ca întotdeauna să-şi păstreze propria sa organizaţie ca sectă sau snop, dar fiecare fiind dispusă să se combine cu altele ca să le dea o aparenţă mai mare şi mai impunătoare în faţa lumii. Este ca îngrămădirea snopilor într-o claie. Fiecare snop îşi menţine propria sa robie ((143)) sau organizaţie şi devine legat încă şi mai strâns, fiind înţepenit şi fixat cu alte legături într-un stog mare şi impunător.

Sistemul Lecţiilor Internaţionale, în legătură cu metodele moderne de „funcţionare” a Şcolilor Duminicale, ajută mult sectarismul şi împiedică creşterea reală în cunoştinţa adevărului încă într-un mod. Atât de generală este lecţia prezentată în legătură cu „exerciţiile” şcolii, încât nu prea este timp să se analizeze întrebările tipărite, atent formulate, cu răspunsuri pregătite; şi nu se lasă nici un timp pentru cel ce studiază Biblia flămând după adevăr, sau pentru ca puţinii învăţători serioşi să aducă alte întrebări de mai mare importanţă, care conţin hrană pentru gândire şi discuţie profitabilă. Odinioară grupele de studiu biblic se întâlneau să studieze acele părţi ale Bibliei pe care le alegeau, şi erau împiedicate de la obţinerea adevărului numai prin robia faţă de propria lor prejudecă şi superstiţie, iar cei serioşi, flămânzi după adevăr, erau întotdeauna capabili să facă un oarecare progres. Dar acum, când lumina crescândă luminează fiecare subiect şi împrăştie ceaţa superstiţiei şi prejudecăţii, ea este împiedicată de a străluci peste cel care face parte dintr-o grupă de studiu biblic chiar prin Lecţiile Internaţionale care pretind că-l ajută. Timpul său pentru studiu biblic este îndrumat cu dibăcie, aşa încât să nu poată obţine nici o idee nouă, ci să fie atât de continuu ocupat cu folosirea „laptelui duhovnicesc” (mult diluat cu tradiţiile oamenilor), încât să-i taie toată pofta pentru „hrana tare” a adevărului mai avansat (Evr. 5:14). În asemenea grupe, tot timpul şi toată posibilitatea de a gusta şi a învăţa să aprecieze „hrana” este sacrificată, în ascultare de cuvintele: „Trebuie să rămânem la lecţia noastră, pentru că ora se va termina curând”. Bine a declarat profetul, precum şi apostolul, că pentru a aprecia marile doctrine ale lui Dumnezeu, atât de esenţiale pentru creşterea noastră în har, în cunoştinţă şi în iubirea lui Dumnezeu, trebuie să lăsăm primele principii şi să mergem spre perfecţiune „înţărcaţi” şi „luaţi de la sân”. Evr. 6:1; Isa. 28:9.

((144))

Deşi metodele Şcolii Duminicale au fost de curând îmbunătăţite considerabil, ele încă lasă mult de dorit. În acestea sunt cuprinşi unii dintre cei mai buni din poporul Domnului — care, doritori să-L servească pe Învăţător, sunt mai mult sau mai puţin nedumeriţi de priveliştea numărului şi aparenţei „lucrării pentru Domnul”. Ceva bine se realizează, admitem, dar acesta îşi are dezavantajele lui. Cei serioşi sunt împiedicaţi de la datoria şi progresul personal, în realizarea a ceea ce Dumnezeu le-a încredinţat părinţilor, a cărei neglijare este o daună atât pentru părinţi cât şi pentru copii. Cei imaturi găsesc părţile scurte şi „exerciţiile” mai agreabile decât studiul biblic. Ei sunt făcuţi să simtă că au împlinit o datorie; şi sacrificiul celor câteva momente este răsplătit prin taclalele şi discuţiile sociale care se permit. Celor mici, de asemenea, le plac cel mai mult „exerciţiile”, cântatul, cărţile de povestiri, picnicurile, gustările şi amuzamentele generale; iar ei şi mamele lor se simt bine răsplătiţi pentru efortul de a se îmbrăca, de ocazia oferită astfel ca să-şi arate îmbrăcămintea lor frumoasă. Şi responsabilitatea părintească de instruire religioasă acasă este în foarte mare măsură neglijată în favoarea simulacrului şi maşinăriei Şcolii Duminicale. Şcoala Duminicală a fost în mod potrivit numită creşa bisericii, iar micuţii astfel crescuţi prin alimentarea şi sfatul spiritului lumesc sunt mlădiţele tinere ale acelei recolte bogate de neghină de care este complet năpădit marele Babilon.

Oriunde există, ici şi colo, o grupă de studiu biblic pentru adulţi, şi învăţătorul este destul de sincer şi independent încât să lase lecţia prescrisă şi să urmărească subiecte mai importante, dând libertate ca adevărul să fie adus în faţă, fie el favorabil sau nefavorabil crezului sectei, acesta este însemnat ca învăţător periculos de către pastorul sau supraveghetorul înţelept din punct de vedere lumesc. Astfel de învăţători sunt într-adevăr periculoşi pentru sectarism şi foarte curând rămân fără participanţi la adunări. Astfel ((145)) de învăţători şi adevărurile pe care le vor admite pentru investigare sinceră vor tăia degrabă corzile şi vor împrăştia snopii sectari, şi ca atare nu vor mai fi doriţi. Prin urmare, sunt preferaţi alţii care pot susţine ideile celor ce participă la adunare, care îi abat de la „hrana tare” şi îi ţin ca prunci neînţărcaţi, prea slabi ca să poată sta singuri pe picioare şi legaţi de sistemele pe care învaţă să le iubească şi să creadă că ar muri fără ele. Locul adevăratului învăţător şi locul adevăratului învăţăcel al Bibliei este în afara oricărei robii omeneşti, liber să examineze şi să se hrănească din toate părţile Cuvântului bun al lui Dumnezeu şi neîmpiedicat să-L urmeze pe Miel oriunde îl conduce. Ioan 8:36; Gal. 5:1.

Deşi libertatea individuală exterioară trebuie recunoscută ca niciodată înainte, vedem că în realitate n-a fost niciodată un timp în care legăturile să fie atât de bine strânse, pentru a lega tot grâul şi neghina în mulţi snopi. Niciodată n-a fost un timp când să fi fost aranjamente atât de strânse şi atât de restrictive ca acum în privinţa tuturor libertăţilor personale. Fiecare ceas liber al unui sectar zelos este umplut de una din multele adunări sau proiecte, astfel încât să nu poată avea deloc timp pentru gândire şi studiu biblic nestânjenit. Scopul principal al acestor adunări, distracţii etc. este creşterea şi puterea sectară; iar efectul este robia menţionată, atât de păgubitoare dezvoltării adevărate a copilului consacrat al lui Dumnezeu, a grâului. Aceste legături se întăresc, aşa cum sugerează profetul (Isa. 28:22). Ceva grâu şi multă neghină alcătuiesc aceşti snopi, din care zilnic devine tot mai greu a se elibera.

Din cele ce am văzut despre cantitatea mică de grâu cu adevărat consacrat şi marea masă a „mărturisirii botezate” (cum a descris expresiv un episcop metodist clasa neghinei), este evident că arderea neghinei va fi un eveniment extraordinar. Este o greşeală însă, pe care mulţi o fac, a presupune că arderea neghinei într-un cuptor de foc unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor (Mat. 13:42) se referă fie ((146)) la un foc literal, fie la un necaz de după viaţa actuală. Întreaga pildă aparţine veacului actual. Nu numai că focul acesta este un simbol, precum sunt şi grâul şi neghina, ci el simbolizează distrugerea neghinei în marele timp de necaz cu care se va încheia acest veac şi din care clasei grâului i se promite scăpare (Mal. 3:17; Luca 21:36). Marele cuptor de foc simbolizează „marele timp de necaz” care vine, la sfârşitul acestui seceriş, peste clasa nevrednică a neghinei din „Creştinătate”.

Nici nimicirea neghinei nu înseamnă distrugerea, actuală sau viitoare, a tuturor indivizilor care compun clasa neghinei. Înseamnă mai degrabă o distrugere a pretenţiilor false ale acestei clase. Pretenţia sau declaraţia lor este că sunt creştini, în timp ce sunt încă copii ai acestei lumi. Când vor fi arşi sau nimiciţi ca neghină, ei vor fi recunoscuţi în adevăratul lor caracter — ca membri ai lumii, şi nu-i vor mai imita pe creştini, ca membri nominali ai Bisericii lui Cristos.

Domnul nostru arată că El a semănat sămânţa bună a Împărăţiei, adevărul, din care răsare toată clasa grâului adevărat, conceput de spiritul adevărului. După aceea, în timpul nopţii, în veacurile întunecate, Satan a semănat neghină. Fără îndoială neghina a fost semănată în acelaşi fel ca şi grâul. Ea este rodul erorilor. Am văzut cât de grav au fost pângărite Sfântul Locaş şi oştirea de către marele adversar şi de către servitorii săi orbiţi, şi cum vasele scumpe (doctrinele) au fost profanate şi aplicate greşit de către papalitate; şi aceasta nu este decât o altă prezentare a aceluiaşi lucru. Doctrinele false au conceput ţeluri şi ambiţii false în ţarina de grâu a Domnului, şi au condus pe mulţi spre slujire lui Satan, să semene erori de doctrină şi practică ce au dat naştere la neghină din belşug.

Ţarina arată frumoasă şi înfloritoare pentru mulţi, când sunt număraţi cu sutele de milioane. Dar în realitate proporţia de grâu este foarte mică şi ar fi fost cu mult mai ((147)) bine pentru grâu, care a fost înăbuşit şi în mare măsură împiedicat în dezvoltare de către neghină, dacă neghina cu spirit lumesc n-ar fi fost în Biserică, ci la locul ei în lume, lăsând în ţarină „turma mică” consacrată, singurii reprezentanţi ai spiritului şi doctrinei lui Cristos. Atunci deosebirea dintre Biserică şi lume ar fi foarte pronunţată, şi creşterea ei, deşi aparent mai puţin rapidă, ar fi fost sănătoasă. Marele succes aparent, manifestat prin număr, bogăţie şi poziţie socială, cu care mulţi se laudă atât de mult, este în realitate o mare pagubă şi nu este în nici un sens o binecuvântare nici pentru Biserică nici pentru lume.

Când examinăm acest subiect, găsim că mulţi care sunt neghină nu prea sunt vinovaţi pentru poziţia lor falsă ca imitaţie a grâului. Mulţi dintre ei nici nu ştiu că neghina nu este adevărata Biserică; fiindcă ei consideră turma mică de grâu consacrat ca extremişti şi fanatici. Şi, când sunt comparaţi cu mulţimea de neghină, Domnul şi apostolii şi tot grâul cu siguranţă par să fie extremişti şi fanatici, dacă majoritatea, neghina, este de partea cea bună.

Neghina a fost atât de mult şi des asigurată că sunt creştini — că toţi sunt creştini cu excepţia evreilor, a necredincioşilor şi a păgânilor — încât nu prea s-ar putea aştepta de la ei să ştie altfel. Doctrine false îi asigură că sunt doar două clase şi că toţi cei care scapă de chinul veşnic vor fi comoştenitori cu Cristos. Orice discurs funerar, exceptând cazurile celor groaznic de degradaţi şi a celor în mod făţiş răi şi imorali, îi asigură pe prieteni de pacea, bucuria şi gloria cerească a celui decedat; şi pentru a dovedi aceasta, se citează pasaje din Scripturi, care, din context, ar trebui văzute că se aplică numai celor deplin consacraţi, sfinţilor.

Înclinaţi în mod natural să se mustre, să nege în mod conştient că sunt sfinţi şi să respingă bogatele promisiuni ale Scripturilor pentru aceştia, ei sunt convinşi să le pretindă pentru ei înşişi de către tovarăşii lor neghină, atât de la amvoane cât şi din strane, care nu sunt mai bine informaţi ((148)) decât ei. În mod conştient ei simt — ba chiar sunt siguri — că n-au făcut nimic care să merite pe drept chinul veşnic; şi credinţa lor în doctrinele false ale „Creştinătăţii” îi conduce la speranţa şi la pretenţia că ei şi toţi oamenii morali sunt membri ai Bisericii căreia îi aparţin toate făgăduinţele bogate. Astfel ei sunt neghină în virtutea doctrinelor false, şi nu numai că ei înşişi ocupă o poziţie falsă, ci şi denaturează adevăratul standard înalt al sfinţeniei. Sub înşelarea erorii, ei nutresc un sentiment de siguranţă şi satisfacţie; căci, măsurându-se pe ei şi vieţile lor cu cele ale majorităţii din biserica nominală şi ale prietenilor lor decedaţi ale căror elogii funerare le-au ascultat, ei se consideră că sunt cel puţin la mijloc — şi chiar mai consecvenţi decât mulţi care se declară în mod lăudăros. Totuşi ei sunt conştienţi că n-au făcut niciodată o consacrare reală a inimii şi a vieţii, a timpului şi a mijloacelor, a talentelor şi a ocaziilor, pentru Dumnezeu şi pentru serviciul Său.

Dar, după cum clasa „pleavă” a naţiunii evreieşti a fost mistuită la încheierea acelui seceriş (Luca 3:17), tot aşa această clasă „neghină” va fi mistuită în acest seceriş. După cum pleava a încetat să mai aibă vreo pretenţie la favoare divină ca Împărăţia triumfătoare a lui Dumnezeu, înainte ca acel seceriş să se încheie în marele foc al luptei religioase şi politice care a mistuit acel sistem, tot aşa va fi şi cu clasa neghină a aşa-zisei „Creştinătăţi”. Vor fi mistuiţi; vor înceta să fie neghină; vor înceta să se înşele pe ei înşişi sau pe alţii; vor înceta să-şi aplice făgăduinţele nespus de mari şi scumpe care aparţin numai sfinţilor învingători; şi, când diferitele lor împărăţii aşa-zise creştine şi diferitele lor organizaţii religioase, sfâşiate de neînţelegerile pricinuite de lumina crescândă a adevărului, vor fi mistuite în focul deja aprins, „focul geloziei” lui Dumnezeu (marele timp de necaz cu care se va sfârşi acest veac (Ţef. 3:8), ei vor ((149)) înceta să pretindă pentru sistemele lor lumeşti numele de „Creştinătate”.

După ce spune despre arderea neghinei, pilda declară mai departe: „Atunci cei drepţi [grâul] vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”. (Ce dovadă mai bună decât aceasta am putea avea, că adevărata Biserică nu este încă stabilită în putere ca Împărăţie a lui Dumnezeu, şi că nu va fi înălţată astfel până când se va sfârşi acest seceriş?) Atunci acest soare al dreptăţii (Cristos Isus fiind întotdeauna gloria centrală a lui) va răsări cu vindecare în razele sale, să binecuvânteze, să restaureze, să purifice şi să dezinfecteze de păcat şi de eroare întreaga omenire; incorigibilii fiind nimiciţi în moartea a doua.

Să nu fie uitat faptul că în secerişul iudeu tipic, israeliţii cu adevărat, precum şi israeliţii imitaţie, au constituit Casa Evreiască sau Trupească a lui Israel; că numai israeliţii cu adevărat au fost selectaţi şi adunaţi în grânarul evanghelic, şi onoraţi cu adevărurile aparţinând Veacului Evanghelic; şi că ceilalţi din acea naţiune („pleava”) n-au fost nimiciţi fizic (deşi desigur s-au pierdut multe vieţi în necazul lor), ci au fost îndepărtaţi de la toate favorurile Împărăţiei în care s-au încrezut şi cu care s-au lăudat înainte. Apoi trasaţi paralela şi perechea acesteia, în tratamentul aplicat „neghinei” în timpul arzător de acum.

Domnul nu numai că ne-a arătat ce să aşteptăm în acest „seceriş” şi partea noastră în el, atât prin aceea că suntem separaţi noi înşine cât şi ca „secerători” în folosirea secerii adevărului pentru a ajuta pe alţii spre libertate în Cristos şi în separare de sistemele şi cătuşele omeneşti false, ci pentru a ne face de două ori mai siguri că avem dreptate şi că timpul de despărţire al secerişului a sosit, El ne-a dat dovezi chiar despre anul în care a început lucrarea secerişului, despre lungimea lui şi când se va încheia. Acestea, examinate deja, arată că încheierea anului 1874 a ((150)) marcat începutul, după cum încheierea anului 1914 va marca sfârşitul acestor 40 de ani de seceriş, în timp ce toate detaliile ordinii şi lucrării acestui seceriş au fost înfăţişate în cel al Veacului Iudeu, tipul său. Vom examina acum unele dintre aspectele însemnate ale timpului acelui seceriş tipic şi vom observa lecţiile pe care acestea le învaţă, care sunt aplicabile acum şi pe care Domnul în mod evident le-a destinat pentru acest scop, aşa încât să nu fim în îndoială ori în nesiguranţă, ci să putem şti despre planul Său şi să putem acţiona în consecinţă, cu putere, în calitate de colaboratori ai Săi în ducerea la îndeplinire a voinţei Sale revelate.

Toate aspectele timpului legate de secerişul iudaic (deşi uneori legate în mod indirect de cei credincioşi), au avut legătura lor directă cu marea masă nominală şi au marcat perioade ale încercării, respingerii, răsturnării şi nimicirii lor ca sistem sau biserică-naţiune. Astfel Domnul, ca Mire şi Secerător, n-a venit (29 d. Cr.) numai la israeliţii cu adevărat, ci la toată mulţimea (Ioan 1:11). Desfăşurarea lucrării de seceriş a dezvăluit faptul că boabele de grâu copt potrivite pentru grânar (dispensaţia evanghelică) au fost puţine, iar marea masă a fost grâu numai în aparenţă — în realitate numai „pleavă”, lipsită în interior de adevăratele principii ale grâului. Când, după trei ani şi jumătate (33 d. Cr.), Domnul nostru Şi-a luat funcţia de Împărat şi a permis (ceea ce înainte refuzase — Ioan 6:15) ca poporul să-L urce călare pe un asin şi să-L salute ca Împărat, aceasta a marcat în acest seceriş Evanghelic antitipic un punct mai important decât acela din tip. Paralela la aceasta, după cum am văzut, indică spre 1874 ca fiind timpul prezenţei a doua a Domnului nostru în calitate de Mire şi Secerător, şi spre aprilie 1878 ca fiind timpul când El a început să-Şi exercite funcţia de Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor chiar în fapt — de data aceasta un Împărat spiritual, prezent cu toată puterea, chiar dacă invizibil pentru oameni.

Faptele Domnului nostru, în timp ce atunci a acţionat tipic pentru câteva ore ca Împărat al lui Israel, au o ((151)) semnificaţie adâncă pentru noi, indicând fără îndoială şi preumbrind ce trebuie aşteptat acum. Ceea ce L-au văzut oamenii făcând atunci, cum ar fi intrarea călare pe un asin în Ierusalim ca împărat şi scoaterea cu biciul afară din templu a schimbătorilor de bani, recunoaştem ca tipic — făcându-se acum pe o scară mai largă, deşi Împăratul şi biciul din corzi şi proclamarea autorităţii împărăteşti se manifestă acum într-un mod foarte diferit şi numai pentru ochiul credinţei. Dar tipul iudaic serveşte să atragă atenţia asupra acestei împliniri, pe care altfel n-am putea-o aprecia. Prima lucrare a Împăratului tipic a fost să respingă întreaga naţiune-biserică a lui Israel ca nevrednică să fie Împărăţia Sa, sau să mai fie tratată ca moştenirea Sa specială. Acest lucru a fost exprimat astfel: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am dorit să strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată, vi se lasă casa pustie”. Mat. 23:37-39.

Aceasta, când este aplicată la secerişul actual, învaţă că aşa cum în anul 33 d. Cr. Israelul tipic, după ce a fost recunoscut ca poporul lui Dumnezeu timp de 1845 de ani prin favoruri, disciplinări etc., a fost lepădat, respins de Împărat, pentru că a fost găsit nevrednic, după o încercare şi o inspectare timp de trei ani şi jumătate, tot aşa, în secerişul actual, după o perioadă asemănătoare de trei ani şi jumătate de inspectare, şi la sfârşitul unei perioade asemănătoare de 1845 de ani de favoare şi disciplinare, Creştinătatea nominală avea să fie respinsă de către Împărat ca nemaifiind vrednică să primească alte favoruri de la El, sau să fie recunoscută de El în vreun fel. v

Dar, după cum respingerea Israelului Trupesc nominal n-a implicat respingerea individuală a nici unui „israelit cu adevărat” în care nu era vicleşug, ci mai degrabă o favoare încă şi mai mare pentru aceştia (care au fost eliberaţi de „călăuzele oarbe” şi învăţaţi mai direct şi mai desăvârşit prin noile canale spirituale — apostolii), tot aşa acum trebuie ((152)) să ne aşteptăm la acelaşi lucru. Favorurile spirituale revărsate înainte asupra mulţimii nominale aparţin de acum înainte numai celor credincioşi şi ascultători. De acum înainte lumina, pe măsură ce devine cuvenită, şi „hrana la timp” pentru casa credinţei, trebuie aşteptate, nu prin canalele dinainte, în nici o măsură, ci prin indivizi credincioşi din afara sistemelor căzute, respinse.

În timpul slujirii Sale şi până la timpul când, ca Împărat, a lepădat sistemul iudaic, Domnul nostru i-a recunoscut pe cărturari şi pe farisei ca instructori legitimi ai poporului, deşi adesea i-a mustrat ca făţarnici care înşelau poporul. Acest lucru este evident din cuvintele Domnului (Mat. 23:2, 3) — „Cărturarii şi fariseii stau pe scaunul lui Moise. Deci toate câte vă spun ei, păziţi-le şi faceţi-le”. Deci, tot aşa, pentru un timp marii conducători religioşi ai Creştinătăţii nominale în sinoade, conferinţe, concilii etc., într-o anumită măsură au şezut pe scaunul lui Cristos ca instructori ai poporului, după cum Sinedriul evreiesc ocupa odată scaunul lui Moise. Dar aşa cum după 33 d. Cr. cărturarii şi fariseii n-au mai fost recunoscuţi de Domnul în vreun sens, iar adevăraţii israeliţi n-au mai fost instruiţi de aceştia, ci de Dumnezeu Însuşi, prin alte instrumente mai umile, fără titluri şi mai vrednice, care au fost ridicate din mijlocul poporului şi au fost învăţate în mod special de Dumnezeu, tot aşa trebuie să ne aşteptăm şi chiar găsim aici, în acest seceriş paralel.

Preluarea funcţiei împărăteşti de către Domnul nostru în 33 d. Cr. şi primul Său act oficial în respingerea bisericii naţionale a Israelului trupesc, luate în legătură cu toate paralelele izbitoare ale celor două veacuri, indică foarte clar că la punctul în timp paralel din secerişul actual, adică 1878, Babilonul mistic, altfel numit Creştinătate, antitipul iudaismului, a fost îndepărtat şi atunci a ieşit mesajul: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al demonilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâcioase”. Apoc. 18:2.

((153))

Căderea, plăgile, nimicirea etc., prezise să vină asupra Babilonului mistic, au fost preumbrite prin marele necaz şi prin nimicirea naţională care au venit asupra Israelului trupesc şi care s-au sfârşit cu completa răsturnare a acelei naţiuni în 70 d. Cr. Şi perioada căderii corespunde de asemenea; căci de la timpul când Domnul nostru a zis „Vi se lasă casa pustie”, 33 d. Cr., până la 70 d. Cr., au fost 36 de ani şi jumătate; şi tot aşa, de la 1878 d. Cr. până la sfârşitul lui 1914 d. Cr. sunt 36 de ani şi jumătate. Şi odată cu sfârşitul lui 1914 d. Cr., ceea ce Dumnezeu numeşte Babilon şi ceea ce oamenii numesc Creştinătate îşi va fi sfârşit existenţa, după cum s-a arătat deja din profeţie.

Iudaismul a fost un tip stabilit divin al Împărăţiei Milenare a lui Cristos care va controla şi va regla toate lucrurile; de aceea iudaismul a fost propriu-zis o uniune a bisericii şi statului — a guvernului religios şi civil. Dar, aşa cum am arătat deja, Biserica evanghelică nu trebuia în nici un sens să fie asociată cu guvernul lumii sau să aibă ceva de-a face cu el, până când Domnul ei, Împăratul împăraţilor vine, preia controlul şi o înalţă ca mireasa Lui pentru a lua parte la acea domnie a dreptăţii. Neglijând cuvintele Domnului şi urmând înţelepciunea, teoriile şi planurile omeneşti, marele sistem numit Creştinătate, care cuprinde toate guvernele şi crezurile care declară că sunt ale lui Cristos (dar sunt o contrafacere mizerabilă a adevăratei Împărăţii a lui Cristos), a fost organizat înainte de vreme, fără Domnul şi din elemente cu totul nepotrivite. Căderea Babilonului ca sistem biserică-stat nepotrivit şi scoaterea afară a grâului vrednic, prin urmare, pot fi şi sunt bine ilustrate prin căderea iudaismului.

Numele Babilon a însemnat iniţial poarta lui Dumnezeu; dar după aceea a ajuns să însemne, în derâdere, amestec sau confuzie. În cartea Apocalipsei, acest nume este aplicat în mod specific la biserica nominală care a devenit din poarta spre glorie o poartă spre eroare şi confuzie, un amestec ((154)) mizerabil, compus în principal din neghină, făţarnici — o masă confuză de declaraţie lumească în care sunt îngropate mărgăritarele Domnului şi este ascunsă adevărata lor frumuseţe şi strălucire. În profeţia simbolică, termenul Babilon este aplicat uneori numai la Biserica Romei, numită „Babilonul cel mare, mama prostituatelor”. Numele s-a putut aplica numai la ea timp de secole, atâta vreme cât ea a fost singurul sistem amestecat şi n-a tolerat pe alţii; dar alte sisteme eclesiastice, nu atât de mari ca „mama” şi nu atât de rele, nici atât de radical greşite, au răsărit din el prin diferite reforme încercate dar nereuşite. Erorile, neghina şi lumescul predominând de asemenea în ele, numele Babilon este folosit ca un nume general sau de familie pentru toate sistemele creştine nominale, iar acum include nu numai Biserica Romei, ci toate sectele protestante; căci, deoarece papalitatea este numită sistemul mamă, trebuie să privim diferitele sisteme protestante care au provenit din ea ca fiice — un fapt admis în mod foarte general de către protestanţi, şi uneori cu mândrie.

Înainte de timpul secerişului, mulţi din poporul lui Dumnezeu care erau în marele Babilon au descoperit că adevăratul lui caracter predominant era în mod grosolan anticreştin (mai ales waldenzii, huguenoţii şi reformatorii din secolul al şaisprezecelea); şi, atrăgând atenţia asupra faptului, ei s-au separat de sistemul mamă şi au dus şi pe alţii cu ei, dintre care mulţi erau neghină, după cum prezisese profetul spunând: „Mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie” (Dan. 11:34). Aici au fost separările furtunilor politico-doctrinare dinaintea timpului de seceriş. Printre aceştia neghina, predominând încă, a format alte sisteme babilonice, deşi mai puţin supărătoare.

Astfel grâul, deşi din când în când s-a străduit să se elibereze de spiritul rău al neghinei (şi în special de erorile mai grosolane care au nutrit şi au produs neghina), şi deşi binecuvântat de aceste eforturi, acesta era încă sub influenţa ((155)) celei din urmă, încă amestecat cu o largă predominare a elementului neghină. Dar de dragul grâului favoarea lui Dumnezeu s-a extins chiar şi asupra acestor mănunchiuri amestecate sau sisteme babilonice; şi acele sisteme n-au fost complet şi definitiv respinse din orice favoare şi condamnate la distrugere rapidă, iar poporul lui Dumnezeu chemat afară din ele în mod explicit şi imperativ, până când a venit timpul lui Dumnezeu pentru efectuarea unei separări complete şi finale — în timpul secerişului, 1878. Chiar la începutul veacului, poporul lui Dumnezeu a fost prevenit împotriva înşelărilor lui Anticrist şi a fost învăţat să stea separat de el; şi totuşi, pentru încercarea şi probarea lor, li s-a permis să fie într-o măsură înşelaţi de el şi mai mult sau mai puţin amestecaţi cu el. Fiecare trezire la o înţelegere a principiilor, doctrinelor şi faptelor necreştine, care a dus la măsuri reformatoare, a încercat şi a probat clasa grâului şi a ajutat la purificarea lui, tot mai mult, de contaminările din partea lui Anticrist. Dar această ultimă încercare şi chemare clară, însoţită de respingerea completă a acelor sisteme, ca să nu mai primească favoare divină (aşa cum o primiseră înainte, de dragul grâului din ele) este ca să facă separarea finală a clasei grâului de toate sistemele şi principiile anticreştine. Adevărurile pe care înainte le-au avut acele sisteme se îndepărtează acum rapid de la ele, fiind înlocuite de teoriile oamenilor, subversive pentru fiecare element al adevărului divin; iar evlavia vitală şi pietatea sunt rapid înlocuite cu iubirea plăcerilor şi cu spiritul lumii.

Odată cu declaraţia că Babilonul a căzut, vine şi porunca către tot poporul Domnului care este încă în el să iasă — „Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: «Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei»” (Apoc. 18:4). Expresia „A căzut Babilonul cel mare! … Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”, marchează clar două idei care trebuie reţinute distinct. Ea arată că odată Babilonul nu era căzut din ((156)) favoarea divină; că un timp a menţinut o măsură de favoare, în ciuda caracterului amestecat al lui; că, oricât de mare era măsura de eroare pe care a deţinut-o şi oricât de puţin din spiritul lui Cristos a manifestat, el n-a fost complet respins din favoarea lui Dumnezeu până la timpul de separare din seceriş. Ea arată că peste Babilon trebuie să vină cândva o respingere bruscă şi completă, când toată favoarea va înceta definitiv şi când va urma judecata — chiar o astfel de respingere cum am arătat şi-a avut timpul în 1878. De asemenea arată că la timpul respingerii Babilonului mulţi din poporul Domnului vor fi în Babilon şi asociaţi cu el; căci după respingerea sau după căderea Babilonului din favoare, aceştia sunt chemaţi — „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”.

Contrastul dintre multele mişcări de reformă treptată din cei patru sute de ani trecuţi şi această separare finală, completă, trebuie să fie clar discernut: acelea au fost încercări permise de a reforma Babilonul, în timp ce aceasta recunoaşte că este în afara oricărei speranţe de reformă — „Babilonul era în mâna Domnului un potir de aur, care îmbăta tot pământul; popoarele au băut din vinul lui; de aceea popoarele au devenit nebune [îmbătate de erorile lui]. Deodată Babilonul a căzut şi a fost zdrobit! Văitaţi-l, aduceţi balsam pentru durerea lui, dacă aşa poate să se vindece! «Am căutat să îngrijim Babilonul, dar nu s-a vinedcat. Părăsiţi-l şi hai fiecare în ţara noastră [la adevărata Biserică, sau la lume, după cum ar putea fi cazul, potrivit cu ceea ce se dovedeşte fiecare a fi, dintre grâu sau dintre neghină], căci pedeapa lui a ajuns până la ceruri»”. Ier. 51:7-9. Compară cu Apoc. 17:4; 14:8; 18:2, 3, 5, 19.

Babilonul nevindecat este acum condamnat la nimicire: întregul sistem — sistemul sistemelor — este respins şi toţi cei din poporul lui Dumnezeu care nu sunt în armonie cu doctrinele şi practicile lui false sunt acum chemaţi să ((157)) se separe de el. Profetul dă motivul acestei condamnări la respingere şi neputinţa unora de a-l înţelege, spunând:

„Chiar şi barza îşi cunoaşte vremea pe ceruri; turtureaua, rândunica şi cocorul îşi ţin timpul venirii lor; dar poporul Meu nu cunoaşte legea Domnului! [Ei nu recunosc faptul că trebuie să vină un timp al secerişului de separare deplină şi completă a grâului de pleavă şi de neghină. În aceasta ei arată mai puţin discernământ decât păsările migratoare.] Cum puteţi voi să ziceţi: «Suntem înţelepţi şi legea Domnului este cu noi» [când voi nu puteţi discerne timpul secerişului şi schimbarea de dispensaţie cuvenită atunci]? «Iată, pana mincinoasă a cărturarilor a lucrat negreşit înşelăciune [pentru că cuvântul Domnului prin profeţii şi apostolii Săi este zădărnicit şi pus la o parte fără să i se dea atenţie, iar crezurile formate în „veacurile întunecate” sunt lămpile fără lumină ale celor care umblă în întuneric]. Înţelepţii[?] [învăţaţii] sunt daţi de ruşine, sunt uimiţi [de eşecul intrigilor lor umane îndrăgite], sunt prinşi, căci au nesocotit Cuvântul Domnului; şi ce înţelepciune este în ei [acum]? [Compară cu Isaia 29:10.] De aceea, pe soţiile [bisericile] lor le voi da altora şi ogoarele lor [de lucru] celor care le vor stăpâni. Căci, de la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi de câştig urât, de la proroc [orator] până la preot [slujitor], toţi înşeală! [Compară cu Isaia 56:10-12; 28:14-20.] Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu [Sionul nominal — Babilonul], zicând: «Pace! Pace!» când pace nu este [când tot organismul lui este bolnav şi are nevoie de curăţire amănunţită cu medicamentul Cuvântului lui Dumnezeu — adevărul]. S-au ruşinat ei că au înfăptuit urâciuni? Ei nu roşesc deloc şi nu ştiu de ruşine; de aceea, [învăţătorii] vor cădea împreună cu cei care cad şi vor fi răsturnaţi, când îi voi pedepsi [când vor fi examinaţi — în „seceriş”], zice Domnul. «Îi voi înlătura cu totul», zice ((158)) Domnul. «Nu vor mai fi struguri în vie, nici smochine în smochin şi frunzele se vor veşteji. Le voi da [toate favorurile şi privilegiile divine] celor care vor trece peste ele».” Ier. 8:7-13.

Versetul următor arată că mulţi din cei respinşi îşi vor da seama de strâmtorările care vin, totuşi vor fi orbi în privinţa cauzelor reale ale lor. Ei vor zice: să ne unim şi să ne stabilim în cetăţile (guvernele) tari, şi să păstrăm tăcerea.Cumva ei îşi dau seama că nici raţiunea nici Scriptura nu le sprijină doctrinele lor false şi că cea mai înţeleaptă metodă este să păstreze tăcere, în umbra vechilor superstiţii şi sub protecţia aşa-ziselor guverne creştine. Ei sunt reprezentaţi aici că spun foarte adevărat: „Domnul Dumnezeul nostru ne sorteşte la moarte, ne dă să bem ape otrăvite”. Singura înviorare pe care o pot avea este paharul pe care l-au amestecat (otrava erorilor amare, „învăţăturile demonilor”, amestecate cu apa curată a vieţii, adevărul Cuvântului lui Dumnezeu). Cei care sunt din Babilon şi care-l iubesc, şi care, prin urmare, nu sunt gata să se supună poruncii „Ieşiţi, din mijlocul ei”, să nu fie forţaţi să bea paharul pe care singuri şi l-au amestecat? Să nu fie forţaţi aceştia să admită falsitatea doctrinelor lor? În mod sigur vor fi: şi vor fi cu totul dezgustaţi de el. Versetul care urmează ne spune despre dezamăgirea aşteptărilor lor, care au fost că învăţăturile lor amare (apă otrăvită) vor converti lumea şi vor aduce Mileniul. Ei spun: „Aşteptam pacea, şi nu este nimic bun; un timp de vindecare, şi iată groaza!” — Boala Sionului nominal se va înrăutăţi rapid de la vremea cercetării şi respingerii lui, când „israeliţii cu adevărat”, ascultând chemarea divină, încep să iasă din sistemele nominale.

Unii se întreabă de ce Domnul nu instituie o reformă încă şi mai mare decât oricare din trecut, care s-au dovedit atât de inutile şi cu viaţă atât de scurtă. Ei întreabă: De ce nu toarnă El o binecuvântare peste toate sectele şi să le combine ((159)) într-una singură, sau peste una din ele şi s-o purifice de toate impurităţile, şi să le atragă pe toate celelalte în ea? Dar, întrebăm noi, de ce să nu combine toate împărăţiile pământului într-una singură şi s-o purifice?

Ar fi suficient pentru toţi copiii lui Dumnezeu să ştie că nu aceasta este ceea ce ne descoperă El ca planul Său. Şi puţin mai multă gândire, din punctul de vedere al Cuvântului lui Dumnezeu, ne arată lipsa de raţiune a unei astfel de sugestii. Gândiţi-vă la numărul celor din biserica declarată (patru sute de milioane), şi întrebaţi-vă: Câţi dintre aceştia ar pretinde că sunt consacraţi deplin, minte şi corp, Domnului şi slujirii planului Său? Propria voastră observaţie trebuie să vă conducă la concluzia că separarea „grâului” de „neghină” ar lăsa prin îndepărtarea „neghinei” aproape în toate cazurile numai foarte puţini, chiar şi în cele mai mari clădiri bisericeşti sau catedrale.

Motivul pentru care nu se încearcă purificarea sistemelor nominale este că nici o curăţire n-ar face masa neconsacrată a „Creştinătăţii” şi organizaţiile ei, civile şi eclesiastice, potrivite pentru lucrarea Domnului, care va fi începută acum pe pământ. În timpul ultimelor optsprezece secole El a ales pe cei cu adevărat consacraţi, cei vrednici, iar acum tot ce mai rămâne de făcut este să aleagă dintre cei în viaţă pe cei din aceeaşi clasă — şi aceştia nu sunt decât puţini — deoarece numai puţini lipsesc pentru a completa numărul preorânduit al membrilor corpului lui Cristos.

Motivul pentru lepădarea tuturor organizaţiilor omeneşti şi pentru nereformarea celei care ridică mai puţine obiecţii şi chemarea tuturor celorlalte să intre în ea acum, este arătat de felul în care a tratat Domnul diferitele secte evreieşti în secerişul sau sfârşitul dispensaţiei lor; căci atunci, ca şi acum, toate au fost respinse, iar „israeliţii cu adevărat” au fost chemaţi afară din toate, la libertate, şi au fost învăţaţi voia şi planul lui Dumnezeu prin diferite vase alese, prin propria alegere a lui Dumnezeu.

((160))

Ilustrând acest subiect evreilor, Domnul a explicat în două pilde înţelepciunea cursului Său: mai întâi, că un petic dintr-un material nou pe o haină foarte veche numai ar face slăbiciunea hainei mai evidentă, şi prin inegalitatea rezistenţei s-ar rupe mai tare; apoi, vinul cel nou pus în burdufuri vechi, care şi-au pierdut toată elasticitatea, în mod sigur ar face rău, mai degrabă decât bine, căci rezultatul n-ar fi numai să spargă şi să distrugă vechile burdufuri, ci şi să se piardă valorosul vin nou.

Noile doctrine ale Domnului nostru au fost vinul cel nou, în timp ce sectele evreieşti au fost burdufurile vechi. Să presupunem că Domnul nostru ar fi intrat într-una din acele secte şi ar fi început o reformă în ea: care ar fi fost rezultatul? Nu poate fi nici o îndoială că noile adevăruri, dacă ar fi fost primite, ar fi distrus complet acea sectă. Puterea organizaţiei ei, zidită în mare măsură pe mândrie sectară şi cimentată prin erori, superstiţii şi tradiţii umane, ar fi fost distrusă imediat, iar doctrinele noi ar fi fost abandonate — şi împiedicate de vechile erori şi tradiţii ale acelei secte, şi făcute răspunzătoare pentru mărturia ei trecută de către lume în general.

Pentru acelaşi motiv, acum Domnul, în secerişul actual, când introduce lumina mai deplină a adevărului, în zorile Veacului Milenar, n-o pune ca un petic pe unul din vechile sisteme, nici ca vin nou în burdufuri vechi. Mai întâi fiindcă nici unul din ele nu este într-o stare potrivită să fie peticit sau să primească noile doctrine. Apoi, fiindcă noile adevăruri, dacă ar fi primite, ar începe curând să lucreze şi ar dezvolta o putere care ar strica orice sectă, indiferent cât de bine ar fi organizată şi sudată. Dacă ar fi încercate, una după alta, rezultatul ar fi acelaşi, şi la sfârşit vinul cel nou (doctrinele) n-ar mai avea în ce să stea şi să se păstreze.

Calea cea mai potrivită şi mai bună a fost cea urmată de Domnul nostru la prima venire. El a făcut o haină complet ((161)) nouă din material nou şi a pus vinul cel nou în burdufuri noi; adică, a chemat pe israeliţii cu adevărat (nesectari) şi le-a încredinţat adevărurile cuvenite atunci. Şi aşa este şi acum: El cheamă pe cei flămânzi după adevăr din Israelul spiritual nominal; şi este potrivit ca aceştia să accepte adevărul în felul propriu al Domnului şi să coopereze cu El din inimă la planul Său, indiferent care sau câte burdufuri vechi sunt lăsate la o parte şi sunt respinse ca nepotrivite să-l conţină. Bucuraţi-vă mai degrabă că sunteţi socotiţi vrednici să vi se mărturisească acest vin nou al adevărului prezent, şi, imediat ce l-aţi verificat, primiţi-l şi acţionaţi conform lui cu bucurie.

Cei care la prima venire au aşteptat să afle opinia şi să urmeze conducerea sectarilor proeminenţi, şi care au întrebat, „A crezut în El vreunul dintre mai-marii noştri sau dintre farisei?” n-au primit adevărul, fiindcă erau urmaşi ai oamenilor mai degrabă decât ai lui Dumnezeu; căci sectarii proeminenţi de atunci n-au acceptat învăţătura lui Cristos, şi în aceeaşi clasă au fost întotdeauna, şi sunt încă, cei mai orbi conducători ai orbilor. În loc să accepte adevărul şi să fie binecuvântaţi, ei „cad” în timpul de încercare. Haina veche şi burdufurile vechi sunt aşa de depăşite, încât sunt total inadecvate pentru folosire mai departe.

Deoarece Domnul este Cel care cheamă pe poporul Său din Babilon, nu ne putem îndoi că, indiferent care ar putea fi mijloacele Sale pentru a face chemarea, toţi care sunt cu adevărat poporul Său o vor auzi; şi nu numai ascultarea lor va fi încercată prin chemare, ci vor fi încercate şi iubirea lor pentru Babilon şi afinitatea lor pentru erorile lui. Dacă aprobă doctrinele, metodele lui etc., aşa încât să nu fie dispuşi să-l părăsească, ei se vor dovedi nevrednici de adevărul prezent şi vor merita din plăgile care vin peste el. Dar cuvintele chemării arată că poporul adevărat al lui Dumnezeu din Babilon nu trebuie să fie considerat că este ((162)) implicat în păcatele lui de spirit lumesc şi de ignorare a adevărului divin, până la timpul când află că Babilonul este căzut — respins. Atunci, dacă continuă să stea în el, ei sunt consideraţi ca făcând parte din el, în sensul că aprobă faptele şi doctrinele lui greşite, trecute şi actuale, şi vor fi socotiţi părtaşi la păcatele lui şi de aceea merită o parte din pedepsele lui, urgiile care vin peste el. Vezi Apoc. 18:4.

Ce tare este expresia „A ajuns un locaş al demonilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâcioase”. Cât este de adevărat că cei mai detestabili din societate caută să poarte o haină a declaraţiei şi ceremonialismului creştin, în unele din diferitele părţi (secte) ale Babilonului. Fiecare principiu şi fiecare doctrină necurată, în vreun fel sau loc, îşi află reprezentarea în el. Şi el este o „închisoare” care ţine în siguranţă nu numai porumbeii smeriţi şi blânzi ai Domnului, ci şi multe păsări necurate şi urâcioase. Oare dintre toţi delincvenţii şi înşelătorii bărbaţilor şi femeilor câţi sunt în mod declarat membri ai Bisericii lui Cristos! şi chiar îşi folosesc declaraţia ca o haină sub care să promoveze planuri rele? Este bine cunoscut că o majoritate dintre cei mai înrăiţi criminali executaţi mor în comuniunea romano-catolică.

Babilonul a conţinut atât din cei mai buni cât şi din cei mai răi, atât crema cât şi drojdia din populaţia lumii civilizate. Crema este clasa mică a celor consacraţi cu adevărat, în mod trist amestecaţi cu marea masă a celor doar declaraţi şi cu drojdia celor murdari, criminali; dar în condiţii favorabile clasa cremei va fi separată în secerişul actual, ca pregătire pentru a fi glorificaţi.

Ca o ilustraţie a proporţiei de păsări necurate şi urâcioase, din interiorul şi din afara Babilonului, observaţi raportul oficial care urmează, despre starea societăţii într-o parte a câmpului de grâu unde „ortodoxia” s-a lăudat de secole cu calitatea bună şi cu puritatea grâului ei şi cu lipsa neghinei ((163)) ei, şi unde aşa-zisa „Biserică” a fost asociată cu guvernul în întocmirea legilor şi în conducerea poporului:

Starea societăţii în Anglia şi în

Ţara Galilor

Raport parlamentar făcut în 1873

————

Populaţia după declaraţiile privitoare la religie

Romano-catolici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.500.000

Biserica Angliei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .6.933.935

Disidenţi [protestanţi, în afară de episcopali] . . . . . .7.234.158

Necredincioşi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .7.000.000

Evrei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .57.000

Numărul total al criminalilor din închisori

Romano-catolici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .37.300

Biserica Angliei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 96.600

Disidenţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10.800

Necredincioşi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .350

Evrei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 0

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 145.050

Criminali la 100.000 de locuitori

Romano-catolici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.500

Biserica Angliei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1.400

Disidenţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 150

Necredincioşi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5

Evrei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .0

Proporţia de criminali

Romano-catolici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1 la 40

Biserica Angliei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 la 72

Disidenţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 la 666

Necredincioşi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 la 20.000

((164))

Cauza acestei condiţii amestecate este declarată: „Toate neamurile au băut din vinul mâniei [spiritul, influenţa] desfrâului ei” — legăturii lumeşti (Apoc. 18:3). Învăţăturile false în privinţa caracterului şi a misiunii Bisericii şi pretenţia că timpul înălţării şi al domniei ei veniseră (şi mai ales după marele avânt de succes primit de ambiţia ei lumească în timpul lui Constantin, când ea a pretins a fi Împărăţia lui Dumnezeu stabilită să domnească în putere şi glorie mare), i-a condus pe mulţi să intre în Babilon, care nu s-ar fi unit niciodată cu el dacă ar fi continuat pe calea îngustă a sacrificiului. Mândria şi ambiţia au dus la acapararea puterii lumeşti de către Biserica timpurie. Pentru a obţine putere erau necesare număr mare şi influenţă lumească. Şi pentru a obţine număr mare, pe care în condiţiile actuale adevărul nu l-ar fi atras niciodată, au fost introduse doctrine false şi în final ele au obţinut ascendenţa asupra tuturor celorlalte; şi până şi adevărurile care mai rămăseseră au fost desfigurate şi distorsionate. Numărul mare a venit, chiar cu sutele de milioane, iar Biserica adevărată, grâul, încă numai o „turmă mică”, a fost ascuns printre milioanele de neghină. Aici, ca oile în mijlocul lupilor răpitori, adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu în embrion a suferit violenţă şi cei violenţi au luat-o cu forţa; şi, asemenea Domnului lor, în ai cărui paşi au urmat, ei au fost dispreţuiţi şi respinşi de oameni, oameni ai durerii şi obişnuiţi cu suferinţa.

Dar acum, deoarece apar zorile Dimineţii Milenare şi sunt descoperite erorile doctrinare ale nopţii întunecate trecute, iar adevăratele mărgăritare ale adevărului sunt luminate, efectul trebuie să fie, aşa cum s-a intenţionat, să separe complet grâul de neghină. Şi, după cum doctrinele false au produs dezvoltarea nepotrivită, tot aşa, desfăşurarea adevărului în lumina secerişului va produce separarea. Toată neghina şi o parte din grâu sunt însă temători. Lor li se pare că dezagregarea Babilonului ar fi răsturnarea lucrării ((165)) lui Dumnezeu şi eşecul cauzei Lui. Dar nu este aşa: neghina n-a fost niciodată grâu şi Dumnezeu nu Şi-a propus niciodată să o recunoască astfel. El doar a permis, „le-a lăsat” să crească împreună până la seceriş. Poporul Domnului este chemat să iasă afară din „închisoarea” Babilonului, a păsărilor necurate, pentru ca ei să se poată bucura de libertate, precum şi să aibă parte de lumina şi lucrarea secerişului şi să se dovedească a nu fi în armonie cu erorile lui de doctrină şi practică şi astfel să scape de ele şi de răsplata lor — pedepsele care vin peste toţi cei care rămân în el.

Pedepsele sau necazurile, preumbrite prin necazurile venite peste casa evreiască respinsă, sunt ilustrate în cartea Apocalipsei prin simboluri atât de cumplite, încât mulţi care o studiază au idei foarte exagerate şi fanteziste asupra acestui subiect, şi de aceea nu sunt pregătiţi pentru realităţile atât de iminente acum. Ei adesea interpretează literal simbolurile şi de aceea nu sunt pregătiţi să le vadă împlinite aşa cum vor fi — prin tulburări religioase, sociale şi politice, controverse, răsturnări, reacţii, revoluţii etc.

Dar observaţi aici un alt aspect. Între timpul de când Babilonul este respins, cade din favoare (1878), şi timpul când peste el vin plăgile sau necazurile, este un interval scurt în care toţi cei credincioşi din poporul Domnului trebuie să fie informaţi asupra acestui subiect şi scoşi afară din Babilon. Acest lucru este clar arătat în acelaşi verset; căci de mesajul „a căzut Babilonul” este legată chemarea „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu … primiţi din pedepsele ei [viitoare]!” Acelaşi interval de timp şi aceeaşi lucrare care trebuie să se îndeplinească în el sunt de asemenea menţionate în simbol, în Apoc. 7:3. Mesagerului mâniei i se dă porunca: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea robilor Dumnezeului nostru”. Pecetluirea pe frunţi arată că semnul sau pecetea care va separa şi va deosebi pe robii lui Dumnezeu de robii ((166)) şi susţinătorii Babilonului, va fi o înţelegere mentală a adevărului. Şi aceasta este în armonie cu mărturia lui Daniel: „Nici unul din cei răi [necredincioş] legământului lorş nu va înţelege, dar cei înţelepţi [din poporul tău] vor înţelege” (Dan. 12:10). Astfel clasele trebuie să fie marcate şi separate înainte ca pedepsele să vină peste Babilonul respins, lepădat.

Că această cunoştinţă trebuie să fie atât un agent de pecetluire cât şi de separare este clar implicat în versetul analizat înainte; fiindcă mai întâi se face declaraţia „A căzut Babilonul” şi că asupra lui vin anumite plăgi sau pedepse, înainte de a se aştepta ca poporul Domnului să se supună poruncii „Ieşiţi din mijlocul ei”, bazat pe acea cunoştinţă. Într-adevăr, ştim că toţi trebuie să fie bine pecetluiţi cu „pecetea pe fruntea” lor — să fie informaţi în mod inteligent — în privinţa planului lui Dumnezeu, înainte de a putea aprecia sau asculta de porunca aceasta.

Şi nu este oare evident că tocmai această lucrare de pecetluire a servitorilor lui Dumnezeu se desfăşoară acum? Nu suntem noi oare pecetluiţi pe frunte, şi aceasta, de asemenea, chiar la timpul potrivit? Nu suntem noi oare conduşi, pas cu pas, ca de însăşi mâna Domnului — prin Cuvântul Său — la o apreciere a adevărului şi a lucrurilor în general din punctul Său de vedere — schimbându-ne opiniile anterioare scoase din alte surse, asupra multor subiecte? Nu este oare adevărat că diferitele diviziuni sau secte ale Babilonului n-au fost canalele prin care ne-a venit această pecetluire, ci mai degrabă ele au fost piedici care au împiedicat realizarea ei mai grabnică? Şi nu vedem noi oare caracterul potrivit al ei, precum şi al declaraţiei Domnului, că în seceriş trebuie să aibă loc o separare a grâului şi a neghinei? Şi nu vedem noi oare că planul Lui este să descopere credincioşilor Săi faptele, iar apoi să aştepte ca ei să-şi arate armonia de inimă cu acel plan prin supunere promptă? Ce dacă a asculta şi a ieşi ne obligă să lăsăm în ((167)) urmă lauda oamenilor, sau un salariu confortabil, sau o casă parohială, sau ajutoare financiare în afaceri, sau liniştea casnică, şi câte altele? — totuşi să nu ne temem. Cel care ne spune „Vino!” este acelaşi care i-a spus lui Petru „Vino!” când a umblat pe mare. Petru, ascultând, s-ar fi scufundat dacă braţul întins al Domnului nu l-ar fi susţinut; şi acelaşi braţ îi sprijină bine pe cei care acum, la porunca Sa, ies afară din Babilon. Nu vă uitaţi la marea agitată a dificultăţilor care se interpun, ci, uitându-vă direct la Domnul, fiţi curajoşi.

Porunca este vino, nu pleacă; pentru că ieşind din robia tradiţiilor, a crezurilor, a sistemelor şi a erorilor umane, venim direct la Domnul nostru, să fim învăţăţi şi hrăniţi de El, să fim întăriţi şi desăvârşiţi ca să facem toată plăcerea Lui, şi să stăm în picioare şi să nu cădem odată cu Babilonul.

Cuvântul lui Dumnezeu descoperă faptul că biserica nominală, după căderea ei din favoarea Lui şi de a mai fi purtătorul Lui de cuvânt (Apoc. 3:16), se va instala treptat într-o stare de necredinţă, în care Biblia va fi în cele din urmă total ignorată de fapt, deşi reţinută cu numele, şi în care crezurile reale vor fi speculaţiile filosofice de diferite nuanţe. Cei credincioşi pecetluiţi vor scăpa de această cădere; căci ei vor fi „socoţiţi vrednici să scape de toate acestea care se vor întâmpla şi să stea în picioare” — să nu cadă, în timpul prezenţei Domnului (Luca 21:36). De fapt, mulţi se instalează deja astfel — reţinând formele de închinare şi credinţa întrun Creator şi într-o viaţă viitoare, dar privindu-le pe acestea în principal prin prisma filosofiilor şi teoriilor lor proprii sau ale altor oameni, şi ignorând Biblia ca învăţător infailibil al scopurilor divine. Aceştia, deşi reţin Bibila, nu cred relatările, în special cea despre Eden şi despre cădere. Reţinând numele lui Isus şi numindu-L Cristosul şi Mântuitorul, ei Îl privesc numai ca un exemplar excelent dar nu infailibil şi resping în întregime jertfa Sa de răscumpărare — crucea Sa. Pretinzând că Paternitatea lui Dumnezeu se extinde la păcătoşi, ei resping atât blestemul cât şi Mijlocitorul.

((168))

Nu s-a observat în general că la prima venire slujirea Domnului nostru timp de trei ani şi jumătate, până la respingerea naţiunii evreieşti (biserica şi naţiunea fiind una), a fost o încercare sau probare a acelui stat naţional sau sistem în ansamblul lui, mai degrabă decât a membrilor lui individuali. Clasa lui clericală — preoţii, cărturarii şi fariseii — au reprezentat acel sistem în ansamblu. Ei înşişi au pretins că reprezintă iudaismul (Ioan 7:48, 49) şi aşa i-a privit poporul; de aici vine forţa întrebării: A crezut în El vreunul dintre mai-mari sau dintre farisei? Şi Domnul nostru aşa i-a recunoscut: rar a mustrat poporul pentru că nu L-a primit, dar în mod repetat i-a făcut răspunzători pe „călăuzele oarbe” pentru că nici ei n-au vrut să intre în Împărăţie, nici poporului nu i-au permis să intre, care altfel L-ar fi primit pe Isus ca Mesia şi ca Împărat.

Efortul constant al Domnului nostru a fost să evite publicitatea — să preîntâmpine ca minunile şi învăţăturile Sale să incite pe oameni, ca nu cumva să-L ia cu forţa şi săL facă împărat (Ioan 6:15); şi totuşi, în mod constant El a adus aceste mărturii sau dovezi ale autorităţii şi calităţii Sale de Mesia în atenţia clerului evreu, până când, încercarea lor ca biserică-naţiune fiind sfârşită, casa lor, sau sistemul lor, a fost respinsă, „lăsată pustie”. Atunci, prin îndrumarea Lui şi sub învăţătura apostolilor, toate eforturile au fost îndreptate spre popor în mod individual; şi, ca atare, organizaţia bisericească şi slujitorii ei au fost cu totul ignoraţi.

Ca dovadă că în timpul misiunii Sale şi până când sistemul lor a fost respins, acest sistem a fost reprezentat de învăţători şi de preoţi, să observăm metoda Domnului cu leprosul curăţat, aşa cum este relatată în Matei 8:4. Isus i-a spus: „Vezi să nu spui nimănui; ci du-te şi te arată preotului şi adu darul pe care l-a rânduit Moise, ca mărturie pentru ei”. Dovada sau mărturia trebuia să fie ascunsă de popor un timp, dar să fie prompt dată „mai-marilor” lor, care reprezentau biserica evreiască în încercarea care era atunci în desfăşurare.

((169))

Ar trebui să observăm mai ales obiectivul şi rezultatele încercării bisericii evreieşti ca sistem, datorită legăturii lor tipice cu încercarea actuală a Bisericii Evanghelice, precum şi a relaţiei lor cu tot planul lui Dumnezeu. Ei au declarat, în armonie cu făgăduinţele lui Dumnezeu, că erau pregătiţi pentru viitorul Mesia, că erau poporul pe care El îl va organiza, împuternici, îndruma şi folosi ca „poporul Său”, în binecuvântarea tuturor celorlalte neamuri ale pământului, aducându-le pe toate la o cunoştinţă deplină a lui Dumnezeu şi la ocazii de armonie cu legile Sale drepte. Deşi Dumnezeu era conştient prin preştiinţa Sa că Israelul Trupesc va fi nepotrivit pentru locul principal în această mare lucrare, totuşi El le-a dat toate ocaziile şi avantajele ca şi cum ar fi fost în necunoştinţă de rezultate. Între timp El a dezvăluit preştiinţa Sa în declaraţii profetice pe care ei nu le-au putut înţelege, ca nu cumva noi să presupunem că El a experimentat şi a eşuat în procedurile Sale cu poporul Israel.

Atâta vreme cât Israelul ca biserică-naţiune a pretins că este pregătit, în aşteptare şi nerăbdător să-şi ducă la îndeplinire partea sa din program, n-a fost decât drept ca el să fie încercat, înainte ca planul lui Dumnezeu să fie pus în aplicare mai departe. Acest plan mai departe a fost ca atunci când sămânţa naturală a lui Avraam se va dovedi, prin încercare, nepotrivită pentru onoarea principală promisă şi căutată, să se facă o alegere sau o selecţie, în timpul Veacului Evanghelic, a persoanelor vrednice de marea onoare de a fi sămânţa lui Avraam făgăduită şi comoştenitori cu Mesia în Împărăţia promisă, care să ridice şi să binecuvânteze toate familiile pământului. Gal. 3:16, 27-29, 14.

Cele „şaptezeci de săptămâni” (490 de ani) de favoare divină promisă poporului evreu nu puteau să nu se împlinească; şi ca atare în nici un sens nu puteau neamurile, nici chiar samaritenii, să fie invitate să devină ucenici, sau în vreun sens să fie asociate cu Împărăţia pe care o propovăduiau Cristos şi apostolii (Fapt. 3:26). „Cuvântul lui ((170)) Dumnezeu [invitaţia de a avea parte în Împărăţie] trebuia vestit mai întâi vouă”, a spus Pavel adresându-se evreilor (Fapt. 13:46). „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor; ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel”; apoi: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”, a spus Învăţătorul, trimiţându-şi ucenicii. Mat. 10:5, 6; 15:24.

Toată „a şaptezecea săptămână” în mijlocul căreia a murit Cristos — cei şapte ani de la începutul misiunii Domnului nostru până la trimiterea lui Petru să-i predice lui Corneliu, primul convertit dintre neamuri — a fost rezervată prin aranjamentul lui Dumnezeu pentru încercarea iudaică. Dar în loc să-i probeze în ansamblul lor (ca o biserică-naţiune), în toţi acei şapte ani, acea încercare a fost „grăbită în dreptate” îTrad. lit. nouă, 2001 — n. e.ş — adică, nu spre dezavantajul, ci spre avantajul lor. Fiindcă a fost evident, nu numai pentru Dumnezeu, ci şi pentru oameni, că fariseii, preoţii şi cărturarii nu numai că L-au respins, dar mai la urmă L-au urât pe Domnul Isus şi au căutat să-L omoare, de aceea, când a venit timpul să Se ofere în mod public ca Împărat, intrând călare la ei pe asin, când n-a fost primit de reprezentanţii bisericii-naţiune, Împăratul a respins prompt acel sistem, deşi poporul de rând L-a primit cu bucurie şi a insistat asupra recunoaşterii Lui ca Împărat (Marcu 12:37). Astfel Domnul nostru a scurtat acea încercare inutilă pentru ca restul „săptămânii a şaptezecea” să poată fi petrecut în mod special şi exclusiv cu poporulcu indivizii din acel sistem respins — înainte ca eforturile slujitorilor noii dispensaţii să fie distribuite larg la toate popoarele. Şi aşa a fost; căci Domnul nostru, după învierea Sa, când lea spus ucenicilor că eforturile lor nu mai trebuiau limitate numai la evrei, ci puteau fi extinse la „toate popoarele”, a fost atent să adauge — „începând din Ierusalim” (Luca 24:47). Şi El ştia bine că ideile lor evreieşti îi vor ((171)) împiedica să treacă dincolo de evrei până când El va deschide calea la timpul potrivit — aşa cum a făcut-o la sfârşitul favorii lor, trimiţându-l pe Petru la Corneliu. De atunci, evrei şi neamuri, individual, au avut parte în egală măsură de privilegiile favorii lui Dumnezeu, ambii fiind la fel acceptabili în şi prin Cristos; căci în chemarea actuală „nu este nici o deosebire” în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu — deosebirea nefavorabilă pentru evreu fiind propria sa prejudecată împotriva acceptării, ca dar prin Cristos, a binecuvântărilor oferite odată lui pe condiţia conformării lui reale la litera şi la spiritul deplin al legii lui Dumnezeu, pe care nimenea în starea decăzută n-a putut-o împlini.

A „şaptezecea săptămână”, cu toate amănuntele încercării Israelului Trupesc, nu numai că a împlinit scopul încercării acelui sistem, ci de asemenea şi în mod special a furnizat o reprezentare tipică a unei încercări similare a Bisericii Evanghelice nominale sau a Israelului Spiritual, numit „Creştinătate” şi „Babilon”, în timpul celor şapte ani corespunzători, care au început secerişul Veacului Evanghelic — perioada din octombrie 1874 până în octombrie 1881. „Creştinătatea”, „Babilonul”, declară că vede eşecul prototipului ei, Israelul Trupesc, şi pretinde că este adevărata sămânţă spirituală a lui Avraam şi că este pregătită, aşteptând şi fiind nerăbdătoare să convertească lumea păgână, şi să conducă, să înveţe şi să binecuvânteze în dreptate toate naţiunile, întocmai cum a declarat sistemul iudaic. Veacul actual este asemenea celui tipic şi în faptul că atunci conducătorii ajunseseră în general să privească făgăduinţele în privinţa unui Mesia viitor ca expresii figurate; şi numai clasa mai de rând a poporului aştepta un Mesia personal. Atunci cei învăţaţi dintre evrei ignorau un Mesia individual şi aşteptau ca biserica lor naţiune să triumfe asupra altora datorită legilor ei superioare, şi astfel să împlinească tot ceea ce poporul de rând presupunea că se va cere de la un Mesia personal. (Şi aceasta este încă opinia ((172)) învăţătorilor evrei „educaţi”, sau a rabinilor, care interpretează profeţiile mesianice ca fiind aplicabile la biserica lor naţiune, şi nu la o persoană Mântuitor al lumii. Chiar şi profeţiile care se referă la suferinţele lui Cristos le aplică la suferinţele lor ca popor.) Ca să-şi împlinească teoria, ei trimiteau misionari în toată lumea să convertească lumea la Legea lui Moise, aşteptând astfel să ajungă şi să „binecuvânteze toate familiile pământului” fără un Mesia personal. În aşa măsură a fost adevărat lucrul acesta, încât Domnul nostru a remarcat spunând: „Voi înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un prozelit”.

Ce asemănătoare cu aceasta este teoria „Creştinătăţii” nominale de astăzi. Oamenii de rând, când li se atrage atenţia asupra faptului că Domnul a promis că va veni din nou, iar apostolii şi profeţii au prezis că Mileniul sau Timpurile Restabilirii vor rezulta de la a doua venire a Domnului (Fapt. 3:19-21), sunt înclinaţi să accepte adevărul şi să se bucure de el, întocmai cum s-a bucurat o clasă asemănătoare la prima venire. Dar astăzi, ca şi cu o mie opt sute de ani în urmă, preoţii de seamă şi conducătorii poporului au o idee mai avansată (?). Ei pretind că promisiunile de binecuvântare milenară, de pace pe pământ şi bunăvoinţă printre oameni, pot şi trebuie să se întâmple prin eforturile, misiunile lor etc., fără venirea personală a Domnului Isus; şi astfel ei golesc de conţinut făgăduinţele celei de-a doua veniri şi ale Împărăţiei viitoare.

Preoţii de seamă şi conducătorii, „clerul” „Creştinătăţii” de astăzi, înşelându-se atât pe ei cât şi poporul, pretind, şi se pare că cred, că eforturile lor misionare sunt tocmai pe punctul de a reuşi, şi că, fără Domnul, ei sunt acum în ajunul introducerii în lume a tuturor binecuvântărilor milenare înfăţişate în Scripturi.

Temelia acestei înşelări stă parţial în faptul că creşterea cunoştinţei şi alergarea încoace şi încolo pe Pământ, legate de această „Zi a Pregătirii”, au fost în mod special favorabile ((173)) răspândirii comerţului naţiunilor civilizate şi creşterii consecutive a prosperităţii lumii. Cinstea pentru toate acestea, Babilonul şi-o atribuie cu răceală sieşi, indicând spre aceste avantaje ca fiind rezultate ale influenţelor lui de creştinare şi de stimulare. El indică mândru spre „naţiunea creştină” a Marii Britanii şi spre bogăţia şi prosperitatea ei, ca rezultate ale principiilor sale creştine. Dar care sunt faptele? Fiecare pas de progres pe care l-a făcut acea naţiune sau oricare altă naţiune a fost numai în măsura eforturilor exercitate ca să dea jos jugul asupririi Babilonului. În măsura în care Marea Britanie a dat jos cătuşele opresiunii papale, ea a prosperat; şi în măsura în care a continuat să reţină şi să fie influenţată de doctrinele papale ale unirii bisericii cu statul, ale autorităţii regeşti şi preoţeşti stabilite divin şi ale opresiunii, şi să se supună tiraniei lăcomiei şi egoismului, în acea măsură este încă degradată.

Lăcomia după aur şi ambiţia după putere au fost energiile prin care au fost deschise, contra voinţei acestor popoare, porturile ţărilor păgâne pentru comerţul aşa-ziselor naţiuni creştine, pentru romul şi opiul englez şi german, pentru whiskiul şi tutunul american. Iubirea lui Dumnezeu şi binecuvântarea naţiunilor păgâne nu au nici un loc în aceste eforturi. Aici se află un punct aparent mic al istoriei actuale care ar trebui să pună în uimire conştiinţa aşa-ziselor naţiuni creştine, dacă au conştiinţă. Emirul mahomedan din Nupe, Africa de Vest, a trimis recent următorul mesaj episcopului Crowther, din misiunea nigeriană:

„Nu este o chestiune lungă; este despre barasa [rom]. Barasa, barasa, barasa! Ne-a ruinat ţara; a ruinat pe oamenii noştri foarte mult; a înnebunit pe oamenii noştri. Vă cer, Malam Kip, nu uitaţi această scrisoare; fiindcă toţi cerem ca el [Crowther] să le ceară marilor preoţi [comitetului Societăţii de Misiune a Bisericii Anglicane] să-i ceară reginei Angliei [capul Bisercii Anglicane] să oprească aducerea barasei în această ţară.

((174))

Pentru Dumnezeu şi pentru profet! Pentru Dumnezeu şi pentru profet, mesagerul Lui, el trebuie să ne ajute în această chestiune — a barasei. Spuneţi-i: fie ca Dumnezeu să-l binecuvânteze în lucrarea sa. Acesta este cuvântul din gura lui Malike, emirul din Nupe”.

Comentând asupra acestui lucru, un jurnal baptist remarcă: „Acest umil conducător negru arată în scrisoarea sa o preocupare pentru poporul său la care monarhii şi guvernele creştine n-au ajuns încă; căci nici un conducător creştin european şi nici un preşedinte al Statelor Unite n-a făcut încă un astfel de apel pentru poporul său. În toate luările de cuvânt care deschid parlamentul, în toate mesajele prezidenţiale, nu s-a găsit vreodată un astfel de pasaj. Toată ruşinea conducătorilor noştri creştini! Câştigul, blestemata foame după aur este legea negustorilor; şi aceştia sunt îndrăgiţii şi domnii guvernelor”.

Apoi, în numele adevărului, întrebăm: de ce să le numim pe acestea guverne creştine? Şi guvernul Statelor Unite nu face excepţie, deşi atâţia stăruie în a-l numi guvern creştin, în timp ce în mod cuvenit el nu recunoaşte titlul nemeritat, chiar dacă este îndemnat să facă astfel de către sectarii zeloşi. Din Boston sunt trimise continuu spre Africa mari încărcături de rom, necontrolate de guvern şi cu permisiunea lui deplină, în timp ce acordă licenţe la zeci de mii să producă şi să vândă propriilor ei cetăţeni îngrozitoarea „apă de foc”, făcută îndoit de dăunătoare şi seducătoare prin aşa-zisa rectificare, adică prin amestecul legalizat cu cele mai rele otrăvuri. Toate acestea, şi încă mai multe, sunt justificate şi apărate de către oamenii de stat şi conducătorii „creştini” ai aşa-ziselor naţiuni creştine, pentru venit — ca modul cel mai simplu de a colecta de la oameni o parte din cheltuielile necesare guvernului. Desigur că aceasta este prostituţie de cel mai josnic şi mai rău tip. Fiecare om chibzuit trebuie să vadă cât de nelalocul lui este numele creştin când este aplicat chiar şi la cel mai bun dintre guvernele actuale. Încercarea ((175)) de a adapta numele de creştin la caracterul „împărăţiilor lumii acesteia” conduse de „Prinţul lumii acesteia” — Satan — şi cuprinse de „spiritul lumii”, a nedumerit toate inimile cu adevărat creştine, înşelate de această eroare de a presupune că guvernele actuale ale lumii sunt în oarecare sens Împărăţia lui Cristos.

Cannon Farrar spune în Contemporary Review:

„Vechea rapacitate a comerţului cu sclavi a fost urmată de rapacitatea mai mare şi mai distrugătoare a vânzătorului de băuturi. Părinţii noştri au smuls de pe gâtul Africii un jug de bice; noi am supus rasele autohtone unui jug de scorpioni. Am deschis râurile Africii pentru comerţ, numai să vărsăm în ele râul de foc al alcoolului, nici un râu al infernului nefiind mai înroşit de sânge sau mai blestemat decât acesta. A murit conştiinţa naţiunii?”

Răspundem: Nu! Naţiunea n-a fost niciodată creştină şi ca atare n-a avut niciodată o conştiinţă creştină sau un spirit creştin. Cel mai mult ce se poate spune despre aceasta este că lumina de la copiii lui Dumnezeu cu adevărat consacraţi a luminat, a rafinat şi a ruşinat, ducând la o măsură de reformă morală sentimentul public al acelor naţiuni în care ei „strălucesc ca lumini”.

În acelaşi fel, un trafic oribil asemănător a fost impus cu forţa asupra Chinei şi Japoniei, împotriva protestului lor serios, de către aceleaşi guverne creştine (?). În 1840 Marea Britanie a început un război cu China, numit „războiul opiului”, ca să oblige guvernul chinez care dorea să-şi protejeze poporul de acel blestem îngrozitor, să admită acel articol. Războiul a avut rezultate favorabile pentru partea diavolului în acea chestiune. Vasele de război britanice au distrus mii de vieţi şi de case şi l-au forţat pe conducătorul chinez păgân să deschidă imperiul pentru moartea mai lentă din cauza opiului — narcoticul Chinei. Venitul net al guvernului Marii Britanii din acest drog, după ce a plătit cheltuieli mari pentru colectarea venitului, se ridica, potrivit ((176)) rapoartelor oficiale publicate în 1872, la peste 37.000.000 de dolari pentru anul precedent. Aceşti 37.000.000 de dolari pe an au fost cauza care a inspirat acel război, tocmai inversul iubirii faţă de binele actual sau viitor al Chinei. Clauza din tratat care asigura protecţie pentru misionarii creştini a fost numai o bucăţică aruncată cu şiretenie ca să împace conştiinţele oamenilor iubitori de dreptate — ca să facă o mare crimă să apară milă făcută cu bunătate. În tratatul de la sfârşitul războiului au fost deschise anumite porturi pentru comerţul britanic şi au urmat tratate asemănătoare şi cu alte naţiuni, şi unele rezultate bune au fost asigurate prin aceasta. Unul dintre acestea a fost deschiderea Chinei spre influenţele civilizatoare. Dar faptul că unii bărbaţi şi femei creştini au ieşit în faţă să înveţe pe oameni unele dintre principiile dreptăţii nu trebuie să fie pus pe seama naţiunii britanice, al cărei obiectiv a fost comerţul, şi care, pentru lăcomia după aur şi nu pentru binele chinezilor sau pentru slava lui Dumnezeu, au dus un război nesfânt şi nejust împotriva unui popor nu atât de iscusit în arta drăcească.

Împreună cu alte vicii, „Creştinătatea” le-a învăţat pe naţiuni cele mai rele forme de idolatrie, idolatria eului, a avuţiei şi a puterii, pentru care bărbaţii şi naţiunile declarate creştine sunt dispuşi să se înşele, să se rănească şi chiar să se omoare unii pe alţii. De asemenea le-a învăţat blasfemia şi sacrilegiul în fiecare limbă; căci echipajul fiecărui vapor, din fiecare naţiune declarată creştină, blasfemiază numele lui Cristos. Dar, în timp ce aceasta a fost influenţa aşa-ziselor naţiuni creştine, din mijlocul lor au ieşit şi unii misionari nobili ai crucii, unii servitori adevăraţi ai lui Dumnezeu, iar alţii mai puţin nobili, servitori ai oamenilor — în total însă numai o mână — să le spună păgânilor despre Cristos şi despre civilizaţia reală.

Nu vorbim de misionarii serioşi, ci de funcţionarii sanguinici ai societăţilor misionare de acasă, care nu prea au idee, sau adesea nu au interes real în privinţa situaţiei reale din ţările străine, şi ale căror vederi se bazează în ((177)) principal pe sumele mari colectate şi cheltuite anual, şi care cred că lumea păgână este aproape convertită, iar eforturile lor sunt pe cale să se sfârşească în binecuvântările milenare promise, fără a doua venire a Domnului. Misionarii care au fost în front mărturisesc în general în privinţa marii descurajări, mai puţin atunci când îşi pot stimula speranţa peste orice măsură în privinţa experienţei reale şi a judecăţii sănătoase. Astfel, unul ca acesta, Rev. J. C. R. Ewing, D. D. — care a petrecut nouă ani în lucrarea misionară din India, prezentând recent un discurs în faţa Asociaţiei Tinerilor Creştini din Pittsburgh, Pa., a admis că efectul actual al civilizaţiei şi al efortului misionar nu este numai să zdrobească religiile păgâne, ci şi să desfiinţeze orice credinţă religioasă şi să-i facă pe oameni necredincioşi. Dar speranţa lui puternică este că pasul următor va fi de la Necredinţă la Creştinism — o speranţă neraţională, desigur, după cum dovedeşte cât se poate de sigur toată experienţa de aici din ţările civilizate. Extragem din presa publică rapoarte ale discursurilor lui, după cum urmează:

„India datorează mai mult influenţelor directe şi indirecte ale creştinătăţii decât oricărui alt lucru. Ea a făcut mult să zdrobească vechea idee de dumnezei materiali, şi în locul ei să stabilească ideea unui Dumnezeu suprem, unic, pe care o au oamenii din Occident [Europa şi America]. [O declaraţie mai explicită ar fi că ei primesc ideea, comună ateismului, că Natura este unicul şi supremul Dumnezeu.]

Printre cei 263.000.000 de oameni din acea ţară sunt 10.000.000 de tineri care vorbesc limba engleză şi sunt instruiţi în ideile occidentale în care suntem instruiţi şi noi. Casta mai înaltă este bine educată în literatura, religia şi ştiinţele care sunt baza educaţiei oamenilor din această ţară. Vechea idee despre un Dumnezeu răzbunător care trebuie împăcat prin numeroase daruri şi multe rugăciuni, a făcut loc spiritului modern al Necredinţei. Oamenii educaţi din Orient nu mai cred în dumnezeii părinţilor lor. Ei i-au abandonat pentru totdeauna şi i-au înlocuit cu învăţăturile ((178)) colonelului Robert G. Ingersoll, ale lui Paine, Voltaire, Bradlaugh şi ale tuturor celorlalţi învăţători atei şi panteişti. Acest veac sceptic va trece curând, şi Occidentul, aşa cum ia dat Indiei ideile ei, îi va da şi religia Dumnezeului creştin.

Tinerii din India sunt bine educaţi, observatori fini, inteligenţi, bine informaţi în toate afacerile altor naţiuni pe lângă cele ale lor, şi deşi ar părea ciudat, sunt bine familiarizaţi cu Biblia noastră. Într-adevăr, ei o cunosc atât de bine încât numai cineva bine familiarizat cu învăţăturile şi cu teologia creştină ar putea spera să răspundă cu succes la toate obiecţiile pe care aceşti tineri le prezintă împotriva ei. Ideea populară, că un misionar stă la umbra unui copac şi îi învaţă pe sălbaticii în pieile goale care se adună în jurul lui, este o idee răsuflată. În India misionarul întâlneşte oameni inteligenţi şi educaţi, şi el trebuie să fie bine echipat ca săi influenţeze. Pe lângă faptul că sunt inteligenţi, ei sunt prezentabili, prietenoşi, politicoşi, manieraţi, şi tratează pe toţi străinii cu mare consideraţie şi respect”.

Faptele persistente pe care le citează desigur că nu garantează speranţele neraţionale ale acestui domn. Experienţa a dovedit desigur că argumentele de mântuială ale sectarismului, ale cărui erori deformează şi viciază puţinul adevăr pe care-l posedă, arareori face convertiţi din scepticii oneşti sau din cei batjocoritori. Desigur, numai cei orbi nu pot vedea că dacă cei o mie de milioane din păgânism ar fi convertiţi la starea celor patru sute de milioane* din aşa-zisa Creştinătate, ar rămâne o întrebare deschisă, aşa cum a fost în veacul iudeu (Mat. 23:15), aceea dacă ei n-ar fi de două ori mai potriviţi pentru nimicire decât atunci când erau în superstiţiile lor păgâne originare. Desigur, nici o minte sănătoasă n-ar putea pretinde că o convertire la o astfel de stare ca acea din aşa-zisa Creştinătate ar împlini ((179)) descrierea păcii şi bunăvoinţei milenare, prezisă de profeţi şi rezumată pe scurt în rugăciunea Domnului nostru în cuvintele: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”. Luca 11:2.


*Din aceşti 400.000.000, romano şi greco-catolicii împreună pretind 280.000.000, în timp ce protestanţii pretind 120.000.000.


Este oare cumva surprinzător că această masă de patru sute de milioane, care în declaraţie constituie Biserica lui Cristos şi care se cheamă Împărăţia Lui — „Creştinătate” — nu este recunoscută de Domnul şi El îi dă un nume mai potrivit, Babilon (amestec, confuzie)? Cu ideile lor despre Împărăţia lui Cristos şi despre modul şi rezultatele întinderii ei în toată lumea, este oare de mirare că nu sunt pregătiţi pentru Împărăţia adevărată şi nu sunt dispuşi să-L primească pe noul Împărat, aşa cum, pentru motive asemănătoare, conducătorii casei tipice n-au fost pregătiţi la prima venire? Nu poate fi nici o îndoială că acei împăraţi, regi şi prinţi care îşi folosesc acum influenţa şi puterea mai cu seamă pentru mărire de sine, şi care echipează şi menţin milioane de oameni înarmaţi ca să-i protejeze şi să-i menţină în extravaganţele lor imperiale şi în poziţiile lor de domni, mai degrabă ar vedea milioane măcelărite şi alte milioane transformate în văduve şi orfani, ca în trecut, decât să se despartă de avantajele lor actuale. Este vreo mirare că aceştia nici nu doresc, nici nu aşteaptă, nici nu cred în felul de Împărăţie promisă în Scripturi? — o Împărăţie în care cei înălţaţi, îngâmfaţi şi mândri vor fi coborâţi, iar cei înjosiţi ridicaţi la nivelul general cuvenit şi intenţionat? Este vreo mirare că toţi cei care sunt în armonie cu orice fel de asuprire, jecmănire sau monopol zdrobitor, prin care ei obţin sau speră să obţină avantaj nejust asupra semenilor, sunt neîncrezători în Împărăţia dreptăţii în care nu se va permite nici o nedreptate sau ilegalitate? În special, ne putem mira că aceştia sunt neîncrezători că Împărăţia este aproape, chiar la uşi?

Nu ne putem mira nici că cei mari, preoţii de seamă şi conducătorii „Creştinătăţii”, căutând fiecare să câştige din partea sau secta sa (Isa. 56:11), nu recunosc şi de aceea resping pe Împăratul spiritual prezent acum, aşa cum ((180)) învăţătorii casei trupeşti L-au respins când era prezent în trup. Şi după cum Domnul a respins, a îndepărtat şi a lepădat din favoare, în focul necazului, multe dintre „ramurile fireşti” ale măslinului, păstrând numai pe israeliţii cu adevărat ca ramuri, nu vedem noi oare că în secerişul acestui veac aceeaşi înţelepciune probează şi „ramurile sălbatice” (Rom. 11:21, 22), şi îndepărtează din favoare şi din grăsimea rădăcinii (făgăduinţa avraamică) această masă mare de ramuri declarate ale căror caracter, scopuri şi dispoziţii sunt străine şi sălbatice într-adevăr — foarte diferite de făgăduinţa şi de planul lui Dumnezeu reprezentat prin rădăcină?

Nu este straniu că secerişul actual este martorul separării creştinilor adevăraţi de cei doar pretinşi, aşa cum în secerişul iudeu s-a făcut o separare a israeliţilor adevăraţi de cei doar pretinşi. Este numai ceea ce am fi putut aştepta în mod raţional, chiar dacă nu ni s-ar fi dat nici o revelaţie în Cuvântul lui Dumnezeu, arătând faptul respingerii masei, ca Babilon. Compară Romani 11:20-22 cu Apocalipsa 3:16; 18:4.

Respingerea Babilonului („Creştinătăţii”) în 1878 a fost respingerea masei celor pretinşi — „oştirea” cum este numită de către Daniel, pentru a o deosebi de clasa Sfântului Locaş sau a Templului. Clasa Sfântului Locaş nu va fi părăsită sau lăsată pustie. Nu, mulţumim lui Dumnezeu, Sfântul Locaş va fi slăvit; slava Domnului va umple Templul Său, când ultima piatră vie a lui va fi şlefuită, aprobată şi pusă la loc (1 Pet. 2:5, 6). Am văzut cum de-a lungul veacului a existat o astfel de clasă, cum a fost întinată şi vasele (învăţăturile) ei preţioase au fost profanate, şi cum a fost efectuată treptat curăţirea ei de eroare. Această clasă a fost tot timpul Biserica adevărată, chiar dacă sistemele nominale au fost totuşi recunoscute şi folosite într-o măsură. După respingerea sistemelor nominale însă, acum ca şi în secerişul iudeu, numai clasa Bisericii adevărate sau a Sfântului Locaş este recunoscută şi folosită ca purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu. ((181)) Caiafa, un preot de seamă al Israelului Trupesc, a fost folosit de Dumnezeu să transmită o lecţie şi o profeţie mare numai cu câteva zile înainte ca sistemul să fie respins. (Vezi Ioan 11:50, 51, 55; 18:14.) Dar în Scripturi n-avem nici o aluzie şi nici un motiv să presupunem că Dumnezeu a folosit vreodată sau a recunoscut acea biserică-naţiune, conducătorii şi reprezentanţii ei, după ce ea a fost respinsă. Şi aceeaşi lecţie trebuie să fie recunoscută aici, în legătură cu Babilonul. El este „vărsat” din gura Domnului; şi nici glasul Mirelui nici al miresei nu va mai fi auzit niciodată în el. Apoc. 18:23.

În zadar încearcă unii să pledeze pentru partea lor din Babilon, şi, în timp ce admit corectitudinea generală a portretului profetic, să pretindă că secta lor, sau congregaţia lor anume, este o excepţie de la caracterul general al Babilonului, şi, prin urmare, că Domnul nu-i poate chema să se retragă din el formal şi public, aşa cum i s-au alăturat odată.

Să se gândească aceştia că acum suntem în timpul de seceriş al separării, şi să ne amintim motivul expres al Domnului pentru care ne-a chemat afară din Babilon, şi anume, „ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei”. Să ne gândim, de asemenea, de ce Babilonul este numit astfel. Evident din cauza multelor lui erori de doctrină, care, amestecate cu câteva elemente de adevăr divin, fac mare confuzie, şi din cauza societăţii amestecate adunate împreună prin adevărurile şi erorile amestecate. Şi deoarece ei vor reţine erorile cu sacrificiul adevărului, acesta din urmă este făcut fără valoare şi adesea mai rău decât fără sens. Acest păcat, de a ţine şi a învăţa eroarea prin sacrificarea adevărului, este unul de care este vinovată fiecare sectă a Bisericii nominale, fără excepţie. Unde este secta care să vă ajute să cercetaţi cu hărnicie Scripturile, prin care să creşteţi în har şi în cunoştinţa adevărului? Unde este secta care să nu vă împiedice creşterea, atât prin doctrinele cât şi prin uzanţele ((182)) ei? Unde este secta în care să vă puteţi supune cuvintelor Învăţătorului şi să lăsaţi lumina voastră să strălucească? Noi nu cunoaştem nici una.

Dacă vreunii dintre copiii lui Dumnezeu din aceste organizaţii nu-şi dau seama de robia lor, este fiindcă ei nu încearcă să-şi folosească libertatea, fiindcă dorm la postul lor de gardă, când ar trebui să fie administratori activi şi paznici credincioşi (1 Tes. 5:5, 6). Să se trezească aceştia şi să încerce să folosească libertatea pe care cred ei că o au; să le arate confraţilor închinători în ce nu corespund crezurile lor cu planul divin, în ce se depărtează de el şi fug în direcţie opusă lui; să le arate cum Isus Cristos prin favoarea lui Dumnezeu a gustat moartea pentru fiecare om; cum acest fapt şi binecuvântările care decurg din el vor fi mărturisite „la timpul potrivit” fiecărui om; cum în aceste „timpuri de înviorare” binecuvântările restabilirii vor curge către toată rasa umană. Să le arate mai departe chemarea de sus a Bisericii Evanghelice, condiţiile stricte ale membrilor acestui corp şi misiunea specială a Veacului Evanghelic, să ia acest „popor pentru Numele Său”, special, care la timpul cuvenit să fie înălţat şi să domnească cu Cristos. Cei care vor încerca astfel săşi folosească libertatea ca să predice vestea bună în sinagogile de astăzi, vor reuşi fie să convertească congregaţii întregi, sau altfel să trezească o furtună de împotrivire. Sigur vă vor arunca afară din sinagogile lor şi vă vor separa de societatea lor, şi vor spune tot felul de rele împotriva voastră, pe nedrept, din pricina lui Cristos. Şi astfel făcând, fără îndoială mulţi vor gândi că fac un serviciu pentru Dumnezeu. Dar, dacă veţi fi astfel credincioşi, veţi fi mângâiaţi cu prisosinţă de făgăduinţele scumpe din Isaia 66:5 şi din Luca 6:22 — „Ascultaţi cuvântul Domnului, voi, care tremuraţi la cuvântul Lui. Iată ce zic fraţii voştri, care vă urăsc şi vă izgonesc din cauza Numelui Meu: «Domnul să fie slăvit [noi facem ((183)) aceasta pentru slava Domnului] şi să vă vedem bucuria!» Dar ei vor rămâne de ruşine!” „Ferice de voi când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor batjocori şi vor lepăda numele vostru ca ceva rău, din cauza Fiului Omului! Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săriţi de veselie, căci iată, răsplata voastră este mare în cer; căci tot aşa făceau părinţii lor faţă de proroci.” Dar „Vai de voi când toţi oamenii vă vor vorbi de bine, fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu prorocii mincinoşi!

Dacă toţi cei cu care vă închinaţi ca adunare sunt sfinţi — dacă toţi sunt grâu, fără neghină printre ei — aţi întâlnit oameni cât se poate de remarcabili, care vor primi adevărul secerişului cu bucurie. Dar dacă nu, trebuie să aşteptaţi ca adevărul prezent să separe neghina de grâu. Şi mai mult, trebuie să vă faceţi partea în prezentarea chiar a acestor adevăruri care vor face separarea.

Dacă vreţi să fiţi unul dintre sfinţii învingători, trebuie să fiţi acum unul dintre „secerătorii” care mânuiesc secera adevărului. Dacă sunteţi credincioşi Domnului, vrednici de adevăr şi vrednici de comoştenire cu El în slavă, vă veţi bucura să aveţi parte cu Secerătorul principal în secerişul actual — nu contează cât de dispuşi puteţi fi din punct de vedere natural să alunecaţi lin prin lume.

Dacă există neghină printre grâul din adunarea în care sunteţi membru, aşa cum este întotdeauna cazul, mult va depinde care dintre ele este în majoritate. Dacă predomină grâul, adevărul prezentat înţelept şi iubitor îl va afecta favorabil; şi neghina nu va vrea să stea mult. Dar dacă majoritatea este neghină, aşa cum în general sunt nouă zecimi sau mai mult — efectul celei mai atente şi mai blânde prezentări a adevărului secerişului va fi să trezească amărăciune şi împotrivire puternică; şi, dacă persistaţi în declararea veştilor bune şi în expunerea erorilor de mult stabilite, veţi fi „scoşi afară” curând, pentru binele cauzei sectare, sau vi se vor restrânge libertăţile aşa încât nu veţi ((184)) putea lăsa lumina voastră să strălucească în acea adunare. Atunci datoria voastră este clară: Daţi mărturia voastră iubitoare în privinţa bunătăţii şi înţelepciunii marelui plan al veacurilor al Domnului, şi după ce aţi arătat în mod înţelept şi smerit motivele voastre, retrageţi-vă în mod public de la ei.

În diferitele secte ale Babilonului — „Creştinătăţii” — există diferite grade de robie. Unii care s-ar împotrivi cu indignare robiei complete şi absolute a conştiinţei şi a judecăţii individuale, cerută de romano-catolicism, sunt foarte dispuşi să se lege pe ei şi să lege şi pe alţii prin crezurile şi dogmele uneia sau alteia dintre sectele protestante. Este adevărat, lanţurile lor sunt mai uşoare şi mai lungi decât cele ale Romei şi ale Veacurilor Întunecate. Într-o măsură aceasta este bine — reformare cu adevărat — un pas în direcţia bună — spre libertate deplină — spre starea Bisericii din timpurile apostolice. Dar de ce să purtăm cătuşe umane? De ce să ne legăm şi să ne limităm conştiinţa? De ce să nu stăm fermi în libertatea deplină cu care Cristos ne-a făcut liberi? De ce să nu respingem toate eforturile semenilor noştri greşitori de a ne încătuşa conştiinţa şi a ne împiedica investigarea — nu numai eforturile trecutului îndepărtat, ale Veacurilor Întunecate, ci şi eforturile diferiţilor reformatori din trecutul mai recent? De ce să nu hotărâm să fim ca Biserica apostolică — liberi să creştem în cunoştinţă, în har şi iubire, pe măsură ce „timpul potrivit” al Domnului descoperă tot mai deplin planul Său îndurător?

Desigur, toţi ştiu că ori de câte ori se alătură uneia dintre aceste organizaţii umane, acceptând Confesiunea ei de Credinţă ca fiind a lor, ei se obligă să creadă nici mai mult nici mai puţin decât exprimă acel crez asupra subiectului. Dacă, în ciuda robiei la care au cedat voluntar vor gândi pentru ei înşişi şi vor primi lumină din alte surse, mai avansată decât lumina de care s-a bucurat secta în care au fost, ei trebuie fie să se dovedească neloiali sectei şi ((185)) legământului lor cu ea, acela de a nu crede nimic contrar Confesiunii ei, fie altfel să dea la o parte cu onestitate şi să respingă Confesiunea pe care au depăşit-o şi să iasă din astfel de sectă. Pentru a face aceasta se cere har şi costă ceva efort, deranjând asocierile plăcute, cum adesea se întâmplă, şi expunând pe căutătorul onest al adevărului la acuzaţiile nechibzuite de a fi „trădător” al sectei sale, un „apostat”, unul „nestabilit” etc. Când unul intră într-o sectă, se presupune că mintea lui este complet predată acelei secte şi de atunci încolo nu mai este a lui. Secta îşi ia sarcina să decidă pentru el ce este adevăr şi ce este eroare, iar el, pentru a fi un membru adevărat, de nădejde, credincios, trebuie să accepte deciziile sectei sale, atât viitoare cât şi trecute, în toate chestiunile religioase, ignorând gândirea sa personală şi evitând investigarea personală, ca nu cumva să crească în cunoştinţă şi să fie pierdut ca membru al acelei secte. Această sclavie a conştiinţei faţă de o sectă şi de un crez este adeseori declarată răspicat, când unul ca acesta declară că „aparţine” unei astfel de secte.

Aceste cătuşe ale sectarismului, departe de a fi văzute în mod corect drept cătuşe şi lanţuri, sunt văzute şi purtate ca ornamente, ca semne de respect şi trăsături de caracter. Atât de departe a mers înşelarea, încât mulţi dintre copiii lui Dumnezeu s-ar ruşina să fie cunoscuţi că sunt fără astfel de lanţuri — uşoare sau grele, lungi sau scurte, în libertatea personală acordată. Ei se ruşinează să spună că nu sunt în robia nici unei secte sau crez, ci „aparţin” numai lui Cristos.

De aceea vedem uneori câte un copil al lui Dumnezeu onest, flămând după adevăr, înaintând treptat de la o denominaţie la alta, aşa cum un copil trece la şcoală dintr-o clasă în alta. Dacă este în Biserica Romei, când i se deschid ochii iese afară din ea, căzând probabil în vreo ramură a sistemului metodist sau presbiterian. Dacă aici dorinţa lui pentru adevăr nu este cu totul stinsă şi simţurile sale spirituale nu sunt amorţite de spiritul lumii, îl veţi putea ((186)) găsi după câţiva ani într-una din ramurile sistemului baptist; şi dacă el continuă să crească în har, în cunoştinţă şi în iubirea adevărului, şi într-o apreciere a libertăţii cu care Cristos ne face liberi, îl veţi găsi în curând în afara oricărei organizaţii umane, unit numai cu Domnul şi cu sfinţii Săi, legat numai prin legăturile gingaşe dar puternice ale iubirii şi adevărului, asemenea Bisericii timpurii. 1 Cor. 6:15, 17; Ef. 4:15, 16.

Sentimentul de incomoditate şi de insecuritate, dacă nu sunt legaţi cu lanţurile unei secte, este general. Este conceput de ideea falsă, mai întâi promulgată de papalitate, că a fi membru într-o organizaţie pământească este esenţial, plăcut Domnului şi necesar pentru viaţa veşnică. Aceste sisteme pământeşti, organizate de oameni, atât de diferite de asocierile simple, neîncătuşate din zilele apostolilor, sunt privite involuntar şi aproape inconştient de către creştini ca tot atâtea Companii de Asigurare pentru Cer, la care trebuie să se dea în mod regulat bani, timp şi respect etc., pentru a asigura odihna şi pacea cerească după moarte. Acţionând după această idee falsă, oamenii, dacă ies dintro sectă, sunt la fel de nerăbdători să fie legaţi de altă sectă cum sunt să-şi reînnoiască poliţa de asigurare la o companie respectabilă dacă aceasta le-a expirat.

Dar nici o organizaţie pământească nu poate acorda un paşaport spre glorie cerească. Nici cel mai bigot sectar (în afară de romano-catolic) nu va pretinde că starea lui de membru în secta sa îi va asigura slava cerească. Toţi sunt forţaţi să admită că Biserica adevărată este cea care este scrisă în cer, şi nu pe pământ. Ei înşeală pe oameni când pretind că este nevoie să mergi la Cristos prin ei — este nevoie să devii membru al unui corp sectar pentru a deveni membru al „trupului lui Hristos”, Biserica adevărată. Dimpotrivă, Domnul, în timp ce n-a refuzat pe nici unul care a venit la El prin sectarism şi n-a îndepărtat cu mâna goală pe nici un căutător al ((187)) adevărului, ne spune că n-avem nevoie de astfel de piedici, ci putem veni la El mult mai bine în mod direct. El cheamă: „Veniţi la Mine”; „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine”; „jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară; „şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre”. Am dori să fi dat atenţie vocii Sale mai repede. Am fi evitat multe dintre poverile grele ale sectarismului, multe dintre mlaştinile lui de disperare, multe dintre castelele lui de îndoială, dintre bâlciurile deşertăciunii, dintre leii înclinaţiilor minţii lumeşti etc.

Mulţi însă, născuţi în diferite secte, sau introduşi acolo în pruncie sau în copilărie, fără să pună la îndoială sistemele, au ajuns să fie liberi în inimă şi fără să ştie sunt în afara limitelor şi hotarelor crezurilor pe care le recunosc prin declaraţia lor şi le sprijină cu mijloacele şi cu influenţa lor. Puţini dintre aceştia au recunoscut avantajele libertăţii depline, sau obstacolele robiei sectare. Dar separarea deplină, completă, n-a fost poruncită până acum, în timpul secerişului. Acum sunt auzite cuvintele Domnului, ieşiţi afară dintre ei: curăţiţi-vă (eliberaţi-vă, atât de practicile greşite, cât şi de doctrinele false), toţi cei care purtaţi vasele (adevărurile — doctrinele) Domnului. Isa. 52:11.

Acum securea este înfiptă la rădăcina sistemului creştin nominal — Babilonul, „Creştinătatea” — aşa cum a fost înfiptă la a sistemului iudeu la prima venire; şi marele sistem în care „păsărilor cerului” le place să se cuibărească şi pe care l-au murdărit grav (Luca 13;18, 19), şi care de fapt a devenit „o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâcioase” (Apoc. 18:2), va fi doborât şi nu va mai înşela lumea. Se va vedea că în locul lui, adevărata şi singura comoştenitoare şi mireasa Mielului va fi adevăratul măslin, ale cărui rădăcini sunt promisiunile adevărate ale lui Dumnezeu şi ale cărui ramuri sunt cei cu adevărat şi pe deplin consacraţi şi credincioşi din acest Veac Evanghelic, ale căror nume sunt „scrise în ceruri”. Apoc. 17:14.

((188))

Încercarea şi cernerea clasei sfântului locaş

Deşi ieşirea din Babilon este un pas, şi încă unul mare, în direcţia biruinţei complete, nu este în nici un caz ultimul; şi trebuie să fim atenţi să ne păzim împotriva unei dispoziţii spre odihnă după fiecare pas înainte pe cale.

„Nu gândi că ai biruinţa

Şi nu-ţi înceta silinţa;

Lucrarea terminată nu-ţi va fi

Până când coroana o vei dobândi.

În juru-ţi un nor de martori

Te cuprind cu privirea.

Trecutul să-l dai uitării

Şi fugi la ţinta ta.”

Pasul ieşirii din Babilon a fost în general precedat de alţi paşi de ascultare, care la rândul lor au antrenat şi au întărit caracterul pentru conflictele şi victoriile ulterioare. Şi va fi urmat de alte probe şi ocazii de biruinţă, în vederea cărora Pavel (Gal. 5:1) a scris: „Hristos ne-a eliberat ca să fim liberi. Rămâneţi deci tari şi nu vă supuneţi iarăşi sub jugul robiei!” Fiecare persoană care ajunge să-şi dea seama de libertatea fiilor lui Dumnezeu şi de deplina libertate din robia Babilonului trebuie să se aştepte să întâmpine alte tentative ale marelui adversar de a-l duce în alte robii, sau de a-l poticni. Domnul permite aceste încercări severe, pentru ca clasa care este căutată acum să se poată arăta şi pregăti pentru serviciul Lui în Împărăţia slavei.

O ilustraţie a acestei încercări şi cerneri a avut loc în secerişul iudeu, preumbrind ceea ce putem aştepta acum. Clasa Templului sau Sfântului Locaş la prima venire a fost reprezentată de ucenicii Domnului, despre care El a spus: „Sunteţi curaţi, dar nu toţi”; şi după respingerea Israelului nominal (33 d. Cr.) a venit o încercare severă pentru cei care reprezentau templul lui Dumnezeu, cei ((189)) curaţi şi cei necuraţi, ca să-i separe. Petru a fost cernut şi aproape a căzut (Luca 22:31; Mat. 26:74, 75; Ioan 21:15-17); dar fiind „curat”, sincer în inimă, el a fost făcut în stare să iasă biruitor. Şi Iuda a fost încercat, şi el s-a dovedit a fi necurat, dispus să vândă adevărul pentru avantaj pământesc, să se lepede de Domnul pentru bani, chiar în timp ce Îl săruta ca o pretenţie de iubire.

Întocmai aşa şi acum, în acest seceriş, există un Locaş Sfânt curăţat, şi strâns asociaţi cu el unii care nu sunt curaţi. Şi de la respingerea Babilonului în 1878, şi de la chemarea făcută atunci să iasă afară din el, s-a desfăşurat o lucrare de încercare şi cernere printre cei care au ieşit afară. Fără îndoială că Petru şi Iuda au fost ilustraţii ale unor clase asemănătoare de acum, printre cei care au ieşit din Babilon şi care au fost curăţaţi de multe dintre mânjiturile lui doctrinare — o clasă care rămâne credincioasă Domnului şi adevărului, şi o altă clasă care se dovedeşte necredincioasă, care nu urmează mai departe să-L cunoască pe Domnul, ci care se întoarce spre doctrine rele şi false, adesea mai rele decât cele de care au scăpat.

Încercarea şi cernerea clasei templului în acest seceriş, de la 1878, au fost preumbrite prin actul tipic al Domnului nostru, de curăţare a tempului tipic după ce a preluat funcţia de Împărat şi a pronunţat judecata împotriva bisericii nominale evreieşti. După ce a declarat că li s-a lăsat casa pustie, El a mers la templul din Ierusalim, tipul Templului sau Sfântului Locaş adevărat, şi făcând un bici din corzi mici, l-a folosit ca să scoată afară pe schimbătorii de bani şi a răsturnat mesele celor care vindeau porumbei.

Biciul din corzi mici folosit în acel act tipic a reprezentat diferite adevăruri folosite în secerişul actual în mijlocul clasei Templu, ca să corecteze, să dovedească şi să separe pe cei necuraţi. Adevărurile arătate acum descoperă atât de clar voinţa perfectă a lui Dumnezeu, importanţa deplinei consacrări serviciului Său şi îngustimea căii care ((190)) trebuie parcursă de către cei care merg în urmele Învăţătorului, încât cei care s-au alăturat acestei clase din vreun motiv necurat sunt în mod continuu biciuiţi de adevăr, până când sunt constrânşi să se separe de clasa Sfântului Locaş.

Deşi câteva dintre pildele Domnului nostru arată separarea generală a clasei „sfântului locaş” de „oştire”, sau de masa generală a creştinătăţii declarate, sunt două pilde care merg încă mai departe şi arată încercarea şi cernerea de după aceea a clasei sfântului locaş — separarea biruitorilor, care vor moşteni Împărăţia (Apoc. 3:21), de alţii sincer consacraţi, care, biruiţi de spiritul lumii, neglijează sacrificarea avantajelor şi onorurilor actuale primite de la oameni, în favoarea onorurilor mai înalte primite de la Dumnezeu.

Pilda Celor Zece Fecioare, în timp ce arată toată clasa fecioarelor sau clasa consacrată fiind separată de Babilon, marchează în mod clar şi o încercare şi o separare care are loc în această clasă — o separare a fecioarelor înţelepte, pline de credinţă, de iubire fierbinte şi de spiritul ascultării prompte, de fecioarele nechibzuite, care îngăduie ca prima lor iubire şi fierbinţeala spiritului să se răcească, şi în consecinţă credinţa şi promtitudinea ascultării să scadă. Cele înţelepte, trăind în armonie deplină cu legământul lor de consacrare deplină lui Dumnezeu şi veghind cu sârguinţă la întoarcerea promisă a Domnului, sunt pregătite să aprecieze mesajul de bucurie al secerişului, să recunoască indiciile prezise ale prezenţei Învăţătorului, şi să reziste la orice probe pe care El le vede că sunt potrivite să le aplice pentru ca ele să-şi dovedească loialitatea şi credincioşia. Acestea, treze şi veghetoare, aud bătaia la uşă a Învăţătorului, prin cuvintele profeţilor, care anunţă prezenţa Sa; şi pentru ele pierderile şi crucile actuale, purtate cu smerenie pentru adevăr, sunt primite ca vestitori ai unei păci, bucurii şi glorii mai trainice care urmează.

((191))

Când a fost auzită bătaia profeţiei care anunţa prezenţa Domnului în toamna lui 1874, aceasta a început aproape imediat să fie recunoscută; şi repede s-a ridicat strigătul: „Iată, mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!” Şi acest strigăt continuă încă şi va continua până când toată clasa fecioarelor consacrate vor auzi şi le va fi încercată credinţa şi loialitatea prin elCele înţelepte, cu candelele (Cuvântul lui Dumnezeu) curăţite şi arzânde şi cu untdelemn (Spiritul sfânt) în vasele lor (inimile lor), vor recunoaşte prezenţa Domnului; şi, aranjându-şi conduita şi afacerile în armonie cu credinţa lor, ele vor „ieşi” să-L întâlnească pe Mirele preaiubit şi vor şedea cu El la ospăţul căsătoriei.

Obiceiul căsătoriei la evrei constituie o frumoasă ilustraţie a logodnei şi a căsătoriei Bisericii cu Cristos, Domnul ei. Logodna era un angajament formal făcut cu legăminte solemne de fidelitate de fiecare parte. Femeia continua să stea în casa tatălui ei până când era dusă în casa soţului ei, de obicei la un an după logodnă sau căsătorie. Consumarea unirii consta în primirea soţiei în casa pregătită pentru ea de către soţ, şi era celebrată cu un mare ospăţ care dura câteva zile — numit Ospăţul Nupţial. La o oră fixată mirele mergea după mireasă, care aştepta pregătită să-l primească şi să-l însoţească la viitoarea lor casă şi la ospăţul pe care el îl pregătise, urmată de fecioare, însoţitoarele ei, cu candele şi cu toate pregătirile necesare.

În pildă nu este deloc menţionată mireasa, ci toate „fecioarele înţelepte” sunt menţionate ca fiind acelea pentru care vine Mirele şi care-L însoţesc şi intră la ospăţul de bucurii pregătit. Şi acest lucru este potrivit şi necesar; fiindcă Mireasa lui Cristos este compusă din mulţi membri sau persoane, foarte frumos reprezentate prin fecioarele înţelepte. Fecioarele nechibzuite care obţin lumină şi experienţă mai târziu, dar care nu vor obţine marea înălţare a clasei Miresei „înţelepte”, credincioase, ((192)) vor fi fără îndoială clasa menţionată (Ps. 45:14, 15) ca „fecioarele, însoţitoarele ei” care o vor urma, care vor fi favorizate de către Împărat la timpul potrivit, dar nu atât de mult.

Atitudinea fecioarelor înţelepte, pregătite, în aşteptare şi nerăbdătoare după venirea Mirelui, reprezintă bine singura atitudine potrivită a logodnicei Domnului, Biserica întradevăr consacrată. Ca o mireasă să neglijeze sau să fie nepregătită pentru acest moment, cel mai plin de evenimente din viaţă, ar dovedi că nu este potrivită pentru această onoare; şi aşa este cu Biserica: „Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte”, caută să fie în atitudinea inimii şi a vieţii plăcută Mirelui, şi doreşte mult şi aşteaptă unirea binecuvântată şi ospăţul promis de Cel care a spus: Mă duc să vă pregătesc un loc, şi Mă voi întoarce şi vă voi lua la Mine.

Două lucruri sunt evidente din această pildă: primul, că acest aspect special al adevărului (cunoştinţa despre prezenţa Mirelui) nu este intenţionat pentru lume în general, nici pentru biserica nominală în general, ci numai pentru clasa fecioarelor sau clasa consacrată; al doilea, este evident că acest mesaj al prezenţei Mirelui va cauza separare care va încerca şi va proba pe fiecare individ din clasa fecioarelor, şi va arăta în mod clar care sunt cele înţelepte, credincioase, vrednice, şi cele necredincioase, neînţelepte.

O, ce bogăţii de har sunt conţinute în acest mesaj glorios, „Iată, Mirele!” Până acum acesta este un mare secret cunoscut numai printre sfinţi; căci lumea nu-l poate primi. Este o nebunie pentru ea, şi va fi până când toate fecioarele vor auzi şi cele înţelepte dintre ele vor fi intrat deplin; până când „uşa se va închide” şi „flacăra de foc” a marelui timp de strâmtorare care va urma apoi va face ca orice ochi să vadă (să recunoască) prezenţa Domnului şi domnia începută.

((193))

Cu ce har împărătesc vine mesajul lui Iehova la servitorii Săi smeriţi şi la servitoarele Sale smerite — „Ascultă, fiică, vezi şi pleacă-ţi urechea; uită pe poporul tău şi casa [relaţiile, speranţele, scopurile şi ambiţiile umane] tatălui tău [Adam]! Şi atunci împăratul [Domnul Isus] îţi va dori frumuseţea. Şi fiindcă este Domnul tău, adoră-l” (Ps. 45:10, 11). Şi cine sunt aceştia care vor primi astfel de favoare? Sunt cei „chemaţi, aleşi şi credincioşi”. „Fiica împăratului [fiica lui Iehova; căci astfel este recunoscută Mireasa lui Cristos] este plină de strălucire înăuntrul casei împărăteşti.” Frumuseţea ei este frumuseţea sfinţeniei. La exterior, în faţa lumii, ea nu este plină de strălucire; şi, asemenea Domnului ei în umilinţa Lui, este dispreţuită şi respinsă de oameni. Dar nu va fi întotdeauna aşa: după ce L-a urmat în umilinţa Lui, ea va avea parte şi de strălucirea Lui. Ca nouă creatură ea va fi îmbrăcată la timpul cuvenit cu natura Sa divină — „Ea poartă [când va fi glorificată] o haină ţesută cu aur” — aurul fiind un simbol al naturii divine. „Ea va fi adusă la împărat în haine de broderie” — în haina albă simplă dată de Domnul ei, haina dreptăţii Lui, pe care ea va fi brodat cu multă grijă podoabele frumoase ale harurilor creştine. Şi mare va fi bucuria în cer şi pe pământ la intrarea ei îmbelşugată în palatul Împăratului (2 Pet. 1:5-8, 11); mulţi vor zice: „Să ne bucurăm şi să ne înveselim şi să-I dăm slavă, fiindcă nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit!” (Apoc. 19:7) „Şi fiica Tirului şi cei mai bogaţi din popor vor umbla cu daruri ca să capete bunăvoinţa ta. … Voi face ca numele tău să fie amintit în toate generaţiile; de aceea te vor lăuda popoarele, în veci de veci.” Ps. 45:12-17.

Cu adevărat „înţelepţi” se vor dovedi acei consacraţi care, neglijând farmecele lumeşti, speranţele şi răsplăţile pământeşti, şi cu inimi pline de dor şi de aşteptare pentru Cel preaiubit, sunt găsiţi pregătiţi şi ((194)) sunt dovediţi vrednici de marea înălţare promisă, ca Mireasa, soţia Mielului.

„Mireasa Mielului, farmecele tale,
O, fie să avem parte de ele.”

Deoarece a lua candelele şi a-L urma pe Mire reprezintă a părăsi totul pentru a-L urma pe Cristos în acest timp al prezenţei Sale, aceasta echivalează cu a părăsi Babilonul, unde au fost în principal fecioarele; fiindcă adevărul manifestat în lumina secerişului indică în mod clar această separare a grâului de neghină. Curăţirea atentă descoperă acest fapt fecioarelor înţelepte care posedă Spiritul sfânt al consacrării şi al supunerii. Cei care au acest „untdelemn” vor avea şi lumină, şi aceştia, apreciind privilegiul, vor „urma pe Miel oriunde va merge”, cu bucurie şi promptitudine.

Fecioarele nechibzuite, dimpotrivă, neavând untdelemn de ajuns, nu au obţinut lumină clară asupra subiectului prezenţei Mirelui; şi fiind supraîncărcaţi cu grijile, planurile etc., acestei vieţi, ei nu investighează subiectul pe deplin, şi ca urmare se opresc şi sunt nehotărâţi în privinţa părăsirii Babilonului, şi în mare măsură sunt indiferenţi şi neîncrezători în legătură cu întregul subiect. Şi chiar dacă, îndemnaţi de alţii, ei îl părăsesc fără tragere de inimă, asemenea soţiei lui Lot, sunt înclinaţi în mod constant să privească în urmă. Pentru aceştia Domnul a lăsat îndemnul: „Aduceţi-vă aminte de soţia lui Lot” (Luca 17:32). Şi iarăşi a spus: „Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi, nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu”.

Nimic din pildă nu arată că fecioarele nechibzuite vor fi conştiente de nechibzuinţa lor, până când ocazia de a intra la nuntă va trece de la ele. Atunci îşi vor da seama cât de nechibzuite au fost când au aşteptat să fie recunoscute de Domnul ca Mireasa şi comoştenitorii Lui, când au fost cel mult urmaşi căldicei şi la distanţă. Mulţi acum „înălţaţi printre oameni” şi renumiţi pentru „faptele lor minunate” vor fi printre cei dezamăgiţi.

((195))

Şi uşa s-a închis

Vestirea prezenţei Mirelui, ieşirea în întâmpinarea Lui şi intrarea cu El la căsătorie continuă încă, şi va continua până când toate fecioarele înţelepte vor fi „pecetluite pe frunţile lor” cu o cunoştinţă a adevărului secerişului, suficientă ca să le separe de Babilon şi să le facă în stare să intre cu Mirele la ospăţul pregătit. Atunci, când toate fecioarele vor fi fost probate prin acest adevăr prezent, uşa oportunităţii va fi închisă şi altora nu li se va permite să intre la ospăţ; căci, a spus Învăţătorul, Eu sunt „Cel care deschide şi nimeni nu va închide, Cel care închide şi nimeni nu va deschide” (Apoc. 3:7). Şi când fecioarele nechibzuite vor veni să bată şi să ceară să intre, după ce uşa va fi închisă, spunând, „Doamne, Doamne, deschidene!”, El le va răspunde spunând: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” Cei care se ruşinează de El şi de cuvintele Lui acum, şi de aceea le sunt indiferente, Se va ruşina şi El de ei atunci, când va fi pe punctul să apară în glorie şi putere cu toţi mesagerii Săi sfinţi, credincioşi— fecioarele înţelepte înălţate şi glorificate cu El.

Uşa închisă, vom observa, n-are nimic de-a face cu cei lumeşti. Este uşa spre ospăţul nunţii; şi ea n-a fost deschisă niciodată decât pentru cei consacraţi, clasa fecioarelor. Nici o altă clasă n-a fost vreodată invitată să intre prin ea; şi ea se va închide când adevărurile secerişului vor fi cernut şi separat pe toţi păstrătorii calzi, serioşi ai legământului, de cei reci, căldicei şi supraîncărcaţi, care neglijează să-şi ţină legământul. Mulţumim lui Dumnezeu, nu uşa îndurării se închide aici, nici chiar uşa oricărei favori, ci uşa spre acea favoare principală a comoştenirii cu Cristos ca Mireasa Sa. Dar când uşa se va închide în faţa fecioarelor nechibzuite şi nu se va mai deschide niciodată la bătaia lor, chiar dacă le va lăsa stând afară expuse marelui necaz din „ziua cea rea” unde va fi plânsul şi tânguirea şi scrâşnirea dinţilor, ((196)) le va lasa totuşi în braţele iubirii şi îndurării lui Dumnezeu şi sub favoarea şi grija Sa specială; căci marile necazuri prin care vor trece sunt menite să purifice şi să cureţe pe acele fecioare care se vor pocăi atunci, şi prin aceasta să le facă potrivite ca vase de cinste pentru folosul Stăpânului, deşi nu pentru cinstea principală pentru care au fost la început chemate, dar de care s-au dovedit nevrednice. Împărtăşindu-se într-o oarecare măsură de spiritul Babilonului, dându-i acestuia ponderea influenţei lor, oricât de mică, ele sunt socotite de Dumnezeu ca părtaşe la păcatele lui şi de aceea nevrednice să scape de plăgile care vin asupra lui. Aceste plăgi sunt necesare, nu numai pentru nimicirea Babilonului, ci şi pentru purificarea şi separarea grâului încă necopt rămas în el — fecioarele nechibzuite, îmbătate considerabil şi biruite de vinul Babilonului.

Intrarea cu Domnul la nuntă a fost frumos ilustrată prin alaiul vesel de nuntă la evrei care însoţea mireasa spre casa soţului ei, cu muzică şi felinare aprinse şi cu toate manifestările de bucurie. Astfel ea intra în bucuria domnului ei şi la ospăţul pe care el îl pregătise. Astfel intră acum fecioarele înţelepte. Bucuria începe când ele aud întâi despre prezenţa Mirelui. Ele lasă cu bucurie orice altceva pentru tovărăşia Lui şi pentru ospăţul pregătit. Deja ele se bucură prin credinţă de ospăţul viitor, pe măsură ce Mirele prezent le face cunoscute lucrurile nespus de mari şi scumpe păstrate pentru Mireasa Sa aleasă şi le descoperă marea Sa lucrare de binecuvântare şi de restabilire a lumii, la care Mireasa va avea privilegiul să participe. Desigur, intrând în camera de primire şi văzând dovezile ospăţului viitor al favorii Împărăţiei, intrăm deja acum în bucuriile Domnului nostru. Avem deja o pregustare a lucrurilor bune viitoare. Deja ne ospătăm, mental, din cele mai bogate daruri ale harului ((197)) Său. Prin credinţă suntem deja aşezaţi la masa Stăpânului şi El Însuşi, potrivit făgăduinţei (Luca 12:37), S-a apropiat şi ne serveşte.

Această ospătare prin credinţă din preţioasele adevăruri destăinuite în acest timp de seceriş a început în 1875, la sfârşitul celor 1335 de zile (Dan. 12:12), la începutul secerişului, şi este fericirea prezisă de profet când spune: „Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!”

Proba hainei de nuntă

O altă pildă a Domnului nostru (Mat. 22:1-14) arată o probare încă mai departe a clasei Sfântului Locaş — o probare şi o separare chiar printre cei care au auzit şi au recunoscut mesajul secerişului. „Fecioarele înţelepte” din acea pildă, care intră cu Mirele la nuntă, şi „oaspeţii” din această pildă, sunt aceeaşi clasă de consacraţi care s-au arătat până acum credincioşi şi ascultători. De fapt această clasă este reprezentată prin diferite ilustraţii, fiecare dintre ele având ca ilustraţie forţa ei specifică. Ei sunt reprezentaţi ca fecioare înţelepte, ca slujitori aşteptând întoarcerea Domnului lor de la nuntă, ca oaspeţi la o nuntă şi ca mireasă. Ei sunt corpul lui Cristos, mireasa lui Cristos în devenire, soldaţi subordonaţi lui Cristos căpetenia lor, mlădiţe în Cristos viţa, ramuri de măslin în Cristos, pietre vii într-un templu în care Cristos este piatra din capul unghiului, elevi subordonaţi lui Cristos ca Învăţătorul lor, oi cărora El le este Păstor etc., etc. Considerând aceste figuri de stil, trebuie să ne amintim că ele sunt ilustraţii distincte şi separate, cu totul independente una de alta, şi să căutăm să luăm din fiecare lecţia care s-a intenţionat să fie comunicată. Dacă ne străduim să amestecăm ilustraţiile şi ne mirăm cum poate fi o piatră în templu mlădiţă în vie, cum pot fi oile ((198)) soldaţi, sau cum pot fi oaspeţii la nuntă slujitori sau mireasă, nu reuşim să le înţelegem deloc. În realitate noi nu suntem chemaţi să fim oaspeţi la ospăţul nunţii Mielului, nici slujitori care aşteaptă întoarcerea Sa de la nuntă, ci suntem chemaţi să fim mireasă, deşi în unele privinţe trebuie să fim asemenea slujitorilor şi asemenea acestor oaspeţi — asemenea slujitorilor credincioşi în vigilenţa şi vegherea noastră şi asemenea oaspeţilor în altă privinţă.

Această pildă serveşte să arate ce nu poate fi ilustrat prin imaginea miresei, care reprezintă în mod colectiv biserica aleasă ca moştenitoare cu Cristos. Aceasta arată atât caracterul stării de pregătire care se cere, cât şi inspectarea fiecărui individ care-i va respinge pe unii şii va accepta pe alţii. Cei astfel inspectaţi sunt reprezentaţi ca fiind deja în camera de oaspeţi. Ei sunt grâul recoltat sau adunat dintre neghină, fecioarele înţelepte separate de cele nechibzuite. Ei au auzit şi au primit adevărurile secerişului şi se bucură prin credinţă în anticiparea gloriei şi binecuvântării care urmează după deplina lor unire cu Domnul. Până acum cu toţii au alergat bine; dar până va ajunge la sfârşitul alergării, „cel căruia i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă”.

Starea acceptabilă şi pregătită pentru căsătorie este simbolizată în această pildă prin imaginea hainei de nuntă. La nunţile evreieşti era obiceiul ca gazda să se îngrijească de îmbrăcămintea pentru ceremonie — haine albe de in — pentru toţi oaspeţii; şi ca un oaspete să lepede haina de nuntă dată de gazdă în asemenea ocazie şi să apară în propriile sale haine, ar fi fost considerată o necuviinţă ruşinoasă, care însemna mândrie şi lipsă de respect pentru gazda sa.

Ca simbol, haina de nuntă ilustrează clar dreptatea lui Cristos, dată de gazda noastră, Iehova (Rom. 8:30-34), atribuită fiecăruia care crede şi se încrede în El, fără de care nici unul nu este acceptabil la căsătoria Mielului şi ((199)) fără de care nici un oaspete nu este admis. Ambele, invitaţia şi haina de nuntă, sunt necesare, şi pilda arată că numai cei astfel îmbrăcaţi sunt admişi chiar şi în anticamera de pregătire specială — în lumina adevărului prezent, unde mireasa îşi termină pregătirea (Apoc. 19:7). Odată haina şi invitaţia primite şi acceptate, aceşti oaspeţi petrec timpul scurt chiar dinaintea sărbătorii nunţii (timpul de seceriş) potrivindu-şi hainele şi făcânduşi lor şi altora ultimele retuşări ale pregătirii. Şi în timp ce sunt astfel angajaţi, ei deja se ospătează împreună prin credinţă, în perspectiva care le stă în faţă. Mirele, marea lucrare viitoare, glorioasa moştenire şi lucrarea actuală de pregătire sunt subiectele constante ale gândurilor şi conversaţiei lor.

În această anticameră (acest timp şi această condiţie favorizată), luminată strălucitor prin dezvăluirea clară a adevărului divin cuvenit acum, sunt acordate atât facilităţile cât şi inspiraţia pentru împodobirea finală şi pregătirea completă pentru sărbătoarea nunţii. Dar, cu toate acestea, pilda arată că până şi în aceste condiţii în mod special favorabile, unii, reprezentaţi aici prin „unul”, vor insulta pe gazdă, pe Împărat, dispreţuind şi lepădând haina de nuntă.

Învăţătura evidentă a acestei pilde este deci că proba generală finală a acelor „fecioare înţelepte” care au fost găsite astfel gata şi vrednice, şi care în consecinţă au fost introduse în mare parte din lumina secerişului, va fi o probă a aprecierii din partea lor a faptului, adesea mărturisit în Scripturi, că ele sunt acceptate la sărbătoare nu în meritul lor propriu, ci în primul rând pentru că goliciunea şi multele lor imperfecţiuni sunt acoperite prin meritul Celui care Şia dat viaţa ca preţul lor de răscumpărare, şi a cărui dreptate atribuită, ca o haină, este singura care-i face prezentabili şi acceptabili înaintea Împăratului. Toţi trebuie să poarte haina. Fiecare poate să şi-o brodeze cu fapte bune.

((200))

Cât este de remarcabil şi de semnificativ că aceasta trebuie să fie proba mare, generală, finală. Tatăl nostru ceresc este în mod evident hotărât ca nimeni să nu fie din compania miresei decât cei care-şi dau seama în mod clar de nimicnicia lor şi că marele Mire este Răscumpărătorul lor, precum şi Domnul şi Învăţătorul lor.

Pare ciudat de asemenea, ca unii care au alergat alergarea atât de bine până acum să cadă când sunt atât de aproape de realizarea speranţei lor; totuşi, când sunt preveniţi despre o asemenea posibilitate, se cuvine ca toţi consacraţii să vegheze şi să se roage, ca să nu intre în ispită; căci în zilele acestea din urmă vin timpurile primejdioase prezise prin apostol (1 Tim. 4:1; 2 Tim. 3:1; 4:3-5). Şi totuşi timpurile nu sunt atât de primejdioase încât harul divin să nu fie în stare să-i susţină pe aceia care se sprijină încrezători pe Braţul Atotputernic. Într-adevăr, cei care respectă cu smerenie calea îngustă a sacrificiului n-au fost niciodată atât de bine susţinuţi sau atât de deplin echipaţi cu toată armătura lui Dumnezeu. Dar, ciudat cum ar părea, chiar abundenţa favorurilor lui Dumnezeu, chiar claritatea dezvăluirilor planurilor îndurătoare ale lui Dumnezeu (de folosire a Bisericii în timpul Mileniului pentru a binecuvânta toate familiile pământului), în loc să ducă la umilinţă şi la o mai mare apreciere a minunatului preţ de răscumpărare, prin care se realizează eliberarea de condamnare şi se asigură chemarea la natura divină şi la comoştenire cu Cristos, pare să aibă efect opus asupra unora. Aceştia par să piardă din vedere atât nevrednicia lor personală, cât şi perfecţiunea nepătată a Domnului; şi în loc să-şi dea seama că în cel mai bun caz sunt „robi netrebnici”, ei par să vadă în micile lor lepădări de sine pentru cauza adevărului ceva minunat — echivalentul a ceea ce a făcut Domnul nostru Isus — şi simt că ei, la fel ca El, sunt indispensabili pentru executarea marelui plan al veacurilor pe care îl descoperă Scripturile. Unii ca aceştia sunt vinovaţi că „nu se ţin strâns de Cap” şi ((201)) de marea Lui lucrare de răscumpărare cu respectul cuvenit (Col. 2:19). Aceştia rămân condamnaţi fiindcă „socotesc ca de nimic sângele legământului cu care au fost sfinţiţi” (şi acceptaţi) (Evr. 10:29), îTrad. reviz., subsol — n. e.ş. Aceştia fac tocmai în ciuda spiritului favorii lui Dumnezeu, când resping „calea” — singura cale — şi singurul nume dat sub cer şi printre oameni prin care trebuie să fim mântuiţi din condamnarea adamică şi împăcaţi deplin cu Dumnezeu.

Aceştia sunt reprezentaţi în pildă prin cel „legat”, împiedicat de a mai face progres spre ospăţ, sau chiar spre o apreciere în continuare a binecuvântărilor şi a bucuriilor acestuia; şi aceştia vor fi în cele din urmă scoşi cu totul afară din lumină, în „întunericul de afară” al lumii, să aibă parte de suferinţa şi de supărările din marele timp de necaz. Pentru aceştia deci, chiar adevărurile care se dezvăluie acum, intenţionate pentru binele şi dezvoltarea noastră, devin o ocazie de poticnire, pentru că ei nu sunt instruiţi cum se cuvine prin ele. Şi aşa cum Israelul, atât de mult timp favorizat în mod special de Dumnezeu, a devenit mândru şi a început să creadă că ei sunt vrednici în realitate de aceste favoruri şi indispensabili pentru planul divin, aşa încât Dumnezeu i-a respins de la orice favoare, tot aşa va fi acum cu cei care, deşi până acum au alergat bine, nu se menţin umiliţi şi încep să se creadă vrednici să stea înaintea lui Dumnezeu prin propria lor dreptate, şi care îşi asumă dreptul să ia parte la ospăţ fără haina de nuntă a dreptăţii atribuite a lui Cristos.

Deosebit de trist cum este, acest aspect al profeţiei arătat în pilda care este în analiză se împlineşte de asemenea în faţa ochilor noştri, formând un alt inel în marele lanţ al dovezilor că suntem în „seceriş”. Unii dintre cei care s-au bucurat de favorurile spirituale din prezent au dispreţuit şi au lepădat astfel haina de nuntă; şi, deşi încă vorbesc despre Cristos ca Domn, ei dispreţuiesc şi neagă chiar importanţa ((202)) şi eficacitatea tranzacţiei prin care El a devenit Domn, şi pe baza căreia au fost socotiţi vrednici de o invitaţie la nuntă (Rom.14:9; 5:2). Ei pretind cu îndrăzneală că n-au nevoie de nici un Răscumpărător; şi, cu sofisme şi aplicări greşite ale Scripturii, se conving pe ei şi-i conving şi pe alţii că au intrat în staul pe altă cale, fără să fie răscumpăraţi — prin propria lor dreptate, pe care apostolul o numeşte „zdrenţe murdare”; şi unii pretind că n-au nevoie de Avocat sau de Răscumpărare, ci că au fost aleşi de către Dumnezeu, fără putinţă de schimbare, la glorie cerească.

Această dezbrăcare a hainei de nuntă, printr-o respingere a valorii sacrificiului răscumpărător al lui Cristos, şi-a făcut prima dată apariţia printre cei care erau în lumina adevărului prezent în vara lui 1878; şi de atunci îi încearcă pe toţi cei care au intrat în lumina camerei de oaspeţi, lumina secerişului. Eroarea şi-a câştigat un sprijin chiar în prezenţa Mirelui; şi unii leapădă indispensabila haină de nuntă. Şi ce tulburare a stârnit printre oaspeţi, ce diviziune, ce cernere! Cei care aruncă haina par nerăbdători ca şi alţii să facă acelaşi lucru; şi aceştia se străduiesc, în timp ce acei care sunt credincioşi protestează; şi lucrarea de despărţire continuă, chiar în camera de oaspeţi; şi fără îndoială va continua chiar până în ultimul ceas dinaintea căsătoriei.

Între timp, Mirele-Împărat prezent dar nevăzut îi remarcă pe credincioşii vrednici care vor gusta din cina Sa; şi El permite, şi în pildă a prezis, această probă finală. Pe aceia care şi-au lepădat haina El îi întreabă: „Prietene [tovarăşe], cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?” — o atenţionare blândă dar foarte plină de forţă că purtarea hainei a fost însăşi condiţia admiterii în favorurile de care s-a bucurat şi că i se dăduse una fără plată. Şi noi provocăm pe toţi cei care neagă acum valoarea morţii lui Crisots ca preţul lor de răscumpărare, să spună că ei au intrat în lumina prezentă — în cunoştinţa prezenţei Domnului şi a altor lucruri adânci ((203)) ale lui Dumnezeu, văzute acum atât de clar — fără să fie îmbrăcaţi cu această haină când au intrat. Nimeni n-a intrat vreodată fără haină: alţii nu pot vedea lucrurile adânci ale lui Dumnezeu (1 Cor. 2:7-14). Tocmai ca în pildă, acum, când cei care au respins haina sunt întrebaţi, ei „amuţesc”. Nu pot nega că au fost admişi pe când purtau haina; şi nu le place să recunoască.

„Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: «Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară!»”. „Întunericul de afară” este întunericul care înfăşoară pe cei înţelepţi în felul lumii, întunericul raţionamentelor umane neîndrumate de Cuvântul lui Dumnezeu şi neconformate după planul Său revelat, de răscumpărare şi restabilire. Legarea sau restrângerea face un exemplu din aceştia în faţa mulţimii consacraţilor şi-i ajută pe toţi cei care sunt cu adevărat loiali să vadă cât se poate de clar necesitatea şi valoarea hainei în ochii Împăratului. Servitorii care sunt îndrumaţi să facă legarea sunt cei care au adevărul asupra acestui subiect, şi care pot lega influenţa unora ca aceştia cu mărturii scripturale despre valoarea şi necesitatea sângelui preţios şi a hainei dreptăţii cumpărate cu el pentru noi. În lupta împotriva acestor argumente ale Scripturii, cei fără haină sunt forţaţi, prin propriile lor argumente şi eforturi de a se îndreptăţi să iasă din lumină în „întunericul de afară”. Pentru ei, ca şi pentru lume, crucea lui Cristos este acum o piatră de poticnire şi o nebunie; dar pentru cei credincioşi, consacraţi, este „puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu”.

Dar să nu trecem cu vederea că aceia din pildă care sunt „legaţi” şi „aruncaţi în întunericul de afară” trebuie mai întâi să fi fost în lumina adevărului secerişului; şi de aceea răspunderea şi pedeapsa lor sunt mai mari decât răspunderea şi pedeapsa celor care niciodată nu s-au bucurat de asemenea favoruri. Mii din biserica nominală ((204)) care vor urma fără îndoială învăţătura conducătorilor proeminenţi dintre ei, în renunţarea la credinţa în eficacitatea sângelui preţios al lui Cristos ca preţul de răscumpărare al păcătosului, nu vor fi răspunzători pentru acel pas în cea mai deplină măsură, fiindcă ei nau fost suficient luminaţi în legătură cu el.

Mii de creştini declaraţi n-au crezut niciodată în Cristos ca răscumpărarea sau înlocuitorul lor şi niciodată n-au purtat haina dreptăţii Sale atribuite. Aceştia, desigur, nu sunt menţionaţi în pildă. Pilda se referă numai la o clasă foarte limitată, toţi aceştia apreciind odată clar răscumpărarea, şi în timp ce astfel o apreciau, au intrat, sub favoarea pe care ea o asigura, în lumina specială a timpului de seceriş — timpul prezenţei Împăratului, chiar înainte de ospăţ. Cu ce grijă ar trebui cei care au fost odată luminaţi şi care au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, să se păzească împotriva chiar şi a celei mai simple sugestii spre un pas atât de neloial, nedrept şi dezastruos. Evr. 10:26-31; 6:4-8.

Analizând aceste pilde, nu trebuie să facem greşeala de a presupune că toate fecioarele înţelepte au intrat deja la căsătorie — în camera de pregătire specială şi finală — şi că uşa s-a închis înainte de a începe inspecţia la care se face referire în pildă. Uşa ocaziei este încă deschisă tuturor consacraţilor îmbrăcaţi prin credinţă în haina de nuntă a dreptăţii lui Cristos; mesajul „Iată, Mirele!” se vesteşte încă; fecioarele înţelepte ies încă să-L întâmpine şi intră cu El la căsătorie; şi cele nechibzuite încă nu s-au întors cu untdelemn în vasele lor. Dar, de când „Mirele a venit” (din 1878, paralela în timp a preluării de către Domnul nostru a funcţiei de Împărat al evreilor — Mat. 21:1-13), inspectarea oaspeţilor şi încercarea aprecierii hainei de nuntă este în desfăşurare. Şi în timp ce mai multe dintre fecioarele înţelepte află încă despre prezenţa Mirelui şi ((205)) intră bucuroase la ospăţ, unele dintre acelea care sunt deja înăuntru se dovedesc nevrednice să stea înăuntru, şi au fost şi sunt legate de mâini şi de picioare, iar aprecierea şi înţelegerea adevărului prezent — a prezenţei Domnului şi a lucrării actuale şi viitoare — încep să devină tot mai neclare, în timp ce, purtate de raţionamente false pe premise false, ele gravitează, treptat sau rapid, potrivit temperamentului, spre opiniile lumeşti despre lucruri — „întunericul de afară” al lumii, când este comparat cu lumina din interior acum accesibilă sfinţilor înveşmântaţi cum se cuvine. Şi, fără îndoială, toate fecioarele care intră trebuie încercate asupra acestui subiect. Fericiţi şi fără frică în această încercare vor fi toţi aceia care din inimă pot spune:

„Pe nimic altceva nu-mi zidesc speranţa

Decât pe sângele şi pe dreptatea Sa.

Nici în cel mai scump lucru nu mă încred,

Ci cu totul pe numele lui Isus mă sprijin.

Numai pe Cristos, Stânca Solidă, pot eu sta

Nisip mişcător este totul altceva.”

Şi aceştia pot cânta cu mare bucurie:

„Prinţul păcii mele este de faţă,

Lumina feţei Sale mă luminează.

Ascultă, preiubitule, El spune:

«Pacea Mea ţie ţi-o dau».

Crucea îmi acoperă păcatele;

Trecutul sub sânge stă;

În Isus am încrederea;

Şi acum vreau ce Dumnezeu vrea.”

Sfârşitul chemării de sus nu este închiderea uşii

Scripturile nu dau data exactă la care se va închide uşa spre sărbătoarea căsătoriei, deşi ele arată clar că aceasta nu va fi închisă până când toate „fecioarele” vor fi avut ocazia ((206)) să intre şi după ce toate cele „înţelepte” sau cele pregătite vor fi intrat.

O „uşă” deschisă simbolizează o ocazie de intrare în anumite condiţii şi privilegii; o uşă închisă reprezintă terminarea acestor privilegii sau a acestei ocazii. Privilegiul, invitaţia sau ocazia Veacului Evanghelic, care acordă celor ce cred în Cristos, sub condiţii restrânse, intrarea la comoştenire cu El în Împărăţia cerească şi la natura divină, este „uşa” prin care „avem intrarea … în harul [favoarea] acesta în care suntem”; şi anume, în speranţa împărtăşirii de gloria lui Dumnezeu (Rom. 5:2). Această uşă, care a stat deschisă tot veacul, se va închide odată; şi uşa din pilda fecioarelor marchează această închidere — toate aceste ocazii şi privilegii se vor termina. Această pildă a fecioarelor înfăţişează numai evenimentele de la sfârşitul acestui veac printre cei din Biserica adevărată care vor trăi în acel timp. „Uşa” din această pildă reprezintă faptul că anumite privilegii speciale, împlinirea şi ţelul tuturor favorurilor Veacului Evanghelic, vor fi deschise pentru „fecioarele înţelepte” în timpul secerişului; iar închiderea uşii, când toată clasa aceasta se va fi folosit de aceste privilegii, reprezintă sfârşitul întregii favori şi al tuturor privilegiilor acestui Veac Evanghelic; pentru că ospăţul reprezintă în întregime avantajele şi privilegiile evanghelice, fiind o reprezentare a marii împliniri la care duc toate celelalte favoruri — gloriile Împărăţiei promise.

Să ne gândim la „uşa” ocaziei şi a privilegiului care se va închide curând. Domnul nostru a numit-o poartă şi a spus că în timpul Veacului Evanghelic va fi greu atât să o găsim cât şi să intrăm prin ea, şi ne-a sfătuit să facem mare efort să intrăm dacă vrem să avem parte de nemurire şi de onorurile Împărăţiei, la care duce numai această uşă, nu altele. Prin urmare El a spus: „Luptaţivă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun că mulţi vor ((207)) căuta să intre şi nu vor putea. Îndată ce Stăpânul casei Se va scula şi va închide uşa …” (Luca 13:24, 25). Această cale îngustă, după cum am văzut deja*, este calea sacrificiului de sine în interesul planului şi al lucrării Domnului. Calea este făcută îngustă prin împrejurările timpului actual, prin împotrivirea spiritului lumesc la adevăr şi la dreptate, aşa încât oricine merge în urmele Conducătorului şi Înaintaşului nostru va găsi calea a fi îngustă sau grea şi va trebui să sufere persecuţie. A umbla pe această cale, după cum Domnul nostru ne-a lăsat exemplu să urmăm în urmele Sale, implică nu doar o conformare pasivă la dispoziţia sau la spiritul Său, ci şi un zel activ, energic în promulgarea adevărului Său cu orice preţ. Şi toţi aceia care umblă pe calea îngustă, credincioşi cum a fost El până la moarte, au părtăşie în suferinţele Lui şi la timpul potrivit vor avea părtăşie şi în slava Sa, la sărbătoarea căsătoriei — în slava care va fi descoperită la arătarea şi la Împărăţia Lui. Filip. 3:10; 1 Pet. 4:13.

Având în vedere încheierea ei glorioasă, ocazia de a merge pe această cale îngustă a sacrificării de sine pentru adevăr este cel mai mare privilegiu care a fost oferit vreodată vreunei creaturi. Privilegiul de a suferi cu Cristos şi pentru cauza Sa, după ce L-am recunoscut mai întâi pe El ca Răscumpărătorul nostru, este prin urmare uşa, şi singura uşă a ocaziei prin care se poate ajunge la gloria care urmează, ca mireasă şi comoştenitori cu Cristos.

Sunt trei moduri în care ar putea fi indicată închiderea uşii: primul, printr-o declaraţie biblică clară a datei; al doilea, printr-o astfel de schimbare a sentimentului public în legatură cu adevărul, încât fidelitatea şi zelul în serviciul acestuia să nu mai întâmpine nici o împotrivire şi când suferinţa cu Cristos pentru adevăr (Rom. 8:17) să ((208)) nu mai fie posibilă; sau, al treilea, să se ajungă la o asemenea stare a lucrurilor din lume încât toate ocaziile pentru un astfel de serviciu să fie efectiv împiedicate, astfel nelăsând nici o ocazie pentru candidaţi să intre în lucrare, să-şi dezvolte şi să-şi dovedească iubirea şi credincioşia prin activitate şi răbdare.

Deşi suntem clar informaţi că uşa va fi închisă cândva în această perioadă de seceriş sau de sfârşit al veacului, Biblia nu ne dă data exactă; şi, deşi după marele timp de necaz va fi o mare schimbare a sentimentului public în favoarea adevărului şi a dreptăţii, nu avem nici un indiciu că se va ajunge la o astfel de stare a lucrurilor până după ce perioada de seceriş se va sfârşi complet. Dar avem un indiciu clar că uşa se va închide în modul numit mai la urmă; căci, înainte ca Ziua Milenară să apară, suntem preveniţi în legătură cu o noapte întunecoasă în care nimeni nu va putea lucra — „Vine dimineaţa, şi este tot noapte”. Isa. 21:12. Vezi şi Vol. II, cap. 8.

Calea îngustă deschisă pentru noi este privilegiul şi ocazia de a coopera cu Domnul nostru acum, când manifestarea spiritului Său de blândeţe, zel şi loialitate faţă de Dumnezeu şi de adevărul Său se face cu preţul avantajelor pământeşti; când apărarea cauzei Lui şi a adevărurilor pe care El ni lea dat ne va face, ca să nu zicem mai mult, foarte nepopulari; şi când străduinţele noastre de a-I onora numele şi a binecuvânta pe semenii noştri cu adevărul, lăsând lumina noastră să strălucească, va aduce asupra noastră insulte, denaturări şi persecuţii într-o oarecare formă. Şi dacă, aşa cum am văzut, calea îngustă deschisă înseamnă privilegiul de a sacrifica astfel cu credincioşie până la moarte, cu orice preţ, atunci terminarea tuturor acestor ocazii pentru astfel de părtăşie a serviciului şi a suferinţelor ar însemna închiderea uşii, oprirea căii înguste spre gloria şi comoştenirea viitoare; domnia noastră cu Cristos fiind condiţionată de credincioşia noastră în serviciul Său, care acum înseamnă suferinţă cu El. Rom. 8:17; 6:8.

((209))

Şi suferinţa cu Cristos, după cum am văzut, nu este suferinţa obişnuită, comună tuturor celor din starea decăzută, ci numai acele suferinţe care sunt ca rezultat, mai mult sau mai puţin direct, al urmării exemplului lui Cristos, în susţinerea adevărurilor nepopulare şi în expunerea erorilor populare. Astfel au fost cauzele suferinţelor lui Cristos; şi astfel vor fi cauzele persecuţiei, suferinţei şi pierderii pentru toţi cei care urmează în urmele Sale. Ei vor avea părtăşie în suferinţele Sale acum, iar la sfârşit vor fi socotiţi vrednici să aibă parte de răsplata unei asemenea credincioşii faţă de principiu. Aceasta, de-a lungul Veacului Evanghelic, a însemnat muncă sacrificatoare de sine şi îndurarea insultelor în semănarea şi udarea seminţelor învăţăturilor lui Cristos; iar acum, la încheierea veacului, înseamnă fidelitate şi îndurare asemănătoare în lucrarea secerişului care se desfăşoară acum — chiar până la depunerea vieţii, fie că se va cere prin procesul treptat al efectuării ei în serviciul Învăţătorului, o moarte zilnică, sau prin aceea că se va face brusc, printr-o moarte de martir.

Vrednicia Bisericii fecioare logodite ca să fie mireasa, soţia Mielului, constă nu numai în lipsa păcatului, deşi ea va fi sfântă şi „fără defect” — „fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta” (Ef. 5:27), făcută „mai albă decât zăpada” în marea fântână a iubirii răscumpărătoare, meritul Răscumpărătorului ei. Acest lucru este necesar tuturor celor care vor fi socotiţi vreodată vrednici de viaţă durabilă pe oricare plan. Dar pentru a fi mireasa Mielului, ea trebuie nu numai să fie fecioară în puritatea ei, şi pe lângă aceasta să fie liberă de alianţă şi cochetărie păcătoasă cu lumea, ci trebuie să fie mai mult, cu mult mai mult de atât. Ea trebuie să se asemene atât de mult cu Domnul ei şi trebuie să urmeze atât de aproape în urmele şi în sfatul Său, încât din cauza acestui lucru să sufere, să fie martir, cum a fost El, şi pentru aceleaşi principii ale adevărului şi ale dreptăţii. Ea trebuie să dovedească faptul că are o iubire mistuitoare pentru Mire şi o devotare neobosită pentru numele şi principiile Lui, aşa ((210)) încât să fie dispusă să fie dispreţuită şi respinsă de cei lumeşti, cum a fost El, de dragul ascultării de învăţăturile Lui.

Pentru a dezvolta şi a demonstra acest caracter, ea trebuie să fie încercată şi probată. Încrederea ei, răbdarea ei, fidelitatea ei faţă de Domnul, atât prin rău cât şi prin bine, trebuie să fie dezvoltate şi probate. Şi numai aceştia care sunt astfel dezvoltaţi şi probaţi, şi prin probă s-au dovedit credincioşi, vor fi astfel acceptaţi şi recunoscuţi ca mireasă şi comoştenitoare cu Domnul, moştenitoarea tuturor lucrurilor. După cum este scris: „Ferice de cine rabdă ispita! Căci, după ce va fi [astfel] găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care El a promis-o celor care Îl iubesc” — aşa de intens. Astfel, dacă este corect înţeleasă, fiecare încercare a fidelităţii noastre trebuie să fie întâmpinată cu bucurie, ca o nouă ocazie de a-I arăta Mirelui adâncimea şi puterea iubirii noastre, şi încă o dovadă a vredniciei de iubirea şi încrederea Lui şi de înălţarea făgăduită. Cei care se vor împărtăşi cu Domnul de gloria viitoare trebuie să fie nu numai chemaţi şi acceptaţi, ci şi credincioşi, chiar până la moarte. Apoc. 17:14.

Astfel uşa ocaziei de angajare cu Cristos Domnul nostru în lucrarea veacului Evanghelic se va închide când „vine noaptea când nimeni nu mai poate să lucreze”. Şi atunci, pentru toţi cei care n-au dezvoltat mai înainte caracterul necesar şi nu şi-au dovedit armonia, devotarea, iubirea şi zelul pentru Domnul şi pentru adevărul Său prin serviciu credincios (Mat. 10:37; Marcu 8:38), va fi prea târziu să facă astfel. Cum este reprezentat în pildă, ei se vor dovedi astfel că sunt „fecioare nechibzuite”, pentru că au lăsat să le scape marea şi glorioasa ocazie de a suferi cu El şi pentru El, cu care ar domni împreună bucuroşi. Până atunci, numărul deplin predestinat de Dumnezeu să constituie şi să completeze Biserica vor fi fost chemaţi, aleşi şi dovediţi credincioşi prin încercare — „asemenea chipului Fiului Său” ((211)) (Rom. 8:29). Secerişul va fi trecut, vara favorii va fi sfârşită şi numai arderea neghinei va rămânea, pentru a curăţa câmpul (omenirea) şi a-l pregăti pe deplin pentru semănarea mult mai extinsă a Veacului Milenar.

Sosirea acestei nopţi va pune evident capăt oricărei alte lucrări de diseminare a adevărului, care, greşit înţeleasă de public în general, va fi probabil acuzată de a fi cauza unei mari părţi din anarhia şi confuzia care vor predomina atunci, în loc să fie văzută în adevărata ei lumină ca o preumbrire a gândului şi revelaţiei divine în privinţa viitoarelor strâmtorări ale lumii şi a adevăratelor lor cauze. Să nu aşteptăm ca venirea nopţii şi închiderea uşii să fie bruşte, ci mai degrabă să fie o împiedicare şi o închidere treptată a lucrării secerişului.

Timpul prezent este pentru pecetluirea servitorilor lui Dumnezeu pe frunţi, înainte ca furtuna strâmtorării să izbucnească (Apoc. 7:2, 3); şi fiecare fecioară înţeleaptă ar trebui să aprecieze acest privilegiu din prezent, atât pentru propria sa pecetluire intelectuală cu adevărul prezent, precum şi pentru angajarea în lucrarea secerişului de pecetluire a altora din clasa grâu şi a adunării lor în hambarul siguranţei, înainte de a veni noaptea şi de a se închide uşa ocaziei.

Că ocazia actuală, cea mai favorabilă, nu este decât una scurtă, este evident din faptul că au rămas numai douăzeci şi patru de ani din perioada de seceriş, a cărei încheiere va fi martorul sfârşitului domniei răului şi al introducerii glorioasei Zile Milenare; şi în această perioadă trebuie să-şi afle locul noaptea întunecoasă a celei mai mari strâmtorări a lumii. Marea întunecime care trebuie să preceadă ziua glorioasă se apropie: „Vine dimineaţa şi este tot noapte” — „un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”.

Să observăm că atunci când această noapte va veni, când secerătorii trebuie să-şi înceteze munca, ea va dovedi că lucrarea aceasta finală a Evangheliei va fi împlinită; că toţi ((212)) din numărul celor aleşi ai Miresei lui Cristos vor fi fost „pecetluiţi” şi „adunaţi” într-o stare de separare de cei lumeşti — în starea de grânar (Mat. 13:30); căci Dumnezeu nu va permite nimic să oprească această lucrare până când va fi terminată. Atunci, toţi servitorii adevăraţi şi credincioşi ai lui Dumnezeu vor fi fost pecetluiţi pe frunţi; şi, lucrarea Veacului Evanghelic fiind terminată, alţii nu vor mai putea intra în acea lucrare sau să secere răsplata ei bogată, prezisă în „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe” ca răsplata celor credincioşi care intră în timp ce „uşa” este deschisă. 2 Pet. 1:4.

Dar nu trebuie să înţelegem din aceasta că toţi, imediat ce se vor dovedi credincioşi, vor intra în răsplata lor. Este posibil ca unii dintre aceştia să trăiască până mai adânc în noaptea întunecoasă a strâmtorării — deşi aşteptarea noastră este contrară. „Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” După ce au îmbrăcat toată armătura lui Dumnezeu şi s-au împotrivit cu îndrăzneală erorii prin prezentarea şi apărarea clară şi neînfricată a adevărului, în această zi rea, când erori uriaşe se îngrămădesc îndrăzneţ şi sfidător peste tot, sfinţii sunt îndemnaţi: „Să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit toate”, îmbrăcaţi cu toată armătura, cu sabia spiritului întotdeauna gata de apărare, şi cu veghere, perseverenţă şi rugăciune pentru toţi sfinţii. Toţi vor avea nevoie de răbdare, pentru ca după ce vor fi făcut voia lui Dumnezeu să poată primi făgăduinţa. Apoc. 14:12; Efes. 6:13; Evr. 10:36.

Sfârşitul chemării de sus la comoştenire cu Domnul nostru Isus în Împărăţia lui Dumnezeu, să se înţeleagă clar, nu este închiderea uşii din pilda fecioarelor. Deşi „chemarea” generală la această favoare a încetat în 1881, „uşa” este încă deschisă. Chemarea este invitaţia generală a lui Dumnezeu către toţi îndreptăţiţii care cred în Răscumpărătorul, să urmeze în urmele Lui de sacrificiu de sine chiar până la moarte, şi prin aceasta să-şi dovedească vrednicia de a domni cu El în glorie. Această favoare a avut un început definit în ((213)) timp: ucenicii care erau în aşteptare au fost acceptaţi la ea în ziua Cincizecimii, în 33 d. Cr. Şi ea are un sfârşit definit în timp, după cum a fost arătat deja, adică octombrie 1881*.


*Vezi Vol. II, cap. 7.


Pe de altă parte, închiderea uşii, din pilda consemnată în Matei 25, marchează sfârşitul complet al tuturor ocaziilor pentru ca cineva, chiar şi cei „chemaţi”, să mai obţină după aceea premiul chemării de sus. Aceasta marchează sfârşitul tuturor ocaziilor de a se dovedi vrednici de premiu prin credincioşie în serviciu: orice ocazie de serviciu se va termina atunci, în „noaptea” când nimeni nu va mai putea lucra (Ioan 9:4). De aceea, este evident că uşa sau ocazia de a ne întări astfel chemarea şi alegerea nu se închide în mod necesar când încetează să se mai facă chemarea sau invitaţia generală către toţi credincioşii să intre. Şi, în timp ce uşa este deschisă, ea indică faptul că orice credincios care este doritor să intre şi este gata să se conformeze condiţiilor poate s-o facă, chiar dacă „chemarea” sau invitaţia generală de a intra nu se mai face. De fapt, uşa sau ocazia pentru muncă şi sacrificiu nu s-a închis încă, chiar dacă chemarea generală s-a sfârşit în 1881.

Veacul Evanghelic a fost timpul chemării — întâi pentru chemarea păcătoşilor la pocăinţă şi la credinţă în Cristos, Răscumpărătorul; şi apoi, pentru chemarea acestor îndreptăţiţi la înaltul privilegiu al comoştenirii cu Cristos în Împărăţia Sa, în baza condiţiei de a urma acum în urmele Sale de sacrificiu, chiar până la moarte — ca o condiţie a acceptării în lucrarea Împărăţiei şi în onorurile Veacului Milenar viitor. Prin urmare, când Domnul ne spune că perioada de sfârşit al veacului va fi un timp de seceriş, aceasta indică în mod clar o schimbare radicală — de la semănare la secerare, de la chemare la încercarea celor chemaţi şi la încheierea lucrării începute prin chemare.

Ca o ilustraţie a schimbării în caracterul lucrării la încheierea Veacului Evanghelic, Domnul nostru a dat pilda ((214)) năvodului (Mat. 13:47-50). „Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti. După ce s-a umplut, [pescarii] l-au tras la mal şi, stând jos, au strâns în vase ce este bun şi au aruncat afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului [în seceriş, Mat. 13:39]: îngerii [mesagerii, servitorii lui Dumnezeu] vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi şi-i vor arunca în cuptorul de foc [marele timp de necaz]; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”

Această pildă reprezintă Biserica creştină nominală ca împărăţia nominală de perspectivă a lui Dumnezeu — năvodul aruncat în mare (lume), care a adunat peşti (oameni — Mat. 4:19) de toate felurile (creştini adevăraţi, creştini pe jumătate înşelaţi şi amăgiţi şi mulţi făţarnici), care, când este plin (la împlinirea timpului lui Dumnezeu), este tras la mal. Arată că nu „toate felurile” adunate în Biserica nominală sunt potrivite pentru Împărăţie, indiferent pentru ce altceva ar putea fi potrivite; că la încheierea veacului — în timpul secerişului — chemarea sau invitaţia la un loc în Împărăţie va înceta prin aranjamentul lui Dumnezeu, aşa cum este reprezentat prin tragerea năvodului la mal, şi că atunci pescarii vor începe altă lucrare — şi anume, o lucrare de separare, divizare, care va realiza adunarea felului dorit şi respingerea altora care sunt nevrednici de favoarea la care au fost chemaţi; căci „mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”. Mat. 22:14.

Lucrarea de separare din această pildă este aceeaşi cu cea arătată în pilda grâului şi neghinei, care ne învaţă să aşteptăm o întrerupere a semănării (a chemării) şi o schimbare de la acea lucrare la lucrarea recoltării. Servitorii Domnului, care sub îndrumarea Lui vor schimba astfel lucrarea, în ambele pilde sunt numiţi îngeri — mesageri speciali ai lui Dumnezeu. Ei sunt ucenicii Lui credincioşi care, umblând foarte umiliţi şi aproape de Domnul, şi foarte serios căutând să-I cunoască planul şi să coopereze în ((215)) lucrarea Sa, nu sunt lăsaţi în întuneric în privinţa timpurilor şi a perioadelor Sale (Mat. 13:11; 1 Tes. 5:4; Ier. 8:7-12). Desigur, această recoltare şi adunare se referă numai la cei în viaţă în timpul secerişului, şi nu la cei care au murit înainte; fiecare dintre aceştia, când şi-a sfârşit cursul, a fost marcat şi separat ca să-şi aştepte poziţia cuvenită în cadrul sau în afara turmei mici glorificate, Împărăţia propriu-zisă. 2 Tim. 4:8.

Năvodul n-a fost intenţionat să adune toţi peştii din mare. Domnul nostru, marele Pescar Principal, a intenţionat să prindă un anumit număr de peşti de un anumit fel, nu contează câţi de alte feluri au intrat în năvod împreună cu ei; şi când numărul deplin din felul acela dorit, deosebit, a intrat în năvod, s-a poruncit să fie tras la mal pentru a sorta şi separa peştii. Când se porunceşte ca năvodul să fie astfel tras la mal, trebuie să fie înţeles că însărcinarea dată la începutul veacului, ca năvodul să fie aruncat în mare (Mat. 28:19; 24:14) se sfârşeşte; şi toţi care vreau să continue să fie colaboratori cu Domnul trebuie să dea atenţie acestei îndrumări şi să nu mai folosească timpul pentru pescuitul general, ci pentru lucrarea actuală de alegere şi adunare. Şi după cum adevărul cuvenit atunci a fost mijlocul pentru chemare, tot aşa adevărul, „adevărul pe care-l avem”, adevărul secerişului, este acum mijlocul Domnului pentru încercare şi despărţire.

Prin urmare, când servitorii Domnului aud vocea Sa prin Cuvântul Său, declarând că a venit timpul să oprească semănatul şi să înceapă seceratul, să oprească prinderea şi să treacă la sortare, să oprească chemarea şi să predice mesajul secerişului cuvenit acum pentru cei deja chemaţi, ei se vor supune cu bucurie şi promptitudine dacă sunt credincioşi. Aceştia, ca atare, instruiţi de Învăţător în legătură cu planul Său al veacurilor şi nefiind în întuneric în privinţa timpurilor şi perioadelor în care trăim, să nu mai meargă căutând să semene sămânţa bună a ((216)) Împărăţiei în câmp sau în lume, ci să dea „hrană la timp pentru casa credinţei” — răspândind printre copiii declaraţi ai Domnului veştile bune ale Împărăţiei apropiate, şi ale marii bucurii şi binecuvântări pe care aceasta o va aduce curând pentru tot poporul.

Şi, ciudat lucru, acest mesaj al pregătirii iubitoare a lui Dumnezeu prin răscumpărare, pentru restabilirea tuturor lucrurilor, de către şi prin Cristos Isus şi prin corpul său glorificat, Biserica, Împărăţia lui Dumnezeu (acest mesaj care ar trebui să bucure, să învioreze şi să unească toate inimile creştine iubitoare), este cel care trebuie să dezvolte şi să atragă în unire de inimă numai clasa adevărată, să-i încerce şi să-i separe de masa nominală.

Curând secerişul va fi sfârşit, şi atât cel care a semănat cât şi cel care a secerat se vor bucura împreună. Acum secerătorii trebuie să grăbească lucrul şi să fie atât de preocupaţi de realizarea lui deplină, încât să roage pe Domnul secerişului, Secerătorul Principal, să trimită mai mulţi lucrători în seceriş. Nu va mai fi mult până când plugarul dispensaţiei următoare (marele timp de necaz prezis, care va pregăti lumea pentru semănarea seminţei milenare) va ajunge pe secerătorul acestei dispensaţii. Amos 9:13.

A şaptezecea săptămână a lui Israel o ilustraţie
a încheierii favorii evanghelice

Reamintim că a „şaptezecea săptămână” a lui Israel — ultimii şapte ani ai favorii lor — a fost foarte exact marcată la începutul ei, la mijlocul şi la încheierea ei; şi noi credem că aceasta a fost chiar cu scopul să ne dea date clar definite la încheierea Veacului Evanghelic de favoare pentru Israelul spiritual. Am văzut că începutul acelei săptămâni a fost pentru Israelul Trupesc data începutului încercării lor din seceriş, în 29 d. Cr. Acesta a fost marcat de botezul şi recunoaşterea Domnului nostru ca Mesia la Iordan, când a început lucrarea de seceriş — a cărei paralelă aici este recunoaşterea prezenţei Domnului în 1874 d. Cr., la începutul acestui seceriş.

((217))

Mijlocul acelei săptămâni de legământ, 33 d. Cr., a fost data respingerii Israelului ca sistem sau biserică-naţiune, şi a fost marcat prin moartea Domnului nostru pe cruce şi prin cuvintele Sale chiar înainte de moarte: „Vi se lasă casa pustie”. Şi paralela la aceea este respingerea acum din favoare şi căderea sistemelor sectare, numite creştinătate sau „Babilon”, în 1878.

Ultima jumătate a săptămânii de legământ a lui Israel (trei ani şi jumătate, din 33 până în 36 d. Cr.) n-a fost o perioadă de favoare naţională sau sectară, ci de favoare individuală, acordându-li-se israeliţilor (nu ca înainte prin canalele bisericii nominale, ci individual, dacă voiau s-o primească), toate favorurile şi privilegiile speciale ale legământului avraamic, până la sfârşitul celor şaptezeci de săptămâni simbolice, limita favorii lor, marcată prin trimiterea favorii la Corneliu şi la neamuri în general. Tot aşa în paralelă aici: cei trei ani şi jumătate din aprilie 1878, unde aşa-zisa creştinătate sau „Babilon” a fost respinsă din favoare, până în octombrie 1881, a fost perioada de încheiere a favorii chemării de sus pentru credincioşii individuali. Astfel „chemarea” generală (favoarea acestui Veac Evanghelic) a încetat în octombrie 1881 d. Cr., întocmai cum data corespunzătoare, octombrie 36 d. Cr., a fost martorul sfârşitului favorii iudaice.

Favoarea iudaică a constat în oferirea (în mod exclusiv) lui Israel a Împărăţiei — chemarea copiilor naturali ai lui Avraam să se folosească de privilegiile şi ocaziile acordate lor sub Legământul Legii. Această chemare, favoare sau privilegiu, a încetat total şi definitiv odată cu sfârşitul săptămânii lor de legământ. Favoarea evanghelică a constat în oferirea Împărăţiei (în mod exclusiv) credincioşilor în Cristos — „chemarea de sus” a tuturor celor împăcaţi cu Dumnezeu sub Legământul de Har, care pot să se folosească de ocaziile astfel acordate (şi să devină membri ai „seminţei” avraamice care va binecuvânta lumea) prin unire cu Cristos Isus, Răscumpărătorul lor, în legământul Lui de jertfire de ((218)) Sine; proba care trebuie să demonstreze vrednicia lor de a avea parte în lucrarea şi gloria viitoare a lui Cristos. Şi această favoare, această „chemare” sau invitaţie este cea care, aşa cum am văzut, a încetat cu totul şi pentru totdeauna în octombrie 1881, punctul în timp paralel cu sfârşitul chemării sau favorii iudaice.

Să se observe că încetarea favorii sau chemării iudaice a fost urmată de o altă chemare generală, care, ignorându-i pe ei şi favoarea lor trecută, a inclus totuşi pe oricare dintre cei care mai târziu, devenind credincioşi, au fost vrednici de acea chemare mondială la onoarea Împărăţiei. Încetarea favorii lor trecute a fost tot aşa de reală ca şi cum n-ar fi fost invitaţi la nimic după ce favoarea lor a încetat; tot aşa de reală ca şi cum ar fi fost invitaţi după aceea la o favoare mai mică; dar nu este atât de vizibilă pentru că chemarea generală evanghelică, care nu i-a exclus, a fost aceeaşi chemare lărgită şi adâncită — aplicabilă tuturor credincioşilor în Cristos, din fiecare naţiune.

Încetarea favorii sau „chemării” acum, în 1881, este urmată sau mai degrabă peste ea se suprapune chemarea generală a întregii lumi la binecuvântările şi favorurile milenare pe condiţii de credinţă şi supunere voluntară (nu însă un sacrificiu spre moarte). Aceasta este însă o chemare mai joasă, o favoare mai mică decât cea care a încetat; o chemare să se bucure de binecuvântări sub Împărăţie, dar nu să fie părţi ale clasei unse a Împărăţiei. Şi această schimbare — această oprire a favorii mai înalte şi începerea unei favori mai joase — va fi puţin remarcată în timpul actual, datorită faptului că marele premiu al Împărăţiei şi al comoştenirii cu Cristos ca părtaşi ai naturii divine a fost în general pierdut din vedere în Biserică. Cea mai înaltă concepţie despre răsplată avutăîn general de creştini, de secole, este că la înviere li se vor da trupuri perfecte; şi eliberaţi de boală, durere şi necaz, se vor bucura de favoarea lui Dumnezeu şi vor avea viaţă veşnică. Şi această concepţie, deşi nici pe departe nu cuprinde privilegiile reale sub ((219)) „chemarea de sus” a Veacului Eanghelic, este într-adevăr o concepţie corectă despre privilegiile binecuvântate care vor fi acordate lumii în general în timpul Veacului Milenar — tuturor celor care vor da ascultare atunci şi vor veni în armonie cu Dumnezeu.

În realitate deci, singurii care văd în mod clar înălţimea deosebită şi marile aspecte ale chemării Veacului Evanghelic — singurii, prin urmare, care pot vesti sau explica această chemare — sunt chiar cei cărora li se arată din Cuvântul lui Dumnezeu că limita timpului acestei chemări a fost atinsă în octombrie 1881. Alţii, deşi citează cuvintele apostolului despre o „chemare de sus a lui Dumnezeu în Hristos”, în realitate explică chemarea mai joasă care aparţine Veacului Milenar. Aşadar, chemarea evanghelică generală, cea adevărată, este terminată. Nimeni n-o poate prelungi. Unii nu pot pentru că nu o înţeleg şi nu o pot face, alţii pentru că ştiu că este la sfârşit.

Dar, deşi „chemarea” generală a încetat, „uşa” nu este încă închisă. Sfârşitul „chemării” şi închiderea „uşii” sunt distincte şi separate. „Uşa” stă deschisă pentru ca unii să intre în alergarea pentru marele premiu de comoştenire în Împărăţie, după ce „chemarea” generală a încetat. Dumnezeu hotărâse dinainte ca un număr fixat să constituie Biserica, „trupul lui Hristos”; şi nu poate fi nici cu un membru în plus, nici cu unul în minus. (Vezi cum este arătat tipic acest lucru, în Leviticul 21:17-23.) Înseamnă că El nu putea chema sau invita la această onoare mai mulţi decât ca să completeze numărul pe care-l hotărâse. Şi Cuvântul Său arată că în octombrie 1881 acest număr deplin a fost găsit. Dar deoarece unii dintre cei care au răspuns sub chemarea generală şi au făcut legământ cu El nu vor reuşi să-şi ţină legământul, nu vor reuşi să alerge aşa încât să obţină premiul, „uşa” rămâne deschisă după ce chemarea generală a încetat, ca să permită intrarea în alergare, spre sacrificiu de sine în serviciul adevărului, unora care să ia locurile celor care, în timpul inspecţiei, ar putea să-şi lepede ((220)) haina de nuntă a dreptăţii lui Cristos; şi de asemenea locurile altora care, după ce au făcut legământul de sacrificiu de sine în serviciu, iubesc lumea din prezent, devin supraîncărcaţi cu grijile sau cu plăcerile ei şi nu reuşesc să îndeplinească cerinţele legământului lor.

Şi iarăşi trebuie remarcat că încetarea chemării în 1881 nu împiedică în nici un fel privilegiile miilor care acceptaseră deja chemarea şi deveniseră servitori consacraţi ai lui Dumnezeu: ea n-a scos afară pe nimeni care era înăuntru. Nici nu presupune că nimeni nu mai poate intra: a fost doar încetarea invitaţiei generale a lui Dumnezeu.

Faptul că poate ai ajuns numai recent la o cunoştiinţă clară despre făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale lucrurilor pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei ce-L iubesc, nu dovedeşte că n-ai fost chemat şi acceptat ca un alergător pentru acest mare premiu cu mult înainte de a înţelege ce mare şi important este premiul. Faptul este că nici unul care acceptă chemarea nu este capabil la început să înţeleagă pe deplin nici asprimea şi îngustimea căii, nici mărimea premiului care va fi obţinut la capătul ei cel mai îndepărtat. Claritatea înţelegerii făgăduinţelor este puterea lui Dumnezeu care lucrează în noi ca să ne întărească şi să ne facă în stare să învingem obstacolele şi încercările actuale. Făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ne sunt dezvăluite treptat, pe măsură ce ne dovedim credincioşi şi înaintăm, pentru ca prin acestea — prin tăria şi curajul pe care ele ni le inspiră — să fim făcuţi în stare să alergăm aşa încât să obţinem premiul. 2 Pet. 1:4.

Clasa care va primi premiul este nu numai chemată şi aleasă (acceptată), ci şi credincioasă. Şi, deşi chemarea generală a încetat, este evident că probarea credincioşiei celor chemaţi nu s-a terminat încă. Credincioşii sunt în curs de pecetluire şi de separare de cei care sunt necredincioşi legământului lor de sacrificiu de sine; şi fecioarele înţelepte sunt în curs de separare de cele nechibzuite, a căror nechibzuinţă constă în presupunerea că ele pot alerga pentru ((221)) premiile lumii, de onoare, bogăţie etc. şi le pot câştiga, şi în acelaşi timp pot alerga cu credincioşie alergarea pentru marele premiu al gloriei, onoarei şi nemuririi — ale cărei condiţii în sine fac imposibilă o astfel de alergare dublă. „Un om nehotărât” este „nestatornic în toate căile sale”. „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona”. Iac. 1:8; Mat. 6:24.

Când toate „fecioarele înţelepte” credincioase se vor fi dovedit astfel şi vor fi intrat în bucuriile Domnului, „uşa” ocaziei de a face parte din acea clasă se va închide şi nimeni nu va mai putea intra. Când toate cele înţelepte vor fi intrat, numărul predestinat va fi complet şi atunci Stăpânul Se va scula şi va închide uşa (Luca 13:24, 25; Mat. 25:10). Domnul nostru Însuşi ne spune că atunci mulţi vor începe să vadă lucrurile diferit — să vadă de ce privilegii şi ocazii pentru sacrificiu s-au bucurat ei odată şi le-au pierdut. Dar când vor căuta să intre, Stăpânul le va spune: Nu vă recunosc în calitate de mireasă a Mea — ea este completă şi am numai una. Dar, mulţumim lui Dumnezeu, alte scripturi arată că fecioarele nechibzuite, deşi respinse astfel de la chemarea de sus, pentru care se vor fi dovedit nevrednice prin conduita lor în încercare, vor fi totuşi favorizate şi vor fi recunoscute într-o calitate mai modestă în casa Domnului.

De aceea, înainte ca uşa să se închidă, înainte ca numărul deplin al credincioşilor să se completeze, fiecare să se lupte să-şi asigure chemarea şi alegerea; şi în acest scop să-I permitem Domnului, prin aceste făgăduinţe preţioase şi prin aceste pilde explicative, să lucreze în noi să vrem şi să facem buna Sa plăcere.

Dar unii ar putea totuşi spune: mă tem că nu sunt unul dintre cei chemaţi înainte de încetarea chemării generale, în 1881, pentru că atunci eram nu numai cu totul în neştiinţă de lucrurile adânci ale făgăduinţelor lui Dumnezeu, ci mai mult, eram cu totul străin de Dumnezeu şi chiar un inamic al Lui, departe de orice legământ de a-I sluji şi departe de orice astfel de dorinţă. Numai de curând am ajuns să-L cunosc ((222)) pe Dumnezeu cât de cât; de curând am luat jugul lui Cristos asupra mea ca să învăţ de la El; şi încă şi mai de curând am aflat despre privilegiul de a suferi acum cu Cristos prin negări de sine în serviciul Său, şi că asemenea sacrificatori împreună cu El vor fi făcuţi în curând moştenitori împreună cu El în lucrarea glorioasă a Mileniului. Şi acum, după ce am văzut aceste glorii, după ce am admirat aceste lucruri preţioase şi după ce am început să alerg în această alergare pentru acest premiu minunat, trebuie să deduc oare că nu este deschisă pentru mine, din cauză că deja au fost chemaţi destui ca să completeze numărul? Nu m-aş gândi să schimb aranjamentul divin sau să cer să fie adăugat încă unul peste limita hotărâtă prin înţelepciunea divină, dar mi-aş simţi adânc neşansa.

Unuia ca acesta îi răspundem: Aleargă înainte. Cazul tău nu este atât de întunecat cum ţi se pare. „Uşa” nu este încă „închisă”. Aminteşte-ţi că dacă toţi cei care acceptaseră chemarea când aceasta s-a sfârşit s-ar dovedi credincioşi legământul lor, n-ar fi prea mulţi, ci tocmai destui. Aminteşteţi de asemenea că observaţia ta precum şi Scripturile indică faptul că dintre cei mulţi care acceptă chemarea puţini vor fi aleşi, pentru că numai puţini se dovedesc credincioşi legământului lor când sunt încercaţi. Pe măsură ce unii dintre cei chemaţi se dovedesc necredincioşi, unul după altul, ocaziile lor, locurile lor de muncă şi coroanele lor de răsplată sunt transferate altora. Unul dintre aceste locuri de muncă şi una dintre aceste coroane ale răsplăţii îţi pot fi transferate ţie, şi numele tău poate fi scris în cartea vieţii ca membru de probă al Miresei lui Cristos, în locul unuia şters ca nevrednic. Vezi Apoc. 3:5; Evr. 12:23.

Cei care pot pricepe aceste făgăduinţe preţioase şi care au dorinţa să lucreze în vie, au o puternică dovadă că au fost concepuţi de spirit*; căci mintea umană, chiar îndreptăţită, este incapabilă să priceapă lucrurile adânci intenţionate de Dumnezeu numai pentru cei care s-au ((223)) consacrat şi au fost acceptaţi (1 Cor. 2:6-16). Şi Domnul este prea iubitor şi prea drept să autorizeze în inima cuiva speranţe care n-ar putea fi realizate niciodată. A fi conceput de spirit, prin Cuvântul adevărului, implică o naştere finală la condiţiile spirituale, dacă cel conceput nu se dovedeşte nevrednic — necredincios. De aceea, „să nu părăsiţi încrederea voastră, care are o mare răsplătire”.


*Vezi Vol. I, pag. 226


Ceasul al unsprezecelea
Matei 20:1-16

Se pare că această pildă a fost dată în mod special ca să ne înveţe o lecţie pentru acest timp. Lucrătorii sunt acei copii ai lui Dumnezeu serioşi, consacraţi, care de-a lungul Veacului Evanghelic — „ziua” din pildă — îşi cheltuie cu credincioşie timpul şi energia, nu în serviciu pentru ei înşişi, serviciul mamonei, ci în serviciul lui Dumnezeu. Prin urmare, numai cei credincioşi sunt reprezentaţi prin lucrători, toţi cei care vor obţine aceeaşi răsplată, onorurile Împărăţiei reprezentate în pildă prin „dinar”.

Caracterul general al chemării şi nevoia de lucrători sunt reprezentate prin cele patru chemări — dimineaţa devreme, la ora nouă, la amiază, la ora trei după-amiază. Dar înţelegerea exactă, clară, a cât va fi plata a fost menţionată numai la început: stăpânul casei „s-a învoit” atunci să le dea un dinar pentru serviciul lor. Astfel că promisiunea Împărăţiei a fost clar înţeleasă de Biserica timpurie, dar după aceea a fost în mare măsură pierdută din vedere şi na fost clar enunţată. Membrii în viaţă ai Bisericii lui Cristos, care au lucrat în via Sa în orice timp de-a lungul acestui Veac Evanghelic îi reprezintă pe toţi lucrătorii. Pilda arată, ca aspectul specific al ei, o clasă care intră în acest serviciu al Domnului când lucrul zilei este aproape terminat, la „ceasul al unsprezecelea” (ultimul). Ei sunt reprezentaţi ca unii doritori să se angajeze în serviciul Stăpânului, dar prea târziu, chemarea generală fiind sfârşită. Ei spun — „nu ne-a ((224)) tocmit nimeni”, este prea târziu pentru noi să intrăm în serviciu sub chemare.

Stăpânul răspunde indicând spre uşa ocaziei de a face şi a suferi în serviciul Său, care nu este „închisă” încă, a cărei închidere va fi indicată prin venirea nopţii „când nimeni nu mai poate să lucreze”. Dar El nu spune nimic despre răsplata care va fi; deşi, angajându-i pe alţii sub chemarea generală, El a spus: „Veţi primi ce va fi drept”* — o parte din plata asupra căreia „s-au învoit” la început.


*Cele mai vechi manuscrise, Sinaitic şi Vatican, omit cuvintele din Matei 20:7 „Veţi primi ce va fi drept”.


Tot aşa, în timpul Veacului Evanghelic, Domnul nostru, prin purtătorii Săi de cuvânt în Biserică, a invitat pe toţi credincioşii să intre în serviciul Său. Răsplata deplină, natura divină şi gloria Împărăţiei, a fost clar declarată şi bine înţeleasă la început; dar, deşi repetată pe tot parcursul veacului, n-a mai fost apoi clar înţeleasă din cauza marii căderi de la adevăr. Dar acum am ajuns la încheierea Zilei Evanghelice de serviciu — la „ceasul al unsprezecelea”. A trecut timpul chemării lucrătorilor pentru ziua aceasta. Totuşi, unii stau deoparte şi spun: Noi n-am fost chemaţi în lucrare; „nu ne-a tocmit nimeni”, n-avem nici o promisiune de lucru, nici de răsplată dacă am găsi de lucru; chemarea este sfârşită, lucrul zilei este aproape terminat; sunt destui lucrători fără noi. Dar acestora Stăpânul ar vrea ca noi, în calitate de purtători de cuvânt ai Lui, să le spunem: „Duceţi-vă şi voi în via mea”; nu vă promit nimic, chemarea generală s-a sfârşit, timpul este scurt, timpul de lucru este aproape terminat, „vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze”; dar intraţi, arătaţi-vă iubirea şi zelul şi lăsaţi răsplătirea în seama generozităţii Mele.

Şi aceasta este tot ce putem noi spune; singura speranţă pe care o putem oferi este că nimeni n-a lucrat vreodată pentru Stăpânul nostru, care să nu primească din belşug mai mult decât ar putea cere sau aştepta. Şi apoi noi ştim ((225)) că unele dintre locurile din lucrare vor fi vacante pe motiv că unii nu vor continua credincioşi, şi coroanele răsplăţii puse deoparte pentru aceştia vor fi date altora, care, prin credincioşie şi sacrificiu de sine, se vor dovedi vrednici de lucrare şi de răsplată.

Aşa deci, dacă unii au ajuns doar de curând să-L cunoască şi să-L iubească pe Domnul şi doresc să-L servească pe El şi adevărul Lui, aceştia să nu fie descurajaţi din cauză că chemarea generală s-a sfârşit în 1881. Dacă vedeţi „uşa” ocaziei de sacrificiu şi de serviciu deschisă înaintea voastră, intraţi. Dar intraţi repede, căci noaptea întunericului şi împotrivirii intense faţă de adevăr va fi în scurtă vreme asupra noastră şi vă va împiedeca să vă angajaţi în serviciu. „Vine dimineaţa şi este tot noapte.” „Vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze.” Când acest lucru va fi adevărat, veţi putea şti că „uşa s-a închis”, că toate fecioarele înţelepte au intrat, că toate au fost probate şi că toate locurile libere au fost ocupate în mod acceptabil. Toţi „robii lui Dumnezeu” speciali, fiind până la acel timp „pecetluiţi pe frunţile lor” (primind o apreciere intelectuală a planului lui Dumnezeu), cele patru vânturi vor fi dezlegate (Apoc. 7:1-3) şi vor produce marele „vârtej de vânt” al necazului în mijlocul căruia rămăşiţa clasei Ilie va fi „schimbată” şi înălţată în gloria Împărăţiei.

Ce lecţie este aici pentru cei care au făcut legământ cu Domnul ca să-L servească pe El mai întâi şi mai ales, şi care neglijează lucrarea Lui, străduindu-se cu timpul, cu gândul şi cu mijloacele pentru bucuriile şi premiile trecătoare pe care le oferă lumea. Pe aceştia Domnul îi îndeamnă zicând: „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii”. „Cel care va birui [cel care va cuceri în sine spiritul lumii], va fi îmbrăcat în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Săi”. „Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.” Apoc. 2:10; 3:5, 11

 

 

 

Eliberarea şi înălţarea Bisericii

Vie Impărăţia Ta – Studiul VII

Eliberarea şi înălţarea Bisericii este aproape — Ea va fi vestitorul eliberării întregii omeniri — Data ei aproximativă — Cum vor scăpa sfinţii de acele lucruri care vin în lume — Cum şi când o va ajuta Dumnezeu — Felul şi împrejurările eliberării ei finale — Eliberarea întâi a celor care dorm în Isus — Schimbarea membrilor în viaţă ai Bisericii — Vor muri ei? — Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul

„Să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că răscumpărarea voastră se apropie.” Luca 21:28.

PRIN candela profeţiei am trasat minunatele evenimente ale „secerişului” până la culminarea lor în marele timp de necaz; şi deoarece ne amintim că în această perioadă plină de evenimente îşi are timpul eliberarea şi înălţarea promisă a Bisericii, punctele centrale de interes acum pentru sfinţi sunt timpul, felul şi împrejurările eliberării lor.

Domnul nostru ne-a învăţat că de îndată ce începem să vedem evenimentele secerişului întâmplându-se, ar trebui să aşteptăm o realizare grabnică a glorioasei noastre speranţe. De aceea, remarcând acum dovezile acumulate ale acestor semne, ne ridicăm într-adevăr capetele şi ne bucurăm în speranţa gloriei care urmează; căci vine dimineaţa, deşi trebuie să intervină o noapte neagră, scurtă. Dar această bucurie nu este egoistă în caracterul ei; căci eliberarea şi înălţarea Bisericii lui Cristos va fi vestitorul unei grabnice eliberări a întregii rase de sub ((228)) tirania şi asuprirea marelui înrobitor, Păcatul, de umbra şi durerile bolii şi de închisoarea morţii: „Căci ştim că … toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii … aşteptând … răscumpărarea trupului nostru” — „trupul lui Hristos” (Rom. 8:22, 23); căci, potrivit aranjamentului lui Iehova, noua ordine de lucruri nu poate fi stabilită până când marele conducător, Cristosul complet, Cap şi corp, va fi venit deplin în putere.

Că eliberarea sfinţilor trebuie să aibă loc foarte curând după 1914 este vădit, deoarece în acel timp, după cum vom vedea, este stabilit să aibă loc eliberarea Israelului trupesc, iar naţiunilor înfuriate li se va porunci în mod autoritar să stea liniştite, şi vor fi făcute să recunoască puterea Unsului lui Iehova. Chiar la cât timp după 1914 vor fi glorificaţi ultimii membri în viaţă ai corpului lui Cristos, nu suntem informaţi direct, dar cu siguranţă nu va fi înainte ca lucrarea lor în trup să fie încheiată; în mod raţional nu putem nici presupune că vor rămâne mult după ce acea lucrare se va fi realizat. Cu aceste două gânduri în minte, putem aproxima timpul eliberării.

Deşi sunt indicii clare că unii dintre membrii în viaţă ai corpului vor fi martorii pregătirii furtunii şi vor avea parte de unele dintre necazurile pe care ea le va aduce, există şi indicii că nici unul dintre aceştia nu va trece cu totul prin ea, nici măcar nu va intra departe în ea. Cuvintele Învăţătorului, „Vegheaţi … ca să fiţi socotiţi vrednici să scăpaţi de toate acestea care se vor întâmpla” (Luca 21:36), par să indice acest lucru. Şi totuşi, noi ştim că trecem deja prin începutul acestor necazuri (necazurile asupra Bisericii nominale legate de încercarea ei) şi că noi scăpăm, în timp ce mulţi de peste tot cad în eroare şi în necredinţă. Noi scăpăm, nu prin faptul că suntem luaţi de pe scena necazului, ci prin faptul că suntem susţinuţi, întăriţi şi păstraţi chiar în mijlocul lui prin Cuvântul Domnului, scutul ((229)) şi pavăza noastră (Ps. 91:4). Deşi admitem că în acelaşi fel unii membri ai corpului ar putea rămâne chiar până la sfârşitul timpului de necaz şi ar putea trece prin el în întregime, şi totuşi să scape astfel de tot necazul care vine, cu toate acestea este clar, credem noi, că toţi membrii corpului vor fi pe deplin eliberaţi — înălţaţi la starea glorioasă — înainte de a veni cele mai severe aspecte ale necazului — după ce corpul va fi complet şi uşa va fi închisă.

Am văzut furtuna pregătindu-se de ani de zile: oştile puternice se adună şi se pregătesc pentru bătălie, şi fiecare an care vine este martorul paşilor mai rapizi de înaintare spre criza prezisă; totuşi, deşi ştim că dezastrul fără egal trebuie să spulbere toată legea şi ordinea în abisul anarhiei şi al confuziei, noi nu ne temem; căci „Dumnezeu este adăpostul şi tăria noastră, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar răsturna

[dezechilibra şi dezorganiza] pământul [organizarea din prezent a societăţii] şi s-ar zgudui munţii [împărăţiile] în inima mărilor [poporul fără de lege şi care nu poate fi guvernat]; chiar dacă valurile mării ar urla şi ar spumega [de disputele facţiunilor rivale] şi s-ar ridica [cu ameninţare şi putere crescândă] până acolo încât să se cutremure [să tremure de frică şi lipsă de securitate] munţii [împărăţiile]”. Ps. 46:1-3.„Este un râu [Cuvântul lui Dumnezeu, o fântână a adevărului şi a harului] ale cărui pâraie înveselesc cetatea lui Dumnezeu [Împărăţia lui Dumnezeu, Biserica — chiar şi în starea ei embrionară din prezent, înainte de înălţarea ei la putere şi glorie], locaşul cel sfânt al locuinţelor CeluiPreaÎnalt [sfântul locaş — Biserica, în care CelPreaÎnalt binevoieşte să locuiască]. Dumnezeu este în mijlocul ei; ea nu se va clătina; Dumnezeu o ajută.” Ps. 46:4, 5.

În prezent noi ne dăm seama de acest ajutor promis, în măsura deplină a necesităţilor noastre actuale, fiind ((230)) acceptaţi în încrederea Tatălui nostru ceresc, fiind familiarizaţi cu planurile Lui şi asiguraţi de favoarea şi de harul Său susţinător, şi chiar fiind făcuţi conlucrători cu El. Acest ajutor îl vom simţi până la sfârşitul deplin al căii noastre; iar atunci vom fi ajutaţi încă mai mult, prin aceea că vom fi „schimbaţi” la sfera mai înaltă la care suntem chemaţi şi spre care ne continuăm calea cu străduinţă.

Deşi putem fi siguri că această „schimbare” a ultimilor membri în viaţă ai corpului lui Cristos nu va avea loc până când lucrarea încredinţată lor în carne va fi îndeplinită, suntem informaţi, cum este arătat în capitolul precedent, că nu peste mult timp lucrarea noastră va fi oprită — la început treptat, iar apoi complet şi definitiv, când „vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze” (Ioan 9:4). Şi bezna acelei „nopţi” va fi risipită numai de răsăritul soarelui milenar. Când lucrarea noastră va fi terminată şi când acea noapte ne va învălui, ne putem aştepta nu numai să vedem că norii furtunoşi vor deveni mai întunecoşi, ci şi să auzim şi să simţim „vânturile” crescânde, care vor culmina într-un uragan sălbatic al patimii omeneşti — un vârtej de necaz. Atunci, lucrarea stabilită pentru noi fiind terminată, partea noastră va fi să „rămânem în picioare”, cu răbdare, până ne vine „schimbarea”. Ef. 6:13.

Cât de mult poate binevoi Domnul să lase pe sfinţii Săi să stea într-o inactivitate forţată în ceea ce priveşte lucrarea Sa, nu ştim, dar probabil numai suficient pentru a lăsa credinţa şi răbdarea să-şi facă lucrarea lor desăvârşită. Aici vor fi aceste virtuţi cel mai deplin dezvoltate, încercate şi manifestate. Această probă a răbdării va fi încercarea finală a Bisericii. Apoi „Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor [ei]” (Ps. 46:5) — nu în dimineaţa care se va revărsa peste lume la strălucirea răsăritului ei cu Domnul ei ca soarele dreptăţii, ci în revărsatul dimineţii ei, în care ea va fi ((231)) schimbată la natura şi asemănarea Domnului ei. Dimineaţa ei va preceda dimineaţa Milenară.

Că această noapte întunecoasă deja se apropie suntem înştiinţaţi nu numai din Scripturi, ci şi din semnele prevestitoare ale timpurilor; şi soarta Bisericii atunci, în privinţa căii ei umane, pare schiţată în paginile de încheiere ale vieţilor lui Ilie şi Ioan Botezătorul, la care s-a făcut deja referire.* Decapitarea unuia şi vârtejul de vânt şi carul de foc care l-a luat pe celălalt indică probabil violenţa asupra ultimilor membri ai corpului lui Cristos. Totuşi Sionul nu trebuie să se teamă, căci Dumnezeu este în mijlocul lui şi îl va ajuta. Consacrarea Bisericii este spre moarte şi privilegiul ei este să-şi dovedească credincioşia; „Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici robul mai presus de domnul său. Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui şi robului să fie ca domnul lui”. Mat. 10:24, 25.

Probabil că într-un efort de autoconservare din partea „Babilonului celui mare” — „Creştinătatea” — când va vedea că-i slăbeşte puterea în politică, clericalism şi superstiţie, lucrarea de răspândire a adevărului va fi oprită, ca dăunătoare pentru sistemul ei. Şi probabil că în această conjunctură clasa Ilie, perseverând până la sfârşit în vestirea adevărului, va suferi violenţă, va trece în glorie şi va scăpa de cele mai severe aspecte ale marelui timp de necaz care vine — chiar în criza afacerilor când oamenii vor începe să simtă că trebuie să se recurgă la măsuri disperate pentru a susţine structura clătinândă a creştinătăţii.

Deşi timpul exact al eliberării sau „schimbării” ultimilor membri ai corpului lui Cristos nu este declarat, timpul aproximativ este totuşi în mod clar arătat, la scurtă vreme după ce „uşa” se închide (Mat. 25:10); după ce adevărul, pe care Babilonul începe să-l vadă acum ca fiind inamicul lui şi ca fiind calculat să-i împlinească distrugerea, va fi devenit ((232)) mai general cunoscut şi de largă circulaţie; după ce „grindina” va fi măturat într-o măsură considerabilă locul de scăpare al minciunii; şi după ce ura faţă de adevăr, acum mocnită şi ameninţătoare, va fi stârnită astfel la o opoziţie atât de violentă şi de generală încât să oprească efectiv înaintarea marii lucrări în care sunt angajaţi sfinţii. Şi Dumnezeu va îngădui aceasta de îndată ce toţi aleşii vor fi „pecetluiţi”. Dar, indiferent ce necaz sau dezastru aparent i-ar aştepta pe sfinţi în timp ce rămân în carne, şi ar pune capăt lucrării a cărei realizare este mâncarea şi băutura lor, să ne mângâiem amintindu-ne că nimic nu ni se poate întâmpla fără ştirea şi permisiunea Tatălui nostru, şi că în orice probă a credinţei şi a răbdării harul Său va fi îndeajuns pentru cei care rămân în El şi în care rămâne Cuvântul Său. Să privim dincolo de văl şi să ne ţinem ochiul credinţei fixat asupra premiului chemării noastre de sus, pe care Dumnezeu îl are în păstrare pentru cei care-L iubesc — pentru cei chemaţi şi credincioşi şi aleşi potrivit scopului Său. Apoc. 17:14; Rom. 8:28.

În timp ce putem astfel aproxima în mod raţional şi scriptural timpul şi împrejurările deplinei eliberări a Bisericii, felul glorificării ei devine cu atât mai mult o chestiune de interes tot mai adânc. Şi iarăşi mergem la cuvintele divine să întrebăm.

Întâi, Pavel declară: „Toţi vom fi schimbaţi [sfinţii în viaţă şi cei morţi] … . Căci trebuie ca ceea ce este supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi ceea ce este muritor să se îmbrace în nemurire … nu pot carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu, nici putrezirea să moştenească neputrezirea”. Şi această „schimbare” de la starea muritoare la nemurire, ne asigură el, nu va fi realizată prin dezvoltare treptată, ci va fi instantanee — „într-o clipă, într-o clipeală din ochi”, la sunetul „celei din urmă trâmbiţe” — care sună deja.* 1 Cor. 15:53, 50, 52.


*Vezi Vol. 2, cap. 5


((233))

Mai mult, se va observa ordinea: unii vor fi glorificaţi sau „schimbaţi” întâi, iar alţii după aceea. Scumpă este înaintea Domnului moartea sfinţilor Săi (Ps. 116:15): şi deşi cei mai mulţi dintre ei au adormit de mult, nici unul n-a fost uitat. Numele lor sunt scrise în cer ca membri acceptabili ai Bisericii Întâilor-născuţi. Şi apostolul declară că cei vii, care sunt lăsaţi până la prezenţa Domnului, nicidecum nu vor lua-o înaintea celor care au adormit (1 Tes. 4:15). Cei care dorm în Isus nu trebuie să aştepte adormiţi pentru ca membrii în viaţă să-şi termine cursul, ci sunt înviaţi imediat, acesta fiind unul dintre primele acte ale Domnului când Îşi ia marea Sa putere. Şi astfel acei membri ai Cristosului care au adormit vor avea prioritate la intrarea în glorie.

Data exactă a trezirii sfinţilor adormiţi nu este declarată în mod direct, dar poate fi clar dedusă din pilda Domnului nostru despre tânărul de neam mare. După ce a primit împărăţia şi s-a întors, prima lucrare a omului de neam mare (care-L reprezintă pe Domnul nostru Isus) a fost să se socotească cu robii (Biserica Sa) cărora le încredinţase via sa pe durata absenţei sale şi să răsplătească pe cei credincioşi. Şi deoarece apostolul ne spune că Se va socoti întâi cu morţii în Cristos, putem deduce în mod raţional că răsplătirea acestora a avut loc imediat ce Domnul nostru, după întoarcerea Sa, Şi-a preluat marea Sa putere.

Să aflăm data la care a început Domnul nostru să-Şi exercite puterea, prin urmare, înseamnă să descoperim timpul când sfinţii Săi adormiţi au fost treziţi la viaţă şi la glorie. Şi ca să facem aceasta trebuie numai să ne amintim paralelismul dispensaţiilor iudaică şi evanghelică. Uitândune în urmă la tip, vedem că în primăvara lui 33 d. Cr., la trei ani şi jumătate după începerea secerişului iudaic (29 d. Cr.), Domnul nostru Şi-a preluat în mod tipic puterea şi Şi-a exercitat autoritatea împărătească. (Vezi Matei 21:5-15.) Şi în mod evident singurul obiectiv al acelui act a fost să marcheze un punct în timp care-şi are paralela în acest seceriş, când El Îşi va prelua în realitate funcţia ((234)) împărătească, puterea împărătească etc., adică în primăvara lui 1878, la trei ani şi jumătate după a doua Sa venire la începutul perioadei de seceriş, în toamna lui 1874. Anul 1878 fiind indicat astfel ca data când Domnul a început să-Şi ia marea Sa putere, este raţional să conchidem că atunci a început stabilirea Împărăţiei, al cărei prim pas va fi eliberarea corpului Său, Biserica, printre care membrii adormiţi trebuie să aibă prioritate.

Şi deoarece învierea Bisericii trebuie să aibă loc cândva în această perioadă a „sfârşitului” sau a „secerişului” (Apoc. 11:18), considerăm că este o deducţie foarte raţională şi în perfectă amonie cu tot planul Domnului, că în primăvara lui 1878 toţi sfinţii apostoli şi alţi „biruitori” din veacul Evangheliei care au dormit în Isus au fost înviaţi fiinţe spirituale, asemenea Domnului şi Învăţătorului lor. Şi, prin urmare, în timp ce conchidem că învierea lor este acum un fapt împlinit, şi ca atare ei, ca şi Domnul, sunt prezenţi pe pământ, faptul că nu-i vedem nu este o piedică pentru credinţă, când ne amintim că asemenea Domnului lor, ei sunt acum fiinţe spirituale şi asemenea Lui sunt invizibili pentru oameni. Faptul că ei sunt invizibili, că mormintele n-au fost găsite deschise şi goale şi că nimeni nu i-a văzut ieşind din cimitir, nu sunt obiecţii pentru cei care au învăţat ce să aştepte — pentru cei care-şi dau seama că Domnul nostru înviat na lăsat nici o gaură în pereţii camerei în care a intrat şi din care a ieşit în timp ce uşile erau închise; care îşi amintesc că nimeni altcineva nu L-a văzut pe Răscumpărătorul înviat, decât aceia puţini cărora El li sa arătat în mod special şi miraculos, pentru ca ei să poată fi martorii învierii Sale; care îşi amintesc că El a apărut în diferite forme ale trupului ca să-i împiedice pe aceşti martori să presupună că El era carne încă, sau că vreuna dintre formele pe care le-au văzut era trupul Său glorios, spiritual. Cei care îşi amintesc că numai Saul din ((235)) Tars a văzut trupul spiritual al lui Cristos, şi aceasta printr-un miracol, în timp ce alţii din jur nu l-au văzut, şi el l-a văzut cu preţul vederii sale, vor înţelege cu uşurinţă că faptul că ei nu-i văd pe sfinţii înviaţi cu ochii naturali nu este o obiecţie la faptul învierii lor, după cum nu L-au văzut nici pe Domnul în timpul acestui seceriş şi nu i-au văzut niciodată pe îngeri care, dea lungul Veacului Evanghelic, au fost „duhuri slujitoare trimise să slujească pentru cei care vor moşteni mântuirea”.*


*Vezi Vol. II, cap. 5


Credinţa noastră că Împărăţia a început să fie stabilită sau adusă în putere în aprilie 1878, vom observa, se sprijină pe aceeaşi temelie ca şi credinţa noastră că Domnul a început să fie prezent din octombrie 1874 şi că atunci a început secerişul. Atunci „muntele [împărăţia] casei Domnului”, Biserica, a început să fie „înălţat deasupra dealurilor” (împărăţiilor) pământului şi atunci a început lucrarea de judecare a „Babilonului”, Creştinătatea, şi a tuturor popoarelor din întreaga lume, ca pregătire pentru răsturnarea lor finală.

Aceasta nu este în dezacord cu gândul că majoritatea Bisericii este înălţată, în timp ce puţini dintre ultimii membri ai preoţimii împărăteşti sunt încă „vii, care rămân”; căci, aşa cum am văzut, apostolul a prezis chiar această ordine. Nu este nici o dezonoare a fi printre cei care rămân; şi a fi chiar ultimul dintre cei care vor fi „schimbaţi” nu va fi o discreditare. Câteva scripturi arată că ultimii membri ai corpului au de făcut o lucrare specială de această parte a vălului, ca parte din lucrarea Împărăţiei la fel de importantă şi la fel de esenţială ca aceea a membrilor glorificaţi de cealaltă parte a vălului. În timp ce Capul glorificat şi membrii corpului de dincolo de văl au supravegherea completă a marilor schimbări care se desfăşoară acum şi sunt pe punctul de a fi ((236)) inaugurate în lume, membrii confraţi care rămân în carne sunt agenţi ai Împărăţiei ca să vestească, prin cuvânt, condei, cărţi şi pliante, veştile bune care vor fi „o mare bucurie pentru tot poporul”. Ei spun lumii veştile binecuvântate ale planului îndurător al veacurilor întocmit de Dumnezeu, şi că a sosit timpul pentru glorioasa împlinire a acestui plan; şi ei indică nu numai spre marele timp de necaz iminent, ci şi spre binecuvântările care îl vor urma ca rezultat al stabilirii Împărăţiei lui Dumnezeu în lume. O lucrare mare şi importantă deci, le este dată membrilor rămaşi: este întradevăr lucrarea Împărăţiei, şi este de asemenea însoţită de bucuriile şi binecuvântările Împărăţiei. Deşi încă în carne şi continuânduşi lucrarea stabilită cu preţul sacrificiului de sine şi în faţa marii împotriviri, aceştia intră deja în bucuriile Domnului lor — bucuriile aprecierii depline a planului divin şi a privilegiului de a lucra la realizarea acestui plan, şi, în cooperare cu Domnul şi Răscumpărătorul lor, de a oferi viaţă veşnică şi binecuvântări tuturor familiilor de pe pământ.

Aceştia cu mesajul lor sunt clar arătaţi de profetul Isaia (52:7) ca „picioarele” sau ultimii membri ai corpului lui Cristos în carne, când el spune: „Ce frumoase sunt pe munţi [împărăţii] picioarele celui … care aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea [eliberarea], celui care zice Sionului: «Dumnezeul tău împărăţeşte!» [Domnia lui Cristos, care va aduce eliberare, mai întâi Sionului şi în cele din urmă întregii creaţii care geme, a început]. Iată, glasul sentinelelor tale răsună; ele înalţă glasul şi strigă toate de veselie; căci văd [clar] cu ochii lor cum Domnul restabileşte Sionul”.

Sărmane „picioare”, învineţite, dispreţuite acum de oameni, nimeni în afară de voi nu apreciază pe deplin privilegiile voastre. Nimeni nu poate aprecia bucuria pe care o aveţi în vestirea adevărului prezent, când spuneţi Sionului că a sosit timpul pentru stabilirea Împărăţiei şi când ((237)) declaraţi că domnia de dreptate a lui Emanuel, care va fi inaugurată curând, va binecuvânta toate familiile pământului. Dar, deşi dispreţuite de oameni, „picioarele” lui Cristos şi misiunea lor actuală sunt mult apreciate de cealaltă parte a vălului de către membrii-confraţi glorificaţi ai corpului şi de către gloriosul lor Cap care este gata să-i mărturisească pe aceşti credincioşi înaintea Tatălui şi a tuturor sfinţilor Săi mesageri.

Misiunea picioarelor, care nu este deloc o parte neînsemnată a lucrării Împărăţiei, va fi îndeplinită. Deşi mesajul lor este urât şi discreditat în general, iar ei sunt dispreţuiţi de lume ca nechibzuiţi (pentru Cristos) — cum au fost toţi slujitorii Lui credincioşi în tot Veacul Evanghelic — totuşi, înainte de a fi „schimbaţi” cu toţii şi uniţi cu membrii glorificaţi de dincolo de văl, ei, ca agenţi ai Împărăţiei, vor fi lăsat astfel de mărturii despre acea Împărăţie şi despre lucrarea ei actuală şi viitoare, care să fie o informaţie foarte valoroasă pentru lume şi pentru copiii nedezvoltaţi şi supraîncărcaţi ai lui Dumnezeu, care, deşi consacraţi lui Dumnezeu, nu vor fi reuşit să alerge aşa încât să obţină premiul chemării noastre de sus.

Şi să nu uităm că toţi cei care sunt „picioare” vor fi angajaţi astfel în a vesti aceste veşti bune şi în a spune Sionului „Dumnezeul tău împărăţeşte!” — Împărăţia lui Cristos a început! Şi toţi cei care sunt veghetori adevăraţi pot vedea clar în acest timp, ca un singur om, şi pot cânta armonios împreună cântarea nouă a lui Moise şi a Mielului — cântarea Restabilirii, atât de clar învăţată nu numai în Legea lui Moise, care a fost „umbra bunurilor viitoare”, ci şi în descoperirile mai clare ale Mielului lui Dumnezeu conţinute în scrierile Noului Testament — care spun: „Drepte şi adevărate sunt căile Tale”. „Toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta.” Apoc. 15:3, 4.

Unul câte unul clasa „picioare” va trece din starea actuală, în care, deşi adesea ostenţi şi răniţi se bucură întotdeauna, ((238)) de cealaltă parte a vălului; vor fi „schimbaţi” într-o clipă, într-o clipeală din ochi, din starea muritoare în cea nemuritoare, din slăbiciune în putere, din dezonoare în glorie, de la stările umane la cele cereşti, din trupuri pământeşti în trupuri spirituale. Această lucrare nu va înceta cu această schimbare; căci toţi cei care vor fi socotiţi vrednici de această schimbare la glorie vor fi deja înrolaţi în serviciul Împărăţiei de această parte a vălului: numai partea oboselii, a efortului, va înceta odată cu schimbarea lor — „Ei se vor odihni de muncile lor, căci faptele lor îi urmează”. Apoc. 14:13.

„Schimbarea” acestor membri „picioare” îi va aduce în aceeaşi părtăşie, glorie şi putere în care membrii care au dormit au intrat deja: ei vor fi „răpiţi” de la stările pământeşti ca să fie uniţi „împreună” cu „Domnul în văzduh” — în conducerea spirituală a lumii. După cum s-a arătat deja*, „văzduhul” menţionat aici simbolizează conducerea sau puterea spirituală. Satan ocupă de multă vreme poziţia de „domnul puterii văzduhului” (Efes. 2:2) şi foloseşte drept conlucrători şi stăpânitori împreună cu el pe mulţi dintre cei mari ai Babilonului, care, sub influenţa erorilor sale orbitoare, cred într-adevăr că slujesc pe Dumnezeu. Dar la timpul cuvenit „domnul puterii văzduhului” va fi legat şi nu va mai înşela; iar cerurile actuale, marele sistem Anticrist, vor „trece cu un zgomot şuierător” în timp ce noul domn al văzduhului, adevăratul conducător spiritual, Cristos Isus, va lua stăpânirea şi va stabili „cerurile noi”, unindu-Şi cu Sine în această putere sau „văzduh” pe mireasa Sa, „biruitorii” Veacului Evanghelic. Astfel „cerurile noi” vor înlocui puterile actuale ale „văzduhului”.


*Vol. I, pag. 318


Dar oare toţi trebuie să moară, toţi care fac parte din „picioarele” care sunt vii şi vor rămâne până la prezenţa Domnului? Da; toţi s-au consacrat — „până la moarte”; şi ((239)) despre aceştia este scris în mod clar că toţi trebuie să moară. Nici o scriptură nu contrazice acest gând. Dumnezeu declară prin profet — „Eu am zis: «Sunteţi dumnezei [puternici], toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt [Dumnezeu]. Dar veţi muri ca omul şi veţi cădea ca una din căpetenii»”. Ps. 82:6, 7 [Trad. lit. nouă — n. e.].

Cuvântul redat aici „căpetenii” înseamnă conducători sau capi. Adam şi Domnul nostru Isus sunt cei doi capi sau cele două căpetenii la care se face referire. Amândoi au murit, dar din motive diferite: Adam pentru propriul lui păcat, Cristos ca un sacrificiu de bună voie pentru păcatele lumii. Şi toată Biserica lui Cristos, îndreptăţită prin credinţă în sacrificiul Lui, sunt socotiţi ca eliberaţi atât de păcatul lui Adam, cât şi de pedeapsa morţii legată de acel păcat, pentru ca ei să poată avea parte cu Cristos ca jertfitori împreună cu El. Ca jertfitori împreună cu Cristos, moartea sfinţilor este apreciată de Dumnezeu (Ps. 116:15). Membrii-confraţi ai corpului lui Cristos, când mor, sunt recunoscuţi ca „morţi împreună cu Cristos”, făcuţi „asemenea cu moartea Lui”. Ei cad ca unul dintre domni — nu ca primul, ci ca al doilea Adam, ca membri ai corpului lui Cristos, împlinind ce lipseşte necazurilor lui Cristos. Col. 1:24.

Faptul că termenul „dumnezei”, puternici, este aplicat în acest pasaj la toţi fiii Dumnezeului Celui Preaînalt care vor fi moştenitori împreună cu Cristos Isus, moştenitorul tuturor lucrurilor, este arătat în mod clar prin referirea Domnului nostru la el. Ioan 10:34-36.

Veţi muri ca omul”, dar „Iată, vă spun o taină: nu toţi vom adormi”. A muri este un lucru, a „adormi” sau a rămâne inconştient, mort, este cu totul altceva. Mărturia lui Dumnezeu este deci că toţi sfinţii trebuie să moară, dar că nu toţi vor dormi. Domnul nostru a murit şi apoi a dormit până în a treia zi, când Tatăl L-a înviat. Pavel şi ceilalţi apostoli au murit şi astfel au „adormit”, să se odihnească de osteneli şi de trudă, să „doarmă în Isus”, să aştepte învierea ((240)) făgăduită şi să aibă parte de Împărăţie la a doua venire a Domnului. Ca urmare, când a sosit timpul stabilirii Împărăţiei, a sosit timpul trezirii lor din somnul morţii. De ce să continue aşteptarea şi somnul lor după ce Domnul este prezent şi timpul Împărăţiei Sale este venit? Nu poate fi nici un motiv; şi credem, prin urmare, că ei nu mai „dorm”, ci acum sunt înviaţi şi sunt cu Domnul lor şi ca El. Şi dacă rămânerea lor în somnul morţii nu mai este necesară, nu mai este necesar nici ca vreunul dintre sfinţii care mor acum în acest timp al prezenţei Domnului şi al stabilirii Împărăţiei Sale să „doarmă” sau să aştepte în moarte o înviere cândva în viitor. Nu, mulţumim lui Dumnezeu! Dătătorul de viaţă este prezent; şi din 1878, când Şi-a luat marea Sa putere şi a început să-Şi exercite autoritatea, nici unul dintre membrii Săi nu trebuie să doarmă. Ca atare, toţi cei care aparţin „picioarelor” care mor de la acea dată, momentul morţii este momentul schimbării. Ei mor ca oameni şi asemenea oamenilor, dar în aceeaşi clipă sunt făcuţi ca Domnul lor, fiinţe spirituale glorioase. Ei sunt luaţi din condiţiile umane ca să fie pentru totdeauna cu Domnul — „în văzduh” — în puterea şi slava Împărăţiei.

După ce Domnul nostru a împlinit sacrificarea naturii Sale umane şi a fost înviat din morţi, schimbat în fiinţă spirituală, El a declarat: „Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Mat. 28:18). Numai când toţi membrii Cristosului vor fi urmat exemplul Capului şi îşi vor fi sfârşit sacrificiul în moarte, numai atunci Cristosul va fi complet şi deplin împuternicit pentru marea lucrare următoare de restaurare a tuturor lucrurilor.

Având în vedere aceste lucruri, ce plină de semnificaţie este afirmaţia: „Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul! «Da», zice Duhul, «ei se vor odihni de muncile lor, căci faptele lor îi urmează»” (Apoc. 14:13). Nicăieri în Scripturi moartea nu este reprezentată în vreun sens ca o fericire, cu excepţia acestui caz; şi aici ea este în mod special ((241)) limitată şi făcută aplicabilă la un anumit timp, specific* — „de acum încolo”. Chiar şi atunci, remarcaţi, este o fericire numai pentru o clasă specială — „morţii care mor”. Această expresie nu trebuie considerată ca o greşeală, ci ca o descriere foarte punctuală şi convingătoare a micii clase pentru care moartea va fi o binecuvântare. Această clasă constituie „picioarele Lui”. Şi, după cum s-a arătat deja, fiecare membru al corpului lui Cristos trebuie să-şi încheie sacrificiul în moarte reală.


*Într-un volum următor, când vom examina minunatele viziuni ale Revelatorului, se va vedea clar că timpul indicat aici prin cuvântul „de acum încolo”, ca fiind marcat de evenimente, se sincronizează bine cu 1878 aşa cum este indicat de profeţiile remarcate aici.


Numai aceştia sunt morţii care mor. Ei sunt socotiţi de Dumnezeu ca morţi deja şi sunt îndemnaţi să se considere şi ei astfel. „Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat.” Despre alţi morţi nu se poate spune că mor, numai despre această clasă de morţi, care trebuie să-şi termine calea de sacrificiu în moarte reală.

Astfel Dumnezeu ajută Sionul în zorii dimineţii lui — în dimineaţa zilei eterne a triumfului lui Cristos. Astfel El o ajută deja. Unul câte unul, imperceptibil pentru lume, sfinţii sunt acum schimbaţi şi se alătură companiei Bisericii triumfătoare; şi cei care rămân până la urmă, vestesc evanghelia veşnică până când uşa se închide şi orice ocazie de a lucra se sfârşeşte. Atunci ei vor „sta” în credinţă şi răbdare şi îşi vor aştepta schimbarea acceptând cu bucurie eliberarea prin orice mijloc prin care Dumnezeu ar binevoi să permită realizarea ei.

Astfel ei vor fi scăpaţi de marele uragan al necazului care va urma după plecarea lor, şi păstraţi în partea de la început a bătăliei în care o mie vor cădea în necredinţă şi vor fi biruiţi de diferitele molime ale erorii, la unul care va sta în picioare. Ps. 91:7.

((242))

Pe măsură ce timpul de necaz se apropie, trebuie să aşteptăm, prin urmare, ca Biserica adevărată în starea ei actuală, clasa Ilie, Ioan, să descrească în influenţă şi număr, în timp ce Cristosul în triumf şi glorie, acelaşi corp de cealaltă parte a vălului, să crească, aşa cum a indicat Ioan profetic. Ioan 3:30.

 

 

Restabilirea lui Israel

Vie Impărăţia Ta – Studiul VIII

Restabilirea lui Israel în Palestina, un eveniment de aşteptat în timpul acestei perioade de seceriş — Cum, în ce măsură şi cu ce clasă ar trebui să aşteptăm această restabilire — Data începerii ei şi dovezi ale progresului ei real de atunci încoace — De ce binecuvântările milenare intenţionate pentru întreaga lume vor ajunge şi-l vor reînsufleţi mai întâi pe evreu — Reînsufleţirea speranţelor evreieşti — Observaţii ale unor scriitori de primă importanţă, evrei şi neevrei — Armonia acestora cu profeţia — Orbirea lui Israel cu privire la Cristos se înlătură deja — Răspândirea şi avântul mişcării — Dumnezeu îi va ajuta

„«În ziua aceea voi ridica din căderea lui cortul lui David, îi voi repara spărturile, îi voi ridica dărâmăturile şi-l voi zidi iarăşi cum era odinioară. … Voi aduce înapoi pe captivii poporului Meu Israel; ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor bea vinul, vor planta grădini şi le vor mânca roadele. Îi voi planta în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dat-o», zice Domnul Dumnezeul tău!” Amos 9:11, 14, 15.

PRINTRE relicvele antichităţii care au ajuns până în zilele noastre nu există alt lucru de un interes atât de mare ca poporul evreu. Cei care caută cunoştinţa veche au cercetat neobosiţi fiecare obiect neînsufleţit care putea oferi o fărâmă de informaţie istorică sau ştiinţifică. Monumente, altare, morminte, vestigii ale edificiilor publice şi private, picturi, sculpturi, hieroglife şi limbi moarte, la toate s-a recurs; şi unii chiar s-au străduit cu răbdare să descopere linia adevărului real care a inspirat ((244)) probabil multele tradiţii, legende, cântece etc. imaginare, care au venit plutind de-a lungul secolelor, pentru a afla tot ce se poate cunoaşte despre originea, istoria şi destinul uman. Dar cea mai interesantă relicvă, şi cea a cărei istorie poate fi descifrată şi înţeleasă cu mare uşurinţă, este poporul evreu. În ei avem un monument al antichităţii de o valoare inestimabilă, pe care sunt înregistrate, cu litere care se pot citi clar, originea, progresul şi destinul final al întregii rase umane — un martor viu şi inteligent al realizării treptate a unui scop minunat în afacerile umane, în conformitate exactă cu prezicerile profeţilor şi văzătorilor lor inspiraţi divin.

Ca popor ei sunt marcaţi ca deosebiţi şi speciali prin fiecare împrejurare a istoriei lor şi prin credinţa lor religioasă comună, precum şi prin fiecare element al caracterului lor naţional, şi chiar prin fizionomia şi prin manierele şi obiceiurile lor. Caracteristicile naţionale din urmă cu multe secole sunt încă proeminente, chiar şi în preferinţa lor pentru prazul, ceapa şi usturoiul din Egipt, şi în încăpăţânarea lor rigidă. Ca popor ei au avut întradevăr mare avantaj în toate felurile, prin faptul că lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu, dezvoltând printre ei poeţi, avocaţi, oameni de stat şi filosofi, şi conducându-i pas cu pas de la starea de naţiune de sclavi, pentru a fi — ca în vremea lui Solomon, la culmea gloriei — un popor distins şi onorat printre naţiuni, atrăgând uimirea şi admiraţia lumii. Rom. 3:1, 2; 1 Împ. 4:30-34; 10:1-29.

Că restabilirea lui Israel în ţara Palestinei este unul dintre evenimentele care trebuie să fie aşteptate în această Zi a Domnului suntem deplin asiguraţi prin expresia de mai sus a profetului. Remarcaţi mai ales că profeţia nu poate fi interpretată în nici un sens simbolic. Nu un Canaan în cer le-a fost destinat, ci un Canaan pe ((245)) pământ. Ei trebuie să fie sădiţi în „ţara lor”, ţara pe care Dumnezeu zice că le-a dat-o lor, ţara pe care a făgăduit-o lui Avraam când a zis: „Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale pentru totdeauna. Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului, aşa că dacă poate număra cineva pulberea pământului, va putea să fie numărată şi sămânţa ta.

[O aluzie la un timp atunci îndepărtat, permiţând timp suficient pentru o asemenea înmulţire a seminţei lui.] Scoală-te, străbate ţara în lung şi în lat; căci ţie ţi-o voi da”. „Ţie şi seminţei tale după tine voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, toată ţara Canaanului, în stăpânire veşnică” (Gen. 13:14-17; 17:8). Este o ţară în care odată au avut privilegiul să intre şi în care au locuit secole de-a rândul. Dar în timpul acela au fost de multe ori smulşi şi duşi în captivitate în alte ţări, în timp ce străinii le-au distrus cetăţile, le-au băut vinul viilor şi le-au mâncat roadele grădinilor. Şi în cele din urmă au fost complet dezrădăcinaţi, cetăţile lor au fost nimicite şi pustiite, iar ei au fost izgoniţi ca pribegi şi exilaţi dintr-o ţară într-alta în toată lumea. Dar când vor fi resădiţi în ţara lor potrivit acestei făgăduinţe, „nu vor mai fi smulşi din ţara” pe care le-a dat-o Dumnezeu; şi „ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite [cetăţile în care locuiseră înainte] şi le vor locui”. Un popor împrăştiat, fără casă, părăsit şi persecutat, ei sunt încă un popor distinct şi omogen. Uniţi prin puternice legături de sânge, prin speranţele comune inspirate de o credinţă comună în minunatele făgăduinţe ale lui Dumnezeu, deşi au înţeles doar în mod neclar acele făgăduinţe, şi încă mai mult legaţi împreună prin legătura compătimirii care izvorăşte din suferinţele şi privaţiunile lor comune ca exilaţi, ei, până în ziua de azi, caută şi tânjesc după speranţa lui Israel.((246))

Ca popor ei au totuşi credinţă în Dumnezeu, deşi în orbirea şi mândria inimii lor s-au poticnit în umilinţa trimisului rânduit de Dumnezeu pentru mântuirea lumii; aşa încât, în loc să-L primească, L-au răstignit pe Mântuitorul, Domnul slavei. Şi totuşi apostolii şi profeţii ne arată că chiar şi această crimă flagrantă, la care i-a dus mândria şi îndărătnicia lor, n-a fost una care să nu li se poată ierta niciodată. Din cauza ei au fost pedepsiţi, şi încă cu asprime. Când L-au condamnat pe Cel Drept şi au spus, „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”, nu s-au aşteptat la îngrozitoarea răsplătire care a urmat.

Necazul groaznic şi pierderea vieţii, distrugerea cetăţii sfinte şi a templului lor sfânt, sfârşitul deplin al existenţei lor naţionale şi împrăştierea rămăşiţei care a supravieţuit ca exilaţi în toate naţiunile, au completat lucrarea perioadei lor de seceriş. A început cu o luptă civilă de dezbinare şi a fost încheiată de o armată romană invadatoare. Focul, sabia şi foametea au împlinit asupra lor o îngrozitoare răsplătire.

Şi de atunci încoace Israelul a fost într-adevăr un popor împrăştiat şi supus abuzurilor. Alungaţi ca exilaţi din ţară în ţară şi din provincie în provincie, ei au fost privaţi de aproape orice drept şi privilegiu de care se bucurau alţi oameni. Respingând creştinismul, atât în forma lui coruptă cât şi în cea pură, ei au devenit obiectul dispreţului şi persecuţiei necruţătoare din partea Bisericii Romei. Istoricul spune:

„În Germania, Franţa, Anglia şi Italia, au fost îngrădiţi în privinţa drepturilor prin decrete şi legi, atât ale puterilor eclesiastice, cât şi ale celor civile, excluşi de la orice ocupaţii onorabile, alungaţi dintr-un loc într-altul, constrânşi să subziste aproape exclusiv prin ocupaţii mercantile şi camătă, impozitaţi apăsător şi degradaţi în oraşe, ţinuţi în cartiere mici şi însemnaţi în îmbrăcămintea lor cu semne de dispreţ, jefuiţi de baroni nelegiuiţi şi de prinţi lefteri, o pradă uşoară ((247)) pentru toate partidele în timpul vrajbelor civile, tot mereu jefuiţi de drepturile lor băneşti, deţinuţi şi vânduţi ca iobagi de împăraţi, măcelăriţi de gloate şi de ţărani revoltaţi, izgoniţi de călugări şi în cele din urmă arşi cu miile de către cruciaţi, care i-au ars şi pe fraţii lor la Ierusalim în sinagogile lor sau i-au chinuit prin predici ridicole şi abuzive, prin acuzaţii şi procese monstruoase, ameninţări şi experimente de convertire. … Ei nu puteau deţine pământ, nu puteau aparţine vreunei bresle de meseriaşi şi nu se puteau implica în nici un fel de artă; erau limitaţi aproape exclusiv la comerţ. Şi toată omenirea aflându-se în război cu ei, mândria şi aroganţa lor naţională n-a fost nicidecum slăbită, şi ca urmare prăpastia s-a lărgit peste tot între evrei şi vecinii lor neevrei”.

Înstrăinaţi astfel de Dumnezeu şi de semenii lor din orice naţiune, tristă şi jalnică într-adevăr a fost starea lor nefericită. În timpul necruţătoarelor persecuţii papale, ei au suferit la fel ca sfinţii şi ca martirii lui Isus — creştinul pentru respingerea lui Anticrist, evreul pentru respingerea atât a lui Cristos, cât şi a lui Anticrist. Deşi Dumnezeu a permis aceste nenorociri şi persecuţii să vină ca o pedeapsă pentru crima lor naţională de respingere a evangheliei şi de răstignire a Răscumpărătorului, El totuşi va răsplăti la timpul cuvenit statornicia credinţei lor în făgăduinţele Sale, la care au ţinut atâta timp şi cu atâta perseverenţă. Dumnezeu a cunoscut dinainte mândria şi împietrirea inimii lor şi a prezis-o, precum şi necazurile care au venit peste ei; şi nu mai puţin accentuat a prezis o îndepărtare a orbirii lor şi împlinirea finală a tuturor făgăduinţelor pământeşti declarate cu mult timp în urmă lui Avraam şi repetate pe rând de sfinţii profeţi.

Pe măsură ce se apropie timpul restabilirii promise a favorii lui Dumnezeu pentru Israel, vedem că se face o pregătire pentru ea. În secolul actual se vede un proces de cernere şi separare printre ei, împărţindu-i în două clase: evreii ortodocşi ((248)) şi evreii neortodocşi. Primii ţin încă la făgăduinţele lui Dumnezeu şi încă speră că timpul stabilit de Dumnezeu pentru a favoriza Sionul vine curând. Ultimii îşi pierd credinţa întrun Dumnezeu personal şi în făgăduinţele avraamice, şi deviază spre liberalism, raţionalism, necredinţă. Ortodocşii includ pe cei mai mulţi dintre evreii săraci, oprimaţi, cât şi pe unii dintre cei bogaţi şi învăţaţi, şi sunt cu mult mai numeroşi decât neortodocşii; deşi ultimii sunt cu mult mai influenţi şi mai respectaţi, adesea comercianţi, bancheri, editori etc.

Cele ce urmează sunt un scurt rezumat al credinţei evreilor ortodocşi:

„Cred cu o credinţă adevărată şi desăvârşită (1) că Dumnezeu este creatorul, guvernatorul şi făcătorul tuturor creaturilor şi că El a făcut toate lucrurile; (2) că Creatorul este unul şi că El singur a fost Dumnezeul nostru, este şi va fi pentru totdeauna; (3) că Creatorul nu este corporal, nu poate fi înţeles cu nici o însuşire trupească şi că nu există esenţă trupească ce poate fi asemănată cu El; (4) că nimic n-a fost înaintea Lui şi că El va rămâne pentru totdeauna; (5) că El trebuie venerat şi nimeni altcineva; (6) că toate cuvintele profeţilor sunt adevărate; (7) că profeţiile lui Moise au fost adevărate; că el a fost cel mai important dintre toţi înţelepţii care au trăit înaintea lui şi care vor trăi vreodată după el. [Îi putem considera cumva scuzabili pentru această supraestimare a unui caracter atât de nobil şi de vrednic.]; (8) că toată legea care în prezent se află în mâinile noastre a fost dată de Dumnezeu Însuşi învăţătorului nostru Moise; (9) că acea lege nu va fi niciodată schimbată, nici nu ne va fi dată de Dumnezeu altă lege; (10) că Dumnezeu înţelege toate gândurile şi faptele omului, aşa cum este scris în profeţi — «El le întocmeşte inima la toţi şi ia aminte la toate faptele lor»; (11) că Dumnezeu va răsplăti bine pe cei care ţin poruncile Lui şi îi va pedepsi pe cei care le încalcă; (12) că Mesia trebuie să vină încă, şi, cu toate că Îşi întârzie venirea, totuşi «eu voi aştepta până va veni»; (13) că morţii vor fi restauraţi la viaţă ((249)) când aceasta I Se va părea potrivit lui Dumnezeu, Creatorul, al cărui nume să fie binecuvântat şi a cărui amintire să fie sărbătorită fără sfârşit. Amin”.

De la distrugerea templului şi de la risipirea lor, sacrificiile au fost întrerupte; dar în toate celelalte privinţe cerinţele mozaice sunt încă respectate printre evreii ortodocşi. Închinarea lor, ca în vechime, constă în citirea Scripturilor, rugăciune şi laudă. În ziua a doua a sărbătorii trâmbiţelor, ei citesc relatarea despre jertfirea de către Avraam a fiului său Isaac şi despre binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui şi a seminţei lui. Apoi sună din trâmbiţă şi se roagă ca Dumnezeu să-i aducă la Ierusalim.

Evreii neortodocşi sau reformaţi, „radicali”, se deosebesc considerabil de ortodocşi: mulţi dintre ei sunt atei declaraţi, negând un Dumnezeu personal. Ei neagă faptul că trebuie să vină un Mesia; şi dacă nu neagă în întregime profeţia, ei spun că naţiunea evreiască este ea însăşi Mesia şi reformează lumea treptat, şi că suferinţele prezise ale lui Mesia sunt împlinite prin persecuţiile şi suferinţele lor ca popor. Alţii declară că civilizaţia este singurul Mântuitor al lumii pe care Îl aşteaptă ei.

Prima clasă, fără îndoială, va fi cea readunată şi binecuvântată când vine Mesia a doua oară în glorie şi putere; clasa care va spune: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, pe El Îl aşteptam; acum să ne înveselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui” (Isa. 25:9). Şi în lumina mai clară a învăţăturii lui Mesia, toată credinţa în tradiţiile deşarte pe care ei încă le ţin ca adăugiri valoroase la legea lui Dumnezeu, va dispărea. Se apropie repede timpul când Dumnezeu va spune pace Israelului şi-l va mângâia şi va îndepărta cu totul orbirea lui. Nu vrem prin aceasta să sugerăm că celor care s-au rătăcit departe în necredinţă nu li se va înlătura niciodată orbirea. Nicidecum. Ochii orbi ai tuturor, şi ai fiecărei naţionalităţi, vor fi deschişi; şi toate ((250)) urechile surde vor fi desfundate. Dar nici o favoare specială nu vor primi aceşti evrei necredincioşi la timpul întoarcerii favorii; pentru că „iudeu nu este acela care se arată pe dinafară” — numai prin legătură de familie şi prin expresia feţei. Evreii recunoscuţi de Dumnezeu drept copii ai lui Avraam sunt cei care ţin la credinţa lui Avraam şi se încred în făgăduinţele divine.

Anglo-israeliţii

Şi aici trebuie să ne exprimăm dezacordul cu opiniile celor care pretind că anglo-saxonii sunt Israelul făgăduinţei din Scripturi. Pe scurt declarat, ei pretind că anglo-saxonii, poporul Statelor Unite etc. sunt descendenţii celor zece seminţii ale lui Israel care după moartea lui Solomon s-au despărţit de seminţiile lui Iuda şi Beniamin, şi care sunt adesea numite „cele zece seminţii pierdute”; pentru că, după robia (tuturor celor douăsprezece seminţii) în Babilon, cele zece seminţii nu s-au restabilit niciodată în ţara Canaanului ca „Israel”, ci au ajuns să fie risipite ca seminţii şi ca indivizi printre diferitele naţiuni. Cei a căror teorie o criticăm pretind că ei pot urmări călătoria lor spre Marea Britanie, şi că măreţia şi influenţa popoarelor lumii vorbitoare de limba engleză se explică prin faptul că ele aparţin Israelului şi moştenesc făgăduinţele făcute Israelului.

La aceasta noi răspundem: Unele dintre mărturiile oferite ca dovadă că ei sunt dintre „seminţiile pierdute” par departe de a fi puternice; dar chiar dacă am admite tot ce pretind ei în acest sens, aceasta nu le-ar dovedi poziţia, că măreţia şi influenţa rasei anglo-saxone pot fi atribuite faptului că sunt israeliţi prin naştere naturală, după cum n-ar dovedi nici aceea că sunt „pierduţi”. Măreţia lor este atribuită libertăţii şi inteligenţei, care se explică nu prin faptul că sunt pierduţi, nici prin faptul că s-au născut israeliţi după trup, ci prin doctrinele lui Cristos — prin lumina pe care unii din sămânţa spirituală a lui Avraam au lăsat-o să strălucească printre ei.

((251))

Faptul că cele zece seminţii s-au rătăcit de cele două nu este spre cinstea lor, ci dimpotrivă. Este o dovadă că au fost dispuşi să respingă promisiunile lui Dumnezeu; este un semn de necredincioşie, de necredinţă; căci ei au ştiut bine că Dumnezeu prezisese că Dătătorul Legii, Mântuitorul, Eliberatorul, Împăratul, în care şi prin care trebuiau să fie împlinite promisiunile, trebuia să vină din Iuda. Seminţia lui Beniamin a fost aşadar singura seminţie în afară de cea a lui Iuda, care la timpul răzvrătirii a manifestat credinţă în promisiunile lui Dumnezeu. Dar la timpul întoarcerii din robia babiloniană, deşi cei care şi-au arătat credinţa continuă în Dumnezeu şi în promisiunile Lui, prin faptul că s-au întors în ţara Canaanului, au fost mai ales din seminţiile lui Iuda şi Beniamin, totuşi nu toţi care s-au întors au fost din aceste două seminţii. Printre ei au fost unii din alte seminţii, care Lau iubit pe Domnul şi L-au căutat cu pocăinţă, încrezânduse încă în promisiunile Lui. Totuşi, marea majoritate a celor zece seminţii, precum şi a celor două seminţii, nu s-a folosit de ocazia de a se întoarce în ţara făgăduinţei, preferând Babilonul şi alte ţări, mulţi dintre ei fiind căzuţi în idolatrie şi pierzându-şi respectul pentru promisiunile lui Dumnezeu.

Trebuie să ne amintim că dintre cei care fuseseră luaţi captivi numai puţini sau întors în ţara lor sub conducerea lui Ezra, şi nu s-a întors nici unul dintre ei sub conducerea lui Neemia, marea majoritate murind cu ani în urmă în Babilon. Aceştia au fost copiii lor, în ale căror inimi ardea încă credinţa părinţilor care încă nădăjduiau în binecuvântările şi onorurile promise seminţei lui Avraam. Astfel mica ceată a celor mai puţin de cincizeci de mii care s-au întors erau toţi israeliţii rămaşi atunci, din toate seminţiile, care prin actul întoarcerii în ţara făgăduinţei au arătat că ţineau încă la credinţa lui Avraam. La descendenţii acestora care erau cei mai potriviţi, cernuţi din toate seminţiile lui Israel — deşi mai ales din cele două seminţii, şi toţi numiţi iudei, după seminţia regală şi predominantă ((252)) — S-a prezentat Domnul şi Împărăţia la prima venire, reprezentând naţiunea sfântă, întregul Israel.

Domnul nostru S-a referit la ei ca Israel, şi nu ca o parte din Israel, nici ca Iuda numai. El vorbeşte chiar despre cei care s-au alipit de făgăduinţe şi unul de altul ca fiind „oile pierdute ale casei lui Israel”, prin aceea că ei se depărtaseră mult de adevăr, după tradiţiile păstorilor falşi care i-au condus pe calea lor proprie şi nu cum a îndrumat Dumnezeu. El spune: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Prin urmare, misiunea Lui s-a limitat la casa lui Israel, în armonie cu cele precedente, arătând că evreii din zilele Lui erau singurii reprezentanţi recunoscuţi ai „casei lui Israel”, aşa cum indică termenii „tot Israelul”, „cele douăsprezece seminţii ale noastre, care slujesc necurmat lui Dumnezeu” şi multe expresii asemănătoare ale Domnului nostru şi ale apostolilor. Şi ne vom aminti că Domnul nostru, în legătură cu această afirmaţie că misiunea Lui era pentru Israel, le-a interzis ucenicilor să meargă la alţii în afară de evreii din Palestina. Mat.10:5, 6; 15:24.

Să observăm de asemenea cum au folosit apostolii cuvântul „Israel”, şi nu „Iuda”, când au vorbit despre cei care trăiau în timpul acela în Palestina (Fapt. 2:22; 3:12; 5:35; 13:16; 21:28), şi cum aplică ei cuvintele lui Isaia în legătură cu rămăşiţa lui Israel la cei relativ puţini care au primit evanghelia (Rom. 9:4, 27, 29, 31-33; 10:1-4; 11:1, 7-14, 25, 26, 31), şi spun despre toţi ceilalţi că s-au poticnit şi au fost orbiţi. Astfel deci, chiar dacă ar putea fi demonstrat că popoarele anglo-saxone ar fi parte din „cele zece seminţii pierdute”, vedem clar că nici o favoare n-ar fi putut avea pe acest temei, sub acel legământ; pentru că ei au părăsit legământul israelit şi au devenit idolatri, necredincioşi şi practic neamuri. În afară de aceasta, după cum am remarcat deja*, toţi cei recunoscuţi ca sămânţa naturală a lui Avraam,


*Vol. II, cap. 7


((253))

care au continuat să-L respingă pe Cristos, au fost lepădaţi din orice favoare de la timpul morţii lui Cristos până în anul 1878, când, cronologic, a fost timpul ca favoarea divină să se întoarcă la ei şi să înceapă înlăturarea orbirii lor. În consecinţă, proeminenţa anglo-saxonilor în ultimele secole nu putea fi în nici un sens întoarcerea favorii la Israel. Cei de la care a fost luată favoarea pentru respingerea şi răstignirea Domnului sunt cei la care trebuie să se întoarcă acum favoarea. Atunci, şi de atunci încoace, Israelul a fost reprezentat prin „iudeu” (Rom. 2:9, 10), şi iudeul este cel care va fi restabilit în favoare ca „sămânţa lui Avraam” naturală. Aceştia, cu „sămânţa” spirituală (aleasă în timpul Veacului Evanghelic — o rămăşiţă din Israel, iudei şi restul adunaţi dintre neamuri), vor fi agenţii lui Dumnezeu pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului.

Favoarea care vine la Israel nu va fi exclusivă. Toţi care cred în promisiunile legământului se pot împărtăşi de acele favoruri care se întorc, împreună cu sămânţa naturală, la fel cum în timpul Veacului Evanghelic orice evreu care l-a acceptat pe Cristos a fost eligibil pentru binecuvântările şi avantajele spirituale oferite de-a lungul Veacului Evanghelic. După cum numai o rămăşiţă mică a crezut şi a acceptat favorurile evanghelice la început, tot aşa, în afară de evrei, numai un număr mic din omenire vor fi pregătiţi pentru noile legi şi condiţii ale Veacului Milenar, sub administraţia dreaptă a Domnului glorificat şi a Bisericii Sale glorificate; şi deci, la început puţini în afară de evrei vor fi binecuvântaţi sub aceasta.

Evreul, de mult obişnuit cu străduinţa de a face şi de a se încrede în faptele de ascultare faţă de Lege pentru a-i asigura binecuvântările divine, s-a poticnit în primul aspect al Dispensaţiei Evanghelice — iertarea păcatelor fără fapte, pentru oricine crede în lucrarea perfectă a lui Isus şi în jertfa atotîndestulătoare pentru păcat. Dar respectul evreului pentru Lege se va întoarce spre avantajul lui în aurora Veacului Milenar, şi nimeni nu va fi mai pregătit decât el pentru cerinţele ((254)) stricte şi pentru legile acelui veac, după ce orbirea lui în privinţa lui Cristos şi a valorii jertfei Sale pentru păcat va fi trecut; pentru că după credinţa în Cristos sunt cerute fapte, deşi nu sunt acceptate înainte. Iar evreul, acceptând iubirea şi favoarea lui Dumnezeu în Cristos, nu va fi atât de înclinat să piardă din vedere dreptatea lui Dumnezeu cum fac mulţi alţii de astăzi. Alţii, dimpotrivă, vor fi orbiţi un timp şi nepregătiţi să recunoască regulile Împărăţiei, în care din dreptate se va face o linie, iar din neprihănire un fir cu plumb.

După cum evreul a fost orbit de o vedere falsă a Legii, care a fost anulată prin învăţături false, tot aşa acum, mulţi dintre neamuri vor fi împiedicaţi să se alipească de condiţiile de favoare din timpul Veacului Milenar, din pricina prezentării false a doctrinei harului în iertarea păcatului, făcută de învăţătorii falşi din prezent, care anulează evanghelia harului lui Dumnezeu prin raţionamente sofisticate — „tăgăduind pe Stăpânul care i-a cumpărat” (2 Pet. 2:1), şi că a existat un preţ de răscumpărare dat sau necesar pentru recuperarea omului. Ei pretind că a greşi este omenesc, a ierta este divin; şi ca atare, prin deducţie, păcatul ocazional este cu totul scuzabil şi că stricteţea pedepsei, răscumpărarea etc., nu sunt de presupus, căci, dacă n-ar fi păcate de iertat, I s-ar lua lui Dumnezeu plăcerea şi funcţia de iertare. Pierzând din vedere dreptatea lui Dumnezeu, ei nu văd filosofia planului Său de împăcare prin sângele crucii, acordând iertarea păcatelor prin jertfa de răscumpărare numai acelora care acceptă pe Cristos şi se străduiesc împotriva păcatului. Orbiţi de ideile lor laxe despre dreptatea lui Dumnezeu şi despre stricteţe, puţini vor fi atât de bine pregătiţi ca evreul pentru acea ascultare strictă potrivit capacităţii, care va fi cerută de la toţi în veacul viitor.

Ca o ilustraţie a pregătirii evreului să recunoască moartea lui Cristos ca răscumpărarea sa — preţul corespunzător — ispăşirea legală pentru păcatul omului, cităm mai jos, de sub pana unui evreu tânăr convertit la Cristos, o relatare a comemorării anuale a „Marii Zile a Ispăşirii”, aşa cum este ((255)) ţinută astăzi de către evreii ortodocşi. Articolul a apărut în The Hebrew-Christian (Evreul Creştin), după cum urmează:

„Yom Kippur, sau Marea Zi a Ispăşirii, era o zi remarcabilă pentru tatăl meu; căci el nu numai postea, se ruga şi îşi chinuia trupul în această zi sfântă a ispăşirii, ci de fapt petrecea toată noaptea la sinagogă în devoţiune. Adesea am văzut pe părintele meu evlavios plângând în această zi mare, când repeta confesiunea patetică ce urma enumerării sacrificiilor care erau stabilite de Dumnezeu spre a fi oferite pentru păcatele de omitere şi de comitere; şi de multe ori am vărsat lacrimi de compătimire, alăturându-mă lui în plângerea că acum nu avem templu, mare preot, altar şi sacrificii. În ziua dinaintea acelei zile solemne, el împreună cu restul evreilor lua un cocoş; şi în timpul repetării anumitor forme de rugăciuni, rotea cocoşul viu în jurul capului său de trei ori, repetând aceste cuvinte: «Acesta să fie înlocuitorul meu, acesta să fie schimbul meu, acesta să fie ispăşirea mea; această pasăre va merge la moarte, iar eu la o viaţă fericită». Apoi punea mâna pe el, aşa cum se obişnuia să se pună mâinile pe jertfe, şi imediat după aceea era dat să fie tăiat. Acesta este singurul sânge care este vărsat acum în Israel. Sângele taurilor şi ţapilor nu mai curge pe lângă altarul de aramă.

Tatăl meu îşi dădea toată osteneala să procure un cocoş alb şi evita cu totul unul roşu; şi când l-am întrebat de motivul pentru care făcea aceasta, mi-a spus că un cocoş roşu este deja acoperit de păcat, căci păcatul în sine este roşu, după cum este scris: «De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna» îIsa. 1:18ş. El a continuat: «Vei afla că rabinii au scris în Talmud că dacă cocoşul este alb, nu este infectat de păcat, şi de aceea poate purta păcatele evreilor; dar dacă este roşu, el este cu totul acoperit de păcate şi este nepotrivit să ne poarte nelegiuirile».

Motivul pentru care ei folosesc un cocoş şi nu altă creatură este acesta: În ebraică gever înseamnă omEi bine, dacă gever (omul) a păcătuit, gever trebuie şi să suporte pedeapsa ((256)) din cauza aceasta. Dar deoarece pedeapsa este mai grea decât o pot suporta evreii, rabinii au pus în locul lor un cocoş, care în dialectul caldeean este numit gever, şi astfel se presupune că dreptatea divină este satisfăcută: fiindcă, după cum gever a păcătuit, tot aşa geveradică un cocoş, este sacrificat.

Această invenţie deşartă poate fi privită ca o dovadă remarcabilă a unui fapt foarte izbitor, că, deşi mulţi dintre evreii din zilele noastre neagă cu totul ispăşirea, corpul naţiunii are totuşi un simţământ al absolutei necesităţi al unui sacrificiu pentru păcat, şi că fără o ispăşire pocăinţa nu este de folos pentru mântuire. Dacă în loc să citească basme rabinice evreii ar studia Biblia, ei ar afla că Domnul Isus, adevăratul Mesia, prin propria Sa persoană binecuvântată a făcut chiar acea ispăşire pentru păcat, care ei în ignoranţa lor îşi imaginează că poate fi făcută prin jertfirea unui cocoş. Gever (omul) a păcătuit, şi gever (omul), chiar omul Isus Cristos a făcut sufletul Său jertfă pentru păcat. Isa. 53:10”.

Mai Întâi evreul

Vedem deci că prezicerea lui Dumnezeu, că Israelul (cu excepţia celor credincioşi, puţini) va fi orbit de Legea lor (Rom. 11:9), a fost împlinită într-un mod natural; şi de asemenea că prezicerea lui mai departe, că favorurile şi condiţiile Veacului Milenar vor binecuvânta pe mulţi dintre ei mai repede decât pe alţii, de asemenea se va întâmpla într-un mod perfect natural şi va decurge din cauze raţionale.

Astfel favorurile milenare vor fi mai întâi pentru evrei, întocmai cum datorită legămintelor etc., favorurile evanghelice le-au fost oferite lor mai întâi. Şi aşa va fi în final cum a profeţit Simeon: „Pruncul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi spre ridicarea multora în Israel”. Iar timpul ridicării acelei naţiuni, de atâta timp căzută din favoare, este aproape.

Dar să ne păzim de o greşeală prea comună, făcută de mulţi care văd ceva din aceste făgăduinţe, de a presupune că trebuie luate literal declaraţiile acestea care spun: „După ((257)) aceea, Mă voi întoarce şi voi ridica din nou cortul cel căzut al lui David, îi voi rezidi dărâmăturile şi-l voi înălţa”. „Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David.” „Slujitorul Meu David va fi împărat peste ei” (Fapt. 15:16; Luca 1:32; Ezec. 37:24). În timp ce caracterul literal al întoarcerii făgăduite a lui Israel în ţara sa şi al rezidirii Ierusalimului pe vechile lui ruine nu poate fi pus la îndoială, putem fi la fel de încrezători că prin casa şi scaunul de domnie al lui David nu se înţelege pietrele literale, lemnul etc. Restabilirea casei lui David se referă la restabilirea regalităţii şi stăpânirii în mâinile unuia dintre urmaşii lui David. Cristos Isus este vlăstarul promis al casei lui David şi moştenitorul scaunului său de domnie; şi când autoritatea lui va începe să fie stabilită, acela va fi începutul ridicării (stabilirii permanente) casei mai înainte temporare sau a cortului lui David, care a fost răsturnat şi care timp de secole a zăcut în ţărână. Astfel, în mod asemănător, „scaunul de domnie al lui David”, pe care va sta Mesia, nu se referă la scaunul de lemn, aur şi fildeş pe care a stat David, ci la demnitatea, puterea şi autoritatea funcţiei pe care a exercitat-o el. Acea autoritate, funcţie sau tron pe care l-a ocupat David timp de câţiva ani va fi ocupat pe o scară mult mai mare de către Unsul lui Iehova, Domnul nostru Isus.

Dar ce autoritate a avut şi a exercitat David? Răspundem, autoritatea lui Iehova: David „s-a aşezat pe scaunul de domnie al Domnului” (1 Cron. 29:23); şi aceasta este chiar autoritatea care-L va sprijini pe Cristos în Împărăţia Sa Milenară. Şi când lucrul este văzut corect, este evident că David şi scaunul său de domnie sau autoritatea sa divină, stabilită în naţiunea tipică a lui Israel, au fost numai ilustraţii tipice ale lui Cristos şi ale Împărăţiei Sale; şi onoarea principală a lui David va fi, dacă va fi socotit vrednic, să fie unul dintre „prinţi”, căruia Emanuel îi va încredinţa faza pământească a Împărăţiei Sale. Ps. 45:16.

((258))

Atât numele lui David cât şi împărăţia lui au fost tipice. Numele David înseamnă Preaiubit; şi preaiubitul Fiul al lui Dumnezeu va fi Împărat peste tot Pământul în ziua aceea, şi nu preaiubitul David cel tipic din vechime. Este bine de asemenea să facem deosebire între Noul Ierusalim, cetatea cerească sau spirituală ale cărei temelii sunt cei doisprezece apostoli, şi vechiul Ierusalim care va fi rezidit pe vechile lui ruine. Restabilirea promisă a vechiului Ierusalim implică nu doar reconstruirea clădirilor etc., ci în mod special reorganizarea guvernării lui Israel; căci o cetate în profeţie este întotdeauna simbolul sau reprezentarea unei guvernări. Ca atare, reconstruirea promisă a Ierusalimului pe vechile lui ruine implică o reorganizare naţională a Israelului pe o bază asemănătoare cu aceea avută înainte, ca popor peste care Unsul lui Iehova a avut autoritate. Noul Ierusalim reprezintă Biserica Evangheliei în gloria şi puterea Împărăţiei, spirituală şi invizibilă pentru oameni, dar atotputernică. Coborârea ei pe pământ (Apoc. 21:2) marchează împlinirea acelei cereri din rugăciunea Domnului nostru care spune: „Vie împărăţia Ta”; şi „venirea” ei va fi treptată, nu deodată. Ea „coboară” deja, preia controlul, şi ca rezultat vedem paşii premergători care duc la restabilirea vechiului Ierusalim; şi în cele din urmă rezultatul menţionat în rugăciunea Domnului nostru va fi realizat — voia lui Dumnezeu se va face pe pământ ca în cer. Ierusalimul cel nou şi Cerurile cele noi sunt sinonime, însemnând puterea spirituală conducătoare nouă.

Profeţiile examinate deja indică spre anul 1878 ca data la care s-a împlinit „dublul” timpului lui Israel de aşteptare a Împăratului, şi de la care trebuia să aibă loc în mod cuvenit întoarcerea în favoare şi îndepărtarea orbirii lor: de când era potrivit să se „vorbească inimii Ierusalimului şi să i se ((259)) strige că timpul lui de suferinţă [de aşteptare — „dublul” lui] s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este iertată; căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui”. Isa. 40:1, 2.

De la acea dată înainte deci, vedem, aşa cum trebuie să aşteptăm, indicii marcante de întoarcere a favorii la acel popor — o mişcare spre sădirea lor reală din nou în ţara lor şi reconstrucţia lor ca o mare naţiune, potrivit nenumăratelor făgăduinţe ale lui Dumnezeu în această privinţă; căci, „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Cum deosebeşti tu aceste smochine bune, aşa voi deosebi Eu, ca să le dau îndurare [pentru disciplinarea şi pedepsirea lor: îndurare deghizată], pe cei duşi captivi ai lui Iuda, pe care i-am trimis din locul acesta în ţara caldeenilor [Babilonul — Babilonul mistic, creştinătatea, cum se arată în versetul 9; căci de la răsturnarea lor au fost risipiţi printre toate popoarele aşa-zisei creştinătăţi]; îi voi privi cu un ochi binevoitor şi-i voi aduce înapoi în ţara aceasta: Îi voi aşeza şi nu-i voi mai nimici, îi voi sădi şi nu-i voi mai smulge. [Aceasta nu se poate referi la întoarcerea din captivitate în Babilonul literal, fiindcă după acea întoarcere au fost iarăşi dărâmaţi şi smulşi.] Le voi da o inimă ca să înţeleagă că Eu sunt Domnul. Ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor, căci se vor întoarce la Mine cu toată inima lor”. Ier. 24:5-7.

„Aşa vorbeşte Domnul: «Iată, aduc înapoi pe captivii corturilor lui Iacov şi Mi-e milă de locaşurile lui; cetatea [Ierusalimul] va fi zidită iarăşi pe dealurile ei şi palatul [templul] va fi iarăşi locuit, cum îi era obiceiul. … Fiii lui vor fi ca altădată, adunarea lui se va întări înaintea Mea şi voi pedepsi pe toţi asupritorii lui. Căpetenia lui va fi din mijlocul lui şi stăpânitorul lui va ieşi din mijlocul lui. … Iată, îi aduc înapoi din ţara de la miazănoapte [Rusia, ((260)) unde locuiesc aproape două treimi din toţi evreii care trăiesc acum], îi adun de la marginile pământului: … o mare mulţime se întoarce aici! Ei vor veni cu lacrimi şi îi voi conduce în cereri …. Ascultaţi cuvântul Domnului, popoare, şi vestiţi-l în insulele depărtate! Spuneţi: «Cel care a risipit pe Israel îl va aduna şi-l va păzi cum îşi păzeşte păstorul turma». Căci Domnul l-a eliberat pe Iacov şi l-a răscumpărat din mâna unuia mai tare decât el. «Ei vor veni şi vor chiui de bucurie pe înălţimea Sionului; vor alerga la bunătăţile Domnului, la grâu, la must, la untdelemn, la miei şi la viţei, sufletul le va fi ca o grădină bine udată şi nu se vor mai ofili»”. Ier. 30:18, 20, 21; 31:8-12.

Marele Răscumpărător, odată respins de ei, va restabili şi va ridica nu numai generaţiile în viaţă ale acestui popor, ci şi morţii vor fi restabiliţi: căci, „Aşa vorbeşte Stăpânul Domnul: «Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, şi vă voi aduce în ţara lui Israel. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul, când vă voi deschide mormintele … . Voi pune Duhul Meu în voi şi veţi trăi; vă voi aşeza iarăşi În ţara voastră şi veţi şti că Eu, Domnul, am vorbit şi am şi făcut», zice Domnul”. Ezec. 37:12-14.

Aceste făgăduinţe minunate nu vor fi împlinite într-o zi de douăzeci şi patru de ore, ci în timpul Zilei Milenare. Ele au avut un început marcant în anul 1878, ca rezultat al Congresului Naţiunilor ţinut la Berlin. Evreii se bucură acum de privilegii mai mari în ţara părinţilor lor decât leau fost acordate timp de secole. Ei nu mai sunt doar „câini” pentru turcii insolenţi.

Credem că nu este cunoscut în mod general că Anglia şia asumat protectoratul asupra Palestinei şi de fapt asupra tuturor provinciilor asiatice ale Turciei, dintre care face parte şi Palestina. Anglia a simţit de mult timp necesitatea protejării Turciei din trei motive: primul, clasele bogate ale ei sunt mari deţinătoare de obligaţiuni turceşti; al doilea, ((261)) dacă Turcia ar trece la una dintre naţiunile învecinate, sau ar fi împărţită între ele, Anglia ar primi puţin din pradă sau n-ar primi deloc, şi celelalte naţiuni rivale ar fi ridicate astfel mai mult decât Anglia la proeminenţă şi putere în controlul afacerilor Europei; al treilea şi principalul, Anglia îşi dă seama că dacă guvernul turc n-ar sta în cale, influenţa Rusiei în sudul Asiei ar creşte mult şi ar absorbi curând Imperiul Indian, a cărui împărăteasă este regina Angliei şi din care Anglia scoate venituri mari prin comerţ etc. Ca atare, găsim partidul regal sau conservator din Anglia sprijinind cu îndârjire pe turci; şi când în 1878 Rusia era pe cale să intre în Constantinopol, Anglia a intervenit şi a trimis o flotă de canoniere în golf. Rezultatul a fost Conferinţa de la Berlin, din 13 iunie 1878, la care personajul principal a fost un evreu, Lordul Beaconsfield, primul-ministru al Angliei; şi atunci au fost stabilite afacerile Turciei aşa încât să fie păstrată existenţa ei naţională în prezent, şi totuşi aşa să fie aranjate provinciile ei încât în eventualitatea dezmembrării finale marile puteri să ştie ce parte să se aştepte să ia fiecare. Atunci li s-a acordat mai mare libertate religioasă tuturor provinciilor Turciei, şi Anglia prin tratat secret cu Turcia a devenit protectoare a provinciilor asiatice. În cuvintele istoricului Justin McCarthy:

„Guvernul englez s-a angajat să-i asigure Turciei posesiunile asiatice împotriva oricărei invazii … s-a angajat formal să apere şi să protejeze Turcia împotriva oricărei invazii şi agresiuni, şi a ocupat Ciprul pentru a avea o poziţie mai eficientă din care să ducă la îndeplinire acest proiect”.

Se va vedea deci că Palestina, ca una dintre provinciile asiatice, este deja în grija Angliei; şi aceasta justifică laxitatea mai mare din partea guvernului turc în privinţa aplicării legilor lui nefavorabile intereselor evreieşti. Şi această deschidere providenţială a Palestinei pentru evrei a fost urmată de noi persecuţii în „ţara de la miazănoapte” — Rusia şi România — ((262)) sigure să provoace emigrarea din aceste ţări spre ţara lor. Ca rezultat al acestui concurs de împrejurări, Palestina şi în special Ierusalimul cresc rapid ca populaţie evreiască de tipul „ortodox”. Deja evreii din Ierusalim întrec la număr toate naţionalităţile combinate, în timp ce de secole ei au fost doar o mică minoritate.

New York Herald, comentând cu câtva timp în urmă asupra dobândirii insulei Creta de către Anglia, a ocupării Egiptului de către ea şi a condiţiei Turciei şi a provinciilor ei în general, a spus:

„Noi trăim într-un veac al vitezei, şi chiar şi istoria este fabricată la o viteză mai mare. Războaiele obişnuiau să dureze decenii; civilizaţia a avansat lent; comunicaţiile între naţiuni şi beneficiul reciproc care decurge din acestea au înaintat în mod corespunzător cu întârziere. Acum ce se inventează întro ţară este cunoscut imediat la mii de mile depărtare şi toată lumea poate profita simultan de invenţie. În mod considerabil în politică este evident spiritul grabei. Planurile oamenilor de stat cereau altădată generaţii pentru a fi împlinite; acum cele mai îndrăzneţe planuri sunt duse la îndeplinire de către plănuitori, iar harta continentului se schimbă într-o săptămână. Cât de repede trec evenimentele şi se crează istoria este evident în mod special în problema magnetică orientală. … Chiar în mijlocul scenei de interese conflictuale stă Palestina — dragă evreilor, creştinilor şi mahomedanilor. Omul de stat spune că ea este cheia acelei poziţii; şi privind la avantajele concetăţenilor lui, el declară că având în vedere minunata ei fertilitate, care din vechime a susţinut milioane, având în vedere aceste mari posibilităţi pentru comerţ, care în zilele din vechime au făcut din porturile ei maritime scene de activitate şi bogăţie, şi care au făcut Tirul şi Sidonul proverbiale până astăzi, având în vedere că este la hotarul dintre Europa şi Asia şi de aceea într-un loc admirabil, posesia Palestinei este foarte de dorit pentru inima sa patriotică. Istoricul spune: Primul episod internaţional consemnat a fost invadarea Palestinei; din acea vreme şi până acum ea a fost un centru de interes; ca atare, în ceea ce-l priveşte, el este preocupat de ((263)) viitorul Palestinei. Religiosul nu poate găsi cuvinte să exprime interesul pe care el, din punctul lui de vedere, îl are faţă de ceea ce el numeşte Ţara Sfântă: pentru el fiecare piatră este o epopee, fiecare copac este un poem. Negustorul ager observă că atunci când va fi construită calea ferată asiatică, deoarece va fi construită de îndată ce va fi stabilit un guvern stabil, poziţia geografică a Palestinei va face din ea statul în care se vor întâlni marile linii ferate ca să ducă produsele din Asia spre pieţele din Europa şi din America şi vice-versa; căci, după cum în zilele lui Solomon comerţul de pe trei continente se întâlnea între graniţele ei, la fel viitorul comerţ al aceloraşi continente va curge iarăşi spre acel punct favorizat. El nu-şi va clinti speranţele nici în cel mai mic grad fiindcă realizarea lor pare îndepărtată. Aducându-şi aminte de creşterea rapidă a unui Chicago sau San Francisco, transformarea rapidă a pustiei în State populate, el pur şi simplu remarcă: «Evenimentele se succed repede în zilele noastre», şi aşteaptă.

În timp însă ce marile Puteri Creştine stau cu mâinile înarmate să apuce bucăţica râvnită şi ispititoare când muribundul turc îşi slăbeşte strânsoarea, o figură istorică păşeşte în faţă şi declară: «Ţara este a mea!» Iar când puterile se întorc să privească la vorbitor, ele recunosc pe evreu — fiul patriarhului care a trăit în Palestina când aceasta a fost întâi invadată şi care cu dragă inimă s-ar prezenta să o primească, fiind a lui, când posesiunea ei este disputată cu treizeci şi şase de secole mai târziu!

Ce coincidenţă minunată! «Nu este aşa», zice evreul, «nu este coincidenţă, este destinul meu». Să privim acum pe scurt poziţia evreului în această chestiune a viitorului Palestinei. Naţiunile se nasc din idei. Din ideea unităţii Germaniei s-a dezvoltat imperiul german în fapt real, anunţat de la Versailles lumii cu tunul francez care să răspundă amin la rugăciunea germană pentru bunăstarea ei. Din strigătul «Italia irridenta» s-a născut Italia nouă de astăzi, al cărui tunet va trezi iarăşi ţărmurile Mediteranei. Din tradiţia vechii Grecii a fost creată Grecia modernă. Astfel creştinii înţeleg cum aspiraţiile de mult ((264)) îndrăgite ale evreului pot fi totuşi realizate; şi în timp ce ei consimt pe deplin că evreul, mai presus de toţi, aparţine Palestinei, în timp ce el mai presus de toţi este în mod special calificat să dezvolte viitorul acelei ţări fertile, în timp ce posesia ei ar rezolva temerile Puterilor geloase, stabilirea evreului în ea ar fi un act de dreptate şi o ispăşire demnă pentru relele îngrozitoare comise împotriva lui — martirul istoriei.

În ceea ce-i priveşte pe evrei, nu prea este necesar să spunem cum tânjesc după restabilire. Pe data de 9 a lunii Av, ei postesc pentru nimicirea templelor lor şi pentru calamităţile naţionale care au însoţit acele evenimente. Nu este o dimineaţă sau o seară să nu se roage, «Strânge-ne din cele patru colţuri ale pământului»; «Restabileşte pe ai noştri ca în vechime»; «Locuieşte în mijlocul Ierusalimului»; şi aceste cuvinte sunt rostite în fiecare oraş unde se află evreul — adică în toată lumea. Astfel de statornicie întrece aproape toate limitele, şi până în ziua de astăzi evreii spanioli din toate ţările (chiar şi în această ţară îndepărtată) pun ceva ţărână din Palestina sau «pământ sfânt», cum îl numesc ei, pe ochii morţilor lor — o dovadă poetică şi patetică a iubirii lor pentru solul sacru.

«Când calea ferată ajunge la Ierusalim, vine Mesia», face aluzie la Isaia 66:20, unde în viziunea sa profetul vede pe exilaţi întorcându-se cu toate mijloacele de transport, printre ele şi ceea ce el numeşte «kirkaroth». Traducerea engleză îl redă «animale iuţi», care este desigur prea neclar, sau «dromadere», care este cu certitudine incorect. Nu lipsesc filologii care derivă cuvântul din kar, «cuptor», şi karkar «a legăna» — susţinând că profetul a căutat astfel să formeze un cuvânt pentru ceea ce i s-a arătat lui în viziune, un tren în mişcare rapidă. «Când domneşte Nicolae vine răscumpărarea», este o aluzie la Isaia 63:4, de unde ebraiştii scot, prin ceea ce ei numesc «Raşe Teboth», propoziţia: «Tot Iuda va auzi şi va privi căderea lui Nicolae, împăratul Moscovei, din pricina asupririi copiilor lui Iuda, şi după ce se va întâmpla căderea noastră, se va întâmpla răscumpărarea noastră adevărată, şi pentru copiii lui Iuda vor fi aproape veştile bune ale profetului Tişbit ((265)) [Ilie]». Acestea şi altele asemenea sunt importante întrucât ele indică gândirea evreiască”.

Ni se aminteşte cu forţă cât de aproape de adevăr ajung uneori oamenii din lume fără să ştie, după expresia de mai sus că patriarhul Avraam „cu dragă inimă s-ar prezenta să primească” ţara făgăduinţei ca fiind a lui şi a urmaşilor lui, la treizeci şi şase de secole după moartea sa. Aceasta, pe care unii ar putea-o considera o idee poetică, Scripturile declară că va fi un fapt real. Căci, după cum am văzut deja*, Avraam, Isaac şi Iacov, cu Daniel şi cu toţi sfinţii profeţi, vor „ajunge la desăvârşire” — treziţi din moarte la umanitate perfectă, după ce Biserica Evanghelică va fi fost glorificată (Evr. 11:40); şi ei vor constitui „prinţii în toată ţara” (Ps. 45:16), reprezentanţii pământeşti şi vizibili ai Cristosului, conducătorul spiritual invizibil. Lui Avraam şi seminţei lui i-a fost dată ţara făgăduinţei ca stăpânire veşnică; şi el trebuie să o primească în viitor, căci încă n-a primit nici o palmă de loc din ea. Fapt. 7:5.

O scrisoare publicată într-un jurnal din Chicago dă mărturie remarcabilă în privinţa progresului treptat al restabilirii în Palestina şi a pregătirilor pentru viitoarea binecuvântare a lui Dumnezeu promisă asupra ei şi a poporului ei, după cum urmează:

Ierusalim, 23 noiembrie, 1887

„Sunt foarte bucuros să vă spun despre lucrurile glorioase la care am fost martori în cei şase ani de când stăm aici. Când am sosit aici, acum şase ani, număram paisprezece adulţi şi cinci copii. Venind de la Iaffa, am fost adânc impresionaţi de pustietatea ţării. Nicăieri nu se putea vedea nici o frunză verde; măslinii şi viţa de vie erau aşa de acoperite cu praful sur al unei veri fierbinţi, uscate, încât nu-ţi puteai deloc imagina că puteau fi verzi dedesubt; şi tot pământul părea uscat până la temelii. Dar nu l-am mai văzut să arate aşa de atunci încoace. În fiecare an arată mai verde, iar acum multe dintre acele dealuri sterpe sunt acoperite cu vii şi cu livezi de măslini, schimbându-le cu totul înfăţişarea.

((266))

Veţi întreba: Care este cauza acestei schimbări mari? Dumnezeu a promis că întocmai cum a adus tot răul peste această ţară, tot aşa va aduce mari binecuvântări peste ea, iar acestea evident au început prin trimiterea mai multor ploi decât în multe secole trecute. El trimite ploi frumoase şi rouă bogată, unde nu erau deloc; şi El trimite nori vara, ceea ce n-a fost cunoscut nici acum douăzeci de ani. Aceasta temperează arşiţa, aşa încât pământul nu se usucă aşa de tare. Acum cinci ani El a trimis, în iulie şi august (luni în care niciodată nu obişnuia să plouă), trei ore de ploaie în Iaffa şi şaisprezece ore în Damasc, şi mult peste tot în jur, aşa încât ziarele americane au remarcat aceasta ca o dovadă că clima Palestinei se schimbă. De asemenea, când am venit aici foarte puţini evrei se întorceau în această ţară, dar persecuţiile din Rusia, din Germania şi din alte locuri au început să-i scoată afară; şi în ciuda edictelor sultanului, ei au început să se întoarcă în această ţară, să cumpere pământ, să sădească şi să zidească şi să ia în stăpânire comerţul oraşului; aşa încât astăzi sunt cu multe mii mai mulţi decât când am venit noi.

Ierusalimul este în realitate în mâinile evreilor în ceea ce priveşte comerţul; şi evreul nu mai este sub călcâiul mahomedanilor cum era odată. De asemenea ei construiesc un oraş nou, exact pe linia descrierii din Ieremia 31:38-40; 32:43, 44, aşa încât chiar şi turcii care sunt la putere observă aceasta şi zic unii către alţii: «Dumnezeu este acesta; şi ce putem noi face?» Şi ce putem noi spune la toate acestea, decât că Dumnezeu Îşi împlineşte rapid în zilele noastre Cuvântul şi legământul pe care l-a făcut cu Avraam? Şi noi suntem martorii acestor lucruri”.

În ciuda asupririi şi tiraniei care i-a zdrobit chiar până la ţărână, în anii din urmă găsim pe mulţi dintre ei ridicându-se la bogăţie şi distincţie cu mult mai mult decât vecinii lor dintre neamuri. Şi cu astfel de mijloace şi distincţie, în multe cazuri se naşte ambiţia binevoitoare de a o mări pentru ridicarea neamului evreu; şi eforturi înţelepte şi bine îndrumate realizează mult în această ((267)) direcţie. Această cotitură în afacerile evreieşti atrage atenţia oamenilor chibzuiţi atât dintre evrei cât şi dintre neamuri.

Este evident din expresiile jurnalelor de frunte evreieşti şi din diferitele mişcări care se desfăşoară acum pentru colonizarea Palestinei, şi pentru ajutorarea şi înaintarea celor stabiliţi deja acolo, că mulţi se întorc acum cu ochi nerăbdători spre ţara făgăduinţei. Această cotitură în afacerile evreieşti este începând din 1878; şi felul în care prind formă evenimentele de la acea dată a produs şi produce o trezire remarcabilă asupra acestui subiect, care în sine este o dovadă semnificativă a timpurilor. Din Jewish World (Lumea Evreiască) (20 august 1886) cităm ca exemplu următoarele:

„Sunt despicături în norii care au aruncat până acum o umbră atât de neagră peste Ţara Sfântă. Viitorul acestei ţări nefericite, de atâta timp învăluită în întuneric impenetrabil, începe să se lumineze vag; şi sclipirile unei mai fericite stări de lucruri nu sunt departe de prezicerile noastre. … Două instituţii sunt destinate să joace un rol important în ameliorarea condiţiilor evreilor din Palestina — Şcoala Agricolă din Iaffa şi instituţia lui Lionel de Rothschild din vecinătatea Ierusalimului. Am putea adăuga o a treia sub forma Fondului Testimonial Montefiore, care, prin promovarea societăţilor de construcţie şi prin ridicarea de locuinţe ieftine, a făcut mult să stimuleze prosperitatea şi să reducă suferinţele şi greutăţile vieţii casnice din Cetatea Sfântă. … Ceea ce vrem să remarcăm în acest moment este că perspectivele evreilor din Palestina nu mai sunt întunecate. Pe de o parte, sunt în acţiune forţe pentru îmbunătăţirea condiţiilor fraţilor noştri, care au fost înţelept plănuite şi ingenios organizate şi care acum sunt aplicate cu perseverenţă; pe de altă parte, oamenii se satură de mizerie şi de inactivitate şi arată o tendinţă crescândă de a se folosi de eforturile făcute pentru reabilitarea lor. Aceasta este o stare de lucruri plină de urmări fericite, şi nu va fi nici un evreu care să n-o privească cu plăcere”.

Într-un număr următor al aceleiaşi publicaţii, un articol de fond despre „Viitorul Palestinei” se încheia cu aceste cuvinte:

((268))

„Cu afluxul recent de element agricol în coloniile plantate prin fondurile Montefiore, Hirsch şi Rothschild, ar trebui să se găsească mâini dornice să muncească la scena de transformare, când «pustietatea … va înflori ca trandafirul»; mâini dornice şi inimi dornice care să recupereze Ţara Sfântă din lunga ei noapte a morţii şi să restabilească la viaţă şi la lumină patria naţională a evreilor”.

Alt jurnal, The Jewish Messenger (Mesagerul Evreiesc), spune:

„În timp ce oamenii sunt absorbiţi de micile lor griji, alternativ mişcaţi de speranţe şi temeri, marele şi impresionantul marş al evenimentelor umane merge înainte şi irezistibil spre completare, în împlinirea unei legi inevitabile care controlează toată acţiunea umană. Oameni de ici şi de colo ridică glasul lor plăpând ca şi cum ar vrea să împiedice acest val de înaintare şi să oprească decretul Celui etern. La fel de bine ar putea încerca să oprească legea care guvernează universul. Rasele au un curs de urmat tot atât de fix ca şi stelele care strălucesc orbitor pe bolta albastră de deasupra noastră, iar rasa lui Israel este steaua fixă strălucitoare printre ele. În toate rătăcirile ei, ea a fost fidelă cursului ei. Misiunea ei a fost prevăzută şi prezisă, şi restaurarea ei finală în Ţara Sfântă a fost profeţită. Că această profeţie este în curs de împlinire o indică semnele timpurilor. Se împlineşte atât de tăcut şi atât de treptat încât numai cei care au acordat atenţie subiectului înţeleg importanţa lucrării făcute.

Palestina este o necesitate politică pentru neamul evreiesc. Întemeierea unei naţiuni în Ţara Sfântă încă o dată, înseamnă înălţarea întregului Israel. Îl situează ca naţiune printre naţiunile pământului. Îi dă evreului acea putere politică şi acel drept suveran care înseamnă protecţie. Îl face cetăţean al ţării sale şi îi dă un paşaport printre naţiunile pământului. … Aceasta poate părea irealizabil pentru omul din birou absorbit de registrele lui, pentru omul din magazinul lui absorbit în socotirea profiturilor şi a pierderilor, pentru omul adâncit în strălucirea plăcerilor sociale, dar este clar ca lumina zilei pentru oricine face un studiu atent al horoscopului politic.

Odată realizată autonomia politică, evreii împrăştiaţi în toată lumea nu se vor îngrămădi în Palestina toţi deodată.

((269))

Sunt 300.000 de evrei în Asia, 400.000 în Africa şi 5.000.000 trăiesc în Europa. De la aceştia îşi va trage Palestina viaţa ei de restaurare. Evreul american va rămâne fără îndoială american; şi dacă va vizita vreodată Ţara Sfântă va fi pentru plăcere şi călătorie, şi pentru a vedea o ţară atât de renumită care este locul de naştere principal al neamului său eroic.

S-ar putea spune, vorbind din punct de vedere geografic, că Palestina este prea mică pentru a exercita multă influenţă ca putere politică, intelectuală sau morală între naţiunile pământului. Răspundem că în vremurile străvechi Grecia a fost o putere şi că în timpurile moderne mica insulă a Britaniei este o putere. Vorbind din punct de vedere geografic, ce sunt ele? Intelectul, forţa morală şi mândria naţionalităţii sunt cele care fac naţiunile mari, şi nu întinderea teritoriului. Intelectul şi puterea morală sunt cele care vor face Israelul renumit printre naţiuni”.

Ziarul Jewish Chronicle (Cronica evreiască) spune:

„Mişcarea este irezistibilă. Nu ne putem lăsa să stăm alături cu mâinile încrucişate când are loc acest nou exod. Noi evreii am susţinut, timp de aproape două mii de ani, că sfârşitul veacurilor de suferinţă prin care am trecut va fi atins numai când vom avea din nou în stăpânire ţara părinţilor noştri. Se va stinge acea încredere chiar la momentul când pare pe punctul de a fi împlinită? Sau este de aşteptat ca întoarcerea să fie realizată prin mijloace atât de misterioase încât să fie mai presus de cooperarea fiinţelor umane? Dumnezeu Îşi îndeplineşte voia prin voinţele oamenilor; şi dacă este ca profeţiile să se împlinească, aceasta va fi prin voinţele şi energiile umane. Acestea pot părea a fi subiecte înalte ca să le pui în legătură cu un plan practic de plasare a câtorva colonii evreieşti în Palestina. Dar din începuturi mici ca acestea apar adesea evenimentele mari; şi întoarcerea unui grup mic de evrei în Ţara Sfântă nu poate să nu aducă în minte posibilitatea şi aplicabilitatea întoarcerii mai mari spre care a indicat toată istoria evreiască şi toate aspiraţiile evreieşti până acum”.

Alţii, în afară de evrei, oameni proeminenţi din lume, văd şi comenteză proeminenţa crescândă a Israelului. De exemplu, observaţi cele ce urmează din Central Presbyterian:

((270))

„În loc să se stingă, corpul evreiesc arată vitalitate crescândă. Ei nu pot fi distruşi ori înghiţiţi. Ei trec din ţară în ţară pentru a deveni practic stăpâni oriunde merg. Ei iau pământul în Germania şi Ungaria şi se îmbogăţesc în Rusia; ei sunt marii bancheri din Londra şi Paris şi din centrele comerţului european. În zece ani (recenţi) familia Rothschild a furnizat 100.000.000 lire ca împrumuturi Angliei, Austriei, Prusiei, Franţei, Rusiei şi Braziliei”.

Lordul Shaftesbury din Anglia a spus recent:

„Există o mare gelozie pe acest popor uimitor care iese acum în faţă. Şi ce semn al timpurilor este acesta, că oriunde sunt evrei, ei sunt fie oamenii cei mai proeminenţi care sunt persecutaţi, fie oamenii cei mai importanţi care sunt în frunte în toate profesiile! Un cetăţean proeminent din Berlin a fost întrebat: «Care este istoria acestui puternic sentiment anti evreiesc pe care îl aveţi în Berlin şi în toată Germania?» El a răspuns: «Vă voi spune: Aceşti evrei, dacă intră în comerţ, devin primii comercianţi, dacă intră în finanţe, devin primii bancheri, dacă intră în drept, devin primii avocaţi, sau dacă intră în literatură, ne întrec pe noi toţi. Orice carieră fac, îi înlătură pe cei dintre neamuri; şi vă spun, domnule, nu vom tolera aceasta».

Persecuţia evreilor din Rusia şi din Polonia nu depinde de religie sau de naţionalitate. Acestea nu au absolut nimic de-a face cu ea. Ruşii ar persecuta orice alt popor în aceeaşi poziţie ca evreii. Ţineţi minte aceasta, că evreii deţin în ipotecă o parte foarte mare din proprietatea funciară a Rusiei; că ei au ca datornici o proporţie foarte mare din ţărănime şi foarte mulţi proprietari de magazine din diferitele părţi ale imperiului. Este aproape sigur că poporul rus se va folosi de fiecare ocazie care i se prezintă acum pentru ai jefui şi prăda pe evrei. În nimicirea evreilor şi a actelor lor, ruşii se debarasează de documentele prin care sunt obligaţi şi care ar putea fi aduse ca dovezi împotriva lor; şi atâta timp cât există proprietate pe care să poată pune mâna, veţi găsi poporul rus ridicându-se împotriva evreilor”.

Ceea ce urmează este un extras dintr-o scrisoare publicată într-un ziar englez, de d-nul Charles Reade, romancierul ((271)) bine cunoscut în cercurile literare, a cărui convertire la Cristos şi la Biblie a avut loc acum câţiva ani:

„Naţiunea evreiască, deşi este căzută în dizgraţie, îşi va relua în final vechiul ei teritoriu, care este atât de evident păstrat în aşteptarea lor. Profeţiile sunt clare ca lumina zilei în două puncte: Că evreii trebuie să ia din nou în posesie Palestina şi de fapt să stăpânească din Liban până la Eufrat; şi că acest eveniment trebuie să fie primul dintr-o mare serie de schimbări care vor duce la o mare îmbunătăţire a condiţiei sărmanei omeniri suferinde şi a creaţiei în general. Ei bine, avem aici în perspectivă un eveniment glorios, tot atât de sigur cum este că mâine va răsări soarele. Singura deosebire este aceea că soarele va răsări la o oră sigură, iar evreii vor ocupa Siria şi-şi vor relua gloria lor naţională într-o zi nesigură. Fără îndoială că este o slăbiciune a omenirii să presupună că o dată nesigură trebuie să fie o dată îndepărtată. Dar aceasta nu este raţional. Desigur că este datoria oamenilor întelepţi şi treji să vegheze la semnele premergătoare şi să acorde umila lor cooperare, dacă ni s-ar acorda un privilegiu atât de mare.

Această persecuţie subită a evreilor chiar în naţiunea unde sunt cei mai numeroşi — nu poate fi oare un semn premergător şi o atenţionare a Providenţei că cetatea lor trainică nu este Tătaria Europeană? Palestina poate fi colonizată în mod eficient numai din Rusia, unde există 3 milioane de evrei care tremură pentru viaţă şi proprietate; şi restul va urma. Istoria este o oglindă în spatele nostru. Orice au făcut evreii, mai pot face. Ei sunt oameni de geniu; şi geniul nu este limitat prin natură, ci prin voinţă, prin obicei sau prin întâmplare. Ce au încercat aceşti oameni şi au eşuat? Războinici, scriitori, constructori, negustori, legiuitori, gospodari; şi cei mai sus în toate. În aceasta, istoria se repetă.

Ei vor fi mari în artele păcii şi ale războiului; şi duşmanii lor se vor topi înaintea lor ca zăpada dintr-un canal de scurgere. Dacă ar părea că necesită ajutor de la vreo altă naţiune la început, binecuvântată va fi naţiunea care i-l va oferi; şi naţiunea care îi persecută va fi făcută o lecţie într-un fel sau altul. De aceea, dacă din întâmplare atrocităţile recente ar face pe conducătorii evrei să hotărască să colonizeze Palestina din Rusia, să le oferim cu ((272)) generozitate nave, marinari, bani — orice ni s-ar cere. Va fi o mai bună investiţie naţională decât obligaţiunile egiptene, braziliene sau peruviene”.

Un proverb evreiesc din ultimii ani spune: „Când ajunge calea ferată la Ierusalim, vine Mesia”; şi aceasta este în armonie cu reprezentarea simbolică a căii ferate date de profeţii Naum (2:3-5) şi Isaia (66:20). Şi, destul de sigur, proverbul n-a greşit cu mult ţinta; deoarece calea ferată va ajunge la Ierusalim «în ziua pregătirii» Sale — în timpul prezenţei lui Mesia. Ceea ce urmează, extras din presa zilnică, are legătură interesantă cu acest subiect:

„Galileo avea dreptate: lumea se mişcă. Urmează să fie construită o cale ferată de la Ierusalim la Iaffa, pe Mediterană, 31 de mile distanţă, vechiul port al capitalei evreieşti şi locul de debarcare al cedrilor cu care a fost construit templul. Un evreu din Ierusalim, pe nume Josef Nabon, care este supus otoman, a obţinut de la sultan dreptul de a face curse în acest scop. Acest drept rămâne valabil 71 de ani. Costul estimativ al construcţiei este de 250.000 de dolari. Aşa deci, după aceasta civilizaţia urmează să fie cultivată în Palestina. Secolul al 19-lea va sosi în acele părţi când prima locomotivă va pufăi în Ierusalim”.

Scrisoarea următoare, de la un corespondent al ziarului Pittsburg Dispatch, care a apărut recent în acel ziar, confirmă progresul actual în Palestina şi îndeosebi în Ierusalim:

Ierusalim, 12 iulie 1889

„Treizeci de mii din cei patruzeci de mii de oameni din Ierusalim sunt evrei. Guvernul turc, care de veacuri le-a interzis să locuiască mai mult de trei săptămâni deodată în Ţara Sfântă, îşi slăbeşte restricţiile, sub influenţa guvernelor străine; şi în prezent evreii vin cu sutele. Ei intră în afaceri şi controlează acum o mare parte din comerţul Ierusalimului. Unii dintre ei simt că ziua în care se va împlini profeţia Bibliei, că ei vor locui din nou ţara lor, este aproape; şi un trib ciudat din Arabia sudică pretinde că a primit o revelaţie că trebuie să părăsească ţinutul din deşert şi să se întoarcă în Palestina. Aceşti evrei au trăit în Yemen, Arabia, în ultimii 2500 de ani. Ei sunt din seminţia lui Gad şi au plecat din Palestina cu 700 de ani înainte să se nască Cristos. Aduc cu ei multe ((273)) documente valoroase care le dovedesc originea şi se angajează în agricultură lângă Ierusalim. Persecuţia evreilor în Rusia şi în Austria îi mână pe mulţi dintre ei aici, şi sunt de asemenea grupuri mari de evrei polonezi şi spanioli în Ierusalim. Perioada şederii evreilor în Palestina a fost prelungită şi restricţiile asupra stabilirii reşedinţei lor în Ierusalim au fost practic înlăturate. Acum o jumătate de secol erau doar 32 de familii evreieşti în tot Ierusalimul, iar numărul în întreaga Palestină era de numai 3000. Acum sunt aproape 50.000 în Ţara Sfântă şi ei formează trei pătrimi din populaţia Ierusalimului.

Ciudat popor sunt ei! Diferiţi de toţi evreii de pe faţa pământului. Sunt mai aproape de tipul care exista aici în trecut. Numărul celor forţaţi să vină aici prin persecuţie este susţinut aproape în întregime de diferite biserici evreieşti din întreaga lume.

Una dintre marile privelişti ale Ierusalimului este locul plângerii evreilor, unde în fiecare vineri se întâlnesc anumite secte în afara zidurilor Moscheii lui Omar, care ocupă locul Templului lui Solomon, şi cu capetele plecate pe pietre plâng pierderea Ierusalimului şi se roagă lui Dumnezeu să dea ţara înapoi poporului Său ales. Acest obicei a fost respectat din zilele Evului Mediu şi este una din scenele cele mai triste. L-am vizitat săptămâna trecută. Pe o alee îngustă înconjurată de case mizerabile — pe dale de piatră tocite de picioarele goale ale miilor de evrei — lângă un zid din blocuri mari de marmură, care ajunge la cincizeci de picioare î15 mş sau mai mult deasupra lor, un şir lung de bărbaţi în pelerine lungi şi de femei cu şaluri pe capetele lor aplecate se rugau şi plângeau. Mulţi dintre bărbaţi aveau bărbi albe şi bucle lungi şi ondulate, argintii. Alţii erau chiar în floarea vârstei; şi n-am putut să nu mă minunez când am văzut figurile acestora uneori aproape zguduite de emoţie. Fiecare avea în mână o Biblie evreiască foarte uzată şi din când în când grupul izbucnea într-un fel de psalmodiere, un bărbat bătrân, cărunt, servind drept dirijor, iar restul intrând la refren. Psalmodierea era într-o limbă ciudată, dar se traducea după cum urmează:

((274))

Dirijorul: Pentru palatul care stă pustiu —

Răspuns: Stăm în singurătate şi plângem.

Dirijorul: Pentru zidurile care sunt distruse —

Răspuns: Stăm în singurătate şi plângem.

Dirijorul: Pentru Măreţia noastră care s-a stins —

Răspuns: Stăm în singurătate şi plângem.

Dirijorul: Pentru bărbaţii mari care zac morţi —

Răspuns: Stăm în singurătate şi plângem.

Dirijorul: Pentru preoţii noştri care s-au poticnit —

Răspuns: Stăm în singurătate şi plângem.

Dirijorul: Pentru împăraţii noştri care l-au dispreţuit —

Răspuns: Stăm în singurătate şi plângem.

Efectul acestei psalmodieri nu poate fi apreciat fără a-l auzi. Bărbaţii în vârstă şi femeile care plâng, sărutând pietrele zidului care îi desparte de ceea ce odată era locul templului lui Solomon şi care este chiar şi acum partea cea mai sfântă a pământului pentru evrei, sentimentul veritabil exprimat de toţi şi credinţa pe care o arată prin faptul că astfel vin aici, săptămână după săptămână şi an după an, sunt extraordinar de impresionante. Este într-adevăr una dintre priveliştile ciudate ale acestui oraş, cel mai ciudat oraş.

Există opt colonii agricole în diferite părţi ale Palestinei. Una dintre aceste şcoli de lângă Iaffa are mai mult de şapte sute de elevi şi o fermă de douăzeci şi opt de mii de acri î11,336 haş. Este situată în câmpia Saronului, unde au trăit filistenii, şi are zeci de mii de vii şi de măslini. Turcii sunt foarte împotriva vânzării de pământ evreilor, dar aceştia din urmă se arată a fi tot atât de buni agricultori cum sunt şi oameni de afaceri; şi terasarea dealurilor din jurul Ierusalimului arată că Ţara Sfântă a fost mult mai bine cultivată de ei decât de cuceritorii lor. O mare parte din terenul chiar din afara oraşului Ierusalim se află acum fie în mâinile evreilor, fie în cele ale instituţiilor caritabile. D-nul Behar, conducătorul şcolilor Rothschild, îmi spune că tocmai au cumpărat Hotelul Ierusalim şi că îl vor anexa la şcoala lor. Sir Moses de Montefiore, care a administrat fondul lăsat de un israelit bogat din New Orleans, a construit multe case bune pentru evrei pe drumul dintre Betleem şi Ierusalim, şi acolo sunt câteva spitale evreieşti.

((275))

Printre oamenii care cred cu convingere că în curând evreii vor avea iarăşi în posesie Palestina este o colonie de cincisprezece persoane, care locuiesc într-o casă frumoasă construită chiar pe zidurile Ierusalimului şi care sunt cunoscuţi ca «americanii». Aceşti oameni nu sunt evrei. Ei sunt creştini care au venit aici din diferte părţi ale Statelor Unite, şi mai ales din Chicago, ca să aştepte împlinirea profeţiei că Dumnezeu va regenera lumea, începând din Ierusalim. [Ei nu înţeleg că alegerea Bisericii Evanghelice trebuie să fie realizată mai întâi.]

Nu există nici o îndoială, de nici un fel, că Ierusalimul face progrese. Majoritatea străzilor sunt acum bine pavate şi starea igienică a oraşului a fost mult îmbunătăţită. Ierusalimul din afara zidurilor este acum aproape tot atât de întins ca şi oraşul dinăuntru, şi mi se spune că terenul a crescut în valoare în aşa măsură încât se poate spune că oraşul sfânt cunoaşte un avânt în privinţa proprietăţii funciare. Am aflat că de-a lungul şoselei Iaffa, chiar în afara porţii, proprietatea a urcat într-un an sau cam aşa, cu mai multe sute de procente. O parcelă care aparţine unei instituţii caritabile a fost cumpărată cu puţin timp în urmă cu 500 de dolari. Acum valorează 8000 de dolari, şi nu poate fi cumpărată cu acea sumă. O linie de telegraf trece de aici până pe coasta mării, şi o companie feroviară a fost organizată ca să construiască o linie de la Iaffa la Ierusalim. Pentru prima oară în istoria lui, Ierusalimul are o forţă poliţienească şi ordinea lui este acum tot atât de bună ca şi cea a New York-ului”.

Pasajul următor, extras din The Hebrew Christian (Creştinul evreu) din iulie 1889, este o altă relatare interesantă despre vizita unui evreu american la locul plângerii evreilor în Ierusalim. El spune:

„După ce a petrecut mai multe ore vizitând evrei, prietenul meu în vârstă, un rabin din Kovno, Rusia, m-a întrebat dacă mă duc cu el la locul plângerii să jelesc pustiirea Ierusalimului şi să mă rog pentru restaurarea Israelului la gloria lui de altădată. «Mă voi duce cu tine» am răspuns, «şi mă voi ruga foarte serios pentru ca Dumnezeu să grăbescă ziua când Iuda se va întoarce la Domnul». Fiind vineri după-amiază, timpul când mulţi evrei se adună pentru ((276)) rugăciune la zidul vechiului templu, m-am alăturat grupului lor. A fost într-adevăr o scenă memorabilă. Erau aici evrei de printre toate naţiunile în costumele lor orientale specifice, şi unii îmbrăcaţi în talith-ul lor (veşmânt pentru rugăciune). Au citit Psalmul 22 cât au putut de tare. Femeile strigau tare, cu mare seriozitate: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit? Pentru ce stai departe de mântuirea mea, de cuvintele geamătului meu? Strig ziua, Dumnezeul meu, şi nu-mi răspunzi; strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă». Bărbaţii de asemenea plângeau şi recitau psalmi, litanii şi rugăciuni. Cei mai mulţi dintre aceştia îşi lipeau buzele de pietre şi le sărutau. Ascultând rugăciunile lor patetice mi-am amintit ce au spus rabinii în Talmud — că «De la nimicirea Templului, porţile rugăciunii sunt închise şi numai porţile lacrimilor sunt deschise». Rabinul repeta cu intonaţie tristă:

«Pentru palatul care stă pustiu» etc.

Cea mai înduioşătoare jelire pentru Ierusalim poate fi auzită şi în casele evreilor pioşi. La miezul nopţii se înfăşoară în veşmintele pentru rugăciune, îşi pun cenuşă pe cap şi se culcă la pământ. Apoi în ton melancolic recită:

«Un glas de suferinţă din vechiul turn din Rama,

Un glas de tânguire de pe dealul sfânt al Sionului;

Vai! diadema mea şi zestrea-mi de regină,

Onorurile tinereţii încă mi le mai amintesc.

Întunecos îmi este lăcaşul singuratic

În care în vechime un tron de splendoare stătea.

Cea mai frumoasă mireasă a lui Iehova numele-mi era;

Dar acum sunt părăsită, nemângâiată, forţată

Să rabd mânia şi răzbunarea-I grea;

Bucuriile mele s-au dus, inima îmi este pustie.

Veniţi, plângeţi, fiicelor, alături de mine,

Căci jalea să-mi potolească nimenea nu vine.

Înjosită de la starea înaltă fără pereche,

Victima mândriei şi deşertăciunii nesăbuite,

Inima care-mi bate cu violenţă cutremurătoare

Se zbate în colivia ei de suferinţă fără speranţă.

Iuda se tânguieşte în pocăinţă înlăcrimată,

O văduvă care jeleşte în captivitate.

Am fost regină strălucită în Solima,

Un nor de aur fost-am, muntele lui Dumnezeu;

Acuma însă jefuită de păgâni, nu mă aştept

((277))

Să calce drumul pustiei vreun peregrin mai sărac decât mine.

Toţi pruncii fost-au smulşi de la sânul meu,

Bătrânii au fost ucişi, pământul scufundat în sânge.

Nimeni nu pune la inimă starea-mi nefericită?

Şi nimeni nu opreşte lacrima ce curge în şuvoaie?

Şi nimeni nu alină durerea ce sufletul străpunge?

Şi nimenea nu zice: «Nu vor îndrăzni păgânii

Să îl numească soţul meu?» O, săgeată otrăvită.

Batjocurile crude pe care sunt silită să le-ndur!

Tată al îndurărilor, vino, întoarce-Te cu har

Către lăcaşele Sionului iarăşi înfrumuseţate.

Lasă ca ochii Israelului să privească locuinţa Ta

Restaurată; apoi ascultă cântul aleluia,

Glasuri ce-nalţă imnuri, rasa răscumpărată,

Salută zidul ce se-nalţă, al templului etern».

După aceasta se citesc câţiva psalmi şi se fac rugăciuni. Când se ridică de la pământ, ei spun: «Scutură-te de praf; ridică-te şi aşează-te, o Ierusalime. Eliberează-te din lanţurile de la gât, o fiică a Sionului captivă.»

O rugăciune remarcabilă făcută cu aceste ocazii şi care se referă fără îndoială la Isaia 7:14 este:

«În milă, Doamne, ascultă rugăciunea poporului Tău:

Împlineşte dorinţa Israelului care jeleşte.

O, scut al lui Avraam, trimite-L pe Răscumpărătorul,

Şi cheamă numele Lui glorios Emanuel»”.

Numai după ce şi alte persecuţii vor fi împins mai mulţi dintre evreii săraci spre Palestina şi civilizaţia modernă va fi încă mai avansată acolo, clasele mai bogate ale evreilor vor fi atrase într-acolo; şi atunci va fi în mare măsură din motive egoiste — când timpul de necaz mare şi general va face ca proprietatea să fie mai puţin sigură în alte ţări decât acum. Atunci Palestina, departe de socialism şi anarhism, va părea a fi un port de siguranţă pentru evreii bogaţi. Dar la ritmul actual al progresului în aceaste diferite direcţii, următorii cincisprezece ani vor fi martorii multor lucruri în Palestina.

Orbirea lui Israel îndepărtându-se

Există un alt aspect al profeţiei referitoare la Israelul trupesc, a cărui împlinire ar trebui să începem să o vedem acum.

((278))

Apostolul Pavel a declarat: „O parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra plinătatea neamurilor” — adică până când numărul aleşilor dintre neamuri, care împreună cu rămăşiţa lui Israel vor constitui faza spirituală a Împărăţiei, vor fi intrat în acea înaltă favoare, de la care Israelul ca naţiune a fost respins, şi faţă de ale cărei avantaje ei ca popor au continuat să fie orbi. În sensul cel mai deplin deci, orbirea Isaraelului Trupesc, altfel numit Iacov, nu va trece până când alegerea Israelului Spiritual va fi completată. Şi suntem informaţi în mod clar (Rom. 11:26) că restabilirea şi eliberarea lor din orbire şi prejudecată va veni de la (muntele) Sion, Biserica glorificată sau Împărăţia. Dar după cum Împărăţia Sionului a început într-o anumită măsură în 1878, când Împăratul nostru Şi-a luat marea Sa putere ca să împărăţească, deşi clasa „picioarelor” nu era încă pe deplin dezvoltată şi glorificată, tot aşa favoarea lui Dumnezeu faţă de „Iacov”, prin Sion, şi-a avut în mod potrivit un început atunci, deşi nu va ajunge la ei în măsura cea mai deplină până când membrele „picioare” ale trupului lui Cristos vor fi de asemenea glorificate. Şi după cum 1881 a fost timpul paralel pentru trecerea luminii de la Iacov la neamuri, tot aşa el marcheză şi timpul începutului întoarcerii din nou a unei lumini speciale la evreii de multă vreme orbiţi. Şi fidelă modelului ei evreiesc, Biserica Creştină nominală se împiedică acum orbeşte, în timp ce numai o mică rămăşiţă a ei este binecuvântată. Cât de convingătoare şi adecvate sunt aici cuvintele apostolului: „Nu te îngâmfa dar, ci teme-te! Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine”.

Dar recunoşterea generală a adevăratului Mesia şi a Împărăţiei Sale se va întâmpla fără îndoială sub şi prin patriarhii şi profeţii restabiliţi, a căror restabilire perfectă va fi prima lucrare a Cristosului după ce întregul „trup” va fi glorificat. Dar orbirea lor va începe să treacă mai înainte; şi deja a început o mare mişcare spre Cristos, în special printre evreii ruşi.

Privind în această direcţie, semnele timpurilor sunt atât de pronunţate încât sunt surprinzătoare. Remarcabila mişcare ((279)) religioasă în progres printre evreii din Rusia de Sud aduce mii din acel popor la o recunoaştere a lui Isus Cristos ca mult promisul Mesia, şi la o recunoaştere a păcatului lor naţional, în respingerea şi răstignirea Lui. Şi acesta nu este în nici un sens rezultatul activităţii misionare creştine: este o mişcare independentă, apărută în întregime pe sol evreiesc. Liderul mişcării este un evreu, d-nul Joseph Rabinowici, fost negustor şi mai târziu avocat, om de înaltă reputaţie printre cei din poporul lui. D-nul Rabinowici n-a fost un rabin evreu, şi nici el, nici alţii dintre bărbaţii de frunte ai mişcării n-au fost clerici ai vreunei secte sau crez. Cu privire la această mişcare, cităm dintr-un articol din Harper’s Weekly şi din alte rapoarte, după cum urmează:

„Dezvoltarea ei a fost în aşa fel încât se poate spune despre ea cu încredere că nu mai este un simplu experiment cu şanse îndoielnice de existenţă permanentă. A manifestat o vitalitate remarcabilă; creşterea ei a fost fermă si sănătoasă, pozitivă în caracter, evitând totuşi orice grabă nefirească şi orice extreme periculoase. Fiind recunoscută de autorităţile ruseşti ca o religio licita, ea are acum o existenţă legală şi drepturi legale. Caracterul ei o marchează ca unul dintre fenomenele unice din caleidoscopul pestriţ al intereselor naţionale, sociale şi religioase care împart inimile şi minţile celor o sută şaisprezece milioane de supuşi ai ţarului.

Credinţa acestei comuniuni noi mai este deosebită şi prin aceea că ei nu intenţionează să formeze o legătură organică de vreun fel cu nici o formă existentă a creştinismului, ci, având scopul mărturisit de a ignora dezvoltarea istorică a doctrinelor din era apostolică încoace, să-şi scoată învăţăturile direct din sursa Noului Testament, fără a avea vreo consideraţie specială pentru formulele doctrinelor aflate în bisericile ortodoxe ale timpurilor noastre. Ea pretinde a fi modelată după adunările iudeo-creştine din zilele apostolilor.

Energic în caracter şi ambiţios în autoperfecţionarea şi avansarea politică, socială şi morală a poporului său, d-nul Rabinowici a devenit cu ani în urmă cunoscut ca prieten zelos al reformei printre evreii din răsărit. Cu o educaţie şi o iniţiativă ((280)) cu mult deasupra fraţilor lui, el a pornit în căutare de căi şi mijloace ca să-şi atingă idealurile şi scopurile. A făcut ce a putut să le asigure drepturi politice mai bune, dar n-a fost capabil să-i apere de persecuţiile feroce care s-au pornit împotriva nefericiţilor israeliţi din Rusia, din România şi din ţările învecinate. El s-a familiarizat cu gândirea filosofică avansată a occidentului, în speranţa că adoptarea acesteia de către poporul său îl va ridica pe un plan mai înalt şi astfel îi va asigura idealuri mai înalte şi scopuri mai nobile. Dar a învăţat curând să pună la îndoială atât eficienţa mijloacelor cât şi posibilitatea de a le aplica la un popor pe care secolele de persecuţii şi ultraconservatorism l-au făcut insensibil la principii atât de diferite de ideile lui tradiţionale. El a încercat şi să-i despartă de lăcomia lor pentru câştig, care, alături de exerciţiile lor religioase formale, este factorul atotstăpânitor şi atotdegradant în mintea evreului oriental. Dar străduinţele lui de a stabili colonii agricole pentru ei, atât acasă cât şi în Ţara Sfântă, s-au dovedit eşecuri. Când era în Palestina, s-a copt în el convingerea, printr-un studiu independent al Noului Testament în relaţiile lui cu Vechiul Testament, că Israelul făcuse greşeala vieţii lui naţionale şi că devenise necredincios misiunii sale istorice, prin respingerea lui Isus Cristos.

Această convingere cu privire la Cristos, ca întruchiparea şi împlinirea profeţiilor din vechime, şi a idealurilor şi scopurilor lui Israel ca naţiune, este ideea centrală în jurul căreia se învârteşte întreaga mişcare. Principiile enunţate de umilul Nazarinean sunt recunoscute ca singurele care pot împlini destinele oamenilor şi care-i pot face în stare să atingă scopul pentru care ei au fost puşi deoparte ca popor ales. Este astfel privit ca o ruptură serioasă în dezvoltarea naturală şi istorică a Israelului, faptul că acum o mie opt sute de ani acest popor a refuzat ca naţiune să accepte acele idei şi principii care sunt privite de toţi creştinii, şi acum şi de d-nul Rabinowici şi de adepţii lui, ca singurul rezultat corect şi legitim al întregii dezvoltări istorice anterioare a Israelului. Scopul ideal al reformatorului din Chişinău este să vindece această ruptură, ((281)) printr-o repornire de unde poporul ales a intrat prima dată pe o cale greşită a dezvoltării naţionale. În 1880 el a publicat un program în care pleda în favoarea reorganizării complete a sistemului rabinic. A fost activ apoi în lucrarea unei societăţi pentru promovarea agriculturii printre evreii din sudul Rusiei; şi în zilele de persecuţie din 1882 el a susţinut cu sârguinţă întoarcerea poporului său în Palestina. În acea perioadă a avut loc schimbarea în convingerile lui religioase. N-a fost rezultatul lucrării misionare creştine, şi el nu este un convertit în sensul obişnuit al cuvântului. Schimbarea s-a produs treptat, şi numai după lungă deliberare s-a copt în mintea sa ideea organizării adunărilor creştine de naţionalitate evreiască. După întoarcerea sa din Palestina convingerea lui a fost: «Cheia Ţării Sfinte se află în mâna Fratelui nostru Isus». În cuvintele «Isus Fratele nostru» se află miezul vederilor sale religioase. Lucrarea lui a avut succes şi mulţi îi acceptă învăţăturile”.

Când d-nul Rabinowici a început să se gândească la faptul că ar trebui să fie un credincios mărturisit şi deschis în Cristos, el a fost tare nedumerit de numărul sectelor printre creştini şi a ezitat să se alăture vreuneia din ele. El spune: „După cum pentru a ajunge în Canaan trebuie trecut Iordanul, tot aşa calea spre posesiunea şi odihna spirituală este Isus”. În ceea ce priveşte Cina Domnului, el spune că membrii Noului Legământ nu sărbătoresc aceasta decât ca o Cină Pascală. Ei însă (ca şi noi) nu văd cum ar putea să o sărbătorească la date diferite. El spune că Domnul Isus Cristos nu le-a poruncit ucenicilor Lui să-şi amintească învierea Lui, ci să şi-L amintească pe El. Nici el, nici adepţii lui nu ţin duminica drept Sabat, ci continuă respectarea Sabatului evreiesc. Circumcizia este încă respectată, dar nu este considerată necesară pentru mântuire.

S-a raportat că un pastor luteran a propus unui comitet din Londra ca d-nul Rabinowici să fie angajat de Societatea lor ca misionar pentru evrei. Comitetul a refuzat, deşi numai pe motivul că el nu era atunci botezat. Totuşi, de atunci încoace el a fost botezat la Berlin, nu în Biserica Luterană, ((282)) nici în Biserca Anglicană, ci pur şi simplu în Biserica lui Cristos. D-nul Rabinowici se află în posesia unor scrisori primite de la evrei din toate părţile Rusiei şi României, care se interesează de mişcare, de regulile şi doctrinele ei, cu scopul de a i se alătura, sau de a începe alta asemănătoare.

„D-nul Rabinowici are un spirit foarte blând, umilit şi iubitor, şi răspunde repede, chiar până la lacrimi, la asigurările de afecţiune creştină. El nu doreşte să se identifice cu nici o sectă, ci doreşte să-şi ia creştinismul din Noul Testament şi să iasă din vechile obiceiuri şi doctrine la altele noi, pe măsură ce Spiritul sfânt îl învaţă în studiul său continuu şi evlavios al întregului Cuvânt al lui Dumnezeu.”

Prof. Franz Delitzsch din Leipzig, liderul misiunilor evreieşti din Germania şi redactor la Saat auf Hoffnung (Sămânţa Speranţei), o publicaţie trimestrială dedicată acestei lucrări, a publicat o broşură de aproximativ 75 de pagini despre această nouă evoluţie religioasă, în care cel mai întins spaţiu este ocupat de documente originale, în traducere ebraică şi germană, cu privire la această mişcare. Aceste documente cuprind treisprezece teze; o Mărturisire de Credinţă a Bisericii Naţionale Evreieşti a Noului Testament; Explicarea Credinţei în Mesia, Isus din Nazaret, în înţelesul acestei congregaţii; o Haggada pentru israeliţii care cred în Mesia, Isus din Nazaret; şi în cele din urmă, o Ordine a Cinei Domnului. Ca anexe sunt adăugate o declaraţie a unui învăţător, Friedmann, pentru evreii care cred în Cristos, şi o declaraţie adoptată de o conferinţă a acestora din urmă, ţinută la Chişinău. Mica broşură conţine toate materialele pentru un studiu al noii mişcări.

Aceste teze, care trebuie privite ca baza noii credinţe, încep cu o relatare a stării deplorabile a evreilor din Rusia, susţin că strădaniile de îmbunătăţire din partea evreilor ruşi s-au dovedit zadarnice şi continuă spunând:

„Este nevoie de o reînnoire morală profundă şi interioară, de o regenerare spirituală. Trebuie să lepădăm pe dumnezeul ((283)) nostru fals — iubirea de bani — şi în locul lui trebuie să stabilim în inimile noastre un cămin pentru iubirea adevărului şi pentru frica de rău”. Pentru aceasta însă este nevoie de un lider. Cine să fie? În Israel nu poate fi găsit nici unul. „Pe bărbatul care posedă toate calităţile unui lider — iubire pentru Israel, sacrificarea vieţii, puritate, cunoaştere profundă a naturii umane, seriozitate în demascarea păcatelor şi relelor poporului Său — L-am găsit, după o cercetare atentă în toate cărţile de istorie ale poporului nostru, [întruchipat] numai într-un singur bărbat, în Isus din Nazaret”. Israeliţii înţelepţi din zilele Lui nu L-au putut înţelege; „dar putem spune cu certitudine că El, Isus, numai El a căutat binele fraţilor Lui. De aceea ar trebui să sfinţim numele Fratelui nostru Isus”. „Ar trebui să primim cărţile Evangheliei în casele noastre ca pe o binecuvântare şi să le unim cu toate Sfintele Scripturi care ne-au fost transmise de înţelepţii noştri.”

Unul dintre articolele cele mai demne de atenţie dintr-o serie de articole de credinţă pe care ei le-au scos este cel care urmează:

„Conform decretului înţelepciunii de nepătruns a lui Dumnezeu, strămoşii noştri au fost plini de împietrire a inimii, şi Domnul i-a pedepsit cu spiritul unui somn profund, aşa încât ei s-au împotrivit lui Isus Cristos şi au păcătuit împotriva Lui până în ziua de azi. Dar prin necredinţa lor ei au condus alte naţiuni la un zel mai mare şi au contribuit astfel la împăcarea omenirii, a celor care au crezut în Isus Cristos, fiul lui David, împăratul nostru, când au auzit veştile bune prin mesagerii care promiteau pace (Isa. 52:7), care fuseseră excluşi în mod ruşinos de la comuniunea cu Israelul. Ca urmare însă, din acest păcat al nostru împotriva Cristosului lui Dumnezeu, lumea s-a îmbogăţit prin credinţa ei în Cristos, iar neamurile în plinătate au intrat în Împărăţia lui Dumnezeu. [Ei nu sunt clari aici. La numărul deplin al «turmei mici» dintre neamuri, şi nu la neamuri în întregime numite în mod fals creştinătate, se referă Pavel în Romani 11:25]. Acum a sosit şi timpul plinătăţii noastre, şi noi, sămânţa lui Avraam, vom fi binecuvântaţi prin credinţa noastră în Domnul Isus Cristos; şi Dumnezeul strămoşilor noştri Avraam, Isaac şi Iacov va avea milă de noi şi va sădi din nou ramurile care au fost rupte, în propria ((284)) noastră Rădăcină Sfântă — Isus. Şi astfel tot Israelul va avea parte de mântuirea veşnică, iar Ierusalimul, Cetatea noastră Sfântă, va fi reconstruit şi tronul lui David va fi stabilit în vecii vecilor”.

Ceea ce urmează este un extras dintr-o scrisoare a d-nului Rabinowici, datată 2 ianuarie 1885, către un domn din Londra:

„Am primit scrisoarea d-voastră valoroasă etc. Mi s-a înveselit inima când le-am citit şi am înţeles cât de mare şi de puternică este iubirea d-voastră faţă de fraţii Domnului Isus, Mesia, după trup, şi cât este de scumpă în ochii dvoastră mântuirea naţiunii israelite.

Mă proştern înaintea lui Iehova, Dumnezeul Domnului nostru Isus; şi din adâncul inimii mele se revarsă cuvintele minunatului cântăreţ al lui Israel (Ps. 35): «Ruşinaţi şi înfruntaţi să fie cei care vor să-mi ia viaţa! … Să se bucure şi să se înveselească cei care găsesc plăcere în dreptatea mea şi să zică neîncetat: Mărit să fie Domnul care Îşi găseşte plăcerea în pacea slujitorului Său!» Amin.

Prin aceasta vă trimit părerile şi declaraţiile mele referitoare la acei copii ai lui Israel din Rusia de Sud care cred în Isus ca Mesia. De la ei veţi ajunge să cunoaşteţi originea credinţei noastre în Isus (fratele nostru trupesc), Mesia. El este dorinţa noastră şi dorul cel mai profund al inimilor noastre. Prietenii noştri englezi şi fraţi în Isus, Mântuitorul nostru, pot fi convinşi prin broşura de mai sus că după ce Domnul Şi-a descoperit braţul Său sfânt în ochii tuturor naţiunilor şi toate marginile pământului au văzut mântuirea Dumnezeului nostru, acum a sosit timpul când se vor îndepărta din mijlocul lui Israel toţi oamenii necuraţi, iar purtătorii vaselor Domnului vor fi curăţiţi.

Adevărat, mântuirea Domnului nu poate ieşi şi intra în lume în grabă (Iosua 6:1), nici nu poate umbla cu repeziciune; dar acum, deoarece Iehova, Avangarda şi Împăratul Universului, a trecut înaintea poporului Israel, Dumnezeul lui Israel va veni şi ca Ariergardă, ca Strângător al proscrişilor lui Israel. Îmi dedic timpul şi numele binelui naţiunii mele încăpăţânate şi nefericite, ca să le mărturisesc cu îndrăzneală, în puterea lui Dumnezeu, evanghelia făgăduinţei pe care o primiseră ((285)) părinţii noştri; şi anume, că Dumnezeu L-a ridicat pe Isus din Nazaret, din sămânţa lui David, ca Mântuitor al lui Israel.

Prin profunzimea bogăţiilor şi înţelepciunii lui Dumnezeu, Cel prea înalt, părinţii noştri, care au fost primitorii făgăduinţei, s-au răzvrătit împotriva lui Isus, pentru ca harul să fie acordat naţiunilor păgâne, nu prin vreo făgăduinţă, ci prin harul din evanghelia lui Mesia. Acum, după ce a intrat plinătatea dintre neamuri, a sosit timpul ca noi, fiii lui Israel, să ne întoarcem la Dumnezeul şi Împăratul lui Israel şi să fim copiii Lui preaiubiţi. Ar trebui să acceptăm moştenirea noastră de la Iacov, care este fără limită; căci noi suntem moştenitorii legitimi, copii ai lui Avraam, ucenici ai lui Moise, servitori ai casei lui David pe vecie. Astfel plinătatea noastră (adică, venirea multor israeliţi la Cristos) va fi bogăţia noastră şi a naţiunilor, potrivit cuvintelor lui Iehova prin sf. Pavel, un întâi-născut al lui Israel şi în acelaşi timp cel mai important dintre păgânii care s-au întors.

Printre fraţii mei, şi în adunări mari, eu atrag atenţia cu seriozitate: «Scutură-ţi ţărâna de pe tine; îmbracă-te cu hainele tale frumoase, poporul meu; prin fiul lui Isai, Isus din Nazaret, Domnul a făcut lucruri mari pentru tine, o Israele, pentru ca El să facă lucruri mari şi printre naţiunile pământului, care au fost binecuvântate prin strămoşii noştri».

Eu Îi mulţumesc foarte mult lui Dumnezeu pentru că văd mii care ascultă cu bucurie. Fiii mulţi şi vrednici ai lui Israel aşteaptă şi tânjesc după ceasul harului Dumnezeului nostru. Vă implor, în numele fraţilor noştri din Rusia care caută mântuirea, ca prietenii Domnului nostru Isus Cristos, oriunde ar fi ei, să nu tacă, ci să dea sfat şi să vorbească îndrăzneţ, până când Emanuel va fi şi cu noi, până când Iehova ni-L va arăta pe El şi locuinţa Lui.

Acestea sunt cuvinte umile scrise din depărtare”.

Joseph Rabinowici

Pe lângă această remarcabilă trezire, o mişcare asemănătoare a progresat în Siberia, despre care avem relatarea următoare din Presbyterian Witness (Martorul Presbiterian):

„Din Siberia îngheţată vin veşti despre o mişcare evanghelică în esenţă la fel cu aceea a d-nului Rabinowici. Liderul este ((286)) Jacob Scheinmann, un evreu polonez, care acum 20 de ani prin gândire independentă a ajuns la concluzia că Isus din Nazaret, fiul lui David, a fost adevăratul Mântuitor. Evreii talmudici stricţi au făcut să fie dus în Siberia, unde s-a trudit timp de cincisprezece ani, aproape nebăgat în seamă, să deştepte credinţa în tovarăşii lui exilaţi. Printre corespondenţa neridicată care a fost găsită la Tomsk, unde era el angajat în afaceri, era o broşură scrisă de Rabinowici, cu care a luat legătura imediat. Acesta se ocupa de răspândirea vederilor sale prin broşura intitulată «Vocea celui care strigă în pustie». Traducerea evreiască a Noului Testament făcută de către Delitzsch este citită şi studiată cu sârguinţă de evreii siberieni. Se spune că cel puţin 36.000 de exemplare au fost folosite astfel”.

Vedem astfel indicii remarcabile ale favorii lui Dumnezeu care se întoarce la Israel: în scoaterea lor din alte ţări prin persecuţii mari, prin deschiderea Palestinei ca să-i primească, invitându-i acolo prin providenţe speciale în favoarea lor, sub forma unor întreprinderi de binefacere pentru ameliorarea şi ajutorarea lor, şi de asemenea prin această mişcare semnificativă care este începutul îndepărtării orbirii lui Israel. Şi cât de evident este că totul vine de la Dumnezeu! În această lucrare de restabilire a Israelului Trupesc, precum şi în marea lucrare a secerişului pentru adunarea Israelului Spiritual, biserica nominală acum respinsă este cu totul ignorată ca mijloc. În ambele aceste mari lucrări acum în progres, diferitele organizaţii ale „Creştinătăţii” nominale sunt discret puse deoparte; şi la timpul Lui şi în felul Lui, şi prin instrumente noi, umile, fără titlu, ca în secerişul iudaic, Dumnezeu face ca marea Sa lucrare să prospere şi să progreseze.

Şi acum întrebăm: Ce înseamnă aceasta? Care va fi rezultatul acestei lucrări ciudate şi minunate, ale cărei începuturi însemnate şi ai cărei paşi rapizi sunt atât de evidente în această perioadă de seceriş? Apostolul Pavel arată în mod clar că readunarea Israelului înseamnă o readunare, sau o ((287)) restabilire pentru întreaga omenire: „Dacă deci căderea lor a fost o bogăţie pentru lume şi împuţinarea lor o bogăţie pentru neamuri [aşa cum a fost întoarcerea favorii divine la ei], ce va fi plinătatea întoarcerii lor?” Prin respingerea Israelului Trupesc neamurile au primit favoarea chemării de sus, şi „puţinii” care o apreciază şi care înving obstacolele din calea obţinerii ei vor fi înălţaţi la moştenire împreună cu Cristos. Ei vor forma corpul lui Cristos, marele Eliberator. Acesta a fost scopul şi va fi rezultatul respingerii Israelului Trupesc; dar readunarea lor şi restabilirea în ţara făgăduinţei marchează un alt pas în marele plan divin: ele declară că restabilirea tuturor lucrurilor „mai întâi la iudeu” dar în cele din urmă la „toate familiile pământului” este pe punctul de a începe. Marele Jubileu al Pământului este pe punctul de a fi inaugurat şi în ordinea lui Dumnezeu începe cu evreul. Astfel văzuţi, fraţii Rabinowici şi Scheinmann şi colaboratorii lor sunt instrumentele lui Dumnezeu în pregătirea vechiului Său popor pentru restabilire, întocmai cum este şi privilegiul nostru de a fi lucrători împreună cu Domnul în lucrarea de recoltare legată de perioada de seceriş a Veacului Evanghelic şi a clasei alese, spirituale. Desigur, întoarcerea deplină a lui Israel în ţara lui şi în favoare divină va însemna că marele Eliberator, Cap şi corp, prin care trebuie să fie împlinită restabilirea, a fost înălţat la putere, că a venit Împărăţia şi că lucrarea restabilirii, din care Israelul trupesc va fi un prim-rod, a început deja. Prin urmare, „dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă dintre cei morţi?” — restabilire — nu numai pentru cei în viaţă, ci şi pentru cei morţi, potrivit făgăduinţei; şi nu numai pentru Israel, ci pentru toată omenirea, al cărei tip a fost Israelul şi care va fi un prim-rod. Actualele începuturi ale favorii pentru Israel sunt numai picături înaintea unei ploi puternice care va înviora nu numai pe Israel, ci întreaga omenire. Şi cu toate că valurile luptei vor lovi încă greu împotriva Israelului şi îl vor duce pentru un timp într-o strâmtorare şi un necaz încă şi mai mare, în ((288)) mijlocul tuturor acestora Dumnezeu va fi cu el şi la timpul potrivit îl va ajuta şi-l va înălţa.

În legătură cu aceasta, subiectul următor din comunicatele presei publice este cu certitudine foarte semnificativ. Rezultatul mişcării va fi urmărit cu profund interes de către toţi cei care umblă în lumina adevărului prezent şi care înţeleg din Cuvântul lui Dumnezeu că a sosit timpul pe care Dumnezeu la anunţat prin profetul Isaia când a spus: „«Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu», zice Dumnezeul vostru. «Vorbiţi inimii Ierusalimului şi strigaţi-i că timpul lui de suferinţă [timpul lui stabilit] s-a sfârşit … căci a primit din mâna Domnului de două ori* cât toate păcatele lui»”. Isa. 40:1, 2.


*Vol. II, cap. 7


Comunicatul la care s-a făcut referire spune după cum urmează:

O Împărăţie evreiască propusă
Washington D. C., 5 martie 1891

„William E. Blackstone, din Chicago, a vizitat astăzi pe preşedintele Statelor Unite însoţit de Secretarul Blaine şi a prezentat un memoriu în numele evreilor ruşi.

El a explicat că memoriul era rezultatul unei conferinţe a creştinilor şi a evreilor ţinută recent în Chicago, şi a atras atenţia deosebită asupra faptului că acesta nu era contra Rusiei, ci căuta pe o cale paşnică să dea evreilor controlul asupra vechii lor patrii — Palestina.

El a indicat multe dovezi ale posibilităţii de dezvoltare mare a acelei ţări, atât din punct de vedere agrar cât şi comercial, sub un guvern energic, şi a spus că drumul de fier care se construieşte acum de la Iaffa la Ierusalim, dacă ar fi extins spre Damasc, Tadmor şi de-a lungul Eufratului, ar deveni sigur o cale internaţională.

El a spus că sărăcia guvernului turc dă semnificaţie despăgubirii propuse, prin finanţarea unei părţi din datoria naţională a Turciei de către capitaliştii evrei, şi că se cer numai negocieri diplomatice paşnice, cu scopul ca toată proprietatea ((289)) privată asupra pământului şi orice proprietate să fie cu grijă respectată şi protejată. În încheiere el a spus că, fiind în termeni atât de amicali cu Rusia şi neavând complicaţii în Orient, este cât se poate de potrivit şi de încurajator ca guvernul nostru să iniţieze această mişcare amicală, să le dea acestor milioane de evrei rătăcitori o patrie stabilă şi permanentă.

Preşedintele a ascultat cu atenţie remarcile d-lui Blackstone şi a promis că va acorda atenţie serioasă acestui subiect”.

Memoriul

Textul memoriului este după cum urmează:

„Ce se va face pentru evreii ruşi? Este atât neînţelept cât şi inutil să încercăm să dictăm Rusiei cu privire la afacerile ei interne. Evreii au trăit ca străini pe domeniile ei de secole, şi ea crede că ei sunt o povară pentru resursele ei şi că sunt păgubitori pentru binele populaţiei ei ţărăneşti, şi nu le va îngădui să rămână. Este hotărâtă în privinţa faptului că ei trebuie să plece. Prin urmare, ca şi Sefardzii din Spania, aceşti Aşchenazi trebuie să emigreze. Dar unde să meargă două milioane de oameni aşa de săraci? Europa este aglomerată şi nu mai are loc pentru mai multă populaţie ţărănească. Să vină în America? Aceasta ar fi o cheltuială imensă şi ar necesita ani de zile.

De ce să nu le dăm înapoi Palestina? Potrivit împărţirii făcute de Dumnezeu neamurilor, ea este patria lor — o posesiune inalienabilă din care au fost expulzaţi cu forţa. Cultivată de ei, a fost o ţară remarcabil de rodnică, susţinând milioane de israeliţi care i-au cultivat cu hărnicie dealurile şi văile. Ei au fost agricultori şi producători, precum şi o naţiune de mare importanţă comercială — centrul civilizaţiei şi al religiei. Se spune, de asemenea, că se înmulţesc ploile şi că există multe dovezi că pământul îşi recapătă vechea lui fertilitate.

Puterile care sub tratatul de la Berlin, din 1878, au dat Bulgaria bulgarilor şi Serbia sârbilor, de ce n-ar da acum înapoi Palestina evreilor? Aceste provincii, precum şi România, Muntenegru şi Grecia au fost smulse turcilor şi date posesorilor lor naturali. Nu aparţine Palestina evreilor la fel de legitim?

((290))

Dacă ar putea avea autonomie în guvernare, evreii din lume s-ar uni ca să transporte şi să stabilească pe fraţii lor suferinzi în patria lor venerabilă. Timp de mai bine de şaptesprezece secole ei au aşteptat cu răbdare o astfel de ocazie privilegiată. Ei n-au devenit fermieri în altă parte pentru că au crezut că erau locuitori temporari în diversele naţiuni şi trebuiau totuşi să se întoarcă în Palestina şi să-şi cultive propriul lor pământ. Orice drepturi legitime prin posesie i-ar fi putut reveni Turciei, acestea pot fi compensate uşor, probabil de către evreii care-şi asumă o parte echitabilă din datoria naţională.

Credem că acesta este un timp potrivit pentru toate naţiunile şi în special pentru naţiunile creştine ale Europei, să arate bunăvoinţă faţă de Israel. Un milion de exilaţi, prin suferinţele lor îngrozitoare, apelează într-un mod vrednic de milă la compătimirea, dreptatea şi omenia noastră. Să le restituim ţara de care ei au fost jefuiţi într-un mod atât de crud de strămoşii noştri romani.

În acest scop cerem cu respect Excelenţei sale Benjamin Harrison, Preşedinte al Statelor Unite şi Distinsului J. G. Blaine, Secretar de Stat, să-şi folosească funcţiile şi influenţa lor bună la guvernele maiestăţilor lor imperiale — Alexandru al III-lea, Ţarul Rusiei; Victoria, Regina Marii Britanii şi Împărăteasa Indiei; William al II-lea, Împăratul Germaniei; Franz Joseph, Împăratul Austro-Ungariei; Abdul Hamid al II-lea, Sultanul Turciei; Maiestatea Sa, Maria Cristina, Regina regentă a Spaniei; la guvernul Republicii Franceze şi la guvernele Belgiei, Olandei, Danemarcei, Suediei, Portugaliei, României, Serbiei, Bulgariei şi Greciei, pentru a asigura ţinerea grabnică a unei conferinţe internaţionale pentru a analiza starea israeliţilor şi pretenţia lor la Palestina ca patria lor străveche, şi pentru a promova pe toate celelalte căi drepte şi potrivite alinarea stării lor suferinde”.

(Memoriul este semnat de oameni proeminenţi de toate profesiile şi crezurile din Chicago, Boston, New York, Philadelphia, Baltimore şi Washington.)

((291))

Chestiunea anglo-israelită

De la publicarea primei ediţii a acestui volum încoace a apărut o critică a lui şi în special a acestui capitol într-un ziar englez — The Banner of Israel (Stindardul lui Israelul) — dedicat teoriei că popoarele anglo-saxone sunt reprezentanţii celor „zece seminţii pierdute” ale lui Israel. Cele ce urmează au apărut în numărul din decembrie 1891 al revistei noastre Turnul de Veghere al Sionului. Îl publicăm aici, crezând că va fi de interes, deoarece atinge puncte în plus, după cum urmează:

Redactorului ziarului The Banner of Israel —

Dragă domnule: Mi-a venit în atenţie un articol recent din revista dumneavoastră, comentând asupra Studiilor în Scripturi, Vol. III, şi în special referirea acestuia la Chestiunea Anglo-Israelită în legătură cu întoarcerea evreilor în Palestina; şi deoarece pare a cere un răspuns, mă grăbesc să răspund pe scurt la el.

Problema în discuţie se întoarce asupra chestiunii dacă, după separarea celor zece seminţii de cele două seminţii ale lui Israel, în zilele lui Roboam, ele s-au reunit vreodată, fie în realitate fie în mod socotit. Corespondentul d-voastră susţine că n-a existat reunire şi că numele Israel de la acea dată înainte a aparţinut exclusiv celor zece seminţii, şi nu celor două seminţii, Iuda şi Beniamin, cunoscute ca iudei. Această eroare pare necesară pentru teoria lui: că anglo-saxonii sunt acele zece seminţii şi că prosperitatea lor se datorează acestui fapt. Noi susţinem că de la perioada pustiirii de şaptezeci de ani, şi în special de la întoarcerea din captivitatea babiloniană, naţiunea lui Israel a fost recunoscută de Dumnezeu ca una, incluzând pe toţi din toate seminţiile care au respectat făgăduinţele lui Dumnezeu şi s-au întors în Palestina când Cirus a scos decretul de permitere. Noi susţinem că toţi cei care nu s-au întors n-au fost din statul Israel, n-au fost israeliţi adevăraţi, ci de atunci înainte au fost consideraţi ca neamuri. Afirmăm de asemenea că cei „pierduţi” care n-au fost israeliţi adevăraţi vor necesita ((292)) recunoaştere şi binecuvântare sub Noul Legământ în timpul Veacului Milenar care vine, şi nu în timpul Veacului Evanghelic. Asupra unor puncte pare să existe o uşoară neînţelegere a poziţiei noastre. Noi nu negăm că cele zece seminţii s-au separat de cele două, nici că cele zece care reprezintă majoritatea au reţinut ca atare numele original al tuturor (Israel), nici că cele două seminţii au ajuns să fie cunoscute ca Iuda, nici că a fost un motiv însemnat pentru separare, nici că aceasta a fost în acord cu planul lui Dumnezeu pentru pedepsirea lor, nici că cele zece seminţii au mers în captivitate cam cu şaptezeci de ani înaintea celor două seminţii, nici că se poate ca Dumnezeu să aibă vreo parte de binecuvântare pentru urmaşii celor zece seminţii, precum şi pentru cei din cele două seminţii şi pentru toate familiile pământului, în „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Fapt. 3:19-21.

Ceea ce susţinem noi este că Marele Învăţător a avut dreptate când a declarat că „Mântuirea vine de la iudei” şi că marele apostol a avut dreptate când a declarat că ordinea lui Dumnezeu este — „Slavă, cinste şi pace va veni peste oricine face binele: întâi peste iudeu, apoi peste grec. Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului” (Rom. 2:10, 11). Înţelegerea noastră despre aceasta este că după captivitatea babiloniană numele iudeu a devenit sinonim cu israelit, şi i-a inclus pe toţi care ţineau Legea şi care sperau în împlinirea făgăduinţelor avraamice — inclusiv pe unii din cele zece seminţii precum şi pe prozeliţii dintre Neamuri — toţi care erau circumcişi. Mai mult, chiar la timpul revoltei celor zece seminţii, nu toţi membrii individuali ai acelei seminţii s-au alăturat la aceasta. Unii au rămas credincioşi regatului lui Iuda şi au continuat să trăiască printre iudei. 1 Împ. 12:17.

Noi am aflat, şi am indicat acel fapt semnificativ, că Domnul nostru şi apostolii s-au adresat celor „douăsprezece seminţii” sub un singur nume — „Casa lui Israel” — şi ((293)) aceasta, de asemenea, vorbind direct celor care locuiau în Ierusalim, care, după cum recunosc toţi, erau mai cu seamă din seminţia lui Iuda, dar în parte din toate cele douăsprezece seminţii. Faptul că Domnul şi apostolii s-au adresat astfel celor douăsprezece seminţii ca unei naţiuni, şi au aplicat la ei profeţii în această calitate, ni se pare suficient motiv pentru ca şi noi să facem la fel.

A cita textele din Scripturi referitoare la diferitele faze ale subiectului ar necesita mult spaţiu; dar oricine va lua o Concordanţă Young, va merge la pagina 528 şi va observa diferitele exemple în care este folosit cuvântul Israel în Noul Testament, va avea ceea ce pare a fi o dovadă copleşitoare că Domnul nostru şi apostolii nu mai priveau Casa lui Israel doar ca „cele zece seminţii”, ci, aşa cum este exprimat, ca „tot Israelul”. Observaţi în special textele următoare: Mat. 8:10; 10:6; 15:24, 31; 27:9, 42; Marcu 12:29; 15:32; Luca 1:54, 68, şi în special versetul 80; de asemenea 2:25, 32, 34; 24:21; observaţi cu atenţie şi Ioan 1:31, 49; 3:10; 12:13; de asemenea Fapt. 2:22, 36; 3:12; 4:10, 27; 5:21, 30, 31, 35; 13:16, 24; 21:28; Rom. 9:6, 31; 10:19; 11:25, 26; 1 Cor. 10:18; Galateni 6:16; Efes. 2:12; Filip. 3:5; Evr. 8:8.

„Mântuirea vine de la iudei”, sau de la israeliţii care au ţinut legământul, în sensul că: 1) Domnul nostru Isus, Mântuitorul, a venit pe această linie; 2) în aceea că o rămăşiţă a acestor iudei (apostolii şi cea mai mare parte din Biserica timpurie), numită o rămăşiţă a lui Israel (Rom. 9:27; 11:1, 5, 7), au devenit slujitori ai împăcării ca să ducă mesajul la neamuri; şi 3) în aceea că pregătirea Domnului este ca, în lucrarea de restabilire din viitor, Israelul trupesc, recuperat din orbire, va fi folosit ca mijloc prin care vor curge către toate familiile pământului izvoarele mântuirii, care vor ieşi de la Israelul spiritual glorificat; după cum este scris: „Din Sion [Biserica evanghelică, sau Israelul spiritual glorificat] va ieşi legea, şi din Ierusalim [Israelul trupesc restabilit] cuvântul Domnului”. Isa. 2:3.

((294))

Dar în orice caz cele zece seminţii sunt lăsate afară de la această făgăduinţă şi de la toate făgăduinţele asemănătoare; pentru că nici Sionul nici Ierusalimul (nici cele tipice, nici cele reale) nu le-au aparţinut lor. Ca să aibă vreo parte în legământul făcut cu Avraam, ei trebuie ori să fie uniţi cu Israelul spiritual, al cărui Cap este Leul din seminţia lui Iuda, ori trebuie să se asocieze cu Iuda cel literal la Ierusalim, pentru a avea parte de porţia lui în timpurile de restabilire viitoare; pentru că „Domnul va mântui mai întâi corturile lui Iuda”. Zah. 12:7.

Argumentele corespondentului d-voastră par a fi rezumate în extrasele următoare, pe care le cităm din jurnalul dvoastră. El spune:

„Cât despre cei ai lui Israel care nu s-au întors, o comparaţie a lui Ieremia 29:1, 4, 10 cu Ezra 1:1 arată că decretul lui Cirus a fost în împlinirea unei profeţii care se referea exclusiv la iudei; şi din Ezechiel 4:3-8 este evident că termenul limită al captivităţii lui Israel trebuia să se extindă mult peste cel al lui Iuda. Nu există nici un fel de dovadă că cele zece seminţii au fost cuprinse în oferta lui Cirus”.

Trebuie să obiectăm la aceste afirmaţii şi să cerem cititorilor d-voastră să analizeze mai atent textele citate. Ieremia (29:1-10) nu sfătuieşte poporul să se stabilească mulţumit, să nu se aştepte vreodată să se întoarcă la Ierusalim, ci să se stea tihnit acasă pe teritoriul Babilonului, pentru că nu va fi nici o eliberare timp de şaptezeci de ani — o perioadă de captivitate mult mai lungă decât avuseseră vreodată înainte.

Ezra 1:1 nu limitează la membrii lui Iuda şi Beniamin privilegiul sau libertatea de a se întoarce. Dimpotrivă, versetul 3 spune că Cirus a extins oferta la „cine dintre voi este din poporul Lui”; versetul 4 repetă cuvântul prin „oricare”, şi face invitaţia în toată lumea, cât era stăpânirea lui Cirus, prin cuvintele „în orice loc”; iar versetul 5 declară că nu numai capii lui Iuda şi Beniamin au răspuns, ci şi ((295)) „preoţii şi leviţii, toţi aceia al căror duh îl trezise Dumnezeu”— adică, toţi aceia ale căror inimi, ca aceea a lui Simeon, „aşteptau mângâierea lui Israel”. Printre aceştia erau unii din cele zece seminţii, chiar dacă erau mai puţini. De exemplu, printre cei care aşteptau cu Simeon în templu mângâierea lui Israel se afla prorociţa Ana, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer. Luca 2:36.

Cât despre citatul din Ezechiel (4:3-8), nu se oferă nici o sugestie privitoare la timpul când au fost împliniţi cei patruzeci de ani asupra lui Iuda, sau cei trei sute nouăzeci de ani asupra rămăşiţei lui Israel. Corespondentul d-voastră trece cu vederea faptul că deşi acest necaz este împărţit în două părţi, este reprezentat ca venind împotriva unui singur popor, ilustrat printr-o singură capitală, Ierusalimul, care a fost zugrăvit de profet ca parte din învăţătura din tabloul său. Unii presupun că lecţia învăţată este aceea că mânia lui Dumnezeu împotriva celor zece seminţii data de la timpul revoltei, când au mers în idolatrie, cam cu 390 de ani înaintea pustiirii Ierusalimului, şi că mânia împotriva celor două seminţii data cu patruzeci de ani înaintea pustiirii, când, sub împăratul Manase, cele două seminţii au devenit idolatre, şi că mânia lui Dumnezeu a încetat, sau a fost domolită, prin ispăşirea pentru păcatele lor prin pustiirea completă a Ierusalimului şi a ţării. Dacă acest lucru este corect, favoarea Lui s-a întors, în timp ce ei erau în Babilon, la toţi cei care au respectat făgăduinţele Lui şi au aşteptat să expire cei şaptezeci de ani de pustiire, pentru a se putea întoarce la închinare lui Dumnezeu în cetatea şi în templul Lui sfânt.

Răspundem deci că nu există dovezi că cei doritori, credincioşi din cele zece seminţii au fost împiedicaţi şi nu sau întors în Ţara Sfântă după cei şaptezeci de ani de pustiire a ei. Dimpotrivă, dovezile arată ce ei au avut libertatea să se întoarcă şi că unii dintre ei au folosit-o.

După ce citează din Studii în Scripturi, Vol. III, „Ei [cele zece seminţii] au părăsit legământul israelit şi au devenit ((296)) idolatri, necredincioşi, şi practic neamuri”, corespondentul d-voastră continuă:

„Aceasta este perfect corect: cele zece seminţii au devenit apostate şi au divorţat formal de legământul mozaic (Ier. 3:8). Dar el trece cu vederea mărgăritarul care însoţeşte declaraţia — şi anume, că ei urmau să se recăsătorească printr-un legământ nou şi mai bun (Isa. 54:4-8; Osea 2:7, 19; Ier. 31:31-33). Israeliţii au fost într-adevăr practic neamuri şi sunt socotiţi ca neamuri până în ziua de azi; dar aceasta este în armonie cu profeţia; pentru că „mulţimea de popoare” a lui Efraim sunt goyim sau neamuri nominale (Gen. 48:19); şi copiii lui Efraim — Israel «care nu se pot nici măsura, nici număra», sunt urmaşii lui Lo-Ami, sau neamuri nominale. Osea 1:9, 10”.

Permiteţi-ne să nu fim de acord în privinţa afirmaţiei de mai sus. Domnul nu S-a recăsătorit, nici nu se va recăsători vreodată cu cele zece seminţii. Citatele nu dovedesc nimic de acest fel. Osea dă câteva imagini grele ale unui popor rău. Capitolul 1:4, 6, 7 pare să menţioneze cele zece seminţii aparte de cele două, dar nu le făgăduieşte deloc îndurare, ci, în schimb, îndepărtarea completă a celor zece şi îndurare peste Iuda. Versetele 9 şi 10 arată respingerea (pentru un timp) întregului Israel (ramurile naturale ale măslinului), şi altoirea Israelului spiritual în rădăcina originară a făgăduinţei — cei dintre neamuri care mai înainte nu fuseseră recunoscuţi de Domnul ca popor al Său, care fuseseră străini, înstrăinaţi de naţiunea lui Israel, dar care acum sunt aduşi aproape şi sunt făcuţi părtaşi prin Cristos. Această aplicare a acestei scripturi este făcută de apostolul Pavel (Rom. 9:23-26). Versetul 11 spune că „atunci”, la timpul respingerii lor şi la timpul recunoaşterii Israelului spiritual, Iuda şi Israel vor fi reuniţi sub un singur cap.

Osea 2:1-7 include una dintre dovezile oferite; dar cea mai atentă cercetare a acestor versete nu relevă nici o făgăduinţă din partea Domnului că El Se va recăsători cu ele. Citirea ((297)) până la versetul 13 dovedeşte contrariul. Apoi versetele 14-18 arată „uşa nădejdii” pentru acest popor răzvrătit, pe care o va deschide domnia milenară a adevăratei seminţe spirituale a lui Avraam (Gal. 3:16, 29); pentru că versetul 18 plasează data acestei „uşi a nădejdii”, declarând că aceasta va fi după timpul de strâmtorare, când nu vor mai fi războaie.

Versetele 19 şi 20, dacă s-ar aplica în vreun fel la sămânţa trupească, ar trebui aplicat la „tot Israelul” (ultimul menţionat înainte) — vezi capitolul 1:11 — şi în acel caz nu ar cere o împlinire înainte de încheierea Veacului Evanghelic, când nu vor mai fi războaie. Dar există bun motiv să credem că aceste versete (19 şi 20) se raportează la clasa spirituală, aleasă în timpul când Israelul trupesc a fost lepădat. Acest punct de vedere este sprijinit atât de versetul 23 cât şi de capitolul 1:10, ambele fiind citate în Rom. 9:23-26, şi fiind bine de acord cu altă afirmaţie a apostolului: „Israel n-a căpătat ce căuta, iar cei aleşi au căpătat, pe când ceilalţi au fost împietriţi”. Rom. 11:7.

Cât despre Isaia 54:1-8, apostolul Pavel a aruncat o lumină de înţelepciune supraomenească asupra lui şi l-a aplicat la Sionul spiritual, mama sau legământul nostru, simbolizat de Sara. Sămânţa trupească a lui Avraam fusese respinsă de la moştenirea făgăduinţei, şi sămânţa adevărată, Cristosul (al cărei tip a fost Isaac şi Rebeca), fusese primită ca singura sămânţă a făgăduinţei. Gal. 4:22, 24, 26-31.

Ieremia 31:29-33 este chiar la subiect. A fost scris într-o vreme când cele zece seminţii, numite Israel, au fost separate de cele două, numite Iuda; şi ca atare a fost necesar ca profetul să le menţioneze pe amândouă, pentru a nu fi înţeles greşit că se referea numai la cele zece seminţii. Dar aici, în versetul 31, el le pune pe cele două împreună; şi, după ce le uneşte astfel ca una, el foloseşte acel nume pentru toate, în versetele 33 şi 36; şi acest lucru este confirmat de versetele 38-40, care descriu locuri aşezate în partea alocată celor două seminţii, în Ierusalim şi în jurul lui.

((298))

Dar în continuare să observăm că aceasta este o profeţie neîmplinită încă; astfel încât cele zece seminţii, chiar dacă s-ar putea identifica în mod clar acum, nu au încă nici un motiv să se laude. Ar face mai bine să aştepte până când va fi făcut cu ei Noul Legământ şi până când legea acelui Nou Legământ le va fi scrisă în inimi. Atunci cu siguranţă nu se vor mai lăuda cu vechiul lor legământ, ci cu cel nou.

În timpul Veacului Evanghelic, Noul Legământ şi binecuvântata lui scriere în inimi şi învăţare a spiritului nu sunt nici pentru cele zece seminţii, nici pentru cele două. Acesta trebuie să fie mai întâi sigilat cu sângele (moartea) Mijlocitorului — Cap şi Corp, dintre evrei şi dintre neamuri. Sămânţa trupească (Ismael) trebuie să aştepte până când sămânţa spirituală (Isaac) va fi moştenit totul, şi trebuie apoi să-şi primească partea prin Isaac. În zilele acelea — când sămânţa trupească îşi va primi partea — vor fi realizate binecuvântatele privilegii milenare, menţionate în versetele 29 şi 30.

Preaiubiţilor, să ne întărim chemarea şi alegerea prin ascultarea credinţei, şi să nu sperăm să ne vină binecuvântări spirituale datorită legăturilor trupeşti — care nu pot veni, după cum arată clar Cuvântul Domnului. Dacă neamurile anglo-saxone sunt descendenţii literali ai celor zece seminţii pierdute, este cu certitudine în avantajul lor că Domnul va trece cu vederea acea legătură şi-i va socoti ca neamuri; pentru că favoarea Lui a fost retrasă de la sămânţa naturală când a fost aleasă rămăşiţa, şi El S-a întors să ia dintre neamuri poporul pentru Numele Său, care înainte nu erau poporul Său; şi, după cum am văzut, nici o întoarcere a favorii Lui nu este făgăduită până după ce Biserica aleasă va fi completată, în zorile Milenare.

După înţelegerea noastră a învăţăturilor Scripturilor, nimic nu este împotriva ideii că Marea Britanie, Germania şi Statele Unite ar putea conţine pe unii dintre urmaşii celor zece seminţii care s-au separat de cele două seminţii în zilele lui Roboam. Totuşi, nici unul care este familiar cu amestecul ((299)) radical care predomină, în special în Statele Unite, n-ar putea pretinde că vreuna dintre aceste neamuri este de origine pur israelită. Nu contestăm nici chestiunea că prosperitatea acestor naţiuni, mai mult decât aceea a altor naţiuni ale lumii, s-ar datora descendenţei lor. Poate că acest lucru este adevărat. Ceea ce susţinem însă este că în ceea ce priveşte „chemarea de sus” făcută de Domnul Bisericii Sale, zidul de la mijloc al despărţiturii fiind dărâmat, originea israelită a unui individ sau a unei naţiuni nu ar câştiga, în termenii Legământului de Har, nici un avantaj asupra altor indivizi sau naţiuni de rasă diferită. De la acesta „tot Israelul”, „ramurile fireşti”, a fost rupt, cu excepţia unei „rămăşiţe” care L-a acceptat pe Cristos, mijlocitorul Noului Legământ; şi acea rămăşiţă n-a avut nici o întâietate faţă de alţii datorită naţionalităţii. Dumnezeu, prin apostoli, na anunţat favoruri Israelului după trup în perioada de alegere a Israelului spiritual; dar El a declarat că atunci când ceata Israelului spiritual va fi completă, favoarea Lui se va întoarce la casa trupească.

Pentru că noi credem că Israelul spiritual este aproape complet, de aceea aşteptăm binecuvântări asupra israeliţilor care sunt după trup şi îndepărtarea orbirii lor, anticipând că ei vor fi prima dintre clasele restabilirii care vor fi binecuvântate de Israelul spiritual, şi astfel „prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare” (Rom. 11:31). După ce astfel vor fi primit îndurare prin Biserica lui Cristos completă şi glorificată, ei vor fi într-adevăr folosiţi ca instrumentele Domnului pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului, şi astfel făgăduinţele avraamice vor fi împlinite pentru ambele seminţe — atât pentru cea care este după trup, cât şi pentru cea care este după spirit — „Pentru ca făgăduinţa să fie sigură pentru toată sămânţa, nu numai pentru aceea de sub lege, ci şi pentru aceea care are credinţa lui Avraam”. Rom. 4:16.

Cu respect, al d-voastră,
Autorul Studiilor în Scripturi.

((300))

Cei care pretind că „termenul Israel se aplică numai la cele zece seminţii pierdute” şi că „Iuda este singurul nume aplicabil în mod potrivit la cei care s-au întors în Palestina după captivitatea babiloniană” ar trebui să se abţină de la astfel de afirmaţii până când vor putea răspunde la următoarele fapte simple. Domnul nostru a declarat: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (Mat. 15:24; 10:6). El n-a spus nici un cuvânt despre Casa lui Iuda; totuşi toată predicarea Lui a fost făcută în Palestina, la ceea ce anglo-israeliţii ne spun că n-a fost Casa lui Israel deloc, ci Casa lui Iuda. Apoi iarăşi, potrivit aceleiaşi teorii, sf. Petru a făcut o mare gafă când, vorbind sub inspiraţia directă, plenară a Spiritului sfânt la Cincizecime, a spus: „Să ştie bine, deci, toată casa lui Israel că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi” (Fapt. 2:36). Anglo-israeliţii ne spun că nu Casa lui Israel, ci Casa lui Iuda a fost vinovată de răstignirea lui Cristos. Să tragă cine vrea concluzia că Domnul nostru şi apostolul Său au greşit şi că ideile angloisraelite sunt corecte, noi Îl vom lăsa pe Dumnezeu să aibă dreptate — vom adopta opinia care este compatibilă cu cuvântul Domnului nostru şi al sf. Petru şi cu toate învăţăturile Noului Testament şi cu raţiunea.

Blestemele menţionate de Moise (Deut. 28:15, 46, 49, 63-67), care vor cădea asupra Israelului (cele douăsprezece seminţii) dacă nu vor fi credincioşi Domnului, par să fi avut o împlinire foarte literală asupra Israelului din zilele Domnului nostru (mai cu seamă cele două seminţii, Iuda şi Beniamin, dar care au inclus şi reprezentanţi din celelalte zece seminţii care-L respectau pe Domnul), asupra cărora Domnul nostru a declarat că se vor împlini toate lucrurile scrise în Lege şi în Proroci şi asupra cărora apostolul Pavel declară că acele preziceri s-au împlinit în cea mai deplină măsură. Vezi 1 Tes. 2:15, 16.

Dar dacă naţiunea britanică face parte din Israelul menţionat aici, versetele 64 şi 65 nu par a fi împlinite.

 

A mai murit un inamic al hotiei/minciunii/feseniei etc    Evenimentul Zilei, varianta tipărită, se închide de la 1 ianuarie

Evenimentul Zilei, varianta tipărită, se va închide de la 1 ianuarie 2020, după 28 de ani de la prima apariție. Informația a fost confirmată de proprietarul EVZ, Dan Andronic.

PENTRU PRESA INDEPENDENTĂ!

Acesta a precizat că echipa de circa 35-40 de jurnaliști care activează la ziar va fi distribuită în mare parte în redacțiile online. ”Ne extindem în EVZ TV, care fi fi condus de Mirel Curea, și vom reveni la EVZ Premium”, susține Andronic.

Tirajul EvZ a scăzut constant în ultimii ani, ca în toată presa tipărită, ajungând la 7.000 de copii vândute pe zi. Andronic a explicat că decizia închiderii variantei tipărite a EvZ are la bază rațiuni strict economice.

”S-a dublat prețul la hârtie, ziarul tipărit producea pierderi, sunt tot mai puțini cititori de la o lună la alta pentru varianta print”, a mai spus proprietarul Evenimentului Zilei. Potrivit acestuia, ziarul negociază în prezent intrarea într-un grup de presă mare, dar nu a dorit să ofere detalii.

Editura Evenimentul și Capital, cea care deține publicațiile Evenimentul Zilei și Capital și-a cerut insolvența în februarie 2014. Andronic susține că în urmă cu o lună judecătorul sindic a aprobat planul de reorganizare al societății după ce compania a început să înregistreze profit.

În noiembrie 2015, procurorii DNA au acuzat-o pe Elena Udrea ca ar fi primit mita de la un om de afaceri 3.800.000 USD, plus o creanta in valoare de 900.000 de euro detinuta de o firma a acestuia pentru a-i aranja continuarea unui contract la Hidroelectrica.

Presa a scris ca este vorba de omul de afaceri Bogdan Buzaianu, iar creanta reprezenta un împrumut acordat ziarului Evenimentul Zilei. Astfel, Udrea ar fi ajuns proprietarul ziarului, dar ar fi recurs la o mica stratagema pentru a se ascunde.

„În anul 2011, pentru a ascunde beneficiarul real al creantei de 900.000 de euro, primita cu titlu gratuit de la omul de afaceri, Udrea ii solicitase unei persoane sa incheie un contract de novatie (n.red.: prin care o obligatie veche este stinsa si inlocuita cu una noua) cu schimbare de creditor pe o firma a respectivei persoane”, se arata in rechizitoriul DNA prin care s-a cerut arestarea Elenei Udrea.

Înalta Curte a decis la începutul anului returnarea dosarului la DNA, după ce Andronic și Udrea au contestat legalitatea unor probe. Procurorii au refăcut ancheta și au dispus în iunie retrimiterea dosarului în judecată.

Evenimentul zilei a fost cunoscut în trecut și ca „Bulina roșie”. A fost fondat în 1992 de Mihai Cârciog, Cornel Nistorescu și Ion Cristoiu. Sub conducerea editorială a lui Ion Cristoiu, EVZ a ajuns în anii 90 la sute de mii de cititori, printr-o atitudine critică față de puterea de atunci și prin știri de tip tabloid.

Un cotidian cu acelaşi nume  a mai existat şi în perioada interbelică.

Bacterioze- Patarea bacteriana a tomatelor –Xanthomonas campestris pv. vesicatoria

 ggggggg

 

Bacteria  paraziteaza  toate  organele  aeriene  ale tomatelor.

prezinta pe primele 2 frunzulite   si apoi pe   frunze     si   tulpinita   pete galben-verzui  pâna la brune, cu o zona centrala bruna din cauza tesuturilor  necrozate  (arse),  de pe   care  se   scurg  picaturi  de lichid  bacterian  sub   forma  de lacrimi.  100. Iata  citeva Boli bacteriene ale tomatelor:

a-Xanthomonas   campestris pv. vesicatoria;

b-Xanthomonas – pete cu inel gri;

c-Pseudomonas-puncte negre;

d-Corynebacterium-puncte cu aureola argintie

(C.M.Messiaen et col., 1991).

 

Pe   frunzele   plantelor mature   apar pete neregulate ca forma, de 1-2   mm în diametru, cu aspect   umed   si margini   bine delimitate  .În perioadele umede sau dupa irigarea culturii, în jurul petelor apar inele lucioase datorita   lichidului bacterian. Initial petele au   culoarea verde închis, apoi   devin cenuii sau brune  si sunt dispuse   în  special de-a lungul nervurilor, spre marginile frunzelor. În cazul unor infectii puternice, zonele brunificate se unesc,  iar tesuturile se rup. Pe tulpini apar zone suberificate (aspre) si crapaturi variate ca forma si lungimi. Florile infectate în primele faze nu leaga si cad.

Fructele infectate prezinta pete circulare, umede, galben-brunii sau cenuii  înconjurate  de  un  inel    alb-gri  (fig.100-b).    În    zonele  atacate, tesuturile fructului se scufunda uor, devin crustoase si chiar daca fructul se coace,  în jurul ranilor ramâne o zona verde. Crustele aparute pot  crapa pe parcursul creterii fructului, iar   prin crapaturi pot   patrunde alti agenti ce depreciaza mai mult fructele.

Transmitere-raspândire. Bacteria  infecteaza  tesuturile  prin deschiderile  naturale  din  frunza,  rani  ale  frunzelor  si  tulpinilor  sau  ale periorilor absorbanti de pe radacini.

Primele infectii  pornesc  de  la  samânta  infectata,  în  coaja  careia bacteriile sunt viabile 16 luni sau chiar mai mult. Bacteria poate supravietui 2-3 ani în terenurile unde au ramas resturi de plante bolnave.

Primele infectii  la rasaduri asigura sursa de bacterii ce va fi dusa de ploi si vânt si va produce infectii  secundare. Irigarea prin aspersiune este contraindicata în serele sau tarlalele unde s-au semnalat infectii primare.

Cercul de plante gazda al bacteriei este foarte larg, ea parazitând în afara de  tomate  si  ardei,  numeroase specii de  plante  ca  : zârna, tutunul, ridiche, catina, maselarita, papalau si ciumafaia.

Prevenire si combatere. Întrucât bacterioza se raspândete prin samânta infectata, se recomanda folosirea de samânta ce provine din lanuri sanatoase sau samânta tratata prin cufundare timp de 10 minute în apa calda la 60oC  sau  5 minute în solutie de sublimat  corosiv 1:3000, urmata de spalari prelungite. Tratarea  chimica a  semintelor se  face  cu Mancoben 60 PTS-4 kg/t  samânta sau cu  Agrimicina  (17-200 µm/ml) tratare  care  desi costisitoare, are eficacitate maxima.

Rasadurile vor fi obtinute si repicate numai în sol dezinfectat termic sau chimic, iar pentru evitarea infectiilor secundare, culturile de tomate vor fi tratate de cel putin 5 ori în timpul vegetatiei. Primul tratament se aplica în stadiul de aparitia plantutelor pâna la 2 frunze, cu zeama bordoleza 0,5 %; cel de  al  doilea  tratament  se  aplica  pâna  când  plantele  au  45  cm  înaltime, stropirile  fiind executate cu: Bouillie bordelaise-0,75 % (7,5 kg/ha); Z.B.(BB) Liebor -1  % (10  kg/ha); Champion 50 WP-0,3 % (3 kg/ha); Super Champ Fl-3 l/ha-0,2 % (2 l/ha); Dithane 75 WG-0,2 % (t.p. 14 z.); Dithane M 45-0,2 % (t.p. 14 z.); Mancozeb 800-2 kg/ha (t.p. 21 z.); NovozirMN 80-0,2 % (2 kg/ha); Vondozeb-0,2 % (t.p. 14 z.); Vondozeb 75 DG 0,2 % (t.p.14 z.).

În  câmp,  dar  mai  ales  în  sera, trebuie  sa se respecte  masurile de izolare spatiala a culturilor plantelor   din   cercul de gazde a patogenului, precum  si rotatia culturilor   în vederea   micorarii numarului de bacterii pe gramul de sol. Hibridul Unirea este rezistent fata de aceasta bacterioza.

 

xz

uuuuuCum putem stapini Bolile produse de ciuperci- Mana vitei de vie – Plasmopara viticola

Pierderile de recolta datorita acestei boli pot oscila  de la 10 % pâna la 70-80 %, în functie de conditiile climatice din anul respectiv. Vinurile provenite din viile manate sunt acide, cu un procent foarte mic de alcool (datorita unei cantitati   reduse de zahar în   must)   fara buchet   si se îmbolnavesc de “balosire”.

Simptome. Atacul  de mana se  manifesta pe toate organele aeriene ale vitei de vie: frunze, lastari tineri, cârcei, flori, ciorchini si boabe.

Atacul pe frunze. Frunzele pot fi atacate dupa ce ating o suprafata de 10-25 cm2  si pâna ce îmbatrânesc, când practic manifesta o rezistenta sporita la mana. Petele de mana pe frunze au aspect variat în functie de momentul când se produce infectia. În primavara, petele sunt de   culoare galbena- untdelemnie, au un contur difuz, atingând dimensiuni ce variaza de la câtiva mm. la  câtiva cm. (stadiul petelor untdelemnii).  Cu  timpul, centrul acestor pete se brunifica, frunzele luând un aspect uscat (stadiul de arsuri pe frunze). Pe partea inferioara a frunzei în dreptul acestor pete galbene-untdelemnii, se constata prezenta unui puf albicios, alcatuit din miceliul si sporii ciupercii. În functie de conditiile climatice (temperatura ridicata în jur de 20-22oC si umiditate accentuata), ce  determina o evolutie rapida,  faza de “pete untdelemnii” nu  mai  apare,  iar frunzele nu  mai prezinta pe  fata inferioara acel puf albicios, caracteristic.

La  soiurile  cu  struguri    rosii  sau  negri,    petele  de    mana  sunt înconjurate de un inel  visiniu, iar la  cele rezistente fata de aceasta boala petele se brunifica, iau o forma colturata si sunt limitate de nervuri.

Catre toamna, când frunzele devin mai rezistente, în urma infectiilor apar  pete  mici,  colturoase,  de  1-2  mm  în  diametru,  în  dreptul  carora tesuturile se   brunifica, în timp  ce restul frunzei ramâne de culoare   verde. Aceasta forma  de atac poarta numele de “pete de  mozaic”. În aceasta faza ciuperca nu mai produce pe partea inferioara a limbului puf alb.

Rezistenta la îmbolnavire a frunzelor batrâne poate fi explicata prin procentul mic de apa, procentul mai mare de potasiu cât si prin pH-ul neutru spre alcalin, pe care-l prezinta sucul celular, în aceasta faza.

Lastarii ierbacei   si   cârceii atacati prezinta pete alungite de culoare bruna, care pe timp umed, se acopera cu un puf albicios, alcatuit din masa de miceliu cu  spori. Pe  lastarii mai  evoluati  si lignificati, atacul de  mana apare sub forma unor pete  alungite de culoare bruna, ce apar  în  preajma nodurilor, în dreptul carora scoarta  este  moarta.  Coardele atacate nu  se matureaza .

Atacul  pe  ciorchinii  tineri poate  fi  foarte  periculos  în  anii  cu precipitatii abundente. Infectia are loc prin cozile inflorescentelor, prin flori sau prin partea mai dezvoltata a coditei boabelor. Ciorchinii mici, pe timp umed se îngalbenesc  si se acopera cu  miceliu  si spori de culoare alba, “putregai gri”   sau se brunifica   si se  usuca, pe   timp secetos.   Bobitele se acopera  cu  un puf albicios format  din  miceliu  si spori, deoarece bobitele tinere  neacoperite  de  stratul  ceros,  permit  iesirea  miceliului  în  exterior. Infectia pe boabe continua si dupa ce boabele sunt mai mari si acoperite cu stratul ceros, ciuperca patrunzând prin partea  latita a coditei bobului  cât si prin  diferite  rani  produse  de  insecte  sau  grindina.  Bobitele  atacate   se brunifica,  se  zbârcesc  si  uneori  se  desprind  de  pe  ciorchine  si  cad  cu uurinta.   Acest aspect parazitar   întâlnit   pe   bobitele   mai dezvoltate, care ating aproximativ 2/3 din dimensiunea lor normala, poarta numele “putregai brun” .Formarea miceliului si a sporilor are loc într-un timp relativ scurt (6-10  ore),  daca  umiditatea  atmosferica  este   ridicata  (95-100   %)   si temperatura este cuprinsa între 18-24oC.

Catre toamna, în  frunzele  mozaicate, ciuperca formeaza organele de rezistenta  si de  iernare.  Acetia sunt  sferici, bruni, prevazuti cu  un perete gros. Numarul lor variaza în functie de sensibilitatea soiurilor de vita de vie fata de mana cât si de conditiile climatice ale anului respectiv, ajungând la 200-1250 pe mm2  (Tr. Savulescu, 1941).

Transmitere-raspândire.    În    primavara,    sporii    de    rezistenta germineaza la suprafata solului îmbibat cu apa, la temperaturi de peste 10oC (maxima fiind de   32oC, iar optimum   de 22-23oC).   În timpul germinarii, sporul crapa, iar din interior apare un filament micelian cu un spor mare, ce va cadea pe sol. În timpul ploilor repezi din primavara, sporii ce plutesc în baltoacele din jurul butucilor, sunt proiectati pe partea inferioara a frunzelor, produc  filamente  de  infectie  ce  patrund  în  tesuturile  plantei-gazda  prin stomate.  Acest  proces  poarta numele de  contaminare primara.  Deoarece sporii de rezistenta germineaza în mod ealonat (pe masura ce acetia ajung la suprafata solului si în functie de umiditate) infectiile primare au loc din luna aprilie  pâna  în  luna  iunie.  Uneori,  sporii  de  rezistenta  pot  germina  de timpuriu, înainte ca vita de vie sa intre în vegetatie si în acest caz, infectia primara nu poate avea loc decât dupa ce apar frunzele, care au cam 5 cm în diametru, organe ale plantei receptive la mana.

Dupa ce se produc infectiile primare, urmeaza perioada de hranire a ciupercii în frunza, în tipul careia pe frunze apar pete galbene-untdelemnii.Lungimea perioadei de hranire (incubatie),variaza în functie de temperatura mediului înconjurator. În tabelul 4 sunt prezentate duratele perioadelor de incubatie pe frunze, pe lastari si boabe, în functie de temperaturile  medii  lunare,    determinate  de  catre  Tr.  Savulescu  (1941).Legatura strânsa între temperatura si lungimea perioadei de incubatie a fost stabilita de   catre K. Müller (1913, 1934),   care   a alcatuit curba   de incubatie ce-i poarta numele si care, s-a dovedit a fi aceeai si în conditiile tarii noastre  (C. Rafaila si col., 1968) (tab. 5).Manifestarea  bolii este marcata de  aparitia  miceliilor  (puf alb), ce poarta spori.   Numarul sporilor de vara, ce se   formeaza pe   miceliu,   este foarte mare, fiind cuprins între 200-400. Sporii sunt luati de curentii de aer si dusi la distante  mari. Ei îi pot  pastra viabilitatea 7-8 zile.  Ajuni pe organele vitei de vie, sporii dupa ce stau în picaturile de apa, timp de 1,5-2 ore,  produc filamente de infectie ce patrund   prin deschiderile naturale   ale frunzei (stomate).   Aceste  infectii,  produse  de  sporii   de  vara  poarta denumirea de infectii sau contaminari secundare.

Durata perioadei de incubatie a ciupercii Plasmopara viticola pe frunze, lastari si boabe în anii cu conditii de clima normala (Tr. Savulescu).

 

 

Perioada                                             Durata de incubatie (zile)

 

pe frunze                          pe      lastari      si boabe

 

Mijlocul lunii mai                9-10                                   – Sfârsitul lunii mai                8-9                                     10-12

Începutul lunii iunie            7-8                                     10-12

 

Mijlocul lunii iunie              7-8                                     9-11

 

Sfârsitul lunii iunie              6-7                                     8-10

 

Iulie si august                      5-6                                     10-12

 

 

 

Durata perioadei de incubatie în functie de temperatura (dupa Müller)

 

 

 

Temperatura 10  11  12  14  16  17  19  20  22 23  24  25   26  27 28 29 (oC)

Incubatia      18  14  12   8     7   5    4    4     4   4    4    4     4   5   6   7 (zile)

 

 

Contaminarile secundare cu ajutorul sporilor de vara se pot repeta de mai  multe  ori  în  timpul perioadei de vegetatie, în  functie de  numarul  si durata ploilor. În anii favorabili pentru mana, numarul infectiilor secundare poate ajunge la             10-20 si chiar mai multe. Stabilirea momentului când are loc o  infectie secundara  si determinarea duratei perioadei de  incubatie are  o   mare  importanta  în  combaterea  rationala  a   manei.  Tratamentele chimice trebuie aplicate numai în timpul perioadei de incubatie, pentru ca la aparitia miceliului si a sporilor, când în mod sigur exista pericolul unei noi infectii, organele vitei de vie sa fie acoperite cu o pelicula de substanta care sa le protejeze.

Spre   toamna,   dupa  efectuarea  ultimei   contaminari   secundare, ciuperca formeaza sporii  de rezistenta, sub forma carora ciuperca ierneaza.În ceea ce privete comportarea soiurilor la atacul de mana, soiurile superioare de masa si de vin sunt mai sensibile la atac. Printre acestea citam:Afuz-Ali, Muscat   Hamburg, Perla de Csaba, Chasselas, Cardinal, Regina viilor,  Riesling  italian,  Italia,  Feteasca  regala,  Feteasca  alba,  Babeasca neagra  etc.   în  timp   ce   soiurile   Negru  vârtos   si  Crâmpoie  sunt  mai rezistente. Cercetarile efectuate de catre C. Rafaila si col. (1968) au dus la obtinerea unor soiuri si hibrizi rezistenti care, folositi ca portaltoi, imprima altoiului o toleranta sporita fata de mana,   cum sunt: Vitis riparia, Vitis berlandieri, Berlandieri x Riparia, Solonis x Riparia etc.

Prevenire  si combatere. Se recomanda aplicarea  unui complex de masuri agrofitotehnice  în  plantatiile viticole,  mana  fiind  mai frecventa  si mai pagubitoare în   plantatiile neîngrijite. Araturile prin   care frunzele   cu sporii de  rezistenta  sunt îngropate  la adâncimi  mai  mari, cât  si drenarea terenurilor care retin puternic apa, duc la reducerea numarului de infectii. Se recomanda  ca terenul din  vii sa fie  mentinut curat de buruieni pentru a se evita  o  atmosfera  umeda,  favorabila  infectiilor  de  mana.  De  asemenea, legatul, copilitul cât si cârnitul se va executa la timp (prin cârnit eliminându- se din vii lastarii nestropiti, care sunt foarte uor atacati de mana).

Combaterea chimica a   manei se face la   avertizare prin   aplicarea tratamentelor cu zeama bordoleza 0,5 %-1 % sau cu alte produse cuprice. În anii cu  conditii climatice normale  se aplica 3-4 tratamente, astfel: stropitul întâi, cu zeama bordoleza 0,5 -1 % se efectueaza când lastarii au 6-8 frunze; stropitul al doilea, se face înainte de înflorit; stropitul al treilea si eventual al patrulea, dupa înflorit si la formarea ciorchinilor.

Tratamentele se vor efectua  cu produse din grupele: Gr.A: zeama bordoleza 0,5-1 %  (t.p. 21  z.); Alcupral 50 PU-6 kg/ha  în 1000  l sol/ha; Champion  50 WP -3 kg/ha;  2  kg/ha  la ultimele  2  tratamente aplicate la interval de 10 zile; Funguran OH 50 WP-3 kg/ha (în 1000 l sol/ha); 2 kg/ha în 1000 l/ha ultimele 2 tratamente la interval de 10 zile; Gresfin -0,25-0,5%; Helmoxy 50 WP-3 kg/ha în 100 l sol/ha ultimele 2 tratamente la interval de 8-10  zile); Kocide 2000 -1,5 kg/ha (0,15 % în 1000 l sol/ha); Kocide101-50-PU -3 kg/ha în 1000     l sol/ha; Kocide 101 3-4 kg/ha în 1000 l apa;2  kg/ha în  1000 l la ultimele 2  tratamente  la  interval de 8-10 zile; Super Champ FL-3 l/ha; Turdacupral 50 PU-    6 kg/ha; Oxicupron 50 PU-5 kg/ha (0,5 % în 1000 l sol); Cobox 50 PU-0,4 % (t.p. 28 z.); Blue Shield 50 WG-2,0 kg/ha (0,2 % în 1000 l apa la ultimele 2 tratamente); Gr.C: Antracol 70WP 0,2-0,3 % (t.p. 28 z.); Dithane 75 WG-0,2 % (t.p. 28 z.); Dithane M 45-0,2 %; Dacmancoz 80 WP-0,2 %; Efmanzeb 80 WP-   0,2 %; Mancozeb 80-0,2  %  (2  kg/ha);  Vondozeb-0,2  %;  Dithane  M  45-0,2  %  (t.p.  10  z.); Nemispor 80 WP-0,2   %; Vondozeb 75 DG-0,2   % (t.p.   28 z.); Polyram combi-0,2 % (t.p. 28 z.); Polyram DF-0,2 % (t.p. 28 z.); Trimangol 80 PU-0,2 % (t.p. 28 z.); Gr.D: Topsin M-ULV-2,25 l/ha; Gr.E: Delan 700 WDG-0,5  kg/ha  (0,05  %  în  1000  l  sol/ha);  Gr.F:  Bravo  500  SC-2  l/ha  (0,2%);Gr.G: Captadin 50 PU-2 kg/ha (0,2 %) în 1000 l sol/ha; Captan 50 WP-0,2 % (t.p. 21 z.); Captan 80 WP-0,125 % (t.p.21 z.); Folpan 50 WP-0,2 % (t.p. 21 z.); Folpan 80 WDG-1,5 kg/ha; Folpan 80 WP-2 kg/ha (0,2 %) (t.p.21 z.); Merpan 50 WP-0,2 %; Curzate 50 WP-0,25 kg/ha (t.p. 21 z.); Gr.K:Alfonat-3 kg/ha; Euparen 50 WP-0,25 % (t.p. 35 z.); Euparen multi 50 WP-0,2 % (2 kg/ha); Quadris SC-0,75 l/ha; Gr.L: Acrobat TMZ 90/600 WP-2 kg/ha; Aliette C-5 kg/ha; Antracol BT-0,3 % (3 kg/ha) (t.p. 28 z.); Cuprofix F-5  kg/ha (t.p. 40  z.); Curtine  V-3  kg/ha (0,3 %  în  1000 l apa); Curzate Cuman-3,5 kg/ha; Curzate Man-2,5 kg/ha; Curzate Monox-0,15 %; Curzate Plus T-0,25 % (2,5 kg/ha); Curzate Super V-0,3 % (3 kg/ha); Éclair 49 WG-0,5 kg/ha (0,05 % în 1000 l apa); Electis 75 WG-1,5 kg/ha (0,15 % în 1000 l apa); Equation PRO-0,4 kg/ha; Folicur E 50 WP-2,5 kg/ha; Folicur Multi 50WP 2-2,5 kg/ha (0,2-),25 % în 1000 l apa); Folicur Star WDG-1,75 kg/ha; Galben M-3 kg/ha; Galben R 4/33 BLU-4 kg/ha; Labilite WP 3-4 kg/ha (t.p.28 z.); Mancuvit  PU-0,2 % (t.p. 30 z.); Monoxin Total 60 PU-2,5 kg/ha(0,25 % în 1000 l apa); Monoxin Forte 60 PU-2,5 kg/ha; Melody Duo 66,8 WP- 2 kg/ha (0,2 % în 1000 l apa); Melody Combi 43,5 WP-2,5 kg/ha (0,25% în 1000 l apa); Mikal-3 kg/ha (t.p. 28 z.); Mikal B-4 kg/ha (t.p. 28 z.); Mikal M-3,5 kg/ha; Mirage F 75   WP-2,5 kg/ha; Orthocid Super 60 PU-3 kg/ha (0,3 % în 1000 l apa); Patafol-2 kg/ha; Planet 72 WP-2,5 kg/ha (0,25%); Ridomil MZ 72 WP-2,5 kg/ha; Ridomil Gold MZ 68 WP-2,5 kg/ha; Ridomil Gold Plus 42,5 WP-3,0 kg/ha; Ridomil Plus 48 WP-2,5 kg/ha (t.p.14 z.);  Secure-1,25 kg/ha (înainte înflorit); sau 1,5 kg/ha (dupa înflorit); Shavit F 72 WP-2 kg/ha (0,2 % în 1000 l apa); Tridal TC PU-2 kg/ha (t.p.14 z).

 

ATENTIE: respectati timpul dintre 2 stropiri (t.p.) si alternati produsele! Nu se fac 2 stropiri la rând cu produse din aceeasi grupa.Dupa ploile cu grindina, care maresc pericolul infectiilor, cât si în cazul când, imediat  dupa ultimul stropit au intervenit   ploi repezi ce   spala solutia de pe plante,  tratamentul trebuie  repetat.  Solutia de  fungicid va  fi pulverizata cât mai fin pentru a fi repartizata uniform pe organele plantei. O atentie deosebita se va acorda suprafetei inferioare a frunzelor prin care au loc cel mai des infectiile.

Cantitatile de solutie folosite  în  scolile de  vita, unde  stropirile  se fac saptamânal, variaza de la 400 litri la prima stropire, pâna la 1000 litri la ultimele, când plantele sunt mai dezvoltate.

Avertizarea. Pentru a spori eficienta tratamentelor cât si pentru    a reduce numarul acestora, stropirile în plantatiile viticole se executa tinându- se   seama de particularitatile biologice ale ciupercii   (criteriul biologic), de influenta conditiilor climatice   asupra evolutiei   agentului patogen (criteriul ecologic), cât si de starea de vegetatie a plantei-gazde (criteriul fenologic). Aceste criterii urmarite în timpul perioadei de vegetatie stau la baza functionarii statiilor de prognoza si avertizare a caror importanta este foarte mare   pentru   combaterea   eficienta   a   manei   vitei   de   vie.   Aplicarea tratamentelor numai dupa fenologia vitei de vie sau numai dupa datele meteorologice, a dus la rezultate nesatisfacatoare, fiind necesara si corelarea cu datele privitoare la biologia ciupercii, respectiv durata perioadei de incubatie,  în  functie  de  temperatura.  Metodica  avertizarii  dupa  cele  trei criterii a fost stabilita de catre K. Müller în Germania, de catre H. Darpoux în Franta si       Tr. Savulescu si C. Rafaila în tara noastra.

Datele privitoare la  criteriul  biologic (germinarea sporilor  de rezistenta  ce   dau  contaminarile  primare   si   a  celor  ce   dau  infectiile secundare, perioada  de  incubatie  si aparitia  miceliului cu  spori), criteriul ecologic  respectiv   conditiile  climatice  (temperatura   aerului,   a  solului, cantitatea   de   precipitatii,   durata   umectarii   frunzelor),   cât    si   criteriul fenologic   (formarea   frunzelor  ce  pot   fi  infectate,  lungimea   lastarilor neacoperiti de solutie, înflorirea etc.)  se  înscriu pe un grafic, obtinându-se elementele   necesare   pentru   a   putea   avertiza   tratamentele   în   timpul perioadelor de incubatie, astfel ca la aparitia miceliului si a sporilor (când în urma  unei eventuale ploi se creeaza pericolul  unei  infectii) plantele sa fie stropite.

Daca rezerva de spori    de rezistenta din anul precedent este mare, primul stropit se poate efectua în perioada de incubatie a primei contaminari primare, considerându-se ca infectia a fost suficient de masiva pentru ca la aparitia miceliului cu spori sa existe un pericol mare de mana.

Urmarind   aparitia   petalelor    galbene-untdelemnii   pe   frunzele plantelor sensibile la mana si analizând datele climatice din grafic se poate preciza data contaminarii primare sau secundare; durata perioadelor de incubatie, indica chiar numarul de zile ramase pâna la aparitia fructificatiilor în functie de temperaturile medii zilnice (cu atât mai precis cu cât diferenta dintre temperaturile zilelor si a noptilor este mai mica), deci si perioada în care trebuie sa se execute stropitul.

Statiile de  prognoza  si avertizare nu pot acoperi suprafete viticole prea întinse,  deoarece valorile  de temperatura  si precipitatii  si în  special durata mentinerii picaturilor de apa pe organele plantei, variaza foarte mult în cadrul unei podgorii. Prin  înfiintarea punctelor  de sprijin  în interiorul zonei unei statii de prognoza si avertizare s-a reuit sa se aplice tratamentele în mod diferentiat în functie de microclimate. Mai recent prin dispozitivul “Agroexpert”    înregistrarea  datelor  climatice    se    face  pe  calculator,  la intervale de un sfert de ora, ceea ce face posibila avertizarea tratamentelor cu mult mai mare exactitate.

Sunt ani asa zisi “de mana” când au loc 15-20 de infectii primare si secundare care impun  aplicarea  unui  numar  mare de tratamente  pentru a proteja noile creteri ale lastarilor neacoperite cu fungicid. În anii în care în luna mai   si iunie ploile   sunt frecvente   si sunt   însotite de ceata, burnite,temperaturi peste 10oC, iar rezerva de spori de rezistenta din anul precedent este mare, se creeaza conditii extrem de favorabile unor invazii de mana.

Pe Iliescu  nu il primeste pamantul sa il spurce-daca nu se pocaieste , si pentru ca a semnat ILEGAL  decretul de ucidere a Ceaușeștilor! Omorul nu se prescrie

Ion Iliescu s-a arătat foarte speriat de redeschiderea dosarului loviturii de stat din 1989: „Eu îi înțeleg pe cei care au avut pierderi. Dar asta a fost! A fost caracterul cel mai radical de tranformare din tot arealul nostru.

Nici ungurii, nici cehii, nici polonezii nu au avut asta, nici măcar bulgarii. Deci la noi a fost o mișcare radicală de înlăturare a vechiului regim, cu sacrificii umane. Revolta din decembrie a însemnat sacrificii umane. Acum să stăm să tot … plângem morții, în loc să tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare a societății românești…”.

“Nu CEDO. CEDO este alimentată de oameni de aici, interesați să întrețină așa ceva. (…) Nu știu cui slujește așa ceva. Altminteri, nu e nicio problemă. Dar, pusă sub acest aspect, deci luarea la întrebări și analize pe plan judiciar… A fost un moment de istorie cu părți bune și cu părți mai puțin bune, cu stări conflictuale. Am trecut peste ele, am depășit. Ce rost are să dezgropăm…? Ele trebuie să formeze obiectul unor asemenea dezbateri în cazul unor oameni care stau și studiază istoria, ca să tragem învățăminte, nu să tot întreținem o stare…”, a adăugat Ion Iliescu, referindu-se la redeschiderea celor două dosare.

 

 

Ce îl sperie cel mai tare pe Ion Iliescu este hârtia semnată pe 24 decembrie 1989 de el deși la acea vreme era încă directorul Editurii Tehnice. Prin hârtia redactată și semnată (vezi foto) Iliescu a înființat un “Tribunal Militar Excepțional” care să-i judece pe Nicolae și Elena Ceaușescu.

La punctul 1 din acest „Decret” se declara ca “urgența este impusă de dorința, în acest caz, a tuturor cetățenilor cinstiți ai României”.  La punctul 2 se stabilește că acest “Tribunal Militar Excepțional” – inființat de Ion Iliescu – va judeca această cauză “în conformitate cu prevederile legale rămase în vigoare, în ceea ce privește procedura și dreptul material penal”. Iar la punctul 3 se preciza că “acest tribunal va fi alcătuit în componența stabilită de Legea pentru organizarea judecătorească“.

În încheiere, documentul este semnat de Ion Iliescu, care se autodeclara, pe 24 decembrie 1989, “președintele Consiliului Frontului Salvării Naționale”.

Doar că Iliescu a devenit președintele CFSN pe 26 decembrie

Mai întâi că, pe 24 decembrie 1989, Ion Iliescu nu avea calitatea de președinte al Consiliului FSN. Consiliul Provizoriu al FSN și-a desemnat “președintele” pe 26 decembrie 1989. Mai exact, la două zile după semnarea decretului de către Iliescu și la o zi după ce cuplul Ceaușescu fusese deja executat.

La data de 24 decembrie Ion Iliescu nu avea absolut nici o calitate juridică sau constituțională care să-i permită formarea unui “Tribunal Militar Excepțional” și nici să se prevaleze de titulatura de “președinte al CFSN”, cum singur s-a trecut pe hotărâre. Apoi documentul a rămas scris de mână până pe 5 ianuarie 1990, când a fost dactilografiat.

Tribunalul a fost ilegal

Gelu Voican Voiculescu – încercând să acopere această evidentă uzurpare de calități oficiale ale decretului semnat de Ion Iliescu – a afirmat: “Acest decret a rămas scris de mână din rațiuni de protecție a secretului, neriscându-se dactilografierea”. “Revoluționarii” lui Iliescu nu riscau nici măcar “dactilografierea”, în schimb îl condamnau la moarte pe cel care era încă șeful statului. Cel puțin oficial. Să remarcăm ca “decretul” a fost redactat integral și semnat de Iliescu, fără număr de înregistrare. Totodată, consultând Monitotul oficial observăm că Decretul cu nr.1 este cel din 26.12.1989 pentru numirea lui Petre Roman în funcția de prim-ministru.

Ceea ce înseamnă că Ion Iliescu a semnat ilegitim un document ilegal, lovit de nulitate din punct de vedere juridic, care a condus la executarea a doi oameni. Rezultă și că “Tribunalul Militar Excepțional” care i-a judecat pe soții Ceaușescu la 25 decembrie 1989, la UM 01378 din Targoviste, a avut, la rândul lui, un caracter ilegal.

Mai rezultă că soții Ceaușescu n-au fost executați după o procedură legală, ci au fost, pur și simplu, asasinați. O seamă de alte detalii, rămase secrete pentru opinia publică din România, trebuie aduse la cunoștință, după 20 de ani.

În dorința de a-i exonera pe Ion Iliescu și pe membrii completului, pe Dan voinea și pe „avocatul” Lucescu de orice responsabilitate în asasinarea soților Ceaușescu, Gelu Voican Voiculescu a emis teoria “legitimității revoluționare”, amintind de Revoluția Franceză (1789), care a procedat similar. L-am fi înțeles pe Gelu Voican Voiculescu dacă soții Ceaușescu – prinși de “popor” – ar fi fost spânzurați sau împușcați (cum se intenționase, tot în „cadru organizat”).

Dar chiar Ion Iliescu îl contrazice pe Voican Voiculescu. Pentru că – așa cum vedem – Ion Iliescu apelează la un “cadru legal”. Ion Iliescu semnează un „Decret”, pentru înființarea unui “Tribunal Militar Excepțional”, care la punctul 2 stipulează foarte clar că acest tribunal va judeca cauza “în conformitate cu prevederile legale rămase în vigoare, în ceea ce privește procedura și dreptul material penal”.

Astfel încât nu mai este vorba de nici o “legitimitate revoluționară“ – inexistentă în Drept – ci de simularea unui proces așa-zis legal.

Deși decretul susținea că “această cauză se va judeca cu prevederile legale în vigoare”, procesul s-a derulat în 55 de minute, fără depunerea de probe și audierea vreunui martor, cu avocații apărării desemnați din oficiu, pe post de acuzatori ai clienților lor (ca în epoca stalinistă).

De altfel judecătorul Gică Popa s-a sinucis cuprins de remușcări după două luni. Acum după ce în 2012 omorul a devenit inprescriptibil ca și infracțiune, toți cei care au fost complici la uciderea soților Ceaușescu: colonelul judecător Ioan Nistor, asesorii populari, căpitanul Corneliu Sorescu, locotenentul-major Daniel Candrea și locotenentul Ion Zamfir, grefierul, plutonierul-major Jan Tănase, procurorul militar Dan Voinea și avocații din oficiu Constantin Lucescu și Nicolae Teodorescu pot fi condamnați. Și bineînțeles Ion Iliescu, cel care le-a înlesnit comiterea infracțiunii.

Pentru că din punct de vedere legal. niște români conduși de Ion Iliescu au constituit un grup infracțional, fiecare având rolul bine determinat, asociindu-se astfel pentru uciderea celor doi dictatori români. Dan Voinea a prezentat falsului tribunal, în fals, că cei doi se fac vinovați de moartea a 60.000 de victime ale căror nume nu au fost prezentate și că au încercat să fugă din țară pentru că aveau în străinătate peste un miliard de dollari la bănci. Banii nu au mai fost găsiți. I-o fi luat Voinea, că el avea informațiile.

Sursa: Curentul.info

 

În loc să-i retragă certificatul de revoluţionar lui Iliescu, Iohannis promovează securişti

Să nu mă înţelegeţi greşit: Iliescu a salvat şi a reconstruit Securitatea, după revolta din decembrie 1989. El le-a oferit securiştilor un „capitalism de cumetrie” plin de oportunităţi: cine dorit să facă afaceri a jecmănit băncile şi resursele statului, cine a dorit să rămână în servicii şi-a continuat netulburat activitatea, indiferent câţi oameni a chinuit sau câte familii a nenorocit în perioada regimului comunist. Dar Iliescu, care a învăţat şi de la Gorbaciov, nu doar de la Ceauşescu, ar fi ştiut să evite o sfidare inutilă, o palmă dată cu dispreţ miilor de oameni care, în decembrie 1989, au ieşit să dea jos un regim şi nu au cerut în schimb diplome, bani sau terenuri.

Klaus Iohannis nu a avut această reţinere. A dat, de-a valma, titlul de revoluţionar unui turnător, unor impostori din oraşe unde nu s-a tras un foc de armă şi unor foşti demnitari care s-au îmbogăţit în timp ce lucrau la stat. Putea să respingă lista sau cel puţin o parte din propunerile venite de la Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor! Constituţia îi impune o serie de obligaţii doar la promulgarea legilor. Curtea Constituţională i-a dat preşedintelui un mandat limitat atunci când primeşte propuneri de remaniere a Guvernului – o singură respingere, motivată – dar nimic nu-l obligă să semneze ca notarul decretele de conferire a titlului de luptător la Revoluţie. În schimb, Klaus Iohannis are puterea să retragă certificatul de revoluţionar pe care Ion Iliescu şi l-a acordat în 2004, în ultimele zile la Cotroceni.

Decizia preşedintelui Iohannis de a promova un turnător al Securităţii nu trebuie privită ca o greşeală, o scăpare a unei Administraţii Prezidenţiale adormite şi blazate. Nu. Este un gest simbolic care ne arată că securitatea lui Iliescu a ajuns în regimul Iohannis la o putere la care nici nu visa, aşa  crede că îşi poate permite orice. Iată doar o parte din fapte:

–  Dosarul Revoluţiei este, deocamdată, închis, deşi România a pierdut mai multe procese la CEDO pentru că nu îi aduce în faţa Justiţiei pe cei responsabili pentru uciderea a peste 1.000 de oameni. Când fostul procuror general Tiberiu Niţu a luat această decizie, preşedintele Iohannis nu a avut nici un cuvânt de spus, nici o obiecţie.

–   Diferenţa dintre pensiile securiştilor – noi şi vechi – şi cele ale muritorilor de rând a atins un nivel de neimaginat chiar şi în regimul comunist. Cea mai mare pensie în ministerul de Interne este de peste 15.000 de lei. Pensia medie în MAI depăşeşte salariul medie pe economie, 2.700 lei pe lună, în timp ce pensia medie în sistemul civil este sub 1.000 de lei. Alocaţia bugetară pentru pensiile speciale ale militarilor este, în 2016, de 1,2 miliarde euro.

–  Bugetul SRI a crescut în 2016, faţă de 2015, cu 20%. Salariile şi alte drepturi ale structurilor de securitate, în special aşa numitele drepturi de hrană, au crescut spectaculos în 2015.

–  O serie de decizii ale CCR care ar limita puterile serviciilor secrete, în special ale SRI, nu sunt puse în aplicare la peste un an de la publicarea în Monitorul Oficial. În ianuarie 2015, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională desemnarea SRI, prin Centrul Naţional de Securitate Cibernetică (CNSC), ca autoritate naţională în domeniul securităţii cibernetice. Nici acum nu a fost pusă în aplicare această decizie.

Aş putea continua, dar cred că este suficient. Regimul securist instaurat de Ion Iliescu în 1990 pur şi simplu a explodat – a înflorit, dacă doriţi – sub Klaus Iohannis. Eu cred că actualul preşedinte l-ar face revoluţionar şi pe ultimul şef al Securităţii, Iulian Vlad, dacă ar găsi un pretext ca, în cazul unui scandal, să paseze responsabilitatea către alte instituţii. Ultimul lot de „revoluţionari” promovat de Klaus Iohannis consfinţeşte, indirect, simbolic, toate teoriile securiste despre evenimentele din decembrie 1989. Securiştii care au omorât oameni devin eroi, iar Ion Iliescu, în loc să fie judecat pentru că a dirijat uciderea a sute de cetăţeni români, apare în postura de salvator al naţiei. Aici a ajuns regimul Iohannis, în anul de graţie 2016.

În loc de concluzie: aştept cu interes numirea viitorului procuror general al României, cel care ar putea să aducă, în sfârşit, dosarul Revoluţiei în faţa magistraţilor. Dar sentimentul meu este că, atâta vreme cât Klaus Iohannis se află la Cotroceni, Ion Iliescu poate dormi liniştit.

Sursa: contributors.ro

 

Hitler a ordonat uciderea Regelui Mihai | Regele salvase peste 100.000 de evrei

(…) Aşa că, după solicitări repetate la autorităţile române, m-am decis să-i scriu capelanului anglican, menţionând că ar fi un cadou minunat pentru aniversarea numelui meu. Uimirea a fost răspuns pozitiv. Capelanul însuşi mi-a confirmat că invitaţiile au fost trimise din timp, dar a subliniat „Mihai, vom găsi un loc pentru tine“. (…) Aşa că bucuria şi privilegiul de a participa la slujba de seară în prezenţa Regelui Mihai şi a Alteţelor Regale, în capela Reginei, alături de ducele si ducesa de Gloucester şi de alţi invitaţi, mi-a fost oferită nu de români, ci de britanici. (…)

Urmăriţi cu atenţie discursul lui Sir Arthur Gavin, al 675-lea Lordul Primar al Londrei, de la acea dată şi constataţi că ceea ce domnia sa rostea sunt cuvinte măreţe:
Viaţa Majestăţii Voastre coincide, în mare parte, cu istoria secolului XX şi cu bună parte a secolului XXI. Viaţa Majestăţii Voastre ar fi incredibilă dacă nu ar fi întrutotul adevărată! Dar Majestatea Voastră s-a ridicat mai presus de vâltoarea vremurilor cu o reputaţie impecabilă. Olivia Manning în primul volum al „Trilogiei Balcanice” îl descrie pe tânărul Rege, pe Majestatea Voastră, călărind prin mulţime pe un cal alb. O întruchipare a decenţei însăşi într-un ocean de violenţă şi disperare. Când războiul a îzbucnit în Europa, Regina Mamă-Elena şi Majestatea Voastră, aţi început prin a adăposti în Palatul Regal, şi nu numai evrei. Au fost între 100 şi 200 de evrei ascunşi în Palat. Am verificat cifrele. Nu este nicio exagerare. Majestatea Voastră a confirmat că la sfârşitul războiului aţi reuşit să salvaţi între 100 şi 200 de mii de evrei. Gestul este comemorat la Yad Vashem în Ierusalim. Mareşalul Antonescu şi dictatura sa n-au fost de durată, pentru că la doar 22 de ani aţi reuşit să-l convocaţi pe unul dintre cei mai de temut dictatori, la Palat, cu doar o mână de supuşi credincioşi şi să-l arestaţi. Când era condus spre locul arestării a strigat spre Majestatea Voastră «Dimineaţă veţi fi executat!» Dar nu s-a întâmplat aşa.

În câteva ore aţi închis lagărele de concentrare şi i-aţi eliberat pe evrei precum şi pe prizonierii de război ai Aliaţilor. Deşi trupele germane erau pe teritoriul României, iar România s-a alăturat Aliaţilor, aţi plătit scump pentru acest lucru. Hitler a ordonat uciderea sau capturarea Majestăţii Voastre.
Vreme de o săptămână, împreună cu Regina Mamă, a trebuit să vă ascundeţi. Aţi fost adăpostiţi de ţărani în casele lor, aţi dormit în maşină, ba chiar v-aţi ascuns după o căpiţă de fân când un convoi de germani vă căuta cu ardoare. Dar aţi triumfat. La o săptâmână, după ceea ce istoria va consemna ca lovitura de stat a Regelui Mihai, germanii au ameninţat România, iar ambasadorul lui Hitler la Bucureşti s-a împuşcat. Curajul Majestăţii Voastre n-a însemnat liniştea şi pacea, aşa cum ar fi meritat ţara pentru că Stalin era decis să nimicească România. Dar trei ani aţi rămas acolo, îndurând noi privaţiuni strigătoare la cer. S-au tăiat curentul şi apa la Palat. Palatul era ameninţat cu arma în mână, dar aţi refuzat să-l părăsiţi. În cele din urmă, comuniştii au arestat 1.000 de studenţi şi au ameninţat că îi vor împuşca unul câte unul dacă Majestatea Voastră nu va accepta să abdice. Aşadar a trebuit să părăsiţi România. Comuniştii au insistat să se întâmple totul noaptea, ca poporul să nu-şi dea seama. A urmat un drum lung, cu trenul, prin Transilvania, spre Occident. Dar vestea s-a aflat. E foarte adevărat că românii au venit în gări cu zecile de mii cântând Imnul Regal pe lângă trenul în care Vă aflaţi. Aţi părăsit ţara natală în 1947, în vreme ce se striga: «Trăiască Regele!» imn pe care îl vom auzi şi noi peste câteva minute. Au urmat 45 de ani de exil, departe de patria iubită, în vreme ce poporul a suferit cumplit sub monstruosul jug comunist. Dar până la urmă se va face dreptate! (…)

Majestatea Voastră nu aţi avut o viaţă privilegiată, în ciuda rangului oferit la naştere, ci una grea, plină de sacrificii, dar şi de decenţă şi mult curaj.

N-aţi fost doar un Rege ci un Rege măreţ. Aţi schimbat în bine cursul istoriei. În afară de cei 100-200 de mii de vrei salvaţi, datorită Majestăţii Voastre, Al Doilea Război Mondial s-a scurtat cu cel puţin 6 luni salvându-se cel puţin o jumătate de milion de evrei. Neîndoielnic, dintre noi astă seară va fi cineva care datorează viaţa sa, a familiilor şi a prietenilor curajului Majestăţii Voastre. (…)

Doamnelor şi domnilor avem alături de noi, în această seară, nu doar un Rege, ci unul dintre cei mai extraordinari Suverani din câţi au domnit vreodată. Ne bucurăm să vă avem alături de noi aici, la cină, între prieteni. Şi acum vă rog să vă ridicaţi pentru un toast în onoarea Regelui României!” (…)

 

ELEV de clasa a XII-a EXASPERAT înainte de BACALAUREAT: “Simt cum sunt spălat pe creier de tot ce memorez pentru acest examen. Bucuria cunoaşterii a fost înlocuită cu teroarea memorării”

Andrei Eduard Burghelia

Sinistra realitate cu care se confruntă elevii români este prezentaă deschis şi tranşant, într-o postare pe Facebook, de un elev care va susţine în acest an Bacalaureatul, examen bazat mai ales pe memorarea, adesea fără discernământ, a materiei. Andrei Eduard Burghelia vorbeşte cu amărăciune despre “tinerii foarte inteligenți” ai acestei generaţii pe care nu-i învaţă nimeni “cum să-și folosească inteligența”.

Redăm integral postarea tânărului care a generat un val de reacţii împotriva îndobitocirii elevilor din România, forţaţi să memoreze fără să gândească sau să fie creativi, vorba lui Bernard Shaw: “De mic copil am fost silit să-mi întrerup educaţia ca să merg la şcoală”.

 

Sunt unul dintre tinerii care vor susține examenul de bacalaureat în anul 2016. Acel presupus ”examen al maturității” care nu face nimic altceva decât să suprasolicite elevul, forțându-l să memoreze munți de informații inutile. Sunt stresat, supărat, confuz şi nu mai fac nimic productiv pentru că învăț pentru “examenul maturității”.

Dacă în urmă cu un an mă culcam la ora 2 pentru că făceam voluntariat în diverse locuri, conduceam o afacere (Velocurier) şi un ONG (Asociația Elevilor din Constanța), acum învăț cum să evidențiez tema şi viziunea despre lume a autorului într-o opera literară sau memorez formule complicate la matematică. E frustrant, plictisitor și nu mă ajută să mă dezvolt!

Atunci mă dezvoltam în mod real: munceam, cunoşteam şi lucram cu oamenii, rezolvam probleme, învățam din greşeli, aveam responsabilități şi descopeream câte ceva nou în fiecare zi. Mai mult, asiguram un venit stabil pentru niște oameni cu copii. Pentru a învăța, am fost nevoit să renunț la activitățile care mă ajutau cu adevărat să mă dezvolt. Acum simt cum sunt spălat pe creier de tot ce memorez pentru bacalaureat, acest examen care încununează un sistem neperformant. Am lasat şcoala să mă tâmpească…

La şcoală mă plictisesc teribil pentru că scriu mult, nu sunt încurajat să găndesc critic sau să fiu creativ, lucrul în echipă este aproape inexistent, materia e stufoasă şi lucrez după nişte manuale vechi, fără grafice sau imagini reprezentative, iar limbajul este unul academic, nicidecum unul student-friendly, care să te facă să-ți doreşti să descoperi mai mult. Nu mai zic că informațiile din manualele de antreprenoriat nu sunt actualizate şi îți inhibă spiritul antreprenorial.

Prefer să citesc despre afaceri și să iau inițiativă decât să memorez niște noțiuni pe care oricum le voi uita după examen. Tinerii sunt foarte inteligenți, dar nu au fost învățați cum să-și folosească inteligența.

Bucuria cunoaşterii a fost înlocuită cu teroarea memorării.

Totuşi, dacă sunteți fani ai şcolii româneşti aşa cum este ea, haideți să vă dau căteva cifre:

- În anul 1996 s-au născut 231.000 copii. Scădem 47.000 şi rezultă numărul copiilor care au reuşit să termine clasa a 9-a: 184.000 de copii. Abandon şcolar de 20% în învățământul obligatoriu. Noi vedem doar cifre, dar fiecare caz în parte este o catastrofă;
– Copiii născuți în ’96 au dat bacalaureatul anul trecut. Dintre cei 231.000 de nou-născuți, doar 144.000 (63%) au reuşit să se înscrie la bac;
– Doar 47% (!!!) din copiii născuți în ’96 au trecut examenul de bacalaureat. 100.000 din 231.000. (sursa: Centrul pentru Politici Educaționale)

O jumătate dintr-o generație are şanse minime de integrare pe piața muncii pentru că nu are diplomă de bac, iar cealaltă jumătate, deşi are diplomă de bac, nu este pregătită pentru piața muncii sau pentru viața reală. Poate am mai fi avut o mică şansă dacă orele de consiliere şi orientare profesională nu s-ar fi făcut doar pe hârtie.

 Nu ştiu dacă voi avea diploma de bacalaureat anul acesta. Nu ştiu dacă mai vreau să memorez noțiuni. Nu ştiu dacă mai vreau să-mi pierd timpul la meditații. Dar ştiu că voi munci zilnic pentru a deveni antreprenorul de succes care se va implica în îmbunătățirea calității educației din România.

Pentru că o țară cu tineri prost pregătiți este o țară pierdută, iar eu vreau să rămân în țara mea”.

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*