Cum textul însuşi ne spune, timpul este scurt. O afirmaţie adevărată, fără îndoială. Timpul comparat cu veşnicia, în toată dimensiunea lui, nu este mai mare decât vârful unui ac. Dar să reţinem ce spune textul biblic. Prin „vremea s-a scurtat” se înţelege că durata vieţii noastre, spaţiul nostru de mişcare şi sfera de acţiune sunt reduse, scurte şi înguste. Psalmistul spune:„Iată că zilele mele sunt cât un lat de mână, şi viaţa mea este ca o nimica înaintea Ta” (Psalmul 39:5). Este scurt răgazul care ni se oferă, când trebuie să-L slujim pe Dumnezeu.

Acesta este adevărul. Îl ştim, îl credem şi-l mărturisim cu toţii; tot atât de bine cunoscut ca un proverb, totuşi foarte puţini dintre noi dovedesc, prin comportarea lor, că înţeleg acest adevăr elementar. De multe ori suntem conştienţi de starea rea a altora, dar credem că propriul nostru timp nu este la fel de limitat ca al lor. Convinşi fiind că noi avem suficient timp şi spaţiu, ne întrebăm miraţi, cum ceilalţi oameni pot fi atât de nepăsători cu timpul lor. Observând pe unii dintre ei, oameni bătrâni cu părul cărunt şi figura brăzdată de ani, ne dăm seama că sfârşitul lor nu poate fi departe.

De fapt, trăim cu ideea că toţi oamenii sunt muritori, cu excepţia noastră. Acest gând ne însoţeşte pe tot parcursul vieţii. Dar de ce oare să ne ascundem nouă înşine declinul propriei vieţi, când vedem clar că puterile ne părăsesc treptat, din ce în ce mai mult? Ca fiinţe suntem foarte slabe şi vulnerabile, ca locuitori ai pământului, expuşi tuturor calamităţilor naturale, iar ca oameni, ni s-a destinat o perioadă bine stabilită pe faţa acestui pământ. Şi noi vom fi măturaţi de valul mării, ducându-ne pentru totdeauna cu toţi ceilalţi semeni ai noştri.

Ce-ar răspunde un înger, întrebat ce crede el despre viaţa noastră, a muritorilor? Ar spune, fără îndoială, că-şi aduce aminte de când a fost creat primul om, că de atunci pământul şi-a schimbat locatarii în mod permanent. Suprafaţa pământului a cunoscut multe rase şi popoare, care, pentru un timp, s-au menţinut la suprafaţă, apoi au dispărut sub spuma apelor. Îngerul va mai spune: „Toţi aceşti oameni au durat puţin timp pe pământ; toţi îmi par ca frunzele copacului, ca insectele, ca muştele din aer. Precum iarba de pe pajişte, până la urmă toţi au vestejit şi murit.” În sfârşit, dacă nu aveţi ocazia să întâlniţi vreodată un înger, puteţi discuta cu unul dintre copacii dintr-o pădure bătrână. El vă va spune că au trecut sute de ani până când o mlădiţă a devenit copac, umbrind cu ramurile sale de jur împrejur. Da, stejarul şi ulmul, de pildă, ne pot spune că omul este doar un copil al zilei de astăzi.

Vreţi şi părerea oamenilor? Întrebaţi-l pe un bătrân, ce crede el despre viaţă. Vă va confirma şi el că pe vremea când era copil, credea la fel că are mult timp înaintea lui. Zilele i se păreau nesfârşit de lungi şi era fericit la aniversările lui, care îi aminteau că mai trecuse un an. Dorinţele şi ambiţia îl împingeau să se smulgă din ancora copilăriei, aruncându-se cât mai curând în vârtejul vieţii. Acum aceşti ani i se par ca un vis minunat.

De-a lungul perioadelor furtunoase ale vieţii prezentul îl tulbură totdeauna pe om. Îl înţelege mai bine abia după ce a trecut. Parcă ieri a fost când a trecut pragul casei părinteşti pentru a-şi începe ucenicia în viaţă. El îşi aminteşte de acest moment cu multă duioşie, pomenind de el ca de ceva ciudat. Da, parcă ieri a fost când s-a căsătorit, copiii lui acum iată-i oameni maturi, nepoţii i se urcă pe genunchi şi-l strigă: „Bunicule!” Totuşi, îşi aminteşte perfect când era şi el copil, iar bunicul său îl strângea la piept pe el, bunicul de azi.

Veţi constata repede că nu exagerez nimic în aceste afirmaţii. Pana mea dă doar glas simţămintelor mele. Pentru unii dintre voi, acum în vârstă, 30 de ani au trecut ca un vis, pe când unui tânăr acest timp i se pare enorm. Şi totuşi, unor bătrâni este nevoie, poate, să li se amintească astăzi că timpul este scurt. Poate sănătatea şi activitatea voastră vă face să uitaţi aceasta. Nu contează faptul că sunteţi viguroşi şi că aveţi obrajii roşii. Totuşi, aproape aţi ajuns la punctul final, la termenul destinat pe acest pământ. Mi-a fost dat să văd zile frumoase de toamnă, când aerul era îmbălsămat parcă ar fi fost primăvara. Dar aceasta nu era o garanţie că avea să se întoarcă vara, şi mi-am dat seama că timpul era târziu, că în curând va veni iarna. Aşa că, fiţi siguri, ora plecării voastre se apropie implacabil. Mai aveţi poate de trăit 5 ani sau 10 ani; dar 60-70 de ani au trecut aşa de repede! Zilele noastre vor trece la fel de repede ca anii de până acum. Să fim zgârciţi cu minutele prezente când puţine ne-au mai rămas. Spre sfârşitul vieţii nu mai avem timp de discuţii şi tărăgănări; nu ne mai putem permite să irosim ocazii de aur. Da,„vremea s-a scurtat!”

Dar, pentru a cântări în mod just adevărul, să lăsăm la o parte ceea ce s-a întâmplat până acum şi să reflectăm la anii pe care-i mai avem, aşa cum declară psalmistul: „Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m- ai apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă” (Psalmul 73:23-24). Deci, să cerem sfatul Dumnezeului veşnic. „Dar, prea iubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi” (2 Petru 3:8).

Noi creştem ca iarba şi tot ca iarba suntem cosiţi. Ce este viaţa noastră? Ea nu poate fi comparată cu eternitatea. Propoziţia „vremea s-a scurtat” ne avertizează, apoi ne sugerează, apoi ne inspiră, iar, în cele din urmă, ne alarmează.

1. La început ne avertizează. Dacă aţi cunoaşte valoarea timpului, nu aţi irosi nimic din el. Unii spun că timpul este lung, dar numai nechibzuiţii afirmă aşa ceva. Ba, ei mai spun că timpul este făcut pentru sclavi. Dar nechibzuitul este un om liber, care nu ştie cum să-şi folosească timpul. Într-adevăr, sclav este cel care-şi urmează chemarea lăuntrică şi-L slujeşte pe Dumnezeu cu credinţă şi zel. Ştiind că timpul este scurt, noi nu putem irosi niciun moment din el, flecărind despre lucruri lipsite de valoare.

Există anumite distracţii care ne oferă o relaxare după presiunea continuă a vieţii de zi cu zi. Aceste distracţii întăresc mintea şi nervii, sunt lucruri recomandate, căci ele menţin într-o formă bună atât mintea, cât şi trupul. Dar nu ne putem irosi timpul cu vicii şi nesocotinţe care ne distrug. Un bun creştin trebuie să caute recreaţii sănătoase şi să evite tot ceea ce este dăunător. Timpul este scurt şi noi nu ne putem permite să-l irosim cu flecăreli, bârfeli şi certuri. Timpul este scurt şi preţios şi nu-l putem irosi cu vizite inutile şi trândăveală. Cineva spunea: „Aş prefera mai curând să-i dau unui om un pumn de bani decât să-I văd că vine şi-mi iroseşte timpul degeaba.” Poate vi se pare lucru de nimic a irosi un minut, dar în realitate cheltuiţi ore întregi. Fie că gândiţi aşa sau nu, pentru noi este foarte neplăcut să fim deranjaţi cu lucruri josnice în timpul îndatoririlor noastre sacre. Putem fi deranjaţi astfel, fie în timpul unui studiu, fie în timpul închinării, când ne rugăm lui Dumnezeu. Se spune despre Henry Martyn, misionar în India, că nu şi-a irosit niciodată măcar o singură oră. Aş vrea ca şi noi să putem spune acest lucru, în ce ne priveşte, că nu ne-am irosit niciodată nici timpul nostru şi nici al altora.

Nu este nevoie să ne obosim imaginaţia gândindu-ne la doi buni creştini întâlnindu-se undeva şi salutându-se prieteneşte. Ei, desigur, vor alege un subiect de discuţie. Unul va spune că vremea este foarte rece. Celălalt, că gerul e foarte aspru. Apoi, tac, nu mai au nimic de spus. Poate unul mai adaugă: „Drumul este alunecos în seara asta”. Celălalt conchide: „Prevăd că mulţi cai o să alunece şi să cadă”. Sunt aceştia oare mântuiţi prin sângele lui Hristos? Sunt aceşti oamenii dintre aceia care s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt? Asemenea discuţii inutile sunt oare demne de viitorii moştenitori ai cerului? Iată deci, cum unii oameni îşi irosesc timpul lor preţios.

Există o veche profeţie pe care aş dori s-o văd îndeplinită în istoria modernă: „Toate lucrările Tale Te vor lăuda, Doamne! Şi credincioşii Tăi Te vor binecuvânta. Vor spune slava împărăţiei Tale şi vor vesti puterea Ta, ca să facă cunoscut fiilor oamenilor puterea Ta şi strălucirea plină de slavă a împărăţiei Tale” (Psalmul 145:10-12).

Discutând aşa ceva, vă puteţi valorifica timpul în aceste zile rele. Dar vă este frică să nu fiţi acuzaţi de făţărnicie sau fanatism religios. A sosit timpul să mergem cu religia ceva mai departe decât până acum, căci altfel putem pierde ocazii de aur. Din vechime profetul Maleahi scrie: „Atunci şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta, şi a ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul, şi cinstesc Numele Lui” (Maleahi 3:16). Dumnezeu aude şi ia aminte la tot ce spuneţi, deci buzele voastre trebuie să fie o fântână de îndurare şi bunătate.

Încă o dată vreau să spun că timpul este prea scurt pentru ezitări. Hotărârea şi apoi amânarea, planurile şi planificările, visurile şi idealurile deşarte, toate sunt irosire de timp. În cazul multora dintre voi, este adevărat că niciodată nu aţi adus la îndeplinire vreun scop nobil, deşi v-aţi propus de multe ori acest lucru. De multe ori, unii dintre voi, aţi amânat îndeplinirea făgăduinţelor voastre, până ce şi convingerile voastre şi-au pierdut tăria.

Poate acum 10 sau 20 de ani aţi auzit chemarea: „Fiule, dă-mi inima ta, şi să găsească plăcere ochii tăi în căile Mele”(Proverbe 23: 26) şi aţi răspuns: „Ţi-o voi da”. Dar până astăzi, nu v-aţi ţinut promisiunea. „Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!” ţi-a spus Domnul (Matei 21: 28). Tu i-ai răspuns: „Mă duc, Doamne!” (vers. 30), dar nu te-ai dus. Astăzi, ca şi altădată, nu o faci. Unii dintre voi, într-adevăr, aveau mai multe speranţe acum 30 de ani decât acum. Ce explicaţie puteţi da la asta? Ce s-a întâmplat oare în aceşti ani? Mila nesfârşită a lui Dumnezeu v-a ferit de iad, dar nu aveţi nicio asigurare că lunga Lui răbdare vă va mai ocroti mult timp. Timpul este scurt şi dacă Dumnezeu este Dumnezeu, slujiţi-L! Dacă nu, slujiţi-l pe Baal! Hotărâţi-vă, ori una ori alta.

Ce aţi făcut cu planurile voastre măreţe, care niciodată nu s-au realizat? Unii dintre voi, ar fi creat ceva util până acum, dacă n-ar fi visat prea mult la lucruri măreţe. Ce planuri se făceau cândva pentru evanghelizarea şi convertirea Ia Hristos a întregii Europe! Parcă semănăm cu vechii ţari ai Rusiei, care voiau să facă un al doilea pas, înaintea celui dintâi. De obicei facem planuri care se dovedesc a fi prea minunate pentru a fi îndeplinite. Deci, mereu visăm la ceea ce s-ar cuveni să fie sau să se întâmple. Visuri din produsul unor minţi cam leneşe. Dar visătorii devin apoi indiferenţi şi nimic nu se întâmplă. În numele lui Dumnezeu, treceţi la treabă! Este mai bine să dobori un singur inamic, decât să visezi la distrugerea unei întregi armate. Este mai bine să semeni un singur bob de grâu, decât să visezi la fertilizarea Saharei.

Faceţi ceva, oameni buni! A sosit timpul să vă treziţi din somnolenţa voastră. Această cugetare ne poate ajuta, prevenindu-ne împotriva altei nerozii, împotriva speculaţiilor teoretice asupra punctelor utile ale teologiei. Am observat că cu cât subiectul este mai neînsemnat, cu atât unii îl apără mai mult, de parcă salvarea întregii lumi ar depinde de asemenea discuţii. Un om cu care mă văd uneori nu poate sta niciodată măcar 5 minute în compania mea, dar, pe de altă parte, mă critică cu privire la tema predestinării şi a liberului arbitru. Ultima dată când l-am văzut i-am spus că într-o bună zi vom avea o discuţie clară asupra acestei teme, dar că prefer să o fac după ziua judecăţii de apoi, căci acum sunt ocupat cu ceva mai important.

Apoi, sunt unii care pot explica în întregime cartea Apocalipsa, deşi eu consider că nu fac altceva decât să se contrazică unii pe alţii. În ce mă priveşte, prefer să predic crucea lui Hristos şi să explic Evanghelia lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan, decât să descifrez simbolurile din Ezechiel sau din Apocalipsa. Prefer, totodată, să-i aduc pe cei necredincioşi pe calea lui Hristos. Mi se pare, de asemenea, că timpul este prea scurt pentru astfel de speculaţii lipsite de valoare. Noi dorim să salvăm suflete şi să le conducem către paradisul etern al lui Dumnezeu.

Totodată, să ne orientăm atenţia către o singură ţintă. Dacă am fi avut timp din belşug Ia îndemână, am fi putut încerca două sau trei direcţii deodată. Dar deoarece avem foarte puţin timp la dispoziţie, să-I economisim şi să ne străduim să realizăm un singur lucru. Omul care-şi concentrează gândirea şi energia asupra unui lucru rezonabil, în general, are şanse de reuşită.Suflete al meu, smereşte-te şi oferă-te gloriei lui Dumnezeu! Fă din acest lucru singurul scop al întregii tale fiinţe. Canalizează-ţi toate eforturile pentru împlinirea acestei înalte datorii. Fă ca acest lucru să fie singurul ţel al existenţei tale; iar dacă este nevoie, jertfeşte-te pentru acest ţel!

Să aducem laudă Domnului ca psalmistul: „Voi lăuda pe Domnul cât voi trăi, voi lăuda pe Dumnezeul meu cât voi fi” (Psalmul146:2). „Tot ce are suflare să laude pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul!” (Psalmul 150:6). Acest sublim entuziasm poate crea minuni. Împărţirea atenţiei în mai multe direcţii duce la risipirea energiei voastre şi, ca atare, la pierderea unor mari ocazii. Spuneţi că doriţi să fiţi buni creştini, dar, între timp, inima voastră visează la bogăţii şi, totodată, căutaţi să acumulaţi cunoştinţe şi înţelepciune. Ambiţia vă îndeamnă să căutaţi faimă printre semenii voştri. Eu nu voi denunţa niciunul dintre aceste lucruri, dar voi folosi toate căile pentru a vă convinge să renunţaţi la deşertăciunile lumeşti. Dacă Hristos v-a răscumpărat cu sângele Lui, scăpându-vă de relele lumii, El are pretenţie asupra voastră, voi fiind slujitorii Săi. Este deci un pericol pentru voi să urmaţi o altă cale decât calea Lui. Deoarece Îi aparţineţi Lui, trăiţi numai pentru El. Majoritatea creştinilor nu reuşesc să obţină rezultate în viaţa creştină, pentru că ei lasă să li se risipească energia, în loc să o canalizeze într-o singură direcţie. Această cale duce către Dumnezeu, deci către tărie deplină în caracterul, gândurile, eforturile şi acţiunile lor.

2. „Vremea s-a scurtat”. Ştiţi ce îmi sugerează acest fapt? Mă face să înţeleg că am ocazia să urmez calea credinţei, răbdării, a speranţei şi a dragostei. Apoi, imaginându-mi un ideal de viaţă scurtă, dar folosită pe deplin, văd înaintea mea un tânăr oferindu-şi inima lui Isus. El credea în Hristos încă pe când se găsea în casa părinţilor săi. El a fost mântuit şi a început să-l slujească pe Dumnezeu. Inteligenţa şi energia sa au crescut pe măsură ce el s-a transformat într-un om matur. Perseverenţa şi dârzenia sa erau atât de puternice, încât el nu a irosit nicio clipă. Şi-a urmat chemarea lăuntrică fără să cadă în niciun păcat, fără a-şi slăbi sentimentele. Am observat pe acel tânăr trăind o viaţă sfântă, de-a lungul unui şir de ani. El s-a ridicat la forma cea mai înaltă a spiritualităţii, fiind binecuvântat cu toate darurile lui Dumnezeu. Zilele noastre pe pământ sunt ca umbra, dar noi le putem trăi astfel încât ele să radieze, lăsând în urma lor o rază de lumină. Chiar Însuşi Dumnezeu ar privi cu admiraţie la o viaţă ca cea pe care am amintit-o aici.

Momentele vieţii noastre pot fi împletite într-un lanţ solid şi creativ. Să ne asigurăm că acest lanţ nu este irosit şi pierdut în van. Să-l folosim în mod judicios, pentru a ne pregăti să-I dăm socoteală lui Dumnezeu pentru faptele noastre. Unii dintre voi, care nu s-au convertit, nu pot niciodată spera la răsplata care-l aşteaptă pe un slujitor credincios al Iui Hristos. V-aţi pierdut atunci ocazia de aur trăind haotic. Dar aici sunt mulţi care pot transforma visul meu într-un fapt real. Îi admir pe aceşti oameni cu ambiţie, care fac totul pentru a-L glorifica pe Dumnezeu. Şi doresc cu ardoare ca şi eu să-L pot glorifica. M-am rugat şi mă rog Lui, să mă ajute să îndeplinesc acest lucru oricum va voi El. Puţin contează dacă voi fi aruncat într-un cuptor de suferinţă unde voi îndura pentru Dumnezeu. Nu contează dacă onoarea mea va fi călcată în picioare şi numele meu făcut de ruşine, atâta vreme cât sufletul şi conştiinţa mea vor fi curate.

Sunt aici, Dumnezeul meu, să fac şi să îndur tot ceea ce porunceşti Tu. Voi căuta să aduc atâta glorie numelui Tău cât îmi va permite umila mea fiinţă. Cine mi se va alătura în acest legământ? În mod solemn, invit pe fiecare creştin să nutrească această aspiraţie. Adunaţi-vă tăria şi priviţi înaintea voastră. Pregăti-ţi-vă pentru marea luptă în care urmează să vă angajaţi. Oferiţi-vă fără rezerve lui Isus Hristos. Timpul este scurt şi, deci, „tot ce găseşte mâna ta sa facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!” (Eclesiastul 9:10).

3. „Vremea s-a scurtat”. Această afirmaţie ne inspiră. De fapt, ar trebui să ne împingă imediat la acţiune. „Iată că acum este vremea potrivită” (2 Corinteni 6:2). Fiţi gata voi, cei care-L iubiţi pe Dumnezeu. Timpul pentru a săvârşi ceva este foarte scurt. Faceţi ceva imediat. Copiii voştri sunt convertiţi? Rugaţi-vă cu ei fără încetare. Nu lăsaţi să treacă nicio zi fără ca să îngenunchiaţi cu ei, rugându-vă fierbinte ca Dumnezeu să le salveze sufletele. Cu toţii trebuie să ne grăbim.

Un creştin care deţinea un magazin şi-a pus în gând ca data viitoare când şeful depozitului de alimente îi v-a aduce nişte mărfuri, neapărat să-i vorbească despre starea lui sufletească. Totuşi, când a venit din nou respectivul, comerciantul creştin era cufundat în nişte treburi, aşa că nu a mai apucat să discute subiectul său. Şi, din păcate, tocmai omul acela a murit între timp, ceea ce l-a făcut pe acest frate al nostru să simtă o povară pe conştiinţă. Cât a regretat că nu a făcut ce a trebuit la timpul potrivit. Acest dureros deznodământ ar putea foarte bine să ne inspire şi pe noi, pentru ca în asemenea cazuri să nu amânăm niciodată. Nu aşteptaţi să ţineţi predici despre Hristos până acumulaţi destule cunoştinţe. Începeţi de pe acum. Voi care vreţi să faceţi ceva pentru săraci, pentru cei lipsiţi şi nevoiaşi, nu aşteptaţi până adunaţi ceva mai mulţi bani. Faceţi-o imediat! Acum este timpul să întreprindeţi ceva. Voi cei care intenţionaţi să lăsaţi la moartea voastră ceva fonduri pentru opere de binefaceri, faceţi-o chiar acum. „O, de-aţi asculta azi glasul Lui!” (Psalmul 95: 6). „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta” (Deuteronom 6: 5).

Timpul este scurt, deci profitaţi de el. Aş vrea să repet aceste cuvinte până ce ele vă vor determina să treceţi la acţiune. Am întâlnit deja mulţi care doreau să se întoarcă la Dumnezeu într-o bună zi, dar nu de îndată. Oare nu este periculoasă o astfel de amânare? Continuaţi să luaţi riscul de a rămâne în afara credinţei? Este oare prudent să provocaţi astfel mânia lui Dumnezeu? O, oameni buni, nu vă daţi seama că sunteţi în pericol chiar acum când vă faceţi diverse planuri de viitor? Noi dorim să vă întoarceţi la Dumnezeu şi niciun timp nu este mai potrivit ca cel de acum.

Încredeţi-vă în Isus Hristos şi în promisiunea vieţii veşnice. Poate nu veţi mai apuca ziua de mâine, sau dorinţa ce o aveţi azi vă va părăsi. Mă rog să puteţi îngenunchea chiar acum la picioarele lui Hristos. Deşertăciunea acestei lumi vine în contradicţie cu mărturia noastră că suntem „străini şi călători pe pământ” (Evrei 11: 13). Nu am adus nimic cu noi pe această lume şi mai mult sigur că nici nu vom lua nimic cu noi când vom muri. Priveşte la bucata de pământ pe care o ai, la casa ori afacerea care îţi aparţine, şi adu-ţi aminte că în curând nu vei mai putea călca acolo. Priveşte la recolta ta bogată sau la veniturile tale şi nu uita că în curând altcineva le va culege. Numără-ţi ceva bănet, dacă ai, dar, totodată, află că el nu te va feri de şubrezire şi bătrâneţe, nici nu-ţi va oferi vreo scăpare când va fi să părăseşti acest pământ.

Crede în Dumnezeu şi iubeşte-L lăsând viaţa veşnică să-ţi cuprindă gândurile. Crezi oare într-adevăr în împărăţia veşnică a lui Dumnezeu şi a lui Hristos, Mântuitorul nostru? Crezi într-adevăr că vei purta pe cap o coroană a vieţii ce nu rugineşte nicicând? Crezi că mâinile tale vor culege fructe minunate din copaci ce nu veştejesc şi că te vei odihni în grădini cu miresme binecuvântate? Crezi că ochii tăi îl vor vedea pe Tatăl ceresc şi rămăşiţele tale pământeşti se vor ridica din mormânt pentru a trăi apoi o viaţă fără de sfârşit? În caz afirmativ, crede-o din tot sufletul tău. Cui îi va mai păsa de necazurile zilnice când va vedea raiul deschizându-se în faţa lui, o mână şi o voce îndemnându-l să vină înăuntru? Fie ca acea minunăţie să vă pătrundă în suflet şi să vă facă să uitaţi bezna drumului până acolo! Fie ca adierea fermecată de pe acele înălţimi dumnezeieşti şi muzica divină a clopotelor raiului să vă învioreze! Cei necredincioşi nu vor avea parte de această fericire, şi tocmai lor le adresez ultimul meu cuvânt: „Vremea s-a scurtat!”

4. Acest lucru ne alarmează. Pentru ei, pentru necredincioşi, vreau să fac să răsune trist clopotele; un cântec trist şi jalnic pentru omul neîntors la Dumnezeu, pentru care viaţa a fost doar o plăcere deşartă. Aţi reuşit poate în câştigurile voastre pământeşti, care v-au cucerit inima. Aţi dobândit, poate, situaţii pe care aţi vrut să le păstraţi cu orice preţ. Este, desigur, bună afacerea de care aveţi parte, însă numai câţiva ani. În ce mă priveşte, nu aş primi asemenea avere, sau afacere, nici să dureze o mie de ani. Să o ia cui îi place. Deşi nimeni pe pământ nu v-o poate garanta mai mult de câţiva ani, căci se va sfârşi curând. Odată obţinut ce aţi dorit, ce să vă mai doriţi? Faceţi-vă testamentul, căci timpul este scurt. Ce aţi făcut până acum? Atâţia nu aţi crezut în Hristos, nici nu aţi îmbrăţişat Evanghelia. Atâţia nu aveţi nicio şansă de mântuire când puterile vă vor părăsi. În cele din urmă, tot va veni timpul să plecaţi de pe pământ. Poate că durerile vă chinuiesc deja şi frica s-a şi cuibărit în sufletul vostru. Familia şi prietenii vă privesc, poate, cu milă, doctorul nu vă mai ajută cu nimic. Şi atunci, pe sfârşite, chiar dacă chemaţi un preot, nu mai puteţi schimba nimic când nu credeţi în Hristos. Voi, toţi aceştia, priviţi-vă, în sfârşit, pe voi înşivă!

Suflete pierdute cerând un strop de apă pentru a-şi răcori gâtul. Aceasta vă va fi soarta, dacă nu vă veţi pocăi. Sunteţi la un pas de moarte şi de iad! Credeţi că mai aveţi încă timp la dispoziţie. Nu nutriţi o asemenea speranţă. Nu exagerez deloc spunând că timpul se scurge repede, pe nesimţite. Ascultaţi chemarea şi scăpaţi de păcate. Părăsiţi calea care duce la distrugere şi credeţi în Isus. Fie ca Sfântul Duh al lui Dumnezeu să vă facă conştienţi! Fie ca aceste cuvinte să-şi găsească ecou în sufletul vostru. Sunteţi într-un mare pericol! Dumnezeu să vă facă să nu mai zăboviţi, să pieriţi astfel în amânarea voastră.

Curând, o mulţime de oameni se va aduna în stradă. Parcă aud pe cineva spunând: „Nu ştiţi? Urmează să fie înmormântat astăzi Spurgeon! Cel care ţinea predici la Tabernacol!” Da, aceasta se va întâmpla în curând, şi eu aş dori ca atunci când îmi veţi vedea sicriul la mormânt, fie că sunteţi sau nu convertiţi, să spuneţi: „El ne-a îndemnat, simplu şi clar, să nu amânăm mântuirea noastră, să privim către Isus Hristos.”

Fie ca sufletele voastre să fie izbăvite; fie ca Isus Hristos să fie slăvit şi Satan biruit; fie ca raiul să fie plin cu cei mântuiţi!

(Fragmente din predica The Time is Short, Charles Haddon Spurgeon, tradusă de Vasile Cojocneanu şi publicată în volumul Întoarcerea, Colecţia Glasul Îndrumătorului Creştin, Paris, 1981. Foto: www.freeimages.com)

Să nu-şi închipuie creştinul care ocupă o poziţie înaltă şi bine văzută în lume că Dumnezeu l-a pus într-un asemenea post ca să fie scutit de suferinţele de care toţi copiii lui Dumnezeu au parte. Situaţia ta nu este uşoară, ci mai degrabă una în care lupta este şi mai înfocată. Nici cea mai de jos şi mai neînsemnată funcţie, nici cea mai înaltă şi mai în văzul tuturor nu te scuteşte de „multe necazuri” prin care orice luptător creştin trebuie să treacă în drumul său spre slavă. De ce să nu dorim chiar lucrul acesta? Nu trebuie oare ca aurul să fie curăţit prin foc? Când se face un pod peste un râu, inginerul nu pretinde să nu se treacă niciodată peste pod cu greutăţi mari, ci mai de grabă zice: „Veniţi cu cele mai grele trenuri, încărcaţi podul cum voiţi; eu ştiu că el va ţine orice greutate”.

Domnul încearcă pe cei neprihăniţi, fiindcă i-a făcut dintr-o stofă care ţine la probă şi fiindcă ştie că prin puterea Duhului Sfânt, care-i întăreşte şi-i sprijină, ei nu numai că rămân tari şi statornici, dar sunt mai mult decât biruitori în toate încercările. Tocmai de aceea El încearcă pe ai Săi cu suferinţe şi necazuri. O, de v-ar fi aceasta spre mângâiere vouă care, poate, vă aflaţi în necaz şi în durere!

Înţelepciunea Domnului se poate vedea în faptul că, din cele mai mici şi mai neînsemnate întâmplări, El face să iasă binecuvântări foarte mari. În faţa întâmplărilor însemnate şi plăcute, adeseori auzim pe oameni zicând: „Ce binecuvântare!”. Oamenii tac însă când este vorba de lucruri care par mai puţin însemnate sau chiar neplăcute. Totuşi, este bine să ştim că locul măceşului, ca şi scaunul de domnie al unui împărat sunt rânduite de Dumnezeu a Cărui purtare de grijă se întinde tot aşa de bine asupra musculiţei de pe frunza de trandafir, ca şi asupra marşului unei armate. Toate lucrurile, atât cele mici cât şi cele mari, sunt rânduite de Domnul, care stă pe scaunul Său de domnie în ceruri şi a cărui împărăţie este peste tot. Istoria de care ne ocupăm este o dovadă despre acest lucru. (…)

Este lămurit că hotărârea lui Dumnezeu se împlineşte chiar dacă, în acelaşi timp, oamenii sunt slobozi să facă ceea ce voiesc. Haman lucra cum voia; Ahaşveroş făcea ce-i plăcea; Mardoheu se purta după îndemnurile inimii lui; Estera la fel. Nu se vedea nicio intervenţie, nici o mărginire. Tocmai de aceea păcatul nu este trecut cu vederea, iar răspunderea pentru păcat este întreagă asupra celui vinovat. Fiecare lucrează cum vrea, la fel şi Dumnezeu lucrează cum vrea. „Asta eu n-o pricep” zici tu; trebuie să mărturisesc că nici eu n-o pricep. Sunt mulţi oameni care îşi închipuie că pricep toate, eu însă gândesc că astfel de oameni au păreri prea înalte despre ei înşişi. Gândurile lui Dumnezeu sunt infinit prea înalte despre ei înşişi. Gândurile lui Dumnezeu sunt infinit mai înalte şi mai adânci decât capacitatea noastră de înţelegere.

Istoria Esterei ne mai arată şi că se pot face minuni, fără să fie însoţite numaidecât de arătări uimitoare. Dacă Dumnezeu, oprind pentru un timp o cunoscută lege a firii, săvârşeşte ceva minunat, oricine este uimit şi recunoaşte în aceasta degetul lui Dumnezeu; în ziua de astăzi însă ni se strigă: „Unde este Dumnezeul vostru? El nu mai schimbă legile firii!” Ei bine, eu văd mâna lui Dumnezeu în istoria lui Faraon şi mărturisesc, în acelaşi timp, că nu mai puţin limpede, ba chiar într-o lumină şi mai măreaţă, o văd şi în istoria lui Haman.

Spun cu tot respectul faţă de Numele sfânt al lui Dumnezeu că, pentru atingerea unui scop oarecare, este ceva minunat dar dur să fie oprite roatele firii şi ridicate, măcar pentru puţin timp, legile ei înţelepte şi vrednice de admiraţie. Prin aceasta se arată, negreşit, puterea Lui, dar nu tot aşa de limpede imuabilitatea Lui. Dacă, dimpotrivă, Domnul lasă ca toate să-şi urmeze cursul lor obişnuit, dacă lasă frâu liber judecăţii şi gândirii, ambiţiei şi patimii, şi totuşi îşi atinge scopurile Sale, atunci este de două ori minunat.

O, de s-ar mângâia orice copil al lui Dumnezeu cu gândul că avem un conducător şi un Păzitor, care este aşa de aproape de scaunul ceresc de domnie! Orice iudeu din Susa va fi fost vesel ştiind că împărăteasa era o evreică. Noi ne bucurăm că Mântuitorul nostru, Omul Iubirii, Cel Răstignit, este înălţat la dreapta Tatălui.

Cât de bine sunt ocrotiţi toţi cei ce sunt ai Lui! Căci „şi dacă păcătuieşte cineva, avem un mijlocitor la Tatăl, pe Isus Hristos cel neprihănit” (1 Ioan 2:1). Este acolo Cineva —„singurul născut, Fiul care este în sânul Tatălui” (1 Ioan 1:18) — care mijloceşte pentru noi. De aceea, fiţi mângâiaţi, sufletul să vi se odihnească în Dumnezeu şi aşteptaţi-L cu răbdare, căci mai degrabă vor trece pământul şi cerul decât să piară aceia care se încred în Domnul.

(Fragmente din volumul lui Charles H. Spurgeon – A Good Start. A Book for Young Men and Young Women.Volumul a fost tradus în limba română de Teodor Popescu, având titlul Fiţi tari în Domnul. O carte pentru toţi, îndeosebi pentru tineret,şi a apărut la Tipografia Cartea de Aur, fiind republicat de EdituraStephanus.)

Pocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare… (Faptele apostolilor 3:19)

Apostolul îi îndeamnă pe oameni să se pocăiască şi să se întoarcă laDumnezeu. Textul nostru este o dovadă suficientă, fără să mai apelăm la alte dovezi. Pocăinţa înseamnă, în sens literal, să schimbi intenţiile cuiva. A fost tradusă şi cu „discernământul de pe urmă” sau „înţelepciunea de pe urmă”; este atitudinea omului de a căuta ce este greşit, şi de a-şi corecta judecata. Dar chiar dacă acesta este sensul principal, cuvântul înseamnă mult mai mult, în folosirea lui biblică. Poate că nu există o definiţie mai bună a pocăinţei decât aceea din cartea noastră de imnuri pentru copii:

Dacă te pocăieşti, vei părăsi

Păcatele pe care le-ai iubit;

Vei regreta, te vei căi,

Vei renunţa la ele, până la sfârşit.

Pocăinţa este descoperirea răutăţii păcatului, tristeţea că l-ai comis şi hotărârea de a scăpa de el. Este, de fapt, o schimbare a minţii cu un caracter foarte adânc şi practic, care îl face pe om să iubească ceea ce odată ura, şi să urască ceea ce iubea. Convertirea înseamnă o întoarcere, o întoarcere de la şi o întoarcere spre — o întoarcere de la păcat, o întoarcere spre sfinţenie — o întoarcere de la nepăsare la judecată, de la lume la cer, de la sine la Isus — o întoarcere completă. Cuvântul folosit aici a fost tradus în limba engleză: „Pocăiţi-vă şi fiţi transformaţi”, dar versiunea grecească spune: „Pocăiţi-vă şi transformaţi-vă” sau, mai degrabă, „Pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă”. Este un verb activ.

Atunci când demonii sunt izgoniţi din cel îndrăcit, se poate vorbi despre pocăinţă; dar atunci când îndrăcitul se îmbracă, şi nu mai este gol şi murdar, ci îmbrăcat şi în toate minţile, se poate spune că s-a întors la Dumnezeu. Atunci când fiul risipitor, care hrănea porcii, a început să judece şi să-şi vină în fire, a fost pocăinţă. Când s-a hotărât şi a părăsit ţinutul acela îndepărtat, îndreptându-se spre casa tatălui său, a fost întoarcere la Dumnezeu. Pocăinţa este o parte a întoarcerii la Dumnezeu. Este, poate, dacă pot să spun, poarta sau uşa ei. Este Iordanul prin care trecem când ne întoarcem din pustiul păcatului spre Canaanul convertirii. Naşterea din nou este răsădirea unei firi noi, iar unul dintre primele ei semne este credinţa în Hristos şi părăsirea păcatului sau întoarcerea de la ce este rău spre ceea ce este bun.

Adresându-se mulţimii, apostolul Petru a spus: „Schimbaţi-vă gândurile; căiţi-vă pentru ceea ce aţi făcut; părăsiţi-vă vechile cărări; întoarceţi-vă; deveniţi oameni noi.” Acesta a fost mesajul lui, pe care l-am pus în alte cuvinte.

S-a spus deci, pe drept cuvânt, că pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu sunt opera Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Nu este nevoie să mă opresc şi să susţin doctrina aceasta. Am predicat-o de o mie de ori şi suntem pregătiţi să dovedim că această doctrină este susţinută pretutindeni în Scriptură. Nu a existat niciodată o întoarcere la Dumnezeu adevărată care să nu fie lucrarea Duhului Sfânt. În scopul acesta, Domnul Isus S-a înălţat la ceruri: „Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor”. Orice convertire adevărată este lucrarea Duhului Sfânt. Puteţi să vă rugaţi cu vorbele prorocului: „Întoarce-ne la Tine, Doamne, şi ne vom întoarce”; fiindcă dacă nu ne întoarce Dumnezeu, nu ne vom întoarce niciodată; şi dacă nu ne converteşte El, convertirea noastră este o greşeală. Ascultaţi chemarea Evangheliei:

Credinţa adevărată,

Pocăinţa adevărată,

Orice har ce ne apropie

Veniţi doar la Isus şi cumpăraţi-le.

„Şi totuşi”, veţi spune, „şi totuşi, apostolul Petru ne spune „Pocăiţi-vă, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu!” Şi acum, dumneata ne spui dintr-o dată că toate lucrurile acestea sunt darul Duhului Sfânt, apoi citeşti din nou textul: «Pocăiţi-vă, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu»”. Chiar aşa fac, vai, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că pot s-o fac. Mă întrebaţi: „Cum împaci aceste două lucruri?”. Eu vă răspund că nu este treaba mea să împac declaraţiile învăţătorului meu: treaba mea este să predic adevărul aşa cum este — să vi-l prezint aşa cum l-am primit din mâna Lui. Eu cred că lucrurile acestea sunt în acord, şi văd şi acordul, dar n-aş putea să explic tuturor unde este. Este destul să ştim că aşa stă scris în Scriptură, şi să acceptăm totul, indiferent dacă vedem sau nu acordul dintre două adevăruri — să le acceptăm pe amândouă, fiindcă ne-au fost descoperite.

Eu voi susţine cât voi trăi că pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu sunt lucrarea Duhului Sfânt, dar aş renunţa mai degrabă la amândouă mâinile, decât să nu mai predic că este de datoria omului să creadă şi să se pocăiască, şi de datoria lucrătorului creştin să-i spună: „Pocăieşte-te şi întoarce-te la Dumnezeu, ca să ţi se şteargă păcatele.” Dacă nu primeşti adevărul până nu-lînţelegi, atunci nu vei primi multe lucruri. Vai, sunt multe lucruri obişnuite pe care nu le poate nega nimeni, dar care ar fi negate totuşi dacă nu am crede în ele până nu le-am înţelege.

Ai pe masa ta un peşte dulce din mare: l-ai gătit şi acum te pregăteşti să-l mănânci. Îl mănânci cu sare, nu? De ce? Îl usuci şi îl sărezi, dar de ce? Nu a trăit în apă sărată? Atunci de ce nu e sărat? Este la fel de proaspăt de parcă l-ai fi scos dintr-un pârâu de munte — nu are nici un grăunte de sare pe el — şi totuşi a trăit în apă sărată! Înţelegi asta? Nu, nu poţi. Dar iată realitatea: un peşte dulce într-o mare sărată!

Înţelegi? În acelaşi fel, în Scriptură pot exista două mari adevăruri, amândouă valabile, dar cel mai înţelept om din lume se încurcă dacă încearcă să le lege unul de altul. Vă mărturisesc că eu nu înţeleg de ce i s-a spus lui Moise să taie o creangă şi s-o arunce în apele amare de la Mara; nu văd nicio legătură între lemn şi apă, şi nu văd cum ar putea îndulci lemnul apa, dar cred că, atunci când Moise l-a aruncat în apă, amărăciunea a dispărut din Mara, iar pârâul s-a făcut dulce. Nu ştiu de ce a cerut Elisei un blid de sare, când s-a dus la Ierihon şi a văzut că apele erau greţoase; nu ştiu cum ar fi putut îndulci apa cu un blid de sare — mie mi se pare că ar fi trebuit să lucreze altfel; dar cred minunea, şi anume că, după ce a pus sarea, apele au devenit dulci.

Aşa că nu înţeleg cum ar putea sfaturile mele să îndemne la pocăinţă pe păcătoşii răzvrătiţi, dar aşa se întâmplă — văd acest lucru în fiecare zi. Nu ştiu de ce cred atunci când un semen de-al lor, fiinţă slabă şi nenorocită, le spune: „Credeţi”, dar aşa se întâmplă; Duhul Sfânt îi binecuvântează, iar ei cred şi sunt mântuiţi; şi dacă nu putem înţelege cum, trebuie să ne mulţumim să vedem acest lucru, şi să-L binecuvântăm pe Dumnezeu pentru el.

Poate că ştiţi deja că unii comentatori ingenioşi au încercat să scape de forţa acestui text. Ei au spus că pocăinţa la care sunt îndemnaţi oamenii este o pocăinţă exterioară. Dar cum poate fi astfel, atunci când se adaugă: „Pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, ca sa vi se şteargă păcatele”? Oare o pocăinţă exterioară aduce cu ea ştergerea păcatelor? Cu siguranţă că nu. Pocăinţa la care sunt îndemnaţi oamenii este o pocăinţă care aduce cu sine iertarea deplină — „ca să vi se şteargă păcatele”. Şi, mai mult, mi se pare şocant să presupui că Petru şi Ioan predicau o pocăinţă găunoasă, de formă, care nu mântuieşte oamenii. Petru le recomanda acestor oameni o pocăinţă mântuitoare, nu ceva mai puţin.

Acum, să ne apropiem de ţintă. Noi spunem oamenilor să se pocăiască şi să creadă, nu fiindcă am crede că au puterea s-o facă, fiindcă ştim că sunt morţi în fărădelege şi păcat; nu fiindcă există vreo putere în stăruinţa sau în vorbirea noastră, fiindcă înţelegem că predicarea noastră este goală fără Dumnezeu; dar am văzut că, dacă vorbim cu credinţă, Dumnezeu Duhul Sfânt lucrează cu noi şi, în timp ce noi vorbim oaselor uscate, Duhul le face să prindă viaţă, în timp ce spunem şchiopului să se ridice, o putere misterioasă îi întăreşte gleznele, în timp ce spunem paraliticului să întindă mâna, o forţă divină preia comanda, şi mâna se întinde, iar omul este vindecat. Puterea nu stă în păcătos, nici în predicator, ci în Duhul Sfânt, care lucrează efectiv împreună cu Evanghelia prin porunca divină, astfel că, acolo unde se predică adevărul, aleşii lui Dumnezeu sunt învioraţi, sufletele sunt mântuite şi Dumnezeu este slăvit. Duceţi-vă şi predicaţi Evanghelia cu îndrăzneală, şi nu vă temeţi de rezultate, fiindcă, oricât de slabă ar fi puterea voastră şi oricât de lipsită de elocvenţă ar fi vorbirea voastră, Dumnezeu a făgăduit că va face din Evanghelia Sa puterea salvatoare, şi aşa va fi până la sfârşitul lumii.

(Fragment din mesajul Apostolic Exhortation, predicat de Charles Spurgeon în 5 aprilie 1868 la Metropolitan Tabernacle, Londra. Mesajul este inclus în volumul Predici despre trezire, Editura Perla suferinţei, Suceava, 2010. Traducerea: Iulia Bodnari.)

Când tânărul se gândeşte să-şi aleagă o carieră se simte îndemnat să stea de vorbă cu o persoană mai în vârstă. El întreabă atunci cam aşa: „Aş vrea să mă apuc de cutare şi cutare lucru. Merită? Dumneavoastră v-aţi ocupat ani întregi cu acel lucru. Cum îl găsiţi?” Unul îi răspunde că îndeletnicirea lui a început să nu mai meargă. Altul îi spune că ocupaţia lui îi răpeşte atâta timp încât bucuros s-ar lăsa de ea, dacă ar putea. Al treilea răspunde cu privire la meseria lui: „Am găsit-o foarte bună. Nu pot să vorbesc decât de bine de ea. Am putut să-mi câştig pâinea de pe urma ei şi pot s-o recomand.”

Însă dacă este să-mi spun şi eu încredinţarea mea cu privire la vieţuirea în slujba Domnului, aş putea să spun că niciodată nu mi-a părut rău că am intrat în slujba Sa. De când sunt un ucenic al lui Hristos, aş fi avut destul timp să descopăr ceva rău în El, dacă, într-adevăr, ar fi în această slujbă un rău cât de mic. Aş fi putut să văd că am făcut un pas greşit şi că m-am înşelat. Dar n-a fost aşa niciodată. Mi-a părut rău, e drept, de unele lucruri pe care le-am făcut, dar niciodată nu mi-a părut rău că am dat Domnului Isus inima mea şi m-am făcut ucenicul Lui. În timpuri de apăsare – şi prin astfel de stări am trecut adeseori – m-am temut ba de una, ba de alta, dar niciodată nu mi-a lipsit încrederea în Domnul şi Învăţătorul meu, în învăţăturile Lui şi în darul prea ales de a fi în slujba Lui; n-am avut nicidecum dorinţa de a intra în slujba diavolului şi a păcatului. Dacă aş fi avut inima pentru ţara din care am fost scos, nu mi-ar fi lipsit prilejul de a mă întoarce în ea. Momeli de tot soiul au năpădit peste mine; glasuri de sirenă m-au ispitit, ca să mă atragă spre stânci; dar din ziua de când m-am hotărât pentru Hristos, niciodată nu mi-am zis: „Îmi pare rău că m-am făcut creştin; mă căiesc că slujesc Domnului.” De aceea, cred că, în chip cinstit, sincer şi din experienţă, pot să recomand şi altora slujba pe care am găsit-o aşa de bună. Chiar dacă eu am fost o slugă rea, totuşi susţin cu tărie că nu există un stăpân mai vrednic de ai fi iubit ca Domnul Hristos şi nici o slujbă mai binecuvântată ca slujba pentru El.

La această mărturie aş putea să adaug că a sluji lui Dumnezeu este un lucru aşa de binecuvântat încât în El aş vrea să şi mor. Dacă durerile trupeşti m-au împiedicat de a predica, am luat condeiul şi a fost o bucurie pentru mine să pot să scriu pentru Stăpânul meu. Când însă mâna n-a fost în stare să conducă peniţa pe hârtie, am încercat să vorbesc cu unul şi cu altul despre Învăţătorul meu. Am auzit că David Brainerd, când era foarte bolnav şi nu putea să predice indienilor, sta în pat şi încerca să înveţe pe un copil indian alfabetul, pentru ca acela să înveţe să citească Biblia. „Dacă nu pot să slujesc lui Dumnezeu într-un fel, Îi slujesc într-alt fel”, l-a auzit cineva spunând. „Nu mă voi lăsa niciodată de această slujire binecuvântată”. Aceasta este şi hotărârea mea, hotărâre în care nu este absolut niciun merit din partea mea; căci a sluji Domnului este un lucru de preţ şi o mare bucurie a putea să faci ceva pentru slăvitul nostru Tată şi pentru preaiubitul nostru Prieten. De aceea îţi recomand, iubite cititor, foarte stăruitor şi spre cel mai mare bine al tău: să slujeşti lui Dumnezeu!

A sluji lui Dumnezeu este cel mai înţelept lucru din lume. El te-a creat; să nu slujeşti Creatorului tău? El îţi poartă de grijă şi te ţine în viaţă; să nu fie viaţa ta trăită spre slava Lui? Închipuie-ţi că ai avea un câine care niciodată nu s-ar bucura înaintea ta şi în loc să ia seama la chemarea ta, s-ar lua după oricine; nu ţi s-ar urî oare de o astfel de făptură, care aşa de puţin te recunoaşte drept stăpân al ei? Cine ar născoci sau şi-ar face o maşină, dacă n-ar trage nădejde că-i va fi de vreun folos? Aşa te-a făcut şi pe tine Dumnezeu; trupul tău este o maşinărie minunată; sufletul tău de asemenea este ceva minunat. Şi tu să nu te supui Lui şi să nu gândeşti la El cu inima şi mintea ta? Iată ce zice Dumnezeu: „Ascultaţi, ceruri, şi ia aminte, pământule, căci Domnul vorbeşte: «Am hrănit şi am crescut nişte copii, dar ei s-au răsculat împotriva Mea. Boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său; dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine»” (Isaia 1:2,3).

A trăi 20 de ani fără Dumnezeu este o hoţie îngrozitoare; cum ai putut să faci una ca asta? A trăi 30-40 de ani fără să fi dat cinste Aceluia care ţi-a dat suflare şi fără ajutorul căruia de mult te-ai fi aflat în mormânt şi ai fi ajuns pradă putrezirii, este o nelegiuire; cum ai putea să îndrăzneşti să stăruieşti în ea? Ai trăi atâta vreme supărând adeseori pe Dumnezeu: ai vorbit împotriva Lui, ai necinstit ziua Lui, n-ai luat aminte la cartea Lui, ai întors spatele Fiului dragostei Lui – nu alcătuiesc oare toate acestea o deplină măsură de vinovăţie din partea ta? Nu vrei să pui capăt unui astfel de umblet rău? (…) Dumnezeu te-a lăsat ani de-a rândul să-L tot mânii, poate chiar 30, 40, 50 de ani; te-a suferit cu îndelungă, nesfârşită răbdare. Nu este oare timpul să intri în slujba Lui? Şi fiindcă El ne-a creat, El ne-a izbăvit şi El ne-a păstrat, tocmai de aceea are drept să ne ceară să fim robi ai Lui.

Aceasta este slujba cea mai de cinste din câte pot să fie. Ai zis tu oare: „Doamne, eu sunt robul tău!”? Atunci văd în mintea mea coborându-se, ca un fulger din cer, un duh de lumină, stând ca o flacără vie. Este un serafim venit de-a dreptul de la tronul lui Dumnezeu. Şi ce zice el oare? „Doamne, eu sunt robul Tău!” Nu te bucuri să fii şi tu într-o astfel de tovărăşie? Dacă heruvimii şi serafimii socotesc o mare cinste pentru ei să fie slujitorii lui Dumnezeu, cine din noi va socoti acest lucru ca ceva înjositor? Un prinţ sau un împărat, dacă este un păcătos înaintea lui Dumnezeu, pus alături de unul care slujeşte lui Dumnezeu în osteneli şi în sărăcie, nu este decât ca unul care spală vasele la bucătărie. Nu este sub cer ceva mai înalt decât să fii în slujba lui Dumnezeu. Oricare ar fi treapta la care oamenii ridică pe unii din ei, aceasta este cu mult mai prejos decât a fi numit, când Domnul va veni, „rob al lui Dumnezeu”. Dacă eşti rob al lui Dumnezeu, te afli într-o aleasă tovărăşie.

Îngăduiţi-mi să vă spun mai departe că a sluji Domnului este o slujbă binefăcătoare. Dacă m-aş apuca de un lucru oarecare, aş vrea să pot să-mi întrebuinţez timpul şi puterea în aşa fel încât să nu fac rău nimănui, ci dimpotrivă să fac bine multora. Nu cred că aş putea să fac comerţ cu arme şi mai ales cu băuturi alcoolice. Mai bine să rabd de foame decât să-mi câştig pâinea vânzând băutura care îi coboară pe clienţii mei mai prejos de animale. După părerea mea, când un tânăr vrea să-şi aleagă o ocupaţie, să opteze pentru una în care să poată fi o binecuvântare şi pentru el însuşi şi pentru alţii. Este frumos să lucrezi cum au lucrat unii care nu s-au îmbogăţit micşorând câştigul lucrătoarelor sau tăind leafa slujbaşilor lor, ci ajutându-i să se ridice. Cine este un rob al lui Dumnezeu face bine pretutindeni, căci în slujba lui Dumnezeu nu este nimic care să aducă pagubă altora. Slujba Domnului este numai bunătate. Ea este bună şi pentru voi, şi pentru semenii voştri. Într-adevăr, ce alt lucru cere Dumnezeu, în slujba Sa, decât să-L iubim pe El din toată inima şi pe aproapele ca pe noi înşine? Cine face acest lucru, slujeşte lui Dumnezeu prin ajutorul Duhului Sfânt şi este o binecuvântare şi pentru oameni.

Mai departe, a sluji lui Dumnezeu asigură cel mai mare câştig de sub cer. „Nu întotdeauna” va zice cineva; însă eu spun sus şi tare: „Ba da, întotdeauna”. Cine slujeşte lui Dumnezeu are parte de câştig chiar şi acum. Mulţumirea de a face bine este mai dulce decât mulţumirea de a ajunge bogat şi cu faimă mare. N-am trăit oare cei mai mulţi dintre noi destulă vreme ca să vedem că toate lucrurile acestei lumi nu sunt decât un abur? Bucuria de căpetenie a vieţii este să fii în rânduială cu tine însuţi, cu aproapele tău şi cu Dumnezeul tău; iar celui ce este în rânduială cu Dumnezeu ce-i mai rămâne de dorit? Pentru tot ce are de îndurat din pricina lucrului pentru Dumnezeu, găseşte răsplată bogată în pacea inimii. În Elveţia, un martir sta desculţ în faţa rugului pe care trebuia să fie ars. El a chemat pe cel însărcinat să supravegheze arderea lui şi l-a rugat: „Vreţi să puneţi mâna pe inima mea? Para focului îmi stă în faţă. Puneţi-vă mâna pe inima mea: dacă ea bate mai repede ca de obicei, atunci să nu credeţi în religia mea!”. Tremurând şi cu inima bătându-i cu putere, slujbaşul a pus mâna pe pieptul martirului şi a găsit că inima sa era aşa de liniştită ca şi cum n-ar fi fost vorba să meargă în flăcări, ci să se urce în pat ca să se odihnească. Iată un lucru mare! Cine poartă în piept floarea liniştii sufleteşti, acela are cerul chiar de pe pământ.

Mi se pare că aud pe cineva spunând: „Nu vreau să fiu rob!”. Dar, prietene, de asta nu poţi să scapi, robul cuiva trebuie să fii. „Atunci vreau să fiu robul meu, să-mi slujesc mie însumi”, va zice cineva. Iartă-mă, viteazule, trebuie să-ţi spun la ureche: „Dacă-ţi slujeşti ţie însuţi, slujeşti unui NEBUN”. Cine este sluga lui însuşi, este robul unui rob şi nu pot să-mi închipui stare mai rea decât să fii robul unui rob. Cuiva trebuie să slujeşti. Şi vei purta lanţuri dacă slujeşti stăpânului pe care şi-l aleg cei mai mulţi. Există oare vreun om a cărui judecată să fie prinsă în lanţuri mai grele ca a aceluia care se numeşte „liber-cugetător”? Este oare un om aşa de lesne crezător ca acela care nu vrea să creadă în Biblie? El înghite o grămadă mare de dificultăţi, în timp ce se plânge că noi am înghiţit o nimica toată.

Un anumit soi de oameni are nevoie de mult mai multă credinţă decât avem noi. Căci necredinţa are de-a face cu greutăţi cu mult mai mari decât credinţa. Uită-te la acela care trăieşte după gândurile lui; ce robie este viaţa lui: „Ale cui sunt vaietele? Ale cui sunt oftările? Ale cui sunt plângerile? Ale cui sunt rănile fără pricină? Ai cui sunt ochii roşii?—Ale celor ce întârzie la vin şi se duc să golească paharul cu vin amestecat” (Proverbe 23:29-30). Cine altul are putregaiul în oase dacă nu acela care dă frâu slobod patimilor lui? Cel mai nenorocit sclav din galere şi cel mai vrednic de milă rob nu este nici pe jumătate aşa cât este de robit tânărul care este dus de plăcerile lui, ca boul la măcelărie, şi care pradă stricăciunii şi patimilor lui. Dacă ar trebui să fiu rob, aş vrea mai bine să fiu robul unui sălbatic, decât să fiu robul meu însumi, fiindcă a fi robul meu însumi ar fi totuna cu cea mai adâncă înjosire. Robul cuiva trebuie să fii; fără asta nu se poate. Dacă însă eşti robul tău însuţi, robia aceasta este îngrozitoare. „Alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi!” (Iosua 24:15), căci de slujit cuiva trebuie să slujiţi. Oricărui om i se pune întrebarea dacă vrea să fie un prinţ sau un om sărman, un milionar sau un cerşetor. Cu cât mai sus se înalţă un om, cu atât mai mult are să slujească semenilor lui. De slujit trebuie să slujeşti. O, de ai vrea să slujeşti lui Dumnezeu!

Este loc şi pentru tine. Alte locuri sunt ocupate. Sute de tineri merg de la un loc de muncă la altul şi se roagă să fie primiţi, ca să-şi câştige pâinea; în multe locuri merg degeaba, pentru că nu sunt primiţi. Unii îşi rup pantofii căutând de lucru; din inimă le doresc să găsească ce caută. În slujba lui Dumnezeu însă este loc pentru toţi; iar El îi primeşte bucuros pe toţi. Îngăduie-mi să spun că, dacă intri în slujba Lui, El îţi va ajuta în tot ce-ţi este poruncit să faci în această lume. Se zice adeseori că cine este creştin are puţină pricepere, că este un prost. O, aroganţilor potrivnici, cu toate că noi nu vă întoarcem numele pe care ni-l daţi, totuşi am putea să vă socotim mai de grabă pe voi nişte proşti. Cunosc mulţi credincioşi cu care ar fi foarte primejdios să te porţi aşa cum te-ai purta cu nişte proşti; totuşi, dacă vrea cineva să facă acest lucru, curând va vedea că s-a înşelat. Îmi place creştinul care, în orice privinţă, este mai bun, tocmai pentru că este creştin. El va fi mai bun ca servitor, ca stăpân, ca negustor, ca meseriaş. În adevăr nu este niciun poet ale cărui lucrări să întreacă pe ale poetului sfinţeniei. Lucrul în care acum eşti destoinic şi îndemânatic, când vei sluji lui Dumnezeu, îl vei putea face cu mult mai bine.

(Fragmente din cartea A Good Start. A Book for Young Men and Young Women, Charles H. Spurgeon. Volumul a fost tradus în limba română de Teodor Popescu, având titlul Fiţi tari în Domnul. O carte pentru toţi, îndeosebi pentru tineret, şi a apărut la Tipografia Cartea de Aur, fiind republicat de Editura Stephanus.)

Dumnezeul cel veşnic este un loc de adăpost. Deuteronom 33:27

Cuvântul „adăpost” poate fi tradus prin „casă” sau „locuinţă”, ceea ce ne face să credem că Dumnezeu este căminul şi locuinţa noastră. Există plinătate şi dulceaţă în metafora aceasta, fiindcă ne iubim căminele, chiar dacă sunt căsuţe umile. Cu mult mai mult Îl iubim pe Dumnezeu, „căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Fapte 17:28). Acasă ne simţim în siguranţă, închidem lumea afară şi locuim în siguranţă şi pace. În acelaşi fel, atunci când sunt cu Dumnezeu, „nu mă tem de niciun rău” (Psalmi 23:4). El este scutul şi apărarea noastră, adăpostul nostru în vreme de nevoi. Acasă ne odihnim după oboseala şi truda zilei. Şi inimile noastre găsesc odihnă în Dumnezeu atunci când sunt obosite de conflictele vieţii; când ne întoarcem spre El, sufletele noastre află pacea. Acasă ne simţim în largul nostru; nu ne temem că vom fi înţeleşi greşit, nici că vorbele noastre vor fi răstălmăcite. Atunci când suntem cu Dumnezeu, putem să comunicăm liber cu El, dezvăluindu-ne toate dorinţele ascunse; pentru că „prietenia Domnului este pentru cei ce se tern de El” (Psalmi 25:14), tainele celor ce se tem de El vor fi în siguranţă în mâna Domnului. Acasă este locul celei mai adevărate şi pure fericiri. În Dumnezeu, inimile noastre află cea mai adâncă încântare. Bucuria pe care o avem în El depăşeşte orice altă bucurie. Acasă muncim cu voie bună. Gândul la casă ne dă puteri şi ne ajută să purtăm poverile zilnice şi să ne îndeplinim datoriile; în sensul acesta, putem spune că Dumnezeu este casa noastră. Dragostea pentru El ne întăreşte. Ne gândim la El în persoana Fiului Săi prea iubit şi vederea feţei suferinde a Mântuitorului ne constrânge să lucrăm pentru cauza Lui. Simţim că trebuie să lucrăm, fiindcă avem prieteni şi rude dragi nemântuite, şi vrem să bucurăm inima Tatălui aducându-i acasă pe cei rătăcitori. Vrem să umplem cu mir sfinţit familia cu care locuim. Ferice de ce care îşi găsesc adăpostul în Dumnezeul lui Iacov!

Sub braţele Lui cele veşnice. Deuteronom 33:27

Dumnezeu, Dumnezeul cel veşnic, este ajutorul nostru în orice ocazie, mai ales atunci când suntem la ananghie. Sunt timpuri în care creştinul este foarte umilit. Sub simţământul păcătoşeniei sale, el este umilit în faţa lui Dumnezeu, pană când ajunge să ne se mai poată ruga, fiindcă i se pare că este nevrednic. Ei bine, copil al lui Dumnezeu, atunci când ajungi în punctul cel mai de jos, aminteşte-ţi că eşti întotdeauna „sub braţele Lui cele veşnice”. Păcatul te târăşte în jos, dar jertfa de ispăşire a lui Hristos este încă deasupra tuturor. Poţi să cobori în cea mai adâncă disperare, dar nu poţi să cazi atât de jos încât El să nu te poată salva. Alteori, creştinul se cufundă foarte adânc din cauza încercărilor din afară. Fiecare sprijin pământesc este îndepărtat. Ce să te faci? Totuşi, el este şi atunci „sub braţele Lui cele veşnice”. Nu poate să cadă prea adânc în nenorocire şi încercare, fiindcă legământul de har al lui Dumnezeu îl înconjoară. Poate că a ajuns într-un mare necaz, sau este asaltat de un mare conflict, dar niciodată nu poate ajunge atât de jos încât să nu poată fi prins de „braţele Lui cele veşnice”. Ele sunt împrejurul lui şi, cu acest sprijin, toate eforturile Satanei nu valorează nimic. Asigurarea aceasta este o mângâiere pentru fiecare lucrător obosit din slujba lui Dumnezeu. Ea implică o făgăduinţă de putere pentru fiecare zi, har pentru fiecare nevoie şi putere pentru fiecare îndatorire. Chiar şi atunci când vine, moartea, făgăduinţa aceasta rămâne în picioare. Când vom ajunge în mijlocul Iordanului, vom spune împreună cu David: „nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine” (Psalmi 23:4). Vom coborî în mormânt, dar nu mai jos, fiindcă braţul veşnic nu ne lasă să cădem. Toată viaţa şi la încheierea ei vom fi susţinuţi de „braţele Lui cele veşnice” – braţe care nu slăbesc niciodată, nici nu îşi pierd puterea, fiindcă „Dumnezeul cel veşnic, Domnul, a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte” (Isaia 40:28).

Încercarea credinţei voastre. 1 Petru 1:7

Credinţa neîncercată poate fi adevărată, dar este cu siguranţă puţină, şi va rămâne în acelaşi stadiu dacă nu va trece prin încercări. Credinţa nu prosperă niciodată mai bine decât atunci când totul este împotriva ei. Furtunile sunt învăţătorii ei şi fulgerele, luminătorul ei. Atunci când calmul domneşte pe mare, conduci corabia cum vrei, dar nu o poţi duce în port; pe un ocean adormit, dorm şi pânzele. Dar ia să se pornească vânturile şi să se înalţe valurile. Chiar dacă corabia trosneşte, puntea e spălată de valuri şi catargul scârţâie sub greutatea pânzelor întinse, atunci se îndreaptă spre limanul dorit. Nicio floare nu este atât de azurie ca cea care înfloreşte la poalele gheţarului. Nicio stea nu străluceşte mai puternic decât cele care scânteiază pe cerul polar. Nicio apă nu are gust mai bun decât cea care izvorăşte din nisipul deşertului şi nicio credinţă nu este mai preţioasă decât cea care trăieşte şi triumfă în necazuri. Credinţa încercată aduce experienţă. Poate că nu ţi-ai fi văzut slăbiciunea dacă nu ar fi trebuit să treci prin râuri şi poate că nu ai fi cunoscut niciodată puterea lui Dumnezeu dacă nu te-ar fi susţinut în mijlocul valurilor. Credinţa creşte în trăinicie, siguranţă şi intensitate atunci când este lovită de necazuri. Credinţa este preţioasă, iar încercarea este la fel de preţioasă. Să nu-i descurajăm, totuşi, pe cei tineri în credinţă. Veţi avea destule încercări, fără să le căutaţi; partea întreagă vă va fi măsurată la timpul cuvenit. Între timp, dacă nu puteţi avea rezultatele unei lungi experienţe, mulţumiţi lui Dumnezeu pentru harul pe care îl aveţi. Lăudaţi-L pentru gradul de încredere sfântă la care aţi ajuns deja. Umblaţi conform acestei reguli, şi veţi avea tot mai multe binecuvântări de la Dumnezeu, până când credinţa voastră va urca munţii şi va cuceri imposibilităţile.

(Din volumul Dimineaţa şi seara, Charles H. Spurgeon, Editura Little Lamb, 2011, traducere Iulia Bodnari.)

A ieşit pe la ceasul al treilea şi a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru. „Duceţi-vă şi voi în via mea”, le-a zis el, „şi vă voi da ce va fi cu dreptul.” Şi s-au dus. (Matei 20:3,4)

Am ascultat şi am citit multe predici pentru tineri şi cunosc multe predici pentru aceia care se găsesc la al unsprezecelea ceas. Prin aceasta am ajuns la gândul să scriu astăzi în special pentru cei ce se găsesc la al „treilea ceas”. Ce fel de oameni sunt aceştia? Care să fie al treilea ceas? Să socotim puţin. Închipuiţi-vă că viaţa omenească ar fi un timp de douăsprezece ceasuri şi faceţi apoi socoteala cât poate să fie un ceas. Socotiţi că viaţa omenească ar fi de 70 sau 75 de ani. Din acest număr de ani trebuie să scădem anii cei dintâi, adică timpul copilăriei, când copilul nu poate să-şi dea seama şi nu poate să aibă credinţa lui. Atunci rămâne pentru cele dintâi trei ceasuri ale vieţii vârsta de la 20 sau 25 de ani. Al treilea ceas ar fi, deci, timpul dela 25 până la 35 de ani. Acesta este timpul când tânărul ajunge bărbat, iar fecioara se află în plinătatea puterii ei. Şi chiar dacă nu este culmea vierii, este, negreşit, un timp foarte însemnat din viaţă. Domnul vă cheamă şi pe voi care vă găsiţi în al treilea ceas al vieţii, şi vă zice: „Duceţi-vă şi voi în via mea şi vă voi da ce va fi cu dreptul!”

Da, prietene, care ai între 20 şi 40 de ani, doresc să fii un slujitor al Domnului şi Stăpânului meu, mai întâi din pricină că ţi-ai risipit prea multe din cele mai bune ceasuri ale vieţii. Nu este niciun timp aşa de însemnat pentru muncă precum orele de dimineaţă; tot aşa, pentru a sluji Domnului, nu este niciun timp mai bun ca timpul tinereţii. Nu uit bucuria pe care o aveam pentru orice lucru cât de neînsemnat pe care-l puteam face pentru Domnul, după ce mă întorsesem la El. Toată săptămâna eram ocupat cu şcoala, dar sâmbăta după-amiază era a mea. În loc să o folosesc pentru odihnă, o întrebuinţam împărţind tractate şi vizitând bolnavi; eram în acelaşi timp învăţător în şcoala duminicală şi mai târziu ţineam cuvântări în această şcoală. Şi cu ce seriozitate şi râvnă făceam toate acestea! Cred că atunci vorbeam mai bine decât în anii de mai târziu, căci, deşi aveam tremur în glas, vorbeam cu toată inima. Când am început să vorbesc câte puţin duminica şi apoi în fiecare seară în satele dimprejur, spuneam ce-mi venea atunci din inimă. Pentru studiu şi ca să adun câte ceva din cărţi, aveam puţină vreme. Biblioteca mea era Cuvântul lui Dumnezeu şi alături de el, experienţa mea; vorbeam însă din adâncul sufletului, negreşit cu multă neîndemânare şi cu multe greşeli tinereşti, dar cu dorinţa adânc simţită de a aduce suflete la Hristos. Cu bucurie mi-aş fi dat viaţa dacă prin aceasta aş fi putut să aduc la picioarele Mântuitorului numai un singur bătrân sărman sau pe unul de vârsta mea.

Lucrul de mai târziu nu poate fi pus alături cu lucrul din ceasurile de dimineaţă. Şi cu toate acestea, prietene, ai lăsat să treacă acest timp; ai 25, 30, poate chiar 35 de ani, şi totuşi eşti încă nemântuit. Nu mai pierde vremea preţioasă, mergi fără întârziere la Cel Răstignit, la Domnul şi Învăţătorul meu, căruia merită să-I slujeşti! Iată-L cum stă cu coroana de spini pe cap! Dă-i Lui măcar zilele pe care le mai ai de trăit de aici înainte şi roagă-L să te ierte, că atâta vreme ai trăit fără să-L iubeşti şi fără să-I slujeşti.

Mai departe, vă rog stăruitor pe voi care vă găsiţi la această vârstă să veniţi la Hristos şi din pricină că staţi în trândăvie şi nelucrare. „Nu”, va zice cineva, „nu aşa stau lucrurile”. „Ba da”, răspund eu, fiindcă e vorba de trândăvie duhovnicească. Până acum n-aţi făcut nimic pentru Mântuitorul, n-aţi cercetat dacă aţi putea să faceţi ceva pentru El, n-aţi gândit ce loc puteţi să luaţi în vie — dacă puteţi s-o curăţiţi sau s-o udaţi, să adunaţi strugurii sau să-i călcaţi în teasc. Până acum n-aţi făcut nimic şi mă tem că vă simţiţi bine în această nelucrare şi că vă veţi întoarce în ţărâna din care aţi fost luaţi fără să fi făcut ceva pentru Acela care S-a dat pentru noi, ca să ne scape de păcatele noastre. Nu mai rămâneţi nicio clipă în această stare! Ceara nu mai este acum aşa de moale, ci începe să se întărească. Înainte de a se întări de tot, faceţi aşa încât să se întipărească pe ea pecetea harului nemărginit al lui Dumnezeu, ca să purtaţi astfel semnul lui Hristos!

Afară de aceasta, Diavolul te împresoară cu ispitele lui, iar zicala: „Lipsa de ocupaţie este începutul tuturor viciilor” este, din nefericire, prea adevărată. Nădăjduiesc că încă nu v-aţi făcut vinovaţi de păcate grosolane. Poate că eşti, dragul meu, ca tânărul de care ne vorbeşte Evanghelia: în afară curat şi fără cusur. Oricât ai fi însă de bun în ochii tăi, nu vezi că Satana a şi întins laţul înaintea ta? O, cât de bucuros aş fi să intri în armata Domnului şi Învăţătorului meu! Crede Domnul Isus Hristos, primeşte-L ca Mântuitor al tău şi fii slujitorul Lui credincios! Aş vrea să-ţi dau în mână o sapă, un cosor sau altceva, să te duci în via învăţătorului meu şi să-I slujeşti. Cât mult aş vrea ca voi care sunteţi la 30 sau 35 de ani să veniţi la Hristos! Cine ştie dacă soarele vostru nu va apune la amiază, cum se tâmplă adeseori!

Când văd tineri sau tinere care se găsesc în floarea vârstei şi încă nu s-au întors la Dumnezeu, gândesc că nici diavolul, nici lumea, nici păcatul nu trebuie să-i aibă, ci ar trebui să fie în totul ai lui Hristos. El este un Domn şi un Mântuitor aşa de bun că aş vrea să văd toată lumea la picioarele Lui. El este vrednic ca toţi regii să I se plece şi toţi prinţii să-I slăvească numele. Ar fi foarte bine dacă ai face şi tu acest lucru!

Unii stau chiar fără lucru. Din nefericire, sunt atâţia care ar trebui să fie creştini, dar stau în piaţă fără lucru. Când am fost la mare, nu rareori am văzut oameni bogaţi care, cu toate că nu erau bolnavi, îşi petreceau zi după zi vremea în nelucrare, încât aproape că mi-a venit gândul: „Dacă ar fi aruncaţi în mare, cine ar avea vreo pagubă?” Nu sunt oare mulţi oameni de felul acesta chiar printre ce iau parte la adunările bisericilor noastre? Ei înghit atâta pâine şi carne, şi nu se gândesc că vor fi înghiţiţi şi ei într-o zi.

Acelora dintre noi care au între 30 şi 40 de ani şi sunt încă fără lucru, aş vrea să le strig cu toată puterea, în Numele Domnului Isus Hristos, „Veniţi la El, mărturisiţi-I trândăvia şi toate celelalte păcate ale voastre, căutaţi harul şi îndurarea Sa, şi apoi păşiţi în via Sa şi slujiţi-L cum puteţi mai bine!”

Sunt alţii care se trudesc numai cu lucruri de nimic. Cine îşi petrece toată viaţa în afaceri şi trăieşte numai ca să câştige bani are scopuri trecătoare, adică foarte neînsemnate. Cine însă trăieşte pentru Dumnezeu, pentru Hristos, pentru binele oamenilor, trăieşte o viaţă vrednică de o fiinţă nemuritoare. Cine nu trăieşte decât pentru binele său, este socotit de Învăţătorul ceresc ca unul care stă fără să lucreze.

Alţii îşi petrec vremea gândindu-se tot mereu şi neştiind de ce să se apuce. Ei nu fac parte din ceata celor mai răi, dar nici buni nu sunt. Nu slujesc diavolului de-a-dreptul, dar nu slujesc nici lui Dumnezeu. Cu toate că sunt fără lucru, au cele mai bune dorinţe. Şi aşa sunt ei de multă vreme. Dacă ar fi astăzi ceea ce au dorit să fie acum zece ani, alta ar fi starea lor. Dar ei nu înaintează, ci fac parte din acel soi de oameni care mereu iau hotărâri bune, dar se mulţumesc numai cu atât. Aproape că aş dori ca oamenii aceştia să spună lămurit că sunt pierduţi, căci mi-ar plăcea mai bine să spună aşa decât să considere că sunt mântuiţi, fără să creadă în chip serios. Dacă ar recunoaşte că sunt pierduţi, măcar s-ar cutremura după ce au spus asta. Ei se joacă cu Dumnezeu şi cu veşnicia, cu cerul şi cu iadul. Ei zic mereu: „Vreau, vreau!”, dar voinţa n-ajunge niciodată faptă. Dacă ar lua foc o casă şi tu ai fi în podul acelei case, ar fi o nebunie din partea ta să zici: „Voi fugi când voi avea prilejul, mai pot să aştept puţin, până când flăcările vor fi cuprins şi etajul cel mai de sus. O, nu, cu siguranţă că ai încerca să fugi în cea mare grabă.

Din ceea ce îi auziţi pe alţii spunând, s-ar părea că a sluji lui Dumnezeu este un lucru foarte greu, anevoios, aspru şi plin de trudă. Dar nu este aşa. Lucrarea pe care o cere Domnul de la noi este foarte potrivită pentru noi. El vrea să ne aducă la cunoştinţa că suntem păcătoşi, ca să venim la El şi să ne spele de păcat. Dacă însă suntem spălaţi, vrea să ne dăm bine seama de lucrul acesta: că este bucuria noastră, datoria noastră, folosul nostru deosebit să vestim puterile minunate ale Aceluia care chemat din întunerec la lumina Sa minunată.

Domnul te cheamă să intri în slujba Lui, de aceea îţi va da toată puterea şi toate uneltele necesare. Dacă te trimite în via Lui, nu aşteaptă de la tine să te duci acasă şi să-ţi aduci un coş cu scule. Cine se predă în slujba Domnului, va totul pregătit gata şi ajutor deosebit pentru tot ce cere Dumnezeu de la el.

Ba mai mult, dacă mergi în via lui Dumnezeu, vei lucra împreună cu Dumnezeu şi prin aceasta vei fi ridicat la mare cinste. Să fim împreună lucrători cu Dumnezeu mi se pare ceva minunat. A îndoi coarda unei viţe şi a vedea o mână atotputernică lucrând împreună cu a noastră, a lua cosorul ascuţit pentru a tăia coardele de prisos şi a băga de seamă că alături de noi este un cuţit şi mai ascuţit decât al nostru, care lucrează împreună cu noi, a lua sapa şi a îngropa viţa şi a simţi mereu că un lucrător tainic sapă mai adânc decât noi şi face astfel ca lucrarea noastră să izbutească – aceasta este ceva din ceea ce se numeşte a lucra împreună cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu lucrează împreună cu tine, atunci tu faci parte din aleasa ceată cerească a lui Dumnezeu. La această stare înaltă te cheamă El când zice: „Mergi şi tu în via mea”.

Vă mai spun iarăşi că aceluia care se îndeletniceşte în totul cu această lucrare, lucrul îi ajunge tot mai preţios. A sluji lui Dumnezeu poate să pară la început ca înotul împotriva curentului, în urmă însă veţi descoperi că inclusiv în împotrivirea cea mai mare se poate găsi bucurie. În ceea ce la început ţi se părea aşa de greu, vei găsi mai târziu o plăcere şi o sfântă bucurie; fiindcă trăieşti şi lucrezi pentru Domnul tău, vei avea tot mai mare bucurie să slujeşti Lui şi să-I proslăveşti numele.

Este o mare bucurie pentru mine că am fost chemat la slujire pentru Domnul meu în ceasurile timpurii ale vieţii mele şi că pot să spun: „Dumnezeule, Tu m-ai învăţat din tinereţe, şi până acum eu vestesc minunile Tale. Nu mă părăsi, Dumnezeule, chiar la bătrâneţi cărunte, ca să vestesc tăria Ta neamului de acum, şi puterea Ta neamului de oameni care va veni!” (Psalmul 71:17,18).

(Fragment din mesajul From Twenty-Five To Thirty-Five, predicat de Charles Spurgeon în ziua Domnului din 11 octombrie 1885. Traducerea: Teodor Popescu, în volumul Fiți tari în Domnul, apă

Charles H. Spurgeon – Ați biruit pe Cel Rău

rut la Tipografia Cartea de Aur.)

Joseph Alleine – Greşeli cu privire la convertire

Nicio doctrină nu este mai dispreţuită de mintea naturală ca adevărul că Dumnezeu este absolut suveran. Mândria omenească nu suportă ideea că Dumnezeu orânduieşte totul, controlează totul, conduce peste orice şi oricine. Mintea carnală, plină de duşmănie împotriva lui Dumnezeu, urăşte învăţătura biblică potrivit căreia nimic nu se întâmplă fără vrerea lui Dumnezeu. Dar cel mai mult, carnea urăşte noţiunea că mântuirea este în întregime lucrarea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a ales cine să fie salvat, şi dacă alegerea Lui s-a făcut înainte de întemeierea lumii, atunci credincioşii nu contribuie cu nimic la mântuirea lor.

Dar aceasta este exact ceea ce susţine Scriptura. Chiar şi credinţa este darul nemeritat al lui Dumnezeu dat aleşilor Săi. Isus a spus: „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu” (Ioan 6:65). „Nimeni nu-L cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul şi de cel căruia vrea Fiul să-L reveleze” (Matei 11:27). De aceea, nimeni dintre cei salvaţi nu are de ce să se laude (Efeseni 2:8,9). „Mântuirea este de la Domnul” (Iona 2:9).

Doctrina alegerii divine este clar susţinută de-a lungul întregii Scripturi. De exemplu, în epistolele Noului Testament aflăm că toţi credincioşii sunt „aleşi de Dumnezeu” (Tit 1:1). Noi am fost „predestinaţi după planul Celui care lucrează toate potrivit sfatului voii Sale” (Efeseni 1:11, sublinierea mea). „El ne-a ales în El înainte de întemeierea lumii… El ne-a predestinat la înfiere prin Isus Hristos pentru Sine, conform intenţiei binevoitoare a voii Sale” (v. 4,5). Noi „suntem chemaţi după planul Său. Căci pe cine i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi predestinat să devină conformi cu imaginea Fiului Său… şi pe cine i-a predestinat, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe cine i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptăţit; şi pe cine i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi glorificat” (Romani 8:28-30).

Când Petru a scris că noi suntem „aleşi potrivit precunoaşterii lui Dumnezeu Tatăl” (1 Petru 1:1,2), n-a folosit cuvântul „precunoaştere” ca să spună că Dumnezeu a ştiut mai dinainte cine va crede şi de aceea i-a ales din cauza credinţei lor prevăzute. Mai degrabă, Petru a vrut să zică faptul că Dumnezeu a hotărât înainte de a începe timpul pe cine să cunoască, să iubească şi să salveze, şi El i-a ales independent de binele sau răul pe care l-ar putea face ei…

Să consemnăm că aceste versete afirmă lămurit că alegerea suverană a lui Dumnezeu este făcută „conform intenţiei voii Sale” şi „după planul Celui care lucrează toate potrivit sfatului voii Sale” – adică, nu din vreun motiv aflat în afara Sa. Cu siguranţă că El nu i-a ales pe unii păcătoşi să fie salvaţi din cauză că ar fi fost ceva în ei vrednic de laudă sau pentru că El a prevăzut că ei o să-L aleagă. El i-a ales doar pentru că aşa I-a plăcut să facă. Dumnezeu vesteşte „sfârşitul încă de la început… zicând: Planul Meu se va împlini” (Isaia 46:10). El nu este supus deciziilor altora. Planurile Lui de a-i alege pe unii şi de a-i respinge pe alţii sunt ascunse în sfaturile secrete ale voii Sale.

Mai mult, tot ce există în Univers există pentru că Dumnezeu a permis lucrul acela, l-a hotărât şi l-a chemat la existenţă. „Dumnezeul nostru este în cer; El face ce-I place” (Psalmul 115:3). „Ceea ce-I place Domnului, aceea face, în cer şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile” (Psalmul 135:6). El „lucrează toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1:11). „Din El şi prin El şi pentru El sunt toate lucrurile” (Romani 11:36). „Pentru noi nu există decât un singur Dumnezeu, Tatăl, din care sunt toate lucrurile, şi noi existăm pentru El; şi un singur Domn, Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile, şi noi existăm prin El” (1 Corinteni 8:6).

Cum stau lucrurile cu păcatul? Dumnezeu nu este autorul păcatului, dar cu siguranţă că l-a permis; el este o parte componentă a hotărârii Sale eterne. Dumnezeu are un plan cu el. El nu poate fi învinovăţit pentru rău sau pătat de existenţa lui (1 Samuel 2:2: „Nu este nimeni sfânt ca Domnul”). Dar cu siguranţă că El n-a fost prins pe picior greşit sau că a stat neputincios atunci când păcatul a intrat în Univers. Noi nu ştim de ce permite El păcatul. Dacă nu pentru altceva, l-a permis ca să distrugă răul pentru totdeauna. Şi Dumnezeu Se foloseşte uneori de rău ca să facă bine (Geneza 45:7,8; 50:20; Romani 8:28). Cum se poate aşa ceva? Dumnezeu nu ne răspunde la toate întrebările. Dar ştim din Cuvântul Său că Dumnezeu este infinit suveran, este perfect de sfânt şi este absolut drept.

După cum se ştie, aceste adevăruri intră greu în gândirea omenească, dar Scriptura este aici foarte clară. Dumnezeu controlează toate lucrurile, până la a alege pe cei care vor fi salvaţi. Pavel confirmă această învăţătură în capitolul 9 din Epistola către Romani, arătând că Dumnezeu l-a ales pe Iacov şi l-a respins pe fratele său Esau, „deşi gemenii nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine, nici rău, pentru ca planul lui Dumnezeu, potrivit alegerii Sale, să rămână nu din cauza faptelor, ci din cauza Celui ce cheamă” (vers. 11). După câteva versete, Pavel adaugă: „El îi spune lui Moise: «Voi avea milă de cine am milă, şi voi avea îndurare de cine am îndurare». Aşa că nu depinde nici de omul care vrea, nici de omul care aleargă, ci de Dumnezeu care are milă” (vers. 15,16).

Pavel a anticipat argumentul adus suveranităţii divine: „Atunci îmi veţi spune: «De ce mai găseşte vină? Căci cine se împotriveşte voii Sale?»” (vers. 19). Cu alte cuvinte, nu elimină oare suveranitatea lui Dumnezeu responsabilitatea omenească? Dar în loc să ofere un răspuns filozofic sau un profund argument metafizic, el îl mustră pe sceptic: „Dimpotrivă, cine eşti tu, omule, ca să iei cuvântul împotriva lui Dumnezeu? Va spune lucrul plăsmuit celui ce l-a plăsmuit: «De ce m-ai făcut aşa?» Oare nu are olarul drept peste lut ca să facă din aceeaşi frământătură un vas pentru un uz de cinste, şi altul pentru uz obişnuit?” (vers. 20,21).

Scriptura afirmă atât suveranitatea divină, cât şi responsabilitatea omenească. Trebuie să acceptăm ambele faţete ale adevărului, deşi poate că nu înţelegem cum corespund ele una alteia. Oamenii sunt responsabili pentru ceea ce fac cu Evanghelia – fiecare după lumina pe care a primit-o (Romani 2:19,20), astfel că pedeapsa este dreaptă dacă ei resping lumina. Iar cei care o resping fac aşa de bunăvoie. Isus S-a plâns: „Nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţă” (Ioan 5:40). El a spus necredincioşilor: „Dacă nu credeţi că Eu sunt [Dumnezeu], veţi muri în păcatele voastre” (Ioan 8:24). În Ioan capitolul 6, Domnul nostru a împreunat suveranitatea divină şi responsabilitatea omenească atunci când a spus: „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine, şi pe cine vine la Mine cu siguranţă că nu-L voi izgoni” (vers. 37); „căci aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine priveşte pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă eternă” (vers. 40); „nimeni nu vine la Mine dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis” (vers. 44); „adevărat, adevărat vă spun că cine crede are viaţă eternă” (v.47); şi „nimeni nu poate veni la Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl” (vers. 65). Mintea omenească nu poate înţelege cum pot fi adevărate simultan aceste două realităţi, ci numai Dumnezeu.

Mai presus de orice, nu trebuie să tragem concluzia că Dumnezeu este nedrept din cauză că alege să acorde har doar unora, şi nu tuturor. Dumnezeu nu are voie niciodată să fie măsurat după ceea ce pare corect judecăţii omeneşti. Suntem oare aşa de nechibzuiţi încât să presupunem că noi, care suntem nişte creaturi căzute, păcătoase, avem un standard mai înalt pentru ceea ce este drept decât un Dumnezeu infinit şi etern sfânt? Ce fel de mândrie este aceasta? În Psalmul 50:21, Dumnezeu spune: „Credeai că sunt ca tine”. Dar Dumnezeu nu este ca noi, nici nu poate fi judecat după normele noastre omeneşti. „«Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele», zice Domnul. «Căci aşa cum cerul este mai înalt decât pământul, aşa sunt căile Mele mai înalte decât căile voastre, şi gândurile Mele decât gândurile voastre»” (Isaia 55:8,9).

Ne depăşim competenţa dacă credem că tot ce face Dumnezeu nu este corect! În Romani 11:33, apostolul scrie: „O, adâncimea bogăţiilor, atât a înţelepciunii, cât şi a cunoaşterii lui Dumnezeu! Cât de adânci sunt judecăţile Lui şi de insondabile sunt căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului, sau cine a devenit consilierul Său?” (Romani 11:33,34).

(Fragment din volumul Când sarea îşi pierde gustul, John MacArthur, Editura Agape, Făgăraş.)

William Perkins (1558-1602) a fost un părinte spiritual foarte influent printre puritani şi, cu siguranţă, cel mai citit şi imitat predicator al timpului său. Convertit la Cambridge, el a rămas în oraşul universitar ca predicator parohial şi lector la universitate. S-a spus cândva despre Perkins că, în timp ce unii predicatori greşeau prin faptul că predicau doar Evanghelia, fără Lege, el predica toată Legea şi toată Evanghelia. Un om atât de admirat pentru stilul său persuasiv şi pentru modul remarcabil în care a fost folosit de Dumnezeu a devenit în mod inevitabil un învăţător model al multora. Thomas Goodwin a mers la Cambridge la zece ani după moartea lui şi a găsit amvoanele oraşului încă răsunând de influenţa lui. Care a fost concepţia lui Perkins despre procesul convertirii şi ce a susţinut el în această privinţă?

Răspunsul îl găsim într-o caracteristică proeminentă a operelor lui, printre ele fiind una clasică în ce priveşte metoda mântuirii, intitulată (cu ortografia originală): A Golden Chaine: Or, The Description of Theologie: Containing the Order of the Causes of Salvation and Damnation (Lanţul de aur sau descrierea teologiei: conţinând seria cauzelor mântuirii şi osândei). William Perkins credea că există un proces prelungit atât înainte de regenerare, cât şi după ea. Etapele lui au fost prezentate în mod ordonat în materiale erudite recente, în modul următor:

În etapa numărul 1 vine lucrarea Cuvântului, împreună, poate, cu o „cruce” sau o criză exterioară sau interioară, care frânge şi supune natura încăpăţânată a păcătosului, făcând-o să se conformeze voii lui Dumnezeu.

În etapa numărul 2, Dumnezeu determină mintea păcătosului să se gândească la legile Lui sfinte.

În etapa numărul 3, Dumnezeu îl face pe păcătos să-şi vadă şi să-şi simtă păcatele şi felul în care el îl ofensează pe Dumnezeu.

În etapa numărul 4, Dumnezeu loveşte inima păcătosului cu frica de pedeapsă şi de iad şi îl face să ajungă la disperare, pentru că înţelege că nu se poate mântui prin propriile lui fapte sau merite.

În etapa numărul 5, mintea este trezită să se gândească în mod serios la promisiunile mântuirii, prezentate în Evanghelie.

În etapa numărul 6, Dumnezeu plantează o sămânţă sau aprinde o scânteie de credinţă sau o voinţă şi o dorinţă de a crede, şi dă şi harul de a lupta contra îndoielii şi disperării.

În etapa numărul 7, după plantarea seminţei credinţei în etapa anterioară, are loc o luptă, în care acea măsură de credinţă se luptă cu îndoiala, disperarea şi neîncrederea. În această luptă, persoana apelează în mod fervent, continuu şi înflăcărat la Dumnezeu pentru iertare şi, în cele din urmă, această dorinţă triumfă.

În etapa numărul 8, Dumnezeu, în îndurarea Lui, linişteşte şi potoleşte conştiinţa, pentru a se simţi mai sigură de mântuire, iar sufletul se odihneşte pe baza promisiunii vieţii.

În etapa numărul 9, persoana se pocăieşte cu adevărat, cu mâhnire, de faptul că a ofensat un Dumnezeu atât de îndurător şi iubitor şi îi supune întreaga ei fiinţă: viaţa, iubirea şi comportamentul ei.

În etapa numărul 10, persoana manifestă o nouă ascultare, în care se supune conştient poruncilor lui Dumnezeu şi trăieşte o viaţă nouă.

Perkins susţinea că primele cinci etape ar putea avea loc în viaţa unor oameni care nu vin la mântuire (la fel cum Felix a fost îngrozit, iar împăratul Agripa aproape înduplecat de cuvintele lui Pavel). Dar, în cazul celor aleşi, Perkins susţinea că Duhul Sfânt lucrează într-un mod atât de puternic, încât primele cinci etape îi smeresc şi pregătesc calea pentru regenerare.

Alţi învăţători reformaţi afirmă că regenerarea a avut loc chiar la începutul procesului (în cazul celor aleşi) şi că ceea ce Perkins a prezentat ca fiind lucrarea de smerire, lucrare pregătitoare a Duhului, era, de fapt, lucrarea regenerării iniţiale. Lăsând deoparte acea controversă, primele cinci etape au loc de-a lungul unei perioade de timp. Prin urmare, Perkins (şi puritanii care l-au urmat) au identificat clar un proces în convertire. Ei considerau regenerarea un proces prelungit, chiar dacă mare parte a acestui proces era, teologic vorbind, plasat înaintea regenerării, mai degrabă decât după ea.

Dar aceasta nu a fost totul. Perkins şi tovarăşii lui învăţători mai aveau un punct în care prelungeau procesul convertirii. Observaţi ce se întâmplă de la etapa a şasea mai departe. Până la această etapă, este evident că Perkins vorbeşte despre regenerare, deoarece credinţa este acum aprinsă şi implantată în inimă, iar voinţa este mişcată pentru a asculta de Dumnezeu. Totuşi, mai există îndoieli, disperare sau luptă (etapa a şaptea). Un timp, mai scurt sau mai lung, credinţa (conform schemei lui Perkins) se luptă cu îndoielile până când rugăciunile aprinse pentru iertare triumfă. Doar la etapa a opta aduce Dumnezeu, în îndurarea Lui, omul la credinţă deplină, iar apoi la pocăinţă sufletul care se luptă.

Aceste etape arată că cei mai influenţi dintre puritanii timpurii susţineau că lucrarea regeneratoare a Duhului, care plantează seminţele credinţei şi ale dorinţei, dădea naştere la o luptă, terminată doar prin exercitarea credinţei mântuitoare, a pocăinţei şi a supunerii faţă de Dumnezeu. Doar atunci s-a manifestat pe deplin viaţa nouă. Iată un proces de convingere conştientă, inteligentă, a persoanei, însoţit de lupta cu îndoiala şi disperarea, înainte ca pocăinţa sau credinţa să fie pe deplin exercitate. În cele din urmă, pacea este dobândită.

(Fragmente din volumul Doctori de suflete, Peter Masters, Editura Spurgeon, Arad, 2010.)

Un alt obiectiv fundamental şi vital, dacă vrem să ne asigurăm binecuvântarea lui Dumnezeu în evanghelizare şi creştere, este dezvoltarea unei biserici sfinţite. Acest titlu poate fi formulat la fel de bine ca o biserică bine păstorită. Au existat predicatori aclamaţi care nu au căutat să păstorească bisericile, astfel încât la final lucrarea lor s-a sfârşit în dezordine şi confuzie. Cât de eficient ne păstorim bisericile producând comunităţi sfinţite? Pavel ne stabileşte standardul cu aceste cuvinte: „sfătuim pe orice om şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Hristos Isus”(Coloseni 1:28).

Avem multe de făcut! Sfinţenia biblică trebuie predicată; trebuie insistat asupra cercetării vieţii proprii şi asupra mustrării reciproce făcută într-un spirit adecvat. Să ne străduim să veghem ca membrii bisericii să fie pe cât se poate de sănătoşi. Când primim membri noi trebuie să fim extrem de atenţi să ne asigurăm că ei Îl iubesc cu adevărat pe Hristos şi doresc să progreseze. Dar să nu închidem ochii nici în faţa comportamentului greşit al membrilor mai vechi.

Necesitatea exersării disciplinei în cazul unei ofense foarte serioase ar trebui să fie ceva foarte rar într-o adunare bine îngrijită, însă este necesar ca totdeauna să fim atenţi la atitudinile „mai puţin” păcătoase care pot strica atât pe cel ce produce ofensa, cât şi puritatea şi starea binecuvântată a părtăşiei. Aceasta nu înseamnă exces de zel în păstorire, pentru că nu implică intervenţii arogante, cu pretenţii de dominare, în viaţa particulară a individului, ci este vigilenţă biblică practicată de păstori care sunt mânaţi de un respect şi o afecţiune autentică faţă de biserica lor.

De exemplu, să luăm problema bârfei. Uneori apar în biserică şuşoteli, critici tăioase şi calomnii. Avem vreun plan pastoral pentru tratarea acestui fenomen? Bineînţeles, nu trebuie să ne erijăm în păstorul opresiv, care sare îndată la oameni de fiecare dată când cineva tuşeşte. Aceasta se cheamă „păstorire cu mână tare”. Nu trebuie să fim nişte păstori care disciplinăm mai mult decât este necesar, amestecându-ne în fiecare problemă mică, de parcă oamenii creştini nu ar avea nici o putere spirituală sau conştiinţă pentru a regreta păcatul lor şi pentru a reglementa ei înşişi problemele. Totuşi, când oamenii încep să bârfească şi să se vorbească de rău unul pe altul sau să vorbească împotriva cauzei creştine, atunci avem de-a face cu o problemă tristă şi potenţial distrugătoare. Cineva trebuie să îi înfrunte direct pe cei ce s-au dedat la asemenea activităţi. Probabil ei pot fi ajutaţi, dar fără ajutor ei se pot transforma într-o rădăcină amară otrăvitoare, întrebarea este dacă cârcotaşii şi bârfitorii sunt consideraţi ca reprezentând doar o problemă minoră sau se face ceva pentru a fi ajutaţi? Dacă problema este depistată în faza incipientă, atunci se poate rezolva uşor într-un spirit de prietenie şi respect.

Lăcomia, de asemenea, este o problemă care trebuie să tragă un semnal de alarmă. Ce facem dacă cineva în mod clar îşi pierde controlul şi este înrobit de puterea poftelor? Ce se întâmplă dacă cineva încearcă să-şi justifice extravaganţa devenind o capcană atât pentru sine însuşi cât şi pentru alţii? Stăm de vorbă cu acea persoană, o ajutăm şi o încurajăm să păşească pe calea cea bună?

Ce ne facem când primim semnale că o parte din membri au început să petreacă tot mai mult timp în faţa televizorului, uitându-se inclusiv la telenovele şi la alte programe dure şi lumeşti? Păstorii şi prezbiterii trebuie să fie cu băgare de seamă la lucrurile pe care le aud. Oamenii au nevoie de instruire, de ajutor, de sfătuire şi chiar de avertizare pentru a-i menţine pe drumul binecuvântării. Noi suntem ajutoare potrivite pentru a păstra bucuria lor, dar ne luăm în serios această funcţie?

Se poate întâmpla ca dintr-odată să apară tot felul de grupuri printre tineri, care să producă dezbinare sau o socializare excesivă, implicând exteriorizare cu dorinţa de a fi mereu în centrul atenţiei, banalităţi şi alte lucruri de acest gen. Într-un fel pare să fie ceva relativ inocent, dar încotro duce şi se potriveşte cu principiul folosirii înţelepte a timpului? Sunt cei implicaţi conştienţi că inclusiv activităţile bune în timpul liber, chiar dacă sunt valoroase şi profitabile, trebuie să fie decente, ca de exemplu mâncatul? Se ocupă cineva de aceştia pentru a le explica şi să-i facă să accepte aceste principii?

Sunt păstorii şi prezbiterii decişi să îndrepte cârma vieţii acestor tineri sau lăsăm ca defectele de caracter să se transforme ulterior în trăsături majore?

Există membri care vizitează locurile lumeşti de divertisment? Asemenea obiceiuri se pot răspândi într-un timp foarte scurt, deoarece constrângerile conştiinţei sunt zdrobite de exemplele proaste, mai ales atunci când acestea provin de la membri cu statut vechi şi respectaţi ai bisericii. Există păstori care nu vor să fie implicaţi în aceste lucruri şi se spală pe mâini. Bisericile lor ajung într-o situaţie gravă, iar ei aleargă la păşuni mai verzi, lăsând pe alţii să cureţe murdăria.

Care este linia noastră pastorală cu privire la îmbrăcămintea lumească sau la vorbirea lumească? De multe ori ne confruntăm cu problema participării slabe la întruniri. Oamenii sunt binevoitori, însă participarea lor începe să fie neglijentă şi devin treptat tot mai puţin disciplinaţi. Cineva ar trebui să-i abordeze şi să-i încurajeze să revină la starea normală înainte să alunece prea departe pentru a putea fi recuperaţi uşor.

Desigur, lansăm multe îndemnuri în predicile noastre, însă este necesar ca liderii bisericii să ofere ajutorul lor personal eficient. Serviciile din timpul săptămânii, la care participă foarte puţini, sunt de multe ori rezultatul multor ani de neglijenţă. Nu s-a făcut lucrare personală pentru menţinerea membrilor la grad ridicat de responsabilitate spirituală.

Bisericile vecine pot deveni uneori o problemă. S-ar putea să fie în apropiere o biserică cu care membrii noştri n-ar trebui să se asocieze din cauza practicilor nebiblice grave. Dar, dintr-odată, o minte mai iluminată dintre tineri va considera că este deosebit de benefic şi de interesant să ducă un grup cu el la întrunirile de acolo. Noutatea este totdeauna atrăgătoare. Datoria unui prezbiter nu este să devină iritat şi enervat, ci să explice acestor prieteni de ce nu este potrivită acţiunea lor. În plus, acest lucru trebuie făcut rapid.

Să sperăm că păstorul va dispune de colegi slujitori dintre membri, înzestraţi cu tact, care îl pot ajuta în aceste responsabilităţi. Cineva ar putea fi prea rece şi sever, luând prea în serios factorul de autoritate al funcţiei sale.

Niciodată să nu-i insultăm pe credincioşi suspectându-i de păcate mari sau de lipsă de spiritualitate în momentul când cad în ceva rău! Trebuie să căutăm mai întâi spiritualitatea aşa cum a făcut-o apostolul în Filipeni 4, când a realizat o corectare sensibilă spunând: „te rog să vii în ajutorul femeilor acestora, cari au lucrat împreună cu mine pentru Evanghelie”. Prima presupunere a lui Pavel a fost că ei vor răspunde pozitiv la sfatul dat şi vor ajuta. Prima noastră presupunere trebuie să fie că membrii noştri vor fi gata să asculte. Trebuie să înaintăm cu un respect sincer, aducându-ne aminte că disciplina Domnului este mai întâi prietenoasă şi doar apoi progresivă. („Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El.”) Este extrem de important să tratăm lucrurile rapid. Atâtea probleme se agravează şi devin insurmontabile din motivul simplu că oamenii nu au fost consiliaţi cât timp erau prieteni dragi în Domnul şi ar fi respectat călăuzirea oferită de ceilalţi.

E adevărat că există predicatori care duc consilierea la extremă. Prea mult din munca lor este făcută prin consiliere spirituală. Multe dintre problemele pe care le-am amintit mai sus se pot reduce la proporţii uşor de mânuit dacă predicarea este practică şi aplicaţia la viaţă şi conduită este evidentă.

În altă ordine de idei, poate avem de-a face cu cineva care se angajează la activităţi subversive în biserica noastră. O asemenea persoană doreşte intenţionat să răstoarne ordinea sau principiile pe care este fundamentată biserica. Acest fenomen este surprinzător de generalizat în vremurile noastre, dacă e să ne luăm după relatările păstorilor. Eroarea care intervine este de multe ori penticostală sau carismatică, dar nu în mod exclusiv. Persoana în cauză poate apărea în exterior ca un om plăcut, dar îşi urmăreşte propriile interese sau bate toba. Poate are convingeri doctrinare contrare şi se opune învăţăturii bisericii. Sau poate fi o persoană mândră, care se simte contrariată de faptul că nu este pusă în centrul atenţiei sau nu i se acordă nicio funcţie.

Persoana subversivă poate să înceapă cu acţiuni distractive, apoi să organizeze studii biblice în grup, fără să ţină cont de conducerea bisericii, pentru a da glas opiniilor sale şi ca să câştige oameni de partea ei. Aceste lucruri se pot întâmpla chiar şi în cele mai bune biserici, pentru că Satana caută permanent să deranjeze pacea şi ordinea lor. Acordăm noi atenţie acestor şiretlicuri ale diavolului, acestor trucuri, prin care el atrage oamenii bine-intenţionaţi ca să-i ducă apoi pe o cale greşită?

În lupta noastră pentru o biserică sfinţită, care este atitudinea şi poziţia noastră vizavi de influenţele „exterioare”? Bisericile pot fi uneori foarte neglijente în această privinţă. Satana doreşte să cearnă ca grâul întreaga noastră biserică, dacă-i cu putinţă. Unii păstori sunt nepăsători cu privire la afilierea unor membri sau a tinerilor la aşa-zisele mişcări parabisericeşti. În timp ce ei se luptă să stabilească un standard de doctrină în biserică, dau oamenii lor pe mâna acestor organizaţii ecumenice, de multe ori chiar carismatice. De asemenea, unii păstori sunt foarte flexibili cu privire la vorbitorii care sunt invitaţi să predice în biserică.

Care este atitudinea noastră cu privire la cei ce se mută la noi din alte biserici – de exemplu studenţii, dacă suntem într-o zonă cu studenţi? Unii pot aduce cu ei erori foarte grave. În mod natural, am dori să le slujim şi să-i influenţăm. Deşi au concepţii greşite, să avem grijă să nu-i trântim la pământ îndată ce au venit la biserică. Dar e necesar să le dăm o învăţătură cu scop de corectare şi să-i consiliem, altfel nu vor fi ajutaţi niciodată şi în timp scurt vor începe să distrugă concepţiile biblice ale tinerilor sau ale membrilor mai vulnerabili.

Îi urmărim şi avertizăm pe membrii noştri cu privire la cărţile şi revistele „evanghelice” decadente? Uneori intri într-o biserică baptistă reformată sănătoasă şi te miri de materialul periculos oferit la masa cu cărţi. De multe ori vânzătorul cărţilor nu este nici măcar un membru de comitet al bisericii, darămite unul care să fi citit acele cărţi. Aceasta este o conduită înfricoşătoare, contribuind la distrugerea şi ruinarea doctrinară a bisericii. Păstori şi prezbiteri – vegheaţi voi la acele mese de cărţi? Îi îndemnaţi pe oameni să fie conştienţi de campaniile care se duc prin unele dintre aceste cărţi şi reviste? Sau oamenii sunt lăsaţi în ignoranţă şi în lipsă de discernământ?

Dacă o biserică dispune de lucrători energici pentru Domnul, ale căror priorităţi sunt legate de împărăţia Lui, atunci se va observa un standard al trăirii altruiste, ceea ce este exemplul cel mai bun pentru proaspeţii credincioşi. Să ne rugăm ca Domnul să ne facă exemple pentru turmă, lideri şi prezbiteri dedicaţi, iubitori şi binevoitori, deoarece astfel biserica a şi parcurs trei sferturi din calea spre a deveni o biserică sfinţită, iar tinerii sunt formaţi în evlavie.

(Din volumul Proiectul biblic al bisericii, Peter Masters, Editura Spurgeon, Arad, 2007.)

HRISTOS – Mielul de Paște

1. Nu vă lăudaţi bine. Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată plămădeala?

În biserica din Corint foarte probabil existau și daruri între frați, dar și mult păcat, și încă păcate strigătoare la cer. Pavel pune degetul pe rană și, în același capitol, le scrie: „Din toate părțile se spune că între voi este curvie; și încă o curvie de acelea, care nici chiar la păgâni nu se pomenesc. Și voi v-ați fălit! Și nu v-ți mâhnit mai degrabă, pentruca cel ce a săvârșit fapta aceasta, să fi fost dat afară din mijlocul vostru!”

Nu vă lăudați bine. Este scris: „Cine se laudă să se laude în Domnul.”. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu, zice Domnul. (1 Corinteni, 1.31; Ieremia, 9.24)

Mândria merge înaintea pieirii, şi trufia merge înaintea căderii. (Proverbe, 16.18)        Când vine mândria, vine şi ruşinea, dar înţelepciunea este cu cei smeriţi.(Proverbe, 11.2) Înainte de pieire, inima omului se îngâmfă, dar smerenia merge înaintea slavei. (Proverbe, 18.12)

Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată plămădeala?

Aduceți-vă aminte de Acan. Poporul Israel, în drumul lor de-a cuceri cu ajutorul nemijlocit a lui Dumnezeu Țara promisă, ajung în fața cetății Ai. Iscoadele lor spun că acea mică cetate va fi lesne de cucerit, să nu mai obosească Iosua tot poporul. Pornesc la luptă aproape 3.000 de oameni, însă curând fug din fața locuitorilor cetății, iar 36 de oameni cad dintre ei. Iosua s-a întristat foarte tare, de înfrângere, dar mai ales că Domnul i-a părăsit!

Domnul a zis lui Iosua: „Scoală-te! Pentru ce stai culcat astfel pe faţa ta? Israel a păcătuit; au călcat legământul Meu pe care li l-am dat, au luat din lucrurile date spre nimicire, le-au furat şi au minţit şi le-au ascuns printre lucrurile lor. De aceea copiii lui Israel nu pot să ţină piept vrăjmaşilor lor: vor da dosul în faţa vrăjmaşilor lor, căci sunt daţi spre nimicire; Eu nu voi mai fi cu voi, dacă nu nimiciţi ce este dat spre nimicire din mijlocul vostru. (Iosua, 7)

Prin tragere la sorți, Dumnezeu le-a descoperit cine a comis păcatul neascultării, Acan, fiul lui Zerah din seminția lui Iuda. Iosua a zis lui Acan: „Fiule, dă slavă Domnului Dumnezeului lui Israel, mărturiseşte şi spune-mi ce ai făcut, nu-mi ascunde nimic.” Acan a răspuns lui Iosua şi a zis: „Este adevărat că am păcătuit împotriva Domnului Dumnezeului lui Israel şi iată ce am făcut: am văzut în pradă o manta frumoasă de Şinear, două sute de sicli de argint şi o placă de aur în greutate de cincizeci de sicli; le-am poftit şi le-am luat; iată, sunt ascunse în pământ în mijlocul cortului meu, şi argintul este pus sub ele. (…) Iosua a zis: „Pentru ce ne-ai nenorocit? Şi pe tine te va nenoroci Domnul azi.” Şi tot Israelul i-a ucis cu pietre. I-au ars în foc, i-au ucis cu pietre” (Iosua, 7)

Puțin păcat, nelegiuirea lui Acan, i-a făcut pe toți fără putere și fără ajutor înaintea dușmanului. Păcatul pune un zid de despărțire între om și Dumnezeu (Isaia, 59.2).

Puțin aluat dospește întreaga plămădeală, puțin păcat afectează întregul popor. Puțin păcat ne întinează întreg trupul (si biserica- trupul lui Christos). Un păcat al gândirii va trece în vorbire (sau/și trăire),  va începe să roadă ici și colo, să deterioreze și să distrugă ca și o boală: Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti; căci cei ce le ţin vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu. Şi cuvântul lor va roade ca cangrena. (2 Timotei, 2.16-17)

Pavel a spus ca orice gând să-l facem rob ascultării de Hristos. (2 Corinteni, 10.5)

Atenție, drojdia păcatului schimbă viața omului, îl desparte de Dumnezeu și de biserica Lui, cu oamenii!

Câte păcate au făcut Adam și Eva?

Pe ei, o singură clipă a neascultării i-a adus la o separare de Dumnezeu. Un singur păcat i-a scos din Grădina fericirii.

Puțin aluat al păcatului întinează și produce mari pagube. De curând am aflat o tristă poveste. Micuțul Ben, născut prematur de o tânără și iubitoare mamă, era menținut în viață în incubator. Medicii au constatat că avea meningită, o bacterie extrem de minusculă și invizibilă îi mânca din creier. Ceva invizibil, dar real și impulsiv, i-a cauzat o moarte prematură. Tot așa e și cu păcatele mici care, în final, produc mari ravagii (vulpile cele mici strică viile- C.Cânt.2.15).

Cercetătorii au descoperit că pe un mic buton de lift sunt mult mai mulți microbi decât în alte locuri pe care noi le considerăm murdare.

Când într-o împrejurare pastorul i-a vorbit din Evanghelie unui orășean cu carte, acesta a spus că poți să curvești, dar să nu preacurvești! Adică poți păcătui, înțeleg oamenii, însă să nu prea păcătuiești!!!

2. Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă

Aici intram si suntem în plină aplicație și lecție practică. Timp de șapte zile să nu se găsească aluat în casele voastre; căci oricine va mânca pâine dospită va fi nimicit din adunarea lui Israel, fie străin, fie băștinaș. Să nu mâncați pâine dospită; ci, în toate locuințele voastre, să mâncați azimi. Să nu se vadă aluat la tine, pe toată întinderea ţării tale, timp de şapte zile. (Exod, 12.20; Deut.16.4)

Deci, nu e voie sa existe nici urmă de aluat! Trebuia să se umble cu mare atenție în îndeplinirea acestei cerințe.

Fiecăruia dintre noi, Dumnezeu îi cere să aibă, înainte de toate,  o inimă curată, gânduri sfinte, o vorbire dreasă cu har și sare,  spre zidire, sfătuire și mângâiere. Nici vorbă de comiterea unor păcate, dimpotrivă, trebuie să măturăm din viața noastră aluatul cel vechi, al păcatului, trebuie să renunțăm la plăcerile de-o clipă ale uneltirilor celui Rău care ne îndeamnă să ne complacem  privind la emisiuni TV de-o probitate îndoielnică și păcătoasă și să ne îndeletnicim cu postul și cu rugăciunea.

Domnul Isus i-a apostrofat în câteva ocazii pe farisei, pe cărturari, pe saduchei și pe învățătorii legii. (Matei, 15-16; Marcu, 7-8; Luca, 11-12)

„Mai întâi de toate, păziți-vă de aluatul Fariseilor, care este fățărnicia.”(Luca, 12.1.d)

„Făţarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, după cum este scris: „Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti.”

Despre farisei, de care sunt pline și bisericile contemporane, Evangheliile lui Isus spun că:

– Fariseii apar  deodată și  încep o ceartă de vorbe cu Isus – astăzi fac la fel căutând confruntări identice, după același tipar,  cu pastorii și liderii bisericilor locale;

– ei Îl cinstesc doar cu buzele pe Domnul Isus, dar cu inima sunt departe (fățărnicie și ipocrizie);

– ei lasă poruncile Lui, dar se țin de anumite datini și obiceiuri;

– sunt un neam viclean și preacurvar (Matei, 16.4)

– sunt iubitori de bani și de întâietate.

Fariseii fățarnici mereu au întrebări sau învățături potrivnice Evangheliei lui Isus. Sunt plini de mândrie și vicleni, sunt un aluat care trebuie măturat cu grijă din viața unui creștin (copil al lui Dumnezeu).

Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. (Matei, 5.20)

De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli. Si  lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură. Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui,   şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut. (Coloseni, 3)

Cine zice că Îl cunoaște pe Hristos, trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus. (1 Ioan, 2)

3. Hristos, Paştile nostru, a fost jertfit

Glorie fie-i adusă lui Isus Hristos! Căci El a fost Jertfit în locul nostru și, astfel, noi avem intrare liberă la Tatăl, pe calea cea vie, adică prin trupul Său.

4. Să prăznuim, dar, praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimele curăţiei şi adevărului.

Ne stă în față o Sărbătoare continuă, suntem într-un praznic oferit prin suferința Domnului Isus, care S-a dat pe Sine ca răscumpărare pentru noi. Sângele Său s-a scurs la Golgota pentru ca noi să prăznuim acest fapt, nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate și viclenie, ci cu azimile curăției și adevărului. Glorie Domnului!

Să nu ne lăsăm deloc înșelați de drojdia lumii și de pâinea lumii (ofertele lumii acesteia, care par plăcute firii, dar care duc la moarte: pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții).

Să ne hrănim cu El, care se identifică cu Evanghelia, cu Pâinea, cu viața. Să ne hrănim zilnic, ori de câte ori avem ocazia, din Cuvântul Său care e viu și lucrător, care ne schimbă din slavă în slavă – din bunătate în bunătate – pentru a fi asemenea dragostei Fiului lui Dumnezeu!

Să avem o atitudine de laudă și de închinare, să-I cântăm și să ne veselim înaintea Lui Dumnezeu.

A Împăratului veşniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu, să fie cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin.

Sarbatoarea Pastele & Azimilor

Sarbatoarea Pastele 14 Nissan

Iată sărbătorile lui Yahveh, cu adunări sfinte, pe cari le veţi vesti la vremile lor hotărîte.
În luna întîia, în a patrusprezecea zi a lunii, între cele două seri, vor fi Paştele lui Yahveh.
Şi în a cinsprezecea zi a lunii acesteia, va fi sărbătoarea azimilor în cinstea lui Yahveh; şapte zile să mîncaţi azimi.

În ziua întîia, să aveţi o adunare sfîntă: atunci să nu faceţi nici o lucrare de slugă
În ziua a şaptea să fie o adunare sfîntă: atunci să nu faceţi nici o lucrare de slugă.„(Levític 23:4-8)

Timpul cuvenit sărbătorii începe din 14 Nisan spre seara zilei a 15 Nisan ( între cele două seri ) cu jertfirea Paştelor. 

A doua zi, Ioan a văzut pe Yahshua venind la el, şi a zis: ,,Iată Mielul lui Yahveh, care ridică păcatul lumii! (Ioan 1:29)

În luna întîi, din a patrusprezecea zi a lunii, seara, să mîncaţi azimi, pînă în seara zilei a douăzeci şi una a lunii. (Êxod 12:18)

Yahshua Sarbatorea Pastele

Parintii lui Yahshua se duceau la Ierusalim in fiecare an, la praznicul Pastelui. Cand a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, dupa obiceiul praznicului. (Luc.2:41,42)

Pe cand era Yahshua in Ierusalim, la praznicul Pastilor, multi au crezut in Numele Lui; caci vedeau semnele pe care le facea. (Ioan.2:23)

    Cand a ajuns in Galileea, a fost primit bine de galileeni, care vazusera tot ce facuse la Ierusalim in timpul praznicului; caci fusesera si ei la praznic. (Ioan.4:45)

Prin credinta a praznuit el Pastile si a facut stropirea sangelui, pentru ca nimicitorul celor intai nascuti sa nu se atinga de ei. (Evr.11:28)

Pavel Sarbatorea Pastele
Au ajuns în Efes; şi Pavel a lăsat acolo pe însoţitorii lui. A intrat în sinagogă, şi a stat de vorbă cu Iudeii,cari l-au rugat să rămînă la ei mai multă vreme. El însă n’a voit, ci şi -a luat rămas bun dela ei, şi a zis: ,,Trebuie numaidecît ca sărbătoarea care vine, s’o fac în Ierusalim. Dacă va voi Yahveh, mă voi întoarce iarăş la voi.„ Şi a plecat din Efes. (Fapt.Ap. 18:19-21)

Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sînteţi, fără aluat; căci Yashua, Paştele noastre, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimele curăţiei şi adevărului. (1Cor.5:7,8)

Toţi cei ce serbează această sărbătoare la data stabilită de Yahveh în (14 Nisan) în fiecare an îl slăvesc şi îl cinstesc pe Yahveh mărturisind că au fost răscumpăraţi de la moarte cu cel mai scump preţ – Jertfa lui Yahshua.

Şi, după ce a mulţămit lui Yahveh, a frînt -o, şi a zis: ,,Luaţi, mîncaţi; acesta este trupul Meu, care se frînge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.„ 
Tot astfel, după cină, a luat paharul, şi a zis: ,,Acest pahar este legămîntul cel nou în sîngele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, oridecîte ori veţi bea din el.„
Pentrucă, oridecîteori mîncaţi din pînea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea lui Yahshua, pînă va veni El. (1 Corínteni 11:24-26)

 Sabatele – Sarbatorile lui Yahveh sunt un semn intre om si Yahveh

Le-am dat si Sabatele Mele, sa fie ca un semn intre Mine si ei, pentru ca sa stie ca Eu sunt Yahveh care-i sfintesc. Sfintiti Sabatele Mele, caci ele sunt un semn intre Mine si voi, ca sa stiti ca Eu sunt Yahveh, Elohim al  vostru!” (Ezec.20:12)

Noul Legământ a fost proorocit in Ieremia 31:31. 
,,Iată, vin zile, zice Yahveh, cînd voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legămînt nou. (Ieremia 31:31)

Prin urmare, credem că Noul Legământ a fost făcut cu casa lui Iuda și casa lui Israel. Deci, oricine din Neamuri,care implineste voia lui Yahveh,prin bunatatea si Binecuvantarea lui Yahshua devine parte din măslin. 

Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, şi dacă tu, care erai dintr’un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor, şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, 
Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr’un măslin, care din fire era sălbatec, ai fost altoit, împotriva firii tale, într’un măslin bun, cu cît mai mult vor fi altoiţi ei, cari sînt ramuri fireşti, în măslinul lor? (Romani 11:17,24)

Oricine spune că Legea nu mai este valabila pentru zilele noastre, și ca e valabila doar pentru Evrei, atunci nu au nici dreptul de a participa la cina de Paște,care este in fiecare an, nu în fiecare săptămână, sau în fiecare lună,sau de patru ori pe an. Astfel, au fost înlocuite Poruncile si Oranduiala lui Yahveh pentru poruncile si randuiala denominatiunilor.

Deși nu avem descendenta Israelita, prin Yahshua avem parte de cetatenie in Israel:
aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Yahshua, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Yahveh în lume. (Eféseni 2:12)

 În Galateni3:29, cuvântul spune : Şi dacă sînteţi ai lui Yahshua, sînteţi ,,sămînţa„ lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă. 

Acum nu mai suntem Neamuri: Căci ei înşişi istorisesc ce primire ne-aţi făcut, şi cum dela idoli v’aţi întors la Yahveh, ca să slujiţi lui Yahshua cel viu şi adevărat,(1 Tesaloniceni 1:9)

Cînd eraţi păgîni, ştiţi că vă duceaţi la idolii cei muţi, după cum eraţi călăuziţi. (Corinteni 12:2.)

După sacrificiul lui Yahshua, nu mai este necesar să se sacrifice miei, mai mult,Petru (Chifa) spune, ca noi suntem pietre vii :  Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Yahveh.Şi voi, ca nişte pietre vii, sînteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfîntă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Yahveh, prin Yahshua. (1 Petru 2:4-5)

Nu putem separa Sarbatoarea Pastele,de cina Paștelui, nu există nici un motiv pentru a lua cina de Pasti intr-o alta dată,in afara de situatia in care cineva nu a putut sa ia Pastele, atunci trebuie luata in luna urmatoare .Pentru cea mai mare parte creștină, nu este ușor să recunoască faptul că au greșit.

De aceea spune copiilor lui Israel: ,Eu sînt Yahveh: Eu vă voi izbăvi din muncile cu cari vă apasă Egiptenii, vă voi izbăvi din robia lor, şi vă voi scăpa cu braţ întins şi cu mari judecăţi.
Vă voi lua ca popor al Meu; Eu voi fi Salvatorul vostru, şi veţi cunoaşte că Eu, Yahveh,Salvatorul vostru, vă izbăvesc de muncile cu cari vă apasă Egiptenii. Eu vă voi aduce în ţara, pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov; Eu vă voi da -o în stăpînire; Eu, Yahveh.„ (Exod 6:6-8)

Yahshua a baut paharul,si si-a dat viata pentru noi, pentru :
1. ne-a scos din Egipt (sclavie).
2. ne-a eliberat de la Faraon (Satana).
3. ne-a răscumparat prin sângele său.
4. ne va da pământul făgăduinței(viața veșnică si împărăția sa).

Paștele reamintește moartea lui Yahshua, la fel trebuie să murim fata de pacatele si mândria noastra,si sa facem ca Yahshua sa trăiasca în noi.

 Am fost răstignit împreună cu Yahshua, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Yahshua trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Yahveh, care m’a iubit şi S’a dat pe Sine însuş pentru mine. (Galateni 2:20).

Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. (Ioan 10:27)

În cartea lui Daniel, Nebucadnețar a fost instruit, după ce i sau petrecut o mulțime de lucruri, sa recunoasca stăpînirea Celui ce este în ceruri.
Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, vei locui la un loc cu fiarele cîmpului, şi îţi vor da să mănînci iarbă ca la boi; vei fi udat de roua cerului şi şapte vremi vor trece peste tine, pînă vei cunoaşte că Cel Prea Înalt stăpîneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea.
Porunca să lase trunchiul cu rădăcinile copacului, înseamnă că împărăţia ta îţi va rămînea ţie îndată ce vei recunoaşte stăpînirea Celui ce este în ceruri. (Daniel 4:25-26)

Cu toate acestea, pastori creștini refuza să primească Legea Sarbatorilor si a Poruncilor,pentru a respinge Sarbatorile lui Yahveh si una din Poruncile lui Yahveh,si anume porunca referitoare la Sabat,prin care spun ei,că nu mai este valabila,insa vorbind despre zeciuială, modul din care trăiesc, recunosc si accepta Vechiul Legământ .

Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea; puneţi-Mă astfel la încercare, zice Yahveh al oştirilor, şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor, şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvîntare. (Maleahi 3:10)

Yahshua este lumina lumii și Scriptura este cartea de instrucțiuni, o candelă pentru picioarele noastre.Cuvantul Tau este o candela pentru picioarele mele si o lumina pe cararea mea. (Ps.119:105) 

Sarbatoarea Azimilor 15 Nissan – 21 Nissan

Azime

Şi în a cinsprezecea zi a lunii acesteia, va fi sărbătoarea azimilor în cinstea lui Yahveh; şapte zile să mîncaţi azimi. În ziua întîia, să aveţi o adunare sfîntă: atunci să nu faceţi nici o lucrare de slugă.
Şapte zile să aduceţi lui Yahveh jertfe mistuite de foc.  În ziua a şaptea să fie o adunare sfîntă: atunci să nu faceţi nici o lucrare de slugă.„(Levític 23:6-8)

Sărbătoarea are ca timp de praznic perioada dintre 15 Nisan până în 21 Nisan inclusiv
Pâinea trebuie să fie nedospită
 Timp de sapte zile veti manca azime. Din cea dintai zi veti scoate aluatul din casele voastre: caci oricine va manca paine dospita, din ziua intai pana in ziua a saptea, va fi nimicit din Israel (Exod.12:15)

In ziua dintai a praznicului Azimelor, ucenicii au venit la Yahshua si I-au zis: „Unde vrei sa-Ti pregatim sa mananci pastile?” (Mat.26:17)

    In ziua dintai a praznicului Azimelor, cand jertfeau pastile, ucenicii lui Yahshua I-au zis: „Unde voiesti sa ne ducem sa-Ti pregatim ca sa mananci pastile?” (Marc.14:12)

Ziua praznicului Azimelor, in care trebuiau jertfite pastile, a venit. (Luc.22:7)

Iar noi, dupa zilele praznicului Azimelor, am plecat cu corabia din Filipi si, in cinci zile, am ajuns la ei in Troa, unde am stat sapte zile. (Fapt.20:6)

În Sarbatoarea Azimelor se comemorează învierea lui Yahshua, dintre cei morţi ca împlinire a simbolului ce-l reprezenta un snop secerat din cele dintâi spice şi închinat lui  Yahveh ca „dar legănat” pentru începutul secerişului.

 Yahshua este cel dintâi înviat dintre cei morţi şi este „ pârga” ( primul rod )a secerişului lui Yahveh. Shalom !!!

 https://israelshabbatshalom.wordpress.com/2013/03/25/sarbatoarea-pastele-azimilor/