La venirea lui Isuss nu va găsi credinţă nici la pocăiţii lui Acan, pentru că nici ei nu cred că le-a fost răstignită firea veche… De aceea ocolesc Uşa botezului în moartea Lui Hristos (Rom. cap.6), ca să nu dea spre nimicire TOTUL, inclusiv plăcerile de o clipă ale sexualităţii; Deşi Isuss a topit orice urmă de păcat în flăcările suferinţei de la calvar, ei dezgropă şi savurează moaştele firii senzuale… Ca şi ceilalţi, ei nu cred că Omul Îndumnezeit a murit odată pentru totdeauna faţă de orice ispită/poftă, faţă de lume, pentru că şi lumea păcătuirilor a fost răstignită, prin Isuss, pentru totdeauna! Orice om născut din Sămânţa Învăţăturii Duhovniceşti este golit complet, şi este umplut cu Plinătatea Lui să intre în Corabia Împărăţiei Lui, descălţat/dezbrăcat, de proaste obicee şi năravuri demonice, de datini, idolatrii, tradiţii şi de firea veche, căci pentru totdeauna „Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos.” (Gal.3/27), căci in Trupul Bisericii nu se..

Charles H. Spurgeon – Vremea s-a scurtat…A doua venire a lui Hristos…Ați biruit pe Cel Rău…Robert Letham – Domenii de dezacord între teologia reformată și ortodoxia răsăriteană…Domenii de dezacord între teologia reformată și ortodoxia răsăriteană…Martyn Lloyd-Jones – Importanţa doctrinei despre păcat
vxz
uhAproape jumătate din terenul agricol al României este deţinut de cetăţeni străini… Islanda aruncă la gunoi guvernul corupt, şi …
er
isu

iceland1j

.urty
copio

   1q

Charles Spurgeon – A doua venire a lui Hristos…

A doua venire copertăSemnalăm recenta apariţie a volumului A doua venire a lui Hristos, o selecţie de şapte predici ale lui Charles Spurgeon. Cartea, publicată la edituraGramma.ro din Arad, conturează diverse aspecte ale escatologiei „ultimului dintre puritani”, o temă, de altfel, nu foarte frecventă în mesajele predicate de Spurgeon de-a lungul celor 40 de ani de slujire.

Cititorii obişnuiţi cu stilul predicilor lui Spurgeon vor regăsi în acest volum aceeaşi profunzime teologică şi savoare practică. Nu lipsesc ironia, anecdotele şi aluziile la diverse tendinţe doctrinare ale vremii sale, deloc străine de subiectele care frământă astăzi lumea creştină. Câteva exemple sunt edificatoare.

Trebuie să mărturisesc că nu îmi plac anumite expresii pe care le aud uneori, expresii care sugerează că cerul este pregătit pentru cineva care nu va ajunge niciodată la el, pregătit pentru cei care vor fi alungaţi asemenea celor blestemaţi, într-un loc de chin. Ştiu că este un verset sfânt care spune „(…) nimeni să nu-ţi ia cununa(Apocalipsa 3:11), dar acolo se referă mai mult la cununa succesului în lucrare decât la slava veşnică.

O altă expresie care mi-a zgâriat urechea, rostită de pe buzele unui anume om bun, spunea astfel: „Este un cer pregătit pentru fiecare dintre voi; dar, dacă nu sunteţi credincioşi, nu îl veţi câştiga. Există în ceruri o cunună pregătită pentru fiecare dintre voi, dar, dacă nu sunteţi credincioşi, nu va avea cine să o poarte. Eu nu cred asta; nu pot să cred că vreo cunună a vieţii veşnice pregătită pentru „binecuvântaţii Tatălui va fi dată vreodată altcuiva sau lăsată fără posesor. Nu cred! Îndrăznesc să nu concep că există o cunună în ceruri fără ca cineva să o poarte.

Credeţi că în ceruri, când numărul complet al sfinţilor va fi acolo, veţi găsi mai multe cununi nefolosite? „Ah, ale cui sunt cununile astea? Unde sunt capetele acestora? Sunt în iad! Atunci, fraţilor, nu aş avea dorinţa să fiu în rai. Dacă întreaga familie a lui Hristos nu este acolo, sufletul meu ar fi nenorocit şi singur din cauza pierderii triste a lor, pentru că eu sunt în unitate cu ei toţi. Dacă un suflet care a crezut în Isus nu ajunge acolo, mi-aş pierde respectul atât pentru promisiune, cât şi pentru Stăpân. El trebuie să-Şi ţină cuvântul faţă de fiecare suflet care se încrede în El.

Dacă Dumnezeul vostru a pregătit cu adevărat un loc pentru ai Săi, a făcut provizii pentru ei, iar apoi a fost decepţionat, El nu este Dumnezeu pentru mine. Nu m-aş putea închina unui astfel de Dumnezeu. Nu cred într-un asemenea Dumnezeu. Asemenea fiinţă nu ar fi deloc Dumnezeu. Includerea dezamăgirii în pregătirea Sa eternă, nu este compatibilă cu dumnezeirea. Vorbiţi atunci despre Venus sau Jupiter, dacă vă place, dar nemărginitul Iahve este dezonorat de a fi menţionat în asemenea context. El a pregătit un loc pentru tine. Este o alegere personală. El a dat un decret distinct pentru fiecare dintre ai Săi, aşa că unde este El, vor fi şi ei (Ioan 14:3).

Pregătită (…) de la întemeierea lumii.” Se menţionează aici alegerea eternă înainte ca oamenii să fi fost creaţi, pregătirea cununii înainte să fi fost capul care să o poarte. Astfel, înainte ca stelele cerului să fi început să pâlpâie, Dumnezeu decretase alegerea într-o măsură desăvârşită pentru vremea în care Hristos se va întoarce spre lauda slavei harului Său: „care face toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1:11). Partea noastră este una pregătită din veşnicie, potrivit cu alegerea harului lui Dumnezeu şi cu cel mai măreţ caracter la care am putea ajunge vreodată, ce va consta în apropierea de Hristos, părtăşia cu Dumnezeu şi rămânerea într-un loc al demnităţii şi fericirii, pentru totdeauna.

În sfaturile cu caracter practic, Spurgeon nu ezită să demaşte ipocrizia celor care declară că aşteaptă a doua venire a lui Hristos, dar care sunt puţin preocupaţi de semnificaţia primei Sale veniri.

Unii creştini sunt foarte curioşi, dar nu şi ascultători. Neglijează învăţături simple, dar vor să soluţioneze probleme dificile. Îmi amintesc de cineva care vorbea totdeauna despre potire, peceţi şi trâmbiţe; era foarte bun în simboluri apocaliptice. Avea însă şapte copii şi nu practica rugăciunea în familie. Dacă ar fi lăsat potirele şi trâmbiţele şi s-ar fi ocupat de educaţia băieţilor şi fetiţelor ar fi fost cu mult mai bine.

Am cunoscut bărbaţi experţi în învăţături din Daniel şi specializaţi pe Ezechiel, dar nespus de uituci ai capitolului 20 din Exod şi nu prea siguri de Romani 8. Nu vreau să vorbesc de rău oamenii aceştia pentru că studiază cărţile lui Daniel şi Ezechiel, chiar dimpotrivă. Totuşi, mi-aş fi dorit să fi fost mai devotaţi convertirii celor păcătoşi din casele şi vecinătatea lor şi mult mai grijulii în ajutorarea săracilor dintre sfinţi. Recunosc valoarea studierii semnificaţiei picioarelor din vedenia lui Nebucadneţar şi importanţa cunoaşterii împărăţiilor reprezentate de cele zece degete, dar nu găsesc de cuviinţă a lăsa asemenea studii să invadeze activităţile obişnuite, de evlavie. Dacă s-ar aloca unei activităţi obscure, comune, de lângă casa omului, timpul acordat afirmaţiilor neclare din teologie ar aduce mai mult beneficiu omului şi mai multă slavă lui Dumnezeu.

Nu mă înţelegeţi greşit, preaiubiţilor! Aş vrea să cunoaşteţi toate tainele, dacă se poate. Dar nu uitaţi că slujba noastră principală aici jos este să strigăm: „Iată mielul! (Ioan 1:29). Prin toate mijloacele căutaţi să citiţi şi să cercetaţi până ce aflaţi tot ce a descoperit Dumnezeu cu privire la lucrurile care vor veni, dar înainte de toate, vedeţi să vă aduceţi copiii la picioarele Mântuitorului, să fiţi împreună lucrători cu Dumnezeu în zidirea Bisericii Sale. Masa densă de suferinţă, ignoranţă şi păcat care se află în jurul nostru, aproape în fiecare parte, ne solicită toate puterile. (…) O, voi care sunteţi curioşi, dar nu ascultători, mi-e teamă că mă adresez vouă degeaba, dar cu toate acestea, am făcut-o. Fie ca Duhul Sfânt să pună această învăţătură pe inimile voastre!

Alţii sunt contemplativi, dar nu activi; sunt foarte dăruiţi studiului Scripturii şi meditaţiei, dar nu „plini de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:14). Contemplaţia este atât de rară în zilele noastre, încât mi-aş dori să mai fie de încă o mie de ori pe atât. Oricum, în cazul la care mă refer totul se strânge într-o fântână a gândurilor: tot timpul este petrecut în citire, plăcere, extaz şi tihnă cuvioasă.

Religia nu trebuia să devină niciodată subiectul egoismului, deşi mă tem că unii o tratează de parcă finalul ei suprem ar fi satisfacţia spirituală personală. Când religia unui om constă doar în mântuirea lui şi în a beneficia de cele spirituale doar pentru sine, acest om are o boală. Când judecata sa asupra unei predici se rezumă la „m-a hrănit?, judecă mojiceşte. Există şi asemenea situaţie când îţi faci o religie porcească, în care tu însuţi să fii primul, al doilea, al treilea şi tot tu, până la capăt. A vorbit sau a gândit Isus vreodată în stilul acesta? Contemplarea lui Hristos însuşi poate fi făcută aşa încât să te poarte, din păcate, departe de El. Pustnicul meditează la Isus, dar este puţin probabil atât de ocupat precum a fost Isus, chiar dacă el dă dovadă de o mare abnegaţie.

De asemenea, Spurgeon nu pierde ocazia să amendeze preocuparea excesivă a unora de a vedea semne şi minuni, de a auzi noi profeţii şi descoperiri:

În anumite cazuri, această privire ţintă a atras după sine dorinţe greşite după minuni imediate şi o dorinţă intensă de a vedea semne miraculoase. Oh, ce fanatisme pot ieşi din asta! Cu ceva ani în urmă, în America a apărut un bărbat care a declarat că Domnul va veni într-o anumită zi. Acest bărbat a condus o întreagă comunitate să creadă această predicţie nebună. Mulţi şi-au luat caii şi nutreţ pentru câteva zile şi au plecat în pădure, aşteptând să vadă tot ce se putea vedea, departe de mulţimea oraşului. Pretutindeni în ţară s-au cusut haine pentru înălţare, pentru a se avânta în văzduh îmbrăcaţi adecvat. Au aşteptat şi au aşteptat şi sunt sigur că niciun text nu ar fi fost mai potrivit pentru ei atunci decât acesta: „Voi, bărbaţi ai Americii, de ce staţi şi vă uitaţi la ceruri?” Nu a ieşit nimic din aceasta, totuşi sunt mii, atât în Anglia, cât şi în America, ce au nevoie doar de un lider fanatic care să-i conducă spre o nebunie similară.

Este dorinţa multor persoane să cunoască vremurile şi soroacele şi nebunia lor îi limitează la o astfel de cercetare. Toate evenimentele naturale sunt semne ale timpului (Matei 16:3), semne, aş adăuga, pe care ei nu le pot înţelege. Cutremurele sunt printre favoritele lor. Imediat cum se întâmplă vreunul, se şi strigă: „Vine Domnul!”, de parcă nu ar mai fi existat cutremure – de felul celor despre care am auzit în ultima vreme – de sute de ori de când Domnul S-a înălţat la ceruri. Când vor fi cutremure profetice în vreo parte, vom şti despre ele şi ră avertizările acestor fraţi. Câţi nu au fost orbiţi de numărul fiarei şi gata să sară de bucurie că au găsit această combinaţie, 666, în numele vreunei persoane faimoase. De ce? Numele fiecăruia ar putea produce acel număr dacă-l tratezi judicios şi foloseşti numeralele greceşti, romane, egiptene, chinezeşti sau timbuktane. Sunt plictisit de modul prostesc în care unii oameni îşi fac jucării din Scriptură şi se joacă cu textele ca şi cu un pachet de cărţi.

Ori de câte ori întâlniţi un om care se autopromovează ca profet, staţi departe de calea sa. Când auziţi de semne şi minuni, întoarceţi-vă spre Domnul şi amintiţi-vă că: „Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre” (Luca 21:19), iar „Cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Romani 1:17). Nu există altă cale de supravieţuire printre entuziaşti sălbatici.

Crede în Dumnezeu şi nu cere minuni şi miracole sau cunoaşterea vremurilor şi a soroacelor. Nu este scopul tău să ştii când îşi va restabili Domnul împărăţia. Amintiţi-vă acest verset: „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele!” (Fapte 1:7). Dacă aş fi introdus într-o cameră unde ar fi depozitate multe colete şi mi s-ar spune că este şi pentru mine ceva bun, aş începe să mă uit după ceva cu numele meu pe el. Dacă aş ajunge în dreptul unuia pe care scrie alt nume, l-aş lăsa în pace; nu este pentru mine. Iată un astfel de colet, de pe piaţa cunoaşterii: „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa.” (Faptele Apostolilor 1:7). Încetaţi să vă mai amestecaţi în subiecte care sunt ascunse şi mulţumiţi-vă să cunoaşteţi lucrurile care v-au fost descoperite clar.

Deşi cele şapte predici (Iată, El vine pe nori! – Apocalipsa 1:7Răsplata celor neprihăniţi – Matei 25:31-36Înălţarea şi cea de-a doua venire – Faptele Apostolilor 1:10-11, Judecata viitoare a tainelor umanităţii– Romani 2:16Disciplina harului – Tit 2: 11-14Cum să te pregăteşti pentru revenirea Domnului – 1 Ioan 2:28În aşteptarea lui Hristos – Luca 12: 37,38) au ca temă comună revenirea lui Hristos, nu lipsesc accentele evanghelistice atât de întâlnite în fiecare mesaj predicat de Spurgeon: „Dacă vreunul dintre voi nu-L cunoaşte pe Domnul şi de aceea nu aşteptă venirea Lui, amintiţi-vă că El va veni, fie că îl aşteptăm, fie că nu. Când va veni, va trebui să stai înaintea Sa. Unul dintre evenimentele ce vor urma venirii Sa va fi citarea ta înaintea scaunului Său de judecată. Cum îi vei răspunde atunci? Cum îi vei răspunde când ai refuzat dragostea Lui întorcând o ureche surdă la chemarea milei Sale? Dacă ai amânat şi ai continuat s-o faci la nesfârşit, cum vei răspunde? Cum vei răspunde în ziua aceea, dacă stai mut acum? Tăcerea ta te va condamna, iar împăratul va spune: Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor (Matei 22:13). Fie ca Domnul să ne dea harul să credem în Domnul Isus pentru viaţa veşnică şi să aşteptăm apoi revenirea Sa din ceruri, de dragul iubirii Sale! Amin.”

Cartea poate fi comandată de pe site-ul Gramma.ro.

Charles H. Spurgeon – Vremea s-a scurtat

Iată ce vreau să spun, fraţilor: de acum vremea s-a scurtat.” (1 Corinteni 7: 29).

Cum textul însuşi ne spune, timpul este scurt. O afirmaţie adevărată, fără îndoială. Timpul comparat cu veşnicia, în toată dimensiunea lui, nu este mai mare decât vârful unui ac. Dar să reţinem ce spune textul biblic. Prin „vremea s-a scurtat” se înţelege că durata vieţii noastre, spaţiul nostru de mişcare şi sfera de acţiune sunt reduse, scurte şi înguste. Psalmistul spune:„Iată că zilele mele sunt cât un lat de mână, şi viaţa mea este ca o nimica înaintea Ta” (Psalmul 39:5). Este scurt răgazul care ni se oferă, când trebuie să-L slujim pe Dumnezeu.

OLYMPUS DIGITAL CAMERAAcesta este adevărul. Îl ştim, îl credem şi-l mărturisim cu toţii; tot atât de bine cunoscut ca un proverb, totuşi foarte puţini dintre noi dovedesc, prin comportarea lor, că înţeleg acest adevăr elementar. De multe ori suntem conştienţi de starea rea a altora, dar credem că propriul nostru timp nu este la fel de limitat ca al lor. Convinşi fiind că noi avem suficient timp şi spaţiu, ne întrebăm miraţi, cum ceilalţi oameni pot fi atât de nepăsători cu timpul lor. Observând pe unii dintre ei, oameni bătrâni cu părul cărunt şi figura brăzdată de ani, ne dăm seama că sfârşitul lor nu poate fi departe.

De fapt, trăim cu ideea că toţi oamenii sunt muritori, cu excepţia noastră. Acest gând ne însoţeşte pe tot parcursul vieţii. Dar de ce oare să ne ascundem nouă înşine declinul propriei vieţi, când vedem clar că puterile ne părăsesc treptat, din ce în ce mai mult? Ca fiinţe suntem foarte slabe şi vulnerabile, ca locuitori ai pământului, expuşi tuturor calamităţilor naturale, iar ca oameni, ni s-a destinat o perioadă bine stabilită pe faţa acestui pământ. Şi noi vom fi măturaţi de valul mării, ducându-ne pentru totdeauna cu toţi ceilalţi semeni ai noştri.

Ce-ar răspunde un înger, întrebat ce crede el despre viaţa noastră, a muritorilor? Ar spune, fără îndoială, că-şi aduce aminte de când a fost creat primul om, că de atunci pământul şi-a schimbat locatarii în mod permanent. Suprafaţa pământului a cunoscut multe rase şi popoare, care, pentru un timp, s-au menţinut la suprafaţă, apoi au dispărut sub spuma apelor. Îngerul va mai spune: „Toţi aceşti oameni au durat puţin timp pe pământ; toţi îmi par ca frunzele copacului, ca insectele, ca muştele din aer. Precum iarba de pe pajişte, până la urmă toţi au vestejit şi murit.” În sfârşit, dacă nu aveţi ocazia să întâlniţi vreodată un înger, puteţi discuta cu unul dintre copacii dintr-o pădure bătrână. El vă va spune că au trecut sute de ani până când o mlădiţă a devenit copac, umbrind cu ramurile sale de jur împrejur. Da, stejarul şi ulmul, de pildă, ne pot spune că omul este doar un copil al zilei de astăzi.

Vreţi şi părerea oamenilor? Întrebaţi-l pe un bătrân, ce crede el despre viaţă. Vă va confirma şi el că pe vremea când era copil, credea la fel că are mult timp înaintea lui. Zilele i se păreau nesfârşit de lungi şi era fericit la aniversările lui, care îi aminteau că mai trecuse un an. Dorinţele şi ambiţia îl împingeau să se smulgă din ancora copilăriei, aruncându-se cât mai curând în vârtejul vieţii. Acum aceşti ani i se par ca un vis minunat.

De-a lungul perioadelor furtunoase ale vieţii prezentul îl tulbură totdeauna pe om. Îl înţelege mai bine abia după ce a trecut. Parcă ieri a fost când a trecut pragul casei părinteşti pentru a-şi începe ucenicia în viaţă. El îşi aminteşte de acest moment cu multă duioşie, pomenind de el ca de ceva ciudat. Da, parcă ieri a fost când s-a căsătorit, copiii lui acum iată-i oameni maturi, nepoţii i se urcă pe genunchi şi-l strigă: „Bunicule!” Totuşi, îşi aminteşte perfect când era şi el copil, iar bunicul său îl strângea la piept pe el, bunicul de azi.

Veţi constata repede că nu exagerez nimic în aceste afirmaţii. Pana mea dă doar glas simţămintelor mele. Pentru unii dintre voi, acum în vârstă, 30 de ani au trecut ca un vis, pe când unui tânăr acest timp i se pare enorm. Şi totuşi, unor bătrâni este nevoie, poate, să li se amintească astăzi că timpul este scurt. Poate sănătatea şi activitatea voastră vă face să uitaţi aceasta. Nu contează faptul că sunteţi viguroşi şi că aveţi obrajii roşii. Totuşi, aproape aţi ajuns la punctul final, la termenul destinat pe acest pământ. Mi-a fost dat să văd zile frumoase de toamnă, când aerul era îmbălsămat parcă ar fi fost primăvara. Dar aceasta nu era o garanţie că avea să se întoarcă vara, şi mi-am dat seama că timpul era târziu, că în curând va veni iarna. Aşa că, fiţi siguri, ora plecării voastre se apropie implacabil. Mai aveţi poate de trăit 5 ani sau 10 ani; dar 60-70 de ani au trecut aşa de repede! Zilele noastre vor trece la fel de repede ca anii de până acum. Să fim zgârciţi cu minutele prezente când puţine ne-au mai rămas. Spre sfârşitul vieţii nu mai avem timp de discuţii şi tărăgănări; nu ne mai putem permite să irosim ocazii de aur. Da,„vremea s-a scurtat!”

Dar, pentru a cântări în mod just adevărul, să lăsăm la o parte ceea ce s-a întâmplat până acum şi să reflectăm la anii pe care-i mai avem, aşa cum declară psalmistul: „Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m- ai apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă” (Psalmul 73:23-24). Deci, să cerem sfatul Dumnezeului veşnic. „Dar, prea iubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi” (2 Petru 3:8).

Noi creştem ca iarba şi tot ca iarba suntem cosiţi. Ce este viaţa noastră? Ea nu poate fi comparată cu eternitatea. Propoziţia „vremea s-a scurtat” ne avertizează, apoi ne sugerează, apoi ne inspiră, iar, în cele din urmă, ne alarmează.

1. La început ne avertizează. Dacă aţi cunoaşte valoarea timpului, nu aţi irosi nimic din el. Unii spun că timpul este lung, dar numai nechibzuiţii afirmă aşa ceva. Ba, ei mai spun că timpul este făcut pentru sclavi. Dar nechibzuitul este un om liber, care nu ştie cum să-şi folosească timpul. Într-adevăr, sclav este cel care-şi urmează chemarea lăuntrică şi-L slujeşte pe Dumnezeu cu credinţă şi zel. Ştiind că timpul este scurt, noi nu putem irosi niciun moment din el, flecărind despre lucruri lipsite de valoare.

Există anumite distracţii care ne oferă o relaxare după presiunea continuă a vieţii de zi cu zi. Aceste distracţii întăresc mintea şi nervii, sunt lucruri recomandate, căci ele menţin într-o formă bună atât mintea, cât şi trupul. Dar nu ne putem irosi timpul cu vicii şi nesocotinţe care ne distrug. Un bun creştin trebuie să caute recreaţii sănătoase şi să evite tot ceea ce este dăunător. Timpul este scurt şi noi nu ne putem permite să-l irosim cu flecăreli, bârfeli şi certuri. Timpul este scurt şi preţios şi nu-l putem irosi cu vizite inutile şi trândăveală. Cineva spunea: „Aş prefera mai curând să-i dau unui om un pumn de bani decât să-I văd că vine şi-mi iroseşte timpul degeaba.” Poate vi se pare lucru de nimic a irosi un minut, dar în realitate cheltuiţi ore întregi. Fie că gândiţi aşa sau nu, pentru noi este foarte neplăcut să fim deranjaţi cu lucruri josnice în timpul îndatoririlor noastre sacre. Putem fi deranjaţi astfel, fie în timpul unui studiu, fie în timpul închinării, când ne rugăm lui Dumnezeu. Se spune despre Henry Martyn, misionar în India, că nu şi-a irosit niciodată măcar o singură oră. Aş vrea ca şi noi să putem spune acest lucru, în ce ne priveşte, că nu ne-am irosit niciodată nici timpul nostru şi nici al altora.

Nu este nevoie să ne obosim imaginaţia gândindu-ne la doi buni creştini întâlnindu-se undeva şi salutându-se prieteneşte. Ei, desigur, vor alege un subiect de discuţie. Unul va spune că vremea este foarte rece. Celălalt, că gerul e foarte aspru. Apoi, tac, nu mai au nimic de spus. Poate unul mai adaugă: „Drumul este alunecos în seara asta”. Celălalt conchide: „Prevăd că mulţi cai o să alunece şi să cadă”. Sunt aceştia oare mântuiţi prin sângele lui Hristos? Sunt aceşti oamenii dintre aceia care s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt? Asemenea discuţii inutile sunt oare demne de viitorii moştenitori ai cerului? Iată deci, cum unii oameni îşi irosesc timpul lor preţios.

Există o veche profeţie pe care aş dori s-o văd îndeplinită în istoria modernă: „Toate lucrările Tale Te vor lăuda, Doamne! Şi credincioşii Tăi Te vor binecuvânta. Vor spune slava împărăţiei Tale şi vor vesti puterea Ta, ca să facă cunoscut fiilor oamenilor puterea Ta şi strălucirea plină de slavă a împărăţiei Tale” (Psalmul 145:10-12).

Discutând aşa ceva, vă puteţi valorifica timpul în aceste zile rele. Dar vă este frică să nu fiţi acuzaţi deClepsidra1 făţărnicie sau fanatism religios. A sosit timpul să mergem cu religia ceva mai departe decât până acum, căci altfel putem pierde ocazii de aur. Din vechime profetul Maleahi scrie: „Atunci şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta, şi a ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul, şi cinstesc Numele Lui” (Maleahi 3:16). Dumnezeu aude şi ia aminte la tot ce spuneţi, deci buzele voastre trebuie să fie o fântână de îndurare şi bunătate.

Încă o dată vreau să spun că timpul este prea scurt pentru ezitări. Hotărârea şi apoi amânarea, planurile şi planificările, visurile şi idealurile deşarte, toate sunt irosire de timp. În cazul multora dintre voi, este adevărat că niciodată nu aţi adus la îndeplinire vreun scop nobil, deşi v-aţi propus de multe ori acest lucru. De multe ori, unii dintre voi, aţi amânat îndeplinirea făgăduinţelor voastre, până ce şi convingerile voastre şi-au pierdut tăria.

Poate acum 10 sau 20 de ani aţi auzit chemarea: „Fiule, dă-mi inima ta, şi să găsească plăcere ochii tăi în căile Mele”(Proverbe 23: 26) şi aţi răspuns: „Ţi-o voi da”. Dar până astăzi, nu v-aţi ţinut promisiunea. „Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!” ţi-a spus Domnul (Matei 21: 28). Tu i-ai răspuns: „Mă duc, Doamne!” (vers. 30), dar nu te-ai dus. Astăzi, ca şi altădată, nu o faci. Unii dintre voi, într-adevăr, aveau mai multe speranţe acum 30 de ani decât acum. Ce explicaţie puteţi da la asta? Ce s-a întâmplat oare în aceşti ani? Mila nesfârşită a lui Dumnezeu v-a ferit de iad, dar nu aveţi nicio asigurare că lunga Lui răbdare vă va mai ocroti mult timp. Timpul este scurt şi dacă Dumnezeu este Dumnezeu, slujiţi-L! Dacă nu, slujiţi-l pe Baal! Hotărâţi-vă, ori una ori alta.

Ce aţi făcut cu planurile voastre măreţe, care niciodată nu s-au realizat? Unii dintre voi, ar fi creat ceva util până acum, dacă n-ar fi visat prea mult la lucruri măreţe. Ce planuri se făceau cândva pentru evanghelizarea şi convertirea Ia Hristos a întregii Europe! Parcă semănăm cu vechii ţari ai Rusiei, care voiau să facă un al doilea pas, înaintea celui dintâi. De obicei facem planuri care se dovedesc a fi prea minunate pentru a fi îndeplinite. Deci, mereu visăm la ceea ce s-ar cuveni să fie sau să se întâmple. Visuri din produsul unor minţi cam leneşe. Dar visătorii devin apoi indiferenţi şi nimic nu se întâmplă. În numele lui Dumnezeu, treceţi la treabă! Este mai bine să dobori un singur inamic, decât să visezi la distrugerea unei întregi armate. Este mai bine să semeni un singur bob de grâu, decât să visezi la fertilizarea Saharei.

Faceţi ceva, oameni buni! A sosit timpul să vă treziţi din somnolenţa voastră. Această cugetare ne poate ajuta, prevenindu-ne împotriva altei nerozii, împotriva speculaţiilor teoretice asupra punctelor utile ale teologiei. Am observat că cu cât subiectul este mai neînsemnat, cu atât unii îl apără mai mult, de parcă salvarea întregii lumi ar depinde de asemenea discuţii. Un om cu care mă văd uneori nu poate sta niciodată măcar 5 minute în compania mea, dar, pe de altă parte, mă critică cu privire la tema predestinării şi a liberului arbitru. Ultima dată când l-am văzut i-am spus că într-o bună zi vom avea o discuţie clară asupra acestei teme, dar că prefer să o fac după ziua judecăţii de apoi, căci acum sunt ocupat cu ceva mai important.

Apoi, sunt unii care pot explica în întregime cartea Apocalipsa, deşi eu consider că nu fac altceva decât să se contrazică unii pe alţii. În ce mă priveşte, prefer să predic crucea lui Hristos şi să explic Evanghelia lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan, decât să descifrez simbolurile din Ezechiel sau din Apocalipsa. Prefer, totodată, să-i aduc pe cei necredincioşi pe calea lui Hristos. Mi se pare, de asemenea, că timpul este prea scurt pentru astfel de speculaţii lipsite de valoare. Noi dorim să salvăm suflete şi să le conducem către paradisul etern al lui Dumnezeu.

Totodată, să ne orientăm atenţia către o singură ţintă. Dacă am fi avut timp din belşug Ia îndemână, am fi putut încerca două sau trei direcţii deodată. Dar deoarece avem foarte puţin timp la dispoziţie, să-I economisim şi să ne străduim să realizăm un singur lucru. Omul care-şi concentrează gândirea şi energia asupra unui lucru rezonabil, în general, are şanse de reuşită.Suflete al meusmereşte-te şi oferă-te gloriei lui Dumnezeu! Fă din acest lucru singurul scop al întregii tale fiinţe. Canalizează-ţi toate eforturile pentru împlinirea acestei înalte datorii. Fă ca acest lucru să fie singurul ţel al existenţei tale; iar dacă este nevoie, jertfeşte-te pentru acest ţel!

Să aducem laudă Domnului ca psalmistul: „Voi lăuda pe Domnul cât voi trăi, voi lăuda pe Dumnezeul meu cât voi fi” (Psalmul146:2). „Tot ce are suflare să laude pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul!” (Psalmul 150:6). Acest sublim entuziasm poate crea minuni. Împărţirea atenţiei în mai multe direcţii duce la risipirea energiei voastre şi, ca atare, la pierderea unor mari ocazii. Spuneţi că doriţi să fiţi buni creştini, dar, între timp, inima voastră visează la bogăţii şi, totodată, căutaţi să acumulaţi cunoştinţe şi înţelepciune. Ambiţia vă îndeamnă să căutaţi faimă printre semenii voştri. Eu nu voi denunţa niciunul dintre aceste lucruri, dar voi folosi toate căile pentru a vă convinge să renunţaţi la deşertăciunile lumeşti. Dacă Hristos v-a răscumpărat cu sângele Lui, scăpându-vă de relele lumii, El are pretenţie asupra voastră, voi fiind slujitorii Săi. Este deci un pericol pentru voi să urmaţi o altă cale decâcalea Lui. Deoarece Îi aparţineţi Lui, trăiţi numai pentru El. Majoritatea creştinilor nu reuşesc să obţină rezultate în viaţa creştină, pentru că ei lasă să li se risipească energia, în loc să o canalizeze într-o singură direcţie. Această cale duce către Dumnezeu, deci către tărie deplină în caracterul, gândurile, eforturile şi acţiunile lor.

2. „Vremea s-a scurtat”. Ştiţi ce îmi sugerează acest fapt? Mă face să înţeleg că am ocazia să urmez calea credinţei, răbdării, a speranţei şi a dragostei. Apoi, imaginându-mi un ideal de viaţă scurtă, dar folosită pe deplin, văd înaintea mea un tânăr oferindu-şi inima lui Isus. El credea în Hristos încă pe când se găsea în casa părinţilor săi. El a fost mântuit şi a început să-l slujească pe Dumnezeu. Inteligenţa şi energia sa au crescut pe măsură ce el s-a transformat într-un om matur. Perseverenţa şi dârzenia sa erau atât de puternice, încât el nu a irosit nicio clipă. Şi-a urmat chemarea lăuntrică fără să cadă în niciun păcat, fără a-şi slăbi sentimentele. Am observat pe acel tânăr trăind o viaţă sfântă, de-a lungul unui şir de ani. El s-a ridicat la forma cea mai înaltă a spiritualităţii, fiind binecuvântat cu toate darurile lui Dumnezeu. Zilele noastre pe pământ sunt ca umbra, dar noi le putem trăi astfel încât ele să radieze, lăsând în urma lor o rază de lumină. Chiar Însuşi Dumnezeu ar privi cu admiraţie la o viaţă ca cea pe care am amintit-o aici.

Momentele vieţii noastre pot fi împletite într-un lanţ solid şi creativ. Să ne asigurăm că acest lanţ nu este irosit şi pierdut în van. Să-l folosim în mod judicios, pentru a ne pregăti să-I dăm socoteală lui Dumnezeu pentru faptele noastre. Unii dintre voi, care nu s-au convertit, nu pot niciodată spera la răsplata care-l aşteaptă pe un slujitor credincios al Iui Hristos. V-aţi pierdut atunci ocazia de aur trăind haotic. Dar aici sunt mulţi care pot transforma visul meu într-un fapt real. Îi admir pe aceşti oameni cu ambiţie, care fac totul pentru a-L glorifica pe Dumnezeu. Şi doresc cu ardoare ca şi eu să-L pot glorifica. M-am rugat şi mă rog Lui, să mă ajute să îndeplinesc acest lucru oricum va voi El. Puţin contează dacă voi fi aruncat într-un cuptor de suferinţă unde voi îndura pentru Dumnezeu. Nu contează dacă onoarea mea va fi călcată în picioare şi numele meu făcut de ruşine, atâta vreme cât sufletul şi conştiinţa mea vor fi curate.

Sunt aici, Dumnezeul meu, să fac şi să îndur tot ceea ce porunceşti Tu. Voi căuta să aduc atâta glorie numelui Tău cât îmi va permite umila mea fiinţă. Cine mi se va alătura în acest legământ? În mod solemn, invit pe fiecare creştin să nutrească această aspiraţie. Adunaţi-vă tăria şi priviţi înaintea voastră. Pregăti-ţi-vă pentru marea luptă în care urmează să vă angajaţi. Oferiţi-vă fără rezerve lui Isus Hristos. Timpul este scurt şi, deci, „tot ce găseşte mâna ta sa facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!” (Eclesiastul 9:10).

3. „Vremea s-a scurtat”. Această afirmaţie ne inspiră. De fapt, ar trebui să ne împingă imediat la acţiune. „Iată că acum este vremea potrivită” (2 Corinteni 6:2). Fiţi gata voi, cei care-L iubiţi pe Dumnezeu. Timpul pentru a săvârşi ceva este foarte scurt. Faceţi ceva imediat. Copiii voştri sunt convertiţi? Rugaţi-vă cu ei fără încetare. Nu lăsaţi să treacă nicio zi fără ca să îngenunchiaţi cu ei, rugându-vă fierbinte ca Dumnezeu să le salveze sufletele. Cu toţii trebuie să ne grăbim.

Un creştin care deţinea un magazin şi-a pus în gând ca data viitoare când şeful depozitului de alimente îi v-a aduce nişte mărfuri, neapărat să-i vorbească despre starea lui sufletească. Totuşi, când a venit din nou respectivul, comerciantul creştin era cufundat în nişte treburi, aşa că nu a mai apucat să discute subiectul său. Şi, din păcate, tocmai omul acela a murit între timp, ceea ce l-a făcut pe acest frate al nostru să simtă o povară pe conştiinţă. Cât a regretat că nu a făcut ce a trebuit la timpul potrivit. Acest dureros deznodământ ar putea foarte bine să ne inspire şi pe noi, pentru ca în asemenea cazuri să nu amânăm niciodată. Nu aşteptaţi să ţineţi predici despre Hristos până acumulaţi destule cunoştinţe. Începeţi de pe acum. Voi care vreţi să faceţi ceva pentru săraci, pentru cei lipsiţi şi nevoiaşi, nu aşteptaţi până adunaţi ceva mai mulţi bani. Faceţi-o imediat! Acum este timpul să întreprindeţi ceva. Voi cei care intenţionaţi să lăsaţi la moartea voastră ceva fonduri pentru opere de binefaceri, faceţi-o chiar acum. „O, de-aţi asculta azi glasul Lui!” (Psalmul 95: 6). „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta” (Deuteronom 6: 5).

Ceas vechi1Timpul este scurt, deci profitaţi de el. Aş vrea să repet aceste cuvinte până ce ele vă vor determina să treceţi la acţiune. Am întâlnit deja mulţi care doreau să se întoarcă la Dumnezeu într-o bună zi, dar nu de îndată. Oare nu este periculoasă o astfel de amânare? Continuaţi să luaţi riscul de a rămâne în afara credinţei? Este oare prudent să provocaţi astfel mânia lui Dumnezeu? O, oameni buni, nu vă daţi seama că sunteţi în pericol chiar acum când vă faceţi diverse planuri de viitor? Noi dorim să vă întoarceţi la Dumnezeu şi niciun timp nu este mai potrivit ca cel de acum.

Încredeţi-vă în Isus Hristos şi în promisiunea vieţii veşnice. Poate nu veţi mai apuca ziua de mâine, sau dorinţa ce o aveţi azi vă va părăsi. Mă rog să puteţi îngenunchea chiar acum la picioarele lui Hristos. Deşertăciunea acestei lumi vine în contradicţie cu mărturia noastră că suntem „străini şi călători pe pământ” (Evrei 11: 13). Nu am adus nimic cu noi pe această lume şi mai mult sigur că nici nu vom lua nimic cu noi când vom muri. Priveşte la bucata de pământ pe care o ai, la casa ori afacerea care îţi aparţine, şi adu-ţi aminte că în curând nu vei mai putea călca acolo. Priveşte la recolta ta bogată sau la veniturile tale şi nu uita că în curând altcineva le va culege. Numără-ţi ceva bănet, dacă ai, dar, totodată, află că el nu te va feri de şubrezire şi bătrâneţe, nici nu-ţi va oferi vreo scăpare când va fi să părăseşti acest pământ.

Crede în Dumnezeu şi iubeşte-L lăsând viaţa veşnică să-ţi cuprindă gândurile. Crezi oare într-adevăr în împărăţia veşnică a lui Dumnezeu şi a lui Hristos, Mântuitorul nostru? Crezi într-adevăr că vei purta pe cap o coroană a vieţii ce nu rugineşte nicicând? Crezi că mâinile tale vor culege fructe minunate din copaci ce nu veştejesc şi că te vei odihni în grădini cu miresme binecuvântate? Crezi că ochii tăi îl vor vedea pe Tatăl ceresc şi rămăşiţele tale pământeşti se vor ridica din mormânt pentru a trăi apoi o viaţă fără de sfârşit? În caz afirmativ, crede-o din tot sufletul tău. Cui îi va mai păsa de necazurile zilnice când va vedea raiul deschizându-se în faţa lui, o mână şi o voce îndemnându-l să vină înăuntru? Fie ca acea minunăţie să vă pătrundă în suflet şi să vă facă să uitaţi bezna drumului până acolo! Fie ca adierea fermecată de pe acele înălţimi dumnezeieşti şi muzica divină a clopotelor raiului să vă învioreze! Cei necredincioşi nu vor avea parte de această fericire, şi tocmai lor le adresez ultimul meu cuvânt: „Vremea s-a scurtat!”

4. Acest lucru ne alarmează. Pentru ei, pentru necredincioşi, vreau să fac să răsune trist clopotele; un cântec trist şi jalnic pentru omul neîntors la Dumnezeu, pentru care viaţa a fost doar o plăcere deşartă. Aţi reuşit poate în câştigurile voastre pământeşti, care v-au cucerit inima. Aţi dobândit, poate, situaţii pe care aţi vrut să le păstraţi cu orice preţ. Este, desigur, bună afacerea de care aveţi parte, însă numai câţiva ani. În ce mă priveşte, nu aş primi asemenea avere, sau afacere, nici să dureze o mie de ani. Să o ia cui îi place. Deşi nimeni pe pământ nu v-o poate garanta mai mult de câţiva ani, căci se va sfârşi curând. Odată obţinut ce aţi dorit, ce să vă mai doriţi? Faceţi-vă testamentul, căci timpul este scurt. Ce aţi făcut până acum? Atâţia nu aţi crezut în Hristos, nici nu aţi îmbrăţişat Evanghelia. Atâţia nu aveţi nicio şansă de mântuire când puterile vă vor părăsi. În cele din urmă, tot va veni timpul să plecaţi de pe pământ. Poate că durerile vă chinuiesc deja şi frica s-a şi cuibărit în sufletul vostru. Familia şi prietenii vă privesc, poate, cu milă, doctorul nu vă mai ajută cu nimic. Şi atunci, pe sfârşite, chiar dacă chemaţi un preot, nu mai puteţi schimba nimic când nu credeţi în Hristos. Voi, toţi aceştia, priviţi-vă, în sfârşit, pe voi înşivă!

Suflete pierdute cerând un strop de apă pentru a-şi răcori gâtul. Aceasta vă va fi soarta, dacă nu vă veţi pocăi. Sunteţi la un pas de moarte şi de iad! Credeţi că mai aveţi încă timp la dispoziţie. Nu nutriţi o asemenea speranţă. Nu exagerez deloc spunând că timpul se scurge repede, pe nesimţite. Ascultaţi chemarea şi scăpaţi de păcate. Părăsiţi calea care duce la distrugere şi credeţi în Isus. Fie ca Sfântul Duh al lui Dumnezeu să vă facă conştienţi! Fie ca aceste cuvinte să-şi găsească ecou în sufletul vostru. Sunteţi într-un mare pericol! Dumnezeu să vă facă să nu mai zăboviţi, să pieriţi astfel în amânarea voastră.

Curând, o mulţime de oameni se va aduna în stradă. Parcă aud pe cineva spunând: Nu ştiţi? Urmează să fie înmormântat astăzi Spurgeon! Cel care ţinea predici la Tabernacol! Da, aceasta se va întâmpla în curând, şi eu aş dori ca atunci când îmi veţi vedea sicriul la mormânt, fie că sunteţi sau nu convertiţi, să spuneţi: El ne-a îndemnat, simplu şi clar, să nu amânăm mântuirea noastră, să privim către Isus Hristos.

Fie ca sufletele voastre să fie izbăvite; fie ca Isus Hristos să fie slăvit şi Satan biruit; fie ca raiul să fie plin cu cei mântuiţi!

(Fragmente din predica The Time is Short, Charles Haddon Spurgeon, tradusă de Vasile Cojocneanu şi publicată în volumul Întoarcerea, Colecţia Glasul Îndrumătorului Creştin, Paris, 1981. Foto: www.freeimages.com)

Charles Spurgeon – Toate sunt rânduite de Dumnezeu

Să nu-şi închipuie creştinul care ocupă o poziţie înaltă şi bine văzută în lume că Dumnezeu l-a pus într-un asemenea post ca să fie scutit de suferinţele de care toţi copiii lui Dumnezeu au parte. Situaţia ta nu este uşoară, ci mai degrabă una în care lupta este şi mai înfocată. Nici cea mai de jos şi mai neînsemnată funcţie, nici cea mai înaltă şi mai în văzul tuturor nu te scuteşte de „multe necazuri” prin care orice luptător creştin trebuie să treacă în drumul său spre slavă. De ce să nu dorim chiar lucrul acesta? Nu trebuie oare ca aurul să fie curăţit prin foc? Când se face un pod peste un râu, inginerul nu pretinde să nu se treacă niciodată peste pod cu greutăţi mari, ci mai de grabă zice: „Veniţi cu cele mai grele trenuri, încărcaţi podul cum voiţi; eu ştiu că el va ţine orice greutate”.

Domnul încearcă pe cei neprihăniţi, fiindcă i-a făcut dintr-o stofă care ţine la probă şi fiindcă ştie că prin puterea Duhului Sfânt, care-i întăreşte şi-i sprijină, ei nu numai că rămân tari şi statornici, dar sunt mai mult decât biruitori în toate încercările. Tocmai de aceea El încearcă pe ai Săi cu suferinţe şi necazuri. O, de v-ar fi aceasta spre mângâiere vouă care, poate, vă aflaţi în necaz şi în durere!

Înţelepciunea Domnului se poate vedea în faptul că, din cele mai mici şi mai neînsemnate întâmplări, El face să iasă binecuvântări foarte mari. În faţa întâmplărilor însemnate şi plăcute, adeseori auzim pe oameni zicând: „Ce binecuvântare!”. Oamenii tac însă când este vorba de lucruri care par mai puţin însemnate sau chiar neplăcute. Totuşi, este bine să ştim că locul măceşului, ca şi scaunul de domnie al unui împărat sunt rânduite de Dumnezeu a Cărui purtare de grijă se întinde tot aşa de bine asupra musculiţei de pe frunza de trandafir, ca şi asupra marşului unei armate. Toate lucrurile, atât cele mici cât şi cele mari, sunt rânduite de Domnul, care stă pe scaunul Său de domnie în ceruri şi a cărui împărăţie este peste tot. Istoria de care ne ocupăm este o dovadă despre acest lucru. (…)

Este lămurit că hotărârea lui Dumnezeu se împlineşte chiar dacă, în acelaşi timp, oamenii sunt slobozi să facă ceea ce voiesc. Haman lucra cum voia; Ahaşveroş făcea ce-i plăcea; Mardoheu se purta după îndemnurile inimii lui; Estera la fel. Nu se vedea nicio intervenţie, nici o mărginire. Tocmai de aceea păcatul nu este trecut cu vederea, iar răspunderea pentru păcat este întreagă asupra celui vinovat. Fiecare lucrează cum vrea, la fel şi Dumnezeu lucrează cum vrea. „Asta eu n-o pricep” zici tu; trebuie să mărturisesc că nici eu n-o pricep. Sunt mulţi oameni care îşi închipuie că pricep toate, eu însă gândesc că astfel de oameni au păreri prea înalte despre ei înşişi. Gândurile lui Dumnezeu sunt infinit prea înalte despre ei înşişi. Gândurile lui Dumnezeu sunt infinit mai înalte şi mai adânci decât capacitatea noastră de înţelegere.

Istoria Esterei ne mai arată şi că se pot face minuni, fără să fie însoţite numaidecât de arătări uimitoare. Dacă Dumnezeu, oprind pentru un timp o cunoscută lege a firii, săvârşeşte ceva minunat, oricine este uimit şi recunoaşte în aceasta degetul lui Dumnezeu; în ziua de astăzi însă ni se strigă: „Unde este Dumnezeul vostru? El nu mai schimbă legile firii!” Ei bine, eu văd mâna lui Dumnezeu în istoria lui Faraon şi mărturisesc, în acelaşi timp, că nu mai puţin limpede, ba chiar într-o lumină şi mai măreaţă, o văd şi în istoria lui Haman.

Spun cu tot respectul faţă de Numele sfânt al lui Dumnezeu că, pentru atingerea unui scop oarecare, este ceva minunat dar dur să fie oprite roatele firii şi ridicate, măcar pentru puţin timp, legile ei înţelepte şi vrednice de admiraţie. Prin aceasta se arată, negreşit, puterea Lui, dar nu tot aşa de limpede imuabilitatea Lui. Dacă, dimpotrivă, Domnul lasă ca toate să-şi urmeze cursul lor obişnuit, dacă lasă frâu liber judecăţii şi gândirii, ambiţiei şi patimii, şi totuşi îşi atinge scopurile Sale, atunci este de două ori minunat.

O, de s-ar mângâia orice copil al lui Dumnezeu cu gândul că avem un conducător şi un Păzitor, care este aşa de aproape de scaunul ceresc de domnie! Orice iudeu din Susa va fi fost vesel ştiind că împărăteasa era o evreică. Noi ne bucurăm că Mântuitorul nostru, Omul Iubirii, Cel Răstignit, este înălţat la dreapta Tatălui.

Cât de bine sunt ocrotiţi toţi cei ce sunt ai Lui! Căci „şi dacă păcătuieşte cineva, avem un mijlocitor la Tatăl, pe Isus Hristos cel neprihănit” (1 Ioan 2:1). Este acolo Cineva —„singurul născut, Fiul care este în sânul Tatălui” (1 Ioan 1:18) — care mijloceşte pentru noi. De aceea, fiţi mângâiaţi, sufletul să vi se odihnească în Dumnezeu şi aşteptaţi-L cu răbdare, căci mai degrabă vor trece pământul şi cerul decât să piară aceia care se încred în Domnul.

(Fragmente din volumul lui Charles H. Spurgeon – A Good Start. A Book for Young Men and Young Women.Volumul a fost tradus în limba română de Teodor Popescu, având titlul Fiţi tari în Domnul. O carte pentru toţi, îndeosebi pentru tineret,şi a apărut la Tipografia Cartea de Aur, fiind republicat de EdituraStephanus.)

Charles Spurgeon – Pocăinţa, lucrarea Duhului Sfânt şi datoria omului

Metropolitan Tabernacle

Pocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare… (Faptele apostolilor 3:19)

Apostolul îi îndeamnă pe oameni să se pocăiască şi să se întoarcă laDumnezeu. Textul nostru este o dovadă suficientă, fără să mai apelăm la alte dovezi. Pocăinţa înseamnă, în sens literal, să schimbi intenţiile cuiva. A fost tradusă şi cu „discernământul de pe urmă” sau „înţelepciunea de pe urmă”; este atitudinea omului de a căuta ce este greşit, şi de a-şi corecta judecata. Dar chiar dacă acesta este sensul principal, cuvântul înseamnă mult mai mult, în folosirea lui biblică. Poate că nu există o definiţie mai bună a pocăinţei decât aceea din cartea noastră de imnuri pentru copii:

Dacă te pocăieşti, vei părăsi

Păcatele pe care le-ai iubit;

Vei regreta, te vei căi,

Vei renunţa la ele, până la sfârşit.

Pocăinţa este descoperirea răutăţii păcatului, tristeţea că l-ai comis şi hotărârea de a scăpa de el. Este, de fapt, o schimbare a minţii cu un caracter foarte adânc şi practic, care îl face pe om să iubească ceea ce odată ura, şi să urască ceea ce iubea. Convertirea înseamnă o întoarcere, o întoarcere de la şi o întoarcere spre — o întoarcere de la păcat, o întoarcere spre sfinţenie — o întoarcere de la nepăsare la judecată, de la lume la cer, de la sine la Isus — o întoarcere completă. Cuvântul folosit aici a fost tradus în limba engleză: „Pocăiţi-vă şi fiţi transformaţi”, dar versiunea grecească spune: „Pocăiţi-vă şi transformaţi-vă” sau, mai degrabă, „Pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă”. Este un verb activ.

Atunci când demonii sunt izgoniţi din cel îndrăcit, se poate vorbi despre pocăinţă; dar atunci când îndrăcitul se îmbracă, şi nu mai este gol şi murdar, ci îmbrăcat şi în toate minţile, se poate spune că s-a întors la Dumnezeu. Atunci când fiul risipitor, care hrănea porcii, a început să judece şi să-şi vină în fire, a fost pocăinţă. Când s-a hotărât şi a părăsit ţinutul acela îndepărtat, îndreptându-se spre casa tatălui său, a fost întoarcere la Dumnezeu. Pocăinţa este o parte a întoarcerii la Dumnezeu. Este, poate, dacă pot să spun, poarta sau uşa ei. Este Iordanul prin care trecem când ne întoarcem din pustiul păcatului spre Canaanul convertirii. Naşterea din nou este răsădirea unei firi noi, iar unul dintre primele ei semne este credinţa în Hristos şi părăsirea păcatului sau întoarcerea de la ce este rău spre ceea ce este bun.

Adresându-se mulţimii, apostolul Petru a spus: „Schimbaţi-vă gândurile; căiţi-vă pentru ceea ce aţi făcut; părăsiţi-vă vechile cărări; întoarceţi-vă; deveniţi oameni noi.” Acesta a fost mesajul lui, pe care l-am pus în alte cuvinte.

S-a spus deci, pe drept cuvânt, că pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu sunt opera Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Nu este nevoie să mă opresc şi să susţin doctrina aceasta. Am predicat-o de o mie de ori şi suntem pregătiţi să dovedim că această doctrină este susţinută pretutindeni în Scriptură. Nu a existat niciodată o întoarcere la Dumnezeu adevărată care să nu fie lucrarea Duhului Sfânt. În scopul acesta, Domnul Isus S-a înălţat la ceruri: „Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor”. Orice convertire adevărată este lucrarea Duhului Sfânt. Puteţi să vă rugaţi cu vorbele prorocului: „Întoarce-ne la Tine, Doamne, şi ne vom întoarce”; fiindcă dacă nu ne întoarce Dumnezeu, nu ne vom întoarce niciodată; şi dacă nu ne converteşte El, convertirea noastră este o greşeală. Ascultaţi chemarea Evangheliei:

Credinţa adevărată,

Pocăinţa adevărată,

Orice har ce ne apropie

Veniţi doar la Isus şi cumpăraţi-le.

Şi totuşi”, veţi spune, „şi totuşi, apostolul Petru ne spune „Pocăiţi-vă, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu!” Şi acum, dumneata ne spui dintr-o dată că toate lucrurile acestea sunt darul Duhului Sfânt, apoi citeşti din nou textul: «Pocăiţi-vă, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu»”. Chiar aşa fac, vai, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că pot s-o fac. Mă întrebaţi: „Cum împaci aceste două lucruri?”. Eu vă răspund că nu este treaba mea să împac declaraţiile învăţătorului meu: treaba mea este să predic adevărul aşa cum este — să vi-l prezint aşa cum l-am primit din mâna Lui. Eu cred că lucrurile acestea sunt în acord, şi văd şi acordul, dar n-aş putea să explic tuturor unde este. Este destul să ştim că aşa stă scris în Scriptură, şi să acceptăm totul, indiferent dacă vedem sau nu acordul dintre două adevăruri — să le acceptăm pe amândouă, fiindcă ne-au fost descoperite.

Eu voi susţine cât voi trăi că pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu sunt lucrarea Duhului Sfânt, dar aş renunţa mai degrabă la amândouă mâinile, decât să nu mai predic că este de datoria omului să creadă şi să se pocăiască, şi de datoria lucrătorului creştin să-i spună: „Pocăieşte-te şi întoarce-te la Dumnezeu, ca să ţi se şteargă păcatele.” Dacă nu primeşti adevărul până nu-lînţelegi, atunci nu vei primi multe lucruri. Vai, sunt multe lucruri obişnuite pe care nu le poate nega nimeni, dar care ar fi negate totuşi dacă nu am crede în ele până nu le-am înţelege.

Ai pe masa ta un peşte dulce din mare: l-ai gătit şi acum te pregăteşti să-l mănânci. Îl mănânci cu sare, nu? De ce? Îl usuci şi îl sărezi, dar de ce? Nu a trăit în apă sărată? Atunci de ce nu e sărat? Este la fel de proaspăt de parcă l-ai fi scos dintr-un pârâu de munte — nu are nici un grăunte de sare pe el — şi totuşi a trăit în apă sărată! Înţelegi asta? Nu, nu poţi. Dar iată realitatea: un peşte dulce într-o mare sărată!

Înţelegi? În acelaşi fel, în Scriptură pot exista două mari adevăruri, amândouă valabile, dar cel mai înţelept om din lume se încurcă dacă încearcă să le lege unul de altul. Vă mărturisesc că eu nu înţeleg de ce i s-a spus lui Moise să taie o creangă şi s-o arunce în apele amare de la Mara; nu văd nicio legătură între lemn şi apă, şi nu văd cum ar putea îndulci lemnul apa, dar cred că, atunci când Moise l-a aruncat în apă, amărăciunea a dispărut din Mara, iar pârâul s-a făcut dulce. Nu ştiu de ce a cerut Elisei un blid de sare, când s-a dus la Ierihon şi a văzut că apele erau greţoase; nu ştiu cum ar fi putut îndulci apa cu un blid de sare — mie mi se pare că ar fi trebuit să lucreze altfel; dar cred minunea, şi anume că, după ce a pus sarea, apele au devenit dulci.

Aşa că nu înţeleg cum ar putea sfaturile mele să îndemne la pocăinţă pe păcătoşii răzvrătiţi, dar aşa se întâmplă — văd acest lucru în fiecare zi. Nu ştiu de ce cred atunci când un semen de-al lor, fiinţă slabă şi nenorocită, le spune: „Credeţi”, dar aşa se întâmplă; Duhul Sfânt îi binecuvântează, iar ei cred şi sunt mântuiţi; şi dacă nu putem înţelege cum, trebuie să ne mulţumim să vedem acest lucru, şi să-L binecuvântăm pe Dumnezeu pentru el.

Poate că ştiţi deja că unii comentatori ingenioşi au încercat să scape de forţa acestui text. Ei au spus că pocăinţa la care sunt îndemnaţi oamenii este o pocăinţă exterioară. Dar cum poate fi astfel, atunci când se adaugă: „Pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, ca sa vi se şteargă păcatele”? Oare o pocăinţă exterioară aduce cu ea ştergerea păcatelor? Cu siguranţă că nu. Pocăinţa la care sunt îndemnaţi oamenii este o pocăinţă care aduce cu sine iertarea deplină — „ca să vi se şteargă păcatele”. Şi, mai mult, mi se pare şocant să presupui că Petru şi Ioan predicau o pocăinţă găunoasă, de formă, care nu mântuieşte oamenii. Petru le recomanda acestor oameni o pocăinţă mântuitoare, nu ceva mai puţin.

Acum, să ne apropiem de ţintă. Noi spunem oamenilor să se pocăiască şi să creadă, nu fiindcă am crede că au puterea s-o facă, fiindcă ştim că sunt morţi în fărădelege şi păcat; nu fiindcă există vreo putere în stăruinţa sau în vorbirea noastră, fiindcă înţelegem că predicarea noastră este goală fără Dumnezeu; dar am văzut că, dacă vorbim cu credinţă, Dumnezeu Duhul Sfânt lucrează cu noi şi, în timp ce noi vorbim oaselor uscate, Duhul le face să prindă viaţă, în timp ce spunem şchiopului să se ridice, o putere misterioasă îi întăreşte gleznele, în timp ce spunem paraliticului să întindă mâna, o forţă divină preia comanda, şi mâna se întinde, iar omul este vindecat. Puterea nu stă în păcătos, nici în predicator, ci în Duhul Sfânt, care lucrează efectiv împreună cu Evanghelia prin porunca divină, astfel că, acolo unde se predică adevărul, aleşii lui Dumnezeu sunt învioraţi, sufletele sunt mântuite şi Dumnezeu este slăvit. Duceţi-vă şi predicaţi Evanghelia cu îndrăzneală, şi nu vă temeţi de rezultate, fiindcă, oricât de slabă ar fi puterea voastră şi oricât de lipsită de elocvenţă ar fi vorbirea voastră, Dumnezeu a făgăduit că va face din Evanghelia Sa puterea salvatoare, şi aşa va fi până la sfârşitul lumii.

(Fragment din mesajul Apostolic Exhortation, predicat de Charles Spurgeon în 5 aprilie 1868 la Metropolitan Tabernacle, Londra. Mesajul este inclus în volumul Predici despre trezire, Editura Perla suferinţei, Suceava, 2010. Traducerea: Iulia Bodnari.)

Charles H. Spurgeon – O slujbă de dorit

path of life

Când tânărul se gândeşte să-şi aleagă o carieră se simte îndemnat să stea de vorbă cu o persoană mai în vârstă. El întreabă atunci cam aşa: „Aş vrea să mă apuc de cutare şi cutare lucru. Merită? Dumneavoastră v-aţi ocupat ani întregi cu acel lucru. Cum îl găsiţi?” Unul îi răspunde că îndeletnicirea lui a început să nu mai meargă. Altul îi spune că ocupaţia lui îi răpeşte atâta timp încât bucuros s-ar lăsa de ea, dacă ar putea. Al treilea răspunde cu privire la meseria lui: „Am găsit-o foarte bună. Nu pot să vorbesc decât de bine de ea. Am putut să-mi câştig pâinea de pe urma ei şi pot s-o recomand.”

Însă dacă este să-mi spun şi eu încredinţarea mea cu privire la vieţuirea în slujba Domnului, aş putea să spun că niciodată nu mi-a părut rău că am intrat în slujba Sa. De când sunt un ucenic al lui Hristos, aş fi avut destul timp să descopăr ceva rău în El, dacă, într-adevăr, ar fi în această slujbă un rău cât de mic. Aş fi putut să văd că am făcut un pas greşit şi că m-am înşelat. Dar n-a fost aşa niciodată. Mi-a părut rău, e drept, de unele lucruri pe care le-am făcut, dar niciodată nu mi-a părut rău că am dat Domnului Isus inima mea şi m-am făcut ucenicul Lui. În timpuri de apăsare – şi prin astfel de stări am trecut adeseori – m-am temut ba de una, ba de alta, dar niciodată nu mi-a lipsit încrederea în Domnul şi Învăţătorul meu, în învăţăturile Lui şi în darul prea ales de a fi în slujba Lui; n-am avut nicidecum dorinţa de a intra în slujba diavolului şi a păcatului. Dacă aş fi avut inima pentru ţara din care am fost scos, nu mi-ar fi lipsit prilejul de a mă întoarce în ea. Momeli de tot soiul au năpădit peste mine; glasuri de sirenă m-au ispitit, ca să mă atragă spre stânci; dar din ziua de când m-am hotărât pentru Hristos, niciodată nu mi-am zis: „Îmi pare rău că m-am făcut creştin; mă căiesc că slujesc Domnului.” De aceea, cred că, în chip cinstit, sincer şi din experienţă, pot să recomand şi altora slujba pe care am găsit-o aşa de bună. Chiar dacă eu am fost o slugă rea, totuşi susţin cu tărie că nu există un stăpân mai vrednic de ai fi iubit ca Domnul Hristos şi nici o slujbă mai binecuvântată ca slujba pentru El.

La această mărturie aş putea să adaug că a sluji lui Dumnezeu este un lucru aşa de binecuvântat încât în El aş vrea să şi mor. Dacă durerile trupeşti m-au împiedicat de a predica, am luat condeiul şi a fost o bucurie pentru mine să pot să scriu pentru Stăpânul meu. Când însă mâna n-a fost în stare să conducă peniţa pe hârtie, am încercat să vorbesc cu unul şi cu altul despre Învăţătorul meu. Am auzit că David Brainerd, când era foarte bolnav şi nu putea să predice indienilor, sta în pat şi încerca să înveţe pe un copil indian alfabetul, pentru ca acela să înveţe să citească Biblia. „Dacă nu pot să slujesc lui Dumnezeu într-un fel, Îi slujesc într-alt fel”, l-a auzit cineva spunând. „Nu mă voi lăsa niciodată de această slujire binecuvântată”. Aceasta este şi hotărârea mea, hotărâre în care nu este absolut niciun merit din partea mea; căci a sluji Domnului este un lucru de preţ şi o mare bucurie a putea să faci ceva pentru slăvitul nostru Tată şi pentru preaiubitul nostru Prieten. De aceea îţi recomand, iubite cititor, foarte stăruitor şi spre cel mai mare bine al tău: să slujeşti lui Dumnezeu!

A sluji lui Dumnezeu este cel mai înţelept lucru din lume. El te-a creat; să nu slujeşti Creatorului tău? El îţi poartă de grijă şi te ţine în viaţă; să nu fie viaţa ta trăită spre slava Lui? Închipuie-ţi că ai avea un câine care niciodată nu s-ar bucura înaintea ta şi în loc să ia seama la chemarea ta, s-ar lua după oricine; nu ţi s-ar urî oare de o astfel de făptură, care aşa de puţin te recunoaşte drept stăpân al ei? Cine ar născoci sau şi-ar face o maşină, dacă n-ar trage nădejde că-i va fi de vreun folos? Aşa te-a făcut şi pe tine Dumnezeu; trupul tău este o maşinărie minunată; sufletul tău de asemenea este ceva minunat. Şi tu să nu te supui Lui şi să nu gândeşti la El cu inima şi mintea ta? Iată ce zice Dumnezeu: „Ascultaţi, ceruri, şi ia aminte, pământule, căci Domnul vorbeşte: «Am hrănit şi am crescut nişte copii, dar ei s-au răsculat împotriva Mea. Boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său; dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine»” (Isaia 1:2,3).

A trăi 20 de ani fără Dumnezeu este o hoţie îngrozitoare; cum ai putut să faci una ca asta? A trăi 30-40 de ani fără să fi dat cinste Aceluia care ţi-a dat suflare şi fără ajutorul căruia de mult te-ai fi aflat în mormânt şi ai fi ajuns pradă putrezirii, este o nelegiuire; cum ai putea să îndrăzneşti să stăruieşti în ea? Ai trăi atâta vreme supărând adeseori pe Dumnezeu: ai vorbit împotriva Lui, ai necinstit ziua Lui, n-ai luat aminte la cartea Lui, ai întors spatele Fiului dragostei Lui – nu alcătuiesc oare toate acestea o deplină măsură de vinovăţie din partea ta? Nu vrei să pui capăt unui astfel de umblet rău? (…) Dumnezeu te-a lăsat ani de-a rândul să-L tot mânii, poate chiar 30, 40, 50 de ani; te-a suferit cu îndelungă, nesfârşită răbdare. Nu este oare timpul să intri în slujba Lui? Şi fiindcă El ne-a creat, El ne-a izbăvit şi El ne-a păstrat, tocmai de aceea are drept să ne ceară să fim robi ai Lui.

Aceasta este slujba cea mai de cinste din câte pot să fie. Ai zis tu oare: „Doamne, eu sunt robul tău!”? Atunci văd în mintea mea coborându-se, ca un fulger din cer, un duh de lumină, stând ca o flacără vie. Este un serafim venit de-a dreptul de la tronul lui Dumnezeu. Şi ce zice el oare? „Doamne, eu sunt robul Tău!” Nu te bucuri să fii şi tu într-o astfel de tovărăşie? Dacă heruvimii şi serafimii socotesc o mare cinste pentru ei să fie slujitorii lui Dumnezeu, cine din noi va socoti acest lucru ca ceva înjositor? Un prinţ sau un împărat, dacă este un păcătos înaintea lui Dumnezeu, pus alături de unul care slujeşte lui Dumnezeu în osteneli şi în sărăcie, nu este decât ca unul care spală vasele la bucătărie. Nu este sub cer ceva mai înalt decât să fii în slujba lui Dumnezeu. Oricare ar fi treapta la care oamenii ridică pe unii din ei, aceasta este cu mult mai prejos decât a fi numit, când Domnul va veni, „rob al lui Dumnezeu”. Dacă eşti rob al lui Dumnezeu, te afli într-o aleasă tovărăşie.

Îngăduiţi-mi să vă spun mai departe că a sluji Domnului este o slujbă binefăcătoare. Dacă m-aş apuca de un lucru oarecare, aş vrea să pot să-mi întrebuinţez timpul şi puterea în aşa fel încât să nu fac rău nimănui, ci dimpotrivă să fac bine multora. Nu cred că aş putea să fac comerţ cu arme şi mai ales cu băuturi alcoolice. Mai bine să rabd de foame decât să-mi câştig pâinea vânzând băutura care îi coboară pe clienţii mei mai prejos de animale. După părerea mea, când un tânăr vrea să-şi aleagă o ocupaţie, să opteze pentru una în care să poată fi o binecuvântare şi pentru el însuşi şi pentru alţii. Este frumos să lucrezi cum au lucrat unii care nu s-au îmbogăţit micşorând câştigul lucrătoarelor sau tăind leafa slujbaşilor lor, ci ajutându-i să se ridice. Cine este un rob al lui Dumnezeu face bine pretutindeni, căci în slujba lui Dumnezeu nu este nimic care să aducă pagubă altora. Slujba Domnului este numai bunătate. Ea este bună şi pentru voi, şi pentru semenii voştri. Într-adevăr, ce alt lucru cere Dumnezeu, în slujba Sa, decât să-L iubim pe El din toată inima şi pe aproapele ca pe noi înşine? Cine face acest lucru, slujeşte lui Dumnezeu prin ajutorul Duhului Sfânt şi este o binecuvântare şi pentru oameni.

Mai departe, a sluji lui Dumnezeu asigură cel mai mare câştig de sub cer. „Nu întotdeauna” va zice cineva; însă eu spun sus şi tare: „Ba da, întotdeauna”. Cine slujeşte lui Dumnezeu are parte de câştig chiar şi acum. Mulţumirea de a face bine este mai dulce decât mulţumirea de a ajunge bogat şi cu faimă mare. N-am trăit oare cei mai mulţi dintre noi destulă vreme ca să vedem că toate lucrurile acestei lumi nu sunt decât un abur? Bucuria de căpetenie a vieţii este să fii în rânduială cu tine însuţi, cu aproapele tău şi cu Dumnezeul tău; iar celui ce este în rânduială cu Dumnezeu ce-i mai rămâne de dorit? Pentru tot ce are de îndurat din pricina lucrului pentru Dumnezeu, găseşte răsplată bogată în pacea inimii. În Elveţia, un martir sta desculţ în faţa rugului pe care trebuia să fie ars. El a chemat pe cel însărcinat să supravegheze arderea lui şi l-a rugat: „Vreţi să puneţi mâna pe inima mea? Para focului îmi stă în faţă. Puneţi-vă mâna pe inima mea: dacă ea bate mai repede ca de obicei, atunci să nu credeţi în religia mea!”. Tremurând şi cu inima bătându-i cu putere, slujbaşul a pus mâna pe pieptul martirului şi a găsit că inima sa era aşa de liniştită ca şi cum n-ar fi fost vorba să meargă în flăcări, ci să se urce în pat ca să se odihnească. Iată un lucru mare! Cine poartă în piept floarea liniştii sufleteşti, acela are cerul chiar de pe pământ.

Mi se pare că aud pe cineva spunând: „Nu vreau să fiu rob!”. Dar, prietene, de asta nu poţi să scapi, robul cuiva trebuie să fii. „Atunci vreau să fiu robul meu, să-mi slujesc mie însumi”, va zice cineva. Iartă-mă, viteazule, trebuie să-ţi spun la ureche: „Dacă-ţi slujeşti ţie însuţi, slujeşti unui NEBUN”. Cine este sluga lui însuşi, este robul unui rob şi nu pot să-mi închipui stare mai rea decât să fii robul unui rob. Cuiva trebuie să slujeşti. Şi vei purta lanţuri dacă slujeşti stăpânului pe care şi-l aleg cei mai mulţi. Există oare vreun om a cărui judecată să fie prinsă în lanţuri mai grele ca a aceluia care se numeşte „liber-cugetător”? Este oare un om aşa de lesne crezător ca acela care nu vrea să creadă în Biblie? El înghite o grămadă mare de dificultăţi, în timp ce se plânge că noi am înghiţit o nimica toată.

Un anumit soi de oameni are nevoie de mult mai multă credinţă decât avem noi. Căci necredinţa are de-a face cu greutăţi cu mult mai mari decât credinţa. Uită-te la acela care trăieşte după gândurile lui; ce robie este viaţa lui: „Ale cui sunt vaietele? Ale cui sunt oftările? Ale cui sunt plângerile? Ale cui sunt rănile fără pricină? Ai cui sunt ochii roşii?—Ale celor ce întârzie la vin şi se duc să golească paharul cu vin amestecat” (Proverbe 23:29-30). Cine altul are putregaiul în oase dacă nu acela care dă frâu slobod patimilor lui? Cel mai nenorocit sclav din galere şi cel mai vrednic de milă rob nu este nici pe jumătate aşa cât este de robit tânărul care este dus de plăcerile lui, ca boul la măcelărie, şi care pradă stricăciunii şi patimilor lui. Dacă ar trebui să fiu rob, aş vrea mai bine să fiu robul unui sălbatic, decât să fiu robul meu însumi, fiindcă a fi robul meu însumi ar fi totuna cu cea mai adâncă înjosire. Robul cuiva trebuie să fii; fără asta nu se poate. Dacă însă eşti robul tău însuţi, robia aceasta este îngrozitoare. „Alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi!” (Iosua 24:15), căci de slujit cuiva trebuie să slujiţi. Oricărui om i se pune întrebarea dacă vrea să fie un prinţ sau un om sărman, un milionar sau un cerşetor. Cu cât mai sus se înalţă un om, cu atât mai mult are să slujească semenilor lui. De slujit trebuie să slujeşti. O, de ai vrea să slujeşti lui Dumnezeu!

Este loc şi pentru tine. Alte locuri sunt ocupate. Sute de tineri merg de la un loc de muncă la altul şi se roagă să fie primiţi, ca să-şi câştige pâinea; în multe locuri merg degeaba, pentru că nu sunt primiţi. Unii îşi rup pantofii căutând de lucru; din inimă le doresc să găsească ce caută. În slujba lui Dumnezeu însă este loc pentru toţi; iar El îi primeşte bucuros pe toţi. Îngăduie-mi să spun că, dacă intri în slujba Lui, El îţi va ajuta în tot ce-ţi este poruncit să faci în această lume. Se zice adeseori că cine este creştin are puţină pricepere, că este un prost. O, aroganţilor potrivnici, cu toate că noi nu vă întoarcem numele pe care ni-l daţi, totuşi am putea să vă socotim mai de grabă pe voi nişte proşti. Cunosc mulţi credincioşi cu care ar fi foarte primejdios să te porţi aşa cum te-ai purta cu nişte proşti; totuşi, dacă vrea cineva să facă acest lucru, curând va vedea că s-a înşelat. Îmi place creştinul care, în orice privinţă, este mai bun, tocmai pentru că este creştin. El va fi mai bun ca servitor, ca stăpân, ca negustor, ca meseriaş. În adevăr nu este niciun poet ale cărui lucrări să întreacă pe ale poetului sfinţeniei. Lucrul în care acum eşti destoinic şi îndemânatic, când vei sluji lui Dumnezeu, îl vei putea face cu mult mai bine.

(Fragmente din cartea A Good Start. A Book for Young Men and Young Women, Charles H. Spurgeon. Volumul a fost tradus în limba română de Teodor Popescu, având titlul Fiţi tari în Domnul. O carte pentru toţi, îndeosebi pentru tineret, şi a apărut la Tipografia Cartea de Aur, fiind republicat de Editura Stephanus.)

Charles Spurgeon – La vreme de încercare (meditaţii)

Dumnezeul cel veşnic este un loc de adăpost. Deuteronom 33:27

Cuvântul „adăpost” poate fi tradus prin „casă” sau „locuinţă”, ceea ce ne face să credem că Dumnezeu este căminul şi locuinţa noastră. Există plinătate şi dulceaţă în metafora aceasta, fiindcă ne iubim căminele, chiar dacă sunt căsuţe umile. Cu mult mai mult Îl iubim pe Dumnezeu, „căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Fapte 17:28). Acasă ne simţim în siguranţă, închidem lumea afară şi locuim în siguranţă şi pace. În acelaşi fel, atunci când sunt cu Dumnezeu, „nu mă tem de niciun rău” (Psalmi 23:4). El este scutul şi apărarea noastră, adăpostul nostru în vreme de nevoi. Acasă ne odihnim după oboseala şi truda zilei. Şi inimile noastre găsesc odihnă în Dumnezeu atunci când sunt obosite de conflictele vieţii; când ne întoarcem spre El, sufletele noastre află pacea. Acasă ne simţim în largul nostru; nu ne temem că vom fi înţeleşi greşit, nici că vorbele noastre vor fi răstălmăcite. Atunci când suntem cu Dumnezeu, putem să comunicăm liber cu El, dezvăluindu-ne toate dorinţele ascunse; pentru că „prietenia Domnului este pentru cei ce se tern de El” (Psalmi 25:14), tainele celor ce se tem de El vor fi în siguranţă în mâna Domnului. Acasă este locul celei mai adevărate şi pure fericiri. În Dumnezeu, inimile noastre află cea mai adâncă încântare. Bucuria pe care o avem în El depăşeşte orice altă bucurie. Acasă muncim cu voie bună. Gândul la casă ne dă puteri şi ne ajută să purtăm poverile zilnice şi să ne îndeplinim datoriile; în sensul acesta, putem spune că Dumnezeu este casa noastră. Dragostea pentru El ne întăreşte. Ne gândim la El în persoana Fiului Săi prea iubit şi vederea feţei suferinde a Mântuitorului ne constrânge să lucrăm pentru cauza Lui. Simţim că trebuie să lucrăm, fiindcă avem prieteni şi rude dragi nemântuite, şi vrem să bucurăm inima Tatălui aducându-i acasă pe cei rătăcitori. Vrem să umplem cu mir sfinţit familia cu care locuim. Ferice de ce care îşi găsesc adăpostul în Dumnezeul lui Iacov!

Sub braţele Lui cele veşnice. Deuteronom 33:27

Dumnezeu, Dumnezeul cel veşnic, este ajutorul nostru în orice ocazie, mai ales atunci când suntem la ananghie. Sunt timpuri în care creştinul este foarte umilit. Sub simţământul păcătoşeniei sale, el este umilit în faţa lui Dumnezeu, pană când ajunge să ne se mai poată ruga, fiindcă i se pare că este nevrednic. Ei bine, copil al lui Dumnezeu, atunci când ajungi în punctul cel mai de jos, aminteşte-ţi că eşti întotdeauna „sub braţele Lui cele veşnice”. Păcatul te târăşte în jos, dar jertfa de ispăşire a lui Hristos este încă deasupra tuturor. Poţi să cobori în cea mai adâncă disperare, dar nu poţi să cazi atât de jos încât El să nu te poată salva. Alteori, creştinul se cufundă foarte adânc din cauza încercărilor din afară. Fiecare sprijin pământesc este îndepărtat. Ce să te faci? Totuşi, el este şi atunci „sub braţele Lui cele veşnice”. Nu poate să cadă prea adânc în nenorocire şi încercare, fiindcă legământul de har al lui Dumnezeu îl înconjoară. Poate că a ajuns într-un mare necaz, sau este asaltat de un mare conflict, dar niciodată nu poate ajunge atât de jos încât să nu poată fi prins de „braţele Lui cele veşnice”. Ele sunt împrejurul lui şi, cu acest sprijin, toate eforturile Satanei nu valorează nimic. Asigurarea aceasta este o mângâiere pentru fiecare lucrător obosit din slujba lui Dumnezeu. Ea implică o făgăduinţă de putere pentru fiecare zi, har pentru fiecare nevoie şi putere pentru fiecare îndatorire. Chiar şi atunci când vine, moartea, făgăduinţa aceasta rămâne în picioare. Când vom ajunge în mijlocul Iordanului, vom spune împreună cu David: „nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine” (Psalmi 23:4). Vom coborî în mormânt, dar nu mai jos, fiindcă braţul veşnic nu ne lasă să cădem. Toată viaţa şi la încheierea ei vom fi susţinuţi de „braţele Lui cele veşnice – braţe care nu slăbesc niciodată, nici nu îşi pierd puterea, fiindcă „Dumnezeul cel veşnic, Domnul, a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte” (Isaia 40:28).

Încercarea credinţei voastre. 1 Petru 1:7

Credinţa neîncercată poate fi adevărată, dar este cu siguranţă puţină, şi va rămâne în acelaşi stadiu dacă nu va trece prin încercări. Credinţa nu prosperă niciodată mai bine decât atunci când totul este împotriva ei. Furtunile sunt învăţătorii ei şi fulgerele, luminătorul ei. Atunci când calmul domneşte pe mare, conduci corabia cum vrei, dar nu o poţi duce în port; pe un ocean adormit, dorm şi pânzele. Dar ia să se pornească vânturile şi să se înalţe valurile. Chiar dacă corabia trosneşte, puntea e spălată de valuri şi catargul scârţâie sub greutatea pânzelor întinse, atunci se îndreaptă spre limanul dorit. Nicio floare nu este atât de azurie ca cea care înfloreşte la poalele gheţarului. Nicio stea nu străluceşte mai puternic decât cele care scânteiază pe cerul polar. Nicio apă nu are gust mai bun decât cea care izvorăşte din nisipul deşertului şi nicio credinţă nu este mai preţioasă decât cea care trăieşte şi triumfă în necazuri. Credinţa încercată aduce experienţă. Poate că nu ţi-ai fi văzut slăbiciunea dacă nu ar fi trebuit să treci prin râuri şi poate că nu ai fi cunoscut niciodată puterea lui Dumnezeu dacă nu te-ar fi susţinut în mijlocul valurilor. Credinţa creşte în trăinicie, siguranţă şi intensitate atunci când este lovită de necazuri. Credinţa este preţioasă, iar încercarea este la fel de preţioasă. Să nu-i descurajăm, totuşi, pe cei tineri în credinţă. Veţi avea destule încercări, fără să le căutaţi; partea întreagă vă va fi măsurată la timpul cuvenit. Între timp, dacă nu puteţi avea rezultatele unei lungi experienţe, mulţumiţi lui Dumnezeu pentru harul pe care îl aveţi. Lăudaţi-L pentru gradul de încredere sfântă la care aţi ajuns deja. Umblaţi conform acestei reguli, şi veţi avea tot mai multe binecuvântări de la Dumnezeu, până când credinţa voastră va urca munţii şi va cuceri imposibilităţile.

(Din volumul Dimineaţa şi seara, Charles H. Spurgeon, Editura Little Lamb, 2011, traducere Iulia Bodnari.)

Charles Spurgeon – La al treilea ceas

A ieşit pe la ceasul al treilea şi a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru. „Duceţi-vă şi voi în via mea”, le-a zis el, „şi vă voi da ce va fi cu dreptul.” Şi s-au dus. (Matei 20:3,4)

Am ascultat şi am citit multe predici pentru tineri şi cunosc multe predici pentru aceia care se găsesc la al unsprezecelea ceas. Prin aceasta am ajuns la gândul să scriu astăzi în special pentru cei ce se găsesc la al „treilea ceas”. Ce fel de oameni sunt aceştia? Care să fie al treilea ceas? Să socotim puţin. Închipuiţi-vă că viaţa omenească ar fi un timp de douăsprezece ceasuri şi faceţi apoi socoteala cât poate să fie un ceas. Socotiţi că viaţa omenească ar fi de 70 sau 75 de ani. Din acest număr de ani trebuie să scădem anii cei dintâi, adică timpul copilăriei, când copilul nu poate să-şi dea seama şi nu poate să aibă credinţa lui. Atunci rămâne pentru cele dintâi trei ceasuri ale vieţii vârsta de la 20 sau 25 de ani. Al treilea ceas ar fi, deci, timpul dela 25 până la 35 de ani. Acesta este timpul când tânărul ajunge bărbat, iar fecioara se află în plinătatea puterii ei. Şi chiar dacă nu este culmea vierii, este, negreşit, un timp foarte însemnat din viaţă. Domnul vă cheamă şi pe voi care vă găsiţi în al treilea ceas al vieţii, şi vă zice: „Duceţi-vă şi voi în via mea şi vă voi da ce va fi cu dreptul!”

Da, prietene, care ai între 20 şi 40 de ani, doresc să fii un slujitor al Domnului şi Stăpânului meu, mai întâi din pricină că ţi-ai risipit prea multe din cele mai bune ceasuri ale vieţii. Nu este niciun timp aşa de însemnat pentru muncă precum orele de dimineaţă; tot aşa, pentru a sluji Domnului, nu este niciun timp mai bun ca timpul tinereţii. Nu uit bucuria pe care o aveam pentru orice lucru cât de neînsemnat pe care-l puteam face pentru Domnul, după ce mă întorsesem la El. Toată săptămâna eram ocupat cu şcoala, dar sâmbăta după-amiază era a mea. În loc să o folosesc pentru odihnă, o întrebuinţam împărţind tractate şi vizitând bolnavi; eram în acelaşi timp învăţător în şcoala duminicală şi mai târziu ţineam cuvântări în această şcoală. Şi cu ce seriozitate şi râvnă făceam toate acestea! Cred că atunci vorbeam mai bine decât în anii de mai târziu, căci, deşi aveam tremur în glas, vorbeam cu toată inima. Când am început să vorbesc câte puţin duminica şi apoi în fiecare seară în satele dimprejur, spuneam ce-mi venea atunci din inimă. Pentru studiu şi ca să adun câte ceva din cărţi, aveam puţină vreme. Biblioteca mea era Cuvântul lui Dumnezeu şi alături de el, experienţa mea; vorbeam însă din adâncul sufletului, negreşit cu multă neîndemânare şi cu multe greşeli tinereşti, dar cu dorinţa adânc simţită de a aduce suflete la Hristos. Cu bucurie mi-aş fi dat viaţa dacă prin aceasta aş fi putut să aduc la picioarele Mântuitorului numai un singur bătrân sărman sau pe unul de vârsta mea.

Lucrul de mai târziu nu poate fi pus alături cu lucrul din ceasurile de dimineaţă. Şi cu toate acestea, prietene, ai lăsat să treacă acest timp; ai 25, 30, poate chiar 35 de ani, şi totuşi eşti încă nemântuit. Nu mai pierde vremea preţioasă, mergi fără întârziere la Cel Răstignit, la Domnul şi Învăţătorul meu, căruia merită să-I slujeşti! Iată-L cum stă cu coroana de spini pe cap! Dă-i Lui măcar zilele pe care le mai ai de trăit de aici înainte şi roagă-L să te ierte, că atâta vreme ai trăit fără să-L iubeşti şi fără să-I slujeşti.

Mai departe, vă rog stăruitor pe voi care vă găsiţi la această vârstă să veniţi la Hristos şi din pricină că staţi în trândăvie şi nelucrare. „Nu”, va zice cineva, „nu aşa stau lucrurile”. „Ba da”, răspund eu, fiindcă e vorba de trândăvie duhovnicească. Până acum n-aţi făcut nimic pentru Mântuitorul, n-aţi cercetat dacă aţi putea să faceţi ceva pentru El, n-aţi gândit ce loc puteţi să luaţi în vie — dacă puteţi s-o curăţiţi sau s-o udaţi, să adunaţi strugurii sau să-i călcaţi în teasc. Până acum n-aţi făcut nimic şi mă tem că vă simţiţi bine în această nelucrare şi că vă veţi întoarce în ţărâna din care aţi fost luaţi fără să fi făcut ceva pentru Acela care S-a dat pentru noi, ca să ne scape de păcatele noastre. Nu mai rămâneţi nicio clipă în această stare! Ceara nu mai este acum aşa de moale, ci începe să se întărească. Înainte de a se întări de tot, faceţi aşa încât să se întipărească pe ea pecetea harului nemărginit al lui Dumnezeu, ca să purtaţi astfel semnul lui Hristos!

Afară de aceasta, Diavolul te împresoară cu ispitele lui, iar zicala: „Lipsa de ocupaţie este începutul tuturor viciilor” este, din nefericire, prea adevărată. Nădăjduiesc că încă nu v-aţi făcut vinovaţi de păcate grosolane. Poate că eşti, dragul meu, ca tânărul de care ne vorbeşte Evanghelia: în afară curat şi fără cusur. Oricât ai fi însă de bun în ochii tăi, nu vezi că Satana a şi întins laţul înaintea ta? O, cât de bucuros aş fi să intri în armata Domnului şi Învăţătorului meu! Crede Domnul Isus Hristos, primeşte-L ca Mântuitor al tău şi fii slujitorul Lui credincios! Aş vrea să-ţi dau în mână o sapă, un cosor sau altceva, să te duci în via învăţătorului meu şi să-I slujeşti. Cât mult aş vrea ca voi care sunteţi la 30 sau 35 de ani să veniţi la Hristos! Cine ştie dacă soarele vostru nu va apune la amiază, cum se tâmplă adeseori!

Când văd tineri sau tinere care se găsesc în floarea vârstei şi încă nu s-au întors la Dumnezeu, gândesc că nici diavolul, nici lumea, nici păcatul nu trebuie să-i aibă, ci ar trebui să fie în totul ai lui Hristos. El este un Domn şi un Mântuitor aşa de bun că aş vrea să văd toată lumea la picioarele Lui. El este vrednic ca toţi regii să I se plece şi toţi prinţii să-I slăvească numele. Ar fi foarte bine dacă ai face şi tu acest lucru!

Unii stau chiar fără lucru. Din nefericire, sunt atâţia care ar trebui să fie creştini, dar stau în piaţă fără lucru. Când am fost la mare, nu rareori am văzut oameni bogaţi care, cu toate că nu erau bolnavi, îşi petreceau zi după zi vremea în nelucrare, încât aproape că mi-a venit gândul: „Dacă ar fi aruncaţi în mare, cine ar avea vreo pagubă?” Nu sunt oare mulţi oameni de felul acesta chiar printre ce iau parte la adunările bisericilor noastre? Ei înghit atâta pâine şi carne, şi nu se gândesc că vor fi înghiţiţi şi ei într-o zi.

Acelora dintre noi care au între 30 şi 40 de ani şi sunt încă fără lucru, aş vrea să le strig cu toată puterea, în Numele Domnului Isus Hristos, „Veniţi la El, mărturisiţi-I trândăvia şi toate celelalte păcate ale voastre, căutaţi harul şi îndurarea Sa, şi apoi păşiţi în via Sa şi slujiţi-L cum puteţi mai bine!”

Sunt alţii care se trudesc numai cu lucruri de nimic. Cine îşi petrece toată viaţa în afaceri şi trăieşte numai ca să câştige bani are scopuri trecătoare, adică foarte neînsemnate. Cine însă trăieşte pentru Dumnezeu, pentru Hristos, pentru binele oamenilor, trăieşte o viaţă vrednică de o fiinţă nemuritoare. Cine nu trăieşte decât pentru binele său, este socotit de Învăţătorul ceresc ca unul care stă fără să lucreze.

Alţii îşi petrec vremea gândindu-se tot mereu şi neştiind de ce să se apuce. Ei nu fac parte din ceata celor mai răi, dar nici buni nu sunt. Nu slujesc diavolului de-a-dreptul, dar nu slujesc nici lui Dumnezeu. Cu toate că sunt fără lucru, au cele mai bune dorinţe. Şi aşa sunt ei de multă vreme. Dacă ar fi astăzi ceea ce au dorit să fie acum zece ani, alta ar fi starea lor. Dar ei nu înaintează, ci fac parte din acel soi de oameni care mereu iau hotărâri bune, dar se mulţumesc numai cu atât. Aproape că aş dori ca oamenii aceştia să spună lămurit că sunt pierduţi, căci mi-ar plăcea mai bine să spună aşa decât să considere că sunt mântuiţi, fără să creadă în chip serios. Dacă ar recunoaşte că sunt pierduţi, măcar s-ar cutremura după ce au spus asta. Ei se joacă cu Dumnezeu şi cu veşnicia, cu cerul şi cu iadul. Ei zic mereu: „Vreau, vreau!”, dar voinţa n-ajunge niciodată faptă. Dacă ar lua foc o casă şi tu ai fi în podul acelei case, ar fi o nebunie din partea ta să zici: „Voi fugi când voi avea prilejul, mai pot să aştept puţin, până când flăcările vor fi cuprins şi etajul cel mai de sus. O, nu, cu siguranţă că ai încerca să fugi în cea mare grabă.

Din ceea ce îi auziţi pe alţii spunând, s-ar părea că a sluji lui Dumnezeu este un lucru foarte greu, anevoios, aspru şi plin de trudă. Dar nu este aşa. Lucrarea pe care o cere Domnul de la noi este foarte potrivită pentru noi. El vrea să ne aducă la cunoştinţa că suntem păcătoşi, ca să venim la El şi să ne spele de păcat. Dacă însă suntem spălaţi, vrea să ne dăm bine seama de lucrul acesta: că este bucuria noastră, datoria noastră, folosul nostru deosebit să vestim puterile minunate ale Aceluia care chemat din întunerec la lumina Sa minunată.

Domnul te cheamă să intri în slujba Lui, de aceea îţi va da toată puterea şi toate uneltele necesare. Dacă te trimite în via Lui, nu aşteaptă de la tine să te duci acasă şi să-ţi aduci un coş cu scule. Cine se predă în slujba Domnului, va totul pregătit gata şi ajutor deosebit pentru tot ce cere Dumnezeu de la el.

Ba mai mult, dacă mergi în via lui Dumnezeu, vei lucra împreună cu Dumnezeu şi prin aceasta vei fi ridicat la mare cinste. Să fim împreună lucrători cu Dumnezeu mi se pare ceva minunat. A îndoi coarda unei viţe şi a vedea o mână atotputernică lucrând împreună cu a noastră, a lua cosorul ascuţit pentru a tăia coardele de prisos şi a băga de seamă că alături de noi este un cuţit şi mai ascuţit decât al nostru, care lucrează împreună cu noi, a lua sapa şi a îngropa viţa şi a simţi mereu că un lucrător tainic sapă mai adânc decât noi şi face astfel ca lucrarea noastră să izbutească – aceasta este ceva din ceea ce se numeşte a lucra împreună cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu lucrează împreună cu tine, atunci tu faci parte din aleasa ceată cerească a lui Dumnezeu. La această stare înaltă te cheamă El când zice: „Mergi şi tu în via mea”.

Vă mai spun iarăşi că aceluia care se îndeletniceşte în totul cu această lucrare, lucrul îi ajunge tot mai preţios. A sluji lui Dumnezeu poate să pară la început ca înotul împotriva curentului, în urmă însă veţi descoperi că inclusiv în împotrivirea cea mai mare se poate găsi bucurie. În ceea ce la început ţi se părea aşa de greu, vei găsi mai târziu o plăcere şi o sfântă bucurie; fiindcă trăieşti şi lucrezi pentru Domnul tău, vei avea tot mai mare bucurie să slujeşti Lui şi să-I proslăveşti numele.

Este o mare bucurie pentru mine că am fost chemat la slujire pentru Domnul meu în ceasurile timpurii ale vieţii mele şi că pot să spun: „Dumnezeule, Tu m-ai învăţat din tinereţe, şi până acum eu vestesc minunile Tale. Nu mă părăsi, Dumnezeule, chiar la bătrâneţi cărunte, ca să vestesc tăria Ta neamului de acum, şi puterea Ta neamului de oameni care va veni!” (Psalmul 71:17,18).

(Fragment din mesajul From Twenty-Five To Thirty-Five, predicat de Charles Spurgeon în ziua Domnului din 11 octombrie 1885. Traducerea: Teodor Popescu, în volumul Fiți tari în Domnul, apă

Charles H. Spurgeon – Ați biruit pe Cel Rău

Sunt răspândite printre oameni multe chipuri ale diavolului, însă unele din aceste chipuri sunt greşite, tocmai din pricină că Vrăjmaşul ia felurite înfăţişări. El este ca un cameleon, care-şi schimbă culoarea după lumina în care se găseşte; sau este ca Proteus, care ia faţa potrivită cu fiecare scop pe care-l urmăreşte. Un tânăr a biruit pe Demonul Albastru, care ţine pe oameni în îndoială şi deznădejde, în nesiguranţă şi şovăiri. Lui i-ai fost supus când te gândeai că nu poţi să crezi. Te temeai că nu vei fi niciodată mântuit şi fericit. Scriai atunci cuvinte împotriva ta însuţi. Dar acum, prin credinţa simplă şi copilărească în Isus, ai biruit pe acest demon. Tu ştii acum în Cine crezi şi eşti încredinţat că El are putere să păzească până în ziua aceea ce I-ai încredinţat (2 Timotei 1:12). Ai biruit pe acest duh rău al îndoielii, dar el poate să vină iarăşi – mai ales când treburile nu-ţi merg, când ficatul nu-ţi este tocmai bine şi aşa mai departe – dar, datorită harului lui Dumnezeu, nu va izbuti să-ţi pună iarăşi vechile cătuşe.

Este apoi demonul acela care mănâncă ţărână şi despre care nu putem să vorbim niciodată prea rău: Demonul Galben al Mamonei şi al nedreptăţii: iubirea de aur şi argint. Parcă-l văd cum râde de cuvintele scrise deasupra lucrurilor pământeşti: „Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el” (Psalmul 24:1), fiindcă socoate că el ştie mai bine cum stau lucrurile. El gândeşte că toate sunt ale lui, aşa cum de mult zicea către Fiul lui Dumnezeu: „Toate acestea Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie” (Matei 4:9). Ce de şiretlicuri şi de lovituri sunt folosite în zilele noastre în afaceri, din iubire de bani! Din nefericire, pentru unii a ajuns un obicei să spună că 2 x 3 = 7 şi cumpărătorii ştiu aceasta. „Aşa este” zic şi alţii „şi aşa vom socoti şi noi mărfurile noastre”. Aşa ajung să potrivească unele cu altele. Dar adevăratul creştin, omul care este tare în Domnul şi care are Cuvântul rămânând în el, dispreţuieşte un astfel de negoţ. Pot să zică ceilalţi: „Trebuie să trăim”, căci el răspunde: „Da, dar trebuie să şi murim şi să ne înfăţişăm înaintea Judecătorului”. El este hotărât să nu-ţi piardă sufletul umblând după bogăţii, chiar dacă pentru aceasta nu ajunge un mare negustor. O, tinere, de ai fi ajuns să biruieşti pe acest vrăjmaş rău! Sunt mulţi oameni care au ajuns să aibă peri albi, dar tot n-au început această luptă. Cât sunt de vrednici de plâns!

Despre o altă faţă a Vrăjmaşului abia în şoaptă se cutează a se vorbi – dar cât de greu îi este unui tânăr să biruiască pe demonul care are acest chip – vreau să zic despre Madam’ Desfrânata, acea persoană sclipitoare, dar murdară, de care muţi se lasă înşelaţi. Solomon vorbeşte despre o astfel de femeie, pe la uşa căreia creştinul tare în credinţă trece fără să se oprească, astupându-şi urechile să n-audă glasul ei de sirenă. El fuge de poftele tinereţii, care se luptă împotriva sufletului şi își păstrează trupul şi sufletul pentru Domnul, care le-a cumpărat cu sângele Său scump.

Tinere, dacă eşti tare în Domnul şi ai biruit pe Cel Rău, atunci ai biruit, precum nădăjduiesc, şi pe Demonul Mândriei şi te sileşti să umbli merit înaintea Dumnezeului tău. Nu este aşa că tu ai lepădat orice sentiment de încredere în meritele tale? Eşti departe de orice formă a laudei de sine, stai smerit la piciorul crucii şi slăveşti pe Acela care te-a scăpat de mânia viitoare.

Trag nădejde, de asemenea, că ai încetat de a mai fi supus Demonului Modei. Sunt oameni care socotesc mult mai rău lucru să nu fie la modă decât să nu fie creştini. A nu fi creştin este în ochii lor o învinuire aşa de obişnuită că o poartă bucuroşi; a li se spune însă că nu sunt la modă sau că sunt de modă veche li se pare ceva îngrozitor. Cât de stăpâniţi de modă sunt tinerii! Numai cine este tare în Domnul şi are în el Cuvântul lui Dumnezeu va birui pe Cel Rău, va face ce este drept şi va fi găsit credincios între necredincioşi.

Fireşte că, pentru anumite stări, se cer anumite daruri şi talente; este însă o regulă fără abatere şi anume că orice copil al lui Dumnezeu poate fi folositor în casa lui Dumnezeu. Domnul na-re nici un slujitor pentru care să nu fi rânduit o slujire. Să ne închipuim că eşti tare în Domnul şi că prin puterea dată ţie, eşti în stare să faci o lucrare de răspândire a Evangheliei; atunci puterile puse în tine prin Isus Hristos: credinţa, iubirea, răbdarea, te vor face cu atât mai destoinic pentru lucrarea sfântă. (…)

„Aţi biruit pe Cel Rău”. Cine a dat odată diavolului o lovitură în faţă, n-are să se mai teamă de oameni. Dacă ai stat odată în faţa unei ispite mari şi ai biruit, poţi să te uiţi după aceea cu zâmbet la toţi potrivnicii mici care te atacă. Deprinderea cu luptele lăuntrice ajută pe tânăr să ajungă bărbat şi face din el un creştin plin de putere. Prin puterea harului, tu ai biruit pe Satan; nu este oare nădejde ca şi în şcoala de duminică, în care înveţi pe alţii, Vrăjmaşul cel rău să fie biruit şi în inimile băieţilor şi fetelor? Pentru beţivul cu care ai vorbit acum de curând este iarăşi nădejde; de ce n-ar birui şi el pe Cel Rău? Mai înainte ai fost destul de slab, dar Dumnezeu te-a întărit; să nu poată El să facă şi cu alţii ce a făcut cu tine? „După ce am fost mântuit” zicea cineva „nu m-am îndoit de mântuirea nimănui”. Faptul că tu ai fost în stare să câştigi biruinţa într-o luptă grea ar trebui să-ţi dea curaj în toate cazurile.

Îndemn pe orice tânăr care s-a întors la Dumnezeu, să se predea în totul Domnului Isus. Iată un lucru pentru care nu este nevoie să vă înduplec şi nici nu voi face aceasta; însă, aş vrea să vă rog să staţi o clipă liniştiţi şi să cugetaţi astfel: „Mă număr printre cei credincioşi; de curând am mers la Masa Domnului; ştiu că sunt ales de Dumnezeu, cumpărat cu scumpul sânge al lui Isus Hristos; ştiu că m-am despărţit de lume şi că sunt rânduit pentru o viaţă fără sfârşit, fericită; dar trăiesc eu oare potrivit cu această viaţă?” După o gândire mai adâncă, vei ajunge la această concluzie: „Din nefericire, nu! Slujesc lui Dumnezeu în felul meu, dar nu din toată inima, din tot sufletul şi cu toate puterile, aşa cum s-ar cuveni. Cum stau în ce priveşte timpul meu? Cum stau lucrurile în ce priveşte darurile şi talentele mele? Dau eu lui Hristos floarea şi puterea vieţii mele? Aşa ar trebui să fie: ar trebui să fiu întru totul al lui Hristos, nu părăsindu-mi ocupaţia, ci lucrând în ea ca pentru Domnul, iar venitul ei întrebuinţându-l ca un ispravnic al lui Hristos. Ar trebui să trăiesc acum pentru slava Lui, nu pentru mine însumi”. Dacă de aici înainte nici o picătură de sânge din vinele tale, nici un fir de păr din capul tău, nici un ban din punga ta, nici un cuvânt de pe limba ta, nici un gând din inima ta, nu vei lăsa să fie decât ale Domnului, lucrul acesta ar fi o mare bucurie.

Dacă vine la tine cineva care caută de lucru, îl întrebi neapărat ce profesie are. Dacă îţi răspunde că este zugrav sau tâmplar, poate că-i vei da ceva de lucru; dacă însă îţi răspunde că este „de toate”, înţelegi atunci că nu se pricepe la nimic. Tot aşa există un soi de cârpaci duhovniceşti, care cred că pot să facă de toate în biserică, dar nu fac nimic. Ce poţi să faci? Care este chemarea ta? Eşti învăţător în şcoala duminicală? Împarţi tractate? Nu pierde vremea, ci spune: „La aceasta mă simt chemat şi, prin harul Domnului, mă voi dărui acestei chemări cu hotărârea de a-mi face lucrarea cât mai bine. Dacă iau asupra-mi un grup de copii în şcoala de duminică, o fac cu gândul de a fi un învăţător cât se poate de destoinic”. Ar fi o mare binecuvântare pentru biserici, dacă mulţi s-ar apuca de lucru cu astfel de hotărâri.

Mulţi din cei ce ar trebui să vestească Cuvântul stau deoparte. Apucându-se cineva să vestească Cuvântul, n-are să se aştepte ca, prin aceasta, să ajunge la bogăţii pământeşti. Cine este stăpânit de astfel de gânduri, să se apuce mai bine să spargă pietre, fiindcă lucrul acesta va fi mai bine plătit. Dacă gândeşti că, apucându-te să vesteşti Cuvântul, ai să duci o viaţă uşoară, mai bine ai încerca să calci struguri în teasc, fiindcă lucrul acesta este o jucărie în comparaţie cu viaţa unui conştiincios vestitor al Cuvântului. Însă acela care are darul de a vorbi şi poate să fie de folos ascultătorilor, ar trebui să se gândească dacă nu ar fi bine să se apuce de această lucrare. Ce frumos este când zice Domnul: „Puneţi-mi deoparte de Barnaba şi pe Saul”. Fereşte-te să nu cumva să dai înapoi când Dumnezeu vrea să te aibă! Poate că această carte va cădea în mâna unui tânăr care vrea să devină vestitor al Cuvântului între păgâni. „V-am scris, tinerilor, pentru că sunteţi tari şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi, şi aţi biruit pe Cel Rău” ni se spune la 1 Ioan 2:14. De astfel de tineri avem nevoie. Aceia însă care sunt slabi, ar face mai bine să rămână încă un timp acasă pentru a se întări. Aceia în care Cuvântul lui Dumnezeu nu rămâne încă, aveţi nevoie să învăţaţi lucrurile începătoare ale credinţei. Nu voi sunteţi oamenii pe care-i dorim. Însă aceia care sunteţi destul de tari ca să puteţi îndrăzni să faceţi ceva pentru Domnul Isus, care aveţi dorinţa şi priceperea duhovnicească spre a cuteza să biruiţi în voi pe Cel Rău, sunteţi potriviţi pentru lupta dinafară împotriva lui Satan, fie în cetăţile păgânismului, fie în alte locuri unde dăinuie întunericul religios şi intoleranţa. Voi, oamenii aleşi din adunare, voi sunteţi aceia care puteţi să mergeţi şi să lucraţi. Gândiţi-vă la acest lucru înainte de a merge la culcare; iar Domnul să vă facă să ieşiţi din rânduri cu cuvintele: „Iată-mă, trimite-mă!”

Este bine să fii mereu plin de râvnă pentru un lucru bun. Să uităm ce este înapoia noastră şi să ne avântăm spre ceea ce este înaintea noastră. Ce mult ar câştiga lucrul Evangheliei dacă toţi negustorii creştini ar face tot ce ar putea, dând, potrivit cu averea lor, pentru lucrarea Domnului. Este o binecuvântare pentru un tânăr dacă îşi începe lucrul lui cu hotărârea de a da pentru Domnul măcar a zecea parte din câştig. Este foarte bun obiceiul ca, în fiecare săptămână, să pui deoparte ceva pentru Domnul; atunci, în loc să dai din buzunarul tău, vei da dintr-al Lui. Faceţi acest lucru, tinerilor, care începeţi să aveţi câştigul vostru; iar voi, femeilor, ajutaţi în aceasta pe bărbaţii voştri! Voi, tinerilor, care, ca salariaţi, aveţi venitul vostru fix, puneţi în mod regulat din el ceva deoparte pentru Domnul şi folosiţi-l pentru lucrarea de răspândire a Evangheliei, în patrie şi oriunde! Să nu gândiţi însă că, dacă daţi daruri, nu mai trebuie să lucraţi şi voi înşivă ceva. Daţi-vă pe voi înşivă lui Hristos, cu toată fiinţa şi cu toată puterea voastră, cunoscându-vă bine ţinta, şi fără gânduri necurate!

(Fragmente din volumul lui Charles H. Spurgeon – A Good Start. A Book for Young Men and Young Women. Volumul a fost tradus în limba română de Teodor Popescu, având titlul Fiţi tari în Domnul. O carte pentru toţi, îndeosebi pentru tineret, şi a apărut la Tipografia Cartea de Aur, fiind republicat de Editura Stephanus.)

rut la Tipografia Cartea de Aur.)

Joseph Alleine – Greşeli cu privire la convertire

Diavolul a făcut multe falsuri ale convertirii şi pe unul îl înşală cu ceva, iar pe altul, cu altceva. Are o asemenea măiestrie şi abilitate în meşteşugul acesta de a înşela, încât, dacă ar fi posibil, i-ar înşela şi pe cei aleşi. Aşadar, ca să înlătur greşeala nimicitoare a unora care cred că sunt convertiţi în timp ce nu sunt şi, de asemenea, ca să îndepărtez neliniştile şi temerile altora care cred că nu sunt convertiţi în timp ce ei sunt, vă voi arăta natura convertirii, atât ceea ce este aceasta, cât şi ce nu este. Vom începe cu aspectul negativ.

Convertirea nu înseamnă să adopţi mărturisirea de credinţă a creştinismului. Creştinismul este mai mult decât un nume. Pavel zice că acesta nu stă în cuvinte, ci în putere (1 Corinteni 4:20). Dacă a înceta să fii iudeu sau păgân şi a adopta confesiunea creştină ar fi însemnat adevărata convertire – după cum cred unii că asta-i tot ce ar fi trebuit să se înţeleagă – cine ar fi fost creştini mai buni decât cei din Sardes şi Laodicea? Toţi aceştia erau de confesiune creştini şi nu aveau decât numele că trăiesc; însă, deoarece aveau doar un nume, erau osândiţi de Hristos şi ameninţaţi că nu vor fi primiţi (Apocalipsa 3:14-16). Oare nu sunt mulţi cei care rostesc numele Domnului Isus şi nu se depărtează de fărădelege (2 Timotei 2:19) şi care se laudă că-L cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele îl tăgăduiesc? (Tit 1:16). Îi va primi Dumnezeu pe aceştia ca adevăraţi convertiţi? Cum! Convertiţi de la păcat, în timp ce ei încă trăiesc în păcat? E o contradicţie vizibilă. Sigur că, dacă lampa confesiunii ar îndeplini scopul acesta, fecioarele neînţelepte nu ar fi fost lăsate niciodată afară (Matei 25:12). Întâlnim nu numai creştini cu numele, ci şi predicatori ai lui Hristos şi făcători de minuni care sunt respinşi pentru că lucrează fărădelege (Matei 7:22-23).

Convertirea nu înseamnă să adopţi emblema lui Hristos prin botez. Anania şi Safira şi Simon Magul au fost botezaţi la fel ca toţi ceilalţi. Cât de mulţi greşesc în punctul acesta amăgindu-se şi amăgind, închipuindu-şi că harul este numaidecât legat de administrarea externă a botezului, aşa încât fiecare persoană botezată este regenerată, nu doar sacramental, ci şi în realitate. De aici, oamenii îşi imaginează că, deoarece au fost regeneraţi când au fost botezaţi, nu au nevoie de nicio altă lucrare. Dar dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci toţi cei care au fost botezaţi trebuie neapărat să fie mântuiţi, deoarece făgăduinţa iertării şi a salvării este făcută convertirii şi regenerării (Faptele Apostolilor 3:19; Matei 19:28). Şi, într-adevăr, în cazul în care convertirea şi botezul sunt acelaşi lucru, atunci oamenii ar face bine să aibă cu ei doar un simplu certificat al botezului lor când vor muri, şi la vederea acestuia, fără îndoială că ar fi primiţi în cer.

Pe scurt, dacă regenerarea sau convertirea n-ar însemna nimic mai mult decât a fi botezat, atunci aceasta ar contrazice direct pasajul din Matei 7:13-14, la fel ca multe altele. Dacă acest lucru este adevărat, nu vom mai spune: „Strâmtă este poarta, îngustă este calea”, pentru că dacă toţi cei botezaţi sunt mântuiţi, uşa este nespus de largă, şi astfel vom spune: „Largă este poarta şi lată este calea care duce la viaţă.” (…) Nu vom mai spune că, din mulţimea celor care sunt chemaţi, doar „puţini sunt aleşi”(Matei 22:14), şi că, până şi dintre israeliţii credincioşi, doar o rămăşiţă va fi mântuită (Romani 9:27). Dacă această doctrină este adevărată, nu vom mai spune împreună cu ucenicii: „Cine poate atunci să fie mântuit?”, ci mai degrabă: „Cine nu va putea să fie mântuit?”. În acest caz, dacă un om este botezat, deşi este curvar, sau lacom de bani, sau defăimător, sau beţiv, totuşi va moşteni împărăţia lui Dumnezeu! (1 Corinteni 5:11 şi 6:9,10).

Dar unii vor răspunde: „Astfel de oameni, cu toate că au primit har regenerator prin botez, au căzut din nou şi trebuie să fie din nou înnoiţi, căci altfel nu pot fi mântuiţi.”

Răspunsul meu este acesta: 1. Există o legătură infailibilă între regenerare şi mântuire, după cum am arătat deja. 2. Apoi, omul trebuie să fie născut din nou încă o dată, ceea ce este o absurditate. Ne-am putea aştepta la fel de bine ca oamenii să fie născuţi de două ori în trup dacă ar fi posibil să se nască de două ori în har! 3. Şi, lucrul cel mai important care încuviinţează ceea ce susţin, este că indiferent de ce ar primi oamenii sau ar pretinde că primesc prin botez, dacă mai târziu dau dovadă că sunt total neştiutori, profani, formalişti, lipsiţi de puterea evlaviei, atunci ei „trebuie să se nască din nou” (Ioan 3:7), sau dacă nu, trebuie să fie alungaţi din împărăţia lui Dumnezeu. Aşa că trebuie să aibă ceva mai mult pentru a-şi susţine cauza decât regenerarea lor prin botez.

Ei bine, toţi suntem de acord că indiferent de ceea ce primesc oamenii prin botez, dacă ei nu sunt în mod evident sfinţiţi, atunci trebuie să fie reînnoiţi printr-o schimbare puternică şi deplină, sau altfel nu vor putea scăpa de pedeapsa iadului. „Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Fie e vorba de botezul vostru sau de orice altceva pretindeţi, vă spun din partea Dumnezeului celui viu că dacă vreunul dintre voi este o persoană care nu se roagă, sau batjocoritoare, ori căreia îi place tovărăşia rea (Proverbele 13:20), într-un cuvânt, dacă tu nu eşti un creştin sfânt, riguros şi nu te lepezi de tine însuţi, nu eşti mântuit (Evrei 12:14; Matei 15:14).

Convertirea nu constă în neprihănirea morală. Aceasta nu întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor şi de aceea nu ne poate duce în împărăţia lui Dumnezeu (Matei 5:20). Pavel, pe când era neconvertit, a ajuns să fie fără prihană în neprihănirea pe care o dă Legea (Filipeni 3:6). Fariseul poate spune: „Eu nu sunt hrăpăreţ, nedrept, preacurvar” etc. (Luca 18:11). Trebuie să ai de arătat ceva mai mult decât atât, căci dacă nu, oricum te-ai justifica, Dumnezeu te va osândi. Eu nu condamn moralitatea, dar vă avertizez să nu vă încredeţi în ea. Evlavia include moralitatea, după cum creştinismul include omenia, şi după cum harul include raţiunea; însă nu trebuie să le separăm.

Convertirea nu stă într-o conformare exterioară la legile evlaviei. E clar că oamenii pot avea o formă de evlavie, dar fără putere (2 Timotei 3:5). Oamenii se pot face rugăciuni lungi (Matei 23:14), pot posti des (Luca 18:12), pot asculta cu plăcere (Marcu 6:20) şi pot fi foarte înaintaţi în slujirea lui Dumnezeu, deşi aceasta e scumpă şi-i costă mult (Isaia 1:11), şi totuşi să fie străini de convertire. Trebuie să aibă ceva mai mult decât faptul că merg la biserică, că fac milostenie şi că se roagă pentru a dovedi că sunt cu adevărat convertiţi. Nu există nicio slujbă vizibilă pe care un ipocrit să nu o poată face, el îşi poate împărţi chiar şi întreaga avere pentru hrana săracilor şi îşi poate da trupul să fie ars (1 Corinteni 13:3).

Convertirea nu înseamnă doar legarea depravării cu lanţuri, prin educaţie, legi omeneşti sau prin forţa suferinţei. E ceva prea uşor şi prea des întâlnit să iei educaţia drept har; dar dacă acest lucru ar fi fost de ajuns, cine ar putea fi un om mai bun decât Ioas? Pe când trăia Iehoiada, unchiul lui, el era foarte înaintat în slujba lui Dumnezeu şia fost chemat să dreagă casa Domnului (2 Împăraţi 12:2,7). Însă aici, în tot acest timp, el nu a dat dovadă decât de o bună educaţie, pentru că atunci când bunul său tutore a fost luat, el dovedeşte că nu a fost decât un lup legat cu lanţuri, şi cade în idolatrie.

Pe scurt, convertirea nu constă în iluminare, în convingere, într-o schimbare superficială sau o reformă parţială. Un apostat poate fi un om luminat (Evrei 6:4), un Felix tremură din pricina convingerii de păcat (Fapte 24:25) şi un Irod poate face multe lucruri (Marcu 6:20). Una e ca păcatul să fie speriat doar de convingere, şi este cu totul altceva ca el să fie răstignit prin harul ce converteşte.

Mulţi cred că sunt în regulă deoarece conştiinţa le-a fost tulburată de păcatelor lor, încurcând într-un mod jalnic convingerea cu convertirea. Cu acestea, Cain ar fi putut trece drept un convertit, care a străbătut lumea în lung şi-n lat ca un nebun, sub presiunea unei conştiinţe vinovate, până ce a înăbuşit-o cu afaceri şi clădiri. Alţii cred că, întrucât şi-au părăsit căile desfrânate şi au renunţat la tovărăşia rea sau la o anumită poftă, şi au fost aduşi la sobrietate şi civilizaţie, acum sunt oameni cu adevărat convertiţi. Ei uită că este o diferenţă imensă între a fi sfinţit şi a fi civilizat. Uită că mulţi caută să intre în împărăţia cerurilor şi nu sunt departe de ea; ajung foarte aproape de creştinism, şi totuşi, la sfârşit, nu intră. Când conştiinţa ţine biciul deasupra lor, atunci mulţi se vor ruga, vor asculta, vor citi şi se vor abţine de la păcatele îndrăgite; dar imediat ce leul adoarme, ei se întorc la păcatele lor. Cine era mai religios ca evreii, atunci când mâna lui Dumnezeu era peste ei? Cu toate acestea, de îndată ce suferinţa lua sfârşit, Îl uitau pe Dumnezeu. Poate că ai lepădat un păcat chinuitor şi ai scăpat de depravarea grosolană a lumii şi cu toate acestea, nu ţi-ai schimbat firea pământească. (…)

Aşadar ascultaţi, o, păcătoşilor, ascultaţi dacă vreţi să trăiţi. De ce să vă înşelaţi singuri de bunăvoie, sau să vă clădiţi speranţele pe nisip? Ştiu că cel ce vrea să vă smulgă speranţele are de îndeplinit o misiune grea. Nu pot fi decât neplăcut pentru voi şi, într-adevăr, nu e plăcut nici pentru mine. Mă apuc de aceasta ca un chirurg care este gata să taie un mădular cangrenat al unui prieten iubit, lucru pe care-l face din necesitate, deşi cu o inimă plină de durere. Înţelegeţi-mă, preaiubiţilor, nu vreau decât să dărâm casa dărăpănată, care altfel s-ar prăbuşi cu repeziciune şi v-ar îngropa în ruine, ca să pot zidi una frumoasă, trainică şi statornică, care să dureze veşnic.

Aşteptarea oamenilor nelegiuiţi este nimicită (Proverbele 11:7). Şi nu ai vrea mai degrabă, o, păcătosule, să laşi Cuvântul să te convingă acum, la vreme potrivită, şi să dai drumul speranţelor tale false şi înşelătoare, decât să laşi ca moartea să-ţi deschidă ochii prea târziu şi să te trezeşti în iad înainte de a-ţi da seama? Aş fi un păstor fals şi neloial dacă nu v-aş spune că aceia dintre voi care nu v-aţi clădit speranţele pe o temelie mai bună decât lucrurile menţionate mai sus, sunteţi încă în păcatele voastre. Lăsaţi conştiinţa să vorbească. Ce aduceţi în apărarea voastră? Faptul că purtaţi uniforma lui Hristos; că-l purtaţi numele; că sunteţi membri ai bisericii vizibile; că aveţi cunoştinţe referitoare la religie, că sunteţi civilizaţi, îndepliniţi practici religioase, că sunteţi cinstiţi în afacerile voastre, că păcatele voastre v-au tulburat conştiinţele? Vă spun din partea Domnului: aceste argumente nu vor fi acceptate niciodată la judecata lui Dumnezeu. Toate acestea, deşi sunt bune în sine, nu vor dovedi că sunteţi convertiţi şi astfel, nu vor fi de ajuns pentru mântuirea voastră. Oh, gândiţi-vă la aceasta şi hotărâţi-vă să vă întoarceţi degrabă şi în întregime. Cercetaţi-vă inimile şi nu vă odihniţi până când Dumnezeu nu va face o lucrare deplină în voi; pentru că voi trebuie să fiţi altfel de oameni, căci dacă nu, sunteţi pierduţi.

Dar dacă aceste persoane nu ajung la convertire, ce să mai spun despre cel profan? (…) Dacă există un astfel de cititor sau unul care aude cuvintele acestea, trebuie să ştie din partea Domnului care l-a creat că el este departe de împărăţia lui Dumnezeu. (…) Ce se va alege din tine, o, tu, om nenorocit, căci conştiinţa îţi spune că eşti mincinos în afacerea ta şi nu-ţi ţii cuvântul? Dacă oamenii pot fi luminaţi şi aduşi în punctul în care să împlinească la exterior îndatoririle sfinte, şi totuşi să coboare spre pierzare deoarece se bazează pe ele şi îşi însuşesc această parte a convertirii; ce se va alege din voi, o, familiilor nenorocite, care trăiţi fără Dumnezeu în lume? Unde veţi ajunge, o, păcătoşilor mizerabili, în gândurile cărora rareori este Dumnezeu; care sunteţi aşa de neştiutori, încât nu vă puteţi ruga, sau aşa de neglijenţi, încât nu vreţi? Oh, pocăiţi-vă şi convertiţi-vă, lepădaţi-vă de păcatele voastre, prin neprihănire. Alergaţi la Hristos după harul care iartă şi reînnoieşte. Daţi-vă Lui ca să umblaţi cu El în sfinţenie, căci dacă nu, nu-L veţi vedea niciodată pe Dumnezeu! Oh, dacă aţi fi atenţi la avertizările lui Dumnezeu! În Numele Lui vă mai previn o dată. Întoarceţi-vă la mustrarea mea. Lăsaţi nebunia şi trăiţi. Fiţi serioşi, drepţi şi evlavioşi. Spălaţi-vă mâinile, păcătoşilor; curăţiţi-vă inimile, ipocriţilor. Nu mai faceţi răul, învăţaţi să faceţi binele (Proverbele 1:23 şi 9:6; Tit 2:12; Iacov 4:8; Isaia 1:16-17). Dar dacă veţi continuaţi aşa, va trebui să muriţi!

(Fragmente din capitolul 1 al volumului Oare sunt un creştin adevărat?, Joseph Alleine, Editura Perla Suferinţei, Suceava, 2010.)

John MacArthur – Absoluta suveranitate a lui Dumnezeu

Nicio doctrină nu este mai dispreţuită de mintea naturală ca adevărul că Dumnezeu este absolut suveran. Mândria omenească nu suportă ideea că Dumnezeu orânduieşte totul, controlează totul, conduce peste orice şi oricine. Mintea carnală, plină de duşmănie împotriva lui Dumnezeu, urăşte învăţătura biblică potrivit căreia nimic nu se întâmplă fără vrerea lui Dumnezeu. Dar cel mai mult, carnea urăşte noţiunea că mântuirea este în întregime lucrarea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a ales cine să fie salvat, şi dacă alegerea Lui s-a făcut înainte de întemeierea lumii, atunci credincioşii nu contribuie cu nimic la mântuirea lor.

Dar aceasta este exact ceea ce susţine Scriptura. Chiar şi credinţa este darul nemeritat al lui Dumnezeu dat aleşilor Săi. Isus a spus: „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu” (Ioan 6:65). „Nimeni nu-L cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul şi de cel căruia vrea Fiul să-L reveleze” (Matei 11:27). De aceea, nimeni dintre cei salvaţi nu are de ce să se laude (Efeseni 2:8,9). „Mântuirea este de la Domnul” (Iona 2:9).

Doctrina alegerii divine este clar susţinută de-a lungul întregii Scripturi. De exemplu, în epistolele Noului Testament aflăm că toţi credincioşii sunt „aleşi de Dumnezeu” (Tit 1:1). Noi am fost „predestinaţi după planul Celui care lucrează toate potrivit sfatului voii Sale” (Efeseni 1:11, sublinierea mea). „El ne-a ales în El înainte de întemeierea lumii… El ne-a predestinat la înfiere prin Isus Hristos pentru Sine, conform intenţiei binevoitoare a voii Sale” (v. 4,5). Noi „suntem chemaţi după planul Său. Căci pe cine i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi predestinat să devină conformi cu imaginea Fiului Său… şi pe cine i-a predestinat, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe cine i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptăţit; şi pe cine i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi glorificat” (Romani 8:28-30).

Când Petru a scris că noi suntem „aleşi potrivit precunoaşterii lui Dumnezeu Tatăl” (1 Petru 1:1,2), n-a folosit cuvântul „precunoaştere” ca să spună că Dumnezeu a ştiut mai dinainte cine va crede şi de aceea i-a ales din cauza credinţei lor prevăzute. Mai degrabă, Petru a vrut să zică faptul că Dumnezeu a hotărât înainte de a începe timpul pe cine să cunoască, să iubească şi să salveze, şi El i-a ales independent de binele sau răul pe care l-ar putea face ei…

Să consemnăm că aceste versete afirmă lămurit că alegerea suverană a lui Dumnezeu este făcută „conform intenţiei voii Sale” şi „după planul Celui care lucrează toate potrivit sfatului voii Sale” – adică, nu din vreun motiv aflat în afara Sa. Cu siguranţă că El nu i-a ales pe unii păcătoşi să fie salvaţi din cauză că ar fi fost ceva în ei vrednic de laudă sau pentru că El a prevăzut că ei o să-L aleagă. El i-a ales doar pentru că aşa I-a plăcut să facă. Dumnezeu vesteşte „sfârşitul încă de la început… zicând: Planul Meu se va împlini” (Isaia 46:10). El nu este supus deciziilor altora. Planurile Lui de a-i alege pe unii şi de a-i respinge pe alţii sunt ascunse în sfaturile secrete ale voii Sale.

Mai mult, tot ce există în Univers există pentru că Dumnezeu a permis lucrul acela, l-a hotărât şi l-a chemat la existenţă. „Dumnezeul nostru este în cer; El face ce-I place” (Psalmul 115:3). „Ceea ce-I place Domnului, aceea face, în cer şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile” (Psalmul 135:6). El „lucrează toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1:11). „Din El şi prin El şi pentru El sunt toate lucrurile” (Romani 11:36). „Pentru noi nu există decât un singur Dumnezeu, Tatăl, din care sunt toate lucrurile, şi noi existăm pentru El; şi un singur Domn, Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile, şi noi existăm prin El” (1 Corinteni 8:6).

Cum stau lucrurile cu păcatul? Dumnezeu nu este autorul păcatului, dar cu siguranţă că l-a permis; el este o parte componentă a hotărârii Sale eterne. Dumnezeu are un plan cu el. El nu poate fi învinovăţit pentru rău sau pătat de existenţa lui (1 Samuel 2:2: „Nu este nimeni sfânt ca Domnul”). Dar cu siguranţă că El n-a fost prins pe picior greşit sau că a stat neputincios atunci când păcatul a intrat în Univers. Noi nu ştim de ce permite El păcatul. Dacă nu pentru altceva, l-a permis ca să distrugă răul pentru totdeauna. Şi Dumnezeu Se foloseşte uneori de rău ca să facă bine (Geneza 45:7,8; 50:20; Romani 8:28). Cum se poate aşa ceva? Dumnezeu nu ne răspunde la toate întrebările. Dar ştim din Cuvântul Său că Dumnezeu este infinit suveran, este perfect de sfânt şi este absolut drept.

După cum se ştie, aceste adevăruri intră greu în gândirea omenească, dar Scriptura este aici foarte clară. Dumnezeu controlează toate lucrurile, până la a alege pe cei care vor fi salvaţi. Pavel confirmă această învăţătură în capitolul 9 din Epistola către Romani, arătând că Dumnezeu l-a ales pe Iacov şi l-a respins pe fratele său Esau, „deşi gemenii nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine, nici rău, pentru ca planul lui Dumnezeu, potrivit alegerii Sale, să rămână nu din cauza faptelor, ci din cauza Celui ce cheamă” (vers. 11). După câteva versete, Pavel adaugă: „El îi spune lui Moise: «Voi avea milă de cine am milă, şi voi avea îndurare de cine am îndurare». Aşa că nu depinde nici de omul care vrea, nici de omul care aleargă, ci de Dumnezeu care are milă” (vers. 15,16).

Pavel a anticipat argumentul adus suveranităţii divine: „Atunci îmi veţi spune: «De ce mai găseşte vină? Căci cine se împotriveşte voii Sale?»” (vers. 19). Cu alte cuvinte, nu elimină oare suveranitatea lui Dumnezeu responsabilitatea omenească? Dar în loc să ofere un răspuns filozofic sau un profund argument metafizic, el îl mustră pe sceptic: „Dimpotrivă, cine eşti tu, omule, ca să iei cuvântul împotriva lui Dumnezeu? Va spune lucrul plăsmuit celui ce l-a plăsmuit: «De ce m-ai făcut aşa?» Oare nu are olarul drept peste lut ca să facă din aceeaşi frământătură un vas pentru un uz de cinste, şi altul pentru uz obişnuit?” (vers. 20,21).

Scriptura afirmă atât suveranitatea divină, cât şi responsabilitatea omenească. Trebuie să acceptăm ambele faţete ale adevărului, deşi poate că nu înţelegem cum corespund ele una alteia. Oamenii sunt responsabili pentru ceea ce fac cu Evanghelia – fiecare după lumina pe care a primit-o (Romani 2:19,20), astfel că pedeapsa este dreaptă dacă ei resping lumina. Iar cei care o resping fac aşa de bunăvoie. Isus S-a plâns: „Nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţă” (Ioan 5:40). El a spus necredincioşilor: „Dacă nu credeţi că Eu sunt [Dumnezeu], veţi muri în păcatele voastre” (Ioan 8:24). În Ioan capitolul 6, Domnul nostru a împreunat suveranitatea divină şi responsabilitatea omenească atunci când a spus: „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine, şi pe cine vine la Mine cu siguranţă că nu-L voi izgoni” (vers. 37); „căci aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine priveşte pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă eternă” (vers. 40); „nimeni nu vine la Mine dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis” (vers. 44); „adevărat, adevărat vă spun că cine crede are viaţă eternă” (v.47); şi „nimeni nu poate veni la Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl” (vers. 65). Mintea omenească nu poate înţelege cum pot fi adevărate simultan aceste două realităţi, ci numai Dumnezeu.

Mai presus de orice, nu trebuie să tragem concluzia că Dumnezeu este nedrept din cauză că alege să acorde har doar unora, şi nu tuturor. Dumnezeu nu are voie niciodată să fie măsurat după ceea ce pare corect judecăţii omeneşti. Suntem oare aşa de nechibzuiţi încât să presupunem că noi, care suntem nişte creaturi căzute, păcătoase, avem un standard mai înalt pentru ceea ce este drept decât un Dumnezeu infinit şi etern sfânt? Ce fel de mândrie este aceasta? În Psalmul 50:21, Dumnezeu spune: „Credeai că sunt ca tine”. Dar Dumnezeu nu este ca noi, nici nu poate fi judecat după normele noastre omeneşti. „«Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele», zice Domnul. «Căci aşa cum cerul este mai înalt decât pământul, aşa sunt căile Mele mai înalte decât căile voastre, şi gândurile Mele decât gândurile voastre»” (Isaia 55:8,9).

Ne depăşim competenţa dacă credem că tot ce face Dumnezeu nu este corect! În Romani 11:33, apostolul scrie: „O, adâncimea bogăţiilor, atât a înţelepciunii, cât şi a cunoaşterii lui Dumnezeu! Cât de adânci sunt judecăţile Lui şi de insondabile sunt căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului, sau cine a devenit consilierul Său?” (Romani 11:33,34).

(Fragment din volumul Când sarea îşi pierde gustul, John MacArthur, Editura Agape, Făgăraş.)

William Perkins, despre convertire

William Perkins (1558-1602) a fost un părinte spiritual foarte influent printre puritani şi, cu siguranţă, cel mai citit şi imitat predicator al timpului său. Convertit la Cambridge, el a rămas în oraşul universitar ca predicator parohial şi lector la universitate. S-a spus cândva despre Perkins că, în timp ce unii predicatori greşeau prin faptul că predicau doar Evanghelia, fără Lege, el predica toată Legea şi toată Evanghelia. Un om atât de admirat pentru stilul său persuasiv şi pentru modul remarcabil în care a fost folosit de Dumnezeu a devenit în mod inevitabil un învăţător model al multora. Thomas Goodwin a mers la Cambridge la zece ani după moartea lui şi a găsit amvoanele oraşului încă răsunând de influenţa lui. Care a fost concepţia lui Perkins despre procesul convertirii şi ce a susţinut el în această privinţă?

Răspunsul îl găsim într-o caracteristică proeminentă a operelor lui, printre ele fiind una clasică în ce priveşte metoda mântuirii, intitulată (cu ortografia originală): A Golden Chaine: Or, The Description of Theologie: Containing the Order of the Causes of Salvation and Damnation (Lanţul de aur sau descrierea teologiei: conţinând seria cauzelor mântuirii şi osândei). William Perkins credea că există un proces prelungit atât înainte de regenerare, cât şi după ea. Etapele lui au fost prezentate în mod ordonat în materiale erudite recente, în modul următor:

În etapa numărul 1 vine lucrarea Cuvântului, împreună, poate, cu o „cruce” sau o criză exterioară sau interioară, care frânge şi supune natura încăpăţânată a păcătosului, făcând-o să se conformeze voii lui Dumnezeu.

În etapa numărul 2, Dumnezeu determină mintea păcătosului să se gândească la legile Lui sfinte.

În etapa numărul 3, Dumnezeu îl face pe păcătos să-şi vadă şi să-şi simtă păcatele şi felul în care el îl ofensează pe Dumnezeu.

În etapa numărul 4, Dumnezeu loveşte inima păcătosului cu frica de pedeapsă şi de iad şi îl face să ajungă la disperare, pentru că înţelege că nu se poate mântui prin propriile lui fapte sau merite.

În etapa numărul 5, mintea este trezită să se gândească în mod serios la promisiunile mântuirii, prezentate în Evanghelie.

În etapa numărul 6, Dumnezeu plantează o sămânţă sau aprinde o scânteie de credinţă sau o voinţă şi o dorinţă de a crede, şi dă şi harul de a lupta contra îndoielii şi disperării.

În etapa numărul 7, după plantarea seminţei credinţei în etapa anterioară, are loc o luptă, în care acea măsură de credinţă se luptă cu îndoiala, disperarea şi neîncrederea. În această luptă, persoana apelează în mod fervent, continuu şi înflăcărat la Dumnezeu pentru iertare şi, în cele din urmă, această dorinţă triumfă.

În etapa numărul 8, Dumnezeu, în îndurarea Lui, linişteşte şi potoleşte conştiinţa, pentru a se simţi mai sigură de mântuire, iar sufletul se odihneşte pe baza promisiunii vieţii.

În etapa numărul 9, persoana se pocăieşte cu adevărat, cu mâhnire, de faptul că a ofensat un Dumnezeu atât de îndurător şi iubitor şi îi supune întreaga ei fiinţă: viaţa, iubirea şi comportamentul ei.

În etapa numărul 10, persoana manifestă o nouă ascultare, în care se supune conştient poruncilor lui Dumnezeu şi trăieşte o viaţă nouă.

Perkins susţinea că primele cinci etape ar putea avea loc în viaţa unor oameni care nu vin la mântuire (la fel cum Felix a fost îngrozit, iar împăratul Agripa aproape înduplecat de cuvintele lui Pavel). Dar, în cazul celor aleşi, Perkins susţinea că Duhul Sfânt lucrează într-un mod atât de puternic, încât primele cinci etape îi smeresc şi pregătesc calea pentru regenerare.

Alţi învăţători reformaţi afirmă că regenerarea a avut loc chiar la începutul procesului (în cazul celor aleşi) şi că ceea ce Perkins a prezentat ca fiind lucrarea de smerire, lucrare pregătitoare a Duhului, era, de fapt, lucrarea regenerării iniţiale. Lăsând deoparte acea controversă, primele cinci etape au loc de-a lungul unei perioade de timp. Prin urmare, Perkins (şi puritanii care l-au urmat) au identificat clar un proces în convertire. Ei considerau regenerarea un proces prelungit, chiar dacă mare parte a acestui proces era, teologic vorbind, plasat înaintea regenerării, mai degrabă decât după ea.

Dar aceasta nu a fost totul. Perkins şi tovarăşii lui învăţători mai aveau un punct în care prelungeau procesul convertirii. Observaţi ce se întâmplă de la etapa a şasea mai departe. Până la această etapă, este evident că Perkins vorbeşte despre regenerare, deoarece credinţa este acum aprinsă şi implantată în inimă, iar voinţa este mişcată pentru a asculta de Dumnezeu. Totuşi, mai există îndoieli, disperare sau luptă (etapa a şaptea). Un timp, mai scurt sau mai lung, credinţa (conform schemei lui Perkins) se luptă cu îndoielile până când rugăciunile aprinse pentru iertare triumfă. Doar la etapa a opta aduce Dumnezeu, în îndurarea Lui, omul la credinţă deplină, iar apoi la pocăinţă sufletul care se luptă.

Aceste etape arată că cei mai influenţi dintre puritanii timpurii susţineau că lucrarea regeneratoare a Duhului, care plantează seminţele credinţei şi ale dorinţei, dădea naştere la o luptă, terminată doar prin exercitarea credinţei mântuitoare, a pocăinţei şi a supunerii faţă de Dumnezeu. Doar atunci s-a manifestat pe deplin viaţa nouă. Iată un proces de convingere conştientă, inteligentă, a persoanei, însoţit de lupta cu îndoiala şi disperarea, înainte ca pocăinţa sau credinţa să fie pe deplin exercitate. În cele din urmă, pacea este dobândită.

(Fragmente din volumul Doctori de suflete, Peter Masters, Editura Spurgeon, Arad, 2010.)

Peter Masters – O biserică sfințită

 Proiectul-biblic-al-bisericiiUn alt obiectiv fundamental şi vital, dacă vrem să ne asigurăm binecuvântarea lui Dumnezeu în evanghelizare şi creştere, este dezvoltarea unei biserici sfinţite. Acest titlu poate fi formulat la fel de bine ca o biserică bine păstorită. Au existat predicatori aclamaţi care nu au căutat să păstorească bisericile, astfel încât la final lucrarea lor s-a sfârşit în dezordine şi confuzie. Cât de eficient ne păstorim bisericile producând comunităţi sfinţite? Pavel ne stabileşte standardul cu aceste cuvinte: „sfătuim pe orice om şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Hristos Isus”(Coloseni 1:28).

Avem multe de făcut! Sfinţenia biblică trebuie predicată; trebuie insistat asupra cercetării vieţii proprii şi asupra mustrării reciproce făcută într-un spirit adecvat. Să ne străduim să veghem ca membrii bisericii să fie pe cât se poate de sănătoşi. Când primim membri noi trebuie să fim extrem de atenţi să ne asigurăm că ei Îl iubesc cu adevărat pe Hristos şi doresc să progreseze. Dar să nu închidem ochii nici în faţa comportamentului greşit al membrilor mai vechi.

Necesitatea exersării disciplinei în cazul unei ofense foarte serioase ar trebui să fie ceva foarte rar într-o adunare bine îngrijită, însă este necesar ca totdeauna să fim atenţi la atitudinile „mai puţin” păcătoase care pot strica atât pe cel ce produce ofensa, cât şi puritatea şi starea binecuvântată a părtăşiei. Aceasta nu înseamnă exces de zel în păstorire, pentru că nu implică intervenţii arogante, cu pretenţii de dominare, în viaţa particulară a individului, ci este vigilenţă biblică practicată de păstori care sunt mânaţi de un respect şi o afecţiune autentică faţă de biserica lor.

De exemplu, să luăm problema bârfei. Uneori apar în biserică şuşoteli, critici tăioase şi calomnii. Avem vreun plan pastoral pentru tratarea acestui fenomen? Bineînţeles, nu trebuie să ne erijăm în păstorul opresiv, care sare îndată la oameni de fiecare dată când cineva tuşeşte. Aceasta se cheamă „păstorire cu mână tare”. Nu trebuie să fim nişte păstori care disciplinăm mai mult decât este necesar, amestecându-ne în fiecare problemă mică, de parcă oamenii creştini nu ar avea nici o putere spirituală sau conştiinţă pentru a regreta păcatul lor şi pentru a reglementa ei înşişi problemele. Totuşi, când oamenii încep să bârfească şi să se vorbească de rău unul pe altul sau să vorbească împotriva cauzei creştine, atunci avem de-a face cu o problemă tristă şi potenţial distrugătoare. Cineva trebuie să îi înfrunte direct pe cei ce s-au dedat la asemenea activităţi. Probabil ei pot fi ajutaţi, dar fără ajutor ei se pot transforma într-o rădăcină amară otrăvitoare, întrebarea este dacă cârcotaşii şi bârfitorii sunt consideraţi ca reprezentând doar o problemă minoră sau se face ceva pentru a fi ajutaţi? Dacă problema este depistată în faza incipientă, atunci se poate rezolva uşor într-un spirit de prietenie şi respect.

Lăcomia, de asemenea, este o problemă care trebuie să tragă un semnal de alarmă. Ce facem dacă cineva în mod clar îşi pierde controlul şi este înrobit de puterea poftelor? Ce se întâmplă dacă cineva încearcă să-şi justifice extravaganţa devenind o capcană atât pentru sine însuşi cât şi pentru alţii? Stăm de vorbă cu acea persoană, o ajutăm şi o încurajăm să păşească pe calea cea bună?

Ce ne facem când primim semnale că o parte din membri au început să petreacă tot mai mult timp în faţa televizorului, uitându-se inclusiv la telenovele şi la alte programe dure şi lumeşti? Păstorii şi prezbiterii trebuie să fie cu băgare de seamă la lucrurile pe care le aud. Oamenii au nevoie de instruire, de ajutor, de sfătuire şi chiar de avertizare pentru a-i menţine pe drumul binecuvântării. Noi suntem ajutoare potrivite pentru a păstra bucuria lor, dar ne luăm în serios această funcţie?

Se poate întâmpla ca dintr-odată să apară tot felul de grupuri printre tineri, care să producă dezbinare sau o socializare excesivă, implicând exteriorizare cu dorinţa de a fi mereu în centrul atenţiei, banalităţi şi alte lucruri de acest gen. Într-un fel pare să fie ceva relativ inocent, dar încotro duce şi se potriveşte cu principiul folosirii înţelepte a timpului? Sunt cei implicaţi conştienţi că inclusiv activităţile bune în timpul liber, chiar dacă sunt valoroase şi profitabile, trebuie să fie decente, ca de exemplu mâncatul? Se ocupă cineva de aceştia pentru a le explica şi să-i facă să accepte aceste principii?

Sunt păstorii şi prezbiterii decişi să îndrepte cârma vieţii acestor tineri sau lăsăm ca defectele de caracter să se transforme ulterior în trăsături majore?

Există membri care vizitează locurile lumeşti de divertisment? Asemenea obiceiuri se pot răspândi într-un timp foarte scurt, deoarece constrângerile conştiinţei sunt zdrobite de exemplele proaste, mai ales atunci când acestea provin de la membri cu statut vechi şi respectaţi ai bisericii. Există păstori care nu vor să fie implicaţi în aceste lucruri şi se spală pe mâini. Bisericile lor ajung într-o situaţie gravă, iar ei aleargă la păşuni mai verzi, lăsând pe alţii să cureţe murdăria.

Care este linia noastră pastorală cu privire la îmbrăcămintea lumească sau la vorbirea lumească? De multe ori ne confruntăm cu problema participării slabe la întruniri. Oamenii sunt binevoitori, însă participarea lor începe să fie neglijentă şi devin treptat tot mai puţin disciplinaţi. Cineva ar trebui să-i abordeze şi să-i încurajeze să revină la starea normală înainte să alunece prea departe pentru a putea fi recuperaţi uşor.

Desigur, lansăm multe îndemnuri în predicile noastre, însă este necesar ca liderii bisericii să ofere ajutorul lor personal eficient. Serviciile din timpul săptămânii, la care participă foarte puţini, sunt de multe ori rezultatul multor ani de neglijenţă. Nu s-a făcut lucrare personală pentru menţinerea membrilor la grad ridicat de responsabilitate spirituală.

Bisericile vecine pot deveni uneori o problemă. S-ar putea să fie în apropiere o biserică cu care membrii noştri n-ar trebui să se asocieze din cauza practicilor nebiblice grave. Dar, dintr-odată, o minte mai iluminată dintre tineri va considera că este deosebit de benefic şi de interesant să ducă un grup cu el la întrunirile de acolo. Noutatea este totdeauna atrăgătoare. Datoria unui prezbiter nu este să devină iritat şi enervat, ci să explice acestor prieteni de ce nu este potrivită acţiunea lor. În plus, acest lucru trebuie făcut rapid.

Să sperăm că păstorul va dispune de colegi slujitori dintre membri, înzestraţi cu tact, care îl pot ajuta în aceste responsabilităţi. Cineva ar putea fi prea rece şi sever, luând prea în serios factorul de autoritate al funcţiei sale.

Niciodată să nu-i insultăm pe credincioşi suspectându-i de păcate mari sau de lipsă de spiritualitate în momentul când cad în ceva rău! Trebuie să căutăm mai întâi spiritualitatea aşa cum a făcut-o apostolul în Filipeni 4, când a realizat o corectare sensibilă spunând: „te rog să vii în ajutorul femeilor acestora, cari au lucrat împreună cu mine pentru Evanghelie”. Prima presupunere a lui Pavel a fost că ei vor răspunde pozitiv la sfatul dat şi vor ajuta. Prima noastră presupunere trebuie să fie că membrii noştri vor fi gata să asculte. Trebuie să înaintăm cu un respect sincer, aducându-ne aminte că disciplina Domnului este mai întâi prietenoasă şi doar apoi progresivă. („Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El.”) Este extrem de important să tratăm lucrurile rapid. Atâtea probleme se agravează şi devin insurmontabile din motivul simplu că oamenii nu au fost consiliaţi cât timp erau prieteni dragi în Domnul şi ar fi respectat călăuzirea oferită de ceilalţi.

E adevărat că există predicatori care duc consilierea la extremă. Prea mult din munca lor este făcută prin consiliere spirituală. Multe dintre problemele pe care le-am amintit mai sus se pot reduce la proporţii uşor de mânuit dacă predicarea este practică şi aplicaţia la viaţă şi conduită este evidentă.

În altă ordine de idei, poate avem de-a face cu cineva care se angajează la activităţi subversive în biserica noastră. O asemenea persoană doreşte intenţionat să răstoarne ordinea sau principiile pe care este fundamentată biserica. Acest fenomen este surprinzător de generalizat în vremurile noastre, dacă e să ne luăm după relatările păstorilor. Eroarea care intervine este de multe ori penticostală sau carismatică, dar nu în mod exclusiv. Persoana în cauză poate apărea în exterior ca un om plăcut, dar îşi urmăreşte propriile interese sau bate toba. Poate are convingeri doctrinare contrare şi se opune învăţăturii bisericii. Sau poate fi o persoană mândră, care se simte contrariată de faptul că nu este pusă în centrul atenţiei sau nu i se acordă nicio funcţie.

Persoana subversivă poate să înceapă cu acţiuni distractive, apoi să organizeze studii biblice în grup, fără să ţină cont de conducerea bisericii, pentru a da glas opiniilor sale şi ca să câştige oameni de partea ei. Aceste lucruri se pot întâmpla chiar şi în cele mai bune biserici, pentru că Satana caută permanent să deranjeze pacea şi ordinea lor. Acordăm noi atenţie acestor şiretlicuri ale diavolului, acestor trucuri, prin care el atrage oamenii bine-intenţionaţi ca să-i ducă apoi pe o cale greşită?

În lupta noastră pentru o biserică sfinţită, care este atitudinea şi poziţia noastră vizavi de influenţele „exterioare”? Bisericile pot fi uneori foarte neglijente în această privinţă. Satana doreşte să cearnă ca grâul întreaga noastră biserică, dacă-i cu putinţă. Unii păstori sunt nepăsători cu privire la afilierea unor membri sau a tinerilor la aşa-zisele mişcări parabisericeşti. În timp ce ei se luptă să stabilească un standard de doctrină în biserică, dau oamenii lor pe mâna acestor organizaţii ecumenice, de multe ori chiar carismatice. De asemenea, unii păstori sunt foarte flexibili cu privire la vorbitorii care sunt invitaţi să predice în biserică.

Care este atitudinea noastră cu privire la cei ce se mută la noi din alte biserici – de exemplu studenţii, dacă suntem într-o zonă cu studenţi? Unii pot aduce cu ei erori foarte grave. În mod natural, am dori să le slujim şi să-i influenţăm. Deşi au concepţii greşite, să avem grijă să nu-i trântim la pământ îndată ce au venit la biserică. Dar e necesar să le dăm o învăţătură cu scop de corectare şi să-i consiliem, altfel nu vor fi ajutaţi niciodată şi în timp scurt vor începe să distrugă concepţiile biblice ale tinerilor sau ale membrilor mai vulnerabili.

Îi urmărim şi avertizăm pe membrii noştri cu privire la cărţile şi revistele „evanghelice” decadente? Uneori intri într-o biserică baptistă reformată sănătoasă şi te miri de materialul periculos oferit la masa cu cărţi. De multe ori vânzătorul cărţilor nu este nici măcar un membru de comitet al bisericii, darămite unul care să fi citit acele cărţi. Aceasta este o conduită înfricoşătoare, contribuind la distrugerea şi ruinarea doctrinară a bisericii. Păstori şi prezbiteri – vegheaţi voi la acele mese de cărţi? Îi îndemnaţi pe oameni să fie conştienţi de campaniile care se duc prin unele dintre aceste cărţi şi reviste? Sau oamenii sunt lăsaţi în ignoranţă şi în lipsă de discernământ?

Dacă o biserică dispune de lucrători energici pentru Domnul, ale căror priorităţi sunt legate de împărăţia Lui, atunci se va observa un standard al trăirii altruiste, ceea ce este exemplul cel mai bun pentru proaspeţii credincioşi. Să ne rugăm ca Domnul să ne facă exemple pentru turmă, lideri şi prezbiteri dedicaţi, iubitori şi binevoitori, deoarece astfel biserica a şi parcurs trei sferturi din calea spre a deveni o biserică sfinţită, iar tinerii sunt formaţi în evlavie.

(Din volumul Proiectul biblic al bisericii, Peter Masters, Editura Spurgeon, Arad, 2007.)

Robert Letham – Domenii de dezacord între teologia reformată și ortodoxia răsăriteană…

coperta_sub_privirea

Fragmente din volumul SUB PRIVIREA APUSULUI – O perspectivă reformată asupra ortodoxiei răsăritene, Robert Letham, traducere Florin Mermeze, Editura Făclia, Oradea, 2013.

Răsăritul tinde să minimalizeze predicarea Cuvântului Iui Dumnezeu

Această tendinţă este în mare măsură rezultatul unor evenimente istorice (devastările islamice) şi este în ciuda moştenirii ortodoxiei, care îi include pe unii dintre cei mai mari predicatori pe care i-a cunoscut Biserica (Hrisostom, Grigore de Nazianz). Este adevărat că predicile sunt parte a liturghiei în ortodoxie. Aşa cum comentează Kallistos Ware, preotul predică mai degrabă ca un tată care-şi sfătuieşte şi îşi povăţuieşte familia. De fapt, predicile au constituit o parte importantă a liturghiei la biserica din Oxford pentru care episcopul Kallistos a fost răspunzător. Totuşi, închinarea şi liturghia sunt în mod copleşitor vizuale. Nu doar că există o abundenţă de icoane, dar mişcările rituale ale preoţilor sunt, fiecare, încărcate de simbolism. (…)

Problema aici este că Răsăritul nu s-a confruntat niciodată cu marea chestiune epistemologică soluţionată de Calvin. Biserica apuseană medievală a avut şi ea un puternic accent vizual. Cărarea mântuirii ducea către viziunea beatifică, la capătul căreia sfântului i se acorda o viziune a lui Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu era turnată într-o formă dominant vizuală. Se cuvine să subliniem că această viziune nu este posibilă în această viaţă. Prin urmare, creştinul nu putea ajunge la o cunoaştere intuitivă directă a lui Dumnezeu. Această imposibilitate punea o problemă uriaşă pentru siguranţa mântuirii. Modul în care Calvin a rezolvat această chestiune a fost să înţeleagă cunoaşterea lui Dumnezeu în termeni auditivi mai degrabă decât vizuali. Pentru Calvin, Dumnezeu Se revelează pe Sine în Cuvântul Său prin Duhul Sfânt. În Cuvântul citit şi proclamat Dumnezeu ni Se adresează în mod personal. Noi nu-L putem vedea, dar îl putem auzi. Mai mult de atât, El este aşa cum spune că este – propria-I revelaţie de Sine este adevărată şi demnă de încredere. Duhul Sfânt, care este El însuşi pe deplin Dumnezeu şi Dumnezeu întreg, însoţeşte Cuvântul predicat şi ne acordă, prin credinţă, o cunoaştere intuitivă auditivă directă a lui Dumnezeu. Acest mod de a înţelege Cuvântul lui Dumnezeu rezolvă problema cunoaşterii divinităţii Sale şi ne dă putere în mod simultan să avem siguranţa mântuirii prin lucrarea directă a lui Dumnezeu Duhul Sfânt.” Răsăritul, prin circumstanţe istorice, nu s-a ocupat niciodată de această chestiune. În cazul în care ortodocşii s-ar confrunta cu astfel de frământări, ar trebui stimulată o trezire a predicării care să împuternicească şi mai mult liturghia.

Relaţia dintre Scriptură şi tradiţie

Multe preocupări similare ies la suprafaţă aici, ca în cazul Romei, exceptând faptul că absenţa papei, a unui magisterium şi a unei serii corespunzătoare de dogme infailibile pune bariere mai puţine între ortodoxie şi protestantismul istoric la acest punct. Pentru Răsărit, relaţia dintre Biblie şi tradiţie este una vie. Biblia există în interiorul tradiţiei (în care cele şapte concilii ecumenice sunt dominante), nu independent de ea. Aici, ortodoxia ocupă poziţia bisericii primelor două secole, aşa cum argumenta A.N.S. Lane, în care Biblia şi tradiţia (învăţătura bisericii) erau practic imposibil de distins. Dezvoltări ulterioare din Apus au plasat tradiţia deasupra Scripturii (ca în Roma medievală) sau au îndreptat Scriptura împotriva tradiţiei (anabaptiştii şi mulţi evanghelici contemporani), ori au pus Scriptura deasupra tradiţiei fără să o respingă (Reforma). Cât despre ortodoxie, Scriptura este o parte principală a naturii organice a tradiţiei.

Am făcut mai devreme o remarcă despre înţelegerile greşite ale ambelor părţi privind această chestiune. Cele două poziţii nu sunt atât de separate pe cât se presupune adesea. Există mult teren comun. Totuşi, în acelaşi timp, există dezacorduri clare. Ele se concentrează asupra chestiunii privind autoritatea ultimă care stabileşte ce trebuie să credem şi să facem. Protestanţii spun că aceasta este Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, care trebuie să emită judecăţi cu privire la toate opiniile omului. Ortodocşii cred şi ei în autoritatea Bibliei, dar o plasează într-un context în care aceasta este unul dintr-o gamă de factori. Aceste dezacorduri sunt semnificative la un nivel strategic. Asemenea unui călător care soseşte la aeroportul corect ales, dar urcă la bordul unui avion ales greşit, şi se trezeşte la Paris în loc de Moscova, ei deschid posibilitatea unor divergenţe ample ce decurg din aceste dezacorduri.

Doctrina răsăriteană despre Trinitate în viziunea lui Palamas

Deşi doctrina Trinităţii a fost făurită în Biserica de Răsărit (…) doctrina răsăriteană, aşa cum s-a dezvoltat în timp, a luat o întorsătură care pune probleme. Distincţia pe care Grigore Palamas o stabileşte între esenţa (fiinţa) incognoscibilă a lui Dumnezeu şi energiile Lui a câştigat o aprobare larg răspândită. Totuşi, aceasta provoacă discordie între Trinitatea imanentă şi Trinitatea economică, între Dumnezeu în Sine însuşi şi Dumnezeu aşa cum S-a revelat. Aşa stând lucrurile, posibilitatea noastră de a-L cunoaşte pe Dumnezeu este ameninţată de un agnosticism profund, întrucât noi nu avem nicio modalitate de a şti dacă Dumnezeu este aşa cum S-a revelat în Isus Hristos. De asemenea, aceasta sfidează discursul raţional, întrucât noi nu putem spune nimic despre cine este Dumnezeu. Apogeul vieţii creştine devine contemplarea mistică mai degrabă decât fides quaerens intellectum (credinţa care caută înţelegere). Aşa cum spune Barth, „aceasta trece dincolo de revelaţie pentru a realiza o imagine foarte diferită a lui Dumnezeu «mai înainte în Sine».”

Ideea aici este că această teorie nu este doar o dezvoltare din partea capadocienilor, a căror lucrare a dus la soluţionarea crizei trinitariene. Este mai mult de atât – este o deformare a doctrinei clasice a Trinităţii. Aceasta introduce ideea unei divizări în divinitate, nu o distincţie. Aşa cum comentează Dorothea Wendebourg, urmarea este că persoanele Trinităţii nu au nicio funcţie soteriologică. Doctrina clasică afirma că cele trei persoane, fiecare şi împreună, sunt singurul Dumnezeu. Introducând aici un nou nivel, stabilitatea trinitariană este subminată. Aceasta ar însemna înfrângerea teologiei trinitariene.

Venerarea Mariei şi a sfinţilor

Este important de reţinut că Răsăritul nu-i vede, când face mijlocire la sfinţi, pe aceştia ca împreună-mediatori cu Hristos. Această atitudine corespunde practicii noastre atunci când îi rugăm pe oameni să se roage pentru noi. Noi ştim foarte bine că ne putem ruga direct la Tatăl prin mijlocirea unică a lui Hristos Fiul. Totuşi, noi nu avem nicio ezitare când le cerem sfinţilor să mijlocească în numele nostru în faţa lui Hristos. „Te rog să te rogi pentru mine,” spunem noi. Diferenţa crucială este că noi intervenim la sfinţi în viaţă, în timp ce ortodoxia consideră posibil, legitim şi de dorit să intervină la sfinţii stinşi din viaţă. În consecinţă, ne întrebăm dacă este posibil, legitim şi de dorit să comunicăm cu sfinţii trecuţi în veşnicie. Biblia arată că lucrul acesta nu este posibil. Pilda bogatului şi a lui Lazăr implică această imposibilitate, în timp ce nici Domnul Isus, nici apostolul Pavel, când abordează moartea şi starea intermediară, nu sugerează vreodată că este posibil ca vreunul dintre cei plecaţi dintre noi să audă rugăciunile noastre. Încurajarea noastră în faţa morţii este învierea, momentul în care Hristos revine în glorie. Dacă o astfel de mijlocire nu este posibilă, rezultă că aceasta nici nu este de dorit. Să fie vorba aici de erezie sau de eroare? Eu sugerez că este vorba de ultima – aceasta nu răstoarnă nicio doctrină crucială a credinţei, deşi în practică ea poate abate concentrarea credinţei, care ar trebui înrădăcinată ferm în Isus Hristos. (…)

Ortodocşii insistă că întruparea impune prezenţa icoanelor care îl înfăţişează pe Hristos, întrucât Dumnezeu a ales să Se reveleze în formă umană. Reformaţii sunt la fel de categorici,susţinând că cea de-a doua poruncă interzice folosirea imaginilor în închinare, şi argumentează că aceasta include icoane ale lui Hristos. Ortodocşii îi acuză pe reformaţi şi pe protestanţi în general de maniheism, de o perspectivă deficitară cu privire la materie. Reformaţii argumentează că icoanele lui Hristos implică o abstracţie nestoriană a umanităţii Lui.

Sinergism soteriologic

Datând încă din vremea Bisericii primare, cel puţin de la Hrisostom, viguroasa doctrină a liberului-arbitru a fost îmbrăţişată de Biserica răsăriteană. Aceasta plasează ortodoxia mai departe de reformaţi decât este Roma. Cu siguranţă, aici se află motivul celei mai mari divizări religioase. Concepţia răsăriteană despre mântuire ca deificare, având înfrângerea morţii în centru, contrastează cu abordarea mai legală şi mai forensică a Bisericii de Apus, cu accentul plasat pe lege şi har, ispăşire pentru păcat şi justificare. Totuşi, aceşti factori particulari sunt toţi aspecte ale mântuirii. Chestiunea aici este dată de echilibrul dintre ei. Cu toate acestea, subiectul cântăririi între har şi voinţa umană este mult cuprinzător. De aici decurg păreri diferite despre extinderea păcatului uman, şi astfel despre mărimea lucrării de mântuire pe care a făcut-o Hristos. Întrebarea: „Ce este Evanghelia?” este una absolut crucială. Răspunsul dat de Biserica reformată, de Roma şi de ortodoxie diferă în mod esenţial.

Ortodoxia este foarte similară cu arminianismul în ce priveşte soteriologia. Acestea fiind zise, reformaţii recunosc că arminienii sunt creştini, chiar dacă au o teologie în mod serios deficitară. În consecinţă, aceasta nu neagă creştinismul ortodocşilor, ci dovedeşte, din perspectiva reformată, o dezvoltare mai puţin minuţioasă a cauzelor păcatului şi a scopurilor suverane ale lui Dumnezeu.

Jim Cromarty – Istoria celor 95 de teze

Cetate tareÎn anul 1516, Martin Luther a început să pună la îndoială sistemul indulgenţelor care aveau rolul de a reduce parţial sau total pedeapsa şi de a asigura ieşirea rapidă a sufletului din purgatoriu. Luther a pus o întrebare simplă: „Cum poate fi cineva sigur că pedeapsa a fost cu adevărat ridicată?” El a mai întrebat de ce papa, dacă are la dispoziţie o rezervă suficient de mare de merite pe care le poate oferi celor din purgatoriu, nu eliberează pur şi simplu sufletele ajunse acolo ca un gest de dragoste creştinească? A mai afirmat că indulgenţele promovează un stil haotic de viaţă. Argumentul său era următorul: de ce să trăiesc o viaţă de sfinţenie dacă iertarea pentru satisfacerea poftelor rele poate fi cumpărată cu o oarecare sumă de bani?

Conducătorii bisericeşti au descoperit că vânzarea de indulgenţe era o sursă aparent inepuizabilă de fonduri. Ei spuneau că dacă biserica are acces la meritele lui Hristos şi ale sfinţilor şi le poate aplica altora, aceste merite trebuie vândute celor care au nevoie de ele. Într-o vreme când doctrina purgatoriului îi teroriza pe credincioşi, orice modalitate de scurtare a perioadei petrecute în locul acela groaznic era cu siguranţă binevenită. Astfel că vânzarea indulgenţelor a devenit o modalitate permanentă de finanţare a bisericii.

După moartea papei Iuliu II în anul 1513, la conducere i-a urmat reprezentantul familiei Medici, Leon X. Ca şi predecesorul său, acesta era un împătimit al artelor. Problemele spirituale nu prezentau un mare interes pentru Leon; el considera că biserica şi oficiul papal sunt doar nişte poveşti transmise de-a lungul anilor. Se spune despre el că odată a afirmat cu dispreţ: „Ce afacere profitabilă este pentru noi această fabulă a lui Hristos!”

Leon a văzut în biserică un mijloc eficient de finanţare a proiectelor sale de restaurare a Romei. Iuliu începuse munca de restaurare a Bisericii Sf. Petru, o biserică mare despre care tradiţia spunea că a fost construită pe rămăşiţele pământeşti ale apostolilor Petru şi Pavel. Exista însă o problemă în aplicarea acestui proiect – trezoreria papală era goală datorită numeroaselor războaie în care intraseră Iuliu şi predecesorii săi. Leon avea nevoie de sume imense pentru a-şi finaliza proiectele sale numeroase şi mai ales pe cel consacrat Bisericii Sf. Petru. Se părea că, având un tezaur spiritual nelimitat, papa găsise metoda perfectă de a întregi tezaurul financiar al bisericii. Indulgenţele, promisiunea scurtării perioadei de timp petrecute în purgatoriu, aveau să fie vândute credincioşilor în scopul acumulării fondurilor necesare pentru munca de restaurare.

Între timp, în Germania, Albert de Brandenburg, care, împotriva regulilor bisericii, avea în subordine două episcopii, ţinea cu tot dinadinsul să fie promovat în funcţia de arhiepiscop de Mainz, ceea ce l-ar fi făcut conducătorul eclesial al tuturor statelor germane. Taxa pentru obţinerea acestei poziţii a fost stabilită la zece mii de ducaţi. Albert a aranjat să împrumute cu dobândă suma necesară de la compania bancară Fugger. El mai datora însă papalităţii o sumă impresionantă de bani în contul celor două episcopii pe care le cumpărase deja. După mai multe negocieri cu papa, Albert a primit dreptul exclusiv de a vinde indulgenţe în majoritatea statelor germane timp de opt ani. Jumătate din veniturile obţinute avea să fie plătită bancherilor de la Fugger până la restituirea completă a împrumutului, iar cealaltă jumătate urma să fie transferată papei pentru restaurarea bisericii Sf. Petru.

Astfel a ajuns călugărul dominican Johann Diezel, cunoscut sub numele de Tetzel, să primească dreptul de a vinde indulgenţe în statele germane în numele lui Albert. Nu i s-a permis însă să intre şi pe teritoriul Saxoniei, care era domeniul lui Frederick cel Înţelept. În consecinţă, Wittenberg nu intra în teritoriul lui Tetzel. Însă, pentru că acesta putea vinde indulgenţe în toate statele vecine, mulţi din biserica lui Luther treceau graniţa pentru a le cumpăra.

Calităţile acestor indulgenţe erau extraordinare. Ele „garantau” restaurarea celor care le cumpărau la starea spirituală din momentul botezului – adică la o stare de puritate desăvârşită, deoarece se pretindea că botezul spală toate păcatele comise până în acel moment, precum şi păcatul originar. Până şi cele mai grave nelegiuiri puteau fi şterse prin cumpărarea de indulgenţe, în mod normal, înainte de a plăti suma respectivă, oamenii aveau obligaţia să-şi mărturisească păcatele unui preot şi să primească absolvirea, însă în practică nevoia de pocăinţă nu era menţionată aproape deloc.

Indulgenţele nu erau ieftine. Preţul varia în funcţie de starea financiară a cumpărătorului. Pentru regi, regine şi prinţii care erau membri în biserică, taxa era de câte douăzeci şi cinci de ducaţi. Suma cobora treptat până la o jumătate de ducat pentru cei al căror venit anual era mai mic de două sute de florini. Cei foarte săraci plăteau atât cât reuşeau să scoată din buzunar. Exista şi o scală specială cu preţuri fixe pentru anumite păcate: nouă ducaţi pentru sperjur, opt pentru crimă, şase pentru poligamie şi doi pentru vrăjitorie.

Înarmat cu o rezervă impresionantă de indulgenţe, Tetzel a început să străbată statele germane. Intra în fiecare oraş cu mare pompă, călare pe un cal, ţinând în mâini o cruce mare roşie cu blazonul papei, însoţit de tobe, cântece şi miros de tămâie arsă. În fruntea procesiunii era purtat pe o pernă de catifea înscrisul bulei papale (declaraţia oficială care autoriza vânzarea de indulgenţe). În urma lui Tetzel venea un şir de catâri încărcaţi cu lăzi pline de indulgenţele scrise pentru cei ce aveau bani.

La porţile oraşului, acolo unde se adunau mulţimile pentru a asista la sosirea procesiunii, se făcea anunţul: „Harul lui Dumnezeu şi al Părintelui Sfânt se află la porţile voastre”. Când porţile se deschideau pentru a-i primi, Tetzel şi alaiul său intrau cu mare fast şi se îndreptau spre catedrală.

Tetzel îşi îndeplinea sarcina cu multă abilitate. El ştia cum să-i uşureze pe oameni de banii câştigaţi cu mare trudă. Anunţând că ţine în mână cheia porţilor raiului, flutura o indulgenţă şi striga: „Grăbiţi-vă! Veniţi şi cumpăraţi cât se mai poate. Când crucea va coborî, piaţa se va închide, raiul se va îndepărta şi atunci veţi începe să bateţi la uşă şi să plângeţi pentru că aţi făcut greşeala să nu luaţi binecuvântări care atunci vor fi prea departe de voi.” Aceste cuvinte erau urmate de o afirmaţie de-a dreptul scandaloasă: „Indulgenţele sunt darul cel mai preţios şi mai nobil al lui Dumnezeu.”

Apoi, arătând spre crucea roşie pe care o purta cu el, îşi continua discursul: „Această cruce are la fel de multă putere de mântuire ca şi crucea lui Hristos… Veniţi şi veţi primi certificate bine sigilate, prin care vă vor fi iertate chiar şi păcatele pe care doar intenţionaţi să le faceţi.” „Nu aş da toate privilegiile pe care le am aici în schimbul privilegiilor Sfântului Petru care este în rai”, se lăuda el, „pentru că am salvat mai multe suflete cu indulgenţele mele decât a salvat Sf. Petru cu predicile lui… Nu există păcat prea mare care să nu poată fi iertat printr-o indulgenţă…”

Tetzel se pricepea, de asemenea, să manipuleze sentimentele oamenilor: „Dar nu numai atât, indulgenţele sunt bune nu doar pentru cei vii, ci şi pentru cei morţi. Preoţilor, bogaţilor, negustorilor, nevestelor, tineri şi tinere, nu-i auziţi pe părinţii şi pe prietenii voştri care au murit cum strigă din fundul infernului înfricoşător: „Suferim chinuri groaznice! Un dar neînsemnat ne-ar elibera; îl puteţi da, însă nu vreţi ?”Apoi întărea această idee, spunând: „Chiar în momentul în care banii ajung pe fundul lăzii, sufletul scapă din purgatoriu şi zboară liber spre cer.”

În acelaşi spirit mercantil, strigător la cer, Tetzel îşi îndemna ascultătorii să-şi vândă chiar şi hainele de pe ei dacă era nevoie, pentru a face rost de banii necesari pentru a cumpăra o indulgenţă.

El îndrăznea să atribuie papei putere divină: „Domnul Dumnezeul nostru nu mai domneşte. El i-a dat toată puterea papei!” După aceasta, urma avertizarea că dacă va încerca cineva să se împotrivească lucrurilor pe care le făcea el în numele papei, acea persoană va fi excomunicată.

Faptele lui Tetzel au provocat şi opoziţia politică. Multe dintre statele germane erau agasate de faptul că banii lor plecau spre un papă italian cu scopul de a finanţa reclădirea Romei. Sfântul împărat Roman, Maximilian, a recunoscut în Martin Luther o voce care îi îndemna pe germani să se împotrivească puterii civile exercitate de Roma. De fapt, el i-a scris odată prinţului elector Frederick de Saxonia o scrisoare foarte directă: „Ai mare grijă de călugăr, de Luther, căci s-ar putea să vină odată vremea când vom avea nevoie de el.”

Când Tetzel, încărcat de indulgenţele sale, s-a apropiat de regiunea din vecinătatea oraşului Wittenberg, Luther a condamnat pe faţă acţiunile sale. În acel moment înţelegea destul de bine doctrina mântuirii şi ştia că meritele sfinţilor nu erau de niciun folos pentru a le deschide uşile raiului, nici lor şi nici altora. Ştia că oamenii sunt mântuiţi prin har, un har oferit absolut gratuit de Dumnezeu. Pe atunci însă nu exista în Luther dorinţa de a submina poziţia papei, a cărui autoritate încă o respecta, sau de a submina Biserica romano-catolică. Ceea ce dorea el era înfăptuirea unei reforme în interiorul bisericii, reformă care să aibă ca rezultat întoarcerea la adevărurile Scripturii.

Martin LutherNimic însă nu îl putea opri pe Luther să vorbească deschis. Referindu-se la faptul că va lua măsuri împotriva actelor însoţite de mare pompă ale lui Tetzel, el a afirmat cu îndrăzneală: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, îi voi face o gaură în tobă!” Ca preot responsabil pentru parohia sa, el ştia că primise din partea lui Dumnezeu însărcinarea de a avea grijă să-şi păstreze turma departe de erezii, chiar dacă acestea erau rostite de însăşi gura papei. Predicile lui Luther purtau în ele învăţătura din Cuvântul lui Dumnezeu: „Nimeni nu poate dovedi pe baza Scripturii că neprihănirea lui Dumnezeu cere îndeplinirea unei pedepse din partea păcătosului… Singurul lucru pe care îl cere El este pocăinţa adevărată, întoarcerea sinceră, hotărârea de a purta crucea lui Hristos şi de a face fapte bune…”

Cu privire la problema cumpărării de indulgenţe, el le spunea ascultătorilor săi fără ocolişuri: „Ar fi cu mult mai bine dacă oamenii ar contribui la zidirea bisericii Sf. Petru din dragoste sinceră pentru Dumnezeu, în loc să cumpere indulgenţe cu acest scop… ”

Ameninţările cu încadrarea în rândul ereticilor nu l-au împiedicat deloc: „Şi dacă vor striga unii că sunt eretic, puţin îmi pasă de cuvintele lor. Sunt nişte minţi întunecate şi bolnave, oameni care nu au fost preocupaţi niciodată de descoperirea adevărurilor Bibliei, care nu au citit niciodată doctrina creştină, nu au înţeles niciodată mesajul propriilor teologi şi care nu fac nici o încercare pentru a-şi depăşi această stare de ignoranţă… Dumnezeu să ne dea şi nouă şi lor o înţelegere corectă! Amin.”

Ascultătorii săi au fost uimiţi de limbajul său direct şi îndrăzneţ. Aceste predici cu un puternic impact în rândurile credincioşilor au fost traduse în limba germană, tipărite şi au circulat pe arii foarte extinse.

În Wittenberg, Martin Luther făcea ultimele revizuiri la cele nouăzeci şi cinci de teze pe care intenţiona să le prindă în cuie de poarta bisericii palatului, Biserica Tuturor Sfinţilor. Oricât de ciudată ni s-ar părea această iniţiativă astăzi, în vremea aceea era un lucru normal dacă cineva dorea să supună un subiect atenţiei publicului. Uşa bisericii era locul unde puteau fi afişate anunţuri ce interesau întreaga comunitate. Expunându-şi tezele pe acea uşă, Luther atrăgea atenţia oamenilor asupra întrebărilor pe care le ridica şi lansa o invitaţie tuturor să vină la o întâlnire cu el şi să discute propunerile.

În aceste teze, el îşi susţinea punctul de vedere împotriva vânzării de indulgenţe. Încă mai credea cu tărie în autoritatea papei şi spera într-un sprijin din partea acestuia în acţiunea sa de demascare a abuzurilor. Prin atacul lansat împotriva indulgenţelor vândute de Tetzel, Luther nu incrimina papalitatea şi biserica, instituţii ce se bucurau încă de respectul său. Ceea ce dorea el era ca pretenţia lui Tetzel de asociere a numelui papei cu vânzarea de indulgenţe să fie discreditată.

Pe data de 31 octombrie 1517, în ajunul Zilei Tuturor Sfinţilor, Luther şi-a făcut loc prin mulţime, înaintând spre biserică. Era singur, pentru că nu spusese niciunuia dintre colegii lui despre intenţiile sale. Ajungând la biserica palatului, şi-a afişat cele nouăzeci şi cinci de teze pe uşă, dar prea puţini oameni au acordat atenţie gestului său. Vizitatorii erau mult mai preocupaţi de indulgenţele pe care sperau să le obţină cu ocazia Zilei Tuturor Sfinţilor.

Vestea s-a răspândit însă destul de repede şi, în câteva ore, toată lumea din Wittenberg vorbea despre intenţiile lui Luther de a apăra adevărul celor scrise de el în cadrul unei dezbateri organizate la universitate în ziua următoare.

Anunţul, scris în limba latină, începea cu invitaţia la dezbatere şi suna în felul următor: Dezbaterea dr. Martin Luther cu privire la penitenţe şi indulgenţe: În dorinţa şi cu scopul de a descoperi adevărul, la Wittenberg va avea loc o discuţie referitoare la propunerile afişate mai jos, discuţie condusă de părintele pastor Martin Luther, călugăr al ordinului Sf. Augustin, licenţiat în litere şi teologie şi rugat cu regularitate să predea cursuri pe aceste teme. Rugămintea sa este ca toţi cei care nu pot fi prezenţi pentru a discuta acest subiect cu noi în mod verbal să o facă printr-o scrisoare. În Numele Domnului nostru Isus Hristos. Amin.

Apoi urmau cele nouăzeci şi cinci de propuneri, înşirate într-o ordine aleatoare. Aceste teze erau însoţite de următoarea declaraţie: Eu, Martin Luther, doctor, reprezentant al ordinului călugărilor din Wittenberg, doresc să mărturisesc public faptul că am lansat anumite propuneri împotriva aşa-numitelor indulgenţe papale. Acum, deşi până în momentul de faţă gestul meu nu a fost criticat nici de această şcoală renumită şi respectată, nici de vreo putere civilă sau bisericească, am auzit că sunt unii cu spirit destul de pripit şi nesăbuit care îndrăznesc să mă numească eretic, de parcă ar fi studiat problema în adâncime. Eu însă, aşa cum am făcut de multe ori, îi rog şi acum pe toţi oamenii, prin credinţa în Hristos, fie să îmi arate o cale mai bună, dacă vreunul a primit o revelaţie divină în acest sens, fie să-şi supună părerile judecăţii lui Dumnezeu şi a bisericii. Căci nu sunt nici atât de nechibzuit încât să cer tuturor să accepte părerile mele în detrimentul părerilor altora, dar nici atât de lipsit de raţiune încât să accept ca poveştile născocite de minţi omeneşti să ia locul Cuvântului lui Dumnezeu.

Cele nouăzeci şi cinci de propuneri ale lui Luther erau scrise în limba latină, limba celor educaţi. Însă, în doar câteva ore, studenţii săi le-au tradus în germană şi, cu ajutorul invenţiei relativ recente a tiparului, au făcut repede copii pentru toţi doritorii. Parte din banii destinaţi cumpărării de indulgenţe au fost cheltuiţi pe copiile celor nouăzeci şi cinci de teze despre care vorbea toată lumea. Oamenii veniseră la Wittenberg de departe pentru Ziua Tuturor Sfinţilor; prin urmare, în două săptămâni, tezele au ajuns în majoritatea statelor germane. La doar patru săptămâni după afişarea lor pe uşa bisericii, ele erau răspândite în toată lumea creştină, o copie ajungând şi în mâinile papei Leon.

Nimeni nu s-a prezentat la dezbatere în ziua stabilită de Luther, însă multă vreme după aceea comunitatea a discutat problemele ridicate de el. Reforma începuse.

 

(Fragmente din volumul Cetate tare este Dumnezeul nostru. Povestea vieţii lui Martin Luther, Jim Cromarty, Editura Făclia, Oradea, 2002.)

Martyn Lloyd-Jones – Importanţa doctrinei despre păcat

Sunt conştient că doctrina despre păcat nu este populară în zilele noastre. Oamenilor le displace întreagă această idee şi încearcă să o explice cu ajutorul psihologiei, în termenii dezvoltării umane şi ai temperamentului. Omul a evoluat din animal, spun ei, şi acum se descotoroseşte într-un proces extrem de lent de relicvele şi rămăşiţele trecutului său animalic şi ale naturii sale animalice. Astfel, întreaga doctrină despre păcat este negată şi evitată. Dar dacă aceasta este convingerea şi poziţia noastră, atunci conţinutul Scripturii nu mai poate avea sens pentru noi, deoarece în întregul Nou Testament, ca de altfel şi în Vechiul Testament, păcatul reprezintă o problemă centrală. De aceea trebuie să-l analizăm; într-adevăr, în momentul de faţă nimic nu este mai necesar decât să înţelegem corect doctrina biblică a păcatului. Sunt de părere că majoritatea eşecurilor şi problemelor noastre în Biserică şi în lume vin din faptul că nu am înţeles cu adevărat această doctrină. Am fost cu toţii influenţaţi de idealismul care a dominat gândirea ultimului secol, şi anume ideea că omul evoluează spre perfecţiune şi că educaţia şi cultura ne vor duce acolo unde trebuie să fim. De aceea, nu am luat niciodată în serios această învăţătură extraordinară ce se găseşte pe paginile Scripturii, de la începutul ei şi până la sfârşit; majoritatea necazurilor noastre pornesc de la neînţelegerea problemei păcatului.

Daţi-mi voie să ilustrez ceea ce vreau să spun. Consider că dacă nu înţelegem doctrina despre păcat, nu vom înţelege niciodată cu adevărat calea mântuirii prezentată de Noul Testament. Să luăm ca exemplu moartea pe cruce a Domnului nostru Isus Hristos. Priviţi la toate concepţiile greşite referitoare la ea. Marea problemă cu care ne confruntăm se reflectă în următoarele întrebări: De ce a murit Domnul pe cruce? De ce S-a îndreptat atât de hotărât spre Ierusalim şi de ce nu le-a dat voie ucenicilor Lui să-L apere? De ce a spus că, dacă ar fi vrut, ar fi putut să ordone ca douăsprezece legiuni de îngeri să-L apere, dar făcând aceasta nu ar fi împlinit toată dreptatea? Care este semnificaţia morţii Lui pe cruce? Cred că nu vom putea niciodată să cunoaştem adevăratele răspunsuri la aceste întrebări, dacă nu vom înţelege mai întâi doctrina despre păcat. Există o singură cale de a înţelege moartea pe cruce. Această unică modalitate de interpretare a morţii lui Hristos a inspirat de altfel şi următoarele cuvinte:

Nu era niciun altul suficient de bun

Să plătească plata păcatului;

Doar El putea deschide poarta raiului,

Intrare oferind.

Această lucrare a Domnului nostru a fost determinată de păcat, întruparea nu ar fi fost niciodată necesară dacă nu ar fi existat păcatul. Iată cât de profundă este problema păcatului. Nu este suficient să spui omenirii ce trebuie să facă. Dumnezeu a spus deja ce trebuie făcut, prin Legea dată prin Moise, dar nimeni nu a ţinut-o. „Nu este niciunul drept, nici unul măcar.” Toate îndemnurile ca oamenii, bărbaţi şi femei, să trăiască o viaţă mai bună au eşuat înainte de venirea lui Hristos. Toţi filozofii greci au trăit şi au gândit înainte ca El să Se nască. Cunoaşterea, informaţia şi altele asemenea nu sunt suficiente. De ce? Din cauza păcatului prezent în inima omului. Astfel, singura cale de a înţelege doctrina despre mântuire din Noul Testament este să începi cu doctrina despre păcat. Indiferent ce anume este păcatul, el constituie o problemă ce nu a putut fi rezolvată decât prin venirea în lume a Fiului veşnic al lui Dumnezeu şi prin moartea Lui fizică pe cruce. Acest eveniment era necesar; nu exista nicio altă cale. Fără a fi lipsit de reverenţă, consider că Dumnezeu nu ar fi permis niciodată singurului Său Fiu, preaiubitului Său Fiu, să sufere atât de mult, dacă suferinţa şi moartea Sa nu erau absolut esenţiale; însă din cauza păcatului, ele au fost fundamental necesare.

Aceeaşi observaţie este valabilă şi pentru doctrina nou-testamentală a naşterii din nou. Gândiţi-vă la întreaga învăţătură despre naşterea din nou şi despre noua creaţie, învăţătură pe care o găsim în evanghelii şi în epistole. Ea nu ar avea niciun sens dacă nu am înţelege doctrina nou-testamentală despre păcat. Dar dacă o înţelegi, atunci vei ajunge cu siguranţă la concluzia că un om nu poate fi mântuit dacă nu este născut din nou şi dacă nu primeşte o natură şi o inimă nouă. Însă regenerarea nu are niciun sens pentru oamenii care contestă gravitatea păcatului şi care nu-şi dau seama de profunzimea lui. Prin urmare, de aici trebuie să pornim. Dacă îţi displace doctrina nou-testamentală despre păcat, înseamnă ca pur şi simplu nu eşti creştin. Căci nu poţi fi creştin fără să accepţi că trebuie să te naşti din nou şi fără să îţi dai seama că nimic în afară de moartea lui Hristos pe cruce nu te poate mântui sau nu poate realiza împăcarea ta cu Dumnezeu. Toţi cei care se încred în propriile lor eforturi neagă Evanghelia; aceştia se încred în ei înşişi pentru că nu şi-au văzut niciodată păcătoşenia sau nu au înţeles niciodată doctrina nou-testamentală despre păcat. Iată deci o problemă crucială.

Prin urmare, această doctrină este absolut vitală în felul cum concepem adevărata evanghelizare. Nu există evanghelizare autentică în absenţa doctrinei despre păcat şi fără o înţelegere corectă a ceea ce este păcatul. Nu vreau să fiu nedrept, dar cred că o Evanghelie care spune doar: „Veniţi la Hristos”, prezentându-L în primul rând ca prieten şi promiţând o viaţă minunată, fără condamnarea păcatului, nu este o evanghelizare conformă Noului Testament. Esenţa evanghelizării constă în a începe să predicăm pornind de la Lege; tocmai din cauză că Legea nu este predicată, avem atâta superficialitate în evanghelizare. Urmăriţi lucrarea Domnului nostru şi nu se poate să nu aveţi impresia că uneori, în loc să-i convingă pe oameni să-L urmeze sau să-L aleagă, El le pune mai degrabă obstacole mari în cale. De fapt, El le spune: „Vă daţi seama ce faceţi? Aţi socotit cât vă va costa? Vă daţi seama unde vă poate duce această decizie? Ştiţi voi că pentru a fi ucenicii Mei este nevoie să vă lepădaţi de voi înşivă, să vă luaţi crucea în fiecare zi şi să Mă urmaţi?”

Susţin că, din cauza păcatului, adevărata evanghelizare trebuie să înceapă întotdeauna cu predicarea Legii. Cu alte cuvinte, trebuie să explicăm că omenirea este obligată să se confrunte cu sfinţenia lui Dumnezeu, cu cerinţele Lui şi, de asemenea, cu consecinţele păcatului. Însuşi Fiul lui Dumnezeu vorbeşte despre pedeapsa de a fi aruncat în iad. Dacă nu-ţi place doctrina despre iad, nu faci altceva decât să nu fii de acord cu Isus Hristos. El, Fiul lui Dumnezeu, confirmă existenţa iadului; iar atunci când demască adevărata natură a păcatului, El proclamă că, în cele din urmă, păcatul îi duce pe oameni în iad. Astfel, evanghelizarea trebuie să înceapă cu sfinţenia lui Dumnezeu, cu păcătoşenia omului, cu cerinţele Legii, cu pedeapsa hotărâtă de Lege şi cu consecinţele eterne ale răului şi ale făptuirii răului. Doar omul care ajunge să-şi vadă vina în acest fel va alerga la Hristos pentru a găsi eliberare şi răscumpărare. Orice credinţă în Domnul Isus Hristos care nu se bazează pe această convingere nu este o credinţă autentică. Poţi să ai o credinţă psihologică, chiar şi în Domnul Isus Hristos; dar credinţa adevărată vede în Domnul nostru pe Cel care ne eliberează de sub blestemul Legii. Adevărata evanghelizare începe cu această perspectivă şi este în principal o chemare la pocăinţă, „pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos”.

De asemenea, doctrina despre păcat este vitală şi pentru o concepţie corectă despre sfinţenie; cred că îi putem vedea foarte clar relevanţa şi pentru zilele noastre. Nu doar evanghelizarea noastră este superficială, dar şi concepţia noastră despre sfinţenie este, la rândul ei, superficială. Mult prea adesea oamenii manifestă aroganţă şi o mulţumire frivolă cu privire la viaţa lor, deoarece nefăcându-se vinovaţi de anumite păcate – de exemplu, de adulter – cred că se află într-o stare bună. Dar ei nu-şi cercetează niciodată inima. Sentimentul mulţumirii de sine, îngâmfarea şi superficialitatea sunt tocmai antiteza doctrinei nou-testamentale despre sfinţire.

Noul Testament prezintă sfinţenia ca pe o caracteristică a inimii, şi nu doar ca pe o problemă de comportament; nu doar faptele unui om contează, ci şi dorinţele lui; nu ajunge că nu trebuie să comitem faptele propriu-zise, nu trebuie nici măcar să le poftim. Această concepţie despre sfinţenie pătrunde până în profunzime şi de aceea duce la veghere constantă şi la cercetare de sine. „Vegheaţi” – le spune apostolul Pavel corintenilor – „pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă.” Cercetaţi-vă inimile şi vedeţi dacă nu cumva răul este încă prezent în voi. Aceasta este sfinţenia descrisă în Noul Testament. Cât de radical diferită este ea de concepţia superficială ce defineşte sfinţenia doar în termenii acţiunilor!

Mai presus de toate, doctrina despre păcat ne face să ne sesizăm că avem o nevoie absolută de o putere mai mare decât a noastră, care să ne elibereze. Această doctrină îl face pe om să alerge la Hristos şi să se bazeze pe El; să înţeleagă că fără El nu poate face nimic. De aceea, aş spune din nou că Noul Testament nu prezintă sfinţenia în termenii: „Vrei să trăieşti o viaţă adevărată? Vrei să fii mereu fericit?” Nu; conform Noului Testament, a vorbi despre sfinţenie înseamnă a vorbi despre păcat, a-i arăta omului cum este acesta, astfel ca, după ce şi-a văzut starea, să se urască pe sine şi să devină sărac în duh şi blând, să plângă, să fie flămând şi însetat după dreptate, să alerge la Hristos şi să rămână în El. Aceasta nu este o experienţă pe care cineva o poate avea, ci presupune, în primul rând, o viaţă ce trebuie trăită şi un Hristos ce trebuie urmat.

În fine, cu siguranţă că doar o înţelegere corectă a doctrinei nou-testamentale despre păcat ne poate face să ne dăm seama de măreţia dragostei lui Dumnezeu faţă de noi. Simţi tu că dragostea ta faţă de Dumnezeu este slabă şi vlăguită şi că nu-L iubeşti atât de mult cât ar trebui? Dă-mi voie să-ţi amintesc că acesta este testul suprem pentru modul în care ne trăim credinţa. Trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, nu doar să credem anumite lucruri despre El. Oamenii Noului Testament L-au iubit cu toată fiinţa lor pe Domnul Isus Hristos; citiţi biografiile sfinţilor şi veţi descoperi că dragostea lor pentru Dumnezeu a crescut de-a lungul vieţii lor. De ce nu-L iubim noi pe Dumnezeu aşa cum ar trebui? Fiindcă nu am conştientizat niciodată pe deplin ce a făcut El pentru noi prin Hristos, iar aceasta pentru că nu am înţeles natura şi problema păcatului. Doar când vedem gravitatea păcatului înaintea lui Dumnezeu şi când ne dăm seama că El, cu toate acestea, nu L-a cruţat nici pe Fiul Său, numai atunci începem să înţelegem măsura dragostei Lui. De aceea, dacă vrei să-L iubeşti mai mult pe Dumnezeu, caută să înţelegi doctrina despre păcat; când vei conştientiza ce a însemnat păcatul pentru El şi ce a făcut El în problema păcatului, vei vedea că dragostea Lui este într-adevăr „atât de uimitoare, de divină”.

(Fragment din volumul Studii asupra Predicii de pe munte, D. Martyn Lloyd-Jones, traducere Narcis Grama, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2003.)

     Aceasta este sectiunea centrala a Apocalipsei, în care sunt cuprinse profetiile cele mai actuale, într-un cadru al marii lupte dintre bine si rau începuta în cer si încheiata aici pe pamânt, prin Biruinta lui Iisus si a celor ce sunt cu El. Sectiunea aceasta se poate împarti în sapte scene:

1. Femeia cereasca, Copilul ceresc si balaurul ceresc (12:1-6) vamii.
2. Razboi în cer (12:7-12)
3. Urmarirea femeii si a urmasilor ei pe pamânt (12:13-17)
4. Fiara Antichrist iesita din mare (13:1-10)
5. Fiara pseudoprofet iesita din pamânt (13:11-18)

6. Triumful celor 144.000 cu Christos (14:1-5)
7. Cei trei îngeri si recolta lumii (14:6-20) 

       Se poate împarti acest ultim pasaj în doua, de la v. 14, numarând astfel 8 scene în total. O alta împartire posibila ar fi urmatoarea:
A. Trinitatea iadului (balaurul, fiara si profetul fals) împotriva lui Christos si a Bisericii (cap. 12-13)
B. Triumful Bisericii (14:1-5 scena intermediara).
A’. întreita Evanghelie vesnica si cele doua recolte la venirea lui Christos (14:6-20).

 

De dragul simplitatii vom alege aici ultima schema.



Monstruoasa coalitie — trinitatea iadului: balaurul, fiara si falsul profet (cap 12-13)

      Vrajmasia dintre Sarpe si Femeie (cap. 12). Este usor de observat in spatele acestei viziuni, pasajul din Gen.3:15. Dar exista si alte teme subordonate.
Femeia si balaurul
Femeia cereasca este un simbol al Bisericii, dar nu al unei organizatii istorice din trecut sau din prezent. Ea reprezinta pe adevaratul Israel al lui Dumnezeu, Biserica celor scrisi în cer (Ev. 12:23). Este Biserica legamântului vesnic. Ea cuprinde pe credinciosii evrei sau neevrei dinainte de Christos si din era crestina. Ea este mama lui Iisus (v.5) dar si biserica persecutata dupa înaltarea Lui (v. 6.13). Identitatea spirituala si nu pamânteasca a acestei Biserici este subliniata de Iisus în Mat. 12:46-50, Lc 8:21. Descrierea ei aminteste de pasajul din Cânt 6;4.10. si de Gen.7:9 (visul lui Iosif, care reprezenta familia lui Israel). Ea este toata lumina acestei lumi, lumina de zi si de noapte, constelatie calauzitoare în noaptea lumii. Slava cu care este îmbracata este cea pierduta în Eden si recâstigata prin Christos (Dan. 12:3, Mat 13:43). Pozitia femeii, imaginata ca stând pe scaunul de nastere, având luna ca piedestal si o diadema de 12 stele pe cap (vezi cap.21:12.14), este o magnifica subliniere a adevaratei ei origini împaratesti. Ea este vazuta în (pe) cer si înconjurata de simboluri ceresti pentru a arata statutul ei înaintea lui Dumnezeu. Dar este posibil ca aici sa vedem mai mult. Daca îngerii numesc pe luptatorii spirituali de pe pamânt „fratii nostri” (v.10), si daca ura balaurului contra ei începe în cer, n-ar ¦ 6 ¦ fi imposibil sa vedem în aceasta femeie un simbol care sa cuprinda nu numai pe acei cetateni ai cerului care sunt în peregrinaj pe pamânt, ci si pe aceia care locuiesc în cer: Moise, Ilie, Enoh, cei 24 de prezbiteri si toti îngerii si toate fiintele inteligente care sunt de partea lui Dumnezeu, îngerii sunt frati si colaboratori ai colaboratori ai credinciosilor (Apoc. 19:10). Daca balaurul reprezinta atât pe Satan cât si puterile pamântesti prin care lucreaza, n-ar fi de mirare ca femeia sa reprezinte toata ostirea care este de partea lui Dumnezeu.
Chinurile nasterii s-au împlinit în istorie prin necazurile crescânde întâmpinate de poporul lui Dumnezeu pâna la nasterea lui Iisus.
Dragonul ceresc (v.3-4). Acest balaur monstruos care este numit si sarpe (v.lS), este clar indicat ca simbol al lui Satan (v.9). Acest simbol complex (deoarece prin capetele si coarnele lui reprezinta si împaratiile lumii), apare în VT ca personificare a neamurilor vrajmase (Ps.87:4, Is.51:9). El se numeste în ebraica tanin sau liwiathan, dupa modelul reptilelor gigantice create de Dumnezeu (Gen. 1:21, în ebr. „balaurii cei mari„, Ps 104:26, 148:7, Iov 41), si dupa modelul dragonului cu sapte capete Lawthan din mitologia canaanita. In greceste este numit drakon, în latina draco, de unde vine cuvântul „drac”.
In mitologia greaca apare sub numele de hydra având mai multe capete. In basmele românilor apare ca balaur cu mai multe capete sau ca zmeu (cuvânt slav care înseamna balaur). La toate popoarele pagâne, balaurul sau sarpele ocupa un loc central în mitologie sau ca simbol viu. Este simbol al binelui si al raului, al stiintei… în special este simbolul oracolului necromantic (consultarea mortilor, spiritismul antic). Sarpele era adorat la babilonieni, egipteni, pergamenieni. La greci exista vestitul oracol din Delfi, unde o profeteasa-medium, numita Pythia, tinea în sanctuar un sarpe piton. La daco-romani, sarpele este simbolul spiritelor stramosilor. El apare si ca balaur la romani si la daci.Îl întâlnim apoi la indieni, azteci (Quetzalcoatl – sarpele cu pene) si incasi, la chinezi, japonezi, persi, scandinavi etc. Între sectele gnostice din antichitatea crestina, existau si unele în mod direct sataniste: ofitii (naasenii, serparii), adorau sarpele din Geneza 3,
recunoscând în el pe Cain si pe Iuda. Este interesant ca termenul ebraic  – nahasînseamna si sarpe si vrajitor, iar  – saraf (serafim) apare ca un atribut al serpilor care au muscat pe israeliti ( [serpi] arzatori, înfocati).
Culoarea rosie reprezinta foc si sânge—ucidere. „
El de la început este ucigas„. Sapte capete încoronate reprezinta, mai întâi, dezbinare, anarhie, diversificarea si desavârsirea raului în spatiu si timp (Prov.28:2, 6:16-19, 26:24-26, Lc 8:2, 11:26, Deut 7:1). Pe fiecare cap poarta o diadema regala, aratând ca el este domnul lumii acesteia (Ioan 14:30, Lc 4:6, 2 Cor 4:4), 1loan 5:19). Textul din Apoc. 17:9-12 ne învata ca aceste puteri trebuie întelese nu numai ca simbol al tuturor puterilor lumii, – ca si în cazul celor 7 biserici -, ca o succesiune cronologica. Pentru identitatea acestor sapte puteri profetico-istorice vezi explicatiile de la cap. 17:3.9-12.
Stelele atrase de balaur sunt îngerii pe care i-a înselat (v.4.7.9). Diavolul are numai doua metode de convingere pe care le folosesc toate puterile si toti indivizii inspirati de el: 
violenta(constrângerea, amenintarea cu moartea, tortura) si minciuna (amagire, diplomatie, farmec, aparenta rationala). Acestea sunt simbolizate prin culoarea rosie si prin coada. El este de la început un ucigas si un mincinos.
Prin ispitele sale continue si prin puterile lumesti inspirate de el, Satan a luptat contra poporului lui Dumnezeu. Si el a asteptat Copilul, l-a pândit în fiecare generatie. Prin Egipt, el a încercat sa anihileze natiunea israelita, sa ucida pe orice baiat. Asiria a invadat tara si a cucerit cea mai mare parte din ea, a luat în robie pe Israel si a încercat sa doboare dinastia davidica. Babilonul a distrus si Ierusalimul si templul si a detronat dinastia lui David; a deportat poporul, transformându-l în sclavi. Persii au încercat sa stearga de pe pamânt pe iudeii din imperiu, pe timpul lui Haman. Grecii au fost cei mai îndrazneti persecutori pe timpul lui Antioh Epifanes, apoi au venit romanii. Irod cel Mare, care era un edomit, un om al Romei, desi juca rolul de rege iudeu, când a auzit de nasterea unui posibil Messia, a dat ordin sa fie ucisi toti pruncii de
sex barbatesc… Observati si adversitatea interna fata de linia genealogica a lui Messia (1 Sam 19:9-10, 2 Împ 11:1-3). Dar niciodata aceasta adversitate n-a fost mai mare decât în timpul 

vietii lui Iisus. În toate acestea se poate observa insistenta diavolului de a împiedica împlinirea planului lui Dumnezeu si de a însela sau distruge pe Israel. Preocuparea lui Satan fata de Copilul care urma sa se nasca este de înteles daca citim v.5. Messia, ca împarat si judecator suprem, avea sa aduca pedeapsa asupra tuturor vrajmasilor lui Dumnezeu si ai poporului Lui (Ps 2:9, Apoc 19:15).
       Referitor la identitatea Copilului nu exista nici un dubiu. Înca din timpul lui Hipolit si al lui Victorinus, teologii crestini au înteles ca este vorba despre Iisus Christos.
Refugiul adevaratului Israel. Pustia este „locul ei [al Bisericii]” în lume (v.14), un „loc pregatit de Dumnezeu„. Observati aici tipul Ilie care este prezent si în cap. 11 împreuna cu perioada de 1260 zile.
Razboi în cer. Scenele din v.7-9 explica originea conflictului. Copilul nu este un oarecare rege evreu, este întruparea Fiului lui Dumnezeu, numit în VT îngerul Domnului sau Michael, comandantul suprem al tuturor îngerilor (Arhanghelul. Vezi si cele de la Dan. 10 si 12). V.17 care reprezinta culminatia razboiului în faza pamânteasca, ne sugereaza tintele adversitatii lui Satan: legea lui Dumnezeu si pozitia lui Christos. Natura acestui razboi cosmic este, în esenta, spirituala, fara sa ne miram ca prezenta diavolului ar putea implica momente mai tari. Descriind ceea ce i se aratase într-o viziune, Ellen White spune:
„…Atunci Satan a aratat triumfator catre simpatizantii lui – care cuprindeau aproape jumatate dintre îngerii cerului – si a exclamat: «Acestia sunt cu mine! Vrei sa-i izgonesti si pe acestia si sa faci un atât de mare gol în cer?». Apoi a declarat ca este pregatit sa reziste autoritatii lui Christos si sa-si apere locul în ceruri prin forta; forta contra forta… Atunci a avut loc un razboi în cer. Fiul lui Dumnezeu, Printul cerului, împreuna cu îngerii Sai loiali, s-au îngajat în conflict cu Arhirebelul si cu cei ce i se alaturasera. Fiul lui Dumnezeu împreuna cu îngerii credinciosi si loiali au învins, iar Satan împreuna cu simpatizantii lui au fost alungati din cer.” (The Story of Redemption, p. 18-19).
Prin rebeliunea lor nebuneasca, nerusinata si ingrata, prin respingerea împacarii si staruinta în razvratire, aceste fiinte extraterestre rebele si-au sigilat soarta (Mat.25:41). Respingând autoritatea Domnului cerului si a legii Lui, ei au respins cetatenia cerului, au parasit cerul. În Iuda 6 ni se spune ca acesti îngeri se facusera vinovati de faptul ca nu-si pastrasera slujbele date, ci îsi parasisera caminul ceresc, alegând autoritatea lui Lucifer. Prin mândrie a cazut Lucifer „
ca un fulger din cer” (Prov 16:18, Lc 10:18) devenind „dumnezeul lumii acesteia” (2 Cor 4:4, Ioan 14:30) dupa ce a atras de partea lui si pe protoparintii omenirii (v. 9 face aluzie la Gen. 3).
Termenul grecesc  –diabolos înseamna dezbinator, calomniator, acuzator, bârfitor, adversar, un invidios care instiga la ura. În limba ebraica se numeste Satan  si are în primul rând sensul de împotrivitor, adversar, potrivnic. Aceste cuvinte nu se aplica în textul original numai diavolului, ci si unor oameni. Ele sunt cuvinte obisnuite (2 Tim 3:3 diaboloi = clevetitori; Num 22:22.32 – Domnul se aseaza ca împotrivitor – satan în calea lui Balaam).
Aruncarea pe pamânt a lui Satan nu este în momentul alungarii din cer, deoarece cântarea îngerilor din v. 10-11 ne spune ca pâna la aceasta aruncare a lui Satan pe pamânt el acuza pe credinciosii pamânteni înaintea lui Dumnezeu. Stim ca el facea acest lucru pe timpul lui Iov, pe timpul lui Moise si pe timpul lui Zaharia (Iov 1 si 2, Iuda 9, Zah 3:1-4). Ceea ce a determinat sfatul veghetorilor ceresti sa nu mai permita lui Lucifer accesul la cer a fost Crucea de pe Calvar. 
Crucea care fost instrumentul înaltarii Domnului Christos a fost în acelasi timp instrumentul aruncarii la pamânt a lui Lucifer (Ioan 3:14, 8:28, 12:31-32, 16:11). În cest mod, îngerii rasculati au fost „aruncati în Tartar, în lanturile întunericului” (2 Petru 2:4 dupa textul grecesc, Iuda 6), ceea ce simbolizeaza o conditie de arest pâna la încheierea judecatii, o restrângere a libertatii, fata de care ei protesteaza (Mat 8:29-32, Mc 5:9-10, Le 8:31). Abisul si Tartarul sunt expresii împrumutate din mitologia populara (asa cum a împrumutat Iisus limbajul din Lc 16:19-31 !) pentru a desemna „întemnitarea” lui Satan pe aceasta planeta a rebelilor. Biblia spune clar ca a fost aruncat din cer si ca aceasta este o calamitate pentru „pamânt si mare” (v.9). Prin urmare el nu se afla înlantuit într-un infern subteran, ci este destul de liber pe pamânt daca este vai de lumea aceasta si daca este numit „dumnezeul veacului acestuia”. Temnita în care este aruncat Diavolul cu îngerii lui este lumea noastra (Apoc 18:2, 1 Petru 3:19-20, Is 42:6.7. 21-22.). El este „domnul puterii vazduhului” (Ef 2:2) demonii lui cei din Tartar locuiesc în atmosfera lumii noastre (Ef 6:12). Daca diavolul ar fi într-un iad real subteran, n-ar mai fi iad pe pamânt, iar crestinul n-ar avea de luptat cu el (Iacov 4:7, 1 Petru 5:8).
Aruncarea pe pamânt a demonilor si pedepsirea lor are mai multe faze:
1.Excluderea din cer în urma razvratirii si nepocaintei,
2. Localizarea lor pe pamânt în urma înselarii primilor oameni,
3.Înfrângerea completa si interzicerea accesului la cer ca reprezentant al lumii, în urma Jertfei lui Iisus Christos, 4.Restrângerea totala a libertatii asupra oricarui om prin rapirea sfintilor la cer si prin nimicirea pacatosilor, la revenirea lui Iisus, când pamântul devine „pustiu si gol” – un abis (Apoc 20:1,
5 . Judecarea lor în timpul mileniului (în cer, 1 Cor 6:3). Se pare ca abia la revenirea lui Iisus este oprit definitiv si total accesul lui Satan în alte lumi (vezi Ef. 6:12 si Exp& Viz p. 261).

6. Pedepsirea lor în focul divin al mortii a doua împreuna cu toti supusii lor pamânteni (Apoc 20:4-10.14).
„Strigatul de pe cruce «S-a sfârsit!» a fost sentinta de moarte a lui Satan. Marea lupta s-a încheiat atunci, desfiintarea finala a pacatului ramânând astfel asigurata în mod definitiv.” (Marea Lupta 455.644-650)


Cântarea de sabat a mântuirii (v. 10-12)

                                In sabatul care a urmat imediat mortii lui Iisus, în timp ce discipolii stateau ascunsi, tristi si descurajati, în timp ce vrajmasii pregateau funii, sigilii si garzi pentru mormântul lui Iisus, Cerul era în sarbatoare, asteptând învierea Mântuitorului. Acest imn ceresc în care pâna si îngerii lauda pe Dumnezeu ca obiecte ale salvarii, fiind scapati de prezenta rebelilor, este exact centrul Apocalipsei, pasajul central din sectiunea centrala. Versetul 11 care, la începutul acestui comentariu, a fost ales ca verset cheie, deoarece rezuma tema cartii, este asezat la mijlocul Apocalipsei. Putem numara 206 de versete înainte si 208 versete dupa acesta. Diferenta este lipsita de importanta daca stim ca divizarea Bibliei în versete este arbitrara si conventionala. (Ca simplu cercetator al Apocalipsei am ales Apoc 12:11 drept cheie a cartii, cu 11 ani înainte de a fi informat de faptul ca el reprezinta si mijlocul literar al Apocalipsei). Ceea ce este si mai important, aici avem cheia biruintei noastre, în biruinta Domnului nostru. Prin sângele Mielului si prin marturisirea Lui cu orice pret, chiar cu pretul vietii. Marturisirea gurii întareste credinta proprie si inspira altora credinta. Acest pasaj ne învata ca si celor dinainte de Cruce le-a fost data biruinta si salvarea, pe temeiul aceleiasi Jertfe, ca
aceasta Biserica cuprinde pe credinciosii dinainte de Christos si chiar pe locuitorii cerului (Ef. 1:10).
Putina vreme, de la Calvar la al doilea Advent (v.12). Aici este descrisa acea turbare specifica diavolului, care totusi nu-i ia mintile. Spre deosebire de multi crestini, el a înteles foarte bine ca sângele lui Iisus i-a smuls împaratia si ca din acel moment sunt pregatite toate conditiile pentru venirea judecatii si împaratiei lui Christos. Si Iisus si apostolii aratasera ca timpul Revenirii (eveniment numit în crestinatatea rasariteana Parusia si în cea occidentala Advent) este conditionat de evanghelizarea lumii si pregatirea Bisericii (Mat 24:14.36, 2 Petru 3:11-12). Se pare ca Satan a înteles acest aspect conditionat al timpului revenirii lui Iisus {Mat. 16:28 si 24:34.) si s-a apucat de treaba, în timp ce crestinii au ramas în expectativa, apoi au gasit alt sens istoriei: o venire spirituala a lui Christos, o împaratie a Lui pe pamânt prin Biserica, etc. Îmi pot imagina ca Diavolul studiaza Apocalipsa cu mai mare zel si interes decât o fac crestinii. Pentru el este o chestiune de viata si de moarte. El crede profetiile „si se înfioara” (Iac 2:19, Mc 5:7-10). Ca urmare, 
manifestarile lui în era crestina au fost mai subtile si mai teribile decât înainte de Cruce


Urmarirea femeii (v. 13-14)
    Urmarirea femeii reprezinta ispitire si persecutie (2 Cor 11:3-4.14-15, 1 Cor 15:9). Prin legalismul iudaizant si prin influente pagâne, prin gnosticism, prin erezii si prin compromisurile facute cu pagânismul dupa ce Biserica devine partenera politica a Imperiului, Satan a reusit sa corupa crestinatatea mai mult decât prin persecutiile iudaice, romane sau barbare. Cel mai grozav timp a fost acela al dominatiei Antichristului papal, cei 1260 de ani sau 1290 de ani (vezi Dan. 12) între 508/538—1798, în care timp, acelasi spirit care controlase Roma cezarilor, s-a instaurat în lumea crestina, dându-se drept Spiritul lui Christos. Exista câteva tipuri biblice care stau în spatele acestei imagini a refugiului femeii ceresti în pustie: Israel iesind din Egipt, urmarit de balaurul faraonic, este hranit de Dumnezeu cu mana si „purtat pe aripi de vultur„(Deut 32:10-12) în timp de 42 de stationari; Ilie se refugiaza în pustie dinaintea regalitatii israelite apostate, unde este hranit de Dumnezeu, durata secetei fiind de trei vremi (ani) si jumatate; în timpul persecutiei lui Antioh Epifanes, multi hasidimi s-au retras în pustie (Ev 11:37-38). Refugierea în locuri mai greu accesibile sau mai ferite de privirile idolatrilor a fost o practica obisnuita a Bisericii în era crestina. Dar, evident, nu se poate vorbidespre o retragere fizica a Bisericii spirituale (sau chiar a unei
biserici istorice) pentru 1260 ani într-o pustie reala. Toate elementele din acest tablou sunt simbolice. Pustia este starea de restriste, de strâmtorare si de peregrinaj a Bisericii în lume, analoga purtarii de sac din cap.11.
       Adevaratii credinciosi ai lui Dumnezeu din acea perioada puteau fi gasiti printre vechile biserici înca nesupuse Romei (culdeii sau iro-scotienii din Irlanda, stramosii valdenzilor din nordul Italiei) printre albigenzi, valdenzi, pasagini, lollarzi, husiti, fratii moravi, sabatarieni; în bisericile Reformei (luterani, reformati, anglicani), printre radicalii protestantismului (anabaptisti, mennoniti, baptisti, sabatarieni, independenti), printre miscarile de tip pietist (pietisti, hernhutieni, fratii germani si moravi, metodisti). Dar nu putini credinciosi au existat în bisericile rasaritene separate de multa vreme (printre nestorieni si monofiziti, printre crestinii lui Toma din India si etiopieni). Deasemenea au existat crestini constiinciosi din sânul Bisericii Romane care au fost persecutati de propria Biserica, de pagâni sau de falsi protestanti. Acelasi lucru se poate spune despre bisericile ortodoxe, despre evrei sau despre sectele pauliciene, bogomile si catare


Atacuri indirecte ale Romei (v. 15-16).
     Râul de apa varsat de balaur (fiind, mai degraba, o varsatura acida si plina de fiere) se poate referi la toate expeditiile armate si misiunile „evanghelistice” trimise de Roma împotriva coloniilor de credinciosi necatolici. Bizantul – Noua Roma – si Armenia crestina au facut la fel cu paulicienii si ierizii. Râurile de apa reprezinta, de
regula, ostiri (Is 59:19, Dan 11:10.22). Zeci si sute de mii de oameni nevinovati au pierit în ocazii repetate, însumând în final cifre incredibile.
Imperiul si Biserica apostata s-au folosit de sabia francilor si a bizantinilor împotriva ereticilor arieni, apoi Roma a trimis hoardele anglo-saxone împotriva vechilor crestini britanici (culdei) . Acelasi diavol a trimis ordine calugaresti care sa converteasca pe rataciti, sau daca nu, sa-i dea la pierzare. Au fost initiate inchizitii si cruciade împotriva valdenzilor si albigenzilor, au fost trimise armate împotriva husitilor si, dupa Reforma lui Luther, Roma conduce actiunile continue ale Contrareformei, trimitând râuri de iezuiti cu aparenta de sfinti si cu inima de sarpe, în toata Europa si în toata lumea, pentru a controla si pune la punct problema protestantismului si a oricarei opozitii. Dragonadele, acele expeditii militare ale dragonilor francezi pentru „convertirea” hughenotilor, cum ar putea
 fi întelese decât ca actiuni ale dragonului? Este o minune ca dupa secole de urmarire si pustiire, crestinismul curat a ramas înca viu.
        Dar pamântul a dat ajutor femeii. Aici se vede o reactie naturala fata de aceste persecutii. Aceasta prapastie care apare ca o falie creata de un cutremur teribil, aceasta pedeapsa ce aminteste de soarta lui Core care voia sa fie pontif în locul lui Aron (Num 16:32), poate reprezenta Revolutia Franceza si revolutiile care au urmat. Toate acestea au fost îngaduite de Dumnezeu care a permis secularismului si ateismului sa umileasca Biserica apostata, ca sa creeze un timp de libertate pentru poporul Lui.         Întelegerea traditionala mostenita de la pionierii nostri este ca pamântul din acest verset reprezinta continentul american, ca si în cap. 13:11. Descoperirea unor pamânturi peste ocean si aparitia Statelor Unite cu libertatile caracteristice, crearea acestui camin permanent si refugiu al celor persecutati, a fost un ajutor pentru Biserica. Interpretarea este la fel de potrivita, doar ca nu explica în ce mod aceasta descoperire a Americii si crearea unei democratii autentice a reprezentat o înghitire a râului draconic. În interpretarea traditionala, râul reprezinta învataturi, dar nu este usor de vazut în ce fel descoperirea Americii sau aparitia SUA cu acea Constitutie unica a înghitit învataturile balaurului. Realitatea istorica este ca balaurul se simte la el acasa si în Statele Unite.
Semnificatia acestui verset, totusi, necesita un studiu mai aprofundat. O alta interpretare posibila ar fi si aceea ca, dupa ce Satan n-a reusit sa distruga Biserica prin persecutiile medievale, acelea fiind mai degraba o conditie de pastrare a curatiei Bisericii (pustia = locul ei !), a încercat s-o distruga prin râurile înveninate ale secularismului si ateismului modern, în special prin comunism. Dar Dumnezeu a permis ca valul ateismului sa fie înghitit în revolutiile anticomuniste desfasurate în zilele noastre


Ultimul atac al balaurului (12:17)
     Mânia balaurului este aceeasi furie descrisa în v.12, cu aceeasi motivatie. Razboiul este cel început în cer (v. 7), desfasurat în timpul Evului Mediu (Dan. 7:25) si, în ultima faza, cel descris în Apoc 13:7, 16:14, 17:14. Capitolul 13 descrie în detaliu, modul în care va actiona balaurul prin intermediul puterilor politico-religioase pamântesti. În timpul sfârsitului (dupa anul 1798), Biserica spirituala, universala a lui Dumnezeu este înca prezenta. Satan a urmarit aceasta biserica, mai întâi pentru a nimici pe Messia, iar dupa înaltarea lui Messia, tinta atacului a fost Biserica. Acum, tinta atacului sunt ultimii reprezentanti ai Bisericii, ultima generatie de credinciosi. „Samânta femeii” (în ebr.  zera – samânta = urmas, urmasi, posteritate) este Messia care trebuia sa zdrobeasca capul sarpelui (Gen 3:15), dar exista si o ramasita a urmasilor Femeii apocaliptice care au rolul de a birui pe balaur în felul în care a biruit Iisus. Ei sunt adevaratii crestini romani (Rom 16:20): biruitorii din Laodicea (Apoc 3:21).
Poruncile lui Dumnezeu si marturia lui Iisus. „
Legea si marturia” reprezinta un standard sigur, în opozitie cu oracolele spiritiste (îs. 8:16-20) . Aceasta profetie se aplica la Biserica Adventista dupa 1844, deoarece ambele semne distinctive – recunoasterea tuturor celor zece porunci si prezenta Spiritului (darului, charismei) profetiei, care este o marturie din partea lui Iisus (Apoc 19:10, 22:9) – se manifesta într-un mod unic în teologia si viata adventistilor: prin respectarea poruncii a patra, printr-o viata crestina distinsa si prin manifestarile darului supranatural al profetizarii. În ce priveste acest dar, Biblia nu spune ca este dat fiecarui membrual Bisericii, ci este daruit Bisericii prin aceea ca este dat unor persoane alese de Spiritul Sfânt. Noi recunoastem unele manifestari profetice sporadice în redesteptarile adventiste dintre anii 1840-1844, în persoane ca americanii William Foy si Hazen Foss, si în acea „epidemie a predicarii” (cum a numit-o presa timpului) aparuta printre adolescentii pietisti din Suedia. Dar într-un mod permanent si, 
cuprinzând mai multe daruri decât al profetiei, noi am fost martori ai vietii si ai activitattii unice a Ellenei Gould Harmon-White (1827-1915) singura persoana dintre adventisti careia noi i-am recunoscut autoritatea profetica (desi n-au lipsit alti candidati, chiar din rândurile noastre ! – Mat 7:15-20). Biblia arata ca Dumnezeu a dat Bisericii diverse daruri si ca, între altele, acest dar este cel mai important; el va fi necesar si în zilele sfârsitului (Ioan 15:26-27, Ef 4:11-15, 1 Cor 1:6-8, 14:1.3, Fapt 2:16-18.39, Ioan 16:12-15). Noi credem ca scrierile ei împlinesc astazi acest rol, si ca împlinirea completa a acestei profetii, atât în ce priveste „pazirea poruncilor lui Dumnezeu” cât si prezenta vie a „marturiei lui Iisus” în Biserica se va manifesta în timpul revarsarii „ploii târzii” a Spiritului Sfânt (Fapte 2:15-18. 37-39. Apoc 18:1), dupa ce va fi îndepartat „blestemul” starii laodiceene (asa cum îl numeste E.G.White).
       AZS (adventistii de ziua a saptea) nu socotesc scrierile E.G.White ca fiind canonice (ca o adaugire la Biblie sau ca un standard universal egal cu Biblia) sau inerante (lipsite de greseli omenesti). Dar ele sunt mesaje ale lui Dumnezeu, la fel de divine ca si ale scriitorilor Bibliei. Totusi, ele sunt, asa cum spunea însasi Ellen White, „o mai mica lumina care sa ne calauzeasca la lumina mai mare a Bibliei„. Scrierile ei, atât cele adresate Bisericii cât si cele adresate tuturor crestinilor sau lumii, înalta în mod unic persoana si caracterul lui Iisus în tot ce ele învata. Ele sunt printre cele mai raspândite carti din lume si multi s-au întors la Dumnezeu si la Biblie, citindu-le.
Aceasta profetie despre ramasita Bisericii (sau Biserica-Ramasita) nu s-a împlinit, totusi, în profunda si directa ei semnificatie. Aici este vazuta ultima generatie a biruitorilor, despre care se va vorbi în cap. 14:1-5.12. AZS au crezut întotdeauna ca ei sunt ultima generatie, si aceasta conceptie este corecta, dar nu trebuie sa uitam ca „sfârsitul timpului sfârsitului” este conditionat (vezi explicatia de la v. 12).


Apoi [balaurul] s-a asezat pe nisipul marii (13:1 a)
       Textul grecesc ar trebui tradus mai degraba cu „s-a asezat” decât cu „m-am asezat„. În acest caz, propozitia continua versetul
anterior: „Balaurul….s-a dus sa se razboiasca apoi s-a asezat pe nisipul marii”. Editiile actuale grecesti chiar ataseaza aceasta propozitie la 12:17. Nu stim daca se intentioneaza o aplicatie simbolica a acestei expresii, dar Ioan 
îl vede în viziune pe balaur asezându-se pe plaja Mediteranei, asteptând sa încredinteze fiarei autoritatea lui si misiunea de a înfrânge pe aceia care au fost desemnati de cer sa zdrobeasca capul sarpelui…


Am vazut ridicându-se din mare o fiara (13:1-2).
       Descrierea fiarei are asemanari esentiale cu balaurul. Aceleasi sapte capete si zece coarne. Trebuie sa fim consecventi si sa recunoastem aceeasi identitate a acestor puteri, indiferent daca este vorba de balaur, de fiara din cap. 13 sau de cea din cap. 17. Descrierea fiarei, în care se combina aspecte ale celor patru fiare din Dan.7, ne obliga sa observam aici aceleasi puteri istorice în cele sapte caiete. Balaurul avea câte o coroana pe fiecare cap, subliniind astfel ce era esential în toate (satanismul si pagânismul puterilor lumesti), dar nu avea coroane pe coarne. Fiara, în schimb, nu are nici un cap încoronat, ci poarta zece coroane pe cele zece coarne. Deoarece în Daniel 7 cele zece coarne apar pe capul roman, si aceeasi fiara reprezinta Roma în toate fazele ei (pagâna si crestina, unitara si divizata), nu este cazul sa numaram aici un cap roman pagân si un alt cap papal. Ba înca unii numara înca un cap ca simbol al papalitatii reînviate în timpurile noastre. Însa comparatia cu Daniel 7 este suficient de clara si Romei (pagâna si crestina, republicana si imperiala, romana si barbara, junghiata si vindecata) îi ajunge un cap: principalul cap al fiarei—”fiara”.
Prezenta celor zece coarne încoronatearata ca, spre deosebire de balaur, care reprezinta controlul lui Satan asupra tuturor împaratiilor lumii, fiara aceasta reprezinta acea putere care detine controlul în timpul existentei statelor crestine. Celelalte sase capete sunt prezente numai pentru a arata legatura organica, înrudirea spirituala dintre puterile istorice ale lumii (ca si în cazul chipului din Dan.2) si pentru a sugera ca aceasta fiara este o reflectare a imaginii balaurului. Complexitatea simbolului si aparenta confuzie a identitatii balaurului si fiarei sunt intentionate. Ei sunt doi si totusi unul singur. Ei sunt o parodie a unitatii dintre Dumnezeu Tatal si Dumnezeu Fiul. Toti interpretii crestini antici au aratat ca aceasta fiara este Antichristul din Dan.7. Or Antichrist este Diavolul însusi, dar si „
omul faradelegii” care este chipul si asemanarea sa (lloan 2:18, 5:19-2). Christos este Adevarul (Ioan 14:6) iar Antichrist este Minciuna personificata (2 Tes 2:11-12). Dupa cum Tatal a dat Fiului toata autoritatea Sa, tot astfel si Satan, tatal minciunii si-a ales un reprezentant pamântesc cu influenta mondiala care sa-l reprezinte în toata subtilitatea si stralucirea lui, în toata îndrazneala rebeliunii lui si a pretentiilor de înlocuitor al lui Christos.
Acest Antichrist roman este, în mod sigur un crestin, deoarece apare ca rezultat al unei decaderi în Biserica (2 Tes 2:3, 1 Ioan 2:19) si se numeste „fiul pierzarii„. Acest titlu funest mai este dat în Scriptura numai lui Iuda Iscariotul, apostolul politician care l-a vândut pe Mântuitorul lumii pentru treizeci de arginti (Ioan 17:12). Iuda vânzatorul nu este altcineva decât un apostol în care a intrat Satana chiar la masa euharistica (Ioan 13:27). Este posibila aici si o comparatie cu Cain. Acesta era fratele mai mare al lui Abel, deci avea dreptul de întâi-nascut (patriarh = preot, profet si print). Si-a ucis fratele din invidie si ura. Singura controversa dintre cei doi a fost cu privire la sensul si forma închinarii. Pacatul uciderii pândea ca o fiara la usa inimii lui Cain si el ar fi putut sa-l tina afara, prin puterea lui Dumnezeu (Gen 4:7), dar fiara a fost lasata sa intre si a luat controlul asupra întregii fiinte, facând din fratele mai mare, o fiara care l-a ucis pe Abel (tipul tuturor martirilor). Cain a primit si el un semn care aminteste de harul lui Dumnezeu dar si de crima lui de care nu s-a pocait.
Obiectiile aduse prin texte ca acelea din 1 Ioan 2:22-23 si 4:2-3 nu pot fi acceptate. Este adevarat ca episcopii Romei au fost chiar primii în a recunoaste divinitatea si umanitatea lui Iisus, ca teologia romana este, în esenta, corecta. Dar aceasta negare a lui Christos cel întrupat nu se refera la o dogma oficiala, ci la viata, la manifestarea reala. Din punct de vedere al marturisirii de credinta si diavolul crede (Iac 2:19), ba înca demonii fac uneori exces de zel în a proclama pe Christosul adevarat, în scopuri diversioniste (Mc 1:24.34). Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca sa fie Mântuitorul si Mijlocitorul nostru atotsuficient si Exemplul suprem de umilinta pentru orice fiinta omeneasca, Or, papalitatea s-a asezat pe sine ca Mare Preot si ca Vicar al Aceluia care este Dumnezeu adevarat, poftind, ca si Lucifer, autoritatea si puterea lui Christos, dar nu si exemplul Lui de umilinta si jertfire. În timp ce Petru n-a vrut sa semene cu Christos în ce priveste onoarea, nici macar pe cruce (cerând sa fie rastignit cu capul în jos!), papalitatea care se pretinde succesoare a lui Petru, a construit —pe locul unde s-a jertfit Petru !— o fortareata imperiala si un „tron al lumii”, jertfind orice si pe oricine pentru pastrarea acestui „res rapienta” (lat. lucru de apucat â€” Fii 2:5-11).
       Balaurul i-a dat puterea lui, tronul lui si o mare autoritate. Pagânismul a cedat locul falsului crestinism. Satan a dat lui Antichrist tronul sau. Pontifii romani au fost succedati de cardinali,
  pontiful suprem a fost urmat de papa. Zeii inferiori au cedat locul sfintilor si al Mariei, templele au devenit biserici. Legile romane si barbare au devenit legi crestine, imperiul a cedat locul lui Bisericii universale.Biserica decazuta, pe ruinile Romei...Împaratii romani au cedat papilor titlul de pontifex maximus.Constantin a cedat papei Silvestru palatul Lateran; acesta era vechiul palat al cezarilor, locuinta unor monstri de felul lui Nero si Diocletian. Acest palat a fost locuinta papilor pâna în Evul Mediu târziu, chiar daca din sec. VI a aparut resedinta de lânga biserica Sf Petru din Vatican. Ispita pe care Iisus a biruit-o în pustie, aceea de a accepta stapânirea întregii lumi, cu conditia sa faca un compromis cu diavolul în ce priveste închinarea, l-a biruit pe acela care îsi închipuie ca-I tine locul. Asadar „Sf. Scaun„, oficiul papal, nu este altceva decât „scaunul de domnie al Satanei” asezat în crestinatate în perioada pergameniana (313-538). Pretinzându-se succesor al lui Petru, corifeul apostolilor (Mat 16:15-16.22-23)., vicar al lui Christos si cu autoritate superioara celei civile, papa nu este altceva decât „fantoma lui Petru încoronata cu diadema vechilor cezari.” ( Stim astazi ca spiritele demonilor sunt acelea care vorbesc în numele umbrelor celor morti… )
Multimea capetelor fiarei nu trebuie sa ne distraga atentia; fiara are un singur cap încoronat. Nici coarnele nu reprezinta totul, fiindca adevarata putere care le controleaza, fiara propriu-zisa, are „
numarul unui om” (v.18). Prin urmare este o autoritate monarhica. Dar nu este prezenta printre cele zece coarne politice. în Dan.7, papalitatea era reprezentata printr-un corn diferit de celelalte coarne, deoarece se sublinia originea, puterea regala si timpul aparitiei ei. Aici însa, papalitatea nu apare ca putere distincta de Roma pagâna. Ea are succesiunea spirituala a dinastiei cezarilor si pontifilor romani. Unul din capetele fiarei parea junghiatt, ranit de moarte. Expresia junghiat, folosita în textul original, parodiaza pe Christos Mielul junghiat. Dupa cum Iisus a activat public timp de trei ani si jumatate (42 de luni), dupa care a fost „junghiat” dar a învins moartea si atrage la Sine pe toti oamenii, tot astfel Antichristul a activat 1260 zile (ani), de la 538 la 1798, dupa care acest oficiu politico-religios a fost lovit de sabie, asteptându-se sfârsitul lui. Dar, într-un mod neasteptat de contemporanii Revolutiei Franceze si ai lui Napoleon, Roma papala si-a revenit. Amanuntul acesta ne arata ca, vorbind despre fiara, avem în vedere acel cap care a fost ranit si s-a vindecat.
În perioada de dupa junghiere, apare urmatoarea declaratie blasfematoare a cardinalului Manning: „
…’Astfel fiindca Biserica pare slaba si VICARUL FIULUI LUI DUMNEZEU înoieste patimile Maestrului sau pe pamânt, noi gasim pricina de poticnire in ele si ne întoarcem tata de la el…” (CardinalH.E.Manning, The temporal Power of The Vicar of Jesus Christ. London 1862), Observati aluziile blasfematoare la expresii din Isaia 53. (Sublinierile noastre).
În anul 1929, prin concordatul dintre guvernul lui Mussolini si scaunul papal, s-a restaurat Statul Papal care guverneaza Biserica Romana. Imediat, tonul catolicilor devine triumfator. În 1930, J.Bernhart publica (Ed. Payot, Paris) lucrarea sa cu un titlu semnificativ: ” Vaticanul—tronul lumii„, iar în 1957 H.Fraser, deasemenea un catolic, va scrie: „Sfântul Scaun pe care materialistii îl dispretuiau ieri ca pe o simpla fosila a lumii sociale, este astazi mai înaltat în stima lumii de cum n-a fost niciodata, de pe vremea cruciadelor.
Desi cu o mica putere si suferind înca în urma loviturii de sabie, Vaticanul s-a straduit cu rabdare si cu o schimbare de strategie, sa influenteze lumea moderna, sa vorbeasca limbajul lumii actuale. Începând cu pontificatul lui Ioan XXIII si deschiderea Conciliului Vatican II (1960) la care se raporteaza catolicismul contemporan, papalitatea a facut si mai mari progrese, implicându-se tot mai mult în controlul asupra vietii Bisericii, în activitati de subsapare a lagarului comunist, în legaturi diplomatice cu Statele Unite si în dezvoltarea strategiilor pentru unire cu Roma. Spre deosebire de timpurile medievale, papii de astazi ies din palatul lor si viziteaza lumea, fiind aclamati ca niste megastar-uri.


Tot pamântul se mira urmând fiarei (3 b – A)
        Expresia descrie admiratia lumii fata de Antichrist care reflecta slava lui Lucifer, tatal lui. Admirând papalitatea si închinându-se ei, oamenii se închina, de fapt, lui Satan. Profetia aceasta este pe cale de împlinire. Întrebarea retorica pusa de cei ce se mira este o blasfemie la adresa lui Dumnezeu (Ex 15:11, Ps 89:6).
Blasfemii pe capete, blasfemii în gura. Fiecare cap al fiarei (v-1) este o putere blasfematoare. Divinizarea omului, cultul imperial a existat la toate celelalte puteri mondiale. Cezarii romani – care erau în acelasi timp pontifi supremi ! – au fost adorati ca zei. Dar aceasta divinizare atinge forma cea mai subtila si, în acelasi timp, mai îndrazneata, în timpul Romei papale. Papii romani au purtat acea întreita diadema imperiala (tiara) care se numeste 
triregnum "triregnum"-coroana  Papei ( (întreita regalitate) deoarece reprezinta domnia sa asupra cerului, pamântului si infernului. / Cel putin, aceast este interpretarea clasica, mentinuta pâna târziu în timpurile moderne: „Astfel I papa este încoronat cu o întreita coroana, ca împarat al cerului, al pamântului si al infernului.”] (Lucius Ferraris. P.B. 1772, Venetia)
In zilele noastre, Biserica Romana interpreteaza aceasta domnie întreita în niste termeni aparent mai modesti. Ioan Paul II nu poarta pe cap tiara. Dar aceste noi atitudini nu sunt decât chestiuni de suprafata. Vaticanul n-a renuntat la pretentiile lui traditionale asupra sensului acestui oficiu: 
papa este singurul cap legitim al Bisericii universale (Ef 4:15), singurul Vice-Christos. Câteva din afirmatiile istorice ale papilor sau despre papi (citate în 8 SDABCSource Book) sunt edificatoare:

       Noi tinem pe pamânt locul Atotputernicului Dumnezeu” (Leon XIII – 20 iunie 1894)
„Tu esti Pastorul, tu esti Vindecatorul, tu esti Directorul, tu esti Stapânul casei, în sfârsit, tu esti un alt Dumnezeu pe pamânt.” (Chr. Marcellus – predica la Conciliul V Lateran, sesiunea IV 1512) veziEx.20:3.
„Parintele si învatatorul tuturor crestinilor” (Conciliul de la Florenta, 1439) Mat 23:8-J2
„Papa este purtatorul cheilor si deschizatorul usii; el formeaza un singur consistoriu (sfat) cu Dumnezeu; si nu se poate face apel la cineva mai sus decât papa. Nu se poate intra în legatura cu Dumnezeu si în viata vesnica fara mijlocirea lui.”(Augustinus Triumphus) Apoc 3:7-8, Ioan 10:30)
„Papa are o atât de mare autoritate si putere încât el poate modifica, explica si interpreta chiar legile divine, fiindca puterea sa nu este a unui om, ci a unui Dumnezeu, si el actioneaza în locul Iui Dumnezeu pe pamânt, cu deplina
 putere de a lega si dezlega oile sale.” (Lucius Ferraris, Venetia, 1772) vezi Dan 7:25, Mat 5:17-19
„Noi, mai mult, proclamam, declaram si ne pronuntam ca este deasemenea necesar pentru mântuirea oricarei fiinte umane, sa fie supus Pontifului Roman.” (Bonifaciu VIII-1302) Fapt 4:12
„Cea mai mare putere în lume. VICARUL FIULUI LUI DUMNEZEU întrupat, a luat loc în tribunalul sau” (H.E.Manning- Puterea temporala a Vicarului lui Iisus Christos, Londra 1862) Ioan 5:27, Dan 7:13
La ceremonia încoronarii .”Primeste tiara cu cele trei coroane si sa stii ca tu esti Parintele printilor si regilor. Conducatorul lumii, Vicarul Mântuitorului nostru Iisus Christos!” I(P.Hutchinson. „20 secole de crestinism” 1959. New York) Ev 1:6 „
„De oameni vânator [i.e. pescar de oameni] dumnezeiesc, Hristos pe tine te-a facut, încredintându-ti turmele Bisericii Sale”….”mai mare decât apostolii”…. „puietor de lege”…”Petre slavite” .verhovnic pururea slavit ca soarele ceresc” (Marturiile cartilor bisericesti ortodoxe despre papa—Pr.Dr.I.Stanciu, ed.II 1937, Craiova).


Prezenta triregnului si a cheilor ca emblema sau stema pe steagul Vaticanului este elocventa. Papa a fost considerat înca din sec. VI judecator suprem care nu poate fi judecat de nimeni. Cu timpul s-a cristalizat, în mod natural si parerea ca în el se concentreaza nealterata, învatatura corecta. Dar abia în timpurile moderne, la anul 1870, papalitatea a decretat 
dogma infailibilitatii: atunci când papa vorbeste ca magistru al Bisericii (” ex cathedra”), în conformitate cu Sf. Scriptura si cu traditia, el este infailibil ( nu poate gresi!). Aceasta credinta se întemeiaza pe parerea ca Domnul a dat (prin Petru!) Bisericii, Spiritul Sfânt si prin aceasta o asigurare ca, orice s-ar întâmpla, ea nu va rataci si nu va cadea. Atât ortodocsii cât si catolicii si, uneori chiar biserici protestante, nu pot vedea ca fagaduinta lui Iisus este conditionata (Rom11:17-22). În ciuda tuturor evidentelor, aceasta credinta este confesiunea fundamentala a papismului. Papa se pretinde asemenea lui Christos pe pamânt – si Roma s-a zbatut din cele mai vechi timpuri pentru recunoasterea lui Christos ca Dumnezeu !. Dar adevarata origine a acestei autoritati supreme sta, mai degraba, în tirania traditiei si a multimii. Papalitatea a demonstrat ca poate desfiinta anumite porunci ale lui Dumnezeu si poate porunci lucruri care n-au trecut niciodata prin mintea Domnului, dar el nu poate face si o schimbare inversa: renuntarea la o inovatie omeneasca în favoarea poruncii lui Dumnezeu care a fost neglijata



Timpul activitatii—42 de luni (v.5)
     Referirea la aceasta perioada (care apare de sapte ori, sub diferite forme, în profetiile apocaliptice: de 2 ori în Daniel si de 5 ori în Apocalipsa) este o dovada evidenta în favoarea identificarii acestei fiare-Antichrist cu cornul nelegiut din Daniel 7. Cele 42 luni (1260 zile-ani) reprezinta aparitia primului stat papal în Italia, cu ocazia eliberarii Romei de ostogoti (538), pâna la desfiintarea puterii temporale a papilor de catre armata republicana franceza (1798). Versetele 5-8 nu reprezinta evenimente care urmeaza sa se întâmple dupa cele din v.4. Expresia repetata „i s-a dat” din v.5 trebuie înteleasa în relatie cu autoritatea data de balaur în v.2. Deasemenea, v.5-7 trebuie întelese în lumina profetiei din Daniel 7:25.
Aici avem înca o confirmare ca aplicatia dominanta a profetiei despre cornul din Dan. 8:10-11.24-25 si 11:36-39 vizeaza papalitatea si ca profetia lui Pavel din 2 Tes.2 se refera la aceeasi realitate istorica. Blasfemia sau hula este un pacat care înseamna rostirea unor pretentii îndraznete, arogarea unor atribute divine (Mat 26:64-65) sau, în general, vorbire abuziva, defaimare, insulta. Roma si-a atribuit titluri si puteri divine, ea a defaimat pe toti opozantii ei ca fiind antichristi si eretici, condamnându-i. Ea a decretat tot felul de siboleturi teologice în numele lui Dumnezeu si se considera „cetate eterna„, punând în umbra cetatea lui Dumnezeu (Apoc 21:3). „
Cortul” (resedinta) lui Dumnezeu se numeste, totusi, Noul Ierusalim si nu Noua Roma. între cele doua exista o prapastie de netrecut. Considerându-se de aceeasi autoritate cu Christos, papalitatea insulta pe îngerii care se socotesc robi ai lui Christos. Razboiul din v.7 poate fi acea stare de razboi timp de 1260 ani împotriva „ereticilor” din Dan.7:25 sau se poate referi la razboiul declansat de balaur în cap 12:17. Fiara Antichrist este agentul si reprezentantul principal al balaurului. Autoritatea data lui Antichrist în v.7 s-a împlinit în suprematia istorica asupra popoarelor Europei si asupra altor popoare catolice. Ea a crescut în timpurile moderne. A doua parte a cap. 13 ne arata cum va ajunge ea universala, pentru ca si popoarele necatolice s-o recunoasca.Toti locuitorii pamântului i se vor închina(v.8-10). Versetul 8 prezinta o dificultate pe care am dori s-o evidentiem comparând acest verset cu un text paralel din Apoc. 17:8 b. Observati paralela în textul grecesc si în traducere [dati click pe imaginea mica pentru a o vedea la dimensiune normala]:„Si i se vor inchina [fiarei] toti locuitorii pamantului [fiecare] al carui nume n-a fost scris in cartea vietii Mielului junghiat de la intemeierea lumii”.
Topica frazei în textul original permite doua traduceri posibile, depinzând de puctuatie:
1 .”al caror nume n-a fost scris în cartea vietii Mielului junghiat, de la întemeierea lumii”
2. „al caror nume n-a fost scris în cartea vietii Mielului junghiat de la întemeierea lumii” (vezi si 1 Petru 1:19-20)
De dragul simplificarii am putea alege a doua varianta, dar este bine sa stim ca ea nu rezolva problema în mod satisfacator. În Apoc. 17:8 b, tradus direct cu respectarea topicei frazei, textul suna asemanator: 

Apoc.17
Apoc.13
Si se vor mira locuitorii pamântului al caror nume n-a fost scris în cartea vietii de la întemeierea lumii.
Si i se vor închina toti locuitorii pamântului [fiecare] ai carui nume n-a fost scris în cartea vietii Mielului junghiat de la întemeierea lumii.

       Asemanarea dintre cele doua texte este izbitoare. Dar în cel din cap. 17 lipseste referirea la Mielul junghiat. Si totusi urmeaza expresia „de la întemeierea lumii„. Este dificil sa întelegem în cap. 17 „cartea vietii de la întemeierea lumii„, pentruca în textul grecesc ar trebui sa apara înca odata articolul definit: „cartea vietii cea [care este] de la întemeierea lumii”. Cum acest articol sau un pronume relativ lipseste, gramatica ne sileste sa punem o virgula dupa „cartea vietii” si sa întelegem ca numele [n-]au fost „scrise… de la întemeierea lumii”. Pentru consecventa ar trebui sa introducem aceeasi punctuatie si în cap. 13. În acest caz ne lovim, însa, de o dificultate teologica. Probabil ca dificultatea este determinata de ignoranta noastra. Nu stim prea multe din Biblie cu privire la aceasta carte a vietii. Ellen White nu pretinde ca ne-a spus totul despre acest subiect. Avem la îndemâna lumina mai mare a Bibliei pe care înca n-am cuprins-o. David pare sa se refere la o scriere a numelor tuturor oamenilor în cartea lui Dumnezeu înainte ca ei sa se nasca: Ps 139:16. Oricare ar fi momentul (sau momentele !) înregistrarii în aceasta carte si Ellen White arata ca si faptele bune sunt trecute acolo! (Exp.& Viz. 56 si 261) acesta nu poate fi un argument al predestinatiei nominale si selective, deoarece Apocalipsa arata la fel de clar ca, în timpul judecatii divine, unele nume vor fi sterse din cartea vietii (Apoc3:5,
Este interesant sa observam evenimentul din VT care sta la baza acestui pasaj: Ex 32:4-6.32. Cei ce s-au închinat chipului facut de pontiful Aron si-au pus în pericol numele lor din cartea lui Dumnezeu. Pontiful Aron a încercat sa mascheze si sa justifice aceasta idolatrie prin crearea unei noi sarbatori „în cinstea lui Iahwe (numele Domnului Christos în VT)”.
Este interesant ca, în timp ce sabatul zilei a saptea este un exemplu divin al odihnei spirituale în Christos, caruia îi corespunde momentul astazi (Ev 4:7-11), apostazia lui Aron a creat o sarbatoare idolatra, tot în cinstea Domnului, al carei moment este mâine. Astazi este semnul ascultarii prompte, în timp ce mâine este simbolul amânarii, iar amânarea nu este decât o respingere mascata a invitatiei lui Dumnezeu. Or, ziua în care epistola lui Pavel se citea în Biserica era sabatul, însasi ziua care exemplifica aceasta odihna. Situatia este asemanatoare cu predica lui Iisus la Nazaret într-un sabat (Lc 4:16-21), când a zis: „
Astazi s-au împlinit cuvintele acestea...” (In lucrarea sa „Odihna divina pentru neodihna omeneasca„, S.Bacchiocchi comenteaza legatura dintre sensul mai imprecis al lui astazi – acum, în zilele acestea– si sensul propriu si concret – chiar în aceasta zi care este sabat).
Aceeasi idee pare confirmata de cuvintele v.9 („Cine are urechi sa auda!”) care sunt paralele cu textul din Ev 4:7 („Astazi, daca auziti glasul Lui…). In acelasi timp, acest apel se adreseaza bisericilor din partea Spiritului Sfânt, de sapte ori (cap. 2-3) iar în solia laodiceana este dublat(Apoc 3:20.22)


La robie si sabie… sau la credinta sfintilor ? (v.9-10).
     Primele doua parti ale v.10 sunt redate în textul grecesc într-o forma mai neclara, dar textul apare ca o citare libera a sentintei din Ier 15:2, 43:11: „Cine este pentru robie, merge la robie. Cine [trebuie] sa fie ucis cu sabia, sa fie ucis cu sabia.” Aceste cuvinte se refera la poporul lui Dumnezeu care are numai doua alternative în aceasta încercare: sa mearga în aceasta ultima robie babiloneana (în timp ce altii fug „din Babilon”!) sau sa ramâna statornici. Ultima parte a versetului trebuie înteleasa
deasemenea în sensul termenilor grecesti: „Aici este [se dovedeste, se vede] statornicia si credinta sfintilor!” (  – hypomone- staruinta, perseverenta, statornicie, rabdare;  – pistis – credinta în sens reciproc, relatie de credinta: încredere si credinciosie. Relatia de credinta este  o încredere reciproca). Adevarata credinta este cheia statorniciei. Ideea este atât de importanta încât se repeta în Apoc. 14:12


Fiara care se ridica din pamânt (falsul profet), v. 11-18
     A doua fiara are rolul unui profet si face minuni extraordinare, deaceea este numita în urmatoarele capitole „falsul profet„. Un profet este omul care vorbeste în favoarea si în numele unui dumnezeu, un interpret al zeului (Ex 4:16). Un adevarat profet sustine pe adevaratul Christos, în timp ce falsii profeti proclama falsi messia, falsi mântuitori—antichristi (Mat.24:23-25, 2 Petru 2:1.15, 2 Cor 11:4, Deut 13:1-5). Spre deosebire de fiara Antichrist care se ridica din mare, a doua fiara se ridica din pamânt. Pionierii nostri au înteles marea ca fiind Lumea Veche (Europa, plus zone din Asia si Africa), cu multimea ei de civilizatii succesive si natiuni care au fost mereu în conflict. Prin contrast, pamântul a fost înteles ca fiind o zona geografica relativ putin populata si mai linistita, ceea ce ar corespunde continentului american din sec. XVI-XVIII.
Am putea vedea în acest pamânt limanul, uscatul unde se poate locui, tarmul dorit de cei ce calatoresc pe mare. Oricare ar fi explicatia, este de dorit sa avem o simbolistica unitara si consecventa în toate viziunile Apocalipsei. Pentru un evreu, marea era în primul rând Mediterana (Marea cea mare), simbol al lumii bântuita de razboaie (Dan 7:1-3), iar pamântul, tara, nu putea fi altceva decât Canaanul, tara minunata, tara promisa. Si carei alte zone geografice i s-ar potrivi un asemenea simbol, daca nu Americii de Nordpatria celor mai sfinte libertati, limanul visat de toti napastuitii lumii, principalul bastion al crestinismului protestant?
Statele Unite au fost un refugiu al celor oprimati. America a fost supranumita bastionul libertatii religioase. Dumnezeu a facut mai mult pentru aceasta tara decât pentru oricare alta tara asupra careia straluceste soarele. Ea a fost în mod miraculos pastrata...” (RH 03p.41)
Observând contextul, putem stabili timpul aparitiei acestei fiare pseudo-profetiste: dupa dominatia istorica a fiarei Antichrist, ea apare din pamânt, ca prin minune, 
pentru a-i vindeca rana. N-a mai fost vorba despre aceasta putere pâna acum. Daca observam ca profetia se refera la fiare ca fiind puteri mondiale care joaca roluri importante în istoria poporului lui Dumnezeu, atunci nu putem gasi în timpul sfârsitului (afara de Roma cu coarnele ei occidentale si afara de „taratul” ateist cu toti satelitii lui), o alta putere mondiala decât SUA. Revolutia Americana apare la sfârsitul dominatiei papale, odata cu Revolutia Franceza. Aici începe paradoxul: Apocalipsa a prevazut ca lovitura de sabie va fi data papalitatii de catre cea mai catolica tara, din fruntea Europei, iar vindecarea acestei rani avea s-o faca tocmai SUA care este cea mai reprezentativa creatie pamânteasca a protestantismului…
 Statele Unite au aparut ca o constelatie de colonii engleze pe continentul nordamerican (New England, Noua Anglie) si s-au dezvoltat în urma luptei pentru independenta (1776-1789) ca fiind cea mai tânara, mai puternica si mai umana dintre marile puteri ale lumii. Având la temelie o Constitutie , cu principii unice, înaltând drepturile si libertatile sacre ale individului, ea s-a privit pe sine ca fiind destinata sa inaugureze în lume o noua ordine a veacurilor (asa cum apare scris pe sigiliul ei, în limba latina: NOVUS ORDOSAECLORUM). În contrast cu anticrestinismul Revolutiei Franceze, America si-a luat ca motto expresia care apare pe fiecare dollar. adevaratul secret al puterii ei: 
IN GOD WE TRUST â€” în Dumnezeu ne încredem. O tara care si-a ales credinta în Dumnezeu si supravegherea respectarii drepturilor omului ca program si destin. La origine, aceste colonii engleze erau tot atât de intolerante pe cât erau de crestine (protestante). Catolicii, disidentii, evreii si vrajitoarele aveau un statut aparte, între convertire si spânzuratoare. Principiul dreptului si libertatii de constiinta a fost aplicat, mai întâi în colonia Providence întemeiata de baptistul separat Roger Williams (1636). Este demn de admiratie faptul ca, desi aceasta colonie a fost privita la început ca o ciudatenie neviabila, ea a devenit modelul politic al Americii. Nu putina influenta la conceperea acestui sistem constitutional au avut deistii americani. Dar ideea separarii bisericii si statului sustinuta de deisti, îsi are originea în doctrina anabaptistilor pasnici, în aripa radicala a Reformei Protestante.
Cresterea din pamânt a acestei puteri este o descriere foarte exacta. Ea rasare si creste usor ca o planta. In primul rând prin munca si cinste, având la radacini o credinta pentru care a curs mult sânge în Europa, ea s-a dezvoltat, si-a câstigat independenta, a primit o infuzie continua de inteligenta si curaj prin imigrari din Lumea Veche, a fost în stare sa cumpere suprafete uriase de la alte popoare (Louisiana, Florida, California, Arizona, New Mexico, Alaska), în timp ce un stat ca Texas s-a alaturat voluntar.
Dar ridicarea din pamânt spune si altceva. Singurul loc din Biblie unde ni se vorbeste despre un profet sculândii-se din pamânt, este descrierea unei sedinte antice de spiritism în care apare o „
fiinta divina” care vorbeste ca si cum ar fi profetul Samuel (1 Sam 28:13-14). Acest caracter înselator se reflecta în contrastul dintre cornitele de miel si glasul de balaur. Prin comparatie cu alte fiare, pare a fi crestinismul personificat. Dar modul în care vorbeste lumii în versetele urmatoare este glasul unui balaur. Fiindca doar balaurul este preocupat sa dea o atât de mare autoritate Antichristului papal. Si balaurul este acea putere care a inspirat persecutiile si ura contra celor ce pazesc poruncile lui Dumnezeu. Este, oare, un lucru întâmplator ca America este în acelasi timp patria spiritismului modern si a teosofiei curente care sunt adevaratul suflet al miscarii New Age (era noua)? Balaurul, simbolul lui Satan, nu este, oare, spiritul pagânismului? Si care este esenta pagânismului universal daca nu ocultismul ? Prin urmare, fiara pseudoprofet este America protestanta controlata de spiritualism si catolicism.
Fiara aceasta nu este descrisa. Ea nu este mielare doar cornite de mielNu este nici balaur, dar are glas de balaur. Este un fals profet, un prezicator al viitorului lumii, un facator de minuni extraordinare. Minunile acestui fals profet sunt asemanatoare cu ale lui Ilie. Dar ele nu dovedesc altceva decât ca o putere extraterestra interesata controleaza pe falsul profet care descopere lumii vointa „
dumnezeului acestui veac„. Si care este vointa lui? O noua ordine mondiala ! Suna atât de frumos „o noua ordine” . Dar v. 14 arata ca minunile falsului profet sunt amagiri pentru a accepta ca ordine mondiala o imagine a vechii fiare. Nu e nimic nou sub soare. Proiectul noii ordini mondiale are ca cheie instaurarea unui totalitarism crestin, ecumenist, dupa chipul si asemanarea sistemului medieval catolic. În acest scop, America va lucra cu toata autoritatea fiarei dintâi si, prin masurile ei politice va determina lumea sa adopte un tip de crestinism care va favoriza catolicismul si nu protestantismul biblic.
Este evident ca nu o imagine fizica a primei fiare este aici prevazuta. Daca fiara reprezinta un organism politico-religios, o putere istorica, imaginea fiarei trebuie sa fie o copie a aceluiasi organism politico-religios. Dar imaginea fiarei Antichrist nu este vie la început, este doar un proiect care va fi animat de catre America de astazi (v. 15). Nu stim exact cum vor decurge lucrurile, dar anumite partide si miscari politico-religioase americane urmaresc o schimbare a Constitutiei desfiintând principiul separarii bisericii de stat si încercând o uniformizare religioasa, un gen de teocratie ecumenista. Miscarile acestea sunt îndreptate împotriva secularismului si ateismului, împotriva invaziei pagânismului si a sectelor salbatice
urmarindu-se o întarire a crestinismului si o descurajare a imoralitatii. Fiindca buruienile diavolului s-au dezvoltat foarte bine pe solul primitor al Americii libere. Dar modificarea Constitutiei americane în acest punct va duce, în mod inevitabil, la persecutarea minoritatilor crestine constiincioase, asa cum a fost întotdeauna.
.       
Cornitele de miel ale fiarei americane reprezinta blândete, tinerete, atitudine pasnica. Spre deosebire de coarnele fiarei Antichrist, cornitele de miel nu reprezinta puteri politice vrajmase omului. America are doua elemente care au facut din ea o putere favorabila omului: un stat fara rege si o biserica fara papa, în politica si mostenirea protestanta în religie. Cele doua entitati sunt separate si astfel statul serveste fericirea individului.Glasul de balaur se refera la evenimentele profetice care sunt în curs si care implica o combinatie a celor doua puteri de tip „fier si lut” ca în profetia din Dan.2. Referinta la profetia lui Daniel trebuie sa ne determine sa vedem în chipul de aur din cap.3, obligatia de a se închina toate popoarele si limbile, dimensiunile idolului (60 x 6) si prezenta cuptorului pentru intimidarea nonconformistilor, o prefigurare istorica a evenimentelor din Apoc. 13.
Autoritatea mondiala cu care vorbeste acest pseudo-profet arata ca Organizatia Natiunilor Unite, Conciliul Mondial al Bisericilor (Ecumenismul) si alte foruri mondiale si agentii oficiale si secrete, vor contribui în mod eficient la exportarea imaginii fiarei, a noii ordini în toata lumea. Fiind vorba de redesteptarea unui crestinism totalitar, de o teocratie ecumenista în care constiinta individului este strivita, acest lucru nu este o noutate în Europa. Lumea veche este fiara istorica — Roma cu coarnele ei „crestine„. Aici, o revenire la
timpurile vechi este de asteptat, chiar si fara influenta americana. America a fost aceea care a inspirat Europei, prin mijlocirea stângace a Revolutiei Franceze, ideile moderne de democratielibertate si respect fata de drepturile omului. America este aceea care a vegheat ca ele sa fie respectate pretutindeni si, în multe locuri nu s-ar fi aratat zorii democratiei fara influenta diplomatiei americane. Dar când America însasi va da un exemplu de alterare a principiului constitutional, nu va mai fi pe pamânt nici o putere care sa ia apararea celui oprimat. Lumina lumii se va stinge si „Unchiul Sam”, strajerul libertatii, va deveni asa cum se poate întrevedea, profetul si jandarmul unui crestinism corupt si intolerant.
Acesta este un vis urât, dar se va împlini. Profetiile neplacute trebuie considerate mai credibile (Ier 28:7-9). Cum se poate ajunge la o situatia atât de rasturnata în comparatie cu pretentiile actuale ale Americii? Mai întâi trebuie avut în vedere ca protetantismul american este de multa vreme într-o stare de criza. Apoi trebuie observat ca procentul actual al catolicilor în SUA este foarte ridicat. Învatamântul a fost separat de îndoctrinarea religioasa (potrivit constitutiei!) dar nu si de alte forme de îndoctrinare cu dogme si traditii de esenta umanistaanticrestinaImoralitatea si violenta este foarte de ridicata în anumite clase, iar 
ocultismul este omniprezentGustul dupa senzatii taritematica satanista în muzica si film, înstrainarea tinerilor de valorile crestine traditionale, au facut din America ultimei generatii locul cel mai plauzibil al „începutului sfârsitului„. Deja s-au restabilit relatiile diplomatice dintre Casa Alba si Vatican (ceea ce America nu visase în deceniile anterioare !) si catolicismul are în America cel mai puternic front.[Ac.comentariu a aparut in 1994]. Când influenta curentelor pagâne, de inspiratie spiritista, va însela pe americani sa dea crezare mesajelor primite din „cealalta lume” prin intermediul fantomelor, atunci este deschisa calea pentru orice.
America are deja o traditie de intoleranta mostenita de la maica ei, Marea Britanie. Statele federatiei americane pastreaza înca în constiinta lor politica, în legile lor, un articol special care cere respectarea duminicii de toti cetateniiNumai Constitutia Federala este aceea care blocheaza aceste „blue laws” (legi albastre) care nu mai au (sau „înca nu au”!) putere. Dar ele erau cândva foarte serioase. Dintre toate statele catolice, Anglia a impus pazirea cea mai stricta a duminicii pe care a numit-o sabat. Reforma engleza care a dus la crearea Bisericii Anglicane, nu a schimbat cu nimic aceasta atitudine. Ba înca, influenta calvinismului puritan (cu acel accent pus asupra Decalogului si cu interpretarea poruncii a patra dupa marele filozof catolic Toma d’Aquino) a accentuat ideea sanctificarii duminicii. Calvinismul a fost în Occident principala forta a modelarii moral-sociale a oamenilor; cele mai frumoase aspecte ale sistemului capitalist (cultul muncii si al cinstei, prosperitatea materiala, gradul de civilizatie) fiind datorate calvinismului. Or, cele mai multe biserici americane sunt pur calviniste (prezbiterieni, congregationalisti) sau mostenesc doctrina calvinista (anglicani, baptisti, etc). Prezenta acelor legi albastre în constitutiile statelor federale s-a dovedit deja nefasta între anii 1870-1888, când guvernele voiau sa puna la punct progresul AZS, condamnând pe aceia care lucreaza duminica si tin sâmbata, sub motivul ca America este o „
natiune crestina” si nu poate încuraja obiceiurile evreiesti. (Acest spirit nationalist-„crestin”, care a devastat Europa, sta si la temelia miscarii Ku Klux Klan, o organizatie americana aproape terorista, de tip fascist, care îsi manifesta ura fata de negri, catolici, imigranti si evrei. Asemenea voci de balaur se aud si în nenorocitul nostru „Est salbatic„).
Ca reactie fata de acele izbucniri care pareau sa fie o declansare a ultimului conflict din Apoc 13, AZS au întemeiat la 21 iulie 1889 Asociatia Libertatii Religioase, Dar efectele legilor duminicale au continuat, o noua izbucnire având loc între 1892-1895. Dupa anul 1900 aceste tendinte au slabit, dar în generatia noastra au reînviat. In 1961 Curtea Suprema a emis patru decizii de lege duminicala într-o singura zi. Pe atunci majoritatea Statelor Unite aveau legi duminicale si numai 12 dintre ele aveau scutiri pentru sabatisti, în timp ce doua curti federale dadusera decizii contradictorii. Au aparut dispute între juristii americani cu privire la legalitatea legilor duminicale. Unii le considera ca având un caracter civil, altii le considera de origine si esenta religioasa, pentruca ele lovesc pe aceia care nu împartasesc convingerile majoritatii. Criza energetica din 1973 a determinat un nou val de interes pentru redresarea moral-religioasa a americanilor, trezire care întotdeauna este vazuta ca pornind de la obligativitatea sfintirii universale a duminicii. 
De aceea Dumnezeu pedepseste America, pentruca exista atâta neglijare a religiei, iar aceasta neglijare este încurajata de exemplul „anticrestin” al celor ce nu respecta duminica… într-o crestinatate care se scalda în prosperitate si confort, unde se discuta cu întelegere despre „drepturile” homosexualilor si unde zeul suprem este, totusi, dolarul, o criza economica serioasa ar putea determina o reforma care sa impuna uniformizarea duminicala. Într-o tara în care toata lumea crede ca prosperitatea este semnul aprobarii divine, iar criza economica este dovada neplacerii lui Dumnezeu, cei ce sunt interpretati ca fiind cauza nenorocirii publice (profanatorii duminicii!) vor fi, cu siguranta, indicati ca tapi ispasitori. Acolo unde ultima generatie a primit pecetea destrabalarii si violentei, a satanismului si a placerii pentru o „cultura morbida„, saturata de animalismul si terorismul inspirat de muzica rocksi de cacurghiile(nelegiurile) produse la Hollywood, inima omeneasca poate fi mult mai cruda decât la polul ateist al lumii, Si nu trebuie sa uitam ca pecetea americana se poate observa în toate tarile crestine (si chiar necrestine). Nimeni nu este interesat de valorile care definesc traditia americana (misionarismul protestant, cultul pentru drepturile individului etc), dar toata lumea maimutareste pe americani în ce este mai ridicol si mai daunator. Viciul dezgustator si ofensiv al fumatului, originar din America, a invadat Europa, ajungând în scurt timp pâna în Rusia Tarista, fara sa poata fi oprit de cele mai dure legi; cultul imoralitatii, al drogurilor si al unei muzici pentru care nu poti gasi epitete, are cea mai mare penetratie la scara mondiala. Pâna si obiceiul de a „rumega” si clefai guma „necurmat”, arata ca exemplul americanilor, în anumite domenii, poate afecta pe ultimul cetatean al lumii. Ce credeti ca se va întâmpla atunci când americanii vor renunta la principiul separarii bisericii de stat? Europa si celelalte parti ale lumii sunt intolerante prin traditie…
Apocalipsa este clara asupra faptului ca trinitatea iadului va lucra în unire: balaurul ocultismului reînviatfiara romana vindecata si falsul profet al lumii moderne (protestantismul american apostat) se vor uni în spirit (Apoc 16:13-14). Babilonul apocaliptic este format din trei sectoare (Apocl6:19) . Ceea ce leaga aceste puteri apostate care, în mod natural se resping, este prezenta spiritelor rele (Apoc. 18:2-3). Pentru a ilustra ce mesaje aduc spiritele demonilor care se dau drept spirite ale mortilor, cu privire la aceste lucruri, vom cita câteva titluri si propozitii notate în graba dintr-o carte spiritista franceza care se poate gasi la Biblioteca Nationala (cota I 6686). În traducere, titlul ei este: „
Clerul catolic, spiritismul si pacea universala prin evolutia morala a popoarelor”(J.L.P.Bonsens) :

 „IV. Catehismul catolic în fata doctrinei spiritiste. V. Spiritismul este complementul crestinismului. Se recomanda Colegiului Sacru [al cardinalilor] sa reflecteze asupra dictonului biblic: «litera omoara dar spiritul da viata». 74. Toate popoarele vor accepta crestinismul prin intermediul spiritismului. 80 Credinta comuna între popoare va pune capat flagelului razboiului. 86. Sfârsitul flagelului razboiului prin spiritism. VI. 121 Care sunt puterile si institutiile ce pot influenta cel mai bine evolutia care conduce lumea la pacea universala? 1. Rolul Sfântului Parinte. Prima dorinta, fuziunea tuturor crestinilor. 126-127. Marele gând al unui papa de geniu va fi de a pune la punct o doctrina care sa fie în mod necesar acceptabila tuturor crestinilor. Este imposibil? Nu, fiindca pe de o parte adevarurile religioase demonstrate se impun tuturor, pe de alta parte Iisus este acceptat si venerat de toti. Aceasta doctrina comuna ar cuprinde: …. Evanghelia lui Iisus cu sacramentele necesare care decurg si cele zece porunci. Acestea ar forma un catechism pe care un misionar, într-un elan retoric, ar putea sa-l numeasca «Farul Romei luminând omenirea pentru a o conduce, secol dupa secol, la fericire, prin adevar; caci numai adevarul poate duce la fericire».”


Acest cult universal nu pare sa fie închinat în mod direct papismulni. 
Lumea nu va fi silita sa devina catolica. Dar onorând inventiile papale si aratând reverenta (sau, cel putin mirare! — Apoc 17:6-8) fata de aceasta institutie „eterna”, te închini fiarei.. De fapt, Apocalipsa arata ca falsele obiecte de închinare sunt, în acest context: fiara sau imaginea fiarei, acceptarea semnului fiarei pe frunte sau pe mâna, acceptarea numelui fiarei sau a numarului numelui ei.


Semnul, numele si numarul fiarei romane
     Nu este nevoie sa apelam la metode oculte, cabalistice pentru a descoperi semnul fiarei romaneBiblia vorbeste în limbajul religios al lumii contemporane cu Ioan. Închinatorii zeilor îsi faceau semne pe corp (în special pe frunte si pe mâna), se tatuau cu simbolurile zeului preferat pentru a-si exprima închinarea si slujirea. Era ceva analog stigmatizarii sclavilor. Si în zilele noastre se poarta semne religioase. Unii initiati hindusi au un semn pe frunte. Evreii ortodocsi poarta filacterii ca simboluri ale Legii (pe frunte si pe mâna) în timpul rugaciunii. Israel era oprit de Dumnezeu sa adopte practicile altor popoare cu privire la acest tip de semne (Lev 19:27-28, 21:5). Unele simboluri pagâne preluate si omologate de crestini au ramas pâna astazi, cu o semnificatie diferita, dar tratate cu aceeasi veneratie mistica. Ele slujesc un cult al superstitiei, un fel de magie alba în care se invoca numele lui Christos si ale sfintilor. Dumnezeu dispretuieste simbolurile care sunt venerate într-un spirit pagân, oricât de sigura ar fi provenienta lor crestina. El Si-a aratat dezaprobarea fata de practicile pagâne în poporul Sau, Israel (Ps 74:3-9, Ez 20:16, Is 57:8). În schimb, El a aratat ca semnele distinctive ale israelitilor ca închinatori ai adevaratului Dumnezeu sunt respectarea sarbatorilor si a legii Domnului (Ex 13:9.16, Deut 6:8). În mod deosebit, sabatul a fost dat ca semn distinctiv si vesnic al legamântului celor zece porunci (Ex 31:13).Toate acestea sunt comparate de Dumnezeu cu niste semne pe mâna sau pe frunte. N-avem decât sa le întoarcem pe dos si vom afla semnul fiarei. În Dan 7:25 ni se spune despre Antichristul papal ca a îndraznit sa schimbe vremile (sarbatori) si Legea în timp ce Iisus declara ca El n-are de gând sa schimbe Legea lui Dumnezeu (Mat 5:17-20). Or, tocmai Biserica Romana se lauda cu asemenea schimbari devenite astazi practici universale, acceptate si în rasarit si în lumea protestanta. Cea mai spectaculoasa dintre aceste schimbari este transferarea treptata a sfinteniei sabatului biblic asupra unei inovatii omenesti, sfintirea primei zile a saptamânii de lucru, pe care toti crestinii o cinstesc ca zi a Domnului.
 Odata cu schimbarea datei vechiului Paste care se practica în rasarit, odata cu trecerea accentului de la comemorarea mortii la comemorarea învierii, sarbatorirea învierii nu s-a oprit la o data anuala, ci a început sa se practice saptamânal, în aceeasi zi în care romanii aveau ziua soarelui. La început nevinovat si mergând în paralel cu sabatul, fara sa-lînlocuiasca, acest obicei a intrat în competitie cu adevarata „zi domneasca„. Ziua întâi a fost numita „ziua Domnului” pentru diferite pretexte teologice (
crearea luminii, circumcizia spirituala a zilei a opta si alte alegorizari deplasate, de inspiratie gnostica), iar sabatul a fost tot mai mult neglijat si dispretuit ca un semn distinctiv al evreilor, ca fiind semnul lui Cain etc. Mai întâi a fost transformat într-o zi de post, un fel de protest împotriva poporului evreu care l-a rastignit pe Christos, apoi a devenit o zi de cult particular. In schimb, inovatia episcopilor si teologilor avangardisti de la Roma a ramas ca zi de cult public în care toata atmosfera trebuia sa fie de bucurie (se interzicea îngenuncherea si postul!).
Acest destin paralel al celor doua sarbatori saptamânale în crestinatate poate fi observat pe o perioada destul de lunga (aproximativ între anii 135-538), iar la unele biserici orientale (etiopieni, nestorieni) pâna în timpurile moderne. In spiritul sfatului apostolic din Romani 14, cinstirea învierii, în sine, nu putea fi interzisa. Dar ceea ce a fost permis a început sa devina obicei general, apoi lege obligatorie, concurând ziua lui Christos (Creatorul). Timp de câteva secole, sabatul Domnului a mai fost tolerat, pâna când Biserica a început sa-l condamne, iar duminica, ziua liturghiei publice, care fusese doar o zi de lucru în care se tinea o adunare de dimineata, a început sa primeasca o cinstire sabatica. Decretul lui Constantin cel Mare din anul 321oprea pe locuitorii cetatilor sa lucreze în „
venerabila zi a soarelui” (asa cum o numeste el), iar sinoadele din sec. VI vor sabatiza total duminica, poruncind si taranitor sa se opreasca de la lucru.
 Crestinii de astazi ar trebui sa se întrebe: Daca aceasta schimbare a fost legitima, (indiferent cine a facut-o!), daca a trebuit parasit sabatul în favoarea unei zile „mai crestine”, 
de ce s-a cautat acoperirea acestui transfer, numerotându-se duminica drept asaptea zi a saptamânii? Cine a urmarit o asemenea confuzie si când s-a facut? Daca adevaratul motiv a fost nevoia de a celebra învierea, de ce nu s-a dovedit suficient Pastele? Iar daca evenimentul a meritat o comemorare mai frecventa decât cea anuala, de ce a fost înlaturat sabatul pentru a face loc acestei inventii pe care NT nu o cere? Si daca sabatul fusese desfiintat de Christos, de ce au pastrat crestinii ciclul saptamânal care nu este legat de natura (cum sunt ziua, luna si anul) ci este dat de la facerea lumii, formând un întreg împreuna cu sabatul ?
Biblia este suficient de clara în aceasta privinta, deaceea ultimul test dat de Dumnezeu crestinatatii este respectul fata de legea Sa si fata de sabat. Exista ceva comun cu primul test dat omului (Gen 2:16-17). Ascultarea de Dumnezeu nu trebuie rationalizata. Chiar daca toti pomii sunt pomi, unul a fost interzis. Întelegerea corecta vine în urma ascultarii. Nu este nevoie sa întelegem, mai întâi, toate motivele lui Dumnezeu, pentru a crede si a asculta.
 Ca argument în favoarea afirmatiei ca duminica este o inovatie a Bisericii Romane si nu a lui Christos sau a apostolilor, avem astazi si teza de doctorat a Dr. Samuele Bacchiocchi (acum profesor la Universitatea Andrews, USA) care a primit cele mai înalte distinctii ale Universitatii Gregoriene de la Vatican, dupa absolvirea sa în 1977. Disertatia sa (tiparita apoi de presa Vaticanului) cu titlul „De la Sabat la Duminica”dovedeste ca duminica nu-si are originea la Ierusalim sau în alta zona rasariteana, ci la Roma. Adventistul S.Bacchiocchi a fost primul protestant care a reusit sa intre la Universitatea Gregoriana. Studiile facute de el în acest domeniu al teologiei si al istoriei Bisericii sunt superioare tuturor lucrarilor care au fost scrise pâna acum în acest domeniu. Disertatia sa a ramas fara replica si ar merita tradusa în toate limbile. Acceptarea acestei lucrari de catre teologii romani si medalia de aur oferita absolventului de catre papa Paul VI sunt argumente clare ca papalitatea nu neaga acest fapt, ba chiar se lauda cu el, ca fiind un semn al autoritatii ei recunoscute, indirect, si de protestanti. Biserica Romana, a afirmat adesea ca duminica este semnul autoritatii ei. Cardinalul american Gibbons spunea în 1895:: „Duminica este semnul autoritatii Bisericii Catolice”. La fel raspunsese si Dr.Eck lui Martin Luther, la fel afirmase arhiepiscopul Fossa de Reggio la Conciliul din Trent în 1545 ceea ce se reflecta si în Catechismul doctrinal american al lui Keenan (1876, New York). Observati câteva afirmatii catolice din timpurile recente:

       Biserica Catolica a schimbat serbarea sâmbetei în duminica pe baza autoritatii ei divine si infailibile date de întemeietorul ei, Isus Christos. Protestantii care pretind ca Biblia este singurul lor ghid în materie de credinta, nu au dovezi biblice ca sa serbeze duminica. Din acest punct de vedere, Adventistii de Ziua a Saptea sunt singurii protestanti consecventi.” (The Question Box. The Catholic Universe Bulletin, aug. 1942 p.2, citat de revista These Times march 1973 p. 43)
       „Cu peste 1000 de ani înainte de a exista Protestantismul, Biserica Catolica a schimbat ziua de odihna, din sâmbata în duminica, în virtutea misiunii ei divine .•” (The Catholic Mirror, Baltimore, sept. 23 1893, citat în These Times, march 1973, p. 42)
       „Duminica este semnul autoritatii noastre. Biserica este deasupra Bibliei, si aceasta transferare a tineri sabatului este dovada acestui fapt.” (The Catholic Record, Ontario-Canada, 1 sept. 1923, citat de L.Tucker în The Sign ofthe Beast, p. 10)


TOTUSINOI NU sustinem ca crestinul constiincios care serbeaza duminica în cinstea învierii lui Iisus, sau ca datina bisericeasca, are „semnul fiarei”. Orice adventist trebuie sa stie sa-si masoare cuvintele si sentimentele în acest domeniu. Dumnezeu nu ne-a dat misiunea de a rani constiinta celor care nu stiu ce fac. Dar noi sustinem ca semnul fiarei este impunerea prin lege a sabatului lui Antichrist (duminica), sfidând principiul libertatii de închinare si dispretuind Cuvântul clar al lui Dumnezeu. Oricine calca în mod constient (dupa ce a fost avertizat), sabatul legii morale a lui Dumnezeu, pentru a respecta legile omenesti, primeste semnul fiarei. Ceea ce face din duminica semnul fiarei, nu este nici tema învierii, nici faptul ca este doar un obicei omenesc, ci faptul ca va fi impusa prin lege de stat în locul sabatului, asa cum a facut Roma antica si medievala, determinând persecutarea celor care vor sa asculte de Dumnezeu. Ea nu este si n-a fost niciodata o adevarata comemorare a învierii Domnului. Pentru crestinul obisnuit, duminica este un simplu week-end în care este liber sa faca ce vrea, ascultând si o liturghie sau o predica protestanta, fara ca aceasta sa fie o zi de bucurie în Domnul si de oprire a tuturor lucrarilor si discutiilor de fiecare zi (Is 58:13-14).
Daca cineva tine sabatul in acelasi stil în care se tine duminica, asemenea sarbatorilor ceremoniale care erau o umbra (Ex 12:16, Lev 23:8 comp. cu Lev 23:3), aceasta înseamna ca el tine sabatul sau propriunu sabatul Domnului
Iisus a desfiintat sabatul fariseilor ca sa faca loc sabatului lui Dumnezeu â€” o zi în care Creatorul este celebrat ca Tata si ca Mântuitor. Nu interdictiile talmudice sfintesc sabatul, ci exemplul original al lui Christos la facerea lumii (Gen.2:1-4) si în viata sa pamânteasca. Cei care nu pastreaza sabatul în spiritul lui Christos, nu vor avea putere sa reziste persecutiei, ci vor primi semnul fiarei.
Persecutia împotriva crestinilor disidenti va începe cu constrângeri economice (v.17) dar va ajunge în final pâna la varsare de sânge. Cei ce se mira ca în timpurile moderne s-ar putea petrece o asemenea barbarie, sa-si aminteasca de marile exterminari naziste care s-au petrecut „sub ochii nostri”, acum numai 50 de ani, fara sa fim prea alertati de ele.


Numele fiarei
"triregnum"-coroana  Papei      Numele fiarei este considerat de majoritatea interpretilor ca fiind Antichrist. Acest cuvânt grecesc (  â€” Anti-Christos) înseamna „Vice-Christos„. Dictionarele grecesti, precum si Enciclopedia Catolica, recunosc ca acesta este sensul strict lingvistic al termenului. Nu este vorba de un personaj care se declara împotriva lui Christos, ci în primul rând de un uzurpator care se pretinde viceregele sau vicarul Lui. Or, titlul oficial si traditional al papalitatii este VICARIVS CHRISTI (Vicarul lui Christos). În cazurile în care s-a urmarit sublinierea dumnezeirii lui Christos si a originii divine a
 oficiului papal, s-a scris VICARIVS FILII DEi(Vicarul Fiului lui Dumnezeu). Suma cifrelor care reprezinta literele acestui titlu latin (V=5, I=1, C=100, I=1, V=5, I=1, L=50,I=1, I=1, D=500, I=1) este 666. Pâna astazi nu s-a gasit o explicatie mai buna. Este nevoie de o întelepciune a Unuia mai mare decât Solomon pentru o întelegere completa a acestei taine. În orice caz, Solomon este singurul personaj biblic de care se leaga numarul 666 (2Cr.9:3). Solomon care trebuia sa fie un tip al lui Christos (Fiul lui David), a devenit un tip al lui Antichrist, prin apostazie, numarul 666 reprezentând recunoasterea autoritatii lui imperiale si bogatii legendare… 


Triumful biruitorilor fiarei (Apoc. 14:1-5).
     Scena are loc în cer, dupa cum reiese din v.2. NT arata ca Muntele Sionului este în legatura cu (sau echivalent cu) Ierusalimul ceresc (Evrei 12:22). Cei 144.000 sunt luptatorii sigilati din cap.7, care dau lupta cu fiara. Aici sunt vazuti în ceruri, ca biruitori, aratând ca, în timp ce milioanele si miliardele lumii au îngenuncheat înaintea idolului papal, primind pe frunte antisabatul  lui Antichrist, vor exista multi credinciosi statornici, din toate popoarele, care vor avea pe frunte sigiliul lui Dumnezeu. Numele comun al lui Iisus si al tatalui Sau, este acel nume sacru pe care Fiul lui Dumnezeu Si-l descopere în Ex.3:  â€” Yahwe, „Cel ce era, este si va fi„. Noul Testament îl recunoaste aici pe Acela care este una cu Tatal, Creatorul si Mântuitorul lumii (comp Ioan 12:36^43 cu îs 6:1-3. 9-10).
Numele lui Dumnezeu pe frunte este 
simbolul apartenentei (fiind numele de pe sigiliu) (dar si simbolul sfintirii, al primirii caracterului lui Dumnezeu. A avea caracterul lui Dumnezeu înseamna a avea legea Lui scrisa în inima si manifestata în viata, din credinta si iubire. (Ioan.17:26). Cei 144.000 sunt primul rod dintre cei rascumparati. Si primul rod era închinat Domnului, întotdeauna. De aceea ei sunt aparati de moarte (Ier 2:23).
Aceasta ramasita a Israelului universal al lui Dumneze este în mod sigur formata din crestini, deoarece ei sunt împreuna cu Mielul(v.1.4 comp. Apoc.7:17). Pentru explicatii asupra identitatii, vedeti cele de la cap. 7.
Cântarea cea noua a biruitorilor (v.2-3) nu poate fi redata de nimeni din cer sau de pe pamânt, decât de ei, pentruca ei sunt singurii care trec prin „
necazul cel mare„. Aceeasi cântare este numita în cap.15, „Cântarea lui Moise si a Mielului„, amintitnd de cântarea eliberarii de la Marea Rosie, cu ocazia iesirii din Egiptul devastat de plagi. Ea este cântata într-un sens general de mântuitii din toate neamurile (5:9) . Prin urmare, acesti 144.000, chiar daca printre ei pot fi multi evrei, sunt ramasita unui Israel spiritual. ( â€”kitharra = lira, harpa de mâna, nu alauta). Ei sunt rascumparati de pe pamânt [dintre cei vii] T. V. 595. Sunt crestinii de tipul Enoh si Ilie care au fost luati la cer prin translatie (mutare directa, în corp glorificat), crestini de tipul lui Iosua si Caleb care au intrat în tara fagaduita.
Calitatile spirituale (v.4-5). În traducere directa, textul grecesc se poate reda astfel, cuvânt cu cuvânt: „
Acestia sunt cei ce nu s-au mânjit cu femei, fiindca sunt virgini„. Într-un asemenea context simbolic nu se poate ramâne la sensul propriu al acestor cuvinte. Este adevarat ca în timpurile noastre lumea a devenit un bordel, ca libertatea sexuala este cea mai cautata si mai proslavita libertate si cultul cel mai adorat de multime, asa încât n-ar fi de mirare ca Dumnezeu sa aleaga floarea castitatii pentru a împodobi cerul. (Ellen White afirma ca acea destrabalare „sacra” a lui Israel, acel „sexy-cult” care s-a desfasurat în Valea Sitim, lânga Iordan, chiar la hotarul tarii fagaduiteva deveni o situatie predominanta înainte de a doua venire a Domnului Christos!— PP 459-461). Totusi, la cei 144.000 se subliniaza virginitatea si nu doar castitatea. Si, pentru ca Biblia subliniaza sfintenia casatoriei, ar fi ciudat ca Dumnezeu sa aleaga numai persoane virgine. De fapt, în viziune sunt numai barbati, si nu uitati ca virginitatea este, prin excelenta, o calitate feminina! (vezi si Mat 25:1-13).
Exista însa un fel al lui Dumnezeu de a ne numara si masura barbatia si virginitatea, la care poate sa aspire si cel mai decazut barbat si cea mai pacatoasa „femeie pacatoasa” care crede în Numele lui Christos spre iertare si biruinta, primind pe frunte Numele Lui. În sensul propriu al expresiei din text, logica ar cere sa se spuna: „
ei sunt virgini pentruca nu s-au mânjit cu femei„. Dar aici se spune exact invers: „nu s-au mânjit…pentruca sunt virgini”. Prin urmare, virginitatea lor nu este o consecinta a înfrânarii, a ascezei lor, ci exact invers: ei sunt virgini si, deaceea nu s-au mânjit cu femei. Aceasta relatie nu pot s-o explic, din punct de vedere gramatical, decât în sensul ca aici Inspiratia intentioneaza o virginitate „a inimii”. În Biblie, este numita fecioara o cetate neînvinsa, necucerita, neînfrânta. În acest sens, nu doar „fiica Sionului”, ci si „fiica Babilonului” si „fiica Egiptului” sunt numite fecioare (îs 47:1, Ier 46:11). Aceasta idee se poate lega atât de metafora sigilarii (unul dintre sensurile sigilarii fiind inviolabilitatea constiintei, a caracterului, a vietii) cât si de aceea a victoriei în aceasta ultima lupta.

       În mod evident, este subliniata puritatea spirituala. Femeile din aceasta imagine sunt ecoul unui eveniment tipic, amintindu-ne de acea cadere a israelitilor în idolatrie cu putin timp înainte de a intra în tara fagaduita, chiar la Iordan, la hotarele Canaanului. La sfatul falsului profet Balaam, care fusese cândva profet al lui Dumnezeu, care cunostea adevarul dar iubea mai mult argintii, vrajmasii poporului lui Dumnezeu au desfasurat o sarbatoare 

 

generoasa, „ecumenista”, la care au invitat si pe evrei. Femeile pagâne au fost acelea care i-au facut sa cada în pacat si multi au fost pedepsiti la cuvântul lui Dumnezeu (Num 25 Num 31:14-18). Faptul ca aceasta tragedie istorica sta în spatele expresiei apocaliptice mi se pare evident. Exista si un alt element care subliniaza legatura: în ambele capitole din Numeri (25 si 31) sunt prezente numere sugestive: 24.000 (2 x 12.000) si 12.000 (1000 x 12), adica exact factorii numarului 144.000 (vezi cap. 7:5 etc.).

       În contextul acestei scene profetice avem deasemenea un fals profet care pregateste o sarbatoare idolatra si care, asemenea lui Balaam (vezi si cap.2:14-16), face tot ce poate sa atraga lumea în valea ultimei decizii: adorarea Creatorului, sau zeificarea creaturii ?. Ce rol ar putea juca femeile în acest scenariu? Apocalipsa descrie o singura femeie curata, dar mai multe femei usoareIzabela, prostituata Babilon si fiicele ei (17:5). Într-un timp în care multi credinciosi vor fi ademeniti de bisericile prostituate ca sa se îndeparteze de legea lui Dumnezeu  si sa primeasca semnul fiarei, vor exista si unii crestini statornici, în ciuda tuturor farmecelor ecumeniste si spiritualiste inspirate de Balaamii moderni.
Merita subliniata corespondenta dintre situatia bisericii din Pergam (tipul Bisericii din sec. IV-VI) si scenele din cap. 13-14. Nu numai prezenta unui fals profet si a ispitelor reprezentate de „prostitutia sacra” a compromisului dintre religia curata si religiile false, dar si prezenta manei si a numelui (2:17) sunt semnificative. Mana este semnul grijei lui Dumnezeu pentru nevoile fizice ale poporului Lui. (implicând principiile ceresti ale alimentatiei !), cât si un simbol al testarii credintei si ascultarii cu privire la porunca sabatului: Ex. 16:4.18.23-35. În contextul scenei celor 144.000 este pusa greu la încercare credintaprin acea restrictie economica din cap. 13:17 si printr-o lege duminicala universala. Numele cel nou apare aici scris pe frunte. (O alta anticipare a acestei sigilari se gaseste în fagaduinta data biruitorilor din Filadelfia: cap. 3:12. Aceste corespondente între elemente din cele sapte scrisori si scenele ultimului act al marii drame arata, o data în plus, ca bisericile apocaliptice trebuie vazute nu numai ca biserici locale sau ca perioade ale Bisericii, ci si ca reprezentând întreaga Biserica spirituala a lui Dumnezeu în orice moment al istoriei, inclusiv la sfârsitul timpului).
În constrast cu cei ce urmeaza fiarei în cap.l3:3 b, dupa textul grecesc, „acestia 
[cei 144.000] sunt cei ce însotesc pe Miel, oriunde merge El”. Participiul grecesc folosit aici arata ca ei umbla cu Iisus la timpul trecut, la prezent si la viitor. Asemenea celor doisprezece (12!): loan 1:36-37, 6:66, 12:12, 16:32, 17:14, 18:15-16, 21:19-24, Le 9:57-62. Ei sunt primul rod (cele mai alese roade) ale jertfei lui Iisus, dintre toti mântuitii, fiindca au trecut prin necazul cel mare, pe unde a trecut si Domnul lor.
Astfel cei de pe urma vor fi cei dintâi în Împaratia lui Dumnezeu (Mat 20:1-16). Nu cei ce se lauda cu nasterea lor, ca fariseii care se fereau sa întâlneasca un pagân, un samaritean sau un israelit nepurificat, ci aceia care umbla cu Mielul. Cei ce n-au alta virtute decât ca „
s-au nascut în credinta si n-au fost membri ai altor biserici”trebuie sa se mai nasca odata; singura lor sansa de a intra în ostirea celor sigilati este pe aceeasi cale ca si pacatosul cel mai josnic. Ideile fariseice cu privire la identitatea celor 144.000, tradeaza adesea laodiceanismul Bisericii.
Versetul 5, în greceste este mai scurt: „
în gura lor nu s-a gasit minciuna; ei sunt fara defect.” Ei sunt ca si Domnul lor (Is 53:9 u.p. 1 Petru 2:21-22, Tefania 3:11-13). Minciuna este tagaduirea adevarului, distorsionarea adevarului sau ascunderea lui în conditii în care aceasta prejudiciaza (Col 3:9, Iac 3:14). loan foloseste contrastul adevar-minciuna într-un sens profund care trebuie vazut si aici (loan 14:6.17, 17:17.19, 18:37-38, 3 loan 3.4.8.12). Ultimele cuvinte spuse despre ei ( – amomoi eisin = ei sunt fara defect; de la cuvântul momos = defect) ar trebui sa dea de gândit si sa determine un studiu serios al Bibliei pentru a întelege ce înseamna aceasta perfectiune morala si cum poate fi atinsa. Acelasi termen grecesc (cu sensul de fara defect, fara repros, ireprosabil) se foloseste referitor la jertfele ceremoniale (Num 6:14, 19:2), jertfa lui Iisus (1 Petru 1:19, Ev 9:14) si în alte cazuri (Ps 14:2, 17:24, Ef 1:4, 5:27, Col 1:22, 2 Petru 3:14, Fii 2:14.15, Iuda 24).
Mesajul este clar. Spre deosebire de parerea populara care sustine ca nu depinde de noi ca sa fim numarati printre cei 144.000, Ellen White spunea: „Sa ne straduim cu toata puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, sa facem parte dintre cei 144.000!” 7 SDABC, nota aditionala la Apoc. 7).



Ultima invitatie a Evangheliei vesnice (întreita avertizare) si revenirea lui Iisus
(14:6-20)
    În contrast si în opozitie cu tripla alianta satanica din cap.12-13 (balaurul, fiara si falsul profet) care se unesc pentru a converti lumea la noua lor „evanghelie”, urmatoarele scene prezinta alianta a trei îngeri care cvanghelizeaza lumea cu Evanghelia cea vesnica, veche dar întotdeauna actuala, neschimbatoare. Ea este vestea buna ca avem un Tata plin de preaiubire si îndurare, care a dat pe Singurul Sau Fiu pentru fiecare dintre noi, pentru bucuria de a ne avea cu El pe vesnicie. Ea cuprinde acel har, deplin si adânc iertator, pe care nu-l putem explica dar îl putem primi prin credinta. Ea cuprinde acea atribuire a dreptatii vesnice si desavârsite a lui Iisus în dreptul celui care crede. Ea ofera împacarea cu Dumnezeu prin meritele exclusive ale Aceluia care a fost judecat pe Calvar în locul nostru pentruca noi sa putem fi îndreptatiti la judecata lui Dumnezeu. În ea se cuprinde toata frumusetea si gratia caracterului îndurator si sfânt al lui Dumnezeu, dar si slava Legii si a dreptei judecati a lui Dumnezeu si oferirea unei ultime ocazii de har” pentru a scapa de mânia divina.
Dupa scena ultimei avertizari apare scena revenirii lui Iisus, în care lumea este surprinsa împartita în doua mari recolte: lanul de grâu(cei ce au sigiliul lui Dumnezeu) si via pamântului (cei ce au stigmatul fiarei). Scena celor doua recolte este în legatura cu Sanctuarul ceresc si în ea apar deasemenea trei îngeri. Trei îngeri pentru avertizare, trei pentru judecata. Imaginea îngerilor din aceasta pericopa aminteste de profetia lui Iisus din Mat 24:31.
        Întreita solie îngereasca (14:6-13). Ultima avertizare a lumii este descrisa sub simbolul unor îngeri care zboara „prin mijlocul cerului„, la zenit. Nici un comentator nu asteapta niste serafimi cu
aripi de fulger care sa avertizeze lumea strigând printre nori. Toti vad aici interventia lui Dumnezeu prin trimisii lui de pe pamânt. Ei sunt, totusi, soli „ceresti”, deoarece mesajul si misiunea lor sunt ceresti (2 Cor. 5:20, Gal 4:14 u.p.


Interpretii de-a lungul timpului au vazui în acesti trei îngeri pe unii reformatori medievali sau protestanti (ca Valdo, Wicleff, Hus, Luther, Calvin, Spener, si altii). Dar este destul de clar ca avertizarile lor, oricât de importante au fost, n-au reprezentat nici desavârsirea Reformei, nici ultima avertizare a lumii. În redesteptarile din sec. XIX si în marea Miscare Adventa dintre anii 1840-1844, primii doi îngeri au fost identificati cu acele treziri si evanghelizari. Interesant este ca, în Miscarea Millerita, care sustinea ca reprezinta primul si apoi al doilea înger, nimeni nu a vorbit despre semnificatia celui de-al treilea înger. Abia dupa 1844, când unii adventistii au descoperit sabatul biblic si identitatea sigiliului lui Dumnezeu si a semnului fiarei. Îngerul al treilea a fost identificat în misiunea Adventistilor de Ziua a Saptea.
 


Primul înger (v.6-7)
     Multe manuscrise vechi grecesti omit cuvântul  (un alt), spunând, în mod simplu: „Si am vazut un înger„. Oricum, în aceasta viziune a marii lupte, în ultimele scene, Ioan nu mai vazuse vreun înger. Evanghelia vesnica este aici un ecou la avertizarea lui Pavel despre o „alta evanghelie” (Gal 1:6-9, Ev 13:8). Evanghelia lui Pavel avea sa fie speculata si gresit înteleasa în timpul sfârsitului (2 Petru 3:11-18. 3-4). în realitate, apostolul n-a învatat nici evanghelia harului ieftin pe care o predica unii crestini care nu stiu ce spun, nici evanghelia moralizarii lumii prin masuri politice „crestine” (incluzând si revolutii !). Pavel include în Evanghelia sa fagaduinta noului legamânt pentru împlinirea integrala si spirituala a legii morale (Rom 2:13.16.26, 8:4, Ev 8:10). De altfel, acest înger care tine în mâna sulul Evangheliei, invita omenirea la pocainta fata de Dumnezeul Creator si Judecator, iar ceilalti doi îngeri care se alatura, rostesc — în spiritul aceleiasi Evanghelii — vestea (buna sau rea?) a caderii Babilonului si avertizarea cu privire la semnul fiarei…
De fapt, cele trei mesaje ale îngerilor formeaza o singura predica evanghelica, o chemare la adevarata închinare, încheindu-se cu motto-ul adventismului: 
poruncile lui Dumnezeu si credinta în Iisus (v. 12). Daca Legea Morala are un loc în Noul Legamânt, atunci ea nu poate fi doar porunca buna sau sfat bun . Ea este si veste buna, pentruca în Christos ea este fagaduinta. Cu alte cuvinte, vestea cea buna nu contine doar iertarea (achitarea) noastra si eliberarea de pedeapsa vesnica. Harul lui Dumnezeu este supraabundent pentru a ne elibera de pacatele si defectele de caracter, de a ne si face drepti (nu numai de a ne socoti drepti). Din nefericire, chiar în rândurile noastre, evanghelia lui Pavel nu este înteleasa si primita în toata plinatatea ei. Daca cineva scapa de fariseismul îndreptatirii legaliste si moraliste, sau de teroarea stradaniilor solitare pentru sfintire si desavârsire, adesea cade în cursa teologica a unei îndreptatiri ieftine si neputicioase pe care o predica unii evanghelici: îndreptatit = iertat si atât. Dar unde este acea eliberare de puterea pacatului prin locuirea Spiritului Sfântdespre care învata Pavel în Romani 8 si în alte locuri? Nu este cazul sa alegem între Lege si Evanghelie, nici sa le amestecam fara întelegere, ci trebuie sa întelegem relatia dintre ele asa cum o învata Biblia. Abia atunci vom vedea si experimenta frumusetea Evangheliei. Ellen White a scris:
„Îngerul care proclama Evanghelia vesnica, proclama Legea lui Dumnezeu; caci evanghelia mântuirii aduce pe oameni la ascultare de lege, prin care caracterele lor sunt formate dupa chipul si asemanarea divina.. Christos este atât legea cât si evanghelia.” (2SM. 106, Ms.32. 1896)
 „Christos a prezentat oamenilor lectii prin care sufletele lor erau aduse în comparatie cu legea lui Dumnezeu, nu într-o lumina legalista, ci în lumina Soarelui Dreptatii, pentru ca omul, privind, sa poata fi schimbat dupa chipul divin.” (3ST162, nov. 5, 1884)
„Slava lui Christos este caracterul Sau si caracterul Sau este o expresie a legii lui Dumnezeu” (4ST443) „Legea si Evanghelia sunt atât de strâns legate, încât adevarul nu poate fi prezentat asa cum este el în Iisus, fara a împleti aceste subiecte în armonie perfecta. Legea este evanghelia lui Christos acoperita; evanghelia lui Iisus nu este nimic mai mult sau mai putin decât legea definita, aratând principiile ei atotcuprinzatoare.” (RH27.05. 1890)

    „Vrajmasul a lucrat întotdeauna ca sa desparta legea de evanghelie. Dar ele merg mâna în mâna.”

        Mesajul îngerului este o chemare la pocainta asemenea aceleia a lui Ioan Botezatorul care a pregatit calea pentru prima aparitie a lui Christos (Lc 1:76-79). Aici este evidenta aceeasi misiune din Apoc. 10:2-3.10-11, unde se proclama „ceasul judecatii” (sfârsitul perioadei din Dan.8:14 în 1844) . În ambele locuri îngerul are în mâna o carte, în ambele locuri este vestit „ceasul judecatii„. Acolo îngerul reprezinta pe Christos si pe trimisii Lui, aici apar trei îngeri uniti care reprezinta o tripla miscare de trezire religioasa, având trei mesaje care se combina. Expresia „temeti-va de Dumnezeu (venerati pe Dumnezeu) si dati-I slava” este aceeasi ca si în cap.11:13 u.p. si ambele sunt ecouri la Mal 3:16 u.p. („…pentru cei ce se tem de Domnul si dau slava Numelui Lui”). De fapt, întreaga profetie a lui Maleahi este în spatele acestui înger apocaliptic. Maleahi (al carui nume înseamna „solul Meu”, „îngerul Meu”) se adreseaza „ramasitei” iesite din Babilon, este ultima solie de redesteptare si reforma din Vechiul Testament, fagaduieste venirea unui sol (=înger)al lui Dumnezeu (Mal.3:1), a unui Ilie (Mal 4:5-6) care sa pregateasca poporul pentru venirea Domnului Christos (îngerul legamântului, Yahwe, Soarele Dreptatii), pentru rasarirea Soarelui Dreptatii (Mal. 4:2). Îngerul Domnului (Messia, Domnul cel asteptat) vine mai întâi pentru o judecata, intrând pe neasteptate în Templul Lui si curatindu-Si poporul (Mal.3:1-15). În aceasta judecata, poporul este separat în doua clase: 1. cei rai si trufasi care au obiectii împotriva lui Dumnezeu si care vor fi mistuiti în ziua mâniei (Mal.3:15, 4:1.2) si 2. cei care slujesc pe Dumnezeu ca fii, care se tem de El si-I dau slava, a caror amintire este pastrata în cronicile ceresti si care vor fi alesi într-un fel deosebit, (sigilati) ca un tezaur unic si pretios, înaltati ca judecatori ai celor rai (Mal.3:16-18, 4:2-3). Întreaga carle a lui Maleahi respira acest suflu al Evangheliei vesnice, începând cu acele cuvinte pline de dor si de iubire ranita („V-am iubit”– zice Domnul…) si pâna la sfârsitul ei în care venirea lui Messia spre judecata si rasplatire este precedata de un sol al îndurarii, care pregateste calea Domnului, atragând atentia asupra celor zece porunci uitate.
Un alt loc biblic care sta la baza avertizarii evanghelice a primului înger si a celui de al treilea este Ecl. 12:13-14, unde avem urmatoarele expresii semnificative: …
oricarui om…, …leme-tc de Dumnezeu…., …judecata…, …pazesteporuncile Lui… Aceasta concluzie târzie dar înteleapta a vietii nebunesti a lui Solomon este adusa în aceasta imagine ca o concluzie a istoriei unei omeniri ratacite si fara speranta. O evanghelie din care lipseste aceasta concluzie nu-i poate pregati pe oameni pentru ceasul judecatii.
Cuvintele îngerului atrag atentia asupra adevaratei închinari — adorarea Creatorului. Miscarea Adventista a aparut în urma izbucnirii necredintei moderne si în paralel cu darwinismul si marxismul. În acest context este foarte semnificativa referirea la Dumnezeul Creator. Cuvintele îngerului repeta la litera tema poruncii a patra din Decalog: „
…Celui care a facut cerul, pamântul, marea…” (Ex 20:11, Ps 146:6) . Comparând aceste cuvinte cu solia celui de-al treilea înger care avertizeaza împotriva semnului fiarei si atrage atentia la poruncile lui Dumnezeu, întelegem ca închinarea adusa lui Dumnezeu se manifesta printr-o viata de credinta si ascultare al carei semn vizibil este respectarea sabatului ca memorial al Creatorului. Faza millerita a evanghelizarii facuta de adventisti între 1840-1844 n-a cuprins si aceasta întelegere. Abia astazi vedem mai complet sensul celor trei solii îngeresti si legatura dintre ele. Judecata de care avertizeaza îngerul este începuta în 1844 cu cei morti, si ultimei generatii i se vesteste acest adevar nu pentru a fi informata ca Dumnezeu judeca niste morti (!), ci pentruca aceasta generatie trebuie masurata, cernuta, cântarita, judecata…în timpul vietii. Si aceasta implica ultimul test al loialitatii fata de Dumnezeu: sigiliul Creatorului sau stigmatul fiarei ?

„Si un alt înger, al doilea, s-a alaturat” (v.8).
     Verbul grecesc folosit aici (  = ekoluthesen; de aici provine cuvântul acolit) înseamna a însotit pe.., a acompaniat pe.., s-a alaturat, a urmat lui…, a mers împreuna cu…. înseamna a urma cuiva, nu a urma la rând dupa cineva. Acest amanunt arata relatia dintre cei trei îngeri. Ei formeaza o unitate, o singura misiune. Mesajul celui de-al doilea anunta caderea Babilonului apocaliptic „cetatea cea mare, care a adapat toate neamurile din vinul pasiunii (mâniei) desfrâului ei”. Identitatea acestei cetati a lui Lucifer (vezi Is 14:4.12-13..) va fi explicata mai pe larg în cap. 17. Aici este suficient sa observam legatura evidenta dintre mesajul celui de-al doilea si al celui de-al treilea înger: în timp ce prostituata Babilon îmbata lumea cu vinul mâniei ei, al treilea înger avertizeaza ca închinatorii fiarei si ai chipului ei (adica aceia care accepta semnul sau numarul ei) vor bea si din vinul mâniei nepotolite a lui Dumnezeu… Acest lucru arata ca cetatea Babilon cuprinde toate institutiile si puterile care vor concura la promovarea sistemului si cultului de tip papal, prin impunerea legii duminicale în locul Legii Creatorului.
Semnificatia expresiei repetate „
a cazut” poate fi înteleasa printr-un studiu al locurilor biblice care stau la baza acestei imagini apocaliptice: Is 21:9, Ier 51:8. Anuntarea anticipata a caderii (înfrângerii) Babilonului implica mai întâi o cadere spirituala care este condamnata aici. Si anuntul implica un apel adresat „israelitilor” care sunt în captivitatea babilonica: iesiti din ea, poporul Meu, ca sa nu fiti loviti cu urgiile care vor cadea peste ea ! (îs 48:20, 52:11, Ier 50:8,51:6.9.45, Zah 2:7). Dupa cum iudeii au fost prizonieri în Babilon timp de 70 de ani si s-au repatriat la timpul aratat în profetie, dupa decretul lui Cyrus, în doua mari valuri succesive, tot astfel Marea Redesteptare Adventista (Millerita), la sfârsitul ultimelor perioade profetice (1798, 1843/1844) a început sa predice, din vara anului 1844, separarea celor credinciosi de bisericile apostate. Aceasta decizie neobisnuita a venit în urma atitudinii ostile pe care au luat-o, pe
neasteptate, bisericile americane.
De fapt, anul 1844 reprezinta un moment de rascruce si separare în interiorul protestantismului american. Largi biserici (prezbiterieni, baptisti, metodisti etc.) s-au scindat în acest an pe tema atitudinii fata de sclavie. Iar sclavia este unul din pacatele Babilonului (Apoc 18:13 u.p). Initial aceste biserici fusesera favorabile fata de evanghelizarea adventista. Adventismul era pe atunci o miscare interconfesionala, o trezire religioasa aparuta simultan, în mai multe biserici, în urma predicilor baptistului William Miller si ale celorlalti predicatori colaboratori ai lui. Miller fusese autorizat ca predicator de catre baptisti, iar ceilalti predicatori milleriti erau, în majoritate, pastori care apartineau trup si suflet diferitelor biserici (metodisti, baptisti, discipoli, episcopali etc). Adventistii nu intentionasera întemeierea unei noi biserici prin schisma (separare). Dimpotriva, bisericile americane crescusera în urma evanghelizarii adventiste. Predicatorii
adventisti erau invitati de toate bisericile, si nimeni nu avea alta grija decât pocainta si pregatirea pentru „ceasul judecatii” si al revenirii lui Iisus.
Dar faptul ca majoritatea membrilor bisericilor erau lumesti, în frunte cu majoritatea pastorilor lor, a dus la o crestere a manifestarilor ostile fata de adventisti pe masura ce se apropia anul 1844. În perioada 1843-1844, unele biserici americane au luat decizia oficiala de a exclude din rândurile lor pe toti cei care împartaseau „erezia adventista„. Astfel ca,în vara anului 1844, în ciuda reticentei lui Miller si a multor conducatori adventisti, s-a aplicat bisericilor lumesti titlul de Babilon si s-a publicat în presa adventista invitatia: 
Iesiti din ea, poporul Meu!(conf. Apoc 18:1-4). Aproape 100.000 de persoane în America au ascultat apelul, formând confesiunea separata a adventistilor. Acel moment decisiv a fost marcat în istoria protestantismului si de alte semne ale decaderiiparasirea istoricismului în interpretarea profetica (parasirea principiului zi-an, scotând astfel papalitatea din profetie), miscarea puseyista (sacramentarista) printre anglicani (orientare spre catolicism!), acceptarea liberalismului teologic si a darwinismului, o scadere tot mai mare a spiritualitatii si chiar a religiozitatii (confuzia dintre biserica si lume), parasirea reformelor începute în anii precedentii în domeniul sanatatii publice si al educatiei etc.
Emblema adventistilor fusese o reprezentare în zbor a primului înger din Apoc 14. Începând cu vara anului 1844 s-a adaugat emblemei un al doilea înger. (Dar nimeni dintre ei nu s-a gândit Ia ce ar putea însemna al treilea înger). Aplicarea profetiei despre caderea Babilonului la protestantism, a fost facuta de adventisti mai mult ca o avertizare decât ca o incriminare. Protestantismul înca nu era Babilon de-a binelea; abia în urma unei apostazii mai adânci urmate de proiectul „
chipului fiarei” si al impunerii „semnului” duminical, protestantismul devine, cu adevarat, Babilon. Restul „crestinatatii” era, deja, de multa vreme Babilon o cetate care pretindea a fi a lui Dumnezeu, dar nu era decât o continuare cosmetizata a puterii „spirituale” a Romei pagâne. În timp ce primul si al treilea înger striga cu glas tare în acest capitol, îngerul al doilea vorbeste fara sa strige. Acelasi mesaj este repetat în Apoc. 18:1-2 pentru ultima data, într-un timp în care bisericile sunt complet decazute, pline de imoralitate si controlate de spirite necurate…. Abia atunci se anunta, cu strigat puternic si luminând tot pamântul cu slava, caderea Babilonului si somatia de a-l parasi. Pâna atunci ar fi bine sa aplicam cât mai putin si cu cea mai mare atentie epitetul de Babilon bisericilor protestante. De la 1844 pâna astazi, datorita multor copii ai lui Dumnezeu care sunt înca în ele, aceste biserici au promovat raspândirea Bibliei si evanghelizarea crestina, straduindu-se cu mari dificultati sa pastreze vie flacara crestinismului. Ellen White îi numeste crestini pe protestanti, iar pe ceilalti credinciosi îi împarte în doua: catolicii si lumea

Un alt înger, al treilea..(v.9-12)
     Mesajul celui de-al treilea înger este de o severitate extrema, si totusi el nu este decât o acompaniere a celui de-al doilea si a primului înger care tine Evanghelia Vesnica. Adevarata Evanghelie nu este aceea care-i lasa pe oameni sa piara în pacatele lor neavertizati, ci aceea care ia în consideratie pacatul si pedeapsa lui cu toata seriozitatea. Evanghelia spune ca Mântuitorul a fost pedepsit în locul nostru si a înviat ca sa ne ofere puterea învierii Lui, puterea biruintei asupra pacatului. În lumina acestei Evanghelii, tolerarea pacatului în viata personala sau în viata Bisericii este un fapt mult mai grav decât ceea ce se întâmpla în sectorul pagân al Babilonului. Prin solia celui de-al treilea înger, Evanghelia atinge culmea îndurarii lui Dumnezeu prin faptul ca, într-o generatie plina de apostazie si faradelegi, cu urgiile lui Dumnezeu stând gata sa se verse asupra ei, Cerul mai

gaseste resurse pentru a întârzia o clipa ziua mâniei, oferind înca o zi de har, împrumutata din vesnicie. Numele acestei zile este „astazi!”.
        Al treilea înger avertizeza lumea cu privire la cultul fiarei (al papismului) si al imaginii fiarei (al bisericii de stat), numind legea duminicala „semnul fiarei„, marca si stigmatul Anlichristului roman. O asemenea avertizare nu poate fi auzita rostindu-se „cu glas tare” decât în urma unei redesteptari ca aceea descrisa în Apoc.10 si Apoc. 14:6-7 si odata cu împlinirea profetiei despre legea duminicala. Adventistii de Ziua a Saptea au prevazut si au avertizat prin voce si prin scris ca se va da o lege duminicala în SUA si apoi se va generaliza. Toate evenimentele duc spre o crestere a rolului Americii si Vaticanului pe glob, concomitent cu o crestere a presiunilor interne americane pentru o „crestinare” a Constitutiei. Ne îndreptam spre un nou „ev mediu„, incomparabil mai scurt si incomparabil mai dificil. Oricât ar parea de sectara, de fanatica si de stranie aceasta avertizare, ea trebuie data lumii cu orice pret, înainte de revarsarea dreptei razbunari a lui Dumnezeu. Cine respinge sigiliul lui Dumnezeu, va primi semnul fiarei. Cine bea din vinul Babilonului va bea si din vinul mâniei lui Dumnezeu.
Avertizarea despre pedeapsa se refera la cele sapte urgii (Apoc. ÎS:1. 16:1.., 19:1-2) dar si la pedeapsa vesnica a pacatosilor (Apoc.20:10).

       Imaginea torturii fara sfarsit in foc si pucioasa si descrierea fumului arderii care se inalta in vecii vecilor, zi si noapte… este, in mod evident, o hiperbola. Contextul este simbolic (înger, semn, fiara, potirul mâniei prostituatei, potirul mâniei lui Dumnezeu, secera, grâu, cosor, struguri, cetatea Babilonului, cetatea Domnului, etc). Toate scenele din cap 14 sunt simbolice. De ce, atunci, chinurile vesnice sa fie o realitate literala? Babilonul a desfiintat poruncile lui Dumnezeu pentru a înalta inventiile proprii si, pentru a determina pe muritori sa îngenunche în fata acestor inventii omenesti, nu s-a multumit sa ameninte cu pedepse bisericesti si civile, ci a inventat sperietoarea cumplita a iadului vesnic în care diavolii îi fierb pe rebeli în smoala, miliarde si miliarde de ani, fara sfârsit.Originea satanica a teoriei este. evidenta, deoarece ea da demonilor rolul lor favorit de tortionari, în timp ce Iisus spune ca tocmai pentru ei a fost pregatit iadul (Mat 25:41). În spatele acestei scene profetice se afla imaginea distrugerii Sodomei (Iuda 7. Gen 19:24.28) tipul distrugerii altor cetati si tari , si al distrugerii finale. (Deut 29:23-24. îs 13:19, 34:9-11) Focul nestins al Gheenei (valea idolatriei si a gunoaielor din afara Ierusalimului) este pus în constrast cu permanenta sabatului (Is 66:23-24) , este pedeapsa pentru profanarea sabatului (Ier 17:27) . Cei ce resping odihna lui Dumnezeu care este ilustrata si confirmata saptamânal prin sabat, nu vor avea odihna nici zi nici noapte, mistuindu-se în compania fiarei al carei semn l-au ales (14:11). Nu întâmplator, cele sapte plagi sunt razbunarea Legii lui Dumnezeu (Apoc 11:19) si numarul de sapte al plagilor este o replica la saptamâna Creatiei.
Acest iad al pedepsei finale nu este în strafundurile vulcanice ale pamântului, cum îsi imagina antichitatea pagâna, ci este „instalat” în urma judecatii, înaintea îngerilor si înaintea lui Iisus (14:10). Va puteti imagina un rai în care sa predomine imaginea continua a torturarii pacatosilor ? Oare, cu aceasta scena se va delecta Mântuitorul, îngerii si sfintii, toata vesnicia?O asemenea pedeapsa care sterge diferenta dintre rai si iad, nu poate fi imaginata de o minte sanatoasa. A face din aceste imagini poetice, hiperbole si simboluri niste realitati literale este o adevarata crima umanitara si o insulta la adresa onoarei lui Dumnezeu. Biblia vorbeste despre pedeapsa istorica a Sodomei în limbajul unui foc vesnic, descrie pedeapsa Ierusalimului de pe vremea lui Ieremia print aceeasi imagine a focului vesnic, profetizeaza distrugerea Edomului si a lumii vrajmase lui Israel prin aceeasi imagine a râului sau a lacului de foc, smoala si pucioasa, la care se adauga un fum gros care se înalta în vecii vecilor fara sa se stinga vreodata… (Iuda 7, Ier 17:27, Is 34:9-11). Nu avem motive sa credem ca Dumnezeu S-a schimbat între timp. Fiul Sau a luat asupra Sa pedeapsa vesnica, pedeapsa meritata de pacatos. Dara pedeapsa lui Iisus a avut un sfârsit prin moarte, inseamna ca pedeapsa meritata de cei ce resping Jertfa înlocuitoare a lui Iisus nu poate fi mai infinit maj mare decat pedeapsa luata de Iisus asupra Sa. Dar tocmai de aceea este grozava mânia Mielului” (Apoc 6:16-17). Nu exista chin mai mare decât al constiintei celui care vede cu ochii, aproape poate atinge vesnicia de fericire pe care a pierdut-o prin nebunia respingerii Evangheliei. Gândul ca pedeapsa este irevocabila si ca nu mai exista o.alta viata, un alt timp de proba, ca ai pierdut totul, pentru totdeauna, desi ti s-a oferit totul, în mod gratuit, pe un pret platit scump de Fiu lui Dumnezeu… este un gând pe care nici macar o imaginare anticipata nu-l poate suporta. Dar ce va fi atunci când constiinta se va trezi în fata sentintei definitive a Dreptului Judecator? Pedeapsa fizica va fi usoara fata de gândul despartirii pentru totdeauna de Dumnezeu, singurul izvor al vietii.

       Repetând aproape cu aceleasi cuvinte cele spuse despre „ramasita” poporului lui Dumnezeu în cap. 12:17, al treilea înger striga: „Aici e statornicia sfintilor…” (vezi cele de la cap. 13: 10 u.p.). Cartea lui Daniel îi numeste „sfintii Celui Prea Înalt” sau „poporul sfintilor” pe credinciosii care au rezistat Antichristului roman. Noul Testament îi numeste „sfinti” (dedicati, consacrati Lui Dumnezeu), pe membrii bisericilor crestine. Dumnezeu a ales ca semn distinctiv, ca marca a adevaratei sfintiri, sabatul (Ex 31:13-18), tocmai pentru faptul ca adevarata sfintire consta în ascultarea de legea Creatorului, de Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 17:17) si nu în exercitiile mistice si mecanice ale ceremoniilor

romano-bizantine, nici în exaltarile emotionaliste întâlnite în falsele treziri protestante sau perfectioniste. Sfintenia nu este o psihoza sau un spasm care-l scutura pe omul lui Dumnezeu, nici un fluid divin contagios ai carui agenti sunt preotii. Sfintenia nu este o vraja care sta în apa, în lemne vechi, în oase, cârpe si lumini, nici chiar în aur si diamante. Adevaratul crestinism si adevarata sfintenie este definita aici ca fiind tinerea (pazirea sau pastrarea) a celor doua principii fundamentale: poruncile lui Dumnezeu si credinta în Isus — Legea si Evanghelia. Acestea sunt cele mai vechi si întotdeauna actuale. Sanctuarul mozaic ilustra tocmai aceste doua mari principii.Crucea si umbra ei Pe de o parte, Decalogul asezat în locul cel mai sfânt, ca temelie a tronului lui Dumnezeu, în asa fel încât toate ceremoniile care se faceau priveau relatia cu aceasta Lege. Pe de alta parte, posibilitatea jertfei înlocuitoare si a serviciului preotesc (ambele reprezentând slujba unica a lui Christos), continua varsare de sânge si tamâiere, indicau credinta în Mielul lui Dumnezeu care iarta pacatul.
De regula, în textul ebraic al VT, cele zece articole ale Decalogului nu se numesc porunci si nici lege. Ele se numesc „cuvintele legamântului” , „marturia” sau „legamântul„. Prin Lege, evreul întelegea întreaga descoperire data de Dumnezeu prin Moise, iar porunci erau numite toate cele poruncite de Dumnezeu în Tora (Legea), indiferent daca erau în Decalog sau numai în cartea Legii. În mod deosebit, când Biblia vorbeste despre porunca se refera la principiul fundamental al iubirii si ascultarii sau la fiecare porunca în parte (Deut 6:1-9 ebr.: porunca, nu poruncile. 1 Ioan 3:22-24). Acest lucru subliniaza ascultarea fata de toata vointa descoperita a lui Dumnezeu. Dar contextul din Apoc. 14, (care se refera la chestiunea sabatului) precum si cazuri ca acela în care Iisus vorbeste tânarului bogat (tipul laodiceanului— Lc. 18:20) arata ca Ioan se gândeste aici la cele zece porunci ale legamântului (cap. 11:19). Daca în vechiul legamânt ele erau doar pe table de piatra, în noul legamânt ele apartin Evangheliei Vesnice, fagaduintei lui Christos de a le grava în inima, pe frunte si pe mâna.
„Credinta în Iisus” (  – pistis Iesu) este o constructie genitivala care, din punct de vedere gramatical, se poate traduce si „credinta în Iisus” si „credinta lui Iisus„. Este adevarat ca Iisus ne-a lasat un exemplu si o învatatura de urmat, o credinta a lui Iisus, în contrast cu credintele lumii. Totusi, credinta pazita de El a fost împlinirea vointei Tatalui, ascultarea perfecta de poruncile lui Dumnezeu; si acest lucru se afirma în prima caracteristica a sfintilor. Nu poate exista, însa, o adevarata sfintenie luând pe Iisus doar ca exemplu de credinta traita. Iisus nu este doar Lege. El este si Evanghelie. Aproape peste tot în NT credinta este Evanghelia mântuirii prin sângele lui Christos. Se numeste credinta pentru ca ea cere în primul rând credinta si ofera totul numai prin mijlocirea credintei personale în Christos. În Fil. 3:9, Pavel reda tot la genitiv (  ) = pistis Christu, lit. credinta lui Christos) ceea ce traducatorii redau cu credinta în Christos. Aceasta este, în mod evident, credinta aceea care duce la îndreptatire. (NIV spune „remain faithful io Jesu’s = ramân credinciosi lui Iisus. Luther a tradus: „den Glauben an Iesum”= credinta în Iisus). Daca trebuie, totusi, sa întelegem expresia în sensul de „credinta lui Iisus„, de ce sa nu staruim mai mult asupra termenului credinta care nu înseamna fapte si porunci. Însusi Iisus a trait prin credinta în Dumnezeu si a deschis astfel pentru pacatos o cale de împacare cu Tatal prin credinta în „Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatele lumii„. Dupa cum El a trait prin Tatal, tot asa trebuie sa traim si noi prin Iisus (Ioan 6:29.57.69) . Este foarte probabil ca Ioan vorbeste aici despre acelasi principiu evanghelic pe care-l expune în prima lui epistola si în Evanghelie (1loan 5:10-13). (De fapt prima lui epistola vorbeste foarte mult si de poruncile lui Dumnezeu, în contrast cu învatatura antichrista…)
Daca începutul soliei primului înger a fost între anii 1830-1844 si cel de-al doilea s-a alaturat în vara anului 1844, solia celui de-al treilea înger este identificata de noi cu misiunea Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea. Acest mesaj se alatura celor doua anterioare si sunt prezentate împreuna în evanghelizarea noastra. Al treilea înger striga cu glas tare, zburând în zenit împreuna cu ceilalti doi si formând emblema noastra actuala. A treia faza a Miscarii Adventiste de la 1844 a fost patrunderea printre adventistii milleriti a unei noi învataturi biblice careia înainte nu-i dadusera importanta. Chiar înainte de dezamagire, una din comunitatile adventiste în frunte cu pastorul ei Robert Wheeler din Washington NH, a primit doctrina sabatului în urma interventiei unei surori baptiste de ziua a saptea (Rachel Preston). Dupa dezamagirea de la 22 oct. 1844, pastorii milleriti John Preble, Joseph Bates si altii au publicat aceasta doctrina. O mica parte dintre adventisti au primit-o ca fiind o reforma necesara înaintea revenirii lui Iisus si un test universal pe care l-au înteles în legatura cu Apoc.7 si Apoc. 13-14. Cei mai multi adventisti au respins sabatul si au început sa lupte împotriva celor ce au sustinut poruncile lui Dumnezeu. Dar. în timp ce „adventistii de ziua întâi” n-au progresat, ba înca s-au scindat în mai multe grupari—dintre care unele au pierit deja iar altele s-au transformat radical, alterând Evanghelia (de ex. studentii Bibliei, martorii lui lehova) adventistii sabatistii, care nu numarau atunci nici o suta de persoane, reprezinta astazi o forta spirituala care încercuie globul.
Îngerul a| treilea n-a început sa strige cu glas tare de la 1844. Intre anii 1844-1848 abia s-au cristalizat doctrinele noastre distinctive (sanctuarul, sabatul, starea inconstienta a mortilor. Spiritul Profetiei). Pe la anii 1860-1863 s-a organizat Biserica, numindu-se Adventista de Ziua a Saptea, pentru a se distinge de ceilalti adventisti care nu acceptau sabatul. Tot atunci s-a primit doctrina reformei sanitare. Evanghelizarea adventista era limitata la Statele Unite si abia spre sfârsitul secolului încep marile misiuni externe. Un eveniment crucial în formarea teologica si reformarea spirituala a miscarii adventiste a fost descoperirea si proclamarea adevaratei întelegeri a doctrinei îndreptatirii prin credinta, solia lui Jones si Waggoner care au fost sprijiniti în primul rând de Ellen White, cu ocazia Conferintei Generale de la Minneapolis în 1888.. Aceasta lumina respinsa de unii (chiar dintre vârfuri) si neînteleasa de multi, a avut un impact profund asupra istoriei noastre. Din nefericire, multi au preferat sa se învârteasca în continuare în jurul muntelui favorit, privind ca pe ceva straniu aceasta bataie a lui Iisus la usa Bisericii. Timpul marii strigari a îngerului al treilea a venit prin încoronarea doctrinei adventiste cu principiul îndreptatirii prin credinta în Iisus. Dar realizarea deplina a profetiei se aplica Ia timpul revarsarii în fapt a „ploii târzii” a Spiritului Sfânt, când evanghelizarea lumii sub un complet control supranatural va împlini profetia din Apoc. 18:1. Zborul îngerului al treilea a facut progrese, pentru ca el reprezinta sfânta lucrare a lui Dumnezeu în lume. Dar numai primirea deplina a Spiritului Sfânt (conditionata de primirea dreptatii lui Iisus) si atacul Babilonului prin proclamarea legii duminicale, va face ca acest înger sa apara sus, în zenit, stralucind pamântul ca soarele si fiind auzit bine de toti locuitorii pamântului.

„Ferice… de acum încolo ! „(v.l3).
     Toti cei care au murit în Domnul sunt fericiti, fiindca sunt sfinti si au parte de prima înviere (20:6). Dar aici este o fericire speciala, rezervata celor care mor în Domnul „de acum încolo„. Este vorba de privilegiul unei învieri speciale, imediat înainte de ziua venirii Domnului, a celor care au murit în Domnul în credinta adventista(de la 1844 încoace). Observati cele de la Daniel 12:2. Aceasta referire la cei ce au adormit în Christos de la 1844 încoace arata ca fusese prevazuta o întârziere a venirii Domnului dupa 1844, în harul lui Dumnezeu, spre pocainta multora (2 Petru 3:9-12). Porunca data lui Ioan de a scrie subliniaza acest adevar care a fost de mare mângâiere pentru toti cei care si-au jertfit confortul unei vieti tihnite si s-au ostenit pentru Evanghelie,
  asteptând si grabind venirea Lui, dar au murit fara sa vada revenirea Domnului. Desi la prima vedere ar parea sa fie vorba de odihna mortii, aici este vorba despre odihna mântuirii. Moartea nu este decât o oprire în loc a ceasului memoriei, pentru o clipa, indiferent de lungimea obiectiva a timpului. Aceasta clipa nu este decât pragul odihnei. Cei care s-au odihnit în Christos si au respectat odihna sabatului Lui sunt pusi aici în contrast cu cei din v.11 care nu vor avea odihna nici zi nici noapte. Faptele credinciosilor îi urmeaza. În slava, nu în moarte. Dai mai întâi ele trec pe la judecata pentru a fi martore în favoarea credintei în Christos a faptuitorului

Recoltele venirii lui Iisus (v.14-20).
     Nimeni nu are dubii cu privire la identitatea celui ce apare pe nor dupa aceasta ultima avertizare care împarte lumea în doua — cei ce au sigiliul lui Dumnezeu si cei marcati cu semnul fiarei. Întregul tablou este plin de simboluri si trebuie sa observam ca atât sentinta favorabila cât si pedeapsa, vin din Sanctuarul ceresc (v.l5.17) si din altarul care simbolizeza jertfa lui Iisus (v.18). Pentru unii, Crucea va pronunta îndreptatire si mântuire, pentru altii va rosti sentinta mâniei lui Dumnezeu. Imaginile din acest tablou sunt un limbaj împrumutat din Ioel 3:13-14.
Iisus revine asa cum a promis, semnul prezentei Lui fiind acel nor al slavei divine(Apoc. 1:7, Mat 24:30). Cununa este simbolul biruintei lui finale (comp. cu Apoc.6:l-2).. El vine cu secerea, ca sa adune rodul a ceea ce a semanat, roadele suferintei Lui
A venit vremea, secerisul s-a copt (v. 15-16). Timpul secerisului nu poate fi fixat într-un calendar agricol. În limbajul biblic împrumutat din viata cotidiana a Palestinei, secerisul depinde de ploaia timpurie (de toamna) si deploaia târzie (de primavara). Cartea lui Ioel compara revarsarea Spiritului Sfânt asupra poporului lui Dumnezeu cu aceste binecuvântari naturale ale cerului (Ioel2:23.28, Fapte2:38.39, 3:19.26, Iacov 5:7-8, Os 6:2, îs 32:15, 44:3-6). Iisus a aratat ca timpul secerisului este conditionat de coacerea (albirea) holdelor de grâu. Acest adevar profund arata ca nu se poate grabi altfel venirea lui Iisus decât prin primirea Spiritului Sfânt care ne face desavârsiti, dupa chipul lui Iisus. Evanghelizarea întregii planete este doar aspectul exterior si secundar al evanghelizarii întregii inimi. 
Când caracterul lui Iisus va fi reflectat deplin în poporul Lui, atunci El va veni sa-i ia la Sine.
Secerisul este momentul în care Iisus, venit pe nori, trimite pe îngerii Lui sa-i adune pe credinciosi. Cei mai multi vor fi adusi la viata din morminte. Dar supravietuitorii plagilor, cei sigilati, vor fi glorificati si translati fara sa vada moartea. (1 Tes 4:13-18). Toti mântuitii vor alcatui un singur popor si toti vor fi sfinti (Rom 11:16) dar cei 144.000 (cei gasiti în viata, cei de la sfârsitul istoriei, din ceasul al unsprezecelea) vor fi cei dintâi. Ei sunt cele mai alese roade ale secerisului. Ei sunt partea închinata lui Dumnezeu într-un sens special. Desi termenul  â€” aparhe din v. 4 înseamna pârga, primul rod, el nu are întotdeauna un sens cronologic. Credinciosii de pe pamânt sunt o pârga a fapturilor lui Dumnezeu (Iac 1:18). Marele lexicon grec-englez al lui Walter Bauer spune: „
aici, ca si în Apoc 14:4, accentul este pus mai putin asupra secventei cronologice si mai mult asupra calitatii.
Strugurii viei pamântului sunt copti (v. 17-18). Aceasta este recolta celor pierduti, a celor ce mai sunt gasiti în viata, dupa primele sase plagi, dintre închinatorii fiarei. Acestia sunt gasiti la venirea lui Iisus ca facând razboi împotriva Sa (Iod 3:12-17). Este interesant de observat ca, în timp ce secerisul celor drepti este
adunat de catre Christos, recolta celorlalti nu este adunata de El; un înger este pus sa-i adune pentru distrugere (comp. cu Mat 13:39-43). Este evident ca imaginea celor doua recolte este întemeiata si pe parabola grâului si neghinei. Aici însa, în loc de neghina, cei rai sunt simbolizati prin strugurii viei. Îngerul focului este cel ce transmite porunca acestei recoltari, ceea ce indica mânia divina, focul jertfei care a fost dispretuita (comp cu cap. 8:5). 2 Petru 3:10, Apoc 19:20. Asemenea grâului, strugurii pamântului sunt culesi numai atunci când sunt copti. Binele si raul se coc în acelasi timp pe pamânt (Deut 32:32-34, Iod 3:13. 19.21, vezi si Gen 15:16, Apoc 13:15, 16:16, Dan 12:17 u.p).
S-ar cere un studiu mai profund al relatiei dintre cei trei îngeri din v.6-12 si cei trei din v.15-19. Toti striga cu glas tare. Toti ies din Sanctuarul ceresc (v. 15) , în ambele cazuri se spune „
a sosit ceasul” (v.7.15). În ambele cazuri, primul înger aduce o judecata pozitiva iar al treilea o judecata negativa (comp.7.9-11 cu 15.19). Ambele lucrari, evanghelizarea si sfârsitul lumii, sunt comparate cu secerisul în Biblie (Ioan 4:35,Mat 9:36-38, Mat 13:40) . Exista aici o corespondenta intentionata, între avertizare si pedeapsa.
Teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu (v. 19-20) nu trebuie cautat prin Orientul Apropiat sau în alta zona geografica. Asemenea altarului de jertfa din cap.6, el ocupa toata suprafata terestra. Imaginea are în spate metafore din VT (Is 63:1-6, Plâng 1:15, Iod 3:13) si descrie în alte cuvinte ceea ce în cap. 16 apare ca fiind mânia lui Dumnezeu neamestecata cu har. Dupa cum Iisus a suferit afara din cetate, ca un facator de rele (Ev 13:11-13), tot asa vor suferi despartiti de Dumnezeu si lipsiti de cetatenia Noului Ierusalim, cei ce au preferat vinul Babilonului. Imaginea calcarii în teasc reproduce procedeul primitiv în care strugurii erau realmente calcati în picioare, pentru recoltarea mustului.
Aici imaginea este de o mare duritate, descriind o scena în care sângele se compara cu mustul rosu curgând din teasc ca un râu adânc de un metru si lung de 3000 de km (1 st = 185m). Este zadarnic sa cautam o împlinire literala într-un razboi viitor în Orientul Apropiat. Cifra de 16.000 de stadii este, mai degraba, un numar simbolic, ca si celelalte numere apocaliptice. Dupa cum 12 este numarul lui Israel si 144.000 (12 X 12 X 1000) accentueaza aceasta idee, tot astfel 4 este numarul universalului, numarul lumii (cele „
patru colturi” ale lumii). Iar 16.000 de stadii nu sunt altceva decât 4x4x1000, subliniind o distrugere catastrofala a tuturor locuitorilor pamantului. Imaginea sângelui curgând ca un râu trezeste o mila adânca pentru aceasta omenire nenorocita. Ea a ajuns jucaria diavolului prin intermediul acelora care au pus monopol pe cheile împaratiei cerului; ei nu intra, nici nu lasa pe altii sa intre (Lc 11:52)..
Expresia „
sânge pâna la zabalele cailor” este o hiperbola întâlnita si în apocriful „cartii lui Enoh”. Vezi si Ez 32:6, Ioel 3:18. Mentionarea cailor sugereaza razboi. Locuitorii lumii sunt surprinsi într-un conflict cu Christos, Creatorul si Mântuitorul, Suveranul legitim al lumii întregi (cap. 19:18-19).
Urmatoarele sectiuni vor descrie mai detaliat modul în care vor fi pedepsiti închinatorii fiarei si diferitele sectoare ale Babilonului apocaliptic.
       Dupa cum sectiunea a patra începea cu un „semn mare în cer”, sectiunea a cincea începe cu „un alt semn mare si minunat” tot în cer (15:1). Ea este alcatuita din urmatoarele scene:
Viziunea de fond (15:1—16:1). Interludiu (paranteza) : Triumful biruitorilor fiarei (15:2-4)
Cele sapte plagi,urgii, judecati (16:2-21)
Descriere amanuntita a evenimentelor ultimei plagi:
A. Pedepsirea Babilonului (17-18)
B. Nunta cu Ierusalimul (19:1-10)

Viziunea de fond. Cei sapte îngeri cu sapte potire (15:1.5-8, 16:1)
         Viziunea de fond este concentrata asupra rolului Sanctuarului ceresc în trimiterea acestor judecati finale, teribile, ale mâniei lui Dumnezeu. Aici este acea Dies irae (ziua mâniei) Deut 32: 22, Ier 17:4, Obadia 15, Ioel 3:14). Numai doua lucruri înseamna în limbajul profetic „Ziua Domnului”: sabatul si ziua executarii judecatii. În ambele cazuri omul nu-si mai poate face lucrarea lui, ci este martor la lucrarea Domnului. Numarul plagilor, ca si celelalte serii de sapte ale Apocalipsei, indica saptamâna Creatiei, deoarece pedepsele lui Dumnezeu vin peste cei care au respins sigiliul sabatic al legii morale si au primit semnul fiarei. Încercati sa stabiliti o oarecare paralela între cele sapte trâmbite, cele sapte plagi si cele sapte zile ale facerii lumii.
Interludiu: Triumful biruitorilor fiarei pe marea de cristal (2-4)
Înainte de a i se arata pedepsele grozave ale lui Dumnezeu asupra închinatorilor fiarei, Ioan este lasat sa-si odihneasca privirile asupra scenei de triumf a biruitorilor fiarei. Întotdeauna scenele glorioase ale Apocalipsei, care privesc pe poporul lui Dumnezeu, intervin în mod neasteptat, întrerupând scenele teribile ale rautatii omenesti si ale judecatilor lui Dumnezeu. De fiecare data, aceste interludii vin ca o asigurare ca poporul lui Dumnezeu, care nu este în lume, nu este numarat împreuna cu lumea. Aici avem o viziune luminoasa, ca si cum ne-am afla în Gosen pe timpul plagilor asupra Egiptului. În spatele acestei scene sta acea „
cântare a marii” din Ex.15 care sarbatoreste interventia minunata si salvatoare a lui Dumnezeu si manifestarea dreptatii Lui.
Cântarea lui Moise si a Mielului este cântarea eliberarii din sclavia egipteana si a crutarii copiilor lui Israel prin sângele mielului pascal. Aici se poate vedea o corespondenta între rolul semnului de sânge de pe usiorii usilor si rolul sigiliului în timpul celor sapte plagi. În profetii clasici (Isaia etc.) eliberarea din Babilon este comparata cu eliberarea din Egipt. Atunci s-a cântat la Marea Rosie, aici se cânta la marea de cristal. Aceasta întindere care pare ca de sticla amestecata cu foc este în piata si pe strazile Cetatii ceresti (21:21.11.18, 22:2) dar Ellen White a vazut o suprafata uriasa ca de cristal înainte de intrarea în Cetate (Exp&Viz26).. La fel arata si pardoseala Sanctuarului ceresc (4:6).. Faptul ca sunt numiti „
biruitorii fiarei ….”, acesti mântuiti sunt aratati ca fiind aceeasi ultima generatie de credinciosi care trec prin necazul cel mare. Cântarea Mielului este, fara îndoiala, o cântare de Paste (Mc 14:16-17.23-26). Asezarea lui Moise alaturi de Christos aici, are o profunda semnificatie teologica. Cei ce ; obisnuiesc sa aseze în conflict pe Christos cu Moise, nu stiu ce spun. Ei sunt cei doi mari profeti si eliberatori, fiecare este numit „robul Domnului” într-un sens special. Totusi, v. , Moise este doar tipul lui Christos. Primul este rob, al doilea este Fiul care S-a coborât ca rob. Primul este creatura, al doilea însusi Creatorul. (Fapte 3:22, Ev 3:1-6, Ioan 5:46-47).
Cântarea este formata din zece versuri care reprezinta combinatii din psalmi semnificativi (Ps 86:8-10, 111:2.4.7-9, 145:17, ecouri la Cântarea lui Moise din Deut 32:4). Acesti psalmi care se cântau la Paste se numesc „psalmi Hallel” (de lauda) fiindca încep cu cuvintele Hallelu-Yah (Laudatipe Yahwe). Cântarea biruitorilor arata ca ei au primit cu bucurie solia primului înger, Evanghelia vesnica: v.4:1 comp. cu 14:7 (Ex 15:11. 14-16, Ier 10:6-7). Vezi si Rom 14:11, Îs 66:23.24. Judecatile lui Dumnezeu sunt numite aici  â€” dikaiomata, actiuni drepte, porunci drepte, acte de justitie.
Deschiderea templului cortului marturiei (v.5). Începând cu acest verset si pâna la ultimul din cap. 16, totul este o descriere largita a scenei din cap.11:19. Expresia cortul marturiei este un ecou la Num 17:7-8 si Fapte 7:44 (Observati si contextul: v. 35-38 arata ca Stefan numea Decalogul (cele zece cuvinte)— „
cuvinte vii„, el stia ca au fost date de Christos, îngerul Domnului si ca Israel le nesocotea. Stefan le aminteste de Sanctuarul ceresc (v.44 u.p.49) de Legea calcata (v.53) si de Judecata (v.56). Aceasta tema va fi preluata de Pavel, „succesorul lui Stefan” primul care a fost impresionat de predica lui (Ev.2:l-3, cap 3, cap 4, 12:18-27).
Marturia de aici este deosebita de „marturia lui Iisus” din cap.12:17 si 19:10. Aceasta este o marturie a legamântului (testamentum) ca si în cap. 11:19 si reprezinta Decalogul ca un document-martor în care sunt scrise promisiunile si conditiile legamântului (Ex 25:16, 31:18). Este adevarat ca legamântul lui Dumnezeu este special, si ca chiar aceste conditii ale vietii

 

vesnice sunt împlinite tot de Dumnezeu în inima omului. Sistemul ceremonial însa, ne vorbeste întermeni omenesti, pentru ca prin simbolurile de piatra si de foc ale vechiului legamânt sa întelegem adevarurile vesnice ale noului. În timp ce pacatele au fost scrise de Iisus pe nisip, standardul vietuirii drepte este scris în piatra (simbol al vesniciei). Chivotul a fost facut din lemnul cel mai trainic si acoperit cu metalul cel mai scump si mai trainic. În timp ce alte  legi au fost scrise de mâini omenesti, Decalogul este scris cu degetul lui Dumnezeu (simbolul autoritatii si puterii supranaturale, creatoare si vindecatoare). În timp ce documentele omenesti sunt autentificate cu sigilii materiale pe care tot oamenii le schimba, legamântul lui Dumnezeu este sigilat cu sigiliul divin, cu inscriptia Creatorului, în porunca a patra, si ratificat cu sângele unei Jertfe care îl eternizeaza. Sigiliul nu permite legii sa fie schimbata. (Dan 6:8:17, Ex 8:19). Cine îndrazneste sa violeze sigiliul celui mai sacru document care exista ?
Aceasta deschidere a templului ceresc poate fi o aluzie la ziua ispasirii sau la ziua încheierii harului. În orice caz, ziua ispasirii era un timp când nu se mai puteau aduce jertfe particulare. Din templu ies acum îngerii-preoti care administreaza mânia divina. Albul vesmintelor este un simbol al dreptatii si puritatii morale a misiunii lor. În loc de tamâie, potirele cuprind mânia judecatii. Îngerul harului nu mai este prezent si tamâia nu mai arde pe altar, nici în cadelnita. Se da sentinta din cap. 22:11 si nu mai exista acces în Sanctuar, nici un pacatos nu mai poate beneficia de împacare cu Dumnezeu. Timpul de proba, ziua milei a trecut pentru totdeauna… Unii au fost sigilati pentru cer, altii si-au sigilat soarta prin respingerea ultimei invitatii a harului lui Dumnezeu.

Dupa ultima evanghelizare plina de slava cereasca (cap. 18:1), dupa încetarea mijlocirii (Is 6:3-4, Ez 10:2-4, 43:2-5, Mica 1:3, Dan 12:1), norul Slavei Domnului umple Sanctuarul. Nu norul de tamâie. Slava puterii lui Dumnezeu este mistuitoare (2 Tes 1:9, Ex 40:35, 1 împ 8:11, 2Cr 5:14, Le 9:34). Accesul interzis în Sanctuar este închiderea usii îndurarii (Lc 13:23-27, tip Gen 7:16.10). Împaratia harului a facut loc împaratiei slavei. Numai cei ce si-au gasit refugiul pâna atunci în Sanctuarul ceresc sunt salvati. Aici este interesant de mentionat ca Biblia numeste chivot atât ambarcatia lui Noe cât si scrinul în care se pastrau tablele Decalogului (Evrei 11:7). Numai „arca aliantei”(legamântului) lui Dumnezeu prin Christos, în care se îmbina dreptatea si harul, ne poate salva de potopul de foc al zilei mâniei. Ideea poate fi întarita de faptul ca termenul grecesc naos (templu) suna aproape ca si naus (nava, corabie). Numai cei ce au intrat deja în Locul Prea Sfânt împreuna cu Christos prin credinta (cei ce au intrat cu Mirele la nunta, la ceremonia casatoriei Mielului, a primirii împaratiei — vezi cap. 19), sânt ocrotiti de plagi (Mat 25:1-13).
Aceste ultime plagi vin în mod direct de la tronul lui Dumnezeu, din Sanctuarul care se razbuna (16:1.17, Ier 25:35-38). Durata timpului acestor urgii este relativ scurta, deoarece ele sunt teribile si totusi ramân supravietuitori pâna la ultima plaga. Comentariile AZS arata ca primele patru plagi sunt scrise într-un limbaj literal si nu sunt universale (altminteri, primele doua ar distruge totul!). Ele au un caracter preliminar si îi conving pe oameni ca au luptat împotriva lui Dumnezeu. Ultimele trei plagi sunt descrise într-un limbaj mixt (comun + figurat) si sunt universale (vezi si TV 577). Se pare ca, dupa cum în Egipt plagile au avut o semnificatie care sa atinga pe zeii lor, tot astfel se întâmpla si în Apoc 16.
Furtuna unei ultime conflagratii universale a fost tinuta în frâu de îngerii din Apoc.7:1-3, dar dupa încheierea timpului de har, Dumnezeu îsi retrage, complet, orice putere restrictiva asupra fortelor, raului. Numai cei 144.000 (cei sigilati) sunt aparati. În acest timp, „puterile pamântului îsi vor pune în mars fortele lor pentru ultimul razboi…” ( Exp&Viz40.85. TV564)

 


Plaga I (v.2)
     Un  (helkos = ulcer, rana teribila) ca si în Egipt (Ex 9:9, Deut 28:27), ca si rana lui Iov (Iov2:7). Motivul acestei pedepse este refuzul de a primi sigiliul lui Dumnezeu si acceptarea, de voie sau de nevoie, a semnului fiarei.Medicina clasica, medicina naturalista sau cea oculta, se vor dovedi la fel de ineficiente în tratarea acestei rani. Unii din cei loviti de plaga aceasta vor suferi si alte plagi (v. 10-11).
Prima tinta a plagilor sunt adventistii care au primit semnul fiarei si care apoi s-au dovedit a fi cei mai zelosi vrajmasi ai fratilor lor de altadata. (Ez 9:6, 1 Petru 4:17) . Dumnezeu începe judecata cu cei din casa Lui, deasemenea si pedepsele vin în aceeasi ordine, în ordinea responsabilitatii. Primii raspunzatori sunt cei ce au datoria de a avertiza pe altii. „Solii muti” vor fi primii loviti, iar cei ce au apostaziat si au dus în ratacire si pe altii vor fi loviti cu mai multe plagi succesive (Lc 12:41-48.56).
În acest timp, cei sigilati vor fi aparati de plagi. Într-o anumita masura vor suferi si ei (foame, sete, oboseala, frig, chinuri sufletesti, arsita soarelui etc. Apoc 7:16), dar numai pentru ca sa straluceasca mai mult caracterul lor si sa le sporeasca credinta prin încercari. Ellen White vorbeste si despre faptul ca unii vor suferi ca Iov. Este discutabil daca aceasta se refera la timpul primei plagi sau mai înainte, dar un lucru este sigur: indiferent de masura în care cei sigilati vor avea de suferit, suferinta lor are un
alt sens si este spre fericire vesnica. Sigiliul lui Dumnezeu pus asupra lor îî apara de apostazie si de moarte. Ei vor supravietui plagilor fara sa pacatuiasca. (Is 66:6, Ps.91, Ps 121, Is 33:16, Ex 11:6-7).
„Timpul de încercare si de groaza care sta în fata noastra cere o credinta care sa suporte oboseala, amânarea si foamea, o credinta care nu va slabi chiar în cele mai aspre încercari. Dar în acest timp de cumplita încercare, iubirea lui Dumnezeu este tot atât de puternica si de gingasa ca în zilele lor cele mai stralucite. Este necesar sa fie trecuti prin cuptor, pentru ca firea lor pamânteasca sa fie mistuita iar chipul lui Christos sa fie pe deplin reflectat.” (TV570).
Multi se întreaba ce va fi cu copiii în acest timp. Ca si adultii, unii dintre ei vor fi sigilati, altii vor ramâne fara sigiliul lui Dumnezeu (împreuna cu parintii lor sau în mod separat). Ce s-ar fi întâmplat cu copiii evreilor din Egipt daca parintii n-ar fi pus semnul de sânge pe usa locuintei? Exista însa si cazul pruncilor care nu sunt responsabili. Desi nu putem cunoaste amanunte, Ellen White arata ca „în curând vom fi dusi în locuri de strâmtorare si încercare, si marea parte a copiilor adusi pe lume ne vor fi luati, în îndurarea lui Dumnezeu, înainte de venirea timpului strâmtorarii” (3SM419/1899).

Plaga a II-a (v 3) Apele marii devin sange.
     Este inutil sa se speculeze asupra compozitiei chimice a acestui sânge. Important este aspectul sensibil (emotional) si efectul. Pentru ca aceasta trebuie sa indice pedeapsa (sânge pentru sânge). În urma primei plagi si a izbucnirii starii de razboi mondiale, lumea va fi învatata sa creada ca toate aceste nenorociri vin din cauza încapatânarii sectei adventiste de a desconsidera sfânta lege duminicala…(TV564). Deoarece toate masurile de constrângere morala, sociala si economica au fost ineficiente împotriva lor, autoritatile lumesti — îmbatate de Babilonul religiei apostate —, în disperare de cauza, vor da un ultimatum ca acela din cartea Esterei, fixând o data dupa care sabatistii pot fi lichidati pe orice cale, de oricine îi întâlneste. Fiara pseudoprofet, America protestanta, va lua aceasta initiativa incredibila (cap.13:15). Dumnezeu va privi aceasta „solutie finala” la care vor recurge autoritatile pamântului, ca fiind un act împlinit, pentru ca numai interventia divina prin plaga a saptea îi va opri pe locuitorii pamântului sa-si duca la îndeplinire acel „sacru masacru”.

 

Efectele celei de a doua plagi pot fi: moartea, epidemiile, încetarea navigatiei. Pentru sabatisti va fi semnalul parasirii asezarilor omenesti. Credinciosii care nu vor fi în stare de arest se vor retrage în siguranta, în locuri mai ferite, în munti ( TV 574). Dupa exemplul lui Lot, al crestinilor din Ierusalim si al lui Ilie.
Desi nu ni se dau amanunte geografice referitoare la locul precis care va fi lovit de o anumita plaga, putem considera ca plagile care sunt aplicabile în sens universal, sunt universale, în acelasi timp, ele pot afecta cu precadere acele zone care au fost binecuvântate de Dumnezeu în mod special cu binecuvântari spirituale si materiale, dar au refuzat invitatia harului. Nu pagânii semiconvertiti la crestinism, nici ateistii care vor fi îmbatati pentru o clipa ca sa poata fi manipulati de Babilonul apocaliptic, vor fi primele tinte ale plagilor, ci crestinii, în special protestantii care saluta papismul si, dintre acestia, în mod special adventistii apostati. Principalul motiv al turnarii acestor pedepse nemiloase asupra faraonilor moderni este razvratirea împotriva legii lui Dumnezeu, manifestata prin atitudinea criminala fata de aproapele: nerecunoasterea libertatii de închinare (Ex 7:16-17).

 


Plaga a IlI-a (v.4-7). Râurile si izvoarele (apa potabila!) devin sânge
     Daca aceasta plaga ar fi universala, nu ar mai fi cazul pentru urmatoarea. Este de înteles, totusi, ca o plaga nu înceteaza în momentul venirii alteia. Aceasta va aduce situatii indescriptibile care pot provoca dezastre social-economice totale. Imaginati-va ca o anumita zona, sa zicem occidentala, va trebui sa importe… apa. Si acest element atât de „elementar” nu se mai poate gasi decât tocmai la inamicii cu care acele tari sunt în stare de razboi… Oricum va fi, nu trebuie sa uitam ca aceasta binecuvântare atât de ieftina si de comuna, va fi retrasa ca urmare a dispretuirii avertizarii îngerului care invita lumea sa se „închine Celui care a creat cerul, pamântul, marea… si izvoarele apelor
Amatorii de spirtoase si cei ce se adapa din vinul Babilonului au aici un subiect de meditatie. Oricât de drastica ar fi aceasta pedeapsa, Biblia arata ca ea este dreapta (v.5-7). Pentru vampirii care se hranesc cu sângele „ereticilor sfinti si profeti — v.6 comp. cu 10:11, 12:17, 18:24), îngerii au pregatit o bautura dupa gust. Însasi crucea lui Iisus, batjocorita astfel de persecutorii „celor mai neînsemnati frati” ai lui Iisus, este satisfacuta de dreptatea acestei pedepse (v.7). Este momentul în care începe razbunarea sângelui martirilor din cap 6:11. Vezi si Is 26:21.

Plaga a IV-a (v.8-9) loveste soarele
     Plaga a IV-a (v.8-9) loveste soarele, sau cel putin asa se pare. în orice caz, efectul este o crestere a intensitatii (poate si a componentei) radiatiei solare. Deja atmosfera pamântului este tot mai saracita de ozon, din mai multe motive, si radiatia este crescuta . În urma plagilor anterioare se instaleaza deja o stare de criza economica teribila, de epidemie si moarte. În zonele lovite de aceasta radiatie solara vor fi incendii, insolatie mortala, seceta fara precedent, cu toate urmarile lor dezastruoase. Nu degeaba reactia oamenilor este subliniata. Aceasta reactie împotriva lui Dumnezeu arata ca nici chiar cele mai severe pedepse nu-i mai pot aduce la pocainta, odata ce au respins ultima invitatie a harului, ultima avertizare a întreitei solii îngeresti.
Ellen White arata ca, în urma acestor patru plagi, oamenii îsi vor da seama ca lupta împotriva lui Dumnezeu. Ca urmare multi vor începe sa caute pe Dumnezeu, dar nu prin pocainta adevarata (pe care numai Spiritul Sfânt o poate da), o parere de rau în vederea urmarilor pacatului, nu în vederea propriei vinovatii (Arnos 8:11-12). Dupa încheierea timpului de har însa, nu mai exista izvor de iertare (îs 26:10). Pocainta lumii pierdute este asemenea cu a unor „eroi” biblici ca Esau, Iuda Iscariot, Simei, Saul etc. Ca si faraonul Exodului, ei vor doar sa scape de plagi. Daca pedeapsa ar înceta, ei si-ar relua viata nepocaita. Pocainta lor nu este acea supunere totala ceruta de primul înger din Apoc 14:7. Ei „nu s-au pocait ca sa-l dea slava” asa cum au facut altii înainte de ei (cap.11:13)

Plaga a V-a (v 10-11). aduce un „întuneric egiptean”
     Plaga a V-a (v 10-11). aduce un „întuneric egiptean” asupra întregului imperiu al fiarei (Ex 10:21-23, Mat 27:45, Mat 24:29). Daca Satan, balaurul, a cedat fiarei Antichrist tronul, autoritatea si o stapânire universala, teritoriul acestui imperiu spiritual cuprinde, în timpul sfârsitului, tot pamântul, deoarece cultul acestei fiare devine universal prin impunerea semnului ei. „Sfântul Scaun”, care a promovat în lume întunericul superstitiei si al datinelor omenesti în locul luminii Bibliei, va avea de suferit în primul rând        La efectul primei plagi dureroase; la foametea, seceta, epidemiile si dezastrele economice si sociale produse de celelalte plagi, se adauga acum efectele unui întuneric universal
si inexplicabil. Oamenii au ales „venerabila zi a soarelui” din decretul lui Constantin cel Mare, ziua promovata apoi de Roma papala. Ei au preferat sa se închine fapturii în locul Facatorului, au iubit întunericul mai mult decât lumina. Acum a venit asupra lor bezna si negurile zilei judecatii. Dupa ce unii au murit de caldura, acum vine un ger cumplit si o încetare a activitatilor. Orasele, depinzând de apa potabila canalizata, de energie electrica etc. sunt, practic, depopulate. Supravietuitorii n-au altceva de facut decât sa mediteze, sa se învinuie reciproc si sa înjure pâna la cer.

Plaga a VI-a (v. 12-16) loveste Eufratul pe care este asezat Babilonul apocaliptic
     Cetatea falsei religii, ierarhia clericala a tuturor bisericilor lumesti, de la comunitatile hinduse si pâna la bisericile protestante, îsi datoreaza existenta (si prosperitatea) unui fluviu social: „popoare, neamuri, gloate si limbi” (17:1.5.15). Daca în urma efectelor plagilor anterioare aceste valuri de enoriasi încep sa sece (prin înmultirea deceselor, prin retragerea sprijinului material si moral dat bisericii), aceasta ar fi pentru biserici o calamitate mai mare decât cele anterioare. Reactia din versetele urmatoare dovedeste ca aceasta masura divina va duce la un atac decisiv si final împotriva poporului lui Dumnezeu.
Secarea Eufratului â€” pentru a permite accesul ostirilor de la Rasarit în Babilonul bine fortificat — este limbajul unui eveniment istoric tipologic: în noaptea de 12 oct. 539 î.e.n., împaratii medo-persi din Rasarit (Cyaxares-Darius si Cyrus), în fruntea unei mari coalitii militare, au putut intra în Babilonul ale carui fortificatii nu puteau fi distruse sau escaladate, folosind o tactica unica. S-a ordonat soldatilor saparea unui canal prin care sa se devieze apele Eufratului, apoi cuceritorii au intrat prin albia aproape secata a fluviului care trecea prin cetate. Era singura cale nepazita, punctul cel mai slab. Unele profetii biblice au prevazut acest eveniment cu mult timp înainte (Is 44:26—45:2). Este relatat în detaliu de catre istoricul Xenofon în Kyropaidia (Viata lui Cyrus cel Batrân, întemeietorul statului persan). În Biblie, Cyrus eliberatorul este un tip al lui Messia (Is 41:2.3.25, 44:28). Domnul Christos, împaratul împaratilor, va veni în fruntea ostirilor ceresti, dinspre rasarit (Mat 24:27, Apoc 19:11-16).
Multimile care vor mai ramâne în viata dupa plaga a cincea, întelegând ca au fost înselate de conducatorii spirituali, nu vor mai sprijini institutiile religioase. Acest fapt va duce la o reactie finala, disperata, împotriva sabatistilor, ceea ce va atrage interventia prompta si mult asteptata Domnului Christos
Reactia vrajmasilor lui Dumnezeu care formeaza o tripla alianta babiloniana, este prompta (v.14). Cele trei sectoare ale Babilonului (neopagânismul, catolicismul si falsul protestantism) vor publica aplicarea decretului de moarte împotriva sabatistilor, sustinând cu argumente specifice si prin minuni ca Babilonul are dreptate si ca Dumnezeu nu va înceta aceste plagi pâna nu vor fi distrusi cei ce sfideaza sfânta zi a învierii Domnului tinând sabatul evreiesc… Aceste decretalii si circulare modiale inspirate de spirite necurate sunt comparate cu niste broaste care îsi oracaie la infinit refrenul cunoscut si care arata dezgustator, datorita multimii si îndraznelii lor, ca pe timpul plagilor Egiptului
(Ex 8:1-15). În timpurile biblice, dar si în secolul nostru, puternicii lumii aveau obiceiul de a tine pe lânga ei maestri ocultisti. Avem toate motivele sa credem ca ocultismul sub orice forma se va dezvolta pâna acolo încât va fi socotita blasfemie orice împotrivire fata de oracolele spiritualiste în interiorul crestinismului. Aici se afla explicatia incredibilelor manifestari împotriva unei minoritati religioase din aceasta generatie apocaliptica. În spatele aparentei religiozitati si a grijei pentru interesele publice sta acelasi balaur care a vorbit profetic prin arhiereul Caiafa: „este mai util sa moara un individ decât o natiune întreaga„. Dar moartea Aceluia care S-a jertfit pentru fiecare individ, a atras dupa ea si pustiirea nationala. Natiunea care jertfeste individul se dovedeste a fi o natiune fara ratiune, un neam care îsi amputeaza viitorul, închinându-se unui trecut pentru totdeauna mort. Aceleasi pretexte politico-religioase, ridicate de preotime împotriva lui Iisus, vor fi aduse si împotriva poporului lui Dumnezeu. Si lumea le poate crede, chiar fara ajutorul minunilor. Dar în acest moment în care creditul Babilonului este la cea mai joasa cota, în urma secarii „apelor” care-l aprovizioneaza, sunt necesare semne nemaipomenite (v. 14) care sa convinga si sa alerteze puterile pamântului împotriva celor credinciosi.
Razboiul acesta nu este unul obisnuit. Puterile pamântului sunt deja în conflict în timpul plagilor, dar nu conflictul dintre ele intereseaza aici. Prin „
secarea Eufratului” s-a pregatit calea pentru aparitia ostirilor ceresti. Aici pamântenii sunt în razboi cu Cerul. Este razboiul zilei celei mari a Dumnezeului Atotputernic. Acest nume al lui Dumnezeu (grec.  â€” Pantocrator) este în NT traducerea numelor vechi-testamentale: Tavaot (ostiri; puternic în lupta, Savaot) si Sadai (Atotputernicul). Ambele variante sugereaza ca El este implicat într-un razboi din care va iesi biruitor. Scena din cap. 19:14.19 arata clar ca acest razboi este batalia finala dintre Christos si puterile lumesti conduse de Antichrist.
Eu vin ca un hot„(V./5). Acest verset întrerupe profetia despre razboiul final, introducând o fericire pentru cei ce asteapta pe Domnul lor, pastrându-se înca treji. Expresia „
ca un hot„, adesea repetata de Domnul Christos, este foarte potrivita aici, unde Babilonul apocaliptic este surprins de intrarea adevaratului Christos în atmosfera planetei noastre, dupa cum intrarea lui Cyrus în anticul Babilon a fost o teribila surpriza pentru mai marii lui care au fost gasiti chefuind. Se relateaza ca acelasi Cyrus luase prin surprinere si Sardesul (comp. cu 3:3-4).

„Armaghedon” (v.16)
     Spiritele-broaste reusesc sa adune puterile lumii (care sunt întotdeauna greu de adunat într-un scop comun) asa cum au împacat pe Irod cu Pilat în afacerea condamnarii lui Iisus din Nazaret. În acest moment, geografia simbolica a Apocalipsei, care ne obisnuise cu toponime figurate ca Ierusalim, Babilon, Eufrat, Sodoma, Egipt, ne arata înca un loc, „pe evreieste”:  Har-Maghedon (Har =munte, Maghidon =Meghido, Maghedon — numele unei vai, al unei fortarete si al unui râu de lânga muntele Carmel). Este adevarat ca în valea si la râul Meghido s-au dat multe batalii istorice si biblice. Este adevarat ca fortareata Meghido a fost din cele mai vechi timpuri o cheie a Palestinei. Numele Meghido înseamna ,,[locul] armatei”. Nu degeaba pe vremea romanilor purta numele de Legio (legiune). Totusi, Ioan ne invita aici sa urcam Muntele Meghido. Peste tot în Biblie, acest munte se numeste Carmel. Ce semnificatie are acest munte în istoria lui Israel? Acolo a locuit Ilie (în conditii austere), înainte de a fi înaltat la cer; acolo a avut loc marea confruntare cu profetii lui Baal (zeul soare), unde omul lui Dumnezeu a învins prin credinta, iar promotorii idolatriei au fost junghiati. Fara a avea pretentia ca am înteles tot, putem spune ca exista o paralela izbitoare cu ceea ce se va întâmpla în momentul revenirii lui Iisus. Credinciosii care sunt în viata, fiind sigilati, sunt pastrati de Dumnezeu si sustinuti în mod supranatural pentru a fi înaltati la cer fara sa vada moartea asemenea lui Ilie. Cei ramasi în libertate vor fi retrasi în zone muntoase si hraniti de Dumnezeu asemenea lui Ilie. Ei vor fi
singurii sustinatori ai cultului Creatorului în timp ce întreaga crestinatate în frunte cu profetii ei promoveaza un cult de origine pagâna— cultul introdus de Izabela care este un tip al femeii Babilon. Împotriva lor vor fi trimise expeditii de convertire sau distrugere, cum s-a procedat cu valdenzii, credinciosii medievali retrasi în Muntii Piemontului
Textul biblic descrie aceasta cruciada a întregii lumi împotriva ramasitei Israelului lui Dumnezeu, dar nu descrie lupta si rezultatul ei. Imediat intervine îngerul al saptelea, turnându-si potirul asupra întregii lumi nepocaite, astfel încât credinciosii sunt salvati. În acest moment, anumite lupte petrecute în valea Meghido pot fi semnificative. Razboiul de eliberare condus de judecatorul Barak (fulgerul) si de profeteasa-judecatoare Debora (albina) împotriva canaanitilor a fost câstigat de israeliti la apele Meghido, cu concursul îngerilor ceresti (Jud 5:19). Tot în acel loc se pare ca se desfasura un cult al zeului Hadad sau Rimmon (care sunt alte nume ale lui Baal sau Tammuz), si acolo aveau loc exercitii emotionaliste de bocete pentru moartea zeului(Zah 12:10-11.comp. cu Ez 8:13-14) . Bocetul prezis de Zaharia când aplica profetia (conditionata!) la pocainta poporului lui Dumnezeu, este preluat în Apocalipsa si aplicat la întreaga lume, dar nu ca fiind bocetul unei pocainte venite în urma varsarii Spiritului Sfânt, ci jalea teribila a remuscarilor prea târzii la aparitia lui Iisus pe norii cerului (capl:7).
.

Plaga a VIl-a (v. 17-21)
     Desi nu poate avea decât o durata foarte scurta, evenimentele din timpul plagii a saptea au o mare densitate de semnificatii. O parte importanta a Apocalipsei (cap. 17-19) se ocupa cu descrierea si explicarea acestor evenimente.
Al saptelea înger îsi toarna potirul în atmosfera pamântului, dând nastere la manifestari cosmice teribile. Toate aceste manifestari, asemanatoare cu cele de pe Sinai, ies din chivotul–tron al lui Dumnezeu care este în Sanctuarul ceresc (vezi si cap 11:19). Tot de acolo, de la tronul îndurarii, devenit acum tronul dreptei judecati, vine strigatul „
S-a sfârsit!„. Cel care astrigat cândva pe tronul durerii, murind si cutremurând pamântul, striga acum de pe tronul slavei în apararea poporului Lui si pentru a pune capat istoriei pacatului. El S-a jertfit ca sa nimiceasca pacatul.
Cutremurul cel mare descris în aceasta scena finala ne sileste sa-l interpretam în sens propriu si figurat. Sensul propriu este evident în efectele acestui cutremur care scufunda muntii si insulele marilor(v.20. cap.6:14). Dar un cutremur care împarte în trei parti Babilonul în acelasi timp în care distruge si celelalte cetati ale neamurilor, nu poate fi decât figurat, ca în cap. 11:13 unde înaintasii nostri l-au aplicat la Revolutia Franceza. Acolo s-a prabusit doar a zecea parte dintr-o cetate a neamurilor, o cetate mare numita Sodoma si Egipt, simbolul Frantei de la sfârsitul „secolului luminilor”. Dar aici se prabusesc complet, toate cetatile (tarile, institutiile) neamurilor, în frunte cu Babilonul. Acesta se împarte în trei parti, (probabil în partile constituente: pagânismul, catolicismul, protestantismul), amintind de separarea oamenilor din cauza confuziei lingvistice de la Babel. Acest cutremur-revolutie, care este o parte din potirul pe care-l va bea Babilonul, necesita o explicatie largita pe care inspiratia ne-o ofera în cap. 17.

       Grindina mare (v.21) cu boabe de aproape un talant ( 26-36 kg). În urma acestei urgii, oamenii mai au timp, ascunzându-se zadarnic de marile blocuri de grindina cazatoare, sa insulte pe Dumnezeu… Daca pâna la plaga a saptea mai ramasesera destui supravietuitori (probabil, cei cu mai mare putere militara si economica, împreuna cu slugile lor imediate), cine dintre acestia mai poate ramâne în viata în urma unui cutremur care distruge nu numai orasele, dar rupe scoarta pamântului si cufunda munti si insule? Si daca, totusi, cutremurul nu ar ucide pe toti, aceasta teribila grindina poate desavârsi distrugerea.
Unii cred ca anumite aspecte din timpul plagilor ar avea explicatie stiintifica, în legatura cu forta nucleara si cu alti factori asemanatori. Nu ne putem pronunta definitiv asupra acestui aspect. În scenele celor sapte plagi exista si elemente în care factorul uman devine un agent al pedepsei divine, astfel încât n-ar fi de mirare ca unele efecte sa fie secerate din ceea ce omul a semanat. Acea primejdie universala sugerata de Apoc.7:1-2 spune ceva. Harul si Providenta divina împiedica astazi aceasta furtuna iminenta care pare sa descrie suflul unor uriase explozii nucleare ce pot pune în pericol pamântul, marea si vegetatia. Chiar daca nu vedem în Apoc 7:1 acest pericol, îl vedem însa deasupra capului nostru în lumea în care traim. Si daca Dumnezeu nu permite acum muritorilor sa distruga pamântul, stim ca dupa încheierea timpului de har îsi va retrage orice aparare, ocrotind numai pe cei sigilati. Daca oamenii au avut nebunia de a construi asemenea arme în timpul harului, cine va opri cursul nebuniei lor în timpul retragerii Spiritului Sfânt de la lume? Mânia lui Dumnezeu va veni împotriva celor rai, „
prapadind pe cei ce prapadesc pamântul” (11:18). Termenul grecesc înseamna a strica, a corupe, a ruina moral; dar si a distruge, a nimici.

Pedepsirea marii prostituate „Babilon” (cap. 17)
        „Vino sa-ti arat judecata marii prostituate..!”. Termenul grecesc  â€” krima înseamna pronuntarea judecatii, sentinta. Pe scurt, sentinta pronuntata de Cer este ca amantii marii prostituate, puterile lumesti pe care s-a sprijinit ea, sa-i aduca pieirea. Femeia in stacojiuDe aceea capitolul este mai mult o descriere a acestor puteri si a modului în care se vor întoarce împotriva stapânei lor pe care au slujit-o. Ne intereseaza în special identificarea precisa a Babilonului si a puterilor reprezentate prin fiara care este calarita de aceasta femeie-cetate. Capitolul a incitat întotdeauna curiozitatea. În el exista un singur tablou (v.3-6) si o serie de explicatii ale îngerului referitoare la femeia Babilon si la fiara care o va pedepsi.        Identitatea femeii prostituate.Deja ne-am pronuntat asupra identitatii ei, dar nu am adus suficiente argumente. Îngerul i-o arata lui Ioan si-i da explicatii care sunt convingatoare. Sa urmarim cum este descrisa si ce se spune despre ea în acest capitol si în alte locuri biblice.
 Femeie. Îngerul spune ca simbolizeaza 
o cetate (v 18). Dar, de regula, explicatiile date de îngerii interpreti nu sunt decât sugestii deschizatoare de drum pentru cercetare. În Dan.7, îngerul spune ca fiarele înseamna împarati. Dar când vorbeste despre una din ele, o numeste împaratie. Prin urmare si celelalte sunt împaratii. În capitolele anterioare am vazut ca alte cetati sunt state si institutii omenesti. Învatatii preteristi si cei care nu cred în originea supranaturala a Apocalipsei date lui Ioan vad aici cetatea Romei care sta pe sapte coline (v.9) dominând alte împaratii (v.18) si popoare multe (v. 15). Deci este Roma imperiala. Aceeasi explicatie este data de comentatorii din primele secole si sustinuta astazi si de Biserica Romana. Se adauga ca argument si faptul ca iudeii numeau Roma, în mod simbolic, Babilon. La fel face si Petru în 1 Petru 5:13 (Acesta este un argument favorit al catolicilor pentru a sublinia ca Petru a fost la Roma si a murit acolo, dupa ce a transmis faimoasele „chei” ale raiului —date de Iisus— urmatorului episcop de Roma).
Prostituata. Nu este o cetate cinstita, fidela stapânului ei legitim. Se prostitueaza cu împaratii pamântului. Roma facuse pe multi împarati clienti si prieteni ai ei, aducându-i în final sub autoritatea ei. Dar în ce sens ar fi aceste relatii o prostituare? O prostituata îsi vinde trupul pentru bani, pacatuieste împotriva propriului corp. Biblia condamna legatura poporului lui Dumnezeu cu lumea necredincioasa si 
idolatra ca fiind adulter si prostitutie. Dar cum ar putea fi întelese ca prostitutie relatiile Imperiului Roman cu alti împaratj. Si de ce este atât de mult evidentiat acest pacat în Agocalipsa ? Fiicele Romei ar fi, în acest caz, celelalte cetati din Imperiu, deasemenea prostituate… Dar legaturile cetatilor cu împaratii pamântului sunt obisnuite, nu reprezinta nimic ilicit… Calificativul de prostituata ne sileste sa vedem in aceasta cetate imperiala mai mult decât Roma. Roma este doar un tip, un indice care ne arata de unde sa începe explicatia spirituala. Daca Roma pagana este o prostituata, atunci ce este acea larga parte a crestinatatii care s-a facut „un singur trup cu ea”? (1 Cor 16). Si Biserica Romana are si fiice, biserici care au mers sau încearca sa mearga pe urmele ei. Acest simbol ne ajuta sa întelegem ca Babilonul apocaliptic reprezinta Roma ca centru al pagânismului, apoi ca centru al crestinismului apostaziat, Ea este mama (Biserica Catolica) si are fiice (celelalte biserici separate de ea dar având chipul si asemanarea ei, mostenind credinte, datini, si practici ale ei).
Mister. Numele ei (Babilon) este o taina, un secret. Daca acest nume secret este prezent aici pentru a proteja cartea fata de autoritatile romane, acest secret n-ar fi cerut o inteligenta deosebita (v.9), deoarece, la prima vedere, cel putin pentru timpul lui Ioan, apare clar Roma când citesti profetia. Dar secretul nu este înca dezvaluit. Motivul pentru care i se da numele de Babilon este ca ea joaca, în era crestina. acelasi rol pe care l-a jucat Babilonul de pe timpul lui Daniel. O putere care a pustiit pe poporul lui Dumnezeu, i-a luat prizonieri, i-a ucis, etc. Pâna aici totul este aplicabil Romei pagâne. Dar numele Babilon este într-adevar, un secret mult mai mare. Înca din cartea Genezei, Babilonul apare drept tip al împaratiei lui Satan în opozitie cu Ierusalimul, tipul împaratiei lui Dumnezeu. În razvratire fata de porunca Creatorului (initiala, de la Creatie si repetata dupa Potop -Gen 1:28, 9:1), de a nu se înalta pe verticala, construind cetati, ci a se raspândi pe pamânt, oamenii au zidit o cetate si un turn (Gen 11) pentru a crea o lume a lor, independenta de Dumnezeu, o lume care sa fie mai putin în acord cu natura si cu legile Creatorului. O societate construita ierarhic, pe verticala, ca si turnul lor, o societate fortificata (împotriva cui?).
      Primul care zidise pe pamânt o cetate fusese Cain, iar Babilonul nu este decât reluarea acestei idei. Cetatea înseamna politica, exploatare, razboi, confortul unora pe seama suferintei altora. Babilonul din perioada iudaica este vazut de profeti ca fiind întruchiparea acestei idei opuse Creatorului (îs 14:21). Cetatea construita de oameni a fost numita de ei Bab-ilu (Poarta Zeilor”), iar oamenii lui Dumnezeu au numit-o Babel (confuzieneîntelegere), în amintirea „încurcarii limbilor”. Primul ei rege a fost Nimrod („Razvratirul”). Cetatea a ramas, prin traditie, o mama a tuturor cetatilor pamântului. Din punct de vedere politic, istoria ei este plina de cuceriri din partea altor popoare. Ea nu a reprezentat un mare si durabil imperiu, cea mai înfloritoare perioada de dominatie a ei a durat 70 de ani. Pâna atunci si dupa aceea, ea a fost doar o resedinta oarecare, din punct de vedere politic, însa din punct de vedere religios a ramas cetatea mama, „poarta zeilor„, sediul principal al ocultismului, al astrologiei, al celui mai fastuos cult pagân. Împaratul Babilonului este însusi acel spirit care s-a razvratit împotriva lui Dumnezeu: Is 14. Babilonul ramâne în profetii clasici ai VT ca ultima putere vrajmasa lui Dumnezeu si poporului Lui. Dupa înfrângerea Babilonului urmeaza împaratia lui Dumnezeu, un cer nou si un pamânt nou
Descrierea Babilonului. (v.4.6). Este îmbracata în purpura ca împaratii dar si în in subtire ca preotii (18:16). Este o împarateasa-preoteasa. Roma cezarilor este si Roma pontifilor
principalul centru religios al lumii. Babilonul oriental era un potir (Ier 51:7), în timp ce Babilonul apocaliptic tine un potir. Aici se subliniaza contrastul, dintre aparenta (potir de aur) si continutul potirului (lucruri dezgustatoare) cu care îmbata lumea. „Aceasta” Madona prostituata seamana mult mai bine cu Roma crestina decât cu Roma Imperiala. Aici este o parodie a euharistiei. Ea este si preoteasa. Îmbata pe altii cu prostiile ei, dar si ea se îmbata, cu sânge de crestin (v.6). Roma pagâna s-a îmbatat, într-adevar, dar dupa ce s-a „convertit” nu si-a continuat obiceiul? Viciul betiei nu se vindeca atât de repede. Ba înca, îmbatrânind, Roma Catolica, Madona împaratilor pamântului, a poftit tot mai mult sânge. Nu ea îl varsa, fiindca este preoteasa. Împaratii pamantului ucideau pentru satisfactia ei. Este împodobita cu perle si aur, iubeste luxul. Roma pagâna iubea luxul, dar a trebuit sa cedeze barbarilor si Bisericii Romane.
Ioan se mira (v.6-7). Daca este vorba în mod strict de Roma pagâna, ce este de mirare în faptul ca era îmbatata de sânge? De ce se mira Ioan atât de tare, încât si îngerul îl întreaba: „
De ce te miri?„? Faptul ca Ioan nu pomeneste în Apocalipsa biserica din Roma, ci numai pe cele din Asia, desi comunitatea romana era mult mai mare, ar trebui sa dea de gândit. Poate el a întrezarit apostazia viitoare a Bisericii si rolul conducator al bisericii din Roma? În orice caz. Ioan a stiut si a înteles ce scrisese Pavel în 2 Tes cap 2.
Relatia cu cei zece împarati (v 16). Prezenta celor zece coarne este un indiciu ca aici trebuie sa vedem Biserica apostata într-un moment posterior divizarii Imperiului în mai multe regate crestine. Catolicii spun ca femeia din cap. 12 este Maica Domnului ca personificare a Bisericii Romane. Este la moda astazi imaginea ei având în jurul capului cununa celor 12 stele ale Comunitatii Europene. Dar femeia din cap. 12 este persecutata, nevoita sa fuga în pustie, este o femeie de casa, cuminte. Prin contrast, Babilonul este o prostituata, domneste peste împaratii pamântului. Una este o împarateasa cereasca îmbracata cu elemente naturale si retrasa în umilinta pe pamânt, cealalta este o 
împarateasa pamânteasca ce-si imagineaza ca este divina, domnind peste toata lumea. Aici este întelepciunea. Daca cetatea lui Dumnezeu este Ierusalimul de sus, care nu domneste pe pamânt pâna nu va cobori de sus, atunci Babilonul nu este decât opusul Ierusalimului, puterea care pretinde a fi cetatea lui Dumnezeu pe pamânt. Tema rivalitatii dintre cele doua cetati domina aceasta parte a Apocalipsei. Amândoua aspira la domnia universala, amândoua se pretind de origine divina, dar numai una este logodnica si apoi mireasa Mielului. Cealalta este pedepsita. Imaginea femeii prostituate este împrumutata din profetii VT unde se aplica la poporul lui Dumnezeu (Samaria, Ierusalimul). De ce crestinatatea ar fugi de o comparatie asemanatoare? Necatolicii medievali (valdenzi, albigenzi, lollarzi, husiti) si apoi protestantii, au aplicat simbolul Babilonului apocaliptic la Biserica Romana. Dar chiar si unii catolici au vazut pe marea prostituata în Roma. Dante, de exemplu, descrie imaginea din Apoc 17 aplicând-o la Roma contemporana cu el Roma crestina! Pacatul Bisericii aici este, evident, politica lumeasca si compromisul cu paganatatea. Or, tocmai acestea sunt numite de profeti prostitutie. Roma a crezut întotdeauna ca aceasta este ceva sacru pentru existenta ei. Exact ca în religia babiloniana: prostitutie sacra.

Identitatea fiarei, (v.7-14)
     Pâna aici, Apocalipsa a descris puterile adverse poporului lui Dumnezeu ca pe niste fiare. Simbolul fiarei nu face distinctie între stat si biserica. Dar aici sunt doua simboluri în strânsa relatie: femeia si fiara.. Este necesar sa nu le confundam. în partea finala a profetiei din Dan.2 apare simbolul fier amestecat cu lut, ca fiind alianta dintre statul roman (cu statele succesoare) si biserica crestina decazuta.
În încercarea de a determina identitatea fiarei, vom aminti, mai multe interpretari existente asupra acestui simbol complex, subliniind faptul ca toate acestea sunt în mare masura plauzibile, dar adesea explicatiile se cer…. explicate. Exista anumite lucruri care ne scapa. Asemanarea dintre v.8 si unele pasaje din cap. 13 referitoare la Roma papala, au determinat pe multi sa identifice aceasta fiara cu cea din cap. 13. In acest caz, ideea ca fiara a fost, nu mai este si iarasi este, ar fi în alte cuvinte aceeasi cu domnia de 42 luni, ranirea ei de moarte si apoi vindecarea ei. Asemanarea este izbitoare si trebuie sa existe o legaturaîntre cele doua pasaje. Totusi, ideea ca a fost, nu mai este si iarasi vine, se aplica si lui Satan. Pâna la cap.20 el a fost, în cap.20 este în abis, apoi iese din abis si merge la pierzare. Potrivit interpretarii Ellenei White la v. 13, aceasta interpretare ar merge deasemenea: „
Diavolul este investit cu autoritate suprema asupra neamurilor, iar cei zece împarati primesc puterea timp de un ceas împreuna cu el.”(7T J82). O alta vedere este ca fiara aceasta trebuie sa fie cea din Apoc. 11, deoarece este rosie si se ridica din abis pentru a pedepsi Biserica decazuta (asemenea guvernului ateist al Revolutiei Franceze). Aceasta putere aiesit din abis la 1789-1797 si s-a ridicat din nou, cu mai mare putere, în 1917. În zilele noastre s-a cufundat din nou în abis. Toate aceste încercari exegetice necesita un studiu mai aprofundat. Dar sa nu uitam ca aceasta fiara stacojie este un simbol complex ca si balaurul, ca si fiara din Apoc. 13. Aceasta înseamna ca nu trebuie cautate raspunsuri simpliste. Enumerarea celorlalte aspecte ale fiarei, în special identitatea capetelor, poate aduce mai multa lumina. Fiara are sapte capete care simbolizeza sapte munti sau sapte împarati. O interpretare mai veche vedea aici cele sapte coline ale Romei. Dar profetia indica munti nu coline. Si anume niste împarati-munti, care nu pot fi decât împaratii (Ier 51:25, Dan 7:17.23). Redam principalele încercari de identificare a acestor capete-împaratii:
Variante care încep cu Babilonul, dupa Dan.7.
1 .Babilonul, 2.Medo.Persia, 3. Greco-Macedonia, 4.Roma, 5.Papalitatea, 6.Republicanismul 7.Papalitatea reînviata.
1.Babilonul, 2. Medo. Persia, 3.Greco-Macedonia, 4.Roma,
5.Papalitatea, 6. Franta Revolutionara, 7. America în rolul din Apoc 13.
l.Babilonul, 2.Medo.Persia, 3.Greco-Macedonia, 4.Roma,
5.Papalitatea, 6. Statele Unite, 7. O.N.U. cu un rol posibil în Apoc 13.
l.BabilonuI, 2.Medo.Persia, 3.Greco-Macedonia, 4.Roma,
5.Papalitatea, 6. S.U.A. 7. Papalitatea reînviata.
l.Babilonul, 2.Medo.Persia, 3.4.5.6 .Greco-Macedonia (având patru capete în Dan.7). 7. Roma si papalitatea
Variante care încep cu puteri anterioare Babilonului din profetiile lui Daniel:
1.Egiptul, 2.Asiria, 3.Babilon, 4.Medo-Persia, 5.Greco-Macedonia, 6.Roma 7.Papalitatea
1. Egiptul, 2.Asiria, 3.Babilon, 4.Medo-Persia, 5.Greco-Macedonia, 6.Roma pagana si papala cu cele zece coarne crestine. 7. Ateismul modern de la Revolutia Franceza pana la caderea comunismului.


Câteva explicatii sunt necesare pentru a avea un ghid în acest labirint de posibilitati.
1). Dupa profetiile lui Daniel, Roma este un singur cap (pagâna si crestina, unitara si divizata). Nu putem numara doua sau trei capete care sa reprezinte faze ale Romei. Capul vindecat este, evident, acelasi cu capul lovit de sabie.

2) Nu trebuie sa ne cramponam de a oferi Babilonului primul loc în aceasta serie. Daniel enumera întâi Babilonul numai în primele doua profetii. În celelalte începe cu Persia! Dar Apocalipsa are o deschidere mai larga decât cartea lui Daniel. În viziunea ei centrala din cap. 12, conflictul începe în cer, apoi continua pe pamânt, între împaratiile neamurilor si Israel. Dumnezeu Si-a ales un popor începând cu Avraam, Isac si Iacov. Putem observa, odata cu începuturile istoriei lui Israel si în profetii clasici (Isaia, Mica, Ezechiel, Naum etc), referirea la doua mari puteri anterioare Babilonului: Egiptul care a tinut în robie pe Israel si i-a ramas vrajmas în continuare; Asiria care a distrus regatul lui Israel, a deportat cele zece semintii si a invadat Iudeea. Aceste doua puteri au fost mult mai dezastruoase pentru poporul lui Dumnezeu decât Persia, de exemplu.

       3) Cele sapte puteri trebuie sa se armonizeze cu schema din v. 10. În cazul în care se începe cu Babilonul, se recurge la un prezent profetic (ceea ce nu este neobisnuit, dar pare sa forteze imaginea). Daca se alege varianta care include numararea fiecaruia din capetele fiarei grecesti din Dan.7, nu se potriveste cu
schema din v. 10. întelegând ca pe timpul lui Ioan (când domina Roma) cazusera cinci, aceasta arata ca Roma avea sa dureze foarte mult (prin papalitate si prin coarnele succesoare), în timp ce al saptelea cap trebuia sa dureze putina vreme (prin urmare el nu poate fi papalitatea).

 

4). Pentru consecventa fata de profetia lui Daniel, fiecare din cele sapte puteri succesive trebuie sa fi cucerit pe cea anterioara ei sau, cel putin sa-i fi dat o lovitura mortala.

5) Dupa cum Imperiul lui Alexandru cu cele patru diviziuni ale lui, sau Imperiul Roman cu multiplele lui diviziuni formeaza un singur cap, tot astfel al saptelea cap poate fi o suma de state coalizate sau satelite ale unei puteri centrale anterioara. Dupa cinci puteri pagâne ostile evreilor, a aparut Roma care a distrus natiunea iudaica, a rastignit pe Iisus, a persecutat teribil pe crestini. Dupa acea „cosmetica” schimbare la fata a Romei sub Constantin, ea a devenit mult mai cruda, în special în faza medievala, decât în faza pagâna. Dupa o asemenea performanta a spiritului anticrestin (realizata „în numele lui Christos”!), ce rau mai mare putea sa apara, ce desavârsire a râului, decât o ostilitate deschisa, oficiala, împotriva lui Dumnezeu, împotriva religiei în general si a celor ce o sustin?. Raul adus de o asemenea putere mondiala nu trebuie evaluat numai dupa multimea victimelor ucise sau dupa gradul de teroare. Rezultatele spirituale ale guvernarii ateiste pot fi mai dezastruoase decât în cazul crestinismului falsCaci un catolic sincer si loial fata de Dumnezeu si fata de aproapele, potrivit cunostintei pe care o are, poate fi mântuit. Dar un ateist sincer, unul care uraste pe Dumnezeu si religia, este pierdut cu siguranta. În timpul suprematiei papale, cei doi Martori ai lui Dumnezeu, desi îmbracati în sacul înjosirii, au putut profetiza. Dar ridicarea fiarei ateist-revolutionare i-a ucis si i-a lasat neîngropati. Ateismul modern a jucat un rol antiuman si anticrestin care nu trebuie minimalizat. Numai harul lui Dumnezeu si un fond de educatie crestina a împiedicat aceasta putere totalitara sa faca din toti cetatenii niste rebuturi ale Creatiei. Daca Persia (care a facut atâta bine poporului lui Dumnezeu) a fost, totusi, o fiara (pentru ca a „mâncat multa carne” în setea ei de cuceriri). Taratul comunist a fost cu atât mai mult o fiara: milioane de oameni au fost dati la moarte în URSS, în China si în celelalte provincii ale împaratiei Diavolului. Nu putini dintre acestia erau vinovati doar pentru faptul ca se opuneau ateismului sau îsi pastrau,în mod public, religia.
Exista interpreti seriosi care vad SUA în rolul din Apoc 13 ca fiind cel de-al saptelea cap. Ideea nu poate fi respinsa categoric. Dar daca în Apoc 13 fiara cu sapte capete iese din Lumea Veche iar fiara americana (cu un singur cap) iese din Lumea Noua, este dificil de interpretat ca America apostata sta în fata vechii fiare care are printre capetele ei…America. (!)

7) Identificarea celor 7 capete trebuie sa fie în armonie cu rolul si timpul celui de-al saptelea împarat care este fiara însasi (v. 11). Nu sunt opt capete, ci numai sapte. Daca 7 capete înseamna sapte împaratii, a opta împaratie se deosebeste de toate cele anterioare prin faptul ca nu este doar un cap (o împaratie a lumii) ci fiara însasi, împaratia lui Satan însusi care îsi va face aparitia pe fata si va conduce lumea în chip de Christos Acest al optulea împarat este cel care a lucrat prin fiecare din cele sapte. Dupa ateism, ce rau mai rau putea veni decât Diavolul în persoana, uzând de diplomatia si stralucirea lui pentru a însela lumea. (Dupa o alta vedere, al optulea împarat este chipul fiarei la scara mondiala, sau Roma papala reînviata).

Dupa cum în cap. 13, când se vorbeste despre fiara, se face referire la acel cap care a fost ranit si apoi vindecat, este foarte posibil ca si aici sa fie indicat un cap anumit. Aici sunt numai doua capete în vigoare la sfârsitul timpului: (6) Roma cu cele zece coarne si (7) Imperiul ateismului (sau USA ?). Dupa cum cei credinciosi domnesc ca împarati o mie de ani cu Christos, cei zece împarati, prin contrast, domnesc împreuna cu fiara, timp de numai un ceas. Aceasta domnie scurta este un timp în care ei vor judeca lumea crezându-se în timpul mileniului apocaliptic.

Expresia „era, nu mai este si va veni” referitoare la fiara, este o parodie la adresa lui Christos „Cel ce era, cel ce este, cel ce vine„. Culoarea fiarei reprezinta sânge, ucidere. Spre deosebire de balaur (care are coroane pe capete) si de fiara romana din Apoc 13 (care are coroane pe coarne), aceasta nu are nici o coroana. Coroana ei este Babilonul.
Aceasta fiara care subliniaza rolul puterilor civile o poarta un timp pe prostituata, se lasa ea însasi mânata de femeie, apoi se ridica impotriva ei si o distruge (v. 16-17). Acest eveniment poate sa fie echivalent cu revenirea fiarei din adânc si sa exprime o situatie asemanatoare cu cea din cap. 11 o revolutie ca aceea din Franta, dar la scara planetara. Ca timp, evenimentul poate sa dureze chiar numai o zi. Doar semnificatia lui este aici importanta. Ellen White arata ca în timpul plagii a saptea oamenii se vor întoarce împotriva conducatorilor religiosi care i-au înselat si-i vor ucide. În acelasi spirit se poate întelege ca va fi o revolta globala a laicilor si a puterilor civile împotriva reprezentantilor religiei


Ultima avertizare (Apoc 18:1-3)
     Imaginea acestui înger care aduce ultima avertizare este printre scenele cele mai pline de speranta din Biblie. Este ultima avertizare a lumii. Dupa aceste versete nu mai apare nici un înger al harului. Toti ceilalti sunt îngeri ai judecatii.
Scena aceasta este o întrerupere a secventei cronologice. Dupa indicarea sentintei care a fost rostita asupra Babilonului (cap. 17) si care este executata în timpul plagii a saptea ar trebui sa urmeze acele vaiuri nenorocite ale prabusirii Babilonului (din cap. 18: 8-24). Dar Inspiratia a introdus aici 
scena ultimei avertizari pentru a raspunde prietenilor lui Dumnezeu, care, dupa citirea cap. 17 întreaba ca si Avraam: „Vei nimici Tu, oare, si pe cel bun împreuna cu cel rau?„. Ca si în cazul trecerii de la pecetea a sasea la scena sigilarii (Apoc. 7:1), imaginea ultimului apel se aplica la ultimele zile de pregatire, înainte de venirea plagilor. În ziua mâniei, apelul „iesiti!” ar fi prea târziu (v.4).
Îngerul coboara din cer ca si cel din cap. 10 si încoroneaza misiunea celor trei din cap. 14. în cap.7 el se ridica din rasarit ca soarele, având sigiliul (semnul autoritatii), iar aici lumineaza tot 

pamântul (ca soarele!) si, potrivit textului grecesc, are o mare autoritate. Mesajul lui sta, mai întâi, în acea slava deplina a reflectarii chipului lui Christos în Biserica Sa, prin plinatatea Spiritului Sfânt. În afara de aceasta, el rosteste într-un mod accentuat si cu voce puternica solia celui de-al doilea înger din Apoc 14. („A cazut Babilonul!„)- Acest simbol descrie încheierea misiunii celor trei îngeri care devin unul singur sub binecuvântarea Spiritului Sfânt, a prezentei lui Iisus în Biserica. Aceasta inundare a pamântului cu slava cereasca este ceea ce asteapta Dumnezeu de multa   vreme. (Gen 1:28, Num 14:21, Ps 72:19, 119:64, 33:5, 57:3.5.11, Is 6:3, 11:9, 52:10-11, 61:11, Mic 5:4.7.8, Hab 2:14). Imaginea are anumite paralele în VT.Osea 6:3, Is 60:1-2, Ez 43:2, Mal 4:2. Imaginea acestui înger uneste într-un singur corp pe cei trei îngeri din Apoc. 14, pentruca ei sa fie una cum Tatal si Fiul sunt una. Fagaduinta speciala a lui Iisus este aceea a venirii Lui în persoana Spiritului Sfânt, înainte de revenirea Sa personala si vizibila (Fapte 3:26, Ioan 14:16-18.21.23).

Mesajul îngerului accentueaza caderea deplina a bisericilor crestine, în mod deosebit a bisericilor protestante (fiindca celelalte sunt cazute de foarte multa vreme) în urma lucrarii spiritelor necurate si în urma îmbatarii neamurilor cu vinul prostitutiei „sacre” a Babilonu-lui. O comparatie cu solia celor trei îngeri arata ca îmbatarea neamurilor este echivalenta cu influentarea lumii întregi de a primi semnul fiarei. Iar initiativa aceasta o are sectorul protestant al Babilonulu – America, misionarul si liderul lumii actuale. Caderea spirituala a Bisericii este descrisa aici în termenii profetiilor despre ruinarea Babilonului si a Edomului (Is 34:11-17, 14:22-23).


Un glas din cer (v.4-20)
         Adaugându-se la mesajul îngerului, glasul ceresc este un apel adresat de însusi Dumnezeu ramasitei Israelului Sau din Babilon. Dar nu va vorbi Dumnezeu din cer la modul propriu. De fiecare data când se predica Evanghelia asa cum o predica Iisus, ascultatorii aud acel glas ceresc vorbind inimii lor. În toate sectoarele Babilonului: printre pagâni, printre ortodoxo-catolici si printre protestanti, Dumnezeu are inca milioane de credinciosi care, asemenea dreptului Lot in Sodoma, isi chinuiesc sufletul din cauza nelegiuirilor care se petrec în tara, in Biserica in in jurul lor. Cea mai mare parte a poporului lui Dumnezeu (spune Ellen White) se afla în sectorul protestant al Babilonului. Ei vor fi invitati sa paraseasca Babilonul, inainte de caderea plagilor. Acum ei nu
cred ca protestantism
ul care a sustinut libertatea de constiinta va ajunge sa persecute pe adventisti. Dar când profetia se va realiza sub ochii lor, exact asa cum au vorbit si scris de 150 de ani adventistii explicând Apocalipsa, li se vor deschide ochii si inimile.

Parasirea Babilonului înseamna, în primul rând, parasirea spiritului si cultului Babilonului. În al doilea rând, aceasta implica despartirea de biserica apostata. În al treilea rând, dar nu mai putin important, se cere parasirea efectiva a oraselor mari si mici. Dupa caderea primei plagi se vor parasi si satele. Aceasta retragere fizica din societate se va face treptat, potrivit conditiilor locale si sub calauzirea lui Dumnezeu.Cei care sunt oile Domnului, indiferent unde vor fi, vor recunoaste glasul adevaratului Pastor, dintre multele invitatii si avertizari false care li se vor adresa. Ei vor parasi bisericile apostate si vor primi sigiliul lui Dumnezeu, unindu-si fortele cu cei ce i-au smuls din foc.
Unii au crezut ca aceasta solie din Apoc. 18 este o condamnare a Bisericii Adventiste. Dar, indiferent ce s-ar putea spune despre starea laodiceana în care se complac multi, sau despre adventistii care vor apostazia în timpul decretului duminical, ideea de a condamna singura Biserica de pe pamânt care sustine adevarul lui Dumnezeu nestirbit, vine dintr-o inima care n-a cunoscut harul lui Dumnezeu. Cei ce se grabesc sa rosteasca solia din Apoc 18, asezând-o în alt loc decât acolo unde a pus-o Inspiratia, ar face bine sa vada ca îngerul acesta umple pamântul de lumina divina, de iubire si de slava, nu de critica fratricida: „Barbati, femei si copii îsi vor deschide buzele spre lauda si multumire, umplând pamântul cu cunoasterea de Dumnezeu asa cum apele acopar albia marii„(RH oct 13/1904)

De-a lungul secolelor, crestinatatea a zidit un turn de pacate al carui vârf (legea duminicala însotita de persecutii) a ajuns pâna la cer (v.5). Parasirea Babilonului si primirea sigiliului lui Dumnezeu aduce asupra celor ce primesc avertizarea, acea dreptate care se , capata prin credinta, ca a lui Noe, o neprihanire care condamna lumea (Ev 11:7). Aceasta este o adevarata razbunare asupra Babilonului, o dubla razbunare (v.6-8). Arderea în foc a prostituatei este o pedeapsa fixata în Legea lui Moise pentru o fiica de preot care se prostitua (Lev 21:9). Se crede, în mod traditional, ca durata plagilor venite asupra Babilonului („o singura zi”—v.8) ar fi o zi profetica (un an), din care „un ceas” (v.17)

ar trebui înteles tot ca timp profetic (15 zile). Acesta ar fi timpul plagilor, culminând cu distrugerea Babilonului. Este foarte posibil. Dar asemenea expresii, luate separat, într-un context care nu vrea decât sa accentueze rapiditatea caderii Babilonului, pot fi simple exprimari poetice, retorice (Is 47:7-9, Iov 1:13-19).

 

Dupa cât se pare, cuvintele din v.8-20 sunt rostite în continuare de acelasi glas ceresc care, pentru a impresiona pe cei ce sunt chemati sa iasa din Babilon, descrie soarta Babilonului în imagini si bocete împrumutate din cartile profetilor. Cei ce plâng ruina finala a bisericilor prostituate sunt: împaratii (v 9), negustorii (v 11), corabierii (v 17), în trei bocete diferite. Aceste elegii necesita un studiu mai aprofundat. Se subliniaza materialismul si iubirea de lux a falsei biserici. O plâng doar amantii ei guvernamentali si cei ce s-au îmbogatit prin marfurile pe care i le vindeau. La v.11-13 este data o lista de marfuri pe care le puteti însira în ordinea valorilor dupa aprecierea Babilonului. Lista începe cu aur si perle (obiecte de lux), continua cu obiecte utile (dar luxoase), cu condimente si alimente, dupa care urmeaza vitele, apoi robii (grec. „trupurile”) si, la sfârsit de tot, sufletele oamenilor…. Aceasta enumerare este de un mare efect poetic, subliniind faptul ca Babilonul este biserica materialista, care pretuieste mai mult luxul si nevoile fizice. decat valoarea sufletelor oamenilor. Nici chiar trupurile nu ocupa un loc important, decât ca sclavi. Aceasta lista afiseaza, într-adevar, piata unei prostituate.

În timp ce amantii si profitorii o bocesc, îngerii cerului împreuna cu sfintii sarbatoresc triumful, bucurându-se de judecata lui Dumnezeu care a adus pieirea Babilonului (v.20). Imperativul retoric cu care se încheie rostirile acelui glas profetic din cer, are ca raspuns sarbatorirea caderii Babilonului si a nuntii Ierusalimului în cap. 19.
Elegiile din cap. 18 se încheie cu o profetie dramatizata în interiorul unei viziuni (v.21-24). Imaginea are în spatele ei scena din Ier 51:64, cu precizarea ca aici, în locul pietrei de râu, se atârna de gât Babilonului o uriasa piatra de moara… pentru ca biserica apostata a dus în ratacire pe cei mici si naivi (Mat 18,6). Profetia mai arata ca, asemenea acestei pietre, Babilonul se va îneca în apele pe care sta (Ier 5 1:42, Apoc 17:1.15.16, Ez 26:3.19, 27:32.34.36). Enumerarile poetice din v 22-24 folosesc limbajul profetilor (Is 24:8, Ez:26:13, Ier 25:10) pentru a crea un impresionant tablou al dezolarii, al încetarii tuturor frumusetilor cotidiene ale unei civilizatii… încercati sa recititi versetele, fara sa urmariti vreun sens simbolic (fiindca nu aceasta se intentioneaza), ci numai imaginându-va scenele, si veti întelege mesajul acestor „prea insistente” enumerari si descrieri poetice.

Si daca cineva ar întreba înca odata: De ce o pedeapsa atat de grava asupra lumii noastre, tocmai acum cand religia devine atotprezenta ?— ultimele doua versete repeta vina Babilonului: 1.pentru ca negustorii bisericii apostate devin cei mai influenti în lume, 2. pentru ca biserica apostata amageste popoarele prin minuni oculte si 3. pentru ca încurajeaza persecutia


Celebrarea nuntii Mielului si a Ierusalimului. Primirea împaratiei (19:1-10).

Scena de bucurie de aici are loc imediat dupa plaga a saptea care pedepseste Babilonul . Este descrierea aceluiasi triumf al biruitorilor (cei 144.000) la tronul lui Dumnezeu, împreuna cu toti îngerii cerului. Aceasta extraordinara revarsare de lauda este singurul loc din NT unde gasim (de patru ori!) expresia „
Aleluia”  â€” halelu Ya (laudati pe Yahwe!). Motivul cântarii de triumf este salvarea din ghearele sângeroase ale Babilonului (v. 1-2) prin interventia dreptelor judecati ale lui Dumnezeu. Coristii acestei serbari trebuie sa fi avut mult de suferit de pe urma Babilonului, daca izbucnesc în asemenea laude la gândul ca religia falsa a fost zdrobita pentru totdeauna. Ei sarbatoresc raspunsul definitiv al lui Dumnezeu la strigatele sângelui martirilor din Apoc 6:9-11. Aceasta cântare de lauda este într-un contrast izbitor cu bocetele din capitolul anterior. Este un coral antifonal compus din doua imnuri si doua raspunsuri. Motivatia si forma imnului se aseamana cu acelea din Ps 24:7-10 care are aceeasi structura poetica si care a fost cântat pentru prima data cu ocazia întoarcerii chivotului la Ierusalim (PP 708), apoi a fost cântat de îngeri la învierea Domnului (Exp&Viz 173) si apoi la înaltarea Lui (ibid. 175-176 .Pentru v.3 revedeti explicatia de la cap 14:11.

Izbucnirea din v. 6, care este raspunsul antifonal la glasul anterior (v.5), reprezinta textul magnificului cor Aleluia din Oratoriul „Messîa” de Georg Friedrich Haendel. Este greu de imaginat cum ar putea suna mai frumos aceste cuvinte pe o alta muzica. Pare ca si cum compozitorul ar fi auzit revarsarile bogate ale acestei cascade de lauda cereasca si le-a asternut pe portativ. Tema cântarii este aceeasi ca în Apoc 11:15-17.

Inceputul împaratiei (primirea împaratiei slavei) se mai numeste în v.7 „nunta Mielului„. Aceasta sarbatoare este cu ocazia ospatului nuntii ceresti (v.9). Sa nu confundam nunta (ceremonia casatoriei) care echivaleaza cu momentul primirii împaratiei (simbolizata prin Noul Ierusalim—”Mireasa”, cap.21:2.9) cu ospatul nuntii (Exp&Viz 24. 252, TV 390). Nunta marcheaza sfârsitul judecatii de cercetare, începutul împaratiei slavei, începutul timpului plagilor, iar ospatul este sarbatoarea generala a aresteiîmparatii dupa înaltarea la cer a celor mântuiti. La ceremonia nuntii nu sunt prezenti pamântenii, dar la ospat sunt prezenti toti mântuitii. Primirea împaratiei are loc înainte de revenirea Domnului (Lc 15:23, 19:12, 12:35-38, Mat 22:1-14, 25:1-10, Dan 7:13-14). Când vine spre pamânt EI a fost deja încoronat ca împarat al împaratilor (v. 12.16).

În diferite locuri în Biblie Biserica este comparata cu femeie: mama ( Apoc 12:5), logodnica ( Os.2:19.20),Biserica lui Christos - mireasamireasa ( Cant 6:10), sotie ( Os.2:16), comparatia fiind potrivita cu rolul pe care-l joaca. In cazul in care biserica este reprezentata prin „nuntasi” (v.9 si Mat. 22:1-14), prin cele 10 fecioare ( Mat.25), prin robii credinciosi ( Lc.12:35-38), ea nu poate fi, in acelasi timp, mireasa.

Împodobirea miresei (v7-8). Cetatea sfânta este turnata din aurul cel mai curat si zidita din pietre pretioase masive. Dar nu cu aceste podoabe se lauda Cerul. Adevarata podoaba a Ierusalimului ceresc sunt cei rascumparati(cetatenii ei – Is 49:18), faptele credintei lor înscrise în cartile ceresti. Prin judecata de cercetarea (Curatirea Sanctuarului ceresc) sunt îndreptatiti la judecata (îmbracati în haine albe) toti mântuitii (Apoc 3:5, 6:11. îs 52:1-12). Când din cartile cetateniei Ierusalimului sunt sterse faptele rele ale celor iertati si numele celor care nu si-au pastrat vrednicia, atunci Mireasa este îmbracata în alb, este pregatita. Noi putem contribui la împodobirea ei cu numele noastre si cu o pocainta desavârsitaToti cei ce au primit pe Christos au drept de cetatenie în Noul Ierusalim. Dar Sfânta Cetate este astazi încarcata cu multe nume si fapte ale celor care nu ramân credinciosi Domnului sau care tolereaza în viata lor un caracter neplacut lui Dumnezeu. Judecata care are loc în cer curata Sanctuarul si îmbraca în alb Mireasa Mielului.

Metafora nuntii este o istorie a preaiubirii lui Dumnezeu. Dupa obiceiurile orientale (asa cum sunt descrise de Roy A.Anderson), cu ocazia logodnei, tânarul plateste un pret (ebr. mohar) tatalui fetei (Gen 29:18), apoi urmeaza pregatirile de nunta, de care raspunde tatal mirelui. Se fac invitatii din timp. În ajunul nuntii se repeta invitatiile. Ospatul nuntii are loc la casa parinteasca a mirelui. Ceremonia casatoriei este foarte simpla si se face pe drum, în timp ce mirii sunt urmati de nuntasi; mirele îsi arunca mantaua pe umerii miresei. Urmeaza banchetul care dureaza mai multe zile, pâna la doua saptamâni. Daca era o nunta regala, tatal dadea cadou mirilor o cetate, o provincie sau mai multe. N-as dori sa rapesc cititorului bucuria de a descoperi singur paralele între obiceiul nuntii orientale si istoria mântuirii.

         Versetul 9 subliniaza fericirea de a fi printre cei ce au onorat invitatia împaratului Ceresc. Nu este vorba doar de acel vis fariseic de a mânca „la masa aceea” lunga împreuna cu Avraam, Isac si Iacov. Ar fi prea putin. Masa nuntii este gustarea bucuriei ca
Mântuitorul a primit pentru totdeauna Împaratia. Numai mântuitii, cei care o anticipa astazi prin bucuria întronarii lui lisus în inima lor, vor putea gusta acea fericire în gloria nepieritoare a cerului. Pentru toti ceilalti, domnia lui Christos este o pedeapsa.

Referitor la dreptul de a participa la ospatul nuntii, cititorul poate verifica daca se afla printre cei invitati si cum se poate bucura de acea masa a comuniunii supreme cu Mântuitorul si cu cei ce au iubit venirea Lui (Mat 22:14, Rom 8:28, Lc 14:15-24, Apoc 17:14, 1 Petru 1:10.3-11). În punctele culminante, acolo unde Tatal vrea sa vedem cât de mult doreste El mântuirea si prezenta noastra în cer, se rosteste o fericire (vezi cele sapte fericiri, în Introducere) sau se spune profetului: Scrie! (21:5) sau: „Aceste cuvinte sunt adevarate„. În Apoc 19:9 apar toate aceste trei accente. (Apoc 22:17 se refera la aceeasi invitatie de nunta. Este pentru oricine. Ai pe cineva caruia sa-i împartasesti chiar acum bucuria invitatiei pentru ca ea sa creasca si în inima ta?)Bucuria sarbatoririi nuntii a umplut în asa masura inima batrânului apostol care privea extaziat scena—uitând si sa mai scrie!— încât s-a prosternat în recunostinta înaintea îngerului Gabriel. Momentul este foarte interesant. Ioan cunostea prea bine Decalogul si niciodata nu se închinase unei fiinte omenesti afara de Iisus, Omul-Dumnezeu. Obiceiul de a saluta sau a ruga pe cineva prin prosternare (închinare cu fata la pamânt), nu era ceva neobisnuit în timpurile biblic (Gen. 18:2. 23:7.12, 2 împ 2:15, 2 Imp 1:13). In lumina evidentei din versetele anterioare este de mirare ca Mardoheu n-a vrut sa se închine lui Haman (probabil semnificatia închinarii era idolatra, sau fiindca Haman era din stirpea , blestemata a lui Agag, vrajmasul lui Israel!). Este greu de crezut ca Ioan s-a închinat îngerului într-un sens special, cuvenit numai lui Dumnezeu. Faptul ca închinarea lui era spontana si fara motivatie idolatra, este dovedit si de repetarea incidentului într-un nou punct culminant, dupa ce Ioan vede ultimele scene ale Apocalipsei. (22:8). Dar apostolii stiau ca închinarea la îngeri este interzisa (Col2:18).
Totusi trebuie sa existe motive pentru care îngerul a refuzat închinarea, îndreptând-o spre Dumnezeu. În primul rând, se poate crede ca îngerul a vrut sa dea o lectie prin aceasta, pentru ca mesajul central al Apocalipsei priveste marele test al închinarii si pentru ca îngerul razvratit, prefacându-se drept Christos, va fi adorat de catre multimi (13:8). În al doilea rând, închinarea lui Ioan nu era un simplu salut, era o manifestare a recunostintei pentru viziunea si mesajele primite. Or, îngerul cu cea mai înalta pozitie cereasca n-a acceptat sa primeasca pentru sine aceasta multumire. El s-a vazut pe sine doar ca o veriga în acest lant al slujirii, al mijlocirii revelatiei catre noi. Autorul revelatiei era Dumnezeu, deci Dumnezeu trebuia sa primeasca închinarea. În al treilea rând, ziua în care se petreceau aceste lucruri, în care Ioan a primit Apocalipsa era „Ziua Domneasca” (vezi cele de la 1:10), ziua cultului Creatorului. Era destul de nepotrivit ca închinarea datorata Creatorului în ziua Domnului sa fie deturnata în cinstea altuia, aducând recunostinta altuia. Gabriel stia din ce motive cazuse Lucifer, fratele sau mai mare, si a reactionat prompt:

Fereste-te sa faci una ca aceasta! Sunt un rob al lui Dumnezeu, ca si tine, ca si fratii tai care pastreaza „marturia lui Iisus”(Spiritul profetiei)!” Din cele de la Apoc 12:17 stim ca „marturia lui Iisus” este unul din semnele de recunoastere ale „ramasitei” din timpul sfârsitului. Gabriel vrea sa spuna ca asa cum Ioan a primit darul spiritual de a fi profet, asa cum Biserica din timpul sfârsitului este o Biserica-profet (vezi si 10:11), el este un înger-profet. De fapt si alte mari anunturi profetice din Biblie au fost facute de acelasi Gabriel (Dan:8:16, 9:20-25, Lc 1:19.26). În acest text biblic Gabriel nu se înjoseste cu nimic considerându-se în aceeasi pozitie pe care o are Ioan, sau Ellen White sau cei ce pazesc (tin) marturia lui Iisus. Mai degraba el înalta pe toti acestia, dând totodata un exemplu de adevarata închinare adusa Creatorului.Odata cu scena triumfului asupra Babilonului pedepsit si a nuntii cu Ierusalimul, se încheie sectiunea a cincea a cartii, sectiunea timpului plagilor. Babilonul s-a pretins cetatea lui Dumnezeu pe pamânt, poarta de intrare a Paradisului. Ea (fiindca numele unei cetati este totdeauna de genul feminin în ebraica si în greaca NT) s-a pretins a fi mireasa lui Christos, împaratia lui Dumnezeu pe pamânt. In realitate, ea s-a prostituat cu împaratii pamântului, asemenea Ierusalimului pamântesc n-a fost fidela sotului legitim, a fost rivala de moarte a Ierusalimului ceresc, persecutând pe cetatenii ceresti care au activat pe pamânt. Dupa cum în Babilon autoritatea suprema o are fiara Antichrist, în Ierusalimul ceresc este Mielul. Nunta Mielului cu Ierusalimul este ceremonia primirii Ierusalimului ceresc drept capitala a împaratiilor lumii, care, prin aceasta trec în mâinile lui Christos. Sectiunea urmatoare descrie domnia si judecata mileniala a lui Christos, descoperind ce se va întâmpla cu celelalte generatii care n-au primit nici pedeapsa plagilor, nici sigilarea Cum vor fi prinse puterile vrajmase pentru a fi judecate? Cât va dura judecata si cum se va face?

DIN CUPRINS:Studiu UE: Aproape jumătate din terenul agricol al României este deţinut de cetăţeni străini. Statul nu are date oficiale/ Ungaria le-a interzis străinilor să cumpere teren agricol/ONU: România are resurse pentru a scăpa de sărăcie, dar nu există voință politică/Fă un bine ţării. Citeşte şi dă mai departe. Scrisoare de la Ilie Şerbănescu/ Budapesta luptă ca terenul agricol să rămană în proprietatea ungurilor. Noi îl vindem străinilor!/ISLANDEZII AU FACUT O REVOLUTIE SI NOI NU AM AFLAT /Islanda aruncă la gunoi guvernul corupt, şi apoi arestează toţi bancherii supuşi familiei Rothschild etc

Un studiu comandat de parlamentarii europeni arată că străinii au ajuns să controleze până la 40% din terenul arabil al României. Printre marii proprietari sunt cetăţeni libanezi, conţi austrieci, bănci şi companii de asigurări. Efectele sunt negative atât asupra forţei de muncă, cât şi asupra mediului înconjurător, spune studiul.
Teren arabil

Un studiu realizat anul acesta de către Transnational Institute pentru Comisia de Agricultură din cadrul Comisiei Europene atrage atenţia asupra fenomenului de “acaparare” a terenurilor agricole din Europa de Est de către cetăţeni străini din afara UE, analizând, totodată, şi cât teren a fost cumpărat de cetăţeni ai Uniunii Europene, dar din alte ţări decât acelea în care se află terenurile.

Potrivit studiului, România este unul dintre statele care au vândut cele mai mari suprafeţe străinilor. “Concentrarea fenomenului de acaparare a terenurilor agricole din Europa de Est este în mod particular alarmantă având în vedere faptul că în tratatele de aderare la UE noile membre state din Europa de Est au obţinut perioade de tranziţie pentru liberalizarea pieţei de fond funciar (…) Informaţiile sugerează că România, Bulgaria, Ungaria şi Polonia sunt în mod particular puncte fierbinţi ale acestei probleme”, se arată în raport. Menţionăm că în România, potrivit negocierilor pentru aderarea la UE, liberalizarea pieţei funciare a avut loc începând cu 1 ianuarie 2014, moment din care cetăţenii străini au putut cumpăra teren în ţara noastră şi pe persoană fizică.

Citeşte şi Danezul care vinde românilor terenuri în România

40% din terenul românesc este exploatat de străini

Potrivit studiului (în care se menţionează că România nu are date oficiale despre acest fenomen, autorii folosind date obţinute din diverse alte surse), în jur de 20%-30% din terenul arabil al ţării aparţine cetăţenilor străini din UE, în timp ce alte 10% aparţin unor persoane rezidente în alte state decât cele UE. Altfel spus, din estimările Transnational Institute, aproximativ 5,3 milioane de hectare (40% din aproximativ 13,3 milioane de hectare) sunt exploatate de străini. Numai în Timiş, spun analiştii Transnational Institute, se estimează că în jur de 150.000 de hectare de teren arabil, adică o treime din total, sunt exploatate de companii italiene.

Citeşte şi Efervescenţă pe piaţa terenurilor agricole. Străinii marchează profitul după 7 ani de creştere a preţurilor

Mai mult, din datele Institutului, în România se găsesc şi cele mai numeroase ferme atipice deţinute de cetăţeni străini. “Cea mai mare fermă din România (deţinută de străini n. red.) aparţine companiei libaneze Maria Group şi se întinde pe 65.000 de hectare. Având propriul port şi depozit de cereale, grupul exportă carne şi cereale în special în Orientul Mijlociu şi Africa de Est”, se arată în raport.

Citeşte şi Cine exploatează terenul statului. Surpriza vine de la americani şi libanezi

Analiştii dau şi exemplul Bardeau Holding, un business legat de contele austriac Andreas von Bardeau, al cincilea cel mai mare proprietar de terenuri arabile din UE, care controlează 21.000 de hectare în Arad, Timiş, Caraş Severin şi Argeş. Compania are propria infrastructură de transport, două centre de depozitare cu o capacitate totală de 32.000 de tone, capacităţi de procesare şi activităţi de marketing.

Citeşte şi Cine exploatează cele mai scumpe terenuri ale României

Fondurile de investiţii cumpără teren în România 

Motivând că îşi diversifică portofoliul şi grupurile bancare, fondurile de pensii şi marii jucători europeni de pe piaţa asigurărilor au devenit în ultimii ani interesaţi de pământurile arabile din Estul Europei, inclusiv din România. După criza financiară din 2008, aceştia au creat fonduri de investiţii specializate care operează prin filiale locale şi care cumpără teren pentru a-l arenda mai departe pe perioade limitate de timp. Este cazul Rabo Farm Europe Fund, un vehicul investiţional de 315 milioane de euro deţinut de grupul olandez Rabobank şi care operează în Polonia şi România prin intermediul a 14, respectiv trei companii înregistrate naţional. Rabo Farm Europe Fund cumpără teren cu ajutorul unor intermediari locali, pentru a-l arenda ulterior unor fermieri sau antreprenori din ţara respectivă. “Investitorilor în aceste fonduri li se promite un profit de 8-9% pe an, urmare a creşterii preţurilor la terenuri”, se arată în raport.

Totodată, italienii de la Generali, actori importanţi pe piaţa europeană a asigurărilor, deţin 4.500 de hectare în Vestul României printr-o subsidiară locală.

Citeşte şi Patru dintre cei mai mari 10 latifundiari ai României sunt străini. Danezii, ultimii intraţi în top 5

Efectele asupra economiei locale

Studiul vorbeşte şi despre efectele acestui fenomen asupra economiei locale. Creşterea numărului de astfel de exploataţii duce la creşterea numărului de şomeri din agricultură, dar şi a celor care pleacă din ţară pentru a-şi găsi un loc de muncă.

“Acest mod de a face agricultură se bazează pe monoculturi, folosirea intensivă a produselor chimice şi a medicamentelor (uz veterinar) în mod preventiv. Efectele apar nu numai asupra mediului şi animalelor, cât şi asupra ratei şomajului din mediul rural. Aceasta întrucât în astfel de exploataţii se lucrează cu foarte puţini oameni. Spre exemplu, Genagricola, divizia pentru agricultură a Generali, care controlează 4.500 de hectare de teren în România, a generat doar 62 de joburi în 2013. În Europa există o corelaţie între scăderea numărului unităţilor de producţie şi numărul de oameni angajaţi în agricultură. (…) Noul val de investitori străini, coroborat cu fuziunile dintre marile corporaţii nu fac altceva decât să crească viteza cu care oamenii din mediul rural pleacă peste graniţe pentru a-şi găsi un loc de muncă”, se mai precizeaza in raport.

Studiul urmează să fie discutat în cadrul Comisiei pentru Agricultură din cadrul Parlamentului European.

 

Budapesta luptă ca terenul agricol să rămană în proprietatea ungurilor. Noi îl vindem străinilor!

Investitorii straini nu mai pot sa cumpere terenuri agricole in Ungaria, potrivit unei legi votate de Parlament in decembrie. O decizie istorica care va deschide o noua „era pentru agricultura din aceasta tara”.

„Doar ungurii vor putea sa cumpere terenuri in viitor”, se arata intr-un comunicat al Ministerului Dezvoltarii Rurale. Legea a fost votata de Parlament in data de 17 decembrie, 263 de parlamentari fiind de acord cu noile modificari, in timp ce 87 s-au opus.

„Constitutia garanteaza pamantul ca fiind o avere nationala, o mostenire comuna (…) si o protejeaza de speculatori”, se mai arata in comunicat.

Potrivit agrointel.ro, Guvernul ungar condus de primul ministru Viktor Orban a luat aceste masuri deoarece terenul agricol trebuia protejat fata de marii speculatori si bancheri in favoarea proprietarilor mici si medii de terenuri agricole, dar si a agricultorilor.

Actul de aderare a Ungariei la UE in 2003 prevedea mentinerea interdictiilor privind achizitia de terenuri agricole de catre straini doar pentru o perioada tranzitorie.

Interdictia trebuia sa reprezinte o exceptie temporara cu privire la libertatea de circulatie a capitalurilor garantate de catre tratatele europene pentru a raspunde temerilor autoritatilor ungare in ce priveste majorarea preturilor la terenuri. Exceptia a fost autorizata de Ungaria intr-o prima etapa pana in 2011, dupa care a fost prelungita pana la 30 aprilie 2014, dupa care nu va mai putea fi prelungita.

 Ungaria le-a interzis străinilor să cumpere teren agricol

Investitorii straini nu mai pot sa cumpere terenuri agricole in Ungaria, potrivit unei legi votate de Parlament in decembrie. O decizie istorica care va deschide o noua «era pentru agricultura din aceasta tara».

«Doar ungurii vor putea sa cumpere terenuri in viitor», se arata intr-un comunicat al Ministerului Dezvoltarii Rurale. Legea a fost votata de Parlament in data de 17 decembrie, 263 de parlamentari fiind de acord cu noile modificari, in timp ce 87 s-au opus.

 

«Constitutia garanteaza pamantul ca fiind o avere nationala, o mostenire comuna (…) si o protejeaza de speculatori», se mai arata in comunicat.

Guvernul ungar condus de primul ministru Viktor Orban a luat aceste masuri deoarece terenul agricol trebuia protejat fata de marii speculatori si bancheri in favoarea proprietarilor mici si medii de terenuri agricole, dar si a agricultorilor.

Actul de aderare a Ungariei la UE in 2003 prevedea mentinerea interdictiilor privind achizitia de terenuri agricole de catre straini doar pentru o perioada tranzitorie.

Interdictia trebuia sa reprezinte o exceptie temporara cu privire la libertatea de circulatie a capitalurilor garantate de catre tratatele europene pentru a raspunde temerilor autoritatilor ungare in ce priveste majorarea preturilor la terenuri.

Apel către prieteni! Către toți prietenii prietenilor!

FLORIN  ZAMFIRESCU  a lansat acest apel:

 

„Prieteni, demonstranți, revoltați si nemultumiți din toate orașele tării ăsteia furate si batjocorite, suntem pe cale sa pierdem iarăși! Si definitiv! Suntem cumpărați, suntem pe cale de dispariție ca nație. Politicienii ne propun alți politicieni! Totul e la vedere! Nimeni nu ne vrea binele! Totul este cacialma – pleacă ai lor si vin ai lor, dar deocamdată România este incă a noastră!
Iohannis trebuie sprijinit iar nu izolat. Nu-l chemați in piața, Trimiteți idei către el, din piața!
Fac o prima propunere – CALIN GEORGESCU Prim-Ministru!
Il găsiți pe Facebook, analizați-l!
Cu grija, cred ca putem găsi destui români adevărați pentru noul si nepătatul guvern de care avem nevoie!
Eu cred ca unul din ei este CĂLIN GEORGESCU
Acum ori niciodata!”

 

ISLANDEZII AU FACUT O REVOLUTIE SI NOI NU AM AFLAT !

 

Revolutia Islandeza. Presa europeana si cea romaneasca nu ne-au spus nimic!!!

 Reykjavik cityscape picture

Intr-un articol apărut într-o publicatie din  Spania, se vorbeste despre o veritabila revoluție  care a avut loc in Islanda.

La noi la știri bineințeles că nu a ”transpirat” nimic, căci nu se dorește ca modelul islandez să se propage.

În Islanda  guvernul a fost demis in totalitate , marile bănci au fost naţionalizate, s-a decis să nu se plătească datoria creata în Marea Britanie şi Olanda, din cauza politicii lor financiare rău intentionate şi s-a creat un grup popular pentru a rescrie constituţia. Şi toate acestea paşnic!

O revoluţie împotriva puterii care ne-a adus la criza actuală. De ce aceste fapte nu au devenit cunoscute  timp de doi ani?

Ce se  va întâmpla dacă alţi cetăţeni UE vor lua exemplul islandezilor?

Iata pe scurt istoria evenimentelor:

– 2008. Se nationalizeaza cea mai mare banca din tara. Se prăbuşeşte moneda, bursa isi suspenda activitatea. Ţara este în stare de faliment.

– 2009. Protestele populare din fata parlamentului fac sa fie convocate alegeri anticipate si provoaca demisia primului-ministru şi a membrilor guvernului in bloc.

– Continuă situaţia economica nefavorabila. Printr-o lege se propune rambursarea datoriei catre GB şi Olanda avand de plată suma de 3.500 de milioane de euro, o sumă pe care toate familiile islandeze ar fi urmar sa o plateasca lunar, pentru următorii 15 ani la, 5,5% interese.

– 2010. Oamenii ajung să iasa în stradă şi cer ca aceasta lege sa fie supusa referendumului. În ianuarie 2010, preşedintele refuză să o ratifice şi anunţa că se va consulta poporul. La referendumul organizat în luna martie 93% din voturi au fost impotriva acestei legi.

– Pentru toate acestea, guvernul incepe o anchetă pentru a rezolva responsabilităţile legale ale crizei. Începe arestarea mai multor bancheri seniori şi directori. Interpolul emite un ordin şi toti bancherii implicati pleaca din ţară.

– În acest context de criză, se alege o adunare pentru a elabora o nouă constituţie care să includă lecţiile învăţate în urma crizei şi pentru a o înlocui pe cea curenta, o copie a constituţiei daneze.

– Pentru a face acest lucru, se merge direct la poporul suveran. Se aleg 25 cetăţeni fără afiliere politică, din 522 care si-au depus candidaturile, care era necesar sa fie majori şi sa aiba sprijinul a 30 de persoane. Adunarea constituţională isi începe activitatea în februarie 2011 si prezinta un proiect de constituţie bazată pe recomandările poporului facute in urma a numeroase reuniuni din întreaga ţară.

Noua constitutie trebuie să fie aprobata de către actualul Parlament şi de cel care se va forma după alegerile legislative.

Aceasta este o scurtă istorie a Revoluţiei Islanda:

– demisia in bloc a guvernului ;

– naţionalizarea băncilor;

– Se stabileste organizarea  unui referendum pentru a permite oamenilor să se pronunte  cu privire la deciziile economice;

– închisoare pentru cei responsabili de criza şi rescrierea constituţiei de către cetăţeni.

S-a menţionat acest lucru în mass-media europeană? S-a comentat cu privire la acest lucru in talkshowrile politice? S-au văzut imaginile de la evenimente la televizor? Bineînţeles că nu…

Islandezii au fost în măsură să dea o lecţie intregii Europe si  au reusit să se impotriveasca intregului sistem, oferind  o lecţie de democraţie intregii lumi.

Sursa:taringa.net/Islandia-revolucion-silenciosa.

Islanda aruncă la gunoi guvernul corupt, şi apoi arestează toţi bancherii supuşi familiei Rothschild

Islandezii au reuşit să răstoarne un guvern corupt până în măduva oaselor, au pus bazele unei Constituţii corecte şi au arestat bancheriii.

Încă din secolul trecut marea majoritate a americanilor a visat să spună NU criminalilor bancheri corupţi conduşi de familiile Rothschild şi Rockefeller, dar nimeni nu a îndrăznit să o facă. De ce? Dacă numai jumătate din naţiunea americană şi 1% din cei care plătesc taxe şi impozite ar fi spus “AJUNGE!”, atunci guvernul s-ar fi schimbat. De ce este oare atât de greu pentru unii oameni să înţeleagă că printr-un simplu REFUZ de a plăti taxele către un sistem corupt se poate obţine mult mai mult decât prin violenţă?

Cu alte cuvinte, URMĂREŞTE SĂ DESCOPERI UNDE AJUNG BANII TĂI! E chiar atât de greu?

Adevărul în această privinţă este că doar islandezii au fost în stare să o facă… deocamdată. Nu numai că au reuşit să răstoarne un guvern corupt până în măduva oaselor, dar au pus bazele unei Constituţii corecte care va asigura că toate aceste dezastre naţionale nu vor mai putea să se repete niciodată.

Dar asta nu e totul… Cea mai bună veste abia acum urmează!

Ei bine, islandezii AU ARESTAT DEJA pe toţi bancherii supuşi lui Rothschild şi Rockefeller, care s-a dovedit că sunt răspunzători de haosul şi prăbuşirea economică a Islandei.

Săptămâna trecută, 9 persoane au fost arestate în Reykjavik şi Londra pentru fapte de criminalitate financiară care au determinat prăbuşirea economică a Islandei în anul 2008, criza profundă care a făcut să apară o REACŢIE PUBLICĂ FĂRĂ PRECEDENT care schimbă destinul ţării.

În Islanda se desfăşoară o REVOLUŢIE FĂRĂ ARME, ţara cu cea mai veche democraţie (anul 930), şi ai cărei cetăţeni au reuşit să impună schimbări fundamentale (nu doar de faţadă) prin demonstraţii ferme.

Citeste si:  Rasa umana are o vechime de 250 milioane ani

Dar de ce oare restul ţărilor occidentale nu au auzit nimic despre asta? Mass-media oficială occidentală este sub controlul Cabalei criminale, aşa că nu e de mirare că există această cenzură strictă.

La presiunea cetăţenilor islandezi, nu numai că guvernul a demisionat, dar s-a demarat elaborarea unui proiect pentru noua Constituţie, iar acum se începe procesul penal prin care bancherii vinovaţi de declinul economic al ţării vor fi puşi sub acuzare.

Acest proces revoluţionar liniştit, fără violenţă, îşi are originile în anul 2008 când guvernul islandez a decis să NAŢIONALIZEZE cele mai mari 3 bănci din ţară (Landsbanki, Kaupthing şi Glitnir) ai căror clienţi erau în principal englezi şi americani.

După această măsură, moneda locală (krona) s-a devalorizat puternic, iar bursa financiară islandeză a fost închisă temporar atunci când scăderea ajunsese la 76 %.

Islanda devenise falimentară, şi pentru a salva situaţia FMI a oferit 2,1 miliarde USD, iar ţările nordice au oferit în plus 2,5 miliarde USD.

În timp ce băncile şi autorităţile căutau soluţii la situaţia economică dezastruoasă a Islandei, cetăţenii islandezi au ieşit în stradă şi au manifestat paşnic zeci de zile în şir în faţa Parlamentului Islandei, astfel că primul ministru Geir Haarde a demisionat.

Cetăţenii au cerut în plus alegeri anticipate, şi au reuşit! În luna aprilie 2012 a fost aleasă o coaliţie de guvernământ, formată din Alianţa Social Democrată şi Mişcarea Verde de stânga, iar prim ministru a fost numit Johanna Siguroardottir.

Pe parcursul anului 2009, economia Islandei a continuat să fie întro stare precară, dar Parlamentul a propus ca ţara să plătească Angliei şi Olandei suma de 3,5 miliarde de EURO, eşalonata pe 15 ani, la o dobândă de 5,5 % !!!

Citeste si:  În Iran au fost descoperite primele stick-uri create acum 5 500 de ani

Această propunere a aprins din nou scânteia populară în Islanda, oamenii s-au întors pe străzi cerând ca această decizie să fie supusă unui referendum. În martie 2010, acest referendum a avut loc şi 93 % din populaţia Islandei a REFUZAT să plătească datoria în condiţiile propuse.

Asta a determinat creditorii să îşi re-gândească strategia şi să o îmbunătăţească, oferind o rată de numai 3 % şi eşalonarea pe o perioadă de 37 de ani.

Ei bine, nici asta nu a mers. Actualul Preşedinte al Islandei, văzând că Parlamentul aprobase propunerea cu o marjă foarte mică de voturi, a decis luna trecută să nu o ratifice, şi a chemat poporul islandez din nou la referendum pentru ca oamenii să aibă ultimul cuvânt.

Bancherii tremură de frică

Revenind la situaţia tensionată din anul 2010, în timp ce islandezii refuzau să-şi plătească datoriile către rechinii financiari fără să fie consultaţi, coaliţia de guvernare a lansat o investigare financiară care să determine responsabilităţile legale pentru criza economică brutală ce a afectat ţara, astfel că a arestat deja câţiva bancheri şi directori executivi care erau implicaţi în operaţiuni financiare de mare risc.

Între timp, Interpolul a emis un mandat de arestare internaţional pe numele lui Sigurdur Einarsson, fostul preşedinte al uneia dintre bănci. Această situaţie a făcut ca bancherii şi directorii speriaţi să părăsească ţara în masă, ca şobolanii.

În acest context de criză, a fost aleasă o adunare care să pună bazele unei noi Constituţii care să reflecte lecţiile învăţate şi să o înlocuiască pe cea în funcţiune, fiind inspirată de Constituţia Daneză.

Pentru asta, în loc să apeleze la experţi şi politicieni, Islanda a decis să apeleze direct la popor, din moment ce poporul are putere asupra legii, şi nu invers.

Citeste si:  Curiozitati despre limbile din lume. Care este cea mai grea limba?

Mai mult de 500 de islandezi s-au prezentat ca şi candidaţi pentru a participa în acest exerciţiu de DEMOCRAŢIE DIRECTĂ şi a scrie o nouă Constituţie. Au fost aleşi 25 dintre ei, fără niciun fel de afiliere politică, printre aceştia fiind studenţi, avocaţi, jurnalişti, fermieri şi sindicalişti

 

Una dintre prevederile importante ale acestei noi Constituţii va fi protejarea expresă a libertăţii de informare şi de expresie, având numele de Iniţiativa Mediei Moderne Islandeze (IMMI), o lege care are scopul să facă din Islanda un paradis pentru jurnalismul de investigaţie, pentru libertatea de informare, în care sursele, jurnaliştii şi furnizorii de internet care găzduiesc site-uri de ştiri, sunt protejaţi prin această lege.

Oamenii, din nou, vor decide viitorul Islandei, în timp ce politicienii şi bancherii vor privi de pe margine transformarea acestei naţiuni.

Islanda este un exemplu curajos pentru toate naţiunile lumii.

adevarulcotidian

 

 

 

 

 

 

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*