La finalul anului 1989, sistemul sanitar românesc era într-o stare de comă, spuneau analiştii. Acum, după 23 de ani,am bagat o la reanimare .

Sănătatea a  fost şi a rămas undeva la coada priorităţilor conducătorilor, multe spitale continuă să fie în paragină, insuficient dotate şi chiar închise – situaţie nemaiîntâlnită înainte de 1989.  Se moare pe capete prin spitale din cauza numărului redus de personal medical sau a aparaturii învechite, iar femeile continuă să aibă viaţa pusă în pericol  . Încă nu avem unde să ne îngrijim decent bolnavii de Alzheimer, boală care nu cruţă, indiferent de statutul social, dar pe care mulţi continuă să o califice drept ”boierească”.

Starea deplorabilă în care se zbate sistemul sanitar românesc de 20 de ani încoace nu a trecut neobservată nici de presa străină. Două dintre cele mai mari erori medicale comise în ultimii ani –  ”Cazul Cristian Grigore” cu fractură de braţ şi mort în urma unei septicemii survenite amputării braţuluix) şi cazul sopranei Amelia Antoniu”În toată România, spitale ca acesta (corespondetul BBC făcând referire la Spitalul de Urgenţe din Slatina, se luptă cu datorii grele. Uneori, abia dacă îşi permit să plătească o parte dintre medicamente sau alte consumabile medicale de strictă necesitate. Nu o dată rămân fără lucrurile de bază, cum ar fi, de exemplu, antibioticele sau pansamentele”

• ”Citesc un poster al cadrelor sanitare afiliate sindicatului Sanitas pe care scrie: ”NU tăierilor salarilea cu 25%!”. În România, una dintre cele mai sărace ţări din UE, medicii debutanţi câştigă aproximativ 400 de dolari americani pe lună, iar asistentele nici măcar atât. În cadrul măsurilor de austeritate adoptate de guvern, aceste salarii de mizerie sunt tăiate cu un sfert.”

În condiţiile acestea,  bolbavii pleaca in pamint cu zile si medicii fug peste hotare  în ţările care îi primesc cu braţele deschise şi care îi plătesc cum se cuvine. Şi, să  nu uităm de fenomenul şpăgii din spital, devenit aproape un brand de ţară.

Dincolo de aceste aspecte negative, sistemul de chirurgie cardiacă, cel de transplant, intervenţiile chirurgicale inclusiv la copii, numărul tot mai crescut al cazurilor de infarct miocardic acut rezolvate, reducerea mortalităţii infantile, îmbunătăţirea serviciilor de terapie intensivă care, deşi nu sunt la nivelul altor ţări europene, sunt vizibil mai bune decât în urmă cu 20 de ani, sunt numai câteva dintre câştigurile postrevoluţionare.

SMURD, un sistem de urgenţă la standarde occidentale

Unul dintre progresele unanim recunoscute în sistemul sanitar românesc al ultimelor două decenii este cel în domeniul serviciului de urgenţă. De la maşinile de salvare cărora practic le cădeau roţile sau în care pacienţii îngheţau în drum spre spital, am ajuns să avem un serviciu mobil de urgenţă al cărui model este acum copiat şi de multe alte ţări europene.

De aceeaşi vârstă cu libertatea românească, SMURD a fost înfiinţat în septembrie 90 la Târgu Mureş, sub egida Clinicii de Anestezie Terapie Intensivă şi din entuziasmului unui tânăr medic Palestinian, Raed Arafat. Proiectul este, de atunci, una dintre poveştile româneşti de succes, iar iniţiatorul lui a devenit unul dintre cei mai respectaţi oameni din sistemul sanitar românesc.

Cum vede Raed Arafat, acum secretar de stat în Ministerul Sănătăţii, următorii 10 ani de sănătate în România, aflaţi din declaraţia făcută de către acesta pentru VerticalNews.

”Mi-aş dori ca, în primul rând, să poată fi asigurat accesul la serviciile sanitare al tuturor pacienţilor, indiferent de categoria socială din care aceştia fac parte, pentru asistenţă medicală adecvată cazurilor lor şi, desigur, un sistem privat puternic, care să se bazeze însă pe propriile lor resurse.

Impactul lucrurilor bune care se fac în prezent se va vedea în următorii ani; efectele nu sunt imediate. Plafonarea numărului de paturi din unităţile sanitare reprezintă o măsură cu efecte de lungă durată. Dacă în sistemul public scade numărul de paturi, iar cei din sistemul privat îl cresc, este o situaţie de inechitate, iar dacă autorităţile nu au un plafon de cât finanţează, riscul este ca în continuare să subdimensionez sistemul public, iar el să crească pe partea celaltă (în sistemul privat – n.r.). Astfel, în perioada următoare, se impune plafonarea paturilor la comun, atât în sistemul public, cât şi în cel privat, iar tot ce este excedent, fie trebuie să găsescă o sursă de finanţare privată, fie trebuie să intre în competiţie pentru finanţare. Acesta este un pas care deja va avea un mare impact în viitor