Toate viziunile cuprinse în cartea Apocalipsei se referă la viitor, cu excepţia primei şi a celei introductive, care se aplică la prezent. În aceasta găsim pe Domnul Isus în mijlocul celor şapte Adunări, şi anume în gloria Lui proprie care I se cuvine ca Fiu al Omului (capitolele 1:12-16). Dar corespundeau cele şapte Adunări, în ceea ce priveşte starea lor efectivă, denumirii »sfeşnice de aur«, care le-a fost dată de Duhul Sfânt, şi erau ele în concordanţă cu caracterul sfânt al Persoanei minunate din mijlocul lor? Cu regret, nu! Caracteristica sfinţeniei, veridicităţii, dăruirii, curăţiei, tăriei şi unităţii, care caracteriza Biserica în starea ei iniţială, nu se mai văd acum în ultimele zile ale mărturiei ei pe pământ. Pentru un timp scurt, sfeşnicele de aur au răspândit o lumină strălucitoare, dar acum abia dacă se poate vedea o licărire opacă. Necredinţa publică, care se ascundea odinioară în sălile de cursuri şi la catedre, s-a răspândit acum public pe amvoanele bisericilor.

În aceste scrisori deschise, care au fost necesare din cauza stării Adunărilor, se prezintă clar primul punct al abaterii, depărtarea inimilor de Hristos, părăsirea dragostei dintâi (capitolul 2:4). Ca urmare a răcirii sentimentelor dispare şi dorinţa după revenirea Sa personală din cer (Matei 24:48 ). În felul acesta s-a deschis duşmanului uşa şi poarta. Evoluţia exterioară a Bisericii prezentată aici este confirmată detaliat de mărturiile contemporane. Odinioară poarta Bisericii a fost bine zăvorâtă faţă de Satan şi faţă de rău, dar acum Satan şi uneltele lui au găsit intrarea (Apocalipsa 2:20-24 ). În ţările noastre creştine se răspândeşte rapid întunericul moral, şi noi nu mai suntem departe de ultima treaptă a evoluţiei, dezicerea publică de creştinism. Dacă Hristos renunţă la biserica mărturisitoare ca purtător de lumină al Lui şi ca martor al Lui, atunci aceasta devine subiectul deosebit al judecăţii divine.

În descrierea scurtă a istoriei Bisericii, aşa cum o găsim în capitolele 2 şi 3, nu sunt numite multe detalii, ci atenţia este îndreptată spre evoluţia formei generale a răului. Un gând călăuzitor, care rămâne permanent în câmpul vizual, este relaţia lui Hristos cu starea în care se află fiecare Adunare, şi de aceea El se prezintă fiecărei Adunări într-un caracter potrivit cu starea ei. El Însuşi este singurul mijloc de ajutor în cazul slăbiciunii spirituale şi al decăderii spirituale.

Scriitorul istoriei „timpului naţiunilor” este Daniel, scriitorul istoriei Bisericii este Ioan. Misiunea lui Daniel era instruirea deosebită a poporului său, a Iudeilor; Ioan a scris pentru folosul Bisericii lui Dumnezeu. Folosirea acestor scrisori deschise se extinde asupra întregii Biserici şi asupra fiecăruia, care are urechi de auzit. Câştigul lăuntric, care se obţine prin studiul serios al scrisorilor deschise adresate Adunărilor amintite, este foarte mare şi s-a dovedit totdeauna de folos pentru cititorul care a făcut aceasta cu rugăciune.

În aceste scrisori deschise se foloseşte un principiu, prin care starea efectivă a Bisericii în diversele perioade de timp se poate judeca. Istoria Bisericii şi verificarea stării ei este cuprinsă între începutul ei sub plinătatea binecuvântării divine şi partea ei finală în unirea ei cu Hristos în slavă. Starea ei de la început, din trecut, şi din viitor este deci etalonul, după care ea este judecată în prezent. Ce diferenţă este între ceea ce Biserica a fost odinioară, şi ceea ce este ea astăzi! Şi cât de diferită este ea de slava strălucitoare, care o aşteaptă pe ea! În scrisoarea deschisă adresată Adunării din Efes şi Pergam, acestea sunt solicitate să se pocăiască cu privire la starea de odinioară (»adu-ţi aminte de unde ai căzut«), în timp ce în scrisorile adresate ultimelor patru Adunări este considerată imposibilă reîntoarcerea la starea de început. Pentru acestea, venirea Domnului, care în primele trei scrisori deschise nu este amintită direct, este considerată ţinta speranţei.

Sfârşitul epocii apostolice era caracterizat prin aroganţă spirituală şi părăsirea dragostei dintâi (Apocalipsa 2:1-7 ). După aceea au urmat perioade de necazuri mari, până la sfârşitul celui de-al zecelea, şi ultimul, val de prigoană sub Diocleţian: Smirna (Apocalipsa 2:8-11 ). Decăderea stării spirituale şi crescânda asemănare cu lumea au mers mână în mână începând cu urcarea lui Constantin pe scaunul de domnie şi favorizarea publică a creştinismului, din partea lui, şi până în secolul şapte: Pergam (Apocalipsa 2:12-17 ). Biserica papală poate fi desemnată în aroganţa ei de absolutism universal şi prigoanele barbare a sfinţilor lui Dumnezeu ca fiind lucrarea lui Satan pe pământ. Domnia ei funestă cuprinde Evul mediu, în care starea spirituală/morală poate fi desemnată ca fiind întuneric. Domnia papală a subjugat pe toţi care i se împotriveau: Tiatira (Apocalipsa 2:18-29 ). Reforma a fost intervenţia lui Dumnezeu în har şi putere, ca să slăbească supremaţia papală şi să lase lumina să strălucească în Europa, care mai mult de 300 de ani a luminat mai mult sau mai puţin. Protestantismul arată însă destul de clar, cu fărâmiţările lui şi dispariţia lui morală, cât de departe este el de gândurile lui Dumnezeu cu privire la Biserică şi creştinism: Sardes (Apocalipsa 3:1-6 ). Începutul secolului al 19 a arătat o altă reformă, care poartă de asemenea amprenta lucrării divine: Filadelfia (Apocalipsa 3:7-13 ), Starea generală din prezent a bisericii mărturisitoare este cu starea ei de nepăsare mult mai odioasă şi mai dezgustătoare decât toate cele descrise anterior. Această ultimă fază a istoriei bisericii în ajunul judecăţilor poate fi just desemnată ca „perioada lipsită de Hristos”: Laodiceea (Apocalipsa 3:14-22).

Mai este de remarcat, că istoria primelor trei Adunări s-a derulat una după alta, în timp ce istoria celorlalte patru Adunări continuă să se deruleze în paralel, până la sfârşit, până la venirea Domnului. Cu încă o remarcă încheiem aceste remarci preliminare; elementul divin, caracterizat prin numărul trei, este dominant în prima grupă, în timp ce în grupa a doua cu numărul patru îşi găseşte intrarea extinsă elementul uman.

Scrisoare deschisă către Efes

(Apocalipsa 2:1-7)

1. – »Îngerului Adunării din Efes scrie-i.« Aceste cuvinte se repetă în introducerea fiecărei scrisori deschise. Fiecare scrisoare deschisă este adresată »îngerului Adunării«. Auzim în aceste scrisori oarecum vocea Duhului Sfânt (versetul 7) şi a Domnului Însuşi (versetul 1), care se adresează Adunărilor, dar ele nu sunt apelate direct. Apostolul Pavel a scris sfinţilor care sunt în Efes (Efeseni 1:1 ), Ioan a scris îngerului Adunării. De ce? Prima exprimă intimitate, a doua mai degrabă distanţă. Motivul formei mai puţin intime a vorbirii folosite de Ioan îl găsim în faptul, că starea spirituală a Adunării era aşa de decăzută, că Domnul putea să-i vorbească numai prin reprezentantul sau îngerul (nu fiinţe spirituale, ci oameni) ei.

Unii scriitori susţin ideea unei „tutele” a îngerilor adevăraţi asupra Adunării şi gândesc că acest „înger-tutore” este apelat. Acest gând pare tras de păr şi neîntemeiat. Pentru Duhul Sfânt, pe pământ, şi pentru Domnul, în cer, Biserica sau Adunarea este subiectul îngrijirii deosebite. Prin Adunare, puterile spirituale din locurile cereşti cunosc înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu (Efeseni 3:10 ); tot aşa, aceste fiinţe cereşti primesc învăţătură, prin Biserică, despre ordinea divină (1. Corinteni 11:10 ). Dar paza Adunării este pusă în mâini mai bune şi mai înalte, decât în paza îngerilor. În afară de aceasta ar fi greşit, să ne gândim la îngeri, care dau greş în împlinirea sarcinilor lor. Ei »împlinesc Cuvântul Său, ascultă de glasul Cuvântului Său« (Psalmul 103:20 ), în timp ce îngerii Adunărilor, care sunt făcuţi răspunzători de starea vizibilă a Adunărilor de aici, sunt mustraţi pe drept. Cuvintele adresate aici îngerilor: »Am împotriva ta« sau »adu-ţi aminte de unde ai căzut, şi pocăieşte-te« nu par nicidecum să fie adresate îngerilor lui Dumnezeu, despre care se spune, că ei au fost aleşi şi sunt sfinţi şi drept urmare rămân păziţi să nu greşească şi să nu cadă. Mulţi au înţeles însă aşa, că „îngerul” este un supraveghetor (episcop) al unei Adunări. „Bătrânii” şi „supraveghetorii” sunt una şi aceeaşi persoană (Faptele Apostolilor 20:17-28 ). Denumirea „bătrân” îndreaptă atenţia mai mult spre vârsta şi experienţa bărbatului, în timp ce denumirea „episcop” sau „supraveghetor” arată spre supravegherea spirituală. Bărbatul şi activitatea sa au fost denumite astfel pe drept „bătrân” sau „supraveghetor”. Bătrânii au devenit supraveghetori, şi din aceştia erau mai mulţi în diversele Adunări, ca de exemplu în Efes (Faptele Apostolilor 20:17 ) şi Filipi (Filipeni 1:1 ). Lui Timotei, Onisim şi Ioan li s-a atribuit onoarea dubioasă din partea preoţilor deosebit de înţelepţi, că după moartea apostolului Pavel fiecare din aceştia ar fi fost îngerul Adunării din Efes.

Pare ceva forţat, dacă se insistă, că noţiunea de „înger” s-ar folosi numai pentru supraveghetori sau bătrâni (prezbiteri). O astfel de folosire exclusivă nu este posibilă şi din cauză că un alt simbol, şi anume „stelele” (Apocalipsa 1:20 ), este folosit pentru desemnarea aceloraşi persoane. „Stelele” sunt destinate să strălucească şi să răspândească lumina din cer în noaptea întunecată a istoriei Bisericii. O persoană, chiar dacă ar ocupa cea mai înaltă poziţie în biserică, nu este neapărat o „stea”.

Vedem în îngerul Adunării pe reprezentantul simbolic al Adunării în starea ei spirituală şi morală. Sensul în privinţa aceasta este reprezentare sau suplinire. Din acest motiv în această carte şi apa (Apocalipsa 16:5 ), şi vântul (Apocalipsa 7:1 ), şi adâncul (capitolul 9:11), şi focul (Apocalipsa 14:18 ) au fiecare îngerul lor „propriu”. Privit în felul acesta „îngerul Adunării” poate pe deplin să desemneze mai mult decât o singură persoană. Aşa cum este folosit cuvântul în legătură cu cele şapte Adunări, accentul se pune mai mult pe o reprezentare morală, decât pe una oficială. În timp deci ce Duhul supraveghează fiecare Adunare locală – şi Adunarea ca întreg -, fiecare Adunare este apelată în reprezentantul ei; căci în general este aşa, că în cele mai multe comunităţi ale sfinţilor sunt din aceia care joacă un rol de conducere morală şi spirituală, total independent de o poziţie oficială.

Cele şapte stele şi cele şapte sfeşnice de aur

1. »Iată ce zice Cel ce ţine cele cele şapte stele în mâna dreaptă, Cel ce umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur.« Denumirile descriptive, sub care Hristos se prezintă fiecărei Adunări în parte, sunt aproape fără excepţie preluate din descrierile care ne-au fost date în primul capitol şi sunt descrieri detaliate ale Persoanei Sale. În Apocalipsa 1:20 stelele sunt văzute ca fiind în sau pe dreapta Sa; în Apocalipsa 3:1 El are stelele, dar aici indică o influenţă mai intensă: El le ţine. Stelele sunt purtătorii de lumină ai Adunării. Ele primesc lumina lor de la El, ele sunt supuse puterii Lui şi sunt sprijinite de El. El le conduce, El le controlează şi le ţine tare. Ce întărire pentru fiecare slujitor supus încercărilor! Cât de mult se potriveşte, că la începutul acestei scurte descrieri a istoriei Bisericii în aceste două capitole, se scoate în evidenţă autoritatea absolută a lui Hristos peste toţi, care sunt răspunzători, ca să lumineze pentru El în timpul nopţii întunecate a absenţei Sale.

Domnul nostru Îşi are locul în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur (Apocalipsa 1:13 ), dar aici El umblă în mijlocul lor şi ia cunoştinţă de orice necaz şi greutate, de care au parte ei în comun, sau particular. El supraveghează iluminarea pe care o fac lămpile şi este prezent, ca să sprijine vasele mărturiei Sale. Ajutorul Lui este imediat disponibil în orice situaţie de necaz. Niciodată Adunarea nu se va găsi într-o situaţie, în care să se vadă lipsită de ajutorul activ al lui Hristos, Care se plimbă în mijlocul ei, îi supraveghează căile şi o laudă şi o mustră. El îngrijeşte şi curăţă fiecare sfeşnic, dar îl va muta de pe locul responsabilităţii lui pe pământ, dacă el se dovedeşte total necredincios. Această parte a adevărului în niciun caz nu slăbeşte siguranţa veşnică a Adunării lui Dumnezeu, pe care »porţile locuinţei morţii nu o vor birui« (Matei 16:18), şi a fiecărui mădular al ei (Romani 8:38-39 ).

Domnul laudă

2.-3. »Cunosc lucrările tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu, şi că n-ai obosit.« Domnul laudă, înainte ca El să mustre. Lui Îi place să enumere, ceea ce harul – harul Său propriu – a lucrat în suflete şi pe căile poporului Său. În aceste scrisori deschise se arată decăderea progresivă a Bisericii, dar Domnul Însuşi este neschimbător. El iubeşte, să laude pe sfinţii Săi, atunci când poate şi unde poate, şi dacă lucrurile se degradează până ajung să se termine, aceasta nu-L împiedică să recunoască lucrarea Duhului, oriunde aceasta lucrează într-un sfânt. Şi la noi trebuie ca roada Duhului să atragă mai mult atenţia asupra Sa, decât lucrările firii pământeşti (ale cărnii). Dacă am fi totdeauna gata să recunoaştem din inimă tot ce este bun şi excelent şi să exprimăm aprecierea noastră fără nicio îngrădire, în mod deosebit acolo unde există şi rău.

Cuvintele »cunosc« şi »ştiu«, care apar în fiecare din cele şapte scrisori deschise, arată cunoaşterea deplină din partea Domnului; El cunoaşte starea poporului Său şi împrejurările, în care el se află. El spune aici: »Cunosc lucrările tale«. Fără îndoială acestea au fost numeroase şi diverse. Dar nu orice lucrare este însoţită de răbdare sau de roada răbdării, aşa cum sunt lucrările amintite aici. Una din primele „lecţii” creştine este răbdarea (Romani 5:3 ), şi „multă răbdare” este trăsătura de caracter a unui adevărat slujitor al lui Dumnezeu (2. Corinteni 6:4). Răbdării îi urmează aici nesuportarea celor răi. Răbdarea faţă de cei slabi, care au fost încercaţi în mijlocul încercărilor şi împotrivirilor, nu a făcut Adunarea indiferentă faţă de rău. Simţul spiritual a fost veghetor. În afară de aceasta, ea a pus la încercare pe cei care se numeau apostoli, şi aceasta a făcut-o aşa de temeinic, că în lumina acelor semne caracteristice, după care puteau să fie recunoscuţi apostolii Domnului, a fost descoperită orice pretenţie nejustificată (1. Corinteni 9 ; 2. Corinteni 11 şi 12). Se mai adaugă: »şi i-ai găsit mincinoşi«. Pretenţiile nejustificate ale acestor oameni, care îşi revendicau funcţia şi autoritatea apostolilor, a fost total respinsă şi aceşti oameni au fost înfieraţi ca mincinoşi sau, aşa cum se exprimă apostolul Pavel, »apostoli mincinoşi« (2. Corinteni 11:13 ).

Cât de neîngrădită este aici lauda! Însă, oricât de bogată şi cuprinzătoare a fost recunoaşterea de până acum, se spune mai mult. Ei au dovedit nu numai mai înainte răbdare, ci răbdarea a dăinuit şi era practicată în momentul când Ioan, într-o oarecare măsură ca „secretar” al Domnului, scria aceasta. Mai departe se spune: »că ai suferit din pricina Numelui Meu«. Ei au suferit mult, au fost greu încercaţi, dar ei au suportat toate cu bucurie din pricina Numelui lui Isus Hristos. Din pricina aceluiaşi Nume le-au fost iertate păcatele (2. Corinteni 11:13).

La urmă se spune, că ei »n-au obosit«. Niciun gând cu privire la a ceda sau la o capitulare în lupta împotriva răului! Ei nu au obosit în această luptă, şi nici nu şi-au pierdut puterea. Ce tablou frumos al dăruirii pentru cauza Domnului! Dar care au fost sursele activităţii lor sfinte şi drepte? Ele nu sunt amintite. Cu siguranţă au existat, căci altfel nu ar fi existat nicio laudă. Care sunt adevăratele izvoare ale vieţii creştine şi a ostenelilor creştine? Ele ne sunt numite în prima scrisoare, pe care apostolul Pavel a scris-o: »Căci ne aducem aminte fără încetare … de lucrarea credinţei voastre, de osteneala dragostei voastre şi de tăria nădejdii …« (1. Tesaloniceni 1:3 ). Adunării din Efes i-au fost confirmate faptele, lucrările şi nădejdea, dar lucrările pare într-o oarecare măsură să se fi desprins de adevăratul lor izvor, de credinţă; şi puterea de a lucra pare să nu fie total scoasă din dragoste, care este lucrarea naturii divine şi atmosfera deosebită, în care Biserica şi creştinii trebuie să trăiască şi să lucreze; în sfârşit, în legătură cu răbdarea, care este lăudată de două ori la Adunarea din Efes (Apocalipsa 2:2-3 ), nu este amintită nădejdea, care este izvorul şi puterea vie a răbdării.

Domnul mustră

4. »Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.« Aici se descoperă rădăcinile eşecului şi neajunsurile personale şi colective – îndepărtarea inimii de Hristos. Aurul fin a devenit mat, floarea s-a ofilit. Prima bucată a roadei Duhului este dragostea (Galateni 5:22 ), şi aceasta se vedea foarte slab; însă în zilele apostolului Pavel Adunarea din Efes a fost lăudată pentru »dragostea ei pentru toţi sfinţii«, o dragoste, care a luat naştere prin dragoste. Dacă lipseşte dragostea, adevărata fiinţă a creştinismului (1. Corinteni 13 ), cununa şi strălucirea lui, atunci a dispărut şi puterea morală lăuntrică a Bisericii şi a vieţii personale. – În afară totul poate apărea frumos şi promiţător, şi nimeni altul decât ochiul Celui atotştiutor poate recunoaşte sărăcia lăuntrică, şi anume, răcirea inimii faţă de Domnul ei. »Ţi-ai părăsit dragostea dintâi«, acesta a fost primul pas al Biserici pe drumul care duce în jos (compară cu Matei 24:48 ). Pierderea dragostei proaspete şi gingaşe este o chestiune foarte serioasă şi nu trebuie privită ca ceva secundar. »Dar am împotriva ta«, spune Domnul cu privire la părăsirea dragostei dintâi.

»Dar am ceva împotriva ta« (versetul 14) spune El cu privire la faptul că au fost toleraţi aceia care se ţineau strâns de învăţătura lui Balaam, şi alţii, care se ţineau strâns de învăţătura Nicolaiţilor. »Dar am împotriva ta« (versetul 20), spune El iarăşi, deoarece Izabela a fost tolerată, cea care semăna stricăciune cu învăţătura ei. Să observăm, că în fiecare din aceste cazuri expresia »am împotriva ta« stă în opoziţie evidentă cu marea recunoaştere făcută anterior.

Domnul ameninţă cu judecata

5. »Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.« Domnul are un motiv clar, specific, împotriva îngerului: »Am împotriva ta, că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.« Acesta este singurul lucru, pentru care Efesul este mustrat, dar cât de serios este! Eşecul care va veni al bisericii mărturisitoare, lepădarea ei publică de către Hristos (Apocalipsa 3:16 ), este urmărit aici până la rădăcină, până la părăsirea dragostei dintâi. Niciodată Domnul nu va uita bucuria Sa faţă de dragostea dintâi a poporului Său. »Aşa vorbeşte Domnul: „Mi-aduc aminte încă de dragostea pe care o aveai când erai tânără, de iubirea ta, când erai logodită, când Mă urmai în pustie, într-un pământ nesemănat« (Ieremia 2:2 ). Dragostea dintâi a lui Israel şi a lui Iuda nu a fost niciodată uitată de Domnul; tot aşa Domnul Îşi aduce aminte de dragostea dintâi a Bisericii, şi El o doreşte. Dacă judecata, care a fost anunţată, trebuia să fie îndepărtată, atunci este necesară o întoarcere la dragostea dintâi şi la faptele dintâi. Ca să se obţină aceasta, atunci sunt neapărat necesare cele două atenţionări; »adu-ţi aminte« şi »pocăieşte-te«. Adu-ţi aminte de înălţimea morală, pe care ai stat odinioară, adu-ţi aminte de mărimea dragostei, de »muntele de mir« şi de »dealurile de tămâie«, pe care umbla-i odinioară cu Acela care îţi iubeşte sufletul cu o iubire veşnică. Ce adânc ai căzut! Pocăieşte-te, condamnă-ţi starea inimii, care te-a condus la primul pas pe drumul care duce în jos. – Aducerea aminte şi pocăinţa sunt numite ca fiind două părţi, care pot să readucă înapoi dintr-o stare de decădere.

Luarea sfeşnicului din locul lui ca purtător de lumină nu atinge absolut cu nimic problema siguranţei veşnice a tuturor acelora care au clădit pe Hristos, Stânca veacurilor. În general putem spune, că lămpile, care odinioară luminau aşa de luminos, şi în mod deosebit în renumita capitală Efes, au fost luate de la locul lor, şi întunericul adânc al islamului, al credinţei greşite a mahomedanilor, înveleşte acum aceste şapte cetăţi ale Asiei mici cu ridurile morţii lor. Mărturia creştinismului din vest o aşteaptă de asemenea punerea la o parte. Necredinţa şi necredincioşia – personală sau în comun – trebuie judecate. Starea deplorabilă de astăzi din Efes, cunoscut astăzi sub numele de Ajasoluk, este un exemplu de atenţionare pentru toţi. A rămas creştinătatea la bunătatea lui Dumnezeu? Nu, şi de aceea întuneric mai adânc va acoperi aceste ţări (Isaia 60:2), în care odinioară lumina Evangheliei a strălucit aşa de puternic. În Efes vedem prezentată starea Bisericii într-o anumită fază de dezvoltare, şi anume, starea care o caracteriza la sfârşitul primului secol. Ne bucurăm să ştim, că dragostea şi credinţa a reînviat într-o oarecare măsură în Adunarea din Efes şi sfeşnicul a fost curăţit, aşa că ea în cel de-al treilea conciliu ecumenic din anul 431 a dat o mărturie clară cu privire la marele principiu de bază ale creştinismului, întruparea Domnului nostru. Cu toate acestea pentru ea a venit ora, în care i-a fost luat sfeşnicul de la locul lui. Restabiliri parţiale de felul acesta au fost acordate Bisericii în ansamblul ei, dar soarta ei este clară.

Nicolaiţii

6. »Ai însă lucrul acesta bun, că urăşti faptele nicolaiţilor, pe care şi Eu le urăsc.« Credincioşia Adunării din Efes faţă de învăţătură şi condamnarea strictă a răului au oferit prilejul unei laude mari (versetele 2 şi 3). Această laudă este urmată de mustrare, care a fost exprimată cu toată claritatea (versetul 4), şi în cele din urmă a fost anunţată judecata, care putea fi preîntâmpinată numai prin pocăinţă (versetul 5). Aici se tratează acum o parte deosebită a răului, care este urâtă în aceeaşi măsură şi de Domnul, şi de îngerul Adunării. Părăsirea dragostei dintâi este regretabilă, dar faţă de rău era o ură îndreptăţită, opusul dragostei. Nu nicolaiţii au fost urâţi, căci şi ei erau subiectul dragostei generale a lui Dumnezeu (Ioan 3:16 ); dar lucrările lor erau urâte, şi pentru aceasta îngerul a primit laudă. Trebuie să fi fost lucrări cu un categoric caracter rău, care a necesitat un astfel de cuvânt sever de dezaprobare. Cine au fost aceşti nicolaiţi, şi care era învăţătura lor? Un răspuns satisfăcător la această întrebare este aproape imposibil*. Fără îndoială nicolaiţii erau o sectă imorală şi necurată. Dar că Nicolae din Antiohia, ultimul din cei şapte din Faptele Apostolilor 6:5 , a fost întemeietorul sectei, care îi poartă numele, nu se poate constata cu certitudine. Irineu este primul părinte al Bisericii şi scriitor care afirmă aceasta. Alţii cred, că Nicolae este pe nedrept învinovăţit, dacă i se atribuie învăţătura greşită şi faptele acestei secte, care au devenit cu atât mai condamnabile, cu cât s-au răspândit sub mantaua acoperitoare a creştinismului. Dacă Nicolae a fost întemeietorul sectei, atunci înseamnă că el s-a rătăcit foarte mult de la credinţă. Dar noi nu putem spune aceasta cu siguranţă. S-a presupus de asemenea, că nicolaiţii au fost aceiaşi, cu cei care se ţineau de învăţătura lui Balaam. Dar în lumina versetelor 14 şi 15 este greu de înţeles aşa, căci această învăţătură rea este tratată separat: »Ai câţiva, care, de asemenea, ţin învăţătura Nicolaiţilor.« Acest rău din urmă, aşa se pare, era cel mai grav din ambele rele. Toţi scriitori de la început sunt unanimi în privinţa că trăsăturile principale ale acestei secte erau necurăţia şi destrăbălarea. Se pare că nicolaiţii au unit mărturia creştinismului cu necurăţia păgânismului. Cedarea în faţa înclinaţiilor carnale (fireşti) înseamnă negarea practică a naturii sfinte a creştinismului. Ea nu poate fi tolerată nici de Domnul, şi nici de aceia, care doreau să se ţină strâns cu credincioşie de Numele Aceluia care este »Cel sfânt şi adevărat« (Apocalipsa 3:7 )

* Numele nicolait este tradus prin: învingător al poporului. Numele arată, că nicolaiţii au introdus practic subîmpărţirea contrară Scripturii în „preoţi“ şi „laici“ şi au învăţat ceea ce apoi a croit drumul spre domnia „castei spirituale“ (clerul) asupra restului poporului, chiar şi asupra „credincioşilor simpli“. Potrivit cu învăţătura Noului Testament, toţi creştinii născuţi din nou constituie o preoţie sfântă şi o împărăţie preoţească (1. Petru 2:5-9 ).

În privinţa acestui rău, între Efes şi Pergam, prima şi a treia Adunare, există un contrast remarcabil. Prima s-a depărtat cu o dezaprobare sfântă de această necurăţie, cea de-a treia a protejat pe vestitorii acestei învăţături necurate. Ce a fost urât de Efes, a fost tolerat în Pergam. Într-una erau lucrările nicolaiţilor, în cealaltă era învăţătura lor; dar învăţătura, fie bună fie rea, are totdeauna roadele proprii. Efes nu a vrut să aibă pe niciuna din ele, nici lucrările, nici învăţătura. Pergam dimpotrivă, a tolerat ceea ce a fost sursa distrugerii curăţiei morale şi a otrăvirii.

Chemarea la ascultare

7. »Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul!« De şapte ori citim această atenţionare. În scrisorile deschise adresate primelor trei Adunări stă înaintea făgăduinţelor date celor care vor birui, în timp ce în ultimele patru scrisori deschise această atenţionare stă la sfârşit. În prima grupă Biserica este văzută în totalitatea ei şi este chemată la pocăinţă, în cea de-a doua grupă starea Bisericii în totalitatea ei este prea evident lipsită de speranţă, şi de aceea o rămăşiţă este diferenţiată de mulţime, a cărei singură speranţă este îndreptată spre revenirea Domnului din cer. Din faptul, că la ultimele patru Adunări apelul de a asculta urmează după cuvintele de confirmare a biruitorilor, tragem concluzia că acolo, în afară de biruitori nu mai este nimeni care aude vocea Duhului.

Responsabilitatea personală şi directă faţă de Dumnezeu este unul din adevărurile principale ale învăţăturii creştine. Învăţătura papală nu ţine seama de conştiinţa personală. „Ascultă de biserică”, acesta este conţinutul ei esenţial. Dar în realitate în catolicismul roman niciodată nu este ascultată vocea bisericii. Rangurile înalte ale clerului au preluat locul Bisericii, şi vocea lor a fost declarată vocea bisericii; rangurile de jos şi mulţimea poporului, sub ameninţarea cu blestemul, trebuie să asculte de această voce, în timp ce poporul este indus în eroare cu o aparenţă de adevăr. Zicala mult iubită şi deseori repetată, „ascultă de Biserică!”, dedusă greşit din Matei 18:17 , este folosită să acopere şi să apere sistemul barbar, superstiţios şi care înrobeşte sufletele. În realitate este fapta deosebit de abilă a lui Satan. Cum poate o Biserică, care ea însăşi stă sub ameninţarea cu judecata (Apocalipsa 2:5 ; 3:16 ), să aibă autoritate asupra oamenilor? De aceea în aceste scrisori deschise adresate Adunărilor se face apel la fiecare în parte, ca să asculte de vocea Duhului.

Domnul este Cel care vorbeşte, şi numai vocea Lui trebuie ascultată. În felul acesta în aceste atenţionări se accentuează responsabilitatea personală şi colectivă. Ambele sunt legate între ele. Dacă Biserica este aşa de complet stricată, că vocea lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură nu mai dă loc la nicio reacţie, atunci pentru fiecare în parte este aşa de clar necesar să deschidă urechea sufletului său la »Aşa vorbeşte Domnul«. Când Domnul Isus a fost pe pământ, prin cuvintele cunoscute »Cine are urechi de auzit, să audă« (Matei 13:9-43 ; 11:15 şi alte locuri) a îndreptat mereu atenţia ascultătorilor spre învăţătura Sa. Aici, Acelaşi Domn, vorbeşte cu cuvinte foarte asemănătoare şi aşteaptă o atenţie serioasă şi evlavioasă pentru această mărturie nouă.

Biruitori

7. »Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu«. Am arătat deja anumite trăsături caracteristice ale celor două grupe, în care sunt împărţite aceste şapte Adunări, şi anume, primele trei şi ultimele patru. Fiecare din aceste grupe constituie o unitate în sine, cu toate că sunt desigur şi însuşiri comune. În prima grupă predomină elementul divin, aşa cum arată numărul trei, în timp ce elementul uman şi-a găsit intrare largă în cea de-a doua grupă, despre care vorbeşte numărul patru.

O altă diferenţă interesantă o găsim la studiul făgăduinţelor şi răsplătirilor celor biruitori. Răsplătirile în prima grupă nu sunt aşa de cuprinzătoare şi nu poartă caracter public, ca cele din grupa a doua. În ultimele patru scrisori deschise, răsplătirile sunt deosebit de generoase, pentru că ele leagă semnul unei relaţii personale şi intime cu Hristos cu onorarea Lui publică. Diferenţele între aceste răsplătiri, în plinătatea şi felul lor, n-i le explicăm, prin faptul că în a doua grupă, obţinerea biruinţei este mult mai grea decât în prima. Furtuna vâjâie mai puternică, elementele duşmane sunt mai numeroase, şi de aceea făgăduinţele sunt corespunzătoare mărimii greutăţii luptei.

De la Tiatira şi până la Laodiceea, Biserica, privită în totalitatea ei, este într-o stare deznădăjduit de stricată. De aceea, pentru a înota împotriva curentului, este nevoie de o energie a credinţei, care nu este necesară în aceeaşi măsură ca în timpul când Biserica este recunoscută public, aşa cum este în cazul Bisericilor din Efes, Smirna şi Pergam. Aceste răsplătiri nu sunt numai numite aici mai dinainte, ca să învioreze ceata călătorilor şi să încurajeze pe fiecare în parte în lupta care devine tot mai grea şi mai înflăcărată, ci Domnul Isus Însuşi amanetează Cuvântul Său, că ei vor rămâne cu siguranţă păziţi: »Eu voi da«. Cu propria Lui mână va încununa pe biruitor. Vocea Lui va saluta pe biruitor, ca semn de recunoştinţă, când el jubilând va trece pragul porţilor cereşti.

În toate cazurile este vorba de mărturia personală, şi este de la sine înţeles, că biruitorul este acela, care în energia credinţei învinge greutăţile deosebite, cărora el se vede expus. Biruitorul din Laodiceea are o misiune mai grea înaintea lui, decât biruitorul din Efes. În fiecare Adunare situaţia este alta, împrejurările şi felul luptei sunt diferite.

Această primă făgăduinţă pentru biruitor conţine o aluzie evidentă la Grădina Eden cu pomul vieţii în mijlocul ei (Geneza 2 ). Adam nu avea nimic de învins în grădina Eden, el trebuia numai să asculte şi să-şi păstreze inocenţa, şi proba pentru ascultarea creaturii nevinovate a fost o singură poruncă; să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Nu avem niciun motiv să presupunem că Adam ar fi mâncat din pomul vieţii, cu toate că nu i-a fost interzisă aceasta. Dar scena, care se pune înaintea privirii biruitorului creştin, este mult mai minunată decât cea din Geneza 2 , căci aici se vorbeşte despre Paradisul lui Dumnezeu cu Pomul vieţii al lui, din care ai voie să mănânci nestingherit; şi acolo nu este nici un pom al cunoştinţei binelui şi răului, ca simbol al responsabilităţii creaturii. Viaţa în nevinovăţie (Geneza 2 ) era dependentă de ascultare, dar aici se savurează Pomul vieţii, al vieţii veşnice, în caracterul lui deplin de fericire, fără nicio îngrădire, fără teamă că vei eşua. Viaţa veşnică va fi totodată în Paradisul lui Dumnezeu o masă permanentă de sărbătoare pentru biruitor. Cuvântul Paradis apare de trei ori în Noul Testament (Luca 23:43; 2. Corinteni 12:4 ; Apocalipsa 2:7 ). Vine din Orient şi înseamnă „grădină de plăceri”, „grădină de distracţie”. În acest sens este folosit şi în Vechiul Testament de trei ori (Neemia 2:8 , tradus prin cuvântul „pădure”, în Eclesiastul 2:5, tradus prin „grădină”, în Cântarea Cântărilor 4:13 ). După concepţia orientală, Paradisul este esenţa tuturor fericirilor. Paradisul lui Dumnezeu este o expresie, care arată spre fericirea cerească. Este un loc real, despre care grădina pământească Eden (Geneza 2 ) a fost numai o umbră a ei. Aici fericirea este neschimbătoare şi veşnică. Paradisul oferă plinătatea savurării, totalitatea tuturor bucuriilor. Deja tâlharului de pe cruce, întors la Dumnezeu, i s-a dat asigurarea Paradisului, iar apostolul Pavel a fost răpit acolo. Această făgăduinţă deosebită, unică, este dată oricui care biruieşte în starea în care se află Biserica, prezentată în scrisoarea deschisă adresată Adunării din Efes.

Două Adunări, Smirna şi Filadelfia, sunt lăudate şi nu primesc niciun cuvânt de mustrare. Caracteristic pentru Smirna erau suferinţele, prin care a trebuit să treacă această Adunare. Esenţialul la Filadelfia era puterea ei mică. Atât laudă cât şi mustrare primeşte Efes, Pergam, Tiatira şi Sardes. Laodiceea are starea cea mai rea între cele şapte Adunări. Această stare este lipsită de speranţă; Laodiceei nu i se poate adresa niciun cuvânt de recunoştinţă, ci numai mustrare. În Tiatira este recunoscută pentru prima dată o rămăşiţă.

1. Efes

Renumita capitală a Asiei, „luminătorul Asiei”, a fost odinioară reşedinţa şi punctul central al slujbei idoleşti păgâne. Era fortăreaţa puterii satanei, şi de acolo s-a răspândit slujirea la idoli în toată lumea cunoscută în timpul acela (Faptele Apostolilor 19 ). Micile temple de argint, care erau dedicate zeiţei Artemis (sau, Diana), au fost cumpărate cu ardoare de străini şi au fost aşezate în casele lor din depărtare ca idoli ai casei, în timp ce templul impunător al zeiţei, împodobit cu bogăţiile Asiei Mici, a fost enumerat printre cele şapte minuni ale lumii. Efes a devenit scena luptei aprige dintre puterile luminii şi ale întunericului. Soţii Aquila şi Priscila, dedicaţi Domnului, au lucrat un timp în această cetate slujitoare la idoli. Mai înainte, doisprezece din ucenicii lui Ioan s-au ostenit, cu puţin succes, să pătrundă în acest întuneric; osteneala lor a fost slabă, deoarece ei înşişi nu au fost suficient învăţaţi (Faptele Apostolilor 19:1-7 ). După aceea Apolo, având darul vorbirii, a dat un nou impuls lucrării. Însă apostolul Pavel a fost cel care prin puterea Duhului lui Dumnezeu a frânt puterea întunericului, şi prin aceasta a trezit mânia adepţilor slujirii la idoli şi ai superstiţiei, când aceştia au văzut cutremurându-se întregul lor sistem înaintea adevărului eliberator al sufletelor, venit prin creştinism, precum odinioară Dagon (1. Samuel 5:3-4 ). În cele din urmă a fost preaiubitul apostol Ioan, care, după ce a părăsit căminul lui din Ierusalim, s-a mutat la Efes şi timp de treizeci de ani a făcut din acesta punctul central al lucrării sale pentru Domnul. Gloria Efesului a scăzut mai târziu, şi cetatea păgână mândră de odinioară este numai un sat sărăcăcios, cunoscut sub numele de Ajasoluc.

2. Smirna

Această cetate, cu numele de astăzi (turcesc) Izmir, este situat la aproximativ 60 km în partea de nord a Efesului şi aparţine astăzi oraşelor celor mai importante ale Turciei; numărul locuitorilor este estimat la circa 200.000*. Într-un anumit sens Smirna a fost odinioară rivala Efesului. Situaţia ei naturală şi economică, bunăstarea, comerţul şi splendoarea clădirilor sale i-au adus numele de „frumoasa”. Slujirea idolilor în cadrul ei era numai cu puţin mai prejos decât cea din Efes. Smirna nu este amintită în Faptele Apostolilor, şi nici în scrierile apostolului Pavel. De aceea nu putem să constatăm logic, cum sau când a fost dusă evanghelia acolo. Poruncile severe ale cezarului împotriva creştinismului au fost impuse strict în Smirna, la care Iudeii şi păgânii s-au unit şi au exercitat presiune asupra autorităţilor locale slabe, ca aceştia să emită dispoziţii pentru prigonirea creştinilor. Potrivit relatărilor, Polycarp, prietenul şi ultimul colaborator al lui Ioan, a fost omorât aici în anul 168, în al 90-lea an al vieţii sale. Prigoanele înverşunate din Asia Mică au pornit din Smirna, şi fără îndoială în scrisoarea deschisă adresată Smirnei se face referire la acestea (Apocalipsa 2:8-11 ).

* În cadrul acestor date trebuie să se ţină seama că această carte a fost scrisă la începutul secolului 20.

3. Pergam

Pergamul era situat mult mai la nord. Această cetate practica foarte puţin comerţul, sau chiar deloc, dar avea o importanţă deosebită din cauza erudiţiei, culturii şi ştiinţei, în mod deosebit în domeniul medicinei. O serie de împăraţi au făcut Pergamul, sau Pergamum – aşa cum îl numeau grecii -, reşedinţa lor împărătească. Renumita ei Bibliotecă, a doua ca mărime după Alexandria, cu care s-a şi unit în cele din urmă, cuprindea 200.000 de cărţi. Aici s-a dezvoltat până la perfecţiune arta pregătirii pieilor de animale pentru a se putea scrie pe ele. De aici vine şi denumirea de pergament. În felul acesta numele acestei cetăţii, despre care în Sfânta Scriptură sunt rostite cuvinte severe (Apocalipsa 2:12-17), a fost transmis peste secolele epocii creştine, şi fără îndoială materialul unor manuscrise biblice valoroase îşi are originea în Pergam. Efes era caracterizat prin adorarea zeiţei Artemis, Dionysos era divinitatea distinsă din Smirna. Aceste două cetăţi erau stricate, dar Pergam le-a întrecut pe amândouă în ce priveşte slujirea idolilor. Cuvintele »acolo unde este scaunul de domnie al Satanei« şi »unde locuieşte Satana« (Apocalipsa 2:13 ) se potriveau în primul rând pentru Pergam. Simbolul cel mai caracteristic din renumitul templu al lui Esculap era şarpele încolăcit, în spatele căruia noi vedem pe »Satana, şarpele cel vechi«. Ştiinţa nobilă a medicinei a fost adusă de timpuriu în legătură cu adorarea Satanei, care îşi revendica dreptul la poziţia, lucrarea şi titlul Domnului. Numele „păzitorul” şi „salvatorul” au fost atribuite lui Esculap şi vindecările care au avut loc au fost atribuite acestei zeităţi făcute de oameni. În felul acesta, spus pe scurt, Satana a fost aşezat în locul lui Hristos.

4. Tiatira

Această cetate era situată în partea de sud-est a Pergamului. Cele trei cetăţi amintite mai înainte au fost mult mai cunoscute decât Tiatira, şi cu toate acestea şi această cetate are importanţa ei deosebită. Indirect ea este în legătură cu lucrarea misionară a apostolului Pavel în Europa. Primul rod al acestei lucrări a fost întoarcerea la Dumnezeu a unei femei din Tiatira, care îşi câştiga existenţa prin vânzare de purpură, prin care această cetate a devenit cunoscută (Faptele Apostolilor 16:14 ). Inscripţiile existente arată că vopsitul era cea mai importantă ramură comercială a cetăţii, şi până în zilele noastre stofele vopsite în roşu strălucitor sunt folosite până departe în Asia şi Europa. Ele erau livrate în Smirna prin transporturi săptămânale. Tiatira este astăzi un oraş înfloritor cu aproximativ 20.000 de locuitori.

5. Sardes

Sardes era situat la aproximativ 43 km în partea de sud a Tiatirei. Sardes a fost în antichitate o cetate mândră şi bogată, capitala împărăţiei Lidiei. Această singură cetate regală, cu toată vitejia locuitorilor ei, a căzut la asedierea ei de către cuceritorul Cirus. Odată cu căderea cetăţii a fost nimicită şi împărăţia Lidiei. Astăzi această capitală de odinioară se numeşte Sart. Ce învăţătură cu privire la mărimea omenească oferă această cetate acum decăzută, în care odinioară a domnit Crosus, un împărat bogat, înţelept şi dotat! Într-un dicţionar se poate citi: „Doi sau trei păstori de oi locuiau într-o colibă, în afară de aceasta un turc cu doi slujitori, când Arundel a vizitat-o în 1826. În anul 1850 nu s-a mai găsit niciun om în acest Sardes, odinioară puternic şi mult populat.”

6. Filadelfia

Numele acestei cetăţi este dat după numele întemeietorului ei: Attalus Philadelphus, împărat al Pergamului. Ea este situată la aproximativ 40 km în partea de sud a Pergamului. Numele ei actual Allah Shehr (oraşul lui Dumnezeu) spune multe, dar nu ia cu forţa niciunui cetăţean turc un semn al veneraţiei. Filadelfia de astăzi este un oraş cu suprafaţă mare şi aproximativ 15.000 de locuitori, dintre care o mare parte sunt creştini greci. Rămăşiţele din timpurile de demult ale creştinismului sunt aici mai numeroase decât în oricare din celelalte cetăţi numite de Ioan. Se pot vedea ruinele a nu mai puţin de 25 de biserici, în timp ce unii stâlpi de marmoră, păstraţi aproape intacţi, ne amintesc de cuvântul din Apocalipsa 3:12 , care se referă probabil la aceşti stâlpi. Având în vedere faptul că Filadelfia are cea mai lungă perioadă de viaţă dintre toate celelalte cetăţi vechi amintite, este remarcabil că scrisoarea deschisă adresată îngerului ei (Apocalipsa 3:7-13 ) nu conţine nicio mustrare. Scepticul Gibbon explică: „Filadelfia stă ca un stâlp între ruine printre aşezările greceşti şi bisericile din Asia Mică, un exemplu binefăcător pentru faptul că drumurile onoarei şi al siguranţei sunt uneori aceleaşi.”

7. Laodiceea

Laodiceea era situată la aproximativ 60 km spre răsărit de Efes. Cetatea a primit numele după Laodice, soţia monarhului Sirian Antiocus al 2-lea. Laodiceea era o cetate deosebit de bogată, care, după ce în timpul domniei lui Nero a fost distrusă în anul 62 de un cutremur, s-a refăcut repede din această lovitură şi prin propria putere şi-a recăpătat strălucirea de odinioară. Chiar şi în timpul când a fost scrisă Apocalipsa, Laodiceea era o cetate măreaţă. „Goana după aur” a ei a infectat şi Adunarea şi era »bogată şi s-a îmbogăţit« (capitolul 3:17). Mândria, luxul şi mulţumirea de sine caracteriza viaţa locuitorilor, şi acest caracter a influenţat puternic şi Adunarea. Dar mândria din Laodiceea a fost doborâtă, bogăţia ei a fost împrăştiată printre străini şi măreţia ei a fost coborâtă în ţărână. Locul cetăţii luxuriante de odinioară a devenit o scenă tristă a nimicirii totale*.

* Amintirea Adunării din Laodiceea în Coloseni 2:1 şi 4:13-16 este un exemplu frumos al dragoste şi grijii creştine pentru sfinţi, care personal nu sunt cunoscuţi. Cuvintele »şi voi, la rândul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodiceea«, se referă probabil la epistola către Efeseni, care mergea de la o Adunare la alta. Pe baza faptului că această scrisoare nu conţine niciun salut adresat unei persoane particulare şi din cauza felului ei de alcătuire, este foarte probabil ca ea să fie fost o circulară, care în acest timp se afla în Laodiceea. Dar şi scrisoarea adresată Colosenilor trebuia citită în Adunarea din Laodiceea (Coloseni 4:16 ). Ce ar fi fost mai potrivit, decât adevărurile cuprinse în aceste două scrisori, ca să apere pe sfinţii din Laodiceea de pericolele grave, care îi ameninţau?! Crucea lui Hristos, aşa cum este ea prezentată în scrisorile către Romani şi Galateni, a fost adevărul eliberator din secolul 16. Slava cerească a lui Hristos, care se vede în scrisorile către Efeseni şi Coloseni, este adevărul mare şi eliberator din secolul 20.

Folosirea scrisorilor deschise

Se poate presupune, că în mod deosebit primele trei capitole, dar nicidecum exclusiv, se aplică la Adunările numite din Asia. Aşa salută Ioan pe »cele şapte Biserici, care sunt în Asia« (versetul 4); în versetul 11 le priveşte pe toate la un loc, în timp ce în capitolele 2 şi 3 se adresează printr-o scrisoare deschisă fiecărei Adunări în parte. Însă în timp ce folosirea cu prioritate la aceste şapte Adunări este foarte clară, este de asemenea clar, că într-un anumit sens acestea au fost şi sunt reprezentantele întregii Biserici, şi aceasta nu numai pentru timpul acela, ci şi în succesiunea treptelor de evoluţie ale stării ei lăuntrice. După capitolul 3 nu mai găsim nici o referire la aceste Adunări. »Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul.« Această solicitare, făcută de şapte ori, arată spre folosirea directă a conţinutului scrisorilor deschise de către fiecare ascultător în parte, precum şi de fiecare comunitate a creştinilor mărturisitorii de pe întreg pământul şi din toate timpurile. Folosirea pentru zilele noastre are cea mai mare valoare şi cel mai mare câştig.

S-a pus întrebarea, în ce măsură a fost posibil lui Ioan întemniţatul să facă schimb de scrisori cu Adunările. Noi suntem convinşi, că Apocalipsa a fost scrisă complet pe insula Patmos şi că fiecare din cele şapte Adunări a primit de acolo scrisoarea ei deschisă. Nu vedem niciun motiv pentru presupunerea, susţinută de unii, că istoria a fost văzută pe insula Patmos şi ea a fost scrisă după aceea în Efes, după ce vizionarul a fost eliberat din exil de către Nerva. Întâmplări supranaturale caracterizează o mare parte a acestei cărţi, şi de aceea dispar astfel de greutăţi, ca zăpada în soare.

Şapte sfeşnice de aur

12. »M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur.« – Întoarcerea, ca să vadă vocea celui care vorbea, în mod necesar a avut loc spre răsărit, unde se afla scena desfăşurării evenimentelor. Primul lucru, pe care el l-a văzut, au fost »şapte sfeşnice de aur«. În versetul 20 ni se explică ce semnificaţie au acestea: »cele şapte sfeşnice sunt şapte Adunări.« Numărul şapte arată spre desăvârşire. Aurul, cel mai preţios metal, arată neprihănirea divină. Sfeşnicele erau din aur; construcţia, „materialul” Adunării sau Bisericii, fie ea în relaţia ei cu Hristos ca trup al Său sau cu Dumnezeu ca şi Casă a Sa, este înfăţişarea neprihănirii divine, această trăsătură de caracter a lui Dumnezeu. Aceasta nu ar putea să fie altfel. În simbolul celor şapte sfeşnice de aur vedem Biserica în totalitatea şi desăvârşirea ei, aşa cum este ea în gândurile lui Dumnezeu, şi anume în poziţia ei publică ca mărturie a Sa pe pământ. Nu arată ce a devenit Biserica, ci se arată starea ei iniţială, în care ea a fost clădită de El. Cu toate că este privită întreaga Biserică, ea este văzută aici în cele şapte Adunări particulare.

Cele şapte sfeşnice de aur fac aluzie evidentă la sfeşnicul de aur cu şapte braţe, care era în »partea dinainte« a Locului Sfânt din Vechiul Testament, amplasat în partea de sud. Aici însă sfeşnicele stăteau în răsărit. Acolo cele şapte lămpi aveau o tijă comună şi un suport comun, şi fiecare lampă arunca lumina ei curată asupra tijei minunat ornamentată şi în felul acesta făcea să se vadă frumuseţea ei în întuneric (Exod 25:31-40 ; Numeri 8:2-4 ). Tot aşa slăvile morale ale Fiului preaiubit, ale Domnului nostru Isus, se pot vedea în deplina lor frumuseţe numai în lumina prezenţei divine. Aici fiecare sfeşnic stă pe propriul fundament. Sfeşnicele reprezintă Adunările în parte. Fiecare Adunare în parte are responsabilitatea ei la locul unde se află, ca să lumineze întunericul cu raza ei. Este responsabilitatea serioasă şi absolut necesară a fiecărei grupe mărturisitoare de sfinţi să fie o mărturie luminoasă şi clară pentru Dumnezeu la locul unde se află ei, şi ce este valabil pentru fiecare Adunare locală este tot aşa de valabil pentru întreaga Biserică. – După avertismentul divin (capitolul 2:5), cele şapte sfeşnice din Asia s-au îndepărtat demult, şi o judecată asemănătoare, chiar dacă este prezentată printr-un alt simbol, va veni peste biserica mărturisitoare, ca întreg. Unde sunt astăzi sfeşnicele de aur? Aceasta este pentru noi o întrebare foarte pătrunzătoare.

Apariţia lui Hristos (versetele 13-16)

13. »Şi (am văzut) în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu Fiul Omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, şi încins la piept cu un brâu de aur.« – Primul lucru care a atras atenţia vizionarului au fost cele şapte sfeşnice de aur. Dar ce este Adunarea fără Hristos? Slava deosebită a acestei prime apariţii nu rezultă din Adunări, în poziţia pe care le-a dat-o Dumnezeu pe pământ, ci din mărimea şi maiestatea Unuia, care S-a coborât, ca să fie în mijlocul lor. Cine este acest Unul? Este »cineva, care semăna cu Fiul Omului«. Aici, ca şi în Daniel 7:13 , trebuie să ţinem seama de lipsa articolului hotărât în textul original. Atât profetul Daniel cât şi vizionarul au văzut fără îndoială pe Fiul Omului; dar prin lipsa articolului hotărât se arată că trebuie prezentate trăsăturile caracteristice morale ale Aceluia care poartă acest nume, sau acest titlu, şi nu atât de mult persoana, care a fost cunoscută ca »Fiu al Omului«. Profetul Daniel a văzut în cer şi vizionarul a văzut pe pământ pe Unul care avea trăsăturile de caracter morale ale Aceluia care purta acest titlu.

În Evanghelii numai Domnul vorbeşte despre Sine Însuşi ca Fiu al Omului, şi anume de aproximativ 70 de ori. Numai în Evanghelia după Ioan 12:34 pare să fie o excepţie. Titlul »Fiul Omului« arată un domeniu de domnie mai extins şi o slavă mai mare decât a »Împăratului din Israel« (compară Psalmul 2 şi Psalmul 8 ). Ca Fiu al lui Dumnezeu El înviază morţii, spiritual (Ioan 5:25 ) şi trupeşte (Ioan 5:28-29). Ca Fiu al Omului El judecă şi execută această judecată (Ioan 5:27 ). Domnul se bucură în mod deosebit de acest titlu.

13. »… îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare.« – Haina ajungea până la picioarele Domnului glorificat, fără ca să le acopere (versetul 15). Nu este numit nici materialul şi nici culoarea hainei. Putem aici să vedem o legătură cu Efodul, haina cea mai deosebită a marelui preot*. Dar haina lungă nu era încinsă nici în jurul coapselor (Luca 12:35 ) şi nici nu era dezbrăcată (Ioan 13:4 ), aşa cum ar necesita exercitarea unei lucrări. Prin aceasta aici se face mai degrabă referire la calificarea preoţească, plină de demnitate.

* Septuaginta foloseşte pentru Efod în Exod 28:31 acelaşi cuvânt, care aici a fost tradus cu »haină« De aceea vedem o referire la îmbrăcămintea preoţească.

13. »Încins la piept cu un brâu de aur« – Materialele brâului marelui preot erau aur, purpură roşie şi albastră, carmezin şi in subţire răsucit (Exod 28:8 ). Aurul şi inul subţire răsucit arată unirea neprihănirii divine şi a neprihănirii umane în Isus, Marele nostru Preot, în timp ce purpura albastră arată originea Sa cerească, purpura roşie arată gloria Sa împărătească şi carmezinul (sau stacojiul, cârmâzul, culoarea sângelui) vorbesc foarte clar despre suferinţele Sale. Dar aici brâul era din aur curat, simbolul neprihănirii divine. Faptul că El la purtat la piept, şi nu la coapse (Daniel 10:5 ), vorbeşte despre o odihnă liniştită. Brâul însuşi arată neprihănirea şi credincioşia celui care îl poartă – caracteristici pe care Domnul nostru le-a avut pe toate căile Lui (Isaia 11:5 ). Îngerii judecăţii (Apocalipsa 15:6 ) sunt încinşi la piept cu brâie de aur, ca şi Domnul nostru. Şi în acest caz se face abatere de la felul obişnuit de a încinge coapsele; brâul în jurul pieptului arată că exercitarea judecăţii corespunde cu ceea ce este Dumnezeu în natura Sa.

14. »Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada.« – Asemănător este descris »Cel îmbătrânit de zile« în Daniel 7:9 . Anumite caracteristici ale Fiului Omului sunt identice cu cele ale Celui îmbătrânit de zile. Ei sunt persoane diferite, dar în acţiunea şi fiinţa lor se aseamănă aşa de mult, că o diferenţiere nu este posibilă. Identificarea Domnului Isus cu Cel veşnic, a Omului obosit (Ioan 4:6 ) cu Creatorul neobosit (Isaia 40:28 ), o privim cu admiraţie profundă. Albul orbitor de pe capul şi părul Lui reprezintă în special înţelepciunea dumnezeiască în legătură cu puritatea desăvârşită. În Daniel 7:9 se aminteşte numai părul capului Lui. Aici sunt descrise semnele distinctive personale ale Sale, şi nu cele legate de funcţia Sa sau slăvile legate de poziţia Sa, despre care se vorbeşte totuşi în versetul 16.

14 »Ochii Lui erau ca para focului« – Aceşti ochi vorbesc simbolic despre o examinare ageră, care pătrunde şi apreciază totul. Ei văd tot răul, oricât ar fi el de ascuns, şi-l dau la iveală. Cine sau ce ar putea scăpa acestei priviri foarte precise a acestor »ochi ca para focului«?

15. »Picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor.« – Aceste picioare sunt un simbol al unei puteri intransigente, care impune respect, în judecare şi condamnare (compară cu capitolul 10:1).

15. »Şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.« – O comparaţie asemănătoare găsim în Ezechiel 43:2 . Puterea uriaşă şi maiestatea vocii Sale răsună mai tare decât vuietul neîncetat al cascadelor mari. »Dar mai puternic decât vuietul apelor mari, şi mai puternic decât vuietul valurilor năpraznice ale mării, este Domnul în locurile cereşti« (Psalmul 93:4 ). »Glasul Lui ca vuietul unor ape mari« este privită aici ca semn al maiestăţii şi măreţiei Sale peste toate valurile patimilor omeneşti şi peste toate împrejurările din lumea stricată şi din Biserica ruinată. În Geneza capitolul 1 citim de 10 ori: »Şi Dumnezeu a zis«; era vocea Sa, care a adus ordine din haos, lumină din întuneric şi viaţă din moarte. A fost vocea lui care a liniştit Marea Galileii înfuriată şi care a transformat vânturile şi valurile vehemente în liniştea unui copil care doarme (Matei 8:23-27 ).

16. »În mâna dreaptă ţinea şapte stele.« – Despre stele se spune, că ele sunt aici îngerii sau reprezentanţii cu răspundere ai Adunărilor (versetul 20). Ca simboluri, stelele au semnificaţii diferite. În primul rând ele redau mulţimi nenumărabile (Geneza 15:5 ), apoi sunt simboluri pentru personalităţi distinse cu autoritate spirituală sau statală (Daniel 8:10 ; Apocalipsa 6:13 ; 12:4 ) şi în cele din urmă pentru puteri mici sau subordonate în general (Geneza 37:9 ; Apocalipsa 12:1 ). Toată autoritatea, toate lucrările şi toată conducerea spirituală în fiecare Adunare vin de la Domnul Însuşi. Stelele, pe care El le ţine în mâna dreaptă, arată gândul de bază, că este exclusiv responsabilitatea Lui, să dea Adunării Sale pe adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu, sau să-i reţină, şi să-i păzească şi să-i sprijinească în lucrarea lor. Când este vorba de siguranţa veşnică a credincioşilor, lor li se spune, că ei sunt în mâna Sa şi în mâna Tatălui, de unde nu-i poate smulge nicio putere (Ioan 10:28-29 ). Dar nu li se spune, aşa cum se spune aici, că ei sunt în mâna Sa dreaptă. Conducătorii spirituali – prin aceasta nu înţelegem pe aceia care au fost ordinaţi pe funcţii, căci astfel de conducători nu sunt puşi în Adunarea lui Dumnezeu – sunt ţinuţi în mâna dreaptă a Fiului Omului, şi sunt păstraţi. Mâna dreaptă vorbeşte de cea mai înaltă autoritate şi onoare (Psalmul 110:1; Efeseni 1:20 ; Apocalipsa 5:1,7 ). Ce poziţie plină de responsabilitate, dar şi de onoare, ocupă fiecare „conducător” în Adunare! Daniel 12:3 arată o clasă de slujitori sau conducători iudei din viitor. Iuda 13 vorbeşte dimpotrivă despre cei decăzuţi din mărturia creştină; ei sunt stele rătăcitoare.

Este misiunea şi responsabilitatea unei stele, să lumineze. În noaptea absenţei Domnului, Adunările lui Dumnezeu sunt purtătorii de lumină în întuneric, şi împreună ele sunt lumina lumii. Dar fiecare „conducător” creştin, care îndrumă pe alţii, trebuie să lumineze tot aşa ca o lumină în cercul lui de acţiune. Cu cât noaptea este mai întunecată, cu atât mai mare este necesitatea să lăsăm să lumineze lumina din cer în întunericul crescând din jurul nostru.

16. »Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri.« – Această vorbire simbolică arată, că judecata divină se va face numai prin puterea Cuvântului Său şi că această judecată nu se poate împiedeca, deoarece sabia este cu două tăişuri. Nu citim niciodată că Domnul Însuşi a pus mâna pe duşmanii Lui. El vorbeşte, şi ce vorbeşte aşa se şi face. Aşa cum în epistola către Evrei 4:12 Cuvântul scris este decisiv, tot aşa este aici cuvântul Său rostit. Cei necredincioşi din Biserică sunt primii, care sunt ameninţaţi cu judecata, de care nimeni nu va putea scăpa, care nu se pocăieşte (Apocalipsa 2:16 ). La începutul Împărăţiei de o mie de ani se va desfăşura una din cele mai triste scene, când oştirile adunate ale naţiunilor din vest sub conducerea căpeteniilor lor în provocare publică vor voii să facă război împotriva Mielului lui Dumnezeu (Apocalipsa 19:19-21 ). Sabia Biruitorului atotputernic, puterea irezistibilă a Cuvântului Său, va lovi atunci pe duşmanii Săi, şi o mare baie de sânge a mulţimii oştirilor păgâne va glorifica dreptatea Sa, prin aceea că El se va răzbuna pe toţi aceia care nu au vrut să se supună sceptrului Său.

16. »Faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui.« – Odinioară scuipatul dezgustător al duşmanilor Lui a acoperit faţa Mântuitorului (Matei 26:67 ; 27:30 ), acum pe această faţă este glorie divină, mult mai strălucitoare şi mai radiantă decât soarele tropical la amiază. »Ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui.« – în această lumină nu poate privi niciun ochi omenesc; această expresie vorbeşte despre slava minunată a lui Isus, Fiul Omului. Amintim, că despre Hristos se vorbeşte ca fiind Lumina lumii (Ioan 8:12), Soarele dreptăţii pentru Israel (Maleahi 4:2 ) şi ca Luceafărul strălucitor de dimineaţă pentru Adunare (Apocalipsa 22:16 ). Hengstenberg atrage atenţia cu privire la diferenţa dintre slava soarelui şi slava stelelor (1. Corinteni 15:41) şi aplică această învăţătură la gloria supranaturală a lui Hristos (Soarele) în comparaţie cu a slujitorilor Lui (stelele). Stelele au o lumină slabă, care numai în întuneric poate fi văzută. În istoria incomparabilă şi totuşi aşa de simplă a creaţiei (Geneza 1 ), Dumnezeu a rânduit corpurilor cereşti, care să despartă ziua de noapte, locul lor în legătura lor cu pământul, şi după aceea se adaugă, ca şi cum ar fi un lucru de mică importanţă: »şi stelele« (Geneza 1:16 ). Fie ca fiecare slujitor să-şi ia aceasta pe inimă! Nu este în aceasta o învăţătură pentru fiecare slujitor al Domnului? În noi înşine avem puţină importanţă, cu excepţia cazului când stăm ca unelte în mâna dreaptă a Domnului. Numai legătura slujitorului cu Domnul său îi oferă demnitate.

Ce apariţie minunată a Domnului nostru vedem şi aici, cu totul diferită de aceea a lui Hristos din Evanghelii. Acolo El este caracterizat prin gingăşie, sfinţenie şi dragoste, aici Îl vedem îmbrăcat cu maiestate şi putere. Acolo El este Omul durerii; aici vedem, unite în El, dumnezeirea Sa şi partea Sa omenească ca Fiu al Omului glorificat. Desigur, El a fost întotdeauna o Persoană divină, Dumnezeu Însuşi, dar pe pământ Şi-a acoperit gloria Lui veşnică, sau, aşa cum exprimă apostolul Pavel, »S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi« (Filipeni 2:7 ). Aici străluceşte gloria Sa în mijlocul Adunărilor, o întărire şi o mângâiere preţioasă pentru orice inimă credincioasă, dar o groază pentru toţi cei care lăuntric sunt în contradicţie cu această glorie.

Mărturia din Apocalipsa »Iată, El vine pe nori« este în deplină concordanţă cu mărturia profetului Daniel: »M-am uitat în timpul viziunilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit Unul ca un Fiu al omului« (Daniel 7:13 ) precum şi cu afirmaţia profetică a Domnului nostru de pe Muntele Măslinilor: »… vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă« (Matei 24:30). Toate aceste locuri se referă la acelaşi timp şi la aceleaşi evenimente. Arătarea Fiului Omului într-o maiestate, care niciodată mai înainte nu a fost văzută de vreun ochi omenesc, va umple cu groază inimile tuturor oamenilor de pe pământ, cu excepţia celor din poporul Său.

Profeţii Vechiului Testament s-au preocupat, fiecare în felul lui şi potrivit cu caracterul lui personal, dar toţi sub călăuzirea directă a Duhului Sfânt, cu aceste două mari teme profetice: judecata şi slava.

Scurt timp înainte de apariţia zorilor binecuvântării, păgânii, nu mai puţin decât Iudeii, vor fi învăluiţi într-un adânc întuneric moral (Isaia 60:2 ). În loc să spună bun venit Domnului care va veni, naţiunile vor fi adunate în vest într-o opoziţie publică, înarmată, împotriva Mielului (Apocalipsa 19:19 ), în răsărit împotriva Ierusalimului (Zaharia 14:2 ). De aceea pământul va trebui curăţit de rău şi de oameni răi, înainte ca urmele sfinţitore ale Domnului nostru să dea naştere pe pământ la o bucurie cu mult mai mare decât aceea pe care pământul a trăit-o în timpul scurt al lipsei de păcat (Geneza 2 ). Vizionarul de pe insula Patmos are înaintea ochilor judecăţile legate de venirea Domnului.

Nu se spune niciunde, că Hristos va veni cu norii, ca să adune pe ai Săi. Dimpotrivă, ei Îl vor întâmpina în nori (1. Tesaloniceni 4:17 ). Norii sunt totodată vehicolele regale, care sunt pregătiţi să ne conducă de pe pământ la Domnul. Din vechime norul era semnul bine cunoscut al prezenţei lui Dumnezeu la poporul Său (Exod 13:21 ; 40:34-38 ; Luca 9:35 ). Dar să observăm, că despre Hristos nu se spune numai, că El va veni în nori (Marcu 13:26 ), ci şi cu norii (Apocalipsa 1:7 ) şi pe nori (Matei 24:30 ). Norii, care însoţesc venirea Lui, sunt semne ale maiestăţii Sale (Psalmul 18:9-12 ). El stă pe ei ca pe scaunul Lui de domnie (Matei 24:30 ). Noi vom fi luaţi în nori (1. Tesaloniceni 4:17), un nor L-a luat pe El, atunci când S-a înălţat la cer (Faptele Apostolilor 1:9), şi El va veni într-un nor (Luca 21:27 ). Astfel de diferenţe mici sunt interesante.

Deci aici ni se îndreaptă privirea spre punctul culminant al întregii profeţii, punctul de plecare al binecuvântărilor lui Israel şi ale lumii. Prima şi ultima mărturie a acestei cărţi se referă la venirea Domnului (capitolul 1:7; 22:20), şi Domnul adaugă de mai multe ori cuvântul »în curând« (sau repede, în grabă), atunci când El vorbeşte despre venirea Sa.

7. »Şi orice ochi Îl va vedea.« –Venirea Domnului, ca să distrugă puterea vizibilă a răului pe pământ, să nimicească forţele armate unite sub călăuzirea satanică şi să înlăture orice putere duşmană, va fi un eveniment cu o mărime şi înfăţişare publică zdrobitoare, căci aici se adaugă categoric: »orice ochi Îl va vedea«. Ce privelişte în ceruri! Domnul care se coboară va apărea în maiestatea care I se cuvine, înconjurat de nori şi pe nori, cu multe diademe pe cap, îmbrăcat în hainele demnităţii Sale împărăteşti şi însoţit de sfinţii şi îngerii Săi, care Îi vor mări gloria.

7. »… şi cei ce L-au străpuns«. – Constatarea, că »orice ochi Îl va vedea« trebuie înţeleasă în sensul ei textual, însă nu toţi oamenii Îl vor vedea în acelaşi moment. Şi din totalitatea mulţimii de oameni, care se vor ridica atunci împotriva lui Dumnezeu şi a Unsului Său (Psalmul 2:1-3), aici se face referire la o grupă deosebită, şi anume la »cei ce L-au străpuns«. Despre suliţa păgână, care a străpuns coasta Mântuitorului nostru, se relatează numai de către »ucenicul, pe care-l iubea Isus« (Ioan 19:33-37 ). Reprezentantul slab şi şovăielnic al imperiului roman, care de altfel a devenit renumit prin dreptatea lui neclintită, a pătat prestigiul imperiului prin sentinţa lui lipsită de conştiinţă. El a condamnat pe Captivul sublim, pe care el însuşi de trei ori L-a declarat nevinovat, să fie biciuit şi răstignit. Dar comportarea Iudeilor a dovedit stricăciunea lor mult mai mare, cerând cu strigăte mari să fie omorât, moartea lui Mesia al lor, şi au făcut pe guvernatorul blestemat să rostească acestă sentinţă cu urmări fatale. Copiii lor, care au moştenit această vină mare şi care au respins sângele vărsat al lui Hristos ca răspuns al lui Dumnezeu la păcatele lor, Îl vor vedea, pe El, care L-au străpuns. Cuvântul din Zaharia 12:10 arată şi ce dă la iveală harul pe baza acestui sânge vărsat. Grupa principală, la care se referă cuvintele »cei ce L-au străpuns«, sunt Iudeii.

7. »Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui.« –Aceasta este valabil în mod deosebit pentru poporul şi ţara în care harul Său a fost arătat aşa de cuprinzător. Jalea nu se limitează numai la cele două seminţii ale lui Iuda şi Beniamin, care vor fi atunci în ţară, şi nici la cele zece seminţii, care vor sta la graniţele lui Israel, ca să se reîntoarcă în ţară (Ezechiel 20:34-44 ), ci va cuprinde şi naţiunile. În capitolul 7:9 prin cuvântul »seminţie« se înţelege fără îndoială păgânii (naţiunile). Compară şi cu Matei 24:30, unde se vorbeşte despre momentul bocetelor generale de frică şi groază la venirea Fiului Omului.

7. »Da, Amin!« –Cu această confirmare dublă Duhul pecetluieşte mărturia profetică remarcabilă. Cuvântul tradus cu »Da« este grecesc, cel tradus prin »Amin« este ebraic. În felul acesta este confirmat atât păgânilor cât şi Iudeilor, că Cuvântul Său rămâne neschimbat.

O comunicare a lui Dumnezeu cu privire la Sine Însuşi (versetul 8)

8. »”Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.« –Facerea cunoscut a acestor titluri dumnezeieşti constituie încheierea adecvată a introducerii. Maiestatea vorbitorului şi caracterul afirmaţiilor Sale pretinde o atenţie deosebită. Aici nu auzim vocea lui Hristos ca Om, ci Dumnezeu Însuşi este cel care vorbeşte. El revelează titlurile şi gloriile Lui proprii. Alfa şi omega – prima şi ultima literă din alfabetul grecesc – arată spre relaţia Lui cu creaţia. Dumnezeu este izvorul, începutul a tot ce este creat, originea tuturor adevărurilor descoperite, a tuturor făgăduinţelor date, dar şi a oricărei mărturii încredinţate omului. În privinţa aceasta El este alfa. Dar El este şi sfârşitul. Slava Lui este ţinta. Orice întrebare îşi găseşte răspunsul definitiv în El. Drumul vieţii noastre şi încercările prin care trecem sunt cuprinse între aceste două puncte extreme: Dumnezeu, alfa, şi Dumnezeu, omega. Toate năzuiesc spre El, care este finalul. Relaţiile cu El au fost întrerupte de către noi, dar firele nu au fost rupte în mâinile Lui. În mijlocul împrejurărilor caracterizate de un eşec general şi având în vedere faptul, că Biserica în mijlocul stricăciunii din timpurile acestea se află într-o stare de decădere spirituală, totuşi vocea lui Dumnezeu se aude pe deasupra tuturor vocilor şi conflictelor. Începutul oricărei mărturii este în Dumnezeu şi finalul duce către El. În El, ca omega, se termină ceea ce El a început ca alfa.

După aceea ni se prezintă mărimea dumnezeiască a Celui ce vorbeşte, care nu este nimeni altul decât Domnul Dumnezeul Vechiului Testament (Geneza 2 ). Cine este Domnul Dumnezeu? – Iahve Elohim, Dumnezeul lui Israel şi Dumnezeul tuturor oamenilor. Dumnezeul căruia I-a plăcut să intre într-o relaţie morală cu cei doi, vorbeşte aici încă odată din cer. Ce liniştire pentru suflet în mijlocul frământărilor vieţii! Aici răsună vocea Celui veşnic, şi deodată murmurul dinlăuntrul şi mugetele din afară se transformă în linişte. În cuvintele explicative care urmează »Cel care este, Cel ce era, şi Cel ce vine« este confirmată natura veşnică, sublimă a Fiinţei Sale ca Domnul. Aceste trei afirmaţii sunt într-o oarecare măsură explicaţia numelui »Cel veşnic«. Cea de-a treia afirmaţie, »Cel ce vine« pare la prima vedere să vestească o adevărată venire, dar aici nu se referă la aceasta. Mult mai mult ea prezintă întregul şi o existenţă veşnică, dar nu o simplă existenţă pasivă, ci una activă, relaţii vii cu trecutul şi viitorul.

Cât de potrivit este, că această introducere cu adevărat impresionantă se termină cu titlul dumnezeiesc »Celui Atotputernic«, un titlu, care pe parcursul secolelor a fost şi este »Stânca tăriei« pentru poporul Său suferind. Acest titlu nu vorbeşte simplu numai despre o forţă atotputernică, ci vorbeşte despre Cel Atotputernic cu izvoarele Lui de ajutor, care niciodată nu seacă. Pe parcursul acestei cărţi vom găsi, că împrejurările, în care se află poporul lui Dumnezeu, deseori vor face necesar, ca ei să caute refugiu în acest Nume tare. De aceea şi folosirea lui frecventă în cartea Apocalipsa, în timp ce în restul Noului Testament îl întâlnim numai o singură dată (2. Corinteni 6:18 ). Titlul »Cel Atotputernic«, folosit singur sau în legătură cu alte nume, apare în Cuvântul lui Dumnezeu de aproximativ 60 de ori, mai bine de jumătate se găseşte în cartea Iov. »Dumnezeul Cel atotputernic« este un Nume plin de putere şi mângâiere. El este atotputernic ca Întreţinătorul şi Sprijinitorul poporului Său, dar tot aşa de atotputernic ca Judecător al duşmanilor Săi.

Apariţia glorioasă a lui Hristos (versetele 9-20)

9. »Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaşi cu voi la necaz, la Împărăţie şi la răbdarea în Isus.« – Mai mult decât oricare alt profet, Daniel tratează evenimente care sunt cuprinse în domeniul viziunilor arătate lui Ioan. Între cei doi există numeroase puncte cu foarte mare asemănare. Astfel, profetul şi vizionarul Ioan, ambii descriu caracteristicile ultimului domnitor politic al imperiului roman; amândoi prezintă cititorului ultima fază a reapariţiei acestui imperiu, precum şi sfârşitul lui îngrozitor (compară Daniel 7 cu Apocalipsa 17 ).

Cuvintele »Eu, Ioan« ne amintesc cuvintele scrise odinioară »eu, Daniel« (Daniel 8:15 , şi alte locuri). Acest fel de prezentare al scriitorului nu este însă o imitaţie, ci este o constatare independentă, într-o demnitate liniştită, dar conştientă, care corespunde în totul caracterului istoriei, care va fi descoperită.

Ioan vorbeşte după aceea despre părtăşia sa în viaţă şi în suferinţă cu poporul lui Dumnezeu greu încercat. Probabil că perioadele din timpul domniei lui Nero şi Domiţian au fost cele mai rele perioade ale prigonirilor păgâne, care, exceptând unele pause, au durat aproximativ 250 de ani. După diverse interpretări, Ioan aparţinea acelora care au suferit în timpul lui Nero, în timp ce alţii îl încadrează în oştirea care a suferit sub Domiţian. Nu este important, care concepţie este corectă. Trebuie însă ţinut seama, că Ioan nu vorbeşte aici nici ca apostol şi nici ca bătrân, ci ca »frate şi tovarăşi« al sfinţilor »la necaz, la Împărăţie şi la răbdarea în Isus«.

Necazul amintit aici se referă la o încercare deosebită, şi nu la greutăţile obişnuite din viaţa unui creştin. Deosebim trei perioade mari de suferinţe deosebite:

1. Sub Roma păgână

2. Sub papalitatea romană, în timpul Evului Mediu întunecat

3. Sub prigonirea comună din partea puterilor religioase şi statale în viitor (Apocalipsa 6:9-11 ; 13:7.15 ).

Dar Ioan a avut părtăşie şi în Împărăţie cu aceia cărora le-a scris. Împărăţia stă în legătură cu imperiul; Scripturile vorbesc despre acest imperiu în patru faze diferite:

1. În responsabilitate, aşa cum le-a fost prezentat Iudeilor, care totuşi au respins pe Împărat (Matei 1 – 12 ).

2. Într-un caracter ascuns printre naţiuni, despre care vorbesc pildele din evanghelia Matei 13 .

3. În necazuri, aşa cum este prezentat detaliat în partea de mijloc a Apocalipsei.

4. În putere, la venirea Domnului în slavă (Matei 25:31 ); aceasta este tema mare şi sublimă a profeţilor vechiului legământ.

După aceea Ioan vorbeşte despre perseverenţă, căci răul încă mai stăpâneşte nestingherit în lume şi chiar şi în Biserică. Rugăciunea »vie Împărăţia Ta«, care se înalţă zilnic din inimile şi de pe buzele a mii de credincioşi, este încă fără răspuns. Drumul spre Împărăţie este un drum de necaz. Viaţa unora este caracterizată de suferinţă aproape fără încetare, a altora de lucrare neobosită, în timp ce pentru marea majoritate este astăzi o viaţă de permanentă osteneală în achitarea de obligaţiile zilnice. Astfel, toţi au nevoie de perseverenţă şi răbdare în umblarea permanentă potrivit voii lui Dumnezeu. Pustietatea şi singurătatea de pe insula Patmos a cerut cu siguranţă »multă perseverenţă«, aceasta fiind semnul caracteristic al unui adevărat slujitor al lui Dumnezeu (2. Corinteni 6:4). Însă, înaintează, pelerin obosit, până vine dimineaţa şi Domnul va apărea vizibil pentru toţi aceia care acum prin credinţă se ţin strâns de Numele Său minunat!

Dar nu numai noi avem părtăşie în cele trei lucruri, – la necaz, la Împărăţie şi la răbdare – cu apostolul onorat şi îmbătrânit. Domnul Însuşi ia parte la acestea, căci se adaugă »în Isus«. Amintirea acestui Nume cu o deosebită importanţă pentru urechile şi inimile credincioşilor aduce sfinţilor aflaţi în încercare o plinătate de mângâiere şi înviorare.

Insula Patmos

9. »… mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Isus.« –Numele locul de exil al lui Ioan era aproape necunoscut; de aceea ni se spune, că el era o insulă, care a fost numită Patmos. Această insulă deosebit de rece şi neprimitoare din Marea Egee, aşezată la ţărmul de sud-vest al Asiei Mici, are un perimetru de 24 km. În Evul Mediu a fost cunoscută sub numele de Palmoso, acum se numeşte Patino. În 1910 avea aproximativ 4000 de locuitori, care toţi erau creştini greci. Călugării neştiutori şi leneşi de pe această insulă posedă o bibliotecă valoroasă, pe care puţin ştiu s-o folosească. Tischendorf, acel învăţat neobosit şi cercetător al Scripturii, spunea despre ea: „Înaintea mea stă liniştită mica insulă în crepusculul dimineţii. Ici şi colo un măslin întrerupe monotonia pustiei stâncoase. Marea este liniştită ca un mormânt. Ca un sfânt mort se odihneşte Patmos în ea. Involuntar trebuie să ne gândim la Ioan. Insula îi aparţine lui. Ea este, ca să spunem aşa, locul său sfânt. Pietrele vorbesc despre el, şi el trăieşte în orice inimă.” Cât de potrivită a fost aşezarea geografică a acestei insule! Ioan a fost pe insula Patmos, ca să spunem aşa, în centrul evenimentelor profetice: Ierusalimul era în partea de sud-est, Roma înapoia vizionarului în vest, Babilonul în răsărit şi ţara lui Magog (Rusia) în nord, în timp ce pe ţărmul mării erau şapte Adunări asiatice, despre a căror istorie urma să scrie.

Supremaţia lui lăuntrică peste starea de lucruri se exprimă prin simpla constatare: »Mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos«. Nu citim nici un cuvânt de reproş sau de acuzare. Arestarea, procesul şi interogările înaintea domnitorului crud Domiţian au fost privite de el ca fiind nedemne de a fi amintite şi cu o tăcere absolută au fost trecute cu vederea.

Tradiţia, care nu este tocmai informatorul cel mai de încredere, ne-a oferit relatări interesante cu caracter legendar despre Ioan. Ele sunt mai numeroase şi mai demne de crezut decât cele despre cunoscuţii apostoli Pavel şi Petru. Unele din ele s-ar putea să fie adevărate, dar multe sunt nesigure.

Dumnezeu a transformat mânia domnitorului mândru din timpul acela spre gloria Sa. Împrejurările erau potrivite şi necesare, pentru ca să pregătească pe Ioan pentru istoria lui Dumnezeu. Căci acestea arătau şi destrămarea puternicului imperiu Roman, reapariţia lui viitoare şi soarta lui finală (capitolul 17:8; 19:20), în timp ce el era încă pe punctul culminant al gloriei sale în dominaţia mondială neatacabilă.

Aceeaşi putere, care şi-a dat acordul legal la crucificarea Domnului nostru, a stigmatizat pe ucenicul, pe care îl iubea Isus, ca răufăcător. Aici însă se constată clar adevăratul motiv al necazului prin cuvintele: »din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Isus Hristos«. Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus vor fi totdeauna expuse duşmăniei din partea lumii.

Fără erudiţie omenească (Faptele Apostolilor 4:13 ) şi în vorbirea simplă a galileenilor, Ioan a predicat şi a învăţat public şi în case fără teamă şi cu credincioşie Cuvântul lui Dumnezeu. Apostolii nu au învăţat arta – acum foarte perfecţionată – de a adapta adevărul pe placul diferit al oamenilor. În măsura în care Cuvântul lui Dumnezeu se vesteşte pe deplin şi prin aceasta cerinţele lui Dumnezeu sunt puse pe conştiinţa oamenilor, duşmănia din partea lumii devine activă.

9. »… şi din pricina mărturiei lui Isus«. –Aici stă pe prim plan în mod deosebit partea profetică a acestei mărturii. Naşterea Împăratului Iudeilor a trezit gelozia crudă a lui Irod şi a răscolit întreg Ierusalimul, până în adâncul lui (Matei 2:3 ). Mărturia despre drepturile împărăteşti ale Domnului Isus era o crimă pentru romani, care nu era suportabilă nici pentru legile lor şi nici pentru prestigiul imperiului lor. Astfel Roma a crucificat pe Petru, a decapitat pe Pavel şi a exilat pe Ioan.

10. »În ziua Domnului eram în Duh.« –Toţi creştinii adevăraţi sunt acum »în Hristos«, în opoziţie cu starea lor de odinioară »în Adam«, şi ei sunt »în Duhul«, în opoziţie cu starea lor de odinioară »în carne«. Niciun creştin nu poate fi găsit iarăşi »în Adam« sau »în carne«, deoarece ambele descriu o stare trecută. Cuvintele »în Adam« spun, că tu aparţii unui neam, al cărui cap este Adam; prin cuvintele »în carne« este descrisă starea morală decăzută, în care se găseşte acest neam întreg. Dar a fi în Duhul (Romani 8:9 ), ceea ce este valabil fără nici o excepţie pentru toţi cei mântuiţi, nu are acelaşi înţeles ca şi afirmaţia lui Ioan: »eram în Duh«. Aici înţelesul este, că Ioan a fost într-o dependenţă absolută faţă de Duhul şi a fost pe deplin călăuzit de Duhul. Scos afară din recunoaşterea conştientă a împrejurărilor vieţii zilnice, el se afla în această altă stare, »în Duh«. Prin lipsa articolului pentru cuvântul »Duh«, nu trebuie să se tragă concluzia, că aici nu este vorba de Duhul Sfânt. Nu este Duhul Sfânt ca persoană, şi nici duhul nostru propriu, despre care se vorbeşte aici; lipsa articolului arată mai degrabă o stare caracteristică, şi anume o stare, în care Duhul Sfânt a luat pentru un timp conducerea totală asupra duhului omului şi asupra întregii lui vieţi lăuntrice (compară cu Ezechiel 11:24 şi 2. Corinteni 12:2-3 ). – Apostolului Pavel nu i-a fost permis să relateze despre ce a văzut şi auzit, nici imediat după răpirea lui şi nici în următorii 14 ani. Lui Ioan dimpotrivă, i-a fost poruncit să facă aceasta.

Acelaşi fel de exprimare se foloseşte şi în introducerea la viziunile următoare, despre care se relatează începând cu capitolul 4 (capitolul 4:2). Mediul înconjurător al stării spirituale al încântării a fost pământul în capitolul 1, în timp ce în capitolul 4 era cerul.

Conţinutul întreg al cărţii Apocalipsa a fost făcut cunoscut lui Ioan prin viziuni, în cea mai importantă zi a săptămânii, »în ziua Domnului«. Cele opt vedenii, despre care relatează Zaharia (Zaharia 1:8 – 6:15 ) au fost văzute într-o singură noapte. Şi vedenia lui Daniel (Daniel 7:2 ) a fost arătată acestuia noaptea.

Ziua Domnului

10. »Ziua Domnului« –Această expresie apare numai o singură dată în Sfânta Scriptură, dar mai târziu ea a devenit desemnarea obişnuită a acestei zile deosebite, care a fost dăruită creştinilor pentru adorare şi odihnă. Că este vorba de întâia zi a săptămânii, rezultă din următoarele gânduri:

1. Expresia folosită aici în textul original, »ziua care aparţine Domnului«, este diferită de expresia folosită pentru desemnarea »zilei Domnului« viitoare, profetice (vezi 1. Corinteni 5:5 ; 2 . Corinteni 1:14; 1. Tesaloniceni 5:2 ).

2. Conţinutul primei viziuni (versetele 12-20) arată, că se referă la prezent. În timpul judecăţilor care vor veni, despre care în ambele Testamente se vorbeşte ca despre »ziua Domnului«, şi în care Biserica ca mărturie publică pentru Dumnezeu pe pământ va fi dată la o parte, Hristosul glorificat nu poate fi văzut în mijlocul Adunărilor (sfeşnicelor). – Acestea şi alte studii interzic folosirea expresiei din versetul 10 la ziua Domnului din viitor.

Două realităţi mari oferă primei zile a săptămânii însemnătatea ei deosebită. Învierea Domnului din morţi (Ioan 20 ) şi constituirea Adunării în ziua cincizecimii (Levitic 23:16 şi Faptele Apostolilor 2 ). În felul acesta »ziua Domnului« nu este o zi obişnuită, aşa cum »Masa Domnului« nu este o masă obişnuită de mâncare. Atât această zi, cât şi această masă Îi aparţin categoric Lui. Caracterul sfânt al acestei zile şi al acestei mese trebuie luat în seamă şi respectat fără nici o îngrădire. Mâna diavolului vrea să ne ia această moştenire preţioasă, care vorbeşte aşa de clar Adunării despre învierea şi moartea Sa.

10. »Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe.« –Poziţia vizionarului este remarcabilă. Simbolic, spatele lui era întors Bisericii şi faţa lui era îndreptată spre Împărăţie şi regalitate. Decăderea Adunării, profeţită de apostolul Pavel (Faptele Apostolilor 20:28-32 ; Romani 11:21-22; 2. Timotei 3 ), a început deja să aibă loc. Exprimările critice din scrierile lui Ioan au fost îndreptate în primul rând împotriva lui Cerinthus (un contemporan al lui Ioan) şi spre alţii, care au deschis o campanie energică şi diabolică împotriva mărturiei creştine. Anumite învăţături gnostice greşite, ale căror principii au fost descoperite şi condamnate de apostolul Pavel în scrisorile adresate Corintenilor şi Colosenilor, s-au putut dezvolta şi mai mult în zilele lui Ioan. În secolul al doilea au avut şcolile lor speciale, care au învăţat şi acţionat opunând rezistenţă evidentă şi dăunătoare faţă de persoana Domnului nostru. La aceste pericole interne s-a adăugat prigonirea Bisericii de către puterea lumii. De aceea nu este deloc de mirare, că privirea bătrânului şi încercatului captiv era îndreptată spre înainte, spre slava şi puterea Împărăţiei, în care dreptatea va fi respectată şi nedreptatea va fi pedepsită. Însă Domnul nu a ajuns la ţintă cu Adunarea, chiar dacă Ioan în Duh i-a întors deja spatele. El trebuia să audă şi să vadă, şi în felul acesta trebuia să se întoarcă şi să fie preocupat de ceea ce preocupa şi pe Domnul.

»Glasul puternic, ca sunetul unei trâmbiţe« trebuia să facă conştient, că acum se făcea cunoscut întregii Biserici un mesaj de o deosebită importanţă. În afară de aceasta, apariţia, despre care urma să mărturisească Ioan, era introducerea într-o întreagă serie de vedenii şi în felul acesta constituie începutul acestor descoperiri. De aceea, cât de potrivit a fost, că Hristos ca Om, dar şi în putere şi maiestate în mijlocul Adunărilor stătea în această primă apariţie înaintea vizionarului profund impresionat.

 Categorii / Noul Testament / Apocalipsa / Apocalipsa

Capitolul 1:1-6

 Walter Scott

În această deosebit de interesantă şi singura carte profetică a Noului Testament se dă perdeaua la o parte printr-o serie de viziuni, care au fost făcute vizionarului Ioan, şi se descopere viitorul. Lumina şi întunericul, binele şi răul sunt forţele morale care stau în conflict una cu alta. Dumnezeu, Hristos şi Satana, oameni mântuiţi şi nemântuiţi, îngeri ai luminii şi îngeri ai întunericului sunt lucrătorii din această carte minunată despre planul şi hotărârea lui Dumnezeu. Scenariile se schimbă şi îşi schimbă locul – acum prezentul, apoi veşnicia, cerul, pământul, adâncul şi iazul de foc constituie scena desfăşurării evenimentelor. Cântări de bucurie ale biruinţei şi plângeri ale celor învinşi dau naştere la bucurie şi întristare. La urmă triumfă Dumnezeu, şi gloria Împărăţiei de o mie de ani şi veşnică a Hristosului Său străluceşte în slava netulburată şi nesfârşită. Atunci se va împlini ce a vestit profetul Isaia: »Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi va fi satisfăcut.«

Cerurile noi şi pământul nou (capitolul 21:1) vor fi locul tuturor sfinţilor şi celor buni, în timp ce în iazul de foc (capitolul 21:8) va fi adunat tot ce nu este sfânt şi este în contradicţie cu Dumnezeu.

Cuvântul cheie pentru comunicările anterioare din epistole este harul. Domnia lui Dumnezeu în acţiunea Sa judecătorească faţă de rău şi în înălţarea binelui este conţinutul esenţial al acestei cărţi interesante.

Titlul

Scriitorii sfinţi nu au prevăzut cu titlu cărţile scrise de ei, şi în felul acesta titlurilor tuturor scrierilor sfinte din Biblia noastră le lipseşte autoritatea divină. Titlul, care a fost dat sub diferite forme Apocalipsei, este greşit şi induce în eroare. Nu este „Apocalipsa lui Ioan”, ci, aşa cum rezultă din text, este »Descoperirea (sau: revelaţia) lui Isus Hristos«. Din anul 170, sau ceva mai devreme, tradiţia bisericească spune că apostolul Ioan a fost scriitorul ei. Ioan, scriitorul celei de-a patra evanghelii şi a celor trei epistole, al căror titlu poartă numele lui, este scriitorul inspirat al acestei cărţi, şi de aceasta nu ne îndoim nici noi; numele lui este numit concret în text.

Cuvânt introductiv

(versetele 1-3)

Introducerea conţine o prefaţă (versetele 1-3), un salut (versetele 4-6), o mărturie profetică (versetul 7) şi o comunicare din partea lui Dumnezeu cu privire la Sine Însuşi (versetul 8).

1. »Descoperirea (sau: revelaţia) lui Isus Hristos.« – Aici ne este prezentat Isus Hristos ca Om, şi nu în fiinţa Sa divină, ca în Ioan 1:1-2 . Natura omenească şi divină a Domnului nostru – ambele absolut desăvârşite – sunt diferite în poziţia Sa şi în lucrarea Sa, dar ele nu trebuie despărţite una de alta. Există numai un Salvator şi numai un Mijlocitor, care este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Pe acest adevăr fundamental se bazează întreaga mărturie creştină. Credinţa este convinsă de acest fapt şi se ţine strâns legat de el, dar nu afirmă că poate să explice taina dumnezeirii. Fiinţa noastră complexă ca om este o minune, cu cât mai mult Fiinţa Domnului nostru demn de a fi adorat!

Revelaţia ne este făcută cunoscut prin viziunile pe care vizionarul de pe insula Patmos le-a primit. Cuvântul „Revelaţie” uneşte comunicări numeroase şi diferite, fie ele prin Cuvânt sau prin viziuni, pe care le conţine cartea. Au fost revelaţii singulare, dar acestea constituie un întreg compact, şi acesta stă în legătură cu Domnul Isus Hristos. Dar noi avem revelaţia lui Isus Hristos nu numai ca ceva dat Lui de Dumnezeu, ci El este subiectul principal în acesteia, ca şi în toate profeţiile. Razele lămpii profetice sunt orientate spre înainte, spre gloria lui Hristos în cei o mie de ani, chiar dacă această lampă este în mâinile profetului Isaia sau ale apostolului iubit Ioan.

1. »pe care I-a dat-o Dumnezeu.«– În baza a ceea ce este El, împărăţia aparţine de drept lui Hristos, însă El o primeşte ca Om de la Dumnezeu (Luca 19:15 ) şi El o va da înapoi lui Dumnezeu (1. Corinteni 15:24 ). Tot aşa este şi revelaţia, care în primul rând se referă la această împărăţie, care a fost dată aici de Dumnezeu lui Hristos ca Om.

1. »… ca să arate robilor Săi lucrurile care trebuie să se întâmple în curând.« – În ambele Testamente cuvântul »rob« este folosit într-un sens foarte restrâns (sclav). Profeţii Vechiului Testament au fost numiţi aşa (Amos 3:7 ; Daniel 9:6 ; 17:13 ), tot aşa şi apostolii şi alte persoane cu vază din Adunare (Filipeni 1:1 ; Coloseni 1:7 ). Pe de altă parte cuvântul este folosit în Noul Testament, când se referă la toţi credincioşii (Romani 6:18-22 ). În acest sens larg, general, trebuie înţeles şi aici (compară cu Apocalipsa 2:20 ; 7:3 ; 22:3 ).

Scopul Revelaţiei este deci, să arate robilor Domnului viitorul apropiat. Denumirea de rob arată o distanţă mai mare decât a unui fiu (ca poziţie) sau a unui copil (ca rudenie) sau a unui prieten (ca intimitate) şi corespunde cel mai bine caracterului cărţii, care vorbeşte fiecărui creştin în parte şi în nici un caz unei clase deosebite de purtători de funcţii. De aceea ar fi o pierdere mare, dacă s-ar pune deoparte această carte şi studiul ei ar fi privit ca fiind fără folos, viziunile ei ca iluzii deşarte şi simbolurile ei ca fiind inexplicabile. Prin aceasta am dezonora pe Dumnezeu, prin care a fost inspirată (insuflată) cartea, şi s-ar răpi sufletului o binecuvântare făgăduită solemn (versetul 3). Această atenţionare se adresează fiecărui rob al lui Isus Hristos, deci fiecărui creştin.

Cuvântul »curând« solicită atenţia noastră deosebită. Împlinirea iminentă a evenimentelor profeţite aici şi revenirea apropiată a Domnului, punctul culminant în profeţii, sunt fixate cu cuvinte clare la începutul şi la sfârşitul cărţii (Apocalipsa 1:1 ; 22:7,12,20 ). În felul acesta orice încercare de a explica evenimentele istoric – ca şi cum ar fi avut loc – se loveşte de greutăţi de nedepăşit. Desigur se admite, că anumite evenimente din trecut sau din prezent par a fi o împlinire a unor profeţii, căci istoria se repetă mereu. Întâmplările pot fi noi, dar principiile care le-au dat naştere – mândria, iubirea de bani, setea de putere – au fost întotdeauna aceleaşi şi au avut totdeauna urmări care au influenţat tabloul istoriei. După aparenţe se poate vedea deja o împlinire parţială a părţii strict profetice a cărţii (capitolul 6 până la capitolul 22:5). Dar cu toate acestea suntem constrânşi la concluzia, că trebuie să vedem un timp de necaz viitor, prezentat prin judecăţile legate de ruperea peceţilor, sunetul trâmbiţelor şi vărsarea potirelor, şi anume după răpirea la cer a sfinţilor Vechiului şi Noului Testament (1. Tesaloniceni 4:17 ). În timp ce sfinţii epocilor trecute şi cei din prezent vor fi în patria lor în cer, aici pe pământ sunt aşteptate o serie de judecăţi severe.

Înainte ca acestea să înceapă (capitolul 4), în timp ce ele au loc (capitolul 12) şi după terminarea lor (capitolul 19), copiii lui Dumnezeu sunt văzuţi în patria lor cerească. De aceea baza comentariului nostru nu poate fi decât aplicarea la viitor. Dacă se vrea ca scrierile profetice ca întreg şi în detaliu să fie interpretate raţional şi deplin, atunci trebuie dată la o parte rătăcirea dăunătoare şi răspândită, că istoria se interpretează prin ea însăşi. Noi ne ţinem strâns de faptul, că Duhul Sfânt este cel care ne învaţă în toate Scripturile: »El vă va călăuzi în tot adevărul« (Ioan 16:13 ). Împlinirea exactă şi completă a părţii profetice a Apocalipsei este încă viitoare. Ea nu poate fi privită ca şi cum probabil s-a împlinit deja. Să luăm numai un punct central, fiara şi împărăţia romană. Profeţia ne arată această putere în ultima fază a istoriei ei, înainte de nimicirea ei, şi într-o stare, în care ea nu a apărut niciodată. Ea ne este prezentată ca putere uriaşă, care prigoneşte pe sfinţi, batjocoreşte pe Dumnezeu, subîmpărţită în zece împărăţii sub conducerea a zece împăraţi vasali, care stau sub conducerea unei căpetenii cu multă putere de voinţă şi toţi domnesc subordonându-se de bună voie suveranului lor (capitolul 13 şi 17). Şi această putere stă în alianţă cu iudeii rebeli din Palestina. Nici sub domnia cezarilor, şi nici după aceea, Roma nu a apărut sub această formă nouă, dar care este importantă pentru viitor. În afară de aceasta Roma a distrus structura statului iudeu şi nu a căutat s-o păstreze. Nici nu găsim, că atunci când Roma s-a ridicat la putere, Iudeii şi-au trădat credinţa lor iudaică.

1. »… trimiţând pe îngerul Său« – Este remarcabil, că un înger, al cărui nume nu este făcut cunoscut, este aducătorul mesajului lui Hristos la Ioan, fără îndoială o fiinţă spirituală cu o însemnătate deosebită în ierarhia cerească: »îngerul Său«. Cât de cu totul altfel a fost felul în care Domnul a făcut cunoscut gândurile Sale în timpul vieţii Lui pe pământ! Atunci Ioan a aflat voia Domnului în timp ce şedea la pieptul Lui (Ioan 13:23 ). Acum Domnul vorbeşte de la o oarecare distanţă şi mai degrabă tainic, dar aceasta este în deplină concordanţă cu caracterul mesajului. Dumnezeu nu este văzut aici ca Tată al nostru, dar de cinci ori este confirmată relaţia lui Hristos cu Tatăl Său (Apocalipsa 1:6 ; 2:27 ; 3:5,21 ; 14:1 ). Citim numai despre o situaţie, în care Domnul nostru, în timp ce era pe pământ, se adresează Tatălui Său cu cuvintele »Dumnezeul Meu« (Matei 27:46 ), dar în această carte Îl auzim spunând atât »Tatăl Meu« cât şi »Dumnezeul Meu«, o dată ca Fiu, altă dată ca Om. Prezentarea anumitor splendori şi titluri „oficiale” nu micşorează cu nimic adevărul binecuvântat despre relaţiile lui Hristos ca Fiu şi ca Om.

Drumul revelaţiei a mers de la Dumnezeu spre Hristos, după aceea prin îngerul Domnului, oricine ar fi fost el, spre Ioan şi apoi mai departe spre noi, şi anume, spre toţi robii lui Hristos.

1. »… la robul Său Ioan.« – În celelalte 4 scrieri inspirate, care poartă numele lui, preaiubitul apostol scrie totdeauna la persoana a treia. Aici însă scrie la persoana întâi şi de trei ori numeşte numele său în primul capitol (versetele 1, 4, 9) şi o singură dată în ultimul capitol al cărţii (versetul 8).

2. »… Cuvântul lui Dumnezeu şi … mărturia lui Isus Hristos.« – Aceste două părţi conţin tot ce a văzut vizionarul. Cuvintele următoare »tot ce a văzut« sintetizează pe scurt Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus Hristos. »Cuvântul lui Dumnezeu« se limitează aici la înştiinţările din această carte. »Mărturia lui Isus Hristos« poartă în cartea Apocalipsa un caracter profetic (vezi Apocalipsa 19:10 ). Cuvântul lui Dumnezeu în evanghelii este un cuvânt al harului, şi mărturia lui Isus Hristos are în ele revelarea Numelui şi caracterului Tatălui, ca temă principală. Dar aşa cum Apocalipsa vorbeşte în principal despre guvernarea publică a lui Dumnezeu, aşa se referă aici cele două, »cuvântul« şi »mărturia«, în mod deosebit la desfăşurarea autorităţii şi domniei divine asupra pământului. Vedem în Cuvântul lui Dumnezeu ce a exprimat Dumnezeu, direct sau prin mesagerii Lui, şi în mărturia lui Hristos, ceea ce a vestit El personal, sau prin îngerul Său.

3. »Ferice de cine citeşte.« – În acest verset, care completează introducerea, se pronunţă »fericirea« divină a cititorului şi ascultătorului care păstrează aceste comunicări verbale inspirate. Faptul că la sfârşit se repetă cuvântul »ferice« (Apocalipsa 22:7 ), şi se vesteşte judecata tuturor celor care în vreun fel oarecare falsifică conţinutul acestei cărţi (Apocalipsa 22:18,19 ), oferă acestei părţi din Sfânta Scriptură, care până acum a fost neglijată, un caracter deosebit de serios. Nimeni nu o va citi sau o va asculta, fără ca să primească binecuvântare, şi nimeni nu va rămâne nepedepsit, dacă îi desconsideră conţinutul. Dumnezeu rămâne totdeauna credincios Cuvântului Său, fie în oferirea binecuvântării, fie în exercitarea judecăţii.

Făgăduinţa divină »ferice« apare de şapte ori în Apocalipsa (Apocalipsa 1:3 ; 14:13 ; 16:15 ; 19:9 ; 20:6 ; 22:7,14 ).

Cuvintele »cine citeşte« se referă probabil la citirea publică a Scripturilor în Adunări, şi fără îndoială apostolul Pavel în atenţionarea pe care o face lui Timotei, »ia seama bine (textual: perseverează) la citire« (1. Timotei 4:13 ), se referă la acelaşi obicei vechi bun, care astăzi este foarte mult neglijat. Orice cititor al Apocalipsei, fie în public, sau acasă, poate să fie sigur de binecuvântarea Domnului. Sinagogile, comunităţile – cu cel puţin zece persoane – autorizate de legea iudaică, aveau ca parte componentă fixă a serviciilor lor citirea publică a Cuvântului lui Dumnezeu şi îndemnarea (Luca 4:16-20 ; Faptele Apostolilor 13:14,15,27 ; 15:21 ). »Cei ce ascultă« sunt oamenii, care erau prezenţi la aceste ocazii, sau altele asemănătoare, când se citea cuvântul profetic.

3. »… şi păzesc lucrurile scrise în ea!« – Ce importanţă şi ce însemnătate are păstrarea sau respectarea Cuvântului ne este arătat clar în evanghelia după Ioan 14:21-24 .

3. »Căci vremea este aproape.« – Profeţia traversează timpurile şi toate evenimentele şi împrejurările cuprinse în ea, precum şi cele care îi stau împotrivă, aşezându-l oarecum pe cititor pe pragul împlinirii ei. Activitatea voinţei divine nu cunoaşte odihna şi nu are nevoie de ea. Fiinţa noastră, nerăbdătoare prin natura ei, deseori obosită şi rău dispusă din cauza răului, i se pare că Dumnezeu slăbeşte frâul guvernării şi că El a încetat să intervină în problemele oamenilor. Dar nu este aşa. Timpul, evenimentele, oamenii şi acţiunile lor sunt în mâna Lui şi stau sub controlul Lui unic. El este Domnul şi Suveranul absolut. Timpul s-a apropiat, şi prin aceasta s-a apropiat împlinirea oricărei profeţii. Îndelunga răbdare de aproape 2000 de ani a oferit lumii un timp destul de îndelungat de har. În acest timp credinţa se odihneşte având certitudinea că mâna lui Dumnezeu, chiar dacă este invizibilă, execută un plan al binelui (Romani 8:28 ), care va fi spre gloria Sa veşnică, spre rezultatul final al tuturor căilor Lui.

Salutul şi urarea de binecuvântare (versetele 4-6)

Cartea a început cu o prefaţă scurtă, dar importantă. Acum găsim un salut minunat. Prima informează, a doua îmbărbătează.

4. »Ioan, către cele şapte Biserici, care sunt în Asia.« – Ce aici este numit Asia, nu este întreg teritoriul Asiei, şi nici întreg teritoriul Asiei Mici, ci este teritoriul din partea de vest, partea situată pe ţărmul Mării Mediterane, cu renumita capitală Efes, o provincie romană din Asia. În acest ţinut limitat trebuia verificată Biserica cu numele, caracteristicile relevante în evoluţia ei trebuiau scoase la lumină, aşa cum se întâlneau ele la aceste şapte Adunări, care totodată au fost alese ca reprezentative în acest scop pentru toată Biserica. Alte Adunări importante din acest ţinut nu au fost luate în seamă, în timp ce aceste şapte, şi numai acestea, sunt numite; în afară de aceasta, ele sunt în ordinea pe care un călător le-ar parcurge succesiv. Cele şapte Adunări alese sunt un simbol al Bisericii în totalitatea ei, în perioade de timp succesive ale istoriei ei, iar pe de altă parte şi în orice moment, până la lepădarea ei definitivă ca martoră necredincioasă a lui Hristos (Apocalipsa 3:16 ).

De ce sunt şapte Adunări? Numărul şapte se întâlneşte mai des decât celelalte numere. Găsim şapte sărbători ale Domnului (Levitic 23 ) şi şapte parabole despre Împărăţia cerurilor (Matei 13 ); în Apocalipsa şapte Adunări, şapte peceţi, şapte trâmbiţe, şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu. În toate aceste exemple găsim o subîmpărţire clară în trei şi patru. Numărul trei este în legătură cu ce este divin, numărul patru în legătură cu ce este omenesc; împreună sunt expresia caracterului complet. Aşa se vorbeşte aici despre Biserica cu numele în totalitatea ei ca purtătorul de lumină al lui Dumnezeu pe pământ, şi anume în orice moment, începând cu prima ei abatere (Apocalipsa 2:4 ) şi până la lepădarea ei finală şi publică de către Domnul (Apocalipsa 3:16 ). Atenţionarea solemnă este valabilă pentru poziţia ei publică şi a responsabilităţii ei. Ameninţarea cu pedeapsa lepădării ei absolute o va lovi numai ca mărturie globală; dimpotrivă, fiecare credincios în parte este asigurat în mod repetat de mântuirea şi binecuvântarea lui. În fiecare din primele şase Adunări este recunoscută o grupă de sfinţi adevăraţi ca biruitori. Numărul simbolic şapte este în cartea Apocalipsa de o deosebită importanţă.

Ioan se prezintă aici cu numele său. Nu găsim nici un indiciu cu privire la apostolia lui, nici „un sunet de trompetă” nu îndreaptă atenţia spre această profeţie măreaţă. Vedem o demnitate liniştită, care se potriveşte cu vestirea şi descoperirea de lucruri care au condus deja zeci de mii la o adorare profundă.

Vedem apoi Trinitatea în mesajul de salut de har şi pace – şi aceasta înainte să se facă auzit vuietul furtunii care va veni. Nicio pecete nu are voie să fie desfăcută, niciun sunet de trâmbiţă nu are voie să se audă, şi niciun potir nu are voie să fie vărsat, înainte ca sfinţii să fi primit asigurarea divină care le-a fost dată, că puterea şi binecuvântarea lui Dumnezeu este de partea lor. Dumnezeu este cu binecuvântarea Sa de partea noastră şi este fortăreaţa noastră întărită – păstrându-Şi slava Sa în orice timp şi în orice împrejurări. Furtuna judecăţii lui Dumnezeu nu a putut să sufle peste câmpiile Sodomei, înainte ca Lot să fie eliberat (Genesa 19); tot aşa distrugerea definitivă a Ierihonului prin foc nu a putut să aibă loc, înainte ca Rahab să fie salvată (Iosua 6 ). Dar în acest mesaj divin de salut şi în locul pe care el îl ocupă, vedem mult mai mult decât numai garanţia ocrotirii de judecata divină. El nu apare între ameninţarea cu judecata şi executarea judecăţii, ci înainte ca judecata să fie anunţată. Înainte ca adevărata stare a bisericii, a lumii şi a lui Israel să fie descoperită, sfinţii lui Dumnezeu primesc asigurarea sentimentelor Sale adânci pentru ei.

4. »Har şi pace vouă.« – Aceasta este binecuvântarea normală şi corespunzătoare nevoilor celor mântuiţi. Nici împrejurările şi nici persoanele nu pot să le răpească harul şi pacea, deoarece ele sunt date de Dumnezeu Însuşi şi vor fi păstrate. Harul este izvorul oricărei binecuvântări, şi pacea este partea lor fericită şi de drept de la Dumnezeu. Dorinţa pentru ei este, ca ei să savureze practic harul şi pacea, şi să se odihnească în ele. În salutările apostolice harul stă totdeauna înaintea păcii. În epistolele personale adresate lui Timotei se doreşte şi îndurarea, deoarece aceasta întâmpină nevoile şi greutăţile personale. Cu toate că salutul este foarte potrivit ca să mărească şi să consolideze încrederea în Dumnezeu, având în vedere judecăţile care vor veni, în caracterul lui corespunde gândului cu privire la guvernarea lui Dumnezeu. Nu citim despre Tatăl şi copiii Lui, şi nici despre Dumnezeu şi fiii Lui, ci despre Cel veşnic şi sfinţii Lui; de aceea se deosebeşte succesiunea în prezentarea persoanelor dumnezeirii de cea prezentată în evanghelia după Matei 28:19 . Acolo ea este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, aici însă Cel veşnic, Duhul şi Isus Hristos. Numai o singură dată apostolul Pavel salută la sfârşitul unei scrisori (2. Corinteni 13:14 ) în legătură cu numele celor trei persoane ale divinităţii; Ioan o face aici la începutul cărţii.

4. » … din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine.« – Numele care impune respect şi sfânt »Cel veşnic«* sau Domnul spune, că existenţa Sa nu decurge din ceva sau din cineva, ci că El este Cel veşnic existent, care nu se schimbă în Sine Însuşi. Poporului Israel i s-a explicat înţelesul acestui Nume, ca »Eu sunt Cel ce sunt« (Exod 6:3 ). Este Numele comemorativ al lui Dumnezeu »din generaţie în generaţie«. Cuvintele »Celui ce este« adeveresc existenţa Lui independentă şi veşnic neschimbătoare; cuvintele următoare »Celui ce era şi Celui ce vine« arată că El este acelaşi în trecut, în viitor, din veşnicie în veşnicie. Faptul că Dumnezeul veşnic stă în legătură cu universul, în măreţia şi extinderea lui uriaşă, şi cu cele mai mici lucruri ale creaţiei, este o realitate impresionantă, care întăreşte credinţa.

---

* Numele lui Dumnezeu în Vechiul Testament este Iehova sau Iahve.

În capitolul 4:8 succesiunea este inversă; »Care era« stă înaintea lui »Care este«. În capitolul 4 este privită guvernarea peste tot pământul, nu numai peste Israel; de aceea fiinţele vii spun mai întâi »Care era«. Este privit timpul, trecut, prezent şi viitor, în timp ce în capitolul 1 este prezentată în primul rând existenţa Sa veşnică prin cuvintele »Celui ce este«. În afară de aceasta, prin punerea mai întâi în capitolul 4 a expresiei »Celui ce era« se arată că faptele de putere din trecut ale Celui veşnic sunt într-o oarecare măsură arvuna şi dovada că existenţa veşnică şi atotputernicia nu sunt numai însuşirile prezente, liniştitoare, ale naturii Sale divine, ci şi că ele se aplică şi au urmări în toate timpurile şi în toate împrejurările.

4. »… şi din partea celor şapte duhuri, care stau înaintea scaunului Său de domnie«  – Aici se vorbeşte despre Duhul Sfânt, dar care aici nu este văzut în unitatea fiinţei Sale ca »un Duh« (Efeseni 4:4 ). Desăvârşirea puterii Sale şi acţiunea lui felurită sunt prezentate în expresia »şapte Duhuri«, plinătatea acţiunii Duhului (compară cu Isaia 11:2 ; Apocalipsa 3:1 ; 4:5 ; 5:6 ). »Înaintea scaunului Său de domnie« este adăugat, deoarece gândul principal din Apocalipsa este guvernarea publică asupra pământului. Aşa cum relatează detaliat Faptele Apostolilor, Duhul a lucrat în primii treizeci de ani ai mărturiei creştine, în timpul apostolilor, în putere şi în har în oameni singulari. Prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Adunare este un adevăr important, prezentat în epistole. Aici însă, aşa cum am accentuat deja, Duhul lucrează din cer, guvernând pe pământ.

Şi menţionarea Duhului lui Hristos se explică prin aceea că, cartea tratează guvernarea lui Dumnezeu. Dacă gândul principal ar fi fost harul, atunci în mod necesar numele Domnului Isus ar fi fost numit înaintea Duhului – după Tată, care L-a trimis (1. Ioan 4:14 ), şi înainte de Duhul, pe care L-a trimis Fiul (Ioan 15:26 ).

5. »… şi din partea lui Isus Hristos«. – Acum este numit Domnul Isus Hristos, unindu-Se cu Cel veşnic şi cu Duhul în salutul adresat sfinţilor. Prin unirea numelui Isus cu titlul Hristos, scriitorul inspirat indică unirea părţii umane cu slava Domnului (Faptele Apostolilor 2:36 ). Numele Isus înseamnă: Iahve este salvarea. Acest nume I-a fost dat înainte de naşterea Lui (Matei 1:21 ) şi descrie exact persoana Sa şi lucrarea Sa. Este Numele mai presus de orice nume (Filipeni 2:9-11 ). El apare mai mult de 600 de ori în Noul Testament, şi niciodată nu I se adaugă un adjectiv*. Să observăm de asemenea, că Domnul nu a fost niciodată, în afară de demoni, apelat direct cu numele „Isus”. În Apocalipsa numele Isus apare de nouă ori şi de trei ori în legătură cu Hristos. Hristos (în limba greacă) şi Mesia (în limba ebraică) au acelaşi înţeles: “Unsul” (Psalmul 2:2,6 ).

---

* Atragem atenţia în mod foarte serios cu privire la folosirea lipsită de respect a Numelui, care pentru urechea şi inima credinciosului este cel mai preţios Nume, chiar dacă această folosire lipsită de respect se face din neştiinţă. „Dragă Isus” şi alte expresii asemănătoare sunt înjositoare pentru El, Cel care este Domnul şi Învăţătorul nostru (Ioan 13:13-14 ). Titlul „Domnul”, care exprimă demnitatea Sa, trebuie folosit permanent, nu numai simplu numele „Isus”. Este cu totul altceva, când numele Său este folosit în legătură cu alte nume sau titluri ale dumnezeirii.

Vedem astfel pe Dumnezeu în maiestatea fiinţei Sale, pe Duhul în plinătatea puterii Sale, şi pe Isus Hristos, Cel sfânt, acum Omul glorificat, unite în acest salut adresat sfinţilor, cărora le vor fi prezentate hotărârile lui Dumnezeu cu privire la pământ.

5. »… Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului.« – Aici ne sunt prezentate caracteristici care sunt nedespărţit legate de numele Isus, glorii, pe care El ca Om Şi le-a dobândit şi care I se cuvin de drept. Sunt trei titluri, care I se dau; primul mărturiseşte despre o relaţie deosebită cu Dumnezeu, cel de-al doilea arată o relaţie deosebită cu toţi morţii – mântuiţi sau pierduţi, în timp ce al treilea titlu îndreaptă atenţia asupra supremaţiei Sale peste toţi cei care au drepturile de guvernare pe pământ.

a. »Martorul credincios.« – Acest titlu semnificativ a caracterizat pe Domnul nostru pe tot drumul Său de la iesle şi până la cruce. Anexarea »credincios« arată contrastul evident faţă de toţi martorii de mai înainte ai lui Dumnezeu. Pe calea lor s-a găsit deseori naufragiu şi nereuşită. Numai Hristos a mers pe acest pământ pe drumul Său singuratic şi plin de spini în deplină dăruire faţă de Dumnezeu, fără nicio întrerupere, fără nicio greşeală, permanent dedicat Dumnezeului Său: »Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr« (Ioan 18:37 ).

b. »Cel întâi născut din morţi.« – Hristos este atât Cel întâi născut între cei adormiţi, cât şi Cel întâi născut din morţi. Primul titlu ne arată, că El este cel dintâi în învierea celor adormiţi, în timp, (1. Corinteni 15:20-23 ); cel de-al doilea ne arată, că în ceea ce priveşte ierarhia El stă peste toţi cei care vor învia din morţi. Întâiul născut este expresia priorităţii, a demnităţii covârşitoare, nu a timpului sau a succesiunii (Psalmul 89:27 ). Independent de faptul, când, unde şi cum a venit Hristos în lume – pe baza a ce este şi cine este El, El a trebuit şi trebuie în mod necesar să ocupe locul întâi. Putem aici să reţinem, că transformarea trupurilor sfinţilor, care vor fi în viaţă la venirea Domnului, corespunde învierii sfinţilor adormiţi. Ambii trebuie să fie asemenea lui Hristos, din punct de vedere moral (1. Ioan 3:2 ) şi în ceea ce priveşte trupul (Filipeni 3:21 ).

c. »Domnul împăraţilor pământului.« – Monarhul mândru al vestului şi domnitorul arogant al răsăritului, şi aceşti doi stăpânitori din viitor au Domnul lor şi Stăpânul lor. Hristos stă peste toţi împăraţii pământului. După drept şi titlu, toate împărăţiile lumii Îi aparţin, şi toţi vor trebui să se plece înaintea Lui. El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor, Domn peste toţi care au putere, şi Împărat peste toţi care domnesc. El încă nu a luat în stăpânire domnia Sa şi drepturile Lui absolute nu au intrat încă în vigoare. Dar El Îşi va revendica drepturile, atunci când va sosi timpul stabilit de Tatăl şi domnia peste toate va fi dată în mâinile Lui. El va sfărâma orice toiag de domnie şi va distruge cununile tuturor puterilor adverse. Atunci mândria omului va fi smerită şi tot fastul său se va prăbuşi în ţărână.

Pentru credincios şi pentru Adunare aceste trei titluri sunt totodată un »turn întărit«. Noi putem acum să vedem în cer pe Unul care a mers cu perseverenţă pe drumul credinţei, ascultării şi al mărturiei credincioase (Evrei 12:1,2 ). Pe El, Cel care a învins moartea şi a biruit pe cel ce are puterea morţii, pe El, Cel care a biruit şi acum stă înaintea noastră sublim în victoria Sa şi este totodată Domnul şi Stăpânitorul tuturor guvernatorilor. – Aici salutul se transformă deodată într-o cântare de laudă.

5. »A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său.«  – Salutul de binecuvântare de mai înainte, unit cu mesajul dat de Duhul cu privire la ce este Hristos ca Om, mişcă inima celor mântuiţi. Simpatiile sunt trezite şi la enumerarea demnităţilor lui Hristos se răspunde cu acest cântec de jubilare. El a câştigat inimile noastre prin dragostea Lui care nu se schimbă şi ne-a curăţit conştiinţele prin sângele Lui preţios. Cât de minunat de înviorător este să citim în această carte, că toată ceata celor răscumpăraţi de pe pământ poate să cânte triumfător despre dragostea permanentă, neschimbătoare a lui Hristos şi despre sângele Lui preţios, care i-a eliberat pentru totdeauna de păcatele lor. Găsim aceasta înainte să fie anunţate judecăţile care vor veni şi înainte să se vadă şi să se audă primii soli ai pedepsei (Apocalipsa 4:5 ; 8:5 ) şi înainte să se vorbească despre nimicirea totală a puterilor unite ale întunericului din locurile cereşti.

6. »… şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său.« – Temele acestei cântări de laudă nu sunt prin aceasta epuizate. În continuare este amintită demnitatea noastră înaltă, dar ea este dedusă din Acela a cărui dragoste şi al cărui sânge vărsat sunt liniştea şi nădejdea noastră. Aici nu se întâlneşte gândul, că noi suntem supuşi domniei Lui. Dimpotrivă, sfinţilor cereşti le este rânduită domnia împreună cu El, şi într-o măsură mai mică şi sfinţilor iudei de pe pământ în timpul împărăţiei de o mie de ani. Ni se spune de asemenea în ce fel vom domni noi, şi anume ca preoţi. Demnitatea regală va fi legată cu harul preoţiei. Zaharia 6:13 descrie foarte clar această legătură: »va fi preot pe scaunul Lui de domnie«. Acest loc vorbeşte despre Domnul, dar noi vom domni împreună cu Hristos, şi de aceea felul guvernării Lui va determina şi caracterul nostru. Prin aceasta este asigurată lumii în epocile care vor veni o guvernare de o mie de ani în neprihănire şi har. Să nu uităm niciodată această poziţie înaltă şi în umblarea noastră să nu ne dovedim nevrednici de ea! Aducerea aminte permanentă de ea ne va face capabili pentru o umblare demnă şi ne va păzi de duhul iubirii de bani din timpul nostru (1. Corinteni 6:2-3 ).

6. »A Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.« – Aici se exprimă dorinţa celor mântuiţi, ca slava vizibilă şi domnia atotcuprinzătoare, anunţată prin cuvântul profetic, văzută deja de vizionar şi cântată de cântăreţi, să fie dată Aceluia, care singur este demn de ea (compară cu 1. Petru 5:11 ); şi aceasta nu numai timp de o mie de ani, ci în toate epocile sau din perioadele limitate până în veşnicie. Cuvântul Amin este adăugat ca o afirmaţie solemnă festivă a acestui adevăr.

Pe parcursul dezvăluirilor progresive în această carte şi în măsura în care caracterul ei se adânceşte, se măreşte şi cântarea de laudă. Aici o găsim dublă (slavă şi putere), întreită în capitolul 4:11, împătrită în capitolul 5:13 şi înşeptită în capitolul 5:12 şi 7:12.

 Categorii / Noul Testament / Apocalipsa / Apocalipsa

Introducere

 Walter Scott

Un principiu, de la care trebuie să se pornească la studiul Apocalipsei, este faptul, că împlinirea celei mai mari părţi a conţinutului ei este şi astăzi încă o chestiune de viitor. Împlinirea completă a profeţiilor trebuie căutată în timpul necazului, care va veni în curând şi care se va extinde peste mai mulţi ani şi îşi va găsi punctul culminant şi încheierea odată cu revenirea Domnului Isus cu putere. Atâta timp cât Adunarea sau Biserica va fi domeniul de acţiune al harului dumnezeiesc pe pământ, încheierea profeţiei nu va fi posibilă. Abia după ce ea va fi luată în cer, Dumnezeu, după o perioadă îndelungată de întrerupere, se va preocupa iarăşi cu poporul Său Israel şi cu naţiunile. Adunarea însăşi – trupul şi mireasa lui Hristos – este aleasă din Israel şi naţiuni şi ea însăşi nu este tema profeţiei, ci noi o găsim anunţată şi revelată în Noul Testament, în mod deosebit în Evanghelia după Matei 16:16-18 şi în epistola către Efeseni capitolul 3. Evenimentele politice şi religioase, care au loc sub ochii noştri, arată desfăşurarea şi rezultatul unei istorii de multe secole, dar în săptămâna profetică de şapte ani (Daniel 9:27 ) vor avea loc transformări cu caracter îngrozitor. Sub domnia fiarei prezentate în Apocalipsa, într-un anumit sens „prim-ministrul” al lui satan, tot guvernul politic al Europei se va reorganiza într-o uniune puternică de zece state.

Vechiul imperiu roman va reapărea sub o înfăţişare nouă, condus şi supravegheat de căpetenia sa, „cornul cel mic” din Daniel 7 , care se va caracteriza prin batjocorirea şi prigonirea sfinţilor. Aliatul lui în atrocităţile lui, dar în cele din urmă şi părtaşul la condamnarea veşnică, este antihristul; el va fi căpetenia religioasă a creştinătăţii decăzute, în timp ce fiara va avea conducerea politică. Curva, Babilonul simbolic, este alianţa tuturor forţelor răului pe teritoriul religios. Cei zece împăraţi şi fiara, care la început se vor sprijini reciproc, vor deveni mai târziu, scurt timp înainte de înlăturarea fiarei, unelte pentru răsturnarea ei (Apocalipsa 17:16-17 ); împăraţii, comercianţii şi echipajul navelor din afara sferei de exercitare a puterii romane vor deplânge prăbuşirea ei (Apocalipsa 18:8-9 ). Judecata asupra fiarei o va face Domnul personal, la venirea Sa cu putere (Apocalipsa 19:20 ). Deci judecata asupra Babilonului şi asupra fiarei sunt evenimente diferite. Judecata asupra Babilonului va avea loc înaintea judecăţii asupra fiarei.

Atâta timp cât Biserica, sau Adunarea, mai este pe pământ, aceste evenimente şi altele asemănătoare lor, nu pot avea loc. Cu toate că răul lucrează deja cu putere mare şi se răspândeşte, el este încă o taină. El este reţinut prin două puteri: ceea ce îl reţine (2. Tesaloniceni 2:6 ) este Adunarea pe pământ; cine îl reţine (2. Tesaloniceni 2:7 ), este Duhul Sfânt. În felul acesta renunţarea totală la credinţă nu poate să aibă loc, înainte ca Adunarea şi Duhul Sfânt să părăsească pământul. Dar principiile, care subminează neapărat şi rapid fundamentul moral al bisericii cu numele şi al întregii societăţi, sunt deja demult la lucru. „Critica înaltă” este o putere conducătoare în această dezvoltare rea. Deplina ei manifestare va avea loc în curând.

Împărţirea cărţii Apocalipsa

Cartea Apocalipsei a fost scrisă de apostolul Ioan în anul 96 după Hristos, pe insula Patmos.

Două părţi

Cartea Apocalipsei conţine două părţi aproximativ egale în ceea ce priveşte mărimea, dar diferite în ceea ce priveşte tematica.

Prima parte se întinde de la capitolul 1 până la capitolul 11:18. În această parte se schiţează profetic evoluţia generală a lucrurilor şi evenimentele de la sfârşitul primului secol creştin până la trecerea în starea veşnică. Faptul că ultimul verset al primei părţi conduce realmente până la sfârşitul timpului o arată compararea cuvintelor »şi timpul ca cei morţi să fie judecaţi« (capitolul 11:18) cu afirmaţia: »Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie« (capitolul 20:12).

Partea a doua se extinde de la capitolul 11:19 până la capitolul 22:21. În aceasta se prezintă detalii mai exacte, care sunt în legătură cu Israel şi creştinătatea decăzută în timpul necazului îngrozitor din viitor.

Cheia pentru înţelegerea Apocalipsei

Pe lângă aceasta, în capitolul 1:19 se face o subîmpărţire a cărţii în trei părţi. Acest verset important este cheia pentru interpretarea corectă şi pentru înţelegerea întregii cărţi. Cele trei părţi se ocupă cu trecutul, cu prezentul şi cu viitorul.

1. »Scrie, deci, cele ce ai văzut.« Aceste cuvinte se referă la viziunea din versetele 10-18, unde Ioan a văzut pe Hristos în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur, deci în trecut.

2. »… cele ce sunt.« Această parte constă din capitolele 2 şi 3, în care se tratează evoluţia bisericii cu numele în etapele istoriei ei succesive şi parţial consecutive, de la începutul decăderii ei (capitolul 2:4) şi până la repudierea ei (capitolul 3:16); deci ea se ocupă cu mărturia creştină din prezent.

3. »… şi cele ce vor fi după acestea.« Această parte începe cu capitolul 4 şi se întinde până la capitolul 22:5 şi este de fapt partea profetică a cărţii; ea cuprinde exclusiv evenimente viitoare. Judecăţile legate de ruperea peceţilor, de sunetul trâmbiţelor, de vărsarea potirelor, Babilonul, nunta Mielului, domnia şi celelalte evenimente: toate acestea vor avea loc în viitor.

Douăsprezece secţiuni

În afară de aceasta, întreg conţinutul Apocalipsei se poate împărţi în douăsprezece secţiuni, şi dacă se ţine bine seama de aceste subîmpărţirii, studiul cărţii se va uşura foarte mult. Prezentăm aici pe scurt conţinutul şi delimitarea fiecărei secţiuni:

1. Introducere generală; capitolul 1, versetele 1-9.

2. Hristos în slava Lui de Judecător în mijlocul celor şapte Adunări din Asia; capitolul 1, versetele 10-20.

3. Biserica cu numele ca mărturie a lui Dumnezeu pe pământ; abaterea ei crescândă de la dragoste şi adevăr; capitolele 2 şi 3.

4. Sfinţii cereşti glorificaţi şi şezând pe scaunul de domnie – aceştia sunt toţi aceia despre care se vorbeşte în 1. Tesaloniceni 4:15-17 ; capitolele 4 şi 5.

5. Cele şapte peceţi, pe care Mielul le deschide succesiv; capitolul 6:1 până la capitolul 8:1. Capitolul 7 este o intercalare foarte remarcabilă.

6. Cele şapte trâmbiţe, care răsună succesiv; capitolul 8:2 până la capitolul 11:18. În aceste judecăţi anunţate prin trâmbiţe stă pe prim plan împărăţia romană reinstaurată. O intercalare de la capitolul 10:1 până la capitolul 11:13.

7. Trei persoane, femeia, balaurul şi fiul de parte bărbătească (capitolul 12), două fiare, unelte active ale lui satana (capitolul 13), şapte evenimente (capitolul 14); capitolele 12-14.

8. Cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu, care se revarsă succesiv; capitolul 15 şi 16. Sunt judecăţile de încheiere ale lui Dumnezeu asupra împărăţiei romane, asupra Israelului răzvrătit şi asupra pământului.

9. Babilonul simbolic, curva, cu legăturile ei politice şi bisericeşti şi nimicirea ei definitivă; capitolele 17 şi 18.

10. Succesiunea cronologică a evenimentelor de la căderea Babilonului şi până la starea veşnică, începând cu bucuria din cer şi sfârşind cu o privire asupra chinului veşnic din iazul de foc; capitolul 19:1 până la capitolul 21:8.

11. Mireasa Mielului în strălucirea domniei din timpul Împărăţiei de o mie de ani – subiectul dragostei veşnice, îmbrăcată cu o frumuseţe nepieritoare; capitolul 21:9 până la capitolul 22:5.

12. Cuvintele de încheiere: atenţionări, ameninţări şi îmbărbătări; capitolul 22:6-21.

Ordinea cronologică

Capitolele 2 şi 3 ne arată cum vede şi cum apreciază Domnul Isus biserica cu numele în dezvoltarea ei lăuntrică, şi anume, în etapele succesive ale istoriei ei pe pământ, din primul secol creştin şi până la repudierea ei finală. După aceea urmează capitolele 4 şi 5 în ordine cronologică, în această privinţă însă, nu pământul, ci cerul este scena desfăşurării evenimentelor, căci sfinţii au fost răpiţi în patria lor de sus. Actul răpirii nu îl găsim amintit în cartea Apocalipsei. El a avut loc între capitolul 3 şi capitolul 4. Apostolul Pavel descrie răpirea, apostolul Ioan pleacă de la premisa că aceasta a avut loc deja. De aceea noi putem aşeza în timp răpirea sfinţilor după ruina bisericii descrisă în capitolul 3 şi înaintea slavei văzute în capitolul 4.

Evoluţia pe pământ este reluată începând cu capitolul 6, legată de sfârşitul capitolului 3, dar este evoluţia lumii necredincioase, a lui Israel, a împărăţiei romane aflate în reinstaurare şi a creştinătăţii în general. Acestea le găsim în capitolele 6; 8; 9; 11:14-18; 15:5-16:21; 19:11-20:15.

Intercalări

Găsim în cartea Apocalipsei şase intercalări clar recunoscute, pe care le prezentăm aici:

1. Capitolul 7, intercalat între pecetea a 6-a şi a 7-a.

2. Capitolul 10:1 – 11:13, intercalat între trâmbiţa a 6-a şi a 7-a.

3. Capitolul 11:19 – 15:5, intercalat între trâmbiţa a 7-a şi vărsarea potirelor mâniei.

4. Capitolul 16:13-16, intercalat între potirul al 6-lea şi al 7-lea.

5. Capitolul 17:1 – 19:10, intercalat între vărsarea celui de-al 7-lea potir al mâniei şi apariţia personală a Domnului în putere şi slavă.

6. Capitolul 21:9 – 22:5, intercalat între descrierea stării veşnice şi cuvintele de încheiere ale cărţii.

Cea mai lungă intercalare este cea de-a treia. În ea se descoperă izvoarele ascunse ale binelui şi răului (capitolul 12), se arată reprezentanţii şi uneltele principale ale răului (capitolul 13) şi sunt prezentate intervenţiile şi rezultatele acţiunii divine în har şi judecată (capitolul 14).

Observaţii generale

Partea absolut profetică a cărţii începe cu capitolul 6 şi se încheie cu capitolul 22 versetul 5.

Evenimentele, care sunt în legătură cu peceţile, trâmbiţele şi potirele, au loc după răpirea celor mântuiţi şi înainte de apariţia în slavă. Este imposibil să se înţeleagă cartea Apocalipsei, dacă nu se recunoaşte clar acest lucru.

Pentru deschiderea peceţilor nu se poate indica timpul exact. Reinstaurarea împărăţiei romane va avea loc probabil în timpul deschiderii succesive a peceţilor. Nu găsim însă nici un indiciu că ea există deja în acest timp. S-ar putea ca aceasta să ia naştere din haosul general provocat de grozăviile care au luat naştere prin deschiderea celor şase peceţi (capitolul 6:12-17); dar nu putem spune cu siguranţă acest lucru.

Primele patru judecăţi vestite prin trâmbiţe în capitolul 8 se referă în mod deosebit la împărăţia romană reinstaurată. Restul de trei „vai-trâmbiţe” anunţă judecata asupra Israelului decăzut, asupra creştinătăţii decăzute şi asupra lumii vinovate. Judecăţile anunţate prin trâmbiţe urmează judecăţilor anunţate prin ruperea peceţilor, şi judecăţile anunţate prin vărsarea potirelor urmează judecăţilor anunţate prin trâmbiţe. Primele judecăţi anunţate prin ruperea peceţilor sunt comparativ mai uşoare, dar mult mai vaste; după aceea ele devin tot mai grele. Judecăţile anunţate prin trâmbiţe sunt mai grele; primele patru sunt limitate în spaţiu, şi ultimele trei sunt „vai-judecăţi”.

Ceata martirilor din Iuda, care stau pe marea de sticlă, şi cântă cu harpele, sunt amintiţi în capitolul 14:2 şi 15:2-4.

Ceata celor ocrotiţi din Iuda de pe muntele Sionului, singurii care pot să înveţe cântarea fraţilor lor de dincolo, îi găsim în capitolul 14:1-5.

Ceata celor pecetluiţi din Israel este amintită în capitolul 7:1-8; despre ei nu se spune că vin din necaz. Ei trebuie diferenţiaţi de ceata din capitolul 14. Cei o sută patruzeci şi patru de mii din capitolul 7 vin din tot Israelul, în timp ce cei o sută patruzeci şi patru de mii din capitolul 14 descind numai din Iuda.

Partea decăzută din Israel – oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor – sunt în mod deosebit subiectul judecăţii în capitolul 9:1-11. Prin aceasta avem afirmaţii cu privire la tot Israelul.

Cunoscuta profeţie a celor 70 de săptămâni sau 490 de ani (Daniel 9:24-27 )

Cu privire la înţelegerea acestei profeţii importante cei mai mulţi iudei, dar şi creştini, fac aceeaşi greşeală. Aceasta este cauzată de desconsiderarea faptului că ultima sau a 70-a săptămână-an este încă viitoare şi că o întrerupere îndelungată de aproape 2000 de ani între sfârşitul celei de-a 69-a săptămână şi începutul celei de-a 70-a săptămână a intervenit, şi a faptului că profeţia se referă la Ierusalim şi la poporul Iudeu. Apostolul Pavel nu a considerat necesar să scrie creştinilor dintre naţiuni despre timpuri şi perioade (1. Tesaloniceni 5:1 ). Profeţia însăşi arată clar o întrerupere îndelungată între ultimele două săptămâni. Redăm aici textual întreaga profeţie, dar dăm ici şi colo unele explicaţii:

»Şaptezeci de săptămâni (490 de ani) au fost hotărâte asupra poporului tău (Iudeii) şi asupra cetăţii tale celei sfinte (Ierusalim), pentru a înceta fărădelegea, pentru a pune capăt păcatelor, pentru a face ispăşirea nelegiuirii, pentru a introduce neprihănirea veşnică, pentru a pecetlui viziunea şi profeţia şi pentru a unge pe Sfântul Sfinţilor (şase binecuvântări care vor fi împlinite abia în împărăţia de o mie de ani). Să ştii deci şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru restabilirea (Neemia 2 ) şi zidirea din nou a Ierusalimului , până la Unsul (Mesia), Prinţul (Matei 21 ), sunt şapte săptămâni (49 de ani) şi şaizeci şi două de săptămâni (434 de ani); pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, chiar în timpuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni (care urmează celor şapte săptămâni), Unsul va fi stârpit (răstignit) şi nu va avea nimic. Poporul (romanii) unui prinţ care va veni (cornul cel mic din Daniel 7 ) va nimici cetatea (Ierusalimul) şi sfântul locaş (Templul) şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; până la sfârşit va fi război, o hotărâre de pustiire. El (prinţul roman) va face un legământ trainic cu mulţi (mulţimea poporului Iudeu) timp de o săptămână (şapte ani, cea de-a 70-a săptămână), dar la jumătatea săptămânii (după 3,5 ani) va face (prinţul) să înceteze jertfa de tăiere şi jertfa de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti (jertfe aduse idolilor) va veni unul care distruge, până ce prăpădul hotărât va fi vărsat asupra celui pustiit (sau pustiitor).«

Deci despre cine vorbeşte această profeţie – despre creştini sau despre Iudei? Fără îndoială despre Iudei. Poporul lui Daniel (Iudeii) şi cetatea (Ierusalimul) sunt aici subiectul profeţiei. Cu câţiva ani în urmă autorul acestei cărţi a fost ameninţat într-o scrisoare de unul dintre cei mai renumiţi cunoscători al profeţiilor, să studieze atent profeţia cunoscută despre cei 70 de săptămână-ani, deoarece el considera această profeţie ca fiind „cheia pentru toate profeţiile”. Cea de-a 70-a săptămână este şi acum în viitor. Despre ultima ei jumătate se vorbeşte în mod diferit: de 42 de luni, apoi de 1260 de zile, dar şi despre »un timp, timpuri şi o jumătate de timp«. În această perioadă deosebit de interesantă şi serioasă de 3,5 ani au loc şi evenimentele descrise în partea centrală a Apocalipsei. Este foarte important s-o înţelegem şi s-o ordonăm corect şi este absolut necesar pentru înţelegerea profeţiei potrivit cu Scriptura. Întreg planul profetic al lui Dumnezeu este cuprins în aceste 70 săptămână-an.

Sunt aceste săptămâni perioade de zile sau de ani? Toţi cunoscătorii importanţi ai limbii ebraice sunt de acord, că noţiunea tradusă prin cuvântul »săptămână« înseamnă de fapt »şapte«; din context trebuie să se deducă dacă este vorba de zile, ani sau alte unităţi de timp; noţiunea însăşi nu oferă nici o informaţie în acest sens. Învăţatul Tregelles remarcă în privinţa aceasta: „Din comoditate păstrez expresia ‚săptămână’, dar nu ca să afirm, că cuvântul ebraic include în sine înţelesul de ‚şapte zile’”. – Că aici este vorba de săptămână-an se poate recunoaşte uşor din conţinutul profeţiei.

În Daniel 10:2-3 sunt săptămâni de zile, aici este vorba de săptămâni ani. Dar acum se pune o altă întrebare importantă: Când a început această a 70-a săptămână sau cei 490 de ani? Citim că au început cu »darea poruncii pentru restabilirea şi zidirea din nou a Ierusalimului«. În cărţile Ezra şi Neemia găsim diferite dispoziţii, dar numai una cu privire la reclădirea Ierusalimului, celelalte se referă la Templu. Această dispoziţie deosebită o găsim clar prezentată în ultima carte istorică a Vechiului Testament, în Neemia 2 . Citim acolo, că Neemia în anul 20 al împăratului Artaxerxes (în cărţile de istorie este denumit Artaxerxes 1 Longimanus [Langhand]) a fost trimis în Iuda cu misiunea să reclădească Ierusalimul. Prin aceasta este stabilit începutul săptămânii a 70-a pentru anul 445 înainte de Hristos.

Subîmpărţirea perioadei de timp a profeţiei

1. Şapte săptămâni sau 49 de ani a necesitat reconstrucţia cetăţii (Neemia 2 ), care a fost distrusă de monarhul neîngrădit Nebucadneţar – simbolic, capul de aur (Daniel 2:38 ) şi leul (Daniel 7:4 ). Cărţile Ezra şi Neemia relatează despre cele întâmplate în această perioadă, în aceste »timpuri de strâmtorare«.

2. 62 de săptămâni sau 434 de ani sunt de la reconstrucţia cetăţii şi reinstaurarea ordinii ei sociale şi religioase, pentru care au fost necesari 49 de ani, şi până la venirea lui Mesia, Prinţul. Rezultă astfel, de la darea ordinului lui Artaxerxes în anul 20 al domniei sale (Neemia 2 ) şi până la intrarea lui Hristos ca Mesia în Ierusalim (Matei 21 ), adunând cele două perioade de timp amintite mai înainte, în total 483 de ani.

3. O săptămână sau 7 ani sunt încă în viitor. Acest timp interesant, care va aduce cu sine ultimele strâmtorări asupra lui Iuda, începe după răpirea Adunării şi după reinstaurarea exterioară a lui Iuda în Palestina (Isaia 18 ). Toate profeţiile – care se referă la timpul din urmă – se concentrează mai mult sau mai puţin la acest timp de strâmtorare. În această săptămână-an vor avea loc cele mai groaznice evenimente, pe care lumea le-a trăit vreodată, fie în domeniul politic, fie în oricare alt domeniu.

În Daniel 9:27 se vorbeşte în cele din urmă de »jumătatea săptămânii«; ultima săptămână este împărţită în două părţi egale de 3,5 ani. Atenţia cititorului este îndreptată în cartea Daniel şi cartea Apocalipsa asupra celei de-a doua jumătăţi a săptămânii. În prima jumătate va fi parţial pace, dar declanşarea îngrozitoare a blasfemiei satanice, a puterilor şi cruzimii, care caracterizează cea de-a doua jumătate a săptămânii, vor începe deja în această jumătate. Evenimentele primilor 3,5 ani nu sunt descrise în Daniel 9 , dar Domnul Isus vorbeşte despre ele în Matei 24:4-14 .

Timpuri, luni şi zile

Un timp înseamnă un an (vezi în privinţa aceasta Daniel 4:16-37 ); timpuri sunt doi ani; o jumătate de timp înseamnă o jumătate de an; luni sunt luni de 30 de zile, zile sunt zile de 24 de ore. Toate datele din textul nostru se referă la aceeaşi perioadă de timp, şi anume la cea de-a doua jumătate a săptămânii 70. Acesta este timpul necazului cel mare. Este de remarcat, că în Apocalipsa 11:3 şi 12:6 se vorbeşte de zile şi nu de luni. Motivul este, că aici se relatează despre sfinţii lui Dumnezeu care suferă. De aceea zilele mărturiei şi încercărilor lor sunt numărate exact. Pentru El, care a numărat chiar şi perii capului nostru, aceste zile sunt zile de cea mai mare compasiune. Dar când este vorba de puterea şi blasfemia din partea marelui duşman politic al lui Dumnezeu şi al Mielului, a domnitorului din vest, a prigonitorului părţii temătoare de Dumnezeu din poporul Iudeu, şi tot aşa despre naţiunile duşmane, atunci se vorbeşte scurt despre această perioadă ca fiind de 42 de luni (Apocalipsa 13:5 ; 11:2 ). Deci desemnarea »zile« este folosită de două ori în legătură cu sfinţii lui Dumnezeu, şi tot aşa de două ori desemnarea »luni« în legătură cu duşmanii poporului lui Dumnezeu. »Timpurile şi Legea«, dar nu sfinţii, sunt daţi pentru »un timp, timpuri şi o jumătate de timp« în mâna cornului mic, capul împărăţiei romane reinstaurate (Daniel 7:25 ). El face ravagii şi pustieşte în ţinuturile vaste ale mărturisirii creştine, dar pumnul lui de fier se va simţi în mod deosebit în Palestina, dar nu împotriva naţiunii ca atare, ci împotriva acelora din popor care se tem de Dumnezeu, care în acest timp îngrozitor vor depune cu îndrăzneală mărturie despre Dumnezeu. Antihrist va sprijini aroganţa acestui domnitor încrezut şi batjocoritor, care va primi putere şi autoritate de la satan, care a fost aruncat din cer (Apocalipsa 12:7-9 ; 13:2,4 ) Daniel 7:25 şi Apocalipsa 13:5 vorbesc despre aceeaşi personalitate şi despre acelaşi timp. Durata ultimei faze satanice a împărăţiei (Apocalipsa 17:8 ) este limitată la 42 de luni în sensul strict al cuvântului. Cele 1260 de zile de suferinţă, 42 de luni, fiecare cu 30 de zile, înseamnă domnia păgână şi un timp, timpuri (adică două timpuri) şi o jumătate de timp ale marii suferinţe a lui Iuda înseamnă aceeaşi perioadă de 3,5 ani.

Cinci luni

În Apocalipsa 9:3-10 se vorbeşte despre cinci luni de chin. Judecata grea prin lăcuste a fost pricinuită de sunetul din trâmbiţă al celui de-al cincilea înger. Noi credem că aceste cinci luni de chin sunt o aluzie la pustiirile pricinuite de lăcustele naturale, care în mod obişnuit durează cinci luni. Deci este vorba de o perioadă limitată şi scurtă, care nu trebuie să depăşească cinci luni.

Ore, zile, luni, ani

Despre ore, zile, luni şi ani citim în Apocalipsa 9:15 . Îngerii judecăţii, care sunt legaţi la râul Eufrat, trebuie să fie dezlegaţi, şi aceasta nu într-un timp oarecare, ci exact la ora stabilită. Aceste unelte ale judecăţii trebuie dezlegate exact la momentul stabilit. Ora hotărâtă a acestei zile din luna şi anul stabilit este exact fixată. Găsim deci aici o dată exactă.

Trei zile şi jumătate

Trei zile şi jumătate (Apocalipsa 11:9-11 ) zac trupurile moarte ale martorilor pe străzile Ierusalimului, expuse liber privirilor păgânilor care se bucură. Aceste zile vor fi literalmente 3,5 zile. Aceşti martori îşi vor face lucrarea în timpul ultimei jumătăţi a săptămânii-an încă neîncepute. După aceea vor fi omorâţi, şi după cele trei zile şi jumătate de prezentare permanentă a cadavrelor lor ei vor fi înviaţi public. Zilele profetice din cartea Daniel şi în altele locuri din Apocalipsa sunt zile în sensul strict al cuvântului. De ce aceste locuri singulare să constituie o excepţie? Mărturia deosebită descrisă aici se limitează strict la Ierusalim. Fiara va omorî pe martori în Ierusalim.

Două mii trei sute de seri şi dimineţi

Cele 2300 de zile din Daniel 8:14 sunt o informaţie istorică, care se referă la profanarea Templului şi strivirea barbară a poporului Iudeu de către renumitul domnitor sirian Antiochus Epiphanes. Că aceasta are un înţeles simbolic pentru ultimele zile ale predominării păgâne asupra statului Iudeu restabilit, pare să rezulte din versetele 17 şi 19. Antiochus este un tablou al adversarului viitor al Iudeilor, împăratul nordului.

O mie două sute nouăzeci de zile

Cele 1290 de zile din Daniel 12:11 depăşesc cu o lună necazul şi întreruperea violentă a închinării iudaice. Ele încep cu semnele cunoscute şi stabilite de Dumnezeu (Matei 24:15 ), cu slujirea la idoli, ceea ce caracterizează începutul suferinţelor care vor urma în timpul necazului care va veni. Luna suplimentară este necesară pentru nimicirea definitivă a duşmanilor lui Israel. În legătură cu acest timp profetul nu vorbeşte despre binecuvântare, deoarece judecata nu va trebui numai să cureţe scena de rău şi de oamenii răi, ci ea va trebui şi să pregătească poporul din punct de vedere moral pentru deplina revărsare a binecuvântărilor din timpul împărăţiei de o mie de ani. Desigur, şi aici zilele trebuie înţelese în sensul strict al cuvântului.

O mie trei sute treizeci şi cinci de zile

În Daniel 12:12 găsim 1335 de zile. Aici se adaugă zilelor anterioare 45 de zile. »Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!« Astfel, înainte ca să poată începe binecuvântarea deplină a lui Israel, se adaugă 75 de zile la cele 1260 de zile. Acestea vor fi două luni şi jumătate de evenimente deosebite! Judecăţile vor veni la sfârşit, »murdăria fiicelor Sionului« va fi spălată şi va fi reinstaurată închinarea în Templu sub condiţii noi (Ezechiel 40 ); poporul va fi curăţit temeinic de orice necurăţie a inimii şi vieţii. Atunci cel care va rămâne consecvent va fi fericit şi va trăi acest moment al binecuvântărilor bogate pentru Israel şi pentru tot pământul.

Amânarea celei de-a 70-a săptămâni cu şapte ani

Timpul actual al harului – intercalat – este şi timpul punerii deoparte a poporului Iudeu. El se termină cu răpirea sfinţilor cereşti, care include transformarea celor care trăiesc şi învierea celor adormiţi. Abia după aceea începe ultima săptămână, care încă lipseşte, ca să împlinească numărul total de 490 de ani. Ea începe prin aceea, că domnitorul păcătos al Romei şi naţiunea decăzută, care s-a reîntors în Palestina, vor încheia un legământ. La mijlocul săptămânii domnitorul necredincios va rupe acest legământ. Nemijlocit după aceea urmează necazul cel mare cu grozăviile lui. Cu el se încheie judecăţile lui Dumnezeu asupra poporului Iudeu. Cerinţele scaunului de domnie al lui Dumnezeu au fost satisfăcute pe deplin (Isaia 40:2 ). Cei şapte ani s-au împlinit, vechiul popor, pedepsit fiind, este salvat şi fericit şi intră în posesia binecuvântărilor. Soarele lor nu va mai apune, şi Ierusalimul va fi scaunul de domnie al Domnului (Ieremia 3:17 ).

Dacă nu ţinem seama că această perioadă de har îşi are locul între săptămâna 69 şi săptămâna 70 a profeţiei, vor lua naştere neînţelegeri şi încurcătură. Timpul intercalat între aceste săptămâni explică multe lucruri.

Cei şase participanţi principali în necazul care va veni

1. Balaurul cel mare, şarpele vechi, diavolul şi satan – nume şi titluri cu înţeles fatal – este conducătorul invizibil din stricăciunea şi întunericul moral al ultimelor zile înainte de revenirea Domnului cu putere. Concentrarea răutăţii satanice pe pământ este consecinţa luptei din cer (Apocalipsa 12:7-9. 13-17 ). Satan, aruncat jos din cer, îşi îndreaptă acţiunea lui neobosită şi întrebuinţează mijloacele lui de ajutor, aproape neîngrădite, ca să umple pământul cu chin şi suferinţă şi să-l nimicească. În aceste eforturi diabolice el va fi sprijinit de slujitorii lui remarcabili, fiara şi profetul mincinos – probabil cei mai vinovaţi doi oameni, care vor fi atunci pe pământ.

2. Fiara în profeţia din Apocalipsa (Apocalipsa 11:7 ; 13:1-8 ; 14:9 ; 16:10-13 ; 19:19-20 ; 20:10 ) este aceeaşi persoană ca şi cornul mic (Daniel 7:8,11,20,21,23-26 ). Acest corn mic este împăratul şi capul împărăţiei romane care se va renaşte. El este şi »prinţul care va veni« (Daniel 9:26 ). Cornul mic din Daniel 8 este o altă persoană.

3. Antihristul din prima şi a doua epistolă a lui Ioan este amintit în Cuvântul lui Dumnezeu sub diverse denumiri: un alt (mincinos) Mesia (Ioan 5:43 ); omul păcatului, fiul pierzării şi nelegiuitul (2. Tesaloniceni 2 ); profetul mincinos (Apocalipsa 16:13 ; 19:20 ; 20:10 ); o altă fiară (Apocalipsa 13:11-17 ); împăratul (Daniel 11:36-39 ; Isaia 30:33 ); omul de pe pământ (Psalmul 10:18 ); omul sângelui şi al înşelăciunii (Psalmul 5:6 ).

4. Împăratul nordului (Daniel 11 ) este de asemenea numit: biciul copleşitor (Isaia 28 ); asirianul (Isaia 10 ; 14:25 ; 31:8 ); împăratul cu faţa arogantă (Daniel 8:23-25 ).

5. Împăratul sudului este împăratul Egiptului (Daniel 11 ).

6. Gog este ultimul domnitor din Rusia şi capul marei alianţe nordice împotriva lui Israel şi ţara sa. Citim în Ezechiel 38 şi 39 că Gog şi oştirea lui împreună cu aliaţii lui îşi vor găsi sfârşitul ruşinos pe munţii lui Israel. Mânat de lăcomie, oştirile lui vor veni să jefuiască şi să prădeze ţara Israel, care atunci va fi punctul central al pământului şi cămara pentru bunăstarea lumii; dar a şasea parte a mulţimii lui va fi cruţată în timpul judecăţi, pentru ca să meargă prin ţările răsăritului şi să vestească răzbunarea Domnului asupra duşmanilor poporului Său şi să mărturisească prezenţa Sa în mijlocul poporului Său salvat. Apărătorul poporului fericit Israel va fi Domnul Însuşi.

Persoanele numite mai înainte, cu excepţia lui satan – conducătorul lor, vor fi din naţiuni diferite. Gog şi împăratul nordului se unesc în asuprirea politică a lui Israel, Gog însă va ocupa poziţia de conducător. Fiara şi profetul mincinos sunt aliaţi; fiara va exercita puterea regală şi statală, în timp ce satan va acorda profetului mincinos autoritatea religioasă. Împăratul sudului va avea un rol relativ neînsemnat, comparativ cu împăratul nordului. Cele cinci persoane despre care vorbim aici vor fi cu adevărat oameni în carne şi sânge, nu vor fi sisteme, chiar dacă ele stau în fruntea unor sisteme; ele nu sunt nici o succesiune a mai multor personalităţi deosebite. Aceşti cinci oameni deosebiţi joacă roluri diferite, care le-au fost atribuite în lupta care va avea loc între bine şi rău şi între lumină şi întuneric. Domeniul lor de acţiune, fie el în vest împotriva lui Hristos (Apocalipsa 19 ), sau în nord împotriva Iudeilor (Psalmul 83 , Zaharia 14 ), trebuie să fie cunoscut tuturor care se ocupă cu profeţia. Pentru toţi cititorii, care au dorinţa să înţeleagă corect profeţiile, este neapărat necesar să recunoască locul, pe care îl va ocupa acei păcătoşi, şi clasificarea acţiunilor lor în planul profetic al lui Dumnezeu…….https://comori.org/noul-testament/apocalipsa/apocalipsa/introducere-6/

Isus (Cuvântul) este divin de la început şi a devenit om.

Este scris în Biblie: Ioan 1:1, 14. “La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.”

De ce a fost necesar ca Isus să ia natura omenească?

Este scris în Biblie: Evrei 2:17. “Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului.”

Isus Şi-a demonstrat divinitatea şi umanitatea prin rezistarea în faţa ispitei.

Este scris în Biblie: Evrei 4:14-15. “Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.”

Isus Şi-a demonstrat divinitatea prin învierea Sa.

Este scris în Biblie: Marcu 16:6. “El (îngerul) le-a zis: “Nu vă spăimântaţi! Căutaţi pe Isus din Nazaret, care a fost răstignit: a înviat, nu este aici; iată locul unde Îl puseseră.”

Apostolul Pavel mărturiseşte despre divinitatea Domnului Hristos.

Este scris în Biblie: Coloseni 2:9. “Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.”

Care este relaţia lui Isus cu Tatăl?

Este scris în Biblie: Ioan 10:30. “Eu şi Tatăl una suntem.”

Domnul Isus este Marele Medic.

Este scris în Biblie: Luca 8:47-48.”Femeia, când s-a văzut dată de gol, a venit tremurând, s-a aruncat jos înaintea Lui şi a spus în faţa întregului norod, din ce pricină se atinsese de El şi cum fusese vindecată numaidecât. Isus i-a zis: “Îndrăzneşte, fiică; credinţa ta te-a mântuit, du-te în pace.”

Mai curând sau mai târziu, orice bărbat, femeie sau copil va cunoaşte că Isus este Domn.

Este scris în Biblie: Filipeni 2:9-11. “Deaceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele, care este mai pe sus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.”

Isus cheamă pe oameni la pocăinţă.

Este scris în Biblie: Matei 4:17. “De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască şi să zică: “Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”

Isus n-a venit să dea la o parte Legea, ci să ne arate cum lucrează ea.

Este scris în Biblie: Matei 5:17. “Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.”

Isus este singura Cale spre Dumnezeu.

Este scris în Biblie: Ioan 14:6. “Isus i-a zis: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”

Isus are putere asupra morţii.

Este scris în Biblie: Ioan 11:25. “Isus i-a zis: “Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”

Lucrarea lui Isus a atins vieţile oamenilor.

Este scris în Biblie: Matei 4:23. “Isus străbătea toată Galilea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod.”

Ce trebuie să facem spre a urma pe Isus?

Este scris în Biblie: Luca 9:23. “Apoi a zis tuturor: “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze.”

Viaţa lui Isus poate deveni viaţă noastră.

Este scris în Biblie: Galateni 2:20. “Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.”

Trebuie să încercăm să fim ca Isus.

Este scris în Biblie: Filipeni 2:5. “Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos.”

Poţi cunoaşte pe Isus ca Mântuitorul tău.

Este scris în Biblie: Ioan 1:12. “Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.”

1 Petru 3:18. “Hristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh.”

 

Revoluționarii LGBT au atacat o biserică baptistă în Los Angeles, aruncând asupra clădirii o bombă improvizată…

 Tocmai când am terminat de scris comentariul anterior, am dat peste știrea că o biserică baptistă conservatoare din Los Angeles care „nu a trecut de partea” revoluției sexuale, a fost ținta unui atac terorist.

O bombă improvizată a fost aruncată asupra clădirii.

[Link: https://www.yahoo.com/…/controversial-el-monte-church…]

În zilele și săptămânile care au precedat atacul, comunitatea („tolerantă”) a minorităților sexuale din Los Angeles a lansat o petiție online cerând primarului să închidă biserica pentru că promovează „ura și intoleranța”. A fost semnată de 15 000 de „revoluționari”.

[Link: https://www.change.org/…/mayor-jessica-ancona-get-first…]

Ultimele noutăți pot fi urmărite aici:

https://www.latimes.com/…/controversial-el-monte-church….

Curios, platforma care promova petiția nu a „cenzurat-o” cu toate că, e clar, incită la ură.

Putem spune că incidentul din LA clarifică cine, de fapt, este de partea „corectă” a istoriei: cei care vor birui cu Cuvântul și Adevărul.

Peter Costea

Înapoi în socialism – un strigăt de ajutor din America

 (Scrisoare către Boris Reitschuster din parte unei prietene emigrată, cu ani în urmă,

din Rusia în SUA)

Sunt vremuri grele. Ultimele zile m-au rupt în bucăți. Pentru oricine a asistat, lucid, la preluarea puterii de către Putin în Rusia, și care își amintește cum s-a întâmplat și cum totul s-a schimbat sub ochii noștri, e ca și când ar trăi aceeași agresiune pentru a doua oară. Google, Apple, Facebook și Amazon care limitează libertatea de opinie, “democrații” care vor prelua, în câteva zile, o putere practic necontrolată, după niște alegeri foarte suspecte – totul e un coșmar. Încerc să mă adun. Soțul meu îmi spune că exagerez, că SUA nu e Rusia, că sunt aici instituții democratice, instanțe. Însă mi-e teamă. Și nu e clar ce e de făcut, mi se pare că tot ce este important și esențial se află sub o mare amenințare. Este și mai înfricoșător că orice spui public pe tema asta poate fi imediat umflat și denaturat. Riști să fii concediat. Chiar și să donezi pentru politicienii conservatori a devenit problematic. În mediul nostru, și e un mediu de oameni educați, nu există aproape nimeni cu aceleași opinii… pur și simplu au înnebunit și nu înțeleg spre ce marșează cu ura lor față de Trump și dorința lor de a construi, aici în America, o societate nouă, luminoasă. E înspăimântător. Am mai văzut asta o dată și a trebuit s-o înghit. Mă simt la fel de neajutorată cum eram prin anii 2000, când le spuneam tuturor că Putin e o veste rea. Nu mi-aș fi putut imagina că voi vedea așa ceva în America. Spre deosebire de Rusia în anii 2000, de aici nu mai am unde să fug.

Îmi amintesc cum stăteam la o cafenea din Moscova și vorbeam despre lucruri asemănătoare, doar că despre Rusia. Cine ar fi ghicit cum vor evolua lucrurile. Că va trebui să apărăm aceleași principii, dar în vest. Nu mi-aș fi închipuit nici în vis. Într-un fel, acum e chiar mai rău. Căci în Rusia mi se părea că nu am nimic de pierdut. Nu mă temeam atât de mult ca acum. Acum, aici, cu un copil, totul e o chestiune de supraviețuire. Oponenții de aici sunt motivați ideologic. În Rusia sunt meschini și mercantili. Și întrebarea e: cât de mult suntem pregătiți să sacrificăm pentru a încerca măcar să îi oprim?

Mă înspăimântă școlile. Au început efectiv să-i învețe pe copii că toți albii sunt rasiști, că în America “negrii sunt bătuți”. Mi se pare că este ca și când ar fi copiat totul din manualele comuniste sovietice. Fiul meu încă nu merge la școală. Când va merge, cu siguranță mă va ului.

Totul e aici înspăimântător. Auzim în mass-media prea puțin despre Europa. Vechiul continent ne e prezentat în cea mai roză lumină, ne spun că la voi totul e minunat. În ce privește migrația, e cam la fel ca la voi, dar cu latino-americani. Cum ei predomină în școli, se vorbește foarte puțin engleza. Trump măcar a încercat să contracareze lucrul ăsta. Acum vine Biden și va deschide complet granițele.

Să rămânem în contact, măcar să nu fiu atât de singură în nenorocire.

Daniel Brânzei Slujitori, slujitori, dar … ai cui?

 Nu mă întrebați de unde-mi vin aceste subiecte. Sunt în covalescență. Nu există nici un bolnav în stare să se înțeleagă pe sine.

Spre dimineața unei nopți mult mai liniștite mi-a bătut în geam geamănul unui pui de gând. I-am dat drumul înăuntru și, după ce s-a foit puțin să se cuibărească, și-a întins aripile mici pentru o discuție mare.

A început surprinzător cu una dintre expresiile unic desemnate pentru o activitate distinctă din biserică.

Cel ce o folosește în textul Evangheliei sale o cunoaște bine și știe despre ce vorbește. Ea este parte din destinul lui pe acest pământ.

Iată mai întâi textul, apoi “expresia” și, la final, o respectuoasă subordonare de sine.

“Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început și au ajuns slujitori ai Cuvântului, am găsit și eu cu cale, preaalesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârșia lor, să ţi le scriu în șir unele după altele, ca să poţi cunoaște astfel temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit prin viu grai” (Luca :1-4).

Expresia unică este “slujitori ai Cuvântului”. Unii au ajuns slujitori ai cuvântului.

Semnificația ei acoperă smerenia celor ce slujesc într-un mod specific în adunarea sfinților. Ei nu slujesc oamenilor, nu sunt subordonați oamenilor, ci sunt, chiar așa cum li se spune, … “slujitori ai cuvântului”.

Ce prilegiu! Ce chemare înaltă? Să nu te faci rob oamenilor. Sa nu te integrezi degradant în grupuri de putere sau de interese financiare. Să nu fii slugă la căruță nimănui, nici măcar la cea a propriilor interese, ci să fii convins că ești pus deoparte într-o chemare deasupra firii: să fii un slujitor al Cuvântului.

Avem prea mulți politicieni la amvoanele, prea mulți manageri și oameni de afaceri, prea mulți curatori de clădiri și contabili de suflete. Eu însumi unul vinovat printre ei …

Și puiul de gând îmi trase o privire discretă cu coada ochiului, ca sa vadă dacă nu cumva m-am supărat …

Nici vorbă! Îi dădeam chiar dreptate cu toată inima. Situația era clară. Putea vedea oricine cu o inimă suficient de bună ca să audă geamătul unui început de gând.

Impasul este clar. Criza este prezentă. Tânguirea paralizantă nu slujește la nimic. Ceea ce se cere, ceea ce ne trebuie cu o disperată urgență sunt niște exemple de oameni care au redevenit sau vor să redevină rapid niște “slujitori ai Cuvântului”:

“Faceţi toate lucrurile fără cârtiri și fără șovăieli, ca să fiţi fără prihană și curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos și stricat, în care străluciţi ca niște lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii; așa ca, în ziua lui Hristos, să mă pot lăuda că n-am alergat, nici nu m-am ostenit în zadar” (Filipeni 2:14-16).

Cuvântul sus! Noi jos! În smerenie … slujindu-l!

Daniel Brânzei

Scandalos: Târg de bebeluşi pentru homosexuali la Bruxelles

 Un târg de copii a avut loc recent la Bruxelles. Pentru câteva zeci de mii de euro, cumpărătorii, de obicei homosexuali bogați, pot alege pe catalog rasa, sexul, culoarea părului sau ochii „mărfurilor”.

Și aceasta nu este o metaforă, deoarece vânzătorii oferă cumpărătorilor homosexuali bogați surogatul (GPA – gestaţia pentru altul) şi achiziționarea de copii personalizaţi. Toate acestea se întâmplă în inima Uniunii Europene, sub nasul autorităților belgiene, a căror legislație interzice surogatul comercial. 

Acesta nu este singurul eveniment de acest fel din lume, căci este un salon în turneu: a avut deja loc la Paris și Taipei, capitala Taiwanului, în ultimele câteva luni, şi în decembrie la Tel Aviv în decembrie. 

Ediția de la Bruxelles s-a adresat în special cetățenilor francezi, olandezi și germani, dar și „viitorilor părinți din restul Europei: Belgia, Regatul Unit, Irlanda, Spania, Italia, Elveția”, cărora organizatorii le propun un surogat specific.

Costul unui astfel de “serviciu” variază între 90,000 și 150,000 $, funcție de prețurile din catalog. Pachetul GPA la cheie include „uterul de închiriere” timp de 9 luni, asistență juridică, furnizarea de material genetic masculin (material seminal) și alte costuri, cum ar fi bilete de avion, hoteluri, etc. 

Pandemia de coronavirus a împiedicat doar parțial planurile traficanților de copii. Unele dintre prezentările tîrgului „Copilaşi pentru bărbaţi”  sunt fixe, dar altele au fost înlocuite cu servicii interactive pe Internet.

De asemenea, trebuie remarcat faptul că nu există nicio opoziție din partea activiștilor „drepturilor femeilor” , iar mamele surogat decid cel mai adesea asupra unui astfel de rol din motive financiare.

 

Traducere după fl24.net

www.ortodoxinfo.ro