A doua venire a lui Isus

 

Botezul copiilor mici – Istoria si consecintele sale daunatoare

De William Pettingill

Am convingerea caci credinciosii ar trebui sa fie botezati in apa. Daca eu as fi constrans sa aleg, as spune fara ezitare, mai degraba „fara botez” decat botezul copiilor mici. Din fericire, nu sunt pus in situatia de a fi constrans sa aleg intre doua rele, ci sunt liber sa umblu in lumina asa cum o vad.

Scopul meu in acest articol este de a-mi expune motivele pentru care spun adeseori ca botezul copiilor mici este raspunzator pentru trimiterea mai multor oameni in iad decat orice alta cauza. Din punctul meu de vedere este un lucru ingrozitor ca sa botezi un copil mic si sa-l lasi sa creasca crezand ca prin acel botez el a fost mantuit si ca se  indreapta spre rai. „La lege si la marturie!”

Botezul copiilor mici nu este autorizat de Scripturi. Au fost facute multe eforturi pentru a gasi asemenea autorizari, dar aceste eforturi sunt prea slabe pentru a merita sa fie luate serios in considerare. Dar oare nu Domnul Isus a spus, „­Lasati copilasii sa vina la Mine si nu ii opriti?” Da, a spus; si nu este nici o obiectie in a-i lasa  sa vina la El. Dar aici se pune problema aducerii copiilor care sunt prea mici pentru a veni ei singuri. Nu exista nici o imputernicire pentru un lucru ca acesta.

Regenerarea prin botez

n istoria bisericii nu exista nici o mentiune a botezului copiilor mici pana in anul 370. Si cum s-a ajuns la acest lucru? A rezultat din doctrina regenerarii baptismale, care invata ca botezul este esential pentru mantuire. A fost ceva normal ca acei care sustineau aceasta invatatura, sa creada ca fiecare trebuie sa fie botezat cat mai curand posibil, si astfel, botezul copiilor nestiutori a ajuns in voga prin multe biserici. Potrivit istoricilor autentici, aceste doua erori grave, regenerarea prin botez si botezul copiilor mici, au cauzat mai multe varsari de sange si persecutii decat toate celelalte erori impreuna.

Acesti istorici au estimat ca mai mult de 50 de milioane de crestini au fost omorati in timpul „evului mediu intunecat” pe o perioada de doisprezece sau treisprezece secole, in principal pentru ca  au respins  aceste doua erori si au insistat ca, mantuirea a fost darul Lui Dumnezeu, fiind separata de fapte sau ceremonii.

Pretinsa convertire a Imparatului Constantin in 313 d.Cr. a fost privita de unii ca un mare triumf pentru crestinism. De fapt, a fost cea mai mare tragedie din istoria bisericii. A avut drept rezultat unirea dintre biserica si stat si stabilirea unei ierarhii care mai tarziu a evoluat in sistemul romano-catolic, care desigur ca in nici un caz nu este biserica lui Dumnezeu, ci o falsificare plina de ura. Este indoielnic faptul ca Constantin a fost vreodata cu adevarat convertit. La vremea presupusei viziuni a lui Constantin despre semnul crucii el „a promis ca va deveni crestin,” dar nu a fost botezat decat inainte de moartea sa, amanand actul acesta cu credinta ca botezul i-a spalat toate pacatele din trecut, si a vrut ca toate pacatele lui sa fie la timpul  trecut inainte ca sa fie botezat.

.

Rebotezatorii

n anul 416 botezul copiilor mici a fost impus in tot Imperiul Roman prin lege. Aceasta, desigur a umplut bisericile cu membrii neconvertiti care au fost botezati doar pentru a scapa de pedeapsa si oricare a fost puterea spirituala pe care a avut-o biserica, acum n-o mai avea. Lumea a fost aruncata in intunericul sumbru al evului mediu, care a durat mai mult de doisprezece secole, pana la Reforma. Dar tot timpul, de la inceputul epocii  bisericii, Dumnezeu a avut intotdeauna o ramasita care I-a ramas credincioasa. Ei niciodata nu au consimtit la unirea bisericii cu statul, sau la regenerarea prin botez, sau la botezul copiilor mici. Acesti noncomformisti nu erau o secta, si nici macar nu au fost numiti crestini. Intr-adevar, a devenit un lucru ilegal ca ei sa fie numiti crestini sau sa se numeasca ei insisi crestini. Ei au purtat porecle, depinzand uneori de ceva legat de numele conducatorului, sau de numele zonei lor. Ei au fost numiti montanisti, novatieni, paulicieni, arnoldisti, henricieni, petrobrusieni, waldenzi, paterinieni, albigenzi . . .; dar numele lor universal a fost anabaptisti, care inseamna rebotezatori, pentru ca ignorau botezul copiilor mici si rebotezau pe cei care fusesera mantuiti prin credinta personala. De asemenea, ei mai aveau un nume universal pentru ei insisi: ei se numeau antipedobaptisti, care inseamna oponenti ai botezului copiilor mici.

O reminiscenta de la Roma

and a venit Reforma, acesti anabaptisti sau antipedobaptisti au facut tot ce au putut  ca sa-i  ajute pe reformatori; dar cand au venit acestia la putere, s-au intors impotriva anabaptistilor si i-au persecutat, cum a facut si inca mai facea Roma; si  asa nenorocirile anabaptistilor cresteau in loc sa scada, pentru ca ei erau acum persecutati din ambele parti – din  partea catolicismului pe de o parte si din partea protestantismului de cealalta parte.

Cu tot respectul datorat marilor reformatori, adevarul trebuie spus: ca in reforma lor, au adus cu ei din Roma, cele doua erori detestabile, unirea bisericii cu statul si botezul copiilor mici; mai mult, atunci cand au avut puterea in mainile lor datorita acestei unirii a bisericii cu statul, ei insisi au devenit papi in propriul lor domeniu si persecutau pe cei care nu se conformau metodelor lor.

Biserica Luterana a devenit biserica de stat in Germania, si a persecutat anabaptistii pentru neconformare. In timpul cand Zwingli detinea puterea in Elvetia, Senatul a emis o lege care facea botezul copiilor mici obligatoriu si care spunea ca „daca cineva reboteaza pe cei care au fost odata botezati, acesta trebuie sa fie inecat;” iar in Viena, multi anabaptisti erau atat de stransi legati unii de altii in lanturi, incat unul tragea pe altul in rau, unde mureau cu totii inecati.

Calvin in tara lui, Cromwell in Anglia, Knox in Scotia – toti  acestia au ramas fideli unirii bisericii cu statul si botezului copiilor mici si si-au folosit puterea cand o aveau, pentru a cauta sa-i  forteze si pe altii a se conforma cu punctele lor de vedere.

Inainte ca Massachusetts Bay Colony sa implineasca 20 de ani, a fost decretat prin statut ca „daca vreo persoana sau persoane din aceasta jurisdictie va condamna public sau se va opune botezului copiilor mici, sau daca va seduce in mod secret pe altii, schimbandu-le aprobarea sau practica mai sus mentionata sau daca in mod intentionat vor indeparta vreo adunare de la administrarea randuielii….dupa o oarecare vreme si prin mijloace de convingere, fiecare asemenea persoana sau persoane vor fi condamnate la exil.”

Roger Williams si altii au fost exilati de autoritatile din aceasta colonie, pe vremea cand exilarea insemna sa mergi sa locuiesti impreuna cu indienii. Williams a facut asa si a fost primit cu bunatate si  a locuit cu ei pentru un timp, iar dupa mai multe zile s-a dovedit ca el a salvat Massachusetts Bay Colony de la distrugerea completa de catre indieni prin mijlocirea lui sincera in favoarea coloniei care l-a exilat.

Biserica si stat

n constitutia Coloniei Rhode Island, fondata de catre Roger Williams, John Clarke si altii, s-a stabilit ca libertatea religioasa a fost instaurata prin lege pentru prima oara in 1300 de ani. Astfel, Colonia Rhode Island, prima colonie baptista, constituita  printr-un grup mic de credinciosi, a fost primul loc din lume unde libertatea religioasa a devenit legea pamantului. Asezamantul a fost facut in 1638, iar colonia a fost instituita legal in 1663. Al doilea loc a fost Virginia in 1786. Congresul a declarat primul amendament din Constitutia Statelor Unite ca intrand in vigoare in 15 Decembrie 1791, acesta garantand libertatea religioasa tuturor cetatenilor; si baptistii sunt creditati a fi fost liderii procesului prin care aceasta binecuvantare a venit pentru natiune. Daca acest lucru este adevarat, inseamna ca ei au dovedit  ca sunt vrednicii urmasi ai inaintasilor lor anabaptisti sau antipedobaptisti.

 Dar, poate intreba cineva, ce au toate acestea a face cu noi? Au vreo semnificatie practica pentru zilele noastre? Iata raspunsul: Unirea bisericii cu statul continua si astazi in cele mai multe tari din lume. In aceste „biserici de stat,” ei „boteaza” copiii mici, ceea ce inseamna ca ii fac crestini. Orice englez de rand, de exemplu, crede ca este pe drumul ce duce la cer. Nu a fost el botezat in copilarie, si nu a fost el invatat in toti acesti ani ca aceasta l-a mantuit? Si nu este el un membru al aceleiasi  biserici ca regele? Ce i-ai putea cere mai mult decat atat?

Copiii mici nebotezati sunt pierduti?

Dar cum ramane cu aceasta tara? Sa vedem: romano-catolicii invata regenerarea prin botez si practica botezul copiilor mici. In marturisirea lor de credinta se spune: „Sacramentul botezului este administrat copiilor sau adultilor prin turnarea apei si pronuntarea cuvintelor potrivite, si curata de pacatul original.”

Biserica Reformata spune: „Copii sunt botezati ca mostenitori ai Imparatiei lui Dumnezeu si ai legamantului Lui.”

Biserica Luterana invata ca botezul, indiferent la copii sau adulti, este un mijloc al regenerarii. Martin Luther insusi, cand a fost intrebat despre copiii nebotezati daca sunt pierduti, a spus: “. . . Sper ca atunci cand copiilor mici le este refuzat botezul fara voia lor, si cand porunca lui Cristos si rugaciunea nu sunt dispretuite, bunul si induratorul Dumnezeu isi va aduce aminte de ei cu bunavointa. Sa lasam sufletele lor in mainile si voia Tatalui lor Ceresc, care, asa dupa cum stim, este indurator.” Fiti atenti, el spune doar „sper,” ceea ce nu este o baza foarte buna pentru credinta. Domnul Luther ar fi trebuit sa dea un raspuns mai bun decat acesta.

Biserica Anglicana invata foarte limpede ca mantuirea vine prin botezul copiilor mici. In actul confirmarii sale, catehizatul raspunde la o intrebare despre botezul lui in copilarie si spune, „. . .in botezul meu, in care am fost facut un membru al lui Hristos, un copil al lui Dumnezeu, si mostenitor al Imparatiei lui Dumnezeu . . .”

Acest citat este gasit in cartea de rugaciune si poate fi vazut de oricine este destul de interesat sa il caute . De fapt, cei mai multi dintre oamenii care practica botezul copiilor mici cred ca ceremonia are vreo legatura  cu mantuirea copilului.

Am parasit porunca lui Dumnezeu pentru a urma traditiile oamenilor, iar consecinta este prea inspaimantatoare pentru a o contempla.

Traducere şi adaptare de Iosif Raul Enyedi

Pregătirea noastră pentru lucrarea de slujire

Vă invit să descoperim resursele pentru slujire,
pe care le avem în Domnul nostru Isus!

Ce-a făcut Dumnezeu pentru noi, pentru a-i putea sluji, ce ne-a dat pentru a fi în stare să-i slujim lui şi semenilor noştri

Să aflăm ce resurse avem în Dumnezeu, pentru slujire

(să descoperim cât de mult dintre acestea ne-au fost împărtăşite/dăruite, sau cât de mult acestea sunt prezente în vieţile noastre)

(următorul material este preluat din “The Self-Confrontation Manual”, de la “The Biblical Counseling Foundation”, John Broger.)

1. Resursele puse la dispoziţie de Dumnezeu, pentru a putea sluji.
2. Competenta sau destoinicia (priceperea, capacitatea) noastră în slujire.
3. Un îndemn la slujire

Enunţ: Ca şi copil al lui Dumnezeu, tu ai privilegiata responsabilitate de a te afla în slujire alături de ceilalţi membrii ai Trupului lui Hristos. Pentru a-şi împlini voia Lui în domeniul tău de slujire, Dumnezeu te-a înzestrat cu Tot ceea ce este necesar pentru a-ţi împlini chemarea şi a-ţi îndeplini rolul tău în zidirea Trupului lui Hristos, Biserica, şi de slăvire a Domnului ei.

Să descoperim care sunt RESURSELE noastre în lucrare!

Ca şi credincios în Domnul Isus Hristos şi mădular al Trupului Său, ţie ţi-au fost date toate “cele” necesare şi adecvate slujirii Trupului (darurile, talentele, abilităţile, calităţile, etc.), aşa cum am văzut data trecută.

Câteva dintre cele mai esenţiale lucruri pe care Dumnezeu ni le-a dat/dăruit pentru a ne face în stare să-i slujim, ar fi următoarele:

a) Întâi de toate, Dumnezeu ţi l-a dat pe Fiul Său, care este singurul ce poate să-ţi dăruiască o viaţă de împlinire şi poate să te aducă în prezenţa lui Dumnezeu Tatăl.

Gal.1:4 “El S-a dat pe Sine însuş pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl.”

Rom.8:32 “El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? “

b) Dumnezeu ţi-a dat cuvântul Lui ce poate să-ţi dea îndrumarea necesară pentru fiecare aspect al vieţii Tale (2Tim.3:16-17; 2Petru 1:3-4; Evrei 4:12) şi “instrumentul de lucru” cu care să influenţezi schimbarea altora!

c) Dumnezeu ţi-a dat Duhului Lui Sfânt, pentru a locui în tine, a te împuternici (“capacita”) şi pentru a te ajuta să cunoşti şi să înţelegi lucrurile lui Dumnezeu (El este: Învăţătorul, Mângâietorul, Iluminatorul)

Resursele
Însă toate acestea se pot detaila, după cum vom şi încerca să facem în continuare. Acestea sunt resursele cu care Dumnezeu ne-a “înzestrat” şi ne-a “echipat” pentru lucrarea de slujire a Trupului Său, menţionată în Efeseni 4:11-16. A descoperi care sunt acestea nu doar că este necesar dar este şi esenţial pentru ca lucrarea noastră să fie spirituală, sau eficientă.

În Biserica Lui, Dumnezeu vrea ca noi să facem lucrarea de slujire folosind mijloacele şi resursele pe care El ni le-a dat şi nu cele cu care noi putem contribui la zidirea şi creşterea Trupului. De fapt cineva a spus, că “dacă poţi ajuta lucrarea, atunci nu-i poţi fi de folos”. Pentru lucrare de slujire El a rânduit nişte resurse cu care El ne înzestrează.

În Biserică, “atelierul Său” de desăvârşire a oamenilor, să folosim “uneltele” pe care El ni le-a pus la dispoziţie, daruri, slujbe, lucrări de slujire, şi să slujim cu puterea pe care El ne-a dat-o. Ca şi lucrători împreună cu Dumnezeu (1Cor.3:9 “Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu”), în Via Lui este logic să folosim uneltele pe care El ni le dă şi resursele pe care El ni le pune la dispoziţie. Şi vă spun nu a fost zgârcit cu acestea! Dumnezeu are o magazie foarte mare de unelte!!

Doar atunci noi putem fi destoinici (2Tim.3:16,17) în lucrarea de slujire a Trupului Său. În felul acesta se creează competenţa noastră care să ne facă utili. Slujim adecvat în Trupul Său, doar dacă folosim “mijloacele” pe care El le-a pregătit. Care sunt câteva dintre acestea?

Cum ne-a pregătit El pentru lucrarea de slujire a Trupului lui Hristos? Ce ne-a dat Dumnezeu pentru a ne face în stare să slujim, în mod adecvat şi cu eficienţă?

Cu ce ne-a “echipat” Dumnezeu?

Dumnezeu ne-a “echipat” la fel cum se echipează tinerii recruţi ce merg în armată, cu efectele şi mijloacele cu care să aceştia să ducă la îndeplinire serviciul militar, faţă de ţară. Îmi amintesc cum ne-au dezbrăcat de tot ceea ce însemna civilie, ne-au băgat în duşuri, uneori reci, alteori prea fierbinţi, ne-au tuns, apoi ne-au dus la plutonierul de companie şi au început să ne împartă efectele militare, care evident nu ni se potriveau, unele fiind prea mici, altele prea mari. Ilustraţia este de-a dreptul savuroasă! Asemănarea cu intrarea noastră în lucrarea lui Dumnezeu este uluitor de identică!!

Dumnezeu ne “dezbracă”, ne “dezvaţă”, ne “dezbară” de multe din lucrurile lumii şi firii cu care am venit la El. Apoi, ne echipează cu “efectele” (mijloacele) necesare îndeplinirii scopului Său în Biserică şi-n lume.

I. Care sunt câteva dintre lucrurile de care ne “dezbracă”? Să privim pentru puţin la acestea!

Vicleşug, invidie, clevetire
2Co 4:2 Ca unii, cari am lepădat meşteşugirile ruşinoase şi ascunse, nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu. Ci, prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiţi de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu.

Răutate, invidie
1Pe 2:1 Lepădaţi dar orice răutate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă şi de clevetire;
1Tes 4:6 Nimeni să nu fie cu vicleşug şi cu nedreptate în treburi faţă de fratele său; pentru că Domnul pedepseşte toate aceste lucruri, după cum v-am spus şi v-am adeverit.

Viclenie, şiretenie, metode de înşelare
Efes.4:14 …ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire;

Prefăcătorie
2Co 11:13 Oamenii aceştia sunt nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, cari se prefac în apostoli ai lui Hristos.

Egoism, vorbiri dulci şi amăgitoare
Ro 16:18 Căci astfel de oameni nu slujesc lui Hristos, Domnul nostru, ci pântecelui lor; şi, prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşală inimile celor lesne crezători.

Naivitate, credulitate
2Co 11:3 Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos. În adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt Isus pe care noi nu l-am propovăduit, sau dacă este vorba să primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit, sau o altă Evanghelie, pe care n-aţi primit-o, oh, cum îl îngăduiţi de bine!

Cuvântări amăgitoare
Col 2:4 Spun lucrul acesta, pentru ca nimeni să nu vă înşele prin vorbiri amăgitoare.

Filozofia lumii, tradiţii omeneşti
Col 2:8 Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos.

Basme lumeşti şi băbeşti
1Ti 4:7 Fereşte-te de basmele lumeşti şi băbeşti. Caută să fii evlavios.

Ademenire
2Ti 3:6-7 Sunt printre ei unii, cari se vâră prin case, şi momesc pe femeile uşuratice îngreuiate de păcate şi frământate de felurite pofte, cari învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului.

Amăgire
2Ti 3:13 Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii, şi se vor amăgi şi pe ei înşişi.

Învăţături străine
2Ti 4:3 Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor.
Heb 13:9 Să nu vă lăsaţi amăgiţi de orice fel de învăţături străine; căci este bine ca inima să fie întărită prin har, nu prin mâncări, cari n-au slujit la nimic celor ce le-au păzit. –

Cuvântări înşelătoare
2Pe 2:1-3 În norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, cari vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumpărat, şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică. Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor. Şi, din pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău. În lăcomia lor vor căuta ca, prin cuvântări înşelătoare, să aibă un câştig de la voi. Dar osânda îi paşte de multă vreme, şi pierzarea lor nu dormitează.

Idolatrie
1Co 12:2 Când eraţi păgâni, ştiţi că vă duceaţi la idolii cei muţi, după cum eraţi călăuziţi.

Tot pasajul de la Efeseni 4:17-25!!

II. Ce “ne-a dat” Dumnezeu? Care sunt câteva dintre cele mai elementare şi de bază lucruri, resurse, mijloace, cu care Dumnezeu ne-a echipat şi pregătit pentru lucrarea de slujire?

Niciunde în Biblie nu se indică vreo şcoală biblică, vreun seminar, sau vreo pregătire specială prin care să treacă cei ce slujesc în Biserică. Înseamnă aceasta că nu există nici o pregătire prin care slujitorii bisericii să treacă? Dumnezeu este cel ce ne-a pregătit şi echipat adecvat pentru lucrarea de slujire a Trupului lui Hristos. El ne-a dat…

1. Viaţa veşnică
1Ioan 5:11 “Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său”

2. Dreptul să se numească copii ai Lui Dumnezeu
Ioan 1:12 “Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu”

3. Arvuna Duhului
2Cor.5:5 “Şi Cel ce ne-a făcut pentru aceasta, este Dumnezeu, care ne-a dat arvuna Duhului”

4. O chemare sfântă
2Tim.1:9 “El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii”

5. O mângâiere veşnică şi o bună nădejde
2Tes.2:16-17 “Şi însuş Domnul nostru Isus Hristos, şi Dumnezeu, Tatăl nostru, care ne-a iubit şi ne-a dat, prin harul Său, o mângâiere veşnică şi o bună nădejde, să vă mângâie inimile şi să vă întărească în orice lucru şi cuvânt bun!”

6. Un duh de putere, de dragoste şi de chibzuinţă
2Tim.1:7 “Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.”

7. Din Duhul Său
1Ioan 4:13 “Cunoaştem că rămânem în El şi că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său”.

8. Făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe
Exemple?
“Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi.” (Evrei 13:5),
“iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20) …etc.

2Petru 1:4 “…prin cari El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte”.

9. Pricepere să cunoaştem pe cel ce este adevărat
1Ioan 5:20 “Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică”.

10. Harul Lui Hristos
Efes.4:7 “Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos.”

11. Daruri oamenilor (vezi, studiul anterior!!)
Efes.4:8 “De aceea este zis: “s-a suit sus, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor”

12. O putere “dinamită”
Fapte 1:8 “Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului.”

13. Duhul Sfânt
Fapte 5:32 “Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.”
Fapte 11:17 “Deci, dacă Dumnezeu le-a dat acelaşi dar, ca şi nouă, cari am crezut în Domnul Isus Hristos, cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu?”

14. Harul Lui
Efes.1:6 “spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui.”

15. Lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său – slobozenia, neprihănirea, înţelepciunea, etc…
1Cor.2:12 “Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile, pe cari ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său”.

16. Putere şi autoritate pentru lucrarea de zidire a bisericii
2Cor.10:8 “Şi chiar dacă m-aş lăuda ceva mai mult cu stăpânirea, pe care mi-a dat-o Domnul pentru zidirea voastră, iar nu pentru dărâmarea voastră, tot nu mi-ar fi ruşine.”
2Cor.13:10 “Tocmai de aceea vă scriu aceste lucruri, când nu sunt de faţă, pentru ca, atunci când voi fi de faţă, să nu mă port cu asprime, potrivit cu puterea pe care mi-a dat-o Domnul pentru zidire, iar nu pentru dărâmare”.

17. Descoperire sau viziune
Apoc.1:1 “Descoperirea lui Isus Hristos, pe care l-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile cari au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut, trimeţând prin îngerul Său la robul Său Ioan…”

18. Cuvântul Lui Dumnezeu şi evanghelia
Evrei 4:12 “Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.”

1Cor.15:1,3 “Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia, pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas… V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi”

19. O ungere
1Ioan 2:27 “Cât despre voi, ungerea, pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea.”

Etc. …

Concluzii

• Iată câte sunt lucrurile pe care Dumnezeu ni le-a dat pentru a-i sluji!! Nu ştiu cum nu ar putea sluji cineva după tot ce i-a fost dat!! El a împărţit daruri cu generozitate si s-a asigurat ca cei ce-l vor reprezenta să fie bine echipaţi!
• Fiecare “mijloc”, “efect” spiritual ce a fost dat ar merita studiat cu atenţie!
• Aceste pasaje nu pot să ducă decât la următoarea concluzie: pentru lucrarea de slujire a Trupului Său, nu există nici o pregătire omenească sau pământească pentru care Dumnezeu să dea vreo slujbă de îndeplinit vreunui om în Biserica Lui, sau să-l folosească la zidirea Trupului Său. Sună puţin extrem? Este! Dumnezeu nu are nevoie de noi, de nici un om, oricât de dăruit sau de înţelept ar fi acesta!!

Fapte 17:25 “El nu este slujit de mâni omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile”.

1Petru 2:5 Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos.

Efes.2:22 Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul.

1 Cor. 3:18-22 “Nimeni să nu se înşele: Dacă cineva dintre voi se crede înţelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu. De aceea este scris: “El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor.” Şi iarăşi: “Domnul cunoaşte gândurile celor înţelepţi. Ştie că sunt deşarte.” Nimeni să nu se fălească dar cu oameni, căci toate lucrurile sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare; toate sunt ale voastre, …

1Cor.4:7 “Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?”

Pe când,
1Cor.3:23 … şi voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu!

Concluzie
Următorul pas după descoperirea resurselor pe care Dumnezeu ni le-a dat ca noi să putem face lucrarea de slujire a Trupului Său este să ne descoperim Competenţa în această lucrare.

Tot ceea ce poate să-l recomande pe un om pentru a-i sluji Bisericii sau lui Hristos, se găseşte la Dumnezeu. Când unii creştini sunt remarcaţi ca şi potenţiali lideri slujitori ai Bisericii, lucrul acesta poate se datorează şi unora dintre darurile lor naturale, dar ei nu pot într-adevăr să slujească mai înainte de a se descoperi Fiul lui Dumnezeu în aceştia şi nu înainte ca Acesta să înceapă să prindă chip în vieţile lor. Faptul că aceştia se evidenţiază ca şi lucrători nu înseamnă decât conturarea chipului Fiului lui Dumnezeu în ei, care este Slujitorul desăvârşit, cel ce reprezintă Modelul de slujire şi cel ce-i face “competenţi” să lucreze în Via Lui!

2. Competenta sau destoinicia (priceperea, capacitatea) noastră în slujire.

“Competenţa” slujitorilor din biserică vine de la El, nu de la noi!
Să stabilim clar o condiţie ce trebuie îndeplinită de slujitori:

Întrebare: Cine este cel competent sau capabil pentru a sluji (în Biserică, lui Dumnezeu, în lucrare, etc.?

Răspuns: Nu există un astfel de om!! Nici unul nu îndeplineşte condiţiile acestui loc de muncă. Pentru lucrarea în Biserică toţi sunt incompetenţi, incapabili şi inadecvaţi!!

2 Cor.2:15-16
“În adevăr, noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii şi printre cei ce sunt pe calea pierzării: pentru aceştia, o mireasmă de la moarte spre moarte; pentru aceia, o mireasmă de la viaţă spre viaţă. Şi cine este de ajuns pentru aceste lucruri?

Răspuns:
2 Cor.3:1-6
“Începem noi iarăşi să ne lăudăm singuri? Sau nu cumva avem trebuinţă, ca unii, de epistole de laudă, către voi sau de la voi? Voi sunteţi epistola noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii. Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe nişte table de piatră, ci pe nişte table cari sunt inimi de carne. Avem încrederea aceasta tare în Dumnezeu, prin Hristos.
Nu că noi prin noi înşine suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu, care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţa”.

Această concluzie este singura de bun simţ şi singura care se încadrează biblic pentru modelul biblic de lider spiritual. Aceasta are şi mai mult sens dacă considerăm afirmaţiile de mai jos:

Rom.8:32 “El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?”

2Co 5:18 “Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării…”

De fapt, despre noi se mai spun următoarele. Şi anume, că în Hristos ne-au fost date şi avem “toate lucrurile”

“Toate lucrurile”
2Co 6:10 ca nişte întristaţi, şi totdeauna suntem veseli; ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi; ca neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile.
2Co 9:8 Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună,
1Ioan 2:27 Cât despre voi, ungerea, pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea.

Formarea atitudinii biblice faţă de “competenţa” slujitorului

Pasajul de bază: 2 Cor.4:1-7 “Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui Hristos, şi ca nişte ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu. Încolo, ce se cere de la ispravnici, este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredinţat lui. Cât despre mine, prea puţin îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau de un scaun omenesc de judecată. Ba încă, nici eu însumi nu mă mai judec pe mine. Căci n-am nimic împotriva mea; totuşi nu pentru aceasta sunt socotit neprihănit: Cel ce mă judecă, este Domnul. De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu. Fraţilor, pentru voi am spus aceste lucruri, în icoană de vorbire, cu privire la mine şi la Apolo, ca prin noi înşine, să învăţaţi să nu treceţi peste “ce este scris”: şi nici unul din voi să nu se fălească de loc cu unul împotriva celuilalt. Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?”

Toate aceste afirmaţii spulberă impresiile pe care le au unii astăzi, că a poseda anumite diplome, credite, portofolii, şi o pregătire teologică specială, califică pe un om pentru a lua parte la lucrarea de slujire a Bisericii. Din păcate, pregătirea ar trebui să fie preţuită astăzi dar tocmai din cauza utilizării ei greşite oamenii o dispreţuiesc, lucrarea de slujire a devenit apanajul doar al celor ce au tupeul să-şi închipuie că pentru a păşi ca slujitori ai Domnului în Biserica Sa este suficient că au mers la seminar şi că au fost ordinaţi de nişte oameni!!

2Cor.4:20 “Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe (diplome, recomandări, ordinări, etc.), ci în putere”.

Descoperirea competenţei unui slujitor
1. Lucrarea spirituală este un “parteneriat” cu Dumnezeu (cine s-ar fi gândit! Cum de a acceptat asemenea “colegi de muncă”?):
1Cor.3:9 “Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu.
2Cor.6:1

2. Dumnezeu este singurul care ne socoteşte vrednici de “slujba Lui”:
1Tim.1:12-13 “Mulţămesc lui Hristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit, că m-a socotit vrednic de încredere, şi m-a pus în slujba Lui, măcar că mai înainte eram un hulitor, un prigonitor şi batjocoritor.”

3. Pentru o asemenea slujbă de răspândire a miresmei Sale, nimeni nu este “competent”:
2Cor 2:14-16 “Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos, şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui. În adevăr, noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii şi printre cei ce sunt pe calea pierzării: pentru aceştia, o mireasmă de la moarte spre moarte; pentru aceia, o mireasmă de la viaţă spre viaţă. Şi cine este de ajuns pentru aceste lucruri?”

4. “Competenţa” în lucrarea spirituală vine doar de la Domnul – nici o pregătire pământească nu o înlocuieşte şi nu o obţine pentru noi:
2Cor.3:4-6 “Avem încrederea aceasta tare în Dumnezeu, prin Hristos. Nu că noi prin noi înşine suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu, care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului…”

5. Cum ar trebui slujitorii Bisericii să se considere singuri şi cum să fie consideraţi de alţii:
1Cor.4:1 “Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui Hristos, şi ca nişte ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu”.

Comentariul lui John MacArthur(p.43) –Cu alte cuvinte, “când vine vremea să dau socoteală pentru mine şi pentru colegii mei de lucrare, să se poată spune că am fost slujitorii lui Hristos”.

“slujitori” – gk. – “huperetes” – un vâslaş de pe puntea inferioară a unei galere! Pe vremea aceea aveau trei punţi şi se numeau “triremes”! Pavel şi tovarăşii lui de slujbă (au insistat mult să nu fie veneraţi peste măsură de oameni!) nu au dorit să fie înălţaţi şi măriţi de oameni. De aceea, s-au numit slujitori, nu domnitori!!

Matthew Henry : Despre adevăratul caracter al slujitorilor Evangheliei

“Apostolii nu erau mai mult decât nişte slujitori ai lui Hristos. Cu toate acestea ei nu erau subestimaţi. Aveau o importantă însărcinare şi din acest motiv ocupau o slujbă foarte onorabilă. Pavel a arătat o preocupare justă pentru propria lui reputaţie, dar a ştiut că cel ce dorea, în primul rând, să fie plăcut oamenilor nu se dovedea un credincios slujitor al lui Hristos. Faptul că nu oamenii sunt judecătorii noştri constituie o mare mângâiere, dar nici a ne judeca singuri sau a ne justifica singuri ne va da siguranţă şi încredere!”

1Cor.3:5 “Cine este Pavel? Şi cine este Apolo? Nişte slujitori ai lui Dumnezeu, prin cari aţi crezut; şi fiecare după puterea dată lui de Domnul.”
2Cor.4:5 “Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Isus. Noi suntem robii voştri, pentru Isus.“
2Cor.6:4 “Ci, în toate privinţele, arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, prin multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări…”
2Cor.11:23 “Sunt ei slujitori ai lui Hristos? -vorbesc ca un ieşit din minţi-eu sunt şi mai mult. În osteneli şi mai mult; în temniţe, şi mai mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte!”
Col.1:25 “Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia, pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu.”
Efes.3:7 “…al cărei slujitor am fost făcut eu, după darul harului lui Dumnezeu, dat mie prin lucrarea puterii Lui. Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos, şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile”

Slujirea în biserica Lui Isus Hristos este o lucrare spirituală
Slujirea în Biserica lui Isus Hristos este o lucrare spirituală. Fiindcă ea este esenţialmente o “clădire spirituală” a lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt este energia ce o operează, lucrarea de slujire a ei trebuie să fie spirituală. Lucrarea Duhului Sfânt este o lucrare de slujire spirituală. Pentru ca ceea ce facem în Biserică să-i fie de folos, să dureze în timp şi să fie pe placul lui Dumnezeu, lucrarea noastră de slujire a ei nu poate fi decât spirituală!”

“Munca religioasă poate fi îndeplinită şi de oameni care nu au darurile Duhului, chiar foarte bine şi cu pricepere. Însă munca destinată să rămână în veşnicii poate fi îndeplinită doar prin Duhul cel veşnic.”
A. W. Tozer (1897-1963)

“Reuşita în slujire se poate aştepta doar de cei născuţi în mod supranatural şi care au fost salvaţi supranatural, sunt întăriţi supranatural şi călăuziţi supranatural. Doar aşa suntem creaţi supranatural pentru o lucrare ce a fost pregătită supranatural şi care se poate împlini doar supranatural”
L. L. Legters

Pentru a putea sluji (Lui Dumnezeu şi semenilor noştrii)…este nevoie să murim faţă de sine, să ne smerim…

“În inima fiecărui creştin există o cruce şi un tron, iar acesta (creştinul) se află pe tron până ce se pune pe cruce. Dacă refuză cruce, rămâne pe tron. Poate că aceasta este explicaţia căderii şi lumescului multor credincioşi din zilele noastre. Vrem să fim mântuiţi dar insistăm ca doar Hristos să moară. Fără cruce nu are loc detronarea noastră şi ca prin urmare moartea. Rămânem regii noştri din nevăzuta Împărăţie a sufletului omenesc purtându-ne minuscula coroană cu demnitatea unor cezari, când de fapt ne condamnăm singuri la sterilitate spirituală şi ruşine” (A.W.Tozer – 1897-1963)

“Dacă vei trăi pentru slujirea semenilor tăi, vei fi negreşit străpuns de multe suferinţe căci ci se va răspunde cu o nerecunoştinţa mai josnică decât cea a unui câine. Ţi se răsplăti cu asprime şi cu făţărnicie, iar dacă motivaţia ta este dragostea pentru semenii tăi, vei fi curând istovit în bătălia vieţii. Dar dacă sursa slujirii tale este dragostea pentru Dumnezeu, atunci, nici nerecunoştinţa, nici un păcat, nici un înger sau nici un diavol, nu te pot împiedica de la a-ţi sluji aproapele, indiferent de cum te tratează. Poţi să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi, dar nu din milă ci dintr-o precisă aţintirea a ta asupra lui Dumnezeu”.
Oswald Chambers (1874-1917)

F. B. Meyer spunea: “Obişnuiam să cred că darurile lui Dumnezeu se aflau pe un raft, aşezate unul peste altul, şi că doar dacă cresteam în caracter puteam să ajungem mai uşor la ele. Acum însă, cred că darurile lui Dumnezeu se află aşezate pe un raft, unul sub altul, (unul mai jos decât celălalt) şi că doar dacă mă plecam jos şi mă smeream îndeajuns puteam să ajung la cele mai bune daruri ale Sale! ”

Pentru cine slujeşti? (o lecţie extraordinară despre slujire)
O legendă ne povesteşte cum într-o zi în timp ce umblau ucenicii şi-au ales fiecare de pe drum o piatră pe care să o care pentru Isus. Se spune că Ioan a ales cea mai mare piatră în timp ce Petru a ales-o pe cea mai mică. După ce au umblat toată ziua pe seară au ajuns la un munte. Fiindcă erau însetaţi şi înfometaţi Isus a poruncit ca pietrele fiecărui ucenic să se transforme în pâine! Fiecare ucenic a mâncat pe măsura pietrei pe care a cărat-o pe braţe, evident fiind de acum, că Petru nu s-a săturat. Atunci Ioan i-a dat puţin şi lui.
Cu un alt prilej Isus este cel ce le cere ucenicilor să care fiecare o piatră pentru El. De data aceasta Petru a cules de pe jos cea mai mare piatră. Ajungând însă la un râu, pe neaşteptate Isus le porunceşte tuturora să-şi arunce pietrele în râu. Foarte miraţi ucenicii l-au privit întrebători pe Isus. Atunci Isus i-a întrebat: “pentru cine aţi cărat de fapt pietrele?”

Alte citate despre slujire/conducere

“Dacă doreşti să fii un lider, vei fi repede frustrat, căci foarte puţini oameni doresc să fie conduşi. Dar dacă ţinteşti să fii un slujitor, nu vei fi niciodată frustrat”
Frank F. Warren

“Gata pentru orice” este maxima plină de semnificaţie ce stă scrisă pe frontispiciul Uniunii Misionare Baptiste. Ea reprezintă un bivol plasat între un plug pe de-o parte şi un altar, de cealaltă.

“A sluji necesită, “a fi gata pentru orice”. Însă a “fi gata pentru orice” nu este o formulă ce cuprinde doar activitatea. Aceasta poate însemna, “a aştepta (fie o oră, sau o viaţă!), a învăţa, a răbda, a îndura…Nu am putea să fim gata şi pentru oricare dintre acestea dacă ne sunt cerute pe ziua de astăzi? ”
Frances Ridley Havergal (1836-1879)

Acum, slujiţi!
Cum la fel de generos Dumnezeu ne-a dat totul pentru lucrarea de slujire a Trupului Său, tot aşa şi noi trebuie să dăm totul în această lucrare, cu generozitate.

“Marea Galileii şi Marea Moartă sunt formate de aceleaşi ape limpezi şi răcoroase, ce se scurg de pe înălţimile Hermonului şi trec prin pădurile Libanului. Dar în timp ce Marea Galileii naşte frumuseţi şi duce la fertilitate, Marea Moartă îşi merită numele. Care este explicaţia? Marea Galileii, dă mai departe ce primeşte. Marea Moartă reţine ce primeşte.”
Harry Emerson Fosdick (1878-1969)

“Foarte puţin dăruieşti atunci când dai din bunurile tale, însă doar atunci când te dai pe tine însuţi dăruieşti cu adevărat”
Kahlil Gibran (1883-1931)

“Slujirea care nu te costă nimic, nu este bună la nimic”
John Henry Jowett (1864-1923)

“Nu dau mici lecturi, sau mici donaţii. Când dau, mă dau pe mine cu totul”
Walt Whitman

“Eu, niciodată nu am făcut un sacrificiu. Nu s-ar cuveni să vorbim de sacrificiu atunci când pomenim marele sacrificiu pe care l-a făcut Cel ce a părăsit tronul din înalt al Tatălui pentru a se da (sacrifica) pentru noi”
David Livingstone (1813-1873)

“Dacă Isus Hristos este Dumnezeu şi a murit pentru mine, atunci nici un sacrificiu pe care eu îl fac pentru El nu este prea mare”
Charles Thomas Studd (1862-1931)

“Ideea noastră despre sacrificiu (sau slujire) este să ne fie smuls cu forţa ceva ce nu vrem să dăm, şi să suferim multă durere şi agonie din această pricină. Însă ideea Bibliei despre sacrificiu (sau slujire) este să dăm din dragoste ce avem noi mai bun”
Oswald Chambers (1874-1917)

“Dumnezeu nu doreşte atât de mult ca noi să facem lucruri neobişnuite (extraordinare) pentru El, cât se aşteaptă să facem lucrurile obişnuite (ordinare) (extraordinar) neobişnuit de bine”
William Barclay (1907-1978)

“Când spunem că un om face ceva pentru Dumnezeu sau dă ceva pentru Dumnezeu, vă spun cum este. Este ca şi cum un copilaş vine la tatăl lui spunând, “Tăticule, dă-mi şase penii să-ţi cumpăr un cadou de ziua ta”. Bineînţeles că tatăl îi dă şi că este mulţumit de cadoul copilului.”
C. S. Lewis (1898-1963)

“Dedică-ţi ceva din viaţa ta altora. Darul tău nu va un sacrificiu, ci va fi cea mai îmbucurătoare experienţă”
Thomas Dooley

“Cel ce vede o nevoie şi aşteaptă să i se ceară ajutorul arată aceeaşi nepoliteţe ca şi cum ar refuza.”
Dante Alighieri (1265-1321)

“Cel ce-i slujeşte lui Dumnezeu are un stăpân bun.”
Torriano (C. 1666)

“Când lucrezi pentru Dumnezeu, poate salariul nu-ţi va fi prea grozav, însă nimic nu se poate compara cu pensia”
Anonim

Foarte important! “Trebuie să trăieşti alături de oameni pentru a le cunoaşte problemele şi alături de Dumnezeu pentru a le rezolva”
P. T. Forsyth (1848-1921)

“Este mai de folos să aprinzi o singură lumânare decât să blestemi întunericul”
proverb chinezesc

“Viaţa este foarte asemănătoare tenisului: cel ce serveşte bine, rareori pierde”

“La fel cum nimeni nu are dreptul de a duce o asemenea viaţă de contemplare încât în plăcerea lui să uite de slujirea aproapelui, nici un om nu are dreptul să fie atât de absorbit în activitate încât să neglijeze contemplarea lui Dumnezeu”
Sfântul Augustin din Hippo (354-430)

“Creştinul care trage la vâsle nu are timp să legene barca”
Austin Alexander Lewis

“Lucrătorul creştin trebuie să fie trimis, el nu-şi poate permite opţiunea de a merge”
Oswald Chambers

“Cel mai nobil serviciu poate fi pregătit şi adus în cele umile împrejurări. Fiul lui Dumnezeu a crescut în har şi s-a întărit, în tăcere, în aşteptare, în umbră, în locurile neobservate, în anii fără întâmplări deosebite, în îndatoririle cele mai neînsemnate ale vieţii”.
O inscripţie de pe capela Universităţii Stanford

Extrem de eficacele, frate “nimenea”
Gigi Cineva, George Toţi, Gigel Oricine şi Gicu Nimenea, erau nişte vecini care nu se asemănau cu nici unul din noi. Ei erau nişte ciudaţi şi viaţa lor era o ruşine.
Toţi patru mergeau la aceeaşi biserică la care sunt convins că nouă nu ne-ar place să ne închinăm împreună cu ei.
“Toţi” s-a dus la munte Duminică sau a stat acasă fiindcă era singura zi liberă din săptămână. Lui “Oricine” i-ar fi plăcut să se închine, dar îi era teamă că “Cineva” o să-i vorbească. Deci, ghiciţi cine s-a dus Duminică la biserică? “Nimenea”!
Într-adevăr “Nimenea” era cel mai cumsecade dintre cei patru. “Nimeni” nu le-a vorbit vizitatorilor. “Nimeni” nu a adus scaune pentru oaspeţi. “Nimeni” nu a predicat.
Odată au avut nevoie de ajutor la biserică cu o treabă. “Toţi” a crezut că “Oricine” are s-o facă, iar “Oricine” a crezut că are s-o facă “Cineva”! Cred că ghiciţi cine a făcut-o? Iarăşi, fratele “Nimenea”!!
La scurt timp le-a venit în cartier un al cincelea vecin. Un necredincios. Toţi au crezut că “Cineva” îl va evangheliza. “Oricine” putea să fi făcut el, efortul. Dar probabil că ştiţi deja cine l-a adus la Hristos ? Tot, amărâtul de frate “Nimenea”!!
“Temă” pentru acasă:
– copiaţi materialul “Autoritatea spirituală – cum să afli dacă tu o ai, sau alţii o au”. Vă dau originalul.
– treceţi încă odată peste referinţele menţionate în acest studiu!

– pentru resursele din lucrare: Rom.8:32; 2Cor.5:18
– pentru competenţa slujitorului: 2Cor.2:14 – 3:6a şi 2 Cor.4:1-7

Biserica pe care o zideşte Hristos – Partea 1
Matei 16:18

Introducere

Centrul textului din Matei 16:13-20 este declaraţia lui Hristos, „Îmi voi zidi biserica” (v. 18). Orice altceva din acest pasaj amplifică această mare declaraţie.

Identificarea ziditorului bisericii

Cu ani în urmă cineva încerca să găsească motivul pentru care anumite biserici experimentau mari creşteri. Acea persoană a vizitat biroul meu şi a spus, „În toată ţara am descoperit că bisericile mari au lideri care doresc să zidească biserica. Vreau să te întreb aceiaşi întrebare pe care le-am pus-o şi lor: Ai o dorinţă mare de a zidi biserica?” I-am răspuns – în mare parte spre surpriza lui – că eu nu aveam nici o dorinţă de a zidi biserică pentru că Hristos a spus că El o va face. Este o mângâiere să ştim că zidirea bisericii nu depinde de oameni, de mecanisme sau de programe. Domnul este singurul Ziditor, şi este bucuria noastră de creştini să fim parte a ceea ce construieşte El.

1. Descurajarea ucenicilor

Promisiunea lui Hristos de a zidi biserica Sa a apărut atunci când ucenicii se confruntau cu descurajarea. Datorită asocierii lor cu Hristos, ei au ajuns să fie obiecte urâte ale naţiunii Israelului. Ei au realizat că liderii evrei nu aveau să fie încântaţi cu moartea lui Hristos şi că populaţia evreiască era de fapt în căutarea unui Mesia doar politico-militar. Şi în loc să-l vadă pe Hristos domnind în împărăţia slavei şi în măreţie, ucenicii l-au auzit acum pe Hristos „că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât” (Matei 16:21).

1. Persecutarea ucenicilor

După ce le-a spus acestora despre moartea de care avea să sufere El, Hristos a revelat faptul că ucenicii aveau să poarte o cruce (v. 24-28). Persecutarea poporului lui Dumnezeu nu este ceva nou. În Vechiul Testament poporul lui Dumnezeu era persecutat atât în captivitatea egipteană cât şi în cea babiloniană. Uneori identitatea lor unică drept popor al lui Dumnezeu era în pericol datorită apostaziei şi a căsătoriilor lor mixte cu naţiunile vecine. Întotdeauna au fost vremuri când mulţimea poporului lui Dumnezeu se părea că ajunge la un stop. Şi biserica, din zilele timpurii şi până în cele moderne, a experimentat persecuţia severă.

În mijlocul descurajării ucenicilor Hristos i-a asigurat că programul Său divin avea să meargă înainte. El a făcut-o prin a promite să-şi construiască biserica Sa. Deşi acea promisiune este o scurtă declaraţie, aceasta oferă încurajare pentru toţi ucenicii lui Hristos. Să vedem şi de ce.

Lecţia

1. CERTITUDINEA EXISTENŢEI BISERICII

„Îmi voi zidi biserica”

Este sigur că Hristos îşi va zidi biserica Sa deoarece aceasta este promisiunea Sa divină (cf. Isaia 55:11). Hristos este Dumnezeu şi Dumnezeu nu poate minţii. Timpul verbului accentuează continuarea acţiunii, nu timpul acţiunii. Adică, Hristos a zidit deja în trecut, zideşte în prezent şi va continua să o zidească în viitor.

1. Datorită Metodei Divine

Hristos îşi va zidi cu certitudine biserica Sa fie că credincioşii trăiesc sau nu în ascultarea dreaptă faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Prin a merge în cadrul parametrilor setaţi de Scriptură, credincioşii devin canale prin care Hristos îşi zideşte biserica Sa. Dar Hristos nu va zidi acolo unde găseşte neascultare.

Liderii bisericii caută în mod constant anumite trucuri de comerţ pentru a face biserica să crească. Sunt întrebat adesea, ce metode folosesc eu. Dar Dumnezeu nu-şi clădeşte biserica Sa prin metodologia iscusită, ci doar prin credincioşii dedicaţi faţă de neprihănire. Dacă asculţi Cuvântul lui Dumnezeu, îl vei lăsa pe Hristos să-şi zidească biserica Sa în felul Lui.

1. Datorită Ziditorului Divin

Scriptura arată în mod clar faptul că Hristos este Ziditorul divin al bisericii.

1. Fapte 2:39 – „Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru”

2. Ioan 6:37 – „Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară”

3. Fapte 2:47 – „Ei lăudau pe Dumnezeu, şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi”

4. Fapte 5:14 – „Numărul celor ce credeau în Domnul, bărbaţi şi femei, se mărea tot mai mult”

5. Fapte 13:48 – „Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta şi preamăreau Cuvântul Domnului. Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică, au crezut”

6. Fapte 18:10 – „căci Eu sunt cu tine; şi nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ţi facă rău: vorbeşte, fiindcă am mult norod în această cetate”

Epistolele adaugă un mai mult detaliu cu privire la felul cu Domnul îşi zideşte biserica Sa. De exemplu, suntem instruiţi cu privire la închinare, rugăciune, învăţătură, sfinţenie, disciplina bisericii şi calificativele pentru lideri, diaconi şi diaconiţe. Aceste instrucţiuni indică spre nevoia unei trăiri drepte, care îi caracterizează pe cei pe care-i foloseşte Domnul în clădirea bisericii Lui.

1. Datorită Ţelului Divin

Biserica există pentru a manifesta slava lui Hristos. Efeseni 5 spune că Hristos zideşte biserica pentru „ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (v. 26-27). Într-adevăr, „a Lui să fie slava în Biserică şi în Hristos Isus” (Efeseni 3:21). O astfel de slavă manifestă înţelepciunea infinită a lui Dumnezeu chiar şi la sfinţii îngeri (3:10).

1. INTIMITATEA DINTRE HRISTOS ŞI POPORUL SĂU

„Îmi voi zidi biserica mea”

Termenul grecesc tradus prin „a mea” arată pe Hristos a fi Proprietarul, Arhitectul şi Ziditorul bisericii. Noi suntem parte a Trupului Său şi una cu El în intimitate sfântă (Efeseni 5:23). Intimitatea este zugrăvită în Scriptură.

1. În Noul Testament
2. Fapte 20:28 – „păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său”

2. Fapte 9:4 – Hristos a spus lui Saul, „De ce mă prigoneşti?” Când Saul îi persecuta pe creştini, era acelaşi lucru ca şi când îl persecuta pe Hristos.

3. 1 Corinteni 6:17 – „cine se lipeşte de Domnul, este un singur duh cu El”

4. Ioan 10:27-28 – Isus a spus, „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. . . şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea”

1. În Vechiul Testament

Vechiul Testament se referă la neprihănire ca lumina ochilor lui Dumnezeu (Psalmul 17:8; Zaharia2:8). Acea expresie figurativă se referă la pupilă, cea mai senzitivă parte a ochiului. Dumnezeu spunea, „Dacă bagi degetul în ochiul poporului Meu, e ca şi când l-ai băga la Mine în ochi”. Lui Dumnezeu îi pasă în acest fel pentru că biserica a fost cumpărată cu propriul sânge al lui Hristos (Fapte 20:28). Dumnezeu se apropie de poporul Său şi este ca prietenul care este mai aproape decât un frate (cf. Proverbe 18:24).

Minunea intimităţii cu Hristos

În timp ce se întorcea acasă cu un avion, un pasager m-a întrebat dacă beau.

I-am răspuns, „Nu beau”.

„Niciodată?” a întrebat el.

„Niciodată”, i-am răspuns eu.

„Aveţi cancer?” m-a întrebat.

„Din câte ştiu ei nu”, am răspuns eu.

Îmi spunea aşa de parcă îmi predica, „Eu beau zilnic. Într-o zi o să îmbătrâneşti şi apoi ce o să faci? Toată distracţia o să fie lăsată în urmă. Ar trebui să bei acum cât mai eşti tânăr”.

I-am răspuns, „Nu am nici o dorinţă să beau – deloc”.

Apoi m-a privit şi m-a întrebat, „Da ce ai de nu ai nevoie să bei?”

„Mă bucur că m-aţi întrebat”, i-am răspuns eu. „Am pace şi fericire totală”.

„Da de unde ai aşa ceva?” m-a întrebat el.

Şi eu i-am răspuns, „Îl cunosc pe Isus Hristos”.

Apoi a fost un moment de tăcere. Apoi a întrebat cu necredinţă, „Îl cunoşti pe Isus Hristos?”

I-am spus, „Exact, îl cunosc pe Isus Hristos”.

M-a privit în uluire şi a remarcat, „Am fost şi eu la o şcoală unde ne-au spus despre Isus Hristos, dar nu-L cunosc”.

I-am răspuns, „Ai putea”. Apoi am avut oportunitatea să-i explic evanghelia acestuia.

S-a întors la locul său şi eu mi-am luat locul din spatele lui. Apoi el i-a spus partenerului său de călătorie, „Nu o să-ţi vină să crezi, dar un domn din spatele nostru îl cunoaşte de fapt pe Isus Hristos!” Şi partenerul său, întorcându-se ca să mă privească, a spus, „Glumeşti!” Şi el a fost uimit că cineva putea să-l cunoască pe Isus Hristos în mod personal.

Este o realitate uimitoare că noi în calitate de credincioşi îl cunoaştem pe Isus Hristos. Dar ceea ce este mult mai şocant este că El ne cunoaşte pe noi!

III. IDENTITATEA CELOR DIN BISERICĂ

„Voi zidi biserica mea”

Termenul din greacă tradus prin „biserică” (ekkl[ma]esia) înseamnă „cei chemaţi afară şi se referă la o adunare. În evanghelii cuvântul apare doar aici în matei 18:17. Aici este folosit în sensul său general pentru orice adunare de oameni. Înţelesul original al cuvântului sinagogă se referă şi la o adunare generală de oameni. Din moment ce este probabil că Hristos a vorbit în aramaică, El a folosit probabil termenul general kahal, care înseamnă „congregaţie”, „adunare” sau „mulţime”. Doar mai târziu în epistole găsim ekkl[ma]esia investit cu un înţeles mai deplin. Aşadar Hristos vorbea despre o adunare, congregaţie, sau comunitate de oameni răscumpăraţi. Acel înţeles general este de asemenea evident şi în alte pasaje din Scriptură.

1. Fapte 7:37-38 – „Acest Moise a zis fiilor lui Israel: “Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un proroc ca mine: de el să ascultaţi.” El este acela care, în adunarea Israeliţilor din pustie, cu îngerul, care i-a vorbit pe muntele Sinai”. Aici cuvântul se referă la poporul evreu adunat în deşert în timpul lui Moise.

1. Fapte 19:32 – „Unii strigau una, alţii alta, căci adunarea era în învălmăşeală, şi cei mai mulţi nici nu ştiau pentru ce se adunaseră”. Aici ekkl[ma]esia se referă la o mulţime din Efes care respingea mesajul evangheliei.

1. Evrei 12:22-23 – „Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi”. Aici „biserica” se referă la tot poporul lui Dumnezeu.

La fel ca în Evrei 12:23 „biserica” din matei 16 se referă la tot poporul lui Dumnezeu. Şi „împărăţia cerurilor” din Matei 16:19 – folosit în mod sinonim pentru cuvântul biserică – vorbeşte de asemenea de adunarea celor veniţi la Dumnezeu. În timp ce ucenicii mergeau pe drumul prăfuit din Cezarea din Filipi, ei au înţeles deodată ekkl[ma]esia în acelaşi sens general, nu ca o clădire cu clopotniţă. In acele zile nu existau denominaţii, episcopi, diaconi, sau congregaţii aşa cum avem noi astăzi. Deşi Hristos s-a confruntat cu ostilitatea şi respingerea, El avea să continue să adune pe poporul Său răscumpărat, aşa cum a făcut-o tot timpul şi continuă să facă şi acum.

Concluzie

Oamenii se miră adesea de ceea ce s-ar întâmpla cu biserica dacă va cădea America. Dar clădirea bisericii nu depinde de ridicarea sau coborârea Americii pentru că numai Domnul zideşte biserica. Din moment ce Hristos zideşte numai acolo unde găseşte neprihănire, este important ca noi să trăim în mod neprihănit. Fi dedicat faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi permite Duhului Său să schimbe viaţa ta. În acest fel vei manifesta slava Sa în biserică.

Concentrarea asupra faptelor

1. Ce declaraţie este inima textului din Matei 16:13-20?
2. Este o _____________ pentru credincios să fie parte a ceea ce zideşte Dumnezeu.
3. De ce au fost descurajaţi ucenicii lui Hristos?
4. Care este semnificaţia timpului verbului din Matei 16:18?
5. Unde îşi clădeşte Hristos cu siguranţă biserica Sa?
6. Hristos îşi clădeşte biserica Sa prin credincioşii dedicaţi faţă de __________.
7. Ce arată Fapte 2:39?
8. _______ adaugă mai multe detalii cu privire la felul cum Hristos îşi zideşte biserica Sa.
9. De ce există biserica?
10. Termenul „a mea” în Matei 16:18 revelează credinciosului a fi _____ cu Hristos în sfântă _______.
11. În Fapte 9:4 pe cine persecuta de fapt Saul?
12. De ce a numit Domnul pe poporul Său „lumina ochilor săi” (Zaharia 2:8)?
13. Definiţi „biserica” din Matei 16:18. Susţineţi-vă răspunsul cu Scriptura.

Considerarea principiilor

1. Ca partea a bisericii creştinii se bucură de intimitate sfântă cu Hristos. Cercetătorul biblic R. B. Kuiper scria, „Cum poate vedea Creatorul simplele creaturi drept prieteni ai Lui defineşte înţelegerea umană. Felul cum Dumnezeul sfânt poate atribui prietenia Sa asupra oamenilor păcătoşi este total incomprehensibil. Este destul să spunem că aici suntem martori ai unei manifestări supreme a bunăvoinţei divine. Şi intimitatea acelei prietenii transmite bunăvoinţa divină cu mult mai măreţ”(The Glorious Body of Christ[Edinburgh:  The Banner of Truth Trust, 1967], pp.  332-33). Te bucuri de intimitatea cu Domnul prin studiul Cuvântului Său şi rugăciune? Citeşte şi studiază Luca 10:38-42, examinează-ţi umblarea ta cu Domnul în lumina acelei Scripturi. Cere-i Domnului să te ajute să ai aceiaşi dorinţă pe care a avut-o apostolul Pavel: „privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos” (Filipeni 3:8).

2. Nimic nu poate contrazice promisiunea lui Hristos de a clădi biserica Sa. Pastorul învăţător J. C. Ryle spunea, „Mare este puterea pe care o arată Hristos în zidirea bisericii Sale! El îşi îndeplineşte lucrarea Sa în ciuda opoziţiei din partea lumii, a cărnii şi a diavolului. În furtună, în vijelie, prin vremurile de necaz, de tăcere, fără gălăgie, fără vâlvă, fără încântare, clădirea progresează. . . . Ar trebui să fim profunde de mulţumitori că zidirea adevăratei bisericii este pusă pe umerii Aceluia care este măreţ. Dacă lucrarea depinde de om, aceasta avea să se năruie. Dar, binecuvântat să fie Dumnezeu, lucrarea este în mâinile Ziditorului care nu eşuează niciodată să îşi realizeze proiectele Sale! Hristos este Ziditorul atotputernic. El îşi va îndeplini lucrarea Sa, deşi naţiunile şi bisericile vizibile nu îşi pot cunoaşte datoria lor. Hristos nu va eşua niciodată. Ceea ce El a preluat El va îndeplini cu certitudine”(Holiness[Hertfordshire, England:  Evangelical Press, 1989], p.  214). Ai adus mulţumiri şi laudă Domnului pentru zidirea bisericii Sale? Citeşte Efeseni 1 şi închină-te Domnului pentru măreaţa Sa lucrare.

Adăugat la Colecţia John MacArthur localizată la:

Bible Bulletin Board
Box 314
Columbus, New Jersey, USA, 08022
Websites: www.biblebb.com and www.gospelgems.com
Email: tony@biblebb.com
Online since 1986

Cum să începi şi să construieşti

o Biserică Nou Testamentală

Titlul acestui articol ar putea fi considerat nepotrivit, pentru că în nici un fel vre-un individ sau un grup de indivizi să poată începe şi construi o Biserică Nou Testamentală; doar Dumnezeu poate face aceasta! Acolo, noi ne-am dat la o parte şi ne punem în locul potrivit.

Cel mai important detaliu referitor la construirea unei Biserici N.T. este cunoaşterea chemării Domnului pentru această sarcină. Nu contează cât de mare este oraşul ţintă. Nu contează cât avem dintr-o temelie financiară. Nu contează câţi oameni încurajează lucrarea. Toate acestea pot ajuta să adunăm un grup de oameni împreună, dar ei nu vor deveni o Biserică N.T. decât dacă Dumnezeu este în ea.

Cum să ştiu că Dumnezeu este în ea?

Vă deranjează dacă începem de la început? Acest articol public este deschis larg pentru orice persoană care caută astfel de informaţii sau este doar curios. Un bărbat care vrea să înceapă o Biserică trebuie să fie mântuit, şi ştie cum a fost mântuit, şi ştie cât timp va fi mântuit, şi cine a fost cel care l-a salvat. Nu este pe pământ un loc mai atacat şi mai plin de tensiune cum este în procesul de construire a unei Biserici N.T. Lumea nu vrea ca aceasta să fie construită şi diavolul nu vrea ca ea să fie construită.

Mântuirea adevărată este la fel ca şi regenerarea. Mântuirea adevărată este la fel ca şi justificarea. Mântuirea nu este o religie ci o creaţie nouă. Tu trebuie să ştii că a avut loc ceva cu siguranţă în sufletul tău (o lucrare a lui Dumnezeu însuşi!) Nu este un alt nume dat oamenilor prin care noi trebuie să fim mântuiţi… numele lui Isus Hristos. Isus nu trebuie să fie doar mântuitorul tău ci El trebuie să fie de asemenea Domnul tău. (nu faci nimic fără aprobarea Sa!)

Trebuie să ai o bază puternică a Bisericii

Dacă nu ai nici o experienţă despre felul în care funcţionează o Biserică Nou Testamentală, trebuie să o iei mai încet pentru o vreme din a porni o Biserică şi să găseşti o Biserică N.T. bună. Alătură-te acelei Biserici şi fă tot ce poţi sub conducerea păstorului ei. Lasă ca păstorul să iţi cunoască inima ta şi fi un voluntar pentru orice sarcină pe care o poţi face. Aminteşte-ţi, Dumnezeu foloseşte oameni blânzi… aceasta înseamnă care se lasă învăţaţi! Dacă nu te laşi învăţat atunci opreşte-te din citire chiar acum… opreşte calculatorul. Uită de construirea unei biserici.

SAU….

Ai putea să cazi pe faţa ta şi să îi ceri lui Dumnezeu o inimă care este în stare să înveţe. Dumnezeu este singurul care poate zdrobi o inimă mândră. Petrece oricât de mult timp trebuie într-o Biserică bună, punând întrebări şi luând notiţe. Un lucru pe care trebuia să îl fi menţionat mai devreme este încearcă să găseşti Biserica de bază care se află aproape de oraşul spre care te călăuzeşte Dumnezeu. De fiecare dată când ai timp liber, călătoreşte spre oraşul ţintă. Găseşte un parc sau un loc liniştit din inima oraşului. Petrece timp în comuniune cu Domnul pentru tine şi pentru oamenii din oraş. Cere-i lui Dumnezeu să te conducă spre câţiva indivizi pe care tu îi poţi câştiga pentru Isus Hristos. Dacă ai putea câştiga un suflet de fiecare dată când vizitezi oraşul, ai putea avea o congregaţie care te aşteaptă până când în final te muţi în acel oraş.

Nu lua ca pe un lucru de apucat oamenii care sunt contactaţi în oraş. De asemenea, nu încerca să categoriseşti oamenii pe care Dumnezeu îi aduce în calea ta. Este surprinzător cine îi are pe cei mai buni membri ai Bisericii când ai nevoie de membrii buni ai bisericii. Am în minte două familii care au venit alături în experienţa mea de a planta Biserica. În amândouă cazurile, şansele au fost împotriva lor, dar ei s-au ridicat spre ocazie şi încă au inima mea după mai mulţi ani. Slavă Domnului pentru Jalbert şi Barkers. Au fost şi alţii, dar aceştia au fost extraordinari. În timp ce eşti într-o Biserică bună, umblă spre posibilitatea de a fi ordinat în slujire prin Biserica bună.

Mai întâi lucrurile Esenţiale

Haideţi să facem o verificare a realităţii.

Care este motivaţia ta pentru a începe o Biserică? În mod evident nu încerci să te îmbogăţeşti. În mod evident, nu planifici 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână. Evident, eşti gata să răzuieşti fundul unui puţ dacă este necesar ca să rămâi în viaţă.

Aici sunt mai multe lucruri de bază. Tu nu trebuie să fi în competiţie cu nimeni fie din prezent fie din trecut. Îmi amintesc când am început în Connecticut, era un alt om bun care începea o Biserică în Massachusetts. Dacă noi am fi fost într-o cursă, eu aş fi devenit descurajat, depresiv şi dădeam înapoi încă din primul an. Lucrarea lui şi-a luat zborul ca o împuşcătură. Oamenii mei au continuat să plece ca nişte împuşcături. Acest om era la fel de fundamental precum eram şi eu. El avea standarde Baptiste ca şi mine, totuşi lucrarea sa creştea şi a mea slăbea. Trebuia să fac nişte verificări ale realităţii şi ale sufletului. M-am trezit devreme realizând că Dumnezeu era implicat în amândouă slujirile. El era în controlul la amândouă. Îmi făceam partea cât puteam mai bine şi celălalt frate îşi făcea partea sa cât putea mai bine, dar Dumnezeu făcea ceea ce face Dumnezeu în aceste chestiuni. Amintiţi-vă totdeauna, dacă Dumnezeu nu clădeşte aceasta atunci lucrarea de clădire este zadarnică.

În regulă. Înapoi la motivaţie (ca şi când am fi lăsat-o acolo în spate.) Ar trebui să iei această sarcină aşa cum facem în căsătorie… pentru bine sau pentru rău. Te poţi afla într-un câmp de bătălie sau într-un câmp alb spre recoltă… Dumnezeu cunoaşte diferenţa. Dumnezeu te-a chemat cu sarcina pe care el te-a pregătit. Un alt om ar putea arunca prosopul pentru prima dată când unul mai blând îl cheamă la podea sau cel principal cere recunoaştere. Oricum, tu te vei pune pe genunchi şi iţi vei lua mănuşile de box. Dacă Dumnezeu te-a chemat cu adevărat în acest loc, atunci nu ai nici un drept sau privilegiu să pleci până când Dumnezeu spune, „Pleacă!”

Găseşte un loc de întâlnire

Locaţia, locaţia, locaţia

Un loc de întâlnire va depinde de resursele pe care le ai pentru a procura un loc. Ar trebui să cauţi o stradă sau un drum pe care se circulă foarte mult. Ar trebui să cauţi o casă destul de largă pentru a începe dacă nu cumva ai fonduri pentru a închiria o structură potrivită. Cum ar fi locurile din faţă dintr-un magazin de anul trecut, centrele comerciale pot avea facilităţi ideale. Asiguraţi-vă că nu veţi fi restrâns de codurile locale ale oraşului acum sau în creşterea voastră. Închiriaţi o partiţie, apoi în timp ce lucrarea creşte, luaţi alte partiţii ale aceluiaşi centru. Făcând aceasta, două nevoi continue sunt satisfăcute; suficiente locuri de parcare şi de odihnă. (fiecare partiţie ar trebui să îşi aibă facilităţile sale de odihnă.)

Semnele vremii

Publicitate, publicitate, publicitate

Ia o rezervă de Tractate cu numele lucrării tale şi adresa acesteia pe ele. Pune un semn care să poată fi citit din stradă. Nu încerca să aglomerezi semnul cu slogane şi pasaje Scripturale, doar informaţiile pertinente, cum ar fi orele de serviciu şi disponibilitatea serviciilor de îngrijire a copiilor. Când oamenii intră, ar trebui să fie o mulţime de materiale de citit precum tractate ale Evangheliei, broşuri cu doctrine şi planuri viitoare pentru lucrarea ta. Întotdeauna să ai o viziune pentru posibilităţile de mâine. Viziunea ta trebuie să aibă credinţa şi chemarea ta ca bază a ei. Acum să nu uităm… tu nu trebuie să îi ceri socoteală lui Dumnezeu pentru cei care El îi aduce în calea ta şi în special cei care se decid să se unească cu tine pentru misiunea ta. Cât mai suntem în această zonă; este o greşeală să gândeşti că tu poţi construi o Biserică mai bună prin a merge după oamenii cu mai multe clase. Învaţă şi ascultă-L pe Domnul de a trata fiecare persoană care vine la uşile tale în mod egal. Încă o dată trebuie să inserez o aducere aminte că Dumnezeu trebuie să fie construitorul Bisericii Sale. Mai mult, El te-a ales ca tu să fi vasul sau instrumentul Său.

Calităţile predicatorului

Mulţi oameni sunt stinşi şi îndepărtaţi de una din cele două extreme ale unui predicator… prima extremă este cel mai sfânt decât tine, tipul ştie-tot. Cealaltă extremă este băiatul bun de la fermă. Predicatorii fac o mare greşeală când ei simt că trebuie să ştie totul şi să fie totul pentru congregaţia lor. Alţii fac o mare greşeală când ei încearcă să fie unul dintre băieţi. Un predicator trebuie să aibă chemarea lui Dumnezeu, dar el nu trebuie să simtă că el este Dumnezeu. Un predicator trebuie să fie în stare să devină toate lucrurile pentru ca să îi găsească pe unii totuşi el trebuie să urmeze legea libertăţii şi să fie ambasadorul lui Isus Hristos. Un predicator trebuie să fie transparent pentru a descoperi faptul că el înţelege slăbiciunile naturii umane; totuşi el trebuie de asemenea să exemplifice cea mai bună viaţă creştină.

Predică Cuvântul

De la prima slujbă (chiar dacă s-ar putea să fi doar tu şi familia ta.) Predică Cuvântul! Lumea este înfometată după Cuvântul lui Dumnezeu. Predicatorii şi Pastorii cred că audienţa lor vrea distracţie, înţelepciune, răspunsuri la dilemele curente, etc. Acest lucru nu este adevărat. Da, este complicat să vii cu aliteraţii pentru unele dintre pasajele Bibliei. Dacă este aşa, uită aliteraţia, doar expune pasajul. Fi gata să explici de ce a fost scris, cine l-a scris şi cui i-a fost scris. Apoi aplică-l la tine însuţi şi la cei care stau şi te ascultă. Apropo, vei primi comentarii vrednice despre de ce, cine & cui. Vei primi comentarii nefavorabile asupra aplicaţiei. Nu voi uita niciodată acel om membru în Biserică, ce credea că îmi face un favor când a spus, „Predicatorule, faci o treabă excelentă de explicare a faptelor din Biblie, dar ar trebui să simplifici aplicaţiile pentru noi.” Am acceptat sfatul său cu har şi am adăugat la rugăciunea mea către Dumnezeu, „Doamne opreşte-mă să nu interpretez Cuvântul tău pentru folosul meu sau pentru a-i face pe alţii să facă ceea ce vreau eu.”

Să devii cunoscut de către cei care vorbesc despre tine… (şi ei vor vorbi despre tine!)… că eşti un predicator al Cuvântului lui Dumnezeu. Presupun că înţelegi că tu nu poţi fi cunoscut ca un Predicator al Cuvântului, dacă nu cunoşti Cuvântul sau măcar dacă nu ai capacitatea de a comunica Cuvântul lui Dumnezeu celorlalţi. Aceasta cere devoţiune faţă de Dumnezeu şi ore de studiu. Tu eşti un mare predicator dacă poţi în mod spontan să predici Cuvântul în felul în care intenţionează Dumnezeu ca acesta să fie predicat. Eşti un palavragiu dacă poţi să te ridici şi să predici lucrurile spontan. Un Predicator pregătit este mai bun decât o predică pregătită… este o veche zicală care încă este adevărată.

Devenind cunoscut în jurul oraşului

Ştiai că există câţiva oameni decenţi care se adună la tribunal în 11 noiembrie şi în a treia luni din luna mai pentru a comemora morţii şi veteranii de război? Ei salută steagul şi aşează coroane la copiile pietrelor funerare de pe peluza tribunalului. Este impresionant şi o recompensă pentru un predicator să apară la acest serviciu semnificativ în special dacă el apare pentru motivul real. Fiecare oraş sau metropolă are activităţi planificate pe care un predicator le poate frecventa şi va dobândi recunoaştere pentru participarea la activităţi locale. Recunosc faptul că nu vei apărea la sărbătoarea „Octoberfest.” Acea petrecere de băut bere este sponsorizată de Biserica Catolică.

Cu cât mai mulţi oameni devii familiarizat, cu atât mai mult vei avea şansa ca mai mulţi candidaţi să intre pe uşile Bisericii tale. Cu cât ajungi la mai mulţi cu atât mai mult vei prinde mai mulţi.

Trebuie să ridic un alt steag chiar acum… O prioritate în misiunea ta… Antrenează-ţi oamenii să împărtăşească povara ta pentru a-i salva pentru Hristos pe cei pierduţi. Aceasta ar putea părea a fi ceva dat; dar vei descoperi că toate eforturile pe care le investeşti pentru a aduce candidaţi prin uşă vor fi deziluzionate de o congregaţie care este mulţumită, leneşă, nededicată, independentă, sau egoistă. Ei îi vor alunga pe toţi cei care nu îndeplinesc criteriile lor, astfel că trebuie să fi sigur că criteriile lor sunt criteriile lui Dumnezeu. De asemenea, dacă ei au criteriile corecte, ei vor fi ocupaţi pentru a aduce ei înşişi candidaţi.

Un alt punct despre a deveni cunoscut în jurul oraşului. Asigură-te că tu şi congregaţia ta lucraţi asupra faptului că, comunitatea voastră are nevoie să cunoască şi să creadă că există ceva special referitor la Biserica voastră… Nu am folosit cuvântul „neobişnuit” şi cu siguranţă nu am folosit cuvântul „ciudat.” Exista un slogan pe care îl foloseau Bisericile Independente… „Diferenţa face diferenţa!” Este important să realizezi că Biserica ta trebuie să fie diferită faţă de fiecare altă Biserică din oraş, dar acea diferenţă trebuie să fie în favoarea felului de a fi sănătos din punct de vedere Scriptural şi corect din punct de vedere Biblic. Cu ajutorul congregaţiei tale, oaspeţii tăi (nu folosi cuvântul „vizitatori”) care intră pe uşă au nevoie să simtă că sunt într-un loc în care ei pot găsi cu adevărat uşurare spirituală şi sfaturi. Ei trebuie să cunoască faptul că sunt bine veniţi dar să nu se simtă ameninţaţi. Ei au nevoie să realizeze că aici este un loc în care ei îl pot sluji pe Domnul.

Păsările care se potrivesc sunt în stoluri împreună

Biserica ta, în timp ce creşte va dezvolta o personalitate colectivă. Acea personalitate va fi dezvoltată în primul rând după felul în care tu conduci serviciile şi pe tine însuţi. Oamenii care încep să ia poziţii de conducere vor adăuga la acea personalitate sau vor minimiza acea personalitate. Sunt fericit să raportez că Biblia nu învaţă că fiecare Biserică trebuie să aibă aceeaşi personalitate. Aceasta învaţă că fiecare Biserică ar trebui să aibă credinţa comună… Mi-aş dori ca ele să o aibă! Dacă politica, sporturile sau computerele sunt subiectul predominant de conversaţie în adunarea bărbaţilor în spatele Bisericii, atunci acesta este tipul de personalitate pe care îl va avea Biserica ta. Dacă ei vorbesc despre cel mare care a fugit… referindu-se la un bărbat care aproape a fost mântuit, atunci acesta este felul de personalitate pe care îl va avea Biserica ta. Dacă ei vorbesc despre închiderea uşilor Bisericii Catolice locale sau Antecamera Împărăţiei, atunci acesta este felul de personalitate pe care îl va avea Biserica ta. Dacă ei dezbat chestiuni de separare sau standarde, atunci acesta este felul de personalitate pe care îl va avea Biserica ta. Aş putea continua dar ar fi mai bine pentru tine să intri în celelalte posibilităţi. Un lucru de adăugat… tu eşti cheia de a deschide potenţialul. Un alt lucru; tu nu trebuie să încerci să legiferezi personalitatea Bisericii. Isus a luat ceea ce avea şi a clădit pe ceea ce avea. Aminteşte-ţi că atunci când el a murit, când el a avut un fel de demolare momentană, dar când a re-apărut ei erau energizaţi să evanghelizeze lumea cunoscută. Un avantaj pe care îl are Isus este că el lucrează în inimă, tu trebuie să lucrezi la suprafaţa oamenilor. Observă că am spus că, „Isus a…” El încă face aceasta! Dă-i poverile tale lui Isus.

Adevărul despre neghină

De vreme ce nu vreau să închei această publicaţie într-o notă negativă, voi stropi negativele necesare acum şi mai apoi. În caz că nu ai realizat sau nu l-ai citit pe Pavel, vei avea câteva buruieni sau neghină în Biserica ta. Este doar o parte naturală a Bisericii pentru opoziţie să alunece în neştiinţă şi să se descopere pe sine în forma unui conducător al muzicii, un pianist, un Diacon sau a unui astfel de comitet. Ce faci când astfel de umbre pe o lume care altfel ar străluci? Mergi mai întâi la Dumnezeu! Adu-l pe El să pe podea. Dacă nu faci aceasta, El te va lăsa pe tine să mânuieşti întreaga chestiune şi iţi garantez că nu iţi va plăcea rezultatul. Sunt fericit că Cuvântul lui Dumnezeu are ceva de spus în aproape fiecare dintre epistolele lui Pavel despre mânuirea unor astfel de chestiuni. Desigur, Isus a dat cel mai bun plan în Matei 18. Cel mai important lucru de amintit este că după ce s-au zis şi s-au făcut toate, dacă neghina rămâne după ce s-au zis şi s-au făcut toate, atunci mai bine l-ai lăsa pe Dumnezeu să termine treaba… ultimul tău cuvânt de instrucţiune este să „îl daţi pe un astfel de om pe mâna Satanei.” În experienţele mele am făcut mai multe răni Bisericilor decât m-a lăsat Dumnezeu să Păstoresc, când am încercat să tratez problemele fără Dumnezeu. Încă regret mulţi ani mai târziu că am pierdut oameni pentru cauza lui Hristos… derâmat de acţiunile mele împotriva firii folosind firea mea.

Fii sigur că în mod normal problema nu va dispărea dacă este ignorată. Aceasta nu va dispărea dacă vorbeşti despre ea cu oricine altcineva decât cu persoana care cauzează problema. Aceasta nu va dispărea dacă insişti să o tratezi în mod particular după primul sfat în particular cu persoana. Implică cel puţin încă un alt bărbat. Dacă problema escaladează în locul în care aceasta trebuie să fie adusă înaintea întregii Biserici, asigură-te că se dă un timp suficient şi oportunitatea pentru întreaga Biserică să se pregătească.

Adăugând zilnic la Biserică

Nu ai nici o afacere să începi o Biserică dacă nu aştepţi ca ea să crească nici nu vrei ca ea să crească numeric şi spiritual. Ar trebui să ai dorinţa ca oamenii cei mai depărtaţi să fie bine veniţi prin uşile Bisericii ca oaspeţi ai tăi. Biserica obişnuită nouă va atrage în mod natural mai multe feluri de oameni. Primii care să fie menţionaţi sunt aceia care sunt nemulţumiţi cu Biserica lor actuală. Acest lucru ar putea fi bun, acest lucru ar putea fi rău. Asigură-te că se fac vizite ulterioare fiecărui oaspete care vine la slujbele tale. Atunci dacă ei continuă să vină, realizează comunicarea cu ei. Dacă ei sunt vizitatori dintr-o Biserică cu o altă mentalitate decât cea a Bisericii tale, află de ce vor ei să îşi părăsească Biserica lor. Ai amabilitatea să îl suni pe celălalt pastor şi să îi spui ce se întâmplă. „Fă altora …”

Problema primară pentru primirea altor creştini din altă Biserică este Botezul Scriptural. Este foarte clar prin istorie şi prin Scriptură că oricine vrea să se alăture Bisericii tale trebuie să fie botezat Scriptural. Fi atent că o politică trebuie să fie adevărată pentru fiecare şi pentru toţi. Cel mai eficient este să primeşti orice botez Baptist, altfel te vei încurca în semantică. Am descoperit că dacă un fost membru al unei Biserici Baptiste realizează că Biserica sa anterioară era mai puţin decât acceptabilă atunci la un moment dat ei iţi vor cere să îi botezi. O problemă secundară dar obişnuită în chestiunea primirii creştinilor din alte Biserici este că în general ei aduc bagaje. Vreau să spun că ei în scurt timp iţi vor sugera să începi să faci sau să fi cumva aşa cum făcea fostul lor Păstor. Este destul de dificil să tratezi un învăţător excelent experimentat de Şcoală Duminicală căruia i-ai dat cu bucurie o clasă unde el sau ea intră într-o duminică cu mai multe minciuni care au fost proaspăt ordonate pentru clasa prezentă. Ştiu că ai putea spune că aceasta ar trebui să fie tratat în interviul iniţial cu învăţătorul potenţial. Este greu să te gândeşti la toate sau să planifici totul. Trebuie doar să te încrezi în Domnul, şi aminteşte-ţi sfatul dat de păstori experimentaţi. Cea mai bună sursă şi resursă a membrilor Bisericii sunt cei pe care tu însuţi i-ai cucerit pentru Hristos. Cei care se uită la tine pentru a fi un exemplu şi pentru a fi un mentor. Este înţelept să ai un timp separat sau o slujbă pentru noii convertiţi în care îi poţi uceniciza şi de asemenea poţi stabili cu ei o relaţie personală. Aceşti oameni sunt de obicei deschişi şi receptivi şi doresc să cunoască tot ce pot despre lucrurile Domnului.

Cine merge acolo?

Ca pastor fondator al unei Biserici Baptiste ce Crede în Biblie prima ta prioritate este Fapte 1:8, adică să duci Evanghelia în lume în acelaşi timp în care construieşti metode de a cuceri suflete în comunitatea ta proprie. Membrii Bisericii trebuie să fie încurajaţi să aibă o viziune mondială a evanghelizării. Cel mai eficient şi mai dovedit plan este să folosiţi ceea ce este cunoscut ca Promisiunea Credinţei. Este încercată şi este adevărată şi anume că Dumnezeu va folosi oameni doritori pentru a oferi fondurile necesare pentru câştigarea lumii pentru Isus Hristos. Ei sunt ca nişte canale; unde Dumnezeu în mod miraculos oferă bani prin credincioşi binevoitori. În final unele Biserici dau pentru misiuni atât cât cheltuiesc în bugetul lor local.

Pergam – Biserica coruptă care este căsătorită cu lumea
Apocalipsa 2:12-17

Duminică dimineaţa – 27 februarie, 2000

Introducere: „Pergam” înseamnă „căsătorie” sau „uniune”. Era Efesului era din 30-100 d. Hr., Smirna din 100-312, şi Pergam din 312-590 d. Hr. Roma nu a avut succes în a zădărnicii Creştinismul prin persecuţie; biserica însă a crescut şi s-a extins în multe regiuni. Cea mai mare persecuţie din lume era totuşi incapabilă să distrugă biserica. Aşadar, satan şi-a schimbat planul său de atac. Lumea nu numai că a încetat să se opună bisericii, dar chiar şi cel mai mare dintre imperii de pe acest pământ – Roma – a acceptat Creştinismul ca religie a sa de stat. În jurul anului 312 d. Hr. se spune că Constantin a avut o viziune sau un vis în care a văzut o cruce cu cuvintele scrise pe ea, „Prin acest semn cucereşte”. El a descoperit că crucea era un semn al Creştinismului, aşa că a acceptat Creştinismul ca religie de stat. El i-a încurajat pe oameni să fie botezaţi, şi oricine era botezat primea două robe albe şi câteva bucăţi de argint. Biserica era unită cu lumea; aşadar, puteţi vedea, biserica a devenit decăzută. Aici Pergam şi lumea erau unite pentru a deveni cea mai mare religie de stat. Conform oamenilor, aceasta avea să fie o înaintare; cu toate acestea Domnul este nemulţumit. Când biserica se uneşte cu lumea, mărturia bisericii este ruinată. Biserica este un vizitator în lume. Este în regulă pentru corabie să fie în apă, dar nu ca apa să fie în corabie.

Caracterul lumesc corupe o biserică. Patru lucruri determină de obicei o biserică să devină lumească: 1) biserica şi membrii ei încep să participe în funcţii lumeşti, 2) biserica şi membrii ei admit ca activităţile lumeşti să se desfăşoare în biserică şi în casele membrilor lor, 3) biserica începe să boteze şi să accepte pe oameni ca membrii care nu sunt într-adevăr pocăiţi şi întorşi de la lume spre Hristos, 4) biserica şi membrii ei permite învăţătura şi predicarea falsă.

Nimic nu corupe o biserică mai rapid decât caracterul lumesc. Pergam era o biserică coruptă, o biserică lumească. Pergam este imaginea bisericii corupte care este căsătorită cu lumea.

1. Versetul 12: Scrisoarea este adresată conducătorului bisericii. Dacă o biserică devine lumească, conducătorul acesteia este responsabil. Domnul l-a chemat pe pastor să-i conducă pe credincioşi spre o viaţă de negare de sine şi sfinţenie, de a nega plăcerile acestei lumi şi să trăiască o viaţă pură şi evlavioasă. El trebuie să-i menţină concentraţi asupra cerului şi a trăirii în mod sacrificial. Ei trebuie să dea tot ceea ce sunt şi au pentru a-i câştiga pe cei pierduţi. Acesta este motivul pentru care această scrisoare este trimisă conducătorului bisericii. Este sarcina pastorului de a proclama adevărul sfinţirii şi al separării faţă de o biserică lumească.

1. „Sabia ascuţită cu două tăişuri” se referă la Cuvântul lui Dumnezeu.

1. Evrei 4:12 – Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.
2. Apocalipsa 1:16 – În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri şi faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui.

1. Biblia spune că judecata trebuie să înceapă cu casa lui Dumnezeu. Dumnezeu este credincios ca să-i binecuvânteze pe credincioşi, dar este drept ca să-i mustre şi să-i judece pe acestea pentru a-i aduce la slavă.

1 Petru 4:17-18 – Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Şi dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos?

1. Versetul 13: Biserica este lăudată pentru trei lucruri:

1. Biserica era loială faţă de numele lui Hristos în ciuda mediului. Pergam era centrul închinării imperiale, adică, închinarea statului sau a liderului. Intelectualii păgâni conduceau oraşul – un oraş dedat la idolatrie. „Ştiu unde stai… unde locuieşte satana”. Biserica din Pergam nu mergea ca să-şi plece genunchi declarând „Cezar să fie Domnul”.

1. Roma ridicase temple, altare şi imagini în cinstea lui Cezar şi el devenise un zeu. În final, s-a emis o lege care cerea oricărui cetăţean din imperiu ca să meargă la templu odată pe an şi să se plece spunând „Cezar este Domn”. Pentru a dovedi că un om a îndeplinit acest act loial faţă de Roma, se cerea un certificat scris care să fie în posesia respectivului.
2. „Criza ultimă în educaţie este spirituală şi filozofică. Universităţile publice şi-au vândut sufletele secularismului devreme în acest secol şi au supravieţuit pentru a recolta consecinţele. Lipsa de valori spirituale a dus la cele mai mari probleme etice din vremurile noastre. Oamenilor pur şi simplu nu le pasă ce mai e corect sau greşit. Lor le pasă doar de sine” – De Hindson.

1. Marcu 8:38 – Pentru că de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului, când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri.

1. Ei au refuzat să modereze adevărul evangheliei, „nu ai lepădat credinţa Mea”. Adică, nu ai negat a crede în mine.

1. Ei au rezistat în timpul persecuţiei. Cel puţin un credincios a fost martirizat, Antipa.

1. Antipa – anti înseamnă „împotriva” şi pas înseamnă „toţi”. Am putea spune că Antipa era împotriva tuturor lucrurilor care nu erau ale lui Dumnezeu şi a refuzat să meargă alături de presiunea majorităţii pentru a compromite convingerile.
2. Acelaşi cuvânt pentru martir (martus) este cuvântul regular grec pentru martor. Aceasta este o mustrare ascuţită pentru noi astăzi. Cuvântul a mărturisi şi martor înseamnă acelaşi lucru. Credincioşii timpurii ştiau exact ceea ce însemna a deveni un urmaş al lui Hristos: însemna dedicarea a tot ceea ce erau şi aveau ei. Însemna posibilitatea morţii. Aşa de mulţi vor să demonstreze creştinismul lor în cercurile creştine, dar care sunt egal de pregătiţi să minimalizeze creştinismul lor în cercurile unde creştinismul este confruntat cu ridiculizare, dispreţ şi opoziţie.

III. Versetul 14: Plângerea #1, biserica lumească este vinovată de doctrina lui Balaam. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că corupţia şi caracterul lumesc sunt în cadrul bisericii.

1. Balac, regele moabit care domnea în apropiere de Palestina, s-a temut de Israel. Pentru a-şi proteja împărăţia sa, el a căuta serviciile lui Balaam, un profet, pentru a-l blestema pe Israel. Când regele l-a abordat prima dată pe Balaam, acesta a refuzat. Dar a acceptat a doua ofertă. De trei ori Balaam a încercat să-l blesteme pe Israel, dar fără nici un rezultat. Acesta a conceput apoi un plan perfid. El avea să-i corupă. El a sugerat fetelor moabite să seducă pe bărbaţii lui Israel să facă căsătorii cu aceştia şi să-i ducă apoi la închinarea la dumnezeii lor idolatrii (Numeri 22-25; 31:16). Schema a funcţionat. Şi Israel, deşi înrădăcinat în Dumnezeu, a devenit înjugat într-un mod fără egal cu caracterul lumesc şi prin urmare a fost corupt.

1. Original, lumea s-a opus bisericii; acum lumea şi biserica sunt căsătorite. Înţelesul cuvântului „biserică” este „cei chemaţi afară”; nu uniţi, nu puşi în lume, ci separaţi, chemaţi afară – aceasta este biserica. Metoda lui Balaam este de a distruge separarea dintre separarea dintre biserică şi lume, şi rezultatul este închinarea la idoli. Lucrarea lui Balaam este de a uni lumea cu biserica.

1. Nevoia lui Constantin de a ne înălţa în învăţătura lui Balaam. Nimic nu este mai dificil decât a păzi ca nu cumva lucrarea lui Balaam să intre.

1. Astăzi copiii lui Dumnezeu vor cu toţi să fie mari, să aibă mai mult, şi să nu acorde nici o atenţie sfinţeniei sau curăţeniei. Astfel, ei cedează faţă de păcate, ei cedează faţă de învăţătura lui Balaam.

1. Banii i-a făcut pe mulţi să fie dumnezei astăzi. Isus a spus, „nu poţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona”.
2. 1 Timotei 6:10 – Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri.
3. Iuda 11-13 – Vai de ei! Căci au urmat pe calea lui Cain! S-au aruncat în rătăcirea lui Balaam, din dorinţa de câştig! Au pierit într-o răscoală ca a lui Core! Sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi şi se îndoapă de-a binelea; nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi; nişte valuri înfuriate ale mării, care îşi spumegă ruşinile lor, nişte stele rătăcitoare, cărora le este păstrată negura întunericului pentru vecie.

1. 1 Ioan 2:15-16 – Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume.

1. 2 Corinteni 6:14, 17-18 – Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel Atotputernic.”

1. Psalmul 1:1 – Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori.

1. Versetul 15: Plângerea #2, i-a inclus pe cei care susţineau doctrina Nicolaiţilor, ceva care Dumnezeu urăşte. Nicolaiţii învăţau că spiritul era tot ceea ce conta, aşa că poţi avea orice fel de libertate în dorinţa trupului.

1. Galateni 5:13 – Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai, nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste.

1. Galateni 5:16-17 – Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duuhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.

1. Versetul 16: Sfatul era de a se pocăi. Biserica şi credincioşii ei aveau nevoie să se pocăiască şi să-şi schimbe căile lor. Ce înseamnă aceasta? Biserica şi adevăraţii credincioşi trebuia să se confrunte cu cei care erau lumeşti şi să-i conducă spre pocăinţă, să-şi schimbe practica de acceptare a oamenilor în biserică doar pentru că îl profesau pe Hristos – trebuia să existe o evidenţă de pocăinţă, de a disciplina pe cei ce refuzau să se pocăiască şi care alegeau să continue în trăirea lor lumească, să se oprească din a transmite un sens de speranţă şi siguranţă falsă către necredincioşi prin a-i boteza pe aceştia când făceau o profesiune fără adevărata pocăinţă, şi să se oprească din a permite lumescul să mai seducă, să înşele şi să conducă greşit pe alţi credincioşi în biserică.

1. J. Vernon McGee, „Ce greşeală facem dacă credem că Biserica are autoritatea de a decide ce e corect şi ce e greşit. Adevărata Biserică este alcătuită din credincioşii în Isus Hristos – ceea ce Scriptura numeşte trupul lui Hristos. Ei trebuie să fie lumini în lume. Şi dacă noi vom fi lumini în această lume, trebuie să fim atenţi să ne identificăm cu persoana lui Isus Hristos şi să recunoaştem, nu Biserica, ci Cuvântul lui Dumnezeu ca autoritate a noastră.

1. Dacă Pergam nu se pocăieşte într-adevăr, ei vor suferi aceiaşi soartă ca şi Antihristul şi profetul său mincinos care va fi înfrânt şi va fi aruncat în lacul de foc pregătit pentru diavol şi îngerii săi. El se va lupta împotriva lor cu sabia gurii Lui, Cuvântul Său.

1. Matei 3:2 – Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.

1. Luca 13:3 – Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi peri la fel.

1. Fapte 2:38 – Pocăiţi-vă… şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.

1. Fapte 17:30 – Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască.

1. 2 Cronici 7:14 – Dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga şi va căuta Faţa Mea şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara.

1. Evrei 2:3 – Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o.

1. Versetul 17: Promisiunea învingătorului este dublă:

1. Biruitorului i se dă dreptul să mănânce mana ascunsă.

1. Mana a fost dată pentru a hrănii pe copiii lui Israel în timpul călătoriei lor prin desert. Dumnezeu a făcut ca aceasta să vină din cer (Exod 16:14-35). Câteva au fost scoase din vedere în arca ca o amintire.
2. Isus este mana ascunsă. Biruitorii vor fi părtaşi ai naturii lui Hristos. Noi nu-l putem vedea pe Isus, El este mana noastră ascunsă.
3. Ioan 6:32, 33, 35, 58 – Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat, vă spun, că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer; căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care se pogoară din cer şi dă lumii viaţa”…. Isus le-a zis: „Eu sunt pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată…. Astfel este pâinea, care s-a pogorât din cer, nu ca mana pe care au mâncat-o părinţii voştri şi totuşi au murit: cine mănâncă pâinea aceasta, va trăi în veac.”

1. Biruitorului i se va da o piatră albă cu un nume nou scris pe ea.

1. Piatra albă înseamnă admiterea în cer, în prezenţa lui Dumnezeu.
2. Piatra albă este o referire la felul în care voturile erau ţinute în curţile de judecată din ziua lui Ioan. Când avea loc un proces, juraţii votau prin aruncarea de pietre într-o urnă: neagră pentru vinovat sau albă pentru inocent. Isus promite că biruitorii vor fi găsiţi inocenţi la tronul de judecată. Datorită sângelui Său biruitorii sunt eliberaţi de pedeapsa păcatului.
3. Noul nume înseamnă o nouă natură şi o moştenire deplină. Noul nume corespunde cu condiţia noastră înaintea Domnului. Fiecare credincios are o relaţie specială, intimă cu Domnul. Noi Îl cunoaşte într-un fel personal pe care nimeni altcineva nu-l cunoaştere.
4. Auzirea şi ascultarea de acest mesaj pentru biserică este singura speranţă de cucerire vreodată a caracterului lumesc seducător al acestui pământ.

Cum să distrugi o biserică

de Ray C. Stedman

Unul dintre cele mai populare imnuri din toate vremurile despre biserică este bine cunoscutul „Onward, Christian Soldiers, Marching As To War” (Înainte soldaţi creştini, mărşăluind ca spre război). A doua strofă este o măreaţă descriere, Biblică, a bisericii:

Ca o măreaţă armată se mişcă biserica lui Dumnezeu.

Fraţilor, noi păşim unde au păşit sfinţii.

Noi nu suntem divizaţi; toţi avem un trup,

Una în speranţă şi doctrină, una în caritate.

Cred că aceasta surprinde într-un mod minunat învăţătura Scripturilor despre biserică. Dar când ajungeţi la experienţa reală a bisericii, uneori acest lucru nu este atât de palpitant. Cu siguranţă nu era la Corint – unde era o biserică ce avea probleme; ei erau atât de divizaţi. Cineva ne-a dat o parodie a acelei a doua strofă din Onward, Christian Soldiers:

Ca o măreaţă ţestoasă se mişcă biserica lui Dumnezeu.

Fraţilor, noi păşim pe unde am păşit din totdeauna.

Suntem foarte divizaţi, suntem multe trupuri,

Puternici în credinţă şi doctrină, slabi în caritate.

Acea strofă poate descrie biserica – cel puţin pe cea pe care o cunoaştem noi – mai exact decât cealaltă. Ea descrie cu siguranţă biserica din Corint. Aici era o biserică ce avea posibilităţi superbe care stăteau nerealizate din cauza diviziunilor, lăudăroşiilor, geloziilor şi ambiţiilor carnale. Aşa cum scrie Apostolul Pavel corintenilor, el vede în spatele tuturor acestor simptoame la rădăcina cauză din spatele tuturor lucrurilor. Cred că este foarte important ca noi să înţelegem aceasta pentru că apostolul ne ia în spatele acestor manifestări superficiale la problema rădăcină. Care este aceasta? Este iubirea faţă de înţelepciunea umană, este mândria în abilitatea omului prin înţelepciunea sa seculară şi cunoştinţa din vremea sa de a rezolva problemele vieţii. Cred, fără nici o îndoială, că aceasta este problema majoră în biserica din America de azi, această tendinţă de a funcţiona ca şi lumea din jurul nostru, aducând ideile, atitudinile şi multe dintre sistemele lumii în biserică. Astfel că în loc să fie provocată lumea de către biserică, lumea este cea care are un impact asupra bisericii. Aceasta era problema din Corint.

Pentru a contracara aceasta, Pavel ne cheamă înapoi spre o viziune adevărată asupra bisericii. În pasajul din ultima săptămână am văzut că Dumnezeu priveşte biserica, ca o mare clădire care are o temelie pe care Pavel şi alţi apostoli au aşezat-o în primul secol în oferindu-ne mărturia lor apostolică referitoare la Isus Hristos. El este temelia. Scripturile pe care ni le-au dat apostolii, ne spun despre Isus – cine este el, ce face el, cum vine el în vieţile noastre azi prin intermediul Duhului, cum ne schimbă, cum el este gata să ne împuternicească. Aceasta este toată temelia pe care trebuie să fie clădită biserica.

De-a lungul secolelor mulţi au clădit pe acea temelie. Mari conducători, învăţători şi teologi, unii dintre marii oameni ai bisericii din trecut – Martin Luther, John Calvin, John Wesley, George Whitfield – o mare oştire de nume au clădit deasupra ei astfel că biserica s-a ridicat de-a lungul secolelor. Dar, aşa cum am văzut săptămâna viitoare, într-un anumit sens fiecare dintre noi care este posedat de Duhul lui Dumnezeu clădeşte pe această temelie. Noi toţi ne atingem unul pe altul; noi construim în vieţile altora; noi îi afectăm pe toţi prin felul în care trăim, prin felul în care gândim, apostolul ne-a chemat să fim atenţi la aceasta. Cum construieşti pe temelie? Ce materiale foloseşti? Lemnul, paiele şi neghina înţelepciunii umane, iubirea pentru statut, căutarea ambiţiei şi prestigiului prin care este caracterizată lumea? Cu acestea şi pentru acestea clădeşti? Sau cu adevărul revelat în acea taină secretă şi ascunsă a lui Dumnezeu, adevărul despre tine, despre umanitate, şi despre istorie? Pe aceasta clădeşti tu? Cu aceasta clădeşti? Aceasta este întrebarea. Acum, în clădirea acesteia, există un pericol implicat, şi aceasta este calea prin care apostolul îl indică din nou în versetul 16. El îl introduce printr-o întrebare:

Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este sfânt: şi acel templu sunteţi voi (1 Corinteni 3:16-17).

Nu există nici o îndoială că Pavel se gândea la adunarea din Corint când spune aceasta. „Voi ca şi popor,” spune el, „funcţionând în lume, la locul vostru de muncă, oriunde sunteţi – voi sunteţi templul lui Dumnezeu.” Şi, într-un sens, aceasta se aplică fiecărui individ. În capitolul 6 Pavel va spune aceasta foarte clar. El spune: „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt în voi, pe care L-aţi primit de la Dumnezeu?” (1 Corinteni 6:19a).

Cu câteva săptămâni în urmă eram în Chattanooga, Tennessee, la Conferinţa Părtăşia Creştinilor care lucrează în cadrul Liniilor Aeriene şi un număr de piloţi şi de asistenţi de zbor ne-au împărtăşit unele dintre experienţele lor ca persoane creştine care lucrează în cadrul Liniilor Aeriene. O stewardesă foarte frumoasă a spus că într-o zi ea servea cafea într-un avion care tocmai decolase. În timp ce ea venea pe coridor, s-a oprit lângă un bărbat care s-a uitat la ea şi i-a captat atenţia. Apoi el şi-a deschis mâna lui şi i-a arătat un obiect sexual explicit şi ea a înţeles imediat implicaţia. Aceasta a zguduit-o, şi ea nu a ştiut ce să facă pe moment. Ea s-a întors, şi a mers în spatele avionului pentru a-şi reveni, şi ea s-a rugat şi I-a cerut lui Dumnezeu să îi arate ce să facă pentru că ea trebuia să meargă din nou la acel bărbat. Ea s-a întors şi a s-a aplecat alături de locul lui şi s-a uitat la el direct în ochi şi a spus, „Domnule, am văzut ceea ce mi-aţi arătat şi înţeleg ce vreţi să îmi spuneţi, dar trebuie să ştiţi un lucru. Eu sunt o creştină, şi trupul meu este templul Duhului Sfânt, şi Dumnezeu spune că îl va distruge pe oricine strică acest templu.” Bărbatul a început să se străduiască să îşi ceară iertare, şi ea a spus, „Înţeleg. Nu spuneţi mai mult. Vreau doar să ştiţi aceasta.” Mai târziu ea a adus lui Dumnezeu mulţumiri cu recunoştinţă pentru că Domnul a pus acel verset pe inima ei pentru că acesta i-a slujit să o scape deopotrivă de jena şi de ameninţarea acelei situaţii.

Acum acesta este un mare adevăr şi unul pe care apostolul îl subliniază cu adevărat în toată această scrisoare. Acest adevăr stă la baza a tot ceea ce fac creştinii. Trupurile lor sunt temple ale Duhului Sfânt, şi când creştinii, cu Duhul locuind în ei, se adună (aşa cum facem noi aceasta aici în această dimineaţă), întreaga adunare devine un mare templu al Duhului Sfânt, centrul prezenţei lui Dumnezeu. Centrul activităţii divine în această întreagă comunitate este chiar aici în această dimineaţă pentru că Dumnezeu Duhul este prezent când poporul său este adunat împreună. „Unde sunt doi sau trei adunaţi împreună acolo Eu sunt în mijlocul lor” (Matei 18:20), a spus Isus.

Dar, potrivit versetului, este posibil să „distrugi” templul lui Dumnezeu. (Cuvântul nu este a „distruge.” Noi de obicei ne gândim că acest cuvânt înseamnă „a elimina sau a rupe.” Dar cuvântul este tradus peste tot în altă parte tradus în Scripturi, „corupt”. Acesta înseamnă a strica, a răni, a face rău templului lui Dumnezeu.) Nimic nu poate distruge acel templu. Isus a spus, „Pe această piatră Eu îmi voi zidi biserica mea Isus porţile iadului nu o vor birui,” (Matei 16:18). Indiferent ce forţa care este adusă împotriva bisericii, cât de puternici ar putea fi adversarii ei, nimic nu poate distruge templul lui Dumnezeu în acel sens. Dar el poate fi rănit, afectat, şi aceasta este ceea ce spune aici Pavel. El spune că este un lucru periculos să distrugi sau să corupi templul (biserica lui Dumnezeu), şi Dumnezeu are o părere foarte slabă despre oricine face aceasta, astfel că el va face ceva cu privire la aceasta.

Avem un exemplu foarte dramatic al acestuia în al cincilea capitol din Fapte, unde Anania şi Safira s-au complăcut într-o mică ipocrizie personală. Ei au pretins un anumit nivel de dedicare şi angajament pe care ei nu l-au împlinit cu adevărat, şi când ei au venit înaintea lui Petru, acesta prin viziunea Duhului el i-a declarat vinovaţi, şi instantaneu ei au căzut morţi la picioarele lui Petru. Acesta nu era intenţionat să fie un model a ceea ce va face Duhul Sfânt de fiecare dată când există ipocrizie în biserică pentru că el nu a mai făcut aceasta de atunci. Dar acesta este intenţionat să fie un mesaj de la Dumnezeu despre ce se întâmplă din punct de vedere spiritual într-o biserică atunci când ipocriziei i se permite să umple gândirea adunării. Ceva moare; ceva se strică; se produce o rănire, şi Dumnezeu ia acest lucru foarte serios.

Ei bine, cum strici biserica? Cum corupi adunarea? Cred că răspunsul este clar din context – ne-am uitat tot timpul la acest lucru. Coruperea are loc atunci când cineva introduce înţelepciunea lumii în stilul de viaţă şi în practica adunării. Dacă cineva în mod individual alege să înceapă să trăiască potrivit înţelepciunii şi practicii lumii, el începe să corupă şi să strice biserica. El construieşte cu material inferior, cu lemn, paie şi neghină, care nu vor rezista la testul focului şi de aceea el strică procesul de clădire a bisericii. Când cineva caută să facă biserica impresionantă şi puternică prin metodele şi standardele lumii, el împlineşte chiar acest lucru – coruperea şi stricarea bisericii. Deci oricine sugerează un compromis cu duhul veacului împlineşte acest lucru periculos, în special când face aceasta cu costul învăţăturilor Domnului nostru însuşi.

Să vă dau câteva exemple practice ale acestui lucru. (Cred că trebuie să fac aceasta în mod practic şi să vedem ce se întâmplă în zilele noastre, pentru că aceasta se întâmpla de asemenea şi în secolul întâi.) Pentru un lucru biserica este rănită în acest fel când în cadrul adunării oamenii încep să se trateze unul pe altul în acelaşi fel în care s-ar trata unii pe alţii afară în lume – prin recunoaşterea distincţiilor dintre culori şi clase şi ducând acestea în viaţa bisericii.

Aici în această ţară noi am trecut printr-o teribilă bătălie pentru drepturile civile în care a devenit evident că bisericile, nu doar cele din sud ci în multe alte părţi ale ţării de asemenea, au eşuat să creadă Cuvântul lui Dumnezeu despre acei fraţi şi surori în Hristos care aveau o culoare diferită a pielii. Ei i-au tratat în acelaşi fel în care îi tratează lumea – făcând distincţii şi punându-i la un nivel mai jos al vieţii. Aceasta a afectat şi a rănit întreaga biserică pentru că biserica este chiar în centrul vieţii şi lumea din jur reflectă, la un grad mai mare, condiţia bisericii. Aceasta a produs acea situaţie explozivă în care naţiunea noastră a fost ruptă pentru că biserica a permis o filozofie lumească să vină şi să domnească în comportamentul creştinilor.

Aceasta se întâmplă când o biserică insistă să aibă o ierarhie în conducerea unei adunări – cineva în vârf, cineva în autoritate deasupra tuturor celorlalţi. Acest lucru este greşit, aşa cum a spus Domnul. „Printre Neamuri ei sunt în autoritate unul asupra celuilalt, dar să nu fie aşa printre voi,” a spus el (Matei 20:25-26). Totuşi cât de mult a fost această afirmaţie ignorată şi cât de multe biserici au adus încă şi azi au introdus în biserică structura ierarhică a conducerii lumii. Ca un rezultat biserica este rănită sever de aceasta. Acest lucru se întâmplă când o biserică permite standardelor morale neglijente ale lumii să intre nejudecate în cadrul adunării. (Pavel va trata mai mult acest aspect când ajunge la următoarele capitole.) Aceasta se întâmplă peste tot azi în jurul nostru. Practicile sexuale tolerate în mare măsură în lume sunt admise în biserică şi creştinii îşi permit să practice aceste lucruri. Aceasta strică biserica şi o rupe; aceasta distruge şi ruinează ceea ce face Dumnezeu.

Aceasta se întâmplă când tu înlocuieşti abordările seculare şi autoritatea seculară pentru călăuzire în chestiunea consilierii şi a problemelor de disciplină într-o biserică. Acest lucru este foarte răspândit în zilele noastre. Mare parte din consilierea seculară este construită pentru a întări carnea, pentru a-i face pe oameni să fie încrezători în sine. Întreaga afacere de Analiză Tranzacţională şi Meditaţie Transcedentală este bazată pe viziunea seculară despre viaţă, şi biserica uită că viziunea seculară este îngustă şi limitată. Aceasta nu introduce întregul factor al vieţii umane şi al construcţiei vieţii aşa cum Dumnezeu l-a făcut pe om să fie. Departe de acea înţelegere, operând numai pe acea viziune îngustă, limitată, se face un mare rău oamenilor în consiliere. Deşi ar putea fi un ajutor momentan sau temporar, ei sunt închişi într-un nivel din care ei nu pot ieşi la suprafaţă, şi acesta este un mod de a răni biserica. Cred că un mod larg răspândit de a răni biserica azi este de a permite unei adunări să alunece într-o închinare „mecanică”. Probabil nu este nimic mai mortal decât să le permiţi oamenilor un fel de ascultare exterioară cu chestiuni de închinare şi de slujire fără un angajament interior, simţit în inimă faţă de aceasta. Aceasta va distruge o biserică. Când Pavel a scris bisericii din Colose el a văzut că ei erau foarte grav ameninţaţi de trei lucruri care intrau în Biserică în închinarea lor împreună: Unul era formalismul. Ei treceau prin ceremonii şi ritualuri într-un mod stabilit ca şi când Dumnezeu cerea aceasta şi nu schimbarea inimii era ceea ce reprezentau acele lucruri. Acel model formalist de închinare este un lucru distructiv pentru viaţa bisericii pe care Dumnezeu caută să o clădească. Al doilea lucru era emoţionalismul. Mulţi dintre coloseni erau prinşi într-un fel de experienţă mistică. Ei vorbeau despre aceste lucruri şi de aceea ei au uitat să se ţină de Capul trupului, care este Isus însuşi. Aceasta distrugea biserica, aşa cum o face în multe locuri azi. Şi al treilea lucru era un ascetism, un duh legalist care se mândrea cu o inimă dedicată şi cu bunăvoinţa sa de a renunţa la atât de multe lucruri, de a posti şi de a bate trupul, şi de a nu atinge anumite lucruri. Ei se slăveau cu acest fapt. Apostolul a văzut că biserica este ameninţată, sufocată şi sabotată de aceste feluri de practici.

Acum, potrivit lui Pavel, Dumnezeu ia aceasta foarte serios, şi el face ceva în această privinţă. Ce face el? Ei bine, Pavel spune, „Dacă distruge cineva, sau strică, templul lui Dumnezeu, Dumnezeu îl va strica.” Ce vrea să spună el? Cred că acest lucru este arătat în versetul 15 pe care l-am citit săptămâna trecută: „Dacă lucrarea oricărui om este arsă, el va suferi pierdere,” (1 Corinteni 3:15). Am încercat să arăt că ceea ce se întâmplă este: Noi am ajuns la cunoştinţa că tot efortul pe care noi l-am depus pentru a-i impresiona pe oameni cu evlavia noastră, cu pietatea noastră, cu abilităţile noastre, etc., nu a dus la nimic. Ele sunt o pierdere de timp.

Am fost în Australia cu câţiva ani în urmă unde am predicat în biserica din Melbourne – o clădire care pe bună dreptate era cunoscută în tot oraşul pentru frumuseţea ei. Stăteam în casa unuia dintre membrii laici conducători ai adunării, un om care s-a dedicat pe sine acestei denominaţii căreia îi slujeam şi care era cunoscut în toată Australia ca un om conducător de biserică. El se dedicase pe sine multor programe pe care denominaţia le-a sponsorizat şi pe el se sprijineau din greu ca fiind un lider în acest domeniu. El era de asemenea un om foarte inteligent, şi, eu cred, că era un om foarte devotat în inimă. Am predicat în acea seară despre experienţa lui Pavel de a descoperi cum tot efortul său zelos pentru Dumnezeu a fost dat la o parte în partea timpurie a misiunii sale. Cât de dureros a trebuit el să înveţe că toate aceste lucruri pe care el s-a bazat din trecutul său – dedicarea sa, strămoşii săi, moralitatea sa, copilăria sa ca evreu dintre evrei etc., toate au fost înlăturate. El a trebuit să ajungă în final să înveţe că singurul lucru care contează este ceea ce Hristos era gata să facă prin el, după cum exprimă el aceasta în 2 Corinteni, „Nimic venind de la mine, totul venind de la Dumnezeu,” (2 Corinteni 3:5). În timp ce mă conducea cu maşina spre casă acest bărbat s-a întors spre mine şi a spus, „Şti, dacă ceea ce ai spus aseară este adevărat, şi cred că este, eu mi-am irosit toată viaţa mea.” Eu nu cred că acest lucru era adevărat pentru că deja îi cunoşteam inima sa, şi ştiam că erau lucruri prin care Dumnezeu îl folosise într-un mod măreţ. Dar el a prins, probabil pentru prima dată, o rază a faptului că efortul depus pentru a-i impresiona pe oameni a ceea ce este biserica şi puterea ei şi grandoarea în ochii lumii este un efort irosit – lemn, fân şi neghină care ajunge să fie nimic în standardele lui Dumnezeu.

Acum Pavel merge mai departe la răspunsul logic faţă de aceasta în versetul 18. Ce vei face tu? Care este cerinţa lui Dumnezeu faţă de tine dacă acesta este pericolul sub care trăim? Ei bine, Pavel spune,

Nimeni să nu se înşele: Dacă cineva dintre voi se crede înţelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu. De aceea este scris: „El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor.” Şi iarăşi: „Domnul cunoaşte gândurile celor înţelepţi. Ştie că sunt deşarte.” Nimeni să nu se fălească, deci, cu oameni (1 Corinteni 3:18-21a).

Sunt două lucruri pe care Pavel le spune să le faci dacă te prinzi pe tine în acest fel de lucru – şi toţi facem asta din când în când. Noi toţi gândim că noi facem o impresie pentru Dumnezeu, făcând lucruri mari pentru Dumnezeu, şi adânc în inimă, ascuns faţă de cei din jurul nostru, este o ambiţie, o dorinţă pentru afirmare, pentru recunoaştere, probabil pentru faimă. Pavel spune, „Opriţi-vă din neseriozitate. Să nu se înşele nimeni în aceasta. Voi poate că îi impresionaţi măreţ pe oameni, dar Dumnezeu este total ne impresionat. Voi puteţi crede că sunteţi un mare succes dar Dumnezeu dă trist din cap datorită lucrurilor pe care le vede. Dumnezeu nu poate fi prostit. El cunoaşte inima. Alţii pot să te aplaude fantastic şi să te recunoască, dar dacă aceasta nu vine din acel sens de dependenţă faţă de înţelepciunea şi puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, totul este un efort irosit, care nu duce la nimic.”

Şi apoi, în al doilea rând, Pavel spune, „În mod deliberat alegeţi ceea ce lumea spune că este nebunie. Dacă cineva dintre voi crede că el este înţelept în această eră, crede că el a făcut acest lucru să funcţioneze, crede că el înţelege metodele de a mişca oameni şi de a-i motiva, fie ca el să devină un nebun pentru ca el să devină înţelept, „căci înţelepciunea lumii este nebunie pentru Dumnezeu.”

Am fost în statul Washington cu câteva zile în urmă, şi am întâlnit un pastor acolo care a fost aici cu noi la PBC şi el a expus câteva dintre practicile Vieţii Trupului în biserica sa. El mi-a spus că alt pastor din oraş l-a întrebat odată, „Ce faci acolo în biserică?” Deci el i-a spus, „Noi încercăm să împărtăşim problemele unul altuia. Ne rugăm unul pentru altul şi încercăm să venim în întâmpinarea nevoilor unul altuia. Avem o slujbă în care încercăm să vorbim deschis şi cinstit despre felul în care ne ruinăm în casă şi în căsnicie.” Celălalt pastor a spus, „Nu este nici o altă biserică din oraş care să acţioneze aşa. De ce faceţi aceasta?” Şi celălalt pastor a răspuns, „Pentru că Noul Testament ne spune să facem aşa.” Celălalt bărbat a spus, „Nu veţi ajunge nicăieri cu o astfel de abordare.” Dar primul pastor a spus, „M-am hotărât că voi merge tot aşa indiferent dacă voi ajunge undeva sau nu, pentru că aceasta este ceea ce Dumnezeu a spus să facem.” Acum aceasta este a deveni un nebun pentru ca să devii un înţelept. Aceasta înseamnă că ceea ce spune lumea şi biserica lumească este greşit, pentru că Domnul spune că este corect, fiind binevoitori să acţionăm astfel.

Mă gândesc la acel cuvânt din Evrei 11 despre Moise care a crescut la curtea lui Faraon. A venit o zi în care se spune, „El a socotit ocara lui Hristos ca fiind bogăţii mai mari decât toate comorile din Egipt,” (Evrei 11:26). A existat un moment în care el a renunţat la lume şi la tentaţia ei pentru ca să poată suferi pierderea cu poporul lui Dumnezeu pentru o vreme. Câtă bogăţie a câştigat el datorită acestui lucru. Nu voi uita niciodată în toată viaţa mea, ca tânăr creştin cu mulţi ani în urmă, auzindu-l pe George Beverly Shea cântând cuvintele pentru care el a devenit celebru. Ele au vorbit volume întregi inimii mele alături de această linie.

Mai degrabă L-aş avea pe Isus decât argint şi aur.

Mai degrabă L-aş avea pe El decât bogăţii nespuse.

Mai degrabă L-aş avea pe Isus decât case sau pământuri.

Mai degrabă aş fi condus de mâinile sale străpunse de cuie

Decât să fiu un împărat al unui vast domeniu

Şi să fiu ţinut sub influenţa terorii păcatului.

Mai degrabă L-aş avea pe Isus decât orice îşi permite azi această lume.

Despre aceasta vorbeşte Pavel. Să nu te intereseze niciodată ce gândeşte lumea, să nu te intereseze niciodată ce spune lumea, căci înţelepciunea lumii se va dovedi a fi o nebunie la final. Nu sunt ele remarcabile, lucrurile nebune pe care oamenii lumeşti şi creştinii lumeşti le vor face pentru a ţine pasul cu moda, chiar? Aţi citit această săptămână despre care este ultimul stil în moda la bărbaţi? Ştiţi cu ce trebuie să ţină pasul acum ca să fie în pas cu moda? Perucile pieptului! Dacă nu ai păr pe pieptul tău, poţi cumpăra o perucă pentru acesta. Stilul de azi este tricouri deschise cu păr vizibil şi unii bărbaţi nu îşi vor deschide tricourile pentru că ei nu au păr pe piept. Ei bine, puteţi remedia aceasta. Puteţi cumpăra o perucă pentru piept şi nimeni nu va cunoaşte diferenţa. Aceasta va sta pe dvs. chiar şi când înotaţi, aşa fac ei reclamă. Nimeni nu va mai râde de dvs. Nu este acest lucru minunat?

Cât de ridicol, cât de prosteşti sunt căile lumii. Aceasta este ceea ce spune Pavel. „Înţelepciunea acestei lumi este o nebunie pentru Dumnezeu,” spune el. Citând din Iov el spune, „Dumnezeu îi prinde pe cei înţelepţi în şiretenia lor,” (Iov 5:13). Şi apoi din Psalmul 94, „Domnul cunoaşte că gândurile celor înţelepţi sunt deşarte,” (Psalmul 94:11). Cu adevărat, lumea este o suflare, un curent de aer. Lucrările celor înţelepţi în lume sunt ca o suflare de aer, o răsuflare – s-a dus, instantaneu; aceasta se schimbă în altceva. Cei care se predau la aceasta nu doar strică biserica, dar se predau faţă de ceva care în final se dovedeşte a fi o viaţă irosită. Acum, în contrast cu aceasta, Pavel merge mai departe pentru a arăta ce se întâmplă când alegi înţelepciunea lui Dumnezeu şi căile lui Dumnezeu. El spune,

Căci toate lucrurile sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare; toate sunt ale voastre, şi voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu (1 Corinteni 3:21b-23).

Sfârşeşti câştigând toată lumea. Aceasta este ceea ce a spus Isus – „Cei blânzi vor moşteni pământul,” (Matei 5:5). Ce privelişte măreaţă şi largă se deschide pentru noi în aceste cuvinte! La urma urmei, problema cu lumea este, dacă lumea, sau biserica lumească, iţi oferă ceva, şi tu vrei aceasta suficient de mult – este faimă, plăcere, onoare, bogăţie, orice ar fi – probabil le vei lua. Dar aceasta este tot ceea ce vei câştiga.

Isus a spus că dacă iţi dai milosteniile ca să fi văzut de oameni ţi-ai primit răsplata (Matei 6:5). Aceasta este. Nu vei primi o alta: nu te aşteaptă nimic dincolo, nici o comoară pusă în cer. Dacă te rogi ca să fi auzit de oameni pentru ca să obţii o reputaţie de pietate şi evlavie, ei bine, vei obţine reputaţia, dar asta este tot ceea ce vei obţine. Lumea este îngustă: lumea este risipită şi limitată în toată abordarea ei. Dar, aşa cum descoperă aici Pavel, cei care îl aleg pe Dumnezeu nu pierd niciodată.

Acest lucru este exact în conformitate cu marele principiu al lui Isus, „Dacă iţi vei salva viaţa o vei pierde, dar dacă iţi dai viaţa ta de dragul meu o vei salva,” (Matei 16:25, Marcu 8:35). Pavel se uită în jur şi spune, „Cel care îl lasă pe Dumnezeu să aleagă, se alege cu totul. De ce împărţiţi voi între Pavel şi Apolo şi Chifa, şi alegeţi unul dintre ei? Îi puteţi avea pe toţi,” spune el. „Ei toţi sunt ai voştri. Pavel, care a sădit, întreaga lui slujire este a voastră. Apolo, cel care a udat, slujirea sa este a voastră; voi puteţi lua beneficiul din aceasta. Chifa, stânca, orice este de valoare în slujirea sa este al vostru. De fapt întreaga lume vă este deschisă. Conduşi de Duhul lui Dumnezeu, puteţi merge oriunde vreţi şi Dumnezeu vă va da lucruri pe care banii nu le pot cumpăra.”

Am avut această experienţă de multe ori de a mă bucura de lucrurile pe care le deţin milionarii, dar am ajuns să le folosesc – dar ei nu. Lumea este a voastră. Viaţa cu toate posibilităţile ei este deschisă înaintea voastră. Dumnezeu vă poate conduce unde este adevărata trăire. Chiar moarte cu ameninţarea ei deja este condusă; ea este deja a voastră. Când ea va ajunge la voi, ea vă va sluji – nu va lua de la voi. Ea vă va aduce în slavă. Prezentul, viitorul, toate lucrurile sunt ale voastre pentru că voi sunteţi ai lui Hristos, şi Hristos este al lui Dumnezeu şi de aceea toate lucrurile pe care le are el sunt ale voastre. Toate lucrurile vă aparţin vouă pentru că voi aparţineţi Celui a căruia îi aparţin toate lucrurile.

Aceasta este o privelişte incredibilă, nu-i aşa? Şi totuşi acele cuvinte sunt adevărate. Aceasta este ceea ce are în minte Dumnezeu pentru poporul său. În timp ce alegem stilul de viaţă pe care îl vom avea, avem noi credinţa şi curajul de a renunţa la stilul de viaţă pe care lumea din jur îl are, cu toate cerinţele sale pentru conformare, şi să umblăm cu Dumnezeu? Când facem aceasta, tot ceea ce are Dumnezeu devine al nostru. Noi devenim copiii unei Fiinţe cereşti care face totul disponibil nouă.

Rugăciune

Doamne, dă-ne harul de a vedea şi credinţa de a înţelege că aceste cuvinte sunt adevărate şi să avem curajul să acţionăm potrivit lor în toată această săptămână. Învaţă-ne, Doamne, că noi nu trebuie să avem tot ce toţi ceilalţi din jurul nostru au; că noi nu trebuie să trăim cum trăiesc ei; că valorile lor nu sunt valorile noastre; că noi nu trebuie să ne apărăm pe noi înşine aşa cum ei trebuie să se apere pe ei înşişi; că noi nu trebuie să devenim uniformi aşa cum simt ei că trebuie să devină uniformi; că noi putem să îi iubim pe cei greu de iubit şi să fim amabili cu cei egoişti şi că nu trebuie să fim aşa cum am fost odată şi încă suntem, Doamne, când noi dăm loc duhului lumii care vorbeşte despre noi. Iţi mulţumim că noi putem fi iertaţi şi restauraţi şi putem umbla cu tine, Doamne, în această privelişte deschisă a vieţii, în această nouă experienţă care străluceşte ca o lumină, ca o cale strălucitoare până la ziuă. Iţi cerem aceasta în numele lui Isus, Amin.

Titlu: Cum să distrugi o Biserică
De: Ray C. Stedman
Seria: Studii din 1 Corinteni
Pasaj Biblic: 1 Corinteni 3:16-23
Mesajul Nr: 10
Catalog Nr: 3580
Data: 11 iunie 1978

Cum să găseşti unica biserică adevărată

Marvin W. Cowan

Aparţi de unica biserică adevărată? Mulţi oameni cred că aparţin de ea. Dar dacă ar fi să ceri o descriere a acelei biserici, vei primi multe răspunsuri divergente. Unii cred că adevărata biserică poate fi identificată prin numele ei, structura organizaţională, sau succesiunea apostolică. Totuşi, din moment ce este Biblia cea care introduce prima conceptul bisericii, atunci Biblia este locul unde trebuie să ne uităm pentru adevărata sa definiţie.

Ziditorul Bisericii

Prima dată când este menţionată biserica în Biblie este în Matei 16:18, unde Isus a spus lui Petru, „Pe această piatră îmi voi zidi biserica şi porţile locuinţelor morţii nu o vor birui”. Unii oameni merg aşa de mult spre extremă în a defini „piatra” încât ei pierd punctul principal din acest verset. Isus a spus, „îmi voi zidi biserica…”. Dacă Isus clădeşte biserica, atunci fie că „piatra” este Petru, revelaţie sau Hristos Însăşi, aceasta va fi realizată! Isus nu a spus că apostolii Lui şi nici o altă fiinţă muritoare nu va clădi biserica. El a spus, „Îmi voi zidi biserica!” Din moment ce Isus a pretins în Matei 28:18 că, „Toată puterea mi-a fost dată în cer şi pe pământ…” cu siguranţă că El putea să construiască biserica aşa cum a spus că o va face! Dacă nu făcea El aceasta, cine ştie dacă El ar mai fi revenit sau ar mai face altceva ce a mai spus că o să facă?

Isus nu numai că a spus, „Îmi voi zidi Biserica”, ci a continuat să spună, „şi porţile iadului (Hades) nu o vor birui” (Matei 16:18). Dicţionarul defineşte „Hades” drept domeniul morţilor. În mod evident, „poarta” din acest domeniu este moartea. Aşa că moartea nu va birui împotriva bisericii. Aceasta înseamnă că deşi toţi apostolii şi alţi creştini timpurii au murit sau au fost omoraţi, biserica va îndura pentru că Hristos o clădeşte! Adesea iadul sau Hades este asociat cu satan şi urmaşii lui. Dar tot ceea este iad nu poate birui contra bisericii pentru că Hristos, care are toată puterea în cer şi pe pământ, o construieşte!

Fapte 2:47 raportează, „Şi Domnul adăuga la biserică zilnic pe cei care erau mântuiţi”. Aceasta a fost după ce Domnul Isus s-a înălţat în slavă în Fapte 1:9. Aşa că Isus făcea ceea ce a spus că va face după ce a părăsit trupeşte pământul! Şi pentru că Isus trăieşte veşnic (Evrei 7:24-25), El nu a numit niciodată un succesor ca să adauge pe cineva la biserica Sa. El încă o face! Efeseni 1:22-23 spune că Dumnezeu „…L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui…” Şi Efeseni 5:23 spune, „Hristos este capul bisericii”. Notaţi timpul prezent al acestor verbe din aceste texte, care indică faptul că El este acum şi va continua să fie implicat în biserica Sa. Cu toate acestea, aceste versete au fost scrise cu mult după înălţarea lui Isus, ceea ce arată că El nu avea nevoie să fie trupeşte pe pământ ca să fie capul bisericii Sale! El este şi Temelia bisericii (1 Corinteni 3:11) precum şi Autorul şi Desăvârşirea credinţei (Evrei 12:2).

Cum este păstrată biserica

Din moment ce el este cap peste toate lucrurile bisericii, El împărtăşeşte anumite responsabilităţi pentru existenţa ei continuată! Biserica este un organism viu numit „trupul lui Hristos”. Efeseni 5:29-30 spune că Domnul este cel care „… hrăneşte (dă tărie) şi îngrijeşte cu drag biserica; căci noi (biserica) suntem mădulare ale trupului Său”. Poate cineva să distrugă biserica în timp ce „Domnul Dumnezeu cel omnipotent” (Apocalipsa 19:6) o clădeşte şi o îngrijeşte? Dacă poate, El nu are toată puterea în cer şi pe pământ aşa cum a pretins în Matei 28:18. În plus, dacă creştinii sunt „mădulare ale trupului Său” (Efeseni 5:30) şi „El este capul trupului, biserica” (Coloseni 1:18), atunci El este inseparabil de biserică pentru că acestea sunt un singur trup! Imaginea biblică a fost folosită pentru a arăt faptul că Hristos nu poate fi separat de Biserica Sa pentru că aceasta este trupul Lui! Uneori oamenii pretind să-l iubească pe Hristos dar nu şi biserica. Vă puteţi imagina un om care îi spune soţiei sale, „îmi palce de capul tău, dar nu-mi place de trupul tău”? Are vreun sens aceasta? Capul şi trupul sunt inseparabile căci Hristos şi biserica sunt ca oricare persoană. „Hristos a iubit biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea”, declară Efeseni 5:23). Unul care iubeşte într-adevăr pe Hristos va iubi şi ceea ce a iubit El aşa de mult încât şi-a dat viaţa Sa pentru ea!

Structura bisericii

În timp ce există organizare în biserică, Biblia nu o numeşte niciodată o organizaţie sau denominaţie. Şi nici Noul Testament nu spune că biserica trebuie să fie organizată într-un anumit fel. Singurele oficii listate cu calificări sunt episcopii (acelaşi oficiu precum pastorul sau bătrânul bisericii) şi diaconii (1 Timotei 3:1-13). Unii pretind că biserica lui Hristos trebuie să aibă apostoli şi profeţi în organizarea ei pentru că ei sunt menţionaţi în Efeseni 4:11. Dar acel verset menţionează numai oamenii înzestraţi pe care Domnul i-a dat bisericii. Acesta nu prezintă structura organizaţională a bisericii. Pavel avertizează cu privire la apostolii falşi în 2 Corinteni 11:13. În Apocalipsa 2:2 Isus a spus bisericii din Efes, „Ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt şi i-ai găsit mincinoşi”. Isus a avertizat cu privire la profeţii falşi în Matei 7:15 şi 24:11, 24. Prin urmare, doar pentru că o biserică are apostoli şi profeţi aceasta nu o face adevărata biserică! Structura organizaţională nu a fost dată niciodată în scriptură ca mijloc de identificare a adevăratei biserici.

Numele bisericii

Nici numele bisericii nu este declarat oficial în Biblie. Biserica este numită „biserica lui Dumnezeu” de şapte ori; de două ori ea este numită „bisericile lui Dumnezeu”, o dată „adunarea primilor născuţi”, şi o dată „bisericile lui Hristos”. Pe cât de straniu se pare, aceasta nu este niciodată numită „biserica lui Isus Hristos”! Urmaşii lui Hristos sunt numiţi „creştini” (Fapte 11:26), „Nazarineni” (Fapte 24:5), „sfinţi” (Filipeni 1:1), „Calea” (Fapte 22:4), „credincioşi” (1 Timotei 4:12), şi aşa mai departe. Variatele nume folosite arată neimportanţa relativă pe care au văzut-o creştinii Noului Testament în nume.

Intrarea în biserică

Cuvântul „biserică” este tradus din cuvântul original grec ekklesia, care înseamnă „adunare”. Ekklesia provine de la alte două cuvinte greceşti: ek, care înseamnă „afară” şi kaleo, care înseamnă „a chema”. Aşadar biserica este literal „o adunare chemată afară” de credincioşi în Isus Hristos. Uneori „biserica” se referă la toţi credincioşii care au trăit până în vremea prezentă. Până aici am folosit „biserica” în sensul acesta universal. Nimeni nu a „unit” vreodată acea unică biserică adevărată. Fiecare din ea a fost adăugat de însăşi Domnul (Fapte 2:47).

Dar pe cine a adăugat Domnul? Fapte 2:47 spune că erau cei ce erau mântuiţi. Şi cum se mântuieşte cineva? Aceasta este aceiaşi întrebare pe care temnicerul din Filipi a pus-o. Pavel şi Sila au răspuns, „Crede în Domnul Isus Hristos şi vei fi mântuit…” (Fapte 16:30-31). Astfel, mântuirea vine prin credinţa în Hristos (vezi Ioan 1:12; 3:16-17; Romani 10:9-10; 1 Petru 1:9). Dar de la ce sunt mântuiţi oamenii? Romani 5:9 spune „vom fi mântuiţi de mânie prin El”. Din ce mânie sunt salvaţi credincioşii? Mânia lui Dumnezeu împotriva celor nelegiuiţi şi a necredincioşilor (vezi Romani 1:18 şi Apocalipsa 21:8). Pentru că „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23), toţi oamenii merită mânia lui Dumnezeu. Romani 6:23 spune că „plata păcatului este moartea” sau separarea veşnică de Dumnezeu (2 Tesaloniceni 1:7-9). Deşi merităm moartea veşnică datorită păcatului nostru, „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe păcătoşi” (1 Timotei 1:15) de la acea pedeapsă. 1 Corinteni 15:3 declară, „Hristos a murit pentru păcatele noastre”. De aceea noi Îl numim pe Hristos „Salvatorul” nostru. Evrei 7:25 spune de asemenea, „El (Isus) poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El…”. De îndată ce El mântuieşte pe credincioşi, El îi adaugă de asemenea la trupul Său, biserica!

Ce face membria de biserică

Când Domnul adaugă credincioşi la trupul Său, ei trebuie să funcţioneze împreună ca părţi variate ca cele ale unui trup uman care funcţionează împreună (vezi 1 Corinteni 12). Credincioşii nu sunt aşteptaţi să trăiască în izolare de alţi credincioşi. Evrei 10:25 îndeamnă pe credincioşi să nu părăsească adunarea lor laolaltă. Evident nu toţi credincioşii care au trăit pe pământ pot avea părtăşie unul cu altul pentru că mulţi au murit deja şi sunt mulţi alţii răspândiţi în toată lumea. Dar grupele de credincioşi se pot aduna laolaltă în zonele locale precum bisericile de la Corint, Galatia, Antiohia şi aşa mai departe, din Noul Testament. Cuvântul „biserică” în Noul Testament se referă de obicei la astfel de trupuri locale de credincioşi. Ei trebuie să se întâlnească împreună în mod regulat pentru părtăşie, studiu, închinare, serviciu şi aşa mai departe.

Dar alăturarea de o adunare locală nu a făcut niciodată pe cineva un creştin. E nevoie de credinţă autentică în Hristos, care implică pocăinţa sau întoarcerea de la păcatul cunoscut (Fapte 3:19) la un nou stil de viaţă care reflectă o asemănare cu Hristos (Romani 8:29). În timp ce faptele bune nu au salvat niciodată pe nimeni, ele sunt roada sau evidenţa de credinţă autentică în Hristos (Efeseni 2:8-10). O lumină electrică nu generează electricitatea când este pornită, ci dă lumină pentru că este conectată la sursa de putere. În acelaşi fel, creştinii nu generează viaţa veşnică prin faptele lor, ci faptele lor ar trebui să arate că ei sunt conectaţi la sursa de putere spirituală. Astfel creştinii ar trebui să fie „zeloşi în fapte bune” (Tit 2:14) care îi va face pe oameni să-L glorifice pe Dumnezeu (Matei 5:16).

Identificarea unicei biserici adevărate

Cum poate identifica aşadar cineva unica biserică adevărată? Există un răspuns evident la această întrebare. Orice biserică care are pe unicul Salvator adevărat! Isus a spus, „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa, nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (Ioan 14:6). Pavel a scris în 1 Timotei 2:5, „Există un singur Dumnezeu şi un singur mijlocitor între Dumnezeu şi om, omul Hristos Isus”. Orice biserică care proclamă pe Isus Hristos al Bibliei ca singurul mijloc de mântuire este parte a trupului lui Hristos sau al unicei biserici adevărate. Petru a spus în Fapte 4:12, „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi”. Acel nume este „Isus Hristos” (Fapte 4:10). Te încrezi tu numai în El pentru mântuire? Aminteşte-ţi nu biserica lui Hristos este cea care mântuieşte, ci este Hristosul bisericii!

Zidirea trupului

Gary E. Gilley

Una din cele mai pătrunzătoare cărţi recente despre biserică este scrisă, oricât ar părea de ciudat, de un necredincios. Alan Wolfe, un expert în ştiinţele sociale, a observat de mai mulţi ani scena religioasă americană, aflată într-o continuă schimbare. Anul trecut şi-a publicat cercetările în Transformarea religiei americane. Mesajul cărţii sale este că “religia din Statele Unite se transformă în direcţii noi şi radicale” (Alan Wolfe, The Transformation of American Religion (New York: Free Press, 2003), p. 3.). Wolfe susţine că “Discuţiile despre iad, condamnare, chiar şi păcat au fost înlocuite cu un limbaj care nu judecă pe nimeni, un limbaj de înţelegere şi empatie. S-a renunţat la dezbaterile referitoare la doctrină şi teologie… Mai mulţi americani ca niciodată se consideră născuţi din nou în Hristos, însă Domnul la care apelează rareori se mânie şi frecvent le întăreşte sentimentul propriei valori. [Drept rezultat,] credincioşii din Statele Unite seamănă remarcabil de mult cu cei din jurul lor.” (Ibid.)

Dacă evaluările lui Wolfe sunt corecte, care să fie catalizatorul acestei transformări (sau mai bine-zis, degradări)? Teza lui Wolfe este că, în efortul de a câştiga în faţa culturii americane, evanghelicalismul s-a înjosit atât de mult încât nu mai poate fi deosebit de acea cultură. Luaţi doctrina, de exemplu. Grupurile mici de studiu biblic se feresc de teologie ca de ciumă, ca să nu provoace disensiuni. Nici predicile nu stau mai bine. “Vorbind la modul general, predicarea în bisericile cu o orientare evanghelică şi o creştere rapidă, indiferent cât ar fi de dinamică în prezentare, are remarcabil de puţin conţinut. Scriptura este citată în mod invariabil, însă doar ca o platformă de lansare pentru întărirea mesajului mânturii pe care o poate oferi Isus.” (Ibid., p. 31.). Şi ce fel de mântuire oferă Isus? Ei bine, “Isus îţi va mântui sufletul, îţi va salva căsătoria, te va face fericit, îţi va vindeca trupul şi te va face chiar un om bogat. De ce n-ai lua în considerare o aşa ofertă?” (Ibid., p. 32.). Acest mesaj nu se găseşte doar în grupul celor care predică “Evanghelia prosperităţii”. Cartea extrem de populară Rugăciunea lui Jabez [The Prayer of Jabez], scrisă, susţinută şi mai ales citită de evanghelici aparţinând curentului majoritar, “este un concept de religie atât de narcisistă încât face ca teologia prosperităţii să pară exigentă prin contrast.” (Ibid., p. 33). De fapt, creşterea rapidă a evanghelicalismului, aşa cum o vede Wolfe, nu se datorează mesajului unic al acestuia cât capitulării în faţa mesajului culturii: “Popularitatea evanghelicalismului se datorează în aceeaşi măsură apelurilor sale populiste şi democrate – determinării acestuia de a descoperi cu exactitate ce vor credincioşii şi oferirea acestor lucruri – ca şi certitudinilor credinţei.” (Ibid., p. 36). Pastorul unei megabiserici din Cincinnati descrie filozofia de creştere a bisericii sale printr-un citat “aproape” biblic: “Unde e Duhul Domnului, e veselie!” (Ibid., p. 194). Un alt pastor din Houston recunoaşte: “Iau lucrurile lumeşti şi le botez.” (Ibid., p. 195). Aceste abordări au ca rezultat popularitatea. “Însă popularitatea înseamnă să te pleci în faţa culturii populare în loc să i te împotriveşti, iar cultura populară americană este una care pune mai mare accent pe ‘a te simţi bine’ decât pe ‘a gândi corect’, deci aceste mişcări tind să fie ostile îndeosebi controverselor doctrinare, care pot duce la disensiuni.” (Ibid., p. 76). Am descoperit că sunt de acord cu acest om care recunoaşte că e nemântuit, atunci când îşi începe concluziile cu afirmaţia: “Aderenţa la creştere poate avea frustrările ei; văzând cum predicile sunt reduse la prezentări în PowerPoint sau ascultând una după alta cântări de laudă uşor de uitat, îl poate face pe cineva să tânjească după un evanghelic care să se ridice, la fel ca Luther, şi să-şi proclame opoziţia faţă de ultimul sondaj al gusturilor evanghelicilor.” (Ibid., p. 256).

Însă am vorbit destul de analiza pătrunzătoare a evanghelicalismului făcută de domnul Wolfe. Alan Wolfe a prezentat cu multă îndemânare boala mortală a bisericii noii paradigme, însă care e remediul? Pentru acesta mergem nu la Wolfe, ci la Noul Testament. Şi nu cred că există vreun pasaj mai potrivit scopurilor noastre decât Efeseni 4:11-16.

Cum a conceput Dumnezeu biserica? Cum trebuie ea să funcţioneze? Care e misiunea ei? Pavel, apostolul inspirat, prezintă acest plan în câteva versete scurte. Planul lui Dumnezeu începe cu oameni dăruiţi pe care El i-a dat bisericii (v. 11). Aici sunt incluşi apostolii şi prorocii, care au fost fundamentali pentru biserică, ieşind din scenă după ce temelia bisericii a fost pusă (Efeseni 2:20). Ei au fost urmaţi de evanghelişti şi pastori-învăţători, care zidesc suprastructura peste temelia apostolică. Aceşti oameni dăruiţi sunt daţi bisericii cu o sarcină specifică: pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos (v. 12). Această zidire a trupului are menirea să realizeze patru lucruri: unitatea credinţei, cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, maturitatea şi asemănarea cu Hristos (v. 13). Atingerea acestor obiective are următoarele rezultate: nu mai suntem copii spirituali, uşor de amăgit; rostim adevărul în dragoste; creştem în Hristos (v. 14-15). Când astfel de vieţi predomină într-o biserică locală, şi când membrele individuale ale acelui trup îşi trăiesc rolurile date de Dumnezeu, atunci trupul credincioşilor va fi unul care creşte din punct de vedere spiritual şi se zideşte în dragoste (v. 16). Aceasta e imaginea de ansamblu, haideţi acum să privim la detalii.

Oamenii dăruiţi sunt daţi bisericii locale pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire. Cuvântul tradus prin “desăvârşire” era un termen folosit în primul secol pentru reaşezarea oaselor dislocate. Când se rupe o mână, de exemplu, oasele mâinii nu mai sunt aliniate, făcând mâna nefolositoare din punct de vedere al funcţionalităţii. Oamenii dăruiţi trebuiau să fie instrumentele lui Dumnezeu care să aducă alinierea corectă în trup, ca să poată avea loc zidirea trupului lui Hristos. Pentru ca trupul lui Hristos să poată fi zidit, oamenii dăruiţi trebuiau să realizeze o ajustare în biserica locală, care să-i ajute pe credincioşi să înfăptuiască lucrarea de slujire. Cum făceau asta? Cum reuşeau să-i echipeze pe sfinţi – care era metoda lor? Cred că putem spune fără să greşim că nu făceau acest lucru prin seminarii despre ultimele tehnici folosite în afaceri sau oferind profiluri psihologice. Instrumentul folosit pentru echiparea sfinţilor era (şi este) Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta nu e o deducţie logică ci mai degrabă o revelaţie clară. Pavel îi scria lui Timotei: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. (2Timotei 3:16, 17). Cuvântul tradus aici prin “destoinic” vine din aceeaşi rădăcină ca “desăvârşire” în primul pasaj, şi anume cuvântul artios, care sugerează ideea de echipare pentru o sarcină delegată. Pavel este foarte clar în instrucţiunile pe care i le dă lui Timotei; Scriptura este aceea care ne echipează pentru orice lucrare bună. De aceea, nu suntem surprinşi să descoperim că sarcina imediat următoare pe care o primeşte Timotei este să propovăduiască Cuvântul (2 Timotei 4:1, 2). Pentru ca Timotei să poată echipa biserica, el trebuie mai întâi să fie un predicator al Cuvântului. Iar ca să poată propovădui Cuvântul aşa cum se cuvine, el trebuie să fie primul care împarte drept Cuvântul adevărului (2Timotei 2:15). În alte cuvinte, Timotei trebuie să fie un student atent al Cuvântului pentru ca, atunci când predică, să predice mesajul pe care l-a intenţionat Dumnezeu. În acest fel intenţionează Dumnezeu să-Şi zidească Biserica – printr-o predicare şi învăţare atentă, exactă şi clară a Cuvântului Său. Nimic altceva nu poate îndeplini această sarcină. Putem spune povestiri inspiratoare, putem cânta o muzică minunată sau plină de viaţă, ne putem umple calendarele cu evenimente sociale, ne putem profesionaliza programul şi putem veni cu grupuri mici pentru orice preocupare imaginabilă, însă dacă Scriptura nu este învăţată corect, cu atenţie şi sistematic, poporul lui Hristos nu va fi echipat iar trupul nu va fi zidit, punct! Nu există excepţii la acest mandat. Biserica trebuie să proclame Cuvântul adevărului – aceasta trebuie să fie prioritatea ei supremă. Adunările care se concentrează asupra tehnicilor, programelor şi divertismentului, în dauna poziţiei centrale a Cuvântului, s-ar putea să adune mulţi oameni însă nu vor zidi biserica lui Dumnezeu. Programele, dramele şi divertismentul pot amuza, consola, inspira sau stârni emoţiile, însă ele nu vor zidi creştini. Numai Cuvântul poate face acest lucru.

Bisericile care iau în serios această poruncă a Domnului vor fi cele care vor înainta în direcţia maturităţii (Efeseni 4.13). Cele care nu o fac, se vor îneca în marea imaturităţii (4:14). Acestea sunt cele două opţiuni pe care Pavel le pune în faţa cititorilor săi. Prima opţiune găseşte biserica locală în proces de echipare prin învăţarea Cuvântului, zidind astfel trupul lui Hristos. Astfel de biserici vor fi marcate de patru lucruri. Primul, unitatea: Până vom ajunge toţi la unirea credinţei. În toate epistolele, cuvântul “credinţă” nu se referă la credinţa subiectivă (de exemplu, “Eu cred; am credinţă în Dumnezeu”) ci la credinţa obiectivă. “Credinţa” este o expresie sinonimă cu doctrina sănătoasă, sau cu totalitatea adevărurilor prezentate în Biblie. Adevărata unitate este fundamentată pe o teologie corectă. Un anumit pastor, scriind o critică la adresa slujirii mele, spunea că el înclină în direcţia “unităţii” pe când eu înclin în direcţia “purităţii”. Poate că e o evaluare corectă, însă eu nu cred că poate exista unitate fără puritate. O încercare de realizare a unităţii fără puritate doctrinară este o simplă uniformitate. Mulţi în zilele noastre sunt gata să lase deoparte convingerile lor cu privire la adevărul scriptural pentru a putea progresa alături de ceilalţi. Organizaţiile sunt înfiinţate sub umbrela unui set minimal de credinţe dar cu preţul unui mare compromis, fapt ce duce la impuritatea doctrinară a bisericii. Deşi nu toate convingerile doctrinare sunt esenţiale pentru credinţă, iar unele nu sunt de cea mai mare importanţă, sunt uimit când văd că mulţi sunt gata să le arunce peste bord cu scopul de a îmbrăţişa o formă de unitate exterioară. Cu toate acestea, Pavel cheamă la o unitate care este zidită pe adevărurile fundamentale ale credinţei.

A doua caracteristică a unei biserici echipate este cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu. Practic nimic nu este mai important decât cunoaşterea lui Hristos. Petru merge chiar mai departe şi scrie: Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui (2Petru 1:3). Dacă tot ce avem nevoie pentru viaţă şi evlavie se găseşte în cunoaşterea lui Hristos, atunci de ce biserica mai caută altceva? Deşii unii, chiar din cercurile evanghelice, ne îndrumă să-L găsim pe Hristos “înăuntrul nostru”, să ni-L imaginăm, să Îl experimentăm într-o formă mistică, realitatea este că adevărata cunoaştere a lui Hristos poate fi obţinută doar prin Cuvânt. În afara celor spuse de Scriptură despre Hristos, nu ştim nimic cu absolută certitudine despre El.

A treia şi a patra caracteristică par să se definească reciproc. Trebuie să ajungem la starea de om mare, “matur” însemnând complet, nu perfect. Această maturitate este identificată drept înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos. Standardul nostru de maturitate nu este nimic mai puţin decât asemănarea cu Hristos. Dacă Îl iubim, vom dori să fim ca El.

Cei care nu înaintează în direcţia maturităţii, fiind echipaţi prin învăţarea Cuvântului, rămân prinşi fără speranţă în mrejele imaturităţii (4:14). Din nefericire, descrierea credinciosului imatur este foarte potrivită pentru mediul evanghelic din zilele noastre. Făcând portretul credinciosului imatur (sau al bisericii), care nu e echipat prin învăţarea Cuvântului, Pavel foloseşte imaginea unui copil. Dovada imaturităţii unui copil se găseşte în două caracteristici pe care le au toţi copiii.

Sunt instabili: Ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo. Copiii sunt renumiţi pentru capriciile şi nestatornicia lor. Le lipseşte autocontrolul; sunt predispuşi la extreme şi sunt conduşi de emoţii. La fel, creştinii imaturi sunt încontinuu pe pantele unui montagne-russe emoţional, spiritual şi doctrinar. A doua zi după o excursie cu biserica sunt gata să Îl urmeze pe Domnul oriunde; până miercuri tot entuziasmul s-a dus. În timp ce participă la un concert creştin, sunt copleşiţi de sentimente de dragoste şi râvnă pentru Dumnezeu şi pentru aproapele lor. În dimineaţa următoare, nu se “simt” în dispoziţia necesară pentru citirea Scripturii sau pentru rugăciune, aşa că nu mai fac aceste lucruri. Când sunt convinşi de păcat, îşi iau angajamente puternice de ascultare pe viitor. Însă după doar câteva zile cedează în faţa aceloraşi vechi ispite. Au ajuns experţi în arta ascultării selective de Hristos. Credinţa lor, deşi poate autentică, este superficială, lipsindu-i substanţa şi puterea. Ei plutesc cu adevărat încoace şi încolo – la mila numeroaselor influenţe, capricii, personalităţi pozitive şi ispite care apar în vieţile lor.

Sunt uşor de înşelat: Purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire. Creştinii-bebeluşi rămân aşa pentru că sunt amăgiţi în mod constant. În loc să fie echipaţi de Cuvânt (sau, mai bine zis, pentru că nu au fost echipaţi), aceşti credincioşi imaturi sunt captivaţi de doctrine false, şarlatani, programe şi campanii ingenios întocmite. Puneţi-le înainte un bun comunicator şi le va lipsi discernământul necesar pentru a-i filtra mesajul. Creştinii-bebeluşi aleargă întotdeauna după ultima carte sau ultimul mesaj care le promite spiritualitate instantanee.

Care este remediul pentru acest ciclu nesfârşit de copilărie? Să fim credincioşi adevărului, în dragoste (v. 15). Trebuie să păstrăm în minte contextul acestor cuvinte. Pavel nu face apel la o comunicare deschisă şi onestă, deşi aceasta este o învăţătură biblică şi este sprijinită de versetul 25. În acest punct el ne oferă antidotul pentru imaturitatea spirituală, iar acest antidot se găseşte în desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire (v. 12). Udo Middelmann ne aminteşte că “biserica şi-a pierdut mare parte din audienţă pentru că a renunţat la multe lucruri pe care le-a ştiut şi la care se pricepea în trecut: lumina aruncată asupra realităţii omeneşti din Cuvântul lui Dumnezeu în dragoste, încurajare, claritate morală şi compasiune… Când biserica îşi abandonează chemarea ei unică, de obicei nu face faţă cu prea mare succes străzii sau pieţei.” .” (Udo W. Middelmann, Biserica condusă de piaţă [The Market Driven Church] (Wheaton, IL: Crossway Books, 2004). p. 201)). Biserica trebuie să se concentreze asupra mandatului său de a echipa sfinţii, nu trebuie să-şi lase atenţia să-i fie distrasă de alte lucruri. Pe măsură ce trupul se zideşte prin învăţarea atentă a Cuvântului lui Dumnezeu de către oamenii dăruiţi în acest scop şi prin aplicarea acestui adevăr de către biserica locală, trupul creşte în toate privinţele, ca să ajungă la Cel ce este Capul, Hristos. Comunicarea în dragoste a adevărului lui Dumnezeu este lucrul care aduce vieţile la maturitate şi dezvoltă biserici evlavioase. Versetul 16 ne spune că puterea lui Hristos, lucrând prin membrele trupului care funcţionează după planul lui Dumnezeu, este cauza care determină în ultimă instanţă creşterea trupului.

Ne expunem unor mari pericole atunci când ignorăm planul lui Dumnezeu pentru creşterea trupului lui Hristos, aşa cum este el descris în Efeseni 4:11-16. Dacă vrem biserici care să placă oamenilor, atunci prioritatea noastră este să fim atenţi la strategia oamenilor. Însă dacă vrem biserici care să-I fie plăcute lui Dumnezeu, cu siguranţă vom dori să cunoaştem şi să implementăm metodologia lui Dumnezeu. De cine ascultăm arată cui vrem să-i fim plăcuţi.

Tradus de Florin Vidu

Charles Spurgeon – Biserica lui Hristos

• Filed under Articole

Religios ori Mântuit?

Cum eşti?

Faptele Apostolilor 4:12.
„În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.”

De-a lungul anului celebrăm multe sărbători religioase. Observăm că omul firesc doreşte să fie religios şi, din când în când, face multe lucruri crezând că se închină lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că a fi religios nu e acelaşi lucru cu a fi mântuit. E foarte posibil să fii religios dar să n-ajungi în ceruri!

Textul nostru ne-nvaţă că nu este salvare sau mântuire în niciun alt nume decât în Numele lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Nu există niciun alt nume sub ceruri prin care putem fi mântuiţi. Ori eşti mântuit prin Isus Cristos, ori nu eşti mântuit, deci eşti pierdut!

Pur şi simplu. Fără nicio confuzie, fără nicio contradicţie. Sub ceruri putem găsi religie în multe nume, dar mântuire putem găsi numai într-unul singur: acela e Numele lui Isus Cristos.

Nici preoţii, nici proorocii, nici supunerea la autopedepse şi nici chiar rugăciunile nu te pot mântui, ci numai Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Nici serviciile religioase, nici faptele bune sau dărniciile, nici chiar lacrimile nu au puterea de a produce viaţa veşnică. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune în 1Ioan 5:11, 12 că „Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa.”

În general oamenii acceptă să cunoască mai multe lucruri despre viaţa de creştin, dar refuză să-L accepte în inimă pe Cristos.
Oamenii acceptă să lucreze pentru biserică, dar refuză să se identifice cu păcătosul vinovat care are nevoie de mântuire.
Oamenii acceptă să creadă in principiile morale ale Cuvântului lui Dumnezeu bazate pe cele zece porunci, dar refuză să creadă în lucrarea Fiului lui Dumnezeu care, prin moartea Sa, le-a salvat sufletul. De asemenea, îi vine greu omului să se odihnească în această credinţă.

RELIGIA este îmbunătăţirea naturii omului.
MÂNTUIREA este primirea naturii noi prin acceptarea lui Isus Cristos ca Domn şi Mântuitor personal. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune în Ioan 1:12 că „tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.”

RELIGIA ne îmbracă în haina propriei noastre neprihăniri (dreptăţi) dar proorocul Isaia ne spune că neprihănirea noastră este ca o haină mânjită înaintea lui Dumnezeu.
MÂNTUIREA ne îmbracă în neprihănirea perfectă a lui Cristos care (doar ea) ne poate face acceptabili în faţa lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune în Tit 3:5 că „El ne-a mântuit nu prin faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt.”

RELIGIA este ceea ce face omul pentru Dumnezeu.
MÂNTUIREA este ceea ce face Dumnezeu pentru om.

Isaia 53:6 ne spune că: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.”

RELIGIA spune: fac ceva cu mâna mea.
MÂNTUIREA spune: nu pot face nimic de unul singur.

Efeseni 2:8, 9 spune: „Căci prin har aţi fost mântuiti, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”

RELIGIA înseamnă a mă încrede în lucrul făcut de mine.
MÂNTUIREA înseamnă a mă încrede în lucrul făcut de Cristos pentru mine.

Evrei 10:10 afirmă că „prin această voie am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Cristos, o dată pentru totdeauna.”

RELIGIA depinde de purtarea mea.
MÂNTUIREA depinde de credinţa mea.

Faptele Apostolilor 16:31 spune: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.”

RELIGIA spune să ne purtăm cât se poate de bine.
MÂNTUIREA spune că trebuie să acceptăm darul perfect al lui Dumnezeu.

Romani 6:23 spune că „darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru.”

RELIGIA depinde de suficienţa caracterului.
MÂNTUIREA depinde de Jertfa de pe Cruce.

1Corinteni 1:18 spune ca „propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.”

RELIGIA se străduieşte să aducă o jertfă.
MÂNTUIREA se încrede in Jertfa adusă.

Ioan 19:30 spune: „Când a luat Isus oţetul, a zis: S-a isprăvit! Apoi Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul.”

RELIGIA se luptă să te facă desăvârşit.
MÂNTUIREA se reazămă pe o răscumpărare desăvârşită.

1Petru 1:18, 19 spune: „Ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără prihană.”

RELIGIA încearcă să ne aducă din întuneric la lumină.
MÂNTUIREA ne aduce din moarte la viaţă.

Ioan 5:24 spune că „cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă. ”

RELIGIA spune că trebuie să fim găsiţi în casa lui Dumnezeu.
MÂNTUIREA spune că trebuie „să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Cristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă…” Filipeni 3:9

E bine deci să ne amintim textul „În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” Faptele Apostolilor 4:12

Dragul meu prieten, eşti un om religios sau unul mântuit? Dacă eşti doar religios, atunci vei pierde raiul şi vei petrece eternitatea departe de Dumnezeu şi de Fiul Său, într-un loc de chin. Dacă eşti mântuit, ai făgăduinţa (promisiunea) vieţii veşnice cu Dumnezeu şi Fiul Său.

……………………………………….

Richard P. Belcher – Călătorie în har (ediţia a doua)

• Filed under Articole

Charles H. Spurgeon – „Har timpuriu, har mare”

• Filed under Articole

Totul prin har

• Filed under Articole

Autor: ARTHUR W. PINK 

Evanghelia harului lui Dumnezeu

• Filed under Articole

De ce Spurgeon s-a opus atât de categoric arminianismului?

• Filed under Articole

Tratat despre har, Jonathan Edwards (7)

• Filed under Articole

Tratat despre har, Jonathan Edwards (6)

• Filed under Articole

Tratat despre har, Jonathan Edwards (5)

• Filed under Articole

Tratat despre har, Jonathan Edwards (4)

Capitolul II: Arătând pe scurt în ce constă harul mântuitor

Tratat despre har, Jonathan Edwards (3)

• Filed under Articole

Tratat despre har, Jonathan Edwards (2)

• Filed under Articole

Tratat despre har, Jonathan Edwards (1)

Capitolul I: [Arătând] că harul comun și harul mântuitor diferă nu doar calitativ, dar și în natură și caracter

TEOLOGIE SISTEMATICĂ

SOTERIOLOGIE      – doctrina despre mântuire

“O Comparaţie a sistemelor” de A. A. Hodge (1823-1886). Din Schiţe de Teologie (Capitolul şase) Publicată original în 1860, Schiţe de Teologie este acum în domeniul public. De aceea, acest capitol poate fi copiat şi distribuit fără restricţie. (courtesy of The Highway Ministry at: http://www.the-highway.com)

ARMINIANISMUL: Idolul de aur al liberei voinţe – de Augustus Toplady (1740-1778) Este foarte diferită ideea care ne-o oferă Scriptura, despre binecuvântatul Dumnezeu, de cea a falşilor dumnezei la care se închinau păgânii şi de această reprezentare degradantă a adevăratului Dumnezeu, pe care Arminianismul le-ar înscrie asupra omenirii. „Dumnezeul nostru [spune acest Psalm în versetul 3] este în ceruri: El face tot ce îi este plăcut.” (courtesy of The Highway Ministry at: http://www.the-highway.com)

Mântuirea prin har – de Loraine Boettner. Biblia declară faptul că mântuirea oamenilor păcătoşi este o chestiune a harului. Din Efeseni 1:7-10 învăţăm că scopul primar al lui Dumnezeu în cadrul lucrării de răscumpărarea a fost acela de a arăta slava acestui atribut divin în aşa fel încât prin anii ce au urmat inteligentul univers să-l admire în timp ce acesta este făcut cunoscut prin dragostea Sa nemeritată şi bunătatea nemărginită faţă de creaturile vinovate, ticăloase şi neajutorate.

ERORI ARMINIENE – Din broşura O altă Evanghelie, de Pastorul William MacLean, M.A. Dumnezeu putea să lase întreaga omenire să se distrugă în păcatul lor şi în mizerie, aşa cum El i-a lăsat pe îngerii care nu şi-au păstrat poziţia lor de la început, dar potrivit cu buna plăcere a voii Sale, El ne-a ales în Hristos, înainte de întemeierea lumii, pe toţi pe care El şi-a propus să îi mântuiască. „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale,” (Efeseni 1:4, 5). (courtesy of The Highway Ministry at: http://www.the-highway.com)

MITUL LIBEREI VOINŢE – Walter Chantry. MAJORITATEA OAMENILOR spun că cred în „liberul arbitru”. Ai vreo idee ce înseamnă aceasta? Cred că se poate găsi multă superstiţie pe acest subiect. Voinţa este salutată ca marea putere a sufletului uman care este în mod complet liberă de a ne direcţiona vieţile noastre. Însă din ce este ea liberă? Şi care este puterea ei?

CREDINŢA ŞI ASIGURAREA – J.C.Ryle. O speranţă plină de încredere, aşa cum o exprimă Pavel în 2 Timotei 4:6-8, este biblică şi adevărată. Aş spune pe deplin şi foarte deschis că un creştin adevărat, un om transformat , poate ajunge la acel grad de credinţă în Hristos încât, în general se va simţi plin de încredere cu privire la iertarea şi siguranţa sufletului său,  — rar va fi tulburat de îndoială — rar va fi abătut de ezitare — rar va fi abătut de întrebări neliniştitoare, — şi, pe scurt, deşi agitate de multe şi de conflictul interior cu păcatul, va privi întotdeauna spre moarte fără a tremura şi spre judecată fără spaimă.

EŞECUL RELIGIEI EMOŢIONALE – Norman H. Street. Adevărata închinare trebuie să fie în primul rând a minţii şi nu a emoţiilor. „Domnului, Dumnezeului tău să te închini cu toată mintea ta.” Întreaga lucrare a harului începe aici. „aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii pe care aţi primit-o.” Un mesaj care solicită mai întâi mintea.

HARUL IREZISTIBIL – John Murray. Referitor la toate aspectele sub care harul salvator al lui Dumnezeu poate fi privit, trebuie să luăm în considerare realitatea şi gravitatea păcatului. Salvarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu este mai mult decât salvare de păcat şi de consecinţele lui. Planul acesta conţine mai mult decât bogăţiile harului lui Dumnezeu şi ia în considerare cel mai înalt destin posibil ce ar putea fi dat creaţiei în conformitate cu chipul Fiului lui Dumnezeu, ca El să fie primul născut dintre mai mulţi fraţi. (cf. Rom. 8:29).

MÂNTUIREA EXPERIMENTALĂ – Arthur W. Pink. MÂNTUIREA poate fi privită din diferite unghiuri şi contemplată sub diferite aspecte, însă din oricare parte am privi-o trebuie să ne amintim întotdeauna că „Mântuirea este a Domnului”. Mântuirea a fost planificată de Tatăl pentru aleşii Săi înainte de întemeierea lumii. Aceasta a fost cumpărată pentru ei prin viaţa sfântă şi moartea mandatară a Fiului Său întrupat. Aceasta este aplicată şi lucrată în ei de către Duhul Său cel Sfânt. Ea este cunoscută şi savurată prin studiul Scripturilor, prin exercitarea credinţei şi prin comuniunea cu Dumnezeul triunic.

LEGĂMÂNTUL HARULUI – Planul salvării – Charles Hodge. Planul mântuirii este prezentat sub forma unui legământ.

PLANUL MÂNTUIRII – Partea I (Concepţii diferite) – Benjamin B. Warfield. Denumirea sa mai tehnică este „Ordinea de decrete”, iar această denumire are avantajul faţă de cel popular, de definire mai clară a scopului materiei de subiect. Acesta nu este de obicei limitat de procesul mântuirii în sine, însă este făcut în mod general pentru a include întregul curs de tratare divină a omului care se încheie la mântuirea sa.

PLANUL MÂNTUIRII – Partea II (Auto-soterismul) – Benjamin B. Warfield. Din punct de vedere fundamental există doar două doctrine despre mântuire: că ea este de la Dumnezeu, şi că ea este de la noi. Prima este doctrina Creştinismului comun, ultima este doctrina păgânismului universal.

PLANUL MÂNTUIRII – Partea III (Sacerdotalismul) – Benjamin B. Warfield. Este mărturia consistentă a Bisericii universale faptul că mântuirea este de la Dumnezeu şi numai de la Dumnezeu. Tendinţa care se prezintă în mod constant în toate ramurile Bisericii asemănătoare este aceea de a concepe mântuirea ca, într-un fel sau altul, la un grad mai mare sau mai mic, faţă de om, fiind întipărită de întreaga Biserică în cadrul mărturiei sale oficiale ca o amintire pentru păgâni care nu a fost încă eliminată pe deplin din gândirea şi simţirea acelora care profesează şi se numesc creştini.

PLANUL MÂNTUIRII – Partea IV (Universalismul) – Benjamin B. Warfield. Nota evanghelică este în mod formal alcătuită din totalitatea Protestantismului organizat. Adică, toate marile grupări protestante, în confesiunile lor oficiale, sunt de acord în a mărturisi totala dependenţă a omului păcătos doar de harul lui Dumnezeu pentru mântuire, şi în exprimarea că această dependenţă pe cât este de imediată atât este şi de directă de la Duhul Sfânt, care acţionează ca o persoană şi operează direct pe inima păcătosului.

PLANUL MÂNTUIRII – Partea V (Calvinismul) – Benjamin B. Warfield. În contrast cu toate încercările de a exprima operaţiile lui Dumnezeu referitoare la mântuire din punct de vedere universalist, care este direcţionată faţă de omenire în masă, Calvinismul insistă asupra faptului că operaţiile de mântuirea ale lui Dumnezeu sunt direcţionate în fiecare caz imediat indivizilor care sunt mântuiţi.

NATURA ŞI NECESITATEA MĂRTURISIRII PUBLICE A RELIGIEI – Charles Hodge. Religia constă într-o mare măsură în legătura secretă a sufletului cu Dumnezeu; în acele acte de adorare, recunoştinţă, încredere şi supunere pe care ochiul omului nu le poate vedea şi cu care străinul nu poate amesteca. Aceste practici secrete, prin controlarea comportamentului exterior şi prin procurarea motivelor pentru comportarea umilă şi acţiunilor benevole ale creştinului nu pot într-adevăr eşua în a-şi manifesta existenţa; dar expunerea lor numai pentru ca alţii să observe, este la limita încălcării pe care Salvatorul nostru o condamna la Fariseii de demult.

EŞTI NĂSCUT DIN NOU? – J. C. Ryle. Aceasta este una dintre cele mai importante întrebări. Isus a spus, „Dacă un om nu este născut din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3).

MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ARMINIANĂ – Vă oferim prima ediţie a primei Mărturisirea (arminiene) de credinţă. Cea de-a doua versiune (mult mai scurtă) a fost publicată în 1940! Este un fapt rar. Mărturisirea a fost scrisă în latină de Simon Episcopius. Faimosul lider manifestant Johan Uyttenbogaert a tradus textul în unsprezece zile şi a fost publicată în secret în decembrie 1621. Prima ediţie latină a fost publicată în anul următor, în 1622.(courtesy of http://www.generalbaptist.net)

Planul Sistemului – de Loraine Boettner. “Există doar trei sisteme care pretind că arată calea mântuirii prin Hristos. Ele sunt:Universalismul, Arminianismul şi Calvinismul.”

O APĂRARE A CALVINISMULUI – De C. H. Spurgeon. „Adevărul vechi predicat de Calvin, care l-a predicat Augustin, care l-a predicat Pavel, este adevărul că eu trebuie să predic azi, sau altfel să fiu fals faţă de conştiinţa mea şi faţă de Dumnezeul meu. Eu nu pot modela adevărul; nu ştiu nici un astfel de lucru care să aibă aceeaşi paritate cu marginile dure ale unei doctrine. Evanghelia lui John Knox este evanghelia mea. Cea care a tunat prin Scoţia trebuie să tune şi prin Anglia din nou.” (courtesy of www.spurgeon.org )

Ce ar trebui să gândim despre Evanghelizare şi Calvinism? – Ernest Reisinger. “Vă ofer mântuirea în această zi; uşa milei nu este încă închisă, totuşi rămâne o jertfă pentru păcat, pentru toţi cei care îl vor accepta pe Domnul Isus Hristos. El te va îmbrăţişa în braţele dragostei sale. O întoarce-te la el, întoarce-te simţind nevrednicia ta; spune-o cât de murdărit eşti, cât de ticălos şi nu fi necredincios, ci crede.” (courtesy of www.founders.org )

Calvinismul şi baptiştii – de Dr. Laurence M. Vance. “Controversa asupra Calvinismului între baptişti cere o atenţie specială. Nu numai că această dezbatere a fost furioasă printre baptişti timp de sute de ani, cei mai mari exponenţi ai Calvinismului de azi nu sunt Presbiterienii sau Reformaţii ci Baptiştii.” (courtesy of http://www.biblebelievers.com)

Va ucide Calvinismul evanghelizarea? – Ernest C. Reisinger. “Răspunsul la întrebare este da şi nu. Da, acesta va ucide evanghelizarea nebiblică centrată pe om şi unele metode carnale nebiblice folosite în evanghelizarea centrată pe om.” (courtesy of www.founders.org )

Schiţe de teologie: Pelagianismul, Semi-Pelagianismul & Augustinianismul – de A. A. Hodge – O COMPARAŢIE A SISTEMELOR.   În acest capitol va fi prezentată o scurtă schiţă a principalelor poziţii contrastante ale celor trei sisteme rivale Pelagianism, Semi-Pelagianism, şi Augustinianism, sau aşa cum sunt ele denumite în formele lor complet dezvoltate, Socinianism, Arminianism, şi Calvinism — împreună cu o schiţă a istoriei ridicării şi răspândirii lor. (courtesy of www.graceonlinelibrary.org)

Augustin şi Pelagius – de R.C. Sproul. „Augustin este cel care ne-a dat Reforma.” Aşa a scris B. B. Warfield în evaluarea sa a influenţei lui Augustin asupra istoriei bisericii. Nu numai faptul că Luther a fost un călugăr Augustinian, sau faptul că Calvin l-a citat pe Augustin mai mult decât orice alt teolog, este ceea ce a provocat remarca lui Warfield. Mai degrabă, faptul că Reforma a fost martorul triumfului final al doctrinei lui Augustin despre har asupra moştenirii viziunii Pelagiane despre om. (courtesy of www.monergism.com)

AUGUSTIN & CONTROVERSA PELAGIANĂ¹  – de Benjamin B. Warfield (1851-1921)

Partea I: Originea & Natura Pelagianismului. Era inevitabil ca energia Bisericii în realizarea intelectuală şi definirea doctrinelor sale în relaţiile dintre ele, să fie îndreptată spre partea obiectivă a adevărului creştin. Controversele principale din primele patru secole şi definiţiile doctrinelor care au rezultat, cu privire la natura lui Dumnezeu şi persoana lui Hristos; şi până ca aceste întrebări teologice şi Hristologice să fie stabilite definitiv, Biserica putea să îşi întoarcă atenţia spre partea mai subiectivă a adevărului. (courtesy of http://whitefield.freeservers.com)

Captivitatea Pelagiană a Bisericii – de R. C. Sproul. La scurt timp după ce Reforma a început, în primii câţiva ani după ce Martin Luther a pus cele Nouăzeci şi Cinci de Teze pe uşa bisericii la Wittenburg, el a tipărit câteva broşuri scurte având o diversitate de subiecte. Una dintre cele mai provocatoare a fost intitulată The Babylonian Captivity of the Church (Robia Babiloniană a Bisericii). În această carte, Luther privea înapoi la acea perioadă a istoriei Vechiului Testament când Ierusalimul a fost distrus de armatele invadatoare ale Babilonului şi elita poporului a fost dusă în captivitate.

Augustin – UN TRATAT DESPRE NATURĂ ŞI HAR, ÎMPOTRIVA LUI PELAGIUS, 415 d. Hr. El începe cu o afirmaţie despre ceea ce trebuie cercetat referitor la natură şi har; el arată că natura, ca fiind propagată din firea lui Adam cel păcătos, ne mai fiind ceea ce l-a făcut la început Dumnezeu să fie – credincioasă şi sănătoasă – necesită ajutorul harului pentru ca aceasta să fie răscumpărată de la mânia lui Dumnezeu şi să fie regulată pentru perfecţionarea neprihănirii: că greşeala penală a naturii duce la cea mai dreaptă retribuţie: în timp ce harul nu este remis la nici o deşertăciune a noastră, ci este oferit în mod graţios; şi cei care nu sunt eliberaţi de el sunt condamnaţi de-a dreptul. (courtesy of http://www.la.utexas.edu)

ISTORIA OFERTEI GRATUITE – Capitolul 1 – Controversa semi-pelagiană. Ne îndreptăm mai întâi de toate atenţia noastră la controversa semi-pelagiană care a ocupat aşa mult din atenţia marelui părinte bisericesc, Augustin. Un studiu al acestei controverse va arăta curând că, în timp ce subiectul ofertei gratuite a harului nu a fost în sine un punct explicit de controversă, cu toate acestea multe din implicaţiile doctrinare ale acestei idei a ofertei gratuite existau. (courtesy of http://www.prca.org)

ISTORIA BISERICII – PARTEA 2, SUBIECTELE 6, 7 – Augustin şi controversa pelagiană. Studiul lui Augustin, care a avut de-a face atât cu pelagianiţii, cât şi cu semi-pelagianiţii, ne va ajuta să înţelegem aceste chestiuni. Faptul că au fost discutate acum aproape 1500 de ani şi încă mai constituie motiv de controversă, dovedeşte că nu vor fi rezolvate curând. Cu toate acesta, consider că argumentele de bază ale lui Augustin încă stau în picioare şi nu pot fi contrazise. Augustinienii (calviniştii) au fost totdeauna acuzaţi că îndrăznesc să-L definească pe Dumnezeu şi că încearcă să pătrundă în domenii prea profunde pentru om, dar eu cred că adevărul este exact contrariul. (courtesy of http://www.ritchies.net)

Mântuiţi prin har

(Efeseni 2:8-9)

James Montgomery Boice

Textul nostru de astăzi este unul dintre cele mai cunoscute pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu, şi pe bună dreptate, deoarece conţine cel mai extraordinar mesaj pe care îl poate auzi vreun bărbat sau femeie. Presupun că în experienţa celor mai mulţi creştini acesta este textul cel mai bine memorat, cu excepţia lui Ioan 3:16 şi probabil a Psalmului 23. Ioan 3:16 spune: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Efeseni 2:8 şi 9 spune acelaşi lucru, din punct de vedere teologic:

Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu; nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.

Textul acesta are trei părţi. Avem o primă parte care ne spune cum ne-a mântuit Dumnezeu. Anume prin har. A doua parte ne spune cum primim acest har al lui Dumnezeu în mod personal. Anume prin credinţă. A treia parte, prin contrast, ne spune cum nu ne-a mântuit Dumnezeu şi explică de ce nu ne-a mântuit în felul acesta. Nu prin fapte, pentru ca nimeni să nu se poată lăuda.

Cu câţiva ani în urmă unul dintre predecesorii mei la Tenth Presbyterian Church, pastorul Donald Grey Barnhouse, a publicat o broşură intitulată “Cum i-a mântuit Dumnezeu pe oameni”, broşură în care el a analizat acest text şi a ilustrat ce înseamnă “prin har”. A început prin a sublinia dificultatea pe care o avem în a defini lucrurile. Atunci când te gândeşti la definiţii dintr-o perspectivă critică este dificil a defini chiar şi un obiect obişnuit, cum ar fi un scaun. Iar dacă acest lucru este adevărat cu privire la obiectele obişnuite, cu mult mai dificil este atunci când vorbeşti despre concepte teologice. Însă, spune el, de multe ori poţi să prinzi ideea printr-o ilustrare, motiv pentru care el a oferit următoarea ilustrare pentru harul lui Dumnezeu. În secolul XIX, în cea mai mizerabilă mahala din Londra, lucra un asistent social pe nume Harry Morehouse. Într-o bună zi, pe înserate, Morehouse se plimba prin oraş când a văzut o fetiţă ieşind dintr-o magazie aflată la un subsol şi cărând un urcior cu lapte. Aparent ea fusese trimisă acolo de către părinţi iar acum se întorcea acasă cu urciorul. Fetiţa nu i-a dat atenţie lui Morehouse. Mergând, dintr-o dată fetiţa s-a împiedicat. Împiedicându-se, a scăpat urciorul care, căzând pe stradă, s-a spart iar laptele s-a scurs prin canalul de scurgere. Fetiţa a început să plângă de parcă inima ei s-ar fi frânt. Domnul Morehouse a văzut ce s-a întâmplat, a mers la ea şi a ridicat-o mai întâi ca să vadă dacă nu cumva s-a rănit. Nu se rănise. Atunci el i-a zis: “Nu plânge fetiţo! Nu plânge!” Fetiţa i-a răspuns: “Mama mă va biciui. Mama mă va biciui.” “Nu, nu”, i-a răspuns el, “nu plânge, fetiţo! Îţi promit că mama ta nu te va biciui.” Apoi i-a zis: “Uite, poate că nu este spart chiar atât de tare.” Apoi el s-a aplecat, a adunat bucăţile şi a început să le fixeze la loc împreună. În momentul în care a început să facă lucrul acesta fetiţa s-a oprit din plâns. Ea provenea dintr-o familie săracă şi văzuse probabil bucăţi de vas care au fost lipite laolaltă din nou, de aceea credea că ar fi posibil ca acest străin să o poată ajuta. Astfel, cu o oarecare speranţă, ea se uita la el cum încerca să prindă bucăţile laolaltă. Însă, imediat, urciorul s-a sfărâmat din nou. Iar când urciorul s-a sfărâmat din nou, au început să curgă şi lacrimile. El a zis: “Nu, fetiţo, nu plânge! Să încercăm încă o dată.” Iar el a început din nou să prindă laolaltă bucăţile şi în final a reuşit, cu excepţia torţii. I-a dat fetiţei toarta ca să vadă dacă poate să o fixeze. Ea a pus toarta la urcior însă desigur că mişcarea ei a afectat bucăţile, care s-au împrăştiat din nou iar de data aceasta lacrimile fetiţei nu se mai opreau. Atunci Morehouse a ridicat-o repede şi s-a dus cu ea la o prăvălie care vindea vase din ceramică. A intrat în prăvălie şi a cumpărat un urcior pentru a-l înlocui pe cel care s-a spart. Apoi s-a întors la magazia de la subsol de unde a văzut că a ieşit fetiţa. A intrat în magazie şi a umplut din nou urciorul. Apoi, ţinând-o încă pe fetiţă, a întrebat-o: “Spune-mi acum, fetiţo, unde se află casa ta?” Fetiţa i-a explicat locul. Nu era foarte departe astfel că, într-o mână ţinând-o pe fetiţă iar în cealaltă ţinând urciorul cu lapte, a mers până în faţa uşii casei ei. Apoi a aşezat-o cu grijă jos, a luat urciorul şi i l-a pus în braţe. I-a deschis uşa iar ea a intrat. Pe când era să intre i-a pus o ultimă întrebare. A întrebat-o: “Spune-mi acum, fetiţo, te va mai biciui mama ta?” A fost răsplătit cu un zâmbet luminos atunci când fetiţa i-a răspuns: “O, nu domnule, deoarece acesta este un urcior mult mai bun decât cel pe care-l aveam înainte.”

Aceasta este o extraordinară ilustrare a harului. Şi probabil atunci când vorbim despre har, aşa cum vorbeşte Pavel în al doilea capitol din Efeseni, această ilustrare este mai potrivită decât orice altă definiţie teologică care ar putea să ne facă să înţelegem în inimile noastre semnificaţia harului. O, poţi defini harul. Teologii spun că harul este favoarea nemeritată din partea lui Dumnezeu. Teologii mai spun că este bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu îndreptate spre noi prin Isus Hristos. Toate acestea sunt adevărate. Însă, atunci când te gândeşti la ce s-a întâmplat în povestea lui Henry Morehouse şi a fetiţei, ai o ilustrare strălucită a situaţiei în care eram şi cum Dumnezeu, prin har pur, a venit să transforme ceea ce, înainte ca El să vină, era complet lipsit de speranţă.
Vedeţi, când Dumnezeu a creat primul bărbat şi prima femeie, pe Adam şi Eva – primii noştri părinţi, El i-a creat după chipul Său. Adică ei aveau personalitate aşa cum are şi El, precum şi moralitate şi spiritualitate. Erau într-o comuniune perfectă cu Creatorul lor. Însă a apărut păcatul. Ei au încălcat legea dreaptă a lui Dumnezeu. Şi când păcatul a intrat în univers prin prima lor neascultare, acel chip al lui Dumnezeu în om a fost sfărâmat fără a mai putea fi refăcut. S-a zdrobit parcă de pământ şi s-a împrăştiat în sute de bucăţi. Iar astăzi ne aflăm în situaţia în care nu există nici o posibilitate de a pune bucăţile la loc şi a restaura natura umană în măsura în care ea trebuie să-I placă lui Dumnezeu.
Însă aici intervine harul lui Dumnezeu. Noi nu suntem capabili să restaurăm fiinţa umană. Şi nici chiar Dumnezeu nu încearcă să o restaureze. Însă Dumnezeu L-a trimis pe Domnul Isus Hristos pentru a realiza o măreaţă lucrare de răscumpărare şi pentru a ne oferi ceva ce este, nu numai dincolo de capacitatea noastră, ci separat de revelaţia lui Dumnezeu în Scriptură şi chiar dincolo de imaginaţia noastră. Dumnezeu L-a trimis pe Domnul Isus Hristos pentru a ne oferi o nouă natură în locul celei pe care am pierdut-o. Isus i-a zis lui Nicodim: “Trebuie să fii născut din nou.” Şi este posibil să fii născut din nou. Poţi să porneşti din nou. Pavel a spus, în scrisoarea către Corinteni: “Acum suntem noi creaturi în Hristos. Nu mai suntem ceea ce fusesem înainte.” Una dintre problemele fiinţelor umane este aceea că îşi cheltuiesc prea mult din viaţa lor încercând să restaureze vasul. Auzim oferta mântuirii lui Dumnezeu însă nu dorim să îi cedăm. Pentru că a ceda ofertei de mântuire a lui Dumnezeu ar însemna să recunoaştem că nu putem să realizăm mântuirea prin propria noastră putere şi determinare (hotărâre). Şi suntem dependenţi de acestea. Astfel că, atunci când oferta mântuirii este făcută, noi îi întoarcem spatele. Spunem: “Nu vrem har. Vrem s-o facem prin noi înşine.” Aşa că lucrăm la ea. Adunăm toate acele bucăţi de urcoir şi suntem bucuroşi cănd găsim o bucată mare. Şi încercăm să o potrivim împreună cu celelalte bucăţi. Şi spunem, “O, în sfârşit, realizăm ceva.” Însă vedeţi, ceea ce pretinde Dumnezeu este ca la un moment dat, în lupta noastră, să ne oprim şi să realizăm că cerul pe care trebuie să-l atingem este atât de departe şi că intrarea înapoi în comuniunea pe care trebuie s-o avem cu Dumnezeu este atât de departe încât toate eforturile noastre sunt fără speranţă. Şi ceea ce trebuie să facem este să primim de la El ceea ce noi nu am putea face pentru noi înşine. Astfel, devenim noi creaturi în Hristos. Primim o nouă natură. Şi acea nouă natură, care este darul lui Dumnezeu, este chiar natura lui Hristos înăuntrul vieţilor celor ce sunt poporul Său. Şi dacă aş putea să spun în aşa fel încât să parafrazez ultimele cuvinte ale fetiţei, aş spune că “este o natură cu mult mai bună decât cea pe care am avut-o înainte.” Este numai prin har. Charles Haddon Spurgeon, vestitul predicator baptist din secolul 19, a scris o carte intitulată “Totul din har”. În această carte el a scris: “Deoarece Dumnezeu este plin de har, de aceea oamenii păcătoşi sunt iertaţi, convertiţi, purificaţi şi mântuiţi. Nu sunt mântuiţi datorită a ceva ce există în ei sau a ceva ce ar putea exista vreodată în ei, ci din pricina dragostei, bunătăţii, îndurării, compasiunii, milei şi harului nesfârşit al lui Dumnezeu.” Acest lucru îl învaţă şi Pavel în Efeseni.

La acest punct cred că cineva ar putea să spună: “Da, ai vorbit despre harul lui Dumnezeu în mântuire şi acesta este cu siguranţă un lucru minunat. Şi înţeleg lucrul acesta. Înţeleg că în măsura în care trebuie să-I plac lui Dumnezeu, nimic din ceea ce voi putea face vreodată nu va închega la loc bucăţile caracterului meu. Sunt un păcătos şi aşa voi fi întotdeauna şi din punctul meu de vedere acesta este un lucru de care nu pot scăpa. Înţeleg toate aceste lucruri. Mai mult, înţeleg că mântuirea vine prin lucrarea lui Dumnezeu în Isus Hristos. Iar aceasta este o dovadă a harului. Însă întrebarea pe care o am este următoarea. Aici este mântuirea măreaţă oferită de către Dumnezeu în Isus Hristos, însă privind la ea îmi pare atât de inaccesibilă. Pare atât de abstractă. Probabil pentru altcineva înseamnă ceva, însă pentru mine este ceva de neatins şi ceea ce doresc să ştiu este cum poate această extraordinară mântuire să devină a mea, într-un mod personal.”

La această întrebare răspunde Pavel în a doua parte a textului. A întrebat înainte: cum ne mântuieşte Dumnezeu? Prin har. Acum el arată cum devine acest har al nostru. Iar răspunsul este: prin credinţă. Atunci când vorbim despre credinţă trebuie să eliminăm o seamă de concepţii greşite obişnuite în lume, deoarece în lume există foarte multe astfel de concepţii. Una dintre acestea, probabil cea mai obişnuită, este ideea că credinţa ar fi oarecum o problemă ce are de-a face cu sentimente subiective. Este ceea ce simţi cu privire la ceva. Ceva complet diferit de ceea ce cunoaştem ca fiind fapte.
Cu mulţi ani în urmă discutam cu un tânăr care spunea că era creştin. Am început să discutăm despre credinţă. Pe măsură ce discutam am descoperit că ceea ce credea cu adevărat nu era practic nimic ce s-ar fi putut numi creştinism. Nu credea că Isus este Fiul lui Dumnezeu, cel puţin nu în adevăratul sens. O, probabil Fiul lui Dumnezeu în sensul că suntem cu toţii fiii şi fiicele lui Dumnezeu, spunea el. Nu credea într-o ispăşire substituitoare realizată prin moartea lui Isus Hristos pentru noi, pe cruce. Şi, desigur, nu credea în înviere şi nu vedea nici un motiv pentru care să creadă într-o influenţă sau putere specială a Duhului Sfânt în vieţile oamenilor. Pe măsură ce i-am prezentat aceste importante doctrine, nu credea în nici una dintre ele şi totuşi el considera că era creştin. Observaţi, ceea ce pretindea el erau pur-şi-simplu nişte sentimente subiective complet separate de tot ceea ce Biblia intenţionează să spună atunci când vorbeşte despre credinţă.

Mai există şi a doua concepţie greşită referitoare la credinţă. Aceasta este concepţia greşită care ar defini credinţa drept credulitate. Adică, a crede ceva pur-şi-simplu pentru că tu vrei să crezi acel lucru. Unii oameni cred, în acest sens, în anumite tratamente miraculoase pentru boli. Ei cred că pot fi vindecaţi numai pentru că doresc aceasta. Însă, în timp ce aceasta poate fi credinţă într-un anumit sens, anume în sensul lumii, nici acesta nu este sensul credinţei prezentat de Biblie.
Există o definiţie a credinţei care echivalează credinţa în mod esenţial optimismului. Este un fel de credinţă pe care o poate avea un vânzător atunci când vinde. Dacă nu crede că poate să vândă anumite lucruri sau că are un produs calitativ de vânzare, atunci nu-şi va face foarte bine treaba. Şi este foarte adevărat că credinţa, în sensul acesta, este foarte importantă. Dacă un senator crede că poate să devină preşedintele Statelor Unite, are o mult mai mare şansă să devină preşedintele Statelor Unite, printr-o muncă asiduă, decât în cazul în care nu ar crede lucrul acesta. Observăm lucrul acesta, punem accentul pe el şi spunem: “Da, este un lucru foarte important această calitate a încrederii în sine sau a optimismului. Ne ajută să facem mult mai mult decât am face în lipsa ei.”
Norman Vincent Peale este cel care s-a referit cel mai mult la această concepţie în termenii aplicării ei la credinţa creştină. Cu puţini ani în urmă a scris o carte intitulată “Puterea Gândirii Pozitive”, carte care a avut un extraordinar impact asupra multor oameni. Ceea ce susţinea el în această carte era ideea că dacă gândeşti pozitiv despre un anumit lucru atunci îl poţi obţine. Astfel, tu trebuie să gândeşti pozitiv despre tine însuţi, despre slujba pe care o ai, despre Dumnezeu şi despre toate celelalte lucruri. Spunea el că ceea ce ai nevoie să faci, creştin fiind, este să iei marile promisiuni din Biblie, să le memorezi şi să le permiţi să-ţi intre în subconştientul tău astfel încât tu să trăieşti de fapt pe baza acelor promisiuni, zi de zi. Să luăm un verset ca acesta: “Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: “Mută-te de aici acolo!” şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă.” Peale concluzionează în încheierea cărţii: “Atât cât îţi este credinţa în tine însuţi, atât cât îţi este credinţa vizavi de slujba ta, atât cât îţi este credinţa în Dumnezeu, atât de departe vei ajunge, nici mai mult, nici mai puţin.”
Credinţa vizavi de slujba pe care o ai. Aceasta poate fi foarte folositoare. Însă, observaţi, problema este că Peale, în afirmaţia lui, aşează credinţa într-o slujbă, credinţa în tine însuţi şi credinţa în Dumnezeu în aceeaşi categorie. Şi ceea ce devine important este credinţa, mai degrabă decât obiectul credinţei. Obiectul nu mai contează deloc. John W. Stott, care a analizat perspectiva lui Peale, spune, într-una din scrierile sale că credinţa despre care vorbeşte Dr. Peale nu este decât un sinonim al “încrederii în sine”. Nu asta doreşte să spună Biblia atunci când vorbeşte despre credinţă.

Cuvântul “credinţă”, atunci când este folosit în Biblie, are trei elemente esenţiale. Primul dintre acestea este cunoaşterea. Şi aceasta deoarece atunci când crezi, tu nu crezi în nimic sau în ceva abstract. Tu crezi în ceva. Şi prin urmare trebuie să ai o anumită cunoaştere a ceea ce este lucrul în care crezi. Atunci când vorbim despre creştinism, vorbim despre Evanghelie. Ceea ce tu crezi este Evanghelia. Crezi că suntem pierduţi în păcat. Crezi exact în acele lucruri despre care vorbeşte Pavel aici, în Efeseni 2. Morţi în greşeli şi păcate, făcând ceea ce este rău, sub mânia lui Dumnezeu. Însă mai crezi şi că Dumnezeu, văzându-ne în această situaţie disperată, a făcut ceea ce trebuia făcut. L-a trimis pe Isus Hristos ca să moară pe cruce pentru noi, să ne substituie, să poarte păcatul nostru. Iar pe baza a ceea ce a făcut Isus Hristos să ne ofere o viaţă nouă. Aceasta este Evanghelia. Prin urmare, când vorbeşti despre credinţă în sensul biblic, începi de aici. Începi cu cunoaşterea. Calvin a scris despre aceasta: “Vom avea o definiţie corectă a credinţei dacă o vom defini ca o cunoaştere fermă şi sigură a bunăvoinţei lui Dumnezeu faţă de noi, cunoaştere fundamentată pe adevărul promisiunii oferite gratuit în Hristos, promisiune descoperită minţii noastre şi pecetluită în inimile noastre prin Duhul Sfânt.”

În al doilea rând, credinţa în sensul biblic, implică ceea ce aş numi răspunsul inimii. Adică, aceste adevăruri pe care le cunoaştem acum şi pe care suntem chemaţi să le credem nu sunt nişte lucruri simple care trebuie să aibă de-a face cu alţii şi nu cu noi înşine sau care trebuie să aibă de-a face cu aspecte minore ale vieţii, ci sunt lucruri care ne afectează în mod personal în toate sensurile posibile. Astfel, al doilea stadiu în credinţa biblică adevărată este acela de a fi afectaţi de aceasta într-un mod personal. Calvin a înţeles lucrul acesta. Calvin avea o minte strălucită şi a făcut o lucrare extraordinară explicând credinţa creştină în termeni raţionali. Însă Calvin a fost de asemenea şi un teolog ce avea în vedere inima. Calvin a scris despre credinţă în felul acesta: “Acum rămâne să turnăm în inimă ceea ce mintea a preluat. Cuvântul lui Dumnezeu nu este primit prin credinţă dacă se duce doar undeva în vârful creierului, ci atunci când prinde rădăcină în adâncul inimii în aşa fel încât să poată fi o apărare invincibilă şi să înlăture toate strategiile de ispitire.”

Apoi, în al treilea rând, credinţa implică angajament. Charles Haddon Spurgeon, în acea cărticică pe care am menţionat-o mai devreme, “Totul din har”, defineşte credinţa ca având trei elemente. Cunoaşterea, credinţa şi încrederea. Însă ceea ce vrea să spună el prin acestea este aproximativ acelaşi lucru cu ceea ce am spus eu până aici. Cuvântul său pentru angajament este încrederea. Adică, nu trebuie doar că cunoşti Evanghelia, nici chiar să fii cercetat, apoi, de Evanghelie. Credinţa implică de asemenea un angajament faţă de Domnul Isus Hristos, aşa cum ni S-a descoperit în Evanghelie, angajament exprimat prin încrederea în El. Credinţa aceasta se odihneşte pe promisiunile lui Hristos. Credinţa aceasta primeşte oferta mântuirii pe care El o face. Credinţa aceasta înseamnă a ne angaja pe noi înşine înaintea Lui că ne va fi Mântuitor şi Domn.
O extraordinară ilustrare a modului în care operează această credinţă ne-o oferă ceea ce se întâmplă cu un bărbat şi o femeie atunci când se căsătoresc. Strict vorbind, fiecare dintre aceste aspecte ar trebui să fie prezent în relaţie dacă se doreşte un bun mariaj. Înainte de toate, avem problema cunoaşterii. De obicei, aceasta se întâmplă în perioada de curtare. Avem cazul unui bărbat şi al unei femei care încep să se cunoască unul pe altul şi încep să descopere, pe măsură ce interacţionează la toate nivelurile, dacă persoana cu care doreşte să se căsătorească va fi într-adevăr un soţ sau o soţie bună. Aceasta este curtarea şi cunoaşterea. Al doilea element este răspunsul inimii. Putem înţelege lucrul acesta fiindcă despre el se vorbeşte în cultura noastră aproape tot timpul. Romantic vorbind, aceasta înseamnă să te îndrăgosteşti. Se spune că soţul sau soţia bună este acea persoană de care aş fi îndrăgostit. Acea persoană aş vrea să fie soţul sau soţia mea.
Dar, observaţi, doar aceste lucruri nu înseamnă mariajul. Mariajul are loc în momentul în care bărbatul şi femeia care au început să se cunoască şi să se iubească, stau înaintea pastorului şi îşi jură unul altuia: “Eu, Ioan, te iau pe tine, Maria, ca să-mi fii soţie. Promit şi fac legământ înaintea lui Dumnezeu şi a acestor martori că-ţi voi fi soţ iubitor şi credincios în belşug şi în sărăcie, în bucurie şi în tristeţe, în boală şi în sănătate, până când moartea ne va despărţi.” Apoi acea femeie face acelaşi jurământ, spunând: “Eu, Maria, te iau pe tine, Ioan, ca să-mi fii soţ. Promit şi fac legământ înaintea lui Dumnezeu şi a acestor martori că-ţi voi fi soţie iubitoare şi credincioasă în belşug şi în sărăcie, în bucurie şi în tristeţe, în boală şi în sănătate, până când moartea ne va despărţi.” Acesta este angajamentul şi este făcut pe baza declaraţiei pe care o rosteşte pastorul: “Vă declar acum (şi foloseşte numele bărbatului şi al femeii) soţ şi soţie în conformitate cu porunca lui Dumnezeu şi cu legea statului.”

Aşa este şi credinţa, în sensul biblic. Observaţi, o puteţi ilustra chiar prin ceea ce este mariajul. Isus a venit mai întâi la noi, prin har, noi nefăcând nimic care să merite aceasta, şi a făcut jurăminte. A spus: “Eu, Isus, te iau pe tine, păcătosul, să-mi fii soţie. Şi promit înaintea lui Dumnezeu, Tatăl Meu din ceruri, să-ţi fiu soţ şi mire iubitor şi credincios în belşug şi în sărăcie, în bucurie şi în tristeţe în această viaţă şi în veşnicie.” Noi I-am privit faţa şi am repetat jurământul după El: “Eu, păcătosul, Te iau pe Tine, Isuse, să fii Mântuitorul meu şi soţul meu spiritual. Promit şi fac legământ înaintea lui Dumnezeu să-Ţi fiu mireasă iubitoare şi credincioasă în belşug şi în sărăcie, în bucurie şi în tristeţe, în boală şi în sănătate, în această viaţă şi în veşnicie.” Iar Dumnezeu ne declară soţ şi soţie. Astfel, înainte de căsătorie ne numeam domnişoara Păcătoasă însă acum ne numim doamna Creştină deoarece am primit numele Său şi suntem uniţi cu El pe vecie de acum înainte.

Mai există o ultimă parte a acestui verset. Aceasta ne spune cum nu ne-a mântuit Dumnezeu. Pavel a vorbit despre har. A vorbit despre credinţă. Acum el spune: “Iată, mai trebuie să înţelegeţi încă un lucru. Ceea ce aţi primit nu este prin fapte. Nu este nici măcar în parte prin fapte. Pentru că atâta timp cât ar fi prin fapte sau aţi crede că este prin fapte, v-aţi lăuda cu faptele voastre. Iar Dumnezeu nu doreşte ca în ceruri să existe vreo lăudăroşie.” Observaţi, acest lucru înseamnă că nici măcar credinţa nu este o faptă. O, trebuie să credem. Trebuie să facem un angajament faţă de Hristos. Însă când credem şi facem acest angajament, chiar şi acesta este prin har. Dacă crezi că poţi să contribui cu ceva la mântuire, indiferent cât de mult sau cât de puţin, dacă crezi că poţi să contribui cu ceva la mântuire şi te încrezi în acel ceva, atunci nu eşti mântuit. Însă dacă spui: “Mă prezint cu mâinile goale. Nu am nimic de adus.” Dacă vei face lucrul acesta şi te vei încrede în Hristos, atunci Hristos îţi aşează în mâini noul urcior iar tu nu ai altceva de făcut decât să-l primeşti şi să-ţi petreci zilele lăudându-L pe El pentru harul Său.

Tradus de Tiberiu Pop

Tratat despre har, Jonathan Edwards (2)

• Filed under Articole

Horatius Bonar – Lipsa puterii de a crede

• Filed under Articole

„Cuvântul Domnului … în inima mea era ca un foc mistuitor, închis în oasele mele…

Dumnezeul nostru este un foc mistuitor