TOŢI am păcătuit (în grădina Eden) încă din coapsele lui Adam, pe când savuram plăcerile de o clipă ale păcatului; În loc să ne pocăim, ne-am ascuns după deget printre copaci, îmbrăcaţi cu frunze şi fardaţi cu scuze! De aceea am înflăcărat păcătuirea până la sângerarea lui Iisuss, pentru că nu vrem să ne naştem din nou din Sămânţa Cuvântului, prin botezul în moartea lui (Rom. cap.6)! De ce luăm ca de apucat tot ce avem, pentru că ale lui sunt şi picioarele, mişcarea, auzul, urechile, diviziunea celulară, anticorpii, protecţia, asimilaţia, dezasimilaţia, aerul, respiraţia, luna, soarele şi alte daruri; De ce nu-i suntem recunoscători Celui care ne face tot binele şi ne dă toate frumuseţile din univers? Şi dacă nu vrem,…” în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.” (Fil.2/5-11) Numai El ne izbăveşte de cel rău şi ne dă voinţa, infaptuirea- intruparea-ochiul, gura, privirea, vorbirea şi tot ce este bun, sfânt, desăvârşit, dar şi Crucea, nu doar toiagul… „Domnul i-a zis: “Cine a făcut gura omului? Şi cine face pe om mut sau surd, cu vedere sau orb? Oare nu Eu, Domnul?… Tu îi vei vorbi şi vei pune cuvintele în gura lui; şi Eu voi fi cu gura ta şi cu gura lui; şi vă voi învăţa ce veţi avea de făcut. El va vorbi poporului pentru tine, îţi va sluji drept gura, şi tu vei ţine pentru el locul lui Dumnezeu. Ia în mâna toiagul acesta, cu care vei face semnele.” (Ex.4/11-17)

„Atunci, domnul Iliescu m-a apostrofat și mi-a spus: băi, lidere, habar n-ai, este un investitor bun, știu eu că-n America Latină, în Brazilia, are niște parteneri cu care facem treabă. A zis: ai să trăiești și ai să vezi. Am trăit și am văzut: iată!”, spune Cotescu=ROMÂNIA FURATĂ. Uzina Aro, cu un patrimoniu de 1,4 milioane de dolari, vândută la preț de apartament: 150.000 de euro…  ROMÂNIA FURATĂ. Politicienii și firmele care au păgubit Loteria Română cu un miliard de euro …ROMÂNIA FURATĂ. Bancorex, un faliment prin grija statului22Cele trei principii ale unei treziri spirituale- Trezire spirituală, viaţă nouă, umblare în lumină- Hugo Bouter…Trădat de un prieten- David R. Reid… Viața veșnică- Willem Johannes Ouweneel… O privire în veşnicie – 1 Corinteni 15.20-28-Hendrik Leendert Heijkoop… Originea și dezvoltarea Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic… Cine va cânta Cântarea? Cei 144.000 din Apocalipsa 14-By Doug Batchelor… Contrafacerile uimitoare ale lui Satana- By Joe Crewscrr1- Amenajarile crescatoriilor de peste 2- Fara bani, singuri va puteti inmulţi trandafiri prin butaşi si…  Altoirea in despicatura…((Cartea Urantiei este dovedita ca o frauda spirituala.))
oplowqttteminerbaqq

 8888

De ce n-a reuşit vechiul legământ

De ce n-a reuşit vechiul legământBy Joe Crews

DE CE N-A REUŞIT VECHIUL LEGĂMÂNT

Cu ceva timp în urmă, tocmai coboram de pe scenă la încheierea unei prelegeri de evanghelizare şi mă grăbeam către uşa din faţă ca să dau mâna cu oamenii, când deodată trei tineri m-au oprit în drum. Unul din ei mi s-a adresat destul de tare. “Frate Joe, am fost dezamăgiţi de felul în care ne-ai aşezat iarăşi sub vechiul legământ în seara asta, predicând despre Sabatul zilei a şaptea. Nu-ţi dai seama că trăim sub noul legământ şi că ar trebui să ţinem duminica în locul Sabatului?”

Acel tânăr dădea glas convingerii multor mii de creştini de astăzi care sincer cred că Cele Zece Porunci au reprezentat Vechiul Legământ, care a dispărut la cruce şi prin urmare, nu-şi mai găseşte nicio aplicaţie prezentă în viaţa creştinilor salvaţi prin har. Oare este o premisă reală? Dacă ar fi aşa, ar trebui să fim înştiinţaţi de această învăţătură ca să evităm capcana legalismului de moarte. Pe de altă parte, dacă Cele Zece Porunci mai sunt obligatorii, ar fi cea mai teribilă greşeală să nu ţinem seama de vreuna din acele mari precepte morale.

Nimeni nu poate tăgădui că sunt declaraţii din Vechiul Testament care se referă la Cele Zece Porunci ca la un legământ. Totuşi, ne propunem aici să arătăm că Legea Celor Zece Porunci nu a reprezentat vechiul legământ care a fost anulat.

Dar înainte de a săpa în acest subiect fascinant, trebuie să definim ce este un legământ. Există multe tipuri şi forme, dar practic un legământ este un acord între două părţi care se bazează pe făgăduinţe reciproce. De-a lungul veacurilor, Dumnezeu S-a învoit cu poporul Său pe baza legămintelor. El este un Dumnezeu iubitor, aşa că ne invită, “Veniţi totuşi să ne judecăm.” Isaia 1:18.

Uneori, Dumnezeu a stabilit învoieli cu oameni ca Moise, Avraam şi David şi uneori cu naţiunea Israel. Legământul cel mai important dintre toate s-a ratificat cu mult înainte ca lumea aceasta să ia fiinţă. A fost un legământ între Tatăl şi Fiul şi a avut de a face cu ipoteza apariţiei păcatului. Isus S-a oferit pe Sine în vasta veşnicie a trecutului ca “Mielului, care a fost înjunghiat, de la întemeierea lumii.” Apocalipsa 13:8. El a încuviinţat să devină Jertfă ispăşitoare pentru a-l răscumpăra pe om, în caz că Adam şi Eva ar alege să păcătuiască.

Termenii acelui legământ veşnic nu s-au schimbat şi nu s-au înlocuit niciodată. Deşi de-a lungul anilor s-au înfiinţat multe alte legăminte, termenii simpli ai mântuirii prin credinţă au rămas valabili de-a lungul veacurilor pentru toată omenirea.

Totuşi, legământul care a provocat cea mai mare confuzie este numit de către scriitorul cărţii Evrei “Vechiul Legământ”. El mai descrie şi existenţa unui nou legământ care are unele avantaje foarte importante asupra celui vechi. Iată cum le descrie el pe cele două: “Dar acum Hristos a căpătat o slujbă cu atât mai înaltă cu cât legământul al cărui mijlocitor este El, e mai bun, căci este aşezat pe făgăduinţe mai bune. În adevăr, dacă legământul dintâi ar fi fost fără cusur, n-ar mai fi fost vorba să fie înlocuit cu un al doilea. Căci ca o mustrare a zis Dumnezeu lui Israel: “Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou; nu ca legământul, pe care l-am făcut cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, ca să-i scot din ţara Egiptului. Pentru că n-au rămas în legământul Meu, şi nici Mie nu Mi-a păsat de ei, zice Domnul. Dar iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu. … Pentru că le voi ierta nelegiuirile, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor”. Prin faptul că zice: “Un nou legământ”, a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire.” Evrei 8:6-13.

Descrierea această nu dă loc la nicio îndoială cu privire la soarta Vechiului Legământ. El a fost pus deoparte în favoarea unuia nou care avea făgăduinţe mai bune. Firesc că dorim să cunoaştem totul cu privire la acel nou legământ care va aşeza legea lui Dumnezeu în inimă şi minte, dar trebuie să înţelegem şi natura legământului care a dispărut. Milioane de oameni au fost învăţaţi că acesta era Legea celor Zece Porunci şi ei se laudă că au fost izbăviţi de sub Lege şi pretind că umblă într-o slobozenie totală faţă de legământul faptelor Vechiului Testament.

Vechiul legământ — nu cele Zece Porunci

Este oare aceasta o poziţie biblică? Este tot atât de important să înţelegem ce nu era Vechiul Legământ ca şi să cunoaştem ceea ce era. Chiar acum, haideţi să urmărim trei dovezi absolute prin care să înţelegem că legământul care a dispărut nu reprezenta Cele Zece Porunci. Apoi, vom decide comparând text cu text ce era Vechiul Legământ.

Mai întâi de toate, observăm că Vechiul Legământ avea nişte făgăduinţe destul de sărace în el. Ni se spune că Noul Legământ “este aşezat pe făgăduinţe mai bune.” Versetul 6. Spuneţi-mi, a reuşit cineva vreodată să arate vreo făgăduinţă slabă în Cele Zece Porunci? Niciodată. Din contră, Pavel declară că ele erau foarte bune. “Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. ‘Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta’ – este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă – ‘ca să fii fericit, şi să trăieşti multă vreme pe pământ.’ ” Efeseni 6:1-3.

Doar această declaraţie şi ar fi de ajuns ca să arate că autorul cărţii Evrei nu acuza legea morală că ar avea vreo făgăduinţă slabă. Vechiul Legământ, orice altceva ar putea fi, dar n-ar fi putut fi niciodată Cele Zece Porunci.

Al doilea lucru greşit la Vechiul Legământ a fost că era cu greşeli. Biblia declară, “În adevăr, dacă legământul dintâi ar fi fost fără cusur, n-ar mai fi fost vorba să fie înlocuit cu un al doilea.” Evrei 8:7. Daţi-mi voie să vă pun o întrebare: A reuşit cineva vreodată să găsească vreun cusur sau vreo greşeală în ceea ce a scris Dumnezeu? Psalmistul declara, “Legea Domnului este desăvârşită, şi înviorează sufletul.” Psalmi 19:7. Iar Pavel scria, “Aşa că Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună.” Romani 7:12.

Sună aceasta ca ceva slab şi nedesăvârşit? Nicio lege n-ar putea fi şi desăvârşită şi cu greşeli în acelaşi timp. Devine din ce în ce mai evident că Vechiul Testament nu putea fi Cele Zece Porunci.

Şi în final, citim lucrul cel mai extraordinar despre Vechiul Legământ – că a fost anulat! “Prin faptul că zice: ‘Un nou legământ’, a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire.” Evrei 8:13. Acum putem pune o întrebare serioasă care să clarifice orice dubiu în această problemă. Oare marea Lege morală a Celor Zece Porunci a pierit? Oricine citeşte Noul Testament trebuie să răspundă, Absolut că nu. Pavel afirmă exact contrarul cu privire la lege. El se întreba, “Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.” Romani 3:31.

Oare Biblia se contrazice? Poate ceva să fie aproape de pieire şi să fie întărit în acelaşi timp? Oare acelaşi autor declară lucruri opuse despre aceeaşi lege? Doar ca să fim siguri că Pavel nu spunea că Vechiul Legământ era Legea, haideţi să inserăm cuvintele “Vechiul Legământ” în loc de cuvântul “Lege” în Romani 3:31. “Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Vechiul Legământ? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Vechiul Legământ.” Romani 3:31.

Nu-i aşa că nu sună deloc bine? Ştim că Vechiul Legământ a dispărut şi nu se putea vorbi de el în acest fel. Atunci, foarte clar, putem vedea că legământul care a ajuns la sfârşit nu se putea să fi fost Cele zece Porunci.

Ce era vechiul legământ?

După ce am descoperit ce nu era Vechiul Legământ, suntem acum gata să-l identificăm precis din Cuvânt. Ca să facem astfel, trebuie să ne întoarcem în Biblie la cartea Exodului. Mulţi oameni n-au reuşit să vadă că la muntele Sinai erau mai multe legăminte. Dumnezeu l-a chemat pe Moise sus pe munte înainte ca să-i dea Legea şi a sugerat să încheie un legământ între El şi popor: “Moise s-a suit la Dumnezeu. Şi Domnul l-a chemat de pe munte, zicând: “Aşa să vorbeşti casei lui Iacov, şi să spui copiilor lui Israel: … Acum, dacă veţi asculta glasul Meu, şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel.” Exodul 19:3-6.

Remarcaţi cum Dumnezeu l-a rugat pe Moise să-i facă cunoscută oferta Sa poporului. Iată toate elementele unui adevărat legământ. De ambele părţi se află condiţii şi făgăduinţe. Dacă copiii lui Israel urmau să accepte propunerea lui Israel, se stabilea un legământ. Cum au reacţionat ei la oferta divină? “Moise a venit de a chemat pe bătrânii poporului, şi le-a pus înainte toate cuvintele acestea, cum îi poruncise Domnul. Tot poporul a răspuns: “Vom face tot ce a zis Domnul!” Moise a spus Domnului cuvintele poporului.” Exodul 19:7, 8.

De îndată ce a ajuns acest răspuns la Dumnezeu, s-a pus temelia Vechiului Legământ. Dar înainte ca să devină operaţional ca formă, trebuia să existe o sigilare sau o pecetluire a pactului. Acest ceremonial implica stropirea poporului cu sângele unui bou sacrificat, aşa cum se descrie în Exodul 24:4-8: “Moise a scris toate cuvintele Domnului. Apoi s-a sculat dis-de-dimineaţă, a zidit un altar la poalele muntelui, şi a ridicat douăsprezece pietre pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. A trimis pe nişte tineri dintre copiii lui Israel, să aducă Domnului arderi-de-tot, şi să junghie tauri ca jertfe de mulţumire. Moise a luat jumătate din sânge, şi l-a pus în străchini, iar cealaltă jumătate a stropit-o pe altar. A luat cartea legământului, şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: “Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul.” Moise a luat sângele, şi a stropit poporul, zicând: “Iată sângele legământului, pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte.”

Din nou ni se aminteşte că acest legământ nu era legea însăşi, ci a fost făcut “pe temeiul tuturor acestor cuvinte”. Cele Zece Porunci reprezentau temeiul acordului. Oamenii au făgăduit să ţină acea lege, iar în schimb Dumnezeu a promis să-i binecuvinteze. Punctul slab crucial din întreaga învoire se învârtea în jurul promisiunii făcute de Israel. Nu se sugera deloc că puteau să nu se conformeze total tuturor cererilor lui Dumnezeu. Nici nu era vreo implicaţie de ajutor divin. “Aşa vom face”, au insistat ei. Iată un exemplu perfect de a te baza pe factorul uman şi de a avea încredere în tăria omului. Cuvintele sunt pline de încredere de sine. “Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul.”

Au reuşit ei să ţină acel legământ? În ciuda asigurărilor repetate pe care le-au dat, şi-au călcat teribil cuvântul chiar înainte ca Moise să coboare de pe munte cu tablele de piatră. Începem să înţelegem din ce constau făgăduinţele slabe ale Vechiului Legământ?

Cartea Evreilor începe să se desfăşoare în faţa noastră. Acolo, se aminteşte: “Ca o mustrare a zis Dumnezeu.” Evrei 8:8. “Pentru că n-au rămas în legământul Meu, şi nici Mie nu Mi-a păsat de ei.” Versetul 9. Vina este aşezată direct asupra părţii omeneşti din pactul reciproc. Astfel, putem vedea exact de ce a scris Pavel aşa cum a scris despre acest Vechi Legământ din Evrei 8. A generat robie, s-a dovedit plin de greşeli, a avut făgăduinţe slabe şi s-a spulberat — toate din pricina faptului că poporul nu a reuşit să asculte de partea sa de legământ. Adunând toate acestea laolaltă, putem vedea de ce era disperată nevoie de un nou legământ, care urma să aibă făgăduinţe mai bune.

Cum erau mai bune făgăduinţele Noului Legământ? Pentru că Dumnezeu le făcuse şi garantau o ascultare plină de succes doar prin tăria Lui. “Voi pune legile Mele în mintea lor . . . Eu voi fi Dumnezeul lor . . . Pentru că le voi ierta nelegiuirile, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor”. Evrei 8:10-12.

Cum a fost ratificat Noul Legământ? La fel cum a fost şi vechiul – prin vărsare de sânge, dar în loc ca să-şi verse sângele un bivol, nepătatul Fiu al lui Dumnezeu Şi-a dat sângele: “Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui veşnic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor, să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus Hristos. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.” Evrei 13:20, 21.

Ce contrast faţă de slabele făgăduinţe ale firii omeneşti făcute de Israel la Sinai. În locul cuvintelor “vom asculta” ale poporului, făgăduinţa Noului Legământ al lui Dumnezeu este “să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun . . . şi să lucreze în noi.” Nu mai intervine efortul omului. Nu lucrează atât de mult omul, ci El “lucrează în noi”. Şi cum avem la dispoziţie această putere? “Prin sângele legământului celui veşnic” din pricina a ceea ce a făcut Isus pe cruce.

Noul Legământ se întemeiază pe convertire

Aceasta ne aduce chiar în inima modalităţii de lucru al Noului Legământ. Ascultarea este posibilă doar prin scrierea Legii lui Dumnezeu în inimă. Prin renaştere spirituală, mintea şi inima se transformă. Practic, Domnul Hristos intră în viaţa credinciosului şi îi acordă propria Lui tărie ca să asculte. Devenind astfel părtaş de natură divină, omul cel mai slab începe să trăiască însăşi viaţa Domnului Isus Hristos, căpătând biruinţe de la El şi răstignind poftele firii.

Astfel descrie Pavel această schimbare: “Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească (Greceşte: carnea, aici şi peste tot unde e “firea pământească”) o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” Romani 8:3, 4.

Cuvântul pentru neprihănire este “dikaima,” care înseamnă “cerinţă dreaptă” a Legii. Cu alte cuvinte, din pricina vieţii fără de păcat a lui Isus în firea pământească, cerinţa legii poate fi împlinită în noi. El a biruit păcatul în acelaşi fel de trup ca al nostru aşa ca să ne poată împărtăşi biruinţa. Practic, El Îşi va trăi propria Lui viaţă sfântă, despărţită de păcat în trupurile noastre pământeşti, dacă noi Îi vom îngădui să facă aceasta. Aceasta este făgăduinţa Noului Legământ pentru fiecare copil, care crede în Dumnezeu şi are încredere în El. Şi este absolut unicul mod prin care cineva poate să împlinească cerinţele Legii: “Hristos în voi, nădejdea slavei.” Coloseni 1:27. “Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” Galateni 2:20.

Este deosebit de important să înţelegem că legea Noului Legământ scrisă în inimă este exact aceeaşi lege care a fost scrisă în piatră. Acele mari principii spirituale reflectă chiar caracterul lui Dumnezeu şi alcătuiesc temelia guvernării Lui. Deosebirea nu constă din lege, ci în felul cum lucrează legea. Scrise doar pe tablele de piatră, nu pot decât să condamne şi să aducă moarte. “Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti … nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună.” Romani 8:7. Primită în inima care a devenit spirituală prin puterea de convertire a lui Hristos, aceeaşi lege devine o plăcere. Ioan, ucenicul iubit, declara, “Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele.” 1 Ioan 5:3. Nu numai că legea nu este grea pentru copilul lui Dumnezeu umplut de Duh Sfânt, dar ascultarea devine o bucurie. Psalmistul scria, “Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.” Psalmi 40:8.

Nicio schimbare în Noul Legământ după Golgota

Întrucât Noul Legământ a fost ratificat cu sângele lui Hristos, evident că n-ar fi putut intra în vigoare decât după ce Domnul Isus a murit pe cruce. Nu trebuie să trecem cu vederea acest adevăr crucial. Viaţa veşnică sau moartea veşnică ar putea atârna de corecta înţelegere a acestui punct cheie. Ap.Pavel scria, “În adevăr, acolo unde este un testament, trebuie neapărat să aibă loc moartea celui ce l-a făcut. Pentru că un testament nu capătă putere decât după moarte. N-are nici o putere câtă vreme trăieşte cel ce l-a făcut.” Evrei 9:16, 17. Cuvântul “testament” este acelaşi cu cuvântul “legământ”. Doar după ce testamentul final al cuiva a fost ratificat prin moartea lui, se pot executa clauzele. Tot astfel, legământul sau testamentul Domnului Hristos ar urma să intre în vigoare de îndată ce El ar confirma legământul prin moartea Sa pe Golgota.

Un alt text nu lasă niciun loc de îndoială cu privire la această problemă: “Fraţilor, (vorbesc în felul oamenilor); un testament, chiar al unui om, odată întărit, totuşi nimeni nu-l desfiinţează, nici nu-i mai adaugă ceva.” Galateni 3:15. Apostolul Pavel vrea să spună aici că după moartea unui om, testamentul sau legământul său nu se poate schimba. Nu se mai poate adăuga nimic, după moartea celui ce l-a făcut. Legământul este valabil veşnic exact la fel cum era şi când a murit cel care l-a făcut. După moartea Domnului Hristos, nu se mai putea face nicio schimbare în condiţiile prin care era mântuită omenirea. Aceste condiţii erau sigilate şi ratificate prin vărsare de sânge. Fiecare cerinţă fusese clarificată exact prin modelul perfect lăsat de viaţa Lui fără de păcat şi se luaseră măsuri ca Legea Lui să fie scrisă, prin Duhul Sfânt în mintea fiecărui credincios.

În termenii acelui Nou Legământ, niciun suflet nu urma să fie lăsat să lupte fără ajutor cu impulsurile puternice ale unei naturi decăzute. “Dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult.” Romani 5:20. Făgăduinţe veşnice ancorate în natura fără schimbare a lui Dumnezeu urmau să aducă putere de biruinţă asupra oricărei slăbiciuni moştenite sau cultivate. Nu este de mirare că Biblia accentuează “făgăduinţele mai bune” ale acestui nou legământ plin de slavă!

Acum ne vine uşor să înţelegem unele din lucrurile pe care le-a făcut Domnul Isus chiar înainte de a muri. De exemplu, de ce a orânduit El Cina Domnului înainte ca să se frângă trupul Lui? În noaptea de joi înainte de moartea Lui în agonie din acea vineri, Domnul Isus S-a întâlnit cu ucenicii în acea cameră de sus. Cu paharul în mână, El a spus, “căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.” Matei 26:28.

Nu este curios ca Domnul Hristos să rostească aceste cuvinte înainte ca să se verse sângele Lui? El poruncea să se comemoreze un eveniment care încă nici nu avusese loc! De ce? Deoarece trebuia introdus înainte de moartea Sa ca să intre în Noul Legământ. După moartea Sa, nu se mai putea adăuga nimic.

Acum, îngăduiţi-mi să revin la întâmplarea pe care am început să vi-o povestesc la începutul cărţii. Tocmai terminasem de predicat despre subiectul Sabatului într-una din campaniile mele de evanghelizare. Când am coborât de pe podium ca să salut oamenii care plecau, trei tineri mi-au blocat calea spre ieşire. Unul din ei mi s-a adresat cu o voce destul de tare încât să se poată opri şi să audă şi cam cincizeci de oameni din faţa publicului.

“Frate Joe,” îmi spuse el, “am fost dezamăgiţi în seara asta de modul cum ne-ai pus iar înapoi sub Vechiul Legământ. Nu-ţi dai seama că trăim acum sub Noul Legământ şi ar trebui să ţinem duminica în locul sabatului?”

Deşi majoritatea adunării pleca din clădire, grupul din faţă s-a strâns mai aproape ca să audă tot ceea ce ziceau tinerii. Era evident că trebuia să-mi iau timp să răspund la întrebarea celor trei. După cum bănuiam, s-au dovedit a fi seminarişti tineri care urmau la un colegiu biblic din localitate. Îşi ţineau cu zel Bibliile în mână şi aşteptau triumfători ca să le răspund.

De obicei, nu-mi place să dezbat probleme controversate în public de teama de a nu stârni, fireşte, lupte, dar se părea că nu exista niciun mod de a evita discuţia cu aceşti studenţi de la seminar. Oricum, îmi blocaseră complet drumul, iar cercul de ascultători mă privea aşteptând o explicaţie.

“Ei bine, s-ar părea că aţi studiat destul de profund subiectul legămintelor,” am sugerat eu.

“Da,” au afirmat ei, “ştim totul despre legăminte.”

“Bine,” le-am răspuns eu. “Fără îndoială că ştiţi când s-a instituit Vechiul Legământ”. Unul dintre ei mi-a răspuns repede, “A început la Sinai.”

“Şi cum a fost ratificat?” i-am întrebat eu. Fără vreun moment de ezitare, unul din ei mi-a răspuns, “Prin stropirea cu sânge de bivol.”

“Foarte bine,” am comentat eu, “şi cum a fost ratificat Noul Legământ?” Toţi trei au răspuns în cor, “Prin sângele lui Isus la cruce.”

I-am lăudat pe tineri pentru cât de bine cunosc Scripturile şi i-am rugat să citească tare două texte din Biblia lor – Evrei 9:16, 17 şi Galateni 3:15. Amabili, au răspuns invitaţiei şi au citit textele, comentându-l pe fiecare după ce l-au citit. “Suntem de acord că Noul Legământ nu a intrat în vigoare decât după ce a murit Hristos şi nimic nu se mai poate adăuga sau îndepărta după ce l-a ratificat El pe cruce,” a afirmat cel care vorbea în numele grupului. Toţi trei au fost întru totul de acord asupra acestui punct.

Le-am spus, “Acum trebuie să-mi mai răspundeţi la două întrebări. Iat-o pe prima şi trebuie să vă gândiţi atent înainte să-mi daţi răspunsul corect: De când a început să se ţină duminica?” A urmat un moment de tăcere şocantă, apoi altul, şi apoi altul. Tinerii se uitară unii la alţii, iar apoi în jos la picioarele lor şi apoi iar la mine. Cu gingăşie, le-am spus din nou, “Sigur că puteţi să-mi răspundeţi la întrebarea aceasta. Aţi ştiut să răspundeţi la toate celelalte şi aţi răspuns corect. Când credeţi şi de ce credeţi că oamenii au început să ţină duminica?”

În cele din urmă, unul dintre ei a spus, “Ţinem duminica în cinstea învierii lui Isus.” I-am răspuns, “Atunci trebuie să vă pun ultima mea întrebare. Cum ar putea păzirea duminicii să facă parte din Noul Legământ? Tocmai aţi declarat că nimic nu s-a mai putut adăuga după moartea Domnului Hristos. El a murit vineri şi a înviat duminică. Dacă s-a trecut la duminică după ce a murit Domnul Isus, duminica nu va putea niciodată să facă parte din Noul Legământ, nu-i aşa?”

Cei trei tineri au privit neajutoraţi în jur, iar unul din ei a spus, “Vom mai cerceta asta şi vom vorbi mai târziu.” Apoi au fugit de pe podium cât au putut de repede. Pot să vă asigur şi că nu s-au mai întors niciodată ca să mai vorbească despre legăminte.

Adevărul este că chiar dacă ţinerea duminicii ar fi început din ziua învierii, ar fi fost cu trei zile prea târziu ca să intre în Noul Legământ. Atât Biblia cât şi istoria dovedesc că biserica apostolică nu a ţinut niciodată duminica. Duminica a fost adăugată cu mult, mult mai târziu ca urmare a apostaziei treptate care a apărut în primele secole ale bisericii şi care a culminat cu schimbarea sâmbetei în duminică de către Constantin în 330 d.Hr.

Milioane de membri ai bisericii consideră duminica drept o zi sfântă care este păstrată în amintirea învierii lui Hristos. Desigur că este adevărat că Domnul Hristos a înviat în prima zi a săptămânii, dar nicăieri în Biblie nu ni se porunceşte să sfinţim acea zi. Evenimente ca răstignirea şi învierea ar trebui să însemne mult pentru fiecare creştin, dar nu se face nicio aluzie în Biblie că ar trebui ţinută vinerea sau duminica. Singura zi din săptămână poruncită vreodată pentru închinare este ziua a şaptea a săptămânii – acelaşi Sabat pe care l-a ţinut Isus în timpul săptămânii creaţiunii şi cel pe care îl va ţine împreună cu poporul Său de-a lungul întregii veşnicii. Geneza 2:1-3; Isaia 66:22, 23.

Motivul cel mai puternic de a respinge să te închini duminica este că ea nu este inclusă în cerinţele Noului Legământ care au fost ratificate prin moartea Domnului Isus. Dacă Hristos ar fi dorit ca în cinstea învierii Lui să se ţină duminica, ar fi putut să o introducă în acea ultimă joi noaptea de la Cina Domnului. Atunci ar fi devenit o parte din Noul Legământ, împreună cu serviciul de împărtăşire şi de spălare a picioarelor. Isus nu a ezitat să poruncească păstrarea amintirii morţii Sale, deşi nu avusese încă loc. Tot atât de uşor ar fi putut să poruncească ţinerea învierii Sale, care era încă în viitor, ca să devină o cerinţă a Noului Legământ. Dar nu a făcut aşa! Şi nimeni altcineva nu a făcut-o, până ce n-a început să se împlinească profeţia lui Pavel în legătură cu apostazia ce urma să apară după plecarea lui. Fapte 20:29, 30. El a mai vorbit despre o cădere care va duce la întronarea Antihristului. 2 Tesaloniceni 2:3, 4. Dar este adevărat că nu există nicio aluzie în Scripturi de vreo schimbare a Legii. Legea morală de neschimbat s-a păstrat atât în Vechiul cât şi în Noul Testament ca descoperirea desăvârşită a voii lui Dumnezeu.

Ismael şi Isaac reprezintă două legăminte

Având acestea în minte, suntem acum pregătiţi să examinăm Galateni 4. Mulţi au fost nedumeriţi cu privire la alegoria folosită de Pavel pentru a ilustra Vechiul şi Noul Legământ. Iată cum a scris despre asta: “Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din roabă, şi unul din femeia slobodă. Dar cel din roabă s-a născut în chip firesc, iar cel din femeia slobodă s-a născut prin făgăduinţă. Lucrurile acestea trebuie luate într-alt înţeles: acestea sunt două legăminte: unul de pe muntele Sinai naşte pentru robie şi este Agar, – căci Agar este muntele Sinai din Arabia; – şi răspunde Ierusalimului de acum, care este în robie împreună cu copiii săi.” Galateni 4:22-25.

Pavel îi zugrăveşte pe Isaac şi pe Ismael, cei doi fii ai lui Avraam, ca reprezentând Vechiul şi Noul Legământ. El arată clar că fiul lui Agar, Ismael, simbolizează Vechiul Legământ, iar fiul Sarei, Isaac, este un simbol al Noului Legământ. “Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei. … De aceea, fraţilor, noi nu suntem copiii celei roabe, ci ai femeii slobode. Versetele 28-31.

Interesant. Cum reprezintă cei doi fii ai acelor două femei cele două legăminte? Practic, sunt o ilustraţie perfectă pentru tot ceea ce am învăţat până acum. Dumnezeu îi făgăduise lui Avraam un fiu prin soţia lui, Sara, dar întrucât avea aproape 90 de ani, niciunul din ei nu credea că s-ar putea întâmpla aşa ceva. Sara ştia că nu mai putea da naştere şi că trecuse de mult de vârsta de a mai face copii, aşa că îi sugeră soţului ei să o ia pe Agar, roaba ei, şi să aibă un copil cu ea. Se părea că este singurul mod de a-L salva pe Dumnezeu dintr-o făgăduinţă imposibilă. Cu timpul, Avraam a cedat acestei proceduri de a salva onoarea lui Dumnezeu şi a avut un copil cu Agar.

Iată o ilustraţie exactă a principiului Vechiului Legământ, “Vom asculta”. Avraam a încercat să împlinească făgăduinţa în firea omenească, prin strădaniile şi planurile omeneşti. Aranajamentul vechi a dat greş tot atât de sigur cum au dat greş făgăduinţele Vechiului Legământ, deoarece nu se bizuiau pe puterea divină. Dumnezeu nu l-a recunoscut niciodată pe Ismael ca fiind sămânţa făgăduită.

Când s-a născut Isaac, a avut loc o minune. Dumnezeu a creat practic o viaţă nouă dintr-un pântece biologic steril. Neputinţa fizică a cedat puterii creatoare, supranaturale a lui Dumnezeu. Isaac reprezintă perfect principiul legăturii Noului Legământ bazat pe renaştere, experienţa naşterii din nou, care naşte viaţa Fiului lui Dumnezeu în toţi cei care cred. Pântecul firesc al Sarei nu era deloc în stare să producă vreun rod. În acelaşi mod, trupul şi mintea firească a unui păcătos nu pot da pe faţă rodul ascultării. Când Dumnezeu S-a folosit de puterea Sa pentru a crea o viaţă nouă în Sara, a avut loc imposibilul şi ea a născut un fiu. Când Dumnezeu Îşi foloseşte puterea de a crea o viaţă nouă în suflet, are din nou loc imposibilul – un om ajunge duhovnicesc şi ascultător.

Isaac nu “se născuse în chip firesc,” ci “prin Duhul.” Galateni 4:29. Deoarece omul este firesc şi “slab prin fire,” nu are nicio putere să atingă neprihănirea legii. Şi el trebuie să se nască prin Duhul. Orice încercare de a asculta pe temeiul strădaniei omeneşti a Vechiului Legământ nu va produce decât fii ai robiei. Legea trebuie scrisă în inimă de Duhul Sfânt şi împlinită prin “Hristos în voi”.

Alegoria aceasta cu Agar şi Sara clarifică un alt punct de adevăr foarte important. Cei care sunt sub Vechiul Legământ sunt cei care calcă porunca, iar cei care sunt sub Noul Legământ sunt cei care păzesc poruncile. Doar când Avraam nu a ascultat de Dumnezeu şi a luat-o pe Agar, a împlinit principiul Vechiului Legământ. Când s-a încrezut în Dumnezeu să-i dea un fiu prin Sara, a ascultat de voia lui Dumnezeu şi astfel îi reprezintă potrivit pe creştinii Noului Legământ. Şi totuşi cât de des interpreţii moderni amestecă aceste adevăruri! Asemenea celor trei tineri studenţi, ei îi acuză pe cei care ţin legea că sunt sub Vechiul Legământ. Adevărul este exact invers. Legea nu este ţinută cu adevărat până ce nu este scrisă în inima credinciosului transformat. Atunci devine semnul de identificare – simbolul iubirii – pentru acei care s-au născut din Duhul. Domnul Isus a declarat, “Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” Ioan 14:15. Ioan a mai scris, “Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui.” 1 Ioan 5:3.

Adevărata tăiere împrejur nu este în carne

V-aţi întrebat vreodată de ce i-a dat Dumnezeu tăierea împrejur lui Avraam ca un semn al Vechiului Legământ? Nu pare oare un mod destul de crud de a reprezenta un acord atât de important? Gândiţi-vă pentru o clipă şi s-ar putea să înceapă să aibă mult sens. Dumnezeu i-a dat lui Avraam semnul tăierii împrejur să aducă aminte cât a greşit el având încredere în carne. De-a lungul Scripturilor, tăierea împrejur se leagă de dependenţa de carne. Pavel scria, “Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi, care slujim lui Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Hristos Isus, şi care nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti.” Filipeni 3:3.

Pavel compara adevărata tăiere împrejur cu “ceea ce se numeşte tăiere împrejur.” Tăierea în carne nu era adevărata tăiere împrejur deloc: “Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.” Romani 2:28, 29. Observaţi cum Pavel trece de la carne la Duh. El declară că adevărata tăiere împrejur are loc în inimă, şi înalţă ceea ce face Dumnezeu, nu omul. Reprezintă îndepărtarea firii omeneşti prin convertire. Naşterea din nou reprezintă experienţa adevăratei tăieri împrejur.

Cea mai clară explicaţie se găseşte în epistola lui Pavel către Coloseni: “În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti.” Coloseni 2:11.

Aici lucrarea spirituală a lui Hristos asupra inimii se cheamă tăiere împrejur. Se face fără mâini, arătând prin asta că nicio strădanie omenească nu poate împlini acestă acţiune. Nu reprezintă o tăiere în carnea fizică, ci îndepărtarea firii omeneşti a păcatului prin sălăşluirea lui Hristos. Este la dispoziţia tuturor exact pe acelaşi temei: “Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi “sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” Galateni 3:29. Toţi cei care Îl primesc pe Hristos devin moştenitori ai tuturor făgăduinţelor făcute lui Avraam. Cei care trăiesc adevărata tăiere împrejur a inimii sunt adevăraţii evrei.

Nimeni nu se mai poate lăuda că aparţine familiei care trebuie. Nu mai există nici evreu, nici neamuri, nici bărbat, nici femeie. Primirea se bazează pe credinţa personală în Isus Hristos ca Mântuitor. Nimeni nu poate să mai pretindă favoruri speciale pentru că s-a tăiat împrejur. Acele lucruri se făceau de către oameni care se întemeiau pe “vom face”. Ei căutau îndreptăţirea şi mântuirea prin faptele cărnii. Noul plan al lui Dumnezeu prin Hristos nu se bazează pe fapte, ci pe har prin credinţă.

Înseamnă asta oare că faptele nu mai sunt importante? Întrucât legea nu poate îndreptăţi, oare ar trebui călcată de către credincios? Doctrina legămintelor stabileşte dincolo de orice îndoială că legea este tot atât de importantă sub noul ca şi sub vechiul. În loc de a fi săpată pe piatră, este scrisă în inimă. În loc de a fi împlinită de noi, este împlinită de Isus în noi. În loc de a ţine legea ca să fim mântuiţi, o ţinem pentru că suntem mântuiţi. Aceleaşi fapte de ascultare sunt prezente, dar ele există dintr-un motiv diferit şi dintr-o raţiune diferită.

Uneori, fără să ne dăm seama, putem să începem să ne încredem în exerciţiile noastre religioase tradiţionale cu mult mai mult decât ar trebui. Niciun sistem de merite n-ar trebui să blocheze canalele libere ale credinţei, iubirii şi harului. Ascultarea în poziţia ei potrivită este importantă şi necesară, dar trebuie să fie întotdeauna în acea poziţie – urmând harul şi însoţită de iubire. De fapt, este cu putinţă să ne aşezăm iarăşi sub Vechiul Legământ chiar astăzi dacă începem să ne încredem în faptele noastre ca să ne mântuiască. Aşa cum sfinţii din vechime puteau să primească adevărata tăiere împrejur, acceptând naşterea din nou spirituală, putem să cădem din nou în greşeala Vechiului Legământ, încrezându-ne în propriile fapte ca să ne mântuiască.

De ce a spus Dumnezeu- Adu-ţi aminte

De ce a spus Dumnezeu Adu-ţi aminteBy Joe Crews

Ce ar fi putut face??

Numeroase sondaje şi chestionare au confirmat că cea mai populară formă a scepticismului modern este negarea istoriei creaţiunii. Şaptezecişi două procente din pastorii intervievaţi au exprimat grade variate de îndoială privind faptul că Dumnezeu a adus lumea la existenţă doar vorbind, aşa cum ne spune raportul biblic. Această lipsă de credinţă fundamentală a condus la respingerea altor doctrine de bază ale creştinismului cum ar fi naşterea dintr-o fecioară sau ispăşirea.

Este interesant de remarcat că Dumnezeu a anticipat de fapt multe din controversele asupra raportului Genezei privind creaţiunea. Pretenţia Sa de a fi prelucrat toată această imensă masă de materie doar comandându-i să existe- vor fi desigur destui necredincioşi şi oameni care să pună la îndoială o astfel de declaraţie. Şi chiar cei care citesc şi cred raportul biblic, vor uita curând faptul miraculos sub influenţa milioanelor de dumnezei falşi care vor apărea.

Aşa încât Dumnezeu trebuia să facă ceva neobişnuit care să păstreze cunoştinţa acestui act puternic al creaţiunii. Puterea care cheamă cerurile şi pământul la existenţă prin cuvânt Îl va deosebi de toţi dumnezeii contrafăcuţi şi de pretenţiile lor înşelătoare. Ce putea face ca să aducă omenirea în mod constant înapoi la săptămâna creaţiunii, atunci când Şi-a stabilit pentru totdeauna autoritatea divină?

Creaţiunea – Semnul suveranităţii lui Dumnezeu

Dumnezeu a ales sa facă un memorial, o prezentare convingătoare a puterii Sale creatoare, punând deoparte ziua a şaptea din săptămâna creaţiunii ca zi sfântă de odihnă şi aducere aminte. Aceasta constituie o protecţie extraordinară a suveranităţii lui Dumnezeu – un semn al dreptului Său de a stăpâni ca singurul Dumnezeu adevărat. În acelaşi timp stă ca o dezvăluire devastatoare pentru orice zeu care nu a creat cerurile şi pământul.

Scrierile profeţilor Vechiului Testament sunt pline până la saturaţie cu aduceri aminte ale puterilor distinctive de creaţiune ale lui Dumnezeu. David scria:”Căci toţi dumnezeii popoarelor sunt nişte idoli, dar Domnul a făcut cerurile” (Psalm 96:5). Ieremia scria: “Dar Domnul este Dumnezeu cu adevărat, este un Dumnezeu viu … Dumnezeii, care n-au făcut nici cerurile, nici pământul, vor pieri .. Dar El a făcut pământul prin puterea Lui” (Ieremia 10:10-12).

A demonstrat Dumnezeu Însuşi o urgenţă extremă în păzirea adevărului creaţiunii viu în faţa ochilor lumii? Da. Până la asemenea nivel încât a scris în inima marii Legi morale obligaţia ca fiecare suflet viu să păstreze Sabatul sfânt şi astfel să recunoască autoritatea Sa divină. În cadrul acestor principii care formează fundaţia guvernului Său şi reflectă propriul Său caracter desăvârşit, Dumnezeu a scris aceste cuvinte:”Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea… Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele… de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o” (Exodul 20:8-11).

Ce act care să scoată în evidenţă lucrarea atotputernică a creaţiunii! Odată pe săptămână, pe măsură ce pământul se învârte în jurul axei sale, Sabatul aducerii aminte călătoreşte în jurul pământului atingând fiecare bărbat, femeie şi copil cu mesajul creaţiunii instantanee. De ce a spus Dumnezeu:adu-ţi aminte? Pentru că uitând Sabatul înseamnă să uiţi şi pe Creator.

Puterea transformării creatoare la lucru

Paralel cu descrierea unei creaţiuni fizice găsim raportul puterii lui Dumnezeu de a recrea inima omenească. Evident, cele două procese pornesc din aceeaşi sursă atotputernică. Se cere la fel de multă putere pentru convertire sau recreere ca şi pentru a chema la existenţă ceva prin creaţiune. Apostolul ne spune:”şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut (în engleză creat) după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul” (Efeseni 4:24). Cum naşterea din nou este semnul cel mai comun de identificare a credinciosului îndreptăţit, nu e de mirare că scriitorii Bibliei ne amintesc în mod constant despre puterea creatoare care distinge pe adevăratul Dumnezeu de orice contrafacere. Conducându-ne dincolo de creaţiunea fizică, Dumnezeu spune şi aceste cuvinte:”Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc” (Ezechiel 20:12).

Vă rog să remarcaţi că un Sabat sfinţit este semnul unui popor sfinţit. Cuvîntul “a sfinţi” înseamnă a pune deoparte pentru un scop deosebit (o zi adusă la viaţă prin puterea creatoare a vocii lui Dumnezeu), şi a servit şi ca să ne aducă aminte că Dumnezeu poate pune oamenii deoparte pentru un scop deosebit prin regenerare sau recreere.

În lumina acestor fapte este uşor de înţeles de ce diavolul a purtat o bătălie continuă şi disperată împotriva Sabatului zilei a şaptea. Timp de aproape şase milenii a lucrat prin mândria tradiţiei, dezinformării şi bigotismului religios ca să distrugă sfinţenia semnului special al autorităţii lui Dumnezeu-Sabatul.

Ca semn al dreptului de guvernare al lui Dumnezeu, Sabatul a provocat pretenţia Satanei de a lua locul lui Dumnezeu. Adversarul spune” Îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu… voi fi ca Cel Prea Înalt.”(Isaia 14:13,14) De fapt Satan dorea să i se aducă închinare. Ca să îndeplinească acest lucru, trebuia să anuleze pretenţia lui Dumnezeu de a fi un guvernator drept. Autoritatea lui Dumnezeu se sprijină pe pretenţia lui Dumnezeu ca fiind Creatorul, având Sabatul ca semn al acestei autorităţi. Distrugând Sabatul, Satan pregăteşte calea pentru instituirea unui guvern contrafăcut bazat pe pretenţii de autoritate contrafăcute, simbolizate printr-o zi de închinare contrafăcută.

Bătălia asupra autorităţii

Este fascinant să privim înapoi peste veacuri şi să vedem derularea marei lupte dintre Hristos şi Satana. Lupta a fost întotdeauna concentrată asupra autorităţii.

Strategia celui rău a fost întotdeauna bazată pe un dublu atac asupra afirmaţiei lui Dumnezeu de a fi Creator. Mai întâi prin teoria evoluţiei cu doctrina sa umanistă a selecţiei naturale. Apoi, printr-un efort de secole de a distruge păzirea Sabatului zilei a şaptea ca semn al puterii creatoare.

Putem doar să spunem în trecere că fiecare din aceste încercări diavoleşti de a discredita autoritatea lui Dumnezeu a produs un succes amar peste orice aşteptare. Milioane au devenit sceptici religioşi şi agnostici datorită doctrinei lui Darwin privind evoluţia organică. Negând căderea omului care ar fi cerut un Mântuitor din păcat, evoluţia a lovit atât planul de mântuire cât şi actul creaţiunii.

În mod similar, atacurile Satanei asupra Sabatului au condus milioane la neascultare de singura poruncă din Decalog pe care Dumnezeu a făcut-o test al ascultării de întreaga lege.

Un plan de succes în subminarea loialităţii a milioane care erau devotate adevăratului Dumnezeu cerea o capodoperă de strategie satanică. Ia timp. Implică secole de înşelare a minţii. Nu va fi nici o întoarcere dramatică de la servirea lui Dumnezeu la servirea Satanei. Secretul ar fi câştigarea ascultării prin subterfugiu religios. Satana a înţeles principiul din Romani 6:16, cu mult înainte ca Pavel să scrie cuvintele:”Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi?”

Ascultarea este cea mai înaltă formă de supunere şi închinare. Dacă Satana ar putea crea un motiv care să facă oamenii să nu mai asculte de Dumnezeu, ar avea chiar şansa de a câştiga ascultarea lor de partea cauzei sale. Lupta decesivă se va da în ce priveşte legea lui Dumnezeu. Legea constituie fundaţia guvernării lui Dumnezeu. Cum putea Satan să distrugă încrederea în lege şi în locul de aceasta să facă pe oameni să asculte de el? Şi ce poruncă ar trebui să atace? Desigur una care ne îndreaptă către puterea creatoare a lui Dumnezeu şi către dreptul Său de a guverna. Ca semn de identificare al adevăratului Dumnezeu Sabatul a fost din totdeauna obiectul urei Satanei. Dumnezeu alesese Sabatul ca test de loialitate faţă de legea Sa în Vechiul Testament ” ca să-l pun la încercare,” zice Domnul “şi să văd dacă va umbla sau nu după legea Mea” (Exod 16:4).

Testul de bază al Legii

Deoarece Dumnezeu a făcut Sabatul testul de bază al celor Zece Porunci, Satana este determinat să facă aceasta cea mai uriaşă problemă a tuturor veacurilor. Distrugând Sabatul, Satana este pregătit să lanseze super planul său de a pretinde ascultarea faţă de o zi de închinare contrafăcută. Manipulând slăbiciunea unui creştinism contrafăcut care a căzut încet încet sub influenţa păgânismului, Satana îşi pregăteşte capodopera- o biserică-stat răspândită în întreaga lume – care va cere ascultare necondiţionată de sistemul său contrafăcut de închinare.

Istoria neagră a apostaziei a început să se desfăşoare de peste patru mii de ani, începând cu acea aşa numită convertire de la păgânism a împăratului Constantin. Să facă o lege împotriva celor ce păzesc Sabatul şi să dea noi legi care să ceară odihna în prima zi a săptămânii, o sărbătoare solară, dedicată închinării la soare cu ritualuri păgâne, a fost una din primele legi ale proaspătului împărat aşa-zis creştin.

Nu vom stărui, acum, asupra istoriei bine-documentate a conciliilor papale care au obligat păzirea Duminicii păgâne sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Pentru cei care au fost doritori să cerceteze cele întâmplate fără prejudecăţi, faptele sunt bine-cunoscute. În timpul secolelor al patrulea şi al cincilea, prima zi a săptămânii a fost înălţată prin decret papal pentru a înlocui adevăratul Sabat al Bibliei.

Din nefericire, prejudecăţi si false informaţii au condus mii de creştini să închidă ochii asupra evidenţelor copleştoare ale istoriei privind această înlocuire. Rădăcinile acestor prejudecăţi nu sunt greu de identificat. Satana a lucrat prea mult timp creindu-şi un sistem de opoziţie ca să permită respingerea sa cu uşurinţă. De-a lungul veacurilor şi-a perfectat o serie de subtile argumente false pentru a-şi susţine ascultarea de o zi de închinare contrafăcută. El continuă să urască Sabatul care identifică pe adevăratul Dumnezeu.

Numai dacă prezentăm aceste atacuri împotriva Sabatului zilei a şaptea vom putea să înţelegem de ce milioane continuă să păzească prima zi a săptămânii, o zi ce nu are niciun suport biblic. Nimeni nu contrazice înţelesul legii scrise de degetul lui Dumnezeu “Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: ….să nu faci nici o lucrare în ea.” Şi totuşi milioane nu ascultă de ea. Nimeni nu poate respinge evidenţa copleşitoare a originii păgâne a duminicii şi totuşi milioane păzesc duminica în locul Sabatului poruncit clar în cele Zece Porunci. De ce? Repet motivul işi are rădăcina în ingenioasele argumente ale lui Satana care au creat un climat de prejudecăţi împotriva Sabatului Domnului. Vom examina acum câteva din înşelăciunile majore ale acestor argumente.

Eroarea majoră nr.1 – Sabatul a fost făcut numai pentru iudei

Această idee greşită a câştigat atâta putere încât mulţi creştini numesc Sabatul – “Sabatul evreilor”. Dar în Biblie nu găsim nicăieri o astfel de expresie. Este numit “Sabatul Domnului”, dar niciodată”Sabatul evreilor”(Exodul 20:10). Luca era un scriitor al Noului Testament, venit dintre Neamuri, şi adesea s-a referit la lucruri specifice evreilor. El vorbeşte despre “naţinea iudeilor”, despre “poporul evreu”, “ţara Evreilor” şi “sinagoga iudeilor”(Fapte 10:22; 12:11; 10:39; 14:1;).Dar notaţi vă rog, că Luca nu s-a referit niciodată la “sabatul iudeilor” deşi el a menţionat Sabatul în mod repetat.

Hrisos ne-a învăţat în mod clar că Sabatul a fost făcut pentru om” (Marcu 2:27). Adevărul e că Adam era singurul om în viaţă pe vremea când Dumnezeu a făcut Sabatul. Cel puţin 2000 de ani după creaţiune nu au existat iudei. Nu avea cum să fie făcut pentru ei. Isus a folosit termenul “om” în sens generic, referindu-se la întreaga omenire. Acelaşi cuvânt este folosit legat de instituţia căsătoriei care a fost instituită tot la creaţiune. Femeia a fost făcută pentru om tot aşa cum Sabatul a fost făcut pentru om. Cu siguranţă nimeni nu crede în existenţa căsătoriei doar pentru iudei.

Fapt este că două instituţii frumoase şi originale, au fost instituite de Dumnezeu Însuşi înainte ca păcatul să fi venit în această lume – căsătoria şi Sabatul. Amândouă au fost făcute pentru om, amândouă au primit binecuvântarea Creatorului şi amândouă continuă să fie la fel de sfinte acum precum erau atunci când au fost sfinţite în grădina Edenului.

Este de asemenea interesant de notat că Isus a fost Cel care a făcut Sabatul în prima săptămână de existenţă a lumii. Avea un motiv pentru care S-a intitulat Domn al Sabatului(Marcu 2:28). Dacă El este Domn al zilei Sabatului, atunci Sabatul trebuie să fie ziua Domnului. Ioan a avut o viziune în “ziua Domnului”, după cum aflăm în Apocalipsa 1:10. Această zi trebuie să fie Sabatul. Este singura zi desemnată şi cerută de Dumnezeu în Biblie. Scriind cele Zece Porunci, Dumnezeu a numit-o “Sabatul Domnului”(Exodul 20:10). În Isaia El este citat ca spunând “Sabatul, ziua Mea cea sfântă”(Isaia 58:13).

Dar nu trebuie să trecem peste faptul că acest Dumnezeu care acreat lumea şi Sabatul este Isus Hristos Însuşi. Ioan a scris:”La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El…. Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.”(Ioan 1:1-3,14).

Pavel a identificat în mod clar pe Isus ca şi Creator,”… în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, … Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile (Coloseni 1:13-16).

Pentru creştini, a separa pe Isus de Sabat, este o greşeală tragică. Pentru că El este Autorul, Făcătorul, Sfinţitorul şi Arhitectul Sabatului. A îndepărta binecuvântarea pe care El a pus-o asupra Sabatului înseamnă a-i nega autoritatea.

Acest argument a condus pe mulţi creştini să creadă că Sabatul a existat doar pentru o perioadă de timp limitată imediat după creaţiune. Dar este aceasta realitatea? De fapt, Sabatul nu putea fi niciodată doar tipul sau umbra a ceva, pentru simplul motiv că a fost făcut înainte ca păcatul să intre în familia umană. Anumite umbre şi servicii tipice au fost instituite ca rezultat al păcatului şi ţintesc către eliberarea din păcat. Aşa au fost jertfele folosite pentru a simboliza moartea lui Isus, Mielul lui Dumnezeu. Nu ar fi existat animale jertfite dacă păcatul nu exista. Aceste ofrande au fost abolite atunci când Hrisots a murit pe cruce, pentru că aceste servicii tipice îşi găsiseră împlinirea. (Matei 27:51). Dar nu a existat nici o umbră înainte ca păcatul să fi intrat în această lume; de aceea Sabatul nu poate fi inclus în legea ceremonială a tipurilor şi umbrelor.

Pavel se referă la sistemul temporar al poruncilor în Coloseni 2:14-16 ca fiind “împotriva noastră” şi “contrar nouă”. El l-a legat de darurile de carne şi de băutură şi de sărbătorile anuale ale legii care a fost “anulată”. E adevărat că se referă şi la sabate în cest text , dar priviţi cu atenţie căci le numeşte “… umbra lucrurilor viitoare”. Au fost unele zile de Sabat ţintuite pe cruce? Da, cel puţin patru sabate anuale care aveau loc în anumite zile ale lunii şi ele au fost ţintuite pe cruce. Ele erau umbre şi cereau daruri speciale de mâncare şi băutură. Aceste sabate anuale sunt descrise în Leviticul 23: 24-36 şi apoi rezumate în versetele 37 şi 38: “Acestea sunt sărbătorile Domnului, în care veţi vesti adunări sfinte, ca să se aducă Domnului jertfe mistuite de foc, arderi de tot, daruri de mâncare, jertfe de vite şi jertfe de băutură, fiecare lucru la ziua hotărâtă. Afară de aceasta să păziţi Sabatele Domnului.”

Scriptura face o diferenţă clară între sabatele anuale, care erau o umbră şi săptămânalele “Sabate ale Domnului” Sabatele ceremoniale au fost şterse la cruce, pentru că fuseseră adăugate ca o consecinţă a păcatului. Dar Sabatul celor Zece – Porunci a fost sfinţit înainte de apariţia păcatului şi a fost introdus mai târziu în marea lege morală scrisă de degetul lui Dumnezeu. El este veşnic prin însăşi natura lui.

Eroarea majoră #2 – Ţine oricare zi din şapte

Prin această înşelăciune Satana pregăteşte lumea pentru a accepta un substitut pentru Sabatul pe care l-a poruncit Dumnezeu. Dumnezeu a scris pe table de piatră, legea neschimbătoare a veacurilor. Fiecare cuvânt din ea e serios şi plin de înţeles. Niciun rând nu e misterios sau ambiguu. Păcătoşi şi creştini, educaţi şi neneducaţi nu au nicio problemă în a înţelege cuvintele simple şi clare ale celor Zece Porunci. Dumnezeu ştia ce spune şi a spus ceea ce ştia. Nimeni n-a încercat să ocolească legea pentru că e prea complicat s-o înţeleagă.

Mare parte din cele zece porunci încep cu aceleaşi cuvinte: “Să nu”, dar chiar în mijlocul legii găsim porunca a patra care începe cu expresia “Adu-ţi aminte”. De ce este aceasta diferită de celelalte? Pentru că Dumnezeu le-a poruncit să aducă în memorie ceva ce exista deja acolo dar fusese uitat. Geneza descrie originea Sabatului în aceste cuvinte: “Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul, şi toată oştirea lor. În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, pe care o făcuse…Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse(Geneza 2:1-3).

Ce zi a binecuvântat şi sfinţit Dumnezeu? Ziau a şaptea. Cum putea fi sfinţită această zi? Prin odihnă. Poate fi oricare zi din cele şapte declarată sfântă? Nu. De ce? Pentru că Dumnezeu nu a poruncit să ne odihnim în acele zile ci să muncim. Credeţi că binecuvântarea lui Dumnezeu produce vreo diferenţă?Bineînţeles. Acesata este motivul pentru care părinţii cer lui Dumnezeu să le binecuvinteze copiii. Ei cred că există o diferenţă. Ziua a şaptea e diferită de toate celelalte şase pentru că are binecuvântarea lui Dumnezeu.

Doar câteva întrebări: De ce a binecuvântat Dumnezeu această zi?Pentru că El a creat lumea în şase zile. Era ziua de naştere a lumii, un memorial al actului atotputernic. Putem schimba memorialul Sabatului? Niciodată. Pentru că el arată înapoi către un fapt împlinit. 4 iulie este Ziua Independenţei (în SUA). Poate această zi fi schimbată? Nu. Pentru că Declaraţia de Independenţă a fost semnată pe 4 iulie 1776. Tot aşa nu poţi schimba data când sărbatoreşti ziua de naştere. Este un memorial al naşterii tale, care s-a întâmplat într-o anumită zi. Ar trebui să derulăm istoria încăodată ca să putem schimba ziua ta de naştere, Ziua Independenţei sau Sabatul. Putem numi altă zi Ziua Independenţei şi putem numi altă zi Sabat, dar asta nu înseamnă că aşa şi e.

A dat Dumnezeu omului privilegiul de a-şi alege propria zi de odihnă? Nu. De fapt, Dumnezeu a confirmat în Biblie că Sabatul a fost întemeiat şi sigilat prin propria Sa alegere şi nu ar trebui să ne amestecăm. Citiţi Exodul 16 despre mana dată de Dumnezeu. Timp de 40 de ani Dumnezeu a făcut trei minuni în fiecare săptămână ca să arate poporului Israel că această zi era sfântă. (1)În ziua a şaptea nu cădea mană. (2)Nu puteau ţine mana peste noapte fără ca aceasta să se strice, dar (3) păstrată pentru Sabat rămânea dulce şi proaspătă.

Dar câţiva israeliţi au avut aceeaşi idee pe care o au mulţi creştini moderni. Ei au au simţit că e în ordine dacă ţin oricare zi din şapte:” În ziua a şaptea, unii din popor au ieşit să strângă mană, şi n-au găsit. Atunci Domnul a zis lui Moise: Până când aveţi de gând să nu păziţi poruncile şi legile Mele? ” ( Exodul 16:27,28 ).

Aţi văzut? Aceşti oameni s-au gândit că o altă zi poate fi ţinută în locul zilei a şaptea. Poate plănuiau să păzească prima zi a săptămânii, sau o altă zi care le convenea mai mult. Dar ce s-a întâmplat? Dumnezeu i-a întâmpinat acuzându-i de călcarea legii Sale ieşind să lucreze în ziua a şaptea. Ar spune Dumnezeu acelaşi lucru celor care calcă Sabatul astăzi? Da. El este acelaşi ieri, astăzi şi pentru vecie – El nu se schimbă. Dumnezeu a eplicat clar că, indiferent de simţămintele lor, cei care ies să lucreze în Sabat sunt vinovaţi de călcarea Legii. Iacov ne explică că e păcat să calci fie şi una din cele Zece Porunci: “Căci, cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate. Căci, Cel ce a zis: “Să nu preacurveşti”, a zis şi: “Să nu ucizi”. Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii.” (Iacov 2:10,11).

Eroarea majoră #3 – Nu putem spune cu certitudine care e ziua a şaptea

Acestă eroare a făcut pe mulţi să se simte bine neascultând de porunca a patra. Doar că nu e adevărat. Iată patru dovezi pozitive care identifică adevăratul Sabat astăzi:

1. Potrivit Scripturii, Hristos a murit vineri şi a înviat duminică, în prima zi a săptămânii.

Practic toate bisericile recunosc faptul acesta sărbătorind Duminica Paştelui şi Vinerea Mare. Iată şi evidenţa biblică:”Omul acesta s-a dus la Pilat, şi a cerut trupul lui Isus. L-a dat jos de pe cruce, L-a înfăşurat într-o pânză de in, şi L-a pus într-un mormânt nou, săpat în piatră, în care nu mai fusese pus nimeni. Era ziua Pregătirii, şi începea ziua Sabatului” (Luca 23:52-54).

Aceasta este dovada că Isus a murit în ziua dinanitea Sabatului. Era numită “ziua pregătirii” pantru că era timpul în care se pregăteau pentru Sabat. Să citim următoarele versete: “Femeile, care veniseră cu Isus din Galilea, au însoţit pe Iosif; au văzut mormântul şi felul cum a fost pus trupul lui Isus în el, s-au întors, şi au pregătit miresme şi miruri. Apoi, în ziua Sabatului, s-au odihnit, după Lege” (vers.55,56).

Notaţi, vă rog, că femeile s-au odihnit în Sabat “după lege”. Porunca spune, ” Ziua a şaptea este Sabatul,” deci noi ştim că ele păzeau sâmbăta. Iar versetul următor spune, “În ziua întâi a săptămânii, femeile acestea, şi altele împreună cu ele, au venit la mormânt dis-de-dimineaţă, şi au adus miresmele, pe care le pregătiseră. Au găsit piatra răsturnată de pe mormânt” (Luca 24:1,2).

Aceste trei zile consecutive sunt descrise atât de clar pentru noi. El a murit vineri, în ziua pregătirii, în mod obişnuit numită Vinerea Mare. S-a odihnit în mormânt în ziua a şaptea, Sâmbătă, “după Lege. Aceasta a fost sâmbătă. Apoi duminică, în prima zi a săptămânii, Duminica Paştelui pentru mulţi, Isus S-a sculat din mormânt.

Orice persoană care poate stabili când e Vinerea Mare sau Duminica Paştelui nu va avea absolut nici o problemă să descopere adevăratul Sabat.

2. Calendarul nu a fost schimbat într-un mod care să afecteze zilele săptămânii.

Putem spune cu certitudine că ziua a şaptea astăzi este aceeaşi zi pe care a păzit-o Isus când era pe pământ. Papa Grigore XIII a făcut o schimbare a calendarului în 1582, dar aceasta nu interferează ciclul săptămânal. Calendarul nostru gregorian a fost numit după numele lui, după această mică schimbare în 1582.

Ce a făcut Papa Grigore calendarului? Înainte de 1582, exista calendarul iulian, care a fost stabilit de Iulius Cezar cam pe la anul 46 e.n. şi numit după numele lui. Dar calendarul iulian calcula lungimea anului ca având 365 şi 1/4 zile, iar anul are de fapt 11 minute mai puţin. Aceste 11 minute s-au acumulat şi pe la 1582, calendarul era cu 10 zile diferit de sistemul solar. Grigore, a sărit pur şi simplu peste aceste zece zile în numărarea calendarului. Era joi, 4 octombrie 1582, şi ziua următoare, vineri ar fi trebuit să fie 5 octombrie. dar Grigore a declarat-o 15 octombrie, exact cele zece zile necesare calendarului pentru a fi în armonie cu sistemul solar.

Sunt zilele săptămânii confuze? Nicidecum. Dupa joi încă urmează vineri şi după vineri e încă sâmbătă. Este aceeaşi zi a şaptea şi ciclul săptămânii nu a fost schimbat în vreun fel. Când ţinem ziua a şaptea, sâmbăta, păzim aceeaşi zi pe care a păzit-o Isus, iar El a făcut aceasta în fiecare săptămână după cum scrie în Luca 4:16.

3. A treia dovadă despre adevăratuş Sabat e şi cea mai convingătoare. Evreii au păzit ziua a şaptea de pe vremea lui Avraam şi o păzesc şi astăzi.

Iată o întreagă naţiune – milioane de indivizi – care a socotit zilele cu meticulozitate, săptămână după săptămână, având calendar sau nu, timp de mii de ani. E posibil să se fi pierdut firul?

Imposibil. Dacă întreaga naţiune ar fi dormit 24 de ore în plus şi nimeni nu le-ar fi spus după aceea, doar astfel ar fi putut pierde o zi.

N-a existat nici o schimbare sau pierdere a Sabatului din Ziua în care a fost creat în Geneza. Originea săptămânii se găseşte în istoria creaţiunii. Nu există nici o explicaţie ştiinţifică sau astronomică pentru măsurarea timpului în cicluri de şapte zile. Este un aranjament arbritrar al lui Dumnezeu şi a fost păstrat în chip miraculos pentru un singur motiv- pentru că Sabatul cel sfânt ne îndreaptă către puterea creatoare a lui Dumnezeu. Este un semn al suveranităţii Sale asupra lumii şi vieţii umane; un semn al creaţiunii şi răscumpărării.

Nu este acesta motivul pentru care Dumnezeu va păstra Sabatul de-a lungul veşniciei? Citim în Isaia 66:22,23: “Căci după cum cerurile cele noi, şi pământul cel nou, pe care le voi face, vor dăinui înaintea Mea – zice Domnul – aşa va dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru. În fiecare lună nouă şi în fiecare Sabat va veni orice făptură să se închine înaintea Mea, – zice Domnul.”

Sabatul este atât de preţios pentru Dumnezeu încât El va cere poporului Său să-l păzească în coninuare pe noul pământ. Dacă este atât de preţios pentru EL, nu ar trebui să fie preţios şi pentru noi? Dacă îl vom păzi pe noul pământ, nu ar trebui să-l păzim şi acum?

Într-o epocă a dumnezeilor falşi, a evoluţiei ateiste şi a tradiţiilor oamenilor, lumea are nevoie de Sabat mai mult decât oricând ca un test al loialităţii noastre faţă de marele Dumnezeu -Creator şi ca semn al sfinţirii noastre prin puterea Sa.

4. Dovada a patra constă în faptul că mai mult de o sută de limbi ale pământului folosesc cuvântul “Sabat” pentru Sâmbătă.

De exemplu, cuvântul spaniol pentru sâmbătă este “Sabado,” însemnând Sabat. Ce dovedeşte aceasta? Aceasta dovedeşte că la originea acestor limbi, cu mult, mult timp în urmă, Sâmbăta era recunoscută ca ziua Sabatului şi a fot denumită astfel ca zi a săptămânii.

Eroarea majoră #4 – Sabatul a fost doar un memorial al eliberării din Egipt

Această idee ciudată este inspirată de un singur text din Vechiul Testament şi este răstălmăcită, contrazicând multe declaraţii lămurite despre adevărata origine a Sabatului. Textul se găseşte în Deuteoronomul 5:14,15: “Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă a Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici măgarul tău, nici vreunul din dobitoacele tale, nici străinul care este în locurile tale, pentru ca şi robul şi roaba ta să se odihnească întocmai ca tine. Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului, şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins: de aceea ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, să ţii ziua de odihnă.”

Unii oameni deduc din acest text că Dumnezeu a dat Sabatul ca un memorial al Exodului din Egipt. Dar povestirea creerii Sabatului relatată în cartea Genezei (Geneza 2:1-3) precum şi formularea poruncii a patra de Dumnezeu Însuşi (Exodul 20:11) ne descoperă Sabatul ca un memorial al creatiunii.

Cheia înţelegerii acestor două versete se găseşte în cuvântul “rob”. Dumnezeu spune ” Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului.” Şi în propoziţia anterioară El le reaminteşte ” pentru ca şi robul şi roaba ta să se odihnească întocmai ca tine”. Cu alte cuvinte, experienţe lor în Egipt ca robi ar trebuiau să le amintească să se poarte corect cu robii lor asigurându-le odihna Sabatului.

În mod asemănător Dumnezeu le-a poruncit: “Dacă un străin vine să locuiască împreună cu voi în ţara voastră, să nu-l asupriţi… căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului.” (Leviticul 19:33,34).

Nu era neobişnuit la Dumnezeu să revină mereu la eliberarea din Egipt încurajare pentru a asculta de alte porunci. În Deuteronomul 24:17,18 Dumnezeu spune:”Să nu te atingi de dreptul străinului şi al orfanului, şi să nu iei zălog haina văduvei… ai fost rob în Egipt, şi că Domnul, Dumnezeul tău, te-a răscumpărat de acolo; de aceea îţi dau aceste porunci ca să le împlineşti.”

Nici porunca de a fi drept nici cea de a păzi Sabatul nu au fost date pentru a comemora Exodul, ci Dumnezeu le-a spus că bunătatea Sa prin eliberarea din captivitate consituiau un puternic motiv suplimentar de a se purta amabil cu robii lor în Sabat şi a trata corect străinii şi văduvele.

Dumnezeu le vorbeşte în acelaşi fel în Leviticul 11:45: “Căci Eu sunt Domnul, care v-am scos din ţara Egiptului …şi să fiţi sfinţi.” Cu siguranţă nimeni nu va suţine că sfinţenia nu a existat înainte de Exodul, sau că ar fi limitată numai la evrei, ca să comemoreze eilberarea lor.

Eroarea majoră #5 – Ţinem duminica în onoarea învierii

Este adevărat că Isus a înviat în prima zi a săptămânii, dar nu găsim nici cea mai neînsemnată comunicare în Biblie pentru ca cineva să păzească acestă zi sfântă. Baza pentru păzirea Sabatului este porunca scrisă de mâna lui Dumnezeu.

Multe evenimente minunate s-au întâmplat în anumite zile ale săptămânii, dar nu avem nici o poruncă să păzim aceste zile ca fiind sfinte. Isus a murit pentru păcatele noastre într-o vineri. Acesta este probabil cel mai semnificativ eveniment din toată istoria. Marchează momentul în care sentinţa mea de condamnare la moarte a fost comutată şi mântuirea mea a fost asigurată. Dar nici un text din Biblie nu sugerează că noi ar trebui să păzim această zi cu o semnificaţie atât de mare.

Învierea lui Isus din mormânt duminică dimineaţa a fost un moment dramatic, dar nu este nici urmă de evidenţă biblică cum că noi ar trebui să păzim această zi în cinstea învierii. Nu a fost găsit nici un exemplu biblic de păzire a duminicii în întreaga Scriptură. Există desigur un memorial al învierii poruncit în Biblie, dar acesta nu este păzirea duminicii. Pavel a scris:”Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă”(Romani 6:4).

Botezul este memorialul morţii, îngropării şi învierii lui Hristos. Cei care cred că păzirea duminicii onorează învierea Sa citează întâlnirea ucenicilor în camera de sus în acceaşi zi în care El S-a sculat din mormânt. Pentru ei această întâlnire a fost pentru a sărbători învierea. Dar când citim modul în care Biblia relatează acest eveniment, descoperim că circumstanţele erau puţin diferite. Luca ne spune, că deşi ucenicii au fost confruntaţi cu povestea Mariei Magdalena ca martor ocular, ei “n-au crezut-o.” “După aceea, S-a arătat, într-alt chip, la doi dintre ei, pe drum, când se duceau la ţară. Aceştia s-au dus de au spus lucrul acesta celorlalţi, dar nici pe ei nu i-au crezut. În sfârşit, S-a arătat celor unsprezece, când şedeau la masă; şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, pentru că nu crezuseră pe cei ce-L văzuseră înviat”(Marcu 16:12-14).

Evident niciunul din ucenicii din camera de sus n-a crezut că EL înviase, aşa încât nu puteau sărbători învierea plini de bucurie. Ioan ne explică motivul pentru care erau împreună astfel: ” pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate, de frica Iudeilor” (Ioan 20:19).

Astfel, am examinat principalele argumente folosite împotriva păzirii zilei sfinte a Sabatului lui Dumnezeu. Niciuna din aceste obiecţiuni nu asigură măcar o urmă de evidenţă că Dumnezeu Şi-ar fi schimbat vreodată părerea privind Sabatul. Când a scris expresia “adu-ţi aminte” în porunca a patra, făcea referinţă la aceeaşi zi a şaptea care apare pe calendarele agăţate pe pereţii noştri. Nici oamenii, nici demonii nu pot diminua valaditatea legii morale.

Fie ca Dumnezeu să ne dea fiecăruia curajul de a onora porunca Sabatului ca un test special al lui Dumnezeu privind dragostea şi loialitatea noastră. Aşa cum am descoperit, când Isus va reveni, vom păzi împreună cu El acelaşi Sabat, prin veacurile nesfârşite. Amin, vino Doamne Isuse!

Cum aflu care este voia lui Dumnezeu

Cum aflu care este voia lui DumnezeuBy Doug Batchelor

Introducere

“M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l învii în ziua de apoi. Voia Tatălui meu este ca oricine vede pe Fiul, şi crede în El, să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.”
– Ioan 6:38–40

În 1692, oraşul Port Royal din Jamaica literalmente a alunecat în mare, atunci când a fost lovit de un cutremur violent. Mulţi au prezis că acest oraş corupt de piraţi şi asasini va suferi într-o zi judecata lui Dumnezeu. Prin urmare, dezastrul nu a surprins pe nimeni, şi cel mai puţin pe grupul de oameni religioşi care au pierit împreună cu cei răi. Un astfel de om a fost Galdy Lewis, care s-a născut în Franţa, dar a plecat în Lumea Nouă în căutarea libertăţii religioase. Când a venit primul şoc violent, Galdy a fost îngropat adânc sub pământ. Uimitor, el a rămas conştient şi şi-a dat seama ce s-a întâmplat. El s-a lăsat în voia lui Dumnezeu. Dar, la fel ca Iona în burta monstrului marin, câteva clipe mai târziu, pământul s-a zguduit a doua oară şi a explodat, aruncându-l pe Galdy în zbor prin aer şi peste marea în clocot. El a aterizat nevătămat în apă şi a înotat până ce l-a ridicat o barcă. Galdy a trăit timp de 47 de ani după salvarea lui miraculoasă. A murit în 1739 şi astăzi piatra funerară de pe mormântul său încă spune povestea experienţei sale uimitoare.

Cel mai sigur loc din lume este în mijlocul voii lui Dumnezeu. Nu contează dacă sunteţi înconjurat de război, taifunuri, tornade, vulcani sau cutremure, dacă sunteţi în mijlocul voii lui Dumnezeu, nu aveţi de ce să vă îngrijoraţi. Biblia spune: “Şi lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac” (1 Ioan 2:17). Dacă urmaţi voia lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică.

David Livingstone declara: “Aş prefera să fiu mai degrabă în inima Africii, după voia lui Dumnezeu, decât pe tronul Angliei în afara voiei Lui.” Dacă a fi după voia lui Dumnezeu, înseamnă să lucraţi într-un câmp de misiune izolat, îndepărtat, infestat de ţânţari, sunteţi încă în cel mai bun loc cu putinţă în care aţi putea fi.

Ca pastor, am auzit de multe ori întrebările: “Cum ştiu că fac ceea ce Dumnezeu vrea să fac? Cum pot să aflu voia lui Dumnezeu cu viaţa mea?” Acestea sunt întrebări foarte bune. De fapt, sunt cele mai importante întrebări pe care le puteţi pune în calitate de creştin. De ce? Deoarece Isus ne-a învăţat să spunem “Facă-se voia Ta.”

Desigur, toţi trebuie să ne bazăm pe principiile generale privind voia lui Dumnezeu, care sunt universale. Este voia lui Dumnezeu ca fiecare să fie sfânt, iubitor şi loial. Dar, în acelaşi timp, Domnul are planuri individuale cu fiecare persoană, care sunt tot aşa de variate şi de unice ca şi fulgii de zăpadă.

Această scurtă carte se va concentra pe principiile biblice care vă vor ajuta să găsiţi voia lui Dumnezeu pentru viaţa dvs. Nicio şansă?

Înainte de a intra într-o listă de moduri în care putem aplica principiile biblice pentru a afla voia lui Dumnezeu, haideţi să ne referim întâi la unele metode dubioase pe care le utilizează oamenii adesea.

În primul rând, creştinii ar trebui să evite recurgerea la metode care duc la a da cu banul. Eu nu spun că Dumnezeu nu poate vorbi printr-o monedă, dar aruncarea monedei este ceva ce se face la jocurile de fotbal. Ar putea să meargă la NFL (Liga Naţională de Fotbal), dar dacă iau o decizie pentru o viaţă, vreau o îndrumare mai bună decât cap sau pajură.

Desigur, în Biblie, unele probleme s-au decis prin tragere la sorţi. În mod normal, un grup de oameni lua un vas de lut cu o gură îngustă şi punea în el un număr de pietre de o culoare şi o piatră de o culoare diferită. Gura era îndeajuns de mare pentru a scoate afară doar o piatră la un moment dat. Vasul mergea de jur împrejur de la un om la altul, fiecare scuturând vasul şi lăsând să cadă o piatră. Dacă sorţul de culoare diferită cădea pe dvs., asta însemna că eraţi ales lider. (S-a tras la sorţi şi pentru hainele Domnului Isus şi pentru călătoria “de pescuit” făcută de Iona)

Aţi putea da cu banul atunci când familia încearcă să se hotărască dacă să mănânce hrană mexicană sau chinezească la cină. Însă, atunci când se iau decizii importante pentru viaţa dvs., tragerea la sorţi nu este recomandabilă. Dumnezeu vrea ca dvs. să vă folosiţi mintea. El chiar spune: “Veniţi, totuşi, să ne judecăm” (Isaia 1:18). Nu ar trebui niciodată să spuneţi: “Cu cine să mă căsătoresc? Ei bine, voi trage la sorţi”. Acest sistem nu le va impresiona pe posibilele rude prin alianţă. Mai degrabă, trebuie să utilizaţi un număr de criterii biblice, pe care le vom discuta un pic mai târziu.

Când preoţii alegeau cei doi ţapi în Ziua Ispăşirii, selectau două exemplare perfecte. Unul urma să fie ales ca ţapul pentru Domnul, şi unul urma să fie ţapul ispăşitor. Ei trăgeau la sorţi pentru ţapul ispăşitor. Ideea este că ei alegeau între doi ţapi, care erau identici, ca natură. (Ar putea însemna că Dumnezeu nu dorea ca oamenii să fie mândri că au decis rezultatul final). În acest sens, tragerea la sorţi este în regulă. Dar, atunci când se iau decizii importante, fiţi atenţi să nu le lăsaţi la voia întâmplării.

Şi, uneori, atunci când se dă cu banul şi nu se obţine faţa care se doreşte, se spune: “Să facem două din trei.” Şi continuă să se dea cu banul până când se obţine rezultatul dorit. Cunosc şi pe cineva care se ruga cu privire la o decizie importantă, şi nu era sigur dacă să dea cu banul sau nu ca să aleagă între opţiunile disponibile. A dat cu banul, iar moneda s-a rostogolit în faţa zidului şi s-a ridicat drept în sus! Este ca şi cum Dumnezeu spunea: “Nu face asta! Îmi dai doar două opţiuni. Aş putea avea o mie de opţiuni despre care tu nu ştii nimic.” Nu-L puneţi la colţ pe Domnul, utilizând astfel de metode. Dvs. încercaţi să limitaţi felul cum vă va răspunde Dumnezeu. Deci, folosiţi-vă mintea şi rugaţi-vă mai degrabă pentru înţelepciune divină.

Gata să acceptăm răspunsul “lânii”

Când Ghedeon încerca să obţină asigurarea că putea să meargă la luptă împotriva Amaleciţilor şi Madianiţilor, a pus pe câmp un val de lână: o piele de oaie pentru un fel de sac de dormit. El a spus aşa: “Dacă mă trezesc dimineaţa şi este rouă pe lână, dar nu şi pe câmp, acesta va fi un semn.” Ei bine, aşa s-a întâmplat. Apoi s-a gândit: “Poate că e un fenomen natural. Doamne, să încercăm încă o dată. Mâine lâna să fie uscată şi roua să cadă pe câmp”. Aşa s-a şi întâmplat, şi în cele din urmă Ghedeon se simţi liniştit. Unii au tot felul de “lână,” pe care o scot pentru Domnul, şi, uneori, nu e rău să se spună: “Bine, Doamne. Am de gând să caut dovezi de la Tine”. Dar putem intra în procedeul de a întinde lâna pentru a testa voia lui Dumnezeu, nedorind niciodată să acceptăm răspunsul de la lâna din noaptea dinainte. Nimic nu vă va oferi asigurarea voii lui Dumnezeu ca lista de mai jos. S-ar putea să fie un timp pentru ea, dar evitaţi să căpătaţi obiceiul de a întinde lâna.

Ruleta biblică

Fiica unui evanghelist celebru odată mi-a povestit cum mama ei se ruga dacă să se căsătorească sau nu cu un evanghelist tânăr şi chipeş. Ea spunea: “Doamne, trebuie să ştiu că asta este voia Ta.” Ea se ruga şi se chinuia, având nevoie de asigurarea că acesta era bărbatul potrivit. Aşa că şi-a luat Biblia şi a deschis-o la întâmplare. Se ruga cu ochii închişi pe patul ei şi şi-a pus degetul în jos pe un verset – când şi-a deschis ochii, era la Geneza 24:58, care spune: “Au chemat dar pe Rebeca, şi i-au zis: ‘Vrei să te duci cu omul acesta?’ ‘Da, vreau’, a răspuns ea.” Când vă rugaţi cu privire la cu cine să vă căsătoriţi şi vă deschideţi Biblia la întâmplare şi acesta este locul unde vi se opreşte degetul – atunci acesta este un semn destul de convingător.

Aţi întâlnit, probabil, pe cineva care ia decizii deschizând repede la întâmplare Biblia şi, orişiunde i se opreşte degetul, spune: “Acesta trebuie să fie mesajul lui Dumnezeu pentru mine.” Încă o dată, fiţi foarte atenţi cu privire la utilizarea Bibliei ca pe o placă Ouija (conţine litere, cifre, simboluri; folosită în spiritism pentru comunicarea cu spiritele – n.t.). Nu spun că Dumnezeu nu poate conduce în acest fel; uneori, Domnul închide ochii la neştiinţa noastră (Faptele Apostolilor 17:30). Dar nu cred că este recomandabil, dacă vă lipseşte o relaţie puternică cu Dumnezeu. Aţi putea deschide Biblia dvs. la întâmplare şi brusc să vă cadă degetul unde se spune că Isaia a umblat gol şi desculţ trei ani (Isaia 20:3). Evident, nu e voia Lui pentru viaţa dvs., aşa că fiţi atenţi.

Vise, viziuni sau halucinaţii?

Poate Dumnezeu să ne călăuzească prin intermediul unui vis? Poate, dar majoritatea viselor dvs. e doar o învălmăşeală, care apare atunci când creierul pune cap la cap lucrurile pe care le-aţi trăit în timpul zilei, dând drumul la tot felul de lucruri ciudate prin mintea dvs. (Eclesiastul 5:3). Unii oameni au vise stranii, astfel încât se duc la un psihanalist care îi ajută să încerce să înţeleagă dacă există vreun sens ascuns în ele. Dar, uneori, e doar prea multă pizza înainte de culcare. Nu puneţi prea multaccent pe a lua o decizie de viaţă bazată pe visele dvs. trăznite.

Şi, în sfârşit, în ceea ce priveşte viziunile, poate aţi auzit despre fermierul care prăşea la câmp într-o zi extrem de toridă. Era un fermier tânăr care se întreba dacă trebuia să-şi petreacă viaţa făcând acest lucru. Aşa cum medita, se uită în sus pe cer şi văzu că vântul muta norii de jur împrejur. Dintr-o dată, văzu clar literele “P” şi “C” pe cer. S-a gândit că era un mesaj de la Dumnezeu, să-L “predice pe Cristos”, aşa că şi-a aruncat echipamentul de fermă, s-a spălat, şi-a pus costumul de duminică, şi a început să meargă prin împrejurimi predicând. Uimiţi, oamenii îl întrebau: “Zeb, ce-ai păţit?” El le spunea: “Dumnezeu mi-a arătat într-o viziune că trebuie să fiu predicator.” Aşa că şi-a petrecut mai multe luni predicând, dar cu rezultate sumbre. Familia sa flămânzea, aşa că aproximativ cu opt luni mai târziu, Zeb se afla din nou pe câmp prăşind porumbul. Cineva l-a întrebat: “Zeb, ce faci? Am crezut că Dumnezeu ţi-a dat o viziune că trebuie să-L predici pe Hristos”. El i-a răspuns: “Ei bine, am ajuns la concluzia că ‘PC’ înseamnă în realitate ‘Plantează porumb’ (“Plant Corn”, în engleză – n.t.)”.

Fiţi atenţi şi nu lăsaţi ca visele şi viziunile să fie criteriul principal. Dacă aveţi de gând să vă bazaţi deciziile pe vise şi viziuni, asiguraţi-vă că există dovezi puternice. O mulţime dintre aceste metode extraordinare pe care oamenii le folosesc pentru a decide voia lui Dumnezeu sunt rezervate pentru atunci când El le vorbeşte profeţilor aleşi. Dacă acesta nu este, încă, tocmai cazul dvs., luaţi-vă un moment acum ca să descoperiţi unele modalităţi biblice şi de bun simţ pentru a discerne voia Creatorului nostru.

Ei bine … Acum de unde începem?

Ne confruntăm cu o mulţime de decizii importante în timpul vieţii. Atunci când tinerii termină liceul, se întreabă: “Ce facultate să urmez? Ce să studiez? Chiar să mă duc la facultate?” Apoi, trebuie să se decidă cu privire la un loc de muncă şi un partener. “Ce loc de muncă să-mi iau? Cu cine să mă căsătoreasc? Să-i spun ‘da’ primului care mă cere? Să mă căsătoresc la urma urmelor?”

Înainte de a intra în a afla ceea ce ar vrea Dumnezeu să faceţi, în orice împrejurare dată, să ne ocupăm de unele elemente de bază. În primul rând şi mai presus de orice, este voia lui Dumnezeu ca dvs. să fiţi mântuit. Domnul “doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9). Ce faceţi în viaţă ca profesie ar trebui să treacă pe plan secund, dacă nu aveţi încă o relaţie mântuitoare cu Domnul Isus Hristos.

În al doilea rând, atunci când unele dezastre naturale lovesc şi distrug case, de multe ori auzim societăţile de asigurare că se referă la ele ca la “o acţiune a lui Dumnezeu”. Aceasta nu este întotdeauna adevărat. Nu tot ce se întâmplă este după voia lui Dumnezeu. Aşa cum am citit, Dumnezeu vrea ca nici unul să nu piară, dar unii tot au să piară. Evident, dvs. şi cu mine am făcut, de asemenea, unele lucruri în viaţa noastră, care nu erau după voia lui Dumnezeu.

Astfel că nu putem spune întotdeauna că este “o acţiune a lui Dumnezeu”, atunci când vine un taifun şi mor cu miile. Amintiţi-vă că diavolul a fost cel care a adus nenorocire în viaţa lui Iov. Cred că vom fi surprinşi atunci când vom ajunge în cer şi Dumnezeu va trage vălul deoparte; vom fi martori la lupta cosmică dintre bine şi rău şi vom vedea că lucrurile nu au mers întotdeauna aşa cum Şi le-a dorit Dumnezeu.

De altfel, de ce ne-ar spune El să ne rugăm să se facă voia Lui, dacă oricum s-ar face întotdeauna? De aceea ar trebui să urmărim voia lui Dumnezeu în viaţa noastră. Dacă voia lui Dumnezeu se întâmplă întotdeauna, noi nu ar trebui să mai facem nimic să ne-o închipuim. Dar nu se face întotdeauna, aşa că trebuie să facem tot ce putem mai bine ca s-o căutăm – şi să ne aflăm în ea – în voia lui Dumnezeu, din consideraţie pentru Împărăţia Sa.

În continuare am să vă dau o scurtă listă, care vă va ajuta să decideţi voia lui Dumnezeu în viaţa dvs.Această listă vine de la aceia pe care eu îi respect cel mai mult: Duhul Sfânt care vorbeşte prin intermediul Bibliei, marii erudiţi şi comentatori ai Bibliei, prieteni şi colegii pastori. Cred că această listă se întemeiază, atât pe Cuvântul lui Dumnezeu cât şi pe bunul simţ de zi cu zi.

Fiţi dispus şi predat

Cineva odată a stabilit faptul că în Statele Unite, un om are peste 23.000 de moduri de a-şi câştiga existenţa. Şansele nu sunt în favoarea dvs. ca să ghiciţi pur şi simplu ce puteţi face ca profesie. În schimb, aveţi nevoie de călăuzire divină în viaţa dvs. Vreţi ca Dumnezeu să vă dea înţelepciune în legătură cu modul de a discerne planul Său cu dvs.

Primul pas este şi cel mai important şi adesea cel mai greu: Fiţi pe deplin predat şi dispus. Ioan 7:17 declară: “Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine”. Dumnezeu vă va face cunoscută voia Sa – dacă veţi fi cu adevărat dispus să o împliniţi odată ce aţi înţeles care este ea.

Rugaţi-L pe Dumnezeu să vă dea o inimă supusă şi dispusă atunci când încercaţi să-I discerneţi voia. În plus, predaţi-vă pe dvs. înşivă lui Isus înainte de a-L aştepta să vă conducă într-un loc în care să lucraţi în numele Său. Dacă inima dvs. se află într-o stare de răzvrătire şi nu sunteţi predat, de ce v-ar arăta Dumnezeu voia Sa? Tot ce va face El va fi să vă mărească simţământul vinovăţiei.

“El face pe cei smeriţi să umble în tot ce este drept. El învaţă pe cei smeriţi calea Sa.” (Psalmii 25:9). Odată am auzit despre un om simplu din Congo, care s-a rugat astfel: “Doamne, fii Tu acul, eu voi fi aţa. Du-te Tu primul, şi eu Te voi urma oriunde vei conduce”. Acesta este felul de atitudine umilă de care avem nevoie ca să discernem voia lui Dumnezeu. S-ar putea să nu vă placă ceea ce este gata să vă arate, dar hotărâţi-vă ca prin puterea Lui să o împliniţi chiar înainte să ştiţi care este.

Lăsaţi-vă călăuzit de Cuvântul Său

“Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea” (Psalmii 119:105). Când căutaţi voia lui Dumnezeu, trebuie să deschideţi Biblia chiar mai mult decât aţi face-o normal. Rugaţi-L pe Dumnezeu să vă ajute să găsiţi în Cuvântul Său o anume călăuzire pentru viaţa dvs.

Uneori, este posibil chiar să aflaţi ce spune Biblia în legătură cu opţiunile exacte pe care le luaţi în considerare. Într-adevăr, Cuvântul are o mulţime de lucruri practice de zis cu privire la voia lui Dumnezeu. Pentru începători, Legea lui Dumnezeu vă poate ajuta să discerneţi dacă El doreşte ca dvs. să faceţi un lucru sau altul. Asta poate însemna un da sau nu categoric găsit chiar în porunci.

Ca pastor, sunt încă un pic surprins de faptul că o mulţime de creştini căsătoriţi se întreabă: “Să-mi las soţia şi să plec cu altă femeie?” Ei ar putea spune chiar: “Pare atât de drept. Vedem binecuvântarea lui Dumnezeu. Avem atât de multă pace. Vedem asta ca fiind voia lui Dumnezeu cu noi.” Dar asta nu este ceva cu privire la care ar trebui să vă rugaţi. Răspunsul este chiar acolo, în Cele Zece Porunci. Dumnezeu a declarat clar că poporul Său nu trebuie să facă niciodată aşa ceva.

Bine, vrei ceva mai provocator? Dar dacă cineva spune: “Ca să capăt o ocazie incredibilă de promovare în carieră, trebuie să lucrez doar două Sabate timp de o lună, până când devin titular”? Ei bine, nici pentru asta nu trebuie să vă rugaţi. Dacă Dumnezeu declară să nu-ţi faci lucrul tău obişnuit în timpul Sabatului, aveţi deja clar declarată voia Lui pentru viaţa dvs. cu privire la acest loc de muncă. Este o certitudine. “Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmii 40:8).

Luaţi în considerare sfaturile creştine

“Când nu este chibzuinţă, poporul cade, dar biruinţa vine prin marele număr de sfetnici.” (Proverbele 11:14). Când vreţi să aflaţi voia lui Dumnezeu, căutaţi oameni care să aibă discernământ şi să fie sinceri cu dvs.

Ce fel de consilieri? “Nu vă înşelaţi: ‘Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune.’ “(1 Corinteni 15:33). Cu alte cuvinte, nu primiţi sfaturi de la oameni ale căror vieţi sunt un dezastru; ei nu sunt, probabil, în cea mai bună poziţie de a vă oferi sfaturi. Taverna locală, de asemenea, nu este nici ea cel mai bun loc pentru a obţine sfaturi în legătură cu voia lui Dumnezeu.

În schimb, găsiţi oameni care împlinesc ei înşişi voia lui Dumnezeu. Dau ei o mărturie spirituală consecventă? În cazul în care sunt binecuvântaţi ca Iosif în Egipt şi puteţi vedea că mâna lui Dumnezeu este asupra lor, ei reprezintă, probabil, alegeri bune ca sfetnici. În plus, asiguraţi-vă că primiţi câteva opinii diferite – versetul spune “sfetnici”. În cazul în care un medic vă spune că aveţi o boală ce vă pune în pericol viaţa, dar dvs. vă simţiţi bine, aţi putea lua în considerare şi o a doua părere. Poate puteţi găsi chiar şi o a treia părere în cazul în care acest lucru este ceva cu adevărat important.

Prietenii evlavioşi vă pot ajuta să vă faceţi un inventar onest al dvs. înşivă şi să vă descoperiţi darurile şi talentele. Ei v-ar putea îndrepta într-o direcţie pe care nici măcar nu o aveaţi în vedere. După ce m-am maturizat, nimeni nu credea că voi fi pastor. Nici măcar nu mi-a trecut prin minte atunci când am venit la credinţă. Dar când am început să fac studii biblice cu prietenii, din ce în ce mai multe persoane pe care le respectam, mi-au spus: “Doug, te-ai gândit să te faci pastor?” Ei îmi spuneau: “Ar trebui să te rogi cu privire la asta. Credem că ai daruri în acest domeniu”. Deci, prin sfatul comun al oamenilor evlavioşi, am înaintat în această direcţie. Dumnezeu va face acelaşi lucru pentru dvs, prin sfaturi bune, dacă I le veţi cere.

Ascultaţi de Providenţă

“Când am ajuns … pentru Evanghelia lui Hristos, … mi se deschisese acolo o uşă în Domnul” (2 Corinteni 2:12). Dumnezeu vă va arăta de multe ori ceea ce doreşte ca să faceţi, prin evenimente providenţiale care se întâmplă în jurul dvs. Deci, atunci când căutaţi voia Lui, ţineţi-vă ochii deschişi.

Ca şi în cazul de mai sus al apostolului Pavel, căutaţi uşi care se deschid şi se închid. Dumnezeu de multe ori ne călăuzeşte în voia Lui închizând uşile la unele oportunităţi şi deschizând uşile la altele.

Dacă Dumnezeu vă închide o uşă, nu încercaţi s-o deschideţi violent cu piciorul doar pentru că e ceea ce vroiaţi cu adevărat. Unii dintre noi nu vor să admită că uşile pot fi închise. Ca şi Balaam, ne batem măgarul ca să meargă undeva, şi nu ştim că un înger ne stă în cale. Aţi putea pierde chiar uşa larg deschisă plină de binecuvântări care e atât de aproape. Nu o veţi vedea din cauza vederii dvs. încăpăţânate cu ochelari de cal.

De fapt, Dumnezeu vă va permite de multe ori să faceţi ceva ce nu este după voia Lui pentru că insistaţi. Este ca şi un om supraponderal de la birou ar zice: “Am de gând să ţin dietă; renunţ la gogoşi!” Dar a doua zi, îşi face apariţia cu o cutie mare de gogoşi. Colegii de serviciu îl întreabă: “Stai! Credeam că ai jurat că renunţi la gogoşi!”. El le răspunde: “Ei bine, a fost voia lui Dumnezeu ca să iau aceste gogoşi. Vedeţi, înainte să plec la lucru, mergeam cu maşina în apropierea unei cofetării cu gogoşi. Acolo, permanent e aglomerat, şi e greu să găseşti un loc de parcare. Aşa că am spus: “Doamne, dacă există vreun loc de parcare chiar în faţa uşii, atunci voi şti că este voia Ta ca să iau nişte gogoşi.” Şi ştiţi, a trebuit să mă învârt de 10 de ori în jurul blocului ca să apară un loc de parcare. Aşa că mi-am dat seama că era voia lui Dumnezeu!”

Fiţi atenţi. Totul poate merge prost atunci când mergem împotriva voinţei lui Dumnezeu ca să facem voia noastră. Reţineţi, Balaam şi-a pierdut viaţa pentru această tragică greşeală. Verificaţi că urmaţi voia lui Dumnezeu trecând doar prin uşile deschise, în armonie cu Cuvântul Său. Şi El va deschide uşi – pentru slujire, pentru ocazii de promovare, pentru profesii, pentru relaţii – trebuie doar să cereţi.

Rugaţi-vă (şi postiţi)

“Îndrăzneala, pe care o avem la El, este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă, orice i-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut.” (1 Ioan 5:14, 15). Când doriţi să cunoaşteţi voia lui Dumnezeu, trebuie să vă rugaţi ca El să vă călăuzească. Dar, trebuie să vă şi armonizaţi cererile cu voia Lui.

În Ioan 15:15, Domnul Isus declară: “Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu”.

Dacă doriţi să cunoaşteţi voia lui Dumnezeu, fiţi prieten cu Dumnezeu. Cum deveniţi prietenul Lui? Discutaţi cu El – tot timpul. Când îngerii erau pe cale să distrugă Sodoma, s-au oprit să-l viziteze pe Avraam. Dumnezeu Se întreba: “Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?” (Geneza 18:17). Prietenii discută împreună despre planurile lor, aşa că luaţi-vă timp să vă rugaţi şi să staţi de vorbă cu Domnul. Dumnezeu Îşi descoperă voia prietenilor şi slujitorilor Săi.

În plus faţă de rugăciune, discernerea voii lui Dumnezeu ar putea include postul, care reprezintă un nivel mai profund de a căuta claritate în ce priveşte voia lui Dumnezeu. În 2 Cronici 20, când Israel era înconjurat de duşmanii săi, Iosafat a poruncit poporului să postească şi să se roage. Ca răspuns la ascultarea lor, Dumnezeu a dat naţiunii îndrumare şi eliberare.

Şi în Faptele Apostolilor 13, atunci când ucenicii se întrebau unde urmau să se îndrepte în misiune, Biblia declară: “Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: ‘Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.’ Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei, şi i-au lăsat să plece.” (Faptele apostolilor 13:2, 3). Sunt sigur că au aplicat şi alte criterii, dar observaţi că ştiau direcţia în care dorea Dumnezeu ca ei să meargă după ce au postit şi au ascultat.

Ades postul ne limpezeşte mintea şi ne ajută să despărţim dorinţele trupeşti de priorităţile spirituale. Mai simplu spus, recepţia radio se îmbunătăţeşte. Să aveţi credinţă, dar nu vă încumetaţi

“Încrede-te în DOMNUL din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale şi El îţi va netezi cărările.” (Proverbele 3:5, 6). Ca să aflaţi voia lui Dumnezeu, aveţi nevoie de credinţă. Dacă vă veţi ruga şi veţi posti ca să-I cunoaşteţi voia, atunci să credeţi că El vă va arăta voia Sa. Biblia spune că neprihănitul va trăi prin credinţă, deci să credeţi că Dumnezeu are un plan cu dvs. pe care vi-l va arăta la timpul Lui.

Un erudit al Bibliei scria: “După ce aţi căutat să cunoaşteţi voia Lui, partea dvs. în cooperarea cu Dumnezeu este să credeţi că veţi fi condus şi călăuzit şi binecuvântat în împlinirea voii Sale.” Gândiţi-vă la asta pentru o clipă. Dacă sunteţi dispus să faceţi voia Lui, atunci Dumnezeu Îşi asumă răspunderea de a vă descoperi voia Sa cu privire la dvs. Dar trebuie să credeţi.

Cu toate acestea, în timp ce să ai credinţă este crucial, nu ar trebui să ne încumetăm. Uneori, drumul pe care trebuie să-l urmăm este cel sigur. Când reflectaţi la toate opţiunile din viaţa dvs., în cazul în care una dintre ele este riscantă atunci când vine vorba de a trăi o viaţă de creştin, nu-l aţâţaţi pe diavol ca să vedeţi cât de aproape de marginea păcatului puteţi ajunge. Aceasta este ultima mişcare pe care ar trebui să o faceţi. Depărtaţi-vă cât puteţi de mult de acea margine. Uneori, când pregătesc o ilustraţie pentru o predică, mă gândesc: “Măi băiete, această ilustraţie este un pic cam forţată. Doamne, s-o spun?” O şoaptă îmi zice: “Doug, fă lucrul sigur – nu o spune. Îţi voi da altceva ca să clarifici acest punct.”

Fiţi credincios şi prudent atunci când căutaţi voia Lui. Nu vă asumaţi riscuri inutile cu sufletul dvs.

Slăviţi-L pe Dumnezeu şi nu fiţi egoist

“Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31). Când căutaţi voia lui Dumnezeu, asiguraţi-vă că opţiunea pe care o alegeţi Îi va da slavă.

Dacă una din opţiunile dumneavoastră va face rău împărăţiei Lui, atunci este opţiunea greşită. Nu uitaţi niciodată să “căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6:33).

La fiecare decizie, întrebaţi-vă: “Doamne, va influenţa ea mai mulţi oameni pentru Tine? Ce va avea cel mai mare impact pentru împărăţia Ta? Cum aş putea să fiu eu cea mai bună reclamă pentru slava Ta?” Acesta este un factor fundamental în procesul de decizie. E o parte din a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot cugetul, cu tot sufletul, şi toată puterea.

Şi, mai mult decât să încercăm să luăm în considerare slava lui Dumnezeu în deciziile noastre, trebuie să ne amintim de efectul pe care îl vor avea asupra semenilor noştri, fie că e soţul, părinţii, copiii, sau oricine. “În adevăr, niciunul din noi nu trăieşte pentru sine, şi niciunul din noi nu moare pentru sine” (Romani 14:7).

Sunt mereu întristat când ajut oameni care încearcă să ia o decizie cu privire la viaţa lor, şi tot ceea ce gândesc ei este: “Ce va însemna acest lucru pentru mine? Cât de bine voi fi eu plătit? Îmi va face mie bine clima?”. Mai degrabă, ar trebui să se gândească la familiile lor şi la modul în care decizia lor îi va afecta pe cei din jurul lor.

Galateni 5:14 spune: “Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: ‘Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.'” Creştinii ar trebui să fie conduşi de iubire, nu doar pentru Dumnezeu, ci şi pentru alţii. Uneori sunt uimit de credinţa simplă a celor cu care colaborez în lucrare. Ei primesc oferte de locuri de muncă cu un salariu mai mare şi un program mai uşor, dar îşi dau seama că acolo unde se află deja, influenţează atât de multe vieţi. Ei îşi dau seama că voia lui Dumnezeu pentru ei este să rămână în lucrarea Sa în care se află deja. Creştinul matur nu trebuie să se gândească ce capătă acolo şi el. Este un semn de convertire autentică atunci când cineva nu spune mereu: “Ce-mi iese de aici?”

Fiţi călăuzit de Duhul Sfânt

“Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: ‘Iată drumul, mergeţi pe el!’ când veţi voi să vă mai abateţi la dreapta sau la stânga” (Isaia 30:21). În căutarea voii lui Dumnezeu, trebuie să ascultaţi acea voce liniştită, slabă.

Desigur că uneori este un lucru foarte greu de auzit. Dar este unul foarte important de căutat. Cum altfel a ştiut Avraam când trebuia să-şi ducă fiul la altar? Dumnezeu vă va vorbi, şi Îşi va trimite Duhul Sfânt ca să vă călăuzescă. Întrebaţi-vă: “Cum mă simt condus de către Duhul lui Dumnezeu?”

Cu ani în urmă, arabii obişnuiau adesea să traverseze vaste deşerturi. De multe ori, cineva din caravană avea un porumbel. În cazul în care venea o furtună de nisip şi caravana îşi pierdea direcţia, cineva dădea drumul porumbelului după furtună. Datorită instinctului de orientare pe care îl are porumbelul, începea să zboare direct spre casă şi caravana îl urma.

Uneori, Duhul Sfânt este comparat în Biblie cu un porumbel. De multe ori, apostolul Pavel spune: “Duhul a spus: ‘Mergi aici’, alteori a spus: ‘Nu merge’ ” (Faptele Apostolilor 16:7). El era într-adevăr în legătură cu Duhul lui Dumnezeu. Şi dvs. puteţi practic testa dacă este Duhul lui Dumnezeu, deoarece Duhul Sfânt nu vă va conduce niciodată împotriva Cuvântului lui Dumnezeu.

Trebuie să aveţi călăuzirea Duhului Sfânt care să vă conducă. Biblia spune că Duhul Sfânt ne va arăta calea pe care trebuie să mergem. Creştinii maturi vor avea o anumită pace atunci când Duhul lui Dumnezeu le va spune ce să facă.

Fiţi răbdător şi fiţi credincios acolo unde sunteţi

“Iată, noi numim fericiţi pe cei ce au răbdat. Aţi auzit vorbindu-se despre răbdarea lui Iov, şi aţi văzut ce sfârşit i-a dat Domnul, şi cum Domnul este plin de milă şi de îndurare.”(Iacov 5:11). Când hotărâţi care e voia lui Dumnezeu, trebuie să vă decideţi să aveţi răbdare.

Uneori devenim neliniştiţi şi dorim să facem aproape orice, în afară de a continua să ne gândim la ce ar trebui să facem. Dorim să acţionăm mai devreme decât mai târziu, dar, uneori, Dumnezeu vrea ca să aşteptaţi.

Poate că spuneţi: “Dar aştept deja de atât de mult!” Fiţi mulţumit. Mai bine staţi deoparte, aşteptând voia lui Dumnezeu, cu locul de muncă potrivit, soţul potrivit, sau şcoala potrivită decât grăbindu-vă înaintea Domnului, cu locul de muncă nepotrivit, soţul nepotrivit sau şcoala nepotrivită. Veţi fi nefericit dacă nu aveţi răbdare. “Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre.” (Luca 21:19).

Moise dorea să-i elibereze pe Israeliţi procedând în felul său şi când voia el. Totul s-a sfârşit prin crimă şi a aşteptat 40 de ani înainte să mai primească vreo altă ocazie. Şi-a învăţat lecţia. În Exodul 14:13, el spune: “Nu vă temeţi de nimic; staţi pe loc…” Deseori, copiii lui Dumnezeu nu au ştiut ce să facă sau unde să meargă, dar Dumnezeu le-a spus doar să stea pe loc. “Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta: aşezaţi-vă, staţi acolo, şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul” (2 Cronici 20:17).

Uneori, voia lui Dumnezeu pentru dvs. este pur şi simplu să aveţi răbdare (vezi Psalmii 90:4). Întârzierile aparente ar putea însemna că, mai degrabă decât să alegeţi dvs. o opţiune, voia lui Dumnezeu vine la dvs. cu un curier special. Nu trebuie decât să staţi acolo unde vă aflaţi şi să priviţi ce se întâmplă. Dumnezeu v-ar putea spune: “Stai acolo. Am să schimb totul, fără ca tu să faci ceva”.

“Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni” (Coloseni 3:23). Dar, în timp ce aşteptaţi cu răbdare noi direcţii, continuaţi să faceţi cu toată inima lucrul care vă e la îndemână. Mulţi nu reuşesc să îndeplinească voia actuală a lui Dumnezeu cu viaţa lor, pentru că tânjesc după ceva diferit.

Am auzit că odată, regele Bavariei s-a săturat de toate responsabilităţile de monarh şi şi-a dorit o viaţă de călugăr. A mers la o mănăstire şi i-a spus stareţului: “M-am decis să vin la mănăstire”. Călugărul i-a răspuns: “Sunteţi sigur?”. Regele i-a spus: “Da”. Călugărul l-a întrebat: “Sunteţi gata să vă supuneţi disciplinei vieţii monahale? E foarte dură”. Regele i-a răspuns: “Da, sunt. Tânjesc după această pace”. Călugărul l-a avertizat: “Trebuie să vă supuneţi în mod absolut”. Regele a fost de acord. Călugărul i-a spus apoi: “Primul ordin este să mergeţi înapoi la palat şi să fiţi rege”. Din acel moment, regele a ştiut că vocaţia lui era să fie rege.

Stabiliţi ce vă doreşte inima

“Să-ţi dea ce-ţi doreşte inima, şi să-ţi împlinească toate planurile tale!” (Psalmii 20:4). Atunci când examinaţi voia lui Dumnezeu cu viaţa dvs.,nu uitaţi să luaţi în considerare ceea ce doriţi dvs. Să nu vă fie ruşine să includeţi acest lucru în lista de criterii.

Uneori, Dumnezeu vă va pune lucruri pe inimă, deoarece vrea ca dvs. să faceţi acel lucru – şi pentru că acel lucru este în inima dvs., şi dvs. vreţi să-l faceţi.

Cei mai mulţi presupun că trebuie să urmeze un drum tradiţional în viaţă – să se căsătorească şi să obţină un loc de muncă. Sunt atât de siguri că este lucrul cel bun de făcut încât se vor căsători cu cineva care nu le place şi se vor face stomatologi chiar dacă dinţii le dau fiori. Însă e un mit să crezi că voia lui Dumnezeu înseamnă, automat, a face ceva ce noi nu vrem cu adevărat să facem. Dacă sunteţi cu adevărat convertit, El poate sădi şi adesea va sădi în inima dvs. o dorinţă arzătoare de a face chiar lucrul pe care El vrea ca dvs. să-l faceţi. Prin natura dvs. convertită, dorinţele dvs. vor începe să se alinieze cu cele ale Domnului.

De multe ori, vă veţi ruga pentru ceva ce doriţi, şi răspunsul lui Dumnezeu va fi: “Ştii că te iubesc. Vreau să-ţi dau ceea ce-ţi doreşti”. Dar cheia pentru aceasta se găseşte în Psalmii 37:4, care spune: “DOMNUL să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima”. Dacă desfătarea dvs. este Dumnezeu şi voia Sa, veţi descoperi că El vă va da tot ce vă doreşte inima. E emoţionant când te gândeşti la asta. El vă va surprinde!

Socotiţi probele

“Orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori” (2 Corinteni 13:1). Aţi folosit vreodată la maşină un dispozitiv GPS? Când porniţi prima dată unul, nu poate să vă spună imediat locaţia dvs. sau pe ce drum trebuie să mergeţi. Trebuie să aşteptaţi un moment pentru ca aparatul să recepţioneze sateliţii. Dar veţi observa că vă va spune adesea “Aştept mai mulţi sateliţi” sau “Aştept precizie mai bună”, chiar dacă v-a dat deja o direcţie de mers. Pe măsură ce selectează un alt satelit, vă va da direcţii mai precise datorită capacităţii sale de a triangula poziţia dvs.

Ar trebui să funcţioneze la fel şi atunci când încercaţi să descoperiţi voia lui Dumnezeu. Ne-am uitat la o serie de criterii din Biblie şi de bun simţ despre cum puteţi afla voia lui Dumnezeu în orice aspect al vieţii dvs. Uneori, veţi avea nevoie ca un număr dintre aceste criterii să se suprapună, să “trianguleze” înainte de a putea vedea cu adevărat unde vă îndreaptă Dumnezeu. Trebuie să faceţi un pic de matematică – adunaţi lucrurile – şi luaţi decizia.

Faceţi o listă. Întrebaţi-vă: “Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu.” Dacă răspunsul nu este tot aşa de evident precum credeți că trebuie să fie, întrebați: “Ce spun sfetnicii mei?” şi “Care dintre alegerile mele Îl slăveşte cu adevărat pe Dumnezeu?” Continuaţi calcularea rezultatelor până când veți avea o decizie la care să puteţi rămâne cu fermitate.

Când îi făceam curte soției mele, fiecare dintre noi am făcut o listă a argumentelor pro și contra cu privire la căsătorie. (Sper că încă își mai amintește toate argumentele pro). Am reuşit să punem toate aceste întrebări, și fiecare dintre noi a luat în cele din urmă o decizie pe baza preponderenței probelor. Poate credeţi că să faci o listă nu este foarte romantic atunci când îţi alegi un soț? Credeţi că alungă pasiunea? Evaluarea plină de rugăciune a compatibilității face atât de mult pentru a asigura mulți ani de dragoste fericită.

Aţi ajuns deja?

Poate că vă întrebaţi: “Toate astea sună ca nişte sfaturi extraordinare. Dar îmi imaginez că sunt unde sunt. Cred că sunt în mijlocul voii lui Dumnezeu chiar acum”. Este într-adevăr un loc minunat unde să te afli, dar sunt șanse ca la un anume moment din viața dvs. să aveţi nevoie de o schimbare de direcţie.

Forajul petrolului oceanic consta doar din platforme ce se ancorau adânc în fundul mării. Forajul de pe aceste şlepuri plutitoare nu funcționa eficient, deoarece liniile de foraj și țevile se fisurau la mișcarea și ondulația continuă a curenților oceanici. Dar acum se forează cu nave sofisticate care fac corecții permanente ale mișcării. Au nişte elice controlate de computer peste tot în jurul lor și nu mai sunt ancorate într-un singur loc. Navele îşi pot modifica permanent poziția prin schimbări în timp de microsecunde de la calculator, astfel încât să-şi menţină forajul exact pe centru.

Aşa ar trebui să fie şi cu creștinul. Trebuie să măsurăm consecvent ca să fim în mijlocul voii lui Dumnezeu, pe baza criteriilor menționate în această carte. Odată ce am oprit calibrarea, ne este foarte ușor să începem deriva. (Desigur, trebuie ca întotdeauna să fim legați de Isus Hristos, dar trebuie ca întotdeauna să fiţi sigur că şi sunteţi!). S-ar putea să fiţi chiar lângă voia lui Dumnezeu, dar încă aţi putea să nu fiţi în mijlocul voii lui Dumnezeu. Continuaţi să revedeţi lista până când veți găsi exact unde vă poate folosi Dumnezeu cel mai eficient.

Concluzie

Romani 12:2 declară: “Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre,”- de ce? – “ca să puteţi deosebi [testa – n.a.] bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită”. Mulţi creştini, de altfel credincioşi, se găsesc singuri îndeplinind voia nedesăvârşită a lui Dumnezeu. Sunt neliniștiți și nefericiți. Uneori, aceasta înseamnă că ei nu sunt mărturia consecventă aşa cum Dumnezeu știe că ar putea fi.

Fiecare dintre noi trebuie să lupte pentru această voie bună, plăcută şi desăvârşită a lui Dumnezeu. Chiar dacă omul s-a despărţit de Dumnezeu din cauza păcatului, El ne-a dat o cale de a-I descoperi voia – și El ne-a dat puterea de a o îndeplini. Fiţi lutul maleabil în mâinile Olarului și mulaţi-vă. Nu numai că veţi avea bucurie în cer; o veţi avea chiar aici pe pământ.

E viața dvs. sărită de pe şină? Vă luptaţi să luaţi decizia corectă? Vă e frică unde ar putea să vă conducă Dumnezeu – afară din zona dvs. de confort și pe un pământ străin? Amintiți-vă întotdeauna că Dumnezeu nu vrea ce e mai rău pentru dvs; El vrea ce e mai bine pentru dvs. Trebuie să vă încredeţi în El, că în cele din urmă veți fi mereu mai fericit în mijlocul voii Sale. “Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ” (Matei 6:10). În cele din urmă, toți cei din ceruri vor face voia desăvârşită a lui Dumnezeu. Dacă dorim să fim acolo, trebuie să începem să o exersăm chiar de acum!

Contrafacerile uimitoare ale lui Satana

Contrafacerile uimitoare ale lui SatanaBy Joe Crews

Contrafacerile uimitoare ale lui Satana

Să presupunem că ar trebui să rezumaţi întreaga Biblie doar în două cuvinte. Ce cuvinte aţi alege? M-am gândit şi cred că păcat şi mântuire ar putea fi cel mai exact răspuns. La urma urmelor, Satana a intrat în tablou destul de devreme pentru a-l face pe om să păcătuiască şi să-i fure mântuirea. Întâmplător, acesta a marcat şi punctul de întoarcere pentru familia omenească. Vedeţi, Dumnezeu întemeiase totul pe ascultare. El oferise toate darurile minunate – viaţă, un caracter drept, stăpânire asupra pământului şi un cămin frumos în Grădina Edenului. Apoi, le făgădui că aceste binecuvântări vor continua la infinit cu o singură condiţie: ‘Ascultă şi vei trăi, nu asculta şi vei muri’.

Desigur ştim ce a urmat acelui ultimatum. Adam şi Eva au cedat ispititorului şi păcatul a intrat în această frumoasă planetă pentru prima dată. Şi din acel moment, marea controversă a devenit o realitate în luptă, între Hristos şi Satana, adevăr şi minciună, ascultare şi neascultare. Fiecare carte şi capitol din Biblie este întreţesut cu măreţul plan făcut de Dumnezeu de a-l readuce pe om la starea lui de la început, de ascultare, de acolo de unde a căzut. “… şi-I vei pune numele ISUS, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Matei 1:21). Desigur, păcatul reprezintă neascultare de legea lui Dumnezeu.

Uneori, oamenii se întreabă, “De ce să ne batem capul cu faptele legii? Nu-L interesează pe Dumnezeu mai mult inima decât purtarea exterioară?” Adevărat, aceste lucruri nu se pot despărţi. Chiar de la început, Dumnezeu a făcut din ascultare marele test al iubirii şi credincioşiei. Nimeni nu poate spune că pe Dumnezeu nu L-a interesat purtarea primilor noştri părinţi. Faptele lor exterioare au oglindit o inimă împărţită. Iată de ce a spus Isus, “Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15).

Interesul planului ceresc este să-i ferească pe oameni de a nu călca legea lui Dumnezeu, insuflând o dragoste agape în inima adevăraţilor credincioşi. Chiar ultima carte a Bibliei prezintă picătură cu picătură aceeaşi întrebare de bază a ascultării. Fiecare suflet va primi sigiliul lui Dumnezeu sau semnul fiarei. Iarăşi testul se va da cu privire la ascultarea faţă de lege. Caracteristica majoră a celor răscumpăraţi, conform cărţii Apocalipsa, este că ei ţin poruncile lui Dumnezeu. Condiţia fixată de Dumnezeu ca omul să rămână în Eden devine condiţia ca omul să se întoarcă în paradis. “Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14:12). “Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12:17). “Ferice de cei ce împlinesc poruncile Lui, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!” (Apocalipsa 22:14 – versiunea King James).

Conchidem de aici că Dumnezeu trebuie să aibă un popor căruia să-i încredinţeze viaţa veşnică. V-aţi gândit vreodată că cei care vor fi luaţi la cer la revenirea lui Isus îşi vor mai păstra puterea de alegere? Biblia ne asigură că nenorocirea nu se va mai ridica a doua oară. Nu se va mai repeta acest tragic carnagiu de 6000 de ani. Nu pentru că nu va mai fi alegere, ci pentru că Dumnezeu nu va lua pe nimeni la cer care să nu prefere să moară mai degrabă decât să păcătuiască. Îngerii vor şti că cerul este un loc sigur din pricina experienţei sfinţilor din această lume înainte ca să li se fi dat nemurirea. Nu va mai fi riscul reapariţiei coşmarului păcatului. Testul pe care l-a făcut planeta Pământ este îndeajuns.

Întreaga strategie a lui Satana se bazează pe a-i face pe oameni să păcătuiască. El ştie bine că nimic care întinează nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu, iar păcatul este singurul lucru care întinează în ochii lui Dumnezeu. Sunt convins că Satana a înţeles un anume principiu cu mult înainte ca să-l noteze apostolul Pavel în Romani 6:16. “Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?” Vă rog să reţineţi că sunteţi robul aceluia de care ascultaţi. Dacă ascultaţi de Dumnezeu, sunteţi robul lui Dumnezeu; iar dacă nu mai ascultaţi de Dumnezeu, nu mai sunteţi robul lui Dumnezeu. Planul vrăjmaşului este să vă facă să ascultaţi de el şi să ajungeţi robul lui.

Nu pot să accentuez destul că celui rău nu-i pasă de ce nu ascultaţi de Dumnezeu, atâta timp cât nu ascultaţi. O puteţi face în numele religiei şi unii din cei mai religioşi oameni n-au ascultat de Dumnezeu de-a lungul istoriei. De fapt, ei pot inventa motivele cele mai religioase pentru a nu asculta. Domnul Isus a vorbit în repetate rânduri despre acei care vor fi vinovaţi de această purtare paradoxală. El a spus, “Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ‘Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?’ Atunci le voi spune curat: “Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege” (Matei 7:22, 23).

Isus i-a identificat pe aceşti reclamanţi lăudăroşi ca fiind persoane foarte religioase. Totul se făcuse în numele lui Isus şi totuşi ei au fost respinşi la sfârşit ca nevrednici de a intra în ceruri. De ce? Care era problema lor? În versetul anterior Învăţătorul a descris clar că deşi ei vorbeau mult despre El, nu împlineau “voia Tatălui Meu care este în ceruri.” Mărturisirea era puternică, dar lipsea împlinirea voiei lui Dumnezeu.

Domnul Isus a fost mai detaliat în Matei 15:9 când a rostit următoarele cuvinte fariseilor: “Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti.” Cât de şocaţi poate că au fost acei oameni când au înţeles pentru prima dată că mulţi care I s-au închinat Lui vor fi pierduţi. Cum s-ar putea să fie greşit să te închini lui Dumnezeu şi de ce să fie socotit degeaba şi inutil? Isus a explicat că nu putea accepta această închinare deoarece ei puseseră deoparte poruncile Lui în favoarea poruncilor oamenilor. Ce interesant! S-ar părea că Domnul Hristos recunoaştea ascultarea ca cea mai înaltă formă de închinare şi cea mai acceptabilă.

A reuşit oare cineva vreodată să găsească o scuză acceptabilă pentru a nu asculta de Dumnezeu? Desigur, oamenii din trecut şi-au fabricat unele care să le sune bine în propriile urechi. Mă gândesc la Saul pe care Dumnezeu îl aprobase drept primul rege din Israel. Era un om mare şi minunat în multe privinţe. Dar vă mai amintiţi ce s-a întâmplat când Dumnezeu l-a trimis să lupte împotriva amaleciţilor? Aceşti oameni ajunseseră atât de stricaţi că Dumnezeu îi poruncise lui Saul să-i distrugă cu desăvârşire. Nimic nu trebuia luat ca amintire sau pradă din această campanie. Porunca lui Dumnezeu era clară şi detaliată.

Atunci de ce s-a decis Saul să cruţe unele din cele mai bune vite? El i-a dat explicaţia lui Samuel după ce a fost întâmpinat de prooroc pe drumul spre casă de la luptă. Samuel a întrebat: “Ce înseamnă behăitul acesta de oi care ajunge la urechile mele, şi mugetul acesta de boi pe care-l aud?” Saul a răspuns: “Le-au adus de la Amaleciţi, pentru că poporul a cruţat oile cele mai bune şi boii cei mai buni, ca să-i jertfească Domnului, Dumnezeului tău; iar pe celelalte, le-am nimicit cu desăvârşire” (1 Samuel 15:14, 15).

Indiferent de cât de logice ar suna aceste cuvinte, ele sunt pline de un scop nesincer şi de făţărnicie. Mai întâi, Saul a dat vina pe “popor” că a cruţat animalele, încercând să mute răspunderea pentru actul neascultării. Dar Saul era de acuzat, iar el primise porunca de la Dumnezeu. Apoi, încercă să lase impresia că era un lucru de nimic, deoarece “restul” cuvântului lui Dumnezeu fusese împlinit. Se făcuse doar o mică deviere, aşa că de ce să se facă atâta zgomot pentru ea, şi în plus, animalele acestea nu erau pentru ei, ci urmau să-I fie închinate lui Dumnezeu!

Nu pierdeţi semnificaţia acestei explicaţii. Saul nu asculta de Dumnezeu ca să I se închine Lui! Oare Dumnezeu acceptă un astfel de argument? Samuel răspunse, “Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor” (versetul 22). Iarăşi vedem că Dumnezeu considera ascultarea drept cea mai înaltă formă de închinare. Deşi probabil că Saul avea motivul religios cel mai convingător pentru a nu asculta, Dumnezeu i l-a respins cu tărie şi în acelaşi timp l-a respins şi pe Saul pentru a nu mai fi rege peste Israel.

Nu se face acelaşi lucru şi astăzi? Priviţi în jur cum orele sfinte ale sabatului sunt dăruite săptămână de săptămână unei lumi care are nevoie de odihnă. În inima legii morale scrise de mâna Lui, Dumnezeu a înscris cea mai lungă şi mai detaliată din toate cele Zece Porunci. Cu toate acestea, a fost exprimată atât de simplu că nu a existat nicio posibilitate de confuzie. “Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea” (Exodul 20:10). Chiar şi un copil poate să înţeleagă aceste cuvinte. Totuşi, când începe ziua a şaptea în fiecare săptămână, milioane mai sunt la cumpărături, continuându-şi afacerile ca de obicei şi călcând porunca clară, detaliată a lui Dumnezeu.

Cine sunt aceste milioane de oameni care îndrăznesc să sfideze poruncile scrise fără greş de Creatorul lor? Mulţi din ei sunt persoane religioase care vor fi la biserică chiar a doua zi şi vor cânta imnuri, se vor ruga, vor face daruri şi vor îngenunchea să se închine Dumnezeului a cărui lege o calcă în fiecare săptămână. Unii poate că nu-şi dau seama că ei cinstesc o tradiţie păgână mai presus de porunca lui Dumnezeu, dar un mare număr sunt perfect conştienţi că nu ascultă de legea veşnică a lui Dumnezeu. Despre unii ca ei, Isus a vorbit cu o gingăşie uimitoare: “Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti.”

Ani de zile ca evanghelist am ascultat motivele care le aduceau cei religioşi pentru a călca sabatul. Mulţi din ei au aerul pios şi sincer şi mărturisesc o mare iubire pentru Dumnezeu. Dar oare chiar Îl iubesc? Problema este că astăzi iubirea este definită atât de superficial şi sentimental. Toţi am văzut afişe pe maşini care ne cer cu îndrăzneală, “Zâmbeşte dacă Îl iubeşti pe Isus,” sau “Claxonează dacă Îl iubeşti pe Isus,” sau “Fă cu mâna dacă Îl iubeşti pe Isus.” Dar nu asta a zis Isus! El a zis, “Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele!” Ei bine, asta a zis. Spuma superficială a multor religii moderne reflectă orice altceva în afară de iubire.

Cele două strategii ale lui Satana

Cum îşi orchestrează planul Satana ca să-i facă să păcătuiască şi pe cei mai religioşi? Înainte ca să trecem la cele două strategii cele mai de efect, trebuie să înţelegem că ne ocupăm de cel mai mare înşelător care a existat vreodată. Ca arhiamăgitor, ades se foloseşte de un amestec de bine şi rău ca să-şi împlinească scopurile. Se pretează chiar să folosească Scripturile dacă aceasta îi poate servi să-şi împlinească scopul final.

Satana nu a scris el Biblia, dar a privit peste umerii celor care au scris-o, memorizând fiecare bucăţică din ea. Şi ades a citat texte, aşa cum I-a citat Domnului Isus în pustie când L-a ispitit. În acea situaţie, practic a citat corect textul din Psalmi când a spus că îngerii Îl vor ocroti ca nu cumva să-şi lovească piciorul de vreo piatră. Dar reţineţi că el a aplicat greşit textul îndemnându-L pe Isus să Se încumete şi să sară de pe vârful templului, iar apoi să Se încreadă că îngerii Îl vor salva.

Acest truc şiret de a distorsiona Scriptura stă la temelia celor două şmecherii speciale pe care le foloseşte Satana ca să-i facă pe creştini să nu asculte de legea lui Dumnezeu. Primul argument suna cam aşa: Întrucât Biblia spune “Ferice de cei care împlinesc poruncile Lui ca să aibă drept la pomul vieţii,” lucrul cel mai important ca să fii mântuit este să asculţi de lege (Apocalipsa 22:14). Dacă vom reuşi să facem asta destul de bine, în orice privinţă, ne vom califica pentru viaţa veşnică.

Vă sună familiar? Există oare vreun adevăr într-un astfel de argument? Evident că este foarte important să ascultăm de porunci, dar s-a strecurat oare şi vreun element puternic de eroare în această credinţă? Adevărul este că nimeni nu se poate face singur destul de bun ca să merite mântuirea. O astfel de învăţătură este pur legalism, chiar contrariul modalităţii fixate de Dumnezeu pentru a fi salvat. Ea este temelia oricărei religii necreştine şi a înşelat milioane de pretinşi urmaşi ai lui Hristos printr-o minciună fatală.

Dar poate că vă întrebaţi cum de o astfel de învăţătură poate duce la o mai mare călcare a legii lui Dumnezeu. Oare nu i-ar motiva mai mult pe oameni să ţină poruncile mai atent ca să fie mântuiţi? În cazul acesta, răspunsul este nu. Vedeţi, Satana ştie foarte bine că lucrurile s-au schimbat din Grădina Edenului.

Îi era de o mie de ori mai uşor lui Adam să asculte decât ne este nouă. El avea o natură curată, necăzută care nu avea nicio înclinaţie faţă de păcat şi toate ispitele lui îşi aveau originea în afara lui. Cu firea noastră căzută moştenită, ispitele noastre cele mai mari izvorăsc dinăuntru. Dar Satana a convins milioane de oameni că ei pot evita păcatul, aşa ca şi Adam şi Eva, străduindu-se mai mult să asculte de Dumnezeu. Aşa că ei se luptă bărbăteşte să exercite mai mult control asupra tendinţelor lor păcătoase şi nu reuşesc în strădaniile lor trupeşti. În final, decid că este cu neputinţă să aibă biruinţă asupra păcatelor şi că Dumnezeu nu va cere ceva ce nu se poate. Rezultatul este că oamenii calcă din ce în ce mai mult legea lui Dumnezeu.

Gândiţi-vă o clipă: Să presupunem că aţi putea păstra toate poruncile lui Dumnezeu din acest minut tot restul vieţii dvs. Cu alte cuvinte, nu aţi mai face nicio greşeală şi nu aţi comite niciun păcat tot restul vieţii. V-ar mântui aceasta? Desigur că nu, deoarece aţi comis deja păcate înainte de a începe acest program viitor de ascultare perfectă. Prin urmare, aţi ajuns sub sentinţa de moarte prin acele greşeli trecute. Nicio purtare bună nu poate schimba raportul păcatelor trecute.

Adevărul este că doar un singur Om a venit vreodată în lumea aceasta şi a trăit o viaţă absolut perfectă fără să comită un singur păcat. Domnul Isus a trăit o viaţă impecabilă de facere de bine. Viaţa noastră este pătată şi mânjită de repetatele eşecuri de a ne măsura cu standardul lui Dumnezeu de ascultare totală. Niciunul dintre noi nu poate sta înaintea lui Dumnezeu pe temeiul vieţii noastre trecute. Ştim că Dumnezeu nu va accepta nimic altceva decât o neprihănire perfectă sau o împlinire a binelui şi nimeni dintre noi nu are o astfel de viaţă. Dacă nu putem întrucâtva să căpătăm favoare în temeiul acelei vieţi sfinte, nepătate a Domnului Isus, care practic să ni se atribuie nouă, nu există nici cea mai mică posibilitate ca să fim mântuiţi. Cât de recunoscători ar trebui să fim că un astfel de transfer a fost făcut posibil prin harul Domnului nostru Isus.

Unul din cele mai uimitoare texte din Biblie se găseşte în Romani 5:10, “Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său …” Să ne oprim şi să cercetăm acea primă jumătate a versetului, deoarece conţine cel mai crucial mesaj din toată Biblia. El ne spune că am ajuns vrăjmaşi ai lui Dumnezeu când am păcătuit. A fost nevoie de o împăcare dacă urma să avem vreo speranţă. Ca să îndepărtăm păcatul care ne-a despărţit de Dumnezeu, trebuia îndeplinită o ispăşire. Textul nostru ne spune că doar moartea lui Isus putea să realizeze o astfel de împăcare.

Cum a reuşit crucea să îndepărteze vrăjmăşia şi să refacă legătura dintre Dumnezeu şi om? Ce i-a adus Isus acelei cruci? În propriul Lui trup a purtat ca un ispăşitor vina pentru orice urmaş al lui Adam şi al Evei. De fapt, Isus S-a oferit să facă un schimb cu fiecare dintre noi. El urma să ia asupra Lui osânda şi sentinţa de moarte care ni se cuvenea nouă şi să şteargă vina păcatului din dreptul nostru. În acelaşi timp cât poartă vina noastră, acoperă amintirea urâtă a păcatelor noastre trecute. În realitate, a realizat aceasta atribuindu-ne credit prin faptul că El a dus o viaţă desăvârşită de ascultare. Aşa că la ce renunţăm şi ce primim de la El? Renunţăm la moarte în schimbul vieţii Lui; şi ca urmare, Dumnezeu ne tratează ca şi când n-am fi păcătuit niciodată, şi Îl tratează pe Isus pe cruce ca şi când ar fi fost El vinovat pentru toate păcatele noastre.

Acum haideţi să privim la restul textului din Romani 5:10. După ce a descris împăcarea ce are loc prin moartea lui Isus, ap.Pavel continuă, “cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.” Remarcaţi vă rog că avem nevoie atât de viaţa cât şi de moartea lui Isus ca să realizăm mântuirea completă. Păcatele trecute sunt acoperite prin meritele atribute de moartea Sa ispăşitoare, iar biruinţele viitoare sunt asigurate de meritele împărtăşite ale vieţii Lui fără de păcat în trup.

Nu putem să ne schimbăm sau să ne îmbunătăţim faptele care au fost deja raportate împotriva noastră. Ele nu pot decât să fie anulate prin scrierea în dreptul nostru a raportului meritelor ascultării Lui desăvârşite. Oricare din faptele noastre viitoare se poate schimba dacă acceptăm împărtăşirea biruinţei Lui în propria noastră fire decăzută. Iar aceasta ne aduce la cea de-a doua strategie pe care o foloseşte Satana ca să-i facă pe oameni să păcătuiască.

Capcana harului ieftin

În acest asalt inteligent, marele amăgitor urmăreşte un argument diferit. Sună cam aşa: “Nimeni nu poate fi salvat păzind legea. Nu suntem îndreptăţiţi prin fapte, ci prin har prin credinţă. Nu este nevoie să ţinem poruncile atâta timp cât Îl iubim pe Isus.” Iarăşi vedem că există mult adevăr în ceea ce zice el, dar şi o fărâmă teribilă de greşeală. Deşi nu suntem îndreptăţiţi prin fapte, nu suntem scutiţi nici de ascultare.

Mulţimi nenumărate de oameni au căzut pradă acestei abordări viclene. Permanent o găsesc în evanghelizări. Creştini de toate culorile şi din toate bisericile vor fi cu totul de acord în primele seri ale unei campanii de evanghelizare, dar apoi introducem subiectul legii şi harului. Imediat, începe reacţia. “Frate Joe, nu ne mai vorbi despre vechea lege! Nu suntem salvaţi prin fapte. Suntem sub har şi să păzim acele porunci nu ne va mântui!” Vedeţi problema? Ca o reacţie extremă împotriva legalismului. aceste suflete sincere se abat mult spre partea harului ieftin şi aproape că ajung antinomialişti în vederile lor.

Cât de greu este să fii echilibrat în problema credinţei şi faptelor! Există două extreme, iar pe cel rău nu-l interesează spre care capăt o luăm. Este ca şi cum am vâsli o barcă cu două vâsle numite “credinţă” şi “fapte”. Dacă oricare din vâsle nu merge, barca pur şi simplu se învârte în cerc. Mulţi oameni se învârt în cerc, deoarece nu trag egal de aceste două aspecte esenţiale ale mântuirii. Adevărul este că vorbim despre două capete ale aceleiaşi bucăţi. Iată de ce nu poate fi niciun conflict în problemă. Credinţa adevărată produce întotdeauna fapte bune de ascultare. O îndreptăţire adevărată produce invariabil sfinţire. Biblia declară că într-adevăr “credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2:26).

Marele nostru vrăjmaş, diavolul, a contrafăcut cu şiretenie ambele capete ale frumoasei învăţături a neprihănirii prin credinţă. El a deformat “neprihănirea” în legalism şi “credinţa” într-un înlocuitor ieftin care nu produce nici măcar ascultare. Cineva s-a referit la ea ca la “o agape subţire,” deoarece denigrează şi iubirea într-un sentimentalism greşit definit.

În Scripturi găsesc trei feluri de credinţă. Una este o credinţă pe care o au chiar şi demonii, dar Iacov arată foarte clar că acest fel de credinţă nu lucrează deloc. Este doar un asentiment sau un acord cu mintea. Nu poate salva nicio persoană. Al doilea fel lucrează, dar dintr-un motiv greşit. Este foarte bine ilustrată de un şofer care vede un semn de stop la o intersecţie. El are credinţă în semn şi credinţa lui lucrează; îşi aduce maşina la un stop. Dar de ce a oprit? De teama de a nu fi lovit de un alt vehicul? Sau de teama ca poliţia să nu-l vadă şi să-i dea o amendă? Şi acest fel de credinţă este de neacceptat de către Dumnezeu deoarece se bazează pe teamă.

Din nefericire, mulţi creştini cu numele au acest fel de religie pentru a scăpa de foc. Ei ştiu că la sfârşitul drumului există un foc şi nu vor să ajungă în acel foc. Aşa că se străduiesc să facă toate lucrurile bune pe care cred ei că ar trebui să le facă cei buni. Aceasta este doar o altă formă de legalism despre care am vorbit mai devreme. Al treilea fel de credinţă şi singurul pe care îl acceptă Dumnezeu este descris în Galateni 5:6, “Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste.” Iată motivul adevărat pentru orice faptă de ascultare faţă de legea lui Dumnezeu.

Păcatul şi creştinul

Dar înainte de a arăta cum această motivaţie a iubirii reprezintă însăşi inima oricărei adevărate acceptări de către Dumnezeu, să ne îndreptăm spre unele din declaraţiile cele mai dogmatice amintite de scriitorii inspiraţi. Unii chiar ar clasifica limbajul lui Ioan ca netemperat pozitiv, dar judecaţi dvs. când vom citi cuvintele acestui mare ucenic al iubirii. Vă rog să reţineţi că Ioan era ucenicul care îşi sprijinea capul pe pieptul lui Isus. Era, fără nicio îndoială, cel mai cald şi cel mai gingaş din cei doisprezece ucenici. A scris despre iubire mai mult decât oricare alt scriitor din Noul Testament şi cu toate acestea a şi avut mai multe de spus despre poruncile lui Dumnezeu decât oricare alt scriitor.

Mai întâi, vom citi definiţia cea mai simplă şi cea mai succintă a păcatului care se găseşte în Sfânta Scriptură. Ioan declară: “Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4). Vă rog să vă fixaţi bine acest verset în gândirea dvs., deoarece restul capitolului se concentrează pe natura păcatului şi foloseşte în exclusivitate această definiţie pentru el. Textul este foarte clar, dar trebuie să înţelegem cuvântul “lege” din acest verset. La ce lege se referă? Pavel ne răspunde printr-o discuţie paralelă despre păcat în Romani 7:7. El întreabă: “Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos? Nicidecum! Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: “Să nu pofteşti!” Aici sensul este mai presus de orice îndoială. Ap.Pavel citează direct din Cele Zece Porunci şi declară fără echivoc că păcatul este călcarea acelei legi.

Aşa că, dacă citim mai departe în 1 Ioan 3, reţineţi bine că în versetul 4 s-a definit cuvântul “păcat” drept călcarea legii morale a decalogului. Versetul 5 continuă discuţia cu aceste cuvinte, “Şi ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele.” Ce trebuia să ne ia Isus? Păcatele. Ce este păcat? Călcarea Celor Zece Porunci. Prin urmare, El a venit ca să ne salveze de călcarea acelor legi. El a venit să ne împiedice să păcătuim.

Apoi Ioan începe o serie de declaraţii radicale cu privire la adevăr, declaraţii care i-au uimit pe mulţi creştini moderni. El a spus, “Oricine rămâne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut” (versetul 6). Puternic. Unii sunt cunoscuţi că predică cu îndrăzneală, dar niciodată nu am auzit aşa cuvinte puternice de la vreun profet în viaţă sau de la vreun predicator. Prea-iubitul Ioan declară: “Oricine care umblă în neascultare faţă de Cele Zece Porunci nu L-a întâlnit niciodată pe Isus şi nu ştie nimic despre mântuirea Lui.” Şocant, nu? Într-adevăr.

Dar staţi aşa. Mai este şi este chiar mai puternic. Versetul următor: “Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit, cum El însuşi este neprihănit. Cine păcătuieşte, este de la diavolul” (versetele 7, 8). Cu îndrăzneală, Ioan face demarcaţia dintre falşii mărturisitori ai adevărului şi cei adevăraţi.

Întâmplător, există mult înţeles în cuvintele: “Nimeni să nu vă înşele.” Acest verset ne atrage atenţia că ceea ce urmează imediat va fi subiectul unei mari înşelăciuni sau fraude. În Matei 24:3, ucenicii L-au întrebat pe Isus cu privire la semnele venirii Sale, iar în versetul 4 El le-a răspuns: “Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva.” Apoi, a continuat să descopere teribila confuzie care va marca învăţătura sfârşitului timpului cu privire la “răpire.” Aşa că ne putem aştepta ca o neînţelegere asemănătoare să însoţească învăţătura neprihănirii prin credinţă din ultimile zile. Problema păcatului va fi confuză. Doctrina ascultării şi legii vor fi distorsionate şi vor crea neînţelegeri.

Ioan ne îndeamnă să luăm seama la avertizarea că niciun neprihănit nu va umbla într-o neascultare voită faţă de Cele Zece Porunci. El merge atât de departe încât să spună că un astfel de om va fi de fapt de la diavolul, şi nicidecum un creştin! Apoi adaugă cuvintele care au fost dezbătute de generaţii de teologi ca şi de laici: “Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu” (versetul 9). Cine este sămânţa femeii în Biblie? Domnul Isus este adevărata sămânţă, iar adevăratul copil convertit al lui Dumnezeu Îl are pe Hristos în inima lui. Ca să păcătuiască, va trebui să-L scoată pe Isus din inimă. Hristos nu este slujitorul păcatului şi nu Se poate afla în inima cuiva care alege deliberat să nu asculte de poruncile lui Dumnezeu. Ioan nu spune că un credincios îşi pierde puterea de alegere, dar declară cu tărie că Hristos nu rămâne în inima unuia care calcă de bună voie Legea.

Haideţi să lămurim problema păcatului. O doctrină ciudată şi-a făcut drum în biserica creştină prin învăţăturile lui Augustin şi Ioan Calvin. Acest sistem fals de credinţă susţine ideea că putem umbla într-o neascultare pe faţă şi să mai avem încă asigurarea mântuirii. Pur şi simplu, aşa ceva nu este adevărat. Cu toate acestea, milioane au înghiţit acest concept distorsionat că îndreptăţirea ne schimbă condiţia înaintea lui Dumnezeu, dar nu ne schimbă starea.

Viziunea calvinistă este că acoperirea cu îndreptăţire ne face acceptabili în faţa lui Dumnezeu, chiar dacă continuăm să păcătuim cu voia. Într-o analiză finală, ni se spune că ispăşirea ne salvează în viaţa aceasta de urmările păcatului, dar nu de păcat în sine. În esenţă, mesajul declară că ispăşirea nu schimbă atât de mult natura creştinului cât priveşte păcatul cât schimbă natura păcatului cât îl priveşte pe creştin. Dintr-un oarecare motiv, după ce L-am acceptat pe Isus, păcatul nu mai este acelaşi factor de moarte ca înainte. Dacă înainte de convertire, comitem un păcat, suntem sortiţi pieirii, dar dacă comitem aceleaşi păcate după ce am fost “mântuiţi,” nu se poate ca un creştin să se ducă în iad.

Vedeţi cum urmăreşte învăţătura aceasta să schimbe natura păcatului în loc să schimbe natura păcătosului? Oare nu înseamnă aceasta să te joci de-a religia? Îndreptăţirea nu acoperă niciodată păcatele pe care continuăm să le practicăm. Îndreptăţirea ne procură o inimă şi o viaţă cu totul nouă numită convertire prin care începem să manifestăm un nou fel de viaţă spirituală. Îndreptăţirea nu se poate păstra atâta timp cât se comit păcate cu voia. Ea nu este o manta care să acopere călcarea continuă a poruncilor; ea este o transformare spirituală care îndepărtează atât vina cât şi puterea păcatului.

Reţineţi bine: adevărata credinţă produce întotdeauna fapte bune de ascultare. Credinţa fără fapte este moartă. Isus a venit în lumea aceasta ca să-Şi salveze poporul din păcatele lui, nu în păcatele lui. Biblia vorbeşte mult despre păcat, dar niciodată ceva bun. De exemplu, nu veţi citi niciodată în Scripturi că ar trebui să micşorăm cantitatea de păcate pe care le comitem. Nicăieri nu suntem îndemnaţi să reducem sau să micşorăm neascultarea noastră. Păcatul este absolut ne-negociabil în ochii lui Dumnezeu. Trebuie să respingem total, să părăsim şi să lăsăm orice obicei cunoscut drept păcat. Isus a zis, “Du-te şi nu mai păcătui.” Nu a zis, “Du-te şi păcătuieşte mai puţin!” Ioan nu a scris, “Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să păcătuiţi din ce în ce mai puţin.” El a scris, “Vă scriu ca să nu păcătuiţi.”

Ucenicul iubit Ioan nu a încercat să-şi îndulcească epistola când a scris despre păcat. Niciun predicator modern nu a exprimat acest adevăr mai puternic decât el. El a declarat, “Cine păcătuieşte, este de la diavolul” (1 Ioan 3:8). Această nebuloasă despre Dumnezeu care ne-ar considera drepţi în timp ce de bună voie alegem să nu-L ascultăm nu îşi găseşte nicio bază în Biblie. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu spre mântuire şi această putere poate să ne salveze din toate păcatele tot atât de bine ca şi din vreun păcat. De ce am crede că un Dumnezeu atotputernic ne-ar ierta, iar apoi ne-ar lăsa sub puterea unui păcat continuu? Asta L-ar face pe Dumnezeu complice la păcatul nostru.

Judecaţi după faptele noastre

În final, să avem în vedere faptul că judecata va avea loc pe baza faptelor noastre. Ştiu că unora li s-ar părea legalistic, dar Biblia este extraordinar de clară în acest punct. Ioan a scris, “Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea … Fiecare a fost judecat după faptele lui” (Apocalipsa 20:12, 13).

Cum armonizăm aceste cuvinte cu ceea ce am descoperit despre iubirea şi îndurarea lui Dumnezeu? Nu este oare contrar Bibliei ca îndreptăţirea prin fapte să se afle la baza judecăţii? Nicidecum, dacă luăm în considerare cum vor fi judecate faptele. Este imperativ ca să înţelegem exact cum va măsura şi cum va testa Dumnezeu faptele fiecărui om. Ce determină dacă vor fi primite sau respinse? Oare cantitatea depusă? Dacă vom avea destule fapte bune în cont, ni se va acorda intrarea? Şi vom rămâne oare afară dacă nu avem destule fapte?

În Predica de pe Munte, Isus a descris un grup mare care căuta să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ne-am mai referit la acest verset mai înainte. Isus a spus, “Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: “Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: “Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege” (Matei 7:22, 23).

Cântăriţi cu atenţie cuvintele acestor oameni care vroiau să intre în ultimul minut. Isus nu a pus la îndoială şi nici nu a tăgăduit adevărul celor spuse de ei. Ei se lăudau că au făcut multe fapte. Nu cantitatea lipsea. Cantitatea era acceptabilă, dar evident faptele nu se judecau pe baza cantităţii … nu li s-a permis intrarea. Dar suntem mai uimiţi când citim despre felul de fapte pe care le făcuseră aceşti oameni. Erau “minuni” şi erau şi “multe”. S-ar părea că şi calitatea era bună. Poate că unul donase un milion de dolari ca să se zidească o nouă sinagogă; şi totuşi nu li s-a dat voie să intre. Misterul se adânceşte. Care alt factor ar putea sta la baza sentinţei aspre, “depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege”?

Răspunsul se găseşte în ultima carte din Biblie şi atunci când îl citim, întregul puzzle se rezolvă. În Apocalipsa 3:15 Dumnezeu declară, “Ştiu faptele tale.” Desigur că ştie, deoarece a păstrat o aducere aminte, care va fi ultima judecată. Dar să citim mai departe, “Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3:15, 16).

Iată secretul întregii probleme! Faptele noastre vor fi judecate la sfârşit, dar nu după greutate sau înălţime. Ele vor fi judecate după fierbinţeală! Cu alte cuvinte, toată ascultarea noastră trebuie să izvorască dintr-o inimă care arde de iubire şi consacrare pentru Dumnezeu. Motivul va fi descoperit şi examinat de ochiul atoatevăzător al lui Dumnezeu. Nicio mărime şi niciun fel de faptă făcută de om nu va purta vreun grad de greutate în acea zi, dacă nu au fost făcute dintr-o legătură de iubire fierbinte pentru Isus.

Am ajuns aici la paradoxul problemei credinţă – fapte. Faptele ori merită totul, ori nu merită nimic. Ele sunt un parfum plăcut de tămâie înaintea lui Dumnezeu sau sunt o urâciune. Totul depinde de motiv şi de cine procură tăria de a face faptele. Faptele cărnii reprezintă efortul omului de a se salva singur, dar faptele din iubire care izvorăsc din prezenţa permanentă a Duhului Sfânt sunt exact opusul. Ele ies în evidenţă ca dovezi autentice de credinţă adevărată şi de iubire.

Dumnezeu nu a schimbat acest test din Grădina Edenului. El încă cere exact acelaşi fel de ascultare. Singura diferenţă este că în Eden părinţii noştri sfinţi şi necăzuţi aveau, din fire, puterea de a asculta. Din nefericire, în calitate de copii ai lui Adam şi ai Evei, după cădere, noi am moştenit o natură firească ce nu este supusă legii lui Dumnezeu, doar dacă a trecut prin minunea convertirii şi Îl are pe “Hristos în voi”. Iată de ce Isus a declarat, “dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). Iar tânărului bogat care L-a întrebat: “Ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?” Isus i-a răspuns: “Păzeşte poruncile” (Matei 19:17).

Nu există nicio contradicţie între aceste două declaraţii ale Învăţătorului. Nimeni nu poate fi mântuit fără să cunoască naşterea din nou şi nimeni nu poate fi mântuit dacă umblă într-o neascultare făţişă faţă de porunci. Cele două operează ca ambe părţi ale aceleiaşi experienţe de mântuire.

Adevărul central în toate aceste afirmaţii este că nimeni nu poate asculta dacă nu s-a convertit şi nimeni nu va refuza de bună voie să asculte, dacă s-a convertit. Fie ca nimeni să nu vă convingă că faptele nu au importanţă sau nu este nevoie de ele sau că păzirea poruncilor înseamnă legalism. Dar cercetaţi-vă inima cu multă atenţie ca să decideţi rădăcina ascunsă a roadelor ce împodobesc stilul dvs. de viaţă creştin. Dacă ascultarea de legea lui Dumnezeu reprezintă revărsarea spontană a legăturii dvs. continue cu Domnul Hristos, atunci oricine v-ar acuza că sunteţi legalist vă va judeca şi se va osândi singur. Pe de altă parte, faptele dvs. de iubire vor fi văzute ca exact antiteza legalismului. “Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10).

Compromisul Conformismul şi Curajul de a fi Altfel

Compromisul Conformismul şi Curajul de a fi AltfelBy Doug Batchelor

Un adevăr uimitor

Din pricina faptului că se dezvoltă nespus de mult, copacul tropical banyan este cunoscut drept “curmalul care ştrangulează.” De obicei, aceşti copaci mari îşi încep viaţa când sâmânţa lor este aşezată de vreo pasăre sus în frunzişul vreunui alt copac. Rădăcinile copacului banyan coboară pe trunchiul copacului gazdă în căutarea solului de jos. Odată ce au prins rădăcini, rădăcinile “curmalului care ştrangulează” se îngroaşă şi se lungesc cu rapiditate. Acolo unde rădăcinile curmalului se intersectează, se unesc, creind astfel un grilaj în jurul trunchiului copacului gazdă. Treptat, ele omoară prin înfometare copacul gazdă şi îl împiedică să crească privându-l de lumină, apă şi substanţe nutritive. În final, copacul banyan îşi sufocă gazda până ce moare şi putrezeşte, lăsând în locul lui pe curmalul care ştrangulează. Asemănător, pe când seminţele compromisului se furişează în biserica rămăşiţei lui Dumnezeu, şi sunt tolerate, tot astfel se macină viaţa spirituală şi roadele ei.

Să iei o poziţie

Anticul fabulist grec Esop ne oferă o povestire interesantă în care explică cum au ajuns să locuiască în întuneric liliecii. A fost un război între fiarele câmpului şi păsări, iar când câştigau păsările războiul, liliacul zbura în jur şi spunea: “Sunt pasăre. Uitaţi-vă la mine cum zbor! Sunt pasăre!” Dar mai târziu, fiarele au început să câştige, aşa că liliacul s-a lăsat la pământ şi a zis: “Sunt animal. Uitaţi-vă cum mă târăsc! Sunt animal!” Curând, atât păsărilor cât şi fiarelor le-a fost silă de liliacul care încerca să fie de fiecare parte a beligeranţilor. Împreună au izgonit acest fel de vieţuitoare să locuiască în peşteri şi să iasă doar la întuneric. În dorinţa de a-i face pe toţi fericiţi, în cele din urmă nu a reuşit să facă pe nimeni fericit.

Toată lumea, asemenea acestui liliac, tânjeşte să fie acceptată. Dar creştinului consacrat îi este cu neputinţă să fie acceptat atât de lume cât şi de Tatăl nostru din ceruri. Domnul Isus a declarat: “Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (Luca 16:13). Iar Iacob a declarat: “Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacov 4:4). Astfel, conform Cuvântului lui Dumnezeu, niciun credincios nu se poate bucura de acceptarea lumii şi de toate plăcerile ei păcătoase în timp ce simultan se bucură de pace şi asigurarea care vin dintr-o legătură mântuitoare cu Domnul Isus. “Merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiţi?” (Amos 3:3).

Dar tristul adevăr este că milioane de oameni din toată lumea care mărturisesc a fi creştini caută o cale de compromis confortabil între convingerile lor şi lumea rea în care trăim. Mă simt teribil în această problemă deoarece şi eu mă lupt cu influenţa perfidă şi totuşi treptată a compromisului şi conformismului în propria mea umblare cu Domnul. Ne aflăm într-o presiune neabătută de a ne conforma lumii. Cel rău se oferă permanent să ne negocieze valorile şi principiile. Rareori se foloseşte de vreun asalt frontal şi deschis, ci preferă să uzeze eroziunea internă în care, puţin câte puţin, suntem sub presiunea de a ne compromite credinţa în părţi mici.

Să faci compromisuri cu cel rău aduce moarte spiritului şi întotdeauna nu aduce vreo satisfacţie de durată. Domnul nostru ne-a spus că nu ne putem afla la mijloc. “Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea” (Matei 12:30). Şi aşa cum spun chinezii: “Nu poţi traversa râul cu câte un picior într-o altă barcă.” În realitate, este imposibil să faci compromis cu cel rău, deoarece orice încercare de a face compromis cu Satana va duce în cele din urmă la o capitulare totală. Doar printr-o dependenţă permanentă de Dumnezeu şi printr-o vigilenţă personală putem evita tentaculele acestui monstru.

Compromisul bun şi compromisul rău

Ei bine, compromisul nu este un cuvânt murdar. De multe ori, reprezintă un principiu minunat care ajută la păstrarea păcii şi unirii în cadrul relaţiilor. Compromisul într-o căsnicie încurajează liniştea căminului. În zilele reci de iarnă, mie îmi place să fixez termostatul la 23 de grade, dar soţia mea Karen preferă să facă economie şi îl fixează la 20 de grade. Aşa că facem un compromis şi îl fixăm la 22 de grade ca să ne înţelegem. Acest fel de compromis în probleme “neesenţiale” arată un spirit blând şi umilit. Dar atunci când credincioşii încep să compromită elemente din adevăr, sacrificând principiile morale din Biblie, de dragul realizării păcii, aceasta devine fatal cu consecinţe veşnice. În cuvintele lui Martin Luther: “Pacea, dacă este cu putinţă, adevărul, cu orice preţ.” Scopul primordial al lui Satana cu privire la credincioşi este să reducă, încetul cu încetul, decizia ta şi să te facă să renunţi, puţin aici, puţin acolo, până ce înainte ca să-ţi dai seama ce se întâmplă, convingerile tale să fie deja înlocuite cu etica lui şi să-şi atingă astfel ţinta.

Chiar şi într-o scurtă carte ca aceasta, este ispititor să lansezi un “Blitzkrieg” (război fulger) moral în care să ţinteşti multiplele domenii în care biserica face compromisuri. Aş putea cita o listă de standarde creştine care au fost sacrificate pe altarul compromisului pentru a câştiga acceptare din partea lumii. Aş putea scrie despre căile periculoase ale muzicii lumeşti şi despre stilurile “contemporane” de închinare, despre materialismul necenzurat şi datoria ce urmează din el despre alimentaţia şi obiceiurile de sănătate din “Babilon”, despre podoabe şi îmbrăcămintea ostentativă, potopul de distracţii populare care ameţesc mintea celor ce se numesc credincioşi. Aş putea chiar aminti cea mai periculoasă din toate ideile de conformism: ideea spălăcită în esenţă prin care creştinii nu mai sunt chemaţi deloc să-şi ia crucea şi să se jertfească. Fiecare dintre aceste compromisuri a neutralizat pacea din inima credincioşilor, a diluat puterea evangheliei şi a redus creşterea bisericii.

Dar vai, spaţiul limitat nu-mi permite să desfăşor fiecare dintre aceste probleme în detaliu. Aşa că, vă voi atrage atenţia spre principiile mai largi care duc la compromis şi conformism şi cum ne putem împotrivi ispitei de a nu cădea la pact cu cel rău.

Se potriveşte la orice mărime

Recent am cumpărat o şapcă de baseball din magazinul unui aeroport. Nu este locul cel mai ieftin să-ţi faci cumpărăturile, dar am uitat să mi-o iau pe a mea. (O şapcă de baseball este o necesitate pentru capul meu chel în avion!) Pe toate şepcile de baseball de pe raft scria: “Se potriveşte la orice mărime.” M-am îndoit că acest sistem de mărime universală se va potrivi capului meu extrem de mare, dar spre uimirea mea, s-a potrivit! Erau proiectate să se potrivească pentru orice cap!

Am descoperit că cei mai mulţi credincioşi îşi doresc un sistem religios care să se potrivească destul de confortabil cu păcatele lor. Dar o viaţă păcătoasă a unui om decăzut nu este o legătură “ce se potriveşte la orice mărime” cu Dumnezeu. Oare Dumnezeu Îşi va conforma voia să se potrivească cu dorinţele noastre sau oare evanghelia ne va transforma viaţa ca să se potrivească voiei lui Dumnezeu? Ap.Pavel ne dă răspunsul: “Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:2). Nu trebuie să ne potrivim ci să ne transformăm sau “prefacem”.

Nu faceţi compromis cu păcatul

Istoria lui Iosif ne oferă un exemplu grăitor despre cum putem evita cu succes să ne compromitem convingerile. În timp ce căpitanul egiptean Potifar era plecat cu treburi, nevasta lui a încercat să-l seducă pe Iosif, slujitorul lui cel mai de încredere. Probabil că Iosif a fost ispitit să se gândească la beneficiile acelei legături interzise: poate că ar fi câştigat un salariu mai mare cu mai puţină muncă şi s-ar fi bucurat de mai mult prestigiu în casă, având de partea lui o amantă pe care să o manipuleze. Şi în final, s-ar părea că n-ar mai fi stat la închisoare pentru că i-a refuzat avansurile.

Astfel probabil că a fost o ispită puternică pentru un tânăr sănătos şi necăsătorit să-şi compromită principiile pentru putere şi plăcere. Şi totuşi cu toate şoaptele celui rău, Iosif ştia că era greşit ceea ce i se propunea şi a refuzat chiar să se gândească la fapta rea. “Măcar că ea vorbea în toate zilele lui Iosif, el n-a voit să asculte şi să se culce şi să se împreune cu ea” (Geneza 39:10, trad. NKJV). Dacă nu aţi observat, Iosif nu numai că a refuzat să comită adulter, dar s-a ţinut şi departe de ispită.

Când un avion supersonic îşi porneşte motoarele la turaţie maximă, echipajul de la sol ştie că trebuie să stea cât mai departe de zgomotul acelor turbine puternice. Câţiva muncitori curioşi, dar neglijenţi au tot întârziat lângă gura uneia din aceste motoare mari şi practic au fost aspiraţi şi aruncaţi pe asfalt. Este adevărat şi că dacă faci compromis lângă limite interzise, vârtejul de moarte al păcatului te va aspira înăuntru asemenea unui uragan de gradul cinci.

Când eşti ispitit de cineva sau de ceva să-ţi compromiţi convingerile, pleacă cât poţi de departe de marginea răului. Nu îngădui păcatului să lucreze asupra ta, slăbindu-ţi decizia. Eva s-a plimbat mult prea aproape de pomul interzis şi apoi a stat să asculte argumentele Satanei. De îndată ce a văzut acel copac şi l-a auzit pe şarpe punând la îndoială adevărul lui Dumnezeu, ar fi trebuit să alerge la adăpost. Cuvântul lui Dumnezeu ne porunceşte să fugim de ispită (1 Timotei 6:11).

Doar puţin

Nu este prea popular astăzi să vorbeşti împotriva păcatului, mai ales împotriva acelor păcate care sunt general acceptate de biserică. Cei care se ridică să vorbească se pot trezi că sunt etichetaţi drept oameni care nu fac compromisuri sau sunt legalişti. Ştiu asta, deoarece mi s-a întâmplat de multe ori. Dau doar un mic exemplu. Cu o ocazie, am luat parte la masa unei nunţi creştine unde cineva a turnat şampanie în paharul de la locul meu deşi eu nu cerusem. Puţin surprins, am protestat politicos zicând: “Nu, mulţumesc. Eu nu beau.”

Gazda m-a asigurat: “Şampania aceasta are doar 8% alcool. Nu o să te îmbeţi din ea!”

“Dar eu nu beau alcool deloc!” am afirmat. Evident supărată, gazda mi-a răspuns: “Nu facem decât să sărbătorim o tradiţie de nuntă! Nu vrei să le faci cele mai bune urări miresei şi mirelui?” Mi-a sugerat măcar să-mi pun paharul la buze şi să mă prefac că beau. Era de parcă diavolul însuşi mi-ar fi zis: “La urma urmelor, toată lumea bea!”

“Nu ţii la ei?” “Fă-o doar de data asta!” “Nu fi fanatic!” Aceste sugestii familiare ades preced un compromis. Dar trebuie să zicem NU. “…şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele” (Romani 13:14). Dorind să evit chiar aparenţa răului, am refuzat chiar să ţin un pahar de alcool în mână (1 Tesaloniceni 5:22).

Un alt cuvânt familiar al acelora care susţin compromisul cu lumea este “moderaţie.” Nu pot să număr de câte ori am fost abordat şi mi s-a spus că trebuie să fiu “mai moderat.” Dar când judecăm cu atenţie, definiţia pe care o dau ei moderaţiei de obicei este să ne conformăm standardele creştine valorilor lumeşti. Sună cam aşa: “Este OK să-ţi duci familia la un fotbal în Sabat din când în când. Trebuie să avem moderaţie!” Cu alte cuvinte, ei ne recomandă să ne moderăm sfinţenia cu puţin păcat. S-ar părea că pentru ei, să fii asemenea lui Hristos înseamnă să fii nemoderat.

Compromis plin de îngăduinţă?

Un alt argument cunoscut folosit pentru a compromite standardele creştine este aparent de a face mai atrăgător creştinismul lumii. Astfel au gândit unii conducători ai bisericii în zilele lui Constantin. Romanii şi grecii dintre păgâni îşi iubeau idolii. Cea de-a doua poruncă cu privire la idolatrie reprezenta o adevărată piatră de poticnire care îi împiedica pe nenumăraţi păgâni să nu îmbrăţişeze creştinismul. Gândul de a-şi strica sau distruge preţioşii idoli reprezenta o luptă extraordinară pentru aceşti păgâni credincioşi, dar totuşi superstiţioşi!

Aşa că în interesul evanghelizării, unii conducători ai bisericii au sugerat: “De ce să nu-i lăsăm să dea nume creştine eroilor şi sfinţilor lor? Iar apoi după ce vor intra în biserică, treptat îi vom educa să-şi părăsească idolii!” Dar ştiţi bine restul povestirii … În loc ca biserica să-i convertească pe păgâni, păgânii au convertit biserica! Cam aşa merg lucrurile tipic. Ori de câte ori, biserica încearcă să compromită un standard creştin sub pretenţia de a face mai puţin dureroasă convertirea, lumea converteşte biserica făcând ca păcatul să fie mult mai plăcut.

Compromis sau luptă

Pe vremea lui Ezra şi a lui Neemia, evreii au început să rezidească templul care fusese distrus de Nebucadneţar. În Ezra 4, Biblia raportează următoarele: “Vrăjmaşii lui Iuda şi Beniamin au auzit că fiii robiei zidesc un Templu Domnului, Dumnezeului lui Israel … şi le-au zis: ‘Să zidim şi noi Dumnezeul vostru, şi-I aducem jertfe.” Dar evreii ştiau că aceste naţiuni vecine contopiseră închinarea la adevăratul Dumnezeu cu zeii păgâni asirieni.

Cum le-au răspuns israeliţii? Ei “le-au răspuns: ‘Nu se cuvine să zidiţi împreună cu noi Casa Dumnezeului nostru; ci noi singuri o vom zidi Domnului, Dumnezeului lui Israel.” Ei au făcut alegerea cea bună, refuzând să îngăduie vreo influenţă păgână neconvertită să definească în ce mod să-şi zidească ei templul cel sfânt al Domnului. Dar urmăriţi asta: “Atunci oamenii ţării,” adică exact aceia care se oferiseră să-i ajute, “au muiat inima poporului … ca să-i zădărnicească lucrarea.” Subit, vecinii lor ce le ofereau pacea şi-au dat arama pe faţă şi au devenit duşmanii care îi hărţuiau.

Să nu pierdeţi acest adevăr important! Dacă staţi de partea dreptăţii şi nu vă implicaţi în alianţe decăzute, veţi fi persecutaţi pentru asta. Mai întâi, cel rău vă va aborda cu cuvinte ca: “Hai să colaborăm. Să ne iubim unul pe altul. Mai lasă şi tu puţin din convingerile tale; mai lăsăm puţin şi noi dintr-ale noastre şi apoi ne unim. La urma urmelor, unirea este atât de importantă!” Dacă nu veţi cădea în această capcană şi veţi rămâne tari la adevăr, ei vor ajunge cei mai mari vrăjmaşi ai dvs., ceea ce ne spune ce se afla în inima lor de la început!

Aceasta este o lecţie vital de importantă cum ne îndreptăm spre ultimile zile, deoarece în final toate religiile lumii vor face concesii ca să formeze o coalţie religioasă care în cele din urmă să împună închinarea la fiară. Dacă de acum ne formăm un model de a ne jertfi convingerile pentru iluzia păcii, pregătim practic calea pentru închinarea la fiară. “Acei care au cedat pas cu pas la cerinţele lumeşti şi s-au conformat obiceiurilor lumeşti, atunci vor ceda puterilor viitoare, mai degrabă decât să se supună batjocurii, insultelor, ameninţării cu închisoarea şi morţii” (Profeţi şi Regi, p. 188).

Teama de a nu supăra

Aţi auzit vorbindu-se de pastorul care nu vroia să-şi supere membrii cu bună stare din biserica lui? El le-a spus cam aşa: “Dragi fraţi, dacă nu vă gândiţi să vă pocăiţi, într-o oarecare măsură, şi să vă schimbaţi puţin, aşa cât se poate, probabil că, şi regret să o spun, veţi fi întrucâtva osândiţi.” În realitate, un mare procent de compromis şi conformism îşi face locul în viaţa noastră pentru că nimeni nu vrea să supere pe nimeni. Suntem instruiţi din primii ani să fim politicoşi şi atenţi–să răspundem cererilor oamenilor şi să nu facem nimic care să supere pe cineva. Dar Domnul Isus ne-a învăţat că nu este cu putinţă să predicăm evanghelia fără să nu supărăm pe cineva(Galateni 5:11).

Să presupunem că vă apare o pată mică de cancer de piele malign, dar dermatologul nu doreşte să vă supere, aşa că v-a spus că este ceva banal. Se poate numi el prietenul dvs.? Prin însăşi natura ei, esenţa convingătoare a evangheliei ne aduce o lumină orbitoare în inimă care să alunge nivelul de ipocrizie şi să ne expună motivele egoiste şi gândurile necurate. Într-o zi, se spune că John Wesley mergea călare pe un drum când i-a venit ideea că în ultimile trei zile, nu suferise nici cea mai mică persecuţie. Nici măcar o cărămidă sau vreun ou sau vreo insultă verbală nu-i fusese adresată de trei zile întregi. Alarmat, şi-a oprit calul şi a exclamat: “Oare am păcătuit sau am călcat vreo poruncă?”

Dându-se jos de pe cal, Wesley se aşeză pe genunchi şi începu să-L roage pe Dumnezeu să-i arate unde greşise, dacă greşise undeva. Chiar în acel moment, un tip dur de cealaltă parte a unui gard viu i-a auzit rugăciunea, s-a uitat înspre el şi l-a recunoscut pe pastorul neobişnuit. “Îl liniştesc eu pe pastorul ăsta!” zise el, apucând o cărămidă şi aruncând-o de cealaltă parte a gardului. Deşi cărămida şi-a greşit ţinta şi a căzut neputincioasă lângă Wesley, emoţionat, predicatorul a sărit în picioare bucuros, exclamând: “Slavă Domnului, totul e bine. Încă mai am prezenţa Lui!”

Apostolii au fost toţi ucişi sau întemniţaţi pentru credinţa lor deoarece solia lor supăra pe cineva. “De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12). Sunt de părere că un motiv pentru care nu vedem mai multe persecuţii ale creştinilor în America de Nord astăzi este pentru că am făcut compromisuri atât de mari cu lumea că ocara evangheliei s-a diluat nespus.

O cale dreaptă

Fluviul Cache se află printre apele cele mai şerpuite din lume. Nu este bun pentru navigaţie deoarece acoperă o distanţă doar de 56 km, practic pierzând 225 km în cotituri şi şerpuiri. Motivul pentru care fluviul devine şerpuitor este pentru că urmează calea cu cea mai mică împotrivire, acelaşi motiv pentru care creştinii ajung strâmbi. Dar calea unui creştin ar trebui să fie mai ales ca o funie strânsă decât ca o urmă şerpuitoare. Chiar înainte de moartea sa, Moise le-a spus copiilor lui Israel: “Luaţi seama dar, să faceţi aşa cum v-a poruncit DOMNUL, Dumnezeul vostru; să nu vă abateţi de la cele ce a poruncit El nici la dreapta, nici la stânga. Să urmaţi în totul calea pe care v-a poruncit DOMNUL Dumnezeul vostru, să umblaţi, ca să trăiţi şi să fiţi fericiţi” (Deuteronomul 5:32, 33).

Luca 4 raportează încercarea puternică a celui rău de a-L compromite pe Hristos. “Diavolul L-a suit pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă, toate împărăţiile pământului, şi I-a zis: “Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; … Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta” (versetele 5-7). Diavolul dorea să facă un târg. Vroia ca Hristos să Se gândească la varianta de a negocia un tratat pentru a pune capăt marii controverse dintre bine şi rău. Satana vroia să lase să se înţeleagă că Isus putea să evite crucea şi să conducă lumea dacă vroia doar să Se închine lui Satana. Şi toată lumea putea să trăiască fericită până la adânci bătrâneţi.

Dar cum i-a răspuns Isus? “Înapoia Mea, Satano! Este scris: Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti” (v.8). Isus nici măcar nu S-a gândit la aşa ceva. A fost practic acelaşi răspuns pe care Hristos i l-a dat lui Petru când ucenicul I-a sugerat lui Isus să nu ajungă la cruce. Uneori, cel rău lucrează prin cei mai apropiaţi nouă, dar atunci când suntem ispitiţi să ne compromitem principiile şi convingerile creştine, trebuie să învăţăm să spunem: “Înapoia Mea, Satano! Nu voi face asta.”

Compromisul L-a ucis pe Hristos

În evenimentele din jurul condamnării lui Hristos, putem vedea cum compromisul L-a răstignit în cele din urmă pe Domnul. În Ioan 18, în timp ce era întrebat de Pilat din Pont, Isus declară: “Eu pentru aceasta M-am născut … ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” (v.37). Răspunsul lui Pilat: “Ce este adevărul?” indică cu claritate atitudinea sa cinică şi oscilantă cu privire la adevărul absolut. În Imperiul Roman, toată lumea punea la îndoială orice. (Nu-i aşa că nici în America nu stau lucrurile altfel astăzi?) Un filosof din Roma îi încuraja pe toţi să cerceteze ambele faţete ale fiecărei probleme, sperând ca astfel să lărgească mintea cetăţenilor. Dar în cele din urmă, Augustus l-a alungat deoarece lumea sfârşea prin a considera adevărul drept ceva relativ şi slab–nimeni nu lua partea vreunui adevăr clar definit. Nimeni nu susţinea vreun punct, deoarece orice poziţie avea vreun argument raţional împotriva ei.

În cazul nostru, adevărul era foarte clar şi Pilat a recunoscut pe faţă că Isus era nevinovat. “După ce a spus aceste vorbe, a ieşit iarăşi afară la Iudei, şi le-a zis: ‘Eu nu găsesc nici o vină în El’ ” (v. 38). Cu toate acestea, în loc de a ţine partea adevărului şi de a-L elibera pe Isus ca nevinovat, Pilat a căutat să-şi compromită convingerea pe care o avea cu privire la adevăr ca să câştige aprobarea, o purtare care ades le face rău politicienilor.

Din dorinţa de a linişti mulţimea, Pilat le spune că va porunci să-L bată pe Hristos şi apoi Îl va elibera. Dar dacă Isus este nevinovat, de ce să pună să-L bată? Răspunsul este că odată ce începi să cobori pe calea compromisului, oriunde te-ai opri, cel rău te va aştepta şi va termina drumul cu tine. Deja i-ai semnalat slăbiciunea, manifestând o bunăvoinţă de a negocia cu răul dacă preţul este corect. De acolo înainte, este ca şi cum ai încerca să te urci pe un steag din gheaţă. Odată ce începi să-ţi sacrifici convingerile, este foarte uşor să aluneci spre distrugere.

Sesizând slăbiciunea lui Pilat, Satana s-a folosit de mulţime ca să-l împingă pe conducătorul nedecis să poruncească răstignirea. Pilat a început să coboare pe drumul negocierii cu cel rău şi aici îşi dorea cel rău ca să ajungă el. Iată de ce atunci când Pilat a încercat să fie mai deştept decât cel rău, s-a înşelat amarnic. El li l-a oferit pe Baraba ca un compromis în locul lui Isus. Pilat l-a prezentat cu pompă pe ucigaşul cu sânge rece în faţa mulţimii ca un exemplu de adevărat om rău în contrast cu exemplul unui Hristos fără de păcat. Probabil că s-a gândit în sinea lui, “Ăştia vor neapărat să vadă o răstignire, aşa că am să le ofer un compromis şi evident că Îl vor alege pe Isus.” N-a visat niciodată că îi vor cere să-l elibereze pe Baraba, dar exact asta i-au cerut.

În cele din urmă, micuţa concesie de compromis făcută de Pilat a ajuns la locul unde nu i-a mai stat deloc în putere. În zadar, “Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luat apă, şi-a spălat mâinile înaintea norodului, şi a zis: “Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră!” (Matei 27:24). Dar chiar era curat? El declarase că Mântuitorul este neprihănit, dar dăduse o sentinţă sub presiunea mulţimii.

Asemănător, când vom începe să facem compromisuri cu adevărul şi faptele noastre o vor lua razna, iar urmările vor ajunge dureroase, nici noi nu vom fi în stare să pretindem că suntem nevinovaţi. Aşa că odată ce începeţi să vă gândiţi să coborâţi pe calea compromisului, aduceţi-vă aminte de Pilat. Reţineţi că Isus a murit deoarece cineva a crezut că poate face compromis cu adevărul.

Fii curajos!

Când am urmat academia militară din New York, studenţii obişnuiau să recite rugăciunea cadetului în capelă: “Ajută-ne să alegem partea dreaptă chiar dacă e grea decât partea greşită chiar dacă e mai uşoară şi să nu ne mulţumim niciodată cu jumătate de adevăr, când se poate rosti întreg adevărul. Înzestrează-ne cu curajul care se naşte din lealitatea faţă de tot ceea ce este nobil şi demn, care dispreţuieşte compromisul cu viciul şi nedreptatea şi nu cunoaşte nicio teamă când adevărul şi dreptatea sunt în pericol.” Abia dacă se mai aude acest gen de decizie nobilă. Mulţi cred că este virtuos să compromiţi adevărul în numele unirii, dar nu conform Bibliei.

Să refuzi să te supui presiunii compromisului necesită un curaj divin. Domnul i-a spus lui Iosua: “Întăreşte-te numai, şi îmbărbătează-te, lucrând cu credincioşie după toată legea pe care ţi-a dat-o robul Meu Moise; nu te abate de la ea nici la dreapta nici la stânga, ca să izbuteşti în tot ce vei face” (Iosua 1:7). Nu trebuie să ne facem griji că Dumnezeu nu ne va ierta dacă ne pocăim sincer de compromisul făcut şi ne îndreptăm. Dar atunci când păcătuim, când ne poticnim şi greşim, ne învăţăm să coborâm iarăşi pe acea cale. Dumnezeu vă poate da o inimă nouă, dar să nu credeţi că puteţi continua să faceţi compromisuri şi nu veţi culege roadele. Un compromis continuu vă poate şterge conştiinţa până ce ajunge să se conformeze lumii.

Nu urmări să fii ca toţi ceilalţi

Când vine vorba să compromiteţi Cuvântul lui Dumnezeu, să nu aveţi o minte deschisă. Veţi fi numit un extremist conservator pentru că nu acceptaţi standardele lumii. Dar nu vă lăsaţi intimidat când veţi fi acuzat că aveţi “mintea încuiată”. Este bine să fie încuiată când este vorba de poruncile lui Dumnezeu. Am o soţie cu care am făcut un legământ: Nu am mintea deschisă la nimic altceva care ar putea să distrugă această promisiune. Cel rău lucrează în biserică în ultimile zile, predicând o solie de unire prin compromis. Încetul cu încetul, ne aduce la calm deciziile, încurajându-ne să facem mici concesii şi compromisuri astfel ca atunci când va veni încercarea cea mare, să ne aibă acolo unde îşi doreşte el.

Citiţi Daniel 3 şi urmăriţi cum l-aş parafraza eu. Nebucadneţar le-a zis lui Şadrac, Meşac şi Abednego: “Deci, voi nu v-aţi închinat? Ştiţi ce vreau să vă spun? Nu vreau să vă pierd, că faceţi treabă bună! Vă mai dau o şansă şi am să pun orchestra să mai cânte o dată. Poate că aţi vrut alt cântec? Dar când veţi auzi sunetul, trebuie să vă închinaţi!” Dar cei trei tineri evrei i-au zis împăratul cu hotărâre că nu trebuie să-şi piardă timpul cu ei. “Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului de aur, pe care l-ai înălţat!” (Daniel 3:16-18). Ei nu s-au tocmit, chiar când cel rău a încercat să-i atragă.

Cel rău ar prefera să mori după ce n-ai ascultat decât să mori ca un martir şi să fii un exemplu de biruinţă. Dar dacă vei muri în lumea aceasta înălţând Cuvântul, vei avea viaţa viitoare. Aşa că astăzi, trebuie să fim credincioşi în cele mai mici lucruri. S-ar putea să nu credem că cele mai mici încercări pe care le trăim acum reprezintă o problemă de viaţă şi de moarte, dar dacă nu putem învăţa aritmetica cu bănuţii, nu o vom înţelege nici cu bancnotele. Dacă acum facem compromisuri şi ne conformăm în lucrurile mici fără nicio ameninţare de moarte care să atârne deasupra capului nostru, ce vom face oare când vom fi ameninţaţi cu închisoarea sau moartea?

Stai tare!

Când copiii lui Israel au ajuns la malul Mării Roşii şi stăpânii lor egipteni alergau iute după ei ca să-i prindă şi să-i înrobească din nou, situaţia părea întunecată. Dar Moise a spus poporului: “Nu vă temeţi de nimic, staţi pe loc, şi veţi vedea izbăvirea, pe carev-o va da DOMNUL în ziua aceasta” (Exodul 14:13). Odată ce ştim că ceva este drept şi după Cuvântul lui Dumnezeu, avem răspunderea să stăm de partea dreptăţii. Dumnezeu va face lucruri mari pentru aceia care vor sta de partea Lui. El caută oameni care să aibă încredere în El.

“Căci DOMNUL Îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui” (2 Cronici 16:9). Când vei sta ferm de partea adevărului, viaţa ta va fi o mărturie de salvare pentru familia ta, pentru prietenii tăi, pentru vecinii tăi şi chiar pentru îngeri. Dumnezeu Se va uita în jos din ceruri şi va zice: “Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău.” (Vezi Iov 1:8.)

Dar Domnul Hristos nu ne-a lăsat să stăm singuri. El ne oferă propria Lui armură ca să ne protejeze. “Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. … De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul” (Efeseni 6:11, 13). Reţineţi că poziţia corectă a acelora care poartă armura lui Dumnezeu este să stea în picioare, să stea tari!

William Jennings Bryan a declarat: “Să nu vă fie niciodată teamă să staţi de partea unei minorităţi care are dreptate, pentru că minoritatea care are dreptate va fi într-o bună zi majoritate. Să vă fie teamă întotdeauna să staţi alături de majoritatea care nu are dreptate, deoarece majoritatea care nu are dreptate va fi într-o bună zi minoritate.” Ellen White, unul din autorii creştini preferaţi ai mei, a remarcat următoarele: “Cea mai mare nevoie a lumii este nevoia de oameni–oameni care să nu se lase cumpăraţi sau vânduţi, oameni care în adâncul sufletului sunt sinceri şi cinstiţi, oameni cărora să nu le fie teamă să spună păcatului pe nume, oameni a căror conştiinţă să fie îndreptată spre datorie ca acul busolei, oameni care să stea de partea dreptăţii, chiar dacă ar cădea cerul” (Educaţie, p. 57).

La Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă, inclusiv să duci o viaţă fără compromisuri şi conformism faţă de lume. Decide-te acum prin puterea Lui să stai tare de parte Stâncii şi să te împotriveşti valului de compromis care îi duc pe copiii lui Dumnezeu departe de ţărmurile mântuirii. Şi să reţineţi întotdeauna că atunci când staţi tare de partea dreptăţii, nu staţi singuri. Domnul Isus Se află alături de dvs.

Cine va cânta Cântarea? Cei 144.000 din Apocalipsa 14

Cine va cânta Cântarea? Cei 144.000 din Apocalipsa 14By Doug Batchelor

Un fapt uimitor

În timpul Războiului din Golf o mică echipă de comando a Marinei Americane, numită SEALS (SIGILII), a creat o diversiune atât de convingătoare încât a derutat complet armata irakiană. Circa o duzină de militari SEALS au luat cu asalt plajele din Kuweit şi au creat un aşa haos încât generalii irakieni au crezut că atacul condus de S.U.A. venea de pe mare. Irakul şi-a trimis cea mai mare parte din armată pentru a respinge acest fals atac, doar pentru a afla că fuseseră păcăliţi, pe când principalele forţe ale S.U.A. veneau prin deşertul Arabiei Saudite! În câteva ore războiul era terminat, şi totul a început cu mai puţin de 20 de soldaţi!

Fiecare departament al forţelor armate ale S.U.A. are una sau mai multe echipe de elită din trupele de comando, care luptă folosind tactici de război de gherilă, sub acoperire, în timpul situaţiilor speciale de luptă. Pentru a servi într-una din aceste unităţi selecte, un soldat trebuie să fie extrem de disciplinat şi să treacă printr-un antrenament fizic şi mental incredibil de dificil. Se califică numai cei care demonstrează un neclintit control de sine şi o ascultare perfectă. Acestor Forţe Speciale de comando li se dau misiuni periculoase şi complexe; ele atacă rapid trupele inamice şi fac incursiuni în spatele liniilor inamice pentru a deschide calea pentru principala forţă de atac. Chiar şi o mică echipă din aceste trupe de comando, datorită antrenamentului lor intens, poate realiza mari victorii, învingând în scurt timp coloane întregi din trupele inamice.

Forţele Speciale ale lui Dumnezeu

Cei 12 apostoli au fost un tip de “Forţe Speciale” pe vremea primei veniri a Domnului Isus. După trei ani şi jumătate de formare personală intensivă cu Domnul Isus, Domnul a fost capabil să-i folosească pentru a obţine mari biruinţe. Ei au pătruns în teritoriul stăpânit de Satana pentru a lansa o măreaţă renaştere şi extindere a credinţei creştine.

Dar cartea Apocalipsei ne spune despre o altă unitate a “Forţelor Speciale” – o imensă “armată” de 144.000. Ei au o relaţie specială cu Mielul şi sunt sigilaţi cu un nume special. Ei cântă, de asemenea, o cântare specială. De ce sunt atât de importanţi cei 144.000? Deoarece acestora li se dau cele mai măreţe misiuni în ultimele zile: de a pregăti lumea pentru revenirea Domnului Isus. Totuşi, mulţi sunt dezorientaţi de astfel de întrebări: cine este, mai exact, această armată sfântă şi cine îi va umple rândurile înainte de sfârşit?

Deşi nu poate fi critic pentru mântuirea cuiva a înţelege toate detaliile specifice ale acestui subiect profetic, studiul Cuvântului lui Dumnezeu este întotdeauna însoţit de mari binecuvântări. Ar trebui să adaug că, atunci când studiem aceste teme, ne aventurăm într-un “loc sfânt”. Deşi împărtăşesc acest subiect cu mare încredere, de asemenea îmi dau seama şi respect faptul că alţii pot avea o înţelegere diferită. Deci, aş dori să vă încurajez să luaţi o pauză acum şi să vă rugaţi pentru înţelegere, în timp ce vom începe această aventură de a săpa după adevăr.

De unde să începem?

Pentru a înţelege cu adevărat identitatea celor 144.000, trebuie mai întâi să-i analizăm în cei doi piloni principali de adevăr din Scriptură, care descriu această mare adunare. Primul pasaj se găseşte în Apocalipsa 7:1-4: “După aceea, am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger care se suia dinspre răsăritul soarelui, şi care avea pecetea Dumnezeului cel viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: “Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii, din toate seminţiile fiilor lui Israel.”

Scriptura explică apoi faptul că această mulţime sigilată distinctiv este formată exact din câte 12.000 de oameni de la fiecare dintre cele 12 seminţii ale lui Israel, care sunt: Iuda, Ruben, Gad, Aşer, Neftali, Manase, Simeon, Levi, Isahar, Zabulon, Iosif şi Beniamin. Ar trebui să fie remarcat cu atenţie aici, că această listă de seminţii este unică, pentru că este singura dată în Scriptură când catalogul seminţiilor apare în această ordine specială (dar, mai mult despre aceasta, mai târziu).

Al doilea pasaj principal provine din Apocalipsa 14:1-5: “Apoi m-am uitat, şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său. Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; şi glasul pe care l-am auzit, era ca al celor ce cântă cu alăuta, şi cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ. Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”

Samaritenii şi zece seminţii pierdute

Poate că prima noastră preocupare ar trebui să fie pentru a stabili dacă aceşti 144.000 sunt sau nu, în realitate, formaţi din câte 12.000 de israeliţi literali, din cele 12 seminţii respective. Chiar dacă această credinţă este obişnuită în multe cercuri creştine, după o privire mai atentă devine evident că acest lucru este pur şi simplu imposibil. Chiar şi o privire ocazională în Vechiul Testament dezvăluie acest indiciu important. Deoarece cele 10 seminţii din Nord s-au dedat complet la idolatrie, Dumnezeu a permis asirienilor să-i deporteze, în anul 722 î.Hr. “În al nouălea an al lui Osea, împăratul Asiriei a luat Samaria, şi a dus pe Israel în robie în Asiria, l-a dus să locuiască la Halah şi la Habor, lângă râul Gozan, şi în cetăţile Mezilor.”(2 Regi 17:6).

Când seminţiile lui Iuda şi Beniamin au fost ulterior deportate în Babilon, după ce au petrecut 70 de ani în captivitate, mii dintre ei s-au întors. Dar cu cele 10 seminţii, istoria nu înregistrează nici un exod în masă din Asiria înapoi în Israel. În schimb, împăratul Asiriei a strămutat în ţara lui Israel, în regiunea Samaria, un amestec de populaţii provenind din naţiunile păgâne.

“Împăratul Asiriei a adus oameni din Babilon, din Cuta, din Avat, din Hamat şi din Sefarvaim, şi i-a aşezat în cetăţile Samariei în locul copiilor lui Israel. Au pus stăpânire pe Samaria, şi au locuit în cetăţile ei.” (2 Regi 17:24).

Împăratul Asiriei a trimis un preot evreu înapoi, din Asiria, pentru a-i învăţa pe aceşti păgâni strămutaţi despre Dumnezeul lui Israel, dar nu şi israeliţi din cele 10 seminţii (2 Regi 17:27). Păgânii strămutaţi în Israel, în cele din urmă au devenit cunoscuţi ca infamii samariteni. După cum este evident, chiar şi în Noul Testament, evreii detestau acest grup. De ce? Ei nu mai erau israeliţi adevăraţi, după sânge sau religie. Istoria înregistrează, de asemenea, că, cu mult înainte de timpul Domnului Isus, cele 10 seminţii exilate s-au amestecat prin căsătorii cu asirienii, pierzându-şi, prin urmare, identitatea distinctă. Astăzi, un genealog s-ar chinui mult să găsească chiar şi un singur descendent de puritate neclară din seminţia lui Gad, Aşer, Neftali, Manase, sau Simeon – cu mult mai puţin decât 12.000! De fapt, pentru că aceste seminţii au fost atât de bine împrăştiate în jurul lumii şi asimilate de către ţările gazdă, este foarte posibil chiar să aveţi “urme de Avraam” în arborele dvs. genealogic!

“Atunci vor şti că Eu sunt Domnul, când îi voi împrăştia printre neamuri, şi îi voi risipi în felurite ţări.” (Ezechiel 12:15).

Cine este israelit adevărat?

Aparent, încă ar putea fi destul de uşor pentru cineva să creadă că cei 144.000 sunt din cele 12 triburi enumerate în Apocalipsa 7. Dar o lectură mai atentă arată imediat că, începând din timpul Domnului Isus, cele mai multe profeţii care vorbesc de Israel se concentrează asupra copiilor credinţei – sau Israelul spiritual, indiferent dacă erau evrei sau dintre Neamuri de sânge. Aici este un mic eşantion din multele texte care stabilesc acest adevăr. “Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.” (Romani 2:28,29). “Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi “sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” (Galateni 3:29). Domnul le-a spus israeliţilor din vechime: “Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt.” (Exodul 19:6). Observaţi, în Noul Testament Petru, aplică acest titlu Israelului spiritual sau bisericii: “Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui…” (1 Petru 2:9). Iacov oferă una dintre cele cele mai convingătoare Scripturi care demonstrează că apostolii vedeau seminţiile într-un sens spiritual. “Iacov, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Hristos, către cele douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate: sănătate!” (Iacov 1:1). Conţinutul epistolei lui Iacov este în mod clar adresat creştinilor, şi totuşi el se referă la ei, în mod evident, ca la evrei spirituali din cele 12 seminţii spirituale.

Câte seminţii?

Nu vreau să fie plicticos, dar pentru a înţelege cu adevărat acest subiect, o scurtă lecţie cu privire la seminţiile din Vechiului Testament ar putea fi necesară pentru claritate. În realitate, să ştiţi că au fost de fapt 13 seminţii! Vedeţi, cele 12 seminţii originare proveneau toate din cei 12 fii ai lui Iacov, căruia Domnul i-a schimbat numele, mai târziu, în “Israel”. Atunci când fraţii mai mari ai lui Iosif l-au vândut ca rob, a fost începutul unei lungi şi dureroase despărţiri de familia sa. După reunirea cu tatăl său, Iacov a promis, în compensaţie pentru anii de despărţire de Iosif, să-i adopte pe cei doi fii ai săi, Manase şi Efraim, incluzându-i între propriii săi fii, în locul lui Iosif. “Acum, cei doi fii, care ţi s-au născut în ţara Egiptului, înainte de venirea mea la tine în Egipt, vor fi ai mei; Efraim şi Manase vor fi ai mei, ca şi Ruben şi Simeon.” (Geneza 48:5).

Să socotim. Când cei doi fii ai lui Iosif au fost consideraţi ca seminţii, în locul tatălui lor, erau, tehnic vorbind, 13 seminţii. Un motiv pentru care continuaţi să tot auziţi doar de 12 seminţii în Biblie este pentru că, după ce Leviţii au fost aleşi pentru a fi preoţi pentru tot Israelul, au fost excluşi de la primirea vreunui teritoriu anume ca moştenire. În schimb, urmau să fie răspândiţi printre toate seminţiile ca învăţători şi preoţi. “Să nu faci numărătoarea seminţiei lui Levi, şi să nu-i numeri capetele în mijlocul celorlalţi copii ai lui Israel.” (Numeri 1:49).

În legătură cu problema care ne interesează, ne putem întreba, de asemenea, câţi erau aşezaţi la Cina cea de Taină. Răspunsul este 13: 12 apostoli şi Domnul Isus aşezat între ei ca Marele lor preot. În timpul Paştelui s-au prezentat 13 seminţii: cele 12 seminţii “obişnuite” şi apoi leviţii care slujeau ca preoţi.

De asemenea, dacă era important pentru Domnul să utilizeze doar cele 12 seminţii literale, cu participare egală la grupul celor 144.000, nu ne-am aştepta ca Domnul Isus să-Şi fi ales apostolii într-un mod similar? Dar nu pare să fi avut importanţă la Domnul Isus ca apostolii Săi să fie, fiecare, dintr-una din cele 12 seminţii ale lui Israel, pentru că cei mai mulţi dintre ei erau din seminţia lui Iuda. Excepţiile sunt Matei-Levi, care era, probabil, din tribul lui Levi, şi Pavel, care era din tribul lui Beniamin (Romani 11:1).

În plus, cele 12 seminţii din Vechiul Testament erau foarte inegale ca populaţie. Iuda era foarte mare, în timp ce Beniamin era foarte mică. Într-adevăr, Dumnezeu a împărţit Ţara Făgăduită între seminţii potrivit cu nevoile populaţiilor lor. Totuşi, în cei 144.000 sunt exact câte 12.000 din fiecare seminţie. Acesta este un alt indiciu convingător că nu se vorbeşte de seminţiile literale ale lui Israel.

Ce înseamnă numele?

Deci, de ce S-a străduit Dumnezeu să le spună pe nume celor 12 seminţii atunci când a făcut lista celor 144.000? Acesta este unul dintre primele şi cele mai convingătoare indicii că trebuie să existe un sens spiritual ascuns în numele seminţiilor enumerate în Apocalipsa 7. Amintiţi-vă, aceasta este singura dată când fiii lui Iacov sunt aranjaţi în această ordine, şi, chiar mai mult, în special modul în care sunt ordonaţi spune, de asemenea, ceva. În primul rând, sunt incluşi Iosif şi Levi, în timp ce Efraim şi Dan sunt omişi. De ce? Ei bine, poate pentru că numele sunt simbolice în semnificaţie iar profeţiile declară: “Dan va fi un şarpe pe drum, o năpârcă pe cărare…” (Geneza 49:17). Poate fi şi pentru că numele Dan înseamnă “judecător”, iar cei 144.000 sunt un grup special care sunt sigilaţi şi apăraţi în acest moment. În ceea ce priveşte pe Efraim, Biblia declară: “Efraim s-a lipit de idoli: lasă-l în pace!” (Osea 4:17). Şi, curios, Ruben, întâiul născut, este listat ca al doilea, în timp ce Iuda, al patrulea urmaş, este listat ca primul!

Deci ordinea din aceste nume nu are niciun sens, afară de cazul când vom permite ca numele să vorbească de la sine; apoi, probabil, vom vedea că Dumnezeu încearcă să ne comunice un mesaj special prin aceste nume.

Când evreii dădeau nume copiilor, numele acestea aveau aproape întotdeauna o semnificaţie precisă, care descria o caracteristică a copilului sau evenimentului legat de naşterea lui. Observaţi modul în care soţiile lui Iacov, Rahela, şi Lea au făcut un anunţ solemn, lămurind sensul numele fiilor lor atunci când s-au născut. În Geneza 29:32-35, citim: “Lea a rămas însărcinată, şi a născut un fiu, căruia i-a pus numele Ruben (Vedeţi fiu); “căci”, a zis ea, “Domnul a văzut mâhnirea mea, şi acum bărbatul meu are să mă iubească negreşit. A rămas iarăşi însărcinată, şi a născut un fiu şi a zis: “Domnul a auzit că nu eram iubită şi mi-a dat şi pe acesta.” De aceea, i-a pus numele Simeon (Ascultare). Iar a rămas însărcinată, şi a născut un fiu; şi a zis: “De data aceasta, bărbatul meu se va alipi de mine, căci i-am născut trei fii.” De aceea i-a pus numele Levi (Alipire). A rămas iarăşi însărcinată, şi a născut un fiu şi a zis: “De data aceasta, voi lăuda pe Domnul.” De aceea i-a pus numele Iuda (Lăudat fie Domnul).” Pe măsură ce continuaţi să citiţi povestea naşterii fiecăruia dintre fiii lui Iacov, Rahela şi Lea au făcut declaraţii profetice similare pentru toţi cei doisprezece fii, cu privire la semnificaţiile numelor lor.

Iată numele seminţiilor enumerate pentru cei 144.000, în ordinea în care le enumeră Apocalipsa 7, şi semnificaţia lor ebraică corespunzătoare, aşa cum se găseşte în Scriptură:

1. Iuda înseamnă “Voi lăuda pe Domnul”
2. Ruben înseamnă “El s-a uitat la mine”
3. Gad înseamnă “Mi-a adus noroc”
4. Aşer înseamnă “Fericit sunt eu”
5. Neftali înseamnă “Lupta mea”
6. Manase înseamnă “Mă face să uit”
7. Simeon înseamnă “Dumnezeu mă aude”
8. Levi înseamnă “Unit cu mine”
9. Isahar înseamnă “Mi-a cumpărat”
10. Zabulon înseamnă “Locuinţă”
11. Iosif înseamnă “Se va adăuga la mine”
12. Beniamin înseamnă “Fiul de la dreapta Sa”

Acum, aici este partea uimitoare. Observaţi ce se întâmplă atunci când alăturaţi aceste semnificaţii ale numelor, potrivit cu modul în care apar enumerate în Apocalipsa. Se formează o afirmaţie foarte remarcabilă, ce declară cum salvează Dumnezeu Biserica, ca mireasă a Lui!

“Voi lăuda pe Domnul pentru că El s-a uitat la mine şi mi-a adus noroc. Fericit sunt eu, pentru că în lupta mea, Dumnezeu mă face să uit. Dumnezeu mă aude şi este unit cu mine. El mi-a cumpărat o locuinţă şi se va adăuga la mine Fiul de la dreapta Sa”. (Ca şi în Scriptură, cuvintele cu caractere italice sunt furnizate pentru cursivitatea ideii – n.a.)

Aceste nume, prezentate în această ordine, descriu o scurtă istorisire ce sintetizează lupta Bisericii, răscumpărarea, biruinţa şi, în final, nunta Mielului. Pare evident că acesta este un mesaj special de încurajare pentru cei care sunt în Biserică, credincioşii în Hristos, şi nu neapărat evrei.

Mai exact, câţi?

Acum putem aborda următoarea întrebare majoră: Este cifra 144.000 un număr literal?

Poate că ar trebui să răspund la această întrebare cu o altă întrebare: Sunt celelalte numere din Apocalipsa literale sau doar spirituale?

De exemplu, vor exista 12 porţi şi 12 temelii? Există într-adevăr 12 tipuri diferite de fructe în pomul vieţii? Da, desigur! Există în Apocalipsa mai multe perioade de timp profetice, dar numerele nu sunt doar simboluri numerice nebuloase, sunt măsuri precise de timp. Numerele vor fi inutile pentru calcule dacă sunt doar simbolice. Toate înţelegerile noastre cu privire la dimensiunile Noului Ierusalim se bazează pe presupunerea că aceste cifre au valoare reală, literală.

Cu toate acestea, vă rugăm să reţineţi că, deşi numărul celor 144.000 ar putea fi exact, majoritatea oamenilor din lume nu ar putea să ştie cine sunt ei sau să le facă recensământul. Când Domnul Isus a fost pe pământ, în Israel, nu era nicio problemă să se numere 12 apostoli literali ce urmau pe Mesia în Ţara Sfântă. Dar cei 144.000 din ultimele zile sunt evrei în sens spiritual, împrăştiaţi pe toate meridianele pământului, care duc la o redeşteptare grandioasă. Dar nu va purta fiecare câte un număr, ca la maraton.

Acum, v-aţi putea gândi: “Cum puteţi spune că numele sunt simbolice, iar numărul este literal?” Simplu, Domnul Isus a făcut-o. Nu pare să fi contat la Domnul din ce seminţie se trăgeau cei 12 Apostoli, dar a contat că au fost 12 din ele. De asemenea, reţineţi că, deşi cele mai multe dintre numerele din Apocalipsa descriu o valoare reală, toate numele proprii din Apocalipsa sunt simboluri (de exemplu, Mielul, Balaurul, Leul, Balaam, Izabela, etc).

Numărul 12

De fapt, cheia secretă pentru dezvăluirea misterului din spatele celor 144.000 ar putea fi în numărul în sine. Dvs., matematicienii, veţi adora această secţiune! Doisprezece este un număr perfect pentru construcţie, deoarece este unul dintre cele mai versatile numere. Poate fi divizibil cu 1, 2, 3, 4, 6, şi, desigur, cu 12.

Un fapt uimitor

Motivul pentru care lungimea standard a “piciorului” (“foot”; unitate de măsură de aprox. 30,5 cm – n.t.) este de 12 ţoli (1 ţol = 2,54 cm; n.t.) este că “piciorul” obişnuia să se bazeze pe lungimea piciorului fizic al regelui englez, iar această dimensiune se schimba în mod constant de la rege la rege. Este şi motivul pentru care rigla de măsură de 12 ţoli a fost numită “conducător”.

Numărul 12 în Biblie aproape întotdeauna reprezintă conducerea Bisericii. Au fost 12 patriarhi de la Sem la Iacov. În plus, 12 iscoade au deschis calea spre Ţara Făgăduită, şi sunt 12 judecători de la Iosua la Samuel. În Scriptură, numărul 12 este, de asemenea, adesea asociat cu Biserica lui Dumnezeu, care este de obicei simbolizată de o femeie.

Există, de asemenea, în Evanghelii, o poveste interesantă cu privire la numărul 12. Doar într-o oră, Domnul Isus a vindecat două femei prin minuni asociate cu numărul 12. În primul rând, El a vindecat o femeie care sângera de 12 de ani. După această întâmplare, El s-a dus imediat să învie o fată de 12 ani. Prima femeie reprezenta Biserica din Vechiul Testament, cu o “scurgere” continuă a sângelui de la jertfe. Fata cea tânără simboliza Biserica Noului Testament, care a venit la viaţă după o înviere. Ambele au atins pe Domnul Isus în acea zi şi au fost întregite (Marcu 5:25-42).

În Apocalipsa 12:1, citim: “În cer s-a arătat un semn mare, o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap”. Biserica lui Dumnezeu ilustrată aici are 12 stele deasupra capului; aceste stele sunt un simbol al conducerii inspirate a Bisericii (1 Corinteni 11:10).

Un alt indiciu interesant legat de cei 144.000 se găseşte în 1 Cronici 27:1-15. Aici citim că armata lui David era compusă din 12 cete de câte 24.000, în total 288.000, cât două grupuri de 144.000.

1 Cronici 25 relatează despre un grup literal de “24 x 12″ Leviţi care urmau să cânte muzica de laudă de la templu, ceea ce înseamnă de două ori 144, adică 288. Şi, desigur, aveţi de două ori câte 12, adică 24 de bătrâni pe scaune de domnie în jurul scaunului de domnie al lui Dumnezeu, în Apocalipsa 4:4. Aceştia reprezintă pe cei 12 patriarhi din Vechiul Testament şi pe cei 12 apostoli din Noul Testament!

În Matei 19:28, Domnul Isus le spune Apostolilor: “…voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie, şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”. El face apoi o făgăduinţă celor care vor apărea în ultima epocă a Bisericii, cunoscută sub numele de Laodicea, care înseamnă “judecata poporului”. “Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” (Apocalipsa 3:21). Acest lucru se datorează faptului că cei 144.000 trăiesc în ultima epocă a Bisericii şi împărtăşesc experienţele apostolilor.

În cer se pare că, din când în când, va fi un careu extins în jurul scaunului de domnie al lui Dumnezeu. În primul rând, Domnul Însuşi stă pe scaunul Lui de domnie. În jurul scaunul Lui de domnie stau cele patru făpturi vii, apoi cei 24 de bătrâni într-un careu în jurul lor (şase pe fiecare latură), şi apoi, în cele din urmă, cei 144.000 într-un careu perfect (36.000 pe fiecare latură). Marea gloată a mîntuiţilor e ultimul grup, care înconjoară pe cei 144.000. Matematica perfectă şi simetrică a acestui ansamblu depăşeşte cu mult pescarul care a scris Apocalipsa.

Ca un punct final de interes pentru specialiştii noştri în matematică, ştiaţi şi că, în afară de calculul lui 144.000 ca de 12 ori câte 12.000, acesta mai poate fi obţinut şi asfel: 12 x 12 x 103 (sau 10 la cub)? În acest fel, aveţi numărul împărăţiei lui Dumnezeu (12), numărul desăvârşirii sau plenitudinii lui Dumnezeu (10, ca în Porunci), şi numărul lui Dumnezeu (3 ca în Dumnezeire). Cred că acest lucru ar putea fi un alt exemplu fascinant al planului perfect al lui Dumnezeu.

Pietre preţioase

Un alt motiv pentru numărul 12 se găseşte în pieptarului purtat de marele preot, care avea 12 pietre preţioase diferite. Acest lucru ne aminteşte că Biserica lui Dumnezeu este alcătuită din personalităţi diferite, toate fiind aproape de inima Marelui nostru Preot. Biblia dezvăluie temperamente diverse care îi caracterizează pe cei 12 patriarhi şi apostoli. Dumnezeu alege conducători de orice tip de caracter, pe care să-i folosească ca să câştige de partea Sa toate categoriile.

Exodul 39:14 afirmă: “Pietrele acestea erau legate în ferecăturile lor de aur. Erau douăsprezece, după numele fiilor lui Israel; erau săpate ca nişte peceţi, fiecare cu numele uneia din cele douăsprezece seminţii”. Aceste pietre, de asemenea, apar în mod identic la pietrele de temelie ale Noului Ierusalim, aşa cum este descris în Apocalipsa 21:12,14: “Era înconjurată cu un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi, şi la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel… Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii, şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului”.

Din aceste motive şi din altele, cred că numărul 144.000 este o cifră exactă. Aşa cum au existat 12 seminţii literale în Vechiul Testament şi exact 12 apostoli în Noul Testament, cum pereţii sunt cu adevărat de 144 de coţi grosime, şi cum vor fi exact 144 de tipuri diferite de fructe în pomul vieţii în fiecare an (12 fructe diferite în fiecare lună), tot aşa vor fi de 12 ori 12.000 apostoli în ultimele zile.

Deci, haideţi să îmbinăm indiciile pe care le-am descoperit. În Scriptură, numerele 12 şi 144.000 sunt asociate cu judecători, armata lui David, preoţi muzicanţi şi pietre preţioase. În acelaşi mod, cei 144.000 sunt o armată de judecători şi preoţi pe care Domnul Isus îi preţuieşte ca pe pietrele preţioase.

Numai 144.000 mântuiţi?

Dar apoi se naşte în mod firesc întrebarea: “Dacă acest număr nu este doar un simbol, vor fi cei 144.000 singurii mântuiţi în ultimele zile, şi, în cazul în care numai 144.000 vor fi mântuiţi, care sunt şansele mele?” Haideţi să facem câteva calcule simple. În cazul în care există 6 miliarde de oameni în lume atunci când vine Domnul Isus (aproximativ populaţia globală de azi),aceasta ar însemna că 1 din 41.666 ar putea fi mântuit. Este încă mult mai bine decât cotele oferite de cele mai multe loterii de stat, dar oferă în continuare o speranţă de mântuire destul de “subţire”!

Dar, slavă lui Dumnezeu! Deşi cei 144.000 ar putea fi un număr exact, Biblia nu învaţă că ei urmează să fie singurii mântuiţi în ultimele zile. Dacă citim în Apocalipsa 7:9, imediat după cei 144.000 şi enumerarea seminţiilor, profetul vede “o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini.”

Apoi, în versetul 13, unul dintre cei 24 de bătrâni îl întreabă pe Ioan: “Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe cine sunt oare? Şi de unde au venit?” În versetul 14, el răspunde la propria întrebare: “Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sângele Mielului.”

Acum, Biblia vorbeşte de două necazuri mari în profeţie. Unul a fost în timpul persecuţiei papale din Evul Mediu, când milioane de creştini au fost ucişi. Dar principalul “necaz mare” trebuie să se refere la timpul chiar dinaintea celei de-a doua veniri a Domnului Hristos, menţionat în Daniel 12:1, 2. “…căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică.”

Evident, această mulţime mare care vine din necazul cel mare, este convertită prin predicarea şi influenţa celor 144.000. La scurt timp după Cincizecime, cei 12 apostoli au câştigat de partea Domnului Hristos o mare mulţime, apoi a urmat o mare persecuţie (Fapte 8:1). La scurt timp după ce Duhul Sfânt va fi turnat peste cei 144.000, o mare mulţime va fi convertită şi apoi va veni necazul cel mare.

Pecetea lui Dumnezeu şi Numele Tatălui

Una dintre caracteristicile cele mai importante şi remarcabile ale celor 144.000 este sigiliul special şi Numele pe care îl poartă pe frunţile lor (Apocalipsa 7: 1-4; 14:1). La scurt timp după ce este obţinut acest sigiliu special, necazul cel mare şi ultimele şapte plăgi izbucnesc peste o lume nepocăită. De obicei, în Apocalipsa, când ne gândim la cineva că e marcat sau sigilat, se transmite o conotaţie negativă. În realitate, toţi cei mântuiţi şi cei pierduţi din Apocalipsa poartă o formă de marcă sau de sigiliu, pe frunte sau pe mână.

Ezechiel 9 arată o viziune în care numai cei mântuiţi sunt însemnaţi. Criteriul care le permite să primească acest semn salvator este că aceştia sunt întristaţi de păcat şi tânjesc după curăţie. “Şi Domnul a zis: ‘Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn pe fruntea oamenilor, care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor, care se săvârşesc acolo.'” (Ezechiel 9:4). Apoi, numai cei care au acest semn misterios sunt feriţi de plaga îngrozitoare a măcelului care urmează.

Deci, ce este acest sigiliu aflat pe fruntea celor 144.000? În esenţă, trebuie să fie Duhul Sfânt: “Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi-aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit ” (Efeseni 1:13). “Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.” (Efeseni 4:30). Evident, oricine are semnul “bun”, are Duhul lui Dumnezeu. Dar dincolo de Duhul Sfânt, este ceva mult mai distinctiv cu privire la acest sigiliu unic. Vedem, de asemenea, că sigiliul lui Dumnezeu implică legea lui Dumnezeu. După cum arată Isaia 8:16 (KJV): “Înveleşte această mărturie, pecetluieşte legea printre ucenicii Mei”. Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă, deoarece de trei ori în Apocalipsa mântuiţii sunt identificaţi ca un popor care păzeşte poruncile lui Dumnezeu (Apocalipsa 12:17; 14:12; 22:14).

Şi de aceea, în trei ocazii diferite, Moise a îndemnat poporul lui Dumnezeu să aibă legea lui Dumnezeu pe mâinile şi pe frunţile lor: “Să-ţi fie ca un semn pe mână şi ca un semn de aducere aminte pe frunte între ochii tăi, pentru ca legea Domnului să fie totdeauna în gura ta.” (Exodul 13:9; Deuteronom 6:8; 11:18).

Dar acest sigiliu sau semn cu Numele Tatălui are o semnificaţie chiar mai profundă.

Este vorba despre timp

Toate sigiliile de stat conţin trei elemente comune: numele, titlul, şi teritoriul conducătorului. De exemplu, Daniel 1:1 spune: “Nebucadneţar, împăratul Babilonului”. Aveţi numele, titlul oficial şi zona sa de suveranitate. În cadrul Celor Zece Porunci, doar una are toate caracteristicile unui sigiliu – cea de-a patra. Acolo citim: “Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele…” (Exodul 20:11). Aici, în porunca Sabatului, avem Numele lui Dumnezeu (Domnul sau Iehova), titlul Său sau funcţia (de Creator) şi teritoriul Său (cerurile şi pământul, marea şi tot ce este în ele). Porunca Sabatului este singura care este în mod repetat menţionată ca fiind un sigiliu sau semn al puterii creatoare, răscumpărătoare, a lui Dumnezeu.

De exemplu, Exodul 31:16,17 afirmă: “Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăznuindu-l, ei şi urmaşii lor, ca un legământ necurmat. Aceasta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic, căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea s-a odihnit şi a răsuflat”.

Mai mult: “Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc.” (Ezechiel 20:12). “Sfinţiţi Sabatele Mele, căci ele sunt un semn între Mine şi voi, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru!” (Ezechiel 20:20). Reţineţi, niciodată Biblia nu îl numeşte Sabatul evreilor. Ea numeşte Sabatul “ziua Mea cea sfântă” (Isaia 58:13) şi “ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău” (Exodul 20:10). Ştim cu toţii că fiecare relaţie de dragoste adevărată are nevoie de o investiţie regulată de timp de calitate. De-a lungul istoriei, diavolul a încercat să erodeze relaţia poporului lui Dumnezeu cu Creatorul lor, împingându-i să neglijeze sau să ignore Sabatul Său cel sfânt. În fiecare zi de Sabat, cei 144.000 demonstrează că Dumnezeu Îşi are sigiliul şi Numele în mintea lor, deoarece ei recunosc că tot timpul lor aparţine lui Dumnezeu. Domnul Isus a spus: “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). Păzirea Sabatului demonstrează că ei se odihnesc de lucrările lor şi se încred în Domnul Isus.

Deci, cine sunt ei?

Pe vremea primei veniri a Domnului Isus, El a ales 12 oameni pentru a câştiga de partea Sa pe Israel. “Aceştia sunt cei doisprezece, pe care i-a trimis Isus, după ce le-a dat învăţăturile următoare: ‘Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a Samaritenilor; ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel.'” (Matei 10:5, 6). Odată cu revărsarea ploii timpurii, cei 12 apostoli au câştigat de partea Sa mii de suflete în timpul redeşteptării de la Cincizecime. La început toţi au fost evrei. “Şi se aflau atunci în Ierusalim Iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer” (Fapte 2:5).

Iar la vremea celei de-a doua veniri a Domnului Isus, la revărsarea ploii târzii (cu Duhul Sfânt), de 12 de ori 12.000 vor câştiga de parte Lui o mare mulţime de suflete, de jur împrejurul lumii. Marea mulţime va fi convertită sub influenţa şi predicarea celor 144.000!

În Ioel 2:28, 29, citim: “După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe, voi turna Duhul Meu, în zilele acelea.”

Vă rugăm să reţineţi că cei 144.000 nu sunt singurii pe care Domnul Isus îi foloseşte pentru a predica în ultimele zile, exact aşa cum cei 12 apostoli nu au fost decât o parte din cei 120 din camera de sus care au condus redeşteptarea de la Cincizecime (Fapte 1:15). Nu numai că Domnul Isus i-a trimis pe cei 12 să predice în Israel, dar, altădată, El a trimis o echipă de 70 de ucenici pentru a predica (Luca 10:1). Cei 144.000 sunt conducătorii spirituali în această redeşteptare şi nu sunt singurii care predică.

Pentru clarificări suplimentare, haideţi să ne uităm la unele dintre multele paralele dintre cei 12 Apostoli şi cei 144.000:

12 Apostoli
Evrei literali
Timpul primei veniri
Numărul este complet şi sunt sigilaţi cu Duhul Sfânt (Fapte 1-2)
Lucrează sub prima ploaie a Duhului Sfânt (Fapte 2:17)
Cel dintâi rod al primei veniri a Domnului Isus (Iacov 1:18)
Mii de evrei convertiţi (Fapte 2:5)
Au Numele Domnului Isus (Fapte 3:16)
Fără vicleşug (Ioan 1:47)
Îl urmează pe Domnul Isus (Ioan 1:37)
Călăuzesc mii de oameni să-L proclame cu glas tare, cu ramuri de palmier, pe Domnul Isus ca Împărat (Mat 21:1-9)
Lucrează înainte de o mare persecuţie în Ierusalim (Fapte 8:1)
Cei 12 cântă o cântare cu Domnul Isus (Mat 26:30)
S-au odihnit în ziua de Sabat (Luca 23:56; Fapte 17:2)
Nu s-au pângărit cu aluatul fariseilor (Marcu 7:1-15)
Vor sta pe douăsprezece scaune de domnie şi vor judeca (Mat 19:28)

144.000 de apostoli
Israel spiritual (Gal 3:29)
Timpul celei de-a doua veniri (Apoc 7)
Numărul este completat apoi sunt sigilaţi (Apoc 7; Efes 4:30)
Lucrează sub ploaia târzie a Duhului Sfânt (Ioel 2:28)
Cel dintâi rod al celei de-a doua veniri (Apoc 14:4)
O mare mulţime covertită (Apoc 7:9)
Au Numele Tatălui (Apoc 14:1)
Fără vicleşug (Apoc 14:5)
Urmează pe Miel (Apoc 14:4)
Călăuzesc o mare mulțime să-L proclame cu glas tare, cu ramuri de palmier, pe Domnului Isus ca Împărat (Apoc 7:9,10)
Lucrează înainte de o mare persecuție în lume (Dan 12:1)
Cei 144.000 cântă o cântare cu Mielul (Apoc 14:3)
Au Sabatul ca sigiliu al lui Dumnezeu şi Numele Tatălui (Apoc 7:1; 14:1)
Nu sunt pângăriţi cu doctrinele Babilonului (Apoc 14:4)
Vor sta cu Domnul Isus pe 144.000 de scaune de domnie, judecând (Apoc 20:4)

Factorul cel mai important este accentul Bibliei pe sfinţenia acestui grup. Este o aducere aminte pentru toți aceia pe care Domnul Isus îi cheamă, ca fiecare dintre noi să fie sfânt. “Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El.” (Apocalipsa 14:4).

Dacă Îl vom urma pe Miel oriunde merge El în cer, trebuie mai întâi să-L urmăm în toate aici, acum. Și atunci putem cânta împreună cântarea lui Moise și a Mielului.

Concluzie

Chiar înainte ca Domnul să reverse Duhul Sfânt, în Faptele Apostolilor 2, se întâmplă ceva interesant în Fapte 1. Ucenicii strânşi laolaltă Îl privesc pe Domnul Isus înălţându-Se și ascultă cum îngerii promit revenirea Sa (versetul 11). Apoi, în camera de sus, ei se roagă și lasă deoparte diferendele (versetul 13). Unul dintre cei 12 apostoli, Iuda, era mort și trebuia să fie înlocuit pentru a restabili numărul 12 (versetul 26). Apoi, de îndată ce numărul este complet, Duhul Sfânt este revărsat.

Domnul Isus a binecuvântat, a instruit și a umplut cu Duhul 12 persoane, pentru a-i călăuzi pe ucenicii Săi să câştige de partea Sa casa lui Israel, la prima Sa venire. El va binecuvânta și va alege de 12 ori 12.000 pentru a călăuzi Biserica Sa să câştige lumea de partea Sa, pentru a doua Sa venire. Atunci va fi o mare mulțime convertită ca urmare a predicării lor.

Cele trei principii ale unei treziri spirituale
Trezire spirituală, viaţă nouă, umblare în lumină

Hugo Bouter

© Hugo Bouter, Online începând de la: 26.10.2018, Actualizat: 26.10.2018

Verset călăuzitor: Efeseni 5.14

Efeseni 5.14: De aceea zice: Trezeşte-te tu, care dormi, scoală-te dintre cei morţi şi Hristos va străluci peste tine.

Mai vine o trezire spirituală

Va mai veni o trezire spirituală? În general Scriptura descrie un tablou sumbru al ultimelor zile premergătoare revenirii lui Hristos. Pavel atenţionează în epistolele lui cu privire la ruinare şi apostazie şi creştinismul de formă (Faptele apostolilor 20.29,302 Tesaloniceni 2.3-71 Timotei 4.12 Timotei 2.16-3.9). Petru vorbeşte despre învăţători falşi şi batjocoritori în timpul din urmă (2 Petru 2; 3) Ioan îi denumeşte „antihrişti”, deoarece ei tăgăduiesc atât pe Tatăl cât şi pe Fiul (1 Ioan 2.18-23; 4.1-32 Ioan 1). Iuda accentuează caracterul păcătos al acestor oameni (Iuda 1,4-6). Astfel nu se poate aştepta la o restabilire (deplină), ci la judecata care va fi făcută la revenirea Domnului.

Scrisorile adresate celor şapte adunări din Asia Mică arată de asemenea o evoluţie negativă (Apocalipsa 2; 3). Creştinătatea cu numele va încheia istoria ei ca Babilonul cel mare (Apocalipsa 17; 18). De aceea noi nu ne putem aştepta la o trezire spirituală mondială în sensul unei restabiliri generale, o revenire unitară la timpul de început minunat al Adunării. Este corect – aşa cum fac unii predicatori carismatici – să năzuieşti după „semne şi minuni” mari? Trebuie să acordăm valoare „descoperirilor” oamenilor, care se oferă înşişi ca o clasă nouă de „apostoli” şi „profeţi”? Desigur, nu!

Însă Duhul lui Dumnezeu nu este legat, şi Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat (2 Timotei 2.9). Atâta timp cât Duhul Sfânt nu a fost luat de pe pământ, El este la lucru între aceia care numesc Numele lui Hristos. Duhul este suveran. El este Duhul care dă viaţă, care dăruieşte omului mort viaţa nouă şi dă un foc nou bisericii adormite. Când este vorba de lucrarea Duhului, este de aceea încă totdeauna posibilă şi de dorit o trezire spirituală – în orice caz individual şi local, însă probabil şi în cadru mai larg. Trebuie însă să fim veghetori şi să verificăm pe baza Cuvântului lui Dumnezeu tot ce auzim şi ce vedem. Cu regret sunt multe care sunt aparenţă, imitaţie şi lucrare omenească.

De aceea dorim cu plăcere să verificăm ce linii directoare ne dă Scriptura la această întrebare. Facem aceasta pe baza unui verset cunoscut din Efeseni 5.14, care ne pune la dispoziţie trei pietre de încercare pentru conţinutul spiritual, intern al unei treziri spirituale.

Contextul în care stă Efeseni 5.14

Dacă ţinem seama de contextul în care stă acest verset, se arată că Pavel vorbeşte aici despre stilul de viaţă practică. Găsim în prima parte a acestui capitol (Efeseni 5) trei afirmaţii de fond referitoare la practica vieţii noastre. Umblarea noastră este în primul rând o umblare în dragoste (Efeseni 5.2), însă după aceea şi o umblare în lumină (Efeseni 5.8,9) şi totodată o umblare în înţelepciune (Efeseni 5.15,16).

În legătură cu tema noastră ne interesează a doua afirmaţie de fond, şi anume, umblarea noastră în lumină. Care este caracterul acestei lumini? Este lumina Hristosului înviat, care ne luminează pe noi credincioşii şi în care noi ca oameni noi, ca şi copii ai luminii putem umbla. Ca să zicem aşa, Hristos este Soarele vieţii noastre, Lumina mare, care ne conduce şi care stăpâneşte viaţa noastră (compară cu Geneza 1.16). El a terminat „somnul morţii” noastre, viaţa în păcat. Ca oameni „treziţi”, acum trăim şi umblăm în lumină.

Acest mod de viaţă nou stă în contrast mare cu umblarea noastră de odinioară în întunericul necredinţei şi al păcatului. Umblarea noastră de odinioară era în întunecimea morţii spirituale. Acum nu mai avem nimic a face cu lucrările neroditoare ale întunericului, aşa spune apostolul, căci lumina le pune pe stâlpul infamiei şi face totul clar.

Principial, practic şi profetic

Îndemnul din Efeseni 5.14 îl putem înţelege în sens principial, însă în afară de aceasta este atât o explicaţie practică cât şi una profetică. Înţelesul profetic al acestei solicitări atât pentru Israel cât şi pentru Biserică este sprijinit prin referirea la profetul Isaia (în mod deosebit Isaia 26.19 şi Isaia 60.1). Accentul se pune aici însă pe înţelesul practic pentru noi ca şi credincioşi – însă el nu poate fi despărţite de celelalte două aplicaţii.

Mai întâi încă ceva despre alcătuirea versetului. Îndemnul constă de fapt din trei părţi, şi anume din două solicitări şi făgăduinţa legată de acestea:

(1) Trezeşte-te tu, care dormi
(2) Ridică-te dintre cei morţi
(3) Hristos va străluci peste tine

Dacă privim textul din punct de vedere principial, el este aplicabil la convertirea şi naşterea noastră din nou. Noi ca păcătoşi trebuie să ne trezim din somnul morţii spirituale. Noi avem nevoie de viaţa nouă, ca să ne putem ridica din starea noastră de moarte. Hristos lucrează viaţa nouă prin Cuvântul Său şi prin Duhul Său. Şi după aceea este valabilă făgăduinţa, că El devine centru vieţii noastre, în a cărui lumină noi putem umbla de acum înainte.

Cu toate că această explicare este corectă, pe apostol îl interesează mai mult aplicarea practică la viaţa noastră ca credincioşi, trăirea practică şi înfăptuirea binecuvântărilor noastre (aşa cum este de fapt cazul în Efeseni 4-6). Pavel se adresează către sfinţii şi credincioşii în Hristos Isus (Efeseni 1.1), deci la oameni convertiţi. Ei trebuie să realizeze acum şi practic înnoirea vieţii, de care au avut parte. În felul acesta ei se vor deosebi efectiv de necredincioşii care nu au această viaţă nouă şi sunt încă în greşelile şi păcatele lor (Efeseni 2.1).

Este foarte posibil ca şi noi ca creştini să avem nevoie de înviorare spirituală în viaţa noastră, de o trezire din somn. Pe scurt: o trezire. Noi putem cădea „în somn” în diferite feluri: prin uscăciune şi pustiu în viaţa noastră spirituală, prin lipsa de hrană spirituală, prin nepăsare, prin gândire şi acţionare lumească. Cu regret, în exterior este mică diferenţă între un credincios adormit şi un creştin cu numele mort. Este adevărat: Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Lui. Însă aceasta este numai o faţă a medaliei. Dacă suntem adormiţi spiritual, viaţa noastră nu este spre onoarea Domnului. Atunci nu putem mărturisi despre El şi nu suntem folositori pentru El.

Care este atunci drumul restabilirii? Cum ia naştere o adevărată trezire spirituală? Conform cu Efeseni 5.14 ea are loc în trei paşi:

(1) printr-o trezire spirituală prin Cuvânt,
(2) printr-o umblare ca credincios făcut viu,
(3) printr-o viaţă trăită în lumina Domnului înviat.

1. Trezeşte-te tu, care dormi

Noi trebuie să ne trezim, să ne trezim din „somnul” nostru. Ca să arătăm că acest îndemn este într-adevăr valabil şi pentru credincioşii adevăraţi, îndrept atenţia spre unele versete comparabile într-o oarecare măsură din epistola către Romani şi epistola către Tesaloniceni. Acum nu este timpul pentru noi ca credincioşi să dormim, aşa scrie Pavel (Romani 13.11-13). Căci noi suntem copii ai lumini, fii ai zilei. Noi nu suntem din noapte şi nici din întuneric. De aceea să nu dormim ca ceilalţi („morţii” spiritual, care nu au viaţă din Dumnezeu), ci să veghem şi să fim treji (1 Tesaloniceni 5.4-10).

Acesta este un îndemn personal: trezeşte-te (la singular)! Trezirea este o chestiune personală, chiar dacă este valabilă pentru mulţi oameni. Toate cele zece fecioare din Matei 25.1-13 au trebuit să se trezească. Un alt exemplu, care probabil se adresează mai mult la puterea noastră de imaginare: Oasele uscate din Ezechiel 37 s-au pus laolaltă aşa cum aparţineau, deci la persoane individuale. O astfel de trezire personală are loc prin lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum oasele uscate nu s-au alipit unul de altul printr-o simplă activitate omenească, ci prin aceea că Cuvântul Domnului a venit la ele.

Este glasul lui Dumnezeu, care vine la noi şi care apoi lucrează în toată puterea prin Duhul Sfânt. De aceea doresc să accentuez traducerea corectă a cuvintelor „De aceea [El] zice”. Dumnezeu Însuşi trebuie să intervină, ca să ne trezească din somnul nostru. Numai un glas trezeşte la viaţă. El restabileşte părtăşia cu Sine, pe care noi nu puteam sau abia puteam s-o savurăm în timpul „somnului” nostru.

Deci aceasta este prima însuşire importantă a unei treziri potrivit cu gândurile lui Dumnezeu: că Cuvântul lui Dumnezeu este pus din nou în sfeşnic şi că prin aceasta Duhul lui Dumnezeu trezeşte zgâlţâind pe om. Aşa citim de exemplu în cele şapte scrisori adresate adunărilor de fiecare dată refrenul: „Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor” (Apocalipsa 2; 3). Avem noi o ureche deschisă pentru glasul Domnului? Atunci Cuvântul Său va avea acelaşi efect asupra noastră ca strigătul de la miezul nopţii din parabola cu cele zece fecioare. Glasul: „Iată, mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!” ne va trezi prin zguduire şi ne va da din nou o privire pentru gloria lui Hristos (compară cu Matei 25.6). Căci este vorba de El Însuşi, de relaţia Lui cu noi, de dragostea Lui, care solicită toate sentimentele şi dragostea inimilor noastre. Este vorba de gloria Sa, de revenirea Sa, care stă înaintea uşii, şi de urmările practice, care le are aceasta pentru noi. Vedem aceasta în model la mireasa din Cântarea cântărilor:

„Preaiubitul meu a vorbit şi mi-a zis: «Ridică-te, iubita mea, frumoasa mea, şi vino!»” (Cântarea cântărilor 2.10).

2. Ridică-te dintre cei morţi

Glasul Celui care vine este glasul Aceluia care ne iubeşte şi care ne-a spălat în sângele Său de păcatele noastre (Apocalipsa 1.5). Este glasul Mirelui, care ne trezeşte. El vrea, ca noi să ne pregătim să-L întâmpinăm. Ce include aceasta în sine? Include în sine, ca noi, odată ce am fost treziţi, să nu putem rămâne pe „patul de odihnă” al comodităţii noastre. Noi trebuie realmente să ne ridicăm şi să ieşim în întâmpinarea Lui. Pentru aceasta trebuie să lăsăm înapoia noastră tot ce este în contradicţie cu gândurile Sale (compară cu 2 Timotei 2.19-26Evrei 13.13Apocalipsa 18.4).

Aceasta este deci a doua însuşire a unei treziri potrivit cu gândurile lui Dumnezeu: o dăruire din nou pentru Hristos, o nouă practică a vieţii, în care Domnul înviat ia chip în noi şi în care El Îşi are locul care I se cuvine în viaţa noastră. Aceasta este pentru noi nimic mai puţin decât o „sculare dintre cei morţi”, aşa cum o exprimă apostolul aici. Atunci noi ca credincioşi ne vom deosebi clar de oamenii din jur, care sunt încă morţi în greşelile şi păcatele lor. Noi suntem total altfel, şi de asemenea noi ne vom comporta total altfel (Efeseni 4.20). Noi am primit viaţă nouă în Hristos, şi aceasta ne face oameni noi, care se păstrează neîntinaţi de lume (Iacov 1.27).

Pavel face aluzie la unele afirmaţii ale profetului Isaia, una dintre ele se referă foarte clar la învierea trupului la revenirea lui Hristos: „Morţii Tăi vor trăi, trupurile mele moarte se vor ridica. Treziţi-vă şi cântaţi de bucurie, locuitori ai pământului!” (Isaia 26.19). Curând vom avea parte de întâia înviere, aceasta este învierea dintre restul morţilor (Filipeni 3.11Marcu 9.10). Însă în viaţa noastră aici şi acum este vorba de aplicarea practică a adevărului despre întâia înviere, pe care eu vreau s-o numesc gust anticipat. Noi am înviat deja cu Hristos la o viaţă nouă! Cei din jurul nostru vor vedea la noi, că noi suntem oameni înnoiţi. Noi am părăsit „mormântul păcatelor” noastre şi acum trăim şi umblăm în lumină. Această „ridicare dintre cei morţi” marchează începutul unei umblări noi cu Dumnezeu.

Dar dacă ne gândim la aplicarea profetică a acestui verset, este nu numai pentru noi foarte important, ci şi pentru restabilirea viitoare a poporului Israel – de asemenea în lumina citatelor din Isaia. Restabilirea spirituală şi naţională a lui Israel va fi de asemenea nimic mai puţin decât o ridicare dintre morţi. Aşa spune Pavel literalmente în epistola către Romani: „Pentru că, dacă lepădarea lor este împăcare a lumii, ce va fi primirea lor, decât viaţă dintre morţi?” (Romani 11.15).

Ezechiel a profeţit despre învierea lui Israel în cunoscuta profeţie despre valea oaselor uscate (Ezechiel 37). Observă că „învierea”, pe care el o descrie, este lucrarea Duhului lui Dumnezeu. Este Duhul, Cel care face viu, carnea nu aduce nici un folos. „Şi am profeţit cum îmi poruncise El şi duhul a intrat în ele; şi au trăit şi au stat în picioare: o oştire foarte mare. … Şi voi pune Duhul Meu în voi şi veţi trăi; şi vă voi aşeza în ţara voastră” (Ezechiel 37.10-14).

Dar dacă privim acest pasaj din Scriptură din punctul de vedere al responsabilităţii noastre, atunci desigur este foarte important, dacă noi putem fi folosiţi de Dumnezeu ca „profet” – ca un glas, ca un instrument al lucrării Duhului. O trezire este pe de o parte pe deplin lucrarea lui Dumnezeu, însă pe de altă parte ea este şi lucrarea oamenilor, pe care El îi poate folosi ca glas al Lui.

3. Hristos va străluci peste tine

Venim la ultima parte a versetului nostru, care include în sine o făgăduinţă minunată pentru toţi care au fost treziţi de Hristos din somn. Această a treia însuşire a unei treziri conform voii lui Dumnezeu am putea-o numi o „viaţă centrată pe Hristos”, orientarea spre Hristos ca centru al vieţii noi – pentru noi personal, însă şi pentru adunare.

Evident apostolul face aici aluzie la unele locuri din Isaia 60, care vorbesc despre restabilirea viitoare a lui Israel. Profetul spune în primul verset despre Sion: „Ridică-te, străluceşte, pentru că lumina ta a venit şi gloria Domnului a răsărit peste tine! Pentru că, iată, întunericul va acoperi pământul, şi întunericul gros popoarele. Dar Domnul va răsări peste tine şi gloria Lui se va vedea peste tine. Şi naţiunile vor veni la lumina ta, şi împăraţii la strălucirea zorilor tale” (Isaia 60.1-3). Această temă se mai întâlneşte încă o dată mai târziu în capitol: „Soarele nu va mai fi lumina ta ziua, nici luna nu te va lumina prin strălucire, ci Domnul va fi lumina ta eternă şi Dumnezeul tău, gloria ta. Soarele tău nu va mai apune, nici luna ta nu se va retrage; pentru că Domnul va fi lumina ta eternă şi zilele întristării tale se vor sfârşi” (Isaia 60.19,20).

Este foarte frumos să se vadă cum aceste locuri profetice sunt aplicate de apostol la credincioşii din timpul actual. Pentru noi este gloria lui Hristos, care răsare pentru noi: Hristos va străluci peste tine. Noi suntem luminaţi deja acum de Domnul înviat, care a biruit moartea şi mormântul şi astfel a vestit o zi nouă pentru toţi cei care Îi aparţin.

În sens spiritual, aşa putem trage concluzia, pentru noi a început deja ziua Împărăţiei păcii. Hristos, care este centrul strălucitor al Împărăţiei păcii care va veni, este deja acum lumina noastră. De aceea apostolul ne îndeamnă şi pe noi să umblăm deja acum „ca ziua” (Romani 13.13). Întunericul şi bezna judecăţii, întunericul nopţii păcatului, a fost definitiv alungat. Cu El umblăm în lumină deplină. În timpurile de trezire, de creştere spirituală, se trăieşte aceasta din nou.

Faptul că aceste lucruri şi-au găsit deja acum împlinirea lor în Hristos, nu înseamnă că prin aceasta conţinutul profeţiei s-a terminat. Aplicarea spirituală şi practică corespunzătoare la noi ca creştini nu trebuie să lezeze întreaga dimensiune a făgăduinţei lui Dumnezeu. Prima împlinire în prezent este tocmai arvuna ultimei şi definitivei împliniri în viitor. Profeţiile lui Isaia îşi păstrează valoarea lor concretă pentru Israel în Împărăţia mesianică care va veni.

De altfel aceste cuvinte pot avea şi pentru Adunarea lui Dumnezeu un înţeles profetic, aşa cum rezultă clar printr-o comparaţie cu ultima carte a Bibliei. Acolo citim despre Ierusalimul nou, care coboară din cer (nu Sionul pământesc, ci Biserica-mireasă a lui Hristos): „Şi cetatea nu are nevoie de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; pentru că a luminat-o gloria lui Dumnezeu şi lumina ei este Mielul” (Apocalipsa 21.23). Atât capitala cerească cât şi capitala pământească a Împărăţiei păcii vor avea o sursă de lumină deosebită, şi anume Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu este acum cunoscut în Hristos şi prin Hristos, şi de aceea cartea Apocalipsa adaugă Numele Mielului! Să nu uităm între timp să umblăm cu adevărat ca şi copii ai luminii, până vin zorile zilei Împărăţiei păcii şi umbrele vor dispare.


Tradus de la: Die drei Prinzipien einer Erweckung

Traducere: Ion Simionescu

O privire în veşnicie
1 Corinteni 15.20-28

Hendrik Leendert Heijkoop

© CSV, Online începând de la: 27.09.2018, Actualizat: 27.09.2018

Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 15.20-28

1 Corinteni 15.20-28: Dar acum, Hristos a fost înviat dintre morţi, cel dintâi rod al celor care au adormit. Pentru că, întrucât prin om este moartea, prin om şi învierea morţilor. Pentru că, după cum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii, dar fiecare la rândul lui: cel dintâi rod, Hristos, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui; atunci va fi sfârşitul, când El va da Împărăţia Celui care este Dumnezeu şi Tată, când va fi desfiinţat orice stăpânire şi orice autoritate şi putere. Pentru că El trebuie să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Cel din urmă vrăjmaş desfiinţat va fi moartea. Pentru că El ‚a supus toate sub picioarele Lui’. Dar, când spune că toate au fost supuse, se înţelege că în afară de Cel care I-a supus toate. Dar, când Îi va supune toate, atunci şi Fiul Însuşi va fi supus Celui care I-a supus toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.

Introducere

Când vorbim despre veşnicie în adevăratul sens al cuvântului, atunci aceasta este timpul situat înainte de a fi creaţia, înainte de începutul din Geneza 1.1. Însă nu m-am exprimat corect, căci am zis timpul înainte de Geneza 1.1 – dar în veşnicie nu există timp. Este veşnicia înainte de începutul când Dumnezeu a creat cerurile şi pământul. Şi veşnicie este şi ce va urma după evenimentele descrise în Apocalipsa 20; după ce a avut loc ce a profeţit Petru, că „elementele aprinse de mare căldură se vor topi”. Atunci, potrivit cu făgăduinţa lui Dumnezeu, vor fi ceruri noi şi un pământ nou, în care locuieşte dreptatea (2 Petru 3.12,13). Perioada scurtă dintre veşnicie, înainte ca Dumnezeu la început să creeze cerurile şi pământul, şi veşnicia după aceea, este timpul – ceea ce este decupat din veşnicie, ceea ce are o lungime măsurabilă, o lungime care se lasă subîmpărţită.

Noi nu putem înţelege noţiunea de veşnicie. Îmi amintesc de o întâmplare mică de odinioară. Un împărat a întrebat pe cineva, cunoscut pentru înţelepciunea lui mare: „Explică-mi, ce înseamnă veşnic.” Răspunsul a fost: „Într-o ţară îndepărtată este un munte de cupru, fier şi aliajele lor, al cărui vârf este până la nori. O dată la o mie de ani o păsărică îşi freacă ciocul de munte. Când muntele a devenit aşa de tocit, că el a dispărut, atunci a trecut o secundă din veşnicie.” Acest răspuns ne dă o mică impresie despre ceea ce înseamnă „veşnic”, chiar dacă nu este în chip desăvârşit, căci în veşnicie nu există timp, şi de aceea nu sunt nici secunde.

Noi aplicăm cuvântul „veşnicie” şi la ceea ce este în afara lumii, în afara a ceea ce se vede aici pe pământ. Când oamenii mor, se spune, că ei au trecut din timp în veşnicie, căci ei au părăsit pământul, au părăsit ce este vremelnic. Însă aici lipseşte o caracteristică importantă a veşniciei: caracterul netransformabil. În primele versete din Apocalipsa 21, unde este vorba de cerul nou şi pământul nou – veşnicia -, se spune: „Şi marea nu mai este”. Aceasta ne indică, că lucrurile veşnice nu se schimbă. Căci nimic nu prezintă mai bine caracterul schimbător şi transformarea, decât marea. Deci, marea nu va mai exista atunci. Nimic nu se va mai schimba. Însă starea acelora care acum nu mai sunt pe pământ, deci aceia, aşa cum spunem noi, care sunt în veşnicie, nu este încă netransformabilă – ei toţi vor învia.

Şi tocmai despre înviere este vorba în textul pe care l-am citat. Domnul Isus a fost înviat dintre morţi. Şi aşa cum moartea a venit printr-un om, prin Adam, tot aşa învierea morţilor va avea loc printr-un Om, prin Omul Hristos Isus. „Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii” (1 Corinteni 15.22). Însă apoi se spune mai departe: „dar fiecare la rândul lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei care sunt ai lui Hristos. După aceea, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu, Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea.” (1 Corinteni 15.23-26).

Aici se descrie, când vor învia morţii. Cel dintâi este Hristos. După aceea urmează un „apoi” (1 Corinteni 15.23): cei care sunt ai lui Hristos (deci credincioşii care au murit), vor învia dintre morţi la venirea Domnului. Scriptura nu vorbeşte aici direct despre „înviere” ci ea spune, că Domnul va nimici moartea. Când El va fi nimicit moartea, atunci aceia, care au fost în moarte, nu vor mai fi în moarte. De aceea în Apocalipsa 20.14 se spune: „Şi moartea şi locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc.” Atunci morţii vor sta înaintea marelui tron alb. Acolo nu se spune că ei au fost făcuţi vii. Trupurile celor necredincioşi vor fi realmente înviate, dar Dumnezeu nu numeşte aceasta „viaţă”. Dumnezeu numeşte „viaţă” numai ceea ce credincioşii au deja acum pe pământ şi apoi în veşnicie: viaţa, pe care ei au primit-o prin naşterea din nou. Cu toate că morţii vor învia – trupurile lor vor ieşi din morminte şi sufletul şi trupul se vor unii -, Dumnezeu nu numeşte aceasta „viaţă”. Dumnezeu şi atunci îi numeşte „morţii”. Ei vor sta înaintea marelui tron alb, vor fi judecaţi şi vor fi aruncaţi în iazul de foc. Dumnezeu numeşte aceasta moartea a doua. Moartea nu este o stare de inconştienţă, nu este încetarea existenţei, ci ea înseamnă „despărţire”. Moartea trupească este despărţirea sufletului de trup. Moartea a doua, moartea veşnică, este despărţirea de viaţă, despărţirea de Dumnezeu, Izvorul oricărei vieţi. Ei vor fi acolo veşnic în întuneric, în foc, despărţiţi de Dumnezeu. De aceea Dumnezeu spune, că ei vor fi în moartea a doua.

Etapele învierii

La cei care au trecut din viaţă în veşnicie, găsim deci trei etape ale învierii:

  1. Domnul Isus a înviat dintre morţi.
  2. Vine ziua în care toţi credincioşii, care au murit, vor învia. Sufletul şi trupul se vor unii şi vor trece în starea neschimbabilă.
  3. După aceea vine ziua, în care şi morţii necredincioşi vor învia. Ei vor fi atunci aruncaţi acolo unde vor fi pentru totdeauna şi neschimbabil, despre care Domnul Isus spune: „unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9.48). Starea aceasta nu se va schimba niciodată. Aceasta este destinaţia lor definitivă.

Să privim mai întâi ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre starea în care se află cei morţi. Gândesc că noi toţi am auzit destul ce spun oamenii: „Nu ştie nimeni, căci nimeni nu a venit încă înapoi”. Este adevărat, că nici un om de pe pământ, fără o descoperire deosebită din partea lui Dumnezeu, nu poate şti ce se petrece după moarte, şi de asemenea este adevărat, că cineva, care a trecut pragul în veşnicie, nu mai poate veni înapoi. Căci Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Ori încotro ar cădea copacul … în locul unde cade, acolo rămâne” (Eclesiastul 11.3). Şi tocmai din ceea ce „Părintele veşniciei”, Domnul Isus Însuşi, ne spune despre starea după moarte, se vede clar că cei care sunt acolo nu vor veni înapoi, ca să ne relateze aici cum arată acolo. Ce povestesc spiritişti despre vorbirea cu duhurile celor morţi, este înşelătorie. Vocile nu sunt ale celor morţi, ci sunt ale demonilor.

Omul bogat din Hades a spus: „Te rog, atunci, părinte, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu” (Luca 16.27), la care Avraam a răspuns: „Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei”. Apoi omul bogat s-a mai rugat încă o dată în Luca 16.30: „Nu, părinte Avraam, ci, dacă se va duce la ei cineva dintre cei morţi, se vor pocăi”. Avraam a răspuns iarăşi: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor fi înduplecaţi nici chiar dacă ar învia cineva dintre cei morţi.”

Dar cât este de adevărat că nici un om nu poate şti de la sine însuşi cum arată după moarte, este totuşi cineva care ştie foarte bine şi care ne-a făcut cunoscut. Aici în Luca 16 a vorbit un adevărat Om, dar un Om care putea spune despre Sine: „Fiul Omului care este în cer”. Când Domnul a spus aceasta în Ioan 3.13, El nu a spus: „Fiul Omului, care era în cer”. Noi trebuie să reţinem bine aceasta. El era Dumnezeu din veşnicie, şi El a venit pe pământ, ca să devină Om. În epistola către Evrei citim: „Vin să fac voia Ta, Dumnezeule”, şi: „Tu Mi-ai pregătit un trup” (Evrei 10.7,5). Da, El era Dumnezeul veşnic, care a devenit Omul adevărat.

Noi putem înţelege, că deseori se spune: „Domnul Isus a părăsit cerul şi a venit pe pământ”. Şi este adevărat, că El a venit pe pământ. Dar Scriptura nu spune că El a părăsit cerul. În timp ce El era aici pe pământ şi discuta cu Nicodim în Palestina, El a spus despre Sine Însuşi: „Fiul Omului, care este în cer”. Pe când era pe pământ, în acelaşi timp El era în cer. Căci El a fost cu adevărat Om, dar tot aşa de adevărat Dumnezeu. În timp ce El vorbea cu Nicodim, El a putut în acelaşi timp să-i spună, ce El a văzut şi a auzit în cer, deoarece El este Dumnezeul atotputernic, atotştiutor, preamărit în veşnicie.

Deja atunci o grupă de iudei, saducheii, ziceau, aşa cum spun mulţi oameni astăzi: „Odată cu moartea s-a terminat totul”. Ei luau în derâdere pe ceilalţi şi spuneau: „Voi puteţi uşor spune că este o viaţă după moarte şi o înviere, dar dovediţi-ne aceasta încă o dată. Nimeni nu poate şti aceasta, căci nimeni nu s-a întors de acolo!” Atunci El, „Părintele veşniciei” a ridicat pentru un moment perdeaua care desparte veşnicia de timp, şi a arătat în ce loc şi în ce stare se află cei care au murit. Unii sunt de părerea că această întâmplare cu omul bogat şi cu Lazăr ar fi o pildă. Dar niciunde nu scrie aceasta. Nu este o pildă. Domnul Isus vorbeşte despre doi oameni, care au trăit realmente pe pământ. El, Cel care de la început cunoştea pe toţi oamenii (căci ei sunt creaturile Lui) şi pentru care nici un lucru nu este ascuns, a ales doi oameni dintre toţi cei morţi şi ni-i prezintă.

Aceşti doi oameni indică spre faptul că pentru om sunt două posibilităţi: oamenii se duc ori în locul unde este omul bogat, ori în locul unde este Lazăr cel sărac. Cu certitudine este o diferenţă în ceea ce priveşte pedeapsa (aşa cum este cazul şi cu răsplătirea celor credincioşi, compară de exemplu cu Luca 19.15-19). Nu toţi oamenii, care nu şi-au luat adăpost la Domnul Isus, vor fi la fel de aspru pedepsiţi. Domnul Isus vorbeşte despre „întunericul de afară (sau: cel mai din afară)” (Matei 8.12; 22.13; 25.30), ceea ce se poate deduce că există şi un domeniu mai în interior al întunericului. El mai vorbeşte şi despre cineva, care va fi bătut cu multe lovituri, şi de cineva, care va fi bătut cu mai puţine lovituri (Luca 12.47,48). Şi în Apocalipsa 20.12 citim, că morţii dinaintea scaunului de domnie mare şi alb vor fi judecaţi după faptele lor.

Dacă un păgân, care niciodată nu a auzit Cuvântul lui Dumnezeu, moare neîntors la Dumnezeu, atunci el va primi o pedeapsă mai mică decât cel care a auzit Evanghelia, dar a refuzat s-o primească. Dacă cineva nu a auzit Cuvântul lui Dumnezeu, dar a lucrat împotriva gândurilor lui Dumnezeu, atunci el nu este aşa de vinovat ca cineva care cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu şi cu toate acestea merge pe căile lui proprii, care ştie care sunt gândurile lui Dumnezeu, dar cu îndrăzneală le desconsideră. Însă chiar dacă există diferenţe în mărimea pedepsei, totuşi soarta generală este aceeaşi. Apocalipsa 20.15 ne arată că toţi necredincioşii vor fi în veşnicie în iazul de foc.

Principial înaintea lui Dumnezeu sunt numai două grupe de oameni. Cei care s-au pocăit şi au mărturisit lui Dumnezeu păcatele lor, aparţin grupei de oameni care vor avea o bucurie şi o fericire veşnică. Şi cei care au refuzat să se pocăiască, aparţin celeilalte grupe de oameni, care vor fi aruncaţi în iazul de foc.

Două grupe de oameni

În Luca 16.19-31 Domnul Isus ne prezintă aceste două grupe de oameni, luând din fiecare grupă un om ca model. „Era un om bogat, care se îmbrăca în purpură şi în in subţire şi în fiecare zi ducea o viaţă plină de veselie şi de strălucire. La uşa lui era pus un sărac, numit Lazăr, plin de bube, dorind mult să se sature cu fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului; până şi câinii veneau şi-i lingeau bubele. A venit timpul când săracul a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi l-au îngropat.”

Dacă citim atent aceste versete, vom remarca unele lucruri importante. Mai întâi acolo era un om, care era bogat, îmbrăcat în purpură şi în in subţire, şi care în fiecare zi trăia în veselie şi strălucire; şi un anumit sărac, care era bolnav şi flămând, cu numele Lazăr. Fiul lui Dumnezeu descrie aici pe cei doi bărbaţi, şi El numeşte numele unuia, dar pe al celuilalt nu-l numeşte. Aceasta este cheia pentru toată întâmplarea. În Luca 10 cei şaptezeci s-au întors înapoi din misiunea pe care le-a dat-o Domnul, şi I-au zis: „Doamne, chiar şi demonii ne sunt supuşi în Numele Tău!” (Luca 10.17). Însă Domnul răspunde: „Totuşi, să nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vă sunt supuse; ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.” (Luca 10.20). Acesta este punctul decisiv. Prin aceasta se decide unde omul îşi va petrece veşnicia. Lazăr era cunoscut Domnului Isus, şi El îl numeşte cu numele. Acesta este un nume minunat, căci „Lazăr” înseamnă „Dumnezeu este ajutorul meu”. Omul era sărac şi bolnav, în lume nu avea nici o valoare. El trăia în foamete şi suferinţă. Probabil nu avea familie, căci atunci cu siguranţă nu ar fi zăcut acolo aşa bolnav, ca cerşetor, înconjurat de câini. Dar Dumnezeu l-a cunoscut. În cer el era cunoscut ca unul care avea pe Dumnezeu ca ajutor, care L-a rugat pe Dumnezeu să-l ajute.

Omul bogat nu avea nevoie de ajutor. Cine este bogat şi în toate zilele poate trăi vesel şi în lux, cine are prieteni şi trăieşte într-o casă domnească (căci o casă obişnuită nu are porţi) – pentru ce are el nevoie de ajutor? Un astfel de om se poate foarte bine ajutora singur! Omul bogat nu s-a gândit niciodată să roage pe Dumnezeu să-i vină în ajutor. De aceea el era „necunoscut” în cer.

Şi apoi a venit momentul, când amândoi au trebuit să părăsească pământul. Săracul a murit, şi ce oamenii nu au văzut, aceasta ne relatează Domnul Isus aici. Când Lazăr a murit, îngerii stăteau pregătiţi şi l-au dus direct în sânul lui Avraam, în locul pe care Domnul Însuşi la cruce îl numeşte „Paradis”. Acesta era locul unde s-a dus Lazăr şi unde el este de mai mult de 1900 de ani. Cu cât timp înainte murise el, atunci când Domnul Isus relata această întâmplare, nu ştim. Cel puţin de 1900 de ani Lazăr este deja la Domnul Isus. El este în locul despre care Pavel spune în Filipeni 1.23: „Aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine.” Un loc minunat! Avraam a spus despre acesta: „aici, el este mângâiat” (Luca 16.25). Nu ne face aceasta să ne gândim la cuvintele din Apocalipsa 21? Acolo într-adevăr nu este descris Paradisul, căci acolo este vorba de starea veşnică, după ce cerurile şi pământul au trecut prin foc şi este un cer nou şi un pământ nou, dar se spune: „Şi El (Dumnezeu) va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 21.4). Aşa se spune aici despre Lazăr: „El este mângâiat”. Aceasta este poziţia acelora care L-au luat pe Dumnezeu ca ajutor al lor. Şi ca să vorbim cu cuvintele Noului Testament: cei care s-au întors la Dumnezeu şi au primit pe Domnul Isus ca Mântuitor şi Salvator al lor.

Şi omul bogat moare şi este îngropat. Este foarte posibil, ca Lazăr să nu fi avut o înmormântare aşa cum se cuvine, în orice caz Scriptura nu vorbeşte despre înmormântarea lui. Dar omul bogat a fost îngropat – aceasta au văzut oamenii. Dar apoi Domnul Isus relatează ce El a văzut şi ce s-a petrecut cu cel bogat după moartea lui: „Pe când era în locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii, a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui” (Luca 16.23). Apoi auzim pe omul bogat spunând lui Avraam: „trimite pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în văpaia aceasta” (Luca 16.24). Ceva mai târziu Avraam zice: „Tu eşti chinuit”. Şi apoi: „Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este stabilită o prăpastie mare, aşa că cei care ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi, să nu poată” (Luca 16.26).

Şi ca să începem cu ultimul punct: Domnul Isus spune aici că timpul de har încetează pentru fiecare om în momentul când el părăseşte pământul. Deci soarta omului este definitiv pecetluită în momentul când el trece pragul spre veşnicie. Între locul în care se află Lazăr  şi locul unde este omul bogat, este o prăpastie de netrecut. Lazăr nu putea să treacă la omul bogat, chiar dacă el ar fi vrut, şi omul bogat nu putea ajunge la Lazăr. După moarte nu mai este nici un har. Afirmaţia că atunci se va oferi totuşi o ocazie de întoarcere la Dumnezeu este în contradicţie totală cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Vedem apoi cât de diferită este starea celor doi. Omul bogat şi-a deschis ochii şi se afla în chinuri. Într-o clipă, dintr-o viaţă plină de bucurie şi strălucire, unde avea tot ce-i dorea inima, el a ajuns în locul de chin. Şi de acolo omul bogat l-a văzut pe Avraam şi pe Lazăr în sânul său. Aţi stat şi voi vreodată într-o seară afară şi aţi privit într-o sală sau cameră luminată ale cărei perdele erau date la o parte? Atunci se poate vedea tot ce se petrece înăuntru. Dar dacă cineva ar fi privit din cameră afară, nu putea vede nimic. Aceasta este ceva deosebit. Din întuneric se poate vedea tot ce se petrece la lumină. Dar dacă eşti în lumină nu se poate vedea ce se petrece în întuneric. Perdelele aici la noi în sală sunt date la o parte. Dacă oamenii stau la o distanţă de o sută de metri, atunci ei ne văd aici în lumina strălucitoare. Dar dacă voi priviţi în afară, nu puteţi vedea oamenii. Voi nu puteţi vedea din lumină ce se petrece în întuneric. Şi tot aşa este şi cu Lazăr şi omul bogat. Cel bogat putea să vadă pe Lazăr, dar nu invers.

Încearcă să-ţi imaginezi pentru un moment ce înseamnă să fii acolo în chinuri. Omul bogat sufere chinuri în flăcări, aşa cum spune el. El are o sete aşa de mare, că pentru alinare se roagă pentru un deget umed, care să-i răcorească limba. În acelaşi timp vede pe Lazăr în sânul lui Avraam, care este acolo mângâiat şi primeşte binecuvântări minunate. Dar Lazăr nu-l poate vedea. Cei care sunt în lumină, nu pot vedea ce se petrece în întuneric. Dacă mai târziu noi din glorie am vedea pe cei care sunt pierduţi pentru totdeauna, atunci aceasta ar întrerupe bucuria noastră. Dar nu va fi aşa. Dar că aceia care sunt în întuneric vor vedea pe cei fericiţi, putem deduce din această relatare. Ce stare îngrozitoare!

Starea sufletelor după moarte

Deci în evanghelia după Luca 16 vedem starea sufletelor după moarte, atât a celor care cunosc pe Domnul Isus, cât şi a acelora care nu-L cunosc. Am citit în 1 Corinteni 15 că această stare nu durează veşnic. Da, ea durează deja de câteva secole. De la moartea lui Abel până astăzi au trecut aproximativ 6000 de ani. Dar ea nu va mai dura mult. Domnul Isus va veni curând, morţii în Hristos vor fi aduşi la viaţă şi noi, cei în viaţă, vom fi transformaţi. În 1 Corinteni 15.54 se spune că noi vom îmbrăca neputrezirea şi nemurirea. Atunci nu va mai fi nici un suflet în Paradis. Toţi cei care au fost acolo, vor avea un trup glorificat. Sufletul şi trupul vor fi unite în glorie. Noi, cei care credem, care atunci vom trăi pe pământ, vom fi transformaţi – trupul stării noastre smerite va fi transformat în asemănare cu trupul gloriei Sale (Filipeni 3.21). După aceea toţi „vom fi răpiţi în nori, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh” (1 Tesaloniceni 4.17). Cei adormiţi nu vor mai fi atunci în Paradis, ci noi toţi vom fi în Casa Tatălui. Atunci nu va mai fi nici o schimbare pentru noi. Noi vom locui în Casa Tatălui, şi acolo va fi locuinţa noastră veşnică.

Însă aceasta nu este valabil pentru credincioşii tuturor perioadelor de timp, deoarece nu toţi credincioşii vor ocupa aceeaşi poziţie. Vom vedea mai târziu în Apocalipsa 21, că credincioşii Vechiului Testament şi aceia care vor veni la credinţă după răpirea Adunării, nu vor fi în Casa Tatălui. Ei vor locui atunci pe pământul nou. Desigur, şi acesta este un loc minunat, dar nu este locul pe care Dumnezeu în harul Său l-a pregătit pentru noi. Noi vom fi în Casa Tatălui şi vom fi templul, locuinţa lui Dumnezeu în veşnicie.

Apoi, la o mie de ani după învierea credincioşilor, va fi sosit momentul despre care am citit în 1 Corinteni 15.26: Domnul va desfiinţa ultimul vrăjmaş, moartea. Găsim descris aceasta în Apocalipsa 20:

Apocalipsa 20.11-14: Şi am văzut un mare tron alb, şi pe Cel care şedea pe el, dinaintea căruia pământul şi cerul au fugit şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi i-am văzut pe cei morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului; şi au fost deschise nişte cărţi. Şi a fost deschisă altă carte, care este a vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor. Şi marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; şi moartea şi Locuinţa morţilor au dat pe morţii care erau în ele; şi au fost judecaţi fiecare potrivit faptelor lor. Şi moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc.

Vedem aici că Domnul Isus va birui moartea. Moartea va fi aruncată în iazul de foc. „Aceasta este a doua moarte: iazul de foc. Şi dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” (Apocalipsa 20.14,15).

Probabil cineva va întreba: De unde şti tu că toţi aceşti morţi, care stau acolo, sunt necredincioşi? Este realmente aşa, că în creştinătate în general se spune, că prin „morţi” se înţeleg toţi cei care au murit şi că noi toţi trebuie să stăm odată înaintea marelui tron alb. Dar dacă citim Scriptura, recunoaştem clar că nu este aşa. Noi am citit aici: „Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor.” Deci, în Ioan 5.24 auzim pe Domnul Isus spunând: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţa eternă şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” Deci Domnul spune aici categoric, că cine crede în El nu vine la judecată. Din aceasta rezultă că dacă în Apocalipsa 20 se spune că morţii vor fi judecaţi, printre aceştia nu pot fi credincioşi.

În Ioan 5.28 Domnul spune mai departe: „Nu vă minunaţi de aceasta, pentru că vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi: cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, şi cei care au făcut cele rele, spre învierea judecăţii.” Cei care L-au primit pe Domnul vor fi deci treziţi pentru învierea vieţii; cei care au făcut răul vor fi treziţi pentru învierea judecăţii. De aceea ştim că morţii, care în Apocalipsa 20 stau înaintea tronului, pot fi numai necredincioşi. Dar noi am mai văzut şi că cu 1000 de ani înainte ca necredincioşii să învie şi apoi să fie judecaţi, trupurile credincioşilor morţi vor fi înviate. În acest moment sufletul şi trupul vor fi unite din nou şi credincioşii vor fi introduşi în glorie.

După ce citim în Apocalipsa 20.15: „Şi dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.”, în capitolul 21 se spune mai departe:

Apocalipsa 21.1-8: Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi trecuseră: şi marea nu mai este. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, coborând din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei. Şi am auzit din cer un glas tare, spunând: ‚Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu ei; şi ei vor fi poporul Său şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor. Şi El va şterge orice lacrimă din ochii lor; şi moartea nu va mai fi, nici întristare, nici strigăt, nici chin nu va mai fi, pentru că cele dintâi au trecut.’ Şi Cel care şedea pe tron a spus: ‚Iată, Eu fac toate noi.’ Şi a spus: ‚Scrie, pentru că aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate.’ Şi mi-a spus: ‚S-a împlinit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Eu îi voi da celui care însetează din izvorul apei vieţii, fără plată. Cel care învinge va moşteni acestea. Şi Eu îi voi fi Dumnezeu şi El Îmi va fi fiu. Dar cât despre fricoşi şi necredincioşi şi păcătoşi şi urâcioşi şi ucigaşi şi curvari şi vrăjitori şi idolatri şi toţi mincinoşii, partea lor este iazul care arde cu foc şi pucioasă, care este a doua moarte.

Starea finală

Aici găsim o descriere a stării finale, a veşniciei viitoare. Aceasta este starea în care nu va mai fi nici o schimbare. În general se spune că cei care mor intră în veşnicie. Însă aceasta este o veşnicie în care va mai fi schimbare, aşa cum tocmai am văzut. Cei care mor ca necredincioşi, ajung într-un loc de chin, în care omul bogat din Luca 16 se află de mai mult de 1900 de ani şi unde va trebui să mai rămână cel puţin 1000 de ani. După aceea, când în înviere îşi va primi înapoi trupul său, el, după ce va fi judecat, va fi aruncat în iazul de foc, locul definitiv de chin, moartea a doua. Acolo va rămâne veşnic.

Şi unde sunt credincioşii? Ei vor fi la Domnul Isus. Curând va veni momentul, şi probabil foarte curând, probabil chiar astăzi, că glasul Domnului va răsuna şi credincioşii adormiţi vor primi în înviere un trup de slavă. Apoi ei vor intra în Casa Tatălui, unde vor fi veşnic. Însă ei vor veni împreună cu Domnul pe pământ, ca împreună cu El să facă judecata şi în final să intre în Împărăţia păcii. Însă locuinţa credincioşilor glorificaţi va fi în cer, aşa cum găsim în Apocalipsa 4 şi Apocalipsa 5. Acolo vedem un tron, „şi pe tron şedea Cineva … Şi de jur-împrejurul tronului, douăzeci şi patru de tronuri, şi pe tronuri şedeau douăzeci şi patru de bătrâni îmbrăcaţi în haine albe; şi pe capetele lor erau cununi de aur” (Apocalipsa 4.2,4).

În Apocalipsa 5 citim mai departe: „Şi am văzut în mijlocul tronului şi al celor patru făpturi vii şi în mijlocul bătrânilor, un Miel stând ca înjunghiat, având şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe tot pământul: şi a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui care şedea pe tron. Şi, când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au prosternat înaintea Mielului, având fiecare o harpă şi potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi ei cântă o cântare nouă, spunând: ‚Vrednic eşti să iei cartea şi să-i deschizi peceţile, pentru că ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminţie şi limbă şi popor şi naţiune şi i-ai făcut împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi vor împărăţi peste pământ!’” (Apocalipsa 5.6-10).

Aici vedem deci, ce vor face credincioşii în cer după învierea lor. Îi vedem aici şezând pe tronuri, îmbrăcaţi în haine albe lungi cu cununi de aur pe capetele lor. Ei cântă spre onoarea Domnului Isus, Mielul care a fost înjunghiat. În capitolul 4 găsim că ei, spre onoarea Creatorului lor, îşi aruncă cununile înaintea Tronului şi spun: „Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti gloria şi onoarea şi puterea, pentru că Tu eşti Acela care ai creat toate şi datorită voii Tale ele erau şi au fost create!” (Apocalipsa 4.11).

Aceasta este slujba, pe care ei o vor face în acest timp. Această slujbă ei încă n-o fac acum în Paradis. Cine adoarme acum şi merge la Domnul în Paradis, are parte de bucurie veşnică şi fără îndoială Îi vor aduce adorare. Însă aici în Apocalipsa 5 este vorba de perioada după care Domnul Isus a venit pentru ai Săi şi ei au fost aduşi la viaţă. În timpul acesta cei necredincioşi vor fi încă în mormintele lor şi în timpul celor 1000 de ani ai Împărăţiei păcii vor mai locui oameni pe pământ. Însă noi toţi vom fi în acest timp în Casa Tatălui, despre care Domnul Isus a spus în Ioan 14.2, că El va merge acolo ca să ne pregătească un loc în Casa Tatălui Său. Totodată noi vom practica slujba noastră. Locul nostru va fi pe scaune de domnie, în jurul Tronului lui Dumnezeu, îmbrăcaţi în haine preoţeşti albe şi vom avea cununi de aur pe capetele noastre. Apoi noi vom domni (aceasta este Împărăţia) şi ca preoţi vom sluji lui Dumnezeu. Am văzut la bătrâni, că ei au potire de aur pline cu tămâie şi cântă o cântare nouă. Ei exercită slujba preoţească spre onoarea Domnului Isus. Ce slujbă sublimă va fi aceasta!

Da, ce privilegiu mare este să cunoşti pe Domnul Isus, şi aceasta nu numai pentru timpul cât noi suntem pe pământ. Şi dacă ar fi numai pentru timpul cât suntem pe pământ, se merită totuşi să-L cunoşti. Cine dintre noi, care cunoaşte pe Domnul Isus, nu cunoaşte fericirea părtăşiei cu El? A spus cineva, măcar pentru o clipă, aş fi mai fericit dacă nu L-aş cunoaşte? Nimic nu se poate compara cu fericirea de a cunoaşte pe Domnul Isus şi de a merge cu El pe drum. Dacă aceasta este aşa deja acum, în timpul acesta, cum va fi atunci în veşnicie? Cât de minunat este deja pentru aceia care au părăsit pământul şi sunt la Domnul în Paradis!

La începutul capitolului 20 din Apocalipsa citim că noi vom veni împreună cu El pe pământ. El va bate pe vrăjmaşii Lui, şi noi vom domni împreună cu El. Despre aceasta citim şi în 1 Corinteni 6.2,3: „Sau nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? … Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri?” Chiar dacă noi vom veni pe pământ să domnim, totuşi noi nu vom locui aici. Locuinţele noastre sunt în Casa Tatălui. Noi vom avea un trup ca al Domnului Isus. Acest trup va fi asemenea trupului Său de slavă (Filipeni 3.21). Domnul Isus putea să fie într-un anumit loc, şi scurt timp după aceea în alt loc. Pentru El nu erau uşi încuiate, prin care să nu poată intra. Pentru El nu era nici o îngrădire. Tot aşa va fi şi la noi. Noi vom fi acasă în Casa Tatălui şi vom veni pe pământ ca să domnim.

În Apocalipsa 20 stăm în pragul stării veşnice. Acolo vedem pe morţi stând înaintea marelui tron alb. Aceştia sunt necredincioşii începând de la căderea în păcat şi până la ultimul necredincios din viitor. Aceasta cuprinde o perioadă de timp de cel puţin 7000 de ani. Morţii vor fi toţi oamenii care au murit, cei care nu s-au întors la Dumnezeu. Înainte ca aceşti morţi să apară înaintea tronului, pământul şi cerul vor fi fugit (Apocalipsa 20.11). Pământul şi cerul vor fi arse şi elementele vor fi descompuse. Aşa curăţă Dumnezeu pământul de necurăţiile care sunt pe el după căderea omului în păcat, şi curăţă cerul de necurăţia care este în el după căderea lui satan.

Apoi Domnul Isus va crea un cer nou şi un pământ nou, în care va locui dreptatea. Răul va fi închis în iazul de foc, care, aşa cum a spus Domnul Isus în evanghelia după Matei 25.41, a fost pregătit pentru diavolul şi îngerii lui. În final acolo vor ajunge toţi oamenii care au preferat slujirea lui satan în locul slujirii lui Dumnezeu şi au refuzat să se pocăiască. Ei vor fi veşnic în locul despre care Domnul Isus a spus: „Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.” Răul va fi închis, aşa că el nu va mai putea acţiona, şi va fi pentru totdeauna acolo. Atunci fricoşii, necredincioşii, păcătoşii şi urâcioşii, ucigaşii, curvarii, vrăjitorii, idolatrii şi toţi mincinoşii vor fi pentru totdeauna afară, pentru totdeauna în iazul care arde cu foc şi pucioasă (Apocalipsa 21.8).

Să medităm încă o dată la aceste cuvinte: fricoşii şi necredincioşii şi mincinoşii sunt în iazul care arde cu foc şi pucioasă, acesta este moartea a doua. Aceasta este destinaţia veşnică a acelora care nu L-au primit pe Domnul ca Mântuitor al lor şi nu au venit cu păcatele lor şi vina lor la El. Ce destinaţie îngrozitoare, ce viitor îngrozitor pentru toţi cei care nu s-au pocăit! Dar ce viitor minunat posedă dimpotrivă aceia care s-au întors la Dumnezeu!

Cerul nou şi pământul nou

Apocalipsa 21.1: Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi trecuseră; şi marea nu mai este.

Există ceva care exprimă mai bine nestatornicia şi caracterul schimbător, decât este marea? Dacă staţi pe ţărmul mării, puteţi privi un ceas, o zi sau un an – niciodată ea nu arată la fel. Permanent îşi schimbă culoarea, şi apa nu este niciodată liniştită. De aceea în prorocii marea este folosită deseori ca tablou al mulţimii de oameni, care în ochii lui Dumnezeu sunt permanent în mişcare. Însă în veşnicie nu va fi nici o dezordine. În cerul nou şi pe pământul nou nu va mai fi nici o schimbare.

Acolo nu va mai fi nici un guvern. Am citit în 1 Corinteni 15, că Domnul Isus va da atunci puterea, Împărăţia, Tatălui Său, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi. Şi aici în Apocalipsa 21, în starea veşnică, este de aceea vorba numai de Dumnezeu. Noi nu mai găsim aici Numele lui Dumnezeu ca Iehova, aşa cum este în Vechiul Testament. Acest Nume L-a avut Dumnezeu în legătură cu poporul Israel. Aici nu mai este vorba nici de „Dumnezeu, Atotputernicul”, aşa cum El S-a revelat patriarhilor. Tot aşa nu găsim aici nici „Dumnezeu, Cel Preaînalt, Stăpânul cerurilor şi al pământului” (Geneza 14.19), aşa cum va fi Numele lui Dumnezeu în timpul Împărăţiei de o mie de ani. Noi nu găsim nici măcar pe „Tatăl”, cu toate că la acest Nume se face aluzie. Aici avem înaintea ochilor numai pe „Dumnezeu”, Dumnezeu, Creatorul, Dumnezeu, care Se vede în Sine Însuşi şi care are o legătură cu oamenii. În cerurile noi şi pe pământul nou va locui dreptatea, aşa cum spune Petru (2 Petru 3.13). Acolo nu va mai fi nici o nedreptate, nici o împotrivire, nici o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Şi de aceea nu va mai fi nevoie de nici un regim.

Acolo nu vor mai fi nici popoare. Căci popoarele au luat fiinţă prin vrăjmăşia şi neascultarea lor faţă de Dumnezeu. Înainte de potop nu găsim popoare. Când oamenii au clădit turnul din Babel, ei au fost împrăştiaţi de Dumnezeu. Dumnezeu a făcut încurcătura limbilor, ca judecată, prin care au luat fiinţă popoarele. După potop Dumnezeu a înfiinţat guvernarea, deoarece ea era necesară din cauza violenţei şi răutăţii oamenilor. Însă pe pământul nou acestea nu vor mai fi. Acolo vor fi numai oameni, care în viaţa lor pe pământ s-au întors la Dumnezeu, începând de la Adam şi până la ultimul care a murit înainte de ziua de Rusalii şi toţi aceia care după răpire au fost născuţi din nou. Aceşti oameni vor trăi pe pământul nou, şi Dumnezeu va locui la ei în această stare minunată.

Apocalipsa 21.2: Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, coborând din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei.

Am vorbit tocmai despre toţi credincioşii începând cu Adam şi până la Rusalii şi de toţi credincioşii de după răpirea Adunării până la sfârşit. Cu această ocazie nu am amintit explicit pe credincioşii începând cu ziua de Rusalii şi până la răpirea Adunării. Ei sunt în Noul Testament categoric diferenţiaţi de credincioşii dinainte de Rusalii şi de cei de după răpirea Adunării. Numai ei constituie Adunarea lui Dumnezeu. Ei sunt mireasa, care în veşnicie vor ocupa o poziţie deosebită ca Noul Ierusalim. În această ultimă secţiune şi în capitolul următor găsim Noul Ierusalim în timpul Împărăţiei de o mie de ani. El este numit acolo de către înger ca fiind „Mireasa, soţia Mielului” (Apocalipsa 21.9). Aceeaşi cetate sfântă, Noul Ierusalim, coboară aici din cer de la Dumnezeu pe pământul cel nou, pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei.

Nunta Mielului a avut deja loc cu o mie de ani în urmă (Apocalipsa 19.6-10), înaintea Împărăţiei de o mie de ani, în timp ce noi avem aici starea veşnică. Dar slava miresei nu se mai schimbă în cer. Rochia de mireasă, pe care o mireasă o poartă în timpul de acum, şi buchetul miresei, pe care o mireasă îl primeşte acum pe pământ, trec şi se vestejesc. Dar haina cerească şi podoaba cerească a miresei vor rămâne. La o mie de ani după nunta Mielului, Adunarea este descrisă ca o mireasă: „pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei.” Slava ei nu se schimbă. Toată veşnicia va fi aşa pentru Domnul. În continuare ea este numită cortul, locuinţa lui Dumnezeu: „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii” (Apocalipsa 21.3). Tabloul Adunării ca şi Casă a lui Dumnezeu îl găsim deja în Efeseni 2.21. Acolo vedem cum este clădită ea: „În care toată zidirea, îmbinată împreună, creşte spre a fi un templu sfânt în Domnul”.

Aici vedem Templul zidit complet. Adunarea este nu numai mireasa lui Hristos, ci ea este şi Templul lui Dumnezeu. Aceasta va fi poziţia ei în veşnicie. Adunarea lui Dumnezeu în veşnicie va coborî numai un timp limitat pe pământul nou, căci şi în veşnicie locuinţa ei va fi în cer. Pe pământul nou vor locui credincioşii care au trăit înainte şi după timpul Adunării. În opoziţie cu aceştia Adunarea va ocupa totdeauna o poziţie cerească. Faptul că ea este numită „cortul lui Dumnezeu” arată clar că Dumnezeu, când El va coborî atunci pe pământ, va veni în Adunare.

Ce stare minunată va fi aceasta! Şi aceasta nu se va mai schimba niciodată. Această stare va dura veşnic. Oamenii de pe pământul nou vor constitui împreună poporul lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi va fi la ei, El va fi Dumnezeul lor. El va locui la ei. Nu este minunat, că Dumnezeu Însuşi va locui la oameni pe pământ? Însă Dumnezeu va locui numai la oamenii care au fost născuţi din nou. Cât de îngrozitoare va fi dimpotrivă starea necredincioşilor, care atunci vor fi judecaţi veşnic! Nici starea lor nu se va schimba niciodată. Pentru ei este valabil: „Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9.44,46,48).

Pe pământul nou nu va mai fi nici un regim (guvern). Fiecare va împlini de bună voie voia lui Dumnezeu. Acolo nu va mai fi nici un păcat. Credincioşii nu vor mai avea natura veche. Acolo totul va fi în concordanţă deplină şi armonie cu Dumnezeu Însuşi. Totul va reflecta slava Sa. Adunarea va ocupa atunci această stare deosebită ca Templu al lui Dumnezeu şi ca mireasă a Mielului.

Dumnezeu va îndepărta cea mai mică aducere aminte de toată suferinţa de care ai Săi au avut parte pe pământ:

Apocalipsa 21.4,5: Şi El va şterge orice lacrimă din ochii lor; şi moartea nu va mai fi, nici întristare, nici strigăt, nici chin nu va mai fi, pentru că cele dintâi au trecut. Şi Cel care şedea pe tron a spus: ‚Iată, Eu fac toate noi.’

Dumnezeu Însuşi este Cel care va şterge toate lacrimile din ochii lor. Şi Dumnezeu Însuşi, personal, va îndepărta orice amintire de suferinţa şi necazul pe care noi le-am avut aici, orice gând la tot ce a adus lacrimi în ochii noştri. Aşa cum o mamă şterge lacrimile unui copilaş, aşa va face Dumnezeu personal cu fiecare din noi. Ce sentiment de compasiune! Ce bunătate! Ce legătură cu Dumnezeu! El, Dumnezeul Cel Preaînalt, va face aceasta personal la fiecare din noi. Aşa de aproape va fi El de fiecare din noi. „Iată, Eu fac toate noi.”

În continuare se spune: „Eu îi voi da celui care însetează din izvorul apei vieţii, fără plată” (Apocalipsa 21.6). Ce este Izvorul apei vieţii? Dacă citim întâmplarea descrisă în Exodul 17 şi în Numeri 20, vedem aceasta. Stânca lovită acolo în pustie era Izvorul apei vieţii. Apa venea din Stâncă. Şi în 1 Corinteni 10.4 se spune: „Stânca era Hristosul”.

În modele găsim deja indicii referitoare la adevăruri pe care Noul Testament ni le prezintă ca doctrină: Domnul Isus este Izvorul din care curge apa vieţii. Dumnezeu spune: „Eu îi voi da celui care însetează din izvorul apei vieţii”. Domnul Isus va fi acolo şi va linişti toate nevoile noastre. Nu prin atotputernicia Sa, ci din slava, din scumpătatea Persoanei Sale Însăşi: aceasta este Apa vie, care va curge din El. Prin aceasta setea noastră va fi potolită, aşa că nimeni nu va mai înseta. Va fi o satisfacere desăvârşită a tuturor nevoilor noastre. Ce slavă va fi aceasta! Această poziţie a rânduit-o Dumnezeu pentru noi!

Aceasta este deci veşnicia, aşa cum va arăta ea pentru fiecare din noi care cunoaşte pe Domnul Isus şi care a venit cu păcatele şi vina lui la Dumnezeu. Eşti tu unul, care încă nu s-a întors la Dumnezeu? Atunci puneţi la inimă acest cuvânt, pe care Dumnezeu Însuşi l-a spus: „Eu îi voi da celui care însetează din izvorul apei vieţii, fără plată. Cel care învinge va moşteni acestea. Şi Eu îi voi fi Dumnezeu şi el Îmi va fi fiu.” (Apocalipsa 21.6,7). Aici Dumnezeu se prezintă de fapt ca Tată (chiar dacă numele Tată nu este numit explicit), căci El spune, că cineva Îi va fi fiu. Aceasta este valabil numai pentru biruitori. Cine nu biruie, nu va primi această parte, el nu va moşteni acestea. Cine sunt cei care nu vor moşteni? Sunt fricoşii, necredincioşii, păcătoşii, urâcioşii, ucigaşii, curvarii, vrăjitorii, idolatrii şi mincinoşii – partea lor este iazul care arde cu foc şi pucioasă.

Nu este grav, ce se spune aici: fricoşii? Acestora le aparţin aceia care nu primesc pe Domnul Isus, deoarece le este frică de ceea ce ar putea spune oamenii, şi aceia care nu mărturisesc pe Domnul Isus ca Domn al lor, deoarece le este frică să fie batjocoriţi. Din aceştia face parte şi bărbatul care nu se pocăieşte, căci gândeşte: „Ce va zice soţia mea?”, sau femeia, care gândeşte: „Ce va zice bărbatul meu?” Alţii nu se pocăiesc din cauza copiilor, părinţilor, colegilor de serviciu, a vecinilor sau prietenilor. „Cât despre fricoşi … partea lor este iazul care arde cu foc şi pucioasă.”

Apoi sunt numiţi necredincioşii, care spun: „Eu nu pot crede”. Sunt mulţi care nu spun aceasta, dar cu toate acestea nu cred Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu spune fiecărui om, că el este un păcătos pierdut, că el trebuie să se pocăiască, dar ei nu-L cred. El le spune: dacă tu eşti un păcătos pierdut, atunci există salvare pentru tine, dacă vii la Domnul Isus. Dar ei nu cred aceasta. Ei nu vin la El cu vina păcatelor lor. Partea celor necredincioşi este în iazul care arde cu foc şi pucioasă.

Urmează apoi urâcioşii, ucigaşii, curvarii, vrăjitorii şi idolatri. Şi ca ultimă grupă urmează mincinoşii. Şi partea lor este în iazul care arde cu foc şi pucioasă! Dumnezeu a prezentat în versetele anterioare judecata înaintea marelui tron alb, unde toţi morţii vor fi judecaţi şi unde se spune că partea lor este în iazul de foc (Apocalipsa 20.11-15). După aceea El a descris starea veşnică minunată, cu cerul nou şi pământul nou (Apocalipsa 21.1-7). Cât de grav este, că Dumnezeu se referă din nou la iazul de foc!

Despre Dumnezeu se spune în 1 Timotei 2.3-4:

1 Timotei 2.3-4: Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi, şi să vină la cunoştinţa adevărului.

Acesta este motivul pentru care El nu încetează să atenţioneze pe oamenii care sunt pierduţi şi încă nu au cunoscut starea lor de pierzare, şi să le prezinte ce îi aşteaptă în veşnicie, dacă ei nu vin la El şi nu primesc Cuvântul Lui. Şi când după aceea descrie slava celor mântuiţi, pe care El în harul Lui nemărginit le-o va da, El atenţionează încă o dată pe păcătos cu privire la moartea a doua, cu privire la iazul care arde cu foc şi pucioasă (Apocalipsa 21.8).

Noi, cei care cunoaştem pe Domnul Isus, şi prin harul Lui am fost salvaţi, avem dreptul să cunoaştem deja acum viitorul nostru minunat. Noi avem voie să aruncăm o privire în veşnicie, căci Dumnezeu ne-a revelat-o în Cuvântul Său. Şi dacă ne gândim care va fi partea celor necredincioşi, nu doreşte inima noastră atunci, aşa cum doreşte şi inima lui Dumnezeu, ca ei să-L cunoască? Nu simţim noi atunci nevoia să-i atenţionăm cu privire la starea lor de pierzare şi să le spunem ce viitor îi aşteaptă dacă nu se întorc la Dumnezeu? Nu simţim noi atunci nevoia să le arătăm salvarea, pe care ei o pot găsi la Domnul Isus? Nu mă îndoiesc: dacă ne ocupăm cu viitorul nostru şi cu viitorul celor care nu cunosc pe Dumnezeu, atunci inimile noastre vor dori să atenţioneze pe oamenii care sunt pe drumul ce duce în pierzarea veşnică.

Îmi amintesc de o întâmplare care a avut loc cu treizeci de ani în urmă. Stăteam la birou, când deodată am fost copleşit de gândul: „Tu ai încă 4000 de pliante în camera ta. Dacă Domnul Isus va veni în noaptea aceasta, pliantele sunt fără valoare. Astăzi tu poţi atenţiona pe oamenii din Winschoten.” După închiderea biroului, în jurul orei 6, am vizitat doi fraţi. Apoi noi am împărţit chiar în seara aceea cele 4000 de pliante. Noi n-am avut linişte, până nu am dat şi ultimul pliant. Acea seară putea să fie ultima seară a timpului de har. N-am avut linişte, până nu am terminat, deoarece ne-am gândit la viitorul nostru minunat, dar şi la acela al celor care vor merge la pierzare. În ziua în care vine Domnul Isus, ca să ne ia de pe pământ şi să ne introducă în slava Sa, uşa harului se va închide pentru toţi cei care au auzit Evanghelia, dar nu au crezut.

Să mulţumim lui Dumnezeu şi să-L adorăm pentru partea minunată, care ne-a dat-o. Dar haideţi să mărturisim Evanghelia şi să ne gândim la aceia care sunt pierduţi, dacă Domnul Isus vine.


Tradus din “Aus dem Wort der Wahrheit”, CSV, ediţia 2003, vol. 5, pag. 148-169

Traducere: Ion Simionescu

Viața veșnică

Willem Johannes Ouweneel

© EPV, Online începând de la: 08.10.2018, Actualizat: 08.10.2018

Prefaţă

Am scris deja odinioară, că pentru fiecare caiet nou al acestei serii [remarca redacţiei: este vorba de o serie de articole sub titlul Ce învaţă Biblia? în care s-au tratat diferite teme de bază ale Bibliei] am vrut să văd un îndemn clar din partea Domnului. În ultimele luni El m-a preocupat sub diferite forme în mod deosebit cu tema minunată „Viaţa veşnică”. Studiile care au rezultat din aceasta sunt cuprinse în caietul acesta. Trebuie însă să atrag atenţia că această temă este una din temele cele mai bogate şi mai profunde, dar şi una din temele cele mai grele ale Sfintei Scripturi, şi de aceea nu a putut deveni un studiu simplu şi cu atât mai puţin complet. Nu la întâmplare tocmai această temă a devenit în ultimii 150 de ani (în care Dumnezeu a lăsat să cadă din nou deplin lumina pe această temă biblică veche) cu regret prilejul divergenţelor de păreri profunde şi al sciziunilor triste între creştini. Această broşură a fost scrisă înainte de toate cu încrederea, că trebuie să fie posibil să se pună la inimă lecţiile din trecut şi într-un fel de gândire smerit, spiritual să împărtăşim gânduri referitoare la viaţa veşnică, cu supunere absolută faţă de Scriptură. Rugăciunea mea este ca broşura aceasta să fie o contribuţie la un astfel schimb de idei.

De Bilt, 1977, Emmalaan

1. Cuvântul vieții

»Înainte ca să se fi născut munții, și înainte ca Tu să fi făcut pământul și lumea, din veșnicie« (Psalmul 90.2), cu mult înainte când »stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie, și când toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie« (Iov 38.7), la punerea temeliilor lumii, da, cu mult înainte de a fi create »stelele dimineții«, fiii lui Dumnezeu, înainte de timpurile veșniciei (2 Timotei 1.9), era Dumnezeu; și El era Dumnezeul cel viu (Matei 16.16). Din veșnicie acest Dumnezeu era Dumnezeul triunitar, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, și din veșnicie cele trei Persoane ale Dumnezeirii aveau viață în Ele însele. »Tatăl are viață în Sine« (Ioan 5.26). Despre Fiul, care »este în sânul Tatălui« (Ioan 1.18), și care este numit »Cuvântul«, se spune: »La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu … În El era viața« (Ioan 1.1-4). Și despre »Duhul cel veșnic« (Evrei 9.14) se spune că El este »Duhul vieții« și că »Duhul este viață« (Romani 8.2,10).

Dumnezeu este deci Dumnezeul veșnic, și El este Dumnezeul cel viu (Această expresie se întâlnește în Noul Testament de 14 ori: Matei 16.16; 26.63Faptele apostolilor 14.15Romani 9.262 Corinteni 3.3; 6.161 Tesaloniceni 1.91 Timotei 3.15; 4.10Evrei 3.12; 9.14; 10.31; 12.22Apocalipsa 7.2. Compară și cu Faptele apostolilor 3.15, »Inițiatorul (conducătorul) vieții«.). În El vedem ce este viața veșnică, viață, care este nu numai eternă, pentru că nu are niciun început și niciun sfârșit, ci este și veșnică în caracterul ei, deoarece este viața Dumnezeului veșnic. Viața veșnică este viața Dumnezeului cel veșnic. Însă noi vedem viața veșnică înainte de toate în una din cele trei Persoane ale Dumnezeirii, și anume în El, care »a făcut cunoscut« pe Dumnezeu (Ioan 1.18), în Fiul de la sânul Tatălui; în El, Cel care era »Cuvântul« (Ioan 1.1), expresia desăvârșită a tot ce este în Dumnezeu și care în același timp este Dumnezeu. Viața veșnică este în Dumnezeu; însă noi o vedem revelată în El, în Cel care a revelat pe Dumnezeu. »Știm că Fiul lui Dumnezeu a venit, și ne-a dat pricepere să cunoaștem pe Cel ce este adevărat. Și noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat și viața veșnică.« (1 Ioan 5.20)

În Fiul vedem revelată viața veșnică, căci El Însuși este viața veșnică: »Viața a fost arătată, și noi (spun apostolii) am văzut-o, și mărturisim despre  ea, și vă vestim viața veșnică, viață care era la Tatăl, și care ne-a fost arătată.« (1 Ioan 1.2) Această viață veșnică era în Tatăl (Ioan 5.26), dar era, așa cum se spune aici, și la Tatăl (așa cum Cuvântul, era la Dumnezeu) ca Persoană, diferită de Tatăl. Această Persoană este Fiul Său Isus Hristos. În Fiul vedem nu numai viața veșnică revelată, care era la Tatăl, ci El Însuși este viața veșnică, care era la Tatăl; căci apostolul vorbește aici evident despre Persoana lui Hristos, despre ceea ce »era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieții.« (1 Ioan 1.1) Acest ce era vizibil și pipăibil era Persoana despre care Ioan spune: »Și Cuvântul S-a făcut carne și a locuit printre noi (și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl) plin de har și de adevăr.« (Ioan 1.14)

»Dumnezeul nostru este în ceruri« (Psalmul 115.3), și de aceea viața veșnică este principial ceva ceresc. Hristos Însuși ne face clar, că viața veșnică face parte din »lucrurile cerești« (Ioan 3.12-16). Dar El explică totodată, că viața veșnică, în ceea ce privește natura ei, din această cauză a fost un lucru total necunoscut, atâta timp cât Dumnezeu nu S-a revelat în Fiul Său. Nimeni nu poate înțelege lucruri cerești, și nu le poate vesti, decât numai Persoanele cerești, divine. Nimeni altul decât numai singurul Fiu născut, care este în sânul Tatălui, (Ioan 1.18) și Duhul, care cercetează toate lucrurile, chiar și adâncimile lui Dumnezeu (1 Corinteni 2.10), au revelat lucrurile cerești: »Noi (Fiul și Duhul) vorbim ce știm, și mărturisim ce am văzut … (cu privire) … lucrurile cerești. … Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul Omului, care este în cer.« (Ioan 3.11-13) Nimeni mai înainte, abia din gura Fiului am auzit ce este viața veșnică după natura ei.

Aceasta nu este totul. »Lucrurile cerești« cuprind mult, însă ele se referă înainte de toate la Casa Tatălui (Ioan 14.2). Viață veșnică este viața casei Tatălui, unde Persoanele divine se cunosc din veșnicie, se iubesc și au părtășie unele cu altele (Ioan 17.3,231 Ioan 1.3). Viața veșnică este viața al cărei domiciliu este un loc al slavei pure. Noi auzim despre slava pe care o avea Fiul la Tatăl înainte de a fi lumea (Ioan 17.5); despre slava Tatălui; și despre Duhul slavei (1 Petru 4.14).

În această slavă a lui Dumnezeu vedem în principal două aspecte:

  • 1 Ioan 1.5: Vestea, pe care am auzit-o de la El, și pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu e lumină, și în El nu este întuneric.
  • 1 Ioan 4.8,16: Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste.

Aceasta a fost din veșnicie așa: El a fost din veșnicie lumină și El a fost dragoste. Dar lumina a luminat numai pentru Dumnezeu Însuși; El locuia într-o lumină de care nu te poți apropia (1 Timotei 6.16). Și dragostea nu avea nici un alt subiect în afara triunității lui Dumnezeu. Dragostea Tatălui – oricât este ea de desăvârșită și de nemărginită – era numai pentru Fiul, care era în sânul Lui, locul familiar al dragostei. (Ioan 1.18) Acesta, adevărata Înțelepciune, era zi de zi plăcerea Sa, desfătându-Se totdeauna înaintea Sa (Proverbe 8.30). În afara lui Dumnezeu nu era nimeni și nimic altceva.

»Căci la Tine este izvorul vieții« (Psalmul 36.9) – dar din acest izvor nu s-a făcut cunoscut nici o viață ființelor create, înainte ca »puterea veșnică a lui Dumnezeu și dumnezeirea Lui« (Romani 1.18) să se facă descoperite în lucrurile create. Atunci a venit momentul, când Dumnezeu a chemat »lucrurile care nu sunt, ca și cum ar fi« (Romani 4.17); atunci puterea și înțelepciunea divină au ieșit la iveală, și îngerii au scos strigăte de bucurie (Iov 38.7). Razele luminoase ale luminii lui Dumnezeu au ieșit la iveală, și oamenii au mărturisit cu mulțumire: »În lumina Ta vom vedea lumina« (Psalmul 36.9). Dovezi clare ale dragostei lui Dumnezeu au fost date inimilor care au fost primitoare de ele și care au înțeles vocea Sa: »Te-am iubit cu o iubire veșnică« (Ieremia 31.3). »În multe rânduri și în multe chipuri« (Evrei 1.1) lumina lui Dumnezeu și dragostea Lui pentru oameni a fost arătată, așa că nici un om păcătos nu avea vreo scuză, dacă el nu a glorificat pe Dumnezeu în măsura în care El S-a revelat și cum a auzit »vocea Dumnezeului cel viu« (Deuteronomul 5.26).

Dar cu toate că Dumnezeu era cunoscut ca »Dumnezeul cel viu și Împăratul veșnic« (Ieremia 10.10), viața nu era încă »descoperită«! Și prin aceasta și lumina și dragostea erau departe de a descoperii deplina lor natură. (1 Ioan 1.2) »Adâncimile lui Dumnezeu« nici pe departe nu au fost cercetate (1 Corinteni 2.10). »Harul și adevărul« nu »veniseră« încă (Ioan 1.17,18), și Dumnezeu nu era încă »făcut cunoscut« cu adevărat. Legea a fost într-adevăr dată prin Moise, și Legea a făgăduit viață acelora care o vor respecta (Leviticul 18.5); dar Evanghelia încă nu exista, prin care »viața și neputrezirea« trebuiau »aduse la lumină« (2 Timotei 1.10), după ce »Domnul nostru Isus Hristos« S-a arătat. Puterea veșnică a lui Dumnezeu și dumnezeirea Lui erau văzute în creația Sa (Romani 1.20), dar Dumnezeu Însuși nu a fost văzut niciodată de nici o creatură (om sau înger); nimeni nu a privit vreodată Ființa Sa sau slava Sa (Ioan 1.18). Nimeni nu a văzut vreodată lumina lui Dumnezeu, și nici n-o putea vedea cineva – căci ea este »de nepătruns« (1 Timotei 6.16) – în afară de Unul, care era în această lumină. (Ioan 1.18) Nimeni nu putea face cunoscut pe Tatăl, în afară de Unul, care cunoștea inima Tatălui, deoarece El era singurul Fiu născut al Tatălui, care din veșnicie era la sânul Tatălui.

Însă  viața, lumina și dragostea lui Dumnezeu trebuiau să fie descoperite, aceasta era sigur. Aceasta era »făgăduința vieții, care este în Hristos Isus« (2 Timotei 1.1); acolo era viața veșnică, că »Dumnezeu, care nu poate minți, a făgăduit-o înainte de veșnicii« (Tit 1.2). »Aceasta este făgăduința, pe care El ne-a făcut-o: viața veșnică«. (1 Ioan 2.25). Din veșnicie, înainte să înceapă epocile, înainte să înceapă timpul, înainte să fi existat îngeri sau oameni, Dumnezeu a făgăduit viața veșnică Aceluia care este viața veșnică, și în El nouă, care »am fost rânduiți pentru viața veșnică« (Faptele apostolilor 13.46,48), cărora El a vrut să dăruiască viața veșnică în și prin Fiul, după planul Lui veșnic. În El, El ne-a ales înainte de întemeierea lumii (Efeseni 1.4,3) cu urmarea, că acum El »ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești în locurile cerești în Hristos.« Și ce circumscriere ar exprima mai profund și mai bogat, ce sunt aceste binecuvântări cerești, decât viața veșnică?

2. Lumina vieții

Am văzut: viața veșnică este viața conștientă, logică, împlinită, cu simțăminte, cunoscătoare, iubitoare, a lui Dumnezeu Însuși: viața în El și viața în care umblă El (1 Ioan 5.20). Numai Fiul, care este Dumnezeu adevărat și viața veșnică, care era la Tatăl (1 Ioan 1.2), putea să ne reveleze această viață, și cu aceasta pe Dumnezeu Însuși. Aceasta a avut loc atunci când El, Cuvântul, a devenit carne și a locuit între noi și a descoperit slava ca a Singurului născut din Tatăl (Ioan 1.18,17), și El, singurul Fiu născut, care este în sânul Tatălui, a venit să ni-L facă cunoscut. Prin aceasta »harul și adevărul au venit prin Isus Hristos«, aceasta este expresia cea mai înaltă atât a luminii cât și a dragostei lui Dumnezeu. »Viața a fost revelată« (1 Ioan 1.2) și în eficacitatea acestei vieți a devenit vizibilă »lumina«: »În El era viața, și viața era lumina oamenilor« (Ioan 1.4). Adevărul desăvârșit cu privire la Dumnezeu și la Ființa Sa și-a găsit expresia în El, Cel care a spus: »Eu sunt … adevărul« (Ioan 14.6), și despre care apostolul spunea: »Lumina aceasta era Lumina adevărată, care luminează pe orice om, venind în lume« (Ioan 1.9). Aceasta o spunea despre Acela care a zis: »Eu sunt lumina lumii; cine Mă urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții« (Ioan 8.12) – lumina care este caracterizată de viața Fiului Însuși.

Însă și »harul« a venit prin Isus Hristos (Ioan 1.17); și »dragostea« lui Dumnezeu a fost revelată, prin aceea că El a trimis în lume pe singurul Lui Fiu (Ioan 3.16,17) pentru ca noi să trăim (1 Ioan 4.9,10). »Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, și a trimis pe Fiul Său ca ispășire pentru păcatele noastre.« Acum se poate prezenta clar (așa cum face Ioan în scrisoarea sa) ce înseamnă că Dumnezeu este lumină și dragoste (1 Ioan 1.2), căci același Ioan poate să ne vestească viața veșnică, care era la Tatăl și care ne-a fost descoperită (Apostolii au „trăit“ viața veșnică în sensul din Ioan 1.14 (de aceea: Ioan 4.23, »și acum a și venit«); Ioan 6.63,68; 12.49,50; 14.6; 15.15.).

»Cuvântul a devenit trup (sau: carne) și a locuit printre noi.« (Ioan 1.14) Dumnezeu a devenit Om și a rămas Dumnezeu. El era mai înainte viața veșnică, care era la Tatăl – era El și pe pământ viața veșnică? El Însuși dă răspunsul: »Căci, după cum Tatăl are viața în Sine, tot așa a dat și Fiului să aibă viața în Sine. Și I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al Omului.« (Ioan 5.26,27) Tatăl avea din veșnicie viață în Sine Însuși; dar nu avea și Fiul din veșnicie viață în Sine Însuși? Fără îndoială: »În El era viața« (Ioan 1.4). Însă după întruparea Sa ca Om El spune, că Tatăl I-a dat să aibă viața în Sine Însuși. De ce? Deoarece El este Fiul Omului; și acest Om a primit de la Tatăl să aibă viață în El Însuși, tot așa cum din veșnicie El ca Fiul veșnic o avea în Sine Însuși. Fiul veșnic la Tatăl era Viață veșnică; Omul Hristos Isus, »Fiul Omului, care este în cer« (Ioan 3.13), era viața veșnică; și de asemenea Omul glorificat în cer, pe care noi Îl cunoaștem și în care suntem acum, este Dumnezeul adevărat și viața veșnică (1 Ioan 5.20). El a fost întotdeauna și va fi întotdeauna Viața veșnică.

Însă ce minunat, că El era și în smerirea Lui pe pământ! Omul Hristos Isus era viața veșnică, așa că El, care totodată era Fiul veșnic, putea ca Om s-o împartă cu oamenii. El a revelat viața veșnică (1 Ioan 1.2), și El a dat viața veșnică (Ioan 10.28). Întreaga Lui viață, de la iesle și până la cruce, era revelarea acestei vieți adevărate. El a vorbit, cu privire la viața veșnică: »Tatăl, care M-a trimis, El Însuși Mi-a poruncit ce trebuie să spun și cum trebuie să vorbesc. Și știu, că porunca Lui este viața veșnică, de aceea lucrurile, pe care le spun, le spun așa cum Mi le-a spus Tatăl.« (Ioan 12.49,50) Ucenicii au recunoscut: »Tu ai cuvintele vieții veșnice.« (Ioan 6.68,63), căci cuvintele, pe care El le-a vorbit către ei erau »duh și viață«. Lucrurile, despre care vorbea El, erau »lucruri cerești« (Ioan 3.12,13), din sfera în care El Însuși umbla; erau lucrurile Casei Tatălui. »Tot ce am auzit de la Tatăl Meu« (Ioan 15.15) v-am făcut cunoscut.

Însă El nu numai a vorbit despre aceasta, ci El Însuși era: El era ceea ce vorbea (Ioan 8.25). El putea spune: »Eu sunt … viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. … Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl.« (Ioan 14.6,9) Și aceasta era valabil nu numai pentru aceia care L-au văzut cu ochii naturali, ci și noi cunoaștem pe Tatăl și L-am văzut în Fiul (compară cu Ioan 6.40): noi cunoaștem »strălucirea luminii evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu. … Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric“, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos.« (2 Corinteni 4.4,6)

»Eu sunt calea, adevărul și viața« (Ioan 14.6) El este Calea spre Tatăl, așa că aceia, care merg pe această cale, cunosc acum pe Dumnezeu ca Tată al lor, și această cunoaștere este viața veșnică. El este Adevărul cu privire la Tatăl (Ioan 17.3) – El a făcut cunoscut pe Dumnezeu -, și porunca Lui este viața veșnică (Ioan 12.50). Și El Însuși este Viața, viața, așa cum ea poate să ne fie făcută cunoscut nouă oamenilor: »Pentru că Eu trăiesc, și voi veți trăi. În ziua aceea veți cunoaște că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteți în Mine, și că Eu sunt în voi.« (Ioan 14.10-20)

Inimile noastre se umplu de adorare, dacă urmărim »Viața« pe calea Ei pe pământ. Stăm la ieslea din Betleem și admirăm »dragostea« care a făcut ca Puterea veșnică să se îmbrace într-o astfel de slăbiciune și dependență; admirăm »lumina« în Tânărul din Nazaret, care a fost desăvârșit de ascultător față de părinții Lui și în același timp trebuia să fie în lucrurile Tatălui Său (Luca 2.51,49). Adorăm Mielul lui Dumnezeu, care »în dragoste« S-a unit la Iordan cu rămășița păcătoasă și plină de căință a lui Israel, în timp ce »lumina« s-a revelat prin aceea, că El a împlinit tot ce este drept (Matei 3.15). Am stat împreună cu El la fântâna din Sihar (Ioan 4) și am văzut »lumina«, care a căzut în conștiința unei sărmane femei samaritene, în timp ce »dragostea« i-a prezentat Darul lui Dumnezeu și apa vie, care curge în viața veșnică (Ioan 4.14). Stăm cu El înaintea Martei, Cel care la mormântul fratelui ei S-a revelat ca fiind »învierea și viața« (Ioan 11.25). »Viața« S-a dovedit a fi mai tare decât moartea, și în timp ce »lumina« a alungat mulțimea poporului din casa lui Iair (Luca 8.52-54), »dragostea« i-a dat înapoi pe fiica lui și văduvei sărmane pe fiul ei (Matei 7.15). Noi am admirat »Lumina«, care a îngrozit conștiința cărturarilor (Ioan 8.1-12), care învinovățeau femeia adulteră, în timp ce »dragostea« a lăsat-o să plece cu o atenționare serioasă dar fără s-o pedepsească. L-am adorat când »lumina« a mustrat osteneala pripită și ne la locul ei a unei mame și când »dragostea« în orele celor mai amare dureri ale Lui nu S-a gândit la Sine Însuși, ci a îngrijit ca mama să aibă parte de o casă plină de dragoste și de un ocrotitor credincios (Ioan 19.26,27). Noi avem venerație față de »Lumina« care la masa lui Simon a mustrat gazda, și față de »dragostea« care a dat bucurie și siguranță și iertare unei păcătoase, care uda cu lacrimi picioarele Sale (Luca 7.36-50). Noi am văzut »dragostea« Lui (Ioan 11.5), pe care a savurat-o familia din Betania, și »Lumina«, pe care El a lăsat-o să cadă asupra lăcomiei unui om rău din această casă (Ioan 12.1-8).

Așa de mare este revelarea »Vieții«, ea luminează pe orice om și revelează dragostea lui Dumnezeu (Ioan 1.4,9). Dumnezeu este lumină și dragoste – în Cuvântul devenit carne, în Cel care a devenit har și adevăr, admirăm revelarea desăvârșită a luminii și dragostei. (1 Ioan 4.9) Și ce mare este pentru inima mea: tot ce eu văd revelat în Fiul, care a devenit viața mea, căci eu am primit pe Fiul ca viață a mea! (1 Ioan 5.11,12) Aceasta a putut să aibă loc nu numai pentru că viața a fost revelată, ci ea a trecut prin moarte – prin moartea în care eu zăceam în natura mea. Și niciodată »lumina« nu a strălucit mai luminoasă ziua ca în orele de întuneric, când un Dumnezeu sfânt și drept a fost glorificat în Fiul Omului. (Ioan 13.31) Și niciodată »dragostea« nu a fot revelată strălucind mai luminoasă ca în clipa când Hristos a murit, pe când noi eram încă păcătoși (Romani 5.8). Și niciodată »viața« nu s-a arătat mai mult ca atunci când Fiul a dat-o și a luat-o iarăși înapoi. (Ioan 10.17)

3. Pâinea vieții

Viața veșnică, care era la Tatăl, ne-a fost revelată, pentru ca prin aceasta noi nu numai să percepem ceva din ea, ci pentru ca s-o primim. (1 Ioan 1.2) Pentru aceasta a trebuit mai întâi ca Cuvântul să devină carne (Ioan 1.14); Fiul a trebuit să devină om (Ioan 5.26), și a trebuit să I se dea să posede viața în Sine Însuși ca om, ca să poată s-o împartă cu alți oameni. Însă nu numai aceasta: oamenii, pe care Fiul i-a întâlnit pe pământ, prin păcatele lor umblau într-o stare de moarte (Efeseni 2.1). Nu era vorba numai de faptul că oameni pământeni au primit viața cerului, a Casei Tatălui, ci că oameni morți au trecut la viață. Pentru un păcătos mort primirea vieții veșnice trebuie de aceea să includă și: el »nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață« (Ioan 5.24,25). Vestirea vieții veșnice ar cuprinde, că »morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei care L-au auzit vor trăi.« Aceia, care vor auzi glasul Său, vor fi oile Lui: »Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc și ele vin după Mine. Eu le dau viața veșnică, în veac nu vor pieri, și nimeni nu le va smulge din mâna Mea.« (Ioan 10.27,28) El a venit să dea oilor viața, însă pentru aceasta El a trebuit mai înainte să-Și dea El viața în moarte: »Eu am venit ca oile să aibă viața, și s-o aibă din belșug. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Își dă viața pentru oi.« (Ioan 10.10,11) »De aceea Mă iubește Tatăl pentru că Îmi dau viața, ca iarăși s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, și am putere s-o iau iarăși; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu.« (Ioan 10.17,18)

Chiar de la prima dată, când Hristos vorbește despre viața veșnică, El face nemijlocit clar, că viața trebuie să treacă prin moarte, înainte ca ea să poată fi dată oamenilor morți. El îi mărturisește lui Nicodim, că Fiul și Duhul vorbeau ce știau, și mărturiseau ce au văzut cu privire la »lucrurile cerești« (Ioan 3.11-16). Nimeni nu s-a urcat de pe pământ în cer – aceasta nici nu era posibil -, ca să se informeze cu privire la lucrurile cerești; nimeni în afară de El, Cel care S-a coborât din cer – acolo El era acasă și cunoștea »lucrurile cerești« din veșnicie și după natura lor -, Fiul Omului, care în aceeași clipă când vorbea cu Nicodim era și în cer. El Se coborâse din cer, El S-a înălțat la cer, însă pe de altă parte El a fost întotdeauna și neîntrerupt acolo. Cine putea să ne spună mai bine despre lucrurile cerești decât El, care era pe pământ ca Fiu al Omului, și care totuși era una (Ioan 1.18) și aceeași Persoană cu singurul Fiu născut, care tot timpul, neîntrerupt era la sânul Tatălui? Și ce sunt »lucrurile cerești«? El le rezumă aici prin două cuvinte, și anume, ceea ce vor primi aceia care Îl vor crede: »viața veșnică«. Însă nemijlocit după aceea El adaugă, că nu era suficient să »reveleze« viața veșnică; Fiul Omului nu trebuia numai să »vorbească« și să »mărturisească«, ci El trebuia să fie »înălțat«.

»Și, după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.« (Ioan 3.14-16) Aici vedem crucea, fundamentul pe baza căruia putea să ne fie dăruită viața, deoarece crucea era locul unde întreaga stare a omului în carne a fost adusă sub judecata dreaptă a lui Dumnezeu (Romani 8.3), și anume în Fiul Omului înălțat, și unde în același timp dragostea lui Dumnezeu față de om a fost revelată în modul cel mai minunat (Romani 5.8), prin aceea că această judecată dreaptă nu a lovit omul păcătos, ci pe singurul Său Fiu. Dumnezeu este »lumină« – de aceea citim mai întâi, că (din cauza cerințelor sfinte ale unui Dumnezeu drept) Omul Hristos Isus trebuia înălțat; însă Dumnezeu este și »dragoste« – de aceea citim în continuare, că acest Om era Însuși singurul Fiu al lui Dumnezeu, trimis de Dumnezeu Însuși în lume (pe care El a iubit-o așa de mult) și »L-a dat« la moarte. Dumnezeu a dat pe Fiul Său chiar și pentru omul cel mai rău – dar chiar și pentru omul cel mai bun a trebuit Fiul Omului să fie înălțat.

Aceasta era baza necesară pentru darul vieții veșnice; căci dacă oamenii trebuiau aduși într-o legătură nouă, cerească, cu Dumnezeu și să aibă viață în Fiul lui Dumnezeu, atunci trebuia nu numai ca păcatele lor să fie iertate (1 Ioan 4.9,10), ci tot ce erau ei prin carne trebuia nimicit prin judecată. Totodată viața nu putea fi revelată pe deplin, până ce moartea nu era nimicită. Pavel vorbește despre »harul care ne-a fost dat în Hristos Isus

  • înainte de veșnicii (compară cu viața veșnică din Tit 1.2!),
  • dar care a fost descoperită acum prin arătarea Mântuitorului nostru Hristos Isus,
  • care a nimicit moartea și a adus la lumină viața și neputrezirea, prin Evanghelie« (2 Timotei 1.9,10).

Harul și viața au fost făgăduite înainte să înceapă timpul, ele au fost revelate când a apărut Hristos, și el au apărut în totalitate în lumină atunci când moartea a fost nimicită.

Prin aceasta înțelegem și caracteristicile pe care Ioan le enumeră în scrisoarea sa despre mărturisirea pe care Dumnezeu a făcut-o despre Fiul Său (1 Ioan 5.10-12). »Și mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viața veșnică, și această viață este în Fiul Său. Cine are pe Fiul, are viața; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viața.« Aceste caracteristici ale mărturiei lui Dumnezeu cu privire la viața veșnică le găsim în versetele mai dinainte: »El, Isus Hristos, este Cel ce a venit prin apă și sânge; nu numai prin apă, ci prin apă și prin sânge. Și Duhul este Cel ce mărturisește despre lucrul acesta, fiindcă Duhul este adevărul. Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Duhul Sfânt, și acești trei sunt una. Și trei sunt care mărturisesc (pe pământ); Duhul, apa și sângele, și acești trei sunt una în mărturisirea lor.« (1 Ioan 5.6-9) Apa și sângele ne arată nemijlocit pe Fiul Omului înălțat pe cruce, și Duhul ne arată nemijlocit pe Fiul Omului înălțat la cer (Ioan 13.32) (căci Duhul a venit abia după ce Isus a fost glorificat). Când Hristos a murit pe cruce, au venit soldații »și unul din ostași I-a străpuns coasta cu o suliță; și îndată a ieșit din ea sânge și apă« (Ioan 19.34). Sângele și apa dau mărturie despre valoarea și atotsuficiența morții lui Hristos: sângele vorbește despre anularea păcatelor înaintea lui Dumnezeu și apa despre curățirea morală a omului. Pe lângă aceasta Duhul dă mărturie despre faptul că acum viața veșnică nu se poate găsi niciunde altundeva decât numai în Fiul lui Dumnezeu înviat și glorificat. Împreună constituie mărturia pe care Dumnezeu a dat-o despre Fiul Său (1 Ioan 5.10,11); acesta este Dumnezeul adevărat și viața veșnică (1 Ioan 5.20), și Dumnezeu ni L-a dat ca viața veșnică, căci noi posedăm viața în El; însă aceasta era posibil numai prin aceea că Fiul Și-a dat viața și a luat-o înapoi și acum se află în slava Casei Tatălui ca Fiul Omului glorificat. Aceasta este plinătatea în care S-a revelat viața veșnică.

De altfel niciunde darul vieții veșnice nu este mai detaliat legat cu moartea lui Hristos decât în vorbirea Sa cu privire la pâinea vieții. În Ioan 5 Îl vedem ca Fiu al lui Dumnezeu care este viața, are viața în Sine Însuși, dă viața și face viu (Ioan 5.21,24-26); cine Îl crede »are viața veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață«. Însă în Ioan 6 nu-L vedem ca Fiu al lui Dumnezeu, ci ca Fiu al Omului, care Însuși a mers la moarte și Își dă trupul pentru viața lumii (Ioan 6.51). Vorbirea lui Hristos începe cu următoarele cuvinte: »Lucrați nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viața veșnică, și pe care v-o va da Fiul Omului; căci Tatăl, adică Însuși Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu pecetea Lui.« (Ioan 6.27) Și care este această mâncare? »Căci pâinea lui Dumnezeu este Acela, care se pogoară din cer și dă lumii viața. … Eu sunt pâinea vieții. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată, și cine crede în Mine, nu va înseta niciodată. … Căci aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul, și crede în El, să aibă viața veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi.« (Ioan 6.33-35,40)

În continuare vedem însă, că nu este suficient să crezi în El, așa cum a umblat El pe pământ, ci trebuie să aplici la tine însuți moartea Sa și urmările ei. Pâinea vieții a trecut prin moarte, și a crede în El înseamnă să intri în legătură cu Fiul Omului mort și înviat, să-L primești ca viață veșnică și în curând tu însuți să fi înviat prin El (Ioan 6.40,54). Viața veșnică este aici viața care aparține de partea cealaltă a morții, în lumea de înviere. Hristos spune despre aceasta: »Adevărat, adevărat, vă spun, cine crede în Mine are viața veșnică. Eu sunt pâinea vieții … Eu sunt pâinea vie, care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; și pâinea, pe care o voi da Eu, este Trupul Meu, pe care îl voi da pentru viața lumii. … Dacă nu mâncați trupul Fiului Omului, și dacă nu beți sângele Lui, n-aveți viața în voi înșivă. Cine mănâncă trupul Meu, și bea sângele Meu, are viața veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi.« (Ioan 6.47-54)

Este o diferență importantă între versetul 53, pe de o parte, și versetele 54 și 56 pe de altă parte, la care vom reveni mai târziu. Acum însă este vorba de faptul, că nimeni nu poate primi viața veșnică, numai dacă se face una cu moartea lui Hristos, ajunge la sfârșit cu privire la existența lui în carne, și prin aceasta intră în atmosfera unde Tatăl și Fiul au savurat din veșnicie dragostea și părtășia. Dar aceasta înseamnă și că nimeni nu putea să posede viață într-o așa măsură și corespunzător acestei înălțimi (ca să nu mai vorbim, că nici nu putea să savureze), înainte ca Hristos să fi trecut realmente prin moarte și prin înviere, căci mâncarea trupului (textual: cărnii) Lui și băutul sângelui Lui era premisa pentru posedarea vieții veșnice. (Ioan 6.35,36) Însă nimeni nu putea să mănânce trupul Său și să bea sângele Său, și în felul acesta să aplice la sine moartea lui Hristos, înainte ca Hristos să fi trecut efectiv prin moarte. Această realitate deplină și dimensiunea vieții veșnice, al cărei »belșug« (Ioan 10.10) putea fi cunoscut și primit abia după ce Fiul Omului »S-a înălțat« acolo »unde a fost mai înainte« (Ioan 6.62). Aceasta înseamnă o diferență între epoci, cu care va trebui să ne ocupăm mai detaliat.

4. Darul vieții

Ca să înțelegem această diferență între epoci, nu ne poate ajuta mai bine decât dacă studiem diferența precum și raportul dintre viață veșnică și nașterea din nou. Este unul și același capitol (Ioan 3) în care pentru prima dată în istorie se vorbește clar și precis despre cele două teme, și anume în discuția Domnului Isus cu Nicodim.

Nicodim era unul care credea nu numai cu mintea în Numele lui Hristos (Ioan 2.23-35), așa cum făceau mulți în timpul Paștelui, ci el L-a recunoscut ca Învățător »venit de la Dumnezeu« (Ioan 3.2,10), și cu toate că el însuși era un »învățător în Israel«, el a venit la Isus, ca să învețe de la El. Însă el a venit ca un învățat, ca mădular privilegiat al unui popor ales, crezând că poate spune: »Noi știm«. (Ioan 3.2) De aceea Hristos îi răspunde în mod corespunzător: »Dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu«. (Ioan 3.3) Acest cuvânt »din nou« (ánõthen) este tradus în alte locuri prin »de sus« (compară cu Ioan 3.31); însă Nicodim evident nu a înțeles cuvântul în felul acesta, căci altfel nu ar fi pus întrebarea din versetul 4. El l-a înțeles așa cum este tradus în Luca 1.3, ca »de la început«; el avea nevoie de o naștere cu totul nouă, de un început cu totul nou. Nicodim considera ca de la sine înțeles, că el ca iudeu era un copil al Împărăției; însă Domnul Isus nu venise, ca să îmbunătățească carnea. Dumnezeu era pe punctul să instaureze o Împărăție pe o bază cu totul nouă, și pentru aceasta era nevoie de o naștere (de altă natură) cu totul nouă, oricât de privilegiată și binecuvântată era prima naștere ca copil al lui Avraam. Într-adevăr, Împărăția încă nu era vizibilă, dar ea era deja în mijlocul poporului (Luca 17.21). Și pentru a putea vedea Împărăția, era nevoie de o natură cu totul nouă. Dumnezeu va face o nouă ordine a lucrurilor, și pentru a putea corespunde acesteia, era necesară o natură nouă. Natura lui Adam a fost stricată prin păcatul său, și în felul acesta toți urmașii lui au devenit părtași naturii lui stricate. Orbirea spirituală este un aspect al acesteia, așa că nu se poate »vedea« Împărăția lui Dumnezeu.

Acum Domnul merge un pas mai departe; (Ioan 4.5) noi trebuie nu numai să vedem Împărăția, ci trebuie să intrăm în ea. Pentru aceasta este necesară nașterea »din apă și din Duh«. Apa este mijlocul care se folosește, și Duhul este Persoana care folosește apa (această diferență rezultă din Ioan 4.6, unde nu putea să stea scris: „ce este născut din apă, este apă“). Nicodim înțelege și mai puțin această învățătură a lui Hristos (Ioan 3.9,10), și în mod evident Domnul ia în nume de rău atitudinea lui Nicodim – și nu este de mirare. Ceea ce învăța El aici nu era ceva cu totul nou, ci își avea rădăcina în ceea ce în mod deosebit profetul Ezechiel a spus cu mult înainte (Ezechiel 36.21-33), care scrie atât despre apă, cât și despre Duh. El descrie cum Iehova va aduna în viitor pe israeliți și va turna peste ei »apă curată« și le va da »o inimă nouă« și »un duh nou«. Curățirea prin apă va fi deci așa de temeinică, că ei vor primi o natură nouă, da, ei vor primi nu numai »un duh nou (ca natură)« ci »Eu voi pune Duhul Meu (ca Persoană) în voi« (Ezechiel 36.26,27). Numai cei care vor primi o naștere din nou (natură nouă) și pe Duhul lui Dumnezeu locuind în ei vor putea intra în Împărăția lui Dumnezeu.

Toate acestea Nicodim le-ar fi putut ști și ar fi trebuit să le știe. Cine posedă natura lui Adam (chiar dacă prin descendența din Avraam!) nu este corespunzător pentru Împărăția lui Dumnezeu: »Ce este născut din carne, este carne; și ce este născut din Duh este duh« (Ioan 3.6), aceasta înseamnă că natura nouă (»duh«) are trăsăturile de caracter ale aceluia din care s-a născut, și anume ale Duhului, așa cum natura veche (»carnea«) arată caracteristicile părinților ei, care de asemenea sunt »carne«. Carnea nu poate niciodată să fie transformată în duh: numai aceea este »duh«, ce este născut din Duh  (deci, născut »din nou«, dintr-o origine cu totul nouă). Mijlocul pentru această naștere din nou este »apa«; când Ezechiel a vorbit despre aceasta s-a gândit desigur printre altele la Numeri 8 și Numeri 19, unde noi găsim o astfel de curățire prin apă, și nu la botez, care în timpul acela încă nu era cunoscut. »Apa« este Cuvântul lui Dumnezeu, care face pe cineva conștient de natura lui stricată și îi prezintă moartea lui Hristos în puterea ei curățitoare. Că acesta este înțelesul »apei«, este confirmat de mai multe ori; compară de exemplu Ioan 13.5-11 cu cuvântul: »Voi sunteți deja curați, din pricina cuvântului, pe care vi l-am spus« (Ioan 15.3). Așa vorbește Pavel despre o curățire »prin spălarea cu apă prin Cuvânt« (Efeseni 5.26), și Iacov o aduce direct în legătură cu nașterea din nou: »El (Dumnezeu), de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului.« (Iacov 1.18)

Petru ne arată același adevăr: »Fiindcă ați fost născuți din nou, nu dintr-o sămânță care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu … Și acesta este Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie.« (1 Petru 1.23-25) În Ioan 3 accentul se pune pe Duhul și pe acțiunea de nepătruns a lui Dumnezeu în har asupra sufletului (»Vântul suflă încotro vrea, și-i auzi vuietul; dar nu ști de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu oricine este născut din Duhul.« – Ioan 3.8), în timp ce în 1 Petru 1 se pune accentul pe Cuvânt și pe responsabilitatea omului, ca să primească Cuvântul. Numai arminienii și calviniștii încearcă să acorde valoare acestor două aspecte, unuia mai mult decât celuilalt, certându-se, dacă un om trebuie să creadă, ca să fie născut din nou, respectiv, dacă el trebuie să fie născut din nou, ca să poată crede. Să nu luăm parte la această ceartă de cuvinte dezonorabilă, căci este tot așa de imposibil să aduci la unison suveranitatea lui Dumnezeu cu responsabilitatea omului, cum de exemplu este imposibil să încerci să explici relația dintre natura divină și natura umană a lui Hristos.

Totuși Petru ne învață un aspect nou al nașterii din nou: Persoana care acționează la nașterea din nou este Duhul, mijlocul folosit este Cuvântul, (compară cu 1 Petru 3) și originea naturii noi este sămânța care nu poate putrezi (1 Petru 1.23). Ia seama la prepoziții: »Fiindcă ați fost născuți din nou, nu dintr-o sămânță care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu.« Copiii lui Adam se nasc dintr-o sămânță care poate putrezi, copiii Lui Dumnezeu se nasc dintr-o sămânță care nu poate putrezi, au originea într-o natură nouă, care este tot așa de vie și permanentă ca și Cuvântul, prin care ei s-au născut. Acestea sunt caracteristicile naturii noi: neputrezirea, viața, stabilitatea.

Petru ne conduce de la sine la scrisoarea lui Ioan, care spune: »Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuiește, pentru că sămânța Lui (a lui Dumnezeu) rămâne în el; și nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.« (1 Ioan 3.9) Aici accentul nu se mai pune pe Persoana care acționează (pe Duhul) sau pe mijlocul (apa), ci pe Dumnezeu, care este izvorul și originea a toate. Cine este născut din Dumnezeu, are această sămânță permanent în el și prin aceasta ia parte la natura Sa fără păcat. Aceasta este realitatea deplină a nașterii din nou: noi am devenit »părtași naturii dumnezeiești« (2 Petru 1.4), și această natură este fără păcat, dreaptă (1 Ioan 2.29) și iubește și este caracterizată prin credință și biruință asupra lumii (1 Ioan 3.10,11; 5.1,4).

Ce au a face toate acestea cu viața veșnică? Întrebarea centrală este, ce legătură este între primirea naturii noi în nașterea din nou și primirea vieții veșnice. Ioan 3 trebuie să arunce lumină asupra acestei legături, deoarece Domnul Isus vorbește pentru prima dată atât despre nașterea din nou cât și despre viața veșnică. Deci, ce observăm în primul rând este că Domnul Isus lasă să se recunoască mult mai multe diferențe decât asemănări între cele două teme. Nașterea din nou are aici a face cu »lucrurile pământești« (deoarece ea este intrarea în Împărăția lui Dumnezeu pe pământ) (Ioan 3.12) și viața veșnică cu »lucrurile cerești« (care aparțin Casei Tatălui). Nașterea din nou era ceva cunoscut, care era deja descrisă de profeții Vechiului Testament, viața veșnică dimpotrivă era în natura ei profundă ceva cu totul nou, care a putut fi descoperită abia după ce Fiul Omului a coborât din cer pe pământ. (Ioan 3.10,13) Nașterea din nou era partea tuturor credincioșilor din Vechiul Testament; căci nici un om nu putea să aibă vreodată legătură cu Dumnezeu pe baza cărnii. Pentru ei era valabil, »să fie judecați ca oameni în trup (în carne), dar să trăiască potrivit lui Dumnezeu, în duh«. (1 Petru 4.6Psalmul 133.3Daniel 12.2) Viața veșnică însă, chiar și într-o măsură foarte limitată, în care ea era cunoscută, era pentru credincioșii Vechiului Testament totdeauna ceva viitor. În măsura în care ea a fost revelată acum, ea va fi partea aceluia care prin credință se face una cu un Hristos mort, înviat și glorificat, așa cum am văzut; și aceasta nu era posibil înainte ca Hristos să fi murit realmente.

Dar pe de altă parte aceasta nu vrea să spună că în perioada actuală noi putem sau avem voie să despărțim complet nașterea din nou și viața veșnică. Nașterea din nou are în Noul Testament un domeniu mult mai vast decât de exemplu cel din Ezechiel 36, deoarece aici Hristos a fost revelat. De aceea în această perioadă ea este legată de vestirea Evangheliei și primirea lui Hristos (1 Petru 1.25): »Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.« (Ioan 1.12,13) Și în continuare: în realitate este așa, că în Scriptură nașterea din nou nu este legată nemijlocit cu viața nouă (cu toate că ea este indirect legată, 1 Petru 1.23), ci cu o natură nouă. Însă ceea ce noi putem aici să diferențiem, nu avem voie să despărțim. Niciun om nu poate avea viață din Dumnezeu, fără să se fi născut din nou, sau să fie născut din nou, fără să aibă viață din Dumnezeu. Dăruirea vieții este numită »făcut viu«, însă aceasta este o altă denumire pentru aceeași lucrare a lui Dumnezeu în suflet, cu toate că diferența este esențială. La nașterea din nou este vorba de faptul că eu am o natură stricată, care descinde din Adam („carnea“), și că eu am nevoie de o natură cu totul nouă, care descinde din Dumnezeu („duh“). La aducerea la viață este vorba de faptul că eu din natura mea sunt mort în păcate și greșeli și pot să scap de această stare numai prin aceea că primesc o viață nouă. În aceeași clipă eu primesc o natură nouă și o viață nouă, deoarece cred Cuvântul lui Dumnezeu vestit. Întrebarea este acum: este această viață, pe care o primesc prin aducerea la viață, aceeași cu aceea care în alte locuri este numită »viața veșnică«?

S-a iscat multă ceartă tristă din cauza aceasta, și noi nu dorim să stârnim această ceartă, ci încercăm să constatăm în mod liniștit, dacă nu cumva ambele grupe nu au dreptate (așa cum deseori se întâmplă). Eu cred realmente, că cei care nu văd nicio diferență între viața nașterii din nou în timpul Vechiului Testament și viața veșnică, aceștia nu au dreptate. Și cred, că nu au dreptate cei care cred că viața, pe care o primește un păcătos mort, care a fost adus la viață în această perioadă, încă nu este viața veșnică. După părerea mea, trebuie să fie clar, că viața din Dumnezeu, pe care au primit-o credincioșii din timpul Vechiului Testament, corespundea atât unei alte ordini cât și altei dimensiuni decât viața veșnică, care a fost acum revelată începând cu întruparea, moartea, învierea și glorificarea Fiului lui Dumnezeu. Însă după părerea mea, trebuie să fie tot așa de clar, că viața divină în principiu este totdeauna aceeași și totodată, că este imposibil ca credinciosul de după ziua Cincizecimii să primească un alt fel de viață din Dumnezeu în diferite timpuri.

5. Belșugul vieții

Dacă vrem să găsim răspunsul la întrebarea referitoare la legătura dintre viața din Dumnezeu în general și viața veșnică, atunci trebuie, așa cum s-a spus, să ne gândim în primul rând, că viața nouă, pe care o dăruiește Dumnezeu, este totdeauna potrivită cu natura Sa. În toate perioadele de timp este vorba în principal de aceeași viață din Dumnezeu. Există însă o diferență foarte mare în felul și în măsura în care această viață se poate revela. Cărbunele de lemn și diamantul sunt din punct de vedere chimic aceeași substanță, însă ele sunt total diferite în caracterul lor (în mod deosebit în valoarea lor). Astfel, viața credincioșilor din timpul Vechiului Testament nu avea caracterul pe care îl are viața noastră ca credincioși, în ceea ce privește relațiile, responsabilitățile și slava. Diferența constă în aceea, că viața a fost acum »arătată« (1 Ioan 1.2). Domnul Isus a venit, pentru ca oile Sale (»cei dați Lui de Tatăl« – Ioan 17.2) să aibă nu numai »viața« (Ioan 10.10) – aceasta o aveau deja toți credincioșii din timpul Vechiului Testament -, ci s-o aibă »din belșug«. Aceasta a devenit posibil prin aceea, că El a trecut prin moarte și prin înviere: atunci a devenit adevărat: »Eu le dau viața veșnică« (Ioan 10.28); »ca (El – Fiul) să dea viața veșnică acelora, pe care I i-ai dat Tu. Și viața veșnică este aceasta; să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu«. (Ioan 17.2,3)

Este pe deplin clar, că credincioșii din timpul Vechiului Testament (cu toate că în ceea ce privește natura ei, posedau aceeași viață) nu o cunoșteau în acest belșug și în acest caracter. Nu se poate spune că ei cunoșteau pe Tatăl (pe El, căruia Fiul I se adresează aici cu »Tu«) (compară cu versetul 1); ei nu cunoșteau încă pe singurul Dumnezeu adevărat în acest caracter, în care Fiul Îl cunoștea (1 Ioan 5.11 și următoarele versete). Viața lor nu avea caracterul, că ei aveau pe Fiul ca viață a lor. Ei nu puteau spune, că viața lor era ascunsă cu Hristos în Dumnezeu și că Hristos era viața lor (Coloseni 3.3,4), căci Hristos încă nu murise și încă nu era un Om glorificat în cer. (În timpul călătoriei Domnului avem un fel de situație de tranzit. Din Ioan 6 se pare că putem trage concluzia, că viața veșnică a fost dăruită atât acelora care au crezut în Fiul, pe când El era încă pe pământ în carne (Ioan 6.40,47), cât și acelora care au crezut în Hristosul mort și înviat (Ioan 6.53). Însă desigur aceia care au crezut în El în timpul vieții Lui pe pământ nu au putut cunoaște viața în plinătatea în care o trăim noi acum, după ce Hristos a fost înviat și glorificat. Vedem aceasta clar, după ce Domnul Isus a înviat. Prin faptul că noi posedăm viața veșnică, noi am devenit copii ai Tatălui (și noi știm aceasta). Însă abia după învierea Sa Hristos spune pentru prima dată: »Du-te la frații Mei și spune-le că Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru.« (Ioan 20.17) În context cu aceasta stă faptul, că El (Ioan 20.22) a suflat peste ucenicii Lui și le-a zis: »Primiți Duh Sfânt!« – observă că aici nu se spune pe Duhul Sfânt, deci fără articol, aceasta înseamnă că apostolii încă nu aveau pe Duhul ca Persoană locuind în ei (aceasta a avut loc abia în ziua de Rusalii), ci noi vedem aici pe Domnul ca »Duh dătător de viață« (1 Corinteni 15.45), care dăruiește aici ucenicilor Săi (care cu mult timp înainte erau deja născuți din nou și aduși la viață!) belșugul vieții spirituale, dumnezeiești, viața veșnică în forma ei bogată și în măsura ei bogată. Primul Adam a devenit un suflet viu, prin aceea că Dumnezeu a insuflat în el suflare de viață (Geneza 2.7) – Adam putea să descrie viața (să dea nume animalelor), dar nu putea să dăruiască viață -, însă ultimul Adam este un Duh dătător de viață, care suflă peste alții (deoarece El Însuși este Dumnezeu) și îi poate face părtași propriei Sale vieți, după ce această viață veșnică a primit totodată caracterul vieții de înviere.) Acesta este caracterul creștinismului: un Om glorificat la dreapta lui Dumnezeu și Duhul Sfânt revărsat pe pământ: Duhul, care mărturisește că Dumnezeu ne-a dat viața veșnică (1 Ioan 5.6-11), și care face Cuvântul lui Dumnezeu în noi »să curgă în viața veșnică«. (Ioan 4.14, compară cu Ioan 7.38 și următoarele) Viața, pe care credincioșii din timpul Vechiului Testament au primit-o din Dumnezeu, probabil i-a făcut copii, dar cu siguranța nu i-a făcut fii, și de aceea ei nu au primit Duhul Sfânt locuind permanent în ei. Viața veșnică încă nu a fost revelată credincioșilor din timpul Vechiului Testament, cu toate că în principal totdeauna este vorba de una și aceeași viață; însă corespunzător caracterului pe care îl avea viața lor, ea nu putea fi niciodată numită »viața veșnică«. Desigur viața lor era »veșnică«, însă noi am văzut că expresia viață »veșnică« nu se referă atât de mult la durata în timp (»Viața veșnică« nu este același lucru cu nemurirea, căci atunci (în funcție de felul cum se înțelege „nemurirea“) ori ar poseda-o toți oamenii și toți îngeri, ori credincioșii nu vor mai putea să moară. »Viața veșnică« nu este exclusiv „o viață nemuritoare“, care aparține unei lumi aflată în afara domeniului simțurilor, căci lucrurile care nu se văd sunt veșnice (2 Corinteni 4.18).), ci la calitatea acestei vieți: este viața Dumnezeului veșnic, așa cum ea va fi cunoscută și savurată în Casa Tatălui. Credincioșii din timpul Vechiului Testament nu își au locul în această Casă, ci pe pământul cel nou.

Deci viața veșnică caracterizează pe credincioșii din timpul Noului Testament, și cu toate că în Scriptură ea nu este niciodată direct legată cu „a face viu“, viața, pe care am primit-o atunci când am fost făcuți vii, nu se deosebește în natura ei de viața veșnică. Noi nu primim mai multe vieți diferite în momente diferite. Trebuie să ținem seama de două aspecte:

  • În Ioan 5 „a face viu“ este legat indirect cu »viața veșnică«: »După cum Tatăl înviază morții, și le dă viață, tot așa și Fiul dă viață cui vrea. … Cine ascultă cuvintele Mele, și crede în Cel ce M-a trimis, are viață veșnică, și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață.« (Ioan 5.21,24)
  • Ca și nașterea din nou, dăruirea vieții stă în Noul Testament pe un nivel mai superior decât în Vechiul Testament. Noi nu am fost numai simplu născuți din nou și am primit viața, ci am primit viața și în același timp am murit față de tot ce este înapoia noastră: față de păcat, de judecată și de puterea satanei. Noi am primit nu numai viață din Dumnezeu, ci noi o avem într-o stare cu totul nouă, și anume, în înviere; o avem într-o poziție cu totul nouă înaintea lui Dumnezeu, și anume, în poziția pe care o are Hristos cel înviat și glorificat înaintea lui Dumnezeu.

Acesta este caracterul deosebit al dăruirii vieții, de care am avut parte, că noi (în opoziție cu credincioșii din timpul Vechiului Testament) »am fost aduși la viață împreună cu Hristos« (Efeseni 2.5,6); Dumnezeu chiar »ne-a înviat împreună, și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus.« (compară și cu Coloseni 2.12,13). Viața noastră este viața Domnului înviat, și poziția noastră înaintea lui Dumnezeu este poziția Domnului înviat și glorificat! Aici noi nu-L vedem ca Fiu, care dă viața, »cui vrea«, și ca pe ultimul Adam, un Duh dătător de viață (1 Corinteni 15.45), ci ca Omul care El Însuși a fost în moarte și a fost înviat de Dumnezeu, după ce El a murit pentru păcatele noastre. Împreună cu Omul înviat Hristos Isus noi posedăm deci viața în înviere; ea a primit caracterul »vieții de înviere«, și cu toate că această expresie exprimă un cu totul alt aspect al vieții (mai mult poziție decât părtășie) decât al vieții veșnice, nu poate fi altfel, decât că este aceeași viață în ceea ce privește natura ei.

Este de înțeles că în această privință s-a obiectat, că apostolul Pavel vorbește la trecut despre dăruirea vieții, de care am avut parte, și la prezent, că Hristos este viața noastră, însă despre »viața veșnică« vorbește totdeauna ca despre ceva viitor (probabil cu excepția din Romani 6.23). Aceasta însă este relativ, căci trebuie să avem în vedere caracterul diferit al scrisorilor sale. Așa cum Ioan leagă în mod deosebit »viața« cu relațiile și părtășia, așa o leagă Pavel înainte de toate cu poziția, și anume, cu ceea ce noi suntem în înviere. De aceea el spune, că prin Evanghelie a venit la lumină »viața și neputrezirea« (2 Timotei 1.10), și anume neputrezirea învierii. Când de aceea el spune că Hristos este viața noastră (Coloseni 3.3-4), el spune imediat după aceea, că viața este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, deci este legată cu poziția pe care o ocupă Hristos în înviere și glorificare. Pavel leagă posedarea și savurarea deplină a vieții cu neputrezirea vieții în înviere; el spune, că răsplata »celor ce, prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea (și anume, a trupului în înviere)« este viața veșnică (Romani 2.7). (Chiar și la Ioan, unde viața veșnică în mod obișnuit este văzută ca o posesiune actuală, ea este într-un capitol de patru ori legată cu învierea noastră. (Ioan 6.39,40,44,45) Cu toate că Pavel spune că noi posedăm deja viața, în ceea ce privește natura ei, în înțelesul ei deplin ea este pentru el a fi la fel ca Omul înviat în glorie, în atmosfera unde viața veșnică este acasă ca viață nu numai a Fiului veșnic, ci și ca a Hristosului glorificat. (compară cu Romani 5.21; 6.22,23Galateni 6.8Tit 3.7)

Observă însă: în scrisorile către Efeseni și Coloseni (de fapt singurele scrisori în care el vorbește despre aducerea noastră la viață) Pavel nu vede viața veșnică ca ceva viitor. (Efeseni 2.5Coloseni 2.13). Într-adevăr, el nu folosește acolo textual această expresie, însă în ambele scrisori el ne vede deja înviați împreună cu Hristos (Efeseni 2.6Coloseni 2.12), ceea ce el nu face în scrisoarea către Romani, unde viața veșnică este ceva viitor. În afară de aceasta el arată că noi posedăm deja pe Hristos, care este ascuns la Dumnezeu, ca viață a noastră. (Coloseni 3.3,4; compară cu Coloseni 1.27) Însă în scrisoarea către Efeseni merge mai departe. Acolo el vede pe cel credincios șezând chiar în Hristos Isus în locurile cerești (Efeseni 2.6; 1.3) și prin aceasta deci posedând deja toate binecuvântările spirituale din aceste locuri cerești. El nu putea spune aceasta în scrisoarea către Romani (unde învierea, și ca urmare viața veșnică, este viitoare). Deci ceea ce stă scris în scrisoarea către Efeseni nu este în strânsă legătură cu viața veșnică (cu toate că numele lipsește)? »În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiați prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale.« (Efeseni 1.4,5) Acestea sunt exact cele două trăsături de caracter ale vieții veșnice, pe care le-am găsit deja mai înainte:

  • ceea ce este în armonie cu natura lui Hristos: ceea ce El personal este și a fost (»lumină« și »viață«), și
  • relația noastră cu Tatăl, ca și fii (Conform cu aceasta în Romani 8.23 înfierea în sensul deplin este văzută ca ceva viitor, ca și viața veșnică în această scrisoare.) ai Săi.

Noi am devenit părtași naturii divine (2 Petru 1.4) și așezați în poziția lui Hristos: prin El noi suntem fii după buna plăcere a Tatălui. Versetul 13 adaugă pe Duhul (Romani 8.1,2,9,10), căci Duhul este »viață«, dacă Hristos este în noi. (Vezi în continuare secțiunea a 8-a cu privire la Efeseni 1.)

Gândesc că din toate acestea trebuie să tragem concluzia că viața, pe care o primește cineva la nașterea din nou respectiv la dăruirea ei, este viața veșnică în această economie (perioadă de timp). Unii replică în privința aceasta, că »viața din Dumnezeu«, pe care o posedă un om născut din nou, dar care nu se odihnește în lucrarea înfăptuită de Hristos și încă suspină sub Lege (o stare ca cea descrisă în Romani 7), este imposibil să poată fi denumită »viață veșnică«, aceasta înseamnă de exemplu, cunoașterea lui Dumnezeu ca Tată (Ioan 17.3). În sine aceasta este corect, însă aici trebuie să diferențiem „posedarea“ de „savurare“ și „conștiență“. Viața este întotdeauna aceeași în ceea ce privește natura ei, și nu se primesc două vieți: una la nașterea din nou și una când se ajunge la pace. Belșugul vieții aparține fiecăruia care astăzi va fi făcut viu; însă până când el este pecetluit cu Duhul Sfânt, el nu cunoaște starea sa (ca trăind împreună cu Hristos) și în practică el nu posedă și nu savurează adevărata sa legătură cu Dumnezeu. Sufletul, care se află în starea din Romani 7, a fost într-adevăr »făcut viu«, dar această stare nu este încă în ceea ce privește caracterul ei o stare de »făcut viu împreună cu Hristos«, nu este o stare în care »legea Duhului de viață în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului și a morții« (Romani 8.2).

Și la Ioan vedem aceiași diferență între „posedarea“ unui lucru și „conștiența“ posedării acestuia. El a scris evanghelia sa »pentru ca voi să credeți, că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; și crezând să aveți viață în Numele Lui.« (Ioan 20.31). Însă scrisoarea sa a scris-o »ca să știți că voi, care credeți în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveți viață veșnică« (1 Ioan 5.13). Credința este aici premisa primirii vieții veșnice: credința în Acela care a trimis pe Fiul, credința în Fiul lui Dumnezeu Însuși și credința în Fiul Omului înălțat. (Ioan 5.24Ioan 3.16,14)

6. Atmosfera vieții

Este momentul ca să ne ocupăm aici cu înțelesul noțiunii »viața“, pe care încă nu am dezbătut-o. Până acum am vorbit despre »viață veșnică« ca principiu al vieții în credincios. Unii au contestat, că toți credincioșii posedă această viață în ei înșiși, însă Scriptura este foarte clară în privința aceasta. Vrem mai înainte să accentuăm încă o dată această realitate.

  1.  În primul rând, viața veșnică a fost dată tuturor credincioșilor. Domnul Isus spune despre oile Sale: »Eu le dau viața veșnică« (Ioan 10.28). Și apostolul spune: »Mărturia este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viața veșnică, și această viață este în Fiul Său.« (1 Ioan 5.13)
  2. În al doilea rând, se spune clar, că credinciosul are viața veșnică: »Cine crede în Fiul, are viața veșnică.« (Ioan 3.36) Domnul spune: »Cine aude cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis, are viața veșnică« (Ioan 5.24), și: »Cine crede în Mine, are viața veșnică … Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, are viața veșnică.« (Ioan 6.47,54) Apostolul spune: »V-am scris aceste lucruri ca să știți că voi, care credeți în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveți viața veșnică.« (1 Ioan 5.13)
  3. În al treilea rând, indirect se arată clar, că credinciosul are această viață veșnică rămânând permanent în sine, prin cuvintele: »Știți că nici un ucigaș nu are viața veșnică rămânând în el« (1 Ioan 3.15), și: »Dacă nu mâncați trupul Fiului Omului, și dacă nu beți sângele Lui, nu aveți viața în voi înșivă« (Ioan 6.53) – »viața« aici nu este diferită de »viața veșnică« din versetul 54. Aceste cuvinte au desigur sens, numai atunci când credincioșii au viața veșnică rămânând în ei.

Noi nu avem voie să interpretăm greșit această expresie; ea nu înseamnă că noi avem viața veșnică „în noi înșine“ în sensul „independent de Dumnezeu“, independent de marele Izvor al acestei vieți. De aceea, cu toate că viața veșnică este »în noi«, se spune totodată, că Dumnezeu ne-a dat viața veșnică, »și această viață este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viața.« (1 Ioan 5.11,12) Ce înseamnă deci aceasta? Am eu pe Fiul ca viață a mea în mine? Sau am eu viața în Fiul, care este la Tatăl? Ambele sunt desăvârșit de adevărate, și eu nu am voie să despart aceste două adevăruri sau să le așez unul împotriva celuilalt (așa cum s-a făcut). Hristos este viața mea, dar această viață este totodată ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Coloseni 3.3,4).

Un tablou poate să arate clar aceasta. O frunză într-un copac poartă semnele evidente ale vieții prin prospețimea și verdeața ei; ea este un „posesor al vieții“. Dar ea nu posedă această viață „în ea însăși“, independentă de copac. Dacă ar fi așa, am putea să rupem frunza din copac, și ea ar rămâne tot așa de verde și proaspătă ca și copacul. Dar nu este așa. Frunza nu are viață independentă, copacul însă are; viața frunzei este în copac. Tot așa este și cu mâna mea; ea are viață, dar nu independent de trupul meu. Se poate spune: mâna are viață în sine; dar se poate spune și: viața mâinii este în trupul cu care ea este legată.

În toate cazurile discutate, viața veșnică, așa cum am spus, este privită ca principiu de viață în noi. Acum vrem să studiem unele locuri din Scriptură, care vorbesc despre viața veșnică într-un alt sens. Așa spune Hristos, de exemplu: »Și aceștia (cei nedrepți) vor merge în pedeapsa veșnică, iar cei neprihăniți vor merge în viața veșnică« (Matei 25.46). Aici nu se vorbește despre viața veșnică în credincioși, ci de intrarea credincioșilor în viața veșnică! (Tot așa și în Matei 19.17, unde se vorbește despre »intrarea în viață«, și contextul (versetul 16) arată că aceasta este viața veșnică. Aceeași expresie o găsim în Matei 18.8 și în Marcu 9.43,45 în opoziție cu intrarea în iad.) Desigur, s-ar putea replica, că viața veșnică este prezentată aici în alt caracter decât de exemplu în evanghelia după Ioan; dar aceasta nu schimbă nimic din faptul, că (așa cum am văzut) viața veșnică este totdeauna aceeași viață în ceea ce privește natura ei. Desigur, în diferitele economii ea poate fi diferită în ceea ce privește măsura și caracterul ei, în funcție de felul cum Dumnezeu S-a revelat într-o anumită economie (perioadă de timp). Deci, ce este »a intra în viața veșnică«?

Ca să înțelegem aceasta, trebuie să vedem că atât Scriptura cât și noi folosim cuvântul »viață« sub două înțelesuri diferite. Pe de o parte vorbim despre „viața vegetală“, „viața animală“, viața muritoare“, „viața înfloritoare“, și așa mai departe. Pe de altă parte vorbim, de exemplu, despre „viața la țară“, o „viață grea“, o „viață plăcută“, și așa mai departe. Cine gândește puțin, vede că în primul caz ea este un principiu activ în plante, animale, oameni, etc., prin care ele/ei cresc, se mișcă și se pot înmulți. Însă în exemplul al doilea nu este ceva într-o persoană, ci ceva, în care se găsește persoana: un fel, o comportare, o stare, o existență, în care se exteriorizează într-un anumit fel principiul vieții lăuntrice. (compară de exemplu cu 1 Corinteni 15.19Evrei 2.15) O viață dificilă este o existență dificilă; cineva care schimbă „viața de oraș“ cu „viața la țară“ nu primește un nou principiu de viață în sine, ci intră într-o nouă formă de existență sau într-un nou stil de viață.

Tot așa este și cu viața veșnică. Au existat diferite păreri cu privire la întrebarea dacă viața veșnică este un principiu de viață în noi sau un fel de existență în care noi intrăm. Însă cearta este fără sens, căci ceea ce noi într-adevăr putem aici să diferențiem, nu trebuie să despărțim: viața veșnică este atât un principiu de viață în noi (o viață, prin care noi trăim) cât și un stil de viață, în care noi am intrat (o viață, în care noi trăim). Dacă înțelegem aceasta din urmă, atunci vom înțelege mai bine cum se folosește expresia »viața veșnică« în Vechiul Testament, în evangheliile sinoptice și la apostolul Pavel.

Așa cum s-a spus, viața veșnică ne este prezentată diferit în diferitele economii, în funcție de felul cum Dumnezeu a fost cunoscut de credincioși în diferitele economii. Credincioșii din Israel din timpul Vechiului Testament au cunoscut pe Dumnezeu ca Cel Atotputernic, ca Cel Preaînalt și ca Iehova, și ei priveau spre timpul învierii, când Dumnezeu va fi recunoscut și adorat pretutindeni pe acest pământ sub acest Nume. Ei aparțineau acelora care prin stăruința în fapte bune căutau slava, cinstea și nemurirea vieții de înviere (Romani 2.5-7) și de aceea ei vor primi viața veșnică »în ziua dreptei judecăți a lui Dumnezeu«. Aceasta va fi în timpul când Fiul Omului va primi Împărăția veșnică de la Cel Îmbătrânit de zile și o va instaura pe pământ (Daniel 7.13,14), când va veni cu norii cerului. Aceasta va fi în timpul când »mulți din cei ce dorm în țărâna pământului se vor scula; unii pentru viața veșnică, și alții pentru ocară și rușine veșnică« (Daniel 12.2). Viața veșnică este aici minunata existență veșnică, atmosfera prețioasă a împărăției păcii a lui Mesia. Atunci se vor împlini în totalitate cuvintele psalmistului: »Iată, ce plăcut și ce dulce este să locuiască frații împreună! … Este ca roua Hermonului, care se pogoară pe munții Sionului, căci acolo dă Domnul binecuvântarea, viața pentru veșnicie

În evangheliile sinoptice regăsim viața veșnică exact în același înțeles ca speranța și așteptarea viitoare a iudeilor. Un învățător al Legii a venit odată la Domnul Isus cu întrebarea: »Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?« (Luca 10.25), și aproape aceeași întrebare i-a fost pusă de un tânăr bogat, un fruntaș (Matei 19.16,29Marcu 10.17,30Luca 18.18,30). În ambele cazuri Hristos le prezintă normele iudaismului, și anume Legea, însă după aceea El Se prezintă pe Sine în realitate, și anume ca Samariteanul milostiv, respectiv ca Acela care »a vândut« tot ce avea, și Și-a luat crucea. (Compară și cu Ioan 5.39,40: iudeii cunoșteau viața veșnică din Scripturi și se mângâiau cu gândul, că ei posedau viața veșnică, deoarece ei erau poporul ales al acestor Scripturi; însă ei nu au înțeles, căci chiar iudeul ales nu putea să primească viața în afara lui Hristos, despre care mărturiseau aceleași Scripturi (compară cu Ioan 3.1-7).) Acesta era deci drumul pentru acela care voia să moștenească viața veșnică: acum lepădare de sine și prigoniri, și în veacurile viitoare viața veșnică; aceasta va fi în veacurile când »lumea viitoare« va fi supusă Fiului Omului (Evrei 2.5) sau, așa cum spune Hristos Însuși, timpul »înnoirii tuturor lucrurilor, când Fiul Omului va sta pe Tronul Său de slavă« (Matei 19.28,29) și când și cei doisprezece apostoli vor sta »pe douăsprezece scaune de domnie și vor judeca pe cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și ori și cine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit, și va moșteni viața veșnică«. Curând, »când va veni Fiul Omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri, va ședea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui (Matei 25.31,32); atunci El va spune acelora, care au ajutat pe frații Lui și i-au primit: »Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți împărăția, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii« (Matei 25.34), și de aceea se spune despre acești neprihăniți, că ei vor intra »în viața veșnică« (Matei 25.46). Moștenirea împărăției este deci ceea ce în altă parte se numește moștenirea vieții veșnice; viața veșnică este atmosfera împărăției în părtășie cu Împăratul.

Observă însă, cât de mult se aseamănă aceasta cu felul în care se exprimă apostolul Pavel. Firește el nu leagă viața veșnică cu lumea viitoare, ci cu cerul; nu cu Fiul Omului în slava Împărăției păcii pe pământ, ci cu Omul înviat și glorificat la dreapta lui Dumnezeu în cer. Și el vorbește despre »a moșteni«: noi suntem »moștenitori … în nădejdea vieții veșnice« (Tit 3.7; 1.2). Așa cum Israel va moșteni în curând viața veșnică în țara făgăduită, tot așa Pavel vede viața veșnică ca o recoltă  „în țara cerească“, când spune: »Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viața veșnică« (Galateni 6.8). De altfel și Hristos Însuși leagă viața veșnică cu această „recoltă“ viitoare în slavă: »Cine seceră, primește o plată, și strânge roadă pentru viața veșnică« (Ioan 4.36) și: »dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă. Cine își iubește viața, o va pierde; și cine își urăște viața în lumea aceasta, o va păstra pentru viața veșnică (Ioan 12.24,25; vezi în continuare secțiunea 8 din acest studiu).

Pentru Pavel viața veșnică este ținta finală minunată a drumului credinței, al cărui capăt este la Omul glorificat în slavă. El vorbește despre aceia »care cred în El, ca să capete viața veșnică« (1 Timotei 1.16); și cu toate că noi avem parte acum de binecuvântările vieții veșnice (»apucă viața veșnică la care ai fost chemat« – 1 Timotei 6.12), el leagă aceasta cu deplina realizare a ei în viitor, atunci când atenționează pe bogați »… așa ca să-și strângă pentru vremea viitoare drept comoară o bună temelie pentru ca să apuce adevărata viață« (1 Timotei 6.19). Ținta drumului de credință este viața veșnică: »Pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot așa și harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viața veșnică« (Romani 5.21). Vedem aici viața veșnică introdusă prin Hristos: un capitol mai departe o vedem ca dar al harului lui Dumnezeu în Hristos: »Dar acum, odată ce ați fost izbăviți de păcat și v-ați făcut robi ai lui Dumnezeu, aveți ca rod sfințirea, iar ca sfârșit: viața veșnică. Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru« (Romani 6.22,23). Viață veșnică este aici viața cerului, unde este Hristos, ascunsă la Dumnezeu, dar care se poate »apuca« deja acum aici pe pământ: noi putem trăi deja acum în atmosfera cerului. Eu am fost făcut deja viu, eu am deja viața veșnică ca principiu activ »rămânând în mine« (1 Ioan 3.15), (»Hristos trăiește în mine!« – Galateni 2.20), dar eu nu am fost încă introdus într-un trup glorificat în atmosfera în care eu voi savura desăvârșit această viață. Viața veșnică este în mine, dar ea „nu este acasă“, căci Casa Tatălui este „locul natal“ al vieții veșnice. Un credincios, care posedă viața veșnică, nu mai este »din lume« (Ioan 15.19; 17.14) și de aceea, atâta timp cât el se mai găsește „în această lume“, el nu este în elementul lui: el este ca un pește în afara apei sau ca un om în apă. Așa cum nici peștele și nici omul nu pot savura adevărata odihnă, când sunt duși din elementul lor într-un element străin, tot așa viața veșnică, care a fost dăruită credinciosului, nu găsește niciodată adevărata odihnă și satisfacție în lumea aceasta și în trupul acesta. Casa Tatălui este locul natal al vieții veșnice, trupul glorificat este cortul adevărat al vieții veșnice. Și totuși: noi nu suntem descurajați (1 Timotei 6.12,19). Noi putem și avem voie să apucăm acum adevărata viață, viața veșnică, dacă noi înfăptuim cu adevărat practic în viața noastră ce înseamnă să fi înviat împreună cu Hristos și de aceea să cauți lucrurile de sus (Coloseni 3.1-4), unde este Hristos, șezând la dreapta lui Dumnezeu, da, să ne gândim la ceea ce este sus și nu la ce este pe pământ; căci noi am murit, și viața noastră (Hristos este viața noastră!) este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Noi avem viața veșnică în noi, dar noi vom trăi și practic în atmosfera vieții veșnice, dacă realizăm realmente, că noi am fost așezați în Hristos în locurile cerești (Efeseni 2.6; 1.3), unde suntem binecuvântați cu toate binecuvântările spirituale. Viața veșnică este viața Casei Tatălui, și noi vom gusta ceva din aceasta, dacă viața veșnică, care ne-a fost vestită (1 Ioan 1.2,3), ne conduce în mod practic să savurăm părtășia cu Tatăl și cu Fiul Său Isus Hristos; căci această părtășie este viața Casei Tatălui.

7. Savurarea vieții

Ultima parte a secțiunii anterioare ne-a pus deja în legătură cu o temă foarte importantă în legătură cu viața veșnică, și anume trăirea și savurarea practică a acestei vieți. Cât de mult lipsește aceasta la mulți credincioși! Ioan 3.16 este probabil cel mai cunoscut verset din Biblie, însă într-un anumit sens el este unul din cele mai puțin cunoscute versete. Căci câți credincioși înțeleg cu adevărat ce înseamnă, că ei »au viața veșnică«, ca să nu mai vorbim că o savurează. Viața veșnică este viață cerească, și cu toate că noi nu suntem încă în cer, putem să avem deja cerul în inima noastră. Însă cu cât mai mult suntem stăpâniți de împrejurările noastre pământești (fie ele grele sau favorabile – ambele sunt un pericol), cu atât mai puțin realizăm practic ceva din această viață cerească în inimile noastre.

Acest pericol a fost unul din motivele pentru care Ioan a scris prima sa scrisoare. În evanghelia sa a prezentat pe Hristos, ca Cel care revelează viața veșnică, însă în scrisoarea sa arată că Hristos Însuși este viața veșnică (1 Ioan 1.2; 5.11,20). În evanghelia sa Hristos este Fiul dependent, care prezintă pe Tatăl, însă în scrisoarea sa este Duhul Sfânt, care arată spre Hristos! Deci, evanghelia a fost scrisă, »pentru ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și crezând să aveți viața în Numele Lui« (Ioan 20.31); însă scrisoarea (epistola) a fost scrisă, »ca să știți că voi aveți viața veșnică« (1 Ioan 5.13). Aceasta este responsabilitatea noastră ca credincioși: să știm, cât de bogați suntem, și aceasta nu o învățăm prin aceea că ne însușim dogme, ci prin aceea că în practică noi stăm într-o viață spirituală de credință.

Credincioșii posedă viața veșnică, însă prin aceasta ei nu sunt »acasă« (așa cum am văzut), sunt străini într-o țară în care viața veșnică nu este acasă. Nu este în zadar, că viața veșnică este legată în evanghelia după Ioan de mai multe ori de tablourile călătoriei prin pustie ale lui Israel; și Israel s-a aflat în pustie, într-un ținut pustiu și sterp, unde ei, acum cetățeni ai țării făgăduite, nu erau acasă, dar aveau dreptul să savureze ceva din viața cu Dumnezeu. Sunt patru astfel de tablouri în evanghelia după Ioan:

  1. Șarpele de aramă:

    Ioan 3.14,14: Și, după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică. (Ioan 3.14,15Numeri 21.4-9)

    Contextul este clar: așa cum Israel trebuia să privească la șarpe și astfel avea viața, tot așa trebuie și noi să credem în Fiul Omului înălțat, ca astfel prin aceasta să primim viața veșnică. Dacă însă ne gândim, că Israel în general nu este un tablou al păcătosului, care vine la credință, ci al poporului lui Dumnezeu, care poate decădea spiritual și trebuie readus la părtășia cu Dumnezeu, vedem că versetele au și un înțeles foarte practic pentru noi. Noi trebuie să privim nu numai o singură dată la Hristos, ci învățăm să ținem ochiul permanent îndreptat spre El sau să-l îndreptăm din nou spre El, când ne-am abătut, și să devenim conștienți, că locul, unde El a fost înălțat, este locul unde Dumnezeu a sfârșit-o pentru totdeauna cu carnea noastră și a dus-o la moarte. Această conștiență ne poate păstra în savurarea practică a vieții veșnice.

  2. Apa vie:

    Ioan 4.10,14: Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, și Cine este Cel ce-ți zice: „Dă-Mi să beau!“ tu singură ai fi cerut să bei, și El ți-ar fi dat apă vie. … Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în El într-un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică.

    Așa cum Ioan 4 urmează după capitolul 3, așa ne amintesc nemijlocit aceste cuvinte de întâmplarea care a urmat după șarpele de aramă: ei mergeau de la o apă la alta și »de acolo s-au dus la Beer (= fântână) (Numeri 21.16-18). La această fântână Domnul a zis lui Moise: „Strânge poporul și le voi da apă.“ Atunci a cântat Israel cântarea aceasta: „Țâșnește, fântână! Cântați în cinstea ei! Fântâna pe care au săpat-o căpeteniile, pe care au săpat-o mai marii poporului, cu toiagul de cârmuire, cu toiegele lor!“« Vedem aici cum apa vie țâșnește ca fântână de înviorare și binecuvântare și conduce poporul direct din pustie în câmpia Moabului, locul pregătirii pentru țara făgăduită (versetul 20).

    Așa vedem în Ioan 4 o sărmană femeie neiudaică, care până în momentul acela cunoștea numai cerințele lui Dumnezeu și acum vine în legătură cu darul lui Dumnezeu și cu Fiul Său (într-o stare de o așa adâncă coborâre, că El cere acestei femei puțină apă). Cât de adânc se coboară bunătatea lui Dumnezeu! Cine cunoaște acest dar și această Persoană, va cere apă vie, un simbol al Cuvântului lui Dumnezeu, și prin Duhul Sfânt el va fi făcut viu, așa cum relatează Ioan (Ioan 7.38,39). Este acest Duh, care toarnă dragostea lui Dumnezeu în inima credinciosului (Romani 5.5), acea dragoste revelată pe cruce, și îl conduce la savurarea practică a vieții veșnice (Ioan 17.3): cunoașterea lui Dumnezeu ca Tată și a Fiului trimis de El (Ioan 16.13-151 Ioan 1.3) și apoi glorificat de El în cer, precum și comuniunea cu acest Tată și acest Fiu. Aceasta ne duce din pustie până sus în atmosfera Casei Tatălui, și aceasta se va realiza practic în noi în măsura în care noi ținem carnea (firea pământească) pe locul morții și umblăm și trăim prin Duhul (Romani 8.1-7Galateni 5.16-26).

  3. Pâinea vieții:

    Ioan 6.54-57: Cine mănâncă trupul Meu, și bea sângele Meu, are viața veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi. … Cine mănâncă trupul Meu, și bea sângele Meu, rămâne în Mine, și Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, și Eu trăiesc prin Tatăl, tot așa, cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi și El prin Mine.

    Avem aici cuvinte asemănătoare unui alt tablou al călătoriei prin pustie, căci Domnul Isus Se compară pe Sine aici cu mana (Ioan 6.31,49), pe care au primit-o israeliții de la Dumnezeu din cer. Așa este El adevărata pâine din cer (Ioan 6.51,53), și oricine se hrănește cu El, ca Cel mort, primește viața veșnică. Însă am atras mai înainte atenția, că între versetul 53 și versetele 54-57 este o diferență importantă; în primul loc este vorba de primirea vieții, prin aplicarea morții lui Hristos la propria persoană, însă în al doilea loc este vorba de întreținerea vieții, prin aceea că te hrănești permanent cu Hristos. Vedem aceasta nemijlocit prin folosirea verbului „a mânca“, care în versetul 53 este la forma aorist, iar în versetele 54-57 este la timpul prezent, așa că noi am putea reda liber acest pasaj în felul următor: „Numai dacă voi (într-un anumit moment din trecut) ați mâncat trupul Fiului Omului și ați băut sângele Lui, aveți viața în voi înșivă. Cine (permanent, mereu din nou) mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, are (permanent, neîntrerupt) viața veșnică.“ Deci în versetele 54-57 nu este vorba că cineva vine la credință, ci de faptul că zilnic te hrănești cu Fiul Omului înjosit și omorât (care totodată ne îndreaptă privirea spre înviere, versetul 39 și în continuare și versetele 44 și 54), pentru a rămâne în siguranța permanentă și savurarea vieții veșnice. Pentru aceasta trebuie practic să ne preocupăm în fiecare zi cu Persoana Sa (așa cum Israel se hrănea zilnic cu mana), pentru ca El să umple inima și viața noastră și noi să-L urmăm pe cale, pe Acela care a mers înaintea noastră prin pustie.

  4. Oile:

    Ioan 10.27,28: Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, și ele vin după Mine. Eu le dau viața veșnică.

    Și tabloul unei turme de oi era un tablou din Vechiul Testament cunoscut poporului Israel, și nu în cele din urmă în legătură cu călătoria prin pustie: »Ia aminte, Pastorul lui Israel! Tu, care povățuiești pe Iosif ca pe o turmă! Arată-Te în strălucirea Ta, Tu, care șezi pe heruvimi! Trezește-Ți puterea, înaintea lui Efraim, Beniamin și Manase (aceasta înseamnă, în partea de vest a Cortului întâlnirii, deci foarte aproape de chivot) și vino în ajutorul nostru! … Tu ai adus o vie din Egipt, ai izgonit neamuri, și ai sădit-o.« (Psalmul 80.1,2,8) Aducerea turmei de oi, de către Moise, prin pustie până la muntele Horeb (Levitic 3.1) era imaginea aducerii poporului Israel la acest munte și prin aceasta un model al lui Hristos, care acum duce poporul Său prin pustie la »Muntele lui Dumnezeu«. Cândva vom fi la Dumnezeu și vom savura în chip desăvârșit »viața lui Dumnezeu«; însă Hristos spune deja acum despre oile Sale, că El le dă viața veșnică s-o savureze, cel puțin dacă noi permanent ascultăm practic de glasul Său și-L urmăm ascultători, pe El, Păstorul.

Am văzut deci, că noi putem să savurăm viața veșnică deja acum, aici în această pustie. Am mai văzut însă, că viața veșnică, în ceea ce privește natura ei, este cerească; ea își are patria în »țara promisă«. Țara Canaan este un simbol al locurilor cerești, și roadele țării sunt un simbol al binecuvântărilor spirituale din locurile cerești (Efeseni 1.3). Dacă ne gândim la moștenirea noastră din cer, deseori ne imaginăm aceasta numai ca ceva de viitor, așa cum scrie apostolul Petru: »o moștenire nestricăcioasă și neîntinată, și care nu se poate vesteji, păstrată în ceruri pentru voi« (1 Petru 1.4). Însă apostolul Pavel ne arată, că în principiu noi suntem deja acum așezați în Hristos în locurile cerești (Efeseni 2.6). Noi am primit deja acum toate premisele, ca să posedăm și să savurăm această poziție, căci potrivit alegerii lui Dumnezeu noi suntem principial deja sfinți și fără vină înaintea Lui în dragoste (Efeseni 1.4); avem parte de natura dumnezeiască (2 Petru 1.4), care este lumină și dragoste, așa că noi avem aptitudinea să cunoaștem și să savurăm poziția cerească. Și nu numai aceasta: noi am fost aduși și într-o legătură cu Dumnezeu, care este în armonie cu această poziție din locurile cerești, și anume în relație de filiațiune.

Fiii lui Dumnezeu posedă moștenirea în țara promisă: toate binecuvântările spirituale în locurile cerești. Este însă remarcabil, că Pavel nu ne descrie ce sunt aceste »binecuvântări spirituale« (Efeseni 1.4,5). El ne spune care este natura și relația necesară pentru a poseda aceste binecuvântări, și redă premisa căreia trebuie să-i corespundă păcătosul ca să ajungă la aceste binecuvântări (Efeseni 1.7); dar ceea ce sunt binecuvântările în sine, nu ne spune nimic. Tema lui este mai mult poziția noastră înaintea lui Dumnezeu în Hristos în locurile cerești. Vedem aceasta și în scrisoarea către Coloseni: »… mulțumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveți parte de moștenirea sfinților, în lumină … ne-a strămutat în împărăția Fiului dragostei Lui.« (Coloseni 1.12,13) Găsim aici iarăși aptitudinea și poziția, dar nu găsim moștenirea propriu-zisă. Pentru aceasta avem nevoie de apostolul care a scris despre »Fiul dragostei Lui« (a dragostei Tatălui): Ioan.

Așa cum am văzut deja, Domnul Isus Însuși vorbește despre binecuvântări cerești: »… cum veți crede, dacă vă voi vorbi despre lucrurile cerești?« (Ioan 3.12). Expresia »lucrurile cerești« (de fapt: cele cerești) este în limba greacă exact ca și »locurile cerești« (ta epourania) din scrisoarea către Efeseni! Și așa cum am spus, Domnul Isus sintetizează în două cuvinte ce include acest »cele cerești«: viața veșnică. Binecuvântările spirituale din locurile cerești, moștenirea noastră în țara promisă, nu pot fi descrise mai bine decât prin expresia »viață veșnică«. Această temă nu este simplă, deoarece noi trebuie să stabilim legături între slujba lui Pavel și cea a lui Ioan. De aceea doresc să expun aceasta puțin mai detaliat, și anume în șapte puncte:

  1. Viața veșnică este realmente binecuvântarea cerească; cele două cuvinte »viața veșnică au un conținut așa de bogat, că întreg capitolul 3 din evanghelia după Ioan se ocupă cu descrierea a ceea ce Domnul numește »cele cerești«. Vechiul Testament are în privința aceasta o ilustrație foarte frumoasă, când vorbește despre părtășia dulce și plăcută și locuirea împreună a „fraților“: Căci acolo dă Domnul binecuvântarea, viața, pentru veșnicie« (Psalmul 133.3). Chiar și pentru credincioșii Vechiului Testament viața veșnică era binecuvântarea lui Dumnezeu.
  2. Viața veșnică este realmente moștenirea cerească. Apostolul Pavel spune, că credincioșii dintre națiuni și cei dintre iudei sunt moștenitori împreună, alcătuiesc un singur trup și au împreună aceeași promisiune a lui Dumnezeu în Hristos Isus. Nici aici nu citim la ce se referă această moștenire, este însă o legătură cu »promisiunea lui Dumnezeu în Hristos Isus«. Aceasta nu este promisiunea făcută lui Avraam, căci aceasta era deja cunoscută în Vechiul Testament. Însă »promisiunea lui Dumnezeu în Hristos Isus« a fost necunoscută în secolele trecute; ea era o taină, care abia acum a fost revelată sfinților Săi, celorlalte generații a fost necunoscută și deci își are originea înainte de toate timpurile (Efeseni 3.4,5Romani 16.25,26Coloseni 1.26Tit 1.2). Deci, noi citim despre viața veșnică, »făgăduită mai înainte de veșnici de Dumnezeu, care nu poate să mintă«, și anume (în ceea ce privește natura lucrurilor) a făgăduit-o lui Hristos și în Hristos nouă, care eram cunoscuți Lui Dumnezeu din veșnicie. De aceea noi suntem moștenitori împreună și împreună părtași ai vieții veșnice; de aceea Pavel poate spune, că noi »ne facem în nădejde moștenitori ai vieții veșnice« (Tit 3.7). Deci viața veșnică este moștenirea noastră cerească.
  3. Viața veșnică este un dar al dragostei lui Dumnezeu; acesta este conținutul versetului 16 din Ioan 3: dragostea lui Dumnezeu față de lume a mers așa de departe, că El nu a intenționat numai salvarea ei, ci voia chiar să dăruiască viața veșnică acelora care vor crede în singurul Lui Fiu născut. De aceea este așa de important (căci viața veșnică și dragostea lui Dumnezeu aparțin împreună) să vedem, că cei binecuvântați cu tot felul de binecuvântări în locurile cerești sunt aceia care sunt sfinți și fără vină înaintea Lui în dragoste. (Efeseni 1.3,4) Așa am văzut deja: aceia, care sunt strămutați în împărăția Fiului dragostei lui Dumnezeu, sunt făcuți apți să aibă parte de moștenirea sfinților în lumină (Coloseni 1.12-23). Viața veșnică poate fi savurată exclusiv în cunoașterea și savurarea dragostei lui Dumnezeu.
  4. Viața veșnică este posesiunea fiilor lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a rânduit mai dinainte pentru înfiere (Efeseni 1.5) ca poziție în care noi putem poseda pe deplin binecuvântările cerești. Filiațiunea include în sine moștenirea: »dacă ești fiu, ești și moștenitor, prin Dumnezeu« (Galateni 4.7). În scrisoarea către Galateni, »moștenirea« este prezentată simbolic în țara făgăduită de Dumnezeu lui Avraam, și recolta acestei țări este simbolul vieții veșnice: »cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viața veșnică« (Galateni 3.14,18,29; 4.30; 6.8).
  5. Viața veșnică este binecuvântarea țării și este deci situată de cealaltă parte a râului morții, a Iordanului, și a ținutului morții, a pustiei. De aceea este așa de important, că Efeseni 1 ne arată (în legătură cu capitolul 2), că pentru a putea poseda binecuvântările spirituale din locurile cerești, astfel de oameni ca noi, care erau morți în păcate și fărădelegi, aveau nevoie de salvarea prin sângele lui Hristos și trebuiau să primească iertarea fărădelegilor. Citim de asemenea, că sfinții, care au parte la moștenire, au fost eliberați de sub puterea întunericului și au fost strămutați în împărăția Fiului dragostei lui Dumnezeu (Coloseni 1.12-14), în care au răscumpărarea, iertarea păcatelor (Coloseni 1.12-14). Apostolul Pavel face clar și în scrisoarea către Romani diferența față de moarte: »pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot așa și harul să stăpânească prin neprihănire, ca să dea viața veșnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru« (Romani 5.21). »Pentru că sfârșitul acestor lucruri (al robiei păcatului) este moartea. Dar acum, odată ce ați fost izbăviți de păcat și v-ați făcut robi ai lui Dumnezeu, aveți ca rod sfințirea, iar ca sfârșit: viața veșnică. Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru« (Romani 6.21-23).
  6. Viața veșnică este cunoscută și savurată prin Duhul Sfânt, pe care L-am primit, atunci când am crezut și am primit Evanghelia mântuirii noastre (Efeseni 1.13). Duhul Sfânt va fi în noi un izvor de apă, care curge în viața veșnică (Ioan 4.14; 7.38,39). »Și Duhul este cel ce mărturisește despre lucrul acesta, fiindcă Duhul este adevărul. … fiindcă aceasta este mărturisirea pe care Dumnezeu a făcut-o despre Fiul Său … Și mărturisirea este aceasta; Dumnezeu ne-a dat viața veșnică, și această viață este în Fiul Său« (1 Ioan 5.6-13). Prin Duhul Fiului lui Dumnezeu strigăm »Ava, Tată!« și înfăptuim filiațiunea noastră și moștenirea noastră, și semănăm prin Duhul, ca să culegem viața veșnică din Duhul (Galateni 4.6,7; 6.8).
  7. Viața veșnică este, în ceea ce privește posesiunea noastră și savurarea acesteia, legată cu învierea și glorificarea lui Hristos. De aceea apostolul Pavel ne arată în rugăciunea sa de la sfârșitul capitolului 1 din scrisoarea către Efeseni, că noi putem poseda binecuvântările spirituale din locurile cerești, deoarece Hristos a fost înviat dintre cei morți (Efeseni 1.20) și Dumnezeu L-a așezat la dreapta Sa în locurile cerești, în timp ce Dumnezeu a dovedit aceeași putere și față de noi (Efeseni 1.19), așa că El ne-a făcut și pe noi vii și ne-a înviat împreună cu Hristos și în El ne-a pus să ședem în locurile cerești (Efeseni 2.4-6). Când Pavel vorbește nemijlocit despre viața veșnică, el o leagă de asemenea de caracterul nepieritor al învierii și cu slava cerească (Romani 2.7; compară și cu Galateni 3.81 Timotei 1.16Tit 1.2; 3.7). În evanghelia după Ioan 6, Domnul Isus Se prezintă ca Pâinea vieții și Viața veșnică și o leagă de patru ori cu învierea și o dată cu glorificarea Sa (Ioan 6.39,40,44,54Ioan 6.62,63). În Ioan 4 și Ioan 12, ca excepție, viața veșnică nu este prezentată ca posesiune actuală a credincioșilor, ci este legată cu slava cerească (viitoare) (Ioan 4.36; 12.25).

Sintetizând constatăm că viața veșnică este binecuvântarea lui Dumnezeu, o binecuvântare cerească, binecuvântările spirituale din locurile cerești, savurate în dragostea lui Dumnezeu prin Duhul lui Dumnezeu, de partea cealaltă a morții, în domeniul învierii și glorificării, de către aceia care aparțin familiei lui Dumnezeu și care au primit înfierea. Cât de nemăsurat de mare este binecuvântarea noastră.

8. Părtășia vieții

Am văzut deci, că savurarea practică a vieții veșnice are ca premisă:

  • privirea la Fiul Omului înălțat (care în același timp este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, care a fost dat) la locul judecății asupra cărnii (firii pământești),
  • acțiunea liberă a Duhului Sfânt în cel credincios, ca să-l aducă în legătură cu Hristos Cel glorificat,
  • hrănirea cu Hristos Cel smerit și mort fiind conștient de învierea Sa și de înălțarea Lui la cer,
  • și ascultarea zilnică de vocea Sa.

În contextul călătoriei prin pustiu există un al doilea aspect, foarte practic, al savurării vieții veșnice. Am constatat că viața veșnică este viața Casei Tatălui, pe care au dreptul s-o savureze copiii Tatălui, care au primit pe Fiul acestui Tată ca viață a lor. De aceea ea este și viața familiei lui Dumnezeu și de aceea este o viață care se savurează împreună ca familie. În privința aceasta vreau să atrag atenția asupra a șase locuri din Scriptură:

  1. Locul Adorării 

    Ioan 4.14,23,24: Apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică. … Dar vine ceasul, și acum a și venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr; fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl. Dumnezeu este Duh, și cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh și în adevăr.

    Cu relevarea darului lui Dumnezeu (Ioan 4.10), a Persoanei dumnezeiești, care era în chip umil pe pământ, și a »apei vii« (Cuvântul și Duhul – Ioan 7.38,39), Domnul a revelat și un loc corespunzător al adorării (Să ne gândim din nou înapoi la Numeri 21.16 și versetele următoare: »La această fântână Domnul a zis lui Moise: „Strânge poporul, și le voi da apă.“ Atunci a cântat Israel cântarea aceasta: „Țâșnește, fântână! Cântați în cinstea ei!“« Vedem aici ca model pe poporul lui Dumnezeu adunat pentru a aduce adorare la o fântână țâșnitoare (acțiunea liberă a Duhului Sfânt).), unde »adevărații adoratori« (familia lui Dumnezeu) adoră pe Dumnezeu ca Tată (o dovadă că ei posedă viața veșnică – Ioan 17.3) într-un mod spiritual și în concordanță cu adevărurile noi revelate. Adorarea Tatălui este probabil cea mai mare binecuvântare a posesorului vieții veșnice!

  2. O turmă 

    Ioan 10.16: Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, și va fi o turmă și un Păstor.

    Oile din Israel, unite cu oile dintre națiuni într-o turmă nouă, sunt familia lui Dumnezeu, căreia Domnul îi dă viața veșnică, potrivit cu promisiunea de aici (Ioan 10.28); ea este posesiunea individuală a fiecărui credincios și posesiunea colectivă a familiei lui Dumnezeu.

  3. Cei dăruiți de Tatăl 

    Ioan 17.1-3: După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer, și a zis: „Tată, a sosit ceasul! Proslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viața veșnică tuturor acelora, pe care I i-ai dat Tu. Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.“

    Vedem aici familia lui Dumnezeu ca fiind aceia din lume, pe care Dumnezeu i-a dat Fiului (Ioan 17.6,9,12,24). Ei nu sunt un simplu număr de copii ai lui Dumnezeu fără nici o legătură între ei, ci ei sunt una, așa cum este Tatăl cu Fiul (Ioan 17.21-23). Viața acestei familii este »viața veșnică«: cunoașterea lui Dumnezeu, așa cum L-a cunoscut Hristos, și anume, ca Tată; nu numai că știu, că El este Tatăl Fiului, ci ei Îl cunosc ca Tată al lor (Ioan 20.17 – căci ei au primit pe Fiul Lui ca viață a lor) și știu că sunt frați ai Fiului. Și ei cunosc pe Isus Hristos, Cel trimis, așa cum El, Cel care L-a trimis, L-a cunoscut, și anume ca singurul născut al Tatălui; ei știu nu numai că El este Fiul, ci acest Fiu a devenit viața lor. Potrivit planului lui Dumnezeu ei sunt principial deja asemenea chipului Fiului Său, așa că Acesta este Cel întâi născut dintre mai mulți frați (Romani 8.29), deci în mijlocul familiei lui Dumnezeu.

  4. Părtășia

    1 Ioan 1.2-4: … vă vestim viața veșnică, viață care era la Tatăl, și care ne-a fost arătată; deci, ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi. Și părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Hristos.

    Citim aici, că viața veșnică a fost vestită, pentru ca noi să avem părtășie cu Tatăl și cu Fiul și prin aceasta și între noi ca familie a Tatălui și a Fiului. Așa cum posedarea vieții veșnice include adevărata cunoaștere a Tatălui și a Fiului, tot așa este clar, că o astfel de cunoaștere include adevărata părtășie cu aceste Persoane divine și prin aceasta și cu toți care posedă împreună această viață veșnică. Noi am primit viața veșnică (care ne-a fost vestită), așa că prin aceasta noi constituim o comunitate de viață (o simbioză), care se caracterizează (cum de fapt spune versetul) prin părtășia cu Tatăl și cu Fiul; da, viața veșnică, pe care o avem noi, este viața pe care a avut-o și o are Fiul în părtășia cu Tatăl. Urmarea unei astfel de părtășii este bucuria deplină (Ioan 15.9-11; 16.24; 17.13), așa cum Fiul Însuși a savurat-o aici pe pământ în părtășia cu Tatăl Său.

  5. Copiii:

    1 Ioan 2.24,25: Ce ați auzit de la început, aceea să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce ați auzit de la început, și voi veți rămânea în Fiul și în Tatăl. Și făgăduința, pe care ne-a făcut-o El, este aceasta: viața veșnică.

    În toată această secțiune Ioan scrie despre copiii lui în credință și îi (familia lui Dumnezeu) împarte în trei grupe: părinți, tineri și copii (1 Ioan 2.13,14). Părinții sunt aceia care din punct de vedere spiritual s-au maturizat așa de mult, că Îl cunosc pe Acela care este de la început (deci pe Hristos, viața veșnică, care era la Tatăl și care ne-a fost descoperită – 1 Ioan 1.1,2). Acesta este singura și marea lor caracteristică: viața veșnică (aceasta este „cunoașterea“ Tatălui și a Fiului! – Ioan 17.3) a devenit totul pentru ei; ei trăiesc deja în atmosfera cerească a acestei vieți (1 Ioan 2.13-17). La tineri nu este încă așa: la ei atmosfera vieții veșnice (a Casei Tatălui) este permanent în conflict cu atmosfera lumii (1 Ioan 2.18-27); însă ei au biruit pe cel rău. La copii desigur nu poate fi vorba de experiență spirituală; dimpotrivă, ei au fost neliniștiți de către anticriștii care au fost descoperiți printre creștini. Însă apostolul îi asigură, că ei, chiar dacă au ajuns să savureze numai puțin viața veșnică, aceasta nu schimbă cu nimic posedarea vieții veșnice (compară cu 1 Ioan 5.11-13). Chiar și copiii au ungerea (cu Duhul – 1 Ioan 2.20) de la Cel sfânt (= Hristos), și „știu“ totul; în principiu „cunosc“ pe Tatăl și pe Fiul (Ioan 17.3). Promisiunea vieții veșnice (1 Ioan 2.25) era nu numai pentru părinți, ci și pentru copiii în Hristos. Deci dacă rămânea în ei ce au auzit de la început (cu privire la Cel ce era de la început: viața veșnică, care era la Tatăl – 1 Ioan 1.1,2), atunci ei vor rămâne de asemenea în Fiul și în Tatăl – vor umbla în atmosfera vieții veșnice și în părtășia cu Tatăl și cu Fiul Său Isus Hristos (1 Ioan 1.3).

  6. Frații:

    1 Ioan 3.14,15: Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați. Cine nu iubește pe fratele său, rămâne în moarte. Oricine urăște pe fratele său, este un ucigaș; și știți că niciun ucigaș n-are viața veșnică rămânând în el.

    Posedarea vieții veșnice include în sine părtășia cu Tatăl și cu Fiul și prin aceasta cu întreagă familie a lui Dumnezeu. Această părtășie de viață este o părtășie de dragoste; cei care aparțin acesteia arată caracteristicile lui Dumnezeu, care este lumină și dragoste, și ei nu pot altceva decât să iubească pe cei care aparțin acestei părtășii (1 Ioan 2.3-11; 3.4-24). Cei care au viața veșnică poartă semnele caracteristice ale „luminii“ (dreptatea, ascultarea) și ale „dragostei“ (dragoste față de Dumnezeu și față de frați). Această afirmație este așa de absolută, că tot așa de bine se poate spune și reciproc: cine urăște pe fratele său, prin aceasta dă dovada simplă, că viața veșnică nu este în el; el este un ucigaș și este în moarte, în loc să fie în atmosfera vieții.

 9. Nădejdea vieţii

În capitolele anterioare ne-a devenit clar, că savurarea vieții veșnice este un privilegiu mare – dar este și o responsabilitate mare. Noi avem viața veșnică, dar ea nu este încă acolo unde ea este acasă. Ea este în cele din urmă acasă într-un trup glorificat în Casa Tatălui! Aceasta înseamnă conflicte, atâta timp cât noi vom fi în trupul vechi (deci cât timp mai purtăm carnea în noi). Eu posed viața veșnică și prin aceasta am deja acum aptitudinea să savurez lucrurile din Casa Tatălui și din noua creație, și »nădejdea vieții veșnice« (Tit 1.2; 3.7) constă tocmai în așteptarea ca în curând (în atmosfera și în mediul acestei vieții) s-o savurăm pe deplin. Atâta timp cât eu mai sunt în trupul acesta și în lumea aceasta savurarea practică a vieții veșnice va trebui totdeauna să meargă mână în mână cu curățirea (1 Ioan 3.2,3). »Știm că atunci când se va arăta El, vom fi ca El (viața lui este viața mea), pentru că Îl vom vedea așa cum este (aceasta este caracteristica vieții veșnice: ea „cunoaște“ pe Fiul, și în curând Îl vom cunoaște desăvârșit). Oricine are nădejdea aceasta în El, se curățește, după cum El este curat« – aceasta înseamnă, că el se pune deja acum din punct de vedere moral în armonie cu ceea ce este El în Sine Însuși.

Domnul Isus Însuși arată clar aceasta la spălarea picioarelor (Ioan 13.1-11). Pentru umblarea noastră prin pustiu este permanent necesară apa de curățire a Cuvântului (Numeri 19), și pentru prezența noastră în Locul Sfânt la altar este necesară apa ligheanului (Exodul 30.17-21); însă sublimul îl avem în Ioan 13: acolo este vorba de a sta la sânul Domnului Isus, de »a avea parte cu El« (Ioan 13.8-10). Nu de a primi parte de El – aceasta are loc prin nașterea din nou și prin credință (versetul 10): spălarea completă, și aceasta are loc o singură dată. Este însă necesară o curățire permanentă de toate murdăriile lumii acesteia și de murdăriile cărnii, pentru a avea parte cu El, pentru a savura părtășia cu Hristosul glorificat, cu Fiul lui Dumnezeu. Același lucru ne învață apostolul în prima lui scrisoare (1 Ioan 1.1-7), așa cum am văzut. Viața veșnică

  • era la Tatăl,
  • a fost revelată apostolilor,
  • aceștia ne-au vestit-o,
  • prin aceasta noi avem acum părtășie cu ei,
  • o părtășie, care în același timp este părtășia cu Tatăl și cu Fiul,
  • însă aceasta înseamnă  totodată părtășie cu Dumnezeu, cu un Dumnezeu care este lumină și în care nu este nicidecum întuneric.

În curând, când vom fi la El în casa Tatălui, aceasta nu va mai fi o problemă. Atunci carnea nu va mai fi în noi şi nici un întuneric în jurul nostru. Însă noi umblăm deja acum în lumină, așa cum Dumnezeu este lumină; de asemenea este la fel de valabil, că noi mai avem încă păcatul în noi, și cu regret noi mai putem păcătui (1 Ioan 1.8; 2.1).

De aceea un prim aspect al nădejdii vieții veșnice este, că credinciosul se bucură să savureze în curând pe deplin viața veșnică, fără să mai fie deranjat de carne (firea pământească) și de lume. Eliberați de păcat, am devenit sclavii lui Dumnezeu (Romani 6.22) și avem responsabilitatea să trăim o viață sfântă, până vom intra în adevărata viață, desăvârșită, – viața veșnică. Invers: pe lângă această responsabilitate de a trăi în felul acesta, există și o plată pentru aceia care au trăit în felul acesta: »Dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul, viața veșnică« (Galateni 6.8). Și: »Cine seceră, primește o plată și strânge roadă pentru viața veșnică; pentru ca și cel ce seamănă și cel ce seceră să se bucure în același timp.« (Ioan 4.36) Și: »Cine își iubește viața, o va pierde; și cine își urăște viața în lumea aceasta, o va păstra pentru viața veșnică.« (Ioan 12.25)

Aceste două ultime locuri din Scriptură sunt remarcabile, deoarece în evanghelia după Ioan în mod excepțional expresia »viața veșnică« are caracter de viitor. În mod obișnuit acest apostol accentuează că viața veșnică este deja acum posesiune a noastră și prin aceasta noi cunoaștem și savurăm toate »lucrurile cerești« (lucrurile Casei Tatălui) și putem avea părtășie cu Persoanele dumnezeiești în această Casă a Tatălui (Ioan 3.12-16). De aceea el vorbește foarte puțin în evanghelia sa și în scrisorile sale despre viitor; însă în cele trei cazuri, când el face aceasta expres, atunci aceste locuri sunt deosebit de prețioase pentru noi. În niciunul din cele trei locuri nu este numită explicit viața veșnică – și totuși din conținutul acestor locuri reiese clar că ea este.

  • Ioan 14.2,3: În Casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi.
  • Ioan 17.24: Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.
  • 1 Ioan 3.1,2: Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Și suntem. Lumea nu ne cunoaște, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este.

Ce binecuvântare ne este prezentată aici! Și totuși – nu este de asemenea binecuvântare, că Domnul a purtat de grijă pentru toate, atâta timp cât noi nu am intrat încă în slava deplină a vieții veșnice? Iuda ne mângâie cu cuvintele: »Dar voi, prea iubiților, zidiți-vă sufletește pe credința voastră prea sfântă, rugați-vă prin Duhul Sfânt, țineți-vă în dragostea lui Dumnezeu și așteptați îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viața veșnică.« (Iuda 20,21) – aceasta înseamnă, în toate nevoile voastre bazați-vă pe îndurarea Lui, în toate situațiile voastre, până când ați intrat în viața veșnică.

Ioan vorbește despre viața veșnică înainte de toate ca posesiune actuală, Pavel înainte de toate ca de ceva viitor, ca stare cerească. Însă și la Pavel savurarea vieții veșnice nu este ceva, care exclusiv abia în cer va putea fi savurat. În realitate Hristos este viața mea (Coloseni 3.1-4), și această viață este ascunsă împreună cu El în Dumnezeu; însă Pavel ne cere – dacă am înviat împreună cu Hristos -, ca deja acum să căutăm și să ne gândim la ce este sus în cer, unde Hristos este. În realitate adevărata viață este în viitor (1 Timotei 6.12,19); însă Pavel ne îndeamnă, acum »să apucăm« adevărata viață, viața veșnică, să punem mâna pe ea și s-o facem proprietate spirituală a noastră. »Evlavia (aceasta înseamnă, slujirea lui Dumnezeu, sau glorificarea Lui) este folositoare în orice privință, întrucât ea are făgăduința vieții de acum și a celei viitoare.« (1 Timotei 4.8) Evlavia aduce roadă nu numai pentru viața viitoare (așa cum deprinderea trupească aduce roadă când s-a ajuns la țintă, și anume cununa), ci ea conține deja o binecuvântare mare pentru viața de acum, și anume în măsura în care noi practicăm în existența actuală adevărata viață din viitorul apropiat.

Apostolul Pavel este în privința aceasta un model binecuvântat (1 Timotei 1.16,17). Isus Hristos i-a arătat toată îndelunga Sa răbdare »ca o pildă celor ce vor crede în El, ca să capete viața veșnică. A Împăratului veșniciilor, a Nemuritorului, Nevăzutului și singurului Dumnezeu, să fie cinstea și slava în vecii vecilor! Amin.«


Tradus de la: Das ewige Leben

Das ewige Leben, caietul 8 din seria „Was lehrt die Bibel?“, 1977,
Ernst-Paulus-Verlag, Neustadt/Weinstraße

Traducere: Ion Simionescu

Iuda, apostolul care s-a trădat pe sine

Iuda nu a fost cel mai rău om de pe pământ, după cum nici noi nu suntem cei mai buni oameni din lume. „Dacă Iuda a putut să-L respingă pe Iisus – scrie Clifford Goldstein – chiar şi după ce Mântuitorul i-a spălat picioarele, creştinii de azi trebuie să recunoască cât de uşor este să aleagă păcatul în locul Mântuitorului”.

„Christos nu l-ar fi găsit pe Iuda dormind în grădină: Iuda putea veghea mai mult de un ceas”, scria Graham Greene.  Unii l-au denigrat ca trădător al Mântuitorului. Alţii au spus despre el că a fost un zelot dezamăgit. A fost considerat agent secret al Sanhedrinului, sfânt sau personaj de legendă. Mulţi autori creştini şi-au înmuiat tocul în cerneală pentru a-l zugrăvi în culori sumbre. Ca trădător al lui Iisus, a fost blestemat, dispreţuit, batjocorit. Uităm însă că Iuda a trăit trei ani alături de Fiul lui Dumnezeu. A fost un om obişnuit, cu visuri, gânduri şi aspiraţii obişnuite. Nu a fost cu nimic mai prejos de ceilalţi unsprezece apostoli. Evangheliştii îl numesc pe Iuda „unul dintre cei doisprezece”.

De fapt, când L-a trădat Iuda pe Iisus? În seara când L-a sărutat în grădina Ghetsemani? În ziua când Iisus l-a mustrat pentru că s-a revoltat împotriva risipei de mir? Poate că trădarea a avut loc în inima lui Iuda, cu mult înainte ca el să se gândească la lucrul acesta. Sămânţa trădării a încolţit în sufletul său în zilele liniştite, în clipele de cugetare, când şi-a făurit în vis un viitor strălucit alături de „generalul” Iisus, ca eliberatori ai evreilor de sub jugul roman. Iuda a umblat alături de Iisus câţiva ani, fără a înţelege esenţa mesajului Său. Iisus nu venise pentru o eliberare de sub stăpânirea romană, ci pentru o eliberare din robia păcatului. Însă Iuda căuta ceea ce un filosof evreu a numit „viaţa vremelnică”.

Evanghelistul Luca spune sec: „Atunci Satan a intrat în Iuda” (Luca 22:3). Descriind ultima cină servită de Iisus în compania ucenicilor Săi, Ioan ne atrage atenţia asupra involuţiei spirituale a lui Iuda. Mai întâi, diavolul a pus în inima lui Iuda gândul de a-L vinde pe Iisus (Ioan 13:2). Mai târziu, după ce Iisus l-a identificat pe trădătorul Său prin bucăţica de pâine pe care i-a întins-o, diavolul l-a luat în stăpânire pe Iuda. „De îndată ce a primit bucăţica de pâine, Satan a intrat în el” (Ioan 13:27). Aşa de repede? Atât de simplu?! Poate că în mintea noastră un om posedat de diavolul arată ca un sălbatic, cu părul vâlvoi, cu ochii bulbucaţi şi spume la gură, urlând ca o fiară turbată. Iuda, posedat de Satana, arăta ca un ucenic. Nu se schimbase nimic în înfăţişarea lui. De fapt, dacă citim cu atenţie relatarea lui Ioan, observăm că prietenii săi credeau că Iisus l-a trimis să cumpere ceva. Ce paradox! Biblia ne spune că „Isus i-a chemat pe cei doisprezece, le-a dat putere şi autoritate asupra tuturor demonilor” (Luca 9:1). Evident, Iuda era printre aceşti doisprezece. Şi el fusese binecuvântat cu această putere asupra demonilor. Totuşi, biruit de patima lăcomiei şi de planurile sale neînţelepte, Iuda a devenit nu stăpân, ci rob al Diavolului.

În Viaţa lui Iisus, Ernest Renan emite o ipoteză interesantă. El consideră că nu doar Iuda, dar şi alţii dintre ucenicii lui Iisus ar fi fost ispitiţi de conducătorii religioşi să Îl trădeze pe Maestrul lor. Iuda a fost însă singurul interesat. În cuvintele lui Renan, „administratorul” din Iuda l-a ucis pe „apostolul” din Iuda. Preocupările şi interesele sale prozaice i-au smuls din inimă gândul veşniciei. Iuda ar fi trebuit să fie unul dintre cei care să îi conducă pe oameni la Christos, pentru mântuirea sufletelor din păcat. În schimb, el i-a condus pe oameni la Christos, pentru a-L da în mâinile lor. Clifford Goldstein scria în False Balances că există un Iuda în fiecare dintre noi. Iuda nu a fost cel mai rău om de pe pământ, după cum nici noi nu suntem cei mai buni oameni din lume. „Dacă Iuda a putut să-L respingă pe Iisus – scrie Goldstein – chiar şi după ce Mântuitorul i-a spălat picioarele, creştinii de azi trebuie să recunoască cât de uşor este să aleagă păcatul în locul Mântuitorului”.

Originea și dezvoltarea Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic

În Epoca Harului, Domnul Isus le-a promis urmașilor Săi: „Iar dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14:3). De asemenea, El a prevestit: „Căci aşa cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului” (Matei 24:27). În zilele de pe urmă, așa cum a fost făgăduit și prezis de către El Însuși, Dumnezeu S-a întrupat din nou și a coborât în estul lumii – China – ca să facă lucrarea de judecată, de mustrare, de cucerire și de mântuire folosind cuvântul, pe fundamentul lucrării de răscumpărare a Domnului Isus. În aceasta, profețiile biblice care spun că: „înceapă judecata chiar de la Casa lui Dumnezeu” și „Cel ce are urechi, să audă ce zice bisericilor Duhul!” au fost împlinite, de asemenea. Lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă a încheiat Epoca Harului și a introdus Epoca Împărăției. Pe măsură ce Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu Atotputernic s-a răspândit rapid în China continentală, Biserica lui Dumnezeu Atotputernic a luat ființă. Așa cum dovedesc faptele, Biserica lui Dumnezeu Atotputernic a luat ființă întru totul ca rezultat al lucrării lui Dumnezeu din zilele de pe urmă și nu a fost instituită de niciun om. Aceasta se datorează faptului că aleșii din Biserica lui Dumnezeu Atotputernic se roagă în numele lui Dumnezeu Atotputernic, ascultă de lucrarea Sa și acceptă toate adevărurile exprimate de El. Așadar, este evident că acești aleși cred în Hristos Cel întrupat în zilele de pe urmă, Dumnezeul concret care este Duhul realizat în trup în loc să creadă într-un om. Aparent, Dumnezeu Atotputernic nu este decât un simplu Fiu al omului, însă, în esență, El este întruparea Duhului lui Dumnezeu și este adevărul, calea și viața. Lucrarea și cuvântul Său sunt exprimarea directă a Duhului lui Dumnezeu și sunt arătarea lui Dumnezeu în persoană. Prin urmare, El este Dumnezeul concret care S-a întrupat.

În 1991, Dumnezeu Atotputernic, Hristos al zilelor de pe urmă, a început să Își îndeplinească în mod oficial lucrarea de slujire în China. Apoi, El a exprimat milioane de cuvinte și a început lucrarea de judecată a marelui tron alb în zilele de pe urmă. Așa cum spune Dumnezeu Atotputernic: „Lucrarea judecății lui Dumnezeu este însăși lucrarea Sa, astfel că trebuie săvârșită, evident, de către Dumnezeu Însuși; nu poate fi săvârșită de om în locul Său. Deoarece judecata înseamnă cucerirea rasei umane prin adevăr, este de necontestat că Dumnezeu tot Se arată ca imagine întrupată pentru a săvârși această lucrare printre oameni. Aceasta înseamnă că, în zilele de pe urmă, Hristos va folosi adevărul pentru a-i învăța pe oamenii din întreaga lume și le va face cunoscute toate adevărurile. Aceasta este lucrarea judecății lui Dumnezeu” („Hristos înfăptuiește lucrarea judecății prin adevăr” din Cuvântul Se arată în trup). „Dumnezeu face lucrarea cuvântului în zilele de pe urmă și astfel de cuvinte sunt ale Duhului Sfânt, căci Dumnezeu este Duhul Sfânt și poate deveni și trup; prin urmare, cuvintele Duhului Sfânt, astfel cum au fost spuse în trecut, sunt cuvintele Dumnezeului întrupat astăzi. […] Pentru ca Dumnezeu să spună cuvintele pentru a-Și îndeplini lucrarea, trebuie să devină trup, altfel lucrarea Lui nu-I poate atinge scopul” („Cum poate omul, care L-a definit pe Dumnezeu în concepțiile sale, să primească revelațiile lui Dumnezeu?” în Cuvântul Se arată în trup). Datorită arătării și cuvântărilor lui Hristos al zilelor de pe urmă, tot mai mulți oameni care însetează după adevăr și îl caută, au fost cuceriți și purificați de cuvântul lui Dumnezeu Atotputernic și au văzut în judecata și mustrarea Lui, arătarea Lui și întoarcerea Răscumpărătorului.

Biserica lui Dumnezeu Atotputernic a luat ființă datorită arătării și lucrării Lui – Domnul Isus Cel care S-a întors – Hristosul zilelor de pe urmă și, de asemenea, în temeiul judecății Lui drepte și a mustrării Lui. Biserica este compusă din toți cei care acceptă cu adevărat lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă și sunt cuceriți și mântuiți de cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta a fost întemeiată în întregime de Dumnezeu Atotputernic personal și este condusă și păstorită personal de El și, în niciun caz, nu a fost înființată de niciun om. Acesta este un fapt recunoscut de toți aleșii din Biserica lui Dumnezeu Atotputernic. Oricine este folosit de Dumnezeul întrupat este predestinat de Dumnezeu și este desemnat și mărturisit de Dumnezeu personal, exact așa cum Isus i-a ales și desemnat pe cei doisprezece ucenici. Cei care sunt folosiți de Dumnezeu doar cooperează cu lucrarea Lui și nu pot face lucrarea lui Dumnezeu în locul Lui. Biserica nu a fost întemeiată de către cei care sunt folosiți de Dumnezeu și nici aleșii lui Dumnezeu nu cred în ei și nu îi urmează. Bisericile Epocii Harului nu au fost înființate de Pavel și alți apostoli, ci au fost rezultatul lucrării Domnului Isus și au fost întemeiate de către Domnul Isus Însuși. În același mod, Biserica lui Dumnezeu Atotputernic în zilele de pe urmă nu a fost întemeiată de către omul folosit de Dumnezeu, ci este rezultatul lucrării lui Dumnezeu Atotputernic. Omul folosit de Dumnezeu doar, udă, alimentează și conduce bisericile, îndeplinind datoria omului. Deși aleșii lui Dumnezeu sunt conduși, udați și alimentați de omul care este folosit de Dumnezeu, ei cred și urmează pe nimeni altul decât pe Dumnezeu Atotputernic și acceptă și ascultă cuvintele și lucrarea Lui. Acesta este un fapt pe care nimeni nu îl poate nega. Datorită arătării și lucrării lui Dumnezeu întrupat, mulți credincioși adevărați ai Domnului din toate confesiunile religioase au auzit în sfârșit glasul lui Dumnezeu, au văzut că Domnul Isus a venit deja și că a realizat lucrarea de judecată în zilele de pe urmă, ar ei au confirmat cu toții că Dumnezeu Atotputernic este Domnul Isus cel întors – și, ca urmare, ei au acceptat lucrarea Lui din zilele de pe urmă. Toți cei care sunt cuceriți de cuvântul lui Dumnezeu Atotputernic devin supuși numelui Său. Așadar, toți aleșii Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic se roagă lui Dumnezeu Atotputernic, Îl urmează, Îl ascultă și I se închină. Trăind lucrarea de judecată și mustrare a lui Dumnezeu, aleșii din China au ajuns să aprecieze firea Sa dreaptă și au văzut maiestatea și mânia Lui și, astfel, au fost cuceriți pe deplin de cuvântul lui Dumnezeu și au căzut înaintea lui Dumnezeu Atotputernic și sunt dispuși să asculte și să accepte judecata și mustrarea cuvântului lui Dumnezeu. În acest fel, ei au căpătat mântuirea lui Dumnezeu.

Tocmai deoarece cuvintele exprimate de Dumnezeu Atotputernic dezvăluie tainele planului de gestionare al lui Dumnezeu pentru a mântui omenirea, aleșii lui Dumnezeu, atunci când dezvăluie cuvintele lui Dumnezeu, ajung să înțeleagă că Dumnezeu are un nume nou în fiecare epocă și că noul Său nume simbolizează faptul că Dumnezeu face o lucrare nouă și, mai mult, că Dumnezeu încheie o epocă veche și introduce una nouă. Însemnătatea numelui lui Dumnezeu este atât de măreață și de profundă! În el este conținută semnificația lucrării lui Dumnezeu. Dumnezeu folosește nume pentru a schimba epocile și a reprezenta lucrarea Sa din acea epocă. În Epoca Legii, El a folosit numele de Iahve pentru a emite legi și porunci și pentru a conduce viața omenirii pe pământ. În Epoca Harului, El a folosit numele de Isus pentru a face lucrarea de răscumpărare a omenirii. Cu sosirea Epocii Împărăției, El a folosit numele de Dumnezeu Atotputernic pentru a realiza lucrarea de judecată începând de la casa lui Dumnezeu, pentru a-l purifica pe om, a-l schimba și a-l mântui. Noul nume al lui Dumnezeu nu este un nume dat Lui la întâmplare de om, ci a fost luat de Dumnezeu Însuși din cauza nevoilor lucrării Sale. Numele pe care îl ia Dumnezeu în fiecare etapă a lucrării își are rădăcinile în Biblie, iar numele pe care Domnul Isus urma să îl ia când va veni în zilele de pe urmă a fost profetizat demult în Apocalipsa: „Pe cel ce învinge îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu şi nu va mai pleca din el; şi voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu, numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care coboară din cer de la Dumnezeul Meu, şi noul Meu Nume” (Apocalipsa 3:12). „Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul, Dumnezeu, Cel Care este, Care era şi Care vine, Cel Atotputernic!” (Apocalipsa 1:8). „Am auzit ceva ca glasul unei mari mulţimi, ca vuietul multor ape şi ca sunetul unor tunete puternice, spunând: «Aleluia! Pentru că Domnul, Dumnezeul nostru cel Atotputernic împărăţeşte!»” (Apocalipsa 19:6). Numele de Dumnezeu Atotputernic în Epoca Împărăției împlinește în mod exact profețiile din cartea Apocalipsei. Dumnezeu este atotputernic, El a creat toate lucrurile și domnește peste ele și El este Primul și Ultimul; este adecvat să Îl numim Dumnezeu Atotputernic. Prin urmare, oamenii L-au numit pe Dumnezeul întrupat, Dumnezeu Atotputernic și L-au numit, de asemenea pe Hristosul întrupat, Dumnezeu real. Iar Biserica lui Dumnezeu Atotputernic este numită astfel.

Când Evanghelia Împărăției s-a răspândit în China continentală, Dumnezeu a revendicat toată lucrarea Duhului din întreg universul și a concentrat-o asupra acestui grup de oameni care au acceptat lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, și asupra acelora care au fost predestinați și aleși de Dumnezeu și care căutau cu sinceritate calea adevărată. Deoarece lucrarea Duhului Sfânt a fost transferată, toate confesiunile au pierdut lucrarea Duhului Sfânt și au devenit o pustietate, nelăsând oamenilor nicio altă alegere decât să caute calea adevărată. Aceasta a împlinit, în mod exact, profeția biblică: „Iată, vor veni zile… când voi trimite o foamete în țară, nu o foamete de pâine, nici o sete de apă, ci de a-I auzi cuvintele lui Iahve” (Amos 8:11). Sub îndrumarea Duhului Sfânt, aceia din diferite confesiuni care au căutat adevărul și au crezut cu adevărat în Dumnezeu au depășit restricțiile și obstacolele antihriștilor și slujitorilor răi și, în sfârșit, au auzit și au recunoscut glasul lui Dumnezeu și tot mai mulți oameni s-au întors înaintea tronului lui Dumnezeu. Peste tot au apărut scene plăcute despre unirea tuturor religiilor și îndreptarea tuturor națiunilor către acest munte. Întrucât cei din toate confesiunile care credeau cu adevărat în Dumnezeu s-au întors în număr mare, majoritatea confesiunilor s-au prăbușit și de mult timp au existat doar cu numele. Cine ar putea să oprească pașii lucrării lui Dumnezeu? Cine i-ar putea împiedica pe aleșii lui Dumnezeu de a se întoarce la El? A fost ca și cum întreaga comunitate religioasă a fost adusă pe calea cea dreaptă. Curentul întoarcerii a fost ca niște valuri ce se ridică cu putere. Nicio forță nu putea sta în calea lucrării lui Dumnezeu! De când S-a arătat Dumnezeu Atotputernic și lucrarea Lui a început, guvernul PCC a persecutat necontenit Biserica lui Dumnezeu Atotputernic. L-a vânat cu fervoare pe Hristosul zilelor de pe urmă și pe aceia care Îl urmează și Îl mărturisesc pe Dumnezeu și i-a persecutat cu cruzime pe aleșii lui Dumnezeu, încercând să elimine lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă. A convocat nenumărate întâlniri de urgență pentru a plănui cum să elimine Biserica lui Dumnezeu Atotputernic. A elaborat și a emis multe documente secrete și a întreprins diferite mijloace josnice și diabolice: punerea de afișe peste tot, emiterea de anunțuri publice, folosirea televiziunii, radioului, ziarelor, internetului și altor mijloace de comunicare pentru a fabrica zvonuri fără motiv, pentru a calomnia și incrimina, defăimând Biserica lui Dumnezeu Atotputernic; îndoctrinarea forțată a oamenilor cu învățături rele și erori și efectuarea spălării pe creier și a asimilării; folosirea Bisericii Patriotice pentru a supraveghea și controla, trimițând spioni să investigheze în mod deschis și să întrebe pe ascuns, folosirea controlului la nivel local, ordonând monitorizarea de către vecini și încurajând oamenii să raporteze promițându-le o mare recompensă; realizarea de percheziții la întâmplare ale caselor oamenilor, răscolindu-le casele și confiscându-le bunurile, extorcând bani prin amenzi și acumulând avere prin mijloace necinstite; arestarea secretă a aleșilor lui Dumnezeu, reținându-i și închizându-i în lagăre de muncă după bunul plac, smulgându-le mărturisiri prin tortură, distrugându-le corpul și mintea și bătându-i pe oameni până la moarte fără teamă de consecințe; au folosit chiar și poliția și trupele înarmate pentru a reprima Biserica lui Dumnezeu Atotputernic; și așa mai departe. Guvernul PCC i-a arestat și prigonit în mod inuman pe creștinii Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic – aleșii lui Dumnezeu, făcându-i să sufere jefuirea fără scrupule a proprietăților lor, chinul fizic și spiritual și nenorociri, cauzând chiar și multe decese. Acțiunile guvernului au fost îngrozitoare. Pe baza documentelor, cel puțin șaptezeci de creștini au fost prigoniți până la moarte până în iulie 2018. De exemplu: Xie Yongjiang (bărbat în vârstă de 43 de ani), un creștin din orașul Wugou din regiunea Suixi, provincia Anhui, a fost arestat pe ascuns de către poliția locală în zorii zilei de 30 aprilie, 1997 și a fost asuprit în mod fatal. Pe 10 mai, când familia lui Xie i-a văzut trupul la crematoriu, era negru și vânăt peste tot și pătat de sânge și suferise mai multe răni fatale la cap. Ye Aizhong (bărbat în vârstă de 42 de ani), un creștin din regiunea Shuyang, provincia Jiangsu, a fost arestat de către poliția PCC pe 26 martie 2012, în timp ce cumpăra bunuri pentru Biserică. În a treia zi, el a fost bătut până la moarte. Jiang Guizhi, o creștină din districtul Qinghe din regiunea Pingyu, provincia Henan (femeie în vârstă de 46 de ani, o conducătoare importantă a Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic la vremea aceea), a fost arestată în secret și închisă de poliția PCC pe 4 ianuarie, 2013 în orașul Xinmi, provincia Henan. Ofițerii de poliție au constituit un tribunal ilegal și au folosit tortura pentru a smulge o mărturisire. În zorii zilei de 12 februarie, Jiang a decedat în urma abuzului fizic cauzat de poliție… În afară de asta, alți zeci de mii de creștini au fost, de asemenea, arestați și închiși de poliția PCC. Unora li s-au injectat droguri și, ulterior, au dezvoltat schizofrenie; unii au fost schilodiți așa de tare de tortură încât au fost lăsați incapabili de a-și purta singuri de grijă; unii au fost închiși în lagăre de muncă și, după eliberarea lor, au fost monitorizați de guvernul PCC și privați de libertatea personală. Potrivit statisticilor estimate, în cei doi scurți ani din 2011 până în 2013, 380.380 din aleșii lui Dumnezeu au fost arestați și reținuți de guvernul PCC în China continentală. Între acești oameni, 43.640 au suferit tot felul de torturi în timp ce erau interogați în mod ilegal; altor 111.740 le-au fost impuse diverse taxe și au fost amendați cu nerușinare sau extorcați de mai mult de 243.613.000 RMB (aprox. 141.839.414 RON); la 35.330 le-au fost răvășite casele și cel puțin 1 miliard de RMB (inclusiv oferte pentru biserică și bunuri personale) au fost confiscați cu forța și fără motiv de organele de siguranță publică și de subalternii lor sau băgați în buzunar de către ofițeri de poliție. Când vine vorba de persecuția și arestările creștinilor Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic efectuate de către guvernul PCC, acestea sunt statistici brute, iar când vine vorba de toți creștinii Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic, aceștia sunt doar vârful aisbergului. De fapt, de când Dumnezeu Atotputernic Și-a început lucrarea, nenumărați creștini ai Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic au fost arestați, persecutați, urmăriți sau monitorizați de guvernul PCC. A folosit toate mijloacele crude de a reprima în mod sângeros Biserica lui Dumnezeu Atotputernic, transformând China continentală într-o lume a terorii. În plus, biserica a fost, de asemenea, calomniată, condamnată și atacată de toate confesiunile. Aceasta a dus imediat la zvonuri larg răspândite și la o furtună de tot felul de calomnii, abuzuri și blesteme. Toată societatea și comunitatea religioasă au fost umplute de tot soiul de publicitate negativă. Împotrivirea omenirii corupte față de Dumnezeul adevărat și persecuția căii adevărate își atinseseră punctul culminant.

De când omenirea a fost coruptă de Satana, Dumnezeu nu a oprit niciodată planul Său de mântuire a omenirii. Totuși, omenirea nu cunoaște adevărul și cu atât mai puțin Îl cunoaște pe Dumnezeu. Prin urmare, de fiecare dată când Dumnezeu Se întrupează pentru a începe o lucrare nouă, El este respins și prigonit de către cei care se află la putere și de grupuri religioase. Acum două mii de ani, când Isus S-a întrupat, a fost prigonit și arestat de guvernul roman și de credința iudaică, iar la sfârșit a fost crucificat. În zilele de pe urmă, de când S-a întors Dumnezeu în trup în China pentru a face lucrarea de judecată El a fost persecutat și vânat cu cruzime de guvernul PCC și, de asemenea, blestemat, acuzat pe nedrept, condamnat și respins de toate confesiunile creștinismului. Este un indiciu clar al corupției și răutății omului. Ne putem imagina cât de greu este pentru Dumnezeu să Își realizeze lucrarea într-o astfel de fortăreață a demonilor, unde nori negri apasă greu și diavolii își exercită puterea. Cu toate acestea, Dumnezeu este atotputernic și are autoritate și putere supremă. Nu contează cât de agresive sunt forțele Satanei, nu contează cum se împotrivesc și lansează atacuri, totul este în zadar. În aproape 20 de ani, Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu Atotputernic s-a răspândit prin toată China continentală sub o opresiune severă. Câteva sute de mii de biserici au răsărit prin toată țara și milioane de oameni s-au supus numelui lui Dumnezeu Atotputernic. Aproape instantaneu, toate confesiunile au devenit pustii, căci oile lui Dumnezeu au auzit glasul Lui, s-au întors deja la auzul glasului, s-au prăbușit înaintea lui Dumnezeu și au fost adăpate și păstorite personal de Dumnezeu. Aceasta a împlinit profeția din Biblie că „toate neamurile vor curge spre el”. Este inevitabil ca toți credincioșii adevărați să se întoarcă către Dumnezeu Atotputernic la urmă, deoarece acest lucru a fost plănuit și predestinat de Dumnezeu cu mult timp în urmă. Nimeni nu îl poate schimba! Acei credincioși falși a căror credință în Dumnezeu este doar pentru ca să poată mânca pe săturate din pâini și acei mulți dușmani care săvârșesc răul, care se împotrivesc și Îl condamnă pe Dumnezeu Atotputernic au fost cu toții eliminați de lucrarea lui Dumnezeu. Întreaga comunitate religioasă a fost cu totul distrusă și dezintegrată de lucrarea lui Dumnezeu. Lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic a fost, în sfârșit, încheiată în glorie. În timpul acestei perioade, în ciuda împotrivirii frenetice și reprimării sângeroase a guvernului PCC, Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu încă a continuat să se răspândească cu viteza fulgerului. Complotul PCC de a elimina și desființa lucrarea lui Dumnezeu s-a încheiat cu un eșec. Și toate forțele răului care se împotrivesc lui Dumnezeu au fost complet distruse și răsturnate în mijlocul judecății răzbunătoare și maiestoase a lui Dumnezeu. Precum spune Dumnezeu Atotputernic: „Toți cei pe care îi iubesc vor trăi cu siguranță pentru veșnicie și toți cei care se împotrivesc Mie vor fi cu siguranță mustrați de Mine pentru veșnicie. Pentru că Eu sunt un Dumnezeu gelos, nu-i voi cruța cu ușurință pe oameni pentru tot ceea ce au făcut. Eu voi veghea asupra întregului pământ și, apărând în Răsăritul lumii cu dreptate, măreție, mânie și mustrare, Mă voi arăta nenumăratelor mulțimi de oameni!” („Capitolul 26” din „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se arată în trup). „Împărăția Mea prinde contur deasupra întregului univers, iar tronul Meu stăpânește în inimile a sute de milioane de oameni. Cu ajutorul îngerilor, marea Mea realizare se va înfăptui în curând. Toți fiii Mei și poporul Meu așteaptă întoarcerea Mea cu răsuflarea tăiată, tânjind după reunirea Mea cu ei, fără a mai fi vreodată despărțiți. Cum ar putea populația diversă a Împărăției Mele să nu alerge unii spre alții în fericită celebrare datorită faptului că Eu voi fi împreună cu ei? Poate aceasta să fie o reunire pentru care să nu trebuiască plătit nici un preț? Eu sunt vrednic de respect în ochii tuturor oamenilor, Eu sunt proclamat în cuvintele tuturor. Când Mă voi întoarce, voi cuceri toate forțele dușmane și mai mult. A sosit vremea! Îmi voi pune lucrarea în mișcare, voi domni ca Împărat printre oameni! Sunt pe cale de a Mă întoarce! Și sunt gata să pornesc! Aceasta este ceea ce speră cu toții, este ceea ce își doresc. Voi lăsa ca întreaga omenire să vadă venirea zilei Mele și o voi lăsa să întâmpine venirea zilei Mele cu bucurie!” („Capitolul 27” din „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se arată în trup). Pe măsură ce Evanghelia Împărăției se răspândește, Biserica lui Dumnezeu Atotputernic devine tot mai mare și numărul credincioșilor crește fără încetare. Astăzi, prosperă ca niciodată. Cuvântul exprimat de Dumnezeu Atotputernic – Hristosul zilelor de pe urmă – s-a răspândit de mult în mii de locuințe și este acceptat de tot mai mulți oameni. Cuvântul lui Dumnezeu și-a demonstrat autoritatea și puterea supremă. Acest fapt indiscutabil dovedește întru totul că „Totul se împlinește prin cuvântul lui Dumnezeu!

La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1). La început, Dumnezeu a creat cerurile și pământul și tot ce este pe el prin cuvânt și a condus omenirea prin cuvânt. În zilele de pe urmă, Dumnezeu de asemenea realizează totul prin cuvânt. Atât desăvârșirea aleșilor lui Dumnezeu, cât și împlinirea împărăției lui Hristos vor fi realizate prin cuvântul lui Dumnezeu. Ca atare, nu este nimic excepțional cu privire la modul în care Biserica lui Dumnezeu Atotputernic a luat naștere din lucrarea cuvântului lui Dumnezeu, s-a dezvoltat sub călăuzirea cuvântului lui Dumnezeu Atotputernic și, mai mult decât atât, crește în ciuda reprimării brutale și persecuției guvernului PCC și a condamnării și persecuției frenetice a forțelor antihriștilor din grupurile religioase. Aceasta dovedește întru totul autoritatea și puterea cuvântului lui Dumnezeu. Se poate spune că, fără arătarea și lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic, Biserica lui Dumnezeu Atotputernic nu ar exista, și că, fără cuvintele exprimate de Dumnezeu, de asemenea nu ar exista Biserica lui Dumnezeu Atotputernic. Astăzi, El îi udă și îi alimentează pe aleșii Săi cu milioanele de cuvinte pe care El le exprimă și toți cei care au acceptat lucrarea Lui se bucură de păstorirea cuvintelor Lui și de trăirea lucrării Lui de a-l mântui pe om. Dumnezeu Atotputernic spune: „Îmi fac lucrarea de-a lungul universului, iar în Răsărit, trosnetele tunetelor se propagă fără sfârșit, zguduind toate popoarele şi confesiunile. Este glasul Meu cel care i-a dus pe toți oamenii în prezent. Voi face ca toți oamenii să fie cuceriți de glasul Meu, să cadă în acest curent și să se supună Mie, căci de mult Mi-am revendicat slava de pe tot pământul și am eliberat-o din nou în Răsărit. Cine nu tânjește să-Mi vadă slava? Cine nu-Mi așteaptă cu nerăbdare reîntoarcerea? Cine nu este însetat de reapariția Mea? Cine nu tânjește după frumusețea Mea? Cine n-ar veni la lumină? Cine nu ar privi la bogația din Canaan? Cine nu dorește întoarcerea Răscumpărătorului? Cine nu-L adoră pe Marele Atotputernic? Glasul Meu se va răspândi pe tot pământul; Îmi doresc, uitându-Mă la poporul Meu ales, să-i spun mai multe cuvinte. Ca și tunetele puternice care scutură munții și râurile, Eu rostesc cuvintele Mele întregului univers și omenirii. De aceea, cuvintele din gura Mea au devenit comoara omului și toți oamenii Îmi prețuiesc cuvintele. Fulgerul luminează dinspre Răsărit către Apus. Cuvintele Mele sunt de așa natură încât omul nu vrea să renunțe la acestea, însă, în același timp, le găsește de nepătruns, dar se bucură și mai mult de ele. Ca un nou-născut, toți oamenii sunt mulțumiți și bucuroși, sărbătorind venirea Mea. Prin vocea Mea, voi aduce pe toți oamenii înaintea Mea. De atunci, voi intra în mod oficial în neamul oamenilor, pentru ca ei să vină să Mă slăvească. Cu slava pe care o radiez și cuvintele din gura Mea, voi face astfel încât toți oamenii să vină înaintea Mea și să vadă că fulgerul luminează de la Răsărit și că am coborât și pe „Muntele Măslinilor” din Răsărit. Ei vor vedea că sunt deja de mult timp pe pământ, nu ca Fiul evreilor, ci ca Fulgerul din Răsărit. Deoarece de mult am înviat și am plecat din mijlocul omenirii și apoi am reapărut cu slavă printre oameni. Eu sunt Cel ce a fost adorat în urmă cu nenumărate veacuri și Eu sunt și copilul părăsit de israeliți în urmă cu nenumărate veacuri. Mai mult, Eu sunt Dumnezeul Atotputernic plin de glorie al acestei epoci! Să vină toți înaintea scaunului Meu de domnie și să-Mi vadă fața plină de slavă, să-Mi audă glasul și să-Mi privească faptele. Aceasta este întreaga Mea voință; este sfârșitul și punctul culminant al planului Meu, și scopul gestionării Mele. Fie ca fiecare neam să se închine Mie, fiecare limbă să Mă recunoască, fiecare om să-și pună credința în Mine și fiecare popor să Mi se supună!” („Cele șapte tunete răsună – Prorocind că Evanghelia Împărăției se va răspândi în tot universul” în Cuvântul Se arată în trup). Aleșii lui Dumnezeu au primit marea mântuire datorită cuvântului lui Dumnezeu Atotputernic. Lucrarea lui Dumnezeu în China continentală s-a sfârșit în cele din urmă în slavă. Acum, aleșii lui Dumnezeu răspândesc cuvântul Lui și mărturisesc faptele Sale fiecărei țări și loc. Cuvântul lui Dumnezeu va fi răspândit în toată lumea, iar El Se va arăta în curând în mod public tuturor națiunilor și tuturor popoarelor. Oamenii din fiecare țară și loc, care tânjesc după arătarea lui Dumnezeu, nu ar fi visat niciodată că Dumnezeul după care tânjesc să Se arate public S-a coborât deja pe ascuns în China și că a realizat o etapă a lucrării de cucerire și mântuire.

În zilele de pe urmă, când epoca este pe punctul de a se încheia, Dumnezeu Se întrupează și coboară pe ascuns în locuința marelui balaur roșu, marea adunare de conducători dictatoriali: China, bastionul neclintit al ateismului. Prin multipla Sa înțelepciune și putere, Dumnezeu luptă împotriva Satanei și realizează lucrarea principală a planului Său de gestionare – înfrângerea completă a Satanei și mântuirea întregii omeniri. Totuși, din cauza afirmațiilor nefondate, a condamnărilor, a născocirilor și a calomniei PCC-ului de la putere, mulți dintre cei care nu cunosc faptele cred într-adevăr zvonurile PCC-ului. Grupuri religioase, îndeosebi, continuă să condamne și să blasfemieze venirea lui Dumnezeu chiar până în ziua de azi și sunt cu totul de partea guvernului PCC ateu pentru a se împotrivi lucrării lui Dumnezeu. Cât de tragic este acest lucru! Acești oameni nu se așteaptă niciodată ca Dumnezeu Atotputernic, Acela căruia I se împotrivesc, să fie tocmai Domnul Isus Cel întors. Când Dumnezeu Se va arăta în mod public, ei doar vor plânge în timp ce vor scrâșni din dinți și se vor bate în piept. Aceasta îndeplinește complet cuvântul cărții Apocalipsa: „Iată, El va veni pe nori şi orice ochi Îl va vedea, chiar şi cei care L-au străpuns. Toate neamurile pământului se vor jeli din pricina Lui. Da! Amin!” (Apocalipsa 1:7). Judecata marelui tron alb în sfârșit începe! Dumnezeu Atotputernic spune: „În împărăție, nenumăratele lucruri ale creației încep să se revigoreze și să-și recapete forța vieții. Datorită schimbărilor în starea pământului, granițele dintre un ținut și altul încep să se schimbe. Înainte, am prorocit: când pământul se va separa de pământ și ținutul se va uni cu ținut, atunci va fi momentul în care voi face fărâme națiunile. În acel moment, voi reînnoi toată creația și voi repartiza întregul univers, punând astfel universul în ordine, transformând starea lui veche într-una nouă. Acesta este planul Meu. Acestea sunt lucrările Mele. Când națiunile și popoarele lumii se vor întoarce înaintea tronului Meu, apoi voi lua toată abundența cerului și o voi da omenirii, pentru ca, mulțumită Mie, să se umple de o nemaipomenită mărinimie. Dar atâta timp cât lumea veche continuă să existe, voi arunca furia Mea asupra națiunilor sale, promulgând în mod deschis decretele Mele administrative în tot universul și dând mustrări asupra oricui le încalcă.

Când Îmi întorc fața spre univers pentru a vorbi, toată omenirea aude vocea Mea și după aceea vede toate lucrările pe care le-am făcut cu migală în univers. Cei care se împotrivesc voinței Mele, adică cei care se opun Mie cu faptele omului, vor cădea sub mustrarea Mea. Voi lua multitudinea de stele din ceruri și le voi face din nou, și datorită Mie soarele și luna vor fi făcute din nou – cerurile nu vor mai fi așa cum au fost; nenumăratele lucruri de pe pământ vor fi făcute din nou. Totul se va întregi prin cuvintele Mele. Multele națiuni din univers vor fi împărțite din nou și înlocuite de națiunea Mea, astfel încât națiunile de pe pământ vor dispărea pentru totdeauna și vor deveni o națiune care Mi se închină Mie; toate națiunile pământului vor fi distruse și vor înceta să mai existe. Dintre ființele umane din univers, toți cei care aparțin diavolului vor fi exterminați; toți cei care se închină lui Satana vor fi doborâți la pământ de focul Meu arzător, adică, cu excepția celor care se află acum în curent, restul vor fi transformați în cenușă. Când voi mustra multele popoare, cei din lumea religioasă se vor întoarce, în măsuri diferite, la împărăția Mea, cuceriți de faptele Mele, pentru că ei vor fi văzut venirea Celui Sfânt pe un nor alb. Toată omenirea va urma propriul său neam și va primi mustrări diferite în funcție de ceea ce a făcut. Cei care Mi s-au opus vor pieri cu toții; cât despre cei ale căror fapte de pe pământ nu M-au implicat pe Mine, ei vor continua să existe pe pământ, sub conducerea fiilor Mei și a poporului Meu, datorită modului în care s-au achitat. Mă voi arăta la o mulțime de popoare și nenumărate națiuni, sunând mai departe cu glasul Meu deasupra pământului pentru a proclama finalizarea marii Mele lucrări pentru ca toată omenirea să vadă cu ochii săi” („Capitolul 26” din „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se arată în trup). În istoria omenirii, vedem cum toate forțele rele, care se opun în mod flagrant lui Dumnezeu și I se împotrivesc cu disperare, sunt distruse de Dumnezeu. Acum patru mii de ani, ca rezultat al păcatelor lor grave, cetățile Sodoma și Gomora au fost pârjolite de focul și pucioasa pe care le-a trimis Dumnezeu din cer. La fel a fost distrus și Imperiul Roman de către dezastrele trimise de Dumnezeu din pricina împotrivirii și condamnării Domnului Isus și din pricina prigonirii creștinilor. În zilele de pe urmă, orice forță a răului care condamnă și se împotrivește lui Dumnezeu va fi blestemată de Dumnezeu și, cu siguranță, va fi distrusă de El. Aceasta este exact firea lui Dumnezeu!

Dumnezeu Atotputernic spune: „Împărăția se extinde în mijlocul umanității, se formează în mijlocul umanității, se ridică în mijlocul umanității; nu există nicio forță care poate distruge Împărăția Mea. […] Voi, cu siguranță, sub îndrumarea luminii Mele, veți străpunge încleștarea forțelor întunericului. Cu siguranță, în mijlocul întunericului, nu veți pierde lumina care vă ghidează. Voi sigur veți fi stăpânii întregii creații. Veți fi desigur învingători înaintea Satanei. Cu siguranță, la căderea împărăției marelui balaur roșu, vă veți ridica în mijlocul nenumăratelor mulțimi ca să fiți martori biruinței Mele. Veți fi desigur hotărâți și de neclintit în țara Sinim. Prin suferințele pe care le îndurați, veți moșteni binecuvântarea care vine de la Mine și, cu siguranță, veți iradia în întregul univers cu slava Mea” („Capitolul 19” din „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se arată în trup). „Când cele trei etape ale lucrării ajung la final, va fi făcut un grup al acelora care depun mărturie pentru Dumnezeu, un grup al celor care-L cunosc pe Dumnezeu. Acești oameni Îl vor cunoaște cu toții pe Dumnezeu și vor fi în stare să pună adevărul în practică. Ei vor poseda umanitate și rațiune și vor cunoaște cu toții cele trei etape ale lucrării de mântuire a lui Dumnezeu. Aceasta este lucrarea care va fi realizată la sfârșit și acești oameni sunt cristalizarea lucrării de gestionare de 6000 de ani și sunt cea mai puternică mărturie a înfrângerii finale a Satanei. Cei care pot depune mărturie pentru Dumnezeu vor fi capabili să primească făgăduința și binecuvântarea lui Dumnezeu și vor fi grupul care rămâne la sfârșit, care posedă autoritatea lui Dumnezeu și depune mărturie pentru Dumnezeu. Poate că dintre voi puteți deveni toți membri ai acestui grup sau poate că numai jumătate sau numai câțiva – depinde de voința și de căutarea voastră” („Cunoașterea celor trei stadii ale lucrării lui Dumnezeu este calea spre a-L cunoaște pe Dumnezeu” în Cuvântul Se arată în trup). Cuvântul lui Dumnezeu va fi îndeplinit și ceea ce va fi îndeplinit va dura pentru totdeauna. Viitorul împărăției este strălucitor și splendid! Dumnezeu Atotputernic a făcut deja un grup de învingători în China continentală. Lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă a fost deja îndeplinită! Acum, lucrarea pilot făcută de Dumnezeu în timpul revenirii Sale ascunse în China s-a încheiat în slavă, iar în curând El Se va arăta în mod public tuturor națiunilor și locurilor. Aleșii Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic sunt un grup de învingători întemeiat de Dumnezeu în China. Sprijinind sfânta misiune, ei depun mărturie pentru lucrarea lui Dumnezeu și proclamează numele sfânt al lui Dumnezeu tuturor națiunilor și locurilor. Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu Atotputernic se răspândește repede în întreaga lume. Cartea „Cuvântul Se arată în trup” este disponibilă în mod gratuit pe internet, pentru ca toate națiunile și locurile să caute și să cerceteze. Nimeni nu îndrăznește să nege că sunt cuvintele lui Dumnezeu și nimeni nu îndrăznește să nege că acestea sunt adevărul. Din ce în ce mai mulți oameni care însetează după adevăr și tânjesc după lumină caută și cercetează lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. Biserica lui Dumnezeu Atotputernic a fost întemeiată în zeci de țări mari și regiuni peste tot în lume pe măsura în care din ce în ce mai mulți oameni se întorc la Dumnezeu Atotputernic. Omenirea se trezește treptat în mijlocul cuvântului lui Dumnezeu și a început să accepte și să cunoască adevărul. Cuvântul lui Dumnezeu va conduce întreaga omenire și va îndeplini totul. Toți oamenii care cred cu adevărat în Dumnezeu și caută adevărata cale se vor întoarce cu siguranță la Dumnezeu și vor deveni ascultători înaintea tronului Său și întreaga omenire va ști că Dumnezeu a venit și S-a arătat și că numele Lui va fi cu siguranță măreț în mijlocul omenirii.

Parts of Scripture quotations in this publication are from Biblica, Inc.®. Used by permission. All rights reserved worldwide.

Use of trademark Biblica, Inc.® requires the permission of Biblica, Inc.®.

Care este semnificația jerfei lui isus?

Isus a venit ca să fie jerfit pentru toți oameni. Mesajul a fost anuntat înca de la inceputul istoriei umane, în slăvirea Divinităti prin sacrificiul lui Avraam și sacrificiul Pastelor, cu și mai multe delalii predicată în varì profetii în Vechiul Testament. De ce a fost el (Isus) atât de important? Biblia declară că Legia este clară:

Fiincă plata păcatului este moartea:… (Romani 6 : 23)

“Moartea” este literal ‘separarea’. Când sufletul se desparte de trup, omul piere fizic. Întrun mod similar, omul este separat spiritual de Dumnezeu. Aceasta este adevarat pentru că Dumnezeu este Sfânt (fără păcat) în timp ce nou suntem corupți prin păcatul original.

Romanian Slide1

Aceasta lucru poate fi văzut în această imagine, cu omul pe o stâncă în timp ce Dumnezeu este pe o altă stîncă, ca o genune între noi și Dumnezeu. Este ca o ramură uscată, care separată de copac, este moartă, tot așa și noi separați de Dumnezeu, suntem morți spiritual.

Această separare cauzeaza vinovăție și frică. Ceace în mod natural încercăm să facem, este să contruim poduri (de la moarte) la viață, prin Dumnezeu. Pentru noi sunt diferite modalități: unii se duc la biserică sau templu sau moscheie, fiind religioși, făcând lucruri bune, meditând, încercând să fie mai apți la alții, să fie mai rugative, etc. Unii oameni ajung mari prin lucruri bune și repetate. Să vedem o figură în acest sens:

Problema este că eforturile noastre, meritele, sacrificiile și asceza practicată etc., deși este buna, nu este suficientă ca să nu moară, căci ‘păcatul original’ rămâne. Cu toate că vrem să facem poduri, Dumnezeu rămâne separat căci genunea este prea mare. Ce este important e că deși religia sau morala sunt bune, dar rămâne rădăcina problemei. Este ca și cum am încercat să vindecăm cancerul (care ne omoară) mâncând numai vegetale. Da, vegetalele sunt bune dar insuficiente ca să vindece cancerul. Tatamentul adevărat este total diferit.

De aceia Legea înseamnă Știrile Rele – și de multe ori refuzăm să ne gândim, având atâtea de făcut și poate că Legea cumva dispare. Dar mai întâi trebuie să stim că este cancer, că diagnosticul este adevărat; tot așa și Biblia accentuiază că Legea păcatului este moartea și că tămăduirea este simplă dar puternică.

 Fiincă plata păcatului este moartea dar … (Romani 6 : 23)

Acest cuvânt simplu, ‘dar’, este direcția mesajului întoacerii înapoi, Știrile Bune prin evanghelie – tămăduirea.

 Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Cristos Isus, Domnul nostru. (Romani 6 : 23)

Vestea bună este că evanghelia prin sacrificiul lui Isus este suficient ca să facă un podul de la om la Dumnezeu. Stim acum că după 3 zile , Isus a înviat din morți , fizic. Astăzi unii oameni nu cred că Isus a înviat cu adevărat, deși evidențele sunt multiple. Sacrificiul lui Isus a fost profețit precum și sacrificiul lui Avraam și prin inaugurarea sacrificiul Pastelor.

Isus a fost uman dar fără păcat. De aceea omul Isus a putut să facă prin genune, de la om la Dumnezeu. El este Podul spre Viață, ca în exemplul de mai jos

Observați cum prin sacrificiul lui Isus, ‘darul’ este oferit. Indiferent ce dar, ca să fie dar trebuie să nu muncești sau să meriți prin merit. Pînă la urmă, dacă meriți nu mai este dar! În același mod, este imposibil să meriți sacrificiul lui Isus. Este un dar. Simplu.

Și ce este un dar? Este ‘viață eternă’. Înseamnă că păcatul meu și altău care duce la moarte este anulat. Prin Isus ca sacrificiul, podul a fost trecut și Dumnezeu aferă viață veșnică. Isus a făcut acest dar prin învierea din morți, dovada că este Domn. Este atât de puternic.

Eu și cu tu putem să trecem peste Podul Vieții. Încă adată, ca dar, fără să plată. Dar ca să primești darul trebuie să ‘vrei’. Oricine face dar poate să primească (“Da, primesc”) sau nu (“Nu, mulțumesc”). Darul încă trebuie să fie acceptat. În următoarea figură vedem cum putem să ‘umlăm’ pe Podul spre Dumnezeu și oferit nouă.

Sacrificiul lui Isus este un Dar pentru oricine vrea să primească

Și cum primim darul acesta? Biblia spune:

 Fiincă “oricine va chema Numele Domnului, va fi mîntuit” (Romani 10 : 13)

Observați că premiza este la ‘toata lumea’. Pentru că Isus a înviat din morți, este viu acum și este ‘Domn’. Dacă accept darul acesta, el răspunde și așteaptă să converezi cu el. Poate nu ai făcut niciodată asta. Uite un ghid cum să vorbești cu el, cum să te rogi.

Doamne incantare magică. Nu există cuvînte specifice care să devină puternice. Este doar încrederea ca precum Avraam va răspunde. Evanghelia este puternică și totuș simplă în același timp. Fiți deci liberi sau dacă vreți ca un ghid, vorbind sau tăcut în spirit ca să primești, prin Isus, darul acesta.

Doamne Isuse ,am înteles că prin faptul că am păcătuit în viața sunt separat de Dumnezeu. Deși am încercat mult ca să fiu bun, ori ce fac rămîn separat de punte. Dar am înțeles că prin moartea Ta sacrificiul a fost spălat – chiar și păcatul meu. Cred că prin învierea din morți tu ai făcut posibil să fie suficient sacrificiul Tau suprem . Te rog să mă speli de păcat și să mă aduci la Dumnezeu și viața veșnică. Nu vreau să rămîn sclav în păcat deci eliberează-mă. Îți mulțumesc Doamne Isuse că ai făcut aceasta pentru mine și te rog să mă ghidezi in continuare toată viața cat o mai am de trait .   Amin

Iuda si Petru, doi tradatori

Apostolul Iuda s-a instrainat de Invatatorul sau cu mult mai inainte de a lua hotararea sa-L vanda. In inima lui, Iuda nu credea in cuvintele lui Iisus, precum citim in Evanghelie: “Iar Iisus, stiind in Sine ca (unii dintre) ucenicii Lui murmura impotriva Lui, le-a zis: (…) Sunt unii dintre voi care nu cred. Caci Iisus stia de la inceput cine sunt cei ce nu cred si cine este cel care Il va vinde” (Ioan 6, 61-64).

Apostolul Iuda a mers dupa Iisus Hristos cu nadejdea ca El va fi acel conducator politic pe care-l asteapa inca si astazi poporul evreu. Fiind inselat in asteptarile sale, saturandu-se de un Invatator care indeamna poporul sa nu-si stranga averi, ci sa faca milostenie, Iuda s-a lasat biruit de patima iubirii de arginti (bani) si a mers la dusmanii Lui.

Miercuri, spre seara, Iuda l-a parasit definitiv pe Dumnezeu. Plecand indata dupa spalarea picioarelor, mai inainte de Cina, el a mers in mijlocul Sinedriului si a zis: “Ce voiti sa-mi dati si eu Il voi da in mainile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginti. Si de atunci cauta un prilej potrivit ca sa-L dea in mainile lor” (Matei 26, 15-16).

Apostolul Iuda nu a fost predestinat sa fie tradator. Crima putea avea loc si fara ajutorul sau. Sinedriul luase deja hotararea de a-l omora pe Iisus. Se cauta numai prilejul cel mai potrivit de a-L prinde. Prin oferta sa, Iuda nu a facut decat sa grabeasca planul mai-marilor evreilor.

Apostolul Iuda a cazut in cursa diavolului de doua ori, atat savarsind tradarea, cat si savarsind sinuciderea. El nu a luat aminte la iubirea lui Dumnezeu nici inainte, nici dupa tradare. Daca ar fi dat voie iubirii lui Dumnezeu sa se manifeste in inima lui, Iuda s-ar fi dat pe sine in locul Invatatorului sau, iar daca, dupa aceea, ar fi cunoscut puterea cea mare a pocaintei si mila nespusa a lui Dumnezeu, ar fi mers la piciorul Crucii, spre a-si marturisi pacatul inaintea tuturor.

Apostolul Petru ne invata un lucru si mai inalt, anume ca tradaratorul se poate vindeca. Diavolul il indeamna pe om la tradare si tot el ii sopteste, dupa aceea, ca si-a pierdut mantuirea. Spre deosebire de Iuda, Petru a cazut numai in prima cursa a diavolului, anume de a se lepada de Invatatorul sau.

Caderea lui Petru nu poate fi socotita mai mica, intrucat i-a fost prezisa clar de Iisus, in noaptea Cinei. “Si a zis Domnul: Simone, Simone, iata satana v-a cerut, sa va cearna ca pe grau; iar Eu M-am rugat pentru tine, sa nu piara credinta ta. Si tu, oarecand, intorcandu-te, intareste pe fratii tai. Iar el I-a zis: Doamne, cu Tine sunt gata sa merg si in temnita si la moarte. Iar Iisus i-a zis: Zic tie, Petre, nu va canta astazi cocosul, pana ce de trei ori te vei lepada de Mine, ca nu Ma cunosti” (Luca 22, 31-34).

Teodor Danalache

De ce L-a trădat Iuda pe Isus?

 

Răspuns: Cu toate că nu putem fi absolut siguri cu privire la motivul pentru care Iuda L-a trădat pe Isus, câteva lucruri sunt sigure. Mai întâi, cu toate că Iuda a fost ales să fie unul dintre cei doisprezece (Ioan 6.4), toate dovezile Scripturii arată înspre faptul că el nu a crezut niciodată că Isus este Dumnezeu. Poate că nu a fost convins că Isus era Mesia (aşa cum a înţeles Iuda). Spre deosebire de ceilalţi ucenici care L-au numit pe Isus „Domn”, Iuda nu a folosit niciodată această titulatură cu privire la Isus ci, în schimb, L-a numit „Rabbi”, mărturisind că Isus nu este cu nimic mai mult decât un învăţător. Cu toate că alţi ucenici din când în când au făcut mărturisiri de credinţă şi loialitate (Ioan 6.68, 11.16), Iuda niciodată nu a făcut acest lucru şi se pare că a păstrat tăcerea. Această lipsă de credinţă în Isus este fundamentul pentru toate celelalte consideraţii enumerate mai jos. Acelaşi lucru rămâne adevărat şi pentru noi. Dacă nu Îl recunoaştem pe Isus ca fiind Dumnezeul întrupat şi, prin urmare, Singurul care ne poate da iertarea păcatelor — şi viaţa veşnică ce vine împreună cu ea — vom fi supuşi la o mulţime de alte probleme care vin dintr-o vedere greşită a lui Dumnezeu.

În al doilea rând, Iuda nu numai că nu a avut credinţă în Cristos, ci relaţia lui personală cu Isus a fost una slabă sau chiar nu a existat deloc. Atunci când Evangheliile sinoptice îi enumeră pe cei doisprezece, ei sunt întotdeauna enumeraţi în aceeaşi ordine generală, cu mici variaţii (Matei 10.2-4, Marcu 3.16-19, Luca 6.14-16). Ordinea generală se crede că indică relativa apropiere a relaţiei lor cu Isus. În ciuda variaţiilor, Petru şi fraţii Iacov şi Ioan sunt întotdeauna enumeraţi primii, lucru în concordanţă cu relaţia lor cu Isus. Iuda este întotdeauna enumerat la urmă, lucru care poate indica lipsa relativă a unei relaţii personale cu Cristos. Mai mult, singurul dialog documentat dintre Isus şi Iuda include mustrarea lui Iuda de către Isus după remarca lui motivată de lăcomie cu privire la Maria (Ioan 12.1-8), negarea trădării sale (Matei 26.25) şi trădarea în sine (Luca 22.48).

În al treilea rând, Iuda era ros de lăcomie până la punctul de a trăda nu numai încrederea lui Isus, ci şi a colegilor săi ucenici, după cum vedem în Ioan 12.5-6. Poate că Iuda a dorit să-L urmeze pe Isus pur şi simplu pentru că a văzut că era urmat de mulţi şi a crezut că putea profita de colectele primite pentru grup. Faptul că Iuda era responsabil de punga cu bani pentru grup poate indica interesul său pentru bani (Ioan 13.29).

Mai mult, Iuda, la fel ca majoritatea oamenilor din acea vreme, credea că Mesia urma să răstoarne ocupaţia romană şi să ocupe o poziţie de putere, domnind peste naţiunea lui Israel. Iuda se poate să-L fi urmat pe Isus în speranţa de a beneficia din asocierea cu El, ca noua putere politică aflată la conducere. Fără nicio îndoială că se aştepta să fie în rândurile elitei de conducere după revoluţie. La momentul trădării lui Iuda, Isus făcuse clar faptul că planificase să moară, nu să pornească o răscoală împotriva Romei. Aşa că probabil că Iuda a presupus — aşa cum au făcut şi fariseii — că, devreme ce El nu urma să-i alunge pe romani, trebuie că nu era Mesia pe care Îl aşteptau.

Sunt câteva versete din Vechiul Testament care indică trădarea, unele mai specific decât altele. Iată două dintre ele: „Chiar şi acela cu care trăiam în pace, în care îmi puneam încrederea şi care mânca din pâinea mea, ridică şi el călcâiul împotriva mea” (Psalmul 41.9, vezi împlinirea în Matei 26.14, 48-49). De asemenea, „Eu le-am zis: «Dacă găsiţi cu cale, daţi-mi plata; dacă nu, nu mi-o daţi!» Şi mi-au cântărit ca plată treizeci de arginţi. Dar Domnul mi-a zis: «Aruncă olarului preţul acesta scump cu care m-au preţuit!» Şi am luat cei treizeci de arginţi şi i-am aruncat în Casa Domnului pentru olar” (Zaharia 11.12-13, vezi Matei 27.3-5 pentru împlinirea profeţiei din Zaharia). Aceste profeţii din Vechiul Testament indică faptul că trădarea lui Iuda era cunoscută de Dumnezeu şi că a fost planificată în mod suveran dinainte, ca mijloc prin care Isus urma să fie omorât.

Dar dacă trădarea lui Iuda a fost cunoscută de Dumnezeu, a avut Iuda vreo alternativă şi este el tras la răspundere pentru partea lui în trădare? Este dificil pentru mulţi să împace conceptul de „voinţă liberă” (aşa cum o înţelege majoritatea oamenilor) cu cunoaşterea dinainte a lui Dumnezeu a evenimentelor viitoare, şi acest lucru se datorează în mare parte experienţei noastre de a trece prin timp într-o formă liniară. Dacă Îl vedem pe Dumnezeu ca existând în afara timpului, devreme ce El a creat totul înainte ca „timpul” să apară, atunci putem înţelege că Dumnezeu vede fiecare moment din timp ca fiind în prezent. Noi experimentăm timpul într-un fel liniar — vedem timpul ca pe o linie dreaptă şi trecem de la un punct la altul în mod gradual, amintindu-ne trecutul pe care deja l-am parcurs, dar nefiind în stare să vedem viitorul de care ne apropiem. Totuşi, Dumnezeu, fiind Creatorul veşnic a construcţiei timpului, nu este „în timp” sau în cronologie, ci în afara ei. Poate că este de ajutor să ne gândim la timp (în legătură cu Dumnezeu) ca la un cerc avându-L pe Dumnezeu în centru şi, prin urmare, la fel de aproape de toate punctele.

În orice caz, Iuda a avut deplina capacitate de a alege — cel puţin până la punctul în care „Satan a intrat în el” (Ioan 13.27) — şi cunoaşterea mai dinainte a lui Dumnezeu (Ioan 13.10, 18, 21) în niciun fel nu suprimă capacitatea lui Iuda de a face orice alegere necesară. Mai degrabă, ceea ce Iuda urma să aleagă în cele din urmă Dumnezeu a văzut ca fiind o observaţie prezentă, şi Isus a făcut clar faptul că Iuda era responsabil de alegerea sa şi va fi tras la răspundere pentru aceasta. „Adevărat vă spun că unul dintre voi, care mănâncă cu Mine, Mă va vinde” (Marcu 14.18). Observaţi că Isus descrie participarea lui Iuda ca fiind trădare. Şi privitor la responsabilitatea pentru această trădare a spus: „Vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut” (Marcu 14.21). Satan, de asemenea, şi-a avut partea sa în aceasta, aşa cum vedem în Ioan 13.26-27, şi el, de asemenea, va fi tras la răspundere pentru faptele sale. Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, a fost în stare, aşa ca întotdeauna, să întoarcă chiar rebeliunea lui Satan în beneficiul omenirii. Satan a ajutat la trimiterea lui Isus la cruce şi, pe cruce, păcatul şi moartea au fost înfrânte, şi acum, mântuirea dată de Dumnezeu este disponibilă fără plată pentru toţi cei care Îl primesc pe Isus ca Mântuitor

 

Trădat de un prieten

David R. Reid

© SoundWords, Online începând de la: 30.08.2018, Actualizat: 07.09.2018

Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 11.23,24Ioan 13.8Psalmul 41.9

1 Corinteni 11.23,24: Pentru că eu am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a spus: „Acesta este trupul meu, care este frânt pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea.”

Ioan 13.8: Nu vorbesc despre voi toţi; Eu îi ştiu pe cei pe care i-am ales; ci, ca să se împlinească Scriptura: „Cel care mănâncă pâinea cu Mine şi-a ridicat călcâiul împotriva Mea.”

Psalm 41.9: Chiar şi prietenul Meu apropiat, în care Mă încredeam, care mânca pâinea Mea, a ridicat călcâiul împotriva Mea.

Introducere

Aţi fost vreodată trădat? De un prieten? De un prieten apropiat, de unul în care vă încredeaţi fără rezerve? O astfel de experienţă este de neînţeles pentru mulţi dintre noi. Noi toţi ştim cum este când alţi oameni ne înşeală sau oameni lipsiţi de scrupule trec peste noi. Dar să fi trădat de un prieten apropiat, aceasta ne răneşte mai mult. Dacă ne gândim la suferinţa unei soţii devotate şi fidele, care a fost înşelată de soţul ei, dacă ne gândim la un copil nevinovat, care a fost trădat de părinţii lui, putem atunci probabil să înţelegem ceva din aceste răni sufleteşti pe care trădarea le aduce cu sine. Acest fel de suferinţe este mai adânc şi mai dureros decât durerea fizică. În mod normal sunt limite de durere fizică, dar sunt chinuri sufleteşti şi emoţionale nesfârşite, care sunt provocate prin trădare.

Domnul a fost trădat

Domnul Isus a fost de asemenea trădat. El a fost trădat de un „prieten” apropiat. El a fost trădat într-o noapte, când era un timp de prietenie personală între El şi însoţitorii Lui cei mai fideli. Isus ştia exact că această trădare era urmată în ziua următoare de moartea Sa pe cruce (vezi Luca 9.22,23 şi Ioan 13.1,2,11). Imaginaţi-vă ce am simţi noi în noaptea dinaintea morţii noastre sigure, dacă am şti, că vor să ne ia viaţa în cei mai buni ani ai noştri. Ce am simţi noi, dacă am şti că prin trădarea din partea unui prieten am merge în întâmpinarea unei morţi violente? Sentimentele noastre vor fi probabil de neajutorare şi teamă până la amărăciune şi furie. Probabil gândurile noastre vor plănui idei de răzbunare şi lepădarea credinţei noastre, şi nu în cele din urmă planuri de fugă la timp. Dar toate aceste gânduri şi sentimente nu erau la Domnul nostru. 1 Corinteni 11.23,24 ne arată că în noaptea în care El a fost vândut a mulţumit. Domnul nu S-a gândit să-Şi salveze viaţa pentru Sine, El a vrut s-o dea pentru noi. El nu a fugit cuprins de frică. El a vrut să suporte până la sfârşit şi să împlinească misiunea Sa. Dacă ne amintim că evenimentele din prima vineri a patimilor au avut loc pe planul secund întunecat al trădării Lui, atunci vedem marea demnitate a curajului, a perseverenţei şi conştiinciozităţii Domnului nostru, precum şi dragostea minunată a Domnului pentru noi.

Iuda – „prietenul Meu apropiat” sau „Omul păcii Mele”

Dimensiunea faptei trădătorului Domnului nostru poate fi văzută în Ioan 13. În timpul „ultimei cine” Isus a zis ucenicilor Săi, că unul din ei Îl va trăda. În versetul 18 Domnul iniţiază această temă cu un citat din Psalmul 41: „Cel care mănâncă pâinea cu mine şi-a ridicat călcâiul împotriva Mea.” Curând după această constatare Domnul confirmă personal lui Petru şi Ioan că Iuda este trădătorul. Iuda! Cine l-ar fi bănuit pe Iuda? El era numit administratorul financiar al grupei. Probabil Petru, cel impulsiv, dar cu siguranţă nu Iuda conştient de răspundere! Pictorii religioşi îl prezintă pe Iuda în mod obişnuit ca pe un caracter prefăcut şi viclean, însă acesta nu este tabloul lui Iuda, pe care Biblia îl arată. Necredinţa lui şi însuşirea lui de trădător rămân ascunse până la sfârşit. Timp de trei ani a fost capabil să fure banii altora, fără să dea nici cea mai mică bănuială (Ioan 12.6). Chiar şi după ce el s-a dus la autorităţi, ca să negocieze banii de sânge şi să făurească în taină un complot împotriva lui Isus, Iuda s-a prezentat mai departe ca ucenic model. Împreună cu restul ucenicilor întreabă şi el total nevinovat la Paști: „Nu cumva sunt eu, Rabi?” (vezi Matei 26.15,16,25Marcu 14.19Ioan 13.2). În Ioan 13.26 vedem că Iuda răspunde uşuratic la gestul prietenos al Domnului, care împarte pâinea cu el, fără nici cea mai mică grijă că s-ar putea descoperi ce era în inima lui. Acest gest al lui Isus, care ca gazdă dă lui Iuda ca oaspete îmbucătura de onoare (conform obiceiului din timpul acela), întăreşte şi mai mult făţărnicia lui Iuda. Şi când Iuda a părăsit camera de sus, ca să facă lucrarea lui nelegiuită, unii din restul ucenicilor au gândit că Isus îl trimite „să cumpere cele de care aveau nevoie pentru sărbătoare” (Ioan 13.29). Ce acoperire deosebită putea Iuda să dea trădării lui îngrozitoare.

Sentimentele Domnului

În lumina acestor detalii stăm uimiţi şi cu reverenţă înaintea răbdării şi blândeţii Mântuitorului nostru şi a smeririi Lui de bună voie. Domnul nu S-a înşelat cu privire la Iuda. El cunoaşte inimile tuturor oamenilor (Ioan 2.24,25). El a ştiut de la început că Iuda va deveni trădător (Ioan 6.64,71). Şi deja de trei ani Domnul Isus a tolerat cu îndurare comportarea lui Iuda, pe un om despre care Hristos spune: „Mai bine ar fi fost pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut” (Matei 26.24). Gândiţi-vă la toate momentele de bucurie dar şi de întristare pe care le-a petrecut Isus cu ai Săi – şi de asemenea şi cu Iuda. Gândiţi-vă la orele îndelungate, în care Domnul nostru a învăţat pe urmaşii Săi – şi pe Iuda. Gândiţi-vă la puterea supranaturală, pe care Isus a dat-o celor doisprezece – inclusiv lui Iuda (Matei 10.1). Gândiţi-vă la spălarea picioarelor, când Domnul a spălat picioarele ucenicilor (Ioan 13.5,12). Gândiţi-vă la multele îmbrăţişări specifice orientului, pe care Domnul trebuie să le fi avut cu Iuda. (Probabil sărutul era înainte salutul normal între Isus şi ucenicii Săi, aşa că Iuda putea să-l folosească ca semn sigur pentru trădarea lui.) Gândiţi-vă şi la felul cum Domnul Isus a primit de la Iuda această ultimă îmbrăţişare şi acest ultim sărut al trădării (Marcu 14.43-46). Cât de mult trebuie să fi fost afectat sufletul nesfârşit de sensibil, blând şi sentimental al Domnului, să privească direct în ochii trădătorului Lui şi să spună: „Iuda, cu o sărutare Îl trădezi tu pe Fiul Omului?” (Luca 22.48).

Pentru ce toate acestea? Pentru ce această îndelungă răbdare şi suportare din partea lui Hristos? Pentru ce a arătat Domnul o astfel de consimţire de bună voie a smeririi Sale? Ar putea fi unele motive. Toate sunt în legătură cu realizarea planurilor de mântuire ale lui Dumnezeu. Astfel de exemplu devine foarte clară stricăciunea brutală şi păcătoasă a omului (vezi: http://www.mesagerul-crestin.net/intrebari/Cat_este_omul_de_stricat.htm.), nu numai prin batjocura, scuiparea şi biciuirea prin soldaţii romani păgâni, nu numai prin dispreţuirea şi lepădarea prin iudeii religioşi, ci şi prin trădarea printr-un ucenic. În afară de aceasta avem o demonstrare remarcabilă a felului cum Dumnezeu acţionează cu fiecare din noi. Câtă îndelungă răbdare de nedescris ne dovedeşte Domnul şi nouă! Cât de mult timp S-a preocupat Domnul cu inima noastră rebelă, până când noi am primit mântuirea Sa? Cât de mult ne putem noi smeri faţă de Acela care Şi-a dat viaţa pentru noi? Cât de mult rănim inima Mântuitorului nostru prin faptele noastre – sau chiar prin îndărătnicia noastră? Cât de des am fost făţarnici şi în sens figurat L-am tăgăduit pe Domnul nostru pentru mai puţin de 30 de arginţi? Să ne gândim numai la păcatul de moarte al mândriei, al lăcomiei, al geloziei, al zgârceniei şi al egoismului, care sunt adânc înrădăcinate în inimile noastre (Ieremia 17.9). Noi putem numai să mulţumim mereu harului minunat al Domnului nostru, oricine dintre noi ar putea ocupa locul acestui Iuda.

Modelul vechi-testamental al lui Ahitofel

Psalmul 41 ne dă o mai bună înţelegere a trădării şi smeririi Domnului nostru. În Psalmul acesta David meditează la timpul când fiul său Absalom a smuls împărăţia de partea sa şi şi-a revendicat domnia. David a fugit din Ierusalim însoţit de o suită loială, însă un prieten apropiat şi sfătuitor de încredere, Ahitofel, l-a trădat pe David şi l-a sprijinit pe Absalom. El a dat chiar sfaturi lui Absalom, cum ar putea să nimicească deplin pe David (citiţi 2 Samuel capitolele 15-18). Faptul că Domnul nostru a citat Psalmul 41.9 dovedeşte că Ahitofel se referă profetic la Iuda. Potrivit acestei paralele este remarcabil că Ahitofel, ca şi Iuda, s-a spânzurat când a observat că sfatul lui cu privire la David n-a fost urmat (2 Samuel 17.23). La fel de semnificativ este că Domnul nostru, când a aplicat acest cuvânt la Iuda, nu a citat prima parte a Psalmului. Isus a lăsat la o parte cuvintele „Chiar şi prietenul meu apropiat, în care mă încredeam” şi aceasta din motive evidente. Dacă Domnul Isus citează numai a doua parte a Psalmului, El arată că era deplin conştient de ura şi mârşăvia trădătorului acesta. Aşa cum Ahitofel sub protecţia aparentei ospitalităţii orientale s-a aşezat la masa lui David, la fel şi Iuda s-a aşezat la masa Domnului în camera de sus. Aşa cum Ahitofel a luat parte în chip făţarnic din pâinea stăpânului său, la fel şi Iuda a luat parte la sărbătoarea de Paști şi la instaurarea Mesei Domnului (vezi http://www.mesagerul-crestin.net/intrebari/A_fost_Iuda_prezent_la_instaurarea_Cinei_Domnului.htm.). Aşa cum Ahitofel a trădat în mod ruşinos pe împăratul său şi a plănuit un complot, ca să-l înlăture pe David, tot aşa şi Iuda L-a trădat pe Domnul său cu sinceritate derutantă. Ahitofel şi-a ridicat călcâiul cu intenţii rele şi l-a „călcat” pe domnul lui, şi de asemenea Iuda a făcut aceasta cu o brutalitate neaşteptată şi şocantă prin trădarea cea mai ruşinoasă pe care lumea a văzut-o vreodată.

Dacă medităm la trădarea Domnului nostru, inimile noastre ar trebui să stea faţă de El cu mai multă dragoste şi smerenie pentru tot ce El a suferit pentru noi. Drumul Său la cruce pentru mântuirea noastră era mărginit de suferinţe îngrozitoare. Să încetăm cu trădarea noastră aşa de frecventă a Mântuitorului nostru din pricina popularităţii lumeşti şi a lăcomiei după câştig. Cu ajutorul Său haideţi să ducem o viaţă de credinţă clară în Domnul nostru Isus Hristos.

 

ROMÂNIA FURATĂ. Bancorex, un faliment prin grija statului

fost sediu bancorex

Bancorex nu mai există, dar Dallasul de Slobozia e încă în picioare. Pentru construcția exoticului loc și pentru o fabrică de ulei, firma Ewing Hermes a afaceristului Ilie Alexandru, din Slobozia, lua de la Bancorex, în 1995, un credit de 12 milioane de dolari. Nu l-a mai înapoiat niciodată.

Privite ca adevarate excentricități în România anului 1990, replica în miniatură a turnului Eiffel, hotelurile Dallas și Texas sau herghelia de la Slobozia reprezintă, economic, simbolul eșecului celei mai mari bănci din România comunistă, Bancorex.

Înființată în 1968, sub numele de Banca Română pentru Comerț Exterior, prin ea se derulau operațiunile comerciale externe iar, în decursul existenței sale, a rulat peste 245 de miliarde de dolari.

„Ba chiar, și după 1989, dar mai ales înainte de 89, gestiona rezerva valutară a României”, spune Răzvan Orășanu, fost director al Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului.

Revoluția a prins Bancorex cu rezerve de un miliard de dolari. După 90, bogăția în valută a țării a început să se evapore. O parte din bani s-au dus pe importuri mărunte, pentru a satisface nevoia de consum a unei populații abia ieșite din foamea comunistă.

„Bonibon, Topitop, tot felul de electronice cumpărate din Coreea. S-a importat inclusiv un vapor de vin din Argentina care din păcate a fost și acru până la urmă”, își amintește Răzvan Temeșan, fost director al Bancorex.

Pe lânga importurile pentru poftele poporului, tot la începutul anilor 90, statul, prin intermediul Bancorex, se hotărăște să susțină inițiativa privată și să ajute cu credite populația și firmele la început de drum. Nu oricine avea însă acces la banii de la Bancorex, chiar daca rețeta de creditare era simplă.

„Unii au luat bani de la Bancorex, nu i-au dat înapoi și după aceea au prosperat. Asta este toată povestea”, afirmă Răzvan Orășanu.

De la televizor la fabrică

Nu aveai nevoie de bonitate sau garanţii solide, ca să obţii un credit.

„Depunând garanție un televizor, luai credit o mașină, după aceea puneai garanție mașina și luai credit o casă, după aceea puneai în garanție casa și luai credit o fabrică. După aceea fabrica respectivă dispărea sau se închidea”, povestește Dan Pascariu, fost director al Bancorex.

Trebuia ca cineva cu funcţie în stat să intervină pentru tine.

„Telefonul suna: Măi, a venit la noi in circumscriptia mea electorală firma cutare care face cutare. Și vezi dacă se califică să primească un credit. Nu era intervenția: Măi, da-i un credit lu ăla sau dă-i un credit lu celălalt. Viorel Hrebenciuc a trimis mai mulți întreprinzători care doreau să obțină credite și care în marea lor majoritate au fost refuzați”, susține Răzvan Temeșan.

„În ceea ce-l privește pe domnul Văcăroiu, țin minte că mi-a trimis o adresă semnată de dânsul prin care îmi solicita imperativ să acordăm o garanție companiei Tractorul. Fără nici o analiză, fără nimic, pur și simplu: dați-i acea garanție!”, spune Dan Pascariu.

Fostul premier Nicolae Văcăroiu susține acum că nu a avut nicio legătură cu Bancorex.

1997, anul în care a început prăbuşirea

Prăbușirea Bancorex a început în 1997. O dată cu instaurarea Guvernului Ciorbea, Curtea de Conturi a descoperit nereguli grave: acordarea de credite cu garanții fictive unor firme sau mari companii

de stat, astăzi falimentare. De exemplu, firma SANCA, a lui Alexandru Răducanu, a primit aproape 60 de milioane de dolari si a garantat cu nişte grajduri dărăpănate.

„În realitate, garanţiile valorau nimic. Pentru că erau nişte grajduri fără geamuri, fără acoperiş şi nişte terenuri luate în arenda”, afirmă Răzvan Temeșan.

Pe lista datornicilor au fost şi firmele fraţilor Viorel şi George Constantin Păunescu. Cu ajutorul celor 200 de milioane de dolari luaţi prin mai multe firme de la Bancorex, ei şi-ar fi consturit imperiul financiar pe care îl deţin acum şi care este evaluat la câteva sute de milioane de euro. Fraţii Păunescu ar fi primit banii în urma unor intervenţii politice.

Întrebat dacă a primit telefoane pentru a acorda credin familiei Păunescu, Dan Pascariu răspunde: „Mai multe. Lucrurile astea nu se fac aşa, direct, dă-i un credit lui X. Lucrurile sunt mai subtile. Ţi se sugerează, vine cineva la tine şi-ţi povesteşte şi-ţi transmite mesaje”.

Doar 20 de milioane de euro recuperate

Majoritatea creditelor acordate familiei Păunescu au fost făcute pe vremea când preşedintele Bancorex era Răzvan Temeşan. Statul a mai recuperat din datoria fraţilor Păunescu doar 20 de milioane de dolari, de zece ori mai puţin, după ce ar fi vândut datoria unui off shore din Luxemburg care ar fi aparţinut tot familiei.

Prin această tranzacţie, Viorel şi George Constantin au dispărut definitiv de pe lista datornicilor Bancorex.

„Creditele pe care le-a luat de la bancă au fost investiţii”, spune Răzvan Temeşan.

Marele datornic Ioan Niculae

Al treilea mare datornic al băncii este Ioan Niculae, proprietarul grupului de firme Interagro. Deşi este considerat cel mai bogat român, cu afaceri de peste un miliard de euro, Ioan Niculae încă datorează Bancorexului 31 de milioane de dolari bani împrumutaţi pentru combinatul Azochim Săvineşti, acum falimentar.

Nici Fraţii Păunescu şi nici Ioan Nicolae nu au vrut să comenteze tranzacţiile cu Bancorex!

Bancorex ar fi pierdut nu doar de pe urma afacerilor cu firme născute peste noapte, dar şi pentru că a dat bani cu dobândă foarte mică.

Ca să intri pe lista bună trebuia să ai funcţie importantă în stat. Miron Mitrea este unul dintre cei 4.800 de demnitari, poliţişti, sindicalişti, procurori sau dintre cei care ar fi primit bani preferenţial.

„Parcă am luat un credit, a trecut mult de atunci, nu prea mai țin minte, am luat pentru casă, dar l-am dat inapoi”, spune deputatul Miron Mitrea.

Despre lista scurtă a fericiţilor care au primit banii impediat după revoluţia de la Bancorex, s-a spus că a fost făcută pe ochi frumoși.

„Da, acum că ziceți de ochi frumoși, îmi amintesc că mi-a dat creditul o doamnă cu ochi frumoși”, adaugă acesta.

Pe listă se mai află și chestorul Petre Tobă, fostul general de poliție Toma Zaharia, Marian Tutilescu, noul consilier al președintelui Băsescu, și mulți alții, cu funcții importante astăzi.

„Eterna și Fascinanta Românie” a înghițit 5,7 milioane de euro

O altă gaură neagră în istoria Bancorex a fost şi implicarea în tipărirea albumului „Eterna și Fascinanta Românie”.

În 1995, Departamentul de Informații Publice al Guvernului Văcăroiu, reprezentat de Viorel Hrebenciuc, a încheiat cu Adrian Costea, un afacerist cu dublă cetăţenie, română şi franceză, un contract pentru editarea unui album de fotografii care trebuia să spele imaginea unei ţări identificată cu bolnavii de SIDA și copiii abuzaţi în orfelinate.

Albumul a înghițit 5,7 milioane de euro, publicitate plătită de Bancorex. Banii au fost considerați o gaură neagră, fiindcă volumul n-a apărut niciodată în numărul stabilit de exemplare stabilite.

„Dacă are la baza un scandal, un jaf național, o fraudă, e normal că nu putea să fie decât un lucru de doi lei. Numai că n-a fost nici frauda și nu este nici o carte de doi lei. Este o carte făcută cu nesfârșită tandrețe. Este o Românie reală în cartea asta. Fără să fie batjocorită”, spune scriitorul Miron Manega.

În 1999 procurorii francezi au deschis o anchetă pe numele lui Adrian Costea, pentru spălare de bani în favoarea unor politicieni români. Au fost audiați Adrian Năstase, Teodor Meleșcanu, Viorel Hrebenciuc, Răzvan Temeșan, Iosif Boda și alții. Ancheta s-a finalizat fără urmări.

„Există un interes foarte mare ca nimeni, niciodată să nu ajungă la finalul acestei povești”, este de părere Răzvan Orășanu.

Banca Mondială intervine

În 1999, statul român, la solicitarea Băncii Mondiale, decide lichidarea Bancorex. Banca era neperformantă şi trebuia împărţită. Activele performante şi sediul sunt preluate de BCR, iar creditele neperformante, de AVAB. Rolul autorităţii de stat era să recupereze prejudicicul.

„Toate acele credite neperformante au fost preluate la datoria publică și le plătim cu toții. 01, 32, 50 S-au dus în mai puține autostrăzi, în mai puține școli, într-un serviciu public mai prost, inclusiv în cel sanitar”, spune Dan Pascariu.

Fost şef al bancorex, Dan Pascariu spune că falimentul Bancorex a mâncat 2,4 miliarde de dolari, adică 7-8 la sută din Produsul Intern Brut al României de la acea vreme. Un calcul simplu arată că, pe fiecare român, gaura Bancorex l-a costat câte 100 de dolari.

Falimentul nu a pus punct jafului. Razvan Temeşan, preşedinte în cea mai neagră perioadă a Bancorex, spune că, de fapt, furtul adevărat a început cu adevărat o dată cu închiderea definitivă a băncii. De altfel, susține că acesta ar fi fost şi scopul pe care l-ar fi urmărit cei care, intenţionat, ar fi provocat falimentul Bancorex: AVAB a preluat imobile din zone exclusiviste din Bucureşti şi le-a dat pe nimic.

„Banca a avut multe terenuri din zona Kiseleff, Statuia Aviatorilor, preluate cu 50 – 100 dolari în garanție imobiliara la bancă și vândute unor persoane fizice de AVAB la prețuri apropiate de 50 – 100, când în realitate ele valorau de 10 ori mai mult sau de 20 de ori mai mult”, explică Răzvan Temeșan.

R. Temeşan spune că, după preluarea de către stat, toate clădirile şi terenurile trebuiau reevaluate şi vândute la preţul pieţei de la acea dată.

„De fapt acesta a și fost obiectivul celor care au distrus banca. A fost să pună mâna pe patrimoniul băncii, nereevaluat, astfel încât după aia să-l prăduiască reevaluat”, explică el.

Întrebată dacă au fost reevaluate activele Bancorex, Carmina Mircea, șef serviciu creanțe al AAAS, nu asre un răspuns: „Nu știu să vă răspund la această întrebare. Nu cred că trebuia s-o puneți. Vă rog s-o tăiați la montaj!”

Pentru jaful de la Bancorex, Parchetele din România au întocmit zeci de dosare finale, cele mai multe pe numele unor directori locali ai Bancorex. Printre numele sonore puse sub învinuire s-au numărat fostul peședinte Răzvan Temeșan și fosta directoare a sucursalei Lipscani, Ana Capeti, filiala care a atribuit cele mai multe credite neperformante. Amândoi au fost acuzaţi de abuz în serviciu.

Răzvan Temeșan susține acum că, de fapt, „clasa politică din România, la fel cum a jefuit toată economia”.

Ofițer acoperit al SIE

Răzvan Temeșan a condus Bancorexul în perioada 1994-1997. Pentru Digi24, recunoaşte, pentru prima dată, rolul său la Bancorex. Angajat sub acoperire ca ofițer al Serviciului de Informaţii Externe, Temeşan trebuia să se asigure că statul post-revoluţionar recupera toate datoriile pe care alte state le-ar mai fi avut faţă de România.

„Am avut proasta inspirație să accept să fiu recrutat în 1993 în legătura cu banii lui Ceaușescu și probabil că de aici și mi se trage, știi. Am deranjat pe diverse persoane interesate să treacă timpul și să pună mâna pe banii ăștia”, spune R. Temeșan.

Răzvan Temeșan a fost acuzat că a acordat cele mai multe credite neperformante.

„Păi dacă se găsea vreun credit care să aibă semnătura mea, vă închipuiți că mai eram acuma aicea? Nu pot să pretind că am citit 15.000 de dosare și am verificat 15.000 de garanții. Când am plecat eu din bancă, credite neperformante erau 7%. Acuma sunt 20%”, adaugă Răzvan Temeșan.

Răzvan Temeșan a fost cercetat în 27 de dosare penale, arestat preventiv câteva luni și apoi achitat în toate. A dat statul român în judecata la CEDO pentru ca ar fi fost destituit ilegal din funcția de Preoedinte Bancorex și a câotigat. Acum se judeca cu autoritățile și cere daune morale și materiale pentru perioada petrecută după gratii, pentru că atunci s-ar fi îmbolnavit de diabet.

Alți responsabili pentru eșecul Bancorex au fost foștii directori Ana Capetti, Mirela Fako și Grigore Maimuț, cu toții implicați în dosarul ce privea acordarea creditului de 60 de milioane de dolari către firma lui Alexandru Raducanu, SANCA.

Au fost condamnați la pușcărie de instanţele inferioare pentru abuz în serviciu, dar, până la rămânerea definitivă a sentinţei, faptele s-au prescris. Ana Capetti şi-a susţinut în permanenţă nevinovăţia.

„Avea şi trăsăturile de ţap ispăşitor, adică era o persoană cu un nume sonor, nu? În lumea artistică se alege şi numele, că nu poate orice nume să răzbată la public”, spune Sergiu Andon avocatul Anei Capetti.

Rămas în istorie ca cel mai mare furt din istoria post-decembristă, falimentul Bancorex este încă intens contestat de cei care au condus vremelnic destinele băncii.

Ionel Blănculescu, fost şef al departamentului antifrudă al bancorex, fost şef al AVAB din ziua în care autritatea a preluat datoriile băncii, actual consilier onorific al premierului Victor Ponta pe probleme de economie, susține că așa-numitele tunuri Bancorex sunt simple legende

„Banca nu a fost devalizată, aceasta este o poveste care circulă în piață de foarte mulți ani”, declară Ionel Blănculescu.

Ionel Blănculescu pune prăbuşirea băncii pe seama hazardului numit devalorizarea leului.

„Au fost victime directe. Victime directe ale devalorizării primitive. Datornicii Bancorex. Pentru că 95%, deci aproape întreg portofoliul Bancorex a fost acordat în valută. Și când s-a dat această lovitură năprasnică de azi pe mâine, pur și simplu toți cei care urmau să dea banii înapoi au fost somați să dea de 3 ori banii înapoi” spune I. Blănculescu.

Economistul Răzvan Orăşanu s-a lovit şi el de Bancorex pe vremea când a condus Autoritatea de Valorificare a Activelor Statului. S-a chinuit luni bune să dea de urma datornicilor şi să aducă la buget banii daţi credit.

„Este o hoție românească, în mare parte. Adică nu a venit Sfântul Duh, nici Sfântul Petru, nu masoneria, lojele, deci nu e chestie de felul ăsta”, spune Răzvan Orășanu.

Indiferent de cum e catalogată părbuşirea Bancorex, un lucru este cert: astăzi, pe lista debitorilor mai există 650 de firme de la care Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului se chinuie să recupereze banii, fără succes. Contractele încheiate prost reprezintă principala problemă.

„Unii dintre ei susțin că nu au făcut niciodată acele credite, alții susțin că n-au făcut niciodată acele garanții”, spune Carmina Mirea.

După 15 ani de la închiderea oficială a Băncii de Comerţ Exterior, jaful Bancorex rămâne încă o necunoscută fără vinovaţi. Cei care au luat credite şi nu le-au mai returnat au ajuns pe locuri fruntaşe în ierarhia celor mai bogaţi oameni ai ţării, cei care au dat creditele ocupă şi acum funcţii cheie în sistemul bancar sau au propriile afaceri.

Politic nu şi-a asumat nimeni deciziile tumultoasei Bancorex – nici guvernele care au aruncat banca în 1990 în economia de piaţă , nici cele s-au ocupat apoi fără succes de recuperarea datoriilor după faliment.

La jumătate de secol de la înfiinţarea băncii care ar fi trebuit să pună România comunistă în relaţii economice fireşti cu partenerii economici străini, România europeană se chinuie şi acum să şteargă paguba de un miliard de euro rămasă pe imaginea sa şi aşa şifonată.

ROMÂNIA FURATĂ. Uzina Aro, cu un patrimoniu de 1,4 milioane de dolari, vândută la preț de apartament: 150.000 de euro

masini aro

Băi, băieți, noi toți dacă ne strângem, putem salva uzina asta. E o clinică americană care ne cumpără sperma cu 50 de dolari bucata”, asta spune personajul lui Andi Vasluianu în filmul Despre oameni și melci, regizat de Tudor Giurgiu.

„Astea sunt solutiile cu care am venit noi, sindicatele”, spune Ioan Cotescu, fost lider de sindicat Aro.

„Nu mai era nimic de salvat. Cred că mafia era atât de mare și atât de însetată de a vinde tot și a face rost de bani, și când spun mafie vorbim de fosta Securitate. În primul rând vorbim de oameni cocoțați în puterea politică de după 90, de la ei a pornit totul”, afirmă regizorul Tudor Giurgiu.

„Atunci, cei sus-puși au spus că noi, sindicatele, am cerut, eu, Cotescu, am cerut muncitorilor să dea spermă. Și umblau cu gălețile prin secții”, mai spune Ioan Cotescu.

Ioan Cotescu era, în 1996, liderul sindicatului de la Aro. Ideea lui nu a salvat uzina de la faliment, dar a intrat în istorie. Din fosta fabrică, intitulată, neinspirat, Automobile Române, au mai rămas câteva colecții de autoturisme și o mână de hale abandonate. Dar și un film de excepție. Sub dealul Muscelului, pe locul unde se afla uzina nimic nu mai amintește, însă, de cele 500.000 de mașini construite piesă cu piesă aici.

Povestea uzinei începe la puțină vreme după retragerea sovieticilor din țară. Nici măcar cei care au gândit construcția colosului industrial nu și-au imaginat faima ce avea să o cunoască brandul Aro.

„Aro a fost una dintre cele mai bune mașini de teren din lume”, spune Mărțișor Ciobanu, fost director Aro între 1992-1994.

Aro a câștigat raliul Paris-Dakar și a fost exportat în peste 100 de țări. Era atât de bun, iar cererea era atât de mare la export, încât uneori autoturismele se vindeau fără roată de rezervă.

„Îmi lua și neterminată mașina din uzină”, își amintește Ciobanu.

Câte 2.000 de masini mergeau în fiecare an în Polonia, în Germania Democrată și în Cehoslovacia, iar 50.000 de mii de jeep-uri românești au ajuns în China din 1975 până la Revoluție.

Cea mai mare victorie a mașinii de teren românești a fost intrarea pe piața americană.

„Dacă ați fi văzut Aro 24 circulând pe șoselele din SUA, unde toată lumea, când se oprea, venea să întrebe de unde provine această mașină, ați fi avut o mare satisfacție”, mai spune Mărțișor Ciobanu.

Mașina Aro era râvnită pentru că putea urca pe orice teren accidentat. Ajungea în vârf de deal și trecea peste orice dună de nisip. Unde mai pui că pentru americani era și ieftină.

„La vânătoare se folosea, că urca cele mai înalte, de asta îi zicea la mașină Zimbrul Carpaților, că urca foarte mult pe terenurile înalte”, spune și Aurel Butoi, fost muncitor Aro.

În țară, Aro era mașina celor aleși. Până în 1981, singurul beneficiar a fost Armata. Mai apoi au putut să se plimbe cu Aro și cei care aveau norocul să primească aprobarea Ministerului Economiei sau direct a lui Nicolae Ceaușescu.

Revoluția a prins Uzina cu aparatură învechită, nemodernizată de zece ani. Chiar și așa, cererea pentru mașinile produse aici era mare, Fabrica nu ducea lipsă de contracte pentru export. Totuși, conducerea de atunci s-a orientat către piața internă. O decizie explicată de faptul că românii, dornici să se plimbe cu Aro și care stăteau zi și noapte la poarta uzinei, dădeau șpagă o mică avere ca să plece acasă cu mașina mult-râvnită.

O mașină costa 140.000 de lei și pe ea se dădea 400.000 de lei. Ciobanii din Transilvania veneau aici să cumpere Aro cu sacii, cu desagii de bani”, își amintește Ioan Cotescu, fost lider de sindicat Aro.

Așadar, spre deosebire de majoritatea uzinelor românești pentru care ieșirea din comunism a însemnat dispariția comenzilor, la Aro lucrurile stăteau cu totul altfel. Cererea de mașini, era, în 1990, mai mare decât capacitatea de producție a fabricii.

Dar a avut ghinionul să apară în existența ei Bancorex, care a acordat unei firme de peste Prut un credit de 20 de milioane de dolari pentru a cumpăra 3.200 de mașini Aro, adică jumătate din producția pe un an de zile.

Valeologia, firmă cu sediul în Chișinău, despre care s-a spus că ar fi fost o acoperire a mafiei rusești, a tras însă o dublă țeapă – n-a mai plătit nici creditul la Bancorex, nici mașinile Aro, pe care le-a vândut, mai departe, în țările ex-sovietice.

Mărțișor Ciobanu, care a fost numit la conducerea fabricii imediat după tunul dat de Valeologia, a fost martorul evenimentelor.

„Au plecat atunci garnituri de tren cu mașinile respective și containerele cu piese de schimb”, spune el.

Dan Pascariu, președintele Bancorex din acea vreme, spune că nu avea informații despre compania moldovenească și nici despre patronul ei, Vitalie Usturoi, care ar fi fost agent KGB.

„Asta nu știu. (Sunt povești?) Nu știu, nici nu vă pot confirma, nici nu va pot infirma”, declară Dan Pascariu, fost președinte Bancorex între 1992-1994.

Și totuși, Vitalie Usturoi reușește nu doar să deschidă ușile Bancorex, ci chiar să primească un credit de la bancă. Ulterior, procurorii constată că banii au fost împrumutați ilegal, motiv pentru deschid un dosar penal în acest caz. Cercetați sunt Dan Pascariu și Răzvan Temeșan, pentru care, în cele din urmă, dosarul se încheie cu neînceperea urmăririi penale. În schimb, pentru Aro, Valeologia reprezintă lovitura destabilizatoare.

„Nu se mai putea susține financiar. A dispărut foarte mult din banii societății, au dispărut sume impresionante”, afirmă Mărțișor Ciobanu.

În ciuda comenzilor, fabrica acumulează datorii. Inexplicabil, statul impune un preț de vânzare mult sub cel de producție, iar diferența este acoperită cu fonduri de la buget. Până în 1996, când Aro intră în colaps. Cu datorii de 30 de milioane de dolari și zguduită de tunul Valeologia, fabrica mai primește o lovitură: Guvernul închide conducta cu bani, nu mai plătește pierderile și lasă uzina să se descurce singură. Soluția găsită de conducere este să concendieze 1.000 de angajați.

„Totul era făcut să ne distrugă. Că în pofida loviturilor extraordinar de dure pe care le-am primit în anii 90, am îndrăznit să mai existăm”, susține Ciobanu.

Jaful continuă la Aro și după instalarea Guvernului Ciorbea, sub o formă mai subtilă. De data aceasta se fură prin firme-căpușă protejate chiar de directorii fabricii. Rețeta este simplă: înglodată în datorii, uzina nu mai primește credite de la nici o bancă. Dar, în numele ei se împrumută firmele căpușă care primesc în schimbul banilor mașini la preț de nimic, pe care mai apoi le vând de trei patru ori mai scump.

„Se fura îngrozitor. Ei, directorii nostri, făceau contracte cu acei dealeri și din străinătate și din țară, fără garanții bancare, iar în momentul când ăla falimenta, noi pierdeam totul”, declară Ioan Cotescu.

În timp ce Aro acumulează datorii de zeci de milioane de dolari, firmele intermediare se îmbogățesc. Printre cei care profită este chiar directorul uzinei de la acea vreme, Iustin Preoteasa, a cărui soție deschide hotelul Muscelul. Fostul director a refuzat un interviu filmat, dar a recunoscut că soția sa a lucrat cu Aro chiar pe vremea când el conducea uzina.

„Faptul că astăzi poți să furi astfel de bani din Aro și să-ți faci hoteluri, să faci tot felul de chestii, lucrurile astea se fac la geamantan. Deci cu banii jos, pentru că sunt bani negri”, susține Ionel Blănculescu.

Patronul unei alte firme preferate de directorii de la Aro povestește astăzi, după mai bine de zece ani, cum s-a îmbogățit din afacerile cu uzina. Cu ajutorul pieselor de schimb luate ieftin de la Aro, omul își deschide mai târziu o pensiune cu patru vile.

O altă firmă despre care se spune că ar fi căpușat Aro timp de 14 ani este IATSA Câmpulung, care aparținea la vremea aceea „baronului roșu” Constantin Nicolescu, fostul președinte al Consiliului Județean Argeș. Condamnat astăzi în primă instanță la patru ani de pușcărie pentru contractarea banilor europeni cu acte false, Nicolescu este botezat în Argeș „Vecinul”. După retrocedări, el ar fi ajuns să dețină atât de multe proprietăți, încât ar fi vecin cu tot județul.

„N-a existat afacere în Muscel și în județul Argeș ca el să nu-și bage botul. Munți, păduri, nici nu vă imaginați. Sunt împrăștiate la rude”, afirmă Ioan Cotescu.

Ani la rând, IATSA este unul dintre partenerii privilegiați ai uzinei Aro, iar Constantin Nicolescu, patronul ei, protejatul lui Adrian Năstase și al lui Nicolae Văcăroiu. Prin IATSA curg comenzile guvernamentale la preț umflat: mașini pentru Parlament, pentru Ministerul de Interne sau pentru Romsilva. Nici Constantin Nicolescu, nici foștii directori ai fabricii, apropiați ai baronului de Argeș, nu au dorit să apară în fața camerei de filmat.

„Nu știu dedesubturile lor, ei au fost acolo o cloacă”, spune un fost director.

„Eu am fost avertizat să fiu atent cum merg pe stradă”, spune un altul.

Jaful cu acte în regulă și firmele-căpușă aruncă Aro într-o situație imposibilă. În anul 2002, uzina nu mai are bani nici de salarii, după ce toate Guvernele încercaseră, pe rând, să găsească soluții. Guvernul Năstase scoate uzina la privatizare, dar nimeni nu o vrea.

În paralel, liderul de sindicat Ioan Cotescu vine cu ideea donării de spermăca să-i ironizeze pe directorii Aro, incapabili să salveze uzina. Ca și personajele din filmul lui Tudor Giurgiu, Despre oameni și melci…

În film, Uzina Aro aflată în faliment va fi transormată în fabrică de melci.

Dacă e să găsesc o metaforă e că ajungem să ne târâm. A spălat cu noi pe jos puterea”, este replica actorului Andi Vasluianu.

În viața reală, salvarea nu ar fi trebuit să vină de la crescătorii de melci ci de la o firmă de apartament din Miami. După câteva tentative de privatizare eșuate, în peisaj apare John Perezun dealer american de origine cubaneză, dornic să cumpere uzina. Potențialul investitor ar fi fost protejat de însuși președintele României de atunci, Ion Iliescu. Liderul de sindicat susține că l-ar fi avertizat pe președinte.

„Atunci, domnul Iliescu m-a apostrofat și mi-a spus: băi, lidere, habar n-ai, este un investitor bun, știu eu că-n America Latină, în Brazilia, are niște parteneri cu care facem treabă. A zis: ai să trăiești și ai să vezi. Am trăit și am văzut: iată!”, spune Cotescu.

Data de 26 septembrie 2003 reprezintă sfârșitul pentru uzina Aro. Statul român o vinde pentru prețul infim de 150.000 de dolari firmei Cross Lander, al cărei patron este John Perez. Măreața uzină, mândria României comuniste, face pentru autoritățile României capitaliste cât un apartament mai răsărit în București.

„Vorbim despre o privatizare nereușită”, admite Mircea Ursache, fost președinte AVAS.

În schimb, americanul se obligă să investească 15 milioane de dolari, să plătească datorii și credite de 11 milioane de dolari și să lanseze în America o nouă mașină Aro.

„La momentul acela se punea problema: ce facem cu firma asta? Ori merge-n faliment, ori o vindem pe 150.000 de dolari acestor oameni”, declară Răzvan Orășanu, fost președinte AVAS.

„Nu exista bonitate, nu existau confirmări de la Exim Bank sau de la cei care au fost puși să verifice de bonitate, dar s-a trecut peste tot”, spune Ionel Blănculescu, fost președinte la Autoritatea Națională de Control.

Prin semnătura lui Ovidiu Mușetescu, președintele APAPS de atunci, România primește un dublu tun: vânzarea pe nimic a unui colos industrial cu un patrimoniu de 1,4 milioane de dolari și ștergerea datoriei rămase de 40 de milioane de dolari, totul pentru ca John Perez să primească o uzină curată. Însă primul lucru pe care-l face noul investitor este să câștige 2,7 milioane de dolari din vânzarea Fabricii de Scule și Matrițe, inima uzinei, deși îi era interzis să înstrăineze active din fluxul de producție.

„A fost vandută ilegal”, spune Blănculescu.

John Perez nu se oprește aici. Motivând că trebuie să mai facă rost de bani pentru salariile muncitorilor, vinde la fier vechi utilaje extrem de importante, prese, cuptoare și hale întregi. Încasează 530.000 de dolari, bani care, spun sindicaliștii, ar fi ajuns exclusiv în buzunarul americanului.

Răzvan Orășanu, fost președinte AVAS, a descoperit că nici contractul de privatizare al Aro nu a fost în regulă, fiind imposibil de reziliat.

„Era scris foarte prost, cu puține clauze de care te puteai lega de partea statului și foarte favorabil pentru Cross Lander”, spune fostul președinte AVAS.

La inițiativa sindicatelor și în urma numeroaselor controale la Aro, statul dă în judecată firma Cross Lander, reziliază contractul și reintră în posesia fabricii.

În 2005 este fabricat ultimul autovehicul Aro, sunt concediați ultimii 1.500 de angajați, iar uzina intră în faliment. Pentru miile de tone de fier vechi de utilaje întinse pe 50 de hectare, platforma Aro devine ținta samsarilor imobiliari.

Aro este astăzi business imobiliar. Ea a fost vândută companiei imobiliare Landmark Management, patronată de Nicolae Rațiu, fiul fostului lider țărănist, Ion Rațiu. După ce a vândut la fier vechi și ultimele utilaje rămase, compania a închiriat spațiul mai multor firme.

Ca în cazul tuturor marilor privatizări făcute de autoritățile României capitaliste, nici pentru moartea fabricii Aro nu există vinovați. Investitorul John Perez a scăpat de dosarul penal care i-a fost deschis și trăiește liniștit undeva în America.

Ovidiu Mușetescu, șeful de la Privatizare, considerat principalul responsabil pentru falimentul Aro, a murit. Prim-ministrul Adrian Năstase sub care s-a făcut privatizarea este la pușcărie în alte dosare, iar Ion Iliescu, susținătorul lui John Perez, spune că Aro n-a fost în stare să se adapteze la condițiile noii economii de piață.

„Înainte, ele erau susținute artificial de stat. Ei, în momentul în care s-a deschis economia românească pe piața internațională, au rezistat cei care au putut să facă eforturi să-și asigure competitivitatea”, spune Ion Iliescu, fost președinte al României.

Hăituit, vândut pe nimic, devalizat și furat, neînțeles de politicieni și neadaptat la economia de piață, Aro va rămâne, indiferent cât timp va trece doar o poveste despre idei inutile și politicieni hrăpăreți. O poveste despre oameni și melci.

„La noi, sus-pușii, cei care ne conduc, n-or să-și pună nici un fel de problemă. Ei or să râdă și ei odată cu publicul, dacă văd filmul ăsta. Dar nu știu dacă o să-i doară și o să-i atingă real și o să zică: bai, dar noi am cam distrus țara asta. Râzi, dar nu-i în regulă”, concluzionează actorul Andi Vasluianu

ROMÂNIA FURATĂ. Politicienii și firmele care au păgubit Loteria Română cu un miliard de euro 

sediu loterie cu scris

Atunci când Regele Carol I a înființat Loteria Română, 40% din banii strânși de la jucători se întorceau la aceștia sub formă de premii. Din cele 60 de procente rămase, o buna parte ajungea la bugetul de stat pentru a finanța construcția de școli, spitale, azile și locuințe pentru tineri. Intențiile nobile ale regelui au fost uitate însă după 1990, când Loteria Națională a dat bugetului din ce în ce mai puțini bani. În schimb, a îngrășat conturile unor români influenți, dar și pe cele ale unui grec despre care presa germană spune că ar fi fost agent al celebrei STASI, fosta securitate a Germaniei comuniste.

Clădire cumpărată de 34 de ori mai scump decât prețul pieței

Cel mai mediatizat dintre contractele încheiate de Loterie este cel parafat cu grupul de firme Ana Electronic, controlat de George Copos. Prin acest contract, Loteria a cumpărat 38 de spații comerciale de la fostul vicepremier. Toate la prețuri mult mai mari decât cele ale pieței.

Unul dintre spatii a fost achiziționat pentru filiala din Cluj Napoca, la conducerea căreia se afla la acea dată Gheorghe Ciucă.

„A intrat la mine în birou și mi-a propus să cumpăr această clădire la valoarea de 4 miliarde de lei, spunându-mi că-mi dă mie comision 20%”, spune Gheorghe Ciucă.

Gheorghe Ciucă, fost director al filialei din Cluj a Loteriei Române

„L-am dat afară din birou. După o perioadă relativ scurtă, m-a sunat directorul general, Cristea Nicolae, de la București, mi-a dat un număr de celular, mi-a spus să caut o persoană cu numele Rațiu, să văd ce imobil are de vânzare în Cluj. M-am întâlnit cu el în cartierul Mănăștur, la această clădire și când l-am întâlnit era persoana pe care o dădusem eu afară din birou. Am văzut clădirea. Arăta foarte rău”, povestește el.

Gheorghe Ciucă a declinat oferta. Apoi a sunat la centru și le-a spus șefilor săi că este o investiție nepotrivită, mai ales că loteria mai avea în zonă cinci sedii.

„După o perioadă relativ scurtă, am primit un contract de vânzare-cumpărare încheiat la București, între directorul general Nicolae Cristea și Rațiu Stelian. Clădirea a fost cumpărată nu la patru miliarde de lei, ci la 6 miliarde și 885 de milioane de lei”, mai spune Gheorghe Ciucă.

Adică 237.000 de dolari. Și nu a fost o singură tranzacție, au fost 38, strânse mai târziu de procurori într-un dosar penal pe numele lui George Copos și al fostului director al Loteriei, Nicolae Cristea.

Procurorii anticorupție spun că pentru a-și majora câștigul, fostul vicepremier s-a folosit de cei trei interpuși și a înșelat, astfel, statul cu un impozit de un million de euro. Pentru sediul din Cluj, de exemplu, Loteria a plătit un preț de 34 de ori mai mare decât cel al pieței.

„Am aflat că această clădire, acest patron și-a vândut-o de la firma lui, unde era unic asociat, lui ca persoană fizică cu 200 de milioane de lei. A plătit la stat impozit și TVA după 200 de milioane de lei. Și la aproximativ 4-5 zile, deci foarte repede, a vândut-o la Loterie cu 6 miliarde 885 de milioane”, spune Gheorghe Ciucă.

Dosarul instrumentat de DNA a ajuns în instanță în iunie 2006 și a primit numele de Loteria I. Cei doi inculpați, George Copos și Nicolae Cristea, au fost condamnați, în ianuarie 2013, la câte patru ani de închisoare pentru evaziune fiscală, dar sentința nu este definitivă. Nici Nicolae Cristea, nici George Copos, aflat în închisoare după ce a fost condamnat în alt dosar, nu au vrut să comenteze.

Contracte cu preț crescut de 10 ori

Un alt om de afaceri influent care a câștigat de pe urma Loteriei este Dinu Patriciu. Firma sa, SC Alpha SA, a construit sediul actual al companiei. Inițial, clădirea trebuia să coste puțin peste un milion de dolari, dar, în câțiva ani de la începerea lucrărilor, a ajuns să coste de 10 ori mai mult. Ilegalitatea a fost descoperită de Corpul de Control al premierului, condus la acea vreme de actualul prim-ministru al României, Victor Ponta.

„Valoarea investiției s-a majorat treptat de la 5,37 miliarde de lei, la 9,18 miliarde de lei, la 25,5 miliarde de lei, la 155,1 miliarde de lei, ajungând la 185 miliarde de lei (circa 8,6 mil. de dolari) în iulie 2000,” se arăta în raportul Corpului de Control.

Deși a încasat de zece ori mai mulți bani decât era stipulat în contractul inițial, firma lui Dinu Patriciu nu a finalizat construcția. Clădirea a fost terminată de firma Romcom International, care a primit și ea de la Loterie alte 2,7 milioane de dolari.

În momentul în care a obținut contractul, Romcom Internațional îi avea ca acționari pe Horea Dorin Uioreanu, fost deputat PNL, actual șef al Consiliului Județean Cluj, și pe Mihai Mureșan, liderul PRM Cluj. Afacerea Sediul Loteriei a fost parafată tot de fostul director, Nicolae Cristea.

Nicolae Cristea, fost director al Loteriei Române

Dan Voiculescu a bifat și el afaceri profitabile cu Loteria. Tipografia Intact SA, o firmă controlată de familia sa, a semnat în toamna lui 2008 un contract de aproximativ 60.000 de dolari pentru tipărirea revistei „Loto Prono”. Cea care a parafat înțelegerea a fost nimeni alta decât Liliana Mincă, susținută la conducerea Loteriei de partidul înființat de Dan Voiculescu.

Afacerea cartelelor Pelegrin

O altă afacere care a provocat o gaură serioasă în bugetul Loteriei este cunoscută sub numele de Pelegrin. Compania urma să vândă în sediile ei cartele telefonice, în regim de consignație. Adică Loteria nu plătea niciun ban anticipat dar își oprea un comision după vânzare.

„Loteria Română, prin directorul general Gheorghe Benea, a deturnat clauzele contractuale și a achiziționat un număr impresionant de cartele telefonice care nici într-o sută de ani nu ar fi fost vândute, dar cu banii jos. Cartelele nici nu erau în depozitul Loteriei și plata s-a făcut”, spune Liliana Mincă.

La doar câteva luni de la semnarea contractului inițial, pentru aproape 600.000 de cartele telefonice, Loteria a plătit anticipat peste 10 milioane de dolari.

Beneficiara acestui contract a fost firma SC Form Trade SRL din Focșani, despre care s-a scris că era controlată de un off shore din Cipru. Firma proaspăt înființată nu ar mai fi făcut înainte nicio altă afacere. Rapiditatea cu care s-a făcut plata anticipată a cartelelor telefonice ridică semne de întrebare.

„Directorul economic de la momentul respectiv era revocat din funcție, dar încă avea semnătura în bancă. Era la spital la Colțea, dacă nu mă înșel, și șoferul de la Loterie, împreună cu delegatul pentru bancă din cadrul Companiei Naționale Loteria Română, s-au dus și au alergat după a doua semnătură pe la spital, ca să se facă plata neapărat în ziua aia, neapărat. Iar pe factură scria “A se achita urgent acest contract””, spune Liliana Mincă.

Tranzacția este și ea verificată de procurorii anticorupție.

Caiete de sarcini venite de la viitorii câștigători ai licitațiilor

Curtea de Conturi a descoperit și alte achiziții făcute de Loterie în timpul mandatului lui Gheorghe Benea, „pentru care există indicii că au fost săvârșite cu încălcarea legii penale”. Vorbim despre achiziționarea a 182 de mașini pentru sucursale. Tranzacția a creat un prejudiciu de peste un milion de dolari pentru că autoturismele erau supraevaluate. De asemenea, compania a beneficiat și de servicii de consultanță și avocatură nejustificate de peste trei milioane de dolari.

Liliana Mincă, fost director al Loteriei Române

Liliana Mincă explică cum a fost posibilă încheierea unor astfel de contracte.

„Inclusiv caietele de sarcini veneau de la societățile care urmau să câștige licitațiile. Erau niște licitații fictive. Și atunci, vă spun că șeful de la Serviciul de Achiziții, Natalia Diaconu, și-a dat demisia, pentru că a fost chemată în birou la Gheorghe Benea și i s-a prezentat un furnizor de produse și i s-a spus că cu acest furnizor trebuie să încheie contractul pentru o cantitate de, în valoare de…”, spune Liliana Mincă.

Fost director al Loteriei Române în perioada 2009-2012, Gheorghe Benea nu a vrut să comenteze.

Gaură de sute de milioane de dolari în bugetul Loteriei

Cele mai dezavantajoase contracte de achiziții încheiate de Loteria Română au fost cele cu grecii de la grupul INTRALOT – INTRACOM. Curtea de Conturi, ANAF, Garda Financiară și Corpurile de control ale Guvernului și Ministerului de Finanțe au susținut la unison că Loteria a pierdut sute de milioane de dolari din cauza acestor contracte. Fostii directori ai Loteriei vorbesc chiar de o valoare mai mare a prejudiciului.

„Pentru ultimii 10 ani vorbim de un miliard de euro pagubă. Și aici vorbim de pierderi directe și indirecte, adică directe prin achiziții cu costuri prea mari pe echipamente și servicii care poate nu erau necesare sau care poate în piață erau mai ieftine, și indirecte, prin proasta gestionare a echipamentului”, precizează Dan Ghiță, unul dintre foștii directori.

Contractele cu grecii de la INTRALOT au fost încheiate de Nicolae Cristea în 1993 și aveau o durată de zece ani. Unul dintre contracte viza introducerea sistemului informatizat în agențiile loto și apoi întreținerea lui.

Statul român a platit 1,5 milioane de dolari la început, apoi un procent de 8 – 8,5% din încasările lunare. Celălalt sistem era cel al mașinilor de jocuri, pentru care statul a plătit între 70 și 80% din încasări.

Contractul care nu poate fi reziliat

„Din păcate, cât am fost ministru al Finanțelor, nu am reușit să reziliez acest contract. Am pus juriștii, au analizat. Am înțeles că și alți miniștri de Finanțe au analizat posibilitatea rezilierii și nu s-a reușit, pentru că era încheiat beton, cum s-ar zice, cum spun juriștii. Nu exista nicio posibilitate de reziliere”, spune fostul ministru de Finanțe Gheorghe Ialomițianu.

Un raport al Corpului de Control al Guvernului din 2003, condus la acea vreme de actualul premier Victor Ponta, arată că în perioada 1993 – 2003, Loteria a plătit grecilor 46 de milioane de dolari doar pentru sistemul informatizat din sedii.

„Am chemat juriști și din afara ministerului și mi-au spus că dacă-l reziliez, ministerul va plăti de două ori mai mult decât nu încasează acum. Era o pagubă pe care nimeni nu și-o asuma”, spune Gheorghe Ialomițianu.

Deși erau păguboase, iar statul nu reușise rezilierea lor, în 2003 Nicolae Cristea decide să prelungească contractele pentru încă zece ani. De data aceasta procentul încasat de greci din veniturile Loteriei Naționale scădea la 7.5%.

„Nu puteai să reziliezi acele contracte, pentru că prejudiciul, penalitățile pe care Loteria Română ar fi trebuit să le plătească firmei cu care au fost încheiate contractele erau atât de mari, încât am fi băgat Loteria în faliment”, spune Liliana Mincă.

Grupul de firme INTRALOT-INTRACOM operează în România prin firma INTRAROM. Pe site-ul firmei, grecii se laudă că au avut o cooperare fructuoasă cu Loteria Română. Contactați de DIGI 24, reprezentanții firmei au refuzat să vorbească.

Grupul de firme INTRALOT – INTRACOM este controlat de omul de afaceri grec Sokratis Kokkalis. Potrivit unei investigații a unor jurnaliști germani, Kokkalis ar fi fost agent al STASI, ar fi fost recrutat în 1963 și ar fi activat sub numele de cod Rocco.

Contractul cu grecii de la INTRALOT a expirat in 2013. În iulie 2012, ministrul de atunci al Finanţelor, Florin Georgescu, l-a numit la conducerea Loteriei pe Dan Ghiță. O lună mai târziu, compania a intrat în programul de desemnare a unui manager privat. În martie 2013, în plin proces de alegere a noului manager, ministrul Finanțelor, Daniel Chițoiu, a decis să-l demită pe Dan Ghiță și să-l numească șef la Loterie pe Adrian Mișu Manolache. Aparent fără nicio explicație, Ministerul Finanțelor Publice a renunțat la selecția managerului privat pentru Loterie.

„Această procedură nu a fost anulată, ci doar amânată, din cauza unor inadvertenţe în derularea etapelor procedurale”, susține Ministerul Finanțelor.

„Eu cred că procedura aceea cu managerul privat era așa… praf în ochi, pentru toți cei care ne privesc, pentru telespectatori. Trebuie să recunoaștem că în instituțiile statului, ministere, miniștri, secretari de stat, directori de departamente, directori de deconcentrate, președinți de agenții, președinți de consilii de administrații în instituții ale statului sunt numiți pe criterii politice de zeci de ani de zile”, spune Liliana Mincă.

Contractul păgubos, prelungit cu aprobarea Ministerului Finanțelor

După numirea lui Adrian Mișu Manolache la conducerea Loteriei, contractul vechi de 20 de ani cu grecii de la INTRALOT a fost prelungit automat. Ministerul de Finanțe se scuză și spune că nu avea o altă posibilitate.

„CN Loteria Română a prelungit, printr-un act adiţional, pentru o perioadă limitată de timp, contractul cu grupul de firme Intralot. În această perioadă, CNLR SA va face un studiu de piaţă, în vederea încheierii unui nou contract care să asigure cele mai avantajoase condiţii pentru companie”, explică reprezentanții ministerului.

Potrivit noului contract, statul român va plăti în continuare grupului INTRALOT 7,5% din încasările sale lunare pentru asigurarea întreținerii sistemului informatic al loteriei și furnizarea asistenței tehnice necesare. „E foarte grav că s-a întâmplat acest lucru, pentru că este în defavoarea statului român. În mod normal trebuia să se facă licitație, erau foarte multe firme care doreau să intre în competiție și cred că statul român avea posibilitatea să încaseze foarte mulți bani și nu mai era nevoie de introducere de noi impozite și taxe”, spune Gheorghe Ialomițianu.

Așadar, un contract care a produs statului român un prejudiciu de câteva sute de milioane de dolari și care nu a putut fi reziliat timp de opt ani a fost prelungit de bună voie de actualul președinte al Loteriei Române, cu aprobarea conducerii Ministerului Finanțelor Publice.

„Dacă eu aș fi luat o astfel de măsură, cu siguranță a doua zi eram demisă, pe motive imputabile mie”, spune Liliana Mincă.

Actuala conducerea a Loteriei spune că a luat măsurile necesare pentru continuarea activității companiei, dar președintele acesteia a refuzat un interviu filmat. Premierul Victor Ponta, cel care în 2003 susținea că afacerea INTRALOT nu este benefică statului, nu știe ce s-a întâmplat cu noul contract.

Discuție reporter- Victor Ponta:

Reporter: Loteria Națională a prelungit contractul cu firma grecească, în contextul în care dumneavoastră ați declarat anul trecut că nu se va mai prelungi acest contract.

Victor Ponta – Nu știu despre ce mă întrebați.

Reporter – Ați declarat anul trecut, în ianuarie, că nu va mai fi prelungit contractul și acesta a fost prelungit acum, recent.

Victor Ponta – Nu știu despre ce mă întrebați. Mă informez și vă răspund cu mare drag.

La 108 ani de la înființare, Loteria Română e departe de ceea ce Carol și-ar fi dorit. Implicată în trei dosare penale cu prejudicii de câteva zeci de milioane de dolari, organizatoarea celor mai populare jocuri de noroc din România se luptă încă să găsească formula salvatoare de a scăpa de sub dominația grecească. Conducătorii instituției au reușit să facă din companie un vasal fără scăpare al informaticienilor greci. Până când vor găsi soluția ca Loteria să nu mai depindă informatic de sistemele lor, statul își va plăti zeciuiala din încasările milioanelor de jucători.

Cartea Urantiei

 

((Cartea Urantiei este dovedita ca o frauda spirituala.))

Categorii: Misticism, ocultism, Religie

Concluziii:

 
Cartea Urantiei este un document plagiat.
Cartea Urantiei nu este un document inspirat de divinitate, pentru ca are afirmatii false, dovedite stiintific ca sunt false.
Biblia vine cu afirmatii suficient de vagi si de filozofice ca sa nu poata fi atacata, dar Cartea Urantiei este dovedita ca o frauda spirituala.
Fundatia Urantia este o secta, nimic mai mult, si nu este diferita de Martorii lui IehovaMiscarea RaelianaBiserica ScientologicaBiserica lui Mormon, …

 
Urantia este numele dat planetei noastre de entitatile care au inspirat Cartea Urantiei, Google: urantia book

Eu am Cartea Urantiei in format pdf, 2152 de pagini, editia 2012.
Continutul cartii este declarat ca apartinand domeniului public, adica oricine are dreptul sa foloseasca textul dupa cum doreste.

Cartea este imensa (2152 de pagini) si plina de informatii care nu mi s-au parut contradictorii.
Dar ce m-a deranjat la aceasta carte au fost cifrele si acuratetea datelor: cate planete sunt in sistem, a cata planeta suntem noi, cate planete sunt locuite.
Cifre si denumiri irelevante pentru muritorii care nu au ajuns nici macar pe Luna si acum se orienteaza sa colonizeze Marte.
Problema este ca nu suntem suficient de evoluati spiritual si tehnic incat sa avem grija de planeta noastra.
Nu stim cum sa eliminam poluarea si sa exploatam rational resursele si, cand vom iesi in spatiu, vom distruge si restul sistemului planetar din care facem parte, asa cum am facut cu Pamantul.

Conform Cartii Urantiei, planeta noastra (Pamant sau Terra) se numeste Urantia si are numarul (sau pozitia) in registrul galactic 5,342,482,337,666.
Noi traim in sistemul planetar (nu solar) numit Satania si planeta noastra, Urantia, are pozitia 606.
Sistemul Satania cuprinde 619 planete nelocuite si peste 200 de alte planete din sistem evolueaza favorabil pentru dezvoltarea vietii.
Satania are cartierul general (capitala?) la Ierusalim si este pe pozitia 24 in constelatia Norlatiadek.
In constelatia Norlatiadek sunt 100 de sisteme planetare (ca Satania) si are capitala intr-o lume numita Edentia.
Constelatia Norlatiadek este pe pozitia 70 in universul Nebadon.
Universul Nebadon contine 100 de constelatii si are capitala numita Salvington.
Universul Nebadon este pe pozitia 84 in sectorul de spatiu numit Ensa.
Sectorul Ensa contine 100 de universuri si are capitala Uminor III sau Uminor 3.
Sectorul Ensa este pe pozitia 3 in cadrul sectorului mai mare numit Splandon.
Cautand pe Internet informatii daca este sau nu adevarata Cartea Urantiei, Google: urantia book debunked, am gasit informatii interesante care imi confirma banuielile:

De la beforeitsnews.com – Cartea Urantiei este o farsa spirituala.
De la godlikeproductions.com, un forum despre diverse discutii – Cartea Urantiei este falsa.
De la dictionarul scepticilor – Cartea Urantiei de la abracadabra la zombi.

In 1911 William S. Sadler, chirurg, psihiatru si scriitor, a primit in cabinetul medical un individ care afirma ca primeste informatii prin tehnici paranormale (channeling).
William Sadler se hotaraste sa noteze informatiile si astfel a apare Cartea Urantiei.

Cine a fost William SadlerWilliam Sadler (24 iunie 1875 – 26 aprilie 1969) a fost un om foarte ocupat, membru al mai multor asociatii si fundatii, printre care Fundatia Kellogg si Adventistii de ziua a 7-a.
William Sadler a fost casatorit cu Lena Kellogg. Cine este Kellogg?
John Harvey Kellogg a promovat vegetarianismul si a patentat fulgii de cerealele de la micul dejun.
Dar tot John Harvey Kellogg infiinteaza in 1906 Fundatia pentru Imbunatatirea Rasei.
La inceputul secolului 20 a inceput Miscarea eugenica din America, care a dus la multa-multa suferinta, dar nu sunt eu in masura sa judec vremurile si rautatile oamenilor.
S-au facut si filme artistice privind miscarea eugenica in America. In Europa a fost eugenia din Al doilea Razboi Mondial, dar asta este alta poveste.
Surse: arhiva eugenica, miscarea din America.

Sunt mai multe aspecte privind Urantia si eugenia, luate de la beforeitsnews.com, dar prefer sa scriu despre lucruri concrete:

In Cartea Urantiei sistemul nostru solar este descris conform teoriei Chamberlin-Moulton, o teorie foarte populara la inceputul secolului 20.
Dar prin anii 1940 Henry Russell a infirmat teoria Chamberlin-Moulton afirmand ca nu explica impulsul unghiular al planetelor (Google: Angular momentum).

In Cartea Urantiei se afirma ca planeta Mercur este blocata gravitational, ca satelitul nostru, Luna, si isi arata aceeasi fata Soarelui – Google: tidal locking.
Dar in 1965 astronomii au descoperit ca Mercur se invarte suficient de repede incat sa nu fie blocata gravitational.

Cartea Urantiei face referinta la o eclipsa de soare prezisa de Indienii nativi din America pentru 1808, dar eclipsa a fost pe 16 iunie 1806.

O afirmatie socanta a lui Meredith Sprunger, un preot pensionat al Bisericii Unite a lui Cristos: toate informatiile stiintifice din Cartea Urantiei au fost confirmate de cercetatorii din vremea aceea si de descoperirile ulterioare.

Matthew Block a publicat un document in care prezinta 19 exemple din Cartea Urantiei care au fost copiate (plagiate) din publicatii ale anilor 1905 – 1943.
Ulterior Matthew Block a afirmat ca a gasit peste 125 de carti si articole, scrise de peste 90 de autori, toate plagiate de Cartea Urantiei.

Fundatia Urantia a fost fondata in 1955 si Cartea Urantiei este normal sa faca referire la cunostintele din vremurile acelea.

Concluziii:
Cartea Urantiei este un document plagiat.
Cartea Urantiei nu este un document inspirat de divinitate, pentru ca are afirmatii false, dovedite stiintific ca sunt false.
Biblia vine cu afirmatii suficient de vagi si de filozofice ca sa nu poata fi atacata, dar Cartea Urantiei este dovedita ca o frauda spirituala.
Fundatia Urantia este o secta, nimic mai mult, si nu este diferita de Martorii lui IehovaMiscarea RaelianaBiserica ScientologicaBiserica lui Mormon, …

 

 

 1- Amenajarile crescatoriilor de peste 

 

2- Fara bani, singuri va puteti inmulţi trandafiri prin butaşi si…  Altoirea in despicatura

Amenajarile crescatoriilor de peste  au nevoie de sursa de apa pemanenta cu debit continuu si de preferinta garvitationale.

Amenajarea sistematica din punct de vedere al alimentarii cu apa este posibil de realizat daca aceasta este construita in aval de un lac de acumulare sau daca prin realizarea unei retineri in albia raurilor (stavilare) se va obtine diferenta de nivel utila intre cota apei retinute la punctul de priza si cota maxima proiectata a apei in bazinele amenajarii.
Vor fi preferate terenurile in panta usoara, care ofera posibilitatea scurgerii apei din bazine in conditii usoare asigurandu-se golirea tuturor bazinelor.

Amenajarea bazinelor pentru crapi

Amenajarile sistematice pentru producerea crapului trebui sa indeplineasca urmatoarele caracteristici:
– sa fie amplasate in afara albiei minore a apelor curgatoare;
– alimentarea si evacuarea bazinelor este independenta pentru fiecare
bazin;
– reglarea nivelului apei sa se poata face dupa nevoile biologice si de
exploatare ale fiecarui bazin in parte;
– scurgerea completa a bazinelor este necesara anual toamna sau
primavara;

Compartimentarea terenului poate fi realizata in trei variante:

  1. a) Compartimentarea cu alimentare si evacuare pe partile laterale,
    compartimentarea proprie terenurilor de forma alungita, bazinele fiind incadrate de cele doua canale (alimentare si evacuare). Panta terenului trebuie sa fie orientata in doua sensuri; de-a lungul complexului si de la canalul de alimentare spre cel de evacuare.
    b) Compartimentare cu alimentare centrala si evacuare bilaterala cu bazine
    grupate in doua trupuri separate de canalul comun de alimentare. Compartimentarea aceasta este proprie terenurilor largi, plane (de ses).
    c) Compartimentare cu alimentare bilaterala si evacuare centarala-proprie
    vailor largi, deschise, cu panta mica si versanti usor inclinati.

Modele de ferme de crap

I. Ferma de productie de crap – » 10 ha – ciclu productie de 2 ani

-se poate realiza in aval de lacuri de acumulare din zona de ses pentru a
asigura un debit de apa continuu – pe terenuri plane cu pante usoare sau prin recompartimentarea unor iazuri pe rauri sau afluentii acestora.

(1) Amenajarea este formata din:

(1.1) – bazine crestere marfa: 4 buc x 2 ha = 8 ha
Caracteristici:
Suprafata 100 m x 200 m = 2 ha
Adancime 1 m la 2 m aval
Alimen – evacuare
Durata alimentare – 10 zile
Evacuare – 10 zile
Suprafata din complex 80-85%

(1.2) – bazine crestere vara I : 2 buc x 0,32 ha = 0,64 ha
Forma : dreptunghiulara 40 m x 80 m = 0,32 ha
Adancime : 0,5 m – 1,5 m
Alim- evacuare
Suprafata din complex » 8 %

(1.3)- bazine de reproducere si predezvoltare : 2 buc x 0,1 ha
Forma dreptunghiulara 25 m x 40 m = 0,1 ha
Adancime : 0,3 m – 1 m
Alimen- evacuare
Durata alimentare : 12 ore, evacuare 12 ore
Suprafata din complex 0,5%
Prevazut cu canal drenor de-a lungul digului de
evacuare pentru inlesnirea pescuitului reproducatorilor

(1.4) – Bazine crestere si iernare reproducatori si remonti si parcare pe sexe
4 buc x 0,1 ha = 0,4 ha
Forma dreptunghiulara 25 m x 40 m
Adancime 1 m – 2 m
Alim – evacuare
Durata alimentarii 1 zi
Evacuarii 1 zi

Suprafata din complex

(2) Materialul de populare

a)- materialul de 1 an pentru popularea bazinelor de crestere peste de consum: pentru aceasta se are in vedere urmatoarele aspecte:
– greutatea materialului la livrare : (G med)
– crap 2 kg/buc
– sanger 1kg/buc
– productia obtinuta la unitate de suprafata:
– crap 5.000kg/ha
– sanger 1.000 kg/ha
-supravietuire in perioada de crestere 90% (S)
-suprafata bazinelor de crestere = 8 ha

Productia totala obtinuta (Pa) 40.000 kg crap
80.000 kg sanger
-nr. pui de crap (1an) necesari:
P/Gmed x S = 40.000/ 2 x 0,9 = 22.222 buc

– nr. pui de sanger (1an) greut 100 gr/buc necesari:
P /Gmed x S = 8.000/ 1 x 0,9 = 8.890 buc

  1. b) – necesar de pui de o vara tinand cont de supravietuirea la iernat » 80%
    – pui de crap (100 gr/buc) » 27.800 buc
    – pui de sanger (100gr/buc) » 11.100 buc
  2. c) – pui predezvoltati de crap necesari popularii bazinelor de crestere vara I:
    – greutate medie la varsta de o vara (100 gr/buc)
    – supravietuire in perioada de crestere 50% (S)
    – nr. de bucati necesare : crap 27.800 buc
    sanger 11.100 buc
    – nr. pui predezvoltati crap = 27.800/0,5= 55.600 buc 1 gr/buc
    – nr. pui predezvoltati sanger = 11.100/0,5 = 22.200 buc 1 gr/buc
  3. d) – necesar de reproducatori:

Tinand cont de prolificitatea crapului si de supravietuirea pana la varsta de 21 zile care este de 10% este necesara doar o familie de crap pentru obtinerea a 55.600 buc de pui predezvolatati de crap. Totusi tinand cont de probabilitatea ca o familie sa nu dea randamentul scontat se folosesc 2-4 familii in bazine de reproducere diferite pentru siguranta obtinerii puilor.
Din aceste motive se pastreaza 4 familii de crap (4 fem+8 masc) in greutate de 5-6 kg reproducatori care trebuie inlocuiti la 2-3 ani cu reproducatori obtinuti din remontii crescuti si selectati fenotipic din BC(R+r) aprox. 200 kg.

(3) Necesar furaje : Tinand cont de faptul ca folosind furaje clasice nu se pot obtine productii mai mari de 2.000-2.500 kg/ha pentru atingerea unor productii de 6.000 kg/ha sunt folosite furaje granulate foarte proteice cu indice de conversie 1,5 kg furaje/ 1 kg peste
– necesar furaje pentru crestere in vara II (peste consum)
40.000 kg – 2.222 kg puiet 1 an = 37.778 kg x 1,5 = 56.667 kg
– necesar furaje pentru crestere in vara I (sanger +crap)
(27.800 buc crap + 11.100 buc sanger) x 100gr/buc= 3.890 kg
3.890 kg x 1,5 = 5.835 kg
– necesar furaje pentru reproducatori si remonti :
3 % din 200 kg zilnic x 200 zile » 1.000 kg
– necesar prestarter pui predezvoltati
10 kg/zi/ha = 2 x 17 zile= 35 kg – in zece mese/zi

(4) Necesar volume de apa folosita : 1.000.000 m3 /an
-pentru umplere : 140.000 m3
– pentru primenire : 195 m3/h x 24 ore x 180 zile = 842.400 m3/an

II. Ferma de productie – crap pentru consum: familiala » 10 ha cu ciclu de productie 1 an

– se poate realiza in aval de lacurile acumulare din zona de ses pentru a
asigura debit de apa continuu pe toata perioada ciclului de productie . Se poate realiza pe terenuri plane cu pante usoare sau prin recompartimentarea unor iazuri pe rauri sau afluenti ai acestora.

1. Caracteristicile bazinelor de crestere (ingrasare)

– suprafata acestora in cresterea intensiva a crapului propunem a fi intre 1
ha si 4 ha in functie si de configuratia terenului pe care se amplaseaza;
– forma bazinelor: se recomanda forma dreptunghiulara;
– adancimea apei: 1 m la alimentare – 2 m la evacuare
– durata de alimentare : 5- 10 zile
– evacuare 2- 3 zile
– bazinele sunt prevazute cu canale drenoare si groapa de pescuit care
poate fi interioara sau exterioara – figura 1
In cazul in care productia de peste (crap) realizata nu poate fi valorificata toamna, bazinele de crestere datorita adancimilor de 2 m spre zona de evacuare pot fi folosite si ca bazine de iernat.
Fiecare helesteu are o gura de alimentare si o gura de evacuare (calugar).
In cazul cand umplerea bazinelor de crestere nu este de debitul de primavara, este recomandabil ca inundarea bazinelor de crestere sa se faca treptat pentru dezvoltarea si valorificarea hranei naturale de catre pesti.
Fundul bazinelor trebuie astfel amenajat incat evacuarea apei sa se realizeze complet. In acest scop, fundul acestora este prevazut cu o retea de canale de pentru scurgerea apei catre gura de evacuare a bazinului.
Aceste bazine conduc in acelasi timp si pestele catre gura de evacuare a bazinului pentru recoltare. Sub aceste aspecte reteaua de canale mentionata are o importanta deosebita, de buna ei intretinere si functionare depinzand in mare parte reusita pescuitului de toamna.
Pentru mentinerea capacitatii de productie naturala a bazinelor este recomandabil ca solul acestuia sa nu fie indepartat prin utilizare la construrea digurilor decat numai in caz de forta majora si in acesta situatie trebuie luate masuri pentru ingrasarea fundului.
Pentru transportul hranei pentru pesti si al pestelui in perioada pescuitului, digurile sunt amenajate in drumuri carosabile.

2. Tehnologia de crestere si ingrasare a crapului.

  1. a) Pregatirea bazinelor de crestere
    In vederea crearii, in helesteele de crestere si ingrasare a crapului a conditiilor optime pentru dezvoltarea pestilor se impune aplicarea lucrarilor de ameliorare.
    De regula bazinele de crestere a crapului in perioada de iarna, sunt lasate pe uscat, daca productia de peste de consum a fost vanduta din toamna.
    In perioada in care bazinele sunt pe uscat se asigura repararea digurilor si a instalatiilor hidrotehnice (instalatii de alimentare si evacuare a apei), se curata bazinele de vegetatie uscata se intretin canalele drenoare si gropile de pescuit.
    De obicei aceste lucrari se executa in lunile ianuarie, februarie si inceputul lunii martie.
    Inainte de inundarea bazinelor de crestere de regula in luna martie (prima decada) se executa lucrarile de mobilixzare a solului ce contituie fundul bazinului, se aplica amendamentele de calciu acestea in urma unor analize a solului si se distribuie ingrasamintele organice sau minerale. Aceste lucrari se executa in amenajarile ciprinicole unde se tine cont si de productivitatea naturala.
    In amenajarile ciprinicole intensive unde productiile realizate sunt de 5-6 to/ha productivitatea naturala nu poate fi luata in calcul.
    Se monteaza mesele de furajare 8-10 mese/ha avand in vedere densitatea la populare mare si pentru a evita crestrea pestelui pe mai multe categorii de greutati (fig.2)
    Inundarea bazinelor de crestere are loc in luna martie in 10 zile.

b)Popularea bazinelor de crestere
Dupa tehnologia clasica, indiferent de ciclul de exploatare adoptat primavara de
regula in ultima decada a lunii martie sau prima decada a lunii aprilie inainte ca pestele sa caute activ hrana se trece treptat la popularea bazinelor de crestere.
b.1. Necesar material de populare
Pentru acest gen de amenajare piscicola cu ciclu de productie de 1 an materialul de populare este adus din ferme specializate pentru obtinerea materialului de populare de 1 an (pepiniere).
Pentru ferma de crestere a crapului de consum in suprafata de 10 ha de amenajare cu o productie de 6 to/ha din care 5 to crap + 1 to sanger necesarul de material de populare se calculeaza functie de productia pe unitate de suprafata si de supravietuirea pe timpul perioada de crestere si de greutatea medie a pestelui la finele productiei.

Calculul materialului de populare:

-Productia obtinuta (preconizata) 5 to crap/ha +1 to sanger /ha
-Greutati medii – crap -2 kg/buc, sanger 2 kg/buc
-Suprafata bazinelor de crestere 10ha
-Supravietuire in perioada de crestere » 90 %
– nr. pui de crap (1an) = ( 10 ha x 5.000kg/ha) / (0,9 x 2 kg/buc)= 27.780buc
-nr pui de sanger (2ani) = (10ha x 1.000kg/ha) / (0,9 x 2 kg)/buc= 5.555 buc

Popularea helesteelor de crestere se face cu 2.778 buc pui de crap 1 an in greutate de 100 gr/buc /ha si 556 buc puiet sanger 2 ani in greutate medie de 250 gr/buc/ha
Necesarul materialului de populare pentru ferma de crestere a crapului:
– crap = 2.778 kg
– sanger = 1.390 kg
La populare pentru cresterea intensiva si superintensiva a crapului se urmareste ca
materialul sa fie uniform din punct de vedere al greutatii/buc si sanatos din punct de vedere sanitar-veterinar.

  1. c) Furajarea
    Pentru cresterea si ingrasarea crapului in sisteme intensive si superintensive
    furajele folosite sunt cu proteina 25-37% si lipide intre 7-12 % sunt furaje granulate, extrudate distribuite sub forma uscata -furaje speciale pentru cresterea crapului.
    Tehnicile de administrare a furajelor la pesti sunt foarte variate, de la distribuirea
    manuala pana la utlizarea distribuitoarelor automate si a echipamentelor computerizate.
    Distribuirea manuala este utilizata pe scara larga, desi se inregistreaza mari
    pierderi de substante nutritive.
    Distribuitoarele automate utilizate mai ales in sistemele superintensive si intensive sunt foarte fiabile si simplu de folosit, alimentele putand fi distribuite fractionat sau continuu.
    In functie de caracteristicile tehnice, distribuitoarele automate pot fi de mai multe tipuri: mecanice, electromecanice si electronice.
    Factorul determinant in alegerea tipului de distribuitor este cel economic.
    Furajarea in acest sistem de amenajare(10 ha) se face zilnic si portionat in doua ratii intrucat densitatea este mare.
    Furajele folosite in amenajarile sistematice pentru cresterea crapului in sisteme intensive si superintensive au un coeficient de conversie de 1,5 kg furaje la 1 kg peste obtinut.

C.1. Necesar de furaje pentru ferma de 10 ha
– Productia obtinuta : 50.000 kg crap
– Material populare : 2778 kg crap
– Diferenta de crestere : 50.000- 2778= 47.222 kg
– Coeficient de conversie – 1,5
– Cantitate necesara de furaje:
47.222 kg x 1,5 kg furaje/ kg peste= 70.833 kg
Furajarea se face pe o perioada de 180 zile/1 ciclu.
Cantitatile de furaje distribuite zilnic se stabilesc in functie de dimensiunile materialului de poulare, temperature apei si de sporul de crestere planificat.
Pentru fiecare tip de furaj folosit exista fisa tehnica de furajare care indica cantitatea de furaje folosite zilnic la 100 kg de peste in functie de datele enumerate mai sus.
Pentru constatarea sporului de crestere la fiecare doua saptamani se efectueaza pescuitul de control si in functie de constatarile facute se intervine in modul de furajare.

  1. d) Alimentarea cu apa
    -Umplerea bazinelor de crestere se face in luna martie, timp de 10
    zile
    Adancimea medie a apei in bazine= 1,5 m
    Volum de apa 000 m3 aprox 650 m3/h- debit
    Alimentarea amenjarii se poate face prin canal de alimentare de
    suprafata sau conducta F= 600 mm ingropata in corpul digului.
    -Pentru primenirea apei din bazinele de crestere (obligatorie in
    sistemul de crestere intensiv si superintensiv ) este necesar un debit de 6 l/s x ha
    Volumul de apa necesar pentru primenire :
    Vdebit=6 l/s x ha x 180 zile x 10 ha = 933.120 m3/ciclu »1.000.000
    Volumul de apa consumat= Vumplere + V primenire = 1.150.000 m3
    Pentru evacuarea apelor de primenire si golirea bazinelor de crestere se folosesc calugari cu 3 pereti (in interiorul bazinelui) sau cu 4 pereti (incastrat in dig) dar care au obligatoriu 3 nise pentru a putea evacua atat apele de fund 9primenire) cat si cele de suprafata (golire).
  2. e) Productii realizate
    Pentru ferma de crestere a crapului in suprafata productive de 10 ha
    in sistem intensive sau superintensiv productia obtinuta este de : 000 kg crap/buc
    10.000 kg sanger 2 kg/buc
    Pestele produs poate fi pescuit functie de comenzile pentru comercializare cu navodul (pescuit de rarire) sau la gropile de pescuit.
  3. f) Necesarul personal
    Pentru astfel de ferme pentru desfasurarea activitatii este nevoie de 2 maxim 3
    Doar in cazul pescuirii de rarire cand se face pescuit cu navodul sunt necesare 6 pescari
  4. g) Echipamente si dotari specifice
    – instalatii de alimentare si evacuare : 10 buc x 10 buc
    – instalatii de aerare a apei; avand in vedere densitatea mare in cresterea
    intensive si superintensiva si a consumului de oxigen mare in cazul temperaturilor ridicate (>22 0C) trebuie intervenit cu instalatii de aerare a apei: 2 buc/ha (1kw/h), 20 bucati aeratoare.
    – instalatii de furajare automata (optional)
    – 5 barci pentru distribuirea furajelor
    – Ciutare 1 buc
    – Instalatii de producere a ghetii artificiale
    – Navod L= 200 M, l= 4 m, a=26mm
    – Instalatii de iluminat si siguranta
    – Lazi, cutii, navete,cosuri pentru manipularea, conditionarea si livrarea marfii
    – 1 autoutilitara 1,5 to
    – Sediu administrativ :
    magazine furaje
    § spatii depozitare materiale
    § spatii depozitare si conditionare peste
    § birouri

Cheltuieli si Venituri – productie

  1. Cheltuieli privind alimentarea cu apa:
    – alimentare 1.150.000 m3 x 25.000 lei/1000 m3=28.750.000 lei
    – evacuare 1.150.000 m3 x 12.500 lei/1000 m3=14.750.000 lei
    Total = 43.500.000 lei
  2. Cheltuieli privind materialul de populare
    – crap : 2.778 kg x 100.000 lei/kg = 277.800.000 lei
    – sanger: 1.390 kg x 40.000 lei/kg = 55.600.000 lei
    Total = 333.400.000 lei
  3. Cheltuieli cu furajele
    – 70.833 kg x 27.000 lei/kg = 1.912.491.000 lei
  4. Cheltuieli cu personalul :
    § 2 salariati x 10.800.000 lei/luna x 12 luni=260.000.000 lei
  5. Cheltuieli cu energia:
    – 20 instal aerare x 1 kw/ora x 1000 h x 5000 lei/kw= 100.000.000 lei
    – instalatia de productie a ghetii :
    20 to gheata : 600 kg/ 24 ore = 34 zile x 24 ore x 3 kw/ora
    2448 kw x 5000 lei/kw = 12.240.000 lei
    – instalatii automate de furajare = 10.000.000 lei
    – instalatii de iluminat si siguranta »20.000.000 lei
    Total = 142.240.000 lei
  6. Cheltuieli cu materiale necesare pregatirii bazinleor :20.000.000 lei
  7. Alte cheltuieli generale 10 5 din cheltuieli totale =270.000.000 lei

Total cheltuieli » 2.970.000.000 lei

Venituri :

50.000 kg crap x 70.000 lei/kg = 3.500.000.000 lei
10.000 kg sanger x 35.000 lei/kg = 350.000.000 lei
Total venituri :3.850.000.000 lei

Profit : 3.850.000.000 – 2.970.000.000= 880.000.000 lei

 

 

Fara bani, singuri va puteti inmulţi trandafiri prin butaşi si…  Altoirea in despicatura

Această metodă nu se poate aplica la toate soiurile, deoarece numai lăstarii şi ramurile trandafirilor cu lemn moale au însuşirea de a se înrădăcina atunci când sunt puse în nisip sau pământ. Se pot înmulţi prin butaşi mai ales trandafirii poliantha, care au flori mici şi numeroase, aşezate în buchet, precum şi unii trandafiri urcători.

Butaşii se fac vara, operaţie care se numeşte butăşire în verde, sau toamna târziu – butăşire în uscat.
În timpul verii, butaşii verzi se confecţionează din lăstarii care au înflorit. Aceştia trebuie să fie lungi de 10-45 cm; la vârf se lasă numai 2 frunze, care se taie sau se ciupesc la jumătate. Lăstarii se taie la bază imediat sub un ochi, iar la vârf, cu 1-2 cm deasupra ultimului ochi. Pentru tăieri se foloseşte un briceag bine ascuţit. Pentru înrădăcinare, butaşul se poate înfige în ghivece sau lădiţe cu nisip, până la circa 3-4 cm adâncime. Pentru a asigura umiditatea necesară, nisipul din ghiveci se menţine în permanenţă reavăn, iar butaşul se acoperă cu un borcan de sticlă. În primele zile, butaşii se pulverizează zilnic cu apă. Plantarea se poate face în aceleaşi condiţii chiar şi direct în grădină.
La butăşirea trandafirului în uscat, butaşii sunt porţiuni de ramuri anuale, lungi de 15-25 cm, care se confecţionează toamna, după căderea frunzelor. Aceştia se păstrează peste iarnă în nisip, în pivniţă şi se plantează primăvara, într-un strat de flori din grădină sau în ghivece cu pământ nisipos.
În toamna viitoare, după înrădăcinare, butaşii se pot planta la locul definitiv.

Altoirea trandafirilor

Toate soiurile de trandafiri se pot înmulţi prin altoire, pe puieţi de măceş.
Puieţii de măceş se obţin astfel: vara – în luna august, mai exact – când fructele de măceş au culoarea verde-gălbui, se recoltează, se zdrobesc şi apoi se însămânţează imediat (cu pulpă zdrobită), în şănţuleţe adânci de 3-4 cm şi distanţate la 20-30 cm. Deci, nu trebuie făcută greşeala de a se recolta fructele mai târziu, când au culoarea roşie, deoarece în acest caz, seminţele vor răsări mai greu (peste 2 ani). Toamna, peste stratul semănat se aşează mraniţă sau frunze uscate. În timpul anului viitor se plivesc de buruieni şi se udă la nevoie. Toamna, după căderea frunzelor, puieţii portaltoi de măceş se scot şi se plantează (cu un plantator) într-o parcelă de teren anume pregătită, la distanţe mai mari – 60 cm între rânduri şi 20 cm pe rând -, în vederea altoirii. Se vor folosi în acest scop numai puieţi care au o grosime la colet de 4-5 mm. Restul puieţilor se vor replanta pentru fortificare. Înainte de plantare, puieţii se fasonează, li se scurtează rădăcinile – rădăcina principală la 20 cm, iar cele secundare la circa 1 cm – şi tulpina – se lasă o singură tulpină, care se scurtează la 18-20 cm.
Altoirea acestor puieţi se face în ochi crescând (mai – iulie) sau în ochi dormind (august – septembrie).
Pentru grădinarii care doresc să altoiască singuri trandafirii, iată câteva detalii în legătură cu modul în care trebuie efectuată această operaţie.
Cea mai des folosită este altoirea în ochi dormind. Când se urmăreşte obţinerea trandafirilor sub formă de tufă, altoirea se face imediat sub colet (pe rădăcină), pentru a feri lăstarul altoi de uscăciune şi ger, precum şi pentru a împiedica apariţia de lăstari sălbatici din portaltoi. Coletul este porţiunea care face trecerea între rădăcină şi tulpină.

Etapele altoirii:
1. Pentru altoire, se dezveleşte puietul portaltoi de măceş la colet şi se şterge baza lui cu o cârpă. Urmează tăietura în formă de “T” sub zona coletului (o tăietură transversală de circa 1 cm şi o altă tăietură longitudinală de circa 2,5 cm). Imediat, cu spatula briceagului se dezlipesc puţin marginile tăieturii longitudinale, unde se va introduce ochiul.
2. Urmează scosul ochiului de pe lăstarul altoi. Lăstarul altoi se taie de la trandafirul pe care dorim să îl înmulţim şi trebuie să fie gros de 5-8 mm, cu câteva frunze, iar floarea din vârf să fi fost trecută. Ochii de la subsuoară frunzelor trebuie să fie bine dezvoltaţi, însă nu porniţi în creştere. Imediat după recoltarea lăstarului, se îndepărtează spinii şi frunzele (trebuie să rămână din frunze numai o porţiune de codiţă lungă de 1-1,5 cm). În cazul în care altoirea nu se face imediat, lăstarii altoi se păstrează la rece, înfăşuraţi în cârpe umezite sau în muşchi.
Ochiul altoi se scoate de pe lăstar împreună cu o porţiune de coajă şi cu foarte puţin lemn, procedându-se astfel:
• – lăstarul altoi se ţine în mâna stângă, cu degetul arătător sub lăstar, în dreptul ochiului care trebuie scos;
• – tăietura se începe cu baza lamei briceagului la circa 1,5 cm deasupra ochiului şi se continuă până la 1,5 cm sub ochi. Ea se execută printr-o mişcare de alunecare a tăişului lamei, care înaintează concomitent în jos şi în sus şi de la stânga la dreapta.
• – ochiul este scos împreună cu coaja şi o pojghiţă de lemn foarte subţire (ca o foiţă de ţigară); dacă pojghiţa de lemn este prea groasă, altoiul nu se prinde.
• – ochiul detaşat se prinde cu mâna de peţiol şi se introduce sub coajă, împingându-l cu spatula. Dacă el este mai lung decât tăietura în formă de T de pe portaltoi şi nu intră în întregime sub coajă, partea care rămâne în afară se taie pe linia orizontală a T-ului. După introducerea ochiului se apasă cu degetele arătătoare pe marginile tăieturii verticale, începând se jos în sus, spre a înlătura golurile de aer dintre scut şi portaltoi.
• – la urmă se execută legătura cu rafie, tei topit, bumbac sau fâşii de material plastic. Legatul se face astfel: firul de rafie se aşează peste tăietura transversală în aşa fel ca într-o parte să rămână un capăt mai scurt, de circa 10-15 cm. Apoi cu capătul lung din mâna dreaptă se începe înfăşurarea de sus în jos, capătul scurt lăsându-se pe sub legătură. Când se ajunge în dreptul ochiului, acesta se ocoleşte puţin, apoi se continuă înfăşurarea până se acoperă toată tăietura verticală. La sfârşit, capătul rafiei se trece de două, trei ori pe sub ultimul inel al spiralei, strângându-se bine, sau se face nod.
Locul altoit nu se unge cu mastic (ceară de altoit). La punctul de altoire se face un mic muşuroi de 5-8 cm, din pământ mărunt şi reavăn. Verificarea prinderii la altoire se face după circa 10 zile, când se desface muşuroiul şi se atinge peţiolul (codiţa) cu degetul. Dacă peţiolul cade, înseamnă că ochiul altoi nu s-a prins
. Muşuroiul de la bază se va reface după căderea brumelor şi a frunzelor. Acum se face mai mare (12-15 cm), pentru a proteja ochiul altoi de gerurile iernii. În primăvară, imediat ce pericolul gerurilor a trecut, muşuroiul se desface cu atenţie pentru ca să nu se vatăme ochiul altoi. Dacă demusuroirea întârzie, este posibil ca ochiul să se asfixieze.
Pentru formarea trandafirilor cu trunchi înalt, altoirea se face la înălţimea de 1,20 – 1,50 m. În acest caz, puietul portaltoi trebuie să aibă o tulpină de 1-2 ani, înaltă de circa 1,50 – 1,70 m. Pentru aceasta se pot folosi drajoni (puieţi porniţi din rădăcini) de la tufe de măceş care cresc spontan la marginea pădurilor.
Îngrijirea lăstarilor porniţi din altoi se face astfel: primăvara, la puieţii prinşi se face scurtarea tulpinii portaltoiului la circa 1 cm deasupra punctului de altoire.
Lăstarul care se dezvoltă din ochiul altoi se ciupeşte la 4-5 frunze, pentru a se ramifica.

2 – Altoirea in despicatura

Exista mai multe metode de altoire a pomilor fructiferi (in ochi, in ramura detasata, in ochi dormind),pe care le prezentam in numarul urmator . Fiecare metoda isi are vremea ei. Acum prezentam  altoirea in despicatura. Ea se executa de obicei la pomi mari, cu ramuri groase. Portaltoiul este in acest caz mult mai gros decat altoiul (diametrul 7-10 centimetri). Retezati portaltoiul unde este mai drept si scoarta mai neteda. Despicati portaltoiul pe linia unui diametru al sectiunii taieturii cu cosorul sau cu un obiect asemanator pe care il aveti la indemana. Fasonati altoiul sub forma de pana astfel: in dreptul mugurelui de la baza faceti doua taieturi oblice de-a lungul ramurii de altoi, pentru ca pana sa fie mai lata pe partea mugurelui si ascutita pe partea opusa. Pana trebuie sa fie de trei-patru ori mai lunga decat grosimea altoiului, iar acesta trebuie sa aiba doi-trei muguri. Desfaceti despicatura cu ciocul despicatorului si introduceti pana altoi, avand grija ca locul de unire al scoartei cu lemnul de altoi sa vina in dreptul locului de unire al scoartei cu lemnul de la portaltoi. Introduceti in acelasi fel un altoi in celalalt capat al despicaturii.Decojiti apoi un strat de coaja pe care il atasati intre cei doi altoi pentru a nu patrunde ceara in  crapatura si pentru o mai buna refacere. Legati portaltoiul cu sfoara si strangeti bine dupa asta ungeti bine cu o ceara de altoit speciala. Ceara speciala se prepara usor avand nevoie de urmatoarele ingrediente: smoala,  ceara, seu, parafina si sacaz .Va prezint o reteta proprie pe care o folosesc personal:  4 parti smoala, 2 parti ceara, o parte seu,o parte sacaz si o parte parafina. Ingredientele se pun la foc se topesc pana cand se formeaza o pasta usor fluida. Pentru a imi usura munca mi-am improvizat o mica sobita intr-o cutie de vopsea de metal de  3litri pe care am  decopertat-o pe lateral in partea de jos (locul pe unde bag lemnele pentru foc) la jumatate am  introdus doua tije paralele pentru a putea sprijinii recipentul unde topesc ceara de altoit. Ca recipient folosesc o  cana de metal mica pentru a o putea introduce in sobita improvizata. Ca reguli principale atunci cand vreti sa  altoiti folositi ramuri de altoi sanatoase si portaltoi sanatosi, toate ustensilele pe care le folositi la altoit trebuie sterilizate inainte si dupa terminarea lucrari pentru a evita transportul involuntar de bol  de la un  pom  la  altul. Pentru sterilizat folositi alcool sanitar .Cele  mai  bune  rezultate  la  altoirea  in  despicatura  se  obtin atunci  cand ramurile  de  altoi  se  recolteaza  de  iarna  si  se  tin  la  rece sau  in  spatii  intunecoase  pana  la  sfarsitul  lunii  martie  si  inceputul  lunii  aprilie .Altoirea in aceste conditii  are  mai  multe sanse  de  reusita  deoarece  seva  este  deja  pusa  in  miscare in  pomul  ce  urmeaza  sa  fie  altoit in  timp  ce   ramurile  de  altoi se  afla  inca  in  repaus  vegetativ fapt  ce  reduce  riscul  de  deshidratare prin  transpiratie .O  atentie  sporita  trebuie  acordata  de  catre   amatorii  care  vor  sa  incerce  altoirea  in  despicatura la  urmatoarele  sfaturi : Altoirea  se  face  intodeauna  cu  portiuni  apartinand  aceleeasi specii : cires cu cires , mar  cu  mar , visin cu visin , prun  cu  prun , exista  totusi  si  cateva  exceptii prunul  poate  fi  altoit  atat pe  prun  cat  si  pe  corcodus , parul  poate  fi  altoit  atat  pe  par  cat  si  pe  gutui etc.Daca  primavara  este  secetoasa pomul  altoit  trebuie  udat  din  abundenta atat  inainte  cat  si  dupa  ce  altoiti .Pomul  pe  care  vreti  sa  il  altoiti  trebuie  sa  aiba  o  grosime  de  circa  2  cm  in  diametru si  sa  fie  destul  de  bine  prins  in  sol  ,  un  pom  cu  vigoare  buna  se  va  prinde  mult  mai  usor  si  va  pleca  mai  puternic . In  continuare  am  atasat  cateva  imagini  demonstrative  despre  altoirea  in  despicatura  pe  care  o  poate  executa  oricine ,  fara  unelte speciale  si  cunostinte  mari  despre  altoit .

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*